TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Dezbaterile de la Sinaia-ediția a patra.
20 - 21 martie 2020, Hotelul New
Montana
Intr-un efort de a stabiliza în România un cadru de dezbateri de cel mai înalt nivel. Fundația
Alexandrion (București) a inițiat Dezbaterile de la Sinaia.
Primele trei ediții au avut ca teme "Statul de drept. Premise, condiții, funcționare", apoi „Economia Estului.
Postausteri- tate P perspective și, recent, «Criza educației, indicatori de stare P sotupT. Lucrările primelor
două ediții pot fi urmărite de cei interesați în volumele care s-au editat de către Editura Meteor din
București. Volumul ce conține lucrările ultimei ediții se aflăîn cursdepregâtire pentrutipar.
Fundația Alexandrion org^niaează în zilele de 20 - 21 martie 2020, la Hotelul New Montana din
Sinaia, a patra ediție a Dezbaterilor de la Sinaia. Tema ediției este Uniunea Europeană și perspectivele ei.
La dezbateri suit invitati ca speakeri economiști, juriști, istorici și filosofi de prim-ptan din lume și din Europa,
respons- abiidevârf ai Uniunii Europene, experte
Dezbaterile de la Sinaia sunt accesurile publicului interesat.
Crearea Ununu Europene a fost unul dintre evenimentele de cotitură ale istoriei postbelice. Un alt actor de
magnitudine neobișnuită a urcat pe scena istoriei cu realiâri dintre cele mai importante. Lunp perioadă de
pace din Europa, transformarea frontierelor rigide în frontiere simbolice, dezvoltarea competitivă a multor
părți ale continentului, noua amploare a schimbwilor, facilitarea circulației persoanelor, o nouă conștiință
culturală suit printre realizările certe.
Odată cu cna Greciei, cu Brexitul, cu repoationăn ale statelor din Euopa Centrală, a Italiei, a
devenit evident că Uniunea Europeana are de rezolvat probleme noi. Uniunea Europeană de astă o numai
este cea de odinioară. Proiectul fondatorilor ei rămâne reper, dar măsura realizării lui este în discuție
Fenomene istorice noi - globalizarea, noua constelație a supraputerilor lumii, digitalisrea,
expansiunea nanoștiințelor - sunt «provocări* pentru orice tară din lune Ele obligă la dezvoltări noi în
materie tehnologică, economică, instituțională, la regementăn de drept în domenii noi ale vieții, la
reconfigurări culturale.
Este responsabil și oportun ca starea actuală și perspectivele Uniunii Europene să fie examinate
precis, riguros șisistematicîh cadrul unei dezbateri internaționale și naționalelărgite.
Dezbaterile de la Sinaia , în ediția a IV-a, vor aborda tema pe parcursul a trei jumătăți de zile
având drept focusuri următoarele: Proiectul și realiânle Uniuni Europene; Competitivitatea Uniunii
Europene; Libertățile, drepturile si democrația în Uniunea Europeană; Uniunea Europeană în lumea
globalizata; Altematrveleșiperspectivele Uniunii Europene.
Vicepreședintele Fundației
Alexandrion, prof. univ. dr. Andrei Marga
Pe copertă:
Akimitsu Tamawake (Japonia)
El trăiește I (2018), acvaforte, acvatinta,
chine-colle, 80,5 x 60,5 cm
Vizitati site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINr,.
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
2
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
editorial
Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr
și autenticitate raportată la structura
apriorică a imaginativului (VIII)
■ Mircea Arman
n Introducere în filosofie1, David Armeanul ne
spune că primul care a afirmat despre înțelep-
ciune că ar fi cunoașterea celor ce sunt ca fiind
ceea ce sunt, adică existența, a fost Pythagora. Iar
dacă sophia - înțelepciunea - este cunoașterea fi-
inței, atunci philo - sophia nu este altceva decît nă-
zuința de a înțelege ființa, spune el. Desigur, pro-
blema era de maximă actualitate la acea vreme și a
marcat dezvoltarea ulterioară a filosofiei în sensul
aristotelismului, drept cunoaștere a „realității” prin
intermediul intelectului. Întrebarea care se pune
este dacă ființarea disponibilă are atributul reali-
tății în lipsa subiectului cunoscător și dacă realita-
tea este, adică are ființă, în lipsa acestuia. Studiul
realității nu se poate obiectiva nici măcar în fizica
contemporană iar științele nu pot cunoaște dincolo
de capacitatea imaginativă a subiectului. Oricît am
dori și oricît ne-am strădui, în lipsa unei structuri
de tip imaginativ structurat pe o direcție clar stabi-
lită, nu vom putea recunoaște sau măsura o stare a
materiei la un anumit T1 cît timp nu avem dinainte
structurată la nivelul imaginativ posibilitatea rea-
lității (unei molecule) pe care nu am mai vazut-o.
Aceasta este și explicația pentru care știința mo-
dernă, fizica, astrofizica, biochimia, etc., sunt încă
niște sisteme deschise și pe care, probabil, mintea
omului nu le va închide niciodată, acesta fiind și
sensul creării realității în sînul capacității imagina-
tive care creează lumea ca posibilitate și o validea-
ză apoi sau o respinge. Acest fapt ține de transce-
nentalitate și nu de transcendență, de capacitatea
creatoare a subiectului și nu de observație. Acesta
este și motivul pentru care, filosofia greacă, la un
moment de răspîntie, a preluat sistemul aristotelic
în dauna celui platonic și a imprimat cunoașterea
de tip științific în arealul imaginativului de tip eu-
ropean.
Întorcîndu-ne la greci vom încerca însă să dezba-
tem, succint, compunerea termenului philosophia.
Heidegger, în Was ist das - die Philosophie?2, derivă
cuvîntul philia, din verbul philein , care înseamnă
a iubi. El raportează acest termen la gîndirea lui
Heraklit, unde apare pentru prima oară expresia
philein to sophon. Dar, din fragmentele rămase de
la Heraklit, rezultă că logos-ul vorbește. Heidegger
spune că a vorbi cum vorbește Iogos- ul înseamnă
homologein - armonie. Astfel, spune același filosof,
aner philosophos - bărbatul filosof - este acela care
iubește pe sophon. Ducînd mai departe demon-
strația, filosoful german face apel la un alt citat din
Heraklit care spune: Hen Panta - Unul este Tot3.
Tot, apare în interpretarea lui Heidegger ca fiind
Panta ta onta, ansamblul celor ce există, iar Hen -
ceea ce unește. Așadar, philein to sophon este o omo-
logie, adică o armonie. Pentru Heidegger sophon
este existîndul reunit în ființă, ceea ce înseamnă că
philein nu mai are doar un acord originar cu sop-
hon, ci este o cercetare asiduă spre sophon. Acest
fapt ar însemna: Philein to sophon „este o tensiune
cercetătoare a sophon-ului, și aceasta este filosofia
- o tensiune cercetătoare a celor ce există în ființă”.
Ca să putem înțelege mai bine cum priveau gre-
cii noțiunea de intelect și inteligibil și cum de aici
se vor dezvolta termenii de Philein și Sophon, vom
introduce în ecuație un alt termen, anume pe acela
de theoria.
Substantivul theoria se trage de la verbul theo-
reo care înseamnă a vedea, a observa, a contempla.
Bailly, în celebrul lui dicționar4, ne trimite pentru
aceste cuvinte la rădăcina TheF, de unde derivă the.
Vom reproduce aici, o primă grupă de cuvinte care
se formează cu această rădăcină:
the - a privi, a contempla
thea - acțiunea de a privi
theaomai - a contempla
theâma - spectacol
theatds - vizibil
theatron - teatru
theoros - spectator
theoreo - contemplu
Cu aceeași rădăcină se formează thauma și
thaumasia, aică miracol și mirare, dar și, foarte
probabil, theos și theoros, adică divinitate și mesa-
gerul zeilor.
Același Bailly ne spune că în compoziția cuvîn-
tului theoria intră rădăcinile thea și For, aceasta din
urmă avînd sensul de: a avea gijă de, a observa, a
primi. Litera F (digamma) este o literă dispărută,
care se citea aidoma latinescului v. De la această ră-
dăcină se formează cuvintele:
hdromai - veghez
horădo - văd
hdrasis - simțul văzului
hârama - spectacol
horates - spectator
Observăm, pe de altă parte, că rădăcina thea are
același sens de contemplație și spectacol. David
Armeanul rezuma astfel concepția grecilor despre
theoria. „Filosofia, în schimb, se ocupă de toate
cele ce sînt, întrucît are în vedere și lucrurile di-
vine; doar ei i se spune în mod legitim theoretică.
Căci theorie se spune de la „contemparea lucrurilor
divine”5.
„Cele divine erau pentru Platon ideile, arhetipu-
rile, principiile celor ce sînt ca fiind ceea ce sînt.
Inteligența platonică contempa ideile. „Ideile se
văd”, spunea undeva Platon. „Logos - ul este ochiul
prin care sufletul vede eidos-ul, spune Aristotel”
(A. Dumitriu).
Bailly ne arată că acești termeni - eidos, idea -
sunt formați cu rădăcina Vid, înțelesul ei fiind acela
de a vedea:
vid - a vedea
eido - văd
eldos - formă, esență
eidolon - imagine
eidesis - știință
eidemon - savant
eideticos - care primește cunoștința
idia - formă, aparență, idee
Idea și Eidos, care începeau altădată cu radicalul
Vid, se citeau videa și vidos și erau puse în legătură
cu a vedea. Ele se trag din sanscritul vidya, care în-
seamnă știință, vedere (A. Dumitriu).
Prin urmare, esențele sau ideile se vedeau. Ele
erau „ca lumina” (Aristotel), iar cel care vedea tre-
buia să îndeplinească principiul adecvării la lucrul
cunoscut.
Mircea Arman
Pasul următor necesită lămurirea unui alt ter-
men, și anume cel de contemplare. În limba latină
vocabula theorein a fost tradusă prin contemplatio,
a contempa, a fi absorbit în privirea a ceva. Latinii
au observat că verbul contemplatio este format
din prepoziția cum și templum, și ar avea sensul
de a fi în templu. În Somnium Scipionis, Cicero
ne spune că Scipio Emilianus, aflat în vizită la re-
gele Massinissa, are un vis în care îi apar bunicul
său Scipio Africanul și tatăl său Paulus Aemilius.
Intrebîndu-l pe acesta din urmă ce ar putea face
să nu ajungă și el în lumea morților, despre care
Scipio Africanul îi spusese că era adevărata viață,
acesta - Paulus Aemilius - îi spune: „Nisi Deus is,
cuius hoc templum est omne quod conspicis, istis te
corporis custodiis liberaverit - Nu... dacă Zeul, al că-
rui templu este tot ceea ce vezi, nu te eliberează din
închisoarea trupului”6.
Inițial templum, ne spune Anton Dumitriu, „a
însemnat cerul, în înțelesul concret și figurat...,
apoi un pătrat trasat pe cer, consacrat și desem-
nat special pentru uzul augurilor care contemplau
zborul păsărilor înăuntru lui, pe urmă a desemnat
locurile consacrate Divinității. Ennius l-a întrebu-
ințat și el în acest ultim sens, spunînd că întreg uni-
versul este templum, a însemnat, așadar, și a privi
- ca într-un templu - la o ceremonie......Dar și ceri-
monia ne duce la același rezultat: magnum Jovis...
contemplari, prin care s-a tradus theorein, acest cu-
vînt poate fi privit ca fiind compus din cerus, care
însemna zeu, și sufixul monia, care se regăsește și
în alte cuvinte”7.
Această succintă analiză a vocabulei contempla-
tio ne-a confirmat faptul că theoria era întru totul
o contempare a celor divine, a ideilor. Ea lega cu-
noscutul de necunoscut. Theoria lega cunoscutul
de necunoscut. Ea este știința prin care intelectul
poate să pătrundă în existent. Platon spunea, în
Republica: „Nu pot să recunosc o altă știință care să
facă sufletul să privească în sus decît aceea care are
ca obiect Ființa și invizibilul”8.
Una din definițiile date de David Armeanul fi-
losofiei, prea puțin comentată și pusă în inferiori-
tate față de celelalte definiții, este: melete thanatou
- pregătirea pentru moarte.
Spinoza, în Ethica, spune: Homo liber de nulla
re minus quam de morte cogitat; et ejus sapientia
non mortis, sed vitae meditatio est - Omul liber nu
se gîndește la nimic mai puțin decît la moarte și
înțelepciunea lui nu este o meditație asupra morții,
’ O
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
3
o
ci asupra vieții9. Este o definiție total contrară celei
amintite aici, și reflectă în întegime mentalitatea
modernă, profund diferită de cea a anticilor.
Platon, ca să ne întoarcem la lumea antică, refe-
rindu-se la ideea de pregătire pentru moarte, spu-
nea: „Filosoful își desprinde sufletul cît mai mult
de tovărășia cu trupul spre deosebire de ceilalți oa-
meni” (Phaidon, 65 a). Această desprindere vizează
de fapt o stare de catharsis, și ea se realizează, cum
spune Platon, printr-o „despărțire cît mai mult a
sufletului de trup și deprinderea lui de a se concen-
tra în sine, de a se retrage peste tot din trup și de a
trăi - cît este cu putință - și în ceasul de acum și mai
tîrziu, el singur, cu sine însuși, dezlegat ca de niște
lanțuri ale trupului”10.
Să vedem ce scrie, despre acest fapt, David
Armeanul: „De aceea, se și spune trup (demas) ca
un lanț (dismos) al sufletului, iar corp (soma) ca și
cum ar fi îngropare și mormînt (sema) al lui”11.
Platon, în Gorgias, scria: „Și poate că în realitate
sîntem morți. Am auzit-o din gura unui înțelept.
Spunea că noi acum sîntem morți, că trupul nu-i
pentru noi decît un mormînt...”12. Iar în Kratylos13:
„Cuvîntul trup poate fi luat în mai multe sensuri...
Și într-adevăr, unii spun că el este mormîntul
(sema) sufletului, acesta fiind îngropat în el în clipa
de față. Apoi, prin faptul că datorită lui semnifică
sufletul toate cîte le semnifică, și prin aceasta ar fi
numit pe drept semn. Totuși, mai ales discipolii lui
Orfeu îmi par a fi cei care au stabilit numele acesta,
în sensul că sufletul ispășește pentru cele ce trebuie
să ispășească, iar spre a se păstra el are acest adă-
post, care întruchipează o închisoare”.
În Die Philosophie der Griechen14, Eduard Zeller
arată că principalele izvoare ale filosofiei grecești ar
fi religia și misterele. După el, religia grecilor s-ar
afla în raport cu filosofia, parte în opoziție, parte
în înrudire.
Concepția religioasă a grecilor era una natu-
ristă, ancorată puternic în raționalism. Religia lor
a încercat să explice omul prin spiritul său, zeii
avînd, ei înșiși, caracteristici specifice umane, fi-
ind un soi de transcendentalizări ale lui, în măsu-
ra în care putem vorbi despre transcendental sau
transcendent în viziunea grecească asupra lumii
de pînă la Aristotel. Această spiritualizare a reli-
giei grecești a jucat un rol decisiv în nașterea și
formarea filosofiei grecești. Eduard Zeller spune:
„Activitatea fanteziei, prin care se dă o semnifi-
cație generală individualului sensibil, este urmă-
toarea treaptă în activitatea intelectului care caută
de aici să ajungă la esența generală și la temeiurile
Izabella Gustowska (Polonia)
Otravă I (2019), imprimare digitală, 56 x 100 cm
fenomenelor”15. Același autor afirmă că religia
grecească nu avea propriu - zis o dogmatică bine
constituită, ci doar o mitologie, fiind lipsită de
un sistem conceptual rigid. Astfel, a fost posibi-
lă o mare libertate de mișcare în cîmpul gîndirii
și științelor. În viziunea lui Ed. Zeller, inițiatul
în mistere, numit epoptes, era de fapt un individ
care se ocupa cu contemplarea, iar participarea
la mistere nu era decît o contemplare - theoria.
Teoreticianul german crede că mișcările orfice și
dyonisiace au avut un rol decisiv în dezvoltarea
ulterioară a filosofiei grecești dar, cu precădere, a
imaginativului științific odată cu Aristotel în anti-
chitate și Thoma de Aquino în Evul Mediu.
Deși am văzut că însuși Platon ne trimite, re-
feritor la problema lui melete thanatou, la miste-
rele grecești, ca și Platon, David Armeanul spune
că sema este o soma pentru suflet, adică faptul că
trupul este mormîntul sufletului. Problema rămîne
încă destul de neclară, mai ales datorită faptului că
nu există încă o radiografiere exactă a ceea ce în-
semnau misterele pentru eleni.
În linii mari, studiile existente asupra mistere-
lor au reliefat faptul că acestea erau niște ceremonii
secrete în care erau împărtășite inițiaților anumite
cunoștințe socotite esoterice. Aceștia erau legați
prin jurămînt că nu le vor împărtăși altora. Mircea
Eliade, în Istoria credințelor și ideilor religioase16
a afirmat chiar că adevăratele secrete ale Marilor
Mistere nu au fost niciodată divulgate. Această
idee este omniprezentă și în lucrarea lui Victor
Magnien, Les Mysteres d’Eleusis, leur origines, le
rituel et leurs initiations17. Mai mult, pentru el, în-
treaga filosofie greacă a avut „un caracter obscur și
misterios”.
Dacă am putea lua în serios această afirmație
atunci ne-am rătăci deja într-un labirint de eresuri
și raționalitatea întregii filosofii grecești ar putea fi
pusă sub semnul îndoielii. De aceea, vom încerca
să reținem ceea ce este relevat ca esențial de către
cercetătorii care s-au ocupat de aceste mistere.
Același Victor Magnien ne spune18 că existau
o mulțime de asemenea mistere atît în Grecia dar
și în Egipt, Siria, Persia, Frigia, Cappadocia sau
în Tracia. Referitor la misterele grecești, patrona-
te fiecare de o zeitate determinată, acestea erau:
Misterele Cabirilor, Corybanților, ale Marilor zei,
Misterele lui Chronos și ale Titanilor, Misterele lui
Zeus în Creta, Misterele Hecatei în Egina, Misterele
Dioscurilor, Misterele lui Antinous la Mantineea,
Misterele Herei la Argos și Nauplia, Misterele lui
Sagra în Attica, Misterele Aphroditei în Cipru,
Misterele lui Dionysos în Creta, Delphi sau Athena,
ca să enumerăm doar cîteva dintre ele.
Cele mai cunoscute dintre ele erau însă Misterele
de la Eleusis. Aici se găsea un sanctuar numit
Telesterion. In grecește, Telesterion însemnează: lo-
cul unde au loc ceremoniile de inițiere.
Mircea Eliade19 arată că acest sanctuar pare să
fi fost construit în secolul al XV - lea î.e.n. Aceste
mistere, se pare, ar fi fost celebrate timp de două
mii de ani, dar unele ceremonii ar fi suferit mo-
dificări de-a lungul timpului. Să vedem, totuși, ce
erau aceste mistere. În cele ce urmează, vom ur-
mări expunerea lui Mircea Eliade din lucrarea mai
sus pomenită.
Aceste ceremonii de inițiere erau graduale și se
dezvoltau treptat. Unele din scenele acestor cere-
monii care se refereau la primele inițieri sînt repre-
zentate pe vase și basoreliefuri care au ajuns pînă la
noi. Aristofan, dar și Sofocle și Euripide, au făcut
unele aluzii la aceste ceremonii. Misterele Eleusine
erau separate în două categorii: Micile Mistere și
Marile Mistere. Micile Mistere erau programate în
luna Anthesterion - februarie. Marile Mistere se
țineau în luna Boedromion - septembrie, ambele
ținîndu-se o dată pe an. Ceremoniile durau opt zile
și toți cei purificați, oameni liberi sau sclavi, aveau
dreptul să participe la ele. Avînd în vedere că par-
ticiparea la aceste mistere era liberă, deducem că
nu putea fi vorba de niște secrete propriu-zise. De
altfel, spune Mircea Eliade, nu știm aproape nimic
despre riturile oficiate în ziua a doua a ceremoniei,
prima zi fiind rezervată diferitelor formule incan-
tatorii și diverselor invocații. Din ceea ce știm cu
siguranță putem spune următoarele: misterele erau
niște ceremonii ce presupuneau o anumită inițiere
purificatoare - katharsis - scopul lor fiind acela de a
obține așa numita epopteia, starea de contemplare.
În celebrul său dicționar, Bailly ne spune că mys-
terion are ca rădăcină pe my care are și sensul de a
tăcea, a închide ochii și gura. Așadar, misterele erau
niște ceremonii care provocau o stare de tăcere, de
non-vedere, însăși rădăcina tel cu care se formează
cuvîntul telete - inițiere - are și sensul de desăvîrșire
și realizare. Acesta este și sensul verbului tileo, care
înseamnă a realiza un lucru, a desăvîrși ceva.
Mircea Eliade ne spune că în Micile Mistere ne-
ofitul se pregătea pentru o înțelegere simbolică a
morții. Plutarch, în Despre originea sufletului20,
afirma: „Moartea consistă în a te exila de trup; și
somnul consistă în a fugi de trup așa cum sclavul
fuge de stăpînul său”. Acesta, se pare, era scopul tu-
turor acestor tilete - ceremonii - de a muri simbo-
lic. Magnien21 crede că inițiații erau socotiți morți
și primeau un mormînt, ca mai apoi, după diverse
ritualuri, să revină la viața corporală. Apoi ei pot
participa la epopteia, la viziunea supremă, la starea
de theoria - contemplare.
Această stare de contemplație nu era un rezultat
al simțurilor ci, mai degrabă, unul al intelectului.
Prin această rupere de sensibil, de corporal, prin-
tr-un îndelugat exercițiu se ajungea la acea melete
thanatou - pregătire pentru moarte. Un cunoscător
al limbii eline de talia lui Anton Dumitriu ne-a re-
levat faptul că deși corect tradus prin pregătire, ter-
menul melete spune ceva mai mult, substantivul în
cauză însemnînd, în fond, practică și exercițiu, iar
verbul meletao însemna a practica, a exersa. Astfel,
melete thanatou, însemna, cu adevărat, practicarea
morții.
Platon, în Phaidon22, vine să confirme această
interpretare spunînd: „Iubitorii de înțelepciune
știu că filosofia preia educația sufletului, care este
cu adevărat înlănțuit de trup și unit cu el; prin
aceasta sufletul este silit să cerceteze lumea din
4
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
cărți în actualitate
afară ca dintr-o închisoare, ca dintr-un adînc întu-
necat, nu de-a dreptul; ei mai știu că filosofia vede,
lămurit, cum grozava putere a închisorii își are
izvorul în dorință; cum prin aceasta, sufletul este
pînă într-atîta de legat încît omul devine el însuși
făuritorul propriilor lui lanțuri. Cum am spus, iu-
bitorii de învățătură își dau seama că filosofia, pri-
mind sufletul într-o astfel de stare, îi dă o blîndă
mîngîiere; căci luîndu-și sarcina să-l elibereze, ea-i
dovedește că observarea lumii prin ochi, urechi sau
alte simțuri este plină de înșelăciune; ea-l sfătuiește
să se despartă de acestea, pe măsură ce folosința lor
nu mai este o necesitate; ea-l îndeamnă să se recu-
leagă în sine, să se concentreze și să nu se încrea-
dă nimănui decît sieși, pentru ca, oricînd va avea
ceva de cercetat, el să fie singur cu sine; numai așa
sufletul poate înțelege ceva din realitatea în sine a
lucrurilor, pe cînd cele ce le va percepe prin sim-
țuri sunt uneori într-un fel, alteori în altul, și nu-și
arată deloc adevărul; ea-i spune că ceea ce sufletul
vede prin simțuri este numai lumea perceptibilă și
vizibilă, pe cînd el însuși este în măsură să vadă și
o altă lume, care-i neperceptibilă, însă inteligibilă”.
În grecește expresia a se concentra este redată de
verbul synathroizo, care înseamnă a reuni, a aduna
într-un tot. Energiile intelectului trebuie concen-
trate, astfel ca trupul să se desprindă de percepțiile
senzoriale. De aici, deducem că mysterion, telete și
melete cu sensurile lor de tăcere, realizare și prac-
ticare (A. Dumitriu) formează un mesaj limpede:
întreruperea oricărui contact cu lumea senzorială
pentru ca nous-ul să iasă din corpul care este pen-
tru el ca un mormînt. Sensul pe care îl relevăm aici
pentru expresia melete thanatou este asemănător
cu acela al misterelor, adică theoria - contemplația.
Din volumul în curs de apariție:
Poezia, filosofia, știința și imaginativul
(titlu provizoriu)
Note
1	Cf. David Armeanul, Op. cit., cap, XV, p, 59, Ed.
Academiei, 1977.
2	Heidegger, Op. cit., p. 24-25.
3	Diels-Kranz, Op. cit., fr. 50, Reclam, 2012.
4	Anatole Bailly, Dictionnaire Grec - franțais, Hachette,
Paris, 2000, tabla de rădăcini.
5	David Armeanul, Op. cit., p.99. trad. rom., Ed.
Academiei, 1977. Vidi și interpretarea lui Anton
Dumitriu în Aletheia, interpretare care pornește de la
David Armeanul, la fel ca și interpretarea noastră care le
are în vedere pe amîndouă.
6	Apud, A. Dumitriu, Aletheia, Buc, 1984.
7	A. Dumitriu, Op. cit., p. 159, Buc., 1984.
8	Platon, Republica, cartea a VIl-a, 529 b. Opere, V,
Buc., vol. I-VI, 1974 - 1989.
9	B. Spinoza, Op. cit., cartea a IV-a, teorema LXVII,
trad rom., 1995.
10	Platon, Phaidon, 67 e., Opere, Buc.,vol. I-VI, 1974-
1989.
11	David Armeanul, Introducere în filosofie, p. 39, trad.
rom., Ed. Academiei, 1977.
12	Platon, Op. cit., 493 a, Opere, vol. I-VI, 1974-1989.
13	Platon, Op. cit., 400 b, Opere, vol. I-VI, 1974-1989.
14	E. Zeller, Op. cit., I, l, p. 53, 91., O. Reisland, Leipzig,
1920.
15	E. Zeller, Op. cit. p. 63, O. Reisland, Leipzig, 1920.
16	M. Eliade, Op. cit., I, p. 3o7.
17	V. Magnien, Op. cit., ed. a II-a, p. 9-16, Payot, Paris,
1938.
18	V. Magnien, Op. cit., loc cit., Payot, Paris, 1838.
19	M. Eliade, Op. cit., p.307.
20 Plutarch, Op. cit., III, 5.
21 V. Magnien, Op. cit., pag. 209, Payot, Paris, 1938.
22 Platon, Op. cit., 82 d - 83 a, Opere, vol I-VI, 1974 -
1989, Buc.
■
Obiecte poetice, scene
domestice, definiții
■ Ștefan Manasia
Daniel Pișcu
haide-memorie!
București, Casa de pariuri literare, 2019
Pe Daniel Pișcu îl (re)cunosc din Antologia po-
eziei generației ’80, obiect fetiș al adolescenței
mele: pe-atunci Alexandru Mușina colabora
cu editura Vlasie, una dintre cele mai prețioase, im-
pactante antologii de poezie nouă apărea pe hîrtie de
ziar: o țin și acum pe birou, în fața mea, îmi plimb
palma pe coperta alb-negru, moale, ca o broderie
tocită, deschid la pagina poemului care deschide
grupajul Daniel Pișcu: „«Dacă aș putea să mai fiu/
încă o dată tînără/ și să învăț/ m-aș face astronom/
dar dacă nu se poate/ du-mă și pe mine odată/ la
Observatorul din București/ să văd stelele mai de
aproape».//Mama e casnică/și merită să vadă cerul
mai mare!” (Mama). Textul e selectat din volumul
de debut al autorului Aide-memoire (Litera, 1989).
O poezie a textului alb (scrie Mușina), o investiga-
re ludică a universului domestic, banal, recuperînd/
identificînd zonele de poeticitate (replici, gesturi, bi-
ografii) umile, care scăpau generațiilor și poeticilor
precedente. Pe lîngă Cel mai mare roman al tuturor
timpurilor, publicat la Aula în 2002, Daniel Pișcu pu-
blică noi volume de versuri: Game (2002), Jucătorul
de cărți (2006), Poemul lui Nokia (2013), pînă la re-
centul - și intrînd în dialog calamburistic cu cule-
gerea de debut - haide-memorie!, apărut la Casa de
pariuri literare, București, în 2019.
Ce surprinde de fiecare dată la poezia lui Daniel
Pișcu e îmbrățișarea punctului de vedere al omului
comun: cald, lipsit de fasoane, exhibînd fără teamă
stereotipuri, clișee, judecăți general acceptate, asam-
blate în obiectul textual, fără a exclude subversiunea
și ironia. Iată o mostră - de la începutul noii cărți -
de simplitate și adecvare: „Am crescut și la casă/am
trăit și la bloc/dar nu-mi place ideea/ca ai mei copii/
și în special cel mic/să crească într-o cutie de chibri-
turi.//Poate ăsta ne e destinul:/pentru unii, construc-
ția deosebită/a unui arhitect,/pentru alții, șabloane.//
Singur, El viețuiește/Pretutindeni. El are/casa cea
mai mare./Oaspeți îi suntem cu toții./Și aici. Și aco-
lo.” (Domiciliu) Concisă, demetaforizată, aproape un
discurs utilitar, transparent, poezia pare speech-ul
unui guru al imobiliarelor dintr-o lume a viitorului
apropiat. Unde spiritualul, supranaturalul, misticul,
mitologicul sînt eventualele urme de alune și fistic
în textura comună a ciocolatei. De o inteligență abil
amorsată în text și trimițînd la unele experimente ale
congenerilor optzeciști (Mușina, Ghiu, Iova) este (și)
micul poem-eseu intitulat Artizan: „Poetul e un arti-
zan/al cuvîntului/un fel de om de afaceri/(cu spiritul
său,/pe undeva,/dacă se poate spune așa)/speculațiile
sale au/aceleași motivații/cu ale celorlalți vînători -/
ca să-și asigure/un confort spiritual/nu spiritul con-
fortabil./Cuvîntul e o muncă grea:/ca și statul în pi-
cioare,/suportarea frigului/iarna, a caniculei, vara, la
piață etc./Cine vrea poate să cumpere/textele mele./
Cine are nevoie de ele./Cine are nevoie de ele?”. De o
eleganță intruvabilă azi, această poezie a definițiilor,
a empirismului inteligent, autoironic - realul e apro-
priat prin vers sau poem, care îi hașurează conturul,
îi stabilește - ca o descriere farmaceutică - zona de
acțiune, de eficiență, riscurile, efectele secundare etc.
Ca reprezentant al realului, orice obiect (re)definit de
poet capătă o aură extraordinară, devine obiectul -
de cult, de artă, de uz comun, ca în instalațiile lui Ion
Grigorescu - prin definiție. Iată, spre exemplu, Cana
cu apă: „Cana cu apă,/Așezată pe o farfurioară.../
Beau toți din ea:/Eu, mama, tata și sora/Apa inodoră,
incoloră și rece/Umplînd-o/Rînd pe rînd/După pre-
ferințe. Acea cană cu apă/De servici/Era îndestulă-
toare/Pentru noi toți.”
Nedumerește, după aceste exerciții extrem de
precise, prezența în volum a unor mici poezii oca-
zionale, muzicale, îndrăgostite de rima leneșă (Ionii,
Din tren și altele). E o zonă în care rătăcea, uneori, și
prolificul Ion (Nino) Stratan, invocat, de altminteri,
în compania lui Nichita Stănescu, într-un poem-vis
intitulat chiar așa: Despre ei.
Focusate pe verb și pe substantiv, decupînd din
realul global detaliul revelator, micile poeme ale lui
Daniel Pișcu au și deschidere etică: „Un om de cu-
loare/Ținea, se pare,/În mînă, o carte./Dar polițiștii
l-au împușcat/Crezînd/Că ține în mînă/O armă.” (În
SUA) Și cuceresc prin versatilitatea și erudiția bine
temperate, prin umorul irigînd capilarele acestei arte
in definitiv ironice & stenice.
Închei această recenzie a volumului haide-memo-
rie!, într-adevăr multe nuclee autobiografice se acti-
vează aici, nu fără a cita excelentul text epigramatic
Cîinele din partea finală: „Stătea ca un prinț/Pe per-
vazul ferestrei deschise./Prima femeie, candidă, l-a
salutat:/- Hello, cuțu!/Apoi două tinere/După ce l-au
tras în poză/Pe tabletă/Îl salută și ele tacit/Clapetînd
din degetele mîinilor/Și zîmbindu-i afectuos./Dar el,
cuțu/Sau cîinele/Stătea imperturbabil/Pe pervazul
ferestrei deschise/Vrînd parcă să le zică:/«ne cave ca-
nis»./După care, a zbughit-o în casă.”
Poezia lui Daniel Pișcu își conservă aura, pros-
pețimea, de la debutul din 1989 la volumul publicat
- orgolios, cu titlu (auto)ironic - treizeci de ani mai
tîrziu.
■
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
5
Amenințarea clasicilor
în recontextualizarea
lecturii
■ Adrian Lesenciuc
Lucian-Vasile Szabo.
Amenințarea clasicilor.
Scriitori și jurnaliști în dispută cu puterea politică
Junimea, Iași, 2019, colecția Efigii. 214p
Maramureșean prin naștere, timișorean
prin adopție (după un periplu de câțiva
ani buni în sud, în Teleorman), Lucian-
Vasile Szabo este un remarcabil eseist, critic literar,
cercetător și jurnalist, universitar și, totodată, cel
mai important exeget al lui Ioan Slavici. Cărțile lui
Szabo - fie cele de specialitate, din domeniul co-
municării mass-media, fiind cadru didactic uni-
versitar la Departamentul de Filozofie și Științe
ale Comunicării în cadrul Universității de Vest, fie
eseurile care gravitează în jurul aceluiași nucleu
plin de miez, Ioan Slavici în parcursul prin literatu-
ra română - sunt caracterizate de rigoarea cu care,
conceptual, autorul își proiectează pașii demersului
investigativ și de neutralitatea, echidistanța cu care
tratează toate subiectele. Și recent apăruta lucrare la
Junimea, Amenințarea clasicilor. Scriitori și jurnaliști
în dispută cu puterea politică, pleacă de pe același pa-
lier al unei echilibrate operaționalizări a variabilelor.
Nu aș insista atât de mult asupra acestei meticuloa-
se așezări în dezbatere, asupra conceptelor din titlu,
„amenințare” și „clasici”, cât mai degrabă asupra
unei poziționări corecte în raport cu efectele libe-
rei exprimări într-un context politic constrângător.
Jurnaliștii și scriitorii (din subtitlu), cei care au avut
de îndurat urmările propriei exprimări pentru faptul
că au probat în primul rând reflectarea adevărului în
propria conștiință (Szabo exprimă direct acest fapt:
scriitorii și jurnaliștii „suportă consecințele pentru
că au conștiință”) și au contribuit, în al doilea rând,
la construirea conștiinței sinelui mai larg, țara și
neamul, au avut o constantă atitudine asumată prin
articolele din presa scrisă și au plătit pe(ste) măsură:
„(...) când analizăm textele pentru care importanți
scriitori și jurnaliști au avut de suportat măsuri re-
presive (legale sau abuzive, arbitrare), constatăm că
anchetarea, judecarea sau condamnarea s-au pe-
trecut pentru atitudinea combativă exprimată pre-
ponderent (dar nu exclusiv) în articole, în pagini de
jurnalism literar sau generalist”(pp.5-6).
Am încercat dubla așezare interpretativă în text,
în calitate de universitar lecturând o lucrare științi-
fică din domeniul de specialitate, dar și în calitate
de critic literar în contact cu un text (meta-)literar
consistent, și am avut bucuria (dublă) a lecturii unei
cărți care se califică deopotrivă ca lucrare științifică
importantă și ca text critic, de referință în dome-
niul criticii literare românești pentru anul proaspăt
încheiat. Am descoperit în cartea lui Lucian-Vasile
Szabo nu doar o serioasă așezare metodologică ex-
primată prin operaționalizarea variabilelor, prin
îndepărtarea dubiului interpretativ în raport cu nu-
anțe sau asimilări conotative, ci și printr-o asuma-
tă proiecție metodologică, a parcursului cercetării,
plecând de la trecerea în revistă a cercetărilor ante-
rioare (restituirea integratoare necesară), totodată și
de la definirea tehnicilor, procedeelor și metodelor
de cercetare asumate. Abandonând (nu complet)
instrumentarul criticii impresioniste și apropiin-
du-se de geografia literară a concitadinului Cornel
Ungureanu, în înțelesul de „revalorificare a operei și
înțelegere a autorilor în contextul locului/ locurilor
de viață (și de afirmare)” (p.16), Szabo își revendi-
că un parcurs metodologic propriu, metacritic(ist),
presupunând analiza textului și contextului său
(în complexitatea scrierii și producerii), ca în des-
tul de recent apăruta disciplină (Critical) Discourse
Analysis, presupunând lectura lumii ca „text social”.
„Metacriticismul și geografia publicistică oferă căile
pentru trecerea mai ușoară a granițelor dintre do-
menii”, afirmă Szabo (p.19).
Cu un parcurs asumat - doar îmblânzirea efec-
telor de răspuns din partea actualei clase politice și
focalizarea studiilor preponderent pe poziția asu-
mată a clasicilor dintr-un orizont de timp din zorii
modernității românești îl fac să nu devină obiectul
propriei investigări din Scriitori și jurnaliști în dis-
pută cu puterea politică, dar să nu uităm a menționa
că Lucian-Vasile Szabo este, totodată, unul dintre
cei mai cunoscuți militanți civici -, eseistul timi-
șorean aduce în dezbatere cazurile ilustrative ale
lui Ion Heliade-Rădulescu, nedreptățit ca scriitor
prin multitudinea preocupărilor sale și, mai ales,
prin incapacitatea celorlalți de a-l supune judecă-
rii pozitive, v. „Ion Heliade-Rădulescu și cenzura
rusească” (pp.55-75), Mihai Eminescu, cel mai in-
vestigat jurnalist dintre clasicii literaturii române, în
dubla ipostază analitică „Eminescu, „Echilibrul” și
procurorul” (pp.76-119), preponderent cu instru-
mentarul geografiei literare și metacriticii, respectiv
„Eminescu și Bierce: despre afaceri cu calea fera-
tă” (pp.120-135), în analiză comparată, Alexandru
Macedonski, cu accent pe poziția inflamată și viru-
lența antidinastică din „Macedonski, jurnalist con-
testatar” (pp.136-164), nelipsitul Slavici, acel individ
bănuit „de surplus de caracter” (Lucian Boia), în
„Ioan Slavici, jurnalist și deținut în Europa Centrală
și de Est” (pp.165-179), respectiv Constantin Noica,
filosoful nevoit a se lega de universal prin viziunea
românească, în „Imagologie, gazetărie și aprecieri
inconfortabile la Constantin Noica” (pp.180-200).
Chiar dacă, discutând despre clasicii culturii ro-
mâne, poziția nu ar necesita o angajare personală
(motivată), ci o simplă distanțare neutră, dintr-o
perspectivă de la peste un secol depărtare, proiecția
metacritică înseamnă studiul în contextul produce-
rii și recontextualizarea (spre înțelegerea adecvată
în lectură). Ilustrativ în acest sens mi se pare chiar
raportul cu cel mai frecvent citat și investigat jurna-
list din pleiada de clasici ai literaturii române, Mihai
Eminescu, pe care Szabo îl surprinde în maniera
propusă de Nemoianu încă de la începutul anilor 90,
dezbrăcat critic de aura mitică și coborât de pe pie-
destalul pe care îl urcase ideologica comunistă, dar
înțeles din rațiuni de imagologie culturală ca pur-
tător al acestei aure: „Există tendința, necritică, de
a vedea în Eminescu omul total al culturii române,
Karol Pomykala (Polonia)	Schimbări III (2012)
linogravură, 72,5 x 53,5 cm
considerând că el a performat la superlativ în toate
activitățile sale. Mitizarea lui Eminescu este un de-
mers imagologic necesar pentru fixarea reperelor
culturale” (p.79), totodată apărat de abuzurile inter-
pretative: „Surprinde cumva la un cercetător atât de
aplicat ca Ruxandra Cesereanu1 punerea în context
a lui Mihai Eminescu cu Corneliu Zelea Codreanu,
e drept, pe urmele lui Ioan Petru Culianu [.]. Sunt
presupoziții greu de susținut. Argumente ar fi mai
ușor de găsit împotrivă” (pp.117-118).
Dar, pentru a-ți putea asuma o asemenea poziție
corectă și în cunoștință de cauză în raport cu mo-
dalitatea în care, prin intermediul mijloacelor de
comunicare de masă, reperelor unei culturi le sunt
proiectate holograme imagologice cu rol în constru-
irea convergentă a unor trasee care se vor dovedi a fi
de proiect național (în parcursul spre o comunitate
de destin, cum visa Constantin Rădulescu-Motru),
e nevoie nu doar de plus-cunoașterea pe care a pro-
bat-o cu vârf și îndesat universitarul timișorean, nu
doar de neutralitate epistemică, ci și de bune intenții
în raport cu adevărurile cunoașterii și cele ale fun-
damentării riguroase a proiectelor naționale de an-
vergură. Lucian-Vasile Szabo pare să fi împrumutat
de la maestrul său, Ioan Slavici, acel „surplus de ca-
racter”, care se adaugă fericit unei munci susținute,
răsplătite prin numeroasele lucrări apărute în ulti-
mii ani (un alt maestru al său, Cornel Ungureanu, îl
remarca printre cei mai productivi scriitori ai speci-
alizării sale).
Nu în ultimul rând, Amenințarea clasicilor.
Scriitori și jurnaliști în dispută cu puterea politică este
o lucrare care se citește ca o poveste ce decriptează
rolul scriitorului în cetate în calitatea de formator de
opinie. Dar și aici, cu ironie, Szabo subliniază că spre
deosebire de epoca clasicilor, s-a schimbat ceva în
tradiția formatorilor de opinie, „deoarece oamenii
de litere nu mai intervin doar în partea culturală, ci
sunt adesea consultați în chestiuni sociale și mai ales
politice” (p.48). Acesta este tristul adevăr pe care îl
aduc în recontextualizarea necesară a amenințării
clasicilor clasicizabilii literelor românești, care sub-
ordonează puterea simbolică a propriilor producții
și a mass media unor interese sociale și politice ime-
diate.
Notă
1 Cu referire la lucrarea din 2003, Imaginarul violent al
românilor, apărută la Humanitas.
■
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
,,Pot face oricând din sufletul
meu camera de ardere a unui
motor cu explozie”
■ Alexandru Sfârlea
Ion Monoran
dragă poezie
(antologie, ediția a doua)
Timișoara, Editura Brumar, 2019
... Așa îi scria, între altele, Ion Monoran lui Geo
Dumitrescu, cel care ținea, prin anii 70 - 80, poșta
redacției la revista Luceafărul, . ,,și când scriu am
impresia că demontez un buldozer piesă cu piesă
în poezie. Și asta cu talent. Aceasta fiind condiția
elementară pentru a deveni Poet (!) și nu un piți-
goi literar.”- continua petentul intempestiv poet din
Timișoara, aspirant la gloria (glorioleta ?) literară.
Era perioada când - cum zice în alt loc - ,,hoină-
ream prin parcuri și cafenele cu Trakl, cu Rilke, cu
P. Celan, cu Roetke, cu J. Follain și Poezia nordică
modernă sub braț”, asta după ce fusese exmatriculat,
din ultima clasă de liceu, pentru tentativă de trecere
frauduloasă a frontierei, după care le-a declarat an-
chetatorilor că a vrut să plece din țară pentru a că-
lători și a scrie poezie. Ceva mai târziu, debutează în
revista Forum studențesc (avea 23 de ani) cu poemele
Prietenilor mei și Multă vreme, activând și la Cenaclul
,,Pavel Dan”, al Casei de Cultură a Studenților din
Timișoara, perioadă din care, poetul Lucian Scurtu
își amintește despre Ion Monoran : ,,Era sfârșitul ani-
lor 70, domina cenaclul prin talentul său impetuos,
deși nu era student. Trăia poezia cu o pasiune devas-
tatoare”. Terifianta (scurtă) viață monoraniană mai
cuprinde și ,,episodul” de la începutul revoltei timi-
șorenilor, din 1989, când, aflându-se în frunte cu alți
curajoși și temerari, oprește tramvaiele, îndemnând
oamenii să se ridice împotriva dictaturii.
În mini-prefața la prezenta antologie, Tudor
Crețu subliniază - pertinent și profund relevant -
că Monoran ,, (.) a fost unul dintre cei mai acerbi
autodidacți. (.) N-avea cum să nu fi conștientizat
atât mizeria, cât și măreția, oricât de neagră, a un-
dergroundului. (.) Post factum și post mortem,
anii subterani au trecut prin inevitabilul proces de
romanțare. Imaginea revoluționarului s-a răsfrânt
asupra poetului. Și invers.” Indubitabil, distingem
un halou livresc socio-literar în curs de edificare,
încă, iar aici mă gândesc, desigur, în primul rând,
la o reacție mai apăsat canonică a receptării critice.
La câteva luni după moartea prematură (avea 40 de
ani) îi apare volumul de debut (1994), intitulat Locus
periucundus, un titlu care ,,poziționează” lectorul în
aria ascensională și elevată a referențializării poetice.
Iar volumul chiar își face intrarea în scenă abrupt,
oarecum sfidător și percutant, printr-un ,,VETO!” de
toată frumusețea : Nu ne vom înghiți niciodată/ sub
epiderma sfâșiată a zilei/ ascunși în avanposturi în-
șelătoare /îmbâcsiți de mirosul de gașcă al realității
/(subl. mea A.S.) când forțe neînduplecate prind a
se roti/ iar greața lentă a grijilor te silește să fii pu-
ternic/ și să uiți de șișul din coaste de prietenii/ din
umbră pregătind arme să te doboare/ viteză tu-mi
ești dragă/ vuietul centrifug al poemului/ în toate
direcțiile basculând forțe/ce-și schimbă natura și se
îndreaptă spre fantasme/ ființe bastarde imagini tran-
zistorizate/ și bineînțeles Maestrul dar ca și absent/ și
se evaporează-ntr-un fleac/ (...) dar cum îți spuneam
Frumoasa mea Doamnă/ cu pieptul descoperit și în
mare pompă/ înainte de moarte ne vom spăla de pă-
cate/ cu-n furtun.
Într-un ,,fragment autobiografic”, Ion Monoran
scrie, în stilu-i caracteristic: ,,A devenit o modă po-
ezia orașului cu tramvaie, poduri, . autostrăzi, cai,
poluare. Compostezi toate astea și controlorii nu mai
au nimic cu tine. Dar mie-mi coace mintea altceva.
Iată de ce continuu să refuz ceea ce se cheamă ge-
nerație, noul val etc. Pe pielea mea am libertatea să
experimentez ceea ce vreau. Originalitatea nu în lei,
ci în valută forte! Ar fi într-adevăr un gest de patrio-
tism.” Și, incontestabil, aceste afirmații un pic icono-
claste, de nu chiar ritoase, te trimit, instantaneu, cu
gândul la sintagma intens uzitată ,,fapte (marfă!)
nu vorbe”. Iar poemul de mai sus chiar este un pe-
remptoriu argument, în ce privește efortul inovativ și
efervescent spre acea originalitate, spre acel ,,altceva”,
de care vorbea în extractul autobiografic de mai sus.
Este vorba aici, ca și în întreg volumul de debut, des-
pre acele ,,adeziuni spontane și totale pentru Poezie,
în numele căreia îl simți vehement încordat”, despre
care vorbea Dinu Flămând, în prezentarea la pagina
de poezie a lui I.M. din revista Amfiteatru (1978).
Nu avem decât a subscrie și următoarelor afirmații
ale Ruxandrei C., la recenzarea volumului Locus pe-
riucundus (Steaua, nr. 7-8, 1994): ,,Nu pot să nu mă
gândesc cu tristețe că dacă Locus periucundus ar fi
apărut prin 1985, de pildă, ar fi fost astăzi o carte de
reper între volumele de poezie ale optzeciștilor.” Doar
că, probabil, cenzura de atunci i-ar fi cerut imperios
poetului să renunțe la versuri precum cel subliniat de
subsemnatul în ,,VETO!”, ca și la multe altele, desi-
gur, iar dușmanul feroce al compromisului, care era
Ion Monoran, nu ar fi acceptat în ruptul capului așa
ceva. Așa a fost să fie (și) cu acest poet maudit din
stirpea unor Rimbaud, Verlaine, Villon și alții ca ei,
sfârâie și scoate fum nedreptatea impardonabilă ce i
Caroline Koenders (Olanda)
mezzotinta, 42,5 x 57 cm
Lemniscat 2 (2014)
s-a făcut. Iar el știa asta, știa și suferea, tristețe mai
apăsătoare decât versul- surâsul tău/ într-un azil de
priviri/ deghizat în monștri și aiureli/ și-mproșcat pe
ziduri ca noroiul sau ploaia/ cu mici salturi și neatenții
pe caldarâm/ unde cerul își strivește tâmplele - după
cum se confesează acid- amar într-o Rimbaldiană.
,,Muncesc până la epuizare în fața colii de hârtie
și nu-mi permit niciodată să scriu texte slabe. Dintre
cele bune le aleg pe cele mai bune. Am niște planuri
enorme în ceea ce privește poezia și condiția de poet.
Poezia contemporană mă nemulțumește. Altfel nu
aș mai găsi niciun suport moral pentru scris.” - mai
scria, prin anii 80, Monoran. Cred că își fixa (propu-
nea) o ștachetă poeticească , hmm. cam ca aceea
de record (la început) național al Iolandei Balaș, cu
toate că în acea perioadă erau în prim-planul no-
torietății și atenției critice autori precum Brumaru,
Blandiana, Dimov, Dinescu, Stănescu, Ursachi. În
orice caz, câteva texte din Locus periucundus (sau,
mă rog, excerptații din acestea) sunt (certamente)
peste (chiar dacă. milimetric, poate) cele ale uno-
ra dintre cei amintiți mai sus , sau ale optzeciștilor.
De pildă, autorul volumului cartea alcool (2010),
s-ar cuveni să se uite un pic în sus, spre acela care
scrie astfel, din interiorul aceleiași tematici abordate
: ,,(.) . până nu demult/ gândurile tale/ cu strălu-
ciri de intensă materialitate/ înfloreau în peisajul atât
de feminin al memoriei/ ca niște sâni ademenitori și
tandri/ ascunși în vegetația de climă caldă a imagina-
rului./ Stai în birt și bei/ până când vocalele numelui
tău/ devin cupe din care îți sorbi viața/ deși pe măsură
ce sorbi îți dai tot mai mult/ seama că licoarea e mai
searbădă decât anii ce s-au dus. (Spleen), sau : (.)
Un poem ca un astmatic/ ce-și pipăie mereu pieptul/
de teama unui infarct/ preocupat doar de propria pri-
begie/ hărăzit la un moment dat/să se resoarbă / în
niște scriituri haotice/ dezlănțuind în jur mase de forțe
arzătoare/ puternice mișcări de colorit/ într-un timp
epuizat/ deși o neliniște de pendul domnește pretutin-
deni (. pag. 57), sau întreg poemul de șapte pagini
- palpitând de o subiacență a istoricității inflamate
în interstiții funambulești, exultând într-un onirism
hiper-activat de sorginte tragică, interferând, uneori,
cu realul halucina(n)t - intitulat Vis cu Pan , din care
citez : (.) Tovarășii tăi/ cu capete de lup sau de câine/
cu urechi monstruoase și ochi scăpărători/ încoronați
cu ghirlande de trandafir sălbatic/ iar câte unii cu câ-
te-un corn în frunte/ înaintează extaziați pe potecile/
frecventate pînă adineauri de jivinele/ ce-au dispărut
speriate/ fără a avea totuși ceva din aspectul/ altădată
atât de negrelor păduri nibelunge/ dar în care dispe-
rat încerci și tu / să te pierzi fără urmă/ (.) cutreierai
nestingherit pustietățile/ până ți se arăta acea lumină
aproape electrică de magneziu/ ce te-a făcut să urci
contrariat colina/ (.) dezvăluindu- ți adâncuri ob-
scure ale timpului/ imagini - amintire ale unui stră-
moș/ ce pe nesimțite s-a reîntrupat în tine/ un de fapt
zeu/ ascuns în Ființă ca orice alt amănunt/ despre care
de la o vreme începi să uiți/ așa cum în genere uităm
cu toții (. - pag. 87 - 88).
Ce-ar mai fi de spus, iar apoi de. tăcut amar-
nic, în urma celor spuse ? . Doar că Poetul Ion
Monoran ar fi trebuit să fie ( eu spun chiar că este!)
unul din liderii incontestabili ai optzeciștilor, chiar
dacă el nu agrea aceste formule și clasificări. Dar.
cum să se accepte ca un. fochist la o centrală ter-
mică de bloc (ca încadrare civilă) să fie așa ceva ?!
(.) Închei cu aprecierile unui laureat al Premiului
Național Eminescu, Aurel Pantea : ,,Am convingerea
că, atât cât a scris, e de ajuns pentru ca Ion Monoran
să-și aibă un loc al său în poezia românească a aces-
tui sfârșit de mileniu” (Vatra nr. 3/ 1998).
■
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
7
Între etnologie și literatură
■ Monica Grosu
Christian Paraschiv (Franța)	Nomos (2002), imprimare digitală pe suport transparent, foiță de aur, 36,5 x 60 cm
Vasile V Filip
Între etnologie și literatură (2009-2019: un deceniu
de publicații culturale, la Bistrița și în împrejurimi)
Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2019
Apariție recentă, cartea profesorului și cerce-
tătorului Vasile V. Filip, Între etnologie și li-
teratură (2009-2019: un deceniu de publicații
culturale, la Bistrița și în împrejurimi), redă simbo-
lic bilanțul celor zece ani menționați, dând seamă
despre activitatea profesional-culturală a autorului.
Câteva puncte biografice-reper pun în evidență pre-
ocupările constante pentru etnologie, folclor, litera-
tură și modul în care acestea se întâlnesc sub aceeași
cupolă a consemnării scriptice, drept singură șansă
a dăinuirii în timp. Amintim, în acest context, acti-
vitatea de muzeograf etnograf la Muzeul Județean
Bistrița Năsăud (1983-1986) și pe cea de profesor de
limba și literatura română în diverse instituții de în-
vățământ din Codlea (Brașov) și Bistrița. Totodată,
numele autorului se leagă de Universitatea de Nord
din Baia Mare, extensia Bistrița, unde a lucrat ca pro-
fesor asociat între 2000-2010. Aflăm, așadar, liniile de
forță care i-au marcat devenirea și scrisul, suprapu-
nând obligațiilor profesionale pe acelea cultural-ga-
zetărești, dacă avem în vedere numărul consistent al
articolelor destinate presei literare locale și nu numai.
Cercetările individuale în domeniul etnologiei,
marcate de prezența constantă la Colocviile anu-
ale de Etnografie și Folclor de la Alba Iulia, ca și
atenția acordată fenomenului cultural-literar în
genere, vin în siajul unei aspirații personale foarte
puternice - (re)întoarcerea la valorile spirituale
autentice ale neamului sau, în cuvintele autoru-
lui: „Înapoi la Poezie! Înapoi la Cultură! Înapoi la
valorile tari, la o Românie profundă și cuminte!
O Românie a muncii, și nu a politicianismului
oportunist, corupt și dezmățat. Națiunea nu tre-
buie să se închidă în sine, dar nici n-a ajuns ceva
ce poate fi șters cu buretele, spălat din creiere și
inimi, pentru că e ceea ce timpul cel lung a zidit în
noi. Sau, în termeni teologici, e legătura noastră
cu Dumnezeu“ (p. 371).
Totodată, scrisul aduce re-așezarea, punerea în or-
dine a gândurilor și a înfăptuirilor, devenind nu doar
o pasiune, ci mai ales o necesitate, dacă nu o obligație:
„Scrisul e ordonarea, punerea într-o formă tranzitivă,
transmisibilă, a unui haos de sentimente. Așadar, un
gest cosmotic“ (p. 202). Dacă autorul observa această
tendință în cazul unor scrieri comentate, înțelegem
prin ediția de față o manifestare asemănătoare. Prin
urmare, pe acest palier al lucrului dus la bun sfârșit,
ne apare consistentul volum al profesorului Vasile
V. Filip, care inventariază, selectiv, texte, articole, în-
semnări de călătorie, prefețe sau studii, majoritatea
publicate în reviste, volume personale sau colective,
iar câteva rămase inedite. Dispunerea textelor pe
două mari coordonate facilitează accesul cititorului
și clarifică, dintru început, aspectele avute în vedere:
partea I: Etnologice; partea a II-a: Literatura și feno-
menul cultural, fiecare cu subsecțiunile sale.
Primele secțiuni ale cărții fac referire, așadar, la
zone etnografice (Văile sudice ale Țibleșului, satele
Budacu de Sus, Agrieș, Chiuza, Salva ș.a.), pornind
analiza de la culegeri sau culegători de folclor. Fiecare
articol în parte deschide evantaiul comentariilor din-
tr-o perspectivă științific-obiectivă, autorul făcând
dese referiri și trimiteri la studii de specialitate din
arealul românesc sau străin. În plus, ca o notă parti-
cularizantă, ne apar introducerile cu deschidere am-
plă, pregătind terenul dezbaterii din punct de vedere
istoric și teoretic. Tocmai datorită acestor ramifica-
ții semantice, articolele profesorului și publicistului
Vasile V. Filip surprind prin naturalețea exprimării
într-o limbă românească frumoasă și clară, dar cu
profunde subtilități, cu accente critice pe alocuri,
cu opinii asumate și argumentate. În mod evident,
multe nume s-ar cuveni amintite, o face autorul cu
generozitatea și bucuria specifică cercetătorului avi-
zat de etnologie și folclor, dedicând texte omagiale
(profesoarei Ana Filip, spre exemplu) sau scriind
consistente studii, recenzii, prefețe, incluse, unele, în
volume colective sau apărute în presă (cu referire la
sărbători religioase, la diverse personalități ale zonei,
la obiceiuri și mentalități, la cercetările de antropolo-
gie poststructuralistă etc.).
Astfel, își aduce propria contribuție la promova-
rea acestor cercetări și la mai buna lor receptare, căci
o prezentare atentă și meticuloasă cere, la rândul ei,
un tribut de timp și efort. Un exemplu potrivit se
regăsește în substanțialele pagini dedicate culegerii
Literatură tradițională din Nord, realizate de Andrei
Moldovan, ajutat de câțiva colaboratori (Mircea
Prahase, Menuț Maximinian, Flavius Mureșan), rea-
lizare de excepție, în opinia autorului: „În folcloristi-
ca din județul nostru, lucrarea se așază în fruntea tu-
turor strădaniilor de acest fel, și va rămâne probabil
multă vreme un reper greu de egalat și de depășit. În
raport cu care, paginile de față se vor o formă de pro-
movare și chiar - dacă mi se îngăduie - de (modestă,
târzie) colaborare“ (p. 156).
Scrisorile de pe front (1942-1944) ale lui Octavian
Hodoroga, din Maieru, Bistrița Năsăud, editate în
2007, de profesorul Icu Crăciun, ne-au amintit de
Sărsănuța cu scrisori a Veronicăi Oșorheian, pe care
și autorul o menționează. Se deschide, așadar, din
aceste texte, mai mult sau mai puțin izbutite literar,
un timp cu realitățile și provocările lui, cu oameni
apăsați de o istorie violentă, dar care își trăiesc micile
sau marile evenimente personale, raportându-se me-
reu la satul natal, la natură, la iminența morții. Astfel
de texte ivesc din faldurile trecutului mărturii vii, de-
venind, în mod cert, documente istoriografice, dacă
nu și memorialistice.
Partea a doua a antologiei continuă prezentarea
unor cărți sau scriitori aflați sub „cerul clasicită-
ții“ (Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Bartolomeu
Anania), dar și a altora din generațiile mai re-
cente (Vasile Avram, Olimpiu Nușfelean, Titus
Wachsmann-Hogiu, Ioan Popa, Alexandru Bar și
alții). Totodată, câteva articole de final surprind fe-
nomenul cultural contemporan prin întâlnirile care
au loc (cea de la Leșu, de pildă), studiile de sinteză,
cum este și cel al profesorului clujean Mircea Muthu,
Balcanismul literar românesc, încheind cu rândurile
unui apolitic, dedicate Centenarului. De multe ori,
profesorul Vasile V. Filip strecoară în textele pe care
le scrie succinte aprecieri asupra societății contem-
porane, alteori vorbește despre pericolul pierderii
identității naționale sau despre situația școlilor și a
orelor de limba și literatura română. În mod firesc,
opiniile domniei sale nu pot fi puse la îndoială, de-
oarece vin din partea unui cunoscător din interior al
fenomenului cultural și educațional românesc.
Un sentiment de bucurie ne-a prilejuit regăsi-
rea printre autorii și cărțile comentate a unor titluri
de care, la rândul nostru, ne-am apropiat cândva,
iar opiniile profesorului Vasile V. Filip au venit să
completeze armonios impresiile noastre de lectură.
Diversitatea abordărilor rezumă interesul acordat
atât unor pagini de jurnal, cât și unor studii de isto-
rie și critică literară. Dacă ar fi să ilustrăm printr-un
singur exemplu, în prima categorie ar intra memo-
rialistica de călătorie a profesorului clujean Ilie Rad,
Călătorii prin țară și O călătorie la capătul lumii, coa-
utor Doina Rad, iar în cea de a doua, volumul ma-
siv al universitarului Gheorghe Glodeanu, Scriitori,
cărți, muze. Ipostaze ale discursului amoros în litera-
tura română. Dar, în mod evident, cărțile comentate
sunt mai multe și reflectă bogat fenomenul editorial
contemporan. Însuși autorul inserează câteva însem-
nări de călătorie și o scurtă povestire.
Între etnologie și literatură este un volum ce impu-
ne prin spectrul larg al cărților pe marginea cărora
se glosează, prin acuratețea comentariului critic ori
limpiditatea exprimării, așezând în rost „un deceniu
de publicații culturale, la Bistrița și în împrejurimi“ -
timp și texte purtând semnătura profesorului și cer-
cetătorului Vasile V. Filip.
■
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
Cristelnița poetului
național
■ Menuț Maximinian
Purtând numele „Cristelnița de la Uspenia”,
făcându-se referire la vasul în care era bote-
zat poetul Mihai Eminescu, volumul în care
Elena Condrei se află în dialog cu Ion Filipciuc me-
rită a fi citit în cheia cunoașterii valorilor naționale.
Cartea, apărută în seria bibliografică „Eminescu
nestins” a Editurii Geea din Botoșani, coordonată
de Elena Condrei, propune un dialog cu un emi-
nescolog care, de-a lungul vremii, a răscolit arhi-
vele din mai multe județe ale țării, aducând dovezi
extraordinare despre opera și activitatea poetului.
Interesant proiectul Elenei Condrei de a provoca
laureații festivalului „Mihai Eminescu” la un dialog
privind viața și opera poetului național. În 2019 au
apărut în această serie cărțile cu Theodor Codreanu
(„Itinerare în miracolul eminescian”) și Ion Filipciuc
(„Cristelnița de la Uspenia. Taifas din petice”).
Prima parte a cărții vorbește și despre istoria ți-
nutului bucovinean. Ion Filipciuc, pornește în cer-
cetare colindând și răscolind arhivele din Suceava,
Cernăuți, BotoșanfJași, București, Râmnicu Vâlcea,
Câmpulung Muscel, Cluj-Napoca sau Bistrița după
documentarea istorică despre cel dintâi război mon-
dial și Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei
cu Regatul României. Cunoscut ca un om al docu-
mentelor, Filipciuc a conturat câteva cărți pe care „în
cazul în care nu voi afla disponibilități de finanțare
oficială, le voi imprima artizanal în câte 10-20 de
exemplare spre a proba că totuși în Bucovina a exis-
tat un interes pentru asemenea probleme”. Credem
însă că nu se va ajunge aici și ele vor fi tipărite, adu-
când la lumină frământările istorice prin care a tre-
cut poporul nostru, ca pildă pentru viitoarele gene-
rații. Sunt întru totul de acord cu autorul care spune
că istoria trebuie scoasă din dosarele vremii pentru „
a răspândi imaginea limpede și netrunchiată a aces-
tor fapte peste toate ținuturile românești întrucât
unirea politico-administrativă își împlinește rostul
doar în cugetul și simțământul întregului popor”.
Nu lipsește spiritul acid, dar care spune atâta ade-
văr: „negreșit că, dacă Bucovina ar fi fost priponită
de Dumnezeu pe malurile înmiresmate ale lacului
Snagov, altă faină s-ar fi măcinat la moara ... cente-
narului... Ceea ce s-ar impune în scurtă vreme în
Bucovina ar fi o consfătuire cu oameni de știință,
cultură și artă, colecționari, filateliști, numismatici-
eni. care nu așteaptă „pe la colț de cotitură” obiective
aniversare, ci au gândite și trudite din vreme și din
sincere sentimente patriotice studii, cărți, fotogra-
fii, facsimile, tablouri, statui, medalii, cărți poștale,
timbre, pe care doresc să le ofere publicului interest”.
KyeongAh Min (Coreea de Sud)
Creație (2011), linogravură, 69 x 178 cm
Adevărul este că un comitet de urgență ar fi necesar
în fiecare colț al țării, pentru că ne dispar valorile, iar
odată cu ele și dorința de a mai cerceta arhivele. Apoi
unele dintre documentele de real interes au fost dis-
truse cu bună știință, iar nepăsarea unor autorități
și depozitarea altora în condiții nefaste au dus pur și
simplu la „măcinarea” lor, devenind praf peste care
se va așterne uitarea. Îmi aduc aminte de deplasările
mele la Cernăuți unde în cimitirul în care este în-
gropat și Aron pumnul autoritățile merg noaptea și
șterg numele românești de pe cruci. Pentru că doar
acolo se mai află perosnalități care îi mai deranjează.
În cimitir. Până unde se poate ajunge nici nu ne pu-
tem imagina.
Pornind de la îndemnul de a participa la
Adunarea de la Alba Iulia, unde va asista și o dele-
gația din partea Bucovinei, la Unirea Transilvaniei
cu Regatul României, „Glasul Bucovinei” dă, în 22
octombrie 1918, întâiul zvon pentru unirea tuturor
românilor: „La fapte mari, cuvinte puține”. „ Adică
să fim bucovineni în spirit și vorbă, în idee și faptă.
Cei din urmă cu un veac au fost iar noi cei de astăzi
nu le putem uita sau veșteji povara moștenită” spune
Ion Filipciuc” (p. 25). Surprinde aici și portretul fă-
cut lui Camil Petrescu, care rămâne o pildă grăitoare
în fața acelor „corbi albi” „înfierați de acest filosof,
corbi care și-au căptușit averile în vremea marelui
război mondial din anii 1914- 1918. Căci, la toate
popoarele și în toate timpurile, tagma jefuitorilor
câștigă toate războaiele. Și încă fără să tragă un as-
cuțiș de sabie sau un foc de armă!!! Iar cei naivi și
înveșmântați în profunde sentimente patritotice își
dau sângele și viața pentru acești jefuitori”. Camil
Petrescu în memoriul semnat cere să fie primit ca
voluntar în artilerie, dar pentru că nu are bani drept
garanție obligatorie pentru cal și echipament, este
acceptat, ca absolvent al unei școli militare, doar
cu gradul de plutonier la Regimentul VI Infanterie
Mihai Viteazul (Liviu Călin, Camil Petrecu în oglinzi
paralele, Ed. Eminescu, București, 1976, p. 15). „În
iulie 1917, două companii au însărcinarea ca, ajuta-
te de o companie de mitraliere, să păzească dealul
Ungureanul care supraveghează de o parte valea și
șoseaua Oituzului și, pe dreapta, dealul și șoseaua
Slănicului. Timp de două zile artileria lor bate rar,
atât numai cât să ne împiedice să reparăm șanțurile
și adăposturile luate în primire de la ruși. Dar a tre-
ia zi cad matematic reperate obuz lângă obuz dc-a
lungul șanțului. Sunt numai detunături groaznice
și țipete de răniți. Ne învăluie pe toți nori negii de
fum. La 10 încep împușcăturile de infanterie. într-o
clipă oamenii rămași sunt la locurile lor și cele două
mitraliere păstrate cu grijă” spune Petrescu, citat de
Filipciuc în carte (p. 36).
Mereu în gardă în ceea ce privește apărarea va-
lorilor naționale, Ion Filipciuc este și unul dintre
specialiștii ce au analizat ani întregi o capodoperă
a literaturii populare, „Miorița”, despre care a scris
în nenumărate rânduri, aducând-o în fața lumii și
asupra căreia trage un semnal de alarmă că nu este
promovată la valoarea ei. Însă din păcate constatăm
că se bate de un zid al nepăsării: „cu Miorița m-am
cam lehămisit pentru că am constatat o prea rodni-
că indiferență chiar din partea profesorilor de limbă
și literatură română, cărora le-am oferit o cheie dc
lectură mai proaspătă și nu s-au îndurat să lepede
scrisa lui Vasile Alecsandri cu moartea a lumii mi-
reasă și toată resemnarea bine înșurubată pe schina-
rea poporului român”. Fundația cultural-științifică
Biblioteca”Miorița” și-a propus editarea următoare-
lor cărți: Miorița, coipus de texte folclorice autenti-
ce, însumînd aproximativ 2.000 de variante, colindă
sau balade, în completarea materialului (930 texte)
cuprins în monografia întocmită de Adrian Fochi,
Miorița, 1964; Efemeridele „Mioriței”, antologie cu
texte pseudofolclorice și parodii, studiu despre au-
tentic și fals în culegerea și editarea folclorului româ-
nesc; „Miorița” străbate lumea sau 123 de traduceri
ale colindei și baladei, semnate de... și orînduite...
într-o singură carte de Ion Filipciuc, Cîmpulung
Bucovina, 2001, XLVI+464 p.; Lepturariul „Mioriței”
- o lectură diacronică, antologie de aprecierii critice,
analize, eseuri și comentarii (întregi sau fragmente)
tipărite din 1850 pînă în anul 2000;
„Miorița” printre munții ce se bat în capete - o lec-
tură sincronică - răspunsuri la anchete literare dc-
slășurate în presa românească în 1989 (București),
1994 (Sibiu), 1996 (Cîmpulung Moldovenesc), 1998
(Cluj), ediție alcătuită de Ion Filipciuc, Cîmpulung
Bucovina, 2003, XVI+ 272 p.; „Miorița” și alte semne
poetice - studiu de Ion Filipciuc, asupra constantelor
poetice și semnificațiilor arhaice din variantele co-
lindă și baladă - Cîmpulung Bucovina, 2002, 456 p.;
Totul (vechi) și nimic (nou) despre „Mioriță”- eseuri
despre cei ce n-au scris nimic despre Miorița (Mihail
Eminescu), puțin și important ca ecou (Lucian
Blaga) ori au respins „spiritul” (Constantin Noica,
Emil Cioran) din capodoperele literaturii populare
românești;
„Miorița” în școala românească - texte cuprinse
în manual școlare, interpretări, exerciții, indicații
de metodică, planuri dl lecții, tehnologii didactice,
activități cultural-artistice în afarf orelor de clasă,
O
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
o
răspunsuri ale elevilor la două (1987 și 20031 sonda-
je de opinie literară; „Miorița” în muzica românească
- texte muzical-folcloricJ analize și comentarii muzi-
cologice, valorificări în compoziți culte; Bibliografia
„Mioriței” - analitică și sistematică, înregistrai autori,
titluri, publicații, iconografie, filme, emisiuni radio
și televiziune despre subiectul ca atare. „Titlurile
ilustează o bancă bogată de date despre subiect, de
a diferenția sectoare distincte și de a configura o pa-
radigmă cât mai largă pentru a observa constantele
și variabilele din asemenea întreg” declară Filipciuc.
(p. 87)
Partea a doua a volumului include eseuri dedica-
te poetului, despre care sew spune că are rădăcinile
în Polonia plecând cercetarea provenienței numelui
Mihail Eminoviciu, a radicalului „Emin”.
Cartea are meritul de a prezenta, dincolo de do-
cumente inedite și imagini de la diferite evenimente
în care a fost sărbătorit poetul, și câteva pagini de
literatură, începând cu cea dintâi odă închinată de
Grigori Milidon în „Secolulu”, ziar politic, judiciar
și comercial, pe 5 septembrie 1870: „Eminentului
poet Eminescu / Pentru ce sombru de gânduri, scoți
din lira ta duioasă/ Cântul trist al disperărei, min-
țind geniului tău;/ Când accentul tău sonore și-a ta
limb-armonioasă/ Pune omul în uimire, ca la cântul
unui zeu;/Pentru ce pe fruntea-ți dalbă unde-o rază
strălucește / Întinzi vălul alb și rece ca un giulgiu pes-
te-un mormânt/ Și ne spui cu glasu-ți jalnic că o lume
se sfârșește/ Și că alta nu începe pentru noi așa cu-
rând?/ Aste forme-s trecătoare, fiice a necesităței;/Ea
constrânge și pe nații și pe om a le-mbrăca;/ Timpul
trece, timpul sboară, însă Zeul esistenței/ Pe a lumei
oceanuri poartă vecinie slava sa!” (p. 157). Eminescu
cel adulat de țara întreagă este suprins în diverse
iposteze.
În privința mitului bolii lui Eminescu spune:
„Internarea lui Mihail Eminescu la sanatoriul vie-
nez din Ober-Dobling nu a fost un gest de carita-
te din partea prietenilor poetului, ci o garanție din
partea politicienilor români către curtea imperială
austro-ungară că ziaristul de la cotidianul «Timpul»
din București, M. Eminescu, nu mai are cunoscuta
și temuta autoritate publicistică”. „Miturile româ-
nești sunt și foarte firave și foarte puține, în cazul
în care cercetătorul domeniului se înveșmântă în
straiul prudenței că nu orice buturugă sau bolo-
van iscă mituri. Cu atât mai dificil e de conturat
un mit cultural Eminescu, pentru care nu avem la
îndemână vreun element comparative, întrucât is-
toria literaturii universale nu înregistrează încă un
mit Shakespeare, altul Goethe, altul Pușchin, altul
Mickiewicz, altul Whitman, altul Petofi ș. a. m. d.
Dar nici măcar doi poeți cu o soartă similară cu
a lui Eminescu, Friedrich Holderlin, la germani, și
Cierard de Nerval, la francezi, n-au avu: „privile-
giul” unor mituri corespunzătoare” crede Filipciuc.
Sunt comentate cărțile semate de Lucian Boia, Mihai
Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea
unui mit și Mihai Eminescu, poet național român.
Istoria și analiza unui mit cultural, de Ioana Bot.
„Suntem în fața unei cărți de o remarcabilă den-
sitate a ideilor, expuse cu o impresionantă forță de
convingere, uneori polemică, de unde nu lipsește
și o ușoară undă de ironie. Îl văd așezat în spatele
textelor, încercând o oarece mulțumire pentru a fi
descâlcit niscaiva aspecte din viața culturală mai ales
a Bucovinei” declară în Crai Nou Ioan Țicalo.
Asemenea volume sunt un bun ghid pentru ge-
nerațiile actuale de a-și cunoaște personalitățile din
trecut a căror activitate literară trebuie să rămână ca
un model, să fie cunoscute și receptate la adevărata
lor valoare.
■
O carte lămuritoare
■ Gheorghe Pârja
Nicolae Iuga
Maramureșul și Rusia Subcarpatică
Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2019
Nu puțini dintre noi ducem lipsă de o
viziune sistemică asupra fenomene-
lor politice, religioase, sociale, care au
marcat destinul unor comunități. Evenimente,
despre care se pronunță, de multe ori, amato-
rii care vor să impună zvonul, falsul, ca adevăr
istoric. Ba mai susțin unii că istoria se poate
citi și invers. De aceea, îmi adun informațiile
din surse credibile, care apelează la document,
folosesc argumentul în luminarea timpului
trecut. Un autor care folosește cu succes o ase-
menea metodă de cercetare este universitarul
Nicolae Iuga, cu lucrări care au defrișat mul-
te teritorii neumblate de alții. În acest registru
este și recenta apariție editorială, semnată de
eseistul maramureșean, Maramureșul și Rusia
Subcarpatică, abordând perioada cuprinsă în-
tre două momente de referință și pentru istoria
acestui Ținut: de la Episcopia de Hajdudorog la
Tratatul de la Trianon.
La Simpozionul academic de la Săliștea de
Sus, din acest an, acad. Alexandru Surdu a
explicat, în termeni elogioși, motivul pentru
care Academia Română a girat lucrarea. După
cum ne spune autorul, demersul lui nu s-a
voit o cercetare de ordin istoric, ci se dorește
„un eseu incorect politic, care privește relația
dintre Geopolitică și Religie în bazinul supe-
rior al Tisei, de pe timpul dualismului Austro
Ungar până azi, un eseu menit să evidențieze
asaltul Ungariei din acel timp, asupra civiliza-
ției vechi-ortodoxe a Maramureșului, în scopul
expansiunii sale teritoriale pe direcția nord-
est”. Eseul lui Nicolae Iuga nu abordează ma-
ghiarizarea prin școală, ci doar prin biserică.
Face referire, pe etape de devenire, la Episcopia
greco-catolică ruteană de Muncaci. Care s-a
instalat pe locul fostei ctitorii a voievozilor
maramureșeni, Mănăstirea Peri, nume de fală
în cultura română. Este preocupat de Biserica
Greco-Catolică Română din Transilvania, căre-
ia îi evidențiază „meritele imense și nepieritoa-
re în evoluția națiunii române și configurarea
spiritualității românești moderne”.
Este decupată figura luminoasă a preotu-
lui Vasile Lucaciu și animozitățile cu episcopul
Szabo. Episcopia Greco-Catolică maghiară de
Hajdudorog a fost înființată în anul 1912, deoa-
rece guvernul de la Budapesta nu era mulțumit
de rezultatul obținut în primii patruzeci de ani de
maghiarizare a naționalităților nemaghiare: ro-
mâni, slovaci, ruteni, astfel se preconiza o forțare a
maghiarizării prin biserică. Românii au protestat
împotriva acestui act, cu scop precis, printr-o adu-
nare la Alba Iulia, care a adoptat și un Memoriu.
Precizându-se că scopul Bisericii lui Cristos nu
este ca, prin instituțiile sale, să provoace conflic-
te religioase între credincioși. Este perioada în
care se consolidează profilul unor luptători pen-
tru drepturile românilor, pe care îi vom întâlni la
1 Decembrie 1918 la Alba Iulia.
Autorul, citând documentele vremii, con-
semnează atitudini ferme, dar și ezitări ori
Nicolae Iuga
Maramureșul
și Rusia Subcarpatică
de la Episcopia de Hajdudorop
ta Tratatul de ta Trianon
trădări. O calitate a acestei cărți este aborda-
rea fără patimă a evenimentelor, de un interes
major pentru apărarea ființei naționale prin
biserică. Și gesturile, care ne sunt nefavorabi-
le, au parte de o tratare riguroasă, după regula
cercetătorului. Un capitol este dedicat mișcării
de revenire la ortodoxie, tendință reluată la în-
ceputul veacului trecut și în Maramureș. Dar
și în rândul rutenilor din Rusia Subcarpatică,
din fostul comitat Maramureș din dreapta
Tisei și comitatele Ugocia și Bereg. Tentativele
de trecere la ortodoxie s-au făcut anevoios.
Celebru a rămas procesul de la Sighet al gru-
pului condus de preotul Alexei Kabaliuk. Cu
multe episoade palpitante, la care au parti-
cipat persoane importante din epocă, cum
a fost contele Bobrinski din Petersburg.
Autorul ne prezintă atentatul de la Debrețin,
izbucnirea Războiului Mondial. Ca o privire
în oglindă, a procesului de maghiarizare, sunt
prezentate tendințele de asimilare prin biseri-
că în Ucraina contemporană. De la destabili-
zare politică, la dezbinare religioasă, Ucraina
repetă într-o formă agravată genocidul ling-
vistic de pe vremea Austro-Ungariei, susține
autorul. Este ilustrat fenomenul cu procesul
preotului Dimitry Sidor, de la Ujgorod. O car-
te scrisă cu priceperea omului de știință, care
nu ocolește timpul istoric izvorât din docu-
mente. Aflăm evenimente care au marcat des-
tinul religios al locuitorilor din Maramureș
și Rusia Subcarpatică. Maramureșul și Rusia
Subcarpatică este o carte de istorie scrisă cu
talent, în spiritul jurnalismului de investiga-
ție. O carte extrem de necesară pentru cultura
religioasă a omului de astăzi. O carte lămuri-
toare. Multe învățăminte pot trage cititorii, de
la preoți, la enoriași. Dar și oamenii politici.
Subiectul cărții este organizat pe un portativ,
de pe care notele compun o simfonie în primă
audiție.
■
1O
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
comentarii
Situații
■ Christian Crăciun
Sidonia Drăgușanu
Una din noi e de prisos
Cărțile Tango, 2019
Dacă ar trăi astăzi, Sidonia Drăgușanu ar fi
aproape cert moderatoare a unei emisiuni
Tv de succes cu și despre femei. Scriitoare
și traducătoare prolifică, rămâne în memoria pre-
sei românești mai ales prin rubrica ei „Spune-
mi secretul tău”, semnată Catrinel din Femeia și
căminul. De bună seamă multe dintre „cazurile”
întâlnite în această rubrică vor fi furnizat materie
epică pentru romanul de față. Roman scris ca o
rafinată pledoarie pentru feminitate, a unei re-
prezentante remarcabilă a unei întregi generații.
Într-un articol publicat în Viața Literară din 1935,
(care avea să stârnească firește polemici, ca tot
ce scria autorul, în special cu Lucia Demetrius)
intitulat Generația fetelor, Eugen Ionescu înche-
ia: „Nu mai avem deci scriitori tineri. Dar avem
fete, numai fete, pensioane de fete, școli de fete,
interioritate de fete, fete amoroase, fete studen-
te. Înainte, fetelor! Să faceți cultură și bucătărie!
Și iată bucătăria devenită salon cultural: Erastia
Peretz, Anișoara Odeanu, Lucia Demetrius,
Yvonne Rossignon, Sidonia Drăgușanu, Marta
Rădulescu, Coca Farago, Elena Eftimiu etc. etc. În
curând se vor politicianiza la rândul lor. Și litera-
tura și cultura se vor copilări de tot”. (Război cu
toată lumea, 1992, p.104). Literatura feminină a
interbelicului și anilor imediat următori este un
teritoriu literar care rămâne de recitit. Ascunde
încă multe surprize.
În ciuda titlului oarecum „telenovelistic”, avem
de-a face cu un roman de dragoste de o finețe nea-
bătută și cu soluții epice ingenioase. Printre care
atrage atenția alegerea formei de roman epistolar,
cu un singur sens. Soluția facilă compozițional
a jurnalului este astfel înlăturată. Iar destinatara
scrisorilor, personajul absent, Catrinel, - cum a
fost semnat și romanul la prima ediție din 1946 -
despre care nu aflăm decât din scrisorile Aurorei,
Miguel Rivera (SUA)	Alegorie VI (2018)
intaglio, gravură laser, monotipie, desen, 75 x 56 cm
naratoarea epistolară, creează un pol de tensiune
epică foarte interesant compozițional. Avem prin
această opțiune tehnică o narațiune modernă la
persoana întâi, o posibilitate de utilizare a analizei
psihologice, dar și a tabloului social. În felul aces-
ta, romanul se înscrie în seria romanelor de (auto)
analiză care au modernizat epica noastră inter-
belică. Subiectul nu ambiționează originalitatea,
un scurt capitol introductiv, al cărui narator este
Catrinel, ne prezintă două domnișoare în ultima
clasă de liceu, aparent adversare dar în fond prie-
tene, care se prefac bolnave iar Aurora Crăciun
își propune să-l seducă pe doctorul Alexandru
Negoianu. Evident că reușește și, odată cu des-
părțirea lor în pragul vacanței de iarnă, cele două
prietene se văd pentru ultima oară, pentru mulți
ani de atunci înainte. De aici începe propriu-zis
romanul. Care nu cuprinde numai povestea/ po-
veștile de iubire ale Aurorei și a căsniciilor ei eșu-
ate. Ambiția autoarei este ca, în jurul acestui ax,
să construiască o serie de alte istorii alternative.
Explic astfel titlul pe care l-am dat acestei prezen-
tări. Sartrian (nu e vorba de viață în orice roman?),
autoarea pare a ambiționa să cuprindă un catalog
tinzând spre completitudine de situații tip ale iu-
birii. De aceea romanul nu este nicio clipă banal,
pentru că, fenomenologic, situațiile erosului sunt
de veacuri standardizate, contează forța eroinei
care-și povestește trăirile, autenticitatea analizei.
Găsim, mai simplu spus, aproape toate situațiile în
care te poți afla într-o iubire. După modelul inu-
bliabilului seminar al lui Roland Barthes despre
discursul îndrăgostit (aș trimite însă și la alt curs,
devenit firește carte: Aurel Codoban, Amurgul
iubirii. De la iubirea-pasiune la comunicarea cor-
porală, Ideea Design&Print, Cluj, 2004, unde
poate fi găsită toată armătura teoretică a analizei
situațiilor erotice) am încercat un astfel de sumar
inventar, incomplet, firește. Gelozia, „Gelozia este
un cancer”. Inconstanța, schimbările de umoare,
„Ți-am trimis o scrisoare oribilă acum câteva
zile”. Prezența copleșitoare a Celuilalt, „Când vine
Sandu”. Nehotărârea, „Uneori, simt deodată că
Sandu nu mă mai iubește”. Tiranizarea din cuplu,
„se tiranizau reciproc”. Eșecul, „Eșecul, falimentul
e al meu”. Durerea, „Cum mă doare, cum mă doa-
re!”. Resemnarea, indiferența față de sine, „Ajung
încet, încet la un grad de nesimțire căruia îi voi
spune în curând cu un cuvânt frumos: resemnare”.
Prăbușirea în interior, „Am căzut în adâncul meu”.
Fericirea, „Sunt beată de fericire”. Replica, „Mă
cercetez adânc și mă întreb dacă totuși mai pro-
fundă decât dorința de a fi pe placul părinților nu
este nevoia de a da o replică lui Sandu!”. Dragostea
cade greu, „Dinu mă iubește și cu toate că dragos-
tea lui îmi cade de atâtea ori greu...”. Nepotrivirea,
„Rar am văzut un cuplu mai dezasortat”. Măsura
iubirii, iubirea are totdeauna o măsură a ei, „Dar
Dinu mă iubește cu măsura lui”. Puterea dragos-
tei, „Și cu o dragoste ca asta nu se poate clinti ni-
mic din loc”. Regretul, „Cer dor mi s-a făcut de
el, Catrinel!”. Defazarea, vârstele, „Trebuie să ne
grăbim să îmbătrânim, dragă Catrinel, ca să fim
și noi iubite”. Tinerețea, „Nu conta pe tinerețea
dumitale” (de altfel apar și vreo două Lolite ire-
zistibile în acțiune). Plinătatea ființei, „Îmi plăcea
ce mi se întâmpla, participam cu toată ființa mea”.
Dezolarea, uscarea ființei, „Apoi, începe deodată
Wanda Mihuleac (Franța)	Sărut 1 (2017)
imprimare digitală, 28 x 24 cm
să sufle în mine un vânt de dezolare care îmi veș-
tejește, îmi usucă toate iluziile”. Viața ca în teatru,
film, carte, „...acest ultim episod al marelui meu
roman de dragoste cu Tibi Herța...”, vezi și rezu-
matul epic de la pagina 55. „Geografia, distanța,
„Nicio prietenie, nicio legătură sentimentală nu
rezistă la geografie”. Vina, „Față de el mă simțeam
vinovată, nu față de Dinu”. Altruismul fericirii și
exaltarea. Femeia ca obiect al dorinței. „...nu mă
iubește nimeni, nu mă dorește nimeni! De altfel,
observ că de la o vreme, nu numai la birou nu mai
inspir niciun interes bărbaților, dar nici pe stra-
dă; înainte nu era zi să nu se ia câte unul după
mine, acum parcă nu se mai uită nimeni la mine
și nici bărbații pe care îi întâlnesc pe la prietene
nu fac niciun haz de mine”. Vacantarea, „Am ră-
mas prea disponibilă, prea vacantă”. Femeia care
nu iartă, scrisoarea de la pagina 286. Recitirea
scrisorilor ca o recapitulare a istoriei, a ceea ce a
mai rămas din iubirea pierdută. Frigul, „Nu știu,
parcă adusese cu el în odaie tot frigul de afară,
tot frigul din inima lui”. Femeia tip soră de cari-
tate, personajul Maria Roibu, cealaltă iubire a lui
Tiberiu. Prezumtivul, „M-aș amoreza și eu puțin
de el”. Cicatricile vechilor iubiri. Purtări în societa-
te lamentabile (p.158). Sentimentalismul, răsfățul,
„mi-ar fi poate rușine de sentimentalismul meu și
le-aș șterge”. Teama de a iubi, „De ce mi-e atât de
teamă uneori?”. Fumatul, „Am fumat 40 de țigări”.
Altceva, „Cu Sandu era altceva, cu totul altceva”.
Tachinarea, cochetăria. Plictiseala de celălalt, „Din
anumite confidențe pe care mi le-a făcut, mi-
am putut da seama că de Cornel s-a cam plicti-
sit”. Clandestinitatea. Vulgaritatea și brutalitatea,
„Recunosc, am fost vulgară și brutală, dar mi-a
fost peste putință să mă stăpânesc”. Dragostea ca
datorie, „O admir pe Ileana cât de bine știe să-și
iubească bărbatul!”.
Harta aceasta luată din aer arată are avantajul
de a depăși nivelul epic. De a rezuma, cum spu-
neam, situațiile erotice. Scrisorile devin la un
moment dat rare, una, două pe an, alteori mult
mai frecvente, în funcție de ritmul sufletesc și al
evenimentelor importante. O căsătorie grăbită
după o dragoste „literară”, adolescentină, înșelări,
altă căsătorie, din disperare. Eșec. Bovarizări. Alte
îndrăgostiri și apoi marea iubire, (nume conven-
țional, toate apar așa la început) cu momentele
ei de extaz și de prăbușire. Încet, în acest spațiu
se introduce discret istoria: ascensiunea legiona-
rilor, rebeliunea, războiul, cutremurul din 1940,
O
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
11
memoria literară
o
bombardamentele, refugiul. Finețea (auto)ana-
lizei este, în fond, cea a unei lumi obișnuită să
observe și să semnalizeze prin cele mai delicate
moduri conținuturi sufletești. O lume tihnită, co-
dificată, și preocupată să respecte codurile, care
își permite răgazul trăirii și analizei trăirii. Oare
să fie o legătură, o directă proporționalitate, între
otium și profunzimea iubirii? Eu cred că da, nu se
poate iubi de pe motocicletă. Felul de a se îmbră-
ca, de a-și aranja casa, de a vorbi, de a face o vizită
sau o ieșire în oraș, de a primi oaspeți, de a răs-
punde la o jignire sau o întâmplare neprevăzută,
de a vorbi în societate - comunicând, firește, mult
dincolo de cuvinte, de a flirta, toate sunt atent co-
dificate. Într-un cuvânt, asta se numește civiliza-
ție. Și, ajungând inevitabil la marele cod care este
iubirea, din care am dat mai sus câteva excerpte.
Aspectul social al romanului, citadin, psihologic,
autenticist, cum voia Lovinescu, într-această con-
venție socială interiorizată se prezintă. De altfel,
acțiunea se încheie (neîntâmplător) imediat după
1944, odată ce această lume (adică toate aceste
alfabete secrete) avea să fie definitiv distrusă. Nu
ar trebui să scape lecturii nici cele câteva aluzii
culturale, presărate cu o parcimonie care atrage
atenția asupra însemnătății lor reale, pentru că
sunt nume ce aveau să fie în curând trimise în
clandestinitate: Kierkegaard (citat cu Crainte et
tremblement), Jean Giraudoux (Război cu Troia),
Freud, Proust, Roger Martin du Gard. Referințele
acestea nu sunt întru snobire, ci adaugă delicat câ-
teva semitonuri la romanul de atmosferă care ne
vorbește astăzi ca un document de epocă. Câteva
cuvinte merită și bărbații din roman, la fel de
diferiți și de atent portretizați ca și femeile, fără
urmă de parti-pris. Feminitatea (nu feminismul,
Doamne ferește!) pentru care militează romanul
se vede, printr-un inteligent paradox, tocmai în
puterea femeilor de „a-i îmblânzi” pe bărbați și
în puterea acestora de a fi la înălțimea pretențiilor
acestora.
„...dacă mă uit mai bine în jurul meu, nu văd
decât femei dezamăgite, nu văd decât femei cu o
viață devastată de o mare dragoste”. Este, poate,
în această frază întreaga „morală” a romanului,
explicația cazuisticii amoroase aproape exhaus-
tive pe care o ambiționează autoarea. Fiecare
aproape își poate găsi în constelația „situațiilor”
din roman propria poveste. Este, poate, și expli-
cația succesului pe care l-a avut la apariție, cu
o a doua ediție imediat în anul următor. Dar el
merită, cu siguranță, recitit și azi, când contextele
nu mai seamănă deloc, iar codurile erotice s-au
schimbat și ele radical. Tocmai pentru a ne con-
vinge că există „ceva” greu de numit în adâncurile
noastre care nu se schimbă. Poate chiar situația
fundamentală, cea sugerată de însuși titlul ro-
manului și descifrată în final. Anume că oamenii
funcționează pe principiul vaselor comunicante:
o fericire se construiește aproape totdeauna pe o
nefericire a altcuiva. „Când un bărbat are de op-
tat între două femei, nu este destul să se decidă la
una din ele, mai trebuie să o respingă pe cealaltă.
Trebuie să o sacrifice pe cealaltă. Și nu se poate
fără să sacrifice și ceva din el. Uneori, ambiția lui
de a fi om de caracter... Mă gândesc foarte des la
Aurora. Mi-e foarte des dor de ea. Dar n-o caut”.
Cuvintele acestea le spune Catrinel, vocea tăcută
din tot restul romanului. Prin asta ele devin ade-
văratul memento. Totdeauna cineva, undeva, fie
că-și dă sau nu seama, este de prisos...
■
Revista „Convorbiri literare”
ca istorie a literaturii române
(Cassian Maria Spiridon)
■ Constantin Cubleșan
Scriind de fiecare dată la vârstă jubiliară câte
un amplu articol de investigație istorică, de
comentarii analitice nu mai puțin, despre
„Convorbiri literare” („O sută patruzeci de ani de
Convorbiri literare”; „O sută cincizeci de ani de
Convorbiri literare”; „Convorbiri literare la zece
ani din actuale serie” etc.), Cassian Maria Spiridon
a avut în vedere, tot timpul, realizarea unei veri-
tabile istorii a acestei reviste fanion, cum se zice
acum, al literaturii române, prin reunirea într-un
volum de ample dimensiuni a tuturor acestor in-
tervenții care au, totuși, un pronunțat caracter pu-
blicistic, ceea ce face ca întreprinderea actualului
director al publicației să nu aibă aerul searbăd al
studiilor prea docte elaborate de cercetătorii de...
profesie. Cartea lui Cassian Maria Spiridon -
Convorbiri literare. Povestea unei reviste (Editura
Muzeului Literaturii Române, București, 2019) -
se citește ca un veritabil roman, avându-i ca eroi
pe toți membrii „Junimii” și pe cei mai importanți
colaboratori al „Convorbirilor.”, cu medalioare
(polemice adesea) pentru toți cei care au con-
dus revista, de la înființarea ei, din martie 1867 și
până la zi. Incursiunea are o turnură cronologică
astfel încât autorul acesteia realizând o istoricitate
a evenimentelor evoluției revistei, văzute în con-
junctura momentelor generale ale epocii, dă sea-
ma, într-un fel particular, asupra evoluției întregii
noastre literaturi pe durata existenței publicației
ieșene, mutată de la un moment dat la București
și cu o întrerupere în perioada războiului (mai
exact a anilor de imediat de după război) pentru
a fi reluată în anii ,60 într-o nouă dimensionali-
tate (nu doar grafică) și dezvoltată pe orizonturi
mult mai largi de cuprindere literară și culturală
după evenimentele din 1989, în ceea ce numește
Cassian Maria Spiridon, Noua serie. Este utilizat
din plin documentarul oferit de sumarul nume-
relor (tematica, orientarea, colaboratorii), dar
și memorialistica membrilor Junimii, alături de
comentariile terților privitoare la revistă și la cei
care i-au populat paginile, evident având el în-
suși comentarii aplicate, opinii și aprecieri critice
adecvate.
Totul pleacă, se-nțelege, de la momentul în
care Junimiștii simt nevoia realizării unei re-
viste menită a ilustra preocupările culturale ale
membrilor societății și nu numai. „Societatea
Junimea - punctează Cassian Maria Spiridon
- a fost privită totdeauna ca un grup animat de
o strategie comună, dar în care s-au manifestat
voci și discursuri ce susțineau programe diferi-
te, sigur, fără a fi contrare scopului constitutiv.
Creatori ai marilor genuri moderne în literatură,
dar și în științele umane, junimiștii, prin corifeul
Societății, vor reuși a separa, în cultură, literatu-
ra de politică, prin apel la autonomia kantiană a
esteticului: autonomie ce va favoriza nașterea li-
teraturii și artei moderne în spațiul național”. Și,
mai apoi: „Importanța Societății Junimea în naș-
terea și consolidarea culturii naționale moderne
este una ce niciodată nu va fi suficient afirmată și
Leon Zakrajsek (Slovenia)	Enso I (2013)
monotipie, 70 x 70 cm
recunoscută. Junimea a fost/este mai întâi o stare
de spirit, una care a reușit să traverseze secoli și
milenii. O stare de spirit care și-a aflat materiali-
zarea în revista pe care a publicat-o la nici patru
ani de la naștere. E admirabilă și aproape incre-
dibilă puterea de transmitere a acestei stări pes-
te vremi și epoci, nu totdeauna favorabile”. Acest
spirit și acest crez este urmărit în toată „povestea”
revistei, detaliată în factologiile care au ilustrat-o,
până în actualitatea momentului nostru, când,
se mărturisește actualul ei director, „ne-am silit
să onorăm intențiile prezentate în articolul pro-
gram, publicat în primul număr al noii serii, din
ianuarie 1996”, formulate după modelul progra-
mului inițial al revistei, din 1867, evident cu alte
imbolduri și capacități de acțiune. Apoi, adăugă:
„Ne vom strădui - este vorba de începutul seriei
ce debuta în 2002 - să continuăm «direcția nouă»
cultivată de revista junimistă în prima ei serie, di-
recție asupra căreia Maiorescu atenționa, în 1872,
că «în deosebire de cea veche și căzută, se caracte-
rizează prin simțământ natural, prin adevăr, prin
înțelegerea ideilor, ce omenirea întreagă le dato-
rește civilizației apusene și totodată prin păstrarea
și chiar accentuarea elementului național»”.
Amplul studiu, recapitulativ, asupra biografiei
revistei „Convorbiri literare”, din parspectivă isto-
rică, pe care îl realizează Cassian Maria Spiridon,
este, cu bună credință, și o mărturisire a progra-
mului de activitate al seriei actuale a revistei, con-
tinuatoare declarată a programului maiorescian,
căruia a știut și a fost în măsură să-i calibreze di-
recțiile în contextul noilor desfășurări strategice
ale momentului (social, politic, spiritual) al zi-
lei. Astfel, studiul se afirmă ca unul fundamental
pentru o perspectivă istorică asupra întregii noas-
tre istorii literare, cu un trecut atât de zbuciumat
dar și de bogat, ce se ilustrează cu prisosință în
paginile elegantei reviste ieșene.
■
12
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
proza
Ocna city
(Meteorologul stațiunii sau Războiul alb)
■ Savu Popa
Concursul Național de Proză „Ioan Slavici”, 2019
Premiul II, secțiunea Proză scurtă
Johan, meteorologul stațiunii din Ocna, a
dispărut într-o zi printre nori, înconjurat,
spuneau oamenii, de un stol de porumbei.
vremuri, fiecare stațiune își avea propriul
meteorolog. Acesta stabilea prognoza vremii,
pentru câteva zile, o săptămână. Uneori, se în-
cumeta să spună cum va fi vremea, timp de o
vară întreagă. Pentru locuitorii care veneau la
băi, mai ales pentru cei care aveau restaurante
sau hoteluri, prognozele erau binevenite.
La Ocna, în timpul războiului, prin 1940, fu-
sese angajat un astfel de om. Johan venea din-
tr-o comunitate de sași, din zona Brașovului.
Omul și-a început cariera de meteorolog, pri-
ma dată, la Zimnicea, la Dunăre, în timpul
Războiului de Independență. Când ajungeai
prin stațiune, aveai ocazia să dai peste un om
înalt, uscățiv, albicios, purtând mereu aceeași
vestă neagră, cu lornion. Mereu, afișa un zâm-
bet straniu, parcă în contrast cu aspectul feței,
ca o gaură într-o tencuială de zid vechi. Își avea
biroul în incinta stațiunii și vorbea foarte bine
româna. Aparatele de măsurare a vremii, în
parte, și le adusese de la Brașov. Culmea era că,
dacă acesta spunea că mâine va fi soare, așa era.
Dar dacă spunea că în vreo două ore va ploua,
când nu te așteptai, începea o ploaie cu găleata.
Pe de altă parte, îl puteai vedea tot timpul,
în curtea casei unde locuia, înconjurat de po-
rumbei. Cu cât te apropiai mai mult de casă, în
jurul lui, aerul era alb, însă un alb luminos, iar
jocul zecilor de pene în aer părea halucinant.
Avea zeci, poate chiar sute de porumbei. Locuia
în chirie, pe strada Gării, lângă lacul Mâțelor,
într-o casă veche, toată din lemn, cu o șură și
o grădină nu foarte întinsă. Își ținea porumbeii
Yonggu Shin (Coreea de Sud)
Vis (2019), artă digitală, 70 x 100 cm
în șură, iar cei care treceau pe acolo, vorbeau
despre o dezordine și o gălăgie de nedescris!
Fiecare, însă, rămânea cu imaginea unui răz-
boi alb, zărit pe geamurile murdare și pline de
pânze de păianjen ale șurii, care dădeau spre
lac. Alții mai afirmau că el, chipurile, și prin
porumbei măsura vremea. Că aceștia i-ar dez-
vălui lui niște semne secrete. Cum își mișcau ei
aripile sau simplul fapt de a privi în ochii lor,
erau pentru Johan lucruri hotărâtoare în stabi-
lirea unui tip de vreme ploioasă sau călduroasă.
Și totuși, cum ar fi fost posibil ca Johan să dis-
pară în asemenea circumstanțe? Cine să-l fi
văzut înălțându-se la cer și făcându-se nevăzut
printre nori, înconjurat de atâția porumbei?
O astfel de imagine rămăsese foarte bine înti-
părită în memoria localnicilor din acea vreme.
Povestea a luat naștere în mod neașteptat și a
circulat de-a lungul anilor, cu un avânt nemai-
pomenit. Cel mai bine însă o relata, ca de fieca-
re dată, cu un aer solemn, babul lui Dordea, cel
despre care se spunea că ar fi vrăjitorul țuicar.
Acesta tămăduia orice, folosindu-se doar de
țuica lui, pe care o primea în cantități industri-
ale de la un frate de al său din Sălaj. Dacă erai
rănit sau doar răcit, dacă aveai o stare proastă
și nu te puteai duce la câmp, mergeai la dân-
sul, acesta stătea într-o căsuță ca din povești,
pe ulița Vitelor. Intra cu tine în casă, vă opre-
ați în cumnă, aducea un ștergar, îi îmbiba un
colț în damigenea cu pălincă, apoi te punea, fie
să-l duci la frunte, fie să înspiri partea umedă.
Imediat, îți reveneai ca prin minune. Unii ve-
neau și pentru a avea noroc în dragoste sau să
îi dezlege de te miri care farmece. În astfel de
situații, babul nu se prea băga.
Doar mai existau și alții care aveau spirtoase
prin casă și mai încercau să îl imite pe babu,
însă degeaba, nu le ieșea. Oamenii îl căutau de
zor, unii spuneau că ce are el în damigenele în-
șirate peste tot prin casă, nu era țuică, ci alt-
ceva, vreun lichid vrăjitoresc. El însă, asculta,
zâmbea satisfăcut și îi lăsa pe toți să creadă ce
vor.
Iar omul acesta, cu o voce adâncă, spunea
următoarele despre dispariția meteorologului:
- Se zvonea că, după un an de la sosirea în Ocna
a meteorologului, prin patruzeci, urma, în vara
acea, la vreo două zile după Sânziene, o inva-
zie teribilă a nemților în localitate. Oamenii
știau cu precizie, căci unul de a lui Măria lui
Chindrea, un ficior de-i ziceau Domnosul, că
se ținea ca un domn prin sat și de când ajunsese
în armată, era și mai și, venise la mumăsa și o
anunțase de viitoarea vizită. Cum de știa aces-
ta? Poi, vreo câțiva dintre cei tineri, printre care
și el, nu merseseră pe front, ci rămăseseră în
țară, undeva în munți, unde ai noștri își aveau o
tabără. Și cum a aflat ficiorul, numa ce s-a trezit
măsa cu el și a primit vestea, apoi Măria o dat
fuga pe la toți prin sat, și din sat, Măierelul, cel
care lucra la stațiune pe trăsură, o dat de veste
prin stațiune. În zilele care or urmat, din senin
vremea se schimbase de tot. O venit niște fur-
tuni teribile, o tunat cu grindinoase, de zici că
cineva de sus ne trăgea cu pietre în cap. Erau cât
pietroaiele nu așa, acele boabe de grindină. Eu,
să tot fi avut atunci cinci sau șase ani, dar tot
țiu ceva minte, așa întunecos, ca și acum, văz
un cer de plumb, cu niște nori imenși, de zici
că cerul fusese tăiat în mai multe bucăți, chiar
sfărâmat. Și munții din zare le păreau oameni-
lor, văzuți prin ploaia zdravănă, ca și când se
tot prăbușeau. După o săptămână de ploioase,
timpul și-a mai revenit. Dar se făcuse un frig de
îți înghețau oasele. Parcă venise iarna, așa tam
nesam. Într-o duminecă, în biserici, în timpul
slujbei s-a auzit toaca. Deși nu era momentul
să tragă și nimeni nu era în turn. Apoi, seara,
mormintele văzute de sus, ardeau pur și simplu,
deși erau puține luminări aprinse. Parcă pluteau
fiecare într-o lumină a lui, de zici că se scula-
seră morții sub forma altor corpuri, mai pure,
mai curățite, așe. După alte zile, mai multe vite
care trebuiau să fete, au slobozit, în loc de viței,
un fel de mâl pietros și urât mirositor. Ei, ce să
mai lungim vorba, vreo tri oameni și-au pierdut
mințile tot atunci, așa din senin, cântau, își dă-
deau ochii peste cap, scoteau sunete de animale
și se plimbau în patru labe.
Însă, cel mai ciudat a fost atunci când Lina
lu> Pietrucă, ceea, ghetoasa, era o femeie cu
mințile rătăcite, umbla noapte pe străzi cu două
strachine de lapte și uda trotuarele. Spunea ea
că așa alunga strigoii. Numai că, tot așe, într-o
noapte o zărit ceva luminos la mai multe case.
Ceva ce se înălța. Ajunsese și în stațiune. Știa
unde șade meteorologul și pe acesta, spunea
ea îngrozită, îl văzuse cum se înălța la cer, lin,
foarte lin, înconjurat de porumbeii lui. Nu îi ză-
rise decât picioarele și multe pene care pluteau
în aer, după ei. O lumină de la pene, zicea ea, îl
înconjura, îl țânea ca într-o palmă imensă. Asta
o fost. Vreo câțiva, într-adevăr, dispăruseră din
localitate, după acea noapte, printre care și me-
teorologul. La început, nimeni nu o crezuse pe
nebuna aceea, spuneau că delirează și că acei
oameni fugiseră din calea nemților. Să fi fost
așa, să fi fost altfel? Cine ne poate spune, cine să
se întoarcă din morți să ne dumirească?
■
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
13
interviu
„Fără cultură și artă,
acest iureș al vieții
noastre parcă nu are
sens”
de vorbă cu Prof. Univ. dr. Alexandru Balaș, SUNY Cortland, SUIA
Alexandru Balaș s-a născut la Focșani,
unde a urmat clasele primare, gimnazi-
ale și liceale, după care a studiat științe-
le politice (în limba engleză) la Universitatea din
București. În anul III de facultate obține o bursă de
un an la Universitatea Vermont, din SUA, revine
în țară pentru încheierea studiilor, după care frec-
ventează un masterat de doi ani la Universitatea
Sabanci din Istanbul. Pleacă din nou în SUA, pen-
tru doctorat, la Universittae din Illinois, în Urbana
Champaign, doctorat coordonat de profesorul Paul
Diehl. În 2006, este ales de MAE al României să
reprezinte România la Adunarea Generală a
ONU, axată pe probleme de tineret, care a avut
loc la Viena, apoi la New York. După un an de
profesorat la Universitatea Vermont, se transferă
la Universitatea Loyola din Chicago, după care se
stabilește la SUNY Cortland, ca profesor de relații
internaționale. Aici devine și director al Centrului
„James M. Clark”, care se ocupă de internațio-
nalizarea campusului și a comunității orașului
Cortland în general. A publicat două cărți și mai
multe studii în reviste de specialitate. Vorbește en-
gleza, franceza și italiana, dar poate conversa și în
spaniolă, catalană și turcă, având cunoștințe de
bază în germană, arabă și portugheză.
Ilie Rad: - Dragă Alex, ești născut în România,
iar acum deții o poziție foarte importantă la State
University New York College at Cortland (SUNY
Cortland). Ne poți povesti cum a început aventura
ta americana? Cum ai ajuns în State?
Alexandru Balaș: - Am studiat în anul III de
facultate cu o bursă, oferită de Fundația pentru
o Societate Deschisă, la Universitatea Vermont.
După un an de studii în acest stat de munte din
estul Americii, am petrecut vara în New York City
(NYC), lucrând la o organizație afiliată cu siste-
mul Națiunilor Unite. Apoi am revenit în țară,
pentru anul IV de facultate, am absolvit și, spre
deosebire de colegii mei, care se indreptau spre
vest, eu m-am dus spre est, pentru un masterat
la Istanbul, la Universitatea Sabanci. Am văzut
cei doi ani de masterat la Universitatea Sabanci
drept rampa de lansare spre un doctorat la o uni-
versitate de top din SUA. Și așa a și fost. După doi
dintre cei mai buni ani din viața mea, la Istanbul,
într-un mediu universitar de o calitate foarte ri-
dicată, cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc de
atunci încoace, am fost acceptat, pentru doctorat,
la mai multe universități din SUA, și am ales să
lucrez cu Paul Diehl, la Universitatea din Illinois,
în Urbana-Champaign.
Cum a fost în State? În 2002-2003, când eram
la Vermont și NYC, am trăit „visul american”.
Lucram la biblioteca din campus și câștigam în-
tr-o săptămână mai mult decât mama, ingineră
în România, într-o lună. Ce m-a șocat a fost „vi-
teza” cu care se „mișcau” lucrurile în campus.
Erau multe prelegeri, conferințe, oportunități.
Am intrat în Clubul de Dezbateri și am călătorit
cu ei la campionate de dezbateri la Rochester și
la Academia Militară West Point. Am înființat
un club al Națiunilor Unite și am pledat în fața
Senatului Studențesc pentru finanțarea unei
călătorii la NYC, la o conferință mare, Model
United Nations. Erau multe oportunități și prac-
tic lucram, de la 8 dimineața la miezul nopții, pe
tot felul de proiecte academice sau la bibliote-
că. Apoi vara, în NYC, a fost de vis. Am muncit
mult, dar m-am și bucurat de jazz în cluburile din
Greenwich Village sau de simfonia new-yorkeză
în Central Park. Cu un coleg român, Ionuț, jucam
fotbal cu un grup de sud-americani, în Central
Park, sâmbăta dimineața, și plănuiam să ne facem
țuica noastră, în apartament (asta a rămas, din fe-
ricire, la stadiul de idee). Tot atunci, în vară, am
fost la două conferințe la Washington, DC. Și așa
am văzut pentru prima dată și capitala Americii.
Am rămas însă îndrăgostit de NYC și de adrenali-
na și viteza din acest oraș, care chiar nu doarme.
Apoi, în Champaign-Urbana, la doctorat, mi-
am dat seama că Midwest-ul Americii este inima
Americii. Oamenii sunt buni, te ajută și sunt ex-
traordinari. Acum mă simt un „Midwestern” în
inima mea, pe lângă vrânceanul din mine. Atunci,
la doctorat în Illinois, m-am apucat de dansuri
sportive și tango argentinian. Aceste „hobby-uri”
m-au salvat într-un fel din stresul unui doctorat
într-un mediu extrem de competitiv.
Ca să vă dați seama cât de competitiv a fost
doctoratul, vă pot spune că, din 20 de doctoranzi,
câți am pornit la drum, în august 2006, la știin-
țe politice, la Universitatea Illinois din Urbana-
Champaign, am mai rămas doar 10, în august
2008, dintre care doar 8 dintre noi au terminat
doctoratul.
Ce m-a salvat? Matematica de clasa a XI-a și a
XII-a, clase făcute la real, la un liceu din Focșani
(pentru că, fără matematică și statistică, nu mai
ai cum să termini un doctorat în SUA, în ziua de
azi, indiferent de domeniu), și aceste hobby-uri,
care mi-au permis să fac și altceva decat științe
politice în acei ani, și oarecum să pun lucrurile în
perspectivă. Poate că și acea proverbială „foame”
a românului ajuns în America și care nu-și per-
mite să nu reușească a jucat un rol în faptul că am
terminat doctoratul în 5 ani (termen considerat
foarte scurt în SUA).
- În 2006 și 2007 ai reprezentat România la
Adunarea Generală a Națiunilor Unite, unde ai
luat cuvântul în plen. Cum a fost această experi-
ență?
Alexandru Balaș
- Da, a fost o experiență foarte bună pentru
mine. Împreună cu o colegă din Ciad, am fost
moderatorul unei sesiuni plenare de lucru. Țin
minte și acum detaliul că această colegă era în-
spăimântată înainte de a intra în sesiune, nu pen-
tru că trebuia să moderăm discuțiile unui grup
de vreo 100 și ceva de oameni, într-una din să-
lile ONU, ci pentru că nu știa dacă familia ei e în
viață, pentru că trupele Janjaweed, responsabile
pentru genocidul din Darfur, Sudan, trecuseră
granița în Ciad și atacaseră orașul din care era
ea. În fine, sesiunea a fost puțin intimidantă, dar
deja la momentul acela ținusem prelegeri la uni-
versitate în fața unor săli pline, așa că a ieșit bine.
Asta mi-a confirmat-o ulterior chiar diplomatul
român din delegația României la ONU, care ve-
nise incognito oarecum, să vadă cum mă descurc.
Cu ocazia aceasta am fost în sălile de consiliu de
la sediul ONU din NYC și l-am ascultat în sala
Adunării Generale chiar pe secretarul general
ONU, Kofi Annan. Acel eveniment a fost un sum-
mit pe probleme de tineret, la care fiecare țară a
trimis doi reprezentanți. Eu am fost ales de MAE,
împreună cu o colegă, să reprezentăm România
la adunarea regională, la Viena, în vara lui 2006
și apoi la summitul global la NYC, în octombrie
2006. Pentru adunarea regională, România a fost
țara care a dezvoltat rezoluția-draft, pe care s-a
discutat ulterior. Cu ocazia aceasta, eu și colega
mea, cu acordul MAE, am pus pe picioare pro-
gramul UNYouth și în Romania, astfel că, din
toamna anului 2006, România trimite în mod
constant delegați la acest program ONU. Mai
multe detalii se pot găsi aici: https://www.un.org/
development/desa/youth/what-we-do/youth-de-
legate-programme.html si aici pentru Romania,
http://unyouthdelegate.ro/
- Călătorești foarte mult în lume, participi la
conferinte, seminarii internaționale etc. Cum reu-
șești să faci față acestui program atât de încărcat?
- Da, așa este. Când lucrez sunt axat pe mun-
că, iar când mă relaxez nici macar nu-mi verific
emailul de la serviciu. Nu am smartphone, ci un
telefon vechi, și aceasta îmi permite să nu fiu co-
nectat la Internet tot timpul. Când au apărut co-
piii, respectiv fetițele noastre gemene, atunci s-au
schimbat și prioritățile. Îmi place să cred că sunt
eficient atunci când mă axez pe muncă. Mi-am
învățat programul optim de lucru încă din anii de
școală din România și îmi mențin același ritm. Nu
am pierdut nicio noapte studiind, încerc să îmi fac
somnul de siestă cât pot de des și îmi programez
14
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
vacanțe în mod constant. Am 6-7 ore de lucru pe
zi, în care dau 110% pentru muncă. În restul tim-
pului îmi refac energiile și las ideile să germineze
nestingherite, pentru că atunci vin cele mai bune
idei. Cel mai greu a fost să învăț să spun „Nu” la
tot felul de oferte tentante de proiecte și să învăț să
mă implic în mai puține proiecte. Cu toate aces-
tea, am nevoie de adrenalina unor proiecte, care
să mă stimuleze intelectual.
- Care au fost motivele pentru care ai optat să
lucrezi la SUNY Cortland?
- Piața academică este foarte dificilă in Statele
Unite. Deși mi-am terminat doctoratul la o uni-
versitate de top din SUA, este foarte greu de ob-
ținut o poziție universitară aici. Prima poziție
după doctorat a fost de un an la Universitatea
din Vermont, apoi am obținut o poziție de dura-
tă medie la Loyola University Chicago. Problema
în Chicago era ca m-aș fi plafonat în acea pozi-
ție, care nu oferea oportunități de avansare. Dar
mai important a fost aspectul familiei, pentru că
nu prea mai aveam vreme să mă văd cu soția, din
cauza timpului foarte mare petrecut în trafic. Și
atunci am făcut o aplicație, la SUNY Cortland, și
m-au vrut. A fost - și este în continuare - poziția
perfectă pentru mine. Sunt profesor de studii in-
ternaționale, predate într-un mod european, i-aș
spune eu, adică foarte inter-disciplinar, și în ace-
lași timp sunt directorul unui centru responsabil
pentru internaționalizarea campusului. Am vrut
să fiu profesor, pentru că iubesc lucrul cu studen-
ții. Dar am vrut să am și responsabilități admi-
nistrative și mână liberă, să organizez programe
internaționale.
- Care sunt principalele proiecte ale Centrului
Clark, pe care îl conduci?
- Centrul Clark se ocupă cu internaționalizarea
campusului și a comunității (a orașului Cortland,
un oraș de vreo 20.000 de oameni). Organizăm
evenimente pe teme internaționale și cu invitați
internaționali (așa cum ați fost și dvs.); organi-
zăm proiecte educaționale pe anumite teme și
cu finanțare exterioară (spre exemplu: cursuri și
evenimente legate de Uniunea Europeana, legate
Karol Pomykala (Polonia)
Gemini 5 (2016), linogravură, 90 x 130 cm
de politica și cultura în Europa Centrală și de Est,
de Orientul Apropiat, Mijlociu și în Asia de Sud,
de Africa, legate de America Latină). Avem diver-
se grupuri de lucru, axate pe aceste regiuni. Apoi
promovăm studiul pentru un semestru sau un an
în afara țării, și de asemenea promovăm, la nivel
internațional, schimburile de idei și colaborarea
pe proiecte ale profesorilor.
- Am participat, cum știi, invitat de tine, la o șe-
dință a consiliului de conducere al Centrului Clark.
Unii erau oameni în vârstă, cu un CV impresio-
nant. Cum ai reușit să te impui în fața lor?
- Am fost primit foarte bine aici, deși vârsta
tânără nu ar fi sugerat că ar fi trebuit să devin di-
rectorul unui astfel de centru. Nu sunt mulți cei
care ar risca să pună un atât de tânăr profesor la
conducere. De aceea îi mulțumesc mentorei mele,
Sharon Steadman (profesoară de arheologie la
SUNY Cortland), care a văzut în mine energia și
dorința de a lucra pe astfel de proiecte. Au fost
colegi, veniți dintr-o tradiție europeană, care au
încercat să-mi arate cine e „șeful” doar pe baza
vârstei lor. Dar, fără lipsă de modestie, pot să spun
că acești colegi s-au convins repede că nu le mer-
ge cu un român ca mine! Chiar i-am spus unuia
că aici suntem în SUA și vârsta, pentru a fi un bun
lider, nu contează, așa cum ar conta în Europa.
Colegii americani m-au sprijinit în permanență.
Practic e o poziție care te obligă să negociezi mult
cu toți colegii și să știi cum să ți-i atragi pe toți de
partea ta, în așa fel, încât să tragem toți în aceeași
direcție.
- De ce crezi că Universitățile americane ofe-
ră atât de multe burse de cercetare unor aplicanți
străini? Nu există riscul ca aceștia să se întoarcă în
țările lor de origine, gata școliți pe bani americani?
- Citeam un articol de curând, care arăta că
cercetarea cea mai bună este atunci când e facută
într-un mediu internațional. Când ai mulți oa-
meni din diverse colțuri ale lumii, crescuți în tra-
diții diferite, aceștia vor aborda problemele altfel.
Și din acest amestec de idei se nasc idei revoluțio-
nare, care schimbă lumea. Unii dintre doctoranzii
internaționali rămân în SUA, la fel cum am rămas
și eu, pentru că aici am găsit un loc de muncă.
Dar foarte mulți se întorc în țările lor, ceea nu
face decât să contribuie la nivelul academic din
acele țări, pentru că acești foști doctoranzi, actuali
profesori, își mențin contactele și colaborările cu
SUA și cu colegii de doctorat, ajunși prin diverse
părți ale lumii. Alții se duc acolo unde sunt lo-
curi de muncă cu predare în engleză: în Europa,
Brazilia (care a investit enorm în mediul acade-
mic), Coreea de Sud și Japonia, Australia și Noua
Zeelandă, chiar și Turcia si Kazahstan, care iarăși
au investit enorm în câteva universități de top.
Acești oameni, în cele mai multe cazuri, vor ră-
mâne americanofili și vor promova cultura ame-
ricană în țările unde lucrează. Acest „soft power”
e esențial pentru SUA. Sincer, nici nu aș ști cum
să aplic pentru o pozitie academică în România,
pentru că pozițiile academice în mediul univer-
sitar din România nu sunt făcute publice pe si-
te-urile internaționale, pentru astfel de joburi.
- Cum s-a născut cartea ta, Peace Operations
(War and Conflict in the Modern World), scrisă
în colaborare cu Paul F. Diehl?
- Pur și simplu i-am propus lui Paul, care a fost
profesorul meu îndrumător la doctorat și unul
din mentorii mei, să scoatem a doua ediție, revi-
zuită, cu descoperirile făcute de mine în teza mea
de doctorat. El a zis că e o idee foarte bună și ne-
am apucat de treabă.
- Vorbești fluent engleza, franceza și italiana,
dar poți conversa și în spaniolă, catalană și turcă,
având cunoștințe de bază în germană, arabă și
portugheză. Când și cum ai învătat atât de multe
limbi?
- Am învățat engleza din clasa a III-a la
Focșani, apoi franceza din a V-a. Amândouă până
în clasa a XII-a. La gimnaziu, mama m-a dat la
o școală cu un program intensiv de engleză (fă-
ceam 6 ore de engleză pe săptămână, mai mult
decât româna, și la fel ca matematica). Atunci, și
ulterior la facultate, când am făcut științe politice
în limba engleză, am învățat engleza foarte bine.
Chiar am avut un moment de panică, atunci când
am fost invitat să țin o prelegere la Universitatea
„Babeș-Bolyai” și am fost întrebat dacă pot ține
prelegerea în limba română. Învățând științe poli-
tice și relații internaționale numai în engleză, mi-
ar fi fost foarte greu să țin o prelegere academică
în română. Altfel, vorbesc româna aproape zilnic,
prin Skype, cu familia din România și încerc să-
mi învăț și fetele limba română.
Ulterior am studiat germana și araba în tim-
pul facultății. Spaniola, catalana, și portugheza au
venit ușor, pe filiera latină. Iar turca am învățat-o
partial, cât am trăit în Istanbul și ulterior, într-o
vară de doctorat, când nu aveam bani și am ob-
ținut o bursă a Guvernului american să învăț o
limbă străină. Și așa am avut și bani pe vară, și
am învățat și o limbă, pe care doream să o învăț
de mult.
Zilnic folosesc engleza, româna, franceza și
spaniola. Abonamentele la publicații din Franța și
faptul că urmăresc mult sport comentat în limba
spaniolă aici mă ajută să-mi mențin la un nivel
bun aceste limbi străine.
- Cunoașterea acestor limbi a fost un avantaj
la concursul pe care l-ai câștigat la SUNY? Ne poți
spune cum s-a desfășurat acest concurs?
O
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
15
o
- Nu neaparat. Poate faptul că am ajuns să cu-
nosc foarte multe culturi m-a ajutat. Undeva, în
octombrie, am văzut anunțul pentru această po-
ziție pe o pagină de „joburi” academice. Ulterior
am trimis un dosar de aplicație și am așteptat să
văd dacă voi fi sunat, pentru un interviu telefonic.
Am avut acest interviu telefonic prin noiembrie.
Apoi am fost invitat pentru două zile în campus,
să țin o prelegere și să am întâlniri cu cei care îmi
vor deveni colegi. Numai 3 candidați sunt invi-
tați în campus, deci știam că sunt pe lista celor 3,
din vreo sută de aplicanți. Și cu câteva zile înainte
de Crăciun, când eram în vacanță într-o stațiune
montană, am fost sunat să-mi spună că sunt pri-
ma lor opțiune. Am negociat salariul și alte cos-
turi (mai ales costul mutatului, pentru că acesta
poate fi foarte scump), așa cum e regula, și am zis
da. Ulterior, în augustul anului următor, ne-am
mutat din Chicago în Cortland, NY.
- Profesorii de la SUNY Corland, din universită-
țile americane în general, sunt angajați pe o durată
determinată sau nedeterminată?
- Daca ești angajat pe „tenure track”, ești an-
gajat pe durată determinată, până ai facut 7 ani la
acea instituție SUNY, iar ulterior, dacă ai obținut
„tenure”, devine contract pe durată nedetermina-
tă. Din păcate, aceste „tenure jobs” sunt din ce în
ce mai rare și mai greu de obținut.
Dacă profesorii sunt „adjuncts” sau „visiting
assistant professors”, atunci sunt angajați pe dura-
tă determinată, care de obicei e doar de un semes-
tru. Stresul e foarte mare pentru acești profesori,
pentru că nu au de obicei asigurările medicale
plătite de angajator și sunt plătiți la salariul mi-
nim. Sunt cazuri de „adjunct professors” care
lucrează la 3-4 universități sau, și mai rău, care
trăiesc în mașină (nu glumesc!), pentru că nu își
permit chiria pentru un micuț apartament. E via-
ța foarte grea pentru „adjunct professors”, dacă
sunt singuri și nu au alt suport material. La acel
moment, eu le recomand să aplice pentru joburi
în afara SUA.
Acești oameni sunt „adjuncts” sau „visiting
assistant professors” nu pentru că ar fi mai slab
pregatiți decât cei de pe „tenure track”, ci pen-
tru că piața muncii academice produce mult mai
mulți profesori decât numărul de locuri, și doi
la mână, pentru că universitățile americane sunt
„business”-uri, care și-au dat seama că pot tăia
costurile, platind unii profesori atât de prost. Nu
în ultimul rând, e acel sentiment că ai ratat, dacă
după un doctorat ieși din mediul academic. Unii
preferă acest stil de viață, al unui „adjunct”, decât
să iasă din mediul academic sau să devină admi-
nistratori în mediul academic.
- În funcție de ce priorități se stabilește curricula
unei specializări, la universitățile din SUA?
- Aici, nu pot vorbi decât de studiile internați-
onale, de care mă ocup. Sunt trei linii directoare:
1) studenții mei să știe să pună întrebările corecte
în viață și să știe cum să gândească critic și anali-
tic, 2) studenții mei să fie pregătiți pentru a fi cetă-
țeni ai lumii, care pot vorbi la nivel internațional
despre artă și poezie, la fel de bine ca și despre
politică și economie, și 3) să le dăm studenților
noștri acele „instrumente”, care să le permită să
găsească un loc bun de muncă (ex.: limbi străi-
ne, abilități de negociere, de mediere, de a folosi
anumite tipuri de software gen GIS sau R, de a ști
cum să lucrezi cu oameni din culturi diferite etc.).
Toshihiko Ikeda (Japonia)	Om bătrân-Q
Model confortabil cu buline (2009), acvaforte, 60 x 60,5 cm
Nu „producem” pentru piața muncii, ci vrem să
șlefuim oameni cu caractere bune. Dar nu negăm
că acești oameni au nevoie și de locuri de muncă,
pentru ca să-și plătească datoriile făcute pentru a
studia la universitate.
- Absolvenții de universități din SUA își găsesc
de lucru în domeniul pentru care s-au pregătit?
- Da. Pentru studii internaționale, aproxima-
tiv 80% din absolvenții din anii anteriori lucrează
în domeniu. În general, e foarte greu, dar pentru
studenții care termină studii internaționale, piața
muncii e la nivel mondial, nu doar național sau
statal. Și atunci sunt mai multe oportunități.
- Cum se împacă, în cazul tău, pragmatismul
american cu sentimentalismul românesc?
- Mi-a luat foarte mult timp, și încă îmi ia, să-
mi înțeleg identitatea. Sunt român americanizat,
cum îmi spun prietenii. Dar în același timp sunt și
vrâncean, focșănean și „Midwesterner” american,
și un Istanbulite (dupa anii petrecuți în Istanbul),
și un newyorkez. Cum spune Shrek, identitatea
mea e ca o ceapă - are straturi. Am fost întotdeau-
na o persoană directă și îmi place pragmatismul
american. Dar, pe de altă parte, sunt un visător,
sentimental român, care ascult Radio România
zilnic, mănânc românește când îmi gătesc ceva de
acasă, citesc Dilema veche și cărți în limba româ-
nă lunar (mi-am adus vreo 200 de volume în lim-
ba română aici, în New York, și în fiecare an aduc
peste 30 de cărți în limba română), am vin și țuică
din România în beci, și urmăresce handbal, volei,
rugby și fotbal din România. Sunt un român care
trăiește în America, care a învățat regulile acestei
societăți, dar în mod constant trăiește după traiul
de acasă. Sper să nu uit vreodată că sunt din neam
de viticultori vrânceni și că pentru noi succesul
înseamnă să ai o vie, să faci un vin bun și să fii
ospitalier. De abia atunci voi putea spune ca am
reușit în America. De ce să nu recunosc că-mi
place să-mi șochez prietenii americani cu „româ-
nismele” mele - gen facut grătar iarna, o flexibili-
tate mai mare în interacțiunile cu toata lumea, și
cu ospitalitatea cu care am fost învățat din familie
- „covorul roșu” pentru orice invitat străin la uni-
versitatea noastră, ca să plece cu impresii extraor-
dinare de la noi.
- Cunoști interesul meu pentru legăturile avute
de Theodore Dreiser cu orașul Cortland. Nu crezi
că turismul ar avea de câștigat, dacă s-ar populari-
za aceste legături?
- Cunosc bineînțeles acest interes, din cartea
pe care ați scris-o. Din păcate, această idee nu
cred că ar prinde în America, pentru că aici, în
continuare, avem probleme cu armele, pe care le
poți cumpăra la supermarket, odată cu roșiile și
castraveții. Și aceste masacre continuă din păcate
în școli și universități, și în multe locuri publice.
Oameni nevinovați mor din cauza faptului că ar-
mele pot fi cumpărate de oricine, oricând, fără
a verifica prea multe despre persoana care le-a
cumpărat. Așa că un astfel de turism nu cred ca
ar prinde în America, pentru că prea multe per-
soane sunt afectate de acești ucigași cu sânge rece.
- Prin anii ’90, când am avut primele contac-
te cu lumea universitară americană, primeam, la
sfârșit de an, un fel de scrisori-bilanț de la noii mei
prieteni, cu ce făcuseră ei în anul care se încheia.
Mai există acest obicei? Care crezi că era filosofia
lui?
- Nu mai există. Am câțiva colegi care mai
fac acest bilanț la sfârșit de an, dar din păcate ce-
rințele academice asupra timpului profesorului
au crescut exponențial în ultimele două decade,
încât majoritatea nu mai au timp de așa ceva. În
schimb, trebuie să scriem aceste bilanțuri anuale,
pentru șefii noștri. Eu scriu două astfel de bilan-
țuri, unul pentru Centrul Clark și unul pentru
programul de Studii Internaționale. Fiecare are
cam 17 pagini de raport/bilanț anual.
- Ce legături are Centrul Clark (sau SUNY
Cortland, dacă vrei) cu universitătile europene?
Dar cu cele românești?
- Avem parteneriate cu multe universități eu-
ropene - Salamanca, Fulda, La Rochelle, cu uni-
versități din Anglia și din Turcia. Avem parteneri-
ate puternice. De asemenea, avem un parteneriat
inițiat de Henry Steck, de la SUNY Cortland, cu
Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Eu am obținut câteva granturi europene pentru
Centrul Clark și am încheiat, cu ajutorul colegei
Carmen Țâgșorean, de la Centrul de Cooperări
Internaționale al Universității „Babeș-Bolyai”, un
parteneriat Erasmus+ Key Action 1, care ne per-
mite să facem schimb de studenți și de profesori.
- Pentru că acest interviu apare în revista
Tribuna, din Transilvania, ce mesaj ai dori să
transmiți cititorilor?
- Din multe puncte de vedere îmi doresc să am
o mentalitate de transilvănean, de om care face
treabă bună și cu cap. Am fost plăcut impresionat,
în 2017, când, cu ajutorul dvs., am văzut părți din
Transilvania, pe care nu le mai văzusem, și mi-am
dat seama că peste munți se gândește într-un stil
mai american, al lucrului bine făcut.
În încheiere, vă încurajez cititorii să continue
să promoveze cultura, pentru că, fără cultură și
artă, acest iureș al vieții noastre parcă nu are sens.
Vă mulțumesc!
- Și eu mulțumesc pentru timpul acordat!
Interviu realizat de
Ilie Rad
■
16
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
Defăimarea lui Zoil
■ Alexandru Dobrescu
n veacul al IV-lea înainte de Hristos, a trăit
unul dintre cei mai detestați învățați ai lumii
antice, despre care majoritatea intelectualilor
din timpurile precreștine pomenea cu neascuns
dispreț, socotindu-l aproape o aberație a firii, iar
urmașii lor din vremurile de mai târziu l-au pla-
sat cu obstinație la stâlpul infamiei publice. Până
și azi, după atâtea milenii și secole, numele său
trezește oroare, ba chiar un soi de repulsie orga-
nică, de parcă rostirea lui ar fi o veșnică insultă de
neiertat la adresa spiritului creator dintotdeauna.
Este unul dintre multele stereotipuri pe care an-
tichitatea ni le-a lăsat moștenire și la care părem
hotărâți să nu renunțăm cu nici un chip. Numele
acestui bărbat strivit de hula aproape generală a
urmașilor era Zoil din Amphipolis, deopotrivă
istoric, gramatic și retor, stabilit de foarte tânăr
la Atena, discipol al sofistului Polycrate (autor al
unui pamflet împotriva lui Socrate), profesor și
autor - zice-se - a tot felul de scrieri, între care o
gramatică și o retorică. Dar scrierea care i-a atras
celebritatea negativă, cunoscută sub un titlu ce
împrumuta o poreclă a autorului: Homeromastix
(„biciul lui Homer“), era alcătuită din nouă părți,
fiecare mustind de rezerve și observații la adre-
sa ilustrelor epopei atribuite lui Homer, Iliada
și Odiseea. Cel puțin asta ne-au transmis autorii
greci și latini care i-au menționat, în treacăt ori
mai pe îndelete, numele și pe care, lipsind posi-
bilitatea verificării nemijlocite, mai nimeni nu a
cutezat să-i contrazică.
Nu mi-am propus în rândurile de față să reabi-
litez atât de terfelita memorie a cărturarului din
Amphipolis, năzuință sortită dinainte eșecului
după mai bine de două mii de ani în care inte-
lectualitatea europeană nu a ratat nici o ocazie de
a-l îngropa sub mormane de imputări și insulte.
Mi-am propus, în compensație, să mă concentrez,
plecând de la cazul Zoil, asupra metamorfozelor
suferite de noi înșine prin îmbrățișarea fără rezer-
ve a unei poziții pe cât de categorice, pe atât de
discutabile. Pentru că, la drept vorbind, nu per-
sonajul Zoil atestat istoricește a avut de suferit de
pe urma modului în care posteritatea a găsit cu
cale să-l înfățișeze, ci tocmai această posteritate,
care și-a pus astfel în evidență limitele de percep-
ție, capacitatea de a cântări realitățile cu măsura
propriilor idiosincrasii și de a relativiza adevărul
până la confuzia cu opusul său. Oricât de mare
ar fi prețuirea, disprețul ori nepăsarea pe care
urmașii le-o arată personajelor istorice, ele con-
tinua să rămână impasibile în paginile trecutului,
așteptând răbdătoare momentul unei mai drepte
judecăți. Care, uneori, nu vine niciodată.
Prejudecățile s-au dovedit întotdeauna mai
puternice decât adevărul. Noi suntem înclinați
să trecem o astfel de distorsionare a lucrurilor
în seama straturilor prea puțin sau deloc educa-
te ale societății, pe care le socotim mai expuse și
mai devotate ideilor înghițite pe nemestecate. Se
întâmplă însă că și păturile instruite, din partea
cărora am aștepta o cântărire a realităților cu pro-
priile minți, cad victime locurilor comune de tot
felul, pe care le susțin, de nu cumva le apără, cu
un devotament ce merge până în pânzele albe. Și,
de obicei, opiniile persoanelor cu educație supe-
rioară sunt adoptate de cei cu instrucție precară.
Pricinile unei asemenea cecități contaminante
precum gripa sunt diverse, de la comoditate la
presiunea de nestăvilit a umorilor și de la ațipirea
temporară (ori ireversibilă) a lucidității la ambiția
integrării într-o tradiție de gândire suficient de
îndelungată și de bogat reprezentată ca să treacă
drept prestigioasă. Dacă un Heraclid din Pont,
un Strabon, un Plutarh, un Vitruviu și un Aelian
l-au socotit pe Zoil din Amfipolis un nenorocit
Cristian Opriș (România) 80. Portretul tatălui (2017)
litografie, 65 x 49 cm
de sclav ce se închipuia un spirit superior părin-
telui epopeii și i-au atribuit o formă hipertrofiată
de gelozie crescută din neputința de a crea ceva
durabil, iar un Ovidiu și un Marțial l-au declarat
prototipul detractorului de profesie, se cheamă că
lucrurile trebuie să fi stat musai așa. Prea concor-
dă între ele, prea se susțin una pe cealaltă aceste
mărturii, ca să ne mai încerce, nu-i așa?, gândul
de a risipi timp și energie căutând adevărul în altă
parte.
De fapt, căutarea încăpățânată a adevărului nu
e nicicând prisoselnică. Nici măcar atunci când
munți de dovezi par să ne încredințeze că eram
demult în posesia lui. Se prea poate ca, adeseori,
perseverenta punere sub semnul întrebării a fap-
telor la îndemână să se dovedească pur și simplu
superfluă, nefăcând decât să reconfirme în cele
din urmă ce știam deja. Ceea ce oricum reprezin-
tă un beneficiu de necontestat, căci îndepărtează
definitiv îndoiala din preajmă-ne. Numai că, al-
teori, operația aceasta, în fond inocentă, are da-
rul de a deschide noi orizonturi, obligându-ne să
subscriem încheieri mult diferite de acelea cu care
fuseserăm obișnuiți.
În cazul particular al lui Zoil din Amphipolis,
orice om cu puterile minții intacte s-ar cuveni,
înainte de a se preda fără condiții opiniei perpe-
tuate prin tradiție, să ia aminte la câteva detalii
de natură a pune pe gânduri. Primul se referă la
împrejurarea că scrierile atribuite lui Zoil și in-
criminate cu atâta vigoare de literații generațiilor
ulterioare, în speță criticile epopeilor homerice
și ale dialogurilor platoniciene, nu s-au păstrat
nici măcar fragmentar. Noi le cunoaștem, ca să
zicem așa, exclusiv prin intermediul comentari-
ilor de mai târziu, puține, sumare, fundamental
ostile și îndeajuns de asemănătoare ca să bănuim
că vor fi trecut nesfiite din unele în altele. Numai
că această situație insolubilă nu ne-a clătinat defel
convingerea că judecata antică se însoțea fericit
cu adevărul și merita, în consecință, a fi transmisă
mai departe întocmai.
Un alt amănunt vrednic de reflecție ar fi acela
că mai toate mărturiile despre biografia și scrierile
lui Zoil a fost redactată mult după dispariția aces-
tuia (petrecută după unii prin lapidare, după alții
prin aruncare de pe o stâncă, iar după alte izvoa-
re prin ardere pe rug), niciun grec din veacul al
IV-lea î. Hr. sau din cel imediat următor negăsind
z
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
17
o
de cuviință să ofere relații despre presupusul de-
tractor al lui Homer și al lui Platon. Semn că fie
lucrările lui Zoil nu erau atât de cunoscute încât
să inflameze cercurile intelectuale ale vremii, fie
că ideile din cuprinsul lor nu erau considerate su-
ficient de contrariante, necum strigătoare la cer.
A existat, totuși, o excepție, pe nume Heraclid din
Pont, trăitor și el în veacul al IV-lea î. Hr., care -
în Alegorii homerice - îi impută contemporanului
său tot felul de calomnii și sacrilegii, socotindu-l
vrednic de disprețul public. Atâta doar că nu exis-
tă probe neîndoielnice care să așeze alegoriile cu
pricina printre creațiile acestui Heraclid. Ceea ce
hrănește ipoteza că transformarea inclementului
critic al lui Homer în sinonimul detractorului de
meserie al valorilor de prim rang, departe de a
fi opera contemporanilor criticului, reprezintă o
performanță a posterității sale târzii. Dovadă ver-
surile lui Ovidiu, poetul de la cumpăna erelor, pri-
mul care-și plasează denigratorii în descendența
lui Zoil: Ingenium magni detrectat livor Homeri:/
Quisquis es, ex illo, Zoile, nomen habes (Remedia
amoris, 365-366). Două veacuri după aceea, prin-
dea contur și explicația „oficială“ a purtării into-
lerante a criticului Zoil față de Homer, trecută în
contul firii pizmașe a acestuia: în cartea XI din
Varia Historia, Claudius Aelianus (175-235 d.
Hr.), un colportor destoinic de informații culese
din scrierile altora și din „gura lumii“, îi schițează
portretul, după care îl „psihanalizează“: „Plăcerea
lui era să calomnieze și singura-i preocupare era
să caute mijloacele de a se face urât. Detractor
universal, nu știa decât să blameze și să insulte.“
Și, spre a înlătura orice umbră de îndoială, adau-
gă, de parcă ar cita dintr-un interviu: „O persoană
cu capul pe umeri îl întrebă într-o zi de ce se încă-
pățâna să vorbească de rău pe toată lumea: Pentru
că nu pot să fac eu însumi, în ciuda dorinței pe
care o am, răspunse Zoil.“
Contrariant e și faptul că opinia negativă despre
Zoil a comentatorilor antici nu e atât de unanimă
pe cât suntem îndemnați să credem. Dacă, bu-
năoară, un Vitruviu (sec. I î. Hr.) sau un Galienus
(sec. II) se întrec în a-i arăta cu degetul felurite
păcate, suspectându-l inclusiv de adevărate sacri-
legii, există cel puțin doi învățați, măcar la fel de
iluștri, cu păreri diferite. Criticul Dionisios din
David Frazer (Australia)
Așteptând ploaia (2013), xilogravură, 68 x 97,5 cm
Halicarnas (sec. I), autorul unei treceri în revistă
a vechilor oratori, și istoricul Plutarh (sec. I), de la
care ne-au rămas celebrele Vieți paralele, sunt in-
comparabil mai cumpăniți în afirmații, tratându-l
cu neascuns respect și neezitând a-i recunoaște
imparțialitatea și dreapta judecată, adică tocmai
însușirile contestate cu obstinație de ceilalți. Dar
opiniile lor, flagrant minoritare, n-au contat deloc
în constituirea imaginii publice a întâiului critic
atestat al epopeilor homerice. Cum n-au contat,
în vremuri mai apropiate, nici tentativele de re-
considerare încercate de câteva minți strălucite,
precum Boileau (Reflexions critiques sur quelques
passages du rheteur Longin), marchizul de Saint
Aubin-sur-Loire (Traite historique et critique de
lopinion, I, 1758) ori Jean-Franțois de La Harpe
(Lycee ou cours de litterature ancienne et moderne,
I, 1799). Nu are rost să reproduc aici pasaje din
autorii pomeniți și din alții pentru a convinge că
luciditatea nu a adormit definitiv în fața cazului
Zoil, probabil cel mai elocvent exemplu de fana-
tism literar din câte se cunosc.
Ce păcat de neiertat va fi comis, la urma urme-
lor, Zoil ca să binemerite o condamnare postumă
atât de categorică și de fără recurs? Și-a îngăduit,
nefericitul, să alcătuiască un inventar al versurilor
și pasajelor din epopeile homerice care i se păreau
distonante în ansamblul acestora, a semnalat o
serie de inadvertențe istorice și excese stilistice,
a insistat asupra inconsecvențelor și erorilor, pe
scurt - a făcut o critică a Iliadei și a Odiseei. Nu
vom ști niciodată dacă Homeromastix se reducea
la o înșiruire de observații și imputări sau dacă
numai ele au fost reținute de comentatorii ulteri-
ori. Important e că, fie și concentrată asupra slă-
biciunilor socotite flagrante, scrierea lui Zoil nu
reprezenta altceva decât un punct de vedere, sigur
că partial și, în consecință, discutabil, însă nu mai
puțin legitim. Iar acest punct de vedere, cât de ne-
drept ar fi fost, departe de a echivala cu des-fiin-
țarea creațiilor analizate, tocmai că le proiecta în
centrul atenției. Să nu uităm, apoi, că observații-
le și rezervele nu aparțineau unui ageamiu, unui
străin de literatură și de mișcarea ideilor, ci unui
familiar al acestora, un ins cu educație umanistă
solidă, spirit exersat în asocierea și disocierea abs-
tracțiilor, și un retor prestigios. Pe de altă parte,
am cădea într-o imensă eroare presupunând că
Zoil va fi fost singurul intelectual din epocă ne-
dispus a-i trece cu vederea părintelui epopeii
excesele și inadvertențele. O bună parte dintre
învățații greci despre care ni s-au păstrat relații
sau din operele cărora ne-au parvenit excerpte au
exprimat, deodată cu admirația față de cele două
epopei, și anumite rezerve, fățișe ori voalate, la
adresa lor. Diogenes Laertios ne asigură că poe-
tul și filozoful Xenofan din Colofon (sec. VI-V î.
Hr.) i-ar fi atacat pe Homer și pe Hesiod pentru
felul în care i-au descris pe zei. Același susține că
Pitagora ar fi văzut în Infern sufletul lui Homer
atârnat de un arbore și înconjurat de șerpi, chi-
nuit din pricina sumedeniei de povești inventa-
te despre locuitorii Olimpului. Și tot Diogenes
ne transmite că Heraclid (sec. VI-V î.Hr.) era de
părere că Homer și poetul elegiac Arhiloh (sec.
VIII-VII î. Hr.) meritau cu prisosință să fie hăitu-
iți și alungați din cetate. Platon (Republica, III, 10)
îi imputa lui Homer dezonorarea zeilor, cărora le
atribuise acte josnice și chiar criminale. Cicero
era nemulțumit că, în loc să-i ridice pe oameni la
înălțimea zeilor, Homer le conferise acestora din
urmă toate slăbiciunile omenești. Departe de a re-
prezenta, așadar, o scandaloasă excepție, scrierea
consacrată de Zoil poemelor homerice se inte-
gra unei direcții de gândire critică necomplexate
de reputația publică a operelor luate în discuție.
Spre deosebire însă de evocații critici ai Iliadei și
Odiseei, Zoil ar fi adunat laolaltă toate observațiile
posibile, care au căpătat astfel o greutate imposibil
de atins altminteri. Probabil că în destule rânduri
va fi exagerat gravitatea lucrurilor pentru a fi în-
țeles mai bine, după cum, alteori, unele dintre re-
marcile sale, în fond nevinovate, pentru că lipsite
de efecte practice, aveau să fie interpretate ulterior
drept revoltătoare afronturi (cum e, de pildă, ca-
zul episodului pomenit de mai toți comentatorii,
cu tovarășii lui Ulise prefăcuți de Circe în porci,
pe care Zoil se crezuse îndreptățit a-i numi „pur-
celuși plângăcioși“). Dar nici exagerările „câinelui
retor“, cum zice-se că-i plăcea lui Zoil să se alinte,
nici interpretările vizibil răuvoitoare ale urma-
șilor n-ar trebui să pună în cauză seriozitatea și
îndreptățirea obiecțiilor, oricât de antipatice, cu-
prinse în Homeromastix.
E de la sine înțeles că, văduvită de șansa ana-
lizei pe text, chestiunea atitudinii lui Zoil față
de Homer poate fi examinată doar în principiu.
Cum tot în principiu putem estima și probabi-
la vulnerabilitate a întreprinderii sale, care ar
consta în exclusiva concentrare asupra porțiu-
nilor susceptibile de rezerve. Chiar dacă nu va
fi intenționat aceasta, imaginea globală era a
unei creații în care slăbiciunile și erorile au par-
tea leului. Se prea poate ca gândul lui să fi fost
pornit din bună credință, încercând să echili-
breze astfel tabloul eminamente superlativ pic-
tat de homerizi. Numai că o asemenea aborda-
re, exclusiv negativă, distorsionează inevitabil
imaginea de ansamblu, deschizând, cum s-a și
întâmplat, poarta interpretărilor tendențioa-
se, de felul aceleia care așază gelozia la obârșia
tratamentului ostil aplicat lui Homer. Critica,
oricât de legitimă și de susținută cu argumente
incontestabile, presupune și o corectă înfățișare
a ansamblului, o justă proporționare a lumini-
lor și a umbrelor, câte și când există, în cuprin-
sul întregului. Prin demersul său, Zoil pare să
fi nesocotit complet luminile, concentrându-se
doar asupra umbrelor, ceea ce i-a permis unui
Boileau să susțină că grecul din Amphipolis
se închipuia mai înțelept și mai priceput în
18
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
mânuirea cuvintelor decât ipoteticul creator al
epopeilor (Oeuvres, II, 1800, p. 149).
Dacă toate observațiile despre care s-a pre-
tins că ar exista în Homeromastix vor fi fiind
adevărate, va trebui să convenim că Zoil a fă-
cut dovada unui curaj de zile mari. Pentru că îți
trebuie un curaj ieșit din obișnuit ca să exprimi
un punct de vedere la antipodul opiniei cvasiu-
nanime a vremii, potrivit căreia Homer era nu
doar întruchiparea fără cusur a idealului artis-
tic al unei umanități avide de repere, ci însăși
chintesența gândirii creatoare grecești. Despre
Homer nu știm nimic sigur: nici când și unde
va fi trăit, nici dacă va fi compus vreo operă
și care va fi fost aceea. Însă admiratorii Iliadei
și Odiseei nu se puteau închina unui templu
gol. Aveau trebuință de un zeu, a cărui statu-
ie să o înalțe pe soclu și dinaintea căreia să se
prosterneze. Iar din această nevoie s-a închegat
Homer, desemnat părintele poveștilor despre
Ulise și războiul troian, la a căror transmitere și
cizelare au lucrat generații întregi de poeți și ra-
psozi. I-au întocmit o biografie fabuloasă, l-au
făcut cetățeanul tuturor cetăților dispuse să-i
fie loc de naștere, i-au ridicat temple, l-au ima-
ginat suferind de cecitate, sugerând că acuita-
tea ochiului său lăuntric suplinea cu prisosință
infirmitatea fizică, l-au îndopat cu vitamine ca
să atingă o vârstă matusalemică, l-au încununat
cu laurii cuveniți celui mai de seamă istoric, di-
plomat, politician, filozof, psiholog și, evident,
poet. Acest Homer, despre care ne instruiesc is-
toriile literare și enciclopediile, este o ficțiune
de aceeași speță cu poemele socotite homeri-
ce, crescută din nevoia grecului arhaic de a da
nume și chip ideilor de bine, adevăr și frumos.
A te așeza fără ezitare, precum Zoil, împotriva
curentului dominant al momentului nu a fost
nicicând o atitudine confortabilă și, deci, reco-
mandabilă. Dacă a făcut-o totuși într-un mod
atât de categoric, nepăsător la consecințe, se
cheamă că Zoil era încredințat de justețea po-
ziției sale, care, oricât de parțială, se constituia
într-o contrapondere la tot pe atât de parțiala
judecată a contemporanilor. În fond, el le trans-
mitea astfel cohortelor de admiratori necondi-
ționați ai creatorului epopeii, nici ei lipsiți de
argumente, cât de mare era riscul idolatriei de a
călca în picioare marginile adevărului. Fiindcă
nu există, în ordine omenească, fapte vred-
nice doar de laudă, la fel cum nu există fapte
demne numai de blam, atitudinea față de ele
atârnând de împrejurările în care s-au petre-
cut. Desăvârșirea, vrednică de a fi nemurită cu
adjective eminamente superlative, rămâne un
atribut exclusiv al zeilor, adică un ideal de nea-
tins. Homerizii, care au făcut din epopeile ho-
merice expresii definitive ale spiritului creator
și din tentativele, cât de timide, de a semnala
eventuale slăbiciuni - sacrilegii, au fost pionie-
rii cultului lui Homer, înfloritor de-a lungul în-
tregii antichități grecești. Ulterior, majoritatea
culturilor europene au procedat în același mod,
concentrându-și resursele de admirație asupra
unor valori presupuse a fi expresiile cele mai
înalte ale disponibilităților creatoare proprii, și
nu au ocolit nici un mijoc de a le impune și,
mai ales, de a le apăra în fața eventualelor în-
cercări de a le readuce la scara puterilor ome-
nești. Până și cultura noastră, târzie și bizuită
în bună măsură pe imitație, s-a exersat în acest
efort de mitizare a valorilor, decretate net supe-
rioare posibilităților de creație dovedite ale lo-
cului și, în consecință, inegalabile. Cum Homer
Raluca lancu (SUA)
Autobuz alb (2010), serigrafie, litografie, 70 x 100 cm
în Grecia arhaică, Eminescu a devenit, îndată
după moarte, obiect de cult, idolatrizat aidoma
zeilor antici și sfinților de mai târziu, protejat
cu o energie fără de egal de observații și re-
zerve, a căror simplă formulare i-ar fi știrbit,
în ochii zelatorilor, măreția. Ca și în cazul bă-
trânului Homer, tot ceea ce gândise și exprima-
se poetul în cuvinte se situa deasupra analizei
critice, a discuției, a controversei, trebuind să
aibă parte numai de încuviințarea fără reserve.
Religiile s-au hrănit întotdeauna din credință
oarbă, fanatică, nu din argumente ale minții și
ale gustului.
Istoria criticii literare europene ar trebui
să consemneze la începuturi o mistificare de
proporții. Unele spirite mai radicale nu au
ezitat să vorbească, precum deja amintitul La
Harpe (care evoca în context un vers amar din
Lucrețiu: O miseras hominum mentes, o pectora
caeca! - De rerum natura, II, 14), de o veritabilă
crimă, calificând tratamentul aplicat de poste-
ritate lui Zoil drept „un assasinat en l’honne-
ur d’Homere“. O crimă, desigur, simbolică, pe
cât de simbolice erau și legendele care descriau
crudul sfârșit al criticului din Amfipolis. Iar
urmarea a fost că autorul Homeromastix-ului
s-a pomenit exclus din procesul nașterii criticii
europene, unde îi era locul cu prisosință, fiind
pus să reprezinte pentru eternitate categoria
jalnică a inșilor preocupați să găsească pete în
soare cu orice preț. Deși, dacă am mai avea obi-
ceiul să stăm strâmb și să judecăm drept, toc-
mai pretinsul calomniator al lui Homer pare
să fi fost cel calomniat, punându-i-se în cârcă
puzderie de slăbiciuni și păcate abominabile
numai și numai pentru că, în naivitatea-i fără
margini, se crezuse îndreptățit să-și exercite
îndaroririle de critic, între care se cuprinde și
formularea cu franchețe a părerilor defavorabi-
le. Cât și cum se va fi achitat Zoil de această
obligație profesională, e o altă chestiune, din
păcate insolubilă în absența textelor propriu-zi-
se, singurele în stare să-l învinovățească ori să-l
absolve. Oricum, urmașii săi în această meserie
ingrată au preferat să se revendice din pulpana
altui critic, mai tânăr cu vreo două veacuri și
adversar declarat al amfipolitanului, Aristarh
din Samotrache, elev al gramaticului Aristofan
și custode al Bibliotecii din Alexandria, cunos-
cut ca editor al poeților greci și cu deosebire
al lui Homer, ale cărui epopei și-a propus să
le curețe de adăugirile succesive, năzuind a le
restabili forma originară, autentică (operație
ușor donquijotescă), și ale căror lexic arhaic și
porțiuni obscure le-a comentat cu asiduitate.
Refuzând să-și asocieze numele cu „cenzorul
lui Homer“, criticii de mai târziu s-au consi-
derat moștenitorii acestui mod de a examina
ficțiunile literare, erudit, predominant explica-
tiv, în care judecata de valoare era mai degrabă
subînțeleasă decât explicită. Printr-o asemenea
alegere, ei lăsau a se înțelege, pe de o parte, că
enumerarea slăbiciunilor operei unui artist de
prim ordin ar fi, în fond, o formă de denigra-
re și, pe de altă parte, că simpla ei interpretare
este prin sine însăși o garanție a valorii indubi-
tabile. Ca și cum nimicul n-ar suporta la fel de
bine cele mai aiuritoare dezvoltări interpreta-
tive. Toate maladiile de care a suferit critica în
existența sa își au rădăcinile în aceste conclu-
zii, ce sfidează nu doar legile raționamentului,
ci și bunul simț elementar. Ca să fie întreagă,
funcțiunea critică e nevoită să parcurgă ambele
etape, asumându-și într-o primă instanță dato-
ria de a selecta, în spiritul lui Zoil, și abia pe
urmă pe aceea de a descifra și explica, în fe-
lul lui Aristarh, tesătura la vedere sau ascunsă
a operei. Într-o scriere cândva celebră (Essai
historique sur l’Ecole dAlexandrie, I-II, 1820),
Jacques Matter era de părere că numele lui Zoil
a ajuns să echivaleze cu o injurie supremă din
pricină câ amorul nostru propriu obișnuiește
să se indigneze mai degrabă la reproșul prostiei
decât la acela al răutății. Sigur e că ideile diferi-
te de ale noastre, mai cu seamă acelea contrare
alor noastre, ne scot din minți, ne lasă surzi și
orbi la argumentele rațiunii, prefăcându-ne în
niște bieți fanatici, pentru care adevărul nostru,
cât de strâmb, este singurul demn să existe. Iar
Zoil din Amfipolis a fost cea dintâi victimă a
acestei metehne psihologice.
■
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
19
diagnoze
Revenirea la idealism
■ Andrei Marga
Despre fecundele și promițătoarele deme-
rsuri ale lui Robert B.Bradom - noua
stea a filosofiei mondiale - am scris (vezi
Andrei Marga, Introducere în filosofia contepo-
rană, Compania, București, 2016) considerînd
atunci patru pași făcuți de strălucitul elev al lui
Richard Rorty și Wilfried Sellars. Este vorba de:
1.Restabilirea rolului cuprinzător al filosofiei la
capătul dominației analitice și reasumarea răs-
punderii clasice filosofiei de abordare a întregu-
lui câmp al culturii; 2.Reluarea, în plină atmo-
sferă scientistă, a filosofiei ce-și asumă libertatea
și autonomia de gândire a omului în practici-
le vieții. Capodopera lui Robert B.Brandom
(Making It Explicit. Reasoning, Representing, and
Discursive Commitment, 1994), a fost socotită,
pe bună dreptate, o cotitură în filosofia teoretică,
comparabilă cu epocala carte A Theory of Justice
(1971), a lui Rawls în filosofia practică. S-a spus
concludent că după ce Sellars a făcut trecerea,
în filosofia analitică, de la Hume la Kant, Robert
B. Brandom a făcut trecerea mai departe, de la
Kant la Hegel; 3. Reinterpretarea cunoașterii
prin plasarea semnificației expresiilor la nivelul
rolului lor în raționare (Articulating Reasons.
An Introduction to Inferentialism, Harvard
University Press, 2000). Robert B. Brandom a
creat „pragmatismul inferențialist”, care abor-
dează cunoașterea ca inferență și consideră infe-
rențele drept feluri de a face (doings) și, deci, ca
fețe ale acțiunilor. În acest cadru, „semnificația”
unei expresii este privită ca acțiune a interlocu-
torului atunci când acesta ia în seamă pretenția
de adevăr pe care vorbitorul o leagă de actul său
de vorbire; 4. Fructificarea „cotiturii lingvistice
a filosofiei” mutând însă valorile de cunoaștere
din sfera trăirilor individuale în spațiul comu-
nității comunicării mijlocite de limbă și asu-
mând că subiecții diferiți se raportează unul
la altul ca membri responsabili ai comunității.
Ovidiu Petca (România)
Conexiuni XIII (2019), artă digitală, 66 x 94 cm
Independent de Habermas, Robert B. Brandom
a luat pragmatica comunicării prin limbă drept
cheie a dezlegării problemelor filosofice. El a
realizat cea mai departe dusă tentativă de până
astăzi, pornind din cadrele filosofiei analitice
și ale pragmatismului, pentru a conceptualiza
condiționarea interacțional-pragmatică a pro-
duselor culturii.
Suntem deja după cel de a cincilea demers
epocal al lui Robert B.Brandom. El se află în
cartea Wiedererinnerter Idealismus (Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 2015). Aceasta a fost elabo-
rată în cadrul unui program de revizitare a filo-
sofiei clasice germane desfășurat la universitățile
din Pittsburg (SUA) și Leipzig (Germania), pen-
tru articularea a ceea ce se numește “idealismul
german analitic (Analytic German Idealism)”.
Premisa generală, mărturisită de cei care co-
ordonează programul, cunoscuții James Conant
și Andrea Kerr, este că “idealismul german se
află nu în urma noastră, ci în față” (p.10) și “nu
prezintă vreo contradicție cu filosofia analitică,
ci invers, cel care îi dă acesteia reperul și calea de
ieșire (Fluchtpunkt)” (p.9). Astăzi se pot pune
în valoare demersurile vestitei Begriffsschrift,
prin care Gottlob Frege a inaugurat filosofia
analitică, ca și cel puțin alte două scrieri de co-
titură - importanta carte a lui Wilfrid Sellars,
Empiricism and the Philosophy of Mind și nu mai
puțin importanta carte a lui Peter Strawson, The
Bounds of Sense. Acestea au arătat că nu filoso-
fia analitică, ci înțelegerea ei empiristă este an-
tagonică filosofiei clasice germane. “În măsura
în care empirismul domină filosofia analitică, se
maschează orientarea proprie acesteia, care este
aceeași cu cea a idealismului german” (p.12).
Abandonarea empirismului este calea întâlni-
rii celor două tradiții de importanță majoră ale
gândirii și a conlucrării lor fructuoase.
Cartea lui Robert B. Brandom,
Wiedererinnerter Idealismus, deschide seria de
publicații ale acestui program original și în-
drăzneț. Printr-o examinare neobișnuit de pro-
fundă, absolventul de odinioară al studiilor de
matematică, filosofie, istoria artei readuce în ac-
tualitate idealismul clasic german în varianta sa
cea mai elaborată - idealismul lui Hegel - și îl
face pe acesta din nou fecund, în mod explicit,
în filosofie. El a și fost considerat pe drept ca
“hegelianul filosofiei analitice”.
Teza generală la care a ajuns Robert
B.Brandom este că “cea mai bună concepere a
lumii (a obiectului capacității noastre de cu-
noaștere) de care dispunem este inteligibilă nu-
mai ca parte a unei explicații mai cuprinzătoare
în care luăm în considerare și esența subiectului
care dispune de această capacitate” (p.313). Nu
mai este posibilă o imagine plauzibilă a lumii,
oricât de elaborată și abstractă ar fi, fără ca “su-
biectul” să fie condiție a formării ei.
Dar dacă această observație au făcut-o, în
pofida empirismului, deja Kant și alții, a fost
meritul lui Hegel că, punând în joc noi con-
cepte, precum “determinare”, “negație”, “negație
determinată”, “mijlocire”, a elaborat “holismul
semantic” - acea abordare în care” conținuturi
conceptuale determinate se înțeleg plecând de
la relațiile de excluziune dintre ele” (p.320). Nu
numai atât. “Holismul semantic” al lui Hegel
face determinarea obiectelor dependentă de
relații modale de excluziune și aduce în execu-
tarea ei conținuturi de gândire. Abordăm fapte
sub condiția inexorabilă a angajării conținutu-
rilor noatre de gândire - nu este posibil altfel.
Robert B.Brandom spune că “ar trebui ca
idealismul lui Hegel să-l concepem astfel cum
el se evidențiază, ca presupoziție implicită a in-
teligibilității tocmai a acestui holism, cum este
motivat în această privință în Fenomenologie”
(p.327). Aici, în Fenomenologia spiritului, ce-
lebra scriere hegeliană, s-a deschis o nouă per-
spectivă în semantică abordând conceptele,
empirice și teoretice, deopotrivă, ca rezultat al
experienței istorice a oamenilor. Hegel a spe-
culat-o ulterior într-o direcție tradițională, dar
ea rămâne marea sa contribuție și în filosofia de
astăzi.
De o abatere de pe calea acestei înțelegeri
a filosofiei lui Hegel trebuie să ne ferim, însă,
chiar dacă unele formulări ale filosofului ne pot
îndemna să apucăm pe ea. Hegel recunoaște o
structură holistă nu numai „obiectului”, reali-
tății deci, ci și „conștiinței (Bewusstsein)”, iar
„conștiința” o echivalează la un moment dat cu
„conștiința de sine (Selbstbewusstsein)”. Pe ne-
simțite, însă, el nu observă asimetria pe care o
creează între „obiect”, „conștiință”, „conștiință
de sine” și ajunge „să privilegieze conștiința de
sine pe baza caracterului ei holist ca un membru
fix” al lumii. „Pe această ramură subțire trebuie
să se edifice construcția idealistă” (p.330).
Dar tot Hegel nu ne lasă să greșim luând în
serios formulările explicite ale idealismului său
când reduce totul la relația dintre „conținutul
obiectiv (fapte, obiecte, proprietăți)” și „subiec-
ții cunoașterii”. El plasează procesul istoric în
interacțiunea dintre „relațiile obiective” și „pro-
cesele subiective” și ajunge la un „pragmatism
conceptual”.
Atunci când le tratează pe primele, Hegel vor-
bește de „incompatibilitatea materială (materi-
ale Unvereinbarkeit)”, care pune conștiința în
fața imperativelor dizolvării „incompatibilității
propriilor ei datorii” (p.335). El mai vorbește
20
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
de faptul că cele două șiruri de „incompatibili-
tăți” sunt „dependente una de alta” și imprimă
„sens (Sinn)” procesului istoric. Hegel descrie
ca „negativitate (Negativitat)” ceea ce pune
lumea în mișcare și o conotează observându-i
„dubla față: din punct de vedere obiectiv ea se
prezintă ca formă a relațiilor modale robuste ale
excluderii materiale; din punct de vedere su-
biectiv ea se prezintă, dimpotrivă, ca mișcare, ca
anumită activitate - altul datoriilor noastre, în
măsura în care cuprindem și recunoaștem acele
relații” (p.355). Robert B. Brandom abordează
idealismul lui Hegel ca soluție teoretică aproape
necesară în raport cu noua perspectivă asupra
lumii deschisă de filosof. „Idealismul obiectiv
- o teză a dependenței sensului, care pune în
legătură unul cu altul conceptul structurii de
relații holiste obiective și conceptul unui numit
fel de procese subiective, apare astfel ca răspuns
la dificultățile conceptuale ce apar în consecința
unei concepții în care se asumă structuri de re-
lații holistice puternice (p.357).
Soluția filosofică era aproape necesară din
momentul în care structura lumii a fost prelu-
ată în termenii „momentelor” identitate și di-
ferență, nemijlocire și mijlocire, a fi pentru sine
și a fi pentru altul (p.349). În raport cu aceste
trei perechi de determinări, scrie Hegel, „con-
știința trebuie să se știe pe sine ca ea însăși”, care
este, observă autorul cărții Wiedererinnerter
Idealismus, “armătura de bază a idealismului
hegelian” (p.355). Numai că afirmația filosofului
german trebuie înțeleasă în cadrul cuprinzător
al filosofiei sale - care spune că „determinabi-
litatea (Bestimmtheit) lumii obiective și a pro-
cesului structurat în care noi o concepem sunt,
conform sensului lor, concepte reciproc depen-
dente unul de celălalt, pe care le putem înțele-
ge numai plecând de la celălalt” (p.356). Acesta
este idealismul obiectiv hegelian, iar argumen-
tul clasic adus împotriva lui - anume că lumea a
existat înainte de a se fi exercitat vreo activitate
a subiectului - este un argument adevărat, dar
nu-l atinge.
Se simțea de multă vreme că odată cu criti-
ca idealismului hegelian - de către Feuerbach,
Kierkegaard, Marx - socotelile cu această fi-
losofie nu sunt nicidecum încheiate. Este, de
altfel, vetust să se pună în fața idealismului
argumente de genul natura, existența, realită-
țile materiale ale vieții preced “spiritul”. Aceste
argumente pot fi concludente în alt loc, dar nu
aici.
Hegel nu era atât de naiv încât să nu-și asu-
me, la rândul lui, asemenea adevăruri. Miza
lui era însă alta - aceea de a elabora un tablou
conceptualizat al lumii humano-socio-cosmice
plecând de la premisa că realitatea, ca obiect,
și oamenii care o abordează, ca subiect, sunt în
reciprocă dependență, încât nici obiectul și nici
subiectul nu se lasă elucidat fără a-l lua în sea-
mă pe celălalt. Idealismul este legat de această
conceptualizare cu totul, nu de vreo descriere a
lumii fără oameni.
Robert B. Brandom dă o carte de cotitură în
ceea ce privește înțelegerea filosofiei lui Hegel
și aduce viguros această filosofie în actualitate.
El mărturisește că țelul său este de “a conferi o
nouă viață” idealismului ce a început cu Kant
și Hegel și că are convingerea că de la aceștia
se poate învăța “o lecție filosofică mai profun-
dă și mai cuprinzătoare” (p.119) chiar pentru a
dezlega probleme “tehnic-semantice” de astăzi.
În cartea Wiedererinnerter Idealismus Robert
Maria Chiara Toni (Italia)	Eclipsa cuplului (2015), ac rece, ruletă, perforare pe forex, 70 x 100 cm
B. Brandom începe prin a revizita construcția
filosofiei kantiene, cu celebra teorie a predi-
cației (judecăților) și delimitarea conținutu-
lui și formei acestora. Pe fondul unei exegeze
precise a construcției, el identifică la Kant un
„pragmatism metodologic”, ce constă în postu-
larea întâietății „actului (Akt)” față de „conți-
nutul (Inhalt)” cunoașterii. „Acest pragmatism
nu susține un primat explanatoriu al activității
practic-discursive față de cea teoretic-discursi-
vă, ci mai curând un primat al actului față de
conținut, iar aceasta atât în domeniul teoretic, ca
și în cel practic. Primatul explanatoriu al activi-
tății sintetizatoare a ceva în unitatea apercepției,
al lui Kant, găsește ecou în idealismul german
care i-a urmat și a fost preluat și dezvoltat mai
departe Fichte și Hegel”(p.33). La Kant este, în
alte cuvinte, un teren mai profund de unitate a
„Criticilor” pe care le-a elaborat, anume cel al
relației dintre „conținut” și „act” și al recunoaș-
terii primordialității „activității” subiectului. De
altfel, în întreaga întreprindere critică kantiană,
care a dat celebrele trei Critici - a rațiunii pure, a
rațiunii practice, a puterii de judecată - a func-
ționat pentru autor, pentru Kant, o experiență a
normativității pe care și-a însușit-o din tradiția
juridică ilustrată de Grotius, Puffendorf, Crusius
și pe care a tematizat-o în explorarea celor trei
rațiuni. La pragmatismul amintit Kant a ajuns
plecând de la această optică care i-a permis să
sesizeze intenționalitatea actelor de cunoaștere
și încadrarea acestora într-un „întreg” ca parte
a vieții în societate. „Kant concepe judecățile și
voința ca ceva prin care noi preluăm forme spe-
cifice de răspundere. În același timp, el înțelege
ceea ce se aprobă în ele - posibile conținuturi
de judecată și maxime practice - considerând
înainte de toate la ceea ce îndatorează acestea,
adică forme respective de răspundere practică ce
se preia în acest fel” (p.48). Iar totalitatea lor se
integrează într-un „întreg unificator”.
Robert B. Brandon nu este primul care vor-
bește de pragmatismul din filosofia lui Kant,
înaintea lui a fost Karl Otto Apel, creatorul
pragmatismului transcendental. El devine însă
primul care identifică pragmatism în filosofia
din scrierile lui Hegel.
A fost meritul lui Hegel de a fi privit „între-
gul unificator” din punctul de vedere al „de-
pendențelor” și de a fi conceput un veritabil
„model social al statusului normativ” (p.79)
din punctul de vedere al „recunoașterii reci-
proce”. Hegel a rupt „limitările <concepției na-
turale a cunoașterii>” punând problema la care
nici Kant nu a ajuns - cea a formării cunoașterii
(p.191). Autorul Fenomenologiei spiritului și al
Științei logicii a inițiat o nouă semantică și a
înaintat pe cursul ei cel mai mult, precedându-l
de fapt pe Gottlob Frege. El a deschis abordarea
nonpsihologică a conceptelor și le-a privit ca
expresie a experiențelor oamenilor socializați.
Este meritul lui Robert B. Brandon de a fi iniți-
at o nouă lectură, o lectură susținută de învăță-
mintele pragmaticii comunicării a impunătoa-
rei opere hegeliene și de a fi înaintat pe cursul
ei până în punctul în care actualitatea lui Hegel
se dezvăluie în toată grandoarea ei, în chip nou
și suprinzător.
Robert B. Brandon vorbește de „pragmatis-
mul” lui Hegel, în înțelesul pragmaticii comu-
nicării. „Judecata empirică și acțiunea constau
la Hegel așadar nu (ca la Kant și Carnap) doar
în aceea că ceea ce numim concept sunt doar
alese pentru aplicare sau un concept format
complet este înlocuit cu altul. Ele constau mai
curând în schimbarea și dezvoltarea conținutu-
rilor acestor concepte” (p.279). Iar schimbarea
și dezvoltarea sunt ancorate într-o „experiență”
ea însăși adusă la o nouă înțelegere, fără „limi-
tări”. „Hegel prelucrează intuiția lui Rousseau
și Kant într-o formă de normativitate bazată pe
autonomie, și o face cu ajutorul modelului auto-
rității și răspunderii reciproce, a cărui paradig-
mă este recunoașterea reciproce. Aceasta este
după părerea mea ideea nucleu ce însuflețește
și structurează metafizica și logica lui Hegel”
(p.311). Faimosul „idealism” al lui Hegel este
de înțeles, dincoace de unele formulări vetuste,
în legătură cu noua abordare a normativității
adusă tot de filosofia hegeliană.
■
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
21
filosofie
Căile metafisicii
platonice (I)
■ Viorel Igna
Teoria ideilor și doctrina Principiilor for-
mează scheletul marelui edificiu metafisic
a lui Platon. Pentru a putea transforma
scheletul într-un corp viu și viguros, Platon a rea-
lizat, ne spune Battista Mondin1, o înlănțuire între
diversele părți ale sistemului cu ajutorul a două
tipuri de proceduri, pe care le putem numi căi și
punți de legătură. Căile sunt argumentările prin
care Platon face trecerea de la fenomenele sen-
sibile la Principiile prime, proprii doctrinei ne-
scrise. Dincolo de a accepta existența principiului
prim, argumentările îi dau un nume și ne revelea-
ză aspectul chipului său. Punțile de legătură me-
tafisică sunt legăturile pe care Platon le face între
cele două lumi, lumea corporală și vizibilă pe de
o parte și lumea necorporală și invizibilă pe de
altă parte.Există, ne spune Mondin, punți de le-
gătură „subiective” și punți „obiective”.Primului
grup îi aparțin theoria, eros-ul și speranța, și ce-
lui de-al doilea participarea, imitația și creația.
Demersul nostru prezent va analiza căile care
fac posibilă această călătorie metafisică. „Platon,
scrie Mondin, așa cum ne povestește în Phaidon,
a avut intuiția că această lume nu este totul, că
fundamentul său, rațiunea sa de existență se gă-
sește într-o altă lume, o lume ideală, imaterială,
invizibilă, necorporală, neschimbătoare etc. Era
nevoie ca această mare intuiție, să fie susținută de
argumente solide. Era necesar să se arate că ceea
ce a fost intuit corespunde adevărului. Era nevoie
să fie construite căile prin care să se facă trece-
rea de la ceea ce a fost obsevat în mod empiric,
să se treacă la ceea ce era intuit din punct de ve-
dere metafisic. Numai așa se putea depăși dubiul
că starea metafizică nu era un miraj sau o poveste
iluzorie. Căile pe care le-a ideat Platon pentru a
ieși din această lume și a ajunge la transcenden-
ță sunt diferite și corespund căilor clasice și care
Valeria Bertesina (Italia)	Veneția, vară fierbinte, diptic (2018), monotipie, linogravură, șablon, pictură, 102 x 72 (x2)
vor fi parcurse după aceea de toți marii metafi-
sicieni.”2Noi vom analiza patru căi: a sfințeniei, a
frumuseții, a binelui și unu-lui și implicit a rapor-
tului doctrinei nescrise cu dialogurile platonice în
lumina lucrării lui Hans Kramer, Platon și funda-
mentele metafisicii.3
Calea sfințeniei, în dialogul Eutyphron4, în care
este analizată tema sfințeniei datorită faptului că
ne face cunoscută gândirea religioasă a lui Platon
și mai ales ne prezintă calea prin care poate fi de-
finită natura Principiului prim. Așa cum bine se
știe de sfințenie se ocupă mai întâi religia. Sfântul
este cel adorat și căruia i se adresează rugăciunile
credincioșilor. Filosofia se întreabă de esența sfin-
țeniei și despre existența divinității. În Euyphron
vorbind despre sfințenie ,scrie Mondin, Platon
face o dublă operație, una de caracter critic față
de învățăturile și practicile religioase tradiționale
și o operație prin care încearcă să rezolve unul din
marile fenomene pe care experiența ni le prezin-
tă, aceea a fenomenului sacrului, în principiul său
prim, principiul originar al sfințeniei. Modalitatea
de căutare a sfințeniei este cea a dialogului socra-
tic, care are o finalitate logică: încearcă să demon-
streze că nu există numai opinii mai mult sau
mai puțin schimbătoare, ci concepte universale,
valabile pentru toți. Astfel în Eutyphron Platon
căutând corecta definiție a conceptului de sfințe-
nie dorește, de fapt, să descopere esența sfințeniei.
Socrate este nemulțumit de definiițiile pe care i le
dă Eutyphron, deoarece o acțiune nu este sfântă
deoarece este iubită și plăcută zeilor, ci pentru
însăși faptul că este sfântă în ea însăși, o face iu-
bită și plăcută zeilor. Discusul se întoarce astfel la
punctul de plecare.
Astfel, parcurgând calea sfințeniei Platon nu
face pasul decisiv în descoperirea adevăratului
chip al Principiului prim.Nu ne spune care este
Tomas Zemla (Slovacia) Mărturie a minimalismului III
(2017), acvaforte, acvatinta, 50 x 50 cm
adevărata esență a sfințeniei. Este vorba aici, de
acea reticență de a încredința scrisului doctrina
completă asupra Principiilor ce constituie , așa
cum știm, unul din criteriile limitative ale între-
gii gândiri platonice. G. Mondin preia în analiza
sa poziția lui G.Reale5.Limbajul ontologic (ousia,
pathos ect.) prezent în acest dialog și procedura
de clarificare prin reducerea la un singur prin-
cipiu ne dă dreptul să tragem concluzia împreu-
nă cu G. Reale că „în filosofia lui Platon, pentru
pima dată în dialogul Eutyphron, este prezent nu-
cleul metafisicii platonice.”6
Dintre toate căile menționate de Platon aceea
a frumuseții este în mod indubitabil cea mai ori-
ginală și care-i era cea mai apropiată. Faimosul
dialog în care o expune, scrie B. Mondin, este
Symposion-ul (Banchetul).Aici calea nu este nu-
mai schițată, ci descrisă cu mare grijă în toate
detaliile sale și în întreaga sa arhitectură, în așa
măsură că prezintă în sinteză întregul complex al
metafisicii platonice în care „filosofia platonică,
scrie G.Colli7, este pentru prima dată în acest dia-
log redusă la un sistem complet.”
Discursul lui Socrate, de o frumusețe incom-
parabilă, pe care însă nu-l face în nume propriu,
ci-l atrbuie Diotimei, preoteasa inspirată. Ea îl
conduce pe Socrate spre conceptul cel mai înalt,
Frumusețea absolută, de maximă concentrare
metafisică, la care poate ajunge numai „cine ur-
mărește pe calea cea dreaptă căutarea ei.”(210 a)În
acest moment Platon vorbește de două ori de me-
toda agapică ce trebui urmată pentru a îndepli-
ni dificila si cea din urmă ridicare la Frumusețea
absolută, unde i se arată în fața ochilor mărețul
spectacol ce „aduce la lumină rațiuni și discursuri
nenumărate, stupende și în același timp mări-
nimoase, toate concepute întru revelația neseca-
tului impuls spre înțelepciune”( 210 a-e)
Unica presupoziție a căutării lui Platon este
convingerea că această lume nu este totul, și, în
mod specific, că fenomenele de frumusețe pe care
le cunoaștem în această lume nu pot să fie întrea-
ga Frumusețe. Ele ne trimit la o Frumusețe tran-
scendentă, Principiul prim și absolut al oricărei
frumuseți.
Așa cum știm ,scrie B.Mondin, „unul din leit-
motiv-ele gândirii lui Platon este categoricul său
refuz de a încredința doctrina principiilor,
scriiturii. Symposion-ul este una din puținele ope-
re în care Platon face excepție de la acest
criteriu și vorbește în mod deschis de „inițieri per-
fecte și supreme” (210 a) ,(despre care am vorbit
cu altă ocazie n.n.), ținând cont că destinatarul
discursului Diotimei este Socrate ,un per-
fect in inițiat.”8 Astfel în acest dialog Platon nu ne
22
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
prezintă numai două nivele ale realității:
lumea sensibilă și lumea inteligibilă a Ideilor, ci
și lumea Principiilor supreme, astfel edifi-
ciul său metafisic rezultă complet. Principiul su-
prem se numește Frumusețe, ca o frumusețe
subzistentă. Lucru posibil de ajuns prin limba-
jul apofatic, care va fi în mod constant reluat de
toți urmașii lui Platon:de la Plotin la Sfântul
Augustin, de la Pseudo Dionisie Areopagitul la
Bonaventura și în mare măsură și de Toma din
Aquino.
Despre realitatea trascendentă, fie că i se
dă numele frumusețe, de bunătate, de adevăr, sau
de unu ect. nu se poate vorbi decât în ter-
meni negativi, unicul limbaj utilizabil când este
vorba de ultimele fundamente, principii-
le prime, atunci când se depășește lumea imanen-
ței și se trece în cea a transcendenței.
O teză care va deveni clasică în metafisică, ne
reamintește Mondin, va fi aceea a coextensivității
și a coincidenței transcendentalilor, această teză,
chiar dacă n-a fost formulată explicit, se găsește
în Symposion unde ni se spune că frumusețea
(kalon), este coextensivă, fie ființei, fie binelui.
„Iubirea, prin lipsa lucrurilor bune și frumoase,
dorește tot timpul ceea ce-i lipsește.”(204 e).Cel
ce iubește lucrurile bune, devine fericit. Este, cre-
dem necesar să definim eros-ul platonic, care, de
multe ori este înțeles geșit, ca așa numita iubire
platonică: iubirea pentru Platon este înainte de
toate o tendință. Dar și o stare emotivă, mania,
când întâlnește în frumusețile pământești aminti-
rea celor cerești. (Fedru,250a). Totodată obiectul
iubirii nu este frumusețea, ci capacitatea de a se
idealiza în frumusețe, (Symposion 206b) ; frumu-
sețea nu este decât ocazia de a face posibilă iu-
birea adevărată, Platon se îngrijește să precizeze
cum frumusețea și idealizarea ei au dublu sens,
cea care privește corpul și cea care se referă la su-
flet. De aici apar dou tipuri de iubire, cea vulga-
ră (pandemos),o atrecție pur corporală și iubirea
cerească, (ouranios eros), care este o atracție pur
sufletească și are în sine o idealizare pur spiri-
tuală.(Symposion 180d) Perversul este amantul
vulgar, cel ce iubește corpul, mai mult decât su-
fletul. Adevăratul amant traversează șase grade de
afecțiune, care-l duc până la culmea cunoașterii,
sau la filosophie, iubirea pentru un corp frumos,
iubirea pentru frumusețea fizică, iubirea pentru
frumusețea spirituală, iubirea pentru frumusețea
morală, (pentru regulile de comportament),iu-
birea pentru Frumusețea absolută, sau Esența
Frumuseții (Symposion, 210-211)9
Calea frumuseții nu este deci o simplă cale
teoretică și nici măcar o cale mistică și contem-
plativă, ci o cale esențială, un mod de a trăi, care
intenționează să ajungă în modul cel mai plin și
adevărat, nemurirea: Iată-te Socrate, prietenul
meu drag, spunea Diotima, doamna străină din
Mantineea, iată-te în punctul esențial al vieții( ...)
Oh, supremă bucurie, dacă cineva ar avea bucuria
să contemple această Frumusețe sinceră ,integră,
pură, simplă, necontaminată, de prezeța umană,
de culori și de resturile unei lumi a muritorilor.
(211d-e)10 Calea agapică nu este o cale sterilă, ci
o cale care generează adevăr și fericire. „Oh! Nu
este legată de fantasme, ci de adevărul însuși. Și
acestui om, generatorul virtutuții celei adevăra-
te, acestui om capabil să nutrească virtutea, și s-o
susțină, numai lui îi este dată posibilitatea de a
se apropia de Dumnezeu, numai lui, mai mult ca
oricui, îi este dată șansa de a deveni nemuritor.
(211d-212a). Tot acest demers nu este altceva, de-
cât o practică a iubirii: este o iubire de înțelepciune.
Filosof nu este acela care este deja înțelept, ci cel
care iubește înțelepciunea (philos sophia); nu este
acela care se bucură deja de o viziune asupra ade-
vărului, ci cel care este însetat de adevăr; nu este
cel care deja contemplă Frumusețea, ci cel care
parcurgând scara lucrurilor frumoase se apropie
de culmea Frumuseții. Oamenii care se dedică
filosofiei nu sunt înțelepții, nici ignoranții (...),
ci aceia care se află într-un loc intermediar (oi
metaxu) între una și cealaltă extremă.(202 a-b).
Ne lămurește aici Mario Vegetti11, în interpretarea
dialogului Repubblica,care ne spune că „filosofii,
față de intelectualii filodocși, care nu reușesc să
depășească nivelul opiniei, sofiștii, ori educatorii
nepregătiți, sau politicienii corupți, filosofii față
de aceștia dispun de cunoștințe obiective proprii
entităților ideale, cum ar fi „frumosul în sine” ,
„dreptatea în sine”, adică ideile de frumos și de
dreptate( ...) Cunoașterea proprie filosofiei con-
stă deci în controlul acestui nivel ideal de norme
invariabile, de criterii care fac posibile decizii în
orice împrejurări vis-ă-vis de ceea ce este just,
adevărat, frumos etc.( ...)numai cine posedă o
cunoaștere normativă relativă la noțiunile funda-
mentale care trebuie să orienteze existența privată
și publică, ca aceea care privește justiția, poate
în mod legitim să aspire la guvernarea Cetății. De
aceea ajungerea la putere a filosofilor (după o lun-
gă perioadă de inițiere n.n.) va elibera în sfârșit
cetatea de dominația celor care urmăresc concep-
ții negative și arbitrare, sau demagogice, justiția
și binele comun, și care va garanta acel echilibru
armonic, acea ierarhie lipsită de conflicte, pe care
Platon le- a descris în cărțile a IV-a și a V-a din
Republica.”
Așa cum ne explică Platon în elocventul mit al
peșterii , filosoful este cel care a descoperit vanita-
tea lucrurilor și a întors spatele fantasmelor pește-
rii și s-a îndreptat spre lumina Soarelui. Cei care
vor fi capabili să urce scara Iubirii și să ajungă în
vârf, trebuie să fie conștienți că nu există numai
Stoimen Stoilov (Bulgaria)	Bărbați și animale III (1985), acvaforte, 59 x 66 cm
sensibilul și tot ceea ce simțurile revelează, ci că
există o altă formă de ființă dincolo de sensibil, a
cărui dimensiune metafisică este transcendentală.
Conținuturile metafisicii lui Platon sunt toate
valori absolute, care se-nlănțuie în punctul cel
mai înalt al Universului, în Principiul prim al tu-
turor lucrurilor: „frumusețea ca bunătate, justi-
ția ca adevăr, unitatea ca ființă. Eros-ul ,scrie G.
Reale12, este ca filo-soful, intermediar-mediator
între ignoranță și înțelepciune; nu de tot ignorant,
nici de tot înțelept, dar tot timpul în căutarea unei
înțelepciuni care să fundamenteze cunoașterea
umană.....Tot ceea ce face omul, continuă Reale, o
face pentru a ajunge Binele.”
Note
1	Battista Mondin ,Storia della metafisica,vol
1,Edizioni Studio Domenicano, Bologna 1998
2	Op cit., p.183
3	Kramer Hans, Platone e i fondamenti della metafi-
sica,Vita e Pensiero, Milano 1982.
4	Platone , Eutifrone,trad., introd. și note de
Michele Ferderico Sciacca,Casa Editrice Giuseppe
Principato,Milano Messina,1951
5	Reale Giovanni, Per unanuova interpretazione di
Platone, Vita e Pensiero, Milano 1991
6	Platone, Eutifrone, ed îngrijită de G. Reale , La
Scuola, Brescia 1995, p. 289
7	Colli G., Platone politico,Laterza,Roma
Bari,1997,p.289
8	Battista Mondin op.cit.,p.188
9	Cfr.Vocabolario geco della filosofia,Mondadori,
Milano 204, pp. 80-82
10	Platone,Simposio,Introd.,note e apparati di
Giovanni Reale,Rusconi libri,Milano 1993,traducerile
ne aparțin
11	Vegetti Mario, Guida alla lettura della Repubblica
di Platone, Editori Laterza, Bari Roma 2019, pp.81-82
12 Reale G.,op cit., p. 466
■
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
23
social
România și oamenii săi
din lume (XVI)
■ Ani Bradea
Interviul care urmează dezvăluie o poveste tulburătoare din istoria imediată a României postdecembriste. Diferite ex-
periențe din perioada anterioară anului 1989, când limitările de orice fel (de la penuria alimentară până la îngrădirea
libertății de exprimare) au determinat anumite persoane să aleagă drumul străinătății, precum și apariția oportunită-
ților, după răsturnarea dictaturii ceaușiste, pentru cetățenii români de a studia sau de a se realiza profesional în afara
granițelor, și-au găsit locul în interviurile publicate până acum în cadrul acestei serii. De data aceasta, interlocutorul
meu este o persoană care a ales să emigreze atunci când depășise toate obstacolele pe care regimul comunist i le-a
ridicat în cale, să plece dintr-o Românie care promitea libertatea și siguranța cetățeanului, dar o Românie care s-a
poticnit repede în drumul său, etapa mineriadelor fiind una dintre pietrele de moară care a atârnat greu în credibilita-
tea pe care lumea era chemată să o acorde fragilei noastre democrații de la începutul anilor nouăzeci. Despre această
perioadă istorică, dar și despre condiția imigrantului în Germania, altfel decât am văzut în textele de până acum, este
vorba în discuția de mai jos.
„În Germania îmi lipsește acel
respect față de bunul simț,
de buna creștere, de valorile
tradiționale în general, respect
care în Occident scade pe zi ce
trece”
Alexandru Timoschenko
Germania
Pentru început, până să înaintăm în discuția noas-
tră, vă invit să vă prezentați în câteva fraze.
Mă numesc Alexandru Timoschenko, m-am năs-
cut la București în 1944, unde am trăit neîntrerupt
până la emigrarea în Germania, în decembrie 1992.
Mă pot considera „bucureștean get-beget”, fără să-
mi uit însă rădăcinile familiei - de origine din sudul
Basarabiei - astăzi regiunea Odessa din Ucraina.
După absolvirea Institutului Politehnic, în 1967, am
lucrat ca cercetător științific, la început la Institutul
de Cercetări pentru Mecanizarea și Electrificarea
Agriculturii apoi, din 1975, la Institutul de Cercetări
Electronice, ambele din București. Din 1982 m-am
specializat în „Fiabilitatea Aparaturii Electronice”,
conducând Grupa de Calitate și Fiabilitate din Institut
și asigurând expertize în acest domeniu pentru alte
întreprinderi și instituții din această ramură. M-am
numărat și printre organizatorii primelor sesiuni de
comunicări științifice de electronică profesională
din țară desfășurate la Snagov (unde am prezentat
și lucrări personale - ca de altfel și la Conferințele
Naționale de Tensometrie la Cluj și Iași). Am avut și
o activitate didactică la Institutul Politehnic (laborator
la catedra de „Măsuri electrice”), iar în ultima peri-
oadă, din 1987, am activat și într-o comisie tehnică
din cadrul CAER. Paradoxal, deși nu primisem pa-
șaport nici măcar pentru țările socialiste, am fost to-
tuși admis ca secretar tehnic în acea comisie CAER,
fiind, practic, singurul inginer electronist din institut
care stăpânea bine limba rusă, inclusiv limbajul teh-
nic. M-am căsătorit în 1984, soția mea era absolventă
de Filozofie - Istorie, a lucrat ca profesoară în stagiul
obligatoriu. Visul ei de a lucra în jurnalism nu era
posibil nefiind membră de partid, așa că a intrat în
jurnalism abia la începutul lui 1990. Primul copil, fiul
nostru Alexandru, s-a născut în 1988, fiica noastră
Kathrin în 1992, ambii în București.
În condițiile unei cariere profesionale împlinitoare
și a unei vieți de familie asemenea, după câte înțeleg
din cele spuse de dumneavoastră, care au fost motivele
care v-au determinat să vă gândiți la emigrare?
Am trăit toți anii de lipsuri și greutăți cu frigul,
întunericul, ș.a.m.d., plus supravegherea „organelor”,
urmărind cu sufletul la gură „vântul de libertate”
care începuse să sufle de la Răsărit cu „perestroica”
și „glasnosti”, deschizând o lume nouă în care se pu-
tea vorbi deschis despre subiecte până atunci total
tabu, toate prin intermediul fie al presei care se mai
găsea (căci din 1988 se opriseră toate abonamente-
le la presa sovietică ce ajunsese să fie „subversivă”
pentru noi!), fie al televiziunii bulgare, prin antene
montate amatoricește, dar cu avantajul subsemnatu-
lui al cunoașterii limbii - care retransmitea cele mai
importante emisiuni de la televiziunea din Moscova
- asta în timp ce TVR avea doar două ore de emisie
pe seară. Ne bucuram, cum se zice, de bucuria altora,
a vecinilor noștri. În Polonia, Ungaria, Cehoslovacia
începea să se destrame societatea comunistă, până
și în Bulgaria cetățenilor li se acordase libertatea de
călătorie. Și ne întrebam - sperând în adâncul sufle-
tului - când și mai ales dacă se va întâmpla și la noi
așa ceva. Anii 80, pentru cine a trăit acele vremuri în
România „societății socialiste multilateral dezvolta-
te”, au însemnat și pentru mine și familia mea ani de
lipsuri, frig, întuneric, la care se adăuga lipsa de liber-
tate cu ochiul prezent al Securității, sub conducerea
atotputernicului Partid în toate domeniile. Ca unul
din puținii ingineri electroniști bun cunoscător al
limbii ruse și fără mari „tinichele la dosar” (suficiente
însă ca să-mi împiedice niște vize turistice pentru ță-
rile socialiste) am fost cooptat în secretariatul tehnic
al unei comisii de specialitate din CAER, ocazie cu
care am putut întâlni și chiar sta de vorbă (bineînțeles
cu toate măsurile de precauție posibile) cu ingineri
din republicile care treptat renunțau la adjectivele
„populară” sau socialistă”, la ale căror întrebări - pe
șoptite - de genul „la voi tot nici o perestroică?”, nu
puteam decât să dau din umeri.
Cum ați trăit momentele Revoluției din 1989?
Tocmai s-au împlinit treizeci de ani de atunci. Ce vă
amintiți despre evenimentele din București, din acele
zile sângeroase de decembrie?
De revolta de la Timișoara am aflat atât de la
Radio „Europa Liberă”, cât și de la câțiva colegi și
colege care, pe șoptite, mi-au relatat câte ceva ce
auziseră de la rude sau cunoștințe de la fața locului.
Pe 21 decembrie nu m-am dus, ca și alți colegi din
institut, la manifestația din Piața Palatului, am văzut
doar la televizor faimoasa întrerupere a transmisiei.
Seara am văzut formațiunile de scutieri de pe malul
Dâmboviței și până în Piața Romană. După o noapte
nedormită am plecat spre institut, dar numai ca să
pornesc, împreună cu cei mai mulți dintre colegii
mei, pe jos către centru. Am stat în fața blindatelor
și scutierilor din Piața Romană și apoi luând pozi-
ție în fața IDT și a magazinului „Eva”, vis-a-vis de
„Patria”. Nu erau în stradă mai mult de 200-300 de
oameni. Către orele 12, mergând cu coloana către
Universitate, am văzut cum blindatele se opriseră,
oamenii aruncau cu flori spre soldați, am intrat cu
toții în Piața Palatului, am apucat să vedem elicop-
terul alb decolând de pe acoperișul clădirii CC-ului
și parcă nu ne venea să credem ceea ce vedeam. Am
strigat o dată cu toți ceilalți: „Să fie judecat!” A urmat
ceea ce se știe de toată lumea, „revoluția transmisă
în direct”, am stat și eu „de pază” o noapte la institut,
sub rachetele trasoare dintre care mai cădeau unele
și pe acoperiș. Acasă - zgomotul șenilelor de tancuri
pe șoseaua Olteniței, zvonuri care mai de care, apa e
otrăvită, etc. Începeam să trăiesc parcă un vis euforic.
O fi chiar adevărat că am scăpat de tirania comunis-
tă? Am devenit cu adevărat liberi? Aproape două sau
trei săptămâni a durat această senzație. Dezmeticirea
a început însă curând. Transformarea dibace a FSN-
ului în partid, căruia în primul parlament - CPUN
- i se acordau din start jumătate din locuri(!), sen-
timentul de confiscare a revoltei populare de niște
forțe semănând prea bine cu cele ce aveau puterea
și până atunci, și iarăși: zvonurile puse perfid în cir-
culație („nu vă duceți la manifestația anticomunistă,
căci teroriștii se pregătesc să facă un măcel acolo”)
- culminând cu prima venire a „oamenilor muncii”
respectiv a minerilor, toate acestea nu prevesteau un
viitor prea frumos. Pe de altă parte, ni se deschideau
acum niște drumuri până atunci închise: soția mea
visa să facă jurnalistică - un domeniu inaccesibil
până atunci pentru cine nu era membru de partid,
or acum fusese imediat angajată în redacția ziarului
de limbă germană Neuer Weg, unde avea apoi să se
ocupe de rubrica Social, să facă numeroase repor-
taje, unele din ele servindu-i apoi la editarea cărții
Deportații din Rusia își amintesc (în limba germană),
de altfel prima carte apărută în România pe această
temă, după decembrie 1989. Părinții soției - sași din
Transilvania - nu emigraseră și nici nu se gândeau
să emigreze și locuiau în continuare în casa proprie,
urmând ca în scurt timp să-și recupereze câte ceva
din terenurile de care fuseseră deposedați în perioa-
da comunistă, după ce supraviețuiseră deportării în
Uniunea Sovietică (pentru simplul motiv că erau de
etnie germană!). Eu eram în continuare cercetător
științific principal gradul 3 la Institutul de Cercetări
Electronice din București. Aveam acum posibilitatea
de a prezenta comunicări nu numai la simpozioane
sau sesiuni științifice din țară, ci și de peste hotare.
Aveam și pașaport individual, pe care îl puteam păs-
tra acasă! Mai-mai că nu-mi venea să cred când am
primit un pașaport de serviciu pentru o deplasare
la un simpozion la Budapesta, fără să mai trec pe la
biroul securistului de la ministerul de resort, care se
ocupa până atunci de „vizele de ieșire”. Puteam, în
principiu, să valorific și invitații pe care le primisem
în anii trecuți (și pe care le ținusem ascunse - din
motiv de „legea 23”) în Polonia, Iugoslavia sau Italia.
Aveam pregătite materialele - două comunicări, din
24
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
partea mea și a soției - pentru o conferință interna-
țională la Sofia, dar am ajuns mai înainte în Bulgaria
ca turiști. Tot în 1990 am făcut o excursie la Varșovia
și Praga, iar în anul următor 1991 am ajuns chiar și în
Occident, trecând prin Germania și Elveția.
Revenind la motivele pentru care ați hotărât să
plecați din țară. Totuși, se întâmpla acest lucru după
1990. Spuneați că al doilea copil vi s-a născut, în 1992,
în București, iar dumneavoastră, împreună cu soția,
ați avut, până la momentul respectiv, ocazii în care ați
călătorit în străinătate. Trăiați deja într-o țară liberă.
În aceste condiții, de ce ați mai dorit să emigrați?
Pentru a vă răspunde, trebuie să vă povestesc un
episod dureros pentru mine, chiar și după atâția
ani. Am început să mergem în Piața Universității
chiar din primele zile; împreună cu băiețelul nostru,
întâlneam deseori prieteni pe care nu-i văzusem de
mult, constatând acum că ne aflam „pe aceeași par-
te a baricadei”, având aceleași gânduri, dar și temeri
și speranțe în același timp - și ne întorceam într-o
stare sufletească asemănătoare cu aceea pe care o
ai când ieși dintr-o biserică. Nu-mi păsa de reflec-
țiile răutăcioase ale unor colege de institut, care nu
vedeau cu ochi buni simpatia mea pentru protesta-
tarii din Piață, nu le luam în seamă, îmi era sufici-
ent că găseam destui care gândeau ca mine, cu care
aveam o limbă comună. Toate speranțele aveau însă
să se năruiască pentru mine în mod crud, din clipa
începerii represiunii sălbatice cu ajutorul hoardelor
dezlănțuite ale minerilor aduși de conducerea de
atunci - e adevărat, proaspăt și legal instalată la pu-
tere la 20 mai 1990. Imaginile din 13 și 14 iunie nu-
mi ies nici acum din minte, brutalitatea cu care erau
bătuți, târâți pe stradă, oameni nevinovați, îmi creau
un tablou pe care nu mi-l puteam imagina ca având
loc într-o capitală europeană, în lumea civilizată.
Nu aveam pe moment de unde să știu că peste o zi
aveam să fiu și eu victima acestei barbarii, la strigătul
unui pensionar: „uite, și ăsta a fost în Piață, e de ai
lui Rațiu”(!?) și înhățat imediat pe stradă (în dreptul
galeriei „Orizont” colț cu bulevardul Magheru) de
către o grupă de mineri, n-am apucat decât să strig:
„chemați, vă rog, un polițist!”, numai că „protecția”
acestuia nu s-a manifestat decât prin aceea că m-a
escortat și el până la o dubă ce își aștepta „pasagerii”
la statuile de la Universitate. De aici la sediul Poliției
Capitalei, unde am primit fiecare din „pasageri” câte
o scatoalcă zdravănă pe spinare, încărcați într-o dubă
cu direcția necunoscută; nu vedeam ce e afară, am
simțit doar la un moment dat că părăsește asfaltul și
rulează pe un drum pietruit. Aveam să cobor la se-
diul Școlii de Poliție (fostă de Miliție) de la Băneasa.
Teribilă poveste! Ce s-a întâmplat mai departe,
după ce ați fost dus în acel sediu de poliție?
Debarcat din dubă la Școala de Poliție de la
Băneasa, am fost înregistrat cu „Nr. 496“, percheziți-
onat (nu aveam decât 2 lei la mine pentru metrou!) și
introdus sub pază într-o hală unde se mai aflau vreo
două sute de persoane, mulți tineri, studenți (unul
din ei, student la „Petrol și Gaze”, fusese ridicat de
acasă și bătut atât de sălbatic pe spinare încât nu putea
să stea întins, s-a așezat lângă mine, probabil îi inspi-
ram oarece încredere). Am schimbat câteva vorbe cu
un arhitect, ridicat și el de acasă numai în pantaloni
scurți, și cu un tehnician de la „23 August“, din con-
ducerea sindicatului de acolo. A urmat o așteptare de
mai multe ore, în totală nesiguranță, apoi o noapte
- bineînțeles „albă“ - iar dimineața un interogatoriu
urmat de fotografierea în față și profil, și, evident,
prelevarea amprentelor digitale, conform procedurii
Tomas Zemla (Slovacia) Mărturie a minimalismului IV
(2017), acvaforte, acvatinta, 50 x 50 cm
pentru infractori. Totul sub rezerva unei verificări
suplimentare: „să verificăm cu ceea ce găsim despre
voi pe casetele video înregistrate“(?!). Nu a mai ur-
mat în cazul meu o altă „verificare“, sau fusese numai
un bluff, sau nu mai aveau timp să verifice în toate
casetele (pentru că era foarte probabil că m-ar fi găsit
pe o înregistrare de acolo, fie din 13 iunie, fie în mod
sigur din perioada „Pieței Universității“). Am fost
eliberat cu un prim lot - alții, printre care arhitec-
tul menționat - au mai rămas sechestrați acolo încă
mult timp. Ajungând acasă am aflat de starea în care
fusese în tot acest timp soția mea, care se baricadase
în locuință împreună cu copilul nostru de un an și
opt luni, și cu toate încercările ei nu reușise să afle
de nicăieri de urma mea - la Poliția Capitalei fiind
chiar bruscată: „Ce, cucoană, nu vezi ce au făcut hu-
liganii de demonstranți aici? (erau provocatorii infil-
trați pentru a da vina pe demonstranții pașnici după
evacuarea în forță a Pieței Universității în dimineața
de 13 iunie)”. Nici unul din cei trei buni prieteni ai
noștri, rugați de ea, n-a îndrăznit s-o însoțească, toți
trei purtând.. .barbă (!). Ajungând la redacția Neuer
Weg unde lucra, i-a întins redactorului șef un text
descriind pățania mea, text pe care acesta l-a refuzat
ca articol de ziar, sugerându-i în schimb să-l publi-
ce la rubrica „scrisori de la cititori“, semnându-l cu
numele de fată (Renate Gockler) - ceea ce a și făcut
imediat, ca în seara următoare să avem surpriza să-l
auzim la Radio „Europa Liberă“, în traducere româ-
nească, citit de N.C. Munteanu! Textul aveam să-l re-
găsim doi ani mai târziu, în 1992, preluat aproape în
întregime în cartea Sonderweg Rumanien (Drumul
original al României) de Richard Wagner, apărută în-
tr-o editură din Berlin. Aici s-a petrecut acel „click”,
acea comutare care ne-a dus la gândul plecării din
țară. Nu vedeam la acel moment decât imaginea unei
țări, a unei societăți în care intelectualii pot fi oricând
batjocoriți și umiliți de o masă căzută în barbarie și
condusă de demni urmași ai unui comunism de care
ne bucurasem prea devreme că am scăpat definitiv.
Gândul spontan a fost: undeva pe lumea asta, sub
soare, să găsim un loc unde copiii noștri să crească
și să trăiască liberi, fără frică de astfel de manifestări
de brutalitate, susținute pe deasupra de niște condu-
cători ce nu se pot dezbăra de apucăturile totalitare.
Cât de fermă a fost această hotărâre? În ce măsură
se baza ea pe o analiză concretă, rațională, a posibili-
tății de a emigra?
În ce măsură această hotărâre era la acel moment
rațională sau emoțională? Greu de apreciat acum.
Varianta de luat în calcul era cea logică și legală: soția
mea fiind etnică germană (siebenburger Sachsin/
săsoaică din Transilvania), putea cere în mod legal
emigrarea în R.F. Germania, cu copiii și cu mine
ca soț, care căpătam ca și ea aceleași drepturi. Am
primit imediat formularele de emigrare, nu le-am
folosit însă, părinții mei fiind în viață, mama mea
de un an paralizată. Tatăl meu a murit de infarct în
decembrie 1990, iar mama în mai 1992, la două luni
după ce ni se născuse și fiica noastră. După ce le-am
făcut părinților pomenile creștinești, am comple-
tat din nou formularele - devenite acum de la 6 la
40 de pagini! - și am început pregătirile de plecare.
Drumul și transportul lăzilor cu lucruri l-am plătit
cu banii din vânzarea mașinii noastre, o Lada 1200
pe care n-am avut voie s-o luăm cu noi. Aceleași legi
ne-au interzis să luăm cu noi: ață și unelte de cusut,
medicamente și... jucării mai multe de 5 bucăți (!).
Nu mai amintesc că fiecare carte pe care am luat-o a
trebuit verificată de o comisie care le-a ștampilat pe
cele admise, și care nu ne-a permis de pildă să luăm
o icoană rusească din sec.XIX și un samovar de Tula
- din puținele lucruri rămase ca amintiri de familie.
În seara de 30 noiembrie 1992 ajungeam în Gara de
Nord, conduși de câțiva buni și vechi prieteni și de
ultimele două mătuși ale mele care mai erau în via-
ță, și ne îmbarcam în vagonul de dormit al Orient-
Expresului, ce avea să ne ducă deocamdată până la
Viena, de acolo urmând să ne urcăm într-un tren spre
Karlsruhe, în Germania, unde în zori urma să luăm,
doar pentru două stații, un tren local până la Rastatt
(landul Baden-Wiirttemberg). Astfel că în dimineața
de 2 decembrie 1992, înainte de răsăritul soarelui, ne
aflam la poarta centrului de primire pentru repatriați
(Aussiedler), unde trebuia să ne prezentăm - sub o
ploaie măruntă, în frig (deși era lumină, ușa nu ne-a
fost deschisă decât la ora 8:00!), cu doi copii, unul de
4 ani, de mâna mea, în cealaltă ținând geamantanul,
iar celălalt de 8 luni într-un coș purtat de soția mea.
Repartizarea? „Nu mai sunt locuri în landurile vechi
(adică în fosta Germanie de Vest)”, Berlinul era deja
„închis” pentru cei ca noi, am ales landul Saxonia (pe
singurul criteriu - cel al... culturii!).
Ați ajuns în landul Saxonia. Unde, mai exact, și
cum ați reușit să vă descurcați pentru început, mai ales
din punct de vedere financiar?
După primele săptămâni petrecute în centrele de
primire din Rastatt (landul Baden-Wirttemberg),
apoi în cazarma Bundeswehrului de lângă Ingolstadt
(landul Bavaria), am fost dirijați către landul Saxonia,
ajungând mai întâi la Barenstein, în Munții Metalici
(Erzgebirge), la granița cu Cehia, într-o fostă cazar-
mă a NVA (Armata Populară Națională a RDG); în
toate aceste „domicilii“ aveam cazare și hrană din
partea statului. După o ședere de o săptămână am
ajuns în sfârșit în localitatea unde eram repartizați:
orășelul Coswig, lângă Dresden, învecinându-se cu
Radebeul - (locul de baștină a lui Karl May), unul
din cartierele fostei capitale a Regatului Saxoniei. De
aici înainte urma să ne întreținem pe propriul buzu-
nar. La sosirea în Germania primisem 100 DM de
persoană, acum urmam - noi doi, adulții - să primim
un „Ajutor pentru integrare“ (Eingliederungsgeld),
limitat la un an, după „tariful Est“, mai puțin decât
„tariful Vest“ pe care-l primeau cei cu aprobarea de a
se stabili în landurile din Germania de Vest (o șansă
pe care noi n-am mai avut-o, datorită valului de 1,5
milioane de etnici germani din fosta URSS sosiți în
același timp cu noi). Pentru copii urma să primim
alocația legală - cam 100 și ceva de DM de copil.
Cum a fost acomodarea, integrarea dvs. în noua
viață, în noua societate, care erau condițiile de locuit?
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
25
o
Locuința noastră avea să fie o baracă mize-
ră, care adăpostise pe timpul RDG muncitori din
Angola; o baracă construită direct pe pământ, sub
o linie de înaltă tensiune, cu mai multe camere,
o bucătărie comună și două săli de dușuri. Noi,
având doi copii mici, am primit camera cea mai
mare, cu două perechi de paturi metalice supra-
puse. Bucătăria o împărțeam cu alte 9-10 familii,
majoritatea Russlanddeutsche - etnici germani din
fosta URSS (de fapt din Kazahstan, unde părinții
acestora fuseseră deportați de pe Volga în 1941),
dar și încă trei familii din România; plitele fiind
electrice, foloseam jetoane pentru cuplarea curen-
tului. Dușurile de la una din săli nu funcționau sau
funcționau prost, așa că se formau inerente cozi la
sala de dușuri care, de bine de rău, erau utilizabile.
Baraca - și odată cu ea și grupa noastră de loca-
tari - era administrată de o angajată a serviciu-
lui social al primăriei, ca „îndrumătoare socială“
(Sozialbetreuerin), ea ocupându-se în primele zile
de formalitățile necesare: înregistrarea la evidența
populației și mai ales introducerea noastră în me-
canismul birocratic complicat, dar vital pentru noi,
al asigurării sociale. La diferitele oficii trebuia să ne
prezentăm personal, dar la primele vizite am fost
însoțiți de acea îndrumătoare, care trebuia să ex-
plice multe mai ales celor din Rusia, care nu prea
aveau cunoștințe de germană (în anii de după 1945
le fusese chiar interzis să folosească limba mater-
nă). Imediat a urmat înscrierea obligatorie la cur-
sul de limbă; cu două excepții - pentru soția mea și
încă un inginer din Brașov - tot un sas transilvă-
nean - cerința respectivă părând ridicolă până și
autorităților!
Cât de curând și cum ați reușit să găsiți un loc
de muncă? Bănuiesc că a fost mult mai ușor pentru
soția dumneavoastră, în acest caz.
Soția mea a încercat din primul moment să-și
găsească de lucru - „indiferent ce anume“ după
expresia ei - dar fără nici un succes. În oraș, din
paisprezece întreprinderi mai funcționau doar...
trei, cursuri de reciclare erau oferite cu precădere
localnicilor, iar de o intrare în învățământ nici nu
s-a pomenit („Istorie și Științe Sociale? Avem des-
tule absolvente de aici, care nu-și găsesc de lucru
după reunificare“); mai târziu aveam să aflăm că
nu era chiar adevărat, era un truc ca să scape de
o eventuală concurență în domeniu. A găsit, că-
utând cu insistență, o fundație care se ocupa de
integrarea celor cu statut ca al nostru; a împru-
mutat o mașină de scris și a început coresponden-
ța, finalizată într-o invitație la testul de admitere
la Academia de perfecționare profesională în do-
meniul economic (FAW - Fortbildungsakademie
der Wirtschaft), situată în Koln, deci la 600 km de
Coswig. A fost admisă la test și imediat a început
Studiul complementar de economia întreprinderii
(Betriebswirtschaftliches Ergânzungsstudium),
care a durat trei ani, în final obținând o diplomă
în acest sens. De asemenea, soția mea a reușit să
găsească un apartament în Koln, unde ne-am mu-
tat cu toții. Chiria era de vreo 700 și ceva de DM.
La Koln eu a trebuit să urmez în continuare un
curs de limbă, Oficiul de Muncă a contabilizat la
sânge orele urmate la Coswig în landul Saxonia,
așa că acum mă înscriam la un curs care tocmai
începea, dar pe care nu mai aveam voie să-l ter-
min (!). Primeam acum în acest scop o bursă, tot
pentru „integrare“. După terminarea cursului -
de fapt întreruperea lui, numărul de ore necesar
fiind atins - m-am înregistrat imediat la Oficiul
de Muncă (Arbeitsamt), începând să-mi caut de
B
lucru. Timp de câteva luni am fost scos din con-
tabilitatea Oficiului de Muncă, primind o sumă
practic egală de la Oficiul pentru Familie, ca un
concediu pentru creșterea copilului (fetița avea
doar puțin peste un an); după aceea revenind
în jurisdicția Oficiului de Muncă. Toate aceste
„comutări“ de la un oficiu la altul necesitau for-
malități stufoase de îndeplinit, cereri, formulare,
prezentări personale ș.a.m.d. După recunoașterea
studiilor - eram echivalat ca Diplom-Ingenieur/
Dipl.-Ing, deci nivel universitar, m-am înscris și eu
imediat la Otto-Benecke-Stiftung - fundația care o
ajutase și pe soția mea - pentru eventuale măsuri
de integrare profesională. Am participat la câteva
seminarii - de câte 2-3 zile - apoi la un curs scurt
de două săptămâni, singurul rezultat fiind obține-
rea unui loc de practică de câteva luni la o între-
prindere. O singură întreprindere de dispozitive
de măsură mă acceptase - din aproape 30 cărora
le trimisesem aplicațiile necesare - deși eram plă-
tit ca bursier, tot de fundația cu pricina, deci nu
afectam financiar nicidecum întreprinderea. La
sfatul „consilierului“ meu de la Oficiul de Muncă
am dat un test și am fost admis la un curs de doi
ani de recalificare în domeniul Asigurării Calității.
Eram bucuros că în sfârșit ajungeam într-un do-
meniu familiar. Aveam să constat cu consternare
că nivelul la care se preda era cu mult sub cel cu
care avusesem de a face la București. Am absolvit
cu o diplomă de European Quality Manager, fru-
moasă, scrisă în două limbi - germană și engleză
- tocmai bună de agățat pe perete, mai mult nu,
căci cine mai angaja un inginer (chiar și cu o astfel
de diplomă!) la 50 de ani?! Nici cunoașterea a șase
limbi străine, nici experiența de o viață, nici chiar
relațiile încă existente în țara de origine n-au folo-
sit; poleit cu aur să fi fost și la o astfel de vârstă nu
mă angaja nimeni. Sugestiile de a mă face „inde-
pendent“, „liber-profesionist“ nu mă atrăgeau, fi-
ind bine informat de pericolele ce m-ar fi așteptat.
Am găsit însă încă o ocazie - tot o bursă, de data
aceasta din fonduri ale Uniunii Europene - care
mi-a făcut posibil un stagiu de doi ani și jumă-
tate la Universitatea din Koln, într-un colectiv de
pe lângă una din catedre, unde profesorul - șeful
catedrei respective - era implicat în niște proiec-
te de cercetare utilizând mijloace electronice. A
urmat o experiență de vreo 2-3 ani de meditații
pentru liceu, inclusiv bacalaureat, prilej cu care
am putut compara nivelul de pregătire de aici cu
cel din România - acesta ar merita poate o tratare
separată, multe aspecte părându-mi-se și mie la
început de necrezut. În tot acest timp eram obli-
gat ca o dată la trei luni să mă prezint la Oficiul
de Muncă (care între timp își schimbase denu-
mirea, plus de vreo patru ori și sediul!), înregis-
trându-mă în continuare ca „In căutare de lucru“
(Arbeitssuchender), procedură care nu-mi asigu-
ra nimic financiar, însă conta imens pentru recu-
noașterea anilor de muncă în total pentru pensie.
Celor cu statutul nostru ni se recunoștea - pe baza
cărții de muncă și a unor formulare completate
exact - o vechime în muncă numai de.60% din
timpul lucrat (deși în țară lucrasem și sâmbetele!);
o reducere substanțială chiar dacă încadrarea în
categoria profesională era corectă și echivalentă
cu cei de aici. Era o lege nouă, intrată în vigoare
doar cu un an înainte de a veni noi în Germania.
Am găsit în final - până la urmă tot datorit unei
relații, soția mea lucrând deja de mai mulți ani la
Oficiul de Presă al Asociației Parohiale Evanghelice
din Koln - un loc la Academia Melanchthon, o
instituție de învățământ și cultură pentru adulți,
subordonată aceleiași instituții, unde lucra și soția
mea. Angajarea în cadrul unor proiecte, apoi ca
responsabil de proiecte, a fost pe termen nelimitat,
însă nu cu normă întreagă, nici măcar pe jumăta-
te, ci cu un număr mic de ore pe lună. De acolo
am ieșit la pensie. Pe lângă această activitate - în-
cheiată în 2009 - am început acolo din anul 2000
să țin conferințe și seminarii în calitate de „lector
liber-profesionist“, pe diferite teme ca: „Dialogul
între Știință și Religie“, „Informație și comunica-
re“, „Tradiții culturale din Europa de Răsărit” - cu
precădere din România, sau pe teme din istoria
contemporană - primul și cel de al doilea război
mondial prin prisma evenimentelor din Răsăritul
Europei, ș.a. Tot din anul 2000 durează și cea de a
treia legătură cu Academia Melanchthon - Cercul
Cultural româno-german DIALOG, pe care îl con-
duc împreună cu soția mea, instituția respectivă
punându-ne la dispoziția săli și aparatură pentru
manifestările noastre, pe teme de istorie, societa-
te, cultură, religie, etc.
În momentul de față, ce legături mai aveți cu
România?
Obiective și subiective. În prima categorie in-
tră faptul că am în continuare și cetățenia română
(alături de cea germană, chiar dacă birocrația ad-
ministrativă din țară îmi face greutăți la prelungi-
rea pașaportului românesc), ca și locuința pe care
o avem în continuare în București, unde ne oprim
de fiecare dată când venim în țară. În cea de a doua
categorie intră legăturile sufletești pe care le am cu
vechii prieteni, foști vecini sau colegi de școală, de
facultate sau de serviciu, amintirile evenimentelor
trăite în decursul unei vieți, ca și amintirea celor
care au părăsit viața pământească - din familie sau
dintre bunii prieteni.
Când ați fost ultima dată în țară? Ce v-a surprins
(plăcut, sau dimpotrivă) cu ocazia acelei vizite?
Ultima dată am fost în țară în luna mai 2019 -
numai în București. M-a surprins plăcut - ca și în
anii anteriori - climatul de ordine și chiar curățenia
de pe străzi și din locurile publice, mult mai evi-
dent decât cu peste 10-12 ani în urmă și mai ales în
comparație cu climatul din multe cartiere ale ora-
șelor din Germania. Și un ultim, dar nu neînsem-
nat aspect pozitiv, pe care nu-l dezvolt acum, este
libertatea de expresie, în multe privințe mai mare
în România decât în Germania zilelor noastre. Mai
puțin plăcută a fost impresia lăsată de personalul
din unele magazine sau restaurante, cu o atitudine
deloc prietenoasă. De asemenea, prestațiile institu-
țiilor publice lasă mult de dorit: cozi lungi și inutile,
insuficientă automatizare a serviciilor, comunicare
defectuoasă cu publicul.
De ce vă este dor din România? Există ceva ce vă
lipsește, ceva ce nu puteți găsi în Germania, țara în
care trăiți acum?
În primul rând de locurile și atmosfera famili-
are, unde fiecare colț mă leagă de câte o amintire
din „viața mea anterioară“ (m-am expatriat în fond
la vârsta de 48 de ani!), de prietenii (care mai sunt
în viață), de atmosfera primitoare, plină de via-
ță, comunicativitatea specifică meridionalilor. În
Germania îmi lipsește și acel respect față de bunul
simț, de buna creștere, de valorile tradiționale în
general, respect care în Occident scade pe zi ce trece.
Koln, 17 ianuarie, 2020
■
2I
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
showmustgoon
Picnicul satului global
■ Oana Pughineanu
Teodor Ivailov Assenov (Bulgaria)
Din (Monumentul) (2015), acvaforte, acvatinta, ac rece, 98 x 117 cm
Trăim între copii. Aproape tot ce putem
vedea, poate fi copiat, transformat în
memă, reprodus de milioane de ori și
împrăștiat în rețea. Unul dintre cei mai inteli-
genți comentatori ai tehnologiei, Kevin Kelly,
observă că în momentul în care copiile devin
practic ”free”, libere și gratuite, consumatorii
vor căuta altceva în produse. Aproape că ne
scufundăm într-un discurs intimist de început
de secol XX, dar o intimitate oximoronică, o
”intimitate expusă” de fiecare după posibilități:
în reality showuri sau pagini personale de face-
book și instagram. Rețetele de succes trec prin
corpuri personalizate care le reproduc/copiază
și le aruncă din nou în rețea.
Care sunt totuși, cele 8 caracteristici ”better
than free”, la mare căutare, în opinia lui Kelly?
Prima este personalizarea. De la globurile de
crăciun cu numele celor care le primesc ca-
dou, la medicamentele care vor fi personali-
zate, rulează o întreagă economie, specializată
în copierea ”lucrurilor care nu pot fi copiate”.
Al doilea lucru căutat este interpretarea. De la
interpretarea analizelor medicale, la interpre-
tarea zgomotelor pe care le scot țevile ruginite
din pereți, până la formatorii de opinie ceea ce
este căutat, plătit și cumpărat este interpetul
(fie el și unul AI). Al treilea lucru este auten-
ticitatea, aici însemnând creșterea în valoare a
produsului. Semnătura autorului pe o carte sau
un produs în garanție sunt mărcile autenticită-
ții. Accesibilitatea urmează autenticității. Ea se
adaugă vechilor forme de proprietate, dublând
cu o lume virtuală (cloud) posibilități infinite
de stocare a informațiilor. Practic, consuma-
torii plătesc abonamente pentru domenii care
le permit să depoziteze informații de depășesc
spațiul oferit de calculatorul personal. Se poate
chiar stoca ”întreaga” viață în cimitire virtuale
și memorii virtuale. Embodiment (întruparea)
este un alt ”item” la mare căutare: festivaluri,
concerte, autori de cărți, staruri, influenceri
văzuți de aproape sau simpla mostră de iaurt
pe care o poți gusta în hipermarket. Urmează
”patronage”, sau dorința consumatorilor de a
plăti pentru anumite produse pe care le apre-
ciază. Kelly dă exemplul formației Radiohead
care i-a lăsat pe fani să plătească cât conside-
rau ei că se merită pentru o copie a albumului.
Amintim și restaurantele în care consumatorii
plătesc, la fel, la libera apreciere. A opta calita-
te căutată în lumea abundentă a copiilor este
”findability”, a fi ușor de găsit. Industira atenți-
ei nu face altceva decât să producă moduri cât
mai sofisticate care, împreună cu personaliza-
rea îți aduc sub nas exact produsele pe care le
dorești sau ai putea să le dorești. Kelly vorbește
despre ”agregatori”, mai bine spus agregatori de
vizibilitate (gen ghidul TV) care îți arată ceea
ce merită să privești.
Desigur toate aceste caracteristici nu sunt la
îndemâna oricui. Ele sunt costisitoare și pen-
tru unii sunt chiar obiecte de lux. Totuși, chiar
și ele pot fi copiate, iar dacă nu copiate, imitate
sau adaptate. Inconștient sau nu ele pătrund
în ”așteptări”, în ”comportament” chiar și în
societăți precum a noastră, care descoperă și
tot descoperă consumul ostentativ, pentru sta-
tus. ”Patronage”-ul probabil e cel mai greu de
adaptat, corelația dintre abundență-risipă ne-
depășind la noi debușeul în șpagă/bacșiș. Faci
patronage cu zâmbetul personalizat al chelne-
rului, taximetristul care se îndură să îți ia și
câinele și, oarecum cu preotul și medicul care
îți patronează ”patronageul”. Ne învârtim par-
țial în jurul unor copii ”gratis” (mereu pe cale
de criminalizare): muzică, filme, sofuturi, dar
în general, în țările în curs de dezvoltare copi-
ile sunt extrem de profitabile. Ele sunt unicul
lucru la care indivizii au acces, și pot fi vândute
la prețuri apropiate de original sau chiar mai
mari. De exemplu, produsele din hipermarket
sunt o copie a suratelor lor europene, hainele,
parfumurile și chiar evenimentele precum fes-
tivalurile sau emisiunile tv, la fel. Multe dintre
caracteristicile sus numite pot fi înghesuite în
ceea ce mai nou se numește ”experiență”, iar
aici, pentru că experiențele au nevoie de un
grad destul de mare de programare pentru a fi
livrate corect, intră în joc imaginația fiecăruia
care suplinește organizarea și intră la categoria
farmec local. Pentru că nu poți să îți persona-
lizezi garsoniera, ratele sau călătoriile așa cum
ți-ai dori, poți încerca să-ți personalizezi expe-
riențele ”gregare”, banale. Mai mult de atât, în
același timp poți să le faci și vizibile (ce rost are
o personalizare invizibilă?). Una dintre moda-
litățile cele mai simple de a reuși este ca oriun-
de te-ai afla să te comporți ca la un picnic. În
public, dar totuși pe pătura ta. De exemplu, la
film. S-au dus vremurile în care ne scufundam
anonimi în întunericul sălii și ne trăiam pe
ascuns emoțiile zgândărite. S-a dus și vremea
în care unul sau doi vorbăreți șușoteau până
cineva îi ruga să înceteze, uneori chiar bunul
lor simț. Acum câteva zile am avut norocul să
trăiesc o experiență personalizată (prin propa-
gare) la filmul 1917 (care nu te adoarme, ci te
ține în priză și merită văzut pe ecran mare).
Personalizarea a decurs așa: trei adolescenți
în stânga vorbeau cu voce tare în limba haștag
(adică descriau/indicau ceea ce văd pe ecran).
Pe rândul din spate erau două cupluri ”des-
părțite”. El stătea cu el. Ea cu ea. Ei vorbeau
despre mașini (ce mașini au, ce mașini vor să
își cumpere, audi, desigur). Ele vorbeau despre
altele, care cu cine e cuplată, care e mai bogat,
că unul și-a făcut piscină mai mare decât pis-
cina nu știu cărui hotel, dar ea are relatii ex-
traconjugale, stă cu el doar pentru bani, ce să-i
faci, e de înțeles, o fi bogat dar nu mai are 20
de ani samd, samd, samd). Absolut toți cronță-
neau furajele specifice locului și fâsâiau sticle
de coca cola ba când cădeau buncărele peste
soldați, ba când fugeau de gloanțe. În momen-
tele de respiro era și mai rău, deși s-ar putea
spune că imaginile cu șobolani erau dublate
cu un sunet potrivit, de chips ronțăit cu din-
ții din față. Nu a lipsit aproape nimic dintr-o
experiență demnă de secolul 21 și un produs
de calitate, care știe să dea cu coatele ca să facă
diferența între atâtea copii: imediatitate, inter-
pretare, autenticitate, accesibilitate, întrupare
și posibilitatea de a găsi într-o clipă generatorii
tuturor acestor calități. Numai meschinăria i-a
împiedicat pe cei câțiva spectatori tăcuți să-și
exercite ”patronage”-ul și să plătească efectele
extra după cât considerau ei de bună cuviință.
Ba unii au și vociferat întrebându-se la finalul
filmului de ce nu pot sta repsectivele persoane
acasă, să se uite din copia piscinei lor imense la
copia unui film pe copia unui laptop? Dar asta,
doar pentru că nu înțeleg conceptul de ”vizibi-
litate”, și nici măcar copia lui.
■
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
27
traduceri
Poezie italiană
contemporană
n acest număr al rubricii de poezie italiană contemporană vă prezentăm unele poezii extrase din-
tr-un important proiect antologic „Clasa noastră îngropată - cronici poetice din lumile muncii”,
îngrijit de Valeria Raimondi, apărut la Editura Pietre Vive, Italia, 2019.
„Precaritatea, șantajul relocării, reducerea rolului public al economiei, au lăsat muncitorii singuri să
ducă o luptă adesea fără speranțe. Această antologie situează diferiții protagoniști pe același plan, fără
distincție de vârstă, recunoașteri literare, limbaje folosite și vrea să povestească prin versuri, de fieca-
re dată nimicitoare, ironice, dramatice, lirice, lumea muncii precare, luptele de mai demult, daunele
ecologice și cele aduse sănătății. Pâinea cea de Toate Zilele, cronicile de la locurile de muncă, Homo
Aeconomicus, act de acuzație față de munca trăită ca înstrăinare, șuvoiul continuu, metafora victimelor
muncii și la locul de muncă sunt cele trei secțiuni - recipiente ce clasifică și dispun antologia, în mod
voit lipsită de informații bio-bibliografice referitoare la fiecare autor în parte. Impactul este acela al
unei voci colective și compozite. Dorința este ca proiectul literar să coincidă în cele din urmă cu apli-
carea politicii de luptă și de renaștere.” (Valeria Raimondi, editor și fondatoarea antologiei)
LUCA BASSI ANDREASI
Geometru, metalurgist - Brescia
(Muncitor metalurgist din întâmplare, scriu poezie la
serviciu, la linia de asamblare. În schimb, la presă mai
bine să nu scriu.)
Statutul muncitorilor
Și despre Statut ai aflat?
Da, mi-a părut rău.
Este important să nu fi suferit.
Nu, de fapt agoniza de mult timp.
S-a dus în vârful picioarelor.
Ai fost la înmormântare?
Nu, nu m-au lăsat.
Nici pe mine.
MATTEO RUSCONI
„ROSKACCIO”
Muncitor metalurgist - Lodi
(Moto: „Deci spune-mi camarade Soare/ chiar nu ți se
pare/ c-ar fi puțin cam idiot/ să dăruiești o zi ca aceasta/
unui stăpân?” - J. Prevert)
CHRISTIAN TITO
Farmacist - Taranto, Milano
(Moto: „Capitalului/ poate ca acest lucru să-i rămână în
gât,/ osul fără carnea cuvântului” - Giovanni Raboni)
Instantaneu
Între șoseaua de centură și infernul dintr-un gri
cub
Care, multor stele, potrivit sediu este
Pentru meetingul de piață
Și iată piața în formă de
Arman Vahanyan (Armenia)
Fără titlu III (2014), litografie ofset, 62 x 86,5 cm
Tort și în jurul tortului multe
Cuțite
Și contururile cu cuțite gata să
Se facă în bucăți, un bărbat arată agitat
Diapozitivele
Și cu agitație citează un scriitor ce a spus:
„nu contează dacă nu te interesezi de război
Pentru că războiul se interesează de tine”
Un poet deghizat într-un angajat de-al lor scrie:
„nu contează dacă voi nu citiți poeziile
Pentru că poezia vă va citi pe toți”.
Îmi iau acasă zgomotul fabricii
ca un veteran care poartă înlăuntrul său
amintirea războiului.
Sub duș regăsesc scârțâitul metalului
lovitura ciocanului
și prin păr am așchiile împrăștiate ale unui
cristos din fier.
Timpul ciclu este important mai mult decât
sufletul
viteza este totul
progresele sunt totul
și îmbătrânirea mea este nimicul
eu sunt doar un mecanism substituibil.
Îmi duc acasă mirosul fabricii
ca un câine ce se întoarce dintr-o plonjare în
mocirlă
și pe margine mă gândesc deseori la timpul
pierdut acolo
înăuntru
la poezia de Prevert din dulăpiorul meu
și la soarele ce arde umerii
în timp ce la pielea mea s-a gândit deja
dizolvantul.
FOUAD LAKEHAL
Șomer - Algeria și Italia (Brescia)
(Nimeni nu îți poate lua libertatea. Doar tu o poți pier-
de.)
Muncă
Aluminiu lichid, cuptor la
Șapte sute. Salopetă de azbest, săruri de
condens. Trece patronul: Eu vă
biciuiesc!
Mă opresc colegii (l-aș fi topit).
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
Vinerea este noaptea noastră,
ne oprim ca să mâncăm
ceva, se întâmplă dintotdeauna la
trei noaptea.
Aluminiu topit, cuptor la Șapte sute.
Salopetă de azbest, săruri de fuziune.
Presa se înfurie, ceasul
fuge din urmă, fețele noastre răvășite sunt
șterse precum hârtia statului de plată.
Eram uniți, solidari,
ne susținea spiritul glumeț al
întrecerii, ne întreceam între noi până la
epuizare. Răceam băuturile
sub jetul de apă
ruginită, comunicam prin
gesturi, vorbeam cu intermitență
între o lovitură și alta a presei.
Mâncam sandviciuri oxidate de uzură
încălzite pe marginea cuptoarelor așteptând ora
șase.
Ce bucurie când sosea camionagiul
francez care ne aducea mereu o sticlă:
îmi plăcea să mă uit pe furiș la ceas
când era cinci și
patruzeci și șase.
Aluminiu topit.
Salopetă de azbest.
Cuptor la Șapte sute.
Eu eram prezent acolo înăuntru.
FRANCESCO TOMADA
Profesor și poet - Gorizia
(Moto: „A murit muncind/ optzeci de ani i-a
petrecut în osteneală/ pe groapă are crucea de
tablă/ un număr și o grămadă de pământ/ mergea
la toate manifestările partidului/ spunea că nu
ar fi vrut preotul/ dar paralizia/ nu l-a lăsat să
vorbească.” - Luigi Di Ruscio)”.
Double face
Gând la ieșirea din tura de
noapte
Privește macaralele din Marghera
foarte înalte și albe în întuneric
ca rădăcini de copaci plantați
pe dos
în pământ
deci acesta nu este cer
ci un cer răsturnat, aceasta
nu e viață
ci ceea ce vieții îi este luat
Winnie Mak (Hong Kong)	Traseu vechi (2016), serigrafie, 42 x 63 cm
MARCO CINQUE
Jurnalist, muzician - Roma
(Lucrez la „Il Manifesto”, scriu și cânt pentru cei din
urmă.)
Tata construiește mine
Am terminat tura
la fabrica de mine
și în seara asta
voi vorbi cu copilul meu
îi voi zice: „fiule
țările civilizate
construiesc arme evoluate
pentru popoarele
necivilizate și nedezvoltate
dar să nu risipești mâncarea
fiul meu
pentru că fiecare mușcătură din pâinea asta
costă o viață
nevinovată ca a ta.”
ANNA LOMBARDO-
GEYMONAT
Profesoară și scriitoare - Veneția
(Poezia trebuie să aducă lumină și conștiință acolo
unde întunericul este mai sumbru și unde pânzele
nedreptății, în mod strâns legate de structura
organizațională pe care a-ceas-tă lume și-a dat-o,
devin mai dese. Sunt convinsă că termenul po-
e-ti-ca noastră, a femeilor, este matur încât să-și
asume și această responsabilitate.)
Te-ai întors exact de Crăciun
Vreau să fac bine, știi,
mă căsătoresc la anul viitor în aprilie.
Aveai o bicicletă nouă
-	de un roșu, îmi amintesc, de cuptor adevărat -
economiile obligatorii ale mamei tale. Venisem
cu încrederea în acel mediu
ce mie mi se părea mereu infern și tu
ne iluminai cu viitorul tău. Plecai și veneai gata
să faci câteva ore
extraordinare,
și extraordinar, o dragă, era doar că eram toți
bine batjocoriți.
Luna nu o vedeam aproape niciodată
și soarele ne ardea nările,
tu slăbiseși așa de brusc încât într-o zi te-am
acoperit cu un
sicriu. A fost acea muncă blestemată, acea
îmbrățișare a producției,
și noi, tineri bătrâni,
te priveam neîncrezători cum luptai. Acolo în
iarba rece acele culori nu
știu că veghează steaua ta, care înainte de acel
visat aprilie
avusese sărutul tău de pământ.
Pe bici o dusesem înapoi în acea seară. Mama ta
o pusese în
cămăruța ta
și n-a mai încetat să aștepte la fereastră. Tatăl tău
a rămas stins să
fumeze, așezat, abandonat rușinii serii
și toate stelele în jur stăteau și se uitau.
Traducerea din limba italiană
de Claudia Albu-Gelli
Selecție texte și prezentare
de Serena Piccoli și Giorgia Monti
■
Ajunsesem bine de Crăciun
cu entuziasmul primei dăți:
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
însemnări din
Mancha
Un spațiu al
metamorfozei(I)
■ Mircea Moț
Din momentul în care intră în grădina ți-
găncilor, ademenit de răcoarea și de umbra
copacilor, asupra profesorului Gavrilescu
începe să se exercite o acțiune menită să-i schimbe
condiția și să-l readucă la un punct de unde și-ar pu-
tea schimba existența.
Într-o primă etapă a acestei metamorfoze, pro-
fesorul este întâmpinat, am mai spus-o de altfel, de
tânăra oacheșă, care-l conduce la o „căsuță” ascunsă
„între niște tufe mari de liliac și de boz”. Ținând sea-
ma de faptul că la Mircea Eliade niciun detaliu nu
este întâmplător, semnificațiile simbolice ale celor
două plante se cuvin menționate, cu atât mai mult cu
cât trimit spre contextul în care este plasat modestul
profesor de pian.
Supranumit „floarea memoriei”, liliacul este asoci-
at credinței că mirosul lui trezește amintirile de mult
uitate, pentru a fi retrăite.
Cealală plantă, care ascunde „căsuța” țigăncilor
este bozul, plantă „considerată de români planta
infernală, fiind denumită din acest motiv și «poa-
ma dracului». Deoarece din boz se făceau focurile
rituale în zilele și în săptămânile morților, se poate
presupune că în vremuri preistorice a fost o plantă
totemică sau întruchiparea vegetală a strămoșului
mitic”1. Așadar, cele două plante prezente în text tri-
mit la ideea de amintire( Gavrilescu nu trebuie lăsat
să-și aducă aminte) dar și la practici străvechi de care
spațiul țigăncilor nu este deloc străin.
În interiorul „căsuței” domnește penumbra:
„Gavrilescu pătrunse într-o penumbră curioasă, par-
că ferestrele ar fi avut geamuri albastre și verzi”. Venit
din lumina de-a dreptul agresivă de afară, specifică
acelui deșert în care căldura îl lovește în creștet pe co-
lonelul Lawrence ca o sabie, profesorul este plasat în
acest interior, unde se întâlnesc lumina și întunericul,
marcând o nehotărâre, o ezitare ce pune în lumină
experiența pe care o va trăi Gavrilescu. Dicționarul
limbii române îi atribuie penumbrei sensul de „zonă
incomplet luminată, cuprinsă între zona umbrită sau
cea luminoasă” sau „o zonă de trecere dintre lumină
și umbră”.
Sunt de reținut în egală măsură și alte detalii.
Fereastra, cea care delimitează spațiul interior de cel
exterior, un „înăuntru” de „afară”, lasă impresia că ar
fi avut geamurile albastre și verzi, două culori nelip-
site de semnificații simbolice. Albastrul rămâne „cu-
loarea simbolică a infinitului, cerului, perfecțiunii,
absolutului, luminii spirituale, idealului, dragostei
platonice(...). Rece și inaccesibil, albastrul e culoarea
depărtării de lumea reală și de viață”2. După un alt
dicționar, „albastrul este „culoarea cea mai adîncă:
privirea pătrunde într-însa fără să întâlnească niciun
obstacol și se rătăcește în nemărginire, ca și cum cu-
loarea ar încerca mereu să scape. Albastrul este cea
mai imaterială dintre culori: natura nu o înfățișează,
în general, decât alcătuită din transparență, adică
un vid acumulat; vid al aerului, al apei, vid al crista-
lului sau al diamantului”. Mai mult, „aplicată pe un
obiect, culoarea despovărează formele, le descheie, le
desface”3(s.n.). Pentru pictorul Kandinsky, albastrul
„este deopotrivă o mișcare de îndepărtare a omului
și o mișcare dirijată doar spre propriul său centru
care, totuși, atrage omul spre infinit și trezește în el
dorința de puritate și setea de supranatural”4. În ceea
ce privește verdele, o semnificație a culorii, valabilă
pentru devenirea lui Gavrilescu, este menționată de
dicționarul de simboluri al lui Ivan Evseev: „Există
o terapeutică a verdelui, asimilată, pe plan psiholo-
gic, unui regresus ad uterum5. În asemenea situație,
ferestrele căsuței filtrează lumina de afară, naturală,
proiectând asupra personajului culorile semnifica-
tive pentru a întări ideea că acțiunea exercitată de
țigănci asupra lui Gavrilescu se consumă evident în-
tr-un context cu profunde semnificații simbolice și
mitice, sub semnul unei „nehotărâri” a luminii și a
umbrei, a aducerii aminte și a redobândirii condiției
ideale, ce nu exclude până la urmă într-adevăr ideea
acelui regressus ad uterum.
Revenind, în interiorul căsuței din grădina ți-
găncilor, atunci când aude zgomotul tramvaiului cu
care circulase atâția ani, semn al lumii reale, de afa-
ră, Gavrilescu reacționează semnificativ, sugestie că
acea lume reală i-a devenit nu doar îndepărtată, ci
și străină: „Auzi, depărtat, apropiindu-se tramvaiul
și uruitul metalic i se păru atât de insuportabil, încât
își duse mâna la frunte”. Să reținem faptul că abia în
momentul în care zgomotul tramvaiului și agresivi-
tatea lui se pierd, abia atunci Gavrilescu o descoperă
pe bătrâna care aștepta, amănunt ce trimite spre o
simbolică trezire/deșteptare a profesorului, a omului
comun: „Când zgomotul se pierdu, descoperi lângă
el, așezată la o măsuță cu picioarele scurte, cu o ceaș-
că de cafea înainte, o bătrână care-l privea curios, aș-
teptând parcă să se trezească”(s.n.).
Profesorul Gavrilescu, cel care în lumea de afară,
în realitatea cotidiană, primea bani pentru medita-
țiile sale( prilej pentru amintitul calcul făcut de per-
sonaj în tramvai), acum el este acela care trebuie să
plătească, să se dezică, să elibereze în mod simbolic
de bani(din cauza cărora a căzut în ingrata condiție
de profesor). Gavrilescu începe să se desprindă de
lumea din care a venit, fiindcă banii pe care trebuie
să-i plătească țigăncilor reprezintă tocmai echiva-
lentul câtorva lecții și al unor drumuri cu tramvaiul:
„-Trei lecții de pian!exclamă el, începând să se caute
în buzunare. Fără să mai socotim tramvaiul dus și în-
tors”. Să nu uităm nici faptul că bătrâna rămâne „pe
gânduri”, privindu-l pe Gavrilescu și pregătind pro-
babil ritualul transformării acestuia. Ea îl tratează pe
Gavrilescu așa cum se cuvine unui individ modelat
după tiparele lumii de afară și condiției pe care i-o fi-
xase această lume, întrebându-l dacă este „muzicant”.
Prin răspunsul său, Gavrilescu se dezice încă o dată
de condiția unanim recunoscută și de lumea din care
a venit: „Sunt artist(...) idealul meu a fost, de totdeau-
na, arta pură. Trăiesc pentru suflet”. O serie de ges-
turi ce par ale unui om dezorientat întăresc impresia
că profesorul Gavrilescu începe să se delimiteze de
lumea obiectelor: „Vă cer iertare- i se adresează el ba-
bei- așezându-și pălăria pe măsuță și începând să de-
pună în ea obiectele pe care le scoate din buzunare”.
În „căsuța” veche, timpul obiectiv este suspendat,
personajul trăind mai degrabă sub semnul unui timp
subiectiv, ce nu mai poate fi măsurat cu ceasorni-
cul(„să știi că iar a stat ceasul”).
Gavrilescu este supus la proba ghicitului; el refu-
ză să aleagă nemțoaica(nemțoaice sunt Hildegard,
iubita sa din tinerețe, și Elsa, nevastă-sa). Îmi permit
să întrezăresc aici ezitarea și frica omului comun tre-
buind să aleagă între două condiții, între iubirea pură
și condiția de artist, și condiția de profesor inevita-
bil asociată Elsei. Prin ghicit, personajul este lăsat în
voia hazardului și scos din orizontul existenței sale de
pănă acum,absolut previzibile .
Până să ajungă însă la locul unde va fi supus aces-
tei probe, Gavrilescu traversează o grădină ce poate
trece drept spațiu supus actului civilizator, amintind
grădina edenică. Înainte de a trece în următorul spa-
țiu, Gavrilescu face din nou un gest ce pare inexplica-
bil. Luându-și înapoi obiectele de care se lepădase, el
se întoarce simbolic la lumea de afară, agățându-se cu
disperare de o realitate care, bună sau rea, îl protejase
și-l obișnuise cu condiția lui mediocră: „Gavrilescu
tocmai începuse să-și transporte diferitele obiecte
din pălărie în buzunare”.
După traversarea grădinii6, profesorul intră într-o
altă grădină, care atrage atenția cititorului prin faptul
că, neîngrijită fiind, conține sugestii că Gavrilescu re-
nunță la grădina paradisiacă, ajungând într-un spa-
țiu în care vegetația amenință de-a dreptul agresiv
autentice simboluri: „Intrară într-o grădină neîngri-
jită, cu trandafiri și crini pierduți printre bălării ți tufe
de măceș”. În această grădină atrage atenția în primul
rând prezența trandafirulului cu semnificațiile sale
simbolice. El este într-adevăr „semn al renașterii, ca
orice floare, simbol al contemplației prin sugestia de
spațiu închis, de recipient al misterului”7. Dicționarul
de simboluri menționează faptul că în iconografia
creștină „trandafirul este potirul în care a picurat
sângele lui Hristos, fie o transfigurare a picăturilor
de sânge, fie simbolul rănilor lui Hristos”8.Oricum,
prezența trandafirului nu poate fi întâmplătoare în
spațiul acestei grădini năpădite de bălării, cu atât mai
mult în cazul unui prozator la care dincolo de su-
prafața textului se bănuiesc „zonele lui «profunde»,
mitico- arhetipale, transistorice”9.Pe de altă parte,
crinul, sinonim al albului și al purității, este prezent
în amintitul dicționar ca „floarea iubirii, a unei iu-
biri intense, dar care, în ambiguitatea ei, poate să fie
irealizabilă sau refulată sau sublimată”.10Semnificați-
ile simbolice ale celor două flori ies în evidență prin
contrastul cu vegatașia parazitară ce le amenință, în-
cercând să le maculeze, cu bălăriile ori cu măceșul, în
realitate un „trandafir sălbatic”, ce a ratat șansa de a
se integra grădinii.
Note
1	Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Editura
Cox, 2007
2	Ibidem
3	Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri,
București, Editura Artemis,1994
4	Apud Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op. cit.
5	Ivan Evseev, Op. cit.
6	„Gavrilescu trece dintr-o grădină atent îngrijită într-una
interioară, înțesată cu bălării, scimbând registrul recognosci-
bil al civilizației cu cel aleatoriu( «rit de trecere», după cunos-
cuta definiție a lui Arnold von Gennep)” ( Ștefan Borbely,Un
mit modern: La țigănci, în La țigănci de Mircea Eliade, în cinci
interpretări. Biografia unei capodopere. Selecția textelor și co-
ordonarea volumului: Ion Simuț, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
2oo8, p.94
7	Doina Ruști, Dicționar de simboluri din opera lui Mircea
Eliade, București, Editura Vremea,2005, p.208
8	Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op.cit.
9	Matei Călinescu, Nouăsprezece trandafiri: o lectură pro-
fundă, în Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri,
lecturi, reflecții, Ediția a doua revăzută și adăugită, Traducere
din limba engleză de Mona Antohi, Iași, Polirom, 2002, p. 51
10 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op.cit.
■
30
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
genul epistolar
Cartolina 15 + 1
■ Cristina Struțeanu
Fetelor, doamnelor, frumoaselor, istețelor,
scriitoarelor, auzit-ați domniile voastre de
Ileana cea șireată? Dintr-o poveste de Slavici.
Dar de băcița de la oi, care a venit la conac nici îm-
brăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, cu
o călcătură moale și una tare? C-așa ceruse boierul.
Niște încercări. Ca să vadă de merită careva, din
muieretul de pe 15 poște din jur, să fie luată de so-
ață. De obicei, prințesele își provocau pețitorii, nu?
Și împărații, bărbați desigur, puneau la cale între-
ceri pentru mâna fiicelor. Mare greșeală pe boierul
din poveste, mă rog, treaba lui. Poate izbânditoarea
va fi fost chiar atât de deșteaptă, încât să nu-i arate
că-i mai grozavă decât el...
Și-a pus ciobănița un năvod pre dânsa, goală, s-a
pus apoi pe un mânz de asin, de mai mult pășea,
decât călărea. Și, după ce a pus de i-a fost căsăpi-
tă turma stăpânului, le-a pus pe mioare, care cu
spinarea, care cu burta-n sus, încât umbla când pe
tare, când pe moale. Cale lungă. Ce să mai zică bo-
ierul? A pus-o de mămăligă. El a vrut-o. Recunosc
că m-am întrebat mereu ce fel de suflet avea fata
aceea. Minte, da, din belșug. Dar ce inimă, să uci-
dă la rece făpturile pe care trebuia să le păzească?
Doar ca demonstrație. O fi fost mamă bună apoi?!
Poate boierul o merita. Altă discuție, altă gâscă-n
altă traistă. Să rămânem la cestiune...
Mă tem că scriitoare nu putea fi păstorița noas-
tră. Deocamdată. Bănui că nu știa nici iscăli. Așa
că, în ce-o privește, rămâne-n aer provocarea
Virginiei Woolf, cu al său eseu din 1929, „O came-
ră doar a ei”.
Oricum, bună, incitantă și modernă idee să se
scoată un volumaș cu depeșe de răspuns. De pe la
noi. „Scrisori din țara mea”. 15 la număr. S-a vrut
o antologie? Nume actuale de femei cu condei.
Majoritatea tinere. Unele deja repere. Cu premii.
Traduse. Altele debutante. S-a vrut „o cartografiere
locală și curentă a mediului de exprimare al scrii-
toarelor din România”. Hm, cam abițios program.
Și vag. Poate era binevenit, atunci, un mai amplu
cuvânt de întâmpinare, unde să fi fost măcar amin-
tite și acele scriitoare deschizătoare de drum, pre-
cum Hortensia Papadat-Bengescu, să zicem. Nu
neapărat asta s-a dorit... Buuun.
Dar ce? Din fericire, mesajele în replică, acele
15, nu toate bat cu avânt și în forță spre feminism.
Nici pe nevoia de independență, de bănuțul pro-
priu (îndestul...) și de-o cheie, cu care să te fereci în
„camera ta”. Nici pe nevoia de a fi avut felurite ex-
periențe și larghețe de timp, precum domnii scrii-
tori-bărbați, nici măcar pe demonstrația că exiști,
că nu ești o umbră. Că ai dreptul să te „exprimi”...
Din moment ce Iisus a prețuit atât de mult feme-
ia, ce să te mai pui să demonstrezi? Gargară contra
bărbaților, post matriarhat? Are rost? Nu-i o miză
cam insignifiantă, care te coboară? Nedreptate,
agresiune, violență continuă să existe, da. La...
avans și la chenzină, unele muieri sunt încă învi-
nețite și storcoșite-n pumni, când soții beau mai
abitir și simt nevoia să-și descarce furia și frustră-
rile. Dar nu numai ca femeie te poți revolta, ci și ca
bărbat, ca om, ca androgin, ce vrei, ca orice ființă.
Și ca plantă, de ce nu? Doar mimoza pudica sau
senzitiva, s-a văzut, s-a demonstrat, chiar aflată în-
tr-o încăpere alăturată, începe să se ofilească și-și
pleacă ramurile abătută, dacă în odaia vecină e chi-
nuit un iepure. Natura nu e indiferentă...
Ciudat sau nu, mie, toată îmbățoșarea asta îmi
dă un soi de anxietate, precum Lilith. Luna neagră,
astru nălucă, domnind când Selena e în scădere.
Niciodată n-am înțeles bine din vorbirea astrologi-
lor ce e cu Lilith. Și cu legenda despre prima feme-
ie, cea care a refuzat să stea cu Adam. Făcută tot din
pământ, nu din... coasta lui. Și de ce-ar exacerba
musai feminismul această Lilith. Așa c-am lăsat-o
moartă...
Virginia Woolf însăși spunea: „Ca femeie nu am
o țară. Ca femeie nu-mi doresc o țară. Ca femeie,
țara mea e întreaga lume”. Până aici, perfect. Ba,
mai mult, credea că femeia care scrie nu trebuie să
urască, să se teamă sau să fie furioasă, pentru că
„este fatal să accentueze, oricât de puțin, orice ne-
dreptate, să pledeze pentru o anumită cauză, oricât
de dreaptă, să vorbească într-un fel conștientă de
statutul său de femeie.”
Ei bine, drăguțele mele doamne și domnuce,
cetindu-vă, eu m-am ales cu ceva absolut stenic,
dinamic, vital. M-am trezit văzând o gașcă de fe-
tișcane pe gardul liceului, balansându-și picioarele
- băiețește, nu grațios studiat - și sărind, când echi-
librul se cam fărâma și devenea precar de la atâtea
voci gureșe, uneori și mici țipete sau rățoieli, care
se acopereau unele pe altele, care mai de care. Iar
voi, fetelor, una câte una brusc țâșneați. Săreați jos.
Când devenea iminentă o căzătură-bușitură. În cele
din urmă, dădeați mâna s-o sprijiniți și pe Angela
Marinescu. Rămasă acolo ca o cioară? Nu, ferit-a
Sfântul, dar cocoțată și ea sus pe gard. Binevenită,
nu rătăcită printre tinerele. Ce nostim. Numai că,
pare-mi-se nu era încă Angela, ci doar Basaraba-
Angela Marcovici. Ce dacă se născuse-n 41? Acolo
îi era locul. Lângă Teona cea de douăzeci de ani și-
un pic, maxim încă trei. Dar ce visceral-sensibil și
profund scrie Teona. Aferim.
Și, colac peste pupăză, mă veți ierta sau nu, tre-
buie să răstorn ce mai am în gușă. Mi s-a năzărit și
altă imagine. Un... harem!! Ce blasfemie, ce injurie,
o să vreți să mă sugușați! Voi aveți o mulțime de
dinți contra bărbaților împilatori și misogini, iar
eu îmi permit să... Ce să fac? Sinceritatea te poate
omorî, desigur... Vă rog numai, cu imaginația pe
care ați probat-o prin scrierile domniilor voastre,
să-ncercați să vă autotranspuneți în acel mediu.
Haremul. Mamăă, ce texte ar ieși. Cu mult peste
scenariul serialului cu Suleyman Magnificul. Este?
Mai bine-aș fi fost o mutăloaie, decât să mă dau pe
mâna condeielor voastre cele ascuțite. Deh, fiecare
pasăre...
În fond, ce vreau să spun? De ce m-am vârât
între cele 15 replici date Virginiei Woolf? Dac-ar
fi să fie fiecare din ele o zi, ar însuma două săptă-
mâni, nu? Plus ziua Angelei Marinescu, cea cu vârf.
Singura ce i se adresează cu „Dumneavoastră” ce-
lebrei englezoaice de acum un veac. Ce distanțare,
cum s-a mai răslețit de restul grupului... Îndreptățit.
Vorbește și-n numele bătrâneții, pe care V.W. n-a
degustat-o. Numai și pentru asta, vrând-nevrând,
îi e superioară. Bătrânețea - „cea mai intimă pe-
rioadă a vieții noastre, cea mai dificilă, cea mai
completă și cea mai distrugătoare bombă cu ceas
pe care ne-a dat-o Dumnezeu în marea milă a Sa.”
Din păcate, după cum sunt greu bătrânii de por-
nit, dar... (știți bine ce vers urmează) mi-e cu nepu-
tință și mie să nu mai citez. Zice A.M.: „am curajul
să vă spun, cu experiența de viață pe care o am, că
nu mă interesează aproape deloc bărbații din punc-
tul de vedere pe care l-ați invocat. Bărbații sunt mi-
nunați, alergăm după ei negându-i. Îi negăm și-n
același timp ne-am da viața pentru ei. Bărbații sunt
o limită a minții noastre, o limită care ne obligă să
inventăm lucruri atât de minunate, cuvinte atât de
rafinate, să suportăm o umilință de-o perversitate
de mare clasă.(..) Cuvintele sunt cerul, stelele, do-
rința noastră de a transcende. (.) O femeie nu e
o ființă dependentă. O femeie e o felină. Ați văzut
feline dependente?(...) Dac-ar fi după mine, aș face
artă și în comă.”
Deci, care cameră doar a ei? ...
Și iar „Dragă doamnă Virginia Woolf, sunteți o
foarte mare scriitoare, dar am senzația uneori că
vă alintați. Haideți să gândim o singură clipă ca
niște bărbați. Să fim preciși, să fim obiectivi, să nu
ne lamentăm, să scriem până ne țâșnește sângele
din nas, să fim libere cu adevărat și în cazul acesta
societatea care ne înconjoară s-ar putea să nu mai
existe. Și atunci să ne-o construim noi.”
Punct și de la capăt.
Pot oare, împotmolindu-mă în „O cameră doar
a ei”, să nu mă opresc și la Tatiana Țîbuleac? Pentru
că zice și ea: „În camera mea - doar a mea - e me-
reu îmbulzeală. Oameni, care mi-au bătut zâmbind
la ușă, nu mai încap de mine. Străini, care au învă-
țat să fie eu mai bine ca mine, mi-au ascuns cheia.
Scrisul face asta, am aflat. Te decojește și te lasă cu
nervii pe dinafară, ca pe un leș încă viu. Te încurcă
și te ceartă cu tine însăți.”...
Ei?
Ei da, iubitele mele, ăsta-i scrisul total, fie de
ești bărbat, fie de ești femeie, fie de ai camera ta
sau doar o debara, fie de scrii pe genunchi sau pe o
manșetă de ziar, pe laptop sau pe fața de masă, ca
poeții mari băutori. La o pârdalnică de cârciumă de
cartier. Oare să nu fi știut Doamna Woolf?
Doamnelor Adela Greceanu, Adina Rosetti,
Ana Maria Sandu, Angela Marinescu, Cosmina
Moroșan, Diana Bădica, Elena Stancu, Elena
Vlădăreanu, Ioana Bâldea Constantinescu,
Lavinia Braniște, Mihaela Michailov, Rucsandra
Pop, Svetlana Cârstean, Teona Galgoțiu, Tatiana
Țîbuleac, domniile voastre desigur știți. Că e vor-
ba de o ofrandă. Ofrandă de sine. De potențialul
ăla creator, pitit în adânc, darul de dăruit, binele
de făptuit, iubirea de iubit, sufletul rănit de vin-
decat, de lecuit, cuvântul de rostit, nu vorbe, nu
palavre, nu trăncăneli, nu bla-blauri... Puteți oferi
chiar cerul. Ce dacă nu-i al nostru? Devine, când îl
dăruiți. Dăruind, vei dobândi (nu pun ghilimele...
).Talantul ce l-ați primit se întoarce la Dumnezeu.
Însutit. Mai contează ce zic bărbații? Haida, de. Să
fie sănătoși. De ne sunt dragi, de nu... De au oarece
dreptate, de nu... Îi îngăduim.
Iar cuvintele, da, sunt sălbatice. Sunt divine.
Sunt vii. Nu se cuvin stăpânite, nici hărțuite. Se
zbat, se aspresc, se zvârcolesc. Nu se vor strunite. Și
deodată, nu-nțelegi cum și nici de ce, se lasă moale.
Se lasă luate-n brațe și legănate. Îți devin prunci.
Când simt harul? Puritatea? Nu genul sau sexul.
Nici de ai au ba o cameră a ta. Să nu spuneți că n-ați
aflat asta! Că nu cred. Prea scrieți bine...
Și, poate, atunci vine și clipa întâlnirii cu „Lecția
despre cub” a lui Nichita. Ne poate da lecții? Cine
zice NU?
Iar eu, cine-oi mai fi și eu, de m-am strecurat
între scrisorile domniilor voastre?
musca la arat?
■
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
31
teatru
Succes!?
■ Claudiu Groza
Excelent aleasă, în cheie rafinat-ironică, tema
ediției de anul trecut a Festivalului de Teatru
de la Piatra Neamț: Succes!, o chestionare acu-
tă a obsesiilor lumii de azi. Selecția, cu accent major
pe teatru contemporan, a coagulat inspirat spectaco-
le subsumate temei, majoritatea exhibând experiența
individuală. Festivalul a devenit astfel o imagine a
privirii individului spre lume, în oglindă cu viziunea
societății asupra individului.
Dincolo de lungul titlu Sub fiecare pas e o mină
neexplodată dintr-un război neterminat cu tine
(Teatrul Tineretului, Piatra Neamț), regizorul-sce-
narist Radu Afrim propune un spectacol de o
emoționantă intimitate. Un spațiu „de tratament”
care ar putea fi supranumit Depresivii anonimi (deși
majoritatea eroilor nu-și recunosc vulnerabilitățile)
se transformă într-un spațiu de introspecție, de au-
tochestionare personală, de confruntare cu propriii
demoni - iar titlul cel lung metaforizează splendid
exact acest război interior. Spectacolul are dinamice
și amuzante - întrucât ludic-cinice - scene de grup,
dar miza sa cade pe monoloage, pe experiențele cele
mai bine ascunse ale personajelor, în discursuri care
provoacă empatie, care stârnesc omenescul privitoru-
lui, acea solidaritate sufletească pe care de obicei o
ținem bine de tot în frâu.
Lucreția Mandric a fost, cu vervă și ostenta-
tiv-invazivă alură a personajului, pivotul acțiunii,
„tămăduitoarea” eroilor care și-au trădat surprinză-
tor, în solitudine, măștile sociale, recunoscându-și
slăbiciunile, fricile, traumele. Echipa de interpreți
a fost completată de Cătălina Bălălău, Nora Covali,
Corina Grigoraș, Gina Gulai, Ada Lupu, Cristina
Mihăilescu, Paul-Ovidiu Cosovanu, Valentin Florea,
Forin Hrițcu, Mircea Postelnicu, toți în partituri
susținute vital și ludic. Foarte eficientă prin mini-
malismul ei conturat prin elemente de decor care
nu stânjenesc developarea spațială a fost scenografia
Alexandrei Constantin, „tare” muzica lui Cosovanu
& Răzvan Murariu.
Sub fiecare pas... e un spectacol de mare sensibi-
litate, care-l validează o dată în plus pe Afrim ca...
autor dramatic.
Un fel de „istorie domestică”, cu inserturi amu-
zante și pitorești elemente de atmosferă a fost Micul
nostru centenar de Maria Manolescu, înscenat de
Dragoș Alexandru Mușoiu la Reactor de creație și
experiment din Cluj. Centenarul bunicii dintr-o fa-
milie oarecare, sincron cu „marele centenar” națio-
nal, este pretextul dezvăluirii conviețuirii dintre trei
generații, fiecare cu fixațiile, temerile, marotele și ri-
giditățile sale. O bunică ce nu vrea să-și abandoneze
trecutul compus din sute de mici obiecte ce-i aglo-
merează casa, trei adulți care încearcă să-i debloche-
ze cumva încăpățânarea, și ei la fel de înverșunați, și
un copil care descoperă trecutul din mărunțișuri și
încearcă să-l proiecteze cumva în viitor.
O poveste plină de umor și de duioșie, jucată fi-
resc și calm, exact în spiritul scriiturii, de Alexandra
Caras, Paula Rotar, Adonis Tanța, Paul Socol și Doru
Taloș, într-o scenografie bogată, ingenioasă și deloc
îmbâcsită a Andei Pop.
În Medea’s Boys (Teatrul Apollo 111, București),
flerul hermeneutic al regizorului Andrei Măjeri a
avut un suport solid în scenariul scris de Ionuț Sociu,
cu fragmente din Medeea lui Euripide. Cei doi tineri
creatori au o viziune foarte proaspătă și vie despre
teatrul extrem-contemporan, așa că spectacolul are
exact tempoul vital, mixul potrivit de umor și ludic,
de superficiu și profunzime care să-i asigure succe-
sul.
Un „chef” al foștilor argonauți - încă tineri băr-
bați cu pronunțat sex-appeal - este nu doar prilejul
rememorării aventurilor din expediția după Lâna de
Aur, ci și o ocazie de sondare a propriei virilități și
a valorilor masculinității patriarhale în raport cu di-
mensiunea fragilă, vulnerabilă, „feminină”, a sinelui
fiecăruia.
Spectacolul combină reușit scenele tragediei anti-
ce cu momentele scenariului, fără stridențe de lim-
baj sau sincope de articulare regizoral/actoricească.
Vitalitatea interpretării, fluxul developării intrigii, al-
ternanța de secvențe fruste și introspecții sunt atuuri
certe ale montării.
Absolut cuceritor, cu fluiditate și fluență, versati-
litate și naturalețe, extravertit și reținut, după situația
scenică, au jucat Eduard Trifa, Alexandru Ion, Alex
Mirea, Vlad Ionuț Popescu, Alex Chindriș și Florin
Aioane, în partituri cu siguranță memorabile pentru
spectatori.
Foarte bine gândit, dar fără ostentație „simbolică”,
ci integrată natural în spațiul scenic, decorul Irinei
Chirilă - o corabie-bar care susține perfect nevoile
scenografice. Bine articulate simbiotic coregrafia lui
Attila Bordas, plină de sugestii semantice, și muzica
lui Adrian Piciorea, exotic-contemporană.
Medea’s Boys calibrează într-o manieră de remar-
cat textul dramaturgic canonic cu sensibilitatea de
receptare de azi. Or asta îl face un spectacol-jalon
pentru momentul teatral actual.
Foarte puternic, nu neapărat prin specificul docu-
mentării, ci mai degrabă prin catalizarea și exhibarea
unor trăiri/sentimente de copleșitoare profunzime,
a fost Shakespeare pentru Ana de Luminița Țâcu și
Mihai Fusu (Centrul de Arte Coliseum, Chișinău).
Montarea Luminiței Țâcu pleacă de la interviuri re-
alizate în trei penitenciare din Republica Moldova,
cu deținuți închiși pentru diverse delicte, mai grave
sau mai puțin, de vârste diferite și de condiții sociale
variate.
Ce dă o remarcabilă unitate spectacolului - pre-
tinzând însă și un efort de concentrare și intuiție
din partea spectactorului autohton - este limba, acel
jargon basarabean care mixează româna cu rusisme,
regionalisme și arhaisme. Aparent un impediment al
spectacolului, această amprentă lexicală este un vehi-
cul cathartic: dacă reușești să spargi bariera neobiș-
nuitului slang, poți împărtăși, ca spectator, emoții de
neuitat, o empatie fără rest.
Rememorări ale unor vieți adesea cenușii, cu nos-
talgii a ce putea să fie, promisiuni de viitor, intros-
pecții de uimitoare profunzime pentru personaje
aparent atât de simple conturează un univers greu de
suferințe și aspirații, care nu poate să nu te marcheze
ca privitor.
Spectacolul este gândit minimalist, cu monoloage
statice, în care actorii își impun o economie rigidă a
dinamicii scenice. Abia fundalul video punctează în-
tr-un fel dinamica ansamblului. Dar tocmai această
rigoare scenică potențează semnificația textului și-i
dă spectacolului atmosfera aparte.
Foarte bine și-au controlat ținuta scenică, cu
un impact pe măsură asupra publicului, actorii
Alexandru Pleșca, Ghenadie Gâlcă, Doriana Zubcu-
Mărginean, Olga Guțu-Cucu, Diana Decuseară-
Onică.
Frontal
Shakespeare pentru Ana este un spectacol friso-
nant, care sparge orice aparențe sociale.
O deconstrucție chirurgicală a clișeelor sociale
operează și Gianina Cărbunariu în Frontal, produc-
ție a teatrului-gazdă cu premiera chiar în festivalul
nemțean.
„Adaptare foarte liberă după Povestea unui om
leneș de Ion Creangă”, adjuvată de documentarea de
teren a lui Valer Simion Cosma și a echipei artistice,
spectacolul decupează în secvențe-flash diverse as-
pecte ale inechității sociale din România de azi, ba-
zate pe o intuitiv-resimțită public antinomie dintre
„harnici” și „leneși”, „generatori de bunuri” și „asis-
tați”.
Scenariul alătură situații și evenimente discutate
pe rețelele sociale și într-o media nivelatoare de nu-
anțe, așadar încadrate în clișee care n-au un suport
obiectiv, ci doar un halou scandalos-senzaționa-
list-exemplificator. Spectacolul evocă situațiile, ac-
centuând indirect - adică nu pedagogic - absurdul
acestora, artificiul etichetării cu orice preț și a „re-
zolvării”, astfel, a chestiunilor sensibile social. De la
„Petrică”, asistatul social care e substitutul „leneșului”
crengian, la tânărul ucis într-o țară scandinavă sau
elevii deveniți marionete ale profesorilor disperați
să-și păstreze locul de muncă, sau la muncitorul stră-
in înjosit subuman de lăcomia și cinismul patronu-
lui, Frontal prezintă nu doar personaje, ci conturează
din frânturi o adevărată frescă socială a României de
azi, cu lașități, ipocrizie, complicități vinovate, cinism
și indiferență față de clasa vulnerabilă, dublate de o
disperată încercare de salvare proprie: „scapă cine
poate”. Un nemilos portret radiografic al zilei, se poa-
te spune.
Emanuel Becheru, Paul Ovidiu Cosovanu, Nora
Covali, Corina Grigoraș, Florin Hrițcu, Dragoș
Ionescu, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Mircea
Postelnicu, Andrei Merchea-Zapotoțki și Cristina
Mihăilescu au întruchipat pe rând toate personajele
istoriilor scenice, cu aplomb și haz uneori, cu rigoare
și tensional, alteori, în scenografia eficientă, articula-
tă inteligent pe suprafața de joc, care a permis fluența
trecerii dintre scene, a lui Mihai Păcurar.
N-am avut senzația, la premieră, că spectacolul a
ajuns la flow-ul potrivit, existând anumite întârzieri
de tempo, ce se vor fi reglat între timp, care au dat
o anume uscăciune unora din momente. Dar asta e
doar o observație punctuală, de parcurs.
Evident că, abordând un subiect atât de sensibil în
România de azi, Frontal ar putea fi acuzat de „stân-
gism”, mai ales în peisajul otova-capitalist al rețelelor
de socializare. O oarecare frustețe aridă a documen-
tării și precizia netă a narațiunii regizorale dau apă la
moară unei asemenea etichetări. De aceea aș fi simțit
nevoia, personal, a unui contrapunct emoțional - nu
patetic, firește - în intrigă, care să coboare nițel dis-
cursul de la argument la sentiment.
Oricum, pentru cine nu are preconcepții „imua-
bile” asupra temei, Frontal este un spectacol care ar
trebui să ne deschidă ochii.
■
32
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
conexiuni
Valoarea artei în 2019
■ Silvia Suciu
n ce privește piața de artă, în 2019 nu au fost do-
borâte recordurile anterioare (Salvator Mundi
rămâne cea mai bine vândută lucrare din istorie,
pentru 450 de milioane de dolari, în 2017), dar au fost
confirmate, încă o dată, certitudinile. Ca și în anii an-
teriori, recordurile de vânzare au fost înregistrate de
cei doi lideri mondiali de pe piața de artă, Sotheby’s
și Christie’s, în cea mai mare parte la sediile din New
York. Privatizarea casei de licitație Sotheby’s, prin
cumpărarea acesteia de către magnatul franco-israe-
lit Patrick Drahi, o aduce într-o poziție din care poate
concura mai bine cu Christie’s.
Dominația Impresioniștilor
În urmă cu 150 de ani, pictura impresioniștilor
era denigrată, hulită și respinsă de ziariști, critici și
publicul larg. Însă eforturile unor negustori de artă
destoinici au adus-o în atenția publicului și a colec-
ționarilor și au făcut-o să fie cea mai apreciată până
astăzi.
Nu e de mirare că lucrarea cea mai bine vându-
tă din 2019 a fost pânza Căpițe (1891), semnată de
Claude Monet. Ca în cazul a numeroase lucrări sem-
nate de Monet, primul proprietar al lucrării a fost cel
mai important susținător al lui, Paul Durand-Ruel.
După cum reiese din istoricul tranzacțiilor acestei
lucrări, în 1892 lucrarea a schimbat mai mulți pro-
prietari: Durand-Ruel a vândut-o familiei Potter
Palmer (Chicago), s-a întors la Durand-Ruel care a
revândut-o lui W.C. Van Horne (Montreal); acesta
au revândut-o la scurt timp lui Durand-Ruel care a
vândut-o în noiembrie 1892 aceleiași familii Potter
Palmer. Cu siguranță că un negustor cum era Paul
Durand-Ruel a ieșit în câștig la fiecare tranzacție.
Lucrarea s-a aflat în proprietatea familiei Palmer
aproape 100 de ani. În 1986 a fost scoasă la vânzare,
la Christie’s, New York. În 2019, proprietarul a obți-
nut pentru „Căpițele” lui Monet 110.747.000 de do-
lari. Este prețul cel mai mare plătit vreodată pentru o
lucrare a lui Monet.
Motivul „căpițelor” la Giverny a fost tratat de
Monet într-o perioadă scurtă de timp, între sfârși-
tul anilor 1880 și începutul anilor 1890. Se observă
adesea în pânzele lui o abundență de roșu, datorată
cataractei de care artistul suferea. În urma celor două
operații la ochi survenite în 1923, Monet scapă de ca-
taractă, dar dobândește capacitatea de a vedea anu-
mite frecvențe ultraviolete, pe care ochiul uman este
incapabil să le surprindă în mod normal. Iar efectul
abstract al tablourilor sale devine și mai pronunțat,
făcând din Monet un precursor al abstracției.
Referitor la această lucrare, vicepreședintele ca-
sei de licitație Christie’s și șeful Departamentului de
Impresionism și Artă Modernă din New York, Julian
Dawes, a declarat: „Rar vedem pe piață lucrări de un
asemenea calibru, încărcate cu un simbolism imens;
din cauza acestei rarități, la licitație s-a văzut o con-
curență acerbă între colecționari pentru acest tablou
de excepție.”
Locul patru în topul celor mai scumpe lucrări din
2019 îl ocupă lucrarea lui Paul Cezanne, Ceainic și
fructe (1888-1890), care a făcut parte din colecția
magnatului american din industria mass-media, S.I.
Newhouse. Lucrarea a fost vândută tot prin casa de
licitație Christie’s, iar moștenitorii lui Newhouse au
primit pentru această lucrare aproape 60 de milioane
de dolari. În 130 de ani, lucrarea a avut 9 proprie-
tari, a călătorit pe mai multe continente (Europa,
Africa, America de Nord) și a făcut obiectul unui
furt. În 1978, lucrarea a fost furată din residența din
Massachusetts a lui Michael Bakwin (împreună cu
alte 6 tablouri); pe atunci, lucrarea era evaluată la
600.000 de dolari. A apărut pe piață în 1999, când
o firmă dubioasă din Panama care se afla în posesia
tabloului, l-a scos la vânzare. În urma unui proces
care a durat mai mulți ani, lucrarea a fost returna-
tă familiei Bakwin.Totuși, recordul pentru cea mai
valoroasă lucrare a lui Paul Cezanne a fost stabilit în
2011 cu pictura Jucătorii de cărți, estimată la 250-300
milioane de dolari, care, în urma unei vânzări priva-
te, a ajuns în posesia Familiei Regale din Qatar. Acest
pictor respins sistematic de juriul Salonului Oficial,
ridiculizat de contemporanii săi și „ale cărui tablo-
uri se vindeau în 1890, la moș Tanguy, cele mari cu
o sută, cele mici cu patruzeci de franci”, constituie în
prezent una dintre culmile picturii universale.
Arta contemporană câștigă teren
În „Top 10 cele mai vândute lucrări din 2019”, șap-
te lucrări au fost realizate după 1960, lucru care indi-
că o tot mai mare apentență a colecționarilor pentru
arta contemporană.
Dacă în 2018 lui David Hockney îi revenea titlul
de „cel mai bine vândut artist în viață”, în 2019 titlul
a fost revendicat de Jeff Koons, cu lucrarea Rabbit
(Iepure, 1986), care a suscitat numeroase controver-
se, fapt pentru care casa de licitație a luat măsuri su-
plimentare de marketing pentru prezentarea operei:
„Când am prezentat Iepurele pe piață, am vrut să-l
contextualizăm în mod corespunzător ca pe o ca-
podoperă contemporană, ca pe un anti-David care
semnifică moartea sculpturii tradiționale - pertur-
bând mediul în același mod în care Jackson Pollock
a redefinit definitiv noțiunea de pictură cu lucrarea
Number 31 [1950].” - a declarat Alex Rotter, preșe-
dintele Christie’s pentru Departamentul de Artă
Contemporană. Se pare că acest lucru le-a ieșit or-
ganizatorilor, de vreme ce lucrarea a obținut peste 90
milioane de dolari.
Iepurele prezintă trăsăturile definitorii a artei lui
Koons, având acea notă jucăușă și năzdrăvană a
controversatului artist neo-pop, care declara într-un
interviu: „Ceea ce le spun eu oamenilor este că nu
trebuie să-și șteargă trecutul... Lucrurile cu care sunt
în contact, lucrurile simple care sunt frumoase, cum
este o floare. Sau acel mic lucru sentimental pe care
ne amintim mereu că l-am văzut când eram copii și
când ne vizitam bunica.” Chiar asta sugerează aceast
Iepure: o „jucărie” imensă.
Într-un top al celor mai scumpe tablouri (peste
50 de milioane de dolari) din 1985 până în prezent,
Pablo Picasso figurează cu paisprezece lucrări, fiind
unul dintre artiștii preferați ai colecționarilor de artă.
„Picasso este un teoretician, el fărâmă toate jucărelele
oamenilor pentru a le descoperi modul de funcțio-
nare, pentru a afla la ce mai poate servi grămada asta
de resturi ruginite care este istoria picturii. (...) Jocul
constă în a le împerechea, a le desperechea, hazardul
luând parte la joc; (...) Picasso pleacă de la opera de
artă pentru a ajunge la opera de artă.”În 2019, lucra-
rea Femeie cu câine (1962) s-a vândut la Sotheby’s
cu aproape 55 de milioane de dolari. Pictura o
Jeff Koons
Rabbit, 1986. © Christie's
reprezintă pe soția sa, Jacqueline Roque, împreună
cu Kaboul, câinele afgan al artistului. Picasso a fost
unul dintre cei mai mari iubitori de câini din istoria
artei (și Constantin Brâncuși apare în numeroase fo-
tografii alături de câinele său Polaire); în numeroase
portrete din perioada cubistă a lui Picasso apare un
personaj alături de un câine. Artistul a declarat oda-
tă: „Adesea, dacă [Kaboul] îmi vine în minte atunci
când lucrez, gândul la el mă face să modific ceea ce
pictez. Nasul de pe față devine mai lung și mai as-
cuțit. Părul femeii pe care o schițez devine mai lung
și mai pufos.” Acest câine acționa ca o muză pentru
artist. Picasso a pictat șase portrete ale Jacquelinei
Roque cu Kaboul, dovedind marea sa dragoste pen-
tru ambele ființe.
Din topul celor mai vânduți artiști din 2019,
mai fac parte: Robert Rauschenberg (Buffalo
II, 1964, Christie’s, 88.805.000 de dolari); Andy
Warhol (Double Elvis, 1963, Christie’s, 53 de
milioane de dolari); Ed Ruscha (Hurting the
Word Radio #2, 1964, Christie’s, 52.485.000);
Francis Bacon (Study for a Head, 1952, Sotheby’s,
50.380.000 de dolari); Mark Rothko (Untitled,
1960, Sotheby’s, 50 de milioane de dolari); David
Hockney (Henry Geldzahler and Christopher
Scott, 1969, Christie’s, 49.557.100 de dolari).
Tot în 2019, doi artiști și-au stabilit o cotă mai
mare față de anii anteriori: KAWS și Bansky.
Site-uri consultate:
www.sothebys.com, www.christies.com
Note
1 Impressionist & Modern Art evening sale, 14 mai 2019,
Sotheby’s New York, https://www.sothebys.com/en/auctions/
ecatalogue/2019/impressionist-modern-art-evening-n10067/
lot.8.html - accesat la 30 decembrie 2019.
2 Annie Armstrong, The 10 Most Expensive Works Sold in
2019, în www.artsy.net, 26 decembrie 2019.
3 Simon Houpt, Muzeul operelor dispărute, Vellant,
București, 2009, p. 113.
4 Art Media Agency (AMA), 250 M$, a new record for a
painting?, 4 May 2011.
250M$, a new record for a painting?, 2 mai 2011
5 Ambroise Vollard, Amintirile unui negustor de tablouri,
Editura Meridiane, București, 1969, p. 32.
6 Comunicatul de presă al licitației din 15 Mai 2019,
Christie’s To Offer Trove Of 11 Masterpieces From The
Collection Of S.I. Newhouse, https://www.christies.com/about-
us/press-archive/details?PressReleaseID=9329&lid=1
7 interviu cu Robert Storr, Art Press, nr. 151, octombrie
1990, în Catherine Millet, Arta contemporană. Istorie și geo-
grafie, Vellant, București, 2017, p. 29.
8 Benjamin Fondane, Brâncuși, Limes, Cluj-Napoca, 2008,
p. 44
9	B. Friedewald, Picasso’s Animals, New York, 2014, p. 51.
■
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
33
Urmare din pagina 36
Artă și vindecare
Tribuna Graphic 2019
conceptuale de largă respirație (sau nu, dar aceas-
ta depinde de abordarea fiecăruia), grafica pare
sora ei mai tânără, mai alertă, uneori mai agitată,
care se menține în relație directă cu mediul ambi-
ant, cu tehnologia comunicării și cu ideile vii, în
mișcare permanentă. Grafica pulsează în ritmul
cotidianului, realizându-i o cardiogramă precisă,
pe coordonate simbolice.
Ceea ce profilează această ediție a Tribuna
Graphic este participarea multor artiști din
Extremul Orient, proveniți din China, Japonia,
Coreea de Sud, Taiwan sau Hong Kong. Prin ur-
mare, suntem imersați într-un anume context
ideatic și imagistic, în care se propnn astfel de
eseuri vizuale care pun întrebări, oferă răspunsuri
sau, pur și simplu, motive de meditație încărcate
de tradiția artistică și intelectuală a Orientului.
Un anume mod de a percepe realitatea, de a o
aborda și de a o comenta ni se dezvăluie în plan-
șele intens colorate sau brăzdate de linii subțiri și
cu migală înnodate.
Toshihiko Ikeda, de pildă, în piesele care poar-
tă aproape sardonic în titlu cuvântul „conforta-
bil”, expun coșmarescul nipon, populat de ochi
surpați și dinți cavernali, ca o expresie a imagina-
rului răsăritului de soare în care clocesc și cloco-
tesc acarieni spirituali infernali în forme avortate.
Coreeanul Yonggu Shin, pe de altă parte, propune
un Vis însuflețit de roșu, în care flori, oameni și
pietre conviețuiesc la marginea mării liniștite, în
nemărginirea care începe acolo unde nu există
ideea sfârșitului. Akimitsu Tamawake merge și
mai departe în exploatarea simbolisticii orientale,
în lucrările El trăiește, cele ca niște pete de cernea-
lă peste ceea ce selectăm din viață, și în care omul
cu picioarele-copaci, cu Centura lui Orion ca șiret
la nădragi și cu pieptul doldora de nori așteaptă
să ne dezvăluie secretul existenței sau o glumă de-
șănțată (deși nu-i sigur că nu sunt același lucru).
Kyeongah Min, în Creație, dă o replică în gamă
caleidoscopică viziunii lui Michelangelo, în care,
de la momentul atingerii, cercurile lichide se
Teodor Ivailov Assenov (Bulgaria)
Pe (Cortul) (2015), acvaforte, acvatinta, ac rece, 90 x 138 cm
multiplică permanent, reverberând în imagina-
ția fecundă din care se nasc eroi tradiționali și
moderni, orientali și occidentali, serioși și hâtri.
Oarecum în același registru fractalic, Minnie Mak
expune cu virtuozitate și cu răbdare de-a dreptul
mistică reprezenarea migăloasă a umanității mi-
celiale, în lucrări dense, în care detaliile microsco-
pice sunt, după cum mărturisește artista, realizate
dintr-o singură linie, neîntreruptă. Taiwanezul
Shiou-Ping Liao întrebuințează semne și simbo-
luri tradiționale sau uzuale moderne și concepe
un limbaj propriu, care include toate posibilitățile
de comunicare, de la o virtualitate științifico-fan-
tastică, la ancestrala scriere rongo-rongo.
Ceilalți artiști, însă, nu rămân cu nimic mai
prejos, convertind propriile percepții, idei sau
obsesii în opere extinse vizual și profunde con-
ccptual. Miguel Rivera alcătuiește alegorii care
funcționeză pe baza geometriei culorii, în timp
ce Ernst Metzke face uz de culori fără flexiuni,
înregimentate în forme drepte, pentru transmi-
sia neparazitată a mesajului limpede, pe alocuri
politic și contondent. Istvan Orosz repune pe
masă paradoxurile logice vizuale ale lui Escher
iar Caroline Koenders exploatează valențele co-
municaționale și sugestive ale benzii lui Moebius.
În mod asemănător, Leon Zakrajsek utilizeaza
delimitarea strictă a câmpului cromatic de cel
vid, chiar dacă în cel dintâi hotarele sunt difu-
ze, extrapolând tensiunea dintre creat și increat.
Artistul bulgar Teodor Ivailov Assenov constuieș-
te monumente masive, umbrite, din cărămizi care
poartă însemne ale prezentului, dar care emană
aerul atemporal al tumulilor stepei. Un aer mi-
tic și amenințător emană și portretele întunecate
ale Izabellei Gustowska, din care răzbat presiuni
tripofobice. Nubia Landell Valdivia meditează în
Chemarea muntelui asupra suprapunerii straturi-
lor geo-antropice, construind forme de relief din
conglomerate umane. Comentarii asupra relației
Franca Bartholomai (Germania)
HAIDE (Caii cântăreți), triptic (2014), xilogravură, 97 x 201 cm
34
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
dintre mediu și factorul antropic operează și
Tomas Zemla, pentru care vegetalul este învăluit
în baloți din prefabricate, ca indiciu al felului în
care omul ia în posesie ambientul. David Frazer
se concentrează exclusiv asupra peisajului, de la
nivelul ochiului de pasăre, în Așteptând ploaia, și
așa cum pământul mohorât își așteaptă seva, și
imaginea în alb-negru își așteaptă culoarea vitală.
Maria Chiara Toni, în Eclipsele sale, profilea-
ză razele suțiri și stridente care străpung noap-
tea omului și oferă înguste viziuni ale unei re-
alități mai largi decât spațiul. Valeria Bertesina
pornește de asemenea din întuneric, din mag-
ma coșmarului vânăt, pentru a dura de aici
o coloană a infinitului din coduri de bare ale
existenței cuantificabile în bani. Tot ea expune
și o Veneție roșie, compusă din toropeli toride
și tăcute, în contradicție cu imaginea clasică a
orașului lagunelor. Arman Vahanyan ne vor-
bește, parcă, prin zvâcniri jungiene manifestate
în ipoteze ale devenirii, în lucrări surprinse pe
traseul oținerii sensului (și rămase, astfel, fără
titlu). Într-un stadiu pre-conceptual își plasea-
ză opera și Karol Pomykala, care în Schimbări
speculează asupra posibilităților de devenire a
ceea ce încă nu a fost creat, ramele delimitând
spații albe în loc de imagini. În cazul lui Jose
de Guimarăes situația este diferită, el fixând
vizual explozia culorilor, a formelor și a înlăn-
țuirilor de sens într-o manieră care amintește
de Miro. În registru astract evoluează și Elvyra
Katalina Kriauciunaite, cu un joc al marcajelor
ce par să identifice genele dominante în dauna
celor recesive, într-un spațiu definit rectangu-
lar. Patryk Lutomski adoptă limbajul umorului
absurd, Peștele în masă, cu linii puține și cu
parcimonie a culorilor, părând un text urmu-
zian transpus grafic. Elementul zoomorf este
prezent și la Stoimen Stoilov, în seria Bărbați și
animale, care împinge meditați în zonele gro-
tescului, ridiculizând delimitarea dintre om și
animal în accente monstruoase. Motivul rela-
ției dintre cele două registre, uman și animal,
este pregnant și în lucrările expuse de Franca
Bartholomâi, în care scenariul clasic al con-
tactului pur dintre copii și cai capătă accente
Istvan Orosz (Ungaria)
Zid IX (2015), heliogravură, 39,5 x 54 cm
Patryk Lutomsky (Polonia)
tensionate, chiar amenințătoare, sugerate prin
tușele nervoase, întunericul mustos și aglome-
rarea de simboluri aproape comerciale.
O parte consistentă a expoziției, și prin număr,
dar mai ales prin valoare, este reprezentată de că-
tre artiștii români (unii revendicându-se din alte
țări). Cristian Opriș, în autoportretele sale cu ta-
tăl, răstoarnă schema freudiană, descriind proce-
sul prin care părintele se poate naște din propriul
fiu, atât în plan vizual, cât și ontologic. Ovidiu
Petca investigheză și disecă activitatea cerebrală,
urmărind-o în elementele ei intime și în intimi-
tatea-i elementară, chimică și energetică, pe frec-
vențe cromatice care impresionează retina și con-
știința. Christian Paraschiv surprinde Plecările,
prin X-urile categorice și neiertătoare plasate
pe fragmentele de viață lăsată în suspensie, iar
Raluca Iancu culege dintre ipotezele existenței
autobuzele strivite, ca simboluri ale eșecului vite-
zei, al tehnologiei și al masificării. Piesele Wandei
Mihuleac din seria Sărut, imortalizând diafana
Expoziția ansamblului (2013), linogravură, 59 x 80 cm
clipă a atingerii buzelor în forma minimalistă a
petelor negre pe suprafața albă, transmit nu doar
senzualitate pură, sublimată și independentă de
orice context, ci și mișcarea umbrelor care capătă
contur în interiorul acestor buze, ca loc de naște-
re a zicerii, într-o delicată obsetrică a cuvântului
nerostit.
Trebuie suliniat faptul că Tribuna Graphic a
depășit deja stricta delimitare disciplinară și s-a
transformat într-o scenă a artei totale, integrate,
în care prezentul respiră în mod sublimat. De
data aceasta, vernisajul a inclus și un moment
coregrafic oferit de către Yonggu Shin, artistul
coreean extrem de complex, de inteligent și de vi-
guros (aflat în al cincilea deceniu de viață, chipul
său prietenos nu trădează altceva decât tinerețe
și coerență lăuntrică). Cu chipul albit de masca
pictată a spiritelor fără expresie (și tocmai de ace-
ea posesoare ale tuturor posibilităților expresiei),
cu kimonoul cu mâneci lungi și cu o pagodă pe
cap, artistul a interpretat partitura unei zeități res-
ponsaile cu punerea împreună a vieților oameni-
lor. Însoțit de muzică eterică, cu mișcări blânde
și cursive, spiritul a desfăcut firul roșu dint-un
ghem de lână și ni l-a oferit tuturor, să ne agățăm
de această certitudine a comuniunii. Prin dans
amețitor, și l-a recuperat apoi, rulându-l din nou
în ghemul fără nume, ceea ce nu indică atât fragi-
litatea și fatala temporalitate a vieții, cât faptul că
sursa acesteia se află în planul divin, pe care nu îl
putem influența sau locui, dar în reflexia căruia
putem participa la miracolul comunicării. Artist-
șaman, așa cum se declară singur și așa cum ob-
serva și Diana Cozma, cea care a întreținut cu
artistul coreean o bogată corespondență (pe care
nu ar fi rău să o putem vedea publicată), Yonggu
Shin demonstrează cum arta nu doar că menține
contactul cu un palier extramundan al realității,
prin limbaj propriu, dar are și o importatnă func-
ție vindecătoare. Orice artă de valoare are această
funcție, iar artistul care o realizează este întot-
deauna un soi de șaman.
Tribuna Graphic este un mare atu al Clujului,
plasându-l definitiv pe marea harăt a artei con-
temporane, și contribuie la îmbogățirea patrimo-
niului local, deoarece lucrările prezente în expo-
zițe vor fi donate orașului nostru.
■
TRIBUNA • NR. 418 • 1-15 februarie 2020
35
sumar
editorial
Mircea Arman
Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr și autenticitate
raportată la structura apriorică a imaginativului (VIII) 3
cărți în actualitate
Ștefan Manasia
Obiecte poetice, scene domestice, definiții	5
Adrian Lesenciuc
Amenințarea clasicilor în recontextualizarea lecturii 6
Alexandru Sfârlea
,,Pot face oricând din sufletul meu camera de ardere
a unui motor cu explozie”	7
Monica Grosu
Între etnologie și literatură	8
Menuț Maximinian
Cristelnița poetului național	9
Gheorghe Pâtja
O carte lămuritoare	10
comentarii
Christian Crăciun
Situații	11
memoria literară
Constantin Cubleșan
Revista „Convorbiri literare” ca istorie
a literaturii române
(Cassian Maria Spiridon)	12
proza
Savu Popa
Ocna city
(Meteorologul stațiunii sau Războiul alb)	13
interviu
de vorbă cu Prof. Univ. dr. Alexandru Balaș,
SUNY Cortland, SUA
„Fără cultură și artă, acest iureș al vieții
noastre parcă nu are sens”	14
eseu
Alexandru Dobrescu
Defăimarea lui Zoil	17
diagnoze
Andrei Marga
Revenirea la idealism	20
filosofie
Viorel Igna
Căile metafisicii platonice (I)	22
social
Ani Bradea
România și oamenii săi din lume (XVI)	24
showmustgoon
Oana Pughineanu
Picnicul satului global	27
traduceri
Poezie italiană contemporană	28
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Un spațiu al metamorfozei(I)	30
genul epistolar
Cristina Struțeanu
Cartolina 15 + 1	31
teatru
Claudiu Groza
Succes!?	32
conexiuni
Silvia Suciu
Valoarea artei în 2019	33
plastica
Gelu Teampău
Artă și vindecare
Tribuna Graphic 2019	36
plastica	
Artă și vindecare
Tribuna Graphic 2019
	Gelu Teampău
Jose de Guimarăes (Portugalia)
Universul (2019), serigrafie, 57,5 x 76,5 cm
Iată că Tribuna Graphic a ajuns la a zecea
ediție, iar în câmp artistic se poate spune că
aceasta echivalează cu majoratul. Majoratul
cronologic, deoarece importanța majoră a aces-
tei instituții culturale, a fost certificată încă de la
prima ediție, prin valoarea artiștilor angrenați în
proiect. Faptul că acum, cu ocazia celebrării de-
Ernst Matzke (Germania) Fisuri temporale (2012)
desen vectorial/imprimare cu pigmenți UltraChrome,
60 x 60 cm
ceniului de existență, sunt incluse în expoziție
lucrările a 30 de artiști - unii deveniți în sine ade-
vărate instituții - din nu mai puțin de 20 de țări,
răspândite pe patru continente, este semnul pe-
remptoriu al recunoașterii internaționale de care
se bucură acest proiect, precum și un indiciu care
trimite la creșterea sa continuă în importanță.în
viitorul apropiat. Dacă Tribuna Graphic este deja
o platformă confirmată și respectată, care angre-
nează capi de serie ai artei grafice contemporane
internaționale, nu cred că e hazardat să presupu-
nem că ea va deveni cât de curând chiar o nece-
sitate în CV-urile artiștilor care caută afirmarea.
Bineînțeles, o singură pereche de ochi nu poa-
te da seama de toate aspectele și de toate detaliile
acestei extrem de bogate și de solicitante expoziții,
și ar fi chiar puțin nedrept să i se ceară unei sin-
gure conștiințe o cronică exhaustivă. Iar aceasta
nu doar datorită abundenței lucrărilor, ci în spe-
cial complexității imagistice și intelectuale puse în
mișcare cu ajutorul tehnicilor atât de diverse și de
inovative. Poate că grafica, fie și datorită specifi-
cului său tehnic, se pretează comentariului soci-
al și politic sau meditației contingente mai mult
decât pictura. Dacă pictura se dovedește planul
construcțiilor ample și al edificiilor senzoriale și
Continuarea în pagina 34
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an. Cu expediere la domiciliu:
40,2 lei - trimestru, 80,4 lei - semestru, 160,8 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. RO16TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Tiparul executat de:
IDEA Design + Print Cluj