bloc-notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Andor Komives
Băiat fluture (2018), detaliu
acrilic pe pânză, 162 x 130 cm
Andrei Marga:
Despre sensul istoriei
Sunt rare încercările de a lămuri sensul
evenimentelor istorice, pe care mulți îl
consideră o temă dintre cele mai com-
plexe. Profesorul Andrei Marga se încumetă
să facă, la rândul său, o astfel de încercare,
luând în atenție istoria pe care o trăim. În
aceste zile, sub semnătura sa a apărut volu-
mul The Sense of Our-Days History (Editura
Academiei Române, București, 2019, 214
p.). În cuprinsul cărții cititorul găsește studii
precum Reluarea întrebării privind destinul;
Consecințe ale Marelui Război; Revenirea la
triunghiul Ierusalim-Atena-Roma; Cultura
europeană și evreii; Sensul istoriei actua-
le; Reafirmarea identităților; Alternativele
Europei; Contururi ale societății nesigure;
Universitatea și relativismul; Criza educației.
Indicatori și soluții; Universitatea post-Bolo-
gna. Redăm în cele ce urmează coperta volu-
mului și Prefața autorului.
„Istoria nu s-a sfârșit, cum au dedus unii
dintr-o lectură discutabilă a lui Hegel. Ca fapt,
ne confruntăm din nou cu lupte, dificultăți,
alternative istorice profunde și dileme.
Europa a înregistrat multe schimbări și în-
noiri, dar vechi demoni (segregare socială,
autoritarism, misticism) reapar acum - pe
fondul unei uriașe dezvoltări tehnice, al de-
mocratizării și al revoluțiilor științifice - iar
noi impulsuri sunt indispensabile. Ca urmare,
se pune întrebarea dacă fundamentele Europei
nu ar trebui revizitate. Sub impactul globali-
zării și al digitalizării, continuă integrarea lu-
mii, dar ce se întâmplă cu identitățile, de la
cele personale la cele naționale? Ce se petrece
cu democrațiile existente în societăți ale creș-
terii complexității? Dependența oamenilor de
contextele de viață este mai mare, dar, în ase-
menea împrejurări, trebuie să abandonăm va-
lorile universale? Cum se poate concepe un rol
conducător într-o lume a unei noi complexi-
tăți? Spre ce se îndreaptă lumea actuală? Care
este sensul istoriei zilelor noastre?
Pragmatismul reflexiv, filosofia pe care caut
să o articulez - bazată pe asumția emergen-
ței realității din rațiune ca voință de rațiune
și pe distincția între diferite tipuri de rațio-
nalitate, ce corespund acțiunilor ce asigură
reproducerea culturală a vieții - are capa-
citatea de a răspunde acestor întrebări și a
fost confirmată de evoluțiile recente. După o
conceptualizare aparținând filosofiei sistema-
tice (Andrei Marga, Rațiune și voință de rați-
une, Editura Academiei Române, București,
2018) și un demers pentru a elucida ceea ce
se petrece (Andrei Marga, Philosophy in a
Changing Europe, Editura Academiei Române,
București, 2017), în volumul de față examinez
procese istorice caracteristice timpului nostru
din punctul de vedere al sensului.
Aduc în atenția cititorului analize recen-
te pe care le-am elaborat la propunerea unor
centre de reflecție (din Roma, Coimbra,
Viena, Montpellier, Maribor, Chișinău etc.),
le-am prezentat cu diferite ocazii și tipărit, în
care concepția mea a fost exprimată mai di-
rect. Înăuntrul lor, au luat formă contribuții
personale - precum reluarea dezbaterii asupra
destinului culturii noastre, restabilirea triun-
ghiului Ierusalim-Atena-Roma în abordările
culturii europene, teoria geometriei variabile
a supraputerilor ca miez al istoriei contempo-
rane, teoria reafirmării identităților, diagnoza
societății nesigure, delimitarea alternativelor
Europei actuale, reconfigurarea universității
ca motor al dezvoltărilor istorice actuale -
care fac să se vadă un angajament sistematic.
Am rămas continuu în legătură cu faptele și
preluarea lor în conștiința culturală. Cu toate
acestea, nu am considerat niciodată cunoaș-
terea profundă a istoriei filosofiei ca scop în
sine, ci ca set de mijloace pentru a înțelege
ceea ce este din perspectiva posibilităților
sale mai bune. De aceea, istoria filosofiei și
teoria în general îmi par legitimate în măsu-
ra în care se prelungesc cu analiza stărilor de
lucruri. În fapt, aceasta este abordarea și, mai
ales, practica marii filosofii dintotdeauna. Ca
rezultat, analizele mele, ancorate în dilemele
timpului, rămân filosofice. Sau, în alte cuvin-
te, ele își asumă problemele trăite de oameni
astăzi pentru a le da un răspuns mai adânc,
care este filosofic. În concepția mea, con-
fruntarea cu faptele istoriei este oarbă fără
filosofie, iar filosofia care nu este capabilă să
facă față acestei lupte este goală și rămâne la
marginea culturii”.
(The Sense of our History,
Editura Academiei Române,
București, 2019)
■
2
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
editorial
Expunerea prealabilă a noțiunii
de adevăr și autenticitate raportată la
structura apriorică a imaginativului (III)
■ Mircea Arman
Vom încerca în cele ce urmează să punem
între paranteze, să fenomenologizăm, pe
o temă pe care marea majoritate a filo-
sofilor contemporani o consideră un efect și nu
o cauză a întreprinderii creative a imaginativului
poietic, a omului, adevărul.
A vorbi astăzi despre civilizațiile primitive,
despre cultura primitivă a popoarelor naturii este
un lucru care poate fi considerat perimat, mai
ales în lumina celor afirmate anterior referitor la
imaginativul informațional. Pentru un lector nea-
vizat sau neatent, viața mentală a acestor popoa-
re poate părea haotică, simplistă, sau, și mai rău,
confuză. Cercetătorul francez L. Levy-Bruhl, în
lucrarea sa Les fonctions mentales dans les socie-
tes inferieures1, ajunge la concluzia, pe care astăzi
o considerăm de la sine înțeleasă, și prin aceasta
depășită, conform căreia funcționarea minții pri-
mitivului are o structură specială, guvernată de
anumite reguli care-i determină întreaga dinami-
că mentală. Este o deosebire evidentă și esențială
între modul cum funcționează gîndirea calcula-
toare a omului de știință modern, sprijinită pe
abstracțiune pură, și cea a unui primitiv ancorată
în cel mai prozaic concret și care este provocată
de resorturi psihice speciale. Însă această diferen-
ță raportat la marea masă a indivizilor contempo-
rani nu mai pare atît de îndepărtată dacă o privim
din perspectiva imaginativului informațional. Și
totuși, spune Levi-Bruhy, mintea primitivului se
supune anumitor legi, are o structură bine deter-
minată, putîndu-se vorbi de o mentalitate primi-
tivă reală și solid constituită. Cu toate acestea, în
ciuda uriașului interval de timp care a trecut de
la cercetările lui Levi-Bruhl, în ciuda bibliotecilor
scrise pe această temă, aceste legi călăuzitoare ale
spiritului primitiv sunt, încă, sumar și aproxima-
tiv cunoscute.
Vom spune, pentru început și cu titlu generic,
că pentru omul primitiv realitatea este, prin exce-
lență, mistică, în sensul în care, obiectele, lumea
înconjurătoare au, pe lîngă proprietățile lor obiec-
tive, și proprietăți oculte, invizibile. Toate aceste
proprietăți au, pentru popoarele naturii, aceeași
valoare, ba mai mult, am îndrăzni să spunem că
proprietățile oculte sunt percepute ca avînd un
anumit ascendent față de cele concrete, obiective.
Supranaturalul, determinarea divină, se amestecă
în fiecare clipă și în fiecare loc cu concretul, cu
naturalul, cauzînd efecte continui, cu totul de ne-
înțeles pentru omul contemporan.
Același lucru se întîmplă și cu individul con-
temporan care nu mai poate face distincția clară
între lumea imaginativului natural și cea a ima-
ginativului informațional. Desigur, aici nu ne
referim la elita spirituală modernă care nu face
această confuzie, așa cum nici elita spirituală pri-
mitivă nu făcea nici o confuzie între real și mistic
ci o mima doar în diferite scopuri, cele mai adesea
ignobile sau care țineau de resortul puterii și al
bogăției.
Primitivul trăiește, în fond, într-o realitate mai
bogată și mai variată decît a noastră, iar reprezen-
tările lui față de această realitate diferă esențial
de ale noastre, cu alte cuvinte, avînd reprezentări
cu totul diferite de ale omului civilizat și relațiile
pe care acestea le implică sunt altele. În general,
pentru noi, ceea ce determină un obiect și dă re-
prezentarea lui este ceea ce percepem prin simțuri
iar mai nou prin intermediul imaginativului vir-
tual, informațional. Pentru primitiv însă, ceea ce
este important este acel ceva ce este transcendent
simțurilor, în sensul a ceea ce nu este perceput,
nu este detectabil prin simțuri, și pe care le-am
putea numi puteri mistice, invizibile, care emană
și determină obiectul avînd ca efecte parțiale și
exterioare datele sensibile. Levi-Bruhl spune că
primitivii nu au concepte cu adevărat generale și
exemplifică acest fapt prin modul în care un aus-
tralian sau un huichol gîndește conceptele de cerb
sau pară, imaginea generică care i se formează
reprezentînd cu totul altceva decît imaginea care
se înfățișează, în aceleași condițiuni, spiritului eu-
ropean. Conceptele noastre sînt înconjurate de o
aureolă logică pe cînd cele ale primitivilor sunt
cufundate într-o atmosferă plină de forțe misti-
ce, o atmosferă ce deformează conceptul clipă de
clipă, transformîndu-l în cu totul și cu totul alt-
ceva. Vorbim de un alt conținut și altă structură
logică a imaginativului la omul primitiv. Aceasta
este și explicația pentru care, la primitivi, întîlnim
desene și figuri bizare, compuse din fragmente de
ființe sau lucruri diverse îmbinate fantastic pen-
tru a crea lucruri sau ființe fantastice. Oameni sau
divinități cu capete de animale, animale cu cape-
te umane, ființe cu aparență umană dar care au
ciocuri de păsări și pene, etc. De aici, nu putem
să tragem decît o concluzie: pentru mentalitatea
și imaginativul primitiv, distincția pe care o fa-
cem, în mod obișnuit, între lucruri, nu mai este
evidentă, frontiera logică dintre concepte este dis-
trusă, existînd în schimb o osmoză, o comunica-
ție ocultă, care dă un sens mai amplu, dar mai vag,
relațiilor din natură. Așadar, primitivii, în primul
rînd, nu disting acolo unde distingem noi. Aceas-
ta nu înseamnă, nicidecum, că nu au capacitatea
intrinsecă de a face distincții ci că au un cu totul
alt conținut al capacității imaginative, că aceasta
s-a format într-un alt context, cu alte informații,
cu o cu totul altă raportare la lume și la categoriile
intuiției sensibile, respectiv timpul și spațiul.
Dimpotrivă, în unele cazuri și sub anumite as-
pecte, determinațiile făcute de primitivi sunt atît
de precise și merg atît de departe încît depășesc cu
mult clasificările făcute de europenii contempo-
rani. Spre exemplu, limbile europene moderne nu
disting, în cazul relațiilor de rudenie, numai cîte-
va grade: părinți, frați, veri, unchi, atîta vreme cît
în limbajul primitivilor aceste relații de rudenie se
întind foarte departe, pentru fiecare rudă existînd
o denumire precisă, așa încît, în unele așezări, un
individ poate desemna, printr-un nume de rude-
nie, pe fiecare membru al colectivității. Această
grijă pentru detaliu se manifestă, mai cu seamă,
în redarea concretului.
J. W. Powell, în On the Evolution of Language2,
arată că un indian ponka nu va spune: „Un om a
omorît un iepure” ci, mai degrabă: „Omul, unul,
Mircea Arman
el, însuflețit, în picioare, a omorît intenționat, lan-
sînd o săgeată, un iepure, însuflețit, așezat jos, etc.”
După cum lesne se observă, chiar și în traducere,
aceste precizări sunt obținute printr-o mulțime
de forme verbale iar faptul că tribul mai devreme
amintit folosește pentru conjugarea unui verb la
indicativul prezent șaptezeci de forme distincte
este mai mult decît revelatoriu.
Chiar dacă am tratat în treacăt aceste cîteva
aspecte ale mentalității primitive, scopul nos-
tru nefiind acela de a dezvolta mai mult această
problematică, chestiunea, luată în ansamblu, nu
poate fi privită cu ușurință căci ea prezintă între-
bări extrem de importante care nu au primit, încă,
răspunsuri satisfăcătoare. Însuși faptul că această
mentalitate are putința de a merge cu distincțiile,
în concret, pînă la amănunte care scapă analizei
și mentalității contemporane, naște următoarea
întrebare: cum se poate explica faptul că lumea
primitivă a luat o altă direcție decît cea familiară
nouă, modernilor, și a alunecat spre un pur mis-
ticism? Spre exemplu, din contră, așa cum vom
vedea la momentul potrivit, logica grecească s-a
născut odată cu clasificarea noțiunilor, fiind, prin
excelență, o logică a clasificării lucrului. Survine,
firesc, întrebarea: cum se face că mentalitatea pri-
mitivă nu a ajuns la această logică, că nu a adîncit
problema clasificării, alunecînd, în mod oarecum
curios, spre lumea relațiilor mistice? Desigur, un
răspuns coerent și, mai cu seamă, pertinent la
această întrebare nu putem da în afara deosebiri-
lor de percepție și conținut al categoriei apriorice
pe care o numim aici imaginativ, cu tot ceea ce
implică aceasta, respectiv, percepere a timpului, a
spațiului, nivel de cunoștințe, raportare la lume.
Insistăm însă, pentru lectorul mai puțin famili-
arizat cu aceste probleme, să spunem că această
chestiune trebuie privită și tratată cu toată serio-
zitatea, o cercetare atentă relevînd potențe nebă-
nuite ale imaginativului uman.
Am arătat, pînă în prezent, că reprezentările
primitivilor diferă de ale noastre prin caracterul
lor mistic, adică prin acel ceva ce face ca obiectul
acestor reprezentări să fie și altceva decît este. Și,
totuși, va trebui să arătăm cum relaționează între
ele aceste reprezentări? Conform cărei norme un
primitiv își ordonează lumea reprezentărilor sale?
Continuarea în pagina 16
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
3
eveniment
Tribuna în Germania
■ Ani Bradea
Continuând seria acțiunilor pe care Tribuna,
ca promotor al culturii românești în stră-
inătate, le-a inițiat în ultimii ani, fiind
singura revistă de cultură de la noi care a orga-
nizat cu consecvență asemenea evenimente, la
începutul lunii octombrie, anul acesta, răspun-
zând invitațiilor venite din partea Tiny Griffon
Gallery din Nurnberg și SGRIM e.V (Societatea
Germano-Română pentru Integrare și Migrație)
din Munchen, am avut onoarea și bucuria, alături
de managerul și redactorul-șef Mircea Arman,
precum și de colegul meu, redactorul Ioan-Pavel
Azap, să particip la prezentarea revistei noas-
tre, dar și a celor mai noi apariții ale Editurii
Tribuna, publicului vorbitor de limba română din
Germania. Invitațiile au venit ca urmare a legă-
turilor cu oamenii de cultură români, stabiliți în
străinătate, care au răspuns întrebărilor mele în
seria de interviuri „România și oamenii săi din
lume”, publicate în Tribuna începând cu toamna
anului 2018. La sfârșitul lunii septembrie, pai-
sprezece interviuri au fost adunate într-un prim
volum (Ed. Tribuna 2019), cu titlul Biografii exi-
late și subtitlul Tablou în lucru (sugerând continu-
itatea, extinderea proiectului și în anul următor).
În aceste condiții, întâlnirile i-au inclus și pe câți-
va dintre cei intervievați de mine din Germania,
respectiv pictorul Michael Lassel, graficianul
Bruno Bradt, Cristina Simion - curator și galerist
(pentru evenimentul din Nurnberg), precum și
pictorul Victor Hagea la Munchen.
Prezenți în număr mare la ambele evenimente,
românii din Germania s-au arătat extrem de in-
teresați de prezentarea făcută Tribunei de Mircea
Arman, răsfoind cu multă curiozitate și admirație
exemplarele puse de către noi la dispoziția lor. Nu
exagerez deloc spunând că am văzut emoția pe
chipurile lor atunci când au ținut pentru prima
dată în mâini revista și au citit titlurile articolelor
din cuprinsul ei. A fost nu numai un dar pe care
am putut să-l facem iubitorilor de cultură români
din Germania, dar și ivirea unei oportunități, cei
prezenți exprimându-și dorința de a cumpăra pe
viitor Tribuna, în cazul în care se va putea realiza
distribuirea ei în străinătate, sau să devină abo-
nați, pentru a fi siguri că vor putea să-și procure
următoarele apariții. Au fost momente emoțio-
nante, calde, greu de descris sau de imaginat aici,
acasă, unde avem la dispoziție revista preferată,
actul cultural preferat, cartea dorită, fără prea
mari eforturi, dar pe care tocmai din cauza facili-
tății, probabil, le ratăm în mod repetata
Pe 7 octombrie, la Nurnberg, în Tiny Griffon
Gallery, seara a fost deschisă de către gazda noas-
tră Cristina Simion, cea care a făcut și cuvenite-
le prezentări, după care Mircea Arman a vorbit
despre Tribuna, despre istoria dar și realizările ac-
tuale ale instituției clujene, răspunzând numeroa-
selor interpelări venite din public. De asemenea,
managerul Tribunei a vorbit și despre cele mai noi
aparții ale editurii noastre. Cu această ocazie a fost
prezentat publicului și albumul de artă „Michael
Lassel - ein Meister aus Deutschland”, Editura
Tribuna 2019, care cuprinde reproducerile a peste
o sută de lucrări ale artistului, însoțite de textele
critice, în trei limbi, română, engleză și germană,
semnate de Mircea Arman și Cristina Simion,
precum și o selecție din interviul pe care l-am re-
alizat cu artistul, emigrat în Germania cu trei ani
înainte de Revoluție. Michael Lassel a completat
povestea pentru publicul prezent. A vorbit apoi
Bruno Bradt, cel care, la fel ca Michael Lassel și
Victor Hagea, a ilustrat un număr al Tribunei cu
lucrările sale, contribuind astfel la ținuta grafică
de excepție a revistei noastre.
Atât la Nurnberg, cât și la Munchen, am fost
asaltați de întrebările venite din public, întâlnirile
au fost, astfel, extrem de vii, de antrenante. Artiști,
scriitori, sociologi, alți oameni de cultură care au
plecat la un moment dat din România, extrem de
interesați, de dornici, de avizi aș spune de cultură
română, și-au arătat interesul pentru informațiile
pe care le aduceam în fața lor. Am discutat despre
continuitatea proiectului meu și am văzut în ochii
lor încântarea, mulțumirea că o publicație româ-
nească s-a gândit la ei, că există și altfel de abordări
pentru diaspora românească, și care nu au nici un
fel de legătură cu conotațiile politice din ultima
perioadă. Cu prilejul acestor întâlniri mi-am dat
seama că Biografiile exilate sunt doar un început,
că o lucrare amplă, care să cuprindă cât mai mul-
te nume, cu cât mai diverse experiențe, din cât
mai multe locuri de pe glob, este ceea ce vreau cu
adevărat să realizez în perioada următoare. Că o
hartă a României în lume, prin oamenii săi risi-
piți în toate colțurile pământului, abia începe să se
contureze. Am cunoscut în Germania nume noi,
interesante și interesate de proiectul meu, dar și
de Tribuna, și, în general, de cultura română. Am
să menționez doar câteva, care îmi vin acum în
minte, ca de exemplu Geo Goidaci, Horia Vancu,
Eniko Dacz, Norbert Bozsak, Virgil Petală, dar ei
4
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
sunt mult mai mulți și le mulțumesc tuturor că au
venit la întâlnirile cu noi.
Pentru evenimentul de la Munchen, din 11
octombrie, trebuie să mulțumesc cu deosebire
inimoaselor doamne Sevghin Mayr și Maria Lie-
Steiner, președinta și, respectiv, vice-președinta
SGRIM e.V., care s-au ocupat de toate detaliile
pentru ca întâlnirea noastră cu iubitorii de cul-
tură română din marele burg al Germaniei să se
desfășoare în cele mai bune condiții și într-o at-
mosferă prietenească. Și nu în ultimul rând tre-
buie să îl menționez pe pictorul Victor Hagea,
unul dintre intervievații mei, ilustratorul Tribunei
cu numărul 409, prezent la întâlnirea noastră din
Munchen.
Sentimentul că publici într-o revistă a cărei
răspândire a depășit granițele țării, este mai mult
decât plăcut, dar certitudinea că prin implicarea
ta ca redactor o publicație crește pe zi ce trece,
conținutul și forma, ambele elitare, fiind apreciate
nu doar în țară dar și în străinătate, onorează cu
siguranță. Iar Consiliul Județean Cluj are meritul
de a contribui la răspândirea culturii române în
lume prin susținerea pe care o oferă unei Reviste
de tradiție, ce a împlinit de curând rotunda vârstă
de 135 de ani. La mulți ani, Tribuna!
■
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
5
cărți în actualitates
Cartea Primejdie
■ Christian Crăciun
Grigore Traian Pop
Sinistrul papagal Gregorio. Trei romane.
București, Editura Tracus Arte, 2019
Firește, când am terminat de citit cartea, cam
aveam în minte ceea ce doream să scriu des-
pre ea. Până la ultimul capitol, care mi-a dat
peste cap toate planurile, pentru că, abil și crud,
naratorul face el însuși cea mai profundă analiză,
disecând în câteva pagini, nemilos pentru critic,
una câte una, ideile de abordare. Îți lasă puține de
spus. Până și observația că finalurile sunt „tăiate”,
ca și cum autorul s-ar plictisi brusc de poveste,
este asumată și, convingător estetic, explicată. Ba
mai adaugă, anticipativ, și câteva profunde ob-
servații ale unor cititori ai manuscrisului. Între
coperte autorul a adunat de fapt trei romane, nea-
semănătoare între ele ca tehnică: Funestul papagal
Gregorio, Gabriela, Urechea lui Dionisos. Primul
este scris la persoana întâi, un fel de jurnal de spi-
tal, al doilea este un thriller care se petrece în bună
parte în SUA, al treilea, de fapt, o culegere de po-
vestiri fără legătură între ele.
Ceea ce unește cele trei texte este principala
însușire a prozatorului: capacitatea de a crea per-
sonaje memorabile. Mai bine zis de a privi atent
lumea prezentă și istoria și de a surprinde esen-
țe tipologice. Grigore Traian Pop este el însuși
un personaj. Cu formație filozofică și debutând
cu lucrări tehnice de specialitate, și-a schimbat
ulterior traseul, cu scrieri de istorie și eseisti-
că: Mircea Eliade. Nobelul interzis, Gulagul lui
Socrate, Mișcarea legionară. Idealul izbăvirii și
realitatea dezastrului, Cărțile nescrise, Puși con-
tra Dumitru Dinulescu și romane, Mirmidonii
doctorului Mengele, Șarpele care-și înghite coada.
Portretul pe care i-l face Lucian Chișu în prefață
Andor Komives	Exilat (2010), acrilic pe pânză, 80 x 100 cm
este lămuritor. Completat cu primul dintre ro-
manele de față, el satisface irepresibila nevoie de
voaierism a cititorului, prin narațiunea de tip
jurnal. Exercițiul boemei (unde capacitatea de
observație și replica tăioasă și rapidă sunt probe
de admitere), ca și solidul backgourd cultural ale
autorului contribuie deopotrivă la varietatea și
spectaculosul galeriei umane din roman: de la
dna. Felicia, soția dnului. Matache, care bântuie
prin spital instaurând un fel de stare de asediu și
căruia soțul îi strică plăcerea murind, până la pi-
torescul Herr Goethe, vecinul din Malaga. Un fel
de „oglindă purtată pe coridoarele unui spital”.
La fel, unitatea discretă a celor trei „microroma-
ne” este dată de figura distanței. Naratorul, ori
personajele care-l reprezintă, au oroare de pate-
tism, de vorbele „mari”, de gesticulația solemnă.
De care fug cu pudoare și ironie. Poate și asta
este una dintre explicațiile finalurilor „scurtate”,
ca și cum i s-ar face brusc frică de prizoniera-
tul inevitabil al autorului în poveste și ar vrea să
fugă. Deși sunt pagini cu puternică încărcătură
eseistică, scriitorul pare a se feri tot timpul de
exhibarea „înțelepciunii”. De aici (auto)ironia, ca
marcă a distanțării de care aminteam. Tensiunea
aceasta este cea mai vizibilă în primul dintre ro-
mane. Tocmai prin temă, care obligă aproape la
ecorșeuri morale dureroase: boala, degradarea
și umilința fizică, sinuciderea, moartea. Cum să
scrii despre moarte fără să fii patetic? Cum să
te sinucizi fără să fii cumva „retoric” prin ges-
tul tău? Adică fără să spui nimic? Romanul este
(și) un jurnal de spital, în care mizeria fizică (și
morală), proprie și a celorlalți, te împinge la o
mizantropie acută. De care naratorul - personaj
se ferește și nu prea. Romanul are două palie-
re, ieșit din spital după operația de adenom de
prostată și cu o „superbă zona Zoster” naratorul
pleacă într-o călătorie în paradisul din Malaga.
Un contrapunct. Pe de altă parte, tema aminti-
tă predispune, (ca un fel de eufemizare în fond,
de anesteziere a durerii) la o abordare „cultura-
lă”. Filozoful de formație zburdă în acest spațiu,
dar cu aceeași privire malițios îndurerată, pen-
tru care nu există soluție existențială („mori,
imbecilule, dar fără exagerare”). De aici începe
spectacolul caracterelor. Spitalul Sfântul Grigore
este un locus al unei umanități concentrate (ca
și, în paralel, pensiunea din Spania). Începând
de aici avem o defilare excepțională de tipologii.
Începând cu rugbistul arheolog Eustațiu Victor
Gregorian (numele personajelor în toate roma-
nele, au o rezonanță aparte), care este nevoit
să umble cu vasul cu urină după el, și devotata
sa prietenă, un întreg panopticum se desfășoa-
ră prin fața ochilor noștri, fiecare cu povestea
lui. Autorul are structura unui moralist clasic,
observând oamenii cu un scepticism măsu-
rat, ferindu-se însă a cădea în cinism. Chiar în
fața degradării fiziologice și spaimei de moarte.
Ocolind poncifele, vorbele mari, se refugiază în
contemplarea spectacolului uman. Fără iluzii
și fără regrete. Fraza are tăietura precisă, apof-
tegmatică, a clasicului. Este singurul „răsfăț”
stilistic într-un text auster, bine temperat, (vezi
paginile excepționale de analiză ironică a post-
modernismului ca panaceu): „prostia cunoaște
infinite întrupări în logos”; „nu aveam niciun
chef să mă confrunt cu moartea după regulile
ei”; „favoarea de a nu muri ca un imbecil”; „dru-
mul Infernului din perspectivă ironică”; „Dar
cum să transfer ficțiunii o atât de gravă și-atât
de personală, nedumerire existențială?”; „Boala
e și o cumplită dezordine a cugetului”; „frumu-
sețea reprezintă ipostaza de sărbătoare a omu-
lui”; „încerc a fi învingător într-o încleștare cu
mine însumi”; „un fel de erotism al sinuciderii”.
Nu întâmplător, scriitorul se vădește un asiduu
cititor al lui Cioran, găsim un oximoron similar
între arderea trăirii și muchea tăioasă și rece a
expresiei.
Al doilea roman are un aer ușor parodic la
adresa thrillere-lor americane. O poveste aglo-
merată în care protagonista, reporteră la tele-
viziunea română, este lăsată/obligată de către
instituția căpitanului Coasă (ce nume!), să plece
după soț, abulicul Robert Robincu, cu „misiu-
ne” în SUA. De fapt, aproape forțează căsătoria.
De aici începe o avalanșă de „întâmplări”. Agenți
CIA și FBI, curse de câini în Alaska și căutători
de aur pe valea Yokonului, vânzători de anti-
chități care sunt cutiile poștale ale Serviciilor,
urmași exilați ai „marilor familii” de odinioa-
ră (John Comnen, nepoata lui Ion Constantin
Inculeț), președintele Iliescu și regele Mihai,
avocați parșivi și doctori traficanți de organe,
dispariții misterioase și seifuri secrete, amenin-
țări cu moartea, evrei manipulând totul și japo-
nezi impenetrabili, profesori de matematică țic-
niți și femei ciudate, ONU și biserica ortodoxă
română din America, o Americă deplin kafkiană
(nu e întâmplător citatul din motto), imposibil
de înțeles, în care nu ai de ales decât să devii ca
ea. Tot acest vortex este luminat de inteligența
neîmblânzită și sarcastică a Gabrielei. Un excep-
țional personaj feminin. Fugind din România
ceaușistă pentru a ajunge să facă ploșnițe în „cu-
tia de chibrituri” care-i este casă și să plimbe câi-
ni în Central Park, ea rămâne din aceeași speță a
lucizilor condamnați la ratare. Este un personaj
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
reflector, prin sensibilitatea căruia vedem și
România comunistă și cea postrevoluționară
(dar cu emigrația noastră atât de asemănătoare),
și America atât de altfel. Multe personaje sunt de
recunoscut în figuri istorice reale, chiar dacă sub
nume schimbate.
A treia secvență a volumului este și mai sur-
prinzătoare ca alcătuire. Sunt, de fapt, mai multe
proze scurte, fiecare o bijuterie în felul său, fără
însă o legătură vizibilă între ele. Un „conglome-
rat de întâmplări”, cum spune autorul. Punctul
de pornire este dat de motivul manuscrisului
primit de la prietenul Augustin Pastior, pe care
naratorul îl publică. Dar firul care unește poves-
tirile este explicitat în ultimele capitole, lămu-
rind că „literatura este un personaj ubicuu”. Da,
cam despre asta este vorba: despre cum trec oa-
menii și întâmplările în poveste. Cum încreme-
nesc acolo, ca insecta în chihlimbar (o compara-
ție banală, pentru care autorul m-ar sancționa).
Fiecare din aceste povestiri ar trebui analizate în
parte. În Nedumeriri cu carul autorul ne pune
însă pe tavă o perspectivă care descurajează
„meseria” criticului. Și scoate la lumină inten-
ția care adună subteran aceste povești. Instinct
intelectual numește el ceea ce l-a făcut să se fe-
rească de poncifele postmodernismului. Deși
jonglează cu tehnici constructive, fără însă a le
idolatriza, a le face scop în sine. Ar merge aici o
lozincă faimoasă pe alte vremuri: omul, înainte
de toate! Da, asemenea proze atrag cititorul mai
ales prin oamenii pe care-i aduc în pagină. Să
vedem: țiganii din Paris cu bulibașa lor și șeful
mafiei corsicane; Pascal Elefterie, apropiat al lui
Leonard Cohen pe insula Hydra; cârciuma scri-
itorilor din Piața Romană și „ultimul om al is-
toriei”; generalul Paris Brăileanu, pictor amator,
făcând senzație cu cele treisprezece gonflabile
pictate; Moriz Neuman, căsătorit cu o țigancă,
trimis la Auschwitz să-i tragă de limbă pe ceilalți
evrei unde și-au ascuns aurul, și fiul său; Amos
Penteleu-Fichman devenit director de închisoa-
re în vremea Anei Pauker; Radu cel Frumos și
fratele său Vlad, la curtea sultanului Mehmet;
participanții la un funest Congres de eminesco-
logie, unde se petrec crime ca în Agatha Cristie;
Gaius Livius Frințescu, devenit ambasador al
Anei Pauker în Egiptul împăratului Farouk;
Erasmus Ionescu, agent la Paris, firește sub alt
nume, pe vremea lui Petru Groza, pe lângă am-
basadorul Marcos Djuvara (sic!). Amețitor, nu?
În ultimele pagini, autorul citează un aforism
cioranian: „O carte trebuie să adâncească răni, să
le provoace chiar. O carte trebuie să fie o primej-
die”. Mi se pare evident că autorului îi plac astfel
de cărți primejdioase și că a încercat să scrie una
(trei). Mă feresc să dau un sens simbolic acestei
structuri. De ce e primejdioasă? Pentru autor,
căci armura de cuvinte (sau clona de cuvinte,
după un termen mai actual) este incapabilă să-l
apere, să devieze răul. E doar o iluzie. Niciodată
nu-l poți exprima până la capăt. Pentru cititor,
căci „șansa romanului este de a face, din cititor,
o legumă”. O narațiune reușită te înghite, te fa-
gogitează. De o luciditate dureroasă și orgolioa-
să, autorul nu-și poate găsi odihna nici măcar în
propriul text. „Lumea-i auctorială prin origine și
esență”, ne încredințează. Ne aruncă drept pro-
vocare ironică o sintagmă gen „noduli narativi”,
dar ochii lui sunt spre oamenii expresivi prin-
tr-un singur gest, sau vorbă. Un talent retractil.
Un mizantrop fascinat de omenesc.
■
Cu toamna pe buze
■ Horia Bădescu
Cleopatra Lorințiu
Anii scurți
Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2019
Oantologie de autor, bine alcătuită și arti-
culată, semnată de Cleopatra Lorințiu,
Anii scurți, readuce în circuitul literar
o poetă pe care critica ultimelor decenii a co-
mentat-o cu o discreție ce o plasează mai de
grabă în zona numită de Ioan Holban, cu o in-
spirată metaforă, „salonul refuzaților”. Adică
al acelora a căror inapetență pentru viața de
grup, școală sau gașcă îi face indezirabili cla-
samentelor și ierarhiilor, „interesului general”
va să zică, încredințându-i orizontului tăcut al
limesurilor.
Cleopatra Lorințiu debuteză la finele celui
de al optulea deceniu al veacului trecut cu o
poezie matură, scrisă cu mână sigură; ea scria
bine de la început, ca să-l parafrazez pe Petru
Poantă. O poezie tonică, de un existențialism
genuin care amintește de lirica de început a
Magdei Isanos, expresia unei trăiri consonante
cu vitalitatea universului în care se consumă
aceste pusee juvenile: „Ca să scriu înainte de
toate/ despre neînțelesele firi/ vorbele vor fi
prea subțiri./ Mințile toamnei rătăcite-n livezi/
întru curgerea către o veșnică mare/ nu vei mai
putea să le crezi./ Pe brațul meu o hartă închpu-
ită/ tu îmi arăți astfel de unde vii/ la confluența
unor ape prea limpezi/ scriind cu degetele prin
prundiș poezii” (Harta închipuirii), a confra-
ternității cu lumea vegetală, în care, cândva, ne
va fi dat să ne pierdem, să ne integrăm: „Fir
cu fir, iarbă cu iarbă/ verdele va încerca să te
soarbă [...] mâinile o să-ți miroase a tei [...] Vei
fi propriul prizonier, iarbă în iarbă,/ verdele
când va fi terminat să te soarbă” (Iarbă în iar-
bă). Dar, la fel ca și la Magda Isanos, există încă
de la început un presentiment al extincției, al
zilei „pe care nu o dorim” dar care „fără s-o
știm „e deja aici, printre noi”. Poeta povestește
viața și lumea „cu toamna pe buze”, învățând
„cum se trece din devreme-n târziu”. Cleopatra
Lorințiu așază peste poezia ei, încă din volu-
mul de debut, o aură elegiacă, izvorâtă dintr-o
precoce înțelegere a dramatismului existențial,
a curgerii inexorabile a vremii și a zădărniciei,
a puținului care rămâne din noi: „Peste timp/
cum se leapădă/ vremea/ de riduri./ Mlaștină
uitată de friguri/ numele noastre zgâriate pe
ziduri” (Peste timp).
Se spune că aproape întreaga zestre de teme,
trăiri și modalități expresive ale unui poet își
află semnele și însemnele în primul volum al
acestuia. Cleopatra Lorințiu nu face excepție.
Premonițiile din Regina cu pași furați, acele
lecturi tainice prin care subconștientul citește
viitorul, au derulat paginile unei existențe de-
loc blândă cu un creator care și-a scris viața
și opera mereu „cu toamna pe buze”. Un acut
sentiment al neîmplinirii și al împlinirilor ne-
împlinite deplin îi traversează poezia, sfâșierea
niciodată stinsă: „Ca o lumânare aprinsă cald
plângem” (Început de vânătoare), niciodată po-
tolită pe de-a-ntregul de murmurul vieții: „Vie
e seara. Umbra mea e pe drum/ însoțitoare
calmă. Niciodată/ ca în această gri singurătate/
nu am fost mai mult” (Lebădă), erete pândind
prada copleșită de spaimele existenței, dar și
remediu împotriva dezastrelor care îmbracă
otrăvitele cămăși ale zilei cea de toate zilele, tă-
râm de întâlnire cu sine a sinelui, al judecății și
al iertării: „Trupul meu va fi împrăștiat/ în pa-
tru vânturi, în patru zări/ mi se vor pierde ur-
mele./ Ți se vor pierde urmele/ risipite în mine”
(Furnicar). O durere surdă, estompată sub vă-
lul evanescent al înconjurătorului, al unei so-
lidarități îngăduite, al unei osmoze fericite cu
vegetalul, cu anotimpurile, cu lumea, oglinzi
în care interioritatea poetei își află ecou, mă-
sură și alinare: „Armonia domnește pe malul
iscodit de jivine./ Arțarii își destramă frunzi-
șul gălbui-arămiu./ Ființă și închipuire pe lac/
stăpânesc același mister” (Lacrima). O elegie
nesfârșită, expurgată de orice visceralitate, de
o bunăcuviință care vine dintr-o altă lume și
un alt veac, în care disperările au decența ierbii
secerate de brumă și bucuriile șoapta pâraielor
sub lucirile lunii: „Și chiar dacă patima rece/
durează o clipă/ în clipa aceasta încape via-
ța mea toată,/ din mine cântecul/ demult s-a
desprins/ s-a pierdut./ Mai trăiește doar ceara
aceasta uscată./ Curajul acesta tăcut” (Prin ți-
nutul prăfos...) Curajul tăcut de a vorbi doar
ca pentru sine despre sărbătorile și dezastrele
iubrii: „Doar începutul este o glorie./ Tot ce
urmează nu se mai știe./ Dacă te dărui, de ți
se dăruie/ umbra de gratie de colivie” (Cântec
naiv), „Puterea de-a îndura/ singur și clar/ o
sclipire a suferinței” (Pacifico).
Ne aflăm în fața unei lecturi impresionite a
lumii și a eului poetic, o pipăire cu sufletul a
peisajului și a îmbăierii lui în această fraterni-
tate, precum în Aproape imaginară. Haiku-uri
delicate, pline de o vibrație discretă, „desene
interioare”, cum le numește poeta, „cântece
fără cuvinte” care poartă în ele acel murmur
în inimă ce vestește prezența transcendentului,
taina celor 21 de grame care ne ne dezvăluie
Misterul și îngăduie visarea veșniciei noastre.
Fragilități poetice care construiesc o stare
mereu tensionată, o visare plină de întrebări,
căutări de răspunsuri amânate, „tăcuta resem-
nare” în care se alcătuiește discursul eului li-
ric în strania umilință a unui spirit războinic.
Ecouri, care duc cu gândul la expierile și înge-
nunchierile blagiene, cheamă în memorie acel
„întoarceți sufletul către perete și lacrima către
apus”.
Un permanent balans între impresie și ex-
presie, oximoron interior din care se încheagă
discretul existențialism al unei poezii cu rever-
berații de adâncime și expresivitate cuceritoa-
re. Lirica unui poet adevărat în tovărășia căru-
ia poți străbate cu demnitate și bucurie estetică
arcanele complicate ale existenței. O trecere
printre Scilele și Caribdele vieții în care „Te
aperi/ cu doar neputința impură-a cuvintelor”.
■
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
7
Mitosferă și moarte
modernă
■ Gelu Teampău
Dorina Brândușa Landen
Mitologia morții moderne
București, Editua Vinea, 2019
Există cărți pe care le cauți, după care
scotocești librării și biblioteci, și pe care
nu le găsești nici după ani de muncă
detectivistică (ori, mai rău, le găsești și rămâi
dezamăgit după ce le citești). Dar există și
cărți care vin spre tine, nu se știe de unde, pe
care ți le recomandă prietenii, peste care dai la
tot pasul sau care, pur și simplu, îți cad în cap
(mi s-a întâmplat, parol!). Există cărți pe care
le uiți și cărți care nu te uită. Există cărți care
par scrise pentru tine și există cărți pentru
care pare că te-ai născut. Și există, bineînțeles,
majoritatea covârșitoare a cărților, cele despre
care nici nu vei auzi vreodată.
Ultima carte cu care m-am întâlnit pe ne-
gândite mi-a fost recomandată și chiar pusă
la dispoziție de către un foarte bun prieten.
Poartă cu grație titlul Mitologia morții mo-
derne și învăluie între paginile ei poemele
Dorinei Brândușa Landen, alături de ilustra-
țiile lui Joni Stoian (volum apărut la editura
Vinea). Cum am obiceiul de a institui cu litera
tipărită relații echivalente cu cele pe care le
stabilesc cu oamenii, încerc să le evit pe cele
cu năbădăi, fapt care mă face circumspect în
privința cărților recomandate; ele mi se par
un fel de rudă ciudată rămasă necăsătorită, că-
reia apropiații îi caută în grabă un partener,
că doar cărțile bune se recomandă singure, la
fel ca oamenii. Dar în acest caz îi mulțumesc
public prietenului meu pentru că mi-a supus
atenției acest colet de pură emoție ambalată în
catifea lingvistică.
Poemele sunt grupate în patru calupuri
(Dimineți, Labirint, Nopți și Amfetamine, nu
neapărat în crescendo), patru snopi de versuri
lichide, care se scurg unele în altele și chiar în
afara hârtiei, ignorând sau sfidând convențiile
formale ale sfârșitului de pagină, ale titlului și
ale punctuației. Există un torent unic, un suflu
liric fundamental, care năpădește și copleșește
spațiul dintre text și cititor, iar sfârșitul unui
poem și începutul altuia nu marchează de-
cât cezura respirației în fluxul poetic. Temele
recurente răsar vertical din apa versului, ca
spinările aspre și înalte ale unor stânci care
compun relieful intim al poetei: singurăta-
tea, întunericul, frigul, pielea, sângele, sinele,
trupul, rănile, timpul, moartea. Dincolo însă
de preumblările reflexive prin desișul acestor
forme ale existenței, tăioase precum viforul
siberian, sensibilitatea poetei nu este strict se-
lenară, locuitoare a tărâmului nocturn, ci dim-
potrivă, solară, deschisă, în permanentă cău-
tare de lumină, de căldură, de spații deschise,
de viață și de adevăr. Nostalgia solară este pe
alocuri sfâșietoare, subliniind natura fierbinte
a eului liric și tentația sferelor luminoase ale
înălțimilor: „să nu mă legene/când pe umeri
îmi vor purta trupul/în timpul somnului rece/
să nu mă pieptene/să nu-mi spele trupul/să
nu-mi spele căldura/soarelui pe care atât l-am
iubit”.
Aprehensiunea morții apasă conștiința, iar
inexorabilul aneantizării impune un nou lim-
baj, amar, dar funcțional, care poate exprima
noua realitate: „e timpul când trebuie să învăț
cuvintele morții/apropiindu-se dinspre viitor/
ea nu are altă grijă decât de a se depune asupra
noastră/și de a le șterge pe toate de-o viață”.
Simțurile trebuie să reînvețe senzații, percep-
ții, iar rațiunea să se deprindă cu noi concepte,
care în paradigma solară păreau aberații im-
probabile. Din încleștarea cosmică a căldurii
cu frigul, a luminii cu întunericul, a zilei cu
noaptea, omul are șansa de a fi mai mult de-
cât o victimă colaterală, cu condiția să își ia în
stăpînire destinul, să își impună voința asupra
fatalității, asupra neputinței și asupra durerii:
„ridică-te/chiar dacă te-a lovit o săgeată/nu-ți
încrucișa mâinile să nu simți rana/sângelui să
nu simți răsuflarea/durerea te face invulnera-
bil ca focul oțelul”.
Existența, aflată pe panta ei descendentă,
oferă un spectacol grotesc, macabru pe alo-
curi, din care se naște fiorul rece al inevita-
bilului. Percepută doar în dimensiunea și în
manifestarea ei exterioară, materială, ea pare
o strădanie fără sens, nătângă, o sforțare deza-
cordată și ieșită din ritm: „trupul nu mai oferă
nimic surprinzător/o formă greoaie zvârcolin-
du-se/în ultima singurătate slinoasă/brațele
groase albe mișcând aerul/într-o plutire fără
busolă/pe valurile unui ocean rece și violet”.
Locuitorii siniștri ai regnului monstruos coa-
bitează cu tenebrele și contribuie la împu-
ținarea vieții, la luarea ei în posesie de către
întuneric și moarte, răsădind mereu „fructele
putrede ale disperării”: „zacem în paturi mo-
totolite/străpunși de fantomele celor ce răs-
pund/adevărului cu minciună/loialității cu
trădare și/iubirii cu indiferență”.
Sinele hăituit nu alunecă însă în groază ira-
țională, paralizantă, ci se păstrează lucid, ana-
litic, conștient de propria finitudine, căutând
soluții pentru înstrăinarea de lume și de uni-
vers și pentru perceputa disfuncționalitate ce
va să vie. Intuiția profund umană, asociată in-
stinctului de supraviețuire, impune dăinuirea
speranței ca unică ancoră în teritoriul de din-
coace de pieire: „trebuie să existe ceva/o piatră
care să strălucească/un cleric care să se ridice
la cer/o întâmplare care să anuleze istoria/să
mă mențină plutind/peste ghețarul pe care-l
străbat cufundându-mă”. Proiecția cosmică
a individualului nu se irosește în fantasme
compensatorii, ci înfruntă și înțelege adevă-
rul elementar al ciclurilor vitale, situându-se
în neutralitatea absolută a ordinii naturale:
„într-o tăcere fără capăt/soarele va străluci pe
coroanele arborilor/și după ce eu nu voi mai
fi/fiindcă lumina aceasta a fost înaintea mea/
înaintea întunericului și după plecarea mea/va
exista și fără mine/la fel fără strămoșii mei”.
Simțirea feminină, definită prin grație, prin
senzualitate și melancolie, se lasă sedusă de
forța copleșitoare și tainică a sfârșitului, fe-
cundată de sămânța evenimentului ireversibil,
și își analizează pasivitatea înaintea derulării
irepetabile și irecuperabile a destinului: „albă
eram și tăcută ca spuma/un umăr gol cădea
fără temei/darnică doar umbra mă săruta pe
stern/din gura mea zbura o pasăre țipând/un
soare roșu înnopta în mine/dar niciun zbor
să mă ridice din pământ/și niciun foc să-mi
cicatrizeze sufletul”. Miza este însă plasată în
proiecția judecății finale, iar ceea ce pare in-
erție și cedare se convertește în observație, în
acumulare de senzații care vor servi ultimei
încleștări, în care rezultatul e totul sau nimic.
Aceasta ne privește pe toți cei care o însoțim
pe poetă în acest calvar înspinat, mereu cu pri-
virea sufletului ațintită spre suprafața apelor
din care ne căznim să ieșim: „dacă voi supra-
viețui ultimei mele lupte/am să vă fac pe toți
fericiți”. Poezia nu este o întreprindere fără
riscuri, însă nicio altă strategie nu are șansa
se a cuceri sfera aerului pur. Vocea oraculară o
confirmă: „nu există nicio cale de întoarcere/
mergi, înainte, străină/fără să-ți imaginezi ni-
mic altceva/decât podul care duce dincolo de
râu”.
36 de lucrări ale lui Joni Stoian constituie
dimensiunea vizuală a volumului, convertind
grafic atmosfera și viziunea poeziei, reușind să
deschidă porțile percepției senzoriale dinco-
lo de sticta abstracțiune. Imaginile nu fac uz
de cuvinte, însă singurătatea, frigul, angoasa
carnală a sufletului și cea sufletească a cărnii,
pierderea direcției și rătăcirea în vijelia sen-
zațiilor introvertite amplifică tonurile stabilite
prin cuvinte și zdruncină conștiințele ghemui-
te în zona de confort. Acesta nu este un volum
facil. Respectul față de cititor este manifest
prin această „pretenție” de a lua parte activă la
zbatere, de a parcurge drumul noroios al an-
goasei și al dubitației alături de poeții și de ar-
tiștii care s-au încumetat acolo înaintea noas-
tră, dar nu în locul nostru. Din experiența lor,
ca must la gândurilor și al sentimentelor lor
supuse caznelor căutării de sine, avem însă o
sugestie salvatoare, o Stea Polară care ne poate
servi de busolă ontologică, și anume crucea,
care se simte difuz atât în versurile cât și în
imaginile care străpung, mai degrabă decât
compun, această formidabilă carte.
■
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
„Impactul privirii asupra
declinului”
■ Alexandru Sfârlea
Petru Covaci
Nisipul și pletele muzei
Iași, Editura Junimea, 2019
L-am întrebat pe autorul acestui al cincilea
volum al său - la un pahar de vorbă, cum se
spune (el cu vorba, că era cu mașina, eu cu
paharul)- cine este domnul R., cel cu care facem
cunoștință încă de la pagina 7, după ce aflăm, în
precedenta, că „mișu (...) pare relicva unui trecut
mort/ rămas printre oameni doar pentru impor-
tanța deziluziei”. Nu mi-a răspuns „deîndată”, ci
a părut oarecum perplexat, ori doar a simulat, la
adăpostul unui zâmbet oarecum persiflant, după
care și-a orientat degetul arătător spre el însuși.
Nici nu (prea) aveam dubii că acesta va fi răspun-
sul, pentru că, nu-i așa, orice poet care se respec-
tă și crede cât de cât în vocația sa, își orientează
stringent și intempestiv căutările spre propriul
lăuntru. Pentru că acolo conlocuiesc și „coabi-
tează”, într-o aparentă devălmășie, alter ego - ul
(mai întotdeauna disimulant și contradictoriu) cu
multiplele întruchipări real- fantasmatice, acele
trăiri (meta)ontice ce se vor converti în scenarii
ale lirismului, pasibil și acesta de anumite „repo-
ziționări” și alegorizări, ori doar aproximări his-
trionice. Petru Covaci, arădeanul bihorenizat, nu
este văzut cu totul altfel nici de criticul literar I.
Holban, autorul unui „cuvânt însoțitor”: „În fond,
poetul, jucându-se cu poezia, se joacă pe sine, ca-
ută cântecul, e și romanțios și scrie poeme în fi-
ligran”.
Fapt este că, de fapt, Covaci o (cam) plesnește
peste botic pe matroana ținând Pegas-ul de dâr-
logi, cu rămurele de salcie lipsită de mâțișori, ba
având între acestea și câte -un firicel mai pricăjit
de scaiete scormonit de priviri mofluz- simandi-
coase, mai ales când... iese „la cumpărături”, „în
orașul (...) unde câinii latră lozincile luate de vânt”,
(...)/ în orașul ca un rest de zădărnicie, putrezi-
ciune, nimicuri”, unde „se vor destupa șampani-
ile (din care a băut stalin)/ (pe fundul paharelor
poate-au rămas câțiva stropi/ de frică domestică)”.
Dat fiind că „ pioșenia unui cântec atinge paradi-
sul osificat(...)/ pe crengi fructele nu mai au gust,
florile vor să acopere frunzele dilemelor noastre”
și, mai ales, „ard sanctuare!/ spectacolul lumii în-
cepe cu o literă îngropată în cuvinte stătute” (subl.
mea, A.S.). E clar că poetul este, indubitabil, un
martor dezabuzat, revoltat și inclement al acestui
spectacol al lumii, al unei lumi în care „ne prefa-
cem că înțelegem și nu înțelegem nimic”, unde mai
pui că ajuns în piața orașului - având „buzunarul
burdușit cu ultimul salariu”, „hoții m-au reperat/
cu o amabilitate suspectă m-au înconjurat și m-au
ușurat de „greutatea” din buzunare”. De bună sea-
mă, poezia, lirismul cel (de) neconsolat, umblă pe
aici - ca și în multe alte locuri - bosumflați și că-
trăniți, pentru că nu-i chip a se preface, măcar, că
au fost supuși unei eventuale, ipotetice operații de
sublimare, ori de cosmetizare, măcar. Realitatea
e prea contondentă și pauperizează prea agresiv
eventualele tentații de edulcorare, ori semantizare
emoțională din partea autorului. Cu totul abra-
zive și acid-clorotice sunt și situațiile ipostaziate
în poemele Autobuzul („mai poți îndura?”/ „hai
să facem o repetiție”), Domnul și chelnerița (unde
„clienții localului - denumit „Casa fără gânduri” -
reușeau cu greu să adune sumele necesare/ pentru
votca cea de toate zilele”, și unde „chelnerița nu
se sfia să-l apostrofeze/ chiar și pe domnul R.”),
Reportaj pe o boabă de strugure („oamenii din
serviciul public/ îmi cenzurează ideile/ ruginesc
precum cuiul bătut în cosciugul jumătăților de
măsură”), Călătoria („trenul ne duce (pe toți!)
mai departe, mult mai departe/ spre zările unde
oamenii își rezolvă(deja!) primele ecuații/ modi-
ficate genetic”), Baladă („bucăți de moloz cad din
cuvânt/ acoperind irepetabilul (imponderabilul)
SUNT „), Ascultător, câinele („muza, dragii mei, a
murit ; a suferit mult/ și a murit (...) lirica univer-
sală/ abia face față schimbărilor (...) păsări deca-
pitate zgârâie aerul”), sau Cântarea lui natanael”
(„nu dragul meu, nu! Oamenii nu merită bucuria
Andor Komives	Băiat cu unicorn (2017)
acrilic pe pânză, 162 x130 cm
mea/ (această ultimă armonie se va îngropa...
odată cu mine)” ș.a.
Descoperim în Nisipul și pletele muzei și oaze
cu incipit de lirism netrucat, nesofisticat și... ne-
pus între paranteze (volumul abundă de acestea,
probabil ca un semn de recunoaștere, de incon-
fundabilitate propus, cu nonșalanță și serenitate
ușor ambiguă, de autor) : „o, ce frumoasă va fi
eternitatea!- strigă/ secretarul general al ima-
ginației/ atârnat de gâtul fecioarelor/ care după
ce-au absolvit copilăria/ se angajează, timide, la
balul iluziei.” Sau: „...prin grădinile veacului (sub
o pală de vânt)/ glasul speriat al materiei născo-
cește ideea” („Poem provizoriu”). La finalul volu-
mului, chiar în ultimul text, „poetul deplin Petru
Covaci (subscriu -n.m. A.S.), în bună vecinătate,
la Oradea, cu I. Moldovan. T. Ștef și G. Vidican”-
cum spune blândul... omitent I. Holban, (nu și
cu L.Scurtu sau A. Sfârlea! - n.m.) asistăm la o
Conferință de presă, unde se transmite „mesajul
inconfundabil/ al rolului pe care îl joacă subtili-
tatea/ în viața noastră de zi cu zi”, deconspirân-
du-ni-se și de unde (ni) se trage chiar titlul vo-
lumului : „dimineața, ca un sacrificiu, mângâia/
pletele de nisip ale muzei”.
■
Andor Komives	Miklos și Andor cu îngerii lor (2015), ulei pe suport de lemn, 48 x 118 cm
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
cartea străină
Ritmul unei familii
■ Irina-Roxana Georgescu
Richard Ford
Viață sălbatică
traducere de Anca Dumitrescu și Elena Marcu
București, Black Button Books, 2019
Autor premiat cu Pulitzer și PEN/Faulkner
Award for Fiction, pentru romanul Ziua
Independenței, în 1995, Richard Ford
este cunoscut publicului din România și pentru
Cronicarul sportiv, Rock Springs, Femei cu bărbați,
Între ei: amintiri despre părinții mei. În 2001, a
primit PEN/Malamud Award pentru excelen-
ță în proza scurtă. La începutul lunii octombrie
2019, a fost invitat la Festivalul Internațional de
Literatură și Traducere (FILIT), de la Iași.
Narațiunile lui Richard Ford pun în centru
complexitatea naturii umane, fără să transforme
în lege auctorială necesitatea rezolvării conflicte-
lor. Sintaxa curată, fără acaparări fanteziste, este
dublată stilistic de simplitatea relatării, de carac-
terul frust, dar precis al întâmplărilor, împrumu-
tând din simplitatea lejeră, dar tăioasă a literaturii
steinbeckiene.
Romanul Viață sălbatică debutează proza-
ic, aproape cinematografic, în stilul lui Truman
Capote. Accentul cade pe impresia dramatică a
verbului. În două fraze, Ford rezolvă expozițiunea
și intriga, deschizând perspectiva spre o proble-
matică de altă natură: în ce măsură schimbările
pe care ni le asumăm își au ecou în viața pe care
ne-o dorim? Joe este un adolescent. Prin ochii lui
este redată lumea adulților, mai capricioși și geloși
decât unii copii: „în toamna lui 1960, când aveam
șaisprezece ani, în perioada în care tata era șo-
mer, mama a întâlnit un bărbat pe nume Warren
Miller și s-a îndrăgostit de el” (p. 7). Totuși, noro-
cul iluzoriu la care face trimitere Ford este legat
de un alt amănunt important: izbucnirea unor
Andor Komives
Nocturnă (2017), acrilic pe pânză, 150 x 200 cm
incendii forestiere în apropiere de Great Falls,
Montana, în cheile împădurite de lângă Augusta
și Choteau, localități care, după cum relatează sec
Joe, „nu însemnau nimic pentru mine, dar care
erau în pericol” (p. 9).
Stilul lui Ford se distinge prin ariditatea pro-
zastică, precizie stilistică, interes pentru fixarea
cronotopului care augmentează impresia de ve-
ridicitate. Pentru a fixa narațiunea - nu foarte
întinsă, oricum nu în sensul romanelor faulkne-
riene -, pentru a-i da greutate, este prezentată o
adevărată fișă parentală, menită să explice felul
în care viețile părinților săi evoluează invidivual,
fără să se suprapună. Ford pornește, de fapt, de la
o poveste banală, care înregimentează destinele a
mii de americani motivați să se mute dintr-un stat
în altul, în căutarea „mai binelui” personal. Titlul
trimite, intertextual, la Fragii sălbatici bergma-
nieni, ca și cum viața submerge în punctele sale
nodale.
Miezul dur al acțiunii se desfășoară de-a lun-
gul a trei zile de cenușă și scrum. Focul care ardea
în pădurile din împrejurimi catalizează divorțul
părinților, pecetluind, de facto, destrămarea fa-
miliei care cunoscuse propriile determinări și li-
mitări. Tatăl ajunge șomer și decide să meargă ca
voluntar să stingă focul, alături de alții, bărbați și
femei, în câmpiile care ard din valea râului Sun.
Atlet înnăscut, tatăl lui Joe era bun la orice sport:
la baschet, la hochei pe gheață și la aruncat pot-
coave, iar în facultate jucase baseball. Iubea gol-
ful pentru că era un sport dificil pentru ceilalți,
dar simplu pentru el, fiind adeptul provocărilor.
Mama fusese contabilă la o companie de lactate
în Lewiston, iar în celelalte orașe în care locuiseră
fusese suplinitoare de matematică, fizică și chi-
mie, materiile ei preferate. Este bizar că pentru
adolescentul Joe nu relația dintre părinții săi este
VIATĂ
SĂLBATICĂ
RICHARD
FORD
AUTOR PREMIAT CU PULITZER
primordială, adică nu forța vitală a cuplului, ci
ceea ce îi definește social pe aceștia, dar, mai ales,
ceea ce îi desparte. Chiar și nopțile adolescentu-
lui (aflat în drumul său spre maturizare forțată)
sunt bântuite de fumul și de flăcările iadului din
preajma orășelului din Montana: „De două ori am
visat chiar că ne luase foc casa, că o scânteie adusă
de vând ne aprinsese acoperișul, mistuind totul.
Dar chiar și în vis știam că viața merge înainte și
că aveam să supraviețuim și că focul nu conta atât
de mult. Desigur, nu înțelegeam ce înseamna să
nu supraviețuiești.” (p. 11) Tema supraviețuirii
domină paginile Vieții sălbatice, în care regăsim
un nou tip de Holden Caulfield, mai prudent de-
cât ni-l putem imagina, mai puțin răzvrătit, mai
introspectiv și serios, dispus să încerce să înțelea-
gă dramele adulților. După ce participă la deriva
părinților, Joe află un adevăr strident, rostit chiar
de mama sa: „—Dragul meu, viața nu înseamnă
ce ai sau ce obții. Ci la ce ești dispus să renunți.”
(p. 113)
După cele trei zile de absență, tatăl revine,
dornic să-și arate afecțiunea pentru soție și băiat,
dar cauza umanitară pentru care plecase de-acasă
pecetluiește ruptura definitivă. Totuși, romancie-
rul american nu-și salvează eroii, îi lasă în ago-
nie, pedepsindu-i pentru hybrisul comis. Păstrez,
pentru ultima parte a textului, finalul romanului,
reprezentativ pentru „noua ordine morală” ame-
ricană: „Iar apoi, la sfârșitul lui martie 1961, chiar
la începutul primăverii, mama s-a întors de pe
unde fusese. Cu timpul, ea și tata au găsit un mod
de a-și regla greutățile între ei. Și, deși probabil că
amândoi simțiseră că ceva murise între ei, ceva de
care poate nici nu fuseseră conștienți înainte să
dispară din viața lor pentru totdeauna, au simțit
amândoi că era ceva din ei, ceva important, care
n-ar fi putut exista decât dacă erau împreună, la
fel ca înainte. Nu știu prea bine ce anume. Dar
așa ne-am reluat viața după aceea, pentru scurtul
răstimp cât am mai stat acasă. Și mulți ani după
aceea. Au trăit împreună - asta a fost viața lor -
și singuri. Dar cu siguranță sunt multe lucruri pe
care nici măcar eu, unicul lor fiu, nu pot spune că
le înțeleg pe deplin.” (p. 157)
■
10
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
Monsters Inc. la „Școala”
argentiniană
■ Ștefan Manasia
S-a născut la Buenos Aires în 1978. A pu-
blicat trei volume de povestiri și romanul
Distancia de rescate - tradus în română cu
titlul Vis febril (probabil inspirat de titlul versiunii
în engleză a cărții, Fever Dream), la editura Litera,
în 2019, de Lavinia Similaru. Romanul a fost fina-
list la Premiul Man Booker International, sporind
celebritatea autoarei argentiniene traduse în do-
uăzeci de limbi. Samanta Schweblin are, de ase-
menea, povestiri incluse în prestigioasa antologie
Granta, altele i-au apărut în The New Yorker.
Samanta Schweblin
Vis febril (să păstrăm, totuși, titlul românesc
al textului, deși originalul trimite la o imagi-
ne-cheie, recurentă în structura acestuia) este
un microroman sau o povestire amplă, avansa-
tă, relevantă pentru gambitul experimentalist al
autoarei. Este un text dialogat între o mămică,
Andor Komives	Et in Arcadia ergo sum (2017), acrilic pe pânză, 130 x 130 cm (detaliu)
Amanda, și un băiețel, David, în care mai in-
tervin - ca instrumente muzicale de coloratură
- mămica lui David, Carla, și fetița Amandei,
Nina. David e, în economia textului, un fel de
intercesor: inițiază și oficiază un fel de cere-
monie în urma căreia Amanda, suferind de o
intoxicație letală, va muri (pentru că nu există
salvare sau pentru că ea a refuzat un surogat de
salvare) dar va afla crudul, durerosul, morbidul
adevăr. Obsedată de propriile-i greșeli, mămică
hipsteriță & supraprotectoare, tînjește să moară
aflîndu-și măcar eroarea, momentul de neaten-
ție, sursa catastrofei familiale, asta dacă tot nu
mai poate nimic remedia. Sună un pic straniu
scenariul acesta. Pare povestea a doi nebuni.
Așa încît are dreptate J.M. Coetzee cînd spu-
ne: „Frații Grimm și Franz Kafka fac o vizită
în Argentina în povestea plină de umor negru
a Samantei Schweblin, a unor oameni care par
că au căzut într-o realitate alternativă.” O reali-
tate alternativă dintr-o lume identică lumii în
care trăim: a orașului superagresiv & colonizat
nemilos de autovehicule, a zonei rurale distru-
se de agricultura intensivă, de folosirea îngră-
șămintelor industriale, a pesticidelor, a plante-
lor modificate genetic (în roman, sursa răului
absolut spre care ne împinge, prin labirintul
detectivistic, autoarea). E aproape în întregime
lumea noastră, în care Samanta Schweblin in-
tervine numai un pic, dereglînd puțin lucrurile,
accentuîndu-le (mai mulți morți, mai multe in-
toxicații, mutații) cît să obțină efectul de horror
hipnotic: asta te face, o dată ce ai început car-
tea, să nu o mai lași din mînă pînă la final.
Mi se pare evidentă decolarea din H.P.
Lovecraft a prozatoarei (povestirile lui cu
5M1MHA SrHUUlW
VIS I iBRIL
Roman hnalist la Premiul Man Booker International
aJX^'1 Ai Mki .
epidemii), afinitatea cu lumea narațiunilor
Marianei Enriquez (cealaltă tînără autoare ar-
gentiniană tradusă în ultimii ani la noi, cu vo-
lumul Ce-am pierdut în foc), cu scriitura ruptu-
rilor, schimbărilor rapide de ritm unde excela
Cortazar. Deși modest ca întindere (cca. 130 de
pagini în format poche), textul e un dialog ago-
nic, morbid și (paradoxal) acaparant, în care
intervin analepsele și prolepsele, vocile altora,
totul convergînd spre elucidarea sursei unei
contaminări masive - cea care distruge, mu-
tilează, monstrifică o comunitate. Retrasă cu
dulcea și caraghioasa ei fetiță la țară, într-un
fel de vacanță, Amanda respectă cu sfințenie
un ritual deprins de la mama ei care l-a deprins
de la mama ei ș.a.m.d. Păstrează totdeauna o
distancia de rescate (de-aia am fi optat pentru o
traducere literală a titlului spaniol), o distanță
de siguranță/protejare între ea și Nina: un fel
de ombilic invizibil între mamă și fiică, într-o
lume a pericolelor paranoice sau reale, a capca-
nelor inocente (un pîrîu, o piscină). Ajunse la
țară, Amanda află povestea Carlei cea care și-a
pierdut fiul căpătînd în locul lui un mutant (is-
toria o citim în cheia umorului negru, grotesc
& macabru). Și asta abia în urma unui ritual
voodoo complicat. Cu gheara premoniției (in-
utile) în suflet, Amanda (își) spune: „Mă întreb
dacă mi s-ar putea întîmpla același lucru care i
s-a întîmplat Carlei. Eu mă gîndesc mereu la ce
e mai rău. Chiar acum calculez cît mi-ar trebui
să ies în fugă din mașină și să ajung pînă la
Nina, dacă ea ar alerga deodată pînă la piscină
și s-ar arunca. Îi spun «distanță de protejare»,
așa numesc eu distanța variabilă care mă des-
parte de fiica mea, și îmi petrec jumătate din
zi calculînd-o, cu toate că întotdeauna risc mai
mult decît ar trebui.” (p.20)
Cînd psihicul prozatorului inteligent decide
să organizeze epidemia (textuală, desigur) nici
unul dintre personajele acestei cărți nu poate
fi salvat. Vis febril sau Distancia de rescate este
genul acela de ficțiune minoră la care te re-în-
torci uneori,ca la un viciu plăcut.
■
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
11
Adrian Țion - 70
Adrian Țion
„Nu cred în
infailibilitatea cărții
ca obiect cultural”
■ de vorbă cu scriitorul Adrian Țion
-	O să încep cu o întrebare aparent simplă, dar
esențială în falsa ei banalitate. De ce scrii?
- De la debut până la ultima carte aceeași ilu-
zie. Că vei fi citit, că ceea ce scrii e important. Că
rândurile, cărțile scrise au un temei, o cauzalita-
te explicabilă, n-au apărut întâmplător în viața
ta, mai mult de atât, te reprezintă în întregime și
poți garanta pentru ele cu sufletul deschis că fac
parte din tine. Cauți să te convingi că așa este și
te lași amăgit de iluzia asta încălzită la sân, spe-
rând cu naivitate copilărească într-o recunoaște-
re universală a valorii tale. E mobilul împărtășit,
recunoscut sau nerecunoscut, de toți aventurierii
scrisului care vor ceva mai mult decât simplă ga-
zetărie. De la cei mici până la giganți. Cine nu re-
cunoaște minte. Dar iată, vine un poet ca Marcel
Mureșeanu și lovește direct: „Dați-mi alt motiv
pentru a nu scrie, altul decât acela că nu mă va
citi nimeni niciodată”. Ceea ce înseamnă automat
că motivația scrisului e mult mai profundă. Vine
dintr-o adâncă necesitate de a-ți exprima eul pro-
fund... sau e pur și simplu boală incurabilă. Dacă
subscrii la cele afirmate de poet, masca iluziei se
spulberă într-o secundă și adevărul gol-goluț iese
la suprafață cu pregnanță: scrii pentru că îți place
să scrii, pentru că ai fost încurajat, publicat, pen-
tru că ai deprins să faci asta de ani de zile și nu
crezi că ești în stare să mai schimbi ceva sau să faci
altceva mai bine. Scrii cărți pentru că s-a încetățe-
nit ideea că ele pot fi citite. Desigur, un narcisism
molicios-orgolios îți dă târcoale și-ți împrumută
aripi să zbori în dulcea amăgire. Ți-a sedus sufle-
tul pasiunea asta. Rămâi captiv al auto-evaluării
în oglindă. Toți fac la fel. Celebrul Salvador Dali,
în postură de scriitor, recunoștea deschis: „Mă ci-
tesc cu mare plăcere”. Și cine a citit Jurnalul unui
geniu își dă seama că avea de ce să se admire cu
atâta emfază. Sunt acolo idei, atitudini, concepții,
extravaganțe, dar și notorietate bine consolidată.
Deh, o personalitate accentuată! Foarte accentua-
tă. Un geniu...
Destul cu subterfugiile! Scrisul meu, atât cât
este, bun, rău, sper să dea măsura trecerii mele
prin lume. În măsura asta binișor lărgită, intră ca-
pabilități critice, eseistice, prozastice, jurnaliere,
chiar și teatrale, de ce nu? M-am extins, recunosc
smerit, în prea multe sectoare, dar nu regret. Am
respins poezia tocmai pentru că sunt un tempera-
ment prea liric. Să zicem că scrierea în proză e o
mască trasă peste acest temperament vulnerabil.
O mască aparentă, desigur. Sub ea colcăie aceleași
frământări, palpită aceleași trăiri, doar atât că ele
sunt împrumutate unor personaje sau naratori
inventați. Inventați? Nu e și în proză o continuă
mărturisire de sine, o continuă devoalare a unor
adâncimi sufletești? Iată cum șarpele se întoarce
să-și muște coada!
-	Ai debutat destul de târziu editorial, în ajunul
împlinirii unei jumătăți de veac...
-	Debutul meu în volum a stat sub semnul
hazardului. Demersurile au început în anii ’80 și
s-au finalizat după ’90. Gestație lungă, oscilatorie,
trenantă, amenințată cu disoluția. Nehotărâre și
teamă. Se poate numi și ezitare de a lua taurul de
coarne. Teamă de a nu ieși în lume oricum. Mircea
Opriță, redactor la Editura Dacia, a tot așteptat
niște pagini în plus pe lângă cele predate spre pu-
blicare pentru ca volumul aprobat inițial să arate
mai „împlinit”, dar acestea nu mai veneau, ezitau să
se nască și... anii treceau. După un timp nu mi-am
mai recunoscut parte din prozele predate, așa că
am lăsat totul de izbeliște, însăși viața mea era un
pustiu în care hălăduiam abulic. Ani tulburi. S-ar
putea numi ani de aprofundări și așezări struc-
turale, cu puțină bunăvoință. Poate și apatia ul-
timilor ani ai dictaturii, pesimismul congenital
coroborat cu cel general social, depersonalizarea
vieții, lipsa de perspectivă, toate au contribuit la
această lene a mea, dar mai bine să-i spunem blo-
caj de creație. Abia după „revoluția” decembristă
pixul a început să scrie singur mai ales articole în-
flăcărate, polemice și recuperative, prin ziarele in-
dependente apărute cu zecile și prin revistele cul-
turale spălate de ideologia comunistă. Am trăit cu
fervoare această descătușare, această bucurie de a
putea publica în presa locală și nu numai. Mai pu-
blicasem vag prin unele reviste și înainte, dar mă
simțeam inhibat când, de pildă, latinistul Vasile
Sav îmi spunea scrâșnind din dinți „Acum nu e
momentul. Mai așteaptă”. Și așteptarea asta a fost
lungă a dracului. Sigur, după 1990 mi-am dat și eu
seama că „sosise momentul” și am pompat intens,
în varii direcții, apoi am primit aprecieri, premii
și recompense pentru ceea ce publicam, semn că
eram pe drumul cel bun. După un timp mi-am
adunat prozele într-un plic și le-am expediat pe
adresa Concursului Național de Proză „Mihail
Sadoveanu” din Piatra Neamț. Voiam obiecti-
vitate în aprecieri și am primit-o. Din juriu fă-
ceau parte Vasile Andru, Adrian Alui Gheorghe,
Cristian Livescu, Vasile Spiridon, nume sonore
ale Moldovei literare de atunci și în prezent. Am
câștigat concursul și cartea a apărut în 1998 la
Editura Nona din Piatra Neamț. Moldova m-a
valorificat, nu mă pot plânge. La festivitate a par-
ticipat și academicianul Constantin Ciopraga,
exegetul și monograful strălucit al lui Sadoveanu,
12
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
care mi-a spus printre altele: „E adevărat, și critica
literară e un fel de creație, dar adevărata creație e
proza, poezia”. Mă măgulea, desigur. Dar mă gân-
desc serios și des la aceste cuvinte și nu-mi pot
reprima un zâmbet ironic atunci când autori de
recenzii se consideră direct creatori de fantasme
literare cu valoare estetică.
- Proza este cea care te definește, dar ești și un
publicist redutabil. În ce măsură este influențat
prozatorul de către publicist? Îl completează? Îi dă-
unează?
- Mi-ai dibuit aplecarea ce-o am... pentru pro-
ză și mă întrebi dacă publicistul din mine „dău-
nează” sau nu prozatorului. Tot Vasile Sav mă po-
vățuia să nu mai scriu recenzii și critică literară,
dacă vreau să fiu prozator, că îmi deformez stilul,
proza devine mai eseistică, pulsul vieții persona-
jelor mai livresc și așa mai departe. Am reflectat la
cele spuse de el. Avea dreptate, dar am continuat
să scriu de toate, critică foiletonistică, comentarii
pe diverse teme, cronici de teatru și film. Cu toate
acestea, am fost și sunt mereu atent să nu le ames-
tec. Dacă am reușit treaba asta, rămâne să apre-
cieze alții. Uneltele prozei diferă radical de cele
ale criticii literare, asta știe toată lumea, deși, încă
din secolul trecut, „înghițim” tot felul de roma-
ne-eseu sau alte derivate hibride, experimente ex-
tremiste incitant, unele cocoțate pe primele locuri
în topul preferințelor și al exigențelor. Romanul,
genul schimbător și prolific, face noi valuri nu lip-
site de interes. E firesc să fie așa. Nu cred să-mi
dăuneze într-un fel scrierea de recenzii răspândite
prin presa literară, cărora eu le zic „fițuici”, pentru
că nu sunt pentru mine decât niște exerciții inte-
lectuale de la care nu mă pot abține. Departe de
mine gândul să le consider „opera mea”. Nu-mi
dăunează această îndeletnicire. Dimpotrivă, mă
simt îmbogățit spiritual parcurgând sute de cărți
și scriind despre ele. E o plăcere plină de devoțiu-
ne de care nu mă pot dispensa. Pe lângă faptul că
mă ține conectat la literatura prezentului, desco-
păr mari delicii la fiecare lectură. Apoi, strădania
de a exprima ce ai citit îmi organizează ideile și
mintea. E un exercițiu intelectual necesar orică-
rui scriitor, chiar dacă nu emit în considerațiile
despre cele citite idei fundamentale. Să fim seri-
oși, la acestea se ajunge greu. Personal mulțumesc
tuturor autorilor citiți pentru bucuria cunoașterii
celor scrise de ei, pentru catharsis-ul produs asu-
pra mea, când se produce, real beneficiu al lec-
turii. În lipsa efectului terapeutic, mă mulțumesc
să constat neîmplinirile textelor citite. Și acestea
mă ajută în stabilirea ierarhiilor. Dar n-am scris
numai „fițuici”. Am elaborat două studii amănun-
țite, sintetice și analitice, despre creațiile poetice
ale celor doi clujeni dragi inimii mele: Marcel
Mureșeanu și Constantin Rîpă. Ambele cărți,
Promontoriul 75 (2013) și Muzicianul și poezia
(2018) au avut ecou în presa literară și nu numai.
-	Există numeroase anecdote, să nu spun legen-
de, despre boema clujeană de altădată. În ce măsu-
ră ai cunoscut, te-a atras mediul acesta?
- Boema literară clujeană am cunoscut-o mai
mult prin gaura cheii, uneori eram chiar ușa,
adică pavăza interpusă între gălăgioasa afirma-
re a poeților prin localuri publice și liniștea că-
minului. Nici sănătatea nu-mi permitea să mă
arunc în brațele boemei bahice, dar am petrecut
momente memorabile în fața unor pahare me-
reu umplute alături de Negoiță Irimie (emblema
boemei literare a acelor ani), Lucian Tamaris,
Vasile Sav, Sorin Grecu, Alexandru Vlad, Petru
Poantă, Horia Muntenuș, Constantin Zărnescu
și alți cheflii savuroși în replică și picanterii
zvonistice, interesați în egală măsură să consu-
me literatură de calitate și licori opaline iefti-
ne. Bârfa literară înflorea instant, funcționa ca
antidot contra frustrărilor și era gustată de toți
deopotrivă. Pelișorul, Arizona și Pescarul erau
locurile clasice de întâlnire pentru artiștii urbei.
De la mesele cu scaune din Arizona, unde se ser-
vea clasica „spumoasă” rozosină, amintită și de
Romulus Guga în Adio, Arizona, până la cafeaua
băută „la varice” în jurul meselor înalte, conver-
sațiile mesenilor aveau farmecul unor spectacu-
loase dispute neîntrerupte. Se lipeau ciorchine la
câte o masă și turuiala nu mai contenea. După ce
s-a deschis Ema de pe strada Potaissa de lângă
zidul vechi al cetății, artiștii s-au mutat acolo și
Ion Antoniu, eternul poet visător și excentric ar-
tist plastic, boemul sublim, ne-a pictat chipurile
pe pereții localului, devenit după trecerea ani-
lor, „grotă” de nostalgii și eresuri îngropate în
zid pentru mulți dintre noi (consimt să mă pre-
număr printre ei). Despre conținutul scrierilor
unor amici frecventați pe atunci aflu mai multe
acum când citesc din cărțile lor în vederea unui
studiu extins, focalizat pe poeții clujeni debutați
după 1990 și descopăr minunății.
-	Pasiunea pentru film e o completare a scriito-
rului sau un hobby?
- Legătura cu filmul e mai profundă decât s-ar
părea la prima vedere. Desigur, sunt un cinefil îm-
pătimit și scriu, cu intermitențe, cronici cinema-
tografice. Din plăcere. Personal nu cred că e un
simplu hobby, deoarece am scris câteva scenarii
de film, fără rezonanță, e drept, dar observ cum,
în mare măsură, structura unui scenariu de film
se suprapune uneori peste structura unei scrieri în
proză. Nu știu dacă deliberat sau nu, dar se întâm-
plă să constat asta. Au mai pățit-o și alții, de asta
sunt sigur. Influența artelor vizuale asupra activi-
tăților noastre e precumpănitoare în timpurile pe
care le trăim. Nimeni nu poate nega asta. Gândim
și scriem „cinematigrafic”. De pildă, romanul pe
care tocmai l-am terminat în toamna aceasta, Ape
salmastre, are osatura unui scenariu și-mi doresc
foarte mult să devină, printr-o minune, film. Dar
minuni în veacul de astăzi nu văz a se mai face...
Mă opintesc în vise și minuni. Pe de altă parte
mă opintesc și în publicarea romanului, extrem
de supărat și revoltat la maximum pentru practica
instaurată în edituri. În lipsa agentului literar care
să fie interesat să publice cărți valoroase, să pro-
moveze talente încă necunoscute, ești la cheremul
editurii care te expoatează din greu. Aștept vre-
muri mai bune. Vorba lui Vasile Sav „Acum nu e
momentul” și cine știe dacă va mai veni vreodată,
dat fiind dezinteresul tot mai evident pentru car-
te, pentru lectură. Nu cred în infailibilitatea cărții
ca obiect cultural. Textul alunecă spre suportul
electronic, îmbracă alte forme. Îmi doresc o edi-
tură cu un agent literar de calitatea unui Maxwel
Perkins, care a muncit enorm, efectiv, alături de
Thomas Wolfe la publicarea superbului roman
Look Homeward, Angel (Privește, înger, către
casă). Contribuția editorului la succesul cărții e
minuțios urmărită în filmul lui Michael Grandage
din 2016 Genius. Dar asta se întâmpla pe la înce-
putul secolului trecut. Minuni în veacul de astăzi
nu văz a se mai face...
Interviu realizat de
Ioan-Pavel Azap
■
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
13
comentarii
Marcel Lupșe, descântând
leacuri pe pânze
■ Menuț Maximinian
Pictor reprezentativ al generației sale,
Marcel Lupșe a împlinit 65 de ani. Nici
nu știm cum a trecut timpul care își
așază patina pe pânzele cu busuioc și ierburi
descântate ale celui mai important pictor ce
locuiește la Bistrița. Absolvent al Institutului
de Arte Plastice „Ion Andreescu”, membru
U.A.P. la secția Pictură, Lupșe este șef de cate-
dră la Liceul de Arte Plastice „Corneliu Baba”
din Bistrița. A expus pictură, desen, obiect în
peste 100 de expoziții de grup în țara și pes-
te hotare, participând anual la Simpozioane
și tabere de Arta Plastică naționale și inter-
naționale. În cele patru decenii de activitate
artistică organizează 40 de expoziții persona-
le, lucrările sale figurând în muzee și colec-
ții particulare din România, Austria, Belgia,
Bulgaria, Canada, Danemarca, Elveția, Franța,
Germania, Italia, Israel, Japonia, Luxemburg,
R. Moldova, Olanda, Polonia, S.U.A, Suedia,
Turcia, Ungaria. Universul vegetal legat de ru-
ralitatea transilvană ocupa un loc important în
preocupările sale plastice, transformându-se în
structuri emblematice pentru creația sa.
În ceas aniversar, Muzeul Național al Unirii
din Alba Iulia i-a editat albumul Descânt, apă-
rut la Editura Dark Publishing, care surprinde
atât creațiile plastice ale acestuia, cât și gându-
rile sincere pornite din sufletul unui artist ce
a vibrat mereu în lumină. „Mănunchi de spi-
ce rânduit în cunună, năframă legând fața lor
omenească, ștergar învelindu-le, păretar oglin-
dind florile câmpului, mănunchi în trunchi de
lemn, stâlp, mănunchi în cruce, buzduganul
grâului ori al ierburilor de leac, o întreagă ar-
hitectură a lumii satului, un realism al materiei
(piatră, lemn, grâu, iarbă, pânză) semantizat,
care încearcă să recupereze un ruralism an-
cestral, să valorizeze miturile, ritualurile unei
societăți agrariene și pastorale străvechi. încer-
carea de recuperare a acestor valori definitorii
mă caracterizează și este pentru mine o perma-
nentă provocare culturală. Toată viața (în spe-
cial ultimele patru decenii) m-am mișcat între
această miză simbolică (cu caracter soteriolo-
gic) și preocuparea de a salva actul în sine al
pictării. Cred că aparțin unei tendințe sintetice
care cultivă funcția imaginii ca factor profund
civilizator. Caut deci revalorizarea conceptului
de tradiție epurat de zgura prejudecăților. În
creația mea - gestul, ieșit din spațiul vânătorii,
fixează drama pașnică, ciclul anual al creșterii
vegetale și puterile nebănuite pe care „gracilele
ierburi” le posedă și le transferă magic omului,
vindecându-i trupul și sufletul”, se confesează
Lupșe pe coperta albumului.
În prefața cărții, Ana Dumitran, expert în
pictură, originară și ea de pe meleaguri bis-
trițene, declară: „Hălăduind prin grădini tai-
nice, cu înfățișarea impunătoare a unui mag
pornit spre Răsărit să-l întâlnească pe Regele
prevestit de Stea, dar cu tolba plină de daruri
tămăduitoare pentru toți cei care se opresc os-
teniți de viață, Marcel Lupșe ni se recomandă
ca un terapeut al simțurilor, pe care le asaltează
din toate părțile cu mănunchiuri înmiresma-
te de ierburi și cu murmurul sincopat al unei
vrăji metamorfozată de vremi în rugăciune:
Doamne, ajută cui sărută și sporește cui iubeș-
te!” (p.9).
Este interesantă viziunea teologică și
tradițională asupra picturilor lui Lupșe
surprinsă de pr. prof. Ioan Bizău, de la
Universitatea „Babeș-Bolyai”, Facultatea de
Teologie Ortodoxă, într-un text amplu ce vor-
bește despre grădini, plante tămăduitoare, flori
umile și, dincolo de toate, despre „buna așeza-
re sufletească, activată în succesiunea intelec-
tualilor și țăranilor fruntași pe care i-au dat is-
toriei noastre fabuloasele ținuturi ale Bistriței
și Năsăudului. Aceasta înseamnă că a ajuns la
înălțimea cugetului matur și senin, adică este
osârduitor și onest în arta sa și în slujirea de
dascăl, dar și în viața de familie. Cu chipul său
bărbătesc bine articulat, cu masivitatea-i echi-
librată șl cu glasul baritonal, Marcel Lupșe se
impune, oriunde apare, ca o prezență plăcută,
care atrage atenția. Cum îi stă bine unui artist
ajuns la vârsta deplinei maturități, dar și la
măsura clarității pe care o presupune această
vârstă, își asumă o stare de boierie pe care și-o
activează decent, cum făcea și Horia Bernea,
de pildă.” (p.11).
Stăpânind foarte bine tehnica picturii, Lupșe
arată, în lucrările lui, rigurozitate, dar și vi-
goare, poezie și culoare, având un angajament
existențial care străbate peste timp, conturân-
du-și propriul canon lăuntric.
Pornind de la premisa țăranului român care
spunea că întrega fire este sfințită prin puritatea
originală, Marcel Lupșe așază puritatea ierbu-
rilor pe pânză, dând sens peste timp frumuse-
ții acestora și creionând o grădină a propriului
suflet ce merge în oglindă cu Grădina Raiului,
căci ce pot fi florile și câmpurile înverzite de-
cât o școală a credinței. „M-a atras întotdeauna
și mă inspiră vegetalul, parte a lumii vii, pli-
nă de înțelesuri (mistice, magice) în intervalul
dintre cele două lumi, reală și imaginară - cu
multiple semnificații culturale. Prin filiația
mea rurală, am avut acces direct la o anume
viziune de tip ritual de sorginte mediteranea-
nă, osiriacă. îmi este la îndemână și folosesc
adesea un hieratism de filiație bizantină (sau
extrem orientală), mai ales la nivelul tehnici-
lor convenționale, dar nu numai. Monotonia”
deliberată a tematicii pledează tocmai pentru
o concentrare asupra mijloacelor de expresie,
studiate și asumate sub semnul implicării esen-
țiale. O istorie complexă și agitată, o intersec-
ție a sferelor de civilizație, într-o iconografie
voit eliptică, ce poate servi drept izvor și motor
în același timp, pentru căutările mele” spune
Lupșe într-un text așezat pe coperta IV.
Despre busuioc, ce a devenit simbol și pen-
tru creație lui Lupșe, teologul Ioan Bizău decla-
ră: „această plantă care a purtat în lume faima
grădinilor împărătești ale Bizanțului a devenit
simbolul sufletului credincios, drept, evlavios,
care emană „mîrosde hună mireasmă duhov-
niceasca” pe măsură ce trupul îmbătrânește și
se ofilește” (p.54). Nu lipsește grâul, cu toată
sacralitatea lui, care prin virtuțile sale nutritive
și curative este un adevărat miracol. „Sfântul
Efrem Șirul pune această plantă emblematica
a lumii în legătură cu istoria mântuirii și, bi-
neînțeles, cu riturile inițierii creștine: „Chiar și
acum pe acest pământ plin de spini putem vedea
pe câmpuri/ spicele de grâu pe care Dumnezeu
ni le-a dat cu tot blestemul Său;/ mulțumită
vântului, in sânul lor iau naștere grânele;/ prin
voia atoatefacatoare a Celui Preaînalt/ adierea
le alăptează ca sânul unei mame, preînchipu-
ind astfel modul în care se hrănesc [oameni,]
cei duhovnicești” (Imnele Raiului IX, 12). Iar
lanul de grâu înspicat devine în ochii omului
sensibil imaginea plenitudinii, insuflându-i o
ardentă speranță” (p. 58 Bizău).
Albumul surprinde etapele profesorului de
la Liceul de Arte „Corneliu Baba” din Bistrița
parcurse din tinerețe până la maturitate și
creionate de acesta în cuvintele: „copil fiind,
am asistat la ritualul aruncării pe acoperișuri
a cununițelor împletite din sânziene de fete-
le visând la măritiș, am văzut cununa de grâu
împletită, atârnată în grinda casei bunicilor, să
străjuiască un an, până la secerișul viitor, am
legat și am pus la uscat, în tindă sau pe pris-
pă, buchete de măghiran, busuioc și izmă,
am auzit de atâtea ori povestea și am visat și
eu să am în palmă iarba fiarelor... Restul e...
pictură”. Despre creațiile sale a scris o pleia-
dă însemnată de istorici și critici de artă, în-
tre care Corneliu Antim, Paul Cornel Chitic,
Magda Cârneci, Maria Magdalena Crișan,
Călin Dan, Vasile Duda, Romulus Guga,
Adrian Guță, Dan Hăulică, Ion Iuga, Negoiță
Lăptoiu, Viorica Guy Marica, Teohar Mihadaș,
Alexandru Mircea, Oliv Mircea, Pavel Șușară,
Mircea Țoca, Gheorghe Vida, Liviu Văcariu,
Ioana Vlasiu, iar cel mai recent părintele prof.
univ. dr. Ioan Bizău.
Un album ce structurează viața artistului
ce se confundă aproape în totalitate cu viața
omului Lupșe, aducând în fața iubitorilor de
frumos crâmpeie de neegalat din lumea cea
plină de basm pe care o așază cu credință în
nemurire.
■
14
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
proza
Acvariu
■ Adrian Țion
Birtul de lângă piața de flori e plin de muș-
terii ocazionali, grăbiți, dar și de oameni
fără căpătâi aciuați aici ca într-un refugiu
la îndemână din calea tumultului cotidian. Pe la
orele prânzului devine chiar neîncăpător uneori.
O masă eterogenă se perindă prin local ca într-o
gară. Bețivi profesioniști și haimanale cât de cât
spilcuite. Acestui local situat lângă hala agro lu-
mea îi spune Acvariu pentru că geamurile sunt
mari, se vede înăuntru ca într-un acvariu mai
mare, bașca e și un acvariu cu pești lângă geam.
Cei de afară, oameni reali, sănătoși la cap, cu pre-
ocupări serioase, privesc cu dispreț spre umbre-
le fantomatice dinăuntru ce trândăvesc într-un
spațiu imund, nesănătos. Când se fuma înăuntru
era iadul, acum e un iad ceva mai prietenos, zic
gospodinele pline de plase cu veșnicile cumpă-
rături. Cei dinăuntru se dispensează nepăsători
de hărnicia lor risipită în clocotul orașului. Ăștia
sunt clienții obișnuiți care stau fixați pe scaune
cu orele și se cunosc între ei. Aici intră tot felul
de troglodiți să dea pe gât un rachiu ieftin și să
beneficieze de o clipă de relaxare înainte de a re-
intra în cursa de alergare cu obstacole de pe stră-
zile orașului, îndreptându-se fiecare spre obiec-
tivele lui. Localul nu duce lipsă nici de firoscoși
subțiri la pungă, dar cu nasul pe sus, în stare să
se întindă la povești interminabile despre orice.
De la fotbal la politică și de la amintiri din arma-
tă la prețurile alimentelor în creștere continuă.
Le dă ghes la prețiozitate patroana localului, ea
însăși o femeie care se respectă, cu ambiții afișate
emfatic în loc de etichetă, interesată să aibă cli-
enți mai spilcuiți. De aceea și-a aranjat proprie-
tatea comercială în mod adecvat, cu gust, mobi-
lier atrăgător, veceul e impregnat cu odorizante
și sclipește de curățenie. Pe pereți atârnă tablouri
cu fotografii în sepia amintind de vechea înfăți-
șare a orașului, însoțite de texte explicative, așa
încât localul se străduiește să aibă o oarecare
ținută. Ba mai mult, în colțul dinspre ferestre a
pus un acvariu cu pești, în ideea că dă un plus de
eleganță, așa ceva nu vezi în orice birt amărât și
Andor Komives	Unde este Paradisul meu? (2014)
tehnica mixtă pe hârtie Arches, 66 x 50 cm
ea vrea să iasă în evidență cu orice chip.
Printre discipolii lui Bachus poți întâlni aici și
tipi rasați, bărbați cu morgă de intelectuali, zia-
riști zgâiți și artiști calici, cu toții însetați nevoie
mare. Dar cei mai mulți sunt inși obscuri, jer-
peliți, cu haine ponosite, porniți în piață după
cumpărături, abătuți din drum la un șnaps sau o
bere de la frigider. Femeile intră rar aici și atunci
când o fac e semn că sunt pătimașe rău, declasate
și cu haine ferefenițite. De obicei intră însoțite
de tipi dubioși. Fata de la bar cu pantaloni ne-
gri mulați pe crupele-i ademenitoare și cu sânii
la fel de bine evidențiați sub o bluză subțire și
albă, prea strâmtă, încântă privirile troglodiților
în așa măsură încât aceștia se simt transportați
direct în altă lume și ca să-și mai scalde privi-
rile cu aceste forme legănate printre mese mai
comnadă un rând la prieteni. Știe patroana pe
cine să angajeze ca să-i meargă mașinăria. Așa
au comandat și cei doi amici ai pictorului simpa-
tic, trecut prin plăcerile vieții, cu față buhăită, cu
ochi sticloși, râzători, vii, mici și vicleni, amețit
de băutură, care scoate din plasa cu cumpărături
două ridichi să le ofere comesenilor, din priete-
nie sinceră sau drept recompensă pentru gestul
lor deosebit de amabil care l-a adus în acest hal
de voioșie. Ei râd ca niște papagali dispuși să-i
țină isonul, refuză, bineînțeles, umflați de râs,
dar pictorul nu se lasă până nu-i îmbată cu vorbe
alambicate, făcând apel și la tradiționala înțelep-
ciune populară pe care o are în sângele îngroșat
de alcool. Firoscos din fire, articulează sacadat,
tare, aproape cântând vorbele ca un popă, cu
degetul arătător ridicat spre tâmplă ca lumea să
bage la căpățână vorbele lui:
- Atențiune! Înțelepciune populară, anunță
el grav și continuă ridicând maiestuos din
sprâncene:
Care frunză-o căzut jos
Nu se urcă unde-o fost.
De nimica nu mi-i frică
Numa de frunză când pică.
Apoi se oprește brusc, așteptând reacțiile co-
mesenilor, dar aceștia nu scot un cuvânt, se arată
înduioșați, abordând un zâmbet tâmp sau apro-
bându-l admirativ ca pe un lider luminat ridicat
brusc din mulțime.
Patroana cu ținuta ei țeapănă, bățoasă, aproa-
pe masculină, în deux-pieces maroniu uni, care
stă proțăpită în dreapta barului ca o statuie să
supravegheze activitatea din local, o femeie la
cincizeci de ani, cu privire severă, elegantă, so-
bru îmbrăcată și întotdeuna coafată de parcă ar
purta pe cap o perucă, apreciază că pictorul a
ridicat prea mult tonul iar ceilalți doi se hlizesc
prea strident la fiecare vorbă a artistului. Se de-
cide să se apropie de masa cu pricina, cerându-le
înveseliților de băutură să vorbească mai încet.
Ca o frunză care abia se menține pe linia de
plutire e viața lui Nic acum. Trântit pe un scaun,
la întâmplare, nu-l mai interesează mai nimic,
privește nepăsător în gol, cu o detașare superi-
oară, exclusivistă. Toate cele prezente i se par
futile, pâlpâiri îndepărate fără sens și culoare,
Andor Komives	Miklos și Fluturele (2015Î
acrilic pe pânză, 80 x 120 cm
fără noimă. S-a îndepărtat de oameni, n-a mai
trecut pe la Liliput de când a ieșit din închisoare,
evită să intre în discuție cu oamenii cunoscuți,
privește parcă din altă lume mascarada prezen-
tului. Da, o mascaradă jenantă, caraghioasă, cu
pretenții de cinste și onorabilitate de care îi este
scârbă. Aici, lângă piața de flori (și cea de legu-
me e aproape) se pierde printre zarzavagii, vân-
zători și cumpărători, e refugiul care îi convine,
privește spre florile de pe mese expuse spre vân-
zare, splendori policrome divine, nemeritate de
masa umană consumatoare de frumos natural.
Privește spre gospodinele ce trec prin fața gea-
mului cu plasele pline de cumpărături într-un
du-te-vino neîntrerupt ca niște umbre fugare,
prinse într-o mișcare browniană, de neînțeles,
din care s-a retras dezamăgit, plictist, dezgustat.
Umbre mișunând într-un acvariu prea aglome-
rat, înțesat cu vegetație putrezită, precum cel
năpădit de alge, lângă care s-a așezat. Umbre
captive.
Compătimim animalele din captivitate și nu ne
conștientizăm captivitatea. (Alexandru Petria)
Nic e sumbru, livid, miroase a moarte, de ace-
ea nu se așează nimeni la masa lui, deși ar mai
fi trei locuri libere. S-a vârât singur și de bună-
voie în acvariul bețivilor. A auzit vorbăria celor
de la masa vecină ca în transă. Vorbe venite de
departe, de foarte departe, din afara lui. Totuși,
versurile pictorului au atins în el o coardă sen-
sibilă. Ele i-au amintit de ziua aia nenorocită de
acum mai bine de doi ani, când a intrat fără să
vrea pe terenul stației de epurare, după care viața
lui a luat o traiectorie nedorită. Și-a amintit de
paznicul grosolan care a dat peste el și copil, so-
mându-l formal Stai că trag! ca să se dea grande.
Și-a amintit de frunza de salcie agățată în min-
cioc, superstiție de la care a pornit totul. Spaima
trasă când nu l-a mai văzut pe copil lângă el. Ah,
Pușu! Unde o fi Pușu, copilul meu drag?
Așa au trecut ultimele minute pentru Nic,
așezat singur la o masă lângă geam, între fereas-
tră și acvariul cu pești leșinați, greu de identificat
O
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
15
o
prin rețeaua de alge verzi și maronii, lăsat de iz-
beliște. O latrină expusă în public fără putință să
însenineze privirea cuiva.
Visează abulic, privește năuc, ascultă ușor
amuzat trăncăneala nu lipsită de sens a picto-
rului de la masa vecină, un pitoresc filosof ra-
tat, după el, cam fanfaron dar plin de farmec în
comunicare, bine cotat ca pictor, flecar înrăit și
artist fanat, ofilit, pierdut prin cârciumi. Fața lui
Nic e împietrită în indiferență tocită și tristețe
amară. O expresie care trage să moară, anunțând
și la el, ca la pictorul guraliv, ofilirea. Totuși,
când trece pe lângă el, patroana îl întreabă din
politețe, să se asigure că e o gazdă bună și totul
e sub control:
- Nu-i așa că vă deranjează?
Trezit din gândurile lui, Nic răspunde brusc:
- Nu mă deranjează deloc.
Și pentru că patroana se oprește mirată în
dreptul lui, nu se aștepta la această reacție, Nic
face dintr-odată pe bosumflatul din moment ce
i s-a dat atenție, se încruntă și-și arată nemul-
țumirea, nu față de logoreea pictorului, pe care
tocmai o savura tacit, ci față de felul mizerabil în
care sunt ținuți peștii abia perceptibili prin per-
deaua groasă de alge lipită de sticla acvariului.
- Mă deranjează că vă bateți joc de sărmanii
peștișori de acolo, aruncă el flegmatic, arătân-
du-se îngrijorat.
- Cum așa?! se crispează dintr-odată fața lu-
cioasă, tratată cu creme scumpe a femeii.
Și Nic, binevoitor ca întotdeauna și știutor de
carte pe deasupra, începe să-i explice patroanei
că nu așa trebuie să arate un acvariu unde intră
zilnic atâția oameni. În loc să facă o bună im-
presie, dă dovadă de delăsare, ori localul e curat,
bine întreținut, a lăudat-o și cu alt prilej pentru
asta și e păcat ca tocmai colțul bio să distoneze
cu ansmblul. Numai de delăsare nu vrea să audă
cucoana. Ea, care face atâtea eforturi să țină lo-
calul ăsta de păduchioși, se simte jignită când ci-
neva spune despre ea că e delăsătoare. Dar îi dă
dreptate, recunoaște că l-a cam neglijat în ultima
vreme pentru că cel care se îngrijea de acvariu,
un bătrânel simpatic, nu mai e în stare să se ocu-
pe de așa ceva. A căzut paralizat la pat. În ceea
ce o privește, ea nu știe cum să răzuiască pere-
ții de sticlă, cum trebuie schimbată apa, într-un
cuvânt nu se pricepe și nici nu vrea. Asta nu-i
o treabă pentru ea. Nic îi dă de înțeles că el se
pricepe, tocmai de aceea a intervenit și i-a atras
atenția, dar nu cu răutate. Zâmbind conciliant,
femeia se arată surprinsă că el a observat acest
amănunt. De obicei nimeni nu-l bagă în seamă,
deși l-a montat în speranța că va fi un punct de
atracție, așa în general, nu pentru clienți, își spu-
nea că va da o notă de distincție și ea ține mult
ca totul să arate cum ca lumea, să facă o bună
impresie oricui intră la ea. Pe mușterii nu-i in-
teresează decât băutura, asta e clar. Cu sau fără
fotografii pe pereți, cu sau fără acvariu, ei știu
numai să bage alcool în ei și să plece înveseliți
de drog. Îi pare rău că acvariul arată așa rău, dar
nu știe cum să procedeze cu el. Dacă n-are cine-l
îngriji, îl va scoate afară și gata, va scăpa de el. Va
avea loc de încă o masă. Nic lasă impresia că ar
mai vrea să spună ceva, dar femeia pleacă să-și
reia locul de observație din dreapta barului.
După plecarea gălăgioșilor, cu pictorul pornit
în urma celor doi cu ridichile în mână, insistând
penibil să ia fiecare o ridiche de la el, de amin-
tire, de prietenie, patroana revine la masa lui
Nic și se arată interesată de găsirea unei soluții
de compromis până va scoate acvariul din local.
Tot a spus el că se pricepe la peștii de acvariu, așa
că ar avea nevoie de o mână de ajutor. N-ar vrea
să-l jignească, nu prea știe de unde să-l ia, pare
instruit și binecrescut, dar vine cu o propunere.
N-ar putea el să se ocupe puțin de acvariul ei, de-
sigur contra cost, până se hotărăște să-l desfiin-
țeze? Lumea s-a obișnuit cu el, toți spun barului
ei Acvariu așa că poate ar fi mai bine să-l păstre-
ze. A observat și ea că peștilor nu le merge bine,
dar neavând soluții i-a lăsat în beteșugul lor. Îi
poate el aduce într-o stare mai bună? Contra
cost, firește. Eu simt oamenii, adaugă privindu-l
în ochi satisfăcută. Știu că mă poți ajuta și o să
ne înțelegem.
(Fragment din romanul în pregătire
Ape salmastre)
■
Urmare din pagina 3
Expunerea prealabilă a noțiunii
de adevăr și autenticitate raportată la structura
apriorică a imaginativului (III)
Așa cum am arătat deja, Levy-Bruhl a enunțat
această lege plecînd de la frapantul fapt că pentru
primitivi un lucru este ceea ce este, dar mai poate
să fie și altceva. Într-o carte, amintită de noi ceva
mai devreme, Levy-Bruhl citează, pentru a ilustra
acest fapt, pe lîngă altele, următorul exemplu ca-
racteristic: el spune, că în foarte multe cazuri, pri-
mitivii cred că anumite obiecte sau ființe sunt ele
însele dar sunt, la fel, și un alt obiect sau o altă fi-
ință. Spre exemplu, membrii tribului Bororo cred
că ei sunt indivizii determinați care sunt, dar în
același timp fiecare crede că este un papagal roșu.
Altfel spus, în această afirmație principiul identi-
tății este încălcat cu deplină dezinvoltură. Un lu-
cru nu poate să fie și să nu fie în același timp. Dar
pentru primitivul Bororo acesta este un lucru cît
se poate de firesc deoarece cu toate că el este in-
dividul X, este mai mult decît atît, fiind și un pa-
pagal roșu... Explicația pe care o primim este ur-
mătoarea: totemul tribului este tocmai papagalul
roșu. Puterea divină care sălășluiește în papagalul
roșu este răspîndită în întreg grupul și în fiecare
dintre indivizii respectivi. Grupul, dar și fiecare
individ în parte, participă la această putere care-l
face să fie un papagal roșu. Aceasta este, în fond,
o caracteristică generală a mentalității primitive,
iar faptul participației la puterea divină, mistică,
amintește de terminologia platonică, fapt expri-
mat de Lafitau3 în studiul său Moeurs des sauvages
ameriquains. De aceea, Levy-Bruhl enunțînd le-
gea care domină mentalitatea primitivă o numeș-
te, inspirat de Platon, legea participației. Această
lege, în esența ei, spune următoarele: așa cum am
mai amintit, în reprezentările mentalității primi-
tive obiectele, fenomenele, ființele pot fi, în același
timp, ele și altele. Acestea, în mod bizar, emit și
recepționează forțe, calități, virtuți mistice, care
se fac resimțite în afara lor, fără a înceta vreo clipă
de a fi acolo unde, de fapt, sunt. Cu toate acestea,
în ciuda dispariției opoziției dintre unul și multi-
plu sau același și altul, în ciuda necesității, pentru
noi normală, de a afirma numai unul din termenii
opoziției, caracteristica esențială a acestei menta-
lități sau structuri diferite a imaginativului nu este
haosul și dezordinea ci o anumită ordine, ciudată
ce-i drept, a unei lumi altfel inteligibilă dar pro-
prie lor și imaginativului specific din care au luat
naștere. Levy-Bruhl a numit această mentalitate
pre-logică, în sensul în care ea nu ar ajunge la ni-
velul relațiilor logice și obiective dintre lucruri.
Noi am spune că, în fond, această mentalitate a
rămas mult prea puternic ancorată în concret sau
în imaginile ce reprezintă concretul, neatingînd
lumea logică a abstracțiunilor, avînd în vedere
deja amintita structură imaginativă a primitivu-
lui.
Totuși, această lume se mulează perfect pe
structura imaginativului primitiv care este legată
de lipsa cunoștințelor asupra fenomenelor naturii
și o percepție specială a timpului care este proprie
omului primitiv. Asta nu înseamnă nicidecum că
există tot atîtea structuri imaginative cîte civili-
zații sunt, dimpotrivă, există o singură structură
imaginativă, fundamentală, originară și apriorică,
iar ceea ce diferă este percepția timpului, a spațiu-
lui, a lumii și a fenomenelor naturii în diversele
epoci ale istoriei.
Pe de altă parte, lumea modernă, culminînd cu
lumea contemporană, a dus abstracțiunea logică
atît de departe încît prin intermediul imaginati-
vului informațional a ajuns la o grăbire a timpu-
lui și o restrîngere a spațiului legate de circulația
instantanee a informației încît a creat o nouă re-
alitate, realitatea virtuală ca expresie a imaginati-
vului informațional. Aceasta nu este mai puțin o
realitate decît realitatea primitivului, a medieva-
lului sau a savantului contemporan. Acest lucru
nu implică nici un fel de contradicție logică atîta
vreme cît lumea fiecăruia se naște din structura
comună apriorică a fiecărui individ uman în par-
te, respectiv din imaginativ ca structură esențială
comună a intelectului uman.
Pentru a sublinia și mai mult această caracte-
ristică a mentalității primitive vom schița doar cî-
teva aspecte ale gîndirii orientale, ale celei chineze
și hinduse și vom lega toate aceste aspecte de spe-
cificitatea imaginativului oriental și de percepția
diferită a timpului și spațiului la aceste popoare,
relativ la percepția europeană a acestor noțiuni.
Ne vom cere, anticipat, scuze pentru nota vădit
expeditivă a considerațiilor care urmează, însă ea
este suficientă scopurilor și necesităților cercetării
de față.
Din volumul în curs de apariție: Poezia, filoso-
fia, știința și imaginativul (titlu provizoriu)
Note
1	Lucien Levi Bruhl, Les fonctions mentales dans les
societes inferieures, Les Presses Universitaires de France,
Paris, 1910.
2	John Wesley Powell, On the Evolution of Language,
Government Printing Office, Washington, 1881.
3	Joseph Franțois Lafitau, Moeurs des sauvages
ameriquains, Monge, 1718.
■
16
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
Atena și Ierusalimul (I)
■ Viorel Igna
Atena și Ierusalimul1, scrie Giovanni
Girgenti, este titlul operei majore a lui
Lev Șestov2 (gânditorul evreu născut la
Kiev în Ucraina)3, care a transformat explicit capi-
tala Greciei și capitala Israelului, (oraș sfânt pentru
toate cele trei mari religii monoteiste), în două me-
tafore absolute ale rațiunii filosofice și ale credin-
ței religioase. Întreaga operă a lui Șestov tinde să
restabilească un abis de nedepășit între rațiune și
credință, după secole de pretinsă concordie, dar nu
în favoarea rațiunii ateniene, așa cum ne-am putea
gândi, ci în favoarea credinței gerosomilitane, uni-
ca posibilitate pentru om de a ajunge la o libertate
necondiționată, pe care însă rațiunea filosofică este
constrânsă să o nege, trebuind să se supună necesi-
tății logicii și legilor naturii”.4
„Opoziția dintre cele două dimensiuni ale gân-
dirii, scrie Alessandro Paris5, exprimată prin fai-
moasa diadă «Atena și Ierusalimul», scapă din
principiu unei clarificări raționale. Nu este vorba
de două alegeri alternative în mod egal disponibile:
mai curând prima, «cunoașterea» pare singura po-
sibilă, în mod rațional fundamentată. Rațiunea o
decide pe cea de a doua, «credința», ca imposibilă,
așa cum, în aceeași prospectivă rațională, confi-
gurarea transcendentală a experienței, ca un unic
plan al realității, impune o acceptare prin supune-
re în fața ei din partea omului singular. În această
prospectivă nu ne rămâne decât «lupta», «curajul»,
«antagonismul agonic» cum spune Jankelevitch, în
care constă în definitiv credința; antagonism care
se traduce, simbolic, în acela. dintre «Ierusalim» și
«Atena»”6.
Șestov n-a fost un filosof academic, nici măcar
n-a făcut studii universitare de filosofie, așa cum el
însuși i-a mărturisit lui Benjamin Fundoianu, uni-
cul său discipol.
Dacă ar trebui să găsim o genealogie filosofică,
atunci trebuie să ne gândim la Shakespeare și la
Sfânta Scriptură, după aceea întâlnirea determi-
nantă pentru el a fost cu Friederich Nietzsche, pe
care a început să-l citească începând cu anul 1895
și pe care nu l-a mai abandonat. „Fără nici o în-
doială, fundamentale pentru el au fost lecturile din
Spinoza, despre care în mod just s-a afirmat după
aceea că, dacă Șestov are un model, acela este antis-
pinozismul metodic”7.
Lectura în anii 1911-14 a lui Luther, în același
timp cu studiul filosofiei antice și cu relativele
comentarii istorice ale lui a Zeller, studiul ope-
rei lui Husserl și acela târziu și retrospectiv al lui
Kierkegaard fac un tablou complet al autorilor
frecventați de Șestov. Paris îl citează pe Zenovsky
când afirmă faptul că „Șestov a suferit multiple
influențe, și mai ales aceea a lui Nietzsche a cărui
amprentă se găsește în propriul stil. A fost singurul
filosof care a reluat tema esențială a lui Nietzsche și
pe care a elaborat-o în sens religios. De asemenea
influența lui Dostoievski este la fel de mare; Pascal
este un autor pe care-l citează foarte des.”8
Întorcându-ne la influențe, nu trebuie să ui-
tăm nici lectura tânărului Luther, mai ales aceea
a interpretării șestoviene a mântuirii, ca „salvare
a rațiunii” prin intermediul harului. Și în sfârșit
Kierkegaard, de numele căruia Șestov a fost foar-
te legat. „Față de o prea grabnică asimilare a gân-
dirii sale curentului Kierkegaard-Renaissance, de
care foarte des Șestov era făcut dependent, ca și
un epilog târziu, este important să subliniem fap-
tul că nu putem vorbi de o influență directă (...)
Șestov ajunge la Kierkegaard când întregul său
demers spiritual era deja împlinit și recunoaște
după aceea în Kierkegaard un „geamăn spiritual”;
și totuși, valutarea operei lui Kierkegaard rămâne
în mod substanțial negativă: Kierkegaard este un
luptător învins, care s-a predat înaintea șfârșitului
„Necesității”.9
Pentru a ne orienta mai bine în gândirea lui
Șestov ar trebui să plecăm de la o afirmație a lui
Benjamin Fundoianu care într-o pagină de memo-
rii10 ce dă o valoare centrală temei șestoviene a pă-
catului originar ca un fir conducător al întregului
său itinerar filosofic.
Filosofia religioasă pentru Șestov este o luptă,
supremă și definitivă, pentru a recupera libertatea
originară și acel „valde bonum” care, după cădere,
s-a împărțit în binele nostru lipsit de putere și în
răul nostru distrugător. Rațiunea, repetă Șestov, a
distrus credința în fața ochilor noștri, a revelat prin
ea pretenția ilegală a omului de a supune adevărul
propriilor dorințe și ne-a păgubit de cel mai prețios
din bunuri, acela de a lua parte la fiat-ul creator.
Aici termenul de filosofie este folosit de Șestov în-
tr-un sens diametral opus aceluia etimologic: este
vorba mai ales de a urî, „misein”cunoașterea, (so-
fia). Cu această misofie-misologie se actualizează
antagonismul agonic al Ierusalimului în confrun-
tarea cu Atena.
Contestarea agonistico-agonică a rațiunii cu fi-
losofia religioasă, bazată pe credință, instaurează
deci o „luptă interminabilă”.
Termenul de „luptă” trebuie înțeles în mod pre-
cis în sensul agonic al termenului relevând, pe de o
parte, durerea pe care o presupune aceasta, pe de
altă parte, paradoxala privare a valenței voluntaris-
tice. Lupta este un „har” pentru Luther, opusă ori-
cărei opere omenești, în primul rând rațiunii.
Exercițiul filosofiei ca o „luptă” este intermi-
nabil, deci pentru totdeauna și în mod continuu
Andor Komives	Aripi (2017)
tehnica mixtă pe hârtie Arches, 76 x 56,5 cm
este supus riscului; este nevoie ca Avraam să plece,
fără a ști unde dorește să meargă și fără a se uita în
urmă: întoarcerea înapoi, și în cunoaștere este vor-
ba totdeauna de o „eternă reîntoarcere” (Besinung)
prin care se repetă totdeauna „căderea”. „Virtutea
și fericirea omului, nu poate numai cu forțele sale
să se-ntoarcă spre Dumnezeu sau spre nemurire,
scrie Șestov, întucât rațiunea i-a înlănțuit voința și-l
obligă să meargă unde îl constrânge necesitatea (...)
Izvorul adevărului se găsește chiar acolo unde rați-
unea umană se așteaptă mai puțin să o găsească; și
la acest izvor se poate raporta acel bine pe care noi
în mod fals l-am înlocuit cu beatitudinea filosofică.
Luter numește credință acest izvor. Să-i dăm și noi,
pentru moment acest nume, chiar pentru a semna-
la că poate exista un alt izvor al adevărului dincolo
de acela de care a vorbit Socrate, și că adevărul nu
are nimic în comun cu necesitatea”.11
Renunțând la fructele pomului vieții, omul în-
țelept acceptă în mod conștient că acestea îi vor fi
sustrase. Deja, din acest punct de vedere, cunoaș-
terea, departe de a-l salva de „taurul lui Phalaris”, îi
agravează situația. „Mai mult, scrie Paris, cunoaș-
terea cere ca această acceptare să fie una plină de
bucurie, și că într-un anumit mod durerea detașă-
rii trebuie să fie binecuvântată. Deci cunoașterea
ne învață să iubim durerea, să iubim răul, adică să
„iubim necesitatea” (diligere necessitatem).
In acest sens dobândește o semnificație deplină
metafora taurului lui Phalaris. La fel ca și în legen-
da greacă urletele nefericiților care erau închiși în
burta taurului de bronz, ajungeau la urechile tira-
nului ca niște sunete melodice, și astfel supusă tira-
nului, rațiunea omului renunța la „ridere, lugere et
detestari” (la a râde, a plânge, a detesta), în favoa-
rea lui intelligere, (a înțelegerii), care devine astfel
un imn continuu adus necesității, așa cum afirmă
Șestov în Atena și Ierusalimul. Răul concret este în
realitate acceptat ca o comandă a rațiunii pentru
o acceptare întru supunere; „așa cum pasărea pa-
ralizată de șarpe se aruncă de bună voie în gura
acestuia, la fel și omul merge la întâlnirea cu pro-
priul sfârșit și așteaptă ca fericirea să-i vină chiar de
acolo de unde izvorăște cea mai gravă nefericire”12 .
Omul merge înspre propriul dezastru, știe că
moartea îl așteaptă la cotitură, dar conștiința celor
mai mari rele nu-l va trezi din letargia căreia acel
„ordo et conexio rerum” ordinea și legăturile dintre
lucruri, care există dintotdeauna rămâne nemișca-
tă pentru totdeauna și apare ca o condamnare”13.
Hegel însuși vedea în fructele pomului cunoaș-
terii principiile filosofiei pentru toate veacurile.
Acum, datorită acestor fructe, omul a dobândit fa-
cultatea de a distinge între bine și rău și s-a văzut
constrâns să se supuna legilor binelui. De felul în
care Socrate în antichitate și Spinoza în timpurile
moderne, scrie Șestov, după ce au gustat di aceste
fructe, au renegat însă adevărul, substituindu-l cu
ceva cu totul diferit. „În locul adevărului umani-
tatea a primit „obedientiam et pietatem”; lumea se
regăsește supusă unor legi impersonale și cu totul
indiferente (...) Socrate și Spinoza, dată fiind ones-
titatea lor intelectuală, au fost obligați să facă tot
ce era posibil, în condițiile date. Socrate n-a reușit
dându-și seama că trebuie să facă o legătură între
cunoaștere și virtute; Spinoza cel puțin a reușit să
se mențină la înălțimile metodei matematice: n-a
putut să uite că, întrucât și-a pierdut libertatea, de
la res cogitans omul a devenit asinus turpissimus,
faptul acesta provocându-i o durere iremediabi-
lă”14.
Pentru a avea o viziune mai amplă asupra su-
biectului am putea lua în discuție alte scrieri, cum
ar fi aceea a lui Leo Strauss, Ierusalimul și Atena,
O
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
17
o
în care autorul este preocupat de valența simbolică
pe care cele două cetăți pot să o aibă în ce privește
direcțiile de dezvoltare ale lumii occidentale, cu în-
credințarea că omul contemporan vrea să locuiască
după aceste modele, chiar „dacă nu în mod necesar
în forma și modalitatea pe care creștinismul a ofe-
rit-o”15.
Pe baza unei matrici de substanță platonică
Strauss argumentează superioritatea gândirii poli-
tice platonice clasice asupra celei moderne supusă
modelului științific. Aceasta din urmă a dus la o
concepție democratică a politicii, izvor de relati-
vism și nihilism, la rândul lor anticipări ale unor
comportamente specifice unor regimuri politice
tiranice sau de dezordine prin lipsa legilor sau cu
încălcarea lor. Față de modelul clasic ideal, care
afirmă prioritatea raționalismului etic, gândirea
modernă inaugurată de Machiavelli (Gânduri des-
pre Machiavelli,1958), desparte etica de politică și
de raționalitatea valorilor, făcând din politică și
filosofie instrumente de putere și de interese domi-
nante. Alegerea în favoarea liberalismului, pe care
L. Strauss o dezbate în lucrarea (Liberalismul antic
și modern, 1968), nu trebuie însă înțeleasă ca o ade-
ziune la principiile liberale, ci ca o descoperire a
originilor liberalismului, care coincide cu virtutea
concepțiilor liberale. Dacă dreptul natural clasic
garantează universalitatea și cere un respect egal
pentru fiecare, asta nu înseamnă, după Strauss, că
guvernul poate să fie al tuturor, deoarece conduce-
rea unui stat presupune o educație în sensul binelui
public, care este al celor puțini, adică al celor mai
buni prin natura lor: numai o oligarhie iluminată,
scrie Leo Strauss, poate să evite subordonarea mo-
ralei în fața dominației tehnologiei, premisă a unei
tiranii moderne.16
Pentru Strauss dezacordul de bază se poate
sintetiza în ireductibila antinomie dintre rațiune
și lege, fundamentul oricărei credințe obedien-
te. Civilizația occidentală, scrie Strauss, constă în
două elemente, sau are două rădăcini, în mod fun-
damental discordante. Aceste elemente le putem
numi (...) Ierusalim și Atena, sau în afara metafore-
lor, Biblia și filosofia greacă.
Azi acest dezacord radical este în mod frecvent
mininimalizat, și la o primă vedere o asemenea
zdramatizare este într-un anumit fel justificată, de-
oarece în mod complesiv istoria occidentală se pre-
zintă la o primă privire ca o tentativă de armoniza-
re sau de sintetizare a Bibliei și a filosofiei grecești.
Dar o observație mai atentă demonstrează că ceea
ce pentru multe secole s-a petrecut în Occident
și care se petrece încă, nu este o armonizare, ci o
tentativă de armonizare, „...unica necesitate, scrie
Strauss, pentru filosofia greacă este viața intelecti-
vă autonomă. Unica necesitate proclamată de către
Biblie este aceea de a trăi într-o iubire ascultătoa-
_ ”17
re.”17
Acestă antinomie dintre rațiune și lege pusă
în evidență de Strauss, îl va face mai departe pe
Girgenti să reflecteze asupra ideii istorice referi-
toare la un logos comun, care ar putea sta la baza
unui nomos comun pentru toate popoarele și anu-
me spre o posibilă sinteză, respinsă cu toată forța
de platonicul Celsus. Girgenti valorizează nece-
sitatea depășirii abordării unilaterale afirmând
că sinteza dintre rațiune și credință prin operele
Părinților Bisericii a rezistat pentru mai mult de o
mie de ani, până când religia creștină (cu reforma
protestantă) a încercat să se elibereze de filosofie și,
în consecință, biserica catolică a încercat un nou
și provizoriu echilibru (cu contrareforma și cu cea
de-a doua scolastică), și în ultima instanță, filosofia
(cu iluminismul) a încercat să se elibereze definitiv
de credință, fără însă să reușească. Procesul de de-
creștinare a filosofiei, efectiv, a început cu Rațiunea
franceză și cu secularizarea, cu pretenția de a re-
duce aceeași religie în contextul aceleeași rațiuni,
sau chiar în încercarea de a o anula; dar procesul
început de Luter a fost în aceeași măsură același
și de multe ori contrar, adică a fost o tentativă de
elenizare a creștinismuluim cu pretenția de a elibe-
ra religia de ipoteca filosofiei grecești. Șestov, scrie
Girgenti, se pune într-un anumit sens, în linia ce
pleacă de la Tertulian, trece prin Luter, se regăsește
în Pascal și în Kiekegaard și ajunge la existențialis-
mul religios rus, care își găsește paternitatea comu-
nă în Dostoievski; de altfel Șestov încearcă să impu-
nă un aut-aut rațiunii și credinței, împotriva celui
de o mie de ani de și-și. Din acest punct de vedere,
de cealaltă parte, Șestov își găsește doi formidabili
aliați în Schopenhauer și în Nietzsche, în sensul că
ori se gândește, ori se crede. N-ar fi mai bine să se
pună în mod clar dilema: Atena sau Ierusalimul,
religie sau filosofie Dacă ne-am încredința judecă-
ții istoriei, răspunsul ar fi foarte clar: istoria ne-ar
spune că cei mai mari reprezentanți ai spiritului
uman au refuzat totdeauna, aproape o mie de ani,
orice tentativă de a opune Atena Ierusalimului, au
menținut solidă între Atena și Ierusalim conjuncția
„și”, și au refuzat cu îndârjire să pună între ele un
„sau”; Ierusalimul și Atena, religia și filosofia rați-
onală au trăit împreună în mod pacific una alături
de cealaltă. Și pacea care a rezultat din asta era pen-
tru oameni garanția visurilor noastre, mai mult sau
mai puțin realizate.”18
Dar această pace, se-ntreabă Girgenti, se poate
găsi în înțelepciune și în adevăr Nu trebuie mai
degrabă s-o căutăm în mântuire și în Dumnezeu?
Iată dilema șestoviană: înțelepciunea nu aduce cu
sine mântuirea, și adevărul nu este Dumnezeu ?.
Poate este adevărată teză contrară, adică faptul că
cunoașterea adevărului stă la originea răului din
lume.
Personajul Mîșkin din „Idiotul” lui Dostoievski
decară că, „dacă Iisus Hristos este în afara adevă-
rului, și dacă ar fi adevărat că adevărul nu este în
Hristos, totuși el preferă să rămână cu Hristos, mai
degrabă decât cu adevărul.”19. Dupa Șestov, filoso-
fia greacă este incompatibilă cu credința biblică,
deoarece, dacă o înțelegem în spiritul textelor ca
iubire de înțelepciune, ca dorință de cunoaștere,
atunci echivalează cu prima interdicție impusă de
Andor Komives	Lost Paradise (2013)
acuarelă pe hârtie Arches, 66 x 50 cm
Dumnezeu omului la începutul „Facerii” cu in-
terdicția de a mânca fructele pomului cunoașterii
binelui și răului. Păcatul originar ar consta, astfel,
în renunțarea la credință pentru a face loc cunoaș-
terii.Dumnezeu nu-l pedepsește pe Adam pentru
neascultare,de aceea cunoașterea binelui și răului
aduce cu sine moartea.
„Numai din rodul pomului celui din mijlocul
raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mâncați din el,-
nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți!
„Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți
mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca
Dumnezeu, cunoscând binele și răul”20.
Șarpele, ne spune Girgenti, este tentația filosofi-
ei elenice, pe care traducatorii textului biblic al ce-
lor „Șaptezeci” au încercat s-o ascundă. Dar pentru
Șestov păcatul originar descris la începutul Bibliei
este însăși gnoza elenistică: „Dacă Dumnezeu a
spus adevărul, înțelepciunea conduce la moarte;-
dacă șarpele a spus adevărul, cunoașterea pune
semnul egalității între oameni și zei. Așa s-a pus
problema în fața primului om și astfel se pune
problema în fața noastră și azi.”21 Pentru Șestov,
comentează Girgenti, Dumnezeu are fără îndoială
dreptate, și, după părerea sa, înțelepciunea uma-
nă, adică filosofia, este pusă în relație continuă cu
Vechiul Testament, în special la Sfântul Apostol
Pavel, Epistola întâi către Corintieni,I,192522.
Poziția lui Strauss, față de această problemă este
ușor diferită, deoarece, spune el, diferența funda-
mentală între Ierusalim și Atena n-ar consta atât
în opțiunea dintre credință și cunoaștere, cât în
originea înțelepciunii însăși, care are două izvoa-
re diferite; înțelepciunea, totuși, este scopul pe ca-
re-l are însăși credința: „Trebuie deci să înțelegem,
scrie Strauss, diferența dintre înțelepciunea biblică
și înțelepciunea greacă. Ne dăm seama imediat că
fiecare dintre ele pretinde că este înțelepciunea cea
adevărată, negându-i celeilalte de a fi înțelepciu-
ne în sensul cel mai riguros și mai înalt. Conform
Bibliei, principiul înțelepciunii este frica față de
Dumnezeu; după filosofii greci, principiul înțe-
lepciunii este mirarea.”23Initium sapientiae timor
Domini, ne spune Biblia, în schimb filosofia vor-
bește de uimire în fața lumii. Chiar Epicur spunea
că, pentru a fi fericiți, nu trebuie să avem frică de
zei. Dar atunci contrastul fundamental este ace-
la dintre timor Domini și stupor mundi? Pentru
Strauss da, pentru Șestov nu. Pentru Strauss co-
mentează în continuare Girgenti, numai frica de
Dumnezeu duce la respectarea Legii sale și numai
astfel se poate ajunge la adevărata înțelepciune. În
schmb, pentru Șestov, opoziția fundamentală între
mesajul biblic și gândirea filosofică se poate rezu-
ma, în opoziția dintre cuvintele lui Socrate, binele
cel mai de preț pentru om este capacitatea de a face
raționamente în fiecare zi asupra virtuților și aceea
a Sfântului Pavel „tot ceea nu vine de la credință
este păcat” 24
Filosofia, de fapt, ne aduce înțelepciunea, legân-
du-ne de necesitate, în timp ce credința ne aduce
mântuirea, deschizându-ne porțile spre libertate.
Prima parte din Atena și Ierusalimul a lui Șestov
se intitulează „În taurul lui Phalaris”. Taurul con-
struit din bronz și apoi înfocat, făcut cadou tira-
nului Phalaris din Agrigentum, iar lanțurile lui
Parmenide sunt însăși legile de fier ale logicii și ale
științei, care i-au legat pe toți filosofii, închizându-i
în funestul taur. În mod natural, pentru Șestov, exis-
tă excepții din ambele părți: dintre filosofii greci,
unii aparțin mai mult Ierusalimului, ca misticul
Plotin, scrie Girgenti, cel care a pus Primul princi-
piu dincolo de inteligență, de cealaltă parte dintre
gânditorii evrei, unii aparțin mai mult Atenei ca de
18
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
exemplu Spinoza, care a anulat credința în favoarea
rațiunii; Istoria, scrie Șestov, l-a împins în planul se-
cund pe Luter, așa cum a făcut cu Plotin, Tertulian,
Pier Damiani, și chiar cu Duns Scotus. Atena a tri-
umfat asupra Ierusalimului. Dacă Spinoza, conti-
nuă Șestov, a primit ideile sale fundamentale de la
greci sau prin intermediul filosofilor medievali, nu
are nici o importanță; important este că nu există și
nu poate fi în ele nici o urmă de ceea ce dădea viață
și hrănea gândirea ebraico-creștină, în orice fel am
interpreta noi acest lucru. Filosofia lui Spinoza (...)
presupune ca o conditio sine qua non renunțarea
completă la adevărul revelației.
Cum putem explica, urmând textul lui Șestov,
acel lung proces de fuziune metaforică a celor două
cetăți, se-ntreabă Girgenti, dacă admitem că ele
sunt în mod intrinsec incompatibile în însăși fun-
damentul existenței lor?
Procesul care a dus la fuziunea Atenei și a
Ierusaliumului a plecat de la Atena și a ajuns la
Ierusalim, prin cucerirea Siriei și a Palestinei de că-
tre Alexandru cel Mare în 332. I. Hr. Aceasta este
data de naștere oficială a elenizării ebraismului,
fenomen istoric ce va constitui fundalul succesivei
elenizări a creștinismului, ca să folosim expresia
lui Adolf Harnack, care, scrie Girgenti, ar trebui
să se schimbe în ideea că creștinismul s-a născut
propriu-zis din elenizarea ebraismului, adică din
universalizarea rațională și normativă a unui prin-
cipiu soteriologic monoteist. Acest fenomen a fost
bivalent, deoarece a impus masive influențe gre-
cești asupra Ierusalimului, cum ar fi limba, cultura,
și religia, care au ajuns aici în mod inevitabil îm-
preună cu dominația macedoneană, dar a produs
în aceeași măsură neașteptate influențe semitice la
Atena, și în mediul pur filosofic: după judecata lui
Max Pohlenz, scrie Girgenti, nașterea Porticului
Stoa, datorită lui Zenon din Cizio, (cipriot de ori-
gine semitică) ar fi cea mai importantă și ar fi in-
trodus în Grecia anumite concepte ebraice, cum ar
fi acela de providență (mană cerească, binecuvân-
tare și simțul datoriei). Deja Clearc din Soli și el
cipriot, elev a lui Aristotel, a importat în Peripatul
Atenei puternice influențe religioase siriene, pe
care el le consideră că și au originea în cele indiene.
După Clearc, însuși Aristotel a cunoscut un Evreu
din Celesiria, care era deja elenic nu numai după
limbă, ci și cu sufletul.25 Toate informațiile istorice
despre vechiul Israel și a raporturilor cu Egiptul, cu
Babilonia persiană, cu Grecia și în sfârșit cu Roma
se regăsesc strânse în Antichitățile iudaice a lui Titus
Flavius Josephus istoric și militar roman de origine
evreiască, o operă scrisă în grecește la sfârșitul sec.
I î. I. Hr., în care, printre altele, este teoretizată și
este justificată trecerea finală la Roma atotputer-
nică, în care sunt cuprinse și civilizațiile elenice și
ebraice. Același discurs, în mod natural, este vabil
cu tot atâta îndreptățire pentru elenizarea altor
popoare cucerite la început de către Alexandru
Macedon, adică a perșilor, egiptenilor, fenicienilor
și indienilor, cu toții supuși unor sincretisme forța-
te cu cultura greacă. Despre elenizarea Indiei avem
o prețioasă mărturie a lui Megastene, diplomat în
serviciul Diadohului Seleuco I Nicator,care a locuit
în India între 302 și 291 î.I.Hr. și care a scris în gre-
cește Indika, Știri despre India, din care posedăm
numeroase fragmente. Într unul dintre acestea pu-
tem citi: „Toate judecățile exprimate de către antici
asupra naturii lucrurilor au fost expuse de către re-
prezentanții gândirii filosofice din afara Eladei, și
printre alții, parțial, de către Brahmanii din India și
parțial de către așa numiții Iudei din Siria”.26
Locul ales pentru fuziunea dintre ebraism și
elenism n-a fost nici Atena nici Ierusalimul, ci
Andor Komives	Vanitas (2013)
acuarelă pe hârtie Arches, 66 x 50 cm
Alexandria Egiptului, unde sub Tolomeo al II- lea
Filadelphul și unde a fost realizată în jurul anu-
lui 250 î.I.Hr. traducerea grecească a Vechiului
Testament, care apoi a fost comentată și inter-
pretată în lumina filosofiei și a literaturii grecești.
Acest lucru a venit mai ales din partea ebraică, cu
Aristobulo din Alexandria și cu Ezechiele, amân-
doi di sec.al II-lea î.I.Hr. și apoi cu Filon, contem-
poranul Sfântului Pavel, care a încercat să reciteas-
că Vechiul Testament cu ajutorul metodei alegorice
stoice și cu categoriile filosofice platonice.
„Un om enigmatic numit Filon a apărut în
Alexandria Egiptului, scrie Șestov, nu era un gân-
ditor viguros și original. Nu era un Plotin, un
Descartes sau un Spinoza. Cu toate acestea, desti-
nul său, ca să ne servim de terminologia lui Hegel,
Spiritul timpului, i-a impus o misiune istorică
imensă. Era destinat să concilieze Biblia cu filoso-
fia greacă: cu alte cuvinte, Logos-ul cu Dumnezeu.
Filon și-a împlinit misiunea sa, Biblia s-a conci-
liat cu Logos-ul și a fost după aceea acceptată de
popoarele europene.Î n ce a constat această con-
ciliere? Doctrina Logos-ului,așa cum este admisă
de toți, a ajuns la apogeu cu filosofia stoică și era
legată în mod indisolubil de aceasta. De fapt, filo-
sofia stoică a determinat destinele gândirii europe-
ne într-o măsură atât de vastă așa cum am putea
gândi în mod obișnuit. După stoici,un filosof nici
măcar n-ar avea dreptul să fie altceva decât stoic. Ei
sunt cei care au proclamat pas afron mainetai,adi-
că că oricine nu se supune rațiunii este un nebun
sau, după o expresie mai vulgară, dar mai directă,
de care s-a servit Seneca: Si vis tibi subjicere, te
subjice rationi:(„dacă vrei să te supui tuturor lu-
crurilor, supune-te mai întâi rațiunii”). În aceasta
constă esența stoicismului:este suficient să te su-
pui o singură dată, adică să renunți la tine însuți
la rațiunea impersonală, la „lege”și atunci victo-
ria, toate victoriile posibile vă vor fi asigurate. Eu
cred că n-ar fi necesară multă cercetare pentru a
găsi, sub comandamentele stoice, vechea gândire
a lui Anaximandru: oamenii au fugit într-un mod
crud și criminal spre o existență liberă și blestemul
acestei crime nu va fi șters până când ei nu vor re-
cunoaște și nu și vor fi răscumpărat propriul curaj
„tolma”, printr-o supunere eternă unui principiu
suprapersonal sau, mai bine-zis impersonal. Și ce
a fost în principiu? Plotin, ultimul mare filosof al
antichității, sintetizând tot ceea ce gândirea greaca
a creat înaintea lui, spunea: arche oun logos kai pan-
ta logos,”în principiu este rațiunea și totul este rați-
une” (Enn.,III,2,15). Și, conform acestei afirmații,
originea răului constă în refuzul temerar al omului
de a se închina în fața Logos-ului, o lege anterioară
existenței lumii”.” În sfârșit, scrie Șestov, filosofia bi-
blică, până atunci sărbătorită în mod specific de un
mic popor și care rămăsese în marginea marii are-
ne istorice, în momentul în care a fost chemată să
urce pe scena mondială și să cunoască umanitatea
s-a găsit obligată să se supună Logos-ului. Altfel,
victoria ar fi fost imposiblă 27. Cine și-a asumat, în
sfârșit, această misiune, a fuziunii celor două tra-
diții? Și-a asumat-o Filon. El a fost primul Apostol
dintre gentili (străini), cel ce a adus Biblia în fața
rațiunii și a constrâns-o să se-nchine în fața ei. În
Biblie se găsește tot ceea ce ne-au învățat înțelep-
ții noștri: iată cum a „conciliat” lux ex Oriente cu
lumen naturale pe care a pus-o în evidență pentru
multe secole lumea greacă. Asta a vrut să însem-
ne, comentează Șestov, că lux Oriente trebuia să se
stingă în fața Soarelui nemuritor al rațiunii natura-
le. În cea de-a IV-a Evanghelie s-a introdus fraza:
„În principiu era Cuvântul”, Logos-ul,și popoarele
civilizate au consimțit și au acceptat Biblia, deoa-
rece conținea tot ceea ce i-a obișnuit de-a lungul
timpului să câștige victoriile...
Pentru o mie cinci sute de ani rațiunea umanită-
ții europene a încercat să șteargă prin orice mijloc
lumina venită din Orient. Dar lumina a persistat.
Și iată că s-a făcut auzită din nou chemarea mis-
terioasă: Pe cine să trimitem? Cine va merge pn-
tru mine? Zeci, sute de oameni faimoși au răspuns
exultând, și istoricii au definit acest fenomen cu un
nume pompos: renașterea științelor și artelor. Dar
nimeni, în mod aparent, nici genialul Descartes
n-a înteles ceea ce se cerea. Toți au împlinit numai
jumătate din operă. Continuau să concilieze Biblia
cu Logos-ul, preferau să nu-și pună fatala întrebare;
era mai bine să gândești, așa cum se obișnuia după
Filon, că rațiunea nu contrazice revelația, sau, așa
cum ne învață Descartes, că Dumnezeu nu dorește
și nu poate să-l înșele pe om, și că ceea ce descoperă
în lmen naturale nu poate să nu fie de acord cu ceea
ce ne dezvăluie lumen supranaturale. Descartes era
un om foarte sincer. Nu se punea împotriva Bibliei
datorită fricii de persecuțiile Bisericii, așa cum a
scris Bossuet și repetă după Bossuet, istoricii (.)
Toată epoca Renașterii, al cărei ultim reprezentant
era Descartes exultă și triumfă cu el. Noaptea me-
dievală s-a sfârșit, a răsărit o zi luminoasă, limpede,
fericită... Și iată-l pe Spinoza răspunzând apelului,
și care s-a decis să împlinească ceea ce nimeni n-a
mai încercat înaintea lui.”28 Nietzsche n-a făcut alt-
ceva decât să constate acest lucru.
În momente de asemenea tensiune metafizi-
că au uitat un fapt esențial, că nu era prima dată
că se-nfăptuia împotriva lui Dumnezeu cel viu o
asemenea acțiune,și că după trei zile A înviat! De
aceea fapta lui Spinoza era inutilă, iar constatarea
de mai târziu a lui Nietzsche era târzie, deoarece
Învierea se petrecuse deja, iar ori de câte ori s-ar
petrece acest lucru, aici pe Pamânt, sau oriunde în
Univers, Dumnezeu cel viu va învia. De menționat
este însă aici aspectul moral al chestiunii. Învierea
în eternitate a Domnului nostru Iisus Hristos, este
singura noastră certitudine. Și a învierii sufletului,
a actualizării prin viață a eternei reîntoarceri.
„Pascal, în profunzimea sufletului său, a înțeles
acest lucru, a venerat în plinătatea sa, Misterul, dis-
prețuind tot ceea ce este conceput în mod clar și
distinct. Tot ceea ce este clar îi este necesar, este ne-
cesar numai mulțimii, maselor, despre care spune:-
terret vulgus nisi paveat, este nevoie ca mulțimea
O
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
19
o
să fie ținută în ascultare, amenințând-o cu legi și cu
pedepse care să fie aplicate acelora care nu ascul-
tă de exigențele clare și distincte ale legilor însăși.
În ce-l privește pe Spinoza, el n-a uitat niciodată
cuvintele Sfântului Pavel: „Legea a venit să crească
nelegiuirile „Profeții și apostolii, ne spune Șestov,
nu țin cont de timpul sau de istoria în care s-a dez-
voltat Spiritul vremurilor (Hegel). Spiritul profeți-
lor și al apostolilor suflă unde vrea. Adevărul lor, ca
să mă servesc de cuvintele lui Spinoza, nu este ade-
vărul istoriei, ci adevărul care stă sub specie aeterni-
tatis.29 Din vasta bibliografie despre Șestov, o lucra-
re recentă aparține filosofului american Michael
Finkenthal30,relevantă datorită faptului că pentru
prima dată îl încadrează pe Șestov într-o perspec-
tivă metafisica numită metasophia, de o „noutate
radicală, o gândire a transraționalului care descrie
aventurile omului în acel spațiu eroic al comunică-
rii cu alteritatea totală.”31
De fapt, scrie M.Finkenthal, Șestov n-a atacat
niciodată gândirea rațională in se: el a negat numai
dreptul ei de a se impune total, tiranic minții uma-
ne cugetătoare. „Oameni reflectează asupra fericirii
când sunt fericiți și asupra cauzelor nefericirii când
se simt nenorociți. Ne angajăm cunoașterea când
dorim să dezvoltăm sau să construim ceva, dar în-
cercăm și să fim înțelepți când ne confruntăm cu
răul ori ne aflăm în fața fricii de moarte. Ceea ce
a făcut Șestov cu adevărat a fost să afirme că nu
putem aplica nedeterminat același tip de cunoaș-
tere, că nu putem judeca apelând la același tip de
înțelepciune în toate cazurile(...) El se stăduiește să
inventeze un alt mod de a gândi,care refuză statu-
tul filosofiei moderne, produs artizanal al științei.32
În 1938 Lev Șestov și-a publicat ultima car-
te, Atena și Ierusalimul. Articolul Speculations et
Revelations, pe care îl menționează M. Finkenthal
și care prezintă evoluția convingerilor lui
Dostoievski, bazată pe cinci conferințe susținute
de Șestov la Radio Paris în 1937. Acest ultim stu-
diu conține o sugestie foarte importantă înceea ce
privește originea declanșatorului filosofiei exis-
tențiale a lui Șestov: Dostoievski a fost un scriitor,
scrie M.Finkenthal,care a descris întâmplări crude,
nemiloase, în care e implicată ființa umană, așa
cum au fost și Nietzsche și Kierkegaard. „Omul tre-
buie să înlocuiască gândirea rațională cu credința
în toate chestiunile sufletești, va spune fără ezitare
Șestov, la sfârșitul vieții.”33 Radiografia operei lui
Șestov este făcută de către M.Finkenthal cu multă
acribie, unică în felul ei în toată bibliografia cunos-
cută de la Benjamin Fundoianu la Piron Genevieve
punând accent pe raportul credință rațiune ce de-
vine firul conducător al întregului demers analitic
al filosofului american.
Prin extensiune „filosofia modernă scrie M.
Finkenthal, exclude orice referire la mituri și legen-
de, considerându-le ilegitime. Mai mult, Scripturile
fiind considerate a aparține acestor ultime caate-
gorii, nu există excepții. Totuși, Șestov observă că
în filosofia greacă există un mit despre originea
omului, așa cum există și în Biblie, iar el prezintă și
discută formularea pe care i-a dat-o Anaximandru.
Mitul gercesc și mitul biblic sunt opuse unul altuia,
iar întrebarea este unde se află adevărul? În eco-
nomia acestui text, digresiunea este menită să ne
mai amintească o dată adânc înrădăcinata opozi-
ție dintre Atena și Ierusalim.”34 Își face apariția, cu
Anaximandru, scrie Giorgio Colli în Înțelepciunea
greacă35, un nou tip de înțelept demn de a fi venerat
și în același timp teribil.
Am vorbit despre strada internă, ascetică,
geometrică a logos-ului, descoperită de Tales.
Dialectica lui Anaximandru ar fi cea de-a doua
Andor Komives	Marele câine (2017)
acuarelă pe hârtie Arches, 66 x 50 cm
cale și aici avem cel mai vechi document,unul per-
vers, acela decisiv al gândirii occidentale. O primă
remarcă aparține lui Aristotel, care referindu-se la
Anaximadru, ne spune că „din unu sunt separate
contrariile. „Discursul lui Anaximandru conchide
Giorgio Colli s-a dezvoltat plecând de la enunțul
fundamental, că prin intermediul diferitelor con-
tradicții, produse și în aceeași masură rezolvate, se
valorizează logos-ul dialectic” 36Finkenthal, îl sur-
prinde pe Șestov luând în discuție ideile care l-au
călăuzit în privința analizei raportului dintre rațiu-
ne și credința personală,a credinței în Dumnezeul
Scripturilor, ca ultima etapă în gândirea filosofică
și religioasă a lui Șestov. Numitorul lor comun este
ideea că filosofia greacă este întotdeauna în cău-
tarea împăcării cu realitatea, în timp ce Biblia se
luptă continuu cu realitatea. Din acest punct de
vedere nu există diferența dintre Vechiul și Noul
Testament... De aceea sursa adevărului descoperit
de Biblie nu este rațiunea,ci credința.”37
Încheiem aceste scurte considerații, cu câteva
gânduri risipite despre Șestov din lucrarea lui M.
Finkenthal, care deschide o perspectivă nouă în
cultura româna despre raporturile rațiune credin-
ța, făcând o distincție necesară între abordările
conjuncturale și cele cu adevărat inspirate despre
unul din cei mai mari metafisicieni ai secolului
trecut: nu poți scrie despre Șestov fără să te gân-
dești la teologul elvețian Karl Barth. A fost la fel de
ferm ca și Șestov când a fost vorba de respingerea
filosofiei și de proclamarea credinței drept singura
opțiune adevărată a ființei umane. Șestov nu s-a ra-
portat niciodată la contradicția inerentă unei filo-
sofii întemeiate pe credință: fundamentul său este
revelația, dar, așa cum a arătat Franz von Bader,
acest lucru este posibil numai pentru că inteligența
omenească este capabilă să înțeleagă conceptul de
absolut. Această perspectivă conduce la gnosticism
și la ideea că logica umană e garantată (numai) de
transcendent.38
Atena a fost agitată de lupte interne, de proce-
se, de superstiții și obscure presentimente. A fost
nevoie să vină un înțelept politic, Solon, care a
cerut ajutor numai înțelepților, a acelora care cu-
nosc trecutul.. și pot prevedea viitorul. Acel înțe-
lept era Epimenide, iar cu el s-a manifestat pentru
prima dată în maturitatea sa cunoscătoare feno-
menul divinizării, prin capacitatea de a integra în-
tr-o singură personalitate cele două componente
ale mantis-ului și ale prophtes-ului,despre care
ne va învăța mai târziu Platon prin intermediul
logos-ului, că este vorba de o întreagă tradiție in-
do-caldeano-egipteană care s-a manifestat mai târ-
ziu în ceea ce noi numim azi cultura europeană.
Note
1	Girgenti Giuseppe, Atene e Gerusalemme, Una fu-
sione di orizzonti, Il Prato, Saonara 2011
2	Lev Șestov, Atene e Gerusalemme. Saggio di filo-
sophia religiosa, textul francez și textul rusesc, ediție
îngrijită de A.Paris și P.Maximov, Bompiani, Milano
2005
3 Lew IsaaKovic Schwarzmann, Kiev 1866aris 1938-
P.
4	Girgenti G., op.cit., p.10
5	Paris Alessandro, Introduzione la Lev Șestov,
Atene e Gerusalemme, Bompiani, Milano 2005, p.9
6 Ibid.,p.9
7	Philonenko A., La philosophie du Malheur I,
Chestov et les problemes de philosophie existentielle,
Vrin,Paris 1998, p.116
8	Zenovsky, Histoire de la philosophie russe, Paris
1954, p.340
9	Zenovsky, Histoire de la philosophie russse, Paris
1954, p.340
10	Paris A,op.cit., p.12
11	Taurul lui Falaride în Șestov Lev, Atene e
Gerusalemme, Bompiani, Milano 2005, pp.513 -543
12 Paris A., Introduzione, p.47
13	Șestov L, Taurul lui Falaride, în op. Cit p.p.499 503
14	op.cit pp.525 -527
15	Girgenti G., op.cit., pp.10-12
16	Cf.textului Strauss Leo, în Enciclopedia Garzanti di
Filosofia, Garzanti Editore, Milano 1997, p.1113
17	Strauss Leo, Gerusalemme e Atene. Studi sul pensi-
ero politico dell’Occidente, trad. di P.Kobau, Introd. di
R.Esposito, Einaudi, Torino 1998, p.57
18	Șestov L., Athenes et Ierusalem, p.115, în Girgenti
G.,op.cit., pp. 14 15
19	Girgenti ne trimite la recenta ediție a romanului
Idiotul cu textul rusesc în față: F. Dostoievski, L’Idiota.
Taccuini di appunti per L’Idiota, cu notele lui E.Lo
Gatto, trad .de G.Faceioli și Satta Boschian, Bompiani,
Milano 2009. În Introducere Armando Torno mențio-
nează că titlul Idiotul este posibil de tradus prin „ne-
bun în fața lui Dumnezeu” a lui Tertulian. Pentru acest
Părinte al Bisericii un martor al adevărurilor creștine
trebuie să fie mai viu decât teoriile și mai semnificativ
decât manifestările culturale, cu un suflet dur și pur,
neatins de dubii academice sau de dezbaterile ce apar-
țin diverselor școli de gândire. Textul poate fi citit di-
rect în Glossarium mediae et infimal latinitatis a lui Du
Cange ediția din 1885: „Tertullianum ad Martyres: non
tantum magistri et prepositi, sed etiam idiotae”(p.XI)
20	Biblia, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Buc.1997, p.13
21	Șestov L., Athenes et Ierusalem, p.759 în Girgenti
G.,op cit.p.18
22	Biblia, p.1293
23	Strauss Leo, Gerusalemme e Atene, p.6 in Girgenti,
op cit. pp. 18-19
24	Epistola către Romani, 14, 23
25	Fragmentul din Clearc este reluat de Josephus
Flavius, în Contra Apionem, I, 176 183, în Girgenti G,
op. cit. p.23
26	Fragmentele din Megastene, ne spune Girgenti,
pot fi citite într o ediție la început, publicată la Bonn
în 1846 : Megastheris Indica, fragmenta collegit com-
mentationem et indices addidit E.A. Schwanbeck,
Hakkert, Amsterdam 1996, în Girgenti, op. cit., p.25.
27	Șestov, L., Sulla billancia di Giobbe, Adelphi Ed.,
Milano 1991, p.327
28	Op cit.,p.327
29 Ibid.,pp.331-332
30 Finkenthal Michael, Lev Șestov, Filosof existențial,
Gânditor religios, Editura Tracus Arte, București 2014
31 Op cit., p.280
32 ibid.,p.162
33 Ibid.,p.214
34 Ibid.,p.177
35 Giorgio Colli, La sapienza greca, II, Adelphi
Edizioni, Milano 1978
36 Op cit,pp. 28-29
37 Scrisoare către Martin Buber, 3 aprile1935
38 Finkenthal M, op cit., p.257
■
20
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
însemnări din
Mancha
Orizonturile vieții și ale
literaturii
■ Mircea Moț
Recitind (cum o fac an de an și cum se
cuvine atunci când e vorba de cărți de
referință) admirabilul volum al Doinei
Curticăpeanu, Orizonturile vieții în literatura ro-
mână veche, mi-a venit în minte distinsa prezență
a asistentei mele de la literatura veche de la lite-
rele clujene. Anii erau ’70, eram tânăr și cu fața
întoarsă spre contemporani, prea puțin dispus să
mai trec, precum în liceul meu de pe Criș, prin
furcile caudine ale cronicarilor, mai mult istorie
decât literatură, încercam eu să mă conving, cu
orgoliul specific vârstei. Cum nu aveam ce face și
anul întâi se consuma sub semnul necruțătorului
Iosif Pervain, m-am resemnat. La primul semi-
nar a avut loc întâlnirea, admirabilă, cu Doamna
Doina Curticăpeanu. Regretatul și iubitul meu
prieten Petru Poantă i-a conturat un admirabil
portret, care se cuvine citat în întregime: „Doina
Curticăpeanu, cu silueta ei stilizată, de o para-
doxală grație rigidă, parcă vibrînd imperceptibil
de o melancolie tensionată, avea mai tot timpul
un aer enigmatic și distant. Devenea volubilă
în sala de seminar, știind să transforme scrieri-
le opace ale bătrânilor cronicari în încântătoare
spectacole estetice. La seminariile ei am descope-
rit gustul pentru «valoarea de vechime» a literatu-
rii, dar, mai ales, că istoria culturii și a literaturii
trebuie înțeleasă ca o rețea de conexiuni. Încă îmi
amintesc cum mă motiva intelectual fenomenul
Reformei cu implicațiile lui în destinul limbii
române din Transilvania, așa cum îmi amintesc
despre strania lume a călugărilor copiști și codul
moralei monahale”.
Volumul de debut al Doinei Curticăpeanu a fost
bine primit de critica literară. Nicolae Manolescu
vorbea la momentul respectiv despre „o încercare
ambițioasă și meritorie: prin tema în sine (de care
titlul ne dă o idee: Orizonturile vieții în literatu-
ra veche românească) și prin risipa de informație
care-i stă la bază”. Lucruri esențiale despre autoa-
re spune același inteligent și subtil Petru Poantă:
„Nu s-a închis, însă, în specialitatea ei, astfel că,
având cuprinderea ansamblului, i-a putut citi pe
cei vechi cu ochiul literatului cultivat și la valori-
le modernității. Surprinzător e că, după 1990, ea
va practica, inteligent și cu adecvare la text, chiar
cronica literară. Cele trei cărți ale ei exhibă vo-
ința de expansiune,precum și o anume pasiune
pentru rafinamentul formelor literare mai puțin
frecventate: Orizonturile vieții în literatura veche
românească (1975), Vasile Alecsandri - prozator
(1977), Odobescu sau lectura formelor simbolice
(1982). Irina Petraș remarca o calitate deosebită
a Doinei Curticăpeanu, care, în fond, ține de con-
diția modernă a interpretului: „bună conducă-
toare de texte”, într-adevăr „mediatorul perfect”,
autoarea scrutează textul vechi până când acesta
„se molipsește de alertețea și subtilitatea privirii
critice”.
Fără să o facă la modul subliniat polemic,
Doina Curticăpeanu se distanțează de o serie
de puncte de vedere privind condiția de litera-
tură veche a scrierilor cronicarilor, respectiv de
ceea ce se înțelege în mod curent prin literatura
română veche. Aici se cuvine să reținem opinia
lui Al. Cistelecan: „Premisa de metodă constă în
extinderea conceptului de artisticitate dincolo de
«valorile stilistice» și cu atât mai mult dincolo de
cele intenționale; în cele din urmă, miza exegeti-
că se pune pe conturarea unor atitudini existen-
țiale, traduse în promovarea unor valori, deci a
unui ethos” (Al Cistelecan, Fișe, schițe și portrete,
București, Editura Muzeul Literaturii Române,
2018, p.114). Autoarea o spune de altfel cu multă
claritate: „Valorile artistice nu se reduc la cele sti-
listice și nici doar la cele intenționate de autor”.
Doina Curticăpeanu este un cititor modern, con-
vins că de fapt contează opera în realitatea sa legi-
timată de text, tot ceea ce-i este exterior acesteia
contând din cu totul alte perspective.
Autoarea abordează opera literară a cronica-
rilor dintr-o dublă perspectivă: „a creatorului,
întrucât în scriitură se oglindește o personalitate
precisă, care intuiește, selectează și exprimă datele
realității într-un mod propriu, dar neapărat și din
punctul de vedere al receptorului” (s.n.). Este acel
receptor despre care Dufrenne scria în Poeticul că
are obligația de „a fi prezent și credincios operei”.
Referitor la primul punct de vedere, Doina
Curticăpeanu are în atenție în ultimă instanță
conștiința autorului și inevitabila subiectivitate
a acestuia. El, autorul, intuiește adevăruri esen-
țiale dar, mai ales, selectează (mai mult sau mai
puțin intenționat) și reorganizează ipostaze ale
fenomenalului, pentru a le impune ca expresie.
În felul acesta, cronicarul creează pur și simplu,
dincolo de intenția de a „reda” evenimentele is-
torice. Odată încredințate scrisului și universului
de semne, evenimentele din realitate contează în
mare măsură ca alt-ceva, ca o simili-lume (după
Blaga), limitată de majuscula și de punctul final
al textului. Fără a insista în mod deosebit, Doina
Curticăpeanu își exprimă convingerea că literatu-
ra nu poate fi decât „expresie” a vieții (aspect una-
nim acceptat de altfel) și, implicit, o consecință
a unei „experiențe revelatoare” (după un cunos-
cut eseist, colegul meu din secolul trecut). Ideea
este de altfel subliniată de autoare: „valoarea lor
nu este dată de o calitate sau alta, de pregnanță,
adică, de expresivitate sau capacitatea de evoca-
re sugestivă a unor realități”. Doina Curticăpeanu
caută și descoperă literatura (veche) acolo unde
alții nu au căutat ori au făcut-o cu timiditate ori
dintr-o anumită perspectivă asupra ideii de lite-
ratură: „esențială este bogăția și plenitudinea con-
ținutului uman al acestei expresivități” (s.n.). Cu
alte cuvinte, insistă distinsul universitar clujean,
contează „opera ca meditație asupra destinului
uman” sau „formele de viață, promisiunile și as-
pirațiile omului în epoca veche a literaturii româ-
ne”. Departe de a epuiza o temă, volumul Doinei
Curticăpeanu propune, până la un punct, o per-
spectivă ce scoate o anumită perioadă a literaturii
române din orizontul ingrat al adjectivului veche.
Autoarea are în vedere orizonturile vieții (nu
altele au fost orizonturile autenticii literaturi, de
la Homer la Thomas Mann!), care generează în
ultimă instanță orizonturi aristice, legitimate la
Andor Komives	Artistul (2017)
acuarelă pe hârtie Arches, 76 x 56,5 cm
modul convingător. Nu literaturizarea vieții și a
istoriei caută Doina Curticăpeanu, ci intrarea fi-
rescă a vieții în orizontul literaturii. Nu este în-
tâmplător faptul că autoarea menționează că acela
care i-a intuit „mai de timpuriu și foarte exact
pe cronicari” a fost Eminescu, intuiția poetului
vizând profunzimea textelor: „importanța scri-
erilor acestora nu se poate stabili teoretic și de
dinainte, ea se vede abia în curgerea vremei și se
schimbă după punctele de vedere care predomi-
nează la studiul lor. Netăgăduită este însă valoarea
lor stilistică și lexicală”.
Doina Curticăpeanu are un respect deosebit
față de scrierile literaturii unei anumite perioa-
de, pe care le percepe ca operă, sub semnul unei
unități definitorii a componentelor acesteia, ceea
ce exclude o anumită lectură: „Nu ne putem pro-
pune (...) o analiză la modul încercuirii zonelor
de frumusețe din aceste scrieri și nici în maniera
izolării pe harta imaginară a literelor vechi româ-
nești a unor unități insulare de artă”. Autoarea in-
sistă asupra ideii de operă, „ca tensiune și adevăr
al unei totalități”. În această situație, recunoscând
personalitatea și valoarea Operei (cronicarului),
Doina Curticăpeanu, din aceeași perspectivă a
cititorului modern, adoptă o lectură perfect jus-
tificată și sugerată „de înseși operele analizate.
Căci fiecare dintre ele - indiferent de altitudinea
discursului autorului - vine cu un punct de vede-
re propriu asupra lumii, obligându-ne s-o privim
altfel decât am făcut-o până atunci”. Cu atât mai
mult cu cât în fiecare operă citită realul se impune
ca organizare („realul capătă o anumită organiza-
re”) ceea ce individualizează creațiile cronicarilor,
ca organizare a realului și ca transmitere a imagi-
nii „«într-un anume fel colorată» a lumii”.
În întregime, lectura Doinei Curticăpeanu stă
sub semnul relației definitorii dintre orizonturile
vieții și orizonturile literarului, idee ce se regăseș-
te într-un fragment având valoarea unui autentic
program de lectură: „Afirmând viața este firesc ca
literatura noastră veche să aibă în centul ei omul.
Viața lumii - titlul poemului semnat de Miron
Costin, este, așadar, mai mult decât o metaforă,
rezumatul simbolic al unui univers. Ideea de au-
toritate supremă a omului în limitele acestui uni-
vers este concentrată în metafora omului lumină,
«mai luminat decât razele soarelui», a omului «fă-
clie aprinsă», a omului «lumina lumii»”.
■
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
21
opinii
Despre „stilul” de viață
al românului
■ Vistian Goia
Prea puțini dintre conaționalii noștri sunt
preocupați, de „stilul” de viață. Întrebarea
pe care ne-o punem este următoarea: am
avut, oare, și păstrăm un stil al nostru, distinct de
al popoarelor europene? Iată o întrebare căreia cu
dificultate i se poate da un răspuns mulțumitor
pentru românii care nu și-au făcut planuri de în-
străinare.
La vremea lor, Nietzsche și Keyserling au ajuns
la concluzia că un „popor” e o „unitate de stil”,
iar ca să pricepi un stil trebuie să știi numaidecât
„mentalitatea” poporului care l-a creat. Arta, spun
aceiași filosofi, e cea mai bună „diagnoză” pentru
psihologia sa etnică. Dicționarele definesc „stilul”
drept „operă densă, limpede și recognoscibilă”.
Sigur, s-a scris enorm despre „stil” și „stilistică”
în critica noastră, amintindu-ne mereu de Lucian
Blaga, Nicolae Balotă, de celebritățile interbelice
etc. Însă, pe noi ne interesează „stilul vieții” unei
nații, sintagmă pusă în circulație de Vladimir
Streinu. El, aproape, elimină „individualul” și face
loc „spiței”, adică felului „colectiv de conduită”. În
concepția lui, stilul nostru s-ar defini prin „încre-
derea în rânduieli eterne”, prin încadrarea indivi-
dului în societate și în neam. În general, românii
nu râd de alții, ci de ei înșiși, când se abat de la lege,
râd de propria lor existență.(1) În acest sens, râsul
lui Creangă este propriu pentru sensibilitatea noas-
tră, în care se încadrează el însuși:
„Nici frumos până la douăzeci de ani, nici înțe-
lept până la treizeci și nici bogat până la patruzeci
n-am fost, dar nici așa de sărac, ca anul ăsta, ca anul
trecut și ca de când mă știu, niciodată n-am fost”.
Pentru a aminti cititorilor de astăzi ce credea alt
gânditor din trecut despre felul de a fi și a se com-
porta al românilor de odinioară, apelăm și la crezul
lui Mihai Ralea, exprimat într-o carte a sa, apărută
în 1943:
„Suntem ursuzi și încruntați, cobim jalea și pră-
pădul cu cel puțin două decenii înaintea catastro-
felor actuale. Ideea inevitabilității războiului și a
revoluțiilor a crescut în sufletul nostru concomi-
tent cu creșterea concepției noastre catastrofice,
profețiile dezastrelor viitoare au început să curgă
din abundență”. (2)
Făcând o comparație, chiar și astăzi, constatăm,
în psihologia și mentalitatea românilor, asemenea
ipoteze apocaliptice. O bună parte dintre seme-
nii noștri afirmă sau sugerează în presa scrisă ori
în comentariile de la T.V. aprecieri prăpăstioase
privind viitorul neamului nostru. Fără argumen-
te plauzibile, politicienii de toate culorile vor să-i
convingă pe românii obișnuiți că viitorul națiunii
lor e înnegurat, fiind amenințat fie de la răsărit, din
partea Rusiei, tot mai modern înarmată, fie dinspre
apus, din partea Ungariei care revendică mereu
Transilvania.
De aceea puternicii zilei, de la o guvernare la
alta, îi avertizează pe românii obișnuiți să fie cu-
minți și ascultători, să creadă în preceptele lor
politice, întrucât numai așa vor fi apărați de rele-
le venite din exterior. Invitația are și un subînțeles
perceput de mulți români isteți, adică guvernanții
și ceilalți puternici ai zilei vor să-i „prostească” pe
supușii lor să accepte tacit sărăcia care îi înconjoa-
ră și să nu observe „lăfăiala” în care „huzuresc” cei
care formează protipendada „îmbrăcată” în culori-
le partidelor politice.
Pe de altă parte, pe parcursul timpului trecut de
la revoluție, s-au acumulat o sumedenie de nemul-
țumiri, de „revolte tăcute” care dospesc și se vor
aprinde în sufletul și manifestările exterioare ale
românilor, care nu mai suportă sărăcia, minciuna
și prefăcătoria. Deocamdată mulțimea tăcută se
complace în „cumințenia” proverbială, încât parcă
exprimă tristețea unei vechi cugetări: „E frumos
numai ce e întristător!”
Sigur, nici o națiune nu cunoaște progresul
dacă, în întregul ei, se complace în starea amintită
mai sus. Există între românii noștri și oameni de
toată isprava. Unii și-au constituit „firme” tehnice,
alții „ferme” agricole productive, încât contribu-
ie, prin taxele pe care le plătesc statului, la susți-
nerea lui financiară. Așadar, nu toți conaționalii
sunt ursuzi și încruntați ca cei de altădată. Există
și conaționali întreprinzători și optimiști în iniția-
tivele și planurile lor. Se impune, deci, să reînvățăm
să fim noi înșine. De aceea nu e bine ca totdeau-
na să acceptăm judecățile înaintașilor. De pildă,
G. Călinescu aprecia, la timpul său, că românii au
învățat din străinătate „naționalismul și antisemi-
tismul, iar în viitor, vor învăța să fie români mai
întâi din rațiunea Occidentului!” Astăzi, nu mai
putem accepta pe de-a întregul astfel de precepte
formative. Dimpotrivă, în relațiile cu confrații eu-
ropeni ne dăm seama adeseori de dublul lor limbaj:
într-un fel ne spun și chiar ne obligă ce să facem
la noi acasă, dar, în interesul lor, iar în economia,
comerțul și administrația occidentală programea-
ză cu totul altceva decât ne-au recomandat nouă,
celor din Europa răsăriteană. Așadar, e timpul să
ne „redeșteptăm”, să credem mai degrabă în voca-
ția și puterile noastre, fără a tot aștepta „învățături”
sosite din străinătate. În felul acesta, românii își vor
recăpăta încrederea în puterile lor, vor îndrăzni
mai mult și nu vor mai fi cuprinși de jalea și de tea-
ma „catastrofelor” care amenință ființa neamului și
viitorul ei. Astfel se va contura, treptat, un „stil de
viață” care ne va aparține și pe care îl vom putea
distinge și argumenta în comparație și diferențiere
cu cel al altora. În această privință, „seriozitatea”,
calitatea principală a acestuia, va fi susținută de in-
teligență, de puterea de a găsi deosebiri și nuanțe.
Un alt aspect al seriozității este viziunea corec-
tă și realizarea ei completă. Adică, românii trebuie
să înțeleagă un alt deziderat care îi obligă să ducă
până la capăt o inițiativă, pentru a realiza, a indivi-
dualiza, a da unei structuri specifice dezvoltarea ei
completă, realizarea notelor ei originale, care o fac
să se distingă în mod real, fără putința de a fi con-
fundată cu alta, fapt care îi conferă independența și
justificarea ei.
Se știe, „seriozitatea” ține de „individualitate”,
adică fiecare inițiator într-un domeniu sau altul
trebuie să țină seama de ceea ceea ce-i dictează
„legea lui personală”, adică de dezvoltarea lui sin-
ceră, simplă și completă. Ca atare, el trebuie să se
Andor Komives	Băiat cu unicorn (2017)
acuarelă pe hârtie Arches, 76 x 56,5 cm
ferească de influențele falsificatoare, fără să se aba-
tă de la ceea ce-i aparține, fără a se opri la mijlocul
drumului în investigațiile sale. Se știe, omul serios
este cel care se cunoaște pe sine, adică, știe ce poate
și ce nu.
Dimpotrivă, omul neserios se ignoră, își împru-
mută mintea și sufletul altora, face grimase fiindcă
nu se cunoaște integral, își propune scopuri pe care
nu le poate atinge, fiind străine de pregătirea și pu-
terile sale.
Nu spunem o noutate când afirmăm un adevăr:
dintre toate provinciile românești, noi, precum alții
înaintea noastră, credem că Transilvania a fost ace-
ea care a adus în viața românilor conceptul de „se-
riozitate” de care a avut și are atâta nevoie neamul
nostru. La vremea sa, Liviu Rebreanu afirma răspi-
cat: „Lipsa seriozității este unul din cele mai grave
neajunsuri ale societății noastre” (...) Transilvania,
în concepția sa, era un adevărat „rezervor de se-
riozitate”. La vremea lui, el credea că din însușiri-
le specifice tuturor provinciilor românești va ieși
un om ale cărui „virtuți și calități” se vor impune
tuturor vorbitorilor de aceeași limbă. Dar, „trebu-
ie să începem prin a fi serioși. Acesta e un lucru
capital”. (3)
Întrucât stilul de viață impune niște reguli și
limite, simțim nevoia de a ne opri puțin asupra
termenului de seriozitate. În general, seriozitatea
este considerată o virtute, precum bunătatea sau
frumusețea. Ea este, în mare parte, o calitate nativă
și în majoritatea situațiilor se poate păstra. Deși o
bună parte dintre intelectuali se silesc să devină se-
rioși, nu toți reușesc.
Adeseori, seriozitatea depinde de caracterul și
temperamentul individului. Aproape în fiecare
epocă a fost apreciată diferit, în comparație cu vre-
murile precedente. În Franța Evului Mediu, un om
serios era considerat unul „greoi, lipsit de grație și
de suplețe”. În societatea românească din veacul al
XX-lea, o astfel de personalitate era considerată
„încuiată”!
Pentru a caracteriza seriozitatea cuiva, se reco-
mandă identificarea celor două componente din
existența oricărui fenomen moral: adică a „centru-
lui„și a „periferiei”. De obicei, în nucleul de bază se
află latura esențială a fenomenului respectiv, iar la
periferie cea secundară. Seriozitatea presupune o
funcție de diferențiere, adică pătrunderea și carac-
terizarea laturii esențiale a fenomenului, fapt care
înlesnește apropierea de specificul ei, stimulând
curiozitatea și statornicia în preajma fenomenului
pe care-l identificăm și dorim să-l cunoaștem în
ce are specific. Dimpotrivă, îi numim neserioși pe
22
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
social
indivizii grabnici, care inițiază proiecte enorme, în
preajma cărora se plictisesc și pe care le părăsesc
dezgustați de apropierea lor.
Pe de altă parte, „seriozitatea” depinde și de un
anumit „grad de efort”, care încorporează deopo-
trivă o chestiune generată de inteligență și de vo-
ință puternică. Așadar „putința” și „voința” asigură
înfăptuirea reală a seriozității.
Pe de altă parte, intelectualul „serios” este, de
obicei, sincer, adică gândește și înfăptuiește numai
ceea ce e sigur de adevărurile avansate și nu copiate
de aiurea. De aceea Mihai Ralea recomanda, pen-
tru a-ți păstra intactă seriozitatea, îndemnul: „Fii
ceea ce ești, iar ca să poți exista, trebuie să te dis-
tingi prin ceea ce ai original și ireductibil”.
La polul opus, omul neserios se ignoră pe sine,
nu știe ce poate și cât poate. De aceea imită „eul”
altora, își propune obiective pe care nu le poate
atinge, pentru că îi lipsesc capacitățile necesare.
În perimetrul culturii noastre, nimeni nu con-
testă „seriozitatea” activității unor cărturari și
scriitori precum Dimitrie Cantemir, I. Heliade
Rădulescu, T. Maiorescu, B.P.Hasdeu, N.Iorga,
Ionel I. C. Brătianu, Spiru Haret și mulți alții.
Nu ne este permis să uităm o altă cugetare a lui
Liviu Rebreanu; el spera că, în perioada interbelică,
din însușirile specifice tuturor provinciilor româ-
nești va ieși un om ale cărui „virtuți și calități” se
vor impune întregii lumi, însă „trebuie să începem
prin a fi serioși, acesta fiind un lucru capital”.
Din păcate, acel român „providențial” nu s-a ivit
până acum. De aceea ne întrebăm: unde s-a „re-
fugiat” seriozitatea românilor după Revoluția din
1989? În parlament? Nu cred. Nici un mare „legis-
lator” (asemănător cumva cu Spiru Haret) nu s-a
ivit încă. Nici în guvernele mereu schimbătoare nu
a putut să se impună.Va fi, oare, în societatea civilă
sau în lumea universitară? Puțin probabil. De ace-
ea ne putem întreba retoric: ce s-ar întâmpla, oare,
dacă un român adevărat, școlit în străinătate, serios
și patriot, să fie convins și să dorească să „îmbrace”
haina visată cândva de Liviu Rebreanu și, datorită
virtuților și calităților mult așteptate, să determi-
ne „renașterea” României în lumea modernă de
acum? Așadar, românii așteaptă mereu...
Noua generație, formată din elitele momentului
actual, își va afla, treptat, un „stil de viață” propriu.
În acest sens, exemplul lui Lucian Blaga este edifi-
cator. Într-o „Corespondență” (4) cu un tânăr scrii-
tor, publicată în 1989, el se ocupă de „stilul de viață”
propriu unei generații. El socotește că fiecare ge-
nerație a suportat anumite influențe, fie din partea
părinților, fie din partea altor culturi. Însă, „iniția-
tiva personală” și „factorul etnic” sunt covârșitoare
pentru formarea unui stil de viață propriu, distinct.
Așadar, în concepția sa, „stilul de viață” constă în
„cum” și nu în „ce. Oare, generația pe care o tot
așteptăm se va sili, prin programul și elitele sale, să
situeze România în ritmul timpului prezent și în
ce măsură îl va „sincroniza” cu spiritul european,
păstrând totuși specificul românismului?
Note
Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, III,
București, Editura Minerva, 1974, p. 291-298.
Mihai Ralea, Filosofia seriozității, în vol. Între două
lumi, Ed. Cartea Românească, 1943, p. 207-216.
Vezi Niculae Gheran și Andrei Moldovan, Liviu
Rebreanu - prin el însuși, Ed. Academiei, București,
2008, p.161.
Vezi Lucian Blaga, Corespondență (A-F), Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p.280.
■
Cum a bombardat
Marinetti Hiroshima
■ Adrian Lesenciuc
Conceptul de „migrație a ideilor” este unul
dintre cele mai consistente concepte socio-
logice, a cărui paternitate o are sociologul
polonez de orientare marxistă, Ludwik Krzywicki
(1859-1941). La începutul tulbure al secolului
XX, pe fondul diseminării tot mai insistente a
tezei marxiste conform căreia ideile joacă rolul
fundamental în dezvoltarea socială, dată fiind au-
tonomia limitată a dezvoltării conștiinței sociale,
Krzywicki (1923) propune conceptul de „migra-
ție a ideilor” (wpdrowka idei), atât ca diseminare
în spațiu, cât și ca transfer în timp, ambele forme
de manifestare dinamică privind o migrare a ide-
ilor sociale și fiind legate de conceptul de dezvol-
tare socială: „the migratory idea becomes a factor
preceding and stimulating social development”
(Schaff, 2013:85). Evident, înțelesul conceptu-
lui de „migrație a ideilor” nu a rămas cantonat
în universul studiilor despre schimbarea socială
și ideologiile marxiste. Spre exemplu, în 1954,
scriitorul american de origine scoțiană Gilbert
Highet, lansa lucrarea The Migration of Ideas (un
concept pe care îl utilizase și în alte cărți, cum ar
fi Man’s Unconquerable Mind, publicată în același
an) prin intermediul căreia făcea referire la forța
educativă și la influența marilor idei asupra so-
cietății. La Highet „migrația ideilor” este rezul-
tatul influenței culturale, presupune consecințe
culturale din interacțiune, vizează dimensiunea
socială, dar conceptul vine din lumea literaturii
și evidențiază rolul marilor idei produse în câmp
ficțional, printr-un transfer în spațiu și timp, asu-
pra unei realități sociale. Istoria și schimbarea
socială, implicit sunt văzute drept rezultatul unui
proces de contaminare prin învățare între culturi.
Putem discuta, prin urmare, despre efecte-
le unor idei migrând din plan ficțional, care „au
prins carne” în timp și ale căror efecte au putut
fi resimțite la scară socială largă? Aceasta este în-
trebarea de la care am proiectat analiza migrați-
ei ideilor futurismului italian în câmp social. Nu
urmărim o confirmare a supoziției clasicistului
scoțian Highet, ci doar o analiză din perspectivă
comunicațional-lingvistică, așadar din perspec-
tiva discursului critic ale cărui efecte perlocuțio-
nare se resimt în timp, asupra unui fenomen care
este în foarte mare măsură neglijat de Critical
Discourse Analises (CDA).
„Cuvinte în libertate” sau „idei în mișcare”?
Modernismul fascist își are originea în sursele artistice
ale estetizării și celebrării mașinii de război. Cu celebra
parafrază după Cicero Inter arma silent musae1 rezo-
nând în mintea noastră, această afirmație poate fi con-
siderată a fi cel puțin insolită în lipsa unei argumentări
foarte solide. Dar cât de insolită este, atunci, afirmația
lui Azar Gat (2001:561), din introducerea la capitolul
Futurism, Proto-Fascist Italian Culture, and the Sources
of Douhetism:
Nowhere, did it [n.a. fascist modernism] flourish more
powerfully than in proto-fascist Italian culture; and in
its arsenal of dynamic machines nothing equalled the
symbolic potency of the aeroplane?
Cercetătorul israelian în domeniul istoriei
militare Azar Gat, autor al unei impresionan-
te History of Military Thought (2001), nu a fost
interesat doar de gândirea militară în sine, ci și
de sursele ei, de „ideile în mișcare”, începând cu
Iluminismul (Enlightenment) până în perioada
Războiului Rece (Cold War), care, în emergere
din diferite câmpuri disciplinare, ar influența ma-
jor gândirea militară. Practic, dincolo de școala
franceză a gândirii militare din secolul XIX gă-
sim poziționate ideile iluministe și geometrismul
(geometrical science of strategy), dincolo de școala
prusacă a aceluiași secol găsim contra-iluminis-
mul și idealismul kantian și hegelian. Gândirea
militară a primei jumătăți a secolului XX poar-
tă amprenta surselor proto-fasciste ale rolului
mașinii de război (având drept origine mișcarea
literară de avangardă numită futurism), respec-
tiv clausewitzianismul revigorat prin vectorii
Friedrich Engels și Vladimir I. Lenin pe de o par-
te (generalul Beaufre, 1974:3 considerând chiar că
Clausewitz s-a impus prin Lenin), respectiv prin
Adolf Hitler și al său Mein Kampf (1941), pe de
altă parte. În cazul clausewitzianismului lucrurile
sunt mai clare și mai ușor de explicat în înțelesul
discursului științific proiectat de generalul pru-
sac: deși cu rădăcini în filosofia idealistă germană,
lucrarea On war este o operă militară, cu efecte în
plan militar și strategic, și cu idei emergente în
plan social, prin proiecția comunismului de fac-
tură leninistă. Câmpul de origine al ideilor-sursă
nu se modifică în timp în raport cu cel al ideilor
puse în aplicație, transformate deja în ideologie.
În cazul proto-fascismului futurist lucrurile sunt
mult mai complicate, deoarece ideile migrează
din plan literar (de fapt, dintr-o literatură puter-
nic angajată social, a manifestelor) înspre planul
strategic militar al marilor puteri din prima ju-
mătate a secolului XX. Practic, prin această po-
ziționare migrația ideilor futuriste devine un caz
distinct și singular și necesită o analiză adecvată.
Futurismul, cea mai virulentă formă de avan-
gardă și prima dintre mișcările incluse în așa nu-
mită „avangardă istorică”, își are originea celebrul
Manifest al viitorimii semnat de Filippo Tommaso
Marinetti și publicat în 20 februarie 1909 în Le
Figaro. Rădăcinile futurismului se găsesc în me-
diul cultural italian al începutului de secol XX,
înainte de Marele Război, hrănind la rândul său
fascismul. Într-un spațiu cultural în care princi-
palul exponent (ca manifestare publică), scriito-
rul și omul politic Gabrielle d’Annunzio, un con-
servator devenit ulterior socialist, influențat de
ideile nihiliste germane și jucând un rol impor-
tant în mobilizarea maselor pentru interese ex-
trem naționaliste, mișcarea de avangardă a prelu-
at din poziționarea și vehemența reprezentantului
său cel mai important și a început acțiunea de
negare explicită. Mai întâi extinsă în grupul flo-
rentin din jurul publicației Leonardo din care fă-
ceau parte Giovanni Papini, Giuseppe Prezzolini
și Ardengo Sofici (și la care a aderat și tânărul
Benito Mussolini), ideile lui d’Annunzio se pro-
pagă, ulterior, și în mediul futurist, cu care intră
O
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
23
o
în confluență (Gat, 2001:563). Din perspectiva a
numeroși cercetători, avangarda istorică începe
odată cu futurismul, chiar dacă vehemența negă-
rii ordinii sociale, morale și culturale, democrației
și parlamentarismului specifice unei modernități
îmbătrânite se manifestase anterior, fără vigoarea
unei avangarde. De altfel, nici futurismul nu se
revendică a fi o avangardă încă de la început, ci
doar de la jumătatea anilor 1920. Futurismul se
poziționează în primul rând împotriva unei cul-
turi decadente, împotriva unor instituții culturale
depășite, împotriva unei literaturi care ajunsese la
epuizare. Această angajare prin negare, destructu-
rare în esență, nu a putut să aducă ceea ce terme-
nul în sine, futurism, ar fi clamat, reconstrucția,
proiecția viitoare. Chiar și prin conceptul artistic
fundamental rezultat din emanația și angajarea
futuristă, cel de „cuvinte în libertate” (parole in
liberta), Marinetti (1912/2009) nu propune re-
construcția, ci distrugerea sintaxei, abolirea ad-
jectivului și adverbului, eliminarea modurilor și
timpurilor verbale, abandonul sintaxei. Mișcarea
futuristă este, așadar, fundamental negativistă, ca-
lificându-se drept mișcare exponent al avangardei
europene. În literatura manifestelor futuriste doar
tehnologiei i se aduc elogii. De altfel, una dintre
posibilele nume ale mișcării, în propunerea pe
care o făcuse F.T. Marinetti însuși, fusese acela de
electricism (Drogoreanu, 2004:19). O constantă a
direcției deschise de Gabrielle d’Annunzio și con-
tinuată de grupările avangardiste florentină (din
jurul revistelor Leonardo și Lacerba) și milaneză
(futuristă) este celebrarea electrificării, frumuse-
ților industriale, industriei masive, a rafinăriilor,
fabricilor, uzinelor, mijloacelor de transport, vite-
zei, mașinilor de luptă. Nu întâmplător, mișcarea
cea mai amplă alimentată de ideile societății itali-
ene de dinainte de primul război mondial induce
și în planul creației literare implantul tehnologic,
mecanizând scriitura și mimând aparenta liberta-
te a cuvintelor. Citite în această cheie, manifestele
literare futuriste devin instrumente de promovare
a unei ideologii pe al cărui fundament se vor așe-
za, ulterior, proiecțiile fasciste.
Manifestele futurismului: elogiul războiului și
supremația aeroplanului. Odată cu mișcarea lui
Marinetti se naște și ceea ce avea să poarte numele
de „literatura manifestelor”. Mai importantă decât
literatura futuristă însăși, această formă de expre-
sie literară prin manifeste, clamând programatic
schimbarea ordinii, ruptura, subminarea, deca-
dența, deconstrucția, chiar distrugerea, putând fi
frecventată ca literatură (Marino, 1973:200), poa-
te fi interpretată din perspectiva discursului critic
angajat într-un anumit context socio-cultural și
cu o anumită coloratură politică. Mai exact litera-
tura manifestelor poate fi acceptată ca literatură,
rolul fundamental al acesteia fiind de infiltrare,
înșurubare a unor idei în spațiul de dezbatere pu-
blică.
Futurismul reușește să se insinueze în spațiul
public ca avangardă, consacră acțiunea negatoare
a avangardelor împreună cu principiile ei și pre-
gătește solul pentru celelalte mișcări ale „avan-
gardei istorice”. Acestea sunt aspectele vizibile și
efectele futurismului studiate de istoricii literari.
Dar manifestele futuriste nu sunt o simplă lectură
nevinovată, angajând potențial ideologic într-un
spațiu în care acesta nu se poate propaga; în mar-
ginal, aceste manifeste au produs efecte în rându-
rile gânditorilor militari și a decidenților politici,
deși marșul lor în câmp literar părea să aibă o al-
tfel de audiență.
Tematic, două aspecte derivate din retorica
emfatică, de glorificare a violenței și tehnologiei
nu sunt omise în manifestele futuriste: elogiul
războiului și al aparatelor de zbor. În scopul stu-
dierii celor două teme, distincte sau convergen-
te, am analizat cele patruzeci de manifeste futu-
riste ale lui Filippo Tommaso Marinetti, singur
sau în colaborare cu Umberto Boccioni, Carlo
Dalmazzo Carră, Luigi Russolo, C.R. Newinson,
Emilio Settimelli, Bruno Corra, Arnaldo Ginna,
Giacomo Balla, Remo Chiti, Francesco Cangiullo,
Tato, Benedetta Marinetti, Fortunato Depero,
Gerardo Dottori, Fillia, Enrico Prampolini,
Mino Somenzi, Tato, Pino Masnata, Luigi Scrivo,
Pietro Bellanova și Antonio Sant’Elia, publicate
în limba română în lucrarea Manifestele futuris-
mului (2009), la care se adaugă Guera sola igie-
ne del mondo (1915/1968), netradus în română.
Suplimentar, am luat în discuție și poemele Le
Monoplan du pape și Zang tumb tumb.
În așteptarea intrării în război a Italiei în
primul Război Mondial din 23 mai 1915, F.T.
Marinetti, în colaborare cu Emilio Settimelli și
Bruno Corra, lansează manifestul intitulat The
Futurist Synthetic Theatre (Netehnic-dinamic-
simultan-autonom-alogic-ireal) (11 ianuarie 1915
- 18 februarie 1915) în care acțiunea violentă, im-
plicând rolul curativ al războiului, și cea artistică
se împletesc într-o mișcare de amploare, cu efecte
asupra tuturor sectoarelor vieții, nu doar asupra
vieții artistice:
„As we await our much prayed-for great war, we
Futurists carry out violent antineutralist action from
city square to university and back again, using our art
to prepare the Italian sensibility for the great hour of
maximum danger. (...) War - Futurism intensified -
obliges us to march and not to rot2 in libraries and re-
ading rooms. Therefore we think that the only way to
inspire Italy with the warlike spirit today is through the
theatre.” (Marinetti et al., 1915/2009:145)
Până la descrierea explicită a caracteristicilor
teatrului propus prin manifest, textul este inva-
dat de termeni belicoși, care instigă la violență și
distrugere: „our much great war”, „our violent an-
tineutralist action”, „the great hour of maximum
danger”, „fearless”, „as impassible at the news of
a victory that may have cost fifty thousand dead”,
„War - Futurism intensified”, „to march”, „warlike
spirit” etc. Iar dacă în peisajul anului 1915, când
războiul mondial deja începuse și când intrarea
Italiei era iminentă, un asemenea text avea o anu-
mită justificare, retorica belicoasă și glorificarea
războiului erau anunțate începând cu primul ma-
nifest futurist:
„9. We will glorify war - the world’s only hygiene -
militarism, patriotism, the destructive gesture of fre-
edom-bringers, beautiful ideas worth dying for, and
scorn for woman” (Marinetti, 1909/2009:75)
Ideile marinettiene nu se alterează, își păs-
trează vigoarea destructivă în timp, indiferent
de etapele expresiei futuriste: „Futurismul itali-
an agită neîntârziat ca pe un stindard acele slo-
ganuri preferate de el” (Marinetti, 2009:231), iar
teme întâlnite în primul manifest devin manifes-
te de sine stătătoare, cum ar fi Guera sola igiene
del mondo (War: The World’s Only Hygiene) în
1915. Estetica futuristă este transformată în armă,
violența este răspândită prin cuvânt, cultura este
subminată și negată vehement, ordinea socială
este răsturnată. Instrumentul prin care se reali-
zează toate acestea este războiul care, beneficiind
de supremația tehnicii și a hibridizării om-mași-
nă, poate demola totul spre a lăsa deschisă calea
unei reconstrucții. Războiul însuși îmbracă for-
ma unui poem, cel mai frumos poem futurist:
„La guerra attuale e il piu bel poema futurista
apparso finora” (Marinetti, 1915/1968:286), iar
cel mai reprezentativ exponent al tehnicii, aero-
planul, un puternic simbol futurist (ulterior fas-
cist) al supremației în război, anunțând viitoarea
„viață aeroplanică” (la nova vita aeroplanica che
prepariamo), devine în sine un mijloc al expresiei
artistice: aeropictura, aeropoezia. De altfel, una
dintre etapele literaturii manifestelor marinettie-
ne poartă numele aeropoeziei3, care se dovedește
a fi mai mult decât o specie de lirism care are ca
temă zborul. Interesul pentru aeroplan și formele
de expresie artistică derivate, aeropictura și aero-
poezia, sunt rezultatul convergenței rolul decisiv
al aparatului de zbor pe câmpul de luptă și promi-
siunea de a învinge spațiul și timpul, ca formă de
extinde a puterilor umane prin intermediul teh-
nologiei (prefigurând determinismul tehnologic
al lui Marshall McLuhan ca extensie a sistemului
nervos uman la scară planetară):
„Marinetti ant the Futurists reserved their most emo-
tive imagery for the aeroplane. (...) The aeroplane
promised the conquering of time and space, the vast
extension of man’s rule over nature and of the white
man’s domination over the world” (Gat, 2001:565).
Gabrielle d’Annunzio deja invocase zborul, iar
după intrarea Italiei în război intuise rolul decisiv
pe care îl poate juca aviația pe câmpul de luptă.
Și Marinetti, un autodeclarat „aeropoet”, luase în
calcul rolul revoluționar al aviației încă din 1909,
anul publicării cunoscutul manifest Ucidiamo il
chiaro di luna! (Let’s Murder the Moonlight), doar
că el vedea în aviație și o formă de aristocrație ca-
pabilă să schimbe ordinea în vigoare. Aeroplanul
servește direct scopului schimbării ordinii, prin
poziționarea într-un spațiu intangibil și prin utili-
zarea din carlingă a aceluiași instrumentar al răz-
boiului, capabil să producă schimbarea violentă
planificată:
„Iată: biplanul meu multicompartimentat cu coadă
pentru direcție: 100 HP, 8 cilindri, 80 kilograme... Am
o mitralieră minusculă între picioare, pe care o pot
descărca apăsând pe un buton de oțel.” (Marinetti,
1909/2009:84)
Aeroplanul servește deopotrivă ca „steag de
război” și „amantă pasională” și permite - textul
manifestului futurist este explicit - depășirea lini-
ei de front și bombardamentul (ideile care au mi-
grat și care au produs, în timp, apariția doctrinei
lui Giulio Douhet):
„Acest podiș va fi în curând depășit!... Aeroplanul meu
aleargă pe propriile-i roți, alunecă pe patine și se înalță
din nou în zbor!... Merg împotriva vântului!... Foarte
buni, nebunii!... Continuați masacrul!... Priviți! Opresc
motorul și cobor încet, în zbor plan, cu o stabilitate
magnifică, ca să ating pământul acolo unde lupta e în
toi! „Iată împerecherea furibundă a bătăliei, vulvă gi-
gantică ațâțată de pofta de curaj, vulvă informă care se
despică pentru a se oferi mai mult spasmului teribil al
victoriei iminente!” (Marinetti, 1909/2009:85)
Lucrările lui Marinetti, atât literatura mani-
festelor cât și literatura futuristă ca atare, livrează
ideile necesare a fi puse în mișcare pentru a pro-
duce, în timp, efecte în plan teoretic și practic.
24
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
Discursul marinettian, în special cel din mani-
feste, este un discurs critic, care angajează schim-
barea, fără a produce influența direct, printr-un
discurs critic care face obiectul studiului CDA.
Discursul critic al manifestelor. În termeni de
specialitate, discursul critic este un gen retoric
distinct, care reușește să producă efecte în plan
acțional în baza unui flux ideologic. În mod nor-
mal, unui discurs critic îi este asociată o anumită
putere a enunțiatorului și o formă de efervescență
emoțională care leagă enunțiatarii de enunțiator.
Un discurs critic presupune schimbări macro-so-
ciale produse în contexte discursive majore, tot-
odată evenimente cu mare importanță socială.
Discursul critic este o construcție culturală hege-
monică, producând schimbarea cvasi-instantanee
pe palier afectiv și imediată pe palier acțional. În
raport cu aceste caracteristici ale discursului cri-
tic, manifestele futuriste se distanțează și se de-
finesc diferit. Chiar dacă era considerat o perso-
nalitate în Italia începutul de secol, F.T. Marinetti
nu beneficia de puterea de influență necesară an-
gajării macro-sociale. Efectele futurismului nu au
fost imediate în plan intențional (spre exemplu,
intrarea Italiei în război la patru luni de la apariția
manifestului The Futurist Synthetic Theatre care
prefigura evenimentul, nu poate fi considerată un
efect futurist). Efectele în plan acțional, la o sca-
ră uriașă, s-au produs la distanță mare în timp și
spațiu, pierzându-se legătura cu originea ideilor
puse în mișcare prin acțiunea futuristă. Aceste
aspecte diferențiază net discursul manifestelor de
discursul critic. Ce apropie atunci discursul ma-
nifestelor de discursul critic?
Mai întâi, enunțiatorul (Marinetti) se adresează
enunțiatarilor în calitate de membru al unui grup
(al unei mișcări) și îi angajează ideologic în calita-
te de actori ai aceleiași mișcări, futuriste. Din per-
spectiva organizării textuale, Marinetti induce un
clivaj între acțiunile proprii (lui și mișcării) sau
cele pe care le asumă și le glorifică și cărora le ali-
pește atributul futurist - războiul devine futurism
intensificat, aeroplanul poem futurist etc. - și ac-
țiunile celorlalți, reprezentanți ai vechii ordini.
În raport cu acestea, el recomandă poziționarea
categorică, violentă/distructivă: „Noi vrem să dis-
trugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice
tip și să luptăm împotriva moralismului, feminis-
mului [...]” (Marinetti, 1909/2009:75). Acțiunile
proprii, supunându-se unei alte morale decât cea
clasică, implică sublinierea unui Noi generaliza-
tor - spre exemplu, în Manifestul futurismului,
șapte dintre cele unsprezece puncte programati-
ce încep cu acest „Noi” generalizator, alte două
puncte conținându-l. Din perspectivă semantică,
topicurile în discuție sunt repetiții asumate - slo-
ganurile „Mărșăluiți nu putreziți”, „Jos muzeele
și Bibliotecile”, „Războiul singura igienă a lumii”,
„Cuvântul Italia trebuie să primeze asupra cuvân-
tului libertate” „Glorie esteticii mașinii” „Moarte
verismului” etc. traversează întreaga literatură a
manifestelor futuriste impunând înțelesuri glo-
bale prin macrostructuri semantice. Din perspec-
tiva formei, elementele de sintaxă produc efecte
retorice, de format, eventual prozodice, alimen-
tând poziționarea antagonică pe care manifeste-
le futuriste o propun. Toate aceste elemente sunt
mărci clare ale structurilor ideologice și strategiei
discursului critic din perspectiva lui Teun A. van
Dijk, cercetător exponențial în câmpul analizei
discursului critic și lingvisticii textuale (a se ve-
dea, de exemplu, Table 1. Some expressions of
ideology in discourse, în Ideology and discourse
analysis, van Dijk, 2006:125-126).
Andor Komives	Artistul (2017)
acuarelă pe hârtie Arches, 66 x 50 cm
Cum se explică, atunci, asemănările incontes-
tabile dintre discursul critic și cel din manifestele
futuriste, ambele producând efecte sociale majo-
re, în condițiile în care enunțiatorul futurist nu
beneficiază de putere de influență astfel încât să
producă efecte imediate? Prin „migrația ideilor”,
mai exact prin „migrația efectului perlocuționar
al ideilor” futuriste. În 1975, John L. Austin, de-
numind utilizarea limbii în situații concrete de
comunicare drept acte de limbaj, identifica trei
tipuri, sau mai exact componente ale acestora:
locuționară, privitoare la enunțarea propriu-zisă,
ilocuționară, exprimând intenția comunicativă
și proiectând un obiectiv conștient în raport cu
receptorul (enunțiatarii), prin informare, coman-
dare, alertare, promisiune etc., adică prin enun-
țuri cu o anumită forță convențională, respectiv
perlocuționară, însemnând efectul asupra recep-
torului (enunțiatarilor), adică ducerea la îndepli-
nire a obiectivului vizat de enunțiator - „ceea ce
producem sau dobândim spunând ceva, cum ar
fi convingerea, persuadarea, interzicerea sau chiar
surprinderea sau inducerea în eroare” (Austin,
1975:109). Dacă discursul critic care face obiec-
tul CDA presupune efecte imediate prin puterea
enunțiatorului și prin contextul discursiv major
care angajează schimbarea macro-socială, în ca-
zul manifestelor futuriste putem vorbi despre o
„migrație a ideilor” și despre o germinație a aces-
tora, producând efecte perlocuționare în lanț.
Gândirea strategică a lui Giulio Douhet. Chiar
dacă rolul aviației în noul tip de conflict, cu ac-
cent pus pe bombardamentul dincolo de linia de
front (în adâncimea tactică a zonei de operații)
a fost sugerat în 1909, prin manifestul Ucidiamo
il chiaro di luna!, o formulare explicită a ceea ce
urma să fie teoria enunțată de Giulio Douhet a
fost făcută în mai 1917 de Gabrielle d’Annunzio.
Scriitorul italian îi propunea lui Luigi Cadorna,
chief of the Italian army’s general staff, printr-un
memorandum, bazat pe calcule minuțios făcute,
să țină cont de faptul că aviația poate avea rolul de
a lovi centrele industriale ale inamicului și poate
dezorganiza activitatea acestuia:
„The air force, he suggested, would support the other
arms through reconnaissance and bombing; but pri-
marily it had the potential for an even more promising
line of action. The giant planes were capable of striking
at the centres of the enemy’s industrial production.
They would destroy and disorganize the armament
and munitions plants and irreparably disrupt the work
process. D’Annunzio calculated the carrying loads and
distances for great air raids from France on Essen, whi-
ch would deliver more than 100 tons of bombs.” (Gat,
2001:565).
Prin intermediul unui prieten comun, ingine-
rul de aviație Gianni Caproni, memorandumul
lui d’Annunzio a ajuns și la locotenent-colonelul
Giulio Douhet, șef de stat major al diviziei din
Milano la intrarea Italiei în război. Dar Giulio
Douhet, născut în 1869 la Caserta, absolvent al
studiilor de artilerie la academia italiană în 1888
și, ulterior, al politehnicii din Torino, nu era un
simplu ofițer din armata italiană de la începutul
secolului XX. Giulio Douhet a fost un scriitor
amator, romancier, poet, autor de piese dramati-
ce, a pictat și s-a aliniat, ideologic, gândirii pro-
to-fasciste italiene. A fost puternic influențat de
atmosfera culturală și ideologică a Italiei începu-
tului de secol, s-a aliniat la Fascism și, în plan lite-
rar/artistic la ideile futuriste marinettiene, la care
a aderat. S-a atașat de idealurile mecaniciste ale
acestei mișcări și și-a alimentat poziția prin încre-
derea fără margini autocultivată în anii de studiu
la politehnică în puterea electricității, industriei
și aeroplanului. Spre deosebire de Marinetti sau
d’Annunzio, Giulio Douhet se bazează, în această
încredere în puterea tehnologiei, pe fundamente
științifice. Mai mult, memorandumul lui d’An-
nunzio îl găsea pe Douhet conectat deja la ideile
și atitudinea futuriste. În 1909, manifestele futu-
riste își puseseră deja amprenta asupra gândirii
ofițerului de artilerie, care scria despre „impor-
tanța stăpânirii aerului”, pentru ca la cursul din
1913 de la politehnica din Toprino să afirme:
„A new weapon arose: an air weapon; a new battlefield
oppened: the sky; so very present everywhere that a
new took place in the history of war: the principles of
war in the air” (Giulio Douhet, Prolusione al corso pre-
paratorio di aviazione, apud Gat, 2001:575 and Soare,
1999:145)
Mai important este faptul că în prelegerea
de la Torino Douhet a făcut trimitere directă la
două dintre ideile futuriste, iminența războiului
și dorința angajării: „a new unknown strenght
infused everyone: War!” (apud Gat, 2001:575,
respectiv supremația aviației. Asumarea comple-
tă a mișcării futuriste și ideologiei sale („We love
Futurists”) s-a produs abia în 1914, odată cu pu-
blicarea articolului Futurismo în La gazzeta del
popolo (Douhet, 1914, in Curami, 1993:574). Prin
urmare, memoriul lui d’Annunzio a apărut ca o
confirmare a gândirii ofițerului italian. Încurajat
de angajarea ideologică futuristă și de încrederea
în „mașinile zburătoare” pe care i-au dat-o studi-
ile politehnice, Giulio Douhet propune dezvolta-
rea accelerată a aviației, bazate pe calcule pentru
constituirea unei Armada a aerului, care să asi-
gure lansarea bombelor, distrugerea mijloacelor
de producție ale inamicului, întreruperea liniilor
de comunicații, controlul asupra zonei din spate-
le liniei de front și atacul liniei de front, așa cum
îl prefigurase Marinetti în Ucidiamo il chiaro di
luna! Dar, spre deosebire de d’Annunzio și, mai
ales, de proiecțiile science fiction ale lui Marinetti,
Douhet are solide cunoștințe inginerești și limba-
jul militar specializat pentru a descrie, spre exem-
plu în articolul Man and the Machine publicat în
1914, perspectiva futuristă în termeni tehnici:
„While Douhet’s article was coached in a realistic mi-
litary language as opposed to the sham-mythological
science fiction of Marinetti’s ‘Electrical War’ written
O
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
25
o
about the same time, the parallels between two visions
are striking” (Gat, 2001:576).
În afara articolelor scrise în perioada de de ma-
ximă eferverscență a futurismului, Giulio Douhet,
devenit general după încheierea războiului, a pu-
blicat o serie de cărți în care se regăsesc, în stilul
funcțional științific cu vagi elemente de încărcă-
tură afectivă, angajantă, aceleași teme ale futuris-
mului. Mai importante sunt Il dominio dell’aria
(1921), Sintesi critica della grande guerra (1925) și
Probabili aspetti della guerra futura (1927), prima
dintre ele fiind funamentală în definirea strategiei
care îi poartă numele, bazată pe bombardamer-
ntul strategic. Douhet intuiește schimbarea ca-
racterului și formelor războiului prin utilizarea
aviației, propune constituirea Forțelor Aeriene și
dezvoltarea puterii aeriene: „in order to meet the
demands of aerial warfare, it became necessary
step by step to increase aerial power” (Douhet,
1921/1998:4), propune bombardamentul strate-
gic în adâncimea tactică/operativă a zonei de ope-
rații și, prin bombardarea completă a obiectivului
ales, obținerea unui efect moral cu repercursiuni
enorme:
„At this point I want to stress one aspect of the problem
- namely, that the effect of such aerial offensives upon
moral may well have more influence upon the conduct
of the war than their material effecvts. For example,
take the center of a large city and imagine what would
happen among the civilian population during a single
attack by a single bombing unit, For may part, I have
no doubt that its impact upon the people would be
terrible” (Douhet, 1921/1998:57-58).
Prin lucrarea din 1921, Douhet (1984:128-129)
sintetizează principiile războiului aerian, al că-
rui obiectiv este stăpânirea aerului (obținerea și
menținerea supremației aeriene) și, ulterior, dis-
trugerea rezistenței morale și materiale a inami-
cului „with utmost violence” (termen preluat de
la Clausewitz), prin ceea ce urma să poate numele
de bombardament strategic.
Bombardamentul strategic. Lucrarea lui Giulio
Douhet Il dominio dell’aria (The Command of
the Air) a fost considerată a reprezenta în sine „a
dogmatic manifesto promising victory through
strategic bombing” (Clode, 2011). Influența gân-
dirii generalului italian - o autoritate recunoscu-
tă în ceea ce privește războiul aerian și puterea
aeriană - asupra gânditorilor militari și asupra
militarilor și oamenilor politici care au proiectat
strategiile militare naționale au fost incontesta-
bile. În Marea Britanie, Frederick Sykes și Hugh
Trenchard au aderat la ideile puse în mișcare de
generalul Douhet, dar lor li se opunea gândirea
militară conservatoare. În Statele Unite, ideile lui
Douhet au fost răspândite prin intermediul lui
William Mitchell, care le-a preluat de la genera-
lul englez Hugh Trenchard. Totuși, efectul major
este atins în Germania, unde lucrarea lui Douhet
este tradusă în 1935, publicată episodic în Militar-
Wochenblatt și, ulterior, transformată în funda-
ment al organizării armatei aerului, Luftwaffe:
„In the mid-1930s the new and independent Luftwaffe
was attracted to strategic bombing (albeit as one
among several roles) and weas paying considerable at-
tention to Douhet’s ideas” (Gat, 2001:588).
Aviația germană nu s-a mulțumit doar să inclu-
dă conceptul în doctrină și în dezvoltarea tehno-
logică necesară punerii lui în aplicare; începând
cu Războiul Civil din Spania, dar mai ales în
Bătălia pentru Anglia - cea care a fost înțeleasă a
fi marea bătălie aeriană preconizată de Douhet -
trupele germane au transformat bombardamentul
strategic în Terrorangriffe (terror attacks) îndrep-
tarte împotriva așezărilor umane. Efectul bom-
bardamentelor germane asupra orașelor engleze
nu a avut efectul scontat în plan moral. Cu toate
acestea, conceptul de „bombardament strategic”
a trecut granița doctrinelor britanică și america-
nă și, drept răspuns la operațiunea germană din
1940, aviația anglo-americană a bombardat ora-
șele germane.
Punctul culminant al aplicării conceptului a
fost apelul la arma nucleară. Cunoscuta acțiune
americană de bombardare nucleară a orașelor
japoneze Hiroshima și Nagasaki din 6 și 9 au-
gust 1945 constituie o pagină neagră din istoria
umanității, totodată efectul perlocuționar maxim
atins de exaltarea futuristă, transmisă prin idei
în migrație, în spațiu și timp. 36 de ani și 9.463,6
kilometri (5.880,4 mile) au despărțit, în timp și
spațiu, actul ilocuționar și actul perlocuționar al
unui act de vorbire în înțelesul lui Austin, al unui
act comunicațional, în înțelesul nostru, într-un
întreg artistic, social, cultural pe care doar istoria
și analiza științifică neutră și echidistantă ni-l pot
aduce în discuție, pentru măsurarea efectelor ilo-
cuționare prin amploarea actelor perlocuționare.
În loc de concluzii. A vorbi despre bombarda-
rea Hiroshimei de către Marinetti este, într-un fel,
incorect. Studiul nostru, focalizat pe discursul cri-
tic al enunțiatorului care nu are puterea necesară
să producă efecte imediate dar, printr-o angajare
discursivă repetată, care nu beneficiază de un ca-
dru de producere, de un context discursiv major,
reușește să disloce idei, să le pună în mișcare și să
producă prin intermediul lor, după lungi perioade
de germinație, efecte în timp și spațiu, are scopul
de a atrage atenția asupra efectelor actelor de vor-
bire. Imputabilă în oarecare măsură și doctrinei
clausewitziene - de altfel Douhet își construiește
proiecția strategică în acord cu această doctrină,
aducând în discuție un nou mediu de desfășu-
rare acțiunilor militare și o nouă armă de luptă
- bombardarea orașelor japoneze Hiroshima și
Nagasaki ar fi putut fi analizată, din perspectiva
discursului critic, și în raport cu migrația ideilor
generalului prusac Carl von Clausewitz. O aseme-
ne angajare s-ar fi înscris în firescul unor acțiuni
în care ideile emise în limitele unui câmp de ști-
ințe - științele militare - produc efect prin aplica-
rea lor în același domeniu. Analiza de față aduce
în dezbatere efectele discursului literar repetat,
efectele ideilor dislocate dintr-un aparat ideologic
consistent - cel futurist - prin punerea în aplica-
re la nivel global. Rezonează, în mintea noastră,
intenția futurismului de a se defini ca proiect
integral de revoluționare a universului, cum re-
zonează și expresia marinettiană: „a victory that
may have cost fifty thousand dead”. În raport cu o
proiecție acțională care angajează moral societa-
tea, lucrarea noastră nu poate să nu aibă concluzii
care să vizeze dimensiunea morală. Aceste con-
cluzii privesc eficiența acțională a verbului scăpat
de sub control, chiar și în plan literar, atunci când
promisiunea „cuvintelor în libertate” este înlocui-
tă cu acțiunea reală a „ideilor în mișcare”.
Bibliografie:
Beaufre, Andre. (1974). Introducere în strategie.
Strategia acțiunii. București: Editura Militară.
Clausewitz, Carl von. (1982). Despre război. Operă
postumă a generalului Carl von Clausewitz. Studiu
introductiv, note și verificarea științifică a textului de
general-maior dr. Corneliu Soare. București: Editura
Militară.
Clode, George. (2011). The Command of the Air by
Giulio Douhet: a Military Times Classic. Military
History [online]. URL: http://www.military-history.org/
books/the-command-of-the-air-by-giulio-douhet-mili-
tary-times-classic.htm [Accessed on May, 2017].
David Drogoreanu, Emilia. (2009). Introducere.
Manifestele futurismului - un proiect integral de re-
voluționare a universului. În F.T. Marinetti, Manifestele
futurismului. Bucharest: Art Publishing House. 11-41.
Douhet, Giulio. (1993). Futurismo. In Andrea Curami
(ed.), Giulio Douhet: Scritti 1901-1915. Roma: Ufficio
storico Aeronautica militare. 374-375.
Douhet, Giulio. [1921] (1998). The Command of the
Air. Translated by Dino Ferrari. Washington, DC:
Office of Air Force History.
Gat, Azar. (2001). A History of Military Thought. From
the Enlightenment to the Cold War. Oxford: Oxford
University Press.
Highet, Gilbert. (1954). The Migration of Ideas. New
York: Oxford University Press.
Hitler, Adolf. (1941). Mein Kampf. Complete and
Unnabridged. Fully annotated. New York: Reynal &
Hitchcock.
Krzywicki, Ludwik. (1923). Studia socjologiczne.
Warsaw: Naklad Gebethnera i Wolffa.
Marinetti, F.T. [1915] (1968). Guera sola igiene del
mondo. In F.T. Marinetti, Teoria e invenzione futurista.
Milano: Mondadori. 286-287.
Marinetti, F.T. (2009). Manifestele futurismului.
Translation, introduction and notes by Emilia David
Drogoreanu. Bucharest: Art Publishing House.
Schaff, A. [1970] (2013). The Marxist Theory of Social
Development. In S.N. Eisenstadt (ed.), Readings in
Social Evolution and Development. Oxford & London:
Pergamon Press.71-94.
Soare, Corneliu. (1999). Gândirea militară.
Personalități și opere. Foreword by Dumitru Cioflină.
Bucharest: Antet.
van Dijk, Teun A. (2006). Ideology and discourse
analysis. Journal of Political Ideologies. 11(2). 115-140.
Note
1	Maxima lui Cicero din Pro Milone vizează, în fapt,
imposibilitatea de aplicare a legii în timp de război,
Inter arma silent leges.
2	Joc de cuvinte, „marciare e non marcire” în origi-
nal.
3	Enrico Falqui distinge între etapa verslibrismului,
cea a paroliberismului și cea aeropoeziei, apud David
Drogoreanu (2009:13)
■
21
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
reportaj literar
Noiembrie
■ Cristina Struțeanu
Dacă-mi place noiembrie? Ohohoo... Cum
să nu... Nici nu știu cu ce să încep. Întâi
că arborii se dezgolesc. După ce au trecut
prin acel carnaval de culori, între auriu aprins și
aur stins, arămiu, între roșu sângeriu și foi cu pa-
loare palidă, de lămâie. Un ultim bal. După ce au
umplut aleile cu foșnet. După ce au gonit pe străzi
șiruri, cohorte de frunze, acum ei, arborii, își ri-
dică spre cer brațele goale. Ramuri simple, despo-
vărate. Țintesc spre tării. Le arată cu degetul. Ai
putea zice că imploră. Te-ai păcăli. Fiindcă nu cer
nimic. Se răsucesc crengile, da. Și dezvăluie ceva,
până acum neaflat la vedere. Desenele copacilor
de noiembrie sunt aidoma cu cele ascunse tainic
în toate ființele. Cu vase, vene, artere, capilare,
prin care curge sângele, râul vieții. Precum sevele
ce i-au hrănit pe ei. Aidoma și cu încrengăturile
neuronilor. Sunt la fel, de te-ai uita pe-o hartă, și
cu râurile râuri. Cu împletire de pâraie, izvoare,
ape felurite, toate curgând spre marele fluviu. Iar
copacul, el însuși un fel de fluviu, se destramă în
pământ prin rădăcini, ca într-o mare, prin estuare
sau delte.
Noiembrie scoate la lumină rosturi și rându-
ieli ale vieții. De obicei ținute sub un văl. Greu
de ghicit, sub bogăția unui hățiș verde zăpăcitor.
Ciripitul gureș de prin pomi s-a destrămat și el.
Ici-colo, sfios, se mai încearcă câte un glas firav.
Cirip. Fi-ciu. Pauză. Au plecat demult și stolurile
de păsări călătoare. Ne-au părăsit rând pe rând.
Au tot scris pe cer V-uri tremurânde. Din ce în
ce mai mici, mai pierdute-n zare, împunse cu ți-
pete de lebede, de gâște și de berze. Suntem acum
sub stăpânirea valurilor de ciori. Gălăgioase, in-
teligente. Putem afla liniștit, din învârtejirile ce le
fac, cum va fi vremea... Sunt, în felul lor, prietene
de nădejde.
Înduioșătoare însă rămân zburătăcirile de flu-
turi. Ce fluturi, Doamne iartă-mă, în noiembrie?!
Ei bine, aleile cu tei sunt invadate, cotropite. Au
parte de un dans absolut fermecător. Fructele
teilor, niște boabe mărunte, au deasupra codiței
două frunze minuscule. Abia le vezi. Și când suflă
un pui de vânt, pornesc, sunt luate pe sus, zeci și
zeci, sute de boabe. Se rotesc, se-nvârt iute, iute,
că frunzele cele mici au rol de elice. Un fel de ti-
tireze zburătoare: fluturi. Să tot stai cu ochii-n
geam. O minunăție. Și doar acum, în noiembrie,
poți vedea dansul ăsta, jocul nebun al bobițelor
de tei. Știați?
Și ați crede? Când orașele par mohorâte, e mo-
mentul nunților în păduri. Răsună boncăluitul
de cerbi. Și încăierările între cei falnici. Iar cioba-
nii, și ei, acum dau drumul berbecilor în turme.
Se numește Slobozirea sau Năpustirea arieților.
Pentru ca iezii, mieii, puii de căprioare și ciute să
se poată naște la primăvară, când dă colțul ierbii.
Sigur, și lupii, tot acum în noiembrie, la Filipii de
toamnă, se leagă în haite. Lupoaicele dau roată sa-
telor. În Șureanu, munții Orăștiei, femeile aveau
grijă mare să nu arunce afară, seara, gunoiul cu
cenușă sau jar, că, dacă apucă lupoaica un tăciune,
atunci musai cade grea. O grijă mare de tot.
Viața n-ar putea renaște dacă n-ar exista no-
iembrie. În zadar ne împiedicăm de el. Poate
doar din grabă și o anume suficiență. De fapt, e
magic, tainic, sub aparența dezolării își ascunde
izvorul frumuseților. Iar unele sunt... frumuseți
de nebănuit. Chiar așa. Destul să-l citim, recitim,
pe Blaga, cu al său volum „Vară de noiembrie”.
Pare a ne spune și nu pare, chiar mărturisește, că
ultimul tren pentru iubire ăsta e. Când îmbătrâ-
nești, când simți apropierea Marelui Alb, înainte,
în acel noiembrie al vieții tale, te mai poți îndră-
gosti. Firește, trebuie cu adevărat să fii în stare de
asta. Să ai în tine capacitatea. Nu e pentru oricine.
Poetul, da, o avea. Puterea dragostei, cea purcea-
să de la Duhul Sfânt și risipită în lume, curgând
Andor Komives	Exotique (2017)
acrilic pe pânză, 162 x 1300 cm
precum seva în copaci. Dragoste mistuitoare, cu
atât mai mult cu cât e ultima. Dreaptă, cu o anu-
me măreție, cu un zâmbet fericit-trist, fluturare
semeață a capului peste umăr. Liniște, nu neliniș-
te. Respirație adâncă, profundă, privire ce te stră-
punge, te citește definitiv și îți răsfrânge bucuria.
Niciun regret, dragoste. Dragostea de noiem-
brie. S-aveți dar parte de ea, să nu vă treacă deloc
cu vederea. Abia atunci, când nu e, vine pustiirea.
De care ne temem cu toții. Degeaba am tăgădui.
Urâciunea pustiirii.
Fiindcă nu înțelegem răbdarea arborilor, de
aceea ne temem. Fiece copac desfrunzit își așteap-
tă, în pace, reînfrunzirea. E în el. În mod ciudat,
sunt mai știutori ca noi, ei, pomii goi. Ohohoo......
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
27
showmustgoon
Educația sub asediul
competențelor (II)
■ Oana Pughineanu
Andor Komives	Ghepard albastru (2018), acrilic pe pânză, 100 x 110 cm
Printre autorii preocupați de declinul
îvățământului tradițional se numără și
Franțois-Xavier Bellamy. În Dezmoșteniții
- transmiterea, extremă urgență el face o isto-
rie a disprețului față de transmitere, un dispreț
care duce la dispariția câteva elemente care erau
fundamentale pentru educație și care își dau
obșteșcul sfârșit în zilele noastre: transmiterea,
autoritatea educatorului, învățarea prin repetiție.
Școala, acompaniată de parenting încetează să fie
o pregătire, ea devenind însoțitoarea unui eu năs-
cut liber și creativ până la vârsta majoratului, când
va fi aruncat pe o piață a muncii ideală, în căutare
de individualități puternice. Companii precum
Google, Apple și IBM sunt deschise către desco-
perirea de talente printre cei care nu au făcut o
facultate și dispun de „aptitudini și experiență
câștigate pe căi netradiționale”. Un fost vice-pre-
ședinte Google rezumă foarte bine noua filosofie
a companiei: „Când te uiți la oameni care nu merg
la școală și își fac drum în lume, acestea sunt fiin-
țe umane excepționale. Și ar trebui să facem tot
ce putem pentru a găsi acei oameni” („when you
look at people who don’t go to school and make
their way in the world, those are exceptional hu-
man beings. And we should do everything we can
to find those people”, https://www.techrepublic.
com/article/top-desktop-as-a-service-daas-provi-
ders-amazon-citrix-microsoft-vmware-and-mo-
re/). Cu siguranță, oricine a ieșit viu din jungla
socială, fără pregătire și fără a se fi născut privile-
giat, e de admirat. Companiile caută aceste exem-
plare pur-sânge pentru a rămâne viguroase și
adaptate. Desigur, acesta este și cazul multor mul-
tinaționale care sunt interesate de preluarea unor
oameni cât mai tineri, fără alte obligații (familie,
copii) în afara ratei la bancă și care nu dispun de
o diplomă, putând să învețe într-un training de
câteva săptămâni tot ceea ce este necesar pentru
postul pe care îl ocupă. Ființele umane excepțio-
nale care se apropire vertiginos de bunul sălbatic,
sunt noul capital uman, iar o bună investiție în
viitorul copilului e o investiție care-l păstrează
pentru cât mai mult timp sălbatic/neîngrădit/cre-
ativ. Sau cel puțin asta este noul mod de a propaga
inegalitățile și inechitățile studiate de Bourdieu.
Societatea de consum se debarasează de mecanis-
mul greoi și costisitor al școlii tradiționale, pentru
că acum masele pot fi inoculate cu cultura domi-
nantă direct „de la producător” susținut masiv de
mass-media și cultura divertismentului, practic
de tot ceea ce există în afara școlii. Falimentul este
total, în măsura în care școala e criticată din toate
părțile: umanioarele transmit aceeași cultură pa-
triarhală, iar „realul”/ știința și tehnica se reduc la
acumularea de skillsuri și producerea de artefacte
fără să mai fie nevoite să-și desprindă un dome-
niu al „certitudinilor” rupt de religie și superstiții.
GPS-urile pot coabita foarte bine cu utiliazatorii
lor convinși că pământul este plat. La fel, vracii
pot coabita foarte bine cu medicii tradiționali în
mintea bolnavilor, care se adresează pentru dia-
gnostic spitalelor, iar pentru tratament medicinei
alternative. Practic, nici școala, nici vreo altă in-
stituție nu se mai preocupă de deprinderea dis-
cernământului. Superstițiile au devenit și ele o
piață, la fel ca suvenirurile, iar în lipsa unei na-
rațiuni dominante, ele pot fi diversificate precum
detergenții. De la astrologi, sfinți și antrenori de
viață, o gamă largă de „mentaliști” pot subtitui
cu succes plictiseala și disperarea a ceea ce nu se
poate înțelege în mod narativ. Descoperirile ști-
ințifice au devenit acum calul de bătaie al noilor
nihiliști, gen Brasssier care este nihilist „pentru că
mai crede în adevăr”. Distincția pe care el o face
mi se pare deosebit de interesantă: „Spațiul-timp
curbat, tabelul periodic, selecția naturală: niciu-
na dintre acestea nu este inteligibilă în termeni
narativi. Galaxiile, moleculele și organismele nu
sunt pentru nimic. [...] devine din ce în ce mai
dificil să construim o narațiune rațional plauzi-
bilă despre lume care să satisfacă nevoia noastră
psihologică de povești care se desfășoară cu un
început, trec prin criză, până la rezoluția finală.”
(Curved space-time, the periodic table, natural
selection: none of these are comprehensible in
narrative terms. Galaxies, molecules, and orga-
nisms are not for anything. [...] it becomes in-
creasingly difficult to construct a rationally plau-
sible narrative about the world that satisfies our
psychological need for stories that unfold from
beginning, through crisis, to ultimate resolution”,
https://xylem.aegean.gr/~modestos/mo.blog/i-am-
a-nihilist-because-i-still-believe-in-truth/). Școala
și toată cultura noastră intră în sub aripa atât de
largă a „spunerii de povești”, ea se ocupă de aceas-
tă „nevoie psihologică” fără a mai fi preocupată de
obțineara unor puncte neutre din care aceste po-
vești pot fi criticate sau înlăturate. Și asta, mai ales
pentru că așa cum observă Bellamy, transmiterea
a devenit cel mai mare dușman al școlii. Ar fi in-
teresat să vedem o analiză în stilul „Reproducerii”
lui Bourdieu care să arate în ce măsură lipsa de
școală reproduce celebrele habitusuri și legitimări
ale culturii dominante, în măsura în care astăzi nu
mai există nici o cultură a proletarului, nici una
populară (decât sub formă de suvenir sau sursă
de populisme).
Dacă este să urmărim analizele lui Norbert
Elias în ceea ce privește noțiunea de cultură, așa
cum e înțeleasă pe filonul german, putem vedea
că ea a însemnat și construirea unei „superiorități
spirituale” pentru cei care nu aveau acces la pu-
tere și cei care nu făceau parte din aristocrație. O
educație putea însemna și altceva pe lângă stricta
transmitere „habitusurilor care legitimează do-
minația”. Celebra „gândire critică” rămâne înda-
torată și școlii, nu doar unor individualități ex-
cepționale canonizate pe care școala le-ar inocula
bieților buni sălbatici născuți „geniali” și care dacă
ar fi lăsați în pace ar „revoluționa” absolut tot, de
la felul în care gândim, la felul în care simțim.
Probabil analfabetismul funcțional care lovește
Europa mai tare decât oricând după dezmembra-
rea învățământului tradițional va avea un cu tot
alt nume peste câțiva ani. La fel cum șomerul a
devenit self-employed (angajat la el însuși), la fel
și analfabetul va fi vorbitor cu el însuși, împlinind
inepțiile neoliberale ale self made manului până
la absurd și în același timp reproducând o nouă
masă de „proletari” conectați in rețea, „producă-
tori de conținut” pentru forme deja prestabilite.
■
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
muzica I
Cuvânt înainte la
One Jazz Festival - Baia Mare
^^yirgil Mihaiu
După nemeritate decenii de quasi-izolare,
în anii ulteriori nominalizării din par-
tea României pentru titlul de Capitală
Culturală Europeană, Baia Mare și-a resuscitat
viața jazzistică. O nouă manifestare a acestei revi-
talizări se va petrece în plin sezon autumnal 2019,
când în șarmanta urbe-poartă-de-intrare spre fasci-
nantul Maramureș va avea loc cea de-a doua ediție
One Jazz Festival, sub egida Asociației OneSound.
Cum se știe, ediția inaugurală a fost una încunu-
nată de succes, desfășurându-se cu casa închisă.
Anul acesta, concertele vor avea loc tot la Teatrul
Municipal din localitate, în datele de 8-9 nov. 2019,
iar programul anunțat de dinamicul director artis-
tic Eddy Keller e realmente promițător.
Publicului i se oferă șansa de a vedea la lucru
atât muzicieni consacrați, cât și tineri în plină afir-
mare. Din cea din urmă categorie face parte voca-
lista Krisztina Koszorus Koszika, lidera formației
Koszika & The Hotshots. Pe când era studentă la
Academia Națională de Muzică G. Dima din Cluj,
Kozsika îmi fusese recomandată de colegul meu,
profesor la aceeași instituție și prestigios pianist,
Boldizsar Csiki. De altfel, ea e absolventă de înalte
studii muzicale, tot la ANMGD, în cadrul secției de
vioară. După câștigarea premiului pentru cea mai
bună vocalistă la Concursul Debutanților din ca-
drul Festivalului de Jazz de la Târgu Mureș (ediția
2015, când și semnatarul acestor rânduri făcea par-
te din juriu), cariera junei cântărețe de jazz ia o tur-
nură ascendentă, concretizată în apariții la televizi-
une, concerte prin țară și prin Ungaria, Portugalia,
Italia, Franța, Austria, Slovacia. Repertoriul ei în-
globează, cu specifică dexteritate, jazzul, swing-ul,
folclorul maghiar și cel gitan, intonații și ritmuri
funk etc., fiind interpretat cu reale aptitudini ...
poliglote, în mai multe limbi. Susținută de parte-
nerii ei instrumentali - Eltes Âron / sax, Cristina
Lâszlo - pian, synth și backing vocals, Csaba Szâsz
/ ghitară, Attila Zonda / ghitară-bas, Zsolt Asztalos
/ tobe - Koszika promite o petulantă uvertură
festivalieră.
Andor Komives	Inocență pierdută (2017)
acrilic pe pânză, 162 x 130 cm
Peter Sârik Trio face parte, în prezent, dintre cele
mai active formații de jazz ale Ungariei. Liderul este
un prolific pianist, compozitor, aranjor, pedagog, de
o invidiabilă versatilitate interpretativă. Aceasta se
repercutează și asupra interacțiunii, întotdeauna în
parametri unui cert profesionalism, cu partenerii
săi de grup: Tibor Fonay / bass și Attila Gâlfi / ba-
terie. Din fericire, în ultimii ani, Sârik și-a orientat
preocupările și înspre țara noastră, atât ca apreciat
interpret - prin colaborări cu vocalista Luiza Zan
- cât și ca membru în jurii festivaliere, sau protago-
nist al unor ateliere de creație. Spectatorii vor avea
șansa de a savura versiunea live a recentului album
al celor trei, simplu și elocvent intitulat Bartok. E
vorba despre o adevărată provocare: o transfigura-
re din unghiul sensibilității contemporane a pro-
funzimilor creației bartokiene. Cu atât mai mult,
cu cât genialul compozitor născut la Sânnicolau
Mare (în extremitatea vestică a Banatului) a in-
fluențat în mod decisiv evoluția esteticii jazzistice
spre statutul de egal între egali printre avatarurile
muzicii contemporane. Din vastul material tematic
al capodoperelor lui Bela Bartok, pe amintitul al-
bum discografic figurează câteva piese celebrisime:
Allegro barbaro, trei dintre Dansurile românești
(culese de compozitor în uimitoarele sale campa-
nii de documentare prin Transilvania începutului
de secol XX), secvențe din Mikrokosmos, Adagio
din Concertul pentru pian nr. 2 etc. Recitalul Peter
Sarik Trio se anunță ca un veritabil regal, demn de
tot interesul!
Gala de sâmbătă 9 nov. 2019 va fi deschisă de
foarte tânăra trupă Sidewalk Troubadours. Și aci
predomină muzicienii formați la aceeași Academie
Națională de Muzică din Cluj, inepuizabilă culti-
vatoare de talente, ce împlinește anul acesta un
secol de existență. Grupul s-a format în jurul fra-
ților Elod și Szabi Domokos. Primul dintre ei e
trompetist, iar în anul 2017 a câștigat Concursul
de compoziție Liviu Comes. Al doilea a absolvit
Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul prin-
cipalei Universități clujene, UBB, dar se manifestă
și muzicalmente, ca ghitarist și vocalist. Principalul
lor aliat este Cristian Zaharia / ghitară, muzicu-
ță, voce, reprezentant al noii generații formate la
ANMGD, însă totodată și al potențialului muzical
al Băii Mari, de unde e originar. Partea percusivă
este asigurată de Erik Forro și Gergely Reman.
Mărturisesc că sunt foarte curios să-l aud cântând
la țambal pe acesta din urmă, student al reputatu-
lui percuționist Mircea Ardeleanu, ambii fiind im-
plicați în grupul Transsilvabras Percussăo, pe care
l-am promovat în calitate de director al Casei do
Brasil (insituție patronată de UBB Cluj). Din câte
înțeleg, principalul scop al formației S.B. - versată
în așa-numitul busking (= performance stradal) -
este acela de a suscita interesul unor categorii am-
ple de spectatori, prin abordarea unor piese debor-
dând de bună dispoziție.
Nicolas Simion, unul dintre cei mai activi jazz-
meni români pe plan mondial, va fi însoțit la Baia
Mare de membrii cvartetului Crazy World: rafina-
tul ghitarist Sorin Romanescu, basistul clujean Tibi
Menyhart și subtilul baterist Iulian Nicolau (care,
în pofida extremei sale tinereți, are mari șanse de
a deveni o figură de prim-plan a jazzului român și
internațional). Ascensiunea lui Nicolas Simion pe
firmamentul jazzului european a început încă din
patrie, în perioada de „rezistență prin jazz” din ul-
timul deceniu al regimului totalitar. Tânărul saxo-
fonist/clarinetist a evadat spre „lumea liberă” scurt
timp înainte de căderea dictaturii, stabilindu-se
la Viena. Ulterior și-a mutat „cartierul general” la
Koln, însă și-a menținut funcționale contactele cu
viața jazzistică din România. Din fericire, nu a re-
nunțat la cetățenia română, ceea ce mi-a permis ca
- la începutul secolului 21, când fusesem cooptat
în juriul Premiului Muzicianul European al Anului
acordat sub egida Guvernului Austriei - să îl pot
nominaliza din partea României pentru acea dis-
tincție. În 2014 i-a fost decernat prestigiosul WDR
Jazzpreis pe anul 2015, la categoria Improvizație.
Este vorba despre un premiu - în valoare de
10.000 de euro - atribuit începând din 2004 (din
inițiativa postului de radio WDR-Horfunk) celor
mai valoroși jazzmeni activi în landul Nordrhein-
Westfalen. Printre muzicienii cu care a colaborat
muzicianul nostru (originar din zona Brașov) s-au
numărat nume notorii, precum Archie Shepp, Mal
Waldron, Gunther Schuller, Sabin Pautza, Dusko
Goykovich, Jancy Korossy, Tomasz Stanko, Jane
Lee, Charlie Mariano, Lee Konitz, Lonnie Plexico,
Victor Jones, Jim Pepper, Christian Muthspiel
ș.a.m.d. De-a lungul anilor, Nicolas și-a amplificat
continuu statutul de creator. Astfel, el se manifestă
actualmente la fel de convingător ca interpret-im-
provizator (la saxofon tenor/sopran, clarinet, clari-
net-bas, taragot, pian etc.), dar și în calitate de com-
pozitor, aranjor, șef de orchestră, dirijor și, nu în
ultimul rând, producător de albume discografice la
propria casă 7 Dreams... Despre aceste ipostaze ale
sale am scris și vorbit în varii contexte, iar în câteva
ocazii i-am fost maestru de ceremonii fie pe diver-
se scene, fie la posturi de radio și televiziune, din
România, Portugalia, Suedia, Austria, Germania,
Rusia, Elveția ș.a.m.d. Mă bucură că experiența
se va repeta și în stimulativul context băimărean.
Sunt convins că, la fel ca de fiecare dată, muzica
lui Simion și a companionilor săi îi va încânta pe
cei prezenți.
Recitalul final va aparține iarăși unor muzici-
eni reprezentând noile generații: Trio-ul condus
de bateristul ceh Dali Mraz, din care mai fac parte
O
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
o
basistul italian Federico Malaman și ghitaristul ro-
mân Marius Pop. Liderul trupei declară că a ajuns
să se exprime preferențial prin baterie, datorită
unui surplus de energie ce se cerea canalizată prin
modalități artistice. De la simpla defulare a unui
temperament extrovertit, a ajuns mai apoi să cu-
gete la semnificațiile de ordin spiritual ale actului
interpretativ. Așadar, Mraz nu se limitează doar la
preocupările pur tehnice, de epatantă vituozitate,
ci e interesat de implicațiile mai profunde ale mu-
zicii. Ca atare, paleta preocupărilor sale include și
compoziția, interpretarea pianistică, lecții de muzi-
că, ateliere interactive. Între muzicienii săi preferați
se află și cei doi cu care va cânta pe scena Teatrului
din Baia Mare: Federico Malaman e basist, con-
trabasist și aranjor, absolvent al Conservatorului
din Verona. Cu Mraz împărtășește nu doar in-
teresul pentru stilul jazz fusion progressive, ci și
manifestarea aptitudinilor sale comunicaționale
prin intermediul internetului. Măiestria sa in-
terpretativă, dublată de simțul humorului și de o
mentalitate deschisă sunt caracteristici ce i-au fa-
cilitat colaborarea cu numeroși muzicieni de va-
loare: Mario Biondi, Paolo Belli, George Benson,
Solomon Burke, Wilson Pickett, Al Jarreau, Kid
Creole, Antonella Ruggiero, Billy F. Gibbons (de la
ZZTop), Claudio Bagnioli, Enrico Ruggeri, Gianna
Nannini, Fabio Concato și mulți alții. La rândul
său, ghitaristul Marius Pop e compozitor și vocalist
cu interesante preocupări în domeniile de fuziune
și progressive. Originar din Oradea, el s-a impus
în repetate rânduri ca o voce aparte în contextul
hiper-ultra-aglomerat al interpreților la cel mai
popular instrument de pe Glob. Îmi amintesc de
prezența sa la Concursul Debutanților de la Sibiu
- ediția 2007, pe când urbea sud-transilvană era
Capitala Culturală a Europei -, unde a câștigat pre-
miul întâi împreună cu trupa Headliner. Între timp,
Marius Pop s-a afirmat ca primul ghitarist român
acceptat ca instructor în cadrul GuitarMasterclass.
net (un site de reputație mondială în domeniul pe-
dagogiei ghitarei, cu peste 10.000 de studenți plăti-
tori), precum și într-o serie de proiecte majore din
sfera jazzului actual.
Frugalele notații de mai sus sper să constituie o
invitație pentru cei dornici de a-și augmenta pa-
trimoniul de trăiri jazzistico-artistice înnobilatoa-
re, prin participarea directă la atractivul One Jazz
Festival de la Baia Mare.
■
Andor Komives	Ghepard (2017)
acrilic pe pânză, 162 x 130 cm
Metallica, live, București
(14 august 2019)
■ Lucian Maier
Mai sînt doi ani pînă cînd Metallica va
aniversa patruzeci de ani de la înființare
și patru ani pînă la celebrarea a patru-
zeci de ani de la lansarea primului album, Kill’em
All. Au fost în al treilea an de turneu, au mai avut
cîteva concerte în Europa, au trecut și douăzeci de
ani de la „Symphony and Metallica” cinstiți și ei
în două seri în San Francisco în septembrie. Apoi
a venit anunțul cu reintrarea lui James Hetfield
la dezintoxicare, alcoolul fiind umbra de care
luptă să scape de mai bine de cincisprezece ani.
Rămîne în picioare drumul lor prin America de
Sud, primăvara viitoare, în al patrulea an de tur-
neu. Concertele lor sînt sold-out nouă din zece,
pînă acum turneul a strîns peste 414 milioane de
dolari, deja este între primele zece turnee din isto-
rie ca încasări. În 2016 au inclus în debutul turne-
ului cîteva spectacole în cadru intim, în Londra,
Toronto, Los Angeles sau Oakland, unde au cîn-
tat în fața a maxim trei mii de persoane în săli de
teatru sau de operă. Au făcut donații peste tot pe
unde a poposit turneul, de obicei unor asociații
care se ocupă de persoanele fără adăpost, iar la
noi pentru spitalul de pediatrie oncologică ridicat
de Asociația „Dăruiește Viața”. Hardwired e tur-
neul lor cel mai prodigios și e unul dintre cele mai
mari din istoria culturii pop: scenă de cincizeci de
metri lățime și zece, doisprezece metri înălțime;
patruzeci și opt de camioane sînt necesare pen-
tru a transporta scena; montaje imagistice, jocuri
de lumini și lasere pe care le vedeai doar la Pink
Floyd odinioară, flăcări ca la Rammstein și o tru-
pă extrem de degajată, care își cunoaște locul în
propria viață și în istoria culturii pop.
După terapia de grup filmată și integrată die-
getic în documentarul Some Kind of Monster,
fața Metallica s-a schimbat. Mintea a prins din
urmă maturitatea pe care vîrsta deja o presupu-
nea. Și asta s-a văzut apoi în discurile înregistrate
- Death Magnetic și Hardwired... To Sef-Destruct
- și, mai ales, în felul în care gestionează prezența
scenică. Nu atît faptul că scena a devenit din ce în
ce mai complexă și ei din ce în ce mai liniștiți pe
scenă, lăsînd loc muzicii și imaginilor însoțitoare
să vorbească, cît prin atmosfera pe care o creează
vorbele pe care le transmit către spectatori. Dacă
le-am enumera, ar fi o corfă de platitudini, de cli-
șee în fața cărora te strîmbi involuntar. Pentru cei
care s-au apropiat de Metallica, însă, lucrurile au
sens. Un sens crescut în istoria acumulată, chiar
dacă diferit, împreună, prin felul în care și-au asu-
mat, ca formație, la bine și la greu-ul, la vedere
măcar prin documentarul amintit, încît la concert
ai impresia că intri în casa unor cunoscuți, gene-
roși, care fac tot posibilul să te simți bine.
Și toate acestea depășesc comerțul (în ciuda
biletelor scumpe, în ciuda sumei strînse deja în
turneu). Sau, poate că e mai bine spus așa: niciun
moment nu simți că e o industrie comercială în
spatele Metallica fiindcă viața și muzica lor (de
la dificultățile intrării pe piața muzicală, moar-
tea lui Cliff Burton - la destrămarea familiilor în
timpul înregistrării albumului Metallica - pînă la
despărțirea de Jason Newsteed și lupta cu tot felul
de dependențe) se (con)topesc pentru a mărturisi
un același - o luptă cu tenebrele personale (de la
părinți abuzivi la autoabuz), o luptă cu capcanele
vieții de superstar (droguri, alcool, filesharing), o
luptă cu tarele sociale sau cu patologicul (război,
alterare a minții și a realității în cazul suferințe-
lor psihice). Care lasă loc de recunoaștere și de
creștere personală și care edifică un exemplu de
luptă pentru a fi împreună la nesfîrșit cum e dificil
să găsești în cele mai multe locuri în spațiul pop-
rock mondial.
În spațiul Trash-Speed-Power Metal ceea ce cu-
cerește la Metallica - față de Slayer sau Megadeth,
să spunem, - este faptul că, oricît de rapide sînt
ritmul impus de tobe sau solo-urile de chitară,
oricît de greu atîrnă riff-urile, oricît de adînc scor-
monesc în viscere toate acestea însoțite de versuri,
piesele lor rămîn melodioase. Schimbările în pie-
se, alternanța pasajelor cu tempo-uri și acorduri
diferite, improvizațiile care apar în special pe
piesele lungi, toate acestea evidențiază contraste
legate armonios, care devin lesne familiale fără să
fie lipsite de complexitate! În general, aș spune că
elementul care cucerește atunci cînd vine vorba
de Metallica este muzicalitatea.
La București au fost peste cincizeci de mii de
persoane pe stadion. Sold out din prima zi, cu
bilete aduse la vînzare de organizatori în apropi-
erea concertului pentru a mai descuraja specula.
Acustică de stadion prost conceput pentru con-
certe. De multe ori a fost important că știam pie-
sele pe de rost, ceea ce, sigur, e frustrant. Cu atît
mai mult pentru persoane care vin prima dată la
un concert Metallica sau pentru persoane care vin
acolo pentru legenda Metallica. Partea bună e că
Metallica, pe pagina oficială a turneului (integrată
în metallica.com), oferă spre cumpărare la prețul
de 20$/descărcare, varianta audio (calitate CD
sau HD-Audio) a concertului. Acolo sunetul va fi
cumsecade. Pentru mine... eu ascult Metallica de
la nouă ani. Acolo sînt multe imagini din familie,
acolo e relația cu fratele meu, dincolo de cuvinte-
le noastre, de prezența noastră alături, dincolo de
mări și oceane. Sînt drumuri cu mașina prin lume
cu soția mea, discutînd pe Metallica, e o întreagă
moștenire, a noastră ca familie, care își găsește o
cale acolo. Concertul a fost un prilej, o proiec-
ție, mînă în mînă. O Românie a noastră, două
persoane în tribună, alături de România tuturor
celor prezenți, tratată cu un respect rar văzut la
vreun artist pop-rock. Dincolo de angajamen-
tul (vizibil în orice concert din 2017 încoace) lui
Robert Trujillo și al lui Kirk Hammet de a inter-
preta o piesă locală (coverul De vei pleca al celor
de la Iris după piesa We Wish You Well a forma-
ției Whitesnake, la noi), dincolo de steagul țării
pus pe ecran la bis pe Spit Out the Bone, dincolo
de pana de chitară a lui Hetfield cu datele con-
certului actual: au stat pe scenă zece minute după
bis, au salutat publicul din toate laturile scenei, au
aruncat pene de chitară și bețe de tobe după ce,
înainte, au cîntat două ore și jumătate.
■
30
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
Festivalul Cerbul de Aur...
și „lemn Tănase” - 2019
■ Eugen Cojocaru
După o „privire” generală, festivalul a fost
mai bun decât celelalte ediții „reluate”,
reușită ce onorează organizatorii care
au făcut eforturi mari, după posibilități, să relan-
seze un brand de succes al României „ante-tran-
ziție”. Participanții au avut un nivel net superior
și, totuși, evenimentul nu s-a apropiat, la nici un
capitol, de grandoarea, rafinamentul, eleganța și
impactul mediatic intern și internațional cu care
ne-a obișnuit în anii săi de glorie. Se poate afirma
că sunt pe drumul cel bun, dacă elimină anumite
lipsuri, ce puteau fi evitate - le vom enumera îm-
preună cu părțile pozitive.
De la început, a surprins, neplăcut, prestația
prezentatorilor: în primul rând nu aduci odrasla
unui jurat, care se și laudă, imediat, că sunt „în
familie la Cerb” - băiat prezentabil idem „colega
de suferință” și... atât. Au citit cuminței tele-
prompter-ul - nimic spontan și liber, s-au chinuit
cu o singură „poantă” de spirit - El: Am numai
premii unu! Ea: Doar în clasa întâi! Doar scaunele
au râs! N-au șarm, nu sunt în stare să poarte o
discuție, cum se cere în asemenea ocazii, și ne
amintim de încântătoarele „small-talk-uri” ale
inteligenților prezentatori (actori de clasă) de
altădată. Dicția e zero și degeaba are el accent
englezesc, dacă nu știe purta un dialog: în afară
de „yes / thank you /good-bye /you are so ă-ă-ă.
beautiful” n-ai auzit de la ei; nici în română
Andor Komives	Fratele meu, Bang-Bang (2015), acrilic pe pânză, 100 x 110 cm
n-a fost mai bine: „așa să fie / desigur / cum să
nu.” Mai rău, au început să se auto-laude, cum
vezi numai la români, în Europa: „Toată lumea
a zis ce minunați suntem!”, iar la începutul zilei
a treia au blamat întreg Festivalul „citând” din
mass-media: „Prezentatorii sunt cei mai buni
/ salvează festivalul.” - mega-jenant! Obicei
autohton: ... până nu e și fudul! Pare o ridicolă
modă națională: Gala de la Comedy Festival Cluj
2016 a fost penibilizată de cele patru „vedetuțe”,
care tot exclamau „Vai, ce dive suntem noi!” sau
la TIFF 2017: moderația și înmânarea Marelui
Premiu Sophiei Loren „ajunge” pe mâna uneia
ale cărei performanțe se reduc la bacalaureat și
„pretenă” de câteva săptămâni / luni (ziceți-i voi
cum vreți!) ale mai multor staruri îmbătrânite de
peste ocean.
Alte tare organizatorice / de regie: s-au
repetat sponsorii de zeci de ori, ceea ce nu
se întâmplă la nici un alt festival din lume!
Ricky Dandel, însă, ne-a încântat cu șarmul și
discursul inteligent, netransmis fiului (cei doi
aleși cu pile: e mult mai rău decât înainte de
1990!) care „deține” numai două mimici, că
strigă (ca la bâlci) un restaurant sponsor sau
numele elegantei concurente: serios-scrobit
după care un rânjet lat! Marele lor „aport” a
fost că au purtat elegantele costume Cătălin
Botezatu. Însă trebuie „amendat”: rochiile ei,
tip „crinolină” secol 19, s-ar fi potrivit la baluri
retro, al Valsului din Viena sau Carnavalul
venețian.
Concurenții au fost tineri, dar media de vârstă
a spectatorilor peste 50! Nici nu se putea altfel
cu recitaluri de rock second-hand marca Ștefan
Bănică jr. sau Corina Chiriac care nu mai e „în
voce” și nici la 25 de ani nu „sălta din pantofi”
publicul cu stilul ei apretat-cuminte - Gică
Petrescu era un adolescent comparat cu ea! Are
emisiuni bune la tv, dar un recital la Festival e
altă dimensiune! Ultimele două cunoscute hituri
ale ei au mai mișcat spectatorii: Strada Speranței
și charliston-ul Nostalgia. Și Irina Rimeț - of !
Optic: parcă a aterizat pe scenă mutanta unei
gărgărițe uriașe care și-a pierdut punctele (în
trafic?)! Prima melodie a plăcut, instrumentație
excelentă, dar a doua / a treia. sună la fel, textul
diferă - vorba unora: Bă frate, tot aceeași melodie
- te plictisești! Iar Ronan Keating e departe de ce
a fost odată. Aplauzele au fost și ele. căldicele.
Ce vedete internaționale, ce voci și personalități
au fost o dată (rămâne ca niciodată?!) pe scena
Brașovului! Trebuie ceva original, ca Nightlosers,
care să ridice publicul în picioare, să scrie,
încântată, mass-media internațională.
Cei care au salvat, cu adevărat, festivalul au
fost concurenții: voci și interpetări foarte bune.
Din nefericire, altă mare și nepermisă greșeală:
vocalul a fost, uneori, slab în raport cu orchestra!
Specialiștii de la pupitrul de mixaj n-au făcut
verificări înainte, cum se aude din public?! Noroc
că s-au „inventat” tot felul de premii, altfel ar fi
fost, pe drept, frustați. Apropo, premii: hai că
unul îl prezintă primarul Brașovului (măcar
a vorbit scurt și la obiect), dar nu politizezi
aducând Ministrul Culturii, un Preș de Consiliu
Județean (conferință de partid?!), nu-ș ce tipă de
la un sponsor. - „un aer” de Cântarea României
la Casa Sindicatelor, unde vorbea și derectorul
fabricii de conserve de pește (acum a lu’ Pește!)
din Ciocănești! Ce să mai zicem de „cuantumul”
premiilor: 1.500-2.500€ - asta-i cheltuiala
zilnică a unui filantrop brașovean! 25.000 Marele
Premiu - să fim serioși: cu suma asta nu va ieși
niciodată din nivelul Festival de mâna a patra!
Se mai poate comenta cine-ce a luat, dar Marele
Premiu a fost bine meritat: Eliza Q are voce,
știe să o pună în evidență, interpretare trăită
emoționant. Apropo: e italiancă și se spune cum
se scrie, nu maimuțăreala anglizată, să „admirăm”
„prănaunseișăn”: Ilaiza. În schimb, incapacitatea
de comunicare și dialog a prezentatorilor cu
premianții a dat un gust amar, totul căzând în clasa
inferioară a lui „ne-grăbim-nu-știm-mai-mult”.
Prețul biletelor e piperat, luând în considerație
raportul prestație-realitate, mai ales că majortatea
a stat în picioare, iar piața e mică pentru acest gen
de evenimente. Din fericire, au fost și momente
de valoare internațională: recitalul în rafinat stil
francez al cântăreței franco-belgiene Victor Laszlo
(cunoscută mai ales cu hitul Breathless - 1987)
sau al Loredanei Groza. Cu ele și Ricky Dandel au
mai făcut parte din juriu președintele Vasile Șirli
(a compus 28 de ani muzică pentru Disneyland
Paris) și cantautorul italian Erminio Sinni.
O evoluție impecabilă a oferit Big Band-ul Radio
România și Orchestra Operei din Brașov conduse
de Ionel și Andrei Tudor, scenografia cu efectele de
lumină și media digitală. Sperăm că aceste deficiențe
grele vor da de gândit organizatorilor și vor apela
la consilieri de imagine și strategie profesioniști,
dacă vor să egaleze stilul, eleganța și performanțele
edițiilor consacrate ale Cerbului de Aur.
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
31
teatru
Despre eroism și fals
progresism la Reactor
■ Lucian Țion
Dificultățile de care se lovește din ce în ce
mai mult teatrul românesc contemporan
sunt nu atât de natură materială cât ide-
ologică. De ce spun asta? Pentru că o tendință
pronunțată în montările underground și de tea-
tru independent este cea de a-și însuși en gros
estetica și problematicile teatrului din așa-zisul
Vest fără a le aborda critic. Așa ne-am trezit (ca
și în cazul unor spectacole de la Naționalul clu-
jean, dar și în multe, foarte multe montări stu-
dențești - vezi Galactoria) că vorbim brusc des-
pre noi ca despre un altul. Practic, însușindu-ne
în mod postcolonial privirea Vestului asupra
propriului spațiu, noi cădem de multe ori în cap-
cana lui Edward Said, ajungând să ne auto-alie-
năm și să ne auto-sabotăm așa cum mulți alții au
făcut-o din păcate înaintea noastră (vezi teatrul
din țările Asiei capitaliste).
Ceea ce și teatrul românesc va trebui să facă
după prea multe decenii de nefericită tranziție
este ca la un moment dat să ia o decizie: sau se
pliază pe modul de reprezentare mimetico-rea-
list pe care și l-a însușit din Vest, sau continuă
să își dezvolte estetica de natură postmodernă
cu care a plecat la drum în anii nouăzeci și care,
după nefericite transformări, a împins acest tea-
tru într-un impas ideatic din care nu mai poate
ieși (vezi din nou direcția Naționalului clujean).
Sau vom asista oare, ca în cinema, la o despărți-
re între teatrul „de gen” și teatrul să-i zicem de
avangardă care se va cristaliza atunci și pe crite-
rii instituționale?
Teatrul Reactor din Cluj, a cărui activitate am
început să o urmăresc cu speranță acum câțiva
ani, pare a da un răspuns mai degrabă ambiva-
lent: împrumutând câteva tehnici din musical și
combinându-le cu un postmodernism bine apli-
cat la fondul local, Reactor pare a fi dovadă vie
a faptului că un anume sincretism estetic poa-
te foarte bine să existe până și în infatuata artă
contemporană. Începând cu ceea ce după mine
a fost smash-hitul ce a pus micul teatru clujean
pe hartă acum doi ani, și anume spectacolul
M.I.S.A. părut al Alexei Băcanu, echipa Reactor
a dovedit că nu totul e formă fără fond; că po-
veștile care au până la urmă cea mai puternică
priză sunt cele ce recuperează moștenirea politi-
co-istorică locală (ca și în cazul spectacolelor lui
David Schwartz - vezi 90 și Ce-am fi dacă am ști)
și o recontextualizează în prezent.
Cam în această zonă tematică se situează și
ultimul spectacol al Alexei Băcanu, Glorie. Ur-
mărind cronologic dezvoltarea conceptului de
erou (sau să fie eroină?) în contextul balcanic/
est-european în care se încadrează și moștenirea
culturală luată în vizor de autoare, Băcanu prac-
tic repoziționează critic ceea ce înseamnă subs-
tratul ideatic nu numai al conceptului de erou în
sine, cât și al motivației conform căreia un astfel
de personaj a existat și continuă să existe înce-
pând cu folclorul tradițional și până în societa-
tea contemporană.
Scriitoarea știe că noțiunile și calitățile pe
care se bazează de fapt basmul și legenda cu care
majoritatea dintre noi am crescut, și anume cele
potrivit cărora eroul se remarcă sau se ridică cu
un cap desupra grupului, sunt până la urmă -
mai ales în peisajul hiper-deconstrucționist al
prezentului - nu doar rizibile, ci și parodiabile,
dacă îmi pot îngădui acest cuvânt. În consecin-
ță, Băcanu lovește din plin - și asta din primele
minute - în conceptul de prâslea/fiu de împărat/
calfă nebăgată în seamă care ajunge conform cli-
șeelor narative din folclor să înfăptuiască fapte
de glorie. Și nimic rău în asta - căci aici critica
caracteristică momentului #metoo și cea aparți-
nând feminismului postmodern de sorginte do-
uă-miistă este la ea acasă. Din punct de vedere
atât dramaturgic cât și regizoral, prima scenă a
spectacolului este atât de bine gândită că efectul
este imediat: publicul intră în jocul deconstruc-
ționist fără rezerve și continuă să susțină cei
patru actori în tranziția spre scena biblică care
urmează.
Din nou o privire parodico-critică, de aceas-
tă dată spre miturile nazaritene, face ca piesa să
se contureze ca o comedie din ce în ce mai spu-
moasă, în care actorii resimt plăcerea publicului
și, drept răspuns, joacă la scenă deschisă. Și aici
se remarcă Oana Mardare în rolul de eroină in-
genuă. Dar tocmai aici e spielul: contrastul dintre
tradițional și modern e prea ușor de exploatat, și
chiar dacă ceea ce face regizoarea Olivia Grecea
cu textul este mai mult sau mai puțin exact ceea
ce trebuia să facă, parcă ne aflăm ceva prea mult
pe teritoriul preponderent vestic al muzicalu-
lui-tip, cu doar accente de Harap Alb și... iată,
Isus Christos, să îi dea o tentă locală.
Și poate autoarea însăși simte acest lucru când,
în scena imediat următoare episodului nazari-
tean, rupe brusc ritmul trecând într-un registru
complet diferit. Abordând și o tematică con-
temporană (rolul eroului politic în secolul XX),
nu atât ludicul care predomină aici cât tezismul
temporar este cel care determină ca energia cre-
ată cu brio de cei patru actori să se risipească.
Poate că socialismul, care este tratat alegoric și
puțin prea a la Vișniec, nu-și avea locul imediat
după Isus Christos; poate că prezența unui anu-
me dogmatism nu merge în aceeași barcă cu pa-
rodia folclorului și, deși Grecea recurge la teatrul
de păpuși pentru a stabiliza energia dintre cele
două scene... ceva se pierde aici.
Revenirea pare mai mult un tur de forță pen-
tru ceilalți trei actori care, ajungând-o din urmă
pe Mardare, arată din ce în ce mai mult. Mă refer
nu numai la cât se poate de literalul concurs în-
tre eroul masculin și cel feminin (sau între erou
și eroină), un concurs pus în scenă (cu roluri-
le inversate) între cei doi protagoniști pentru a
afla care este ierarhia între sexe. (Și dacă vă în-
trebați cine câștigă în literatură, politică, cinema
și pe plan social, aruncați doar o privire asupra
ultimelor statistici sau pur și simplu deschideți
televizorul.) Dar mă refer mai mult aici, pentru
început, la Radu Dogaru în ipostaza fericită a lui
Dănuț, un „erou” comun al zilelor noastre - adi-
că un nobody - urmărit în text de pe băncile șco-
Glorie	foto Bogdan Botaș
lii și până la bătrânețe. Ceea ce îl face special pe
Dănuț e însuși Dogaru, care pune literalmente
un superb punct pe „i” când, soț model al ge-
nerației tinere, își etalează egalitarismul spălând
vasele o dată pe săptămână și declară în cel mai
izbutit vers al spectacolului pe un falset intențio-
nat și ochit pentru a lovi autoironic în falsul său
progresism: „În casa mea nevasta e stăpână,/ Aș
zice că sunt chiar un fe-minist!” În continuare
sunt de remarcat carisma și marea putere de ex-
presie a lui Paul Socol, care își transferă în mod
elastic acel ceva ce e numai al lui în multiplele
personaje pe care le joacă, îmbogățindu-le. Nu
în ultimul rând, glacialitatea și dominanta pre-
zență (pentru a nu mai aminti de vocea) Alexan-
drei Caras completează o echipă extrem de bine
distribuită, a cărei eterogenitate o face să pară cu
atât mai solidară.
Dar finalul noii piese a Alexei Băcanu - nouă
și prin ineditul pe care ni-l propune - e la fel de
incert ca și noua direcție în teatrul românesc.
Axându-se un pic prea mult pe de altfel excelen-
ta adaptare la scenă a momentului #metoo (care
nu se compară cu tezismul aceleiași adaptări în
cinema - vezi supra-apreciatul Mo a lui Radu
Dragomir de anul acesta), Glorie încearcă și re-
ușește doar parțial o hibridizare între mai multe
tradiții și moduri de reprezentare. Dacă la capi-
tolul de musical românesc este (că tot vorbim de
egalitarism) cu multe capete deasupra producți-
ilor mai degrabă stângace ale teatrelor naționale
(vezi de exemplu atât Svejk-ul Adei Milea de la
Cluj cât și cel pus în scenă la Odeon de Alexan-
dru Dabija), Gloriei îi lipsește acel je ne sais quoi
să fie cu adevărat un spectacol de glorie. Poate o
concentrare ideatică mai focalizată pe texte fol-
clorice și moștenirile lor în prezent sau o abor-
dare exclusivă a spațiului socio-politic din unghi
parodic ar fi decantat puțin textul și ar fi oferit
un registru mai consistent.
Dat fiind în schimb faptul că pe plan estetic
și tematic competiția micului teatru din Cluj
este pe plan local mai degrabă nulă (cu excep-
ția Teatrului Maghiar celelalte instituții clujene
par închistate într-un cocon de auto-valorizare
a incertelor lor glorii), spectacolul de închidere
al acestei stagiuni promite pe de altă parte foar-
te mult. Atât de mult încât ne face să așteptăm
chiar cu o oarecare nerăbdare colaborările din-
tre autorii, regizorii și tot mai minunații actori
cu care micul Reactor deja ne-a obișnuit.
De: Alexa Băcanu
Regie: Olivia Grecea
Cu: Alexandra Caras, Radu Dogaru, Oana Mardare,
Paul Socol
Muzică: Linda Ianchiș
Scenografie și costume: Andra Handaric
Premiera: 23.06.2019
■
32
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
arte
Sorin Purcaru:
despre eroi intimi și jocul
înțelesurilor
■ Cristina Simion
Sorin Purcaru
Acuarelă
Sorin Purcaru, cunoscut sculptor și grafi-
cian, gălățean adoptat de „dulcele târg al
leșilor” și călător - cu expozițiile sale -
prin toată Europa, a dezvoltat un limbaj plas-
tic al Imaginarului, un bestiar unic, o mitologie
proprie populată de eroi și de anti-eroi deopo-
trivă, de Centauri și Centaurese, de Animale
Fantastice și Imposibile, de oameni-instalație și
de oameni-ciudățenii.
Arta sa e singulară și surprinzătoare, atât în
sculptură, prima și marea sa iubire, cât și în gra-
fică, o tehnică de expresie pe care, de câțiva ani,
o folosește pentru ușurința exprimării și pentru
plăcerea pe care i-o dă folosirea culorilor.
Universul lui Purcaru, organizat ca un peri-
plu în lumea fanteziei umane raționale și irațio-
nale deopotrivă, poate părea un mozaic de piese
aparținând unor paradigme diferite, ameste-
când arhetipuri vechi, uneori cu conotații is-
torice, cu elemente foarte moderne și inserând
aproape întotdeauna sensuri abstracte lucrărilor
sale figurative. Membrele subțiri ale personaje-
lor sale sunt o sugestie clară a fragilității com-
pensate de posturile dinamice, cu mișcări ample
sau de elemente geometrice imprevizibile.
„Îmi place să observ realitatea obiectivă
prin oglinda propriei subiectivități», declară
Purcaru, invitat cu o „personală” la prima edi-
ție a Bienalei Albastre din Brașov, Hronicon.
Deopotrivă prolific și inventiv în sculptură și
grafică, Purcaru propune, în expoziția Despre
Cărți și alte Delicii, o analiză a relației sale cu
semnele, temă predilectă și recurentă a artistu-
lui profund preocupat de construcția unui cod
Sorin Purcaru	Animalul imposibil, oțel inoxidabil, 31x51,5x24 cm
singular, care să faciliteze transferul mesajului
său către public.
Avangardist al reciclării și refolosirii elemen-
telor metalice vechi, uneori aparținând unor
obiecte sau instalații eminamente utilitare, to-
tuși înzestrate, în viața lor anterioară, cu virtuți
estetice exhibate sau implicite, alteori obiecte
ale căror valențe estetice sunt cel puțin egale
valorii lor utilitare, Purcaru le grefează în tru-
purile eroilor săi: piese industriale sau de serie,
care păstrează însă elemente de individualitate
- inscripții personalizate, lovituri sau zgârieturi,
urme de uzură indicând o istorie personală, dar
și o valoare simbolică, marcată de trecerea tim-
pului. Aceste implanturi mecanice, aparente or-
namente pe trupuri umane sau de animale, sunt
nobile excrescențe cu roluri noi: vechi clanțe de
alamă devin aripi sau membre, minuscule cu-
tii de bijuterii devin sipete de păstrat amintiri
și sentimente, clopote de diferite dimensiuni
devin „organe de rezonanță”, plăci metalice de-
vin platoșe, scuturi și creste, chei strâns sudate
împreună se transformă în grele mecanisme de
zbor. În mod paradoxal, aceste elemente nu stri-
vesc siluetele elongate de bronz sau oțel inoxi-
dabil, ci deschid cartea unor numeroase inter-
pretări, la a căror descifrare artistul alege să nu
participe, deși nu verbul îi lipsește.
Din prima categorie, cea a obiectelor primar
utilitare, fac parte și literele de plumb folosite
până în urmă cu câteva decenii la linotipuri,
inserate de artist în cea mai recentă serie de lu-
crări, de la Alter Ego la Strigătul. Aceste litere
au, în compozițiile volumetrice ale lui Purcaru,
Sorin Purcaru Alter ego, bronz 55.5x43.5x39.4 cm
valențe simbolice explicite și implicite deopo-
trivă. Semnificația lor explicită este legată de
efortul de a transmite un mesaj dual al comu-
nicării - cel frust, vizual, nemediat de semni-
ficațiile limbajului, și cel codat, încapsulat în
semne și litere, mediat de înțelegerea noastră
comună. Înțelesul implicit al prezenței literelor
în compoziție poate fi declinat în multiple fe-
luri: de la plăcere - plăcerea actului de a citi,
imersat într-o poveste stimulatoare pentru in-
telect și imaginație, plăcerea descoperirii prin
cuvânt, plăcerea senzuală a mirosului de hârtie
și cerneală pe care o oferă pagina tipărită, până
la constrângerile determinate de comunicarea
scrisă - nevoia de concizie, de claritate, de or-
donare a universului interior.
În opera artistului, interacțiunile dintre gra-
fică și sculptura în metal sunt rezultatul direct
al unei determinări subtile și reciproce. În ulti-
mii ani, a apelat la arta grafică și, în sculptură,
la oțel, oțel inoxidabil și bronz, căutând plasti-
citatea pe care lemnul, prima sa iubire, i-a ne-
gat-o - o plasticitate de care Purcaru are nevoie
ca de aer pentru a se putea exprima liber. Arta
sa are nu doar nerv, are sensibilitate ludică și un
umor sănătos, pe care artistul nu-l ascunde, ci
dimpotrivă, îl exhibă, cu riscul de a părea su-
perficial. Sorin Purcaru percepe actul artistic
ca fiind declinarea nesfârșită a unor modalități
de expresie și viziuni subiective care exprimă și
provoacă emoție. Relativ imun la încercările de
interpretare a lucrărilor sale, artistul își lasă - și
lasă privitorului - libertatea de a-și lămuri jocul
înțelesurilor.
Până pe 20 noiembrie, puteți să ii vizitați ex-
poziția personală de sculptură și grafică Despre
Cărți și alte Delicii în Librăria Humanitas (casa
Albrich-Hiemesch) Brașov, în cadrul manifes-
tărilor Bienalei Albastre, Hronicon 2019. Între
20 noiembrie și 20 decembrie, îl găsiți cu o ex-
poziție personală, Patos și Logos, la Muzeul de
Artă Vizuală din Galați.
■
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
33
simeze
„Centenar Barițiu”:
Povestea unui trecut
■ Sara Pleșa-Popescu
Manuela Botiș	Porțile Soarelui - triptic
Muzeul de Artă Cluj-Napoca organizează,
în perioada 19 octombrie- 3 noiembrie
2019, expoziția colectivă „Centenar
Barițiu”, în cadrul căreia sunt reuniți foști pro-
fesori de desen, dar și absolvenți ai Colegiului
Național George Barițiu din Cluj-Napoca. Printre
aceștia se numără nume care au modelat de-a lun-
gul timpului arta plastică românească, precum
cele ale profesorilor de desen Pericle Capidan și
Catul Bogdan, dar și absolvenții ulteriori ai lice-
ului: Paul Sima, Dan Bimbea, Vasile Pop, Ioan
Antoniu, Adrian Aramă, Cristian Paiu, Virgil
Dobârtă și Manuela Botiș. Expoziția este dedicată
centenarului liceului, care la data de 19 octombrie
2019 își deschidea pentru întâia oară porțile ti-
nerilor, fiind cunoscut ca primul liceu românesc
de băieți din Transilvania. Vernisajul expoziției a
avut loc sâmbătă, 19 octombrie 2019, de la ora 12,
în sălile de expoziții ale Muzeului de Artă Cluj-
Napoca, în prezența artistei Manuela Botiș.
Expoziția abordează din punct de vedere te-
matic narativa constituirii poporului român, prin
elemente etnografice și de istorie națională pre-
cum descălecatul lui Dragoș, biserica - stâlp al
comunității, scene rurale, portul popular, dar și
lucrări cu elemente pur decorative, fiecare lucrare
în parte reprezentând o reinterpretare teologică
și teleologică, dar cu amprentă personală. Florile
Sfintei treimi, lucrare realizată de către Manuela
Botiș, prin paleta cromatică puternic saturată și
pointilism fac trimitere la începutul universal -
Big Bang, în vreme ce lucrarea Templul Cerului
octogon ale aceleiași artiste amintește de oul ca
fetus primordial, afișând mai multe straturi frac-
tale, copii identice ale unui embrion într-un alt
embrion. În continuarea acestora, Genesis Land of
Confusion, de Emil Moritz, simbolizează țesătura
lumii, cu verdele crud indicând viața.
Ciclul de lucrări intitulat Vamă timpului, rea-
lizat de către artistul Vasile Pop, pare să descrie
povestea unor etape de dezvoltare a societății. În
cea dintâi sunt este sugerată o atmosferă intimă Emil Moritz
și roditoare, simbolizată prin abundența fructelor
și carnalitatea femeilor. În cea de a doua îi este
prezentată privitorului o scenă de odihnă, unde
mișcarea mesenilor este limitată de liniile pictu-
rale care alcătuiesc compoziția. Cea de-a treia și
Genesis Land of Confusion (2017)
ultima lucrare reflectă separare și idealizare, iar
muzicalitatea și tonurile de albastru sugerează
serenitatea. Scenele sunt pastorale, iar compozi-
țiile împrumută elemente cubiste și suprarealiste
deopotrivă, cu tonuri metalice, incandescente. Se
poate cu ușurință descifra o simetrie, dar și o cur-
gere aproape firească a narațiunii picturale.
Tripticul Porțile Soarelui, de Manuela Botiș,
construcție hieratică, aidoma petalelor unei flori,
sugerează o imanență a sacrului în profan. Sacrul
coboară din partea superioară a celor trei lucrări,
devenind treptat manifest în partea inferioară.
Aceasta pare să folosească același principiu cu să-
mânța care adăpostește în sine nucleul vieții, co-
borând în pământ ca să rodească și să genereze un
întreg Univers. Sfera informațională a lui Cristian
Paiu indică simbolic circumscrierea entităților, a
arcului de cerc și a centrului comun al tuturor fi-
ințelor, indiferent de formă; toate se pliază pe un
spațiu geometric finit și regenerabil.
Lucrările prezente în cadrul expoziției vorbesc
nu doar despre o Românie interbelică, dar și des-
pre trecutul unui popor ca întreg și al individului
cu particularitățile sale. Prin stilurile, tematicile și
viziunile diferite afișate de către fiecare artist în
parte, lucrările formează un traseu precis delimi-
tat de la vechi la noi, de la începuturi la prezentul
vremurilor noastre. Expoziția pare a fi povestită
prin viu grai, fiecare lucrare contribuind la întă-
rirea unui cronotop, a unei istorii transmise de
la creator la creație și de la creație la privitor mai
departe.
■
34
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
Urmare din pagina 36
Anatomia unei aripi
de fluture
surpindă starea de spirit a artistului.
În fiecare lucrare a lui Andor Komives simțim
atingerea suavă a unei aripi de fluture, semni-
ficând „eroziunea” noastră progresivă în această
lume, dar și o paletă largă de realități care pot fi
experimentate în aventura vieții. Schimbarea se
află în noi și, exact ca aripa unui fluture, putem
atinge un nivel înalt al existenței prin har, simpli-
tate și frumusețe. Cu toții suntem fluturi. Pământul
este crisalida noastră. (Lee Ann Taylor) Rolurile
s-au schimbat, iar realitatea a fost înlocuită cu o
meta-realitate controlată și transformată de pic-
tor, amintind de lumile imaginare ale lui Marc
Chagall, unde cântăreții zburători predică naște-
rea unei noi zile.
Rădăcini
În plastica lui Andor Komives, familia repre-
zintă un reper important; artistul dovedește un soi
de venerație pentru tatăl său, pe care îl reprezintă
sub forma unei ființe supra-umane cu cap de cerb.
Cerbul înseamnă regele pădurii și protectorul tu-
turor viețuitoarelor, dar și puritatea și aspirația de
a fi cât mai aproape de Divin. O relație specială a
existat între artist și fratele său mai mare, Nicoale,
un poet dispărut prematur. Evocarea copilăriei
este realizată printr-un registru specific: doi băieți
călăresc un unicorn; un copil poartă o mască de
cerb și stă ascultător în fața siluetei fantomatice
a tatălui; cu capul aplecat a remușcare, puștiul se
supune figurii parentale... Silueta eterică a tatălui
este schițată sugestiv prin tușe vibrante de roșu,
verde și albastru-neon.
Această relație specială a fost readusă în atenția
publicului în expoziția „Tatăl și Fiii” de la Muzeul
Național al Literaturii Române din București (6-
20 septembrie 2019), organizată prin grija fami-
liei și a echipei Muzeului Literaturii Române.
Anul 2017 a marcat un moment de decantare
a tematicii și a mijloacelor plastice utilizate de
Andor Komives	Împotriva lunii (2017) acrilic pe pânză, 150 x 200 cm
Andor Komives, iar lucrările îl prezintă ca pe un
artist care și-a creat propria lui „minunată lume
nouă”. Acest Univers ne amintește că realitatea cu-
prinde nenumărate dimensiuni și se construiește
coerent doar prin expresia unei personalități ar-
tistice bine articulate.
Cântecul culorii și poetica operei
Realitatea închipuită de Andor Komives este
colorată, „energizantă” și emană muzicalitate. El
acoperă pânza cu povești care oferă privitoru-
lui chei de lectură, pentru a crea noi semnifica-
ții. Spațiul pictural este invadat de nuanțe tonice
și iradiante de culoare fosforescentă: violet, un
amestec de galben și roz sau albastru-neon închis
și porțiuni de verde-revigorant care accentuează
nuanțele calde de pe suportul pictural. Culoarea
se scurge pe pânză, sugerând unduirea lină a ro-
chiei unei femei; vântul se joacă cu țesătura, iar
albastru capătă reflexii deschise sau profunde.
Cimpanzeii se ghicesc pe un fond de galben și roz
fosforescent, și doar contururile-umbre violacee
le evidențiază forma corpului.
Andor Komives transformă lumea reală într-
una imaginară, unde spațiul și timpul devin cos-
mice, depășind limitele realității perceptibile; ac-
centul cade mai degrabă pe sentimentele pe care
lucrările le trezește în privitor, decât pe subiectul
tabloului. Artistul creează o realitate magică,
poetică. Personalitatea sa dinamică l-a determi-
nat mereu să se reinventeze, găsind în interiorul
său resursele necesare unui continuu reviriment.
La începutul anilor ‘80 a fost remarcat pentru lu-
crările sale abstract-expresioniste. Mai târziu, a
fost remarcat pentru o serie de lucrări cu conținut
socio-politic și satiric, presărate cu elemente neo-
pop, care revin în lucrările sale după 2017 („Vive
la peinture!”, „L’art cest la Liberte!”)
Libertatea Artei și Arta Libertății
Nu cred că ar fi o îndrăzneală prea mare dacă
am afirma că lucrările lui pot fi comparate cu cele
ale lui Basquiat și Andy Warhol, din punctul de
Andor Komives (1958-2019)
vederea al inovației mesajului. Asemeni celor doi
mari artiști, Andor Komives își încodează me-
sajul operei în cuvinte, litere, cifre, pictograme,
logo-uri, simboluri întâlnite pe hărți, diagrame
și alte semne, răspândite în lucrările sale. Astfel,
comunicarea devine o stare de vibrație pe frecvețe
diferite, transpuse pe pânză prin oameni și ani-
male reale sau imaginare, personaje care amintesc
de benzile desenate și graffiti sau, alteori, prin sur-
prinderea poeziei realității. Artistul se declară un
„căutător de fericire”, un Don Quijote care vede
realitatea cum vrea el să fie, nu așa cum este ea cu
adevărat:
În această lumină nouă
Don Quixote, cavalerul lunii
prin metamorfoza complicată
a momentului iluminat
a descoperit o realitate sublimă
în timp ce pentru dolofanul său compagnion
realitatea era doar vizibilul.
(Andor Komives)
În ultimele sale serii de pictură, artistul or-
chestrează o lume magică, vibrând asemeni odei
unui menestrel. Lucrările sale emană o tandrețe
poetică genuină care constituie „motorul” care
îi hrănește imaginația și puterea creatoare. Ideea
care le animă este fericita energie a inspirației, o
puternică vitalitate care îl ghidează pe privitor
să decodeze diferitele niveluri ale imaginației.
Această abordare psihologică a tematicii invită
privitorul la o meditație profundă, artistul apelâ-
nd la emoții pentru a crea un nou univers plastic.
Dincolo de ironia ușoară și de adevărul palpa-
bil, lucrările lui Andor Komives oferă răspunsuri
la întrebările subtile cu privire la energia ema-
nată din interacțiunea umană. Artistul apelează
la o amplificare a simțurilor și a sentimentelor și
suprapune diferite dimensiuni ale unei realități
în care percepția și realitatea tangibilă sunt doar
laturi ale energiei noatre interioare. El ne invită
să interacționăm cu câmpul magnetic al creației
sale, prin declanșarea de vibrații către „cochilia
noastră energetică”. Cu bagheta sa magică, Andor
Komives ne umple inimile de energie și dragoste.
El este Poetul și Magicianul!
■
TRIBUNA • NR. 412 • 1-15 noiembrie 2019
35
sumar	■
bloc-notes Andrei Marga: Despre sensul istoriei	2
editorial Mircea Arman Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr și autenticitate raportată la structura apriorică a imaginativului (III)	3
cărți în actualitates Ani Bradea Tribuna în Germania	4
eveniment Christian Crăciun Cartea Primejdie	6
Horia Bădescu Cu toamna pe buze	7
Gelu Teampău Mitosferă și moarte modernă	8
Alexandru Sfârlea „Impactul privirii asupra declinului”	9
cartea străină Irina-Roxana Georgescu Ritmul unei familii	10
Ștefan Manasia Monsters Inc. la „Școala” argentiniană	11
Adrian Țion - 70 de vorbă cu scriitorul Adrian Țion „Nu cred în infailibilitatea cărții ca obiect cultural”	12
comentarii Menuț Maximinian Marcel Lupșe, descântând leacuri pe pânze	14
proza Adrian Țion Acvariu	15
eseu Viorel Igna Atena și Ierusalimul (I)	17
însemnări din La Mancha Mircea Moț Orizonturile vieții și ale literaturii	21
opinii Vistian Goia Despre „stilul” de viață al românului	22
social Adrian Lesenciuc Cum a bombardat Marinetti Hiroshima	23
reportaj literar Cristina Struțeanu Noiembrie	27
showmustgoon Oana Pughineanu Educația sub asediul competențelor (II)	28
muzica Virgil Mihaiu Cuvânt înainte la One Jazz Festival - Baia Mare	29
Lucian Maier Metallica, live, București (14 august 2019)	30
Eugen Cojocaru Festivalul Cerbul de Aur... și „lemn Tănase” - 2019	31
teatru Lucian Țion Despre eroism și fals progresism la Reactor	32
arte Cristina Simion Sorin Purcaru: despre eroi intimi și jocul înțelesurilor	33
simeze Sara Pleșa-Popescu „Centenar Barițiu”: Povestea unui trecut	34
plastica Silvia Suciu Anatomia unei aripi de fluture	36
plastica	
Anatomia unei aripi
de fluture
Silvia Suciu
Andor Komives	Noaptea magică (2018), acrilic pe pânză, 80 x 120 cm
Fascinația pe care o poate produce opera de
artă este infinită. Când o privește, spectato-
rul dispune de o plajă largă de interpretări
și semnificații. Dar, dincolo de sutele de perspec-
tive de azi sau de mâine, singura care contează
este emoția produsă în momentul întâlnirii cu
opera. O emoție declanșată de viziunea artistului
și de dispoziția lui în momentul în care a creat-o,
emoție receptată de privitor prin prisma sensibi-
lității și a cunoștințelor sale...
Andor Komives (n. 1958 Aiud - d. 2019
Cluj-Napoca) a fost un artist cu o viziune singu-
lară, traversând granițele lumii în care a trăit. În
lucrările sale a spus povestea vieții lui; le-a ani-
mat cu visele lui, a transformat lucrurile obișnu-
ite în fantezii și a creat o realitate proprie, unde
a comprimat trecutul, prezentul și viitorul. Ca în
ceasurile curgătoare ale lui Salvador Dal^, mo-
mentul prezent se topește în nostalgia trecutului
și în incertitudinea viitorului: astfel prinde viață
Persistența memoriei... Arta lui Komives este o
țesătură prețioasă formată din „ingrediente” pre-
luate din realitatea existentă și istoria personală,
care oscilează aleatoriu între cele trei coordonate
temporale și protejează un univers intern bogat
și fragil.
Fluturi și alte viețuitoare...
Opera lui Andor Komives este rezultatul unui
profund exercițiu de meditație, combinat cu vo-
cația de a crea lumi magice. Universul său este
animat de un bestiar al cărui „îmblânzitor” s-a
declarat a fi încă de la început: rinoceri, leoparzi,
maimuțe, unicorni, căprioare, câini, cai, și alte ani-
male-umane inventate de el. Personajele sale sunt
umanizate, căpătând atribute specifice oamenilor.
Fetița-căprioară își scoate la plimbare animalul
de companie care seamănă cu o pasăre-reptilă
preistorică, sau se joacă cu băiatul-fluture. Calul
se joacă cu băiatul-muzician, maimuța pictează
un fluture sau un nud și mânuiește ca un expert
smartphone-ul. Șoarecele-fluture îi lasă pe toți
fără grai!
Personajele lui feminine sunt plăsmuirea unei
imaginații neobișnuite, și vin dintr-o dimen-
siune paralelă cu realitatea: capetele lor sunt
împodobite cu fluturi albaștri, gata să zboare
spre tărâmuri cerești. Un băiat cu aripi de flu-
ture poartă pantofii mamei sale, iar fața acope-
rită cu o mască ascunde un mister adânc. De
fapt, aceste lucrări fac trimitere la sfera eterică
a ordinului lepidoptera, acele insecte atât de efe-
mere cum sunt fluturii și moliile, și care repre-
zintă „viața de după moarte”, o stare privită ca o
transformare, o schimbare, o speranță. Dintr-o
omidă, prin metamorfoză, ele devin niște „crea-
turi” uluitoare, viu colorate; la fel se transformă
și sufletele noastre când se află în fața unui lucru
fascinant. Ideea de transformare este accentua-
tă în lucrările Metamorfoză și Morfeu și Muza.
Negrul dominant îl face pe privitor să se gândea-
scă la dimensiunea profundă a sufletului uman,
să sondeze meandrele propriei conștiințe și să
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an. Cu expediere la domiciliu:
40,2 lei - trimestru, 80,4 lei - semestru, 160,8 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. R016TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Tiparul executat de:
IDEA Design + Print Cluj