TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România anunță cu tristețe
încetarea din viață a scriitorului Ioan Mușlea.
Odihnească-se în pace!
Ioan MUȘLEA (19 mai 1940, Cluj - 8 iulie 2019,
Cluj). Poet, eseist și traducător. Fiul lui Ion Mușlea.
Pseudonim: Pi. Debut absolut în Vatra, august-septem-
brie 1981, versuri. Redactor la Tribuna. Filme docu-
mentare cu Doina Cornea și Alexandru Vlad. Volume:
În către pierdere, 2009; Lumea de-al doilea, 2011;
Întruparea nimicului, 2013. Traduceri: Antologia Vânt
potrivit până la tare, 1982; Richard Wagner, Călăreț
pe unde scurte, 1984; Franz Hodjak, Copacii, de pildă,
1989; Nikolai Berdiaev, Sensul și direcțiile comunis-
mului rusesc, 1997; Antologia (adăugită) „Vânt potri-
vit până la tare”, 2011; Antologia Poeții de la Echinox,
pagini germane, 2013 (Premiul Filialei Cluj a Uniunii
Scriitorilor). A colaborat la periodicele: Tribuna, Vatra,
Steaua, Apostrof, Asymetria.
Versurile frapează, în plan formal, tocmai prin caracterul lor compact, de masă lingvistică în care se
aglutinează ponderi sonore grele, purtate de o mișcare dificilă, trudnică a numirii lucrurilor, atributelor,
circumstanțelor, cu acumulări sugerând un mare efort către expresie. [...] Osmoza dintre viață și text e
în chip remarcabil sugerată la fiecare pagină, încât se poate spune că Ioan Mușlea este, acum, dintre pu-
ținii poeți „textualiști” (eticheta are, desigur, relativitatea ei) pentru care actul scrisului, cu mecanismele
expuse la vedere, nu mai e deloc un joc gratuit, spectaculos în sine, ci implică o dimensiune ontologică
gravă și profundă, de un autentic dramatism. Dacă ar fi să-i căutăm familia de spirite, am da de puține
nume, precum Aurel Pantea și, într-o anumită măsură, un Bogdan Ghiu. (Ion Pop)
Dacă s-a apucat târziu de poezie (adică doar atunci când poezia, nu poetul, n-a mai răbdat să
tacă), măcar Ioan Mușlea are avantajul că nu scrie ca nimeni altcineva (și nici nimeni altcineva nu
scrie ca el). Firește că acest avantaj de unicitate i-ar putea fi răsturnat în handicap dacă n-ar mai veni
alături de el și un ritm vizionar care se problematizează pe sine și - mai ales - problematizează con-
diția omului și poemului într-o sintaxă cu vervă expresionistă și cu tensiunea unui suprem colocviu
cu sine. Între iluminare și sarcasm, între elan și reculegere, Ioan Mușlea urmărește cu microscopul
- mărind toate cele - o întreagă dialectică interioară, punând stările în condiție interogativă și tradu-
când întrebările vitale în stări. Poemul lui - căci unul singur e - e compus pentru orgă, cu revărsări
ale neliniștii în vervă și cu reverberații ale spaimei în seninătate. Ioan Mușlea e un reflexiv angoasat și
un anxios care-și traduce tensiunea lăuntrică în spectacole interogative. Dar știe să țină aceste spec-
tacole pe marginea concretă a patetismului, acolo unde tensiunea și neliniștea se adună la densitatea
unei viziuni. (Al. Cistelecan)
Puținătatea luminii la îndemână pentru a desluși mișcările și purtările realului revine laitmotivic,
cu o stranie seninătate; o asumare subsidiară a fragmentarului, provizoriului, relativului, dublată de
neobosita, bolborosita, dezlânata încercare de a inventaria întrebările grele[.] Întrebările nu mai
caută răspunsuri, dar rostirea lor întețită scurmă, scotocește și spune multe despre om, despre ființă.
De unde? când? de când? de ce? de ce nu? în ce fel? câți? cui? unde? încotro? a câta oară? la ce? până
când? sunt moduri de a privi în față fragilitatea de nestăpânit a Realului („În fapt, nu-l știm realul /
lăsat de capul lui / sporește mereu / oricum sporește“) și de a-i împrumuta un sens, fie el și provizoriu,
în direcții aproximate cu dinspre, în către, de către, între, dintru, „hăul textului“ „mereu aducând
/ vorba despre cum / să fixezi o absență“. De aici, din întețirea absenței, își extrage versul lui Ioan
Mușlea forța de a capta, de a convinge, de a stărui prelung. (Irina Petraș)
Pe copertă:
Peter Kecskes, Arhitectii Crepusculului versus Trimișii
Luminii X (2018), artă digitală
Vizitați site-ul nostru:
5
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri

TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
2
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
editorial
De la Sf. Augustin
la Renaștere (XX)
■ Mircea Arman
Roscelin, Guillaume
de Champeaux, Abelard
Problema cunoașterii logice, a formării judecă-
ții, a preocupat intens gîndirea medievală iar for-
ma și modalitatea ei de naștere în intelectul uman a
preocupat cu preponderență pe medievali. Ei, după
cum spune școala franceză în frunte cu E. Gilson,
s-au preocupat cu preeminență de problema uni-
versaliilor și a tot ceea ce ține de logică. Este un
punct de vedere care s-a impus în rîndul istoricilor
filosofiei. Cu toate acestea, unii autori consideră că
cercetătorii medievali nu s-au oprit la a defini doar
conceptele noastre universale ci au mers mai de-
parte, dezbătînd marea problemă a relației gîndirii
cu realitatea. Lucrurile nu sunt ușor de decelat și o
oarecare clarificare s-ar cere făcută.
E. Gilson, așa cum arătam, spunea că aceia care
făceau filosofie în zorii Evului Mediu și care susți-
neau ultrarealismul erau logicieni puri și credeau
în filosofie ca știință a logicii. Este cunoscut astfel
argumentul legat de semnificația cuvîntului „om”
acesta avînd aceeași valoare și substanțialitate în
propozițiile „Aristotel este om” și „Platon este om”
iar problema care se pune este cea a categoriilor lo-
gice, de la universal la particular.
Într-o argumentare interesantă și aproape uni-
că, Fr. Copleston pornind de la scrierile lui Odo de
Tournai devenit episcop de Chambrai (m. 1113)
pune problema total diferit, afirmînd că, dincolo
de un aspect logic implicit al scrierilor filosofilor
medievali timpurii, esența chestiunii stă tocmai în
problema teologico-filosofică a acestor cercetări.
„Dar cred că ar fi o greșeală să presupunem că
ultra-realiștii au fost influențați doar de aspectele
logice: cele teologice au contat și ele în bună mă-
sură. Acest aspect este evident în cazul lui Odo
de Tournai, care a folosit ultra-realismul pentru a
explica transmiterea păcatului originar. Cel care
înțelege păcatul originar ca o contaminare, în sens
pozitiv, a sufletului uman se confruntă imedi-
at cu următoarea dilemă: fie trebuie să afirme că
Dumnezeu creează din nimic o substanță umană
Peter Kecskes	Photismos XII (2019), artă digitală
nouă de fiecare dată cînd se naște un copil, conse-
cința fiindcă Dumnezeu este răspunzător de con-
taminarea substanței umane, fie trebuie să nege că
Dumnezeu creează sufletul uman individual. Ceea
ce afirma Odo de Tournai a fost o formă de tra-
ducianism, adică, substanța umană sau substanța
lui Adam, contaminată de păcatul originar, este
transferată la naștere și ceea ce creează Dumnezeu
este doar o nouă proprietate a unei substanțe deja
existente”.1
Problema, cum spuneam, nu este ușor de tran-
șat și, datorită lipsei unor scrieri, a unor manuscri-
se trunchiate sau malformate, ea nu a fost cu ade-
vărat rezolvată nici pînă în ziua de azi.
Astfel, ceea ce putem sesiza cu o oarecare ușu-
rință este problema luptei între ultrarealiști, care
credeau în corespondența perfectă între realitatea
extra mentală și gîndire, și realiștii moderați care
nu trebuie confundați cu nominaliștii, între aceștia
putîndu-l aminti pe Eric d'Auxerre. Acesta va arăta
că lucrurile sunt doar individuale iar numele fie ele
generale nu corespund lucrurilor generale, ele fiind
doar individuale. Această problemă este păstrată
pînă în gîndirea contemporană iar o modalitate de
cunoaștere atît de precisă și cuprinzătoare cum e
știința nu se abate, totuși, de la această dilemă pă-
rînd a da cîștig de cauză individualității și faptului
singular.
Roscelin (1050 ? -1120) s-a născut la Compiegne
unde a și predat o vreme, apoi la Loches, Besanțon
și Tours. Nu s-a păstrat din scrierile lui nimic, doar
o scrisoare trimisă lui Abelard. În acest sens, pen-
tru a reconstrui cîteva aspecte ale gîndirii sale ne
putem baza pe această scrisoare și pe cele cîteva
mărturii ale lui Anselm, și Ioan din Salisbury.
Anselm susținea că Roscelin considera concep-
tul de universal drept flatus vocis, astfel fiind un
opozant al ultrarealismului și, în acest fel, precum
Abelard un eretic în ceea ce privește dialectica.
Roscelin a afirmat, spune Anselm, că universaliile
nu ar fi altceva decît cuvinte cu caracter general. Aici
părerile se despart, unii îl considera pe Roscelin un
realist temperat sau chiar un antirealist, în timp ce
Mircea Arman
alții văd în el un soi de subiectivist avant la lettre și
un nominalist naiv. Aceasta pare să fi fost părerea
lui Ioan de Salisbury care în Polycraticus spunea:
„unii sunt de părere că cuvintele însele sunt genuri
și specii, deși această viziune a fost deja respinsă și
a dispărut odată cu autorul ei”.2
Cu toate aceste aserțiuni și păreri contradictorii
ne asumăm și noi părerea lui Fr. Copleston după
care „fie nominalist, fie conceptualist, Roscelin a
fost un antirealist convins”3
Guillaume de Champeaux (1070 - 1120) a fost
elevul lui Roscelin dar cu toate acestea a avut o vi-
ziune filosofică și teologică complet opusă acestuia.
El a predat la Școala Catedrală a Parisului teoria
ultrarealismului. Acuzat fiind mai ales de Abelard,
care i-a fost elev, de un substanțialism panteist
în care toate cele existente își trag substanța și se
identifică cu substanța divină, acesta își schimbă
viziunea renunțînd la teoria identității în favoarea
teoriei indiferenței, acest lucru însemnînd că doi
membri ai aceleiași specii pot fi identici însă nu
la modul esenței ci în mod indiferent. El arată că
această indiferență se aplică oricărei existențe par-
ticulare sau de gen dar nu și Naturii Divine, astfel
încît Sfînta Treime este identică și nu indiferentă
iar cele trei persoane care o formează sunt una și
aceeași.
Această teorie a indiferenței a fost și ea atacată
de Abelard, cu toate că, în această nouă formă teo-
ria lui Guillaume de Champeaux se desparte puter-
nic de ultrarealism, apropiindu-se mult de viziunea
lui Abelard.
Abelard (1079 - 1042) s-a născut la Palet sau
Pallais, o mică localitate de lîngă Nantes, de
aici provenindu-i supranumele de Peripateticul
Palatinus. I-a avut profesori pe Roscelin și
Guillaume de Champeaux. După ce s-a delimitat
de acesta din urmă, a deschis o școală la Melun
apoi la Corbeil pentru ca mai apoi să predea teo-
logie la Universitatea din Paris începînd cu anul
1113. Aventura lui la Paris se încheie odată cu epi-
sodul Heloise și se soldează cu retragerea sa forțată
la mănăstirea din Saint Denis. Cartea lui Unitate
et trinitate divina a fost condamnată în două rîn-
duri de către Sf. Bernard. Apelul făcut către Papa
Inocențiu al II-lea i-a fost respins, astfel că i-a fost
interzis să mai înființeze școli și să mai predea.
Continuarea în pagina 6
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
3
eveniment
„Tribuna: cultura e
poesia rumena”
■ Ani Bradea
Acesta este titlul unui afiș de promovare în
Italia a vizitei reprezentanților Tribunei
în Peninsulă, întâmplată recent, la fina-
lul lunii iunie. Mai exact, în perioada 22 iunie - 2
iulie, o delegație a revistei, condusă de manage-
rul Mircea Arman, a răspuns invitațiilor, venite
din partea unor asociații culturale italiene, de a
participa la întâlniri cu scriitori și alți oameni
de cultură din Italia, la evenimente organizate în
cinstea poeziei, cuprinzând recitaluri de poezie
românească în traducere italiană, dar și poezie
italiană care a fost tradusă în română și publica-
tă în paginile Tribunei în ultimul an, precum și
de prezentare a Revistei și a publicațiilor Editurii
Tribuna, un schimb cultural venit ca urmare a co-
laborării susținute pe care revista noastră o are cu
autori din Italia.
La Padova, scriitorul Alessandro Cabianca,
reprezentând Gruppo 90 Arte Poesia, împreună
cu Gruppo Teatrale DADA și în colaborare cu il
Comune di Padova au organizat prezentări ale
Revistei și Editurii Tribuna în fața unui public
avizat, întâlnirea poeților români cu poeți ita-
lieni și cu iubitori de poezie, precum și a unei
discuții cu reprezentanții publicației La Nuova
Tribuna Letteraria. O revistă de cultură trimes-
trială elegantă, cu un conținut bogat și divers,
care apare în condiții grafice deosebite, cu cola-
boratori și abonamente în toată Italia, distribui-
tă, de asemenea, pe tot teritoriul țării. Directorul
publicației italiene, Stefano Valentini, împre-
ună cu managerul și redactorul șef al revistei
noastre, filosoful Mircea Arman, în urma unor
discuții fructuoase, au pus bazele unei viitoare
colaborări dintre Tribuna și La Nuova Tribuna
Letteraria, cele două publicații urmând a fi în-
frățite nu doar prin nume ci și prin schimbul
de articole, respectiv traduceri ale unor creații
aparținând autorilor români în revista italiană,
precum și a textelor aparținând colaboratorilor
revistei italiene în Tribuna.
Delegația Tribunei a fost însoțită, pe tot par-
cursul vizitei, de vicepreședintele Consiliului
Județean Cluj, Vakar Istvan, cel care, în calitatea
domniei sale de coordonator al activității institu-
țiilor de cultură clujene, a prezentat mesajul auto-
rității publice județene, precum și pe cel personal,
ca iubitor de cultură, în deschiderea manifestări-
lor de la Padova și, ulterior, la Forli.
Mircea Arman a vorbit despre activitatea
Revistei și Editurii Tribuna, despre realizările din
anii de când se află în fruntea instituției de cul-
tură din Cluj-Napoca, dar și despre viziunea și
obiectivele sale, din programul de management,
obiective printre care deschiderea publicației spre
contacte și vizibilitate internațională ocupă un rol
primordial.
În cadrul recitalurilor poetice, au citit din
creațiile lor Ani Bradea, Ioan-Pavel Azap și
Ștefan Damian. Traducerea ad-hoc a discur-
surilor, din limba română în limba italiană și
invers, a fost asigurată de profesorul Ștefan
Damian.
Urmare a succesului de care s-a bucurat par-
ticiparea Tribunei la Festival Internazionale di
Poesia e Arti Sorelle, din octombrie 2018, la
Cesena, Asociația Culturală Lestordite a invitat
poeții prezenți la festivalul din toamna trecu-
tă, pentru a susține recitaluri poetice în cadrul
unor evenimente organizate la Forli, într-un
spațiu pus la dispoziție de autoritățile locale
din acest oraș. În ciuda caniculei din acele zile,
sala de spectacole s-a dovedit a fi neîncăpătoa-
re, prin participarea numeroasă a iubitorilor
de poezie, veniți să asculte poezie româneas-
că (tradusă, evident, în italiană), unii dintre
ei chiar de la distanțe considerabile, a poeților
italieni care s-au bucurat de traducerea și pu-
blicarea creațiilor lor în Tribuna, și care au do-
rit să se întâlnească cu reprezentanții Revistei,
precum și a unor persoane de origine română,
stabilite la Forli, printre care o scriitoare care a
publicat mai multe cărți, atât în română cât și
în italiană.
Poezia românească, tradusă în italiană,
pentru Ani Bradea, de Claudia Albu, iar pentru
Ioan-Pavel Azap de către Ștefan Damian, acesta
din urmă citind din creațiile sale scrise direct
în limba italiană, a fost foarte apreciată și insis-
tent aplaudată (ceea ce, se cuvine să menționez,
ne-a reconfirmat succesul din întâlnirile ante-
rioare cu publicul italian iubitor de poezie).
Aduc, pe această cale, mulțumiri gazdelor
noastre din Forli, scriitoarele Serena Piccoli și
Giorgia Monti, pentru organizarea impecabilă
a evenimentelor, pentru publicitatea făcută în
publicații online și prin afișele cu care au în-
tâmpinat prezența Tribunei la Forli, dar și pen-
tru moderarea întâlnirilor cu publicul italian
și lecturarea extraordinară a poemelor mele în
limba italiană.
În încheierea ultimului eveniment, la Forli,
Mircea Arman a fost provocat de către cele
două organizatoare să vorbească despre una
dintre scrierile sale privitoare la poezie, cu pre-
cădere despre o observație personală și origi-
nală asupra unui cunoscut poem dantesc, seara
încheindu-se cu o conferință spontană, și ex-
trem de apreciată de către cei prezenți, despre
Dante, în special, și despre poezia autentică, în
general. Traducerea conferinței a fost asigurată,
de asemenea, de către Ștefan Damian.
Întâlnirile din acest an din Italia, dintre citi-
torii și autorii italieni cu Tribuna, prin prezența
faptică, în format material, a mai multor nu-
mere de revistă, și, desigur, cu cei care au făcut
parte din delegație, se adaugă evenimentelor
de succes organizate în ultimii ani de institu-
ția noastră, menite să promoveze peste hotare
activitatea Revistei și a culturii române. Dar și
de îmbogățire a culturii noastre prin aducerea
în atenția cititorilor români a autorilor străini
contemporani, prin traducerile publicate siste-
matic de către Tribuna în paginile sale.
■
4
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
cărți în actualitate
Un manifest
al normalității
■ Adrian Cherhaț
Pe Alexandru Petria îl știu de ceva vreme,
aproape de 20 de ani, și am purtat împreu-
nă multe discuții pe teme de actualitate, în
dezbateri și întâlniri culturale, la emisiuni radio sau
pur și simplu în particular. Nu întotdeauna opiniile
noastre erau convergente, existând și polemici, care
au fost abordate întotdeauna în spiritul dialogului
și al respectului. Prin urmare pot să mărturisesc că
suntem prieteni, care au colaborat la modul cel mai
serios pe subiecte cât se poate de serioase.
La sfârșitul anului trecut, când i-a apărut cartea
„Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corec-
titudinii politice, despre dignitism & alte lucruri”,
mi-am zis: uite un manifest împotriva direcției ge-
neral acceptate în care se îndreaptă lumea de astăzi.
Cunoscându-l pe autor și poziția lui față de această
direcție social-politică actuală, am știut de la înce-
put, chiar înainte să citesc cartea, că reprezintă un
glas al normalității, care se cere salvată de interven-
ționismul artificial de factură ideologică al noii con-
cepții sociale, cunoscută sub numele de corectitudi-
ne politică.
De la început autorul ne spune că această car-
te „este o mărturisire de credință”, dar ne liniștește
imediat că nu se dă în vânt după ritualurile religioa-
se, ci declară cu nonșalanță: „Sunt cum sunt, cei care
nu mă cunoașteți încă, o să mă cunoașteți din ea;
încerc să fiu un om normal într-un ambient anor-
mal, nebunia contemporaneității, cu explozia false-
lor repere și a șarlataniilor care preschimbă oficial
minciuna în adevăr”. Intențiile sale nu se îndreap-
tă spre a convinge sau a ideologiza relativist, după
modelul politically correctness, ci spre a provoca și
a pune pe gânduri: „Pe paginile următoare, cu texte
adunate pe parcursul ultimilor ani, încerc să vă pro-
voc să gândiți. Nu vă cer să-mi dați dreptate, doar
să vă folosiți neuronii personali”. În același timp, ne
asigură că acest fapt: „Nu dăunează sănătății. N-o să
vă plictisiți”.
Textele sunt grupate pe câteva teme mari, pre-
cum: globalizarea, corectitudinea politică, manipu-
larea intelectuală, umanitatea pierdută, capcanele
libertății și dignitismul. Cartea se încheie cu un frag-
ment de interviu acordat de Alexandru Petria pen-
tru Vișegrad Post în 22 noiembrie 2017. Împărțite
fragmentar și în aparență fără o continuitate între
ele, se citesc foarte ușor și țin în priză permanentă
cititorul, care simte că va descoperi noutăți în alini-
atul următor. Autorul atrage atenția prin limbajul
colorat și direct și nu se sfiește să utilizeze expresii
considerate licențioase de etica publică. Dar acest
aspect îi surprinde doar pe cei care nu-l cunosc pe
Alexandru Petria.
Este criticată la sânge politica globală promovată
prin marile corporații, care sufocă libertățile perso-
nale în detrimentul marilor interese: „Tu ai numai
iluzia libertății. Și ești luat de fraier. Libertatea e la
corporațiile gigantice, degetele lor fiind o armată de
politicieni, majoritatea presei și chiar guverne, cu
miniștri de la A la Z. Acesta-i rezultatul globaliză-
rii, care se dovedește o boală a omenirii, răspândită
de lăcomie și egoism”. Și concluzia este simplă și te
face să cugeți cu mai multă aplecare spre viitorul tău,
având drept exemplu trecutul nu foarte îndepărtat:
„După totalitarismul fascist și comunism, am ajuns
să ne înfundăm în existența totalitarismului financi-
ar global. exploatare fără remușcări... prin inter-
mediari, cu o singură ideologie reală - profitul”.
Vine apoi rândul corectitudinii politice, luată la
rost fără ezitări ca aberație intelectuală pentru care
adevărul devine o insultă. „Nu cumva să-i spui ne-
grului negru. Nu cumva să-i spui țiganului țigan.
Nu cumva să-i spui homosexualului homosexual.
Nu cumva să-i spui idiotului idiot. Nu cumva să-i
spui grasului gras, chelului chel, piticului pitic. Nu
cumva să spui adevărul. Adevărul este o insultă. Nu
cumva să fii om întreg, ci o arătare fără individua-
litate, supus, docil. Așa ni se cere, asta se încearcă
să ni se impună. Și-o să fim fericiți precum vidul”.
Nu pot să nu mă gândesc și eu, împreună cu Petria,
la ideologia comunistă, care obliga oamenii să recu-
noască, sub amenințarea unor aspre pedepse, bu-
năstarea și binefacerile socialismului. Fapt reliefat
mucalit de marele Petre Țuțea, care spunea că de-
viza comunismului era: „Fiți fericiți, că vă ia mama
dracului”. Cam asta se aplică și în societățile corecte
politic, care denaturează firescul umanității până la
urmă. „Ideologia corectitudinii politice are în struc-
tura moleculară, după intențiile de inginerie socia-
lă, reprimarea sincerității, scoaterea ei din firesc. E
ca zâmbetele false din reclamele pentru pastele de
dinți”.
Mai departe, Petria vorbește despre condiția in-
telectualului în societatea contemporană și datoria
sa primordială de a lua atitudine serioasă și demnă
față de orice aberație și manipulare. „Un intelec-
tual, un scriitor care nu-i în stare să discute cu un
șofer, cu un manipulant de cadavre, cu un pescar,
și adăugați ce meserii umile vreți - e un trist. fals
până-n călcâie”. Are referințe pline de umor despre
incapacitatea unor așa ziși profesori de a transmite
elevilor stări ale existenței, provocându-i la folosirea
gândirii: „în gimnaziu și liceu am avut doar profe
de română nevizitate de har. Dar și pățaniile din
armată când a fost în postura unui hoț de cărți sau
când din cauza unei banale neglijențe a băgat câteva
zile de plivit la straturile cu ceapă.
Patriotismul este atitudinea normală și legată de
firea omului pe care autorul o promovează împo-
triva globalizărilor perdante pentru cetățeni. „Dacă
pe vremea comuniștilor era proclamată, fie și pro-
pagandistic, grija statului față de cetățeni, acum
conducătorii s-ar zice că au în vedere numai grija
cetățenilor față de stat”. Plata taxelor și impozitelor
îi califică ca buni cetățeni, „tâmpiți exemplari”, in-
staurând o exploatare comparabilă cu epoca scla-
vagistă. „Guvernele și administrațiile locale sunt
mandatate să rezolve problemele unei țări, nu gru-
puscule de indivizi necontrolate realmente de ni-
meni”. Conducătorul unei țări reprezintă o cultură
și o limbă, iar dacă vorbește într-o altă limbă la în-
tâlniri internaționale, acceptă din start o poziție de
inferioritate. Aici Petria vine și cu o idee interesan-
tă: Parlamentul, ca organ legislativ, să fie înlocuit cu
votul direct al cetățenilor pentru adoptarea fiecărei
legi. Fapt nu imposibil, având tehnologiile de comu-
nicare în masă, utilizate la scară largă.
Până la urmă ce este important în viață? Să
plătești impozite, să muncești pentru un salariu sau
să te bucuri de micile experiențe cu semenii tăi, să ai
vise și idealuri? Într-o societate a viitorului, supusă
globalizării și ideologiei corecte politic, există peri-
colul să avem un „om nou”, ieftin până-n măduva
oaselor, supus cu docilitate regulilor impuse artifi-
cial și exploatat de grupuri de interese. Chiar dacă
nu se dă copleșit de sloganurile creștine, Alexandru
Petria promovează un creștinism natural, firesc, cel
despre care Părinții Bisericii spun că este înscris în fi-
rea omului. Trebuie doar să-l citești și să te convingi
că ipocrizia, invidia și lăcomia nu are nimic comun
cu umanitatea normală, caracterizată de onestitate,
altruism și iubire.
Oferta cu care vine Petria în manifestul său este
dignitismul, un concept cu referințe la condiția
omului în lume. Demnitatea umană ar trebui să
fie dreptul elementar al fiecărei persoane și pilonul
esențial al libertății. „Demnitatea umană e o impo-
sibilitate fără garanția că nevoile elementare de trai
sunt o certitudine, da la naștere până la moarte.
Acceptarea oricărei munci din spaima de foame
și frig e o îngrădire a libertății. Propun folosirea
expresiei alocație de demnitate, pentru asigurarea
unui venit egal tuturor cetățenilor, necondiționat
de nici o muncă. În afara alocației, fiecare are șansa
să se ocupe de ce vrea, să-și aleagă domeniul care i
se potrivește și de unde să-i vină alți bani, nefiind
presat de teama că nu are de mâncare. Lucrând cu o
plăcere sporită, crește și calitatea, se dezvoltă latura
creativă”.
„O societate a demnității umane este una a li-
bertății. Societatea demnității este singura în care
omul are cum să fie chiar om”. Mi-a plăcut această
ultimă frază, chiar dacă trebuie să recunosc și uto-
pia ei. Până la urmă omul trebuie să aibă idealuri pe
care să le proiecteze ca realități ale trăirilor sale și să
creadă în ele. Îmi plac idealiștii și mă consider și eu
unul dintre ei, doar că idealurile mele nu se limi-
tează doar la lumea aceasta. Iisus a zis că Împărăția
Sa nu este din lumea aceasta, dar scopul ei este să
cucerească lumea aceasta. Cred că multe din ideile
lui Alexandru Petria promovează această luptă de
cucerire a pământului de către cer. Și voi încheia cu
fragmentul care mi-a plăcut cel mai mult din car-
te, pe care îl consider esența conținutului: „Numai
educația și religia au suflul să retransforme oamenii
ieftini în oameni normali, responsabili, să redobân-
dească memoria umanității”.
■
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
5
Emoționalitate & gestică
chill, în jes
■ Ștefan Manasia
Jesica Baciu
jes
București, Editura Nemira, 2019, colecția VORPAL
Un debut de maturitate - de poet ame-
rican, sînt tentat să - își asumă Jesica
Baciu (n.1985) în volumul editat în 2019,
la Nemira, în colorata colecție Vorpal. Jes, e titlul
plachetei, îl vom pronunța Ges, autobiografist și
un pic narcisist. Jes - particulă izolată, elemen-
tară, pe care o poți asocia mai multor construcții
semantice, în textul ăsta în care aflăm „îngădu-
ința abundentă” sau că „fericirea a venit peste
noi ca o permanență banală”. Sintagme atribu-
tive paradoxale decolează din Naum, realul ex-
traplat e dereglat de jocul privirii pînă capătă
luciri surrealiste: „totul s-a mișcat la început în
favoarea noastră/apoi împotrivă”. Versuri și re-
plici retezate, eliptice, sintaxa torsionată precis
și prețios o înseriază pe Jes(ica) Baciu deja de-
butaților, deja confirmaților: Bogdan Lipcanu,
Vlad Moldovan, Alex Văsieș, Cosmina Moroșan.
E o vorbire desentimentalizată și programatic
devitalizată aici. Poemul, un copil căruia cineva
i-a furat vitaminele. Sînt reconstituite chipuri,
siluete, blurate însă, stropite cu acizi ca în pictu-
rile lui Victor Man. Sînt salvate, în poeme scurte
și foarte scurte, secvențe de dialog amoros din
existențe altminteri irecuperabile. De fapt, sen-
zația asta: Jes aduce, în fiecare pagină, fragmen-
te stenografiate după cutia neagră a glisorului
prăbușit; nu are curajul - leonin - al expunerii
exhaustive, al triumfului narativ. Și, totuși, sin-
taxa asta prohibitivă, austeritatea anti sau post
umană produce, la relectură, mici ambuteiaje
emoționale: „s-a hotărît pînă la urmă/a zis că nu,
nu vrea/dar nu a fost complet neplăcut//m-am
gîndit că poate așa s-a simțit și Sebi/cînd a con-
struit biserica aia din cîteva lemne/cu care se
juca prin curte/mergea cu o bucată de perdea
pe cap/și chema oamenii la slujbă//după cîteva
zile încă nu intrase nimeni în ea/a venit la mine
și mi-a zis/’eu o abandonez’/’de ce? ce s-a-ntîm-
plat?’/’tu nu vezi că e părăsită? nu vine niciun
om’” (Nu, nu vrea). O emoționalitate chill, puțin
înfricoșătoare, puțin crudă - deja loc geometric
al promoțiilor poetice digitale - transpare din
poemele în proză (pudrate ușor cu sarcasm post
Constantin Acosmei): „Ieșeam cu surorile mele
în fața blocului, asta mai înainte, și cel mai mult
ne plăcea să-i convingem pe copiii mai mici să
ne povestească cum se ceartă părinții lor. Spre
seară, în casă, țipam unele la altele din ce în ce
mai tare, acuzîndu-ne că ne-am distrus viața re-
ciproc.” (O băltoacă, cred) Este, acesta, textul cel
mai puternic al volumului, deconspirînd releele
speciale, atît de absente azi, pe care Jes le foloseș-
te cînd scanează subterana copilăriei, zona ino-
cent-sordidă, cruzimea teatrală afină Rătăcirilor
elevului Torless sau „irealității imediate” bleche-
riene. Găsesc aici partea puternică, asumată, a
liricii Jesicăi Baciu: unde anecdota capătă preg-
nanța fabulei antropologice, excelente în decrip-
tarea sinistrei lumi postnouăzeciste. Miniaturile
acestea developează realul insuportabil, inves-
tighează periferia (satul, ghetto-ul) atunci cînd
te aștepți mai puțin. Cel mai adesea personajul
poemelor păstrează masca scrimerului pe figură:
de aici răceala inoculată amintirilor, senzația că
povestitorul refuză prezența cititorului în habi-
taclul poveștii (chestie la modă & de mare efect
în discursul poetic românesc de azi). Nu mai
insist. În cele din urmă, două-trei poeme puter-
nice sînt de ajuns să facă vizibilă noutatea unei
cărți (și potențialul exploziv al unei autoare).
■
Urmare din pagina 3
De la Sf. Augustin
la Renaștere (XX)
Drept urmare, va fi nevoit să se retragă la Cluny
unde se va și stinge din viață.
Abelard nu este tipul de călugăr crescut și for-
mat în școlile Bisericii Occidentale, chiar dacă
formal, chiar asta era. Este primul om al bisericii
care deschide polemici fățișe cu maeștrii săi filo-
sofi sau teologi precum Gillaume de Champeaux
sau Anselm de Laon. Era un om iute la mînie și o
fire sentimentală, cu o mare labilitate a dispoziției
dar și un om egocentrist și dificil. A avut o mare
disponibilitate spirituală pentru jocul dialectic,
în acest sens depășindu-și cu mult maestrul, pe
Guillaume de Champeaux. Din acest motiv al
sclipirii dialectice și al inteligenței sale speculative
a fost urît îndeosebi de către Sf. Bernard care l-a
urmărit și atacat constant pînă a reușit condam-
narea lui Abelard, Sf. Bernard îl considera un dis-
cipol al Satanei acuzîndu-l că susține o doctrină
eretică cu privire la Sfînta Treime. Desigur, argu-
mentele lui Abelard în apărarea poropriei gîndiri
sunt spectaculoase însă nu pot convinge forurile
canonice de dreptatea sa.
Abelard nu era un raționalist în sensul lui
Guillaume de Champeaux ci mai degrabă un aris-
totelician, acceptînd poziția aristoteliciană a lui
Boethius ca fiind mai satisfăcătoare decît ultrare-
alismul lui Champeaux.
Este în toată zbaterea scolasticilor o luptă pen-
tru Universalii atît de cunoscută încît nu o vom
repeta aici și nici nu vom insista asupra ei, cu atît
mai mult cu cît ea aparține de drept logicii și nu
metafizicii chiar dacă Hegel spunea despre meta-
fizică faptul că nu este altceva decît logică cu con-
ținut.
Meritul lui Abelard este acela de a trata pro-
blema universaliilor în așa manieră încît a dat o
lovitură zdrobitoare ultrarealismului, arătînd ne-
temeinicia acestei doctrine, fără a nega, în același
timp, obiectivitatea genurilor și a speciilor.
De aici pornind a fost posibilă apriția unui
Gilbert de la Poree ( 1076 - 1142) și Ioan de
Salisbury (1115-1180) care au susținut cu fermi-
tate, pornind de la Abelard, un realism moderat
nespecific școlii de la Chartres unde primul dintre
ei a și predat. Și deși a fost considerat mai mereu
un nominalist, inclusiv de către Ioan de Salisbury,
datorită afirmației că universalul este un nomen
sau un sermo, Abelard a fost și în opinia noas-
tră, un realist moderat și un dușman neîmpăcat
al ultrarealismului. „Dacă am vrea, asemeni lui
Ioan de Salisbury, să-l considerăm pe Abelard un
nominalist, trebuie să recunoaștem că „nomina-
lismul” lui este doar o negație a ultra-realismului
și o susținere a distincției dintre ordinea logică și
cea reală, făcînd ca acest lucru să implice o ne-
gare a întemeierii obiective a conceptului uni-
versal. Doctrina lui Abelard este o pregătire, în
ciuda limbajului uneori ambiguu, pentru teoria
mai dezvoltată a „realismului moderat”.4 După
părintele Copleston „În Theologia Christiana și
Theologia, Abelard preia viziunea lui Augustin,
Macrobius și Priscian, care plasau în gîndirea lui
Dumnezeu formae exemplares sau idei divine, ge-
nerice și specifice care sunt identice cu Dumnezeu
însuși și, astfel, se orientează spre Platon, pe care
îl înțelege într-un sens neoplatonic, pasînd Ideile
în gîndirea divină, quam Graeci Noyn appelant”5.
Altfel, Abelard este cel care a desființat cu ade-
vărat acest curent ultrarealist și a propus realis-
mul temperat sau moderat. De la el se va inspira
și va construi Thomas de Aquino.
(fragment din lucrarea în pregătire
O istorie critică a metafizicii occidentale vol. III,
De la Sf. Augustin la Renaștere)
Note
1	Fr. Copleston, Op. cit., p. 141.
2	Ioan de Salisbury, Op. cit., 7,12 ; P.L.., 199, 665A,
apud Fr. Copleston, Op. cit., p. 144.
3	Fr. Copleston, Op. cit., p. 144.
4	Fr. Copleston, Op. cit., p. 150.
5	Idem, Ibidem.
■
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
Despre modelul de
ființare, ca demers
autentic de existență
■ Victor Constantin Măruțoiu
Sandu Frunză
Ești o ființă autentică. Despre tine, filosofie,
comunicare, dezvoltare personală și leadership
București, Editura Eikon, 2018
Existența umană a presupus, mereu și me-
reu, problematizarea dezvoltării personale
în raport cu celălalt, cu societatea, cu di-
vinitatea. Istoria omenirii a consemnat, în nu-
meroase cazuri, necesitatea unei reflecții asupra
a ceea ce reprezintă comunicarea transpersonală
în societate. Deseori, s-a ajuns la un conflict, din
simpla inadvertență a lipsei dialogului, a raportu-
lui reflexiv de înțelegere și conviețuire, în spiritul
lucării împreună, al colaborării și al susținerii re-
ciproce între oameni. Necesitatea unei conlucrări,
stringentă, în anumite momente, s-a acutizat cu
trecerea timpului. Dezvoltarea tehnică, în ritm
galopant, a determinat o dezechilibrare a balanței
dialogului persoană-persoană și a dus la o alie-
nare umană. Omul deține mult mai mult și mai
multe, are tot necesarul tehnic pentru o viață mai
bună, metode unice de dialog, dar își pierde esen-
ța comunicării interpersonale.
Cartea domnului profesor Sandu Frunză, Ești o
ființă autentică. Despre tine, filosofie, comunicare,
dezvoltare personală și leadership, Editura Eikon,
București, 2018, vine ca o cale de îndrumare
pentru o reactualizare a dialogului transpersonal
uman. Ea se constituie ca o lecție vie și dinamică,
conturată între file de volum. Însăși provocarea,
din primele pagini la lectură, determină o cale
deschisă spre devenirea umană, în linia dialogu-
lui persoană-persoană. Devenirea umană nu poa-
te avea loc, fără de un altul, înțeles și văzut fie în
persoana unui maestru, profesor, îndrumător, fie
în persoana unui consilier, coach. Începerea aces-
tui drum, al lecturii și al transformării, devine o
împreună pășire spre schimbare.
Criza globală și criza de lideri autentici ai
umanității au determinat amplificarea însufleți-
rii mitului salvatorului, care, deseori, ajunge să
favorizeze anumite principii etice, în dauna alto-
ra sau să aleagă dintre principiile morale, pe cele
care îi ajută discursul său și să le încalce pe altele,
mult mai numeroase. Liderul autentic trebuie să
discearnă elementele progresului personal uman
din ceea ce poate altera ființa, din ceea ce ar putea
opri omul pe calea ascensiunii sale.
Spiritul contemporan a ajuns să oprească per-
soana de la creștereea sa naturală, culturală, spi-
rituală. Creațiile tehnologice au reușit să înlocu-
iască omul cu instrumentarul tehnic, în procesul
muncii, încât, în timp, poate se va ajunge să se
prefere tehnologia în detrimentul umanului.
Sacralitatea muncii, care conferă țelul omului
de a fi, de a exista prin ceea ce realizează, a fost
denaturată, tehnologizată, pusă în seama inteli-
genței artificiale, a forței de muncă non-umană,
totul pentru așa-zisul confort al omului. Astfel,
s-a ajuns la dorința și la primele studii de analiză
contemporană a muncii, pentru redescoperirea
sensului spiritual al activității umane, căci „o
dimensiune ce trebuie recuperată este cea care
reface legăturile naturale ale omului cu natura,
cu cosmosul, integrînd munca într-o structură a
modurilor de interacțiune a omului cu natura, cu
viața, cu sine însuși” (p. 26).
Un lider contemporan trebuie să țină cont de
aceste problematizări, să adopte o poziție de răs-
puns, bazată pe un demers susținut de valori au-
tentice, de un discurs etic și de o conduită morală
aparte, care să redescopeere sensul prim al per-
soanei umane. În acest fel, dezvoltarea personală
trebuie să determine o eficență managerială deo-
sebită.
Profesorul Sandu Frunză conturează imagi-
nea problemelor lumii contemporane, ca având
resorturi determinate de cauze morale. În acest
sens, soluția diminuării crizei poate fi punerea
„în strînsă relație cu dezvoltarea personală, lea-
dership-ul etic și eficiența managerială” (p. 36).
Întreaga structură organizatorică a lucrării
profesorului Sandu Frunză construiește un uni-
vers bazat pe axiologia filosofică a detreminismu-
lui uman, a existenței prin exemplificare filosofică
și punctează necesitatea experimentării filosofice
a trăirii umane pentru o reconstrucție valorică a
ethosului uman contemporan. Modernitatea a în-
cercat să schimbe paleta de valori, determinând
o tehnologizare umană. Omul a devenit, în com-
portament, discurs, manifestări, lipsit de autenti-
citate, îndepărtat de etic, în afara spațiului sacru
și moral, contrar valorilor umane tradiționale.
Devalorizarea și revalorizarea contemporană a
menționat utilul în dauna beneficului. Filosofia a
fost frustrată de elementele dialogului social, care
trebuiau să conlucreze pentru păstrarea morală
a identității umane. Purtătorii de cuvânt ai știin-
țelor, ideologiilor, culturii au susținut acțiuni de
Peter Kecskes
Omagiu lui GloedenVII (2005), artă digitală
îndepărtare a filosofiei de sfera dezvoltării umane.
În acest sens, s-au determinat falii și evoluții asi-
metrice, în locul dezvoltărilor trans-disciplinare
și multi-disciplinare, necesare unei frumoase ar-
monizări în necesitatea dezvoltării umane.
Omul postmodern este însingurat și înstrăinat,
el manifestându-se într-o existență a relativului și
a imediatului. Acesta are nevoie de o re-evaluare a
existenței sale și o re-structurare în linia filosofiei
și a valorilor autentice, tradiționale, re-descoperi-
te și implementate zilelor noastre.
Perspectiva, țelul și mesajul lucrării Ești o ființă
autentică. Despre tine, filosofie, comunicare, dez-
voltare personală și leadership constă în a contura
rolul determinant al filosofiei în căutarea auten-
ticității și a sensului real al vieții. Este manualul
necesar redescoperirii valorilor de netăgăduit ale
filosofiei în dezvoltarea gândirii umane și a etho-
sului ființial. Cartea structurează elementele ne-
cesare dezvoltării umane, ca devenire ontologică
a unui spirit autentic de leadership.
■
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
7
Cei învinși
■ Ștefan Petra
Robert Gerwarth
Cei învinși. De ce nu s-a putut încheia
primul război mondial. 1917-1923
Editura Litera, București, 2019
Iată o carte cu adevărat interesantă. Se pare că
despre cel de-al doilea război mondial știm
mult mai multe decât despre primul. Iar des-
pre perioada de după și mai puțin. Cu toate că nu
e chiar așa departe de noi. Iar despre „cei învinși”
aproape că nu se vorbește.
Autorul, istoric, profesor universitar, s-a ocu-
pat mult timp de probleme legate de primul răz-
boi mondial, cât și de perioada de după război,
caracterizată ca „violență de masă” (p.434), prin
intermediul unor programe de cercetare și a unui
vast număr de colegi și doctoranzi cu preocupări
asemănătoare (p.436-437).
Cele două tabere antagoniste din timpul
primului război mondial Puterile Centrale și
Antanta/Aliații (cum îi numește autorul, cu tri-
mitere la cel de-al doilea război mondial!?) s-au
luptat pe viață și pe moarte, mai ales în Europa,
cu sorți schimbători și, mai ales, cu uriașe și ne-
justificate pierderi umane - morți, răniți, dispă-
ruți și milioane de prizonieri de război - numai
în Rusia 2 mil. soldați ai Austro-Ungariei (p.460).
Ceea ce s-a întâmplat după război a fost în
mare parte neașteptat - cele două revoluții din
Rusia, cu ecou în mai toate țările din Europa
-, urmată de o înfrângere a Puterilor Centrale
și a aliatelor acestora, și de dezmembrarea ma-
rilor imperii: Rusia, Austro-Ungaria, Imperiul
Otoman și crearea statelor naționale. Ceea ce
autorul numește pe bună dreptate „tranziția vi-
olentă a Europei de la război mondial la o pace
turbulentă” ! (p.23).
Dar Pacea de la Paris, ce se spera a fi încheiată
„după cele 14 principii wilsoniene” din ianuarie
1918 - emise de președintele SUA, Woodrow
Wilson, dintre care cele mai importante sunt
referirile la „o pace justă” și „autodeterminarea
națiunilor” - valoroase și juste în principiu, dar
aplicate discriminatoriu și inconsecvent - a fost
mai degrabă nedreaptă, bazată pe forță și răzbu-
nare, umilirea statelor și a popoarelor învinse, cu
impunerea unor mari modificări de graniță și a
unor uriașe despăgubiri de război.
Ceea ce a dus la mari nemulțumiri, revoluții,
războaie civile, „conflicte suprapuse” (p.133) și
instabilitate politică și economică în statele în-
vinse. În Austria s-a cerut insistent unirea cu
Germania, pe baza principiului statului națio-
nal, dar Aliații au refuzat categoric Anschluss-ul,
temându-se de o viitoare Germanie puternică
(p.335), ceea ce a dus, în consecință, la contesta-
rea sau anularea acordurilor de la Paris instituite
în 1919. Nu mai puțin, prin insistente încercări,
de revizionism teritorial, Germania lui Hitler a
fost cea care și-a propus ca scop principal anula-
rea acordurilor, întreaga ei politică fiind bazată în
primul rând pe „remedierea nedreptăților istori-
ce” rezultate prin pacea de la Paris. Decenii în șir,
chiar până în ziua de azi, în Ungaria se consideră
că pacea de la Trianon a fost cea mai mare ne-
norocire, de vreme ce țara „a pierdut” 71% din
teritoriul părții ungare a Dublei Monarhii și 63%
din populație, iar 2,5 mil. de etnici maghiari au
rămas în afara granițelor statului „național” ma-
ghiar. Japonia a cerut necontenit „egalitate rasi-
ală” în tratatele internaționale și, de vreme ce a
fost refuzată, a pornit un proces de înarmare și
de cuceriri teritoriale (p.419 ș.a.). Turcia a fost
singura care a contestat imediat, în împrejurări
foarte dificile, Tratatul de la Sevres, a pornit un
război îndelungat împotriva statelor învingătoare
care au dorit dezmembrarea țării și a marione-
tei lor, Grecia naționalistă și agresoare, ieșind în
final învingătoare, prin restabilirea suveranității
asupra întregii Anatolii și crearea unui stat națio-
nal printr-un nou tratat, încheiat la Laussane, în
1923 (p.367-399).
Așa cum just arată autorul, mai ales „dezas-
trul militar și uzura de război au creat condițiile
pentru o revoluție. Nu revoluția a provocat în-
frângerea - așa cum aveau să pretindă cercurile
naționaliste în următorii ani.... Tensiunea războ-
iului a subminat legitimitatea regimului imperial
(în Rusia, Germania, Austro-Ungaria)” (p.111).
Pretutindeni, din Rusia și până în Germania,
Austria și mai departe, lumea era sătulă de acest
război inutil, care a cauzat multă suferință, iar
soldații dezertau în masă. În acest context, evre-
ii au avut cel mai mult de suferit, prin repetate
pogromuri, cu uciderea a zeci de mii de oameni.
Dar și populația civilă, puternic afectată de răz-
boi, foamete, răzbunări. În anii revoluționari
1917-1923, în aceste state „s-a realizat „nefasta
alianță dintre anti-semitism și anti-bolșevism”
(p.238). S-a considerat în cercuri largi că „ar-
mata nu fusese învinsă pe câmpul de luptă”, că
„Puterile Centrale nu fuseseră de fapt învinse din
exterior, ci se prăbușiseră ca urmare a „pumna-
lului înfipt în spate” de elementele subversive/
dușmanul din interior (evreii și mișcarea so-
cialistă)” (p.208), iar „presa se concentrează pe
Peter Kecskes	Arhitectii Crepusculului versus Trimișii
Luminii XII (2018), artă digitală
teroarea roșie și nu pe atrocitățile albe” (p.164)
mult timp de aici încolo. În acest sens, autorul
urmărește cu interes și competență evoluția po-
litică și desfășurarea acțiunilor revoluționare în
state precum Rusia, Finlanda, Germania - Liga
spartachistă și Republica Sovietică a Bavariei,
Ungaria - Republica Sovietică Ungaria, Austria,
Bulgaria, Letonia, Lituania, Polonia ș.a., iar
în Marea Britanie, Franța, Spania au fost mari
„agitații muncitorești” (p.256) (capitolul 9
„Radicalizarea”).
Așa cum rezultă din evenimentele prezentate,
conform logicii istorice, există certe „continuități
dintre perioadele 1917-1923 și cel de-al doilea
război mondial” (p.427). Historia magistra vitae,
spuneau romanii. Istoria nu este un ansamblu în-
tâmplător de evenimente, ci un tot coerent, care
trebuie neapărat privit în ansamblu, în intercone-
xiune, atât în timp, cât și în spațiu. Multe lucruri,
evidente în cursul celui de-al doilea război mon-
dial, precum și în perioadele precedente și urmă-
toare, sunt o consecință a unor lucruri petrecute
în Marele Război, a tratatelor de pace injuste care
s-au încheiat. Principiile wilsoniene au fost prea
adesea încălcate: minoritățile - „numeroase și
vocale” (p.347) au avut mult de suferit în cadrul
noilor state naționale, în care prevala spiritul na-
ționalist și nu cel al coexistenței pașnice, ca de
ex. în Polonia 35% din populație nu era poloneză
(p.349); „politica iredentismului a continuat să
bântuie politica europeană în următoarele dece-
nii” (p.347); „tratatele minorităților (în Europa)
nu erau decât plasturele care acoperea flagranta
încălcare a principiului fundamental al autode-
terminării” (p.355); iar „autodeterminarea nați-
onală a fost acordată Europei de Est, și refuza-
tă tuturor celorlalți neeuropeni” (p.286), deci,
principiul autodeterminării nu se aplica, evident!
populațiilor din colonii, ceea ce denotă „retorica
extrem de rasistă care ghida întregul sistem man-
datar din tratatele de pace de la Paris” (p.351).
În întreg ansamblul lor tratatele de pace în-
cheiate după primul război mondial s-au dovedit
în ansamblu ineficiente, neputând duce la o pace
durabilă, ba, din contră, așa cum am arătat, au
fost una dintre cauzele generatoare ale unui nou
război, mai mare și mai neomenos.
Lucrarea de față este valoroasă din mai multe
puncte de vedere. Ea tratează pe larg, modern,
argumentat și just o serie de mari probleme ale
lumii contemporane, este la curent cu diversele
interpretări și luări de poziții atât ale istoricilor,
cât și ale politicienilor, nu se sfiește să arate păr-
țile negative ale Puterii și implicațiile negative ale
deciziilor politice. Trebuie să amintim de aseme-
nea impresionata bibliografie pusă la dispoziție
cititorului, ce se întinde pe nu mai puțin de 92
de pagini, alături de notele ce cuprind și ele 150
de pagini.
Dar, totodată, autorul pune un mult prea mare
accent pe înglobarea oricărui tip de luptă doar ca
„violență”, fără a discerne între războaiele juste și
injuste, uneori se ferește de adevăr și caracteri-
zează doar ca „aparente” unele lucruri evidente,
ca de ex. „aparenta incapacitate a democrației
liberale de a gestiona criza economică și conflic-
tele sociale” (p.403) ș.a. Totodată, el este puternic
dependent de munca echipei sale și de sursele de
informare ce-i stau la îndemână, astfel că eve-
nimentele legate de România sunt subestimate,
aproape că lipsesc, spre deosebire de Bulgaria sau
Ungaria, unde evenimentele sunt tratate mult
mai pe larg.
■
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
cartea străină
Despre sălbăticiile
din noi
■ Irina-Roxana Georgescu
Guillermo Arriaga
Sălbaticul
traducere din limba spaniolă de
Marin Mălaicu-Hondrari
București, Editura Art, 2018, 725 de pagini.
Sălbaticul de Guillermo Arriaga este un
roman poetic, alcătuit din mai multe po-
vești care se îmbină ca piesele unui puzzle,
dezvăluind destine a căror forță este motivată
de veridicitatea acțiunii și de forța caracterială
a personajelor, un roman-frescă pentru Mexicul
de la sfârșitul anilor ’60, meandrând curios o
poveste despre dragostea filială, dar și despre
libertatea individuală, despre forța irepresibilă
a naturii și despre obsesia de a face dreptate: în
numele unui dumnezeu ce alternează de la om-
nisciența perversă la precaritate, de la entuzi-
asmul de a face bine la triumful egoist. Despre
acestea și multe altele este vorba în romanul
scriitorului mexican Guillermo Arriaga, cunos-
cut și ca scenarist al unor filme ca Amores perros
(Iubiri și câini), 21 de grame sau Babel, în regia
lui Alejandro Gonzăles Inărritu. Arriaga a mai
publicat romanele Escadron Ghilotina (1991),
Un dulce miros de moarte (1994), Bivolul nopții
(1999) și volumul de proză scurtă Retorno 201
(2006), volume traduse în peste optsprezece țări,
inclusiv în limba română. Este un romancier de
o mare forță expresivă, dublată de abilitatea de a
ține frâiele unor ample narațiuni care evoluează
pe mai multe planuri, fără să dea impresia, însă,
de zgomot „de fundal”, fără să plictisească sau să
incomodeze ritmul lecturii, în ciuda diversității
de personaje în evoluție. În epoca în care cititorii
sunt, mai degrabă, interesați de volume pe care
le pot parcurge rapid, a scrie un roman de peste
700 de pagini devine o provocare atât pentru ro-
mancier, cât și pentru eventualii traducători, de
aceea merită spus că Arriaga nu face concesii ci-
titorului, acțiunea avansează alert, cu schimbări
bruște în tiparul epic, vitale pentru menținerea
interesului și fluxului narativ.
Spuneam mai sus că romanul scriitorului
mexican este unul poetic; de fapt, poeticitatea
lui rezidă în forța compensatorie de a însufleți
personaje ale căror destine nu le poți întrevedea
decât într-o ficțiune. Alături de pagini întregi
despre istoria stupefiantelor, regăsim numeroase
trimiteri la legende africane, caucaziene și euro-
pene despre fertilitate, supraviețuire și călătoria
în lumea „de dincolo”. Dotați cu un lirism bizar,
eroii lui Arriaga parcurg un traseu inițiatic prin
suburbiile Mexicului din deceniul șapte. Unele
pagini pot fi citite chiar ca niște poeme supra-
realiste.
Traducerea, magistral realizată de Marin
Malaicu-Hondrari, restituie savoarea limbajului
eroilor lui Arriaga.
Mare parte a acțiunii se petrece pe strada
Retorno 207, cartierul Unidad Modelo, distric-
tul Ixtapalapa. Romanul lui Arriaga pleacă de
la povestea unui tânăr mexican, Carlos, care
începe afacerea cu șinșile după ce un unchi i-a
făcut cadou o femelă, când a împlinit șaispreze-
ce ani. După două săptămâni, Carlos a cumpărat
un mascul. Șinșilele s-au împerecheat și, în mai
puțin de două luni, perechea avea deja zece pui.
„Fratele meu a citit într-o revistă despre blana
lor prețioasă. S-a dus în centru și a aflat că un om
de afaceri evreu cumpăra en gros blăni de șinșilă.
Le-a cerut voie părinților mei să instaleze cuști
pe acoperiș și a mai cumpărat douăzeci de șin-
șile. După un an și jumătate, vindea pe lună în
jur de patru sute de blăni. [...] Dar deși Carlos
câștiga puhoi de bani cu șinșilele, nu aceasta era
afacerea lui principală.” (p. 23) Povestea celor
doi frați - Carlos și Juan Guillermo - bazată pe o
intrigă riguroasă, se construiește mai degrabă pe
absența lui Carlos, „Carlos fratele, Carlos riva-
lul, [...] Carlos omniprezent, Carlos mort, Carlos
viu, Carlos în trupul femeii pe care o iubeam”
(p. 113), devenind pandantul modern al mitului
biblic al lui Cain și Abel. LSD-ul și morfina erau
„mărfurile” de care se ocupa Carlos. Așa le nu-
mea, nu droguri sau substanțe. „Marfă” era un
termen mai comercial și rece, fără să te ducă cu
gândul la ilegalitate, ci la o afacere prosperă și se-
rioasă. (p. 143) Afacerea principală a lui Carlos
erau drogurile recreative. Morfina, opiaceu des-
coperit în secolul al XIX-lea de către Friedrich
Serturner, un chimist german, își datorează nu-
mele lui Morfeu, zeul grec al somnului; le poate
provoca euforie celor care o consumă, de unde
și folosirea ei pe post de drog recreativ. Creează
dependență puternică. (p. 141) Dietilamida
acidului lisergic, substanță mai bine cunoscută
după inițialele ei in engleză: LSD. Descoperit de
chimistul elvețian Albert Hoffman la sfârșitul
anilor 1930, LSD-ul induce reacții psihedelice,
afectează perceperea realității și provoacă halu-
cinații asemănătoare celor din vise. În anii 1960,
a început să fie consumat ca drog recreativ. (p.
142)
Poreclit „Cinci” - „Îmi ziceau Cinci pentru
că mă născusem în 5/5/’55. Dar și pentru că în
primele clase nota mea obișnuită era 5” (p. 160)
- protagonistul este un încăpățânat și un idealist,
obstinat să nu se înregimenteze „sectelor”, dor-
nic să cunoască adevărul și să-și răzbune fratele
ucis. Rămas singur, încolțit de următorii fratelui
său, eroul găsește un soi de „alter ego” animalic
în sălbăticia pe care o salvează de la moarte.
Colț, câinele-lup al vecinilor săi, comandat toc-
mai din Canada, va deveni șansa eroului să gă-
sească un motiv să trăiască, la rândul său: „La
trei și jumătate noaptea, m-au trezit urletele lui
Colț. Nu știu dacă un animal își poate presimți
moartea, dar în noaptea aceea urletele lui Colț
erau diferite. Mai profunde, mai lugubre. Nu se
oprea din urlat. M-am ridicat în capul oaselor.
Mi-am dat seama că de data asta urletele lui Colț
nu erau pentru haita lui, ci pentru mine. Mă che-
ma: Colț îmi cerea să-l salvez.” (p. 162) Salvarea
biunivocă: a lupului de către om, dar și a omului
de către lup, doi supraviețuitori care își apără te-
ritoriul maculat. Oricât de lovit de soartă, Juan
Guillermo este cel care își va răzbuna fratele,
Guillermo
Sălbaticul
musai
după ce îi pecetluise, inconștient, acestuia moar-
tea, prin afilierea cu o sectă religioasă, în care
s-a infiltrat tot la cererea fratelui său, Carlos: „Pe
cine voiam eu să salvez? Pe Colț, sau pe mine
însumi? Ce făcuse să mi se urce sângele la cap?
Eram strivit sub greutatea atâtor fantome: un fe-
tus rostogolindu-se într-un borcan de maioneză,
un frate înecându-se într-un rezervor de apă, un
alt frate sufocat într-un uter, părinții căzând în-
tr-o prăpastie, o bunică stringându-se în tăcere,
niște ucigași în libertate, un comandant de po-
liție josnic, Chelo dispărută, șinșilele putrezind
de vii în cuștile lor, doi papagali temându-se să
fie liberi, o răzbunare așteptând să fie dusă la îm-
plinire, sângele mai multor oameni pulsând în
venele mele, piciorul amorțit, cicatricile, toate
acestea concentrate într-o singură viață: cea a lui
Colț” (p. 182)
O altă dimensiune a romanului lui Arriaga
este căutarea libertății cu orice preț, căutând li-
gaturarea vocilor ancestrale și respectând cultul
strămoșilor. Narațiunea avansează pe două pla-
nuri: pe de o parte, istoria lui Carlos, petrecută
în Mexicul anilor ’60 și, pe de altă parte, isto-
ria vânătorului inuit Amaruq care, în sălbăticia
munților Canadei, pornește pe urmele unui lup
de care se simte legat într-un mod inexplicabil.
Amaruq ascultă și respectă vocea vieții - vox na-
turans - și, în toată încordarea vânătorii, trăiește
exponențial teama de a nu prejudicia ordinea
naturii. Invocațiile sale sunt mărturisiri ale spi-
ritului ucigaș, dar și îmbunarea spiritelor pădu-
rii ca simbol al libertății, al recuperării glasului
primordial: „Vă invoc pe voi, toate animalele
pe care le-am vânat. [...] Voi sunteți călăuzele
mele. [...] Vă invoc, lupilor. Trebuie să-l vânez
pe fratele vostru, trebuie neapărat. Ajutați-mă să
fiu lup. Ajutați-mă să vânez ca voi [...]. Dați-mi
istețimea, mirosul și văzul vostru. Vreau să fiu
lup.” (p. 175) Cei doi eroi - Juan Guillermo și
Amaruq - supraviețuiesc morții prin acceptarea
ei senină; doi vânători, fiecare într-un alt sens,
și Amaruq, și Juan Guillermo respectă forța vie-
ții, dar și valoarea sacrificiului și a libertății, de
aceea, romanul scriitorului mexican Guillermo
Arriaga poate fi citit ca o epopee existențială.
■
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
poezia
	Ioana Burghel
***	nici lux
Fă-ți din suflet curcubeu	nici
și el să coboare	de lux
peste toți cireșii aceștia	pielea ta
în floare.	o necesitate într-o primăvară a altor
Fă-ți sufletul pasăre cântătoare să se așeze, sub lună, cuminte, cât merii, în timp, învață	șerpi
să cânte.	Cine ?
Ascultă cum iarba	Cine vânează suflete albe?
în verdea-i candoare	În pieptul cui s-a-ntunecat?
pregătește luminii	Sabia cu o mie de lame
o altă ninsoare.	a cui lumină-a-nsângerat?
***	Cine vânează zilele calpe?
lumină crepusculară/ melodie stinsă/ mă	De pe buze, surâsul confuz?
străduiesc să descompun toate urletele/ un vânt/	și-n flautul lui Euterpe
ca un câine rău/ scurmă în liniștea mea/ se face noapte/ noapte grea/ în care plonjează toate	versul cui se aude, difuz ?
vrăbiile/ ca într-un rest de fereastră	***
Ioana Burghel
mâine
*** Să pleci la drum cu inima ta	se va vorbi despre dragoste numai
de va fi greu	mâine se va vorbi
cântă de va fi rău cântă	despre dragoste!
de nu va fi	dintr-unul
în locul ploii	în altul
să cauți o melodie	ni se vor deschide
în care	cerurile
să-ți rodească diminețile.	ca niște pungi
Să pleci la drum cu sângele tău, cu sinceritatea ta să speli cerul de fum	nimeni nu va putea să mai doarmă de țipătul asurzitor al baloanelor de săpun
în lumina lumii	
opacă	doar mâine
fata desculță	se va vorbi despre
va găsi întotdeauna o floare	dragoste!
de	
mac	
***	
Nu luăm nimic din lumea aceasta!	Cine ?
Goale și albe, oasele noastre vor fi temelia aceleiași ierbi. Manechine în vitrine de lux sau ferestre învechite, expoziție de suflete triste, ne	
	
	într-o lume dezaxată
furăm zăpezile și ne depozităm iluziile în aceleași	cine să fie coaja de nucă?
recipiente. Mâine, cineva ne va bea apa și se va	sâmburele care
mântui. Mâine, cineva ne va bea și lumina-i va fi	să vindece ?
mai clară.	cine să fie lumina subțire ?
***	din putregai
din șarpele care ești	cine să taie ?
îmi voi face	cine să ia copilul în brațe ?
o pereche de papuci agricoli	cine-i femeie?
pielea ta	cine-i bărbat?
nu e	
iarba fiarelor cine-o aduce ?
cine desprinde pustiul de cruce?
cine să taie-n pereți de bazalt?
cine înalță cântecul lumii?
de foame acerbă
cine să vindece bunii/nebunii ?
cine visează
fără ochi
fără mâini
între corbi ori
stăpâni ?
***
nefirească umbra asta
a ta
cum își înfige ea colții ca o vampă
într-un trup docil
adânc
până când
Morții i se face somn
de la început Viața îți spune „bună seara”
iar inima îți scapă printre degete
decolorându-se
Dumnezeul acesta e gol de mine
ca de noi, toți
la orice ninsoare,
cerbi aproape umani
încondeiază drumul îngerilor
număr pașii făcuți printr-o lumină sfârtecată
o urmă lipsește mereu
am săpat cu călcâiul în peșteri adânci
pentru cealaltă făptură a mea
până când
anotimpurile au învățat
să-și umple ochii
cu
păsări
■
1O
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
proza
Nucul
■ Rodica Dragomir
Era o zi de vară fierbinte. Soarele își scurse-
se parcă toată viața pe pământ.
Moș Precup nu putea să stea în casă nici
pe zăpușeala asta. Se refugiase în locul cel mai
umbros al grădinii, sub nucul bătrân, scorburos,
aplecat într-o rână. Îi era drag nu numai pentru
răcoarea ce o găsea sub ramurile lui, dar conside-
ra că seamănă cu el, erau de-un leat.
Stătea rezemat de trunchiul aspru, ce-i răco-
rea spatele, cu ochii închiși, nemișcat, cu gându-
rile duse departe. Auzi, înciudat, pe cineva co-
borând pe drumul ce-i mărginea grădina și, cu
coada ochiului, îl recunoscu pe Nuțu, din deal,
dar nu schiță nici o mișcare. Nu-l plăcea, era bă-
găreț și cam tare de cap, de aceea, adesea, într-un
mod nevinovat, îl lua peste picior.
Cum se așteptă, Nuțu nu putu să-și vadă de
drum, ci se opri la gard, cu chef de vorbă.
- Ce bine de tine, vecine, stai la umbră! La ce
te gândești?
- La nimica, Nuțule, că nu pot.
- Cum nu poți? De ce?
- Am treabă!
Drept răspuns, Nuțu căscă ochii mari și chipul
i se schimonosi a întrebare.
- Ce te miri așa, mă? Nu vezi? Proptesc nu-
cul, să nu cadă! Numai tu te preumbli fără rost,
măcar de-ai purta vântul după tine!
Vecinul plecă bombănind. Nu știa de ce mo-
șului îi plăcea să-și râdă de el, cum făcuse și altă
dată, nu de mult. Îi intrase în casă, că-l știa sin-
gur, bătrân și bolnav.
- Ce mai faci, moș Precup?, îl întrebă.
- Ia, mă, stau de vorbă.
- Da cu cine vorbești, că nu-i nimeni aici?
- Cum nu? Cu musca aia, bre!
- Nu zău! Și ce spune?
- C-o să plouă și-o să bâzâie toată ziua. Și
mai spune că, decât să bâzâie degeaba până va
ploua, o să se așeze pe fruntea ta să audă cum îți
clocotesc ideile!
Înfuriat, Nuțu ieși, trântind ușa, jurând că
nu-l mai caută, în timp ce Precup râdea subțire,
părându-i totuși rău că l-a supărat, căci, săracul,
era om de treabă.
Toată viața fusese un hâtru, îi plăcuse să spună
vorbe în doi peri și, mai ales, să glumească pe
seama celor săraci cu duhul, care, inconștienți de
prostia lor, erau surprinși de vorbele lui ce stâr-
neau râsul celorlalți, și-l credeau cam nebun.
Din pragul casei auzi vorba măruntă a
Zamfirei care-l anunța că în curând e gata mân-
carea.
Ce noroc avea cu fata asta, gureșă ca o vră-
biuță, isteață, iute, nici nu vedeai când era aici,
când dincolo, veselă și râzătoare, o mână de fe-
meie cu soarele strălucindu-i mereu în ochi. Era
fata cea mică a vecinului și prietenului său de-o
viață, a lui Grigore, ce-și avea casa peste drum.
De când îi murise nevasta și mai ales acum, când
ajunsese neputincios și nu se mai descurca cu ale
casei singur, ea venea să-l ajute, să-i mai facă o
mâncare, să mai deretice, să mai spele una și alta.
O iubea ca pe fiica de care nu a avut parte și-i
aducea aminte de Catița lui.
Surâse și închise ochii dând frâu liber amin-
tirilor. Adesea vorbea astfel cu nevasta sa.
Imaginea ei era o prezență vie, parcă nici nu re-
aliza că a trecut de mult în lumea umbrelor. Era
acolo, cu el, de câte ori o chema să stea de vorbă,
să se sfătuiască. Îi fusese tare dragă și nu putuse
să accepte niciodată gândul că nu mai e printre
cei vii. Uneori simțea atât de intens prezența ei,
încât întindea mâna să o atingă.
Avusese 20 de ani când o cunoscuse. Era un
flăcău mândru, isteț, pus pe glume, știa să întoar-
că vorbele, dar vai de cel ce nu se pricepea să-i
răspundă la provocări și glume, devenea calul lui
de bătaie și pricină de râs pentru toți. Fetele îl
plăceau, dar se temeau de el, să nu ajungă ținta
ironiilor sale și deveneau sfioase și nesigure în
preajma lui.
Catița l-a înfruntat de la început. Era într-un
grup de fete. N-o mai văzuse până atunci, nu era
din satul lor. Venise la Ilinca, o verișoară, și i se
povestise deja despre el. Când o văzu, o zvârlu-
gă de fată, cu părul blond, împletit într-o coa-
dă groasă, adunată în coc, cu ochii ageri și un
zâmbet fugar pe buze, se apropie de fetele care
amuțiră. Ea, privindu-l în ochi, le întrebă: „Ce e,
fetelor, vine istețul satului și v-ați speriat ca niște
vrăbii?” Era gata s-o înțepe și el cu vorba, dar
ochii ei arzători, înfruntându-l, îl țintuiră pe loc,
lăsându-l fără replică. Fetele plecară, în urma lor
auzindu-se chicote înfundate. Râse și el și își jură
că fata asta îi va fi nevastă.
Năbădăioasă, încăpățânată, energică, iute la
vorbă și la minte, a fost o provocare pentru el,
nevasta care-i trebuia ca să poată realiza ceva
durabil și care să-l poată și stăpâni. Se luară în
același an. Nu se înșelase, a fost norocul și bu-
curia vieții lui. Moștenind pământ de la părinți,
aducându-i și ea o zestre bunicică, muncind din
greu, că Dumnezeu nu pune în sac de-a gata, și-
au adunat în câțiva ani o avere frumușică. A fost
binecuvântat și cu un fiu, Todoruț, a tânjit însă
mereu și după o fată care să semene Catiței, dar
Peter Kecskes
artă digitală
Apeiron XII (2018)
n-a fost să fie.
Trăia tot mai mult suspendat între două lumi
ce ajungeau să se confunde uneori. Realitatea
pendula între „acum” și „atunci”, „aici” și „din-
colo”. Se lăsa cufundat în ape adânci, tulburi,
învolburate spre a fi readus apoi în curgeri line,
limpezi și odihnitoare. Timpul își pierdea ade-
seori dimensiunile reale, se dilata, se sincopa, se
contorsiona, se repeta sau încremenea în aceleași
tipare - se juca cu el ca un magician, îl supunea,
curgea după voia lui, ca acum.
Privirea i se adânci tot mai mult undeva, de-
parte. Se afunda într-o pâclă de lumină lăptoasă.
Era ca un orb care nu mai știe unde este, când au
dispărut toate în jur, rătăcind într-o lume străi-
nă, potrivnică, cu un teribil sentiment de teamă,
nesiguranță și durere.
I se făcu dintr-o dată frig, tremura și un vânt
rece parcă sufla dușmănos, strecurându-i-se cu
colți de fiară sub hainele subțiri. Un cer de plumb
se lăsa greu peste umerii lui și ai celor ce pășeau
prin noroiul gros al drumului, alături de el. Nu
se auzea decât clipocitul cleios sub frământarea
picioarelor și șuieratul vântului răscolit de vocile
guturale, răstite ale caraleilor care însoțeau cor-
tegiul jalnic ce se târa de ceasuri prin clisa neagră
și rece a unui drum ce părea fără sfârșit, „bandiți”
condamnați pentru vini reale sau inventate, peri-
culoși dușmani ai poporului și ai noii societăți.
Erau ca o turmă dusă la tăiere, înghesuiți unii
în alții, tineri cărora încă nu le-a mijit mustața,
oameni maturi și mulți bătrâni. Cu fețe supte,
slabi, abia ținându-se pe picioare păreau o oas-
te ce se întoarce dintr-o bătălie pierdută, doar
ochii le străluceau cu albul lor în noapte, stele
tăvălite prin mocirla vremurilor. Când unii se
prăbușeau, se auzea, ca un cor șoptit: „Ridică-
te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”. Mulți dintre de-
ținuții din tristul convoi veneau din închisorile
din Aiud și Gherla, unde circulau, pe cale orală,
poezii scrise în temnițe de poeți deținuți politic,
printre care și Radu Gyr, a cărui poezie „Ridică-
te, Gheorghe, ridică-te, Ioane” o cunoșteau toți
și îndemnul din versurile ei le dădea puterea de
a rezista.
„Pentru sângele neamului tău curs prin șan-
țuri,
Pentru cântecul tău țintuit în piroane,
Pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane.”
Stimulați doar de scurtul îndemn, în taina
adâncului reverberând demnitatea suferinței,
cei căzuți găseau puterea de a se ridica și uriașul
miriapod își continua mișcarea târâtă prin dru-
mul mocirlos al toamnei târzii spre iadul încă
neștiut al coloniei de la Stoienești, unul din la-
gărele de exterminare din Insula Mare a Brăilei.
După un marș de 25 de km, pe un tăpșan de
lângă cele trei saivane de oi ce trebuia să le fie
casă din toamnă până în primăvară și din care se
mai scoteau încă animalele ca să le facă loc deți-
nuților, îi aștepta, pe un cal alb, maiorul Gaftea
care le-a ținut un scurt discurs: „Ați fost aduși
aici fiindcă avem nevoie de brațele și picioarele
voastre. Oricât o să vă îngrijiți, aici o să pieriți!”
Înghesuit într-un pat cu un tovarăș de suferin-
ță, nu reușea să se încălzească sub cele 8 pături
subțiri, roase de îndelungata folosință, în saiva-
nul de oi devenit dormitor. Vântul șuiera sinistru
ridicând acoperișul de stuf, lăsându-i descope-
riți sub rafale de ploaie sau sub lumina înghețată
a stelelor de iarnă, înghițiți până peste glezne,
când se ridicau din paturi, de glodul gros ce nu
O
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
11
o
ajungea să se întărească niciodată. Erau ca niște
gândaci viermuind prin mâlul ce-i storcea și de
ultima vlagă după ce se luptaseră zi lumină cu el,
la diguri. Se lipea de bocancii reci și veșnic uzi
în marșurile dimineților, făcea mai grea fiecare
lopată ce încărca roabele care trebuia urcate prin
eforturi sisifice pe digul ce devenea zilnic o nouă
Golgotă. Cu zeghea subțire, uzată, roasă de vre-
me, udă, ce îngheța în bătaia vântului, a gerului,
sub amenințarea bătăilor, a vorbelor grosolane,
murdari, nespălați cu lunile, scheletici și veșnic
flămânzi, erau cea mai jalnică întrupare a sufe-
rinței.
„În Dunăre, fuga marș!” se auzi vocea unui ca-
raleu. Ce conta că Dunărea era înghețată, că în-
deplinirea ordinului ar fi putut costa viața unora
dintre ei. În fiecare dimineață, la raport, se auzea
întrebarea: „Câți au mai murit în noaptea asta?”.
Un mort pentru ei era doar un bandit mai puțin.
„Culcat, deținut, culcat!” se auzi din nou ace-
eași voce, însă adresată lui, căci nu urmă ordinul
dat. Cu un fel de inconștiență, cu o răbufnire de
mândrie și demnitate, drept, cu pumnii strânși,
înfruntă cu ochii larg deschiși capriciul celui ce-i
mâna ca pe o turmă, dintr-o plăcere sadică de a-i
chinui și mai mult, în apele morții. Auzi un răpăit
și gloanțele îi șuierară pe la urechi. Nemaiținând
cont de nimic, păși spre caraleul ce-și aruncă, cu
ochii măriți de spaimă, arma și o luă la fugă, stri-
gând ...
- Nene Precup, nene Precup, ce e, nu te simți
bine?
Am venit să te chem la masă, se răcește mân-
carea. N-ai auzit când te-am strigat?
Moș Precup deschise cu greu ochii și lumina
și căldura amiezii îl învăluiră din nou.
- Nu mor caii când vor câinii, fată dragă, și
zâmbi
dureros pe sub mustață. Ia, am fost plecat un
pic, iar am trecut prin iadul meu ce mă mai arde
din când în când.
Privind în ochii luminoși ai Zamfirei, se gân-
di din nou la Catița lui. Așa îi avea și ea înain-
te, la început, când încă nu dăduseră necazurile
peste ei. Acea luminiță tainică și gândul la copil
l-au ținut tare, i-au dat puterea de-a-ndura cei
opt ani de pușcărie. Retrăia de atâtea ori noaptea
de groază când, năvălind în curte și bătând cu
putere în ușă, l-au luat pe sus securiștii, nelăsân-
du-l nici să-și îmbrățișeze nevasta și copilul care
plângeau speriați, ducându-l unde?, până când?
Cine putea răspunde atunci la asemenea între-
bări?
Ciuma roșie se întinsese după război și la sate.
Cei mai săraci și prăpădiți oameni din sat deve-
niră membrii noului partid. El a fost socotit chi-
abur. N-a vrut în ruptul capului să se înscrie în
colectiv, deci era dușman al poporului. Arestat, a
jurat că se va întoarce la ai săi și nici acum nu-i
vine să creadă că a reușit să vină acasă întreg la
minte și la trup din acel iad. Nimic însă nu a mai
fost ca înainte.
Catița lucra la colectiv, copilul făcea naveta
la o școală din oraș iar el ajunsese muncitor la
o fabrică de mobilă, învățase meseria în pușcă-
rie. Tânjea însă, fără să se plângă nimănui, după
munca lui de dinainte, după aerul proaspăt al
dimineților când soarele înroșea orizontul și el
asculta cântecul coasei ce culca iarba încărcată
de rouă. Îi era dor de clipele când cuprindea cu
ochii lanurile lui de grâu ce se unduiau ca o mare
în bătaia vântului, de livada cu meri în floare sau
cu poamele roșii strălucind în lumină ca niște
globuri în pomul de Crăciun al copilăriei, de
Peter Kecskes Viața secretă a mineralelor XII (2014)
artă digitală
susurul frunzelor, ca o șoaptă tainică a dumbră-
vii, ce-l însoțea în drumul spre casă. Totul zăcea
acoperit de-o pâclă undeva, în adâncul sufletului
său rănit.
Adeseori avea coșmaruri noaptea, de când se
întorsese acasă. Cel mai des îl chinuia o scenă vă-
zută în pușcărie, la Gherla, la începutul detenției.
Auzea până-n străfunduri urletele unui deținut
legat de o bancă de beton cu sârmă ghimpată și
bătut de un gardian cu o rangă de fier. Alteori
se trezea brusc, cu senzația de sufocare, și nu se
liniștea până când Catița deschidea larg ferestre-
le. Se visa în celula supraaglomerată, vara, când
deținuții, care erau obligați să stea de dimineața
până la culcare doar în picioare, înghesuiți unul
în altul, plini de bube din cauza căldurii, stăteau
la rând să ajungă lângă fereastra bătută în scân-
duri, ca să poată respira o gură de aer proaspăt ce
se strecura prin oblonul ce avea deschiere doar
sus.
Oftă și, după ce o mângâie pe Zamfira pe creș-
tet cu o mână tremurândă, porni încet, sprijinit
în cârjă, spre casă, pe jumătate rămas în penu-
mbra trecutului mai viu și mai bogat ca viața pe
care se făcea că o trăiește acum.
Mâncă cu sorbituri rare o supă caldă care par-
că îl învioră și apoi nu mai vru decât o bucată de
plăcintă creață, gândind: „Așa o făcea și Catița,
săraca.”
După ce plecă Zamfira, ieși un pic pe prispa
casei cu stâlpii înnegriți de ploi și de vânturi însă
umbrită de vița-de-vie ce se cățăra, în voie, până
spre acoperiș. Privi treptele tocite de atâția pași
și grădina din jurul casei, sălbăticită, crescând în
voia ei. Cine s-o mai îngrijească? Totul respira în
ritm cu răsuflarea sa îngreunată.
Nu crezuse că va mai apuca schimbări impor-
tante. După ’89 și-a redobândit cea mai mare
parte din ce-a avut, dar ce folos! Acum e bătrân,
bolnav și singur. Tudor e departe, ofițer de mari-
nă comercială, bate apele lumii și mai rar vântul
îl poartă spre locurile natale. Se simțea obosit. O
pasăre rănită care după un zbor istovitor își caută
un loc de odihnă. Se întinse pe patul din bucătă-
rie. Adormi curând și se trezi târziu, spre seară,
urmărit de ciudatul vis avut.
Era noapte neagră, cu un cer fără stele și urca
un munte pe cărări întortocheate, printre stânci.
Fiind iarnă, albul zăpezii îl ajuta să vadă în în-
tuneric. Îl ținea de mână Catița și urcau, urcau
tăcuți.
Deodată, din cărarea principală, se desprin-
dea un drum întunecat, la dreapta. Ceva îl chema
irezistibil să urmeze această cale și se desprinse
de Catița. Când realiză că se afundă tot mai mult
în întuneric, ca într-o grotă, vru să se întoarcă,
dar, brusc, îl orbi o lumină puternică. În față i se
deschidea o poartă dincolo de care strălucea lu-
mina zilei. Ajunsese pe o platformă și o priveliște
uluitoare i se arătă privirii, atât de vie și de reală.
De sus, sub stânca plată pe care se afla, văzu
curgând o apă limpede în care se oglindea tot ce-
rul. Îi auzea susurul, când mai calm, când mai
năvalnic, după obstacolele pe care le întâlnea în
cale. Pe malul opus se întindea o câmpie verde,
cu o iarbă crudă, deasă, unde o mână de bărbați,
cu pălării pe cap sub soarele orbitor, coseau în
același ritm. În depărtare străluceau acoperișu-
rile roșii ale caselor. Văzându-l, oamenii s-au
oprit o clipă din cosit făcându-i semne cu mâna,
chemându-l parcă. Înlemnise în fața priveliștii,
învăluit în acea lumină orbitoare, dar nu putea
coborâ în această lume ce i se așternea la picioare
și-l chema.
Brusc, se trezi cu acest sentiment de neputin-
ță, având totuși o stare foarte specială, de liniște
și împăcare.
Ieși afară și se așeză pe prima treaptă a scări-
lor. Trecuse o oră și era tot acolo, întrebându-se
dacă a văzut undeva, cândva, peisajul acela.
Fusese visul atât de real, nimic fabulos, tulbure,
parcă trăise aievea totul. Lumina aceea avusese
însă ceva deosebit, nici nu ar fi putut-o descrie
așa cum a simțit-o, fusese unică și tulburătoare și
nu și-o putea șterge din suflet.
Îl atinse adierea unui vânticel și, privind ce-
rul, văzu spre apus că încep să se adune norii.
„Va ploua la noapte, prea mare a fost zăpușeala
de peste zi”, gândi. Mai stătu afară până apărură
stelele și se întunecă de-a binelea. Nu mai văzu-
se de multă vreme atâtea stele și un cer atât de
strălucitor.
Obosit (de ce oare, Doamne?, doar azi n-am
proptit decât nucul) și râzând pe sub mustață, in-
tră în casă și se culcă. Adormi repede, un somn
fără vise de data asta.
Într-un târziu, se porni vijelia. Norii se dez-
lănțuiau în izbucniri asurzitoare iar cerul, întu-
necat ca iadul, era sfârtecat de flama iute a fulge-
relor. Un trăsnet lovi bătrânul nuc care, scârțâind
din adâncuri, se prăbuși în grădină culcând cu
ramurile lui încă puternice merii din jur. Nu se
frânse, ci se smulse cu rădăcini cu tot din țărâna
care-i dăduse sevă și putere atâția amar de ani,
Abia acum Precup se trezi auzindu-i chema-
rea. Se ridică precipitat din pat și ieși afară. Văzu
o flacără ridicându-se spre cer ce-l țintui în ușă și
apoi altele, mai mici, ce înghițeau, lacome, cren-
gile uscate. Se repezi într-acolo, dar un fulger îi
trecu prin piept. Se chirci căzând în fața casei, ră-
mânând cu ochii larg deschiși spre golul din gră-
dină în care dănțuiau lumini ce se topeau apoi în
hăul nopții. Ar fi dorit să mai poată ajunge acolo,
lângă el, să plece împreună, cenușă împrăștiată
în cele patru zări, dar nu mai avu puterea decât
să-ntindă mâna, simțind căldura mistuirii sale ca
o boare ce-i închise ochii și-i fură ultima suflare.
■
12
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
Eminescu în „obsedantele
decenii“ (II)
■ Alexandru Dobrescu
Una dintre tezele favorite ale criticii pro-
letcultiste, aceea a ideilor greșite, și chiar
nocive, promovate de Eminescu sub înrâ-
urirea filozofiei germane și, mai apoi, a Junimii, a
fost reluată, amplificată și dusă la cele din urmă
consecințe în ultimul deceniu al regimului comu-
nist, în momentul apariției la Editura Academiei
a volumului al IX-lea din seria de Opere (inaugu-
rată de Perpessicius), consacrat publicisticii din-
tre 1870 și 1877 (1980). Volumul în cauză conți-
nea și câteva texte cu observații asupra populației
evreiești din Țările Române, tot așa cum repro-
ducea și altele, preapline de considerații nu dintre
cele mai măgulitoare despre români. însă nu am
știință ca acestea din urmă să fi provocat reacții
de nemulțumire, precum s-a întâmplat cu acelea
cuprinzând aprecieri asupra populației evreiești.
În principal, două voci au protestat atunci
împotriva apariției volumului, deranjate și de
prezența în cuprins a anumitor articole, ca și de
prea sumarele explicații furnizate asupră-le în
aparatul critic: prima îi aparținea unui fruntaș al
criticii proletcultiste, devenit între timp exeget al
ideologiilor culturale și literare din ultimul veac,
anume Z. Ornea1; cealaltă era a președintelui
Comunităților Evreiești din România, rabinul șef
al cultului mozaic Moses Rosen. Prin comentarii
în presa culturală, dar mai cu seamă prin scrisori
oficiale trimise Academiei și organelor centrale
de partid și de stat, ambele solicitau, voalat ori
fățiș, retragerea de pe piață a volumului și inter-
zicerea publicării pe viitor a textelor cu observații
socotite inacceptabile despre evrei2. Se cerea, cu
alte cuvinte, cenzurarea publicisticii eminesciene
(echivalată, sub raportul interesului, cu poeziile
pornografice din manuscrise), care urma să fie
înfățișată publicului din zilele noastre doar într-o
versiune epurată de accentele și aluziile socotite
antisemite și xenofobe3.
Chestiunea merită ceva mai mult decât o
simplă clipă de atenție, cu atât mai mult cu cât
ea a depășit, în timp, limitele stricte ale „cazu-
lui Eminescu“, ajungând să pună în cauză și să
afecteze statutul public al câtorva mari intelec-
tuali români, cărora li se refuză și azi accesul la
cuvenitele onoruri postume, inclusiv la editarea
integrală a propriilor scrieri, pe motiv că ar fi fost
simpatizanți ori propagandiști legionari (Mircea
Eliade, Emil Cioran, Petru Caraman) sau, și mai
rău, „criminali de război“ (Mircea Vulcănescu).
Nu am crezut și nu cred că interdicțiile, de orice
natură, ar putea conduce la rezolvarea neînțelege-
rilor; le pot, eventual, ascunde o vreme, răstimp
în care acestea capătă amploare și amenință să
alimenteze, cum s-a și întâmplat, atitudini de un
radicalism extrem. Pe de altă parte, a alcătui ediții
de scrieri „complete“ omițând cuvintele, propo-
zițiile sau pasajele inconvenabile la un moment
dat înseamnă a face cu bună știință deservicii și
autorilor respectivi, deformați prin omisiune, și
cititorului contemporan, care primește o imagi-
ne falsă asupră-le. Mai mult, o asemenea opera-
țiune procustiană echivalează cu a da frâu liber
aberantei idei, de care nu ne dezbărăm defel, că
protagoniștii trecutului cultural trebuie cântă-
riți și apreciați neapărat și exclusiv cu măsurile
noastre și, la o adică, „ajutați“ să împărtășească
nesmintit convingerile și idealurile noastre politi-
ce, sociale, morale și artistice. Majoritatea „recon-
siderărilor“ critice din ultimele decenii, al căror
principal efect a fost măcelărirea istoriei și a cul-
turii române - nevoite să suporte testele diverse-
lor grile cu care ne-a „binecuvântat“ contempora-
neitatea, inclusiv acela al „corectitudinii politice“
(care a înlocuit lista interdicțiilor comuniste cu o
alta, parcă mai decentă, dar - de fapt - la fel de cu-
prinzătoare și de constrângătoare), s-a întemeiat
pe această ignorare premeditată a circumstanțelor
istorice, sinonimă cu tratarea trecutului drept un
copil vitreg și nu tocmai bine educat al prezentu-
lui. Eminescu și, apoi, alte spirite creatoare, s-au
pomenit astfel schimonosite (tocmai de cei care
ar fi trebuit să ia aminte la experiența lor intelec-
tuală și sufletească), pentru că nu avuseseră „no-
rocul“ de a fi alcătuite după chipul și asemănarea
noastră. N-avem decât să împărtășim convingeri
diferite până la opoziție de ale lor, putem, la o adi-
că, să le și „certăm“ (cu argumente) pentru lipsa
de rigoare a raționamentelor, pentru abaterile de
la propriile exigențe, pentru neîmplinirile artisti-
ce ori pentru prea omeneștile slăbiciuni cărora nu
au avut tăria să li se împotrivească; însă nimic nu
ne dă dreptul să intrăm cu bocancii murdari de
colburile prejudecăților și idiosincrasiilor clipei
de față în operele lor și să decidem, cu de la noi
putere, care pagini merită arătate contemporani-
lor și urmașilor și care trebuie șterse literalmente
de pe fața pământului. În numele mult trâmbițatei
nevoi de adevăr și al toleranței (pentru că, nu-i
Peter Kecskes	Conjuncție VII (2004)
artă digitală
așa?, toate campaniile, inclusiv acelea defăimătoa-
re, de nu cumva criminale de-a dreptul, se poar-
tă neapărat în numele celor mai 'nalte și nobile
principii), suntem gata să ne mistificăm fără pic
de ezitare trecutul și să devenim mai intoleranți
decât temuții inchizitori ai evilor de mijloc.
Desfigurarea profilului intelectual al înaintași-
lor după măsura confortabilelor noastre prejude-
căți și epurarea creațiilor acestora de toate gându-
rile și idealurile ce le-au animat gesturile publice
și scrierile de taină reprezintă manifestarea super-
lativă a ceea ce s-a numit critică de direcție. Ea a
fost și continuă să fie considerată un drept al cri-
ticului de a interveni în materia asupra căreia se
apleacă, de a selecta din cuprinsul ei numai ideile
și faptele socotite în acord cu propriile convingeri
și, mergând mai departe, de a pretinde creațiilor
culturale viitoare să se înscrie neapărat în linia
acestora. În loc să încerce a identifica și descrie
principalele linii de forță ale epocii în discuție,
precum și modul de raportare a personalităților
creatoare la ele, criticul le alege cu penseta doar
pe acelea care-i convin ideologic și artistic, con-
damnându-le pe toate celelalte ca eronate, false și,
deci, nocive, ba chiar străduindu-se să le elimine
definitiv din istorie. Pentru că, să băgăm de sea-
mă, ce vrea să însemne tratarea preferențială a te-
melor și ideilor considerate pozitive, progresiste,
fertile, dublată de bagatelizarea ori ignorarea ace-
lora contrare (chiar dacă au avut parte de o largă
circulație), precum și editarea cenzurată a textelor
trecutului, dacă nu o încercare de a impune ima-
ginea unui trecut fictiv, nu doar diferit, ci adeseori
la antipodul aceluia consemnat în scrieri, docu-
mente de arhivă și memorialistică? Critica zisă de
direcție nu a fost niciodată o oglindă cât de cât fi-
delă a culturii și literaturii dintr-o perioadă istori-
că dată. Ea a fost, în schimb, o oglindă de maximă
fidelitate a celor care au practicat-o. Maiorescu,
bunăoară, a făcut critică de direcție, ambiționând
să imprime un anume curs literaturii și culturii
din vremea sa. Operație doar parțial reușită, căci
s-a izbit de rezistența creației vii, ceea ce l-a obli-
gat de atâtea ori să bată în retragere, atenuându-și
câteodată fățiș pretențiile. Ibrăileanu din perioada
Vieții românești a practicat, la rându-i, critica de
direcție cu rezultate asemănătoare. Iar Lovinescu
și-a făcut un program din orientarea scrisului
literar românesc în direcția modernismului eu-
ropean, tratând cu neascunsă reticență scrierile
ieșite dintr-o înțelegere „tradițională“ a actului
creator. În imensa majoritate a cazurilor, creația
s-a dovedit nepăsătoare față de ambițiile critici-
lor de a-i îndruma, de a-i orienta devenirea. Și-a
urmat neabătută propriile dispoziții lăuntrice,
coincidente uneori cu dorințele comentatorilor
de pe margine, însă de obicei mult străine de ele.
Singurele direcții fertile dintr-o cultură, inclusiv
dintr-a noastră, au fost și sunt acelea trasate și ur-
mate de creatorii înșiși. Astăzi, când „pierderile
colaterale“ ale pretenției de a direcționa mersul
literaturii după capriciul vreunui critic, fie acela
cât de înzestrat, sunt tot mai evidente, născând
până și în spiritele predate fără condiții unei astfel
de ambiții un sâmbure de scepticism, critica de
direcție pare a-și fi pierdut fascinația de altăda-
tă. Ceea ce nu vrea să spună că vechile reflexe nu
continuă să-și facă simțită prezența, fie și în forme
aparent inocente. Le regăsim, de exemplu, în su-
perbia atâtor critici de a atribui propriiilor jude-
căți de valoare greutatea adevărurilor definitive și,
se înțelege, în contestarea acestei rarisime însușiri
tuturor judecăților formulate de confrați. Oricât
de fermă ori de șovăielnică, oricât de expresiv sau
O
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
13
o
de sec exprimată, oricât de luxuriant ori de sumar
argumentată, judecata de valoare reprezintă, în
ultimă analiză, un punct de vedere, relativ cum
toate manifestările eminamente subiective. A o
pune în discuție, a o susține sau a o combate argu-
mentat, a furniza o alta mai temeinic sprijinită pe
dovezi ale minții și ale gustului nu sunt testimonii
ale ambiției criticului de a fi neapărat în centrul
atenției publice prin contrarierea obișnuințelor,
ci semnele clare ale faptului că acțiunea critică e
vie, funcțională, în marginile propriilor criterii de
difiniție.
În sinuoasa istorie a criticii românești, decenii-
le de dominație a opticii proletcultiste au funcțio-
nat aidoma hârtiei de turnesol pentru substanțele
chimice. Ele au avut darul de a scoate la suprafață
și a hrăni pe săturate mai toate pericolele ce tul-
bură buna funcționare a actului critic ori de câte
ori sunt desconsiderate condițiile de bază ale exis-
tenței acestuia. Nesocotirea primatului esteticului
în judecata de valoare prin ridicarea ideologiei
la rang de măsură supremă, refuzul principial al
valorilor ce contravin unei asemenea grile de lec-
tură, cultivarea iluziei că acțiunea critică poate și
trebuie să determine decisiv orientarea creației
într-o direcție prestabilită, echivalarea judecății
critice cu adevărul incontestabil și, drept urmare,
punerea între paranteze a dialogului, tratarea ca
dispensabile a însușirilor fără de care exercitarea
meseriei de critic este de neconceput, respectiv
pregătirea profesională și rectitudinea morală,
toate aceste riscuri și amenințări latente înmu-
guriseră, înfloriseră, ba chiar rodiseră și înainte
de instaurarea regimului comunist. În stadii și în
grade diferite, abia sesizabile ori bătătoare la ochi,
acestea își făcuseră simțită prezența în activitatea
tuturor criticilor noștri, de la Maiorescu până la
G. Călinescu. Dar niciodată până atunci nu ară-
taseră atâta vigoare, nu se răspândiseră cu repe-
ziciunea specifică buruienilor dintr-o grădină de
nimeni plivită, ajungând să domine până la sufo-
care mișcarea culturală și literară. Proletcultismul
a reușit performanța de a transforma slăbiciunile
potențiale ale criticii și posibilele deficiențe per-
sonale ale criticilor în condiții general obligato-
rii ale dreptei lor funcționări. Toate încălcările
statutului criticii, dar și flagrantele abateri de la
codul intelectul și moral al criticului, au fost tra-
tate ca semne de bune practici. Cu rare excepții,
criticii s-au conformat, de voie, de nevoie, aces-
tui mod de receptare a fenomenului literar și de
înțelegere a propriul rost de a fi. Le-au fost fideli
și după așa-zisa încheiere a epocii proletcultiste,
perpetuând în fel și chip, alături de păcatele ori-
ginare, „genetice“ ale criticii române (între care
se distinge acela al preeminenței absolute a ideii
de frumos asupra ideii de adevăr, a formei care-și
ajunge sieși, reprezentat succesiv de Maiorescu,
Lovinescu și Manolescu), și noianul păcatelor,
nici ele cu vârste mai fragede, însă ale căror rava-
gii abia anii ‘50 și ‘60 le-au pus cu adevărat în evi-
dență (precum acela al determinării valorii operei
literare prin simpla cântărire a ideilor social-poli-
tice exprimate în cuprinsul ei). Criticii noștri n-au
ezitat să se declare partizanii adagiului care reco-
mandă să ne despărțim de trecut râzând, ceea ce
ar fi presupus și abandonarea reflexelor dobândite
pe durata trecutului respectiv, inclusiv a tendinței
de supraestimare a propriilor puteri, de care erau
deopotrivă răspunzătoare atât temporarele ațipiri
ale uzului rațiunii, cât și frustrările acumulate în
hăurile fără de capăt ale sufletului. Dar cine mai
are tăria să se lepede pur și simplu de o parte atât
de consistentă din propria-i alcătuire?
Peter Kecskes	Pol AlchemyVII (2001)
Note
1.	În memoriul trimis lui Nicolae Ceaușescu în 1984
(v. Arhiva Centrului de Studiere a Istoriei Evreilor din
România, Fond I, dosar 194 (Sec. XIX-XX: Corneliu
Vadim Tudor Memoriu. Aprilie 1984 Eminescu -
Antisemitism), Corneliu Vadim Tudor lăuda atitudi-
nea lui Z. Ornea, care, în noiembrie 1980, ar fi ssem-
nat, alături de Pompiliu Marcea, scrisoarea de protest
trimisă șef-rabinului ca urmare a poziției exprimate
la apariția primului volum din publicistica eminesci-
ană. Mai mult, reproducea drept dovadă o frază din
culegerea de Comentarii (1981) a aceluiași: „Singurul
gest negativ nedevenit public în presă cerea - incre-
dibil - nimic mai puțin decît retragerea volumului
din librării.“ Lucrurile erau însă ceva mai nuanțate, în
sensul că, dacă nu ceruse și el cenzurarea articolelor
cu trimiteri la evrei, Z. Ornea susținea fără rezerve
toate „argumentele“ invocate de șef-rabin în favoarea
unei asemenea operațiuni. O făcuse și înainte de 1980
(a se vedea Junimismul, 1966), o făcuse și în recenzia
din România literară consacrată volumului al IX-lea
de opere eminesciene, o va face și mult mai târziu, în
1998, în răspunsul la ancheta revistei Dilema, unde în
fruntea „adevărurilor“ care „trebuie spuse cu mare
limpezime“ stăteau xenofobia și antisemitismul poetu-
lui. Din această pricină, sunt înclinat a crede că atitu-
dinea mai temperată și mai echilibrată exprimată de Z.
Ornea la apariția acestui prim volum din publicistica
lui Eminescu nu era atât un act de dizidență față de
poziția oficială a șefului comunității evreiești, cât mai
degrabă o partitură bine interpretată dintr-un ingenios
regizat spectacol de imagine cu polițistul bun și poli-
țistul rău.
2.	„În cuprinsul acestui volum - citim în scrisoarea tri-
misă la 12 octombrie 1980 Academiei Române de către
șef rabinul Moses Rosen - se află numeroase articole
violent antisemite, pe care nu le vom cita pe toate, ci
doar câteva din ele.
a)	La pag. 136, «Jidovul talmudist», se vorbește că «și în
această țară au început a se îmbluzi în orașe și sate cete-
le internaționalei iudaice, poporul menit de Biblie de a
domni asupra pământului întreg». Degeaba se încearcă
în «Comentarii», pag. 563, a se justifica cele de mai sus
ca «fiind în slujba sionismului și a evreilor purtători
de capital străin». Rohling, la care se referă autorul, a
fost doctrinarul antisemitismului austriac și al teoriei
«primejdiei evreiești».
b)	La pag. 157, în articolul «Galiția» (18 iulie 1876), se
exclamă: «Fericita Rusie», în care «i se taie evreului cu
de-a sila, în mijlocul uliței, barba, perciunii și poale-
le caftanului», iar «Comentariul» din 1980 (pag. 585)
justifică procedura, spunând că se «avea ca scop să li-
miteze afișarea demonstrativă a fanatismului religios,
jignitoare pentru populația autohtonă».
c)	La pag. 190, în articolul «Sămânța jidovească din
Cernăuți», citim: «ca toți jidanii (e vorba de scriito-
rul Karl Emil Franzos, pe care autorul îl atacă. Nota
noastră) care în literatura germană se deosebesc prin
stilul franțuzit și prin expresii mârșave și obraznice».
Iar «Comentariile» din 1980 (pag. 616) califică aceste
aprecieri la adresa «jidanilor» ca «rezultând» din «ver-
bul aprig al celui mai mare poet român și nu trebuie să
slujească întreținerea unor resentimente pe care istoria
le-a depășit și rațiunea le reprobă.»
d) La pag. 280, în articolul «Iarăși Evreii» (1876), vor-
bind despre acordarea de drepturi evreilor, autorul
spune, între altele: «Cât pentru români, egala îndrep-
tățire a 600.000 de lipitori și precupeți este pentru ei
o chestiune de moarte și de viață și poporul nostru
cred c-ar prefera moartea mai repede prin sabie decât
moartea lentă prin vitriol.» Iar mai departe: «Plece 99
procente în America ca să-și câștige acolo prin muncă
productivă pâinea de toate zilele și atunci cu cei ce vor
rămâne, ne vom împăca ușor ...» «Evreii rămân străini
de rit necreștin» și mai departe: «oriunde e teren pen-
tru neagra speculație evreul e acasă» și în sfârșit: «ei
sug în mod neomenos țările pe care au căzut ca lăcus-
te“. «Comentariile» din 1980 (pag. 674) justifică pur și
simplu cele de mai sus cu cuvintele: «Eminescu își de-
finește clar poziția în problema evreilor din România.
Poetul se declară împotriva acelor evrei care speculau
munca poporului român (99 procente, cum afirmă
autorul. Nota noastră) și nu și împotriva acelora care
depuneau o muncă utilă țării» (adică unu la sută. Nota
noastră). «Comentariile» nici nu găsesc de cuviință să
se oprească asupra enormei denaturări a adevărului
din afirmația că în 1876 existau 600.000 de evrei în
România. Adevărul este că trăiau circa 100.000 evrei în
Moldova și în Muntenia. Iar din cei 600.000, 594.000
erau «lipitori» și numai 6.000 meritau să te împaci cu
ei (!).
e) În sfârșit, la pag. 299, din articolul «Evreu și
Conferință» cităm: «O seminție care câștigă toate
drepturile fără sacrificii și muncă e cea evreiască».
Articolul fundamentează «ideologic» toate calomnii-
le antisemite. Cât despre «Comentarii» (pag. 689), ele
justifică conținutul articolului.
Ne oprim aici. Exemplele citate sunt destul de conclu-
dente. Nu socotim deci necesar să mai cităm și altele.“
Și scrisoare se încheia cu o „rugăminte“, de fapt o soli-
citare imperativă: „Protestăm împotriva acestui fapt și
vă rugăm să supuneți forurilor superioare de Stat și de
Partid rugămintea de a retrage din circulație volumul
sus-amintit.“
De semnalat că Moses Rosen nu era la prima solicita-
re de acest gen. „În 1957, tot Moses Rosen ceruse (și
pentru o vreme obținuse) eliminarea primei pagini din
romanul Baltagul, în care Mihail Sadoveanu inclusese
o nevinovată legendă populară, referitoare la câteva et-
nii, inclusiv la evrei“ (Andrei Oișteanu, Imaginea evre-
ului în cultura română, Polirom, 2016).
3. Ca o curiozitate, se cuvine amintit și amănuntul că
principalii critici literari activi ai momentului, între ale
căror îndatoriri se număra și apărarea valorilor noas-
tre de căpătâi, inclusiv prin susținerea obligației de a le
edita integral operele, au preferat să tacă înțelepțește
în fața inacceptabilelor pretenții formulate de Moses
Rosen. (Aceiași distinși critici s-au aflat, cam tot pe
atunci, în primele rânduri ale denunțărorilor plagiatu-
lui lui Eugen Barbu.) Respectând indicațiile venite de
la vârful partidului, nici publicațiile literare nu au re-
acționat în vreun fel. O singură revistă, prezumată a fi
oficiosul organelor de securitate, Săptămâna lui Eugen
Barbu, s-a angajat să răspundă atacului la integritatea
creației lui Eminescu prin penele cercului apropiat de
colaboratori (Ion Lotreanu, Corneliu Vadim Tudor),
întregit cu intervențiile câtorva istorici literari precum
Pompiliu Marcea și Al. Oprea.
■
14
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
filosofie
Liber XXIV
philosophorum: ipoteza
paternității victoriene
și impactul acestei opere
în Evul Mediu (I)
■ Viorel Igna
n doctrina triadei inteligibile filtrată prin
opera lui Marius Victorinus, cum presupune
Francoise Hudry, își are originea cunoscu-
ta doctrină din Liber XXIV philosophorum, care
prin intermediul teologului Alain de Lille, va pri-
mi celebra formă: „Dumnezeu este o sferă infini-
tă al cărui centru este peste tot iar circumferința
nicăieri.” În această formulare, conceptul de sferă
inteligibilă devine un loc comun în tradiția filoso-
fică occidentală. În cele ce urmează ne vom opri
asupra tezei menționate de Fr. Hudry în lucrarea
sa „Le livre des XXIVphilosophes, Resurgence dun
texte du IV siecle”.1
Cuvintele lui Luc Brisson referitor la această operă
sunt cît se poate de edificatoare:
„Această carte nu ne va lăsa deloc indiferenți,
căci ea atribuie unui autor din sec. al IV-lea d. Hr.
un opuscul a cărui tradiție din manuscrisele epocii
ar fi trebuit s-o situeze în epoca medievală. Dar de
ce a trebuit să se coboare cu aproape o mie de ani
sau aproape data apariției acestor douăzeci și patru
de definiții comentate despre Dumnezeu? Răspunsul
Doamnei Francoise Hudry ne duce la forma și fon-
dul acestui opuscul. Dovada cea mai veche este un
manuscris de la Biblioteca Municipală din Laon,
care este datat la începutul sec. al XIII-lea. Contextul
acestei culegeri de definiții nu este, în mod esențial,
aristotelic, deoarece aici se regăsesc urme din Filon
din Alexandria, din Numenius, din Oracolele calde-
ene și mai ales din Porfir (și deci din maestrul său
Plotin). Cum explicăm aceste lucruri? Considerînd
că autorul acestui opuscul este Marius Victorinus.
«Rector al orașului Roma», Marius Victorinus a tră-
it în sec. al IV-lea d. Hr., traducînd în latină operele
lui Plotin și ale lui Porfir, pe care astfel le-a putut citi
Sfîntul Augustin; după convertirea sa, el va redacta
opere despre controversa teologică asupra Trinității
în care se pot găsi cîteva semne antemergătoare în
definițiile lui Dumnezeu traduse și comentate aici.
De altfel, același Marius Victorinus va redacta sub
forma literară a definiției singurul tratat teoretic care
ne-a parvenit.
Astfel a fost descoperit într-un manuscris din
Evul Mediu un opuscul de la sfîrșitul Antichității.
Spectaculoasă în sine, această descoperire ar avea în
mod egal meritul de a aduce în discuție un univers
medieval care a ignorat aproape în totalitate neopla-
tonismul.”2
„Liber XXIV philosophorum”, ne spune Fr.
Hudry3, este un opuscul latin anonim, apărut în
Evul Mediu fără un titlu anume și este constituit
din douăzeci și patru de definiții comentate despre
Dumnezeu, din care cea mai celebră este a doua:4
„Dumnezeu este o sferă infinită al cărui centru
este peste tot iar circumferința nicăieri.”
„Deus est sfaera infinita cuius centrum est ubique,
circumferentia nusquam.”
„În ciuda tuturor cercetărilor făcute pînă acum,
ne spune Fr. Hudry, această operă nu și-a deconspi-
rat încă secretul originii sale.”5
„Textul a fost relevat și semnalat în 1886, conti-
nuă Fr. Hudry, pentru importanța pe care a avut-o în
opera lui Meister Eckhart, în sec. al XIV-lea. Prima
sa ediție, din 19276, care-i situează compunerea în
jurul sec. al XII-lea și al XIII-lea d. Hr., în tradiția
Evului Mediu. Cercetările întreprinse mai tîrziu în
vederea unei noi ediții au permis să sublinieze di-
ferențele între dovada cea mai veche, manuscrisul
de la Laon, din Biblioteca Municipală 412 [L], de la
începutul sec. al XIII-lea, provenind din catedrala
Notre-Dame din Laon, și cealaltă parte a tradiției
manuscrisului care-i dă un fel de versio-communis a
textului. Specificul manuscrisului din Laon a sugerat
ipoteza unei origini antice a textului, fără ca aceea să
fi putut fi precizată cu exactitate. De fapt, deși for-
mele aristotelice erau destul de prezente, acestea nu
constituiau totuși esențialul în ce privește izvoarele
Liber-ului. (...) Starea actuală a cercetării ne aduce în
față două teze: prima, admisă începînd cu redesco-
perirea textului, care-l situează în epoca medievală7;
a doua, aceea a unei origini antice, pe care o susținem
și noi alături de Fr. Hudry, chiar dacă textul a reapă-
rut în sec. al XII-lea și al XIII-lea d. Hr., ipoteză care
merită să fie pusă, și care vom vedea este foarte bine
argumentată de către Fr. Hudry.”8
Unul din argumentele cercetătoarei franceze este
legat de noțiunea infinitului în sine:
„O noțiune ca infinitul în sine, în particular, este
cum nu se poate mai surprinzătoare. Ce este acest
infinitul în sine care se găsește opus luminii divine?
Acesta nu poate fi Infinitul în sine cu majuscule, care
să nu fie opus luminii divine. Dacă se face o analiză a
versiunii comune, se poate observa faptul că el a fost
rescris după versiunea din manuscrisul Laon 412,
Comm. XXI, și din care se observă că în versiunea
comună medievală l’infinitum in se a dispărut fără să
lase nici o urmă, cu toate că sufletul subzistă în mod
vag sub forma unui res care are în el o imagine a lui
Dumnezeu. L’infinitum in se ar putea să fie pentru
noi o indicație importantă pentru a preciza originea
textului.”9
Mai departe Fr. Hudry aduce în discuție un text
din Liber definitionibus de Marius Victorinus, unde
se regăsește aceeași grijă pentru a defini quid est Deus
ca și în Prologul Liber-ului, care ajunge la aceeași con-
cluzie: nu există o adevărată definiție a lui Dumnezeu,
ceea ce anticipă cu cîteva secole ceea ce vom afla mai
tîrziu de la Pseudo Dionisie Areopagitul.
„Liber definitionibus, ne spune Fr. Hudry, prezintă
deci o interesantă familiaritate cu textul nostru (Liber
XXIVphilosophorum n.n.), arătîndu-ne că Victorinus
a studiat el însuși de aproape atît forma definiției cît
și aplicarea acesteia la Dumnezeu, dar indicînd în
aceeași măsură că Liber XXIV philosophorum nu
urmează orbește textele din Liber definitionibus ci se
inspiră în mod egal și din alte surse, în particular din
Porfir.”10
Prezentînd temele fundamentale ale Liber-ului, Fr.
Hudry le sintetizează în esența și viața divină, forțele
dumnezeiești și necunoașterea divinității. Esența și
viața divină o regrupează în două figuri divine: uni-
tatea numerică și centrul sferei. Asupra ultimei figuri
o să insistăm, deoarece ne spune Fr. Hudry „autorul
pare să-și fi început cercetarea asupra lui Dumnezeu
prin aceea a filosofilor pitagorici, conform Vieții lui
Pitagora a lui Porfir.”11
Așa cum am spus mai sus, Alain de Lille, în a sa
Predică asupra sferei inteligibile, versurile 1177-1179,
care reprezintă prima mențiune cunoscută a Liber
XXIV philosophorum, a situat originea celei de-a
doua propoziții: Deus est sfaera infinita la Aristotel,
sentență care ar fi fost preluată de Cicero: „A fost
marele rector Cicero care, prin răsunetul minunat al
elocvenței umane, intonează prin cuvintele sale cele
mai profunde zone ale teologiei spunînd Dumnezeu
este o sferă inteligibilă etc.”12
Vom urmări în continuare cu Fr. Hudry analiza
celei de-a doua propoziții, cu izvoarele ei, pornind de
la centrul sferei, în care își originează existența cauza
primă, ca figură a vieții.
Sunt relevante, ne spune Hudry, informațiile pe
care le găsim în cartea lui Porfir, Viața lui Pitagora:
„. există în natură un lucru care presupune în-
ceput, mijloc și sfîrșit. Ei bine, acestei forme și acestei
naturi poate să-i corespundă numărul trei. De aceea
ei numesc treime ceea ce se află la mijloc și după ei,
tot ceea ce este perfect raportat la acest principiu și
este așezat conform lui.”13
Dar acest lucru care presupune un început, mijloc
(centru) și sfîrșit nu este nimic altceva decît centrul
sferei, conform Fizicii lui Aristotel:
„căci [centrul] este începutul și mijlocul măreției
[sfera n.n.], la fel ca și sfîrșitul ei.”14
Sfera este forma geometrică perfectă. Și în această
formă centrul este perfecțiunea: putem să facem să-i
corespundă numărul trei.
„Această definiție a lui Aristotel, ne spune Fr.
Hudry, s-a revelat fundamentală în Liber XXIV phi-
losophorum. Începînd cu comentariul la propoziția a
II-a, centrul sferei este pus în relație cu cauza primă
în chiar extensiunea vieții ei. Dar de unde vine viața
divină situată în centru? Fără îndoială din acest alt
text, la fel de fundamental pentru Liber: Comentariul
anonim In Parmenidem din manuscrisul de la Torino
(XIV, 15-16). În Comentariul In Parmenidem de la
Torino, natura Unului este determinată numai de
două unghiuri, pe de o parte ca Unu simplu, de ne-
înțeles și inexprimabil dacă este luat în el însuși (XIV,
10-12 și 14-15), și pe de altă parte ca și nici Unu, nici
simplu dacă este considerat „conform existenței,
vieții și gândirii.” (XIV, 15-16)”15 Așadar, în opinia
studioasei franceze există o legătură directă între co-
mentariul anonim analizat de noi în capitolele prece-
dente și Liber-ul pe care ea îl atribuie lui Victorinus.
Să vedem în continuare care sunt argumentele aduse
de către Hudry.
Fr. Hudry prezintă acest fragment in extenso, în
care Porfir se raportează la centrul sferei descrise în
Viața lui Pitagora ca și „ființă a începutului, a mij-
locului și a sfîrșitului figurii, ceea ce este precizat ca
o treime corespunzînd dispunerii principiului - a
existenței, a vieții și a gândirii în In Parmenidem, care
explica dispunerea Unului, în care se poate situa via-
ța divină «quasi citra centrum», în inima centrului
sferei într-un anumit fel (comentariul la propoziția a
XIV-a). Ea este desemnată in cadrul Liber-ului o dată
ca și medium, o dată ca și centrum.”16
O
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
15
o
De altfel, Pierre Hadot a regăsit, pentru confir-
marea tezei sale „urme din textul Comentariului In
Parmenidem XIV, 16-21” în Victorinus (Adv. Ar. I 57.
9-13), făcînd mici modificări în textul latin:
„De fapt, Spiritul, mișcîndu-se el însuși, adică
Spiritul vieții perfecte în mișcarea sa proprie existen-
ței, dorind să se pună în evidență pe sine însuși, adică
afirmîndu-și forța sa, ca și Tată, și-a realizat propria
manifestare, care este așa cum s-a spus generare, și
care în consecință există în afara Lui.”17
Vedem, comentează Hudry, că „Victorinus asi-
milează ieșirea voluntară a Intelectului din In
Parmenidem autogenerării Spiritului pe care el tinde
să-l confunde cu Verbul, în afara Tatălui, așa cum este
menționat și în Istoria filosofiei, 18 operă în care Porfir
vorbește despre generarea voluntară a Intelectului
care conține în sine întreaga substanță a existenților.
Și astfel Victorinus ajunge la figura sferei.”19
„Dacă prima mișcare este Viața, spune el, și
Inteligența - căci sunt acolo Unul cel singur perfect
- această mișcare nu este numai circulară, ea este sfe-
rică, mai mult, ea este sferă, sferă cu adevărat perfectă
sub toate aspectele.”20
„Acestea sunt aceleași caracteristici ale lui
Dumnezeu, Viața și Inteligența, pe care autorul Cărții
celor XXIV de filosofi le vede în centru și circumferin-
ță fără urme din conceptul de sferă din Propoziția a
II-a: aceeași ca și circumferința fără limite a unei sfere
care este expansiunea infinită a centrului, aceeași cale
originală a cauzei prime care se răspîndește în gândi-
rea totdeauna deschisă și fără sfîrșit.”21
Așa cum am văzut mai sus putem constata că
Porfir este una din sursele principale ale Cărții
celor XXIV de filosofi, dacă nu principala sursă,
dacă se consideră că Porfir este autorul probabil al
Comentariului In Parmenidem așa cum a demonstrat
Pierre Hadot în cei peste douăzeci de ani de cercetare
a textelor în cauză.
„Pe de altă parte, ne spune Fr. Hudry, opera (Liber-
ul) are o anumită asemănare materială cu Sententiae
ad intelligibilia ducentes ale aceluiași Porfir: o succe-
siune de texte scurte care vizează, prin acumulare
progresivă, să precizeze natura realităților inteligibile,
adică inaccesibile percepției sensibile. Aceeași Carte
a celor XXIV de filosofi are în intenția sa să stabilească
printr-o succesiune de definiții natura lui Dumnezeu
- quid est Deus, realitatea supremă a domeniului in-
teligibil.”22
În Sentenza 38, Porfir indică procesul prin care fi-
losofii Antichității încercau să determine ființa necor-
porală; „prima cale, ne spune Fr. Hudry, consistă în
a spune că ființa necorporală (ființa inteligibilă n.n.)
este în mod absolut una, a doua este să afirmăm că
aceasta este la rîndul ei peste tot și nicăieri și a tre-
ia cale este să spunem că aceasta este în mod sigur
în toate lucrurile, întreagă în tot ce există. Regăsim
aceste atribute aplicate lui Dumnezeu în primele trei
Propoziții din Liber: propoziția I insistă asupra uni-
cității absolute, propoziția a II-a reunește «pretutin-
deni» și «nicăieri» în figura sferei ființei iar propoziția
a III-a precizează că Dumnezeu este întreg în tot ce
există.”23
Lăsînd la o parte aceste detalii tehnice putem spu-
ne împreună cu Fr. Hudry că „teologia Cărții celor
XXIV de filosofi, fondată pe o reamenajare nouă a
textelor filosofice și dînd un sens teologic inedit si-
labelor metafizice, a marcat o etapă în nașterea acelei
«științe a lui Dumnezeu», astfel încît folosirea împre-
ună a textelor s-a făcut în cadrul unui proiect complet
nou”24 și cu mari semnificații pentru întregul demers
metafizic care i-a urmat.
Cu Liber-ul, „teologia creștină a lui Marius
Victorinus prezintă creația întreagă ca opus divinum,
operă divină, adică operă nu numai a creatorului, ci
și operă neîmpărțită a celor trei persoane ale Sfintei
Treimi, conform Propoziției XIV: «Și sfera divină este
fără încetare în măsură să împlinească opera divi-
nă.»25
Pentru Tatăl, această operă creatoare este expresia
preaplinului său de viață și de iubire, de asemenea
exteriorizarea puterii sale de ființă care se află într-o
activitate de creație continuă; pentru Cuvântul/Fiul,
ea este gândirea lui Dumnezeu constituind și organi-
zînd lucrurile conform infinitelor idei divine; în ceea
ce-l privește pe Duhul Sfânt, care-l leagă pe Tatăl de
Fiu, el este cel care face să se întoarcă multiplicitatea
ființei înspre unitatea Tatălui.” (Comentariul la Sent.
XIV)26
„Punîndu-l pe creator în centrul figurii simbolice
a sferei fără limita ființei, ne spune Fr. Hudry, aceas-
tă teologie ridică pînă la El întregul univers creat.
Creația ia astfel loc într-o manieră coerentă în viața
Treimii. Și libertatea creaturilor superioare - liberta-
te pe care Dumnezeu o respectă deoarece el a dat-o,
deși beneficiarii ei sunt responsabili -, chiar dacă ea
degradează puternic creația în devenirea sa tempo-
rală, nu-i va putea lua locul. Căci Hristos, Cuvântul
întrupat, părăsind timpul istoric pentru a se putea
întoarce la Tatăl, pentru care totul este în mod etern
prezent (partea a IX-a), a recucerit și restaurat în
mod definitiv opera divină în gloria sa. Aceasta de-
oarece Hristos «a luminat și mai mult totul, pînă cînd
El s-a înălțat ca ființă sanctificată la Tatăl».”27
Un alt izvor al Liber-ului în ceea ce privește centrul
sferei este Cartea înțelepciunii lui Solomon și Cartea
înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Eclestiasticul).
„Comentariul, ne spune Fr. Hudry, menționînd apoi
creatorul (creans), ne permite să înțelegem, cu ajuto-
rul textului biblic: „cu tine este înțelepciunea care știe
faptele tale și care era de față cînd ai făcut lumea și
care știe ce este plăcut înaintea ochilor Tăi și ce este
drept, potrivit poruncilor Tale.” (Înțelepciunea lui
Solomon 9, 9)28 că această sferă fără limite ar putea fi
imaginea, exprimarea simbolică, a Înțelepciunii crea-
toare a lui Dumnezeu. Ea se exprimă și în Eclesiasticul
(24,5) una din cărțile de înțelepciune ale Bibliei, ope-
ra lui Ben Sira din Ierusalim, înspre 200-180 d. Hr.,
care afirmă gyrum caeli circuivi sola, „am străbătut de
jur împrejur bolta cerului și în fundul adîncurilor am
umblat”29 și ego in altissimis habitavi, „eu întru cele
înalte m-am sălășluit și scaunul meu este în stîlp de
nor.” (24, 4)30
Autorul Liber-ului transcrie aceste cuvinte „pînă
cînd ea «cauza primă» caută circumferința sferi-
cității sale, ea îi va spune că este ridicată la infinit”
Peter Kecskes Viața secretă a mineralelor III (2014)
(elevatam in infinitum dicet)31, anume că această sferă
este infinita în sensul de nelimitat, așadar în sensul
apeiron-ului. Deci este vorba de un sens cantitativ:
circumferința sferei Înțelepciunii creatoare, extinsă la
infinit, va îngloba un număr infinit de ființe.”32
O altă sursă a Liber-ului este Sentința 34 din por-
firiana „Sentențe asupra inteligibililor.”33
Înainte de analiza textului cîteva considerații asu-
pra Propozițiilor lui Porfir:„Sentențele asupra inteligi-
bililor sunt compuse din patruzeci și patru de citate
textuale din fragmente plotiniene sau rezumate ale
acelorași texte: Porfir a făcut apel la comentariile și
la rezumatele din Enneadele lui Plotin, realizate de el
pentru a face mai ușoară lectura operelor plotiniene.
Despre aceste comentarii, sumare și rezumate avem
cunoștință de la Porfir însuși.”34
„Aceste comentarii și rezumate ale Enneadelor
n-au ajuns pînă la noi, ne spune G. Girgenti, dar con-
form cercetărilor, texte din acestea se pot regăsi în a
doua parte a ediției arabe a Teologiei lui Aristotel, la fel
ca cele din Sentențe.”35
„În consecință, temele filosofice de bază pe care
le găsim în Sentențele lui Porfir, cel puțin în termeni
generali, sunt aceleași ca și în Plotin, adică o metafizi-
că a transcendenței și a contemplației, care trebuie să
tindă la asimilarea lui Dumnezeu, a Unului suprem.
Sunt identice legile care reglează procesia ipostazelor
și conversia a ceea ce este generat înspre ceea ce ge-
nerează (...) Lumea este explicată în funcție de prin-
cipiul unității, care este cauza ordinii și a armoniei,
și de principiul contrar al multiplicității haotice, care
este cauza dezordinii și a diversității cosmosului.
Plotin derivă totul de la Unul și are deci o ampren-
tă mai degrabă unipolară decît bipolară, în timp ce
Porfir, poate de aceea mai aproape de doctrinele ne-
scrise ale lui Platon, instaurează o bipolaritate între
non-ființă de deasupra substanței - adică Unul (care
în realitate este adevărata ființă) și non-ființa care este
căzută în afara Ființei, adică materia (care pentru
Platon era manifestarea cea mai de jos a Diadei, adică
a principiului multiplicității.)”36
După această prezentare sintetică a lui Girgenti ne
întoarcem la Sentența 34 a lui Porfir în care textul reia
„quicquid est, sine dimensione”, de data aceasta însă
Porfir nu îl urmează pe Plotin, ci se referă la ființa ne-
măsurată a lui Filon, „nullam habens dimensionem.”
„Există ne spune Fr. Hudry, posibilitatea de a-l apro-
pia de acesta pe Porfir, în Sentența 34, care examinea-
ză relația lumii cu „ființa care există în mod real” (to
ontos on).
„Ființa care există realmente este asemănată mă-
reției lumii conform naturii sale proprii, fără parte
sau măreție.” (Porfir, Sentența 34, 16-17)37
„Știind că «to ontos on» corespunde conținutului
Intelectului, adică Inteligibilului care este ființa ade-
vărată”38 se poate vedea în fraza quicquid est, sine
dimensione sicut creans, fuit et in initium, „ființa,
fără dimensiuni ca și Creatorul, care era acolo de la
începuturi”, ființa confundată cu Înțelepciunea „care
este prezentă încă de cînd Dumnezeu a creat lumea.”
(Înțelepciunea lui Solomon 9, 9)39. Quicquid est, sine
dimensione corespunde lui „to on, amegetos”, „ființa,
fără măreție” din textele de mai sus citate. Și fuit et
„era deja acolo, exprimat ca și conceptul «sinesti» a
lui Porfir.” 40
Aceeași Fr. Hudry în intervenția sa la Simpozionul
Internațional de studii, Napoli, 20-24 noiembrie 2001,
intitulat Tradiția ermetică de la lumea Antichității tîr-
zii la Umanism, scrie următoarele:
„Pentru Victorinus, sfera, fără calificativ, ilustrea-
ză relația Principiului, a centrului, a Nous-ului, a cer-
cului, într-un context cu totul neoplatonic. Filosoful
neoplatonic Damascius reia de fapt sensul acestor
imagini ale unității și ale sferei. El le prezintă ca o
16
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
modalitate de a arăta prin forme geometrice ce este
dincolo de forme și de a utiliza proprietățile numere-
lor ca simboluri ale realității fără măsură și totodată
nedefinite. Acesta adaugă că Unul, centrul tuturor
lucrurilor, corespunde simplicității sale; că al doi-
lea principiu, care izvorăște din centru, corespunde
multitudinii; și că totul este o sferă care corespunde
totalității. Așa cum la Victorinus sfera face trimitere
la Unu, la centru, la Nous, la ultimul cerc.
Or, Victorinus este cunoscut pentru marele său
tratat Adversus Arium, prin care stabilește teologia
Sfintei Treimi pe o bază filosofică neoplatonică. De
aceea aceste imagini ale monadei și ale sferei ne con-
duc la texte îndreptate împotriva ereziei ariene, astfel
încît ne-am putea întreba dacă Liber viginti quattuor
philosophorum n-ar avea o legătură cu această ere-
zie.”41
În ce privește legătura dintre Liber și Candidus42
arianul, Fr. Hudry ne spune că arianul Candidus
„este un personaj fictiv care i-a permis lui Victorinus
să prezinte poziția ariană. Acesta, sedus de argumen-
tele care pretindeau că în Treimea creștină Fiul este
diferit de Tatăl, este tentat să-i scrie lui Victorinus o
expunere a acestei doctrine intitulate De generatione
divina. El aici a expus diferite imagini care serveau
în epocă să ilustreze generarea în Dumnezeu. Acest
text, ne spune cercetătoarea franceză, merită să fie
alăturat Cărții celor douăzeci și patru de filosofi.”43
„Cu erezia ariană, conchide Fr. Hudry, problema
filosofică a generării în Dumnezeu a devenit crucială.
Liber viginti quattuor philosophorum s-ar putea situa
în aceeași direcție. Filosofi anonimi care preiau de la
filosofii antici, fără considerente privind școala căreia
îi aparțin, dovezi care le permit să descrie și să distin-
gă în Dumnezeu generarea și creația, cu scopul de a
arăta că absoluta simplitate a lui Dumnezeu și tran-
scendența sa, pe care o apără în mod sălbatic arienii,
nu sunt incompatibile nici cu prima, nici cu a doua.”
„Ei stabilesc de comun acord acest punct cu caracter
de certitudine asupra lui Dumnezeu. (Prol., certum
id de Deo communi consensu statuerent), ceea ce este
tocmai atitudinea care trebuia luată în fața ereziei.”44
În ce privește generarea în Dumnezeu, conceptele
care o structurează sunt conform lui Hudry: unita-
tea și sfera care exprimă generarea în Dumnezeu, a
Unicului care generează unitate (I), centrul sau viața
divină care generează o sferă fără limite (II), fără a fi
alterată omeomeria principiului (III) mai mult decît
Logos-ul sau ratio care generează și nu întrerupe con-
tinuitatea dintre Tată și Fiu. Tot acest demers este util
pentru a confirma că această generare nu aduce nici
o schimbare în Dumnezeu, (aceasta este obiecția ma-
joră a arienilor) așa cum afirmă de la început scrisoa-
rea lui Candidus către Victorinus: „«Omnis generatio
mutatio quaedam est», «întreaga generare este un fel
de schimbare.»” (tr. ns.)
Definiția a V-a reia problema unității supreme a
lui Dumnezeu (comentariul la propoziția a V-a „ma
unitas est summa”), care se confundă cu Binele ab-
solut. Definiția a VI-a este surprinzătoare, deoa-
rece, introducînd noțiunile de substanță și fenomen
aleatoriu („accident”), care par să fie în afara subiec-
tului. Dar dacă se consideră că arianul Candidus,
deci în genere arienii, îi refuzau lui Dumnezeu no-
țiunea de substanță, afirmînd că substanța se aplică
unui subiect purtător de fenomene întîmplătoare
(„accident”), și deci distruge simplitatea principiului,
(negînd astfel întreaga consubtanțialitate a Tatălui și
a Fiului), această definiție care pune independența
lui Dumnezeu față de substanță opusă fenomenelor
întîmplătoare, recunoscîndu-i o substanță proprie,
devine totodată adevărată.”45
Definiția a VII-a reafirmă că între generant și ge-
nerat nu există nici o anterioritate, nici o schimbare
și nici același scop. Viața divină, este precizat, n-are
decît un singur termen mediu „deoarece viața divină
nu este decît o singură viață în comun; dar nu este
capăt față de o operă în curs, așa cum este repausul
pentru mișcare”46, cu intenția de a se îndepărta de
întreaga triadă inteligibilă neoplatonică, deoarece ar
însemna contrarul a toate acestea „prezentarea posi-
bilității unei generări imediate în Dumnezeu.”47
Expresia cu semnificație creștină „«nomine ge-
nerantis et geniti», în numele Tatălui și al Fiului”,
demonstrează efortul teologic al acestui text. Deci
propozițiile I - VII pun mai întîi „generarea” în prin-
cipiul lor (I - II), apoi substanța sa proprie (VI), sub-
liniind cu forță simplitatea sa (III), continuitatea fără
ruptură între generant și generat (IV, VII) și unitatea
sa (V).48
În ce privește Creația, Fr. Hudry aduce în dis-
cuție propoziția a VII-a care marchează diferența
între „generare” și „creație”. „Pentru a putea preciza
continuitatea, permanența și starea de nemișcare
a generării în Dumnezeu”, se poate observa aici că
raportarea lui Dumnezeu la creatura sa este marcată
de obscuritate, de inaccesibilitate, de o căutare neîn-
cetată (comentariul la propoziția a VIII-a): „deoarece
este ordinată de acela căruia te vei uni mai mult, cu
atît mai mult vei fi exaltat, și cu atît mai mult el se va
înălța” (la ceruri n.n.)49.
Dar dacă viața divină dă viață creaturii și aceasta
caută în întoarcerea înspre sine iubirea divină, întîl-
nirea nu mai are loc, deoarece există o diferența de
natură între creator și creatură. Transcendența divi-
nă este bine conturată. Dumnezeu raportat la crea-
tură este numit „amor” (VIII), dar cînd este vorba
de exteriorizarea sa, generarea monadei sau creația
lumii, se vorbește de bonitas (X, XIV, XV). Este ea
însăși care o face să se manifeste, cu toate că, precum
amor, aceasta rămîne închisă față de creatura care-o
caută (VIII). Amor este tradus din grecescul eros, iu-
bire și dorință, acela care atrage lumea înspre Primul
Motor aristotelic, astfel încît bonitas, în mod contrar,
se exprimă în interiorul Principiului ca și mișcare
autonomă de conversie a Nous-ului generat de Unu
(XV), reîntoarcerea înspre centru (X), ca și motor al
creației lumii (XIV). Raportat la creație, trebuie ară-
tat că Dumnezeu creează el însuși lumea, fără o ființă
diferită de el, și că n-are nevoie de un intermediar
pe care să-l fi creat înainte (XXII). Dumnezeu este
deci mai întîi prezentul timpului, exprimat cu aceeași
imagine a privirii unice și simultane asupra tuturor
lucrurilor ca și la Victorinus (IX).
Ca urmare a acestui lucru (X):
„Orice lucru se manifestă în plenitudinea unei
forme finite, și cu un sfîrșit sunt operațiile sale de la
centru la ființă: Nu este la fel în ființa determinată,
dar de la centru sunt infinite operele care trec înspre
exterior și înspre acțiune. Infinită, deci, este plenitu-
dinea sa, și nu este imposibilă în specificul manifes-
tării ei, deoarece există în mod necesar.”50
Note
1	F. Hudry, Le livre des XXIVphilosophes, Resurgence
dun texte du IVe siecle, Paris, Librairie Philosophique J.
Vrin, 2009, prima ed. critică în lb. fr. Lucrarea cuprinde
o bogată introducere, textul latin, traducere și adnotări
2 Luc Brisson, Avant-propos, in Le livre des XXIV phi-
losophes, Op. cit., p. 1
3	Hudry Fr., Op. cit., p. 9
4	Propoziția a II-a în Il libro dei ventiquattro filosofi,
ed. it. îngrijită de Paolo Lucentini, Adelphi Edizioni,
Milano 1999, p. 56-57
5	Hudry Fr., Op. cit., p. 9
6	C. Baeumker, Das pseudo-hermetische Buch der
vierundzwanzig Meister (Liber XXIV philosophorum):
Ein Beitrag zur Geschichte des Neupythagoreismus
und Neuplatonismus im Mittelalter, Studien und
Charakteristiken zur Geschichte der Philosophie insbeson-
dere des Mittelalters: Gesammelte Aufsătze und Vortrăge,
Munster 1927, Beitrăge zur Geschichte der Philosophie
des Mittelalters, 25 (1-2), p. 194-214. Prima ediție în
Abhandlungen aus dem Gebiete der Philosophie und
ihrer Geschichte: eine Festgabe zum 70. Geburtstag
Georg Freiherrn von Hertling gewidmet von seinen
Schulern und Verehrern, Freiburg I. B. (1913), p. 17-40
7 Este vorba de ediția italiană a textului Il libro dei
ventiquattro filosofi, ed. îngrijită de P. Lucentini, Milano
1999, o ediție care nici pe departe nu are caracteristicile
ed. critice a lui Fr. Hudry
8	L. Brisson, în Hudry Fr., Op. cit., p. 10
9	Hudry Fr., Op. cit., p. 11 - 12
10	Hudry Fr., Op. cit., p. 20
11	Ibid., p. 24
12	Alain de Lille, Regles de theologie suivi de Sermon
sur la sphere intelligible, p. 283 - 284. Text latin în M. -
Th. d’Alverny, Alain de Lille , Textes inedits, Paris 1965,
p. 297, în Hudry Fr., Op. cit., p. 28
13	Porfir, Viața lui Pythagora, 51, ediția în franceză Des
Places, p. 60, în Hudry, Op. cit., p. 36
14	Aristotel, Fizica, VIII 9, 265 b3 - 4, traducere în lb.
franceză de Pellegrin, în Hudry Fr., Op. cit., p. 36
15	Cităm din Porfirio, Commentario al „Parmenide” di
Platone, Milano, Vita e Pensiero, 1993, Fol. 90, p. 95 - 97
(traducere în it. de Giuseppe Girgenti, tr. în lb. rom. ne
aparține)
16	Hudry Fr., Op. cit., p. 37
17	Marius Victorinus, Adversus Arium 57, 9-13 (tra-
ducerea din lat. în franceză aparține lui Hadot, trad. în
rom. ne aparține)
18	Această operă a lui Porfir nu este cunoscută azi decît
din textele și trimiterile făcute la apologiștii creștini din
sec. al IV-lea și al V-lea d. Hr., în special în Împotriva
lui Iulian, opera lui Cyril din Alexandria (nota lui Fr.
Hurdy, Op. cit., p. 40)
19	Hudry Fr., Op. cit., p. 41
20	Victorinus Marius, Op. cit. 160, 12-15, în Hudry Fr.,
Op. cit., p. 41. Am discutat în capitolul anterior această
doctrină victoriană
21	Hudry Fr., Op. cit., p. 41
22	Hudry Fr., Op. cit., p. 89
23	Ibid., p. 89
24	Hudry Fr., Op. cit., p. 100
25	Comentariul la Sent. XIV: Dumnezeu este opoziție
la nimic prin medierea existentului „ființă determinată”,
în Il libro dei ventiquattro filosofi, Op. cit., p. 81 (trad. ns.
din lb. italiană)
26	Hudry Fr., Op. cit., p. 123, Comentariul XIV, Op. cit.,
p. 83
27	Hudry Fr., Op. cit., p. 123
28	Cităm din Biblia, București, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997,
p. 974
29	Ibid., p. 1003
30	Ibid., p. 1003
31	Il libro dei ventiquattro filosofi, Adelphi Edizioni,
Milano 1999, p. 57
32	Hudry Fr., Op. cit., p. 39
33	Porfirio, Sentenze sugli intelligibili, pref., introd.,
trad. și aparat critic de G. Girgenti, cu textul înainte în
lb. latină de Marsilio Ficino, Milano 1996
34	Porfir, Vita di Plotino ed ordine dei suoi scritti, ed.
it. îngrijită de G. Pugliese Caratelli, trad. în it. de V.
Cilento, Napoli 1946 (cu textul grec și trad. latină de G.
Leopardi), 26, 29 - 37
35	Girgenti Giuseppe, Introduzione a Porfirio, Ed.
Laterza, Bari 1997, p. 88
36	Girgenti G., Op. cit., p. 88
37	Cf. Porfir, Sentenze sugli intelligibili 34, 16-17; în
Hudry , Op. cit., p. 39
38	Ibid. Porfir, Sentenze 35, 9 și Sentenze II, p. 677 (edi-
ția L. Brisson)
39	Cf. textului deja menționat mai sus
40	Hudry Fr., Op. cit., p. 39
41	Ibid., p. 83-84
42	Este vorba despre una dintre operele lui Marius
Victorinus, ediția folosită este aceea a lui P. Hadot
43	Ibid., p. 85
44	Ibid., p. 86
45	Ibid., p. 88
46	Il libro dei ventiquattro filosofi, op.cit., comm. def.
VII, p. 67
47	Hudry Fr., Op. cit., p. 88 - 89
48	Ibid., p. 89
49	Cf. Il libro, Op. cit., p. 69
50	Il libro dei ventiquattro filosofi, Op. cit., p. 73
■
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
17
studii culturale
Peter Kecskes
Cheia cântecelor
Teme astrale și alchimice în romanul-colaj
„O săptămână de bunătate” de Max Ernst
Dadaistul și, mai târziu, suprarealistul Max
Ernst a fost unul dintre puținii artiști, ro-
mancieri, care, chiar dacă într-un mod
indirect, au întrezărit posibilitatea continuării tra-
diției alchimice, în secolul al XX-lea, printr-o for-
mă specială de reprezentare pictorială. La amurgul
alchimiei practice, a întemeiat un Opus indepen-
dent prin construirea unor imaginativ-imaginale
romane-în-imagini autonome.
În tradiția alchimiei, transmutarea și dispari-
ția lui Fulcanelli marchează retragerea artei rega-
le. Din perspectivă istorică, acesta este momentul
dadaismului și suprarealismului, Max Ernst fiind
unul dintre reprezentanții de seamă ai acestor miș-
cări. Ocultarea suprarealismului și ocultarea alchi-
miei practice s-au produs în paralel cu îndepărta-
rea multor artiști de practicile artistice tradiționale.
Merită amintită existența acestor artiști și, în acest
sens, menționăm nume precum Marcel Duchamp,
pe care John F. Moffitt l-a numit alchimistul avan-
gardei, Hans Arp, care a manifestat un interes ac-
tiv pentru Jakob Bohme și misticism, Hugo Ball,
inițial un antiliterator radical, care s-a îndreptat
spre creștinism, sau Baronul Julius Evola, pictor
futurist și dadaist, dar și poet, a cărui carte des-
pre alchimie reprezintă o lucrare importantă. Mai
târziu, Andre Breton a întors spatele marxismului
militant și a urmat calea alchimică. Potrivit uneia
dintre afirmațiile sale, chiar și temele și obiectivele
suprarealismului ar putea avea paralele ermetice,
cum ar fi căutarea Pietrei filosofale / Manifestul al
doilea, 1929. Prietenia sa cu Rene Alleau, care era
președintele Societății franceze de alchimie, a con-
stituit o sursă de inspirație pentru el și, conform lui
Eugene Canseliet, care era un discipol direct al lui
Fulcanelli, viziunea lui Breton asupra alchimiei era
corectă. Breton a fost inspirat de astrologie și, în pu-
blicațiile sale ulterioare, care sunt relevante pentru
subiectul nostru, și includ La Cle des champs, 1953,
de alchimie și de astrologie1. Mișcarea suprarealis-
tă în sine a fost inspirată de opere ermetice, cum ar
fi cartea lui Fulcanelli, Le Mystere des Cathedrales,
1926, volumul lui Grillot de Givry, Le Musee des
sorciers, mages et alchimistes sau de lucrările lui
Rene Guenon, Gaston Bachelard, Herbert Silberer,
Freud și Jung. Cărțile lui Jollivet-Castelot, care a
fost fondatorul Societății franceze de alchimie,
au avut un impact concret asupra practicării artei
suprarealiste, a se vedea, de exemplu, Au Carmel,
roman mystique și Le Destin, ou le fils d’Hermes.
De asemenea, merită menționat faptul că repre-
zentanții renașterii oculte de la sfârșitul secolului al
XIX-lea au trăit și au publicat la începutul secolului
al XX-lea. O altă sursă de inspirație ocultă supra-
realistă îi include pe Robert Desnos cu presupusa
lui întâlnire cu sucubi și stările trans-induse, Louis
Aragon cu profețiile lui, interesul lui Antonin
Artaud pentru alchimie și fascinația de-o viață
a lui Kurt Seligmann pentru magie și ezoterism.
Lucrările lui Fulcanelli și de Givry i-au inspirat di-
rect pe suprarealiștii parizieni. Potrivit lui Kenneth
Grant, metoda paranoic-critică a lui Salvador Dali
poate fi considerată o metodă artistic-magică, care
este prima crowleyană matură, nouă manifestare
magică de tip eon. Această teorie se bazează pe fap-
tul că Dali a fost primul artist major care s-a născut
după cea mai importantă revelație a lui Crowley,
Cartea Legii (1904). Ilustrațiile alchimice ale lui
Dali și pictura intitulată Alchimistul pot fi de ase-
menea enumerate aici.
În ciuda faptului că, în anii ,30, Austin Osman
Spare a fost el însuși un suprarealist, deși numai
pentru o perioadă scurtă, îndeobște, este lăsat în
afara grupului de precursori ai suprarealismului.
Acest lucru poate fi explicat parțial având în vedere
faptul că el nu a vrut niciodată să se alăture mișcă-
rii lucrând, destul de izolat, în Anglia. Trebuie să-l
menționăm în acest moment, deoarece cultul și
arta lui Zos Kia au analogii intime cu unele metode
suprarealiste, în special cu cele ale lui Max Ernst,
în timp ce alte analogii includ desenele automate
ale lui Henri Michaux. A.O. Spare a fost, totodată,
precursorul direct al scrisului automat, care repre-
zintă o joncțiune între arta simbolist magică, cum
ar fi cea a lui Beardsley, și suprarealism. Atavismul
zoomorf este analog cu folosirea de către Ernst a
lui Loplop, spiritul lui protector, și a altor creaturi
monstruoase din opera sa. Pe de altă parte, teoria
din spatele desenelor magice ale lui Spare poate fi
un contrapunct tradițional magic adecvat la teoria
sexual-psihologică, destul de discutabilă, dezvolta-
tă de Freud.
O interpretare ezoterică consistentă a seriei al-
chimice a fost încercată, pentru prima oară, în 1984,
de către M. E. Warlick, Ph.D.; o versiune scurtă a
fost ulterior publicată în Art Journal2 și în cartea
ambițioasă și inovatoare, Max Ernst and Alchemy3.
Înainte de aceasta, Dieter Wyss, Bauer și Werner
Spies au încercat să explice metoda suprarealistă
și să interpreteze lucrările cu ajutorul psihanalizei,
dar au ajuns la concluzia că e mult prea haotică,
în special secvențele complexe de imagini. Prin ur-
mare, niciunul dintre ei nu a acordat o importanță
Traducătoarea Diana Cozma și Peter Kecskes la Muzeul
de Artă din Cluj-Napoca. 15 noiembrie 2018
Peter Kecskes la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca
16 noiembrie 2018
deosebită straturilor vizuale și conceptuale ermeti-
ce. Interpretarea lui Wyss, Der Surrealismus, 1950,
este post-freudiană, vezi prefața ediției Dover4,
însă el a încercat totuși să interpreteze primul capi-
tol, și deși scopul acestei interpretări este o lectură
limitată, cvasi-psihologică, cel puțin, au fost făcute
observații interesante pentru fiecare imagine rele-
vantă. În plus, articolul5 lui David Hopkins subli-
niază lucrările unor artiști-alchimiști care urmează
același traseu.
Analogiile istorice cu reprezentările alchimice
vor fi discutate în detaliu atunci când se analizea-
ză fiecare imagine. M. Ernst a încercat să utilizeze
imaginile ermetice la începutul carierei sale, prima
reprezentativă fiind Dada Gaugain, 1920, apoi Les
Hommes n’en sauront rien în versiunile sale din
1921 și 1923, de asemenea, în Chemical Wedding,
1923. Mai mult, în același an, a făcut câteva ilustra-
ții pentru poemul lui Desnos intitulat Cold Throats.
Alte romane vizuale, precum La Femme 100 tetes,
1929 sau Reve dunepetite fille qui voulut entrer au
Carmel, 1930, sunt, de asemenea, construite din
iconografia ermetică. De fapt, deja în 1922, cola-
borarea sa cu Paul Eluard ne indică același parcurs,
Repetitions, Les Malheurs des immortels, însă dife-
rența fundamentală dintre aceste lucrări și lucră-
rile sale ermetice mature constă în folosirea unei
dramaturgii alchimice specifice și a unei narațiuni
dinamice a transformării-în-serie. Subiectele eso-
terice pe care le-a inclus în opera sa de la oul filoso-
fic până la androginitatea ermetică sunt, totodată,
motive recurente, iar, mai târziu, în lucrările sale,
au existat chiar și desene stelare, astrale și cosmo-
logice.
În analiza noastră, în timp ce încercăm să inter-
pretăm în mod individual unele dintre colajele și
textele care aparțin fiecărei părți a romanului și po-
veștii-imagine, ne propunem să urmărim curgerea
Magnum Opus-ului alchimic și corelația acestuia
cu diferitele etape ale secțiunilor individuale ale lu-
crării. O caracteristică interesantă a lucrării este că
18
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
diferitele citate textuale pot fi chei de interpretare
ermetică.
Pe supracoperta originală a cărții există o plantă
înflorită-iasomia, un simbol al fertilității ce creș-
te din brațe și umeri scheletici, care anticipează
motto-ul ermetic a înțelege natura naturii și mar-
chează trecerea alchimică dintre nivelurile vegetal
și uman și potențialul de transformare spirituală
după moarte. Prima parte este pătimașă, există o
anumită calitate masculină a transformării legate
de pământ și a mortificatio / mortificării, calcinatio
/ calcinării, purificatio / purificării în sensul alchi-
mic.
Prima carte este subintitulată Leul din Belfort
și începe cu un citat din Alfred Jarry. Elementul
primei părți este noroiul, împreună cu analogiile
Soarelui, prima zi a săptămânii fiind duminica.
Simbolismul leului, imaginile astrologice, magice
și alchimice aduc în centrul atenției diferitele etape
ale inflației psihice în experiența subiectivă a perso-
na, Sinele imatur, care urmează să fie inițiat. Prima
imagine ar trebui să ne amintească de un individ
înstrăinat și de necesitatea de a se îndepărta de ne-
voile lui egoiste și de identificările înfricoșătoare.
Imaginile a doua și a treia arată curățirea ermetică
a Sofiei, cu falsele noțiuni masculine de condițio-
nare. De asemenea, există o decapitare care implică
perechea masculin-feminin, un fel de sacrificiu. În
partea dreaptă a celei de-a doua imagini, o izbi-
toare figură pseudo-androgină marchează copilul
ermetic ce urmează a fi născut. A treia imagine îl
arată pe artizan străduindu-se să capteze, literal-
mente să înlănțuie, componenta spirituală, atunci
când ermeticul Mercur încearcă să scape. Cea de-a
patra imagine îl arată pe bărbatul falico-centrat
aproape explodând în starea sa de balon, ca un fel
de clovn cu cap de leu. Alchimistul se află în sta-
rea de egoism dilatat, iar privitorii nu îl pot ajuta.
În cea de-a cincea imagine vedem androginul se-
cret care poartă un turban-crin, având analogii cu
Aries / Berbec, referindu-se la începutul operați-
unilor alchimice, la virginitate și inocență, dar, în
acest context, este folosit pentru a reprezenta pu-
terea castității. Cea de-a șasea imagine prezintă o
falsă identitate marțiană și o cădere în adâncuri, cu
scopul de a continua să trezească și să înnegrească
fostul soare. Imaginea creaturii cu cap de bufniță -
bufnița fiind pasărea Atenei - este inițiatoarea care
împinge Subiectum Chemicum adânc în necunos-
cut. În cea de-a șaptea imagine, figura cu capul de
leu, vechea falsă identitate încearcă să taie frânghia
alchimistului care se străduiește să scape din ele-
mentul apos, în timp ce arterele viscerale arată ca-
lea înspre Luna plină. În imaginea anterioară există
un simbolism mitic special al unui om cu caracter
androgin care se prăbușește. Părul lui este acela al
unei femei și ne amintește de părul lui Berenice și
de părul lui Samson. Cea de-a opta imagine ni-l
arată pe alchimist în propriul său iad, urlând, ți-
nând o lampă aprinsă, iar, mai apoi, în următoarea
imagine încearcă să dezgroape amintirile din Mina
imaginilor pierdute ale amintirilor, evocând parcă o
scenă din Povestea fără sfârșit a lui Michael Ende.
Alchimistul intră în propriul iad în căutarea capaci-
tăților latente, comorilor sale ascunse care au căzut
din cer, adică a propriei sale prima materia reale.
Cea de-a zecea imagine prezintă o creatură cu cap
de câine, care se plimbă purtând un trandafir, ceea
ce înseamnă că primele micro-transformări sunt
împlinite. Individul cu cap de câine inițiază ipos-
taza la care s-a referit Robert Graves în romanul
său King Jesus6 și, de asemenea, în White Goddess.
În cea de-a unsprezecea imagine, vedem îndepli-
nirea transmutării care constă în dobândirea unor
forțe suplimentare (o femeie supusă și un bărbat
în genunchi care iau parte la sacramentul alchi-
misto-religios). Femela-pisică semnifică începutul
transformării elementului feminin. Cea de-a două-
sprezecea imagine se referă la întărirea elementelor
masculin și feminin. Următoarea imagine introdu-
ce o dualitate a elementelor masculin și feminin:
operații infernale, magico-alchimice implică efecte
și creaturi neplăcute. Cea de-a paisprezecea ima-
gine este cea a unui avorton și / sau a unui bărbat
mortificat; sinele vechi poate vedea importanța pi-
căturilor-yod care semnifică renașterea; clopotele
înfrumusețează partea de sus a imaginii. Se poa-
te găsi o analogie cu această imagine în Atalanta
Fugiens a lui Michael Maier, unde dezmembra-
rea lui Osiris, imaginea XLIV, pare desprinsă din
lucrarea anonimă Pretiosa Margarita. Cea de-a
cincisprezecea imagine prezintă substanța înaltă
care descinde deasupra Uniunii, o imagine foarte
asemănătoare cu extragerea și impregnarea sufletu-
lui din Rosarium philosophorum, iar următoarele
două imagini arată că întregul proces este interna-
lizat. De aici aflăm că cele două contrarii sunt legate
pentru alchimist; o figură de leu este localizată sub
elementul feminin, pregătindu-se astfel integrarea
aspectelor feminine și masculine. Cea de-a opt-
sprezecea imagine, reprodusă frecvent, separă din
nou sexele, o perspectivă care subliniază distanța
dintre cele două personaje. Următoarele două ima-
gini sunt în mare parte descrieri ale reprezentărilor
lui Shiva și Shakti din India, care ne amintesc de
picturile magico-sexuale ale lui Crowley, în special
de Târfa Babilonului și de Marea Bestie. În mijlo-
cul celei de-a douăzecea imagini, organele sexuale
masculine și feminine s-au unit și osul cabalist ne
aduce pe teritoriul orașului Luz, care reprezintă
eternitatea. În cea de-a douăzeci și una imagine
există simbolul O.T.O., o pasăre care zboară în
jos, o cupă și un cerc (sfera, capul femeii); este o
aluzie la cercul în pătrat, o idee masonico-magică.
Imaginea arată că războinicul a fost încoronat, însă
principiul feminin domină supermasculul. În ima-
ginea următoare se poate vedea integrarea esențe-
lor roșii și albe. Cea de-a 24-a imagine a omului
demonic, aproape neajutorat, (dragonul și omul cu
cap de șarpe) are simbolismul constelației Cancer
(Lună) și al Afroditei (Venus). În imaginea urmă-
toare se predă femeii, energiei șarpelui. În cele din
urmă, în cea de-a 30-a imagine, un bărbat împușcă
și ucide o femeie; ghilotinarea din următoarea ima-
gine marchează faza Soarelui Negru. Alchimistul
încearcă să distrugă restul de Selbst impur. În ima-
ginea 31 își ține propriul cap în mână, indicând că
Mortificarea, Nigredo este la îndemână. Cea de-a
32-a imagine este cea a iadului, ținut infernal, iar
Ernst încearcă să invoce cultele craniului arhaic.
Prima parte se încheie cu simbolismul leului, indi-
când reprezentarea falsă, iluzorie, ironică și cinică
a conștiinței de sine.
Cel de-al doilea capitol al marii lucrări constă
în principal din elementul apă. Ernst prezintă un
soi de fază pre-albedo disolutivă. Exemplul de la
începutul capitolului este parabola apei, cu un citat
din Benjamin Peret:
„D - Ce vezi?
R. - Apă.
D. - Ce culoare are această apă?
R. - Culoarea apei.”
Acest citat pare să sugereze că, în lume, sun-
tem într-o conștiință a visului și, potrivit unuia
din marii alchimiști din toate timpurile, Zosimos
din Panopolis, a munci cu visul, într-o stare de
semi-adormire, a activa nivelul visului și a ma-
nipula realitatea reprezintă, în anumite etape ale
opusului, o cale a alchimiei7. Această schimbare a
conștiinței, stare mentală modificată, corespunde,
cu exactitate, primei imagini a capitolului. Psyche
al alchimistului este echivalent cu figura femeii
care, fără să știe, cade în apele primordiale în tim-
pul unui accident de tren. Imaginea sugerează, în
același timp, că faza apoasă este adesea începutul
unei situații existențiale radicale, înfricoșătoare a
Adeptului.
În cel de-al treilea capitol, artizanul intră în
Curtea Dragonului. Acesta este subtitlul capitolului
unde descindem în ținutul elementelor scorpioni-
ce, draconice, plutonice, veninoase, al substanțelor
sulfuroase, acide. Imaginile sunt pline de agresiune
marțiană, iar unirea celor doi devine o aventură
periculoasă, din moment ce creatura androgină
se află încă într-o formă demonică asemănătoare
vampirului. Loplop este înconjurat de vrăjitoare,
dragoni și șerpi. Există o ierarhie a șarpelui-dra-
gon printre stele. Începe cu constelația circumpo-
lară Draco, continuă cu stelele lui Ophiucus până
la constelația Serpens și constelația Hydra. Există,
de asemenea, axa nodală draconică cu nodurile
lunare descendente și ascendente, semnificând
eclipsele solare și lunare, care sunt legate de ritu-
alurile Soarelui Negru. În a unsprezecea imagine,
alchimistul încearcă să extragă esența mercurială
O
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
19
o
din femeie. Se întrevede o atmosferă oarecum de
magie neagră, sexual magică, care include, printre
altele, și o mușcătură până la sânge a unui copil.
Bărbatul încearcă să îndure ritualurile purificatoa-
re, dar se află într-o poziție vulnerabilă față de ata-
cul psihic al anima / psyche.
În cel de-al patrulea capitol, suntem întâmpi-
nați de o calitate mercurială, pătrundem în etapa
aflată sub semnul aerului. Loplop este prezent în
varii forme, cum ar fi îngerul păzitor, mesagerul
Hermes, salvatorul, martorul ingenuu și, de ase-
menea, diverse alter ego-uri, etc.. Diferitele motive
ale păsării sunt mercuriale, toate au analogii cu ae-
rul, ca gaz și condens, destillatio legată de operațiile
alchimice. Elementul capitolului este sângele, care
indică, totodată, că anumite proceduri fizice sunt
necesare pentru a obține nemurirea. Exemplul ca-
pitolului este Oedip, care are numeroase conotații
alchimice, incluzând figura lui Hermes, Mercur.
Totodată este legat de Sfinx, de simbolismul pă-
sării cu cap de om, așa cum poate fi observat la
Johann Joachim Becher în Oedipus Chemicus,
1664. Primele două citate sunt din scrierile lui Paul
Eluard. Cuvântul MAMMA evidențiază car acte -
ristica de aer, lunară a lui Mercur care poate face
trimitere la zeița-Luna Triplă, a se vedea scrierile
lui Robert Graves, în special, mult criticata White
Goddess8 Principiile lui Mercur și Luna sunt strâns
legate de astrologia Jyotish. Warlick notează că
acesta este capitolul care se află la jumătatea cărții,
iar noi am adăuga că întărește simbolismul mercu-
rial, al aerului, inerent acestui capitol. În cea de-a
doua imagine a capitolului putem vedea nașterea
androginului mercurial. Bărbatul cu cap de șoim
și cu sâni reprezintă primul pas spre regenerare
ce urmează a fi împlinită atunci când va ajunge
la stadiul vulturului. Până la sfârșitul capitolului
ajungem la partea mai sulfuroasă a lui Mercur, care
culminează în unirea pătimaș-diafană a bărbatului
și a femeii și, în ultima imagine, în moarte.
Culoarea celui de-al cincilea capitol este negru,
primul său exemplu fiind râsul cocoșului. Acest
fapt poate fi interpretat ca o altă etapă a nigre-
do-ului și o prefigurare a rubedo-ului și, în același
timp, are un alt tip de simbolism mercurial. Prima
parte prezintă un alchimist mai puternic în deghi-
zarea cocoșului, iar simbolismul culorii se referă la
roșeață, rubedo. Animalul lui Mercur este cocoșul,
așa cum se poate vedea pe gravura lui Harmen
Jansz Muller, The Planet Mercury and His Children.
Interpretarea creștină a cocoșului, pe de o parte,
proclamă nașterea lui Hristos și, pe de altă parte,
marchează Învierea și trădarea lui Hristos. Este
o analogie remarcabilă între primul capitol care
se referă la înnegrirea înfricoșătoare a elementu-
lui pământ și înroșirea din acest capitol care este
realizată prin transmutarea negrului senzual pă-
mântesc. Cele două citate din Marcel Schwob de
la începutul capitolului, pe de o parte, se referă la
transmutarea alchimică a excrementelor, a se vedea
reprezentarea parodică a cacosofiei/înțelepciune
goală, în lucrarea lui Bela Hamvas9, Karnevâl, pe
de altă parte, s-ar putea referi la puterea metafizică
a râsului, vezi Austin Osman Spare, mai ales par-
tea asupra râsului din The Book of Pleasure0. În cea
de-a doua imagine se observă, cu claritate, o refe-
rință alchimică; în partea dreaptă a imaginii există
un alambic pe foc. Până la sfârșitul capitolului se
observă multe imagini violente; un ritual magic
sado-mazochist este realizat cu succes de magicia-
nul-alchimist prin invocarea fulgerului jupiterian.
În a doua parte a capitolului, capetele uriașe de
piatră, imagine preluată din Insula Paștelui, indi-
că piatra filosofală. Începutul acestei părți are și
un citat alchimic interesant: „Pietrele sunt pline de
măruntaie. Bravo. Bravo.” (Arp). Alchimistul se în-
dreaptă spre destinația finală, partea cea mai de jos
a celei mai înalte câmpii, care reprezintă împărăția
pietrei, unde se găsesc capacitățile latente în piatră,
iar roca însăși este experimentată ca o transforma-
re a luminii realizate ca faza rubedo. Piatra filoso-
fală esențială pentru transmutarea materiei prime
în aur.
Capitolul începe cu un colaj plasat în alte zone
decât cele precedente. Suntem adânc sub pământ,
este posibil ca ceea ce vedem să fie primul craniu
al omului, craniul lui Adam, care confirmă ceea
ce simbolismul Paradisului a evocat la începutul
episodului. Această secvență de scene promite mai
mult decât o simplă restaurare sau salvare. Suntem
în Muntele Craniului, care, la rândul său, reprezin-
tă începutul transformării finale. Mitul paralel vor-
bește despre crucea lui Hristos care a fost ridicată
pe munte, iar când sângele a picurat din trupul său
și a atins craniul lui Adam, acesta a răscumpărat
omenirea de păcatul originar. Piatra filosofală în
alchimia creștină este însuși Hristos.
Capitolul Vineri este intitulat Interiorul vederii
și este împărțit în trei părți, trei poeme vizibile.
Elementul este vederea. Este vineri, ziua lui Venus,
și intrăm înăuntrul „culoarului viziunilor”, mundus
imaginalis1 al lui Corbin, tărâmul intelectiv-inter-
mediar al viziunilor. Acest lucru este dovedit de
faptul că Ernst, cu doi ani înainte de realizarea
acestui roman-colaj, a pregătit o serie de ima-
gini pentru Valentine Hugo, pe care le-a intitulat
Interiorul vederii. Prima imagine este aceeași cu
cea de pe coperta întregii lucrări; noul Adam al lu-
crării ermetice se află într-o poziție inversă și noua
creație înflorește din oasele sale. În cea de-a patra
imagine, putem vedea homunculul complet cres-
cut. Inspirația alchimică de data aceasta este clară
în opera artistului. La începutul capitolului, exis-
tă un extras dintr-o poezie a lui Paul Eluard, care
face trimitere la Duchamp, la obiectele gata făcute
care, uneori, sunt preferate „imaginilor făcute de
om”. Filosofia lui Duchamp asupra artei are cono-
tații transcendentale privitoare la interdicția, din
Vechiul Testament, de a face reprezentări. Acest
lucru poate fi legat de o resacralizare a naturii în
opusul alchimic, natura naturans poate fi o operă
de artă, iar selecția creativă a artistului este eviden-
țiată ca fiind momentul precis al creației artistice.
A doua parte a capitolului începe cu un citat din
Andre Breton: „Un bărbat și o femeie absolut albi.”
care marcheaza faza albedo. Pentru prima imagine,
Ernst a folosit reprezentarea unei eclipse, semnifi-
când uniunea Soarelui și Lunii în reînnoirea adep-
tului. La sfârșitul celui de-al treilea poem vizibil
pătrundem în sfera imaginilor superioare, ideilor;
în partea stângă a imaginii, există o deschizătură
deasupra ochiului, o structură triadică a ouălor2,
iar pe partea cealaltă, cei șapte ochi pot fi văzuți ca
reprezentând tărâmul planetar. Ochii / sferele 3 și
7 pot reprezenta, de asemenea, arborele cabalistic
al vieții.
Ultimul capitol are loc în ziua de odihnă a lui
Dumnezeu, în ziua lui Saturn, sâmbăta. Elementul
este însuși necunoscutul, care este, de fapt, cheia în-
tregii lucrări. În 1963, când Ernst a publicat o ver-
siune germană, el a schimbat numele elementului,
numindu-l poftă trupească; Iubirea mistică și Unio
Mystica, conform lui Ernst, pot fi realizate numai
pe pământ și în viață. Citatul alcătuit din puncte,
din Petrus Borel, se referă la misterul indescrip-
tibil, inefabil. Numărul de 11 puncte din fiecare
rând, în total 44, face trimitere la numele ADAM
și la misterul numerelor lunare 13 și 31, numere
cheie ale cabalei lui Crowley. Într-o căutare fără
sfârșit, prin relațiile cu noi parteneri, alchimis-
tul mereu caută femininul etern, o caută pe Sofia.
Toate imaginile capitolului prezintă un pericol al
disoluției și nebuniei. Imaginea finală - așa cum su-
gerează titlul faimoasei piese muzicale a lui Charles
Ives, Unanswered Question - lasă întrebarea fără
răspuns; Mysterium Magnum este indicibil, im-
posibil de reprezentat, doar vântul Duhului Sfânt
suflă atunci când o figură care cade este pe punctul
de a atinge pământul. Alchimia este Donum Dei,
un dar divin.
Note
1	Nicholas Campion: “Surrealist Cosmology: Andre
Breton and Astrology,” Culture and Cosmos 6. 2.
(2002): 45-56.; Nicholas Campion and David Frawley:
“Research Note: A Horoscope by Andre Breton,”
Culture and Cosmos 15. 1.(2011): 55-59
2	M. E. Warlick Ph. D.: “Max Ernst alchemical Novel
«Une Semaine de Bonte»”, Art Journal 46.1 (1987):
61-73
3	M. E. Warlick Ph. D.: Max Ernst and Alchemy, A
Magician in Search of Myth, University of Texas Press,
Austin, 2001
4	Max Ernst: Une Semaine de Bonte, A Surrealistic
Novel in Collage, Publisher’s Note, pp. V-VIII., Dover
Publications, Inc, New York, 1976
5	David Hopkins: “Hermetic and Philosophical
Themes in Max Ernst’s ,Vox Angelica’ and Related
Works”, The Burlington Magazine 134 (1992): 716-723
6	Robert Graves: King Jesus, Straus and Giroux,
Farrar, 1981
7	Marton Attila Farkas: Az alkmia eredete es
miszteriuma, (The Origin and Mystery of Alchemy)
Balassi Kiado, Budapest, 2001
8	Robert Graves: The White Goddess, Faber and
Faber Limited, London, 1968
9	Bela Hamvas: Karnevâl I-III., Medio Kiado,
Budapest, 1997
10	Austin Osman Spare: The Writings of Austin Osman
Spare, The Book of Pleasure (Self-Love), pp. 61-94., Nu
Vision Publications, Sioux Falls, 2005
11	Corbin’s key text in this regard is available online:
http://hermetic.com/moorish/mundus-imaginalis.html
/accessed 5 June 2012
12	Rene Guenon: The Great Triad, Quinta Essentia,
Cambridge, 1991
Traducere de
Diana Cozma
Ilustrații din volumul: Max Ernst Une Semaine de Bonte,
A Surrealistic Novel in Collage, Dover Publications Inc.,
New York, 1976
■
20
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
juridic
Contractul de vânzare.
Scurte considerații
■ Ioana Dragoste
Contractul de vânzare este unul dintre cele
mai des întâlnite acte juridice. Cunoscut
încă din vechiul drept roman, regulile care
îl guvernează au evoluat ținând cont de dinamica
realității sociale.
Având de regulă caracterul unui contract con-
sensual, vânzarea se încheie prin simplul acord de
voință al părților, nefiind necesară îndeplinirea
unor alte formalități, cum ar fi întocmirea unui
înscris sau transmiterea bunului. Astfel, contrac-
tul de vânzare se încheie în momentul în care păr-
țile convin asupra bunului vândut și asupra prețu-
lui. Cel mai edificator exemplu în acest sens fiind
cel în care, cumpărând alimente de la un super-
market, devenim parte în contractul de vânzare,
cu toate consecințele care decurg de aici.
Desigur, există și cazuri în care, pentru a fi
încheiat în mod valabil, contractul de vânzare
necesită îndeplinirea anumitor formalități, re-
spectiv se impune a fi încheiat în formă autentică
sub sancțiunea nulității absolute a actului juridic.
Astfel, în cazul vânzării unui apartament sau a
unui teren, simplul acord de voință nu este sufici-
ent, impunându-se încheierea contractului în for-
mă autentică, iar cel mai des întâlnit act autentic
este cel întocmit de un notar public.
Contractul de vânzare este un act juridic de
dispoziție, părțile, denumite sugestiv vânzător și
cumpărător, dispun de drepturile acestora în mod
irevocabil. De aceea, legea a instituit regula capa-
cității depline de exercițiu, care impune ca părțile
să aibă peste 18 ani și să nu fie puse sub interdic-
ție. Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu,
cele care nu au împlinit 14 ani, persoanele puse
sub interdicție, precum și persoanele cu capaci-
tate restrânsă de exercițiu, cele care au vârsta cu-
prinsă între 14 și 18 ani, nu pot să încheie singure
un contract de vânzare, în aceste cazuri contrac-
tul se încheie prin reprezentant legal sau cu încu-
viințarea ocrotitorului legal. Desigur, de la reguli-
le enunțate sunt exceptate contractele de vânzare,
încheiate în mod curent, de mică valoare.
Încheierea contractului de vânzare dă naștere
unei serii de drepturi și obligații în sarcina părți-
lor, grupate sub denumirea de efecte ale contrac-
tului de vânzare.
Principalul efect al contractului de vânzare este
transmiterea dreptului de proprietate asupra lu-
crului vândut prin simpla încheiere a actului juri-
dic fără a fi necesară îndeplinirea unor alte forma-
lități și fără a fi condiționată de obligația corelativă
a cumpărătorului de a plăti prețul. Astfel, dacă A
și B convin ca primul să vândă celui de al doilea
autoturismul său pentru prețul de 10.000 lei, pro-
prietatea este transmisă din momentul realizării
acestui acord de voință, predarea autoturismului
și plata prețului ținând de executarea contractu-
lui. Nimic nu interzice însă inserarea unei clau-
ze potrivit căreia proprietatea va fi transmisă la
momentul plății integrale a prețului - vânzarea cu
rezerva dreptului de proprietate.
Un alt efect al contractului de vânzare este
obligația de plată a prețului care revine cumpără-
torului. Prețul trebuie să fie serios, determinat sau
determinabil, stipulat cu intenția de a fi plătit și
exprimat într-o sumă da bani. În practică, este des
întâlnită situația în care, din diverse considerente,
părțile stipulează un preț mai mic decât cel real.
Această practică, nu doar că este situată la limita
legii, dar poate prezenta și unele inconveniente
de ordin practic. În situația în care se anulează
contractul de vânzare, sancțiune în temeiul căreia
contractul se consideră a nu se fi încheiat nicio-
dată, respectiv a nu fi existat, sau dacă prețul nu
e plătit de cumpărător, vânzătorul poate solicita
doar prețul stipulat în contract, regulile probațiu-
nii opunându-se, de regulă, dovedirii cu martori
a prețului real.
Prețul trebuie plătit la termenul convenit de
părți, iar dacă părțile nu au prevăzut un termen,
obligația trebuie executată de îndată, respectiv la
momentul încheierii contractului. Dacă prețul nu
este plătit la termenul stipulat de părți, cumpără-
torul este ținut să plătească vânzătorului daune -
interese moratorii, fie la nivelul prevăzut în con-
tract, fie la nivelul dobânzii legale, în lipsa unei
prevederi contractuale, scopul acestora fiind de a
repara orice prejudiciu suferit de vânzător pentru
plata prețului cu întârziere.
În vederea garantării acestei obligații, legea sti-
pulează în favoarea vânzătorului un privilegiu, în
cazul în care obiectul vânzării este un bun mo-
bil. Astfel, vânzătorul unui bun mobil care nu a
primit prețul va putea cere vânzarea silită a bunul
mobil vândut, iar suma obținută va reveni vânză-
torului, acesta din urmă fiind preferat altor credi-
tori ai cumpărătorului. De asemenea, vânzătorul
unui bun imobil beneficiază de o ipotecă legală
asupra bunului vândut.
Dacă prețul nu este plătit, vânzătorul are drep-
tul să ceară executarea silită a creanței sale.
În acest caz, dacă contractul a fost încheiat în
formă autentică, vânzătorul beneficiază de un titlu
executoriu în temeiul căruia îl poate constrânge
pe debitor să își execute creanța prin intermediul
executorului judecătoresc, potrivit regulilor care
guvernează executarea silită. În cazul în care păr-
țile au întocmit un înscris sub semnătură privată
sau în lipsa unui înscris, vânzătorul trebuie mai
întâi să se adreseze instanței de judecată pentru
a obține o hotărâre definitivă prin care cumpără-
torul să fie obligat la plata prețului, iar ulterior,
hotărârea să fie pusă în executare silită.
De asemenea, vânzătorul, poate opta pentru
desființarea contractului, rezoluțiune, care pro-
duce efecte din momentul încheierii contractului,
solicitând restituirea bunului vândut.
Pe lângă obligațiile prezentate, contractul de
vânzare dă naștere în sarcina vânzătorului a altor
obligații, care nu de puține ori și-au dovedit atât
utilitatea practică cât și complexitatea, respectiv
garanția pentru evicțiune, garanția pentru vicii
ascunse și garanția pentru buna funcționare.
Garanția pentru evicțiune reprezintă aceea
obligația a vânzătorului de a despăgubi cum-
părătorul în cazul în care, acesta din urmă este
lipsit în tot sau în parte, în fapt sau în drept, de
dreptul de proprietate transmis. Această garanție
Peter Kecskes
Uranographia XII (2008/2009)
este datorată în cazul oricărei vânzări, cu excep-
ția vânzărilor silite și oricare ar fi obiectul vânză-
rii. De asemenea, garanția se datorează de drept,
în temeiul legii, chiar dacă părțile nu au stipulat
această obligație în contractul încheiat și chiar
dacă părțile nu au întocmit un înscris. Desigur,
dacă părțile înțeleg să extindă sau să restrângă
această garanție este necesar acordul expres de
voință al acestora.
Efectele acestei garanții diferă după cum evic-
țiunea este totală sau parțială. Evicțiunea totală
presupune lipsirea totală a cumpărătorului de
proprietatea bunului vândut sau de o parte în-
semnată a acestuia, încât dacă ar fi cunoscut evic-
țiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul. În acest
caz, contractul este desființat cu efect retroactiv,
iar cumpărătorul are dreptul la restituirea prețu-
lui, astfel cum a fost stipulat în contract cât și la
sporul de valoare acumulat până la data evicțiu-
nii, precum și la repararea prejudiciului suferit.
Să presupunem că A cumpără de la B un au-
toturism în schimbul prețului de 10.000 lei, iar
după un timp C revendică autoturismul vândut
de B, arătând că acesta i-a fost furat. Cum este și
firesc, drepturile lui C asupra autoturismului nu
pot fi negate și, presupunând că acesta a făcut
dovada dreptului său în justiție, fiind recunoscut
ca proprietar al autoturismului printr-o hotărâre
definitivă, garanția pentru evicțiune devine inci-
dentă în raporturile dintre A și B. Astfel, B este
obligat să restituie lui A prețul plătit, 10.000 lei,
chiar dacă, la data evicțiunii, valoarea autoturis-
mului era de 9.000 lei, iar în situația în care la
momentul evicțiunii autoturismul avea o valoare
de 15.000 lei, B va fi ținut să restituie această din
urmă sumă. De asemenea, dacă pentru încheie-
rea contractului A a efectuat o serie de cheltuieli,
va putea cere restituirea acestora de la B, precum
și restituirea cheltuielilor efectuate în procesul în
care au fost recunoscute drepturile lui C asupra
autoturismului.
Garanția pentru evicțiune este datorată de vân-
zător sau de moștenitorii acestuia. De asemenea,
în cazul vânzărilor succesive, garanția este dato-
rată de fiecare vânzător sau moștenitorii acestuia.
Astfel, dacă în exemplul anterior, B vinde autotu-
rismul lui A, iar acesta din urmă îl vinde lui X și
O
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
21
o
acesta lui Y, în ipoteza în care Y va fi evins, acesta
poate solicita garanția de la B, A sau X, precum și
de la moștenitorii oricăreia dintre aceștia.
În temeiul contractului încheiat, vânzătorul
este ținut să garanteze cumpărătorul împotriva
viciilor ascunse, acele vicii care nu puteau fi obser-
vate la data predării, fără asistență de specialitate,
de un cumpărător atent și diligent. Viciile ascunse
sunt acele defecte care fac bunul vândut impropriu
întrebuințării la care este destinat sau care îi micșo-
rează în asemenea măsură întrebuințarea sau va-
loarea, încât dacă le-ar fi cunoscut cumpărătorul
nu ar mai fi cumpărat sau ar fi dat un preț mai
mic.
Dacă garanția pentru evicțiune asigură cum-
părătorul împotriva unor tulburări care afectează
titlul său de proprietate, garanția contra viciilor
ascunse apare ca un remediu privind deficiențele
legate de utilitatea economică a lucrului vândut.
Garanția contra viciilor ascunse este datorată
în cazul oricărei vânzări, cu excepția vânzărilor
silite, oricare ar fi bunul vândut.
Așa cum am arătat în cazul garanției pentru
evicțiune, și garanția pentru vicii ascunse este
datorată de drept, chiar și în cazul în care părți-
le nu au inclus această garanție în mod expres în
contractul încheiat și chiar dacă nu a fost întocmit
un înscris. De asemenea, părțile pot să extindă,
să restrângă sau chiar să înlăture această garanție,
aspecte care impun a fi prevăzute în mod expres
în contractul încheiat.
Pentru a opera garanția pentru vicii ascunse
este necesar ca viciul sau cauza acestuia să exis-
te la momentul încheierii contractului, iar acesta
să nu fie adus la cunoștința cumpărătorului, fi-
ind irelevantă culpa vânzătorului, respectiv dacă
acesta știa sau nu de existența viciului. La aceste
Peter Kecskes
Chaos Veterum. Pol Alchemy II (2001)
condiții se adaugă o condiție de procedură, re-
spectiv ca viciile să fie reclamante într-un termen
rezonabil, stabilit potrivit împrejurărilor.
Odată îndeplinite condițiile prevăzute de lege,
devin incidente remediile specifice acestei ga-
ranții, cumpărătorul având un drept de opțiune
între: înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe
cheltuiala acestuia; înlocuirea bunului vândut cu
un bun de același fel, însă lipsit de vicii; reducerea
corespunzătoare a prețului; rezoluțiunea vânzării.
Așa cum am arătat, dreptul de opțiune aparține
cumpărătorului, vânzătorul nu poate alege un
alt remediu, fără a avea acordul cumpărătorului.
Aceste remedii sunt incidente chiar și în ipoteza
în care bunul a pierit sau a fost deteriorat prin for-
ță majoră. Astfel, dacă A îi vinde lui B un aparat
electrocasnic care din cauza unei defecțiuni nu se
alimentează cu energie electrică, iar cumpărăto-
rul a adus la cunoștința vânzătorului într-un ter-
men rezonabil această deficiență, vânzătorul este
ținut să înlocuiască bunul chiar dacă între timp
acesta este distrus de o furtună sau de o inundație.
Garanția pentru vicii ascunse este datorat, ori-
care ar fi poziția vânzătorului, respectiv indiferent
dacă acesta a cunoscut sau nu existența viciilor.
Dacă însă, la data încheierii contractului, vânză-
torul cunoștea viciile bunului vândut, pe lângă re-
mediile enumerate, vânzătorul este obligat la plata
de daune - interese, pentru repararea întregului
prejudiciu cauzat.
Astfel, dacă B îi vinde lui A un autoturism, iar
acesta are o defecțiune la motor, care face ca după
o lună autoturismul să nu mai poată fi folosit,
în temeiul garanției pentru vicii ascunse, B este
ținut să ofere lui A unul din remediile alese de
acesta, respectiv să înlocuiască bunul, să înlăture
viciile sau să ofere o reducere corespunzătoare a
Peter Kecskes	Uranographia XVII (2008/2009)
prețului. Dacă la momentul încheierii contractu-
lui B cunoștea existența viciului și nu l-a înștiin-
țat pe A despre acesta, va fi ținut să repare orice
prejudiciu cauzat acestuia, cum ar fi cheltuielile
efectuate cu închirierea unei platforme pentru
transportul autoturismului defect.
O aplicație practică a acestei garanții se regă-
sește în cazul vânzării produselor electrocasnice,
caz în care garanția pentru vicii este subordona-
tă termenului de garanție, înăuntrul căreia viciul
trebuie să se ivească. Astfel, dacă produsul cum-
părat are un termen de garanție de 3 ani, este ne-
cesar ca viciul să se ivească în interiorul acestui
termen, indiferent de data la care a fost constatat,
ivirea viciului fiind un aspect de fapt, care urmea-
ză a fi stabilit prin mijloace de probă.
O altă garanție pentru care vânzătorul este ți-
nut să răspundă este cea pentru buna funcționare.
Spre deosebire de garanția pentru evicțiune sau
garanția pentru vicii ascunse, garanția pentru
buna funcționare trebuie să fie prevăzută în mod
expres în contractul încheiat de părți.
În temeiul acestei garanții, vânzătorul este obli-
gat, în cazul iviri oricărei defecțiuni înăuntrul ter-
menului de garanție, să repare bunul pe cheltuiala
sa. Garanția pentru buna funcționare are o durată
limitată în timp, de la momentul predării și până
la împlinirea termenului de garanție, fiind nece-
sar ca defecțiunea să se ivească în acest interval
de timp. De asemenea, spre deosebire de garanția
pentru vicii ascunse, garanția de bună funcționa-
re nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedește că
defecțiunea are drept cauză modul defectuos în
care bunul a fost utilizat de cumpărător.
În temeiul acestei garanții, vânzătorul este obli-
gat să repare bunul pe cheltuiala sa, iar dacă re-
parația se dovedește a fi imposibilă sau depășește
termenul pe care părțile l-au prevăzut în contract
pentru efectuarea acesteia, vânzătorul este obligat
să înlocuiască bunul vândut.
Astfel, dacă A îi vinde lui B un produs electro-
casnic și garantează buna funcționare a acestuia
timp de 3 ani, A va fi ținut să repare orice defecți-
une ivită în acest interval de timp, afară de cazul
în care dovedește că B nu a utilizat bunul potrivit
instrucțiunilor primite, de exemplu nu a folosit
filtrele necesare sau a depozitat aparatul într-un
loc necorespunzător.
■
22
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
diagnoze
Sinagoga în cultura
Europei
■ Andrei Marga
Vreau să salut, la rândul meu, restabili-
rea, după reconstrucție, a Sinagogii din
Hârlău cu o reflecție asupra pragului pe
care îl reprezintă sinagoga, ca instituție, în cultura
Europei. Mă refer succint, mai întâi, la originea
sinagogii, apoi la sinagogă drept loc de origine a
creștinismului și la emergența Bisericii din sina-
gogă, pentru a încheia cu cercetări noi ale prezen-
ței acesteia în cultura lumii.
1.	Limba greacă a fasonat pentru noi, ca ulte-
rior născuți, mulți termeni ebraici. Sinagoga este,
cum știm, traducerea greacă a ebraicului 3’D ^OH
bet kenesset, care însemna “casă de adunare” sau
□’H H5'^n bet tefila, „casă a rugăciunii”. Ea nu este,
însă, doar loc de rugăciune, ci și £m^ beth mi-
drash, „casă a studiului”, în care se studiază înain-
te de orice cuvântul lui Dumnezeu (Torah).
Captivitatea babiloniană i-a determinat pe
evrei să formalizeze credința, iar construcția de
sinagogi, care vine din vremuri și mai vechi, putea
fi întreprinsă liber. De aceea, în timp, sinagogile
au căpătat o neobișnuită varietate arhitecturală,
prin adaptare la diverse locuri: stilurile neoclasic,
neobizantin, romanesc, gotic, grec, egiptean au
prevalat, iar în vremuri mai recente stilul moder-
nist a dat tonul. În istoria sinagogilor putem citi
de fapt, în bună măsură, istoria arhitecturii.
Templul de la Ierusalim a rămas, desigur, cea
mai importantă instituție a evreimii dintotdea-
una. Aici se aduceau ofrande (korbanot) sub că-
lăuzirea preoților (kohanin) aflați sub autoritatea
marelui preot (kohen gadol), într-un serviciu li-
turgic (Yom Kippur) ce se întindea pe toată ziua.
Celebrul Templu a fost centrul vieții religioase și
larg culturale, iar aspirația de a veni la Ierusalim
îl presupunea.
După distrugerea celui de al doilea Templu,
la propunerea rabinului Johanan ben Zakai, s-au
creat “case ale rugăciunii” oriunde s-au grupat
evrei. Fapt este că în epoca romană sinagogi erau
peste tot în imperiu. De aceea și astăzi continuă
descoperirea arheologică de noi și noi sinagogi,
datând din sec. III î.e.n. încoace, pe o suprafață
considerabilă a lumii.
Ceea ce este însă și mai important este împre-
jurarea că la orice analiză devine clar că sinagoga
se dezvăluie a fi fost un prag în istoria culturală
a omenirii. Ea a adus, în premieră istorică, toți
copiii la școală - pas enorm în viața umanității,
căci cu școala s-au transmis experiențe de viață
din generație în generație, iar cunoașterea a putut
deveni cumulativă.
Sinagoga a modelat organizarea iudaismu-
lui, dar și a vieții religioase a omenirii. Pe bună
dreptate, în cea mai amplă monografie consacra-
tă de vreun creștin iudaismului (Hans Kung, Das
Judentum. Die religiose Situation der Zeit, Piper,
Munchen, Zurich, 2001) se scrie că “sinagoga
reprezintă o dezvoltare revoluționară în istoria
religiilor în general - pildă apoi pentru bisericile
creștine și moscheile islamice... Aici se dezvoltă
acum concepția tipic rabinică, conform căreia
studiul intensiv al Scripturii, rugăciunea regu-
lată și faptele bune pot înlocui cultul Templului
și ofranda” (p. 173). Istoria culturală a omenirii
a luat, prin sinagogă, un curs nou: raportarea la
scripturi a devenit esențială în organizarea vieții
generațiilor și, mai larg, datele experiențelor uma-
ne au început să se organizeze în optici, sisteme
de cunoștințe și vederi personalizate.
Aceste efecte au fost posibile și fiindcă fieca-
re sinagogă semnalează, inclusiv prin organi-
zarea spațiului lăuntric, o viziune asupra lumii.
Platforma (Bimah) este locul în care se pot citi
prevederile Torei - cunoașterea bibliei fiind pri-
ma îndatorire a omului. În fiecare sinagogă în
față atârnă lampa Luminii eterne (ner tamid).
Sinagoga exclude idolatria.
Mai ales după destrucția Templului de la
Ierusalim, din anul 70, rugăciunile au fost lega-
te de ceea ce s-a petrecut. Pe de altă parte, grație
unor generații de rabini clarvăzători, iudaismul a
căpătat o formă astfel încât să mențină identitatea
credinței în condițiile diasporei. Locul ofrandelor
din Templu l-au luat rugăciunile din sinagogă.
Sinagogile au încorporat însă, destul de devre-
me, mai mult decât locul de rugăciune. Ele au ju-
cat și un rol cheie în păstrarea identității culturale,
ca bucătării kosher, școli religioase, școli în care se
învăța dreptul roman, biblioteci, locuri de asistare
socială. Sinagogile au jucat, însă, și un rol cheie în
progresul cunoașterii.
Prin cercetările sale de pionierat consacrate
restituirii culturii străvechi a evreilor, Gershom
Scholem a pus în relief multe dintre achizițiile de
valoare universală ale vieții din jurul sinagogilor.
Înainte de toate, sinagoga a profilat învățatul rabi-
nic (talmid chacham) - cel care studiază Scriptura
și tradiția și identifică căi și mijloace pentru a le
folosi de către comunitate (Drei Typen judischer
Frommigkeit, în Gershom Scholem, Judaica,
Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984, Band 4). Pe
urmele rabinului vin zaddik-ul și chassid-ul, care
aplică efectiv Adevărul revelat în împrejurări de
viață date. În vreme ce zaddik-ul se ocupă de or-
dinea lumii, chassid-ul se ocupă de ceea ce este
de făcut în lume. El nu este mulțumit cu ceea ce
este în jur și caută schimbarea. Sinagoga leagă în
modul cel mai clar și indisolubil tipurile ei ideale
de credință și cuvioșenie cu ideea messianică și,
mai mult, cu dreptatea.
Este extrem de profundă observația lui
Gershom Scholem: tipurile ideale ale credinței
și cuvioșeniei evreiești - rabinul, zaddikul, chas-
sidul - «încorporează o scală de valori supreme
mai mult sau mai puțin independente, care au
fost reprezentate altfel decât exemplele demne de
imitare sau în general ca demne de a fi aspirații.
Acolo unde asemenea valori supreme ideale află
realizare în viața umană dobândim o privire în
semnificația pe care iudaismul viu o avea pentru
adepții săi» (p. 263). Altfel spus, iudaismul a dat
o reprezentare a tipurilor ideale din societate ca
însăși alternativă la platonism, cu avantajele ei si-
gure, iar sinagoga a fost cadrul în care alternativa
aceasta a fost consacrată.
Organizarea amintită a rolurilor pentru a con-
verti o viziune în forme de viață a fost o noutate
Peter Kecskes	Uranographia III (2008/2009)
istorică cu efecte vaste adusă de iudaism și, în
mod exact, de sinagogă. Ea a și fost preluată în
diverse culturi.
2.	Știm prea bine, și cu detalii istorice tot mai
bogate, nu numai că primii dintre oamenii care
l-au îmbrățișat pe Isus ca Messia au fost evrei. Dar
creștinii s-au rugat la început în sinagogi, iar sina-
gogile erau locuri în care unii oameni se rugau la
Isus din Nazaret.
Însuși Isus a vorbit de fapt numai în sinagogi
(Matei 4:23; 9:35; Marcu 1:39; Luca 4:15; 4:44).
Putem citi în Evanghelii relatări despre acțiunile
lui Isus la Nazareth (Matei 13:53-58; Marcu 6:1-6;
Luca 4:16-30), la Capernaum (Matei 1:22-27; Ioan
6:59) și în alte locuri din Galileea (Matei 12:9-14;
Marcu 3:1-6; Luca 6:6-11; Luca 13:10-17) - toa-
te fiind sinagogi. Ștefan a vorbit într-o sinagogă
din Ierusalim (Faptele Apostolilor 6:9-10), Pavel
în Damasc (9:20-22), apoi în alte sinagogi pentru
a răspândi evanghelia lui Isus. Cum s-a observat,
sinagogile au fost locuri în care evrei și creștini au
ascultat cuvântul lui Dumnezeu adus de trimișii
Săi printre oameni.
Treptat au apărut, cum se știe, diferențieri între
creștini și iudei, dar la început s-a coabitat cu deo-
sebirile create de apariția lui Isus ca Messia. Cum
observă cea mai recentă investigație semnificativă
a lui “Isus istoric” (Werner Dahlheim, Die Welt
zur Zeit Jesu, C.H. Beck, Munchen, 2017) abia
după distrugerea Templului cele două grupuri
s-au antagonizat.
Desigur, Isus a avut o perspectivă proprie asu-
pra preluării mesajului lui Dumnezeu printre
contemporanii săi. El a criticat transformarea cre-
dinței în ritual și pretenția de privilegii la așeza-
rea în sinagogă (Matei 6:2; 6:5; 23:6; Marcu 12:39;
Luca 11:43; 20:46) din partea unor reprezentanți
religioși, dar critica sa viza evident practicarea
religiei, nu religia iudeilor. Nu a fost vreo ostili-
tate între cei care îl urmau pe Isus și iudeii din
Ierusalim, ne spune Werner Dahlheim, chiar dacă
răstignirea lui Isus discipolii au trăit-o cu imen-
să durere. “Dimpotrivă, este sigur că adepții lui
Isus s-au stabilit în umbra Templului, loiali față
de instituțiile și convingerile evreiești. Ei îl lăudau
pe Dumnezeul lui Israel, care a creat cerul și pă-
mântul și a încheiat o alianță cu poporul său” (p.
91). Adepții lui Isus nu au vrut să fie o sectă ce se
izolează și nici nu au fost.
O
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
23
o
Sciziunea între adepții lui Isus și iudei s-a
produs efectiv după ce în Antiohia s-a format o
comunitate de creștini deschisă nu numai către
evrei, ci și către ceilalți oameni. Apostolul Pavel
- ne spun Faptele apostolilor - a fost acela care a
făcut pasul deschiderii creștinismului spre alții
decât cei din comunitatea evreilor și, sub anumit
aspect, a schimbat statutul credinței și soarta lu-
mii.
Din momentul deschiderii nu numai că în-
vățătura lui Isus a trecut în sfera urbană, dar a
intrat pe drumul ireversibil al răspândirii uni-
versale. Max Weber a avut dreptate să spună că
“ziua Antiohiei” este o dată cheie a istoriei lumii.
Atunci mișcarea din jurul lui Isus a ieșit definitiv
din vechea Palestină a evreilor. Vestita Lege iudai-
că a rămas la temelia vieții evreilor și a inspirat
foarte mulți neevrei, dar, în lumea largă, a câștigat
teren, treptat, învățătura cu privire la mântuirea
umanității prin Isus din Nazaret. Că și Isus în-
truchipa prin origine, formare, sensibilitate, lim-
bă, fel de a gândi, caracteristici ale poporului din
sânul căruia s-a înălțat, o știm tot mai bine odată
cu progresul cercetării lui “Isus istoric”, sugerată
de Spinoza și, lansată, acum mai bine de două se-
cole, de Reimarus.
3.	Desigur, însă, că elemente ale reflecțiilor
și acțiunii lui Isus denotă orizontul unei noi co-
munități a oamenilor - pe care grecii aveau să
o preia sub termenul de ecclesia. A fost, în orice
caz, meritul „creștinismului african” că i-a găsit
Peter Kecskes
Echinocțiu fără Kelenyi Bela (2000)
creștinismului venit de la Ierusalim forma insti-
tuțională. Deviza lui Ciprian - „în afara Bisericii
nu este mântuire (extra ecclesiam salus non est)” -
și inițiativa acestuia de a-l socoti pe Petru primul
vicar al Bisericii lui Isus au pus în mișcare istoria
bisericii ca parte a „istoriei salvării”. Iar Eusebiu
din Cezareea a lansat „scrierea creștină a istoriei”.
Spre mijlocul secolului al douăzecelea dezbate-
rea tensionată din epoca modernă asupra a ceea
ce înseamnă Biserica în istorie a atins apogeul.
Rezultatul ei cel mai durabil a rămas explorarea
emergenței bisericii din sinagogă și a inițiativelor
care au autonomizat-o. Nu altcineva decât cel mai
profilat teolog al protestantismului, Karl Barth,
a văzut în restabilirea continuității cu sinagoga
șansa revigorării bisericii. El a exprimat, chiar în
celebra sa Dogmatică creștină (1963), convingerea
că Isus nu poate fi înțeles fără a-l privi prin prisma
Vechiului Testament. “Lumea nu a devenit simplu
vreo carne (flesh)... Ea a devenit carne la evrei
(Jewish flesh).... Întreaga doctrină a încarnării și
ispășirii din Biserică devine abstractă și fără valoa-
re și fără semnificație în măsura în care Isus este
privit ca ceva accidental și incidental. Mărturia
Noului Testament despre Isus drept Christos stă
pe solul Vechiului Testament și nu poate fi separa-
tă de acesta. Propozițiile cristologiei testamentare
puteau fi elaborate de un mediu foarte neevreiesc.
Dar ele se raportează mereu la un om care este
privit nu ca om în general, ci drept concluzia și
rezumatul istoriei lui Dumnezeu cu poporul lui
Israel, drept Acela care împlinește legământul
făcut de Dumnezeu cu poporul” (CD, 1963, 4/1,
166). Cum spune un commentator avizat (Mark
R. Lindsay, Barth, Israel, and Jews: Karl Barth’s
Theology of Israel, în “Barth Studies”, Aldeshot,
Ashgate, 2007), în optica lui Karl Barth “biseri-
ca nu are existență independent, ca popor al lui
Dumnezeu, separată de sinagogă (apart from the
synagogue)” (p. 105).
În reacție la restrângerea bisericii la aspecte
juridice și instituționale, nu mai puțin la un mo-
nument arhitectural, tânărul Joseph Ratzinger
(mai târziu papa Benedict al XVI-lea) și-a asu-
mat, la rândul său, conceptul bisericii ca și “Casă
a lui Dumnezeu” și “Popor al lui Dumnezeu” și a
valorificat sub laturile eclesiologice de bază ade-
vărul profund că “Noul Testament este spiritul
Vechiului Testament” (Joseph Ratzinger, Volk und
Haus Gottes in Augustins Lehre von der Kirche,
Eos Verlag, St. Otilien, 1992, p. 83). Sunt multe
indicii că Isus a înclinat spre o instituție nouă, ec-
clesia, care are sens eschatologic și liturgic, “dar
Sinaiul, locul întâlnirii lui Dumnezeu al Israelului
este modelul originar al unei asemenea adunări,
în care Dumnezeu vorbește și, prin alianță (le-
gământ), face din oameni poporul său. Aceasta
înseamnă, pentru întrebarea noastră: poporul
lui Dumnezeu desemnează nu direct Biserica lui
Isus Christos, ci poporul lui Israel, prima fază a
istoriei mîntuirii. Abia într-o transpunere cristo-
logică sau, cum putem spune de asemenea, într-o
interpretare pneumatologică se face trimiterea la
Biserică” (p. XIV). Este astfel reafirmată, la nivelul
cercetărilor celor mai noi, emergența Bisericii din
tradițiile sinagogii.
Joseph Ratzinger a fost consecvent cu con-
statarea nevoii de a se distinge între “ordinea
mântuirii pentru oameni” și realitatea ființei lui
Dumnezeu (p. 79). Prima nu este un substitut
pentru a doua, încât conceperea lui Dumnezeu
din Vechiul Testament rămâne decisivă și în creș-
tinism. Soluția dată la originile bisericii de către
Optatus din Mileve, “biserica este casa constru-
ită de ambele popoare, ale iudeilor și neiudeilor,
legată de Cristos la temelie cu consola păcii” (p.
119) este și a teologiei creștine de azi.
Mai nou avem tot mai multe probe ale mani-
festării lui Isus și a discipolilor săi în sinagogile
timpului. Toate probele (arheologice, înscrisuri-
le, mărturiile) atestă că Isus a avut o controversă
cu fariseii, ramura mai atașată tradiției credinței
evreiești, în contextul de atunci al vieții iudeilor și
al iudaismului, dar a respectat Legea. “Cuvintele
lui Isus nu mergeau deci deloc în sensul unei pre-
supuse abrogări a Legii, ci se voiau o critică adre-
sată fariseilor” (David Flusser, Jesus, Eclat, Paris-
Tel Aviv, 2005, p. 56). Iar acest fapt este hotărâtor
pentru înțelegerea lui Isus.
4.	Sunt identificate nenumărate urme ale tra-
dițiilor legate istoric de sinagogă. Vreau să scot
în relief trei dintre ele - arhitectura, sărbătorirea
Paștelui, Tatăl Nostru - pe baza publicațiilor re-
cente.
Arhitectura Ierusalimului a modelat artiști și
sensibilitățile a miliarde de oameni pe scara isto-
riei. Acest fapt avea nevoie de documentare bine
pusă la punct, pe care, din fericire, începem să o
avem. Într-un impresionant volum (From Earthly
to the Heavenly Jerusalem. Representations of the
Holy City in Christian Art of the first Millenium,
Herder Verlag, Rome, Freiburg, Wien, 1987),
Bianca Kuhnel a examinat reprezentările vizua-
le din primul mileniu creștin, după ce a profilat,
printr-o analiză minuțioasă, imaginea Vechiului
24
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
Testament și imaginea Noului Testament asupra
Ierusalimului. Mai mult, ea a restituit metamor-
foza Ierusalimului de la un oraș în Iudeea, la un
„simbol ceresc”, ca nucleu al acestei istorii neobiș-
nuit de îndelungate a reprezentărilor despre ceta-
tea lui David. Dat fiind stadiul insuficient al cerce-
țărilor, nu putem încă, subliniază Bianca Kuhnel,
să descriem satisfăcător ceea ce s-a petrecut la
Ierusalim în două secole din jurul trecerii spre
era noastră. Se poate spune însă, cu siguranță, că
„Isus a adoptat complet conceptul Ierusalimului
din Vechiul Testament, așa cum probează cu clari-
tate evangheliile sinoptice” (p. 49), iar Ierusalimul
intră tocmai în acel interval în conștiința iudeilor
și creștinilor ca „Ierusalim ceresc”.
Autoarea cărții From Earthly to the Heavenly
Jerusalem a reconstituit reprezentările
Ierusalimului în arta creștină, din afara celei fune-
rare. Eminenta profesoară a Universității Ebraice
din Ierusalim nu numai că a adus, prin vasta re-
constituire pe care a întreprins-o, unul dintre cele
mai mișcătoare omagii ce se pot închipui celebru-
lui oraș, dar a atestat încă o dată, cu forța probelor
factuale, cât de profund legată este cultura crești-
nă cu ascendența ei iudaică.
Cum se știe, poporul evreu recită de peste
două mii de ani Hagada la sărbătoarea Paștelui
(Pesah) în amintirea Exodului din Egipt. De Exod
este legată, cum știm, de asemenea, acțiunea lui
Moise și emergența Legii, în care își au înfipte ră-
dăcini creștinătatea și civilizația euro-americană
de astăzi. Nu toți evreii l-au urmat pe Iosif, la un
moment dat, în căutarea unei vieți mai bune în
Egipt, nu toți aveau, așadar, să fie făcuți sclavi, dar
eliberarea din robia egipteană a avut consecințe
care i-au antrenat cu timpul pe toți. Scoaterea din
sclavie a fost percepută ca împlinire a promisiunii
lui Dumnezeu către strămoși și celebrată de noi și
noi generații. Paștele (Pesah) evreiesc este sărbă-
toarea acestei eliberări și, totodată, o sărbătoare
profund religioasă.
Hagada are rânduri ce trimit la teologie și dog-
mă, rânduri ce țin de ritual, precum și rânduri li-
turgice. Această sărbătoare și-a adăugat conotații
noi în istorie. Dar dincoace de acestea, ea a rămas
un ansamblu de trăiri în fond religioase, dar cu
consecințe profunde în ceea ce putem numi ordo-
narea vieții, iar creștinii au preluat Paștele și i-au
imprimat forma cunoscută.
Nu s-a păstrat așa numita ipssisima vox Jesu,
adică predica de pe Munte efectiv ținută de
Mântuitor. Matei și Luca, care au redactat evan-
gheliile după distrugerea Ierusalimului de către
romani (anul 70) și, deci, la aproape o jumătate
de secol de la Răstignire, ne-au transmis în grea-
că rugăciunea lui Isus din Predica de pe munte,
care avea să devină Tatăl Nostru al lumii creștine.
Probele sunt că redarea din partea lui Matei este
mai aproape de ceea ce a spus efectiv Isus.
Nu s-a confirmat, cel puțin deocamdată, ipo-
teza că Isus și-a rostit învățăturile nu doar în ara-
maică, ci și în ebraică, deși argumentul că toate
spusele lui Isus se pot exprima fără resturi în ebra-
ică, dar nu și în aramaică, rămâne redutabil. Este
însă limpede, scrie recent Walter Kasper (Vater
unser. Die Revolution Jesu, Patmos, Ostfildern,
2019), că Isus stăpânea tradițiile evreiești, inclu-
siv, firește, cea mai importantă rugăciune a iude-
ilor, care este Kaddish-ul, și se încadra în aceas-
tă tradiție. Cunoscutul teolog trage concluzia ce
se impune: „fiecare propoziție din Tatăl nostru
se află deja în Biblia Ebraică, pentru noi Vechiul
Testament, desigur acolo risipit, neadus la o formă
cuprinzătoare, pe care o întâlnim în Tatăl nostru.
De aceea, evreii și creștinii pot să rostească împre-
ună Tatăl nostru” (p. 12). Și unii și ceilalți îl au de
fapt în propriile Scripturi sfinte.
Walter Kasper pune greutate în observația că
Tatăl nostru nu este suma învățăturilor creștine și
nici suma regulilor de morală, cum se mai crede.
El rămâne o rugăciune, iar „în rugăciune sufle-
tul, susținut de spiritul lui Dumnezeu, se ridică
la Dumnezeu și pune acțiunea plin de încrede-
re în mâna lui Dumnezeu. Abia aceasta creează
putere și curaj de acțiune proprie. Fără asemenea
ridicare a sufletului la Dumnezeu ne înecăm în
propriile griji și nevoi” (p. 17). Așa cum se arată
în Psalmi, rugăciunea este „respirația sufletului”
și-l întărește în orice direcție. Tatăl nostru exercită
acest rol crucial în mintea și viața credinciosului.
Dar Tatăl nostru cuprinde o „viziune teologică”,
pe care Walter Kasper o explicitează din punctul
de vedere al cristologului. Subliniem doar patru
accente ale acesteia.
Primul este că în Tatăl nostru se adresează lui
Dumnezeu, cu formula „sfințească-se numele
Tău!”. Tatăl nostru este o rugăminte adresată lui
Dumnezeu să-și facă văzută prezența în eveni-
mentele lumii și să fie în mijlocul oamenilor.
Al doilea accent este că Tatăl nostru cheamă
Împărăția cerurilor, dar aceasta nu se suprapu-
ne cu „biserica pământească”: „biserica este nu-
cleul și începutul Împărăției lui Dumnezeu pe
Pământ; dar biserica se manifestă solicitând ea
însăși deplina Împărăție a lui Dumnezeu” (p. 61-
62). Tatăl nostru cheamă la pogorârea împărăției
lui Dumnezeu în biserică, încât aceasta să devină
efectiv „casă și templu al lui Dumnezeu”.
Al treilea este că Tatăl nostru vede Împărăția
cerurilor ca ceva la care oamenii au acces, dar
accesul nu este oricum, ci presupune o „decizie
(Entscheidung)” prealabilă a credinciosului. Este
vorba de o decizie de a-și schimba viața, care
schimbă efectiv viața credinciosului. Cel care ros-
tește Tatăl nostru se angajează de fapt la asemenea
schimbare. Aceasta nu este totdeauna ușoară, dar
suntem în linia rugăciunii făcând-o.
Al patrulea accent este că în Tatăl nostru cre-
dinciosul dă seamă de condițiile vieții pământești
și aduce în față „pâinea cea de toate zilele”. Numai
că “foamea după pâinea zilnică are însă dreptul ei
și pretinde dreptatea” (90). Nu ești creștin fără să
cultivi și să aperi dreptatea. Pe de altă parte, cum
însuși Isus spune, omul trăiește nu doar cu pâine,
ci și cu fiecare cuvânt care vine de la Dumnezeu și
cu punerea lui în faptă.
Fiecare accent este de fapt al lui Isus. El ține de
formația și afinitățile lui Isus, înainte de a fi al vi-
ziunii sale, din care se împărtășește cea mai mare
parte a oamenilor, iar acestea, și formația și afini-
tățile, veneau din istoria sinagogii.
5.	Studiind istoria de bogăție încă deschisă ex-
plorării a sinagogii îl putem înțelege pe Nietzsche
din Aurore (1881) - o carte încă insuficient pusă
în valoare. Fragmentul 205 din carte este nu doar
unul dintre cele mai anti-antisemite texte publi-
cate vreodată de un filosof, dar și sinteza cea mai
grăitoare a opticii bine susținută de fapte asupra
atât de discutatului rol al diasporei evreiești în
Europa.
Mă limitez ca în încheierea cuvântului meu,
să redau, în traducere pe loc, doar miezul acestui
fragment tulburător, prea puțin luat în analiză, ce
reține gândurile lui Nietzsche din 1881. Este un
fragment deschizător de orizonturi, inclusiv în
acela al înțelegerii ponderii istorice a sinagogii.
“Între spectacolele la care ne invită secolul urmă-
tor - scrie Nietzsche - este și decizia în ceea ce
privește destinul evreilor europeni. Că ei au arun-
cat zarurile, că au trecut Rubiconul se percepe
acum din toate părțile: lor le rămâne sau să devi-
nă conducătorii Europei sau să piardă Europa, așa
cum, în vremuri de demult au pierdut Egiptul, în
care au fost puși în fața unui sau-sau asemănător.
În Europa ei au parcurs o școală de optsprezece
secole pe care nici un alt popor nu o poate avea, și
aceasta astfel că nu numai comunității, ci cu atât
mai mult individului îi revin beneficiile acestui
timp de exersare oribil. Drept consecință, izvoare-
le de sprijin sufletești și spirituale la evreii actuali
sunt extraordinare.... Fiecare evreu are în istoria
taților și bunicilor săi o comoară de exemple.;
evreii posedă de departe cea mai mare experiență
în toate treburile umane și exercită încă chiar în
pasiune precauția acestei experiențe. De curățenia
și justețea lor spirituală ei sunt atât de siguri încât
niciodată, chiar în cele mai amare situații, nu simt
nevoia să acționeze cu forța fizică ...Ei înșiși știu
cel mai bine că nu se pune problema supunerii de
către ei a Europei și a recursului de către ei la o
violență oarecare. Între timp, ei resimt nevoia
de a se distinge în toate domeniile distincției eu-
ropene.”. Cu încheierea lui Nietzsche: “.când
Israel va fi convertit nemulțumirea sa veșnică în-
tr-o eternă binecuvântare a Europei, atunci fieca-
re a șaptea zi va fi din nou cea în care bătrânul
Dumnezeu al evreilor își va permite să se bucu-
re de el însuși, de creatura sa și de poporul său
ales - și noi toți vrem să ne bucurăm odată cu
el!” (Friedrich Nietzsche: Werke in drei Banden,
Hanser, DTV, De Gruyter, Munchen, 1954, Band
1, S. 1152-1154).
Putem rezuma mai simplu ceea ce a spus im-
presionant, dinăuntrul filosofiei sale, Nietzsche
despre evreii europeni în acest fragment și în
alte locuri: nici un popor european nu a traversat
experiența istorică a loviturilor, nedreptăților și
umilințelor precum evreii; nici un popor nu este
atât de pregătit să înfrunte un viitor greu de anti-
cipat; nici un popor nu a izbutit să dea generații-
lor educația temeinică pe care o cultivă evreii; în
situația Europei, evreii sunt solicitați să-și asume
un rol mai amplu, chiar dacă stăpânirea Europei
nu-i interesează; pentru evrei în față se află al-
ternativa implicării în viitorul continentului, de-
sigur sub condiția eliminării de către neevrei a
antisemitismului, pentru a evita ceea ce este mai
rău pentru toate părțile; nu poate fi o lume mai
bună fără să-i includă pe evrei și fără călăuzirea
Dumnezeului lui Israel. Acestea Nietzsche le ex-
prima în anii 1880!
Pentru Nietzsche - ca și pentru noi, cei care
celebrăm acum reconstrucția unei sinagogi cu
un trecut venerabil - este clar că soarta evreilor
include în bună măsură soarta celor mai mulți
oameni de astăzi. Și din acest motiv, nu putem
ignora și nici privi cu indiferență, un popor cu
asemenea poziție în istoria umanității. Nu-i pu-
tem privi cu indiferență nici vestigiile pe care le-a
lăsat în istoria și prezentul României, între care si-
nagogile sale. Acestea sunt parte a unei moșteniri
al cărei preț va spori. De aceea, îi felicit din toată
inima pe cei care s-au îngrijit de conservarea și
reconstrucția sinagogii din Hârlău!
(din Cuvântul la restabilirea Sinagogii din Hârlău,
reconstruită, 13 iunie 2019)
■
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
25
opinii
Doar trei din o sută?!
E de râs sau de plâns?
■ Alexandru Sfârlea
Peter Kecskes
Arhitectii Crepusculului versus Trimișii Luminii XI (2018)
ntr-un articol ce se vrea contondent și in-
cendiar, apărut în revista Familia din mai
a.c. - cu titlul Interogații - Elegie pentru re-
vistele literare -, apreciatul critic și istoric lite-
rar Ion Simuț deplânge soarta revistelor literare
din România, cam în aceiași termeni și-aproa-
pe trase la indigo circumstanțe, cum procedase
în urmă cu aproape două decenii, doar că pe...
catafalcul supozițiilor sale se afla Poezia. Și-
atunci dăduseră lăstăriș simuțian interogațiile
în legătură cu rostul aparițiilor de volume po-
eticești, din moment ce ,,nimeni nu le citește”.
Ba se mergea până la intonarea unui prohod al
poeziei, care nu doar că era în comă, ci aproa-
pe își dăduse duhul. S-a discutat mult atunci, au
fost o droaie de polemici și controverse, în orice
caz, numele criticului orădean era mai pe toate
buzele scriitoricești, care mai de care ornate cu
bosumflăciuni, rictusuri, grimase, ori subțirimi
întinse ca gura de șiș. După care lucrurile s-au
liniștit, iar curcanii ,,morbizi” ai arealului poeti-
cesc, de atunci și până azi, au tot continuat să se
umfle-n pene, în timp ce volumele de poezii au
invadat cu ghiotura piața (?) literară, sau doar au
dus la o inflație editorială de speriat. Probabil că
acum, din nou, același onorabil critic și istoric
literar a simțit că se află într-un con de umbră,
că prim-planul luărilor în seamă, al vizibilității,
prea îl au alții, poate, mai puțin merituoși.
Fapt e că nu se poate înăbuși în fașă consta-
tarea că ,,avem o presă literară inflaționistă, șa-
blonardă, uniformizată, rubricardă, îmbătrânită,
inerțială, nejurnalistică, indiferentă la public,
nevandabilă, sectară, provincială”, dar de aici, de
la această generalizare neechivocă a deplorabi-
lităților neasumate, și până la afirmația (dez)in-
teresată că ,,Nu există cu adevărat, în momentul
de față, decât trei reviste vii: România literară,
Dilema veche și Observator cultural” e, totuși,
o cale cam îmbârligat-lungă. Pentru că cel puțin
alte patru reviste - Tribuna, Convorbiri literare,
Familia și Argeș - au, aproape număr de număr,
materiale, articole, luări de poziție, incursiuni
jurnalistice în actualitatea literară, prezențe în ca-
drul unor schimburi și inter-acțiuni culturale pe
plan internațional (în acest sens excelează revis-
ta Tribuna, care mai organizează și cunoscutele
sale ,,conferințe”), interviuri incitante, rememo-
rări ș.a. S-a cam dat frâu liber unui subiectivism
ce-a tânjit, până acum (cu pusee periclitante de
natură psiho-critică?) după o exhibare care să
Joined to a Djinn XXII (2004)
Peter Kecskes
detensioneze anumite susceptibilități. Poate că
dl Simuț râvnește după o rubrică, din nou, la
una din cele trei reviste (mde, dâmbovițiste, cum
altfel?), pentru că prea mi se pare ,,coinciden-
ța” bine ticluită. Să ne amintim cum a intrat din
nou în grațiile manolesciene dl Daniel Cristea-
Enache, după ce îi ,,maltratase” acestuia Istoria
critică? E simplu: sucindu-se cu 180 de grade,
„reevaluându-l” pe onor mogulul și recurgând la
superlative și encomiasticități în... flux continuu
și cu debit mare. Acum, dl D.C.E. este din nou în
redacția ,,celui mai mare critic literar român de
după G. Călinescu”, a ajuns și director de ima-
gine la Uniunea Scriitorilor etc. Edulcorare cu
fervoare, surâsuri complice și cu fițe, pe după
foșnete de pagini ca ale unor aripi de porumbițe.
Cât despre „dictatura pensionarilor” - pe care o
invocă febricitar dl I.S. - oare de ce ar lăsa frâ-
iele redacționale din mână niște scriitori încă-n
putere, experimentați și aureolați de competență
de-a lungul anilor, pentru a le ceda locul unor
,,tineri îmbătrâniți pe băncile de rezerve”, pe care
dl Simuț îi mai și plesnește-n ceafă cu biciul unei
superflue interogații: ,,Dar oare mai există tineri
scriitori care să-și dorească să devină redactori
de reviste literare?” Hmm... vor fi existând, cum
să nu, cel puțin aici, în Oradea, s-a și oferit să
ia locul ,,elitiștilor” din redacția revistei Familia
unul cu nume ca al domnitorului pe vremea că-
ruia se dezlănțuise ciuma, în București, la 1813-
1814. Acesta, cel cu oferta, care își zice ,,cineva
din noua generație”, își exhibă, de fapt își deșartă
roaba cu frustrări și vexațiuni provocate de ,,re-
fractaritățile” (refuzul de a-i publica însăilările
semi-veleitariste) ale ,,elitiștilor” de la Familia,
în cotidianul Crișana. Iar acum, șoltâcarul care
se mai declară a fi și „liderul generației 2000, re-
cunoscut de critica literară” (?! - n.m.) - oare
ce-or fi zicând Komartin, Ianuș, Sociu, Manasia,
Suciu? - simte furnicături pe circumvoluțiuni în
timp ce urlă: ,,Ia gândiți-vă pe mâinile cui rămâ-
ne revista Familia în următorii ani? Iar eu îi pot
răspunde dlui Simuț că, oricând, aș putea contri-
bui la întinerirea redacției, asta în cazul în care
unii vor decide să se retragă” (aici mă gândesc
cu ce rimează cuvântul ecou, din fabula lui Gr.
Alexandrescu - n.m. A.S.). Măi să fie, păi despre
această generație, din care face parte și semi-ve-
leitaristul cu nume ca al domnitorului ciumei, dl
mega-critic N. Manolescu zicea, în urmă cu vreo
doi ani, că: ,,Devine evident că generația 2000,
care ni s-a părut extrem de promițătoare la în-
ceputul ei, cunoaște un declin de formă stupe-
fiant. În proză, în poezie, în critică și eseu”. Pe
de altă parte, când mă gândesc cine vrea să-i ia
locul unui ,,elitist” familiot și ca el vor fi fiind
și alții, de prin alte zone ,,elitistice” - se scoro-
jește varul de pe pereții mult visatelor/vizatelor
redacții! (...)
Acum, să nu-mi uit vorba, îl... interogaționez
și eu pe dl Ion Simuț: oare cum se face că, după
ce-a tot mocnit și-a ars focul revistelor literare-n
,,paie ude”, ani și ani de zile, a izbucnit în vâlvă-
tăi, fum, praf și lavă, așa, deodată, ca din senin?!
Afla-vom, oare, vreodată, dacă e cazul să râdem
în barbă, sau să ni se furișeze de sub pleoape o
țâră de plâns? (...)
■
21
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
religia
Cel care cheamă, cel care
răspunde
■ Nicolae Turcan
ntrebarea este viața filosofiei și dinamica
gândirii. Adeseori istoria filosofiei ne livrea-
ză întrebări mai tulburătoare și mai anga-
jante, decât răspunsurile oferite - răspunsuri nu
de puține ori marcate de contextele în care au
apărut, până într-atât încât au devenit irelevan-
te. Însă întrebările fundamentale și neliniștitoa-
re, ce ne privesc direct, ne suscită interesul până
astăzi.
Însă o teologie care rămâne în orizontul în-
trebării este prea puțin. Încercarea de a descrie
viața în Hristos este obligată să accepte o altă
dinamică: relației întrebare - răspuns, care nu
dispare, dar își pierde centralitatea, i se adaugă
raportul chemare - răspuns: chemarea omului și
răspunsul lui Dumnezeu, dar și, invers, chema-
rea lui Dumnezeu și răspunsul omului. Aceasta
din urmă a fost pusă în lumină în fenomenolo-
gia franceză contemporană de Jean-Luc Marion
și Jean-Yves Lacoste, printre alții. În continuare
vom încerca o punere în lumină din perspectiva
teologiei ortodoxe.
Chemarea lui Dumnezeu poate fi multiplă și
inefabilă. Cert este că, fiind o întâmpinare perso-
nală, doar cel căruia i se adresează o poate auzi.
Angajând abisul căutărilor omului, Dumnezeu
îi vorbește acestuia într-un limbaj diferit de cel
al lumii, chiar și atunci când folosește limbajul
lumii. Nu oricine aude sau citește cuvintele lui
Hristos crede în El. Nivelul hermeneutic este de-
pășit, înspre paradoxul unei recunoașteri a Celui
pe care omul nu L-a cunoscut încă, dar care îl
cheamă prin/din adâncul său.
În această chemare a lui Dumnezeu se dezvă-
luie o promisiune de răspuns la cea mai adâncă
suferință, la cea mai abisală căutare a omului.
Faptul de a fi este suficient pentru a deveni su-
ferință, o știe orice luciditate filosofică; factici-
tatea - aruncarea în lume a omului - e de ajuns
pentru a recunoaște eșecul colosal de la nivelul
acestui cosmos, dar și pentru a inaugura aventu-
ra căutării unui sens mai înalt. Problema răului
se impune ca insolubilă, mai ales când avem de-a
face cu suferința nevinovaților. Dumnezeu, che-
mându-l pe om, nu îi promite neapărat o soluție,
ci un alt orizont, al unei bucurii mai puternice
decât răul, decât eșecul, decât cosmosul întreg.
Firește că toate acestea pot fi aruncate cu ușu-
rință la coșul iluziilor. Doar persoana care aude
această chemare - adresată de un Dumnezeu
personal - poate decide dacă este vorba despre
iluzie ori de cea mai puternică realitate. Decizia
omului poate fi răspuns ori refuz. Omul taie în
carnea vie a chemării lui Dumnezeu cu liberta-
tea sa absolută. Omul este cel puternic, dar forța
refuzului său posibil îl aruncă în cea mai mare
slăbiciune.
Când omul răspunde chemării lui Dumnezeu,
acest răspuns e mai mult decât formularea unei
teorii integratoare. Răspunsul omului iese din fi-
losofia teoretică, fiind caracterizat mai degrabă
de angajare existențială și sacrificiu, în orizon-
tul unei bucurii de neînțeles. Omul se dăruiește
cu toată ființa sa lui Dumnezeu, punându-se la
dispoziția Lui, într-un șir de renunțări și negații
prin care Îl caută mereu pe Cel care l-a găsit deja
mai întâi (Blaise Pascal), renunțări prin care Îl
află pe Cel pe care L-a căutat și Îl va căuta de
atâtea ori. Nicio aflare nu e definitivă, nicio că-
utare nu se încheie cu adevărat. Infinitatea lui
Dumnezeu justifică urcușul neîncetat din stare
în stare, o dinamică pe care Sfântul Grigore de
Nyssa, referindu-se la experiența eshatologică și
la viața în Împărăția cerurilor, o numește epec-
tază. Răspunsul omului iese, așadar, din tiparele
filosofiei de școală și nu îmbracă neapărat formă
teoretică, deși poate avea și această componentă;
este mai degrabă o punere în chestiune a propri-
ei persoane, o dăruire de sine, o abnegație (Jean-
Yves Lacoste), pentru a se redobândi pe sine;
omul aude cuvântul lui Hristos: „Dacă voiește
cineva să vină după Mine, să se lepede de sine,
să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Lc 9, 23).
Când omul răspunde chemării personale a lui
Dumnezeu, care se poate auzi oricând și de ori-
unde, în cele mai neașteptate și mai banale con-
texte de viață, Dumnezeu îi răspunde prin harul
Său îndumnezeitor. Răspunsul lui Dumnezeu
străbate toate abisurile și eșecurile căderii, ilu-
minează ori anihilează forța răului, tace sau
vorbește, însă de fiecare dată într-o dragoste
copleșitoare și în cea mai deplină pace. Sfântul
Siluan Athonitul, cunoscut pentru descrierea ex-
perienței personale a harului, vorbește despre o
dragoste a lui Dumnezeu pentru întreaga lume,
fără excepție. Ca și cum dragostea ar fi adevărata
și unica realitate, creația și omul sunt salvate de
nimicnicie doar în măsura în care se împărtășesc
de ea. În limbajul filosofiei, ființarea este în mă-
sura în care participă la dragostea Celui ce este.
Peter Kecskes	Joined to a Djinn V (2004)
Cu siguranță că uzurile verbului ființei în
acest context vizează mai mult decât simplul fapt
de a fi și decât simpla prezență, avansând către
sens și către desăvârșire. În experiența harului,
sinonimă cu experiența iubirii lui Dumnezeu,
nimicnicia și moartea, nonsensul vieții și sufe-
rința, răul și absurdul se diminuează, iar uneori
devin, în ciuda lor, ajutor în lupta ascetică îm-
potriva sinelui căzut. Este atâta bogăție în expe-
riența sfinților, unde aflăm ce înseamnă harul
necreat al lui Dumnezeu, încât orice descriere
rămâne inevitabil săracă. Dar omul dobândește
totuși nu răspunsuri teoretice, care s-ar integra
într-o teodicee, ci suspendarea unor interogații
și probleme filosofice - ca de pildă problema ră-
ului - în trăirea bucuriei copleșitoare a harului
lui Dumnezeu. Evident că, în urma acestei expe-
riențe, se poate formula, dacă e nevoie, și o teo-
dicee, dar ea este un efect al unei experiențe, așa
cum teologia cea mai înaltă este o manifestare
a unui mod de viață în comuniunea Bisericii, o
expresie a experienței Revelației lui Dumnezeu.
În concluzie, paradigma chemării și dăruirii
până la sacrificiu - dăruire înțeleasă ca negație
(de sine) și abnegație - se adaugă sau, la limi-
tă, ia locul paradigmei filosofice a întrebării și
răspunsului. În trăirea lui Dumnezeu tăcerea e,
nu de puține ori, mai adecvată decât cuvintele.
Filosofia lasă loc experienței ascetice și mistice,
devenind un mod de viață, pe care o teo-feno-
menologie a iubirii o poate descrie până la un
punct.
■
Peter Kecskes
Somnul lui Adam înainte de cădere (2014)
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
27
însemnări din
Mancha
Despre scrisorile
esențiale
■ Mircea Moț
„Am dormit prima noapte pe mare
această neașezare de veci a materiei”.
(Ion Gheorghe)
Recitit după mai bine de o jumătate de
veac de la publicare, volumul lui Ion
Gheorghe, Nopți cu lună pe Oceanul
Atlantic. Scrisorile esențiale (București, Editura
pentru Literatură, 1966), se dovedește un au-
tentic reper nu doar pentru „poezia unei gene-
rații”, ci și pentru poezia românească. (Cred că
se cuvine să menționez că poeții foarte tineri
apreciază volumul, Claudiu Komartin consi-
derând Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic „una
dintre cele mai frumoase cărți de poezie scrise
după al Doilea Război Mondial”).
În volumul dedicat poeților care au refăcut
legătura cu marea experiență poetică interbeli-
că, Ion Pop, unul dintre cei mai avizați critici
de poezie de la noi, consideră pe bună dreptate
că prin volumul din 1966 Ion Gheorghe „se în-
toarce la lirismul confesiv”, poezia acestui vo-
lum anunțându-se „ca o mișcare de explorare
a realului, la prima vedere «reportericească»,
scoțându-și substanța dramatică din actul coti-
dian, acumularea de evenimente vitale, trăirea
celor mai diverse experiențe va fi pentru poet
expresia unei compensații: teama de singură-
tate și de moarte e echilibrată printr-o aban-
donare în fluxul existenței, ce devine astfel o
continuă confruntare și înfruntare, încercare
tensionată de a surprinde dinamica tainică a
materiei”. Poetul transcrie în ultimă instanță „o
experiență odiseică, pleacă în lume ca s-o înve-
țe, s-o descopere în ceea ce are esențial. Dar
mai mult decât o învățare a lumiii, călătoria
este o verificare a forțelor spirituale deja achi-
ziționate, într-o serie de situații limită, probă a
autenticității trăirii”. Ceea ce mi se pare esen-
țial pentru volumul lui Ion Gheorghe, aspect
reținut de Ion Pop, este faptul că lucrurile „au
toate înfățișări ascunse și nu e nevoie de o ri-
sipă de de metafore pentru a sugera un plan
mitic de referință paralel celui real”. Realitatea
surprinsă de poet corespunde unui model de
profunzime, care trimite spre mit și marile sim-
boluri. Discursul are într-adevăr acea „mișca-
re epopeică” remarcată de criticul clujean, iar
„sub crusta de evenimente comune ale realului
se ghicește mereu acea a doua realitate, greu de
definit, ce se insinuează neașteptat, ca printr-o
fisură a celei mai prozaice desfășurări de fap-
te: mentalitatea arhaică, animistă. Alegoria e
evitată, mitul se grefează organic pe concretul
imediat, „reportajul” sfârșește în plină viziune
mitologică” (Ion Pop).
În esența ei, poezia din Nopți cu lună pe
Oceanul Alantic stă sub semnul fricii de moar-
te. „Am plecat fiindcă mi-era frică de moarte”
scrie poetul într-o semnificativă Predoslovie.
Întâlnirea semnificativă cu moartea se consu-
mă înaintea unui prag și înaintea unei semnifi-
cative treceri la o altă etapă existențială, într-un
spațiu al înaltului, muntele, din perspectiva
căruia evenimentul se redimensionează, impu-
nându-și semnificații de indiscutabilă profun-
zime: „Când am văzut-o prima oară eram pe
muntele Ineu./ La peste 2000 de măsuri de-a-
supra mării puteam să-mplinesc sau nu 20 de
ani”. Îmi îngădui aici o scurtă paranteză pentru
a mă referi la două detalii din textul poetic al
lui Ion Gheorghe. Muntele și urcarea pe mun-
te implică elemente de purificare, de înălțare a
individului, ca într-un autentic ritual săvârșit
în vederea consumării unui rit de trecere la altă
etapă. În anumite culturi, cifra douăzeci con-
tează ca altă vârstă. „Copilul nu devine deci o
persoană - se poate citi într-un cunoscut dic-
ționar de simboluri- decât după ce a parcurs
de patru ori ciclul de cinci zile care exprimă
cosmologic cele patru direcții cardinale și cen-
trul, locul de manifestare”.
Un pact cu moartea este urmat de plecare
și întoarcere ,iar experiența muntelui nu este
altceva decât dobândirea unei perspective largi
asupra lumii, dar și o sugestivă ieșire din tot
ceea ce limitează condiția umană, prin exce-
lență legată de teluric, pentru a surprinde nu
imediatul, ci întregul. (Chiar dacă sunt nopți
pe Oceanul Atlantic, neașezat, agitat, nopțile
poeziei lui Ion Gheorghe exclud opacitatea și
limitarea perspectivei, sunt „nopți cu lună”, ca
sugestie a liniștii interioare, dar și ca garanție a
transparenței și a accesului la întreg). De aceea
întoarcerea reia motivul plecării, sub semnul
aceleiași legitime frici omenești: „M-am întors
fiindcă mi-era frică de moarte”. Discursul se
metamorfozează pe neașteptate, intertextuali-
tatea (remarcată în poezia lui Ion Gheorghe)
accentuând profunzimea lirismului dar și
contextul cultural al acestuia: „Și nu s-au mai
întors./ Acum cânți tu, zeiță, mânia?Când au
plecat, unde ai fost?/ Ți-e frică de moarte și ție,
zeiță” (Predoslovie).
Călătoria nu înseamnă pentru Ion Gheorghe
o experiență ce presupune cunoașterea de sine
și a lumii. Poetul nu călătorește pentru o dori-
tă metamorfoză, pentru ca, la întoarcere, să fie
altul, ci pentru a recunoaște lumea, pentru a
se convinge că aceasta, încă, îi este familiară și
protectoare într-un fel. Opinia lui C. Stănescu
reține în acest sens atenția: „Poetul n-are vo-
cația cunoașterii, ci pe aceea a recunoașterii
(...).El își trimite scrisorile ca pe niște certifi-
cate de neschimbare (de nemoarte) ca semne
de recunoaștere a propriei ființe în lungul său
drum. Poetul nu află, nu cunoaște, nu explo-
rează tărâmuri noi, ci se consolidează pe sine
cel care este, puterea evocării fiind superioară
oricărei înstrăinări”.
Așa cum este este înțeleasă de Ion Gheorghe,
călătoria nu înseamnă despărțire de spațiul
real, de locuri familiare, nu este dezicere de
pământ. Dimpotrivă, pământul este visat ca
un spațiu ideal, cu vegetalul și bănuita sa forță:
„Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui;/
se făcea că se pornise și apa pe sub noi;/ din
loc în loc se vădea că sunt amfore-ngropate/
să cumpănească trecerea și-ntoarcerea lumii
și-/ acestea-și rătăciseră orologiile de ploaie
și umezeală/încât ogoarele se preschimbaseră
în lacuri,/ și tot țăranii au sărit să sape șanțuri
și-apeducte;/ astfel apele se linișteau, amfo-
rele-și câștigau crugul orar/și tot tractoarele
ieșeau să pună capăt stihiilor -/ Tot mai des
visez pământul cu nefericirile lui...” (Tot mai
visez pământul cu nefericirile lui).
Scrisoarea devine certitudinea relației omu-
lui cu pământul, cu liniștitoarele repere, cu ma-
teria, iar scrisoarea nu poate fi la Ion Gheorghe
decât una esențială, cu trimitere spre un gest
paradigmatic, prin care poetul trece în etern
tot ceea ce părea efemer și de circumstanță:
„ de peste tot am trimis scrisori./ Citisem eu
că cele mai frumoase le scriu acei plecați pe
ape” (instabilității acvaticului i se opune scri-
sul ca garanție a stabilității). Scrisoarea este
așteptată, căci scrisul și cititul devin gesturi
aproape ritualice, prin care omul se sustrage
morții: „Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da
semn”. Cuvintele sunt dorite, cuvântul este
simțit ca un univers sensibil și ca semn al cre-
ației: „Scrie-mi, trimite-mi pachete de cuvinte
de-acasă-/ grele, ca sacii de pământ, scrisorile
tale spre mine; nevămuite le voi vărsa pe masa
de muncă, pe pernă,/ le voi lua dimineața cu
apă, le voi mușca pe pâine,/ cuvintele tale, scri-
sorile tale de dorul de mine-/ de sprijin al meu,
de păstrare, de faimă frumoasă” ( Scrie-mi și eu
voi da sau nu voi da semn). Asupra scrisului se
insistă de altfel, el fiind acceptat ca replică și
șansă dată realului, re-creare a celor existen-
te, în ultimă instanță: „Scrie-mi, inventează tu
ziceri noi despre lucruri/ sări de pe rugul de
noapte al somnului, singură,/ pierde-te printre
cărți, smulge-le limbile de iubire/ pune-le să
te-nvețe, fură-le rostul și lucrul” (Scrie-mi și eu
voi da sau nu voi da semn).
Ion Gheorghe nu este un poet al somnului
lângă o apă care curge, precum Lucian Blaga, ci
al somnului pe mare, eliberare de luciditate și
trimitere spre un timp mitic, când, sub vaporul
de pescuit, „se adună și se desparte materia”.
Iată un fragment semnificativ din poemul Am
dormit prima noapte pe mare: „bulbucatele se-
mințe-ale morții, ca boabele de fasole,/ în care
așteaptă lujerul plantei cu cele două frunze
dinainte alcătuite,/ clipă de clipă-mpreună cu
sâmburii de portocală ai vieții/ se sprijină unul
pe altul, din necunoaștere încă,/ din neștiința
lor unul de altul/ dar mai cu seamă din nevoia
însăși a zeității/ ce-o văd călătorind, din val în
val, din crug în crug - purtată astfel de încăie-
rarea dintre amândouă..”.
Revenind, scrisorile, trecerea în semn a re-
alului și, într-un fel, consacrarea acestuia, de-
vin sugestii ale jurnalului (esențial, desigur)
unei călătorii prin care individul are inițiativa,
luând-o înaintea marii călătorii, care nu mai
depinde de el. Cu atât mai mult cu cât această
asumată călătorie se derulează în egală măsură
în contextul cotidianului, dar și al marilor sim-
boluri, al bănuitei și fascinantei mișcări a ma-
teriei. Nu în ultimul rând, călătoria pe mare, pe
ocean, implică un spațiu în care, prin neașeza-
rea „de veci a materiei”, moartea nu mai poate
produce teamă.
■
21
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
o data pe lună
Microinterviu
■ Mircea Pora
În memoria boemei clujene, 1965-1970
Reporter: Dle Mogoș, în calitate de „senior” al
grupului, vă rog să ne dați câteva informații referi-
toare la „celebrul” urcuș...
Mogoș: Aș dori, înainte de toate, să vă dau câte-
va amănunte privitoare la grupul nostru. Suntem,
în total, șase inși, care n-am fost nici colegi de
grădiniță, nici de școală primară, Doamne fereș-
te, de cercetări, de vreun alt gen de activități. Am
devenit - și nu de chiar atât de multă vreme -,
prin jocul hazardului, poate, colegi nedespărțiți
de pahar. În fiecare dimineață - rar au fost excep-
ții -, imediat după deschiderea bistroului, la cele
două mese pe care le vedeți și dumneavoastră, noi
ne adunăm și ne începem activitatea...
R.: Iertați de întrebare... Care e precis activitatea?
M. Eu cred că deja v-am spus-o. E una și bună.
Ducem cu nesaț paharul la gură. Bem, dragă re-
porter, dacă poți să înțelegi, cu educația dumitale
să accepți, bere, sifon, votcă, coniac, carcalete, ca-
fea cu spirt, tot ce se nimerește. Bineînțeles, sunt
limite. Când cineva face „urât”, ca pedeapsă, toa-
letul, buda în limbaj popular, este a lui. Adică, îl
trimitem acolo și-l obligăm, printr-un fel de regu-
lament nescris, să stea în atmosfera aceea cam un
sfert de oră. Noi, în esență, suntem domni.
R.: Dle Mogoș, ne-ați putea prezenta sumar echi-
pa?
M. Cu plăcere. Am să încep cu mine... Mă con-
sider un băutor de calibru mijlociu, rad până la
patru sute de votcă și nu ajung sub masă, vomit
rar și mă controlez la tot ce scot din gură. Susțin
grupul cu bani și sunt indiscutabil cel mai cult
dintre toți. Ar urma Petrăchescu, fost ofițer infe-
rior, prin tinerețe, băutor de ore mici, în sensul că
manevrează paharul cu precădere între orele 7 și 9
dimineața. Îl apreciez ca rezistent, căci după șase
votci stă încă în picioare. Când e băut în avans -
cum se mai spune „trotilat” - are prostul obicei
că își defăimează învățătoarea, care, chipurile, în
clasa a patra, l-ar fi lăsat repetent. Aș vorbi în pla-
nul trei de Cântăreț. El are calități, știe istorie, ge-
ografie, iar de băut bea simbolic, două-trei pahare
de vin pe ședință, ceea ce în statisticile noastre e
cotat cu cifra zero. Pe „patru” vine, însă, puternic
Cazanul. Ca minte e nul, ca burtă e tare. Toarnă
în el un litru din orice tărie și, când îl privești zici
c-a băut lapte cu ceai. Are o singură „cădere sub
masă”, când, sărind peste kil, filmul i s-a rupt... la
ziua onomastică a unui șef... Și, desigur, ar mai fi
încă doi membri în echipă, dar ei doar beau și tac.
Mai dau și din cap. Dacă vreți, ei sunt, într-un fel,
„cărătorii noștri de bagaje”, adică ne aduc țigări,
fac comenzi la bar, tot felul de mărunțișuri...
R.: Până aici am înțeles totul... Vorbiți-ne acum
despre ziua în cauză, cu surprizele ei...
M. Să începem, deci, cu începutul... Era într-o
duminecă. Noi, echipa, ce de obicei, de la ora des-
chiderii eram pe posturi, mai exact la al treilea
rând de băuturi, când, surprinzător, pe peluza din
fața bistroului aterizează un helicopter mare, de
12 persoane. Îi zic automat Cazanului... „Fă și tu
o pauză și uită-te afară să vezi ce-a apărut”... După
câteva minute de la aterizare, șase inși zdraveni
intră în bistrou și se opresc în dreptul meselor
noastre. Unul dintre ei, care părea un fel de co-
mandant, zice... „Opriți băutura, căci am ceva să
vă spun”... Noi punem paharele jos și el începe...
„Primăria și încă vreo trei instituții importante
din oraș, drept răsplată faptului că beți civilizat și
de multă vreme, că vă doare-n coate de tot ce miș-
că-n jur, că sunteți un fel de academicieni ai pa-
harului, s-au gândit să vă ofere o recompensă, mai
exact o plimbare de câteva ore cu helicopterul...
De sustras nu se poate sustrage nimeni, „recom-
pensa” sună ca un fel de ordin, dar fiți liniștiți,
după terminarea plimbării veți fi aduși din nou la
mesele voastre”...
R.: Și dumneavoastră cum ați reacționat?
M. Ce să vă spun?... Într-un singur fel, ne-am
ridicat, am spus „adio” doamnelor ce ne serveau
și i-am urmat pe „domni”...
R.: Și pe ce direcție ați luat-o?
M. Cum eram cu capetele pline și cum în he-
licopter ni s-a oferit în continuare băutură, n-aș
putea spune exact pe ce direcție ne-am pornit.
Ziceți și dumneavoastră, cam după cinci sute de
coniac... La un moment-dat, Cazanul, limbut, a
zis că ne duc la Timiș să facem o baie, un exerci-
țiu de trezire, dar eu l-am repezit imediat... „Măi,
tăntălău, prea suntem sus pentr-un chițibuș ca
Timișul”...
R.: Și, deci?...
M. Ce să mă lungesc aici cu vorba... Am intrat
în nori și, cam după trei ore de huța-huța, am ate-
rizat la Brașov, la poalele Tâmpei. Eu, când am
văzut despre ce-i vorba, i-am spus Cântărețului...
„Vezi, mâța cu care m-am trezit alaltăieri în pat”...
R.: Dar poate era vorba doar de o simplă admi-
rare a peisajului... o schimbare de decoR.:..
M. Schimbare de decor?... Tonții așa au crezut.
Dar noi nici n-am ajuns bine, că gardienii ne-au
și spus... „Onoarea ce se acordă întregii echipe e
urcarea Tâmpei... Nu există NU sau, altfel spus,
pași înapoi. Noi, cei care v-am îmbarcat, vă vom
urma cu răbdare și tenacitate de la spate”...
R.: Și care a fost reacția grupului la aflarea știrii?
M. Reacția grupului, ziceți?... Întâi stupoare,
să vezi dealul ăla... pe urmă, proteste... Cazanul a
zis că, decât să urce, preferă șase luni de închisoa-
re... Eu am început „Tatăl nostru” în trei limbi...
Petrăchescu s-a grozăvit... „Eu am zburat peste
Moldoveanu și Negoiu”... Cei doi care numai beau
și tac au dispărut cu afaceri după pomi... Doar
Cântărețul, Josef Schmidt al nostru era mai liniș-
tit... La ora 11 fix, pe o căldură infernală, eram
aliniați pentru start. Atunci Cântărețul a vorbit...
„Dragilor, arătăm ca niște zdrențe. Butoaiele
de spirt băute ni se zăresc pe chip. Mușchii ne
sunt cârpe... Un singur lucru ne-ar salva, voința.
Voința o s-o trezim cu cântec... cu cântece rare...
Treceți batalioane române Carpații... Tonul... Și
după mine, la atac”...
R.: Și ați făcut așa?
M. Scumpul meu, da... Dar rezultatul a fost jal-
nic. Cu o strofă din „Batalioane”, cu două versuri
din „Deșteaptă-te” și doar cu „Pui... pui... pui” din
„Pui de lei”, am urcat vreo treizeci de metri. După
care, asudați, gâfâiți, cu cămășile vraiște și papucii
în mână, ne-am trântit pe jos și le-am spus însoțito-
riloR.:.. „Omorâți-ne, dar noi atâta putem”...
R.: Și ei?...
M. Odihniți-vă, ne-au zis, noi nu suntem gră-
biți. Și atunci, drag reporter, întins pe spate, am
văzut niște flăcări printre nori. Deasupra lor par-
că erau ghirlande de flori și, mai sus, nenumăra-
te oglinzi. Dealul ce trebuia să-l urcăm nu mai
era acum sălbatec ci moale, mătăsos, ca o pernă.
Printre pomi se-ntretăiau dungi luminoase și din
jocul lor s-a născut, la un moment dat, un pa-
har mare - cât un stat de om - de votcă. Era un
pahar de cristal cum nu mai văzusem niciodată.
Mă uitam hipnotizat la minunea aceea, când am
văzut cum, din lichidul spirtos, prind contur doi
umeri, două mâini, o eșarfă și, în sfârșit, un chip,
dar nu de om, ci de ființă de pe alte tărâmuri. Un
sfânt, mi-am zis, drag reporter, un sfânt... Și când
l-am privit cu ochii ce-mi ardeau ca doi cărbuni
aprinși, l-am recunoscut pe San Gennaro. El stă-
tea lângă paharul de cristal ce se micșora mereu și
ne făcea semne să ne ridicăm. Murmura mereu...
„Cu voință, băieți... cu voință... urmați-mă”... Noi
ne-am ridicat ca prin vis și am pornit după EL.
Pășeam printre pietre ușori ca niște balerini, am
fi putut cânta orice cântec, recita orice poezie...
„San Gennaro, i-am strigat, te-a trimis Domnul
să ne ajuți?”... El nu s-a întors, în schimb, din
eșarfa lui ieșea un aer proaspăt, care ne dădea pu-
teri. Cred că nici în jumătate de oră am fost sus.
Acolo, în vânturile reci, parcă ne-am trezit din-
tr-o narcoză... „Cum am ajuns aici?”... se întrebau
Petrăchescu, Cazanul, Cântărețul... „San Gennaro
ne-a urcat, le-am răspuns... San Gennaro”... „Dar
unde-i El, să-i mulțumim?”, întrebau ei... „S-a
dus, s-a dus, le-am răspuns, Sfântul mai are și alte
lucruri de făcut”...
R.: Înțeleg că însoțitorii dumneavoastră v-au co-
borât onorabil cu helicopterul, pentru a putea să vă
așezați iarăși la mese.
M. Da, dragul meu, așa au făcut.
R.: Dar după aventura asta nu renunțați la bă-
utură?
M. Nu mai putem, chiar dacă grație altor „bi-
nefăcători”, am fi obligați să urcăm vârfuri din
Alpi.
La plecarea mea din bistrou, toată echipa, în
picioare, a început să cânte „Suntem aici de mii de
ani”. Fiecare avea în mână un San Gennaro mic,
din marmoră albă...
■
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
social
Conștiință națională
și/sau culturală
■ Adrian Lesenciuc
Singura cultură netransformată radical din
antichitate până azi, dar adaptată fluxurilor
societății noastre, este cultura chineză. Ceva
ce nu ține de regim, clasă dominantă sau mod de
administrare a puterii s-a păstrat intact și continuă
să dăinuie. Și dacă nu puterea politică este cea care
contează, privind China lui Marco Polo strălucind
sub domnia mongolului Kublai Han, și dacă nu
puterea economică sau socială contează diacro-
nic, amintind de ultimul secol al dinastiei Qing,
marcat de Războiul Opiului, Rebeliunea Taiping și
Mișcarea Reformistă de la 1898, înseamnă că altce-
va e important în așezările de durată. Su Shuyang,
radiografiind civilizația chineză din perspectiva is-
toriei, culturii, scrierii, eticii tradiționale, stilului de
viață unic, perspectivei socio-economice, culturii
militare, ajunge la concluzia că:
„[...] națiunea chineză își păstrează coerența
deoarece întreaga națiune are convingerea clară că
tradițiile culturale, valorile și perspectivele morale
constituie „Marele Zid” de cultură al națiunii chi-
neze, o credință fondată și consolidată pe parcursul
lungii sale istorii.”1
Așadar, dacă puterea culturală poate menține
vie națiunea, indiferent de urcușurile și coborâșu-
rile ei în raportările sincronice, în feliile prin isto-
rie, înseamnă că ceea ce călăuzește parcursul nați-
unii e o conștiință națională, o oglindă a propriilor
fapte, care reflectă trecutul și proiectează parcursul.
Indiferent dacă am alege calea expresiei lui George
Vâlsan, care găsea obligatorie continuitatea dintre
memoria trecutului și valorificarea moștenirii, sau
a lui Constantin Rădulescu-Motru, care punea et-
nicul românesc pe axa timpului în raport cu trei
stadii de închegare a comunității: de origine, de
limbă și de destin, parcursul este același, iar re-
flectarea, menținând continua raportare la un dat
- unitatea culturală - înseamnă fără îndoială men-
ținerea trează a conștiinței naționale, adică a ceea
ce Mircea Platon numea „împreună-lucrarea elite-
lor naționale cu poporul”2. Numai că, la noi, con-
știința națională - în sine un concept asociat mai
degrabă vechilor proiecții, un concept considerat
perimat - nu produce multă „tensiune interioară”
în studiile culturale autohtone, cel puțin în cele din
ultimii ani. Ba, mai mult, „conștiința națională” nu
este legată de conceptul mai larg și mai încăpător
de „conștiință” (culturală) - cel la care s-a rapor-
tat China mereu diferită dar păstrând același ADN
cultural, de la dinastiile Qin și Han până la repu-
blica actuală -, ci de cel provizoriu de „națiune”,
ușor de deconstruit de adepții post-adevărului în
cercetarea istorică. Iată-ne astăzi căzând ușor în
plasa deconstruirii „conștiinței naționale” prin ne-
adecvarea termenului „național” la dinamica post-
modernă, omițând intenționat faptul că ADN-ul
cultural rămâne un dat.
„Conștiința culturală” pare a fi, mai degrabă,
formula salvatoare în raport cu cea intens deman-
telată, „conștiință națională”. „Națiunea” ca materi-
alizare a „conștiinței naționale”, așa cum proclamă
inclusiv adepții post-adevărului istoric, presupune
un început clar, distinct, un punct de plecare în
ceea ce privește închegarea conștiinței. De fapt, is-
toricii vorbesc mai degrabă despre o conștiință a
unității naționale decât despre o conștiință națio-
nală, ambele noțiuni fiind legate, consistente, co-
erente. Să nu fi existat conștiință culturală în peri-
oada primelor formațiuni politice românești? Sau
conștiință culturală la sfârșitul secolului al XVI-lea,
atunci când Mihai Viteazul reușea unirea celor trei
principate sub un singur sceptru? Sau ADN-ul cul-
tural al acelor vremuri să fi fost diferit de cel actual?
Cu siguranță, și în cazul protoformațiunii conduse
de împăratul Qin, nu se puteau distinge elemente
de conștiință națională, dar se puteau întrevedea li-
niile directoare ale proiectului cultural-politic care
avea să se numească, în cele din urmă, China. Cum
și în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană
se zăreau liniilor de forță ale unei viitoare națiuni
germane, sau cum în triburile israelite conduse de
Moise se observau liniile directoare ale închegări-
lor evreiești, finalizate la nivel statal destul de târ-
ziu, abia în 1948. Să fie statul depozitarul și garan-
tul conștiinței naționale doar dacă ea a reușit să se
închege în națiune? Simplul exercițiu al înțelegerii
celui mai important element al închegării, ADN-ul
cultural, să fie suficient pentru a reflecta în conști-
ința grupului trecutul și proiecția moștenirii pen-
tru a se atinge stadiul de comunitate de destin?
Probabil că aceste întrebări ar rămâne retorice
dacă încercările actuale, de erodare a principiilor
structurante ale conștiinței naționale/ culturale, a
liniilor de forță în baza cărora s-a închegat națiu-
nea, nu ar fi prevalente. Mircea Platon, întrebân-
du-se deopotrivă despre construirea și gândirea
unei țări în acord cu principiile structurante deri-
vate din ADN-ul cultural, constată că actualmente
o pseudo-elită deconstruiește, răz- sau dez-gândeș-
te țara. Provizoratul pseudo-elitelor se bazează pe o
etică a intervalului, nu a permanenței, conducând
astfel la o criză a raportării firești la moștenirea cul-
turală și, implicit, la o criză a asumării națiunii, la o
criză a patriotismului: „Criza patriotismului în ziua
de azi e reflexul faptului că suntem conduși de o
elită care nu simte că a locuit, locuiește și va locui
în România”3. O formă de oportunism și raporta-
re eminamente la valorile pieței - piața neavând
principii structurante, subliniază de la bun început
M. Platon - se traduce, evident, prin alegerea unor
căi acționale care nu presupun filtrul profesiona-
lismului. Pentru binele imediat este trădat binele
de durată. Oportunitatea nemijlocită prevalează
în raport cu oportunitatea de distanță. Imediatul
în raport cu perenul. În acești termeni, națiunea se
lasă ușor atrasă în capcana imediatului și refuză să
răspundă fie și unei întrebări a poporului adresată
poporului, cum a fost la precedentul referendum,
amendând o clasă politică aflată la putere la data
adresării întrebării (să notăm și că Biserica, înțe-
leaptă fiind, nu a învinovățit poporul pentru lenea
pe care a dovedit-o atunci când i s-a cerut activism
civic). Apropiindu-se de interpretarea junimistului
Petru Th. Missir, M. Platon explică simplu care ar fi
calea firească de urmat:
„Missir afirmă așadar importanța simbio-
zei dintre viața profesională și viața politică.
Recunoașterea organică a valorii e posibilă doar în
condițiile unei comunități care trăiește și lucrea-
ză în jurul unor criterii și valori clar stabilite (.)
Din lipsa de profesionalism decurg dependența și
oportunismul”4
Ce-i lipsește națiunii să revină la conștiința na-
țională/ culturală pe care a uitat-o, orbită de opor-
tunism și dependență? În primul rând, „cultura de
securitate” a omului de rând, adică acel fel cultivat
de a se raporta la comunitate și la conștiința ei, la
conștiința națională/ culturală, la setul de valori
comune. Apoi redescoperirea acestor valori, care
încă există, dar care au fost acoperite sau ocolite
de oportunismul gândirii de interval, a gândirii
fragmentare a pseudo-elitei actuale. Și, nu în ulti-
mul rând, e nevoie de o elită, care, conștientizând
legătura cu ADN-ul cultural, să pună la dispoziția
poporului valorile sale, adevărul. Elitele se definesc
în raport cu poporul prin adevăr, nu prin post-ade-
văr:
„Elita reprezintă un popor doar în măsura în
care îi reprezintă valorile, doar în măsura în care,
asemenea lui Moise care îi mustra pe evrei că au
uitat de Dumnezeu și se închină la Vițelul de Aur,
își respectă funcția profetică: aceea de a-i aminti
poporului de adevăr. Elita reprezintă adevărul unui
popor și îi reprezintă poporului adevărul, atunci
când poporul l-a uitat și decade.”5
Din acest punct de vedere, înțelegerea rolului
puterii culturale - a puterii simbolice, cum o intuia
Max Weber6 ca formă de dominare, respectiv cum
o numeau explicit și o defineau Pierre Bourdieu7 și
John B. Thompson8 - constituie calea reală de for-
tificare a națiunii, a statului-națiune. Odată înțeles
acest rol, principiile structurante ale națiunii nu
mai pot fi slăbite, valorile ies la suprafață, iar odată
cu ele și elitele, elitele adevărate, mereu raportân-
du-se la adevăr. Iar conștiința culturală, înțeleasă
drept conștiință națională, reflectă nedistorsionat
moștenirea culturală și o proiectează în orizontul
împlinirii comunității de destin.
Note
1	Su Shuyang. [2011] (2018). China. Tradiții și cul-
tură. Traducere de Lidia Moise. București: Editura
Uranus. p.125.
2	Mircea Platon. (2017). Elitele și conștiința națio-
nală. De la naționalitatea genetică la personalitatea
națională: Despre rolul elitelor în articularea conștiinței
naționale. București: Contemporanul. p.8.
3	Idem, p.138.
4	Idem, p.167.
5	Idem, p.161.
6	Max Weber. [1956] (1978). Economy and Society.
An Outline of Interpretive Sociology. Edited by Guenther
Roth & Claus Wittich. Introduction by Guenther Roth.
Berkeley: University of California Press.
7 Pierre Bourdieu. [1977-1984] (1991). Language
and Symbolic Power. Edited and introduced by John
B. Thompson. Translated by Gino Raymond and
Matthew Adamson. Cambridge: Polity Press.
8 John B. Thompson, [1996] (-). Media și moder-
nitatea. O teorie socială a mass-media. Traducere de
Miruna Tătaru-Cazaban. Bucharest: Antet.
■
30
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
traduceri
Francesca Farina
Photismos XVII (2019)
Peter Kecskes
Shoa (1)
Li portano via tutti
Si, li portano via tutti, tutti.
Quando? Adesso. Subito.
Li portano via tutti, tutti.
Senza ragione. Non ce ragione.
Il grido sară sempre grido, sempre.
Sempre il grido risuoneră, sempre.
E i bambini? Non gridano forse, i bambini?
Bisogna sentirli. E da impazzire.
E i grandi? Non soffrono forse, i grandi?
I vecchi? Non sentono forse, i vecchi?
La loro pelle e cosi fragile...
E il cuore? I cuori? Non soffrono forse, i cuori?
Il respiro? L’ossigeno? Non ce n’e bisogno, forse?
Come si fa senza ossigeno?
E l’acqua? E razionata anche l’acqua.
Il gas, il pane, la legna.
Fa freddo, in casa, fuori, nelle ossa.
Io? Chi sono io? E gli altri?
La vita? Spenta, spenta vita.
Shoa (1)
Îi duc pe toți
Da, îi duc pe toți, pe toți.
Când? Acum. Imediat.
Îi duc pe toți, pe toți.
Fără motiv. Nu-i nici un motiv.
Țipătul va fi întotdeauna țipăt, întotdeauna.
Și copiii? Oare copiii nu țipă?
Trebuie să-i auzi. Înnebunești.
Și cei mari? Oare cei mari nu suferă?
Bătrânii? Oare bătrânii nu aud?
Pielea lor e atât de fragilă.
Și inima? Inimile? Oare nu suferă inimile?
Răsuflarea? Oxigenul? Oare nu-i nevoie de el?
Cum să trăiești fără oxigen.
Și apa? Și apa e raționată.
Gazul, casa, lemnele.
E frig în casă, afară, în oase.
Eu? Cine sunt eu? Și ceilalți?
Viața? Stinsă, viață stinsă.
Shoa (2)
Ora tutto e spento:
si puo aprire la finestra,
c’e un po’ di vento opaco,
scirocco, nessun balocco
in questo scorcio di sera,
nessuna preghiera, nessun Dio
del mattino, speranza, tiritera
dei morti, sperduti tutti
in anfratti, terra -
la stessa terra dei fiori, gladioli,
la stessa terra dei corbezzoli, asfodeli -
ma ora che la cucina e spenta
e i piatti sono pronti, i cibi in attesa
d’essere mangiati,
non si pensa alla terra,
si affondano le mani tra gli steli
delle posate, le forchette,
i tovaglioli stirati e lindi,
si accarezzano i bicchieri,
si baciano le scodelle
e frullano le ciglia agli sguardi
rivolti negli sguardi.
E tardi.
Shoa (2)
Acum, totul e stins:
se poate deschide fereastra,
este un pic de vânt întunecat,
scirocco, nici o distracție
în această frântură de seară
nici o rugăciune, nici un Dumnezeu
al dimineții, speranță, litanie
pentru cei morți, risipiți cu toții
în tainițe, pământ -
același pământ pentru flori, gladiole,
același pământ pentru strugurii ursului, asfodele
-
dar acum că bucătăria-i stinsă
și farfuriile pregătite, mâncarea așteptând
să fie mâcată,
nu se gândește la pământ,
se afundă mâinile printre cozi
de tacâmuri, furculițe,
șervețele călcate, elegante,
se mângâie pahare
se sărută farfuriile
și genele se bat la privirile
întoarse în priviri.
Este târziu.
Clinica ematologica (1)
Anch’io sono stata un corpo vivo,
non mi guardare adesso
che quasi non respiro
in questo stesso ospedale
luogo materiale di salute e malattia,
oblia - se puoi - queste mie mani
scarne, macchiate, tremolanti,
le labbra sfatte, gli occhi
abbacinati dal pallore del viso,
nessun riso piu al mio capezzale,
quanto male mi fa l’ago,
non pago di scavare nel reticolo
di vene, arterie una volta inossidate,
accavallate ossa, polpastrelli.
Com’erano belli i minuti
sprecati, perduti di pomeriggi
domenicali vuoti d’eventi,
stenti, mentre scirocco ai vetri
appannava i platani sul fiume,
l’Aniene oltre i terrazzi ambrati
dal tramonto (che volto ad occidente
e ogni balcone in questo tratto
di quartiere nuovo e giă disfatto,
la Tiburtina, Rebibbia dove giă
tu fosti, Pasolini, poeta rinnegato
dai meschini, corsaro e luterano,
in questi vicoli di borgata abusiva,
cresciuta storpiando la campagna,
la piatta vallata dell’Aniene)
come belli i minuti, le ore
di certi sabati senza consolazione,
l’incerto amore, il perduto bene,
le pene.
Clinică hematologică (1)
Și eu am fost un corp viu,
acum nu mă privi
că abia mai respir
în acest spital
loc material de sănătate și boală,
uită - de poți - aceste mâini
descărnate, pătate, tremurânde,
buzele descompuse, ochii
orbiți de paliditatea feței,
nici un râs la căpătâiul meu,
acum când acul îmi produce durere
nemulțumit să sape în plasa
venelor, arterii altădată inoxidate,
oase înghesuite, buricele degetelor.
Ce plăcute erau clipele
risipite, pierdute în după-mesele
de duminică goale de întâmplări,
de oboseli, în timp ce scirocco în geamuri
încețoșa platanii pe râu,
Aniene dincolo de terasele înroșite
de apus (fiindcă e îndreptat spre apus
și fiecare balcon din bucata aceasta
de cartier nou și deja devastat,
Tiburtina, Rebibbia unde deja
ai fost, tu, Pasolini, poet renegat
de către cei meschini, corsar și luteran,
în străduțele de cartier abusiv
crescut schilodind câmpia,
valea plată a lui Aniene)
O
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
31
o
ce frumoase clipele, orele,
unor anumite sâmbete fără mângâiere,
nesigura iubire, binele pierdut,
pedepsele.
Clinica ematologica (2)
Dolore che giungi insalutato
E tu, ganglio cerebro-spinale
Che vibri, nell’oscura gravita del tutto
Pura dolenza e dolcezza
Ansito dell’anima morta
Ansito del corpo disfatto
Notte sonora e lucente
Splendore nel buio dei sensi
Abbandono alla corrente degli occhi
Sguardi assonnati
Panna e miele del sonno
Calzari d’acciaio e piombo
Cupa radice del male
Essere senza fondo, mare
Latrina del mondo, audace
Tempesta del sogno, mortifera spada
Che nuoce ai gangli cerebro-spinali
Potenza dei sensi, morte
Morbide cosce del sonno
Splendore degli agi, coltrici di nubi
Gravezza di neve, gladioli
Sparsi riccioli del sonno
Grandezza dei ghiacciai nascosti
Piramidi di nevi perenni
Insensate tempeste del cuore.
Clinică hematologică (2)
Durere ce ajungi nesalutată
Și tu, ganglion cerebro-spinal
Care vibrezi, în obscura gravitate a totului
Pură durere și plăcere
Gâfâit de suflet mort
Gâfâit de trup distrus
Noapte sonoră și strălucitoare
Strălucire-n întuneric a simțurilor
Părăsire în curentul ochilor
Priviri însomnorate
Pânză și miere a visului
Încălțări de oțel și de plumb
Rădăcină întunecată a răului
Ființă fără fund, mare
Latrină a lumii, îndrăzneață
Furtună a visului, mortificată spadă
Care le face rău ganglionilor cerebro-spinali
Putere a simțurilor, moarte
Coapsele moi ale somnului
Splendoare al tihnelor, saltele pufoase de nori
Apăsare a zăpezii, gladiole
Cârlionți de somn împrăștiați
Mărime a ghețarilor ascunși
Piramide de zăpezi veșnice
Furtuni nesocotite ale inimii.
Clinica ematologica (3)
Chissa, mio caro,
a quale oscura, tenebrosa proda
ci arenera, crudele, il tempo,
a quale inusitato porto
la nave enorme dal fasciame lento
ci condurra, ostile,
urtando appena contro la banchina,
se nave ospedaliera o portantina,
feretro o aquilone
Peter Kecskes Viața secretă a mineralelor IV (2014)
pallone aerostatico frenato
giunco incantato oscillante
ai flutti viola d’un tramonto d’estate...
Chissa, abusando della nostra pazienza,
o piuttosto della mia impazienza,
quali doni, frutti succosi o amari, rechera
fasce, garze, bende bianche o fiori
morfina o melatonina,
carnitina o vitamina,
caro, carne della mia carne
non sei, ma carne siamo
entrambi e cenere saremo
o forse spuma di arcobaleno
sangue di sclarea
fiocco di nuvola e pezzo di cielo.
Clinică hematologică (3)
Cine știe, dragul meu,
la care, obscură, întunecată coastă
o să ne împotmolească, vremea, crudă,
în care port ce nu-i mai de folos
vaporul mare cu bordaj încet
ne va conduce, ostil, abia lovindu-se de chei,
de va fi un vapor spital sau o lectică,
sicriu sau vultur
balon aerostatic înfrânat
nuia vrăjită oscilantă
în valurile violete ale unui apus de vară...
Cine știe, profitând de răbdarea mea,
sau mai degrabă de nerăbdarea mea,
care daruri, fructe pline de suc sau amare,
va aduce fașe, tifon, bandaje albe sau flori
morfină sau melatonină,
carnitină sau vitamină,
dragule, carne din carne carnea mea
nu ești, dar carne suntem
noi amândoi și o să fim cenușă
sau, poate, spuma unui curcubeu
sânge de salvie
fulg de nor sau bucată de cer.
La poeta
Sedemmo a una tavola una sera
lei dirimpetto a me, scontrosa e chiusa,
con l’ingombro del corpo che affannava,
poi levo voce calma e un poco opaca
a difendersi da un laido che attaccava,
contro di lei irato si scagliava
si follemente che ognuno si traeva,
mentre un poeta a capotavola taceva,
stretta come una bimba al suo cappotto
nella sera invernale, devastata,
il volto enfiato e gli occhi come pesti,
le spalle curve ma il cuore tanto in alto,
che presto fece tutti quanti mesti,
nell’urlare stizzoso di quel bieco,
nella lotta ideologica affannata,
nella morsa dei sensi arroventata.
Poeta
Stăturăm la o masă într-o seară
ea-n fața mea, ursuză și tăcută
cu trupul greu și gâfâia
apoi, cu glasul calm și cam opac
se apăra de-un tip ce-o ataca,
dezlănțuit era-mpotriva ei
cu nebunie, toți se retrăgeau,
când un poet tăcea în capul mesei,
ea, strânsă în palton ca o copilă
în seara invernală, devastată,
fața umflată, ochii ca bătuți
umeri căzuți, dar inima sus foarte
încât se întristară ei, cu toții,
în mâniosul urlet încruntat
în lupta de opinii gâfâită
aprinsă-n mușcătura sentimentelor.
L’agnello
E dell’agnello, che mi dici?
A che pro fu scelto proprio lui
Quello da immolare tra le creature
Abissali che avanzavano sulla scoscesa
Collina smagliante come i giardini dell’Eden?
L’agnello che prendesti tra le braccia
Innocente, tremante e soffice
Come bioccolo di nuvola di neve
Contro le nubi, il carro d’oro del tramonto
Preludente alle tenebre del nulla?
Tu e lui sulla collina, entrambi olocausto
Ignari, entrambi frementi nel crepuscolo
Nella viola dell’alba che si apriva
Nelle primule di ghiaccio che fiorivano
Il vello piu puro della fonte
Come piume dell’angelo, l’agnello
Agnello al cui belato ogni creatura
Si riconosce vittima e suggello.
Mielul
Și despre miel, ce zici?
La ce bun a fost ales tocmai el
Cel de ucis dintre ființele
Abisale care înaintau pe colina
Abruptă și strălucitoare ca și grădinile din Eden?
Mielul pe care l-ai luat în brațe
Nevinovat, tremurător, și moale
Ca o saltea ușoară de nor de zăpadă
Împotriva umbrei, carul de aur al apusului
De dinainte de întunecimea neantului?
Tu și el pe colină, amândoi holocaust
Neștiutori, amândoi nerăbdători în crepuscul
În violetul zorilor ce se deschidea
În primulele de gheață care înfloreau
Vălul mai curat ca izvorul
Ca penele de înger, mielul
Mielul la al cărui behăit ființele toate
Se recunosc victimă și sigiliu.
În românește de
Ștefan Damian
■
32
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
conexiuni
„Gustul pentru lux” la
curtea Regelui Soare (II)
■ Silvia Suciu
Versailles: noua capitală a artelor
Pe măsură ce Louis XIV manifesta o plăcere
tot mai mare de a merge la Versailles (din motive
sentimentale, pe de o parte, și de siguranță, pe de
altă parte, în perioada în care Parisul era animat
de mișcările Frondei, 1648-1653) și având nevo-
ie să își găzduiască suita, se naște necesitatea lăr-
girii castelului. Astfel, el cumpără aproape toate
terenurile din zonă (satele Trianon și Choisy-aux-
Beoufs, moșiile Vivier și La Boissiere) și asistă la
întocmirea planurilor de amenajare a domeniului.
Parcul de la Versailles, realizat pentru Louise de
la Valliere, amanta Regelui (1661-1674), a devenit
mândria domeniului: „Iubirea impune lux, con-
fort, stare de bine.” Au fost realizate planuri care
cuprindeau apartamentele membrilor familiei
regale, ale membrilor din suită, saloanele pentru
dans și muzică, cabinete, Galeria Oglinzilor (a
cărei construcție începe în 1678). Șemineele de
marmură au înlocuit șemineele din ipsos de pe
vremea lui Louis XIII. Interioarele erau decora-
te cu picturi, sculpturi, și alte „obiecte minuna-
te adunate din lumea întreagă” (Felibien, 1668).
În sfârșit, domeniul de la Versailles oferea spațiu
suficient pentru găzduirea întregii Curți, care se
mută acolo în 1682. Depărtarea de Paris îi este
benefică tânărului Rege, așa cum pădurea de la
Chambord îl inspirase pe Franțois I să constru-
iască palatul de la Chambord.
La Versailles se desfășura o viață artistică efer-
vescentă: erau puse în scenă piese de teatru, ope-
re, tragedii, artiștii erau invitați să picteze viața de
la Curte, erau organizate concerte și serate. Regele
excela în echitație, vânătoare, scrimă, biliard, și
avea înclinații artistice: era un dansator desăvârșit,
cânta la ghitară. Lucrarea lui Jean Garnier ni-l în-
fățișează pe Louis XIV drept „protector al artelor
Jean Garnier (1632-1705), Portertul alegoric al lui Louis XIV, protector al artelor și științelor, 1670-1672,
Ulei pe pânză, 174 x 223 cm, © Palais de Versailles
și științelor”; efigia Regelui tronează asupra obiec-
telor care fac trimitere la arte, dar și asupra sim-
bolurilor științelor: un vraf de cărți, ca simbol al
înțelepciunii, compasul, simbol al științelor exac-
te, globul pământesc, simbol al descoperirilor ge-
ografice, dar și al puterii absolute a regelui.
Gustul artistic al lui Louis XIV duce la orga-
nizarea instituțională a artelor, prin crearea sau
reformarea organismelor artistice deja existen-
te: în 1661 creează Academia Regală de Dans, în
1663 reformează Academia Regală de Pictură și
Sculptură, în 1666 înființează Academia Franței la
Roma, în 1671 creează Academia de Arhitectură,
iar în 1669, Academia de Operă. Prin aceste iniți-
ative, el pune bazele unei „politici culturale” care
va lua amploare în secolul al XIX-lea. Această
„dramaturgie monarhică” instituită de Louis XIV
a mers atât de departe încât acesta a pus să fie pic-
tate cele patru plafoane ale apartamentelor vasu-
lui Soleil Royal, cel mai somptuos vas de război
al Regelui construit la Brest din 1669 în 1671 și
incendiat de englezi în bătălia de La Hougue, în
1692 (Breme, 2015: par. 6).
O influență considerabilă asupra dezvoltării
gustului estetic al lui Louis XIV și a Curții fran-
ceze a avut-o amanta sa, Marchiza de Montespan
(1667-1679). Introdusă la Curte de Ana de
Austria, mama Regelui, această femeie pasionată
de arte și-a format un cerc de curteni care a deve-
nit în scurt timp „centrul Curții, al desfătărilor, al
avuției, al speranței, al terorii miniștrilor și gene-
ralilor armatei” (van Elden, 1975: 48), cum o de-
scrie Saint-Simon în „Memoriile” sale. Gustul ei
pentru lux și arte o face să-și decoreze apartamen-
tele cu opere de artă, și să devină „centrul spiritu-
al” al Curții. În ciuda caracterului său capricios,
versatil și adesea înclinat spre răutate, ea îl încu-
rajează pe Rege să invite la Versailles artiști din
Israel Silvestre (1621-1691), La Fete "Les Plaisirs de l'Ile
Enchantee" donneepar Louis XIV a Versailles
Decorul acestui eveniment l-a constituit un palat plutitor,
al vrăjitoarei Alcine, care a devenit ulterior „bazinul lui
Apollo”. © Palais de Versailles
toate domeniile, lucru care a transformat palatul
într-o „locuință sublimă a celui mai mare rege
din univers” (Verge-Francheschi, Moretti, 2015:
partea I). La Vesailles își vor găsi locul bogățiile
acumulate de Rege; au fost trimiși emisari în în-
treaga Europă pentru a găsi opere de artă care să
decoreze saloanele și apartamentele regale.
Personalitate solară și puternică, Regele dorea
să dețină un control direct asupra producției ar-
tistice și, în același timp, avea nevoie constantă de
„divertisment”; de aceea, la Versailles erau găz-
duiți numeroși artiști, castelul devenind un „cen-
tru de cultură”: Charles Le Brun (prim pictor al
Regelui), Moliere (datorită caracterului critic din
piesa Tartuffe, Louis XIV i-a interzis lui Moliere
să o joace în fața publicului larg), Jean-Baptiste
Lully (dansul era văzut de Louis XIV ca un adevă-
rat „instrument politic”), Jean Racine („istoricul
oficial” al Regelui), Pierre Corneille (unul dintre
scriitorii preferați ai Regelui), Andre le Notre (s-a
ocupat de parcul și grădinile de la Versailles), Jean
de la Fontaine, Charles Perrault (Prim-Secretar la
Construcții) etc.
Aceste manifestări „magnifice și solemne”
de la Versailles, comparabile cu ceremoniile din
Italia renascentistă, aveau rolul de a glorifica su-
veranitatea, având în același timp o dimensiune
artistică, și una politică. De acest domeniu se
ocupau funcționarii regali și specialiștii decora-
tori din departamentul Menus-Plaisirs, instituit
de Louis XIV, departament responsabil cu orga-
nizarea serbărilor, a evenimentelor muzicale și
teatrale, a ceremoniilor, a festivităților regale, cu
„desene, perspective și îmbrăcăminte care trebu-
iau realizate pentru comedii, dansuri de balet și
caruseluri...” (Kimball, 1943: 40).
Bibliografie
BREME, Dominique 2015 Gabriel Revel: collabora-
teur champenois de Le Brun a Versailles, în „Bulletin
du Centre de recherche du château de Versailles”, 28
oct. 2015, http://journals.openedition.org/crcv/13341,
accesat la 11.05.2019.
FELIBIEN Andre 1668 Relation sur la feste de Versailles
du dix-huitieme Juillet mil six cens soixant-huit., Paris,
P. Le Petit.
https://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k83263s/f1.image
- acesat la 02.05.2019.
KIMBALL, Sydney Fiske 1943 The Creation of the
Rococo, Philadelphia Museum of Art. https://archive.
org/details/creationofrococo00kimb/page/40, accesat
la 09.05.2019.
VAN ELDEN, D.J.H. 1975 Esprits fins et esprits
geometriques dans les portraits de Saint-Simon,
Martinus Nijhoff, La Haye.
VERGE-FRANCHESCHI, Michel, MORETTI, Anna
2015 O istorie erotică a curții de la Versailles, Polirom,
Iași.
■
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
33
reportaj literar
Un obicei nemaipomenit
■ Cristina Struțeanu
Oricât aș fi de împănată, îmbuibată cu po-
vestiri - cineva zicea clasic, depozitară,
fie -, nu pot sări ușor dintr-o amintire în-
tr-alta, de lângă un om și dintr-un loc, în altul. Nu
cred că retrăiesc întâmplarea, precum se spune,
ci, brusc, mă mut acolo. Locuiesc în ea. Mă cu-
prinde și nu-mi dă drumul. Un soi de aluat ce mă
dospește, mă coace pur și simplu. De Platforma
Luncanilor din Munții Orăștiei, Șureanul, mă lea-
gă destule fire și se va vedea, poate, încet, din șirul
istorisirilor. Între ele însă, firul Valeriei Rîmbetea
se dovedește cel mai greu de desfăcut, de desprins
din lațul lui. Așa că am să-l înnod iar. E vorba
despre acea Valerie din Urșici, pe care soarta mi-a
așezat-o în cale și apoi mi-a luat-o îndată, de am
rămas o vreme buimăcită. De ce-a fost să fie așa?
Așadar, am urcat în Urșici. Femeia aceea pu-
ternică mă chemase, iar eu voiam să-i aflu, să-i
cunosc, să-i pipăi firea și felul. Mă atrăgea. Și, de-
sigur, voiam și să întâlnesc vreun obicei străvechi,
arhaic.
Sus, la amiază...
Odată ce ai ajuns, urcând dinspre Valea
Luncanilor, o tot ții pe o cărare de culme și vei
zări, în depărtări, platoul Târsei și vârful Țâfla din
Cioclovina, vârful lui Cozma și Mociotca, de mai
aproape, Streiul, râul din vale, spre apus, și sate
mărunțite, mărunțite. Gânțaga, Bucium, Balomir.
Potecile spre Subcetate și Hațeg, apoi orizonturi
destrămate, cețuri, pâclă, fum.
În timp ce aici, sus, era tare senin și păpădiile
pocneau ușor, de credeai că le și auzi, atât era de
liniște, și se risipeau plutind. Luminate, însorite.
Mici sceptre de puf, de abur, de duh, dintr-o lume
ireală. Ireală pentru noi, orășenii. Părea liniștea
Dintâi.
Mă răsuceam să tot privesc în jur, îmbătată de
un aer ce se vălurea. Și aud: „Zâua bună, d-apoi
că vă ștîu, ați fost nu anu de s-o trecut, ălălalt,
p-aici...” Mi se adresase un om rezemat în bât,
cum zic ei, pe-o dungă, așa cum stau ciobanii
la odihnă și chiar era cioban. Cu turma de oi și
cu câteva vite. Și chiar mă „văzuse”, mă întipă-
rise în amintirea lui. Și nu m-aș fi putut smulge
de acolo prin voia mea. N-am avut vreme să mă
uluiesc, fiindcă, de data asta, s-a pus pe vorbit.
Ne știam carevasăzică. Aveam de împărțit cuvin-
te. Îmi vorbea multe și mărunte. Mi-a spus până
și numele oilor. Cea cu bot negru era „Oacăra”,
„Muscureana” cu ținte negre, „Laia” neagră toată,
și „Bocălaia” cu cap negru, iar cea cu bot negru
„Buzorea” și „Galbena” a cu ochii deschiși la cu-
loare, mai încolo „Cobelcea” cu coarnele răsucite,
și tot așa. Crezusem că numai vacile capătă nume
și, bineînțeles, aveau: Rujana, Simiana, Boiana,
Joiana, Mândreana, Dumana, Florea, Dăruța... Ce
n-aveau, pe atunci, erau numere. Numerele - încă
nu în loc de nume, slavă Domnului! - cele capsate
pe urechi, peticuțe galbene de plastic.
Liniștea s-a spart deodată în zvon de copii,
același sunet oriunde, absolut oriunde pe lumea
asta. Iar eu, care mă amăgisem că e un loc unic...
Și i-am văzut. Ieșeau din mica școală, neagră tuci,
din bârne unse cu ulei ars de tractor. Cinci copii
cu totul. Doar larma care-o făceau era cât pentru
o școală întreagă. Poate că aerul atât de curat spo-
rea puterea sunetelor. Aici, toate cele patru clase
erau într-o singură odaie. Iarna, pe întunericime,
Peter Kecskes	Astral Body Milky Way (2014)
aprindeau lampa cu gaz atârnată de pe perete.
Lumina electrică nu urcase și în satul Urșici. Ar
mai fi fost un elev de-a I-a, dar locuia prin hâr-
toape îndepărtate și, peste vară, a cam „bolnăit”,
așa că mergea doamna învățătoare la el, o oră dus,
alta întors, pas țeapăn.
Însă copiii se codeau s-o ia spre case, fiindcă
prinseseră de veste că, după amiază, îmi propuse-
sem o filmare. Zburase vestea. Pusesem la cale în-
tr-o încăpere a școlii un... priveghi la mort. Iar aici
încă e, mai era, „Priveghi vesel”. Nu aflau nicio
noutate, dar noi, cei apăruți să filmăm, eheheei,
ce mai noutate... Cumva mă și rușinam de asta.
Făceam un film pentru televiziune, iar ei televi-
zoare nu aveau... Nici nu-și puneau problema. Era
distracție mare.
În sfârșit, la amurg
Valeria mea dăduse sfoară pe dealuri, oame-
nii se adunau încet, dar ea, de fapt, se necăjea. Se
țâfnoșa pe măsură ce tot trecea vremea. Se uita cu
încruntare la mine. Găsea că e „păgân” obiceiul
ăsta al lor din moși, strămoși, fără popă, tămâie și
rugăciuni, jale și bocete, fără citirea „Ceasurilor”,
rostirea „Iertăciunilor”, clopote și lumânări „lu-
mini”. Că o să-i fac de râs cu filmarea asta a mea.
Mai că-i părea rău că mă chemase. Așa că i-am
vorbit mult și am îmbunat-o, i-am înmuiat înver-
șunarea, fără să știu nici eu, nici ea, că peste prea
puțin timp va fi și rândul ei să i se stea de priveghi
împrejur... Sigur, atunci, îi vor fi respectat voința
și credința, priveghiul ei va fi fost actual, un ritu-
al creștin și nu străbun ca ăsta, poate chiar de pe
vremea dacilor, pre-creștin.
A trebuit să-i spun că veselia e binefăcătoa-
re, nu blasfemică, este „cathartică”, o vorbă de la
greci, cu rost, și înseamnă că astfel îți poți des-
cărca mai ușor suferința. Comunitatea pierdea
un membru, un om întipărit în sufletul tuturor,
le era greu, dar era în firea lucrurilor. Și, apoi, da-
cii chiar se bucurau cu adevărat, apropiindu-se
de pragul pătrunderii Dincolo. Bucuria asta a lor
era de esență, nu de suprafață, și s-a păstrat, s-a
transmis prin veacuri. Iar celui ce se desprinde, o
pornește de Aici - Acum, îi e și lui de mare folos
să fie încurajat. Trecerea avea pericolele ei. Toate
credințele pământului o spuneau. Iar veselia alun-
ga teama și nesiguranța.
În satul Urșici, fiind atât de izolat, unde până
mai ieri nu era nici drum de car, doar potecă de
cal și de măgar, bietul, împovărat cu desagi și tăr-
haturi, iată, a izbutit să rămână viu un obicei atât
de vechi. De sute și sute de ani, pentru care orice
antropolog și-ar da și haina de pe el să ajungă să-l
vadă încă viu: Jocurile de priveghi. Era o comoară
în fond, nu o înapoiere... Cele mai teribile fuse-
seră alaiurile cu mascați de la mort, din Nereju,
Vrancea, din fericire consemnate la vremea lor...
Ce lipsă, oh, ar fi fost să se fi pierdut cu totul.
Priveghiul ăsta cu jocuri era un soi de lecție pen-
tru sat. Despre taina curgerii fluidului vital: Viață
/moarte /viață...
„Nu vezi, Valerie, că toate jocurile se încheie cu
un sărut? Va rodi iar viața!”
Asta era „pedeapsa” pentru cel ce pierdea la
jocuri, fie că era „Bâza”, fie „Suci-te purice”, fie
„Mâța oarbă” sau „Pușcă ursu”... Cine rămânea de
căruță trebuia să pupe o fată, sau fata un băiat.
Și jocurile aveau, mai toate, înțelesuri ascunse.
Între noi fie vorba, mă întrebam ce reacție ar fi
avut junii care năvăliseră în București pe vremea
34
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
Urmare din pagina 36
Peter Kecskes
digitală
DuplexXXX. Divinație I (2012), artă
„Festivalurilor Internaționale ale Tineretului”, pe
foametea din anii comunismului nostru timpuriu,
prin ,953, cei care dansau zi-noapte „Perinița” pe
străzi. Ce reacție ar fi avut dacă li s-ar fi spus că
hora aceasta năstrușnică, specific românească,
era de fapt un joc de priveghi!... Mai sunt și acum
prin sate bătrâni care-și amintesc că întâia oară
când au pupat o fătucă a fost la un priveghi.
Valeria admite și ea că biserică nici nu e aici,
sus, doar în Luncani Vale, și popa când vine, vine
călare, cu „crucea” sau „botezu”, și face câteva zile
umblând numai de la o casă la alta. Destul că-l
aduci la îngropăciune, la priveghi nu s-ar mai pu-
tea...
Una peste alta, iată-ne reconstituind Priveghiul.
O reconstituire, doar nu pierise nimeni în Urșici
la comandă. Trebuia așadar ca cineva să facă pe
mortul, pe moarta. Credeam că va fi o problemă.
Nici vorbă. Toate privirile au țintuit o băbuță tare
blajină, vădit supusă, poate năroada satului. Și ea,
pe loc, s-a urcat, s-a țupăit pe masă și n-a miș-
cat, n-a clipit, 4-5 ore cât a ținut vârtejul. Ba, la un
moment dat, un hâtru i-a legat mâna cu o sfoară
pe ascuns și a tras-o în sus brusc. Într-o pauză de
jocuri, când lumea își mai trăgea sufletul. Văleu,
că mișcă!! Ei bine, au fost asemenea țipete, c-am
rămas trăznită. Intraseră atît de tare în atmosferă,
că uitaseră că moarta nu-i moartă. Au sărit toți de
pe bănci, s-au bulucit la ușă, s-au împiedicat unii
de alții și au căzut grămadă. Claie de trupuri zvâr-
colite. Trăiau întâmplarea, chiar erau cu „mortul”,
iar băbuța, brrr, jurai că e... În tot balamucul ăla
a rămas țeapănă. Nu s-a clintit neam. N-a mișcat
boabă. Teribil!
Urcase cu noi o mândrețe de copilă cu ochii
verzi, din Ocolișul Mic, de pe Valea Grădiștii.
Dadiana o chema și mi-o amintesc bine. Cânta,
aproape susura, nu rostea. “Cântecul Bradului” cu
o voce fragedă, pură, ușor guturală: “Ce-i, brăduț
năltuț /ce ți-ai doblicit /de te-ai coborât /de la vârf
de munte /cu vârfu - nainte? /- După mine or vi-
nit /cei nouă voinici /cu nouă topoare /ca să mă
doboare....“
În vârful bradului tăiat pentru înmormântare
se puneau panglici, baticuri, un snop de crengi,
trunchiul era crestat spiralat, jos se ciopleau soa-
rele, cornul lunii, două stele, crucea... Nu prea se
mai făceau toate astea, doar mormintele continu-
au să adaste în grădini. Iar aici, în Urșici, unele
cruci mai purtau în moț pasărea suflet din lemn
cioplit. Puține însă. Obicei arhaic, simbol și mit
al Gaiei. Gaia, Binevestitoarea morții și a vieții.
Era nemaipomenit, te înfiora emoția... Aveai și nu
mai aveai aer... Stăteam prostită, uitam de mine,
în fața unei astfel de cruci. Atunci când o găseam.
Te invada un fior.
Pe înserat
Cu greu și cu un păhărel de vinars, am con-
vins-o pe bătrânica moartă-vie să se dea jos de
pe masă, că s-a terminat, s-a gătat priveghiu.
Crezusem că era înțepenită din cauza nemișcării
îndelungate, dar nu, nu asta era cauza. De fapt,
era cuprinsă de încântare. Și nu voia să miște. Era
în transă. „O fo faain di tăt, așa de fain că, de-acu,
po să mor... Ie...” I se întipărise pe chip asemenea
lumină și bucurie, c-o fi purtat-o multe zile, în șir,
până s-a destrămat. E drept că, în pauzele de joc,
de veselire, de glume și farse, mai și sporovăiau
despre „răposată”, o lăudau de una, de alta, c-așa
se face. Dar, poate, băbuța asta nu avusese par-
te de vorbe bune niciodată, sărăcuța... Și atunci?
Cum să admiți că-i gata, revino la realitate?
Afară, după atâtea ore, școlarii erau tot acolo.
Dar se înmulțiseră prea îndestul, cu unii mult
mai mari și cu prichindei preșcolari. La apariția
„moartei”, s-a stârnit o chirăială de nespus, iar ei
îi sclipeau ochii. Nu râdeau de ea, poate pentru
prima oară, cine știe, ci cu ea. O tratau drept „în-
viată”. Și-au pornit-o toți dimpreună, pe înserare,
cu alai și hărmălaie și câini stârniți din depărtări.
S-au pus s-o conducă. N-au lăsat-o să plece singu-
ră. Să-și piardă umbra-n întunericul care se adân-
cea. Un moment unic pentru ea, unic.
Valeria mea a oftat lung, a despovărare, a ușu-
rare, și i-a dat dreptate mamei ei din Cioclovina,
cea venită în gospodăria lor aici în Urșici, bătrâna
cu crucea pregătită după ușă, de peste șapte ani.
Mama ei, care-și visa asemenea priveghi, nu altfel.
A zâmbit larg în noapte, în sus, spre câmpia ceru-
lui, de unde o înțepau și-i clipoceau mii de ierburi
fărâme, stele înfrigurate, că, aici, era munte aspru,
numai sus câmpie întinsă, întinsă, ca o bucurie.
„Nimica nu-i mai de preț ca bucuria, așa e, măi
doamnă”, s-a răsucit spre mine Valeria. Am tă-
cut. Mai era ceva de spus? Acum abia am un nod
în gât. Acum, când știu ce-a urmat. Acum, când
ea nu mai e pe lumea asta. Sora mea din mun-
te, Valeria. Dar ea cumva aflase rostul. Poate așa
a și trebuit să fie. Și, desigur, i-o fi fost mai ușor
atunci. Odihnit fie-i rostul Dincolo.
■
Peter Kecskes
Duplex XX. Divinație II (2012)
Lumina de dincolo:
între imagine și imaginar
Expoziția Matei Agachi Muzeul de Artă Cluj-Napoca
liniile cursive și câteva detalii aproape figurative
oferă privitorului premisa unui vis.
„Focul Vital” prezintă o lume desprinsă par-
că din „Infernul” lui Dante, o lume damnată,
pictată violent în culori pământii. Un părău de
foc traversează a doua jumătate a pânzei, pă-
turi de fum și ceață ridicându-se și acoperind
în întregime partea superioară a lucrării. Tot în
partea superioară, la o privire mai amănunțită,
dungi orizontale și verticale sunt dispuse sime-
tric deasupra fâșiei de foc, acestea putând duce
cu gândul la scheletul toracic al unor ființe mi-
tologice. „Muntele de foc” continuă demersul
narativ început anterior - un fundal cenușiu
peste care sunt juxtapuse tușe saturate și ace-
lași foc care frânge și de această dată suprafața
pânzei pe orizontală. Accentul de albastru din
dreapta pânzei și pata de verde crud din stânga
acesteia preschimbă statutul lucrării, oferindu-i
astfel caracteristici din ambele lumi invocate de
către artist.
În final, lucrarea „Spirite din alte lumi” în-
fățișează o realitate ideatică. Este neclar unde
anume se întâlnește realitatea cu fantezia - lim-
bi de foc par să ia naștere din nisipiul auriu, iar
liniile ondulate care plutesc pe întreaga supra-
față a pânzei ilustrează imaginea unor tenta-
cule uriașe mișcându-se în marea agitată. Prin
comparație cu restul lucrărilor din cadrul ex-
poziției, aici artistul pare să se folosească de cea
mai amplă paletă cromatică, dar și de o pensu-
lație variată. Iau astfel naștere trăsături mixte
din punct de vedere plastic, acestea invocând
la rândul lor emoții estetice diverse în privitor.
Este imposibil de distins o anume linie a ori-
zontului, atât din punct de vedere fizic, plastic,
dar și metaforic, acest lucru datorându-se în
deosebi faptului că elementele par să coexiste
scufundate într-o realitate proprie și specifică
artistului, dar totuși suficient de criptică încât
să lase numeroase căi noi de interpretare pri-
vitorului.
■
TRIBUNA • NR. 405 • 16-31 iulie 2019
35
sumar	
editorial Mircea Arman De la Sf. Augustin la Renaștere (XX)	3
eveniment Ani Bradea „Tribuna: cultura e poesia rumena”	4
cărți în actualitate Adrian Cherhaț Un manifest al normalității	5
Ștefan Manasia Emoționalitate & gestică chill, în jes	6
Victor Constantin Măruțoiu Despre modelul de ființare, ca demers autentic de existență	7
Ștefan Petra Cei învinși	8
cartea străină Irina-Roxana Georgescu Despre sălbăticiile din noi	9
poezia Ioana Burghel	10
proza Rodica Dragomir Nucul	11
eseu Alexandru Dobrescu Eminescu în „obsedantele decenii“ (II)	13
filosofie Viorel Igna Liber XXIVphilosophorum: ipoteza paternității victoriene și impactul acestei opere în Evul Mediu (I)	15
studii culturale Peter Kecskes Cheia cântecelor Teme astrale și alchimice în romanul-colaj „O săptămână de bunătate” de Max Ernst	18
juridic Ioana Dragoste Contractul de vânzare. Scurte considerații	21
diagnoze Andrei Marga Sinagoga în cultura Europei	23
opinii Alexandru Sfârlea Doar trei din o sută?! E de râs sau de plâns?!	26
religia Nicolae Turcan Cel care cheamă, cel care răspunde	27
însemnări din La Mancha Mircea Moț Despre scrisorile esențiale	28
o data pe lună Mircea Pora Microinterviu	29
social Adrian Lesenciuc Conștiință națională și/sau culturală	30
traduceri Francesca Farina	31
conexiuni Silvia Suciu „Gustul pentru lux” la curtea Regelui Soare (II)	33
reportaj literar Cristina Struțeanu Un obicei nemaipomenit	34
plastica Sara Pleșa-Popescu Lumina de dincolo: între imagine și imaginar	36
Tiparul executat de:
IDEA Design + Print Cluj
plastica	
Lumina de dincolo:
între imagine și imaginar
Sara Pleșa-Popescu
Expoziția Matei Agachi	Muzeul de Artă Cluj-Napoca
Muzeul de Artă Cluj-Napoca a găzduit în
perioada 4 - 15 iulie expoziția artistului
și lect. univ. dr. Matei Agachi. Expoziția
a avut ca punct de plecare lucrarea științifică de
doctorat a artistului, intitulată „Lumina și întune-
ricul - repere esențiale în creația artistică”, lucră-
rile acestuia reprezentând o continuare plastică a
temei teoretice finalizate în anul 2015. În cadrul
Matei Agachi	Meditație
vernisajului au luat cuvântul prof. univ. dr. Ioan
Sbârciu și dr. Dan Breaz, curatorul expoziției.
Tema principală a expoziției este centrată
în jurul unor elemente și concepte antagonice
precum lumină versus întuneric, lumina fizică
opunându-i-se luminii metafizice și viața pe
pământ față în față cu lumea de dincolo. Titluri
precum „Lumină lină”, „Vis” sau „Meditație”,
plasate alături de „Motricitatea luminii”,
„Luptă” și „Muntele de foc” conturează imagi-
narul aproape poetic al expoziției, în vreme ce
lucrările, prin transparența lor, plimbă privito-
rul prin vastele niveluri ale înțelegerii concep-
telor de viață și de moarte. Lucrările sunt varia-
te atât în ceea ce privește dimensiunile acestora,
cât și din punct de vedere cromatic.
Serenitatea albastrului marin este întreruptă
pentru o fracțiune de secundă de două limbi de
foc în lucrarea intitulată sugestiv „Meditație”,
de altfel una dintre pânzele de mari dimensiuni
ale artistului. Aici compoziția, deși abstractiza-
tă, sugerează atmosfera nostalgică a unui peisaj
marin, fragmente din aceasta amintind vag de
scenele marine ale pictorului romantic William
Turner. Alături de acesta, „Pasărea de foc” intro-
duce un element atât zoomorf, cât și mitologic -
pasărea phoenix, renăscută din propria cenușă
și adoptată de către grecii antici drept simbol al
vieții și al morții. „Vis” continuă paleta paste-
lată a lucrării precedente, în vreme ce „Spațiu”
poartă privitorul printr-un cosmos aproape ha-
otic, născut din contraste cromatice stridente
și tușe energice, neregulate. „Spațiu suprareal”
aduce cu sine un univers oniric prin nuanțe de
verde olive, ocru, roz palid sau roșu aprins, iar
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an. Cu expediere la domiciliu:
40,2 lei - trimestru, 80,4 lei - semestru, 160,8 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. R016TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.