bloc-notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Michael Lassel
Înălțarea și decăderea catedralei,
ulei pe pânză, 116x86 cm, 2002/2003
Lumea ca alegorie și mit
a lui Michael Lassel rămâne
la Cluj până pe 15 martie
■ Ani Bradea
Marți, 25 februarie 2020, a avut loc
vernisajul expoziției, organizată de
Revista de Cultură Tribuna, Lumea
ca alegorie și mit, a marelui artist de renume
mondial Michael Lassel. Considerat la ora ac-
tuală cel mai important pictor trompe l'oeil con-
temporan, artistul expune pentru a treia oară
în România (după București și Sibiu), la Cluj
aducând însă cea mai mare expoziție, 38 de lu-
crări care înnobilează spațiul pus la dispoziție
de Muzeul de Artă clujean până în data de 15
martie.
Un public extrem de numeros a umplut săli-
le în care au fost expuse lucrările, cei prezenți
admirând îndelung fabuloasa lume a artistului,
redată pe pânze cu o măiestrie incredibilă. Cel
puțin aceasta a fost una dintre părerile frecvent
exprimate, atât de cunoscători (artiști și critici
de artă), dar și de către ceilalți vizitatori.
În deschiderea expoziției au vorbit: Vakar
Istvan, vicepreședintele Consiliului Județean
Cluj, Mircea Arman, managerul Tribunei,
cel care a condus și coordonat demersuri-
le pentru organizarea expoziției și editarea
albumului „Michael Lassel Ein Meister aus
Deutchland”, apărut la Editura Tribuna în 2019;
Daniela Chiorean, din cadrul Universității
de Artă și Design Cluj-Napoca, Dan Breaz,
din cadrul Muzeului de Artă Cluj-Napoca și
Cristina Simion, curatorul expoziției, galerist
în Nurnberg. Moderatorul discuțiilor a fost
Lucian Nastasă-Kovâcs, directorul Muzeului de
Artă din Cluj-Napoca.
Artistul a renunțat la un discurs, mulțumind
doar tuturor celor care au venit să vadă expo-
ziția și preferând apoi să stea de vorbă înde-
lung pe marginea tablourilor cu toți cei care se
opreau să le admire, cunoscuți sau necunoscuți,
deopotrivă. Născut în România, la Logig, în ju-
dețul Mureș, a absolvit Academia de Arte din
București, fiind unul dintre puținii discipoli ai
maestrului Corneliu Baba. În 1986 a emigrat
împreună cu soția și cu fiul său în Germania,
iar după numai doi ani de la acel moment a
fost invitat să expună la Salonul de toamnă de
la Paris.
Demn de amintit este și faptul că Michael
Lassel este singurul artist de origine română
care a expus la British Museum, în 2008-2009
fiind de fapt singurul pictor contemporan inclus
în expoziția „Mith and Reality”. Iar lucrarea sa
„Bancher în înalta societate”, prezentă în expozi-
ția de la Cluj, a fost imaginea campaniei Băncii
Federale a Germaniei pentru trecerea la mone-
da euro. Lassel face parte din expoziții perma-
nente ale celor mai cunoscute muzee din lume,
din Germania, Japonia, Singapore, Anglia, etc.,
precum și din colecții particulare din Elveția.
Statele Unite și alte locuri de pe glob.
Lumea ca alegorie și mit cuprinde opere re-
alizate de către Michael Lassel în ultimul sfert
de secol, constituindu-se într-o retrospectivă a
impresionantei sale cariere artistice, un motiv
în plus pentru iubitorii de artă din România de
a veni la Cluj-Napoca, la Muzeul de Artă, din
Palatului Bânffy, unde expoziția, dăruită publi-
cului de Revista de cultură Tribuna, mai poate
fi vizitată până pe 15 martie. Este cu siguranță
un eveniment de neratat.
■
2
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
editorial
Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr
și autenticitate raportată la structura
apriorică a imaginativului (X)
■ Mircea Arman
John Bumet, în Early Greek Philosophy1, afirmă
că întreaga tendință a filosofiei ionice este ace-
ea de a găsi un temei al tuturor lucrurilor care
ersiste trecînd peste toate schimbările și care să
fie unul etern. Burnet crede că această substanță per-
manentă și primordială a fost desemnată de primii
cosmologi prin cuvîntul physis. Istoricul englez arată
că Peri physeos - titlu mai multor lucrări apărute în
sec. al IV-lea și al V-lea î.e.n., nu ar fi însemnat decît:
Despre substanța primordială. Physis, după Burnet,
înseamnă ceea ce este primar și persistent, în opoziție
cu ceea ce este derivat și tranzitoriu.
Despre Interpretările moderne ale conceptului de
physis, în special cele ale lui Heidegger din esența și
conceptul de physis în Fizica lui AristoteP, putem spu-
ne că pun laolaltă mai multe concepte, cum ar fi cele
de timp, ființă, ousia și physis, chiar dacă ele nu au
fost gîndite în această relație de filosofii antici. Vom
încerca în cele ce urmează o asemenea analiză, chiar
dacă sumară, asupra relațiilor și interferențelor aces-
tor trei concepte pe firul analizei heideggeriene din
Timp și Ființă3. Ceea ce frapează, în primul rînd, în
Timp și Ființă, este modul în care este pusă proble-
ma. Dacă în Ființă și timp, exista un temei explicit de
unde analiza se putea desfășura, respectiv ființarea,
în Timp și Ființă problema unui în sine a timpului
și ființei naște următoarea întrebare legitimă: dacă
există un timp în sine și o ființă în sine, atunci ce este
acest în sine al timpului și ființei? Heidegger sesizea-
ză acest blocaj al gîndirii și încearcă, pornind de la
cele trei dimensiuni ale timpului, trecut, prezent - în
sens de actualitate - și viitor, să structureze o a patra
dimensiune a timpului care ar fi prezența statornică
sau constanta ajungere la prezență.
În limba germană Anvesen este un termen aproa-
pe imposibil de echivalat. Mai mult, el poate fi foarte
greu de diferențiat de Anwesenheit, care înseamnă
prezență. Ortografiat sub forma An-wesen, obser-
văm că în compunerea cuvîntului intră verbul wesen,
care este termenul mai vechi pentru a fi, a exista, a
ființa, iar substantivizat în forma Wesen semnifică
esența dar și ființa vie ca opusă lucrului, Lebewesen
însemnînd viețuitoare. Greutatea transpunerii dar
și a înțelegerii termenului de prezență statornică sau
ajungere la prezență este consecința lipsei participiu-
lui prezent activ în limba română. De aceea, Anwesen
trebuie înțeles ca o permanentă ajungere la prezența
statornică, termenul implicînd și mișcarea, kinesis,
nu numai permanența. Așadar, în termenul Anwesen
acționează elementul de aducere la prezență, adică în
acel loc privilegiat care nu este doar un aici, o actuali-
tate, dar în care se poate manifesta esența a ceva, acea
esență care conferă existență, făcînd un lucru să fie.
Acest loc de manifestare a unui lucru, Heidegger îl si-
tuează lingvistic în particula An iar noi l-am numit în
această lucrare imaginativ sfidînd oarecum viziunea
kantiană a celor douăsprezece categorii. Grecii, pen-
tru ca să poată desemna această prezență statorni-
că-care-ajunge-mereu-la-prezență, aveau termenul
ousia, participiul verbului einai, termen care devine
operator abia la Aristotel, ousia însemnînd la origi-
ne casa, gospodăria, bunurile, averea, sens care se va
păstra o bună bucată de timp și după Aristotel. Este
limpede, dealtfel, că grecii nici nu puteau să aibă o
altă noțiune abstractă care să aducă ființarea la uni-
tate, decît una care provenea din experiență, din cer-
cetarea naturii, altfel spus drumul greșit al filosofiei
grecești, începînd cu Aristotel, preluat, în mare parte,
de către filosofia europeană pînă la un anumit punct.
Credem că am explicitat cît de cît lucrurile ca să
putem face un pas înainte și să încercăm să deter-
minăm în ce mod prezența statornică face posibil
ceva de ordinul ființei și timpului. Oare nu cumva se
încearcă o deducere a timpului din ființă și a ființei
din timp și Heidegger să fi căzut aidoma lui Bergson,
„care confunda timpul cu spațiul”, în păcatul similar
de a confunda ființa cu timpul? Problema trebuie
tratată mai nuanțat.
Încă din cele mai vechi timpuri ale gîndirii s-a
afirmat: esti gar einai, ființa este. Că există ceva care
are atributul existenței, al prezenței aici, este un ade-
văr de necontestat, adică o evidență. Această eviden-
ță este făcută posibilă de capacitatea imaginativă care
re-creează lumea dîndu-i ( Es Gibt) ființă. Ce este
însă acest este?
Felul în care acest este este se pare că nu l-a preo-
cupat prea mult pe Parmenide: a constatat doar ceea
ce i se impunea cu evidență. Cum este și cum este
posibil ceea ce este a fost, în linii mari, neglijat de în-
treaga școală eleată. Heidegger va surprinde cu multă
luciditate acest fapt și va încerca, din interiorul lim-
bii, să găsească o formulă care să justifice acest este.
Formula pe care o găsește el se traduce în termenii
lui Es Gibt, adică Se dă, însă acest SE dă trebuie pus
în relație tocmai cu capacitatea imaginativă a omului,
care este una apriorică și raportată în mod esențial la
timp și spațiu, așa cum am arătat pe parcursul aces-
tei lucrări. Pusă în acești termeni, problema nu este
chiar atît de nouă precum îi place lui Heidegger să
lase să se înțeleagă. Încă Anaximandru spune că lu-
crurile se nasc și pier în conformitate cu timpul din
și în apeiron. Se pare că Anaximandu intuia că exis-
tă un ceva pe care noi îl denumim aici imaginativ,
din care lucrurile „se nasc și pier în conformitate cu
timpul”, așa cum Aristarh din Samos a intuit perfect,
înaintea lui Copernicus, teoria heliocentristă, dar
care a fost abandonată ca desuetă sau chiar rizibilă în
favoarea teoriei geocentriste.
Așa stînd lucrurile, în continuarea expunerii
noastre, vom pleca de la valența subiectivă a acestui
in-determinat. Chiar faptul că așezăm acest apeiron
sub semnul unui subiect ce conține un conținut, adi-
că un element inteligibil, ne face să ne mișcăm deja în
interiorul unei în-temeieri, al unui arhe. Or, această
relație subiect - apeiron este, prin însăși definiția lui,
o determinare care creează un spațiu de inteligibili-
tate metafizică, un hypokeimenon al imaginativului.
Bailly ne spune că hypokeimenon ar fi ceva de felul
unui ceva așezat în plan orizontal și ocupînd un loc.
Acest lucru care stă doar la orizontală și ocupă un loc
este prezența. Această prezență trebuie înțeleasă, po-
trivit cu timpul, ca o continuă naștere și pieire, adică
o statornică ajungere la prezență. Ceea ce face însă
ca ecuația lui Anaximandru să rămînă doar o schiță
prea puțin determinată a acestei putințe de ajungere
la prezență rezidă în felul în care Anaximandru își va
pune întrebarea. Căci, ne întrebăm noi cum este cu
putință a ști ce este un lucru fără a ști în cum este el
Mircea Arman
și mai ales de unde provine el. Acest cum se referă
atît la felul său de a fi (modalitate) cît și la putința
de a fi (posibilitate) și implică, într-un fel, operativi-
tatea (relația) și quidditatea (calitatea, esențialitatea).
Odată determinată întîietatea lui cum asupra lui ce,
în modul concret al interogației, pentru început, vom
încerca să ducem mai departe gîndul lui Heidegger
relativ la ființă și timp, în paralel cu un alt concept
care a frămîntat asiduu gîndirea europeană timpu-
rie, înainte amintitul physis. Ne vom folosi, după
cum aminteam, și de cunoscuta interpretare a lui
Heidegger la Fizica, B 1, considerînd de la bun înce-
put valabilă o relație între natură, ființă și timp, avînd
în vedere o logică anume, interioară, a deducerii po-
sibilității timpului și ființei din mecanismele intrin-
seci ale acelui ceva ce face cu putință ca ceva să apară,
adică din capacitatea imaginativă.
Grecește, natură se spune gen, ceea ce în traduce-
rea lui Heidegger ar însemna ceea ce lasă să provină
din sine. Însă ceea ce provine din sine trebuie să aibă
o modalitate a acestei pro-veniențe. Această moda-
litate este întruchipată de kinesis și energeia, adică
de mișcare și energia, văzută drept forță interioară.
Așadar, ceea ce este persistent în mișcare -physis - are
ca modalitate fundamentală a ei mișcarea și forța ca
și atribute transcendentale ale imaginativului. De
aceea, surprinderea și determinarea mișcării și forței
devine oul lui Columb, al problemei physis-ului și ,
implicit, al ființei. Dar cum se poate împăca această
afirmație cu tot ceea ce spuneam înainte despre pre-
zența ca permanență? Heidegger răspunde la această
problemă atunci cînd spune că permanentul, ceea
ce este aici persistent, „își are situarea fermă în sine
și de la sine”, în imaginativ, am spune noi într-un
mod mai precis, dăinuind, durînd, aceasta nefiind
decît o specie a mișcării și a forței (energeia) ce face
ceva posibil să treacă în act. Vom recunoaște aici, în
această mișcare proprie naturii, însăși acea ajungere
la prezență proprie ființei. Physis-ul este ajungerea la
prezență însăși. Putem deduce de aici că ființa este
chiar physis-ul ? Nicidecum, întrucît ceea ce ține de
ființă provine de la imaginativ și are ca mod de ex-
primare mișcarea și forța (energeia) de a fi. Ceea ce
putem afirma însă este faptul că există ceva, în aceas-
tă mișcare a naturii, ce este de ordinul ființei și care
dă ființa. De-a lungul timpului această mișcare a fost
denumită cînd foc, cînd apă, cînd aer, dar toate avînd
Continuarea în pagina 8
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
3
cărți în actualitate
De la sonet muzical și
rock, la cercetare literară
■ Alexandru Sfârlea
Voi spune întâi despre Florian Chelu-Madeva
că este unul dintre cei care s-au aflat, o vre-
me, în anii 80 ai secolului trecut, în antura-
jul marelui filosof (auto)exilat (de) la Păltiniș, și că C.
Noica i-a fost chiar și naș de cununie. Dar, dincolo
de tribulațiile filosoficești, F.C.-M. se identifică, ple-
nar și plenitudinar, cu muzica rock (a înființat Rock
Filarmonica la Teatrul, Regina Maria” din Oradea, al
cărui angajat a fost, peste patru decenii, până la pen-
sionare, în urmă cu doi ani ), dar și cu SONETUL
MUZICAL (specie creată de el, în România) și, mai
nou, cu cercetarea literară. A publicat, în colaborare
cu Florica Gh. Ceapoiu, op-ul intitulat Din labora-
torul lui Eminescu. Sonetul, care a fost încununat
cu Marele premiu pentru exegeză eminesciană, la
Festivalul Național, Mihai Eminescu” (a XXVIII-a
ediție) de la Suceava, printre precedenții premiați
numărându-se acad. E. Simion, acad. M. Cimpoi și
N. Georgescu. A publicat, în tandem (ca și în specta-
cole) cu fiica sa Alexandrina, volumul Sonet, numai
retrogradus (2015), fiind și organizatorul celui mai
longeviv eveniment cultural din Oradea, Concertul
Hiroshima, ca și al altor numeroase spectacole de
teatru, muzică și poezie. Totuși, în primul rând,
artistul orădean a dat măsura excelenței preocupă-
rilor sale, cu preponderență, în domeniul a ceea ce
„Aripi zdrențuite ascunse
cu grijă sub piele”
■ Ioan-Pavel Azap
lustinian Gr. Zegreanu
Anotimpurile vieții
Cluj-Napoca, Ed. Avalon, 2018
Iustinian Gr. Zegreanu provine dint-o fami-
lie clujeană cu preocupări culturale, în spe-
ță literare, constante. Bunicul, Aurel Grigore
Zegreanu, doctor în drept, a publicat câteva vo-
lume de versuri, după cum și tatăl, Octavian Gr.
Zegreanu, doctor în drept și absolvent al Facultății
de biologie, a fost un remarcabil poet. Doctor în
științe medicale, Iustinian Gr. Zegreanu continuă
tradiția familiei, aplecându-se constant asupra li-
teraturii, nu ca hobby ci cu reală vocație. Astfel,
începând cu 1998, a publicat nu mai puțin de
opt volume de poezie, majoritatea, și proză. Ne
vom opri în rândurile ce urmează asupra celui
mai recent, Anotimpurile vieții, un consistent op
liric structurat în cinci părți urmând etapele sim-
bolice ale vieții: „Inocență”, „Iubire”, „Drumuri”,
„Credință”, „Înțelepciune”.
Există o discreție ce marchează lirica lui
Iustinian Gr. Zegreanu, poetul nu este un decla-
mativ, nu caută să epateze prin retorică sau prin-
tr-o prezență zgomotoasă. Versurile lui trebuie ci-
tite în tihnă, la lumina discretă a unie veioze sau,
mai degrabă, a unei lămpi, fie că vorbește despre
se înțelege prin sintagma, sonet muzical”, pentru că
a dăruit solfegiilor sonete ale unor autori celebri -
Shakespeare, M. Buonarroti, Petrarca, Eminescu,
Louis Labe, Ronsard - dar și ale unor cunoscuți
sonetiști români (V. Voiculescu, M. Codreanu, V.
Eftimiu, Al. Andrițoiu, Radu Cârneci), precum și ale
unor autori locali. Sonetele muzicale madeviene sunt
scrise (solfegierea, desigur) pe doar două măsuri ale
unei fugi din Sonata a treia pentru vioară (măsuri-
le 169- 170) de J.S. Bach, realizându-se astfel, spune
autorul, similitudinea formă fixă literară- formă fixă
muzicală și sonet literar - sonet muzical. O ediție
(postheistică) de sonete muzicale se intitulează Mari
melancolii și Aspre indignări, o alta, De-aș avea...”, de
amintit fiind și Sonete muzicale după autori bihoreni.
A publicat, în 2014, cu prilejul comemorării a 450
de ani de la moartea genialului sculptor-sonetist,
Sonet- Michelangelo Buonarroti, tălmăcire din itali-
ană și cuvânt înainte de C.D. Zeletin. F.C. -M. este
în continuă căutare de autori sonetiști, scormonind
adesea prin colbul arhivelor, în paginile unor reviste
literare vechi sau postbelice, reușind, adesea, să-și
îmbucure osârdia căutărilor (A căuta este o datorie,
zice J.W. Goethe), mărturisindu-ne și nouă, amici-
lor întru literatură, că a identificat încă un sonet, sau
mai multe, ale cutărui sau cutărui autor, chiar dacă
condiția damnată a omului alungat din Paradis
(„Aripile mele zdrențuite/ Ascunse cu grijă sub
piele”, Un înger pe pământ, p. 12), despre iubire
ca permanentă căutare, ca dorință de împlinire
(„Stânjenit, mă apropii de tine,/ Ce aș putea face
când plouă?”, Mă reîntorc la tine, p. 41), despre
caducitatea omescului, a vremelnicului vieții
(„Timpul se ascute pe marginea tâmplei”, Trecerea
timpului, p. 89) sau despre singurătate („Blocat de
iarna din ființa mea/ Nu mai găsesc calea spre ini-
mă”, Iarna din suflet, p. 92; „Dorul meu răstoarnă
brazde undeva”, Pe drumuri lungi, p. 127). Există
versuri de o accentuată melancolie, fără a fi apă-
sătoare („Pe mormântul tatei crește deja iarba/
În cimitirul tăcut al nimănui”, Amintirea tatălui,
p. 138), după cum întâlnim și străfulgerări de o
duritate de diamant („Ninge cu o încrâncenare
omenească”, Ninge, p. 150).
Iustinian Gr. Zegreanu apelează la instrumen-
tarul livresc, rod al unor lecturi bogate și, mai
ales, fecunde, mișcându-se cu eleganță și rafina-
ment între, de pildă, baladescul lui Horea Stanca
(„Poate, cândva, ai să îmi ieși în cale iar/ Și-atunci
să te apropii încet, tăcută,/ Să nu-mi spui o vor-
bă, doar/ Strânge-mă în brațe încet și mă sărută”,
Sărutul tău, p. 59) și „sonurile” psalmice ale lui
Arghezi ( „Doamne, îmi pare rău/ Că nu m-ai
mai puțin cunoscuți. Revenind la Din laboratorul
lui Mihai Eminescu. Sonetul, iată un fragment din-
tr-o recenzie apărută în revista trimestrială Portal-
Măiastra, semnată de Gh. Grigurcu:
Chiar dacă sugestia i-a venit autoarei (Florica
Gh. Ceapoiu) de la audițiile compozitorului Florian
Chelu-Madeva (un împătimit al „sonetului muzical”,
potrivit bibliografiei sale componistice, unde-i aflăm
pe Michelangelo Buonarroti, William Shakespeare,
Louise Labe, autori români de ieri și de azi), Dna
Florica Gh. Ceapoiu are meritul principal de a fi în
cazul de față «vioara întâi», cum se spune, într-o
muncă de laborator nu numai descriptiv-siglată, ci și
coerent comentată, cu mai mult sau mai puțin accent
personal, cu trimiteri și observații în general corecte.
«Ținta» acestei cercetări de laborator eminescian (în-
tregul demers de arheologie filologică) vizează, desi-
gur, perfecțiunea formală a sonetelor, muzicalitatea
inefabilă a capodoperei compatibilă cu desăvârșitele
ritmuri ale Eutherpei. Avem, prin urmare, scoasă
din manuscrisele eminesciene, ediția INTEGRALA
SONETULUI EMINESCIAN, din care compozitorii
pot acum să „aleagă între numeroasele variante ale
sonetelor lui Mihai Eminescu”, după cum însuși pre-
cizează într-un Cuvânt lămuritor dl F. C.-Madeva.
I se cuvin multe și apăsate (profundizate) apre-
cieri compozitorului- sonetist și interpret-rock, dar
și al colindelor și folclorului românesc - alături de
soția sa Iuliana și fiica Alexandrina - Florian Chelu-
Madeva, artistul cu multiple valențe și veleități mu-
zical- literare, a cărei prodigioasă activitate, de peste
40 de ani, s-ar fi cuvenit a fi sărbătorită, poate, chiar
la nivel național. Ave, Maestre!
■
ales pe mine să fiu al tău [...] Tulburat de taine
pământești/ M-am întrebat, adesea, cine ești?/
Îngenuncheat înaintea-ți cu frică și sfială/ Simt în
suflet o mică îndoială”, Convorbire cu Dumnezeu,
p. 116).
Mai puțin accentuată, dar nu de ignorat, este și
„unda” de (au)toironie ce străbate din unele ver-
suri („Nu sunt precum se spune, poate,/ Că sunt
nimic din ce putea să fie,/ Nici un volum de proză,
nici poezie,/ Că am cărți scrise doar pe jumătate”
ș.a.m.d., Un fals elogiu, p. 26), dovada unui spirit
critic detașat.
Anotimpurile vieții este un volum de maturitate
ce consolidează direcțiile liricii lui Iustinian Gr.
Zegreanu - un livresc asumat, o simplitate elabo-
rată -, poet asupra căruia merită a stărui.
■
4
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
Redescoperirea
lui Ștefan J. Fay în
publicistica clujeană
■ luliu-Marius Morariu
și în revista Origini, New York, 2002 (Vocea lui
Marcel Moreau). Toate aceste pagini de cores-
pondență, cu foarte rare excepții, pot fi consi-
derate excepționale recenzii ale scrierilor celui-
lalt. Moreau este uluit de „acuitatea și finețea
privirii” lui Fay, căruia îi analizează opera, afir-
mând că „destui inși de aici, a căror limbă ma-
ternă e franceza, ar trebui să te invidieze că pă-
trunzi atât de magistral universul meu, despre
care nu s-ar putea nicidecum spune că e ușor de
abordat sau ospitalier”. (p. 252).
Alături de reevaluarea în context critic a
Doina Rad
Ștefan J. Fay sau cercul care se închide
col. „Școala ardeleană de critică și istorie literară”
Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2019
Genul monografic a trecut în ultima vre-
me printr-o adevărată undă de uitare.
A scrie texte prin intermediul cărora să
restitui plenar chipul unei personalități trecu-
te sau a reînvia, pe baza informațiilor istorice,
memoria unui loc, a devenit un fapt de-a drep-
tul desuet. În goana după puncte, gradații și
alte aspecte de relevanță birocratică, scriitorii
și universitarii, au preferat mai degrabă publi-
carea unor antologii de studii, decât cea a unui
astfel de text, ce necesită un timp mai amplu de
documentare și de scriere.
Cu toate acestea, monograficul își are farme-
cul și valoarea lui. O dovedește, între altele, vo-
lumul dedicat lui Ștefan J. Fay (1919-2009) cu
prilejul împlinirii centenarului nașterii sale, de
către filoloaga clujeană Doina Rad. Rod al unui
amplu efort de documentare, demersul dânsei,
întocmit după toate rigorile metodologice în
vigoare și acompaniat de o bogată listă bibli-
otrafică (p. 331-344) și de un indice de nume
realizat cu iscusință (p. 361-371), îl prezintă,
prin intermediul unui frumos tandem informa-
țional-imagistic, pe scriitorul mai-sus pomenit.
Motivația unei astfel de antreprize, ține să o
prezinte însăși scriitoarea, în cuvântul înainte
al volumului (p. 7-11), unde arată că:
„O restituire dreaptă credem că trebuie să i
se facă prozatorului și genealogistului Ștefan J.
Fay, ale cărui scrieri sunt nu doar dovada unui
condei original, ci și mărturii ale unor fărâme
de istorie zbuciumată și ale unor repere umane.
Portretul acestui autor alunecat în uitare
nu ar fi complet fără a marca o serie de aspec-
te care țin de valorile sale morale, devenite în
zilele noastre, cel puțin caduce, dacă nu chiar
derizorii, vocația prieteniei, iubirea de țară și
neam sau valorile culturale profunde”. (p. 7).
Într-adevăr, prin intermediul valorilor
care i-au definit scrisul și biografia îl prezin-
tă doamna dr. Doina Rad, pe scriitorul clujean
în paginile celor patrusprezece subunități te-
matice ale volumului. Demersul dânsei, ce se
constituie atât într-o interesată contribuție de
istorie literară, cât și într-o frumoasă reeva-
luare, prin prisma criticii și a genezei, a tex-
telor ce poartă semnătura autorului, încearcă
plasarea lui în contextul mai amplu al epocii
în care a trăit și valorifică elementele care, în
diferite situații, i-au jalonat gândirea. Nu-i sca-
pă doamnei Rad nici aspectele de genealogie
(p. 13-106), care au necesitat cu certitudine vi-
zite repetate în arhive și biblioteci, nici opera,
de la debut și până la ultima scriere (p. 107-
248). În fapt, în această secțiune amplă, ce se
întinde pe parcursul mai multor capitole, au-
toarea realizează o analiză, dacă nu ehaustivă,
cel puțin holistică a operei sale, comparând,
discutând sau dezbătând anumite aspecte defi-
nitorii ale acestora.
Între punctele forte ale demersului anasta-
tic-restitutiv, se numără cu certitudine și ca-
pitolul dedicat vocației epistolare a lui Ștefan
J. Fay (p. 249-268). Autoarea nu-și asumă aici
simpla muncă de editor, care i-ar facilita cu
certitudine munca, ci analizează epistolarul său
și chiar realizează o sinteză a acestui segment
scriitoricesc cu valoare definitorie pentru în-
țelegerea gândirii celui prezentat. Vorbind, de
exemplu, despre corespondența dintre cel evo-
cat și Marcel Moreau, arată că:
„Cele peste 70 de scrisori de la cei doi scri-
itori sunt completate de texte apărute în volu-
mul: Amici, Demoni și Ritmuri (Grand-Hornu,
Belgia, 1984) - o amplă și profundă analiză
a operei lui Moreau, apoi, de cealaltă parte,
Sensul sacrului, din volumul despre eveni-
mentele din România finalului de an 1989,
Farmecul și groaza de Marcel Moreau, precum
Michael Lassel	Martorii timpului, ulei pe pânză, 74x84 cm, 2008
operei lui Fay, analiza prosopografică dedicată
modelelor care au influențat, din punct de ve-
dere stilistic sau ideologic gândirea sa, respec-
tiv: Mircea Vulcănescu, Monseniorul Vladimir
Ghica, Mircea Eliade, Constantin Noica,
Corneliu Baba, Ion Jalea, Vasile Rudeanu și al-
ții (p. 269-302), se constituie și ea într-o piesă
importantă a puzzle-ului monografic ce poartă
semnătura scriitoarei clujene. În plus, dimensi-
unea de actualitate a demersului se vădește și în
faptul că aceasta nu se teme să analizeze modul
în care opera și ideile lui se regăsesc în dosare-
le fostei Securități, oferind și acestui aspect un
spațiu generos (p. 303-330).
Scrisă într-un limbaj plăcut și atractiv, ce
îmbină abundența de date și informații cu evo-
cările și analizele pertinente ale biografiei și
operei lui Ștefan J. Fay, monografia dedicată
acestuia reușește deopotrivă readucerea lui în
atenția publicului cititor și restituirea unor tex-
te valoroase, ce fuseseră pe nedrept neglijate în
ultimii ani. De aceea, demersul doamnei prof.
dr. Doina Rad se cuvine salutat, recomandat și
felicitat, iar efortul autoarei trebuie evidențiat,
putând constitui un model pentru cercetări ul-
terioare.
■
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
5
comentarii
Acad. Alexandru Boboc
- traducător din Kant
^^văsile Muscă
Nașterea și apoi dezvoltările pe care filoso-
fia românească le-a înregistrat în relativ
scurta sa istorie sunt puternic marcate
de influența hotărâtoare a concepției lui Kant.
Afirmația făcută mai demult în această privință,
într-unul din eseurile sale privind filosofia româ-
nească, de către Ion Petrovici, are tăria unei ju-
decăți definitive, care nu admite nici o contesta-
re - „Cum de renașterea intelectuală a Apusului
s-ar lega numele lui Platon de-a noastră se leagă
numele lui Kant” (Kant și cugetarea românească).
Spre meritul ei, filosofia românească a știut să se
achite de datoriile sale față de Kant. Un șir întreg
de gânditori pentru merituoasele lor contribuții
la cunoașterea și interpretarea marii opere a lui
Kant, îl putem socoti ca formând direcția „kan-
tianismului românesc” atât de puternic conturată
în cultura noastră. Din 1818, când Gh. Lazăr, pe
care îl putem socoti primul în această descenden-
ță kantiană, a deschis școala românească de la Sf.
Sava așezând-o sub semnul influenței dominante
a kantianismului, numărul celor care reprezintă
această direcție este cu adevărat impresionant. Să
amintim doar că cei doi gânditori români cu pre-
tenții sistematice, C. Rădulescu Motru și L. Blaga
au construit tot pe baze kantiene. Tocmai pe acest
motiv ne și ferim a înșira nume pentru ca nu cum-
va să provocăm supărare. Vin apoi traducătorii
din Kant, numeroși și aceștia. Eforturile de a tra-
duce capodopera kantiană a filosofiei - „Critica
rațiunii pure”, începând cu primele încercări ale
lui Titu Maiorescu și Mihai Eminescu până la
varianta finală de azi, constituie o adevărată ago-
nismata a limbii române, de a îmbrăca în hainele
sale cele mai elegante câteva din ideile cele mai
profunde pe care le-a gândit o minte omenească.
Acad. Al. Boboc își așează cu cinste numele în
fiecare din aceste două direcții: și cea a studioși-
lor kantieni dar și cea a traducătorilor din Kant.
Vernisajul expoziției: Michael Lassel, Lumea ca alegorie și mit
Cele dintâi contacte cu opera lui Kant provin în
cazul său, încă din anii tinereții, concretizându-se
într-o remarcabilă lucrare - Kant și neokantia-
nismul, București, Editura Științifică, 1968, care
își așteaptă de atunci o reeditare. Scrisă în epoca
dominării absolute a gândirii românești de către
principiile materialismului dialectic și istoric,
această carte încearcă și reușește să opereze o
deschidere către ceea ce s-a numit atunci filosofia
burgheză contemporană. Au urmat apoi o suită
întreagă de cărți și studii dedicate lui Kant. Să
amintim dintre acestea, mai recent volume pre-
cum: Kant și gândirea contemporană în Editura
Academiei Române, 2010, sau în limba germa-
nă - „Kant und die Gegenwart. Zur Wirkung der
kantischen Lehre in der modernen philosophis-
chen Reconstruktion” - cele două nu sunt chiar
identice - opt ani mai târziu în aceeași prestigioa-
să editură. Să nu uităm, din numeroasele studii și
eseuri să evidențiem articolul „Kant kritizismus
und die Bedeutung der Metaphizik” (Criticismul
lui Kant și însemnătatea metafizicii, publicat în
celebra „Kant Studien” din 1983, p. 314-326). În
general contribuțiile kantiene ale Acad. Al. Boboc
se impun prin caracterul lor aplicat strict la textul
Kantian, pătruns în adâncimea semnificaților sale
ultime. Ele au la bază o bibliografie foarte bogată
care cuprinde tot ceea ce este semnificativ pen-
tru tema abordată în literatura filosofică naționa-
lă, dar și aproape tot ce este important (și să ne
gândim că este vorba de o cantitate de lucrări im-
posibil de cuprins în totalitatea sa) în bibliografia
universală, de la marile lucrări clasice (mai ales
germane) ale secolului al XIX -lea până în zilele
noastre. Peste această uriașă informație, culeasă
din atâtea surse, Acad. Al. Boboc a căutat să-și
impună propria sa poziție filosofică, încercând de
fiecare dată să contureze când mai pregnant ima-
ginea unui Kant al său, prin punerea în evidență
Michael Lassel	Bancher in inalta societate,
ulei pe pânză, 89x79 cm, 1995
a valorilor, atât de bogate raționaliste și umaniste
ale criticismului, care s-au constituit în deschideri
prețioase către filosofia contemporană. Urmând o
sugestie prețioasă scoasă dintr-unul din cei mai
mari interpreți neokantieni ai lui Kant, Heirich
Rickert, Al. Boboc pune în evidență de câte ori
se ivește ocazia faptul că criticismul nu a semănat
câmpul culturii europene cu idei noi rodnice, dar
constituie chiar conștiința de sine a acestei cul-
turi, ajunsă la maturitatea dezvoltării sale - „Kant
als Philosoph der modernen Kultur” (Tubingen
1924). Însemnătatea majora a lui Kant, mai ales
acum după criza nietzscheiană a devalorizării va-
lorilor supreme, rezidă în speranța că e posibilă
o reașezare valorică ce poate asigura un nou sens
năzuințelor spre mai bine a omului de azi.
Acum și aici este vorba de Acad. Al. Boboc
în calitatea sa de traducător din Kant. În anul
2014 editura clujeană Grinta a realizat un no-
tabil eveniment prin tipărirea uni volum con-
ținând traducerea de către Acad. Al. Boboc a
lucrării de tinerețe a lui Kant - „Istoria gene-
rală a naturii și teoria cerului” (1755), care a
înscris numele autorului ei în marea istorie a
științelor și a filosofiei sub numele de ipoteza
Kant-Laplace. O traducere destul de dificilă din
cauza bogatului și complexului material de cu-
noaștere pe care îl stăpânește autoritar I. Kant,
dar și din cauza capcanelor pe care le deschide
în fața traducătorului barocul limbii germane a
epocii lui Kant, încărcată și împodobită cu or-
namente stilistice specifice. Toate acestea ridică
în fața traducătorului dificultăți pe care munca
Acad. Al. Boboc a reușit să le învingă cu succes.
La câțiva ani după acest eveniment, în 2019,
Acad. Al. Boboc scoate o nouă traducere, tot la
Editura Grinta, la fel de dificilă dar și la fel de
reușită și de această dată.
Acum este vorba de o selecție din scrieri-
le aparținând așa numitei perioade precritice
a gândirii kantiene. În evoluția oricărui mare
gânditor se pot produce mai devreme sau mai
târziu, rupturi care fragmentează în două sau
chiar mai multe etape linia dreaptă a evoluției
sale. În cazul lui Kant o asemenea ruptură se
produce când, anul 1781, al apariției Criticii ra-
țiunii pure, separă perioada precriticistă de cea
criticistă. Cum se apreciază în literatura de spe-
cialitate, până la 1781 Kant prezintă prin temele
gândirii sale dar și prin metoda acesteia toate
semnele unui filosof al epocii luminilor și dacă
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
natura nu i-ar fi dăruit o viață mai lungă, pes-
te media de vârstă înregistrată în epocă, Kant
ar fi rămas doar un iluminist, probabil cel mai
important. Traducătorii români s-au aplecat de
preferință asupra marilor opere din perioada
criticistă, neglijând oarecum pe cele anterioare,
precriticiste. În depășirea acestui impas al tra-
ducerilor kantiene, intervenția Acad. Al. Boboc
a fost importantă, decisivă și nu poate fi îndea-
juns subliniată. Ea umple indiscutabil un gol în
literatura română despre Kant și trebuie adău-
gat imediat puțini s-ar dovedi calificați pentru
aceasta. Volumul pe care îl prezentăm - „ Scrieri
precritice (selecție)” cuprinde, cum îi spune cu
claritate titlul, o selecție din lucrările kantiene
precritice. Este vorba de lucrări timpurii, re-
dactate între 1754 („Cercetarea chestiunii dacă
Pământul ... a suferit vreo schimbare de la pri-
mele timpuri ale originii sale” și „Chestiunea
dacă Pământul îmbătrânește cercetată din punct
de vedere fizicalist”, amândouă din 1754, când
Kant avea treizeci de ani) și („Cercetare asupra
evidenței principiilor teologiei naturale și ale
moralei” din 1763). Ele sunt cuprinse în pri-
mele două volume din Werke îngrijită de Ernst
Cassirer (Berlin, 1922, vol. I și II). Împrejurarea
că este vorba de primele scrieri ale lui Kant nu
îl scutește cu nimic pe traducător de greutățile
muncii în care s-a angajat. Conținutul acestor
prime scrieri nu este cu nimic mai subțire, mai
facil decât al celor ulterioare. Acad. Al. Boboc a
găsit variante care în ciuda dificultăților sale să
apropie textul kantian de înțelegerea cititoru-
lui român. Abia când evoluția sa a intrat în faza
criticistă, terminologia lui Kant s-a fixat și a de-
venit precisă și riguroasă, iar textul a câștigat în
claritate, împrejurare care, în anumite limite, a
facilitat eforturile traducătorilor. Este poate și
sensul surprinzătoarei declarații a lui Goethe că
lectura unei pagini din Kant îi produce senza-
ția unei camere luminoase. Oricum, din cauza
bogăției sale, de conținut, Kant este unul din cei
mai dificili filosofi din întreaga istorie a gândi-
rii, atât în privința înțelegerii textelor sale dar și
ale încercării de a le traduce într-o altă limbă.
Traducerea prof. Al. Boboc este însoțită, ca
de obicei, de niște anexe ajutătoare care să-l
apropie pe cititor de universul gândirii kantie-
ne. Este vorba de un amănunțit tabel cronolo-
gic al vieții și activității lui Kant, de lista prin-
cipalelor ediții ale scrierilor sale, a traducerilor
în limba română, precum o foarte bine realizată
selecție din imensa bibliografie kantiană. Dar,
mai trebuie să adăugăm încă două texte, care
însoțesc traducerile, unul la început - „Notă in-
troductivă” - și altul la sfârșit - „Postfață: Kant
și filosofia contemporană” - menite să ajute
poziționarea lui Kant pe coordonatele gândirii
europene moderne și contemporane. În ultimă
instanță volumul pe care îl prezentăm îl expri-
mă în ansamblul său și pe filosoful Al. Boboc,
cu opțiunea și adeziunea sa hotărâtă și constan-
tă în favoarea valorilor raționaliste promovate
de gândirea europeană.
Nu de multă vreme Acad. Al Boboc a împli-
nit vârsta patriarhală de 90 de ani. Să-i dorim
sănătate și putere de muncă pentru a duce la
bun sfârșit proiectul traducerii în limba româ-
nă a corpusului complet al operelor precritice
ale lui Kant.
■
Despre retardul spiritual
al postmodernității în
lectura lui Virgil Nemoianu
■ Adrian Lesenciuc
n 2005, după o cercetare de mai bine de trei
ani și publicarea număr de număr a unui se-
rial despre mozaicul a-valoric postmodern în
suplimentul de weekend Foaie pentru minte, inimă
și literatură a defunctei Gazete de Transilvania din
Brașov, îndrăzneam să sugerez în paginile unei
cărți apărute la Editura Antet1 că postmodernismul
poate fi studiat drept încercare eșuată de scăpare
dintr-o modernitate mult prea îmbătrânită, aproa-
pe infertilă. Evident că o asemenea proiecție nu
putea fi admisă ca fiind una de referință, în primul
rând pentru că nu convergea cu direcția foștilor
studenți de la litere din anii ’80 (în special a angliș-
tilor) care, din dorința de aliniere la un Occident
firesc, au găsit în postmodernism calea propice de
expresie. Nu aveai cum să pui în balanță cartea mea,
apărută la o editură minoră, cu mult mai celebra
teză de doctorat editată de Humanitas a infinit mai
notoriului Mircea Cărtărescu, publicată în 1999 la
Editura Humanitas2: o carte curajoasă, rezultat al
unei munci de cercetare consistente, dar nu nea-
părat realizate cu neutralitatea epistemică necesară
unei asemenea abordări. Postmodernismul româ-
nesc a fost mai degrabă rezultatul refulării după
impunerea dogmei comuniste, rezultatul abordării
categorice și generalizatoare în raport cu o con-
strucție politică demolată, care ar fi presupus aban-
donarea a tot ceea ce a fost rezultatul creației ace-
lor vremuri. Postmodernismul românesc îmbrăca
forma particulară a unei opoziții culturale față de
un fenomen politic și nu cea a unei firești opozi-
ții culturale generate de sațietatea în raport cu o
manieră de producție (Theodor Baconschi, într-o
carte de interviuri din 2019, rezumă elegant și de
la distanță particularitățile acestui postmodernism
marginal3). Iată un nevinovat exemplu de genera-
lizare care însoțește lucrarea lui Cărtărescu, consi-
derată la acea vreme biblie a postmodernismului
românesc:
„Abia ieșită din stalinism, cultura română a tre-
buit, din lipsă de modele contemporane, să recur-
gă la un ciudat auto-transplant, reîntorcându-se la
experiențe artistice interbelice (pandantul cultural
al industrializării din economie). Celebra „reînno-
dare cu marea cultură românească”, petrecută în
anii ’60, a putut părea aproape un miracol în acel
context istoric, dar, în euforia acestei întoarceri la
arta adevărată, nu s-a observat și faptul că prețul
ei a fost un retard cultural de treizeci de ani față de
experiențele artistice din Occident. Explozia me-
taforică a poeziei generației lui Nichita Stănescu,
spectaculoasă în sine, a creat iluzia că „avem una
dintre cele mai mari poezii ale lumii” într-un mo-
ment când nicăieri în lume nu se mai scria poezie
metaforică de tip modernist.”4
Să nu uităm că, în raport cu Occidentul, îna-
inte de alinierea optzecistă la literatura america-
nă am avut o aliniere șaizecistă la cea franceză (la
poststructuralismul neomarxist de care amintea
Baconschi), pe care au continuat-o necritic și opt-
zeciștii. Totodată, să menționăm că, vorbind despre
un decalaj de treizeci de ani, însăși proiecția post-
modernistă a lui Mircea Cărtarescu avea o întârzi-
ere culturală consistentă în raport cu un Occident
care se preocupa în ultimii ani ai mileniului trecut
de înmormântarea postmodernismului. La acea
vreme, a apariției lucrării lui Cărtărescu, aveam
posibilitatea unei înțelegeri din interior a fenome-
nului, interpretate subiectiv - ceea ce s-a și întâm-
plat, de fapt, la noi -, sau a unei priviri din exte-
rior, de acolo unde postmodernismul avea deja o
vechime de câteva decenii. Iar această perspectivă
din exterior i-am fi putut-o datora, în cazul fericit
al unei receptării critice și nu a uneia caracteriza-
te prin entuziasmul refulării, lui Matei Călinescu5,
care alesese în anii ‘60 calea noii critici franceze și
propusese ulterior înțelegerea de pe poziții exteri-
oare a literaturii universale în facere, sau lui Virgil
Nemoianu, care la sfârșit de mileniu adunase su-
ficiente articole publicate în România și aiurea pe
această temă, dar care nu s-a grăbit până în 2010
când a publicat prima ediție din Postmodernismul
și identitățile culturale6.
Unor determinări culturale și politice ale post-
modernismului în literatura română a sfârșitului
de mileniu (în ceea ce îi privește pe criticii și isto-
ricii literari îmbătați de aromele prefixului -post)
i s-a opus perspectiva unor determinări la nive-
lul întregii societăți, așa cum se releva în acei ani
postmodernismul în America de Nord. Pe de altă
parte, unui fragmentarism generat de precedentele
așezări culturale (rezultat, așadar, al unor cauza-
lități înțelese în termenii avangardelor) i s-a opus
o continuitate proiectivă nicidecum înțeleasă în
literatura românească de specialitate în contextul
social complex:
„Dacă așa stau lucrurile [n.a. dacă este nonde-
terminist, bazat pe hazard și presupune multitudi-
ne și varietate], atunci postmodernismul trebuie
să conțină cel puțin câteva fragmente bazate pe
continuitate și identitate. Dacă nu se întâmplă așa,
atunci situația nu mai poate fi descrisă ca hazard,
întâmplare, discontinuitate, devenind, în schimb,
un fel de uniformitate, de opusul a ceea ce pretinde
că e7”.
În această înțelegere complexă, depășind sim-
plele limite literare ale manifestării postmoder-
nismului, care presupune schimbarea perpetuă,
adaptarea, stările intermediare de tranziție spre alte
așezări, determinate de factori tehnici, de mobili-
tatea crescută, de aplatizarea ierarhiilor și apariția
rețelelor, de amestecul nestructurat al multiplelor
fațete ale glocalismului, de scepticismul cultivat și
de slăbirea relațiilor cu trecutul, postmodernitatea
s-a dovedit a fi, mai degrabă, o formă de „locui-
re alternativă”. Pe acest fond al apariției multiple-
lor alianțe în planul cunoașterii cu scopul reașe-
zării, solidificării, reîntoarcerii la ierarhii (într-o
o
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
7
o
geografie determinată de mișcările tectonice ale
unor suprafețe complexe, cu efecte vizibile în pri-
mul rând în plan cultural), comuniunea și comu-
nitatea deveneau ținte majore în scopul reașezării:
„Comunitatea e căutată cu înfrigurare în cele
mai diferite forme: de la grupurile virtuale pe
Internet, la organizațiile politice centrate pe diver-
se cauze și până la bandele de tineri huligani care
cred, ironic, că pot găsi în violență și fărădelege sa-
tisfacerea nevoii lor de structură, disciplină, ordine
și comuniune8”.
Privind astfel lucrurile, cum le vedea limpede
Virgil Nemoianu, este simplu de înțeles că și în ori-
zontul acelor ani putea fi prefigurată așezarea, chiar
dacă se făcea simțită lipsa structurii, a principiilor
organizatoare în amalgamul de norme fragmenta-
te. Dinspre aceste norme ale comunităților se putea
pleca în reașezare, iar slăbirea principiilor și demo-
larea sistemelor de valori - ceea ce nu reușiseră
avangardele cu aproape o sută de ani în urmă - se
datora faptului că în ritmul galopant al dezvoltării
apăruse o fisură între evoluția tehnologică, mate-
rială și cea culturală, spirituală. Virgil Nemoianu
înțelesese la acea vreme ceea ce critica românească
era incapabilă să digere: „Principala problemă, la
care se reduc toate celelalte probleme, e că există,
la scară mondială, o lipsă de echilibru între dezvol-
tarea materială a omenirii și evoluția ei spirituală”9.
Ori, clamând alinierea și luând în discuție nevoia
de a fi postmodern în vremuri postmoderne, nu
puteai decât să aduci elogiu unei rămâneri în urmă,
unui retard spiritual în raport cu cel material. În
vremurile unui decalaj la o scară mult mai mică, la
începutul secolului XX, odată cu apariția aeropla-
nului și cu dezvoltarea la scară largă a automobi-
lului, avangardele încercau un elogiu similar adus
rămânerii în urmă din punct de vedere spiritual.
Nu relativismul postmodern e marea problemă
a dezbaterii. Nici debolismul, nici fragmentarea.
Decalajul spiritual este cel care a născut postmo-
dernismul. În râul de magmă, fragmentele unor
comunități recontextualizate puteau fi privite din
perspectivă fragmentară, din perspectiva viitoarei
lichefieri (într-un orizont temporal restrâns) sau a
viitoarei solidificări (în altul mai larg). În ciuda fap-
tului că ni s-a oferit șansa să privim, prin ochii celui
care trăise postmodernismul (cu toate formele sale
de slăbire) pe viu, și mă refer la Virgil Nemoianu,
noi am dat mai degrabă crezare unei perspective
interne despre un fragmentarism exprimabil prin
fluiditatea nisipului. Lucrările Occidentului pri-
vitoare la moartea postmodernismului au deja
vechime de un deceniu sau două. Nu discutăm
despre vină în raport cu acest retard în planul lite-
raturii, ci despre o constantă a creației umane, pe
care postmodernismul românesc a ocolit-o: „De la
Homer și Eschil la Dante, Goethe și până la con-
temporanii noștri, literatura majoră are o singură
temă comună: cea a emancipării și creșterii”10.
Note
1 Adrian Lesenciuc. (2005). Postmodernitatea. Un
posibil model de structurarte a mozaicului a-valoric.
București: Antet. 199p.
2 Mircea Cărtărescu. (1999). Postmodernismul româ-
nesc. Prefață de Paul Cornea. București: Humanitas.
506p.
3 „Optzeciștii au fost ultima generație literară asuma-
tă ca atare: opuneau comunismului terminal o poetică
postmodernă, făcută din colaje, cinism, minimalism
prozaic și teorii sofisticate (care erau de fapt inspirate
din poststructuralismul marxizant la modă în Franța
anilor ’70-’80). Au debutat în volume colective și au
dezvoltat un spirit de corp rezonabil ca strategie de
afirmare sau chiar de supraviețuire: finalul anilor ’80
a fost, de departe, cel mai sinistru pentru cei de vâr-
sta mea. Cum erau mai toți absolvenți de Litere (și își
asumaseră aura de disidenți sau de „rezistenți prin cul-
tură”), începutul anilor ’90 le-a deschis culoarul spre
ocuparea de catedre, inclusive prin fast track promoti-
on. Asta le-a dat sentimental puterii simbolice, dar și
un soi de monopol esthetic din care a pornit operați-
unea de recompunere a canonului”, Teodor Baconschi.
(2019). 365 de lămuriri în compania lui Laurențiu-
Ciprian Tudor. Iași: Polirom. p.253.
4	Mircea Cărtărescu, op.cit., p.15.
5	Matei Călinescu. (2005) Cinci fețe ale modernității.
Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmoder-
nism. Iași: Polirom. 472p.
6 Virgil Nemoianu. [2010] (2018). Opere 9.
Postmodernismul și identitățile culturale. Conflicte și
coexistență. Traducere de Laura Carmen Cuțitaru.
București: Editura Spandugino. 480p.
7	Idem, p.18.
8	Idem, p.37.
9	Idem, p.49.
10	Idem, p.268.
■
Urmare din pagina 3
Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr
și autenticitate raportată la structura
apriorică a imaginativului (X)
în vedere calitatea de logos al elementului respectiv,
adică sensul dialectic al contradicțiilor sale interi-
oare, nesfîrșite fără să poată determina pro-venien-
ța acestei prezențe care ajunge mereu la prezență și
care este ființa. Acest loc al pro-venienței ființei nu
poate fi ființarea ci doar subiectivitatea pură care este
imaginativul. Aristotel încerca să explice acest lucru
punînd în ecuație o întreagă serie de concepte, de
la dynamis la kinesis, morphe, energeia, telos, entele-
cheia, ousia, arhe, techne, hyle sau steresis. Nu vom
dezvolta aici punerea în relație și dinamica interioară
a analizei lui Aristotel privitoare la physis și nici con-
cluzia la care se ajunge. Din punctul nostru de vedere
este mai puțin important de știut dacă enegeia sau
oricare alt concept este relevant pentru physis. Ceea
ce ne interesează este faptul că, deocamdată, cel pu-
țin formal, există un ceva ce este dincolo de physis,
de această constantă ajungere la prezență și anume
numitul imaginativ. Căci, dacă în ajungerea la pre-
zență se manifestă ceva de ordinul unei creșteri din
sine însăși - deci o mobilitate în sensul unei puneri în
aspect - și ceva de ordinul unei permanențe ce ajunge
mereu la prezență, atunci vom putea spune că vom
sesiza ființa tocmai din această creștere și permanen-
ță. Fără a face explicit acest demers și mai ales fără
a compara natura conceptului de physis cu timpul
și ființa, Heidegger le consideră implicite. El spune:
„Ca prezență ființa este determinată prin timp”. Or,
în acest caz, nici ființa și nici timpul nu sunt privite
ca ființări, adică drept lucruri, ci doar ca manifestări,
ca apariții a acelui ceva ce dă ființa și face posibil ceva
de ordinul creșterii și constantei ajungeri la prezență.
Heidegger numește pe acel ceva ce dă ființa și timpul
Se, iar noi îl numim imaginativ. Mutația față de phy-
sis-ul lui Aristotel este doar una de nuanță. În linii
mari, înlocuirea lui energeia cu acest Se care dă ființa
poate fi privită ca un alt mod de a pune problema.
Mai mult, chiar și acest Se poate fi considerat la fel
de vid precum orice alt concept care se vrea funda-
mental, bunăoară energeia. În jurul conceptelor fun-
damentale, gîndirea aproximează, doar. Să vedem ce
spune însă Heidegger. În primul rînd că interpretă-
rile relative la ființă, de la Parmenide la Nietzsche,
deși autentice, sînt cel puțin insuficiente și păcătu-
iesc decisiv prin raportare la ființare, lucru pe care îl
aprobăm în totalitate. Astfel, deși nesupusă influenței
timpului, ființa trebuie determinată prin timp, fapt
pe care filosofii antici nu l-au intuit. Sensul lui esti
din esti gar enai este acela de SE DĂ ființă, această
admitere și destinare de ființă fiind sensul însuși al
deschiderii originare, DASEIN și aducerii în deschis
a ființei. Că în această stare de deschidere originară
sau neascundere - aletheia - ființa poate apărea la
modul prezenței sau absenței. Și, în sfîrșit, că întreg
acest mecanism poate fi dedus din cele trei dimensi-
uni ale timpului, trecut, actualitate și viitor, prezența
statornică sau ajungerea la prezență ca atribut funda-
mental al imaginativului( n.n. M.A.) fiind considera-
tă dimensiunea a patra a timpului.
Interpretarea șochează și frizează genialitatea prin
simplitatea sa extremă. Timpul este văzut ca o suc-
cesiune a unor acum-uri subsecvente (Sf. Augustin,
n.n., M.A.). Actualitatea, spune gînditorul din
Freiburg, nu este decît un acum diferit de acel acum
care nu mai este, al trecutului, și acel acum care încă
nu este, al viitorului. Deja Aristotel spunea că acel
ceva care este propriu timpului, fiind mereu de față,
este respectivul acum. Trecut și viitor sunt me on ti:
ceva ce nu este ființare, dar nici tocmai neant, mai
degrabă ceva prezent căruia îi lipsește ceva, lipsă care
este determinată prin acel acum care nu mai este și
acel acum care încă nu este. Este definită astfel și mo-
dalitatea privativă a ființei, adică prezența ca absență.
Aristotel numea această absență a prezenței care dă
totuși prezența statornică: steresis. Abia acum vom
realiza cu adevărat că paralela pe care am facut-o cu
physis-ul aristotelician nu este deloc întâmplătoare.
Ceea ce nu reușise să facă evident Aristotel regăsim
acum la Heidegger - timpul ca element al admiterii
de prezență, timpul ca modalitate și fundament al
permanentei ajungeri la prezența statornică, adică la
ființă, însă, dacă admitem că ajungerea la prezența
statornică poate fi fundamentul deducerii timpului
și ființei și dacă deducem ajungerea la prezența sta-
tornică din timp, nu cădem cumva în păcatul unei
argumentări în cerc? Nicidecum, atît timp cît vom
considera că elementul ultim care dă și destinează
prezența statornică este ceea ce înțelegem noi prin
capacitate imaginativă iar Heidegger îl cantona în
numitul SE. Ce ne vom face însă cu afirmația după
care prezența statornică este a patra dimensiune a
timpului ? Un răspuns consecvent cu linia demon-
strației heideggeriene ne-ar obliga să afirmăm că a
patra dimensiune a timpului este ființa. Chestiunea
în fapt comportă o gravitate excepțională. Heidegger
nu afirmă explicit acest fapt, dar el este implicit ex-
plicitării ajungerii la prezență ca a patra dimensiune
a timpului, căci atît timp cît vorbim despre un ca-
racter permanent al ajungerii la prezență, vorbim și
despre ființa ca ființă, iar cît timp vorbim despre toa-
te acestea, vorbim de capacitatea imaginativă care le
face posibile. Imaginativul care dă ființă este cel care
constituie, valorizează, ordonează și face posibilă în-
țelegerea și existența lumii ca lume.
Din volumul în curs de apariție: Poezia, filosofia, știința și
imaginativul (titlu provizoriu)
Note
1	John Burnet, Op. cit., trad franc. Payot, Paris, 1919, p. 12-14.
2	M. Heidegger, Op. cit., Klostermann, Frankfurt am Main,
1967.
3	M. Heidegger, Op. cit., Ed. Jurnalul Literar, Buc. 1995, trad.
rom., D.Tilinca și M. Arman.
■
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
cartea străină
Cînd scriitorul e chimist
(și viceversa)
■ Ștefan Manasia
n 2019 apare și în traducere românească car-
tea-cult a lui Primo Levi, Sistemul periodic.
Traducerea din italiană - splendidă - o sem-
nează Vlad Russo. Romanul acesta enciclopedie
apare, binemeritat, în colecția CĂRȚI CULT, pe
care o dezvoltă, deja de ani buni, extrem de vizibila
și versatila editură ART. Trei sînt titlurile din ope-
ra autorului torinez publicate pînă acum la ART
(pe hîrtie sau, sub formă de audiobook, pe vinil):
pe lîngă Sistemul periodic, au apărut Cei aleși și cei
damnați și - întregind exemplar conștiința (nu
doar) literară a secolului XX, într-o afinitate elec-
tivă cu operele unor Sabato sau Camus - Mai este
oare acesta un om?
Sistemul periodic este un compendiu fabulos de
chimie „distractivă”: fiecare capitol poartă nume-
le unui element din tabelul lui Mendeleev (Argon,
Hidrogen, Zinc, Fier, Potasiu, Nichel, Plumb,
Mercur, Fosfor, Aur, Ceriu ș.a.m.d.); istorisiri de
viață, autoficțiune, autobiografie deghizată - cu ex-
cepția unei ficțiuni exotice, cu subiect colonialist,
amintindu-l pe Joseph Conrad -, capitolele intro-
duc chimia în domeniul esteticii, propulsînd-o ca
subiect - deloc searbăd - al reflecției și contempla-
ției; anecdotica rafinată ar putea seduce orice cori-
gent intratabil la chimie. În lumea aceasta care nu
ar fi posibilă în afara proliferării elementelor chi-
mice e fixată viața, cu toate manifestările ei. Tribul
din care provine Primo Levi, de exemplu, evrei
spanioli alungați de Inchiziție, adăpostindu-se în
Piemont, în Torino își creează propriul lexic, jar-
gon, cod - optimizîndu-și astfel șansele de a supra-
viețui și, chiar, prospera într-un univers guvernat,
chiar și în Italia Renașterii, de intoleranța creștină.
Nu sîntem prea departe de Shylock, de Neguțătorul
din Veneția al lui Shakespeare! Cu toate acestea,
Levi evocă unchii și mătușile și bunicii și cunoș-
tințele fără a cerși mila istoriei, fără a acuza, ci mai
degrabă stăpînit, în fiecare clipă, de un surîs estet,
de melancolia de antropolog al acestui trib care va
dispărea, în cele din urmă, cu tot cu subdialectul
și obiceiurile sale în uitare și într-o nostalgie de
nevindecat: Argon, capitolul introductiv, dedicat...
„așa-ziselor gaze inerte”, purtînd „ciudate nume
grecești de sorginte doctă, care înseamnă «Noul»,
«Ascunsul», «Inactivul», «Străinul»”(p.9), se con-
stituie totodată în memorialul acestor strămoși
evrei - ascunși, inactivi, străini, formînd un tezaur
ascuns - nu doar lingvistic - al culturii și civiliza-
ției italiene. În afară de Primo Levi nu ar fi putut
practica nimeni un atare exercițiu al imaginației
literar-științifice.
Fixat o viață de om (1919-1987) în Torino, ab-
solvind Facultatea de Chimie (ca tatăl și bunicul
său), va locui toată viața în casa în care s-a născut.
Ființă de o fragilitate și candoare rare, Philip Roth
îl aseamănă unei veverițe la pîndă (fin ascultător,
excelent observator). Într-o lungă istorie a violenței
- cu exoduri, deportări și holocaust - iudeul atipic
Primo Levi are șansa de a se fixa în cronotopul tori-
nez și de a captura în cărțile sale lumea, așa cum în
vopselurile industriale produse de firma lui conser-
vă perfect culori și mirosuri. Iată cum îl descoperă
Roth, în 1986, într-un capitol-interviu din volumul
De ce scriu? (despre a cărui traducere românească
scriam tot în Tribuna): „Levi locuiește cu soția lui,
Lucia, într-o casă de raport masivă, cu aer impu-
nător, ce a fost construită cu cîțiva ani înainte să se
nască - de fapt, chiar casa în care s-a născut, pentru
că odinioară fusese a părinților săi. În afara anului
în care a fost la Auschwitz și a lunilor aventuroa-
se de imediat după eliberare, a trăit toată viața în
apartamentul de aici.” (Polirom, p.271) Făcînd, cî-
teva paragrafe mai jos, observația genială: „Dintre
toți artiștii înzestrați intelectual ai secolului XX -
iar unicitatea lui Levi stă în faptul că este mai mult
un chimist-artist decît un scriitor-chimist -, s-ar
putea ca el să fie întru totul adaptat la ansamblul
vieții din jur. S-ar putea ca, în cazul lui Primo Levi,
viața dusă într-o interconexiune comunitară, îm-
preună cu capodopera sa despre Auschwitz, să fie
reacția lui de un curaj profund față de cei care au
făcut ce le-a stat în puteri să-i reteze toate legăturile
stabile și să-l elimine pe el și pe toți ai lui din istorie.
În Il sistema periodico, unde începe cu o pro-
poziție extrem de simplă un paragraf care descrie
unul dintre cele mai încîntătoare procese chimice,
Levi scrie: «Distilarea e frumoasă».” (p.272)
Distilînd graiul evreilor piemontezi, inventîn-
du-i, orgolios, ortografia, Primo Levi ne re-desco-
peră, distilează și în Sistemul periodic simplitatea.
Umanitatea. Candoarea. Demnitatea. În numele
tuturor etniilor și credințelor, băieților și fetelor din
Italia acelui timp.
În capitolul intitulat Fier, acesta este elementul
sub semnul căruia s-ar afla prietenia strînsă, virilă,
antifascistă, dintre narator și Sandro, un wild child
al timpului său, pasionat de alpinism și natură, de
muncile cîmpului: „Sandro părea să fie făcut din
fier, și chiar îl lega de fier o veche relație de rudenie:
strămoșii lui, mi-a povestit el, fuseseră căldărari
(magnm) și fierari (fre) prin văile din Canavese,
fabricau cuie într-oforjă cu cărbuni, puneau cer-
curi înroșite în foc la roțile căruțelor, băteau tabla
pînă asurzeau, și chiar lui, cînd recunoștea în roci
vîna roșie de fier, i se părea că regăsește un prieten.”
(p.66) „Cu o anghinare într-un buzunar și cu foi de
salată în celălalt”, Sandro e prins de fasciști și exe-
cutat în aprilie 1944, cînd încearcă să evadeze, „cu
o rafală de mitralieră în ceafă, de un cumplit că-
lău-copil, unul dintre acei nefericiți zbiri de cinci-
sprezece ani pe care republica de la Salo îi înrolase
în trupele sale. (p.73)
Independente unele de altele, unificate de me-
tafora chimiei, captitolele sînt o serie de povestiri
captivante. Narate mai tot timpul de aceeași voce,
ele creează senzația de autobiografie (ușor) deghi-
zată, de sumă a detaliilor din adolescența și tinere-
țea lui Primo. Distilează, last but not least, un uni-
vers romanesc unde materia e, de fapt, subiectul
privilegiat. Tînărul narator descrie inubliabil rîuri-
le și rocile din nordul Italiei, mirosurile și culorile,
texturile, chipurile, lumina, fiziologia dragostei, te-
rorii, morții, tot ceea ce iese din ciocnirile atomilor.
Doar capitolul Plumb are alt povestitor și e istorisit
la persoana întîi: „Numele meu e Rodmund și vin
de departe.” (p.119) Poate că numai prin interme-
diul unei ficțiuni exotice, cu final tragic, amintind
de parabolele unor Ernst Junger și Joseph Conrad,
poate exprima - discretul și civilizatul - Primo Levi
cruzimea care conduce lumea spre descoperirea,
revendicarea și exploatarea zăcămintelor, aceeași
cruzime - ni se reamintește, oblic - din sclavagism
pînă în capitalismul colonial.
Ultimul capitol, Carbon, este un prozopoem ar-
borescent și baroc. Iarăși, o spălare pe mîini rituali-
că a specialistului în autoficțiune: inserat în ultimul
paragraf al capitolului, Primo Levi e doar specta-
tor, martor al personajului principal, ... un atom de
carbon: „Atomul despre care vorbim, însoțit de doi
dintre sateliții săi care-l mențin în stare gazoasă, a
fost deci dus de vînt, în anul 1848, de-a lungul unui
rînd de viță de vie. A avut șansa de a trece razant
peste o frunză, de a pătrunde și de a fi țintuit în ea
de o rază de soare.”(pp.332-333)
Știință, miracol. Dublă splendoare. Chimie și li-
teratură. Fiecare mîncînd - la propriu - din timpul
celeilalte, ambele, probabil, cronofage cu timpul
pentru Lucia, soția alături de care Primo Levi con-
tinuă să trăiască (și după sinuciderea, căderea lui în
gol din 1987) în casa familială din Torino, situată
pe un bulevard aglomerat și viu.
■
Michael Lassel
Interferența, 97x77 cm, 2018
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
memoria literară
Poezia crepusculară
(Mircea Vaida-Voevod)
■ Constantin Cubleșan
Retras prea devreme din viața cotidiană a li-
terelor actuale, Mircea Vaida-Voevod nu a
încetat însă a scrie poezie, editând, cu anume
ritmicitate, volume substanțiale, în elegante prezen-
tări grafice, cum este și acesta din urmă: Praful de pe
tobă. Poeme (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2019).
O lirică vibrantă, confesivă, cu halouri tradiționale,
venind parcă din alt veac, autorul fiind dezinteresat
de mode și experimentări ostentative; o poezie de
substanță clasică, turnată într-un discurs prozodic ri-
guros modern: „Cioplesc cu dalta piatra care cântă!/
Fisura marmorei de la Carrara/ eliberează duhuri
zăvorâte./ Căci, sufletul e-o pământare mută,/ care-n
mormânt se împământă./ Acolo unde-n altă-lume/
se duc atâtea, mohorâte nume./ De altădată, altă dată
bate./ De parcă jarul Lunii/ dăltuie străbunii,/ secun-
de sfărâmate./ De-o vreme, cineva îmi bate cuie/ în
Calendar și-n Sine./ Mi-e ceasul ruginit și tâmpla -
ciur,/ prin care bezna curge împrejur,/ jur-împrejur
și-n mine” (Piatra de Carrara).
Conștiința unei condiții existențiale nobiliare, a
familiei din care descinde, impusă în istorie ca o efi-
gie de demnitate națională și umană, deopotrivă, în
epoci revolute când a strălucit voevodal în Munții de
Apus ai țării, constituie coordonata majoră pe care
se așează (s-a așezat întotdeauna) verbul său robust,
aparent bolovănos, împletind în versuri cuvinte nea-
oșiste, țărănești, fără emfază, cu simplitatea cu care
locuitorii de baștină își poartă în portul lor moțesc
însemnele obârșiei („Stră - Străbunu-meu din cer,/ se
tocmi boier de codru,/ că-l cinstea natu, norodul’/ De
l-a pus chiar Împăratu’/ căpitan la grăniceri.// Avea
brânca grea de urs/ și cu brânca asta grea,/ număra
Michael Lassel
Impunătoarea cupolă, ulei pe pânză, 73x87 cm, 2001
dumineca,/ după slujbă, câte-o stea./ Vinerea, cu se-
cera/ și cu coasa iscălea/ toată Transilvania./ Nu se
calicea la grof./ Miercurea, doinea la schit,/ cântece
de ohh, off!/ Jude drept, gând înțelept [_] Suflet, cap
de Inorog” - Boh și Bog).
Ajuns la o vârstă seniorială, Mircea Vaida-Voevod
își privește, cu nostalgică sobrietate, viața trecu-
tă, destinul, cu o paletă evocatoare de elemente ale
diurnului translat în poezie: „Stau așezat pe prag și
număr,/ toți anii câți i-am dus pe umăr./ Iar mâinile
adânc încrucișate/ îmi par două biserici fărâmate,/ în
care poți să-ți plângi în voie morții./ Eu stau tăcut,
proptit de lemnul porții./ Mă dor falangele rănite,
grele,/ a degetelor mâinii mele - stângi./ Mă simt sub
vremi un scut, o grindă./ Mi-e viața lut și Gangele
- oglindă./ Cărat-am saci! Cărat-am stânci!// Stau
privitor pe un butuc de nuc./ De sus, din ceruri fără
nor,/ îmi numără un cuc” (Pe prag).
Vibrează în toată această poezie de vârstă crepus-
culară, atmosfera dramatică a unui timp și a unui
ținut istoric în care poetul s-a simțit mereu ca un
seismograf al durerilor și bucuriilor simple, ale po-
porului din seminția căruia s-a izvodit: „Sunt lanul
în vânt./ Un duh taie brazde în mine./ Câte boabe,
atâtea suflete am!/ Bate vânt. Zboară miile.../ Îți
amintești ciocârliile?/ Iartă-mă lanule - lane./ Pentru
spic și tulpine - mulțam!/ - Țărane, stăpâne,/ sunt
secera pe morminți de țărâne./ Simți?/ Ascult: cântă
din zimți.//Bate vântul - balsam,/ peste șesuri pră-
date de gâne./ - Bătrâne!/ Aici era un lan, cândva,/
demult” (Bate vânt).
Rezonanțe folclorice răzbat de pretutindeni în po-
ezia aceasta de un dramatism intens, interior, mereu
legănat de o melodicitate a versului popular asumat
într-o expresie rafinat-intelectuală: „Lună plină, cari
de scrin./ Noapte lungă, somnul lin./ Bate clopotul
în dungă./ Lumea e un stog de fân./ Unui stog de fân
mă rog./ Mândră fată! Stea albastră/ stă mușcata la
fereastră./ Bucată de măr mușcată./ Să-ți sorb sufle-
tul din sevă,/ Evă! Mânce-te pustiul,/ unde-i Luna în-
gropată./ C-am rămas fără lopată./ C-o sapă să-i sap
sicriul./ S-o dezgrop, s-o scot din cufăr/ și s-o pun pe
apă - nufăr” (Lună plină - cari de scrin).
E un balans meditativ constant în contempalarea
epocilor - trecutul și prezentul funciar țărănesc al
ținuturilor Zarandului („Sunt ultimul Gorun din ra-
mul/ Codrilor Țebei”) - totul resimțit în durata veș-
niciei, urcat în metaforă și simbol: „Averea noastră
e un șes - livadă./ Din câte prune-am strâns, se face
pradă./ Chiar dacă viața omului e-o gioarsă/ în râs
și plâns întoarsă./ Tot merită s-o fi trăit./ Azi, amă-
git pe-o zare de eresuri/ am hotărât să fac grămadă,/
recensământul prunilor din șesuri./ Vecia amiroase
a țărână./ Mi-e frântă struna - ard livezi în floare.//
De vraja lor cade-n fântână/ Luna” (Recensământul
prunilor).
Perspectiva mitologică se regăsește în mereu înoi-
te interpretări ale sensurilor existențiale din baladele
tradiționale, așa cum e și în această revedere a tra-
gismului din sacrificiul zidirii mănăstirii Meșterului
Manole: „Bate peste culmi o toacă,/ sună greierii
în cobze./ Glas de clopot din tărie/ peste țară dă de
știre./ Zise Domnul cu mânie:/ - De la mine mear-
gă-treacă,/ că mi-e casă lumea largă,/ dar în zid de
mănăstire,/ pe sub blana grea de lozbe,/ ți-e muie-
rea-cărămidă./ Plânge meșterul cu silă/ lacrimă de
aguridă:/ - Cercam voia să-ți ascult./ De-am greșit,
Doamne, mă iartă!/ Ană, dacă poți, mă iartă./ - Mire,
te-am iertat demult./ Sub hlamida de argilă/ te-am
iubit, te plâng, mi-e milă!/ Spuse-n șoaptă cărămida”
(Glas de clopot).
În lirica lui Mircea Vaida-Voevod se decantează o
lume simplă, o lume și o istorie trăită din generație în
generație cu aceeași intensitate, de toți descendenții
neamului moțesc al apusenilor. E aici o altă tângu-
ire decât în poezia lui Octavian Goga. Verbul e de
aceeași fibră dramatică dar acum cu multă nostal-
gie și resemnare. Poate vârsta, care îl apasă, resim-
țită fatalmente prea devreme, să aducă în actualitate
aceste sonuri de tristețe, totuși cenzurată, translată cu
eleganță în imagini alegorice, privindu-și viața: „La
marginea lumii într-o gară pustie,/ unde s-au oprit
vremurile/ și întârzie toate trenurile,/ care nu mai
sosesc, nici pleacă,/ sunt un acar cu mutră acră, po-
sacă,/ în uniformă de ghinărar./ M-a părăsit tinerețea
și hazul./ acolo din veac în veac schimb macazul,/
e starea mea de melancolie” (Ultimul acar). Totuși
e capabil încă de tandrețe în poezia pe care o scrie
cu adresă ființei iubite, cu maturitate însă în înțele-
sul gesturilor sale romantice/romanțioase, insinuate
discret unei viziuni, și ea cu implicații discrete, de is-
torie: „De teama vântului cad flori de tei./ Cădelnițe
de schit coclesc arama./ Un freamăt sună lin./ Adie a
mujdei și muguri cruzi./ Prea pal, prea feminin, e te-
iul!/ Chiar dacă nu e obiceiul,/ o să-ți cioplesc un tul-
nic de Gorun./ Așa mi-a zis Dulgherul - un străbun,/
țăran cu har, care horea/ în nopți cu Lună./ Dincolo
de deal. - Auzi?” (Tulnic).
Poet cu un profil distict în lirica noastră actuală,
Mircea Vaida-Voevod aduce în verbul său dramatis-
mul rostirii poeților ardeleni de odinioară, din tot-
deauna, tratat în cheie modernă, însă consecvent ră-
mânând motivelor și temelor extrase dintr-o istorie
vie a substanței istorice țărănești. Este prin excelență
poetul Țării Apusenilor, chiar dacă amurgul existen-
țial îi adumbrește profilul, pe care și-l asumă însă în
totul.
■
1O
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
poezia
■ Alexandru Petria
curată e doar ziua cheală
tramvaiul o lua pe la tâmple
înainte să-l pierd din ochi,
n-am avut cu el nicio vorbă legănată,
cum nici cu lumina
ieșită de pe geamurile caselor asemeni unui
cearceaf la aerisit,
nu eram curios ce e la 12
pe la frunte,
parcă ulmii erau fire de păr ca mașinile
ca stâlpii de curent,
și erau încă atâtea ore
indiferente
care ajungeau până la ceafă,
ce folos să le aflu locuirea,
curată e doar ziua cheală
urcă miniaturale
o să faci,
de nu e loc,
ar încăpea cât mai mulți,
și vezi cum urcă
și urcă
și coboară ca măduva tulpinii de soc împinsă cu
un fier
ori ca lifturi miniaturale
în aerul pe care
dacă-l măsori de la asfalt în port
spre scăfârlia muntelui cu umbra uscată pe oraș,
înclinate de amețeală-s și spaimele cum fumul de
țigară
urmează curentul de la ușa deschisă,
o să faci loc, toate străzile s-au vărsat în asta
și-i ce-a rămas,
și inimile urcă
și urcă miniaturale
mucosul
cât de veche poate să-mi fie casa,
să nu-și ia câmpii mucosul?
n-aș da pe nimic
sentimentul că mai am o praștie în buzunar,
bile colorare de sticlă
și mă uit după tipele cu țâțe mari.
mucosul e în inimă și-n veghea ficatului,
mucosul e în treaba lui și a mea.
mucosul e lacom și fraier,
n-a dat de gustul minciunilor cu metodă.
mucosul e un fel de-a fi prin eprubeta scuturată
a copilăriei.
ah, cât n-aș vrea să pierd
mucosul din mine!
unde-și pun coatele norii
lanul de grâu
șterge țigle și hornurile de cărămidă roșie
ca un mop prins de cer
apropiați de certitudini,
unii ziceau
că o să ne trezim-
se pune de-o
nouă ordine
se ridică
stropi de ploaie- linii cald de umede
unde-și pun coatele norii
omul curbat în el însuși
omul curbat în el însuși
n-are cum să meargă decât în el însuși,
cu umbra adevărat umflată,
capul pe călcâie să-l culce obosit
omul curbat în el însuși
nu-și aparține și o știe
omul curbat în el însuși
n-are cum să meargă decât prin el însuși
nu va mirați că e bulgărele
ce se rostogolește bodogănind!
mirosul luminii de la stânga la
dreapta
îl simțeam înăuntru ca puful pinguinilor,
cu toanele ficatului,
cu liniștea culcată pe spate a stomacului,
era precum sticla de cola abia cumpărată,
ca primul fum al țigării,
mă încerca, aveam impresia și
nici gând s-o dezamăgesc,
cum ai apleca spre stânga capul, apoi pe dreapta,
ai fi zis că e rost de o înviere,
mă clătina înăuntru și nu amețeam,
se împiedica în tendoane,
mirosul luminii de la stânga la dreapta
viață disponibilă
e o casă din ochi, ochi și mortar
și ochii-s ai noștri și-s în mii
ca să ne acceptăm,
să ne avem cu zăpăceala limfei,
cu rinichii, cu tracasările de la slujbă,
nu-i de dat nimănui,
cât am lucrat la ea, iubito,
ca aerul cu cearcăne de sub aripa deschisă a
porumbeilor,
și n-avem nimic de ascuns,
cu hornul o leagănă din cer
o viață disponibilă
nu mă satur să-mi fie foame
sânii tăi n-au un anotimp al lor, ci anotimpurile
mele,
sânii tăi sunt ce visam că știu despre mine,
că eram bebeluș, că doream să adorm,
că eram bărbat temător de greșeli,
sânii tăi sunt o poveste
care și-a renegat capătul,
ușa pe care-o deschid să beau o cafea cum îmi
place,
sânii tăi sunt ochii cu care te privesc, mâncarea
de pe tavă,
și nu mă satur să-mi fie foame
și noaptea cu șolduri era și toată
dimineața
de parcă i-aș fi spus că-mi pare bine că o văd
pe plajă la nudiști
și mi-ar fi surâs că se vede,
iubita nu suportă pluralul când vrei s-o păstrezi,
iubita acceptă să plătească și costul lașităților
de parcă nu e loc de întors,
mă acceptă ca inevitabilitatea primăverii după
iarnă,
apoi s-a urcat peste mine
și firesc s-a înserat în ea când s-a înserat
și noaptea cu șolduri era și toată dimineața
ca să înțelegi
ca să înțelegi un lucru trebuie
să te lungești până nu-l mai vezi
sau să-l înconjori
nu te încrede în erecția privirii
fără să descoși mălurirea feselor,
adevărul are nevoie de absență
ca un pahar care știe prețul setei
este mai frumoasă când lipsește
seamănă și cu fumatul-
știi că te îmbolnăvește dar n-ai cum fără
câtă bunăvoință și,
da,
câtă luciditate ca s-o portretizezi;
ai nervi, ești și sătul
prea s-a balastat dependența
cu ochii tăi
orice femeie
este
mai frumoasă
când lipsește
■
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
11
proza
Eu sunt băiatul cu părul
albastru
■ Corina Vlădoiu
Concursul Național de Literatură „Ioan Slavici”, 2019
Premiul III, secțiunea Roman
Am început să merg la școală din nou. În fi-
ecare dimineață plecam cu Alice și tot îm-
preună ne întorceam acasă. Toată lumea
știa povestea noastră dar nimeni nu îndrăznea să
zică vreun cuvânt, se crease în jurul nostru un cerc
de protecție care le interzicea să spună ceva. Cred
oricum că Alice i-ar fi sfâșiat dacă s-ar fi atins vre-
unul de mine, fie colegi de clasă, fie colegi de-ai ei
de cancelarie, m-ar fi apărat ca o leoaică, fără să-i
pese dacă ar fi fost stigmatizată sau catalogată în
vreun fel. Colegii de clasă nu-mi adresau niciu-
nul nici măcar un cuvânt, eram ca și cum nu aș
fi fost. Toți se îndepărtaseră de mine, chiar și cei
mai buni amici, de parcă aș fi suferit de cine știe
ce boală contagioasă. Nu pot spune că sufeream
pentru că aveam suficient de recuperat încât în
pauze și la ore eram atent la orice se spunea sau se
preda, nu la reacțiile lor de respingere. Important
era că profesorii, majoritatea, mă ajutau să reduc
din decalajul care se crease între colegi și mine,
fără să mă ironizeze sau să mă facă să mă simt
vinovat de ceva. Eu îmi vedeam de studiu, Alice
de cursuri, ne completam perfect, acasă lucrurile
erau firești, studiam împreună, citeam împrăștiați
pe unde apucam, ne iubeam cu grijă mai ales din
partea ei care nu voia să mă surmeneze, eu mai
șturlubatic, dar conștient de limitări.
Examenul de bacalaureat se apropia și apoi ad-
miterea la facultate; simțeam că lucrurile se vor
schimba, Alice se pregătea pentru admiterea la
doctorat, lucra de zor și cu mine și cu ea, era me-
reu în mișcare. Alteori mă lua cu ea la tot felul de
lansări de carte, de avanpremiere, la teatru și cine-
matograf, la spectacole și în proiecte cu abordări
mai ales culturale. Am fost la atâtea concerte și
întâlniri, la cenacluri cum nu aveam să mai merg
niciodată de atunci încolo.
I-am stat alături la lansările ei de carte, trei
volume de poezii care au fost primite cu bucurie
și plăcere și chiar cu răutăți pe care însă nu le-a
luat în calcul. Cărțile mi-au fost dedicate mie,
toate. M-am simțit eternizat, mai ales că pe pri-
ma pagină a celor trei cărți trona numele meu cu
mulțumirile și cu iubirea autoarei care se lăsase
dezgolită de orice inhibiții, cu riscul de a fi pusă
la zid, cum spusese ea la un moment dat. Nu s-a
întâmplat asta, cine a cunoscut-o, a înțeles și a în-
țeles-o și iubit-o fără să o arate cu degetul sau să
o denigreze. Cele câteva voci ce au ținut în mod
special să arunce cu noroi au fost repede uitate și
ea a rămas la fel de atipică, dar și timidă, caldă și
adevărată, fără să dea socoteală cuiva pentru ce
face sau simte.
Am învățat de la ea că trebuie să fiu eu, cel ade-
vărat, să nu mă tem de mine în primul rând și să
nu-mi inhib emoțiile, să mă las dus de nevoia de a
iubi și de a trăi frumos și simplu.
Am călătorit împreună și peste graniță, de data
asta cu mașina, împreună cu alți doi scriitori. Am
plecat pentru câteva zile în Ungaria, la Budapesta.
Alice fusese invitată de nu știu ce organizație sau
societate literară și cu ocazia asta m-a luat și pe
mine să fim împreună; nu ne puteam despărți,
eram legați unul de celălalt parcă eram siamezi.
După evenimentul lansării unor cărți printre care
și un volum de-al ei de poezie, ne-am plimbat în
partea veche a Budapestei, unde erau monumen-
tele și clădirile istorice și unde am luat contact cu
o lume și o civilizație total diferite de ceea ce vă-
zusem eu în țară.
Budapesta mi se deschidea panoramic într-o
piață albă, la înălțime: lume, agitație, fotografii,
râsete, zâmbete, cald, copaci, piatră, soare, îndră-
gostiți, tineri, pensionari, familii tinere cu copii,
aglomerație, verde, grădini, pavaj, coadă la un iz-
vor cu apă răcoritoare, bănci vesele, cântecul me-
lancolic al chitarei unui student (probabil) urmărit
și recompensat cu aplauze de alți tineri, înghețată,
ciocolată cu fructe confiate și nuci, imensitatea
urbană a Budapestei într-un aprilie și minimalis-
mul uman în același aprilie, vechi și nou, sus și
jos, înalt și mic, autobuze cu turiști, chinezi, mul-
ți chinezi, francezi cu familii, cu cățel, cu purcel,
câțiva seniori italieni dornici de fotografii care
să imortalizeze clipa, și noi, patru români, restul
unguri; vitrine cu suveniruri echivalate valoric în
câteva mii de forinți ungurești, vânzători și vân-
zătoare, drăguți, amabili, cu zâmbetul larg, la pur-
tător, flori vii, gazon fără plăcuțe (ca în România)
care interzic atingerea ierbii, liber la alergat pe și
prin iarbă, pe străduțe, printre ronduri de flori și
arbuști, nimic interzis, totul free (cu excepția par-
cărilor!), câțiva nori, apoi mai mulți nori, din ce
în ce mai mulți nori, furtună, vânt care împrăș-
tia primele frunze ale toamnei și oamenii, păsări
care se agitau speriate, un vapor luxos de croa-
zieră, iarăși fotografii în fugă pe malul Dunării,
un accident ușor, ambuteiaj degajat în câteva
minute, implicare firească, fără dramatizări, fără
victime, înțelegere, acceptare, monumente vechi,
clădirea Parlamentului Ungariei, o biserică, statui,
altă biserică albă și luminoasă, un pod alb la dus,
un alt pod la întoarcere cu lei înaripați profilați
pe un cer gri, picături grele de ploaie, plimbare
prin ploaie, aiurea, fără direcție, fără sens, asta e
(aproape) toată poezia unei călătorii în vest, restul
a rămas proză. doar proză.
În plus în fuga nebună a mașinii, Budapesta mi
s-a dezvăluit și în latura ei umană (în detaliu!),
sensibilă, concentrată în imaginea ce reitera cu-
plul adamic al timpurilor noastre; staționând la
un semafor, am văzut pe o movilă acoperită cu
iarbă un el și o ea, amândoi fumau în timp ce ea
îi explica prin gesturi și cuvinte ceva. Erau deasu-
pra tuturor și nu întâmplător mi-au atras atenția.
Modul în care ea vorbea, cum explica nu știu ce
(nici nu avea importanță) nu era cu nimic speci-
al însă atipicul situației consta în faptul că ea era
conștientă de atuuri și folosise armele seducției,
era îmbrăcată într-un maiou galben cu bretele lă-
sând să i se vadă sânii generoși; el părea indiferent
la nurii fetei deși ocheadele aruncate spuneau alt-
ceva. Fuma absent și o asculta (în aparență) atent,
deși el sigur își făcea scenariul în care se și vedea
făcând amor cu ea, așteptând doar momentul
propice, declanșator. Era undeva în scena asta
dorință amestecată cu seducție, amândoi știau ce
fac, nimic nu era întâmplător. Faptul că păreau
(am spus păreau!) absorbiți de discuție era doar
preludiul, amândoi aveau aura îndrăgostiților
care se tatonează și-și prelungesc plăcerea de a se
dori și de a se apropia.
După revenirea în țară, părinții (un alt capitol
sensibil!) au tot încercat să mă convingă că greșesc
și că relația mea cu Alice nu va rezista, că eu sunt
tânăr și că am alte aspirații, ea era deja realizată,
o femeie matură care avea totul, avea un nume și
nu va dori sau nu va avea obligația să fie alături de
mine, să mă întrețină necondiționat, să mă ajute
mereu. De fiecare dată le-am spus că nu e nevoie
să-mi spună ei ce să fac, că nu am nevoie de banii
și de influența lor, că ne descurcăm destul de bine
și că ea nu-mi reproșează și nu-mi cere nimic, mă
face să mă simt cel mai important om din viața și
universul ei. Ăsta era adevărul iar mama nu voia
să accepte ideea că exista o altă femeie care să mă
iubească și să mă îngrijească mai mult decât ea,
dar asta era realitatea, oricât de mult ar fi durut-o.
Când au realizat că nu reușesc să mă determine
să revin în cuibul părintesc, au lăsat-o mai moale,
ne-au lăsat în pace. În plus mama, că doar ea a
fost mereu șefa, a început să-mi pună pe card bani
lunar, fără să-i cer eu, bani de care nu m-am atins,
așa cum mă sfătuise Alice, decât atunci când înce-
peam cursurile la facultate. Aveam suficienți bani
pe care mi-i pusese ea, Alice, pe alt card de care eu
știam. Ce nu știam era sursa banilor dar curând
aveam să aflu.
Într-o dimineață mama ne-a așteptat la ma-
șină și deși am crezut că va face scandal, mi-a
dat cheile de la mașina mea și mi-a spus că pot
să merg oricând vreau eu acasă să-mi iau și din
haine dacă voiam. I-am spus că nu am nevoie de
mașină, dar după ce a insistat i-am promis că voi
trece într-una din zile. A adăugat că pot trece îm-
preună cu Alice, uitându-se în ochii ei ca și cum
ar fi așteptat o confirmare. Nu a primit-o, ne-am
urcat în mașină, întârziam la școală și am por-
nit în trombă. Am ajuns cu întârziere, prima oră
aveam sport, eu oricum eram scutit dar profeso-
rul îmi pusese absență și nu a vrut să mi-o moti-
veze sub pretextul că depășisem cu mult sfertul
academic. Alice avea oră la nu știu ce clasă de
a noua, se dusese directorul și îi suplinise ora, fă-
cându-i o observație de bun simț care însă a de-
ranjat-o vizibil.
Toată ziua a fost de mare rahat, am încercat
să facem abstracție, nu am reușit. Am plecat îm-
preună cu intenția de a ajunge acasă, dar Alice a
deviat de la drumul nostru obișnuit și pentru că
era prea frumos și cald a hotărât să mergem să
mâncăm undeva doar noi doi în afara orașului,
în liniște.
După un drum care a durat vreo trei sferturi
de ceas, am ajuns într-o pădure și pe o cărăruie
pietruită care nu permitea decât deplasarea pe
o singură bandă, am mers așa vreo zece minute
și la capătul drumului îngustat, în fața ochilor
ni s-a deschis o priveliște de vis; mi s-a părut că
trecusem pe alt tărâm. Într-un luminiș era o ca-
bană rustică de mărime medie, retrasă, sub um-
bra unor nuci imenși, trei nuci. Ne-am oprit
într-o parcare acoperită. Nu eram decât noi,
probabil că era în timpul săptămânii, am gândit
eu, și lumea nu se înghesuia să vină și pentru
că era foarte retrasă și nu știau prea mulți de
ea; avea un nume predestinat: Lovers. Nu era
un nume prea potrivit, așa mi s-a părut, pentru
12
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
o cabană ar fi trebuit ceva mai comun și care
să vizeze locul, eu i-aș fi zis „La trei nuci” dar
mă rog... patronul (am aflat că erau doi, unul
local, celălalt din București) era mai modern,
mai comercial și nu ținuse la ceva anume când
construise spațiul deși Lovers mă trimitea cu
gândul la iubirea care probabil se înfiripase un-
deva, cândva între cei doi patroni (poate erau
un el și o ea, cine știe?!). Mi se părea că localul
fusese ridicat la repezeală deși cu materiale de
bună calitate, multe chiar de lux, pentru a-i face
cuiva pe plac sau pentru confortul cuiva anu-
me. Ne-am așezat în foișor, era cald și liniștitor,
adia un fir de vânt care aducea tot felul de mi-
resme dinspre pădure și zgomote fremătătoare
ale vietăților de dincolo de lizieră. Ne-am așezat
confortabil pe scaunele imense din nuiele îm-
pletite acoperite cu pături mițoase foarte groase
și fine la atingere chiar dacă erau din lână, masa
era tot din nuiele acoperită cu o față de masă
albă, imaculată, peste care trona un ștergar din
borangic foarte fin țesut și în mijlocul mesei un
vas din pământ nears, pântecos, plin cu flori de
câmp. Mi se părea că Alice era familiarizată cu
spațiul ăsta, fetele care serveau și cei doi băieți
au venit să o salute în mod special și în momen-
tul acela mi-am pus câteva semne de întrebare.
Deci mai venise aici, dar nu cu mine.
- De unde te știu toți? Tu ești unul dintre pa-
troni? am întrebat și am început să râd, mai mult
în glumă.
Michael Lassel
Copacul, ulei pe pânză, 72x62 cm, 2014
Alice m-a privit imperturbabilă și mi-a răs-
puns simplu:
- Nu sunt patroană, dar un sfert din afacere
e investiția mea. Am contribuit cu bani mai ales
pentru interioare, acolo e intervenția mea, te voi
duce să-ți arăt camerele de la etaj și livingul de la
parter. Îți amintești că am fost astă-iarnă la mun-
te? Ei! bine, mi-a plăcut atât de mult stilul cabanei
în care am stat atunci încât mi-am dorit să am un
astfel de spațiu în care să retrăiesc mereu momen-
tele de atunci alături de tine. Numele cabanei eu
l-am dat chiar dacă nu se potrivește cu ambianța,
dar am vrut să fie un simbol al iubirii mele pentru
tine. Acum știi de ce te-am adus aici. Abia de o
săptămână am deschis, am finalizat mai greu cu
dotările și a fost mai dificil să primim aprobări
pentru electricitate, canalizare, mediu și alte ches-
tii de astea administrative. Acum e totul în regulă.
- Am deschis? Cine? Sunteți mai mulți inves-
titori?
- Nu, suntem doar doi, eu și încă o persoană
din București care a rezonat la propunerea asta a
mea de afacere. Cei mai mulți bani, el i-a investit
dar mi-a dat mie mână liberă să fac ce vreau și
cum îmi place, în contract eu am aceleași drepturi
ca și investitorul principal și beneficii pe măsură.
Am stat puțin să procesez însă am primit răs-
punsul:
- Tipul de la București, nu e altcineva decât
Ionuț, fostul meu elev cu care ne-am întâlnit la
munte și din cauza căruia ai făcut criza de gelozie.
Îți mai amintești?
Cum să nu-mi fi amintit și acum cu atât mai
mult! Nu mi se părea deloc în regulă această co-
laborare, bănuiam că sub asta stătea altceva, mult
mai misterios și mult mai complicat decât îmi dă-
duse de înțeles Alice. Poate eram eu mai prăpăs-
tios dar asocierea asta nu mi se părea deloc con-
venabilă pentru mine. Aveam încredere în Alice
dar îl văzusem și pe acest Ionuț și știam ce-l leagă
de femeia mea și mi se părea un pericol iminent.
Tipul stătea în București, nu venea prea des în ur-
bea noastră deci nu trebuia să mă simt amenințat.
Ușor de spus, greu de acceptat. Mintea mi-o luase
înainte și deja începusem scenariile. Cred că aș fi
putut fi un bun scenarist și de ce nu și un regizor
excepțional! Făceam haz de necaz dar nu reușeam
să-mi scot din minte numele lui Ionuț. Am rămas
cu senzația că sunt un intrus într-un cuibușor de
nebunii și nu erau nebuniile mele. Mi se părea
că Alice mă adusese doar să nu se simtă ea vino-
vată de ceva, nu am receptat spusele ei ca fiind
o surpriză pentru mine și că totul era construit
în numele iubirii ei pentru mine. Eram nerecu-
noscător, uitam prea repede ce făcuse ea pentru
mine, eram egoist și nu puteam gândi limpede,
mă simțeam evident înșelat, rănit. Poate că nu aș
fi reacționat așa dacă ar fi fost vorba de oricine alt-
cineva, dar pentru că știam povestea mi se părea
mult prea evident.
Alice a observat că eram absent, că mă concen-
tram în altă direcție, nu mă mai bucuram și nu
mai rezonam la exaltarea ei care se citea în ochii ei
negri. Stricasem momentul, nu mai eram capabil
să simt ceva. Am mâncat pentru că îmi era foa-
me și pentru că erau foarte gustoase preparatele,
am zâmbit uneori la atingerile lui Alice, m-am lă-
sat sărutat și dezmierdat, m-am lăsat răsfățat dar
exista ceva care nu mă lăsa să mă bucur întreg.
Alice nu m-a întrebat nimic, deși știa că nu mă
simt în largul meu.
Ne-am plimbat prin conac, era absolut splen-
did, bunul gust și autenticul respirau în toate
obiectele pe care le alesese Alice și tot ea le așe-
zase în dormitoare, în băi sau bucătărie, în living
sau în terasa închisă care oricând ar fi putut să se
transforme în spațiul perfect pentru o proiecție a
unui film sau într-o sală de dans unde îndrăgos-
tiții să poată să guste intimitatea pe care nu ar fi
putut-o avea altundeva. Flori, copaci ornamen-
tali, plante agățătoare îmbrăcau intim pereți sau
se aplecau peste bare devenind perdele naturale
cu un efect de excepție. Alice se întrecuse pe ea,
nu-i știusem latura asta de expresivitate, o știam
doar magicianul cuvintelor și al emoțiilor, nu al
plantelor și obiectelor care transmiteau dincolo
de materialitate senzația că sunt vii și sunt acolo
pentru a proteja și pentru a îmbrățișa sufletele ce-
lor îndrăgostiți. Peste tot plutea parfumul de vio-
lete, aveam impresia că odată cu atingerea tuturor
lucrurilor, ea le amprentase cu aroma ei amețitoa-
re devenind extensii olfactive ale femeii mele care
respira în orice colț al cabanei, în orice obiect sau
plantă. Culorile calde, de pământ și toate nuan-
țele lor din obiectele de mobilier, albul imaculat
al lenjeriilor de pat, al perdelelor și al fețelor de
masă, verdele plantelor și tavanele toate albastre,
care imitau cerul care crea impresia de înalt și de
libertate, m-au făcut pentru o vreme să nu mă
mai gândesc la alte reproșuri care încolțiseră în
mine și creșteau încet. aveau să explodeze mai
târziu.
Se lăsase întunericul, luminile mărunte ca niș-
te lacrimi au umplut terasa și toți copacii s-au
colorat în mii de licurici în toate culorile, câteva
O
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
13
o
regine ale nopții parfumau aerul și în liniștea asta
nu auzeam decât susurul unui izvor care mângâ-
ia iarba și-și lărgea la un moment dat pântecul
într-un lac pe care se vedeau la lumina lunii trei
bărci ce se legănau sub o salcie. Alice ar fi vrut să
rămânem să dormim acolo într-unul din dormi-
toare dar eu m-am opus, i-am spus că nu mă simt
în largul meu, poate altă dată... am mințit dar mi
se părea că de undeva bărbatul ăsta, Ionuț ne ur-
mărea și îmi doream să fiu doar eu cu femeia mea,
nu să o împart cu el nici măcar la nivel imaginar.
Făcusem o fixație și chiar dacă ea a insistat, am
rămas de neclintit.
Am plecat după ce fetele au asigurat-o pe Alice
de atenția lor și de grija față de tot ce era acolo.
Una dintre ele înainte de plecare a întrebat-o dacă
e necesar să parcheze mașina cea nouă mai aproa-
pe de cabană sau să o lase lângă nuci.
- Ce mașină ? am întrebat. Nu-mi era clar de-
loc despre ce mașină era vorba. Alice a vrut ea să
răspundă dar fata, nu i-am reținut numele, de fapt
nu le-am reținut niciuneia, a răspuns:
- Mașina d-nei Alice pe care am primit-o azi
de dimineață de la București. A trimis-o d-l Ionuț
pentru doamna, e o mașină de teren, foarte scum-
pă, m-am uitat eu pe internet și costă o căruță de
Michael Lassel
Corabia nebunilor, ulei pe pânză, 133x106 cm, 2008-2009
bani, de aia am zis să o luăm mai aproape de caba-
nă, așa o vedem. Acolo sub nuci e cam întuneric
și Doamne ferește! Avem noi camere de suprave-
ghere peste tot și doi câini care se plimbă liberi
dar ca măsură suplimentară de siguranță, eu zic
să o aducem în parcarea cabanei.
- Poftim?! Mașină nouă pentru tine? De ce ai
nevoie de mașină nouă?! am strigat eu spre Alice.
Nu am așteptat răspunsul și am pornit spre locul
indicat de fata aia, cu Alice pe urmele mele. Sub
nuci acoperită de o prelată era o mașină. Nervos,
am smuls efectiv prelata și am descoperit o ma-
șină de aproape jumătate de milion de euro! Am
rămas încremenit! Ce bărbat făcea unei femei
cadouri atât de scumpe dacă nu avea sentimente
speciale pentru ea, dacă nu o iubea și astfel îi arăta
asta câștigând-o pentru el?!
Alice mă privea fără să spună ceva, mie îmi ve-
nea să urlu, să lovesc și mașina, și pe ea, pe amân-
două.
- Cum ai putut? Cum ai putut să mă minți atâta
vreme? Crezi că sunt vreun prost, vreun puști tă-
ntălău pe care să poți și tu și ăla să-l fraieriți? Ce
crezi că sunt eu pentru tine, un divertisment, o ju-
cărioară de care te-ai plictisit și acum vrei altceva?
Ce nu ți-a ajuns? Ce vrei de fapt de la mine?
- Te rog nu te agita, nu-ți face bine. Lasă-mă
să-ți explic. a încercat ea.
Nu am lăsat-o și am continuat mai nervos:
-	Ce să-mi explici? Ce poți să-mi mai explici?
Ceva ce e deja evident? Uită-te în ochii mei și spu-
ne-mi că nu există nimic între tine și ăla. Poți?
Alice m-a privit fix în ochi și a spus simplu:
-	Nu există nimic între mine și el! Eu pe tine te
iubesc și dacă nu ai încredere în mine înseamnă că
tu nu mă respecți și nici nu mă iubești!
A spus cuvintele astea cu durere, dar energic,
chiar nervoasă și în următoarele secunde s-a urcat
la volanul noii mașini și fără să-mi mai dea vreo ex-
plicație a pornit-o și a dus-o în parcarea iluminată
din fața cabanei.
M-a așteptat apoi în fața terasei și m-a întrebat
scurt dacă vreau să mergem; a evitat cuvântul „aca-
să”. M-am îndreptat spre mașina cu care venisem
și am urcat. Alice rămăsese în fața cabanei și o ve-
deam în oglinda retrovizoare cum o certa pe fata
care vorbise mai mult decât fusese necesar declan-
șând furtuna. A lăsat-o cu capul în pământ, proba-
bil plângând pentru că-și tot ștergea ochii și a venit
spre mașină. A urcat, a pornit mașina și fără un
cuvânt ne-am întors în oraș, acasă. Acum cuvântul
„acasă” nu mai avea niciun sens. Mă durea în piept,
inima simțeam că-mi iese printre oasele sternului,
mi se mărește și-mi explodează. Mă enervasem
peste măsură și nu-mi era bine deloc. Alice nici nu
s-a uitat la mine, când am ajuns în fața blocului, a
oprit mașina și mi-a spus la fel de scurt și sec:
-	Te duc acasă la maică-ta. Aici nu mai ai ce că-
uta. Mi-ai arătat că nu ai încredere în mine și nu-ți
permit și ție să mă controlezi sau să mă subapre-
ciezi așa cum a făcut-o și celălalt. Am mai făcut
o dată o greșeală și m-a costat o parte din mine,
partea asta care mi-a mai rămas nu-mi permit să te
mai las să mi-o consumi tu. Am pus punct. Gata!
Mi se părea că nu aud bine ce spune. Am în-
cercat să mă împotrivesc dar era deja prea târziu,
a pornit motorul și apoi în viteză a demarat ca o
nebună. Am ajuns în fața casei părinților mei în câ-
teva minute, s-a uitat disprețuitoare la mine și mi-a
făcut semn să cobor. Încă nu mă dezmeticisem dar
din automatism m-am dat jos și de-abia am reu-
șit să închid portiera că a și pornit la fel de brusc.
Nu am putut să mai zic nimic, nu m-a mai lăsat să
spun ceva.
Am rămas pe loc uitându-mă după mașina ei și
nu-mi venea să cred că se întâmpla asta. Eram îm-
pietrit, nu mă puteam mișca, fusesem lăsat ca un
sac de cartofi pe trotuar. Mama auzise mașina și ie-
șise în curte. Când și-a dat seama că sunt eu a venit
în fugă și mi-a deschis poarta, m-a luat de braț și
ca pe un convalescent dezorientat m-a dus în casă.
Nu m-a întrebat nimic, m-a luat de mână și m-a în-
dreptat spre camera mea. Am ajuns și mi s-a părut
că acolo timpul stătuse în loc, nu se schimbase ni-
mic. Eu eram străinul care încerca să înțeleagă ce-i
cu el. Alice mă ucisese scurt și fără drept la replică.
Eram vinovat dar nu voiam să recunosc. O acuza-
sem fără să mă gândesc la dovezi, nu aveam probe
dar pusesem verdictul. Greșisem și acum plăteam.
În mintea mea se amestecau atâtea, nu crezusem
că mi se poate întâmpla asta, nu crezusem că Alice
putea să fie atât de radicală. Eram îngenuncheat,
eram înfrânt definitiv! Nu puteam nici măcar să
o sun sau să-i trimit mesaj. Cum să mă justific eu
pentru reacțiile pe care le avusesem? Ce să-i fi spus,
că retrag acuzațiile? Ce fusese ea, o țintă pe care eu
o vizasem de fiecare dată când avusesem frustrări?
(fragment de roman)
■
14
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
diagnoze
Sistematizarea în
pragmatismul reflexiv
■ Andrei Marga
Oeditură mi-a solicitat o autoprezentare a filo-
sofării proprii. Am mai făcut-o, la cerere, în
ani anteriori. Bunăoară, într-o conferință la
universitatea din Erlagen (Die Funktion der kritischen
Theorie im Transformationsprozess Osteuropas, în
Cristian Alvarado, Philipp Echinger, Hrsg., Identitat
und Unterschied. Zur Theorie von Kultur, Differenz
und Transdifferenz, Transcript, Bielefeld, 2010,
pp.263-275) am vorbit de emergența acestei filo-
sofări și de profilarea ei în succesiunea teoriei critice.
Ulterior i-am rezumat analizele (vezi Andrei Marga,
Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filoso-
fică, Compania, București, 2016, pp.31-38), dar au
trecut ani, cu evoluția de rigoare. Nu reiau ceea ce am
scris anterior, ci mă opresc asupra sistematizării pe
care am încercat-o în publicațiile proprii.
De multă vreme ideea de sistem filosofic este în
criză. Exploziva dezvoltare a cunoașterii experimen-
tale, a cunoașterii științifice în general, crizele socie-
tății moderne, accentuarea spiritului critic, pretenții
de posesie a unor adevăruri definitive și dificultă-
țile de a construi imaginea cuprinzătoare a realității
umano-socio-cosmice au aruncat în criză nu doar
filosofii întregi, ci chiar ideea sistemului în filosofie.
Într-o lume, puțin spus, plurifactorială, a depen-
dențelor reciproce și a vitezelor năucitoare, într-o
lume hipercomplexă, cum se spune, este anevoios -
exceptând situația în care închizi ochii la verificarea
factuală - să găsești o idee filosofică care să pară vala-
bilă oricând și oriunde și să explice orice. O poți visa,
dar nu este de găsit, cel puțin deocamdată.
Din această criză nu s-a putut ieși, chiar dacă în-
cercări nu lipsesc. Iar efortul nu trebuie contenit, căci
istoria este mereu deschisă.
Nu este, însă, în criză ideea sistematizării în cu-
noaștere. Filosofia rămâne legată definitiv, prin însăși
finalitatea ei, aceea a ordonării adesea derutantelor
experiențe ale lumii, de sistematizare. Ea rămâne fi-
losofie numai sub condiția unei organizări a ideilor,
altfel trece în simplă eseistică sau în alte discipline ale
culturii, care pot fi, desigur, legitime și fructuoase, dar
sunt altceva.
Sunt de părere că șansele de sistematizare care să
nu fie simplu rapsodice sunt mai mari dacă recurgem
la concepte generative ale realităților. Nu ne mai în-
trebăm, adică, ce face ca o realitate să fie realitate, căci
este infinit de spus, ci ne întrebăm cum este posibilă
acea realitate. Recursul la astfel de concepte este una
dintre propunerile pe care le-am făcut în scrierile
mele filosofice. Nu mai cheltuim energii la nesfârșit
controversând asupra a ceea ce este Europa, ci ne pu-
nem întrebarea: ce a făcut posibilă Europa? Nu mai
rămânem la întrebarea ce este comunicarea, ci chesti-
onăm condițiile de posibilitate ale comunicării solda-
tă cu înțelegerea. Și așa mai departe.
În ceea ce am cercetat, scris și publicat, focusul
este elaborarea filosofiei pragmatismului reflexiv.
Elaborarea a procedat deja pe diferite planuri: este
vorba de trei fundamentări indispensabile - funda-
mentarea istorico-filosofică, fundamentarea contex-
tual-culturală, fundamentarea logico-metodologică,
apoi de elaborarea propriu-zisă a pragmatismului
reflexiv în forma conceptelor, tezelor și argumentelor,
de exprimarea acestuia în diverse domenii și, desigur,
de fructificarea sa. Șansele de fructificare a unei filoso-
fii, în analize competitive și acțiuni benefice sunt și teste
ale valorii acesteia.
Fundamentarea istorico-filosofică a pragmatismu-
lui reflexiv am căutat să o ating prin explorarea filo-
sofiei și ideilor contemporane. Timpul filosofiei este,
evident, diferit, încât prin contemporan înțeleg ceea
ce s-a petrecut din ultima treime a secolul al XIX-lea
încoace. În filosofie aceasta este accepțiunea mai pla-
uzibilă a contemporaneității.
Prin volume de cercetare riguroase, ample și do-
cumentate la sursă, încadrate de reperele de analiză
recunoscute internațional ale orei,
așadar odată cu Filosofia lui Habermas (Rao,
București, 2017); Reconstrucția pragmatică a filosofiei.
Profilul Americii clasice (Editura Academiei Române,
București, 2016); Introducere în filosofia contempo-
rană (Compania, București, 2014); Filosofia critică
a „Școlii de la Frankfurt” (Ecou Transilvan, Cluj-
Napoca, 2014) și numeroase studii și intervenții, am
dat panorama filosofiei de azi. Ea a atestat scindări
în câmpul filosofiei (cauzalism versus comprehensi-
vism, determinism versus libertarianism, mental ver-
sus organic, tehnicism versus cultură, etc.), pe care o
abordare deopotrivă pragmatică și reflexivă la poate
depăși spre soluții mai profunde. Panorama și com-
ponentele ei sunt prin ele însăși instructive, înainte de
a fi parte a unei sistematizări cuprinzătoare.
Fundamentarea contextual-culturală a constat
în cercetări ale societății moderne și examinarea
evoluției ei. Această fundamentare este prezentă în
volume precum Explorări în actualitate (Apostrof,
Cluj, 1995); Die kulturelle Wende. Philosophische
Konsequenzen der Transformation (Presa Universitară
Clujeană, 2004); Diagnoze: articole și eseuri (Eikon,
Cluj, 2008); România actuală. Diagnoză (Eikon, Cluj,
2011); Metanarativii actuali. Modernizare, dezvoltare,
globalizare (Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2015);
Emancipare, asimilare, disimilare (Hasefer, București,
2016); Societatea nesigură (Niculescu, București,
2017); Identitate națională și modernitate (Libris,
Brașov, 2018); După globalizare (Meteor, București,
2018). Spre exemplificare, în aceste volume se prezin-
tă o teorie a modernității, precum și diagnoza socie-
tăților actuale, care pot fi lecturate și de sine stătător.
Teoria modernității pleacă de la asumpția că soci-
etatea modernă este un proiect ireductibil la moder-
nul cognitiv-tehnologic sau modernul juridico-moral
sau la cel artistic, că acest proiect este unul cuprinză-
tor și este ancorat într-o nouă poziționare a persoa-
nei umane în raport cu realitățile. Diagnoza rezidă,
în esență, în cea a „societății nesigure”, rezultată din
situația nouă în care nu se mai poate păși în realitate
fără a păși în nesiguranță. Diagnoza nu este colorată
pesimist, dar pretinde ca în cunoașterea și abordarea
realității aceasta să fie surprinsă la nivele mai adânci.
Fundamentarea logico-metodologică a pragma-
tismului reflexiv s-a asigurat prin cercetări în sfera
disciplinelor respective. În definitiv, am funcționat
decenii la rând ca profesor universitar de filoso-
fie contemporană și logică generală. Volumele care
mă reprezintă în aceste domenii sunt Introducere în
metodologia și argumentarea filosofică (Dacia, Cluj-
Napoca, 1992) și Argumentarea (Editura Academiei
Române, București, 2010). Ele se pot citi și ca rezol-
vări în optici proprii ale problemelor logicii generale
și ale metodologiei filosofice. Restabilesc, în cuprinsul
lor, paleta întreagă a metodelor generale de cunoaște-
re, metodele filosofării, la distanță de reducționismele
curente. Recuperez argumentarea, alături de demon-
strație, ca forme ale întemeierii propozițiilor, după ce
lămuresc sensul propozițiilor și absorb în considerare
felurile de propoziții la care recurgem în comunicarea
curentă, delimitate după criterii pragmatice.
Filosofia pragmatismului reflexiv am conturat-o
în volumele Raționalitate, comunicare, argumenta-
re (Dacia, Cluj-Napoca, 1991); Întoarcerea la sens.
Filosofia pragmatismului reflexiv (Tribuna, Cluj-
Napoca, 2015); Pragmatismul reflexiv. Încercare de
construcție filosofică (Compania, București, 2016);
Philosophy in a Changing Europe (Editura Academiei
Române, București, 2017); Rațiune și voință de rațiu-
ne (Editura Academiei Române, București, 2017). O
prezentare sintetică a este în curs de publicare.
O filosofie își justifică numele dacă iese din ea
însăși și contribuie la rezolvări în diverse domenii.
Consider că o filosofie face corp comun cu rezolvările
pe care le propune. Filosofia pragmatismului reflexiv a
desfășurat răspunsuri proprii în câteva dintre dome-
niile vieții de azi.
În filosofia dreptului ea a desfășurat un răspuns ce
pleacă de la reașezarea libertăților și drepturilor funda-
mentale pe temelia demnității umane și de la conceptul
statului de drept democratic. Volumul Justiția și valo-
rile ( Ratio & Revelatio, Oradea, 2017) îl reprezintă.
Repun în legătură justiția cu valorile, în opoziție cu
Carl Schmitt, fără să deriv justiția dintr-o singură va-
loare, cu secundarizarea fatală a altor.
În filosofia politicii, pragmatismul reflexiv argumen-
tează pentru conceperea comunicativă a politicii, extin-
derea guvernanței și un raport nou dintre guvernanță
și guvernare. Volumul Guvernanță și guvernare. Un
viraj al democrației?(Compania, București, 2014) este
locul acestei argumentări. Trecerea de la democrație
redusă la alegerea periodică a reprezentanților la „de-
mocrația ca formă de viață” (Dewey) este orizontul ei.
În competiția concepțiilor, abordarea mea ea pledea-
ză pentru un liberalism reflexiv, care este sinonim cu
o democrație curată, capabilă să se înnoiască atunci
când pericolul este de derapare.
În filosofia educației apăr reconstrucția educației
plecând de la instituția ei cea mai pretențioasă și care,
oricum, dă tonul, care este universitatea. Apăr, în ace-
lași timp, așezarea educației pe tripticul competențe,
abilități de bază, valori și conceperea funcțiilor univer-
sității plecând de la misiunea acesteia, de a fi cea mai
înaltă instituție a culturii. Volumele University Reform
Today (Presa Universitară Clujeană, 2005); Bildung
und Modernisierung (Presa Universitară Clujeană,
2005); Challenges, Values and Vision. The University of
the 21st Century (Presa Universitară Clujeană, 2011);
Universitatea veritabilă (Editura Academiei Române,
București, 2015) desfășoară această optică. Nu întâl-
nim în lume alți oameni decât oamenii trecuți în di-
ferite grade prin educație, iar faptul ar trebuie să dea
de gândit.
În filosofia religiei, pragmatismul reflexiv își asu-
mă permanența formelor vieții spirituale - știința, fi-
losofia, religia - și derivă consecințe din noua situație
a culturii, în care cele trei sunt chemate să contribuie,
dialogal, la găsirea de soluții raționale într-o lume din
nou amenințată de crize grave. Volumele Religia în era
globalizării (Editura Academiei Române, București,
2014); Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph
Ratzinger (Meteor, București, 2017); Frații mai mari.
Întâlniri cu iudaismul (Hasefer, București, 2009); La
Sortie du Relativisme (Limes, Cluj, 2008); Philosophia
et Theologia Hodje (EFES, Cluj, 2008) exprimă această
O
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
15
o
optică generală. Religia este asincronă, cum a spus un
teolog ilustru, dar asincronia ei condiționează accesul
fiecărei generații la sens.
O filosofie este datoare să ofere strategii de viață
- individuală, grupală, națională și internațională.
În condițiile angajării autorului în politica externă,
pragmatismul reflexiv a dat mai întâi o fundamentare
nouă unei politici externe orientată spre reprezenta-
rea intereselor naționale într-o lume a interacțiunilor
mai dense și mai mobile ca oricând.
Studiile strategice corespunzătoare acestei fi-
losofii ocupă volumele Crizele modernității târzii
(Editura Academiei Române, București, 2012);
Criză și după criză. Schimbarea lumii (Eikon, Cluj,
2012); Schimbarea lumii Geopolitică, globalizare,
cultură (Editura Academiei Române, București,
2013);Ascensiunea globală a Chinei (Niculescu,
București, 2015);Ordinea viitoare a lumii (Niculescu,
București, 2017). Și aceste volume sunt contribuții în
sfera lor de specializare. Este datoria filosofiei să arate
încotro ne îndreptăm și cum este de abordat realitatea.
Teza mea este că nu altceva decât interacțiunea sis-
temelor economiei, politicii, forței militare și culturii
fasonează viețile oamenilor, iar ordinea lumii rezultă
din această interacțiune. Acea interacțiune face ca as-
tăzi sensul istoriei să depindă de o “geometrie varia-
bilă” a supraputerilor economice, politice, militare și
culturale.
Interacționismul îl socotesc o abordare incompa-
rabil mai bună decât concurentele sale. Este vorba de
mentalitatea ce pune istoria în subordinea unor sce-
narii metafizice (înaintarea irepresibilă spre ceva, ubi-
cuitatea binelui sau răului, triumful unor “rase” sau
religii). Apoi de imaginarea unui subiect al istoriei în
format mare (o putere dominantă, o forță ocultă, o
coalizare fatală). În sfârșit, de exaltarea pur și simplu a
întâmplării în istorie.
Nu se poate izola un sistem care să fie atotexplica-
tiv. Este o eroare a urmașilor filosofiei clasice germa-
ne, care au cedat tentației acesteia de unificare a expe-
riențelor, luarea unui „factor” (de pildă, economia la
Karl Marx sau cultura la Max Weber) ca determinant
oriunde și oricând. Este o eroare și a unor abordări
contemporane. Optica interacționistă ne scoate din
dificultățile monismului, fără a cădea în pesimismul
lui Foucault, care vedea până la urmă structuri, dar
nu și oameni, sau în birocratismul lui Luhmann, care
a recunoscut doar sisteme funcționale ce înghit orice
inițiativă.
Unificarea a fost unul dintre cele mai mari proiec-
te ale istoriei Europei, iar de soarta ei depindem toți.
Generația mea a fost nu doar martor, ci și actor al uni-
ficării europene de după anii nouăzeci. Am elaborat
în această temă sinteze conduse de ideea unei Uniuni
Europene democratice și competitive, care valorifică
cele trei rădăcini - Ierusalimul, Atena, Roma - și nu-
meroase surse. Volumele Filosofia unificării europene
(EFES, Cluj- Napoca, 2003); Philosophie der europais-
chen Einigung (Presa Universitară Clujeană, 2009);
The Destiny of Europe (Editura Academiei Române,
București, 2011); Riflessioni italiane (Grinta, Cluj-
Napoca, 2011); România în Europa actuală (Libris,
Brașov, 2019) exprimă viziunea mea asupra procese-
lor europene din ultimele decenii.
Europa a adus pe scena istoriei inovații care i-au
și asigurat specificul: știința modernă și tehnica de
producție bazată pe aceasta; economia caracterizată
de randament; administrația rațională; dreptul care
promovează individul înzestrat cu libertăți și drepturi
inalienabile ca subiect și scop, suveranitatea și gene-
ralitatea legii; derivarea voinței politice din dezbatere
publică a chestiunilor de interes general, în care pre-
valează argumentarea mai bună; cultură spirituală
întemeiată pe cercetarea și metamorfozarea realității
conform scopurilor umane. Mai deține Europa iniția-
tiva sub aceste aspecte?
Argumentez că pentru Europa unită va fi viitor
sub condiția revenirii la democrație înțeleasă la pro-
priu. Pentru a ieși din noua „political correctness”,
care s-a instalat pe nesimțite, trebuie legată pe față
aplicarea drepturilor și libertăților cu recunoașterea
identităților - personale, instituționale și naționale -
și cu demnitatea umană.
Filosofia pragmatismului reflexiv este în spatele nu
numai al unor studii strategice, ci și al unor programe
reformatoare. Acestea au fost legate de rolurile publi-
ce pe care le-am îndeplinit (rector al unei mari uni-
versități, ministru al educației naționale, președintele
unui partid, ministru al afacerilor externe, președin-
tele unui institut național).
Dintre volumele ce reprezintă programele re-
formatoare la care am participat amintesc Educația
responsabilă (Niculescu, București, 2019); Reforma
modernă a educației (Tribuna, Cluj-Napoca, 2016);
Anii inovării. Reforma Universității clujene 1993-2012
(Tribuna, Cluj-Napoca, 2014);Sincronizarea culturii
române. Un proiect (Tribuna, Cluj-Napoca, 2013);
România într-o lume în schimbare. Interviurile lui
Romeo Couți cu Andrei Marga (Ecou Transilvan, Cluj-
Napoca, 2013); După cincisprezece ani. Fifteen Years
after 1998-2004 and 2008-2012(Presa Universitară
Cluj, 201); Profilul și reforma Universității clujene.
Discursuri rectorale (Presa Universitară Clujeană,
2011); Anii reformei 1997-2000 (EFES, Cluj-Napoca,
2007); Ieșirea din trecut. Documente și reflecții (Editura
Alma Mater, Cluj, 2002); Academic Reform. A Case
Study ( Presa Universitară Clujeană, 1997). Se înțelege
că este vorba doar de o selecție!
Unde resimțim în analize și în proiectele reforma-
toare „filosofia implicită”, care trebuie, la rândul ei, să
se lase identificată? Consider că în asumțiile cercetării
(felul descrierii, relația dintre empiric și normativ, fe-
lul explicației, relația dintre fapt și întreg, felul inter-
pretării etc.) și în asumțiile acțiunii (scopul urmărit,
alegerea tipului de acțiune, factorii considerați, eva-
luarea reflexivității, etc.) este de căutat, la orice autor,
„filosofia implicită”. Cele două grupuri de asumții
specifică, în orice caz, analizele și proiectele reforma-
toare pe care le-am elaborat și pus în aplicare. Desigur
că nu orice analiză și orice proiect reformator expri-
mă în cele din urmă o abordare filosofică. Nu găsim
filosofie demnă de nume în orice produs uman. Unele
analize și proiecte sunt dezordonate, lipsite de coe-
rență, inconsistente logic, improvizate, confecționate
fără rigoare, situate jos pe scara valorilor culturale.
Dar chiar în această stare a analizelor și proiectelor,
se observă anvergura gândirii celor care le-au produs.
Filosofia nu se reduce la cugetare, ci se prelungește în
acțiuni, dar nu orice acțiune conține filosofie. Analizele
și proiectele reformatoare pe care le-am propus au
fost de la început, prin natura problemelor ce trebu-
iau rezolvate, dintre acelea care reclamau o optică filo-
sofică, iar această optică le-a distins din capul locului,
cum se poate ușor constata la orice comparație.
La noi, cel care își asumă roluri în administrația
publică și, până la urmă, în controversele politicii, este
socotit apriori ca inapt de opinie obiectivă, în stare să
înfrunte criteriile veracității, adevărului și justeței.
Astfel de persoane trec din capul locului ca fiind păta-
te de interese particulare, mai ales de interesul pentru
promovarea de sine.
Pe de altă parte, intelectual este recunoscut mai ales
cel care nu se amestecă în dezbaterea publică, chiar
dacă ceea ce dă este nesemnificativ sau nu are operă
sau opera sa nu spune nimic despre ceea ce ar trebui
făcut în societate. Se crede că intelectualul trebuie să
fie abstinent într-un mediu de pluralitate a opiniilor.
Fapt este că nu am ținut cont niciodată de aceste
prejudecăți și nu le-am luat ca repere. Am făcut ana-
lize, ale căror rezultate nu au fost contrazise vreodată
cu argumente factuale, și am promovat proiecte, cărora
nu li s-au opus alternative articulate.
Programele reformatoare pe care le-am elaborat
la alegerea în fruntea unor instituții s-au resimțit de
pe urma lărgirii de perspectivă ca urmare a filosofiei
pragmatismului reflexiv. Am pledat pentru sincro-
nizarea reflecției filosofice (Introducere în filosofia
contemporană, 2014), lărgirea înțelegerii misiunii
universității și asumarea funcției culturale și civice
(University Reform Today, 2005; Challenges, Values,
Vision. The University of the 21st Century, 2011),
reforma comprehensivă a educației (Anii refor-
mei.1997-2000, 2007), restructurarea politicii externe
(România într-o lume în schimbare, Dialoguri..., 2013)
și sincronizarea reprezentării culturale (Sincronizarea
culturii române. Un proiect, 2013) a României.
Am aplicat filosofia pragmatismului reflexiv în
analize - analize de fundamentare logică și meto-
dologică, analize culturale și analize societale - și în
programele reformatoare pe care le-am elaborat la
preluarea conducerii unor instituții. Cu titlu de exem-
ple, în fundamentarea logicii (Argumentarea, 2005)
am adăugat abordarea dialogală la cea acțională, în
metodologie am lărgit recunoașterea condiționării
comunicative și lista explicațiilor. În analizele cultu-
rale (Reconstrucția pragmatică a filosofiei, 1998; Frații
mai mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009; Ascensiunea
globală a Chinei, 2015) am urmărit să articulez o
nouă înțelegere a culturilor ce influențează astăzi cel
mai mult direcția de evoluție a lumii - a americani-
lor, a evreilor și a chinezilor - și am dat seama într-o
conceptualizare nouă (Filosofia unificării europene,
2004; The Destiny of Europe, 2011) de specificul cul-
turii europene. Totodată, am opus relativismului un
nou universalism (Relativismul și consecințele sale,
1998). În analizele societale am pus în relief depen-
dența tranziției răsăritene de democratizarea insti-
tuțiilor (Philosophy in the Eastern Transition, 1995),
„cotitura culturală” a timpului nostru (Die kulturelle
Wende..., 2005) și „resurgența religiei” (Religia în era
globalizării, 2004), am explorat crizele timpului nos-
tru (Criza și după criză, 2010), am examinat alterna-
tivele Europei actuale (The Destiny of Europe, 2012) și
am căutat să captez „schimbarea lumii” (Schimbarea
lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, 2013). Aceste
analize nu numai că au fost în premieră la noi, dar
au permis racordarea reflecției indigene la desfășurări
istorice actuale din lume.
Programele reformatoare pe care le-am elaborat
la alegerea în fruntea unor instituții s-au resimțit de
pe urma lărgirii de perspectivă ca urmare a filosofiei
pragmatismului reflexiv. Am pledat pentru sincro-
nizarea reflecției filosofice (Introducere în filosofia
contemporană, 2014), lărgirea înțelegerii misiunii
universității și asumarea funcției culturale și civice
(University Reform Today, 2005; Challenges, Values,
Vision. The University of the 21st Century, 2011),
reforma comprehensivă a educației (Anii refor-
mei.1997-2000, 2007), restructurarea politicii externe
(România într-o lume în schimbare, Dialoguri..., 2013)
și sincronizarea reprezentării culturale (Sincronizarea
culturii române. Un proiect, 2013). Într-un context de
extinsă neîncredere în decidenți, am pus în mișcare și
am schimbat fiecare instituție pe care am condus-o,
iar la măsurile luate - așa cum atestă irevocabil arhi-
vele - nu s-a putut opune până acum o critică factuală
și o alternativă mai bună. Probarea unei filosofii se
face, în fapt, și în acest fel.
■
16
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
filosofia
Kierkegaard, critic
al lui Hegel
■ Gaetano Mollo
GAETANO MOLLO este Profesor de Filosofia educa-
ției la Universitatea din Perugia, Italia. Este autorul a
numeroase publicații, printre care amintim Civilta de-
lla cooperazione, Il leader etico, Dialogo tra un filosofo
e un opinionista, L’ autoattivita spirituale. De mulți ani
se ocupă de divulgarea gândirii și operei filosofului ita-
lian Pietro Ubaldi. În limba română i-au fost traduse
până acum Dincolo de angoasă, Editura Ars Longa, Iași
2000 și Rămurosul (operă de ficțiune), Editura Limes,
Cluj Napoca 2011.
Ca să putem înțelege mai bine o gândire și
o viziune despre lume, este necesar să ne
confruntăm cu cei care i-au criticat și le-au
analizat opera. De aceea, urmând această logică,
vom încerca în această scurtă scriere să luăm în
considerare critica pe care filosoful danez Soren
Kierkegaard a făcut-o sistemului filosofic al lui
Friederich Hegel1 În acest sens, trebuie amintit că
același Kierkegaard, referindu-se la începutul acti-
vității sale, de la cel al „Ironiei” până la „Conceptul
de angoasă” s-a definit un „ hegelian prost”.
Identitatea finitului și infinitului
Pentru Kierkegaard identificarea hegeliană a
finitului cu infinitul reprezintă anularea libertă-
ții omenești; lipsind alteritatea, ca situație aparte,
în condiții normale, ea devine condiția necesară
a oricărei relații intersubiective. Această teză a lui
Cornelio Fabro, cu afirmația că „dialectica libertății
este garantată de tensiunea dintre finit și infinit și nu
de absorbția finitului în Infinit și nici de opoziția li-
niară a finitului cu finitul însuși”2este concludentă.
Diferit față de logica hegeliană, unde totul este
mediere și recompunere, Kierkegaard pune în evi-
dență funcția și valoarea contrapoziției și a diferen-
țierii: sau-sau împotriva lui și-și.
Opoziția lui Hegel trebuie văzută în interiorul
reacției la clima raționalistică a epocii: „nenoroci-
rea vremurilor noastre este aceea de a fi făcut un
abuz al cunoașterii și de a fi uitat ce este faptul de
a exista cu adevărat și ce înseamnă interioritatea”3
Vernisajul expoziției: Michael Lassel, Lumea ca alegorie și mit
Pentru toate acestea filosoful danez îl acuză
pe Hegel de păgânism, considerând că la fel ca și
Socrate, filosoful german a construit o concepție
abstractă a universalului: „ el nu ajunge până la
Dumnezeu, care este subiectivitate în sensul absolut,
și nu ajunge la adevăr, adică la principiul în care cu
adevărat Individul este considerat în raportul său cu
Dumnezeu.”4
În acest fel Hegel ar rămâne în interiorul gândirii
păgâne „secretul filosofiei moderne consistă în prin-
cipiul gândesc deci exist, a gândi (este identic n.n.)
cu a fi”5 Coincidența raționalului cu realul este ceea
ce contestă Kierkegaard la Hegel. Realitatea umană
este făcută, pentru filosoful danez, din posibilitate
și necesitate. Deci, ea este împărăția libertății și nu
a necesității.
Față de toate acestea, împotriva lui Hegel care a
conceput timpul ca sferă a fenomenului transcen-
dent al eternității și al finitului ca simplă aparență a
Infinitului, „Kierkegaard a opus consistența absolu-
tă a spiritului finit ca Individ, care, prin intermediul
libertății, poate să aleagă între finit și Infinit”6
Dialectica cantitativă și
dialectica calitativă
Pentru Kierkegaard filosofia hegeliană suferă de
un anumit abstracționism. De fapt, pentru filoso-
ful danez individul cunoscător este în mod esențial
existent, astfel că numai prin intermediul existenței
pot să devină oamenii integri, prin armonia dintre
gândire, imaginație și sentimente.
Eroarea lui Hegel, după Kierkegaard, este aceea
de a analiza realitatea existenței prin intermediul
parametrului posibilității, pierzând din vedere ast-
fel centrul existenței, care consistă în faptutul de a
se interesa de caracterul etic al propriei personali-
tăți, în așa fel ca țelul vieții să fie acela al propriei
realizări existențiale. Hegel uită de existență, deoa-
rece nu consideră dimensiunea interiorității și deci
nu cunoaște drama libertății umane, pentru care
starea de angoasă este însăși condiția ei.
Dialectica hegeliană, însă ca dialectică
Michael Lassel	Domul II, ulei pe pânză,
126x116 cm, 2007-2008
cantitativă, în care toate pot fi înțelese și explicate,
uită de dialectica calitativă a individului, cu posibi-
litatea ei de a dispera și de a crede și așa cum spune
Kierkegaard „dorind să fie în eternitate, aflându-se
încă în timp, dialectica calitativă condamnă o ase-
menea tentativă7
Dacă cuvântul de ordine al lui Hegel este acela
al obiectivității, pentru Kierkegaard este acela al
subiectivității. Nu este vorba, totodată de subiecti-
vismul subiectivității la puterea a doua, acela al ale-
gerii absolute a Absolutului însuși, care poate deveni
subiectivitate la puterea a treia, întrucât niciunul
nu-l poate ignora pe Iisus Hristos și obligația de a se
pronunța asupra Omului-Dumnezeu”8
Acuzația lui Kierkegaard la Hegel este clară:
„gândirea pură” este o fantasmă, deoarece adevă-
rata subiectivitate nu este aceea cunoscătoare, ci
aceea „etico-existentă”, dat fiind că realitatea cere
posibilitatea de a deveni, dar și necesitatea unei ale-
geri și asumări a unui țel în viață, pentru a se pu-
tea determina și realiza9 De aceea, filosoful danez
susține că „în orice problemă existențială” esențialul
este totdeauna ceea ce înseamnă „pentru mine”10.
Din viziunea hegeliană, după Kierkegaard, re-
zultă exclusă existența însăși. Speculația vrea să
înțeleagă totul dar, operând în această manieră, îi
scapă însăși centrul vieții omenești: libertatea su-
biectului și responsabilitatea succesivă a propriei
deveniri. Toate acestea devin în mod particular
importante, când este vorba despre raportul fiecă-
rui om în fața lui Dumnezeu, față de care fiecare
ființă umană este în condiția păcătosului. De fapt,
„în speculație trebuie plecat de la individ, ceea ce în-
seamnă că din punct de vedere speculativ nu se poate
vorbi de păcat decât la modul sensibil. Dialectica pă-
catului este diametral opusă aceleia a speculației”11
Problema eticii
Opoziția lui Kierkegaard față de Hegel este ace-
ea a revendicării esențialității eticii, care se con-
centrează asupra individului, pentru a-i permite să
devină un om complet. De aceea, îl acuză pe Hegel
de a fi comis o „detașare cosmico-istorică”, aceea
de a fi uitat că nu poate fi făcut un sistem al exis-
tenței. De fapt „a filosofa” nu poate duce la conclu-
zii definitive, dat fiind că orice act de considerare
(a existenței n.n.) constituie un moment al acelei
„aspirații continue” , care nu-și poate găsi soluția
într-un sistem definitiv”12
O
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
17
o
Împotriva sistemului hegelian al „continuei me-
dieri”, pentru care orice pasaj logic îi urmează și
precede un altul, Kierkegaard susține necesitatea
unui „salt” ca și categorie existențială, efectul unei
decizii și izvor al unei deconspirări a realității exis-
tențiale. Vârful unui asemenea „salt” este constituit
de „credință”, totdeauna fructul unei adeziuni per-
sonale în ce privește Absolutul, prin intermediul
Modelului Omului-Dumnezeu. Alternativa, de
fapt, este între a crede sau a dispera, nereușind să
compună finitul și infinitul, timpul și eternitatea,
posibilitatea și necesitatea, așa cum magistral este
descris în „Malatia mortală”.
În sistemul hegelian, în schimb, medierea nu
realizează în ce constă raportul față de un scop ab-
solut, deoarece acesta sfârșește raporturile relative
dintre lucruri. De fapt, tatăl existențialismului, așa
cum a fost definit filosoful danez,consideră că „me-
dierea dorește să ușureze existența existentului prin
lipsa de considerație acordată raportului absolut
față de scopul absolut”13.
Ceea ce Kierkegaard îi contestă lui Hegel este
faptul de a fi încercat să justifice totul, cuprinzând
aici și „marșul” absolut al istoriei. Reflexia asupra
genului omenesc, înscrisă în devenirea istoriei
Spiritului, ar putea să-i sustragă fiecărui individ
responsabilitatea personală. Pretenția unei „gân-
diri pure”, aceea de a înțelege totul ar nega liberta-
tea în plan existențial, când în schimb „Individul
este mai sus decât Genul, deoarece el este întregul
Gen și în același timp individuare”.14
Michael Lassel
Paleta englezeasca, ulei pe pânză, 82x72 cm, 2017
Pentru Kierkegaard, Hegel a pretins să justifi-
ce orice eveniment al istoriei, în numele devenirii
Absolutului în timp, ca propria sa manifestare ine-
vitabilă. De aceea, în sistemul hegelian este interzi-
să „pasiunea”, care pentru Kierkegaard, în schimb,
este „vârful subiectivității”. Credința este definită
astfel ca o „fericită pasiune”, deoarece prin inter-
mediul ei se poate deschide poarta „fericirii eter-
ne”.
Tensiunea etică este cea ce pentru Kierkegaard
definește omul pasional, acela care cultivă propria
interioritate. În acest sens face distincția între o
“primă etică”, aceea a lumii păgâne și o „etică se-
cundă”, instituită odată cu creștinismul.15 Aceasta
din urmă constituie țelul suprem pentru om. Este
vorba, deci, de o fundamentală sferă de tranziție În
fața lui Iisus Hristos și a mesajului său i se cere o
alegere și un angajament pentru viață; de aceea este
necesară cunoașterea și în același timp realizarea
ei.
Etica, totdeauna pentru Kierkegaard, se consti-
tuie prin intermediul „aspirației continue” și prin
„hipertensiunea infinității”. Prima dimensiune este
caracterizată de voința unei instruiri continue, in-
teresându-se în primul rând de existență, cea de-a
doua de o lansare apasionată, cu o oarecare tensi-
une spre infinit.
În această perspectivă, pentru Kierkegaard,
individul devine infinit numai asumându-și „ris-
cul”, deoarece din punctul de vedere etico-religios
se pune accentul pe „cum” (pe modalitate n. n.):
Michael Lassel	Imnul, ulei pe pânză, 110x90 cm, 2017
pasiunea infinității este momentul decisiv, nu con-
ținutul său, deoarece conținutul său este el însuși.
Astfel, “cum”este subiectivul și subiectivitatea sa este
adevărul”16.
În toate acestea, pentru Kierkegaard centrul
eticii este individualitatea, locul unde își are reșe-
dința subiectivitatea, situație total diferită de cea a
„maselor”, cărora le lipsește spiritualitatea, tocmai
pentru că acestea sunt bazate pe conformitate și
pe legea numărului. Găsim, în schimb, în cadrul
comunității confluența individualităților, cu impe-
rativul kierkegaardian de a ne raport la Dumnezeu
în propria interioritate, chiar dacă, după aceea este
necesar referimentul la comunitatea proprie, în
care să poată fi trăită manifestarea Dumnezeului-
Iubire, baza oricărui spirit comunitar.
Traducere de Viorel Igna
Note
1	Cfr.Mollo G.,Dincolo de angoasă. Educația etico/
religioasă la Soren Kierkegaard, Editura Ars Longa,Iași
2000,pp.28 44
2	Fabro C.,La dialettica della liberta e l’Assoluto, in
AA.VV., Kierkegaard e Nietzsche, Archivio di filosofia
,Bocca, Milano 1953, p.51
3	Kierkegaard S.,Postilla conclusiva non scientifica,
Zanichelli, Bologna, 1962,vol.II, p.78
4	Kierkegaard S., Diario 1849 50, Morcelliana,
Brescia 1963, vol.II, p..33
5	Kierkegaard S., La malatia mortale,, Sansoni,
Firenze 1995, p.316
6	Fabro C., Dall’ essere all’ esistente, Morcelliana,
Brescia 1965,p.338
7	Kierkegaard, Postillla...ed cit,vol.II, p. 360
8	Fabro C., Kierkegaard critico di Hegel, în
AA.VV.,Incidenza di Hegel, Morano, Napoli 1970, p.
509
9	Kierkegaard, Postilla...,ed cit., vol.II, p.136
10	Kierkegaard, Diario 1846, ed. cit., vol.I, p.452
11	Kierkegaard, La malattia mortale, ed cit.,p.352
12	Kierkegaard, Postilla...,ed. cit., p.p.317-318
13	Ibidem, vol.II, p.227
14	Kierkegaard, Diario, 1850, ed cit., vol. II, p.51
15	Mollo G., Dincolo de angoasă, ed. cit., pp.169-
174
16	Kierkegaard, Postilla...,ed. Cit..,vol II, p.4
■
18
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
Între voință de putere,
ratare și omul din subterană,
în romanele trăiriste ale lui
Mircea Eliade
^^TUlian Cătălui
Romanele Întoarcerea din Rai și Huliganii
făceau parte dintr-un ciclu narativ triptic,
dintr-o trilogie, care inițial ar fi prezentat
în manieră balzaciană, cam depășită, în opinia
noastră, mai ales în epoca proustianismului, „is-
toria lui Francisc Anicet, decăderea familiei în
urma exproprierii moșiei”, pauperitatea în care
crescuseră cei doi băieți, Petru și Pavel (posibilă
aluzie la martirii Sfinți Petru și Pavel, adăugăm),
scria autorul lor Mircea Eliade. Apoi, intenția
originară o cotigește brusc spre „o frescă a «ti-
nerei generații»”, din care apare în 1934 primul
episod, Întoarcerea din Rai, în timp ce al doilea
episod al acestui miniserial romanesc și româ-
nesc, Huliganii, începe să fie scris în august 1935
și apare în librăriile bucureștene în noiembrie
‘35. După „Întoarcerea armelor” sau Lovitura
de stat anti-antonesciană de la 23 august 1944,
ambele romane au fost, evident, „îngropate”, din
motive ideologice, oripilanții comuniști venind
la putere, ele fiind retipărite în România pentru
prima dată abia în 1991, după Loviluția din de-
cembrie 1989.
Romanul Întoarcerea din Rai reprezenta
„pierderea beatitudinii, a iluziilor și a optimis-
mului” care dominaseră copios primii 12 ani
ai României Mari, sublinia Eliade în Memoriile
sale. Anul 1933 (începutul redactării finale a
romanului Întoarcerea din Rai) deschide în
creația narativă a lui Mircea Eliade un nou ca-
pitol important: cel al romanelor sale „realiste”,
Michael Lassel
Intermundi, ulei pe pânză, 84x100 cm, 2004
„existențialiste”, „trăiriste” sau autenticiste, eloc-
vente expuneri pe scurt ce surprind briliant fizi-
onomia spiritual-culturală și destinul unei gene-
rații remarcabile, cea de după Marele Război din
1914-1918.
În același timp, prin intenția de frescă socială
post-balzaciană și cvasi-zoliană, să spunem, ele
reprezintă valoroase și complexe analize cvasi-
filmice (mai ales că vin „dinlăuntru”) ale uneia
dintre cele mai tulburi și agitate epoci (cea din-
tre 1930-l950) din istoria modernă a României,
cu cele trei dictaturi, regalo-carlistă, antonescia-
nă și comunist-dejistă, printre altele. Dacă pre-
vizionări ale acestui proiect erau deja vizibile în
mult-prea autobiograficul Romanul adolescentu-
lui miop, ele se cristalizează pe deplin abia o dată
cu ciclul menționat, inițial gândit ca o trilogie
(cu tot cu Viață nouă, roman pe care nu-l va mai
scrie), prezentând, anume, povestea lui Pavel
Anicet împletită într-o serie palpitantă ideatic,
în primul rând, de întâmplări și confruntări ale
grupului de „intelectuali” din care făcea parte,
inaugurat în 1934 cu Întoarcerea din Rai și conti-
nuat în 1935 prin Huliganii. Dacă „momentului
abstract, impersonal și interiorizat al Întoarcerii
din Rai, i-a urmat momentul dinamic, biologic,
egocentric al Huliganilor”, adăuga autorul în
„Cronica” (Nr. Vl, 1 mai 1936). Deoarece do-
rea să prezinte concomitent o frescă a „tinerei
generații”, Eliade nu mai putea să scrie un ro-
man la persoana I, homodiegetic, cu un narator
omniprezent, ca în Isabel și apele diavolului și
Maitreyi, dar nici în „stilul” Luminii ce se stinge
(de-a dreptul ilizibil) nu-i convenea, astfel încât
dorea să creeze un roman în aparență realist,
dar folosind monologul interior și unele “rețe-
te tehnice” învățate de la americanul John Dos
Passos. Probabil, Eliade s-a inspirat din romanul
Manhattan Transfer, apărut în 1925, în care din
punct de vedere stilistic romancierul american
de origine portugheză a folosit tehnica experi-
mentală a fluxului conștiinței (plus colajul) luată
de la James Joyce și T. S. Eliot și care va fi dez-
voltată în trilogia USA. Din acest triptic, primele
două romane, Paralela 42 apărut în 1930 și 1919,
tipărit în 1932 ar fi putut să-l influențeze pe ro-
mancierul român, cel de-al treilea, Marile averi
fiind publicat în 1936, după ivirea Întoarcerii din
Rai. Menționăm că în USA, Dos Passos a între-
buințat o tehnică experimentală, în care a înglo-
bat patru tehnici narative diferite, ele fiind, în
ordinea folosirii, un tip de narațiune de ficțiune
folosită pentru a relata viața celor douăsprezece
caractere ficționale; colaje reale din diferite zia-
re ale vremii precum și texte de melodii numi-
te Newsreel; scurte biografii ale personalităților
timpului, așa cum au fost Woodrow Wilson, pre-
ședinte al SUA între 1913-1921, creatorul unei
păci drepte bazată pe Dreptul popoarelor de a dis-
pune de ele însele, concretizat prin „Paisprezece
puncte” și industriașul american Henry Ford,
autor al unui nou mod de organizare a produc-
ției industriale, cunoscut sub denumirea de for-
dism; și fragmente ale unei autobiografii privită
din punctul de vedere al fluxului conștiinței, nu-
mit Camera Eye.
În ceea ce privește însă dipticul eliadesc din
1934-’35, ca și pentru alte creații literare, al-
tfel foarte diferite, răsărite din „mantaua” ope-
rei marelui Dostoievski (romanele Imoralistul,
Pivnițele Vaticanului și Falsificatorii de bani de
Andre Gide, Calea regală și Condiția umană
de Andre Malraux, Muntele vrăjit de Thomas
Mann, Punct contrapunct de Aldous Huxley ori
Noapte și zi al Virginiei Woolf), romane teo-
retice despre apusul unei lumi și primii zori ai
alteia, modelul evident îl constituie indubitabil
Demonii, dar și Omul din subterană. Astfel, la
Dostoievski, omul din subterană, preamărește li-
bertatea ca pe o trăsătură fundamentală și pere-
nă a umanității; libertatea este însă și privilegiul
omului de a se îndrepta uneori inconștient sau
dimpotrivă intenționat spre Rău și catastrofă, de
a desfide rațiunea, logica și legile determinismu-
lui: „Omul are nevoie doar de un singur lucru: vo-
ință independentă, oricât l-ar costa și oriunde l-ar
duce”, aproape toate personajele masculine din
cele două romane mirceaeliadești acționând sau
fiind astfel. Așa cum observă Kenneth Lantz, la
Dostoievski libertatea trebuie întotdeauna înțe-
leasă prin intermediul lui Dumnezeu, căci altfel
conduce la autodistrugere.1 Ceea ce la eroii nu se
prea întâmplă aceștia fiind lipdiți de Dumnezeu.
Sinuciderea este o dovadă a libertății, în aminti-
tul roman Demonii, însă nu una oarecare, ci chiar
o încununare apoteotică a voinței independente:
„Libertatea deplină va deveni posibilă abia atunci
cînd omului îi va fi absolut egal dacă trăiește sau
dacă nu trăiește”. De altfel, revoluționarii din ro-
manul Demonii, ca și huligano-revoluționarii lui
Eliade, sunt obsedați de redefinirea și „amelio-
rarea” conceptului de libertate, însă ideile lor par
mai degrabă să sfârșească printr-o îngrădire a ei
și în tiranie sau “dictatiranie”.
O
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
19
o
De-a lungul celor două romane care ne in-
teresează, personajele, în mare parte influen-
țate de gândirea lui Dostoievski și Nietzsche,
formează un grup relativ trainic, solid - Pavel
Anicet, Emilian, Ghighi, soții Dobridor, Ilieș,
Vlădescu nu părăsesc Întoarcerea; atenuați
(Una, Lazarovici, Eleazar), potentați (Petru
Anicet, Felicia Baly, Jean Ciutariu, Nora, Liza)
sau păstrându-și anvergura (David Dragu), cei-
lalți eroi ai Întoarcerii din Rai vin să completeze
fericit bogata “umanitate” a Huliganilor: fami-
liile Pleșa, Lecca, Pașalega, Dumitrașcu, Baly,
Pușcariu cu „VIP-urile” lor interbelice, doam-
na Anicet, Marcella Streinu, Mitică Gheorghiu,
Tomescu, Balaban etc. Dintre aceștia se detașea-
ză net Pavel Anicet (metafizic sinucigaș „cu me-
todă” a la FM. Dostoievski) și Petru Anicet (un
„suflet înghețat”, aproape mort, ca să-l amintim
și pe un alt mare rus, Gogol), în semeția-i dia-
bolică, în el întretăindu-se carveriano-altmani-
an balzaciano-stendhalienii Rastignac și Sorel,
un fel de meschin Stavroghin balcano-carpa-
tino-pontic și un thomasmannian Leverkuhn
avant la lettre, înmugurind ineluctabil din ace-
lași borhot post-nietzscheian; David Dragu (teo-
reticianul „huliganismului” mănos), Alexandru
Pleșa (panegiristul „moralei virile”, al „spiritului
de corp” menit să organizeze proximele cohor-
te și legiuni drogate de mitul morții colective),
Mitică Gheorghiu („huligan” unidimensional,
biologic-instinctual) etc. Vizavi de sinucidere, în
Întoarcerea din Rai, un personaj își închipuie un
individ care ajunge la o filosofie a suprimării și
nu se poate suprima, fiind o adevărată dramă în
acest sens.
Totuși, nici personajele, nici acțiunile lor nu
sunt marcante, ci mirobolantul portret de grup
pe care îl coagulează „portretul unei generații”, și
mai ales dialectica hegeliano-noiceană a deveni-
rii acestei generații interesante. În cele din urmă,
tocmai acești „telectuali și visători”, să le spu-
nem, „tineri eminenți rămași pe drumuri cu di-
plomele în buzunar”, tineri idealiști zdrobiți sau
demantelași în cea dintâi luptă cu viața, realita-
tea cea cruntă, sunt huliganii eliadești. Urmași
ai pomenitului „om din subterană” dostoievs-
kian, ai „supraomului” nietzschean, ai „omului
sfârșit” papinian și ai omului „actului gratuit”
gideian (dar diferiți oarecum de aceștia), ei re-
prezintă, între eroul romantic și cel al generației
„beat” din anii 1950 și al baricadelor lui 1968,
porțiunea intermediară a unei noi ipostaze din-
tr-o galerie a rebelului fără cauză jamesdeanian
de multe ori ce se întinde de la „îngerul căzut” la
„gangsterul modern” (acesta rebel cu cauză dar
și nelegiuit, totuși), cu marea deosebire că atât
beatnicii cât și revoltații din mai 1968 erau de
cam de stânga, cam socialisto-comuniști.
Dacă veacurile trecute promovaseră pas cu
pas în prim-planul vieții sociale, politice etc. in-
telectualul și condiția acestuia, secolul XX a con-
sacrat definitiv ideologul, omul care are o „con-
știință teoretică a lumii” (Mircea Eliade) și care
își trăiește întreaga existență (sub toate aspectele
- inclusiv cel politic, subsidiar, complementar
accentuat de modernitate) potrivit unor „teorii”.
În romanul Întoarcerea din Rai, această genera-
ție de liber-cugetători este mistuită de viziuni
sălbatice, detestă isteric, închipuindu-și doar
„viziuni, jăratic, schingiuiri”, iar, în opinia lor,
dracul există ca și Dumnezeu, dar atunci când
satana îți sare în față, pe trotuar sau pe catedră,
conversația, discuția, acceptarea altor puncte
de vedere, democrația sunt de-a dreptul inutile:
„biciul, ciomagul, dinamita, asta trebuie!”
Deși camuflată în felurite, mediocre pseudoi-
deologii, subliniază Eliade, revenea ca un lait-
motiv aceeași obsedantă problematică: găsirea
unui sens valabil existenței post-„paradiziace”
(de unde și sensul întoarcerii din rai), toți aceș-
ti intelectuali limbuți și logoreici, pretențioși,
nietzscheano-agresivi erau terorizați, fără să-și
dea seama, de spectrul, nu al lui Marx, ci de cel
al „ratării”. De altfel, tema intelectualului ratat
era destul de familiară romanului românesc, de
la Al. Vlahuță la Cezar Petrescu, de obicei însă,
ratarea se datora opacității și inerției mediului
provincial în care erau silite să supraviețuiască
personajele, sau unor accidente personale (alco-
olul, drogurile), sau, în special, „ispitei pe care o
reprezenta politica”. Personajele Întoarcerii din
Rai trăiau însă la București, iar nu într-un oraș
de provincie, spune Eliade, erau într-un anumit
sens libere să-și aleagă profesia pe care o voiau
și nu păreau a fi paralizate de „contingențe eco-
nomice sau politice”, dar cu toate acestea trăiau
o „viață hibridă“, haotică, de cele mai multe ori
anormală, încercând fiecare după puterile sale
să se apere de disperarea care îl amenința să se
salveze, să se mântuiască, adică în primul rând,
să-și salveze viața de ratare, să trăiască o existen-
ță adevărată.
În aceeași epocă modernă se înlocuiește sin-
tagma „omul vrea să fie zeu”, după ce Dumnezeu
a murit, cu „omul vrea să fie tânăr” al polonezu-
lui Witold Gombrowicz, de pildă, iar din acest
aliaj inedit și exploziv-dinamitard, prin excelen-
ță modern, dintre o vârstă (tinerețea) trăită or-
giastico-orgasmic în toate provocarile ei metafi-
zice, biologice, sociale etc. și o nouă configurație
umană - intelectualul în ipostaza sa de „teoreti-
cian”, de ideolog, s-a născut, la 1789, revoluțio-
narul ultimilor 200 de ani („sunt totuși revoluți-
onar, cum e orice om viu care vrea să-și trăiască
viața liber”, afirmă personajul Alexandru Pleșa).
În Întoarcerea din Rai, se discută la un moment
dat despre Revoluția rusă din 1917, în sensul
Michael Lassel	Kolloquium, ulei pe pânză, 70x80 cm, 2010-2011
demitizării acesteia, pornindu-se de la ideea că
muscalii sau rușii erau niște „barbari demenți”,
care au fost cândva la modă, pentru că exista mi-
tul „geniului slav”, iar „acum au ajuns din nou
la modă pentru că au montat două filme bune,
și au născocit planul cincinal, ceva foarte pre-
cis, despre care nu știe nimeni nimic”.Revoluția
rusă (cea bolșevică, evident) ar fi caracterizată
pe scurt astfel: „o degenerescență colectivă, o
teroare exercitată de câțiva oameni surmenați,
înnebuniți de muncă și sleiți de continuul efort
de a se mișca în în abstracțiuni”.
Născut precoce într-o societate mai bolnavă
decât cele occidentale și concentrat în jurul unui
guru, al unor figuri carismatice, al unor obsesii
comune, al unor mituri colective și al unei ge-
nerații, trăirismul eliadesc, și nu numai, e mai
vizibil aici, fiind pe larg teoretizat în dispute-
le generaționiste din 1927-28 și 1930-33. El nu
este totuși unul în sensul anilor 1950-’60, domi-
nați de socialism-comunism, marxism și ma-
oism, ci o „filosofie a vieții” solidară cu climatul
ideatic al epocii. Nietzsche (care dă tonul, evi-
dent), Dostoievski, Gide, Bergson, Kierkegaard,
Papini, Berdiaev, Ortega y Gasset, Unamuno,
Spengler etc., dar și odioșii Lenin, Stalin, Hitler
și Mussolini, dar și sublimii Gandhi sau Isus
Hristos, constituie jaloanele teoretizante majo-
re pentru această generație individualistă până
la suferință creștino-dostoievskiană. Pe de altă
parte, aproape că nu mai există umanitate în ge-
nerația celor două romane, nici idealism, nici nu
practică ahimsa ca pomenitul Mahatma Gandhi,
reprezentanții ei dând și izbind din plin cu cio-
magul strămoșesc (mai lipsea nunceak-ul japo-
nez!), cu halebarda sau barda, cu pumnii, cu pie-
tre, cu ce le-o ieși în cale, simțind „acea prezență
sufocantă a celorlalți, a celor pe care îi urăște, a
bătrânilor și francmasonilor”.
Trecând la Nietzsche, care și el a exercitat o in-
fluență majoră asupra lui Eliade, mai ales în ro-
manele autenticist-trăiriste de față, trebuie spus
că ideea sau conceptul de voință de putere, care
20
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
joacă un rol central în gândirea lui, în măsura în
care aceasta este pentru el - în sens metafizic -
un instrument pentru înțelegerea lumii acesteia:
„Esența cea mai intimă a existenței este voința de
putere”. Voința de putere este analizată ca relație
internă a unui conflict, ca structură intimă a de-
venirii, ca pathos fundamental, și nu numai ca
dezvoltare a unei forțe, această concepție permi-
țând depășirea omului, nu eliminarea lui, cum
eronat au înțeles mulți, ci abandonarea vechilor
idoli și a speranței într-o lume de dincolo, „ac-
ceptarea vieții în ceea ce comportă ea ca aspira-
ție spre putere”. Astfel, contrar falselor interpre-
tări ale filosofiei sale, supraomul nietzscheian nu
este un om atotputernic fizic și intelectual, cum
profund greșit au înțeles mulți intelectuali, și nu
numai, inclusiv naziștii, ci reprezintă o tendință
în evoluție, așteptată și dorită de om: „Am venit
să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce tre-
buie depășit”, subliniază Nietzsche în Așa grăit-a
Zarathustra. Pornind de la premisa voinței de
putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală,
care pune pe prim plan lupta sau asocierea in-
stinctelor, a impulsurilor și afectelor, care apar și
la personajele lui Eliade, conștiința nefiind decât
„perceperea tardivă a efectelor acestui joc al for-
țelor subconștiente”. Apoi, Friedrich Nietzsche
face distincție între morala celor slabi și cea a ce-
lor puternici, cum face și Eliade de altfel, astfel,
în concepția lui, mila, altruismul, toate valorile
umanitare sunt de fapt valori prin care omul se
neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei
„frumuseți morale” și a se convinge de propria-i
superioritate, exact ca tinerii intelectuali din cele
două romane eliadești. Totodată, Nietzsche este
considerat un filosof vitalist, precum Eliade în
cele două romane („De ce cauți adevăruri prin
care să-ți justifici acțiunea d-tale morală, expe-
riența d-tale vitală”, se întreabă un personaj din
Huliganii), germanul trâmbițând și propagând
toate virtuțile omului sănătos, „ale omului plin
de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale,
ale omului care știe să susțină pe umerii săi li-
bertatea”, deși ca o ironie îngrozitoare a celor
susținute, autorul cărții Dincolo de bine și de rău
a fost toată viața sa un om bolnav, ba chiar a și
înnebunit în ultima parte a vieții sale totuși chi-
nuite, considerându-se, incredibil, Isus Hristos
ori Dionysos!
Generația lui Eliade, inclusiv cea din dipticul
menționat, își caută pedeapsa, răscumpararea sau
mântuirea în înregimentarea în varii colectivis-
me, valorificând exclusiv experiența personală (în
biologie ca și în spiritual, în sex ca și în religie) și
trăirea intensă, fiind obsedată de setea de experi-
ență/ aventură, de „autenticitate”, de trăirism, de
„voința de a fi așa cum ești”. Avem de-a face cu
o generație „îmbibată de misticism orientalizant
german postbelic, de misticism rus din emigra-
ție, de maurrasism, neotomism, comunism rus
și marxism german, ca și de fascismul italian și
național-socialismul german” (cum o definea în
„Criterion”, nr. 3-4/ 1934, Mircea Vulcănescu).
Totuși, există o problemă a tinerei generații, ob-
servată de personajul Baly, și anume ordinea, care
pentru tinerii din ziua de azi (mă rog, de atunci)
„nu mai reprezintă forță”, căci nicio ordine din
lume nu se mai poate menține, iar a fi de partea
ordinii nu mai semnifică „a-ți spori forțele” a te
simți apărat și exaltat de o „considerabilă energie”,
așa cum se întâmpla pe vremuri. Acest fenomen
de tip social contemporan este numit „fenomenul
dezordinii necesare”, iar până când se va realiza o
“nouă ordine”, tinerii trebuie să se resemneze unei
Michael Lassel Pantheon, ulei pe pânză, 93x83 cm, 2007
„lungi și triste dezordini necesare.. ”
În ciuda acestei deficiențe, „huliganii” sunt
însă și oameni tineri, care cred că încep lumea
pe cont propriu și care încearcă să-și dovedească
că există, că sunt vii și importanți. Eliade pre-
cizează că huliganii săi au îndeobște o semnifi-
cație politică, huligan fiind în primul rând „un
om viu, adică un om tânăr, stăpânit numai de
biologia lui, fascinat de puterea lui obscură, de
libertatea tinereții sale, și care nu recunoaște, nu
poate recunoaște nicio rigoare din afară, nicio
morală, nicio superstiție legitimă”. În romanul
Huliganii, se vorbește de altfel și despre „experi-
ența huliganică”, aceasta prevăzând câteva „prin-
cipii” și chiar o „vocație”: să nu respecți nimic, să
nu crezi decât în tine, în tinerețea ta, dacă vrei...,
să poți uita adevărurile, să ai atâta viață în tine
încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici
intimida și stabilind o regulă de fier: ori huliga-
nism, ori moartea pasiunilor.
De două ori revoltați (ca teoreticieni și ca
tineri), „huliganii” eliadieni pledează, orgoli-
os-nietzscheian, pentru o „reevaluare a tuturor
valorilor”, ridicându-se în general împotriva
unei condiții umane insuficiente, ale cărei limite
sunt mereu forțate sau denunțate, uneori chiar
prin actul suprem al sinuciderii, al autosuprimă-
rii despre care am vorbit. Revolta lor e împotriva
vidului dinlăuntru și a inautenticului existenței
moderne, citadine, burgheze, liberale și laice,
împotriva răului modern de viață, a vieții false și
zăvorâtă de false credințe. Totuși, pentru Eliade,
care se contrazice urgent, experiența huligani-
că, cu toate freneziile și voluptățile ei biologice,
este o experiență de ordin inferior, incapacita-
tea de contemplație în suferință, fiind viciul său
esențial. După autorul Nunții în cer, „românul
mijlociu, românul de treabă, mitocanul este tot
atât de incapabil de contemplație în suferință”, el
îmbătându-se sau ucigând, ca să uite suferința,
ca să se răzbune împotriva ei, dar neputând să o
transceandă, neputând să o contemple. Cu toa-
te acestea, Eliade sau un personaj din Huliganii
consideră că există o singură spiritualitate la ro-
mâni: creștinismul țărănesc, creștinismul mase-
lor, în care nu este vorba totuși de experiențe,
dogme, doctrine și erezii filosofice, ci de „acel
creștinism pe care îl practică țăranul de aproape
două mii de ani”, și pe care nu-l interpretează,
nici nu-l judecă sau disecă.
Rezultă că libertatea e astfel cucerită și ex-
plorată la extreme („Am vrut să fim liberi, am
izbutit să avem cea mai depravată libertate care
a existat cândva în țara românească”, recunoaș-
te personajul Vlădescu). Nu contează libertatea
alegerii între Bine și Rău, singura socialmente
posibilă, ci una „dincolo de Bine și de Rău, vor-
ba lui Nietzsche, dar aceasta îi stânjenește însă,
așa că unii o vor ceda, dostoievskian, unei pu-
teri superioare, unui „principiu al autorității”
care nu mai poate fi unul al ordinii (cum expli-
ca personajul Baly), ci al haosului și anarhiei. În
romane, dar și Eliade în interviurile prilejuite
de apariția cărții, în Jurnal, în Memorii sau în
Încercarea labirintului însă, ca orice experiență
„infernală”, „diabolică” (de la primitivi la genii
ca Dante sau Goethe), e totuși fundamental ne-
cesară ca sursă de permanent dinamism și au-
tenticitate, cu condiția depășirii ei, a superioarei
ei metamorfozări prin contemplație și înălțare.
Neînțelegerea statutului ei de probă inițiatică, de
treaptă a devenirii de sine (iar nu de experiență
autovanitoasă sau scop în sine, cum s-au mulțu-
mit s-o creadă majoritatea, inclusiv beatnicii și
hippyoții), stoparea definitivă în „infernul” in-
stinctelor hiper-abundente și prost coordonate
și al ego(t)ismului, înțelegerea greșită a relației
individ - colectivitate și „excesiva sensibilita-
te pentru nesubstanțialitatea vieții” (Cioran) a
acestor „ultimi boieri ai spiritului” - iată doar
câteva dintre cauzele ce explică de ce majoritatea
„huliganilor” se macină în gol, „căzând” mereu.
Ca atare, autenticitatea, tensiunea, freamătul
și drama dispar, înlocuite de falsitate, derizo-
riu sufletesc și/ ori intelectual, eroii, imuabil și
inexorabil modificați de căderea în realitate și
eliadiana Teroare a istoriei și încâiniți de rata-
rea sensului superior al experienței „huliganice”,
ajung aici niște ratați mărunți-meschini, comuni
și cruzi, vagi seducători kierkegaardieni pierduți
în reverii bovaric-zemos-lacrimogene, ce in-
ventează ad-hoc „teorii” și weltanschauung-uri
pentru a-și scuza faptele și iresponsabilitatea de-
mențiale. Tragediei îi ia locul mahalagismul, iar
„huliganii” devin simpli huligani, fără anvergură
existențială, niște golani, departe de cei din Piața
Universității-1990, de exemplu, niște „spărgători
de geamuri”, cum se spune în Huliganii, niște
leneși oblomovieni ce mimează, fals, autentici-
tatea. Promovând o nietzscheiană morală însin-
gurată și „virile”, amândouă sunt și niște romane
„virile”, în tradiția dostoievskiană remarcată de
Eliade însuși în Fragmentarium.
Istoria sau mai degrabă Teroarea istoriei a cur-
mat violent dialectica „huliganilor”, astrucând
cu ei o lume și un Weltanschauung, căci astăzi,
în ciuda marii mize a ideilor puse în joc, toate
aceste discuții par mai vetuste decât brontozau-
rii și mai puțin alipite, bridate la realitate decât
dialogurile lui Platon sau metafizica lui Arsitotel
ori fenomenologia spiritului a lui Hegel. Și cu
toate acestea, chiar și azi, când fervoarea ideolo-
gică s-a mai domolit, deși au apărut corectitudi-
nea politică, globalizarea și noile naționalisme,
și „marile mituri” au decăzut, numai pentru a fi
substituite de altele, cărțile rămân. Rămân aceste
eliadești „romane ale unei generații”, cuprinzând
între coperți întreaga notă distinctă a unei epoci,
alături de răspunsurile ei la câteva din întrebări-
le „pereneterne” ale omului.
Notă
1 Kenneth A. Lantz, The Dostoevsky Encyclopedia,
Greenwood Publishing Group, 2004, p.150.
■
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
21
traduceri
Poezie italiană contemporană
Poemele publicate în acest număr aparțin autorilor care fac parte din gruparea VoceVersa - „trib” poetic care se formează
(numele o arată) din contopirea unor voci diferite pe scena poeziei performative din Emilia-Romagna. Intenția grupului
este să promoveze evenimente în care oralitatea înapoiază actului poetic entuziasmul vioi blocat de către tehnicitatea
poeților. Încearcă să o facă, organizând lecturi și concursuri de poezie (confruntări între poeți cu juriul popular ales din
public). Pe cât posibil, cu autoironie și dezinvoltură, adică cu cea mai mare seriozitate. Colectivul VoceVersa e format
din: Alessandra Mugnaini, Ali Casadei, Eugenio Griffoni, Gnigne, Luca Cancian, Rachele Pavolucci și, ultimul dar nu cel
din urmă, Enrico Gregori, deja tradus în română și publicat în nr.400/2019 al Revistei Tribuna, la rubrica Poezie italiană
contemporană.
ALESSANDRA MUGNAINI
S-a născut la Siena în 1992 și locuiește la Cesena de
mai mulți ani, unde studiază psihologia. Iubește cuvin-
tele, cinematografia, persoanele.
Nu te juca să spinteci cerul
Mă salutați ca și cum m-ați cunoaște
dar nu mă cunoașteți, nu puteți
este imposibil.
Pentru că eu sunt nouă aici
sunt nouă nouă m-am născut
abia ieri nu mă salutați
ca și cum m-ați cunoaște.
Și împreună, vă rog,
nu vă faceți griji pentru mine
nu mă luați în seamă prea mult deoarece
m-am născut ieri sunt nouă, aici
și nu știu cum se face să
stau printre voi.
Și poate că greșesc
pentru că nu am încă filtri
frânele potrivite, acționez la întâmplare
vorbesc prea mult sunt străină, aici
nu mă judecați rău doar
pentru că nu știu să stau
în mijlocul vostru.
Și apoi mă simt ciudată am ochii
ciudați care-mi par că văd rău
am cerurile ciudate
le spintec
tăindu-le cu lama.
Și nu voiam, spun cu adevărat
doar mă jucam făceam
pe bleguța săream prin aer
din joacă trăgând
cu lama
pe cer.
Eu nu voiam să-l spintec cu adevărat,
să descopăr că în spate nu este
o altă lume doar totul un mare
gol gri - ciment care își face
loc ca o pată de ulei de jur împrejur
sfâșieturii făcute din greșeală
în timp ce mă jucam să deschid albastrul
ca să găsesc dedesubt un loc diferit,
un univers opus
acestuia
mai bun
primitor.
În schimb acum
îmi mănâncă totul
cu mari mușcături
îmi înghite speranța.
Așadar vă rog nu luați în seamă
dacă acum dispar, dacă mă dizolv
în griul ciment cu
fiecare zi și bucățică cu bucățică
pentru că este singurul lucru
care ne ține
întregi.
Eu
care doar mă jucam
nu credeam că o lamă-i cerul
lumea care dintr-o spintecătură
ar fi putut să-mi sfârșească viața cu adevărat,
să-mi iasă din corp, din puls,
nu roșu, ci gri
ciment
dens
lipicios
și încet, încet...
„Astfel
se termină lumea,
nu cu o izbitură
ci în liniște
în fiecare zi”.
EUGENIO GRIFFONI
E născut în 1992, are fire aventuroasă și suflet roman-
tic. Descoperă prin poezie un proces de restituire care
îl va face să se apropie de emoțiile înconjurătoare.
Crede în imaginar și este deseori absorbit în el. Iubește
mult și crede în Omenie.
Disruptive
M-am hotărât, voi distruge structura;
cu metoda disruptivă voi rupe lanțul
ce mă leagă de formă, precept, convenție,
și va fi o invenție virgină
fiecare gând imperfect,
va avea putere deplină
Ministerul Imaginației,
împotriva oricărei predicții
nu-mi va păsa de analiză
arzând statisticile
și terabyte de prejudecăți
viciul
fanteziei
va fi legalizat,
va putea trece granița inimii
fără acte
eliberat
de orice nefondată acuzație de realitate,
extravaganță, evadare.
o știu cu siguranță
va fi o operație extremă
să fugă volatilele vise
din sistemul
de clasificare,
dar eu am hotărât
și ca o plesnitură de bulă voi dispărea
de pe toate radarele
poziții GPS
semnal întrerupt.
Cine l-a Văzut
va face un sfâșietor program
despre visele mele agățate în camera mică,
vor citi
paginile jurnalului meu
în direct vor descoperi că abuzam
de rimele sărutate
că sărutam pisicile
că nu sărutam pe cine iubeam,
vor descoperi că am înfășurat o țigară de
marijuana
cu gust de porunci,
aspirată apoi cu plăcere,
că presentimentele
despre fricile mele
erau legitime:
îmi era frică să mor,
voiam
doar să fug,
să fug din îngrăditura
pierdutei turme omenești
să depășesc limita
să mă amestec cu grâul.
DANIELE VAIENTI
Născut la Cesena în 1984
A ca altundeva
Lasă ceva al tău înainte de a închide ușa
ca data aceea
când ai uitat colierul și brățara
și a trebuit să te întorci ca să le iei,
sau a fost ca să mă iei pe mine?
La tv se transmite un film de rahat
caută ceva interesant
caută o scuză ca să te oprești încă puțin timp.
Eu voi căuta cuvintele potrivite
ca să nu spun nimic important.
Tu nu mă asculta.
Eu între timp am scris numele tău pe
roșul unui semafor
pentru ca din încrucișarea vieților noastre
tu să nu mai poți pleca din nou.
Du-mă pe plajă
să ascult zgomotul mării
punând urechea pe sticlele de bere
părăsite pe nisip
și să râdem
te rog!
Pentru că la urma urmei
nu este nimic altceva cu adevărat important
de făcut.
Îmbrățișează-mă
chiar dacă este atât de cald încât ne sufocăm
și deja suntem transpirați leoarcă.
Să dansăm.
Am înțeles că trebuie să pleci,
dar nu o poți face rămânând aici?
Eu între timp am scris numele tău
pe dosul unei cutii de chibrituri
pentru că te plac la nebunie.
Dar Dumnezeule! Uneori aș vrea să-ți dau foc,
pentru că ești răspunsul pe care nu l-am înțeles
22
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
la o întrebare pe care n-o pusesem
dar ca și unele tablouri ale lui De Chirico
și unele cântece de Battiato
cu cât te înțeleg mai puțin, cu atât te plac mai
mult.
Și din fericire ești pricepută tu
să răstorni liniștile mele,
să le întorci pe dos ca buzunarele,
și lași să cadă acele monede de cuvinte
de care îmi este mereu prea frică să le pronunț.
Eu între timp am scris numele tău
pe fundul unei ceșcuțe de cafea
întrucât ar fi frumos
dacă ai fi tu
viitorul meu.
Când nu ești
mi-e dor
ca un nasture la mâneca unei cămăși
eu îl pun oricum
totuși nu este același lucru
chiar nu este deloc același lucru.
Mai du-mă în acel magazin chinezesc
unde ne prosteam
cu orice lucru de nimic ni se nimerea în mâini.
Du-mă pe câmpurile
unde nu este câmp,
să ne jucăm de-a aruncatul telefoanelor în lac
și să numărăm ricoșeurile pe apă
stabilim că cine face mai multe câștigă
și dă un sărut cui pierde
așa câștigăm amândoi.
Mai du-mă în acel colț de pat
unde după fiecare ceartă tare
îți întindeai ochii
pe umărul meu
să se usuce
în timp ce buzele făceau ceea ce-i just să facă
pentru că buzele sunt locul cel mai banal
unde să așezi un sărut,
te provoc însă să găsești unul mai dulce.
Mă gândesc că fericirea este ca o cutie de Lego:
un joc de construit
folosind puțin instrucțiile,
dar mai ales fantezia.
Și atunci du-mă
să îndreptăm toate oglinzile spre ferestrele larg
deschise
ca lumea să se poată privi
și să se înfrumusețeze pentru noi.
Altfel spus,
du-mă unde vrei,
dar te rog
ia-mă cu tine.
RACHELE PAVOLUCCI
Născută în 1996, este cofondatoare a VoceVersa și cam-
pioană la concursurile de poezie LIPS, 2018, în Emilia-
Romagna. A fost invitată la Irruzioni Festival, Artisti
in casa, Poesia Festival (Modena) și în multe orașe cu
spectacolul „Grazie Ortica”.
Eram creatură minusculă
Eram creatură minusculă,
credeam că puful plopilor
erau mesaje secrete:
le urmăream zborul
cu Frida alături,
sora-câine de cursă.
Iscodeam bănuitoare broscoii
ascunși în vana de cupru, apoi
o Topolino verde ca apa
conduceam din joacă, ca acum
străzile lungi și goale
- cu soarele -
fac băltoace, departe.
Dragoste: ce cuvânt uriaș
de spus și să ne amintim cum eram copii.
LUCA CANCIAN
S-a născut în 1972. Face turnee cu două spectacole de
teatru-poezie, „Basta un pugno” și „Traiettorie”.
42 Grade
Nu prea mic
nu prea isteț
începusem să mă ocup
de curcubeu.
O prietenă țăcănită susținea
că oala de aur
se află mereu la vest
zonă de spiriduși cu adevărat bogați.
Să înțeleg lucrurile
niciodată nu m-am năpustit,
mai degrabă mă împiedic
dar acum sunt foarte tehnic
știu, de exemplu
că pentru curcubeu
e nevoie să fie apă în aer
și să stai cu spatele la soare
și că făcând un pas alături
arcul rămâne centrat
pe umbra capului celui ce privește
aceasta presupune
că ținând sub braț pe cineva
să vezi spectacolul
din al său identic punct de vedere
nepăsător
de oală și de aur.
că știi apoi unde îmi strecor aurul
dacă oala este memoria mea
și monede lucitoare
palavrele bizare
cu prietenii anormali
cu care
din fericire
continuu
să rup
noaptea.
ALI CASADEI
S-a născut și a crescut în Romagna, despre care se
zice că în proporție de 70% este alcătuită din vinul
Sangiovese superior.
Să spunem că eram furtună
Să spunem, că eu sunt Întuneric
cel care schimbă toate culorile
fără să le distrugă.
Și să spunem că tu erai Fulger și Tunet,
împreună, firește
că Fulgerșitunet este necesar
să se prelingă alături, în aceleași vene
de exemplu în ale tale.
eu voi avea datoria să reunesc norii
cirrus, cumulus, stratus, nimbus
voi face din ei o rochie deosebită,
să se vadă puțin din întunecata coapsă
doar puțină, elegantă.
Tu va trebui să-ți dezlegi părul
să-l lași să crească, să îmbrățișeze toate sferele
cerului
să-l aranjezi în așa fel încât să ducă mirosul,
chiar acel miros, de furtună.
Când vom fi pregătite
(să spunem la ai mei douăzeci și șapte)
vom fi vânt prin saloane
uragane, prin barurile de intelectuali
vârtejuri în sălile de așteptare.
Afară, aer neclintit.
Vom merge înăuntru
câtă vreme să alergi pe pajiște e o risipă
dacă nu ai o canapea pe care să te odihnești.
Există o singură regulă în acest joc:
să păstrăm legătura.
Că la a fi făcută din aer,
din nimic,
din chestii de principiu
eu pot să mă obișnuiesc foarte repede:
atingerea mă ajută să nu mă pierd.
Păstrează legătura
ca să nu uit
că am gambe și cutie toracică
și piele și picioare
să le încolăcim strâns, pentru că devin
transparente cele dintâi
că pe propria soliditate nu ar vrea să fie.
Să spunem și că nu lăsăm să plouă.
Sau dacă chiar suntem obligate
(că nu știu dacă-i valabil, o furtună fără ploaie)
să spunem că furăm sensul lumii
îl tragem afară din măruntaiele fiecărui lucru
și-l contopim împreună,
într-o magmă uriașă
apoi îl ducem în înalt,
mai în sus,
și încă mai în sus
îl topim în picături
și-l facem ploaie.
Va fi o foarte scurtă clipă
imediat înainte
în care lumea întreagă la unison
va respira profund
de bună dispoziție.
Apoi toți vor înnebuni,
toți vor alerga
toți să caute sensul dispărut
fără să-și dea seama
că le va ploua în ochi.
Când va fi plouat totul
totul se va fi întors jos, la locul său
ne-am da seama că suntem așezați aproape
nemișcați
că tot acel timp, a fost doar un fulger
că nu mai ești doar tu
suntem noi, și starea noastră nemișcată, așezați
aproape.
Ai putea să îmi zâmbești,
de exemplu ai putea să-mi spui:
„Nu s-a întâmplat nimic”.
Aș putea să îți zâmbesc
că Nimicul este
aproape mereu
lucrul cel mai bun care se poate întâmpla.
Traducerea din limba italiană
de Claudia Albu-Gelli
Selecție autori și text introductiv de Serena
Piccoli și Giorgia Monti
■
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
23
însemnări din
Mancha
Un spațiu al
metamorfozei (III)
■ Mircea Moț
Profesorul Gavrilescu are și de data aceasta
o șansă, fiindcă luciditatea dobândită după
simbolica sa trezire îi permite să înțelea-
gă faptul că trăiește o iluzie, spre care a fost con-
dus abil: „În clipa când își dădu seama de iluzie,
Gavrilescu simți că odaia începe să se învârtească
în jurul lui și-și duse mâna la frunte”.
În general, Gavrilescu „își dă seama” și prin bru-
ma sa de luciditate el reușește să păstreze între el și
țigăncile care l-ar fi dorit altul, schimbat, o distanță
protectoare. Îmbrăcat altfel, într-un costum ciudat,
profesorul rămâne conștient de iluzia întreținută
de oglindă: „ În acea clipă își dădu seama că era
îmbrăcat într-un costum ciudat: avea pantaloni lar-
gi, asemenea șalvarilor, și o tunică scurtă de mătase
galben aurie. Se privi mirat în oglindă, parcă i-ar fi
fost greu să se recunoască”.
Experiența transformării fiind ratată, Gavrilescu
este scos din acest spațiu al oglinzilor și al iluzi-
ei(ieșind de aici, treptat, printr-un coridor „alcătuit
din două rânduri de paravane”) și dus într-o altă
încăpere, de data aceasta „largă și însorită”, un spa-
țiu real, ce primește soarele ca garanție a luminii
naturale, nefiltrate prin geamurile colorate. O serie
de motive se reiau aici: refuzul cafelei și aducerea
aminte(„ și-a adus aminte de Hildegard”), tocmai
ceea ce lui Gavrilescu nu-i este permis: „Nu trebuia
să-l lași, auzi el pe cele două fete șoptind. acum n-o
să ne mai ghicească niciodată”). Tocmai amintirea
este salvarea lui Gavrilescu, fapt ce-l determină să
nu accepte „jocul” la care îl invită fetele. Mai ales că
profesorul înțelege de data aceasta(sau își aminteș-
te) care a fost tragedia vieții sale: „Dar mie nu mi-e
capul la joc, continuă Gavrilescu cu fervoare. Eu
mi-am adus aminte de tragedia vieții mele. Căci,
vedeți, acum înțeleg foarte bine: dacă în seara ace-
ea, la Charlottenberg, n-aș fi intrat cu Elsa într-o
berărie...Sau, chiar dacă aș fi intrat, dacă aș fi avut
bani cu mine și aș fi putut plăti consumația, viața
mea ar fi fost cu totul alta”. De reținut că, după ce
și-a amintit și după ce a înțeles, Gavrilescu dobân-
dește o relativă seninătate(„Acum mă simt bine,
mă simt perfect”). El pare acum detașat, poate privi
cu o oarecare îngăduință și cu superioritate chiar
ritualul țigăncilor, lăsând impresia că le face acesto-
ra o concesie( „- Va să zică voi vreți să vă spun care
e țiganca. Ei bine, am să vă spun...”).
Cum ar fi fost, totuși, dacă profesorul ar fi ghi-
cit la cea de-a doua încercare? Gavrilescu însuși
este dornic să afle:„-Spune, grecoaico, cum ar fi
fost, o îndeamnă una dintre fete pe grecoaică”. Să
ne amintim că la prima probă a ghicitului fata cu
părul roșu îi spune că dacă va trece proba „ai să
vezi cât o să fie de frumos”. Același lucru i se spune
lui Gavrilescu și atunci când ratează cea de-a doua
probă: „Dacă ai fi ghicit, ar fi fost foarte frumos,
șopti grecoaica. Ți-am fi cântat și ți-am fi dănțuit
și te-am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost foar-
te frumos...” Fetele îl lasă pe profesor să înțeleagă
că i s-ar fi îngăduit accesul la frumosul concretizat
prin cântec(„ți-am fi cântat”) și prin dans(„ți-am fi
dănțuit”). Este un frumos ideal, pur, dorit de altfel
de modestul profesor de muzică. Lui Gavrilescu i
s-ar mai fi oferit însă ceva ce nu trebuie neglijat:
dacă ar fi ghicit el ar fi aflat taina și adevărul despre
spațiul țigăncilor, rămânând probabil definitiv în
acest spațiu( „te-am fi plimbat prin toate odăile”).
Gavrilescu repetă în șoaptă „Ar fi fost frumos!” în
timp ce țiganca încearcă să-l atragă într-un ritm
„necunoscut și sălbatic( „auzea tot mai puternic
piciorul țigăncii lovind în covor cu un sunet crud,
subpământean, până ce ritmul acela necunoscut
și sălbatic i se păru peste putință de suportat”).
Profesorul Gavrilescu se sustrage acestui ritm tha-
natic, „subpământean”, salvându-se prin muzică:
„Gavrilescu se plecă mai mult asupra pianului și-și
repezi mâinile cu toată puterea, aproape cu furie,
parcă ar fi vrut să răscolească clapele, să le smulgă
și să-și facă loc, cu unghiile, în pântecul pianului
și apoi, mai departe, mai adânc”. Gavrilescu pare
chiar recuperat de frumusețea muzicii ca ipostază
a creației umane. El este „furat” tocmai de melo-
diile pe care și le amintește: „Nu se mai gândea la
nimic, furat de melodiile noi, necunoscute, pe care
le asculta parcă pentru întâia oară, deși îi veneau
una după alta în minte, ca și cum și le-ar fi amintit
după foarte multă vreme”.
O altă etapă a experienței trăite de Gavrilescu
se asociază întunericului și singurătății:„Tîrziu își
dădu seama că rămăsese singur și că în odaie se
făcuse aproape întuneric”. Labirintul se insinuea-
ză vizibil: „Era o odaie curios alcătuită, cu tavanul
scund și neregulat, cu pereții ușori ondulați dis-
părând în întuneric”. Salvarea rămâne și de data
acesta pianul: Gavrilescu „hotărî să se întoarcă și
să le aștepte cântând la pian”. În acest spațiu labirin-
tic(în care pianul nu mai este de găsit), profesorul
este prins într-un joc, altul decât hora cu mișcarea
ei ritualic circulară, amintind jocul ielelor: „Dacă
am acceptat să mă joc cu voi de-a v-ați ascunselea,
am făcut-o pentru că mi-a fost milă de voi”. Jocul
revine de altfel în cuvintele lui Gavrilescu : „Așa e
jocul! strigă el cât putu de tare. Și-acum, că ne-am
jucat destul, ieșiți la lumină”.
Așadar, Gavrilescu este conștient de faptul că
este prins într-un joc, în esența lui o replică dată
realității. În cartea sa despre joc, E. Fink subliniază
ideea că jocul reflectă în ultimă instanță lumea. În
joc, „omul se «transcende» pe sine însuși, depășind
determinările de care este înconjurat și prin care el
se realizează pe sine”. Este adevărat, consideră au-
torul, „că-n jocul uman apar momente ale lumii,
dar acestea sunt sparte, distruse prin dualitatea re-
alității și a irealității care interferează în joc”1. Ca
și oglinda, jocul face abstracție până la un punct
de gravitatea realului, „spărgându-i” în mod sem-
nificativ momentele și subminându-i concretețea.
Să reținem că în nuvelă este vorba de un joc „de-a
v-ați asunselea, al căutării și al descoperirii celui-
lalt, al fetelor si al feminității în acest caz. Probabil
că prin acest joc, cu reguli cunoscute și acceptate,
se dorește scoaterea lui Gavrilescu dintr-un anu-
mit orizont de gândire și de sensibilitate. Reacția
profesorului de pian nu întârzie prea mult:„Văd că
nu știți cu cine aveți de-a face. Mai târziu o să vă
pară rău”. Dacă îi promit că ghicind totul va fi fru-
mos( am văzut posibile înțelegeri ale acestui fru-
mos), Gavrilescu le promite la rândul lui cultura,
dorindu-se el însuși un inițiator, care le-ar putea
scoate dintr-o condiție precară:„Aș fi putut să vă
învăț să cântați la pian. V-ați fi îmbogățit cultura
muzicală. V-aș fi explicat Liedurile lui Schuman. Ce
frumusețe, exclamă el cu fervoare. Ce muzică di-
vină!”. Distanța dintre profesor și țigănci începe să
crească, sugerând eșecul acțiunii exercitate asupra
lui. Este diferența dintre analfabet și omul de cultu-
ră, de care profesorul Gavrilescu devine conștient:
„Am spus copile din gentilețe. Voi sunteți altceva.
Sunteți țigănci. Fără nicio cultură. Analfabete. Care
din voi știe unde se află Arabia? Care dintre voi a
auzit de colonelul Lawrence?”.
Secvențele semnificative se succed cu multă ra-
piditate în narațiunea lui Mircea Eliade. Gavrilescu
începe să-și lepede hainele(șalvarii), rămânând
complet gol într-un spațiu care, în asemenea con-
diție, trimite spre condiția prenatală a personaju-
lui: „ Se simți deodată gol și se făcu mic, lăsându-se
pe vine, proptindu-și mâinile pe covor și plecân-
du-și fruntea, parcă ar fi fost gata s-o ia la goană”.
Amănuntul nu-i scapă lui Ștefan Borbely, care
consideră că proba rătăcirii lui Gavrilescu prin-
tre paravane „se încheie cu o «renaștere» ce are o
morfologie ritualică tipică: rămas gol pușcă în la-
birint, învelit la un moment dat într-un «giulgiu»,
Gavrilescu își redobândește în cele din urmă veș-
mintele, fiind expulzat într-un București cu 12 ani
mai avansat în timp decât în momentul în care in-
trase(12 e numărul oriental al ciclului cosmic com-
plet)”2. Ieșirea lui Gavrilescu din acest spațiu labi-
rintic este precedată nu întîmplător de îmbrăcare.
El se învelește deocamdată cu o draperie căreia îi
atribuie semnificațiile unui giulgiu: „Și repet, când
m-am văzut gol și am simțit draperia strângându-se
în jurul meu, ca un giulgiu, vă dau cuvântul meu de
onoare că era ca un giulgiu”. Nu obosește să i-o re-
pete babei, înainte de plecare: „-Vă spun, draperia
aceea era ca un giulgiu, mă strângea din toate păr-
țile, mă-nfășura și mă strângea de nu mai puteam
respira”. Este moartea simbolică a unei condiții,
dar poate și semn al încetării acțiunii ce se exercită
asupra lui. Contează însă revenirea lui Gavrilescu
în realitate, tot un fel de naștere, ca o reintrare în
condiția citadină pe care o părăsise. Gavrilescu este
îmbrăcat în propriile haine, cu sugestiile unui corp
secund drepre care vorbeșe Emanuelle Coccia în
cartea mentionată anterior. Dacă se impotrivește
acțiunii țigăncilor, Gavrilescu nu pare dornic nici
să revină la modesta condiție anterioară:„-Ce-am
mai pătimit până te-am îmbrăcat, spuse baba. Că
nu voiai deloc să fii îmbrăcat”. Nu este uitată, mai
ales, emblematica pălărie a profesorului:„-Ce ți-am
mai căutat pălăria, vorbi ea. Au răscolit fetele tot
bordeiul până au dat de ea”.
Ritualul de la țigănci, chiar dacă nu a reușit să-l
metamorfozeze pe Gavrilescu( el se opune fiindcă
simte că nu prin asemenea practici își poate do-
bândi accesul la frumusețe și la condiția de artist),
nu rămâne fără consecințe: acest ritual a reușit să-l
scoată pe Gavrilescu din timpul său, proiectându-l
într-un „târziu” ca o concretizare a unui timp su-
biectiv, din care profesorul ar putea avea acces la
condiția ideală, mereu invocată.
Note
1	E. Fink, Le jeu comme symbole du monde, Paris,
Les editions de minuit, 1966, pp.227
2	Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui Mircea Eliade.
Complexul gnostic, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof,
2003, p. 111
■
24
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
social
România și oamenii săi
din lume (XVIII)
■ Ani Bradea
Pentru prima dată, în cadrul seriei de inter-
viuri pe care o realizez și public în Tribuna,
ajung în lumea științei. Și nu oriunde ci în
top, pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei oameni-
lor de știință. Fără mai multă introducere, am să
o las pe intervievata mea, din acest episod, să se
prezinte.
„Sper din suflet ca tinerii,
generația actuală și cele ce vor
urma, să reușească să ducă la
împlinire idealurile din 1989,
chiar dacă s-au născut după acest
an - sau poate chiar de aceea - o
nouă generație, o nouă societate,
Europeană, profund Europeană,
deoarece avem capacitatea de a fi
o țară cu care să ne mândrim din
ce în ce mai mult.”
Cătălina Oana Curceanu
Italia
Care este, pe scurt, istoria dvs. personală?
M-am născut la Brașov, însă părinții s-au mutat
când aveam doar câteva luni la Sfântu Gheorghe
(Covasna). Am studiat până în clasa a VIII-a la
Sfântu Gheorghe, la actualul Colegiu Național
„Mihai Viteazul”, după care liceul l-am făcut
la Măgurele - București, la excepționalul Liceu
de Matematică și Fizică nr. 4 - faimos în toată
România, întrucât pregătea intens copii din toată
țara în fizică și matematică de vârf. Am studiat fi-
zica la Facultatea de la Măgurele, absolvind în 1989
ca șef de promoție, cu specializarea în fizica nucle-
ară și fizica particulelor elementare. În 1991 am ve-
nit cu o bursă de studii la Institutul de fizică de la
Frascati, cel mai mare institut de cercetare italian în
fizica nucleară, Laboratori Nazionali di Frascati, de-
ll’Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (LNF-INFN),
unde, de câțiva ani, conduc un grup de cercetare
care efectuează experimente în fizica nucleară și
cuantică.
Așadar, ați plecat în Italia, cu bursă de studii, la
doi ani de la terminarea facultății, și la aceeași dis-
tanță, în timp, de Revoluția română din decembrie.
Cum a fost perceput acel moment de tânăra fizician?
În decembrie 1989, în timpul Revoluției, eram la
Pitești, la reactorul nuclear pentru cercetare, de câ-
teva luni, unde obținusem, după absolvirea facul-
tății, repartiția. Revoluția a fost o mare surpriză -
nu mă așteptam, chiar dacă era clar că lucrurile nu
puteau continua cum erau, cu lumea înfometată și
în frig, cu imposibilitatea de a călători și de a vedea
lumea, de a avea un schimb de idei și de produse
cu „ceilalți”. Momentul Revoluției a fost perceput
ca o eliberare, o senzație de bucurie cu speranța
unei lumi noi, a unui viitor în care să fim liberi și să
construim o lume mai bogată - nu doar din punct
de vedere material ci și științific și spiritual/cultu-
ral. Ar fi multe de povestit despre zilele respective,
decembrie 1989 este un moment de excepție, un
an în care destinele noastre s-au schimbat, în care
țara noastră a pornit pe un drum nou și nu toate
speranțele, cel puțin cele pe care le-am avut eu, s-au
împlinit (ba dimpotrivă).
Ce fel de speranțe, ce așteptări ați avut atunci și
nu s-au împlinit?
Am sperat că libertatea va face oamenii mai
buni, mai atenți unul cu altul - mai dispuși să se
ajute și să crească împreună. Am mai sperat într-o
școală și un sistem de educație de mare calitate și în
investiții în cercetare care să ne aducă în prim plan
la nivel mondial - cum de altfel s-ar fi putut întâm-
pla întrucât România era la vârf în domeniul știin-
ței. Din păcate școala lasă de dorit: cercetarea cam
la fel, chiar dacă există încă excelențe. Iar bunătatea
și ajutorul reciproc.. unde sunt oare? Nu că nu ar
exista încă oameni buni sau oameni care să își ajute
semenii, dar sunt mult prea puțini. România, la ora
actuală, este polarizată: puțini români foarte bogați
(cel puțin în bunuri materiale, mai puțin cele spiri-
tuale) și mulți oameni foarte săraci. Copii care nu
au acces la educație, adulți care consideră că educa-
ția nu este o valoare. Adulți care consideră că a avea
este mai important decât a fi, și, prin urmare, mulți
tineri care au marea speranță de a ajunge la televi-
zor. ca și cum acest lucru ar putea reprezenta un
ideal demn de urmărit..
Da, multe dintre speranțele pe care le-am avut
nu s-au realizat - cel puțin până în prezent.
Vă gândeați, în timpul facultății, și în plin regim
comunist, că ați putea avea șansa să plecați să studi-
ați în străinătate?
Nu, nu mă gândeam. Cel mult speram să ajung
la Institutul de cercetare de la Dubna (URSS) - la
care am și ajuns, însă după Revoluție. Mi-ar fi fost
greu de imaginat că voi ajunge practic să vizitez
și să lucrez în multe centre din lumea întreagă
(Italia, CERN, Japonia, Australia, SUA, etc.). Țin
însă să precizez că pregătirea pe care am avut-o la
Facultatea de fizică de la Măgurele (București) nu
este cu nimic mai prejos decât o pregătire la orice
altă universitate bună din lume. Acesta este și mo-
tivul pentru care am ajuns la ora actuală să conduc
un grup de cercetători și experimente în diverse
laboratoare din lume.
Școala românească a avut mereu un bun renu-
me, așa cum spuneți, sunt destule exemple de ro-
mâni care au reușit în profesiile lor, în străinătate,
datorită studiilor absolvite în România. Dar, în
momentul de față, se cam vorbește la trecut despre
Michael Lassel	Triumf, ulei pe pânză, 100x80 cm, 2010
excelența învățământului românesc. Din ceea ce
cunoașteți, în domeniul în care activați, există, în
prezent, o diferență a nivelului de pregătire, în sen-
sul scăderii calității actului de învățământ, în com-
parație cu perioada în care dvs. ați studiat?
Da, calitatea actualului sistem de învățământ a
scăzut. La ora actuală învățământul și studiul nu
mai sunt considerate valori în sine; contează banii,
imaginea, contează mai mult ceea ce avem decât
ceea ce suntem. Învățământul nu mai este consi-
derat, din păcate, o prioritate nici la nivel națio-
nal - salariile profesorilor sunt ridicol de mici și
nu mai sunt mulți cei atrași de profesia de dascăl.
Copiii, dar mai ales părinții, nu mai au respect față
de profesori - pretind de multe ori ca odraslele să
treacă prin școală ca printr-un chin obligatoriu, și
nu ca prin acea minune care ar trebui să fie școala -
cea care îți deschide mintea și te pregătește pentru
viață. Din fericire mai există și excepții și România
mai are încă valori extraordinare în domeniul cul-
turii, în știință și tehnologie. Însă sistemul de în-
vățământ ar trebui regândit - valoarea învățămân-
tului este inestimabilă. Învățământul este viitorul
- investiția în școală este adevărata investiție în vi-
itor, este cea care formează viitorul țarii, mai mult
decât orice altceva.
Spuneți că după Revoluție ați ajuns la Institutul
de cercetare de la Dubna (Rusia), unde vă doreați să
mergeți încă din timpul facultății, dar apoi, în 1991,
ați plecat cu o bursa de studii la Institutul de fizică
de la Frascati. De ce ați ales Italia?
Nu, nu am spus ca îmi doream sa merg la Dubna
- am spus că era singura destinație posibilă întru-
cât orice altă destinație înainte de 1989 era închisă
din cauza sistemului. Am ajuns la Duba însă după
Revoluție - întrucât era instituția cu care Institutul
românesc de la Măgurele avea cele mai multe cola-
borări. A fost o vizită foarte utilă și interesantă. În
Italia am ajuns cu totul întâmplător - cu o bursă de
studii cu durata de o lună. În timpul acestei burse
m-am implicat într-o activitate de cercetare fasci-
nantă - experimentul OBELIX la CERN - în care
am și făcut ulterior doctoratul, în cadrul căruia că-
utam semnale ale existenței unor particule exotice.
Am rămas astfel în Italia, la început cu diverse for-
me de contract pe durate limitate, ulterior, după ce
am câștigat un concurs, cu un contract permanent,
O
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
25
o
la ora actuală având propriul meu grup de cercetă-
tori și experimente în diverse laboratoare din lume.
De ce ați ales să studiați fizica (în special fizica
nucleară și cuantică)? De unde această pasiune?
De fapt fizica m-a ales pe mine: m-am născut
cu o dorință de a cunoaște - cu o curiozitate pen-
tru tot ce mă înconjoară, de la plante la stele, de la
atom la Univers. A fost o alegere extrem de natu-
rală - mi-am dorit să studiez știința de când eram
mic copil - nu am avut dubii nici măcar o secundă.
Fizica răspunde la multe întrebări și, desigur, mai
sunt încă multe de descoperit - mistere care ne
așteaptă, enigme și întrebări care ne vor îndruma
pașii. Fizica nucleară este foarte importantă: fără
fizica nucleară noi nu am exista - întrucât sunt
tocmai procesele nucleare (fuziune nucleară) care
au loc în stele, cele care au dat naștere la mare par-
te din atomii din care suntem făcuți. Suntem fii ai
stelelor și fizica nucleară ne ajută să înțelegem cât
de aproape suntem de acestea. Fizica cuantică este
la rândul ei extrem de fascinantă: funcționează ex-
trem de bine, însa nu știm încă de ce. De la pisica
lui Schroedinger, cea care este și moartă și vie în
același timp (pentru a explica fenomenul cuantic
de suprapunere de stări) la computerul cuantic -
fizica cuantică este încă un mister dar și o mare
resursă pentru tehnologiile de viitor! Chiar îi sfă-
tuiesc pe tinerii curioși să studieze fizica și, de ce
nu, să se specializeze în fizica cuantică sau fizica
nucleară. Nu vor fi dezamăgiți!
Care este cea mai importantă realizare profesio-
nală a dvs. până în prezent?
Greu de spus, întrucât cred că am o listă de
„cele mai importante realizări” și nu doar una.
Am efectuat cu experimentul de fizică nuclea-
ră SIDDHARTA la acceleratorul DAFNE de la
Frascati, LNF-INFN, cel mai precis experiment din
lume asupra unui atom exotic, hidrogenul kaonic,
reușind să măsurăm razele X emise în tranzițiile pe
nivelul fundamental, ceea ce ne ajută să înțelegem
mai bine fizica nucleară în sisteme care sunt foarte
diferite față de cele pe care le cunoaștem, adică ma-
teria obișnuită, întrucât conțin așa-numitul cuarc
straniu (strange quark). Acest studiu ne ajută să în-
țelegem mai bine cum a luat naștere Universul, în
mod special masa particulelor precum protonii și
neutronii (deci și noi!) și care este structura stelelor
de neutroni. Cu experimente la laboratorul subte-
ran de la Gran Sasso am studiat mecanica cuantică
și am pus limite asupra unor noi teorii care încear-
că să înlocuiască actuala mecanică cuantică, cu
misterele ei, cu altele care să explice aceste mistere
și să ne ajute să înțelegem mai bine Universul. În
sinea mea însă sper că cea mai importantă realizare
va veni în viitor - în noile experimente și studii pe
care le facem la ora actuală, atât în fizica nucleară
cât și în mecanica cuantică. Ce altceva este un fi-
zician dacă nu un explorator al Universului, care,
cu experimentele pe care le face, încearcă să deslu-
șească misterele lumii? Deoarece, precum spunea
Richard Feynman, ce altceva suntem noi decât un
Univers de atomi și un atom în Univers?
Out of the cradle
onto dry land
here it is
standing:
atoms with consciousness;
matter with curiosity.
Stands at the sea,
wonders at wondering: I
a universe of atoms
an atom in the universe.
România este membră a Organizației Europene
pentru Cercetare Nucleară și e un motiv de mândrie
faptul că la Măgurele se află cel mai puternic laser
din lume, savanții de aici căutând soluții pentru ca
acesta să ajute la crearea unui accelerator de parti-
cule chiar mai puternic decât cel deținut de CERN în
Elveția. Pentru viitor, aveți în plan proiecte comune
cu Institutul de la Măgurele?
Institutul de la Măgurele și colegii de acolo, din
grupul de particule elementare, participă la expe-
rimentele de la Frascati, cele în care studiem ato-
mii exotici la acceleratorul DAFNE, de mulți ani.
Această colaborare va continua și în următorii ani,
în perioada de fapt cea mai interesantă pentru ex-
perimentul SIDDHARTA-2, cea în care vom efec-
tua prima măsurătoare din lume a așa-numitului
deuteriu kaonic. Această măsurătoare este foarte
importantă pentru a ne permite să înțelegem mai
bine forța nucleară puternică în sisteme care conțin
nu doar cuarcii obișnuiți, up și down, ci și cuarci
numiți stranii (strange). În felul acesta vom ajunge
să descifrăm poate câteva dintre misterele acestei
forțe nucleare care ne vor ajuta poate să întelegem
și ce se întâmplă în inima stelelor de neutroni, care
ar putea conține și cuarci stranii.
Ce alte laboratoare din lume vizează proiectele
dvs. din momentul de față?
La ora actuală particip cu grupul pe care-l con-
duc în experimente care se efectuează în Japonia,
la acceleratorul de la J-PARC, unde, în cadrul mai
multor experimente, studiem procese de interac-
tiune nucleară a materiei stranii, în mod comple-
mentar față de ceea ce facem la Frascati.
Conduc și o echipa internatională de cerceta-
tori care efectuează diverse experimente pentru
studiul mecanicii cuantice la laboratorul subteran
de la Gran Sasso, LNGS-INFN. În acest laborator,
care se află de fapt sub muntele de la Gran Sasso,
efectuăm diverse experimente care caută să pună
în criză mecanica cuantică actuală - pentru a
deslusi anumite mistere ale acesteia. Unul dintre
experimente încearcă să măsoare o radiație care în
mecanica cuantică standard nu ar trebui sa existe:
dacă însă aceasta este modificată, astfel încât să
rezolvăm paradoxul „pisicii lui Schroedinger” cu
un termen în plus în ecuația fundamentală a me-
canicii cuantice (ecuatia lui Schroedinger), atunci
radiația spontană ar exista și poate vom reuși să o
măsurăm. Implicatiile acestor studii sunt extrem
de importante, nu doar în căutarea unei noi teorii a
Universului, ci și în așa-numitele tehnologii cuan-
tice, precum calculatorul cuantic, care se bazează
pe mecanica cuantică.
Colaborez și cu un grup din Cracovia, în cadrul
experimentului J-PET, un nou aparat cu aplicații în
medicină (tomografie cu emisie de pozitroni) dar
și în fizica fundamentală (încercând să răspundă la
întrebarea unde a dispărut antimateria?).
Din punctul de vedere al teoriilor pe care le ve-
rificăm în cadrul experimentelor noastre colabo-
rez cu colegi din multe alte țări, precum Austria,
Cehia, China, Croația, Germania, Israel, Spania,
USA și am condus sau conduc proiecte finanțate
atât de Comunitatea Europeană (STRONG-2020,
FET-TEQ) cât și de agenții naționale (în Italia)
și Internaționale (FQXI și John Templeton
Foundation).
Pe măsură ce înaintăm în discuție, observ că
sunteți foarte convinsă de capacitatea științei de a
„descoperi”, fapt asupra căruia științele conoașterii,
filosofia bunăoară, are semnificative și întemeiate
dubii. Nu este oare această capacitate de descope-
rire doar o proiecție imaginativă1 (nu imaginară)
a subiectivității noastre? Nu cumva putem să des-
coperim doar ceea ce putem dezvolta imaginativ ca
posibilitate, și nu este acesta răspunsul nesfârșitelor
contradicții dialectice care apar în însuși corpul ști-
inței care, la rigoare, nu este altceva decât o metodă,
un alt tip de a cunoaște, printre altele (chiar dacă
veți spune că e cea mai exactă dintre toate, lucru cu
relevanță relativă, cred eu)?
Interesantă întrebare. Fizica, într-adevar, desco-
peră de multe ori ceea ce caută - având la bază teo-
riile asupra Universului; se poate întâmpla însă - și
se întâmplă destul de des - să „descoperim” ceea ce
nu am căutat, proces pentru care există minunatul
cuvânt „serendipity”. Când așa ceva se întâmplă în-
seamnă că ceea ce descoperim are cu adevărat de-a
face cu Universul așa cum este, și nu neapărat cu
proiecția imaginativă. Încă nu avem (și poate nu
vom avea niciodată) teoria teoriilor, adică cea fina-
lă, însă ceea ce avem este cea mai bună descriere a
Universului care există în afara noastră și indepen-
dent de noi, și pe care încercăm să-l intelegem, atât
prin teoriile pe care le dezvoltăm cât și, mai ales,
și aceasta este marea putere a științei, prin experi-
mentele și măsurătorile pe care le facem. Este un
proces fascinant, în care fizica, regina științelor, și
filozofia au multe de împărțit și de învățat una de
la alta. Rămâne însă faptul că știința, fizica în mod
specific, a făcut pași uriași în descoperirea structu-
rii și compoziției Universului și a legilor fizicii care
stau la baza acestuia. Știm însă că teoria noastră,
în mod specific Modelul Standard al particulelor
elementare, nu este nici pe departe cea finală, ne-
fiind, de exemplu, în stare să descrie interacțiunea
gravitațională între particule. În plus, se pare că
Universul este alcătuit în mare parte din materie și
energie întunecate - despre care încă nu știm din
ce sunt compuse (și dacă într-adevăr există). Însă
în viitor, sunt convinsă, vom înțelege mult mai bine
Universul tocmai prin noile descoperiri pe care le
vom face. Poate teoria noastră în viitor va fi foarte
diferită de cea actuală - precum cea a lui Einstein
este diferită față de cea galileană, însa acesta este
progresul științific și aceasta este importanța des-
coperirilor în știință. Un pas înainte pentru un fizi-
cian, un salt înainte pentru omenire (parafrazând
primul om care a pășit pe Lună, ceea ce a fost posi-
bil tocmai datorită descoperirilor științifice). Fizica
(știința în general) nu este doar un alt mod de a
cunoaște ci, daca ne gândim la Univers, este unicul
mod de a-l cunoaște: nu există altul!
Eu aș lua această ultimă afirmație sub beneficiu
de inventar întrucît consider că cea mai importan-
tă întrebare se referă la cum e posibilă cunoașterea
în general și abia apoi la modele de cunoaștere, așa
cum de pildă știința e doar un model, religia altul, fi-
losofia altul (și, dealtfel, cel mai general și prin acest
fapt cel mai abstract).
Nu prea sunt de acord: religia nu este un mod
de a cunoaște ci de a crede, ceea ce este cu totul
altceva. Filosofia este extrem de utilă cunoașterii
întrucât împreună cu știința ajută la o înțelegere
mai profundă a Naturii și a Universului.
Logica naturii nu funcționează precum logica
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
umană, de aceea nici nu poate fi descifrată în inte-
gralitatea ei.
Da, așa este. Însă știința, fizica în mod specific,
ne ajută să ne apropiem de descifrarea logicii na-
turii.
Să nu uităm că teoria heliocentristă a fost des-
coperită de un individ care se ocupa cu gândirea, și
care a imaginat sistemul solar aproape la fel de bine
ca și Copernicus, mă refer la Aristarchos din Samos,
numai că a fost luat în derâdere iar sistemul său în-
lăturat. Fizica actuală nu reușește să demonstreze
practic mare lucru și lucrează tot cu proiecții imagi-
native, cum de altfel o recunoaște și Heisenberg.
Îmi permit să fiu în total dezacord! Cum adică fi-
zica actuală nu reușește să demonstreze mare lucru?
În ce sens? Progresele făcute de fizică sunt enorme
și nu pot fi negate; nu știm încă multe lucruri, dar
asta nu înseamnă că nu am reușit să demonstrăm
mare lucru. De la bosonul lui Higgs (care dă masa
Universului), la undele gravitaționale care confir-
mă (încă o dată) teoria relativității generale a lui
Einstein, de la oscilația neutrinilor, la mecanica
cuantică și tehnologiile cuantice - sunt descoperiri
enorme, care au schimbat modul în care vedem
Universul și ne-au dat tehnologii incredibile - pre-
cum terapia tumorilor cu acceleratorii de particu-
le, tomografia computerizată, tomografia cu emisie
de pozitroni, să nu mai vorbim de calculatoare, te-
lefoane celulare și faptul că putem vorbi de oriunde
din lume și ne și vedem în timp real!
Cutia lui Schroedinger a fost imaginată încă în
antichitate de către Platon în dialogul Gorgias(493
a): „Și poate că în realitate suntem morți. Am au-
zit-o din gura unui înțelept. Spunea că noi acum
suntem morți, că trupul nu-i pentru noi decît un
mormânt”, prin urmare nu e nimic nou sub soare...
Este o interpretare complet greșită a parado-
xului pisicii lui Schroedinger, care exemplifică
un concept din lumea cuantică - suprapunerea
de stări, și problema măsurătorii. Platon vorbește
de o lume imaginară - în care suntem morți - și
nu într-o suprapunere de stări, precum pisica lui
Schroedinger!
Totuși, aș vrea să vă întreb, ca să nu părăsim do-
meniul fizicii, dumneavoastră, savanții, ce părere
aveți despre faptul că savanții maghiari au urmă-
rit comportamentul unui atom de heliu care emitea
raze de lumină pe măsură ce era supus descompu-
nerii? Unghiul la care a avut loc diviziunea atomică
a fost de 115 grade, un fapt care nu putea fi explicat
folosind cunoștințele actuale ale fizicii.
Ceea ce au măsurat sunt perechi de electroni și
pozitroni (nu raze de lumină) la diverse unghiuri;
emisia acestora are loc la toate unghiurile. A fost
observat însă un exces de emisie, un anumit unghi
care a permis obținerea masei invariante a even-
tualei particule care s-ar dezintegra în electronii și
pozitronii măsurați, și este aceasta așa-numita ipo-
tetică particulă X17.
Este a doua oară când cercetătorul maghiar
Attila Krasznahorkay sesizează noua particulă. El
și echipa sa au denumit-o X17 deoarece i-au calcu-
lat energia cinetică la 17 megaelectronvolți. „X17 ar
putea fi particula care face legătura între lumea vizi-
bilă și materia întunecată”, fiind o particulă căreia îi
este frică de lumină.
Michael Lassel	Mariajul marionetelor,
ulei pe pânză, 85x73 cm, 2003
Nu este vorba nicidecum de energia cinetică ci
de masa invariantă - adică masa particulei X17
(dacă aceasta există - ceea ce încă nu este sigur). Ar
putea exista alte procese standard care dau naștere
excesului de electroni și pozitroni - cercetătorii, la
ora actuală, încearcă să înțeleagă mai bine proce-
sele care au loc în reacția studiată și să efectueze
alte experimente. Repet, X17 NU a fost observată
în mod direct, ci indirect, pe baza unor ipoteze de
lucru. Particula căreia îi este frică de lumină? Cam
poetic! Dacă există, X17 este echivalentul luminii
pentru a cincea forță, precum bozonii W și Z sunt
echivalentul fotonilor pentru forța nucleară slabă și
gluonii pentru forța nucleară tare.
De asemenea, prin existența particulei X17, s-ar
putea verifica o ipoteză extrem de veche, care vor-
bește despre materia întunecată. S-ar descoperi, ast-
fel, a cincea forță, dincolo de cele patru cunoscute
pînă în prezent de către fizică. Ne aflăm în fața unei
descoperiri epocale.
Dacă va fi confirmată, existența bozonului X17
este o descoperire extrem de importantă! Ar pu-
tea explica materia întunecată, de exemplu, și ne-
ar ajuta să facem un pas înainte în cunoașterea
Universului. Este însă prematur la ora actuală să
tragem concluzia că această particulă există cu
adevărat: trebuie efectuate alte experimente, în alte
laboratoare, care să confirme sau nu această des-
coperire.
Nu este aceasta dovada că mintea noastră este
structurată într-un fel în care îi scapă „logica natu-
rii”, care, în opinia mea, e în afara oricărei logici și
că, într-adevăr, multe descoperiri se datorează ha-
zardului?
Desigur, multe descoperiri de datorează hazar-
dului - americanii au un nume foarte frumos pen-
tru aceasta: serendipity (am mai amintit acest ter-
men în discuție). Logica naturii este în afara minții
noastre și noi ne putem doar apropia cu pași mici,
sau mai mari, spre a înțelege cel puțin parte din
această minunată logică. Este frumusețea științei,
cu adevărat unică!
Credeți că vom putea vreodată surprinde feno-
menul care este într-o necontenită mișcare și deve-
nire/schimbare?
O facem deja! Acum și aici (here and now) - pe
această planetă minusculă, într-un Univers nemăr-
ginit. Este ceea ce ne definește în parte ca umani -
în minte și în spirit. Vedeți mai sus parte din poezia
lui Feynman pe care am citat-o.
Este o afirmație interesantă. Ceea ce ar însemna
că s-a rezolvat totul și devenirea e oprită. Eu nu cred
că vreodată va fi surprins fenomenul în integralita-
tea lui. E o imposibilitate logică și fizică. Iar în ce
privește problema cutiei lui Scroedinger, aceasta a
fost imaginată, desigur, ca și în exemplul lui Platon,
unde tocmai că se vorbește de o suprapunere de
stări. Oamenii își imaginau asemenea lucruri de
foarte mult timp. Deocamdată, consider că nici te-
oria cuantică nu stă foarte bine în picioare, dar mă
gândesc să trecem de asta. Desigur, există o pră-
pastie între gândirea filosofică și cea științifică, așa
cum există o diferență între cunoașterea filosofică
sau științifică și cea religioasă care se manifestă prin
REVELAȚIE! Este cel mai vechi mod de cunoaștere,
chiar dacă are la bază credința; Diferențele de cal-
cul ale lui Aristarchos din Samos și Copernicus sunt
apropiate și probabil Copernicus s-a inspirat serios
din ceea ce afirma Aristarchos. Concepția este iden-
tică; Și, da, cu scuzele de rigoare, deși se întâmpla
acum 2500 de ani, fizica este derivată din filozofie,
iar filosofii care se ocupau cu studiul naturii se che-
mau physioi.
Dar, cu toate că a devenit provocator schimbul de
replici (și vă mulțumesc pentru aceasta, a rezultat,
iată, un text interesant și plin de vivacitate, cu argu-
mente și de o parte și de alta), vă propun să părăsim
mica noastră „polemică”și să ne întoarcem spre latu-
ra sociologică a interviului, care (precum tot ceea ce
este plăcut!) se apropie de final. Așadar, următoarea
mea întrebare pentru dumneavoastră este: Cât de
des veniți în România și care sunt motivele care vă
determină să întreprindeți aceste călătorii?
Merg cam o dată sau de două ori pe an, în mare
parte să îmi revăd familia: surorile, cumnații, ne-
poții, de care-mi este mereu foarte dor. Când merg
în Romania, însă, trec și pe la Institutul IFIN-HH
de la Măgurele, cu care colaborez în cadrul expe-
rimentelor de la Frascati: am ținut mai multe se-
minarii acolo și sunt în contact cu colegii români.
De-a lungul anilor, am fost în România și pentru
evenimente specifice, precum două evenimente
de tip TEDx, unul în Brașov și altul la Cluj, pre-
cum și pentru o conferință publică organizată la
Teatrul mic din București, de către Universitatea
din București, dar și cu seminarii și conferințe în
cadrul evenimentului European Researchers’ Night
în diverse școli din țară. Mi-ar face mare plăcere să
particip la mai multe evenimente de acest gen, în
cadrul cărora să am posibilitatea să povestesc celor
interesați despre fizica modernă și despre cele mai
interesante subiecte la ora actuală, de la găurile ne-
gre la calculatoarele cuantice. Chiar fac un apel, pe
această cale, organizatorilor de evenimente TEDx
sau a altor evenimente în care știința ar putea fi
prezentă!
Cum apreciați schimbările din cadrul societă-
ții românești, comparativ cu momentul decembrie
1989? Dar comparativ cu societățile altor state euro-
pene pe care ați ajuns să le cunoașteți?
Multe s-au schimbat în România din 1989, prac-
tic aproape tot: de la privatizarea multor activități,
la scoală; de la politică la cultură. Anumite schim-
bări sunt pozitive, cum ar fi în turism, care este din
ce în ce mai de calitate (cel puțin în anumite regi-
uni), în artă (scriitori extrem de interesanți) sau în
O
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
27
o
opinii
artizanat (prea puțin însă) precum și în multe acti-
vități private care au fost inițiate de oameni cu idei,
harnici, care au muncit și continuă să muncească
pentru a le duce la îndeplinire. Alte schimbări sunt
negative: școala, chiar și parte din cercetarea fun-
damentală, precum și multe în politică. Corupția
și nesimțirea (da, nesimțirea) au ajuns la loc de
cinste; majoritatea programelor televizate sunt de
joasă sau chiar foarte joasă calitate^ Există multă
invidie, oameni nervoși, fără răbdare și, în anumi-
te sectoare, mentalitatea a rămas aceeași din 1989.
Nu mă așteptam la asta în 1989 - mă așteptam să
fie altfel, oamenii mai corecți, mai educați, cu ide-
aluri și ambiție. Comparativ cu alte state europene,
mai avem de învățat și de realizat destul de multe,
și sper din suflet ca tinerii, generația actuală și cele
ce vor urma, să reușească să ducă la împlinire ide-
alurile din 1989, chiar dacă s-au născut după acest
an - sau poate chiar de aceea - o nouă generație,
o nouă societate, Europeană, profund Europeană,
deoarece avem capacitatea de a fi o țară cu care să
ne mândrim din ce în ce mai mult.
E frumos că în ciuda observațiilor dure, dar re-
aliste, desigur, credeți în România și în viitorul ei.
Da, cred, nu se poate altfel!
În cadrul experimentelor la care ați lucrat, sau a
celor la care lucrați în prezent, ați întâlnit, în echipe-
le cu care colaborați (sau dacă aveți în propria dvs.
echipă), alți cercetători de origine română?
Da, am în echipa mea câțiva cercetători români
extrem de capabili: Diana Sirghi, Florin Sirghi,
Mihai Iliescu, lucrăm împreună de mai bine de 15
ani. Colaborez și cu alți cercetători din România,
care au fost pentru perioade mai mult sau mai pu-
țin îndelungate la Frascati, în cadrul experimente-
lor pe care le conduc. Am mai întâlnit cercetători
de origine română în Australia, la Viena, la Geneva
și în Germania. Oriunde se duc, cercetătorii care vin
din România sunt foarte apreciați.
Iată o informație care nu poate decât să ne bucure
pe noi românii. Și vă mulțumim pentru excelența în
domeniul în care ați ales să activați, devenind, astfel,
importanți „ambasadori” ai României în lume.
Eu vă mulțumesc, pentru că mi-ați dat posibili-
tatea să vă vorbesc despre mine și despre pasiunea
mea pentru știință.
La final, vă provoc la o scurtă, foarte scurtă, ana-
liză comparativă: Care credeți că este cel mai mare
plus (atu) al României de azi? Dar cel mai mare mi-
nus?
Cel mai mare plus? Bogăția țării noastre - atât în
resurse și frumuseți naturale cât și în tradiții, cultu-
ră, istorie și potențial uman.
Cel mai mare minus? Că nu știm cum să valori-
zam toate aceste bogății - ba chiar de multe ori re-
ușim să le distrugem.
Notă:
1 A se vedea: Mircea Arman, Expunerea prealabilă a
noțiunii de adevăr și autenticitate raportată la structu-
ra apriorică a imaginativului, text în serial al rubricii
Editorial din Tribuna
Frascati, Italia,
29 ianuarie 2020
■
Fundul pământului
■ Ștefan Aurel Drăgan
Cât de încurcate sunt căile proprietății o să se
vadă în ceea ce încerc să dezvălui în conti-
nuare. Mă voi ocupa în prezentul demers
doar de proprietatea funciară. (Înțelesul cuvântului
proprietate: apropria/apropriare înseamnă a însuși
un lucru, a adapta un lucru pentru un scop, a aco-
moda, a face un lucru propriu al său.)
Un trăitor de pe meleagurile patriei noastre are
„un petic de ogor”. Nici nu vă închipuiți ce grea
moștenire este această mică proprietate. Din mo-
mentul din care a intrat în posesia bunului, începe
să se creeze și apoi să se alimenteze un nesfârșit șir
de neînțelegeri, o groază de probleme care nu au
fost și nu sunt speranțe de a fi rezolvate curând.
Și înainte de evenimentele din anul 1989 au fost
multe neînțelesuri asupra proprietății funciare, dar
după entuziasmata lege a pământului din anul 1991
(Legea nr. 18/1991) - emisă în fugă, pe suport poli-
tic, cu incompetență, incompletă, confuză - lucru-
rile legate de acest subiect au căpătat aspecte bizare,
controversate, hilare, dar mai cu seamă tragice.
Potrivit acestei norme s-a dat slobozenie la toți
foștii proprietari - sau moștenitorii acestora - să-și
reconstituie dreptul de proprietate asupra terenu-
rilor preluate abuziv de către colectiv sau prin altă
formă, în timpul vechiului regim opresor. O greșită
abordare, întrucât nici un teren preluat de colectiv
nu a fost radiat din cartea funciară de vreun propi-
etar; nici un colectiv nu a avut drept de proprieta-
te asupra nici unui metru de pământ și nici asupra
bunurilor pe care le folosea - era o formă de asoci-
ere „de bună voie și nesilit de nimeni”, bineînțeles.
Asociere în timpul a cărei existență suprafețele s-au
tot mărit, la indicația partidului, dar, în același timp,
pământul era tot mai secătuit.
Dar, să ne întoarcem la momentul de mare entu-
ziasm revoluționar. Actul normativ în cauză, legea
fondului funciar din anul 1991, stipula că punerea
în posesie se va face de către o comisie constituită
în fiecare unitate administrativ-teritorială, formată
din premarele - care atunci a fost ales prin plebiscit
în fața crâșmei sau a bisericii - și din foștii propri-
etari sau moștenitorii acestora pe care îi va alege
obștea în adunare populară care era ținută cam tot
în același loc.
Din start s-au produs câteva greșeli care nu au
fost recuperate nici astăzi, pentru că nu am ajuns
încă la „victoria finală”. Pe inginerul agronom de la
colectiv, în loc să-l păstreze să facă el măsurătorile și
evidențele, ca specialist, l-au scos înafară și l-au pus
să taie frunză la câinii primăriei și munca meseri-
ei lui a fost dată pe mâna unor oameni nepregătiți,
însă cu anumite intenții mai puțin ortodoxe. Astfel
stabilirea averilor, care vor fi peste foarte puțin timp
abandonate, a rămas la această ceată ce s-a învâr-
tit pe lângă obiectul rudimentar de măsurat numit
capră sau cobâlă sau nu mai sțiu cum i s-a spus în
toată țara. Rezultatul o fost, și are efect în continu-
are, că pe suportul acestui procedeu de măsurare
s-a produs o înșelăciune națională - în paguba (ne)
fericitului recuperator de avere. În pagubă, spun,
pentru că ignoranța actanților, mână în mână și cu
acordul proprietarilor, a evidențiat - cu efect pentru
cei din urmă - ignoranța prin care nu au priceput
că iarba, plantele, dar și animalul - astfel și omul
- nu cresc inclinate, aplecate, după formele de re-
lief, ci se îndreaptă spre lumină, spre soare, verti-
cal. Așa stând lucrurile, suprafața terenului trebuie
măsurată în plan. Închipuiți-vă cum ar arăta o pan-
tă pe care plantele și animalele (și omul, nu-i așa?)
ar merge înclinați. Numai păsările au privilegiul de
a zbura prin aer cum poftesc pentru că ele locuiesc
în cer. Și aeronavele, dar ele zboară!
Și așa, pe baza unor astfel de hotărnicii, s-au
eliberat titluri de proprietate care dovedesc că so-
licitanții au fost și sunt proprietari asupra unei
mici scoarțe terestre, confirmate tabular și aceste
titluri au fost și întabulate - multe dintre ele - în
cartea funciară. Dar, într-un moment de luciditate
a nu știu cărui înalt funcționar, nu s-a mai acceptat
această operațiune, întăbulatul, decât pe baza unor
măsurători cu aparatură modernă, măsurători ce
au dat peste cap întreaga evidență întocmită până
atunci, inclusiv cea înscrisă în titlu. Logic și nor-
mal, în urma acestor măsurători au ieșit peste tot
mai mici suprafețe. Rezultând de aici că suprafețele
înscrise în registrul agricol (înființat în anul 1950
în România), pe bază declarativă verbală, nu sunt
cele reale - aceste documente întocmite la înființa-
rea colectivului au stat la baza reconstituirii drep-
tului de proprietate în anul 1991 - și astfel nici cele
înscrise în titlurile de proprietate. Diferențele între
cele patru documente - registrul agricol, titlul de
proprietate, cartea funciară și cadastru - sunt destul
de mari.
Ei, acum, cinstiți boieri dumneavoastră, care cre-
deți că este adevărul și realitatea în această încâlci-
tură?... Cea declarată la primărie în registrul agricol
în nici un caz, cea măsurată cu capra revoluționară
deasemenea, cea consemnată în cartea funciară a
împărătesei austriece este îndoielnică, fiind con-
cretuală... Ar rămâne cea stabilită de măsurătorile
hotarnicilor, cu aparatură modernă. Și atunci?!...
Proprietarul de drept al peticului de ogor, după care
plătește darea pentru întreținerea celor care au pro-
dus această harababură?... Că până acuma, cel puțin
din anul domnului 1950 încoace, a plătit dărurile
pentru plantele ce s-au încumetat să crească încli-
nate, așa cum a avut chef, nu scoarța pământului, ci
cei care o călcau zilnic în picioare. Mai mult, înce-
pând din anul „post-revoluționar” 1990, toți „lupii”
de la conducerea fericitei noastre patrii au urlat pe
toate maidanele țării: restitutio integrum! Mai cu
seamă pentru pământul care, în mare parte, va de-
veni pustiu peste puuțină vreme, dar și pentru pă-
durile pe care au început să le părăsească din cauză
că le-au desființat. Ce ironie! Să-ți distrugi propriul
adăpost! Numai că pentru acești lupi nu conta pen-
tru că s-au mutat în oraș la capră. Dar nu le-a trecut
prin cap că deținătorul ogorului patriei a fost înșelat
la plata impozitului și este înșelat în continuare. O
precizare se impune: plata oricărei taxe și a oricărui
impozit se achită pentru folosința, uzul, beneficiul
după obiectul impus. În consecință, în frumoasa
noastră țară se percepe impozitul pe terenuri nefo-
losite și pe iarba care se încăpățânează, împotriva fi-
rii, să crească înclinată, pe pajiștea ignoranței, după
necesitățile financiare ale guvernanților.
În aceste condiții a rămas real și statornic doar
locul de veșnică odihnă, neîntăbulat, în timp ce dij-
mașii și hotarnicii tot caută spre fundul pământului
adevărata întindere a peticului de ogor.
■
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
genul epistolar
Cartolină către „Diriguțu”
■ Cristina Struțeanu
Fiindcă-i vorba despre cartoline, e limpede,
nu? Nici că poate fi vorba despre dirigintele
din școală sau unul de șantier. Într-un fel,
nici eu nu mai sunt de școală, chit că-s tare ne-
școlită în fond. Nici cu școala vieții nu stau prea
bine. Zero barat. Mai nimic nu s-a prins de mine.
Tabula rasa. Prin șantiere, da, am fost, pe lângă
tata. Mă urcase odată într-un turn de răcire să
văd dealurile și satele moldave de suuus. Era pe
la Calu-Iapa, prin Munții Neamțului ai lui Hogaș,
pe care îi tocase mărunt și călare pe Pisicuța lui,
precum Don Quijote pe Rosinanta. La Roznov
și Săvinești, unde socialismul ridica Rolanul și
Relonul, fabrici vajnice de materiale sintetice. Dar
eu numai ce ieșisem dintr-un rău mare de insola-
ție, cu amețeli și ditai febră, așa că, ajunsă în vârf,
am leșinat. Ce-o fi fost pe tata, cu mine palancă pe
treptele alea?!...
Dirigintele știe c-a fost rău, dar n-a ieșit rău. Și
nu-i pasă. Ba-l și amuză. E limpede ce fel de dirig
e, nu?
Cel al poștei... De aia-l și alint „diriguțu”.
Fiindcă scriu și primesc cu drag cartoline.
La oficiul meu poștal, stă de veghe, precum se
poate deduce, un om tare cumsecade, - ce noroc!
- pe care-l simți peloc binevoitor, îl vezi clar și de-
odată nu-l mai vezi. Intră-n nevăzut ca în ceață.
Nu știu cum face și ce se-ntâmplă, poate pe dea-
supra lui și a mea, a amândurora, că se lungește, se
lungeeește și devine fumuriu. Un fum străveziu ca
djinul din lampa lui Aladin sau tulpasurile tibeta-
ne. Apoi, nu-i mai zărești decât umbra. Și umbra
lui e miculuță, de năpârstoc. Umbra ce-o lasă pe
pământ, dar eu știu și el știe că știu, că e înaaalt,
înalt, mai ceva ca oricine. Atunci se face că vine
momentul când zice: „Hai să stăm în tihnă”...
Și ne așezăm pe-o băncuță. Și-mi ajunge pân’
la umăr. Pe-ncetu se face cât o broscuță, apoi cât
o buburuză. Ia din teanc o scrisoare și-o desfa-
ce-n fața mea, zâmbind șmecherește, subțire. Cu
sprâncene circumflexe. Nu pune plicul pe oala
cu aburi, cum se făcea demult și din totdeauna la
poștă. Spre a cotrobăi în scrisorile oamenilor. Și a
raporta tainele... Nu-i nevoie de asta. Îndată ce le
privește, se dezlipesc singure și scrisorica sare afa-
ră de capul ei. Ca arsă. N-o face din nicio curiozi-
tate drăguțu diriguțu. Ci din plăcere. Mai mult a
mea, ca să mă bucure, că dumnealui, bineînțeles,
știe ce e în depeșele alea, fără a le mai deschide.
Doar pentru o ființă ca el, transparentă și obiec-
tele-s aidoma. Câteodată, dirigu o șterge de lângă
mine și-l văd pe deal. Spiriduș. Alungă trollii și se
face atunci că, îndată, numai ce aud o cântare din
Grieg. Pe urmă se pitește într-o scorbură. Ițește
capul, scoate limba, și-mi dă cu tifla. Se joacă de-a
strumpfii, cei cu urechi clăpăuge. Când se poto-
lește - că-i argint viu - se pune iar pe băncuță. Și-
ntreabă: Ai terminat de cetit? Îți dau alta?
Eeei, dragă Dirigu,
Hai, da, să stăm în tihnă. Ce desfătare! Și să
aflăm cum era pe lumea oamenilor cândva. Sunt
recunoscătoare că mă răsfeți și-mi dai pe mână
plicuri, ce de plicuri. Mai mult vechi. Știm amân-
doi că astăzi nu prea se mai corespondează, așa
că petrecerea noastră e și mai mare. Nu-i așa că
ai acolo și scrisori vechi? Dar nu chiar de demult,
mai încoa, mai de după colț. Nu-i așa că vreo ne-
poată a scociorât cu-ntrebări pe-o bună a ei, de
la țară? Și bătrâna s-o fi străduit să răspundă...
Cu mare trudă și poftă-n același timp? Să-și răs-
toarne sacul, până nu-i intră zilele-n sac? Știi tu
prea bine, diriguțule, că mă topesc după vorbe și
trebșoare de felul ăsta. Sigur ai acolo ceva... Ah,
Gafița Agafiței zici? Din nordul cel mai de nord
al țării? Pe mal de Prut, poate la huțuli. Fain, ce
grozav, ia-n zii ce-mi zice...
„D-apăi, o chicat colectivu ca cum o chicat
ceva din pod. Buf. Cu Ceaușăscu, cu doamna cu
tot... I-o răzămat dă zid ș-o tras... Țineam la ei ca
curu-n apă rece. Da nu gândeam neam să hie așa.
Ș-o vinit Iliescu, alt hoțoi. Da la noi, ș-aud că și
la alte sate, oamenii s-o pus de-o dărâmat casele,
clădirile, grajdurile de la colectiv. Tăti. Ăi putu-
roși le-o dărâmat. Ăi de le-au ridicat, cu truda lor,
nu s-au băgat la dărâmat.”
Hai, dirigule, ce te-ai cocoțat pe-o cracă și
faci crcr ca cioara? Faci pe surdu? Râzi de mine?
Vino-ncoa, s-auzi ce zice baba asta. Chit că știi.
Zice de-un tăbâltoc. Știi ce-i aia? Tăbâltocu e un
săcotei, poate-i diminutiv de la tolbă. Și când ve-
neau bosnacii - așa-i numește pe rusnaci, cred - le
luau toate produsele, toată recolta și, la urmă, le
umpleau și lor trăistuța cu vreo 5 kile de grăunțe,
grâu sau păpușoi. Așa că vai de capul lor. Numai
la plug n-au tras, în rest muncă pe brânci. Săpat,
prășit, secerat, treierat, cosit și ce-o mai fi fost,
c-au fost și nu se puteau niciodată termina, că era
curgerea vremii deasupra vremurilor, oricum. De
tras, trăsese Gafița fetița. Când era plod de tâță,
c-o lua la prășit pe câmp, într-o ladă târâtă de-o
ață. Și „răcne mititica pân’ la noptat, cât o ține
gura. Și când s-o făcut mărișoară de patru ani,
dar cam muțuțea, copchila strânge de unde băteai
fasolili și săre câteun bob pe pământ, la distanță.
O pus bob cu bob, zâua-ntreagă, în ciorap, că s-o
descălțat. Și-o pornit seara cu ciorapu ei miculuț
Michael Lassel Edicula, ulei pe pânză, 98x73 cm, 2003
la spinare, către sat. Dar i l-au luat și baritai nici
nu l-au deșertat în vraf, ci l-au-mprăștiat în vânt.
Și lume săre cu gura: Las-o, oi, că nu le-o furat,
le-o strâns copchilu, una de ici, alta de dincolo,
o stat gheboasă o zî, las-o...” Și au curs blesteme-
le, cum nu, că gură legată, măcar asta n-aveau...
Numai Zaharia Stancu are așa o poveste. O știi,
cum să n-o știi, că ești cetit mata.
Și mai zice Agafița: „Ce inginer agronom?, că-
cat inginer. Făce oamenii ce știe d-o viață. Ce cu-
rent? Că nu era cir de lumină și noaptea horhoteai
pe ulițe, de te lua-n bot toți cânii. Cât di năcăjâți
am fost, eee”.
Nu-i așa c-o știi, diriguțule? Mă necăjești și nu-
mi dai altă scrisoare? Ah, ba da, ba da.
Se cheamă că asta-i dintre războaie, cu lume
rafistolată, cuconițe și zaiafeturi. Și bineînțeles
bovarizări cu duiumul. Bontonuri, mondenități
și panseuri de pension. Cum de-ai păstrat-o, diri-
guțule? Poate avea lacrimi uscate sau mirosea a
levănțică și nu te-ai îndurat... Ai presat-o între
batistele tale? Două domnișoare pornind în viață,
din ultima clasă de liceu, se pun să corespondeze,
hm. De fapt, cea care scrie e Aurora Crăciun, prie-
tenei sale Catrinel. Și dă-i confesiuni cu tremolo.
Cu inima-n gât și suspine înăbușite. Dar tu le au-
zeai, nu-i așa? Teanc de plicuri curg din mâinile
tale.
„Cum mă doare, cum mă doare. / Gelozia e un
cancer. / Ajung încet, încet la un grad de nesim-
țire căruia îi voi spune în curând cu un cuvânt
frumos: resemnare. / Eșecul, falimentul e al meu.
/ Mă cercetez adânc și mă întreb dacă totuși mai
profundă decât dorința de a fi pe placul părinților
nu este nevoia de a-i da replică Lui. / Am căzut
în adâncul meu. Sunt beată de fericire. / Mă uit
uneori la răsărit și-mi pare că-i pentru mine. Așa
să fie? / Nu știu, parcă adusese cu el tot frigul de
afară, tot frigul din el. / De ce mi-e atât de tea-
mă uneori? Trebuie să ne grăbim să îmbătrânim,
dragă Catrinel, ca să fim și noi iubite. / Viața tre-
buie oare biruită sau e destul s-o lași să curgă? /
Bărbații chiar pot fi miza sau mai trebuie gândit
și la altceva? / Dar ce de domni fascinanți nu poți
vedea în loji de teatru, de operă, de operetă. / Un
păhărel de lichior, o cupă de șampanie și vin, ah,
vin roșu de Ceptura, demisec, și la dans cu tine.
/ Viața ca un vals sau ca un tangou? / Și pe urmă
te uită toți pe fotelă și tu te uiți la ei cum se-nvârt
mai departe”/ ...
Și dă-i înainte.
Piua, nu mai cetesc. Râzi de mine? Te legeni pe
craca aia cu obstinație. Na, ți-am trântit un cuvânt
„radical”, cum zicea Frosa. Și te uiți spre zări, de
parcă usturoi n-ai mâncat și gura nu-ți miroase.
Hai diriguțule, coboară. Te joci de-a Luceafărul?
Am ghicit? Plină de prințese Cătăline-i lumea. Or
ști ele rostul, rosturile. Nu-i bai. Ziceai ceva de
eternul feminin transfigurator? Șșșt. Să tac? Dar?
Biine, nu dezvălui ce spuneai, ci iau alt plic și mă
cufund în altă lume, că lumi sunt, nu?
Am acum în mână nu o scrisoare, ci o depeșă
masivă ca un tom. Densă, intensă, torențială, co-
tropitoare. Nu te lasă să respiri, că te ia pe sus. Ce
autoare împătimită... Ada-Ioana. Cascadă de tră-
ire, cu ochii măriți... Vai, uite-ne pe străzi, după
cutremur. În 77, în București, desigur.
„Mobile pe trotoar, oameni cu privirile pierdu-
te, un cearceaf care acoperă două forme umane,
o bătrână în cămașă de noapte își smulge, mută,
părul din cap, pe Calea Victoriei, grămezi de mo-
loz care fumegă. În mijloc se înalță sinistră pe toa-
tă înălțimea celor șase etaje, jumătatea unui bloc
despicat, prin care se văd un fel de colivii goale
O
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
o
showmustgoon
deschise spre dezastru. La etajul al patrulea soare-
le se reflectă într-un rest de oglindă. Alături, fixat
în perete, un pahar de plastic alb și două periuțe
de dinți, una roz și una verde. La capătul unei bare
lungi de fier care iese din betonul spart, atîrnă un
picior, unul singur, îmbrăcat în blugi, cu laba albă,
fără ciorap. Nu văd sânge.”
Ah, par văzute de mine toate. Am avut aceleași,
absolut aceleași priviri. Fusese, nu?, aceeași ofertă.
Doar că mie nu-mi păruseră colivii, ci mici scene
de teatru de păpuși, decupate, tăiate scenografic.
Pentru ca publicul să poată pătrunde în acea inti-
mitate, în familiaritatea domestică a locuitorilor.
Paturi cu plapuma căzută, mese cu farfurii și sti-
cle, dulăpioare cu rafturi de jucării. Băile, tot așa,
conțin prosoape, periuțe... Cam simplu, cam să-
răcăcios. Și soarele dansând în cioburi de oglinzi.
Până și pe tablori rămase agățate. Absolut fabulos.
O încremenire de-un grotesc fascinant. O nemiș-
care cu pericol ascuns, terifiant. Când și când pica
un moloz, se surpa ceva. O bibliotecă! A căzut,
ca din senin, o bibliotecă. Nu masivă, ci pârlită.
Se va fi mișcat o carte în front? Frontul nevăzut!
Vântul? Care vânt? Deși, jos, foile de carte se răs-
foiau înainte și-napoi... Piciorul, văzut și de mine
(!) era aidoma, doar că nu în blugi, ci într-un cio-
rap de nylon, că era de femeie, și se balansa atâr-
nat tot de-un drug de fier. Ai, ai...
Nu-i teribil, dirigule? Spune, ce-ai rămas așa?
Altă filă acum. „Și bravul funcționar al mili-
ției, cu un rânjet strâmb pe figură, s-a-ndreptat
spre ieșire, unde, cu o dexteritate surprinzătoa-
re, și-a apăsat degetul pe o nară, scoțând prin
cealaltă un jet gros, galben și vâscos, care s-a
lipit de zidul vecinilor. Nasul lui ca o trompetă
a sunat victoria noului asupra vechiului și când
a ajuns în stradă, a adăugat uitându-se de jur
împrejur la clădire: -Ți-o spun fiindcă țin la
tine, de azi în cinci ani, tot cartierul ăsta o să
fie demolat”
De data asta, eu citesc tare și tu stai și asculți,
lângă mine. Păi, parcă știai tot ce e scris acolo,
poate-ți place să și auzi cum răsună, așa cred.
Ai rămas captivat? Îți joacă pe față o bucurie
ca de-un cadou de crăciun. Fie, dirigule. Îți ci-
tesc...
„Crabul era mort; uscat de soare. Un val pu-
ternic îl smulsese din lumea lui și-l azvârlise în
crăpătura stâncii. Nepăsător, oceanul își urma-
se zbaterea. Niciun val nu s-a ridicat să încerce
să scoată corpul inert din adâncitura stâncii.
Privesc marea care se aruncă nebună în pere-
tele de piatră, acoperindu-l cu spumă răzvră-
tită; apa se prelinge mângâietoare de-a lungul
falezei zdrențuite, ocolind cu grijă borta unde
crabul a agonizat. Prelungă agonie înainte de
a deveni una cu hăul, fără ca vreun atom să-și
zdruncine existența. Soarele roșu dispare brusc
în imensitatea lichidă care a luat foc.”
Ziceai că nu-ți place la mare, ce-i cu privirea
asta pe domnia ta? Ca să te trezesc din abure-
ală, am a-ți face cunoscut că eu sunt. De mine
a fost vorba acolo. Sunt din zodia racului, care
așa e figurată, printr-un crab. Iată ceva ce nu
știai? Nu-i nimic, dai pe-afară de câte altele știi,
ce-o mai conta și bietul crab? Oricum, îți sunt
peste poate de recunoscătoare că m-ai lăsat să-
mi vâr nasul în plicuri, scrisori, depeșe, cartoli-
ne, taine de-ale poștei ce diriguești...
Fii pe pace, diriguțule, nime-n lume n-o să
știe. Oricum, nu de la mine.
Poștărița Cristinel
■
Prin Babelul
comunicării (II)
■ Oana Pughineanu
Istoria lui Sapiens este istoria luptei dintre ficțiu-
nile susținute de varii grupuri, având puterea de
a justifica lucruri „injustificabile” (genociduri,
menținerea unei bune părți a oamenilor în sclavie,
sărăcie etc). Ele nu doar coordonează mase mari de
oameni, ci le dau și sentimentul unei apartenențe.
Metanarațiunile (precum Religia sau Națiunea) sunt
cele care dădau și încă mai dau un „de ce” pentru oa-
meni. Filosofiile postmoderne au observat disoluția
acestor narațiuni și, odată cu ele, intrarea într-o epo-
că a „negocierilor”, posibilitate pentru varii grupuri
minoritare și marginalizate de a lua cuvântul pe sce-
na ficțiunilor. Din păcate propriile ficțiuni sau apă-
rarea în fața ficțiunilor celorlalți generează violență
nesfîrșită, iar în ziua de azi însăși existența planetei
depinde de felul în care sapiens reușește să gestio-
neze ficțiunile care l-au propulsat pe scara evoluției.
Din nou, în cuvintele istoricului: „De la începutul
Revoluției Cognitive, Homo Sapiens a trăit așadar
într-o realitate duală. Pe de o parte, realitatea obiec-
tivă a râurilor, copacilor și leilor; iar pe de altă parte,
realitatea imaginată a zeilor, națiunilor și corporați-
ilor. În timp, realitatea imaginară a devenit tot mai
puternică, așa încât astăzi chiar supraviețuirea râu-
rilor, copacilor și leilor depinde de bunăvoința unor
entități imaginate precum Statele Unite și Google”. 37
Ficțiunile care pot coordona mase mari de oa-
meni sunt posibile datorită câtorva trăsături speci-
fice lui Homo Sapiens. Sociologul și filosoful Edgar
Morin, în Paradigma pierdută: natura umană, una
dintre cele mai sistematice și fluente cărți scrise pe
această temă, descrie cele 5 elemente care îl singula-
rizează pe Homo Sapiens. De fapt, spune Morin, este
vorba de un sapiens demens, capabil de o combinație
letală între puterea comunicațional-organizatorică și
violența programată cu ajutorul primeia, în nume-
le unui Hybris nestăvilit, o capacitate uluitoare a lui
sapiens de a folosi rațiunea în mod/în scop irațional
(spre exemplu, felul în care o economie planificată a
creșterii continue a dus la distrugerea ecosistemului
planetar).
Prima dintre trăsături este perceperea specia-
lă a timpului, adică a viitorului și conștiința morții.
Pentru că omul „percepe moartea în acest fel par-
ticular, adică nelegată de timpul prezent, ci făcând
trimitere la altceva (la o formă de supraviețuire) pu-
tem distinge prezența timpului în conștiință.” Acest
fel special de percepție, aduce cu sine „irumperea
ulei pe pânză, 80x90 cm, 2010
imaginarului” care oferă o primă formă de explicare
a moarții și trecerii de la o stare la alta. Este, am putea
spune, ficțiunea omniprezentă a oamenilor, indife-
rent de cultura sau locul din care provin. Ea a fost
re-povestiră, re-simbolizată de mii de ori de-a lungul
secolelor, ajungând până la noi în forma religiilor cu-
noscute, care, încearcă totate, să spună povestea su-
fletului care supraviețuiește corpului. Morin observă
cum conștiința obiectivă (cea care vede moarte) și
cea subiectivă (care nu o acceptă) coexistă în mod
„tulbure” la om. Astfel, el începe să producă imagini,
obiecte de cult, ritualuri și un întreg limbaj care să
îi domolească angoasa. „...pentru a înțelege imagi-
nile (care nu doar reproduc analogic unele obiecte,
ci alături de podoabe și sculpturi capătă valoare de
elemente protectoare) trebuie să înțelegem motivul
dublului. Esența dublului e atestată de umbra mobilă
care ne întovărășește, de dedublarea de sine petrecu-
tă în vis, de oglindirea chipului în apă, pe scurt de
imagine. Imaginea nu este o simplă imagine, ci ea
poartă într-însa prezența dublului ființei reprezenta-
te și permite, prin acest intermediar, să se acționeze
asupra ei: aceasta este acțiunea magică”.
Ceea ce este important să reținem de aici este fap-
tul că pentru om nu mai există, ca și pentru animale,
o lume nemediată de reprezentări (de limbaj). De la
simbolurile religioase la conceptele științifice omul
nu face decât să modeleze această mediere, fără de
care cultura, adică felul săi de a trăi, nu există. (ex-
perimentul cu copiii cu care nu vorbeste nimeni).
Cercatărorii din domeniul paleoantroloplgic s-au în-
trebat dacă limbajul articulat este sau nu un rezultat
al selecției naturale sau este doar un adaos superfluu
precum frumusețea coloritului unor aripi de fluture.
Se pare că, indivizii cu capacități comunicaționale
mai dezvoltate au avut mai mare succes în interiorul
speciei, transformând limbajul într-o trăsătură selec-
tată.
Al doilea element caracteristic lui homo sapiens
este „incertitudinea și ambiguitatea relației dintre
creier și mediu”. Spre deosebire de răspunsul instinc-
tual pe care îl are animalul în fața unei probleme,
creierul uman este capabil de a concepe o varietate
mare de răspunsuri (vedem astăzi cât de importantă
este „gândirea laterală”, adică aceea care poate desco-
peri alte căi decât cele bătătorite. Marile descoperiri
științifice au avut nevoie nu doar de cunoștințele deja
acumulate, ci și de o privire dincolo de ele. De fapt,
unele descoperiri precum cele din fizica cuantică
sau teoria relativității contrazic percepțiile noastre.
Putem presupune că și descoperirea focului a fost
un exercițiu fantastic de „gândire laterală”). „Creierul
uman pentru că are capacitatea de a elabora mai
multe răspunsuri în fața unei situații date implică
riscul erorii. Homo sapiens e condamnat la încerca-
rea prin eroare. Zona de incertitudine e întreținută și
de amestecul de imaginar și real. Datorită existenței
acestui amestec domnia lui sapiens corespunde de
fapt unei masive creșteri a erorii în sânul naturii. Ea
își face loc în relația lui sapiens cu mediul, relația cu
sine, cu celălalt, cu societatea.”
■
30
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
conexiuni
TEFAF 2020
■ Silvia Suciu
de locurile obișnuite ale artei - muzee, galerii de
artă - oferă vizibilitate operelor realizate de ar-
tiștii contemporani: „Cu BooART, vrem să ieșim
din spațiul cărărilor bătucite - adică galeriile cla-
sice - și să ne adresăm unui public și mai larg.
TEFAF va oferi o vizibilitate extraordinară unuia
De peste 30 de ani TEFAF (The European
Fine Art Fair) este considerat unul din-
tre cele mai importante târguri de artă
din Europa, alături de Art Basel. Și cu siguranță
că, pentru un profesionist din domeniul artei și
pentru colecționari, TEFAF este unul dintre lo-
curile care trebuie vizitate, oferind o experință
de 7000 de ani de artă. Printre vizitatori, sunt
nelipsiți reprezentanții marilor muzee și colecții
publice din lume (Metropolitan, Luvru, Ermitaj,
Getty Center, Rijksmuseum, Frick Collection
etc.), și colecționari celebri. Târgul se desfășoa-
ră pe două continente, în Europa, la Maastricht
(7-15 martie 2020) și în Amercica, la New York
(8-11 mai 2020).
TEFAF Maastricht 2020 a ajuns la cea de-a
33-a ediție și găzduiește 280 de galerii din 20
de țări, divizate în 8 secțiuni (TEFAF Ancient
Art, TEFAF Antiques, TEFAF Design, TEFAF
La Haute Joaillerie, TEFAF Modern, TEFAF
Paintings, TEFAF Paper și TEFAF Tribal).
Târgul oferă o platformă comercială pentru co-
munitatea artistică internațională și creează un
loc privilegiat de întâlnire între cererea și oferta
de nivel înalt din domeniul artistic. Galeriile și
instituțiile publice participante au ocazia de a se
prezenta pe ele și pe artiștii cu care lucrează și de
a-și crea o imagine de marcă.
La un astfel de târg, fiecare galerie are în
portofoliu obiecte de artă inedite, prezentate
în premieră: o tiară din diamante de peste 100
de carate (c. 1890) care i-a aparținut contro-
versatului Marchiz de Anglesey, Henry Cyril
Paget (Hancocks, Londra); „Le Livre d’heures
de Sir John Talbot” - un manuscris care a dis-
părut de pe piață în urmă cu 80 de ani (Jorn
Gunther Rare Books, Elveția); o colecție impor-
tantă de 40 de piese de arheologie orientală din
bronz, datând din secolele 3-2 înainte de Cristos
(Galerie Kevorkian, Paris); un triptic aparținând
pictorului olandez Anthonis Mor (Galeria
Nicolas Cortes, Madrid).
BootART este prezentă pentru prima dată la
TEFAF Maastricht, expunând în holul hotelului
NM Maastricht, un spațiu de trecere obligatoriu
pentru publicul care se îndreaptă către MECC,
locul de desfășurare al TEFAF. BooART nu este o
galerie de artă, ci o întreprindere care joacă rolul
de platformă între artist și spațiul public, fie că e
vorba de un hotel, o clădire de birouri, o clădire
administrativă. Aceste spații privilegiate, diferite
Pascale Christoffel
Wall Art Papers. Fotografie realizată de Pierre Georget
dintre artiștii reprezentați de BooART: Pascale
Christoffel” - a declarat Pierre Georget, repre-
zentantul BooART la TEFAF.
Pascale Christoffel (n. Bruxelles 1962) este
o artistă belgiană care prezintă la TEFAF seria
„Wall Art Papers” (Papiers d’art, Zidul cu hârtii
de artă). Această lucrare grandioasă este reali-
zată plecând de la mărirea unei părți din opera
grafică a artistei, ceea ce oferă operei un efect
tridimensional. „Wall Art Papers este prezentată
în exclusivitate și în premieră la TEFAF și este
amplasată într-un spațiu de trecere, lucru care îi
conferă o vizibilitate maximă lucrării ei. Ne aș-
teptăm la un interes sporit al vizitatorilor față de
aceasta.” (P.G.)
Parcursul lui Pascale Christoffel este extrem
de interesant: născută într-o familie de bijutieri,
s-a specializat în designul și crearea bijuteriilor
și a pietrelor prețioase. Începând cu anul 1989,
artista a simțit nevoia unei relații mai senzoriale
cu materia, iar acest moment marchează începu-
tul carierei ei artistice, prin realizarea unor lu-
crări prin tehnica colejului și folosirea pigmen-
tului. Participarea ei la targuri internaționale și
implicarea ei în numeroase proiecte (Fundația
SAMILIA, platforma ENTRE 2) i-au adus o re-
cunoaștere internațională. Pascale Chritoffel
a urmat cursuri de formare în art-terapie la
Universitatea din Lyon și a colaborat la un pro-
iect colectiv pe tema identității. Prin folosirea
picturii în ulei, Pascale a descoperit fluiditatea,
cromatica și libertatea acestei tehnici. Din 2018,
Pascale a început o colaborare cu Deutsche Bank,
constând în achiziția unor lucrări și organizarea
unor evenimente de promovare a artistei.
■
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
31
teatru
De la musique avant toute
chose
■ Adrian Țion
Vremurile s-au schimbat, lumea s-a schimbat.
Iarna nu mai e iarnă, politica e sinonimă cu
tot ce înseamnă corupție, teatrul nu mai e
teatru, ordinea e dezordine. Specificitățile tradiționa-
le s-au diluat, s-au inversat. Mergi la teatru și dai de
muzică. Se pare că, în această lume pe dos, trebuie să
mergi la operă sau la concert ca să dai de teatru. Dar
să nu exagerăm! Și sonurile (mai mult sau mai puțin
muzicale) au fost, sunt sau pot deveni... teatru, până
la urmă. N-au inventat artiștii clujeni apa caldă și nici
nu au această pretenție. Dar de cea călduță și-au legat
speranțele repertoriale. Oricum, comedia muzicală
se vinde mai bine în prezent decât orice altă struc-
tură de spectacol. Fapt e că musicalul a invadat scena
Teatrului Național din Cluj în ultimul timp. E o evi-
dență ce nu poate fi tăgăduită. Numai în luna martie
a acestui an sunt programate șase spectacole-con-
cert. E bine, e rău ? Se pare că acest gen de spectacol
a prins la marele public și producțiile gen Broadway
se înmulțesc de la o stagiune la alta. Vântul globali-
zării suflă cu sârg și peste scândura scenei. Dacă-i un
brand internațional, de ce să ne ferim de el? Și apoi,
moda s-a diversificat și ea. Nu mai vine de la Paris, ci
de la toți inovatorii care au ceva de spus în artă.
Ultima inovație locală în acest sens este Ubu în
concert. Așadar, după Sânziana și Pepelea, Chiritza în
concert și Svejk în concert, iată-l și pe Domnul Ubu
în magnificența unui concert, iată-l cântat, dansat,
parodiat, după ce o tentativă mai veche a lui Tompa
Gabor a avut deja loc în 2015 cu acel UbuZdup! cu
Marian Râlea în rol principal. Este nucleul de la care
s-a pornit. Despre cel inițial nici nu mai vorbim, prin
câte transfigurări a trecut; dar tocmai aceste reverbe-
rații tematice atestă forța și importanța acestui miez
tematic numit „Universul Ubu”. Coronamentul per-
sonajului a dobândit o altă circumferință în cursul
adaptărilor, multe la număr. Acum, regizorul clujean
a reluat subiectul din spectacolul amintit, dându-i
o altă dimensiune scenică și un nou dinamism cu
Adrian Cucu în fruntea distribuției. Și, desigur, a
pompat mai multă muzică pe toată durata reprezen-
tației, concepută de Ada Milea, mereu inspirată în
ceea ce face, secondată de Anca Hanu, în ascensiune
compozițională și vocală evidente. În ansamblu, mu-
zica e tânguios-veseloasă, cu extinderi spre scheci,
manelism persiflat sau scherzo, combinații de un
manierism ce se vrea rafinat.
S-ar putea face paralele între Ubu cel vechi și cel
nou, dar nu cred că asta contează. De fapt, Alfred
Jarry e atât de împuținat încât nu mai apare pe scenă
nici în postură de creator hibrid al unei lumi absur-
de, supradimensionată în spațiu și timp. În schimb,
spiritul scriitorului francez explodează literalmente
în tirade neobosite, nostime și grotești de parodiere
intensivă. Totul se parodiază în stil Jarry: ubicuitatea
personajelor, prezente în plan real și fantastic, cri-
mele și demența, ridicolul și sensibilitățile, idilismul
și terorismul, armata și închisoarea, realitatea lumii
bolnave, legislația și neghiobia, puterea și prostia.
Se parodiază hiturile în engleză și manelele, se pa-
rodiază „lalelele și perdelele”, se parodiază parodia la
urma urmei! Întreg ansamblul construcției scenice
se hrănește din acest miez jarryst al persiflării acide,
exploatat la sânge, extins la paroxismul ludicului.
În lipsa acestei unități tematice și vizionare, în lipsa
acestui cinism de o cruzime sticloasă, demersul ar
putea fi suspectat de jalnice însăilări comediogra-
fice, amuzante, antrenante și cam atât. Viziunea de
concepție, extinsă, împrumutată din rebelul Jarry, îi
dă unitate și credibilitate, ritmicitate și copleșitoare
coerență în joc.
Aportul actorilor nu e mai puțin copleșitor.
Adrian Cucu, răsfățatul publicului clujean, creează
un Ubu gonflat după cerință și excelează în cuplete
de un comic irezistibil, alături de Anca Hanu, ubu-
esca lui consoartă, nu mai puțin gonflată, punând
în evidență calitățile ei de primadonă. În mare par-
te distribuția din Ubuzdup! se regăsește și în această
montare, de fapt un remake îmbogățit muzical după
spectacolul din 2015, la fel de spumos și atractiv. Nu
are sens să discutăm ce s-a introdus nou, ce s-a mo-
dificat și ce a rămas. Distrând publicul, actorii s-au
distrat ei înșiși cu mare plăcere. Numele personajelor
au fost și ele simplificate. Sânziana Tarța a reapărut în
rolul Cântăreței, evoluând dezinvolt alături de Radu
Dogaru în rolul Ofițerului, înzestrat cu o voce puter-
nică. Purtând nume ilare, „cetățenii” participanți la
degringolada valorilor sociale și morale au dat cu-
loare și șarm aparițiilor în Fratele Trombon (Miron
Maxim), Fratele Beton (Cătălin Herlo), Fratele Cajon
(Cristian Rigman), Fratele Kaki (Mihnea Blidariu),
Fratele Căpățână (Dan Chiorean). De menționat
Paradoxe teatrale
■ Claudiu Groza
Crazy Grass
Excelent organizat și găzduit de Teatrul
Maghiar de Stat din Cluj spre finalul anului
trecut, UTEfest - Festivalul Uniunii Teatrelor
din Europa (ajuns la a 18-a ediție) mi-a dat senzația
unui paradoxal mixaj între căutarea cu orice preț a
„originalității” în montările pe texte clasice și opți-
unile excentrice pe texte moderne. N-am asistat la
toate reprezentațiile - nu doar din lipsă de timp ci și,
trebuie să recunosc, dintr-o anumită mefiență față
de unele opțiuni dramaturgice.
Moartea lui Danton de Georg Buchner - spectacol
pe care am ținut să-l văd din interes pentru activitatea
regizorului Nuno Cardoso - a fost prima ilustrare a
aserțiunii de mai sus. Producția Teatrului Național
„Săo Joâo” din Porto pleacă de la un text care se
dovedește, din păcate, foarte datat, ba chiar prăfuit
de-a binelea, cu o exaltare romantic-declamativă
„căpățâna” extrem de reușită a actorului, purtată în
mod sinistru după el dintr-o parte în alta a scenei. În
postură de etern debusolat apare turistul englez în in-
terpretarea lui Cornel Răileanu. Un mini-cor, parodi-
at și el, amplifică atmosfera oniric-ilară prin prestația
„franțuzoaicelor” interpretate de Adriana Băilescu,
Elena Ivanca, Irina Wintze și Angelica Nicoară. O
prezență mai puțin motivată, dar integrată în „fau-
na” decrepită adusă pe scenă este Marchizul de Sade
interpretat de Ioan Negrea, nedesprins de biciul lui
dătător de fiori. Mișcarea scenică a fost asigurată
de Andrea Gavriliu, subtil inventivă. Scenografia și
costumele au fost concepute de Carmecita Brojboiu
și Alexandra Constantin, accentuând integrarea în-
tr-un cadru de circ dansant.
Spectacolul se desfășoară într-un ritm susținut,
fără respiro, o solicitare nu tocmai ușoară pentru ac-
tori. Ei cântă și dansează tot timpul, vădit cuprinși
de bucuria jocului epuizant, s-o recunoaștem des-
chis. Cu toate acestea, în finalul de la premieră, au
făcut două sau chiar trei bis-uri, întrucât spectatorii
nu s-au mai putut literalmente despărți de ei. După
ce vezi această recentă creație a lui Tompa Gabor și
a Adei Milea, nici nu știi cum să spui mai bine: De
la musique avant toute chose sau De la parodie avant
toute chose?
■
de idealuri și „pilde” care devine azi cvasi-ridicolă,
ori cel puțin artificială, deci neconvingătoare. Și, în
ciuda intențiilor clamate de Cardoso la discuția de
după spectacol, montarea n-a reușit să se sustragă
unei ofilite calofilii ca să atingă măcar în treacăt
temperatura extremei actualități.
Am asistat deci la o reprezentație uscată, cu
dinamică forțată (prin permanenta agitație a
protagoniștilor, dublată de rotirea unor imense
ventilatoare de fundal), cu interacțiuni exterioare,
costumație hibrid-confuză (contemporană dar și de
epocă) și o aparență permanentă de „jucat”, de poză.
Dacă asta a fost concepția regizorală, de a pune
convulsia revoluției într-o grilă atât de șarjată, de a
o parodia, cred că nu voi ști niciodată. Asta pentru
simplul motiv că hermeneutica lui Cardoso nu m-a
lămurit. Astfel că Danton-ul său a părut doar un text
canonic introdus cu caznă în rama „reinterpretării
originale”. Cred că alegerea unui alt text, pur și
simplu, era suficientă.
O tentativă de a da un anume „nerv”
contemporan unui text clasic a avut Michal
Docekal cu Romeo și Julieta lui Shakespeare
(Teatrul Municipal Praga). Spectacolul este
montat cu elemente goth/rock, într-un decor
neutru, cu ziduri și platforme, costume casual,
muzică (foarte bună, de altfel) special compusă, și
jucat cu bune secvențe de grup, energice, ritmate,
de actori predilect foarte tineri, cu o ținută de
32
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
scenă impresionantă. Toate premisele, s-ar spune,
pentru o reușită.
Dar... Atuurile spectacolului au fost subminate
de stridențe și stângăcii. Regizorul n-a operat
decupaje în text, astfel că reprezentația pare
interminabilă (3 ore). Tempo-ul este cam monoton,
fără climaxuri, iar finalul cade din păcate în rizibil
prin convenționalismul său. Interpretarea este foarte
convingătoare în unele secvențe, alteori însă capătă
o notă îngălată ori chiar în prag de ridicol prin lipsa
de calibraj a regiei. În ansamblu, un spectacol care
ar fi avut mult mai multă forță dacă actualizarea sa
ar fi fost mai bine asumată. Regizoral, strictamente,
pentru că actoria, muzica, scenografia s-au articulat
profesionist.
În răspăr cu tendința mai sus pomenită s-a situat
Furtuna de Shakespeare, înscenată de Gabor Tompa
la Teatrul Național din Cluj. Regizorul pare să fi ajuns
în ultima vreme la un reviriment al hermeneuticii
ludice care l-a consacrat acum 2-3 decenii. După un
Iona montat la „Nottara” într-o abordare neașteptată
pentru textul sorescian, Furtuna are un suflu ghiduș
fermecător. Evident, textul ca atare permite și
înlesnește o astfel de lectură, dar cu finețea sa de
interpretare regizorală, Tompa deturnează subtil
o cheie de semnificație cutumiară, făcând din
demiurgicul Prospero - cel aflat dincolo de lume
și de patimile lumești, jucându-se pentru a-și exersa
virtuozitatea magică - un ins ce-și râvnește, de fapt,
omenescul. Or, astfel, este pusă în chestionare tocmai
ecuația filosofică a „testamentului” shakespearian,
descifrată de-a lungul timpului de specialiști ca o
celebrare a înțelepciunii aflate deasupra mundanului.
Firește, ludicul este cel mai pregnant palier al
Furtunii. Un demiurg la joacă este Prospero (jucat
de Marcel Iureș cu un soi de calină moliciune, cu
un calm al înțelepciunii, s-ar putea spune, pe care
datele personajului îl girează). Un duh poznaș fără
astâmpăr și nu neapărat ascultător - adică plin
de personalitate - e Ariel (jucat cu o agerime și o
prezență scenică impecabile de Anca Hanu, într-un
rol de anduranță, desfășurat pe planuri multiple), în
timp ce reversul negativ e reprezentat de gălăgios-
agresivul Caliban (interpretat de Cristian Grosu cu
o gimnastică agilitate, dublată de o convingătoare
asumare caracterială a eroului, deși cu mici tendințe
de șarjă, pe alocuri).
Un cuplu contrapunctic prin inocență și echilibru
e alcătuit de Miranda și Ferdinand - Sânziana
Tarța și Matei Rotaru au conturat cu prospețime și
șarm doi eroi pentru care ludicul echivalează cu o
descoperire a lumii.
Un alt cuplu, pentru care joaca e deja viciu, s-ar
putea spune, e cel al lui Stephano și Trinculo -
întruchipați de Radu Lărgeanu și Adrian Cucu cu
o risipă de detalii caracteriale care provoacă mereu
hohote de râs, de la ținute la gesturi și gaguri. Cei
doi actori au format un duo memorabil, cu același
aplomb și uluitor efect precum marile cupluri de
comici din cinema.
Nu mai puțin atenți în definirea personajelor
prin ticuri, gesturi, posturi, cu același tonus poznaș,
au fost - jucând convingător și miezos - Ioan Isaiu
(Alonso), Petre Băcioiu (Gonzalo), Cătălin Herlo
(Antonio), Mihai-Florian Nițu (Sebastian), Dan
Chiorean (Adrian), Ruslan Bârlea (Francisco/
Căpitanul). Dimensiunea magică - solară
ori tenebroasă - a intrigii a fost completată de
incantațiile lui Iris (Elena Ivanca), Juno (Angelica
Nicoară) și Ceres (Romina Merei) și de imprecațiile
vrăjitoarei Sycorax (Miriam Cuibus, într-un rol mic,
dar plin de culoare).
Impactul și universul spectacolului au fost
articulate ingenios de decorul eficient și costumele
spectaculoase ale Carmencitei Brojoboiu, adjuvate
de un video-design inspirat, zic eu (deși un pic
descriptiv-tautologic, uneori, dar asigurând cert
dinamica scenică) al lui Radu Daniel. Muzica
splendidă - de ascultat - a lui Lucian Ban și coregrafia
Melindei Jakab au potențat tempoul poveștii.
Furtuna este un spectacol de mare public,
incontestabil. Aparent, copleșitoarea sa dimensiune
ludică ar putea obtura alte zone de semnificație,
reducând montarea lui Tompa la nivelul unei
agreabil-clasice înscenări de „casă”. De fapt, însă,
avem de-a face cu o lectură extrem de atentă, de
riguroasă și focalizată pe sensurile piesei. Iar cui are
răbdare și răzbate dincolo de primul orizont, nucleul
metafizic al intrigii și voluta semantică regizorală i se
vor dezvălui savuros. Căci Furtuna e un spectacol și
pentru mâncăcioși, și pentru degustători.
În zona opțiunilor dramaturgice excentrice - și
inspirate - s-au plasat două producții pe care le-am
văzut în UTEfest.
Opțiunea bulgarilor de la Teatrul-Laborator
„Sfumato” din Sofia pentru proza lui Iordan
Radicikov mi-a atras atenția nu doar pentru că le
cunosc căutările artistice, ci și pentru literatura
splendidă a lui Radicikov, un fel de Sorescu bulgar,
cu același spirit hâtru-amărui (vă recomand volumul
Desene pe stânci, tradus în română, dar nu singurul).
Crazy Grass este un melanj de povestiri/întâmplări
din viața unei comunități rurale izolate din Bulgaria
de azi, cu toate trăsăturile specifice: superstițiile
colective locale (morții satului care bântuie încă
prin case), raportul complex al ierarhiei neoficiale,
cu gospodari versus sărantoci, cu idiotul satului, cu
bârfe și intrigi țesute de femei, cu povești de dragoste
și confruntări juvenile cu substrat erotic, cu acea
batjocură comunitară familial-neiertătoare pe care o
remarcă și literatura noastră în spațiul rural.
Doar că această comunitate își trăiește ultimele
zile în coconul său izolat-protector, urmând să
fie dislocată din cauza barajului în construcție.
Astfel că toate evenimentele sătești devin
momente celebrativ-tânguitoare, un fel de bocet
comunitar pentru viața care se duce, chiar dacă
nu se sfârșește. Nu e un bocet neapărat trist, cât
conștient.
BabyBlues fără șură
■ Alexandru Jurcan
Spectatorii ardeleni și lumea teatrală cunosc
bine proiectul Cultură’n șură, fructificat în
fiecare an de cei implicați: Victor Olăhuț,
Florentina Năstase, Flavius Lucăcel. Iată că în de-
cembrie anul trecut regizorul Olăhuț m-a sunat
și m-a invitat la Turda să văd un spectacol itine-
rant: BabyBlues, pe care l-a montat după propriul
scenariu-document. Joacă impecabil trei actrițe:
Florentina Năstase, Lavinia Cosma, Ana Turos.
Ele... devin toate personajele, servind cu brio le-
gitimitatea comentariului. Cântă și monologhea-
ză, fără să uite de stringența temei propuse: condi-
ția femeii, fețele maternității, depresia post-natală
(care afectează o mamă din șapte). Căsnicii eșua-
te, copii abandonați, babe băgăcioase, funcționari,
mătuși diverse - totul într-o radiografie socială
situată spre râsu-’plânsu’. Se persiflează echilibrat,
focalizând adesea, cu umor calibrat.
Victor Olăhuț nu se dezminte, alegând un de-
cor minimalist - scaune, o masă, un metronom
(extrem de funcțional, care creează suspans). Cele
Regizoarea Margarita Mladenova a construit
un spectacol pe o structură foarte simplă - cu atât
mai pregnantă -, punând accentul de semnificație
pe interpreți și pe interacțiunea lor colectivă. O
scenografie alcătuită din elemente minimale - capre
de lemn, obiecte rustice - și din costume simple,
cu cromatică estompată, ca și muzica fantasmatică
și coregrafia cu mișcări lente și ample completează
universul spectacolului, cu paliere realiste și
suprarealiste impresionante. Aparent, Mladenova
face un spectacol etno, dar nu e deloc așa. Este,
mai degrabă, un soi de ficțiune documentară, cu
impecabilă articulare estetică și o bine marcată
amprentă de cercetare teatrală. Dar, totodată, un
spectacol foarte accesibil și convingător prin firescul
său.
În fine, un experiment ce merită comentat
prin spectaculoasa anduranță actoricească a fost
Eu, Fabre, creat de Klim Kozinski la Stanislavski
Electrotheatre din Moscova. Spectacolul pleacă
de la două texte - Sunt sânge și Eu sunt o vacă
- scrise de Jan Fabre, unul dintre cei mai greu
caracterizabili oameni de teatru contemporani. În
siajul avangardiștilor de la începutul secolului 20,
artistul belgian compune monoloage care sondează/
destructurează/reconfigurează elemente ale
realității. Sunt un fel de poeme scrâșnite, obsesive,
psihotice aproape.
Exact spiritul textelor a fost accentuat de Kozinski,
care și-a pus cei doi actori - Anton Kostocikin și
Irina Savițkova - să recite monoloagele performând
concomitent o adevărată demonstrație de forță fizică.
Impecabila interpretare a impresionat mai mult
decât bizarele texte, nu lipsite totuși de un anume
tâlc. Am apreciat însă spectacolul lui Kozinski strict
ca un experiment teatral, miza sa fiind doar estetică
(cu tot cu stridența asumată).
Comentariul meu acoperă, evident, doar o
parte din producțiile jucate la Cluj. Semnificativ
mi s-a părut însă că, chiar și din această feliuță
de program, se pot recunoaște tendințele
momentului teatral european. Iar în context,
o spun foarte convins, teatrul românesc are o
dinamică deloc de neglijat.
■
trei actrițe au însuflețit sala studio din Turda, timp
de o oră și douăzeci de minute. Scena cu babele a
stârnit un umor spontan, revigorant. Un specta-
col necesar, dinamic, ancorat în imediata realita-
te, care mizează, desigur, pe empatia spontană a
spectatorilor.
N.red.: Asociația Cultură’n șură a fost nomi-
nalizată anul acesta la Premiile Administrației
Fondului Cultural Național (AFCN).
■
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
33
arte
Yonggu Shin
Evadare din deșertul de fier
al orașului
■ Diana Cozma
„Am construit un turn
de-a lungul întregii mele vieți.
Am fost orbit de soare
și mi-am pierdut o aripă.
Când am crezut
că mai am o ultimă șansă,
turnul mi-a devenit cușcă.
Tu, cealaltă aripă a mea,
unde ești, unde mă aștepți?
În clipa în care m-am pierdut pe mine însumi,
mi-am pierdut și a doua aripă.
Mă întreb, oare aripa
să fie prizonieră în mintea mea?
Mintea mea este cușca mea.”
Yonggu Shin
Yonggu Shin (n. 22 decembrie 1971,
Geochang, Coreea de Sud), performer, artist
grafic, fotograf, pedagog, participă cu lucrări
în expoziții și prezintă performance-uri în peste 30
de țări. Amintesc câteva dintre expozițiile persona-
le: The Cycle (1998), Dream (2000), Go Against the
Wind (2003), Threading the Labyrinth (expoziție și
performance, 2005), String (expoziție și performan-
ce, 2008), Assemble the Pieces of a Dream (expoziție
și performance, 2014/2019). Totodată, beneficiază
de rezidențe în Austria, Mongolia, Norvegia, Samtan
Art Mine Jeongseon, Coreea de Sud, Iran. De aseme-
nea, participă în expoziții de grup și prezintă perfor-
mance-uri precum: Opening Performance British
Museum, Londra, Anglia, 2007; Bergen Arts Council
Gallery 3.14, Norvegia, 2012; Munich Olympic Park,
Germania, 2013; Budapest Mom Theatre, Ungaria,
2013; Biennial Pyeongchang, Coreea de Sud, 2013;
Opening Performance, Pohang Steel Art Festival,
Coreea de Sud, 2013; TEAF, Ulsan, Coreea de Sud,
2013; Performance Festival Berlin, Germania, 2013;
Sarajevo Winter Festival, opening performance &
installation, 1997-2014; Opening Performance of
Cerveira International Art Biennial, Portugalia,
2018; participă în festivaluri și expoziții în India,
China, Olanda, Franța, Turcia, Austria, Australia,
Spania, Italia. Și lista continuă. Pentru prima oară
în România, Cluj-Napoca, la invitația lui Ovidiu
Petca, Yonggu Shin susține un performance în ca-
drul vernisajului Expoziției Internaționale de Grafică
Tribuna Graphic 2019 în care este prezent cu lucra-
rea Vis (artă digitală, 2019), eveniment care a avut loc
în 11 decembrie 2019 și a fost organizat de Consiliul
Județean Cluj, Revista de Cultură Tribuna, Muzeul
de Artă Cluj-Napoca în colaborare cu Fundația
Culturală Bienala Internațională de Grafică Cluj.
Performance art, o formă relativ nouă, adesea,
răstoarnă, rearanjează sau neagă formulele teatrale.
Performerul își etalează corpul astfel încât nu există
nicio posibilitate de identificare a acestuia cu vreun
personaj. Uneori, acest proces al înstrăinării este po-
tențat prin plasarea performerului în spații non-tea-
trale sau printr-o reconfigurare corporală prin mij-
loace tehnologice. Din perspectivă istorică, elemente
de performance art pot fi identificate în activitățile și
manifestele futuriste, dadaiste, suprarealiste, chiar în
music hall și vodevil. Printre sursele sale, spre exemplu,
în Statele Unite, după cel de-al doilea război mondial,
sunt incluse Mișcarea Beat, spectacolul de jazz, mu-
zica lui John Cage, dansul modern non-narativ al lui
Merce Cunningham, action painting (Jackson Pollock),
colajul și „ready-mades” (Robert Rauschenberg), pop
art (Andy Warhol) și Happening-urile din anii ’50-’60.
În ultimele trei decenii ale secolului XX, sub influen-
ța postmodernismului, performance art s-a situat în
opoziție cu teatrul modernist bazat pe un text scris.
De la un spațiu gol locuit de un performer și de câ-
teva obiecte (Coco Fusco, Guillermo Gomez-Pena,
Spalding Gray, Karen Finley) la un teatru al corpurilor
în mișcare, mixajului audio (Laurie Anderson, Robert
Lepage), performance art apelează la o paletă colorată
a mijloacelor de expresie (Postlewait and Davis 2003:
25-26).
Yonggu Shin debutează ca performance artist în
1991 și își amintește, cu drag, de performance-urile
de la British Museum, de la Sarajevo Winter Festival,
în vreme de război, de performance-urile prezentate
în spații naturale. De pildă, în Torino, Italia, a perfor-
mat desculț, în zăpadă. Performance-urile sale, Skein
of the Maze, String Variation, Gathering Fragments
of Dreams, bazate pe miturile antice grecești ale lui
Tezeu, Sisif, Icar, dezvăluie aspecte ale existenței uma-
ne aflate la confluența dintre arhaic și actual, trecut și
prezent, un tablou vivant în care performerul își fo-
losește corpul ca instrument și subiect al obiectivării
(Kho Chung-Hwan). În Skein of the Maze, observă
criticul de artă Kho Chung-Hwan, performerul cre-
ează lumea ca un labirint în care însă spectatorii sunt
mai degrabă dornici să zăbovească decât să găsească
ieșirea. În String Variation, performerul vede în Sisif
pe cel care are posibilitatea de a dobândi cunoaștere
prin repetiție. Repetiția este privită ca un mijloc de
comunicare cu cele invizibile, cu ceea ce este dincolo
de noi.
Într-un timp al invaziei tehnologice, Yonggu Shin
ne propune o (re)întoarcere la natură. Performerul
stabilește relații până la contopire cu elementele
naturii, apă, aer, pământ, ploaie, ninsoare. În per-
formance-urile sale, creează imagini ale omului-pa-
săre, omului-fluture, omului-copac, omului-floare.
Mișcările expresive ale corpului său țes imagini într-o
curgere continuă care spun o poveste, uneori, des-
pre pierderea individului în labirint, uneori, despre
zborul frânt, alteori, despre truda zilnică lipsită de
sens. Căci mulți dintre noi trăim în orașe, metropo-
le, mare parte a vieții o petrecem în mașini, avioane,
într-o goană neîntreruptă pentru a ne atinge scopu-
rile, și, astfel, ajungem să uităm de natură. Din când
în când, punem la cale câte un picnic în pădure, pe
malul unui râu, sau, în vacanțe, mergem la mare, dar
acestea sunt momente în care, îndeobște, nu reflec-
tăm asupra legăturii simbiotice cu elementele naturii.
În acest sens, l-am întrebat pe Yonggu Shin ce crede
că se întâmplă cu fiecare dintre noi în clipa în care re-
descoperim legătura noastră organică, profundă cu
natura. Yonggu Shin: „Trăim în orașe, însă ciclurile
naturale, clima, aerul, apa sunt într-o strânsă legătură
cu noi. De aceea natura și ființele umane nu există ca
entități separate. Dimpotrivă, coexistența și influența
lor reciprocă ar trebui să constituie o temă de medi-
tație constantă.” Într-adevăr, o meditație constantă, și
nu conjuncturală.
Uneori, când creează senzația că s-ar afla în cău-
tarea unor răspunsuri esențiale la dilema existenței
ființei în univers, corpul performerului intră într-un
soi de imobilitate încărcată de multiple înțelesuri.
Dincolo de miturile antice grecești, performan-
ce-urile sale spun o poveste a așteptării. Așteptăm.
Pe cine așteptăm? Ce anume așteptăm? Așteptăm să
fim salvați de condiția de ființe pierdute în deșertul
de fier al orașelor? De însingurare? Alienare? Îl în-
treb pe Yonggu Shin dacă prin arta sa își propune să
releve posibilități pe care nu le bănuim, dar care ating
acea parte din noi (Barba 2012) care doare și așteaptă
să fie vindecată. Yonggu Shin: „Concep un perfor-
mance cu ideea de a picta în spațiu. Anumite prezen-
țe precum florile, fluturii, aripile reprezintă simboluri
importante în performance-urile mele care dezvălu-
ie pasiune, dorință de viață, speranță, o paletă intens
colorată a emoțiilor umane. De asemenea, fiind atras
de mitologia greacă, propun reinterpretări ale unor
situații arhetipale. Munca mea constă în a înnoda
legături între oameni, între ființa umană și natură.”
Ceea ce noi, astăzi, am pierdut în mare parte este ca-
pacitatea de a ne emoționa. Am ajuns total absorbiți
de ticluirea unor modalități specifice de colmatare a
unor felii de realitate sau de suprapunere a unor rea-
lități false peste realitatea ca atare. Într-un sens, „nou-
tatea” pe care o aduce contemporaneitatea constă în
dezgroparea trecutului cu scopul de a identifica acele
mijloace care servesc în falsificarea realității. Ne în-
vârtim, așadar, într-un etern cerc vicios al gândurilor
mici centrate pe satisfacerea scopurilor personale.
Am ajuns să pierdem unul dintre cele mai frumoase
daruri pe care le primim la naștere, acela de a fi copiii
frumoși ai naturii, de a înfrumuseța neîntrerupt lo-
cul omului pe pământ, de a ne reconecta/conecta la
sursele primare ale vieții. Singurul dat care ne-a mai
rămas să fie acela de a aștepta pentru a fi salvați de
noi înșine?
În acest context al intereselor individului pentru
veșnica lui bunăstare, prezența lui Yonggu Shin, ra-
diind deopotrivă vulnerabilitate și forță, relevă atât
pace interioară, serenitate, concentrare desăvârșită,
sălășluire în adâncurile propriilor sale lumi lăuntrice
cât și putere indestructibilă, voință constantă de a ne
reaminti că avem datoria de a respecta cea mai fra-
gilă și minusculă ființă, tot ceea ce este așa cum este,
deoarece este parte din viața noastră. Artistul își pro-
pune să exprime prin poveștile sale bucuria, suferința,
plăcerea vieții și nu să dea glas unei critici sociale sau
să își prezinte perspectivele politice și religioase și ast-
fel munca sa se adresează ființei umane dincolo de
granițe lingvistice și geografice dezvăluind esențe ale
ființării omului în lume. Totodată, dezvăluie aspecte
ale existenței care nu pot fi elucidate cu instrumentar
științific, prin arta lui relevând niveluri ale realității la
care nu putem accede pe cale rațională. În acest sens,
performance-urile sale fac trimitere la teatrul sacru
văzut de Peter Brook ca o manifestare a invizibilului
în vizibil, căci scena/spațiul de joc reprezintă un loc
unde invizibilul poate să apară; cea mai mare parte a
existenței scapă înțelegerii noastre; una dintre cele mai
riguroase interpretări asupra artelor se referă la faptul
că acestea vorbesc despre modele pe care noi devenim
capabili să le identificăm abia când se manifestă ca
ritmuri sau forme; teatrul este ultimul forum în care
se mai pune încă problema idealismului: numeroși
spectatori din întreaga lume vor afirma din proprie
experiență că au zărit fața invizibilului prin interme-
diul unei experiențe teatrale care a trecut dincolo de
experiența lor de viață (Brook 1997: 20).
34
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
Munca lui Shin este un proces de capturare a rare-
lor momente când ființele se deschid și relevă înțelesuri
ascunse; o curgere a imaginilor atât de liniștită încât
timpul pare să se fi oprit, generând clipe dramatice de
aflare a adevăratului-sine (Kho Chung-Hwan).
În performance-ul prezentat la Muzeul de Artă
din Cluj-Napoca, Yonggu Shin, îmbrăcat într-o ha-
ină lungă de culoare vișinie, cu mâneci supradimen-
sionate, purtând pe cap o pagodă tricotată, cu fața
machiată în alb, se află, la început, într-o poziție de
meditație, în genunchi, ținând în brațe o aripă, ele-
ment care se regăsește și în alte performance-uri, iar
lângă el tronează pe un covoraș viu colorat, de formă
circulară, o imensă floare alb-roșie. Un covor lung și
subțire, țesut din fire colorate, roșu, portocaliu, gal-
ben, albastru, întins de-a lungul a trei săli, reprezintă
drumul vieții. Un drum care nu începe cu o naștere
și nu se termină în moarte, ci surprinde, dintr-un în-
ceput, ființa umană aflată într-un moment de cum-
pănă, în urma unui zbor eșuat, într-o atitudine de
reflecție profundă asupra condiției umane, supusă
mereu coborâșurilor, dar și urcușurilor, căci perfor-
merul se înalță și, în pași ușori, purtându-și aripa pe
umăr ca pe o povară, își continuă drumul. Și această
continuare transcende eșecul lui Icar și se transformă
într-o voință neclintită de a deșira firul vieții până la
capăt. Dorința de a zbura nu poate fi zăgăzuită. Este
ca și cum performerul ne-ar șopti să nu ne curmăm
singuri firul vieții, ci, chiar și cu visele mutilate, să
încercăm să vedem frumosul, să deslușim misterul
existenței. Cu gesturi maiestuoase, așază aripa pe co-
vor și se îndreaptă spre ghemul din fir portocaliu pe
care îl deșiră și cu care face legătura dintre spectatori.
Apoi țese firele creând o rețea invizibilă. Suntem toți
conectați, formăm o minte colectivă sau o conștiin-
ță comună și deși firul de legătură dintre noi toți, la
finalul momentului, este luat înapoi de performer și
înfășurat pe ghem, între noi, spectatorii, s-au creat
deja legături care nu pot fi distruse sau anulate. Un
act al deșirării și înfășurării firului vieții. În final,
performerul ne oferă petale de flori, gest urmat de o
rotire șamanică menită să ne reamintească de ciclul
vieții, de naștere-moarte-renaștere, transformare/de-
venire, eternă reînnoire. Performance-ul, deopotrivă
pictură și poezie în spațiu, îndeamnă concomitent la
introspecție și relaționare cu celălalt/ceilalți.
„A țese firul vieții
e a călători prin viața mea.
Rostogolesc ghemul dorinței
fără să mă opresc
și urc precum Sisif pe-o culme.
Frustrare, îți întâlnesc mereu deplinul întuneric.
Și-atunci, ascult sunetul din lăuntrul meu.
Un curcubeu răsare în inima mea.
Pornesc din nou a căuta
speranța vieții.”
Yonggu Shin
Apariția lui Yonggu Shin, fragilă, vulnerabilă, este
proiectată, adesea, în spații naturale imense, pusti-
etăți străbătute de o singură ființă umană, asemeni
unei umbre călătoare, ținuturi care par a fi în pra-
gul sfârșitului, și în care performerul plantează flori
uriașe în tentativa de a le reînsufleți. Însă acest gol
din afară își are dublul în golul dinăuntrul ființei.
Semnificativ, în acest sens, este Road Movie bazat pe
mitul lui Sisif. Filmul începe cu imaginea unui cer
plumburiu. O mare întunecată și înspumată udă țăr-
mul de un nisip mâlos. Artistul, învăluit într-o haină
lungă și roșie pe care sunt prinse flori gălbui, e într-o
atitudine de meditație sau visare. Stă în picioare, cu
brațele întinse, și cu ochii închiși, într-un gest de dă-
ruire sau de sacrificiu. Pe urmă, începe un dans în
care mișcările sugerează o mângâiere a pământului,
ca și cum i-ar alina suferința sau ca și cum și-ar cere
iertare pământului pentru suferința lui. Precum Sisif,
condamnat să repete munca zadarnică de a împinge
o stâncă în timp ce urca un deal, iar odată ajuns în
vârf de a privi neputincios cum stânca se rostogo-
lește la vale și de a relua aceeași muncă la nesfârșit,
performerul împinge un ghem uriaș de fire. Rotește
ghemul, cu mișcări lente, pe pământul mlăștinos.
Ajuns pe culmea cu iarbă înaltă și uscată se oprește
și, spre deosebire de Sisif, mulțumește cerului pen-
tru încă o zi de muncă împlinită, după care începe
din nou să rotească ghemul printre ierburile înalte.
În timp ce imaginea e scăldată în lumina caldă a soa-
relui în amurg, chipul performerului e inundat de
fericire. Mângâie încetișor ghemul și îl rotește înapoi
spre mare. Își deapănă firul vieții, repetând lucrarea
care i-a fost dată pe pământ, aceea de a se mișca pe
sine însuși și astfel de a se mișca în propria viață. Și
chiar dacă lumina devine iarăși cenușie, ca la începu-
tul filmului, acum se știe, că la capătul zilei, lumina
soarelui se va pogorî asupra călătorului care își duce
povara. Munca va căpăta sens, repetiția va căpăta
sens. Filmul este un exemplu pentru modul în care
Yonggu Shin reinterpretează un mit antic grec.
A crea, pentru mine, înseamnă a privi lumea din
adâncurile ființei mele. Cu pasiune și speranță reîn-
noite, încep să scormonesc printre visele mele. În fața
ochilor răsar mii de fragmente din mii de imagini (...).
Vizualizez o temă pornind de la aceste fragmente și
mă gândesc cum, care ar fi cel mai bun procedeu de
a crea un performance simplu, dar care să conțină o
multitudine de înțelesuri. Imaginile și temele pe care
Apel la filme românești
A spune o poveste în maxim 4 minute
este provocarea lansată în fiecare an
de Institutul Francez, în cadrul com-
petiției românești a Festivalului de foarte
scurt metraj Tres Court.
Născut la Paris și difuzat între 5 și 14 iunie
în România de Institutul Francez, Festivalul
Tres Court prezintă peste 100 de filme de
maxim 4 minute grupate într-o competiție
internațională, o competiție românească, o
selecție pentru copii, o selecție feminină și
feministă și o selecție de filme foarte scurte
franțuzești.
De la ficțiune la documentar, animație sau
clip, toate genurile de film pot fi explorate.
Regizori profesioniști sau amatori, studenți
în cinematografie sau pasionați de film sunt
invitați să participe, să experimenteze, să sur-
prindă și să seducă... Patru minute sunt puse
în mâinile lor pentru a profita de acest fes-
tival curios să descopere talentele de mâine!
În luna aprilie, un juriu format din specia-
liști ai audiovizualului, membri ai rețelei cul-
turale francofone și parteneri va selecționa în
jur de 20 de filme românești care vor alcătui
selecția Around the Tres Court Romania 2020.
Aceasta va fi proiectată în perioada 5 - 14 iu-
nie 2020 în 20 de orașe participante la festival
și va fi supusă votului spectatorilor din toată
țara.
Filmele românești selecționate se vor între-
ce pentru marele premiu, decis de juriul fes-
tivalului și pentru premiul publicului, decis
le identific pornesc dinspre vise, parcurg un proces al
căutării și revin sub noi forme. Pentru a realiza aceste
forme, trebuie să aflu ceea ce nu este important pentru
alții, să dau înțeles neînțelesului (Yonggu Shin). Îmi
vine în minte un exemplu elocvent pentru legătura
profundă dintre creator și visele lui, și anume visul
lui Harold Pinter referitor la piesa lui Îngrijitorul care
„se sfârșește cu imaginea casei care arde, se prăbu-
șește” (Teampău 2015: 82), imagine-gând care tra-
versează întreaga piesă. Frânturi de vise contribuie și
la crearea imaginilor lui Yonggu Shin determinând
spectatorul să își schimbe perspectiva de raportare
la propria sa existență, deschizând ușa camerei sale
interioare locuită de vise și posibilități. Și, în acest
sens, performerul ne amintește de posibilitatea de a
ne urma firul vieții chiar și atunci când am rămas cu
o singură aripă.
Bibliografie
Barba, Eugenio. 2012. Casa în flăcări - despre regie
și dramaturgie, traducere de Diana Cozma, București:
Editura Nemira, Colecția Yorick
Brook, Peter. 1997. Spațiul gol, traducere de Diana
Cozma, material de uz intern
Postlewait, Thomas, and Tracy C. Davis. 2003.
Theatricality: an introduction, in Tracy C. Davis and
Thomas Postlewait (editors), Theatricality, Cambridge:
Cambridge University Press
Teampău, Radu. 2015. Carena în cer - Narațiunea ac-
torului din perspectivă regizorală, Cluj-Napoca: Eikon &
Școala Ardeleană
■
de voturile spectatorilor de la fiecare proiec-
ție din România. Premiile constau în câte un
trofeu și câte un smartphone 4G oferite de
Orange, sponsor principal al Festivalului. Un
premiu special este acordat de Organizația
Internațională a Francofoniei celui mai bun
film românesc care utilizează limba france-
ză și/sau care abordează una dintre temele:
drepturile omului, pace și democrație; diver-
sitate lingvistică și culturală; dezvoltare soli-
dară și durabilă; educație și formare.
Regulamentul competiției, fișa de înscrie-
re în festival, precum și alte informații su-
plimentare sunt disponibile pe site-ul Tres
Court: www.trescourt.com/ro, secțiunea
Înscriere. Data limită de înscriere: 12 aprilie
2020.
Noutăți despre festival se regăsesc și pe pagi-
na Facebook: https://www.facebook.com/foar-
tescurt/
Raluca Mateiu - Coordonator Tres Court
România
raluca.mateiu@institutfrancais.ro
0752135898
www.institutfrancais.ro
TRIBUNA • NR. 420 • 1-15 martie 2020
35
sumar	
	
bloc-notes Ani Bradea	
Lumea ca alegorie și mit a lui Michael Lassel rămâne la Cluj până pe 15 martie	2
editorial	
Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr și autenticitate raportată la structura apriorică a imaginativului (X) Mircea Arman	3
cărți în actualitate Alexandru Sfârlea De la sonet muzical și rock, la cercetare literară Ioan-Pavel Azap	4
„Aripi zdrențuite ascunse cu grijă sub piele” Iuliu-Marius Morariu	4
Redescoperirea lui Ștefan J. Fay în publicistica clujeană	5
comentarii Vasile Muscă Acad. Alexandru Boboc - traducător din Kant Adrian Lesenciuc	6
Despre retardul spiritual al postmodernității în lectura lui Virgil Nemoianu	7
cartea străină	
Ștefan Manasia Cînd scriitorul e chimist (și viceversa)	9
memoria literară Constantin Cubleșan Poezia crepusculară (Mircea Vaida-Voevod)	10
poezia Alexandru Petria	11
proza Corina Vlădoiu Eu sunt băiatul cu părul albastru	12
diagnoze Andrei Marga Sistematizarea în pragmatismul reflexiv	15
filosofia Gaetano Mollo Kierkegaard, critic al lui Hegel	17
eseu	
Iulian Cătălui Între voință de putere, ratare și omul din subterană, în romanele trăiriste ale lui Mircea Eliade	19
traduceri Poezie italiană contemporană	22
însemnări din La Mancha Mircea Moț Un spațiu al metamorfozei (III)	24
social Ani Bradea România și oamenii săi din lume (XVIII)	25
opinii Ștefan Aurel Drăgan Fundul pământului	28
genul epistolar Cristina Struțeanu Cartolină către „Diriguțu”	29
showmustgoon Oana Pughineanu Prin Babelul comunicării (II)	30
conexiuni Silvia Suciu TEFAF 2020	31
teatru	
Adrian Țion De la musique avant toute chose	32
Claudiu Groza Paradoxe teatrale	32
Alexandru Jurcan BabyBlues fără șură	33
arte Diana Cozma	
Yonggu Shin. Evadare din deșertul de fier al orașului	34
plastica Mircea Arman Michael Lassel - ein Meister aus Deutschland	36
plastica	
Michael Lassel - ein
Meister aus Deutschland
Mircea Arman
Michael Lassel
Am vizionat și apoi am discutat cu Michael
Lassel pe marginea tablourilor sale din per-
spectiva mesajului lor filosofic. Al problemei
timpului și spațiului ca intuiții sensibile ale simțului
estetic transcendental așa cum îl vedea pentru prima
oară Kant, prin urmare ca intuiții sensibile pure, și
am discutat despre problema imaginativului, acea
categorie filosofică despre care vorbesc în recentele
mele scrieri și care face posibilă existența lumilor, a
celor care există și se prezintă într-un anumit fel sim-
țului artistic cît și al celor care vor exista dar care sunt,
în totalitate, raportate la rațiune. Imaginativul cre-
ează lumi posibile, viziuni noi, percepții și abordări
ale timpului și spațiului exact așa cum Michael Lassel
naște lumi care nasc metafizic în pictura sa. Nu am
vorbit nici o clipă despre imaginar, deoarece arta și
creația de orice natură are ca sursă a lor capacitatea
imaginativă a omului, ca și capacitate intelectuală
primară a acestuia.
Noțiunea de imaginar a căpătat în timp, odată
cu implantarea fermă a mentalității științifice prost
înțelese, o notă de desuetudine. Și poate că, într-un
anumit fel, dacă dăm noțiunii de imaginar o valen-
ță halucinatorie, delirantă sau fantezistă, chiar așa și
este. Arta nu este un rezultat al imaginarului ca fa-
cultate a reveriei și halucinatoriului ci, mai degrabă,
a ceea ce noi am numit capacitate imaginativă. Spre
deosebire de nota de iraționalitate pe care o conține
noțiunea de imaginar, imaginativul primește valența
Numerar, ulei pe pânză, 50x60 cm, 2016
de posibilitate rațională, de facultate specifică a in-
telectului de a crea lumi posibile. De aceea, spunem
noi, doar imaginativul este facultatea umană capabi-
lă de a crea opera de artă dar și lumea ca atare din-
tr-o perspectivă a raționalității implicite. Dar această
capacitate imaginativă este mai mult decît atît. Ea
este facultatea specifică omului și numai lui, de a crea
lumi posibile al căror sens rațional este atît explicit
cît și implicit. Această capacitate este responsabilă
de valorizarea și aducerea la înțelegere a realității dar
și de poieza acesteia. Tot această capacitate specifică
omului și numai lui este responsabilă de înțelegerea
și situarea opozitivă față de lume dar și de absolut tot
ceea ce a creat vreodată omul, de la opera de artă la
descoperirea științifică și dezvoltarea tehnică. Omul
schimbă lumea, o făurește, îi dă valoare doar datori-
tă acestei capacități unice imaginative care face po-
sibilă lumea ca lume. Realitatea ca ființare ici-colo
disponibilă pusă în afara relației stabilite de subiect
ca eu cunoscător și re-creată în imaginativ este lip-
sită de existență, de relație unificatoare dătătoare de
sens. Omul creează existența, lumea, și o valorizea-
ză. Aceasta este lumea pe care o creează și pictura lui
Michael Lassel, la fel ca orice mare artist. Fără aceas-
tă valorizare dată de subiectul cunoscător, lumea ca
obiectualitate și opera de artă implicit este me on ti.
(Extras din albumul Michael Lassel Ein Meister aus Deutschland,
Editura Tribuna, 2019)
■
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an. Cu expediere la domiciliu:
40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. R016TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj