bloc-notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Liviu Epuraș
Arheologie. În căutarea Dafnei.
Zeii (Apollo ca Zeu al Soarelui),
tehnică mixtă, 40 x 30 x 20 cm
Dezbaterile de la Sinaia-ediția a patra.
20 - 21 martie 2020, Hotelul New
Montana
Intr-un efort de a stabiliza în România un cadru de dezbateri de cel mai înalt nivel. Fundația
Alexandrion (București) a inițiat Dezbaterile de la Sinaia.
Primele trei ediții au avut ca teme "Statul de drept. Premise, condiții, funcționare'', apoi „Economia Estului.
Postausteri- tate ți perspective și, recent, „Criza educației, indicatori de stare ți soluții". Lucrările primelor
două ediții pot fi urmărite de cei interesați în volumele care s-au editat de către Editura Meteor din
București. Volumul ce conține lucrările ultimei ediții se aflăîn cursdepregătire pentrutipar.
Fundația Alexandrion org^niaează în zilele de 20 - 21 martie 2020, la Hotelul New Montana din
Sinaia, a patra ediție a Dezbaterilor de la Sinaia. Tema ediției este Uniunea European ași perspectivele ei
La dezbateri sunt invitati ca speakeri economiști, juriști, istorici și filosofi de prim-ptan din lume și din Europa,
respons- abiidevârf ai Uniunii Europene, experti
Dezbaterile de la Sinaia sunt accesurile publicului interesat.
Crearea Ununu Europene a fost unul dintre evenimentele de cotitură ale istoriei postbelice. Un alt actor de
magnitudine neobișnuită a urcat pe scena istoriei cu realiâri dintre cele mai importante. Lunp perioadă de
pace din Europa, transformarea frontierelor rigide în frontiere simbolice, dezvoltarea competitivă a multor
părți ale continentului, noua amploare a schimbwilor, facilitarea circulației persoanelor, o nouă conștiință
culturală suit printre realizările certe.
Odată cu cna Greciei, cu Bre»tul, cu repoationăn ale statelor din Euopa Centrală, a Italiei, a
devenit evident că Uniunea Europeana are de rezolvat probleme noi. Uniunea Europeană de astă o numai
este cea de odinioară. Proiectul fondatorilor ei rămâne reper, dar măsura realizării lui este în discuție
Fenomene istorice noi - globalizarea, noua constelație a supraputerilor lumii, digcaliarea.
expansiunea nanoștiințelor - sunt .provocări* pentru orice tară din lune Ele obligă la dezvoltări noi în
materie tehnologică, economică, instituțională, la regementăn de drept în domenii noi ale vieții, la
reconfigurări culturale.
Este responsabil și oportun ca starea actuală și perspectivele Uniunii Europene să fie examinate
precis, riguros șisistematicîh cadrul unei dezbateri internaționale și naționale lărgite.
Dezbaterile de la Sinaia , în ediția a IV-a, vor aborda tema pe parcursul a trei jumătăți de zile
având drept focusuri următoarele: Proiectul și realiânle Uniuni Europene; Competitivitatea Uniunii
Europene; Libertățile, drepturile si democrația în Uniunea Europeană; Uniunea Europeană în lumea
globalizata; Altematrveleșiperspectivele Uniunii Europene.
Vicepreședintele Fundației
Alexandrion, prof. univ. dr. Andrei Marga
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
editorial
Expunerea prealabilă a noțiunii
de adevăr și autenticitate
raportată la structura apriorică
a imaginativului (VI)
■ Mircea Arman
Agăsi un teren ferm în toată această mlaști-
nă a nuanțelor conceptului de adevăr este
o problemă mai mult decît discutabilă,
însă așa cum am arătat încă de la începutul aces-
tei lucrări ea ține de însăși structura apriorică a
imaginativului dar și de specificitatea celui euro-
pean, în speță. Adevărul nu este un concept care
să aparțină ramurilor științei ci, mai mult, unul
aparținător filosofiei. Dar este conceptul de filo-
sofie unul ferm și care să nu fi suferit vreo mo-
dificare de-a lungul timpului? Nicidecum. Pentru
a oglindi cît de cît acest fapt și a urmări evoluția
istorică a acestuia, vom face apel la definiția filo-
sofiei dată de cîțiva filosofi celebri, și la cunoscuta
carte a lui David Armeanul, Introducere în filo-
sofie.
În prefața de la Les Principes de la philo-
sophie, Descartes spunea: „Întreaga filosofie este
ca un copac, ale cărui rădăcini sunt metafizica,
trunchiul este fizica, și crengile care ies din acest
trunchi sunt celelalte științe, care se reduc la trei
principale, anume medicina, mecanica și morala”.1
Cartesius credea că analiza noțiunii de filosofie se
face mai ales prin analiza conceptului de știință,
totodată omul și caracteristicile intelectului său
intrînd ca o componentă esențială în determina-
rea conținutului filosofiei.
Hobbes spune că filosofia este cunoașterea lu-
crurilor prin cauzele lor, iar Christian Wolff vede
filosofia ca scientia possibilium, quatenus esse
possunt, adică știința lucrurilor posibile ca fiind
posibile, o definiție mai mult decît interesantă și
aplicată oarecum noțiunii de imaginativ, așa cum
am creionat-o noi pînă în prezent.
Cu Berkeley și Hume ajungem la noțiunea de
filosofie ca teorie a cunoașterii, concepție pe care o
va desăvîrși Kant. Acesta vedea în filosofie un sis-
tem al cunoștințelor raționale din și prin concepte.
După Kant, filosofia este disciplina care răspunde
următoarelor întrebări:
ce pot să știu?
ce trebuie să fac?
ce pot să sper?
ce este omul ?
la care ar răspunde, în ordine, metafizica, mo-
rala, religia, antropologia2.
Fichte definește filosofia drept o teorie a științei
în timp ce Schelling o vede ca fiind știința abso-
lută. Hegel, în Enziclopaedie der Wissenschaften,
Die Logik, 3 vede în filosofie o Wissenschaft des
Absoluten, iar în conținutul ei formal, adică în
logică, o considerare prin gîndire a lucrurilor.
Filosofia este „ideea care gîndește ” sau „adevărul
cunoscător”.
În Lumea ca voință și reprezentare4,
Schopenhauer crede că sarcina filosofiei este „să
reia prin noțiuni abstracte, generale și clare, în-
treaga esență a lumii”.
În lucrarea Gîndirea și mișcarea, apărută în
1934, Bergson crede că prin sistemul rigid al con-
ceptelor filosofice nu poate fi sesizată realitatea
aflată într-o continuă mișcare. Realitatea, după
el, nu poate fi sesizată decît intuitiv, gîndirea fiind
nevoită să-și reconstruiască mereu conceptele, în
funcție de circumstanțe dar și de specificul fiecă-
rei culturi, am spune noi, specific dat tocmai de
imaginativul propriu fiecăreia, așa cum am sesizat
deja în considerațiile anterioare. Numai așa va fi
posibilă o filosofie capabilă să rezolve, dincolo de
disputele școlilor, problemele realității.
Așa cum am văzut din sumara noastră anali-
ză, la fel ca și adevărul pe care încearcă să-l deter-
mine, filosofia, mai precis definiția filosofiei, are
sensuri polivalente. David Armeanul relevă șase
definiții ale filosofiei grecești, iar Eduard Zeller, în
Philosophie der Griechen, se plînge de multitudi-
nea de sensuri pe care le are noțiunea de filosofie
la elini. Însuși Heidegger, într-o conferință ținută
la Cerisy-la-Sale în august 1955, Was ist das - die
Philosophie ?, afirmă vastitatea acestei teme și po-
sibilitatea ei de tratare diferită. În concluzie, orice
abordare pe care am alege-o se va dovedi subiec-
tivă, cum, de altfel, însăși perceperea realității și
raportarea insului la lume ține de cel mai pur su-
biectivism.
În antichitate, cei ce se îndeletniceau cu filoso-
fia erau numiți înțelepți - sophoi. Astfel au fost nu-
miți un Homer, Ulise, Lycurg, Nestor, dar și Solon,
sau Pitacos din Lesbos. Ei se ocupau cu contem-
plația, fiind denumiți studioși, și considerau valo-
rile lumești drept nimic.
Legenda, preluată de Diogenes Laertios în
Despre viețile și doctrinele filosofilor iluștri5,
spune că cel dintîi care a folosit noțiunea de filo-
sofie și s-a numit filosof a fost Pythagora și că cei
dinaintea lui erau înțelepți, oameni desăvîrșiți,
aidoma zeilor. Pythagora, spune că el, nu poa-
te fi sophos, înțelept, ci doar iubitor de înțelep-
ciune - filosof - numai zeul avînd acest atribut.
Aproximativ în același timp cu Pythagora, adică
tot în sec. VI î.Ch., Heraclit spunea: „Oamenii
care iubesc înțelepciunea trebuie, cu adevărat, să
fie la curent cu o mulțime de lucruri”6. De re-
marcat faptul că aici, nu apare, totuși, cuvîntul
filosofie ci numai cel de iubitor de înțelepciune.
Eduard Zeller ne spune că, în textul grecesc,
unde cuvintele apar separate, sensul expresiei
este de bărbat iubitor de sophon. Heidegger, în
Was ist das - die Philosophie?, arată că tradu-
cerile care au apelat la termenul de philosophia
nu sunt exacte. Anton Dumitriu sublinia faptul
că însuși Heidegger căzuse în eroare atunci cînd
afirma, în lucrarea mai sus citată, că filosofia
este formată, ca și alte cuvinte care au rădăcina
în substantivul philo, din combinația lui philein
cu sophon, de unde se obține philosophia. După
Bailly, sensul prim al verbului philein semnifică:
a iubi cu prietenie pe cineva. Pornind de aici, nu
a fost greu a se echivala sensul lui philosophia cu
iubitor de înțelepciune, iubire de înțelepciune.
Anton Dumitriu crede că Heraklit nu a avut în
vedere acest sens întrucît ar fi utilizat vocabula
Mircea Arman
sophia sau sophos, care apare încă la Homer. El
spune că sensul originar al expresiei philein to
sophon este acela de „cel care urmărește ceea ce
este înțelept”7 .
Așadar, filosofia nu este văzută de către an-
tici ca o pură speculație dar nici ca un sistem
închegat de concepte. Acest lucru îl spune atît
Pythagora cît și Heraklit sau Platon. În dialo-
gul platonician Protagoras, Socrate arată că:
„Dragostea de înțelepciune este mai veche și
mai răspîndită în Creta și în Lacedemonia decît
în oricare parte a Greciei și acolo există cei mai
mulți sophistai. Dar aceste popoare își ascund
superioritatea și o neagă pentru a nu lăsa să se
vadă că ei sunt dintre greci cei mai cunoscători
ai sophiei”8. Mai departe, referindu-se la oraco-
lul de la Delphi, Socrate spune: „Pentru ce spun
aceste lucruri? Pentru că acesta era în vechime
caracterul filosofiei: o conciziune laconică”9.
Filosofia era în vechime o conciziune laconi-
că. Așadar, nu era nici iubire de cunoaștere, nici
de înțelepciune. Sophos-ul era un laconic, adică
vorbea în aforisme. Acest fapt ne duce cu gîndul
la sensul vocabulei mythos, care în sensul ei ori-
ginar însemna tăcere. Să urmărim acest termen,
sophos, după construcția lui etimologică:
SAP - a avea gust, a avea savoare
Saphes - clar, manifest
Sapha - în mod clar
Sophos - înțelept
Sophia - înțelepciune.
Toate aceste sensuri au ca liant intim al lor
ideea de claritate, de înțelepciune , de înțelept,
de lumină. Aristotel, vorbind despre intelectul
activ, spune că este oion to phos, adică asemenea
luminii. Sophos și sophia au, deci, o legătură in-
timă cu lumina. David Armeanul, atunci cînd își
pune problema etimologiei cuvîntului sophos,
spune: „Mai mult încă, și numele de înțelepciune
ar trebui de fapt să fie derivat de la lucrurile di-
vine, deoarece se spune înțelepciune pentru cea
care este păstrătoare, adică păstrătoare a luminii.
Căci cele divine, fiind imateriale și incapabile de
contrarii, păstrează lumina ce le este proprie, în
timp ce lucrurile materiale, în speță cele ce sînt
capabile de contrarii, nu păstrează lumina ce le
este proprie, ci o întunecă prin contrarii.”10.
Continuarea în pagina 10
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
3
eveniment
Concursul Național de
Literatură „Ioan Slavici”
și Tribuna Graphic - 2019
■ Ani Bradea
Două manifestări de tradiție ale Tribunei,
Concursul Național de Literatură „Ioan
Slavici” și Tribuna graphic, au încheiat
bogata serie de activități culturale ale revistei
noastre din anul 2019.
Totul a debutat cu vernisajul expoziției in-
ternaționale de grafică la Muzeul de Artă din
Cluj-Napoca, în seara zilei de 11 decembrie.
Aflată la a zecea ediție, Tribuna graphic a re-
unit pe simeze artiști din toate colțurile lumii,
din țări precum Ungaria, Germania, Franța,
Italia, Lituania, Armenia, Slovenia, Mexic,
Taiwan, Japonia, Coreea de Sud, S.U.A. și mul-
te altele. Din România au participat graficienii
Cristian Opriș și Ovidiu Petca. În deschide-
rea evenimentului s-au adresat celor prezenți
Mircea Arman, managerul Revistei Tribuna,
Pavel Pușcaș, critic de artă, Ovidiu Petca, în
calitate de curator, Dan Breaz, comisar al ex-
poziției, precum și artiștii străini prezenți:
Nubia Landell Valdivia (Mexic), Winnie Mak și
Eddie Lui (Hong Kong), Yonggu Shin (Coreea
de Sud), Leon Zakrajsek (Slovenia), Cristian
Opriș. Parte a evenimentului a fost și un perfor-
mance al artistului din Coreea de Sud, Yonggu
Shin, prezentat de Diana Cozma.
Începând cu 13 și până în 16 decembrie,
activitățile s-au mutat în zona literaturii, peri-
oadă în care s-a desfășurat cea de-a VII-a edi-
ție a Concursului Național de Literatură „Ioan
Slavici”. Mai exact, a avut loc festivitatea de
premiere a participanților din acest an, cei ale
căror texte, proză scurtă și fragmente de roman,
s-au clasat pe primele trei locuri, la fiecare din
cele două secțiuni, în urma selecției făcute de
juriu. Astfel, la secțiunea roman premiul I a fost
obținut de Claudia Albu-Gelli, pe locul secund
situându-se Crisula Ștefănescu, ambele scri-
itoare din diaspora. Premiul al III-lea i-a fost
acordat unei prozatoare din România, aflată la
început de drum, Corina Vlădoiu. La secțiu-
nea proza scurtă, cele mai apreciate texte tri-
mise la concurs au fost cele semnate de George
Moldovan, cel care a primit și premiul I. A ur-
mat apoi tânărul scriitor Savu Popa, situat pe
locul al doilea, iar clasamentul a fost încheiat
4
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
cu premiul al III-lea la această secțiune, acordat
doamnei Luminița Ignea.
Pe lângă momentul festiv rezervat premi-
anților concursului, tot în aceste zile au fost
susținute și trei conferințe, activități cu care
Tribuna și-a obișnuit deja cititorii, ele fiind or-
ganizate sistematic pe parcursul întregului an.
De data aceasta au conferențiat Mircea Arman,
cu un discurs despre „Imaginativul poietic ca
izvor al spiritualității”, Claudiu Groza, despre
„Gaspar Grațiani - Cea mai bună piesă istorică
românească?”, ziua de duminică, 15 decembrie,
fiindu-i rezervată profesorului Andrei Marga,
cel care a încercat un „Răspuns la crizele
actuale”
Printre conferințe au fost inserate mai mul-
te prezentări de carte, seria manifestărilor
Tribunei din luna decembrie culminând cu un
amplu recital de poezie, la care au participat
poeți din toată țara, precum și din Republica
Moldova. Dintre cei care au citit din creațiile
lor îi amintesc pe: Adrian Suciu, Alexandru
Petria, Ion Cristofor, Maria Pal, Irina Lazăr,
Nicoleta Crăete, Oxana Gherman, și mulți,
mulți alții, cărora m-am bucurat să mă alătur.
Manifestările de succes, după aprecierile
celor prezenți, au fost oficial închise de cu-
vântul managerului Tribunei, filosoful Mircea
Arman, cel care a făcut o retrospectivă a eve-
nimentele organizate de Tribuna în 2019, dar
și a succeselor internaționale de care s-a bucu-
rat Revista, printre care invitația în Germania,
în luna octombrie, care s-a soldat cu cerința
membrilor unor comunități, care citesc în lim-
ba română, de a contracta abonamente ale pu-
blicației noastre în 2020.
S-a împlinit astfel încă un an bogat în eveni-
mente culturale la Tribuna, un an în care apre-
cierile la adresa Revistei au sporit, notorietatea
ei, națională și internațională, de asemenea, un
an în care ne-au venit alături noi colaboratori,
în care publicația noastră și-a adăugat rubrici
noi, iar activitatea editorială, despre care am
vorbit pe larg într-un text publicat în numărul
precedent, a fost, de asemenea, foarte bogată.
Acum, la început de an nou, mulțumim tutu-
ror cititorilor și colaboratorilor care ne-au fost
aproape în 2019 și promitem, pe mai departe,
menținerea unui nivel ridicat al activităților
noastre, principalul scop fiind acela al înfăptu-
irii actului cultural de calitate. Pentru a vă con-
vinge, vă invităm să citiți Tribuna și în 2020.
Tuturor, la mulți ani!
■
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
5
cărți în actualitate
Eminescu și spiritualitatea
românească din America
■ luliu-Marius Morariu
teodor Damian
Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu
București, Editura Eikon, 2016
Despre Mihai Eminescu și rolul lui în is-
toria literaturii și a culturii române, s-a
scris mult și în multe feluri. Criticii au
punctat anumite aspecte ce țin de domeniul lor,
istoricii s-au străduit să redea contextul în care a
creat, iar filosofii au scormonit în adâncul gân-
durilor sale, încercând să descopere un miez ce
le-ar putea pricinui momente de intensă medita-
ție. Cu toate acestea, încă mai sunt aspecte ce ar
putea fi valorificate. Unul dintre ele este adus la
lumină în paginile volumului părintelui-scriitor
Theodor Damian de la New York, intitulat (Ideea
de Dumnezeu în poezia lui Eminescu).
Personalitate importantă a diasporei românești
americane, profesor la Metropolitan College of
New York și coordonator de programe masterale
acolo, dascăl, pentru o vreme și la Saint Vladimir’s
Theological Seminary, the College of New Rochelle,
dânsul este și un scriitor cunoscut ce a publicat pes-
te douăzeci de volume de poezie (precum: Altare
- antologie de poezie contemporană româno-ame-
ricană, Botoșani, Editura Geea, 2007; Calea îm-
părăției / The door to the Kingdom, col. ,,Cultura
ortodoxă”, Iași / New York, Editura Timpul /
Institutul Român de Teologie și Spiritualitate
Ortodoxă din New York, 2000; Dimineața Învierii,
col. ,,Erato-diaspora”, Botoșani, Editura Axa,
1999; Exerciții de înviere, col. ,,Poezie”, București,
Editura Universalia, 2009), eseuri filosofice
(Filosofie și literatură - o hermeneutică a provo-
cării metafizice, ediția a 2-a, București, Editura
Fundației ,,România de Mâine”, 2009), sau teolo-
gie (Gregory of Nazianzus’ Poetry and His Human
Face in It, New York, Sophia Institute - Theotokos
Press, 2017; Introducere în istoria creștinismu-
lui. Primul mileniu, București, Editura Fundației
,,România de Mâine”, 2008; Răsăritul cel de sus: De
la naștere la Înviere, București, Lumea Credinței,
București, 2006; Implicațiile spirituale ale teolo-
giei icoanei, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2003;
The Icons: Theological and Spiritual Dimensions
According to St. Theodore of Studion, New York,
Kingston, The Edwin Mellen Press, 2002), sau a
fost subiectul unora de interviuri (Trăirea în cu-
vânt - interviuri, cu o prefață de Aurel Sasu, Cluj-
Napoca, Editura Eikon, 2011). În plus, este expo-
nentul militantismului cultural românesc, fiind
fondatorul Institutului Român de Spiritualitate
Ortodoxă din New York, afiliat colegiului mai
sus-pomenit (Cf. Aurel Sasu, ,,Omul din suflet”, în
Theodor Damian, Trăirea în cuvânt - interviuri,
cu o prefață de Aurel Sasu, Cluj-Napoca, Editura
Eikon, 2011, p. 7), al unor periodice prestigioase
precum: Lumină lină, Symposium, sau Romanian
Medievalia, dar și al cenaclului ,,Mihai Eminescu”
din metropola americană.
Acesta din urmă a fost și cel care l-a apropiat
de poetul cu care sunt conjudețeni și l-a deter-
minat să aprofundeze anumite aspecte ale vastei
sale opere. Așa s-a născut și volumul de față, ca-
re-și propune redescoperirea unui Eminescu din
perspectiva influențelor creștine ale operei sale.
Volumul reunește textele conmunicărilor susți-
nute de autor la simpozionul anual dedicat poe-
tului român, pe care l-a organizat pe meleagurile
americane. El însuși ține să precizeze acest fapt în
cuvântul introductiv:
,,Capitolele acestui volum reprezintă o parte
dintre lucrările pe care le-am prezentat în decur-
sul anilor la Simpozionul „Eminescu” desfășurat
la New York (într-un an și la Boston, Harvard
University), unele dintre ele publicate în reviste
din țară și din străinătate” (p. 14).
El este prefațat de Nicolae Georgescu (,,Mă-
ngână cântul unei dulci evlavii..” în Theodor
Damian, Ideea de Dumnezeu în poezia lui
Eminescu, București, Editura Eikon, 2016, p.
5-11), care, pe lângă faptul de a preciza calitatea
științifică și de a sublinia anumite atuuri ale lu-
crării, arată că frumusețea textelor antologizate
aici de părintele scriitor consistă și în aceea de a
valorifica nu doar aspecte ale operei sale poetice,
deja cvasi-cunoscute publicului larg, ci și ale celei
jurnalistice:
,,Cele 15 studii din această carte analizează as-
pecte ale misticii și religiozității creștine mai ales
în poezie, dar cu trimiteri și la proza ziaristică”
(p. 7).
Apoi, studiile, pe alocuri repetitive, după cum
ține chiar Theodor Damian să sublinieze în par-
tea introductivă (p. 14), din pricina faptului de a
fi fost susținute la manifestări de profil și adre-
sate unui public ce nu era foarte familiarizat cu
opera scriitorului român, prezintă atât aspecte
ce frizează prezența teologiei ca topic general (în
capitole precum: «Ideea de Dumnezeu în opere
lui Eminescu», p. 17-24; ,,Pesimism și credință
în opera lui Eminescu», p. 25-30; ,,Dorul după
Dumnezeu...» p. 31-40; ,,Ortodoxia esteticii mor-
ții în poezia lui Eminescu...», p. 41-48), dar și
chestiuni particulare, precum timpul, ca element
creștin în poetica eminesciană (p. 79-85), influen-
ța unor pasaje biblice precum parabola fiului risi-
pitor (p. 85-92), sau inferențele creștine din opera
sa ziaristică (p. 127-136).
Dacă în majoritatea cazurilor, tonul adoptat în
cadrul analizelor este unul calm, relaxat, obiectiv,
lipsit totuși de sfătoșenia specifică tagmei preo-
țești, cu care aceasta și-a obișnuit adesea cititorii,
uneori, Theodor Damian poate fi și polemic. Fără
a fi promotorul unei incisivități a fenomenului
dezbaterii, el se folosește totuși de această tehnică
pentru a-și argumenta necesitatea unor demer-
suri. Astfel, de exemplu, critică afirmația unui cri-
tic, care vorbește despre interpretările religioase
anterioare ale Luceafărului:
,,Cu privire la posibile interpretări religioase
ale Luceafărului lui Eminescu, R.C. ne spune că pe
acestă temă „s-a delirat îndelung”. Dacă s-a „deli-
rat”, asta înseamnă că s-au făcut încercări absolut
gratuite, exagerate, absurde. Ca metodă de lucru
însă trebuie menționat că nu e nevoie să se aducă
în discuție exagerările în interpretarea operei lui
Eminescu privitor la religie sau creștinism pentru
a justifca apoi cealaltă extremă, adică derobarea
lui totală de sentimentul religios, deci eliminarea
sistematică, la nivel interpretativ, a oricărui loc
unde ideile religioase, valorile creștine sunt afir-
mate. Metodă ieftină” (p. 150).
Dincolo de aceste aspecte polemice, de altfel
întâlnite destul de rar în paginile volumului, care
sunt însă scrise în mod profesionist și dau va-
loare interpretărilor, lucrarea se constituie într-o
frumoasă antrepriză ce îmbină critica literară cu
teologia, filosofia, și uneori și cu istoria, dovedind
caracterul enciclopedic al autorului, și oferind o
frumoasă și incitantă lectură celor care vor să des-
copere un Eminescu privit prin lupa creștinismu-
lui și a valorilor sale mistic-culturale. De aceea,
nu putem decât să salutăm apariția unei astfel de
lucrări și să sperăm că autorul nu se va opri aici cu
incursiunile în universul eminescian.
■
Liviu Epuraș
Figurină din ceară, 40 x 30 x 20 cm
6|
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
Scene de ieri și de azi
■ Irina-Roxana Georgescu
Prof de română: o altfel de antologie de texte
coord. un cristian, București, casa de pariuri
literare, 2018.
Prof de română: confesiuni și pretexte, coord.
Dorica Boltașu Nicolae, București, casa de pariuri
literare, 2019.
Prof de română: spațiul dintre punct și virgulă
coord. Ohara Donovetsky, București, casa de
pariuri literare, 2019.
Prof de română: extraliteratură, coord.
Irina-Roxana Georgescu, București, casa de
pariuri literare, 2019.
Cele patru antologii dedicate profesorilor de
limba și literatura română (și nu numai!)
sunt scrise chiar de unii dintre aceștia, re-
unind o diversitate de reacții și relatări. O altfel de
antologie de texte (volum coordonat de un cristian)
reunește 18 texte, în vreme ce Confesiuni și pretex-
te (volum coordonat de Dorica Boltașu Nicolae) și
Spațiul dintre punct și virgulă (coordonat de Ohara
Donovetsky) câte 19 texte fiecare. Cel mai recent
volum reunește 20 de confesiuni-deziderate-măr-
turii-jocuri cu mărgelele de stilă; cu alte cuvinte,
76 de mărturii ale unor maeștri ai catedrei din
timpurile noastre. Inspirat alese ca subtitluri, sub
cupola aceluiași proiect Prof de română, cele patru
volume ne plimbă prin istoria recentă a modelelor
profesorilor noștri, împărtășind, totodată, cu oare-
care nostalgie înmiresmată de-ale profesoratului,
momente și schițe, relatări prodigioase ale vreunei
lecții (nu doar de literatură, ci și de viață, adesea!),
provocări, constrângeri, planuri, proiecte dezvol-
tate cu elevii, redresări curajoase în urma vreunui
impediment (socio-politic sau existențial), reme-
morări, fantazări, definitări ale unui parcurs, plim-
bări prin labirintul vieții și altele, și altele. Pentru că
profesorii au multe de împărtășit. Pentru că profe-
sorii (și, mai ales, cei de vocație) sunt oameni cu o
sensibilitate aparte, cu un fond sufletesc cizelat în
permanență de întâlnirile cu elevii de ieri și de azi,
și delicat ca o floare de cireș în livezile nesfârșite
ale timpului. Sunt daruri sacre întâlnirile cu pro-
fesori de română dăruiți, răbdători, plini de har,
de povești și guvernați de libertatea de a visa ală-
turi de elevii lor și de a educa deopotrivă. Afinități
elective majore, tentația necunoscutului și fericirea
lichidă a discuțiilor fără sfârșit, ca și cum fiecare
dintre noi ne-am erija într-o Șeherezadă atempora-
lă, congeneră totuși cu fiecare dintre acești oameni
minunați, a căror desăvârșire nu și-o vor accepta
niciodată, fiind mereu în căutarea Frumosului, a
Binelui, a Dreptății, o kalokagathie eternă, metais-
torică, atotcuprinzătoare. Pentru că vocile profilor
merită să fie auzite, pentru că demnitatea, dăruirea,
năzuințele și fermitatea spirituală nu se învață, dar
fiind în preajma unor astfel de oameni, poți să tinzi
spre ele, ca într-o coloană a infinitului care se răsu-
cește înspre înalt ca o tijă care-și păstrează elastici-
tatea și tandrețea. Neocoliți de piedici ori de eșec,
profesorii de ieri și de azi au găsit metode să răs-
pândească lumină și frumusețe. Să eleveze spiritual
și să dezvăluie umanitatea, creând resorturi pentru
prețuirea ei, pentru sprijinul celor mai slabi, pentru
descriptarea celor mai încâlcite sensuri.
Proiectul Prof de română este captivant și generos,
reunind discursuri pe cât de variate pe atât de rod-
nice, pe cât de umane, pe atât de inuman-fabuloase,
cu o serenitate și bucurie rar recognoscibile în alte
contexte. Tagma profesorilor de română este aparte.
Spun asta cu un pic de trufie calină, dar și cu sinceri-
tate și respect pentru toți cei care au ales (nu doar să
predea limba și literatura română, ci și) să (se) dăru-
iască trup și suflet din ceea ce sunt. Iar cei ce vin pe
urmele lor, adunând dintr-o selva oscura dârele lăsate
de diverși Hansel și Gretel în drumul lor spre înțele-
gerea de sine.
Cele patru volume din proiectul Prof de română
completează un peisaj confesiv unic, în care desco-
perim nu doar lecții de viață, ci și mărturisiri didac-
tice, proiecte personale, curajoase imersiuni în lu-
mea instituțiilor de ieri și de azi, provocări livrești,
deschizând o cutie a Pandorei de confesiuni, sfa-
turi, apologii și deziderate. Primul volum din seria
Prof de română, coordonat de un cristian reunește
o „altfel de antologie de texte”, pornind, în 2018
(anul Centenarului!), de la întrebări țintite: Ce mai
produc Facultățile de Litere? Cum rezistă financiar
meseriile literaturii la asaltul pieței de consum cât
mai puțin culturale? Cum reprezintă școala starea
societății? Cum mai pot orienta profesorii gustul
pentru literatură? De ce ajunge literatura română
o problemă pentru mulți tineri? Cu alte cuvinte,
legături inerente între profesorul de română și pro-
vocările meseriei sale. Cel de-al doilea volum, inti-
tulat Confesiuni și pretexte și apărut în 2019 (anul
cărții), surprinde alte perspective asupra mediului
didactic, curajos exprimate de „voci ale profilor”, în
vreme ce volumul al treilea, Spațiul dintre punct și
virgulă, coordonat de Ohara Donovetsky, oferă nu
doar o avertizare, mai degrabă un ultimatum: „Nu
iei pauză niciodată din a fi profesor. Cum nu iei
Liviu Epuraș	Arheologie. În căutarea Dafnei.
Titanii (Eurybia), tehnică mixtă, 40 x 30 x 20 cm
niciodată pauză din meseria de părinte”.
De la „Microfilmele” Ancăi Boariu la „Decalogul”
Oharei Donovetsky la „Orele de română” ale
Dumitriței Stoica, de la „Balaurul cel mai hul-
pav” de Ioana Avădanei la felul în care se împletesc
„Literatura și viața” de Gheorghe Lăzărescu, tre-
când prin docu-ficțiunile lui Adrian Săvoiu, luând
contact cu lectoratele de română din Beijing (Petru
Apachiței) sau din Tampere (Cristina Sărăcuț), fă-
când o „Incizie de epocă” (Ecaterina Vaum), pentru
a ajunge la „Grăuntele de aur al zilei” de Mariana
Codruț, impregnându-te de „Efectul de Rubik”
(Simona Popescu) sau valorizând discrepanțele
„Transilvaniei profunde” (de Ștefan Manasia), pentru
a vedea când a început Povestea („A început la cas-
telul Pogany...” de George Ardeleanu) și cum se con-
tinuă ea („De ce am devenit profesor?” de Cristian
Moroianu), parcurgând pas cu pas Istoria unei Lumi
care se (de)construiște în funcție de destinele și de
itinerarele proprii, proiectul Prof de română este o
radiografie a dragostei de literatură și de viață. Sunt
multe mărturisiri, multe povești intarsiate între pagi-
nile acestor patru volume.
Andrei Codrescu realizase o docu-ficțiune în prof
pe drum, în urmă cu câțiva ani, restituind piese de
puzzle ale unei călătorii inițiatice de la Est la Vest,
sondând capriciile unei lumi în permanentă convul-
sie, de la muzeul McDonald’s la sfinții pe role, de la
literatura beatnicilor la protocolul de însurătoare de
la Little White Chapel. O voce singulară, hălăduind
printre bornele unei lumi îndepărtate ca o stea care
pâlpâie încă, funcționând ca un barometru acolo
unde curiozitatea și deliciile hipermodernității ating
cote maxime. Cumva, deși într-o altă paradigmă, în-
tr-o altă lume, un deceniu mai târziu începe proiectul
Prof de română, în care fiecare pagină este străbătută
de prospețimea și de vigoarea mărturisirilor, de la
cele mai jucăuș-senine la cele mai viscerale, schim-
bând tonul melancolic-suav la cel pamfletar sau as-
tuțios. Sunt copleșitoare multe dintre mărturisirile
acestor oameni care și-au trăit demn viața, pe care
au înțeles-o ca pe o călătorie spre sine, în care, ade-
sea, îți iei drept însoțitori nu doar cărțile care te-au
marcat, ci și amintiri despre oameni și locuri, eflu-
vii ale unei lumi prin care ai trecut. Dacă Borges își
imagina paradisul sub forma unei biblioteci, cred că
mi-aș putea imagina paradisul populat cu chipurile
acestor profesori care stau sub semnul excelenței și al
frumuseții. Și nu m-aș plictisi ascultându-i.
■
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
7
Getta Bergoff: „Caietul
din sertar. Un jurnal
israelian”
■ Ion Cristofor
După 1990, critica literară din România a
desfășurat o amplă acțiune de recuperare
a scriitorilor din exil, a căror operă a fost
prohibită în perioada dictaturii comuniste. Mult
mai puțini critici au descoperit până acum litera-
tura de limbă română care se scrie în Israel. După
cum se cunoaște, originarii din România au con-
tribuit foarte serios la întemeierea statului Israel,
care a sărbătorit recent 70 de ani de la înființarea
sa. Spre bucuria noastră, evreii originari din pro-
vinciile românești nu și-au uitat locurile de baș-
tină, nu și-au uitat limba în care s-au format. În
Țara Sfântă apar și acum numeroase publicații în
limba română, scrise într-o impecabilă limbă ro-
mânească, lipsită de barbarismele care au invadat,
mai nou, limba lui Eminescu, Blaga și Arghezi.
Ființează în Israel două asociații ale scriiitori-
lor de limbă română, mai multe cercuri culturale,
instituții care cultivă apropierea de limba și cultu-
ra țării de origine, România. Acești scriitori mili-
tează, prin scrisul și activitatea lor, pentru crearea
de legături spirituale cu țara noastră. Așa se ex-
plică și faptul că una din instituțiile culturale cele
mai active este Institutul Cultural Român de la Tel
Aviv, unde se lansează adeseori cărți scrise în lim-
ba română de către acești scriitori originari din
România. Una din cărțile care a fost lansată recent
la Tel Aviv este cartea Gettei Berghoff, intitulată
Caietul din sertar. Jurnal israelian (1987-2018).
Volumul a apărut la editura Ofakim Itonut (2019),
ce girează “Jurnalul săptămânii”, o excelentă pu-
blicație condusă de directoarea Doina Meiseles,
un talentat gazetar și activist cultural, originar din
România. Publicația are și un pronunțat caracter
cultural, pe lângă cel pur informativ.
Autoarea Caietului din sertar, Getta Berghoff,
este născută la Iași în 1935 și s-a stabilit în Israel
de câteva decenii, perioadă în care a debutat cu
romanul Ultima ninsoare (Editura Minimum, Tel
Aviv, 2001), carte ce s-a bucurat de o bună recep-
tare, fiind tradus în ebraică și încununat cu pre-
stigiosul premiu Ianculovici. Romanul e de fapt
o frumoasă poveste de dragoste desfășurată pe
fundalul social al epocii interbelice din România,
prelungită până în epoca dictaturii comuniste.
Tehnica romanescă a acestei cărți de debut e apro-
piată de cea a jurnalului intim, mizând pe o este-
tică a fragmentarului. Volume de proză precum
Sub zodie sumbră (1991), Pe firul de ață (2006),
Comorile Arielei (2011), Femei și destine (2014)
i-au creat un profil inconfundabil în proza de lim-
bă română, actvitatea prozatoarei fiind distinsă cu
prestigioase distincții precum Premiul Cultural
Haim și Sara Ianculovici (2007) și Premiul Gropper
(2012). După cum sublinia poetul Zoltan Terner,
proza Gettei Berghoff excelează prin “abordarea
analitică a comportamentului uman, observarea
ascuțită a detaliilor de ordin psihologic, notarea
atentă, minuțioasă a celor mai fine percepții vi-
zuale sau auditive, de gestică, mimică sau nuanțe
ale vocii...”. Volumul intitulat Caietul din sertar.
Jurnal israelian (1987-2018) reconfirmă virtuțile
de analist ale prozatoarei. De această dată, un-
ghiul de observație al Gettei Berghoff se modifică.
Căci așa cum nota undeva Susan Sontag, într-un
jurnal autorul se exprimă pe sine însuși, fiind ge-
nul literar care e un excelentl vehicul al propriei
individualități, înregistrând cu fidelitate lucruri
și evenimente din viața zilnică. Dar constituind
și o alternativă a vieții, jurnalul oferă autorului,
susține eseista citată, sentimentul independenței
emoționale și spirituale.
Încă din primele pagini ale Jurnalului israelian
aflăm amănunte despre geneza cărții și despre in-
tențiile autoarei:
“Am deschis caietul și am mângâiat prima filă,
cu un gest asemenea celuia cu care îți ștergi o la-
crimă, rostogolită pe obraz. Ședeam pe scaun, pri-
veam pagina albă, nepregătită pentru confesiunile
ce sar putea revărsa, în urma scrisului meu.
Fără cuvinte, gesturile de mângâiere erau ru-
găminți dureroase, de iertare pentru ce urma să
scriu, pentru ce aveam să destăinui caietului...
Dar, oricum, îmi iau libertatea să aștern în acest
caiet tot ceea ce mă doare, fără sămi pese pe cine
ar supăra dezvăluirile mele.
Caietul va deveni confidentul meu și, pe mă-
sură cel voi scrie, va împlini ceea ce am ascuns
o viață. Atâtea destăinuiri, atâtea poveri greu tăi-
nuite, sau adunat înlăuntrul celor patru compar-
timente ale inimii, fără de legături cu rânduielile
biologice.
Trăiam zile tensionate, liniște nam avut prea
multă în țara noastră.”
Fără îndoială, Jurnalul israelian al Gettei
Bergoff e un soi de confesional, un memorial
psihologic, o oglindă în care se reflectă toate pro-
blemele unui nou venit în Israel, care e silit să se
adapteze la un nou mediu social, la o nouă rea-
litate, fără să excludă amintirile și legăturile sen-
timentale cu țara de origine. Jurnalul e, ca orice
operă de artă, un document și o mărturie asupra
timpului și societății israeliene în care prozatoa-
rea trăiește, dar și o întoarcere asupra autorului
însuși, cu o consemnare minuțioasă a mișcărilor
sufletești, a sensibilității unei femei cu nenumăra-
te probleme legate de existența cotidiană, cu in-
timitățile și dramele ascunse ale vieții casnice. În
egală măsură, autoarea are dorința de a „reconsti-
tui trecutul”, încercând să contrabalanseze amă-
răciunile prezentului cu partea mai luminoasă a
trecutului. Din acest trecut, din “tolba memoriei”,
fac parte deopotrivă întâmplări petrecute în via-
ța din România, dar și din noua sa țară, Israelul.
Existența autoarei nu este deloc una roză, căci
Getta Berghoff are sentimentul că “lupt(ă) de una
singură cu greutățile intervenite în fiecare zi”. E
mai mereu “neliniștită”, dar în același timp con-
semnează în Caietul din sertar micile succese de
scriitor. La 2 mai 1990, autoarea notează că <<“ În
revista “Minimum” a apărut textul meu “Despre
Independență”, o pagină despre festivitatea de la
Mițpe Ramon, unde fiul meu primise gradul de
ofițer”>>(p.13). Adeseori, autoarea jurnalului e
silită să-și întrerupă meditațiile asupra literaturii,
ca să își caute masca de gaze, fiind mereu în stare
de alarmă datorită pericolelor ce pândesc statul
Israel în permanență. La 10 mai 2003, de pildă,
autoarea nota: “Am căutat masca de gaze și am
așezato pe scaun, lângă poșeta în care miam adu-
nat medicamente pentru trei zile. Alături e și o
sticlă de apă minerală.
În caz de alarmă, nu mă voi duce în adăpost,
nervii mei nu mai sunt aceiași ca în anii 1944 la
Iași, când de pe prispă, urmăream avioanele care
bombardau la orizont și alarma întârzia totdeau-
na.”
În confruntarea cu dificultățile vieții, Getta
Bergoff își amintește adeseori cuvintele unuia din
părinții fondatori ai statului Israel, președintele
Chaim Weizmann: „Țara nu v-a fost dăruită pe o
tavă de argint, ci într-o continuă luptă.” Autoarea
cărții are o viață spirituală bogată, citește nenumă-
rate cărți și reviste, jurnalul conservând adeseori
note de lectură, în care își dovedește bunul gust,
cultura profundă și competența de cititor avizat.
Scriitoarea, o melomană împătimită, merge la
concerte simfonice, vizitează librării și galerii de
artă, face mai multe excursii tematice, dornică de
a-și descoperi propria țară, dar și lumea cea mare.
Aceste călătorii îi permit să își întâlnescă rudele
ce locuiesc în alte țări și continente, pe care le
consemnează cu emoție în jurnalul său. Iese din
izolarea căminului propriu pentru a participa la
adunările Asociației Scriitorilor Israelieni de lim-
bă Română, observând cu atenție, cu un ochi bal-
zacian, fizionomii și caractere, uneori cu o fină,
benignă maliție: ”Eram sigură că voi auzi o po-
lemică a celor care se scoală dimineața cu dureri
de cap, dacă n-au fost cap de afiș în ziua care a
trecut. Oameni serioși, trecuți de maturitate, au
uneori o comportare copilăroasă”. Face portrete
și schițe ale unor confrați scriitori, alcătuind o
galerie numeroasă, unele dintre acestea fiind me-
morabile. Sunt portete realiste, cu fine nuanțe ca-
racteriale. Dintre aceste schițe de portet amintim
doar câteva, cum ar fi cele dedicate dramaturgu-
lui Al. Mirodan, scriitorilor Shaul Carmel, Zoltan
Terner, Gina Sebastian-Alcalay, Maria Găitan-
Mozes, Andrei Strihan, ziaristei Doina Meiseles.
De mare interes pentru istoria vieții spiritua-
le a evreilor originari din România sunt paginile
dedicate Cenaclului „Punct” al soților Mariana și
Solo Juster, cenaclu mitologic, în care se întâlnesc
autori de primă mărime ai scrisului românesc
din Țara Sfântă. Trec prin acest loc, în care do-
mină o atmosferă de emulație, de exigentă prie-
tenie, numeroși critici literari, poeți și prozatori,
dintre care îi amintim doar pe: Andrei Fischof,
Luiza Carol, Sonia Palty, Leopold Bittman- Ruga,
Zeev Ben-Chaim, Iosef Eugen Campus, Gina
Sebastian Alcalay, Solo Har, Eruhim Roisman,
Tania Lovinescu, Elena-Esther Tacciu.
Aceste pagini ale Caietului din sertar oferă pro-
zatoarei nu numai un câmp generos de observație
a unor psihologii și caractere, ci și o importantă
latură documentară asupra vieții spirituale a evre-
ilor originari din România. Sunt doar câteva din
calitățile acestei cărți de excepție, aparținînd unui
scriitor de primă mărime, pe care istoriile literare
din România au datoria de a-l consemna și co-
menta cu toată atenția și căldura pe care talentul
Gettei Berghoff îl merită cu prisosință.
■
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
poezia
■ Vasile Ciherean
Abia într-un târziu
E dimineață.
Și
dimineața aceasta mă găsește
la casa mea.
Aproape de ușă, corespunzător îmbrăcat.
Gata să ies la o plimbare prin parc.
Păcat că va ploua... Deja plouă!
Tună hotărât.
Ușa stă înțepenită-n ecouri.
Abia
într-un târziu se deschide singură.
Surpriză,
vântul ținutului
apare în verandă
deghizat în tufe de mălin.
Casa
Casă,
la marginea câmpiei.
O jumătate de lună
rotindu-se
în jurul ei
și-un infinit întrerupt.
Încă neterminate,
prăpăstiile umplute cu sclipiri
se ridică de-a valma
în
văzduhul absent.
Era frig
Era frig cu adevărat.
Se auzea un dârdâit și țopăiala
unei păsări...
Nu eram în stare nici măcar să-mi închipui
c-o să mă nasc, de data aceasta
cu un alt trup.
Era frig pentru un asemenea joc
iar pasărea clocea un
foc.
Liviu Epuraș	Arheologie. În căutarea Dafnei. Studiu portret 12, acrylpe carton, 50 x 70 cm
Fântână în mers
Din fântâna de pământ iau apa.
Urc muntele iubitor.
Jos,
amintirile mării au îmbătrânit!
Depărtarea absorbise
aurul infim al țărmului.
Într-o nișă pitică dispare scrierea de pe nisip
cu largi suprafețe viitoare.
Beau
apa imaterială.
Apa după apă.
Fântâna în mers ajunge setea din urmă.
Înviere
Mormintele
au rămas ferestre
în rugăciune.
Dosindu-ne
suirea spre Cer,
la cea de-a șaptea și ultima
dimensiune.
Întreaga întâmplare
Fiecărei ieșiri dintr-o lună anume, din an, îi
corespunde ieșirea din lume, de pildă, intri-n
noiembrie
lună îndelung clătinată
în prisosuri de vin
și încă de la intrare constați că, există vinuri
capcană din care, dacă,
în orice oră din noapte, degști
de câteva ori - pe o terasă cu ciori - tocmai acolo
chiar ție celui, acum aplecat
peste mărunțișuri de viață amară îți vine să
plângi
căzând într-o poveste lângă tejghea, pe podeaua
mult luminată ți se întâmplă să prinzi
un purice blând, printre lacrimi, când tot
norodul se uită la tine cu băgare de seamă,
necrezând - deși văzând -
că, în loc să-l strivești, îi redai al libertății jug
și zbang! blestematul face un salt uimitor printre
copaci
taman în mijlocul străzii... în continuare
globuri de-argint privirile lor se agață de crengi
tot mai sus, împodobind întreaga întâmplare
până ce luna dispare și deodată dispare vinul din
damigene și globurile întregi...
doar văzul tău nevăzut ar vrea să mai trimită
salutări tuturor în zărite speranțe,
destul de târziu, totuși, căci ei deja își lipiră unii
altora,
pe ochi, bandă scotch.
(Bistrița, noiembrie 2018)
La dreapta muntelui
Soarele iscoadă a intrat
prin crengile stivuite direct în copacii
de altădată.
La dreapta muntelui,
ademenit de vaga vârstă
cobor urcând cărările
în balans.
Admir această zi mereu lungindu-se
în interiorul altor
zile
văzute și nevăzute.
Nostalgii
Un
arc stelar săgetează
corăbiile
abia sosite
cu
oasele mele din Egipt, ale zorilor
lire.
Corăbiile se pierd
în
resturi de noapte...
Urmărind cântarea plină
de făgăduințe.
(Bistrița, februarie 2018)
O plecare la vânătoare
Somnul
e o plecare la vânătoare...
apropierea pleoapelor deschide larg
întâiul crâng
și celelalte priveliști, culminând cu munții turtiți.
Pârâul țiparilor atârnă de rădăcinile lunii
încovoiat slugarnic în aerul
plin de cucuie.
La ieșirea din văgăuni,
ceața face dese jonglerii ținând caprele negre
sub linia de ochire...
Maestre,
un fa major!
Ies din somn pe ușa adăugată în pripă,
pufăind din pipă
la miezul nopții cânt ca niciodată
pușca și cureaua lată.
Strunele ploii
Ce înțeles a dat toamna
strunelor
ploii
întinsă pe tencuiala întregului zid!
În zid,
au rămas câteva crestături
pe unde
se strecoară
cântarea
mărilor îngropate.
■
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
Urmare din pagina 3
Expunerea prealabilă a noțiunii
de adevăr și autenticitate
raportată la structura apriorică a
imaginativului (VI)
Heidegger, în aceeași Was ist das - die
Philosophie?, la p. 24, analizînd fragmentul lui
Heraklit citat mai înainte și care se referă la ex-
presia philein to sophon, arată că verbul philein
are aici sensul de a se apropia, a se armoniza cu
sophon. „Această harmonia este ceea ce caracteri-
zează vemul philein , așa cum îl gîndește Heraklit,
ceea ce este a iubi”. Avînd în vedere acest sens al
verbului philein , adică cel de apropiere, expresia
citată ar putea fi tradusă drept „apropiere de lu-
mină”.
Anton Dumitriu, în excepționala sa Aletheia,
analizînd relația în discuție arată că „lumina era
legată de înțelepciune, iar legendele arată că zeița
înțelepciunii era Athena, cea născută complet în-
armată - din capul lui Zeus”. In dialogul Kratylos,
Platon dă în întregime interpretarea etymologică a
numelui obișnuit al acestei zeițe, de Pallas Athena.
Să precizăm mai întîi că pallas, ca nume comun, se
trage de la cuvîntul pallax, care înseamnă un tînăr
sau o tînără fată. Pallas Athena vrea să însem-
ne astfel, într-un sens imediat, fecioara Athena.
Socrate crede, însă, că acest nume vine de la „dan-
sul în arme”: „Căci faptul - spune el - de a se înălța
singur sau de a sălta ceva, fie în sus de la pămînt,
fie apucînd cu mîinile - acțiuni care se exprimă
prin verbele pallein și palleisthai - înseamnă de
fapt a face pe cineva să danseze și a dansa”11. De
aici s-ar trage numele Pallas. Pentru celălalt nume,
Athena, Socrate apelează la autoritatea celor vechi,
după care s-au luat și cunoscătorii lui Homer con-
temporani cu marele athenian, care spun că „ar
fi redat prin Athena însuși cugetul și gîndirea”. „
Ba chiar mai mult - adaugă Socrate - cel care i-a
dat numele pare să se fi gîndit că acesta înseam-
nă gîndire a divinității, ca și cum ar fi spus că ea
este cuget divin, folosindu-se de a potrivit unui
dialect străin în loc de e , și eliminînd pe i și pe s.
Sau poate nici așa, ci pur și simplu pentru că ea ar
gîndi cele divine altfel decît ceilalți, de aceea a nu-
mit-o Theonoe (inteligența divină). De asemenea,
nimic nu ne împiedică să spunem că el a vrut să o
numească pe zeița aceasta Ethonoe, ca fiind vorba
de inteligență în ce privește datina. S-a ajuns apoi,
schimbînd cîte ceva, pentru înfrumusețare, la nu-
mele de Athenaa.”12
Să strîngem și să privim mai de aproape idei-
le acestea. Athena este zeița - fecioară, adică cea
pură: ea reprezintă gîndirea divină și este născută
înarmată pentru că gîndirea pură este o luptă con-
tinuă. Sophia, fiind reprezentată de Pallas Athena,
are, prin urmare, toate atributele zeiței. Mai mult,
sărbătorile închinate zeiței, după cronica din Paros
fondată de regele Erichtonius, erau așa-numitele
sărbători ale luminii, în care se depuneau torțe
aprinse pe altarul lui Prometheu, cel care dăduse
oamenilor focul, adică oiesis, lumină și rațiune
(Anton Dumitriu).
S-a arătat cum, treptat, termenul de sophia,
evoluează spre philosophia. Pentru a răspunde
însă mai clar acestor probleme, să încercăm să pu-
nem în lumină chiar definițiile date filosofiei de
către filosofii greci.
David Armeanul, pe care l-am mai citat, spune
că cei ce au o pasiune pentru cunoașterea celor ce
sunt, adică pentru filosofie, lasă de o parte toate
grijile vieții. El socotește că în materia filosofiei
există patru puncte esențiale: dacă este, ce este,
de ce fel este, pentru ce este. De aceea, cu toate
obiecțiile aduse filosofiei asupra caracterului ei de
știință, el spune că filosofia nu se ocupă cu parti-
cularul, ci cu universalul, cu ceea ce este identic,
subliniind teza lui Aristotel că nu există decît ști-
ința universalului. Pentru a ilustra aceste aserțiuni,
David dă șase definiții ale filosofiei. Acestea sunt:
Philosophia esti gnosis thon onton he onta esti
- filosofia este cunoașterea celor ce sînt ca fiind
ceea ce sunt.
Gnosis theion et kai antropinon pragmaton -
cunoașterea lucrurilor divine și omenești.
Melete thanathou - practicarea morții.
Omoiosis theou kata to dynaton anthropou -
asemănarea cu divinitatea pe cît îi stă omului în
putință.
Techne technon kai episteme epistemon - arta
artelor și știința științelor.
Philia sophias - dragoste de înțelepciune.
Ar mai fi de amintit aici încă două definiții cu
care David nu este de acord: filosofia este medici-
na sufletelor, iar medicina este filosofia trupurilor
pe care o consideră sofistică și filosofia este educa-
ție desăvîrșită, dată de Platon în Phaidon, dar care
este cuprinsă, după el, în filosofia este artă a artelor
și știință a științelor. Tot el spune că numărul de
șase definiții ar fi necesar limitat deoarece filoso-
fia are un obiect și un scop, ambele fiind duble13.
„Obiectul imediat este constituit din cele ce sînt în
general, iar cel îndepărtat din cele ce sînt în mod
determinat. Scopul imediat este moartea pasiuni-
lor iar cel îndepărtat a devenit pe cît posibil ase-
menea divinității.
Se cer deci două definiții. Dar obiectul și sco-
pul fiind fiecare dublu, urmează încă patru defi-
niții, două plecînd de la obiect și două de la scop.
Numărul definițiilor, ar fi astfel necesar corespun-
zător celor șase citate”
Ceea ce este interesant de arătat este faptul că
David omite dintre definițiile filosofiei date de
filosofii greci pe cele date de Platon și Aristotel.
În Charmides14, Platon ne spune că filosofia este
gnoti seauton, adică cunoaște-te pe tine însuți, în
timp ce Aristotel, în Metafizica15, afirmă: filosofia
esti theoria thes aletheias, adică teoria adevărului.
Vom mai aminti aici, pentru o mai completă in-
formare, o altă definiție aristoteliciană, și anume
cea după care filosofia este episteme thon proton
arhon kai aition theoretike - știința teoretică a pri-
melor principii și cauze16.
Urmînd aceeași linie, vom spune că Platon îm-
parte, pentru o mai nuanțată privire asupra lucru-
rilor, domeniul cunoașterii după cum urmează:
științe practice, poetice și teoretice. Aceste denu-
miri provin de la verbele prattein, poiein și the-
orein.
Aristotel va prelua această idee și, după cum
bine se știe, va împărți științele filosofiei în trei
grupe distincte:
Theoretică - metafizica, matematica, fizica.
Practică - etica, științele economice, politica.
Poietică - muzica , poezia, arhitectura.17
Pentru a-și argumenta această clasificare el ara-
tă că: „I se recunoaște celui ce se întemeiază pe
experiență o doză mai mare de știință decît celui
ce se întemeiază pe senzații, oricare ar fi ele; teh-
nicianului una mai mare decît omului de experi-
ență; conducătorului de lucrări, mai multă știință
decît lucrătorului manual; și, în genere, științelor
teoretice mai multă decît artelor practice”18. El
spune că printre toate aceste științe există una care
este știința supremă și se ocupă cu primele cauze
și principii. Constatăm, că încă de la momentul
Aristotel, filosofia și-a pierdut obiectul, unitatea,
transformîndu-se oarecum în diviziunile ei și exis-
tînd în diviziunile ei independente. „Deci filosofia
are atîtea părți cîte substanțe sînt, așa că, în chip
necesar, există o primă substanță din care derivă
cea care vine după ea, căci Unul și Ființa cuprind,
prin firea lor, genuri și vor exista prin urmare atî-
tea ramuri ale științei, cîte sînt și genurile Ființei și
Unului”19.Idealul grecesc de filosofie luase sfîrșit.
Acesta a fost posibil datorită filiațiunii filosofilor
greci, sistemului de discipolat.
Așa se explică faptul că nici unul dintre filosofi
greci nu a apărut de unul singur, din neant. Fiecare
dintre ei este produsul unui maestru, este discipo-
lul celuilalt. Diogenes Laertios, în Viețile și doctri-
nele filosofilor ilustri20, amintea cele două începu-
turi ale filosofiei grecești, după cum urmează:
Filiația ionică: Thales, Anaximandros,
Anaximenes, Anaxagoras, Archelaos, Socrate,
Platon, Speussip, Xenocrate, Polemon, Crantor,
Crates, Arcesilaos, Lacydes, Cameade și Clitomah.
Mai trebuie amintiți aici, Chryssipos, Zenon din
Cition, Cleante, Anthistene, Diogene cinicul,
Aristotel și Theophrast.
Filiația italică: Pherekydes, Pythagora, fiul său
Telauges, Xenophanes, Parmenide, Zenon din
Elea, Leuccip, Democrit, Nausiphanes, Naucydes
și Epicur.
Pentru a demonstra că toți filosofi greci au un
singur „arbore genealogic”, Diogenes reproduce
două scrisori, una a lui Thales către Pherekydes
și o alta a lui Pherekydes către Thales. Din aces-
tea se deduce strînsa legătură între cei doi sophoi,
Pherekydes lăsînd la latitudinea lui Thales lucrarea
sa pe care acesta din urmă ar fi urmat să o publice
dacă o va socoti bună21.
Dacă mai adăugăm că cei doi începători ai fi-
losofiei erau socotiți printre cei șapte înțelepți -
sophoi, urmează că originea filosofiei grecești este
unică și este producția aceleiași capacități imagi-
native, își are aceeași sursă și își păstrează același
scop.
Din volumul în curs de apariție: Poezia, filoso-
fia, știința și imaginativul (titlu provizoriu)
Note
1	Descartes, Les Principes de la philosophie, tradusă în
franceză de abatele Picot. Ediția în limba latină este scrisă în
1644. În limba română lucrarea apare în anul 2000 la Editura
IRI.
2	E. Kant, Critica rațiunii pure, Ed. Științifică și
Enciclopedică, Buc., 1969.
3	G.W.F. Hegel, Op. cit, pgf. 14, pg. 55, trad. rom.
4	A. Schopenhauer, Op. cit, pgf. 68 din vol I.
5	Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor
iluștri, I,12, trad. rom., Ed. Academiei, București, 1963.
6	Diels - Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, Reclam
Verlag, 2012, fr. 35.
7	Anton Dumitriu, Aletheia, Buc., 1984.
8	Platon, Op. cit., 342,b., în Opere, Buc.,vol. I-VI, 1974-
1989
9	Platon, Op. cit., 342,b.,în Opere, Buc.,vol. I-VI, 1974-
1989
10	David Armeanul, Introducere în filozofie, trad. rom., Ed.
Academiei, București, 1977.
11	Platon, Kratylos, Opere, Buc., vol. I-VI, 1974-1989.
12	Platon, Kratylos, Opere, Buc., vol. I-VI, 1874-1989.
13	David Armeanul, Introducere în filozofie, trad. rom. Ed.
Academiei, București, 1977.
14	Platon, Op. cit., Opere, Buc, vol. I-VI, 1974-1989.
15	Aristotel, Metafizica, 11, 2, 993 a., Ed. Academiei, Buc.
1966.
16	Aristotel, Metafizica, I, A, 2, 982, b.
17	Aristotel, Metafizica, VI, 1,1026 a și urm.
18	Aristotel, Metafizica, I, A,1, 981 b.
19	Aristotel, Op. cit., IV R, 2, 1004 a.
20	Diogenes Laertios, Op. cit., I, 13-15, Ed. Academiei,
1963, București.
21	Diogenes Laertios, Op. cit., I,43 ;I I, 122, Ed. Academiei,
1963, Buc.
■
10
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
diagoze
Meritocrație și elită
■ Andrei Marga
Suntem astăzi în plină discuție internațio-
nală asupra meritocrației. Declanșată de
politologi americani ( Daniel Bell, China
and Democracy, 2012), reflecția pe această temă
a ajuns departe (cel mai recent Helmut Wilke,
Demokratie in Zeiten der Konfusion, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 2014). Rezultatul major este
deocamdată circumscrierea nevoii de comple-
mentare a “democrației marketizate” din societa-
tea concurențială și mediatică a zilelor noastre cu
meritocrația.
Ce este, însă, meritocrația? În mod evident, ea
lipsește din clasificările sistemelor politice, iar ex-
plicația rezidă în aceea că, până la un punct, me-
ritocrația este compatibilă cu fiecare. Ea nu este o
organizare autonomă, cum se crede în grabă. În
definitiv, unele autoritarisme au legiferat criterii
de merit, iar unele democrații le-au respins în nu-
mele libertății.
La profilarea meritocrației pentru timpul nos-
tru a contribuit de fapt asumarea de către societă-
țile avansate a trei praguri culturale. Primul a fost
legat de sistemul de recrutare a dregătorilor im-
periali (mandarinii) - teoretizat de Confucius și
transmis timpului nostru. Al doilea a fost cuprins
în legarea parcursului social al individului nu de
Liviu Epuraș
tempera pe hârtie, ready made, 60 x 60 cm
Arheologie. În căutarea Dafnei. Parcarea. Pictură/Obiect
origine sau alte considerente (religie, rasă, afilie-
re politică etc.), ci de proprietatea obținută prin
munca sa - teoretizată de Thomas Jefferson și
păstrată ca bază normativă până astăzi. Al treilea
a fost sesizarea faptului că democrația liberală s-a
îndepărtat de idealul inițial, devenind mercantilă
și mediatică, încât o corectură a devenit mai mult
decât dezirabilă.
Termen lansat, cum se știe, de Michael Young
(în The Rise of Meritocracy, Thames & Hudson,
London, 1958), meritocrația însemna la origine
ceva negativ, anume, cultivarea ierarhiilor date
de coeficientul de inteligență (IQ). Ironia istoriei
face însă ca tocmai ceea ce sociologul britanic lua
în răspăr să se întoarcă în realitatea vieții. Chiar
meritul a ajuns să fie socotit, în speranțele multor
dezamăgiți, cheia ocupării optimizate a funcțiilor
în societate.
Nici o instituționalizare nu este simplă. În
primul rând, nu este ușor să întrunești acor-
dul oamenilor asupra a ceea ce înseamnă merit.
Criteriul “merit = inteligență (IQ)” nu a rămas
în actualitate, căci mulți inși cu IQ ridicat au fost
răufăcători notorii (vezi, de pildă, consemnări-
le psihologului condamnaților în procesul de la
Nurnberg), alții nu sunt în stare să facă ceva, mai
nou, mulți denotă lipsă de cultură. Inteligența nu
se măsoară suficient rămânând doar la aspectul
cognitiv și nu duce singură la rezultate. Criteriul
“merit = inteligență + pregătire atestată de titluri”
constituie un pas spre captarea complexității, dar
nu unul concludent. În definitiv, sub numeroase
diplome se ascund lacune profesionale. Criteriul
“merit = ascensiunea în funcții în societate” este
subminat de faptul că mulți impostori ajung șefi,
iar între șefi, manageri și lideri deosebirea rămâne
netă. Criteriul “merit = pregătire certificată exi-
gent + rezultate recunoscute public” nu este fără
cusururi (recunoașterea publică se dă uneori și
prestațiilor unor simpli oportuniști!), dar este cel
mai apt să-i departajeze pe cei merituoși.
Oricum ai proceda - folosind asemenea mode-
lări sau luând distanță de ele - un fapt se impune:
avem de a face doar cu modelări, iar realitatea este
prea mult diferită. Trăim de fapt într-o realitate
cu mult peste modelările existente la această oră.
Ca să fiu mai direct, trăim astăzi, spus fără nici
o intenție de a șoca sau de a folosi ori crea clișee
confortabile, într-o realitate dominată de medio-
critate. Această realitate nu trebuie nicidecum
echivalată cu ceea ce în grabă, de multe ori, oame-
nii nemulțumiți stigmatizează, din varii motive,
inclusiv unele subiective, drept declin sau cădere.
Este vorba de altceva, mai grav, anume de o evolu-
ție a societăților cu care, cel puțin aici, în Europa,
intrăm în contact, spre descompunerea meritelor,
nivelarea recunoașterilor și aducerea în prim plan
a celor care sunt cel mult media. Ca să preiau ter-
menul unei temeinice examinări a situației (Alain
Deneault, La mediocratie, Lux Editeur, Montreal,
2016) este vorba de un triumf nu al meritocrației,
ci al mediocrației, care este în fond victoria me-
diocrității.
Evoluția aceasta este legată de prăbușirea po-
liticilor ancorate în principii și viziuni partizane,
de fapt a diviziunii stânga-dreapta, care se trăiește
în Europa mai cu seamă după cotitura istorică din
anii 1990. De atunci o nouă viziune, alternativă
la liberalismul care a câștigat în competiția isto-
rică cu socialismul răsăritean, nu s-a mai elabo-
rat. Ideologia a cedat terenul complet în favoarea
economiei existente, care trece mai mult decât o
prioritate - cadrul definitiv de viață.
A dispărut stânga de inspirație stalinistă, dar
nici stânga cealaltă, care a respins-o pe aceas-
ta, nu a mai articulat până la capăt o viziune ce
conține „elaborarea concertată de constrângeri
publice față de privilegiați din partea unei voințe
colective” (p.7). Stânga rămasă activă în societă-
țile europene și-a asumat valorile liberalismului,
în primul rând libertatea persoanei, dar nu mai
clamează crearea altei societăți, ci se mulțumește
să revendice ameliorări în cadrul social existent.
Spre deosebire de SUA, unde liberalii se re-
vendică tot mai mult a fi de stânga, în Europa cei
de stânga se străduie să-și apropie cultura libe-
ralismului. Diviziunea stânga-dreapta s-a mutat
printre liberali, în primul caz, iar în al doilea este
trăită de stânga însăși.
Dreapta nu este acum nici ea creativă, ci se
mulțumește să-i admonesteze pe cei care ar vrea
cumva să depășească cadrul social dat. Ea caută
de fapt să integreze, cu orice mijloc, cetățenii în
ordinea instituțională dată. Stânga nu a mai pre-
lucrat noile realități, iar dreapta vrea să aducă oa-
menii în cadre care au deja nevoie de o nouă jus-
tificare. Extrema dreaptă este doar o proteză pusă
în față spre a avertiza ce s-ar întâmpla dacă s-ar
ieși din cadrul existent.
O
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
11
o
Au apărut, între timp, fenomene noi. S-a for-
mat „proletariatul cu bani”, ce cuprinde deja cla-
sa mijlocie, care caută avantaje fără a periclita în
vreun fel cadrul dat. Pe străzi se manifestă anarhic
„radicali” care, nefiind în stare să discute ansam-
blul, practică o „independență de clan într-un
mod plebeian” și proclamă zgomotos „ruptura”
de tot ce este. O mulțime de intelectuali, unii no-
torii, își exhibă nemulțumiri punctuale, elaborea-
ză soluții fragmentare și gestionează sub semnul
provizoratului ceea ce este, fără a fi capabili să
conceptualizeze noile realități și să prezinte pro-
iecte proprii.
Unul dintre cei mai productivi sociologi
de astăzi (Armin Nassehi, Die letzte Stunde
der Wahrheit. Warum rechts und links keine
Alternativen merhr sind und Gesellschaft ganz
anders beschrieben werden muss, Murmann,
Hamburg, 2015) a examinat, cu mijloacele cele
mai avansate ale disciplinei situația care s-a cre-
at în Europa. Concluzia sa este că nu dispunem
în acest moment de o descriere acceptabilă - nici
din partea stângii, nici din partea dreptei, nici din
partea încercărilor de a ieși din alternativa ce ne
vine din secolul al XVIII-lea. În fond, stânga nu
a prelucrat conceptual noile realități, iar dreapta
vrea să plaseze oamenii într-un container.
Toate descrierile existente au o lacună ma-
joră - nici una nu face față „complexității” care
s-a creat. „Perspectiva mai curând de stânga va
înclina spre soluții centraliste, dacă ne gândim la
stabilirea de cote sau la o politică a regularizării
mai puternică. Partea mai curând conservativă se
încrede mai departe în capacitatea actorilor de a
intui și așteaptă în continuare, până când devine
în ea însăși social-democrată. Puținele conflicte
care prilejuiesc mari coaliții țin seama de aceas-
tă diferență, dar sunt depășite într-un stil politic
moderator” (p.99-100). Nevoia unei noi descrieri,
la nivelul „complexității” societăților de astăzi, se
simte înainte de toate.
Istoria a înregistrat extremism de stânga și ex-
tremism de dreapta, iar acum, ni se spune tot mai
apăsat, am avea extremism de centru. După ce unii
istorici (Pierre Serna, La Republique des girouettes,
2005) au reconstituit perioade din istoria modernă
în care fidelității față de convingeri i s-a prezis moar-
tea, în favoarea adaptării la condițiile de existență,
Alain Deneault vorbește de „centrul extrem”. El
consideră că, de pildă, alegerile prezidențiale fran-
ceze din 2012 au dat un „regim de centru extrem”
- „extremismul traducându-se aici printr-o intole-
ranță la tot ceea ce nu cadra cu un juste milieu pro-
clamat arbitrar. Trece astfel ca normal... tot ceea ce
puterile instituite prezintă ca atare; rasismul statului,
brutalitatea polițienească, precarizarea muncii, su-
veranitatea plenipotențiară a băncilor, autonomia
multinaționalelor via filialele lor, disprețul culturii,
trivializarea politicii, dependența de petrol și de nu-
clear, ca și coabitarea contrariilor deghizată în <sin-
teză>” (p.24). „Centrul extrem” este acea politică
ce decretează drept „patologic” tot ceea ce iese din
cadrul stabilit. „Aceasta cere a nu mai căuta să înțe-
legi, ci a-ți mărgini gândirea la șantierele bătătorite
stabilite de instituție pentru a asigura funcționarea
conform modurilor sale” (p.27). Rezultatul general
este expansiunea „mediocrității”.
„Mediocrul” este fericitul printre cei care
populează societatea. Nietzsche (Așa grăit-a
Zarathustra, 1885) a observat foarte bine că „me-
diocrul” caută să se plaseze dincoace de opțiuni
ferme, la echidistanță de pozițiile aflate în dis-
pută. Mulțimea „mediocrilor” dă conținut social
„mediocrației”.
Altădată mediocrația era reprezentată de in-
telectuali autodidacți și buchiniști complexați,
care știau că reperele se stabilesc în altă parte.
Recent mediocrația s-a generalizat. „Ea desem-
nează acum mai curând standardele profesi-
onale, protocoalele de cercetare, procesul de
verificare și etalonările metodologice prin care
organizațiile dominante se asigură că își fac in-
terșanjabili subalternii. Mediocrația este ordinea
în funcție de care meseriile cedează locul func-
țiilor, practicile tehnicilor, competența execuți-
ei..Devenind un mijloc de subzistență pentru
săraci și un mijloc de a face să se producă valoare
comercială pentru bogați, se înțelege că munca
trebuie formatată, la rândul ei, la un nivel me-
diu” (p.26). Munca s-a schimbat în toate direc-
țiile.
Diferite personaje întruchipează acum me-
diocritatea. Unii nu se adaptează la a fi conside-
rați „resursă umană” a producției. Alții cred în
toate minciunile ce li se prezintă și sunt luați în
trena lor de către demagogi. Mai sunt și medio-
crii zeloși, care caută avantaje servind mai marii
instituțiilor. Există și mediocrii care știu cât va-
lorează, dar se gândesc că au de plătit rate, de
întreținut copii etc. Pot fi și aceia care înțeleg pe
ce se întemeiază instituțiile și-și urmăresc ideea
proprie în privința acestora.
Mulți vorbesc emfatic despre „elita intelectu-
ală” și de rolul ei salvator în situațiile de viață de
astăzi. Mă tem că suntem mai mult în apropierea
unui apel, dacă nu a unei iluzii, oricum departe
de realitate. Cel puțin în societățile în care meri-
tocrația a fost abandonată! Vreau să fac o seamă
de distincții pe exemplul României actuale.
Observația mea de început este că operațio-
nalizarea acestui termen a rămas aproximativă.
Bunăoară, în mod curent, și în România se con-
sideră „elită intelectuală” ansamblul celor cu ca-
lificări formale - care au, deci, licență, master,
eventual doctorat, sau funcționează în poziții de
universitar, cercetător, magistrat, director, diplo-
mat. Replica este la îndemână: tot mai mulți din-
tre aceștia au pregătire sumară și au fost ridicați
pe căi și cu mijloace discutabile, iar calificarea
formală și funcția nu mai sunt indicii ale valorii.
Mai ales după ce se știe cum s-au obținut unele
diplome și cât de necurat s-au făcut desemnări
în funcție!
Este destul să se vadă ce a ieșit din asemenea
„elită”. Poate fi veritabil universitarul când în
domeniul său se prelungește înapoierea și el n-a
mișcat un deget? Mai nou se crede că justiția este
bună. Să admitem, dar întrebarea „câte nedrep-
tăți se săvârșesc la noi cu mijloacele acesteia?”
nu poate fi oprită. Sau întrebarea: de ce proto-
coale secrete ale justiției și serviciilor secrete?
Unde este justiția? Se spune adesea că diploma-
ția este la înălțime. Dacă luăm în seamă nu doar
pragurile efectiv istorice (intrarea în Uniunea
Europeană, în NATO), care sunt ale epocii și
sunt legate de politici ale unor supraputeri, ră-
mâne o realizare modestă a acestei diplomații. În
afară de devalizări de active industriale, presti-
giu diminuat și profil șters, ce se resimt tot mai
dramatic!
Este limpede că nu dă rezultate sistemul
actual, în care selecția pentru elită se face pe
scară mare după relații cu serviciile secrete,
nepotism, corupție, iar evaluarea oamenilor se
face luând în seamă mai ales funcția deținută
de cel vizat. Cum semnala premonitoriu Virgil
I. Bărbat, valoarea omului se stabilește după
funcție, nu invers!
Fapt este că atunci când nu este meritocrație este
greu de vorbit la propriu de „elită intelectuală”. Nici
selecția nici manifestarea ac esteia nu sunt cores-
punzătoare.
Totodată, este răspândită echivalarea „elitei in-
telectuale” cu ansamblul celor care au dobândit
notorietate, prin funcții publice, mai nou ca urma-
re a mediatizării. Or, odată cu reducerea merito-
crației și confuzia de valori organizată din ultimii
ani, ajung în funcții publice mulți pseudocalificați,
aparent intelectuali. Se poate observa că unii dintre
cei prizați, cu sau fără funcții, care par spontani și
stăpâni pe subiecte, nu au o cuprindere a situației
și nu au soluții la dificultățile din societate, în afara
alinierii la opinii curente.
La noi s-a creat, de asemenea, impresia că unii
intelectuali care stau deoparte, dar discută depre-
ciativ despre „politicieni” ar avea o optică salutară
asupra evenimentelor. Acei intelectuali ar forma
„elita intelectuală” veritabilă. Ei nu numai că ar fi
„apartinici”, dar, în virtutea unei confuzii aflată în
circulație, ar fi și „apolitici”. Apolitismul trece fals
ca semn de distincție.
Numai că și în acest caz obiecțiile sunt la înde-
mână. Unii stau de o parte, dar de aici nu rezultă
că lucrează la ceva important. De „apolitici” care
nu produc nimic este plină lumea. Politicienii sunt
cum sunt, dar este iluzoriu să se creadă că cei care
îi dezavuează sunt altfel.
Probele că cei care pretind abstinența, „neutra-
litatea”, nu oferă ceva salutar sunt numeroase. De
pildă, promisiunea „operelor la sertar” s-a infir-
mat, relativ la ceea ce a fost înainte de 1989 și după.
Nu s-au descoperit asemenea opere. Apoi, ca să ră-
mânem în actualitatea din țara noastră, România a
trebuit să intre în reforme economice, după 1989,
fără să aibă sprijinul unor analize economice indi-
gene făcute serios. Nici azi nu le are. Cei mai etalați
specialiști în științe și tehnologii nu au scos un cu-
vânt după 1989, pentru a arăta ce este de făcut cu
industria, chiar dacă industriile din domeniul lor
se prăbușeau. În absența unor analize duse până la
capăt și a unor proiecte viabile ale juriștilor de vârf,
reforma justiției a intrat după 1989 pe mâna uno-
ra cu pregătire îndoielnică, iar astăzi trebuie făcute
corecturi din greu. Acum cei care fac cercetare ști-
ințifică publică tot mai multe articole ISI, dar țara
importă patente pe scară fără precedent. De fapt,
multe contribuții ISI sunt, cum constata chiar unul
dintre cei care le-a recomandat, de a dreptul trivi-
ale. La comparație, contribuțiile proprii în științele
experimentale nu mai ating în ultima vreme nici
relevanța de odinioară. Criza elaborării de mono-
grafii lămuritoare și de ediții de autori, ca și criza
de traduceri de scrieri reprezentative, este mai
adâncă în România decât altădată. Nu se întrevede
capacitatea de a scrie istoria contemporană a ță-
rii, iar când se încearcă, eșecul este după ușă, căci
nu se stă destul în arhive, iar pregătirea istoricului
este monocordă, cam verbală. Din nefericire, toate
acestea, ca și multe altele, sunt fapte. O minte res-
ponsabilă nu le poate eluda.
„Elita intelectuală” este legată de anumite va-
lori civice și morale. Când aceste valori și-a făcut
simțită prezența, au fost vii dedicarea, integritatea
și onoarea intelectualilor. Acum tocmai caracte-
rul multora dintre aceștia, ca să-l reiau pe Tudor
Arghezi, joacă feste în România actuală. Menționez
aici doar patru aspecte.
Un aspect este revendicarea de realizări care
sunt meritul altora. Un exemplu concret discutat a
fost obținerea desemnării Sibiului ca „oraș cultural
european”, care a avut un rol în consacrarea acestei
localități. În fapt, cum se poate verifica în arhivă,
12
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
la baza desemnării au fost o notă într-o ședință de
guvern din 1998, apoi o discuție la nivel înalt cu
cancelarul Kohl, în același an, la Bonn. Decizia nu
a avut nici o legătură cu cei aflați acum pe scenă.
Bineînțeles că ulterior diferiți oameni se bat cu
pumnul în piept, pretinzând ceva făcut de alții!
Un alt aspect al lacunelor de caracter este practi-
ca mințirii, profitând de faptul că, odată cu trecerea
timpului, oamenii nu mai consultă arhivele și uită.
Un exemplu, tot discutat, a fost suspendarea preșe-
dintelui în 2012.
Aceasta era legală, legitimă, întemeiată și ni-
meni internațional nu emitea rezerve. Imediat s-a
produs, însă, nefericita declarație a ministrului jus-
tiției de atunci, care a amenințat că va încerca să
schimbe judecătorii de la Curtea Constituțională.
Reacția internațională a fost instantanee. Cum să
schimbe Executivul judecătorii? La ea s-a adăugat
declarația unui lider social-democrat european,
care a acuzat o „lovitură de stat” făcută de cineva
care răsturnase anterior conducerea social-demo-
craților români. În acel moment, liderii popularilor
europeni au ieșit la rampă, Angela Merkel în pri-
mul rând, cu potențialul cunoscut. Recent tocmai
autorii gafelor, reținute ca atare de media timpului,
declarau, falsificând vizibil lucrurile, că inițiatorii
suspendării nu s-au pregătit destul pentru prezen-
tarea acesteia în afara țării.
Al treilea aspect pe care-l discut este plăcerea
sadică de a-l lovi pe cel împins în dificultate. Nu
discut exemplul lovirii unor oameni care făcuseră
istorie (Iuliu Maniu, Nicolae Mărgineanu, Lucrețiu
Pătrășcanu și alții) din momentul în care erau în-
carcerați. Unii intelectuali de prim plan au publi-
cat atunci articole de înfierare a celor care nu mai
aveau nici măcar șansa de a se apăra. Nu discut
faptul că este deja veche meteahna de a considera
că omul adus la tribunal este deja vinovat, „penal”
cum se spune astăzi cu apetit deloc creștin. Mulți
intelectuali ce se pretind elită se iau după atmosfera
creată de tot felul de servicii și oficii, în loc să exa-
mineze cu capul propriu și onest faptele.
Unde sunt oamenii integri care să apere corec-
titudinea chiar și atunci când este vorba de cetățeni
pe care nu îi cunoști, care nu ți-au făcut nicioda-
tă nimic, nici bine nici altceva? Mai pot fi cei care
atacă în neștire, profitând de faptul că un om este
prins în corzi în urma unor abuzuri ale însăși jus-
tiției, „elită intelectuală”? Nu cumva, în loc să se
ocupe de ameliorarea vieții oamenilor, cei care se
și cred „elita intelectuală” se ocupă, nedemn, de lo-
virea de cetățeni?
În sfârșit, al patrulea aspect este disponibilitatea
aproape endemică de a vinde. Sunt intelectuali care
nu luptă pentru operă proprie, ca mijloc de consa-
crare și de obținere a recunoașterii. Ei acționează
în favoarea aranjării - în interior, dar mai nou și
în exterior.
Sunt și politicieni proveniți dintre intelectuali
care vor să se aranjeze în exterior pentru a conta
înăuntrul țării. Culmea penibilității s-a atins atunci
când exponenți ai țării au luat liste de însemnări
din mâna unor lideri europeni și le-au prezentat ca
imperative pentru țară sau au prezentat țara de care
răspund ca „rătăcită”.
O distincție se impune tot mai mult și ar tre-
bui luată în serios. Este vorba de distincția între
„a fi membru al unui grup profesional” și „a te
comporta ca profesionist” (Howard Gardner, Five
Minds for the Future, Harvard Bussiness Press,
2008, p.129). În această privință, merită subliniat
că o seamă de profesii - profesor, prelat, magistrat,
jurnalist, demnitar, de pildă - pretind, pentru a
fi exercitate conform sensului lor, ceva mai mult
Liviu Epuraș	Arheologie. În căutarea Dafnei. Eroii (Belercfon)
tehnică mixtă, 60 x 40 x 20 cm
decât alte profesii. În ele se cere ceva în plus - pe
lângă cultură solidă, experiență de viață complexă
și devoțiune față de adevăr și dreptate.
Dar dacă se pretind aceste însușiri unor profesii,
nu ar trebui ca ele să fie pretinse și „elitei intelectu-
ale”? Convine sau nu, nici „elita” nu este posibilă,
dacă rămâne veritabilă, fără „integritate” și „onoa-
re”. Acestea, la rândul lor, nu pot sta pe altceva de-
cât pe un sănătos idealism al vieții, care condițio-
nează coeziunea persoanei și a comunității.
Pot indica și alte operaționalizări superficiale ale
termenului de „elită intelectuală”, de care ar fi cazul
să ne ferim, dar cele menționate sunt de ajuns. Am
considerat totdeauna că o definiție trebuie nu doar
să fixeze anumite note deosebitoare luate din reali-
tatea imediată, ci și să deschidă un orizont. Să aibă,
altfel spus, și o componentă normativă, fie ea și im-
plicită, alături de cea descriptivă, inevitabilă. Peste
toate, în cazul conceptelor, teoriilor chiar al func-
țiilor și persoanelor, eu privesc ceea ce se propune
și prin prisma consecințelor. Optica mea filosofică
este (cum am explicitat altădată, în Andrei Marga,
Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filo-
sofică, Compania, București, 2017, Andrei Marga,
Rațiune și voință de rațiune, Editura Academiei
Române, București, 2017) cea a unui pragmatism
reflexiv.
Consider, așadar, „elită intelectuală” mănunchiul
de personalități dintr-o comunitate care au pregăti-
re sistematică și cert competitivă cel puțin într-un
domeniu, care dispun de capacitatea și pregătirea
de a-și asuma probleme ale vieții comunității în in-
teres public, care întrețin argumentativ dezbaterea
profesională și dețin ceva viabil de oferit celor care
așteaptă vocea cunoscătorului mai bun și care se
angajează în dezbaterea publică, fie ea și inconfor-
tabilă sau aducătoare de dezavantaje personale, cu
soluții. Există oriunde pe lume intelectuali, dar la
propriu nu este vorba de „elită intelectuală” dacă
pregătirea nu este în regulă, asumarea de probleme
ale comunității este defectuoasă, nu este ceva de
oferit și nu se participă la o dezbatere argumentati-
vă pe chestiunile stringente ale vieții.
Orice discuție despre „elita intelectuală” întâl-
nește alternativa: să delimităm elita printre cei care
se află în față în comunitatea respectivă sau să o de-
limităm luându-i în seamă doar pe aceia care sunt
competitivi dincolo de comunitatea lor? În condi-
țiile internaționalizării și globalizării activităților, a
doua soluție se impune de la sine. Elită parohială
există, desigur, dar este de la o vreme contradicție
în termeni.
În mod firesc, chestiunea nu este doar de a de-
fini un termen, ci și de stabili dacă suntem în pre-
zența realității ce-i corespunde. Sub acest aspect, se
poate ajunge la veritabilă dilemă. Dacă elita inte-
lectuală există, iar rezultatele nu sunt pe măsură,
atunci acea elită sau nu se pricepe sau nu se anga-
jează. Numai că o elită cu rezultate de acest calibru,
care nu se pricepe sau nu se angajează, se demite
singură. Iar dacă elita intelectuală de fapt nu există,
ci intelectualii acționează fărâmițat și fără orizont,
nu avem despre ce vorbi.
Opinia mea este că din această dilemă se poate
ieși numai diferențiind suficient lucrurile. Definiția
pe care am dat-o permite această diferențiere, încât
să nu cădem în naivitatea de a lua cuvintele drept
realități, aici „elita intelectuală” ca realitate fără fi-
suri, dar nici în obtuzitatea de a nu vedea ceea ce
este în realitate, în acest caz o seamă de intelectuali
cu anumite performanțe și impact.
(Fragment din studiul Andrei Marga,
Elita și meritocrația într-o lume schimbată,
în curs de publicare).
■
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
13
filosofie
Platon ezotericul și
conflictul interpretărilor
■ Viorel Igna
n dialogul Phaidon Socrate platonicul ne des-
chide o nouă perspectivă prin care se poate
face relectura metafisică a marilor dialoguri
în lumina „Doctrinei nescrise”.
„Spre locul unde (Eleusis n.n.), după cum se
spune, asemeni acelora care au primit inițierea,
sufletul își va petrece pentru totdeauna timpul
printre zei.”(Phaidon,81 a ).
De mult timp studioșii au introdus distincția
între un Platon ezoteric și unul exoteric .
Prin exoterice de la exo,în afară,ne lămurește
G. Reale, înțelegem scrierile dedicate de Platon
celor di afara Școlii, iar cele ezoterice, (de la eso,-
dinăuntru), dedicate celor din interiorul Școlii,
discipolilor.
Platon din Doctrina nescrisă este un Platon
ezoteric, ne spune K.Gaiser, el numește ezoterică
această teorie a Principiilor, „prin care Platon se
adresa unui cerc restrâns de discipoli, care după
o lungă și intensă pregătire matematico-dialecti-
că erau capabili să și-o însușească în mod adec-
vat. Nu trebuie să înțelegem doctrina secretă, ca
o doctrină plină de artificii, pe care am putea-o
întâlni în mici comunități religioase, sau secte re-
ligioase, sau în grupuri formate dintr-o anumită
elită.”1
Termenul de ezoteric mai este folosit pentru a
indica în mod normal scrierile lui Aristotel des-
tinate discipolilor care frecventau Școala peripa-
tetică. „Sensul special al dimensiunii ezoterice a
lui Platon, scrie G. Reale, este acela care caracte-
rizează alegerea discursului oral, dialectic, pentru
a exprima doctrina Principiilor prime. Calea de
acces la ezoteric coincide cu o dură ucenicie edu-
cativă, de care vorbește în mod expres și în dialo-
gurile Republica și Legile. În dialogul Republica se
vorbește chiar de o ucenicie care durează până la
cincizeci de ani...De altă parte Principiile supre-
me care vorbesc despre sensul ultim al lucrurilor
sunt cu adevărat accesibile omului numai prin-
tr-o ucenicie lungă, ori mergând pe „lunga cale
a ființei”, fără a găsi căi mai scurte. În acest sens,
conclude Reale, termenul ezoteric poate dobândi
un răspuns valid și o semnificație proprie cu totul
particulară, dar în același timp destinată, așa cum
am văzut că ne spune Gaiser și cum a precizat și
Szlezak, nu în sensul practicii unor secte religioa-
se sau al unor grupări elitiste fără consistență.”2
Teoria platonică a celor două Principii supre-
me nu este nici pe de parte ceva fără importanță,
ci reprezintă într-o formă cu adevărat exempla-
ră, o schemă de gândire, care exprimă în modul
cel mai autentic marca grecității. G. Reale trece
în revistă un scurt istoric al teogoniei, cu apariția
lui Zeus pe firmamentul Olimpului și deci cu zeii
olimpici. Titanii înfrânți de Zeus sunt aruncați
în Tartar, care este lumea opusă în mod radical
Olimpului. Fiecare dintre zei ne apare ca un ames-
tec de forțe opuse între ele.Apollo, de exemplu,
are ca simboluri tipice lira și arcul cu săgețile cru-
zimii. Artemide este Preacurata și în același timp
protectoarea femeilor la naștere. Fiecare dintre
divinități își are opusul ei. Apollo este contrapus
lui Dionisos, Artemide contrapusă Afroditei.
În forma gândirii polare, scrie Philippson, con-
trariile unor copii nu sunt legate în mod indiso-
lubil, la fel ca polii unei Sfere, ci sunt condiționate
în opoziția lor; pierzându-și polul opus ele și-ar
pierde însăși sensul lor.”3 Acest sens constă în fap-
tul că ele, ca și contrare, în același mod cu cel al
axei care le separă și care în același timp le leagă,
sunt părți ale unei unități mai mari, care nu este
definită numai pe baza lor: ca să poată fi exprima-
tă în termeni geometrici, ele sunt puncte ale unei
sfere perfecte in se. Această formă polară a gân-
dirii, scrie G. Reale informează în mod necesar
orice obiectivare a gândirii grecești. Putem spune
fără a greși, că este vorba de o sferă inteligibilă.
Forma simbolică cu cei doi poli, caracterizea-
ză gândirea greacă în toate manifestările ei, este
relevată de teoria Principiilor supreme Unul/
Diada și în tezele pe care Platon le-a exprimat în
„Doctrinele nescrise.”
Margherita Isnardi Parente în comentariul la
„Platon ezotericul” a lui H. J. Kramer ne spune
că : „Unitarismul lui Kramer are aceeași rigiditate,
ca și cel al lui Cherniss; și este aceasta, atitudinea
semnificativă a unei noi stagiuni a criticii, strâns
legată de declinul istoricismului( studiile cele mai
recente despre Aristotel, cu revizuirea a ceea ce în
mod cu totul benefic, pentru decenii, a criteriului
genetico-evolutiv jagerian, și care este demonstrat
într un mod cu totul evident)4
Demonstrația lui Kramer se bazează pe textele
ce aparțin Scrisorii a VII-a 341 b și urm., unde se
afirmă că învățătura filosofică nu este comunica-
bilă în felul învățăturilor comune, și că nu există
(o suggramma), o expunere sistematică a filosofiei
platonice, o densă afirmare a ezoterismului adevă-
ratei doctrine a lui Platon, care să nu fie încredin-
țată în realitate textului scris. Dar reține faptul că
numai aceasta ar fi doctrina cea adevărată, despre
care Aristotel ne dă indicații esențiale, și pentru
care ne indică metoda unei analize interpretative
valide ... Aluzii la o doctrină formată a principii-
lor sunt posibil de găsit și în dialogurile din tine-
rețe Lahes și Lysis , cu prezența în ele a problemei
constante a multiplicității indefinite ce se contra-
pune unității; problema Unu-lui, a funcționării cu
rol de ordine supremă a Binelui, este prezentă în
Republica 500 c, 506 a pentru a nu vorbi de dialo-
gul Parmenide; pasajul 176 e, din Theaitetos cu ac-
centul misterios a două paradigme sau exemplare
eterne ale binelui și răului, pe care nu le putem
explica altfel; Timaios 53d, cu accentul pe arhai
cunoscute de Dumnezeu și acelora care-i dau
atenție și în Timaios 57 d, unde cauza originară a
neregularității, a dezordinii proprii materiei este
surprinsă de conceptul de anisotes, ne duce la ace-
lași rezultat.5 Celălalt reprezentant al Școli de la
Tubingen, Konrad Gaiser, va fi mult mai tranșant
când comentează textul din Fedru: „Scrisul este
insuficient în raport cu adevărul în toate direcții-
le. Până și oratorii, poeții, legislatorii sau politici-
enii trebuie luați în considerare, în sens filosofic,
numai atunci când prin justificarea operelor lor
literare au de spus mai mult decât ceea ce expun
în scris cu argumentări mai profunde.
Fundamentul însuși a ceea ce scrie, a ceea ce
este cu adevărat important (ef ois espoudaken )
, filosoful nu-l va încredința scrisului, unde este
expus la neînțelegeri. Și de fiecare dată când fi-
losoful se va implica ca scriitor, va ține pentru el
însuși ceea ce este mai prețios.”6
Analizând ceea ce Platon vrea să spună refe-
ritor la dialogurile literare ,K. Gaiser, subliniază
că este nevoie să se analizeze dacă și pentru scri-
erile aceluiași Platon este actual ceea ce Socrate
a afirmat despre insuficiența expunerii scrise.
Dialogurile lui Platon sunt implicate în această
critică ?
Acestei probleme decisive îi vin date în mod
esențial două răsopunsuri din partea exegeților.
Reprezentanții Școlii de la Tubingen și cei de
la Milano țin seama mai mult sau mai puțin de
doctrina nescrisă, ezoterică a lui Platon. Anti-
ezoteriștii, ce nu țin seama de doctrina orală și nu
fac trimitere la o doctrină de dincolo de dialoguri,
se explică astfel: dialogurile aceluiași Platon sunt
ferite de această devalorizare a operelor literare,
deoarece Platon a fost în măsură să facă față, în
scrierile sale, insuficienței scriiturii. Azi criticii,
scrie Gaiser, s-au pus de acord (împotriva păre-
rii lui Schleiermacher) asupra faptului că dialogul
Fedru ar aparține dialogurilor târzii (succesive
Republicii); chiar dacă unii consideră că pot ar-
gumenta în aceeași direcție ( ca de ex. Th. Ebert
1974 , pp. 23-55) : ceea ce Socrate ar fi obiectat
față de expunerea scrisă se adresa împotriva ope-
relor ne-dialogice, în timp ce scrierile lui Platon
însuși, întrucât dialoguri, ar oferi avantajele co-
municării prin viu grai.
În această perspectivă, ceea ce ar trebui să înțe-
legem din expresia timiotera, ceva foarte special,
pe care textul filosofic nu-l conține în sine (278 d
), i se dă cu aproximație același răspuns:
chiar la Platon ar exista o diferență între expu-
nerea literară și expunerea orală, întrucât dialecti-
ca orală este superioară scrierilor prin vivacitatea
și intensitatea lor, dar este vorba aici numai de
o diferență de grad. În orice caz, n-ar fi normal,
scrie Gaiser, să ne gândim la o doctrină nescrisă,
care să trimită dincolo de textele scrise, ci la con-
ținutul textelor. În textul din Fedru, Platon afirmă
că filosoful, în cadrul unui colocviu cu caracter
personal, este în măsură să sensibilizeze direct,
deci cu o mai mare eficacitate, sufletul interlocu-
torului său. Această interpretare critică a expune-
rii literare exprimată în Fedru a obținut recent o
precisă exprimare în studiul lui Wieland , 1982,
pp. 14-27. Pericolul pe care-l semnalează Platon,
explică Wieland, constă în posibilitatea de a înlo-
cui cunoștințele factuale cu cele operaționale. În
acest text Platon face trimitere la această formă
decisivă de cunoaștere care singură face posibilă
o folosire corectă a lucrurilor, și care sustrase ori-
cărei formulări obiective, se găsește tot timpul și
numai în sufletul subiectului cunoscător.
Cu dialogurile sale, așa cum a afirmat și
Wieland, Platon încerca să evite cât mai mult
pericolul de a fi neînțeles, în sensul acelei schim-
bări afirmate mai sus, necomunicând cititorului
cunoștințele decisive în forma obiectivității cu-
noașterii factuale. În orice caz Wieland a declarat
în mod hotărât: „ Nu se poate surprinde semni-
ficația critică a scriiturii (din dialogul Fedru n.n)
, dacă am dori s-o interpretăm în sensul că ar fi
o trimitere la teoria despre suflet, de exemplu, o
comunicare care în linie de principiu ar fi putut
fi înțeleasă.”7
Contribuția lui Gaiser, care prin opera sa
„Platons ungeschriebene Lehre”, reține ca legitimă
14
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
o reconstrucție a gândirii lui Platon și prin care
face din opera sa în manieră neopitagoreică, o
ontologie matematică, centrată pe principiul te-
tractys-ului, nu va întâmpina multe greutăți în a
atribui aceleași tradiții platonice, „marea parte
a materialului filosofic transmis de comentatori
de-a lungul timpului, scrie M. Isnardi Parente,
cosmologia geometrizantă din Timaios, forma-
rea Marelui Suflet al lumii în același Timaios 35 a
ș.m.d., pasajul 894 din Legile, care face trimitere la
trecerea graduată într-o altă dimensiune până la
formarea corpurilor solide, și altele de același gen,
ne apar decisive până la reconstrucția unei doc-
trine ezoterice platonice din care dialogurile n-ar
fi decât oglinda coerentă și sistematică, ca sistem
de derivare a unui caracter dimensional și fiecare
dimensiune prelungindu-se în cea succesivă, fac
loc într-un mod emanantistic unei ulterioare des-
fășurări a ființei.”8
Ultimul dintre cei care n-a agreat doctrina ne-
scrisă a fost Cherniss9, care a luat în discuție încer-
carea de a concilia dialogurile platonice cu doctri-
na orală, cu rezultatul printre altele, al reducerii
filosofiei platonice la o formă radicală de emați-
onism matematic, foarte ușor de pus de acord cu
interpretările lui Alexandru din Afrodisia sau ale
lui Simplicius, dar nu la fel de ușor cu spiritul și
cu litera dialogurilor; mai ales dacă ne gândim la
rolul limitat, dată fiind importața ei, a rolului pe
care o are matematica în economia dialogurilor,
cu precizarea constantă a limitelor cunoașterii
matematice în fața filosofiei, a dorinței noastre de
sistem și a liberei alegeri a diverselor metodolo-
gii matematice pe care Platon le actualizează din
când în când conform intereselor sale filosofice.
Reacția lui Kramer a fost categorică: „dubla
funcție ,scrie el în „Platon și fundamentele me-
tafisicii”, demonstrează în mod perfect că ele nu
sunt nici măcar concepte care servesc pur și sim-
plu la construcția mecanismului ideal al numere-
lor, și că, nu sunt un simplu adaos și un mecanism
al doctrinei Ideilor-numere, dar că sunt fără în-
doială principii meta-matematice și universale.”10
Substratul ezoteric al doctrinei nescrise face
posibil faptul că fondatorul metafisicii clasice era
la înălțimea științei vremii sale, mai mult decât
s-ar fi crezut în trecut.Acest lucru ne apare foarte
clar, atât în planul principiilor, subliniat în mod
manifest de filosofii de la Tubingen, cât și în fun-
damentarea conceptelor de bază și a modelelor de
construcție matematică (fundamentarea doctri-
nei proporțiilor) și în cel al medicinei (plus-mi-
nus, eccesul și lipsa de parametri stabili) ,sau
mai aproape de noi descoperirea codurilor care
guvernează fenomene din natură, care la o pri-
mă aproximație ne apar ca aleatorii, ca de exem-
plu zborul unui stol de păsări. Caracterul unei
anumite lipse de certitudini teoretice ce a însoțit
platonismul de-a lugul secolelor, a fost eliminat
prin intermediul doctrinelor nescrise, iar carac-
terul teoretic si intuitiv al principiilor, ca algorit-
muri într-o continuă interacțiune, care de multe
ori poate scăpa chiar de sub controlul factorului
uman, ne îndreptățește să-l regândim pe Platon
într-o perspectivă critică cu totul nouă, transcen-
dentală.
Note
1	Gaiser K.,Teoria dei Principi in Platone, în La
metafisica della storia in Platone, Bibliopolis, Milano
Napoli 1984,p.133
2	Reale G.Per una nuova interpretazione di
Platone,Vita e Pensiero,Milano 1991,p.132
3	Philippson P.,Origini e forme del mito greco,trad.
it. A.Brelich, Boringhieri Torino1983,op. cit.,p.275
4 Aici M. Isnardi Parente se referă la studiul lui
Merlan , From Platonism to Neoplatonism.
5 Este de remarcat aici cfr. Arete bei Platon und
Aristoteles...și întreg cap. IV .Pentru conceptul de
Bine în Republica. În Theaitetos ni se pare curios că
Diada indefinită se numește paradeigma din moment
ce conceptul de paradeigma este diametral opus ace-
luia de indefinit.Mai ales, ne putem întreba,comentea-
ză M.Isnardi Parente, dacă indicatorul unei afirmații
problematice din aceste texte trebuie să ne conducă în
mod necesar la un principiu ontologico metafisic exis-
tent și pus ca justificare pentru el însuși.Aceasta este în
mod sigur interpretarea proprie a medio și neoplatoni-
cilor; dar trebuie observat
6 Gaiser Konrad,Platone come scrittore filosofico,Bi-
bliopolis, Napoli 1984, p.79
Popas într-o dihotomie
■ Iulian Chivu
n disciplina cugetării, pluralitatea e mai mult de-
cât o nevoie a paradigmei; gramaticalizarea are
normele ei tocmai pentru cuprinderea cugetării
în cuvânt. Și cum acesta vine în urma cugetării sau
cel mai devreme codată cu ea, se obligă rigorilor cu
care e chemat să enunțe; exprimarea urmează gra-
maticalității, cugetarea urmează logicii, iar mesajul
le așază pe amândouă în sintaxa acordului. Așadar,
premisele: Logica - disciplina cugetării; filosofia
- sintaxa reflectării cauzale; gramatologia - instru-
mentul adjudecării lor în cuvânt. Cum problema
este complexă, vom trece aici circumstanțial peste
unele diferențe logico-semantice dintre antinomie,
dihotomie, disjuncție și paradox. Amenințarea de-
rizoriului, propensiunile lui nivelează și izbutesc o
evidentă defulare a superficialității din moment ce
Unu, Infinit, Zero, Singularitate, Pluralitate etc. își
pierd caracterul abstract ajungând în limbajul co-
mun lipsite de istorie, alterate semantic și numai
când se întorc în antinomii pun semne de întrebare.
Acolo, lucrurile, odată demonstrate, rămân irevoca-
bile: Opoziția Unu - Multiplu, de pildă, urcă până
la Adevărul în sine și coboară apoi în argumentul
Realității ca dimensiune.
Elucidările încep, cum altfel, din Grecia pitago-
reicilor, ajung la Aristotel și vor continua cu sco-
lasticii, cum bine se știe: substanța - sufletul - unu;
unitatea lui Parmenide; sensul inițial, cel de esență;
unu și pluralitatea; apoi științele teoretice ale lui
Aristotel (matematica, fizica și teologia) care își pun
aceleași probleme, își asumă metode, caută soluții
pornind adesea de la premise diferite, neașteptate și
își confruntă în cele din urmă concluziile. Așezarea
lucrurilor în număr presupune ordonarea lor altfel
decât în atribut și în esențe, în categorii, decât în gen
și specie. Cui trebuie totuși asta? Celui care, lipsit de
număr, i-ar simți absența. Și de unde nevoia de a re-
lua aceleași demonstrații? De la reiterarea întrebării,
de la diferențele de paradigmă, de la uz.
Aristotel reducea semnificațiile cuvintelor la
substanța acestora, la esență1. În filosofia Evului
Mediu, nominalismului i se va contrapune teza
lui Ockham despre universalii (quod aptum na-
tum est, esse in pluribus/ ceea ce prin natura sa este
în mai mulți; quod preedicatur de multis/ ceea ce
este predicat despre mulți); principiul al doilea al
tezei presupunea (Briciul lui Ockham) că entitățile
nu se pot multiplica mai mult decât este necesar
(ajungem astfel la un nominalism aparte, al cărui
7 Gaiser K.,op. cit.,p.81
8 M.Isnardi Parente,op cit.,p.132
9 Cherniss H., Plato as mathematician, Rev. of
Metaphysics 4, 1951,p. 395 435 M.Isnardi Parente face
trimitere și la trxtul său Platone e i metodi matema-
tici, în La Cultura 5, 1967.Recenta lucrare a lui Mario
Livio ,Este Dumnezeu matematician ? ,Ed. Humanitas
,Buc. 2017,este o confirmare a presupozițiilor platonice
privind faptul că cunoașterea lumii este legată în mod
intim de numere și forme geometrice,mărturie stau al-
goritmii.
10 Kramer Hans,Platone e i fondamenti della
Metafisica, Vita e Pensiero, Milano 1982, p.162
■
reducționism afirmă doar substanța individuală și
calitățile acesteia în lucruri). Nominalismul pro-
priu-zis pleca de la ideea că există doar forme in-
dividuale denominabile ca atare, împotriva celor
generice, afirmate de universalii și de conceptua-
lismul medieval dincolo de subiect/formele-idei la
Platon, statornicite în atribute sau în calități; con-
ceptualismul se situa pe o poziție radicală și con-
testa explicit existența generalului din realitate.
Mai târziu, ideea este dezvoltată de John Locke
care fundamentează empirismul englez (An Essay
Concerning Human Understanding - 1690), când
se formulează funcțiile limbajului, se menționează
semnele verbale și se pun temeliile semioticii gene-
rale (Locke este primul care folosește termenul ca
atare). Așezarea lucrurilor în număr nu este, cum
vom vedea, numai o problemă a matematicii - și-
au asumat-o adesea filosofii chiar împotriva aces-
teia: Aristip din Cirene, contemporanul lui Platon,
refuza matematica pentru că în ea nu se vorbește
nicicum despre bine sau rău (numerele intră în rân-
dul lucrurilor nemișcate). Parmenide și-o asumă,
dar numai până la un punct: Unul este de domeniul
rațiunii, însă pluralitatea ține de percepția sensibilă.
Pentru Melissos (din Samos)2 unitatea e strict ma-
terială, iar Xenofan, primul care proclama unitatea
Universului, găsea că Unul e însuși Dumnezeu. De
aceea sufletul3 se reprezenta prin 1, fiind cea dintâi
realitate; îi urma cu simbolul 2 inteligența; cu sim-
bolul 4 era notată dreptatea etc.
Unitatea, la greci, monas, (formă sau cauză la
Aristotel) era sursă a diadei (dyas); ca principiu al
procesiei ontologice, identificat cu Binele, numă-
rul era pluralitate de unități (arithmos). Grecii erau
preocupați de diferențe (diaphora), care stau față de
gen (genos) în același raport în care stă materia față
de formă, gândirea lor fiind diversificată, ca și cea a
germanilor: grecii (noesis, logismos, dianoia) aveau
o gândire discursivă (dianoia) la Platon, dar ea pu-
tea fi și psyche (ca funcție normală a sufletului), iar
la Numenios era nous. Germanii reușesc mai apoi
o aprofundare conformă cu disciplina cugetului lor:
das Rechnende pentru gândirea calculatoare, das
Nachdenke pentru gândirea care merge pe urmele
a ceva, însă exprimă și o gândire meditativă prin
das besinnliche Nachdenken, în timp ce gândirea în
sine este das Denken și este altceva decât a judeca,
Kunstlehre des Urteilens, ceea ce este nu numai o teh-
nică, ci chiar o artă de a judeca.
O
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
15
o
Reprezentativi în primele milenii din nainte de
Hristos pentru gândirea asiatică, hindușii distin-
geau deja o cunoaștere inferioară (Apara-vidya),
o cunoaștere exterioară, posibilă doar în stare de
veghe (Bahih-parajnana), o cunoaștere prin expe-
riență practică (Artha-kriya-jnana), o cunaștere
indubitabilă (Asandigdha), o cunoaștere a absolu-
tului (Brahma-jnana), o cunoaștere care se realiza
pe cale verbală (Sabda-jnana), o cunoaștere care
admite partea unui întreg ca reprezentând întregul
(Durniti). Hindușii cunoșteau dualul (Dvaita) în
paralel cu pluralitatea de realități a lumii (Jagat) și,
mai mult decât atât, aveau o știință proprie a logicii
(Hetu-vada).
Ulterior, aceasta ajunge în spațiul european ca
o disciplină normativă (Husserl), fiind și o specie
a acțiunii, sprijinindu-se reciproc cu matematica,
împotriva căreia nu se relevă și nu se probează ni-
cio demonstrație, ceea ce confirmă pe de ală parte
teza newtoniană după care nimic din ce este natu-
ral nu poate fi absurd, adevăr preluat și de Husserl.
În Cercetările logice (Ed. Humanitas, Buc.,2007), în
special în cel de al doilea volum, consacrat semni-
ficării, se aduc serioase critici funcției de reprezen-
tare (Reprasentation) așa cum este înțeleasă ea prin
prisma ideii de substitut (Stellvertretund) la Locke
și Berkeley. Husserl atinge aici o problemă cu care
se confruntase și Wilhelm von Humboldt și anume
aceea privitoare la conținutul actului de aducere la
cunoștiță a unui lucru (Kundgabe) în conformitate
cu trăirile psihice și cu intuiția. Or, vorbirea fără in-
tuiție nu trebuie considerată doar din această cauză
ca fiind lipsită de conținut ideatic4, anticipând că
nici semnificație și concept, în sensul de specie, nu
se pot suprapune5.
Și tot Husserl mai notează ceva care ne duce cu
gândul la condiția pluralului în limbă: Dacă speciile
nu sunt reale și nu sunt nici ceva din cuprinsul gân-
dirii, ele pur și simplu nu sunt nimic6. Astfel, plurali-
tatea substantivului (mă refer aici nu doar la limba
română din care culeg câteva exemple) rămâne ex-
clusiv o problemă de rațiune din moment ce limba
vine în urmă și, fără să stabilească o normă, așază
formele într-o specializare a lor prin omonimie sau
le explică prin etimologie: accident - accidente -
accidenți; blană - blăni - blănuri; brâu - brâie/brâ-
ne - brâuri; canal - canale - canaluri; corn - corni
- coarne - cornuri; ghid - ghizi - ghiduri; nivel -
nivele - niveluri; pernă - perne - perini; raport -
rapoarte - raporturi etc. Mai pretutindeni limbile
s-au confruntat îndelung cu categoria pluralității
și au cuprins-o greu în norme, iar asta pentru că
limbajul se simte neputincios să descrie lucrurile
în mod direct și atunci recurge la moduri indirecte,
metaforice, la termeni echivoci7, iar asta din cauză
că, așa cum spunea Protagotas, omul este măsura
tuturor lucrurilor, a celor ce există, cum că există, și
a celor ce nu există, cum că nu există.
Într-o altă perspectivă, lucrurile se explică pen-
tru Cassirer dintr-o triplă direcție privind valoa-
rea limbajului: una mitologică, una metafizică și
una pragmatică8, consemnate și de Wilhelm von
Humboldt9. Acesta găsea la triburile de indonezi-
eni, de melanezieni și filipinezi repetarea uneia și
aceleiași silabe în scopuri diferite, inclusiv pentru
redarea pluralului, dar și a timpului trecut10, alte
ori pluralul se realizează printr-o întrerupere a flu-
xului vocal sau chiar prin accentuarea acestuia11;
birmanezii, mai apropiați de limba sanscrită, pla-
sează o marcă specifică de plural între doi radicali
(unul este radicalul propriu-zis, iar celălalt indică
modul verbului de conjugat12). Giambattista Vico
(Scienza nuova seconda - 1744), care identifica
trei limbi fundamentale (limba zeilor, a eroilor și a
Liviu Epuraș	Arheologie. În căutarea Dafnei.
Studiu portret 13, acrylpe carton, 70 x 50 cm
oamenilor, respectiv limba hieroglifică, limba sim-
bolurilor și limba epistolară), cunoscând toate aces-
tea, nota că popoarele, în funcție de diversitatea cli-
matelor în care s-au format, s-au diversificat între
ele ca fire, apoi de aici și diversitatea moravurilor,
iar acestea se regăsesc în diversitatea limbilor pe
care le vorbesc. În aceleași temeiuri, Saussure trasa
o linie de demarcare între la langue și la parole toc-
mai fiindcă în limbajul omenesc se intersectează o
axă a simultaneității și o alta a succesiunii. Venea
mai târziu Umberto Eco și îndreptățita lui „căutare
a limbii perfecte”. Limba greacă ar fi fost un răs-
puns: aici gândirea era identificată cu propriul ve-
hicul natural, Logos era gândire, Logos era și vorbi-
rea13; despre limbile barbare ei știau puține lucruri,
însă erau sigur că în ele nu se poate gândi. Și așa
rămâne aspirația spre o limbă omniefabilă, adică în
stare să dea seama de întreaga noastră experiență,
fizică și mentală, și prin urmare să poată exprima
senzații, percepții, abstracții, până la întrebarea de
ce există Ființă mai curând decât Nimic14.
O încercare remarcabilă o propunea Cabala
(tradiție) pentru cultura evreilor unde matemati-
cile n-au depășit stadiul elementar - fie din cauza
dezinteresului pentru raționamentul matematic
abstract, fie a lipsei unui sistem zecimal (sistemul
rabinic era alfabetic)15. Cabala exprimă nostalgia
limbii pierdute, a limbii adamice: Dacă n-ar fi fost
păcatul originar, literele neunite încă în cuvinte, în-
credințate de Dumnezeu îngerilor, s-ar fi unit și ar
fi format o altă istorie, una a simbolurilor probabil,
eidetică, cumva asemănătoare cu hieroglifica și pe
care au presimțit-o semioticienii având în vedere
ceea ce ne-a mai rămas de la cele mai vechi civili-
zații, de pildă de la mayași. În gândirea lor mate-
matică, mayașii se foloseau numai de două semne:
punctul și linia, iar singura lor operație în formarea
cifrelor era adunarea. Ei făceau uz de trei semne: I,
V, X; al doilea sistem al lor mergea de la 1 la 13, o
combinație de cifre și capete de oameni16, cu sem-
nificații pierdute în timp. Aceste lucruri au lăsat
loc multor întrebări și speculații. Sebeok17, de pildă
pleca de la premisa că dacă semnificația unui semn
permite doar un denotat, se spune că este la sin-
gular. Iar semnele singulare, inclusiv numele pro-
prii, aparțin unui mod de semnificare pe care C.W.
Morris (Writings on the General Theory of Signs,
Haga, 1971) le menționa ca simboluri lingvistice
(numori), din aceeași categorie cu identifiorii și in-
dicatorii.
Dihotomia unu/multiplu este fără îndoială una
și aceeași cu cea din gramatică, singular/plural, și
operează în paradigme pe baza acelorași constante
logice semnalate de Russel și în virtutea atribute-
lor imateriale ale unui conținut material, cum ob-
serva și Frege. Căutând atribute generale, Richard
Dedekind18, celebru matematician german cunos-
cut pentru rezultatele sale în algebra abstractă, res-
pinge orice raport dintre cantitățile măsurabile și
relațiile noastre intuitive, adevăr mai puțin valabil
și în cazul limbii, după cum va demonstra Ernst
Cassirer în Filosofia formelor simbolice19 (vol.I;
Limbajul) când socotește că nu există nimic care
să-i premeargă gândirii decât însăși gândirea; nu-
mărul trebuie înțeles ca emanație imediată din le-
gile pure ale gândirii, nu cum socotea Dedekind.
Limba reușește distincția formală generală între
singular și plural în temeiul categoriei logice și
matematice a pluralității chiar și atunci (sau poate
numai atunci) când intrăm în contact cu limbile
lipsite de plural doar pentru că nu au izbutit să evi-
dențieze dicotomia care să solicite acest lucru, cum
ne-a demonstrat deja Humboldt. Cassirer adăuga
observațiilor lui Humboldt pe cele ulterioare ale
lui Roland B Dixon (privind triburile Maidu) și pe
cele ale lui J.J. Schmidt (privind limba tibetană) și
arată cum, în lipsa pluralului substantival, se dez-
voltă compensatoriu cel al pronumelui personal.
De asemenea, în alte limbi, cum ar fi cele ale
aborigenilor australieni, așezarea în plural este cău-
tată cu ajutorul unor forme premergătoare de dual
și trial cu prezența obligatorie a persoanei căreia
i se adresează și o alta pe care o exclude (noi doi
poate însemna tu și eu, dar și el și eu; noi trei poate
fi eu, tu și el, dar poate fi eu și el, și el20). Așadar, se-
mioticianul german ordona lucrurile din perspec-
tiva surselor comune ale lingvisticii cu psihologia,
cu gramatica și matematica, în acord cu austriacul
Wilhelm Scherer și cu îndelungata căutare a nu-
mărului în dihotomie până și la popoarele care,
deși cunoșteau de multă vreme antinomia, e drept
mai practică, unic/multiplu, au ajuns mai repede
la disjuncții de genul omofonie/polifonie decât la
cea de tip singular/plural, mult mai specializată și,
deci, mai puternic abstractizantă. Așadar, așezarea
lucrurilor în număr presupune ordonarea lor altfel
decât în atribut și în esențe, decât în categorii, în
gen și specie. Cui trebuie totuși asta? Celui care,
lipsit de număr, i-ar simți absența. Și de unde nevo-
ia de a relua aceleași demonstrații? De la reiterarea
întrebării, de la diferențele de paradigmă, de la uz.
Note
1	Metafizica, Ed. IRI, Buc., 1999, p.243
2	Filosof grec din sec. V, î.Hr.
3	Vezi la Aristotel, Metafizica, p.33, nota 96.
4	Husserl, Edm.; Cercetări logice, vol. II, p.101
5	Idem, p.149.
6	Idem, p.181.
7	Cassirer, Ern.; Eseu despre om - O introducere
în filosofia culturii umane,Ed. Humanias, Buc.,1994,
p.154:
8	Idem, p.161.
9	Humboldt, W.; Despre diversitatea structurală a
limbilor și influența ei asupra dezvoltării spirituale a
umanității, Ed. Humanitas, Buc.,2008
10	Idem, p. 112
11	Idem, p. 148
12	Idem, p.304
13	Eco, Umb.; În căutarea limbii perfecte,
Ed.Polirom, Iași, 2002, p. 16.
14	Idem, p. 25.
15	Ovidiu Drimba; Istoria culturii și civilizației, Ed.
Științifică și Enciclopedică, Buc.,1985, vol. I, p.191.
16	Idem, p. 481
17	Sebeok, Th.;Semnele: O introducere în semiotică,
Ed. Humanitas, Buc.,2002.
18	vezi Was sind und was wollen die Zahlen, 1887.
19	Ed. Paralela 45, Pitești, 2008, p. 198.
20	Idem, p.222
■
16
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
Imagini din galerii secrete
Muzeul de Artă Cluj-Napoca
21 noiembrie 2019 - 3 ianuarie 2020
Depozitele întinse ale arhivelor securității conțin milioane de dosare ale unor persoane sau institu-
ții urmărite de stat. Dar, mai mult decât atât, aceste arhive prezervă mii de imagini și de obiecte
pe care statul le-a confiscat de la oameni de rând sau de la grupuri mai mult sau mai puțin organi-
zate, în scopul de a le distruge: publicații, fotografii, obiecte efemere de viață religioasă: un depozit neștiut
de artă religioasă. Proiectul Creative Agency and Religious Minorities: Hidden Galleries in the Secret Police
Archives, finanțat de către Consiliul European de Cercetare (grantul cu numărul 677355) re-examinează
și re-contextualizează depozitele arhivelor poliției secrete din trei țări: România, Republica Moldova și
Ungaria. La acest proiect s-a adăugat și un altul, finanțat de către Consiliul Irlandez de Cercetare, pen-
tru cercetarea arhivelor securității din Ucraina. Cercetătorii Gabriela Nicolescu, Dumitru Lisnic, Kinga
Povedak și Tatiana Vagramenko au făcut cercetare, sau s-au ocupat de organizarea de expoziții în scopul
de a atrage atenția cercetătorilor dar și a publicului larg asupra metodelor de arhivare și a conținuturilor
diferite ale arhivelor, în relație cu studiul religiei, culturii și al societății. Prima expoziție, din seria de pa-
tru, a fost deschisă la Cluj-Napoca, la Muzeul de Artă pe 21 Noiembrie 2019.
Cercetători: Dumitru Lisnic, Gabriela Nicolescu, Kinga Povedak și Tatiana Vagramenko
Cercetare și impact
Despre unicitatea expoziției
Imagini din Galerii Secrete
■ Gabriela Nicolescu
n foarte multe muzee din lume curatorii ex-
pun obiectele din depozitele muzeelor în care
lucrează. Dar acest fapt constituie în sine o
limitare, din mai multe motive. În primul rând
muzeele nu au spații de stocare după măsura ne-
voilor de colecționare. În al doilea rând, colecțiile
vechi dictează subiectul și greu pot vorbi despre
lumea în care trăim. În experiența mea de lucru în
muzee și în galerii de artă am încercat să fac expo-
ziții cu obiecte, imagini, filme din afara muzeului,
sau să expun acele obiecte care sunt în depozite,
dar care rareori sunt expuse. Pasiunea mea pen-
tru muzee pendulează între bucuria de a pune în
scenă idei noi (sau mai vechi) și dorința de a trezi
muzeul din învechire și din static, astfel încât să
reușească să atragă publicul contemporan. Cred
că avem nevoie să spunem povești folosind ima-
gini și obiecte. Muzeul este încă un spațiu atrac-
tiv și unul în care oamenii se pot întâlni pentru a
dezbate.
În proiectul Hidden Galleries mi-a plăcut să
lucrez cu istorici, antropologi, designeri și artiști.
M-am folosit de experiența din antropologia vi-
zuală pentru a organiza pe teme diferite materia-
lul vizual colectat în cercetare și pentru a întreba:
Ce vedeți când priviți aceste fotografii în prezent?
Există o viață pentru aceste imagini în afara arhi-
velor? Spun imaginile altfel de povești decât cele
surprinse în cuvinte? De obicei cercetătorii își
prezintă rezultatele cercetărilor lor su b formă de
text. Dar publicul larg rareori citește aceste artico-
le sau cărți publicate.
Pe lângă lucrul la conceptul și realizarea efecti-
vă a patru expoziții (în Cluj-Napoca, Budapesta,
Cork și Chișinău) proiectul propune și desfășu-
rarea unor evenimente de proiecție și discuții pe
marginea unor filme de propagandă, vizite ghi-
date și nu în ultimul rând, realizarea unor cur-
suri/ program de practică pentru elevii de liceu
și respectiv de facultate. La Cluj, elevii Liceului de
Arte Vizuale „Romulus Ladea” vor fi familiarizați
cu câteva din rezultatele proiectului, plecând de la
ideea de arhivă vizuală, mai exact de la una dintre
platformele de socializare cu care se îndeletnicesc
- Facebook. Ce fel de imagini postează? S-au gân-
dit vreodată dacă există efecte secundare în pos-
tarea de imagini cu familia sau cu prietenii? Cazul
lor contemporan va fi alăturat poveștilor din arhi-
vele poliției politice, atunci când fotografii perso-
nale și întregi albume au fost confiscate ca probe
de incriminare și ca instrumente de identificare a
altor persoane. Elevii vor fi îndemnați să explo-
reze materialul vizual vast (arhiva online a pro-
iectului, dar și expoziția) și să creeze obiecte sau
concepte de mini expoziție plecând de la ideea de
arhivă. Cu studenții de la Facultatea de Sociologie
și Asistență socială a Universității „Babeș-Bolyai”,
vom face etnografie în arhive, în spațiul expoziți-
onal și on-line. Studenții vor explora fizic dar și
virtual diferite tipuri de arhive, se vor familiariza
cu felul în care informația este indexată, limitele
arhivelor și accesul la ele. În muzeu, studenții vor
analiza ce fel de percepții au vizitatorii în expozi-
ție, cu ce rămân aceștia după ce vizitează.
■
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
17
Cum devine viața religioasă
dosar strict secret?
Despre agenți și credincioși în Ucraina sovietică
■ Tatiana Vagramenko
Toți cei care au fost agenți trebuie aduși
în fața curții de justiție și, dacă nu mai
trăiesc, atunci copiii lor ar trebui pe-
depsiți” spune cel de la capătul celălalt al firului.
Arhivistul din arhiva SBU (fosta KGB) din Kiev
oftează adânc întorcându-se către mine: „De când
s-au deschis arhivele primim telefoane de genul
acesta des. Toți sunt interesați doar de numele
agenților și informatorilor...”
Când am intrat pentru prima data în arhivele
KGB în Ucraina și eu am fost interesată de agen-
ții și informatorii care populau clandestinitatea
religioasă din Uniunea Sovietică. Dar nu m-am
așteptat la adâncimea abisului pe care îl descope-
ră aceste arhive. Cel puțin pentru mine. Arhivele
deschid colorata și bogata moștenire a variatelor
forme de non conformism religios, care a înflorit
în ciuda controlului strict pe care regimul comu-
nist l-a impus. Protocoale de interogare, dosare
de supraveghere, rapoarte ale agenților, directive
secrete și circulare, alături de obiecte religioase și
Ne putem încrede în
materialul prezentat în arhive?
De la arhivele poliției secrete la etnografia
minorităților religioase
■ Kinga Povedak
n cadrul proiectului Hidden Galleries am
făcut cercetare în Arhivele Istorice ale fostei
poliții secrete din Ungaria, sperând să găsesc
materiale scrise și vizuale cu privire la minori-
tățile religioase. Cercetarea a adus în prim plan
numeroase cazuri interesante și neașteptate ale
subteranului religios. Unul dintre cazuri, însă, a
fost mai deosebit întrucât am putut să îl conec-
tez cu membri ai comunității care sunt activi și în
ziua de azi. Dosarul în cauză conține detalii des-
pre pastorul Jozsef Nemeth care era, la momentul
acela, excomunicat din comunitatea penticostală
recunoscută în acea perioadă. Pastorul Nemeth
și comunitatea acestuia au fost supuși investiga-
țiilor încă din 1968 datorită serviciilor bisericești
ilegale pe care le organizau într-o biserică de casă
ascunsă. În 1972, poliția secretă a organizat și do-
cumentat un raid asupra grupării. Dosarul con-
ține 27 de fotografii de la locul faptei, împreună
cu imagini ale ritualului ce au fost confiscate co-
munității. (http://hiddengalleries.eu/digitalarchi-
ve/s/en/item/15) După percheziția casei, pastorul
Nemeth a fost interogat în mod repetat și a primit
personale confiscate - o multitudine de materiale
unice care oferă lumină asupra relației complicate
dintre comunitățile religioase și stat.
Poliția politică sovietică a fost foarte meticu-
loasă în supravegherea și înregistrarea fiecărui
semn de opoziție. Experiența religioasă a cetă-
țenilor sovietici era printre principalele preocu-
pări. Dar ce se întâmpla în spatele ușilor poliției
secrete? Cum devine viața religioasă dosar strict
secret? Care erau strategiile de supraviețuire ale
credinciosului, ale ființei umane până la urmă, în
fața mașinii represive a statului sovietic?
Citind aceste dosare strict secrete ale KGB, am
trecut și eu prin cele mai dramatice momente din
viața acestor oameni. Față în față cu un mandat
de arestare, sau în timpul lungilor interogatorii
din timpul nopții, sau în timpul în care își serveau
sentința în lagăre de muncă, credincioșii au fost
constant puși în fața unei alegeri: să colaborezi
sau să reziști, să te conformezi, să faci compromi-
suri, sau să te împotrivești. Câteodată, pe paginile
o suspendare de 3 luni. Comunitatea s-a destră-
mat și abia mai târziu, în 1982, pastorul Nemeth a
reușit să planteze o nouă comunitate, ca membru
al Bisericii Creștine Libere recunoscute oficial.
Ceea ce a făcut ca acest caz să fie mai intere-
sant și special este faptul că am reușit să o con-
tactez pe Lilla, fiica pastorului Nemeth, care, la
vederea fotografiilor din dosarul poliției secrete,
a devenit din ce în ce mai emoționată și mai dis-
pusă să își povestească experiențele. Poveștile ei
au reușit să aducă la viață imaginile, identificând
pe unii membri din fotografii și chiar adăugând
câteva experiențe mai personale. Lilla s-a regăsit
într-una din fotografii în care era botezată chiar
de tatăl ei. Discuțiile s-au dovedit a fi foarte im-
portante pentru Lilla, dar și pentru soțul ei, care
era prezent și care mi-a povestit că a fost supra-
vegheat și persecutat în perioada studenției, mai
ales atunci când evangheliza muncitorii de etnie
rromă din Budapesta. S-a ajuns la o relație bazată
pe încredere și, prin discuțiile noastre, poveștile
din dosare au căpătat noi semnificații. În experi-
ențele personale pe care mi le-au împărtășit, am
aceluiași protocol de interogare, poți să descoperi
toate aceste strategii. Poți adăuga la acestea, în
majoritatea cazurilor, când făceam cererea pentru
dosarul personal al agenților recrutați din comu-
nități religioase, arhivistul îmi aducea dosarul lor
penal în loc.
În mijlocul anilor 1950 KGB-ul a confiscat
jurnalul unei femei numite Marinka, ce fusese
membră a unei comunități religioase ilegale în
Uniunea Sovietică. După această confiscare, cir-
cularele interne ale KGB citau Jurnalul Marinkăi
ca una dintre cele mai importante surse des-
pre comunitățile religioase ilegale ale Ucrainei.
Jurnalul descoperea poliției secrete că credincio-
șii știau în marea parte a cazurilor cine erau agen-
ții infiltrați. La fel, cunoșteau operațiunile secrete
ale KGB împotriva lor. Mai mult, unii credincioși
intrau în aceste rețele de informatori intenționat,
sau erau aleși de către comunitate pentru a deveni
colaboratori. Agenți selectați dezinformau KGB-
ul sau transmiteau informații parțiale și reușeau
să își avertizeze frații de credință despre planurile
și operațiunile KGB.
A fost această imitare politică arma celor slabi?
Care au fost celelalte strategii creative ale rezisten-
ței lor ascunse, de zi de zi, compromisul, dejucarea
și alte provocări pașnice la regimurile dictatoriale
ale Europei centrale și de est? În expoziție vrem
să arătăm multitudinea de moduri în care credin-
cioșii au urmat acest drum dificil, în timpurile în
care credința lor era considerată o infracțiune.
■
descoperit frică și suferință, dar și bucurie și re-
miniscențe încântătoare. Lilla s-a emoționat de
câteva ori, dar s-a și amuzat în timp ce îmi spu-
nea diverse istorioare despre cum tatăl ei reușea
să îi păcălească pe informatori. După acea razie
comunitatea s-a destrămat, iar pastorul Nemeth
a rămas singur cu multe îndoieli și întrebări cu
privire la credința sa. A lucrat ca paznic de noapte
și a continuat să scrie poezii.
Lilla și soțul ei nu au văzut în discuțiile noastre
o povară sau o risipă de timp. În timp, am apu-
cat să cunosc istoriile personale ce se ascund în
spatele unor surse arhivistice, istorii care, cel mai
probabil, ar fi rămas nedescoperite. Istoria orală
și experiențele personale trasează conturul unei
povești complet diferite. O poveste ce nu este
neapărat simplă și cu un final fericit doar pentru
că nimeni nu a sfârșit la închisoare. Mecanismul
supravegherii, al intimidării și secretizării devine
tot mai evident și, după cum am văzut și în acest
caz, nu era întotdeauna nevoie să se aplice violen-
ța fizică pentru a pune capăt activității religioase
din subteran. Războiul fizic implica razii, supra-
vegherea vizibilă, prezența agenților, precum și
interogatoriile.
Acest caz, însoțit de cercetarea etnografică, a
fost extrem de instructiv. Ilustrează foarte bine
faptul că dosarele poliției secrete conțin adesea
informații denaturate și o înțelegere mai profun-
dă a lor apare atunci când întâlnești persoanele și
comunitățile implicate. Vizibilitatea pe care o pri-
mesc aceste comunități religioase prin interme-
diul proiectului Hidden Galleries este foarte re-
levantă pentru zilele noastre, mai ales că și astăzi
multe biserici, asemănătoare comunității din care
Lilla făcea parte, pot funcționa doar ca și asociații
religioase, conform noii legislații maghiare.
■
18
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
Despre Inochentism și
„o călătorie la Rai”
Cercetarea etnografică în Ucraina
și Republica Moldova
■ Dumitru Lisnic
Până mi-am început studiile în domeniul an-
tropologiei religiilor la University College
Cork am făcut istorie la Universitatea din
Iași și, evident, nu cunoșteam toate metodele de
lucru și detaliile legate de cercetarea de teren et-
nografică. Interviurile sunt acea parte a activită-
ții mele de cercetare care nu doar mă fascinează,
dar care îmi provoacă și unele frici. Este mult mai
ușor să lucrezi cu documentele de arhivă pe care
le poți reciti, decât să efectuezi interviuri.
Dincolo de toate îngrijorările mele, prima
experiență a terenului etnografic a fost de neui-
tat. Este vorba despre o călătorie de câteva zile
pentru a vizita comunitățile de Inochentiști din
partea de nord a regiunii Odesa, împreună cu
profesorul James Kapalo, profesorul de geogra-
fie Dorin Lozovanu și cu un grup de prieteni.
Călătoria a început în satul Cosăuți, situat pe
malul drept al Nistrului, în apropiere de Soroca,
locul nașterii fondatorului Inochentismului, ie-
romonahul Inochentie Levizor. La Cosăuți am
traversat frontiera moldo-ucraineană cu bacul.
Am urmat un traseu ce a trecut pe la locuri-
le sfinte ale Inochentiștilor, precum ar fi ruinele
mănăstirii subterane inochentiste de la Lipețkoe
și mănăstirea din Balta, care și azi atrag nume-
roși pelerini. Am trecut prin orașele Balta și
Podilsk (în trecut Bârzula/Kotovsk), care, chiar
dacă lasă impresia unor centre provinciale mă-
runte desprinse din trecutul sovietic, în anii 20’
au fost capitale al Republicii Autonome Sovietice
Socialiste Moldovenești. Ne-am oprit și în micul
oraș Zakharivka, numit până recent Frunzovka
în cinstea celebrului comandant bolșevic Mihail
Frunze, localitate care este situată în apropie-
re de orașul moldovenesc Griroriopol, aflat sub
controlul forțelor de ocupație ale Federației Ruse
și a separatiștilor transnistreni. Vameștii ucraineni
nu ne-au lăsat să părăsim teritoriul Ucrainei prin
punctul de trecere din apropiere de Frunzovka,
deoarece nu toți eram cetățeni moldoveni. Din
această cauză am intrat în Moldova tocmai pe la
Palanca, în apropiere de limanul Nistrului, oco-
lind teritoriul autoproclamatei republici trans-
nistrene. Drumurile pe care am mers nu au fost
deloc ușoare. De foarte multe ori asfaltul șoselelor
se pierdea în noroiul lunii noiembrie, iar mașina
se bloca.
Am ajuns să conștientizez mai bine importan-
ța călătoriei noastre și a interviurilor efectuate de
noi când am citit articolul întitulat „Cu călătoria
la Rai” semnat de Lesi Gomin și publicat în 1927
în ziarul „Plugarul Roș” - gazeta Comitetului
Central al Organizației de Partid a Autonomiei
Moldovenești. La fel ca membrii expediției noas-
tre, Lesi Gomin a vizitat Inochentiștii din Rai
(mănăstirea subterană din Lipețkoe), a vorbit cu
inochentiștii, le-a luat poze și s-a bucurat de ospi-
talitatea lor sinceră. Dincolo de toate, Lesi Gomin
a creionat în articolul său o imagine distorsiona-
tă a acestei comunități, acuzându-i pe nedrept
(fapt demonstrat de documente de arhivă) pe
Inochentiști de presupuse crime comise în mănăs-
tirea subterană și nu a lăsat vocile Inochentiștilor
să fie auzite în publicațiile sale. Este foarte impor-
tant ca cineva astăzi să facă aceleași „călătorii la
Rai”, parcurse cândva de propagandiștii sovietici,
pentru a deconstrui numeroasele mituri ale pro-
pagandei care au dus la marginalizarea acestui
grup și au cauzat nenumărate nedreptăți și sufe-
rințe, dar și pentru a face vocile Inochentiștilor
auzite.
Biografii
Dumitru Lisnic și-a urmat studiile de masterat și
doctorat în Istoria Comunismului la Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Momentan lucrează
asupra tezei sale de doctorat la University College Cork
sub îndrumarea profesorului James Kapalo. Se ocupă
de cercetarea politicilor represive și a propagandei an-
tireligioase și de strategiile de rezistență ale grupuri-
lor religioase sectare în RASS Moldovenească în anii
1924-1940.
Gabriela Nicolescu (n. 1980) este cercetător în științe
sociale și curator la University College Cork. A predat
în domeniile antropologiei artei, studiilor muzeale,
migrație, antropologie politică economică și sănătate,
dintr-o perspectivă a culturii materiale și vizuale. A
făcut cercetare de teren în România, sud-estul Italiei
și Marea Britanie. Gabriela Nicolescu are un Masterat
în Antropologie Socială la Central European University
și un Doctorat în Antropologie Vizuală la Goldsmiths,
University of London. A fost (co) curator a numeroase
expoziții precum Realismus versus Realitaat (Viena)
Austerity Bites (Londra) Beyond Myself/ Curating
Development (Londra, Hong Kong și Manila) Hair!
Human Stories (London), Legături. Obiecte în context
(București), Imagini din Galerii Secrete (Cluj-Napoca).
Pentru mai multe informații despre publicații recente
și cercetare, gabriela.nicolescu.com/
Kinga Povedak (1979) a studiat etnologie europeană și
studii americane la Universitatea din Szeged, Ungaria.
Teza ei de doctorat explorează modernizarea religioa-
să prin fenomenul muzicii creștine în cadrul Bisericii
Catolice, analizând și concentrându-se pe particula-
ritățile religiozității vernaculare în perioada socialistă
prin studierea originii mișcării din Ungaria. Este cer-
cetător în cadrul Grupului de Cercetare al pluralismului
religios „Convivence” (Academia Maghiară de Științe
- Universitatea din Szeged). Publicațiile ei recente abor-
dează religia vernaculară din Ungaria socialistă, creș-
tinismul și cultura politică, creștinismul carismatic
penticostal.
Tatiana Vagramenko este cercetător post-doctoral la
University College Cork, Irlanda. Proiectul ei Religious
Minorities in Ukraine from the Soviet Underground
to the Euromaidan: Pathways to Religious Freedom
and Pluralism in Enlarging Europe, finanțat de Irish
Research Council, se apleacă asupra materialelor docu-
mentare din recent deschisa arhivă SBU (fosta KGB) in
Ucraina și asupra etnografiei Revoluției Maidan.
Fotografii de Roland Vaczi
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
19
juridic
Contractul de împrumut
■ Ioana Maria Dragoste
Folosința unui bun poate fi transmisă unei
alte persoane prin încheierea unui act juri-
dic. În funcție de bunul a cărui folosință este
cedată și după cum se percepe sau nu un echiva-
lent bănesc în schimbul folosinței, actul juridic va
fi calificat ca un contract de locațiune, împrumut
de folosință sau împrumut de consumație, fiecare
având efecte și reglementări distincte.
Împrumutul de folosință este contractul cu ti-
tlu gratuit prin care o parte, numită comodant,
remite un bun mobil sau imobil celeilalte părți,
numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun,
cu obligația de a-l restitui după un anumit timp.
Sunt incidente regulile care guvernează acest act
juridic, când A împrumută autoturismul priete-
nului său B, sau când se împrumută un obiect de
uz casnic, o râșniță de cafea, sau un obiect necesar
efectuării unor reparații.
Împrumutul de folosință este un contract cu ti-
tlu gratuit, folosința bunului fiind transmisă fără a
se percepe un echivalent bănesc, în caz contrar fi-
ind aplicabile regulile de la contractul de locațiune.
Astfel, dacă A permite lui B să folosească aparta-
mentul său pentru o perioadă de trei luni, fără a pre-
tinde o sumă de bani, înțelegerea părților întruneș-
te caracterele contractului de comodat. În schimb,
dacă A pretinde ca B să plătească lunar suma de 300
euro, contractul va fi unul de locațiune.
În toate situațiile enunțate, cel care împrumută
are calitatea de comodatar, bucurându-se de fo-
losința gratuită a bunului. Acest drept nu poate fi
exercitat discreționar, fiind ținut să păzească și să
conserve bunul, să îl folosească potrivit destinați-
ei sale și să îl restituie comodantului.
Obligația de conservare care incumbă como-
datarului se apreciază după standardul abstract
al omului prudent și diligent, acesta răspunzând
și pentru cea mai ușoară culpă, fiind ținut să se
îngrijească de bunul împrumutat chiar mai bine
decât de bunul propriu. Astfel, în cazul în care
o persoană împrumută autoturismul aparținând
prietenului său pentru a merge într-o excursie la
munte, acesta este ținut să repare orice defecțiuni
survenite, să înlocuiască orice eventuală piesă de-
fectă, iar dacă comodatarul conduce autoturismul
într-o manieră necorespunzătoare, care face bu-
nul inutilizabil, este ținut să plătească contrava-
loarea autoturismului. De asemenea, dacă B lasă
autoturismul împrumutat de la A în parcarea din
fața blocului, iar acesta este distrus de grindină, B
nu se va putea libera de obligația de a plăti repara-
țiile autoturismului, arătând că a procedat la fel și
cu autoturismul propriu.
Mai mult decât atât, comodatarul va fi ținut să
răspundă de distrugerea bunului cauzată de for-
ța majoră, dacă neputând salva decât unul dintre
cele două bunuri l-a preferat pe al său. Astfel, dacă
comodatarul parchează autoturismul împrumutat
lângă autoturismul propriu și, văzând că furtuna
de afară este pe cale să doboare copacul din apro-
prierea celor două autoturisme, salvează propriul
autoturism, va fi ținut să plătească contravaloarea
autoturismului împrumutat.
Acest standard folosit în aprecierea îndeplini-
rii obligației care revine comodatarului este fun-
damentat pe caracterul gratuit al contractului,
comodatarul folosește bunul fără a plăti como-
dantului un echivalent bănesc pentru folosința
bunului, contractul fiind încheiat în interesul ex-
clusiv al comodatarului1.
În utilizarea bunului împrumutat, comoda-
tarul va fi ținut să respecte destinația bunului,
neputând transforma apartamentul care servește
drept locuință într-un salon de cosmetică, sau în
sediul unei societăți comerciale, decât cu acordul
expres al comodantului.
De asemenea, comodatarul este ținut să folo-
sească bunul personal, neputând permite unui
terț să folosească bunul decât cu acordul prealabil
al comodantului. Revenind la exemplul anterior,
dacă A împrumută autoturismul prietenului său
B pentru ca acesta din urmă să ajungă la locul de
muncă, iar ulterior află că autoturismul este con-
dus de C, colegul lui B, A poate cere restituirea
bunului. Acest efect al contractului se explică prin
aceea că folosința bunului este transmisă cu titlu
gratuit, fiind necesar ca partea contractantă să fie
o persoană ale cărei abilități și caracteristici sunt
cunoscute, pentru a avea garanția restituirii bu-
nului în starea în care a fost predat.
Dacă bunul împrumutat are anumite vicii as-
cunse, pe care comodatarul cunoscându-le nu
le-a adus la cunoștința comodatarului este ținut
să repare orice prejudiciu suferit de acesta din
urmă din această cauză. Astfel, dacă autoturismul
împrumutat are unele defecțiuni la sistemul de
frânare, iar acesta sunt cunoscute de comodant și
nu îi sunt comunicate comodatarului, iar acesta
din urmă suferă un accident, comodantul va fi ți-
nut să suporte atât reparațiile bunului, cât și să îl
despăgubească pe comodatar de eventuale cheltu-
ieli de spitalizare, după caz.
La încetarea contactului de comodat, como-
datarul este ținut să restituie bunul împrumutat,
iar comodatarul este ținut să restituie cheltuielile
necesare angajate de comodatar și care nu puteau
fi prevăzute la încheierea contractului.
Astfel, obligația de conservare care revine co-
modatarului în temeiul contractului, face ca aces-
ta să suporte cheltuielile necesare conservării și
folosirii bunului, de exemplu să suporte costul
închirierii unui garaj pe timp de iarnă pentru au-
toturismul împrumutat. În schimb, dacă pe par-
cursul derulării contractului este necesară efectu-
area unor cheltuieli care nu puteau fi prevăzute la
încheierea contractului și în lipsa căror bunul ar fi
pierit, comodatarul are dreptul să obțină restitu-
irea acestora. De exemplu, comodatarul va putea
obține restituirea cheltuielilor făcute pentru repa-
rații privind motorul unui autoturism, care dacă
nu erau efectuate de îndată ar fi dus la distrugerea
autoturismului.
Această scindare în privința suportării cheltu-
ielilor este justificată atât prin faptul că prin în-
cheierea contractului comodatarul dobândește
folosința bunului, fiind ținut să suporte cheltuie-
lile rezultate din și pentru asigurarea acestei fo-
losințe, iar cheltuielile aferente lucrărilor în lipsa
cărora bunul ar fi distrus profită comodantului și
având în vedere caracterul imprevizibil al acesto-
ra, nu se poate presupune că au fost asumate de
comodatar la încheierea contractului.
Liviu Epuraș	Arheologie. În căutarea Dafnei.
Titanii (Oceanus), tehnică mixtă, 40 x 30 x 20 cm
Principala obligație a comodatarului este de a
restitui bunul la împlinirea termenului convenit,
sau, în lipsa stabilirii unui termen, după ce s-a fo-
losit de bun potrivit convenției. Comodantul va
putea solicita restituirea bunul chiar înainte de
împlinirea termenului prevăzut în contract, dacă
are el însuși o nevoie urgentă și neprevăzută de
bun, de exemplu dacă după ce a împrumutat au-
toturismul unui prieten, comodantul a suferit un
accident, până la repararea propriului autoturism
poate cere restituirea autoturismului împrumutat,
comodatarul neputând refuza înapoierea bunului
prevăzându-se de termenul stabilit în contract.
Un alt caz în care poate fi cerut restituirea anti-
cipată este acela în care comodatarul își încalcă
obligațiile, de exemplu permite unui terț să folo-
sească bunul fără a avea acordul comodantului,
nu își îndeplinește obligația de a conserva bunul,
sau îi schimbă destinația fără a avea acordul prea-
labil al comodantului.
În ceea ce privește obligația de restituire, con-
tractul de comodat încheiat în formă autentică,
sau printr-un înscris cu semnătură privată cu
dată certă, de exemplu un înscris sub semnătură
privată înregistrat la o autoritate publică, consti-
tuie titlu executoriu în cazul încetării contractu-
lui prin decesul comodantului, sau prin împlini-
rea termenului. În acest caz, dacă comodatarul
refuză restituirea bunului, comodatul se poate
adresa direct executorului judecătoresc fără a fi
necesar ca în prealabil să obțină o hotărâre jude-
cătorească prin care comodatarul să fie obligat
la restituire.
Specific contractului de împrumut de folosință
este aceea că transmite folosința gratuită a unui
bun individual determinat, un imobil, un auto-
turism, sau un aparat electrocasnic, privind în
individualitatea sa. În schimb, dacă se transmite
folosința unor bunuri mobile fungibile și con-
sumtibile prin natura lor, de exemplu se transmi-
te folosința unei sume de bani, a unei cantități de
fructe, legume sau cereale, contractul va fi califi-
cat ca împrumut de consumație.
20
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
Împrumutul de consumație este contractul
prin care împrumutătorul remite împrumuta-
tului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri
fungibile și consumtibile prin natura lor, iar
împrumutatul se obligă să restituie după o anu-
mită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau
cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate.
Contractul are ca obiect bunuri fungibile și
consumtibile prin natura lor, respectiv bunuri
determinate prin caracterul lor generic și sus-
ceptibile de a fi înlocuite cu altele de același fel
în executarea unei obligații, sunt astfel de bu-
nuri sumele de bani.
Un alt element specific acestui contract este
faptul că părțile încheie contractul cunoscând
caracterul consumtibil al bunurilor, respectiv
faptul că aceste bunuri se vor consuma prin
întrebuințare, astfel că urmează a fi restituite
bunuri de aceeași cantitate, natură și calitate.
De exemplu, prin împrumutarea a 5 kilograme
mere pentru un an, celui care acordă împrumu-
tul nu îi vor fi restituite cu exactitate aceleași
mere, ci 5 kilograme de mere, de aceeași na-
tură și calitate. Astfel, dacă la împrumutul de
folosință se restituie bunul împrumutat, același
autoturism și unul de același fel, în cazul îm-
prumutului de consumație nu se restituie exact
bunurile împrumutate ci bunuri de aceeași na-
tură, calitate și cantitate.
Contractul de împrumut de consumație
transmite nu doar folosința bunurilor ci chiar
proprietatea bunurilor care formează obiectul
acestuia, căci așa cum am văzut, folosința bu-
nurilor echivalează cu consumarea acestora,
împrumutatul comportându-se ca un adevărat
proprietar. Consecința fiind aceea că, riscul
pieirii fortuite a bunului este suportat de îm-
prumutat. Astfel, dacă A împrumută lui B 100
kilograme de porumb, iar întreaga cantitate
este distrusă de inundație, B va fi ținut să resti-
tuie lui A 100 kilograme de porumb de aceeași
cantitate și calitate, neputând invoca faptul că
inundația care a survenit fortuit a distrus bu-
nurile împrumutate.
Împrumutul poate fi acordat cu titlu gratu-
it sau cu titlu oneros, caz în care împrumuta-
tul este ținut la plata unei dobânzi, care poate
fi stabilită în bani sau în alte prestații de orice
natură.
Dacă bunul împrumutat este o sumă de bani,
dobânda datorată de la acordarea împrumutului
până la împlinirea termenului de scadență este
denumită dobândă remuneratorie. Cuantumul
dobânzii poate fi stabilit de părți, în lipsa unei
prevederi contractuale fiind datorată dobânda
în cuantumul prevăzut de lege. În acest sens, în
raporturile juridice dintre particulari, dobânda
remuneratorie maxim admisă nu poate depăși
dobânda legală cu mai mult de 50 % pe an, fi-
ind instituită astfel o limită a libertății contrac-
tuale, având drept scop protejarea intereselor
părților. Pentru a avea eficiență limita stabili-
tă de legiuitor, se prevede că, orice clauză care
stipulează o dobândă mai mare este lovită de
nulitate, împrumutătorul pierzând dreptul de a
pretinde chiar și dobânda legală.
Dacă împrumutul nu este plătit la termenul
stabilit de părți, împrumutatul este ținut să plă-
tească dobânda penalizatoare, de la scadență
până în momentul plății, în cuantumul conve-
nit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege.
Astfel, în cazul împrumutului cu titlu one-
ros, pentru perioada cuprinsă între încheierea
contractului și împlinirea termenului de sca-
dență, împrumutatul datorează dobânda remu-
neratorie. Dacă împrumutul nu este restituit
la termenul convenit de părți, împrumutatul,
indiferent de caracterul gratuit sau oneros al
împrumutului, este ținut să plătească dobânda
penalizatoare, de la scadență până în momentul
plății.
La fel ca și în cazul contractului de como-
dat, și în cazul împrumutului de consumație,
împrumutătorul este ținut să repare prejudiciul
cauzat de viciile bunului vândut. Astfel, dacă
A împrumută de la vecinul său 10 kilograme
de porumb pentru hrana animalelor sale, dacă
cerealele împrumutate, din cauza condițiile în
care au fost păstrate, cauzează decesul animale-
lor, împrumutătorul va fi ținut să plătească îm-
prumutatului contravaloarea acestor animale.
La împlinirea termenului prevăzut de părți,
sau în lipsă, la termenul stabilit de instanță, îm-
prumutatul este ținut să restituie aceeași canti-
tate și calitate de bunuri.
În cazul în care împrumutul se poartă asu-
pra unei sume de bani, împrumutatul va fi ținut
să restituie suma nominală primită, indiferent
care ar fi variația valorii acestei, fiind consa-
crat astfel principiul nominalismului monetar.
Astfel, dacă A a împrumutat lui B suma de 1000
euro, acesta din urmă va fi ținut să restituie
1000 euro, neputând invoca faptul că moneda
are o valoarea mai mare sau mai mică în raport
cu moneda națională față de data acordării îm-
prumutului.
La fel ca și în cazul contractului de como-
dat, contractul de împrumut încheiat în formă
autentică, sau printr-un înscris sub semnătură
privată cu dată certă, de exemplu un înscris sub
semnătură privată înregistrat la o autoritate
publică, constituie titlu executoriu în cazul în-
cetării contractului prin împlinirea termenului.
În acest caz, dacă comodatarul refuză restitui-
rea bunului, comodatul se poate adresa direct
executorului judecătoresc fără a fi necesar ca
în prealabil să obțină o hotărâre judecătorească
prin care comodatarul să fie obligat la restitu-
ire.
Notă
1 Răzvan Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod
civil. Note de curs, Editura Universul Juridic, București,
2013, p.262
■
Liviu Epuraș
Arheologie. În căutarea Dafnei. ifigenia în Aulida, pictură/obiect, tempera pe hârtie, ready made, 20 x 70 cm
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
21
Alexandru Mușina -
poetul (II)
■ Elena Vieru
Motto:
Dincolo de meșteșug, ceea ce dă
calitate unei poezii este tensiunea
din ea, jocul forțelor sufletești care
nasc și susțin plasma ei. (A.M.)
ntr-un articol anterior, dedicat prezentării lui
Alexandru Mușina, am punctat câteva ele-
mente care fac din acest vârf al generației opt-
zeci un redutabil teoretician al „poeziei moderne”,
purtător de cuvânt și apărător al ei, în egală mă-
sură. Sintagma „poezie modernă” solicită o per-
cepție din unghiul pe care l-a propus Alexandru
Mușina, autor ce a polemizat vehement cu orien-
tările postmoderne, dar a cărui scriitură reflectă
cu o fidelitate aproape sfidătoare teoriile ce deli-
mitează acest curent.
Caius Dobrescu, care l-a cunoscut îndeaproape
și care a semnat prefața la volumul I din „Opera
poetică” (Editura Tracus Arte, 2015), a afirmat în
perfectă cunoștință de cauză și pe bună drepta-
te că „Deși nimeni nu a fost mai ofensiv decât el
în apărarea importanței poeziei pentru lumea în
care trăim și pentru orice lume posibilă, nu a vă-
zut niciodată în ea o cale de salvare a sufletului.
Dar a gândit-o întotdeauna ca principala șansă și
cale de a salvgarda demnitatea umană”. Această
idee confirmă ipoteza pe care Mușina însuși o
dezvoltă în articolele și eseurile sale teoretice,
poezia rămânând, în viziunea sa, atât o știință,
având ca obiectiv explorarea lumii, cât și o nece-
sitate permanentă, chiar dacă nu e obligatoriu ca
în fiecare secol să existe - într-o anumită cultură
- un mare poet (...)”. În fond, mai mult decât a-și
localiza producția poetică într-o anumită grupa-
re, o constantă preocupare a poetului brașovean
este de a promova importanța și rolul poeziei în
ecuația destinului uman, de a-i reda libertatea fu-
rată, în sensul acelei purități care face textul poe-
tic capabil să provoace literalmente reacții fizice,
scoțând individul din zona de confort.
Pornind de la acest adevăr, pe care îl formu-
lează și îl demonstrează Mușina folosind ca argu-
ment propria creație, se impune să evidențiem o
serie de caracteristici ale imaginarului său poetic.
Trebuie subliniat încă o dată că, în ciuda tehnici-
lor evidente curentului, prezente în spațiul textual,
Alexandru Mușina se opune postmodernismului,
plasat sub semnul întrebării de întregul sistem te-
oretic pe care l-a elaborat. Alexandru Cistelecan,
unul dintre comentatorii cei mai avizați ai poetu-
lui, îl ancorează totuși în limitele acestei mișcări,
regăsindu-l în „tentativa postmoderniștilor de a
recupera umanul în integritatea lui”, în furibunda
și, de aceea, zgomotoasa încercare de a cultiva acel
„paradox al complicității și criticii, al reflexivității
și istoricității, care înscrie și subminează totodată
convențiile și ideologiile forțelor culturale și soci-
ale dominante ale lumii vestice din secolul XX”. Îl
plasează, așadar, într-un proces asumat de intero-
gare a limitelor, printr-o întoarcere la narațiunea
văzută ca instrument de explorare a lumilor exteri-
oare și interioare individului: „Mușina scrie tran-
scriind experiențele imediate, stenografiindu-și
biografia, radiografiindu-și condiția senzuală”.
Ceea ce spune Alexandru Cistelecan reprezintă,
de fapt, o observare și o repunere în alți termeni
a ideilor despre ce înseamnă poezia, exprimate de
Mușina însuși. Criticul a sesizat corect caracterul
ei confesiv, dimensiunea biografică și realistă, dar
și faptul că aceasta nu poate fi citită ca un expe-
riment al limbajului, deși poetul nu este lipsit de
disponibilitatea ludicului, ci ca pe o sumă de „ex-
periențe existențiale”. Plasându-l în proximitatea
lui Bacovia, Alexandru Cistelecan îl încadrează în
categoria depresivilor care examinează „fundul
sacului existențial”, descoperind „nu doar că totul
e vid, ci și că toată viața și toată istoria n-au fost
decât un vid”, puncte de vedere formulate cu re-
ferire la „Regele dimineții” (Editura Tracus Arte,
2009).
Pentru a proba cele afirmate anterior, dar,
mai ales, pentru a arăta că poetica lui Alexandru
Mușina este înșelător simplă, vom analiza câteva
texte de referință ale scriitorului, ce ilustrează de-
plin arta sa poetică. Poezia cotidianului, de pildă,
este prezentă în mai multe grupaje ale autorului,
unul remarcabil fiind cel intitulat Lecțiile deschise
ale profesorului de franceză A.M., în care Eugen
Simion intuiește că „Alexandru Mușina narea-
ză aventura lui de dascăl de țară”. Existența co-
tidiană este explorată până la cei din urmă pori,
ochii lacomi ai observatorului „înghițind” fiecare
amănunt pentru a-l „digera” și reordona conform
semnificațiilor descoperite în paradigma celula-
ră a ultimelor „țesuturi”din epiderma realității.
Ciclul în discuție debutează cu Lecția întâi. Spre
culmi și se încheie cu Lecția a șaptea. La cap, re-
cunoscându-se în gestul ordonării lor coordona-
ta temporală a facerii lumii. Experiențele la care
la care participă, direct sau nu, dascălul de țară,
dezvăluie o poezie unică prin perspectiva gravă
pe care o propune. În spatele discursului aparent
liber al Lecției întâi..., se află o conștiință extrem
de lucidă care reconstruiește imaginea cenușie a
unei peisaj existențial comun, obscur, de obicei
ignorat: „călătorind cu trenul dis-de-dimineață/
de bon matin spre locul muncii/ întorsura buză-
ului polul frigului exclamă/ prima reacție desigur
n.topor și această figură/ de puști pe care abia
acum/ încep să-l înțeleagă să-l aprecieze când
viața/ i-a dat și lui niște pumni în gură nu mai e/
așa colțos nu mai poate face rău nimănui/ de bon
matin răspunzând zâmbetului cariat/ al ceferiști-
lor politicoși cu studii incomplete (...)”. Dincolo
de ineditul limbajului, constituind „țesătura” ori-
ginală a acestor texte, ele surprind prin neliniștea
dizolvată într-o mimată indiferență a unui eu cre-
ator, ce transcrie o realitate prozaică, părând a i se
abandona, sedus de rudimentarismul ei. Adevărul
este însă cu totul altul. Încă din prima secvență a
„lecțiilor” se recunoaște acea atmosferă bacovia-
nă dificil de convertit în altceva. Fotografiile co-
tidianului comunică degradarea care atinge orice
element al profanului, indiferent de voința indivi-
dului, el însuși fiind atins de această maladie că-
reia nu i se poate sustrage. „Catacombele lumii”,
zonele derizorii ale realului își îngână propriul
Liviu Epuraș	Arheologie. În căutarea Dafnei.
Studiu portret 9, acryl pe carton, 70 x 50 cm
cântec, asemenea unui imn ritualic menit să în-
soțească o altă devenire: de-afară spre înăuntru a
universului: „un dampf ușor iese pe ușile trenu-
lui pocnesc/ ca niște flippere cu grijă-mi extrag/
membrele fine din fiarele banchetei ca din cortul
vacanței/ înainte de răsărit oamenii muncii/ se
întorc pe meleagurile natale respiră/ aerul tare și
rece se îmbrâncesc aruncă/ spre stivele albe spre
betoanele sparte/ uitate de edilii orașului recipi-
entele spumă/ de drojdie turț țuică eau-de-vie
tzouika se înfășoară/ în fâșurile largi în pufoaicele
găurite (...)” (Lecția a șaptea).
În Lecții..., simțul umorului, jocul savant al
ritmurilor și registrelor de limbaj sunt menite a
masca cea mai grea încercare a eului, aceea de a
resemnifica realitatea imediată, de a dezvălui sa-
crul din profan. Ca soluție pentru agresiunea co-
tidianului, Mușina va alege întoarcerea în timpul
adolescenței și al tinereții: „Aveam douăzeci și
unu de ani, capilarele/ Ochiului drept au pleznit
de emoție când te-am privit. / Erai albă și mică.
Cu picioare subțiri. Cu bazinul/ Cam lat. Fără
sâni. Cu un zâmbet/ Somnambul și viclean, im-
becil./ Ți-am luat geanta. Te-am sărutat./ Erai
așa de mica, încât/ Brusc, m-am cocoșat./ În ae-
rul de benzină. În întunericul/ Mânjit cu resturi
nesigure/ De lumini. De semafoare” (Gara de
Nord. Epigrafie). De altfel, nu e singurul creator
de poezie care face lectorului această propunere.
Tudor Arghezi și Marin Sorescu, într-o manieră
reprezentativă pentru temperamentul și atitudi-
nea ființei lirice, au încercat un același tip de re-
cuperare a vârstelor edenice, singurele capabile să
revitalizeze individul. Motivul trenului, devenit
laitmotiv în opera lui Mușina, are valoare de sim-
bol, călătoria definind condiția esențială a ființei
umane aici, pe pământ. „Aruncată” în cotidian,
instanța lirică știe că unica lege pentru a ajunge la
destinație este asumarea lui.
O altă coordonată esențială a operei lui
Alexandru Mușina este evidentă în ciclul
Experiențele. Conform teoriei despre noul atropo-
centrism pe care și-a asumat-o scriitorul, aici se
mizează pe explorarea interioară a eului, până la
nivel anatomic. Dacă în Lecțiile... conspectează un
real de suprafață, imediat și tern, unidimensional,
Experiențele se petrec în abisul himeric al ființei,
un abis al alienării, unde biograficul brutal este
abordat în registru ironic, de unde dramatismul
sfâșietor: „Tot răul îți vine/ De la aceste excrescen-
țe cenușii/ Care pot genera oricând o metastază
22
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
fatală”, mi-au spus,/Forând rapid în asfaltul serii
de iulie./ „Momentul extracției nu poate/ Fi ales
oricând. Conjuncțiile astrelor, uneori,/ Se opun.
Conjuncțiile sângelui/ De asemeni. Riscul e mare/
Și-n lipsa unui echilibru politic desăvârșit/ Intern
și extern. Totuși noi vom încerca” (O extracție. A
șaptea experiență). În ciuda ritualului monstruos
sau violent la care este ales să participe, instanța
lirică nu-și pierde luciditatea, stăpânirea de sine,
trauma fiind în acest fel atenuată. Experiențele
sunt poezii ale eului dematerializat, un eu care se
descompune până la cele mai mici particule ana-
tomice, într-un exercițiu de dinamitare a acestuia
până la identificarea cu Realul. Șirul de trimiteri
culturale care structurează Experiența a șasea.
Supraviețuirea în sens echivalează cu afirmarea
superiorității spiritului. Seninătatea din final se
naște din luciditatea „supraviețuirii în sens”: „Stai
aici! Mi-au spus. Rezistă./ Vom veni peste 3000 de
ani. Eu am deschis/ Ochiul. Ești cel mai bun,/ Mi-
au spus. Ne întoarcem cu aprobarea/ Pentru a fi
trecut în rândul Sabeilor./ Eu am deschis/ Ochiul.
El a rămas deschis.”
Bibliografie
Andrei Bodiu, Direcția optzeci în poezia română,
Editura Paralela 45, Pitești, 2000.
Alexandru Cistelecan, Alexandru Mușina, Regele dimi-
neții, în „Evenimentul„ din 29.10.1012.
Alexandru Mușina, Poeme alese - 1975-2000, Editura
Aula, Brașov, 2003.
Alexandru Mușina, Opera poetică, vol. I, Editura
Tracus Arte, București, 2015.
Alexandru Mușina, Regele dimineții, Editura Cartier,
2016.
Alexandru Mușina, Paradigma poeziei moderne,
Editura Leka-Brâncuși, București, 1996.
Alexandru Mușina, Eseu asupra poeziei moderne,
Editura Cartier, București, 2017.
Brian McHale, Ficțiunea postmodernă, Editura
Polirom, Iași, 2009.
Linda Hutcheon, Politica postmodernismului, Editura
Univers, 1997.
Steven Connor, Cultura postmodernă, Editura
Meridiane, București, 1999.
■
Liviu Epuraș
Arheologie. În căutarea Dafnei.
Zeii primordiali (Uranus), tehnică mixtă, 40 x 30 x 20 cm
Publicistica politică a lui
Octavian Paler: Implicare
ideologică și reală în România
postdecembristă
^^lulian Cătălui
Microeseul de față dorește să clarifice fap-
tul că publicistica politică a lui Paler de
după 1989 este una fertilă pentru dialog
și mereu actuală, în ciuda unor critici literari ca-
re-i reproșau contrariul, pe bună dreptate, totuși,
și anume că textele sale politizante erau de tip
conflictual. Astfel, potrivit criticului și istoricu-
lui literar Nicolae Manolescu (în masiva sa Istorie
critică a literaturii române), la divizarea politică
și civică a societății actuale, Octavian Paler s-ar fi
angajat în tot acest timp în „campanii care vizau
cauze, valori și idei, nicidecum persoane, ceea ce
l-a făcut să treacă mereu în opoziție față de poli-
ticieni și de partide pe care le susținuse înainte”,
acest lucru derutându-i pe „destui dintre cititorii
lui, atașați, ei, de persoane mai degrabă decât de
idei”.
Cu toate aceste critici îndreptățite, înclin să
cred că publicistica lui Paler a previzionat de mul-
te ori atât concepte cât și evenimente, după 1989,
și a fixat în expresii și caracterizări nu numai
viața politică și tarele ei, corupția și imoralitatea
acesteia, în special, ci și elemente din psihologia
poporului român, toate acestea fiind prezente și
astăzi la noi. Printre ele se pot enumera: confis-
carea puterii politice și economice de către FSN și
Ion Iliescu; asemănarea acestora cu Mafia italo-si-
ciliană (structuri de tip ocult, tentacular, bazate
pe interese de clan, teroare psihologică, pecetluită
uneori cu sânge, luptele de culise ș.a., mai puțin
sentimentul de onoare care lipsește mafioților
politici și economici români); expresia „războ-
iul româno-român”; amestecul Securității și noii
Securități (SRI) în viața politică și economică;
decolectivizarea sufletelor; liberalizarea prostiei;
epidemia scenariilor ori scenarita; compromite-
rea noțiunilor de democrație, economie de piață,
stat de drept, etică și moralitate; ratarea libertă-
ții; postcomunismul și banalizarea corupției sau
„boala post-totalitară”.
De exemplu, postcomunismul reprezintă în
viziunea lui Octavian Paler, o vreme a ieșirii din
„ordinea biciului”, dar și a tendințelor anarhice, a
relaxării spaimei de autorități, a înlăturării încre-
menirii istorice, dar și a bulversărilor de tot fe-
lul. În același timp, spune autorul cărții Rugați-vă
să nu vă crească aripi, postcomunismul este și o
epocă a tuturor exceselor, ca de pildă, „mitoca-
nii care, scăpați de unele ipocrizii obligatorii, au
devenit mai agresivi”, veleitarii au devenit „mai
veleitari”, descurcăreții se „descurcă” mai repede,
iar idealiștii se trezesc într-un „impas dramatic”.
Dacă societatea comunistă era o eră a măștilor,
postcomunismul este un timp al „căderii măști-
lor”, dacă regimul comunist reprezenta o „istorie
blocată”, un fel de sfârșit de istorie, a la Hegel și
Fukuyama, postcomunismul este o istorie în care
domină „vânzoleala”. O altă idee interesantă din
publicistica postdecembriană a lui Octavian Paler,
actuală și ea, este observarea și analiza tendinței
Liviu Epuraș	Arheologie. În căutarea Dafnei.
Zeii (Poseidon), tehnică mixtă, 40 x 30 x 20 cm
de a pune pe planuri diferite crimele fascismului
și cele ale comunismului. „Nu sunt tot crime?”,
se întreabă Paler în cartea Vremea întrebărilor?
Dacă nazismul hitlerian s-a prăbușit la sfârșitul
unui război și a fost judecat de învingători, comu-
nismul s-a prăbușit fără să existe „învingători și
învinși”, susține autorul din Lisa, interogându-se
în continuare dacă nu cumva cele două coșma-
re ale secolului XX nu sunt la fel de detestabile?
Sau, deportările la Canal sau în Bărăgan, în nu-
mele „urii de clasă”, au fost mai puțin criminale
decât deportările făcute în numele „urii de rasă”?
De asemenea, Octavian Paler s-a arătat contrariat
de ideea cunoscutului istoric, eseist, fost disident,
intelectual public și redactor-șef al celui mai im-
portant ziar polonez, „Gazeta Wyborcza”, Adam
Michnik de a se pronunța împotriva „decomuni-
zării”, orice revoluție putând porni pe două căi:
cea a justiției sau cea a reconcilierii, în consecin-
ță Michnik fiind pentru „închiderea trecutului”.
Paler s-a întrebat de ce ar trebui să folosim o ba-
lanță pentru judecarea nazismului și o alta pentru
judecarea comunismului, mai ales că secolul al
XX-lea a fost „jupuit până la sânge” de cele două
ideologii, amândouă producând monștri, și uci-
gând în neștire.
Despre „boala post-totalitară”, Octavian Paler
scria, în Don Quijote în Est, la început s-a amuzat
să-i noteze simptomele: „oboseală, dezgust, irita-
bilitate crescută, stări depresive, urmate de acal-
mii înșelătoare”, după care a descoperit că tot ce
ne-a ajutat altădată să rezistăm, prin cultură sau
O
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
23
o
altfel, aș adăuga, să supraviețuim în fața celui mai
dur regim comunist din Europa, „să ne îmbărbă-
tăm pentru a ne birui frica”, nu ne mai folosește
la nimic. Paler consideră sceptico-pesimist că am
fost „dresați” pentru o altfel de realitate, care nu
mai există și am devenit liberi fără să ne punem
problema profundă că libertatea nu este „să faci
ce vrei”, ceea ce a sfârșit prin „a ne da o stare de
derută”. Astfel, am evadat dintr-o lume închisă,
cea comunistă, care era o uriașă închisoare, și, în
loc să ajungem la lumea deschisă pe care o spe-
ram, „ne-am trezit într-un haos agresiv, alunecos,
ca o mâzgă”.
Este adevărat că scriitorul și eseistul făgărășean
a trăit oarecum în afara istoriei cel puțin până în
1949, apoi în perioada comunistă s-a implicat
mai mult în viața culturală din România, în ciuda
unor critici potrivit cărora s-ar fi implicat și în cea
politică, pentru ca după Evenimentele din 1989
să coboare în arenă. Este adevărat că următoarele
domenii în care a fost numit Paler erau în cadrul
statului comunist puternic politizate, astfel, între
1965-1970, autorul cărții Don Quijote în Est a fost
vicepreședinte al Comitetului de Radiodifuziune
și Televiziune, în 1976 președinte al Consiliului
Ziariștilor, între 1970-1983, redactor-șef al co-
tidianului central “România liberă”, în perioa-
da 1974-1979 chiar membru supleant al CC
al PCR și, în sfârșit, deputat de Vaslui în Marea
Adunare Națională, Parlamentul monocameral
al României comuniste între 1980-1985, totuși
Octavian Paler a fost în același timp persecutat de
Securitate datorită viziunilor sale pro-occidenta-
le și de critica la adresa PCR și a dictatorului de
foarte tristă amintire Nicolae Ceaușescu și i se sta-
bilește domiciliul forțat, interzicându-i-se totoda-
tă diferite activități în lumea artistică și culturală.
Totodată, Paler precizează (în cartea Don Quijote
în Est) că Revoluția din 1989 l-a găsit „interzis
ca scriitor, șomer ca salariat și suspect ca individ
în cetate”. Scriitorul făgărășean admite că vina sa
până în 1983, când a fost destituit de la „România
liberă” este că a consimțit fie și „strângând din
dinți”, să facă parte dintr-un mecanism pe care, în
sinea lui, îl condamnase demult și să conducă un
ziar care, în partea lui oficială, „nu putea fi decât
mincinos”. Totuși, Octavian Paler susține că nu a
scris nimic de care să se rușineze, nimic compro-
mițător, niciun rând pe care să-l ardă, dar acest
lucru nu reprezintă o scuză, dimpotrivă, poate fi
o „circumstanță agravantă”, deoarece nu are justi-
ficarea că ar fi crezut în comunism.
În volumul său Autoportret într-o oglindă spar-
tă (2004), Paler povestește că momentele sale de
curaj din timpul comunism„lui vremelnic biruitor
au fost puține, după cum recunoaște, ele nefiind o
„formă de vitejie”, ci “mici victorii asupra fricii”,
încercând să-și dea curaj vorbind despre teamă,
așa cum a făcut-o în romanul esopico-parabolic
Viața pe un peron (1981), sau căutând consolări
înlăuntrul fricii, cum a procedat în Apărarea lui
Galilei (1978). Dar acel „puțin” a reprezentat ceva
pentru Octavian Paler, din moment ce, după ce
a fost concediat de la ziarul „România liberă” a
putut refuza trei oferte care i s-au făcut, prin 1984
și 1985: să fie directorul Teatrului „Nottara” din
București, redactor-șef al revistei „Magazin” și să
stea acasă, cu un salariu mare, scriind din când
în când, la odiosul, totuși, cotidian „Scânteia”. A
existat, cu toate acestea, mai spune scriitorul, ese-
istul și publicistul lisean, un Rubicon imaginar pe
care nu a îndrăznit niciodată să-l treacă din cauză
că nu dorea să se trezească în exil, într-o altă țară,
ori într-un beci al oripilantei Securități române.
Liviu Epuraș	Arheologie. În căutarea Dafnei.
Zeii (Boreas), tehnică mixtă, 40 x 30 x 20 cm
Mai trebuie adăugat faptul că, potrivit cărții sale
Autoportret într-o oglindă spartă, în vara anu-
lui 1946, în timpul guvernului comunist Petru
Groza, impus de URSS, student fiind, Octavian
Paler a fost dus la poliția din Făgăraș deoarece
cântase ori strigase ceva interzis, însă nu a stat
acolo decât o oră, ferindu-se ulterior să mai treacă
printr-o asemenea situație convins fiind atunci că
între politică și viață, când nu le amesteci, este o
„graniță precisă”. Practic vorbind, după Revoluția
din 1989, Octavian Paler s-a numărat printre
intelectualii din România, care fără să aibă cali-
tatea de politician profesionist, au simțit nevoia
„să facă” politică, lăsându-și scrisul și cărțile de-
oparte și „năvălind” în presă. Astfel, Paler a fon-
dat împreună cu poeta Ana Blandiana, filosoful
Gabriel Liiceanu ș.a. „Grupul de Dialog Social”
(GDS), care se evidențiază prin pozițiile sale an-
ticomuniste. Devine, pe rând, director onorific și
editorialist al ziarului „România liberă”, ulterior
editorialist la publicațiile „Cotidianul” și „Ziua”,
fiind un jurnalist și comentator apreciat și influ-
ent. Totodată, participă timp de șase săptămâni
la „Golaniada” din Piața Universității (București,
1990), poate cea mai mare manifestație antico-
munistă din Estul Europei, și poate din lume.
Interesant este faptul că scriitorul și eseistul
din Lisa afirma că ideile sale politice au fost și au
rămas aproximative, neputând preciza despre ce
deosebește un „democrat-creștin” de un „demo-
crat” tot creștin, dar fără să o trâmbițeze. În vo-
lumul său din 1995 Vremea întrebărilor, Paler se
întâlnea pe stradă cu oameni care supraestimân-
du-l, crezându-l mai informat și mai clarvăzător
îl întrebau: „Domnule Paler, când scăpăm?” De
obicei, el ridica din umeri sau se eschiva prin-
tr-un răspuns evaziv. Oricum, Octavian Paler și-a
făcut multe speranțe la începutul anului 1990,
împreună cu numeroși români, dar imediat am
avut „Duminica Orbului” (alegerile prezidenția-
le și generale din 20 mai câștigate, din păcate, de
Ion Iliescu și FSN), năvălirea repetată și barbară
a minerilor, cărora Iliescu le-a adus un prinos
nemaiauzit pe mapamond, la care se pot adău-
ga evenimentele sau „conflictul interetnic” de la
Târgu Mureș din martie 1990 și cele din Piața
Universității - București („Golaniada”), „zâmbete
și minciuni”. El nu s-a radicalizat și nu a devenit
un „inchizitor”, așa cum i s-a reproșat, ci aproape
tot ce a spus explicit după 1989 a spus și în ultimii
12 ani ai domniei despotice a lui N. Ceaușescu,
în cărțile sale, prin „parabole” sau utilizând un
„limbaj esopic”, specific literaturilor din Estul co-
munist al Europei. Autorul cărții Polemici cordiale
a sperat, alături de mulți oameni, și la începutul
anului 1991, însă au urmat alte deziluzii și dez-
amăgiri crunte, o altă mineriadă, odioasă și ea,
prăbușirea economiei naționale, Paler concluzio-
nând: „Am devenit din ce în ce mai săraci, din ce
în ce mai disperați, din ce în ce mai obosiți”.
Autorul celebrului text „Iluziile au durat nu-
mai o lună” (inclus în volumul Vremea întrebări-
lor) amintește că în 1945, când s-a format nefastul
guvern Petru Groza, avea vârsta de 18 ani, trăin-
du-și vârsta adolescenței, retras în lumea cărților,
fără să înțeleagă prea bine ce se petrecea în viața și
istoria României, dar în 1990 Octavian Paler a în-
țeles lucid că povestea risca să se repete și că aces-
tei mult-prea-încercate țări i se poate refuza din
nou viitorul. Vizavi de revoluțiune, zaveră, „puci-
luție” sau ce-o fi fost, Paler consideră că Revoluția
Română din Decembrie 1989, cum se numește
oficial, s-a născut din disperare, nu din speranță
(vezi cartea Don Quijote în Est) și că acțiunea de
„delapidare” a acesteia a ieșit din interiorul puterii
de atunci, Frontul Salvării Naționale, care în loc
să ne salveze de comunism și dictatură, le-a per-
petuat și adâncit, intrând în faza ei oficială, mai
ales după decizia FSN de a se prezenta la alegeri,
această hotărâre funestă pentru noi fiind numită
„spulberarea iluziilor” (vezi Vremea întrebărilor).
Autorul făgărășean a crezut, ce-i drept un timp
foarte scurt, aproximativ o lună, că revoluția sau
Momentul 1989 deschisese României perspective
„frumoase”, mai ales că avusesem și niște mar-
tiri în câteva zile, cât pentru o istorie întreagă,
cu toate că sacricifiul acestora nu a fost înțeles și
respectat de către cei care doreau o „restaurație
originală” și o „democrație originală”. Seara de
23 ianuarie 1990 a fost, după Paler, „începutul
sfârșitului revoluției române”, iluziile durând nu-
mai o lună. Pe de altă parte, Revoluția din 1989
nu a scos la lumină niciun lider de anvergură de
tip Vaclav Havel ori chiar Lech Walesa, care „să
imprime o direcție mulțimilor revărsate pe străzi,
iar Octavian Paler este de părere că „strada” care
l-a doborât pe tiranul Ceaușescu a dat dovadă
de toată superficialitatea necesară pentru a încu-
raja „furtul de revoluție”, pentru a-l face posibil,
ceea ce a permis mafiei din spatele noii puteri să
se strângă, întocmai „ca o pilitură de fier pe un
magnet”.
În concluzie, dincolo de ideea lui Mircea Eliade
de „teroare a istoriei”, Octavian Paler consideră
că istoria este o comedie proastă, noi trecând de
la o „teroare trivială” la o „libertate triviliazată”,
sentiment pe care îl suporta cel mai greu și care
este prezent și în zilele noastre, poate sub o formă
manelizată și consumistă.
Bibliografie
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române,
Pitești, Editura Paralela 45, 2008.
Paler, Octavian, Autoportret într-o oglindă spartă,
București, Editura Albatros, 2004.
Paler, Octavian, Don Quijote în est, București, Editura
Albatros, 1994.
Paler, Octavian, Vremea intrebărilor, București,
Editurile Albatros și Universal Dalsi, 1995.
■
24
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
social
Media, furnizor de securitate
sau vulnerabilitate națională? (III)
■ Adrian Lesenciuc
Am încheiat precedentul episod radiogra-
fiind piața terorii și prima dintre teoriile
care au adus în dezbatere raporturile dina-
mice dintre mass-media și terorism:teoria simbio-
zei. Totuși, metafora simbiozei este una prea dură,
ilustrând cooperarea voluntară pentru coexistență.
Ea face să alunece înțelegerea pe marginea rapor-
turilor mass-media - terorism spre modelul inter-
pretativ al media culpabile pentru atacurile teroris-
te, nu al media vulnerabile la acestea.
Drept răspuns la această „simbioză”, care s-a con-
struit pe o perspectivă mult mai veche, din 1974, a
terorismului înțeles ca violență coregrafiată, care
are o dimensiune teatrală, spectaculară (în toate
sensurile)1, sociologul francez Michel Wierviorka2
a proiectat patru posibile „stadii” de înțelegere a
binomului mass-media/ terorism. Wierviorka a
analizat gradual paleta de posibile situații dialogale
între instituții, începând cu lipsa oricăror relații, te-
roriștii fiind în acest caz doar interesați de promo-
varea propriilor mesaje, fără a construi o anumită
strategie, o anumită formă de dialog cu mass-me-
dia. În stadiul doi urmează indiferența teroriștilor
în raport cu mass-media și cu preluarea din alte
rațiuni a mesajului lor și al efectelor atentatului.
Liviu Epuraș
Arheologie. În căutarea Dafnei. Titanii (Pontus), tehnică mixtă, 40 x 30 x 20 cm
Cea de-a treia posibilitate este strategia pro-me-
dia, bazată mai degrabă pe provocarea interesului
mass-media decât pe dialogul explicit. Ultima din-
tre posibilele situații relaționale este transformarea
jurnaliștilor în victime ale terorii și, implicit, trans-
formarea, prin asemenea măsuri, a mijloacelor de
comunicare de masă în instrumente de multiplica-
re a violenței. Cele patru ipostaze descriu gradual
relația dinamică mass-media - terorism, posibil
de înțeles ca situație de echilibru instabil, adică de
echilibru menținut între cele două instituții doar în
perioada de maximă intensitate, a atacului terorist
și a reflectării știrilor despre acesta. Modificând
poziția unuia dintre cele două elemente în discuție,
a mass-media, prin refocalizare sau prin schimba-
rea perspectivei etc., instituțiile se vor îndepărta de
poziția de echilibru.
Teoria echilibrului instabil - spre ilustrare luăm
drept referință modelul interacțiunii dintre tero-
rism și media elaborat de Bruno S. Fey și Dominik
Rohner3 - evidențiază multiple puncte de echili-
bru. Plecând de la asumpția că mijloacele de co-
municare de masă beneficiază (pe piața simbolică)
de știrile al căror conținut face trimitere la atacuri
teroriste, încadrându-se în categoria „senzațional”,
respectiv că tocmai excepționalitatea acestor acți-
uni face ca interesul publicului să fie crescut, tot-
odată de la faptul că nivelul de senzaționalism al
media depinde de cerințele publicului (la rândul
lor, în corelație cu nivelul de educație) și asignân-
du-le relații matematice, cei doi economiști, Fey
și Rohner, au obținut o serie de grafice care rele-
vă funcțiile de reacție ale teroriștilor și ale media
într-un „joc cu interese comune” (common-inte-
rest-game) cu potențiale echilibre multiple, depin-
zând de o serie de parametri. Din această perspec-
tivă, stadiile Wierviorka se pot regăsi în calculele
analitice ale lui Fey și Rohner. De exemplu, primul
stadiu, al lipsei de relații (și interes) între instituții,
este cel care corespunde unui singur punct de echi-
libru. În cazul altor parametri, situația se schimbă.
Astfel, pentru o reacție media consistentă, există
trei puncte de echilibru.
Dar și în acest caz există o serie de variabile care
pot influența echilibrul. Teoria echilibrului insta-
bil (mai precis, a echilibrelor instabile) are drept
punct de plecare analiza matematică a unei piețe
a terorii, plecând de la proiecția simbiotică (com-
mon-interest-game)4. Și această metaforă este oare-
cum nesatisfăcătoare, deoarece mass-media sunt
împinse în poziția de echilibru din alte rațiuni de-
cât cele care determină raportul mecanic de echi-
libru mass-media - organizații teroriste. În plus,
schimbarea de perspectivă a mass-media pentru
îndepărtarea de echilibrul cu instituția teroristă nu
trebuie privită prin prisma unei altfel de înțelegeri
a fenomenului terorist. Schimbarea de perspectivă
înseamnă, de fapt, o reînțelegere și asumare a res-
ponsabilității sociale a mass-media. Asupra celor
două instituții acționează forțe diferite: ele ajung
într-un echilibru instabil întâmplător și revin la
starea inițială nu prin reflectarea cauzelor, nu din
rațiuni economice. Chiar dacă ar exista asemenea
posibilități, ele ar fi reglate în timp prin controlul
guvernamental al mijloacelor de comunicare de
masă, în țările democratice în mod non-autoritar,
în limitele responsabilității sociale.
O metaforă mai simplă pentru înțelegerea ra-
porturilor mass-media - terorism vine din hidro-
dinamică și constă în descrierea principiului vase-
lor comunicante sau principiul lui Blaise Pascal: în
două recipiente legate între ele, nivelul lichidului
este același. În cazul acțiunilor teroriste, efectul
acestora, lichidul instabil ca formă și volum numit
„senzațional” alimentează ambele instituții, dar
nu în manieră simbiotică (legat de rațiunea de a
fi), și nici în maniera echilibrului instabil (legat de
conștiința de sine). O altă logică alimentează cele
două instituții: logica pieței. În baza acestei logici,
atâta vreme cât organizațiile teroriste oferă materia
primă, atentatul care are nivelul minim de „sen-
zațional” atins de conducta de legătură între cele
două vase, mijloacele de comunicare de masă vor
reflecta acțiunea. În mod normal, între cele două
vase există un nivel mic de lichid, aflat într-un așa
numit echilibru hidrostatic. Acțiunea teroristă este
cazul excepțional al presiunii exercitate într-un
vas, resimțită în celălalt vas, legat prin conduc-
ta pieței de primul. Echilibrul hidrodinamic este
cel care caracterizează cel mai adecvat raporturi-
le mass-media - terorism: conținutul fluid numit
„senzațional”, asupra căruia se exercită o anumită
presiune generată de nevoia organizației teroriste
de a transmite mesaje și simboluri teroriste, de a
comunica revendicări, este preluat de mijloacele de
comunicare de masă și amplificat. Dar imediat ce
presiunea nu mai este exercitată, media nu vor mai
reflecta/ amplifica mesajele organizației teroriste.
O
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
25
o
genul epistolar
Cel mai elocvent exemplu în acest sens, privitor
la modul cum funcționează vaselele comunicante
prin conducta de piață, este cel al atacurilor teroris-
te cvasisimultane de la redacția publicației Charlie
Hebdo din Paris, soldat cu 17 victime, respectiv
din Nigeria, produs de gruparea Boko Haram și
soldat cu aproape 2.000 de victime. Logica pieței
a învins amploarea acțiunii teroriste și a amplificat
ceea ce era mai vandabil pe cinica piață a terorii.
Masacrul din Nigeria a rămas aproape fără acope-
rire media, ceea ce în logica pieței terorii înseamnă
un eșec major. „Echilibrul hidrostatic” din vasele
comunicante grupări teroriste - mass-media a fost
modificat prin presiunea exercitată doar în primul
caz, datorită cointeresării pieței. Fenomenul, atipic,
a generat o serie de întrebări cu puternică încărcă-
tură emoțională, la care practic nu se poate răspun-
de într-o societate în care educația pentru valorile
general umane primează: Solidaritatea nu este ace-
eași în toate cazurile? Putem compara (în termenii
pieței) tragediile? Este corect sau moral să o facem?
Teroriștii exploatează partea întunecată a empati-
ei? Mass media reflectă realitatea sau „presiunea”?
La aceste întrebări s-au putea răspunde doar
dacă ar exista un public educat în spiritul valorilor
general umane, care ar trece peste factorii cu rol în
amplificarea fenomenului terorist, peste înțelege-
rea proximității ca pericol iminent, peste distanța
psihologică motivată cultural în raport cu anumite
victime ale terorii. Încă din 2001, laureatul Nobel
pentru pace, Elie Wiesel, născut în România, spu-
nea că educația este singura cale de eliminare a
terorismului. Ar mai fi de menționat o condiție:
această educație să nu aibă încărcătură ideolo-
gică. Iar dacă ar fi să privim una dintre funcțiile
mass-media, aceea de educare, am putea constata
că dimensiunea care vulnerabilizează mijloacele de
comunicare de masă este tocmai cea ideologică.
Organizațiile teroriste continuă să profite de o
anumită predispoziție a media pentru a comunica
despre revendicările lor. Iar media încă nu au în-
țeles care este cu adevărat rolul lor în educare și în
consolidarea climatului de securitate.
Note
1 Într-un raport RAND Corporation din 1974, Brian
Michael Jenkins redefinea terorismul pe alte coordo-
nate în raport cu raționalitatea explicită, cu scopuri-
le urmărite. „Terrorism is often described as mindless
violence, senseless violence, or irrational violence.
Terrorism is not mindless violence”. Terorismul, urmă-
rind niște scopuri precise, presupune o anumită core-
grafie care, prin dimensiunea spectaculară, să atragă
interesul media, transformându-se într-un act de co-
municare, cu o consistentă proiecție teatrală: „Terrorist
attacks are often carefully choreographed to attract the
attention of the electronic media and the international
press. Holding hostages increases the drama. If certain
demands are not satisfied, the hostages may be killed.
The hostages themselves often means nothing to the
terrorists. Terrorism is aimed at the people watching,
not at the actual victims. Terrorism is theater”, v. Brian
Michael Jenkins. (1974). International Terrorism: A
New Kind of Warfare, The Rand Paper Series. Santa
Monica, CA: The Rand Corporation, p.4.
2 Michel Wierviorka. [1988] (2004). The Making
of Terrorism. Translated by David Gordon White.
Chicago: The University of Chicago Press. pp.42-49.
3 Bruno S. Fey & Dominik Rohner. (2007). Blood
and Ink! The Common-Interest-Game between
Terrorists and the Media. Public Choice, vol.133,
no.1/2, 2007, pp.129-145.
4 „Terrorist attacks are a particular form of com-
munication by terrorist groups. The media are used as
a platform for securing a broad dissemination of the
terrorists’ ideology. The media benefit from terrorism,
as reports of terror attacks increase newspapers sales
and the number of television viewer”, v.Fey & Rohner,
op.cit., p.144.
■
Cartolina dintâi...
■ Cristina Struțeanu
Cum aș putea să mă adresez? Cum să-ți
spun? Micul meu Prinț. Așa.
Care din cele trei ești tu? TU...
Uite, se zbat încet-încet trei mici frunze în-
mănunchiate pe-o ramură. Chiar la geamul
meu. Vibrează nevăzut. Aproape nemișcate. Abia
când le sorbi atent cu privirea, le scalzi în apele
ei, atunci când stărui, le poți prinde tremurul.
Pomul întreg e despuiat, pustiit de orice urmă de
verde și de viu. Nici uscături nu mai sunt. S-au
scuturat toate. Crengi goale, răsucite, țipă spre
cer. Crenguțele chircite par gheare. Gheare ce vor
s-apuce o fărâmă de soare. Fie și din cel cu dinți.
Și ele, cele trei, ce caută acolo? ... Dăinuie atât de
bizar. Ce le mai ține? E și vânt. Uneori, vântoase
care-mi zgâlțâie năpraznic oblonul. Par să vrea
să-l scoată din țâțâni cu totul. Șuieră de zici că-i
viscol. Alteori, chiar e. Crivăț siberian. Dar frun-
zele continuă să stea într-un fel de cuib, oază de
liniște. Și eu care nici nu le băgasem de seamă...
Pur și simplu. Sunt uluită. Nu mă știam orbete. Să
zic că, dimpotrivă, uneori mă credeam văzătoare?
De lucruri de taină? Nu zic. Nu mai îndrăznesc.
Aproape am roșit. Niciun aproape, până-n vârful
urechilor m-am înroșit...
Acum le văd. Vă văd, frunzișoarelor! Doar
acum, în clipa asta, când mi-a venit un chef, un
dor, o ispită, o chemare să Te chem. Pe Tine,
Îngerul meu. E-nceput de an și cu cine aș putea
vorbi cel mai bine? Nesmintit, doar cu Tine. Ne
cunoaștem doar de demult... Dintotdeauna?
M-am îndreptat fără să vreau, neștiut, spre
icoana cu Troița. Rubliovul. Pe peretele de la răsă-
rit, firește. Și-am șters, în drum, colțul de fereastră
cu privirea. A, cei trei îngeri pictați, Treimea lui,
nici n-au ajuns să mi se așeze-n față, c-am înmăr-
murit. M-am răsucit spre afară, spre copacul des-
frunzit, și brusc m-am sfiit. Voi, frunzelor vii, voi
peloc ați tresăltat, ați fremătat, ați vibrat. De parcă
mi-ați făcut cu ochiul. Sau m-ați fluierat ștrengă-
rește, puștește. M-ați îmbiat. Și parcă îmbunat.
Oare mă vegheați? Mă pândeați? Cu asta vă în-
deletniceați? Am rămas agățată, captivă. Încleiată.
N-am mai plecat lung timp de acolo. Am înțeles.
Ei bine, da... Aici erai. Nu în altă parte. TU. Dar
care să fie, să fii Îngerul?! Mă uit țintă, cu ochii
măriți. Simt chiar foșnetul. Puiule, micul meu
Prinț, care ești TU? Din cele trei fremătătoare.
Care? Trei, ca în Rubliov. Și asta e de băgat la cap,
la scăfârlie, la scufiță. Ești trei...
Dar noi toți te credem Unul. Fiindcă, da, așa
mă adresez Ție. Prințul meu! Micul meu Prinț.
Sigur că nu mă preocupă ierarhiile cerești, căpră-
riile din armata angelică, nu. Totul e doar perso-
nal. Negreșit, o iau personal, în dauna vorbei cu
care ești bătut la cap - „n-o lua personal”... Ba da.
O iau. Numai astfel.
Vezi, când eram copil și fusesem învățată ru-
găciunea „Înger, îngerașul meu”, o rosteam un
pic, hm, cu nasul în jos. Cu năduf. Bodogănită.
Învălmășită. Trebuia să fiu îndemnată, împinsă de
la spate. Eram pusă să repet: „eu sunt mică, tu fă-
mă mare,/ eu sunt slabă, tu fă-mă tare,/ eu sunt
rea, tu fă-mă bună”... N-aveam habar că vorbele
din urmă erau în plus, adăugate anume pentru
mine. Poate nici măcar asta nu fusese intenția,
ci acea strecurare, inoculare a cuvenitei stări de
vină. Vină cu care vii... O ho ho... Tot neamul
Liviu Epuraș	Arheologie. În căutarea Dafnei.
Zeii (Theros), tehnică mixtă, 40 x 30 x 20 cm
omenesc era picnit de hiba asta. Nu știam, nu
mi se lămurea. Eram datoare să... Nu-mi picase
bine. Mă îndepărtaseră de Tine cuvintele cele
penitente. De Tine. De teribilul mesager, ajutor,
păzitor, îndrumător, veghetor, străjer, sprijin. Pe
vremea aia erai puternic, chiar măreț. Mă cople-
șeai. Spuneam rugăciunea cu supușenie și năduf.
Să mai înșir câte toate? Nu te simțeam gardian,
nu informator, nu temnicer. Torționar nici atât. Și
totuși... Câtamai lipsa n-am resimțit apoi în golul
ce mi se lățise-n jur. Până ce nu mi l-am recăpătat
pe Înger. Pe Tine, adică. Acel banal - „eu sunt rea”
chiar mă înrăise? E de crezut. Odată rostit făcuse
valuri, ochiuri în apă? Sau căzuse afund bolovan?
Și trebuia clintit de acolo?
Te-am recâștigat însă.
Chestia e că nu știu când, nici cum. Din seninul
seninului. O vreme începusem să-l percep frățior
pe Înger. Da, piciule, da, șmecherul meu frate. Ce
de prostii nu făceam împreună. Năstrușnicii, năz-
bâtii de numa-numa. Te simțeam la umăr și nu-
mi păsa de urmări. Aveam platoșă. Eram grozavi
împreună, așa să știi. Imbatabili. Cum ai răsărit
în coasta mea? Sau... din coasta mea. (!) Chemat?
Oare? Nu-mi amintesc. Mi te-am meritat? Hai să
fim serioși. Nici vorbă. Nu mă simt de vină, nici
divină. Nu-s răspunzătoare de venirea ta. N-am
pricinuit-o eu. A fost pe șest, pe mutește, hoțește.
Chiar așa... Tu ai vrut-o. Se pare că ăsta-i adevă-
rul. Ha Ha, dar ce-i adevărul? Marea întrebare a
timpurilor.
Și acum, iată-mă, nu te mai simt frate, tova-
răș, camarad. Deși cred că mi-ar prinde bine, de.
Uită-te atent la mine. Ce vezi? M-am schimbat?
Eu? Sau TU? Fără sens întrebare. Mi-o trece cu
vederea, rogu-te.
Am impresia că, tot stându-mi prin preajmă,
m-ai îmbolnăvit. M-ai contaminat cu meteahna
ta. Mi-ai inoculat menirea, hobbyul tău. Nu sta pe
gânduri, așa e.
Deodată, trăiesc cu impresia că ești cu mult
mai fragil și nevolnic, vulnerabil și sperios, ceea
ce mă-mpinge să devin ocrotitoare și, hm, fug
de asta. Cum, Doamne iartă-mă, să oblojești un
Înger, fie și pui? Pricepi, micul meu Prinț? Din
fericire, ceva-mi spune că, totuși, n-ai nevoie cu
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
adevărat de grija și responsabilitatea mea. Totul
e o părelnicie. Pare că doar de compasiune ai tre-
buință. De empatie. Înțelegere. De asta, poate da.
Să-mpărțim, să ne-mpărtășim belele, asupreli,
neliniști, spaime, tristeți. Mai ales bucurii. Să le
hăpăim dimpreună. Eu doar să cred că văd de
Tine... Să mi se năzărească. Să mă amăgesc cum
c-aș face-o. Și asta mă va-nfiripa. Să mă avânt să
te mângâi. Și bine-mi va fi. Ai o piele mătăsoasă
de aer aurit. Și miroase a lapte acru cu vanilie, ca
ceafa unui bebeluș. Când îți îngropi nasul în ea.
Atâta vreme cât n-am habar că e o fantasmă atin-
gerea asta, e perfect. Și bineînțeles nu e. Nu e o
iluzie, o nălucire.
Fără măcar să deschid geamul, simt luciul,
frăgezimea de frunze abia desfăcute din muguri.
Invoalte. Rotunjite ca mici evantaie ce tocmai se
deschid. Răsar împreună. Foile verzi. „Tri cartî,
tri cartî” din „Picavaia dama” lui Ceaikovschi, bi-
neînțeles pe textul lui Pușchin. Cum altfel? Și mă
trezesc c-aud muzica, atât de dramatică... Dacă-i
teatru, teatru să fie! M-aștept cu nerăbdare să-n-
frunzească tot pomul, dar nu se-ntâmplă. Doar
trei. Trezitoare. De-ar rezista în frigul iernii! De
l-ar birui. Fiindcă totul e mort în jur. Mi-e atât de
teamă de soarta ce-o vei putea avea. Nu-mi doresc
vreun bine, de niciun fel, ci doar ți-l menesc Ție.
Iar TU, incredibil, mi-l răsfrângi. Complicat? Aș!
Mi-e limpede c-ai inventat totul, m-ai păcălit, nu-
mai și numai pentru a mă simți, deodată, puterni-
că. Mare ghidușie. Ce-ți mai dă prin cap!
Și, să vezi, amintirea mea cea mai stranie, ca să
zic așa, și-n același timp cea mai emoționantă și
frumoasă, deși deloc și defel nu-i numai astfel, se
leagă de ... Tine. Un bărbat trăgea să moară, adică
trăgea să mai întindă de ața vieții. Era în plinăta-
tea minții lui, dar copt de un cancer. I se numărau
zilele și orele. Refuzase să fie credincios, să crea-
dă-n Dumnezeu de-a lungul vieții. Se înfruptase
mereu din raționalitatea lui și învârtise vorbe de
duh, de persiflare, deseori autoironice sau, uneori,
sarcastice. Mai ales ca reacție cu batjocoră la adre-
sa nevestei lui, atinsă aprig de morbul bisericilor.
Și, intrând acolo în casă, ce să văd? De fapt, am
și rămas un pic ascunsă, fiindcă nu-mi credeam
ochilor și urechilor. Acel om, destul de falnic, cu
prestanță chiar și atunci, bolnav, fost conducător
de șantiere și întreprinderi cu grad mare de forță
constructoare, stătea-n pat, zăcea nu singur în în-
căpere, ci mână-n mână cu soția lui. Pentru altci-
neva ar fi fost firesc. Mie-mi părea miracol... Ea îi
era alături, acum, la sfârșit, după ce...
Se rugau împreună! El se ruga! Și spunea, repe-
ta, repeta după ea: „Înger, îngerașul meu, cel ce mi
te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine”... Nu
e posibil, nu-mi venea să cred, poate orice alt...
Dar „Îngerașul”? Asemenea om să spună vorbe de
copil? Să se pună în poziția candorii? Cu deplină
sinceritate? Ce-i drept, la trăirea asta, din păcate
oamenii nu mai pot ajunge rostind „Tatăl nostru”.
Deși se adresează cu „Tată”, rămân adulți. Doar
Îngerașul le mai trezește puritatea dintâi, ingenu-
itatea... Așa e.
Ani și ani, scena mi-a revenit în minte și că-
utam să pricep. Să-mi deslușesc ce se petrecuse
atunci. Rămăsesem fără grai, de uluire. N-aveam
nici o îndoială, dar niciuna, - doar îl cunoșteam
prea bine și profund, simțeam ca el, ne asemănam
- că nu era vorba despre prea omeneasca teamă.
Nu. Bărbatul înțelesese în sfârșit care era rostul
trăirii. În clipa lui de prag. Venise peste el o stră-
fulgerare. TU, Îngerul meu, micul meu Prinț fi-
rav, îi vărsaseși pe cap o oală cu lumină. Atinsese
din nimic, ca nimic, smerenia pentru care luptă
asceții zile și ani. Se-mbăia în lumina aia. Din
care TU presari scânteioare și altor năpăstuiți. I-ai
spart-o în capul lui căpos. Oala cu lumină. Avea
și caimac de lumină. I-o turnaseși lui, cel ce-i res-
pinsese atingerea o viață întreagă. Și a fost destul
numai o clipă. Aferim. Sau, cu nițică umilință la
rândul meu, s-ar cuveni să zic mai bine Amin.
Amin și-n anul ăsta, douăzeciul, pe care-l des-
chidem acum spre a-l trăi. Ca pe un pepene. Ca
pe o burtică la cezariană. Amin, amin.
TU, puiule, Prințule, cât har mi-a dat atingerea
de Tine, frunză întreită. Verde în plină iarnă. Nici
nu știi. Sau știi? Voi vâsli, voi pluti, voi înota, fără
să am deprinderea asta, prin orice fel de ape do-
uăzeciste... S-o cred?
P.S. Iar scena aceea s-a petrecut aidoma și era
vorba despre părinții mei. Dumnezeu să-i odih-
nească. El, îndată ce a intrat în starea de curățenie
a copilului ce fusese, a plecat Dincolo ușor-ușor.
S-a petrecut pe sine ca o umbră. S-a prelins. A
strâns mâna, de data aceasta pe a nepotului iubit,
și s-a dus. Degeaba băgaseră destui groaza-n mine
că sfârșitul e cumplit la cancerul de plămâni. N-a
fost. Pur și simplu, el s-a desprins simplu. În liniș-
te. Vorbind. În șoaptă, da. Știind prea bine ce se
întâmplă. Nu fără regret, nu. Ar fi absurd s-o cred.
Și mare prostie s-o spun, s-o susțin. Dar împăcat.
Strângând mâna băiatului, până ce atingerea lor
Liviu Epuraș	Arheologie. În căutarea Dafnei. Zeii (Artemis), tehnică mixtă, 40 x 30 x 20 cm
s-a înmuiat, a pâlpâit, s-a stins... Băiatul care veni-
se atunci de la școală. Pe care îl așteptase...
Și cine știe - înțeleg eu abia scriindu-Ți, dar
chiar înțeleg? - de aceea se poate să mă adresez
Ție, Îngerule, Prințule, ca unui pui al meu. De la
diminutivul, alintul din rugăciunea „Îngerașul”?
Da, cine știe... Oricum ar fi, îmi dă căldură. Și alt-
ceva nu mai e de spus. Deși ar fi. Poate de aceea,
spun din nou, iată, te-am văzut în frunza întrei-
tă. Pentru că, odată cu trecerea prin vârste, a mea
desigur, crescându-mi anii, tu ai ...scăzut. De la
străjer, la frate, la prunc. Trei. Fabulos.
Și-mi mai trece prin cap năstrușnicia că, de-n-
dată ce voi pleca și eu Dincolo, o să rămâi... stin-
gher. Cum și de ce, nu știu. Doar că n-o să-ți
mai vină să ocrotești pe altcineva. Pur și simplu.
Misiune îndeplinită, chiar de n-a mers deloc stru-
nă, ci târâș-grăpiș? Osteneală? Lehămetiseală?
Nu, asta vreau să cred că nu. Nu încape între noi...
Iar pe voi, frunzișoarelor verzi în plină iarnă,
vă va ajunge, poate, sorocul să zburați de pe ra-
mura aia. Să vă ia în sfârșit vântul. Pe sus. Și să
vă duuucă. Poate nu un vânt tăios, până la os. Ci
unul lin-pelin, cu miros de rozmarin... Ca un ră-
mas bun, de care să știm doar noi. Amin.
■
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
27
însemnări din
Mancha
Zidul, gardul, poarta
și ușa
■ Mircea Moț
nainte de a intra în grădina țigăncilor, profe-
sorul Gavrilescu se confruntă cu zidul, gar-
dul, poarta și apoi ușa, toate semnificative
pentru o etapă de „trecere” în care este surprins
personajul.
După ce coboară din tramvaiul cu care se du-
cea la una din elevele sale și după ce traversează
strada pentru a se întoarce pe strada Preoteselor,
Gavrilescu se trezește în fața zidurilor, un obsta-
col care, deocamdată, îi orientează traiectoria,
impunându-i cu severitate un traseu de la care
docilul personaj nu se poate abate: „Întoarse ca-
pul în direcția tramvaiului, apoi porni hotărât,
cu pași mari, ținându-se pe lângă ziduri( s.n.).
Zidul este întrerupt de poarta cu grilaj, ca suges-
tie că accesul nu este încă posibil, lui Gavrilescu
fiindu-i îngăduită deocamdată o perspectivă de
ansamblu asupra spațiului de dincolo de ziduri,
„de dincolo”, al grădinii. Gavrilescu urmează
obedient zidurile, lăsându-se în voia unei limite
cu care el nu este deloc dispus să se confrunte.
Cu atât mai mult cu cât este vorba în nuvelă de
„zidul de piatră acoperit cu iederă”, un obstacol
pe care vegetalul îl camuflează abil. În această
situație, profesorului nu-i mai rămâne decât să-
și arunce privirea asupra unui spațiu deocam-
dată lui inaccesibil: „Începu să privească uimit,
aproape cu respect, arborii înalți, zidul de piatră
acoperit cu iederă și, pe nesimțite, îl cuprinse o
infinită tristețe”.
Apariția celei de-a doua porți coincide cu o
vizibilă schimbare a lui Gavrilescu, ca o suges-
tivă trezire, anticipată de amintitul sentiment
de tristețe :„Atâția ani trecuse cu tramvaiul prin
fața acestei grădini, fără să aibă curiozitatea să se
coboare și s-o privească îndeaproape”. De data
aceasta avem de-a face cu un Gavrilescu condus
de limita pe care o evită, spre o simbolică poar-
tă, care îi este accesibilă și prin care trece pentru
a deveni cu siguranță altul. Așadar, Gavrilescu,
fără să aibă inițiativa, condus de zidul cu care
modestul profesor nu poate să se confrunte, „se
trezi” în fața acestei porți: „Și deodată se trezi în
fața porții”. Dincolo de această poartă, de data
aceasta fără de grilaj, Gavrilescu este „așteptat”,
„pândit” de o prezență feminină, „o fată tânără,
frumoasă și foarte oacheșă, cu salbă și cercei
mari de aur”, totul sugerând că străinul, țiganca
își asumă rolul de a-l conduce în spațiul de din-
colo de ziduri.
Revenind, semnificațiile simbolice ale porții
nu pot fi trecute cu vederea, cu atât mai mult
în narațiunea lui Mircea Eliade. Trecere în alt
univers, poarta schimbă condiția celui care tre-
ce prin ea. În dicționarul de simboluri se men-
ționează de altfel că poarta este „simbolul unei
treceri, unei transformări sau unei etape parcur-
se”1. Cu toate că nu mi-am propus să citesc nuve-
la trăgând cu ochiul la celălalt Eliade, amintesc
doar că în Insula, autorul scrie despre poartă:
„Poarta îndeplinește în viața poporului român
rolul unei făpturi magice, care veghează la toa-
te actele capitale din viața insului. Prima tre-
cere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare
în viață, în viața reală de afară. Poarta veghează
la căsătorie și sub poartă mortul e dus, solemn,
spre lăcașul de veci. Este atunci o reîntoarcere la
lumea dorită. Ciclul e închis, și poarta rămâne
mai departe, cu un om mai puțin, să vegheze alte
nașteri, ale nunți, alte morți”
Trecerea lui Gavrilescu prin poarta de la ți-
gănci coincide cu începutul schimbării, al unui
drum spre regăsirea condiției pierdute și perma-
nent evocate.Ajuns în spațiul țigăncilor fără să
sfideze eroic zidul, Gavrilescu trebuie să treacă
un gard de lemn, cu reflexele calde ale materia-
lului, ca o sugestie că violența zidului de piatră
a rămas departe, ca o amintire. Porții de intrare
îi corespunde în interiorul grădinii țigăncilor o
„portiță”, diminutiv ce se răsfrânge vizibil asupra
unui individ cu o condiție modestă, ce, lipsit de
inițiativă, se lasă condus: „Dar unde mergem?
întrebă văzând că fata se apropia de un gard de
lemn și deschise portița”(s.n.). Ultimul spațiu în
care intră Gavrilescu, unul închis de data aceas-
ta, transcris tot printr-un diminutiv, este cel al
căsuței vechi „care se deschidea în fundul gră-
dinii”. De data aceasta, Gavrilescu nu mai trece
printr-o poartă, nici printr-o portiță(depășind
niște etape ale metamorfozei sale), ci intră prin-
tr-o ușă, mai bine zis, el, ezitantul, este împins
înăuntru: „Deschise ușa și-l împinse ușor îna-
inte”( aderbul înainte ca sugestie că Gavrilecu
începe să avanseze pe drumul schimbării con-
diției sale!). De menționat că după ce trăiește o
experiență esențială în casa țigăncilor, reintrând
temporar în realitatea cotidiana, Gavrilescu nu
mai este surprins trecând prin niste porți, semn
că nu face drumul înapoi și nu se eliberează de
efectele magiei asupra sa.
Cu niște uși Gavrilescu se va confrunta însă
atunci când revine în universul cotidian. Pe
strada Preoteselor, profesorul este întâmpinat la
ușă, tot de o prezență feminină: „Ușa se deschi-
se brusc și în prag apăru o femeie încă tânără”.
Spre deosebire de fata oacheșă de la țigănci, încă
tânăra de pe strada Preoteselor „are obrazul pa-
lid și vestejit”. Ținuta femeii descurajează orice
suspiciune de frumusețe feminină, plasând-o
într-o serie de care Gavrilescu se distanțează:
„Avea un șorț de bucătărie și în mâna stângă
ținea un borcan de muștar”. Ea nu poate fi de-
loc suspectată că ar dori să-l ademenească pe
Gavrilescu înăuntru, să-l determine să treacă
pragul. Dimpotrivă: „Dând ochii cu Gavrilescu
se încruntă”. Să revenim asupra acestui prag pe
care profesorul nu-l poate trece. Legat „de sim-
bolismul porții,(ușii) pragul marchează trecerea
dintr-un spațiu în altul, într-o nouă fază a exis-
tenței. Pragul poate fi o trecere dintr-un spațiu
profan în unul sacru, de unde obligația de puri-
ficare sau descălțare la unele popoare, la intra-
rea în templu sau într-o casă”2. Pragul nu poate
fi trecut însă de Gavrilescu: „Dădu să intre, dar
femeia nu se clinti din prag”. Și nu poate intra fi-
indcă în planul semnificațiilor simbolice ale na-
rațiunii el este deja un altul, care nu mai are ac-
ces in spațiul domestic, al femeii cu borcanul de
muștar în mână. Tot o ușă se deschide la etajul al
treilea, unde pe Gavrilescu îl întâmpină, de data
aceasta, un copil: „Auzi pași mărunți; și curând
deschise ușa un băiețel de vreo cinci anișori”. În
aceeași ușă se ivește iarăși o femeie care, spre de-
osebire de cealaltă situație, se dovedește cât se
poate de amabilă: „Atunci apăru în ușă o femeie
tânără care-i zâmbi”. Zâmbetul nu exclude însă
interdicția de a intra într-un spațiu cald, al fami-
liei, inaccesibil celui asupra căruia s-a exercitat
magia țigăncilor. În sfârșit, ajuns la fosta sa locu-
ință, Gavrilescu se trezește din nou în fața ușii.
El încearcă de data aceasta să intre cu ajutorul
cheii sau apelând la sonerie: „Încercă zadarnic
să deschidă ușa cu cheia, apoi apăsă îndelung
pe butonul soneriei și., după ce bătuse de mai
multe ori, când mai puternic, când mai încet în
ferestrele sufrageriei, se întoarse în fața ușii de la
intrare și începu să bată cu pumnul”.Succesivele
înercări de a intra în spații familiare odinioară
transcriu ideea că Gavrilescu a devenit incom-
patibil cu lumea cotidiană, a spațiului domestic
și familial, faptul că nu poate intra in propria lo-
cuință devenind o sugestie că el, profesorul de
muzică, si-a pierdut de fapt propria identitate.
Este adevărat că un cârciumar mărturisește că
parcă l-ar recunoaște, dar și acesta îi vorbește
de un Gavrilescu, nu mort, ci dispărut, cu tot
ceea ce implică aceasta. De la acest cârciumar ,
Profesorul află că Elsa a plecat în Germania la
„câteva luni după ce a dispărut Gavrilescu”.
În asemenea situație, suspendat în alt spațiu
și în alt timp( bancnota oferită de profesor ta-
xatorului „s-a scos din circulație acum un an”),
Gavrilescu trebuie să se întoarcă la țigănci, ajun-
gând inevitabil în fața aceleiași porți. După ce
se desparte de birjar, Gavrilescu se „apropie de
poartă, căută soneria și apăsă pe buton”. De data
aceasta poarta se deschide, permițându-i profe-
sorului, prin a doua trecere, să se purifice de re-
alitatea cotidiană, înainte de a intra în universul
care-l va accepta: „Chiar în aceeași clipă, poarta
se deschise și, intrând în curte, Gavrilescu se în-
dreptă spre boschet”. Ușile interioare i se deschid
de asemenea fără întârziere: „Bătu sfios în ușă
și, văzând că nu-i răspunde nimeni, puse mâna
pe clanță și intră”. Deschiderea ultimei uși, acces
la ultima etapă a metamorfozei sale, presupune
gesturi cu valoare simbolică, în consonanță cu
practicile de la țigănci: „ Și când oi ajunge la a
șaptea, să bați de trei ori și să spui: «Eu sunt,
m-a trimis baba»”. Gavrilescu este însă copleșit
de o semnificativă oboseală, manifestare finală
a consumării identității sale și a tot ceea ce ține
de omenescul din el. Își stăpânește cu greu un
căscat, numără ușile pentru a renunța apoi, „sle-
it de puteri”. El se încredințează hazardului, nu
numărătorii: „Oprindu-se în fața primei uși la
îndemână, bătu de trei ori și intră”.
Sleit de puteri, istovit, sustrăgându-se numă-
rătorii și raționalului, Gavrilescu este pe punc-
tul de a pierde definitiv în ceea ce are uman.
Numărând greșit, Gavrilescu intră în salonul
unde „un parfum uitat îi reveni deodată în
amintire”, pentru a o întâlni pe Hildegard, mo-
ment care încheie (la timp) metamorfoza înce-
pută în spațiul țigăncilor, propunând o altă cale
de salvare a profesorului.
Note
1	Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București,
Vox, 2007
2	Ibidem
■
21
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
muzica
Megafestival de Jazz în
Urbea Vântului - Baku (II)
^V^gil Mihaiu
n gala festivalieră a aceleiași seri l-am revăzut
- într-un recital solo - pe pianistul polonez
Krzysztof Kobylinski, după ce cu doar o lună
în urmă îl prezentasem pe scena Filarmonicii din
Chișinău, cu ocazia Festivalului Ethno Jazz orga-
nizat de Anatol Ștefăneț. Ținând cont că însăși
mult-apreciata școală jazzistică polonă nu poate
face abstracție de tutela lui Chopin, raportarea la
acesta nu ne putea surprinde. Cu atât mai mult cu
cât inestimabilul compozitor-pianist din secolul
XIX era un improvizator înnăscut, anticipând ast-
fel însăși trăsătura de bază a viitoarei muzici (ini-
țial) afro-americane. Configurația compozițiilor
lui Kobylinski, precum și maniera de a le articula
pe pian stau sub semnul aspirației spre frumuse-
țe și armonie. Piese suav șlefuite, asemenea unor
sculpturi sonore. Predomină tempo-ul moderato
și un aer baladesc, predispunând la reverie, în
timp ce unele ostinato-uri amintesc de prima fază
de creație a sud-africanului Dollar Brand. Nu e de
mirare că muzica lui Kobylinski reușește să atingă
coarda sensibilă a jazz-fanilor de oriunde - fie ei
din Chișinău, sau Seoul. Pe lângă colaborările sce-
nice cu importanți muzicieni (de la Paolo Fresu
sau Richard Galliano, la Renaud Garcia-Fons și
Erik Truffaz), Kobylinski are meritul de a coordo-
na unul dintre cele mai ample festivaluri de jazz
din Polonia, la Gliwice.
Alte două reprezentații de înalt profesionalism
au furnizat, în aceeași seară Yuri Honing Quartet
din Olanda și Aron Talas din Ungaria. Honing
este actualmente referința numărul unu în ma-
terie de sax tenor și sopran pe supraaglomerata
scenă neerlandeză, ceea ce nu e de mirare având
în vedere că printre antecedentele sale se numără
o strânsă colaborare cu inestimabilul Paul Bley.
De menționat că muzicienii olandezi au avut pri-
vilegiul de a cânta pe scena magnificei săli de la
International Mugham Center, a cărui răpitoare
arhitectură (un edificiu având forma instrumen-
tului tar, tipic pentru interpretarea mugham-ului)
poate rivaliza cu unele dintre capodoperele brazi-
lianului Oscar Niemayer. Talas, la rândul său, vine
cu o reevaluare din propria-i perspectivă, prepon-
derent lirică, a patrimoniului ideatic bartokian,
de la care se revendică atât direcțiile avangardis-
tice ale lui Ligeti sau Kurtag, cât și o bună parte a
jazzului ungar actual. Tot la Mugham Center
a avut loc și concertul ocazionat de decernarea
premiilor pentru competiția tinerelor talente,
intitulată I Am Jazzman. Marele premiu a reve-
nit junelui saxofonist Andrey Konstantinov din
Novosibirsk/Rusia. Valoarea sa a ieșit în eviden-
ță nu doar pe scena concursului, ci și la nivelul
(foarte înalt) al jam session-urilor nocturne ce ur-
mau galelor propriu-zise. De asemenea, l-am ad-
mirat și ca oaspete al excelentului Trio de școală
azeră condus de pianistul Elmed Mammadzadeh,
din care mai fac parte Ruslan Huseynov/bas și
Elvin Bashirov/baterie. Konstantinov cucerește
de la primele măsuri prin sonoritatea plenară,
corpolentă, și limbajul de factură post-bop articu-
lat în suple „imprinturi auditive”. Calități ce trimit
la categoria all-round, în care principala referință
din Rusia rămâne Igor Butman. Însă „conexiu-
nea siberiană” se face simțită din plin, cu atât mai
mult cu cât saxofonistul se recomandă el însuși
drept discipol al lui Vladimir Tolcatchev- neuita-
tul corifeu al avangardei siberiene din anii 1980 (o
„enclavă” jazzistică promovată internaționalmen-
te prin albume editate de Leo Records).
M-a bucurat, de asemenea, că unul dintre
premiile de debut a fost acordat vocalistului/po-
liinstrumentistului Araz Humbatli, cu care mă
întreținusem cordial (pe franțuzește!) la finele an-
temenționatei mele prelegeri. Prestația sa în duet
cu talentatul violinist Rashid Aliyev mi s-a părut
remarcabilă.
Încă o ocazie de a cunoaște sursele eferves-
cenței muzicale azere mi-a oferit-o invitația
la Conservatorul Național al Azerbaidjanului.
Edificiul are mai curând alura unei impozante
universități. Amfitrionul matinalei sesiuni muzi-
cale, axate în special pe ethno-jazz cu o pronunța-
tă coloratură autohtonă, fu însuși rectorul institu-
ției, Siyavush Kerimi. Virtuoz al oud-ului, numele
său figurează, de asemenea, și în istoriile jazzului
azer pe care le consultasem. Spectacolul a fost do-
minat de doi virtuozi ai aceluiași instrument: tar.
Atât Arslan Novrasli, cât și Shahriyar Imanov reu-
șesc să-i valorizeze inflexiunile specific orientale,
în contextul unor grooves susținute de ireproșabi-
le secții ritmice.
Unul dintre punctele culminante ale
Festivalului a fost programat la Teatrul Muzical
Academic de Stat - bijuterie arhitecturală datând
din 1883. De fapt, e vorba despre încă o priorita-
te a acestei metropole: întâia clădire teatrală din
Orientul Mijlociu. Într-o asemenea ambianță,
implicit sărbătorească, asistarăm la programul in-
terpretat de Rain Sultanov/sax sopran, sax tenor
(Azerbaidjan), Can Cankaya/pian (Turcia) & Nils
Olmedal/contrabas (Suedia). Un proiect-unicat,
conceput de inepuizabilul jazzman a cărui bio-
grafie se confundă cu însăși istoria Festivalului de
la Baku. Pe lângă tehnica sa impecabilă, Sultanov
știe să adauge o dimensiune reflexivă tuturor apa-
rițiilor sale. Dacă la București el crease - împre-
ună cu compatriotul său, pianistul Isfar Sarbaski
- o muzică înălțătoare, în consens cu însăși sim-
bolistica pacifică a spațiului eclesiastic (în speță,
Biserica Lutherană, cu arhitectura ei neogotică),
pe scena de la Baku Sultanov a evocat, într-o
succesiune de poeme sonore, personalități ale
jazzului universal cărora li se simte îndatorat su-
fletește. De mare efect au fost inserturile filmate
avându-i ca protagoniști pe cei evocați (aceștia,
surprinși fie în momente confesive, fie în acțiune
muzicală): Dexter Gordon; Miles Davis; celebri-
tăți precum Herbie Hancock, John McLaughlin și
Tony Williams, cu toții într-o secvență de junețe
la clubul Blue Note al anilor 1960; Jaco Pastorius;
Kenny Wheeler; Joe Zawinul... Cu alte cuvinte,
un joc de „intertextualități” raportat la derularea
marii istorii a muzicii de jazz. Sultanov le dedi-
că piese concepute într-o tonalitate de reculegere
evlavioasă. Deși replicile lui Cankaya erau cu
un strop mai puțin mlădioase decât cele ale lui
Sarabski (aflat la ora respectivului recital într-un
stagiu în Brazilia), impresia generală a fost aceea
anvizajată de protagonist: expresie a emoției pure,
în care și-a convertit sentimentele de gratitudine
față de antecesorii săi. Perfect integrat în concep-
tul spectacolului, s’a detașat mesajul transmis de
genialul Joe Zawinul lui Rain Sultanov. Textul,
proiectat pe marele ecran din fundal, era în per-
fect consens cu sentimentele pe care orice oaspete
sensibil le resimte când participă la un Festival
atât de special precum cel de la Baku: „Hello Rain,
I wanted to get in touch with you for a long time
but was much away or real busy; First I want to
thank you, your charming wife, your brothers
and all the people working at the BAKU JAZZ
FESTIVAL for the great generosity to make our
time in your country an unforgettable experience.
Never will I forget the nice simple things we all
did there, and the last evening with the beautiful
music and the incredible food and the company.
Rain; I had also had a chance to listen to your CD
with The Last Moment, the song for your father;
it is a very fine piece of music played with a deep
feeling. I enjoyed it very much. Stay as you are.
You are great musician my friend. Best wishes and
greetings. Joe Zawinul”.
Alte formații azere demne de interes au fost
(în ordinea intrării în scenă): Afgan Rasul Trio,
Afshin Alizadeh Quintet (în cadrul căruia evolua
și saxofonistul Aydin Zeydullayev, câștigătorul
ediției trecute a concursului debutanților), Duo-
ul Tural Raphael & Sultan Huseyn. Elogii speciale
merită percuționistul Tofiq Jabbarov și Bakuba
Band (numele însuși trimite la afinitățile membri-
lor formației față de tezaurul afro-cubanez), care
au susținut împreună electrizantul concert final al
Festivalului.
Dar până la acel moment, au mai fost o serie
de recitaluri, multicolore, diverse, atractive: pu-
ternicul grup suedez Music Music Music al saxo-
fonistului Nils Berg; simpatica trupă de sorginte
guineeză condusă de Sekou Kouyate (apreciat
vocalist și mânuitor al harpei tradițional-africa-
ne kora); tânărul cvartet estonian purtând nume-
le pianistei/vocalistei Kirke Karia; discretul duet
alcătuit din vocalista luxemburghezo-britanică
O
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
o
Claire Parsons și ghitaristul israelian Eran Har
Even.
Saxofonistul norvegian Trygve Seim pare să
fi atins o etapă superioară a creației sale, odată
cu ciclul Helsinki Songs. În actualul său cvartet,
liderul îi are ca parteneri pe pianistul estonian
Kristjan Randalu, bateristul finlandez Markku
Ounaskari și pe compatriotul Mats Eilertsen la
contrabas. Companionii incurabilului roman-
tic Seim manifestă certe afinități pentru tângu-
itoarele sale melopei modale, în care aparente
invocări de zei nordici împrumută adeseori in-
flexiuni orientale. Totuși, față de lucrările înce-
puturilor sale, protagonistul a operat o diminu-
are a caracterului imnic. Se simte că, în genere,
membrii cvartetului conlucrează confortabil în
cadrele baladelor de tip scandinav (populariza-
te de Jan Garbarek pe când Trygve abia se năs-
cuse). Tonalitățile elegiace preferate de Seim își
află pendantul în participarea energetic-juvenilă
a lui Randalu. Ideile pianistice ale acestuia sunt
filtrate printr’o tehnică de tip clasic, amintind
de contribuțiile neoimpresioniste ale lui Tonu
Naissoo la dezvoltarea remarcabilei școli esto-
niene de jazz. Aș zice că blondul muzician din
Tallinn reușește să imprime solo-urilor sale o
anume angularitate, oarecum neașteptată dar
benefică în context. Lăudabil și aportul „secți-
ei ritmice” Eilertsen & Ounuskari - acesta din
urmă reiterând, în ipostaze mai ponderate, inge-
niozitatea bateristică a regretatului său compa-
triot Edward Vesala.
După cum mă așteptasem, revelația
Festivalului a fost cvintetul Vietnam Jazz Glory
Band. Nu necesarmente din punctul de vede-
re al contribuției sale strict muzicale, ci mai
ales fiindcă întruchipează o certă voință de
a branșa/sincroniza fascinanta cultură viet-
nameză la fascinantul fenomen periplanetar
al jazzului. Liderul grupului este pianistul,
Grupul germano-libanez MASAA
compozitorul și profesorul Nguyen Tien Manh.
El deține actualmente și funcția de conducător al
Departamentului de Jazz al Academiei Naționale
de Muzică a Vietnamului din Hanoi. A efectuat
studii de specialitate la Academia de Muzică din
Malmo, sub îndrumarea cunoscuților jazzmeni
suedezi Hakan Rydin și Jan Lundgren. (Pe aces-
ta din urmă avui onoarea să-l prezint pe scena
Festivalului Ethno Jazz de la Chișinău, în trio-ul
Mare Nostrum, alături de Paolo Fresu și Richard
Galliano). Lundgren conduce dinamicul festival
din atractiva urbe Ystad de pe coasta de sud a
Suediei, și nu a ezitat să-l programeze pe pia-
nistul vietanamez în cadrul ediției din 2019. Ca
urmare a succesului înregistrat acolo, Manh fu
invitat să susțină un recital pentru familia regală
a Danemarcei!
În Rotunda Jazz Club din Baku acest „misi-
onar al jazzului” din Vietnam a cântat împreu-
nă cu patru dintre tenacii săi studenți, apelând
frecvent la unisoane în care utiliza insolita ...
claviatură de suflat melodica, sau la sonorități
sintetizate electronic (cea mai frapantă fiind
redarea timbului argintiu al celestei, amintind
procedurile similare ale lui McCoy Tyner). Cel
puțin pianistul Luong Viet Tu (student anul III)
și saxofonistul Bui Hoang An (student anul II)
- asemenea mentorului lor - depășesc simpla
redare „curată” a elementelor de bază ale jaz-
zului de tip modernist, manifestând o reală
apetență pentru arta improvizației. Repertoriul
e interpretat cu profesionalism, simț al nuanțe-
lor și al diversității. Piesa introductivă îngemă-
na atât referințe la mugham-ul atât de familiar
amfitrionilor, cât și la invocațiile quasi-imnice
din celebra A Love Supreme a lui John Coltrane.
Dicotomia teme tradiționale/spirit jazzistic a
stat și la baza câtorva frumoase prelucrări de
melodii din folclorul vietnamez. După cum
mărturisea Nguyen Tien Manh publicului, în-
săși înființarea amintitului Departament de
Jazz de la Hanoi, în 2013, are ca scop primordi-
al diminuarea decalajelor ce separă Vietnamul
de restul lumii în acest domeniu al muzicii, în-
târzieri datorate războaielor din secolul trecut.
După cum au demonstrat cei cinci muzicieni,
optimismul lui Manh privind resurecția jazzu-
lui în Vietnam are deja argumente concrete (pe
lângă memorabilele realizări discografice, deja
(re)cunoscute pe plan mondial, ale ghitaris-
tului Nguyen Le, ale vocalistei Huong Thanh,
sau ale trompetistului Cuong Vu). La concert a
asistat și E.S. doamna Dang Thi Ngoc Thinh,
vicepreședinta Vietnamului, împreună cu dele-
gația care participase la conferința la înalt nivel
a Mișcării Țărilor Nealiniate (N.A.M.), ce se
desfășura în acele zile la Baku.
Ar mai fi de subliniat prezența permanentă a
mass-media pe parcursul întregului Festivalului
(prezentator omniprezent: Tofiq Hasansoy), in-
clusiv prin corespondențele video realizate de
Wolfgang Spindler pentru Euronews; sonori-
zarea excelentă datorată expertului austriac
Reinhard Buchta; implicarea tinerei generații în
buna funcționare a complicatului angrenaj orga-
nizatoric - de la Farida Mammadova, voluntara
care îi aștepta pe invitați la aeroport spre orele
dimineții, până la Sema Zadeh, reporterița de 22
de ani care mi-a solicitat un interviu pentru pos-
tul național de radio, sau până la cei doi copii ai
lui Rain Sultanov și ai Leylei Efendyieva: Murad
și Medina. Nu pot încheia fără a-mi exprima gra-
titudinea pentru prețiosul ajutor primit din par-
tea doamnei Iosefina Blazsani-Batto, directoarea
Centrului Limbii și Culturii Române din cadrul
Universității de Limbi Străine a Azerbaidjanului,
întru cunoașterea câtorva obiective de maxim
interes istoric-cultural situate în afara impresio-
nantei capitale Baku.
■
30
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
teatru
La Reactor, anatomia
unei iubiri, mereu alta
■ Adrian Țion
Titlu la concurență cu Shakespeare, spec-
tacol la concurență cu teatrele publice,
Totul e bine când se termină e o produc-
ție recentă a Reactorului clujean, promovată în
cadrul rezidențelor de scriere dramatică Drama
5, ediția a IV-a, 2019. Proiectul e finanțat de
Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca, Fondul
Jazz in the Park, UNITER, Consiliul Județean
Cluj și a fost coordonat de Alina Nelega până
acum. Din cele cinci scenarii luate în discuție,
promovate și analizate, textul Totul e bine când
se termină, aparținând Andreei Tănase, a ajuns
să fie montat de Radu Nica într-o formulă priel-
nică receptării necondiționate. În paralel cu ac-
torii teatrelor de stat, orientați pe piste stilistice
prestabilite și înșurubați în succese garantate, cei
din zona independentă continuă să persevereze,
să-și caute drumul și orientarea estetică adecva-
tă într-o efervescență creativă performativă. Nu
e o competiție, ci o reacție. Și Reactorul clujean
acumulează noi experiențe și reacționează pro-
mițător, în stil propriu, la mișcarea teatrală ac-
tuală, atinsă de un nou suflu înnoitor. Mișcare
off-centru în toată puterea americanismului off !
Totul e bine când se termină este expresia
acelui tip de angajament combativ, îmbrățișat
deopotrivă de actori și regizori, în stare să des-
chidă mințile împleticite în haosul vieții și va-
lorilor contemporane, capete bulversate de mu-
tațiile structurale din societatea românească de
azi, transpuse în limbaj teatral lipsit de inhibiții
și cantonări în șabloane ofilite. Printre multiplele
transformări, scenariul scris de Andreea Tănase
atrage atenția asupra altei percepții a vieții de cu-
plu și asupra divorțului iminent. Ea analizează,
cu destulă incisivitate și cerbicie, declinul relații-
lor dintre doi tineri căsătoriți, oferind un evan-
tai de situații și momente de autocunoaștere,
excesive prin forța de penetrare în intimitățile
conviețuirii. În locul încrâncenărilor furibun-
de, dătătoare de durei de cap, de ură și angoa-
se, personajele afișează o luciditate dezarmantă
adesea. În locul crizei de gelozie a partenerilor
sau a crimei, firescul învinge orice obstacol al
degradării morale impuse de situața creată. Sunt
prezentate succint momente din viața celor doi,
divorțul e tot o etapă a vieții și nu aduce sfârșitul
ei, ci numai sfârșitul unei relații, căci totul are
un început și un sfârșit. Dar până la acel sfârșit
sunt atâtea momente frumoase și memorabile,
comice și nostalgice pe care merită să și le aducă
aminte. Ca fiecare din noi.
Cei doi interpreți, Paula Rotar și Paul Socol,
„colorează” spațiul scenic prin farmecul lor na-
tural, aducând pe scândură doi oameni normali
cu problemele lor, ca cei din sală, ca cei de pe
stradă. Paula Rotar subliniază delicatețea și fra-
gilitatea Ei, în gama constant nuanțată a unei
expresivități de o mare acuratețe. Paul Socol,
stăpân pe masculinitatea mofluză a personaju-
lui, modelează dibaci caracterul Lui, un tip ușor
indiferent și distrat. N-am înțeles prea bine de
ce trebuia ca ei să evolueze desculți, dar poate că
atunci când intri în sufletul și intimitatea oame-
nilor trebuie să pășești desculț și cu grijă, nu cu
bocanci. Poate să fie o sugestie.
Regizorul Radu Nica își construiește specta-
colul din secvențe extrase ingenios din liniarita-
tea textului. Secvențe ce se desfășoară în diverse
colțuri, alungând monotonia. De mare ajutor în
această direcție sunt salbele de lumini fluores-
cente, divers colorate, încolăcite aleatoriu pe tot
spațiul scenei (uneori și în jurul gâturilor lor) și
proiecțiile video aparținând lui Mihai Păcurar.
Între aceste lumini înșelătoare (ale orașului, ale
fericirii conjugale) se petrec drame necunoscu-
te. De mare efect sunt proiecțiile cu chipurile și
corpurile celor doi în cercul-ecran din fundal,
întruchipând diverse ipostaze ale personajelor
surprinse în perioade delicate ale relației lor. Ele
pregătesc și sporesc analiza de laborator a anato-
miei iubirii. O iubire care a fost și s-a dus. O iu-
bire ca oricare alta, derulată în fața spectatorilor
la Reactorul de creație și experiment de pe strada
Petofi Sândor nr. 4 din Cluj.
■
Minunile Pentagonului
■ Alexandru Jurcan
Există deja multe festivaluri de teatru pen-
tru tineri, ceea ce e reconfortant și pro-
vocator. Teatrul incită, formează, preocu-
pă. Arad, Baia Mare, Iași, Dej, Constanța, Carei,
Timișoara - iată orașele care găzduiesc specta-
cole, workshopuri, dezbateri. La Timișoara exis-
tă o asociație culturală numită Pentagon, având
drept președinte o actriță neobosită: Ana Maria
Pandele Andone. Sub egida asociației se orga-
nizează în fiecare an un festival de teatru numit
Copil în Europa. Anul acesta (2019) a avut loc edi-
ția a XII-a, tot la Casa Tineretului, între 28 nov.-3
dec. Au participat trupe din București, Baia Mare,
Huedin, Constanța, Timișoara. Program tipărit,
ecusoane, prezentatori, voluntari, cazare la hoste-
luri, workshopuri (de notat cele conduse de Paul
Cimpoieru și Andreea Vulpe), mâncare consis-
tentă. Tot tacâmul. Ana Maria era pretutindeni,
de la scenă la dezbateri, colaborând impecabil cu
voluntarii.
Juriul a fost format din actori și jurnaliști (Doru
Maniu, Ana Maria Pandele, Jasmina Mitrici, Raul
Petru Baștean, Alina Ilea, Cătălin Ursu, Borco
Ilin, Camelia Burghele). La final s-au oferit pre-
mii diverse, pentru interpretare, prestații scenice,
inclusiv pentru secțiunea monolog, unde s-au
remarcat doi tineri care cochetează deja cu cari-
era de actor: Nicolae Nistor de la Huedin (Efectul
dăunător al tutunului de Cehov) și Petru Georoiu
din București (O întâmplare ciudată cu un câine la
miezul nopții de Mark Haddon).
În holul cel generos au avut loc discuții tema-
tice. În ultima zi am asistat la o dezbatere des-
pre frică. Mai ales despre frica actorului înainte
de confruntarea cu publicul. Desigur, s-au cre-
at contacte, s-au tras concluzii, punându-se în
prim-plan pasiunea de a construi sub auspiciile
Thaliei. Cineva spunea: „Lumea nu e a celor care
pot, ci a celor care vor”. De undeva șoptea și Titu
Maiorescu: „Unde există o necesitate trebuie să fie
și o posibilitate”.
Dintre spectacole, am apreciat Lecția lui
Ionesco, regizată de Nicolae Weisz de la Baia
Mare. Sugestii vizuale, mișcare scenică extrem
de orchestrată, apariția altor personaje. Lecția e
vizibil absurdă, degradarea pândește, proful e ca
un robot extraterestru, târându-se spasmodic în-
tr-un spațiu ce frizează oniricul. Un apartament
alb, aseptic, rece, în care plutesc într-o abulie
premonitorie eleve îmbrăcate în roșu, plus proful
în negru. O altă punere în scenă a Lecției a fost
realizată de Julieta Georoiu (București). O mulți-
me de eleve obediente, un prof agasant (excelent
interpretat), cu o voce ucigătoare, neostoită, care
despică timpanele. Propunerile regizorale diver-
se certifică genialitatea textului ionescian. Trupa
din Huedin a jucat Cuțit, contopind texte din La
Fontaine și Jacques Prevert (un spectacol pe care
l-am regizat). Poveștile expuse sunt crude, vio-
lente, dar și amuzante, prin tratare parodică. Spre
final, pasărea-liră devine o speranță spre evitarea
violenței umane.
Cristina Mandae de la Timișoara a regizat în
mod clasic și cuminte Insula de Mihail Sebastian.
Cei de la Constanța (Silvia Leucă și Magdalena
Martinescu) au readus în atenția publicului savu-
rosul text conceput de Ion Băieșu - Tanța și Costel.
Un spectacol scurt, pitoresc, ritmat, ca un desert
sosit la timp. Un elev de la București (Rareș Fota)
s-a încumetat să regizeze Visul unei nopți de vară
de Shakespeare. Două ore de mișcare perpetuă,
de invazie de personaje, de propuneri insolite. O
imaginație scenică debordantă, surprinzătoare,
un travaliu meritoriu, de luat în seamă.
Au fost și spectacole invitate. În ultima zi am
asistat la Nopți albe, regizat de Andreea Vulpe,
care a scris și scenariul. Au jucat impecabil doi
actori consacrați: Marcela Nistor și Alexandru
Beteringhe, care au transmis o emoție în sta-
re pură, filtrată printr-un joc firesc, frisonant.
Rareori am simțit un asemenea impact emoțional
asupra tinerilor spectatori, după care am reflectat,
o dată în plus, asupra imensului rol al teatrului de
calitate.
Ca să spunem și despre anumite neajunsuri: nu
toți participanții au asistat la spectacole. Unii au
jucat, au vrut să fie remarcați, fără să-i intereseze
prestațiile colegilor din festival. Dar Ana Maria a
notat și caută deja soluții pentru edițiile viitoare.
■
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
31
Mârlanii - succes
catastrofal la centenar!
■ Eugen Cojocaru
Ultima premieră clujeană a anului a fost
prezentată în 5 decembrie, în cadrul ma-
relui jubileu Teatrul Național Cluj - 100
de ani: Singur printre mârlani. Regizoarea, sce-
narista și coregrafa Andrea Gavriliu a adaptat
textul omonim al lui Florin Bican - scenografia:
Alexandru Petre, muzica originală: Mihai Dobre.
Se pare că e o modă, consolidată cu succes de Ada
Milea, în metropola ardeleană - se va ridica la ni-
velul ei?
Am fost martorii unor versificări amatoriste,
fără mesaj, urmărind doar efectul rimelor (cum
ne distram, odată, prin școala generală) și ne
amintim de ironia poetului național: E ușor a
scrie versuri, când nimic nu ai a spune! Calitatea
lor face concurență (cine își amintește) celor mai
slabe versificări la concursul de masă Cântarea
României! Nu e clar dacă se dorește ironizarea
„mârlanilor” sau omagierea lor, ceea ce e o mare
ratare. Sau s-a dorit preamărirea!? Autorul spu-
ne că a scris din experiența sa de profesor în ma-
halalele din marginea capitalei... Cine explică,
logic, cum se potrivește asta la frumoasa aniver-
sare?! Actorii - Radu Dogaru, Radu Lărgeanu,
Cristian Rigman, Matei Rotaru, Cosmin Stănilă,
Alexandra Tarce, Sânziana Tarța și Irina Wintze
- au făcut tot posibilul, au fost „mediați” tare sim-
patici în „mârlăniile” și infantilismele lor, care,
totuși, n-au smuls decât câteva hohoțele, cele mai
„mari” la să-mi lingi buricu’ și când un actor mi-
mează onanismul! Majoritatea publiculul e din
tineri, mai exact tinere (25-30 de ani) care chihăie
la banalități fără umor: se imită un copilaș care
plânge după mama, cuvinte (bășină...) care „bi-
ne-dispun” aceste generații fără experiența mari-
lor comedii și a comicului autentic. Din fericire,
n-am fost blagosloviți cu parade de vocabular de
mahala, unde ei râd copios! Unde sunt montările
multor comedii cu un comic elevat și atât de vari-
at, de complex, cu sens și mesaje?!
Priveam, în jur, la spectatorii obișnuiți cu ma-
rele teatru românesc și eram siderați, însă finalul
ne „pune la pământ”: tinerelele și tinereii se ridică
repede în picioare, zâmbesc fericiți aplaudând un
coșmar al teatrului actual, des întâlnit...
Mulți mari actori au blamat acest prost obicei
- Marius Bodochi sau Marcel Iureș la TIFF 2018:
Piese slabe, catasrofe, „cuvinte-organe”, iar publi-
cul sare și aplaudă! Păcat de timpul pierdut, efort,
banii cheltuiți pentru a coborî tot mai mult șta-
cheta calității spectacolului și a publicului! Sunt
atâtea piese bune, vechi și noi, de ce nu se vrea!?
Rolul teatrului de anvergură e să ridice nivelul
publicului... Cel mai periculos pentru un teatru
bun e publicul: „barometrul” sensibil care a co-
rectat totdeauna eșecurile. Erau, până nu demult,
spectatori informați, cu o cultură care le permitea
să împlinească acest rol vital - azi, se știe, cei sub
35-40 de ani nu citesc literatură, nu pot face com-
parații și aprecia pentru că nici nu știu cum e o
bună punere în scenă. Ei cred că Ion Creangă e un
„Ion” care umblă creanga, Alecsandri a inventat
coniacul Alexandrion și Camil Petrescu e antre-
nor la CFR Cluj...
Au fost aduși, la rampă, regizoarea cu autorul:
încântați la mărturia „succesului” - oare cred
asta?! Și actorii?! S-a aplaudat moderat, chemați
de trei ori și asta cu un cunoscut truc al societății
de consum: final pe melodie simpatică, ritmată
și... publicul, vrea-nu vrea, tot dă din palme - tră-
iască marketing-ul! E o tragedie (reală, nu teatru)
pentru că, astfel, cu spectatori aduși la numitorul
comun de jos, care laudă (inclusiv colegi actori!)
și excesiv, la discuții, nu vor ști când e calitate și
când nu, pentru a „corecta” slăbiciunile și „că-
derile”! Nici critica actuală și revistele nu prea
îndeplinesc, din nefericire, această funcție vitală
pentru teatrul calitativ, oferind doar „informări”
encomiastice, pe linia „afilierii” lor la un „sistem
închis”, suficient sieși!
Marea problemă în teatrul internațional, ivită,
în Occident, cu anii ’80 și masiv din ’90, sunt regi-
zorii și spectatorii (și finanțatorii), al căror nivel a
scăzut continuu - dramaturgi buni mai sunt, dar
se preferă cei la nivelul „decidenților” menționați.
Din anii 2000, „valul” a ajuns și în România și iată
cum valorile de aici au ajuns ca în titlul piesei...
Cel mai mult îmi pare rău de actori, deoare-
ce și marile talente se uzează și se distrug jucând
așa paranghelii (cuvântul potrivit) - cineva spunea
atât de emoționant (nu e Gigi Becali!): Să nu ucizi
o pasăre cântătoare! Exact asta fac, actualmente,
cei responsabili și publicul!
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine .com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
32
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
conexiuni
Plăceri de vară
■ Silvia Suciu
Momentul de cotitură care a revoluționat
piața de artă din Franța - și a avut o in-
fluență puternică asupra direcției artelor
plastice din lume - s-a produs cu prilejul Salonului
Oficial din 1863, când juriul a respins 3.000 de lu-
crări din cele 5.000 trimise de artiști. După 1830,
juriul Salonului a respins din ce în ce mai multe lu-
crări, însă în 1863 numărul acestora a fost fără prece-
dent. Printre artiștii „refuzați” se numărau Edouard
Manet, Camille Pissaro, Gustave Courbet, Theodore
Veron, Antoine Chintreuil, Johan Jongkind și James
Abbott McNeill Whistler. Nemulțumirea și proteste-
le lor ajung la urechile lui Napoleon al III-lea care,
sensibil la opinia publică, face o declarație publică cu
privire la acest incident: „Împăratul a primit nume-
roase plângeri cu privire la lucrările de artă refuzate
de juriul Salonului. Dorind să lase publicul să judece
legitimitatea acestor plângeri, Majestatea Sa a decis
ca lucrările refuzate să fie expuse într-o altă aripă a
Palatului Industriei.”1 Gusturile lui Napoleon în ma-
terie de artă erau tradiționaliste, printre artiștii pre-
ferați de el numărându-se Alexandre Cabanel sau
Franz Xaver Winterhalter.
La 15 mai 1863, „L’Exposition artistique des oeu-
vres refusees” era deschisă la Palatul Industriilor
din Paris, cu o săptămână înainte de deschiderea
Salonului Oficial. Decizia lui Napoleon a fot puternic
contestată de artiștii Academiei. Prezența artiștilor la
expoziția refuzaților era „facultativă, iar cei care nu
doreau să ia parte aveau să informeze administrația
care avea să le restituie lucrările”2. Deși numeroși
artiști își retrag lucrările, la expoziție au participat
871 de artiști ale căror lucrări au fost incluse într-un
catalog realizat de un comitet al artiștilor refuzați.
Lucrarea lui Edouard Manet (1832-1883) „Dejunul
pe iarbă” fusese una dintre cele 3.000 de piese re-
fuzate de juriul Salonului, și prezentată la Salonul
Refuzaților, unde a suscitat un adevărat freamăt în
rândurile societății pariziene atât de pudibonde.
Lucrarea lui Manet era o îmbinare subtilă între pic-
tura clasică, făcând permanent aluzie la opere ce-
lebre, ușor de receptat de către public, și un soi de
trivialitate care caracterizează modernitatea, îmbi-
nând elemente plein-air-iste cu sexualitatea.3 El este
inovatorul care îndrăznește ceea ce predecesorii săi
nu îndrăzniseră până la el.
Respingerea lucrării de către juriu nu s-a datorat
persoajelor feminine goale, cât amplasării lor într-un
cadru modern și asocierii lor cu cei doi burghezi
complet îmbrăcați. Femeile nu mai erau zeițe, ca în
lucrarea „Judecata lui Paris” a lui Raffaello Sanzio,
preluată în gravură de Marcantonio Raimondi (1515,
un exemplar al acestei lucrări se afla la Luvru) - pe
care Manet le pastișează -, ci modele, probabil chiar
prostituate (cum le considera publicul), tratate cu un
realism care ar fi putut face din orice personaj de pe
stradă subiectul picturii lui Edouard Manet. Vestea
despre îndrăzneața lucrare circula în toate cercurile
lumii bune din Paris, și publicul se înghesuia la uși-
le Salonului să o vadă. Oare ce ar zice azi Manet și
contemporanii săi dacă ar vedea lucrarea lui Floc’h
(„Dejeuner sur l’herbe revisited”, 2011)!? 4
Pe lângă subiectul șocant, există în lucrările lui
Manet o „triangulare a spațiului”5, un soi de iluzie
la care privitorul nu mai asistase până atunci, așa
cum observa și unul dintre criticii vremii, Ernest
Chesneau: „Niciodată lumina zile din nord, din apar-
tamentele noastre, nu a fost redată cu asemenea forță
de iluzie ca pe pânza lui Manet intitulată Dejunul...”6
„Le Dejeuner sur l’herbe” și Salonul Refuzaților des-
chideau o nouă eră a artei plastice, respingând con-
vențiile instituționale impuse de Academie.
Floch’s
Dejeuner sur l’herbe revisited, 2011
Cromolitografie, © @ Floch’s
Și, pentru a face lucrurile și mai interesante,
tânărul Edouard Manet deschide în martie-apri-
lie 1863, la galeria lui Louis Martinet prima sa
expoziție personală, oferind o avanpremieră a
operei lui, chiar înainte de deschiderea Salonului
Refuzaților. Cu această expoziție, el impune moda
expozițiilor personale. Cele paisprezece lucrări
expuse au avut un efect „de șoc” asupra publi-
cului, provocând agitație: „Băutorul de absint”
(1859), „Concert în Grădina Tuileries” (1862),
Raffaello Sanzio	Judecata lui Paris (detaliu),
(Cca. 1514-15) ulei pe panel, 30 x 109 cm, © Sothebys
„Bătrânul Muzician” (1863), „Baletul spaniol”
(1862), „Lola de Valence” (1862).
Louis Martinet deschide o galerie la Paris în
1861, din dorința de a-i susține pe artiștii mo-
derni, văzuți ca avangardiști; Edouard Manet,
Gustave Courbet, Jean-Franțois Millet, Jules
Dupri, Thiodore Rousseau, James McNeill
Whistler și Pierre Puvis de Chavannes și-au expus
lucrările în această galerie. Artiștii nu plăteau ga-
leriei nici un comision, iar publicul plătea bilet
de intrare. Martinet își folosește vasta experiență
de organizator al Saloanelor Oficiale (din 1849 în
1857), pentru a se pune în slujba artiștilor care se
adresau „unui public avid de noutăți, un public pe
care l-au ajutat să se formeze, el nefiind pregătit
să-i aprecieze, aceasta fiind soarta tuturor inova-
torilor.”7 Prin acțiunea lui, Martinet devine agent
artistic al acestor artiști, un mediator între aceștia
și marii colecționari de artă.
Note
1 Le Moniteur, 24 aprilie 1863, în Herve Maneglier,
Paris Impirial - La vie quotidienne sous le Second
Empire, Arman Colin, 19900, p. 173.
2	ibidem.
3	Hans Belting, Le chef d’evuvre invisible, Jacqueline
Chambon, Nîmes, 2003, p. 213.
4	Robert Shore, Beg, Still & Borrow. Artists against
originality, An Elephant Book, Londra, 2017, pp. 78-
79.
5	Pierre Francastel, Pictură și societate, Meridiane,
București, 1970, p. 148.
6	Ernest Chesneau, A cote du Salon. II. Le plein air.
Exposition du Boulevard des Capucines, Paris-Journal,
7 mai 1874, p. 3, în Ruth Berson (ed.), „The New
Painting: Impressionism 1874-1886. Documentation”,
Fine Arts Museums of San Francisco, 1996, vol. I, p. 18.
7 Pierre Francastel, op.cit., p. 156.
■
Edouard Manet	Dejunul pe iarbă (titlul inițial Le Bain), 1863
ulei pe pânză, 208 x 264 cm, © Musee dOrsay. Paris
Judecata lui Paris (detaliu) (1515-1520)
Marcantonio Raimondi (cca. 1480-1534)
dăltiță, 29,1 x 43,7 cm, © Muzeul Luvru
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
33
simeze
Contra fricii
Salonul Anual de Artă al UAP, Filiala Cluj, 2019
■ Gelu Teampău
Salonul anual de artă plastică, organizat de
către UAPC, constituie de fiecare dată una
dintre marile bucurii ale iernii, iar în acest
an, în mod special, oferă delicii estetice, atât da-
torită bogăției expoziției (nu mai puțin de 280
de piese, grupate în cele cinci secțiuni: pictură,
sculptură, textile, ceramică, grafică), cât și prin
calitatea acestor lucrări, care rezumă activitatea
recentă a artiștilor transilvăneni. Dacă iubitorul
de artă se poate desfăta în abundența senzațiilor
și a ideilor expuse simțurilor în sălile Muzeului
de Artă, nu este mai puțin adevărat că cel care
încearcă să ofere o analiză de ansamblu, pe cât
posibil, obiectivă, a acestei expoziții, experimen-
tează un soi de frustrare, generată de multitu-
dinea perspectivelor, a tehnicilor și a intențiilor
expozanților, precum și de imposibilitatea de a
formula verdicte general valabile. E greu să sta-
bilești o relație intimă cu o anume lucrare, ori
cu viziunea unui anume artist, fiindcă mereu
ești bătut pe umăr de către un altul și un altul,
care îți solicită numaidecât atenția, fiindcă arta
majoră nu este modestă, tăcută, ușor de trecut
cu vederea. Aceasta, însă, nu este vina salonului,
ci a parcimoniei timpului, a faptului că avem o
singură pereche de ochi și, în general, că trăim
o singură dată. Sau, oare ne ajută cumva arta să
trăim mai multe? Păi, să vedem...
Pictura reprezentând, cantitativ, cea mai mare
parte a salonului, nu este de mirare că pătrun-
dem, de la primii pași, în imperiul culorii, care
este nu doar unealtă, ci și premisă și scop în ace-
lași timp, într-un paradox pe care arta îl solu-
ționează în mod organic. Dar nu doar culoarea
oferă câmp de expresie, ci și tematica, prin titluri
recurgându-se adesea la mecanismele jocului,
marcându-se ludicul ca atitudine existențială.
Din fericire, arta contemporană pare să fi de-
pășit blocajele minimaliste, angajându-se într-o
resemnificare, prin revitalizarea de elemente
mitice, fie în chei recognoscibile (artă faraonică,
minoică, biblică), fie difuze, pretându-se la in-
terpretări multiple. De la Geneză la Apocalipsă,
din preistorile la scenariile SF, este trasat artis-
tic parcursul fiecărei senzații, al fiecărei idei, al
fiecărei vieți, al fiecărei povești de iubire. Mai
identificăm, apoi, transpunerea plastică de con-
stelații imaginare, care vin pe linia unor Homer,
Shakespeare sau Garcia Mârquez, dar și de tropi
folclorici, gotici, politici și chiar științifici, ceea
ce denotă faptul că artiștii noștri sunt culți, pre-
lucrând intelectual materialul instinctual, im-
pulsiv, iar aceasta spre marele câștig al artei.
Putem vorbi de influențe, și putem puncta
atribute impresioniste, foviste ori suprarealiste,
putem arăta spre Cezanne, spre Gauguin sau
spre Turner, dar în astfel de ocazii este mai puțin
important drumul pe care s-a ajuns aici, și mai
mult rezultatul pe care îl percepem. Dacă o sin-
gură piesă poate fi un instrument, ori o orchestră
în sine, toate împreună oferă simfonii paralele,
însă inteligibile, ca și cum am privi în sus, spre
cer, printr-un telescop cu 280 de lentile. Ele pro-
pun, deci, vieți paralele, succesive, încălecate,
înnodate, secționate, lipite, care proiectează în
dimensiune umană concertul cosmic cu infinita-
tea lui de voci. În funcție de punctul în care pri-
vim, ne vorbesc tăcerea, tihna, intimitatea, dar
și furtuna, încleștarea, sfâșierea, răcnetul, râpele
și gurile căscate, copacii molcomi și pumnii în-
cleștați. Pe alocuri, suntem siliți să ne oprim co-
pleșiți de senzația de greutate, în care acționea-
ză gravitația astrală, cea care contrabalansează
corporalitatea privitorului, pictura devenind, în
aceste cazuri, mai grea decât realitatea, nemai-
plasându-se deasupra acesteia, ci dedesubtul ei.
Este drept că alteori pictura este perfect egală lu-
mii, pe același plan, și constituie o prelungire a
ei, prin capacitatea și disponibilitatea ochilor de
a fi înșelați.
Mai trebuie spus că această demarcație între
categoriile artei este mai degrabă o chestiune lo-
gistică, deoarece a apus atât vremea tablourilor
cuminți, cât și a celor obraznice fără miză, iar
acum ele ocupă și teritoriul intermediar, între
pictură și sculptură, în care contează și forma
suportului, și materialul acestuia, și mărimea, și
grosimea și, nu în ultimul rând, amplasamentul.
Rama tabloului nu mai este artificiul care îl deli-
mitează de lume, ci a devenit parte integrantă a
operei de artă, cu valoare artistică, ori măcar de
comentariu, chiar și atunci când lipsește. Uneori
există o interfață prin care privitorul accesează
tabloul (fie că este această ramă, fie geamul de
sticlă), dar alteori el devine participant, compli-
ce sau chiar protagonist al operei.
Cu atât mai mult devine acest lucru vizibil
în cazul sculpturii, în care forma este structu-
ră, dislocând spațiul fizic și impunându=se ca
grăunte de culoare în ochiul inert și temător.
Dacă pictura poate împrumuta din verticalitatea
sculpturii prin consistență, aceasta împrumută
la rândul ei orizontalitatea culorii, în ascendență
și în cădere. O trăsătură capitală a sculpturii este
monumentalitatea, care nu depinde doar de mă-
rime, ci și de formă și de substanța întrebuințată.
Materialele grele, precum metalul, desfășoară o
anatomie simbolică, în care sunt izolate, cu aju-
torul daltei-bisturiu, organe și fetuși de idei, în-
tr-o muzică absurdă a inflației sensului, și nu a
absenței lui. Putem vorbi, deci, nu de idei amor-
fe, ci premorfe. Simbolistica gravă sau ludică,
interpretând partituri iconice sau fragmentare,
impue în mit tragedii fondatoare de linii de sim-
țire și de gândire (1907, 1989, Colectiv).
În secțiunea textilă pătrundem într-un alt joc
al tridimensionalității, care îmbină orizontalita-
tea picturii cu verticalitatea sculpturii, într-o pa-
radigmă care se definește, poate în primul rând,
tactil. Materialele folosite nu sunt doar textile
(pânză, lână, in), ci și plastic, sticlă, lemn, iarbă
sau metal (capace, dopuri, nasturi), îmbrăcând
realitatea în hărți fantastice și electrocardiogra-
me spirituale. Poate tocmai datorită tentației
tactile a materialului textil, cu aluziile și cu iluzi-
ile sale de învăluire, tema visului este preponde-
rentă în această secțiune.
Dacă din sectorul ceramică și sticlă ne axăm
doar pe ideea fragilității, nu avem mult de câști-
gat, deoarece nu este vorba doar de consistența
materialului, ci în primul rând de viabilitatea lui
ca purtător de sens și de capacitatea sa de a trezi
și de a isca șiruri de realități. Ideea este sprijinită
și de incorporarea cuvântului scris în operă, ceea
ce îi subliniază încă o dată valențele narative.
Piesele și instalațiile expuse în această secțiune
insistă pe punctele de trecere între dimensiuni
(uși, ferestre, portaluri), și ne putem întreba, pe
bună dreptate, dacă atunci când se sparge un ast-
fel de obiect, se distruge o variantă a realității,
sau se nasc o mie?
Grafica subliniază chiar și mai apăsat ideea
pluralității lumilor, prin tehnica colajului, prin
deformarea suportului material, prin sfidarea
cadrului și a limitelor, prin fragmentarea cu aju-
torul căreia pare conectată în mod direct la pul-
sul cotidian. Poate că datorită reproductibilității,
grafica excelează în comentariul social și ontolo-
gic, realizat prin întinderea liniei care poate scrie
cuvinte și fasonarea ei frântă sau buclată. Mai
trebuie amintite și prezența erotismului, care nu
lipsește din nicio secțiune, precum și trimiterile
oculte, care vin să fractureze confortul consola-
tor, prin aprehensiuni codificate.
Iar acum, vreau să spun câteva cuvinte despre
frică. Din punct de vedere evoluționist, frica este
considerată cel mai mare aliat al speciei umane,
inerentă instinctului de conservare. Se spune că,
dacă doi oameni ai cavernelor ar fi trecut pe lân-
gă un tufiș și ar fi auzit un foșnet, iar unul ar fi
presupus că este doar o pisică și ar fi rămas calm,
iar celălalt ar fi presupus că este un tigru și ar
fi luat-o la fugă, acesta din urmă ar fi avut mai
multe șanse de supraviețuire. Cu toții am fi, așa-
dar, urmașii acestui fricos sau ai unora ca el. Iar
aceasta explică faptul că suntem, ca specie, încli-
nați să observăm, să expunem și chiar să căutăm
aspectele negative ale existenței. Pe de altă parte,
această frică, cea care ne asigură supraviețuirea
trupească, ne sufocă spiritul, așa cum afirma și
Dostoievski: „frica este blestemul omului”. Însă,
din apăsarea insuportabilă a fricii, de care nu se
poate dezbăra, dată fiind condiția lui muritoare,
omul a creat, ca antidot, arta, adesea din însăși
sustanța acestei frici.
■
34
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
Urmare din pagina 36
Liviu Epuraș sau
arheologia căutării
Daphne”. Daphne este deopotrivă un personaj mi-
nor în mitologia greco-romană (o naiadă asociată
cu fântânile, izvoarele, râurile, dar și cu castita-
tea) și o cetate din Dacia Romană, Constantiana
Daphne, consemnată în secolul IV, dar a cărei
localizare a rămas incertă. Liviu Epuraș pornește,
metaforic vorbind, în căutarea cetății care poate
fi oriunde și în care poate fi găsit, până la proba
contrarie, orice. Este o căutare cu conotații arhe-
ologice, realizată prin mijloace artistice, respectiv
o operațiune de pseudorepertoriere. Pentru el,
arheologia reprezintă pretextul ideal pentru rein-
ventarea sau (re)construirea unor povești, legen-
de și mitologii paralele.
Subiectul ales nu este unul nou în artele vizu-
ale. Arhitecturile fanteziste apar în pictura ita-
liană încă din vremea lui Mantegna, când frag-
mentele de statui, coloane sau de alte elemente
morfologice sunt chemate să puncteze fragilita-
tea umană în fața forței imuabile a naturii.
Asemenea altor artiști, Liviu Epuraș operează
cu o versiune inventată a Antichității, rezultată
dintr-un amestec de ficțiuni și reconstrucții ar-
heologice foarte exacte de clădiri, documente
sau fragmente sculpturale. Astfel, artistul pre-
zintă un mix compus pe baza unui viitor alter-
nativ, al unui trecut inventat, și al unui prezent
ușor deghizat, combinând obiecte ready made
cu creații personale, de numeroase ori inspirate
din istorie sau din istoria artei.
Prin proiectul menționat, artistul dorește să
exploreze legătura dintre arheologie și imagi-
nație. Acesta consideră că arheologia depinde
atât de imaginație, cât și de știința de a reconfi-
gura lumile pierdute. Una dintre sursele icono-
grafice aflate la baza proiectului său este cartea
lui Wilhelm Jensen, publicat în 1903, „Gradiva:
o fantezie pompeiană”. Romanul are în prim-
plan un arheolog german care visează o tânără
femeie văzută pe un relief roman antic, pe care
o numește Gradiva, sau „Ea-care-înaintează”,
și pe care o caută printre ruinele de la Pompei.
În schimb, o descoperă acolo pe vecina sa Zoe
Bertang („Bertang” se traduce aproximativ „Ea-
care-de asemenea-înaintează”), o iubire de-a sa
din copilărie. Mai târziu, suprarealiștii francezi
Arheologie. În căutarea Dafnei. Zeii primordiali (Geea), tehnică mixtă, 40 x 30 x 20 cm
Liviu Epuraș
aveau să o considere pe Gradiva drept model
inspirațional. Sigmund Freud a apelat și el la
această carte, ca model cultural, pentru a descrie
modul în care arta imită visurile și a marca ide-
ea că arheologia imită „săpătura” psihanaliștilor.
Freud atrăgea, de asemenea, atenția asupra pe-
ricolelor în confundarea visurilor și deziluziilor
cu realitatea.
Proiectul „Searching Daphne” este o expedi-
ție personală a lui Liviu Epuraș care subliniază
tendințele de conectare ale artei cu experiențe-
le anterioare, prin care trecutul este readus la
viață. Imaginile și materialul cultural exercită
asupra noastră fascinație deoarece prezența lor
poate fi privită ca strălucirea de după viață a
trecutului.
În final, remarc faptul că o sumă de artiști ro-
mâni semnificativi, fără vreo legătură de orice
fel, unul cu celălalt, au apelat în ultimele două
decenii la arheologie, la trecut (privit ca isto-
rie alternativă ori paralelă) sau la arhitecturi
fanteziste (aflate în stadiul de ruină). Mă gân-
desc la Alexandru Rădvan, cu ale sale proiecte
„Memoriile lui Constantin” sau „Epic”, la Vlad
Basarab, cu amplul său proiect „Arheologia me-
moriei”, sau la Cosmin Paulescu, cu proiectul
major, „Supra Super Subditus”. Acestei scurte și
selecte liste i se poate adăuga și numele lui Liviu
Epuraș, un artist care are ceva de spus nu doar
prin modul în care lucrează, ci și prin temele pe
care le alege.
■
Liviu Epuraș
Arheologie. În căutarea Dafnei. Zeii primordiali (Cronos), tehnică mixtă, 40 x 30 x 20 cm
TRIBUNA • NR. 416 • 1-15 ianuarie 2020
35
sumar
editorial
Mircea Arman
Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr și autenticitate
raportată la structura apriorică
a imaginativului (VI)	3
eveniment
Ani Bradea
Concursul Național de Literatură „Ioan Slavici”
și Tribuna Graphic - 2019	4
cărți în actualitate
luliu-Marius Morariu
Eminescu și spiritualitatea românească din America 6
Irina-Roxana Georgescu
Scene de ieri și de azi	7
Ion Cristofor
Getta Bergoff: „Caietul din sertar.
Un jurnal israelian”	8
poezia
Vasile Ciherean	9
diagoze
Andrei Marga
Meritocrație și elită	11
filosofie
Viorel Igna
Platon ezotericul și conflictul interpretărilor	14
Iulian Chivu
Popas într-o dihotomie	15
Imagini din galerii secrete
Gabriela Nicolescu
Cum devine viața religioasă dosar strict secret?	18
Tatiana Vagramenko
Despre agenți și credincioși în Ucraina sovietică 18
KingaPovedak
Ne putem încrede în materialul prezentat în arhive?
De la arhivele poliției secrete la etnografia
minorităților religioase	18
Dumitru Lisnic
Despre Inochentism și „o călătorie la Rai”
Cercetarea etnografică în Ucraina și
Republica Moldova	19
juridic
Ioana Maria Dragoste
Contractul de împrumut	20
eseu
Elena Vieru
Alexandru Mușina - poetul (II)	22
Iulian Cătălui
Publicistica politică a lui Octavian Paler: Implicare
ideologică și reală în România postdecembristă	23
social
Adrian Lesenciuc
Media, furnizor de securitate sau vulnerabilitate
națională? (III)	25
genul epistolar
Cristina Struțeanu
Cartolina dintâi...	26
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Zidul, gardul, poarta și ușa	28
muzica
Virgil Mihaiu
Megafestival de Jazz în Urbea Vântului - Baku (II) 29
teatru
Adrian Țion
La Reactor, anatomia unei iubiri, mereu alta	31
Alexandru Jurcan
Minunile Pentagonului	31
Eugen Cojocaru
Mârlanii - succes catastrofal la centenar!	32
conexiuni
Silvia Suciu
Plăceri de vară	33
simeze
Gelu Teampău
Contra fricii
Salonul Anual de Artă al UAP, Filiala Cluj, 2019	34
plastica
Mihai Plămădeală
Liviu Epuraș sau arheologia căutării	36
Tiparul executat de:
IDEA Design + Print Cluj
plastica
Liviu Epuraș sau
arheologia căutării
Mihai Plămădeală
Liviu Epuraș	Arheologie. În căutarea Dafnei. Studiu portret 10, acryl pe carton, 70 x 50 cm
Lucrările lui Liviu Epuraș pot fi încadra-
te în numeroase genuri, stiluri și curente,
majoritatea derivate cu prefixul „post”, dar
indiferent de materialele, tehnicile sau diversita-
tea, dusă uneori până la divergență a imaginilor
propuse, acestea au drept numitor comun faptul
că, indiferent dacă seduc sau nu privitorul, nu pot
trece neobservate. În creația sa, monumentalul
și miniatura coexistă în mod pașnic și chiar ar-
monios. Mai mult, se simte o aceeași mână, dar și
viziune în toate obiectele, sculpturile, instalațiile,
desenele, picturile sau colajele sale.
Despre mâna și ochii protagonistului nu in-
tenționez să scriu prea mult, pentru că, aici totul
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an. Cu expediere la domiciliu:
40,2 lei - trimestru, 80,4 lei - semestru, 160,8 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. R016TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
este limpede și clar: avem de-a face cu ipostaze
ale excelenței în artă. De altfel, lui Liviu Epuraș îi
prevăd o carieră didactică de succes, desigur dacă
va urma această rută profesională, în momentul
scrierii acestor rânduri tânărul artist fiind asis-
tent la Universitatea Națională de Arte București.
Partea cea mai bună este că avem de-a face cu o
bază conceptuală solidă, factor vital în domeniul
artelor vizuale, ele căror rațiuni sunt mai degra-
bă de natură mentală (eventual spirituală) decât
morfologică.
Aduc în discuție, în continuare, un proiect
expozițional al artistului, intitulat „Searching
Continuarea în pagina 35