bloc-notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Viorel Cosor
Arhetip, tehnică mixtă, 160 x 120 cm
Amplă retrospectivă a operei lui
Ion Grigorescu, remarcabil exponent al
neoavangardei, la Galeria Kiosk din Gent
Opera lui Ion Grigorescu, considerat unul
dintre cei mai importanți reprezentanți
ai neoavangardei, fiind promovat de mu-
zee de primă mână în plan internațional, precum
Tate sau MoMA, va fi prezentată într-o amplă re-
trospectivă, „Cinema”, în cadrul festivalului arte-
lor EUROPALIA România, la Galeria Kiosk din
Gent, Belgia, în perioada 30.11.2019 - 2.02.2020.
Expoziția „Cinema”, ce reunește lucrări re-
prezentative pentru întreaga carieră a artistului,
marcând principalele sale perioade de creație și
tehnici de exprimare vizuală: pictură, desen, film,
fotografie, comentate din perspectiva raportării
sale la arta cinematografică, a fost inaugurată pe
29 noiembrie, la ora 19.00, în galeria belgiană.
Retrospectiva „Cinema”, curatoriată de Magda
Radu, reunește 118 lucrări extraordinare ale ar-
tistului contemporan, fotografii și filme experi-
mentale, opere reprezentative pentru practica sa
nonconformistă din perioada socialistă.
„Tema generală a cinematografiei face posibilă
abordarea practicii sale artistice singulare dintr-o
perspectivă transversală, fără a încerca să creeze
iluzia unui întreg unificat”, spune Magda Radu.
„Opera lui Grigorescu se caracterizează prin-
tr-o experimentare inepuizabilă, o utilizare im-
presionantă a referințelor și o stratificare inte-
lectuală. Aici, cinematograful funcționează mai
degrabă ca un instrument de investigare, mai
degrabă decât ca o implicare singulară cu mediul
de film și video, fiind legat de interpretarea artis-
tului despre conceptul de mișcare, desfășurat în
multe limbaje vizuale și prin diverse ramificații
tematice. Contabilizează, de asemenea, salturile
și tranzițiile de la un mediu la altul. În scrierile
sale, Grigorescu s-a gândit la comparații între
pictură, film și fotografie, în timp ce în lucrarea
sa a împins fiecare limbaj vizual la limită, până
la dispariția sau dematerializarea lor”, a adăugat
curatorul.
Ion Grigorescu (n.1945, București) este un pic-
tor, desenator și eseist român, contestatar al re-
gimului comunist, critic al societății consumiste
de azi, personalitate de prim rang a artei plasti-
ce românești și europene. Opera sa artistică cu-
prinde lucrări de pictură, desen, gravură, pictură
bisericească, icoane, fotografie și artă video. Ion
Grigorescu publică texte teoretice, pagini de jur-
nal, studii de istoria fotografiei în revistele Arta,
Secolul 20. Opera sa a rămas mult timp necunos-
cută, reputația sa traversând granițele României
numai după 1990. În prezent este considerat un
artist de excepție, iar operele sale, repere preți-
oase în peisajul artistic contemporan. Din 1967,
Ion Grigorescu abordează teme precum sexuali-
tatea, corpul uman, peisajul și mai ales omnipre-
zența politicului. În timpul regimului comunist,
artistul și-a desfășurat activitatea pe ascuns, au-
tocenzurându-se. (http://artindex.ro/2012/05/16/
grigorescu-ion/).
Magda Radu, curator și istoric de artă, este
co-fondatoarea Salonului de proiecte, un spa-
țiu independent de artă contemporană înființat
în 2011, destinat producției de artă și cercetării.
A editat sau co-editat mai multe cataloage de
expoziții și cărți, printre care: Arta în România
între anii 1945-2000. O analiză din perspec-
tiva prezentului (2016), Dear Money (2014)
și Andre Cadere / Andrei Cădere (2011). În ul-
timii ani a fost curatoare a unor expoziții orga-
nizate la Bienala ArtEnconters Timișoara; MNAC
București; MUSAC, Leon; Spinnerei, Leipzig, sau
Photo Espana, Madrid. Este curatorul participării
României la a 57-a ediție a Bienalei de la Veneția
(2017) cu proiectul Geta Brătescu - Apariții. În
calitate de colaborator la Universitatea Națională
de Arte din București a predat un curs ce anali-
zează arta românească în context est-european,
precum și un curs axat pe studii curatoriale.
EUROPALIA
Festivalul Internațional de Artă EUROPALIA
este considerat manifestarea culturală de cea
mai mare amploare din Belgia, fiind organizat
sub patronajul Familiei Regale a Belgiei, o dată
la doi ani, în Belgia și în țări învecinate - Franța,
Olanda, Luxemburg și Germania sau Marea
Britanie. Institutul Cultural Român este coor-
donatorul participării României la cea de-a 27
a ediție a Festivalului EUROPALIA, proiect de
anvergură desfășurat în perioada octombrie
2019 - februarie 2020 și implementat în colabo-
rare cu Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul
Culturii și Secretariatul General al Guvernului,
alături de Asociația EUROPALIA International,
organizatorul tradițional al manifestării. Cea de-a
27-a ediție a Festivalului EUROPALIA este dedi-
cată României.
■
2
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
editorial
Expunerea prealabilă a noțiunii
de adevăr și autenticitate raportată
la structura apriorică a
imaginativului (V)
■ Mircea Arman
Trecînd în India și interesîndu-ne de moda-
litatea gîndirii hinduse, vom regăsi aceeași
preocupare și atașare indestructibilă față
de concret. Mutatis mutandis, unele aprecieri fă-
cute relativ la gîndirea chineză ar putea fi lesne
aplicabile gîndirii hinduse, poate și datorită area-
lului căruia-i aparțin: Orientul. De aceea, evoluția
cu totul specifică a populațiilor hinduse a tins la
formarea unui tip mental cu totul deosebit de ti-
pul mediteranian sau occidental. Acest tip men-
tal, cu toate că va ajunge la o filosofie și o literatu-
ră foarte avansate, rămîne însă dincolo de gîndirea
abstractă speculativă, așa cum vom încerca să ară-
tăm în cele ce urmează.
Vom arăta, pentru început, că în perioada în
care gîndirea hindusă ajungea la apogeu, existau
șase școli sau darshana, care nu erau însă sisteme
filosofice în sensul european al cuvîntului, ci șase
aspecte, în care sunt sintetizate - invariabil - prin
intermediul unor versete, sutras, adevăruri filoso-
fice unice, dar reflectîndu-se în cele șase darsha-
na. Între aceste școli nu există polemici, conflicte
de orice natură, așa cum există conflicte ideolo-
gice între diferitele școli filosofice occidentale.
Același lucru se întîmplă și în China, după cum
arăta Granet, termenul kia, neînsemnînd școală
filosofică, așa cum a intrat în gîndirea uzuală eu-
ropeană, neexistînd, cum am spus, nici un con-
flict doctrinal între aceste kia, sau între cele șase
darshana brahmanice.
Să vedem, însă, care sunt și cu ce se ocupă aces-
te șase școli hinduse:
Purva Mîmănsa, care este o analiză și o ju-
risprudență a legii brahmanice(dharma).
Vaiseșica, un fel de fizică atomistă aducînd, mai
mult, a materialism.
Nyăya, tehnica raționamentului.
Sămkya, care este sistemul complementar al
sistemului Yoga, Samkya fiind teoria și Yoga prac-
tică.
Vedanta, metafizica vedelor, cercetînd opoziția
dintre iluzie (Maya) și absolut (Atman).
Yoga, practicile efectuate în vederea eliberării.
Nu vom insista prea mult asupra acestor șase
darshana, deoarece intenția noastă este numai
aceea de a surprinde, ca și în cazul gîndirii chine-
ze, mecanismul ei logic și, volens nolens, mentali-
tatea pe care acesta (mecanismul logic) o dezvol-
tă. Acesta este și motivul pentru care ne vom opri
un timp mai îndelungat asupra tehnicii raționa-
mentului, Nyaya.
Nyaya nu este o tehnică a raționamentului
în sine și pentru sine, ci, mai degrabă, dezvoltă
tipuri de raționamente de factură teleologică.
Brahmanismul spune că doar cel ce știe să argu-
menteze, evită cunoașterea falsă, viciile etc. Arta
de a raționa, spune acesta, eliberează spiritul, în
sensul în care, nu mai e necesar să revină în via-
ța pămîntească spre a fi supus unor noi cicluri de
reîncarnări. În fond, spune această doctrină, ab-
solutul are inteligența ca putere, dar ea nu devine
act decît prin utilizarea organelor, fapt ce implică
un inconvenient - în acest fel sufletul se aserveș-
te. Trebuie, așadar, să discernem două eforturi
de sens contrar; unul care înlănțuiește spiritul,
pentru că îl pune în serviciul vieții, și altul care
îl eliberează, abstrăgîndu-l vieții. Prin urmare,
acțiunea de purificare se îndeplinește în ordinea
cunoașterii. Teoria conștiinței empirice și doctri-
na salvării implică fiecare, în felul ei, necesitatea
de a ști să raționezi1. Nyaya mai înseamnă, spune
Anton Dumitriu2, și regulă, normă sau metodă
a discursului, fiind, în același timp, un produs al
„metodologiei discuției”. Altfel, la fel ca în filoso-
fia europeană, în speță cea din Evul Mediu, și în
filosofia indiană exista părerea unanimă că stu-
diul filosofiei trebuie să înceapă cu logica, aceas-
ta din urmă, fiind considerată drept pilonul care
vertebrează filosofia indiană. Desigur, ca în mai
toate scrierile vechi, Nyaya sutrani este exprimată
în aforisme sau versuri, fiind atribuite, prin tradi-
ție, lui Akșapada Gautama și au fost redactate cu
aprox. trei mii de ani î.Ch. Din acestea, au apărut,
mai tîrziu, o întreagă literatură logică, apărînd,
astfel, cărțile de logică indiene, Nyaya sastra, lo-
gicienii indieni fiind numiți Naiyayika.
În lucrarea sa, Nyaya Theory of Knowledge,
Satischandra Chatterjee arăta că cei două mii de
ani de exercițiu logic indian se pot despărți în
două mari perioade: perioada antică (începînd cu
Gautama) și perioada modernă, care începe pe la
1200 î.Ch. cu Gangesa.
„În Formale Logik, Bochenski3 face următoarea
periodizare a logicii indiene dînd numele logicie-
nilor respectivi:
Școala veche
Text de bază Nyăya sutra (sutra = verset, afo-
rism, plural sutrani). Bochenski crede că redac-
tarea definitivă a avut loc în secolul al II-lea d.Ch.
Naiyâyika
Vâtsyâyana (sec. V - VI d. Ch.)
Uddyotakara (sec.VII d. Ch.)
Vâcaspati Misra (sec.IX d. Ch.)
Udayana (sfîrșitul sec. X)
Budiști
Vasubandhu (sec. V -VI d.Ch.)
Dignâga (sec. V - VI d. Ch.)
Dharmakîrti (sec.VII d. Ch.)
Sântaraksita (sec. VIII d. Ch.)
Dharmottara (sec. VIII - IX d. Ch.)
Alții
Prasastapâada (sec. V - VI d. Ch.)
Kumârila (sec. VII d.Ch.)
Prâbhâkara (sec. VII -VII d. Ch.)
Srîdhara (sec X d. Ch.)
Școala nouă
Gangesa (sec. al XII-lea)
Jayadeva (sec. al XV-lea)
Raghunâhta (sec.al XVI-lea)
Mircea Arman
Jagadîsa (circa 1600)
Mathurânâtha (sec. al XVII-lea)
Annambhatta (sec. al XVII-lea)
Literatura veche
Nyăya-sutra, Aforismele logicii, opera lui
Gautama.
Nyaya bhașya (secolul al VII-lea d. Ch.), un
comentariu (bhâșya) la Nyaya-sutra datorat lui
Vatsyayana.
Nyaya-varttika (secolul al VII-lea d. Ch.) este
un „comentariu întregitor” (Varttika) la Nyâya
scris de Uddyotakara
Nyăya-vărttika-tătparya-țîkă, „subcomentariu
asupra adevăratului înțeles (al tratatului) Nyaya-
varttika” (secolul al IX-lea d.Ch.), un cuprinzător
comentariu datorat lui Vâcaspati Misra.
Nyăya-manjari „Florile logicii” (secolul al IX-
lea), se datorește lui Bhasarvajna. Tot lui îi aparți-
ne și comentariul:
Nyaya-bhușana „Podoaba logicii”.
Nyăya-vărttika-tătparya-parisuddhi
„Rectificarea sensului adevărat (al tratatului)
Nyâya-varttika” (secolul al X-lea) a fost scris de
celebrul logician Udayana.
Aceluiași autor i se mai datoresc comentariile:
Nyăya- kusumănjali „Un buchet de flori ale lo-
gicii”;
Nyaya-kiranavali „Strălucirea razelor logicii”;
Nyăya-kandălî „Pomul înflorit al logicii”;
În capitolul Modern Nyăya-Vaiseșika din
History of PhilosophyEstern and Western I4
Pandit Bhattacharya Bhushan afirmă că în decurs
de trei secole - aprox. între 900 și 1200 e.n. - nu
mai apare nimic semnificativ în materie de logi-
că și asta pare să se datoreze faptului că nu există
o atmosferă de efervescență polemică, nu există
critici semnificative din partea adversarilor. Cu
toate acestea, în jurul anului 1200 își face apariția
un vedantin de mare forță și subtilitate dialecti-
că, un oarecare Sriharșa, care a pus în dificultate
însăși fundamentele doctrinei Nyăya-Vaiseșika,
în celebra operă Khandana-khanda-khadya (sau
diviziunea diviziunilor). Ideea care vertebrează
lucrarea lui Sriharșa este aceea că nu se poate afir-
ma într-un mod definitiv dacă un lucru există sau
nu există. Sunt luate în discuție toate definițiile
Continuarea în pagina 10
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
3
cărți în actualitate
Cărțile Editurii Tribuna
în 2019
■ Ani Bradea
n completarea articolelor anuale dedica-
te Editurii Tribuna, pe care le-am inițiat la
sfârșitul anului 2017, cu referire la aparițiile
editoriale ale anului respectiv, continuate apoi cu
semnalarea volumelor editate în 2018, voi face, în
cele ce urmează, o scurtă prezentare a cărților și
albumelor apărute în anul care tocmai se înche-
ie. Consider că este datoria noastră să facem cu-
noscută, și pe această cale, activitatea editorială a
Tribunei, care se adaugă activităților culturale pe
care revista noastră le organizează pe parcursul
anului, participării la diverse evenimente din țară
și străinătate, dar, mai ales, apariției bilunare ne-
întrerupte a revistei tipărite, precum și a susținerii
săptămânalului online Tribuna Magazine (fondat
în 2015 de către managerul instituției, Dr. Mircea
Arman).
Anul editorial 2019 a fost deschis de volumul
„O călătorie la capătul lumii”, semnat de Doina
Rad și Ilie Rad. Cartea, care nu are nimic de-a
face cu superficialitatea și amatorismul literaturii
de călătorie din ultimii ani, constituie, spun auto-
rii, rezultatul unui imens efort de documentare pe
care l-au făcut înainte și după o perioadă petrecu-
tă în Chile. Pe lângă articolele și reportajele dedi-
cate istoriei și realităților chiliene, găsim, printre
altele, un capitol dedicat lui Pablo Neruda, o sec-
țiune dedicată scriitorilor chilieni Isabel Allende
și Omar Lara, un capitolul consacrat președintelui
Salvador Allende, precum și aproximativ o sută
de fotografii, portrete grafice, hărți - realizate, în
marea majoritate, de către cei doi autori. Înainte
de apariția cărții, considerată ca fiind cea mai
completă lucrare care s-a scris în România despre
Chile, unele fragmente au fost publicate, în pre-
mieră, în Revista Tribuna.
Eugen Cojocaru, colaborator al Tribunei, a
adunat în volumul „Lumea e o scenă. Cronici de
teatru... fără mască”, 67 de texte critice apărute,
după anul 2004, în diverse publicații din țară și
din străinătate. „Moto-ul meu - spune autorul - a
fost totdeauna: prietenul adevărat îți spune adevă-
rul - numai așa te ajută cineva făcându-ți un bine.
Am observat la cronicarii tranziției, nu numai în
teatru, că oferă publicului descrieri confuze, ne-
valorizante ale evenimentelor - una din cauzele
degringoladei valorilor în această perioadă. Am
abordat actul creativ exclusiv cu simpatie intelec-
tuală, fără nici o reținere dacă agreez sau nu un
stil, radiografiindu-l din interior (dacă a reușit în
sistemul ales de regizor) sine ira et studio.” Coperta
volumului a fost realizată de Ovidiu Petca.
Singura carte de poezie printre aparițiile
Editurii Tribuna în 2019 este un volum postum.
„Moarte cu suspendare”, de Marius Dumitrescu,
a fost publicat prin grija soției autorului, Cornelia
Dumitrescu, cea care semnează și textul Memento
din prima pagină: „Suspendarea este o formă de
executare a pedepsei omenești, îmblânzirea de-
getului ce mustră pe păcătos. Sau o întârziere,
în cazul de față, a Întâlnirii cu Cuvântul. Prin
exercițiul cuvântului, în ceea ce se numește viață.
Marius Dumitrescu și-a trăit moartea cu suspen-
dare, pentru ca, atunci când nu a mai fost să fie,
să ceară revocarea suspendării, lăsând, dincolo
de Cuvânt, ceva nerostit.” Un volum tulburător,
premonitoriu s-ar putea spune, judecând după
mesajul poemelor incluse, care vede lumina tipa-
rului la un an de la trecerea în neființă a autorului
său. Marius Dumitrescu (1959-2018) a publicat
în timpul vieții șase volume de versuri și două de
eseuri (ambele la Editura Tribuna), și a lăsat în
manuscris alte trei volume de versuri și unul de
eseuri. A fost, de asemenea, un colaborator și un
apropiat al Tribunei. Coperta volumului „Moarte
cu suspendare” este o realizare de excepție a frate-
lui poetului, pictorul Sorin Dumitrescu Mihăești.
Sub titlul „Biografii exilate. Tablou în lucru” am
reunit interviurile pe care le-am realizat și publi-
cat în Tribuna în decurs de aproximativ un an, în
cadrul seriei „România și oamenii săi din lume”,
un proiect al rubricii „Social”, pe care o coordo-
nez. Cartea găzduiește 14 interviuri, purtate cu
români care au emigrat în Italia, Spania, Franța,
Portugalia, Canada și Germania, interviuri prin
care, metaforic vorbind, am intenționat (re)com-
punerea imaginii României în lume prin oamenii
ei răspândiți în diferite locuri de pe glob. Deși am
urmărit cu prioritate o temă, și anume fenomenul
migrației, contextul (social, politic, familial) care
a dus la emigrare și experiența ulterioară acestei
decizii, întrebările, adresate prin coresponden-
ță electronică, nu sunt șablonarde, ele diferă de
la un caz la altul, în funcție de povestea de viață
a fiecărui intervievat, implicit de răspunsurilor
date, ceea ce a necesitat un schimb de aproximativ
două sute de e-mailuri trimise, și tot atâtea primi-
te. Mi-am ales interlocutorii dintre persoane cu
preocupări culturale, sau iubitori de cultură, ceea
ce a făcut ca textele rezultate să capete valențe li-
terare, rezultând un volum care se poate citi ca un
întreg, precum un roman cu multe personaje, și
toate principale, un „roman” ilustrativ pentru o
categorie a exilului românesc. Pentru toate aces-
tea, dar și pentru tentația de a descoperi alți ro-
mâni cu destine interesante, ambasadori ai cultu-
rii românești în lume, spun că acesta este doar un
Tablou în lucru, urmând a i se adăuga alte tușe,
alte personaje, în anul următor. Mai vreau doar să
precizez că „Biografii exilate”, care poartă pe co-
pertă imaginea unei lucrări semnate de Michael
Lassel, unul dintre personajele cărții, a fost lansată
în luna octombrie în Germania, la Nurnberg și la
Munchen, precum și în țară, în Brașov, iar, ulteri-
or, în cadrul manifestării „Zilele Revistei Tribuna
- 2019”.
Istoricii Gabriela și Ion Novăcescu duc mai de-
parte în 2019 „Poveștile minunate ale României”,

Ani Bradea
Biografii exilate
Tablou in lucru
4
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
o lucrare aflată la volumul al II-lea, după ce, la
sfârșitul anului trecut, sub semnul Centenarului,
au publicat, de asemenea la Editura Tribuna, pri-
mul volum. Autorii împletesc din nou Istoria cu
Povestea, bazându-se pe cercetarea de arhive, stu-
dierea publicațiilor vechi, precum și traducerea
unor texte-document, redând istoriei, după cum
spunea Pr. Constantin Necula „ceva din simpli-
tatea ei sfântă, din liniștea lecturii, din tihna unei
candele la ceas de seară luminând oftatul de copil
adormind”.
Tot în 2019, la Editura Tribuna au apărut și
două albume de artă, în condiții grafice de excep-
ție. Este vorba despre elegantul volum „Michael
Lassel. Ein Meister aus Deutschland”, reunind, în
peste o sută patruzeci de pagini, cele mai repre-
zentative lucrări pentru bogata și complexa operă
a pictorului, pe care unii critici l-au supranumit
Salvador Dali al Germaniei. „Arta lui Michael
Lassel ne spune că omul se îndepărtează de lucru,
de lumea pe care o trăiește, ba, mai mult, trăiește
în afara relației sale esențiale cu lucrul și este lip-
sit de lume. Omul se îndepărtează de lucru și de
lume, iar singura salvare stă în re-creația acesteia,
în capacitatea sa imaginativă, în nesfîrșita străda-
nie de a re-crea lumea din nou și din nou. (...)
Întrebarea care se pune este dacă individul mai
poate salva propria lume, dacă o mai poate re-
crea, iar răspunsul vine uneori din știință, din fi-
losofie sau din artă. Iată de ce Michael Lassel este
ein Meister aus Deutschland și nu numai” - scrie
Mircea Arman, în textul analitic din primele pa-
gini, text al cărui titlu a dat și numele albumului.
Mai sunt cuprinse aici un text critic semnat de
Cristina Simion, un extras din interviul pe care eu
l-am realizat cu Michael Lassel (și care face parte
din „Biografii exilate”), alături de, firește, cele 102
reproduceri după lucrările artistului, redate cu o
înaltă fidelitate a imaginii. Albumul a fost prezen-
tat în Germania și a ajuns deja în unele dintre cele
mai mari muzee ale lumii.
Cel de-al doilea album de artă, apărut în acest an
la Editura Tribuna, reunește reproduceri ale celor
mai reprezentative lucrări pentru creația pictorului
Sorin Dumitrescu Mihăești. Despre sine, artistul
îmi spunea, într-un interviu publicat în Tribuna nr.
406 (din 1 august 2019): „Eu pictez revelații, și nicio
revelație nu seamănă la față cu alta. Așa încât am
scăpat definitiv de obsesia căderii în manierism. În
rest, nu rămâne decât bucuria că m-am eliberat de
mesajul genetic.” Mircea Arman îi dedică artistului
editorialul din Tribuna nr. 413 (din 16 noiembrie
2019), unde, printre altele, spune că: „Lumile lui
Sorin Dumitrescu Mihăești, ca lumi ale sensului,
au în prin plan omul ca noțiune generală surprinsă
în persoana omului-copil, a cărui generalitate con-
ceptuală este dată tocmai de lipsa aproape totală
a dimensiunilor particulare ale feței personajelor,
sugerînd astfel universalitatea, conceptul, omul ca
Dasein, în sensul strict heideggerian de stare de
deschidere (întotdeauna interioară, transcenden-
tală, n.n.), care prin imaginativ transcende spațiile
în căutarea propriului sine. Acestea sunt și sensu-
rile albastrului, culoarea preponderentă a maestru-
lui lumilor, multiplu colorate și îmbibate de sensuri
profund filosofice. În acest sens, fiecare lucrare a
lui Sorin Dumitrescu Mihăești este o încercare
existențială, o lume a omului în care sensul con-
stă în căutarea sensului. (.) În fiecare tablou al lui
Sorin Dumitrescu Mihăești lumea lumește, cum
frumos spunea odată Heidegger.”
Și în sfârșit, albumelor de artă li se adaugă și
anul acesta catalogul binecunoscutei expoziții
Tribuna Graphic, care reunește, ca de fiecare dată,
artiști din toate colțurile lumii, cunoscuți pe plan
internațional, aparținând unor școli de grafică de
cel mai înalt nivel. „Cataloagele editate de revista
Tribuna - spune Mircea Arman - în condiții grafi-
ce deosebite, sunt considerate de către artiști ade-
vărate trofee în colecțiile lor.”
Aceasta a fost, pe scurt, povestea cărților Editurii
Tribuna în 2019. La fel ca în cazul precedentelor
două texte, de acest fel, închei cu o urare tradițio-
nal-tolstoiană: „Cartea bună e ca o conversație cu
un om deștept”. Nu uitați să alegeți, și în 2020, căr-
țile bune și să vă împrieteniți cu oameni deștepți!
■
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
5
Un pictorial din bucăți
de viață
■ Mihaela Meravei
Emilia Poenaru Moldovan
Severus
Cluj-Napoca, Ed. Colorama, 2019
Activitatea prolifică a Emiliei Poenaru
Moldovan se remarcă nu doar prin fon-
darea în august 2016 a Cenaclului on line
Cercul Literar de la Cluj și editarea antologiilor
acestuia în colecția omonimă cenaclului, asu-
mată de Editura Colorama: trei de poezie și tot
atâtea de proză în 2017, 2018, 2019, prin cuvân-
tul înainte și/ sau textele escortă la cele peste 30
volume de poezie și proză apărute în această co-
lecție, ci și prin volumele personale de poezie și
proză apărute de-a lungul timpului: Ca vântul și
ca gândul (proză scurtă, 2004), Cheia închisori-
lor mele (poezie, 2016, reeditat în 2018; Premiul
pentru debut în poezie al Filialei Cluj a Uniunii
Scriitorilor din România) și mai recentul Severus
(proză scurtă, 2018), volume care o îndreptățesc
să oscileze între cele două genuri literare.
În recentul volum de cronici de carte De gar-
dă la Echinox (Zalău, Ed. „Caiete Silvane”, 2019),
Viorel Mureșan remarcă, pe lângă trăsăturile
personalității și caracterului integru ale Emiliei
Poenaru Moldovan, și această pendulare între
poezie și proză, așezate parcă pe talerul Zeiței
Themis: „Elegantă aproape cu ostentație, într-o
ceată de boemi de toate culorile și proveniențele
[...] ea aducea, odată cu sine și textele-i dacti-
lografiate impecabil, și vocea unei urbanități
fără stratageme. Se putea vedea de la distanță
că urmase studii temeinice, dublate de o cultu-
ră umanistă bine asimilată [...] Avea, am spune
astăzi, un aer de normalitate. Era încă indecisă
între poezie și proză și nici acum nu știam pe
care dintre ele o curtenește mai insistent” (p. 82).
Volumul de proză scurtă Severus, cu un cuvânt
înainte semnat de reputatul critic și istoric literar
Constantin Cubleșan, însumează cincisprezece
povestiri: „Proprietarul”, „Severus”, „Biblioteca
salinei”, „Din senin”, „Dealul cu melci”, „Sisif”,
„Fericire”, „Prada”, „Coșmar”, „Dan Duzinașcu -
O zi din viața lui”, „Molii și vrăbii”, „Duhul din
lapte”, „Profesorul”, „Cazane”, „Petru”, scrise în-
tr-o manieră delicată, dar și ludică ori sarcastică,
din care nu lipsește subtilitatea, dovadă a unei
inteligențe scriitoricești foarte bine exploatate,
a căror tramă însăilează personaje fascinante în
rânduri de un lirism și sensibilitate copleșitoare,
„totul derulat ca într-o reverie decupată dintr-un
vis al copilăriei [.] E reconstruită astfel, din
fragmente, o întreagă lume trecută, în care vâr-
sta inocenței își află locul aparte, în care lecto-
rul se refugiază cu plăcere, furat de propunerile
unor intrigi naive, grave din perspectiva vârstei
copilăriei, și nici nu e nevoie de mai mult. Proza
de acest tip are întotdeauna darul de a provoca,
celui căreia i se adresează, emoție și lacrimi de
duioșie” (Constantin Cubleșan, p. 8).
Lejeritatea cu care sunt scrise povestirile con-
feră textelor senzația de natural. Imaginile ge-
nerate devin palpabile, cadrul real, personajele
firești și vii, indiferent dacă ele sunt întâlnite de
către autoare pe parcursul vieții ori doar inventa-
te, remarcându-se în întregul volum intimitatea
descrierilor și minuțiozitatea locurilor descrise,
dar și trăirile și sentimentele pe care le impri-
mă textelor: bucurie, haz, cinism, iubire, emoție,
teamă ș.a. Povestirea „Severus” este o oglindă
a acestor constatări. Multitudinea de personaje
prezentate în introducere, prietenii din copilă-
rie, părinții acestora, meseriile lor cu care co-
piii se mândresc făcând din aceasta un mod de
grandoare, dar și un scut protector, generează un
habitat epic fascinat. Pentru o clipă am avut un
dîjă-vu, m-am văzut printre prietenii din copilă-
rie, lăudându-ne fiecare cu meseriile părinților,
cu frații sau surorile, cu pisica, papagalul, cățe-
lul ș.a.m.d. Plină de un umor cinic, „Severus” se
transformă până la urmă într-o tragicomedie.
În joaca lor, câțiva copii dintr-un cartier pun
la cale o farsă macabră unui prieten încrezut și
grandoman, care se lăuda cu meseria de polițist
a tatălui său. În urma festei, acesta se va alege
cu picioarele rupte și puse în ghips, iar prietenii,
din copiii poznași, devin paznicii celui rănit: „În
podul casei noastre se afla ceva înspăimîntător,
pe care puțini copii se încumetau să-l vadă [.]
Doar cîțiva mai mari și-au luat inima în dinți și
au urcat pe scara podului, au aruncat o privire
din ușă și s-au bulucit toți pe scară. Numai deș-
teptu’ de Buboi a venit cu taică-său. Cînd i-am
văzut intrînd pe poartă, am zbughit-o toți și ne-
am ascuns care încotro. Doar se lăudase de atîtea
ori Buboi că taică-său avea o pușcă [...] Buboi,
dimpotrivă, observă perna mișcîndu-se și giul-
giul dat de o parte printr-un sistem complicat și
nevăzut pus la punct de Toni pentru eventualii
vizitatori. Urletul puștiului îl băgă în sperieți
pînă și pe Toni, darămite pe noi. Ascunși prin
tufele de bujori și iasomie din curte am fost mar-
torii căderii lui Buboi de pe scara podului. Acum
nu mai mergem la Hanți să-i pipăim picioarele,
mergem la Severus, că ale lui sunt albe și tari și
nu le poate mișca. În curtea lui nu-l mai pore-
clim Buboi, știm doar că taică-său are o pușcă”
(„Severus”, p. 13).
Și în alte povestiri ale volumului de față,
Emilia Poenaru Moldovan surprinde cu acu-
ratețe veselia și inocența copilăriei în tablouri
măiestrite. Sunt proze candide și în același timp
vibrante, transpunând cititorul într-o lume cu-
rată, neștirbită de deziluziile maturității, o lume
romantică și afectivă care ne aduce aminte de La
Medeleni lui Ionel Teodoreanu, ori, prin năstruș-
niciile povestirilor și micilor sau marilor eroi,
de Amintirile lui Ion Creangă. În această lume
diafană toate personajele devin eroi, fiecare în-
tâmplare fiind la fel de personală pentru fiecare
personaj în parte: „Fiecare în felul nostru am de-
venit eroi, pentru că am găsit toți cîte un melc”
(„Dealul cu melci”, p. 33).
Autoarea construiește cu efuziune un univers
literar original, de multe ori alegoric, în care
epicul se împletește în mod fericit cu liricul ți-
nând cont de fiecare detaliu, punând în valoare
sentimente și situații complexe, cum este cazul
povestirii „Din senin”, în care părinții sunt cei
mai buni prieteni ai copilului, cum este și firesc,
ocrotitori ai sufletul acestuia, în formare, pentru
care niciun sacrificiu, nici cel de sine, nu este
prea mare: „Știa că nu e din senin. A văzut-o în
prima zi și imediat a luat hotărîrea să plece în
altă parte. Trecuseră... câți ani... nouă? Și totuși...
Nu puteam... nu aveam dreptul... A apărut copi-
lul... din altă parte... Adrian nu avea nicio vină...
era copilul meu... trebuia... Își cuprinse fruntea
înfierbîntată în palme și rămase mult timp așa,
încercînd să nu se mai gîndească la nimic” („Din
senin”, p. 27).
Severus este un adevărat pictorial format
din bucăți de viață verosimile nu doar prin
frumusețea lor, dar și prin dramatism. Meritul
Emiliei Poenaru Moldovan este acela de a crea
un cadru psihologic real în povestirile sale, ten-
siunea lirică pe care o dezvoltă acestea, dar și
finalurile surprinzătoare, vor provoca cititorul
să se identifice cu eroii, să le trăiască drama.
Iată un fragment: „Nu împlinise încă 16 ani și
tăvălugul vieții veni peste ea cu o sarcină, cu
o nuntă în haine largi de gravidă, cu opt copii
născuți până la 36 de ani și mai ales cu un băr-
bat chipeș, băutor și certăreț [.] Dar la 19 ani
Mărioara, studentă fiind, a anunțat-o că se mă-
rită cu un coleg și pleacă în America. Vestea a
năucit-o și a pus-o la pat cîteva zile [...] După
plecarea fetei în America, atmosfera din casă și
starea inimii ei s-au înrăutățit. Într-o zi bărba-
tul ei, mai amețit ca de obicei a tîrît-o în curte și
i-a pus capul pe tăietorul de lemne ținînd ame-
nințător deasupra ei o secure. Urletele copiilor
l-au înduplecat și părul femeii lui albit de spai-
mă în cîteva minute l-a înfricoșat. Aceasta era
scena care îi apărea în vis” („Coșmar”, p. 56).
Emilia Poenaru Moldovan scrie proză cu
aceeași dăruire și talent cu care scrie poezie, cu
care recenzează volumele altor scriitori - o do-
vadă că poți fi, în același timp poet, prozator și
critic remarcabil. Scrisul ei vine firesc, sincer,
din inimă, de aici emoția și bucuria pe care le
degajă povestirile sale.
■
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
„Griji simple și
nesfârșite/ îmi amintesc
doar fostele amintiri”
■ Alexandru Sfârlea
Ioan Moldovan
Multe ar mai fi de spus
București, Editura Cartea Românească, 2019
Hotărât lucru, poetul mainimicului - ne și
amintește asta la pag. 20: Sunt știutorul
de mainimic / Sunt un băiat de treabă deja
bătrân - nu-și iese din mână, cum se zice. Pentru
că și în acest al 13- lea volum al său, recurența ire-
presibilă a stilului, tematicii și atmosferei creației
sale se face simțită : acel vacuum existențial altoit
cu asiduitate sincretică pe trunchiul lingvistic al
unor texte- artefact, a căror specificitate își sin-
gularizează autorul, încă și mai cu osebire, parcă.
În precedentul volum, Timpuri crimordiale (2014)
- la care, când mă gândesc, mi se repercutează în
minte versul teribil ,,Suntem doi domnișori/ pe
care s-au uscat și-s scame/ creierii tatălui”- co-
tidianitatea era mai pregnant reprezentată, dar
impregnată cu fiorii inflexibili ai unor refrige-
rențe ontice, autoreferențiale, atent radiografiate
(critica literară a consemnat asta, la momentul
respectiv). Pe când acum - deși constantele tema-
tice ,,expozitive” nu au fost cu totul abandonate
- poetul își impune, își asumă, mai bine zis, atât
formal ( tehnic vorbind) cât și ca subsidiaritate,
o apetență pentru epurarea textelor de energizări
excesiv lirice. Iar atunci când, totuși, este îngă-
duitor cu excepția, sensul este apăsat autoironic,
folosind ca vehicul extractul edificator din clasici
Viorel Cosor
Roșu intens, acril pe pânză, 80 x 110 cm
(aici Caragiale) : Plâng în amiaza mare din senin
fără grijă și fără rușine/ înconjurat de muzici mă
mir cât de miloase/ tot îndemnându-mă ele: nu
plânge! nu plânge! ești volintir! (pag. 18). Nu-i mai
puțin adevărat că Ioan Moldovan este și un blând,
cumsecade și (ne)milos ,,torționar”, în sensul că
destule poeme ale sale aruncă priviri ocultate, in-
trigate suav, parcă - de parcă ar vrea să-și ceară
scuze cititorului - pentru aspectul derutant- crip-
tic (ori doar epatant- misterios), dar asta poate fi
și o provocare sui generis, premeditată, desigur,
pentru a pune la încercare potențialul imaginativ-
inovativ al receptorului cu pricina : Urlă un câine
în noul mileniu/ Urletul său învechește fulgeră-
tor timpul/ Închid repede /fără să știu ce spun/
Un șarpe de argint devine semn de carte/ Mai
port eu ceva roșu asupra mea?/ Plouă în 1 ianu-
arie și cârâie corbi/ cu o înverșunare apodictică/
Orișicât, toate-s părți dintr-un proiect de lungă-
lungă durată / Noi doi doar plănuim/ să trimitem
Alimentul Primitiv la Destinație/ Ne gândim la
trenuri, la trenduri, la scânduri ude / Ne lipsesc
câteva slujbe/ Plouă, în schimb, generos/ Vine
râul de la munte mult mai bogat/ pe sub poduri
mult mai bătrâne (pag. 35).
Unele ,,moldozii” (cum le-ar spune autorul
dacă... ar fi în locul meu!) au drept titluri și-acum
(ca în precedentul volum) acea adresare ,,capta-
țio-benevolentică” Dragă , (avem și două ,,scurte
proze”, tot ca acolo), ceea ce ne îndreptățește să
deducem, fără putință de tăgadă, că sunt formule
preferate de inconfundabilitate, o marcă proprie;
așa încât am putea zice, la o adică, de ce nu, că
Ioan Moldovan scrie ,,drăgălășenii”, ca și cum nu
ar face altceva, decât să expedieze ,,scrisori” - cu
miresme de miere-nsorită, să zicem (,,dar eu mă-
nânc miere de-albine/ și-s sănătos tun”) - către o
eventuală muză, sau către proprietarul marelui
Pegas, hrănit, desigur, cu jăratec celest, cosmo-
gonic. În altă ordine de... corespondență (pur)
literară, chiar dăm peste un vers în care se pome-
nește de recuperarea ,,scrisorilor de adio” ale unei
cunoscute poetese : Stau la masă cu fostul secu-
rist gabriel ajuns acum expert în vinuri/ Privește
etichetele și dirijează cvartetul mesei noastre/
Degetele sale flutură elocvent/ deasupra origini-
lor noastre cu denumiri controlate/ Mă pune dra-
cu” să-i spun că odată va ajunge și el înger/ și că va
trebui să recupereze cumva scrisorile de adio ale
angelei marinescu / dar finul meu cu noua lui iu-
bire sunt ocupați cu floarea soarelui/ sub care și-
au tolănit rușinea și dezgustul/ încercând să facă
față noilor provocări ale vieții (pag. 23). Alteori,
poetul ne pune la încercare lecturile filosoficești,
atunci când introduce într-un poem sintagma tat
twam asi (aceasta ești tu, în sanscrită), un vechi
adevăr al filosofiei hinduse, care ne îmbie să cre-
dem că ,,există ceva în noi care nu vrea ca ființa
noastră să se sacrifice și să se reverse în lumea ce
o înconjoară” : Nu sunt eu acela, dar am visat/ că
sunt un fel de zugrav/ pe care nu-l ajută nici mă-
car ploaia/ ori un oarece miel pe care nu încetează
a-l boci/ maică-sa, oaia/ Hai mai bine să ne odih-
nim, ba hai să nu/ tat twam asi!/ Și eu sunt tu.
Desigur, doar în sanscrită. Altfel, te uită cum nin-
ge/ ninsoarea ce nu-i de pe-aci. (pag. 43). În final,
iată, ni se deturnează atenția de la sofisticat- ezo-
tericii hinduși (via Rimbaud : je est un autre), toc-
mai la Bacovia al nostru, dinspre ,,trenul” livresc
al căruia, I.M. ne face cu mâna. Poate că poetul
Ioan Moldovan a avut în vedere în Multe ar mai
fi de spus - precum altădată Verlaine în Jadis de
Naguere - ,,Muzica înainte de toate” (având drept
program, cum observa A. Thibaudet ”să purifice
și să dematerializeze poezia”) - zic asta, pentru că
întâlnim și în volumul de față mai multe poeme
nu doar având în structuri rime interioare, dar
chiar și rime împerecheate : Dar azi, chiar azi, mă
dor gingiile/ Vin la mine gânduri negre/ Sâmbăta
trecută stihiile/ au fost mult mai alegre, respectiv
trebuia să vin până-n Arad/ să aflu că mai sunt
vreascuri ce ard ? ; Ca în Insulele Aleutine/ Unul
pleacă, altul vine etc. (pag. 38). Și încă : Cățeaua
folosită, acum scoasă din uz/ Greierii dintr-un
material etern/ Pornirea rimei spre abuz/ Și bune-
le intenții spre infern (pag. 69), respectiv : Plin de
goluri și îmbătat de resuscitări/ Mă întorc acasă
de peste mări și țări (...)/ Ce-adormitoare melan-
colie/ de-a număra câți urmași/ vor ajunge-a păși
pe propriii-ți pași! (pag. 58). Acest volum moldo-
vanian este, fără îndoială, mai compozit, mai co-
nectat la surse hermetizant- ezoterice decât (sub)
urbane, dar se poate spune că poetul își impune,
totuși (și) să fie cu un ochi în paharul de la ,,terasa
Maricica” și ,,gunoierii ce brutalizează pubelele”,
mai apoi la ,,uguitul porumbelului țicnit”, iar cu
altul spre ,,ultima Thule”, ,,Alimentul Primitiv
baudelairian”, Urșanabi (timonierul Arcei), sau
locul unde ,,putin dă de băut/ trump dă de băut/
urlă-amândoi să-i duc la casa lui iosif din lunca
vișagului”.
■
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
7
comentarii
Un documentar despre
avatarurile presei din provincie
^^Nîcolae Sârbu
Gheorghe Jurma
Panorama presei din Caraș-Severin
Reșița, Editura Tim, 2019
Privind dinafară s-ar părea că după ce, prin
malversațiuni juridice și dezinteres politic, a
rămas practic fără casă de cultură, la Reșița
nu se prea întâmplă multe pe tărâm cultural. Și to-
tuși, în paralel cu un festival de teatru și lansările de
carte de la Biblioteca Germană, în fostul mare cen-
tru metalurgic putem consemna, la sfârșit de noiem-
brie, încununarea unui proiect în premieră națională.
Este vorba de 2019: Anul Presei în Banatul Montan.
30 de ani de jurnalism liber. Un proiect derulat pe
parcursul întregului an 2019, el fiind inițiat de zia-
riștii Mario Balint și Daniel Botgros, care acum trei
decenii și-au început ucenicia jurnalistică. Iar cele
două acțiuni din 26 noiembrie veneau să încheie
„en fanfare” suita de manifestări dedicate celor care,
prin ziare și prin cărți de publicistică, au onorat aici
această meserie. Un prilej de autoevaluare a unei
profesii, care a trecut prin mari transformări, despre
care mulți spunem că ar fi azi în criză.
Amintind doar în treacăt festivitatea din sala
„Sorin Frunzăverde” a Prefecturii Caraș-Severin, cu
amintiri și nostalgii, unele controversate, cu însem-
ne de recunoaștere a meritelor unor personalități ale
breslei, ajungem la adevărata țintă a rândurilor de
față. Și anume lansarea, tot la Biblioteca Germană,
a cărții Panorama presei din Caraș-Severin, de
Gheorghe Jurma. Un volum de 458 de pagini, pe
care cunoscutul critic literar și editor reșițean îl
adaugă celor dedicate domeniilor muzical, literar
și recentului op Amintiri de la cenaclul „Semenicul”,
toate împreună oferind o imagine cuprinzătoare,
meticulos docomentată și convingătoare a vieții cul-
turale din acest colț de țară, încă prea puțin cunos-
cut din acest punct de vedere.
În anul 1978, Gheorghe Jurma tipărise Presa și
viața literară în Caraș-Severin, iar un an mai târ-
ziu, în colaborare cu Ada Cruceanu, Contribuții
la bibliografia presei bănățene. Era începutul unui
amplu demers de cercetare, inclusiv a colecțiilor
de la Biblioteca Academiei, încununat cu acest vo-
lum, care poate fi considerat o adevărată lucrare de
doctorat. Lansând în a doua parte a acțiunii aceas-
tă impunătoare și consistentă lucrare, ziariștii din
Caraș-Severin au avut un bun prilej de a se raporta
la o bogată tradiție și a se privi pe ei înșiși într-o mai
adecvată cunoștință de cauză.
Vasta bibliografie și bogatul evantai de informații
au impus necesitatea unei riguroase structurări ști-
ințifice. Astfel, Gheorghe Jurma și-a împărțit lucra-
rea în nu mai puțin de șase secțiuni, fiecare având
la rândul ei mai multe subcapitole, redactate exact
și succint. Pentru început ni se oferă un Tablou al
presei din Caraș-Severin, care aduce mai întâi con-
sistente informații referitoare la întregul Banat, apoi
tratează periodicele din principalele orașe, acordând
o binemeritată atenție tipăriturilor în limbile ma-
ghiară și germană. Ca o noutate în județ este pre-
sa audio-vizuală. Este marcat ca un prag hotărâtor
anul 1990, cu avalanșa de publicații, multe dintre ele
efemere. Dar e surprinsă și caracterizată atmosfera
aceea efervescentă.
În secțiunea Presă și societate, este abordată mai
întâi presa de provincie, după care este devoalată
relația ei cu viața politică, legătura strânsă cu eco-
nomia și comerțul, cu cenzura și reclama. Fiecare
dintre acestea fiind ilustrate cu exemple și susținu-
te argumentat. Presă și cultură decelează legăturile
strânse ale publicațiilor cu literatura, cu școala, cu
biserica, stăruind și asupra revistelor de umor și, mai
ales, asupra unui fenomen unic specific Banatului:
condeierii țărani. Iar secțiunea Presă și istorie tratea-
ză ziarul ca document istoric, relația lui cu tipografii
și tipografiile, subliniind cum clipa surprinsă de pa-
gina de ziar poate trece în eternitate.
Încă din anul 1771, la Timișoara apărea un ziar
în limba germană. Dar istoria ziaristicii bănățene
în limba română începe cu Luminătoriul, redac-
tat de Pavel Rotariu în 1880, tot la Timișoara. Ziar
care, după ce își ia titlul Dreptatea, îl are ca editor pe
Cornel Diaconovici și redactor pe Valeriu Braniște,
adevărate repere ale presei și culturii românilor din
Banat. O informație cu adevărat impresionantă ne
oferă Gheorghe Jurma referitor la perioada inter-
belică în Banat, când aici sunt menționate nu mai
puțin de 380 de publicații.
În Caraș-Severin, cea mai veche gazetă este
Privighetoarea, tipărită în 1882, mai întâi la Bocșa
Montană și mutată urgent la Reșița Montană, cum
se numeau atunci aceste localități. Redactor res-
ponsabil era Simeon Pocrean. Cel care doi ani mai
târziu avea să devină patronul primei tipografii ro-
mânești din Reșița. Unde, în scurtă vreme, în 1886,
Ion Simu s-a hotărât să înființeze revista pedagogi-
că Ludimagister, ce ulterior își schimbă numele în
Pedagogul român. Anul 1886 fiind și cel în care la
Caransebeș apărea Foaia diecesană. Periodicul cu
cea mai îndelungată viață din Caraș-Severin.
Regăsim în cartea lui Gheorghe Jurma, care nu în-
tâmplător poartă titlul de panoramă a presei, o mul-
țime de publicații diverse, cu caracterizări succinte și
citate din care să ne dăm seama de importanța lor și
de orientarea lor politică. Avem în față un tablou de-a
dreptul copleșitor. Autorul ni le prezintă în așa fel în-
cât pe alocuri trăim cu impresia că tocmai le avem
în față și le citim. La Reșița se tipăreau, între altele:
Opinca, Romanische revue, Valea Bârzavei, Reșița și
Reșița pitorească; la Bocșa: Lumina Carașului, Drum
nou, Vasiova; la Oravița: Progresul, Foaia Oraviții,
Gura lumii, Urzica, Junimea; la Caransebeș: Foaia
diecesană, Altarul Banatului, Lumina.
Publicații cum au fost Cuvântul sate-
lor(1926-1946), cu primul număr tipărit la Lugoj,
ilustrează convingător acel fenomen unic al con-
deierilor țărani din Banat, cei mai mulți fiind din
Caraș-Severin: Paul Târbățiu, Petru Petrica, Aurel
Novac, Nicolae Vucu Secășanu, Nicolae Humă
Bogdan. Numai Ion Ciucurel era de la Șoșdea, din
Timiș. Este important de știut și de ziariștii de azi
că, în octombrie 1933, la Reșița a avut loc al doilea
Congres al presei de provincie, cu peste 200 de par-
ticipanți. Se medita încă de atunci, serios, la destinul
presei de provincie.
Fapt la care sunt invitați să mediteze și ziariș-
tii de azi, incluși între cele 170 de nume cuprinse
în secțiunea Ziariști din Caraș-Severin, unde fișele
bio-bibliografice sunt ulterior completate cu un edi-
ficator montaj de fotografii, cuprinzând și coperți
ale unor cărți semnate de ziariștii de aici. Este o în-
tâlnire peste timp a unor generații slujind cu credin-
ță așa-zisele efemeride ale gazetăriei. Unde perso-
nalități ca cei din familia Molin (Cornel, Gheorghe,
Romulus și Virgil), familia Bandu (Petru, Horațiu și
Mircea), Mihail Gașpar, Mihail Velceleanu, Corneliu
Diaconovici, Ludwig Vinzenz Fischer, Petru E.
Oance (Tata Oancea), Cassian Munteanu, George
C. Bogdan își dau simbolic mâna cu cei de azi: să
zicem, într-o ordone aleatorie Dorina Sgaverdia,
Nicolae Irimia, Radu Ciobotea, Ion Cocora, Toma
George Maiorescu,Mario Balint, Victor Nafiru,
Erwin Țigla, Vasile Bogdan și chiar Nicolae Sârbu.
Evident, trebuie să ne mărginim la a cita doar
o mică parte din titlurile și numele mari pe care
Gheorghe Jurma le scoate pe bună dreptate din uita-
re. Până să ajungă să ilustreze convingător transfor-
mările ulterioare, mai apropiate de zilele noastre. Se
stăruie explicabil asupra ziarelor Flamura roșie (din
1948), Flamura (1968-1989) și Timpul (din ianua-
rie 1990, continuat azi de Jurnal de Caraș-Severin).
Lărgirea paletei de publicații poate fi argumentată
și cu o revistă umoristică la Reșița: Harababura, re-
dactată de regretatul Mircea Cavadia. Totodată au
apărut și ziare on-line (Argument) și posturi de tele-
viziune (Banat TV) și postul de Radio Reșița, dintre
cele mai cunoscute. Capitol unde o mențiune aparte
merită revistele culturale: Semenicul, Reflex (Reșița),
Confluențe (Oravița), Interferențe (Caransebeș),
Bocșa culturală (Bocșa), Arcadia (Anina), Almăjana
(Bozovici).
Putem afirma cu temei că Panorama presei din
Caraș-Severin se înscrie cu succes pe linia unor lu-
crări de referință, ca acelea semnate de Aurel Cosma
jr. (Istoria presei române din Banat, Timișoara, 1932),
Marian Petcu (Istoria jurnalismului din România în
date. Enciclopedie cronologică, Iași, 2012) și multe
altele. Prin ea, reșițeanul Gheorghe Jurma își mai
adaugă un titlu major vastei sale bibliografii de cer-
cetător al culturii, oferindu-ne un documentar sa-
turat de informații și plin de învățăminte, prin care
ziaristica primește șansa de a fi scoasă de sub zodia
efemerului.
■
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
cartea străină
„Aristocrații” de altădată
■ Vistian Goia
William Doyle
„Aristocrația”, scurtă istorie de la origini
până în prezent,
Editura Corint, 2018
Titlul acestei cărți m-a determinat să mă
opresc din lectura așa-zisei literaturi
„moderne”, pentru a medita asupra lec-
turilor din vremea tinereții mele, când timpul
parcă stătea pe loc și noi (studenți sau tineri dăs-
călași) aveam răgazul să sortăm și să ne oprim pe
îndelete asupra unor creații de toate categoriile.
Recunosc, fără să regret, că eram un cititor
asiduu și-mi plăcea să lecturez cărți din cât mai
multe genuri de creație, pentru a compara lumi
și destine atât de diferite unele de altele.
Cartea despre „Aristocrația” din diferite epoci
istorice m-a făcut curios să constat cât de dis-
tinși și de atrăgători au fost oamenii din felurite
epoci istorice. Deși este numită „scurtă istorie”,
de către Lidia Grădinaru (care a tradus-o din
limba engleză) și prefațată de Filip-Lucian Iorga,
ea este, deopotrivă, ”istoria elitelor autentice” și
„povestea unei lumi care a strălucit prin inteli-
gență, bun-gust și subtilitatea conversației din
saloanele” epocilor evocate.
Scrisă cu „mână” sigură și cu talent de „evo-
cator” pasionat, cartea îi convinge pe cititorii de
astăzi că a existat într-adevăr o literatură consa-
crată Aristocrației antice și medievale. Însă, în
epoca modernă, ea a fost înlocuită cu cărțile de
aventuri, polițiste, moderne ș.a.m.d.
În epocile istorice dintr-un trecut îndepărtat
a existat clasa „nobililor”, iar copiii lor legitimi
aveau dreptul să dobândească statutul tatălui lor,
în timp ce „bastarzii” erau lipsiți de așa ceva. Așa
a fost în Antichitate, la fel în Rusia pe timpul lui
Petru cel Mare, în Franța pe vremea lui Napoleon
Bonaparte ș.a.m.d. Pentru a întemeia o linie de
descendență nobilă era suficient un strămoș de
sex bărbătesc, încât toți copiii legitimi ai unui
nobil se nășteau, de asemenea, nobili.
Alt criteriu pentru a fi recunoscută calitatea
nobiliară era existența „privilegiilor”. Adică, no-
bilii trebuiau să aibă mari suprafețe de pământ.
Apoi, privilegiile legate de „vânătoare” erau con-
siderate un „monopol” al nobililor din toată
Europa. În sens larg, privilegiu însemna „lege
privată”, încât nu exista „nobilime” fără privile-
gii. Apoi, vânătoarea era un privilegiu al nobili-
lor din toată Europa.
Deși cuvântul „feudalism” era folosit abia din
veacul al XVII-lea, „feudele” existau din veacu-
rile X-XIII. Se știe, feudele erau proprietăți fun-
ciare primite de vasalii unor seniori în schimbul
unor „servicii”.
Astăzi, ne putem întreba: oare „feuda” lui Ion
Țiriac din părțile Bihorului mai păstrează ceva
din privilegiile și obligațiile seniorilor de altăda-
tă? Sigur, ne limităm la următorul amănunt: „vâ-
nătoarea” la care participă o seamă de bogătași
europeni din multe națiuni și de diferite profesii
e un simplu „joc” al maturilor care nu aduce ță-
rii noastre pierderi de nici un fel. Dimpotrivă,
asigură o anume popularitate și cunoaștere a
unui neam european ironizat adeseori pentru
năstrușniciile politicienilor de toate culorile. De
aceea îl putem felicita pe Ion Țiriac pentru ini-
țiativa sa.
Revenind la „feudele” veacurilor medieva-
le, reținem amănuntul că ele se diferențiau ca
mărime, în funcție de numărul „cavalerilor”.
Însă, dacă aceștia nu-și îndeplineau obliga-
țiile față de seniorul de care depindeau, pu-
teau fi deposedați. În cazul nobililor ruși (de
pe timpul lui Petru cel Mare sau din vremea
Ecaterinei cea Mare), aceștia erau considerați
drept „slugi” ale țarului. Pe de-o parte, „pri-
meau pământ și robi”, dar aveau obligații neli-
mitate. Însă, aristocrații refuzau adeseori con-
strângerile, considerând că s-au născut pentru
a-i comanda pe alții și nu pentru a primi or-
dine de la superiori. În felul acesta pot fi ex-
plicate revoltele nobililor și ale baronilor față
de aristocrații care îi asupreau. Aceștia țineau
morțiș la „onoarea și propriile lor legi”, așa se
explică desele certuri ale aristocraților. Uneori
se certau relativ la „întâietate”, când partici-
pau la întruniri senioriale: adică stabileau cine
merge în față, cine va ședea mai sus, cine sta
în picioare, cine pe cine saluta cu cuvinte ori
numai cu gesturi” ș.a.m.d. Uneori scandalosul
„droit de seigneur” (dreptul acestuia de a se
„culca” cu mireasa unui vasal în prima noapte
a căsătoriei, ori cu o „moștenitoare bogată”),
isca abateri de la așa-zisa morală cavalerească.
Întrucât, în obiceiul acesteia, rușinea și trăda-
rea generate de apucături extraconjugale erau
frecvente în lumea seniorilor , adeseori bărba-
ții și femeile de viță nobilă căutau să se cupleze
cu parteneri de același rang.
Sigur, „traiul nobiliar” capătă, pe timpul lui
Napoleon Bonaparte, o practică și un obicei prin
care se distingea lumea aristrocaților. Atunci
s-a încetățenit expresia mult repetată în toate
epocile: „Noblesse oblige”, adică „noblețea are
obligațiile ei”. Conform sensului acesteia, adevă-
rații nobili trebuiau să aibă o conduită care să le
susțină pretențiile de superiorioritate, așadar să
„trăiască nobil!
Se știe, într-adevăr, că „Aristocrațiile” erau,
în esență, elite „preindustriale”, însă agricultura
nu constituia singura sursă de venit. Subsolul,
pe timpul respectiv, a rămas un „domeniu re-
gal”, încât nobilii n-au putut profita de pe urma
pământurilor bogate în minereuri. Dar, cu toate
aceste drepturi și obiceiuri limitate, aristocrații
obișnuiau să trăiască într-un adevărat „huzur”,
adică obișnuiau să se „distreze”, pentru a-și pe-
trece timpul, în așa-numitul „fast aristocratic”,
unde generozitatea și ospitalitatea, vizitele mo-
narhului se aflau la loc de cinste. Astfel, și în
cazul lor se adeverea „judecata” des amintită și
cu valabilitate până astăzi: „Obrazul subțire cu
cheltuială se ține!”
Pe de altă parte, adevărații aristocrați erau
grijulii cu educația vlăstarelor tinere, pe care le
obligau să cunoască cultura elitelor și înalta so-
cietate de la curțile acestora. De asemenea, tine-
rii erau siliți să observe exercițiile militare, să-și
perfecționeze limbile străine, să-și însușească
ținuta, politețea, modul de adresare, chiar ușu-
rința și eleganța conversației, atât de prețuite în
saloanele aristocraților.
O atenție deosebită era acordată profesiona-
lismului militar, prin școlile de ofițeri, unde erau
instruiți fiii de nobili. Apoi, prin jocuri sportive,
ei erau pregătiți pentru o viață activă.
Nici „femeile aristocrate” nu erau neglijate.
De foarte tinere, erau pregătite pentru a încheia
căsătorii dinastice. Ele erau instruite în particu-
lar, îndeosebi în țările catolice, unde erau date în
grija călugărițelor aristocrate, pentru a fi iniția-
te și a pătrunde în înalta societate. Însă, nu toți
aristocrații erau grijulii cu femeile. Unii dintre
ei le considerau „iepe de prăsilă” sau „mașini de
făcut copii!”
Sigur, prin curțile și conduita aristocraților de
aci, s-a creat o moralitate care, de multe ori, lăsa
de dorit și nu constituia un exemplu de urmat.
Adeseori se făceau cunoscute disprețul și indife-
rența față de inferiori și, deopotrivă, servilismul
față de superiori. Astfel, răzbăteau, în condui-
ta personalului apropiat aristocraților de rang
înalt, servilismul, ipocrizia și lăcomia, pe de-o
parte, nepotismul și întreaga gamă de vicii imo-
rale, pe de alta.
Însă, curțile aristocraților din jurul monarhu-
lui emanau „puterea, prestigiul și remunerația”,
fapt ce asigura „cheia puterii”. De pildă,sistemul
de „onoruri ale curții” se afla numai sub stăpâ-
nirea monarhului. El hotăra cine face parte din
nobilime și cine îl însoțește la vânătoare, în că-
lătorii ș.a.m.d. Apoi, cine beneficia de pensii,
funcții și sinecuri plătite din veniturile regelui.
Tot „curtea” era „forul politicii la nivel înalt”, aci
erau concentrate pârghiile puterii, locul de pro-
tecție, de patronaj și de promovare. De aceea, în
unele țări, precum Anglia secolului al XVII-lea,
conflictul dintre „curte și provincie” se isca des-
tul de des, la fel cel dintre familiile cu titluri no-
biliare și cele lipsite de așa ceva.
„Dependențele” pe plan social asigurau peri-
oadele de înflorire pe plan economic. De pildă,
nici-o familie nobilă nu se deservea fără mulți-
mea servitorilor: valeți, cameriste, lachei, ma-
jordomi, bucătari, grădinari, pădurari, vizitii,
hăitași ș.a.
Privită în ansamblu, aristocrația a fost o lume
distinctă, reflectată și în epopeile vremii, cu obi-
ceiuri, cultură și moralitate care i-a colorat des-
tinul până spre secolul al XIX-lea. La vremea lor,
nobilii erau deopotrivă clasă de ființe culte, dar
și ticăloși, consumatori de muzică serioasă, unii
erau fețe bisericești.
În fel și chip, aristocrații se sileau să se distin-
gă prin obiceiul purtării perucilor, a redingote-
lor, prin casele grandioase construite la țară, pe
lângă renumitele castele ș.a.m.d.
Dar, odată cu revoluțiile burgheze (cea din
Anglia, în secolul al XVIII-lea, și cea din Franța,
secolului al XVIII-lea), aristocrația a fost înlă-
turată violent, deși uneori în mod lent, autorul
cărții tratând cu răbdare și spirit critic „agonia
aristocrației”, acceptând judecata conform căreia
unii aristocrați au fost „cumsecade și educați”,
iar alții au fost „escroci, lacomi și violenți”.
Oare, astăzi, nu găsim în societatea contem-
porană elemente ale aristocrației de altădată?
Oare, unii politicieni de astăzi nu se aseamănă
(unii dintre ei) cu aristocrații din veacurile tre-
cute? Bogățiile și conduita lor nu ne amintesc
de cele ale aristocraților din veacurile aminti-
te?!
■
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
Urmare din pagina 3
Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr și
autenticitate raportată la structura apriorică
a imaginativului (V)
produse de Naiyayika, arătîndu-se că nici una nu
poate rezista probei rațiunii. Astfel, excursul său
critic centrat asupra bazelor gîndirii și limbaju-
lui a provocat pe logicieni să răspundă prin cer-
cetări noi asupra gîndirii analitice. Din această
efervescență polemică renăscută apare unul din-
tre cei mai importanți logicieni hinduși, Gângesa
Upadhiaya considerat, mai apoi, fondatorul șco-
lii neo-logice - Năya-Nyăya .5 Asupra lucrării lui
Gângesa, Tattva-cintă-mani sau Piatra magică a
esențelor, s-au scris sute de comentarii, autorul
întreprinzînd un examen particular al teoriei
cunoștinței în întregul ei, producînd corecturile
necesare definițiilor curente și explicîndu-le cu
ajutorul a numeroase exemple.
În același spirit, în sec. al XIII-lea, apar lucră-
rile lui Vâdîndra care încearcă să arate că me-
toda de raționament numită mahavidya, marea
cunoaștere, propusă de unii savanți Vaiseșika,
prin care aceștia voiau să învingă orice adversar
într-o dispută teoretică, este sofistică. În ciuda
acestor controverse ideatice, în această epocă
s-au făcut cele mai mari progrese în apropie-
rea celor două doctrine: Nyăya și Vaiseșika. Alți
autori demni de a fi amintiți ai acestei perioa-
de au fost: Raghunanta Siromani (sec. XVI),
care reface clasificarea categoriilor Vaiseșika;
Maturanatha care este autorul unor comentarii
importante pentru evoluția doctrinei Nyăya-
Vaiseșika; Jagadisa (sec. XVII), prin tratatul său
Sabda-sakti-prskăsika, referitor la mijloacele și
scopurile cunoașterii verbale sau Gâdadhara,
care a fost socotit ca personificarea neologicii.
Desigur, considerațiile asupra logicii mo-
derne indiene nu interesează în mod deosebit
studiul nostru, însă am avut în vedere a arăta
modalitatea istorică a dezvoltării logicii indiene,
care pe parcursul ciclului ei istoric va dobîndi și
valențele abstracte ale artei combinatorii logice,
fără a pierde din vedere elementul ei fundamen-
tal, adică trăsătura concretă, aplicată, a gîndirii
indiene, care la rîndul ei ne servește, reamintim,
doar ca termen comparativ pentru punerea în
evidență a caracteristicilor specifice ale gîndirii
occidentale.
De aceea, revenind la perioada antică a gîndi-
rii logice indiene, vom afirma, odată cu P. Masson
- Oursel, că doctrina Nyăya nu este altceva decît
operație de purificare în ordinea cunoașterii. În
lucrarea sa L’inde antique et la civilisation indi-
enne6, savantul francez arată că absolutul are
inteligența ca putere, dar ea nu devine act decît
Viorel Cosor	Ritm, acril pe pânză, 250 x 200 cm
prin utilizarea organelor, dar astfel sufletul se
aservește. Trebuie, așadar, să discernem două
eforturi de sens contrar, unul în care înlănțuiește
spiritul, pentru că îl pune în serviciul vieții, și
altul care-l eliberează, detașîndu-l de viață.
Pe de altă parte, pe lîngă percepție și inferen-
ță, ca modalități corecte de cunoaștere, doctri-
na Nyăya mai face uz și de alte procedee cum
ar fi analogia. Aceasta este procedeul prin care
se asimilează un obiect necunoscut de unul deja
cunoscut, cu alte cuvinte, mărturia (sabda).
Mărturia privită sub forma ei verbală în con-
strucția corectă, ca mijloc al cunoașterii juste, a
fost dezvoltată ulterior de Gangesa, „după care
orice cuvînt sau propoziție, a cărei expresie este
precedată de o cunoaștere corectă a semnifica-
ției sale, este o mărturie verbală” (A. Dumitriu,
Istoria Logicii, p. 82).
Pe de altă parte, un alt tip de raționament,
specific doctrinei Nyăya este, așa cum arătam cu
puțin timp înainte, inferența.
Ca și act voluntar, inferența presupune trei
elemente psihice antecedente, invariabile psihice
dispuse în următoarea succesiune logică:
Pugvavat, prin antecedent; văzînd (anterior)
că unde este foc este și fum, se presupune că
unde se vede fum este și foc.
Sesavat, prin consecvent; văzînd că un bob de
orez a fost fiert, se induce că toate boabele de
orez au fost fierte.
Sămănyato dorsto, printr-un caracter comun;
deoarece am recunoscut la om că o schimbare
de poziție presupune un principiu de mișcare, se
presupune cu privire la soare același lucru, pen-
tru că astrul se deplasează de la est la vest.
Aceste încercări de a defini diversele tipuri de
inferență s-au exprimat într-un tip de raționa-
ment care seamănă cu silogismul lui Aristotel.
De altfel, însăși sectanții Jainiști, au construit un
raționament cu zece membre, plin de teze, an-
titeze, obiecții, rezerve. În fond, raționamentul
Nyăya, se reduce la cinci propozițiuni, redate de
noi după Masson-Oursel, fiecare cu rolul său:
Este foc pe munte (pratijnă, aserțiunea).
Pentru că e fum pe munte (hetu, rațiunea).
Tot ce are fum are foc; de pildă căminul
(udăharanam, exemplul).
Dar se petrece la fel aici (în cazul muntelui),
(upanăya, explicație la caz particular).
Deci este așa (nigamanam, rezultat).
Concluzia care se desprinde din această înși-
ruire este extrem de simplă: anume că acest ra-
ționament nu este altceva decît o țesătură de ob-
servații, privitoare la fapte și nu operînd asupra
ideilor, fapt care îl distinge cu evidență față de
silogism. Prin urmare, și diferența față de ceea
ce vom numi logică și mentalitate occidentală, la
fel ca și în cazul gîndirii chineze, este uriașă. Să
încercăm a detalia puțin: Caracteristica esențială
a mentalității orientale, chineză sau indiană, este
inserarea în concret. În opoziție se află occiden-
talul care, prin vehicularea de concepte abstrac-
te, pierde din vedere realitatea plină de imagini
concrete, dar obține o alcătuire de tip matematic
a lumii, într-un fel, se îndepărtează de lume ca să
o vadă mai bine, iar prin aceasta pierde detaliile
realului, pierde tocmai ceea ce face ca un lucru
să fie el însuși. Mintea omului occidental cîștigă
Viorel Cosor	Reverie, acril pe pânză, 50 x 50 cm
decisiv prin abstractizare, dar numai ca întinde-
re, și pentru acest cîștig trebuie să sacrifice in-
tensitatea și diversitatea realului. Viziunea lui,
așa cum va arăta Hegel, va fi una esențialmente
cantitativă. Occidentalul pare că simplifică na-
tura, o sărăcește, doar pentru a o putea asimila
mai ușor, pentru a-i găsi legi mai exacte și mai
stricte. Problema care se va pune în acest context
va fi următoarea: este mai avantajos să sacrifici
bogăția de nedescris a realității în favoarea unei
exactități abstracte dusă la extremă? Această
întrebare va rămîne, pentru totdeauna, fără un
răspuns. Cultura și civilizația occidentală a evo-
luat pe drumul care desparte intelectul uman de
realitate și-i permite să o vadă ca printr-o lunetă
întoarsă. Mentalitatea primitivă chineză și hin-
dusă a rămas lîngă realitate, cea occidentală nu,
chiar dacă, în noaptea ei, civilizația europeană
nu se distingea chiar atît de mult de contextul
general al mentalităților primitive și de concep-
tul lor oglindă: concretul perceput ca Adevăr.
Din volumul în curs de apariție:
Poezia, filosofia, știința și imaginativul
(titlu provizoriu)
Note
1	Cf. P.Masson-Oursel, Wilman-Gabrowska și Ph.
Stern, L’Inde antique et la civilisation indienne, pag.
190, Paris, 1933.
2 Cf., Anton Dumitriu, Istoria Logicii, București,
1993, Ed. A III-a, vol. I, pp.64-93, Cap. Logica Indiană.
Întregul excurs, mai ales în ceea ce privește sinte-
za logicii indiene, datorează enorm studiului pe care
tocmai l-am citat, dar și studiilor unor savanți pre-
cum S. Dasgupta, A History of Indian Philosophy,
Cambridge, 1911-1913, 4 vol.; S, Chatterjee, The Nyaya
Theory of Knowledge, Calcutta, 1939, sau S. Divakara,
Nyayavatara, the earlyest Jaina Work on Pure Logic,
în trad. engl. a lui S.C. Vidyabhusana, Calcutta 1908.
Am mai consultat: Sergiu-Al George, Filosofia indiană
în texte, Buc. 1971; M. Eliade Yoga, Paris, 1960, S.-Al
George, Limbă și gîndire în cultura indiană, Buc., 1976
și R. Guenon, Introduction a letude des doctrines hin-
doues, Paris, 1930.
3	Apud. Anton Dumitriu, Istoria Logicii, Vol. I.
Buc.1993, pp. 69-70
4	S. Radhakrishan și colectiv, History of Philosophy
Eastern and Western I Londra, 1952.
5	Considerațiile asupra logicii indiene au la bază ca-
pitolul III, Logica indiană din Istoria Logicii, Buc. 1993,
a lui Anton Dumitriu.
6	P. Masson - Oursel, L’inde antique et la civilisation
indienne, Paris, 1933.
■
10
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
poezia
Recviem pentru inocenți
■ Dumitru Velea
Ieșiți din Lege
Din patru încăperi sângele țâșnește
pe patru pereți. Copiii cad cu ochii deschiși
spre umbra de pe perete, trupul lor se strânge
ca o mănușă din care mâna s-a retras.
Oricine ajunge ostatic, numai sângele nu,
el umple încăperile până sub bolțile cerești -
voi, care nu vă sfiiți să-i deschideți ușile,
umflați de el, nu veți trece nici pragul.
Scara și Cartea
Copilul se strânse ca într-un ou -
simțise o căldură trecându-i prin piept -
și își plecă bărbia pe genunchi.
-	Doamne, fă în școală o scară
pe care să urc sau să cobor,
după cum răsfoiești Cartea! -
Pleoapele-i căzură peste ochi.
În fața sa apăru o scară și se auzi
foșnetul paginii întoarse.
Vălul
Un văl luminos iese pe gura copilului,
răsucit ca și cum ar înfășa un copil;
prin subțirea sa țesătură au stat îmbrățișați
o jumătate de vreme;
șapte daruri au trecut prin rosturile ei,
dar toate s-au întors la Dumnezeu,
odată cu înfigerea ghearei din umbră.
Au confirmat, dar acum sunt strânse ghem
în vălul răsucit, pornit prin întuneric,
din care pâlpâie șapte culori.
Jos,
sângele roșu curge prin gura copilului,
singură, limba fiarei îi cunoaște gustul.
Nu este o simplă imagine.
Vălul o știe.
Câte veșminte se întorc din cer sfâșiate!
Câte au căzut peste școala din Beslan!
Invocarea mamelor
din Beslan
-	Ce ușor este fiul meu, în carul de foc,
printre norii cei grei!
-	Ce greu este fiul meu, în carul de apă
printre norii de flăcări!
-	Veșmântul de pene-i jumătate plin de sânge,
jumătate negru!
-	Printre pene îi strălucesc oasele, clavicula
îi luminează Calea Lactee, să zboare ca-n prima
zi.
-	Mănâncă doar fructe sălbatice dintre stele,
sămânța roșie a crizantemei!
-	Ți-am săpat chipul într-o tăbliță, fiica mea,
și-am așezat-o deasupra patului unde, în somn,
visai că ți-am pus salbă de stele la gât.
-	Poate ai ieșit din încăpere să-i vezi, pentru o
clipă,
pe cei de afară și te vei întoarce, fiul meu!
-	Lângă poarta de aur a Împăratului ți-am pus
vasul cu apă, fiul meu, întoarce-te
acasă cu șirul de cocori!
-	Fiul meu, culcă-te în alt fiu și intră în clasă,
a sunat clopoțelul, e ora de citire!
Imagini cu sânge
Printre cărămizile zidurilor prăbușite,
printre bucățile de carne sfâșiate,
copilul își caută brațul retezat
și brațul, umărul să se prindă la loc.
Nu sunt imagini în lumea în care
nu se mai știe ce este imagine; colții fiarei
au sfâșiat până și imaginea copilului
de pe paginile cărții deschise.
Ea se ridică din apă și din pământ.
Copilul își caută umbra căzută în mormânt,
cutia în care ar fi putut să încapă
în noaptea în care s-a visat plutind pe ape.
Inima își caută sângele într-o lume de sânge,
unde fiara bea sânge precum animalele apă:
e singurul semn prin care dragostea se vede
pe creștetul copilului cum se strânge.
Mama, cu inima fiului în mâini, îl caută
prin sânge și moloz pentru a doua naștere.
- Doamne, cum picură sânge din cer pe creștetul
capului! Ce-a fost de vopsit s-a vopsit.
Nu cumva coada cu colț a fiarei ți s-a prins
de talpa piciorului, de șchiopătezi și se clatină
pereții inimii? Lasă talpa să ți-o înfășor
în pleoapa-mi rămasă fără ochi! - strigă copilul.
Nici
Cât de străin a ajuns omul
în lumea sa,
printre lucrurile sale,
în propriile veșminte,
în propriul trup!
Mâinile se ating una de alta,
dar nu se mai simt;
nici urechea nu-i mai aude bătaia inimii,
nu-i mai recunoaște vorbele;
nici ochii nu-i mai prind imaginea
nici ziua-n lumină,
Dumitru Velea
nici noaptea în vis;
nici gura nu-i mai simte răsufletul -
și nici cuvintele acestea
nu ea,
nu limba lui le rostește.
Ca niște pietre de moară, de-ar fi,
să se rostogolească
peste umbra fiarei ce-ntunecă lumea!
Pe prag
Copilul a plecat la școală
să-și vadă chipul dintre litere.
Gheara fiarei l-a pândit la intrare
și i-a sfâșiat pieptul,
dar n-a putut tiparul să i-l sfarme,
neștiind să citească.
Penarul
Copilul și-a uitat penarul acasă,
chiar în prima zi de școală -
nu știa de îngerii morții
că o să intre în clasă,
chiar în clipa când el își căuta penarul
printre cărți și caiete -
vroia să deseneze soarele din fereastră.
A venit eclipsa.
Penarul acasă așteaptă să fie deschis
de mâna copilului,
creioanele, să se tocească
pe alba hârtie,
precum cuvintele lui Dumnezeu
la facerea lumii.
Părinții îl mută de pe o masă pe alta,
așteaptă să-l dea de pomană
copilului ce o să apară
pe pragul casei,
cu mâinile goale.
■
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
11
proza
Pelerinul
■ Walther A. Prager
Zilele acomodării mele în mănăstire au tre-
cut greu. Pentru că de la început, din a
doua zi a sosirii mele acolo, știam că nu voi
rămâne multă vreme. Încă de la prima discuție,
starețul nu a dat crezare dorinței mele de a ră-
mâne la mănăstire. Nu a recurs la niciun ocoliș:
„Prezența dumitale în mănăstire, având o credin-
ță atât de șubredă în Hristos, dar cu o temelie de
înțelepciune omenească, ar putea să stârnească
zavistie în rândul fraților. Vor spune că ai venit să
le faci în ciudă cu aerele dumitale de intelectual,
când ei pun osu’ la treabă și au renunțat pentru
Hristos la toate școlile lumești și la toată viața lor
din lume”. Pentru că mă avântasem să-i exprim
toate îndoielile credinței mele și îmi presărasem
expunerea cu tot soiul de exemple culturale, pro-
misiunea dată ca răspuns, că mă voi abține de la
orice discuție în mănăstire și că voi munci la fel ca
toți ceilalți, suna ca făgăduiala făcută de un copil
părintelui său că de acum încolo, după repetarea
aceleiași obrăznicii de zeci de ori, va fi mereu cu-
minte. „Dar pe dumneata nu ne vom putea baza
prea mult la muncă, iar la slujirea în biserică va
fi păcat să te chemăm deocamdată, când credința
îți șovăie.” M-a făcut să-mi privesc mâinile slabe,
să-mi simt corpul deloc vânjos, încă resimțeam
oboseala călătoriei din ziua trecută. Și promisiu-
nea mea că voi munci îmi părea să fi fost însoțită
de imaginea falsă că încă aș fi un tânăr în putere,
cum nu fusesem de altfel niciodată. Iarăși cum li
se întâmplă copiilor, simțeam că avusesem iluzia
aceea că pot deveni orice doar pentru că îmi pu-
team imagina. Nu îmi mai închipuiam că pot fi
aviator sau cosmonaut, dar în fața bătrânului si-
gur pe sine din fața mea apărea la fel și ideea de
a mă călugări. M-am rușinat în primul rând de
constituția slabă a corpului meu, iar precaritatea
credinței mele părea să fie o altă slăbiciune prin-
tre cele ale mâinilor sau picioarelor. I-am răspuns
însă tăios, conștient dintr-o dată că vârsta nu îmi
mai permite să trăiesc această rușine copilăreas-
că: „Dar cum altfel să îl caut pe Dumnezeu, dacă
nu îi pot oferi viața mea? Și unde altundeva să i-o
pot oferi, dacă nu într-o mănăstire?” Mult prea
tăios, mult prea retoric, parcă îl luam la rost, iar
expresia „să îl caut pe Dumnezeu” îmi părea cu
totul falsă, fără să corespundă cu intenția mea de
a mă retrage din lume. Îmi dădeam seama că prin
această întrebare îi confirmam starețului toate te-
merile legate de posibila mea influență negativă
asupra fraților. Starețul era însă abil în a vorbi cu
oamenii. A început să mi se adreseze mai blând
decât înainte, să îmi povestească o istorie des-
pre un sfânt erudit retras în mănăstire - nu-mi
aduc aminte care -, cunoscut pentru ascensiunea
lui spirituală și pentru smerenia sa, să-mi spună
că este foarte posibil ca Domnul să-mi fi trimis
gândul plecării la mănăstire, numai El știind prin
ce transformări duhovnicești voi trece, că el nu
se poate opune planului lui Dumnezeu și că mă
primește să rămân, dar va trebui să mă rog ca
Domnul să-mi lumineze mintea și astfel să mă
decid dacă vreau să rămân sau nu la ei. Acceptam
tot ce spunea, îngânam un „da” din când în când.
Trecerea la tonul acesta blând mă învinsese. Îmi
era dintr-o dată limpede că trebuie să plec de la
mănăstire. Îmi dorisem să fiu un altul consacrân-
du-mă lui Dumnezeu, dar nu mă gândisem nici-
odată că trebuie să încep asta redevenind în fața
altuia copilul mustrat și tratat apoi blând pentru
a nu începe să izbucnească în lacrimi. Mai mult,
înțelegeam că voi fi iarăși o povară pentru alții,
așa cum fusesem pentru fiul meu.
Trebuia să plec, iar zilele de probă petrecute în
mănăstire mi-au fost respingătoare și în momen-
tele când eram ca unul dintre ceilalți, și când un
călugăr sau altul mă făcea să mă simt ca un oas-
pete simandicos, cu totul nepoftit. Căci nu eram
nici unul, nici celălalt. Trebuia să plec, dar nu
aveam unde. Întoarcerea acasă ar fi fost o înfrân-
gere rușinoasă în fața fiului meu, iar viața mi-ar fi
devenit la fel de silnică precum aceasta de la mă-
năstire. Camera mea, toate lucrurile mele lăsate în
urmă, în ciuda posibilei mulțumiri pe care mi-ar
fi putut-o oferi din nou, îmi păreau abandonate
de zeci de ani, chit că nu trecuseră nici zece zile
de când plecasem.
*
Dimineața în care m-am dus la stareț să-l
anunț despre hotărârea mea de a pleca nu avea ni-
mic din felul în care îmi închipuiam că ar trebui
să fie o zi hotărâtoare. M-am dus la stareț după
liturghie, în timpul de până la masa de prânz. Prin
curtea mănăstirii mai forfoteau oameni din afară
veniți la slujbă, care se agățau de un călugăr sau
altul pentru a-i cere vreo rugăciune ori pentru a-i
spune păsul, sau pentru a-i întinde un pachet foș-
nitor cu hrană dată ca pomană, copiii se zbengu-
iau pe lângă părinți, un prunc plângea. Hotărârea
mea, gândită intens cu o noapte înainte și în tim-
pul slujbelor lungi de dimineață, se topea și ea în
forfota din curte. Aș fi vrut să însemne ceva mai
mult, pentru că speram ca starețul să n-o înțeleagă
ca pe o lașitate, ci mai curând ca pe o intenție de
a urma aceeași cale, dar într-un alt fel sau altun-
deva, eventual la o altă mănăstire la care prezența
mea să nu afecteze în vreun fel obștea monahilor.
Sau, ceea ce nu i-aș fi spus, doream să fiu primit
într-o mănăstire unde să nu mai fiu examinat ca
un copil. Cumva am reușit să-i transmit intenția
mea, deși starețul era evident obosit și în chilia lui
se afla unul dintre călugării pe care îi socoteam
adversarii mei cei mai înverșunați. I se spunea fra-
tele Macarie, fusese învățător în satul din preajma
mănăstirii și mă privea ca pe un potențial concu-
rent la statutul de intelectual al obștii. Nu s-a pu-
tut abține și îi arunca starețului priviri prin care
dădea de înțeles că este dezgustat de slăbiciunea
mea. Nu vedeam dacă starețul îl încuviințează sau
nu. Pe moment mi se părea că da, pentru că îi în-
credințase sarcina de a scrie o scrisoare în care să
fiu recomandat starețului de la mănăstirea D. Ba
îl și întrebase cum mă cheamă. M-a consemnat
cu numele de Fratele Chiril, așa cum obișnuiau
să-mi spună ceilalți călugări, evitând rezonanța
poloneză a prenumelui meu lumesc, trecut numai
în paranteză pe scrisoarea respectivă. Urma ca de
la mănăstirea D. să fiu îndrumat către un părin-
te schimnic pe nume Sofronie, care avea o chilie
în pădurea din apropiere. Se aștepta ca părintele
Sofronie să mă învețe să cred (mai exact, să pri-
mesc „învățătura nevoințelor întru Hristos”), iar
Viorel Cosor	Gri și roșu, acril pe pânză, 80 x 80 cm
apoi să fiu trimis mai departe la o mănăstire pe
potriva trebuințelor mele duhovnicești. „Bine”,
iar asta mi-a spus-o șovăind, „te poți duce și de-a
dreptul la părintele Sofronie, dar sufletul lui este
aprig de la atâtea postiri și rugăciuni, s-ar putea
să nu se îndure de dumneata și să o iei la fugă și
de acolo”. Deja știam că mă voi duce direct la el.
Am primit un vraf de iconițe sfințite cu Fecioara
și pruncul (imprimate pe hârtie, aveau culori stri-
dente) și o carte de rugăciuni cu file maronii pline
de pete. Din icoanele vândute urma să câștig banii
pentru a putea călători și cât mi-ar mai fi rămas
pe deasupra trebuia să las starețului mănăstirii D.
Mă încurcau toate amănuntele acestea tehnice, pe
care starețul mi le înșiruia cu bucuria că le stăpâ-
nește.
După ce i-a spus fratelui Macarie să plece, sta-
rețul mi-a vorbit în sfârșit cum nu o făcuse până
atunci. Părea în continuare obosit, dar începusem
să cred că este obosit și de tratarea atât de formală
a hotărârii mele de a pleca. Mă simțeam în conti-
nuare ca un copil față de el, dar cu fericirea de a
fi fost luat în seamă. Îmi vorbea rar: „Mi-ai spus
că îl cauți pe Dumnezeu, țin minte asta. Tocmai la
așa ceva te trimit acum. Ce-i drept, și noi toți cei
de aici îl căutăm, dar spre deosebire de tine, noi
ne-am frânt aici, ne-am ciopârțit, sau cum vrei
să spui, suntem goi de noi înșine și îl așteptăm să
vină. Chiar și fratele Vasile este așa. L-am certat
pentru că te-a primit în chilia lui, căci îi știu gân-
durile păcătoase. Dar gândurile lui păcătoase sunt
și ele niște căi prin care se sfâșie, se frământă, re-
nunță la sine, atât cât îl duce mintea. De cei plini
de ei ne este frică, iar dumneata așa pari sau cel
puțin așa păreai să fii când mi te-ai înfățișat pri-
ma dată. După ce te-am văzut în curtea mănăstirii
sau în biserică cum iscodeai tot ce este în jur, ba
icoanele, ba pe ceilalți frați, ba pădurea din josul
muntelui, de bună seamă gândindu-te dacă să ră-
mâi ori nu la noi, mi-am spus că ești unul care
începe să se golească de sine. Mi-era teamă însă că
dacă m-aș fi împotrivit hotărârii tale de a pleca și
te-aș fi rugat să rămâi la noi, ai fi încuviințat fără
tăgadă și ți s-ar fi dus toată acea îndoială spornică
întru golirea de sine. Nu îmi mai era și nu îmi mai
este teamă pentru frații de aici, mi-e teamă pentru
tine. Nu accept să pleci pentru a scăpa de tine, ci
pentru a reuși să devii un altul pentru Dumnezeu
și pentru oameni, așa cum mi-ai spus la început
că îți dorești. Ia, Frate Chiril, ce-ar fi să îl cauți pe
Dumnezeu călătorind printre oameni? Pentru că
de fapt nu te trimit cu o scrisoare de recomanda-
re - s-a bucurat mult s-o scrie părintele Macarie,
să-i ierți asta, dar este și el sfâșiat și gol, crede-mă
-, te trimit cu o misiune de a-l vesti pe Dumnezeu
oamenilor. Vei fi un pelerin, vei merge pe urmele
Sfântului Apostol Pavel”.
12
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
„Cum asta, părinte? Eu, cu credința mea
șubredă?”
„Și credința Apostolului s-a întărit mergând,
căci abia la sfârșit a aflat că pentru Dumnezeu
trebuie să iubească omul și să moară. Credinței îi
lipsește ceva și când viața îți este încredințată ves-
tirii lui Dumnezeu. Căci toate cuvintele frumoase
prin care o faci, scrise și vorbite, sunt încă ale tale,
nu ale lui Dumnezeu. Apostolul și-a primit cre-
dința prin har, cum mă voi ruga să o primești și
dumneata. Nădăjduiesc să nu-mi fie socotit ca pă-
cat, dar cred că toată credința lui mare ar fi slăbit
dacă nu ar fi mers dintr-o cetate în alta. Primise
deopotrivă și harul de a călători, de a nu sta în-
tr-un loc.”
„Dar ce le voi vesti eu oamenilor?”
„Le vei vesti că trebuie să fie buni, te vei ruga
pentru ei dacă ți-o vor cere, le vei da icoanele as-
tea, pentru care vor scormoni în portofele, luân-
du-și și ei la rost viețile pe cât le este cu putință,
viețile lor chinuite de întrebări despre câți bani
au pentru a mânca și a bea mai bine, ori pentru
a-și crește copiii. Ai auzit pruncii și pe aici, eu
îi aud în toate duminicile și sărbătorile de zeci
de ani. Cât neastâmpăr este în ei când părinții
ori bunicii îi poartă spre Dumnezeu! Dar copiii
știu mai bine decât ei cum trebuie să ajungă la
Dumnezeu. El trebuie găsit printre lucrurile alea
multe cărora le dau crezare că merită să le întâm-
pine cu întreg neastâmpărul din firea lor veselă
de copii. Nu este vorba despre icoanele de aici de
sus, ci despre tot ce întâlnesc în viața lor de jos,
despre mâncare, joacă, despre râul unde se scal-
dă și despre trupurile lor slabe. Tu acolo trebuie
să mergi, să le străbați ulițele pline de praf și să
treci pe sub copacii lor, iar copiii să te arate cu
degetul și să spună: Uite, Dumnezeu ne-a trimis
un om! Ba și părinții lor se vor însufleți și vor
spune la fel. Bătrânii cu ochii slăbiți vor vedea
icoanele astea colorate strident care ți-au displă-
cut, am băgat de seamă cum te-ai strâmbat, și își
vor aminti că și ei sunt copii până la urmă. Ți le
vor lua din mână și le vor săruta. Sărutul învățat
din copilărie și din tinerețe va însemna încă o
dată ceva pentru ei.”
„Dar nu-i voi înșela? Nu-i voi păcăli că sunt
sfânt, când eu sunt atât de departe de așa ceva?”
„Dacă ei îți vor zice sfânt, poate vei și fi. Ți-am
vorbit despre harul lui Dumnezeu, dar nu ar fi de
mirare ca alții să îi dibuie coborârea lui asupra ta
mai bine decât tine. Ei vor vedea cum lucrează
prin tine. Pentru a nu pieri căutarea ta, nu se cu-
vine ca însuți să te gândești la tine, dacă ai primit
sau nu harul, ori dacă ai ajuns să crezi sau nu.
Tu fă binele, atât. Vorbește mai mult rugându-te,
roagă-te mai mult decât să te gândești. Căci
draci care îți vor voi pieirea, oho, ai să găsești cu
duiumul. De la părintele Sofronie, schimnicul,
mare văzător al duhurilor, am aflat că dracii se
bulucesc la răspântii, stau colo zdrențăroși, dar
nu din pricina trudei mersului, ci din pricina șe-
derii în același loc. Tot stau la răspântii și se gân-
desc la ei, la cum ar fi să le pice vreun pământean
în cursă, în vreme ce călătorul credincios închi-
de drumurile alea statornicite în praf cu o cruce
și merge mai departe pe drumul său, merge, ori-
cât de mult s-ar împiedica și poticni. Și nu uita
că părintele credinței noastre, Avraam, slăvit de
Sfântul Apostol și de însuși Mântuitorul, tot un
călător a fost. Dacă o fi să ajungem în sânul lui
Avraam, se cuvine să luăm aminte că ținta noas-
tră este sânul unui călător.”
[...]
*
Pentru scurtă vreme, coborâsem vesel muntele
mănăstirii. Mă simțeam liber, totuși o libertate pe
care o prețuiam pentru că se născuse din ceea ce
acum mi se părea a fi fost o binecuvântare pentru
o misiune divină sau cel puțin era vorba despre
altceva decât despre o banală sarcină de serviciu.
Credeam tot ce îmi spusese starețul. Îmi priveam
noua haină de călugăr - mă încânta poate la fel
de mult precum cuvintele starețului - cum mă-
tura rădăcinile copacilor, acele uscate ale brazilor
și conurile lor migălos construite. Ei crescuseră,
se înălțaseră și rodiseră în același loc, adânciți în
pământ. Eu mergeam mai departe, noua mea ha-
ină flutura ca niște aripi sau cel puțin manșetele
largi se asemănau celor ale îngerilor zugrăviți în
scenele judecății de apoi. Și poate că tocmai exal-
tarea din închipuirea aceasta m-a făcut să îmi
reapară îngrijorările. Nu eram înger, eram omul
acela slab, neputincios pentru muncile grele, așa
cum constatase starețul, și trebuia să înfrunt lipsa
unui adăpost, poate setea și foamea, neputința de
a mă spăla și îngriji, încercată într-o mare măsură
chiar și la mănăstire. Pentru a scăpa de toate astea,
trebuia să bat la ușile oamenilor, probabil să mă
țin după ei ca un cerșetor insistent, iar asta într-o
lume în care ei se au unii pe ceilalți. Nu va suna
îndemnul meu de a face binele ca un strigăt sâcâi-
tor de foame? Și nu le voi părea ca un cerșetor mai
perfid decât ceilalți, căci deși vreau să le fie milă
de mine, îndrăznesc să îi povățuiesc?
Îngrijorările acestea m-au determinat să mă în-
depărtez de drumul care ducea către mănăstirea
D., pe parcursul căruia se aflau răspândite felurite
sate, și să urc pe un deal împădurit. Fără să mă
gândesc prea bine cum, credeam că voi găsi așa
Viorel Cosor
Compoziție, acril pe pânză, 190 x 200 cm
calea directă spre chilia schimnicului. Am mers
în continuu, până se făcuse seară și până obosi-
sem într-o asemenea măsură, încât fiecare pas
făcut înainte mi se părea un câștig. În cele din
urmă, m-am așezat sub un copac, unde hotărâ-
sem să înnoptez. Mi-am deschis desaga pe care
o purtam în spate. Mă liniștea să văd că am ceva.
Puțin, e adevărat. Câteva alimente care păreau să
fi fost primite de călugări de la oamenii veniți la
liturghie și din cauza umezelii, șervețelele în care
erau împăturite se lipiseră de bucățile de pâine,
mai aveam pachetul cu icoane, deja îndoite, și
cartea de rugăciuni. Nu mă puteam împiedica
să gândesc că scăpaseră de mine foarte ușor. Am
deschis cartea de rugăciuni și am citit din ea la în-
tâmplare, chinuindu-mă să zăresc literele negre și
roșii, căci se înserase. Aproape că am plâns citind
despre oamenii zdrobiți și părăsiți care apăreau în
psalmi. Eram ca ei. Abia acum aflasem că trebu-
ie să fi simțit ca și mine răcoarea nopții în piept,
fără nicio apărare în afara încovoierii trupului. Și
rugăciunile lor le auzeam acum ca plânsetele ne-
contenite ale unor prunci care își chircesc picioa-
rele și mâinile încă netrebuincioase, nădăjduind
ca prin strigătele lor lipsite de sens să nu își lase
părintele să doarmă.
Descoperisem noaptea, ghemuit sub un brad și
cu capul pe traistă, că nici somnul nu îți aduce
liniștea aflării unui loc, așa cum crezusem în pri-
ma noapte petrecută la mănăstire. Dispare singu-
ră numai problema părăsirii lumii sau prezenței
în ea. Nu este nimic care să fie departe precum o
lume. Sunt însușiri - rece, tare, zgrunțuros, ne-
ted și altele de felul ăsta -, dar ele nu sunt însu-
șite de ceva sau nu sunt în proprietatea vreunui
O
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
13
diagnoze
o
lucru dintre cele văzute. Nu pământul este rece, ci
pământul înaintează rece către tine. Și îi răspunzi
dârdâind de frig, poate prin frisoane de febră,
prin fruntea încinsă, prin chircirea deznădăjdu-
ită a corpului, iar alteori prin cuvânt, prin orice
cuvânt, nu doar prin cele care numesc trăsăturile
lucrurilor sau pun diagnostice. Și atunci, noaptea,
cele mai nimerite mi se păreau cuvintele rugă-
ciunilor puține pe care le știam, pentru că erau
cuvintele mele. Nu trebuia să mă uit în altă parte
pentru a cunoaște ce înseamnă. Socoteam acum
că este un privilegiu că Dumnezeul invocat în ru-
găciuni nu se vede. Dacă s-ar fi văzut, ar fi trebuit
să rostesc rugăciunile și să mă uit după el. M-aș fi
uitat degeaba, pentru că în întunericul din acea
noapte nu se vedea nimic și întunericul însuși în-
ainta spre mine din toate părțile, îmi închipuiam
înspăimântat, laolaltă cu o cohortă de sălbăticiuni
mari și mici.
Probabil că adormisem în timp ce mă rugam,
încurcând un cuvânt cu altul, însă visul avut
atunci mă scotea din încurcătură într-un fel cu
totul obișnuit, căci mă închipuisem acasă, într-o
după-amiază cu lumina domoală dinaintea în-
serării. Mă aflam în camera mea, apărat de orice
gând, smuls din situația actuală. Poate oamenii
au visat mereu ceva asemănător când se aflau în
pericol, nu o salvare miraculoasă, ci o întoarcere
în timpul banal al rutinei. Religiile salvării devin
și ele banale. Chiar dacă îl trăisem puțină vreme,
ritmul vieții de mănăstire începuse deja să-mi de-
vină o rutină. Mi-era greu să îmi imaginez ce fel
de rutină poate avea un pelerin, deși îi este atribu-
it și lui un mod de viață repetitiv. În ce mă privea,
eram mult prea obișnuit ca rutina să însemne via-
ța într-un loc al meu și printre lucrurile mele. O
rutină a străbaterii locurilor străine, a confruntă-
rii neașteptatului, nu puteau să-mi ofere salvarea
calmă din vis. Alți călători, aventurierii, probabil
că iubesc neprevăzutul pentru a-și măsura puteri-
le cu forțele lucrurilor dimprejur. Curajul să le fie
asemenea puterii mării adânci, a pădurilor pline
de fiare primejdioase, a tarelui și recelui pe care
le confruntasem eu noaptea. Însă nu pornisem
într-o astfel de călătorie, doar mă retrăgeam din
lume și din temeritățile vieții mele trecute, care
oricât de puțin aventuroase vor fi fost, întrucât-
va reprezentaseră niște încercări de a-mi măsura
puterea cu forțele dimprejur, ce-i drept, omenești.
Rămânea, credeam, să iau drept obișnuință sau
rutină întâlnirile cu oamenii necunoscuți, fără a
căuta să mă impun în fața lor, nici măcar ca pro-
fet, nici măcar ca vocea care să le spună să facă
binele. Așadar, nu mai aveam de gând să ascult
de îndrumarea starețului, nu voi mai fi cerșetorul
care să le dea altora sfaturi moralizatoare. Voi fi
cerșetor și nimic mai mult. Mă voi ruga de alții
să întâlnesc omenescul, mai ales hrana, adăpostul
și apa, căci ele îmi păreau a fi cele mai omenești
după o noapte dormită în pădure. Și dacă le voi
oferi în schimb credința mea îndoielnică, vor afla
cel puțin că sunt bogați, că îl au la poarta lor cer-
șind și pe cel care nădăjduiește că poate ajunge la
un dumnezeu aflat deasupra tuturor.
(fragment din romanul omonim, în curs de
apariție la Ed. Paralela 45)
■
Răspunsuri la crizele
actuale
■ Andrei Marga
Nu numai mass media din zilele noastre,
orientate mai curând spre lipsuri și acci-
dente, dar și analizele specializate prezin-
tă constant nu altceva decât o lume în criză - în-
țelegând prin „criză” situația în care un organism
întâmpină dificultăți care îi pun în pericol identi-
tatea. Dacă cineva vrea să dea o diagnoză societă-
ților în care trăim nu poate ocoli termenul criză.
Nu este aici neapărat un motiv de îngrijorare,
căci unele crize au deschis în istorie orizonturi
noi pentru oameni. Imperiul roman s-a prăbușit
într-o criză, dar oamenii au căpătat încredințarea
unei lumii aflată sub voința lui Dumnezeu. Criza
europeană încheiată cu Pacea Westfalică a dat
siguranța unui sistem internațional bazat pe su-
veranitatea statelor indiferent de mărime și forță.
Criza socialismului răsăritean s-a încheiat în jurul
lui 1990 cu extinderea lumii bazată pe drepturile
și libertățile individuale.
Îngrijorare produce însă faptul că suntem pe
cursul prăbușirii de siguranțe. Știm de multă vre-
me că siguranța exprimată de Leibniz, că trăim în
cea mai bună dintre lumile posibile, a fost ruinată
de cutremurul de la Lisabona (1755). Siguranța
iluminiștilor, că oamenii procedează eminamente
rațional, a fost infirmată de primul război mon-
dial. Siguranța că economia de piață nu întâmpi-
nă dificultăți au risipit-o crizele din 1929 și 2008.
Siguranța că democrațiile pacifică societățile a
fost pusă la îndoială de alunecările în dictatură,
în perioada interbelică, și, mai nou, de eșuarea
în formalism. Siguranța că oamenii iau ca limi-
tă a acțiunilor lor viața altor oameni a infirmat-o
Auschwitz-ul. Siguranța lui Adam Smith că, odată
Viorel Cosor
Nocturnă, acril pe pânză, 200 x 250 cm
libere, popoarele vor lua decizii înțelepte, a con-
trazis-o emergența autoritarismelor.
Acum suntem nevoiți să luăm în seamă faptul
că și siguranța că lumea se îndreaptă, după 1990,
spre societăți ale libertăților cetățenești și ale de-
mocrației se circumstanțiază (vezi Andrei Marga,
Societatea nesigură, Editura Niculescu, București,
2016). Chiar în asemenea societăți se petrece as-
tăzi emergența de autoritarisme ce relativizează
însăși libertățile cetățenești și democrația cucerite
cu greu. Oricum, istoria nu “s-a sfârșit”, cum s-a
crezut grăbit.
I.	Societatea nesigură
Diagnoza mea este că am intrat în multe lo-
curi din lume în “societatea nesigură”. Nu mai
poți păși în realitate fără să pășești în nesiguranță.
Câteva comparații sunt suficiente (pentru detalii
Andrei Marga, Criza și după criză. Schimbarea
lumii, Eikon, Cluj-Napoca, 2013), pentru a face
plauzibilă această diagnoză.
Bunăoară, Thomas Jefferson era convins că le-
gislația evoluează cu timpul, în funcție de „pro-
gresul minții umane. Or, acest „progres” n-a adus
neapărat legislații mai bune. Deja Max Weber
ne-a transmis un avertisment (“copacii libertății
nu se vor înălța până la cer”) și o imagine austeră
privind ceea ce urmează („carcasa tare ca oțelul a
supunerii”) în societățile viitorului.
O
viziune grandioasă, începând cu „fizicienii”
antichității eline, ne-a acomodat cu convingerea
că ar exista o ordine „naturală” a lucrurilor. Între
14
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
timp, așa cum Werner Heisenberg a dovedit cu
“principiul indeterminării”, “natura” nu mai este
de găsit în afara instrumentelor existente de ob-
servare și măsurare.
Istoria a trecut dincoace de mediile clasice,
„puterea” și „banii” și se face sub impactul me-
diilor ce interacționează mai complicat decât s-a
anticipat, ale politicii, banilor, pasiunilor, media-
tizării, proiectelor de dominație, proiectelor pur
și simplu. Istoria a devenit „impenetrabilă”.
În zilele noastre valorile (adevărul, binele, fru-
mosul etc.) sunt supuse „deconstrucției”, încât în-
cetează să mai fie ferme. Relativismul s-a extins.
Oamenii se conduc mai curând după alte infor-
mații, decât cele ale științei, și se vorbește (vezi
Oxford Dictionaries’Word of the Year, 2018) de in-
trarea în „epoca postadevărului”.
Știința a făcut posibilă o dezvoltare tehnologică
fără egal, dar și-a îngustat continuu, prin specia-
lizare și fragmentare, unghiul de vedere. Științele
etalează tot mai multe cunoștințe despre aproape
orice, dar oferă eventual cunoașterea, însă prea
puțin înțelegerea a ceea ce se petrece în jur.
Complexitatea a crescut din toate direcțiile.
Tehnologiile sporesc dependențele vieții, medi-
atizarea modifică societățile, digitalizarea le face
manipulabile. Odată cu genetica și științele cre-
ierului se trec linii roșii ale culturii - crearea de
oameni în configurații fără precedent în labora-
tor. Fake news-urile au devenit curente. O canti-
tate enormă de inexactități, deturnări ale atenției,
aproximări, falsuri umple spațiul public și orien-
tează percepții, chiar decizii, care afectează soci-
etățile.
În sfârșit, oamenii comunică astăzi instantaneu
la nivel planetar, iar organizațiile internaționa-
le fac din anumite valori repere universale. Sunt
astfel bune premise pentru înaintarea umanității
spre o societate luminată a ființelor rationale. Cu
toate acestea, nici terorismul, nici criminalita-
tea, nici frauda, nici corupția n-au fost înfrânte.
Adesea, ele cresc amenințător și pun la încercare
siguranțele vieții de zi cu zi.
A recunoaște nesiguranța nu implică în mod
necesar lamentare sau teamă. Într-o cultură a că-
utării de rezolvări, cum este cea în care trăim, ne-
siguranța crescută încurajează luciditatea și efor-
tul de „prindere” mai din adâncime a lucrurilor.
Acum suntem conjurați să adâncim cunoașterea
spre a face față nesiguranței.
Tot astfel suntem provocați la adâncirea reflec-
ției spre a face față crizelor. Acestea s-au extins și
diversificat ca niciodată. Care este, însă, în mare,
tabloul crizelor de azi?
II.Tabloul crizelor actuale
Trăim în zilele noastre multiple “crize globale”.
Chiar în condițiile unei capacități de producere
fără precedent „criza de bunuri de strictă necesi-
tate” nu a putut fi eradicată - un efectiv ridicat de
oameni trăind în lumea actuală sub limita sărăci-
ei. Continuă „criza distribuției bogăției” odată cu
adâncirea decalajelor sociale (Anthony Atkinson,
Inequality. What can be done?, Harvard University
Press, 2015). Este perceptibilă o „criză ecologică”
- deteriorarea naturii atinge deja alimentația,
iar apa potabilă este de pe acum insuficientă. Ne
apropiem de „criza energetică” - inclusiv ca ur-
mare a scăpării de sub control a energiei nuclea-
re și a proliferării armelor de distrugere în masă.
Își face loc „criza comunicării” - din momentul
în care fake news-urile se dovedesc eficace în
manipularea populațiilor. S-a intrat în „criza de-
mocrației” - pe de o parte, democrația generează
în multe țări un nou autoritarism, pe de altă par-
te, democrații consacrate nu mai sunt sensibile
la desfigurarea democrației prin reducerea la un
simplu mijloc de selectare periodică a reprezen-
tanților, care ies apoi, măcar pe câțiva ani, de sub
control public. Suntem deja într-o nouă „criză a
umanității”, prin trecerea altor linii roșii - de pil-
dă, cea a comerțului cu ființe umane. Suntem în
„criza sistemului internațional” - s-a ieșit din lu-
mea unipolară a anilor nouăzeci, dar un alt aran-
jament global, cu o nouă compunere a forțelor lu-
mii, nu s-a atins (Andrei Marga, Ordinea viitoare
a lumii, Editura Niculescu, București, 2017), iar
„armele supersonice” au intrat în scenă. Trăim,
în sfârșit, „criza globalizării” - aceasta a pus în
mișcare lumea pe o scară fără precedent, dar cei
care nu pot concura plătesc costuri grele (Andrei
Marga, După globalizare, Meteor, București,
2019), încât o soluție devine imperativă.
Trăim „crize societale”. Deja în anii șaptezeci
s-a vorbit de patru crize în societățile industriale
avansate: „criza economică”, ce rezidă, la nivelul
indicatorilor empirici, în criza finanțelor publice,
inflația persistentă, disparitatea dintre sărăcia pu-
blică și bogăția privată etc.; “criza de raționalita-
te”, constând în dificultatea de a concilia măsuri
care să mențină suportul de masă pentru sistem
și măsuri tehnocratice care să-i crească eficiența;
“criza de legitimare”, constând în dificultatea de
a păstra legitimarea prin metodele clasice ale de-
mocrației liberale, luată ca bază normativă a func-
ționării în stat, în condițiile în care se promovea-
ză măsuri motivate tehnic; “criza de motivație”,
constând într-o eroziune a tradițiilor, fără ca no-
ile sisteme universaliste să poată fi destul de efi-
cace în motivarea oamenilor(Jurgen Habermas,
Legitimationsprobleme im Spatkapitalismus,
Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1973). Se înțelege
că în societăți mai puțin avansate aceste crize sunt
mai acute.
Astăzi, însă, tabloul este mai complicat, ca ur-
mare a ascuțirii de noi crize ale societății chiar în
cadrul celor amintite. Este „criza ocupării forței
de muncă” sub dubla lovitură din partea efectelor
tehnologiei avansate și din partea competițiilor
pentru piețe. Este apoi „criza datoriilor suverane”
- statele de referință acumulând datorii publice
care grevează și prezentul și viitorul întregii lumi.
Este o „criză a politicii” - aceasta tinde să se re-
ducă la administrarea a ceea ce este și căutarea
disperată de voturi, în loc să fie proiect alternativ
în interes public. Este „criza sensului instituțiilor”
- în primul rând a dreptului, care permite “po-
luarea constantă a normei constituționale prin
decizii” (Pierre-Henri Chalvidan, Lepuisement de
la democrație, in „La nouvelle revue universelle“,
No. 9, Juillet-aout-septembre, 2007, p. 39). Este
„criza capacității integrării individului” - care o
ia pe direcții deviante, între care adeziunea la te-
rorism, sau explodează într-un narcisism (Hans-
Joachim Maaz, Die narzisstische Gesellschaft. Ein
Psychogramm, C.H. Beck, Munchen, 2012) ce
pregătește noi pericole.
Recidivează „criza europeană”. Am consemnat
cu ani în urmă o “criză de creativitate”, ce con-
stă în aceea că societățile europene, devenind ele
însele, între timp, de masă, rezolvă probleme de
integrare a persoanelor în sisteme, dar produc
prea puțină inovație în sisteme. Politic, indicato-
rul empiric este uzura pe care o trăiesc „ismele”,
iar, în plan intelectual, indicatorul empiric este
poziția secundarizată a creatorilor europeni în
științele experimentale. Apoi, o “criză administra-
tivă”, constând în faptul că o unitate de acțiune
europeană în situații, chiar extreme, nu se atinge
sau se atinge prea puțin. În Europa au loc conflic-
te violente, dar comunitatea europeană pare co-
pleșită și, uneori, paralizată. În sfârșit, o “criză de
identitate”, constând în aceea că identitatea euro-
peană este resimțită în cele mai multe împrejurări
doar ca una geografică, nu ca și identitate cultu-
rală (Andrei Marga, Filosofia unificării europene,
EFES, Cluj-Napoca, 2005, pp. 90-91). Nu s-au de-
pășit aceste crize.
Dar și crizele menționate iau azi noi forme. Se
trăiește tot mai mult “criza legitimării” - de pildă,
Comisia Europeană nu dă seama practic în fața
nimănui, iar Parlamentul european are atribuții
confuse (Thomas Piketty et..., Pour un traite de
democratization de l’Europe, Seuil, Paris, 2017);
“criza identificării” - unificarea europeană ajunge
să fie concepută ca asociere de abordări naționa-
le, greu de conciliat, mai curând decât ca și con-
strucție a unei comunități caracterizate de împăr-
tășirea unor idealuri; “criza conducerii” - Europa
traversează o gravă criză de leaderi, diferiți boss-i
sau manageri preluînd conducerea la diferite ni-
veluri, fără a fi capabili să exercite conducerea ne-
cesară în condiții istorice noi, iar deciziile majore
ale Europei se adoptă lent și rămân adesea am-
bigue sau incerte; „criza demografică” - ponderea
indigenilor scade continuu în favoarea imigran-
ților cu background cultural diferit, în vreme ce
continuă tendința postbelică de emigrare a euro-
penilor spre America de Nord și Australia.
Se trăiesc „crize naționale”. În unele țări con-
tinuă „criza investițiilor” - privatizarea care s-a
aplicat ca terapie de șoc nu a fost însoțită de in-
vestițiile proiectate (Jeffrey D. Sachs, La fine della
poverta. Comme i paesi ricchi potrebbero eliminare
definitivamente la miseria dal pianeta, Mondadori,
Milano, 2005) sau a fost realizată defectuos (Florin
Georgescu, Capitalul în România postcomunistă,
Editura Academiei Române, București, 2018). În
altele este perceptibilă „criza resurselor culturale”
- angajarea pe direcția unei societăți democrati-
ce favorizează mai curând libertarianismul decât
democrația. Există o „criză a capacității de a se
asuma pe sine” semnalată chiar în țări de referință
(Jacques Attali, Devenir soi. Prenez le pouvoir sur
votre vie!, Fayard, Paris, 2014). Există o „criză ju-
ridică” - statul de drept democratic este confundat
cu statul de drept existent, iar efortul procurorilor
și judecătorilor de a controla celelalte puteri ale
statului (juridismul) și-a făcut deja loc. In sfârșit,
se trăiește o „criză a încrederii în viitor” - ceea ce
are ca efect emigrația masivă din unele țări.
Trăim „crize ale individului”. Este deja gravă
„criza accesului la bunurile vieții”, căci, din cau-
za pierderii de locuri de muncă, schimbării exi-
gențelor producției, migrației capitalurilor, mulți
oameni nu au acces la bunuri de subzistență. Este
apoi „criza identității personale” - mai cu seamă
la întâlnirea unor scripte culturale locale cu ce-
rințele modernității se produc conflicte de iden-
titate ce se rezolvă uneori tragic. Continuă „criza
recunoașterii personale” - recunoașterea de drep-
turi nefiind încă un capitol încheiat în istoria sta-
tului de drept democratic. Se manifestă în multe
locuri „criza autonomiei individuale” - individul
proclamat liber nu are mijloacele de a-și afirma
libertatea, iar subiecți instituționali (statul, or-
ganizațiile, serviciile etc.) îl iau sub control. Este
„criza intimității” - odată cu progresul digitali-
zării însăși intimitatea este luată în regie de către
forțe obscure.
Z
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
15
o
III.	Abordări ale crizelor și
critica lor
Fiecare criză are cauzele și antidotul ei. Criza
economică are cauze sociale, juridice și politice
și nu se rezolvă cu soluții la crizele trăirilor indi-
viduale. Nu se depășește criza de legitimare prin
mărirea producției și ameliorarea distribuției.
Nici criza democrației nu se rezolvă cu mijloa-
cele combaterii crizei economice, căci are cauze
instituționale și culturale. Nici criza intimității,
având resorturi în fond tehnice și juridice, nu
poate fi depășită prin simpla ameliorare a ac-
cesului la bunuri. Putem mări lista exemplelor.
Este evident că o rețetă universală în combaterea
crizelor nu avem la dispoziție, originea acestora
fiind eminamente diversă.
Pe de altă parte, nici o criză nu se rezolvă fără
a rezolva alte crize. De exemplu, de rezolvarea
crizei economice depinde rezolvarea crizei ocu-
pării forței de muncă și apoi a altor crize, chiar
a unora dintre crizele individului. Nu putem re-
zolva crizele individului fără a depăși criza de-
mocrației.
Putem găsi, însă, un numitor comun al aces-
tor tipuri de criză? Răspunsul meu este negativ.
Nu putem asimila în vreun fel crizele datorate
penuriei cu crizele integrării în societate sau cri-
zele sensului. Nici crizele sistemului internațio-
nal cu crizele democrației. Sunt, de fapt, crize ce
vin din cauze diferite și rămân structural dife-
rite.
Diversele tipuri de criză pot fi profilate prin
examinări factuale și explicații - ceea ce este prin
sine un pas mare înainte. Permite însă această
descriere a crizelor o generalizare filosofică de
felul celei tradiționale?
Știm, de exemplu, că pentru Hegel crizele vor
fi continue, căci se originează în situația în care
legitimarea instituțiilor nu se mai revendică din
tablouri religioase ale lumii, ci se bazează pe vo-
ințele inevitabil subiective și schimbătoare ale
cetățenilor. Acest răspuns nu ne mai consolează,
căci crizele nu numai că sunt continue, dar s-au
înmulțit.
Nu ne satisface nici răspunsul lui Marx, care
considera proprietatea privată ca sursă a crizelor
și abolirea ei ca soluție. Multe crize nu au origi-
nea în proprietatea privată și nici nu au dispărut
prin abolirea ei.
Nietzsche vedea originea crizelor în descom-
punerea individualității și depășirea lor în rein-
tensificarea individualității. Azi avem o intensi-
ficare a individualității până la narcisism, dar ea
mai curând adâncește crizele existente.
Husserl vedea în crizele timpului o înțelegere
îngustată a rațiunii, care, din călăuză a conduitei
aptă să confere sens vieții umane, a fost redusă
la un simplu instrument pentru supraviețuire,
eventual pentru obținerea puterii. El credea că
putem ține piept crizei și o putem chiar depăși
printr-o anamneză: anamneză a originii și a sen-
sului științei moderne. Azi avem anamneză, dar
crizele nu se reduc.
Heidegger vedea în “nihilismul” modern ori-
ginea crizelor și în national - socialism depășirea
lor. Istoria anilor treizeci și patruzeci de sub acest
stindard ne scutește de comentarii. Oricum, fi-
guri ce se proclamă salvatoare mai mult ascund
o vreme crizele, dar nu le rezolvă.
Habermas consideră că putem privi crizele în
cele din urmă ca efect al dominației și al distor-
sionării comunicării pe care aceasta o antrenea-
ză, iar discursul ca soluție. Cunoscutul filosof
profilează o democrație în care fiecare cetățean
are dreptul nelimitat la argumentare, iar cel mai
bun argument triumfă. Dificultatea care se ma-
nifestă cu putere în democrații de astăzi este că
nici democrația nu conține piedici suficiente la
alunecarea în autoritarisme și, așadar, în crize.
Habermas are dreptate că democrația asumată
în profunzime este terenul soluționării crizelor,
dar acum întrebarea este: cum facem ca demo-
crația însăși să nu intre în criză? De ce derapează
democrația în post-democrație?
Habermas înclină să pună post-democrația în
seama secătuirii albiei aspirațiilor și scăderii an-
vergurii liderilor. El a văzut bine derapajul actual
și a acuzat partidele existente.
Este destul? Sunt de părere că democrația
trebuie înzestrată cu mecanisme de gestionare a
democrației încât să se prevină ceea ce se petrece
astăzi abundent - mituirea, intervenția de forțe
oculte, din interior și din exterior, manipularea
cu pericole, discreditarea argumentelor rivale.
Este aici o problemă, care este problema crucia-
lă a democrației timpului nostru. Apelul tot mai
frecvent la Curțile Constituționale rezolvă abia
o parte a acesteia. Și democrația are nevoie de
vigilență și reflexivitate continua și mai ales de
dezvoltare într-un cadru precizat.
Indispensabilă rămâne, după părerea mea, o
abordare integrativă, care operează în orizontul
întregului societății, dar fără a mai deriva (cau-
zal) o parte a acestuia din alta. Diferențierea este
atât de mare încât fiecare parte este în măsură
fără precedent dependentă de ea însăși înainte
de orice.
O abordare integrativă nu mai dă rezultate
dacă nu recunoaște autopoieza. „Sistemul este
propria sa operă” (Niklas Luhmann, Einfuhrung
in die Systemtheorie, Carl-Auer-Systeme Verlag,
Heidelberg, 2002, p.112) și trebuie privit astfel.
O abordare integrativă a crizelor nu mai dă
rezultate nici dacă nu face loc noilor obser-
vații prilejuite de evoluția democrației însăși.
Lucrurile stau astfel încât trebuie asumată con-
diționarea aplicării democrației de voința politi-
că a statului național.
IV.Filosofia pragmatismului reflexiv
Asumpția mea filosofică este că oamenii pot
fi liberi de la natură, dar viața lor este de la în-
ceput sub organizări. Ei își fac istoria în condiții
ce se lasă descrise ca sisteme. Aceste sisteme îi
pot copleși pe oameni și îi copleșesc, dar rămân
accesibile unei abordări acționale.
Realitățile ce afectează viața oamenilor
sunt dependente în fond de acțiunile acestora.
Oamenii sunt ființe care își produc prin acțiuni
diferențiate condițiile de viață de toate naturile
- tehnică, economică, socială, politică, cultura-
lă - și trăiesc după cum fac această producere și
cât o fac.
Optica mea este evident a pragmatismului.
Spre deosebire, însă, de pragmatismul de mult
consacrat (Andrei Marga, Reconstrucția pragma-
tică a filosofiei, Profilul Americii clasice, Editura
Academiei Române, București, 2016), care redu-
cea acțiunile la acțiuni instrumentale, pragma-
tismul pe care îl articulez extinde lista acțiunilor.
Extinderea este corespunzătoare unui fapt de
importanță decisivă: oamenii nu urmăresc, în
reproducerea lor culturală a vieții doar un scop.
Nici supraviețuirea, nici viețuirea, nici întruchi-
parea unei valori sau alteia nu epuizează sco-
purile umane. Acestea sunt multiple: reducerea
muncii ca trudă, mărirea producției economi-
ce, cooperarea cu ceilalți, distribuția echitabilă,
eliberarea de dominație, afirmarea personalită-
ții, șanse de schimbare în bine. Acestora le cores-
pund, mai departe, acțiuni diferite după structu-
ra lor - instrumentală, strategică, comunicativă,
dramaturgică, emancipativă, reflexivă.
Diferitele acțiuni nu prezintă de-a lungul isto-
riei un singur fel de a depinde una de alta - nu se
poate vorbi justificat de regularități în materie.
În diferite societăți se intră în diferite constelații
ale tehnicii, economiei, relațiilor sociale, poli-
ticii, culturii, în particular a artei, în care pon-
derea fiecăreia este mai mare sau mai mică și în
care fiecare joacă un rol condiționat de celelalte.
De aceea, emergența unei dimensiuni din ce-
lelalte nu este generalizabilă. Uneori economia a
afectat totul, alteori religia, alteori forța militară,
mai nou mediatizarea. De aceea, filosofia care a
încercat să găsească „unitatea din care rezultă
toate” sau „elementul primordial” sau „factorul
prim” a intrat de mult în conflict cu cercetarea
istorică factuală din diferite domenii și nu iese
victorioasă.
Nici o dogmatizare - nici cea a democrației, a
statului de drept, a oricărui universalism - nu dă
rezultate. Fiecare are nevoie de reflecție - adică
de acea capacitate de a raporta nu numai realități
la idei, ci și idei la noile realități ca o condiție a
propriei relevanțe.
Pragmatismul pe care-l promovez este astfel
reflexiv în dublu înțeles: el își asumă lista întrea-
gă a acțiunilor, diferite după structura lor, presu-
puse de reproducerea socială și culturală a vieții
pe o treaptă evoluată și face din reflexivitate che-
ia fiecărui moment. Una dintre tezele mele sună:
câtă reflexivitate atâta cultură și câtă cultură atâ-
tea performanțe.
V.	Răspunsuri la crize
În tematica crizelor moștenim una dintre cele
mai vaste reflecții. Ele trebuie cunoscute, dar is-
toria reflecțiilor este de luat ca instrument, nu ca
o constrângere. Altfel viziunile însăși stagnează.
Astăzi suntem într-o criză de viziune. Stăruim,
de fapt, în organizări vechi și politici învechite,
căci navigăm în interpretări și idei depășite de
realități. Este prea mică preocuparea tragerii de
învățăminte din experiențele deceniilor recente.
Refugiul în trecut, fie el și recent, este covârșitor.
Lipsește curajul inițiativei.
Sunt de părere că este ora unei căi noi între
stagnare și aventură - calea unei reconstrucții.
Este vorba de reconstrucția conceptualizată cu
optici proaspete a reproducerii sociale și cultu-
rale a vieții, folosind, desigur, atuurile certe ale
tradiției de gândire.
Dacă este să formulez cât mai simplu ideea,
atunci aș spune că trăim astăzi în societăți în care
oamenii, își fac, mai departe, istoria prin acțiuni,
acțiuni diferite după structură, dar o fac mai ales
în patru sisteme pe care istoria modernă le-a ge-
nerat. Mă gîndesc la economie, în care includ, de
asemenea, știința și tehnologia; la politică, în care
includ și valorile organizatoare și armata; la ad-
ministrație, în care includ și sistemul de drept; la
cultură, în care includ și educația și reflexivitatea.
Așa stând lucrurile, la întrebarea privind dez-
legarea crizelor actuale, răspunsul mai capabil
de confirmare factuală este că fiecare criză recla-
mă o soluție în termeni specifici, că soluționarea
unei crize depinde de dezlegarea altor crize, dar
și că trăim realități fasonate de interacțiunea ce-
lor patru sisteme.
16
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
Interacționismul ia din capul locului dis-
tanță de exaltarea accidentelor în istorie.
Interacționismul pe care îl promovez ia distanță
de mentalitatea ce pune ceea ce ni se întâmplă
seama intervenției miraculoase a cuiva, de ima-
ginarea unui subiect al istoriei în format mare
(o putere dominantă, o forță ocultă, o coalizare
fatală).
Nu se poate izola un sistem care să fie ato-
texplicativ și nici o criză care le explică pe toa-
te celelalte. Optica interacționistă (vezi Andrei
Marga, Die kulturelle Wende..., Cluj University
Press, 2005) scoate astfel conceperea crizelor
din dificultăți, fără a cădea în pesimismul lui
Michel Foucault, care vedea structuri, dar nu și
oameni, sau în birocratismul savant al lui Niklas
Luhmann, care a recunoscut doar sisteme func-
ționale ce înghit orice inițiativă.
Abordarea interacționistă pe care o am în ve-
dere conține patru teoreme care aduc reflecțiile
noastre pe pământ. Ele deschid șansa dezlegării
practice a crizelor actuale.
Prima: nu este soluție la crize fără revenirea la
individ ca temelie a societății. O societate în care
structuri anonimizate (birocratismul) iau decizi-
ile nu este fără crize. Nici o societate în care con-
științele individuale ar fi controlate de o viziune
unică! Orice slăbire a individului ca reper și, pe
cale de consecință, a pluralismului, stabilizează
crize, dacă nu cumva creează altele, în loc să le
depășească;
A doua: nu este soluție la crize în afara asumă-
rii democrației drept cadru al formării voinței
politice. O societate care sustrage deciziile ma-
jore dezbaterii publice în interes public și le re-
zervă cuiva intră pe mâna unor forțe oculte, care
nici nu vor și nici nu pot rezolva crizele. Acestea
le manipulează, în loc să le dezlege;
A treia: nu este soluție la crize fără reafirma-
rea statului național. Este destul să observăm că
nici individualizarea și nici democrația (Pierre
Manent, La raison des nations. Reflexions sur la
democrație en Europe, Gallimard, Paris, 2006)
nu sunt posibile în afara statului național. Toți
depindem de sistemul internațional, ne folosim
adesea, inevitabil, de el, dar nu avem soluții via-
bile care să nu presupună statului național.
A patra: există valori internaționale - statul
de drept și morala universalistă, de pildă - dar
ele nu pot fi convertite în forme vii în viața oa-
menilor fără acțiunea în cadrul național. Așa
cum arată analize recente, lipsită de precauția
pe care o dă evaluarea continuă, nu dă rezultate
sprijinirea din exterior a unor grupuri socoti-
te purtătoare de progres, căci și acestea pot să
se pervertească (Sarah Chayes, Thieves of State.
Why Corruption Threatens Global Security,
W.W.Norton & Company, New York, London,
2015). Nu dă rezultate nici intervenția externă,
fie ea și motivată de intenția sprijinirii demo-
cratizării, căci și aceasta se poate converti pe
nesimțite în dominație (Gedeke). Crizele unei
societăți se pot doar prelungi dacă decidenții ei
nu au alt proiect decât supunerea docilă la reco-
mandări din exterior (Andrei Marga, România
în Europa actuală, Libris, Brașov, 2019), iar cei
din exterior, necunoscând situația de la fața lo-
cului, nu au soluții adecvate. „Viclenia istoriei”
de care vorbea Hegel are și această înfățișare -
idei generoase, în acest caz solidaritatea, devin
contraproductive.
Statul național nu înseamnă automat naționa-
lism. El rămâne o organizare a societății moder-
ne avansate (Andrei Marga, Identitate națională
și modernitate, Libris, Brașov, 2018), încât nu
suntem într-o epocă post-națională. Chiar con-
strucția globalizării are rădăcini în acțiunea unor
state naționale. Statul național implică identitate
națională, dar aceasta nu este, de la natură, colo-
rată etnic și limitativă.
Pe de altă parte, identitățile sunt, unele,
doar inerțiale și moștenite, dar suntem con-
temporanii și ai unor identități construite cu
succes din materialele istoriei, ale prezen-
tului și din anticipările viitorului. Japonia și
China sunt exemple de „revizie” a identită-
ții culturale, iar Israelul (David Ohana, Israel
Toward a Mediterranean Identity, în Shlomo
Avineri, Werner Weidenfeld, Eds., Integration
and Identity. Challenges to Europe and Israel,
Europa Union Verlag, Munchen, 1999) oferă
astăzi exemplul unei identități creative ca țară
cu vechime și bogăție culturală singulară.
Sunt de părere că a sosit momentul să gân-
dim realitățile din perspectiva resursei timp -
nu doar din această perspectivă, dar mai întâi
din această perspectivă. Sub acest aspect meri-
tă trase consecințe din inițiativa unor fizicieni
(Lee Smolin, Time Reborn. From the Crisis in
Physics to the Future of the Universe, Houghton
Mifflin Harcourt, New York, 2013) de a revizi-
ta teoria relativității a lui Einstein și de scoate
tabloul lumii din subordonarea față de spațiu.
Timpul este la fel de decisiv în configurarea re-
alității, timpul lung rămâne important, dar în
subordinea timpului vieții oamenilor.
Ne risipim în viața noastră în numeroase
direcții, oricâte, și o facem din diferite motive.
Dar la un moment dat avem nevoie de coerență.
Viorel Cosor
Compoziție, acril pe pânză, 50 x 50 cm
Nici o criză nu se rezolvă fără coerență în me-
diul, în fapt implacabil, al diversității.
Iau ca exemplu arta modernă. Nici un dome-
niu al vieții reflexive nu cunoscut o diversificare
mai mare decât arta. Se confirmă mereu că ști-
ința este aplicarea unei strategii metodologice,
filosofia este organizarea experienței în lumina
unei idei, iar religia și-l asumă pe Dumnezeu.
Dar arta de astăzi pare mai refractară la coeren-
ță, încât nu știm unde se termină viața și începe
arta. Nu știm, de pildă, dacă happeningul este
artă, dacă ... mai este operă lirică, dacă funcți-
onalismul actual din construcții mai este arhi-
tectură, în accepțiunea dintotdeauna. Teoriile
artei s-au diversificat și ele, dar, pentru a putea
vorbi de artă, rămâne de răspuns la întrebarea:
ce este arta?
Dar și aici, dincoace de derutanta diversifi-
care a artei și a teoriilor artei (vezi Theorien der
Kunst, herausgegeben von Dieter Henrich und
Wolfgang Iser, Suhrkamp, Frankfurt am Main,
1999) se întrezărește deja un drum nou - cel
deschis de întrebarea: ce face dintr-o lucrare
o operă de artă? Oarecum analog stau lucru-
rile și în privința crizelor, care ating, prin forța
realității, viața însăși a fiecăruia. Aici va trebui
răspuns la o întrebare mult mai adâncă: ce este
viața fiecărui om?
(Conferință susținută de Andrei Marga la Montreal,
la 1 octombrie 2019, cu ocazia primirii titlului de doctor
honoris causa al Universității din Quebec, Canada)
■
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
17
Lecția despre cub (II)
Completări la Anti-Pygmalion
■ Christian Crăciun
„Se ia o bucată de piatră,/se cioplește cu o daltă de sân-
ge,/se lustruiește cu ochiul lui Homer,/se răzuiește cu
raze/până cubul iese perfect./După aceea se sărută de
nenumărate ori cubul/cu gura ta, cu gura altora/și mai
ales cu gura infantei./După aceea se ia un ciocan/și
brusc se fărâmă un colț de-al cubului./Toți, dar absolut
toți zice-vor:/ - Ce cub perfect ar fi fost acesta/de n-ar
fi avut un colț sfărâmat!”
Dacă în eseul precedent am încercat o her-
meneutică a nichitienei Lecții despre cub
sub semnul nașterii operei, recitind, am
realizat că o seamă de enunțuri au rămas prea izo-
late, neînsoțite de demonstrația necesară, din lip-
să de spațiu. Încerc deci câteva completări întru
înțelegerea acestui text emblematic și hieroglific
al poetului. Apropo: există un poem care chiar
așa se numește: Hieroglifa, și care ne oferă o che-
ie: „Ce singurătate/să nu înțelegi înțelesul/atunci
când există înțeles”. De-subiectivizarea poeziei lui
Nichita, care poate fi interpretată în multe feluri,
era marcată în textul pe care-l analizăm prin acel
rece, impenetrabil se. Nimic despre creator într-un
poem ostentativ despre creație. Creatorul era per-
fect camuflat în indeterminatul acestui pronume.
Cuvântul singurătate din poemul pe care-l aduc
aici drept ajutător este, mai degrabă, de legat cu zi-
ce-vor din Lecție. Gurile acelea slobode ce regretă
perfecțiunea nu au înțeles înțelesul, de aceea sunt
condamnate la singurătate. Pentru că există înțeles.
Dar dacă nu există? Ești obligat să accepți neînțe-
legerea faptului cDacă gesticulația lirică din poem
este pur gratuită? Dacă ea nu are, pur și simplu,
sens? Întreaga modernitate se ridică pe această
interogație evidentă din momentul în care omul a
gândit că Dumnezeu, adică Sensul, a murit. Există
însă, ne spune poetul, și un apogeu, un superlativ
al singurătății: „Dar să nu-nțelegi/când nu există
înțeles/și să fii orb la miezul nopții/și surd când li-
niștea-i desăvârșită,-/o, singurătate a singurătății!”.
Gestul paradigmatic al sfărâmării perfecțiunii cere
tocmai o astfel de înțelegere a „spațiului lipsă”. Ceva
analog apofatismului. Fenomenologie a incomple-
tului. Instrumentele șlefuirii sunt instrumente ale
cunoașterii. Cred că treptele succesive ale (de)con-
strucției cubului marchează cele două poetici ale
lui Nichita, despre care, sub nume diferite, au vorbit
mai toți interpreții săi. Prima romantic-modernis-
tă, cu accentul pe imaginație, demiurgia secundă și
orgolioasă a artistului, sentimentalitate și interoga-
ție filozofică. A doua, o poetică a post-limbajului,
a recunoașterii și asumării limitelor, a unei stări de
perplexitate în fața existenței, a retragerii poetului
într-un fel de anonimat ascetic, dincolo de care nu
se află decât un cer de imagini halucinante, cărora
este inutil să le cauți o determinare sau o coerență
rațional - estetică. În momentul în care a sfărâmat
abia la un colț cubul, poetul a trecut de la prima
poetică la cea secundă. Nu mai există înțeles, o
spusese profetul vremurilor noi, Nietzsche.
Lecția poate însemna și ea cel puțin două lucruri:
lecția despre cum se face cubul și lecția despre cum
se citește cubul. Prima este relativ limpede, pe cât o
poate permite modul poetic, și am încercat să o ex-
plic în eseul precedent. Cea de-a doua lecție se află
în deschis, pentru că ea se topește în semnificație.
Gestul acela aparent barbar al sfărâmării perfecțiu-
nii deschide calea autenticei venerări. Este echiva-
lentul a ceea ce în teologie este întruparea logosu-
lui. Sigur, ne putem imagina că structura de rețetă
a poeziei, pe schema lui „cum se face” are și o di-
mensiune ironică (accentuată de gestul destructiv),
specific modernistă, de înstrăinare față de obiectul
- operă. Este un fel cinstit de a ne spune: nici eu nu
știu cum se face, nu mai căutați în van, e mai sigură
visarea lui ce-ar fi fost dacă... este lumea lui als ob.
Singurătatea creatorului, față în față cu „ceilalți”, cei
care comentează opera, este singurătatea în raport
cu sensul. Numai lui (in)accesibil. Supra-tema cre-
ației lui Nichita, tot mai accentuată de la un volum
la altul, este exact aceasta a „înțelesului”. În Lecția
de față brusc sfărâmat. Căci aceasta este condiția de
existență a Înțelesului, pluralitatea imperfectului.
Mă îndrept spre o carte de antropologie a privirii
în orizontul țărănesc, tradițional, pentru a înțelege
statutul operei sau obiectului într-un spațiu care nu
avea obsesia desăvârșirii: Ioana Popescu, Foloasele
privirii, Paideea, 2002, p. 22. „Gesturile presupuse
de creația țărănească vădesc de multe ori o oare-
care neîndemânare asumată. Este vorba despre
acea neîndemânare cerută de spiritul creștin, care
nu urmărește perfecțiunea. Materia nu are nevoie
de forme foarte elaborate pentru a capta spiritul.
Obiectul e „calificat” prin simpla lui utilizare. Din
această perspectivă, expresia finitului și a finitu-
dinii nu au nimic comun cu arta populară”. Iată
marea dilemă a artistului: dacă opera este perfec-
tă, cum de ea poate fi distrusă? Adică, filozofând,
cum poate intra ea sub zodia perisabilității, a tim-
pului, a finitului? Fiind vorba, aici, nu de un obiect
„utilizabil” ci de o abstracțiune pur geometrică, o
formă pură. Existentă doar în privirea lui Homer.
„Neîndemânarea asumată” spune citatul de mai
sus, deci nu una provenită din neștiința meșteșu-
gului ori neatenție, ci una încărcată cu sens. Este
vorba, preluând tot de aici sintagma, de captarea
spiritului în materie. Scopul oricărui artist. Aici
facem repede o trimitere la Elegia a doua. Getica:
„Dacă se crăpa o piatră, repede era adus/și pus aco-
lo un zeu”. Acum se înțelege parcă mai bine imen-
sa revoltă din gestul violent al stricării operei. Este
creat un loc pentru zeu. Ni se dezvăluie că drumul
parcurs până atunci, cu obstacole grele, detaliat
poeticește enumerate, era greșit. Nu spre căutarea
perfecțiunii era drumul bun, ci invers. Vă amintiți
cum se încheie parabola soresciană a omului sin-
gur, Iona? „ - (Strigă) Iona, Ionaaa! E invers. Totul
e invers. dar nu mă las. Plec din nou. De data asta,
te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc?
E greu să fii singur. - (Scoate cuțitul) Gata, Iona?
(Își spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină”.
Despre lumină este vorba și în textul lui Nichita.
Și despre o ucidere sacră, o jertfire. Mi s-a părut
totdeauna, fără să am prea multe indicii textua-
le concrete, că Lecția este un poem „brâncușian”.
Prin acea lustruire a obiectului redus la o esență
geometrică, menită să rețină și apoi să redistribu-
ie în spațiu lumina. Dar arta poetică nichitiană, a
cuvântului, se dovedește mai complexă, ea face loc
spiritului în obiect. Printr-o renunțare la mistica
perfecțiunii și o atenție la umilitatea im-perfectului
în care se întrupează spiritul. Se caută o altă lumină
decât cea reflectată de suprafața obiectului. Opera
trebuie să conțină locul liber care să fie cuibul du-
hului. Altfel, e doar lumină rece. Poetica nichitiană
conține doi versanți, complementari poate, și ten-
siunea dintre căutarea perfecțiunii și adăpostirea
spiritului dă frumusețea multora dintre imaginile
specifice poetului necuvintelor. Răzbirea la lumină,
cum spune Iona cel din burta inumerabilelor bale-
ne, este și scopul Lecției nichitiene de poetică. Iar
ceea ce pentru Iona era cuțitul este pentru artizan
ciocanul. Cunoașterea prin răzbaterea Înlăuntru,
spre originea luminii. Rana în interiorul veșnici-
ei. Una este sângele pe care-l implică „munca” la
realizarea artefactului, alta rana cubului în care se
adăpostește zeul.
„Vai, înțelesul prea iute pentru trupul nostru,...”
fulgera poetul într-una dintre imaginile care-i sunt
specifice pentru a marca ruptura de nivel dintre ce-
rul înțelesurilor și cerul trupului. Adică ruptura de
timp, de ritm. Și, în același poem, (A inventa o floa-
re, vol. Laus Ptolomaei) „Vai, înțelesul este mai iute
decât timpul înțelesului”. Se prefigurează aici ideea
din Elegia a zecea în care dureros este tocmai or-
ganul „metafizic” prin care ar trebui să fie surprins
timpul înțelesului. „Sunt bolnav. Mă doare o rană/
călcată-n copite de caii fugind”. Regăsim în ambele
citate, cum se vede, rana perfecțiunii și senzația de
vertiginoasă, copleșitoare, viteză a existenței. Poem
despre singurătate, perfecțiune și moarte Lecția
despre cub, în obscuritatea hermetică a structurii
sale, inventează o poetică trans-modernă, adică in-
diferentă la mode estetice, pentru că se preocupă
de supremul mister al intrării spiritului/cuvâm-
tului în materie, redusă la o gestualitate esenția-
lizată, de text sapiențial. O parabolă lirică a unui
Anti-Pygmalion, dorind nu să dea suflet operei ci
să creeze în materie spațiul disponibil pentru su-
flet. Respingând ca mortală și falsă îndrăgostirea de
operă. În cartea citată, antropologul Ioana Popescu
observă: „Înțelesul este intrinsec obiectului, la fel
cum sufletul este formă a trupului” (s.a.). Munca,
procesul dificil al artizanului nu încarcă obiectul
cu sens, ci eliberează sensul să fecundeze obiectul.
Poemul nichitian deschide o fereastră spre o nouă
eră a operei, depășită este fascinația erotică a per-
fecțiunii, opera este gravidă de sens (chiar fără să
facem psihanaliza spargerii) și stupefacția acestei
muriri născânde conține întreaga frumusețe a noii
poetici a operelor imperfecte. Perfecțiunea nu a
fost redusă la stadiul de idolatrie, ci văzută ca for-
mă a sufletului, în-trupare.
Am evitat până acum etimologia evidentă pentru
deslușirea lecției: nonnpoietes: cel care face. Cubul
nu mai este astfel cub, ci structura geometrică rigi-
dă a limbii, piatra sugerată nu mai este astfel piatră,
ci rezistența teribilă a cuvântului. Facerea lumii este
poezie, poezia lumii este facere. Poezia este sfărâma-
rea limbajului pentru a-i mări forța de sugestie, pro-
iecția în imaginar. Ceea ce-l provoacă pe Nichita să
exprime această succintă și totală artă poetică.
Completare la Eccleziastul lui Nichita: există un
timp al lucrului și un timp al înțelesului lucrului.
Un timp al creației și unul al venerării. Un timp
al sângelui și unul al luminii. Un timp al șlefuirii
și unul al sfărâmării. Există un timp al adorării
și unul al regretului. Și doar suveica poeziei între
aceste timpuri...
■
18
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
religia
„Astăzi Proorociile
și toate Scripturile ...”
TANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului
Când magii de la Răsărit au venit în Ierusalim,
la cumpăna dintre ere, și întrebau insistent
unde este „regele Iudeilor, Cel ce S-a născut!”
(Matei 2, 2), cărturarii poporului au găsit răspunsul
în Sfintele Scripturi: „În Betleemul Iudeii, că așa este
scris de proorocul: «Și tu, Betleeme, pământul lui
Iuda, nu ești nicidecum cel mai mic între căpetenii-
le lui Iuda, căci din tine va ieși Conducătorul care va
paște pe poporul Meu Israel»” (Matei 2, 6).
Acest adevăr vestit de Sfintele Scripturi l-au preluat
și colindele noastre: „Astăzi proorociile și toate scriptu-
rile/ Despre Mesia Hristos, toate s-au plinit frumos”1.
Era anul 753 de la întemeierea Romei, care devine
anul 1 al erei creștine, calcul pe care l-a făcut Sfântul
Dionisie Exiguul, de loc din Dobrogea.
Timpul, locul și felul în care S-a născut Domnul
Hristos îl aflăm din Sfintele Scripturi, din Biblie, care
este „Cartea Cărților”. Proorocul Miheia, care a trăit
cu peste 700 de ani înainte de venirea lui Hristos, zice
în proorocia lui: „Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic
între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste
Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele
veșniciei”(Miheia 5, 1).
Și celelalte fapte mântuitoare sunt cuprinse în
Sfânta Scriptură. Rolul ei în viața sprituală a omeni-
rii este unic. Biblia ocupă un loc de excepție în viața
omenirii, este „Cartea prin excelență, Cartea Cărților,
Cartea Sfântă, Sfânta Scriptură, Cartea vieții, Cartea
luminii, Cartea mântuirii, Cartea înțelepciunii eterne,
Cartea inspirată de Dumnezeu”2.
Spune același autor că „Biblia este mărturia revela-
ției divine în momentele ei istorice, cartea peste care nu
se poate trece fără interes, cea mai monumentală operă
din care știm, cunoaștem și conclude că Dumnezeu a
vorbit oemenilor”3.
Sfânta Scriptură a avut și are un rol deosebit și pen-
tru neamul nostru românesc. Noul Testament de la
Alba Iulia din 1648 și Biblia de la București din 1688,
pe lângă faptul că au avut un rol duhovnicesc de exe-
cepție, au avut și din punct de vedere cultural și ling-
vistic o valoare însemnată. Sfântul Mitropolit Andrei
Șaguna, vorbind despre Noul Testament de la 1648,
scria: „Limba Bibliei pentru un popor numai odată se
poate face; dacă s-au învins piedica cea mare a tradu-
cerii credincioase și înțelese și dacă poporul au primit
limba aceia așa zicând în însăși ființa sa; atunci urmă-
torii n-au de a face alta, ci numai a o reînnoi și îndrepta
așa după cum ar fi reînnoit și îndreptat traducătorul
cel dintâiu al limbii de ar fi trăit pînă în veacurile lor”4.
Și nu numai pentru poporul nostru are Sfânta
Scriptură un rol deosebit, ci pentru toate popoarele
lumii. Părintele Ilarion Felea zice: „Biblia renaște, ci-
vilizează și înalță popoarele. Statele Unite ale Americii
sunt formate din coloniști plecați din Europa cu Biblia
în mână. Cartea aceasta a transformat milioane de
oameni, a vărsat în inimile lor energii morale, care în
puține veacuri au ridicat Statele Unite la o civilizație
fără precedent în istoria omenirii”5.
Din Sfânta Scriptură ne hrănim spiritual, luăm
cunoștință de învățătura Domnului Hristos, care S-a
întrupat pentru noi și pentru a noastră mântuire.
Nici o altă carte nu a cucerit admirația și elogiile pe
care le-a cucerit Sfânta Scriptură. Pe bună dreptate
se subliniază faptul că „s-au scris nenumărate poezii
frumoase, dar poezia psalmilor e neîntrecută; s-au scris
multe cărți de filosofie, dar cărțile de înțelepciune ale
Bibliei sunt neîntrecute; s-au scris biografii alese, dar
Evangheliile sunt neîntrecute”6.
Experiența duhovnicească a multora ne face și pe
noi să realizăm cât de importantă este citirea Sfintelor
Scripturi și punerea lor în practică. Un credincios
i-a cerut Sfântului Antonie cel Mare un program de
viață creștină, iar el i-a zis: „Oriunde vei merge, pe
Dumnezeu să-L ai înaintea ta totdeauna. Și orice vei
face, să ai mărturie din Sfintele Scripturi și ori în ce loc
vei ședea, să nu te miști degrabă”7. Așadar, în tot ce
facem să avem mărturie din Sfânta Scriptură.
Sfântul Vasile cel Mare zice: „Fiecăruia îi este de
lipsă a se învăța din Scriptură cele ce sunt de trebuință
spre întărirea credinței”8. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur
spune că: „Apărare mare împotriva păcatelor este citi-
rea Scripturilor, iară mare pierzare este neștiința aces-
tora. Din neștiința Scripturilor s-au introdus eresurile,
s-a început viața neînfrânată, și toate cele de jos cu cele
de sus s-au amestecat”9.
În vremurile mai apropiate de noi, Sfântul Serafim
de Sarov ne mărturisește: „Eu, smeritul Serafim, cerce-
tez zilnic Evanghelia. Lunea citesc pe Sfântul Matei de
la început la sfârșit, marțea, pe Sfântul Marcu, miercu-
rea pe Sfântul Luca; joia, pe Sfântul Ioan; celelalte zile le
împart între Faptele Apostolilor și Epistolele Apostolilor.
Și nu las să treacă nici o zi fără să citesc și tălcuiri de la
sfinți. Prin aceasta nu numai sufletul, ci și trupul meu
se bucură și se umple de viață, căci stau de vorbă cu
Domnul. Păstrez în minte viața și pătimirea Lui, slă-
vind zi și noapte pe Mântuitorul meu și aducându-I
mulțumire pentru toate milele Sale, pe care le revarsă
asupra oamenilor și asupra mea nevrednicul”10.
Citirea Sfintelor Evanghelii este necesară, iar cuvin-
tele citite trebuie studiate până ce ele „devin substanța
sufletului nostru; numai atunci va deveni posibilă îm-
plinirea constantă și dreaptă a poruncilor Evangheliei,
așa cum cere Domnul... Domnul vine în inima celui
ce-I împlinește poruncile, și El face din această inimă
un templu și o casă a lui Dumnezeu și El se arată în
acest templu”11.
Sfânta Scriptură rămâne cea mai importantă carte
din lume. Ea este tipărită în milioane de exemplare
și-n toate limbile. Dacă pentru cei secularizați are
doar o importanță culturală, pentru noi are, întâi de
toate, o importanță duhovnicească, are rolul de a ne
schimba sufletește pentru că e cuvântul revelat de
Dumnezeu.
Unul dintre traducătorii ei în limba română din
vremurile moderne este Gala Galaction. Acesta con-
stata că, pe vremea lui, Biblia este prea puțin citită:
„Dacă îngerii Domnului ar voi să facă printre noi un
control de sărbători și să cerceteze - pentru informarea
noastră - câți români vor citi câteva pagini din Sfânta
Evanghelie: rezultatul ar înveseli adâncurile iadului și
pe toți cei ce sălășluiesc în ele! Cartea cea mai puțin răs-
pândită și cea mai puțin citită, la noi, în vremea defață,
este Biblia. Cum am putea să ne închipuim, în mediul
și-n casele noastre...: tata sau bunicul, stând, cu Biblia
deschisă, sub lumina lămpii și citind celor ce fac roată
în jurul lui Evanghelia Nașterii Mântuitorului!...”12
Am vrea să credem că actualmente lucrurile stau
mai bine. Diortositorul Ediției Jubiliare a Sfintei
Scripturi, Mitropolitul Bartolomeu Anania, referin-
du-se la Biblie zice: „Biblia e Cartea care cuprinde
Cărțile. Biblia, așadar, e Biblioteca; Biblioteca prin ex-
celență, singură și singulară în dumnezeiasca ei omeni-
tate. Orice Bibliotecă din lume poate avea cuvinte des-
pre Dumnezeu; Biblia e însăși rostirea lui Dumnezeu,
anume pentru oameni și prin oameni. Inspirată de
Duhul Sfânt, ea e Cartea devenită cărți”13.
Și-n vremurile moderne Sfânta Scriptură are pu-
terea de a converti sufletele oamenilor la Dumnezeu.
Inginerul Gheorghe Marinescu, om credincios, are o
discuție cu un respectabil om de știință. Acesta, vă-
zând Biblia pe masa inginerului, s-a mirat că-și mai
pierde vremea cu o asemenea lectură. Inginerul, la
rândul său, l-a rugat ca măcar din curiozitate să ci-
tească această Carte. Rezultatul? Peste vreo două luni
omul de știință s-a convertit.14
Scriitorul Dostoievski, fiind întemnițat și în drum
spre Siberia, a primit de la niște femei credincioase o
Evanghelie, singura carte admisă în penitenciar. În
anii săi de încarcerare a studiat cu mult interes această
Carte, care l-a impresionat profund și n-a mai pără-
sit-o toată viața. Pe lângă faptul că i-a marcat toate
operele, această Carte a fost singura avere pe care a
lăsat-o fiului său cu două ore înainte de moarte.15
Exemple am mai putea da multe, dar considerăm
că sunt de ajuns. Am plecat de la faptul că atunci
când magii erau interesați de locul nașterii Domnului
Hristos, cărturarii poporului au găsit răspunsul în
Sfânta Scriptură. La cele mai importante întrebări ce
frământă omenirea și astăzi, răspunsurile le găsim
în Cartea Sfântă. Aici aflăm cine ne-a creat, care-i
rostul nostru pe pământ și care-i ținta finală. Anul
care se încheie, pe lângă faptul că, urmare a hotărârii
Sfântului Sinod, a fost dedicat Satului românesc, în
același timp, ne-a adus aminte de doi mari patriarhi
care au tradus, tipărit și iubit Scripturile: Patriarhul
Nicodim Munteanu și Patriarhul Iustin Moisescu.
De aceea, cu insistență, vă sfătuim ca în toată casa
de creștin să existe Sfânta Scriptură și zilnic să citim
măcar un capitol, două, din Sfânta Carte, cu predilec-
ție din Noul Testament. Urarea pe care v-o facem este
inspirată din colindele noastre: „Acum te las, fii sănă-
tos,/ Și vesel de Crăciun./ Dar nu uita când ești voios,/
Creștine să fii bun!”16
Vă urăm din tot sufletul ca sărbătorile Nașterii
Domnului, Anului Nou și Bobotezei să le petreceți cu
bucurie și la toate mesele să fie inimi vesele!
Note
1	Profesor Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj-Napoca, 1980, p. 50.
2	Ilarion V. Felea, Religia Iubirii, Editura „Diecezană”, Arad,
1946, p. 347.
3	Ibidem, p. 361.
4	Biblia lui Șaguna, Sibiu, 1856, p. VI-VII.
5	Ilarion V. Felea, Religia Iubirii, p. 361.
6	Ibidem, p. 347.
7	Patericul, Alba Iulia, 1990, p.8.
8	Biblia, Sibiu, 1858, p. XX.
9	Ibidem.
10	Cf. Anthony Coniaris, Introducere în credința și viața
Bisericii Ortodoxe, Ed. Sofia, București, 2011, p. 199.
11	Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile Ospățului, Editura
Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 1996, p. 11
12	Gala Galaction, Ziua Domnului, EIBMBOR, București,
1958, p. 321.
13	Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Scripturi, Biblia,
EIBMBOR, București, 2001, p. 7.
14	Ilarion Felea, Religia Iubirii, p. 358.
15	Pr. Ștefan Dobra, Dostoievski. Viața și opera, în Revista
„Fântâna Darurilor”, ianuarie 1938, București, p. 21.
16	Ioan Brie, Colinde, Cluj-Napoca, 1980, p. 74.
■
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
19
social
Media, furnizor de securitate
sau vulnerabilitate națională? (II)
■ Adrian Lesenciuc
Am încheiat precedentul episod privitor la
rolul mass-media în menținerea și pro-
movarea valorilor naționale cu mențiunea
că o presă slăbită (fie și de instituțiile statului) este
vulnerabilă din multiple puncte de vedere, inclu-
siv la acțiunile teroriste, în timp ce o presă puter-
nică, este, cu certitudine, furnizor de securitate.
Lecția americană a raporturilor incorect înțelese
dintre sistemul mediatic și sistemul național de
apărare a fost costisitoare și a dus la un teribil de-
ficit de imagine (care s-a transformat în înfrânge-
re, în ciuda rezultatului efectiv din teatrul de ope-
rații), multiplicat ulterior prin scăderea încrederii
publicului în armată, numit Efectul sau Sindromul
Vietnam. Următoarea mare intervenție militară
americană, cea din Kuweit, a fost acoperită medi-
atic până la nivelul amănuntelor tactice. În 1991
liderul coaliției, generalul Norman Schwarzkopf,
își limita (cu propriile abilități comunicaționale)
discursul public la aspecte de ordin general, fiind
convins că Saddam Hussein îi urmărește confe-
rințele de la CNN1. Războiul devenise deja un
spectacol mediatic, iar liderilor militari, începând
cu Conflictul din Golf, au început să li se ceară
deopotrivă abilități de comandă și de comunicare.
Revenind la raporturile mass-media cu siste-
mul național de securitate, prima observație im-
portantă este ce privitoare la logicile diferite în
care funcționează. Sistemul național de securitate
este o structură statală, care interacționează cu
sistemul mediatic, reprezentat de actori nonsta-
tali, organizați în baza logicii pieței. Raporturile
dintre cele două sisteme sunt reglementate, de
la caz la caz, prin politici publice. Controlul gu-
vernamental, poate fi autoritar (ideologic sau
neideologic) sau non-autoritar (în limitele res-
ponsabilității sociale - vizând educarea în spiritul
culturii de securitate, sau libertarian, răspunzând
strict cerințelor pieței de capital simbolic). Pe de
altă parte, raportat la terorism, sistemul mediatic
și organizațiile teroriste sunt actori publici care
joacă în limitele aceleiași logici: a pieței. Logica
pieței presupune punerea în discuție a unor ra-
porturi dintre cerere și ofertă, regăsite, din păcate,
și în cazul întâlnirii dintre nevoia de audiență a
mass-media și cea de promovare a actelor teroris-
te cerute de organizațiile care își revendică ulteri-
or (în competiție!) atentatele. Media, în căutarea
evenimentelor spectaculoase pentru obținerea
audienței, intră într-o relație nedorită cu alți ac-
tori non-statali, organizațiile teroriste, care prin
promovarea violenței urmăresc de fapt transmi-
terea viziunii lor, a ideologiilor, generând teroa-
re și transformând piața simbolică într-o piață a
terorii.
Piața terorii înseamnă includerea în ecuația
raporturilor mass-media - terorism a unui al
treilea actor, cel mai important de fapt, publicul,
care servește pe de o parte ca audiență pentru
mijloacele de comunicare de masă, respectiv ca
victime și audiență pentru organizațiile teroriste.
Mass-media furnizează imagini (unele dintre ele
impregnate cu elemente de simbolistică teroristă)
unui public care reacționează emoțional, care am-
plifică emoțiile și servește drept masă de manevră
pentru organizațiile teroriste care oferă, la rândul
lor, violența publică drept eveniment spectaculos,
digerată și amplificată de media (în ciuda faptu-
lui că imaginile de la atentate sunt încărcate cu
simboluri ale organizațiilor teroriste). Dar această
logică a pieței terorii nu funcționează, neapărat,
în parametrii proiectați, deoarece există modali-
tăți de limitare, în special în cazul în care există
control guvernamental non-autoritar asupra me-
dia, exprimat în limitele responsabilității sociale
ale acestora.
Pe piața terorii, cel mai important efect nega-
tiv care se poate crea este neîncrederea publicului
în autoritatea statului. În raport cu organizațiile
teroriste, mijloacele de comunicare de masă, pre-
zentând cel mai mare interes pentru teroriști în
ceea ce privește influențarea publicului larg, devin
primele victime ale acțiunilor lor. Deși agențiile
de presă transmit informații atât în scris, cât și au-
dio, imaginile au cel mai mare efect în ceea ce pri-
vește emoțiile publice puternice create. Imaginile
pot fi recepționate și interpretate în lipsa orică-
ror bariere lingvistice sau culturale. Un alt aspect
important de menționat este că prin intermediul
noilor media, grupările teroriste obțin susține-
re financiară necesară desfășurării activităților.
În condițiile în care unele organizații teroriste
(cum este cazul Daesh, de exemplu) sunt perfect
aliniate la principiile și legile comunicării în re-
țele, efectele sunt devastatoare. Internetul, este
locul în care membrii unui grup terorist creează
și păstrează legătura între ei, dar, totodată, și cu
membrii altor organizații teroriste. Prin site-urile
cu specific terorist, prin rețele, se comunică idei și
informații în timp real. Unele organizații teroriste
au încercat chiar constituirea unor biblioteci onli-
ne și a unor forumuri de discuții, unde recruții să
poată avea acces.
Eficientizarea comunicării și a transmiterii me-
sajelor la nivel global, nu este însă mereu benefică
organizațiilor teroriste. Mijloacele de comunica-
re pot cauza „diminuarea popularității de care se
bucură acestea în rândul principalelor categorii
de public, mai ales atunci când violențele comise
sunt percepute ca fiind disproporționate în com-
parație cu cauzele pentru care militează. Ca formă
de teatru politic, teroriștii nu pot controla modul
în care publicurile vor răspunde violențelor, după
cum sunt acestea prezentate de media. [...] Prin
urmare, chiar dacă media vor continua să rămână
o armă puternică din arsenalul guvernelor și al te-
roriștilor, controlarea efectelor generate de aces-
tea va deveni mai puțin predictibilă2” (Wright-
Neville, 2010:35).
Care sunt concluziile privitoare la relația
mass-media - organizații teroriste? Cercetătorii
privesc cu anumit interes această posibilă sim-
bioză între „publicity-seeking terrorists and dra-
ma-seeking media”3, cuantificând efectele acțiu-
nilor teroriste prin intermediul acoperirii media.
În esență, relația mass-media - terorism este
complexă și presupune neîncredere și necesitate
mutuală. Această relație se bazează strict pe logi-
ca pieței. În timp ce terorismului îi este absolut
necesară promovarea, în lipsa acesteia acțiunile
sale neavând efectele scontate, mass-media trăieș-
te prin audiențe. Având în vedere că media sunt
instrumente prin intermediul cărora se realizează
comunicarea, teroriștii le obligă sau determină să
le transmită ideologiile și viziunile la scară globa-
lă. Nu puține sunt ipostazele în care teroriștii cre-
ează teamă în rândul inamicilor, prin campanii
de promovare a violenței. În limitele perspectivei
simbiotice, mass-media sunt mereu în căutare de
evenimente spectaculoase, iar reflectarea acțiuni-
lor teroriste (cinic privind) se traduce în termeni
de rating. Deși după săvârșirea atentatelor tero-
riste circulă imagini și înregistrări cu victimele și
dezastrele produse, scopul teroriștilor nu este ne-
apărat acela de a provoca mari distrugeri, ci de a
produce teroare la nivelul societății, de a determi-
na cât mai mulți oameni să le privească acțiunile,
să conștientizeze efectele.
Relația cauzală acoperire media - răspândire a
efectelor terorii a condus chiar la înțelegerea acți-
unilor teroriste drept acte de comunicare prin in-
termediul mass-media (Rodrigo Alsina)4. Plecând
de la această proiecție, cercetătorii au dezvoltat
modele interpretative, ale media culpabile pentru
efectele terorismului, respectiv ale media vulne-
rabile la acțiunea teroristă. Mass-media sunt inte-
resate de drama, pericolul, violența, tensiunea, de
spectacolul terorist în amploarea sa, în timp ce or-
ganizațiile teroriste sunt interesate de promovarea
mesajelor lor și de crearea terorii în rândul publi-
cului larg. Relația preexistă, indiferent de modelul
interpretativ. Terorismul înțeles ca modalitate de
comunicare prin intermediul mass-media adu-
ce în prim plan o anumită formă de înțelegere a
acestor raporturi de susținere reciprocă, nedorite
de organizațiile media, dar necesare în jocul pe
piața globală. Reciproca „teoremei lui Rodrigo
Alsina” este înțelegerea mass-media ca armă a te-
rorii, cu rol în amplificarea și multiplicarea efecte-
lor atentatelor teroriste în rândurile publicurilor.
Dar relația mass-media - terorism este mult
mai complexă și necesită trecerea în revistă a tu-
turor teoriilor care descriu funcționalitatea în li-
mitele pieței terorii.
Note
1	Saddam Hussein învățase lecțiile Sindromului
Vietnam, iar generalul Norman Schwarzkopf a acuzat
unul dintre jurnaliștii CNN, Peter Arnett (și, impli-
cit, postul american de televiziune) pentru sprijinirea
adversarului: „ (...) Saddam learned his own lessons
from The Vietnam Syndrome. CNN Peter Arnett, was
permitted to remain in Iraq to report on the other
side of the war. He was accused by the White House
of ‘speaking for the Iraqi Government, adiding and
abetting an enemy’ by Gen. Norman Schwarzkopf”
(Muryadi, 2018), v. Muryadi, Wahyu. (2008). The Role
of Mass Media in Security Issues [online]. LESPERSSI.
URL: http://www.lesperssi.org/id/component/content/
article/44-the-role-of-mass-media-in-security-issues
[consultat în decembrie, 2019].
2	David Wright-Neville. (2010). Dicționar de tero-
rism. Cluj-Napoca: CA Publishing.
3	Gabriel Weimann. (2012). The Role of the Media
in Propagating Terrorism. In Updesh Kumar & Manas
K. Mandal (eds.), Countering Terrorism. Psychosocial
Strategies. New Delhi: SAGE Publications. 182-200.
4	Miquel Rodrigo Alsina. (1991). Los Medios de
Comunicacion ante el Terrorismo. Barcelona: Icaria.
■
20
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
însemnări din
Mancha
O călătorie întreruptă
■ Mircea Moț
Pentru păcatele sale atât de des invocate,
personajul din narațiunea lui Eliade, La ți-
gănci, cade într-un orizont limitat, ingrat,
copleșit de o cădură terifiantă, ce sugerează, până
la un punct, descompunerea ființei profesorului(
bacovian, „lutul” lui de om viu, ce aleargă, descom-
pus, este de căldură asudat) pentru a-l elibera pe
celălalt, ideal, artistul care poate fi bănuit în pre-
zența lui Gavrilescu. În asemenea univers citadin,
lui Gavrilescu i se impune, cu autoritatea unui des-
tin, o mișcare circulară ce-i structurează evident
întreaga existență. El se deplasează de la propriul
domiciliu la locuințele elevelor cărora le dă lecții
de pian și nimic nu ne poate face să credem că în
afara acestor deplasări( el este de fapt transportat,
este pasiv, preluat de tramvai) ar exista in viața mo-
destului profesor evenimente ce s-ar cuveni menți-
onate. Păstrând proporțiile, el pare un Sisif in plan
orizontal, la care piatra este înlocuită cu nelipsita
servietă cu partituri, servietă ce devine emblema
condiției sale.
Se întâmplă însă ceva care devine un autentic
eveniment pentru Gavrilescu și, într-un fel, un
„accident”, care schimbă soarta personajului. În
tramvaiul cu care se duce spre Dealul Spirii, spre
locuința uneia dintre eleve( la care nu va mai ajun-
ge niciodată), profesorul Gavrilescun uită, proba-
bil pentru prima oară în viață, servieta1 cu parti-
turi: „-Ah, exclamă deodată Gavrilescu, lovindu-se
cu pălăria pe frunte. Simțeam că-mi lipsește ceva,
și nu-mi dădeam seama ce.Servieta! am uitat ser-
vieta cu partituri. M-am luat de vorbă cu madame
Voitinovici, mătușa Otiliei, și-am uitat servieta!...
ce ghinion!...adăugă scoțându-și batista de sub
guler și băgând-o în buzunar. Pe arșița asta, ia-o,
Gavrilescule, înapoi cu tramvaiul până în strada
Preoteselor...”
Din momentul în care profesorul își dă seama
că a uitat servieta cu partituri este vizibilă schim-
barea comportamentului său: începe să-și aranjeze
cu mare grijă ținuta, ce pare să nu mai corespundă
acelui alt om care începe el să devină și își scoate
batista de sub guler, băgând-o elegant în buzunar.
Revenind la servieta ce este emblema condiți-
ei profesorului de pian, Gavrilescu insistă că nu-și
poate concepe activitatea în absența acesteia:„Mîi-
ne dimineață am o lecție în Dealul Spirii”. Și revi-
ne cu explicații: „Am Czerny II și III acolo. Sunt
partiturile mele, au interpretările mele personale
însemnate pe margini. De aceea le port întotdeau-
na cu mine”.În lipsa servietei cu partituri, care îi
confirmă condiția de profesor de pian, Gavrilescu
își întrerupe călătoria și, în același timp, mișcarea
previzibilă, pregătindu-se să facă drumul înapoi,
să se îndrepte spre cealaltă parte a orașului, să se
sustragă fără voia sa ingratei condiții. Este de fapt
momentul în care condiția sa de profesor este „sus-
pendată”, chiar dacă Gavrilescu o va mai aminti pe
parcursul narațiunii. Trăind, din acest moment, în
intervalul dintre cele două condiții, cea de profan și
cea de artist, Gavrilescu are posibilitatea să dobân-
dească tocmai condiția ideală, pe care nu a uitat-o
de altfel nicio clipă.
Reține însă atenția un detaliu semnificativ.
Coborând din tramvai, Gavrilescu traversează
strada, abandonându-se mersului pe jos și plăcerii
de a descoperi o realitate pe care o percepuse doar
mediat, prin fereastra vagonului de tramvai, stând
pe scaunul liber. El intenționează să se ducă în stra-
da Preoteselor, fără să știe că va ajunge în spațiul
altor „preotese”, unde va trăi o experiență decisivă,
menită să-i schimbe condiția.
Din momentul în care coboară din tramvai,
Gavrilescu simte o oboseală și o istovire ca suges-
tii că o condiție, repudiată, începe să se consume,
ipostaza sa de profesor devenind treptat vulnera-
bilă. „Te ramolești, îți pierzi memoria”, își continuă
Gavrilescu dialogul cu el însuși. El se simte așadar
pe neașteptate obosit, mai exact „istovit”, și se așază
pe o bancă pradă căldurii înfiorătoare ce întăreș-
te ideeea descompunerii(cu atât mai mult a unei
condiții). Gavrilescu încearcă totuși să se amăgeas-
că(„La 49 de ani, bărbatul este în floarea vârstei”),
uitând că a trecut de acel mezzo del camin di nostra
vita, dar, oricum, lui îi este dat să trăiască o experi-
ență hotărâtoare la cu totul altă vârstă. Fiindcă nu
întîmplător Gavrilescu se află tocmai la vârsta de
49 de ani, dinaintea împlinirii a 50 de ani, așadar o
cifră ale cărei semnificații nu pot fi trecute cu vede-
rea. Această cifră implică 5 și 15, prima reprezin-
tă omul universal „având brațele desfăcute, acesta
pare dispus în cinci părți sub formă de cruce, pu-
tând simboliza universul: două axe, una verticală
și una orizontală, trecând printr-un același centru:
ordinea și perfecțiunea”2. Cea de-a doua cifră, 10,
după menționatul dicționar, are sensul „de totali-
tate, de desăvârșire, de întoarcere la unitate după
desfășurarea ciclului primelor nouă numere”. La
cei 49 de ani ai săi, omul Gavrilescu se află așadar
în fața posibilei întoarceri spre „unitate”, spre o cu
totul altă condiție, indiscutabil una ideală. Ca să
rămânem la simbolistica cifrelor, acel 49 care mar-
chează vârsta lui Gavrilescu(și pe care, sunt con-
vins, Eliade nu-l introduce întâmplător în narați-
une) reține atenția prin faptul că suma celor două
cifre este 13, care, departe de a conta ca un număr
fatidic, este consemnat de dicționarul de simboluri
ca un, atenție, „element excentric, marginal, semn
al desprinderii din ordinea și din ritmurile naturale
ale universului. În unele culturi, cifra treisprezece
nu reprezintă un sfârșit, ci un nou început, după
terminarea unui ciclu”3.
Aflat în această suspendare, între două condiții,
personajul exclamă, mai mult sau mai puțin conști-
ent „Prea târziu!”, pentru tramvaiul ritmului zilnic
în primul rând, privindu-l de acum detașat:„Auzi
în acea clipă tramvaiul trecând cu un uruit uscat pe
lângă el și întoarse capul pe spate”. Este într-adevăr
„prea târziu”, personajul „întoarce” capul și zâm-
bește :„Zu-spât adăugă și, înălțând brațul în semn
de salut, îi făcu semn cu pălăria multă vreme”(Un
semn de adio?).
Alte detalii sunt semnificative în contextul des-
părțirii lui Gavrilescu de condiția sa de profesor de
pian. Tramvaiul, ce devenise o emblemă a existen-
ței sale, este salutat în semn de despărțire întocmai
cum o saluta profesorul Gavrilescu pe Elsa, soția
sa. Înălțând brațul în direcția tramvaiului „îi făcu
semn cu pălăria multă vreme, ca în Gara de Nord
când, pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la
familia ei, într-un sat de lângă Munchen”. În trea-
căt, amintesc doar că întoarcerea lui Gavrilescu la
Viorel Cosor
Loc, acril pe pânză, 150 x 150 cm
locuința Otiliei este transcrisă de Mircea Eliade ca
o semnificativă înaintare: „Apoi, cuminte, fără gra-
bă, începu să înainteze”(s.n.).
Începutul trecerii la o altă condiție este dublat
de trecerea de la caniculă, de la căldura ce descom-
pune, la răcoarea care-i ademenește lui Gavrilescu
simțurile. El este irezistibil atras de oaza, garanție
a creației, a creșterii, opusă deșertului, cu semni-
ficațiile simbolice ale acestuia. După cum îl atrage
și umbra: „La vreo sută de metri în susul străzii
era parcă o oază de umbră”. Dacă în tinerețe, la
Charlottenberg, tragedia vieții sale se consumase
într-un parc cu arbori înalți, acum în fața lui nu se
mai ivește parcul, ci grădina cu sugestiile grădinii
edenice, de dinaintea izgonirii în lume: „Dintr-o
grădină se revărsau înalte, deasupra trotuarului,
ramuri stufoase, compacte, de tei”.
Ajuns înaintea grădinii, profesorul(încă) are un
moment de ezitare, explicabilă, fiind vorba de in-
trarea intr-un spațiu hotărâtor pentru metamorfo-
za sa:„Gavrilescu le privea fascinat, șovăind”. Gestul
lui de a-și întoarce încă o dată privirea spre realita-
tea repudiatei condiții nu scapă atenției cititorului:
„Întoarse încă o dată capul în direcția tramvaiului,
apoi porni hotărât, cu pași mari, ținându-se pe lân-
gă ziduri”.
Gavrilescu întoarce așadar spatele realității ci-
tadine, a asfaltului încins și a scrâșnetului metalic
al tramvaiului, un spațiu nu obligatoriu „profan”,
cât, mai ales, al omului comun, atras fiind, chiar
ademenit se poate spune, de vegetal. Mai întâi este
ademenit de tei, un copac asociat somnului, nelip-
sit de efecte calmante. La un Ion Creangă, teiul este
copacul care îl determină pe copil să se abată de la
drumul stabilit de alții, spre țarina unde el trebuia
să ducă mâncarea. Sculat din somn prea devreme,
cu o oarecare brutalitate chiar, copilul se abate pe
la tei nu doar pentru a prinde și pedepsi pupăza,
ci fiindcă teiul îi promite somnul de care el fusese
lipsit. Floarea de tei menționată de Creangă este
asociată lui Gavrilescu, devenit visător: „Ce trebuie
să fi fost acum o lună de zile, cu teii în floare” își
spuse visător”.
Teiul asociat somnului și domolirii simțurilor
marchează o primă etapă a trecerii lui Gavrilescu
spre spațiul grădinii țigăncilor. Urmează un alt
copac, nucul, despre care profesorul vorbise cu
ceilalți călători. Cel puțin în tramvai, Gavrilescu
lăsase impresia unui adevărat cunoscător: „-Sunt
nuci bătrâni, continuă Gavrilescu, de aceea e atâ-
ta umbră și răcoare. Am auzit că nucul începe să
dea umbră abia după treizeci, patruzeci de ani”. Cu
toate că cei din jur nu par deosebit de interesați de
problemă, Gavrilescu insistă: „-Sunt nuci bătrâni,
de cel puțin cincizeci de ani, începu el. De aceea
e atâta umbră. Pe o arșiță e o plăcere”. Nucul este
O
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
21
o dată pe lună
o
Viorel Cosor
Peisaj, acril pe pânză, 80 x 60 cm
asociat unui simbolism demonic și funest(nucul
nu se plantează în curte sau în grădină, fiindcă la
umbra lui nu cresc alte plante). Este de reținut însă
că simbolismul „demonic și funest” este contra-
balansat de semnificațiile fructului său, care este
„simbolul fecundației și al fertilității”, nucul parti-
cipând la „actele magice de fertilitate și de fecun-
ditate”4.
După etapa marcată de perceperea celor doi
arbori, Gavrilescu începe să înainteze „cuminte,
fără grabă”, reține autorul, mișcarea aceasta fiind
încetinită doar de mireasma frunzelor de nuc,
ce-l întâmpină cu o oarecare agresivitate: „Ajuns
la stația următoare, își scoase haina și se pregăti să
aștepte(tramvaiul, n.n.), când îl lovi deodată mi-
rosul amărui de frunze de nuc strivite între dege-
te”. Momentul este decisiv pentru un Gavrilescu
hotărât să reia, pornind de la casa Otiliei, după
ce-și va fi recuperat servieta cu partituri, previzi-
bilul său traseu cu tramvaiul și să revină la miș-
carea mecanică, circulară, ce-i definise existența.
Umbra nucului îi răscolește ființa, trezind în el,
prin simbolismul grav al copacului și al fructului
său, ideea de moarte, dar și de fertilitate, de re-
naștere într-o altă condiție. „Când zări de departe
umbra deasă a nucilor, simți cum începe să i se
bată inima și grăbi ușor pasul”. Cel de-al doilea
tramvai trece pe lângă el, dar se pare că profesorul
a luat deja o hotărâre: „Aproape ajunse, când auzi
tramvaiul gemând metalic în urma lui. Se opri
și-l salută lung cu pălăria”. Lăsând tramvaiul să-l
depășească, Gavrilescu întoarce deja fața spre un
alt timp, spre un „târziu”, pentru care va fi ritualic
pregătit în grădina de care toți se feresc să vor-
bească: „Prea târziu!(...)Prea târziu!”.
Note
1 „Nu întâmplător(Eliade e foarte atent cu aseme-
nea detalii...), Gavrilescu pătrunde în grădina țigăn-
cilor după ce își pierde servieta cu partituri, aceasta
fiind semnul servituții sale umilitoare de profesor de
pian. Pierzându-și servieta, eroul poate redeveni- sim-
bolic, desigur-artistul care a fost înainte de «cădere»,
identitate nostalgică pe care, de fapt, el o și evocă în-
truna”. (Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui Mircea
Eliade,Complexul gnostic, Cluj-Napoca,Biblioteca
Apostrof, 2003, p.12)
2 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de
simboluri. Mituri, vise,obiceiuri, gesturi, forme, figuri,
culori, numere, București, Editura Artemis, 1994)
3	Ibidem.
4	Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București,
Editura Vox, 2017
■
Spre Cluj, pe ore
și minute
■ Mircea Pora
ORA 5,30
Ceasul deșteptător sparge totul, somnul, visul,
dimineața, poate și părți din sănătate. Camera e și
ea rece ca malul unui râu cutreierat de vânt.
ORA 6
A sosit momentul despărțirii de dezordinea
din casă. Micile tablouri care vor străluci curând
în lumină. Nu e nimeni în urma mea, nici măcar
o privire de regret.
ORA 6 și 10 minute
Ajung la taxi printre rândurile de câini pe care
noapte-ai gonește dintr-o parte în alta. Lipsește
Galbenul, poate antrenat într-o nuntă. Primii pași
spre Cluj care are și el câinii lui.
ORA 6,30
Iată și conductorul, ca un porumbel, cu chipiul
pe-o parte. Gara, ca un mort în haine grele, rămâ-
ne. Pentru o vreme am încheiat-o cu ea.
6,30-7,30
Biletele la control, căci așa cer regulamentele.
Pe urmă mă concentrez asupra câmpului. Pare
străbătut de umbre, de siluete ce se țin la distanță
de tren. Timpul, ascuns, urcă spre amiază, cât de
curând dimineața va semăna cu un buchet ves-
tejit. Nu e nici un zgomot capabil să perturbe o
audiție, un buchet de recitări. Și, totuși, cineva
vorbește, rostogolind cifre de afaceri, perspective
de profit. O geantă lucioasă trece pe culoar. Apoi,
un glas aproape pasional... „Îi iubesc foarte mult
pe social democrați”...
ORA 7,40
Gara Arad, o realitate, departe de ceasul meu
deșteptător, modernă, de nerecunoscut pentru cei
dispăruți demult, cu chioșcuri pline de bomboa-
ne. S-ar putea să fie și altceva, dar gândul meu e
statornic la bomboane. Cu lapte, cu gust de zmeu-
ră, de mentă. Se urcă trei doamne care nici una
nu aduce cu vreo bomboană. Mai bine să privești
atunci umbrele câmpului, liliecii legănați de vânt
prin curți. Prin curțile bătrâne ca și trenul care
lasă în urmă un mort modern în haine grele, gara
Arad.
ORA 8
De ce stăm atât de puțin la Sântana unde eu mă
apropiu iarăși de părinți? De după pomii înalți nici
unul dintre ei nu se arată. Conductorul cu aspect
de porumbel se agață de scări, ca statele mici de
statele mari, peronul cu pietrișul lui rămâne, sună
parcă iarăși ceasul care sparge liniște, dimineți, o
clipă impiegatul cu paleta, zidit în hainele sale.
8,20-9,10
Din nou câmpuri, de data aceasta minunate.
Trenul merge încet ca un pictor care ar căuta pe-
isaje. Dimineața se stinge treptat sub razele lungi
de soare. Păsări care poartă încă pe aripi întuneri-
cul nopții. Biserici, preoți, militari, tot mai multă
lumină. Doamnele din compartiment, mai puțin
urâte nemaipresându-mă atât cu imperfecțiunile
lumii. Se uitau la fotografii din care se ridica parcă
un piuit.
ORA 9,15
Ciumeghiu. Pătrunde un individ peste noi pe
care-mi vine să-l întreb... „Nu cumva ești coborât
dintr-un copac?”. . Se apucă grabnic de mâncat,
totul șuieră în gura lui. Conductorul-porumbel se
uită lung la el. E ca un profesor de pian jignit în
intimitatea lui. Gata cu câmpurile și cu strigăte-
le lor. Gata de mult și cu visul sfărâmat de ceasul
deșteptător. Gata și cu doamnele care atât de mis-
terios au dispărut de parcă ar fi coborât din mers.
Impiegatul din Ciumeghiu parcă ține un par în
mâini. Urcăm cu toții spre amiază pe aburi calzi,
aproape fierbinți. Doamnele acelea au reapărut,
s-au cocoțat din nou în tren.
9,15-10
Prin pustietăți, spre Salonta. Castele ale unor
principi prădați prin revoluții, cavouri care sună
a gol, dealuri care au doar meritul de a sta încre-
menite sub cer. Oameni puțini care nu lasă sunete
în urma lor. Cărările sclipesc o clipă în soare, dis-
părând apoi ca niște șopârle în ierburi. Devin me-
ditativ, tot mai îndepărtat de pachetul cu mâncare
ce l-am luat cu mine. În fața unor ruine te apleci,
nu mănânci cârnați sau orice altceva.
ORA 10,20
Salonta. Câțiva unguri cu capete de gânditori
greci. O femeie frumoasă care aparține orășelului.
ORA 11
În sfârșit, Oradea, Oradea-Mare, cascadă de lu-
cruri rele și plăceri. Cândva, cândva. Aici a fost
pe timpuri un șef de gară care zicea că descinde
din Edgar Poe. Puțină aglomerație, geamantanele
unei civilizații superioare. Sanatorii care aduc a
spitale, vitrine ce se sting tihnit sub înserări. Dar
centrul îmi dă frisoane, mă zăpăcește, e mai mult
decât toate bomboanele la un loc. Aici, mai spre
periferie, pe o mare căldură participantă și ea la
fenomen, cineva mi-a demonstrat cum se moare.
„Să ții minte”, mi-a șoptit cu ultimele forțe.
ORA 11,40
Ciucea. Învăluită de începuturile toamnei,
de tot ce dispare încet, neluat în seamă. Poetul
și doamna sa în cetatea lor de piatră. Acum îmi
aduc aminte că am de lansat o carte la Cluj. Într-
un spațiu adecvat, comentat de specialiști. O am
la mine, aș vrea s-o răsfoiesc, dar individual acela
iarăși s-apucă de mâncat și totul șuieră în jur.
ORA 12,10
Păduri și păduri, cu bucuriile, ascunzișurile lor,
ne oprim la Huedin. Una dintre doamne mă în-
treabă: „Aveți pe cineva la Huedin, că vă uitați pe
geam așa ciudat”. „Tatăl meu a fost pe aici când-
va, mai pomenea din când în când de Huedin”.
ORA 12, 30
Aghireș... Sextil cel din umbre amintea de
Aghireș... Câteva lemne, nici un viitor. Un câine
alb și nimeni altcineva.
ORA 12,50
Conductorul, porumbelul alb, anunță Cluj,
orașul academicienilor... și-al vântului ce se stre-
coară printre statuile lor, adaug... Sunt așa cofe-
tării acolo-mi spune, gândiți-vă și la mine când
mâncați o prăjitură. Să luați una faină, o invenție,
cu cacao, cu frișcă multă. Eu în timpul acela voi
fi spre Năsăud, voi vedea dealuri în locul dum-
neavoastră. Mă leagă multe de Cluj, am lansat și-o
carte acolo...
■
22
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
Concursul Național de Literatură „Ioan Slavici”
Gloaba
■ George Moldovan
Premiul I, Secțiunea Proză scurtă
Hai mă’ Victore că ț-ai mâncat mălaiu’!
Parcă așa se zice, ț-ai trăit traiu’, ț-ai
mâncat mălaiu’!” Ilie Luci îi scoase
calului traista din cap cu toate că pe fundul ei mai
rămăsese o mână de grăunțe. Victor își scutură
capul uriaș de câteva ori, ca și cum așa s-ar fi pu-
rificat de atingerea omenească. Bărbatul îl dezlegă
de la iesle cu gesturi șovăielnice și îl lovi cu palma
peste șold... „Hai, că azi i ziua cea mare.” Amorțit,
calul păși rar și greu, tulburând aerul cald și îmbâ-
csit al grajdului. Copitele îi răsunară sub tavanul
scund ca niște doage sparte. Trecu totuși pragul
înalt, ca un somnambul, ridicându-și copitele la
milimetru peste lemnul rotunjit de-atâtea intrări
și ieșiri, dar în mijlocul curții se opri. Încă ronțăia
nepăsător, îndesat, ca o râșniță, grăunțele ce-i ră-
măsese între măsele.
Nu se luminase de ziuă. Câteva stele parcă-și
rătăcise calea, se coborâseră pe pământ, și scăpă-
rau, unele în undele reci ale Someșului, altele în
păienjenișul întunecat al răchiților. Și în liniștea
de mormânt a nopții bătrânului i se păru că un
șobolan uriaș roade undeva sub grinda cerului.
Bărbatul își scăpă a doua oară palma peste cru-
pa animalului și murmură: „Hai”. Încet, împlân-
tându-se când într-un picior, când în altul, calul
se apropie de locul în care știa că e halăul. Lângă
fântână se opri. Bărbatul se apropie și el de fân-
tână, învârti întunericul, și-l turnă la picioarele
calului. Scobitura din fundul bușteanului înce-
pu să sclipească. Calul își băgă vârful buzelor în
oglinda vineție a apei. Ilie Luci se rezemă de fân-
tână, ostenit, și începu a cerceta îndelung făptura
de lângă el de parcă atunci o vedea întâia dată. În
întuneric calul nu mai părea nici atâta de bătrân,
nici bolnav, dar Ilie Luci îi ghicea, totuși, pielea
roasă și lipsită de strălucire (ce-l făcea una cu ce-
rul negricios coborât până în bătătura lui), ciola-
nele mari și țepene, oasele ce împungeau crupa și
greabănul, capul mare cât o doniță, coama rară și
Viorel Cosor
Călăreț, acril pe pânză, 60 x 80 cm
lânoasă, șira spinării deșelată, copitele cât lopata.
Ilie Luci se învârti de câteva ori pe după animal
parcă nedeplin lămurit de ceea ce vedea. Din când
în când se căuta cu degetele sub cureaua lată și
scorțoasă și apoi tușea. Tușitul acela îl dădea de
gol și pe el: era slab și osos ca Victor. Numai ochii,
din când în când, îi mai scăpărau în întuneric, vii
și isteți.
„Multă apă mai sorb caii ăștia”, își zise, văzând
cum dispărea apa sub botul animalului. Calul, ca
și cum ar fi sărutat o oglindă, abia atingea luciul
apei cu buzele groase. Nu se auzea decât o sor-
bitură ușoară, monotonă, dar apa se împuțina de
parcă ar fi supt-o cineva cu o pompă. Oglinda din
buștean dispăru curând. Bătrânul se uită iar la ci-
olanele animalului și gândi: „Nu bănuiește nimic.
Al dracului animal. Cum zic toți că simt, că știu
dinainte. Că animalu’, ca și omu’, simte, presimte,
știe. Știe pe dracu’! ”
Dinspre Măgura Mare cerul începuse să se al-
bească.
Îi potrivi calului căpăstrul după urechi și Victor
își scutură capul și mai nemulțumit decât întâia
dată. Apoi bătrânul îl trase cu greu, cu înjurături,
în drum. Se uită în dreapta, în stânga, și o luă de
data asta spre locul de unde înmugurea lumina.
Măgura Mare, cu silueta-i ascuțită, se năștea
neagră din cer.
Cocoșii începură să cânte.
„’Neața nea Ilie. Încotro, așa, cu noaptea-n
cap?”, îi strigă de pe cealaltă parte a drumului o
umbră grăbită, poate un vecin, cu o veselie pe
care Ilie Luci nu o înțelese. Și nu răspunse. Porni
la drum. Se uita înainte și pășea. Și Victor îl urma,
bocănind rar pe asfalt. Trop, trop,...
Mergeau spre răsăritul soarelui și siluetele li se
subțiau înghițite de lumină.
În dreptul abatorului nea Ilie se oprise brusc.
Tocmai atunci soarele țâșnise de după Măgură.
Din inerție calul dădu cu botul în coastele bătrâ-
nului, apoi se opri, parcă spășit. Bătrânul voi să-l
înjure dar lumina îl orbise. Sprâncenele și ple-
oapele i se încrețiră și i se îndesară peste umerii
obrajilor. Și-n aceeași clipă simți un miros rânced,
de sânge, de hoit și de urină. Strâmbă din nas, bu-
zele i se contopiră desenând silnic linia suferinței
și fața bătrânului apăru ca o mască îndurerată - o
față albă, de orb chinuit de lumină.
Când deschise din nou ochii, întâi, văzu doar
niște filamente argintii, tremurând în întuneric.
Apoi, încet, încet i se lămuri toată priveliștea.
Tot prundul dintre abator și râu era presărat de
intestine vineții și sticloase, burduzane purulen-
te și piei de animale cu sânge închegat pe ele - o
stranie materie vitroasă scânteind în soare. Din
loc în loc bălțile luceau ca niște oglinzi însânge-
rate. Patru siluete nepământene se căzneau cu
mișcări mecanice, sincronizate, să adune ames-
tecul de mațe și lumină în grămezi fosforescen-
te. În lături pândeau cu priviri fixe niște jigodii
zbârlite ce păreau mai degrabă hiene decât câini.
Fiarele mai îndrăznețe apucau câte-o încâlcitură
de intestine și o târau până sub răchiți. Celelalte
năvăleau. Trăgeau, unele, într-o parte, altele, în
alta. Mârâiau. Își rânjeau colții. Se crâmpoțeau.
Chelălăiau. Clefăiau din fălci, încercând să prindă
totul dintr-o îmbucătură și să înghită lumina. Mai
aproape, doi bărbați, cu șorțuri scorțoase ce scă-
părau în ritmul mișcărilor, încărcau, la fel, ca niș-
te roboți, aceeași materie ciudată într-un camion.
Altul, pe marginea digului, arunca, când și când,
câte-un burduzan purulent pe Someșul scânteie-
tor. Toată valea de la abator în jos sclipea ca un
giuvaer și puțea ca un hoit.
Când tocmai se hotărî să pornească, auzi niște
strigăte sălbatice. Întoarse capul și văzu de cealal-
tă parte a străzii, peste gardul înalt, de scânduri,
capete de vaci, cu ochi imenși, holbați, bulucin-
du-se zadarnic, și câteva țevi groase, de fier, ri-
dicându-se și coborându-se, tăind văzduhul ca
niște fulgere. Din când în când se auzea câte-un
icnet scurt și, apoi, un pocnet înfundat, de lovi-
tură grea. Victor se încordă, ciuli urechile, fornăi,
iar pe sub piele începură a-i juca niște gâlme al-
băstrui. Prinse a tropoti pe loc de parcă-l frigea
pământul sub copite. „Hooo, măăă! No, no, stăi
locului! Ț-o șî sărit lenea!”. Bătrânul rostise însă
aceste vorbe fără convingere. Apoi scuipă printre
dinți: „Criminalii!”
Nu apucă să-și sfârșească gândul când se dădu-
ră la o parte, cu scârțâit prelung, cele două porți
de scândură și văzu cum trei bărbați trăgeau,
opintit, cu lanțurile petrecute peste umăr, o vacă
moartă, neagră, cu coarnele rupte, cu capul zdro-
bit. O trecură drumul spre clădirea părăginită a
abatorului. După ei urmară alți bărbați, trăgând
altă vacă neagră cu capul zdrobit. Apoi alții. Dar
lui Ilie Luci i se păru că aceiași bărbați, cu aceeași
vacă neagră, cu aceleași coarne rupte, și aceeași
țeastă zdrobită, treceau, iar și iar, prin fața lui.
Omul și calul stăteau în drum și se uitau la
acest convoi de oameni și vaci ce nu se mai sfâr-
șea. Și din fundul curții tot răsăreau, ca ieșind din
pământ, bărbați mărunței cu vaci mititele care, le-
gați unii de alții, tot urcau spre ei și, pe măsură ce
se apropiau, tot creșteau, tot creșteau.
Bătrânului i se păru că visează.
La un moment dat, când bărbații cu vaca nea-
gră trecură din nou pe lângă el, unul din aceștia
îi strigă: „N-o unde-l mai duci, nea Ilie, adă-l în-
coace la tata. Nu te mai chinui! Scăpați amândoi
mai ieftin...”
Ilie tresări. Parcă numai când auzise cuvântul
„amândoi” se dezmeticise și, uitându-se a doua
oară, văzu că șirul de oameni și vaci dispăruse.
O
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
23
o
Nu mai venea nimeni, nu mai trecea nimeni. Și
nici bărbatul acela care-i vorbise nu se mai zărea.
Smuci calul de ham și mormăi: „Hai, Victore, că
nu-i de noi aici!”, apoi, și mai încet, pentru sine
„De nici unu’ din noi...auzi, amândoi...amândoi...”.
Altădată nea Ilie i-ar fi spus acelui bărbat vreo
două, nu era el omul să tacă. Dimpotrivă, toată
lumea îl știa bun de gură și ciufalnic. Nu-i scăpa
nimic. Dar acum tăcuse. Inexplicabil.
O luă la pas fără să mai privească înapoi. Vroia
să se îndepărteze cât mai grabnic de acel loc. Și
calul îl urmă ascultător.
Când ajunse la circa veterinară se opri din nou.
Părea nehotărât. Văzu umbra veterinarului din-
colo de geam, i se păru că în sticla geamului stră-
luceau un fel de licurici, și trase de curea. „Hai,
Victore, că și ăsta-i criminal.”
Ajunse la răscruce, în mijlocul satului, și rări
pasul, neștiind încotro s-o ia. Parcă nu mai cu-
noștea satul, ulițele, care încotro duceau. Totul
părea încâlcit și străin.Clădirile își pierduseră for-
mele și culorile de odinioară. Atunci din market
ieși val-vârtej o vânzătoare strigând: „Doamnă,
doamnă, v-ați uitat ficații!” Și ținea ficații moi, vi-
neții, parcă lichefiați, într-o pungă de plastic, toc-
mai sub soare. Ficații sclipeau. Altădată ar fi râs
de s-ar fi prăpădit. Cum să-și uite doamna ficații?!
Dar vederea materiei fleșcăite, umede și străluci-
toare, îl îngrețoșă. Îi aduse aminte de prundul plin
de mațe și burduzane sticloase. Nea Ilie își pipăi
pântecele în partea stângă, sub cureaua strânsă,
tocmai sub coastă, acolo unde îl înțepa de multă
vreme. Își apăsă burta moale ca un aluat, căutând
durerea. Apoi văzu că, într-adevăr, o doamnă se
întoarce din drum și, cu zâmbet rușinat, ia punga
din mâna întinsă a vânzătoarei: „Mulțumesc. Nu
mai mi-i bun capu’. Am îmbătrânit...”
Viorel Cosor
Compoziție I, acril pe pânză, 150 x 150 cm
Atunci nea Ilie o apucă spre cimitir.
„Te mai duci nea Ilie la Ileana? Dumnezeu s-o
ierte că mai putea trăi. Câți ani o avut? Da’ cu calu’
ce faci?”, „Lasă-l Irină, că-i năcăjit, nu vezi?!”
Bărbatul legă calul la poarta cimitirului de răs-
tignire, tocmai de picioarele lui Hristos. Altădată
ar fi zis: „Victore, stăi aici două minute și te închi-
nă că am treabă. Mă întorc degrab...”, dar acum
nu-i dădu animalului nici o explicație. Altădată
și-ar fi făcut negreșit și cruce, dar acum nu-și adu-
cea aminte de nimic. Se pierdu printre morminte
iar Victor se întinse spre un smoc de iarbă.
Dezlegă calul și coborî din nou spre centru.
Parcă mintea i se mai limpezise dar acum nu-și
putea lua gândul de la Ileana lui. Mai mult se chi-
nuise cu citostaticele acelea. Otrăvuri! Și de fieca-
re dată după ce le făcea îi venea să moară, nu alta.
De multe ori și zicea „Eu nu le mai fac, mai bine
să mor!”. Dar când treceau cele două săptămâni
întreba: „Mâine mergem la Cluj? Ați sunat-o pe
doctoriță?”. Și mergeau. Un an și ceva tot sperase
și tot atâta deznădăjduise. Spitale, doctori, asis-
tente, perfuzii... Parcă le văzuse iar pe toate, acolo,
în cimitir, moșnegii aceia în pijamale șifonate cu
pungile și mațele de plastic după ei, pășind încet,
când pe hol, când printre morminte, doctorița
în halat alb care întruna intra și ieșea, intra și ie-
șea - ba o zărea intrând într-un salon, ba răsărea
de după o cruce de piatră,... Și mirosul de spital,
de crizanteme, de orez cu pulpe de pui, de iarbă
zdrobită... O vedea întinsă pe cearșafurile albe, cu
mâna abandonată peste dunga de fier a patului,
cu privirea înfiptă în punga aceea transparentă,
de plastic, ce spânzura de un stativ ce semăna cu
o cruce subțirică de fier. Din pungă cădea, când
și când, un strop ca de apă. Și ea privea la stropul
acela ca și cum de el ar fi depins toată viața ei.
Cu vremea trupul ei se albise, devenise aproape
străveziu, ca o apă, iar tuburile subțiri, ce ieșeau
din venele ei și urcau până în pungă, parcă-i erau
prelungiri firești ale corpului. Apoi el vedea alt
salon. Și alt salon. Vedea tot spitalul și peste tot
femei și bărbați cu mâinile răstignite peste dunga
patului, cu venele transparente, plutind prin sa-
loane, cu ochii pironiți la picături de apă...Îl cu-
prindea groaza. Spitalul îi părea mai înfricoșător
decât cimitirul... Dar iarăși, să nu fi luat otrăvu-
rile, nu se putuse. Să stai și să aștepți? Acasă, în
patul acela uriaș, de două persoane? Ce să aștepți?
Și-apoi să te acuze cineva că n-ai făcut tot...La
sfârșit nici n-o mai cunoșteai, acolo, în patul cel
mare, de acasă, în care nu mai aștepta decât mor-
fina. Patul, de la o vreme, părea că se tot lățește
și nici nu mai aveai loc în casă de el, iar ea, tot
scădea, și scădea, se topea sub pături. Parcă era o
fetiță bătrânită peste noapte. Parcă era fata lui, nu
nevasta.Așa o vedea în fiecare noapte, în vis: în-
tinzând mâinile acelea incolore, sparte de perfu-
zii, cu degetele subțiri rășchirate spre cer sau spre
el sau spre altcineva, cine mai putea știi?, dar lui i
se părea că degetele vin și tot vin, mistuitor, spre
el, și o auzea strigând: „Ajutați-mă! Ajutați-mă!
Vă rog, ajutați-mă!”, „Ce să fac Ileană? Cum să te
ajut?”, striga el în vis iar ea nu-i spunea niciodată
cum să o ajute, ci îi spunea întruna: „Ajută-mă!
Ajută-mă!”Apoi, auzea horcăitul acela, al morții,
până se trezea. Și când se trezea parcă horcăia și
el o vreme.
Dar în cimitir până la urmă se liniștise, îi pă-
ruse că e mai multă pace acolo decât oriunde al-
tundeva pe pământul ăsta. Și nici nu-i venise să
plângă, nici măcar să se roage, și, nu știa de ce,
dar sub pământul acela cu flori și iarbă, parcă nici
nu mai era nevasta lui. Ileana lui nu putea fi sub
pământ, ci altundeva.
O luară spre capătul din jos al satului. Spre
Cetate. Acolo, când era copil, mergea cu tatăl său
pentru a duce caii bătrâni ori pe aceia care își rup-
seseră vreun picior. Întâia oară, când Suru, calul
cel tânăr, își rupsese piciorul stâng, de dinainte, el
îl întrebase, nu o dată, ci de câteva ori, pe taică-su,
că, de ce nu-i leagă lui Suru piciorul în atele, ca
să se vindece, ca la oameni. „Un cal cu piciorul
rupt nu-i mai bun de nimic, așa să știi, decât de
salam!” Atunci nu înțelesese nicidecum de ce un
cal cu piciorul rupt, dar vindecat, totuși, nu mai e
bun decât de salam. Și cum se face salamul din-
tr-un cal? Și îl vedea pe Suru cum se transformă
într-un salam uriaș, cu ochi și cu copite. Și mai
întrebase atunci, dar tot nu primise nici un răs-
puns, de ce omul, totuși, mai e bun și cu piciorul
rupt, iar calul, nu? Și de ce nu se face, la o adică, și
din om salam?...
Dar tatăl său niciodată nu făcuse salam din caii
bătrâni ori bolnavi. Doar gura fusese de el. Îi du-
cea acolo, Pe Cetate. Acolo parcă era un loc de cin-
ste. Un fel de loc sfințit, ca al mănăstirilor ridicate
sus, în munți, lângă cer. Nici nu s-ar fi mirat dacă,
într-o zi, suind acolo, ar fi dat cu ochii de o mă-
năstire.Dar și așa, fără mănăstire, era mai frumos
și nobil, să mori acolo, decât să-ți dea Mirciulică
a lu’ Șuiha cu țeava în cap, decât să-ți arunce bur-
duzanu’ pe prund și să te înfulece câinii, decât să
te facă salam și să te mănânce domnii.
Sau, câteodată, îi dădea la urs - așa zicea tatăl
lui, că-i dă la urs, mai bine să te pape Moș Martin.
Adică îi lăsa, departe, în pădure, să umble bram-
bura până când dădea ursul de ei. Ori îi priponea
în pădure.
Îi ziceau Pe Cetate pentru că acolo (se povestea
24
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
în sat), a fost cândva o cetate cu ziduri groase și
turnuri de piatră. Acum însă nu se mai vedea ni-
mic decât niște râturi înverzite din care ici-colo
mai pleznea câte-o piatră albicioasă și lunguiață,
ca o coastă de animal. Parcă hergheliile de oase
nu mai aveau loc sub pământ. Și dădeau să iasă
afară. Însă, în mijlocul poienii, era un puț de foraj
părăsit. Cei de la IPEG, cândva, făcuseră prospec-
țiuni, dar nu dăduseră nici de aur, nici de zinc,
nici de nimic. Era mare lucru că nu dăduseră nici
de o cetate. Și acolo aruncau caii morți, în puțul
acela adânc, căruia el niciodată nu-i văzuse fun-
dul. Niciodată. În copilărie, de fiecare dată când
ajungea acolo, stătea la gura puțului, se punea
pe burtă, să nu amețească, și, Doamne ferește,
să cadă, și căuta să scormonească cu privirea în
adânc. Să zărească un os, o pieliță, ceva. Un ro-
man, un cal sau un salam.Dar nu vedea niciodată
nimic. Decât întunericul. Și când striga răsuna
prelung a gol, a hău. Totdeauna striga. Dar numai
după ce nu reușea să deslușească nici o mișcare,
nici o ființă. Și atunci îi rămânea doar strigătul,
doar el mai putea să-i dea o înștiințare despre cele
de dincolo de ochiul negru. Și într-adevăr, când
striga, odată cu ecoul parcă ceva ieșea din adân-
curi. Glasul acela, ce-i părea încă al lui, venea to-
tuși de dincolo, din altă lume, încărcat de mister.
Uneori i se părea chiar că aude nechezat de cal.
Dar erau copilării. Acum nu mai auzea nimic. Și
doar dusese la puț de-a lungul vremii vreo cinci,
poate șase, poate chiar șapte cai. Și nu văzuse și nu
auzise nimic, niciodată. Decât un vâjâit de o se-
cundă,două, trei, ca atunci când îi căzuse copilul
de pe schelă, apoi o detunătură scurtă, înghesui-
tă, depărtată. Și gata. Întuneric. Calu’ nu mai era.
Parcă nici nu fusese vreodată. Nici un vaiet, nici
un nechezat...
O vreme avuseră de mers lin, coborând pe șo-
seaua asfaltată. Calul tropotea în urma lui liniș-
tit. Nea Ilie sufla mai greu decât el dar se gândea
mereu cât e de prost animalul bătrân, că nu simte
nimic. Din când în când îl lăsa pe Victor să pască
și el se așeza pe un răzor de iarbă. Mașinile tre-
ceau în viteză.
„Unde te duci nea Ilie cu gloaba asta? Ai un
foc?”
Băiețandrul oprise tractorul și sărise în iarbă,
lângă el, dar nu-l observase decât acum, când îi
vorbise. Căută în curea și întinse o cutie de chi-
brituri. Băiatul își aprinse țigara și, după ce trase
primul fum, continuă cu un aer de om matur:
„Îl duci Pe Cetate?” Dar bătrânul se uita lung la
el. „Da’ de ce nu l-ai dat la abator? Ți-era și aproa-
pe. Și-ți dădea ceva pe el.” Bătrânul se uită însă
tot așa, rătăcit, la tânăr. Ce să-i dea? Cine? Pentru
ce?Parcă nu pricepea ce vrea băietanul. „Ce ai nea
Ilie? Ce nu zici nimic? Zice lumea că azi l-ai plim-
bat prin tot satu’. Ce vrei să faci cu el?”
Băiatul se uita și el, iscoditor, la bătrân dar
cumva și furios, pentru că, iată, nea Ilie, nu vor-
bea cu el. Îi întinse chibritul înapoi căutând să în-
țeleagă ce-i cu moșu’. Îl cunoștea bine și niciodată
nu-l văzuse așa. Dimpotrivă.
Bătrânul luă chibriturile la fel de absent cum
le și dăduse. Le îndesă în curea. Stânjenit, băia-
tul sări în tractor dar când se așeză pe scaunul de
plastic parcă, brusc, îmbătrâni și el. Apoi îi stri-
gă, tare, ca să acopere huruitul tractorului: „Apoi
du-l acolo, mă’ Ilie, că tot nu-i mai bun de nimic.
Io ar cu tractoru’ ăsta cât cu o sută de cai...”
Când ajunseră la linia ferată o luară la dreapta,
pe hogaș. Și începură să suie. Soarele era în înaltul
Viorel Cosor
Rinocer, acril pe pânză, 125 x 190 cm
cerului. Acum se vedea că și calul și bărbatul sunt
bătrâni. Parcă îmbătrâniseră dintr-o dată. Se po-
ticneau în câte-un bolovan și se opreau. Calul,
îndeosebi, se lăsa tras, lungindu-și gâtul. Trupul
masiv, greoi nu se clintea din pământ dar gâtul cu
capul acela imens se tot lungea, se tot lungea, după
brațul bătrânului. Și atunci Ilie Luci își amintea de
bărbații aceia care tot trăgeau, la nesfârșit, o vacă
neagră după ei.
Victor pornea cu greu, numai înjurat. Soarele
ardea. Tot urcau și tot se opreau. Dar nu se potri-
veau la mers. Când bătrânul se oprea de la sine,
Victor mai făcea un pas și-l împungea cu botul în
spate. „No, gloabă, amu nu vrei să stai. Când e de
mers, vrei să stai, și când i de stat ... Te-ai învățat
să dai cu botu!” Dar apoi calul se oprea cuminte,
în spatele lui, parcă mulțumindu-i că s-a oprit.
Bătrânul își pipăia de fiecare dată burta în partea
stângă, sub curea. Căuta durerea și nu o găsea.
El nu fusese niciodată la doctor și nici n-avea să
meargă vreodată, da’ să nu-i spună lui cineva că
de cancer de pancreas mai scapă cineva! Cu toate
citostaticile și toți doctorii și toți profesorii lor! Își
descheia tot mai larg cămașa la gât. Parcă se nă-
dușea. La un moment dat își lepădase sub o tufă
laibăru și cureaua. Acuma, în cămeșoiul alb, lung
și desfăcut, pogorât sub genunchi, părea un con-
damnat ce mergea către locul osândei. Iar Victor
se albise și el. Poate de spume.
Porneau iar și iar, încet, la pas, căutând înde-
lung, fiecare, unde să pună piciorul.
Când ajunseră în poiană și Ilie Luci călcă pe
pajiște îl învălui iarăși liniștea aceea adâncă, de ci-
mitir. Asta îl surprinse. Poate se bucura pentru că
isprăvise drumul. Crezuse, într-o vreme, că n-o să
mai ajungă. Adia un vânticel răcoros și mișca ier-
burile. Adierea asta îi aducea în nări o mireasmă
cunoscută, aspră, parfumată, de munte. Cerul era
albastru, spălăcit. Simți că i se dezleagă dintr-o
dată limba. Voia să vorbească, ca altădată. Sta în
picioare, tocmai pe buza puțului, dar fără spaima
căderii pe care o avea în copilărie, și se uita în
adânc, iscodind întunericul. Și vorbea:
„Pentru ce ai mai trăit și tu, Victore, pe lumea
asta? Ai? Zi! Nu zici nimic? Toată viața ai tras, ai
mâncat și ai băut apă multă. Uită-te aici, ia vino,
vezi ceva, acolo, în fund?..”
Calul păștea.
„Măi Victore, tu crezi în viața de apoi? Ce crezi,
mai există ceva? Ori atâta tot, puțu’ aesta, groapa
asta, de nu-i vezi fundu’? Tu vezi ceva? Io nu văd
nimic. Nici nu te interesează. Paști. Ce-o fi acolo
jos? Strămoșii tăi? Da’ acolo sus?!Ai mei?... Voi,
caii, vă mântuiți, măi? Păi tu ce păcate să fi făcut?
Dacă vrei te spovedesc eu. Ne spovedim unul al-
tuia, ce zici?
Te temi de moarte? Nu te temi, văd. Nici de ju-
decată, nici de vămi, nici de draci, nici de focu’
veșnic. De nimic. Ești cam prostuț. Sărac cu du-
hu’.O gloabă. Bine-o zis băietanul. Păi dacă nu
simți nimic, dacă n-ai nici o presimțire, ești o
gloabă! Mă și enervezi. De-mi vine să te pocnesc.
Numai că nu am cu ce. Am venit cu mâna goală.
Nu mi-i bun nici mie capu’ ca la doamna cu fica-
ții...”
Și dintr-o dată bătrânul începu a râde.
„Ești liniștit în fața morții ca părintele
Ghedeon. Păi nici tu n-ai făcut păcate, ai mâncat
mălai și ai băut apă. Ai postit, ai tras din greu. Și
ce-ai câștigat? Raiu’ ăsta negru și fără fund?!
Nu simți nimic? Chiar nimic? Să fiu al dracului
de n-aș vrea să fi fost și io ca tine. Mai bine aș fi
fost cal. O gloabă, ca tine! O viață de cal! Să nu
simt nimic.
Știi ce, să-ți pară bine că nu te-am lăsat pe
mâna lu’ dom’ primar. Că amu erai salam. Nici pe
mâna veterinarului. Că ăla te-ar fi umplut de cito-
statice. Și nici la urs nu te-am dat...deocamdată...
Măi Victore, omul se crede mai deștept decât
toți. Dar e prost, al naibii de prost Tâmpit de-a
dreptul! Asta e! Ți-ai trăit traiul, ți-ai mâncat mă-
laiul. Dacă zice așa se crede deștept, filozof, dar
tot neghiob moare...Dacă el știe că mănâncă mă-
lai până pocnește face pe deșteptul...
Tu, Victore, chiar nu simți nimic?!...Ești o gloa-
bă...Hai, vino mai aproape, pare că se aude ceva
acolo, în fund...Vezi? Parcă-i o mănăstire albă.
N-auzi cum bate toaca? Ești amu și surd? Hai mă
încoace...Lasă păscutul că tot acolo ești...”
Începu iar a râde. Dar cu putere. Cum râdea el
de obicei. Și din puț se auzi, tot așa, o îngânare de
râs. Și parcă un clopot depărtat.
„Și-auzi, tâmpitu’, că el ară cu gloaba cela de
tractor cât cu o sută de cai... Și, proasta dracului,
că și-a uitat ficații!”
Și iarăși râse, după cum îi era felul. Și râse și
cineva din puț.
„Bine că nu și-a uitat pancresul!..Gloaba!.”
Din adânc i se răspunse prelung: Gloaabaaa.......
Iar calul, în spatele lui, păștea liniștit.
O
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
25
o
Spre seară, un cal alb, cu coamă lânoasă, mur-
dară, plină de scaieți, străbătea satul, tropotind
leneș pe asfalt. Părea pierdut. Sătenii se uitau
după el ca după o ciudățenie. Mașinile, tractoa-
rele, bicicliștii îl ocoleau. Bufetarii, cu mustăți de
spumă și halbele înțepenite în aer, îl cântăreau
cu ochi de negustor turmentat. Mă, asta nu-i
gloaba lui nea Ilie? Ea e. Nu e ea, așa cal prăpă-
dit avea nea Ilie? Unde-i prăpădit, tu nu vezi ce
mare e, ce coamă, ce copite, ce greabăn, ce linie
a, a ...a spinării, sau cum îi zice, ia zii tu. Calul
se oprea din când în când de parcă ar fi prins
din zbor întrebările, nedumeririle, părerile, ori
certitudinile oamenilor. Și părea că mestecă, tri-
umfător, mălai. Ronțăia ca un șobolan. Și soa-
rele asfințea. Oamenii își ștergeau mustățile de
spumă și așezau halbele goale pe fața de masă,
punând peceți rotunde, umede și brune, peste
pătrățele mărunte, albe și cărămizii. Peste drum,
badea Greasân, din turnul bisericii, trăgea, me-
canic, clopotele de vecernie și, pe gemulețul în-
gust, se uita după cal. Hai măi, ba Greasâne, ter-
mină odată cu clopotele alea că prea ne tulburi!
Clopotele se opriră. În liniștea serii se auzea ron-
țăitul șobolanului alb ce stătea în fața bisericii.
Măi, nu mă nebuni, e Victor, da unde-i nea Ilie,
cum lasă el calul singur prin sat?! Ce ți-am spus
eu că e Victor! Uite, el știe că-i vecinu’ lui. Păi io
l-am văzut azi dimineață cu el, îl ducea undeva,
parcă la veterinar. Da de unde, lelea Irină zice
că l-a văzut cu el suind la cimitir și că era cam
supărat. Nu, n-a fost la cimitir, eu m-am întâl-
nit cu el, am oprit că n-aveam un foc, știam că
moșu’ are totdeauna, și avea, mergea Pe Cetate
cu gloaba asta, am stat și de vorbă, mult!, știi
cum e nea Ilie, are mâncărime sub limbă, zicea
că-l duce acolo unde i-a dus pe toți caii lui, și
câte mi-a tot înșirat, abia am putut scăpa de el.
Nu mai spune, muce cu buletin, și-atunci de ce
vine calu’ singur acasă? Mucele cu buletin ridică
din umeri. Ce s-o fi întâmplat cu nea Ilie? Dacă
i s-o făcut rău urcând pe deal, știi ce pantă e Pe
Cetate. Și eu l-am văzut, îmi cumpărasem niște
ficăței, Și-o votcă nu ți-ai cumpărat, domniță?,
și tocmai ieșeam cu ei din market când trecea
cu calul, chiar m-am întrebat ce dorește să facă
cu calul acela bolnav, de ce nu-l duce la veteri-
nar sau la protecția animalelor, au și ei dreptul
după o viață de muncă la o bătrânețe liniștită...
Bărbații hohotiră. Auzi, bătrânețe liniștită, nici
nea Ilie n-are așa ceva și cucoana vrea pentru
cai. Ce știți voi, sunteți tineri, dar credeți că așa
o să fiți totdeauna?, și dacă ești bătrân, și bolnav,
și nu mai poți munci, și începi să mai uiți din
când în când, desigur, lucruri mici, insignifiante,
trebuie să-ți dea în cap? Ce insigne, cucoană, nu
în cap, că eu m-am săturat de cât pocnesc toată
ziua vacile între coarne, injecția, injecția, aia e!,
sau cum îți place dumitale să zici, euthanasia!
Hai noroc, coană Euthanasia!...
Victor, după ce străbătu agale tot satul, ca
într-o plimbare, trecând prin fața bufetului, a
marketului, și-a cabinetului veterinar, și-a abato-
rului, se opri în poartă, așteptând să-i deschidă
cineva...După o vreme împinse poarta cu botul,
cum îi era obiceiul.
La bufetul satului nea Ilie povestea, cu verva-i
binecunoscută, acum potențată și de câteva sti-
cle de bere și patru cinci păhărele de votcă, cum a
auzit el, în fundul fântânii de Pe Cetate, herghelii
întregi de cai. Parcă galopau acolo, sub pământ.
La un moment dat s-au oprit toți, ori au plecat
toți, nu știa, că s-a făcut liniște mare. Ș-o simțit
o împunsătură în coaste. Victore, Victore, cu tă-
lantu’ tău cu tot!, a apucat să strige. Ș-o căzut în
puț. Și parcă tot cădea, tot cădea, tot cădea, de
la o vreme parcă se săturase de atâta căzut. Ori
poate nici nu mai cădea, numa’ el simțea așa.
Și, dintr-o dată, un armăsar alb, trebuie să fi
fost armăsar alb, altfel cum?, a început a lovi ini-
ma pământului cu copita. Și se răsuna în hăul
acela întunecat de parcă ba Greasân trăgea clo-
potul în dungă. Ca atunci când arde ori când e
vreme grea.
Ș-atuncea s-a trezit. Și-ntradevăr, ba Greasân
trăgea clopotul, da’ nu în dungă. De slujbă.
Și și-a adus aminte că-i sfânta zi de duminică.
Primul lucru ce l-a făcut a fost să meargă, așa,
desculț, în izmene și-n cămeșă, la grajd. Să vadă,
acolo-i Victor? Gloaba dormea lângă iesle. Poate
visa și el cai verzi pe păreți. I-a pus o traistă cu
mălai după cap și l-a cercelat. Ș-apoi, când ba
Greasân o gătat cu clopotele, el și-a făcut o cruce
mare. A ieșit din grajd și s-a bucurat. Tare faină
era lumea asta! Tare faină!! S-a barbirit fain, așa
cum făcea când trăia Ileana lui, numa’ că uite,
și-a lăsat o țâr de mustață, de un deget, sub nas,
cum îl vede pe taică-su în poza de pe părete,
s-a pus la rând, cu cămeșa asta cu pene, ce că-i
văduv?, ș-a mers la slujbă. Lui i s-a părut, cum
n-a mai fost de mult la beserică, că-i Sfânta Zî
de Paști. Numa ce nu-i venea să zică: „Hristos
a înviat!”. După aceea o mers până la Ileana în
deal. A plâns un pic. Și acuma, iată-l aici, săr-
bătorind Zâua Domnului. Da, tot se gândește să
facă o cruce faină, de lemn de brad, și s-o ducă
sus în poiană, s-o împlânte lângă puț. Acolo s-ar
putea face și o mănăstire... Iar cu mizeria asta
de la abator trebuie făcut ceva. Nu se mai poate.
Acuma duhoarea asta pune stăpânire pe tot satu’.
S-or îmbolnăvi cu toții, de n-or mai avea loc în
spitale...Oricum, el nu mai pune gura pe salam
în veacu’ veacului. Așa să știi...
Luni, de dimineață, un bătrân alb și un cal alb,
mergeau spre soare și siluetele li se subțiau înghi-
țite de lumină.
■
Viorel Cosor
Vis, acril pe pânză, 250 x 400 cm
21
61
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
poeți clujeni
Manifestele „Poetului
venețian”
______>____________________
■ Adrian Țion
Viorel Cosor	Castelul, acril pe pânză, 60 x 80 cm
De la Eminescu până în zilele noastre
Veneția a constituit un miraj inubliabil,
înscris în versuri nostalgice de poeți, di-
feriți ca structură lirică și temperament, dar sen-
sibili în sens reverențial la „viața falnicei Veneții”.
Pe calea venețiană a reflexivității lirice se înscriu
și destui poeți actuali, printre care și poeta ieșea-
nă Maria Mănucă, a cărei emotivitate artistică vi-
brează atât în scris cât și în pictură, construind
reverii acvatice recurente. În volumul ei Venezia
profundis, poeta realizează adevărate „acuarele”
lirice, îmbinând acuitatea cuvântului cu blânde-
țea culorilor pastelate. Tot un fel de „acuarele”
diafane dantelează Dorin Gualberto (Crișan),
cunoscut mai ales ca „Poet venețian” al Clujului
postdecembrist, întrucât în urma câștigării unei
burse a zăbovit mai multișor prin Italia, îndrăgos-
tindu-se pasional și definitiv de icoanele trecu-
tului renascentist, de Sfântul Francisc din Assisi
și de Veneția. Nu numai că s-a îndrăgostit ca un
visător romantic de orașul dogilor din lagună, dar
farmecul meridional al Italiei respiră în versurile
lui ca un „Portocal Poetic” încărcat cu fructe fan-
tastice, aromate.
Volumul său de debut, apărut la Casa de Editură
Dokia, Cluj-Napoca, 1995, este un caiet ghiduș de
Poezii pe coperta căruia se precizează cu infatua-
re juvenilă că autorul este, nici mai mult nici mai
puțin decât Candidat al premiului Nobel pentru li-
teratură pe anul 1997. Butadă admisibilă oricărui
cutezător ce se avântă pe valurile poeziei. Cartea
este dedicată „locuitorilor orașului Assisi” și cu-
prinde tot felul de insurgențe ale limbajului, eșa-
lonate în poeme scrise cu o naturalețe picarescă.
Călătorul, hoinarul funciar se înfruptă cu vo-
luptate din „culpa nemărginirii”, tentat de depăr-
tări idealizate și de istoricitatea unor locuri exo-
tice, fabuloase. De la simbolurile venețiene „În
Piața San Marco, deasupra Leului Înaripat” ajun-
ge direct la „Fecioara-Lebădă, în carne și oase,
unduită pe Nil”, periplul experiențelor imaginare
continuând prin labirintul livresc, plin de splen-
doare, al scriitorilor confraterni întru spirituali-
tate, cum ar fi Louis Aragon sau Federico Garcia
Lorca.
Un spirit vagant tranzitează poemele intitulate
orgolios Manifeste, de fapt cântece pentru cele-
brarea „creaturilor” lumii sau pentru proslăvirea
modelelor umane înrudite cu el întru afectivitate.
Demersul său liric începe în cadențe pline de pio-
șenie: „Iertare Fratele meu Soare, sora mea Luna/
Spală-mă de păcat, îngere alb.// Iertare vouă ste-
lelor (...) Iertare Assisiați, iertare Perugini. (...) În
fiecare boabă se poate ruga un înger” (Cântecul
creaturilor). Decupaje bizare, desprinse din flux
ovațional, dau indicii despre virtuale imagini pro-
iectate în fantastic ilar: „lacul din Africa de Sud/
Numit Crișan Dorin” sau „Veneția comparată cu
tinerețea mea”. Abia cu Dorin Crișan se înțelege
mai bine avântatul spirit insurgent al grupului
Zalmoxis, călătorit spre extreme tematice și de
conceptualizare a imaginarului. Un nucleu puter-
nic regenerator se conturează în creațiile grupu-
lui, când închegat, când destrămat.
Autodefinindu-se „nebun neiubit”, poetul lasă
umbrele scepticismului său peste vestigiile lumi-
nate candid, deliciu de amalgamare a mesajului
în armonii surdinizate: „Sorii mei întunecați”
contrapuși imaginii „E o liniște veselă în cape-
la din cameră”. Apelul la emblemele sacrosante
se distribuie în confesiuni-manifeste oscilând
între patos extrem, pesimism, adorație și spe-
ranță. Lamentația seamănă a jelanie-cult: „Mă
poticnesc Francesco, la fiecare pas/ Sunetul, po-
cnetul sandalelor este altul/ Șase nopți care pri-
vesc spre Triest/ Ce-și iau bun rămas” (Manifest).
Deznădejdea atinge chiar un punct culminant:
Perche non vuoi sparire? Veneția interioară alină
dureri, dar nu vindecă. Tristețea e transferată în
spațializarea fictivă a versificării vindicative: „La
Palatul Giudecca/ La Ponte dei Sospiri,/ E tris-
tă juna Rosa./ Iar dogele Francesco/ Pândește
Himera/ În carnavalul voluptos/ Întinsă pe covoa-
re/ E tristă juna Deqa” (Manifest). Trăirile abisa-
le, lascivitatea, voluptățile, erotismul își fac loc în
cadrul unor tablouri baudelairiene, ornamentate
magic-oriental: „Mogadishu, Țara făgăduită unui
poet alb și unei negrese”, „Târgul din Khartoum”,
„Nilul sudanez”, „musulmană împlinind castita-
te”, „somaleza Deqa” (înșiruire aproape minu-
lesciană de exotisme). În poemul Manifest întru
viața Statelor Unite și poporului somalez poetul
realizează un fastuos tablou (interior - exterior)
plin de mister și umor fin, asemănător unor pic-
turi naive ale lui Rousseau Vameșul cu păduri lu-
xuriante și animale bizare: „Hienele nu mă răpun
în deșert”, „Mă privește cuminte Canonicul/ O
panteră dintr-un nufăr”. Nu lipsește nici privirea
pătrunzătoare a unui Hieronymus Bosch reînvi-
ind fantome. Sunt pribegii, rătăciri în geografia
intimă a căutărilor esențiale. Interogațiile sunt
șoptite ca niște taine tantrice: „Unde poți fi, Marea
mea Neagră/ Când trec plin de călătorie Oceanul
(...) Unde există/ Nerostirea cântată a tainicului?”
Poetul pare ghemuit, tremurând „lângă tâlcul
enigmelor universale”, atestare a unui nedezmin-
țit legământ, explicit exprimat, față de splendorile
existentului creat. Dezinvolt și nepăsător, amețit
de „craniul Gloriei”, el diluează adesea ideea po-
etică, amestecând tendințe și impresii, zvonuri și
certitudini insuficient coagulate în creuzetul ver-
sificării. Se creează impresia de hibrid supus uzu-
rii prin alăturări de tipul „Giudecca/ Ecaterina
Teodoroiu/ Mogadishu”, funcționând doar ca so-
norizare lipsită de substanță. Dar această aluneca-
re în superfluu justifică spiritul ludic promovat cu
ingeniozitate netrucată. La festinul imaginar sunt
invitați Paolo Malatesta și Francesca da Rimini,
Faust și Zalmoxis, într-un melanj maladiv în-
tre sacru și profan: „Sinistră resemnare, stăpână
peste Sex/ Întotdeauna frământată de îngeri la
Bordel”. Exercițiul de exorcizare, glorificarea fiin-
ței („Eternă măreție ființei”) glisează involuntar
din clișeu al înălțării spre catacombele rătăcirii:
„În peșteri mă retrag pustiu ca San Giovanni/
Dau mâna cu Zalmoxis, Fraților Minori/ Ofer
pacea, știința, remuner vieții anii,/ Înalț spânzu-
rători.// Prieteni, slăviți-o căci ea, Madona/ M-a
îngropat solemn numindu-mă/ Magister pes-
te dracii etici din Satana/ Poet, Cenușă, Oase,
Humă”. Ipostaza de poet damnat îl prinde bine pe
Dorin Crișan, mimetic răsucit spre frazarea vag
arhaizantă, cu titluri lungi, copiate după scrierile
picarești ale evului de mijloc european. Pozează
în vagabond, cerșetor, într-o „legănare boemă” cu
timpul, când de fapt este vorba doar de legăna-
rea boemă prin și întru poezie, întețind forța ex-
presivității sale lirice în fiecare vers. Autoreflexiv,
sincer și mirat în același timp, se întrebă retoric,
tulburat de evidența asumării scrisului ca respon-
sabilizare majoră a creativității: „Nici nu știu/ Mă
îmbrac într-o tristețe falsă/ Sau sunt zbucium cu
O
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
27
o
adevărat?” Drumul căinței și al spiritualizării prin
invocarea simbolurilor sacrosancte sunt praguri
râvnite, praguri trecute prin sublimarea verbului
în imagism pictural de un rafinament însuflețitor.
Spirit liber de orice constrângeri, poetul crede cu
ardoare că prin „sângele lui curge Florența”, deși
el pritocește meticulos la Psalmii fratelui cerșe-
tor Gualberto către surioara sa de viață Barbara.
Noblețea simțirii, de sorginte cavalerească, tran-
scende mizerabilismul trăirii într-un prezent
ignobil, chiar dacă poetul nu știe dacă s-a lecu-
it „cu totul de sfințenie”. Un fel de megalomanie
generoasă în gesturi surprinzătoare îl animă din
umbră. Emisia lirică se încarcă de conotații noi,
viziunea primește extindere în complementarita-
tea imaginilor. Picturalitatea străvezie a poemelor
primește un impuls actualizant când face paralele
între Piața San Giorgio și Piața Mihai Viteazul, în-
tre Assisi și Cluj („Napoca mă predomină ca o pa-
siune bolnavă./ Tu să rămâi fidelă, Napoca!”). Nu
mai e decât un pas până la identificarea ființării
poeticului în corporalitatea prezentului înnobilat
prin capacitatea de a stabili coordonate spirituale
de o solidă factură. Suprapunere șocantă, pe care
o anunță tot zglobiu, nonșalant: „E o plăcere să fii
sfânt aici în Ardeal, în Florența”. Este vorba despre
o intersectare a planurilor ideatice la nivelul unei
omogenizări tematice a discursului. Dar și repere
clujene idealizate trăiesc în versurile poetului. De
pildă, de Cafeneaua „Arizona” îl leagă amintiri
dragi: „Aici am învățat în adolescență să ghicesc/
Gloria zațului de cafea și a țigărilor protestatare./
Din acest mizer colț de cazemată bravam ca un
soldat de carieră/ Cumpărând copiilor de trupă
înghețată. (...) Și azi mai trec să-mi amintesc bo-
ema/ Parte din lanțul meu de slăbiciuni solare/
Dar o gondolă îmi strivește fruntea/ Silindu-mă
să plec spre catedralele venețiene”.
Jurnalul Poetului la Veneția include ilustrisime
nume din istoria și cultura vie a Italiei, și nu nu-
mai, evocate cu venerație și un strop de ironie. De
pildă, îl evocă pe Louis Aragon în Montparnasse
„citindu-l pe Marx” sau pe Federico Garcia
Lorca „La un pas epicentric de însorita Granadă”.
Descriptivismul oscilează egalizator între fantas-
tic și concret, colorând în mod personal verbiajul
tabloului imaginat. Alunecarea în notații extra-
vagante devine modul de a versifica fantezist și
galant al lui Dorin Crișan. Verbul transmite emo-
tivitatea mereu pulsativă a unui subtil creator de
tensiune lirică.
Visele care s-au înfiripat în tânărul Dorin
Crișan au prins cheag poetic pregnant, dar de
scurtă respirație, din păcate, așa încât ele rămân
mărturia unei aventuri lirice originale, de excep-
ție, continuând să trăiască și definindu-l cu fideli-
tate. Gaston Bachelard spunea foarte clar: „Visele
care au trăit într-un suflet continuă să trăiască”. Și
ele trăiesc, firește, izolat, fără să fie redistribuite în
tomuri de poezie gongorică. O singură excepție
totuși. După broșurica de poezie densă prezentată
mai sus, apărută în 1995, Dorin Crișan și-a reedi-
tat poemele în 1998 la editura clujeană Eta, ediție
definitivă cu adăugiri inerente, intitulată preten-
țios Avangarda literară a Sfântului Francisc din
Assisi. Rugăciuni bolnave (1990-1996). Observăm,
din titlu, că accentul e pus de data asta pe avan-
gardă, iar „manifestele” au devenit „rugăciuni”.
Despre cum își consideră Dorin Crișan poezia
aflăm din Noțiuni de cateheză poetică, două pagini
atașate la finele volumului. Fără îndoială că pen-
tru el poezia este o religie și convingerile sale sunt
neclintite: „Pentru mine poezia mea are un nivel
UNIVERSAL - în timp ce ideea de avangardă are
Viorel Cosor	Compoziție II, acril pe pânză, 150 x 150 cm
un nivel INTERGALACTIC”. Cum să te superi pe
o credință atât de puternică în divinizarea poezi-
ei? E un gest dalinian, o bravadă de o frumusețe
extremă, sau, venind mai aproape, seamănă cu
un alt reformator de pe plaiuri bistrițene, „poetul
galactic” Al. Cristian Miloș. Inserând rugăciuni și
psalmi, „Poetul venețian”-clujean își mărturisește
calea cunoșterii în formulări de o sinceritate de-
plină: „Curios, într-o erezie a Spiritului, încep să
cred tot mai mult în Isus. (...) Edenul? Viața mea
presărată între Cluj și Asissi”. Produs al boemei
artistice clujene, Dorin Crișan se justifică de la ni-
velul reușitelor sale: „Mă scârbește gândul să fiu
student. În viața boemă găsești respirația magică,
specificul artei adevărate. Mă scârbește politica. În
viața boemă continui să te revolți în primul rând
asupra politicului tău interior”. Convingerile sale
s-au grupat pe 16 puncte într-un Manifest sacralist
așezat la începutul volumului din 1998, unde poe-
tul își declină triumfalist identitatea spirituală so-
ciativă: „Acum este momentul istoric de a schim-
ba fața, configurația Literaturii Universale cu un
singur cuvânt: SACRALISMUL!” Poetul entuzi-
ast inițiază un fel de program reiterând idei după
modelul dadaist din 1916: „Suntem adepții Artei
Totale... (...) Noi suntem Revelația. (...) Suntem
răzbunătorii peste secole a tuturor nedreptăților
soartei artistice. Noi refacem piedestale, încoro-
năm genii și poeți uitați. Noi ghilotinăm criticii
și academicienii, domnii din consiliile de cultură.
Suntem din creștet până în picioare numai răzbu-
nare. Noi spânzurăm apostolii mincinoși ai cultu-
rii și ai religiilor. (...) Suntem Romantici. Suntem
Suprarealiști. Suntem Sacraliști. (...) În Mileniul
Trei, noi suntem cei care vom salva Onoarea
Literară. Îngerii vor consemna cu litere de foc în
Patristica Poetică avântul nostru demiurgic. (4
octombrie 1994)”. Ce frumos visau acești tineri
poeți, imediat după jertfa de sânge a altor tineri
răpuși pe străzi de gloanțe la așa-zisa „revolu-
ție”! Pluralul asumat de Dorin Crișan, un plural
al solidarității de grup din acei ani, s-a redus la
un singular al derizoriului. Totuși, acolo a fost un
nucleu fortifiant demn de consemnat în istoria li-
terară a Clujului. Am citat pe larg din aceste înflă-
cărate izbucniri inserate în corpul volumului pen-
tru a da dimensiunea reală a frământărilor celor
petrecute în sânul grupului de entuziaști ai anilor
1990-2000. După cum se poate aprecia numai din
aceste exaltări consemnate de litera scrisă, aserți-
unea lui Dumitru Cerna conform căreia ar fi vor-
ba despre Începutul unei renașteri nu desemnează
o fabulație personală.
Portretul „poetului venețian” executat în peni-
ță de Ion Antoniu (artistul de suflet al localului
Ema de pe strada Potaissa de lângă zidul vechi al
orașului) și reprodus la sfârșitul caietului de po-
ezii scos la Casa de Editura Dokia, ni-l arată pe
„candidatul la premiul Nobel” ca pe un firav vi-
sător cu fizionomie de hidalgo, oprit pentru o cli-
pă din călătoria spre el însuși, adică spre Veneția
purtată permanent în inimă. Bizar ca Urmuz,
nonconformist în scris și atitudine, alungit la trup
ca hipiotul condeier american Richard Brautigan,
etern voiajor, Poetul venețian oglindit în apele
Someșului napocist rămâne cantonat în universul
său fantast, unic și de mare sensibiliate, ca o lebă-
dă izolată pe o insulă pustie.
■
21
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
showmustgoon
Educația sub asediul
competențelor (V)
■ Oana Pughineanu
Dezmoștenirea și dereglarea creierelor, de
care vorbeam în numărul trecut, este în-
soțită ca mai orice în zilele noastre de o
literatură științifico-fantastică. În viitor cipuri cu
informații vor fi implantate în creier iar zilele de
școală vor fi demult uitate. Așa numitele Google
brain implants ar permite o învățare rapidă și
”personalizată” în funcție de interesele ficăruia.
Nikolas Kairinos declară: ”Google va fi în mintea
ta [...]. Este ca și când ai avea un asistent cu adevă-
rat deștept care va gândi aproape ca tine. Cu cât te
va cunoaște mai bine, cu atât își va adapta metode-
le de predare, vocea, momentul din zi în care îți va
vorbi - totul pentru a optimiza învățarea” (https://
www.thesun.co.uk/tech/8710836/google-brain-im-
plants-could-mean-end-of-school-as-anyone-wi-
ll-be-able-to-learn-anything-instantly/). Ceea ce
rămâne de stabilit este cum un subiect implantat
devine subiect, cum își va alege lucrurile pe care
vrea să le cunoască și când dorințele copilărești
vor deveni interese de lungă durată? O altă între-
bare spinoasă este legată de cum va comunica el
cu semenii lui? Pare că sistemul de implante in-
teligente nu schimbă cu mult situația acutală, în
care toată informația este pe rețea, dar puțină se
transformă în cunoaștere internalizată. Atâta doar
că rețeaua va fi multată în creier. Fără a știi cum se
va modifica raportul informație-cunoaștere. Dacă
e să continuăm scenariul sf, am imagina un dialog
Viorel Cosor	Peisaj imaginar III, acril pe pânză, 70 x 70 cm
demn de teatrul absurdului între doi ”implantați”,
asemănător cu citirea în epoca hiperlinkurilor. La
fiecare propoziție spusă de unul dintre interlocu-
tori (care comunică doar prin prisma intereselor
sale) ascultătorul va căuta linkul potrivit pentru
a se informa și a putea continua discuția. Practic,
ar fi un dialog între două motoare de căutare. Ar
fi interesant de urmărit ce s-ar întâmpla cu ironia,
sarcasmul și altele asemănătoare. Cum vor râde,
cum vor plânge și cum vor muri creierele-link?
Și mai ales, cum se vor construi ficțiunile colec-
tive care au asigurat amara supremație lui homo
sapiens? Istoricul Yuval Noah Harari subliniază
că ”...ficțiunea ne-a permis nu doar să imaginăm
lucruri, ci să facem asta în mod colectiv. Putem să
creăm mituri comune precum povestirea biblică
a creației, miturile Timpului Visului ale aborige-
nilor australieni și miturile naționaliste ale state-
lor moderne. Astfel de mituri conferă sapien-ilor
capacitatea fără precedent de a coopera în mod
flexibil în mare număr. Furnicile și albinele pot
și ele să colaboreze într-un număr uriaș, însă fac
asta într-un mod foarte rigid și doar dacă există
între ele o rețea strânsă de înrudire. Lupii și cim-
panzeii cooperează într-o manieră mult mai suplă
decât furnicile, dar poate face asta doar cu un nu-
măr mic de aliați pe care îi cunosc bine. Sapiens
pot colabora în moduri extrem de flexibile cu un
număr nelimitat de străini. Acesta este motivul
pentru care Sapiens conduc lumea, în timp ce fur-
nicile mănâncă resturile noastre, iar cimpanzeii
sunt închiși în grădini zoologice și laboratoare de
cercetare”. Vor mai avea nevoie creirele-implant
de ficțiuni? Vor fi ele altceva decât clikebaite-uri
pentru a rula în gol o rețea?
Până atunci însă, este clar că noile sisteme
de învățământ nu avansează prea bine renun-
țînd la transmitere. Chiar declarațiile actualului
Ministru al Educației în privința dezastruoaselor
rezultate la testele PISA sunt, în sine, o probă de
analfabetism funcțional în care teoria și practica
s-au despărțit în mod schizofrenic: „Nu trebuie
neapărat să ne îngrijorăm de această evaluare a
testelor PISA, e o evalare internațională. Accentul
la aceste evaluări internaționale nu cade neapărat
pe ce știu elevii, ci pe aplicarea cunoștințelor în si-
tuații concrete de viață”. Cu alte cuvinte, accentul
cade pe aplicarea a ceea ce nu știi. Asta îmi aduce
aminte de câteva dintre modurile de plasare ale
produselor de câtre cele câteva strategii de bază în
publicitate, care se joacă cu ordinea Learn, Like,
Do. În cazul unor produse precum celularele, este
clar că e vorba de seria Do, Like, Learn. Produsul
învățământ își dorește să urmeze aceeași ordine,
dar se pare că oricât de ”comodificat” ar fi, nu re-
ușește să treacă de un anemic Do.
Sistemul nu pare să fie mai sănătos nici pes-
te hotare. În SUA, 13,5% dintre elevii de 15 ani
pot distinge între fapt și opinie, iar în U.K, doar
11,5%. Testele urmăresc dacă ”Cititorii pot stabili
distincții între conținut și scop, între fapt și opi-
nie, așa cum sunt aplicate enunțurilor complexe
sau abstracte. Dacă aceștia pot evalua neutralita-
tea sau părtinirea pe baza unor indicii explicite
sau implicite referitoare atât la conținutul, cât și/
sau la sursa informației” (https://qz.com/1759474/
only-9-percent-of-15-year-olds-can-distinguish-
between-fact-and-opinion/?utm_source=facebo-
ok&utm_medium=qz-organic&fbclid=IwAR-
2GYdHA-FDT8wl1DmrIhgJKRs2WS7m-
mbhEafWD2—Wki9x5hbK7o5YBDTQ). Dacă
abandonăm biologicul în seama unui logic pur
tehnologic, este clar că societatea noastră va pune
din ce în ce mai mult accent pe ”viteză, în loc de
precizie, a împărtăși în loc de a citi, a comenta
în loc de a înțelege” (Kalev Leetaru, A Reminder
That ,Fake News’ Is An Information Literacy
Problem - Not A Technology Problem, Forbes,
Jul 7, 2019). După cum observă Leetaru, nu există
o soluție tehnologică la o problemă precum cea a
a fake news-urilor. Nu e vorba de a crea algoritmi
care să selecționeze informația, ci de a învăța in-
divizii să discearnă. Pentru apologeții tehnicii to-
tul pare construit după dihotomia lui Descartes,
și ar ajunge ca din orice să extragi mecanismul,
iar mai apoi să îi asociezi un instrument poliție-
nesc de control, uitând că, așa cum avertiza Kevin
Kelly, sistemele complexe sunt sisteme care su-
prapun ”mecanicul” și ”viul”. Industria atenției
chiar dacă nu este interesată de o astfel de com-
plexitate nu poate stopa continua întrepătrunde-
re între individul limitat și informația nelimitată
pe care i-o livrează. A duce doar cât poți aproape
echivalează cu a rămâne mărginit în secolul XXI.
Mărginirea și principiul non-contradicției sunt
”defectele” oricărui sistem care se autoorganizea-
ză. Comunicarea generalizată nu ține cont de cele
două. Rămâne de văzut în ce măsură un viitor hi-
brid biotehnologic va fi capabil să crească fără ele
și dacă a exersa judecata va pierde în favoarea lui
a multiplica ceea ce rămâne de judecat.
■
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
reportaj literar
Supușenia femeii
■ Cristina Struțeanu
Femeia din popor se uită în gura omului
ei. Chiar și aceea care, îndată ce se suceș-
te roată, rămâne în urmă-i casa luminată.
Zbârnâie de harnică și nu-i puțin lucru. E pre-
țuită. Chiar și cea care-și învârte bărbatul pe de-
gete, tot știe când s-asculte de el. Mă întrebam
dacă se supun de teamă. Dacă au vreun soț aprig
și nu-i pot ieși din vorbă, fiindcă știu că se ale-
ge răul. Dar am hotărât că nu, că dintr-un fel de
iubire o fac. Mai ales de asta. C-așa e bine și se
cade. Târziu, da, au regrete. „Nu m-a lăsat al meu
să cânt, că tare-mi mai plăce și oamenii m-ascul-
tau cu drag... ” Sau „Mi-aș fi dorit să fiu șoferiță,
măcar și de tractor, dar m-a oprit omu să-nvăț...
” Și „Aș fi ieșit și io din sat, m-aș fi dus pe la oraș,
dar...”
Pe Domnica Trop din Izverna am aflat-o bă-
trână și, c-un oftat, mi-a istorisit cum ajunsese
demult la Radio, în capitală. Au luat-o unii pe
sus, s-o înregistreze. S-au dus direct la primărie
și n-a fost rost de vreun refuz. A plecat cum se
afla, neprimenită măcar. Pe vremea aia nu suflai.
Nici bărbatului ei nu i se îngăduise vreo obiec-
ție, dar ea l-a citit. Veniseră anume-n sat tovară-
șii, că se auzise hăt departe de vocea ei. Voiseră
specialiștii în folclor de acolo s-o oprească mai
mult, s-o ducă la concursuri, să-i scoată disc.
Nici vorbă. Ea s-a-ntors îndată la Izverna ei din
Mehedinți și tot a luat papară. „C-așa era el, iute
Viorel Cosor
Compoziție, acril pe pânză, 150 x 150 cm
și focos, nu-ngăduia nemica.” Ar fi putut să nu-l
asculte. Ar fi putut? N-a stat nici o clipă să se
întrebe. Și acum, deși în vârstă și cu vocea ca
un film voalat, tot îți ridica părul pe brațe, când
o ascultai bocind. C-o chemau mehedințenii,
chiar de departe. De pe unde se prefirau pădu-
rile de liliac, de la Pietrele-ncălecate sau podul
natural de la Ponoare...
Ca să ajungi în satul ei, luând drumul în sus,
pe Valea Costuștei, întâlneai femei călare, cu
grebla la spinare. Pe cal păreau a fi cu lance.
Mergeau la fân și n-ar fi ajuns pe jos, până-n sea-
ră, că locurile le erau risipite, îndepărtate. Satele
de șes se împuținaseră. Începuse muntele, ur-
când spre Baia de Aramă. Aveau ceva de Vitoria
Lipan femeile astea. Erau zdravene și țanțoșe. Ca
Domnica Trop din Izverna. Iar imaginea lor de
amurg, cu soarele-n spate, întorcându-se ama-
zoane înarmate, va fi fost tulburătoare.
Pe când străbăteam pădurile de liliac de
la Ponoare, m-a purtat gândul la Sărbătoarea
Liliacului, o preafrumoasă nedeie, o „rugă” de
prin Caraș-Severin. Poate mirosul florilor mă
împinsese. Nu mă puteam opri să nu mi le amin-
tesc și pe acelea, pe femeile bănățene. În fond,
surori cu cele mehedințene. Severinene toate. De
acea dată, le văzusem coborând, nu urcând. Ca
într-un copac uriaș, de pe deal spre vale, ramu-
rile ulițelor se adunau, se strângeau, se vărsau
într-una singură, cea mai mare. Aidoma trun-
chiului. În fustele lor negre, lungi, plisate mărunt
și scrobite cu făină de stăteau țepene, muierile
abia puteau face pașii. Mărunți, ca de chinezoai-
ce. Mergeau încet, în șir, pe poteci. Curgeau, se
deșirau ca mărgelele. Dar unele lente. Părea un
ceremonial, de parcă se adunau pentru făcut
vrăji. Cu ilice tot negre, bordate cu un soi de
dantelă maronie, și cu crenguțe de liliac în mâi-
ni. Toate. Și-n geamurile caselor, în oale, ulcele,
glastre, chiar și-n borcane, se răsfățau buchete
de liliac. Nu era nicio fereastră goală. Niciuna.
Dac-ar fi fost și vreo muzică, te lua pe sus at-
mosfera. De neuitat. Urmau s-ajungă în centrul
satului, pe bătătura cea mare, unde se lăfăia un
câtamai scrânciobul de bâlci, dar și o roată de
călușei, cu lanțuri, și unde o fanfară își pregătea
alămurile. Grătarele pentru mici începuseră și
ele să sfârâie. Se târguia de zor, pe la tarabe. Iar
copiii, deja mânjiți pe la gură, alergau chiuind în
sus și-n jos, cu acadele în mâini și turtă dulce cu
oglinjoare... Cu trompete și pârâitoare. Bărbații
se roteau ca păunașii codrilor, cătând în jur. Iar
femeile-n negru veneau. Și veneau. Tot veneau,
foșnindu-și pașii, drămuiți sub fustele lungi. Nu
le-am văzut apoi jucând. Nu puteam sta. Și așa,
fascinată, oprisem prea îndelung. Cum li se vor
fi rotit fustele lor cele țepene? Mă-ntreb și acum.
Și-mi fac imagini aiuritoare.
M-am trezit din visare, brusc, înconjurată de
femei. Altele. Mă așteptau pe malul apei, foin-
du-se. Între ele, desigur, Domnica. Iar apa, o, apa
aceea...
La Izverna, precum îi e și numele, izvorăște o
apă strălimpede, ce pare a fi dintre cele Dintâi.
„Din primordii”, cum ar zice Petre Țuțea. Izbuc
ieșit dintr-o peșteră, străbătută de-un râu-pâ-
râu carstic, subteran. Nesfârșit, credeau oame-
nii. Peșteră ferecată acum. Muriseră acolo doi
speologi. Și nu numai cercetări se făceau, ci și
cotrobăire după comori. În toate grotele și peș-
terile - oho, multe - din munții Cernei, umbla
vorba că dosise Maria-Tereza tezaurul Serbiei.
Pe când se vrăjmășeau și luptau pentru domnie
frații Obrenovici, Milan și Mihail. Vorbele zboa-
ră, apele curg, pietrele, fie și prețioase, rămân.
Or fi și acum pe acolo, prin neștiute cotloane,
neprețuitele.
Venise aici și Jacques Yves Cousteau, oceano-
logul, cu echipa lui, să cerceteze puritatea apei,
de care se dusese în lume vestea. Făcuse un film
cu lacurile din adânc, galeriile subacvatice și si-
foanele din ele. Cel verde, cel galben, cel negru...
Întâlniseră și o colonie de păsări oarbe, care au
tresărit năpraznic, s-au speriat și au zburătăcit
nebunește, cu țipete, lovite de lumina lanterne-
lor. De lovit, chiar s-au lovit de stânci. Se des-
trămase puterea lor de a se orienta pe întuneric.
Bineînțeles, niște băieți întreprinzători și-au
dorit, după 90, să îmbutelieze apa și, eventual,
s-o facă și mai gazoasă, de... Spre a fi mai cu spor
pentru buzunarele lor. Iar Cousteau, indignat, se
adresase în scris lui Petre Roman, prim-minis-
tru pe atunci. Savantul semnala primejdia, dorea
apărarea peșterii, a apelor, a frumuseții neîntina-
te a locurilor. S-a petrecut sau nu fapta, nu știu.
Oricum, ceva mai târziu, un primar a tras canale
de aducțiune a apei, să alimenteze satele. Oare își
dau seama oamenii ce fel de apă beau?! Li s-o fi
ridicat media anilor de viață? Știe cineva?
Din fericire, am apucat să filmăm acolo un obi-
cei atât de deosebit: „Slobozirea” sau „Slobozâtu
apelor”. Din cultul funerar țărănesc primar. La
împlinirea celor 40 de zile de la plecarea unui om
30
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
dintre cei vii. Poate c-a fost pentru ultima oară
când s-a mai putut... Așa-mi vine să cred.
Atunci când se desprindea sufletul, spre a o
porni spre Tării, se dădea pe apă o trocuță de
dovleac, un fel de covată măruntă, cu o lumină
în ea. O lumânare și trei fire de floare, luate de
la mormânt. Făcea asta un mic grup de femei,
îmbrăcate cu straiele lor populare de fală, tăcu-
te ca Parcele, fără o șoaptă. Era ciudat și solemn
să nu auzi nici o vorbă. Cu fior. Între ele, ofici-
antă, cea care purtase „apa mortului” și dusese
pomană vecinilor și rudelor câte o găleată pli-
nă, timp de 40 de zile... Am auzit că astăzi se
preferă un pet cu apă minerală!
Femeia așeza cu grijă bărcuța pe undele pârâ-
ului, chiar la ieșirea din peșteră. Și, apoi, toate-i
urmăreau săltarea peste bolovani, împleticirea
prin hățiș de crengi căzute, alunecarea la vale
până nu se mai vedea. Pe calea de apă. Sufletul
celui răposat pleca de tot din lumea noastră.
Femeile-i urmăreau drumul, împietrite aproa-
pe. Cu emoție, cu mâna la gură. De era lin cur-
sul, oftau ușurate. Cine știe ce de păcate i-au
fost iertate dalbului pribeag... De era cu opin-
teli, de se-mpiedica trocuța și rămânea proptită
sau de-i stingea vântul lumina, fie de se răstur-
na, izbită în vreo stâncă, se-ncruntau. Se țineau
să nu scoată vreun țipăt. Se albeau la față. Și, la
sfârșit, când se putea dezlega vorbirea, făceau
rămășaguri. Ce fel de păcate o fi avut cel dus...
După peripețiile plutirii. Nu le mai tăcea gura.
Împreună cu Domnica Trop - „ghiersul de
aur” al Mehedințiului - cu vocea ei gravă, ca
arama unui clopot, m-am trezit că îngân și eu,
acolo, pe malul Izvernei: Nu te lua după ape, /
Nici după pâraie late, / Că apele-s curgătoare /
Și-napoi nemergătoare / Ci te du pe cea cărare
/ ce merge cu Sfântul Soare / Că soarele-i mer-
gător / Și-napoi întorcător / Și el, dac-o răsări, /
Tu la noi iară-i veni...
Un suflu, un zvon din vremuri vechi, mult
mai vechi... Și totuși...
După ce corăbioara de dovleac, cu lumina ei,
și-a gătat drumul pe unde și n-a mai fost zărită,
a început sporovăiala plină de bucurie. De data
asta, calea sufletului celui dus i-a fost dreap-
tă, pe mijlocul șuvoiului. Și veselia era-n toi.
Fuseseră stătute din vorbit femeile, așa c-au iz-
bucnit. Cu larmă. Au așternut de zor, pe iarbă,
o pânzătură albă, și au umplut cu bucate stra-
chini înflorate, aduse anume. Au turnat palincă
din sticlă și vin din ulcior. Acum, la masă, nu
femeia cu apele era în frunte, ci aceea cu „să-
cuiul”. O trăistuță special țesută, rămasă în cele
din urmă s-atârne goală, de brațul crucii. O
va lua vântul, o va măcina ploaia și vremuiala.
Fuseseră-n săcui chibriturile, tămâia și cățuiul
de tămâiat, dar, mai ales, „statu omului”. Adică
statura lui, ce i-o măsori cât timp zace, cu o
sfoară de cânepă, pe care se toarnă apoi ceară
de albine. O faci colac, cu un moț la capăt, pe
care-l tot aprinzi. La vremea de bocit, când e
chemată Domnica. Întâi, în cele trei zile, cât e
răposatu în casă și-i stă colăcelul pe piept. Apoi,
în cimitir, la vremea de tămâiat. Femeile-s stă-
pâne pe toate astea. Și știutoare.
Povestea cu „statu” ăsta e chiar de poveste.
Mai precis, luatul măsurii omului e de po-
veste.
Istorisea un bătrân, Ion Șeitan din Cerna
Vârf, mai sus de Izverna, că oamenii se fereau
ca de foc să treacă pe aproape de locul unde
se ridica o biserică. Ca să nu le „fure maistoru
umbra”, să nu le ia adică măsura cu vreo sfoa-
ră. Și s-o puie-n ziduri. Ca pe Ana, nevasta lui
Manole. Că statu luat pe furiș, făcea ca omu să
piară apoi iute... Dar construcția aia să ție, să nu
se dărâme-n veci. Și nu mai dormeau la amia-
ză, pe câmp, chiar dacă i-ar fi potopit căldura și
truda de pân-atunci. Teama se lățea și nimeni
n-ar fi ațipit, oricât de obosit. Nu s-ar fi tras
la umbră, că-și păzeau umbra. Fusese pe-acolo
un hoinar, un vagabond, și-a dispărut, tocmai
când se clădea lăcașul de rugă. Nimeni nu i-a
mai dat de urmă. Doar Domnica-l prohodea-n
taină.
Fusese și-o ditamai legenda cu un vestit hoț
de armăsari, pe care l-ar fi turnat jandarmilor
Viorel Cosor
Vegetal, ulei pe pânză, 60 x 60 cm
iubita, c-avea ea atunci rost să-l vadă îndepăr-
tat. Dar omul era uns cu multe alifii și-a revenit
cât ai clipi. Cei doi s-au dus iar prin păduri și
s-au drăgostit, însă muierea a devenit apoi de
negăsit. Și, culmea, pe-aproape, un trainic co-
nac a fost isprăvit, deși, până atunci, un turn i se
tot surpa. Meșterul îl îndrepta, iar îl ridica, dar,
după nu lungă vreme, în zadar era. De atunci
însă, de când femeia nu s-a mai ivit, clădirea în
sfârșit a isprăvit și s-a pus pe fluierat. Cu pălăria
pe-o ureche. Numai Domnica mea boscorodea.
Și-ncetișor, o tot cânta pe ibovnica banditului.
Știa ea ce știa. Cu fereală, să nu prindă de veste
omu’ ei. Era supusă Domnica cea vestită...
Ceva mai târziu, a venit vremea să-l cânte
chiar pe el. Pe „al iei”...
Și-n cele din urmă, parc-o aud, ca un ecou:
„Trecui dealu, trecui culmea / Colo-n vale la
Izverna / Nu știu dealu s-o lungit / Ori io am
îmbătrânit...”
Pe ea cine-o fi cântat-o?
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN

TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
31
muzica
Megafestival de Jazz
în Urbea Vântului -
Baku (I)
^Virgil Mihaiu	~
După vreo patru decenii de când publi-
casem primele eseuri în limba româ-
nă despre jazzul din Azerbaidjan (unul
chiar sub formă de capitol al volumului meu
de debut în jazzologie - Cutia de rezonanță, ed.
Albatros, București, 1985), avui șansa de a par-
ticipa pentru prima dată la renumitul Festival
de Jazz de la Baku. Cum se petrecu minunea? În
primăvara 2019 am prezentat recitalul Duo-ului
Rain Sultanov/sax sopran & Isfar Sarabski/orgă,
pian, în cadrul Festivalului organizat de Cristian
Moraru la Biserica Lutherană din București. Din
fericire, Sultanov este nu doar un admirabil jazz-
man, ci și un versat jazzolog. El concepuse capito-
lul despre Azerbaidjan pentru monumentala The
History of European Jazz, editată de Francesco
Martinelli în 2018. Mie îmi revenise onoarea de
a semna, tot acolo, capitolul despre România. Pe
când îi adresam felicitări la finele concertului,
Rain m-a invitat să particip la Festivalul de Jazz
de la Baku, al cărui director artistic este el însuși,
începând din 2005. Cum invitația presupunea și
susținerea de către mine a unei conferințe legate
de proiectul jazzologic înfăptuit prin eforturile lui
Martinelli, mi-am zis că nu puteam rata o aseme-
nea șansă.
Evenimentul are ținută și anvergură demne de
impresionanta metropolă de la Marea Caspică
(al cărei nume de origine persană înseamnă
„Urbea Vântului”): unsprezece zile&nopți satu-
rate de jazz, puse sub stimulativul slogan More
Jazz - More Intellect! Atu-urile de care beneficiază
festivalul sunt multiple: în primul rând, tradiția
jazzistică acumulată la Baku (inclusiv pe timpul
sinistrelelor decenii staliniste!), în sincronie cu
însăși istoria genului muzical-improvizatoric.
Apoi, flerul estetic manifestat de Rain Sultanov
în selectarea invitaților și optima sa conlucrare
cu managera evenimentului - șarmanta doam-
nă Leyla Efendyieva (nimeni alta decât soția sa,
care în ajunul primei ediții festivaliere din 2005,
își asumase funcția de redactor-șef al revistei Jazz
Dunyasi = Lumea Jazzului). Alt element de bază:
susținerea materială de care se bucură festivalul
din partea autorităților, capitol căruia i se subsu-
mează spațiile de spectacol și dotările lor. În acest
sens merită amintite câteva amănunte: muzicie-
nii și jurnaliștii invitați sunt cazați în Landmark
Hotel (4/5 stele), un bloc turn de 25 de etaje situat
pe strada Nizami, principala arteră comercială a
capitalei. Majoritatea concertelor, plus jam sessi-
on-urile de rigoare, au loc în Rotunda Jazz Club
de la parterul hotelului. Mărturisesc că - prin
comparație cu numeroase dintre cluburile de re-
nume pe care le vizitasem (de ex. Porgy&Bess/
Viena, Blue Note/New York, Jazzhus Montmartre/
Copenhaga, Yoshi’s/San Francisco, Fasching/
Stockholm, Duc des Lombards/Paris, Jazz Hot
Clube de Portugal/Lisabona, Akwarium/Varșovia
etc.) - cel din Baku impresionează prin moderni-
tate arhitecturală, condițiile optime pentru actul
creației muzicale spontane, precum și confortul
oferit spectatorilor: o spațioasă sală circulară în-
cununată de o cupolă, fotolii ample tapițate cu
piele, băuturi la alegere incluse în prețul biletului
(vin de struguri sau de rodii din Azerbaidjan, vo-
dcă, cocktailuri, dar nu bere). Câteva dintre con-
certe, precum și concursul junilor interpreți (in-
titulat I Am Jazzman) s-au ținut în alte spații, la
fel de impunătoare: Centrul Internațional dedicat
Mugham-ului (forma muzicală tradițional-em-
blematică a muzicii azere), elegantul Teatru de
Stat Academic Muzical de la finele secolului 19,
Conservatorul Național, Cineclubul Landmark
(filme de artă, selectate în funcție de caracterul
jazzistic al coloanei sonore, de către coordonato-
rii Ulvi Mekhti și Rustam Huseynov).
Însăși deschiderea festivă, din data de 18 oc-
tombrie 2019, a coincis cu Ziua Independenței
Azerbaidjanului, celebrată printr-o succesiune
de vivace formații autohtone și din Turcia, pe
scena amplasată într-un punct simbolic al fru-
moasei urbe: intrarea în Centrul Istoric (tran-
scriere engleză: Icheri Sheher), lângă insolitul
Turn al Fecioarei, ce datează din secolul 12. De
reținut, că la câțiva pași se află Muzeul dedicat
pianistului & compozitorului Vagif Mustafazade
(1940-1979). El este, în egală măsură, părintele
mugham-jazzului și al renumitei cântărețe & pi-
aniste Aziza Mustafa-Zadeh. Gala în aer liber s-a
încheiat cu o instalație artistică constând în pro-
iecții video-jazz pe zidul curbat al acestui verita-
bil zgârie-nori medieval. După gustul meu, piesa
de rezistență a selecției muzical-vizuale realizate
de Leyla Efendyeva a fost cea interpretată de Kit
Downes Quintet, sub titlul Outlawed. Compoziția
- gândită ca o ilustrare a desenului animat Herzog
and the Monsters de Lesley Barnes - te captează
de la prima audiție. Ea fusese înregistrată pentru
BBC Radio în 2013, de către instrumentiștii bri-
tanici Downes/pian, James Allsopp/clarinet-bas,
LucyRailton/violoncel, Calum Gourlay/contra-
bas, James Maddren/baterie. Nici că se putea afla
o uvertură mai adecvată pentru un festival atât
Viorel Cosor
Câmp I, acril pe pânză, 40 x 40 cm
Viorel Cosor	Câmp II, acril pe pânză, 40 x 40 cm
de deschis din punct de vedere stilistic. De altfel,
într-un interviu recent, doamna Efendyieva men-
ționa mutațiile în direcțiile urmărite de Sultanov,
pe parcursul celor 14 ani ai festivalului. Dacă la
începuturi predominau megastar-uri din ca-
tegoria unor Joe Zawinul, Herbie Hancock, Al
Jarreau, Bobo Stensson, Maria Joao, actualmen-
te principala orientare a selecției constă în pro-
movarea mai tinerilor muzicieni de pe diverse
meridiane, în funcție de valoarea lor reală (chiar
dacă încă nevalidată integral). Astfel, prezenta
ediție a cuprins peste 25 de concerte, cu interpeți
din aproximativ 12 țări. Având în vedere această
abundență, îmi voi structura cronica conform de-
rulării programului.
După sus-amintita deschidere festivă în aer
liber, în Rotunda Jazz Club avu loc vernisajul ex-
poziției de fotografii pe teme de jazz, realizate de
vechiul meu amic Mircea Sorin Albuțiu. Ca la pre-
cedentele noastre întâlniri/colaborări, prezența lui
MSA a fost de bun augur (am frumoase amintiri
din acțiunile noastre comune prin Transilvania,
Valahia, Banat sau Dobrogea, ca și din inubli-
abilele escapade în Muntenegru, Basarabia și
Macedonia de Nord). M-a bucurat să-i văd lucră-
rile expuse pe pereții circulari ai sălii și să constat
interesul cu care erau privite. Printre fotografii se
afla și aceea realizată la Biserica Lutherană din
București cu ocazia recitalului Sultanov/Sarabski,
pe care o utilizasem în eseurile publicate ulterior
în România literară și Steaua. Gala propriu-zisă a
aparținut avântatului grup Freedoms Trio, creat de
ghitaristul norvegian Steinar Aadnekvam în 2015.
Atunci, Steinar a întâlnit două spirite afine, ori-
ginare din aceeași zonă de expresivitate luso-bra-
ziliană cu care se familiarizase el însuși, timp de
10 ani, în nord-estul Braziliei: basistul brazilian
Rubem Farias și percuționistul mozambican
Deodato Siquir. Ghitaristul s-a lăsat definitiv con-
taminat de irepresibila pulsiune ritmică generată
de companionii săi de culoare. Muzica abundă în
jerbe policrome, libertăți asumate, unisoane vo-
cal/ghitaristice, subtile interacțiuni între cei trei
talentați muzicieni. Farias manifestă o genuină
expansivitate, similară celei prin care compatri-
otul său Michael Pipoquinha și-a asigurat deja
o reputație de continuator al lui Jaco Pastorius.
Semnificativă mi s-a părut tema Terra Mae (=
Mama Terra), dedicată Azerbaidjanului de către
compozitorul ei, Deodato Siquir. Explicația măr-
turisită de el publicului a fost că, pe timpul tine-
reții sale din Maputo, în anii 1990, se amorezase
de Aziza Mustafa-Zadeh. Sunt convins că mulți
admiratori fură încercați de sentimente asemănă-
toare, generate de frumoasa cântăreață, dar n-am
32
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
cunoscut cazuri când ele să fie (adecvat) transfi-
gurate muzicalmente...
Grupul germano-libanez Masaa (= Seară, în
limba arabă) reușește să creeze o sinteză jazzis-
tică între mentalitatea central-europeană și cea
a Orientului Mijlociu, deși își propune „să se
elibereze de clișeele orientalistice”. În prim-plan
se află cântărețul libanez Rabih Lahoud, lansat
de celebrul trompetist Markus Stockhausen în
2012. Împreună cu companionii săi din Dresda
- Demian Kappenstein/baterie, Markus Rust/
trompetă, flugelhorn, Reentko Dirks/ghitară cu
două grifuri - el reiterează, de fapt, proiectul pe
care Goethe îl concretizase poeticamente în al
său „West-ostlicher Diwan”. Ca interpret al pro-
priilor texte, Lahoud nu ambiționează să etaleze
prioritar conținutul lor (oricum quasi-imposibil
de perceput datorită barierei lingvistice), ci să re-
veleze virtuțile pur eufonice ale limbii arabe. Din
punct de vedere muzical, avem de-a face cu încă
o revelație datorată acestui spațiu de excelență al
jazzului de expresie arabă care este Libanul.
Remarcabilul Vogue Trio al contrabasistului
italian Giuseppe Millaci își trage seva din tradiți-
ile profunde ale jazzului afroamerican (începând
de la blues și ragtime), pe care le adaptează însă
unei sensibilități europene nutrite din multisecu-
larele acumulări ale artei muzicale clasice. Aceste
premise conceptuale sunt elaborate și dezvoltate
prin delicate joncțiuni între lider și companionii
săi - pianistul francez Amaury Faye și bateristul
belgian Lionel Beuvens. În prelungile solo-uri
transpar ecouri din „învățămintele” unor Charles
Mingus sau Bud Powell, dar dinamicii tineri nu se
complac în preluarea unor soluții deja verificate,
ci pot vira cu lejeritate și spre alte zone inspiratoa-
re, filtrate prin energii proprii: o piesă a măiastru-
lui vocalist/compozitor brazilian EduLobo (Pra
Dizer Adeus), o compoziție originală cu gândul
la Mexic (Calavera), sau o baladă dedicată can-
tautorului Lucio Battisti (un favorit al lui Millaci).
Peste toate plutește o atmosferă de colaborare de-
gajată între cei trei improvizatori, stimulată prin
neașteptate rupturi la nivelul sintaxei muzicale.
Nu e de mirare că atelierul coordonat de ei, prin-
tre activitățile colaterale ale Festivalului, s-a bu-
curat de succes.
Vocalista franceză Julie Erikssen a cucerit pu-
blicul cu vocea ei luminoasă, transportându-i par-
că pe spectatori în atmosfera celebrului club pari-
sian Duc des Lombards. Eleganța întregii prestații
lăsa impresia că ne aflam în prezența unei Daiana
Krall contaminate de șarm galic. Cu eleganță și
surâzător optimism, Julie Erikssen reușește să-și
mențină autocontrolul chiar și pe parcursul dez-
lănțuirilor de swing antamate de Jerry Leonide.
Acest pianist originar din Mauritius etalează, cu
multă suplețe, o multitudine de calități pianistice
într-o prezență unitară, ce mă determină să-l con-
sider drept co-autorul moral al succesului de care
s-a bucurat recitalul.
Trio-ul pianistului Ercument Orkut a confir-
mat din plin opiniile elogioase ale jazzologului ita-
lian Francesco Martinelli, referitoare la progresul
continuu al scenei jazzistice din Turcia. Opțiunea
predominantă e aceea meditativă, subliniată prin
raportarea sunetelor, dispersat-rarefiate, la tăce-
re. Multe dintre aceste compoziții cameral-inte-
lectualiste se subsumează esteticii promovate de
producătorul Manfred Eicher la casa sa de dis-
curi, ECM. Există și pasaje mai pregnante, ase-
mănătoare oarecum grupului suedez E.S.T., sau
chiar variantei mai sofisticate, cultivate - tot în
Suedia - de către Per Henrik Wallin Trio. Punctul
vulnerabil al trio-ului turc mi s-a părut prestația
oarecum mai stângace a contrabasistului (accen-
tuată și prin solo-uri prea lungi). În schimb, inter-
ludiile ritmate (din păcate mai puține) ne dezvă-
luiau un Orkut agil și de-a dreptul atașant.
Luni 21 octombrie 2019 avui onoarea de a sus-
ține o prelegere de jazzologie într-una din sălile
de conferințe adiacente Jazz Clubului Rotunda.
Alte elemente onorante: alocuțiunea introducti-
vă susținută de Rain Sultanov, sufletul întregului
Festival, de la înființare (2005) până în prezent. De
asemenea, am constatat cu deosebită plăcere inte-
resul manifestat de E.S. Dan Iancu, ambasadorul
României în Republica Azerbaidjan, față de pre-
legerea mea, la care a asistat fără să schițeze vreun
gest de retragere. În treacăt fie zis, la fel procedase
și la vernisajul expoziției fotografice a lui Mircea
Sorin Albuțiu. Tema conferinței mele s-a centrat
pe formidabila reușită a lui Francesco Martinelli:
editarea volumului de referință The History of
European Jazz (în cadrul căruia, printre capitolele
consacrate fenomenului jazzistic în 40 de țări, cele
despre Azerbaidjan și despre România sunt sem-
nate de Sultanov și, respectiv, Mihaiu). Judecând
după felicitările deloc circumstanțiale primite la
Viorel Cosor	Arhetip, acril pe pânză, 40 x 40 cm
final, aș zice că-mi dusei cu bine la capăt ceea ce-
mi propusesem.
Apropo: în dimineața aceleiași zile fusesem in-
vitat la emisiunea matinală a Televiziunii Publice
din Azerbaidjan (Ictimai Televiziya / ITV), de
către realizatoarea Jala Ismayili. O cunoscusem
acum vreo trei ani, cu ocazia Zilelor Clujului,
unde prezenta standul Azerbaidjanului. Întrucât
venise în România cu scopul de a elabora o lu-
crare despre relațiile culturale româno-azere, nu
putea rămâne insensibilă la eseurile pe care i le
dedicasem lui Vagif Mustafazade în presa cultura-
lă română a anilor 1980-90, precum și la capitolul
din Cutia de rezonanță, amintit la începutul pre-
zentei cronici. Totul s-a soldat cu un amplu inter-
viu pe care i l-am acordat, în 2016, pentru rubrica
de cultură Kulis a portalului de știri Lent.az din
Baku. Când am ajuns în patria ei, Jala a binevoit
să-mi faciliteze vizitarea impresionantei Case me-
moriale Vagif Mustafazade din centrul capitalei
azerbaidjene, precum și să mă însoțească într-un
interesantisim tur prin metropola de la Caspica.
■
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
33
conexiuni
Realismul lui
Gustave Courbet
■ Silvia Suciu
Gustave Courbet (1819-1877) era prezent la
Salonul Oficial încă din 1849, fiind con-
siderat un peisagist important, „un om
al timpului său...” Pentru a se promova și a ieși
în față, artistul a purtat o corespondență asiduă
cu criticii de artă, scriitorii și editorii vremii, în
care a văzut un canal mai direct și mai larg de
promovare decât publicul „oficial” al Saloanelor.
Demersul său individual și progresist a reprezen-
tat un semn distinctiv al modernismului și a dus
la creșterea popularității și la o vizibilitate sporită
a lucrărilor sale pe piața de artă, fapt care îi adu-
cea numeroase comenzi.
Lucrările expuse la Salonul Oficial continuă să
urmărească funcția socială, politică și dimensiu-
nea istorică a artei. La începutul sec. al XIX-lea
se produce o „partajare a sensibilității”, proprie
idealului democratic care începe să se impună
după Revoluția Franceză, și care va culmina o
dată cu Revoluția de la 1848. Stefan Germer ob-
serva o tendință a apariției anecdoticului în crea-
ție și a „privatizării istoriei”, pe fondul procesului
de „pierdere a exemplarității eroului clasic”1, așa
cum acesta apăruse în sec. al XVIII-lea, în lucrări
ale unor artiști precum Jacques-Louis David,
Jean-Baptiste-Simeon Chardin, Elisabeth Vigee-
Lebrun, Antoine Watteau, Jean-Baptiste Greuze,
Quentin La Tour etc.
În sec. al XIX-lea, în Franța circulau
două concepții estetice: „arta filosofică” (sau
„academică”, „oficiala” sau „salonardă”) vs. „arta
pură”. „Arta filosofică” se referă la dimensiunea
istorică a artei, în timp ce „arta pură” (l’art pour
l’art) se referă la autonomia totală a artei față de
mișcările sociale și politice din epocă. După 1848,
se înregistrează accelerarea tendințelor individu-
aliste, iar în creația plastică importanța cade mai
ales pe sondarea psihologică, sentimentalism și
caracterul meditativ al personajelor (trasaturi în-
tâlnite la pictorii romantici), ca în tabloul „Pluta
Medusei” (Theodore, Gericault, 1818-19).
În ce privește Salonul Oficial, începând cu
anul 1848, se resimte tendința juriului de a
favoriza peisajele și scenele din viața de provincie
(Gustave Courbet și Honore Daumier excelau
în redarea plastică a acestora), în detrimentul
picturii istorice. Păstrând maniera academică de
tratare a subiectului, Courbet se îndepărtează de
subiectele obișnuite (Antichitate, Orientalism) și
începe să picteze scene burgheze.
În 1851, Gustave Courbet intra la Salon cu
lucrarea „Enterrement a Ornans”, iar în 1852, cu
lucrarea „Baigneuses”, care a scandalizat criticii și
publicul din cauza atitudinii „prea reale” a per-
sonajelor. În 1855, Courbet propunea juriului
Salonului mai multe pânze, din care au fost ale-
se unsprezece pentru Expoziția Universală. Însă
tocmai pânza lui preferată - „Atelierul pictorului:
O alegorie reală a șapte ani din viața mea de ar-
tist” - a fost refuzată, în ciuda susținerii acesteia
de către Eugene Delacroix și a nemulțumirii afi-
șate de criticii de artă Charles Baudelaire și Jules
Champfleury. „Atelierul lui Courbet introduce o
alegorie reală pentru a asigura legătura între ele-
mentele considerate ca furnizând puncte de spri-
jin unei comportări zilnice.”2
Miza era cu atât mai mare cu cât, în același timp
cu „Expoziția Universală a Artelor Frumoase”, avea
loc la Paris „Expoziția Universală a Industriei”,
la care participau 25 de state și coloniile lor,
eveniment susținut de Împăratul Napoleon al III-
lea. Personalitate tenace și orgolioasă, nemulțumit
de decizia juriului Salonului, Gustave Courbet
pune să se construiască alături de Palatul de Arte
Frumoase din Paris care găzduia Salonul, un pa-
vilion din cărămidă și lemn, pe care îl numește
„Pavilionul Realismului”. Cu ajutorul prietenului
său, colecționarul Alfred Bruyas3, Courbet des-
chide expoziția „Le Realisme”, cuprinzând 40 de
lucrări, printre care și lucrarea respinsă de juriul
Salonului. Realismul lui Courbet a apărut ca o re-
acție împotriva romantismului, reliefând viața de
zi cu zi și oglindindu-l pe individul contemporan
în mediul său social; lucrările lui se bazează pe
observație și pe analiză psihologică.
Prin organizarea expoziției „Le Realisme”,
Courbet dorea să atragă atenția vizitatorilor de
la „Exposition Universelle” asupra lucrărilor lui.
Scop pe care l-a atins, având în vedere că Expoziția
Universală a fost vizitată de peste 5 milioane de per-
soane! Cu siguranță că numeroași vizitatori au trecut
și pragul expoziției lui Courbet. Gestul lui Courbet
de a organiza o expoziție personală cu lucrări respin-
se de juriul Salonului anunță ceea ce se va întâmpla
peste mai bine de 10 ani, cu Salon des Refuses.
Note
1	Julie Ramos, Un regard au present: l’histoire de lart
franțais du XIX siecle selon Stefan Germer, Regards
croises. Revue franco-allemande de recensions d’his-
toire de l’art et esthetique, No. 3 / 2015, p. 33
2	Pierre Francastel, Pictură și societate, Meridiane,
București, 1970, p. 161.
3	Alfred Bruyas (1821-1876), fiul unui bancher din
Montpellier, a contribuit prin activitatea sa la promo-
varea și colecționarea artei contemporane. Colecția
lui cuprindea opere de Gustave Courbet, Eugene
Delacroix, Narcisse Diaz de Pena, Camille Corot, Adrien
Guignet, Adolphe Hervier, Prosper Marilhat, Edouard-
Antoine Marsal, Jean-Franțois Millet, Theodore
Rousseau, Philippe-Joseph Tassaert, Marcel Verdier,
Constant Troyon. Colecția lui constituie fondul
Muzeului Fabre din Montpellier.
■
Gustave Courbet	Atelierul pictorului: O alegorie reală a șapte ani din viața mea de artist (1855), ulei pe pânză, 391 x 598 cm. © Musee d'Orsay. Paris,
34
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
Urmare din pagina 36
Viorel Cosor.
Un pictor la apogeu
Timișoara, avea să fie, după cum chiar artistul
constată, cea mai bună expoziție a sa, aspect pe
care l-aș nuanța subliniindu-i limpezimea și co-
erența.
Ne propunem cu acest prilej să circumscriem
contextul în care viziunea sa este viabilă și deose-
bit de autentică, artistul însuși fiind un laborios de
mare anvergură care și-a educat constant sponta-
neitatea și libertatea de expresie.
În pictura de după cel de al doilea razboi mon-
dial, purtând însemnele evenimentelor dramatice
de atac distructiv la esențele umanismului, urme-
le adânci ale ororilor și ale șiroaielor de sânge și
lacrimi, ca o destramare existențială de mare am-
ploare, pictura de tip „action painting” (varianta
americană), „tașismul” (varianta franceză) sau
generalizat, „gestualismul”, a constituit o alter-
nativă impunătoare , de lungă durată, în ceea ce
obișnuim să denumim arta modernă.
Expresionismul abstract postmodern s-a do-
vedit totuși viabil, fiind un corespondent al dra-
matismului zilelor noastre și ale spaimelor de
tot felul, mergând de la terorism și amenințarea
nucleară permanentă până la dezastrele ecologice
și perturbările climatice. Totodată, acest nou ex-
presionism implică atât nuanțe dramatic-depri-
mante , cât și reactivități stenic-vitaliste. La nivel
vizionar, fiind o tendință viabilă și persistentă, în
arta actuală și în special în pictura românească,
asociază amintiri ale suprarealismului abstract
cu specificul convulsiv sau vitalist-spectaculos al
gestualismului propriu-zis.
Un maestru al contrastelor, Viorel Cosor, a
cărui autenticitate este indiscutabilă, își propune
Viorel Cosor	Gest, acril pe pânză, tehnică mixtă, 200 x 250 cm
și soluționează un program generic, sub un titlu
atotcuprinzător, „Sintropia” (evitând titluri par-
ticularizate, pesudofilosofice sau poetice), prin
care subliniază că asociază în același loc (tropos),
cumulativ și sinergetic, diversele elemente de lim-
baj, pată, linie, punct, inserții optic active, vibra-
ție-detaliu cu raporturi tranșante.
Artistul, preponderent adept al marilor supra-
fețe, își etalează neliniștea interioară, zbuciumul
sau visarea, prin cele două direcții ale preocu-
părilor sale, una cumulativă, vermicular-baro-
că și cu implicații suprarealist-abstracte și o alta
selectivă, cu accent pe detaliu, pe gestul focalizat
și contrastul accentuat, potențat cu măestrie prin
accente cromatice de forță.
Simultaneismul structural, alternarea con-
trastelor cu zone de liniște, folosirea aproape
obsedantă a raporturilor alb-negru, în special ca
macrodominante, dar și ca linie sau punct, cores-
pund unui interior aparent convulsiv, de o mare
sinceritate (în opoziție cu reușitele calofil-esteti-
zante ale multor expresioniști abstracți actuali),
totuși departe de o tristețe sau de un dramatism
tragic, fiind în esență predominat stenic și vitalist.
Un practician înverșunat al picturii, Viorel
Cosor reușește finalizări ale lucrărilor sale de o
subtilă spontaneitate.
Starea sa autentică, trăită cu patimă, de un li-
rism discret sub aparențe dramatice, cunoaște de-
clanșări aparent furtunoase, superlativ închegate
compozițional și cel mai adesea foarte spumoa-
se în inventitatea lor continuă derulată în cadrul
unui sistem personal, consistent definit.
Pictura pe pânze pătrate de dimensiuni mari
(200 x 200 cm) evidențiază o înțelegere și o trăi-
re emoțional-viabilă a spațiului, sugerând un tri-
dimensional iluzoriu, populat de urme și semne
magice.
În etapa de astăzi, cea a „Sintropiei”, Viorel
Cosor se autodefinește parcă mai tranșant și se
înscrie în rândul celor mai buni pictori români
ai prezentului. Deci iată-l pe pictorul de azi (care
s-a caracterizat cândva, tot la o personală, drept
singur în anonimat, mascându-și în cuvinte triste-
țea celui care se zbate într-un mediu concurențial
acerb, aspru prin duritate și frecvent adumbrit de
evaluări părtinitoare regizate) venit în întâmpina-
rea celor receptivi, ca un indubitabil maestru al
contrastelor, ca un expresionist de mare autenti-
citate, definit plenar prin gestualismul său simu-
lataneist postmodern, susținut de o cromatică vie,
extrem de selectivă.
■
TRIBUNA • NR. 415 • 16-31 decembrie 2019
35
sumar	
bloc-notes	
Amplă retrospectivă a operei lui Ion Grigorescu, remarcabil exponent al neoavangardei, la Galeria Kiosk din Gent	2
editorial	
Mircea Arman Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr și autenticitate raportată la structura apriorică a imaginativului (V)	3
cărți în actualitate Ani Bradea Cărțile Editurii Tribuna în 2019 Mihaela Meravei	4
Un pictorial din bucăți de viață Alexandru Sfârlea „Griji simple și nesfârșite/ îmi amintesc	6
doar fostele amintiri”	7
comentarii Nicolae Sârbu Un documentar despre avatarurile presei din provincie	8
cartea străină Vistian Goia „Aristocrații” de altădată	9
poezia Dumitru Velea Recviem pentru inocenți	11
proza Walther A. Prager Pelerinul	12
diagnoze Andrei Marga Răspunsuri la crizele actuale	14
eseu	
Christian Crăciun Lecția despre cub (II) Completări la Anti-Pygmalion	18
religia ÎPS Mitropolit Andrei „Astăzi Proorociile și toate Scripturile..”	19
social Adrian Lesenciuc Media, furnizor de securitate sau vulnerabilitate națională? (II)	20
însemnări din La Mancha Mircea Moț O călătorie întreruptă	21
o dată pe lună Mircea Pora Spre Cluj, pe ore și minute	22
Concursul Național de Literatură „loan Slavici” George Moldovan Gloaba	23
poeți clujeni Adrian Țion Manifestele „Poetului venețian”	27
showmustgoon Oana Pughineanu Educația sub asediul competențelor (V)	29
reportaj literar Cristina Struțeanu Supușenia femeii	30
muzica	
Virgil Mihaiu Megafestival de Jazz în Urbea Vântului - Baku (I)	32
conexiuni Silvia Suciu Realismul lui Gustave Courbet	34
plastica Ciprian Radovan Viorel Cosor. Un pictor la apogeu	36
Tiparul executat de:
IDEA Design + Print Cluj
plastica	
Viorel Cosor
Un pictor la apogeu
	Ciprian Radovan
Viorel Cosor
Peisaj imaginar II, acril pe pânză, 60 x 60 cm
n contextul efervescenței creative a artei ti-
mișorene din deceniul opt al secolului trecut,
pictorul Viorel Cosor, pe atunci foarte tânăr,
debutează cu o artă gravă, densă, anticalofilă și
în bună parte diferențiată față de rafinamentele
coloristice ale artei noastre tradiționale. Evident,
atrage atenția asupra lui tocmai dramatismul și
austeritatea, materialitatea pastei cromatice, pusă
generos, folosirea pământurilor, de regulă bru-
nuri, asociate cu albul și negrul.
Practicând, o vreme, în paralel cu pictura și un
gen de gravură, clasică ca tehnici dar dezinvoltă
în execuție, respectiv un desen de șevalet pictural
și contrastant, artistul staționează un timp sufi-
cient de lung, până după anii 90, într-o viziune
expresionist-figurativă, de regulă dramatică, ana-
loagă unui fel de blues vizual.
Treptat accentul pe culoare capătă o nouă am-
ploare iar compozițiile se dezvoltă prin gradul
de libertate expresivă. Pictura lui Viorel Cosor
evoluează în independența elementelor specifice
de limbaj și artistul devine un pictor predominant
abstract, păstrându-și însă constant caracterul
expresonist definitoriu. Îmbinând pata și linia,
viguros abordate, uneori în structurări controlat
eclectice, cu inserții figurative, artistul își purifică
constant compozițiile, abordează atât marile di-
mensiuni cât și suprafețele mici, rafinamentul își
face resimțită prezența, ca de alfel și importanța
acordată culorii asociată în mod personal cu albul
și negrul sau griuri alternate. Cu alte cuvinte ar-
tistul virează, în cele mai semnificative lucrări ale
sale, spre expresionismul abstract, viziune con-
cordantă firii sale introvertite și adesea învolbu-
rată de neliniști. Între arta sa ca fapt și structura
sa de personaj există o corelare din ce în ce mai
completă.
Recenta sa personala, intitulata sugestiv
„Sintropia”, deschisă recent la Galeria Helios din
Continuarea în pagina 35