bloc notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Victor Hagea
Poarta din dos a Paradisului (2015),
ulei pe pânză, 80 x 60 cm
Concursul Național
de Literatură „Ioan Slavici”
- textele pot fi trimise până în 30 octombrie 2019 -
Revista de cultură „Tribuna”, în colaborare cu Consiliul Județean Cluj, organizează a șaptea ediție
a Concursului Național de Literatură „Ioan Slavici”. Concursul conține două secțiuni: roman
și proză scurtă.
Pot participa autori de toate vârstele, cu sau fără volume personale publicate, cu condiția ca textele
trimise pentru concurs să fie inedite. Pentru roman, se va trimite un fragment de maximum 20 de
pagini; pentru proza scurtă, numărul textelor rămâne la latitudinea autorului, cu condiția ca acestea să
nu însumeze mai mult de 20 de pagini.
Juriul va fi format din redactori ai revistei „Tribuna” - critici literari, eseiști și prozatori.
Premiile constă în publicarea textelor în revista „Tribuna”.
Festivitatea de premiere și manifestările adiacente concursului se vor desfășura la Cluj-Napoca,
în cadrul Zilelor „Ioan Slavici”, între 13-15 noiembrie 2019, la care premianții concursului vor fi
invitați.
Materialele vor fi expediate prin email, ca documente atașate, pe adresa redactiatribuna@gmail.
com cu mențiunea expresă „Pentru Concursul Slavici”!
Nu se acceptă mesaje neconforme cerințelor, scanări după manuscrise sau texte inserate în corpul
mesajului trimis. Autorii sunt rugați să precizeze secțiunea la care se înscriu - roman sau proză scurtă.
Lucrările pot fi trimise până la data de 10 noiembrie 2018. Informații suplimentare la Redacția
Tribuna, tel. 0264-591498.
Laureații Galei
Tânărului Actor Hop 2019
Ediția a XXII-a a Galei Tânărului Actor HOP, desfășurată la Teatrul de Stat Constanța, s-a înche-
iat în seara zilei de 5 septembrie.
Juriul final a fost format din ADRIAN BATISTA - regizor și producător TV; IOANA BOGĂȚAN
- actriță; ADA LUPU HAUSVATER - regizor; LUDMILA PATLANJOGLU - critic de teatru;
LIANA TUGEARU - critic de dans.
Premiul „ȘTEFAN IORDACHE” - Marele Premiu al Galei Tânărului Actor HOP
a fost acordat actriței ROXANA FÂNAȚĂ pentru „In Between” de Roxana Fânață.
Premiul pentru cea mai bună actriță, secțiunea individual
a fost acordat actriței ADELA MIHAI pentru „Zița”, după O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale.
Premiul pentru cel mai bun actor, secțiunea individual
a fost acordat actorului NORBERT BODA pentru „Caligula” de Norbert Boda.
Premiul „CORNEL TODEA” - Premiul pentru cea mai bună trupă de actori
a fost acordat trupei spectacolului Wor(l)ds in progress, după texte de Matei Vișniec,
cu actorii: ANDREI ATABAY, IULIANA DANCIU, ANDREEA JURJ, LIA MARIN,
SÎNZIANA PINTEAN și OCTAVIAN VOINA.
Premiul este susținut, începând cu ediția a 16-a, de familia Todea.
Premiul „SICĂ ALEXANDRESCU” - Premiul special al juriului
a fost acordat actorului ALIN POTOP pentru „Propun să nu ajungem niște triști”, după Însemnările
unui nebun de Nikolai Gogol.
PREMIUL PUBLICULUI
Cea mai bună actriță: THEODORA SANDU
Cel mai bun actor: RAUL LĂZĂRESCU
Cea mai bună trupă de actori: In-cerc-uit, după texte de Matei Vișniec, cu ALINA DUMITRACHE,
ANDREI IANUȘ, ALEXANDRA OIȘTE, CRISTINA SIMION, IOANA BEATRICE TĂNASĂ și
MIHAI VASILESCU.
PREMII GĂZDUITE ÎN CADRUL GALEI TÂNĂRULUI ACTOR HOP
Premiul „1/10 pentru FILM la TIFF”
a fost acordat actriței THEODORA SANDU pentru „Ophelia”, după Hamlet de William Shakespeare.
Directorul artistic al Galei HOP 2019: coregraful și dansatorul GIGI CĂCIULEANU.
2
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
editorial
Michael Lassel - ein Meister
aus Deutschland
■ Mircea Arman
Aflat în concediu în Germania, întîmpla-
rea a făcut să îl întîlnesc pentru prima
oară pe Michael Lassel în casa sa din
Furth și să am, din nou, revelația întîlnirilor
cu mari oameni de spirit, așa cum în tinerețe
am avut ocazia să îl cunosc foarte bine pe logi-
cianul și metafizicianul de reputație mondială
Anton Dumitriu, al cărui discipol am fost, pe
Constantin Noica, pe Nicolae Steinhardt sau
pe Grigore Popa, fostul asistent al lui Lucian
Blaga și autorul unei cărți monumentale des-
pre S0ren Kirkegaard.
Mai puțin cunoscut publicului din România,
Michael Lassel este un german născut în
Transilvania, pe care o părăsește în 1986 pen-
tru a se stabili în Germania, și un artist care a
expus în cele mai mari galerii ale lumii, la Tate
Gallery în Londra de-o pildă, la Tokyo, Paris,
Singapore, ca să dau doar cîteva exemple, dar
poate fi găsit și în colecții particulare extrem
de cunoscute, cum ar fi cea a familiei Baur din
Elveția, cea a celebrilor Duci de Beaufort sau în
cea a firmei Texaco Oil din SUA.
Am vizionat și apoi am discutat cu Michael
Lassel pe marginea tablourilor sale din per-
spectiva mesajului lor filosofic. A problemei
timpului și spațiului ca intuiții sensibile ale
simțului estetic transcendental așa cum îl ve-
dea pentru prima oară Kant, prin urmare ca
intuiții sensibile pure, și am discutat despre
problema imaginativului1, acea categorie filo-
sofică despre care vorbesc în recentele mele
scrieri și care face posibilă existența lumilor, a
celor care există și se prezintă într-un anumit
fel simțului artistic cît și al celor care vor exista
dar care sunt, în totalitate, raportate la rațiune.
Imaginativul creează lumi posibile, viziuni noi,
percepții și abordări ale timpului și spațiului
exact așa cum Michael Lassel naște lumi care
nasc metafizic în pictura sa. Nu am vorbit nici
o clipă despre imaginar, deoarece arta și crea-
ția de orice natură au ca sursă a lor capacitatea
imaginativă a omului, ca și capacitate intelec-
tuală primară a acestuia.
Noțiunea de imaginar a căpătat în timp,
odată cu implantarea fermă a mentalității ști-
ințifice prost înțelese, o notă de desuetudine. Și
poate că, într-un anumit fel, dacă dăm noțiunii
de imaginar o valență halucinatorie, delirantă
sau fantezistă, chiar așa și este. Arta nu este un
rezultat al imaginarului ca facultate a reveriei
și halucinatoriului ci, mai degrabă, a ceea ce
noi am numit capacitate imaginativă. Spre deo-
sebire de nota de iraționalitate pe care o conți-
ne noțiunea de imaginar, imaginativul primeș-
te valența de posibilitate rațională, de facultate
specifică a intelectului de a crea lumi posibile.
De aceea, spunem noi, doar imaginativul este
facultatea umană capabilă de a crea opera de
artă dar și lumea ca atare dintr-o perspectivă
a raționalității implicite. Dar această capacita-
te imaginativă este mai mult decît atît. Ea este
facultatea specifică omului, și numai lui, de
a crea lumi posibile a căror sens rațional este
atît explicit cît și implicit. Această capacitate
este responsabilă de valorizarea și aducerea la
înțelegere a realității dar și de poieza acesteia.
Tot această capacitate specifică omului și nu-
mai lui este responsabilă de înțelegerea și si-
tuarea opozitivă față de lume dar și de absolut
tot ceea ce a creat vreodată omul, de la opera
de artă la descoperirea științifică și dezvoltarea
tehnică. Omul schimbă lumea, o făurește, îi dă
valoare doar datorită acestei capacități unice
imaginative care face posibilă lumea ca lume.
Realitatea ca ființare ici-colo disponibilă pusă
în afara relației stabilite de subiect ca eu cu-
noscător și re-creată în imaginativ este lipsită
de existență, de relație unificatoare dătătoare
de sens. Omul creează existența, lumea, și o
valorizează. Aceasta este lumea pe care o cre-
ează și pictura lui Michael Lassel, la fel ca ori-
ce mare artist. Fără această valorizare dată de
subiectul cunoscător, lumea ca obiectualitate și
opera de artă implicit este me on ti.
Platon se înșela profund atunci cînd vedea
în artă doar starea de transă (Ion), ceva înrudit
cu arta divinatorie, și nu acea străfulgerare a
gîndirii care duce dincolo de concept sondînd
în însăși interioritatea cea mai profundă a fiin-
țării umane și, implicit, a valorizării și creării
existenței. Este și motivul pentru care poezia
lirică sau epică, așa cum naiv, greșit și precar
o definea Aristotel, a fost de-a lungul istoriei
privită doar ca o techne, deci ca și ceva făcut,
ceva pentru care este suficientă posesiunea
măiestriei, ca și în cazul tîmplarului sau croito-
rului. La fel stau lucrurile și în privința artelor
vizuale unde măiestria, daca ea există și nu se
transpune în expunerea de pisoaruri, nu trebu-
ie confundată cu profunzimea. Cu toate că po-
eticile și esteticile moderne au adus însemnate
modificări acestei viziuni, prejudecata inițială
a rămas și nu tocmai într-o formă mai voalată
(de unde abundența de „poeți” sau plasticieni
care scriu și pictează precum ar avea diaree,
cum frumos zicea Rilke), iar sensul creației
ca și capacitate imaginativă a fost ratat întot-
deauna și încă va mai fi ratat cu brio de artiștii
apăruți ca ciupercile după ploaie. Nu altul este
motivul pentru care pictura, de exemplu, este
încă percepută ca artifex, ca stare emoțională
sau nu, ca fapt cotidian, dar în același timp și
ca reverie goală, deși, prin aceasta, nu lipsită
de imagini frumoase dar a căror valoare este
cel puțin îndoielnică și dispar odată cu cel mai
aspru judecător: timpul.
Ajungînd în acest punct, vom încerca să
facem conexiunile cu cealaltă afirmație, după
care esteticienii, în marea lor majoritate, cred
că arta ca ficțiune poate ignora adevărul ca
veridicitate dar și lumea și realitatea ca posi-
bilitate imaginativă. Așa cum, de altfel, am și
arătat, aserțiunea în cauză este corectă în an-
samblu și conține o anumită doză aparentă de
veridicitate (sic!), însă păcătuiește prin faptul
de a fi complet falsă. Acest fals se datorează,
în speță, unei greșite înțelegeri a noțiunii de
Mircea Arman
adevăr care se perpetuează încă de la Aristotel
și și-a găsit expresia finală în acel adequatio rei
ad intellectus de sorginte thomistă.
Nu mai este o îndrăzneală a afirma că eu-
ropeanul folosește noțiunea de adevăr într-un
mod pe care l-am putea considera cel puțin
arbitrar, totalitar și unilateral. În timp, defini-
ția tomistă a prins din ce în ce mai mult te-
ren, ajungînd să se impună aproape total. În
acest sens, exemplul științelor este mai mult
decît relevant. În virtutea acestui fapt, noi nu
mai gîndim adevărul decît formaliter, adică ca
o adecvare a intelectului la lucru, la factuali-
tatea și reitatea disponibilă. Adevărul trebuie
gîndit însă în temeiul a ceea ce este adevărat.
Vom porni în discutarea acestui concept de la
cuvîntul grecesc aletheia, avînd ca sprijin și
interpretarea heideggeriană unde aletheia este
înțeleasă ca stare de neascundere. Este oare ne-
cesară o reactualizare a conceptelor filosofiei
grecești referitoare la adevăr? „Nicidecum. O
reactualizare, chiar dacă această imposibilita-
te ar deveni posibilă, nu ar ajuta la nimic; căci
istoria ascunsă a filosofiei grecești constă din
capul locului în faptul că ea se îndepărtează
de esența adevărului - care se anunță printr-o
străfulgerare în cuvîntul aletheia și că ea se
vede obligată să-și mute din ce în ce mai mult
cunoașterea și rostirea esenței adevărului în
dezbaterea unei esențe derivate a adevărului.
În gîndirea grecilor, și mai ales în filosofia care
i-a urmat esența adevărului ca aletheia rămîne
negîndită”2.
Am teoretizat puțin doar pentru a putea
face o Kehre la arta lui Michael Lassel. Deși de
o prezență izbitoare, lumea lui Lassel nu este
altceva decît o frumoasă încercare de „scoa-
tere din ascundere” a ceea ce este prezent în
banalitatea lucrului, o scoatere din ascundere
a acestui lucru sau al aceluia, ascundere dată
de folosința sa îndelungată și de prezența sa
cotidiană. Cel mai ascuns dintre toate, cel mai
acoperit, este adevărul cotidian, lucrul prezent
pe care îl vedem fără să îl vedem, pe care avem
iluzia că îl înțelegem deși este de prea mult
timp ascuns tocmai datorită prezenței sale co-
tidiane și manipulării sale obișnuite și pe care,
Continuarea în pagina 11
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
3
cărți în actualitate
Scrisori din subterană
■ Irina-Roxana Georgescu
Andrei Gazsi
Câte o carte poștală pe lună
cu un cuvânt înainte al autorului și o încheiere
de loan Milea
Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2019
Născut la 1 octombrie 1950 la Bucerdea
Grănoasă, lângă Blaj, Andrei Gazsi
a absolvit Facultatea de Mecanică a
Universității Tehnice din Cluj-Napoca (1984). În
perioada 1968-1978 a lucrat drept controlor teh-
nic de calitate la penitenciarul din Aiud, iar din
1989 a pus bazele primei televiziuni independen-
te din Cluj (1993), devenind reporter și camera-
man la TVR Cluj. Este autorul volumelor de ver-
suri Libertatea ca semn de carte (2014) și Cu alte
cuvinte (2017).
Primele pagini ale volumului sunt guvernate
de câteva mărturisiri ale autorului care surprind
curiozitatea celui care pătrunde în bolgia unei
lumi interzise până atunci : „Prima zi de lucru în
incinta penitenciarului a fost una banală, consu-
mată cu formalitățile, cu prezentarea mea viitori-
lor colegi etc. A doua însă a fost altceva: a fost ca
o disecție pe o altă lume, pe care o trăiam speriat
și de faptul că nu voi reuși să pătrund nicioda-
tă în intimitatea unui univers în care sufletele se
metamorfozează”. O constatare poetică, deși cred
că universul închisorii - desigur, în continuă me-
tamorfoză incompletă (heterometabola) - nu are
conștiința acestei transformări sinonime cu exu-
viile unor viețuitoare, așa cum se petrece în uni-
versul dostoievskian din Însemnări din subterană
sau în Flori de mucigai de Arghezi.
Fiecare poem al lui Andrei Gazsi se încheie
printr-un post-scriptum, iar volumul - însumând
„cărți poștale” poetiza(n)te - reia într-o altă for-
mă post-scriptumurile care multiplică dorința
Victor Hagea	Memoria peisajului uitat (2019) ulei pe pânză, 40 x 50 cm
de libertate a condamnatului. Limbajul dă de gol
însă conștiința senină a celui care visează la iubita
„vătmăniță” cu ochi negri, dârză, „cu privirea agă-
țată-n oglinzi” (p. 35), care trece zilnic prin fața
închisorii; la bunica purtând o mlădiță de busuioc
în batistă, la mama îndemnată să-și aștepte fiul, la
tatăl care domesticește câmpul, tot așa cum și-ar
îmblânzi cele mai fatale și aprige pulsiuni, la veci-
na care „mirosea a vaci și a lăcrămioare/și ne adu-
cea în fiecare dimineață/lapte de bivoliță” (p. 51,
59). Universul carceral înfățișat de Andrei Gazsi
se raportează la o seninătate inadecvată, echi-
valentă cu pacea, și nu cu încordarea celui care
are de pătimit, de privegheat îndelung la propria
„trecere dincolo”. Prea multă introspecție și prea
puțină oroare în Labirintul perfect, care acumu-
lează tensiunea celui care „se gândește pe sine”
ca o rotiță a unui mecanism imperfect: „După
pronunțarea sentinței mi se făcu sete/o sete aspră
de o cană de lapte./Gândurile mi s-au aliniat în
cumințenia lor,/doar timpul, această mașinărie
ticluită de om,/s-a defectat.” (p. 24). Imaginarul
păcatului „nenumit” se îngemănează cu retorica
vinei care nu se poate ispăși decât în conștiința
zbuciumată, pentru că, „De se întâmplă să treci
duminică pe la biserică, întreabă-l pe sfântul pă-
rinte, pentru liniștea mea,/dacă doar pe pământ
se moare” (Tractoarele întorceau brazde lungi și
negre prin nori, p. 29). Desigur, ceea ce lipseș-
te încarceratului este fluxul vital al cotidianului
neîngrădit de rutina lipsită de orice frământare
- chiar și turpitudinea existenței sale este anulată
de liniștea prea densă și clorotică a vieții în închi-
soare, unde „veracitatea e perfidă, e alunecoasă ca
o limbă de femeie” (Puterea cuvântului sau lecția
primei zile, p. 7). Mi-e teamă că sceleratul nu pune
pe primul loc agonia sufletului, că nu deține pu-
terea de a intra în conștiința victimelor sale, de
ANDREI GAZSI
.. Cart? fttaxl
Câte o carte poștală
pe lună
aceea, unele versuri sunt încărcate de o empatie
nefirească, frizând patetismul: „Uneori, în vitrina
sufletului meu, cum spuneam, cu perdelele trase,/
vă urmăresc prin agitația din bucătărie, așteptân-
du-mă” (Iubita mea cu ochi negri e vatman, p. 35).
Oscilând între „visul amorf” al mamei (Despre
iubire bunica lăsa tăcerea să vorbească, p. 34) și
nevoia de a visa în tihnă, „când cerul va înnop-
ta în poarta casei” (La o margine de viață, p. 57),
conștiința criminalului se cuibărește în „ritualul
armonios, ușor bolnav de moarte” (Iubește-mă,
apoi fă ce vrei..., p. 37), care caută, invariabil, „ier-
tarea tatălui” aflat în „poarta tristă a pușcăriei”:
„Ostenit, împovărat de nesomn, tata/sângera în
poarta tristă a închisorii./Eu, dincolo de pragul
ei, pășeam în libertatea împlinită a destinului.”
(Clopotul fără limbă, p. 40). Deținutul - închipu-
it de Andrei Gazsi drept „pacientul cu inima de
porțelan” - valorifică scenariile copilăriei aureo-
late sau ale tinereții pline de speranță și de iubi-
re. Singura sa salvare, în detrimentul conștiinței
care se devorează fără milă, asemenea Timpului
care-și sacrifică propriii copii, este evocarea lumii
dinafara închisorii, refuzul îndatoririlor cerute de
noua ordine a lumii: „Dragă mamă, în ultimii ani
mă visez zburând,/hoinărind cu păsările pe linia
zării./Așa că lipsesc, uneori, la apelul de diminea-
ță” (Cinematograful, p. 53). Andrei Gazsi surprin-
de o lume butaforică, schizoidă, plină de gemete
și de umbre, peste care aruncă, însă, un văl al ne-
putinței și scurte ecouri ale visului despre liberta-
te. Semnificativ este catrenul: „Stimată doamnă,/
fiul dumneavoastră a căzut de pe cal/și a rămas
captiv în armura sa./Noi doar am timbrat această
carte poștală”, reiterat și pe coperta a patra, pentru
că vizează, fantasmagoric și fals-ironic, metafora
cărții poștale, „premiu” efemer și anacronic pen-
tru buna purtare a deținutului.
Ilustrația copertei, realizată de Komives Andor,
restituie un farmec neașteptat peste lumea după
care tânjește poetul-deținut sau deținutul-poet,
o lume ciobită de prea multe fantasme și inadec-
vări, de frământări nebănuite ale sceleratului sau
de speranța expierii păcatelor de care se face vi-
novat.
■
4
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
Un volum document
■ luliu-Marius Morariu
Doina Rad, Ilie Rad,
O călătorie la capătul lumii
Cluj-Napoca, Ed. Tribuna, 2019
O investigație cu valențe etnologice și antro-
pologice de talia celor lui Emmanuel Le Roy
Ladurie, sau un volum de memorii de călă-
torie cu valoare testimonială, așa ar putea fi definit pe
scurt volumul profesorilor Doina și Ilie Rad, intitulat
O călătorie la capătul lumii, apărut la prestigioasa
editură clujeană Tribuna în anul 2019.
Segmentată în cinci capitole mari și prezentată
într-o ținută grafică ce îmbină armonios informația
cu ilustrația fotografică și memorialistica, lucrarea
se constituie într-un adevărat documentar dedicat
meleagurilor chiliene și interacțiunilor dintre cultura
lor autohtonă și cea românească. Călători curioși, cei
doi autori pornesc la drum după ce în prealabil s-au
documentat în legătură cu istoria și particularitățile
locurilor în care urmează să poposească. Apoi, țin să
prezinte și altora lumea văzută prin lentila proprie.
Temeritatea și complexitatea demersului sunt ele-
mente definitorii ale textului ce cuprinde 13 repor-
taje despre obiectivele din Chile și Insula Paștelui,
biografia lui Pablo Neruda și experiența interacțiunii
autorilor cu locurile lui de baștină, dar și informații
cu privire la scriitorii Isabel Allende și Omar Lara sau
președintele Salvador Allende.
Izul de Discovery Channel, ce vine ca o consecin-
ță a întrepătrunderii între talentul literar, activitatea
de documentare, dorința de împărtășire și altora din
experiența trăită și impactul emoțional puternic lă-
sat de vizita fiecărui loc prezentat, se constituie și el
într-un aspect important al demersului. Profesorii
Doina și Ilie Rad descriu bunăoară locurile prin care
trec pornind de la istoria lor, pe care o readuc, vie
parcă, în atenția cititorului. În plus, compară dife-
rite descrieri ale unor evenimente, cu scopul de a-i
oferi celui care se apleacă asupra cărții răspunsuri la
potențialele întrebări iscate. Interesant este și modul
în care se întrepătrunde capacitatea lor de sinteză cu
descrierea de călătorie sau analiza istorico-literară.
Un astfel de exemplu poate fi considerat pasajul în
care cei doi descriu orașul Valparaiso, cuprinzând
atât aspecte de etnografie, cât și de istorie, geografie,
literatură sau arhitectură:
„Situat la 120 km de capitala chiliană, Valparaiso
(Valpo, cum îl numesc localnicii) este orașul de
pe țărmul Pacificului, supranumit și Micul San
Francisco. În vechime, toată regiunea respectivă era
locuită în special de populația picunche, agricultori
renumiți, și de nomazii chango, a căror ocupație
principală era pescuitul. În 1536, Juan de Saavedra,
un ofițer al lui Diego de Almagro, descoperă zona
și rămâne impresionat de frumusețea locului. El
este cel care va da și numele micului sat, de numai
câteva căsuțe, întemeiat aici. În lipsa unor documen-
te clare, legenda spune că temerarul conchistador ar
fi botezat localitatea după numele satului său natal,
Valparaiso de Arriba, din Spania, argument credibil.
Mai puțin credibilă, dar mai pitorească, prin jocul de
cuvinte, este varianta că Saavedra și-ar fi exprimat
admirația pentru ceea ce părea un adevărat paradis
(Charles Darwin vorbea de „Valea Paradisului”), în-
demându-și concetățenii spunând „Va al paradiso!”,
expresie care, prin contragere, a devenit Valparaiso”
(p. 40).
Aportul informațional consistent, prezentat însă
într-o manieră extrem de plăcută, nu reprezintă de-
cât o mică piesă din puzzle-ul lucrării pe care o avem
în vedere. Cititorii pot să descopere aici valențele de
jurnalist ale domnului profesor Ilie Rad, care reușeș-
te să obțină mereu de la cei pe care-i intervievează,
nu doar ceea ce ar dori ei să spună, ci și ceea ce și-ar
dori cei care răsfoiesc volumul să afle, sau talentul li-
terar al doamnei Doina Rad, ce reușește să ilustreze
într-o policromie valoroasă și uneori să însuflețească
de-a dreptul, cele prezentate.
De aceea, deși ar mai fi cu certitudine multe de
spus cu privire la acest volum-document, ce ar pu-
tea sluji nu doar ca lectură, ci și ca manual, ca text
cu statut de etalon, într-o societate în care memo-
rialistica de călătorie trece printr-un adevărat con
de umbră, ne vom limita doar la a semnala apariția
acestei valoroase lucrări și a o recomanda cititorilor
dornici de o călătorie la capătul lumii. Vom lăsa astfel
lectorilor setoși plăcerea de a se delecta ei înșiși de
frumosul tandem între informație, notele de drum și
suplimentul fotografic, ce le vor oferi cu certitudine
o perspectivă de ansamblu asupra celor descrise în
paginile volumului avut în vedere.
Carnavalul cuvintelor
■ Alexandru Sfârlea
Emil Sauciuc
Pământ dintr-o expoziție
Oradea, Editura Primus, 2015
Actorul Emil Sauciuc - care mi-a amintit că
a fost, între altele, împărat pe scenă în pie-
sa Amadeus, dar și pe platoul de filmare cu
Manuela Hărăbor și regretatul Adrian Pintea în ce-
lebrul film Pădureanca - s-a-nvrednicit să debuteze
cu versuri la aproape 12 luștri, după ce fusese pre-
zent într-o culegere a actorilor- poeți și publicase în
câteva reviste. În 2012 a fost invitat într-o tabără a
artiștilor vizuali ( rezultând apoi expoziția intitulată
,,Reperaj”), pentru a scrie despre ceea ce se întâmpla
acolo din p.d.v. artistic, esteticește vorbind, desigur,
dar nu numai. A rezultat un volum ,,decorat” cu
lucrările mânuitorilor penelului, însoțite de câte un
text poeticesc al actorului vizitat și călăuzit de muze,
altfel cum? Ba încă mai putem citi și un ,,bonus” de
100 de catrene, fiecare începând cu acel cuvânt ,,ex-
pozitiv”- emblematic. ,,Asud în spatele cuvintelor
mele” - își începe consemnările liricizate oaspetele
dotat cu carnet și pix, dar și cu mereu treazul și om-
niscientul simț al observației discernant- metafori-
zate. Asistăm, în continuare, la un adevărat carnaval
al cuvintelor, în regia oarecum epatantă a poetului
care, incognito, este când histrion, când prestidigita-
tor, reușind să ne trimită cu gândul la unele secven-
țe stranii și angoasante din ,,Tripticul Haywain” de
Hieronymus Bosch, sau din gravurile ,,contorsionis-
te” în echivocul spasmodic, ale lui Francisco Goya:
,,Moartea înflorită în eternul foc albastru,/ se simte
bine cu ea însăși ținându-se de după gât” ; „ gaura
neagră se stropșește în negrul univers învins”; „omul
verde visează în roșu aprins (...)/ s-a contaminat de
mult prea mult neiubit (...) / verdele om provoacă
materia neagră,/ dar din cauza neputinței i s-a lăsat
umărul stâng”(iscusită formulare!- n.m.) ; „Omul de
paie cu terminații nervoase albastre/ dă pe gât gâl-
gâind amintiri pixelate” ; „Semnul în lemn cel mai
negru la culoare/ este o armă cu lama scoasă către
lume”; „Vrăjitoarea a lăsat rară urmă/ de dispera-
re neagră, fără de măsură”; ,,Femeile lasă amprente
negre și albastre,/pe urmele bărbatului ce luptă/ cu
monstrul înfipt între pământ și astre” etc.
În febricitarele descrieri ale tablourilor intens con-
template, studiate și radiografiate chiar, ne întâlnim
până și cu furtunateca Frida Kahlo, care „și-a dăruit
sângele/ lumii de ieri, de azi și de mâine”, detectăm
mai apoi alegoria impregnată cu o doză de coșma-
resc a „câinelui mușcat de om”, ba chiar simțim un-
duind o umbră de atenționare spre ceva care aduce
a umor negru : „Când plin de sânge se văzu, (de la
mușcătura de om- n.m.) de groază câinele înnebuni./
(...) ,,Nu mai pot să-ndur atâtea, e prea mult!” Și de
stres albi.” Nu putem trece nepăsători pe lângă ,,mon-
ștrii de paie”, „oamenii cu capete de textile” și ,,Visul
psihedelic”, forme cu rezonanțe horror-mistice, dar
și cu reverberații din zona apotropaică a arhetipuri-
lor înrădăcinate în timp și istorie; sau ceasul verde ,,
ce măsoară/ un alt fel de timp/ cu limba-i alb-ama-
ră”, ori casa bunicii care „ zace sub resturi de vremi/
strânse în bucăți de lemn și în cranii”, ca și ,,femeile
din ziar ude și presate”: Zimi „cea cu părul de aur”,
Grazi, „cu părul prins în briză” și Înverșunata, „cu
buzele roșii ca vișinata”, Verzuia, Dințoasa, Delicata.
În carnavalul generat de întruchipările plastice se
arată ,,lebăda neagră cu ciocul/precum coada bi-
furcată de pește,/ despre care se spune că te sărută
norocul/cu-al să plisc de aur dacă te ciupește”. Apoi,
peste măștile personajelor sunt suprapuse alte măști,
ne familiarizăm, oarecum, cu ,,peisagistica” lăuntrică
a acestora, iar între-timp conștientizăm faptul că ne
simțim impacientați și deranjați vizibil: de luxurianța
și excentricitățile, irelevanțele și contrarietățile care
apar în prim-plan, din pricina unor cuvinte nelalo-
cul lor, ori a unor rime (ușor) forțate, impresia aceea
de dicteu automat, când descrierile poetizate sunt
abuzive, debusolate și confuze, funambulești și in-
tempestive : „În dreapta bărbatul-sirenă înoată spre
cer/ cu fața toată un strigăt și coada vioară,/în vreme
ce lumea îl confundă cu un carnasier/ ce duce o vio-
lentă viață-arbitrară. / În spate înoată monstrul meu
personal, preistoric,/în sens invers decât piranha de
dedesubt,/ în timp ce din mine plouă un sânge isto-
ric./ Cu moartea soarelui din mine mă lupt!” (Primul
coșmar al artistei). De amintit sunt și cele 100 de
catrene, care încheie ,,Pământ dintr-o expoziție”, in-
titulate „Reperaj”, aidoma expoziției vernisate ulteri-
or. Iat-o pe cea cu numărul 21, care își strunește ex-
presivitatea, oferindu-ne o ,,notă informativă” chiar
despre onticitatea ,,camuflată” a actorului - poet Emil
Sauciuc : ,,Reperaj: clarinetul plânge, contrabasul
gâfâie,/ tobele strănută și tușesc, pianul mă mângâie
blând,/chitara în inimă-mi vibrează, de nimic nu-mi
pasă, mi se fâlfâie/ de toți și de toate, ascultându-mă,
viața mi-o petrec din când în când”.	■
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
5
cartea străină
Plictisitor ca un roman
de război
■ Ștefan Manasia
O colecție - musai, de la editura ART -
unde ai descoperit multe cărți bune,
provenind nu doar din literaturile de
limbă engleză. Un traducător, Alexandru Al.
Șahighian, numele căruia îți evocă experi-
ențe de lectură solicitante, dense și stranii.
Trimiterile, pe coperți și clapete, la Bosch,
Erich Maria Remarque sau Gunter Grass.
Premiile, serioase, primite în lumea literară
germană. Faptul că te afli dimineața aceasta
într-o librărie specială, „Prăvălia cu cărți”, din
Constanța, cînd în Polonia se comemorează
optzeci de ani de la începutul războiului mon-
dial secund. În fine, primul paragraf promite
o coborîre de montagne russe în oroarea care
a mutilat mentalul colectiv și psihologia fie-
cărui individ la mijlocul secolului douăzeci:
„Tăcerea, adînca trecere sub tăcere, mai ales
cînd se referă la morți, este pînă la urmă un
vid, pe care la un moment dat viața îl umple
de la sine cu adevăr. Cînd îl întrebam odini-
oară pe tata cum de are părul atît de des, îmi
spunea că i se trage de la război. Că se fricțio-
nau zilnic pe cap cu sevă de mesteacăn - ceva
mai bun nici nu există! Ce-i drept, nu te ajuta
împotriva păduchilor, dar mirosea plăcut. Și
chiar dacă în mintea unui copil cu greu se îm-
păcau seva de mesteacăn și războiul, nu l-am
descusut mai mult - ca de-atîtea ori cînd venea
vorba despre acea perioadă, nici n-aș fi primit,
probabil, vreun răspuns mai precis.” Și conti-
nuă Ralf Rothmann, în incipitul romanului
de război Murind cînd vine primăvara (ART,
2019), să forjeze una din imaginile recurente
și rezistente ale narațiunii: „Răspunsul mi s-a
limpezit abia peste cîteva decenii cînd, ținînd
în mînă niște fotografii cu morminte ale sol-
daților, am văzut că multe, dacă nu cele mai
multe din crucile din spatele frontului erau
făcute din trunchiuri de mesteacăn tînăr (s.m.
- Șt. M.).” (p. 7) Pentru ca, pe paginile imediat
următoare, să portretizeze fin, tandru-ironic
personajul patern: „Deși ținuta lui suferise în
urma muncii anevoioase de mulgător de vaci
și mai apoi de miner, era ceea ce aproape că nu
există: un muncitor elegant.”(p.8) sau „Umbrit
de trecutul său, mergea la mină pe bicicletă fie
ploaie, fie vînt și, lăsînd deoparte numeroasele
răni și fracturi cauzate de căderi de pietre, nu
fusese niciodată bolnav, nici măcar răcit.” (p.9)
Un text care-ncepuse ademenitor, cu verbul
fosforescent ca Perseidele, pentru a se stinge,
după primele patru-cinci pagini în clișeul ro-
manului de război tern, descriptiv, unde nici
măcar dialogurile nu sînt ceva mai însufleți-
te. Convenția: tatăl, supraviețuitor al ororilor,
înrolat cînd deznodămîntul războiului inițiat
de naziști devenise inevitabil, refuză să poves-
tească fiului întîmplările pe care le-a traversat,
chiar dacă fiul ajunsese între timp scriitor (aka
scormonitor profesionist al adevărului). Cu
atît mai mult, spune tatăl, înrăit de ultimele zile
de cancer pulmonar, scriitorul trebuie să um-
ple spațiile albe. Mesteacănul tînăr, cancerul
pulmonar sînt madlenele lui Ralf Rothman, al
cărui alter-ego imersează în construcția perso-
najului Walter (viitorul tată) și, mai schematic
dar și mai puțin melo, a personajului Elisabeth
(viitoarea mamă). Fiica rebelă a unor refugiați
din Danzig, Elisabeth îl întîlnește la o fermă
din Germania de Nord, lîngă Canalul Kiel, pe
Walter, mulgător de vaci în vîrstă de șaptespre-
zece ani. Inocent, suflet simplu, Walter va fi în-
rolat de SS cînd finalul războiului devenise deja
străveziu. Drama sa este efortul de a nu ucide
pe nimeni, de a se întoarce acasă cu prietenul
cel mai bun, Fiete, și - last but not least - de a
cădea prizonier în mîinile americanilor, nu ale
rușilor. După doar trei săptămîni de instrucție,
răcanii adolescenți sînt aruncați în luptele din
Ungaria, contra rușilor, contra partizanilor lui
Tito, pe un teritoriu guvernat de legea marția-
lă, unde execuțiile ordonate de poliția militară
sînt la ordinea zilei. Walter trăiește, de fapt,
asemenea unui organism primitiv. Incapabil
de introspecție, surprinde coloane de slavi sau
evrei mînați spre Germania, descoperă cada-
vrele dezertorilor atîrnate de copaci, cîmpurile
de cruci din lemn de mesteacăn tînăr. Asistă
pasiv la lichidarea familiilor bănuite (ori nici
măcar) de colaboraționism cu dușmanul. E un
martor - schematic, debil - al crimelor născo-
cite de superiorii naziști & puse în operă, ade-
sea, de pifanii adolescenți.
Detest construcția unui personaj atît de
abulic plasat în trupele SS: ficțiunea lui Ralf
Rothmann vine, din păcate, poate că fortuit,
în siajul recrudescenței extremei drepte în pe-
isajul politic la Germaniei actuale, cu alterarea
memoriei acum, la optzeci de ani de la declan-
șarea, de către strămoșii lui Ralf, a celui mai
credibil și eficace infern din Istorie. Vina, vi-
novăția alemană devine, sub pana prozatorului
Victor Hagea	Fereastra cerului (2005)
ulei pe pânză, 82 x 61 cm
născut în 1953 într-o tipică familie muncitoa-
rească, din ce în ce mai ușoară. Sărmanii mul-
gători de vaci din landurile din Nord ascultă
fără să înțeleagă posturile radio dușmane! Văd,
fără să tremure, chipurile cubiste, suprarealis-
te, cioturile puse în mișcare de marii mutilați
de război. Se alcoolizează în preajma dezin-
tegrării Reichului, așa cum o vor face, pînă la
moarte, și după război: autiști, fără necesitatea
de a se spovedi (precum elegantul Walter). Sînt
cîteva episoade pe care le recunosc, cinemato-
grafic, din Mondo Cane sau din Mănușa de aur,
contestatul film al lui Fatih Akin: alcoolismul
și dizolvarea conștiinței, resemnarea cu oroa-
rea și analepsele amintirilor de război. Walter,
elegantul muncitor de mai tîrziu, și conaționa-
lii săi acceptă - ca rîmele - deportarea evreilor,
țiganilor, comuniștilor, iehoviștilor ș.a.m.d.
Iar la finalul abjecțiilor pe care le-au stimulat,
acceptat, practicat își doresc din suflet - deși,
vorba unui personaj din Faulkner, e nesigur că
mai posedă așa ceva - să nu ajungă în mîinile
lui Ivan și să-și petreacă restul zilelor în mine-
le din Siberia. Dacă tema (și teza) romanului
e profund antiumanistă și calpă, dialogurile
(dintre puștani SS-iști, gradați, civili) sînt ori-
bile, atît de convenționale, generate parcă pe
computer (încît mi se face dor de proza obs-
cenă a unui Sven Hassel, lectură privilegiată și
totodată underground în școlile din România
de altădată!). Puținele secvențe memorabile -
explorarea unui cimitir iarna, fetișul gumei de
mestecat în Germania pauperă de după capi-
tulare, mizeria care acoperă ruinele inelucta-
bil - dispar în diareea clișeelor și a falsificării
adevărului.
Îndărătul frunții lui Ralf Rothmann ghicesc
proliferarea țesutului osos, iar nu o conștiință.
Ce neavenită e compararea modestului proza-
tor cu autorul Tobei de tinichea și al explozive-
lor memorii din Decojind ceapa!
Uneori plictisul se ascunde la umbra fru-
moaselor recomandări.
■
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
comentarii
Avalon sau odiseea unei
dezrădăcinări
■ Elena Vieru
Victor Hagea	Natură statică cu cană neagră (2004) ulei pe pânză, 36 x 44 cm
n contextul noilor apariții editoriale, romanul
lui Bogdan Suceavă Avalon. Secretele emigran-
ților fericiți1 poate fi considerat un moment
singular deși, în romanul contemporan, tema
emigrării a mai fost abordată. Reprezentative în
acest sens sunt: „Noapte bună, copii!”, de Radu
Pavel Gheo, „Sînt o babă comunistă!”, de Dan
Lungu, sau relativ recenta „Fontana di Trevi”, de
Gabriela Adameșteanu.Textul reprezintă, cu cer-
titudine, o ancorare a literaturii române în real, o
întoarcere spre problemele majore ale unei socie-
tăți bolnave, măcinată din interior de virusul unei
distrugeri aparent ireversibile.
Lansată spre finalul anului 2018, autorul reali-
zând, cu această ocazie, un turneu de promovare
atât în țară, cât și în străinătate, cartea nu a trecut
neobservată de critica literară autohtonă, aceasta
stârnind interesul și prin faptul că este produsul
unui autor stabilit în SUA, de formație matema-
tician, actualmente profesor de matematică la o
universitate din California. În fapt, principalul
nucleu narativ reconstituie traseul unui tânăr de
26 de ani, plecat să studieze în America, cu sco-
pul parcurgerii unui program de doctorat, sub
îndrumarea lui Bang-Yen Chen. Prelucrare a unei
experiențe biografice individuale, întregul eșafo-
daj narativ își revendică controversatul atribut al
autenticității, relatarea la persoana I fiind calea pe
care o alege autorul spre a reactiva cei șase ani de
studiu în care, până la susținerea lucrării, narato-
rul-personaj și-a asumat rigorile unui nou sistem
de învățământ, nevoit să se adapteze din mers
unor reguli inflexibile, menite să-i ajusteze pas cu
pas dimensiunile propriului vis: „Mă voi întoarce
și îmi voi transforma cursurile și seminarele în
cele mai frumoase spectacole din București.”2 Din
acestă frază, transpare ceva din complexul resort
interior care l-a determinat pe erou să aleagă a-și
desăvârși educația în alt spațiu cultural, într-o altă
lume.
Vom încerca să deschidem labirintul interpre-
tărilor romanului Avalon. Secretele emigranților
fericiți, luându-ne ca puncte de plecare câteva ob-
servații legate de hermeneutica textului literar și
de arta discursului. În acest cadru mai larg, ideea
pe care Liviu Antonesei o formulează în A doua
scrisoare către Bogdan Suceavă, ni se pare relevan-
tă: „Nu e o butadă, nu e o vorbă de duh - cel mai
puțin se pricepe la literatura sa însuși autorul. Iar
criticul are în primul rând datorii față de citito-
rii de literatură, dar are și această datorie unică
față de autor, să-l ajute să-și cunoască mai bine
propria operă.”3 Este o afirmație temeinică, bazată
pe intuiție, dar și pe o experiență foarte vastă de
lectură. Cu siguranță, Liviu Antonesei a cunos-
cut si observațiile lui August Wilhelm Schlegel,
formulate în capitolul „Despre literatură”, în care
este explicată foarte clar sarcina criticului, acesta
trebuind, negreșit, „să găsească cea mai adecvată
expresie pentru o impresie de ansamblu compusă
dintr-o nespus de fină țesătură de păreri indivi-
duale, să explice mulțumitor acest efect al operei
de artă în lumina predispozițiilor firii omenești, a
cerințelor simțului exterior, a puterii de imagina-
ție, a gustului, a rațiunii și a sentimentului moral,
și să indice, pretutindeni, calea îndărăt de la cazul
special la adevărurile și legile fundamentale gene-
rale.”4 Pentru că, dacă e să luăm în calcul părerile
teoreticienilor, orice operă, o dată înscrisă într-un
cadru hermeneutic, va comunica de fiecare dată
altceva, la o nouă lectură, unui nou naratar, de-
cât ceea ce comunică la un moment dat. Prinsă în
acest amețitor vârtej, claritatea operei nu poate să
fie decât înșelătoare: „chiar și textele care par a fi
foarte transparente pretind din partea destinata-
rului să le descopere sensuri ascunse.”5
Așadar, în căutarea acelei „enigme” îndrăznim
să purcedem, considerând că ansamblul textului
intitulat Avalon..., funcționează ca un imens act
de limbaj indirect, care cere din partea narataru-
lui un efort de derivare a unor înțelesuri adânc
îngropate în miezul scriiturii. În această ecuație,
vom introduce și problematica scriitorului, văzut
ca o „persoană care nu-și găsește locul (în ambele
sensuri ale expresiei) și trebuie să-și construiască
teritoriul propriei opere chiar pe această lipsă. El
nu trebuie văzut ca un fel de centaur, care cu o
parte ar cunoaște apăsarea socială, iar cu cealal-
tă, nobilă, s-ar îndrepta spre stele; scriitorul este
o persoană a cărui enunțare se constitue din în-
săși imposibilitatea de a-și găsi pe deplin un loc,
imposibilitate care îi conferă creației sale carac-
terul radical problematic al propriei apartenențe
la câmpul literar și la societate.”6 Ca atare, în ro-
manul Avalon..., suntem din start proiectați într-o
paratopie spațială, expresie a tuturor exilurilor,
în cazul protagonistului nostru luând chipul ce-
lui care găsește în orice situație prezentă, trăită
nemijlocit, pretextul de a-și aminti mereu despre
o țară de care s-a despărțit, inițial, doar temporar,
cu gânduri explicite și intense de revenire, dar pe
care, finalmente, o va părăsi dureros și ireversibil,
„anihilând” ultimile firișoare ale unor rădăcini
puternic înfipte în pământul patriei. Aceasta fiind
ipoteza de la care plecăm, nu ne râmâne decât să-i
aducem susținere, prin argumente pe care ni le
oferă opera însăși.
Proiecție a eului naratorial, personajul deschi-
de traseul evenimențial al romanului cu un mo-
ment nefast al existenței sale, acela în care, sfâșiat
de efort și de o combustie interioară sinucigașă,
se prăbușește pe terenul de sport, în timpul unui
meci de fotbal. Se târăște spre ieșire cu greu și,
în mod miraculos, ajunge acasă. Starea aceasta
maladivă îl proiectează spre începutul aventurii
sale, „pe un coridor de aeroport, într-un pasaj de
trecere neutru și neimportant, pe data de 9 au-
gust 1996.”7 Este momentul plecării din țară, cu
gânduri optimiste și idealuri vii, incompatibile cu
ideea de renunțare. Faptul că planurile sale nu se
încadrează în timpul stabilit, ideea că va trebui
să-și prelungească perioada studiilor în America,
toate acestea sunt resimțite ca un eșec greu de ac-
ceptat: „Ceea ce medicul nu are de unde să știe e
că din pricina acestei întârzieri eu ieșeam din des-
tinul planificat, din acel gând inițial pe care ni-l
așezăm cumva în mintea noastră pe la 20 de ani
și față de care orice abatere se resimte ca un acci-
dent.”8 Faptul că este nevoit să recurgă la un plan
B pare a-i fi diminuat energia, determinându-l
să reevalueze toate secvențele trecutului, într-un
efort dramatic de a înțelege și a accepta conturul
unui prezent neclar și inconfortabil: „Am 30 de
ani și teza mea nu e decât o schiță. E un șantier.
Totul arată ca o posibilă ratare pe care nu sunt pre-
gătit să o accept. (...) Ce caut eu la clinica Olin cu
o electrocardiogramă în mână?”9 În căutarea răs-
punsurilor la această întrebare, sunt rememorate
momentele esențiale ale experienței de doctorand
într-o universitate a lumii noi, o lume pe care
O
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
7
o
încă nu o înțelege. Frustrările eroului apar odată
cu eforturile de echivalare a unor cursuri parcur-
se la București și se accentuează în momentele
în care descoperă că „Prea puțin din ceea ce am
văzut la București m-a pregătit pentru cercetarea
matematică.”10 Sunt evidențiate, astfel, punctele
nevralgice ale unui sistem universitar refractar
reformelor veritabile, vulnerabilități ce reflectau,
în opinia naratorului-personaj, viziunea limitată
a unui spațiu cultural izolat. Ca atare, devin evi-
dente lacunele și, implicit, nevoia de a le recupera.
În lumina acestor realități, cupele unui trecut ne-
prietenos se vor deschide insinuant, urmărindu-l
obsesiv pe protagonist și amplificându-i zbuciu-
mul: „Aveam nevoie să mă refugiez într-un loc de
mai mare profunzime decât realitatea României
din momentul 1996.”11 Presiunea aceasta psiholo-
gică continuă de la o zi la alta, răsfrângându-se
asupra ființei interioare a eroului cu și mai mare
intensitate. Lumea pe care o descoperă pare a-i fi
ostilă, iar în spatele gesturilor de politețe se as-
cunde o suspiciune transmisă prin toate canalele.
Efectul este trezirea la realitate și activarea între-
gului potențial, într-un cadru perfect organizat
ce îl va conduce spre autodescoperire și, implicit,
spre descoperirea unor soluții legate de propria
devenire: „Nu contează cât de mult citești, ci cât
de sofisticat îți e mecanismul prin care discerni
esențialul de balast, cum sortezi ceea ce te bom-
bardează.”12 Asemenea idei reprezintă tot atâtea
adevăruri la care ajunge protagonistul, în efortul
său susținut de a surmonta provocările noului sis-
tem de educație care l-a adoptat. Astfel, înaintând
pe spirala scriiturii, demne de urmărit sunt re-
flecțiile personajului-narator care, asemenea unui
fir roșu, străbat întreg edificiul romanesc, produ-
când repetate întoarceri în timp, grefate pe ideea
de clarificare a propriilor alegeri. Aceste reflecții
evidențiază și condiția unui autoexil dramatic, a
cărui imagine se completează treptat.
Mecanismul elucidării deciziilor majore ale
personajului creionează subtil portretul acestu-
ia, punând în lumină un profil masculin cami-
lpetrescian de o luciditate radicală, mereu atent
la propriile trăiri declanșate de impactul cu rea-
litatea. Fiecare eveniment exterior devine punc-
tul de plecare al unor veritabile analize și autoa-
nalize, prin care sunt revelate liniile de forță ce
susțin un caracter neobișnuit, prin puterea și
consecvența cu care reușește să ducă la capăt un
proiect. Sunt dezvăluite framântările înainte de
examene, impasul resimțit în fața problemelor
dificile, disponibilitatea de a cere ajutor la orele
de consultație, dar și frustrarea de a fi provocat
să identifice singur căi de rezolvare, ca benefici-
ar al unei pedagogii negative, în virtutea căreia
„nu merită să rămână la curs decât cei care sunt
foarte încâpățânați, motivați și care pot produ-
ce soluții prin forțe proprii.”13 Interesant este că
această aparentă nemulțumire se convertește în
gânduri pozitive despre maematică, profesor și
strategiile lui: „În fond, ce sunt matematicienii?
Când ajungi la acel prag al gândirii în care ima-
ginația ți se concentrează doar asupra conținu-
tului matematic, când gândești prin semne și
forme, când demonstrezi numai prin figuri (de
prisos ar fi cuvintele), poți accede la acel înțeles
mai pur din a cărui substanță primară e întru-
pată lumea.”14 De asemenea, sunt deconspirate
etapele conceperii tezei de doctorat, începând
din momentul stabilirii problemei ale cărei so-
luții urmau demonstrate, până în stadiul final,
premergător prezentării.
Hotărârea personajului de a nu mai reveni
Victor Hagea	Cadre (2005)
ulei pe pânză, 82 x 61 cm
în țară este luată pe fondul sosirii veștilor des-
pre desfășurarea evenimentelor la București.
Subliniem faptul că o anume conectare la me-
diul autohton era aproape neîntreruptă. Aceasta
devenise pentru erou o veritabilă sursă de ener-
gie, un factor motivațional extrem de important.
Însă, știrea despre mineriada din 1999 oferă câș-
tig de cauză priorităților și, pentru prima dată,
este plasată, firesc, pe primul plan, familia: „M-
am uitat la băiatul meu și ceva nu se potrivea.
Nu, nu, nu așa. Mi se părea că îi calculez greșit
viitorul. Cum aș putea face ceva împotriva lui?”15
În plus, aceeași știre provoacă o altă întoarcere
în timp, aducând în prim-plan secvențe preți-
oase din istoria recentă, fapte trăite cu drama-
tismul și fervoarea primei tinereți: „Mineriada
a urmat zilele următoare, 14-15 iunie, când mi-
nerii veniți din Valea Jiului au distrus în clădi-
rea Universității o colecție de minerale rare la
Facultatea de Geologie, când au intrat în sediul
Societății de Științe Matematice și au defecat pe
masa președintelui societății. Când au bătut,
rănit, trimis la spital oameni pe vare îi cunosc.
Asta nu se uită.”16
Direct legată de succesiunea de întâmplări
reconstituite este imaginea tatălui. Admirația
fiului pentru fostul general de poliție este eloc-
ventă, desprinzându-se din modul în care sunt
reconstituite episoade din viața profesională a
acestuia, dar și din scene-cheie revelând puter-
nica relație tată-fiu. Ceea ce l-a urmărit până
dincolo de ocean pe protagonist este apelati-
vul „comunistule!”, adresat în mod injust, la
întâmplare, fără discernământ, simbol al unei
prejudecăți de care societatea românească post-
decembristă nu a reușit să se vindece. Tendința
bolnăvicioasă de generalizare a îndepărtat, dese-
ori, oameni valoroși, din poziții importante. În
portrete schematice, precum cel al tatălui, se pot
regăsi specialiști din toate domeniile de activita-
te, înlăturați strategic de oportuniști vulgari, in-
capabili să înțeleagă și să pornească mecanismul
sănătos al lucrurilor: „Tatăl meu a fost un orfan
de război care a crescut în sărăcie lucie. A crezut
în comunism în tinerețea lui și cred că e convins
că anumite principii trebuie să guverneze dez-
voltarea societății. Are o foarte bună înțelegere a
istoriei și știe multă istorie. Momentul de turnu-
ră pentru el a fost noiembrie1987, când, într-o
seară, a venit acasă profund marcat și mi-a spus
că nu mai înțelege ce se petrece. Cum e posibil,
m-a întrebat el atunci, ca partidul muncitorilor
și țăranilor să ia măsuri împotriva unor munci-
tori care au niște nemulțumiri?”17 La fel, și situ-
ația protagonistului devine emblematică pentru
mii de tineri nevoiți să-și părăsească familia,
țara, deoarece nu le sunt recunoscute meritele
și trăiesc cu sentimentul devalorizării în propria
patrie.
Așadar, apare inevitabil întrebarea: unde este
acasă? Unde te-ai născut sau unde, finalmente,
ajungi să fii acceptat, respectat și chiar iubit? În
tot cazul, până la această stare de fapt, drumul
este lung și anevoios. Ani întregi personajul-na-
rator trăiește cu neobosita impresie că este un
intrus, un „agresor”18, condiție caracteristică
emigranților pentru care adevarata fericire nu
poate fi decât iluzorie. Nu-i mai rămâne decât
să-și înghețe sentimentele și trecutul, înscri-
indu-se într-o nouă luptă nu mai puțin dificilă
decât prima: „Nu mai există cale de întors. Uită
de București. Nu mai ai nimic de reparat aco-
lo. E o istorie de mult uitată. Te-au dat afară. La
revedere. Taie punțile cu trecutul. Trebuie să-ți
inventezi o nouă viață, o nouă utilitate. Așa ceva
nu se discută în categoria sentimentelor. Nu ai
sentimente. Ești un robot. În buncărul acesta
de diamant unde se trage această loterie ești un
număr de dosar gata să funcționeze impecabil
atunci când ești extras.”19
Complexitatea romanului Avalon... nu este
legată de amestecul matematicii în trama narati-
vă. Ceea ce face dificilă uneori exprimarea unui
punct de vedere este faptul de a te fi trezit, la ca-
pătul celor cinci sute și ceva de pagini, fără respi-
rație. Blocat de atâta realitate care te cuprinde și
te doare. Te trezești pur și simplu într-un punct
din care lucrurile se văd atât de bine, în toată
splendoarea lor dureroasă încât, în România lui
2019, te întrebi dacă nu riști nimic descoperin-
du-le.
Note
1	Bogdan Suceavă, Avalon. Secretele emigranților fe-
riciți, Editura Polirom, Iași, 2018.
2	Idem, p. 23.
3	Liviu Antonesei, Adoua scrisoare către Bogdan
Suceavă, în @ntonesei s blog.
4	August Wilhelm și Friedich Schlegel, Despre litera-
tură, Editura Univers, București,1983, p. 52.
5	Dominique Maingueneau, Discursul literar,
Editura Institutul European, Iași, 2007.
6	Idem, p. 105.
7	Bogdan Suceavă, Avalon. Secretele emigranților fe-
riciți, Editura Polirom, Iași, 2018, pagina 15.
8	Idem, p. 27.
9	Idem, p. 28.
10	Idem, p. 88.
11	Idem, p. 89.
12	Idem, p. 111.
13	Idem, p. 132.
14	Idem, p. 135.
15	Idem, p. 199.
16	Idem, p. 200.
17	Idem, p. 240.
18	Idem, p. 317.
19	Idem, p. 422.
■
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
Pamfletul alegoric
(Traian Ștef)
■ Constantin Cubleșan
Apetitul pentru abordarea în actualita-
te a unei specii literare ce părea demult
epuizată la noi - Levantul lui Mircea
Cărtărescu a fost un moment de resurecție al aces-
teia, epopeea sa burlescă venind ca o replică peste
timp Țiganiadei lui Ion Budai-Deleanu, cu deplin
succes - pentru a-l descoperi în urmă pe Traian
Ștef pasionat și el de formulele acesteia, satirice în
primul rând, propunând, cu vreo trei ani mai îna-
inte, o variantă în actualizare, mai mult lexicală,
a peripețiilor lui Parpanghel și a flamboaiantelor
desfășurări eroice ale conaționalilor săi. Verva
verbului alegoric, dacă se poate spune așa, l-a cu-
cerit (probabil iremediabil) și de curând a oferit
cititorilor săi, într-o dulce anecdotică provocatoa-
re, o falsă epopee comică - Epopeea șoboșanului
Louse (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca,
2018), recomandându-și „Poemul de dragoste”,
ca o pitorescă și picantă „fugă în vis”. E, desigur,
o cheie, falsă și ea, prin care sugerează lectorului
descifrarea poemului și intrarea pe pista aventuri-
lor erotice ale ambițiosului șobolan Louse („Vreau
să fiu Regele Subsuorii/ Să-mi fac plimbarea pe
sprânceană/ Să dau târcoale pe o ulicioară/ Cu
umbre târzii și carne vie/ Ca un pui de veveriță/
La mândruța sub rochiță/ Dacă stăpânul lumii
nu pot fi”), pe care Poetul/autorul îl descrie, la o
primă privire, în culori dintre cele mai... sordide:
„Bătrân și urât ești tu acuma/ Șobolane singur/
La unbra unui smoc/ Mai înalt/ De iarbă roșie/
Și blana pe spate ți-e cam roasă/ Și dinții măci-
nați/ Prin gunoaie/ Nu mai răspândești ciuma/
Nu mai apari în visuri de vedete/ La bordul unor
nave mari/ Nu ești găzduit/ Să dai semne dispe-
rate/ Ai trecut prin toate canalele/ Ai rezistat la
toate otrăvurile/ Ai părăsit la timp toate corăbiile/
Te-ai folosit de toate cutremurele/ Și totuși n-ai
Victor Hagea	Piramida întâlnirilor efemere (2006) ulei pe pânză, 61 x 82 cm
ajuns nici jucărie/ De pluș/ Nici animal de com-
panie/ Nici om de încredere/ Într-o gospodărie”.
Ei bine, șobolanul Louse este. recondiționat, e
drept, într-o aură de vis, și pasionantele sale bă-
tălii cavalerești pentru grațiile vreunei frumoase
amante, au farmec, fiind agrementate cu elemente
de basm: „Se luptară zi de vară/ Se loviră mai cu
ură/ La Buzău la întorsură”, iar „porumbițele se
scaldă și le duc în cioc/ Strop după strop/ Celor
căzuți din dragoste îmbrățișării/ Spre a le-ntări
credința în viața de apoi”. Traian Ștef are umor de
subtilitate, întreaga epopee fiind condusă cu iro-
nie, chiar cu sarcasm (ponderat), dar și cu pasa-
je de picanterie în scenele insinuant erotice: „Se
urcă pe-al Laviniei corp/ De-astă dată/ Mai întâi
ca un melc pe sandale/ Apoi ajunse la încheietura
subțire/ Ținând tot drumul mai întunecat [.] Și
miroseau coapsele Lavinei/ A lăcrimioare și parcă
sângele/ I se auzea trecând în sus/ Și carnea i se
unduia peste vinele/ Ce-i făceau loc mai repede
s-ajungă”.
Epopeea compusă de Traian Ștef are substrat
alegoric, în esența ei probează o coloratură pa-
rodică și, chiar mai mult, pamfletară, cu adresă
ușor recognoscibilă în actualitatea noastră so-
cială și politică: „Însuși Teleormanicus îi ducea
în luptă/ Pe pripășiții de la stabilimentele milei/
Să-mpânzească orașul [.] Le vorbi avântat/ Le
aruncă monede calpe/ Ei se-aruncară la picioa-
rele lui/ Îi cerură ce-i place mai mult/ S-audă/
S-alunge judecătorii/ Să dea legi pentru hoție/
Și-n pușcărie să stai cu simbrie” etc. Vitejii eroi
sunt ridicați astfel din pătura sordidă a lumii,
care odată ajunși la putere își făuresc după voie o
viață edulcorată: „Am ajuns în locul celor buni/
Într-o vale prin care curge un râu de lapte dulce/
Pâraie de unt/ Țărmurile-s de mămăligă moale/
Victor Hagea Evadare (2010) ulei pe pânză, 100 x 80 cm
Ici șipot de rachie colo proaspăt must într-un iz-
vor/ Dincolo o baltă de vin/ Dealurile și coastele
din caș din bânză din slănină/ Stâncile din zahăr
smochine și stafide/ Pe ramurile de copaci spân-
zură/ Covrigi turte și cozonaci” ș.a.m.d.
Burlescă imagine a unei lumi pe care poetul
o recompune, strategic, din vis, dar care nu este
altceva decât o cealaltă față a realității („realita-
tea a intrat cu toți porii/ În poem”), o realitate
dedusă de pe coordonatele minore ale existenței.
Traian Ștef are umor și fantezie onirică („fuga în
vis”) din care, în final se reculege pentru a readu-
ce totul la normalitatea unei stări evocată într-un
soi de lamentație demascatoare: „Ne trezim în
această realitate/ În această foșgăială bezmetică/
Cu subteranele cu ploile murdare/ De care nu
putem fugi/ Ridicându-se până la cer [.] Mari
struțocămile ocupă intersecțiile/ Schimbă legile/
Circulației/ Iau puterea ca pe o batistă de jos/ Își
împart toată șatra/ Îi hrănesc pe supuși cu pieile
lor lepădate/ Își doresc puterea promisiunii și/ Nu
văd cum purecii și păduchii cresc/ Pe corpul lor/
Cât niște guzgani uriași/ În timp ce clarvăzătorii
de obște/ Arată un cal alb/ Care trece fără călăreț/
Peste asfințituri”.
Proiecția acestei lumi este grandioasă, în care
poetul developează instinctele primare ale eroilor
săi. Totul pe un ton mucalit, hâtru, într-un soi de
zeflemea poetizată, în care sunt utilizate cu per-
fidie ecouri din marea literatură și mitologie a
lumii, dând astfel aură insolită formulei sale pro-
zodice. Modelele recognoscibile nu lipsesc, pre-
luate creator în contextul intrigii propuse. Astfel,
blestemul arghezian, bunăoară, este parodiat cu
umor și ingeniozitate în confruntarea dintre pu-
rece și păduche: „- Să pleci dintre pureci pe-ale
Satanei poteci/ Cum ai venit/ În peruci să stai să
zaci la cazaci/ La sași în șase saci./ - Ba tu să stai
în bășici/ Făcute din urzici/ Pe spetele șiroind de
sudoare/ Pe zalele de la fermoare.// Așa începu-
ră-a se speti cu bătaia/ Ca Odiseu cu Aias”
Traian Ștef, în predispoziția sa ludică, își
declină, mărturisitor, în final, intenția satirică:
„Da/ M-am lăsat/ În voia ficțiunii [.] Pentru că
ficțiunea/ Nu are prezent/ Nu are viitor/ Nu are
răspuns/ Nu are milă”. Epopeea șobolanului Louse
este un pamflet alegoric la adresa actualității, așa
cum - păstrând proporțiile - făcuse la vremea sa
și Dimitrie Cantemir în a sa Istorie ieroglifică. Un
poem burlesc, scris cu dezimvoltură și rafinament
satiric, un poem cu cifru, ușor de pătruns, însă.
■
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
poeți clujeni
Poezia armonizărilor
liturgice
■ Adrian Someșan
Locuit de sentimentul preacucernic al înăl-
țării în sferele virtuților teologale, spre a
revela tainele cultului hristic, Marius Țion
a făcut primii pași în poezie călăuzit îndeaproa-
pe de dascălii săi întru învățătură creștin-orto-
doxă. Drept mentori spirituali și-i revendică pe
P.S. Irineu Pop-Bistrițeanul și Pr. Ioan Chirilă,
profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din
Cluj-Napoca, îndrumători devotați pe calea de-
săvârșirii sale intelectuale și spirituale. În acest
context formativ trebuie înțeleasă apropierea de
poezia religioasă a creației sale, trăsătură evi-
dentă, asociativă, selectivă, dar nu determinan-
tă. Pornind de la învățătura creștină eșalonată în
cărțile sfinților părinți, el și-a înveșmântat versul
în mantia divină a cuvântului ziditor ca într-o
oglindă-jertfă a sufletului tulburat de sfâșietoa-
re trăiri lăuntrice. Aceste sondări în tainițele
sufletului sunt precumpănitoare și trasează un
lirism specific la nivelul condensării limbajului.
Evident că minimalismul congenerilor îi este
străin, deși impulsuri acide coexistă alături de
efuziuni imaginative edulcorante. Drumul său
Victor Hagea
Copiii lui Cronos (2002) ulei pe pânză, 100 x 85 cm
poetic străbate și adună experiențe livrești di-
verse, asimilate prin lecturi și coagulate într-un
limbaj dezvoltat în proximitatea volutelor expre-
sionismului crepuscular și al unui modernism
asumat cu nonșalanță, exhibat ca atare.
Volumul de debut, La poarta umilinței (Casa
de Editură Dokia, Cluj-Napoca, 1998), statuea-
ză virtutea umilinței în centrul unui solilocviu
neîntrerupt despre iubire și îndoială, despre
devoțiune și tăgadă, într-o tonalitate constant
austeră, țintind spre un imagism șocant adesea,
criptic și coagulant, închis în propria formulă li-
rică, îndelung șlefuită. Puritatea emblematică a
sufletului adolescentin se concentrează în ima-
gini diafane, transcrise cu delicatețe declama-
torie în propoziții scurte, caligrafiate ca unități
prozodice distincte: „E pentru tine steaua din
noaptea de august./ E numai pentru tine grădina
de crini a sufletului meu./ Mă aplec sub cer să-
mi plâng amara fericire a despărțirii” (Noaptea
mea de august). Adunate în poeme firav închega-
te, aceste frânturi de gând conturează un univers
al căderii intempestive și al jelaniei pretimpurii.
E lamentația unui suflet pribegit, dezamăgit de
soartă, ce-și caută echilibrul sufletesc și harul
duhovnicesc, oscilând între iubirea lumească și
adorația către sacralitatea divină. Poetul și preo-
tul se întâlnesc în murmurate plăsmuiri contem-
plative. Marius Țion împinge metafora spre con-
strucții oximoronice de un echivoc surprinzător,
tăios, esențial ca obsesie a frazării, spre a cuprin-
de în vers dimensiunea mereu contradictorie,
înălțătoare și abisală, generoasă și prădalnică în
același timp a sentimentului iubirii. Scânteioase
ziceri (uneori interogative) irump cu vehemen-
ță în liniaritatea versului: „Să mai cuprindă la-
nuri de lacrimi și amar un suflet iar pribeag? (...)
Dumnezeu s-a săturat de mine?! E inutil să mai
respir un aer ce curge murdar” (Psalm). Eul po-
etic reflexiv se identifică, în dantelăria versului,
cu ființa umilă căzută în genunchi, implorând
îndurare, oprită „la poarta umilinței” pentru a-și
căuta drumul, vocația, înțelepțirea. Se prefigu-
rează un vizionarism sumbru, străbătut de vagi
irizații de lumină, sincerități străvezii ambala-
te în staniolul metaforelor ornante (”buchet de
amăgiri”, „nostalgii din poze-nvechite”, „cimiti-
rul de vorbe”). Uneori discursul alunecă în preți-
ozități modelate cu îndemânare, îndreptate spre
ambiguizare și paradox. Elementele descriptive,
constitutive ale tabloului mort, converg spre
imobilism: „Arme lăsate dovadă, urme de sânge
și vânt, speranțe cuprinse de gheață, paralizie de
frunze uscate și ploi tremurând” (Constatare).
Tonalitatea elegiacă își lasă amprenta peste suma
versurilor volumului punând în evidență fragi-
litatea ființei, o umbră firavă prinsă în chingile
inerțiilor viețuirii de unde bucuria trăirii plena-
re a fost alungată definitiv, în vreme ce plânsul
bacovian nu mai contenește. Neliniștea e fixată
adesea în interogații frapante, adresate „pietrelor
din vale”, cerului, necunoscutului: „Ce să fie oare
răbdarea?” se întreabă eul claustrat în „cripta
cu flori zăvorâte” a intimității tăinuite, ascunsă
haosului cotidian invadat de „chipuri de piatră”.
Tematica poemelor e constant îndreptată spre
meditația gravă, parcimonios distribuită în pro-
poziții dense și scurte, disparate în aparență, ce
vizează o structură cu trimitere la fragmentaris-
mul eseistic practicat sub pavăza conceptualis-
mului post-modern. E înfierată lipsa de reacție
a poeților la pulsul iluminărilor necesare. Poate
e vorba despre o aluzie la un nou „poeta vates”
implicat în călăzuirea celor adâncați în negura
pustiirii.
Poemele lui Marius Țion sunt repere imagina-
re ale unui drum inițiatic al cunoașterii hristice,
parcurs între necunoștință (de sine) și recunoș-
tință (față de divinitate), izvodind iluminarea în
transparența creației. „Umilința” cu componen-
tul lexical „cripta umilinței” primește potențări
ca motiv al reculegerii și al popasului în zădăr-
nicia clipei. Lamentația prelungită în incanta-
ții sacrosante personalizează durerea, tăcerea,
regretele, singurătatea, căutarea, căința și ruga
oferind semne pentru remontarea sufletului că-
zut în disperare. Poetul nu numește disperarea,
doar se răfuiește poetic cu ea. Litania se resoarbe
în limpezimi de gând. Culorile reci (”un suflet
înghețat de atâtea măști”, „pelerinajul înzăpezit”,
„mormântul de amăgiri”, „trandafirul negru”)
se metamorfozează în calde licăriri de speranță:
„Răsărituri roșiatice se scurg. Lanuri și lanuri,
pe rând, se leagă de cer... (...) Stejarul prinde ră-
dăcini la margine, în mâl” (Pe drumuri uitate).
Cel ce a cunoscut „umbra fierbinte a durerii” se
simte acum „stăpân pe un lin orizont”, cotidianul
1O
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
începe să se insinueze în mișcate instantanee ila-
re, absurde: „Fata aceea a trecut pe roșu zebra
din strada fără semafoare” (Fata aceea). Poetul
aruncă o fugară privire în urmă spre viața mona-
hală, considerată virtualitate depășită: „e plin de
monahi ce se topesc de vii” (Pustietate). Poezia
lui Marius Țion din volumul La poarta umilinței
e străbătută de un temperat filon expresionist,
anturat de implozia stranietăților discursive,
într-un joc fecund de idei și afecte culitvate cu
spontaneitate și dezinvoltură.
Pe bună dreptate îl numește Ion Cristofor „un
rilkeean” pe Marius Țion în prefața celui de al
doilea volum al său, intitulat, în același eșafodaj
liturgic, Vecernia iubirii (Editura Napoca Star,
Cluj-Napoca, 2005), întrucât încoronat de vis-
ul iubirii e și poetul clujean și prefațatorul stă-
ruie în afirmația că noul volum „aduce un plus
de vigoare a viziunii”. Spiritul încă rebel al tâ-
nărului poet pulsează, înfiorându-se, în versuri
de o tandră încărcătură emoțională, păstrând
„freamătul unei șoapte teologice” (Constantin
Cubleșan). Mai sigur pe instrumentarul poetic,
Marius Țion purcede firesc și orgolios la „dan-
sul poetic” al formelor imaginative, devoalate
în subtile și așteptate concretizări textuale. În
flux unduios resentimentar, poetul așază chipul
iubitei în glacial univers crepuscular, înscris în
sintagma Vecernia iubirii. Dar pentru el, expre-
sivitatea frazeologică se repercutează constant în
jocul antitetic pentru a savura în taină conținu-
tul paradoxului. Ritualul înmormântării iubirii
cunoaște și reversul codificat cu amărăciune,
contras nemilos în metafora Amurg de utrenie,
despărțire dureroasă de raza sacrosantă a dimi-
neții. Primăvara vârstei, a iubirii, a avânturilor
rilkeene, e atinsă de „patima uitării” și stingerea
sentimentului de înălțare spirituală spre absolut
e văzută, ca și putreziciunea „trupului străveziu”,
amurgire „într-un măr târziu”, departe de che-
marea sihastrică. Mereu visând spre transcen-
dențe divine, poetului îi repugnă vacuitatea coti-
dianului: „Noroiul s-a revărsat din plin/ dincolo
de văi, de dealuri, de râuri,/ pe cuvântările mare-
lui, nimicului povestitor” (Dincolo). Nevindecat
de dezgust, poetul notează întristat: „M-a schi-
lodit absurditatea lumii/ și-aș vrea să mor prin
peșteri fără flori./ Sunt plin de răni deschise și nu
mai pot să spun” (Amintiri rănite).
Din mesajul tăinuit, învelit în reticențe și
absconse șlefuiri ale cuvântului, iese la iveală
schița de portret a „femeii nebune”, calificată
drept „curtezană blondă”, care prefigurează cu
cinism „un cadavru pustiu”. Răzbunător, poetul
o înfierează în vocabule aspre: „Iluzia surâsului
tău mă face să-ți detest privirea;/ mă izbește ru-
șinea să vorbesc despre tine./ Mizeria mă spală
lent pe pleoape - / e inutil să-ți împrumut chiar
și plânsul” (Iremediabile deșeuri). Timpul dogo-
ritor, spasmodic al iubirii pământene, a trecut în
culorile amurgului: „S-a scurs din noi minunea”,
notează poetul la capătul unor introspecții acide
în arheologia iubirii, prag de trecere spre „doxo-
logia eternă”. În comentariul asupra volumului,
preotul profesor Ioan Chirilă încadrează aceste
poeme în „cântarea celestă” liturgică, transpusă
în cheie modernă și vede „transcenderea durerii
prin jertfă în iubire - un veșnic puls scăldat în
legământ.”
Un indiciu al apartenenței sau mai degrabă
al simpatizării cu grupul Zalmoxis îl reprezin-
tă poemul Apus dacic, dedicat lui Ionuț Țene.
Impulsul energizant al eului răvășit de încercări
lumești vine din străvechea istorie: „Și simt că
voi sfârși râzând,/ precum un dac strivit de scâr-
bă/ și de timpuri.”
Fără să schimbe în mod radical formu-
la poetică prefigurată în volumele anterioare,
Dimineața salvată (Editura Napoca Star, Cluj-
Napoca, 2008) marchează o tentă de ieșire în
afara conținuturilor liturgice, menținând, to-
tuși, emisia verbală în limitele vocabularului
ecleziastic dobândit. Ceea ce l-a determinat pe
Dumitru Cerna, prefațatorul cărții, să conside-
re poezia lui Marius Țion „aliturgică”, proveni-
tă din „metanoia ortodoxiei”, iar poemele sale
„danii poetice” revărsate din prea plinul trăirii.
Într-adevăr așa este în mare măsură. Statutul de
poet religios nu mai e același ca la predecesorii
săi, enumerați de Ion Cristofor: Arghezi, Radu
Gyr, Aron Cotruș, Nichifor Crainic și creația lui
Marius Țion, alungită pe această latură temati-
că, o dovedește cu prisosință. Remușcările îm-
bracă imaginarul poetic în pregnante observații
decorativ-simbolice și înnoirea minții își insti-
tuie propriile funcții de investigare, oglindite
în textura motivelor recurente. Dintre acestea,
plânsul, lacrima, îndoiala, singurătatea continuă
să ilustreze problematica poemelor, împărțită în
trei cicluri: Lumile singurătății, Fuga de margini,
În Capernaum. Toate înscrise în același registru
unitar al frazării care-și caută cu osârdie efectele
vindicative ale gândirii meditative. Chipul tată-
lui e încadrat într-un tablou simbolic al purifică-
rii: „Cu buzele înghețate îi sărut chipul,/ printre
fulgi doar cuvintele lui.// Crinii au ațipit de la
frig/ ferestrele cerului crapă,/ lumânările s-au
stins și nu mă mai cuprind/ tata mă cheamă și-i
Victor Hagea	Geneza (2002)
ulei pe pânză, 100 x 85 cm
singur la masă” (Cântec de ianuarie). Repetiția
ultimului vers sporește și întărește încremenirea
în emoție sacrosantă a emisiei verbale.
Din nou, cu orgolios avânt țintește poetul
spre idealitatea iubirii, pândit necontenit de
„marginile primejdiei”, care sunt și periferii ale
centrului râvnit. Sublimul se substituie arderii:
„Noaptea învelește amurgul/ cu degete moi,/
chipul tău îmi aprinde inima.” (Ardere). Desigur,
se întrevede, un nou început: „Ploi nesfârșite/
îmi spală chipul.// Cu sufletul înghețat/ aco-
păr răsăritul/ în dimineți de martie.” (Început).
Remarcabile sunt mărturisirile sincere și directe
referitoare la dependența de poezie: „Iubesc po-
ezia/ ca pe-o curtezană/ la care mă întorc/ isto-
vit.// Iubesc poezia/ ca un câine fidel/ adormit
la picioarele ei/ în diminețile pustii” (Iubesc po-
ezia). În rezonanță cu stihurile răzlețe ale unora
dintre congenerii săi, Marius Țion proiectează în
imaginarul poetic simbolul unui Capernaum al
regăsirii întru spiritualitate și sacralitate izbăvi-
toare: „În seară,/ gâtuit de umbre, porți la piept/
ca pe un talisman, pecetea singurătății.// Târziu,/
între eșecuri și speranță,/ îmbrățișezi cerul,/ sin-
gurul prieten” (Între ziduri). Poezia lui Marius
Țion, discretă și lapidară, densă și cucernică, e o
expresie surdinizată a unei conștiințe literare ce
și-a stabilit identitatea în proximitatea armoni-
zărilor liturgice.
■
Urmare din pagina 3
Michael Lassel - ein
Meister aus Deutschland
în fond, nu îl înțelegem. Banul, statuia, chipul
uman cel mai apropiat adică propriul chip, ani-
malul și lumea lui plină de ocrotire, așa cum
spunea Heidegger, ceasul ca simbol al timpului
și înspațierea ca simbol al lumii tridimensio-
nale, toate fac compoziția problematică, metafi-
zică, a lumii „trompe l’oeil” a lui Michael Lassel.
Arta lui Michael Lassel ne spune că omul se
îndepărtează de lucru, de lumea pe care o tră-
iește, ba, mai mult, trăiește în afara relației sale
esențiale cu lucrul și este lipsit de lume. Omul
se îndepărtează de lucru și de lume, iar singura
salvare stă în re-creația acesteia, în capacitatea sa
imaginativă, în nesfîrșita strădanie de a re-crea
lumea din nou și din nou.
Această îndepărtarea la care se referă și
Heidegger este cea care face subiectul filosofiei
grecești să fie unul exterior, raportat la o pre-
zumtivă realitate obiectuală, lucru care a făcut
filosofia greacă, de la Platon începînd, să se des-
partă de noțiunea autentică a adevărului cuprin-
să în cuvîntul aletheia. Omul nu mai se gîndește
pe sine ci se îndreaptă în afara lui, neînțelegînd
faptul că realitatea există doar prin re-creația
subiectivă, in mentis, re-creație care stabilește
relația, adică ființa ființării, respectiv lumea. În
afara capacității imaginative, re-creative, lumea
nu ar fi decît o îngrămădire haotică de lucruri.
Unde a pierdut deci filosofia grecească și cea eu-
ropeană? În lucru. În aplecarea asupra lucrului și
nu a re-creației imaginative. Acest fapt a făcut ca
aproape 2500 de ani omul să nu înțeleagă sensul
ființei, lumii și adevărului.
Întrebarea care se pune este dacă individul
mai poate salva propria lume, dacă o mai poate
re-crea iar răspunsul vine uneori din știință, din
filosofie sau din artă. Iată de ce Michael Lassel
este ein Meister aus Deutschland și nu numai.
Note
1	Vidi, Mircea Arman, Ce este imaginativul?, Revista
Tribuna, nr. 408/2019, p. 3. Acest concept pe care nu
l-am mai regăsit nicăieri în literatura de specialitate
a fost dezvoltat de noi în cartea Metafizica greacă, Ed.
Academiei, 2014.
2	M. Heidegger, Originea operei de artă, București,
1982, pag. 65.
■
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
11
Răspândirea limbii
române literare. Rețeaua
socio-culturală
■ Adrian Lesenciuc
Este incontestabilă legătura dintre începu-
turile limbii române literare și activitatea
tipografică a lui Coresi. Dar, înainte de
tipăriturile coresiene (inclusiv înainte de Micul
Octoih în slavonă, încheiat la 14 iunie 1557), Filip
Moldoveanul tipărise deja la Sibiu Catehismul
românesc1, în 1554, respectiv Evangheliarul
(Tetraevangheliarul) slavo-român între 1551 și
1553, găsit la peste 350 de ani de slavistul bra-
șovean Ioan Bogdan la Biblioteca „Saltîkov-
Șcedrin” din Sankt-Petersburg. Cumva, albia
limbii literare ar fi trebuit să fi fost prestabilită
prin Evangheliarul lui Filip Moldoveanul, dar tra-
ducerea pre-coresiană (susține Al. Piru în Istoria
literaturii române de la origini până în 18302)
a fost realizată cel mai probabil în Moldova, ar-
gumente în acest sens fiind fonetismele specifi-
ce acestei regiuni românești. Tipărirea la Sibiu a
însemnat și impregnarea, prin ucenicii tipografi
din sudul Transilvaniei, a unor elemente specifice
graiului hunedorean. Filip Moldoveanul împru-
mutase în 1550 de la autoritățile sibiene 100 de
florini pentru tipărirea lucrărilor, bani pe care i-a
restituit imediat după ce s-a apucat de tipărirea
Evangheliarului, în 1552, așa cum rezultă din ar-
hiva locală, iar o parte a acestora i-a folosit pentru
a cumpăra hârtie de la Brașov, de la singura fabri-
că din Țările Române, „moara de pe Ghimbășel”
a lui Johannes Fuchs. Această legătură a tipogra-
fului sibian cu Brașovul nu este singura care să
conducă, într-un fel, spre înțelegerea conexiuni-
lor dintre centrele tipografice românești (devenite
ulterior focare culturale) cu celelalte centre eco-
nomice și culturale românești. Tipografia sibiană
Victor Hagea
Noiembrie (2007/2008) ulei pe pânză, 75 x 100 cm
- care funcționa înainte de data de 16 iulie 1544,
dată importantă prin mențiunea Ex voluntate do-
minorum dati sunt Magistro Philippo pictori pro
impressione Catechismi Valachici bibalia fl.2 din
Socotelile consulare ale Sibiului - avea numeroa-
se conexiuni cu cetățile românești. De altfel, răs-
pândirea centrelor tipografice a devenit, în sine,
importantă pentru curțile domnești și familii-
le nobiliare, care au înțeles că acest prim mijloc
de comunicare de masă, cartea, este un veritabil
instrument de obținere și menținere a influenței
asupra unui public larg.
De aici pornește, logic, cercetarea noastră: de
la înțelegerea cărții drept primă formă de comu-
nicare de masă și a apariției tiparului drept pri-
mă ipostază în care puterea simbolică a condus la
aplatizarea ierarhiilor (socio-culturale) și la trans-
formarea lor în rețele3. În cazul primelor tipărituri
românești, activitatea tipografică a fost susținută
fie de domnitori, fie de administrațiile publice lo-
cale. Spre exemplu, prima carte tipărită în Țările
Române, Liturghierul lui Macarie (1508), a fost
comanda domnului Radu cel Mare (1494-1508),
care, însă, nu a apucat să vadă lucrarea finaliza-
tă. Octoihul (1510) a apărut sub oblăduirea lui
Vlad cel Tânăr (1510-1512), iar Tetraevanghelul
cu cărțile așezate în ordinea canonică (1512) sub
Neagoe Basarab (1512-1521), care a girat lucra-
rea printr-un cuvânt înainte. Toate cele trei cărți,
tipărite în slavona medio-bulgară de secol XVI,
includeau stema Țării Românești - o dovadă a
faptului că tipografia era domnească - și erau,
de asemenea, rezultatul unui dialog între cen-
trele culturale românești. Indiferent dacă aceste
cărți au fost tipărite la Mănăstirea Dealu (ipoteza
Rosetti-Piru) sau la Mănăstirea Bistrița vâlceană
(ipoteza Odobescu-Micle), a existat cu siguranță
susținerea curții domnești, chiar dacă între 1508
și 1512 pe scaunul de la Târgoviște s-au perindat
patru domnitori.
Revenind la scrierile românești și la legături-
le cu Brașovul, în 1556 îl găsim pe domnul va-
lah Pătrașcu cel Bun (1554-1557), tatăl lui Mihai
Viteazul, comandând un exemplar din Catehismul
românesc judelui Brașovului, nimeni altul de-
cât cunoscutul Johannes Benckner, care a trimis
un emisar la Sibiu, la tipografia lui Theobaldus
Gryphus din Reutlingen, să o procure4. Nu în-
tâmplător, însuși tipograful primei cărți în limba
română, angajat al Sfatului din Sibiu, mai precis
șeful secției românești al Cancelariei sibiene (spre
exemplu, la 4 noiembrie 1551 era menționat în
arhiva sibiană ca martor într-un proces, drept
circumspectus magister Philippus Pictor et scriba
litterarum Valachicarum), fusese trimis în nume-
roase misiuni diplomatice în Țara Românească,
la curtea domnitorilor munteni. Cel puțin pentru
început, triunghiul geografic Târgoviște - Sibiu
- Brașov părea să definească arealul din care iz-
vorâse ceea ceea ce avea să devină limba româ-
nă literară. Tot în același an, 1556, Gheorghe
Coresi, tipograf și diacon, se mută sub oblăduire
domnească și cu sprijinul judelui Benckner din
Brașov de la școala lui Dimitrie Liubavici din
Târgoviște la Prima Școală Românească de pe
lângă Biserica „Sf. Nicolae din Șchei, începând
monumentala activitate de tipărire a unor lucrări
fundamentale în limba română. Prima asemena
lucrare este Catehismul realizat la comanda ju-
delui Benckner, într-o traducere diferită de cea a
lui Filip Moldoveanul, din care s-au păstrat doar
11 file, aflate la Biblioteca Academiei Române.
Catehismul în limba română de la 1559 servea, pe
de o parte, consolidării legăturilor Brașovului cu
Țara Românească, iar pe de alta încercării autori-
tăților luterane ale urbei de reformare a bisericii
române. Autoritățile au înțeles din modelul lucră-
rii omiletice a lui Luther - un catehism, practic
- o cale de a forma, de a pune accent pe impor-
tanța educativă a lucrărilor tipărite, pe capacitatea
acestui mijloc de comunicare în masă, cartea tipă-
rită, drept instrument de presiune al cultelor pro-
testante asupra celor creștine istorice (ortodox și
catolic). Tipăriturile coresiene apăreau la Brașov
cu știrea principelui Ioan Sigismund Zapolya și a
episcopului ortodox Sava de Geoagiu-Lancrăm,
dar susținerea din partea judelui Brașovului se
datora, probabil, intenției acestuia de a converti
românii ortodocși la luteranism.
Toate acestea nu s-au întâmplat neprogramat,
într-o limbă care își căuta așezarea în forma ei li-
terară, ci în baza unei bine argumentate intenții
(asumat exprimate în toate lucrările românești
ieștie de sub teascurile tipografiei coresiene),
precum cea din Predoslovia care justifică geneza
Catehismului:
„Sfinții părinți, Vasile, Grigore, loan Zlataust,
Atanasie și Chiril Filozoful și ei socotiră și scoa-
seră den cartea grecească pre limba sârbească
(slavă). După aceea, nește creștini buni socotiră și
scoaseră cartea den limba sârbească pre limba ru-
mânească cu știrea Măriei lu Crai și cu știrea epi-
scopului Savei, Țării Ungurești (n.n. Transilvania)
și scoasem - spune Coresi în continuare - Sfânta
Evanghelie și zeace cuvinte și Tatăl nostru și
Credința Apostolilor (Crezul) să înțeleagă toți
oamenii cine-s rumăni creștini, cum grăiaște și
Sfântul Pavel apostol cătră Corinteani, 14 capete,
12
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
în sfânta besearecă mai bine e a grăi 5 cuvinte cu
înțeles, decât 1 mie de cuvinte neînțelease în lim-
bă striină după aceaia vă ugăm toți sfinții părinți,
oare vlădici, oare ep(i)scopi, oare popi, în cărora
mână va veni acestea cărți creștinești cum mainte
să cetească, necetind să nu judece, neci să sădu-
iască, că nu e întrănsele alte nemică ce numai ce
au propovăduit sfinții apo(st)oli și sfinții părinți
și închinăm cinste și dăruim sfinției tale, arhie-
reui (și) mitropolit Efrem, că va fi cu blagoslove-
nie sfinție(i) lu Is.Hs. Mântuitoriul nostru. Amin
(Vasile Oltean)”.
Dar nici așezarea lui Coresi la Brașov nu a fost
întâmplătoare. Să notăm că Brașovul de la jumă-
tatea secolului al XVI-lea era important centru
comercial și cultural, locul de legătură dintre din-
tre provinciile românești și locul din care a por-
nit cartea de învățătură românească spre difuzare
„s-o înțeleagă toți oamenii cine-s rumâni creș-
tini”. În plus, Brașovul era singurul oraș care avea
infrastructura necesară să susțină două tipografii
(cea a lui Honterus și cea a lui Coresi). Judele ora-
șului avea legături directe cu domnul Moldovei,
Alexandru Lăpușneanu și cu domnul Țării
Românești, Pătrașcu cel Bun. Preoții ortodocși
din Moldova și Țara Românească erau prezenți în
număr mare la Brașov, ținând legătura cu o parte
a comunității românești din Șchei și, prin inter-
mediul acesteia, cu biserica românească din dife-
ritele părți ale Transilvaniei. Pe acest fond, munca
lui Coresi a fost aceea de așezare sub tipar a unei
limbi inteligibile în arealul geografic Târgoviște -
Sibiu - Brașov și în întreaga arie de răspândire a
tipăriturilor sale, însemnând regiunile românești:
Moldova, Țara Românească și Transilvania. Era,
așadar, nevoie de o limbă inteligibilă în toate re-
giunile românești, indiferent de diferențele dintre
graiuri și subgraiuri, care să devină referențial în
raport cu limba din tipăriturile ulterioare. De ace-
ea, poate, limba scrierilor coresiene este una care
reflectă mai întâi stratul subdialectal muntenesc
- sud-transilvănean, caracterizat, printre altele,
prin prezența labialelor moi și prin evoluția gru-
pului consonantic sv(su) în sf, adică a fricativei la-
biodentare sonore în corespondenta ei surdă, dar
și (aparent atipic) stratul subdialectal nordic (din
nordul Moldovei și Transilvaniei), justificabil prin
traducerea aparținând unei persoane provenind
din acest areal (v. Alexandra Roman Marcu) .
Dar nu numai Catehismul coresian este încărcat
de elemente lingvistice din arealul nordic al teri-
toriilor românești, ci și Cazania (sau Tâlcul evan-
gheliilor) sau Psaltirea tipografului târgoviștean
sunt texte scrise într-un grai rotacizant, specific
arealului nordic.
Probabil că, dacă la nivelul conținutului inten-
ția lui Coresi exprimată explicit în Predoslovii a
fost aceea a difuzării învățăturii creștine în limba
română, și la nivelul limbii strădania școlii de ti-
pografie de la Brașov a fost aceea de a o oferi o
limbă unitară, inteligibilă în toate regiunile țării.
Axa Târgoviște - Brașov, sau triunghiul Târgoviște
- Sibiu - Brașov constituie leagănul limbii româ-
ne literare, dar această limbă s-a așezat în matca
ei, la Brașov, spre a se răspândi în toate regiunile
locuite de români, ca urmare a unei interacțiuni
complexe între reprezentanții diferitelor centre
culturale și ecumenice românești, într-o rețea
funcțională, specifică trecerii de la cultura oralla
cea scrisă.
Note
1	Din păcate, lucrare nedescoperită până în pre-
zent și, prin urmare, nestudiată. Se pare că Timotei
Cipariu o cunoscuse și o studiase, conform notițelor
lui Nicolae Iorga din Istoria Bisericii Românești și a vie-
ții religioase a românilor, Vol.I, Ediția a II-a, revăzută
și adăugită (1930). București: Editura Ministeriului de
Culte. p.165.
2	Al. Piru. (1977). Istoria literaturii române de la
origini până în 1830. București: Editura Științifică și
Enciclopedică.
3	Adnotarea din Arhivele de Stat ale Sibiului,
Konsularrechnungen, No.56 (1544), f. 21v, a fost pre-
luată în numeroase studii, începând cu volumul 11
al Documentelor privitoare la istoria românilor (E.
Hurmuzaki-N. Iorga, 1901). Trimiterea noastră are la
bază textul „La typografie cyrillique de Sibiu au mi-
lieu du XVIe siecle” a lui Ludovic Demeny, inclus în
1973 în Rumanian Studies. An International Annual
of the Humanities and Social Sciences, vol.II, 1971-
1972. Leiden: E.J. Brill. 30-47, v. p.33. Interesant de
observat raportul dintre suma împrumutată de Filip
Moldoveanul pentru tiprirea cărților: 100 de florini și
recompensa administrației sibiene pentru finalizarea
ei: 2 florini.
4	A se vedea, în acest sens, lucrarea lui Niall
Fergusson. (2017). The Square and the Tower: Networks,
Victor Hagea
Alesul (2001) ulei pe pânză, 130 x 100 cm
Hierachies and the Struggle for Global Power. Londra:
Penguin Books, care identifică două perioade în evolu-
ția umanității când ierarhiile au fost aplatizate și trans-
formate în rețele: la trecerea de la cultura orală la cea
scrisă (rețelele preponderent tipografice) și la trecerea
de la cultura scrisă la cea preponderent audio-vizuale,
mai precis la new media (rețelele virtuale).
5	A se vedea studiul brașovenilor A. Hutmann și P.
Binder. (1965). Prima carte tipărită în limba română.
Călăuza bibliotecarului. Anul 18, nr.2. 94-96, dar mai
ales Contribuții la tipografia lui Filip Moldoveanul,
primul tipograf român. Limba și literatura. vol.16, pu-
blicată în același an, în care sunt aduse la lumină surse
arhivistice sibiene cu privire la activitatea tipografului,
angajat al Sfatului orașului.
6	Cărturarul brașovean citează în „Catehismul ro-
mânesc tipărit de Diaconul Coresi la Brașov”, Lumina,
26 aug. 2016, din Bibliografia românească veche (BRV),
vol.IV (Adăugiri) a lui Ioan Bianu, Nerva Hodoș și Dan
Simonescu, publicată în 1944 la Biblioteca Academiei
Române.
7	Alexandra Roman Marcu. (1982). Studiu lingvis-
tic la Catehismul lui Coresi. Text stabilit, studiu filo-
logic, studiu lingvistic și indice de Alexandra Roman
Moraru. În Ion Gheție (coord.). Texte românești din
secolul al XVI-lea. București: Editura Academiei.
■
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
13
Apocalipsa după
Shakespeare
■ Radu Cernătescu
O comedie apocaliptică și
contextul ei politic
Religia lui Shakespeare a rămas un mare mister.
Catolic sau protestant, criptoateu sau teist practi-
cant, Shakespeare continuă să își ascundă convin-
gerile personale în pliurile unui text voit polise-
mic. Demonstrația noastră încearcă o ridicare de
voal (apokalypsis), pornind tocmai de la felul în
care divinul brit se folosește de tema apocalipsei,
resuscitată la finele secolului al XVI-lea în lumea
Reformei de amintirea că Luther prezisese sfârșitul
lumii pentru anul 1600.
Dacă pe continent, războiul anti-otoman justi-
fica din plin fiorul apocaliptic, furnizând imageria
Victor Hagea
Romanța (2007) ulei pe pânză, 80 x 60 cm
confruntării dintre Christ și Antichrist, pentru în-
depărtata Anglie, sfârșitul lumii a fost mai mult o
metaforă dintr-un discurs naționalist. În numele
desprinderii de catolicism, protestantismul englez
a făcut din Roma papală o continuă trimitere la
Babilonul Apocalipsei1, iar din britanici, poporul
ales să părăsească „cetatea” (a se citi, catolicismul)
„pentru a nu fi părtași la păcatele ei și să nu fiți lo-
viți cu urgiile ei”2. Profețiile despre sfârșitul cetății
eterne justificau printre anglicani și o demonizare
a Papei, numit acum, după reforma lui Cranmer:
„marele Antichrist din Roma”. Expresia concen-
trează poate cel mai bine toată paradigma apocalip-
tică pe care protestantismul englez și-a construit-o
după definitiva despărțire de Roma, cu scopul
declarat al unei regăsiri identitare. Expresia ajunge
și pe scenă și în discursul public, ajutând la aduce-
rea în mentalul colectiv a temei apocaliptice, numai
bună de agitat spiritul naționalismului în Albion.
Un exemplu este Discourse on Western Planting
(1584)3, adresat Reginei Elizabeta I de un susțină-
tor al lui Walter Raleigh. Motivul „Antichristul din
Roma” va ajunge până la Shakespeare, care îl di-
simulează în prima lui piesă, Julius Caesar (1599),
acolo unde un personaj (Cassius) este pus să excla-
me, „decât un rege,/ mai bine demonul etern să-și
aibă-n Roma sediu” (I, 2, 165-166).
Cel căruia i se datorează urcarea motivului
pe scenă este celebrul militant protestant John
Foxe, cu piesa lui, acum uitată, Christus trium-
phans (1556), piesă expresiv subintitulată de au-
tor Comoedia apocalyptica. Scrisă în exilul de pe
continent, piesa aceasta a fost folosită ca stindard
ideologic de protestanții întorși din „exilul mari-
anic”. O dovedește faptul că prima ei reprezentație
este cerută în 1562 chiar de Laurence Humphrey,
proaspăt președinte al influentului colegiu pro-
testant din Oxford. Foxe dramatizează aici eco-
uri contemporane sub o metaforă apocaliptică,
transformându-și piesa-parabolă într-un discurs
militant. Dovadă este și reluarea temei în celebrul
său martirilogiu protestant Actes and Monuments
(1563), un text militant în care se spune explicit:
„Biserica Romei este Babilonul de care se vorbește
în Apocalipsă și papa este sursa tuturor erorilor și
adevăratul Antichrist”4.
Să ne întoarcem însă la Comedia apocaliptică,
acolo unde Satan este adus pe scenă din alegori-
ile medievale pentru a-i vorbi spectatorului pro-
testant de Roma ca despre adevăratul sediu al lui
Atichrist. După ce îl cheamă din al treilea Infern
pe Pseudamnus (alias, Atichristul), Satan îi porun-
cește „Du-te în Babilon, unde vei asedia reședința
Papei”5. Pentru protestantul de rând, care deja citea
Noul Testament în engleza lui Tyndale, expresia
trebuia să fie o străvezie trimitere la desfrânatul
Babilon, „cetatea cea mare care are stăpânire peste
împărații pământului” (Apoc., 17, 18), acolo unde,
asemenea Romei, „împărații pământului au curvit
cu ea și negustorii pământului s-au îmbogățit prin
risipa desfătării ei” (Apoc., 18, 3).
Antichristul și hoardele lui
turcești
La tremurul apocaliptic al spectatorului eliza-
betan a contribuit din plin și astrologia. Nu în-
tâmplător, toți polimații protestanți care au făcut
predicții despre Sfârșitul Lumii, precum Caspar
Bucha6, Sebastian Kostner7 ori David Herlitz8, au
fost pe lângă astrologi respectabili și prolifici au-
tori de calendare populare. Prin intermediul lor,
arta cititului în stele a răspândind ideea lui Luther
despre iminentul sfârșit al lumii. Idee criticată de
Papa Leon X în bula de excomunicare, în care îl
numește pe Luther un defetist și un avocat al tur-
cilor. Prin intermediul acestei dispute și a mitului
Jungster Tag, turcii vor intra în literatura apocalip-
tică, expansiunea Imperiul Otoman în Europa fi-
ind văzută ca împlinirea profeției despre hoardele
lui Gog și Magog.
Semnele prevestitoare ale sfârșitului lumii sunt
cât se poate de clare pentru bavarezul Kostner în
calendarul lui pe anul 16009. În primul rând, a dis-
părut armonia divină din această lume a desfrâu-
lui, a războiului, a necredinței, dispariție care a lă-
sat în natură un gol repede umplut, ca într-un soi
de vacui legis, de lucrarea haotică a Antichristului,
14
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
cel care poate face să cadă până și stelele de pe fir-
mament.
Într-un Tractatus Theologastronomistoricus
(1596), David Herlitz, și el autor oficial de calen-
dare pentru orașul Nurnberg, ține să-și convingă
compatrioții cu calcule mileniste (era și profe-
sor de matematică la Universitatea Greifswald
din Pomerania) că în anul 1600 va fi cu siguranță
sfârșitului lumii, când „va domni Tiranul în toa-
tă Europa”10 și „toate popoarele pământului vor
plânge” - cum profețise Scriptura (Mt., 24, 30).
Predicția lui Herlitz se folosește și ea de comparația
dintre oștirile turcești și hoardele diavolești, dar
mai ales de faptul că, privind la stele, conjuncția
lor arată noi și ineluctabile catastrofe. Când astro-
logul lasă însă locul teologului, ușor citești printre
rânduri ideile lui Luther, cel din Despre războiul
împotriva turcilor (1528). Aici, pentru întâia oară,
papa apare portretizat de comparația cu „servitorii
diavolului”11, așa cum îi numește Luther pe turci.
În paranteză fie spus, puțini știu că turcofobia lui
Luther a fost alimentată și de cărticica unui autor
transilvănean, Georgius Septemcastrensis, citat
chiar și de Herlitz12 cu al său Libellus de moribus,
condictionibus et nequicia Turcorum, republicat și
prefațat de Luther însuși, în 1530. Cât despre piesa
lui Foxe, Herlitz o putea cunoaște în ediția latină
din 1590, apărută la Nurnberg.
Intră în scenă Pornopolis
Dovada că germanul Herlitz a citit atent opere-
le englezului John Foxe este un catren apocaliptic
preluat de Herlitz13 (fără vreo trimitere) după car-
tea a IV-a din Actes and Monuments (1576) a lui
Foxe:
Fata movent stellaeque docent, aviumque volatus
Totius subito malleus orbis ero.
Roma diu titubans magnis erroribus acta
Decidet, et mundi desinet esse caput
(Sorții care mișcă stelele, păsările care zboară,
Totul învață că ciocanul lumii va cădea curând.
Roma îndelung șovăitoare mari erori va face
Și va fi sfârșitul celei ce este capul lumii - trad.
aut.)14.
Rămânem în intertextul apocaliptic doar pentru
a evidenția că și Foxe împrumută, de data aceas-
ta din Luther, metafora care l-a obsedat, despre
Antichristul ascuns sub mitra papală și răul pe care
îl face el lumii creștine, care nu poate fi comparat
decât cu cel făcut de hoardele de turci asupra creș-
tinătății. Sub aparența unei Comedii apocaliptice,
Foxe îmbrăcase deja discursul său partizan despre
„dreapta credință”. În acest scop, el aduce pe scenă
chiar orașul Roma, personificat ca un personaj cu
nume mai mult decât sugestiv: Pornopolis, căru-
ia i se opune ingenua Ecclesia, personaj în jurul
căruia se ordonează toate trimiterile autorului la
protestantismul englez. Acestei Ecclesia, mai multe
personaje îi aduc obișnuitele acuze din anatemele
papale, aceleași care au dus la „despărțirea dreptei
credințe de Roma”: că este schismatică și, mai ales,
anabaptistă. „Nu sunt anabaptistă - se apără perso-
najul - sunt Biserica adevărată (orthodox Ecclesia)”.
Moment în care Pornopolis intervine vindicativ:
„Nu, nu tu ești Biserica... Eu sunt Biserica, mirea-
sa lui Christos”15.
În viziunea lui Foxe, Pornopolis este simbolul
„marii desfrânate”, orașul pe care „fiara” apocalip-
tică îl va lăsa „pustiu și gol” (cf. Apoc., 17, 16).
Dincolo însă de terminologia apocaliptică, regă-
sim convingerea lui Luther și a lui Melanchton că
sfârșitul lumii este aproape, fiind doar o problemă
de ani până când cerurile se vor deschide și „calul
alb” al Apocalipsei (19, 11) va conduce oștirile lui
Christos.
Războiul civil din cer
În actul întâi din Julius Caezar, există un vers
care așează întreg eșafodajul ideatic al piesei sha-
keaspeariene într-un complex de glose apocalipti-
ce: „De ce moșnegii spun prostii și copiii profeti-
zează (Why old men fool and children calculate)?”16.
Vers care trimite, în opinia noastră, la celebrul
verset apocaliptic din Faptele Apostolilor (2, 17):
„În zilele de pe urmă (in novissimis diebus), zice
Dumnezeu [.], tinerii vor avea vedenii și bătrâ-
nii vor visa visuri”. În această răsturnare a ordinii
firești, „change from their ordinance”, cum sublinia-
ză Shakespeare în versul imediat următor17, stă tot
tiparul semnelor menite să anunțe iminenta veni-
re a zilei de pe urmă. Aceste semne ale judecății
(signa iudicii) au fost adunate din profeții și folosite
ca argument de toată literatura apocaliptică. Ele
sunt în număr de șapte în apocrifa Apocalipsa după
Toma sau în număr de cincisprezece în popularul
poem medieval atribuit Sfântului Beda: Despre cele
cinsprezece semne de dinaintea Judecății de Apoi.
Schematizând, cele mai importante semne ante iu-
dicium ar fi: cutremurul de pământ (ca în Apoc., 16,
18), focul din cer, eclipsa solară, apariția spectrelor
și, nu la urmă, revărsarea apelor. Sunt aceleași sem-
ne care apar și în textul lui Shakespeare, ca o dova-
dă în plus că piesa divinului brit viza sub aparența
unui cuminte subiect istoric și un palier apocalip-
tic, centrat în jurul asemănării dintre Julius Caesar
și Antichrist. Dar iată cum se concentrează sem-
nele sfârșitului de lume în textul shakespearian,
care numește toate aceste semne „solii ale spaimei
(dreadful heralds)”: cutremurul de pământ (sway of
earth), când „totul/ Se clatină ca trestia cea ușoară”
(I, 3, 3-4); „ploaia de flăcări care cade din cer (tem-
pest dropping fire)” (I, 3, 10); eclipsa de soare, când
„la amiază țipă într-una cucuveaua nopții (bird of
night)” (I, 3, 26-28); „spectrele umblând din loc în
loc (gliding ghosts)” (I, 3, ); marea care „se umflă,
fierbe, se zbate furioasă” (I, 3, 7). Sunt semne care,
concluzionează Shakespeare, trimit direct la războ-
iul Apocalipsei, anunțînd un „război civil în ceruri
(civil strife in heaven)” (I, 3, 11).
De ce avea nevoie Shakespeare de tot acest con-
text apocaliptic în piesa lui?
În principal, fiindcă piesa Julius Caesar a fost
gândită din start ca un text polisemic, dincolo
de obișnuita poveste cu personaje istorice, auto-
rul disimulând un subversiv discurs ideologic, cu
referire la prezent și la „tiranul din Roma”. Acest
personaj apocaliptic dublează ca o umbră perso-
najul istoric, pe Iulius Cezar, și este, dincolo de o
variațiune pe tema puterii discreționare, o referire
simbolică la autocratismul papal.
Pace, nu vorbe!
Să observăm mai întâi cum, spre deosebire de
biograful Plutarh și de admirația lui pentru Cezar,
Shakespeare face din marele împărat un „tiran” (I,
3, 107) și un infirm epileptic (I, 3, 3-4), „surd de-o
ureche” (I, 2, 212), „un om atât de bicisnic/ În frun-
tea mândrei lumi” (I, 2, 132-133). Peiorativele se
înscriu în tiparul discursului anti-papal și sunt me-
nite să ilustreze o dată mai mult nevoia de emanci-
pare anglicană de sub hegemonia Romei. Concept
fluid și încă periculos în perioada elizabetană,
antipapismul avea nevoie de ocultare în contextul
acestei epoci paradoxale, caracterizată atât de per-
secuții anti-catolice, cât și de teama că iezuiții vor
reinstaura catolicismul în regat. De altfel, „omo-
rul e cuvântul zilei,/ O faptă la modă” (V, 5, 4-5)
nu doar în piesă, dar și în contemporaneitatea lui
Shakespeare, când excomunicarea reginei, reînnoi-
tă în 1588 de Papa Sixtus V, a fost însoțită de îndem-
nul de „a aresta, a suspenda sau preda într-o țară
catolică pe numitul uzurpator [Regina Elizabeta] și
pe oricare din complicii săi”18. Sentința Papei a dus
în Anglia la promulgarea în 1593 a Legii împotriva
recuzanților papistași, lege care vorbește cât se poa-
te de clar de teama anglicanilor de asasinate, com-
ploturi și rebeliuni organizate de catolicii din regat.
Teama a fost atât de mare încât o nouă lege, dată în
1606, îi va obliga pe papistașii convertiți să renunțe
prin jurământ la orice intenții criminale.
Shakespeare nu este adeptul atentatelor și nici
măcar al discursurilor belicoase. O dovedește chiar
piesa Julius Caesar, în care autorul ține să îi pe-
depsească pe complotiști. În Anglia post-Reformă,
metaforele lui apocaliptice sugerează, nu instigă.
„Pace, nu vorbe” (V, 5, 7) este morala acestei piese
care, dincolo de trimiterile apocaliptice, face din
„căutarea păcii” (Mt., 5, 9) esența adevăratei cre-
dințe.
Ceea ce mai rămâne de spus, ca o concluzie, este
adeziunea lui Shakespeare de partea Reformei. Un
cripto-protestant care s-a folosit de tema apocalip-
sei pentru a-și dovedi adeziunea la protestantis-
mul Reginei, dar și la spiritul ei de toleranță, care
îi vedea pe catolicii și protestanții englezi împre-
ună, în sânul aceleiași biserici. Aceasta ar fi cheia
în care trebuie citit acest enigmatic autor pe nume
Shakespeare.
Note
1 Apoc., 17, 1.
2 cf. idem., 18, 4.
3	R Hakluyt, Discourse on Western Planting (1584), în
ed. Cambridge, Wilson & son, 1877, p. 155.
4	J. Foxe, Actes and Monuments, I, 59.
5	J. Foxe, Christus triumphans, în ed. Thomas
Comber, Londini, Impensis Rob. Clavel, 1672, p. 64.
6	v. G. Kreslin, Prognosticon Astrologicon, Oder Grosse
Deutsche Practica Auff das Jar nach Erschaffung der
Welt 5558, der Geburt Jesu Christi 1596 ..., Magdeburg,
Joh. Kollitz, 1596.
7	v. S. Kostner, Prognosticon astrologicum. Grosse
Teutsche Practica Physica..., Nurnberg, V. Fuhrmann,
1599 [f.p.].
8	v. D. Herlitz, Tractatus Theologastronomistoricus.
Von des Turckischen Reichs vntergange vnd endlicher
zerstorung etliche conjecturen vnd vermutungen...,,
Gryphifiwald, Augustin Ferber, 1596.
9	S. Kostner, op. cit., [p. 8].
10	cf. D. Herlitz, Tractatus Theologastronomistoricus.
Von des Turckischen Reichs vntergange vnd endlicher
zerstorung etliche conjecturen vnd vermutungen, aus
der H. Schrifft, Sternkunst, vnd den Historien genom-
men..., Gryphifiwald, Augustin Ferber, 1496, [p. 24].
11	„[Der Turke] ist Gottes Rute und des Teufels Diener,
das hat keinen Zweifel” - M. Luther, Vom Kriege wider
die Turken (1528), în Werke, 30 Bd., 2 Abt., p. 116.
12	v. D. Herlitz, op. cit., [p. 21].
13	idem, .[p. 104].
14	Frgm. din Scrisoarea Împăratului Friedrich II al
Sfântului Imperiu Roman către Papa Innocent IV, în J.
Foxe, Actes and Monuments, IV, 344.
15	J. Foxe, Christus triumphans, în ed. cit., p. 86.
16	W. Shakespeare, Julius Caesar, I, 3, 69.
17	idem, I, 3, 70.
18	A Declaration of the Sentence and deposition of
Elizabeth, the vsurper and pretensed Quene of Englande,
[Antwerp: A. Conincx, 1588], p. 1.
■
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
15
diagnoze
Habermas la 90 de ani
■ Andrei Marga
Prinși în vâltoarea vieții, mulți oameni acor-
dă puțină atenție ideilor, socotindu-le su-
perflue. Unii cred că evenimentele sunt
atât de presante încât a lua în seamă și concepțiile
despre lume ar fi doar un lux de care se pot dis-
pensa. Sunt și unii convinși că marile filosofii ar
ține doar de trecut.
Adevărul este însă altul. Ideile afectează viețile
oamenilor, încât se face performanță abia acolo
unde sunt preocupări de cunoaștere și abordări
noi, iar marea filosofie continuă și în zilele noas-
tre. Jurgen Habermas confirmă acest triplu ade-
văr prin opera și acțiunea sa.
Gânditorul este sărbătorit în ultimele luni în
diferite țări, de autorități, universități și publicații
de referință, la împlinirea a 90 de ani. Sentimentul
larg răspândit este acela că ne aflăm în fața unu-
ia dintre reperele istoriei gândirii. Habermas, cel
mai profilat filosof de la Heidegger, Wittgenstein
și Dewey încoace, este astăzi al șaptelea dintre cei
mai citați filosofi dintotdeauna. Dintre congeneri,
el a marcat cel mai mult epoca în care trăim.
Rebus (2008) ulei pe pânză, 100 x 80 cm
Victor Hagea
Viața lui Habermas a fost reconstituită într-o
biografie amplă (Stefan Muller-Dohm, Jurgen
Habermas. Eine Biographie, Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 2014), accesibilă acum în diferite lim-
bi. Am prezentat, la rândul meu, într-o cuprin-
zătoare monografie (Andrei Marga, Filosofia lui
Habermas, Rao, București, 2017, ediția a doua),
contribuțiile ce compun profilul său. Cu siguran-
ță, multe sunt praguri în evoluția cugetării.
Bunăoară, Habermas a rămas cel mai prolific
până astăzi în elucidarea istoriei ultimului secol.
După catastrofa anilor național-socialismului, el
și-a asumat să lămurească istoria germană adu-
cându-i la o „convorbire” fructuoasă pe Kant,
Hegel, Marx, Nietzsche, Husserl, Wittgenstein
și Heidegger, pentru a deschide un nou orizont.
Din primul moment, el a înțeles că războiul și
Auschwitz-ul impun Germaniei o cotitură hotă-
râtă spre democrație. Nimeni nu l-a întrecut în
a exprima conceptual democrația consensuală
prevăzută de legea fundamentală (Grundgesetz)
a Germaniei. Reconstrucția Germaniei ca
democrație viguroasă a aflat în Habermas intelec-
tualul capabil să pună sub cupola unei concepții
de talie universală experiențele unei istorii com-
plicate. Se recunoaște retroactiv, cvasiunanim, că
el a exercitat cu imensă cultură și clarviziune rolul
de „praeceptor Germaniae”. Habermas a declan-
șat, între altele, celebra „controversă a istoricilor
(Historikerstreit)”, care rămâne momentul unor
clarificări decisive în scrisul istoric actual.
Habermas este gânditorul cu sonde înfipte în
cotiturile istoriei, dar echipat pentru o viziune
proprie, originală. În științele sociale - antropo-
logie, economie, sociologie, psihologie - contri-
buțiile sale au schimbat adânc discipline întregi.
Teoria sferei publice, metodologia generală, teo-
ria modernității și a crizelor nu pot fi sincroni-
zate fără conceptele, teoriile și argumentele sale.
Filosofia științelor, filosofia naturii, teoria comu-
nicării, filosofia dreptului, metafizica au înregis-
trat înnoiri majore prin conceptualizările sale în-
drăznețe. Habermas a contribuit, ca puțini alții,
la readucerea religiei în mijlocul culturii actuale.
Emergența științelor moderne din schimbările în
tabloul religios al lumii, contribuția religiei la de-
pășirea crizelor umanității actuale și reancorarea
libertății credinței în libertățile civice el le-a abor-
dat cu rezultate în premieră.
Mă bucur că am ocazia să-i aduc acum un
omagiu și să-mi exprim gratitudinea. Căci pe
lângă participarea la cursuri, la conferințe ale
gânditorului, îmi vin în minte ocaziile de discu-
ții personale pe care mi le-a oferit și din care am
profitat. Sunt recunoscător pentru primirea la
Institutul Max Planck din Starnberg am See, când
eram un lector de filosofie contemporană, pentru
discuțiile din biroul universității din Frankfurt
am Main, pentru revederea la Congresul filoso-
filor germani de la Hamburg, pentru primirea în
locuința sa bavareză, spre a-i înmâna monografia
pe care i-o consacrasem și traducerea dezbaterii
sale cu Joseph Ratzinger. Îi sunt recunoscător
pentru multe altele.
Pe lângă satisfacțiile apropierii de autorul ce-
lei mai elaborate teorii a comunicării și al unei
viziuni de pondere universală, întâlnirea cu
Habermas uimește de fiecare dată în multe pri-
vințe. Iată câteva.
Umanitatea lui Habermas, acea
„Menschlichkeit” pe care o traducem pierzând
inevitabil ceva, este proverbială. Trăiesc și acum
surpriza și emoția zilei în care, sosit în gara din
Starnberg am See, m-a întâmpinat să mă ia cu
mașina pentru a mă scuti de căutarea Institutului
Max Planck. Sunt mulți cei care relatează experi-
ențe rare cu o personalitate extraordinar de atentă
cu celălalt.
Habermas a rămas mai mult decât sensibil la
suferința umană, căci el însuși a parcurs suferința.
În discursul său de la Kyoto a evocat-o. El a făcut
din ideea după care comunicarea cu celălalt ține
de esența modernității, în care trăim, o maximă a
conduitei personale. Și astăzi, înconjurat de toate
onorurile la care un gânditor poate aspira, el are
percepția proaspătă a asimetriilor, nedreptăților,
destinelor frânte din societățile actuale, pe scurt,
a situației în care se află alți oameni.
Scrisul lui Habermas nu este ușor pentru cititor.
Ca și în cazul lui Hegel sau Husserl sau Heidegger,
nu ajunge prima lectură. Dar este un scris care nu
doar informează sau edifică, ci formează gândire
profundă, iar controversa, mereu prezentă măcar
în forma disocierilor, este de o desăvârșită elegan-
ță. Nu găsești o dispută filosofică semnificativă a
timpului nostru din care Habermas să lipsească,
16
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
Victor Hagea
Primele jucării (2018) ulei pe pânză, 75 x 95 cm
dar nu găsești vreo formulare a sa care să nu fie
în perimetrul argumentării precise. De altfel,
Habermas a făcut din argumentare nu doar ori-
zontul dezlegării problemelor, ci și o altă maximă
a conduitei sale.
De la început, pregătirea lui Habermas a fost
aparte. La universitățile din Gottingen, Zurich și
Bonn el a studiat filosofia, sociologia, economia,
dreptul, psihologia, anglistica, germanistica, lite-
ratura universală. Rareori un om, fie el înzestrat
neobișnuit, a putut parcurge atâtea documente și
scrieri, încât în temele tratate nimic esențial din
ceea ce s-a scris să nu-i scape. Capacitatea lui
Habermas de a prelucra nenumărate lecturi este
rară. Cândva voi avea, sper, răgazul de a comenta
felul în care un gânditor de primă mărime parcur-
ge un text, căci păstrez un exemplar dintr-o carte
pe care mi-a dăruit-o, cu notele sale.
Habermas a fost convins de Hegel că istoria are
o direcție, ce depinde de acțiuni. Precum Marx, a
considerat că dominația este dificultatea majoră
a societății moderne, căci sacrifică interesul pu-
blic. Ca și Max Weber, a privit modernizarea ca
raționalizare. Astfel ancorat, Habermas s-a situ-
at mereu de partea celor care vor schimbarea în
societate în mod democratic și în interes public.
Implicarea cu întreaga ființă în căutările pentru o
viață împlinită este modul său de a fi.
În 2011, într-o dezbatere publică privind
Uniunea Europeană, Habermas spunea: „vorbesc
ca un cetățean. Aș putea să stau acasă, în biro-
ul meu, credeți-mă. Dar este prea important ce
avem de făcut. Oricine trebuie să înțeleagă că în
fața noastră sunt decizii istorice. De aceea, mă
implic în dezbatere. Proiectul european nu poa-
te să mai continue la modul elitei (elite modus)”.
Situația este de așa natură încât reclamă conlucra-
rea reflecției teoretice și a acțiunii în societate.
Ne aflăm în Europa de azi într-un peisaj în care
se citește fragmentar, apetitul pentru teoria cu-
prinzătoare scade - îmi amintesc că m-a chiar în-
trebat dacă și eu observ că noile generații nu mai
au un asemenea apetit - și în care se gândește ezi-
tant, mai curând conformist. Mă bucur să constat
că Habermas continuă să fie o voce puternică pe
scena dezbaterilor, alimentată de frământările ac-
tuale, dar încărcată de cultură sistematică, că ma-
rea filosofie continuă prin scrierile sale (în curând
apare masiva sa lucrare Auch eine Geschichte der
Philosophie - o abordare a istoriei filosofiei din
perspectiva implicării cugetării în viața cetății) și
că angajamentul său în favoarea vieții împlinite
are aceeași vigoare.
Habermas este astăzi cel mai informat, mai
inovativ și mai prestigios teoretician al unificării
europene. Cele douăsprezece volume de Kleine
Politische Schriften publicate oferă numeroa-
se probe în acest sens. El este și un „praeceptor
Europae”.
Pe agenda reflecțiilor recente ale lui Habermas
a intrat desigur și criza europeană de azi. Fapt este
că nimic nu l-a putut împiedica să spună lucru-
rilor pe nume, argumentat și franc. Iată câteva
extrase din intervențiile sale recente, apte să tre-
zească mințile la realitate.
Habermas a observat primul lipsa de imagi-
nație și nepriceperea liderilor europeni mai noi.
El a vorbit de „dictatul de la Bruxelles” în cazul
Greciei, pe care l-a respins într-o dezbatere me-
morabilă la Paris, considerând eronată încălcarea
suveranității naționale a elenilor. „Este inaccepta-
bil, este inacceptabil!” a conchis atunci, cu toată
energia.
Într-un articol din 2015, Habermas le-a repro-
șat politicienilor Uniunii Europene „cinismul” și
„întoarcerea spatelui la idealurile europene”. El
nu a ezitat să acuze „o tacită lovitură de stat în
Uniunea Europeană”, prin care cetățenii au pier-
dut, iar Consiliul European a preluat puterea. În
acest fel, Uniunea Europeană a trecut în sistemul
„post-democrației” - acel sistem în care se țin ale-
geri, dar la conducere se perpetuează nelegitim
anumite forțe și persoane. Consiliul European
- scrie Habermas - este „un organism guverna-
mental care se angajează în politică fără a fi au-
torizat de cineva să o facă”. Or, nu este viitor al
Uniunii Europene cu Consiliul European existent
și, în general, ocolind legitimarea democratică.
În 2017, într-o conferință la Berlin, Habermas
a spus răspicat că cea mai mare primejdie pentru
Uniunea Europeană nu este „populismul politic”,
cum se crede facil. Cea mai mare primejdie în
Europa este „impasul furios” în ceea ce priveș-
te integrarea și „diviziunile persistente datorate
austerității”. Nu este astfel de celebrat victoria
dreptei, de pildă în Olanda, căci „avem de a face
cu starea de lucruri dezastruoasă de după o de-
cadă de politică a austerității, care a afectat toate
politicile”.
Habermas a adresat cea mai severă critică ac-
tualei organizări din Uniunea Europeană. „Eu
condamn - spune el - partidele politice existen-
te. Politicienii noștri sunt de mult timp incapabili
să aspire la altceva decât la realegerea lor. Ei nu
au substanță politică, nici convingeri”. Orizontul
lor politic este cel mult un „autoritarism plebis-
citar”, care s-a despărțit demult de democrația pe
care proiectul european o prevedea. Faptul nu ar
trebui tratat cu îngăduință, căci cu cât criza euro-
peană continuă, cu atât se complică situația, iar
alternativele se reduc sub ochii noștri.
Nici un alt filosof, de la Dewey încoace, nu a
apărat atât de extins și de convingător democra-
ția. „Pragmatica universală” a lui Habermas este
cea mai instruită și cuprinzătoare teorie a comu-
nicării de până acum, dar și cea mai dezvoltată
teorie a democrației.
Habermas a observat că în orice comunicare
intervine relația în care intră vorbitorul și ascul-
tătorul. În orice comunicare se ridică tacit și ine-
vitabil patru pretenții - de inteligibilitate a expri-
mării, de integritate a vorbitorului, de adevăr al
propoziției, de justețe a relației dintre cei doi - în-
cât nu poate fi înțelegere, la propriu, între oameni
fără a satisface cele patru pretenții, Abia atunci
când oamenii se tratează ca egali, iar „cel mai bun
argument triumfă”, se poate vorbi de consensul
atins argumentativ, care este de fapt democrația.
Habermas a conceput cea mai pretențioasă vari-
antă a democrației - cea în care cetățeanul care
suntem fiecare se bucură de respect până la capăt.
Astăzi, chiar în prelungirea construcției teore-
tice a lui Habermas, se pune o întrebare dificilă: de
ce derapează democrația în post-democrație? De
ce, în locul comunității oamenilor care-și iau liber
deciziile, a intrat, cum spune autorul diagnozei, o
comunitate în care „alegerile devin un spectacol,
în care se discută doar anumite probleme, alese
în prealabil de experți”, în care „majoritatea cetă-
țenilor joacă un rol pasiv, în tăcere, chiar apatic”,
și în care “influența elitelor privilegiate crește”, iar
din egalitatea cetățenească, aflată la baza demo-
crației, a mai rămas doar o pretenție goală?
Așa cum a spus într-un discurs ținut în
Parlamentul Spaniei, Habermas înclină să pună
post-democrația în seama secătuirii albiei aspira-
țiilor cetățenilor și scăderii anvergurii liderilor. El
a văzut bine derapajul actual și a acuzat partidele
existente, fără să agreeze improvizarea altora, noi.
Este destul? Sunt de părere că democrația în-
săși trebuie înzestrată de acum cu mecanisme de
gestionare a democrației, încât să se prevină ceea
ce se petrece astăzi - mituirea, intervenții oculte,
manipularea cu agitarea de pericole, discreditarea
alternativelor. Problema este redutabilă, dar este
problema crucială a democrației de astăzi. Apelul
tot mai frecvent la Curțile Constituționale o re-
zolvă doar în parte.
De implicațiile vaste ale problemei înseși de-
venim conștienți cu ajutorul analizelor lui Jurgen
Habermas. Mai mult decât oricare alta, viziunea
sa axată pe comunicare poate da și soluția.
■
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
17
idei
Un umanist în lumea
plină de mărfuri
■ Lucian Sârbu
Prima întrebare pe care și-ar putea-o pune
cititorul confruntat cu cartea lui Alexandru
Petria: Cum văd eu lumea. Împotriva glo-
balizării și corectitudinii politice, despre digni-
tism & alte lucruri, probabil este, în majoritatea
cazurilor: „Așa. Și de ce ar interesa pe cineva cum
vede lumea cetățeanul Alexandru Petria?” Pentru
că, într-adevăr, într-un secol în care marile per-
sonalități sunt fabricate pe sticla televizorului, pe
rețele sociale unde au sute de mii și milioane de
„followeri” sau pe Youtube, și în care numai de
vedete care ne pot vorbi despre orice și oricât de
mult nu ducem lipsă, apariția cuiva care scoate
o carte în care ne spune „cum vede el lumea” nu
poate decât să fie privită cu suspiciune.
Dar poate că tocmai asta e problema principală
a timpului nostru. Lumea a ajuns „să fie văzută”
și implicit înțeleasă de alții în locul nostru. Unii a
căror părere nu e validată de nimic altceva decât
de numărul de like-uri sau de minutele petrecute
în studiouri. Adică, în esență, de nimic. Vedetele
tv ne pot învăța orice: de la chestii dintre cele mai
frivole, precum ultima coafură la modă, până la
ultimele subtilități geopolitice. Pe Facebook sau
pe Instagram „influenceri” de tot felul ne formea-
ză gusturile și părerile, și fixează agenda discuți-
ilor publice, care s-au mutat din agora pe ecrane.
Presați de timpul din ce în ce mai insuficient,
presați de cine știe ce obligații și „deadline”-uri,
suntem victimele perfecte ale unei epoci în care
construcția rațională a realității pornește de la
imaginile și percepțiile altora. Se pare că mulți
dintre noi au uitat și cum să vadă, și cum să în-
țeleagă, și cum să se pronunțe asupra a ceea văd.
Și astfel înțelegem mai bine de ce e important
să-l citim pe Alexandru Petria. Pentru că el refu-
ză în mod explicit lumea care i se arată. El scrie
despre lumea pe care o vede el, și ceea ce vede el
nu seamănă deloc cu povestea glamour pe care o
văd ceilalți prin intermediul ecranelor de tot felul.
În Cum văd eu lumea Petria ni se arată a fi fix
pe dos decât suntem obișnuiți să fie un intelec-
tual public din zilele noastre. Poate părea uimi-
tor, dar nu este pro-NATO și pro-UE. Mai mult:
nici măcar nu se declară entuziasmat de aderarea
României la „valorile occidentale”. În UE „noi
contăm, în principal, la îngrijit bătrânii, ca mun-
citori în construcții și ca piață de desfacere” (p.
36) iar relațiile dintre occidentali și estici sunt
creionate plastic drept „răsteli ca de la sergent la
soldat” (p. 20). Se simte dezamăgirea cetățeanului
român care s-a trezit, printre altele, cu un referen-
dum perfect valid invalidat la ordinele primite de
la liderii UE (2012), care încă mai trebuie să scoa-
tă buletinul la granița cu Ungaria (Schengen e un
vis) sau care a asistat neputincios la culpabilizarea
țării în Parlamentul European ca urmare a unor
violențe benigne, în condițiile în care jandarmii
din Franța scot ochi, smulg mâini și chiar omoară
cu brutalitate fără a fi condamnați de nimeni.
Cartea are șase capitole, toate fiind scrise în-
tr-un stil de gândire fragmentară, pe alocuri la
limita aforismului. Primul capitol reprezintă o
critică a globalizării din perspectivă economică
și culturală. Globalizarea este expresia unei forme
de totalitarism financiar, diferit de totalitarismele
brutale de secol XX - fascismul și comunismul -
în care cetățenii sunt narcotizați cu plăceri con-
sumeriste. „Impasul fundamental al societății
actuale e că nu se văd cetățenii de simplii con-
sumatori.” (p. 14) Neoliberalismul promovat cu
ajutorul corporațiilor multinaționale face să cadă
granițele, atât cele politice cât și cele sociale sau
mentale. Acest lucru nu e rău în sine, dar unitatea
produsă de globalizarea impusă de corporațiile
multinaționale, care nu au nevoie decât de ace-
lași tip de consumator docil, oriunde pe lumea
asta, este de fapt uniformizare, masificare. Petria
nu ezită să-și exprime disprețul față de cele mai
iubite „cauze” ale actualei elite transnaționale:
migrațiile fără bariere, problema LGBT (în prin-
cipal „T”-ul, care e nebunie în stare pură), multi-
culturalismul. Aparent Petria este un conservator
oarecare, aproape reacționar, în linia lui Viktor
Orban, Donald Trump sau, ca să ne referim tot la
un scriitor de-al nostru, H. R. Patapievici în Omul
recent. Ceea ce mass-media denumește cu dispreț
drept „un suveranist”, referindu-se la toți cei care
nu se închină la icoana euroatlantistă și îndrăz-
nesc să ridice problema suveranității popoarelor
în fața tăvălugului globalist. Că e un suveranist, e
clar, dar că e reacționar, nici vorbă. Vom explica
mai jos, la momentul potrivit.
Al doilea capitol reprezintă un adevărat mani-
fest împotriva corectitudinii politice și a câtorva
teme propuse de această ideologie (în principal
discursul pro-LGBT, dar și o tematică precum
#MeToo). Drepturile din ce în ce mai extinse ale
unor minorități reale sau pretinse, autentice sau
artificial inventate sunt văzute ca o adevărată goli-
re de sens a democrației, ca o acțiune de paraliza-
re a voinței majorității și de blocare a democrați-
ei. „Căsătoriile între persoane de același sex, cât și
teoriile gender sunt un declin al democrației, nu
un vârf al ei. Sunt acceptarea, din varii motive, a
dictatului unor minorități...” (p. 78).
Victor Hagea	Între limite (2014)
ulei pe pânză, 130 x 100 cm
Este adevărat că prin tonul practicat împotri-
va ideologiei LGBT Petria nu iese în evidență față
de părerile unanim acceptate în societatea româ-
nească, despre care mulți spun că ar fi una în ge-
neral „tradițională” (în sens peiorativ, firește) dar
diferența esențială dintre el și majoritatea conce-
tățenilor săi este că el nu se sfiește să-și manifeste
public părerile, pe când restul concetățenilor nici
măcar la un referendum cu prag de validare de
30% nu au reușit să se mobilizeze. Fără a fi un
intolerant (nu le urează homosexualilor să facă
pușcărie, pe modelul vechiului articol 200), Petria
se pronunță doar împotriva acțiunilor afirmative,
pentru el ideologiile asociate propagandei LGBT
nefiind altceva decât ideologii de colonizare.
Al treilea capitol e polemic la adresa intelectu-
alilor, dar paginile sunt mai puțin incisive decât
cele pe care le găsim prin jurnalele lui Paul Goma
sau prin articolele lui Gh. Grigurcu. Nu mi se pare
un câștig în ansamblul general al cărții.
Următoarele două capitole îl anunță întru-
câtva pe ultimul, în care este schițată o doctrină
politică sui-generis pe care autorul o denumește
„dignitism” - de la demnitate. Este denunțată și
lupta anti-corupție impusă cu forța din străină-
tate: „Să-i livrezi unei țări ca România, cu stat de
drept, membră a UE, doar artificiile discursurilor
anticorupție și pro democrație de parcă i-ai ară-
ta Steaua Polară, orbului lumina, e o nemernicie
fără seamăn... Sub acest paravan se ascund luptele
pentru putere, interesele străine, faultarea adver-
sarilor ca să li se ia locul în aria economică și po-
litică” (p. 126). Sunt denunțate ONG-urile, care
impun sub masca democrației „terorismul mino-
rităților”. În mod clar, autorul nu prea ar fi agreat
în cercurile #rezist - presupunând prin absurd că
s-ar autopropune pe acolo. Viitorul României nu
e deloc prezentat în culori favorabile: „M-a în-
trebat cineva dacă am speranțe pentru un viitor
armonios al României. Nu prea, fără o imensă
tragedie care să restarteze societatea. O molimă
cumplită, un cataclism, un război.” (p. 185)
Ajungem astfel la ultimul capitol, în care auto-
rul propune un concept interesant, „dignitismul”,
ca soluție de ieșire de sub dictatura democrați-
ei-fake în care ne înfundăm din ce în ce mai tare.
Dar ce este „dignitismul”? Acesta este rezumat
pe scurt în interviul acordat de autor publicației
„Vișegrad Post”: „1. Alocația de demnitate ... (ceea
ce unii numesc venit universal de bază, VUB
n.m.); 2. Votul direct, electronic, care duce la des-
ființarea parlamentelor, oamenii neavând nevoie
de intermediari care să le reprezinte interesele; 3.
Suveranitatea statelor nu comportă discuții” (p.
242).
Dar de ce ar fi nevoie de o regândire profundă
a structurilor sociale? Deoarece „forma pe care o
știm a capitalismului este condamnată” (p. 198),
în bună măsură din motivele discutate în capito-
lele precedente: globalizarea neoliberală e o afa-
cere din care nu câștigă decât multinaționalele,
democrația a devenit o caricatură sub loviturile
minorităților, însăși scena politică tradițională -
cu stânga și dreapta - este moartă, stânga politică
fiind astăzi o simplă anexă convenabilă a marilor
deținători de capital, prin abandonul de la meni-
rea ei istorică - lupta de clasă - și adoptarea cauze-
lor dragi așa-zisului „marxism cultural”.
Prin forța lucrurilor, actuala stare de fapt dă
naștere unor state cărora nu le pasă de cetățenii
lor și în care orice lucru devine desuet dacă se
opune marșului triumfător al profitului cu orice
preț. Cetățenii contează numai în măsura în care
consumă marfa care li se bagă sub nas iar sărăcia
18
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
este ascunsă, nimeni nu mai are iluzii că se do-
rește eradicarea ei. Libertatea - pe care românii
au câștigat-o cu prețul sângelui în 1989 - este
constrânsă tot mai mult de forță sub pretextul
siguranței de zi cu zi și al cerințelor financiare.
Tabloul este sumbru și se înscrie, fără îndoială,
pe o linie de neliniște comună multor europeni:
grecii care au votat antisistem în 2015, britanicii
care au cerut brexitul, francezii care au fost la un
pas să o impună în fruntea statului pe Marine Le
Pen, maghiarii care de ani de zile îi acordă puterea
totală lui Viktor Orban etc.
Numai că soluția propusă de Alexandru Petria
este în acest moment ușor naivă, ceea ce e proba-
bil de așteptat din partea unui poet. Să luăm pe
rând cei trei piloni pe care ar urma să se spriji-
ne „dignitismul”: venitul de bază universal (sau
„alocația de demnitate”) este un non-sens în ca-
drul capitalismului financiarizat deoarece teoria
economică ne învață că dacă sporești cantitatea
de bani fără să oferi bunuri și servicii în contra-
partidă, nu faci decât să accelerezi inflația. Iar
inflația, ați ghicit, scade, nicidecum nu crește pu-
terea de cumpărare - inclusiv demnitatea vieții
- pentru cei mulți. De aceea conceptul de VUB
este privit cu reținere chiar și în mediile de stân-
ga și puținele experimente în care a fost aplicat
(de pildă în Finlanda) au avut rezultate neconclu-
dente. Ele nu au reușit să producă pe scară largă
beneficiile vizate. Inflația este un fenomen inerent
în capitalismul financiarizat al zilelor noastre, și
emisiunea de bani fără acoperire se poate trans-
forma extrem de rapid într-un dezastru, adică în
hiperinflație. Tocmai de aceea în zilele noastre
servicii precum advertisingul și marketingul au
un rol atât de mare în economie, deoarece numai
prin inventarea unor nevoi noi, de cele mai multe
ori inutile, se păstrează echilibrul între oferta de
bunuri și servicii și cantitatea de bani din piață.
Dacă omul anului 2019 ar consuma la fel ca stră-
bunicul său din urmă cu 100 de ani (care, în fond,
avea cam aceeași speranță de viață cu a sa) proba-
bil că prețurile produselor de bază ar fi de zece ori
mai scumpe, deoarece nimeni nu ar mai da banii
pe lucruri inutile și toată lumea și-ar concentra
cheltuielile pe produsele de bază, care satisfac o
necesitate reală, nu una inventată de marketeri și
promovată din toți rărunchii de advertiseri. Dar
în acest fel s-ar putea să constatăm că o pâine va
ajunge să coste cât un salariu, ceea ce ar da naș-
tere, firește, altor probleme. Este vital, așadar,
pentru acest „capitalism condamnat”, ca oamenii
să fie permanent ținuți „în febra consumului” de
futilități și tinichele. În felul acesta elitele finan-
ciare pot arunca tot mai mulți bani în piață, bani
care se reîntorc la ele sub forma profitului finan-
ciar (din ce în ce mai mare de la an la an) fără ca
inflația să ia o turnură dezastruoasă.
Soluția la această dilemă - cum să le acoperi
oamenilor niște necesități de bază fără să provoci
un dezastru economic - de fapt este știută foarte
bine de mulți ani, și se numește - generic - socia-
lism. Înseamnă să înlocuiești VUB, adică alocația
directă de mijloace financiare, cu bunuri și servi-
cii gratuite de necesitate universală - casă, învă-
țământ până la un anumit nivel etc. Este soluția
pe care în Occident s-au bazat avântul economic
din „les trentes glorieuses” - cei treizeci de ani de
avânt economic de după al doilea război mondi-
al. Este soluția după care suspină bătrânii noștri
când zic că „înainte era mai bine”. Adică pe tim-
pul comunismului. Nu suntem naivi să credem că
ei suspină după pușcăriile din anii ,50 sau după
cozile la „adidași de pui” din anii ,80. Ei regretă
Victor Hagea
ulei pe pânză, 70 x 70 cm
Proiect italian (2006)
tocmai sistemul comod de acces la câteva bunuri
și servicii de bază (inclusiv un job sigur) pe care
l-au cunoscut în socialism. Numai că un aseme-
nea sistem implică în mod obligatoriu abandonul
doctrinei sfințeniei pieței care se auto-reglemen-
tează cu o rigoare de înger, doctrină care are tot
atâta substanță ca și credința în Manitu. E nevoie
ca statele să aibă un rol activ în economie, ceea ce
în actuala construcție europeană e imposibil. Nu
degeaba Norvegia nu e membru UE!
„Votul direct, electronic” reprezintă o posibili-
tate certă a viitorului. Dar el poate sau nu poate
să facă inutile parlamentele, respectiv politicienii
profesioniști care intermediază între cetățean și
decizia politică. După Freud și Bernays eu, unul,
sunt sceptic că masele dotate cu puterea deciziei ar
rezolva ceva. Dimpotrivă. Ele nu ar fi decât o ma-
terie flască pentru manipulările ordinare ale unor
maeștri populiști. De altfel în epoca internetului
și a rețelelor sociale am ajuns deja la momentul în
care oricine își poate da cu părerea despre orice,
inclusiv despre chestiunile politice, până la nive-
lul la care un Umberto Eco remarca în urmă cu
câțiva ani că „rețelele sociale dau cuvântul unor
imbecili care înainte nu se manifestau decât la
cârciumă, fiind inofensivi, dar acum au ajuns să
aibă același drept de exprimare ca un laureat de
premiu Nobel”. Scandalul Cambridge Analytica a
arătat în ce fel mase întregi de votanți imbecilizați
(care, conform unui recent serial Netflix, s-ar fi
manifestat și în România, probabil cu prilejul ale-
gerilor prezidențiale din 2014) pot fi manipulați
de pe o zi pe alta făcându-i să voteze sau să susți-
nă de la nivelul străzii orice prostie li se bagă pe
gât de către cei care au interes să-i manipuleze. În
Fabricarea consimțământului (1988), Chomsky
și Herman au arătat cum în capitalism formarea
„părerilor” dominante e un proces la fel de riguros
precum fabricarea unui automobil într-o uzină.
Tehnologia nu e un panaceu pentru bolile liber-
tății. E doar o iluzie. În 2019 este o iluzie să crezi
că oamenii vor putea vota liber ceva, doar fiindcă
ar putea apăsa pe un buton oarecare cu ușurința
cu care dau astăzi un „like” pe Facebook. De aceea
înclin să cred că rolul politicianului profesionist
nu va dispărea. Pentru că un politician încăpățâ-
nat sau onest cu alegătorii săi s-ar putea dovedi
infinit mai greu de cumpărat decât un milion de
voturi date de idioți. În schimb tehnologia va face
cu siguranță posibilă o mai mare transparență a
politicii: chiar dacă nu toți vom vota legi, toți vom
putea vedea când și unde greșesc politicienii.
În sfârșit, al treilea pilon important al dignitis-
mului este suveranitatea statelor. Asta înseamnă
că statele naționale ar (mai) putea avea vreo
putere să se opună forțelor globaliste. Dar știm
încă de la Marx și Engels (Manifestul Partidului
Comunist, 1848) că modul de producție capi-
talist „dărâmă toate zidurile chinezești” în goa-
na capitalului de a crea o lume „după chipul și
asemănarea sa”. Și totuși, suveranitatea a fost și
este o soluție reală, testată, care a dat rezultate.
În Europa, Norvegia este un asemenea exemplu
(economia sa fiind masiv socializată, adică de
stat, deși nu în totalitate, ca în fostele țări soci-
aliste), dar și în interiorul UE avem exemplele
unor țări precum Marea Britanie sau Danemarca
care, deși membri UE, și-au păstrat o doză de
suveranitate în domeniul financiar. La scara is-
toriei, marșul triumfal al burgheziei de care vor-
beau Marx și Engels știm că a fost oprit pentru
aproape un secol de apariția URSS pe o șesime
din suprafața planetei. Este clar că suveranitatea
națională poate fi apărată sau, dacă nu, cedările
de suveranitate pot fi măcar negociate favorabil.
Chiar și în cazul unor state mici. Cu condiția ca
politicienii să aibă coloană vertebrală.
Ceea ce face însă interesant conceptul de „dig-
nitism” propus de Petria e dat de presupozițiile
sale. Spuneam mai sus că avem de-a face cu un
suveranist, dar nu cu un reacționar. Într-adevăr,
direcția cea mai vizibilă de atac împotriva globa-
lismului și euroatlantismului e reprezentată azi
de politicieni precum Viktor Orban, Kaczynski,
Farage, Le Pen sau Trump. Politicieni de dreap-
ta, de origine conservatoare, care sunt portavo-
cea unor regrete privitoare la disoluția valorilor
„naționale” (esticii) sau pierderea măreției econo-
mice de altă dată (vesticii). La noi, la un moment
dat, Liviu Dragnea se apucase să fabuleze despre
„capitalul străin asupritor” și „capitalul românesc
oprimat”. Dar aceștia nu sunt altceva decât „reac-
ționarii” de care Marx și Engels ziceau încă de la
1848 că se opun în zadar „dărâmării zidurilor chi-
nezești”. Ei nu se opun pentru că forțele capitalis-
mului seamănă prăpădul pe unde trec, ci fiindcă
modul de producție reprezentat de ei este de par-
tea perdantă a istoriei. Tipul de capitalism repre-
zentat de Trump, de pildă, bazat pe investiții de
natură financiaro-imobiliară, nu (mai) rezistă în
fața capitalismului nomad bazat pe investiții di-
gitale de azi: Amazon, Google, Microsoft, Oracle
etc. Nu degeaba reprezentanții acestui capitalism,
care nu mai depinde de un loc anume, care a dat
naștere conceptului de „sharing economy” în care
oamenii nici măcar nu mai au nevoie de casă, ma-
șină sau card bancar propriu, sunt unii dintre cei
mai entuziaști susținători ai globalizării și, impli-
cit, unii dintre inamicii lui Trump.
Or, dacă se opune globalismului, Petria o face
de pe poziții umaniste, pe care le explică pe larg
în diverse fragmente din cartea sa. Cu alte cuvinte
el nu apără poziții naționaliste sau protecționis-
te. El pur și simplu atrage atenția asupra faptului
că forțele capitalismului de azi lasă în urmă un
prăpăd incomensurabil la nivelul ființei umane.
Prăpăd economic, tâmpire generalizată și distru-
geri sociale, mascate sub vorbe mari: „drepturi”,
„libertăți” etc. Va reuși un umanist să-și impună
vocea într-o lume a mărfurilor abundente, cum e
cea în care ne aflăm astăzi? Poate „dignitismul”
să devină un suveranism care nu pune în centrul
său „economia națională”, sau „valorile naționale”,
ci tocmai pe acela care ar trebui să stea la baza
economiei și a valorilor - adică omul?
■
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
19
semnal editorial
Educația - o nouă
concepție
Educația pare astăzi o temă presantă, dar nu
pe măsura altora. În definitiv, are loc o re-
distribuire a puterii în politica mondială,
globalizarea are nevoie de corecturi, iar democra-
ția nu-și regăsește reperele. Există, ca urmare, ur-
gențe absolute! Educația nu este socotită printre
ele.
Și totuși, nimic nu este posibil fără educație sau
fără să implice educația. Mai toate, dacă nu trec
prin educație, depind, totuși, de ea. Acesta ar fi
un motiv suficient pentru o carte despre educație.
Sunt însă și alte motive pentru a o scrie.
Bunăoară acela că, după 1990, cel puțin în cazul
Europei Centrale și Răsăritene, s-a parcurs o „re-
formă de recuperare” în educație, și nu numai în
acest domeniu. Sunt pași înainte, dar și pierderi
ce se văd tot mai bine. Unde s-a ajuns? Ce s-a ob-
ținut? Încotro este de înaintat? Sunt întrebări ce
pot de asemenea justifica scrierea unei cărți des-
pre educație.
Între timp, însă, educația a parcurs pe plan
internațional schimbări sub semnul globalizării,
neoliberalismului, digitalizării și neuroștiințelor.
Unde au dus ele? Iată încă o justificare.
Despre societatea în care trăim se pronunță
aproape fiecare om. Despre educație, la tot pasul.
Dar prea mulți iau trăirile drept realități, convin-
gerile drept adevăruri și ideologiile curente drept
viziuni. Pe lângă faptul că a scăzut vizibil preo-
cuparea pentru lectura atentă și argumentarea
precisă!
Desigur, nu este ușor să vorbești despre o re-
alitate atât de vastă cum este societatea. De la
început, însă, trebuie făcute distincțiile între im-
presii și fapte, convingeri și adevăruri, ideologii
și viziuni. Mi-am asumat aceste distincții și am
atras atenția asupra consecințelor în scrieri de
abordare cuprinzătoare a societății - Cotitura cul-
turală (2005), Metanarativii actuali. Modernizare,
dezvoltare, globalizare (2015), Societatea nesigură
(2016), Ordinea viitoare a lumii (2017), Identitatea
națională și modernitatea (2018).
Pe de o parte, educația este o prioritate a poli-
ticilor publice în numeroase țări. Pe de altă par-
te, abordarea educației la nivel global nu se poate
face extrăgându-te din ceea ce se petrece în edu-
cația propriei țări. Educația a rămas, de altfel, un
domeniu de politici naționale, în orice organiza-
re. Iar când ai exercitat roluri de conducere și ai
luat decizii cu impact larg, ca rector sau ministru
al Educației Naționale, nu poți trece pe lângă evo-
luția acestei educații. Ea rămâne o temă explicită
pentru orice fost decident care și-a luat în serios
rolul deținut la un moment dat.
Se poate spune, retrospectiv, că România nu
a făcut pași înapoi prea mari, dar nu a făcut nici
unul major înainte, din 2000 încoace. Afară de
ameliorări tehnice, incluzând și informatizarea,
care s-au înregistrat aproape oriunde în lume, ți-
nând de epocă.
În anii 1997-2000 s-a făcut reforma educației
moștenite din socialismul răsăritean și s-a pus
capăt acesteia din urmă. Au fost anii reformei
cuprinzătoare de sistem (Andrei Marga, Anii re-
formei 1997-2000, 2006), iar în unele universități
au fost anii înnoirii (Andrei Marga, Anii înnoirii.
Reforma universității clujene 1993-2012, 2015),
care au schimbat și au pus pe o direcție fecundă
educația în contextul acelor ani.
Au urmat însă ani de deterioare a unor măsuri
și ani de degradare a educației ca urmare a nepri-
ceperii, stagnării reformei și a abordărilor pripite.
Azi se trăiește mersul înapoi, cu un sistem care nu
dă rezultate, cum cei mai mulți o știu, dar care va
trebui schimbat ca sistem și în mod chibzuit, cum
prea puțini își dau seama și sunt în stare să-și asu-
me. Iată, deci, încă o rațiune de a reflecta într-o
carte asupra educației.
Sunt cum nu se poate mai elocvente fundă-
tura și sărăcia de idei în care se află educația în
România văzând nivelul de informare al celor
care intră în dezbaterea publică. Vorbirea în cu-
noștință de cauză, adică după o informare prea-
labilă, s-a redus prea mult. Toate acestea nu fac
decât să arate unde s-a ajuns când răspunderea
este pe ultimul loc.
Ce este de făcut? Cum se poate stabiliza du-
rabil educația într-o organizare mai bună? Care
sunt reperele acesteia? Sunt întrebări care pot fi, la
rândul lor, rațiuni suficiente pentru o nouă carte
despre educație.
În această carte caut să acopăr evantaiul de
probleme pe care l-am menționat. O fac dintr-o
optică care este nu doar informată cu privire la
adâncimea crizei educației de astăzi și la curent
cu ceea ce se cercetează și discută în țările de
referință, ci este și organizată conceptual. Între
impresionismul opiniilor și caracterul rapsodic
al abordărilor frecvente, pe de o parte, și teoreti-
zarea la distanță de evenimentele empirice, pe de
altă parte, am ales calea unei abordări ce pleacă de
la situații circumscrise și articulează soluții reasu-
mând scopul educației, în mod sistematic. Atunci
când se pleacă de la situații care s-au modificat
între timp indic anul luat în considerare.
Conceptul director și relativ nou pe care cartea
îl aduce în atenție este cel al “educației respon-
sabile”. Îl configurez cu ajutorul unor analize și
expuneri de puncte de vedere din scrieri publi-
cate de-a lungul ultimilor ani. Acestea au adus
concepte și sintagme noi în discuția națională și
internațională și au impulsionat cercetări noi. De
altfel, cartea semnalează o concepție profilată și
promovată continuu.
Spre a pune în relief această concepție, reiau
părți din ceea ce am conceput și făcut public
odată cu cărțile și studiile consacrate educației
aflate deja în biblioteci. Cert este că, printr-un șir
de volume, am profilat în cultura României cea
mai amplă abordare a educației, mai ales a celei
universitare. Volumele menționate, la care s-au
adăugat Reforma universității clujene. Discursuri
rectorale (2011), După cincisprezece ani. Fifteen
Years after (2011), Universitatea veritabilă (2015),
conțin această abordare sistematică.
La orice intervenție a unei persoane care a de-
ținut roluri de decizie, mulți cititori pun cvasiau-
tomat întrebarea: dar dumneavoastră ce ați făcut
atunci când ați luat decizii? Nu are importanță că
în această reacție este de fapt ceea ce Aristotel ar
numi un sofism - sofismul numit ulterior argu-
mentum ad hominem, care constă în a deplasa
discutarea unei idei spre biografia, calitățile sau
defectele celui care o susține. Nu are importanță
că în cultura din jurul nostru recursul la sofisme
- la acesta și la altele - este frecvent. Se discută
infim idei, dar se comentează copios însușiri per-
sonale ale celor care le emit. Pentru a face față
acestei situații, public în anexă bilanțul mandatu-
lui pe care l-am exercitat în fruntea Ministerului
Educației Naționale. Și aceasta pentru a se obser-
va până unde s-a ajuns în anii reformei din 1997-
2000 și de unde o reformă chibzuită și responsa-
bilă a educației va trebui, obiectiv, să înceapă.
Reforma presupune concepte, strategii, măsuri.
În cazul României, din reforma din 1997-2000
s-au folosit pe bucăți mai toate - de la reforma
curriculară, la finanțarea unităților, la reabilitatea
de școli și formarea continuă. Niciun concept și
nicio propunere din actualele încercări de refor-
mă a educației - din oricare parte a spectrului
profesional, politic și civic au venit - nu se în-
tâmplă să nu fi fost în documentele reformei din
1997-2000. Oricine poate citi aceste documente.
Ele au fost exploatate însă numai pe bucăți și fără
a le gândi în continuare.
O încercare de reformă fără o asemenea gândi-
re, fără viziune, ca să fim mai expliciți, este sortită
eșecului. Ea poate ține oamenii de vorbă, dar nu
duce departe.
Sunt de părere că România ar proceda cel mai
bine astăzi dacă ar relua reforma din 1997-2000,
pentru care a și cheltuit, totuși, considerabil, și ar
angaja o reformă nouă, cu concepte, strategii și
măsuri noi, într-o nouă situație a țării și a lumii.
Este vorba de o reformă nouă, care nu este la re-
morca unui curent mai mult sau mai puțin extins,
și nici punctul de sprijin electoral al cuiva, de o
reformă bine informată și conceptualizată, care
este, înainte de orice, responsabilă.
Și pe meleagurile pe care trăim a bătut ceasul
integrității și al profesionalismului, iar fără răs-
pundere nu iese mare lucru. Sub semnul acestei
convingeri este scrisă cartea de față.
(prefață la volumul Andrei Marga,
Educația responsabilă. O viziune asupra învățământului
românesc, Editura Niculescu, București, 2019)
■
20
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
însemnări din
Mancha
Barbiene
■ Mircea Moț
Se dedică doamnei Profesor
Doina Curticăpeanu
1Mult îndărătnic menestrel,/Un cântec larg
tot mai încearcă. Plăcerea de a-l citi/reci-
. ti pe Ion Barbu este motivată de faptul că
poezia sa este o certitudine a profunzimii creați-
ei, sub semnul unui text contând ca „realitate” a
experienței poetice a modernității. În egală mă-
sură, această plăcere a lecturii creației barbiene,
mai mult decât s-ar putea crede, este amplificată
de ideea unui Ion Barbu „șaradist”, care îi impune
cititorului să-și asume, pe risc propriu și pe cont
propriu, libertatea de a înțelege o serie de termeni
în contexte care să îi legitimeze în orizontul meta-
forei ori al simbolului.
Debutul cunoscutului poem Riga Crypto și
lapona Enigel reține atenția prin epitetul atribu-
it unui menestrel, a cărui menire este (și aici)
să „istovească” un cântec. Aceasta este în ultimă
instanță vocația și, până la urmă, însuși destinul
său. Menestrelul lui Ion Barbu este însă „mult
îndărătnic”, ezitând să interpreteze un cântec cu
sensuri grave, de-a dreptul primejdioase pentru
neinițiați. Mai mult, menestrelul bănuiește că ros-
tirea acestui cântec are în sine o funcție magică, ce
poate influența realitatea. Menestrelului i se cere
în mod deosebit un „cântec larg”, cuprinzător cu
alte cuvinte, care să ia în posesie lumea în totali-
tatea ei, purificând-o prin rostire și sunet și eli-
berând-o de povara materialității, precum oglim-
da din poemul programatic Din ceas, dedus. Să
ne amintim că un asemenea cântec cuprinzător
era invocat și în poezia cu valoare de ars poetica,
Timbru:„Ar trebui un cântec încăpător, precum/
Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/Ori lauda
grădinii de îngeri, când răsare/Din coasta bărbă-
tească al Evei trunchi de fum”.
Interpretarea cântecului exemplar nu este de
fapt decât „încercarea” de a-l reda, de a-i concre-
tiza posibile sensuri și de a propune o configurație
a universului său cu profunde și multiple semni-
ficații.
2.	Zi-l, menestrel!/Cu foc l-ai zis acum o vară:/
Azi zi-mi-l stins, încetinel,/La spartul nunții în că-
mară. Se dorește o nouă intepretare a cântecului (o
re-citire a operei). Cântecul despre Enigel și riga
Crypto a mai fost spus, a mai fost ascultat, într-un
anumit timp/anotimp, vara, care la Ion Barbu are
particularități ușor sesizabile. Este anotimpul căl-
durii „este, intern, efectul combustiunii organice
și, extern, climatul traiului elementar, biologic,
condiția impurității și «temniței de ars, nedemn
pământ» (...). Barbu o abandonează cu dispreț,
ca pe un element sufocant și dens, asociat cu ceea
ce i apare ca «ars idol și opac și se îndreaptă către
elementul rarefiat și eteric al levitației purificatoa-
re»” ( Alexandru Paleologu). Ceea ce se așteaptă
acum, în alt timp, este un alt nivel al textului, cu
totul diferit de cel afectiv și sentimental, de supra-
față, în fond, cel zis „cu foc”. De data aceasta cân-
tecul trebuie spus „stins” și „încetinel”: tot ceea ce
este trăire imediată, tot ceea ce ar putea denatura
receptarea trebuie eludat pentru a se permite ac-
cesul la profunzimea asigurată doar de un anumit
tip de receptare.
Nu trebuie neglijat faptul că rostirea cu valoa-
re de ritual a cântecului are loc nu doar într-un
moment semnificativ ci și într-un spațiu aparte.
El trebuie cântat la „spartul nunții”, în momentul
în care, după tot ceea ce a fost un sfânt și auten-
tic început, urmează intrarea sub zodia vinovăți-
ei („Că vinovat e tot făcutul/Și sfânt doar nunta,
începutul”). Cântecul acesta esențial este „istovit”
într-un spațiu izolat, de taină, rezervat doar celor
inițiați, acolo unde actul rostirii și al receptării se
consumă ca o experiență pe deplin revelatoare.
3.	Înalt în orga prismei cântăresc/Un saturat
de semn, poros infoliu./Ca fruntea vinului co-
toarele roșesc,/Dar soarele pe muchii curs - de
doliu. Poezia Dioptrie surprinde „o scenă de in-
terior-lectura unui «saturat de semn, poros in-
foliu»” (Ioana Em Petrescu, Ion Barbu și poetica
postmodernismului, București, Editura Cartea
Românească, 1993, p. 139), o lectură care, după
Dorin Teodorescu (Poetica lui Ion Barbu, Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 1978, p. 103) devine o
lectură inițiatică. Ion Pop descoperă în text „un
ceremonial al transcenderii, acea simultaneitate a
perceperii sensurilor care evidențiază conștiința
convergentă a ordinii universale, a coresponden-
țelor dintre micro- și macrocosmos” (Ion Pop,
Transcrieri, Cluj, Editura Dacia, 1976, p. 167).
Acest spațiu interior în care se consumă actul lec-
turii (de reținut ideea lui Ion Pop, conform căreia
„orice act uman se afirmă fără dubiu, ca eveniment
în dependență de o structură ideală a lumii”) este
transcris printr-o metaforă care transferă vizibil
spațiul real în alt plan: „Funcția de sprijin care în
arhitectură îi este dată paralelipipedului a sfârșit
prin a le atribui cubului, prismei, cilindrului și
pilastrului, prerogative simbolice analoage” (s.n.,
Solas Boncompagni, Lumea simbolurilor. Numere,
litere și figuri geometrice, traducere din italiană
de Cornel Nicolau, București, Humanitas, 2004,
p. 181). E vorba de un „«verticalism» arhitecto-
nic care trebuia să-și redobândească în timp o
întreagă simbologie complexă, corespunzătoare”
(Ibidem, p. 182). În esență, prin prezența prismei
se afirmă ideea comunicării dintre existența uma-
nă și celest, sub semnul unei „axe verticale” (după
autorul menționat) care asigură comunicarea cu
transcendentul. Prismei i se asociază, în structura
metaforei, orga, întărind ideea aceleiași comuni-
cări cu celestul și, în egală măsură, ca sugestie a
trecerii lumii materiale în corespondentul ei so-
nor, imaterial și pur.
Actul lecturii în sine redimensionează ființa,
în ipostaza de cititor omul contând exclusiv ca
„înalt”, cu aceeași trimitere spre verticalitate și
spre transcenderea propriei condiții.
Descifrarea cărții, a „porosului infoliu”, pre-
supune o semnificativă cântărire („cântăresc”),
ca încercare de aproximare a sensurilor ascun-
se și echivalare a acestora în planul subiectiv al
cititorului, în orizontul lui de înțelegere. (Să ne
amintim că la Tudor Arghezi relația cu divinul și
încercarea de a-l percepe se consumă în contextul
unui alt verb sugestiv, „a drămui”: „Te drămuiesc
în zgomot și-n tăcere/Și te pândesc în timp, ca pe
vânat,/Să văd: ești șoimul meu cel căutat?/Să te
ucid? Sau să-ngenunchi a cere”.)
Cartea în sine este o prezență concretă, având
atributele realității. În Dicționarul explicativ al
limbii române cuvântul poros este prezent cu sen-
sul „care are pori” (Despre pământ). Afânat”. În
Victor Hagea	Flori ale unei veri (2018)
ulei pe pânză, 52 x 40 cm
ipostaza de „poros infoliu”, cartea este deschisă
întregului, îl absoarbe până la saturație, dar trans-
formându-l în semn, în echivalentul său spiritu-
alizat, destinat în primul rând cititorului. care va
concretiza relația cu acest „poros” și „saturat de
semn” infoliu prin lectură.
Relația dintre cititor și carte („infoliu”) pre-
supune, după cum afirma un Georges Poulet,
ca opera să se grefeze pe conștiința cititorului /
receptorului, care se „împrumută” universului
de semne, inoculându-i subiectivitate/iposta-
ziere prin lectură, viață cu alte cuvinte. De aici,
din acest unghi, o posibilă „roșire” ca semn al
vitalității de care se umple infoliul prin lectură.
Vinul „este în general asociat cu sângele, atât din
cauza culorii sale, cât și a caracterului de esență
a plantei: este, în consecință, băutura vieții sau a
nemuririi. În special - dar nu exclusiv - în tradi-
țiile semitice, este în plus simbolul cunoașterii și
inițierii din cauza beției pe care o provoacă” (Jean
Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simbo-
luri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri,
culori, numere, București, Editura Artemis, 1995).
În același timp, relația cu porosul infoliu pre-
supune și doliu în măsura în care lectura devine
o simbolică ipostază a morții; apelând la suges-
tiile unei cunoscute arte poetice blagiene, lectura
înseamnă o inevitabilă „ucidere” a semnelor (de
care este saturat porosul infoliu), anularea ambi-
guității definitorii a acestora prin opțiunea con-
cretizată prin decodare. Într-un fel, spiritul recep-
tor, cititorul, preia funcția oglinzii și a reflectării,
a răsfrângerii: „răsfrângerea, intrarea prin oglin-
dă, este - cum s-a observat - o moarte simbolică,
inițiatică într-un anume sens; lucrurile dispersate
ale realului exterior «mor» pentru lumea fenome-
nală în acest spațiu de joc: naltul crestei devine
adânc, azurul e mântuit (salvat, transfigurat),
«cirezile agreste» se «îneacă» pentru a se regăsi,
într-o primă sinteză, în însumarea din simetricul,
față de zenitul fenomenalului «nadir latent»” (Ion
Pop, Recapitulări, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1995, p. 90). Cu mențiunea că prin
lectură procesul este invers: demersul interpre-
tativ tulbură pacea întâie-a sensurilor/semnelor,
aducându-le într-o ipostază concretă, în cuvinte
și în limbaj.
■
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
21
showmustgoon
Multiplicarea corpurilor
și etica negativă (VI)
■ Oana Pughineanu
Victor Hagea	Ultimul act (2011) ulei pe pânză, 100 x 130 cm
Tehnologiile actuale sau ceea ce se așteaptă
de la ele în privința îmbunătățirii calității
vieții, chiar dacă privesc un viitor „postu-
man”, sunt deocamdată gândite tot în trena mo-
ralității de gradul doi. Spre exemplu posibilitatea
de a cultiva organe utilizând hibrizi (embrioni de
animale care conțin celule umane) nu doar că se
ferește de întrebarea radicală (dacă a fi în viață
are valoare), ci creează noi ființe menite exclusiv
suferinței. Porivit revistei Nature (Japan approves
first human-animal embryo experiments, iulie
2019) guvernul japonez aprobă astfel de experi-
mente, iar cercetătorul Hiromitsu Nakauchi de la
Universitatea din Tokyo, are libertatea de a testa
limitele de care alte experimente asemănătoare
s-au lovit (celulele umane sunt eliminate din pri-
mele stadii de către speciile-gazdă prea îndepăr-
tate genetic, precum porcii sau oile, susține cer-
cetătorul Jun Wu de la Universitatea din Texas).
Dar fără a păși atât de departe, se poate observa că
într-un nou imaginar tehnico-științific natura în-
săși devine asistată. Începând de la fertilizările in
vitro omul pare că dorește să depășească ceea ce
Anders numește rușinea prometeică, rușinea de
a nu fi una cu mediul artificial dominat de tehni-
că, rușinea de a aparține încă nașterii și devenirii,
incertitudinii parcursurilor pe care le presupune
orice creștere, de la cea organică, la cea spiritu-
ală. După cum observă Sarah Franklin, „În timp
ce ideea naturalului servește ca temei prin faptul
că denotă o «realitate» factuală independentă, gu-
vernată de legi și obiectivă, care, într-un sens, este
fixă, universală și absolută, întemeierea bazată pe
împuternicirea tehnologică nu are niciun fel de
granițe. Absolutul creat de credința în împuterni-
cirea tehnologică sau în progresul științific constă
tocmai în promisiunea unor posibilități nemărgi-
nite. Într-un fel, garanția împuternicirii tehnolo-
gice ca temei este inversul încrederii iluministe în
știință: dacă mai demult instrumentalismul pro-
mitea să ofere mijloace pentru obținerea cunoaș-
terii, cunoașterea este astăzi dislocată cu totul de
instrumentalismul care își are propriul adevăr”.
Și neuroștiințele au ajuns să propovăduiască
un mesaj „postuman”, cu toată euforia descoperi-
rii plasticității creierului. Omul pare să se dizolve
simultan din orice parte l-am apuca. Dacă pe de
o parte, după cum am văzut în celelalte părți ale
textului, omul descoperă „facticitatea lumii” și lo-
cul său modest, dar totuși extrem de distructiv în
mersul lucrurilor, de-a dreptul parazitar, pe de altă
parte pare să fie imersat într-un „matrix” de care
nu poate deveni niciodată conștient. Creierul-
simulare este lipsit de câteva ingrediente care erau
esențiale pentru „măreția umană”: liberul arbitru,
autonomia, voința. El este un model de autoorga-
nizare adaptativă fără un scop anume, sau după
cum spune Metzinger, programat să „halucineze
scopuri”. Voința, atât de dragă filosofilor, se sur-
pă ca un castel de nisip. Experimente precum
„Spionez”, realizate în anii 90 de către Daniel M.
Weger și Thalia Wheatley la Universitatea din
Virginia, dar și cele realizate de Kremer la Spitalul
Universitar din Strasbourg ridică mari semne
de întrebare în privința funcționării „sineității”
noastre. În cuvintele lui Metzinger: „Dar poți să
ai iluzia agenției? Răspunsul este da - și, ciudat,
mulți fiolsofi ai conștiinței au ignorat îndelung
acest fenomen. Poți avea o experiență conștientă
robustă de a fi intenționat o acțiune, chiar dacă
nu așa stau lucrurile. Prin stimulare directă a cre-
ierului, putem declanșa nu doar executarea unei
mișcări a corpului, dar și experiența conștientă
de a avea imperioasa nevoie de a efectua acea
mișcare. Putem induce, experimental, experiența
conștientă a voinței”.
Povestea pe care omul o are de spus despre
sine, în urma acestor descoperiri, este greu de
înghițit într-o cultură antropocentrică. Noi pro-
bleme (neuro)etice aducând aminte de vremurile
destinului și tragediei (reluate de postumaniști)
vor schimba întrebările puse de societatea noas-
tră: „De exemplu dacă răspunderea și responsabi-
litatea nu există cu adevărat, atunci nu are niciun
sens să pedepsim oamenii (sau dimpotrivă, să-i
reabilităm) pentru ceva ce n-ar fi putut evita, în
ultimă instanță, să facă”. Astfel, neuroetica nu se
va mai întreba „ce este o faptă bună”, ci „ce este
o stare bună de conștiință” și „ce stări de conști-
ință ar trebui considerate ilegale într-o societate
liberă”? Chiar dacă nu există răspunsuri la aceste
întrebări, cu siguranță există o industrie farmace-
utică specializată pe vânzarea unor „stări modifi-
cate de conștiință”. Probabil în brava lume noua ea
va înlocui cu succes varii forme de ascetism sau
cărțile de self-help. Mașina-simulare de autoor-
ganizare care este creierul nostru pare se fie cu-
prinsă de frenezia automanipulării. Sapiens este
fascinat de demens. De la politica post-adevăru-
lui până la neuromarketing și scenariile mai mult
sau mai puțin SF ale ameliorării omului, nimic nu
mai pare să facă loc „omului între oameni” și mai
ales capacității sale de a rămâne atent, concentrat:
„în prezent asistăm nu numai la un atac organizat
asupra spațiului conștiinței per se, dar și la o for-
mă moderată de depersonalizare. Noua ambianță
media poate crea o nouă formă de conștiință am-
bulantă care să semene vag cu stările subiective
- un amestec de visare, demență, intoxicare și in-
fantilizare”. Voci precum Ingmar Persson și Julian
Săvulescu susțin că bioameliorarea morală este
cea mai mare urgență deși, aceeași autori conside-
ră că ea nu va fi posibilă în timp, înaintea posibilei
extincții a omului. Problemele pe care le avem și
dezastrul ecologic pe care îl producem nu se mai
pot rezolva în mod „extern”, sperând la descoperi-
rea unor supertehnologii de reciclare sau sperând
în funcționarea democrației. Fiecare ar trebui să
devină conștient, responsabil și de lucrurile pe
care nu le cauzează în mod direct. Nu mai este
suficient să spui, spre exemplu, că nu tu ești ma-
rele poluator, în timp ce consumi sute de produse
fabricate de marii poluatori. În acord cu Frans de
Waal, autorii susțin o modificare „internă”: „Aș fi
refractar dacă aș schimba radical condiția umană.
Însă dacă aș putea schimba un singur lucru, acela
ar fi să extind aria sentimentelor față de seamăn.
Cea mai mare problemă actuală, cu atât de multe
grupuri interacționând pe o planetă aglomerată,
este loialitatea excesivă față de propria națiune,
grup, sau religie”.
Odată cu repoziționarea omului ca viețuitoa-
re între viețuitoare (lucru pe care îl voi urmări în
alt moment) pare că se inversează și certitudinea
carteziană. În locul lui „cuget, deci exist” ajungem
la un „exist, deci...”, un exist urmat de cu un spa-
țiu gol greu de completat. Nietzsche rămâne în
continuare actual cu certitudinile sale: „singura
noastră certitudine este reprezentată de faptul de
a trăi” și „oriunde am întâlnit forme de viață, am
întâlnit și voință de putere”. O putere care întâl-
nește rețeaua (așa cum o concepe Latour) și care
trebuie sa învețe să comunice, să asculte și să ne-
gocieze într-un „parlament al lucrurilor” fără de
care, în fond, nu poate rămâne în viață.
■
22
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
juridic
Despre donație
■ Ioana Maria Dragoste
Noțiunea de contract evocă de cele mai
multe ori reprezentarea unui act juridic
oneros, suport al unei operațiuni econo-
mice, în care fiecare parte urmărește să obțină un
câștig.
Realitatea și dinamica relațiilor sociale a arătat
însă că există situații în care părțile nu urmăresc
un câștig patrimonial ci să procure un avantaj
uneia din părțile contractante. Astfel a fost regle-
mentat contractul de donație, contractul prin care
una din părți, donator, transmite celeilalte părți,
donatar, un drept patrimonial, urmărind să pro-
cure acesteia din urma un avantaj patrimonial.
Pentru a fi în prezența contractului de donație, se
impune ca părțile să fie animate de intenția de a
gratifica, animus donandi, respectiv intenția uneia
dintre părți de a-și micșora patrimoniul cu inten-
ția de mări patrimoniul celeilalte părți. Astfel, nu
în toate cazurile în care părțile stipulează un preț
derizoriu la încheierea unui contract de vânzare,
acesta poate fi calificat ca fiind un contract de do-
nație, fiind necesară dovedirea intenție care a stat
la baza încheierii actului juridic.
Suntem în prezența unui contract de donație în
situația în care A (donator) transmite lui B (dona-
tar) un drept de proprietate asupra unui imobil,
Victor Hagea	Prințesa basmelor (2009) ulei pe pânză, 95 x 82 cm
fără a fi stipulat un preț sau o altă prestație echiva-
lentă în sarcina acestuia din urmă. Luând în con-
siderare efectele acestui contract, respectiv una
din părți își diminuează patrimoniul cu un drept
fără a primi nimic în schimbul acestuia, legiuito-
rul a instituit anumite reguli menite să ocrotească
părțile contractate, asigurându-se că acestea ex-
primă un consimțământ informat și în deplina
cunoștință de cauză. Astfel, pot încheia contractul
de donație doar părțile care au capacitate deplină
de exercițiu, au împlinit 18 ani, fiind impusă con-
diția încheierii contractului în formă autentică.
Intenția de a gratifica, de natura contractului
de donație, a impus conturarea principiului irevo-
cabilității donației, care interzice donatorului să
revină asupra manifestării de voință, să își rezerve
posibilitatea de a relua bunul ulterior încheierii
contractului, întrucât, o asemenea facultate ar
pune sub semnul incertitudinii exigența intenției
de a gratifica și chiar valabilitatea contractului de
donație. Acest principiu interzice stipularea unei
clauze contractuale care permite donatorului în
mod direct să revină asupra manifestării de voin-
ță, cum ar fi: prezentul contract încetează prin ma-
nifestarea de voință a donatorului, donatarul fiind
obligat să restituie bunul primit, dar și stipularea
unor clauze, care, în mod indirect, urmăresc ace-
eași finalitate.
Astfel, părțile nu pot lega eficacitatea contrac-
tului de un eveniment viitor care să depindă ex-
clusiv de voința donatorului, îți donez bunul dacă
o să vreau, donez bunul dacă voi merge duminică
la piață, precum nu pot stipula o clauză care să
oblige donatarul să plătească datoriile viitoare
ale donatorului, fără a preciza cuantumul acesto-
ra, din rațiuni ușor de deslușit, o astfel de clauză
nu doar că poate lipsi donatarul de orice avantaj
patrimonial, dar poate face ca acesta din urmă să
fie cel care procură donatorului un avantaj eco-
nomic. De asemenea, părțile nu pot stipula o
clauză care să permită donatorului să dispună în
viitor de bunul transmis. Stipularea acestor clauze
atrage nulitatea absolută a contractului de dona-
ție, acesta desființându-se cu efect retroactiv, fi-
ind considerat a nu fi fost niciodată încheiat. Din
această perspectivă este lipsit de relevanță dacă
aceste clauze au produs sau nu efecte, dacă dona-
torul s-a prevalat sau nu de acestea.
Prin încheierea în mod valabil a contractului
de donație, donatorul dispune în mod irevocabil
de dreptul transmis, care părăsește patrimoniul
acestuia și este transmis donatarului. În lipsa sti-
pulării unei sarcini, acestuia din urmă îi revine
doar obligația general de recunoștință, nerespec-
tarea acesteia atrăgând revocarea donației pentru
ingratitudine. Fiind o excepție de la principiul
irevocabilității, cazurile de revocare pentru ingra-
titudine au fost prevăzute expres, aceasta interve-
nind dacă donatarul a atentat la viața donatoru-
lui, a unei persoane apropiate lui sau, știind că alții
intenționează să atenteze, nu l-a înștiințat; dacă
donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi
sau injurii grave față de donator; dacă donatarul
refuză în mod nejustificat să asigure alimente do-
natorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale
a bunului donat, ținându-se însă seama de starea
în care se afla bunul la momentul donației.
Obligației generale de recunoștință i se adau-
gă obligația de respectare a sarcinii, în situația în
care la încheierea contractului donatorul obli-
gă donatarul să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Sarcina poate fi instituită în favoarea donatarului,
îți donez bunul cu obligația să îți termini studiile,
în beneficiul unui terț, A donează imobilul fiului
său cu obligația de a plăti studiile nepotului său în
favoarea donatorului, îți donez imobilul și ai obli-
gația de a-mi îngriji grădina. Acceptarea donației
impune donatarului respectarea și îndeplinirea
obligației impuse cu titlu de sarcină, nerespec-
tarea acesteia putând atrage sancțiunea revocării
donației pentru nerespectarea sarcinii.
Revocarea donației reprezintă o sancțiune care
intervine în cazul în care donatarul nu își îndepli-
nește obligațiile asumate prin contract, obligația
de recunoștință sau, după caz, obligația de îndepli-
nire a sarcinii. Efectele revocării se produc în mod
retroactiv, coborând în trecut până la momentul
încheierii contractului, care este considerat a nu fi
fost niciodată încheiat. Desființându-se suportul
juridic, transmiterea dreptului în patrimoniul do-
natarului rămâne fără temei, acesta fiind ținut să
restituie donatorului bunul primit, în natură sau,
în cazul în care bunul nu mai poate fi restituit în
natură, donatarul va fi ținut să restituie contrava-
loarea bunului din momentul soluționării cauzei.
O specie a contractului de donație este
darul manual, contract care se încheie în mod va-
labil prin predarea bunului mobil, care formează
obiectul acestuia. De exemplu, A îi remite lui B o
bijuterie, cu intenția de a gratifica. Acest contract
O
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
23
o
poate avea ca obiect bunuri mobile, susceptibile
de predare, a căror valoare nu depășește 25.000
lei.
Darul manual nu se confundă cu darurile obiș-
nuite, atenții de o valoare modică, făcute cu prile-
jul unei zile de naștere. Acestea din urmă, având o
valoare redusă, nu afectează patrimoniul depună-
torului, neaplicându-se în cazul acestora regulile
care guvernează contractul de donație, căci așa
cum am arătat, regulile aplicabile în cazul con-
tractului de donație au drept scop protejarea și
atenționarea donatorului care își diminuează pa-
trimoniul în mod irevocabil. Valoarea obiectului
acestuia și contextual în care se oferă nu impun
acordarea unei protecții sporite.
Specific darului manual, este remiterea, pre-
darea bunului. Dacă în cazul contractului de
donație, ca și în cazul contractului de vânzare,
predarea bunului ține de executarea contractului,
în cazul darului manual, predarea echivalează cu
încheierea contractului. Această unică formalitate
având drept scop atenționarea donatorului asupra
actului său de dispoziție, nu este necesară înche-
ierea contractului în formă autentică, precum nu
este necesară nici constituirea unui alt înscris.
Predarea bunului care formează obiectul daru-
lui manual trebuie să fie efectivă, fiind necesar ca
bunul să iasă din patrimonial donatorului și să fie
predat donatarului, în mod efectiv și irevocabil.
Dacă predarea bunului se realizează într-o mani-
eră care permite donatorului să dispună în conti-
nuare de bun, contractul nu este încheiat în mod
valabil.
Pornind de la aceste criterii, practica judicia-
ră a decis că sunt întrunite elementele unui dar
manual în situația în care A transferă din contul
său o sumă de bani în contul lui B, însă nu sunt
întrunite condițiile acestui contract în situația în
care A transferă o sumă da bani într-un cont co-
mun, deținut împreună cu B, întrucât A păstrează
dreptul de a dispune în continuare de suma de
bani transmisă1.
Atât practica, cât și doctrina, admit posibilita-
tea ca darul manual să fie însoțit de anumite con-
venții, de un înscris, prin care donatorul să insti-
tuie obligația donatarului de a îndeplini o sarcină.
Darurile de nuntă și regimul juridic aplicabil
acestora a format obiectul preocupării doctrine și
al practicii judiciare, nu doar în scopul determi-
nării unei calificări juridice riguroase, cât mai ales
din perspectiva determinării incidenței dispoziți-
ei legale, care stipulează că bunurile dobândite
în timpul căsătoriei de unul din soți sunt bunuri
proprii, care nu sunt spuse regimului comunită-
ții legale, indiferent de contextual în care au fost
primite.
În conturarea unei soluții, distincția prezenta-
tă anterior, darul manual - daruri obișnuite, își
dovedește utilitatea practică. Astfel, darurile obiș-
nuite, oricare ar fi forma și contextual în care sunt
oferite, nu sunt supuse regulilor care guvernează
contractul de donație și pe cale de consecință nu
sunt exceptate de la regimul juridic al comunită-
ții legale, devenind bunuri proprii ale soților. În
schimb, darurile a căror valoare depășește pragul
unor atenții obișnuite sunt supuse regimul juridic
al donațiilor, devenind bunuri proprii ale fiecărui
soț2.
A fost întâlnită și situația în care A și B încheie
un contract de vânzare având ca obiect un auto-
turism, stabilind prețul de 35.000 lei, preț care în
realitate nu este plătit de B, intenția reală a păr-
ților fiind de a încheia un contract de donație
având ca obiect autoturismul. În exemplul dat,
sunt incidente regulile are guvernează donația
deghizată, care astfel cum reiese din denumire,
reprezintă o donație ascunsă în haina unui alt act
juridic, în exemplul dat, printr-un contract de
vânzare.
Recunoașterea acestui act juridic nu prezintă
importanță sub aspectul efectelor, acestea fiind
aceleași cu cele ale oricărui contract de donație,
diferența față de acesta din urmă fiind aceea că în
cazul donației deghizate nu este necesară forma
autentică, având în vedere că scopul părților este
tocmai să disimuleze intenția reală.
În ipoteza în care A încheie cu B un contract
de donație, având ca obiect un autoturism, se im-
pune ca acest contract să fie autentificat de no-
tarul public, sub sancțiunea nulității absolute. În
lipsa formei autentice, contractual nu se încheie
în mod valabil, pe cale de consecință nereducân-
du-se efectele proiectate de părți. Dacă contractul
de donație proiectat de părți este disimulat prin-
tr-un contract de vânzare, părțile vor încheia un
contract de înstrăinare, în înscrisul redactat fiind
identificate bunul vândut și prețul, părțile având
însă reprezentarea intenției reale, cuprinsă sau nu
într-un înscris distinct, aceea că au încheiat un
contract de donație.
Definitoriu pentru existența donației deghiza-
te este ca părțile să aibă reprezentarea încheierii
contractului de donație anterior întocmirii înscri-
sului privind contractual de vânzare. Între părți va
produce efecte manifestarea reală de voință, însă
față de terți, persoanele care nu au participat la
încheierea actului juridic, va produce efecte con-
tractul de vânzare, aceștia având reprezentarea că
A a înstrăinat lui B autoturismul contra unui preț
și nu cu intenția de a-l gratifica.
Intenția de a gratifica poate fi manifestată ex-
pres, sub forma unui contract de donație încheiat
în formă autentică sau sub forma unui dar manu-
al. De asemenea, din diverse rațiuni, părțile pot
înțelege să ascundă intenția de a gratifica sub apa-
rența unui act public de o natură diferită. Practica
a conturat însă și ipoteza în care intenția de a gra-
tifica se suprapune peste un act juridic de o natură
diferită, fără ca acesta din urmă să disimuleze un
contract de donație, fiind doar suportul acestuia.
De exemplu A îi vinde lui B un autoturism,
iar C plătește prețul acestui autoturism în locul
lui B. Plata prețului în beneficiul lui B reprezin-
tă un mijloc de realizare a unei donații indirecte,
având ca obiect autoturismul și nu suma de bani.
Importanța delimitării obiectului nu prezintă
doar valențe teoretice, deoarece, în cazul în care
C obține revocarea donației pentru ingratitudine,
B va fi ținut să restituie autoturismul și nu suma
de bani.
În exemplul dat, actul juridic nu poate fi cali-
ficat ca fiind un dar manual având ca obiect un
autoturism, întrucât condițiile care guvernează
acest din urmă act juridic ar fi impus ca C să îi
predea lui B antorismul, iar dacă C ar fi remis lui B
suma de bani, echivalent al prețului din contrac-
tul de vânzare, am fi în prezența unui dar manual
având ca obiect suma de bani și nu autoturismul.
De asemenea, nu sunt întrunite condițiile dona-
ției deghizate, întrucât contractul de vânzare nu
ascunde contractul de donație ci reprezintă doar
mijlocul prin care aceasta se realizează.
Dacă de regulă donația este irevocabilă, dona-
țiile încheiate de soți, pe parcursul căsătoriei, în
considerarea relațiilor și influenței dintre aceștia,
derogă de la principiul irevocabilității, fiind per-
mis fiecărui soț să revină asupra manifestării de
voință în mod unilateral și discreționar. Astfel,
Victor Hagea	Lumini și umbre (2006)
ulei pe pânză, 82 x 61 cm
dacă un soț donează soției un autoturism, acesta
poate reveni asupra manifestării de voință, fie în
mod expres, prin încheierea unui alt act juridic fie
în mod tacit, de exemplu prin înstrăinarea auto-
turismului către un terț.
Având în vedere considerentele care justifică
revocabilitatea donațiilor încheiate de soți, regula
este aplicabilă doar pe parcursul căsătoriei, ulteri-
or desfacerii căsătoriei, prin divorț, donațiile nu
mai pot fi revocate.
Bibliografie
Dan Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și libe-
ralitățile. Ediția a 2-a. Editura Hamangiu, București,
2017.
Francisc Deak, Lucian Mihai, Romeo Popescu, Tratat
de drept civil, Contracte speciale. Volumul III. Editura
Universul Juridic, București, 2018.
Note
1	Dan Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și li-
beralitățile. Ediția a 2-a. Editura Hamangiu, București,
2017, pagina 159.
2	Francisc Deak, Lucian Mihai, Romeo Popescu,
Tratat de drept ciivl, Contracte speciale. Volumul III.
Editura Universul Juridic, București, 2018, pagina 231.
■
Victor Hagea	Amprenta (2017)
ulei pe pânză, 44 x 36 cm
24
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
social
România și oamenii săi
din lume (XI)
■ Ani Bradea
Victor Hagea
Următorul interviu, din seria deja bine cu-
noscută a acestei rubrici, rămâne, prin
preocupările protagonistului său, tot în
zona artelor plastice (după cum s-a întâmplat și în
episodul al IX-lea, în cazul d-lui Michael Lassel),
iar din punctul de vedere al experienței exilului,
tot în perioada de dinainte de 1989, atunci când,
„fuga” din țară nu era tocmai o aventură facilă.
Dar despre aceste momente, precum și despre îm-
plinirea unui destin artistic printre străini, despre
gândurile și sentimentele cu care interlocutorul
meu privește acum în lungul drumului parcurs,
va fi vorba în rândurile care urmează.
„În bagajul experiențelor mele
am păstrat limba maternă, o
limbă cu care seamănă toate
limbile (până și sanscrita)”
Victor Hagea
71 ani, Germania
Așa cum am procedat și în situațiile anterioare,
înainte de a intra în tematica propriu zisă a inter-
viului, vă invit să-mi spuneți câteva cuvinte despre
dumneavoastră, necesare pentru a stabili un punct de
plecare al discuției.
Mă numesc Victor Hagea, m-am născut la 22
iulie 1948. Sunt artist plastic, specialitatea pictură.
Din ianuarie 1985 sunt stabilit în Munchen
De ați ales Munchen, sau, mai exact, de ce ați
plecat din România?
Vreau să clarific, încă de la început, că nu am
plecat din motive materiale. Eram profesor de
desen artistic și pictură la Liceul de Arte și lector
în specialitatea istoria artelor la Institutul de tea-
tru din Tg. Mureș. În afară de asta, am avut un
atelier spațios (din care în zilele de acum s-au fă-
cut două), comenzi prin Fondul Plastic și lucrări
achiziționate de câteva muzee de artă din țară.
Motivele plecării mele din România sunt multiple
și de altă natură.
Ați putea să detaliați?
În primul rând eu am intuit, încă de timpuriu,
degradarea spirituală, morală și materială care
azi a atins o stare acută în România, și văzând cu
luciditate această tristă realitate, în dinamica ei
nefastă, am refuzat de a mă mai face părtaș la ea.
La ce vă referiți, mai exact?
Am constatat, cu multă părere de rău, cum acest
popor decade și se complace într-o stare de „supra-
realitate“, care este situată într-o zonă amorfă, deasu-
pra realului, iar realitatea i se scurge de sub picioare,
precum lava la care privește cu uimire, și nu înțelege
nimic. Cum spunea Horia, unul dintre cei trei luptă-
tori pentru libertate: „Nu sclavia mă îngrijorează, cât
faptul că poporul se învață cu ea“. Eu am refuzat să-mi
mai încredințez destinul și traiectoria vieții mele unui
sistem condus de niște indivizi imorali și paranoici,
care emanau rețete de gândire în care nu credeam,
constatându-le de fiecare dată falsitatea, stupizenia
și absurditatea hilară în acțiune. Și am vrut să rămân
cu imaginea luminoasă a unei Românii, care a înce-
tat să mai existe imediat ce „Paradisul” obligatoriu
ne-a fost introdus pe tancurile sovietice și impus cu
forța. În care ne-a fost rescrisă istoria, falsificate va-
lorile, huiduiți apoi exterminați oamenii de valoare,
fiind introduși în locul lor, pe ușa din dos, culturnici
servili și agramați, cu orizont larg cât brazda plugului,
dar executanți de încredere ai ordinelor noii stăpâniri.
Am plecat ca să nu mai văd filmul cu „intelectualul“
român care n-are principii ci numai interese ce îi „re-
glează morala“ și dorința de adevăr. Dacă interesul îi
dictează să se logodească atât cu minciuna, cât și cu
falsul și ipocrizia, el o face pe loc, fără sughit, dacă e
rost de câștig, pentru simplul motiv „sportiv” că el
știe să se „orienteze“. De câte ori n-am auzit această
formulare.... Ei sunt tămâietorii de serviciu care fac
orice contra plată. Ei au tămâiat comunismul, iar
acum o fac cu aceeași dezinvoltură cu globalismul.
Menționând aici, în treacăt, că toate „ismele“ au fost
nefaste pentru omenire, nefăcând altceva decât să
schimbe o formă de sclavie (înainte de toate mentală)
cu alta. Faptul că libertatea de opinie nu mai există în
nici o țară a Europei Unite, o poate imediat constata
fiecare pe propria piele, dacă încearcă să-și exprime o
opinie care se contrapune celei oficiale. Dar cel puțin
în străinătate fiind, o pot face mai liber decât dacă aș fi
în România, unde spre surprinderea mea am consta-
tat că oamenii se feresc să-și mai spună părerea pen-
tru că le este frică. Atunci se pune întrebarea, la ce a
folosit aceasta revoluție din ’89?
Aveți o duritate în a vorbi despre nenorocirile pe
care ni le-a adus comunismul, sau pe care ar putea să
ni le aducă alte manifestări geo-politice actuale, care,
la rândul lor, ar fi capabile să genereze regimuri to-
talitare, neîntâlnită până acum la alți intervievați. Și
asta cred că e bine, până la urmă, pentru că, înainte
de toate, scopul unui interviu, de orice natură ar fi el,
este să vorbească despre oameni și întâmplări cu multă
sinceritate. Iar fiindcă ați adus vorba despre Revoluția
din 1989, se întâmpla la doar trei ani după ce dvs. ați
părăsit România. Cum s-a văzut ea din străinătate,
cum ați trăit dvs. acele momente, cu ce speranțe, sau
așteptări? Vă gândeați să vă întoarceți în țară, odată
ce regimul comunist fusese înlăturat?
Comunismul în România nu a fost o calamitate
naturală și impersonală, ci opera unor români plus
a unor neromâni, cu nume românizat, după circum-
stanță, contra propriului popor, care în numele unor
idei absurde au comis crime abominabile. Poziția
mea a fost aceea de constatare lucidă a faptelor, așa
cum o face un seismograf când apare un cutremur,
care a zguduit din temelii această țară, încât nici as-
tăzi nu și-a revenit complet. O țară, caz singular între
celelalte țări europene, unde s-a instaurat comunis-
mul folosindu-l apoi ca motiv de exterminare pentru
intelectualitatea de valoare, iar această pierdere n-a
fost pe departe nici azi recuperată. Mă refer aici la
intelectuali de marcă, dintre care mulți au murit, pre-
cum sfinții, în condiții greu de imaginat. L-as aminti
O
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
25
o
aici pe unchiul meu Constantin Hagea, politician și
ziarist în guvernul Maniu, despre ale cărui suplicii,
urmate de decesul în carcerele exterminării comu-
niste, am aflat de la domnul Coposu. prietenul lui
fidel, cu care, de câte ori a venit la Munchen, m-am
întreținut ore în șir.
Când a izbucnit Revoluția, în decembrie ’89, a
fost o revărsare de bucurie amestecată cu speranță și
exuberanță greu de descris. România a cunoscut un
val enorm de simpatie în Occident. Dar s-a dovedit
repede că a fost o cacealma politică, în care o linie
politică a înlocuit-o pe alta, în defavoarea poporu-
lui. Pentru că după Revoluția sângeroasă au urmat
mineriadele, iar decepția și groaza cu care au fost
văzute în direct la televizor acele scene, de o bruta-
litate și cruzime ne mai întâlnită, contra unor civili
pașnici din București, au făcut înconjurul planetei și
a pus România într-o lumină groaznic de nefavora-
bilă, pierzându-și orice credibilitate de stat civilizat și
dând apă la moară, din toate părțile, dușmanilor ei.
De atunci România este ignorată, evitată și tratată ca
și cum ar fi în carantină.
Am intrat deja destul de mult în miezul discuției și
nu v-am întrebat ceea ce era mai important pentru în-
ceput, și anume: cum ați reușit să plecați din România?
Aveați pe cineva în Germania, țara pe care ați ales-o ca
destinație, la momentul respectiv?
Am plecat din România în ianuarie 1985, dând
curs unei invitații primite din partea unei galerii
de artă din Basel, Elveția. N-am mai ajuns în Basel
pentru că m-am dat jos din tren în Munchen, unde
m-am stabilit și am rămas până în ziua de azi. În
Germania, în afară de câțiva prieteni, nu aveam pe
nimeni. A fost foarte greu la început, necunoscând
limba, eu vorbeam atunci franceza ca limbă străină.
Dar pe măsură ce am învățat limba, am intrat în mis-
terele ei și mi s-au deschis foarte multe căi spre sur-
se de informație pe care nu le-aș fi avut niciodată în
România. Mai ales această extraordinară cultură care
te face să privești lumea mult mai profund, dincolo
de împărăția aparențelor hipnotizante.
Ați plecat, așadar, cu gândul de a rămâne în stră-
inătate, folosind invitația acelei galerii de artă din
Elveția ca pretext. Ați obținut fără probleme acordul
autorităților comuniste pentru această călătorie? La
acel moment, aveați familie, pe care să o lăsați în țară?
Nu am plecat cu nici un gând, ci înainte de toate
mânat de dorința de cunoaștere, deoarece eu veneam
din „țarcul“ socialist rupt de lume, în care nu intra,
și din care nu ieșea, nimic. Cu toate acestea, nu mi-a
fost ușor să fac acest pas, care a însemnat o ruptu-
ră și o schimbare majoră în viața mea. Apoi, luând
contact cu realitatea de dincolo de cortina de fier, am
descoperit că totul avea o altă calitate, că nu exista
cenzură, opresiune și nesiguranța persoanei, că pu-
teai să te miști liber și aveai un acces nelimitat la in-
formație, că erai liber să-ți formezi și să-ți dezvolți
destinul singur, pe propria răspundere, și nu ți se im-
prima de către sistem, prin îngrădirile sale, ce să devii
și cum să te dezvolți. Intr-un cuvânt, totul depindea
de tine și de angajamentul tău. Acordul autorităților
comuniste a fost cu cântec, n-au îndrăznit să se facă
de râs în fața elvețienilor, prin faptul că își țineau pri-
zonieri cetățenii, și până la urmă mi-au permis ple-
carea. Am stat apoi cu pașaportul aproape șase luni
în sertar, din cauza autorităților elvețiene care înainte
de plecarea mea au înăsprit regimul de acordare a
vizelor, datorită unui val imens de emigranți din Sri-
Lanka, val care i-a luat prin surprindere. Da, familia,
fratele și părinții mi-au rămas în țară.
Ați expus cât se poate de clar motivele care au stat
la baza hotărârii dvs. de a emigra. Folosiți des cuvân-
tul liber (libertate), și pe bună dreptate, în perioada
aceea, sub comunism, acest sentiment nu putea fi trăit
pe deplin în România. Iar dvs. ați avut curajul de a sa-
crifica totul pentru el, inclusiv o carieră bine construi-
tă și o situație materială satisfăcătoare (după cum îmi
spuneați în debutul discuției noastre). Cum ați reușit
apoi, după stabilirea în Germania, să vă construiți un
nou parcurs profesional? Și ce dificultăți ați întâmpi-
nat la început, cum ați reușit să vă asigurați existența?
Libertatea nu e una exterioară cât una interioara.
Socrate era mai liber decât temnicerul său, cu toa-
te că era închis, tocmai din acest motiv (pentru că
spiritul său era liber). Noi, ca ființe umane, am fost
creați liberi, iar ca această libertate să se realizeze
ne-a fost dăruită o planetă care să ne poată susține
această natură liberă, cu care am venit în aceasta
lume. Planeta asta a fost creată pentru a fi un pa-
radis plin de diversitate pentru om, ce au făcut unii
oameni din ea atunci când au confiscat-o și și-au fă-
cut semenii dependenți de ei, se poate urmări de-a
lungul istoriei. Istorie care, concluzionând, s-ar pu-
tea caracteriza ca înrobirea și distrugerea omului de
către om. Orice epocă am analiza, nu vedem decât
războaie, distrugere și jaf, care au mers până la ani-
hilarea unor întregi culturi și chiar popoare.
Victor Hagea	Timpul suspendat (2015),
ulei pe pânză, 48 x 33 cm
Am terminat un curs de „Computer aided art and
design”, în ultima fază a sa accentul fiind pus pe ani-
mația virtuală. După terminarea lui, spre surprinde-
rea mea, am aflat că nu erau decât câteva firme care
lucrau animație pe work station în Germania. Asta
era prin 1989. Așa că mi-am început cariera ca grafi-
cian la o agenție publicitară, care făcea cu precădere
publicitate în toate revistele din Germania pentru
marca de automobile Suzuki. În timpul cât am fost
la această agenție publicitară, l-am cunoscut perso-
nal pe patronul concernului Suzuki, care venise la
Munchen cu ocazia evenimentului Oktoberfest, îm-
brăcat în costum bavarez și pantaloni de piele. Arăta
nostim. După un an am intrat în învățământ ca do-
cent, la un Institut de Grafică și Design din Munchen,
unde am activat timp de 13 ani, apoi am trecut în
cadrul Universității Fresenius la AMD (Akademie fur
Mode und Design - Academia de Mode și Design) din
Munchen, iar pe urmă am devenit complet inde-
pendent. Foarte important este că, încă de la venirea
mea în Germania, am pictat tot timpul, paralel cu
activitatea din învățământ, unde nu am avut multe
ore, dar am avut și vacanțe, care mi-au permis, pe
de o parte, să fac și pictură, iar pe de altă parte m-au
ferit de stres-ul existențial, dându-mi astfel posibili-
tatea de a pune în practică, liber, proiectele și ideile
mele, fără a depinde de gustul sau orientarea vreu-
nei galerii. Și am început prin a expune în 1986 la
Paris, în Grand Palais, la marile Saloane de Pictură
(Salon des Independants și apoi Salon d’Automne),
unde expunea crema artiștilor din întreaga Franță și
din lume. Aici se puteau vedea multe opere de mare
finețe și rafinament artistic, în primul rând faimoasa
școală franceză de trompe l’oeil. Se putea învăța tot
timpul foarte mult de la aceste saloane, iar asta de-
pindea de fiecare artist în parte. Apoi a început cola-
borarea mea cu galerii de artă din Paris și Marseille,
fiind contactat de ele în urma participărilor mele la
Saloanele tradiționale din Grand Palais. În urma co-
laborării mele cu aceste galerii am avut achiziții și
comenzi, așa că puteam sa mă bazez numai pe pictu-
ră. Lucrările mele se pot găsi în muzee din România,
în colecții particulare din Europa, SUA și China. În
momentul de față sunt invitat pentru a expune și a
participa la evenimente artistice din întreaga lume,
astfel voi expune în luna octombrie la Muzeul de
Artă Contemporană din Beijing (Beijing Museum of
Contemporary Art). Parisul acelor ani a fost o școală
enormă, atât prin evenimentele sale artistice, cât și
prin multiplele expoziții de mare valoare pe care le
organiza și prezenta publicului cu regularitate.
Dincolo de o carieră profesională, necesară pen-
tru a vă asigura existența cotidiană, ați reușit o ca-
rieră artistică, internațională, de succes. Realizările
despre care-mi vorbiți sunt extraordinare și ar fi fost
imposibile, probabil, dacă ați fi rămas în România.
Printre toate locurile din lume, unde ați expus, sau
aveți lucrări, ați menționat și „muzee din România”.
Ajunși aici cu discuția noastră, mi-am amintit că
zilele trecute, căutând ceva pe o pagină de internet,
am descoperit câteva fotografii referitoare la o expo-
ziție pe care ați avut-o în 2017 la Muzeul de Artă din
Cluj-Napoca. Acela a fost primul moment în care ați
revenit în țară, după plecarea dvs.? Cum vi s-a părut
atunci România, în speță Clujul, și atmosfera cultu-
rală de aici?
În România am lucrări la Muzeul de Artă din Tg.
Mureș, Cluj, București, dar după Revoluție nu mai
știu pe unde au ajuns, în Galați, daca ele mai exis-
tă, și în Gheorghieni. Am fost în țară imediat după
căderea regimului comunist, de mai multe ori, dar
pe perioade scurte. Prima ședere mai lungă a avut
loc în 2007, când am fost invitat de Soleil de l’Est în
colaborare cu Ministerul de Externe la tabăra artiș-
tilor români din străinătate, care a avut loc în luna
august la Bran, încheiată cu doua expoziții în spatiile
UAP din București, una la deschiderea și cealaltă la
închiderea ei. Apoi a urmat expoziția personală de la
Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, în perioada 8 iunie
- 2 iulie 2017, când am stat, pe toata perioada expo-
ziției, în Cluj, orașul studenției mele pe care l-am iu-
bit așa de mult. Desigur, Clujul rămâne Cluj și cine a
fost odată student în acest oraș nu-l poate uita. Stând
aproape o lună de zile în Cluj și luând contact direct
cu realitatea, am descoperit atât lucruri pozitive cât
și unele mai puțin pozitive, în acest sens am dat un
interviu mai larg în cartea domnului Ion Cristofor,
„Voci din diaspora”. Natura, atât de frumoasă și bo-
gată în arbori, din împrejurimile Clujului, nu mai e
ceea ce a fost odată, arborii au devenit din ce în ce
21
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
mai rari... dealurile golașe par niște capete pleca-
te, resemnate de pierderea podoabei lor. Păcat! Am
avut senzația unui lucru frumos căruia i-au fost mu-
tilate anumite părți. Multora le este poate indiferent
ce se întâmplă în jurul lor, dar sunt și alții ai căror
ochi văd și înregistrează tot. Mi-a plăcut, în schimb,
să văd cum a fost amenajat centrul Clujului, care de-
gajă ceva din atmosfera plăcută a Occidentului, în
care familiaritatea relaxantă te invită să te simți bine.
Atmosfera culturală era foarte vie în acea perioadă,
poate prea vie ca să mă exprim așa. Clujul era la tu-
rație maximă, se țineau festivaluri și spectacole, unul
după altul. Lumea părea puțin obosită de acest ritm,
în care ieșea de la un spectacol ca să intre imediat
la altul, dar era veselă și bine dispusă. Eu n-am fost
la nici un spectacol, am văzut în viață destule, m-au
interesat în primul rând oamenii cu care am stat de
vorbă, să văd cum gândesc, ce-i interesează, cum
văd ei lucrurile și viața cotidiană, oameni cu care am
reluat contactul după atâta timp...
Și cum ați văzut oamenii? Ce părere v-au făcut?
Oamenii mi s-au părut puțin altfel de cum îi știam
înainte de plecarea mea. Parcă atunci erau mai culți,
în sensul că erau mai interesați de cultură, sau, altfel
spus, ardea ascunsă în sufletul lor o lumină, pe care
acum nu o mai vedeam. Au devenit practici, mai su-
perficiali și mai interesați, să nu spun mercantili. Iar
ce m-a surprins, a fost constatarea că le este frică să fie
sinceri, să se exprime direct și liber, vorbeau, cum se
spune în germană, „durch die Blume“, adică pe ocoli-
te, alambicat, ori evitau să se pronunțe. Am remarcat
că grijile existențiale, și stres-ul care le însoțește, le-au
imprimat un mod de gândire și de comportament ce
trece peste anumite reguli, sau se situează la margi-
nea lor. Alții mi s-au părut frânți sau derutați de noul
mod de viață, „capitalisme a la roumaine”, în care nu
se simțeau acasă nici acum, neștiind ce să facă, și nu
puțini dintre ei erau oameni de valoare. S-au descur-
cat mai bine cei care au moștenit ceva, sau aveau rude
în străinătate. Este rezultatul unor schimbări majore
și poate prea bruște, la care fiecare s-a adaptat mai
mult sau mai puțin, așa cum i-a permis structura și
capacitățile umane.
„Schimbări majore și poate prea bruște”, spuneți,
dar sunt aproape treizeci de ani de la Revoluție, cred
că ar fi totuși vremea să ne obișnuim... Prin compara-
ție, cum vedeți societatea occidentală? Mă interesează
o analiză tot atât de exactă a mediului cultural cu care
ați interacționat (interacționați) dumneavoastră.
M-a uimit, oarecum, faptul că nu se mai studia-
ză serios, cum se făcea odată, ci numai superficial,
iar cultura, și mai ales cea profesională, lasă mult de
dorit. Vezi acest lucru imediat când te uiți la lucrări
și îți dai seama ce stăpânește și ce nu stăpânește per-
soana în cauză. Cred că aici este de vină și sistemul de
învățământ. Apoi mai este o meteahnă generală a ce-
lor care nu și-au însușit îndeajuns secretele profesiei:
Toți vor să fie „originali“ și să aibă „imediat“ succes,
numai că originalitatea și succesul nu vin la început
ci abia la sfârșit, ca un corolar al unei activități în care
muncești ca un sclav și ești pregătit pentru orice for-
mă de eșec. Numai această atitudine interioară, du-
blată de cinstea față de tine însuți, care înseamnă să
vrei să fii tu și nu altul care are succes pe piață în acel
moment, îți creează un fundament solid pe care să
stai. În acest sens, amintesc refuzul lui Brâncuși făcut
invitației lui Rodin de a lucra împreuna în atelierul
marelui artist francez, celebra replică: „La umbra
marilor copaci nu crește iarba.“
Din păcate, odată cu deschiderea spre vest s-a
preluat totul fără selecție și discernământ, mai ales
zgura vestului și nu aurul, ca de altfel în toate dome-
niile. O altă latură îngrijorătoare este epigonismul.
Se imită tot ce vine din Occident cu un gest meca-
nic gol, artistul fiind în acest caz un fel de copiator al
originalului. Această imitare fără chemare, așa cum
am mai spus, din dorința de succes imediat, reflectă
în același timp și o goliciune interioară. Când nu ai
nimic de spus și de comunicat, asta se vede imediat.
În acest sens, n-am văzut prea multe opere care să
deschidă orizonturi și să îmbogățească spiritul privi-
torului sau să-i încânte ochiul, ci mai mult repetiții,
un fel de variațiuni pe aceeași temă, din care artistul
nu mai poate ieși. Am văzut și expoziții de unde am
ieșit aproape deprimat. Am mai observat că unii ar-
tiști sunt nesinceri, căutând poarta din dos a succe-
sului „ajutându-se“, prin apartenența la diferite orga-
nizații (de care România acum e plina), din dorința
de a fi lansați și promovați cât mai ușor, accentul că-
zând aici pe așa zisa „profilare“ prin public relations,
fără a avea totuși o valoare intrinsecă. Pericolul e că
la urmă, fiecare, dintre cei care au intrat în aceasta
branșă, termină mai mult ca propagandist și mai pu-
țin ca artist. Arta să fie viața ta, modul tău de a exista,
să ai o privire pătrunzătoare care să treacă prin vălul
iluziei în care sunt învelite toate lucrurile - asta în-
seamnă a privi cu spiritul. Din păcate nu am întâlnit
această stare de lucruri. Înainte de a căuta trebuie sa
găsești, deci trebuie să știi ce să cauți. Iar dacă ai găsit,
va trebui să lucrezi ca un sclav (cred că am mai folosit
sintagma asta) pentru a da viață acestei lumi pe care
o ai în tine. Din păcate, domeniul artei e plin de pro-
feți falși, care-i induc în eroare pe novicii ce cred totul
și nu analizează și examinează singuri luciul înșelător
al falsei tentații care este iluzia.
O analiză care face incizii în profunzime, perfect
valabilă și în alte domenii, nu doar în artă, după cum
bine spuneți și dvs. Am să vă întreb acum altceva,
schimbând puțin registrul: Sunteți în legătură cu alți
români stabiliți în Germania? Întrețineți relații cu o
astfel de comunitate?
Sunt în legătura numai cu un cerc restrâns, aici
se numără câțiva colegi de liceu sau facultate. În
rest nu am legături cu românii stabiliți în Munchen,
decât atunci când iau parte la întrunirile lunare ale
Apoziției, o organizație de literatură si cultură care de
curând a împlinit 50 de ani.
Să înțeleg că „Apoziția” este o asociație culturală
românească? Ce se întâmplă în acest cadru, la aceste
întruniri lunare pe care le amintiți?
Victor Hagea	Oglinda (2009)
ulei pe pânză, 90 x 76 cm
Victor Hagea	Castelul Cenușeresei (2007/2008)
ulei pe pânză, 160 x 120 cm
Da, Apoziția este o asociație culturală românească
unde se discută anumite teme sau vin anumiți invi-
tați, unii chiar din România, pentru a ține conferințe
în anumite domenii. În alte întruniri, se prezintă sau
se citește din operele literare ale membrilor, apoi se
poartă discuții pe marginea lor.
Am aflat, dintr-un răspuns anterior, că aveți ră-
dăcini istorice importante în România, că unchiul
dvs., Constantin Hagea, a fost politician și ziarist în
guvernul Maniu. Un aspect interesant la care nu pot
să nu mă gândesc întrebându-vă: Ce vă mai leagă azi
de România? Ce ați păstrat, în bagajul experiențelor
dvs. de viață, ca amintire prețioasă referitoare la țara
în care v-ați născut?
Despre tragica soartă a unchiului meu am auzit
prima oara, copil fiind, de la tata, dar mai pe larg de
la domnul Corneliu Coposu care, aflând de numele
meu, când venea la Munchen mă invita să mă întâl-
nesc cu el.
De România nu mă mai leagă fizic nimic. Ce mă
ține totuși legat, aș spune, în cu totul alt plan, e un
ideal pe care l-am purtat în mine mereu, așteptând
tot timpul să se împlinească, dar pe care îl vad acum
aproape spulberat. Mi-am dorit ca această țară să
ocupe un alt loc printre celelalte națiuni ale lumii, să
răspândească lumină, frumusețe, noblețe și demnita-
te. Într-un cuvânt, să fie un exemplu de urmat pentru
alții și nu ceea ce a ajuns acum, un fel de femeie de
serviciu la ordinele altora, pe care le execută cu ca-
pul plecat. Aș fi vrut ca oamenii de valoare din țara
aceasta să aibă ultimul cuvânt, și nu neofanarioții în
costume la patru ace, care să facă din ea ceea ce au
făcut mereu...
În bagajul experiențelor mele am păstrat limba
maternă, o limbă cu care seamănă toate limbile (până
și sanscrita). Am păstrat amintirea acelui element
spiritual senin cu deschidere cosmică, pe care l-am
intuit dar nu l-am văzut materializat, și care apare din
când în când la câte un om de valoare. E ca o mica
lumină care nu se stinge, dar încă nu este îndeajuns
de puternică pentru a lumina un drum anevoios și
plin de obstacole.
Munchen, 9 august 2019
■
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
27
traduceri
L’Altundeva di Altundeva
■ Alessandro Cabianca
Vorrei cullato come si culla un bimbo,
dimenticare vorrei quel che dimenticato
non e; oltre guardare, altro rinascere.
Vorrei di nuovo cogliere il qui e l’altrove,
come fa un qualunque animale
che la vita agita e commuove.
Il bosco
Il bosco e rifugio di piccole divinită
delle acque e delle foglie,
accoccolate tra il muschio, sotto gli alberi,
a raccontare favole a chi le ascolta,
a scambiare mute risate, parole,
sguardi, sospiri e abbracci.
E per questo che il bosco si rinnova
ad ogni stagione, dopo il gelo,
grato alla notte che disperde la rugiada,
al merlo canterino e allo scoiattolo.
Pădurea
Pădurea e locul unde se retrag divinitățile
mărunte
ale apei și ale frunzelor,
ghemuite printre mușchi, sub copaci,
să le spună povești celor care le ascultă,
să schimbe râsete mute, vorbe,
priviri, suspine, îmbrățișări.
Prin aceasta pădurea se înnoiește
în fiecare anotimp, după frig,
mulțumită nopții ce risipește roua,
și mierlei cântătoare și veveriței.
Fermarsi a guardare
Spande i suoi rossi chicci il melograno.
Non dite: “Quant’e bella la vita del pastore!”
Sotto il sole cocente o al freddo, al gelo,
quando piove o c’e tempesta, a mungere,
a tosare, a guardarsi dai lupi o dai malanni
a trascinare una vita di fatica e lacrime,
se una moria inaspettata ne falcidia il gregge.
Ma e la sua vita e non si ferma a guardare:
non sa percorrere strade della cittă frenetica.
Să te oprești să te uiți
Face risipă de semințe roșii, rodia.
Nu ziceți: “cât de frumoasă e viața ciobanului!”
Sub soarele ce arde, în frig, sau sub ger,
când plouă sau este furtună, să mulgă,
să tundă, să se apere de lupi sau de alte dureri,
să tragă după sine o viață de chin și de lacrimi,
dacă o boală neașteptată îi seceră turma.
Dar asta îi este viața și nu se oprește să se uite:
nu știe să străbată străzile orașului frenetic.
Dormire, avere pace
I grandi della terra, dai cupi mausolei,
raccontano la gloria, mai sconfitte o orrori.
Eppure chi dal nulla s’innalza fino al cielo,
non e piu che cenere, meno che vento,
come il derelitto che in una fossa giace.
E molto ha derubato, molto ha distrutto e arso,
molti nemici ha ucciso, insensibile al pianto.
Chissă perche l’umana genia affretta la morte
e non s’accontenta di vivere, dormire, avere pace
Perche inventa dei terribili, angeli sterminatori,
prigioni putrescenti e improbabili inferni?
Să dormi, să ai pace
Din mauzolee întunecate mai marii pământului
povestesc numai gloria, niciodată înfrângerile
sau spaimele.
Și totuși, cel care din nimic se ridică până la cer,
nu e decât pulbere, mai puțin ca un vânt,
ca vlăguitul ce zace-ntr-o groapă.
Mult a furat, mult a distrus și a ars,
mulți dușmani a ucis fiind nesimțitor la plânsete.
Cine știe de ce progenitura umană grăbește
moartea
și nu se mulțumește să trăiască, să doarmă, să
aibă pace!
De ce inventează zei îngrozitori, îngeri
distrugători,
închisori putrezite și iaduri improbabile?
Victor Hagea	In așteptarea lui Icar (2008)
ulei pe pânză, 85 x 100 cm
Che si dira
Che si diră se l’uomo va di fretta
e non s’accorge d’esser giă partito?
Che si diră se tutto e giă avvenuto
e lui non se n’avvede?
Credeva d’esser stato, ma non era ancora,
e d’aver vissuto, ma non era vero.
Quel che rimane e quello che ha perduto.
Ce se va spune
Ce se va spune dacă omul trece în grabă
și nu își dă seama că a și plecat deja?
Ce se va spune dacă totul s-a întâmplat deja
și el nu își dă seama?
Credea că a fost, dar încă nu era,
și c-a trăit, dar nu-i adevărat.
Și ce rămâne e ceea ce-a pierdut.
Gli occhi al cielo
Levo in alto gli occhi e nulla che si veda,
quando il sole brucia e l’aria e fatta chiara,
se appena piu che un’ombra si stampa sulla
sabbia
mentre l’onda tace.
Ochii la cer
Ridic ochii în sus și nu-i nimic de văzut,
când soarele arde și aerul devine curat,
dacă de-abia cu ceva mai mult decât o umbră se
întipărește-n nisip
în timp ce valul tace.
Aș vrea să fiu legănat cum se leagănă un copil,
aș vrea să uit ceea ce nu e
uitat; să privesc dincolo, o altă renaștere.
Aș vrea să surprind iar ce e aici și ce e dincolo,
cum face fiecare animal
pe care viața îl mișcă și îl frământă.
Acqua
Non diamo conto all’acqua
del suo infinito andare,
ne all’uomo che l’inquietudine
trasporta di soglia in soglia,
nel tempo che la clessidra
o la fortuna dona;
facciamo come colui che
sapeva attendere
la maturazione del grano
o la crescita d’un nuovo nato.
Oggi l’acqua non chiede
il secchio che la contenga
e abbiamo cose e statistiche
a indicarci il cammino
anche quando ubriachi
abbiamo perso la strada.
Apă
Nu îi dăm apei socoteală
pentru scurgerea ei continuă,
nici omului care duce neliniștea
din prag în prag,
în vremea când clepsidra
sau soarta dăruiește;
facem ca acela care
știa să aștepte
să se coacă grâul
sau să crească noul născut.
Apa nu-și cere astăzi
găleata în care să stea
și avem lucruri și statistici
care să ne arate drumul
chiar și atunci când beți fiind
ne-am pierdut calea.
Petrolio
Ho visto cormorani tentare il volo,
ali pesanti di fango e di petrolio;
ho visto balenottere spiaggiate e delfini,
bocche spalancate in cerca d’aria.
Ho visto il mar della Cina tingersi del colore
che nel golfo del Messico
fa strage di uccelli marini e tartarughe
e pescatori, lasciate le reti,
raccogliere a mani nude placche nere
sparse sull’arenile.
21
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
o dată pe lună
Giă sono pronti i manager
a dare colpa al vento, alle tempeste,
mentre i pozzi sversano
centomila barili in mare.
Ce chi invocheră il progresso,
chi allargheră le braccia,
chi, con un minimo gesto,
una luce spenta,
un piu lento andare,
sapră guarire il mondo.
Petrol
Am văzut cormorani încercând să zboare,
aripi grele de noroi și petrol;
am văzut pui de balenă deraiați pe mal și delfini,
guri larg deschise căutând aerul.
Am văzut Marea Chinei colorându-se
în culoarea care în Golful Mexican
face măcel de păsări de mare și de broaște
țestoase
și pescari care, lăsându-și plasele,
adună cu mâinile goale plăcile negre
risipite pe nisip.
Managerii sunt deja pregătiți
să dea vina pe vânt, pe furtuni,
în vreme se puțurile varsă
o sută de mii de barili de țiței în mare.
Unul va invoca progresul,
altul își va deschide larg brațele,
și cineva, cu un gest mărunt,
o lumină stinsă,
o înaintare mai lentă,
va ști să tămăduiască lumea.
Il medico dei pazzi
M’incamminavo per un viale alle Granzette (1)
in compagnia del medico dei folli
discutendo a cuore aperto di poesia;
aveva conosciuto ad un convegno
Mario Tobino e mi domandava
se fosse lui il vero zio demente
o se Montale avesse rubato il marchio.
Uno di quelli che noi chiamiamo pazzi,
che ci seguiva quattro passi indietro,
s’intromise e disse ad alta voce:
“Non tutti i pazzi sono poeti”.
Ed io risposi, ma non lo convinsi:
“Nemmeno tutti i poeti sono pazzi”;
si allontano sorpreso ridacchiando.
Medicul de nebuni
Mergeam pe un bulevard la Granzette
împreună cu medicul de nebuni
discutând deschis despre poezie;
îl cunoscuse la un simpozion
pe Mario Tobino și mă întreba
dacă el era adevăratul uncheș nebun
sau dacă nu cumva Montale îi furase stigmatul.
Unul dintre cei pe care noi îi numim nebuni,
care ne urma cu câțiva pași în urmă,
a intervenit și a zis cu glas tare:
“Nu toți nebunii sunt poeți”.
Eu i-am răspuns, dar nu l-am convins:
“Nu toți poeții sunt nebuni”;
el s-a îndepărtat suprins, râzând.
În românește de
Ștefan Damian
■
Premiant...
■ Mircea Pora
Omul pătrunde într-o curte sau cam așa ceva.
Greu de observat dacă pe undeva există sau
nu servicii de pază. După cum arăta totul în
jur pare-se că a plouat. Nu cine știe ce, însă. La între-
barea dacă omul de care vorbim e un domn sau un
anti-domn, e dificil de răspuns. Are un dialog cu ci-
neva care după aspect, gestică, bagaj de cuvinte poate
fi orice, om de ordine, intelectual rafinat, reprezen-
tant al vechii clase muncitoare, profesor antipatizat
de elevi, savant în doi timpi asemănător motoarelor
de Trabant, medic care nu-și mai practică meseria.
În apropiere sunt și clădiri, unele impozante, posibile
ministere, case de creație, altele, mici, zgribulite, lo-
cuite de oameni care aparent au pierdut lupta cu via-
ța. Timpul e calm, potrivit pentru discuții. Buletinele
meteo anunță că așa va fi și în continuare. Pe cer pă-
sări puține, e o oră când și ele se odihnesc.
- Hei, unde mergi așa, de parcă n-ar trebui să dai
socoteală nimănui?
- Ție, în orice caz, nu mă simt obligat să-ți dau.
- Dar nici n-am spus că neapărat mie, dar par-
că te simți prea sigur pe tine, parcă n-ai avea nici un
stăpân...
- Teoria cu stăpânii, ține-o pentru tine și prietenii
tăi!
- Dar, totuși, treci printr-un loc unde omul mai
trebuie să fie și verificat.
- Ei, mai liniștește-te cu verificatul ăsta, nu mai
adu atâta vorba de el.
- Dar după felul în care arăți trezești suspiciuni...
- Măi, omule, nu știu ce rol joci, pe cine reprezinți,
dar să știi că nu stau de vorbă cu oricine...
- Iartă-mă, dar după cum arăți, pari direct un ter-
chea-berchea, asta doar dacă nu te superi...
- Și, totuși, sunt un premiant, ai în fața ta un pre-
miant!
- Cunosc termenul ăsta, știu ce înseamnă, dar ui-
tă-te la tine, n-ai nici măcar două șosete în picioare.
Pe cea dreaptă ai pierdut-o...
- Da, și ce-i cu asta, nu pot fi premiant fără o șo-
setă?
- Dar cu mâneca stângă de la veston ce este?...
Lipsește și ea...
vLipsește?... Foarte bine să lipsească, n-are nici o
legătură cu ce ți-am spus că sunt...
- Ai buzunarele de la pantaloni scoase în afară, ca
ultimul alcoolic!
- Tu chiar n-ai mai văzut alcoolici care să fie pre-
mianți?
- Și cămașa, toată pătată ca la un copil de grădi-
niță...
- Da, foarte bine, să fii tu sănătos...
- Ascultă, omule, tare te-aș întreba, în ce ai fost tu
premiant?
- Asta n-am să ți-o spun cu una, cu două...
- Mă gândesc că poate doar în clasa-ntâia, în cine
știe ce sat, ca singur elev ai fost decretat premiant...
- Nu prea ai intuiție, îți lipsește flerul...
- Atunci, în liceu, cu profesori plătiți de tatăl tău...
- Tata era sărac și, pe deasupra, nu-i păsa de
mine...
- Scuză-mă că te-am cunoscut, mergem atunci
mai departe, ai fost premiant la facultate dacă ai fă-
cut-o, la școala profesională, poate pe scenă dacă ești
actor, poate ca scriitor dacă ai scris cărți...
- Lasă, nu te mai osteni, indiferent cum arăt și de
unde vin, sunt un premiant!
- Bine, am înțeles, dar nu sunt în clar dacă ai
Victor Hagea Cadoul (2016) ulei pe pânză, 52 x 43 cm
observat ceva... De la fiecare geam din casele care le
vezi ne privește cineva. Discret, de după perdele, și să
știi că toți sunt premianți...
- Atunci înseamnă că...
- Da, da, asta înseamnă dacă n-ai știut... suntem o
țară, o nație de premianți...
Cei doi, fără contraziceri, au mai vorbit în acel
spațiu un timp. Cel care se declarase premiant a aflat
că și celălalt era premiant. Premiantul numărul doi
era de profesie paznic și la despărțire l-a întrebat pe
premiantul numărul unu:
- Scuză-mă, totul a fost în regulă, dar serviciul îmi
cere să te menționez în registru că ai trecut pe aici.
Dă-mi numele tău...
- N-are importanță numele, scrie simplu „premi-
ant”...
Ziua s-a sfârșit la fel cum a început, fără incidente,
zguduiri. Spre seară, a bătut puțin vântul, în cursul
nopții a fost liniște. Dimineața, în zori, spre spațiul de
care am vorbit se îndrepta o persoană. Cu siguranță,
un premiant...
■
Victor Hagea
ulei pe pânză, 82 x 61 cm
Fereastra (2006),
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
reportaj literar
Pur și simplu, țestoasa trecea... (I)
■ Cristina Struțeanu
Trecea drumul. Și nu orice drum, ci bulevardul.
Ieșise din grădina liceului și se pusese să tra-
verseze. Din fericire, o mașină, două, trei au
oprit și au avut răbdare s-o aștepte. Trecea molcom,
în ritmul ei, nepăsătoare. Fără habar. Mi-am gâtuit ex-
clamația de surpriză, dar am privit în jur să-ntâlnesc
priviri cu care să-mi împart uluirea. Dar ceilalți își
vedeau de treburile lor. În bună pace. Nimeni nu-mi
dădea atenție. Și nici ei, țestoasei. Da, bineînțeles, nu-
mai eu eram picată acolo din capitală. Ei, ceilalți, erau
localnici. Severineni. Din Drobeta-Turnu Severin.
Unde, desigur, urma să aflu, era microclimat medite-
ranean. Și nu erau numai țestoase pe toate drumurile
(ei, nici chiar așa) ci, din păcate, și scorpioni și vipere
cu corn. Prin bălăriile de lângă ruine mai ales, poate
chiar la piciorul podului lui Apollodor din Damasc.
Un arhitect din Siria. Iar Siria, cu Damascul ei cu
tot, se vede că avea renume de demult și legiunile lui
Traian, cel ce comandase ridicarea podului, erau în-
vățate cu șerpii, firește.
Acolo, lângă podul măcinat, de-a lungul căii ferate
- șine șerpuind între fluviu și oraș, se înșiruiau, stupe-
fiant, multe, prea destule cruci. Semne de accidente?
Atâtea? Nu, de sinucideri. Asta mi-a zburlit părul, mi
l-a ridicat măciucă și nu pot uita pustiul larg al norilor
risipiți a vreme bună. Că, instinctiv, am înălțat ochii
spre cer. Și imaginea mi-a rămas. A bolții limpezi,
nepăsătoare. Și țiuitul ierbii aspre în vântul amiezii.
Nici valurile bătând malurile, dincolo de șine, nu le
mai pot uita. Tot un vuiet aspru. Fusese ca o molimă.
Cândva, cineva o declanșase. Mai ales adolescenți și
copii la pubertate săriseră-n calea trenului. Drame de
familie, de școală... Note mici! Teribil. Însămânțaseră
orașul cu nefericire? Nu. Orașul înflorea liniștit, mult
deasupra, terasat, plin de trandafiri. Indiferent. Cine
te punea să te plimbi pe acolo? Viperelor cu corn, am
băgat de seamă că-n sate li se spunea „balauri” și oa-
menii-și fereau vitele de ele cu sârg mare. Nu se-n-
doiau că, aici în oraș, șerpii se-ntovărășeau, aveau un
rost, păzeau crucile de lângă șinele de tren. N-aveai
ce căuta...
Celălalt picior de pod e pe malul sârbesc, iar mai la
vale, oamenii râd c-aud dimineața cocoșii trezindu-i
din trei țări. De la noi, de la sârbi și de la bulgari. Cresc
în voie aici și smochini, și oleandri, și chiparoși, și
trandafiri de dulceață, roze din zeci de soiuri. Cândva,
un botanist ungur găsise aici mulțime de flori inexis-
tente în alte locuri...
Dealurile nisipoase sunt ținute locului cu livezi
nesfârșite de piersici. Sau ar trebui să fie, că deșertul
se cam mărește, nu se diminuează. Indiferența pri-
marilor, de... Sunt peste tot și glicine, și gardenii, și
salcâmi de umplut clătite cu florile lor. Nici nu poți
mânca multe, atât sunt de parfumate. Vița de vie de
Stârmina, de Corcova și câte alte soiuri se răsfață-n
soare... Apoi sevele trec în burțile butoaielor din cra-
ma Crihalei. E și un crâng acolo și nu departe un car-
tier de blocuri. Blocuri rămase despuiate, nefinisate
pe afară zeci de ani. Așa încât, iar nu pot uita cum,
de la un balcon fără balustradă, a căzut o femeie, răc-
nind cumplit. Scutura ceva și glumea cu unii de jos.
Vecinele ce împleteau, coseau, sporovăiau pur și sim-
plu pe pământ, pe bătătură, pe scoarțe și preșuri, se
jurau c-a fost în șpagat. Căderea aia. Printre blocuri,
la intrarea fiecăruia, era câte un astfel de cârd. Femei
venite de prin sate. Răsunau avan râsete, se turuia
sau izbucnea aprig, cu țipete, câte un vifor de ceartă
muierească. După cum plozii se vor fi încăierat pe ală-
turi, bătând mingea-n praf. Praf iscat de ei, de vânt, de
arșiță, de lipsa oricărui pâlc de verdeață. Bărbații vor
fi lucrat la baraj, la combinatul de celuloză, la fabrica
de vagoane și mai pe unde...
Albinele se-ntretăiau în zbor nu numai prin grădini,
multele grădini, dar și pe străzi, atât de îmbietor le pă-
rea locul. Și-n piața orașului se vindea de zor... mere.
Nu-i nevoie de un verb la plural, fiindcă strigau: „Mere
de albineee...” În schimb, merelor li se zicea „miere”.
Nici asta n-am uitat și doar era un fleac. Cartofilor li se
zicea peciuici sau picioace, iar roșiilor, firesc, paradai-
se... Erau și sârbi sau marfă de-a lor, renumita Vegeta și
supe, cu indicații în limba română. Gen „se dă în clo-
cotică 5 minute și se dă la răcoroase”, expresii pe care
le-am păstrat până azi în bucătărie... Și, mai la un colț,
ferit, un puști vindea o... țestoasă de „apartament”, cum
zicea el. Așa că l-am întrebat dacă auzise de pupăza lui
Nică a lui Ștefan a Petrei. Habar n-avea. Păcat, Creangă
se învață la școală. Mă gândisem să-i cumpăr broscu-
ța și s-o eliberez, dar am rămas cu gândul. Totdeauna
gânduri am, fapte mai puțin. Deci - se poate deduce
- sunt îmbuibată de regrete.
Pe mal se strecurau prin buruieni țestoase, da, dar
și umbre de oameni. Cu gleznele prinse-n plasa ier-
burilor, cu pași captivi. În ierburi grase, pline de melci.
Că, uite, Moșul din Ada-Kaleh, turcul Ali, n-o mai fi
demult nici el pe lume. Numai că, precis, nu sunt sin-
gura care nu l-a uitat. „Rahat, sugiuc, alvițăăă, azi cu
bani, mâine fără baaani, rahaat, sugiuuuc..” Rahatul
ăla era străveziu ca sticla, dar moale ca pelteaua. Ba și
cu mieji de nucă și smochine zaharisite. Iar Ali avea
încă narghilea la brâu. Uneori, purta și șalvarii...
Îl alinaseră oamenii pe moșneag, că rămăsese lân-
gă Dunăre, zile și zile, privind în gol cum urcă apele
și-i îneacă Ada-Kalehul tinereții lui. Nu se mai ducea
să doarmă. Nu i se mai lipeau genele. Nu i se dezli-
peau picioarele. Lumea se foia în jur. Se prefăcea care
mai de care c-a terminat borcănelele de dulceață. Și
toți voiau nevoie mare altele. Îl sileau să fiarbă, să pre-
pare. Ba îi aduceau și petale de trandafiri din grădini-
le lor. Că parfum ca la el, la nimenea. Și cum lega el,
nimenea... Dar ochii bătrânului i-au rămas goi, cu un
soi de vălurele de ape-n ei. „Alvițăăă..., șerbeeet, azi cu
bani, mâine fără baaani. Bragăăăă...” Îi lipăiau melci
prin ochi. Visa poate că pășește încă pe cel mai faimos
covor persan din lumea islamică, cel din moscheea
insulei, care fusese dăruit de sultanul Abdul Hamid.
Își îngropa încă fruntea în adâncimile lui pufoase și-i
amirosea a munți de pilaf. Îi adiau încă pe obraji vă-
luri de cadâne, urcând din praful covorului, paradisul
Coranului.
De-ncăpeai în lotca vreunui barcagiu turc, bă-
trân și el, te putea duce peste ape acolo, unde îți va
arăta minaretul din străfunduri și palatul lui Ali
Kadri, un pescar ce pusese la cale fabrica de țigarete
„Musulmana”, ajunsă vestită și furnizoare a caselor
regale din toată Europa. Iar Ali Kadri, sultan al insulei
Ada-Kaleh. Mai puteai întrezări șantanul și ulițele cu
dughene de răcoritoare, prăvălii, cafenele și bazaruri.
Tu-i spuneai sfios c-au fost dinamitate, totul a fost răs-
colit de buldozere, doar câteva ziduri din cetate, mu-
tate pe insula Șimian, printre bălării, se puteau vizita
de turiști. Iar el, se uita la tine în așa fel, că nu voiai
s-ajungi hrană pentru pești. Și lopăta, lopăta...
Și cei din Orșova, străvechea Dierna, din sate-
le Jupalnic sau Coramnic, dacă-i întrebai, coborau
privirea-n jos și unii mărturiseau că se visează în ve-
chile lor locuințe, cele de sub ape. N-ar fi vrut asta,
dimpotrivă, ar fi vrut să scape de bântuirea casei și nu
puteau. Îi depășea. Chit c-au tăiat cocoș pe prag și-n
blocurile noi unde au fost duși. Astea cu subsolurile
pline de colonii de țânțari. Te cruceai când coborai
scările. Orice ai fi făcut, biruia țânțărimea. Când a în-
ceput transmutarea-n blocuri au dispărut cocoșii din
împrejurimi, până hăt, după Tufari. Degeaba.
Moșul Iosif Covăsală din Orșova avea o poveste
și mai și. Mai dihai decât turcul Ali. Așa părea, dar
se putea? Se pustiise locul prin munca fierotaniilor,
buldozere și ce-or mai fi fost. Urma să se facă un
soi de nivelare și să se dea drumul apelor să crească.
Oamenii, foștii localnici, trebuiau să îndeplinească
asta, să adune toate rămășițele gospodăriilor „lor”, ca
să nu devină periculoase pentru navigație... Ce trist le
va fi fost. Numai că, la casa lui de biet pensionar CFR,
o clădire din cea veche, temeinică, acum dărâmată,
rămăsese strajă ditamai coșul înalt. Pornit de jos, de
la pământ. O zidărie falnică, încăpățânată. Și-n vârf,
cuib uriaș de berze cu pui. A depus Covăsală cerere la
primărie, cu număr de înregistrare, să nu i se demole-
ze și coșul, până nu învață să zboare puii de barză. Și
s-a legat să-i supravegheze și să anunțe, când e liber la
prăbușire. Culmea, i s-a aprobat!
Șerpuiai odată cu șoseaua, intrai și ieșeai din tune-
luri, îți lua ochii, brusc, sclipirea apelor...
Mai rău era cu cimitirul Vîrciorova, pe apa Vodiței,
dincolo de Bahna și Ilovița, de la viaduct mai sus.
Unde, an de an, răsar oameni la mormintele îmburu-
ienite, încâlcite, ce par ale nimănui. Răsar oameni și
acum. Înainte de Înviere, bineînțeles primăvara. Și vă-
ruiesc pomișorii, smulg bălăriile, îndreaptă toate cele
prăbușite, vreo băncuță, un gard, stau și ospătează din
traistă, beau din ploscă sau din peturi și apoi pleacă
încet, nu se grăbesc, care abătuți, care nu, risipiți în
locurile noi. Vorbesc tare cu taica, cu maica, le spun
cine a mai luat pe cine, ce prunc a mai venit pe lume.
Ba, cer și sfat de una, de alta și, stând, așteptând, se
luminează care-i răspunsul. „Văzuși, mă?! Asta era, da
până nu deșertarăm sacu aci, nu ni se dumiri... Dacă
tăinirăm cu ei...” Așa se spune-n partea locului pentru
a sta de vorbă: „A sta de taină.”
Doar ruina întâiului schit de la Vodița veghează
încă. Veghează poporul mișcător de jivine și târâ-
toare. Popor numeros, sufocant, fojgăitor. Ierburile-
ncinse-n soare, sfârâind. Crucile-năbușite-n verdeață.
Scoțând coarne ca melcii. Cruci vii. Pereții pietroși
par a se legăna. E de la vânt. Nu de la mulțimea de
șopârle, nu. Tufe înalte se apleacă într-o parte, în alta,
și juri că sunt zidurile...
Când a trecut Dunărea aici, mânat de-un vis, mo-
nahul athonit Nicodim crezuse că ăsta era Locul. Cel
după care pornise. Să-l caute. Ce minune, ce vremuri,
să poți să pleci pe urma unui vis. Pur și simplu. Să-l
crezi, să te conducă, precum pe magi, Steaua. A ri-
dicat ca Manole, nu lăcaș peste același lăcaș, ci lăcaș
după lăcaș. Unul aici, altul la Gura Motrului, apoi
la Topolnița, unde se aciuiase apoi, fugărit, Tudor
Vladimirescu. Până ce Nicodim a hotărât că Tismana
era Locul lui. A rămas dar acolo, a durat, și oltenii
sfânt l-au numit. Doi cerbi uriași mi-au ieșit în cale
din pădure, când am ajuns la Tismana. Înmărmurirea
m-a pironit. Habar n-am cât timp a trecut până
m-am putut urni... A înălțat Sf. Nicodim și la Prislop
asemenea biserică de piatră, că ajunsese de-acum în
Țara Hațegului. Și tot ruină a devenit în timp, ca ce-
lelalte. Numai c-a primit vestitul ieromonah Arsenie
Boca ascultare s-o ridice iar din zidurile surpate, pline
de mușchi și licheni. Rămase goale și pustii sub cer
tăios. Astfel că e socotit, pe drept cuvânt, pr. Arsenie
ultimul lui ctitor, al Prislopului, lângă Silivașul de Sus
al Hunedoarei.
■
30
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
teatru
Cel mai iubit dintre
pământeni urcă pe scenă...
■ Eugen Cojocaru
Teatrul Național Cluj a mai surprins pu-
blicul cu o excelentă montare a unui ro-
man emblematic al literaturii române:
Ultima noapte... de Camil Petrescu. Să vedem
ce a reușit premiera (24 mai - două acte: 2h40’)
fulminantului succes de critică și cititori al lui
Marin Preda, cel mai cotat și apreciat scriitor
după 1945 - Moromeții, Risipitorii, Marele sin-
guratic, Intrusul, Delirul... E, poate, mai greu
acest demers cu un roman-fluviu (trei volu-
me!) și nenumărate acțiuni, locuri, personaje:
o frescă reușită a (anii ’50) „obsedantului de-
ceniu”! „Protagonistul, filosoful și universitarul
Victor Petrini a fost inspirat de destinele tragi-
ce ale unor scriitori renumiți: I.D. Sîrbu și Ion
Caraion, ambii fiind victime ale persecuțiilor
politice după instaurarea comunismului în țara
noastră”, spune Eugenia Șarvari în comunicat.
Această perioadă e numită de acesta, demasca-
tor, „era ticăloșilor”, trăind în permanentă lipsă
de libertate - de aceea scenograful Cristian Rusu
(care semnează costumele cu Sânziana Tarța) a
realizat o celulă - ziduri de opt metri și ferestre
inaccesibile, care se deschide, parțial, doar pen-
tru scenele din „exterior”: inspirată alegorie a
ubicuului spațiu carceral de atunci. În rest, de-
corul e simplu, cum era viața atunci: o masă,
scaune, un pat și... o pasarelă deasupra tuturor,
de unde sunt „supravegheați” la închisoare și,
simbolic, afară.
Scenariul (și regia) lui Tudor Lucanu - alte
succese notabile: 12 oameni furioși, Povestiri de
dragoste - se bazează pe flash-back-urile me-
moriei lui Petrini închis pentru omor: etapele
esențiale ale destinului său până la final. Muzica
lui Șerban Ursachi e perfect adaptată, subliniind
discret acțiunea, nu perturbând-o ca în multe
cazuri. Începutul „oglindește” viața sa: întune-
ric total întrerupt mereu de lumină cu o sirenă
asurzitoare și-l vedem pe Victor Petrini / Matei
Rotaru în alte poziții disperate, în celula sa: își
amintește viața, ductusul dramatic fiind un lung
șir de scene, majoritatea memorabile radiografii
ale parcursului său în contextul istoric-politic.
Marea calitate a dramatizării și montării este că
au fost bine alese prin inserturi în stil montaj fil-
mic, încât și spectatorul „neavizat” înțelege dra-
ma epocii și a oamenilor.
Remarcăm câteva: cearta lui Victor cu Mama
/ Irina Wintze și Tatăl / Ovidiu Crișan (care joa-
că și Maiorul) pentru legătura cu o colegă de fa-
cultate: Religia ne slăbește!, se apără el acuzând
că ei încalcă normele ei: Mama te-a luat fără
să te iubească, iar tu umbli cu alte femei! Apoi
dragostea cu Matilda / Ramona Dumitrean, so-
ția prietenului Petrică / Ioan Isaiu (care este și
Mircea), căruia Victor îi spune că ea nu e „de
nasul lui”, în timp ce îi trimite scrisori înfoca-
te, găsite de soț! Se căsătoresc, însă disensiunile
sunt tot mai mari, ea îi ia manuscrisul unui ro-
man, îl citește, Victor o lovește - Matilda: Te-ai
îndepărtat de mine, nu mai comunicăm... Tocmai
voiam să-ți zic că sunt însărcinată! Scena reve-
latoare a „erei ticăloșilor” la o masă festivă cu
Părinții, Bunicul / Petre Băcioiu (și Olaru), rude:
Vasile / Radu Lărgeanu (și Bacaloglu) cu soția
Tasia / Anca Hanu (și Lăutar), Decanul / Ruslan
Bârlea (și Istrate / Ciceo / Ofițerul 1), colegul de
facultate Ion Micu / Miron Maxim (și Căpitanul,
Vătămanu, Stalin): dacă nu spui Marx la cursuri
ești dat afară, un student la istorie arestat că a zis
adevărul, Chișinevschi etc. Toți fac compromi-
suri, trăiesc cu frica să nu facă un „pas greșit”,
să fie acuzați cu ceva fals, că nu mai au scăpare...
Victor pozează în omul fără compromisuri, dar
Matilda îi reproșează că nu l-a apărat pe „marele
filosof” (Blaga - acțiunea se petrece la Cluj!) în-
lăturat de la catedră. Întâlnirea marii iubiri: Suzy
/ Sânziana Tarța (și Clara)... E închis, dar află de
la Mircea (Prim-Secretar): din cauza manuscri-
sului „decadent” - își dă seama că acesta trăiește
cu Matilda (i-a dat post la Primărie!) și urmează
o „luptă” cu coarne de cerb, care nu se potrivește
cu montarea. Interogatorii unde Colonelul ma-
ghiar / Cătălin Herlo nu-l atinge, dar e refuzat
de Victor - vine Colonelul român (același ac-
tor) care îl torturează. Neinspirată exonerare
etnică, deoarece majoritatea torționarilor din
Transilvania erau foști horthiști „convertiți” su-
bit la bolșevism după venirea rușilor! Absurdă
„transformarea” anchetatorilor (pe scenă!) în de-
ținuți, ceea ce pervertește total perceperea ade-
vărului istoric!
Spectacolul începe mai vesel după pauză: un
ilar dialog demascator cu sloganele acelor vre-
muri sub ocupația sovietică cu Dej / Ioan Isaiu
și Stalin / Miron Maxim, cântecele patriotice
„la modă” interpretate de toată echipa, care ne
smulg, azi, zâmbete și chiar răsete nostalgice.
Urmează o scenă cam lungă a episodului vie-
ții lui Petrini la deratizare, care face deliciul
publicului cu un „careu de ași” care stârnesc,
mereu, hohote de răs: Ruslan Bârlea, Adrian
Victor Hagea
ulei pe pânză, 130 x 100 cm
Mesaj (2014)
Cucu, Radu Dogaru, Radu Lărgeanu, fiecare
construind un personaj memorabil: tăntălăul,
obraznicul, agresivul, onestul, cărora li se ală-
tură Lăutăreasa / Anca Hanu. Petrini primește,
ca mulți alții, șansa de a se reabilita în epoca
de destindere post-„era ticăloșilor”: fostul co-
leg de catedră / Miron Maxim, redactor-șef la o
revistă de cultură, îi oferă un post în redacție,
dar el refuză orice compromis (ca un Danton în
bolșevism), dar și iubirea, patologizat de trăirile
sale, nemaiavând încredere în femei. Pasiunea
lui Petrini pentru Suzy / Sânziana Tarța, adevă-
rată rază de soare, după amarul episod marital
cu Matilda, e sensibil recreată de regizorul-sce-
narist Tudor Lucanu redând emoționant trepta-
ta ei distrugere din cauza condițiilor exterioare.
În cadrul tablourilor antologice sunt multe mo-
mente de excepție, ce denotă atenta pregătire a
lor și perfecta colaborare a regizorului cu toți
acești actori talentați. Finalul e apoteotic: de
la fericirea absolută a lui Victor și Suzy, pe o
„ninsoare” care „îmbracă” scena în alb, se tre-
ce la prezentul din celulă, unde „iarna” are altă
conotație, simbolizând epoca și „temperatura”
dorinței de viață a lui Petrini, pe care o încheie
cu celebra maximă a Sfântului Augustin: Dacă
dragoste nu e, nimic nu e!
Fiecare actor a dat întreaga măsură a talentu-
lui: Matei Rotaru trece („sub vremuri”) autentic
și cu finețe de la un entuziast și capabil tânăr la
blazarea și disperarea finală, oferind teatrului
românesc un memorabil Victor Petrini. E se-
condat de excelenții săi colegi, care înnobilează
spectacolul până la cel mai neînsemnat personaj
cu o veridictate impresionantă, „construind” fi-
ecare o „persoană” cu trăsături care se impreg-
nează memorabil în memoria fiecărui specta-
tor. Luminile / Jenel Moldovan și regia tehnică
/ Răzvan Pojonie au sprijint perfect montarea.
Regizorul Tudor Lucanu a demonstrat că marele
său talent e montarea în „dulcele stil clasic”, că
este și un inspirat scenarist și știe să mobilizeze
la maximum întreaga echipă de actori pe care i-a
condus sigur de el, înscriind o nouă reușită a tea-
trului clujean.
■
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
31
muzica
Festivalul „George Enescu”
2019: orchestre, dirijori,
soliști
^^Costin Tuchilă
Joyce DiDonato la Ateneul Român.	Fotografie de Cătălina Filip
61 de ani, câți au trecut de la prima ediție a
Festivalului Internațional „George Enescu”,
nu sunt în nici un caz o epocă, dar pot fi o
viață de om. (Cuvântul epocă, de altfel, e folosit atât
de abuziv astăzi, încât ar fi mai bine să-l ocolim...).
Nu știu dacă inițiatorii acestui festival au îndrăznit
atunci, în 1958, să se gândească la dezvoltarea pe
care avea s-o ia în timp, și mai ales după 1990, fes-
tivalul aflat sub efigia marelui muzician român, un
compozitor, cum bine s-a spus „pentru secolul XXI”.
Cert e că Festivalul „George Enescu” este - o spun
fără nici o rezervă - o manifestare singulară în lume,
și chiar nu trebuie să avem ezitări sau complexe în a
afirma acest lucru. Ediția a XXIV-a (31 august-22
septembrie 2019), în plină desfășurare când scriu
aceste rânduri, o dovedește, și ea, din plin: reperto-
riu foarte cuprinzător, densitate de mari orchestre,
ansambluri camerale, dirijori și soliști de invidiat în
cele 23 de zile de festival, unele cu 4-5 concerte și
recitaluri, noutăți și rarități repertoriale, o amplă su-
ită de evenimente asociate, fiecare dintre ele demne
de interes, deschiderea spre un public tot mai larg,
o latură educativă pentru tineri, atât de necesară,
programarea unor concerte și recitaluri din festi-
val sau asociate cu discernământ structurii sale, în
șase orașe din cinci țări (Dresda, Florența, Toronto,
Montreal, Berlin, Chișinău).
Pentru deschiderea Festivalului „Enescu” 2019 a
fost aleasă Orchestra Filarmonicii din Berlin, aflată
pentru a doua în România. (După îndelungate
demersuri, Berliner Philarmoniker a cântat pentru
prima dată la București la ediția din 2015, în 3
septembrie, cu Simon Rattle la pupitrul dirijoral,
programul cuprinzând atunci Variațiunile pe o temă
de Frank Bridge de Britten și Simfonia nr. 4 în do
minor de Șostakovici.) De data aceasta, orchestra
berlineză s-a conformat cerințelor festivalului: în
seria „Mari orchestre”, fiecare dintre acestea susține
câte două concerte. Pentru că motto-ul acestei
ediții este Lumea în armonie și pentru că avem
nevoie mai mult ca oricând să ne reamintim versul
din Oda bucuriei de Schiller („Toți pe lume frați
noi suntem”, chiar dacă unii m-ar socoti demodat
citându-le...), programul serii de deschidere a
fost unul simbolic: Simfonia a IX-a în re minor de
Beethoven, precedată de Rapsodia română nr. 2 în
Re major de George Enescu. Concertul condus de
Kirill Petrenko (dirijor șef al orchestrei începând cu
acest sezon, 2019 - 2020) nu a putut fi, din păcate,
transmis nici la televiziune, nici la radio, așa că nu
vom avea peste timp documentul sonor. Rapsodia
enesciană a fost o „lectură” corectă datorată desigur
unei mari orchestre, dar cam atât. Particularitățile
stilistice proprii lui Enescu încă de la vârsta
tinereții, detectabile în Rapsodii, au fost puțin
reliefate în această interpretare, care nu avea nici
vibrația interioară, nici tensiunile dorite, exceptând
pasajele solistice (solo-urile de corn englez și de
violă). Așa cum era de așteptat, Simfonia a IX-a
în versiunea Orchestrei Filarmonicii berlineze
- în care a excelat de-a lungul vremii, cu marii ei
dirijori, interpretările fiind memorabile - a fost un
triumf și la București. Orchestra are o omogenitate
deosebită, maeștri în fiecare partidă, iar garnitura
de soliști (soprana Marlis Petersen, mezzosoprana
Elisabeth Kulmann, tenorul Benjamin Bruns, basul
Kwangchul Youn) și Corul Filarmonicii „George
Enescu”, pregătit de Iosif Ion Prunner, au fost la
înălțime. Al doilea program a propus o partitură
cvasi-necunoscută de un public mediu - gestul ar
putea trece drept curajos, dar astfel de criterii nu mai
sunt de mult valabile: Concertul pentru vioară de
Schonberg, în interpretarea Patriciei Kopatchinskaj a,
urmat de Simfonia a V-a în mi minor de Ceaikovski,
fără îndoială unul dintre momentele de vârf ale
ediției 2019 a festivalului.
Imediat, luni și marți (2 și 3 septembrie), o mai
veche cunoștință a melomanilor români prezenți
la edițiile din ultima vreme ale festivalului: London
Symphony Orchestra, ansamblu renumit, de top,
cum se spune, legat de aproape patru decenii de
Barbican Centre din City of London (de la înființarea
acestuia în 1982) și care susține, anual, 120-130 de
concerte la sediu și în turnee. Mai mult, este singura
orchestră din lume care posedă o casă de discuri
proprie, ceea ce reprezintă un mare avantaj. Firește,
ne-am obișnuit astăzi cu superlative și clasificări
de tot felul, adesea aberante, cu exagerări și mode,
inclusiv cu elementele excentrice care au pătruns -
hilar - și în sobra sală de concert. Totuși, a repeta
mecanic „cea mai bună orchestră din lume”, „cel
mai (vai!...) aclamat pianist sau violonist de astăzi”
și alte năzbâtii de acest fel devine supărător. Astfel
de exprimări cu pretenții de... caracterizări, pe care
le tot auzim, nu pot intra în vocabularul iubitorului
de muzică, al celui cultivat, vreau să spun. Topurile
care se fac, chiar de către instituții sau publicații
serioase, de renume, sunt și ele relative, mai degrabă
comerciale, pentru că în artă nu se pot susține
asemenea clasamente - iar în arta interpretativă, cu
atât mai puțin. Așa încât însușindu-ți un clișeu de
genul „Filarmonica din Berlin, cea bună orchestră
din lume”, nu trebuie să aștepți timp îndelungat
pentru a vedea că e fals, ca orice clișeu. După o zi, în
Festivalul „Enescu” ai și fost contrazis de orchestra
londoneză aflată sub bagheta lui Gianandrea
Noseda, care își încheia primul concert cu Simfonia
a VI-a în si minor de Șostakovici, lucrare din
1939, mai degrabă contemplativă și lirică, diferită
complet de precedenta. Am apreciat aici în mod
deosebit compartimentele de coarde, nuanțele fine
evidențiate de dirijor, care i-a conferit un echilibru
armonic aparte - și desăvârșit din punct de vedere
stilistic. Acest program, care a avut și un solist de
marcă (Denis Matsuev în dificilul Concert nr. 2 în
sol minor pentru pian și orchestră de Prokofiev),
venea imediat după recitalul de la Ateneu al
mezzosopranei americane Joyce DiDonato, pentru
prima dată pe o scenă din România, ca întotdeauna
entuziasmantă, colocvială, făcând din fiecare recital
un mic spectacol de bun gust. Acompaniată la
pian de David Zobel, a cântat la București muzică
de Haydn (Cantata „Arianna a Naxos”), Mozart
(ariile „Voi che sapete” și ”Deh, vieni non tardar”
din opera Nunta lui Figaro), Bellini (aria „Dopo
l’oscuro nembo” din opera Adelson și Salvini), Pablo
Luna (De Espana Vengo), Rossini (aria ’Assisa a pie
d’un salice” din Otello), Berlioz („Le Roi de Thule”
și „L’amour ardente flamme” din legenda dramatică
„Damnațiunea lui Faust”), pentru a încheia cu cinci
lieduri din ciclul Venezia de Reynaldo Hahn,
Sopra l’acqua indormenzada, La barcheta,
Lavertimento, Che peca!, La primavera. Vocea
puternică, fermecătoare în toate registrele, relieful
pe care îl dă fiecărei fraze, paleta de culori timbrale
rămân mereu de o noblețe extremă, chiar și atunci
când Joyce DiDonato pare a... se amuza, spre deliciul
publicului.
Și cum prestațiile vocale au fost cu totul
remarcabile în primele zile de festival, după recitalul
de lieduri de duminică, 1 septembrie (Ateneu), cu
acompaniament de harpă (Xavier de Maistre), un
recital de mare rafinament, soprana Diana Damrau,
și ea pentru prima dată la București, a reapărut după
două zile la Sala Palatului, cântând în compania
London Symphny Orchestra și a dirijorului
Gianandrea Noseda, liedurile care i-au fost dedicate
de tânărul compozitor britanic Iain Bell, The Hidden
Place, o muzică mai mult decât agreabilă, și scena
finală a operei Capriccio de Richard Strauss (rolul
Contesei), ca un preludiu la evenimentul într-adevăr
extraordinar de a doua zi (4 septembrie) - premieră
în România: opera în concert Die Frau ohne Shatten
(Femeia fără umbră) de Richard Strauss, în viziunea
dirijorului Vladimir Jurowski la pupitrul Orchestrei
Simfonice a Radiodifuziunii din Berlin, cu soliști
și coruri (Corul Radio Berlin și Corul de Copii al
Radiodifuziunii Române) de clasă.
Revenind la orchestra londoneză, se cuvine să
apreciem versiunea poemului simfonic Vox Maris
de Enescu, ireproșabilă stilistic și tehnic, dar și pe
cea a suitei din opera Peter Grimes de Britten (Patru
interludii ale mării și Passacaglia).
■
32
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
film
Touch Me Not / Nu mă
atinge-mă
■ Lucian Maier
Adina Pintilie reușește să clădească un
sistem (extrem de) coerent de vase co-
municante și de oglinzi care reflectă
gîndurile care traversează (sub formă de ima-
gine) aceste vase, în contextul unei sondări a
(experienței și a) expresiei unor limite ale inti-
mității [limite ale corpului și limite ale gîndirii
(despre corp)], o sondare a posibilității cine-
matografice de a reliefa aceste limite totodată.
Unul dintre gîndurile de la care pleacă (gînd
enunțat de regizorul filmului, care se introduce
în narațiune ca robotom - mașina cinemato-
grafică și omul care o conduce - prin monito-
rul de control al camerei de filmat) este că ba-
rierele prin care persoana este impiedicată să
reacționeze la și să relaționeze cu celălalt vin
de undeva de departe. Dintr-o lume în care nu
există comunicare verbală, ci legături ombili-
cale. Ar exista, astfel, o cale automată de văr-
sare a imaginilor despre lume dinspre părinți
spre copii, o cale a cărei urme vor deveni teren
minat în socializarea intimității mai tîrziu. Mai
tîrziu în film avem o replică adresată acestui
gînd: „Spune-mi cum m-ai iubit ca să știu cum
iubesc”, spune ca voice-over Adina Pintilie, în
contextul încercării de a privi spre relația cu
propria mamă, ca sursă a dificultăților actuale
de relaționare. Pe fundalul unor posibile rela-
ții pe care, ca spectator, le poți presupune din
frînturi de vorbe și imagini din poveste: per-
sonajul-Laura poate că e o imagine a mamei
Adinei, mamă atinsă ea însăși de comporta-
mentul unui tată vizibil în cîteva imagini pe
patul de spital. Rupte de contextul derulării
imaginilor pe ecran, aceste date - și multe alte-
le din film, replici întregi, întrebări, personaje
care urmăresc personaje - par clișee, infatuări
auctoriale, încercări de a intelectualiza trăiri
care sfîrșesc sleite într-o formă pretențioasă.
o O O
Vizitati site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
În context, însă, nimic nu e clișeu, pretențios.
Deși are o cronologie și, ca acumulare de
imagini, o (aparentă) apăsare a pedalei de ac-
celerație în direcția șocului [de la prezența
unui gigolo plătit pentru a se masturba, într-o
secvență mai degrabă auditivă decît vizuală, la
terapie de grup bazată pe comunicare senzori-
ală (non-sexuală), la eliberare de constrîngeri
interioare prin muzică sau pseudo-violență,
apoi la club sado-maso], ca înțelegere post-vi-
zionare, filmul este, paradoxal, în afara aces-
tui tipar convențional. Prin faptul că reușește
să arate diversele nuanțe lingvistice (expresii,
locuri în care pot fi folosite cuvintele) specifice
familiei intimității. Corpul sexual, gestionat de
minte, reflectat în discus = (aici) în film. Touch
Me Not este un exemplu de cinema cu un pas
în arta contemporană. Colecționează secvență
cu secvență aceste nuanțe de limbaj fără să de-
vină un inventar al problemelor de intimitate
(ceea ce l-ar fi făcut convențional), ci pentru a
evidenția posibilități de exprimare, apoi, prin
exprimare, de înțelegere a blocajelor interioare
și, cumva deasupra, ca perspectivă generală, cu
dorința de a oferi privitorilor o trecere intimă
în intimitate. Nu în propria intimitate, nici în
intimitatea personajelor [care nu (prea) exis-
tă, sînt fără istorie, dincolo de cumulul de sens
vizibil în secvențele în care sînt (pe ecran)], ci
într-o imagine (vizibilă pe ecran) a unui po-
sibil răspuns la întrebarea: Ce este o explicație
a intimității? (mai degrabă decît la întrebarea
„Ce este intimitatea?”).
În această cronologie care acumulează ter-
menul de intimitate, sistemul vase-comuni-
cante-oglinzi leagă imagini-gînduri în direcția
(precisă) a lui a arăta [ca formă de transmite-
re a unor uzuri lingvistice (de realitate)]. Fără
aroganță sau prețiozitate: de la modul în care e
subliniat ludicul unui cvartet de Brahms, la de-
plasarea zonei de intimitate supremă dinspre
genital spre față (e singura parte a corpului
din care nu vedem nimic nemijlocit, în același
timp spațiu crucial pentru existența noastră ca
alteritate), la jocul lingvistic clișeu-nonclișeu
care traversează spațiul filmic, istoria de pe
ecran e construită cu subtilitate și cu o eleganță
de discurs exemplare.
Touch Me Not își fixează reperele de lucru
dincolo de situările clasice - documentar-fic-
țiune. Sigur că le înglobează, trecutul (cinema-
tografului) nu poate fi eludat, însă construc-
ția filmului în discuție glisează controlat spre
un dincolo de convențional. Prin felul în care,
de exemplu, robotomul regizor schimbă locul
ca personaj cu Laura, unde nu previzibilitatea
momentului de schimb e semnificativă, ci mo-
dul în care - prin schimb - se fixează mintea
în imagine: dacă centrale sînt cele două perso-
na (Adina-Laura), schimbarea (Laura-Adina) e
posibil să fie mărturia de prezență a unei sin-
gure minți - a autorului, care își exteriorizează
trăirile ca jocuri de intimitate, pentru a înțele-
ge. El înțelege expunînd și, în expunere, duce
privitorii, intim, în întimitate.
Filmul încearcă absurdul prin propunerile
(exagerate) pe care le oferă uneori - cum e, de
exemplu, secvența în care cîinii tac. Dacă e să
fie și o chestiune de terapie, aceasta stă în dru-
mul parcurs, nu în capătul acestuia. Un posibil
moment de grație în care cîinii care nu vor tă-
cea vreodată pare că tac.
Muzica celor de la Einsturzende Neubauten,
după vizita în clubul sado-maso, pare că, atunci
cînd izbucnește, vine din mintea de pe ecran,
nu din coloana sonoră a filmului (de ficțiune
care vorbește despre persoane care au proble-
me în intimitate). O singură minte, un joc,
melancolie, imagine, montaj. În același timp
în care clubul sado-maso oferă imaginea unei
Cine cea de taină a personelor din film, o sec-
vență absurd-(auto)ironic-purgatoriu-artistică
prin care opera (minții) primește nota finală.
E sălașul începutului de intimitate văzut? E o
farsă? E real? E precum discursul final al lui
Christian?
■
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
33
z
Lumea Elenei-Surdu
Stănescu
■ Silvia Suciu
„O artistă desăvârșită care vede totul prin
prisma zborului, un început, nicicum un
sfârșit” (Lucian Nastasă Kovacs)
Deschisă la Muzeul de Artă din Cluj
(4-22 septembrie), expoziția „Lumea
Mea” o aduce în atenția publicului clu-
jean pe artista Elena Surdu-Stănescu (n. 15 sep-
tembrie 1942, București), o sculptoriță prolifică și
completă, a cărei creație se întinde pe o perioadă
de peste cinci decade. Vernisajul a avut loc în pre-
zența artistei, a Dlui Lucian Nastasă Kovacs, a Dr.
Florin Gherasim (curatorul expoziției), a D-nei
Maria Capoianu (prietenă de-o viață a artistei) și
a altor prieteni și iubitori ai artei.
Elena Surdu-Stănescu alături de Memorial Colectiv, Piața
Bucur, București
Elena Surdu Stănescu trăiește viața la inten-
sitate maximă, ghidată de principii solide și se
dedică total tărâmului creației, fiind o prezență
permanentă a vieții artistice românești, cu peste
o mie de lucrări în tehnici diverse (lemn, bronz,
marmură, piatră), în cicluri tematice precum
„Universul iubirii”, „Portrete alegorice”, „Cupola
lumii”, „Ferestre”, „Cupluri” etc.
Suflet liber care a luptat mereu pentru indepen-
dența creativă, Elena Surdu-Stănescu își clădește
discursul plastic pe mai multe coordonate, deve-
nite simbolice. Iubirea este elementul central, care
face posibilă viața și continuitatea omului; aceasta
se regăsește în toate seriile, reiterate prin desenele
care sugerează aspirația spre ideal. Cupole (sim-
bol al pământului), păsări, apă, pești... (simboluri
ale Deltei Dunării, tărâm mirific mult îndrăgit de
artistă) - sunt transpuse plastic în ideea zborului
prezentă în toate lucrările ei. „Lucrările mele au
izvorât din experiențele extraordinare, unice ale
unei vieți bogate, cu locuri, momente și oameni
care m-au marcat pentru totdeauna: Delta care
a însemnat iubirea și devenirea mea ca artist,
iubirea nesfârșită care a făcut posibilă apariția
lui Ionuț, sufletul și dragostea mea care vor duce
mai departe numele și iubirea; Muzeul Louvre,
unde am avut revelația portretului roman ca gen;
Veneția, care mi-a accentuat înclinația către fa-
bulos și vis; Sana și India, care m-au copleșit cu
miturile străvechi orientale, și atâtea... și atâtea...”
ne mărturisea artista înainte de expoziție. Peste
patru sute de participări la expoziții pe patru con-
tinente!
Elena Surdu-Stănescu a realizat numeroase
expoziții personale în România, Franța, Italia,
Ungaria, SUA, Grecia, Portugalia, Spania, Coreea
de Sud, Emiratele Arabe Unite, Egipt, India,
Yemen, Indonezia, sculpturile sale aflându-se în
numeroase colecții de stat și particulare din lume.
Datorită calităților creației sale, a fost premia-
tă cu premii naționale și internaționale, printre
care Marea Medalie de Aur de la Cannes (2012)
și Medalia de Aur pentru Merit și Devotament
de la Paris (2013). Activitatea artistică a Elenei
Surdu-Stănescu a fost îmbogățită printr-o susți-
nută activitate pedagogică: timp de patruzeci și
cinci de ani, a fost profesoară de sculptură și de-
sen la școlile de profil din București, și aproape
zece ani Inspector de specialitate și Director al
Departamantului „Artă” din cadrul Ministerului
Educației Naționale. În tot acest timp, a militat
pentru îmbunătățirea învățământului artistic ro-
mânesc.
Spirit altruist și întreprinzător, a pus bazele
Fundației Elena Surdu-Stănescu, cu care realizat
numeroase proiecte artistice, promovând artiștii
români în țară și în străinătate. Astfel s-a născut
proiectul „În amonte pe Dunăre” (de la vărsare -
Sulina, și până la izvoare - Munții Pădurea Neagră),
inițiat de Elena Surdu-Stănescu în 2009, prin rea-
lizarea unei tabere de creație la Sulina. Din 2016,
proiectul și-a început periplul pe Dunăre, prin
reunirea lucrărilor mai multor artiști „dunăreni”,
români și internaționali, în cadrul unor expoziții
Elena Surdu-Stănescu în atelierul din București
la București, Giurgiu, Drobeta Turnu Severin și
Tulcea (România), Ruse și Silistra (Bulgaria),
Szeged (Ungaria), Bratislava (Slovacia) și Krems
an der Donau (Austria). Periplul dunărean se va
încheia prin realizarea unei expoziții în Munții
Pădurea Neagră din Germania.
Elena Surdu-Stănescu a realizat monumente
de for public, înscriindu-se în rândul sculptorilor
Milița Pătrașcu, Gheorghe Anghel, Ion Irimescu,
Paul Vasilescu etc. În 2016, a ridicat în Piața Bucur
din București un monument închinat victimelor
de la „Memorial Colectiv”, pe care stă scris: „De
pe pământ, arborele vieții a 64 de tineri s-a frânt.
Aripile-Giulgiu au purtat spre cer, în Universul
altor lumi, sufletele lor”. Pentru Elena Surdu
Stănescu, orașul Cluj constituie o a doua casă, aici
turnându-și lucrările în bronz, în Atelierele Tapio
ale artistului Dumitru Cosma, din 2010.
Expoziția „Lumea mea” trădează o artistă com-
plexă și experimentată: „Eu cred că ar putea fi o
Bienală la Veneția unde Elena Surdu Stănescu să
reprezinte România” - a declarat Florin Gherasim,
curatorul expoziției, în deschiderea evenimentu-
lui.
■
34
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
arte
Poeme levantine în cheie
fals-minoră
■ Cristina Simion
Artist vizual cu specializarea grafică,
Rodica Lomnășan, originară din Sibiu,
este un cetățean european în ade-
văratul sens al cuvântului. După absolvirea
Universității de Arte din București, în 1994,
Rodica a călătorit mult în Europa, dar și în
Statele Unite (unde a fost bursieră a fundației
Klara Tamas, în New York) și s-a indrăgostit de
spațiul levantin, stabilindu-se pentru o vreme
în Cipru. Cu numeroase expoziții personale și
premii naționale și internaționale, artista s-a
dedicat litografiei și gravurii în culori, tehnici
laborioase și rare astăzi, când litografia offset
a înlocuit munca migaloasă a gravorului.
Lucrările Rodicăi Lomnășan, nobile alcă-
tuiri de semne și culori pe suprafețe obișnuit
mici, sunt inundate de lirism și de energie, iar
expoziția personală BEYOND MEMORY este
o selecție subiectivă de urme ale peregrinări-
lor artistei, incluzând câteva dintre temele sale
predilecte: citadele medievale, cu porți și tur-
nuri înalte, case de piatră și orașe încremenite
în timp, corăbii zburătoare, măslini bătrâni și
noduroși, labirinturi, păsări și fluturi, chipuri
și creaturi fantastice, ancorate în legendele
„mării interioare”.
Orașele levantine, cu clădiri vesel înghesuite
pe străduțe șerpuind îngust dinspre marea pre-
supusă doar, dincolo de orizontul caselor, cu
trepte care urcă spre turla bisericii-fortărețe, al-
cătuiesc o lume pestriță și colorată, populată de
fețe abia schițate și de geometrii diferite și sur-
prinzătoare, de la ogivele ferestrelor și boltilor, la
spirele și cărămizile care decorează acoperișurile
și pereții („Pink Town”, „Citadela”, litografii).
Rodica Lomnășan
Casa_cu_amintiri, aquaforte, 55x40cm (ivory_paper)
Labirintul, o temă străveche, bogată în
semnificații, devine, în viziunea Rodicăi
Lomnășan, descrierea unei experiențe lu-
dic-senzoriale, având ca destinție în egală
măsură interpretarea și căutarea interioară,
o incursiune în lumea simbolurilor proprii
Mediteranei - spirala, ochiul, scoica, peștele -
neașteptat asociate cu capete de animale fan-
tastice și semne mistice. Toate acestea se com-
bină într-o poveste miraculoasă, care lasă loc
liber fanteziei personale, o structură dantelată
nu mai mare decât mărimea unei palme („The
Way”, acquaforte).
O altă temă predilectă a artistei o reprezintă
natura, lumea vegetală și animală, reinterpre-
tată într-o cheie fantastică, reflectând un inte-
res permanent al său (ilustrat, poate, cel mai
bine de seria mai veche „Animale Heraldice”).
De la aripi de fluturi și fantastice creaturi ma-
rine, la fructe și copaci-totem, tonuri calde de
galben, ocru, cărămiziu, portocaliu, turcoaz și
albastru de Egee se revarsă peste contururile
minuțios gravate.
Un exemplu tipic, relevant, al naturii rein-
terpretate în lucrările artistei este „Copacul
Permanenței”, o colecție impresionantă de
simboluri mărunte doar prin dimensiuni,
neîntâmplator și nu doar decorativ alăturate.
Calea către înțelegerea acestora e poarta de
intrare la baza trunchiului - doar aparent con-
vențională în evocare, punct de pornire într-o
călătorie inițiatică printre zeci de cămăruțe
pline-ochi de comori reprezentate deopotrivă
figurativ și abstract.
„Mă inspir din natură, din simbolurile și
Rodica Lomnășan	Oraș medieval, litografie
legendele locurilor în care am trăit. Mă minu-
nez fără să obosesc de ceea ce vad, căci marele
secret al esenței și naturii noastre este sim-
plu, aflat sub ochii noștri adesea închiși sau
incapabili să vadă sau sa recunoască esenția-
lul. Arta mea nu se naște din revoltă, ci din
contemplarea miracolelor de care suntem in-
conjurați. Pun mare preț pe simplitatea for-
mei, dar pentru a o obține, parcurg un proces
foarte laborios și fac multe schițe preliminare.
Iubesc tehnicile grafice, gravura și litografia
(deși am lucrat mult și acuarelă), pentru că iu-
besc culoarea. Sunt surprinsă de fiecare dată
în momentul în care ridic hârtia de pe placă,
pentru că - oricat iți plamifici și îți imaginezi
ceea ce vei obține, rezultatul nu coincide nici-
odată cu planurile tale”- mărturisește artista.
Lomnășan încă folosește piatra cu granula-
ție foarte fină - piatra litografică - aplicând
straturi succesive de culoare, sau tehnica
acquaforte, cu plăci de cupru migălos gravate,
pentru obținerea unor efecte picturale specia-
le. Spre deosebire de desen sau pictură pe su-
port de hârtie, pânză sau carton, gravura nu
permite nicio greșeală în execuție - poate de
aceea raritatea artistilor gravori în arta con-
temporană.
RODICA LOMNĂȘAN (n. 1965, Alamor,
jud. Sibiu) artist vizual cu specializarea grafi-
că. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici
din România din 1996. A participat la nu-
meroase expoziții și saloane organizate în
România și peste hotare. Din 2009 este și mem-
bru al EKATEK (Cyprus Chamber of Arts). În
2016 obține diploma de excelență la Bienala
Internațională „Ion Andreescu” Buzău și pre-
miul I la expoziția „Vox maris” de la Ateneul
Român București.
În această toamnă, expune la galeria Tiny
Griffon din Nurnberg - « Beyond Memories »,
grafică, 20 septembrie - 18 octombrie 2019 și
la Bienala Albastră/ Hronicon, Brașov - lucrări
ilustrând poemele lui Mircea Ivănescu, 20 oc-
tombrie - 20 noiembrie 2019.
■
TRIBUNA • NR. 409 • 16-30 septembrie 2019
35
sumar
plastica	
editorial Mircea Arman Michael Lassel - ein Meister aus Deutschland	3
cărți în actualitate Irina-Roxana Georgescu Scrisori din subterană	4
Iuliu-Marius Morariu Un volum document	5
Alexandru Sfârlea Carnavalul cuvintelor	5
cartea străină Ștefan Manasia Plictisitor ca un roman de război	6
comentarii Elena Vieru Avalon sau odiseea unei dezrădăcinări	7
Constantin Cubleșan Pamfletul alegoric (Traian Ștef)	9
poeți clujeni Adrian Someșan Poezia armonizărilor liturgice	10
eseu Adrian Lesenciuc Răspândirea limbii române literare. Rețeaua socio-culturală	12
Radu Cernătescu Apocalipsa după Shakespeare	14
diagnoze Andrei Marga Habermas la 90 de ani	16
idei Lucian Sârbu Un umanist în lumea plină de mărfuri	18
semnal editorial Educația - o nouă concepție	20
însemnări din La Mancha Mircea Moț Barbiene	21
showmustgoon Oana Pughineanu Multiplicarea corpurilor și etica negativă (VI)	22
juridic Ioana Maria Dragoste Despre donație	23
social Ani Bradea România și oamenii săi din lume (XI): Victor Hagea	25
traduceri Alessandro Cabianca L’Altundeva di Altundeva	28
o dată pe lună Mircea Pora Premiant...	29
reportaj literar Cristina Struțeanu Pur și simplu, țestoasa trecea... (I)	30
teatru Eugen Ccjocaru Cel mai iubit dintre pământeni urcă pe scenă...	31
muzica Costin Tuchilă Festivalul „George Enescu” 2019: orchestre, dirijori, soliști	32
film Lucian Maier Touch Me Not / Nu mă atinge-mă	33
simeze Silvia Suciu Lumea Elenei-Surdu Stănescu	34
arte Cristina Simion Poeme levantine în cheie fals-minoră	35
plastica Nicoletta Isar Spațiul pictorial CHORA al lui Victor Hagea	36
Spațiul pictorial CHORA al lui
Victor Hagea
	Nicoletta Isar
Victor Hagea	Poarta timpului (2017), ulei pe panză, 100 x 130 cm
Trupuri visătoare, pneumatice, învăluite
în valuri opaline, iridiscente, proiecta-
te pe țărmuri largi non-perspectivale
- acestea sunt fascinantele viziuni picturale
ale lui Victor Hagea. Reflecții asupra aspira-
țiilor imaginative ale Omului către Zbor, spre
Eternitate, visele lui au conținut metaforic și fac
vizibil corpul ne-întinat în lumina lui originală,
transparentă - ca spațiu primordial pierdut, vi-
zibil acum doar ca într-un vis, ca într-o oglindă.
Donner a voir: a face vizibil in-vizibilul, ima-
ginabilul - aceasta este sarcina titanică a artis-
tului, „ofranda” lui sacrosanctă către privitor:
să facă să strălucească din nou darul. Și totuși,
visul trebuie dezvăluit și re-descoperit de către
privitor într-un rite de passage, un joc spiritu-
al de inițiere. Aceasta este performanța rituală
propusă de artist privitorului: un tableau vivant
magic, pus în scenă ca teatru de încântare (fer-
mecat), al cărui director de scenă/regizor este
artistul însuși. Dar ce fel de spațiu ar putea fi
acest spațiu care este și nu este? Acest spațiu al
visului este spațiul chora, singurul spațiu care
poate conține corpul de ne-conținut al visului,
acea mișcare spațială aeriană care face corpu-
rile să se miște în mod mistic, paradoxal, în
sus: ca și cum mișcându-se prin ele însele, sunt
purtate de un fel de aspirație cosmică a unui
spirit invizibil. Spațiul chora este, dupa Timeu
al lui Platon, spațiul primordial, spațiul matri-
ce (ekmageion), pântecele sau receptacolul în
care creația originală s-a înfăptuit. Chora este
un fel de realitate de ordin terț (triton genos),
un spațiu în facere/devenire, un spațiu-interval
(intermediar), care este și care nu este, vizibil și
in-vizibil: acesta este spațiul imaginației! Chora
nu este nimic altceva decât o oglindă cosmică în
care ființa perpetuă s-ar reflecta, imaginea-me-
morie a cosmosului primordial, antidotul
(pharmakon) contra uitării. Însă fundamentul
oferit de chora este abisal pentru că realitatea ei
poate fi sesizată doar printr-o „reflectare bas-
tardă”, ca într-un vis. De aceea zice Platon că a
te uita la chora este ca și cum „privim la ea ca
într-un vis.” A privi imaginile lui Hagea este la
fel, ca și cum te-ai uita într-o imensă oglindă
cosmică, o imagine speculară (iluzionistică) și
spectaculară, reflectând suprafața bogată a fal-
durilor, seducătoarea textură a Jocului.
A visa, zice Socrate, este să confunzi imagi-
nea cu originalul ei (Republica). Dar dacă vi-
sul confundă imaginea cu originalul, atunci el
dezvăluie de asemenea și visul însuși, Imaginea
sacrosanctă ascunsă, și aceasta este marea re-
compensă a privitorului, darul neprețuit al ar-
tistului. De aceea spațiul pictural chora al lui
Victor Hagea este un spațiu atât de ospitalier.
■
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an. Cu expediere la domiciliu:
40,2 lei - trimestru, 80,4 lei - semestru, 160,8 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. R016TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Tiparul executat de:
IDEA Design + Print Cluj