bloc-notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Gabriela Cristu
Nebunia lumii (2003)
tapiserie haute-lisse, 150 x 100 cm
Comunicat al Uniunii Scriitorilor din România
cu privire la Premiul Național „Lucian Blaga”
În urma sondajului național făcut cu participarea unor președinți de Filiale ale
U.S.R. și a celor mai reprezentativi critici literari, lista finală cu nominalizări pentru
Premiul „Lucian Blaga” (ediția a III-a) este, în ordine alfabetică, următoarea: Ana
Blandiana, Gabriel Chifu (s-a recuzat), Nichita Danilov, Ileana Mălăncioiu, Ioan
Moldovan, Ion Mureșan, Ioan Es. Pop.
Juriul, alcătuit din Nicolae Manolescu - președinte, Gabriel Coșoveanu, Dan
Cristea, Irina Petraș, Iulian Boldea, Gheorghe Grigurcu, Răzvan Voncu, va hotărî,
prin vot secret, laureatul din acest an, în ziua de 9 mai 2019, în cadrul unei festivi-
tăți care va avea loc în casa memorială a poetului din satul Lancrăm.
Comunicat al Uniunii Scriitorilor din România
cu privire la Premiul Național „Ion Creangă”
În urma sondajului național făcut cu participarea unor președinți de Filiale
ale U.S.R. și a celor mai reprezentativi critici literari, lista finală cu nominalizări
pentru Premiul „Ion Creangă” (ediția a III-a) este, în ordine alfabetică, următoa-
rea: Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu (s-a recuzat), Livius
Ciocârlie, Radu Cosașu, Eugen Uricaru și Varujan Vosganian.
Juriul, alcătuit din Nicolae Manolescu - președinte, Daniel Cristea-Enache, Ioan
Holban, Cristian Livescu, Gabriela Gheorghișor, George Neagoe, Vasile Spiridon,
va hotărî, prin vot secret, laureatul din acest an, în ziua de 18 mai 2019, în cadrul
unei festivități care va avea loc la Humulești.
Regulamentul Festivalului-concurs
Național de Literatură „Ion Budai Deleanu”
(termen expediere lucrări: 10 iunie 2019)
Primăria, Consiliul Local și Casa de Cultură ,,Ion Budai Deleanu” a Orașului Geoagiu organizează în perioa-
da 5-7 iulie 2019 cea de-a noua ediție a Festivalului-concurs Național de Literatură „Ion Budai Deleanu” având
următoarele secțiuni:
I.	Poezie - se vor trimite trei poezii cu temă liberă;
II.	Proză scurtă - se vor trimite trei proze cu temă liberă (fiecare proză nu trebuie să depășească 3 pagini
format A4).
Pentru ambele secțiuni, creațiile se vor trimite în câte trei exemplare tehnoredactate computerizat și semnate
cu un motto. În alt plic, semnat cu același motto, se vor trece datele participanților: nume și prenume; adresă:
localitate, stradă, număr, bloc, scară, etaj, apartament, județ, cod poștal, număr de telefon, fax, e-mail.
Textele trimise trebuie să fie originale și să nu fi fost publicate până la data festivității de premiere (6 iulie
2019).
Termenul de expediere a lucrărilor: 10 iunie 2019 (data poștei).
Vor fi acordate următoarele premii pentru fiecare secțiune: Premiul I, Premiul II, Premiul III, Mențiuni. Se va
acorda și Trofeul Festivalului concurentului care va întruni cel mai mare punctaj în urma jurizării. De asemenea,
juriul și organizatorii vor acorda și diplome speciale. Premiile vor consta în bani, diplome și cărți.
Concurenții pot participa la ambele secțiuni ale concursului.
Materialele vor fi trimise pe adresa: Cenaclul Literar „Ion Budai Deleanu”, str. Calea Romanilor, nr. 112,
CP 335.400, loc. Geoagiu, jud. Hunedoara, cu specificația: Pentru Festivalul-concurs de Literatură „Ion Budai
Deleanu”, ediția a-IX-a, Secțiunea...
Relații suplimentare se pot obține la telefon: 0732114783. La concurs pot participa scriitori din întreaga țară,
indiferent de vârstă, membri sau nu ai Uniunii Scriitorilor din România, Ligii Scriitorilor din România sau ai
altor asociații de scriitori.
Autorii care vor înscrie în concurs texte care nu le aparțin sau părți copiate, vor fi descalificați. Organizatorii
pot de asemenea să descalifice oricare concurent care nu dă dovadă de bun simț, respect și decență în comu-
nicarea cu organizatorii, coordonatorii de proiect, juriul etc. Înscrierea în concurs reprezintă dovada acceptării
tremenilor și condițiilor festivalului și asumarea obligativității respectării lui.
Câștigătorii vor fi anunțați telefonic sau prin e-mail în timp util, urmând să confirme prezența. În cazul ne-
prezentării la festivitate premiile se redistribuie. Cheltuielile de cazare și masă pe perioada desfășurării eveni-
mentului vor fi suportate de organizatori. Costurile de transport vor fi suportate de către participanți.
2
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
editorial
De la Sf. Augustin la
Renaștere (XVI)
■ Mircea Arman
Ioan Scotus Eriugena (810 -?) (1)
Este o întreagă polemică între școlile fran-
ceze și engleze asupra formației lui Ioan Scotus
Eriugena. Dacă școlile franceze acreditează ideea
după care călugării irlandezi așa cum era și Ioan
Scotus Eriugena (Scotus nu înseamnă, în cazul
de față scoțian ci se referă la Scotia de sus care în
acea vreme aparținea Irlandei iar Eriu înseamnă
tocmai irlandez) erau rudimentari în ceea ce pri-
vește stăpînirea limbii grecești, scoala engleză, în
mod evident, afirmă contrariul.
Francezii speculează faptul că acesta (I. Scotus
Eriugena) era la fel cu toți irlandezii, respectiv
stăpînea doar alfabetul grecesc sau în cel mai bun
caz rudimente ale acestei limbi și că ar fi învățat
grecește în Franța, la Saint Denis, lucru puțin cre-
dibil, în opinia noastră. Școala engleză în schimb,
susține faptul că acesta cunoștea greaca veche
mult peste medie și o învățase în Irlanda mult îna-
inte de venirea lui în Franța, în jurul anilor 840-
850, la curtea lui Carol cel Pleșuv.
Va fi, desigur, profesor la Școala Palatină unde
era admirat pentru vasta sa cultură și pentru spi-
ritul său ascuțit. Nu sunt date exacte care să ne
permită să afirmăm că ar fi fost numit preot, însă
se știe că, la îndemnul lui Hincmar episcop de
Rheims, ar fi intervenit în disputa privind predes-
tinarea întocmind o lucrare în acest sens numită
De praedestinatione. Poziția sa neutră și originală
asupra problemei a determinat cele două tabere
aflate în contradicție să îl suspicioneze de erezie.
Carol cel Pleșuv îl va îndemna să traducă ma-
nuscrisul lui Pseudo - Dionisie cuprinzînd mai
multe lucrări ale acestuia din urmă. Și aici există
o controversă. Dacă școala engleză pretinde că
ar fi prima traducere occidentală a lui Pseudo -
Dionisie, școala franceză contrazice în forță acest
fapt. Pe de o parte, autorii englezi spun că manus-
crisul primit de la Carol cel Pleșuv ar fi fost un
dar al împăratului Mihail Balbus către Ludovic
cel Drept iar primul căruia i-a fost încredințat
spre traducere a fost Ioan Scotus Eriugena, acesta
realizînd prima traducere, pe de altă parte, școa-
la franceză susține că primul traducător al unui
Corpus areopagiticum ar fi fost Hilduin abatele de
la Saint - Denis, mînăstire fondată chiar de către
Areopagit, ceea ce nu era convingător nici pentru
acele vremuri. Se înțelege din retorica savanților
francezi că Dionisie, odată cu fondarea mînăstirii,
ar fi lăsat acolo și manuscrisele sale.
Acest lucru este cu atît mai puțin credibil astăzi
cu cît nu era nici atunci, ipoteza englezilor fiind
mult mai rațională.
Pe lîngă scrierile lui Pseudo - Dionisie traduse
și comentate de Ioan Scotus Eriugena (a tradus
totul cu excepția Teologiei mistice), vor mai apă-
rea, în traducerea aceluiași, scrieri ale lui Maxim
Mărturisitorul, Ambigua, dar și lucrarea Sfîntului
Grigorie de Nisa De Hominis Opificio. Se specu-
lează că ar mai fi comentat Evanghelia după Ioan
și unele scrieri teologice ale lui Boețiu pe lîngă
comentariu de mare importanță la lucrarea lui
Dionisie, Ierarhia cerească.
În ceea ce privește scrierile sale originale (pe cît
era posibil să fii original la acea dată n.n., M.A.)
De Divisione Naturae este vîrful de lance al operei
sale pentru care, dealtfel, rămîne ca fiind primul
și ultimul mare filosof al secolului al IX-lea.
La unison, deși se speculează doar, cercetăto-
rii operei sale sunt de acord ca moare undeva în
jurul anului 877, cam în același timp cu Carol cel
Pleșuv.
La începutul lucrării sale De Divisione Naturae,
într-un dialog de tip socratic, Ioan Scotus
Eriugena definește conceptul de natură prin „to-
talitatea celor care sunt și a celor care nu sunt”
deschizînd o sumă de speculații dialectice asupra
acestei propoziții. Astfel, în opinia sa, cele perce-
pute prin simțuri sau de către intelect, ar fi cele
ce sunt, iar cele care transcend acestor două sunt
cele ce nu sunt. Pe de altă parte, cele ce stau în
„semințele” (semina) lor nu sunt, în vreme ce ace-
lea care s-au dezvoltat din acestea sunt iar prin
contagiune, omul care își pune viața în credința
pentru Dumnezeu este, în vreme ce necredincio-
șii nu sunt. Astfel, pentru Ioan Scotus termenul de
natură nu se referă la ființările contingente ci la
veșnicia supranaturală, prin urmare, în viziunea
sa, la întreaga Realitate.
Pornind de aici el crede că Natura este divizată
în patru specii, după cum urmează:
Natura care creează și nu este creată
Natura care este creată și creează
Natura care este creată și nu creează
Natura care nu creează și nu este creată
Să încercăm să explicităm, pe scurt, aceste
aserțiuni:
Gabriela Cristu	Ființa (1992)
tapiserie haute-lisse, 276 x 160 cm
Mircea Arman
Natura care creează și nu este creată face, evi-
dent, referire la Dumnezeu care este cauza tutu-
ror lucrurilor, el însuși fiind fără cauză, „a celor
ce sunt ca fiind ceea ce sunt și a celor ce nu sunt
ca fiind ceea ce nu sunt”, cum ar spune Platon. El
este începutul dar și mijlocitorul, din moment ce
tot ceea ce există și nu există sunt prin interme-
diul lui. Totodată, început fiind și mijloc el este și
cauză finală, adică scop. El este primul principiu
care a adus totul la ființă din starea originară de
neființă.
Pînă aici, totul este în deplină concordanță
cu dogma creștină care face referire la creația ex
nihilo. Ceea ce urmează însă, respectiv ideea că
Dumnezeu este creat în creație și că începe să
fie odată cu lucrurile create poate lăsa impresia
unui panteism sui generis. Iar acest lucru este un
fals. Conceptul de theofanie pe care îl preia Ioan
Scotus Eriugena de la neoplatonici pare să fie aici
cheia filosofiei Maestrului irlandez, chiar dacă sa-
vanții englezi în opoziție, desigur, cu cei francezi
nu admit asta. Ei arată că nu neapărat neoplato-
nismul este cel care îl influențează pe Ioan Scotus
Eriugena ci ideea după care există o distincție
între Dumnezeu și creație iar Dumnezeu prin
raportarea Sa cu creația este Natura quae creat et
non creatur. Acest lucru este, într-o oarecare mă-
sură, discutabil, întrucît oricît am vrea să despăr-
țim filosofia lui Ioan Scotus Eriugena de dogma
creștină a Revelației, de conceptul de theofanie,
acest lucru apare ca forțat, neputînd afirma erezia
lui Ioan Scotus, de încălcarea de către acesta a
dogmelor fundamentale ale creștinismului.
Referindu-ne la Natura quae creat et non crea-
tur, Ioan Scotus Eriugena este influențat de către
Pseudo-Dionisie, întrucît el afirmă cunoașterea
afirmativă (aphophantike) și cunoașterea nega-
tivă (kataphantike) a acestui(ei) concept/spe-
cii. Tot de la Dionisie va prelua ideea după care
Dumnezeu nu trebuie numit nici Adevăr, nici
Esență sau Înțelepciune ci Supra-Adevăr, Supra-
Esență, Supra-Înțelepciune deoarece numele ce-
lor create nu pot fi aplicate lui Dumnezeu decît în
mod metaforic.
Copleston1 afirmă o dialectică foarte ingeni-
oasă a Maestrului irlandez arătînd că „De pildă,
Continuarea în pagina 4
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
3
cărți în actualitate
Completări edificatoare la
epistolarul maiorescian
■ Irina-Roxana Georgescu
Nicolae Scurtu
Titu Maiorescu în corespondență cu Ion Petrovici.
Completări edificatoare
București, Editura Ars Docendi, 2017
Prefața volumului Titu Maiorescu în corespon-
dență cu Ion Petrovici. Completări edificatoare
este semnată de Acad. Alexandru Surdu, care
apreciază inițiativa criticului literar Nicolae Scurtu,
dar și minuțioasa și atenta cercetare a bibliotecilor
și a arhivelor de la noi și din străinătate în vederea
descrierii și analizei relațiilor dintre profesorul Titu
Maiorescu și Ion Petrovici, „unul dintre cei mai in-
struiți discipoli ai săi”.
Pe lângă interesul pentru epistolarul celor doi in-
telectuali, acribia studiului lui Nicolae Scurtu, care se
apleacă și spre articole din revista Der Gedanke, revista
în care a debutat și la care a colaborat Titu Maiorescu,
redând, pentru cititorul de limbă germană, textele în
original, alături de câteva facsimile, ar trebui să moti-
veze publicul filolog. Sunt publicate integral scrisorile
lui Titu Maiorescu și Ion Petrovici, cele două persona-
lități ale secolului al XIX-lea, iar „informațiile pe care
le conțin sunt reliefate și detaliate prin unele articole,
rencezii și note care completează fericit imaginea pu-
blicistului și filosofului Ion Petrovici”, așa cum menți-
onează acad. Alexandru Surdu.
Epistolarul surprinde, pe lângă aspecte inerente
epocii, informații și referințe bibliografice privitoare
Urmare din pagina 3
De la Sf. Augustin la Renaștere (XVI)
prin metoda afirmativă spunem că Dumnezeu
nu este înțelept, ceea ce, la prima vedere, pare o
contradicție, însă în realitate, atunci cînd spunem
că Dumnezeu este Înțelepciune, folosim cuvîntul
„înțelepciune” într-un sens metaforic (un sens
„analogic” ar spune scolasticii”), iar atunci cînd
spunem că Dumnezeu nu este înțelepciune folo-
sim cuvîntul în sensul lui propriu și primar (în
sensul înțelepciunii umane, singura pe care o pu-
tem cunoaște direct. Prin urmare, contradicția nu
este reală ci verbală și este rezolvată cînd afirmăm
că Dumnezeu este Supra-Înțelepciune.”
Mergînd pe firul acestei demonstrații, cercetă-
torul englez afirmă că Supra-Înțelepciunea este o
modalitate afirmativă a gîndirii doar în aparență
deoarece gîndirea nu conferă un conținut care ar
corespunde vocabulei „supra” și care ar fi aglutinat
noțiunii de înțelepciune, astfel în realitate „supra”
nu este decît o „via negativa”, deoarece cuvîntul
„supra” adăugat la „înțelepciune” este echivalen-
tul unei negații. „Din punct de vedere verbal nu
există negație în predicatul „supra - Înțelepciune”,
însă atunci cînd avem în vedere conținutul gîndi-
rii, există o negație”2
Altfel luînd lucrurile, în logica lui Ioan Scotus
care nu face diferențierile subtile ale savantului
englez, acesta afirmă (Ioan Scotus), că propoziția
„Dumnezeu este esență” este una afirmativă iar
„Dumnezeu nu este esență” este una negativă, în
timp ce „Dumnezeu este Supra - esență” este o
la începuturile publicistice din revista Der Gedanke
(1860-1878) a Societății de Filosofie din Berlin,
atenta cercetare a doctoratului lui Ion Petrovici și
reacțiile suscitate în rândul contemporanilor (Gh.
Bogdan-Duică și D. C. Nădejde). Profesorul Titu
Maiorescu, deși a fost doar membru în comisia de
doctorat, îl susține pe Ion Petrovici și îi solicită să
răspundă la obiecțiile celor doi recenzenți. Excelent
profesor de logică și filosofie la Universitățile din Iași
și din București, format la Viena, Berlin și Paris, Titu
Maiorescu manifesta o rigoare plină de subtilități,
un rafinat spirit critic, o aleasă claritate a expunerii.
Constantin Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu,
Ion Rădulescu-Pogoneanu, Mircea Djuvara, Ion
Petrovici, G. Aslan, D.C. Nădejde și mulți alții se nu-
mără printre cei care s-au inițiat și format la școala
maioresciană. Ion Petrovici (1882-1972) a fost unul
dintre cei mai apropiați discipoli ai lui Maiorescu,
impunându-se ca un „fidel continuator al magis-
trului”. Cele unsprezece scrisori ale lui Ion Petrovici
surprind prin entuziasmul expunerii și prin subti-
litățile tânărului intelectual, atent la observațiile și
la sfaturile Profesorului Maiorescu. Redau câteva
rânduri din scrisoarea lui Titu Maiorescu, expedi-
ată „cu o prietenească strângere de mână” lui Ion
Petrivici, de la București, la 27 mai / 9 iunie 1906:
„Răspund la cele două întrebări ale d[umi]tale: 1)
Curentul filosofic în timpul studierii mele la Berlin
(toamna 1858 până la iunie 1861, cu intermitente
propoziție afirmativă și negativă în același timp.
Astfel, avem oarecum într-un avans de vreo 700
de ani celebra schemă dialectică hegeliană teză -
antiteză - sinteză.
Cu toate acestea, nu vom risca să sugerăm
măcar că Ioan Scotus Eriugena ar fi fost un ra-
ționalist și că ar fi vrut să raționalizeze credința.
Această afirmație a lui Copleston ni se pare fal-
să, atîta timp cît Maestrul irlandez afirmă în mod
clar că orice căutare a adevărului trebuie să por-
nească de la Sfintele Scripturi, întrucît Dumnezeu
ne cere mai întîi să credem și abia apoi înțelegere
rațională și știință întrucît credința naște știința și
o iluminează.
(fragment din lucrarea în pregătire O istorie critică
a metafizicii occidentale vol. III, De la Sf. Augustin la
Renaștere)
Erata la episodul anterior (XV): în titluu, în loc de „De
la Renaștere la Sfîntul Augustin” se va citi: „De la Sf.
Augustin la Renaștere”
În ultimul rînd: În loc de „Ioan Scotus Eurigena se va
citi: „Ioan Scotus Eriugena”
Note
1	Op. cit., pp. 117-118.
2	Fr. Copleston, Op. cit., p. 118.
■
călătorii la Paris pentru licența în Drept) era pe de
o parte combaterea hegelianismului prin profeso-
rul chemat pentru aceasta și influent la guvern A.
Trendelenburg; alături de aceasta un rest de hegeli-
anism expirând, reprezentat prin bunul orator Karl
Werder (care însă se mărginea să propuie psihologie
și spirituale aplicări de estetică, pentru care ținea și
conferințe la Curtea Reginei Augusta), și prin su-
perficialul frazeolog Michelet, prof[esor] extraor-
dinar. La plecare mea din Berlin pentru a veni în
țară, în 1861, însuș[i] profesorul Werder m-a sfă-
tuit să mă ocup de Schopenhauer pentru a ajunge
prin el la Kant „Critica rațiunei pure” ca la un izvor
ce va trebui din nou desfundat. Ca să ai o idee de
Trendelenburg, du-te la bibliotecă și aruncă-ți ochii
în cartea lui Logische Untersuchungen. Iar pentru
hegelianismul berlinez de la 1860-[18]61 cere tot la
bibliotecă Der Gedanke, philosophischen Zeitschrift,
organul societății filozofice berlineze, din care fă-
ceam și eu parte. [...] 2) În acel moment la Berlin, ca
impresie generală în profesorime și studențime (în
afară de acea vorbă inteligentă, dar individuală a lui
Werder), kantianismul nu era considerat ca o valoa-
re de actualitate. Dar începea să se simtă influența
lui Schopenhauer, și cred că în urma acesteia și în
parte din cauza ei s-a redeșteptat (după vreo 10-15
ani) preponderența kantiană și în orice caz înlătura-
rea lui Fichte, Schelling și Hegel, cu toate că acest din
urma a mai trăit, dar nu în specialități filozofice, prin
școlari de ai săi foarte însemnați în mișcarea cultu-
rală a Europei între 1860 și 1890, ca d[e] e[xemplu]
excelentul profesor de drept civil și apoi ministru
austriac Unger, profesorul de economie politică
de la Viena, Lorenz von Stein și socialiștii Marx și
Lassalle.” Acest extras este un „răspuns neîntârziat la
niște informații” referitoare la „atmosfera filozofică
din vremea studiilor” lui Maiorescu în Germania.
Lămuririle trimise, mărturisește Petrovici, au fost
edificatoare, deși, la finalul epistolei, Maiorescu „și-a
exprimat puțină îndoială” că tânărul său discipol ar
putea să se transpună „cu ușurință în ambianța unei
epoci îndepărtate, alta decât aceea pe care evoluția
cugetării germane o crease în epoca mai târzie” în
care Petrovici se iniția.
Volumul Titu Maiorescu în corespondență cu Ion
Petrovici. Completări edificatoare de Nicolae Scurtu
redă pulsul unor discuții extrem de vii și relația au-
reolată între magistru și discipol, invitând deopotri-
vă la reflecție, prin panoramarea unei epoci extrem
de fertile cultural.
■
4
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
La umbra ceasului
de nisip
■ Ștefan Manasia
Șerban Foarță
Mircea Brăilița (1945-2013)
(Momente biobibliografice)
Timișoara, Editura Mirton, 2019
Cît mai înseamnă astăzi prietenia? Cît ne
mai este astăzi îngăduit să medităm la ea,
la istoricul prieteniilor noastre și la incan-
descentele și consumatele vieți ale „prietenilor
defuncți”? Lumea se îndoapă - isteric - cu noi și
noi tehnologii, vizualizează totul în secvențe hi-
perrapide: tragedia pierderii unui prieten devine,
adesea, o dramă, o dramoletă, înlocuită urgent
în rețeaua intereselor noastre (Facebook sau alt
mediu) cu o poveste mai tristă pe care abia am
aflat-o, de un incendiu, o catastrofă umanitară,
documentarea cazului unui băiețel cu o boală
cumplită ș.a.m.d. De-aia, cît mai înseamnă astăzi
prietenia? În timp, cantitate și calitate. Cît?
Vremea marilor prietenii literare - a trecut.
Vremea epistolarelor răsfățate la (cum ar spune
Ernst Junger) umbra „ceasului de nisip” - dusă e.
Vremea cărților despre și pentru prieteni - apu-
să. Hiperactivitatea ritmului nostru diurn-noc-
turn alungă toropeala, asianismul reveriilor unui
Ghiorghios Seferis, poetul grec, nobelizat, care
- acum un secol - auzea: „Să fie vocea/ prieteni-
lor defuncți/ sau gramofonul?”. Muzica asta cre-
pusculară, nostalgică a marilor prietenii Șerban
Foarță a știut întotdeauna să o asculte. Să o cap-
teze. Să o redea. În tabletele risipite prin revistele
culturale (bunăoară în Tribuna unde, nu cu mult
timp în urmă, ținea rubrică). În postările pe „car-
tea fețelor” (românizată și umanizată așa de Radu
Andriescu) unde, adesea, în evocările lui, Șerban
aduce nuanța aristocratică, mateină limbii aces-
teia române, condamnate - în epoca digitală - la
Gabriela Cristu	Uvedenrode (2007), detaliu tapiserie
sechestru și viol. Într-un întreg volum de ver-
suri, Spectacol cu Dimov, Șerban Foarță înregis-
trează - fabulos și inimitabil - muzica vieților
poeticești ale oniricilor: Leonid Dimov, Daniel
Turcea, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru sau
Mircea Brăilița. Cel din urmă, prieten din (pri-
ma) copilărie, din Turnu-Severin, era cu doi ani
mai tînăr decît Șerban. La insistențele căruia îmi
va fi trimis, în urmă cu un deceniu, o duzină de
poeme pentru revista Tribuna, unde au și apărut.
Poet timid, n-aș îndrăzni să-l numesc totuși poet
de duminică (așa cum pictor de duminică va fi fost
tatăl său, medic severinean), Mircea Brăilița pare
să fi gustat cu mai mare plăcere taifasul în com-
pania oniricilor, cărora avea să li-l prezinte, în
vremea tinereții, pe Șerban, în loc să viseze laurii
poetici personali. Timid și autoexigent, cum mi se
revelase și în scrisoarea ce însoțea poemele trimi-
se pentru Tribuna, Mircea Brăilița (1945-2013) a
publicat abia două volume antum: Zdrențele sfielii
(2007) și Poezii arse de vii, cu un epilog de Șerban
Foarță (2009), ambele editate de Societatea
Scriitorilor Militari. În 2014, la Editura Semne, va
apărea, din nefericire, postum, al treilea volum al
autorului, Vals în întuneric. Despre poetul specia-
lizat în psihologie sportivă (activînd decenii pen-
tru clubul Steaua), despre prietenul său de pe ma-
lul Dunării, Șerban Foarță a scris și publicat un
document inclasificabil intitulat Mircea Brăilița
(1945-2013): (Momente biobibliografice). Un text
- secvență de roman proustian, îndrăgostit de
clipele acelea prea repezi ale unei copilării și ale
unei tinereți și ale unei prietenii exemplare. Un
text - savuros prin îmbinarea savantă a arhitec-
turii psihice și a arhitecturii domestice, prin tipul
de privire - feminină - care scanează interioarele
(odăi, saloane) și exteriorul (o grădină uriașă greu
de întreținut, scena, tot mai supravegheată, a flu-
viului pe care, odată, familiile burgheze porneau
în croazieră, spre Cazane...). Un text, compus în
maniera lui Șerban Foarță, adică încorporînd un
desen, o filă de manuscris (desenul - portretul lui
Mircea, realizat de Maria Foarță; fila - poemul
acestuia, intitulat peisaj optim, fotocopiat) și chiar
treisprezece poeme aromate, filigranate, definito-
rii pentru estetica și finețea sufletească a boemu-
lui Mircea Brăilița.
Textul începe, foarțian, cu o paranteză. După,
se desprinde de țărm (și) evocarea, asemenea
unui pachebot ce se gudură pe valuri așa:
„Îl cunoșteam de cînd avea trei ani, eu avînd
cinci. Era prin ’47. Familiile noastre se știau «din-
totdeauna». Părinții noștri, medici, erau prieteni;
fatalmente, am devenit și noi (nu împinși, însă, de
la spate: «Împrieteniți-vă, copii!», ci datorită unei
spontane Wahlverwandtschaft.)
Mircea locuia pe o faleză a Dunării, la cîțiva
pași de fluviul și de podul, ruinat, al lui Apolodor,
într-o mare casă boierească, printre primele din
Turnu-Severin. De cum pășeai, pe-o poartă de
cetate, din stradă într-un hol «al nimănui», vast și
cu acustică de grotă, se făcea o scară largă și pre-
lungă, bifurcîndu-se la mezanin, și ducînd, apoi,
pe două laturi, la catul superior obscur și, prin ur-
mare, misterios. Balustradele de lemn brun-acaju
ale, cîndva, somptuoasei scări de piatră deveneau,
pentru ăi mici, un veritabil tobogan al lunecușu-
lui ventral vertiginos” (p. 5).
E o proză a nostalgiei paradisiace, a timpului
de aur măsurat în foșnetul clepsidrei. Și proza
asta are timbrul plăcut și curat al reveriilor unor
Huysmans, Proust, Junger, Mateiu Caragiale.
Fină, tandru-ironică, depunînd mărturie despre
un timp pe care - prea puțin - îl vom cunoaște -
sau recunoaște - din istoriile literare. Despre un
timp și un poet care (se) mărturisea rar, timid,
hiperexigent, exemplar: „Cînd vine vorba de sa-
crificiul brîndușelor/ să taci prihor gîtuit de pro-
pria foame divină/ care înghițea albine și viespi/
crezînd că vei putea îngîna apoi ultimele destine/
ale desișului mai bine ca mierla” (poemul Aprilie,
de Mircea Brăilița, din capitolul V. Florilegiu su-
mar, p. 32).
■
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
5
„Astăzi scriu despre
patrie”
■ Irina Lazăr
Ion Toma lonescu
Ceară și miere
Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017
Volumul de poezii Ceară și miere al lui
Ion Toma Ionescu, apărut în colecția
„Poezia Vie” a editurii Grinta, cu super-
be ilustrații realizate de Frederik Weerkamp,
captează atenția cititorului în primul rând prin
poeziile-filigran, tipice pentru un poet deli-
cat, deja specializat în crearea de giuvaeruri
prețioase în ale „argintăriei” (ca să „parafra-
zez” câteva din volumele de poezii anterioare
- Argintarium și Din arginturile mele, apărute
la Editura Art Creativ, dar și Glonț de argint, la
care se adaugă Norduri și Bursa îngerilor, aces-
tea din urmă la Editura Paralela 45).
Se știe că printre proprietățile argintului se
numără și purificarea și stimularea capacități-
lor intuitive. Cartea de față cuprinde o seamă
de poeme venite parcă pentru a aduce în lume
o ordine subtilă, cea a unei rețele, a unui roi
în care poezia induce tandru sentimente de iu-
bire, de raportare la ceilalți, de încercări de a
defini lucrurile fundamentale.
Astfel, în prima parte găsim, chiar la în-
ceput, poemul Cuvintele (așa după cum în
Geneză ni se spune că la început a fost cuvân-
tul): „Nu eu sunt/ cel care a împărtășit/ aceas-
tă taină/ căci însuși el/ întâi a rostit/ apoi și-a
dezlegat/ păsările gândului/ să prindă înțele-
sul/ vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/ bine-
cuvântându-le/ cuvintele sunt ființe”. Odată ce
cuvintele au prins viață prin insuflarea lor cu
înțeles, se trece la deslușirea lucrurilor, atât cât
ne este dat, stările alternând de la căldură sau
un erotism greu, întunecat (a se vedea umbra
acelei negrese care alunecă din când în când
printre paginile cărții) la albul și seninătatea
întrupării prin ceară și miere.
Pretutindeni lumea este construită din con-
traste, - foc și apă, lumină și întuneric -, iar
ceara și mierea sunt liantul funcționării unei
ordini la care e nevoie să ajungi într-o călăto-
rie cu sufletul. Ion Toma Ionescu poetul vor-
bește despre propriile revelații, despre ceea ce
a putut accesa prin puterile sale. Citim, spre
exemplu, în poemul definiție poetică: „shehe-
rezadă/ virgină/ ispitind/ în surdină/ o mie și
una/ de nopți/ are inimă/ cu aripi/ și sept/ de
ceară/ flacăra-i/ trece/ de pe umărul/ stâng/ pe
cel drept/ ca un lingou/ de povară/ poezia e/ în
ciorchinul/ de struguri/ copți/ zdrobit/ de stea-
ua/ alcor/ într-o/ groapă de nor/ și vinul/ țâș-
nit/ din apă/ îl bei/ sau te bea”. Pe lângă extra-
ordinara capacitate melodică a acestui poem,
care poate fi rostit pe silabe, cuvinte, apăsând
pe fiecare ca pe clapele unui pian, aici se rea-
lizează o definire a poeziei, apelând la multi-
ple simboluri - cum ar fi acela al povestitoarei
(Șeherezada), creatoarea de povești, împovă-
rată de „corvoada” sa. De asemenea, poezia e,
într-un mod inefabil, în ciorchinele cu struguri
copți zdrobit de „steaua alcor” (o stea din con-
stelația Ursa Mare), dar și în minunea vinului
făcut din apă, cu trimitere la Noul Testament și
Iisus, vin pe care „îl bei sau te bea”.
Mai departe, în structura volumului se de-
tașează cele trei poeme denumite asemeni ti-
tlului cărții, - Ceară și miere 1, Ceară și miere
2, Ceară și miere 3 -, fiecare dintre ele aducând
un fel de completare simetrică înțelesurilor
desprinse din succesiunea poemelor și lumii
văzută ca matcă, matrix sau matrice. Ceară și
miere 2: „în cartea în care scriu eu/ ninge tot
timpul/ caligrafiez cu acribie/ literele albe/
zăpada iese din pagini/ abia se mai disting/
marginile” sau Ceară și miere 3: „Cât timp ie-
șim din iarnă/ ne putem/ întoarce învingători/
la matcă...”.
Una dintre poeziile care definesc orienta-
rea acestui volum ca unul prin care Ion Toma
Ionescu își caută propriile energii, resurse în-
tr-un sens care merge dincolo de iluzoriu, este
escorta: „aș fi vrut să încep cu sentimentul/
morții ce se urcă pe tine/ ca un mușuroi de fur-
nici/ călcat din greșeală/ dar moartea nu e un
sentiment/ e o escortă/ cu care te culci/ doar o
singură dată la vedere/ în mijlocul bâlciului/ pe
o scenă unde lumea/ se-nghesuie să privească/
și tu tot amâni/ mai întâi întrevezi sentimentul
vieții/ cu coșciugul pe roți/ într-un carusel de
spaime/ îți dai drumul pe pistă/ în întuneric/
sub propria piele/ ca într-un cort negru/ te iz-
bești de pereți/ ți se pare că te dezintegrezi/ și
nu mai ajungi/ la întâlnirea/ cu escorta”. Partea
întâi mai cuprinde și câteva poeme dedicate
unor prieteni poeți (cum ar fi Elena Katamira,
Daniela Toma sau Adrian Suciu), poezii care
se regăsesc, unele dintre ele, și în volumul Din
arginturile mele.
În partea a doua, denumită astăzi scriu des-
pre patrie, se trasează coordonatele unei patrii
sentimentale, cu elemente autobiografice, ra-
portări la un specific național, cu tandre re-
feriri la familie, la pâine sau la alte elemente
de referință ale locului natal. Volumul se în-
cheie emblematic cu poemul în loc de cv: „ce
mai biserică mi-am dorit/ cu turla între dealuri
îngenuncheate de ploi./ tot mai rar în clopot-
niță foșnește dumnezeu/ trosnesc căpriorii/ și
eu. și eu/ n-am reușit să ridic o biserică/ și
nici măcar o casă pe pământ/ și ce mult mi-am
dorit/ să mă apere de ploi și vânt/ cu grădină/
și în grădină un măr un prun/ și-un nuc/ iar la
rădăcină o fântână/ să-mi rămână în/ ea chipul
tânăr/ oglindit.”.
Prin acest volum, durat din „ceară și miere”,
Ion Toma Ionescu își caută un drum spre regă-
sire, ca ființă, ca poet, un cetățean al unei țări,
ca membru al unei familii sau, pur și simplu,
ca om.
■
Vizitati site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
Sofism
criza co
6|
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
Amurguri de zei
la Bayreuth
■ Gheorghe A. M. Ciobanu
Gheorghe Mușat
Bayreuth, oraș al festivalurilor. Prezențe românești
Cluj-Napoca, Ed. Ecou Transilvan, 2018
Bayreuth, un burg pe hartă ce-a deve-
nit prin Wagner, prin wagnerianism,
Olimp, Acropole tedescă. E ca un Cult
ce-și are Catedrale, ritual.
Cultura clasică germană a făcut din Wagner
un patriarh cu har profetic și cu limbaj autoh-
ton, precum Cântarea nibelungă, precum un
Faust, precum un Goethe, uber alles”. Ca o civi-
lizație aparte, unicat, un „Ave”. O permanență.
O finalitate. Un summum, ca un ideal național.
Având apartenență la cultură, la spiritualitate,
a devenit legendă, o credință, la care se alătură
prin jurământ.
Un de la „A la Z” ce își are ca o motivație
genetică și perioada „romantismului german”,
mult diferit de trăsăturile, mai ponderate, ale
acestei viziuni coexistente. Mai mult demiur-
gism și mai puțin naționalism. Mult descărcat
Gabriela Cristu	Capricii (2005), desen pe carton pentru tapiserie, 148 x 145 cm
de fanatism politic. Acum un „romantism de
castă”, chiar imperial, și nu de stradă sau de
Parlament.
Wagnerienii se constituiau ca într-un Ordin,
fără blazon teluric, ci unul mult simbolic, ase-
meni unor Cavaleri ai Scenei.
Bayreuth a constituit Cetatea acestor
Cavaleri wagnerieni. Un oraș devenit mira-
col, adăpostind în el un alt miracol: Teatrul de
Operă, pe scena căruia s-a desfășurat și reluat
întregul Serial Wagner. Și se continuă, până la
noi și după noi, cu alte regii, baghete, soliști,
ansambluri, decoruri.
Cu Wagner spre eternitate.
Creația lui Wagner e predominant scenică,
se afirmă prin două mari grupe: Nibelungii, ca
tetralogie și grupul de opere singulare, înce-
pând cu Olandezul zburător și până la Parsifal.
De la jumătatea secolului trecut se înființează
și Festivalul Internațional de Tineret, care co-
există alături de Festivalul generic, pornit de la
BAYREUTH
ORAȘ AL FESTIVALURILOR
PREZENTE ROMÂNEȘTI

perechea Richard-Cosima. Un Centru Spiritual
cu două „altare”, la care „se vine” numai. Un
pan-muzicalism mondial, un pan-wagneria-
nism și, de ce nu, un altfel de pan-germanism
contemporan, acel „uber-alles” despre care
aminteam mai sus. Să fie un quasi-preludiu la
ceea ce astăzi numim globalizare?
Nota de contribuție național-românească e
și aici superlativă. Solicitări, participări și afir-
mări anuale, la ambele festivaluri și în toate
compartimentele.
Interpretul solo-voce român, nelipsit pe
tot parcursul Inelului, și-a adăugat la numele
carpatic și pe acela al localității, numindu-se
Dimitrie Popovici-Bayreuth.
O contribuție la fel de „animosa” a avut-o
și o continuă interpretul prof. universitar, so-
list ca trompetist, Gheorghe Mușat, apartenent
funciarmente Clujului, dar orfic, printre mul-
te altele, și Orchestrei de cameră „Tescana” din
Bacău.
Ca autor competent al acestei monografii, și
al multor altele, dovedește un admirabil spirit
ordonator, o uriașă capacitate de documentare
și, în mod deosebit, un ales condei. Atașamentul
său față de cultură muzicală românească și uni-
versală duce la trăsătura unui sincretism al în-
tregii sale strădanii de-o viață.
E cunoscută rodnica și prieteneasca cola-
borare ce a avut-o, în deceniile dinainte, cu
Maestrul nepereche întru ale sculpturii, Ion
Irimescu, din Fălticeni. Parcă nu din întâmpla-
re, duce, cu numele său, acea particulă sacră a
voievozilor moldavi.
Prin ultima sa scriere, autorul s-a descurcat
de minune în labirintul, mereu labirint, al is-
toriei. Acolo, în mijlocul Aurului Rinului mi-
tologic, a simțit că oricare zeu terestru este,
din când în când, acoperit de o cortină care, la
Nibelungi, e de acum Amurg.
■
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
7
comentarii
„Se lucrează la o altă
lume”
■ Ani Bradea
Alexandru Sfârlea
Strol
Editura Aureo, Oradea, 2019
Acesta este subtitlul unui recent volum de
versuri semnat de Alexandru Sfârlea și, cu
toate că nu despre această carte va fi vorba
în textul de față, socotesc că avertismentul (lipsește
cuvântul „atenție”, dar este evident că suntem preve-
niți că „se lucrează”) se potrivește nu doar romanu-
lui, lansat pentru prima dată la Oradea, la mijlocul
lunii aprilie, cât, mai ales, întregii producții editoria-
le a autorului, de până acum.
După debutul cu volumul de versuri „Dezvăluiri”,
în 1989, au urmat alte paisprezece cărți de poezie,
dintre care poate cea mai apreciată, cea care s-a
bucurat de cele mai favorabile critici, a fost seria
de scrisori „Către Sing”, mai exact volumele „Către
Sing, scrisorile XVII-XXXVIII” (1997); „Viziunile
cu Sing” (ediție bilingvă, română-franceză, 2001) și
„Către Sing, XLIII scrisori” (2005).
În 2019, Alexandru Sfârlea abordează pentru
prima dată proza în volum, dar a mai publicat texte
de acest gen, precum și numeroase recenzii, eseuri,
reportaje, în reviste literare, și în alte publicații din
țară. Cele mai multe articole i-au apărut, desigur, în
cotidianul Crișana, al cărui redactor a fost, perioadă
în care a activat și în redacțiile altor câtorva reviste
culturale, cu apariție tot la Oradea.
Este evident faptul că, în toate aceste volume, se
lucrează la o altă lume. Se insistă, în permanență,
pe nevoia de a reinventa realitatea, de a redenumi
locurile, oamenii, faptele, de a construi o alternativă
la viața deja trăită sau actuală. În poezie, Alexandru
Sfârlea scrie „sfârlezii”, nu poeme, după cum afirmă,
procedează la fel în Strol, titlul romanului este nu-
mele prescurtat al personajului principal, Strolea, în
fapt un alter ego al autorului, care trăiește, evident,
în țara inventată Strolesia (semnificația construcției
este ușor de ghicit). Putem traduce această nevoie a
sa de a crea mereu utopii, în care să locuiască el și
poezia lui, de-acum și proza lui, printr-o sensibili-
tate aparte. De altfel, orice poet simte nevoia să facă
același lucru, să evadeze într-o lume proprie, intimă
și ferită de ochiul și prezența celorlalți, pentru a pu-
tea să-și scrie versurile. Parcurgând însă acest vo-
lum de proză, înțelegem în plus imperioasa nevoie.
Experiențele de viață descrise, uneori copleșitoare,
explică dorința de evadare a autorului într-o proiec-
ție virtuală a realității, o variantă mai prietenoasă,
mult îmbunătățită, desigur. Dar totul rămâne la sta-
diul de dorință, pentru că faptele sunt expuse în toa-
tă goliciunea dureroasă a adevărului frust. Autorul
nu se menajează câtuși de puțin. Duritatea cu care
își descrie eșecurile, defectele, greșelile, contextul is-
torico-social în care se întâmplă lucrurile, redat cu
acuitate, evocarea unor realizări literare din această
perioadă, fac inutilă, până la urmă, nerecunoaștere
scrierii autobiografice, ascunderea în spatele perso-
najului Strolea.
S-a spus, în cadrul lansării, că volumul nu este
un roman, că nu respectă rigorile de construcție
ale acestui gen literar, că el, chiar dacă nu atrage,
neapărat, de la primele pagini, reușește să capteze
atenția cititorului pe parcurs. În opinia mea, tocmai
începutul cărții este acaparant, de un dramatism
care tulbură și provoacă, un debut al textului în
forță, care confirmă și talentul de prozator (pe lân-
gă cel liric) al scriitorului. Redarea unui episod din
copilărie, în care personajul principal, la vârsta de
cinci ani, este pedepsit pentru o faptă pe care nu
a săvârșit-o, dar pentru care se declară vinovat, se
constituie în însăși esența evoluției viitorului adult,
a destinului pentru totdeauna marcat de teribila în-
tâmplare. Întâlnim aici, în această parte a cărții, un
fel de a descrie lumea satului, viața grea a familiei cu
mulți copii și cu puține posibilități financiare, care te
duce cu gândul la lumea din Siliștea Gumești, a lui
Preda. Este însă foarte bine ancorat tabloul în parti-
cularitățile satului ardelean din anii cincizeci.
Și da, poate că scrierea nu respectă rigorile roma-
nului, poate că este de fapt un volum de memorii,
dar acest lucru nu îi prejudiciază cu nimic valoa-
rea, importanța, ba din contră, aș spune. Consider
că Strol poate fi abordat din cel puțin trei unghiuri,
privitoare la construcția sa, dar și la conținut. În pri-
mul rând, ne oferă o bogată și, pe alocuri, inedită
istorie literară. Găsim tot felul de informații, detalii
mai puțin cunoscute, care nu se regăsesc în istoriile
literare oficiale, dar care sunt interesante pentru o
mai bună înțelegere a contextului social în care ființa
lumea literară, cu precădere în perioada comunistă.
În al doilea rând, avem în acest volum file de istorie
adevărată, trăită, de asemenea bogată în cancanuri și
întâmplări care nu-și găsesc locul în cărțile de speci-
alitate, dar care oferă un plus de autenticitate și atrac-
tivitate lecturii. Și nu în ultimul rând, Strol ne oferă
plimbări prin literatura lumii, și asta nu doar prin
cărțile și numeroșii autori enumerați, ca făcând par-
te din lecturile personajului principal, cât, mai ales,
ca stil de scriere. De la pasaje încărcate cu un drama-
tism de influență dostoievskiană, dacă mă gândesc,
de pildă, la teribila descriere a crimei care a avut loc
în satul natal al lui Strolea (soțul gelos care își ucide
soția sub ochii copilului său; condamnarea crimi-
nalului și, ulterior, chiar condamnarea la moarte de
către propriul fiu), până la idila care pare coborâtă
din Muntele vrăjit într-un spital din Oravița, unde
pacientul, personajul principal, se amorezează de
Filofteia, o asistentă pentru care evadează, în halatul
de spital, tocmai în pădurea învecinată, de unde-i
culege femeii flori de pădure, legate apoi cu un șnur
roșu „smuls dintr-o flanelă agățată-ntr-un spin”.
Cred că autorul ar putea foarte bine să transforme
toate aceste trei capete de „fire” ale volumului în tot
atâtea cărți de sine stătătoare. De asemenea, cred că
talentul, și experiența acumulată într-o redacție, îl
îndreptățesc să se apropie și mai mult de proză.
Cartea se citește cu poftă și este, cu siguranță, o
provocare pentru cei care o parcurg, atât din punct
de vedere al arhitecturii inedite, cât și prin abun-
dența de informații pe care o aduce despre o lume
(și mă refer la atmosfera socio-politică a acelor ani)
prea puțin exploatată în literatura noastră. Pare a fi,
în același timp, și o culegere de cuvinte încrucișate,
pentru că rebotezând personajele și localitățile, au-
torul face, pe alocuri, din aceste nume proprii mo-
dificate, adevărate anagrame, care trezesc interesul,
mai ales al cititorului familiarizat cu zona în care se
petrece acțiunea. Și asta în vreme ce numele altor
Gabriela Cristu	Podul (2014)
ulei pe pânză, 190 x 130 cm
personaje, din familie, sau chiar dintre cele cu care
a interacționat autorul/personajul în lumea literară
și gazetărească, rămân neschimbate, adică cele reale.
Dacă poetul nu se dezminte nici în această car-
te, prin metafore de o frumusețe aparte, precum:
„umblând cu inima strânsă ca un ghem de scaieți”;
„trăgeam cu cartușe trasoare, care lăsau dâre roșii,
de parcă ar fi fost scrijelit întunericul și sângera”, sau
„mă simțeam ca firul de nisip într-o clepsidră fisura-
tă”, consider că prozatorul abia de aici încolo începe
să se manifeste, și sper că un fragment, precum cel
care face obiectul capitolului opt, va fi un punct de
plecare pentru un nou roman. Iar pentru că acest
text nu a fost, până aici, argumentat cu citate, închei
cu un fragment din acest capitol, opt (toate sunt nu-
merotate, fără alte titluri, de la unu la șaisprezece, ul-
timul fiind de fapt un poem, „Strolesia (țara mea)”),
considerând că este cea mai bună carte de vizită a
volumului: „Multe nopți n-a putut lipi pleoapă de
pleoapă Bujor, până când, într-o toamnă târzie, asa-
sinul mamei sale, demult nu-i mai zicea tată - cu
care-avusese atâtea coșmaruri, de copil, de-atunci,
când, șocat și oripilat, fusese martor grozăviei în-
tâmplate, încât, spunea, i se-nroșise creierul, parcă
simțea, așa, o rană vie în negreala memoriei - venise
pleaznă de beat de la crâșmă, unde stătuse la o masă,
singur, căci nimeni nu-i suporta prezența, duhănind
șerpește și turnând pălinca aia pe gât în dușmănie,
parcă, trăgând ocheade-n jur, jinduind după oare-
ce vorbe, fie și-n silă spuse de cineva. Cum și Bujor
băuse-n seara aia, ca să-și facă un pic de curaj - plă-
nuise de mult răzbunarea, zicea că-i stă inima-n gât
de când tot amână să-i vie de hac monstrului - s-au
luat la harță în uliță, s-au tot împins unul pe altul
aruncându-și vorbe grele și date-n opăreală ca de
la smoala iadului, până ce Bujor a-nceput să-i care
pumni în cap celui care-nfipsese șișul de 44 de ori în
mama lui, de față cu el, copil împietrit de groază, iar
coada aia de mătură o mai avea și acum, ascunsă-n
pivniță, cu secrețiile de la părțile intime ale mamei
lui uscate, la un capăt, avea momente când se ducea
s-o privească, iar prin lemnul acela subțire și sufe-
rind și el, parcă, asculta urletele maicii sale măcelă-
rite, apoi gemetele-nfundate din timpul scurtei ago-
nii, când îi plânsese-n hohote, pe pieptul însângerat,
după ce criminalul se dusese să se spele de sânge, la
fântâna din fundul ogrăzii.”
■
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
Travaux de benedictin
■ luliu-Marius Morariu
Reflexe francofone. Receptarea operei lui
Horia Bădescu în spațiul cultural francofon
Ediție îngrijită, prefață, notă asupra ediției
și indice de nume de Ilie Rad, argument și
traducerea textelor din limba franceză de
Horia Bădescu
Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2018
Realizarea unui repertoriu bibliografic, al
unui inventar al operei cuiva reprezintă o
antrepriză dificilă. Atunci când inventa-
rierea are în centru receptarea critită a scriiturii
unui om precum Horia Bădescu, cunoscut, citat
și analizat adesea, demersul este unul cu atât mai
dificil. Cu toate acestea, domnul profesor Ilie Rad,
cunoscut peisajului publicistic clujean și nu nu-
mai, atât datorită unor frumoase monografii de-
dicate istoriei literaturii române și unor persona-
lități exponențiale precum Aron Pumnul (ajunsă
deja la a treia ediție; a se vedea: Ilie Rad, Aron
Pumnul (1818-1866), Ediția a II-a, revizuită și
adăugită, prefață de V. Fanache, (Școala ardeleană
de critică și istorie literară”, Cluj-Napoca, Editura
,,Școala Ardeleană”, 2016), cât și activității bo-
gate din sfera jurnalisticii, și a textelor publicate
în periodice precum: Tribuna, Făclia, Revista ro-
mână de istorie a presei, România literară, Scrisul
Românesc, Apostrof, Vatra Veche, Transylvanian
Review și multe altele, nu s-a sfiit să se înhame
la un astfel de «travaux de benedictin» în cadrul
lucrării: Reflexe francofone. Receptarea operei lui
Horia Bădescu în spațiul cultural francofon, apă-
rute la editura Școala Ardeleană în anul 2018.
Horia Bădescu este altminteri un om al cărui
destin se leagă de spațiul clujean, din care provi-
ne și antologul ediției critice de față. Absolvent
al universității din urbe și parte a mișcării echi-
noxiste, el a cunoscut debutul absolut în revista
Tribuna din anul 1964, devenind între timp un
Gabriela Cristu
Legenda (2010), tapiserie haute-lisse, 44 x 60 cm
autor tradus în mai multe limbi de circulație in-
ternațională. La Cluj, evoluția sa a fost atent mo-
nitorizată, reușitele lui fiind mereu evidențiate,
după cum el însuși ține să menționeze în argu-
mentul volumului pe care-l avem în vedere:
„E drept că, pe la începutul anului 2013, Petru
Poantă constata în Tribuna, având însă doar o
cunoaștere parțială a impactului critic: Bădescu
este scriitorul român care își asigură după 1990 un
anume succes durabil în lumea literelor franceze.
Participă consecvent, ca un om al casei, la festi-
valurile de poezie consacrate din acest spațiu. Ar
fi de precizat că succesul său nu se bazează pe un
eventual ingredient exotic ori politic. Poezia sa este
una de natură existențială, în care spaimele și inte-
rogațiile omului contemporan sunt aceleași pretu-
tindeni. Accesul deplin la surse pentru lumea li-
terară de-acasă e întâiul și cel mai solid argument
al acestei „vederi” despre mine a unei lumi în care
nu m-am simțit niciodată străin, în care nu am
avut nicio clipă impresia că aparțin unui alt spa-
țiu, chiar dacă în realitate așa era, sau că vorbesc
o altă limbă în modul de a înțelege lumea, de a o
gândi în datele ei esențiale și perene” (pp. 14-15).
Desigur, dacă în anul avut în vedere, constată-
rile criticului plecat prea devreme dintre noi re-
ușeau să permită întrezărirea unui profil aparte,
acum, datorită antologiei coordonate de profeso-
rul Ilie Rad, întreaga lui receptare în spațiul fran-
cez este o certitudine, elementele ei constitutive
fiind accesibile publicului larg. Astfel, după cum
remarcă editorul ei:
„Lucrarea de față va introduce în circuitul ști-
ințific românesc o bogată bibliografie critică din
spațiul francofon, datorată unor importanți critici
literari și poeți francofoni ai momentului, biblio-
grafie care ar fi rămas inaccesibilă publicului ro-
mân, în ciuda carierei internaționale recunoscute
a scriitorului nostru. În cea mai recentă ediție a
monumentalului Dicționar general al literaturii
române, în bibliografia critică aferentă scriitoru-
lui Horia Bădescu nu este menționată nici măcar
o cronică literară din cele incluse în volumul de
față.
În egală măsură, prezentele cronici adaugă
profilului de autor al lui Horia Bădescu efigia sa
de scriitor francofon, de poet, mai ales, care-și
asumă actul creator și într-o limbă secundă, «dar
perfect stăpânită», franceza, cum remarca profe-
sorul și criticul Jean-Pierre Longre.” (p. 7).
Dacă cercetările dedicate unor autori precum
Magda Isanos se adresează mai degrabă consu-
matorilor de literatură din spațiul românesc și
cu precădere celor cunoscători ai operei autoarei,
aspectele ce țin de contribuția sa lirică sunt deja
de mult recunoscute la nivel internațional. Între
acestea, una la care cercetătorii se referă cu recu-
rență este și „ronsetul”. După cum arată mai-sus
pomenitul profesor clujean:
„Nu a scăpat exegeților din Franța și Belgia nici
amănuntul că Horia Bădescu este creatorul unei
noi specii literare: ronsetul (în 1995 a publicat, în
românește, un volum intitulat chiar așa: Ronsete):
«Surprinzătoare suita de ronsete (scrie Monique
Dorsel) - ronsetul fiind o sinteză a sonetului și a
rondelului-, pe care au tradus-o minunat Werner
Lambersy și Paola Bentz-Fauci. Prin această for-
mă fixă pe care o inventează, Bădescu se înhamă
unei munci de asceză, în cadrul căreia poemul
iradiază în forma sa cea mai strictă, cea mai radi-
cală. Ne-am putea imagina că Bădescu ne propu-
ne un simplu exercițiu de stil. Cu forță și convin-
gere, poemul este însă pus aici la proba răsuflării
și a ritmului»” (p. 10).
Acestuia, dar și altor elemente definitorii ale
operei lui Horia Bădescu le sunt dedicate tex-
tele critice conținute în volumul avut în vedere.
Destul de numeroase, ele relevă pe de-o parte va-
loarea operei sale, iar pe de alta vorbesc despre
receptarea ei într-un cadru cultural important,
constituindu-se într-un adevărat volum aniver-
sar dedicat lui. După cum ține să arate Ilie Rad în
nota asupra lucrării:
„Ediția de față include, în ordine cronologi-
că, toate cronicile (71 la număr) apărute în spa-
țiul francofon, la 13 dintre volumele lui Horia
Bădescu (poezie, proză, eseu), tipărite în Franța
și Belgia și datorate unui număr de 46 de critici
literari și poeți, printre cei mai reprezentativi din
arealul francofon. La cele 71 de cronici literare se
adaugă 7 articole de sinteză, 14 scrisori și 8 e-mai-
luri primite de autor - ecouri ale volumelor sale
-, scrisori care sunt tot un fel de cronici literare,
uneori la fel de subtile, de ample și de comprehen-
sive, ca și textele publicate în presă sau reluate în
volume” (p. 16).
Statutul de volum bilingv, indcii ce îl preced,
aparatul critic păstrat cu rigurozitate și îmbună-
tățit cu note editoriale, asemenea caracterului
antologic exhaustiv al receptării operei lui Horia
Bădescu în spațiul francofon, se constituie în ade-
vărate atuuri ale lucrării. Ele demonstrează pe
de-o parte valoarea culturală a celui omagiat și în
același timp sunt o peremptorie dovadă a acribi-
ei științifice ce definește, de câteva decenii deja,
munca editorului, completând alături de edițiile
de corespondență, notele de călătorie, jurnalele,
epistolarele și ediția critică a lui Ion Agârbiceanu,
palmaresul său editorial și publicistic.
■
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
cartea străină
Murakami sau
unicornul, simbol al
bărbaților fără femei
■ Geo Vasile
După Tsukuru Tazaki cel fără de culoare
și anii săi de pelerinaj, Polirom, 2013,
maestrul din Kyoto, Haruki Murakami
(n. 1949), poate cel mai popular printre scri-
itorii panoramei internaționale, revine în pei-
sajul nostru editorial cu noul volum de poves-
tiri, sinteză a temelor sale dominante, Bărbați
fără femei, 2014, 198 p., traducere impecabilă
din limba japoneză de Iuliana și Florin Oprina.
Tema este cea a relațiilor femeie-bărbat, în
rama cărora pulverizarea iubirii sau o neîmpli-
nire fac ca protagonistul să ia act de propria
identitate, să ajungă la ceea ce se numește con-
știința de sine.
Dorința pentru ceea ce n-a fost să fie și zbu-
ciumata căutare a fericirii cuplului se suprapun
unor teme suprarealiste, în care fantasticul
irumpe în viața cotidiană. Constanta înșelării
și narațiunea tip „povestire în povestire” de-
gajă efectul de vis peren din care autorul pare
că se trezește spre a adnota cele mai mărunte
detalii: fiecare personaj bea o anume marcă
de bere sau whiskey, ascultă o anume muzică,
citește un anumit tip de cărți. Nimic întâm-
plător. Sunt trăsături bine definite ce instituie
acest climat de vis în comuniune cu o realitate
clădită din iubire și mister, așa cum, de altfel,
e viața însăși.
Scriitura multor autori este absorbită în
cea a lui Murakami, cu precădere ameri-
cani, din care a tradus în japoneză, tip Scott
Fitzgerald, Truman Capote, Raymond Carver
etc. Capacitatea de a da viață atâtor mici uni-
versuri, nicicând repetabile, nicicând identice
între ele, este chiar cifrul talentului naratorului
japonez.
În aceste povestiri facem cunoștință cu acto-
rul ce vrea să devină prietenul amantului soției
de puțin timp decedată și incinerată; cu chi-
rurgul plastician, un Don Juan nemântuit până
într-o zi când îi cade cu tronc una din amante,
pentru prima oară în viață, la peste 50 de ani,
ajungând să se sinucidă prin înfometare pre-
cum un deportat într-un lagăr (să ne-amintim
că Roland Barthes a fost primul care a propus,
în Fragmente dintr-un discurs amoros, scanda-
loasa analogie între condiția îndrăgostitului
părăsit de iubită și deținutul de la Auschwitz);
cu o femeie ce merge periodic să-și vadă aman-
tul care renunțase să mai iasă din casă și face
pe Șeherezada, povestindu-i secvențial tot felul
de istorioare despre pasiunea ei adolescentină,
fetișistă, cvasi patologică pentru un coleg de
clasă care o ignoră, ca apoi, fără preaviz, să-l
lase de izbeliște; cu un bărbat ce descopreră că
a fost înșelat de nevastă, fără însă să reușească
să-și exprime durerea, sfârșind prin a acumu-
la un gol interior abisal. Acest sens al preca-
rității în relațiile amoroase devine firul roșu
unificator al tramelor narative. Inclusiv acel
preludiu al unei iubiri din povestirea Samsa
cel îndrăgostit, cu adevărat uluitor. Răsturnând
metamorfoza lui Kafka: un gândac se transfor-
mă și se trezește întrupat în Gregor Samsa, în-
tr-o cameră goală, cu scânduri acoperind gea-
murile, gol el însuși, dându-și astfel seama, nu
fără a fi îngrozit, că este un bărbat. Totodată
descoperă acel irezistibil resort al condiției
umane care e dorința. Drept care nu va pregeta
să se îndrăgostească de o tânără cocoșată care
îl vizitează în acel straniu așezământ, cu un
scop pe cât de precis, pe-atât de absurd: repa-
rarea unei broaște la una din nenumăratele uși.
Absurdul și climatul kafkian, cu militari străini
descinși într-o Pragă asediată și arestând băr-
bații, în ciuda datelor narațiunii ce par reale
și logice, sunt păstrate intacte. Așa se face că
frumusețea tinerei cu acel handicap, doar el,
Gregor Samsa, e în stare s-o perceapă, dincolo
de orice aparență.
Femeile lui Murakami, ce-i părăsesc pe
bărbați, oferă un timp special ce anulează re-
alitatea, chiar dacă rămân cufundate în ea. A
pierde una din ele, înseamnă a le pierde pe toa-
te. Ajungem astfel la ultima povestire ce dă și
titlul culegerii, în care un bărbat este trezit în
toiul nopții de cineva ce-i dă o veste siderantă:
o fostă logodnică a sa s-a sinucis. Protagonistul
povestirii, mai precis autorul, rafinat analist,
introduce un bemol al tristeții, al singurătății,
al regretului nemărginit, găsind un simbol de
excepție al „bărbaților fără femei”: „De-atunci,
ori de câte ori trec prin fața statuii unicornului,
mă așez o vreme și mă gândesc la bărbații fără
femei. Oare de ce acolo? De ce în fața unicor-
nului? Poate că și el se numără printre bărbații
fără femei. Eu unul n-am văzut nicodată o pe-
reche de unicorni. El, sunt convins că e un «el»,
e mereu singur, cu cornul lui ascuțit împlân-
tat în văzduh. Probabil că ar trebui să-l luăm
drept un reprezentat al bărbaților fără femei și
să-l transformăm într-un simbol al singurătă-
ții care ne împovărează. Probabil că ar trebui
să ne punem în piept sau la șapcă insigne cu
unicorn și să mărșăluim în tăcere pe străzile
din lumea întreagă. Fără muzică, fără steaguri,
fără confetti”.
E-adevărat că bărbații lui Murakami rămân
fără femei, dar întreg universul, de fiecare
dată, reîncepe de la capăt cu infinite variațiuni.
Cartea lui Murakami este o călătorie în șapte
ipostaze, în cele mai felurite universuri para-
lele, al căror protagonist absolut este gândirea,
meditația, cugetarea. Despre iubire și femei,
din punct de vedere al bărbaților. Tema centra-
lă este una clasică, despărțirea sau pierderea.
Fie prin văduvie, înșelare sau incompatibilita-
te, motorul fiecărei povestiri e în general sfâr-
șitul ei.
Mai nou, în secolele XX și XXI bărbatul
este partea fragilă a cuplului. În povestirile vo-
lumului de față victima pasiunii amoroase, a
abandonului, uneori cu tragice urmări de tipul
sinuciderii, este de sex masculin. Ceea ce nu
înseamnă că ar fi întotdeauna inocentă. Poate
fi vorba chiar de un seducător de profesie, dar,
atunci când cade pradă iubirii, șovăie sau chiar
se prăbușește, a se vedea cazul chirurgului
plastician.
Adevărul e că cele șapte povestiri sunt un
mix de magic, fantastic, fascinant zbor oniric,
ca în celebra narațiune Kafka la malul mării, și
realism, care e totuși majoritar, ca în celebrul
roman Pădurea norvegiană, titlul fiind omoni-
mul celebrului șlagăr al Beatleșilor.
O teză ce se desprinde cu claritate atestă că
dragostea e un fapt lingvistic: cine e îndrăgos-
tit nu poate renunța la narațiune, indiferent de
scop. Dar și atunci când subit iubirea încetează
să verbalizeze și suspendă comunicarea, cine-
va, un martor mai mult sau mai puțin volun-
tar, caută să ajungă la o lămurire. Ce nu este
neapărat obligatorie sau exhaustivă, lăsându-l
perplex pe protagonistul trezit după miezul
nopții de un telefon anonim ce-i anunță moar-
tea ex-logodnicei. De-aici și monologul de
interogații și regrete. Cuvântul poate fi confe-
siune, dar și minciună, perdea fumigenă. Într-
una din povestiri se enunță teza ce poate părea
misogină, conform căreia orice femeie se naște
dotată cu un organ special, independent, ce-o
face să spună minciuni cu o desăvîrșită natu-
ralețe.
Dacă protagoniștii sunt, cel mai adesea, băr-
bați înșelați de iubite sau de soții, ei nu reacți-
onează prin răzbunare. În Kino, povestirea în
care se petrece decolarea în fantastic a autoru-
lui, soțul ce și-a surprins nevasta chiar în pat
cu un coleg de serviciu, pleacă pur și simplu
din acea locuință și din localitate și se decide
să-și deschidă un bar undeva pe o străduță pe-
riferică. Încearcă să uite ascultând îndrăgitele
sale discuri de jazz, așa cum însuși Murakami,
expert în muzica europeană, făcuse în al său
club de jazz din Tokio.
■
10
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
poezia
Terțete
■ Claudia Albu
*
Un om se scotoci de lacrimi,
pe cărăruie trecând, și
florile de piersic se desprindeau încet.
*
E liniște; somnul s-a întins
dincolo de tăcere
și iarna de ger se chircește.
*
Vântoasa urcă în spirale și gândul îl clatină,
înghițind orașele în respirul ei -
Toamna ne va sălbătici.
*
Aud fructul cum pârguiește
și tu te oprești din mers,
prea amețită de sfârșitul dimineții.
*
În apele vieții,
morții noștri se scaldă
inodori, insipizi, invizibili, incolori.
*
Căutătorul de scoici le rupe de stâncă,
rănind aerul cu durerea pietrei -
Luna tace.
*
Muntele își scutură rădăcinile și
de-acasă tu, în orașul străjuit de fast,
iei rucsacul, cartea și ulcica și pleci la umbra copacilor săi.
*
Un om doarme în preajma lupului
și visele îi urlă la luna somnului -
Vara se descojește de arsură.
*
Din colbul serii te adun,
să mi te-nchipui cum ai fost -
Iarna își ascute albeala, dosindu-se în amintire.
*
Răceala fulgerului ți-a oprit pasul,
de teama prea multei lumini -
Vara se despică-n două: în plâns și râs, în tu și eu.
*
Mă întorc acasă cu sarea oceanului pe buze
și
pentru o noapte, val ai să te simți și tu.
*
Șterge-ți trupul de sarea mării,
ca să nu te ardă rănile,
pe care ai tăi le-au sădit în carnea lor.
*
Intră în icoană, îți spun,
și pitește-te acolo -
Sfințenia explodează în culoarea prin care tu privești la lume.
*
În leagăn se cuibărește copilăria,
Printre ramuri de salcie și coșulețe cu fragi -
Soarele, făcut în bucăți, se oferă tuturor de bucurie.
*
Vuietul oceanului te-a asurzit;
ești primul om fără urechi de pe pământ -
Toamna te-nveșmântă de lumină.
*
Cărările s-au amestecat în noroi
și ochii te dor de prea mult mers -
Abandonează-te; iată, toamna te strânge-n carnea ei.
*
Prin întuneric se foia lumina,
neștiind că-l poate depăși
prin lăsarea ploilor calde peste pământ și peste lume.
*
Stelele se izbeau de pământ,
împroșcându-te cu gheață în față -
Focuri explodează în mugurii copacilor.
*
În întuneric,
ochi infiniți te-nghit -
Mai pleacă oare frigul cel alb de-aici?
*
Ce ești tu?
Sunt un om care îmbătrânește, a spus, și
fulgii de zăpadă au urlat de nebunia adevărului.
*
Lenea mușcă din carnea ta
precum cuțitul rupe din osul firii -
Te pierzi și tu, ca orice om.
*
Forma supremă a sălbăticiei
este oceanul -
În sufletul său de apă, dă în clocot timpul.
*
Trilul unei păsări
Îneacă aerul de cântec -
Mai poți respira altceva, decât dragostea?
■
Claudia Albu
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
11
■ Ion Pițoiu
Gabriela Cristu
Diptic (Rusalka și Uvedenrode) (2019), tapiserii haute-lisse, 150 x 220 cm
Leagănul respirației 121	cu plasele pline de la caserie încă se aude intemitent
în căderea lor	o solitudine la prețul de doi
cerceii deja violentați domestic	tânjesc la șoaptele de pe care
îngânau ritualic bârfe offline	singurul goblen
c1: la primele gloanțe ne	fenomenologic
uitam prea puțin spre cer	îmi alimenta zerul din ochi
acum cel mult ștampilăm stingher noi galerii de evadare c2. auzi tu chiar crezi că mai apucăm altă	ca pe ultimul ciubuc la vama
constituție? c1. poate când justiția va devini materie	customer care
obligatorie	la priveghi ai stat ca întunericu-n fața luminii
arzi poetica	tolerantă bancnota se infiltra sub nările poftitorilor de pomană
ai zis bine, prietene,	ca și când evlavia ar fi fost
nu se mai scrie poezie mocnită	primul personaj din castingul
dintr-aia cu fire de mustață sau jumătăți rococo	responsabil cu simulacrul
pe cumulul de azi	trădat de apropiați
portativele sorbirii	mortul nu s-a mai ridicat
pulverizează estetic cenușă ne transcriem cu sânii poieticii la vedere versiuni rostogolite ale sinelui	nici măcar să dea din umeri
în sufixele unui curent	pensionat la majorat
ce n-a ieșit încă din propriul metabolism	la noi mirosea frumos de sarbatori
vezi așa fără discipoli de cruce	portocalele ca la campanella
ne erijăm repede în fruntea eterului	altoiau cu mobila
toți care prin alcoolul botanic	mortarul hagiografic
versificăm umbre ibovnice	între pereți pachetul lui freud rânjea deschis pe toate fețele
cufundat în anonimat casnic iar te-au făcut vecinii	tu cuiul mamei
cetățean de onoare între frații zidari	ar trebui să fi total altfel decât la ce te gândești tu în rest am fi mai liniștiți
sănătate cu cardul	că la piață am umbla și noi prin fața tarabelor
cotrobăind prin sertare, agonia căuta flotant	cu picioarel în spate
prin vorbele nespuse	doamna de la Depanări
ale orfanilor cu părinții vii	scrijelea caligrafic
în dialogul lor privirile	ne pare cu regret
aduceau berlinuri	nu corespundeți profilului
mai aproape de zidurile cu îmbrățișări împietrite	dar în gene păreți cam haios
la berceuse și portumanism
ardealul mamei nicio poezie nu se scrie cu burta
plină.
noi - eu și cu ta’tu ținem la subsuoară
mii de sentimente olfactive
ca tu elasticul de aur al nostru
să-nțelegi orele televizate
pe care puteau vecinii să le plătească
să citim ziarul cu ochii lu mamă-ta
poate face și dumnezeu ăsta niște minuni,
că uite de la revoluție
nu mai împușcăm decât clipe
că roua prelinsă înainte de anul 100
gerunzial un postcomunism
se spăla pe mâini în fața oglinzii
protopoemul recurent
cand Adam a mușcat din măr
s-a comportat neecologic
nu l-a spălat nici nu l-a verificat de viermi
între timp s-au mai lansat versuri
din spatele clasorului cu sânge inițiat
strigă Down ascuțindu-și sindromul
de privirea mulțimii
trei autografe sar ca arse
din imprimeul reliefat al redacției
acum, că suntem doar noi la ziar
ce-ar fi să schimbăm iar logo-ul
■
parodiajatribună
Ion Pițoiu
sănătate cu cardul
cotrobăind prin sertarele
tatălui meu
după vorbele
încă nespuse de el,
am găsit un card
de sănătate
pentru cuvintele toate
ce-n poezie nu ard
dar eu niciodată n-o să-l folosesc,
ci voi alege doar cuvintele sănătoase,
chiar de altele vor fi mai bănoase
așa că aici, la Sorbona, tânjesc,
din motive logice
și fenomenologice,
mai cu seamă,
după graiul neaoș, românesc,
ce mi s-a reținut la vamă!
■
Lucian Perța
12
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
proza
Revolta nimănui
■ Sabin-Ștefan Pavelescu
Concursul Național de Proză „Ioan Slavici”, 2018
Premiul II, secțiunea Roman
Puteau fi numărate pe degetele de la o mână
persoanele pe care dispariția lui Franco în-
tr-adevăr le afectase. În ceea ce-i privește pe
cei mulți, care nu au fost și nu vor fi amintiți, pe ei
nu-i afectase cu nimic. Orașul nu s-a schimbat de-
loc. În definitiv, de ce s-ar fi schimbat? Exceptând
fățărnicia politică sau socială în masă ce apare oda-
tă cu decesului unei personalități, moartea în sine
este o tragedie doar pentru familia și cercul intim
al defunctului. Acestia sunt cei ce vor primi con-
doleanțe și ei sunt singurii care vor resimți dispa-
riția celui trecut în neființa. Adevărul e că nimănui
nu-i pasa de moartea unui străin... absolut deloc,
cu atât mai puțin într-o potențială metropolă, unde
zilnic pier atâtea suflete în diverse moduri bizare,
specifice spațiilor urbane, decese ce variază de la
accidente neprevăzute, la cine știe ce metode ob-
scure și dificil de redat. În ultimul deceniu exista-
seră chiar și câteva cazuri strigătoare la cer de cani-
balism. Despre cadavrul alb și picurat cu ceară al
lui Franco, ai fi putut spune că avusese parte de un
sfârșit confortabil pe lângă nenorociții care pășise-
ră în neființă desfigurați și ciungi. Dar la ce bun
astfel de comparații? Moartea afișează tuturor ace-
lași zâmbet sfidător, indiferent de starea în care și-
au părăsit corpurile pe pământul murdar și umed.
Soldatul din prima linie ciuruit de obuze și aface-
ristul ce face infarct la cel de-al doilea etaj al casei
sale, s-au reunit în cele din urmă în același loc.
Da, moartea e detestabilă dar este singurul as-
pect al vieții unde oamenii sunt cu adevărat egali.
Ea înfăptuiește principiul pe care justiția îl enunță
cu ipocrizie de atâtea veacuri. Legea este o barieră
lungă și vopsită într-o nuanță de roșu strident ce-
ți sare-n ochi numaidecât. Fie treci pe sub bariera,
fie sari bariera, fie te oprești dinaintea ei. Egalitatea
în fața legii este pentru categoria din urmă și tot-
odată cea mai numeroasă. Moartea este diferită.
Este precum o cameră întunecata unde intri dez-
brăcat, gol pușcă și unde ai eventual surpriza să-ți
întâlnești angajații care în urmă cu ceva timp nu-și
permiteau să meargă în aceleași vacanțe cu tine. De
această dată călătoriți împreună.
La prima vedere, nici unul din incidentele ra-
portate în urmatoarele săptămâni nu aveau vreo
legătură cât de mică cu decesul ce-l preocupa pe
Tavas, deși acesta se interesase cu de-amănuntul
despre oricare trup fără suflare recent înregistrat,
fiind convins că Franco nu va rămâne un caz izolat.
Cu toate acestea, nici unul din noii cazați la morga
orașului nu prezenta urme de ceară. Existau cate-
va decese ale unor persoane trecute de onorabila
vârstă de 80 ani, de multe ori considerate inutil de
investigat, lăsând numărul de ani pe care regreta-
tul îi petrecuse pe pământ să aibă ultimul cuvânt
în cadrul ireproșabilei anchete. Nu de puține ori,
în cazul acestor persoane vârstnice s-au strecurat
crime bine puse la punct de către membrii familiei
lor, cu scopul de a urgenta transferul de bunuri de
la cei veștejiti către cei în putere. Astfel de întâm-
plări perfide nu erau străine acestui oraș blestemat
în care totul părea să se petreacă invers cu buna
orânduiala biblică. Prea puține astfel de crime au
fost date în vileag și prea multe vor rămâne clasate
drept decese cauzate de bătrânețe. Mai existau și
alte decese ale unor bărbați trecuți de prima tine-
rețe, ce au sfârșit rușinos datorită poftelor sexuale.
Unora li s-a oprit inima, după care le-a dispărut și
portofelul împreună cu mult mai tânara zeiță cu
care își încălcau jurământul făcut în urma cu zeci
de ani soției, devenită între timp cam șubredă și
neatrăgătoare. Alți domni stimați și generoși au
fost găsiți sufocați în camere de hotel atârnând în
costume caraghioase ce odinioară le provoca o plă-
cere perversă. Decesele ce aveau ca punct de ple-
care pofta nebună de sex luaseră amploare uluitor
în ultimii zece-douăzeci de ani și erau care mai de
care mai năstrușnice și mai grotești.
Tavas vedea toate aceste întâmplări și se obiș-
nuise cu ele. A încetat să-i mai judece pe ticăloșii
jalnici răpuși de dorință. Era de părere că felul în
care un om moare, reflectă în proporții mari toată
viața respectivului și astflel a fost profund dezgus-
tat în sinea lui, atunci când a fost constatat moartea
a doi dintre marii benevoli și filantropi ai orașului,
în urma unor jocuri carnale primitive ce ar șoca
oricare suflet neprefăcut.
De asemenea, erau înregistrate și cateva sinuci-
deri adolescentine din dragoste - precum o ironie
a sorții, într-un oraș copleșit de perversiuni, tine-
rii, singurii care încă sunt capabili de sentimente,
înțelegeau greșit iubirea și își puneau capăt zilelor.
Tavas însuși adoptase o poziție critică la adresa
sinucigașilor și nu pregeta să-și exprime deseori
opinia vis-a-vis de acest fapt tragic, opinie mai de-
graba subiectivă, formată strict din experiența sa
personală și anume că „viața poate fi mulțumitoare
și placută dacă dai dovadă de puțină ambiție, iar
cât despre sinucidere, nu găsesc nici o rațiune lo-
gică pentru care un om și-ar pune capăt zilelor.»
Aceeași expresie ce reliefa lipsa unei rațiuni lo-
gice o folosea și în ceea ce privea tutunul, el însuși
fost mare fumător în tinerețe. Lăsase în urma vi-
ciul acela mizerabil în momentul când a observat
că energia începea să-l părăsească îndeosebi spre
seară, iar în locul ei apărea o invidie nemărturisită
pentru toți ceilalti care păreau a fi în formă. Acel
Tavas care nu împlinise nici treizeci de ani, reali-
zase că tot ce trebuia să facă pentru a se simți bine
era să renunțe la fumat, iar pe cât de mult îi plăcea
sa pufăie în timpul zilei, sa se lăfăie în acea stare
de confort nejustificat pe care ți-o oferă viciul și
sa mediteze la tot ce se întâmpla în jurul său cu o
țigară spânzurată între buze, pe atât de mult își de-
testa corpul pe care-l simțea obosit peste masură.
Anii săi au trecut în felul acesta, fără ca nimeni să-i
ghicească respectiva frustrare fizică ce nu-l părăsea
niciodată. Asta până într-o zi, când Tavas a încetat
pur și simplu să mai fumeze.
În ceea ce-i privea pe decedații care i s-au
succedat lui Franco, pe lângă împrejurările deja
amintite în care aceștia și-au dat duhul, se mai
adăugau bineînțeles accidentele de mașină, acci-
dentele de muncă, cele casnice și câte și mai câte.
Inspectorul realiza cu deznădejde că nici unul din
aceste cadavre triste nu avea nimic în comun cu
Franco. De fapt, absolut nimeni, viu sau mort nu
avea nimic în comun cu Franco. Nu avea familie,
nu se cunoștea nici un detaliu despre părinții săi
ori despre viața sa privată. Locuia singur într-un
Gabriela Cristu	Armura (1991)
tapiserie haute-lisse, 175 x 75 cm
apartament minuscul, unde dezordinea generală te
impiedica să pui cap la cap prea multe. Tavas vi-
zitase o singură dată acea locuință respingătoare,
însă nu rămăsese prea mult acolo și nu cercetase
spațiul cu aceeași meticulozitate cu care abordase
în trecut astfel de situații, din pricina instinctului
ce-i spusese că locul e la fel de mort și de inutil pre-
cum proprietarul. Instinctul valora enorm pentru
bătrânul inspector, dar exista oare cineva care să
poată spună că instinctul nu l-a înșelat niciodată?
Apartamentul cu pricina era încă sigilat. Nimic nu
fusese mutat sau rearanjat. Tavas începu să înțe-
leagă că făcuse o greșeală neacordând prioritatea
necesară locuinței lui Franco și se miră în sinea
sa de propria-i încăpățânare ce l-a făcut să refuze
să admită eroarea. Știa și era de acord cu faptul că
era o încăpățânare prosteasca pentru un bărbat de
calibrul său, dar se bucura la gândul că nu va pu-
tea fi judecat de cunoscuții săi pentru defectul de
care dăduse dovadă, deoarece, în ochii lor, Tavas
întruchipa profesionalismul.
Vineri dimineața la șapte și un sfert, inspectorul
se trezi destul de energic. Vremea urâtă de afară îi
atrase atenția, așa că se îndreptă spre geam. Plouase
peste noapte, iar norii se adunaseră precum o ar-
mată cotropitoare ce amenința orașul din înaltul
cerului, spunându-i că încă n-a văzut nimic și o
nouă furtună părea că va începe în orice clipă. Se
gândi să-l sune pe Karl și să-l trezească dacă era ne-
cesar, ca să aibă timp suficient să se pună la punct,
înainte să meargă împreună să cerceteze mai în
detaliu căminul acela urât mirositor. Inspectorul
simțea că acea vineri ploaiasă și jalnică va fi ziua
O
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
13
o
când în final va găsi o pistă de plecare bună. Ochii
lui Karl erau de mare ajutor. Întotdeauna reușea să
vadă mai mult decât era de văzut și să facă niște
legături inexplicabile, însă nu mereu eficiente, de-
oarece Karl avea tendința să împletească deseori
într-o manieră exagerată realitatea și conjurația.
Telefonul lipsea de pe noptieră. Tavas s-a învârtit
prin cameră și l-a căuat. Era de negăsit. A smucit
cu putere plapuma de pe pat și a zărit telefonul ui-
tat peste noapte în așternuturile sale. „Am stat atâ-
tea ore întins peste telefonul ăsta, ar fi de necrezut
sa mai și funcționeze”, murmură inspectorul cu un
aer spiritual si binedispus, după care îl apelă de în-
dată pe Karl. Dupa primele două apeluri, nu primi
nici un răspuns. Bănui că amicul său trebuie să aibă
un somn mult prea adânc și ca ar fi mai indicat să-i
lase un mesaj. A început să tasteze ceea ce părea a
fi mai degrabă o scurtă povestire decât un mesaj
telefonic, însă la scurt timp telefonul lui a sunat.
-	Așadar ești treaz.
-	Mai mult sau mai puțin domnule Tavas, îngâ-
na tânărul cu o voce vlăguită.
-	Deci încă ești in pat. Ridică-te și mergi la fe-
reastră. Cum ți se pare vremea?
-	Umm...i-me-diat, adaugă Karl. Au urmat apro-
ximativ zece secunde de liniște, timp în care Tavas
putea auzi în telefon niște boncănituri și zgomote
ciudate în camera lui Karl.
-	Dar ce s-a întâmplat peste noapte? La cât de
încărcați sunt norii ai crede că o să rămână așa tot
anul.
-	Se pare că a fost o furtună teribilă. Am auzit
tunetele până și în somn.
-	Bizar, nu-mi amintesc să fi anunțat așa ceva la
meteo. De fapt... nu-mi amintesc nici să fi urma-
rit prognoza în ultimele zile, glumi Karl și schiță
un zâmbet matinal de la capătul celălalt al firului.
În orice caz, un telefon din partea dumneavoastră
la ora asta înseamnă multe. Vă ascult planul, zise
Karl intuitiv, străduindu-se să dea o notă optimis-
tă convorbirii, deși pe dinăuntrul său se aștepta
la ce putea fi mai rău, dată fiind starea de spirit a
inspectorului din ultima perioadă, care aparent se
înrăutățea cu fiecare zi în care cadavrul lui Franco
putrezea în zadar, se topea pe zi ce trecea precum
o lumânare groasă, iar în final avea sa rămână doar
ceara, moment în care nu se va mai putea desluși
nimic - un morman de oase care nu are nimic de
transmis. Dar spre ușurarea lui Karl, bătrânul spu-
se:
-	Te aștept la unsprezece în biroul meu. Azi în
vom face o vizita lui Franco.
-	Doriți să verificați din nou locuința domnule?
Mi-ați spus că nu este nimic de văzut acolo...
-	Sa verificăm! Îl întrerupse Tavas. Știu ce am
zis și e posibil să mă fi înșelat. Fie vorba intre noi,
nu m-am ocupat de locuința aia stricată așa cum
ar fi trebuit. Am procedat de mântuială cum s-ar
zice. Am aruncat un ochi prin cameră, am răsfoit
câteva carnețele, am deschis niște sertare, dar fără
prea multă băgare de seamă. Știu ce gândești, chiar
nu-mi este caracteristic. Ma bătea gandul să merg
din nou și inițial voiam s-o fac singur ca să -mi răs-
cumpăr greșeala, dar presimt că am face o treabă
mai bună împreună. Nu ești mâna mea dreaptă de-
geaba, știu asta.
-	Apreciez cele spuse. Aș fi vrut să vă însoțesc
încă de prima dată. Chiar și după ce ați mers singur
m-am gândit să vă propun să mai cercetăm încă o
dată locul, cu speranța că o să ieșim din impas, dar
n-aș fi dorit să las de înțeles că ar exista cea mai
mică șansă să vă nesocotesc cuvintele. Dacă ați
spus că nu este nimic folositor acolo, atunci proba-
bil chiar nu este, însă eu bag mâna-n foc că trebuie
să existe ceva necurat și nelalocul său în acea lo-
cuință. Franco însuși era un personaj tare dubios.
Nu se cunoaște mai nimic despre viața lui. Nu avea
un serviciu, nu avea o prietenă. Vecinii săi cred că
Franco putea fi orice între asasin plătit și alchimist.
Înțelegeți ce vreau să spun domnule? Bat la pariu că
locuința unui astfel de tip ascunde multe nereguli.
-	Mă tem că ai dreptate Karl. Greșit spus „mă
tem”, ci mai degrabă sper să ai dreptate! Nu vreau
să atrag răul de partea mea, dar la cum decurge
totul, casa aia afurisita este probabil ultimul loc
ramas unde aș putea găsi ceva relevant pentru
anchetă. Hai, sări din pat, spală-te și pregătește-ți
ceva de mâncare. Te astept la unsprezece. Să zicem
unsprezece și un sfert dacă iau vremea în calcul. La
revedere.
-	Pe curând domnule!
Cu o punctualitate previzibilă, Karl își făcu apa-
riția în clădirea ce găzduia biroul inspectorului
în jurul orei zece și patruzeci și cinci. Între timp,
o ploaie năprasnică începuse din nou. Încă de la
intrare, Karl obervă că vremea de afara devenise
principalul subiect de discuție al celor din clădire,
ce se purtau precum niște copii îngroziți care nu
mai văzuseră o astfel de urgie. Și-a închis cu greu
umbrela aproape găurită de picături, a salutat câte-
va chipuri cunoscute, printre care și Dino, apoi s-a
îndreptat către biroul lui Tavas. A ciocânit scurt și
a intrat aproape imediat, deși nu primise nici un
răspuns. Nu realizase că bătrânul ar fi putut să-i
bata obrazul pentru o astfel de faptă. Tavas privea
pe geam cu spatele spre ușă.
-	Karl, ce înseamnă asta? Zise inspectorul conti-
nuând să stea întors către fereastră.
-	Bună dimineața domnule! La ce anume vă re-
feriți?
-	Ai ciocănit la ușă.
-	Desigur.
-	După ce ai ciocănit, îți amintești să fi primit
vreun răspuns din partea mea?
-	Nu am auzit nimic domnule inspector...
-	Exact, nu ai auzit nimic. Din ce cauză nu ai
auzit nimic?
Într-o fracțiune de secundă, Karl și-a dat seama
că efectiv dăduse buzna în birou cu ceea ce părea
a fi o impolitețe total necaracteristica. Cu o voce
spășită, tânărul adaugă:
-	Pentru că... pentru că am deschis ușa fără să
aștept invitația dumneavoastră.
-	Întocmai, pentru că ai deschis ușa fără să aș-
tepți invitația mea. Aș fi putut sta cu picioarele pe
masă, în maieu și pantaloni scurți. Vrei să mă gă-
sești într-o ipostază nedemnă?
-	Categoric nu! De asemenea, cred că șansele să
fiți găsit într-o asemenea ipostază sunt zero, spuse
Karl sigur pe el reușind să găsească cuvintele potri-
vite pentru a mai risipi din tensiune.
-	În ceea ce mă privește pe mine ai dreptate, dar
dând năvală în biroul oamenilor, ai putea pune pe
cineva într-o situatie delicată. Îți dorești asta?
-	În nici un caz nu se va mai repeta! Rosti tână-
rul, având pentru o clipă intenția de a zâmbi, deoa-
rece i se păru că inspectorul vorbise la urma pe un
ton ușor amuzat. Totuși, pentru a nu risca să facă
o nouă gafă și să mai suporte încă o morală, lăsă
gândul deoparte. Până la urmă, care erau șansele
ca inspectorul sa glumească?
-	In regulă, spuse Tavas, fără a se întoarce nici
de această dată cu fața spre asistentul său. Ploaia
dă semne că ar vrea să înceteze, dar cred că o sa ne
mai țină pe loc jumătate de oră. Eu unul aș fi prefe-
rat să plecăm de îndată ce-ți făceai apariția. Deja a
plouat toată noaptea. Chiar nu era cazul să înceapă
iar! Furtuna asta îmi pune bețe în roate. Și-a ales
cel mai nepotrivit moment de la potop încoace. Tu
cum te simți azi Karl?
-	Odihnit și entuziasmat domnule!
-	Entuziasmat spui? Și de unde mă rog înflăcă-
rarea asta?
-	Sunt nerăbdător să cotrobăi prin locuința tipu-
lui. Vreau să înțeleg cine era de fapt. E foarte ciu-
dat că nu avem încă nici o informație despre el, nu
credeți?
-	Ciudat? E strigător la cer! Răbufni Tavas, su-
cindu-se într-un final cu fața către Karl. Deja con-
sider că este cel mai mare eșec al meu dintotdeau-
na. Nu pot să pun pe masă nici o legătură, nici un
detaliu relevant. Ceilalți au senzația că am totul sub
control ca de obicei și ca e doar o chestiune de zile
sau de săptămâni până când adevărul va ieși la lu-
mină. Inspectorul se așeză la birou abătut, cu mâna
la tâmpla. Din senin, lăsă mâna să-i cadă zgomotos
pe masă și-l fixă pe Karl cu privirea, ceea ce-l făcu
să tresară ușor și să înghită-n sec.
-	Nu pot să-i dezamăgesc, Karl! Nu pot să mă
retrag așa! Nu se poate termina în felul ăsta. O sa
elucidăm povestea asta, mă-nțelegi? O să căutam
indicii și in Tibet dacă va fi necesar, mă auzi?
Karl a încuviințat din cap nesigur, temându-se
mai degrabă de felul în care inspectorul îl țintuise
cu privirea decât de o eventuala călătorie în Tibet.
Comportamentul lui Tavas se preschimbase într-o
suită de acțiuni neprevăzute. Inspectorul era un
maniac al lucrurilor duse la bun sfârșit și al rezul-
tatelor pozitive, iar în lipsa unor astfel de concluzii,
Karl își punea problema dacă nu cumva aceasta
atitudine anormală va degenera într-atat încât ar
atinge cotele nebuniei pure.
Nici până-n acea zi nu au fost determinate în
mod exact cauzele nebuniei. Există tot felul de pre-
supuneri, fie traume severe, ori eșecuri teribile, ori
o presiune îndelungată și greu de suportat care să
deregleze iremediabil minunata minte a omului,
atent țesută de Creator cu mult înaintea apariției
lumânărilor. Această boală tragică ce distruge re-
ceptivitatea umană încă nu-și găsise o justificare
pe masură. Cu toate acestea, populația tânară, s-ar
fi zis că era oarecum în siguranța. Cele mai dese
cazuri de nebunie erau înregistrate cu precădere
în rândul persoanelor ce au apucat sa vadă destule,
încat să fie pregătite să uite totul. În cea din urma
categorie se afla și Tavas, al cărui perfecționism pu-
tea să-l coste șansa de a-și purta responsabil în su-
flet și-n gând, pentru tot restul vieții, mantia pur-
purie a triumfului. Se afla la vârsta când bărbații
precum el, ce și-au îndeplinit onorabil misiunea, se
retrag, își încetinesc pasul și primesc salutări res-
pectuoase din partea concetățenilor, în oricare din
zilele însorite în care se decid să iasă la o plimbare.
Karl ar fi preferat ca în acea zi să se termine totul.
Și-ar fi dorit să intre pur și simplu în apartamentul
lui Franco și să-l găsească pe asasin ascuns în șifo-
nier, dacă așa ceva era cu putință.
-	Încă mai picură, dar cred că o să-nceteze cu-
rând. E timpul să mergem Karl, zise inspectorul
binedispus în timp ce-și îmbrăca paltonul.
-	Excelent domnule, ne întâlnim jos în cazul
acesta. Merg să scot mașina din parcare.
-	Mașina?! Dac-aș fi vrut să mergem cu mașina,
n-aș mai fi așteptat să se calmeze ploaia. Pornim pe
jos. Bat la pariu că este o atmosferă destul de placu-
tă pe străzi. Orașul este mult mai limpede.
-	Nu am nimic de obiectat. Eu sunt pregătit. Să
nu vă uitați umbrela în cuier totuși. Tavas a înșfăcat
umbrela fără sa răspundă, apoi a închis ușa și-n câ-
teva clipe au părăsit clădirea.
■
14
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
diagnoze
Apostolul Pavel - sursă
teologică și filosofică
■ Andrei Marga
Apostolul Pavel este considerat și astăzi au-
tor al unei cotituri în istorie. El a rămas
referință. Nu este filosofie și teologie ac-
tuală de anvergură care să nu presupună raporta-
rea la moștenirea sa. Vederile pauline sunt, fie și
tacit, asumate sau abordate critic.
Nici astăzi evaluările nu sunt concordante, dar
semne noi sunt evidente. Mai presus de acestea,
însă, Pavel a rămas și un izvor pentru noi inițiati-
ve pe harta viziunilor asupra lumii.
Dacă este să ne referim la momentele de-
cisive ale raportării la Pavel, nu se poate să nu
menționăm că Nietzsche, spre exemplu, l-a tra-
tat pe apostol cu asprime rară. În Antichristul îl
consideră, în antiteză cu evanghelia ce propovă-
duiește iubire, un „geniu al urii” și autor al ori-
entării creștinismului spre o morală pervertită,
a „sclavilor”. Apostolul Pavel ar fi mutat centrul
de gravitație al creștinismului și, cu aceasta, al
vieții, dinspre „viața deplină” spre „Isus înălțat la
ceruri”, cu toate implicațiile în direcția minimali-
zării vieții terestre. Fidel iluminismului stoicilor,
el ar fi convertit „halucinații” personale în tema
iubirii aproapelui și religia Mântuitorului. „Ceea
ce el a dorit a fost putere; în Pavel preotul a atins
încă o dată putere - el a folosit numai astfel de
concepte, învățături și simboluri care au servit
scopul tiranizării asupra maselor și organizării
mafiei” (Fr. 42). Pavel i-ar fi indus în eroare pe
oameni pentru a-i stăpâni mai ușor.
Nietzsche a acuzat diferite piese ale viziunii
pauline. „Minciuna vastă a imortalității perso-
nale distruge orice rațiune, orice instinct natu-
ral - așadar, orice este în instinct beneficial, care
alimentează viața și salvgardează viitorul, este
obiect de suspiciune. În acest fel a trăi acea viață
nu mai are nici o semnificație - aceasta este acum
«semnificația» vieții” (Fr. 43). Peste toate, „ceea
ce Paul a dezvoltat mai târziu ca o concluzie, cu
logica cinică a unui rabin, a fost la bază doar un
proces de decădere care a început cu moartea
Mântuitorului” (Fr. 43). Pentru Nietzsche apos-
tolul este autorul acelei schimbări pe scena cul-
turii care a dat un creștinism orientat nu spre re-
alitatea însăși a trăirii umane a vieții, ci spre abil
elaborate abstracțiuni, ce slăbesc viața.
În schimb, Heidegger l-a socotit pe Pavel ini-
țiator al unei schimbări majore a privirii vieții
umane. În Phanomenologie des religiosen Lebens
(1920-1921) teza specifică este că, în fapt, com-
prehensiunea fenomenologică a „vieții facticia-
le”, comprehensiunea istorico-religioasă și com-
prehensiunea filosofico-religioasă se suprapun.
Plecând de la ea, Heidegger procedează la analiza
fenomenologică a Epistolei către Galateeni, ca
„experiență religioasă fundamentală“ și ca „de-
terminație fundamentală a religiozității creștine
timpurii“. În epistolă s-ar ajunge la o perspectivă
radical nouă asupra vieții umane: „religiozita-
tea creștină trăiește temporalitatea (Zeitlichkeit)
ca atare“. Înăuntrul ei „împlinirea (Vollzug)
vieții este hotărâtoare“ (Martin Heidegger,
Gesamtausgabe, 60, p. 80). Heidegger conside-
ră epistola drept hotărâtoare pentru înțelegerea
fenomenologică a sensului istoriei, spre deosebi-
re de sensul pe care-l atribuie istoriei științele.
Heidegger observă că în Epistola către
Galateeni și în Epistola către Tesalonicieni se ope-
rează în orizontul „temporalității”, ca alternativă
mai bună la orizontul „timpului (Zeit)”, care avea
să fie adoptat și luat ca indiscutabil în creștinis-
mul ulterior. De importanță crucială ar fi faptul
că în cele două epistole se ajunge, prin adânci-
rea reflecției, până la chestionarea „atitudinii”
celui ce chestionează lumea. „Prin aceasta («să
luăm aminte») observăm: întrebarea cu privire
la «când» conduce înapoi la atitudinea mea“ (p.
104). În „atitudine” stă condiționarea ultimă a
cunoașterii.
Entuziasmat, Heidegger salută la Pavel această
abordare mai profundă a cunoașterii prin scoate-
rea la lumină a importanței „atitudinii”. În opinia
sa Pavel exprimă „experiența creștină originară
a vieții, care ne oferă punctul de sprijin pentru
comprehensiunea fenomenologică a vieții“. Cele
două epistole ne arată că „pentru viața creștină
nu există vreo siguranță; permanenta nesigu-
ranță este și caracteristică... pentru semnificația
fundamentală a «vieții facticiale»”. Nesiguranța
continuă este însăși necesitatea ce regizează via-
ța. Această necesitate nu este una logică, nici una
a naturii exterioare, ci una intrinsecă experienței
umane a lumii.
Heidegger a atras primul atenția asupra fap-
tului că în epistolele pauline s-a ajuns la o altă
privire a experienței umane a lumii din momen-
tul în care orizontul temporalității a fost preferat
orizontului timpului. Argumentarea sa a readus
astfel epistolele Apostolului Pavel în mijlocul re-
flecțiilor filosofice pe o temă ce avea să devină
crucială. Astăzi, de pildă, și unii fizicieni (vezi
Gabriela Cristu
La chouette (2011)
desen pe carton, guase, creioane, 69 x 50 cm
Lee Smolin, Time Reborn. From the Crisis in
Physics to the Future of the Universe, Houghton
Mifflin Harcourt, New York, 2013) consideră că
în unitatea stabilită riguros în teoria relativității a
lui Einstein, între materie, mișcare, spațiu, timp,
ar trebui ca timpului să i se recunoască caracterul
unei realități mai ferme, evitând reducerea lui la
spațiu, încă deosebit de influentă.
Într-o monumentală exegeză (Der R o merbrief,
1922), Karl Barth a vrut să dea un nou funda-
ment teologiei, asaltată deja din diferite direcții
ale vieții în societatea modernă. Aceasta are de
revenit la Dumnezeu - „cuvântul lui Dumnezeu
este tema teologiei”. Dintre trei posibilități pe
care le întrevede - „dogmatică”, „mistică” și „di-
alectică” - celebrul teolog a ales pe cea de a treia.
Prima, fundamentarea „dogmatică”, nu dă seama
suficient de raportarea omului la Dumnezeu, a
doua, fundamentarea „mistică”, nu ia în seamă
componenta inevitabil antropologică a raportării
la Dumnezeu, a treia, fundamentarea „dialecti-
că”, are capacitatea de a prelua raportarea omului
la Dumnezeu ca un proces viu, cu doi termeni
continuu legați. Dialectica este posibilitatea mai
bună, chiar dacă și în cazul ei rămâne mereu în-
trebarea dacă cuvântul lui Dumnezeu este prelu-
at efectiv.
Plecând de la aceste considerente, Karl Barth
a procedat la examinarea moștenirii lui Pavel.
El a luat în seamă faptul că celebra Epistolă către
Romani are un rol major în stabilirea fundamen-
tului creștinismului - inclusiv a fundamentu-
lui creștin al Europei - și a căutat să capteze ce
spune ea dincoace de orice considerent istoric.
Datele istorice el le privește prin prisma „spiri-
tului” Bibliei, așa cum acesta a fost reprezentat de
Pavel și pe care Kierkegaard l-a preluat în terme-
nii „nesfârșitei diferențe calitative” dintre „timp
(Zeit)” și „eternitate (Ewigkeit)”. „«Dumnezeu
este în ceruri și tu ești pe Pământ». Relația aces-
tui Dumnezeu cu acest om, relația acestui om cu
acest Dumnezeu este pentru mine tema Bibliei și
summa filosofiei într-un întreg. Filosofii numesc
această criză a cunoașterii umane origine. Biblia
vede în aceasta drumul crucii lui Isus Christos”
(Der Romerbrief, Theologischer Verlag, Zurich,
1999, p. XX). După Karl Barth, este posibilă afla-
rea unui teren pe care divergențele dintre filo-
sofie și religie se resorb, căci cele două vin din
aceeași căutare.
Karl Barth vede în Pavel pe cel care a așezat
la baza tuturor acțiunilor umane raportarea la
„Dumnezeu cel adevărat”, care ne amintește me-
reu de „eternitate”. „Numai de la Dumnezeu, me-
reu numai de la Dumnezeu este dreptate a omu-
lui” (p. 89). Pavel a identificat în Isus Christos
„propriu-zisul fir roșu al istoriei” (p. 77), însuși
„sensul istoriei”. „Dreptatea lui Dumnezeu a de-
venit doar prin el inteligibilă și nu înțeleasă greșit
ca efectivă ordine și putere asupra oamenilor și
istoriei lor” (p. 88). De aceea, Isus Christos este
legătura oamenilor cu Dumnezeu.
Conform lui Pavel, în lectura lui Karl Barth,
„judecata lui Dumnezeu este sfârșitul istoriei.
O picătură de eternitate are mai multă greutate
decât întregul ocean al lucrurilor supuse tim-
pului. Măsurate cu criteriile lui Dumnezeu, cele
preferate de oameni își pierd înălțimea lor, seri-
ozitatea lor, ponderea lor, ele devin relative” (p.
56). Pavel a legat viața umană de „grația și pacea
de la Dumnezeu tatăl nostru și domnul nostru
Isus Christos. Să se asume această premisă de fi-
ecare dată! Fie care liniștea ei să-i fie neliniștea
O
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
15
o
și neliniștea ei să-i fie liniștea! Acesta este înce-
putul și sfârșitul și conținutul Epistolei către ro-
mani” (p. 8). Pavel a pus viața umană sub tutela
credinței, ca „respect în fața incognito-ului lui
Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu în conștiin-
ța diferenței calitative dintre Dumnezeu și om,
Dumnezeu și lume, acceptarea învierii drept co-
titură a lumilor, adică acceptarea nu-ului divin!
în Christos ca moment zguduitor de oprire în
fața lui Dumnezeu” (p. 15). Apostolul Pavel este
la originea acestei viziuni ce dă o nouă vigoare
„luminii Vechiului Testament”!
În mod evident, Karl Barth îl preia pe Pavel,
din Epistola către romani, în termenii dialecticii
lui Kierkegaard. Iată câteva exprimări elocvente
sub acest aspect: „Tranziția de la punctul de ve-
dere al religiilor la «punctul de vedere» al lui Isus
înseamnă tranziția de la de la un mod de «socoti-
re» între Dumnezeu și oameni de mult obișnuit,
la unul neauzit, nou” (p. 93). Sau „sola fide, doar
prin credință stă omul în fața lui Dumnezeu, este
de El mișcat: fidelitatea lui Dumnezeu, tocmai
pentru că este fidelitatea lui Dumnezeu, poate fi
numai crezută. Mai mult ar fi mai puțin. Aceasta
este noua socotire” (p. 95). Sau „în măsura în
care credem vedem oamenii depășiți (aufgeho-
ben) de Dumnezeu, dar tocmai de aceea și depă-
șiți (augehoben) la Dumnezeu” (p. 76). Sau „noi
nu suntem doar ceea ce suntem, noi suntem prin
credință ceea ce nu suntem” (p. 136). Sau „aceas-
tă moarte este grația” (p. 189). Sau „grația este
forța învierii” (p. 204). Cu încoronarea, la capătul
unei examinări amănunțite și a unei interpretări
precise, că Epistola către Romani nu este o dog-
matică, dar tocmai de aceea ea nu și-ar permi-
te să răspundă cu tirade antidogmatice pentru
a ajunge la țintă (p. 556), care este credința în
Dumnezeu. „Paulinismul” din celebra epistolă
are această calitate rară că se lasă „depășit (aufge-
hoben)” în credința în Dumnezeu.
Moștenirea lui Pavel este privită de Karl Barth
nu numai ca organizare a creștinismului care ni
s-a transmis. Ea este considerată inițiativă de re-
interpretare a istoriei în așa fel încât individul are
trăiri noi și devine capabil să inducă o formă de
viață în realitate.
Cum se știe, Karl Barth nu s-a oprit, în evolu-
ția teologiei sale, la „teologia dialectică” din ves-
titul său comentariu la Epistola către romani (vezi
Hermann Fischer, Protestantische Theologie im
20.Jahrhundert, W. Kohlhammer, Stuttgart, 2002,
pp. 23-27). Dar, cel puțin prin comentariul său
neobișnuit de penetrant la Epistola către Romani,
Karl Barth a readus, la rândul său, în actualitatea
vie a reflecțiilor teologice și filosofice concepția
paulină asupra vieții umane. Exegeza sa a rămas
un reper definitiv.
Odată cu sporirea datelor istorice privind în-
tregul creștinism timpuriu, E. P. Sanders a reluat
într-o scrupuloasă și temeinică monografie isto-
rică (Paul, Oxford University Press, 1991) întrea-
ga discuție despre apostol într-un efort de lămu-
rire fără resturi a lucrurilor. Cunoscutul istoric
american, având beneficiul specializării sale, ca
istoric, în cunoașterea istoriei religioase, luată
salutar ca parte a istoriei umane, examinează
cronologic și sistematic fiecare dintre epistolele
pauline și trage concluzii pentru profilarea per-
sonalității apostolului.
Pavel a fost „un urban și cosmopolit, care s-a
mișcat fără efort în întreaga lume greco-romană“.
Vorbea o greacă clară, fără să fie elegantă precum
cea a lui Philon din Alexandria, dar atuul său avea
să se formeze în altă parte. El a trăit cu conștiința
unui „rol personal în planul lui Dumnezeu”: el
ar fi „cel care ar împlini așteptările profeților și,
poate, ale lui Isus însuși” (p. 6). Numeroasele au-
toprezentări, de a lungul epistolelor pauline, sus-
țin această interpretare. În Epistola către Romani,
Pavel se privește pe sine ca cel care aduce păgâ-
nii la Dumnezeul strămoșilor săi. „Scrisoarea sa
de acreditare sună: apostol al păgânilor în epoca
mesianică” (p. 8). Pavel a fost convins profund că
este parte a însuși planului divin de a integra tra-
diția iudaică și evanghelia creștină într-o viziune
cuprinzătoare.
Fără să se mai ocupe de istoria lui Isus,
Pavel, foarte devreme, abia la zece ani după
Golgota, deci cam în anul 41, a tras consecințe
din Crucificare pe planul viziunii asupra lumii.
Epistola către Tesalonicieni, care este, cronologic,
prima dintre epistole, este mărturia. Aici „Pavel
a predicat despre moartea, învierea și domnia
lui Isus Christos și a propovăduit că cine crede
în Isus Christos are parte de viața în el” (p. 32).
Crucificarea nu mai este luată, precum la disci-
poli nemijlociți ai lui Isus, ca înfrângere, ci ca
pas spre „mântuirea finală”. „Mesajul său pune
voința de mântuire din partea lui Dumnezeu în
centru: Dumnezeu și-a trimis Fiul și l-a readus
la ceruri” (p. 35). Oamenii vor trăi întoarcerea
Domnului, cu a doua sa venire, care va fi însoți-
tă de „învierea morților” (p. 41), formulă pe care
Pavel însuși o creează în creștinism, folosind o
tradiție deja existentă. El generalizează învierea.
În Epistola către Corintinieni 2 Pavel asimilează
a doua venire a lui Isus cu „sfârșitul lumii” prin
crearea „împărăției sale” ca pas spre „împără-
ția lui Dumnezeu”, în care Mântuitorul stă de a
dreapta Tatălui.
Cu oricare dintre iudei Pavel a continuat să
aibă în comun ceva de nezdruncinat. „El a crezut
în Dumnezeu unul; el a crezut că în cosmos ar fi
și alte forțe în afara lui Dumnezeu; el a crezut că
Dumnezeu promovează un plan măreț în istorie;
el a crezut că individul poate să se decidă pentru
sau contra” (p. 49). Spre deosebire de Josephus
Flavius, care a văzut în acțiunile lui Vespasian și
Titus mijloace alese de Dumnezeu pentru acea
promovare și a dat o reflecție de natura unei teo-
rii a predestinării post festum, Pavel extinde pre-
destinarea la viitor, fără să o simplifice. El pune
în joc noțiunea unui sens al istoriei, iar acesta
este formulat în termenii mântuirii prin Isus
Christos.
Așa cum se poate observa în Epistola către
Romani salvarea Israelului și a întregii lumii este
orizontul lui Pavel. Viziunea sa asupra istoriei
capătă o clară „dimensiune universală” (p. 59),
după ce leagă ceea ce părea imposibil: ideea li-
bertății persoanei și doctrina predestinării. Ceea
ce el a cerut creștinilor de orice proveniență a
fost „recunoașterea Dumnezeului lui Israel și
a lui Isus ca Mântuitor” (p. 66) și, pe această
bază, transformarea „dreptății (Gerechtigkeit)”:
„devii drept prin credința în Christos; cine este
în Christos moștenește promisiunile făcute lui
Abraham; Christos aduce libertatea și (ceea ce
este cuprins în aceasta) viața” (p. 84). Pavel des-
chide astfel calea unei noi abordări teologice -
cu el cristologia capătă contur.
În detaliata și comprehensiva sa abordare, cu-
noscătorul greu de concurat al dosarelor istoriei
teologice, care este Hans Kung (Grandi pensatori
christiani, Rizolli, Milano, 1993), îl privea pe
Pavel drept cel care și-a dat seama de potenți-
alul teologic al lui Isus Christos și a dat formă
elaborată creștinismului. El este „figura cea mai
controversată între evrei și creștini”. Iudeii îl so-
cotesc „apostat”, creștinii îl consideră „apostol”.
Hans Kung subliniază că Nietzsche nu are
dreptate când îl socotește pe Pavel autor al tre-
cerii de la „credința lui Isus” la „credința în Isus”
și, deci, al creștinismului, căci înainte printre
discipolii lui Isus s-a trăit „experiența pascală a
lui Isus înviat”. Este de acceptat, însă, că Pavel a
transformat creștinismul într-o religie universa-
lă. El a rămas unit cu Isus, iar orientările majore
prezente în viziunea ambilor sunt probă: „împă-
răția lui Dumnezeu”, „păcatul”, „conversiunea”,
„revelația”, „universalismul”, „justificarea”, „iubi-
rea”. Așa stând lucrurile, Pavel nu a fost dintre
cei care au tăgăduit ascendența iudaică a crești-
nismului. Dimpotrivă, el a exprimat convingerea
că „sfânta lege a lui Dumnezeu, Tora iudaică nu
este abolită, ci rămâne relevantă și după venirea
lui Christos: ca «Tora a credinței»” (p. 30), cum
se spune în Epistola către Romani (3, 27). Pavel a
reașezat credința individului pe soclul libertății
acestuia. Formula din Epistola către Galateeni (5,
1) - „Christos a eliberat pentru libertate” - este
hotărâtoare pentru Pavel.
Dar, peste toate, „nu, nu a fost Pavel cel care a
separat creștinismul de ebraism; alții au făcut-o
după moartea sa și distrugerea celui de al doilea
Templu. Pavel, evreu care abandonează ființarea
sa ca fariseu, în calitate de creștin nu și-a aban-
donat în fapt ființarea sa ca evreu. /.../ El crede
încă în salvarea evreilor când Christos va reve-
ni la Sion pentru judecată” (p.38). Profesiunea
sa de credință este cuprinsă în formula pe care
Epistola către Corintinieni (1; 12,3) o fixează
pentru posteritate - „Iesous Kyrios” - „Domnul
Isus”.
Martin Buber a făcut distincția dintre „cre-
dința lui Isus“ și „credința în Isus“ și l-a plasat de
Pavel în a doua formă de credință (Martin Buber,
Deux types de foi, Cerf, Paris, 1991). Prima ar fi
emouna, străvechea credință iudaică, care în-
seamnă în esență ambele: să crezi în existența lui
Dumnezeu și să-ți pui soarta în mâinile sale, a
doua ar fi pistis, credința preluată de lumea grea-
că, cu tradițiile ei, din contactul cu iudeii.
Noi cercetări pe partea iudaismului, mai ales
după restabilirea statului Israel, au dus la schim-
barea abordării acțiunii istorice a lui Pavel și
la revizuirea acelei distincții, cel puțin în cazul
apostolului. D. D. Davies (cu Paul and Rabbinic
Judaism, 1950) a arătat că în credința lui Pavel
avem mesianismul iudaic. Monografii israelieni
ai lui Isus, precum Ben Chorin (cu Bruder Jesu,
1957) au lansat formula extrem de simplă și gră-
itoare „fratele meu Isus“. Sagacele Jacob Taubes
(Die politische Theologie des Paulus, Munchen,
1993) a schimbat până la capăt direcția de inter-
pretare. El a propus lectura epistolelor pauline în
contextul evreiesc al epocii lor și recunoașterea
apartenenței lor la mesianismul de veche tradiție
la evrei.
Din acest punct Pavel a fost preluat din nou de
către filosofi cu o bună stăpânire deopotrivă a te-
ologiei, a istoriei și a filosofiei. Bunăoară, Giorgio
Agamben (Die Zeit, die bleibt. Ein Kommentar
zum Romerbrief, Suhrkamp, Frankfurt am Main,
2006) propune ca „limbajul lui Pavel și al acelei
comunități evreiasco-grecească, care reprezintă,
în cadrul diasporei evreiești, atât pentru cultura
sefardă până în secolul al 18-lea, cât și pentru
cultura askenază a secolelor al 19-lea și al 20-lea,
un capitol important” să fie reconsiderat. Este
de plecat în acest sens de la un fapt semnalat de
Karl Rosenzweig - evreii diasporei vorbeau un
16
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
limbaj în context, rămânând legați, în mod fi-
resc, cel puțin în intimitatea lor, de limbajul tex-
telor socotite sfinte. În diasporă nu se putea trăi
cu purisme linguale, iar identitatea nu putea ră-
mâne neatinsă. La Pavel avem, ca urmare a aces-
tei situații, o adresare către lumea din jur dintr-o
poziție de gândire ce nu putea să nu fie iudaică și
care a fost efectiv parte a mesianismului.
Cât de important este să observăm condi-
ționarea linguală a propozițiilor lui Pavel și
interpretările pe care ea le prilejuiește ne do-
vedește chiar începutul Epistolei către Romani.
Traducerea latină care a contat mereu, ca urmare
a autorității Bisericii, a fost „Paulus servus Jesu
Christi, vocatus apostolus, segregatus in evenge-
lium Dei”. Traducerea cea mai recentă în româ-
nă este: „Pavel, rob al lui Isus Christos, apostol
chemat, ales pentru Evanghelia lui Dumnezeu”.
Convențiile grafice ale limbilor sunt diferite
și, unele, s-au schimbat în timp. Dacă virgula
este plasată altfel - de pildă: „Pavel, rob al lui
Isus Christos chemat, ales ca apostol pentru
Evanghelia lui Dumnezeu” înțelesul este sensi-
bil diferit. Între diferitele înțelesuri ce pot reveni
unei formulări se poate decide, dar numai luând
în seamă ansamblul scrierii, al operei. Odată cu
aceasta discuțiile nu se opresc, însă, ci abia încep,
în joc intrând interpretări și concepții întregi.
Ca un alt exemplu, Pavel semnează simplu
Paulos, un nume generic. Dar el este de fapt
Shaul, nume ebraic care semnifică, totodată, fa-
milia din care provine Pavel - ramura Benjamin.
Ce se poate spune de acest transfer lingual, din-
colo de partea lui formală? Mai cu seamă că în
lumea antică, la evrei și la greci, se opera cu
asumpția corespondenței dintre obiecte (în înțe-
les logic) și cuvinte! Sau, încă un exemplu, servus
este sclav, dar ce înseamnă la Pavel a fi servus și
mai ales a fi servus Jesu Christi? Asemenea între-
bări nu pot fi evitate.
Teza pe care o apără Giorgio Agamben este
că Pavel se folosește de expresii care vor să ne-
utralizeze tot ceea ce este în afara concepție sale
mesianice - despre sine și despre umanitate. „În
orice caz, chemarea mesianică este evenimentul
central în istoria individuală a lui Pavel, ca și în
istoria umanității” (p. 25). Pentru el „creștin”
este echivalent cu „mesianic” și-l desemnează
pe „cel care îl urmează pe Messia” (p. 26-27). Iar
Messia este „der Gesalbte (Unsul)”. La Pavel nu
se observă substantivări în forma numelor pro-
prii, ci mai curând indicări ale rolului.
Nu este vorba, cu aceste observații, de a-l iu-
daiza pe Pavel mai mult decât era cazul cu un fiu
al poporului evreu. Dar, dacă se respectă scru-
pulele filologice când se citesc scrierile pauline,
atunci o seamă de echivalențe de natura roluri-
lor se impun. Din această perspectivă, întrebări-
le cruciale pe care le pune Epistola către Romani
sunt acestea: „ce înseamnă a trăi in Messia, ce
este viața mesianică? Ce structură are timpul
mesianic?” (p. 29).
Aceste întrebări nu sunt la Giorgio Agamben
doar istorico-filologice. Ele țin de o abordare filo-
sofică a prezentului nemijlocit (Jetztzeit), pe care o
revendică din Walter Benjamin, cu cunoscutele sale
Teze asupra istoriei, în care se spune: în fiecare acum
(Jetzt) suntem într-o situație în care nici trecutul nu
luminează destul prezentul, nici prezentul nu lumi-
nează suficient trecutul, ci avem nevoie de o „imagi-
ne (Bild) în care ceea ce a fost se întâlnește fulgerător
cu acum-ul într-o constelație” (p. 162). Altfel spus
- continuă Walter Benjamin - „imaginea este dia-
lectică oprită (in Stillstand)”.
Giorgio Agamben consideră că suntem astăzi
într-o situație de viață repetitivă, cu prea puține
alternative elaborate, încât tocmai acum se pot
citi mai bine Epistolele lui Pavel, cu mesianis-
mul lor cu tot. Căci în acum-ul zilei de astăzi s-a
ajuns într-o situație de așa natură încât noi ori-
zonturi de viață se cer deschise.
Nu este însă o citire adecvată a lui Pavel dacă
nu luăm în seamă „actul de vorbire performativ
al credinței (performativum fidei)” spre deosebi-
re de „actul de vorbire denotativ” al vieții de zi
cu zi și de „actul de vorbire performativ al sa-
cramentelor (performativum sacramenti)”. Pavel
plasează discuția la acest nivel salutar, al perfor-
mativum fidei. El vede în credință ceva ce trece
dincolo de limbajul denotativ, dar evită îngheța-
rea în formule rigide ale limbajului sacramental,
după ce intuiește că relațiile dintre oameni și-ar
pierde „grația și vitalitatea” prin formalizare.
„Deplina juridizare a relațiilor umane, încurcă-
tura dinspre ceea ce noi credem, sperăm și iu-
bim și dinspre ceea ce noi trebuie să facem și ne
permitem să facem, ceea ce știm și nu știm, nu
înseamnă doar criza religiei, ci, de asemenea și
înainte de toate, criza dreptului. Mesianicul este
instanța atât religioasă cât și juridică a unei ce-
rințe de împlinire, care plasează într-o tensiune
originea și sfârșitul și redă celor două jumătăți
ale pre-dreptului unitatea prejuridică și arată,
în același timp, imposibilitatea coincidenței lor.
(De aceea, actuala diviziune în state laiciste, ce
se întemeiază doar pe drept, și state fundamen-
talistice, ce se întemeiază doar pe religie, este
doar în prim plan și ascunde același declin).
Odată cu mesianicul este indicată o experiență
a Cuvântului - dincolo de pre-drept - ce nu este
legată denotativ de lucruri și nici nu trece ea în-
săși ca un lucru: fără a fi depășită (aufgehoben)
nedeterminat în deschiderea ei și fără a se înche-
ia în dogmă - reprezentată ca pură și generală
potență a spunerii, capabilă să asigure o folosire
liberă și gratuită (unentgeltlichen) a timpului și
Gabriela Cristu	Înger încropit (2005), desen pe carton pentru tapiserie, 146 x 170 cm
a lumii” (p. 151). Pavel este cel care a făcut din
credință o experiență a Cuvântului și a arătat cât
de hotărâtoare pentru viața oamenilor este cre-
dința în Mesia, în așa fel încât „nu eu trăiesc, ci
Mesia trăiește prin mine”.
Giorgio Agamben aduce moștenirea paulină
la masa dezbaterilor filosofice cu privire la scoa-
terea lumii din încurcături și crize prin doi pași
majori.
Primul constă în distincția dintre „lege” și
„poruncă (Gebot)” - Epistola către Romani se
lasă privită ca „încercare de a purifica legea de
poruncă pentru a ajunge la natura ei orienta-
toare, adică persuasivă. Recursul platonician
la mituri și ironie trebuie să fie considerat din
această perspectivă” (Giorgio Agamben, Was
ist Philosophie? S. Fischer, Frankfurt am Main,
2018, p. 154).
Al doilea pas, care comandă de fapt toți ceilalți
pași ai lui Pavel, constă în conceperea într-un fel
nou a „credinței (Glaube)”. „Pavel definește cre-
dința (pistis) ca existență... a ceea ce este sperat
(Erhofften). Credința conferă neexistentului,
astfel, realitate și substanță. În acest fel credința
se aseamănă unei exigențe, dar este de precizat
că aici nu este vorba de anticiparea a ceva ce vine
(precum pentru credincioși) sau de ceva de rea-
lizat (precum pentru militanții politici): ceea ce
este sperat este, ca exigență, deja complet pre-
zent. De aceea, credința nu poate fi proprietatea
credinciosului, ci este o exigență care nu se lasă
însușită exclusiv de acesta și care îl ajunge din
afară, de la ceea ce este sperat” (p. 57).
Giorgio Agamben îl profilează pe Pavel, din
Epistola către Romani, ca inițiator al acelei vizi-
uni care include persoana omului, cu credința
în Dumnezeu, speranța și răspunderea ce derivă
din ea, în construcția lumii în care trăiesc oa-
meni.
(Din volumul Filosofi și teologi actuali,
în curs de publicare)
■
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
17
filosofie
Timp și Creație în Artă1
■ Alexandru Boboc
1O dezbatere despre timp nu poate să nu
fie precedată însă de ceea ce omul este în
. timp și ca timp prin cunoașterea și acțiu-
nea sa, în principal prin creația în formele ști-
inței și tehnicii, ale artei, și nu în ultimul rând,
ale comportamentului obișnuit, dar într-un
mediu ce devine „al său”, al culturii și civiliza-
ției, nu pur și simplu al naturii. Căci „omul -
sublinia un mare filosof al culturii - trăiește
într-un univers simbolic, nu într-unul pur și
simplu natural. Limbajul, mitul, arta și reli-
gia constituie părți ale acestui univers, fațetele
multicolore care țes pânza simbolică, rețeaua
compactă a experienței umane. Orice progres
în gândire și experiență rafinează și fortifică
această rețea. Omul nu mai are, ca animalul, o
raportare nemijlocită la realitate; în măsura în
care activitatea nemijlocită a omului a dobân-
dit spațiu, realitatea fizică pare a se fi retras.
În loc de a mai avea în atenție lucrurile, omul
a început să se preocupe constant de el însuși.
În felul acesta el s-a înconjurat atât de mult cu
formele limbajului, cu imaginile artistice, cu
simbolurile mitice și riturile religioase, încât
nu mai poate nici să vadă nici să cunoască ceva
fără a interpune între el și realitate acest mediu
artificial. Situația este pentru om aceeași în sfe-
ra teoretică precum și în cea practică. Nici aici
el nu mai trăiește într-o lume a faptelor brute
și nici nu-și mai urmează nemijlocit nevoile
Gabriela Cristu
Ființa și memoria (1998), tapiserie haute-lisse, 150 x 150 cm
și dorințele, ci e cuprins în emoții imaginare,
în năzuințe și temeiuri, în iluzii și deziluzii, în
imaginație și visare. «Nu lucrurile îl tulbură și
îl neliniștesc pe om, spune Epictet, ci părerile
și reprezentările lui despre lucruri»2.
Această situare a omului în universul cul-
turii exprimă în mod exemplar și destinul ce
i s-a rezervat (sau și-a rezervat), căci „actul
creator al spiritului uman posedă o demnitate
specială: aceea de a ține loc de act revelator...
Destinul creator al omului se vădește prin ac-
tele sale, ca o magnific de eficientă împlinire a
unei făgăduințe pe care omul și-o face în clipa
când devine „om” și care durează atâta timp
cât rămâne „om”^. Destinul creator al omului
a fost declanșat printr-o mutație ontologică ce
s-a declanșat în el din capul locului”3.
Situarea în timp, implicit într-un orizont al
devenirii și împlinirii prin cunoaștere și crea-
ție este astfel condiție esențială, ceea ce și face
necesară asocierea acesteia din urmă cu tim-
pul, prin cuceriri succesive în forme ale cu-
prinderii timpului ca „timpul nostru”, a cărui
evaluare ca „spirit al timpului” (Zeitgeist) ne
conduce la ceea ce spunea Hegel: „în fapt, ceea
ce noi suntem, suntem totodată și istoriceș-
te... Posesiunea unei raționalități conștiente
de sine, care ne aparține nouă, lumii actuale,
nu a luat naștere în chip nemijlocit, răsărind și
crescând numai din pământul prezentului, ci
trăsătura esențială a acestei averi este aceea de
a fi o moștenire, mai exact: un rezultat al mun-
cii, și anume al muncii tuturor generațiilor tre-
cute ale genului omenesc”4.
„Cu mâine zilele-ți adaugi, / Cu ieri viața ta
ți-o scazi / Și ai cu toate astea-n față / De-a pu-
ruri ziua cea de azi” (M. Eminescu, Cu mâine
zilele-ți adaugi, Poezii, Ediția Perpesicius, EPL,
1965, p. 168), iată, în limbajul poetic eminesci-
an, expresia exemplară de o rară claritate și
frumusețe stilistică a ideii timpului, centrat
prin prezent, stăruitor afirmată de mari filo-
sofi, rămasă obiect de cercetare și reflecție în
istoria cugetării umane.
Înainte de orice referire la planul teoreti-
co-filosofic, reținem încă atenția asupra ver-
surilor „De-aceea zboare anu-acesta / Și se
cufunde în trecut, / Tu ai ș-acum comoara-n-
treagă / Ce-n suflet pururi ai avut”, în care mo-
durile timpului vin în armonia trăirii sufletești
„sub raza gândului etern”.
Într-o firească trecere de la poezie la meta-
fizică, reținem: „Nec proprio dicitur tempora
sunt tria: praeterium, praesens et futurum...
praesens de praesentibus-contuitus, praesens de
futuris-exepectatio” (Augustinus, Confessiones,
lib. XI, 26).
2.	În esență, deci a discuta despre situația
spirituală a „timpului nostru”, asociem totul
cu orizontul și temporalitatea, cu prezentul și
adevărul acestuia țesut din unitatea trecut-pre-
zent-viitor, fixată prin conștiința de sine care,
sublinia Hegel „din aparența colorată a sensi-
bilului dincoace și din noaptea goală a supra-
sensibilului, dincolo, ea pășește în ziua spiritu-
ală a prezentului”5.
Dar (spunea Hegel, în alt context) „cel mai
ușor este să judeci ce are conținut și temeinicie,
mai greu este să-l înțelegi, cel mai greu este,
ceea ce le unește pe amândouă: să înfăptuiești
expunerea lui”6.
Aceasta s-ar potrivi și la încercările de a
înțelege situația lumii de azi, lucru nu atât de
ușor, cum se crede uneori! Căci „sesizarea si-
tuației are loc într-o asemenea modalitate în-
cât, de îndată ce facilitează apelul la acțiune
și comportament, ea se și schimbă. De aceea,
a examina o situație constituie deja începutul
stăpânirii ei”7.
Așadar, conceptul de situație implică o am-
biguitate, întrucât, ne aflăm deja totdeauna
într-o situație și, ca urmare, nu putem avea
despre ea o cunoaștere exactă imediată, căci
fenomenul aflării într-o situație este complex,
el implicând nu numai diversitatea poziționării
în situație, ci și raportul cu tradiția și cu ori-
zonturile lumilor contemporane nouă.
Prezentul, atât de solicitat în proiectele și
teoriile filosofice, este, de fapt, actualitatea,
„acum”-ul timpului și prin situarea lui între
ceea ce a trecut și ceea ce va să vină, implică
destule dificultăți de înțelegere. De aceasta de-
pinde și conceperea timpului (în știință, în me-
tafizică, in artă) după modul în care omul-in-
divid căutător și creator reușește să dezlege
enigma căreia Schopenhauer i-a dat o expresie
exemplară: „pentru ce acest acum-aici, al său
prezent - este acum prezent, și nu a fost deja
demult astfel?”8.
Analiza fenomenologică a „conștiinței tim-
pului” a pus în atenție timpul trăit în interac-
țiunea dintre „actualizare” (Gegenwartigung),
18
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
care survine prin percepție, și „reactualizare”
(Vergegenwartigung), care este re-prezentare,
act care nu prezintă un obiect, ci „îl reactuali-
zează”, ca și cum acesta „s-ar prezenta în ima-
gine, dar nu în modalitatea unei conștiințe a
imaginii”9.
Explicația ar fi următoarea: primatul pre-
zentului survine (nu este dat) contextual, în
forma „prezenței” în timp și, ca timp, privește
„actualizarea”, nu prezentul ca atare (ca mod al
timpului cosmic). În modalitatea „raportării la
lume”, preciza Husserl: „percepția face să apa-
ră, ca prezent și ca realitate, o realitate actuală;
amintirea ne pune în față o realitate ieșită din
prezență [...] nu ca actuală, totuși, ca realitate;
fanteziei îi lipsește conștiința realității raporta-
tă la ceea ce este «imaginat»”10.
Aceste explicații fenomenologice înlesnesc
astfel o mai bună înțelegere a prezentului prin
deosebirea între prezent ca „actual” și prezent
ca „actualizat”. Poziția prezentului este una de
centrare, este calea omului de acces la tempo-
ralitate. Modurile timpului constituie o unitate
în intrarea lor în prezență ca „timp”.
Primatul prezentului privește „actualizarea”,
nu prezentul ca atare, ceea ce înlesnește situa-
rea în context a creației care este, de fapt, pozi-
ționare activă a unui „autor” în timp printr-un
„acum” ce marchează intrarea în timp a celui
care se poziționează, faptă ce înseamnă „ceva”
mai mult decât o afirmare prin „spunere”. Căci
„poziționare” înseamnă înscriere în orizontul
creației valorice, ceea ce dă valoare „clipei” (o
formă a lui „acum”) celui care, poziționându-se
în timp, îi dă acesteia o semnificație, „dezvălu-
ie” o înscriere sub semnul valorilor.
3.	După toate aceste explicații (mai mult sau
mai puțin satisfăcătoare), stăruie întrebarea: ce
este timpul? „Cine l-ar putea explica ușor și pe
scurt? Cine ar putea să-l cuprindă prin gândire
și să-și exprime în cuvinte gândul despre el?
Ce altceva este încă mai familiar și mai cunos-
cut când vorbim despre el, decât timpul? Când
vorbim despre timp înțelegem fără îndoială ce
spunem, la fel cum se întâmplă când îl auzim
pe altul vorbind despre timp”11.
Iată o suită semnificativă de întrebări, pe
care le punea Sfântul Augustin, urmate de o
frământare care nu încetează să treacă de nive-
lul dubitativului: „Ce este timpul? Dacă nimeni
nu mă întreabă, știu; dacă întrebat fiind, încerc
să explic, nu știu; totuși susțin cu îndrăznea-
lă că dacă nimic nu ar trece, nu ar fi un timp
trecut, dacă nimic nu s-ar întâmpla, nu ar fi
timp viitor, dacă nimic nu ar fi, nu ar fi timp
prezent”12.
În Confessiones (lib. XI, 26), dimensiunile
timpului (continuând textele de mai sus) sunt
asociate cu facultăți ale sufletului: „in anima
tria quaedam et alibi ea non video...
praesens de praeteritis memoria,
praesens de praesentibus contuitus,
praesens de futuris expectatio”13.
După opinia autorului citat, „analizele timpu-
lui la Bergson insistă din mai multe temeiuri la
apropiere de Augustin... Timpul la Bergson este
luat ca timp trăit, spre deosebire de timpul omo-
gen al fizicii... la Bergson, analiza duratei (duree),
la fel ca și la Augustin se sprijină pe paradgime
estetico-retorice. În experiența unui cântec sau
a unei melodii, ambii își ilustrează de preferință
teoria”; aceasta cu toate că Bergson „nu s-a referit
deloc la Augustin, ci la Aristotel și Plotin”14.
Gabriela Cristu în atelier cu proiectul Dama cu sfinxul și Licorna, 2019
În același context este urmărită odiseea ideii
augustiniene la Heidegger și, în genere, în filo-
sofia secolului XX, ceea ce ar constitui o temă
nouă de tratat. Reținem numai următoarele:
„Teoria augustiniană a timpului ar fi astfel un
kantianism fracturat: nu lucrurile în sine, ci
fenomenele, care întrucât trec prin ființa noas-
tră, sunt temporale. Dar Augustin nu susține
această teorie și vorbește de faptul că lucrul în
sine este schimbător. Brentano nu a cercetat
dacă perechea kantiană lucru în sine-fenomen
poate fi aplicată la textul lui Augustin”15.
4.	Așadar, ceea ce spunea Sfântul Augustin
are o posteritate remarcabilă și poate sta ca
motto la orice concepție care fie îl continuă,
fie i se împotrivește. „Analiza conștiinței
timpului - scria Husserl - este un străvechi
punct nodal al psihologiei descriptive și al te-
oriei cunoașterii. Cel care cel dintâi a perce-
put dificultatea care se află aici și s-a străduit,
aproape până la disperare, în acest sens, a fost
Augustin. Capitolele 12-28 ale cărții a XI-ea a
Confesiunilor trebuie să fie studiate și astăzi de
oricine se ocupă temeinic cu problema tim-
pului. Și astăzi putem spune, împreună cu
Augustin: „si nemo ex me querat, scio; si quae-
renti explicare velim, nescio”16.
Dar trebuie spus că, istoricește, calea pro-
pusă de Kant - spațiul și timpul ca „forme a
priori ale sensibilității” - a dominat gândirea
filosofică în a doua jumătate a secolului XIX,
după care, prin Brentano, Bergson, Husserl,
Heidegger, au intervenit demersuri noi, care-l
readuc și pe Aristotel și pe Kant, în construcții
sistematice centrate de o nouă teorie a experi-
enței.
Este de reținut că timp (lat. tempus, grec.
temnein) trimite la operația de separare, divi-
ziune a ceea ce este succesiv. În mod obișnu-
it gândim timpul ca pe o înșiruire, punere în
rând, „ca pe o serie care poate deveni intuibilă
într-o linie dreaptă continuă, care se desfășoa-
ră după un înapoi în infinit (trecutul) și, la fel,
după un înainte (în viitor); orice „real” își are
un loc în această serie a timpului, desemnată ca
„timpul obiectiv”, „măsurabil, dar, firește, nu
în el însuși, ci în mișcarea continuă uniformă
a corpurilor, a cărei traiectorie se împarte în
segmente egale, astfel încât împărțirea mișcării
spațiale face posibilă o diviziune a timpului în
segmente de timp. Pe aceasta se bazează prin-
cipiul ceasornicului, al cărui mers este reglat
după marele ceasornic al lumii, după mișcarea
stelelor”17.
Prin urmare, nu putem discuta despre „tim-
pul trăit” fără a ține seamă de „timpul cosmic”.
În acest sens, capătă rezonanță, în modernita-
te, teoria pitagoreicilor despre „sferele cerești”,
care, în mișcare, sună în intervale determina-
te într-o „armonie a sferelor” și, ca urmare,
în schimbările sufletești are loc o „reîntoar-
cere” pe care modernii au perceput-o ca pe o
„Wiederkunft des Gleichen”, dar nu semnifică
permanența „Aceluiaș”-ului (das Gleichen),
rămânerea la identic, stare de echilibru, căci
„Ewige Wiederkunft des Gleichen” nu este o
„doctrină teoretică”, ci este „cea mai înaltă for-
mă a afirmării, care în genere poate fi atinsă”18.
„Într-un timp infinit ar putea fi atinsă o dată
cândva orice combinație posibilă; mai mult
încă, ea ar fi atinsă de infinit de multe ori. Dar
cum între fiecare «combinație» și «revenirea»
(Wiederkehr) următoare, trebuie să decurgă
încă combinații posibile, fiecare dintre aces-
tea condiționând întreaga serie de combinații
în aceeași serie, s-ar dovedi astfel o mișcare
circulară (Kreislauf) a seriilor absolut identi-
ce: lumea ca mișcare circulară, care s-a repetat
deja infinit și își face jocul său in infinitum”19.
„Eterna reîntoarcere a Aceluiaș-ului” (Die
ewige Wiederkehr des Gleichen) este „Kreislauf”,
mișcarea circulară, în care „clipa” (Augenblick)
este recunoscută ca inimă a eternului ce de-
vine un „factum de semnificație”, ceea ce dă
valoare clipei. „Clipa” este minimum tempo-
ral (Zeitminimum) în unitate cu eternitatea
(Ewigkeit) privind „lumea în timp”, adică „lu-
mea” așa cum ea are loc (geschieht). „Fără în-
doială, această concepție nu este una mecanică;
căci dacă ar fi astfel, atunci nu ar mai condițio-
na o reîntoarcere infinită de cazuri identice, ci
o stare finală. Dacă lumea nu a atins-o, meca-
nismul trebuie să valoreze ca o ipoteză imper-
fectă și numai preliminară”20.
Z
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
19
o
5.	Timpul este așadar, prin modul în care
lumea „are loc” (geschieht), iar „eterna reîn-
toarcere” (ewige Wiederkehr) nu este „repeta-
re” (Wiederholung) a acelorași forme și situații.
„Timpul în sine este un nonsens: există timp
numai pentru o ființă care simte. La fel și spa-
țiu. Orice configurație aparține subiectului.
Este cuprinderea suprafețelor prin oglindire”21.
În ewige Wiederkunft des Gleichen este cu-
prinsă ideea unității dintre diversitate și uni-
tate, inteligibilă prin înțelegerea cercului ca
„inel” (Ring), întregul (unitatea) venind prin
„circularitatea acestuia într-un veșnic partici-
piu, căci clipa și eternitatea nu sunt opuse, ci
doar diferite ca posibilități.
În acest sens, de pildă, reținem: „Nu orice
sfârșit este scop. Sfârșitul unei melodii nu este
scopul ei”22. Fixarea timpului devenirii are ca
temei variațiile acesteia după măsura eternită-
ții; variabilitatea are loc continuu, ceea ce dă
specificul formei-cerc a temporalului; reveni-
rea (Widerkehr) nu-i reluarea aceleiași struc-
turi. Mai exact, „timpul-cerc” nu-i o mărime
matematică, nici o entitate în sine, ci „timp al
lumii” (Weltzeit), al trăirii, iar accentul pe clipă
îi dă adevărata semnificație prin iminența „de-
pășirii”, a unui nou început.
„Clipa” este momentul constitutiv de sine
stătător al timpului, are o semnificație în sine,
și nu ca parte a unui context. Nietzsche gân-
dește clipa și eternitatea ca posibilități diferite
ale „eternei reîntoarceri” (ewige Wiederkehr):
„Eternitatea este pentru tradiție ceea ce nu con-
tenește, ceea ce merge mai departe. Acest «tot-
deauna mai departe» (Immer-Weiter) nu este
de conceput ca ceva problematic”; Nietzsche
a deplasat acest „Immer-Weiter cu idea de „re-
întoarcere” (Wiederkunftigedanke): „nu ca un
«mereu mai departe», ci ca «mereu același»
(Immer-Wieder), adică nu ca un «punct de co-
titură al istoriei» ci ca «ceea ce face cu totul
neutrală posibilitatea eternei reîntoarceri»,
faptul: «nu există sfârșit»23.
Sensul acestui „kein Ende” nu constă „în-
tr-un mai târziu”, ci în „clipa de față”; acesta
nu se acoperă însă cu ideea de „nemărginire”,
întrucât în „Wider-Kunft” e conținută un fel
de „întrerupere”, care nu se impune nicicum
ca o mărturisire ce persistă. Direcția timpului
constă în faptul că „pornește mereu de la clipă,
astfel încât clipa este totdeauna începutul, nu
la sfârșit”; „timpul nu este ceva definitiv, căci
se petrece mereu. Eternitatea este ceea ce nu se
reia, dar nu pentru că nu se reia, întrucât «ar
fi fost deja și nu se mai repetă», ci pentru că
«nu a fost nicicum», nu este nici un «nu mai
mult» (Nicht-Mehr), căci atunci ar fi un timp
trecut”24.
Note
1	Textul (parțial dezvoltat) comunicării susți-
nute la Simpozionul Național de Estetică, ediția
XXIII-a, la Centrul de Cultură „George Apostu”,
Bacău, 17-19 octombrie 2018.
2	E. Cassirer, Versuch uber den Menschen.
Eirfuhrung in eine Philosophie der Kultur, F.
Meiner, Hamburg, 2007, p. 50. „Forțele naturii,
scria T. Vianu - pot dezorganiza opera umană,
dar nu o pot înlocui. Există o adversitate conti-
nuă între natură și operele omului, deși acestea
nu se pot produce decât conformând materialele
puse la îndemână de natură și folosind mijloacele
date împreună cu legile ei. Orice operă este apoi
supraadăugată naturii. Suma acestor opere alcă-
tuiește, pe planeta noastră, o regiune nouă, o sfe-
ră de proveniență umană, tehnosfera” (Tezele unei
filosofii a operei, în Opere, 7, Editura Minerva,
București, 1978, p. 516).
3	L. Blaga, Geneza metaforei și sensul culturii,
în Trilogia culturii, ELU, București, 1969, p. 379-
380.
4	G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei,
vol. I, EA, București, 1963, p. 14. S-a vorbit, pe
bună dreptate, de „prelungirea trecutului în pre-
zent”, întrucât în formele fundamentale ale co-
nexiunii istorice, „trecutul nu este absolut trecut
și risipit, ci rămâne, într-un anumit fel, viu și în
prezent” (N. Hartmann, Das Problem des geisti-
ges Seins, W. de Gruyter, Berlin / Leipzig, 1933, p.
30).
5	G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, EA,
București, 1965, p. 107.
6	Idem, Fenomenologia spiritului, p. 11.
7	K. Jaspers, Die geistige Situation der Zeit
(1931), Berlin (de Gruyter, 1968), p. 23-24.
„Conceptul de situație (se spune în alt context),
ține de cel de orizont, de cercul de viziune ce
include tot ceea ce este vizibil în funcție de un
punct central. Aplicând aceasta la conștiința cu-
getătoare, vorbim atunci de îngustimea orizon-
tului, de lărgirea lui posibilă, de deschiderea de
noi orizonturi etc.” (H.-G. Gadamer, Wahrheit
und Methode. Grundzuge einer philosophischen
Hermeneutik, Tubingen, Mohr, 1975, p. 286).
8	A. Schopenhauer, Lumea ca Voință și
Reprezentare (cartea IV, 5), selecția textelor, tradu-
cere și note, postfață și bibliografie de Alexandru
Boboc, Cartea IV, 54, Ed. Grinta, 2014, p. 77. Căci
„forma vieții sau a realității este propriu-zis nu-
mai prezentul, așadar nici trecutul, nici prezentul,
care sunt numai în concept, n-au altă existență
decât în contextul cunoașterii”; „timpul se asea-
mănă unui curent irezistibil, iar prezentul, unei
stânci, de care se izbește fiecare val, dar niciunul
nu o clintește” (Ibidem, p. 76, 78).
9	E. Husserl, Zur Phanomenologie des inne-
ren Zeitbewufitseins, în: Husserliana, Bd. X, Den
Haag, M. Nijhoff, 1966, p. 41.
10	Idem, Phantasie, Bildbewufisein, Erinnerung.
Zur Phanomenologie des anschaulichen
Vergegenwartigungen, în: Husserliana, Bd, XVIII,
1980, p. 10.
11	Augustin, Despre timp, în: Între Antichitate și
Renaștere. Gândirea Evului Mediu, traducere, se-
lecția textelor, indici și note O. Chețan, Editura
Minerva, București, 1984, vol. I, p. 58.
12	Ibidem. Și o continuare semnificativă: „Cum
sunt, deci aceste două timpuri, trecutul și viito-
rul, de vreme ce trecutul nu mai este, iar viitorul
nu este încă? Cât privește prezentul, dacă acesta
ar fi totdeauna prezent și nu ar trece în trecut, el
nu ar fi timp, ci eternitate. Așadar... cum putem
spune că el este, el care nu poate fi decât încetând
să fie (subl. n.), astfel că nu suntem îndreptățiți să
spunem că timpul este, decât pentru că el tinde să
nu fie?” (Ibidem)
13	Cf. Kurt Flasch, Vorwort, Was ist Zeit?
Augustinus von Hippo: Das XI. Buch der
Confessiones, V. Klostermann, Frankfurt a. M.,
1993, p. 19. Aici și comentarea următoarea:
„Viitorul, ca și trecutul nu este ca stare a natu-
rii; el este numai în mine, în prezentul meu, în
așteptarea mea. Și acesta, ca și trecutul, este nu-
mai ca stare de imagine (Bildbestand) sau, mai
exact, ca imagine de imagini, ca imaginativ (n.
24). Realitatea sa nu se află în afară, în natură, ci
numai în a-l avea în față (vor mir Haben), în clipa
individuală”... (Ibidem). Mai exact: „Ceea ce este,
este numai acest prezent tridimensional. Timpul,
acesta este ceea ce eu acum, în prezent, povestesc,
ceea ce eu percep, ceea ce eu anticipez” (Ibidem).
14	Ibidem, p. 30. Husserl a precizat încă cele ce
spunea Augustin, despre activitatea sufletului în
cele trei moduri; el vorbea de retenție, prezenta-
re și protenție, ca și Augustin, exemplifica aceste
trei aspecte ale experienței timpului pe exemplul
sunetului unui ton” (Ibidem, p. 43-44).
15	Ibidem, p. 75. Lăsând problema în deschi-
dere (de la Aristotel la Newton, Leibniz, și Kant,
apoi Bergson, Husserl, Heidegger ș.a.), K. Flasch
precizează: de fapt, „nu prezentul unește cele trei
dimensiuni ale timpului, ci sufletul le unește în
prezent” (Ibidem, p. 16), ceea ce întărește valoa-
rea poziției augustiniene.
16	E. Husserl, Phanomenologie des inneren
Zeitbewustseins, în: Husserliana, Bd. X, M.
Nijhoff, Den Haag, 1966, p. 3.
17	Joh. Hoffmeister (hrsg.), Worterbuch der
philosophischen Begriffe, 2. Aufl., F. Meiner,
Hamburg, 1955, p. 678. „Timpul obiectiv”, gândit
și măsurat ca pură succesiune este numai o exis-
tență care nu se epuizează în cursul acestei suc-
cesiuni, ci se ridică peste ea, în sensul „timpului
trăit” (Ibidem, p. 679).
18	Fr. Nietzsche, Ecce homo, în: Samtliche Werke.
Kritische Studienausgabe im 15 Banden, Band
6, p. 651. Formula simplă este: „Jeder erlebte
Augenblick kehrt wieder”
19	Idem, Die Nachgelassene Fragmente. Eine
Auswahl, (hrsg. von G. Wohlfahrt), Stuttgart,
1996, p. 266 [14 [188]: Die Ewige Wiederkunft.
20	Ibidem. Timpul ca cerc: „În clipă este eternita-
tea și eternitatea este de o clipă” (M. Ackermann,
Das Kreissymbol im Werk Nietzsches, Munchen,
1968, p. 163). Și continuarea: „clipa nu exclude
timpul, ci este în tensiunea continuă a petrecerii
și apariției” (Ibidem). Acest „Kreisgedanke” con-
stituie „un moment definitoriu al istoriei occi-
dentale” (Ibidem, p. 171).
21	Fr. Nietzsche, Nachgelassene Fragmente,
1869-1874, în: S.W., Bd. 7, p. 164: 19 [40].
22	Idem, Menschliches, Allzumenschliches, II, în:
SW, 2, p. 204.
23	J. Stambaugh, Das Gleiche in Nietzsches
Gedanken der Ewigen Wiederkunft des Gleichen,
în: „Revue Internnationale de Philosophie”, 67
(1964), Fasc. I, p. 92.
24	Ibidem, p. 96, 115. „Clipa” este totdeauna în-
ceput, nu la sfârșit: „Jeder erlebte Augenblick kehrt
wieder ein” și de aceea „în timp nu există sfârșit”
(Es gibt kein Ende in der Zeit).
(Continuare în numărul următor)
■
20
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
traduceri
Poezie italiană contemporană
MARTINA CAMPI
Autor și performer, a publicat volumele: La saggezza dei
corpi (L’arcolaio, 2016), Cotone (Buonesiepi Libri 2014),
Estensioni del tempo (Le Voci della Luna Poesia, 2012) și
placheta E cost laddio di ogni giorno (Corraino Edizioni
2015), împreună cu V. Masciullo.
*
Lanțurile de ploaie cad, inundă
drumurile de țară se confundă cu șanțurile fără
culturi
și mașinile cu ferestre albastre închise se
blochează
iar orașul, văzut de aici, pare un miraj.
Anii lumină folosiți de timp nu au ținut seama
de fire, de legături și de o manta plină de apă,
de șireturile încălțămintei, de talpă, de gumă,
alegerea de a nu se păstra în amintire;
aceste anotimpuri, cu forme neprecizate, nu au
ținut seamă
de o bicicletă neagră cu un coșuleț pentru pâine,
un tavan alb
rupt de picioare de copii în fugă.
De un glas care a încetat să se mai facă auzit, din
partea aceasta de lume.
Văzut de aici orașul pare un miraj
Și copacii adună ploaie între frunze
Iar noi devenim apă, care picură din haine și de
pe chip
Și ne salvăm gențile, de curenți.
CLAUDIA ZIRONI
Cinci volume publicate în Italia. Cel mai recent este
Variazioni sul tema del tempo (2018). În SUA i-a apărut,
în 2016, traducerea celui de-al doilea volum al său, Eros
and polis.
*
în numărarea doliurilor
prietene
tu care ești mult mai înaintat, spune-mi
se devine imun la durere?
sau durerile se adună într-o inimă
mereu mai umflată și crăpată, îmbătrânită
gata să explodeze. sau o face să se stingă
atâta durere, mică și dură
ca o pietricică dintr-o carieră, opacă
un cheag nemișcat, negru. o, spune-mi
dacă durerea nu o face ușoară
și transparentă, și inima zboară
lăsându-ne singuri.
ENRICO GREGORI
S-a născut în 1989. A publicat trei volume de poezii.
Pentru plăcerea de a călători
Alunecă pe nisip
curent subacvatic
traseu recomandat.
Bilă mișcată de nimic altceva
decât o încăpățânată stângăcie,
inerție neregulată
mișcare perpetuă
spre golul lipsă.
Pe pielea ta
cea a altora,
în gândurile voastre
în meandrele mele
un segment nesfârșit
concepte de demolat
îndoieli de recucerit.
Plăceri în revoltă
identitate schimbătoare
libertate ușoară
obosită saturație fericită.
FABIA GHENZOVICH
S-a născut la Veneția. Este interesată de
posibiliatea interacțiunii și contaminării dintre
limbajul poetic și cel muzical. A obținut mai multe
premii și a publicat multe volume de poezie.
Prismă
Ca un puzzle desfăcut se sfărâmă
ceva. Nici măcar eu nu mă recunosc.
Cade un zid și se răstoarnă secolul
spre a se recompune într-o ușurătate
întâmplătoare.
O fațetă a prismei
posibilului creată de o perturbare.
O uimire de stele mătură
pulberea oricărei sfinte
infatuare chiar și o credință
se clatină pe goliciunea
trupului rămasă la restul de pas ușor
al trecerii
muzica ascunsă care lipsește
să știi s-o asculți în schimb
s-o lași să treacă de la unul la altul
înăuntru afară
să reînceapă
de la capăt
acum fără ziduri.
NINA NASILLI
Poetă, pictor, trăiește și lucrează la Padova, unde a des-
chis laboratorul-studio Atelier Interno 7. A obținut nu-
meroase premii naționale și internaționale. Colaborează
cu editura Book Editore, unde conduce Colecția de artă
„parolatracciaparola” și Biblioteca del Vernacolo „fo-
glie e radici”. Are la activ diverse ediții de artă și diferite
publicații, printre care cele mai recente sunt: al buio dei
nodi anfratti (Book Editore, 2016) și Tașighe! (în dialec-
tul venet, Book Editore, IIa ed. 2018).
astăzi cerul nu stă în picioare
cerul nu stă azi în picioare
și tu încerci să înșeli
stânca răsturnată ce te urmărește
deviind în fugă
pasul
pe un plan care nu se înclină
nu e în spatele prăpastiei
ci înalt
Măgarul care șlefuiește
piatra în jur
sapă o brazdă
de pământ bătut
(și aici, și în orice început al Portugaliei):
este o grosime în folosire
și morala
e împinsă la stele
în proporție perfectă
cu acel grad
de umilință care îndoaie
îndoaie genunchiul
mirosind a iarbă și fân
sau cupă amară
CLERY CELESTE
Din 2015 face parte din redacția Atelier Poesia secția
on-line, din 2018 este directorul ei editorial. A câștigat
numeroase premii naționale și internaționale. La traccia
delle vene (Lieto Colle editore, Pordenonelegge, 2014)
este prima sa carte).
Să te nasc sau mai bine să-ți expun
Să te nasc sau mai bine să îți expun
craniul la aer
câteva fire de păr negru și un lichid
care coboară unde poate.
Mă întreb dacă sunt gata să mor
cu aceste oase care se îndoaie
în față contra naturii.
De ce trebuie să îți fac loc
nu te cunosc.
LUCIANO NANNI
S-a născut la Bologna în 1937. Din 1971 locuiește la
Padova unde desfășoară și activitate de promovare
culturală. Texte experimentale de-ale sale au apărut în
reviste internaționale. Opera sa în proză (1954-2017) a
fost publicată în unsprezece volume.
1361 Zâmbete de viață
Lucrurile se risipesc,
eu am devenit umil,
mozaicurile tăcute
sunt pline de gânduri.
Abandonat cu apa care urcă,
murdar de resturi,
plin de un verde secret
care roade fortificațiile la bază.
Este o apă matură, gânditoare;
ici-colo se strecoară porumbei.
Pe față a rămas un ram,
un palid argint;
iar ploaia care aluneca în întuneric
mi-a adus zâmbetul ei.
Selecție făcută de
Serena Piccoli și Giorgia Monti
În românește de
Ștefan Damian
■
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
21
o dată pe lună
Arhetipuri
■ Mircea Pora
După cum spuneam, cei trei prieteni ai
mei aveau, ca unic zeu, băutura, și ca
singur lăcaș de rugăciune, cârciuma.
Birtul, ca să mă exprim în limba satului, în ulti-
ma lui variantă, era așezat pe marginea șoselei
naționale, în „centrul civic” al localității. În
stânga și în dreapta se aflau poșta, cooperativa,
C.E.C.-ul, gospodăria colectivă, primăria, dis-
pensarul veterinar, telefoanele și un parc total
neîntreținut, în care, vara, mișunau câini și gă-
ini, iar iarna își făceau apariția noroaiele și băl-
țile. Pe dinafară, crâșma era cenușie, imperso-
nală ca arhitectură, cu ferestre lungi și murdare,
cu o ușă ce scârțâia din balamale și culisa greoi
pe suprafața de beton de la intrare. Cel dintâi
care aducea imnuri băuturii, începând de pe la
ora nouă dimineața, era milițianul... „milițianul
generic” ce făcea parte dintr-un șir de milițieni
care se perindaseră pe la post timp de douăzeci
și cinci de ani. El ieșea din cârciumă de pa-
tru-cinci ori pe oră, pentru a vedea ce se mai
întâmplă pe străzi, dar, după acele scurte
„ocheade” de serviciu, revenea imediat la pultul
pe care se afla paharul său în permanență plin.
Cu ochii tot mai tulburi și echilibrul tot mai
precar, milițianul devenea, treptat, arbitrul
moale ca o cârpă și cețos al unei atmosfere ce se
încălzea de la un moment la altul. Pe la unspre-
zece, poate chiar ceva mai devreme, slab, chinu-
it la chip ca Iisus Christos, pătrundea în cârciu-
mă Ștayer. Saluta în stânga și în dreapta, dar,
fără a aștepta un răspuns la civilitățile sale, se
îndrepta spre unul dintre colțurile „templului”,
mai precis spre cel mai apropiat de pult, unde-și
avea o masă niciodată ocupată de alții. Beția lui
Ștayer era solitară și savant dozată. El folosea al-
coolul ca pe un mijloc de a atinge o stare de pace
superioară, ce-i permitea și să viseze și să re-
marce salturile de tensiune din jur. Un spectacol
interesant și permanent erau manevrele sale de
a profita de neatenția altora pentru a le da pe gât
băutura. „Lucrările” se petreceau repede, gestu-
rile de răpire se dovedeau a fi ale unui expert,
riscurile de a fi prins asupra faptului fiind mini-
me. La masa lui Ștayer se așeza fără rețineri doar
soția sa Filiția. Spre deosebire de soț, care era,
după cum spuneam, „un interiorizat”, soața era
exuberantă, bea fără stil, îmbătându-se, după
expresia unui prieten de-al meu, „ca un om sim-
plu”. Circula atunci printre mese, ținea discur-
suri, interpela, primea palme peste dos. Ajungea
uneori chiar la încăierări. Spre ora prânzului,
cârciuma funcționa cu toate motoarele din plin.
Era ca o grădină fermecată în care se amestecau
bâzâitul de bondari, bocănitul cizmelor, ciripi-
tul păsărilor, spartul paharelor și sticlelor.
Fiecare masă era ocupată, pe jos te împiedicai
de genți, pălării, pompe, bastoane, ciomege.
Toți vorbeau cu toți, se băteau pe umeri, se cin-
steau. Dominau mirosurile de cioban, căruțaș,
cămașă transpirată, veselă nespălată. Alcoolul
putea fi imaginat ca o mare cloșcă sub aripile că-
reia, în loc de ouă, se aflau capete de băutori.
Firește, în această atmosferă se manifestau cân-
tăreții. Tenori izolați, cu voce clară câteva se-
cunde, baritoni în grupuri largi sau restrânse,
bași stâlciți de nicotină, soprane fără suflu. Toți
cei din cârciumă erau fericiți spre ora prânzului,
cum trebuie să fi fost oamenii la sfârșitul celor
două războaie mondiale. Grijile erau lăsate la
intrare, ce importă că „X” sau „Y” dintre cei pre-
zenți pe la mese are un cancer sau un întârziat
mintal acasă, cui îi mai pasă că mâine s-ar putea
să pornească niște inundații, că un val de gripă,
din China, din America de Sud, va începe în cu-
rând să facă ravagii... De pe frunți și obraji curg
nădușeli, zecile de ochi sunt roșii, injectați, bu-
zele și limbile se mișcă întruna. Dumnezeu în-
suși, așezat după pult, binecuvântează această
uitare generală de sine. Pe la ora două după
amiaza cârciuma își schimbă înfățișarea. E ca un
mare târg din care târgoveții, cu șatrele lor cu
tot, au dispărut. Raze de soare cad peste scru-
miere, scaune răsturnate, dând o strălucire pali-
dă ferestrelor și dalelor de beton pe care se în-
trezăresc urmele a zeci de pași. Peste tot
zumzăie muște, iar mirosul de veselă, de cartofi
umezi, de pivniță confirmă că „birtul” e o fărâ-
mă din viața searbădă a unui sat. Brusca liniște
ce se așterne peste mese, are ceva din galbenul
iremediabil mort al unei grămezi de fier ruginit.
Parcă și din grădina din spate, de nu știu câți ani
necultivată, s-au strecurat înăuntru buruieni,
cioturi, omizi și rozătoare, răspândind în jur un
aer pustiu și stătut. Prin acest decor circulă doar
gestionarii preocupați de câștigurile lor. Ele
sunt personajele cele mai lipsite de haz, cele mai
indigeste din instituția unde zilnic se râde, se
uită, se sughite, se plânge, cântă, sub bătăile de
aripi ale alcoolului... Dar iată că se face ora șapte
seara și luminile se reaprind pe „scenă”. Acum
totul are alura unei mari competiții, o tensiune
cu totul specială leagă între ele ființe, obiecte,
fenomene ale naturii. Cârciuma e ca un vas care
Gabriela Cristu	Mirajeria (2005)
tapiserie haute-lisse, 270 x 166 cm
se afundă în noapte, asaltat de valuri, înghițit de
spume. Cei ce se macină între ei, înăuntru, sunt
un fel de cetățeni ai planetei, liberi, dezrobiți de
terori, de grijile zilei de mâine. Pe deasupra fră-
mântărilor și a dialogului între surzi, trece ca o
jerbă nevăzută glasul unui saxofon, mieunatul
chinuit al unei viori. Pâlpâie ca o lumânare în-
tr-un colț un dulăpior cu semnul distinctiv al
crucii roșii. Ceva ca un suflu fierbinte se ridică
dinspre pult, sub becurile murdare ce atârnă din
tavan mulțimea de capete și mâini de jos lasă
impresia unei caracatițe pe deasupra căreia alu-
necă umbre violete. De la un timp, muzica in-
strumentelor devine tot mai puternică, prin fu-
mul și zăpușeala cârciumei prinzând contur o
dorință aprigă de dans... Pe câmpul de onoare al
cârciumei din Topolovăț au căzut, de-a lungul
timpului, mulți... Cine i-ar mai putea inventa-
ria?... Câțiva dintre cei dispăruți, însă, din noap-
tea lumii de dincolo ne trimit, din când în când,
mesaje... Ion Călancea... A băut zilnic, timp de
aproape douăzeci de ani, rom, bere, monopol.
Era prezent la cârciumă seara, foarte rar înainte
de masă sau imediat după prânz. Făcea parte
din categoria așa-ziselor „obraze mai fine”. Vagi
studii veterinare, ucigaș, prin tratamente, de
animale mici. Înmormântat în Topolovăț, în-
tr-un colț al cimitirului, invadat de buruieni...
Ștayer... Un maratonist în ceea ce privește con-
sumul de țuică și rom. Invitat de fiica sa, Dorina,
pentru o lună de zile la New-York. Reîntors aca-
să, după șocul american, cade bolnav. Își revine
greu, reluând lucrul la cârciumă cam după un
an. Băutor filozofic, situat dincolo de micile
conflicte din jur. Spre sfârșitul vieții dobândește
trăsături de sfânt bizantin. După deces, la aut-
posie, se constată că aproape nu mai avea ficat...
Șyky Boboloș... Ins mai violent, pus mereu pe
harță. Un litru de rom nu îl dobora. Una din
operele sale, „așa-zisa bătaie cu pești”. Într-o zi
i-a luat unui biet străin, venit să bea o simplă
bere, peștii din coș dându-i cu ei peste față.
Milițianul, de frică să nu fie și el plesnit cu peș-
tii, a ieșit din cârciumă, făcându-se nevăzut.
Spre finalul vieții, părăsit de puteri și-a pierdut
mult din importanță. Tati B... Un distins în
comparație cu ceilalți confrați de pahar. Apărea
în cârciumă doar seara, aproximativ între orele
20-21. Avea un colț al lui anume unde dădea pe
gât căteva păhărele. În corurile de ocazie făcea
uneori o discretă voce a treia. Nu se amesteca
niciodată în vreo păruială, dimpotrivă, după
puteri, încerca întotdeauna să potolească spiri-
tele... Filiția Ștayer... Soprana, uneori dansatoa-
rea cârciumei. Ca și pentru șoțul ei, și pentru ea
paharul de băutură era totul. Dată afară din
crâșmă în repetate rânduri, uneori chiar cu pi-
cioare în spate. Pentru astfel de execuții nu a
depus niciodată plângeri la vreun tribunal. Cu
ocazia unui conflict, în urma unui pumn primit
în plină figură de la Pătru Pilă, a rămas în fața
asistenței doar în „poalele mici”, ceea ce vrea să
zică o ținută extrem de sumară. După ce a băut
cisterne de alcool, Filiția a murit cu zâmbetul pe
buze, în urma unei viroze...
(Despre personajele menționate aici noi
am mai scris și-n alte dăți, cu mici modificări.
Explicația constă în faptul că ochiul nostru, cu
îngăduință, le-a văzut mereu altfel.)
■
22
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
reportaj literar
Chiotitul
■ Cristina Struțeanu
Da, așa-i. O vreme m-am tot întrebat. De
ce eu, copil de oraș, am asemenea chiag
de a umbla pe dealuri și pe văi, să cunosc
ultimii mohicani ai satelor.
La școală, veneau colegii toamna, an de an,
spunând că-n vacanță fuseseră la țară. Și eu
mergeam amărâtă acasă: „Eu de ce n-am, noi
de ce n-avem Țară?” Și părinții și bunicii și al-
ții erau de mult orășeni. Au sfârșit prin a râde
mine și a mă numi, precum pe fratele lui Richard
Inimă de leu, fetița Fără de Țară. Ba-mi ziceau și
Plantageneta și nu pricepeam ce bălărie o mai
fi și aia. Și atunci tăceam mâlc. Se cultiva - cu
destulă tandrețe - persiflarea. Nu și-a bătut ni-
meni capul să-mi explice cum e cu a câta genera-
ție desprinsă. Desprinsă de Unde? Dar e clar că
satul mi-a lipsit. Că i-am simțit absența, ca pe un
gol neștiut și, parcă, nesfârșit. O neîmplinire. Și
nici nu înțelegeam ce-i cu asta... Puteam însă, ca
la orice miraj, să fiu apoi dezamăgită. Nu, deloc.
Nici vorbă. Prindeam aripi, când pătrundeam în
lumea aia. Culmea, și astăzi, deși acum e ceea ce
știm cu toții c-a ajuns să fie... Nici nu mai există
țărani, ci fermieri. Mă fac că nu văd cât pot..
Că aud despre și chiar citesc cărți de amintiri,
cu mare farmec, e firesc. Precum „Povestiri din
marginea pădurii” a Otiliei Țeposu sau „Ierburi
dulci, pajiști amare”, din Submarginea, a Aniei
Bradea. Le-nțeleg fiorul și bucuria de a fi copilă-
rit lângă o bunică, la țară. Dar eu?... De unde-mi
vine dorul?
Că mi-au căzut dragi bătrânii întâlniți era
bine, nu fusese zadarnic drumul. Dar, că am
perceput și dragostea lor pentru mine, a fost
strașnic. N-am mai mărturisit-o până acum.
Niciodată, nimeni, nu m-a privit ca pe „doam-
na cu folclorul, cu obiceiurile vechi...”, venită pe
coclauri cu o anume sarcină, să adune. Nu m-au
privit neutru. Au râs cu mine, au și lăcrimat,
mi-au spus lucruri ce nu le destăinuiești ușor.
„Vorbesc cu dumneavoastră mai bine ca... cu
sora mea”. Doamne, de câte ori n-am auzit asta!
Tușei Marița, cea de 90 de ani, n-aveam de ce
anume-i părea soră, poate nepoată. Dar ea însăși
socotise că s-a alipit, că-i semănam surioarei ce-
lei mai mici, pentru care făcuse ea copil. Cum
așa, cum vine asta?, m-am mirat. „Păi, a mică,
mititica, nu se știe de ce nu pute ave și ie copchil,
unde-o fo’ mai plăpândă? Și-i tot lepăda, mări-
cuți, ș-apoi zăce, de nu mai... Când o fo de nu s-o
mai putut scula, și părea că-i gata, se dusese ea la
o fărmăcătoare peste - stă și socotește pe degete
- șase dealuri. Aceea i-o spus să facă ea copchil,
chit c-ave de-acum pe ai ei, destui..., mari, mă-
rișori, și să zică tare, spre tăte zările - îi pentru
mezâna, al iei e. Abia după ce-o născut pe acela,
da n-o trăit tare mult nici el, s-o sculat din pat și
fătuca. Aia cu care sameni...”
Oftează lung și continuă. „Și când era acolo, la
fărmăcătoare, numa ce trecuse cătră pădure un
om cu toporu pe umăr, dar aceea l-o strigat ș-a
dat a-l înturna din drum. N-ai ce mai căuta, meri
acasă, de te laie, te grijește, că gata-s tote. Da, omu
n-a ascultat și, dup-o vreme, vine huiet că Stan a
lu’ Vasile, o căzut copacu pe iel, ș-atât i-o fost...”
Mai tare ca toate - și asta numai pentru că
era copil pe-atunci - îi păruse clipa când bunicul
s-a ridicat, a privit în jur roată și s-a dat jos din
copârșeu.(!) După ce-l bociseră și-l veghease-
ră ale trei zile îndătinate. Și acum se pregăteau
să-l ducă, să-l petreacă. (De aici vine vorba cu
„a-i face cuiva de petrecanie” și chiar cuvintele
„petrecut” și „petrecere” - drumul spre temeteu,
cimitir, nu numai masa de pomană, care era de
pomină, cu tot satul, și bucate fierte în ceaune
uriașe, pe pirostrii...)
Și lumea s-a speriat, oamenii au țipat?, întreb
cu uluire eu. „Nu, de ce? Doar au văzut că-i bun
zdravăn și s-o trezit... Bunicu poveste apoi că l-o
dus Înjeru pă peste tot și i-o arătat ce pățesc pă-
cătoșii, da și frumușăți i-o arătat și l-o-ntrebat că
el ce-și dorește, să rămână acolo au ba. Nu, nu,
că mi-s copchii încă micuți și-or ave nevoie de
min’e... Și-o mai trăit, de-o mai avut încă o fată.
Da el nu mai lăsa pe nime să lucre duminica. Și
șaua la cal o pune de sâmbăta, că besearica-i de-
parte tare. Ș-o pune și pe mama să pregăte toate
de cu nainte. Și când o murit de-adevărate o ști-
ut cu mult nainte și i-o pus să rânduie d-a fir a
păr, ce animal să taie, ce să ie din târg și cum să
cheme neamurile și vecinii, de pe plaiuri, cu trei
zile mai devreme, să-și ia iertăciunile de la tăți,
să plece ușure, cum se cuvine”
Cu moroii avusese mult de furcă și nu numai
ea... Auzisem. Deodată, când să casc ochii mai
atentă, că alții se feriseră a-mi spune ce și cum,
se întrerupe Marița mea. Tace și-mi arată mâini-
le „Iote mânurile mele și ce faine-or fost și albe...
Da de când desferec nuci, oblu, oblu, zile-n șir,
iote la ele... Și ginerele, oof, cum mă mai supără,
geaba-i popă, că suduie! Și, cum îl aud, cum sună
sudalma, foc mă fac și mă pun de postesc, cu zi-
lele și săptămânile, să ne ierte Domnu, de-l află
bunu atunce, Acolo...”
Și moroii?, nu mă las eu, bănuind că mă duce
cu vorba. M-a privit țintă Marița mea, bătrâna
mică, strâmbată de spinare, o mână de om și
ăla sbârcit, prună uscată. „Hai, că dumitale, ți-
oi spune. Îs omini ca noi, nu-s strâgoi, Domne
feri, nici cu copite măcar, așa cum îs caii lu’ Sân-
Toader când se-mprefac omini. De trebă să te
uiți sub masă la piciore, când îți pică ospeți la
vreme de nopte. Au ciubote sau copite?! Afară,
nu-i poți lăsa. În casă nu-i poți băga... Te rogi.
Să te lumineze Bunul... Nu zâce la besearică cum
că să ai darul deosebirii Duhurilor? P-ăla-l ceri...
Ei, moroii zâci? Omini, îs omini, da hapsâni.
Ciudoși. Se fac a-ți cere ceva, f-un leac, chibri-
turi, sare și de-i dai din casă, îți iau și mana. Iese
sânge pe ugeru la vaci și-ți betejești vițălul. Iau și
mana holdei, să umple de gândaci cartofii, uite
așa. Doar de ciudă. Meri de faci sfeștanie ș-aduci
sare sfințită și-o dai la vite. Stropești cu aghiaz-
mă pe straturi și, uneori, tot geaba-i... Câta-i ră-
utatea, draga maichii...”
Sigur, c-am vorbit și despre Iele, Heli
Frumoase, Ali din vânt, Fetele ceții, care cântă
„ca televizoru, auaa” și-ți fură vorbirea, rămâi
mut de le auzi. Și se aud, că urcă aer cald de jos
din văi, în sus, pe creste, șuieră, auiește, are zvon
tulburător. Că-i noapte, se lasă perdele de frig și
urcă perdele de sunete. Sunt reale, imaginația le
dă chip. Sunetele se zdrențuiesc în ramurile dez-
golite, se sparg de stâncile ascuțite și fiorii te iau
pe șira spinării. Și-l știi pe ăla, ai auzit de altul,
loviți din Iele. Cu gura strâmbată (atacul vascu-
lar cerebral, ce te pocește...). Te temi...
Bine-i doar primăvara, când o pornești să ca-
uți sub zăpadă primele frunze de popilnic. Te
speli pe păr, cum fac fetele de la oraș cu frun-
zele de nuc. Da, până face frunziș nucul, calea-i
lungă și toate muierile-și doresc să alunge uscă-
ciunea iernii din părul ținut sub broboade. Nu-i
simplu, e cu troc. Lași la tufă un dar și-l descânți.
„Popelnice, popelnice, eu îți dau pită cu sare, tu
să-mi faci cosița mare”... Sau „Popelnice, popel-
nice, eu îți dau pită și ou, tu fă-mi părul ca din
nou”... Ș-apoi Sânzienele, câta-i obiceiul, parcă-i
fain, dar poți vrăji până și de moarte cu florile
alea... Și groaza de Caii lui Sân-Toader, făcuți flă-
căi ce pică de frumoși, care te iau la joc și te joa-
că până iese viața din tine, și te calcă în copite...
Găsit-au câte-o fătucă zob pe plai. Brrr...
Și-ntreb și eu atunci (înduioșată?, emoționa-
tă?): Tușă Mariță, ce ți-a plăcut dumitale mai
mult pe lumea asta, cu boli, griji, trudă, neca-
zuri, dușmănii, frici și ce-o mai fi fost?
„Chiotitul, maică, asta tare mi-a mai plăcut.
Și al de zi și al de nopte. Că erau altfel. Că eram
singuri cu turma pe zaplazuri. Și dam chiot, să-i
anunțăm și p-alții că-i bin’e, că-i în bună regulă
și rânduială, că-i sore. Am zâs că eram sânguri,
da noi nu ne simțam așe. Chiotul era dă veste
d-a bună. Cam cumu-i aulitul de lupi din haită,
să știe fiecare unde-i altul de-al lui. Un samăn.
Iar nopte, chiotu-i mai subțire, mai luung, mai
spăimos, mai cu șuier, s-anunțăm ali duhuri că
nu ne-om teme, să se teamă ele. Să fugă și fia-
rele, c-aici suntem, ș-avem câni buni și botă,
măciucă și coraj și inimă tare. D-asta chioteam.
Și o dată că simțam cum mă-nfirip. Pe loc. Urca
prin piciore o forță d-a tare ș-o sâmțam, zău așe.
Urca din pământ, din stâncă. În min’e... Ce-aș
mai chioti ș-acu, da am coborât în sat ș-o zâce
lume c-o nebunit baba. Asta-i, draga maichii,
drag mi-a mai fost, sus pe munte, sângurea... Cu
ceriul. Cu vitele mele. Și cu tinerețe ce-om avut.
De la Domnul o fost...”
Am rămas cu vorba-n gât și cu tăcerea lungă
ce s-a așternut. Și ne-am luat amîndouă-n bra-
țe... Ș-am tăcut.
Dar, deodată, a țâșnit. A țâșnit chiotul! Drept
în urechea mea! Formidabil. Să-mi spargă tim-
panul, ș-alta nu. Am sărit ca arsă. Marița a dat
pe-afară, nu s-a mai reținut, așa bătrână, bătrâ-
nă cum se afla. O luase valul, povestind. Și n-a
mai putut. Măcar o dată, de ultimă dată. Ș-apoi,
își găsise scuză: era cu mine și-mi arăta... Era cu
pricină, nu de-a surda. De voia cineva să șie ce-o
găsise. Și, da, s-au strâns câțiva la gard.
Mă gândeam că pe plaiurile astea, au durat
drumuri legiunile romane, dar au venit desigur
și negustori greci, că mulți se mai chemau aici
Grecu. Chiar mulți. Și Marița mea. Degeaba aș fi
întrebat-o de unde-i vine numele, că asta, sigur,
nu știa, dar cât de multe alte știa... Cele ale vieții.
Mai cu seamă, sensul ei...
Cum aș putea acum să mă trec-petrec Dincolo,
fără să amintesc despre ei? Cum m-au primit...
Cum i-am primit eu, în mine, la rândul meu. Ce
poate fi mai firesc decât să-ncerc, cât oi putea,
să-i așez în neuitare? Asta-i cu chemarea satului
bătrân. Ăsta-i și... chiotul meu! „Chiotitul de zi”,
cel solar, pentru ea...
■
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
23
social
„Resetarea” culturală și
dezordinea simbolurilor
■ Adrian Lesenciuc
Să plecăm în proiecția noastră de la „simbolu-
rile adânci” (deep symbols le numește Edward
Farley în lucrarea omonimă1) ale unei societăți
post- (moderne, creștine, liberale), adică de la acele
semne, în înțeles saussurian, care, în condițiile frag-
mentării, decanonizării, hibridizării și deconstruc-
ției actuale, sunt purtătoare de putere latentă sau
manifestă. Interesantă abordare: pentru dezvrăjirea
lumii să propui simboluri care, prin puterea înma-
gazinată, presupun normativitate, failibilitate (relati-
vitate și coruptibilitate deopotrivă, datorită faptului
că își trag puterea din constrângerile comunității sau
generației, subliniază Farley2), localizare și farmec/
(re)vrăjire. Practic, propun prin acest text plecarea
într-o miraculoasă călătorie înspre inconștientul co-
lectiv jungian al societății actuale de pe poziția pe
care mi-o asumasem printr-un alt articol publicat
în Tribuna, „Revrăjirea lumii sau Guntenberg vs.
Zuckerberg”.
Ar fi relativ simplu să poziționăm noua gândire
simbolică în proximitatea demersului investigativ
al lui Claude Levi-Strauss din Gândirea sălbatică,
dar nici nu putem abandona pista pe care ne înscrie
antropologul structuralist francez: vocabularul in-
teresează mai puțin decât structura, conținutul mi-
tului mai puțin decât forma sa. Această structură/
formă este importantă pentru că indiferent de cod
sintaxa (dimensiunea sintagmatică) prevalează în
raport cu semantica (dimensiunea paradigmatică),
după cum observă și Paul Ricreur. Structura este
cea care permite organizarea raporturilor cu lu-
mea, constituindu-se în inconștient ca efect al lim-
bajului/ culturii, dar putându-se rupe de convenții
și putând redefini, nu nemotivat, semne încărcate
de putere latentă (simboluri). Dacă aceste simbo-
luri vor deveni în timp semne arbitrare, adică vor fi
rupte de contextul temporal al motivării, nu știm.
Șansa lor depinde de importanța pe care comuni-
tatea le va da în transferul continuu bazat pe sim-
bolizare și numit generic cultură. Dar toate acestea
se petrec dincolo de „prag”3, în fondul simbolic co-
mun, numit inconștient colectiv. Simbolurile sunt
fragmente de inconștient, în viziunea lui Jung, iar
resimbolizarea ține de capacitatea de a ajunge în
fondul comun de conținuturi, de patternuri com-
portamentale. Odată pătrunzând prin arhetipuri,
structuri narative sau simboluri repetate în limite
culturale în aria de „resetare” simbolică, pătrunde-
rea în inconștientul personal devine mult facilita-
tă. „Porțile subconștientului” (freudian, de această
dată): vinovăția, frica de nereușită, incertitudinea,
teama de a nu rata, anxietatea etc. conduc la mo-
delarea comportamentului în acord cu noile pat-
ternuri, cu noile cerințe ale comunității exprimate
prin semnele care înmagazinează putere.
Simbolurile nu pot fi rupte de context, asta e o
certitudine a structuraliștilor. O certitudine dublată
de psihologia abisală jungiană. Dar, în condițiile fo-
calizării predilecte asupra unor aspecte particulare
- iar mijloacele de comunicare de masă s-au speci-
alizat în a prezenta fragmentar întregul, nu redân-
du-l, ci rescriindu-l cu accent pe detaliul considerat
semnificativ, pe marginalul care invocă centralitatea
- ,contextul cultural redat nu mai reflectă realitatea.
Reflectarea unei realități convenabile dintr-un cadru
istoric și cultural dat nu înseamnă prezentarea fide-
lă a acelei realități cultural-istorice. De aici începe
lupta cu arhetipurile, miturile, simbolurile. De aici
întreaga mișcare de „resetare” prin lupta injustă cu
Miorița4. Cu Eminescu. Chiar și cu Iisus.
O focalizare dinspre psihologia socială abisală
spre arhetipurile culturale (constant demantelate),
spre mituri, simboluri, ar stopa procesul simulării în
„resetarea” culturală, al degradării comunicaționale
prin mimarea contextului și relației (prin algoritmi,
platforme și rețele virtuale). „Resetarea” culturală
înseamnă și reproiectarea algoritmilor inconști-
entului colectiv (structurii) încapsulați în ADN-ul
social în baza unor algoritmi computaționali, care
presupun conexiunea cu metadatele de profil (de
consumator) al utilizatorilor rețelei. Metadatele cu-
lese din rețele desenează, artificial, relieful inconști-
entului colectiv, necesitățile primare ale indivizilor.
„Resetarea” culturală înseamnă abandonarea valori-
lor culturale, subminarea lor ironică, deconstrucția
gândirii simbolice, slăbirea legăturilor cu rădăcinile,
cu inconștientul colectiv primar. În învățământ și
cultură efectele sunt profunde. Inconștientul colec-
tiv e încă refugiu pentru popoarele care au un deca-
laj în raport cu Occidentul, dar s-a subțiat, e aproape
desprins de rațiune în Occident. Tensiunea teribilă
din ultimele decenii în firele care îl țineau legat de
culturile occidentale aproape a dispărut; simultan,
a dispărut și mulțimea din catedrale, iar masele
dislocuite aglomerează traficul de pe „autostrăzile”
virtuale. În fapt, odată pătrunzând în inconștientul
colectiv, „resetarea” culturii se produce prin simu-
larea simbolizării, resemnificării. Semnele care în-
magazinează putere sunt legate de sacru, iar aceasta
este singura cale de pătrundere în structura incon-
știentului colectiv. Propensiunea spre sacru conduce
la resemnificare, la configurarea semnelor încărcate
de putere (simboluri), la impunerea convenției, la
configurarea ulterioară a raporturilor arbitrare de
semnificare. Noile simboluri, desprinse din reali-
tatea virtuală, sunt protezele unei realități culturale
amputate. Ele pot supraviețui în mentalul colectiv și
se pot adânci în inconștientul colectiv. Dar funcțio-
nalitatea simbolică - a noilor simboluri, așadar - va
fi una simulată, atâta vreme cât gândirea simbolică
este indestructibil legată de propensiunea omului
către sacru, după cum ne avertizează, rezumând
gândirea ultimului veac, Corina Sorana Matei în
Ordinea și dezordinea simbolurilor:
„Permanența simbolului sacru în timp și omni-
prezența lui în spațiu ne îndeamnă să presupunem
că gândirea simbolică va funcționa atâta vreme cât
va exista în om propensiunea lui către sacru. [...]
Gândirea simbolică nu va putea fi niciodată înlocu-
ită cu, sau convertită complet în gândire rațională,
dar aceasta nu înseamnă că ea este un simplu ru-
diment, un atavism intelectual al omului civilizat,
estompându-se treptat până la dispariție. Dacă în-
tr-adevăr originea și esența ei țin de raportarea la
sacru, această estompare nu poate reprezenta un
progres - ne asumăm această judecată de valoare5.”
Așadar, „reforma” culturală prin re-simbolizare e
un simplu simulacru, o încercare de mimare a unei
evoluții sociale naturale. Desprinderea de arheti-
puri, demantelarea vechilor simboluri, prezentarea
lor pe taraba produselor cotidiene sub semnul „dile-
matic” al elitei intelectuale așa-zicând preocupate de
evoluție umană și societală, ruptura (uneori defini-
tivă) cu trecutul, reinterpretarea trecutului în acord
cu principiile post-adevărului duc la remodelare so-
cială și deculturație. Și, pentru că gândirea simbolică
nu poate fi convertită în gândire rațională, e absolut
necesar pentru reușita „reformei” ca o altă formă de
gândire simbolică să se instituie ca simulare bau-
drillardiană a contextului spațio-temporal al noilor
comunități, a acelui continuum temporal bazat pe
simbolizare căruia Leslie White i-a zis cultură. Ne
permitem să adăugăm, în lista extazului social al so-
cietății contemporane la Jean Baudrillard:
„Societățile noastre au depășit, cu ajutorul sensu-
lui, al informației și al transparenței, punctul limită
care este cel al extazului permanent: extazul socialu-
lui (masa), al corpului (obezitatea), al sexului (obs-
cenitatea), al violenței (teroarea), al informației (si-
mularea)6, extazul culturii care a devenit rețeaua. ”
Să revenim la argumentele noastre jungiene la
care se aliniază și Ricreur și hermeneuții celei de-a
doua jumătăți a secolului trecut: odată subminată
creația simbolică înrădăcinată în inconștientul co-
lectiv (în fondul simbolic comun al umanității, spu-
ne Ricreur), calea remitologizării ar fi aceeași, spune
Jung, imaginația mitologică a lumii „ar urma ace-
leași tipare, încă o dată”7.
Mizând pe parcursul remitologizării și resimboli-
zării, subminarea discursului umanității despre pro-
pria instaurare devine eficient. Onirismul colectiv,
adăparea din mituri, simboluri și credințe s-ar vinde
maselor în lumina ironiei. Memoria evenimentelor
culturale și istorice fondatoare, memoria personali-
tăților ar fi atacate subtil și erodate. Resimbolizarea,
ca simulare culturală în rețea, ar deveni o formă sub-
tilă de eugenie socială. Să fie, atunci, noua gândire
simbolică noua gândire sălbatică?
Note
1	Edward Farley. (1996). Deep Symbols. Their
Postmodern Effacement and Reclamation. Harrisburg, PA:
Trinity Press International.
2	Op.cit., p. 7.
3	„Ipoteza pragului conștienței și a inconștientului în-
seamnă că materialul brut indispensabil oricărei cunoaș-
teri, și anume reacțiile psihice, ba chiar «gândurile» și
«cunoștințele» inconștiente se află în imediata vecinătate,
sub sau deasupra conștientului, despărțite de acesta doar
printr-un «prag», dar fiind totuși, după toate aparențe-
le, de neatins”, notează Carl Gust Jung [1954] (1994) în
Puterea sufletului. Antologie. A patra parte, Reflecții teore-
tice privind natura psihicului. Traducere de Suzana Holan.
București: Anima, p. 26.
4	Pentru a exemplifica, la îndemână este petiția Anti-
Miorița adresată Ministerului Educației Naționale, iniția-
tă de Asociația Anti-Miorița, v. https://www.petitieon-
line.com/anti-miorita, dublată de articolele din Dilema
veche semnate de Ioana Bot și Florin Iaru. Reacția de răs-
puns a fost consistentă valoric, dar, din păcate, insuficient
mediatizată, nicidecum ridicată la tirajul Dilemei vechi,
nr.686/2017, v. Mihaela Malea Stroe. (2018). #Miorița.,
pleiada și gașca. Spații culturale. Nr. 58.
5	Corina Sorana Matei. (2013). Ordinea și dezordinea
simbolurilor. București: Editura Tritonic. p. 112.
6	Jean Baudrillard. (1997). Celălalt prin sine însuși.
Traducere de Ciprian Mihali. Cluj-Napoca: Casa Cărții
de Știință. p. 64.
7	C.S. Matei, op.cit., p.121.
■
24
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
România și oamenii săi
din lume (VI)
■ Ani Bradea
Seria interviurilor, publicate în Tribuna sub
acest titlu, continuă cu un nou episod. Prin aceas-
tă discuție am ajuns în inima Portugaliei, lângă
Lisabona.
„Nu se poate înăbuși regretul de
a nu fi fost lângă oameni dragi, la
plecarea lor pe ultimul drum, sau
de a nu-i putea vedea suficient de
des pe cei care mi-au rămas”
Nicoletta Laura Dobrescu
40 de ani, Portugalia, Setubal
— Numele meu întreg este Nicoletta Laura
Dobrescu. În România nu am folosit prenumele
Nicoletta, pentru că aproape în tot ce am făcut
m-am identificat drept Laura Dobrescu (născută
Stănescu). Am 40 de ani, sunt căsătorită cu pre-
otul Ion Florentin Dobrescu și avem trei copii.
Locuim la Setubal, în Portugalia, din 2008. Doi
dintre copiii noștri sunt născuți în România. Eu
sunt profesor de limba engleză și lucrez atât la
școli din rețeaua publică, precum și la școli par-
ticulare. Nu știu ce alte informații v-ar fi de folos,
pentru început, dar sper să pot răspunde întrebă-
rilor dumneavoastră.
— Îmi spuneți că locuiți în Portugalia din 2008.
Înainte de acest an, ați mai fost plecată din țară?
— Am ieșit din țară pentru prima dată la 14
ani, pentru a participa la o expoziție de artă popu-
lară în Germania. Mai târziu am fost la un curs de
Gabriela Cristu	Jurnalul unei clipe (2001), detaliu tapiserie
formare de scurtă durata în Cehia, iar la 20 de ani
am petrecut trei luni în Danemarca, pentru a stu-
dia la Universitatea din Copenhaga. Am călătorit
mai târziu în interes de serviciu, de câteva ori în
Elveția, Germania și o data în Italia. În Portugalia
am călătorit în interes personal, împreună cu so-
țul, pentru a vizita niște prieteni foarte apropiați.
Această călătorie a fost decisivă pentru amândoi.
Ne-am îndrăgostit de Portugalia, așa încât soțul
meu a acceptat fără ezitare, un am mai târziu, pro-
vocarea de a pleca în Portugalia ca preot misionar.
— Ce anume a determinat acest sentiment? Ce
v-a făcut să vă îndrăgostiți de Portugalia, așa cum
spuneți, la o primă vizită acolo?
— Pe lângă frumusețea naturală, accentuată de
proximitatea oceanului, pentru mine cu adevărat
surprinzător de frumos mi s-a părut, de la înce-
put, peisajul urban al Lisabonei și al zonei apro-
piate (incluzând Setubal). Sunt orașe cu propor-
ții umane: au clădiri mari, dar care nu copleșesc
prin dimensiuni și par făcute pentru a fi privite
de aproape. Casele au forme plăcute și elegante
fără ostentație. Din când în când te captează câte
un element decorativ săpat în piatră, fără a epa-
ta, sau, pur și simplu, textura pietrei se dezvăluie
în jurul ferestrelor și ușilor, în mijlocul fațadelor
sobre. Adesea întâlnești grădini îngrijite și accesi-
bile, sau măcar colțuri verzi, care îți dau un sen-
timent de odihnă și ocrotire, mai ales vara, când
soarele este fierbinte. Străzile, pavate cu piatră, se
potrivesc cu pasul omului și invită, parcă, să fie
parcurse fără grabă. Viața locuitorilor, care se nu-
mesc, fără auto-ironie, mai degrabă cu prietenie,
„gente do bairro” (oamenii cartierului), umple
aceste străzi, cu micile povești pe care, în grupuri
mici, rude, prieteni sau vecini, le deapănă în jurul
meselor așezate pe trotuare, în fața restaurantelor
sau cafenelelor. Mai multe persoane mi-au spus
că, venind pentru prima dată în Portugalia (cei
mai mulți, în Lisabona) au trăit un sentiment de
familiaritate greu de explicat. Și eu am avut același
sentiment. După mulți ani mi-a venit în minte o
asociere de care nu fusesem înainte conștientă.
Cred că acest tip de cartier, cu relații economi-
ce de proximitate, în care oamenii se cunosc și se
respectă după nume și profesie, semănă cu orașul
în care m-am născut (aș spune, prea târziu pentru
a-l mai cunoaște, dar destul de devreme pentru
a mi-l aminti). Centrul orașului Moreni era, în-
tr-un fel, așa, înainte de a dispărea sub buldozere.
Casele și magazinele naționalizate aveau încă, în
memoria locuitorilor, numele foștilor proprietari.
Cu siguranță că și alte orașe erau la fel. Am avut
senzația unui deja vu, mai mare, mai frumos, dar
la fel de familiar.
— Dincolo de acel sentiment, de dragoste la pri-
ma vedere pentru Portugalia, cât de greu, sau de
ușor, v-a fost să luați decizia de a emigra? Ce anume
lăsați în urmă, în acel moment, în România? (Mă
refer la o situație socio-profesională)
— Deși decizia soțului meu a fost rapidă și fără
echivoc, pentru mine nu a fost ușor să plec o dată
cu el, pentru că nu găseam motive suficient de pu-
ternice care să mă „împingă” spre emigrare, nici
perspective foarte optimiste de bunăstare sau de
mare succes profesional în Portugalia. Bineînțeles,
faptul că aveam doi copii a cântărit mult în decizia
de a rămâne eu încă o vreme în România, pentru
că nu ne doream să expunem copiii unei situații
de multă instabilitate. Situația mea socio-profe-
sională nu era deloc rea, pentru o absolventă de
studii umaniste. Realizasem, practic, tot ceea ce
îmi propusesem. La 30 de ani îmi luasem deja
doctoratul în Litere, lucram într-o instituție de
prestigiu, care în anul 2007 se afla în plină dezvol-
tare și afirmare internațională (Institutul Cultural
Român). Mediul în care lucram era efervescent,
aveam colegi creativi și motivați, dedicați proiec-
telor comune și plini de entuziasm pentru ceea ce
făceau. Din poziția puțin semnificativă pe care o
ocupam la Biroul de Presă aveam privilegiul de a
lucra, sau, cel puțin, de a cunoaște aproape toa-
te proiectele Institutului, așa încât din viața mea
profesională făceau parte în fiecare zi evenimente
culturale de ținută, idei valoroase, opinii compe-
tente, inițiative curajoase, cărți noi, artiști de refe-
rință - cam tot ce mi-aș fi putut dori. Mai aveam
și avantajul atât de important al orarului de lucru
relativ flexibil, care îmi permitea să mă pot ocu-
pa de copii la ora intrării la școală și la grădiniță,
ceea ce atunci era fundamental. Se înțelege că nu
am plecat din România dezamăgită, nici cu ambi-
ții sau cu speranțe uriașe. Îmi doream mai multă
stabilitate pentru familia mea și, fără să știu prea
bine, o viață cu mai puține contracții, contradicții
și stridențe.
— Având în vedere toate aceste pregătiri prelimi-
nare, precum și misiunea soțului dumneavoastră,
bănuiesc că nu ați avut probleme cu găsirea unei
locuințe. Totuși, au existat anumite dificultăți în a
vă întemeia un cămin pe pământ străin, sau dificul-
tăți de acomodare, pentru dvs. sau alt membru al
familiei dumneavoastră?
O
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
25
o
— Sper că nu vă dezamăgesc, dar găsirea locu-
inței a fost o problemă. În anul în care a fost singur
în Portugalia, soțul meu a făcut tot ce s-a putut
pentru a-și legaliza situația, pentru că, neavând
contract de muncă cu nicio entitate înregistrată în
Portugalia, a obținut cu multă dificultate un nu-
măr fiscal. Fără un număr fiscal, în Portugalia, nu
poți face aproape nimic. Problema cea mai grea
a fost, însă, înscrierea copiilor la școală. În 2007
Portugalia se afla într-o perioadă în care proiecte-
le de infrastructură finanțate din fonduri europe-
ne atrăgeau un număr foarte mare de muncitori
străini, cei mai mulți veniți din Europa de Est.
Pe de o parte, această situație a făcut mai dificilă
găsirea unei locuințe. Prețurile locuințelor cres-
cuseră semnificativ, iar proprietarii erau din ce în
ce mai prudenți față de chiriașii străini. Pe de altă
parte, venirea familiilor muncitorilor emigranți a
condus și la supraaglomerarea școlilor. Încercând
să se informeze, printre românii pe care i-a cu-
noscut, asupra procedurilor de a transfera copiii
din România la școli din Setubal, soțul meu a fost
confruntat cu cea mai dificilă dintre problemele la
care se aștepta. Imaginea pe care românii o aveau
despre școlile publice portugheze era sumbră. Se
plângeau de schimbările dese de profesori, de ele-
vii indisciplinați, de numărul mare de repetenți
și de străini (ne-europeni), de exigența scăzută a
programei, de lipsa temelor pentru acasă. Cum
școlile private erau inaccesibile, cea mai bună
soluție pe care a întrevăzut-o a fost să găsească
mai întâi o școală „bună” la care să o înscrie pe
fiica noastră (urma să frecventeze clasa a treia în
Portugalia) și după aceea să găsească o locuință,
în zona arondată școlii respective. A reușit abia
după luni de căutări și nenumărate insistențe
(școala nu mai accepta elevi noi), iar când a găsit,
ca prin minune, un apartament de închiriat la un
preț suportabil, s-a lovit de faptul că proprietarii
nu închiriau la străini, decât dacă gira pentru ei
un cetățean portughez. Din fericire, mediatorul
imobiliar a făcut o excelentă pledoarie în favoarea
preotului român și i-a convins pe proprietari să
accepte ca girant o familie de români cu situație
profesională stabilă și locuință în proprietate per-
sonală.
— Care a fost primul loc de muncă pe care l-ați
obținut în Portugalia? Povestiți-mi, în câteva cuvin-
te, această experiență.
— Dinainte să plec din România, dar mult mai
mult după ce am ajuns în Portugalia, problema
cea mai grea mi s-a părut a fi găsirea unui loc de
muncă. Nu mă simțeam pregătită pentru nimic
altceva decât ceea ce făcusem (și nu mai puteam
face, necunoscând limba portugheză), dar mă
convinsesem că trebuie să accept orice. Din co-
munitatea de români, femeile lucrau în menaj sau
în azile de bătrâni. Eram dispusă să încerc orice,
dar problemele veneau de unde nu m-aș fi aștep-
tat. Menajerele își găseau de lucru prin interme-
diul altor menajere, care aflau de noi oportunități
de lucru și își recomandau rudele sau cunoștințe-
le. Când am vorbit cu femeile (puține) de la bise-
rică și le-am spus că îmi caut ceva de lucru, au fost
încurcate: „Doamna preoteasă” nu se cădea să lu-
creze la curățenie. În CV nu aveam nicio abilitate
practică la care să mă refer, pentru a obține un loc
de muncă în vreo industrie oarecare. Din cauza
supracalificării, Oficiul de Șomaj nu m-a acceptat
imediat să fac cursul de limbă portugheză. Ca să
învăț totuși limba, m-am oferit ca voluntar la un
spital de ortopedie, unde era nevoie de persoane
H
care să îi ajute pe bolnavii imobilizați să ia masa și
să petreacă mai ușor perioadele lungi de spitaliza-
re, conversând cu ei și ducându-le cărți. Spitalul
m-a acceptat. Acea experiență a fost cu adevă-
rat transformatoare. Am aflat, între timp, că nu
erau suficienți profesori de engleză, iar Ministerul
Educației introdusese limba engleză, ca materie
opțională, în școala primară. Aș fi întrunit con-
dițiile să mă angajez ca suplinitor, dar aveam ne-
voie de un atestat recunoscut pe plan internațio-
nal. M-am înscris, pe ultima sută de metri, la o
școală de limbi străine care m-a acceptat în grupa
de studenți care se pregătea pentru Cambridge
Proficiency. Le-am spus unor doamne din paro-
hie că am nevoie sa câștig niște bani lunar, să îmi
pot plăti cursul și m-au recomandat unor familii
care aveau nevoie de cineva la curățenie, câteva
ore pe săptămână. După trei luni am dat exame-
nul și am obținut certificatul, iar în anul școlar ur-
mător am început să lucrez ca profesor de engleză
la Setubal. De zece ani fac același lucru, dar în-
tre timp am mai luat o licență și am mai făcut un
masterat, pentru a obține calificarea profesională.
— Ați afirmat mai devreme că, la un moment
dat, v-ați oferit ca voluntar într-un spital. De ce
spuneți că „acea experiență a fost cu adevărat
transformatoare”?
— Experiența de voluntar în spital a fost, în pri-
mul rând, o experiență integratoare. Am început
să învăț limba, să îmi fac noi cunoștințe, să stabi-
lesc relații de colegialitate și colaborare cu ceilalți
voluntari. A fost, în același timp, transformatoare,
pentru că a clarificat prioritățile din viața mea și
m-a făcut să mă orientez după obiective diferite
de cele anterioare. Cum, din 30 de ani de viață, 24
fusesem elevă sau studentă (cumva de succes) și
credeam că cele mai importante linii de urmat în
viață erau talentul, vocația, motivația interioară,
excelența, căutasem prea puțin, în ceea ce făceam,
certitudinea necesității și a utilității. Dintr-o dată
lucrurile s-au inversat și am început să caut să în-
țeleg în ce constau necesitatea și utilitatea veni-
rii mele într-o țară de care m-am îndrăgostit la
prima vedere, printre oameni care mă uimeau în
fiecare zi prin blândețea lor, prin buna cuviință cu
care erau învățați să trăiască, prin naturalețea cu
care își respectau aproapele și smerenia cu care
se puneau la dispoziția celui care avea nevoie de
ajutor. Experiența voluntariatului (în lucruri mă-
runte) m-a făcut să nu mai privesc înapoi (spre
proiecțiile gigante). Când am renunțat să mai pri-
vesc înapoi, lucrurile au intrat pe făgaș.
— Vorbiți foarte frumos despre oamenii de acolo,
despre comunitatea în care v-ați integrat. Pe de altă
parte, noi românii spunem despre noi că suntem un
popor cald, ospitalier. Să înțeleg, din ceea ce mi spu-
neți, că portughezii ar fi chiar cu un pas înaintea
noastră, din acest punct de vedere?
— Nu știu cu cine ne comparăm, atunci când
ne creăm o reprezentare de popor în special bun
și ospitalier, dar în Portugalia românii rareori se
laudă cu ospitalitatea lor națională. Unii, veniți
aici cu mulți ani în urmă, ca imigranți ilegali, să-
raci și disperați, traficați și abandonați de conați-
onali, într-o Portugalie mult mai puțin prosperă
și dezvoltată decât astăzi, povestesc cum oameni
simpli și necunoscuți i-au chemat la masa lor de
Crăciun sau cum unii polițiști, în loc să îi aresteze
și să îi trimită peste graniță, i-au dus la vreo fer-
mă, rugându-l pe proprietar să le dea de mâncare
și de lucru, ca să își poată legaliza șederea. Acest
gen de ospitalitate nu încăpea în reprezentarea
mea când trăiam în România, în mijlocul unui
popor pe care îl numeam, din obișnuință, ospita-
lier. Sunt măsuri diferite.
— La începutul acestei discuții îmi spuneați că,
profesor fiind, predați limba engleză în rețeaua pu-
blică, dar și în școli particulare. Bănuiesc că printre
elevii dumneavoastră au fost (sunt) și români, copii
ai unor imigranți proveniți din România. Faptul
că dumneavoastră sunteți româncă se constituie
într-un plus în interacțiunea cu acești copii? Sunt
mai deschiși, mai apropiați de dvs. decât de ceilalți
profesori?
— Am avut foarte rar elevi români. Pentru
ei, ca și pentru mine, a fost important să putem
schimba câteva vorbe în limba română. Nu am
ajuns, însă, la o relație privilegiată cu acești elevi
și nu cred că am produs un impact deosebit pen-
tru că sunt româncă. De altfel, nu s-a întâmplat
să lucrez cu acești elevi mai mult de un an școlar,
câte două ore pe săptămână, iar ei erau perfect
integrați în comunitatea portugheză. Sper că am
lăsat ceva „urme» ca profesor de engleză și poate,
pentru faptul de a fi româncă, își vor aminti de
mine încă un timp.
— Există o comunitatea românească în Setubal,
acolo unde locuiți dvs.? Cum este structurată ea,
care este liantul care îi conferă unitatea?
— La Setubal există români, dar nu sunt sigu-
ră dacă putem vorbi despre o comunitate struc-
turată. Există aici două asociații românești, care,
din câte cunosc, nu au, în acest moment, un im-
pact semnificativ, precum și o parohie ortodoxă,
care acoperă o arie mult mai mare. Majoritatea
membrilor activi ai parohiei nu rezidă în Setubal.
Parohia este, de fapt, o comunitate flexibilă, cu
patru locașuri de slujire alternative. Legătura în-
tre acești oameni este credința (ortodoxă), expri-
mată în limba română, urmată de dorința de a trăi
viața de comunitate a Bisericii.
— Spuneți că Parohia ortodoxă este o comuni-
tate flexibilă. Ce ar trebui să înțelegem prin asta?
„Patru locașuri de slujire alternative” înseamnă pa-
tru biserici ortodoxe, în care slujește, pe rând, ace-
lași preot?
— Parohia noastră nu are niciun locaș de slu-
jire propriu. Toate locașurile în care slujim sunt
biserici catolice, dintre care o singură capelă se
află in folosința noastră exclusivă. Același preot
ortodox slujește în toate cele patru biserici, după
un program care se stabilește în fiecare lună, în
funcție de calendarul liturgic, de disponibilitatea
locașurilor de cult și de prioritățile micilor co-
munități ortodoxe care s-au configurat în jurul
respectivelor biserici.
— Așadar, Biserica este locul în care românii,
credincioși ortodocși, se întâlnesc pentru a se ruga
în limba lor, pentru a asista la un serviciu religios
oficiat în limba română. Există și alte activități or-
ganizate în această comunitate a Bisericii, și mă re-
fer, în special, la anumite manifestări culturale, me-
nite a păstra și a promova limba și cultura română?
— Parohia noastră este o comunitate de cre-
dință ortodoxă și, apoi, de limbă română. Nu toți
membrii parohiei noastre sunt cetățeni români.
21
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
Unii sunt cetățeni moldoveni sau ucraineni și
chiar dintre cei născuți și crescuți în România,
unii au altă limbă maternă decât limba română.
Limba română este, însă, limba noastră de cult și
limba în care comunicăm între noi. Trăind aici,
obiectivul păstrării limbii române s-a definit din
ce în ce mai clar, pe măsură ce limba portughe-
ză s-a instalat în viața noastră socială și chiar în
familiile noastre. Rar întâlnim aici copii români
care să vorbească între ei, în mod spontan, în lim-
ba română. Pentru ei, limba de comunicare este
limba portugheză și nu avem nici cum, nici de ce
să ne opunem acestui fenomen. Am încercat, în
același timp, să îi facem pe părinți conștienți de
avantajele bilingvismului pentru acești copii și de
importanța dezvoltării capacității lor de a comu-
nica în limba română, la fel de fluent precum în
limba portugheză. Pe de o parte, limba română,
pe lângă portugheză și engleză, este, pentru viito-
rul lor, un avantaj la vremea studiilor universitare
și a construirii vieții profesionale. Pe de altă parte,
ajută la menținerea și consolidarea relațiilor cu fa-
milia lărgită, cu bunicii din România, Republica
Moldova sau Ucraina, dar și cu verii născuți în
alte țări, vorbitori ai altor limbi europene. Prin
existența noastră aici, într-o comunitate vie, limba
română se păstrează și nădăjduim că se va menți-
ne cel puțin încă o generație. Am încercat, dintru
început, să o menținem cu grijă printre adulți și
să o promovăm, pe cât posibil, printre copii. Am
avut o grupă de copii, reuniți într-un proiect de
școală parohiala, cu obiectivul de a-i ajuta să în-
vețe mai bine limba română și să o folosească și
ca limbă a creșterii lor. Am reușit aproape doi ani.
Ne-am oprit când nu am mai avut resursele uma-
ne pentru a continua temeinic. Nu s-au oprit însă
activitățile culturale. Am avut câteva în fiecare an
de când suntem aici, la început centrate pe cola-
borarea cu instituții de cultură portugheze și cu
obiectivul promovării culturii române prin opere
și personalități din România (prin expoziții, spec-
tacole, concerte, proiecții de film), iar in ultima
vreme direcționate mai viguros spre comunitatea
parohială ortodoxă și vecinătatea catolică portu-
gheză, prin membri relevanți ai comunității de
limbă română din Portugalia.
— Dar activități cu caracter social? Știind că ro-
mânii nu sunt prea uniți nici atunci când se află în
minoritate, manifestă ei un comportament altruist
față de semenii aflați în nevoie socială, măcar aici,
în comunitatea Bisericii?
— Viața noastră, în Biserică, este o opțiune
permanentă pentru solidaritate cu cei aflați în su-
ferință și acesta este unul dintre lucrurile cel mai
bine înțelese de către toți cei care vin la biserică
aici. Cu o asemenea disponibilitate sufletească din
partea credincioșilor, parohia a reușit să mobili-
zeze în fiecare an resurse pentru a ajuta, mai ales
atunci când familii cu copii s-au aflat în situații
dificile sau în mare nevoie de sprijin. Nu reușim
să facem tot ce ne-am dori sau tot ce ar fi nevoie,
dar avem încredere că împreună, printr-un mic
gest de solidaritate, putem diminua o problemă
prea mare pentru un om singur.
— Cred că am fost inspirată adresându-vă pre-
cedentele două întrebări, așa ne-ați dezvăluit cu
adevărat rolul și misiunea dvs. în Portugalia, în
comunitatea (încă) vorbitoare de limbă română, de
acolo. În acest context, și văzând tot ce mi-ați poves-
tit până acum, credeți că ați putea, la un moment
dat, să vă întoarceți în România, să vă reintegrați
într-o societate care, într-o oarecare măsură, diferă
de ceea ce ați lăsat în urmă cu aproximativ 18 ani?
— Cred că dacă m-aș întoarce în România
ar trebui să fac un efort de readaptare destul de
mare. De câte ori am revenit în România în ul-
timii zece ani am simțit că așteptările mele s-au
modificat și am devenit tot mai exigentă cu tot
ceea ce ține de relația cetățeanului cu autoritățile
și cu instituțiile publice, sau de relația clientului
cu entitățile private. Reintegrarea profesională
cred că nu ar fi nici ea prea ușoara, pentru că nu
am lucrat niciodată în învățământ în România și
aș fi la fel ca orice începător, chiar și după zece
ani de profesorat. Probabil că ar fi un pas greu de
făcut, iar deocamdată nu întrevăd motive pentru
o astfel de schimbare.
— Urmăriți scena socio-politică din România?
Ați votat la alegerile pentru care s-au organizat sec-
ții de votare în străinătate?
— Urmăresc viața socio-politică din România,
am votat de fiecare dată și o voi face în continuare.
Gabriela Cristu
Visul magului (tatălui meu) (1998), 200 x 150 cm
— În acest moment, simțiți că vă lipsește ceva din
țară? Și țării, ei ce credeți că îi lipsește?
— Depărtarea de familia mea este uneori greu
de suportat. Gândul că nu pot ajunge oricând sau
destul de repede lângă cei care mi-au mai rămas
în țară este neliniștitor. Nu se poate înăbuși regre-
tul de a nu fi fost lângă oameni dragi, la plecarea
lor pe ultimul drum, sau de a nu-i putea vedea
suficient de des pe cei care mi-au rămas. Ei îmi
lipsesc. Îmi lipsesc și prietenii, dar sunt conștien-
tă că și chiar dacă aș fi în țară, ar continua să îmi
lipsească unii dintre ei, pentru că mulți sunt, ca și
mine, pe alte meleaguri.
— Ce cred că îi lipsește țării? Este cea mai grea
întrebare. Vă răspund, dar întrebarea rămâne des-
chisa. Cel mai evident îi lipsește buna guvernare,
iar în lipsa acesteia, lipsurile devin din ce în ce
mai mari. Îi lipsesc, apoi, milioanele de români
plecați. Această pierdere este în mare parte irecu-
perabilă, iar fără o bună guvernare, un dezastru
în expansiune.
■
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
27
însemnări din
Mancha
Copaci, pomi, meri și nuci
■ Mircea Moț
Este surprinzător faptul că într-un roman
realist de tip tradițional și de inspirație
rurală, vegetalul rămâne o prezență de-a
dreptul discretă. La începutul romanului Ion, în
contextul prezentării cunoscutului drum alb care
se desprinde din șoseaua „întovărășind Someșul
[...] până la Cluj”, pentru a-l introduce pe cititor
(după spusele lui Rebreanu) în universul ficți-
onal, este menționată o pădure de fagi: „Lăsând
Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face
loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă
înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se prin-
tre fagii tineri ai Pădurii Domnești”. În romanul
lui Rebreanu sunt pomenite frecvent grădini și
grădinițe, în care se află pomi sau copaci, fără a se
preciza însă felul acestora. Nu este uitată iarba, de
cele mai multe ori „grasă” ori „deasă, grasă, pre-
sărată cu trifoi”, care „unduia ostenită de roua di-
mineții”. Nici buruienile nu scapă atenției proza-
torului: „Din șanț, dintre buruienile cărunțite de
colb, se repede un cățel murdar, cu coada în vânt”.
Sunt prezente de asemenea florile, asupra cărora
Rebreanu nu insistă în mod deosebit: „La urechi
și în cosițe au și ele buchețele de vâzdoage pestrițe
și în mână câte un mănunchi mai mărișor pe care
să-l dăruiască flăcăului cutare să-l pună în pălă-
rie”. Un copil „șterpelind într-o clipire un struț de
flori din mâna Margaretei, o zbughi ca săgeata”.
Nu poate lipsi din imaginarul romanului frunza,
termen comparant pentru Ion, care, în fața pă-
mântului, se simte slab „cât un vierme pe care-l
calci în picioare sau ca o frunză pe care vântul o
vâltorește cum îi place”. Este surprinzător fapul
că în afara satului, în secvența în care Ion sărută
pământul, într-o zi de luni, moment de început
și de sărbătoare pentru țăranul astfel îmbrăcat,
ochiul scriitorului nu reține nici un copac, fiindcă
prezenței acestuia în acel loc nu i se poate atri-
bui vreo semnificație. Apar în roman brazii, dar
aceștia se află în afara satului Pripas, la Sângeorz,
surprinși într-un amurg „înăsprit de mirosul de
rășină”. Atât cât este el prezent în roman, vegeta-
lul nu este lipsit de miresme. Fânul proaspăt cosit
„adunat în câmp clăițe proptite cu pari, umplea
văzduhul cu un miros îmbătător”. Sau: „Era o zi
de primăvară minunată, cu miresme de flori de
câmp, cu un cer de oglindă fermecată”. Pădurile
sunt asociate mirosului aspru al pământului, to-
tul pentru a transcrie dorința de viață: „Copaci
înmuguriți, verdeața ce răsărea zi cu zi mai vie,
ca un vesmânt fermecat coborât să acopere goli-
ciunea neagră și gălbuie a pământului bătrân, pă-
durile care se încoronau cu frunzișuri noi, miro-
sul aspru, îmbătător și înviorător de glie, plutind
mereu în văzduh ca respirația sănătoasă a unui
uriaș trezit dintr-un somn greu - toate împrăștiau
vioiciune în suflete, tinerețe nouă și nouă poftă de
viață”. Primăvara are aburi și miresme de care Ion
se bucură din plin: „Ion ieșea deseori în hotar să-
și desfete sufletul în priveliștea pământurilor lui. I
se umflau nările sorbind aburii primăverii.”. De
reținut mirosul pământului care îi aprinde lui Ion
sângele: „Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăți-
șeze huma, să o crâmpoțească în sărutări. Întinse
mâinile spre brazdele drepte, zgrunțuroase și
umede. Mirosul acru, proaspăt și roditor, îi aprin-
dea sângele”. Acest miros este absent în situația
prezențelor feminine din roman, Ana și Florica,
detaliu ce întărește ideea că singura relație erotică
autentică din roman, impusă de glasul pământu-
lui căruia Ion nu i se poate împotrivi, este relația
cu pământul din binecunoscuta secvență.
Această prezență discretă a vegetalului pare
menită să concentreze atenția asupra unui tip de
realism practicat de Liviu Rebreanu, cu totul dife-
rit de acela care ar „copia sincer, fidel și fotogra-
fic-până la mărunte amănunte totul”, după mărtu-
risirea autorului, un „realism al esențelor” (Liviu
Rebreanu, Jurnal, Text ales și stabilit de Puia
Florica Rebreanu. Addenda, note și comentarii
de Niculae Gheran, București, Editura Minerva,
1984, p. 284). Într-adevăr, Liviu Rebreanu are în
vedere „viața cea mare” (ca să folosesc cuvintele
lui Titu Herdelea), din perspectiva căreia se re-
dimensionează prezențe concrete din universul
romanului.
Într-o carte de referință, Poetica postmodernis-
mului, regretatul Liviu Petrescu are în atenție felul
în care „viziunea scriitorului se cristalizează la ni-
velul unor simboluri ale romanului”. Pentru critic,
crucea este un „element simbolic totalizator”, iar
„modulația fundamentală pe care o înregistrează
crucea, în cuprinsul romanului, o reprezintă co-
pacul”, acesta „este o imagine asociată, pe rând,
printr-un fenomen de detalizare, când cu una,
când cu cealaltă dintre semnificațiile polare pe
care le unificase simbolul matrice al crucii” (În
cruce întâlnindu-se, sub semnul sintezei, cerul și
pământul, un „cordon ombilical niciodată rete-
zat între cosmos și centrul originar”, după dicți-
onarul de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain
Gheerbrant). Concluzia lui Liviu Petrescu este că
sistemul „de imagini și de simboluri al romanului
(crucea, copacul) urmărește [.] să atragă luarea
aminte asupra esenței înseși a vieții, ca unitate a
contrariilor (Liviu Petrescu, Poetica postmoder-
nismului, Ediția a II-a, Pitești, Editura Paralela 45,
1998, p. 51).
Criticul clujean amintește semnificațiile sim-
bolice ale nucului și ale mărului. Nucul este „in-
vestit [.] cu semnificații disforice, thanatice, prin
care se închide cercul simbolic al copacului ca loc
de întîlnire a contrariilor”. Mărul rămâne „asociat
cu semnificațiile euforice, înălțându-se ca un sim-
bol al vieții triumfătoare” (Liviu Petrescu, op. cit.,
p. 51).
Nucul, cu sugestiile lui thanatice, este prezent
încă de la început în romanul Ion. Hora din bă-
tătura văduvei lui Maxim Oprea are loc sub nucii
cu umbra grea, opusă unei lumini albe, cu pete:
„Hora e în toi. Locul geme de oameni. Nucii bă-
trâni de lîngă șură țin umbra. Doar câteva pete
albe de lumină răzbesc printre frunze, gâdilând
fețele aprinse și vesele”. Nucul proiectează fin asu-
pra colectivității fiorul morții. În așteptarea Anei,
ca o anticipare, în realizarea căreia Rebreanu este
recunoscut, Ion se așază „sub un nuc scorburos,
pe o rădăcină încovoiată ca un jilț”.
Să ne amintim că Ana naște pe câmp, în afara
satului, într-un spațiu ostil, mărul dovedindu-se
în primul rând protector, „cu frunzele neclintite
ca un scut împotriva razelor aprinse”. Copacul
Gabriela Cristu
Magie (1988)
tapiserie haute-lisse, 150 x 150 cm
sub ale cărui ramuri naște Ana este un măr, însă,
și amănuntul se cuvine reținut, este un măr pă-
dureț, trimițând spre pădure și spre arhaic: „Sosi
totuși mai devreme și de aceea se îndreptă cu me-
rindea spre un măr pădureț din marginea holdei,
să așeze acolo coșul și să ia secera, să mai taie și ea
doi-trei snopi”. Se insinuează și aici lumina, care
pândește trupul vlăguit al femeii: „Prin umbra
subțire a mărului lumina albă pândea tremurân-
du-și petele străvezii pe corpul chinuit al femeii”.
În fine, același măr pădureț este un sprijin pentru
Ana: „Ana se târâse anevoie spre trunchiul măru-
lui și se răzimă cu spatele”.
În creațiile folclorice sunt prezente secvențe
în care protagonistul este înviat cu trei smicele
de măr dulce, mărul trimițând la copacul ede-
nic. În această situație, prezența mărului pe pă-
mânt amintește omului un timp auroral și spațiul
edenic, din care a fost izgonit. În admirabilul său
volum, Cartea pierdută. O poetică a urmei, Ion
Mureșan amintește că „mărul este arborele pri-
mordial al conștiinței binelui și răului, arborele
mândriei și al rușinii. Sufletul recunoaște de de-
parte mirosul mărului. După același miros s-a
mai ghidat o dată, demult, când a străbătut dru-
mul de la paradis la pământ”.
Revin la prezența copacului ca un „cordon om-
bilical niciodată retezat între cosmos și centrul
originar”, după amintitul dicționar de simboluri.
Cred că nu este întâmplător faptul că mărul sub
care naște Ana este prezentat în contextul unor
menționări sau sugestii ale aceluiași cordon om-
bilical: Zenobia taie cu secera spicele, ipostaze
ale cordonului ombilical ce leagă rodul, bobul de
grâu, de pământul feminitate și mamă în același
timp, după cum tot ea taie cordonul ombilical al
copilului, cu cosorul lui Glanetașu.
Mărul se întâlnește la Rebreanu cu părul, după
dicționarul de simboluri, „simbol tipic erotic”,
fapt ce „se datorează [.] abundenței sucului pe-
rei, dar și formei care evocă feminitatea”. Actul
erotic se consumă sub un păr, tot unul pădureț:
„Trecură prin porumbiște și se opriră sub părul
pădureț unde sumanul bărbatului era așternut
pe jos la umbră, ca un culcuș pregătit înadins”.
Relațiile din plan uman sunt transcrise prin rela-
ția dintre cei doi pomi, mărul și părul: „Frunzele
mărului foșneau ca o imputare. Și imputarea îi
aducea aminte de Ana”. Un argument în plus pen-
tru condiția realismului rebrenian.
■
21
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
showmustgoon
Multiplicarea corpurilor
și etica negativă (II)
■ Oana Pughineanu
n A critique of affirmative morality: a reflec-
tion on death, birth and the value of life Julio
Cabrera își avertizează dintru început citito-
rul asupra a două constante din cartea sa: radica-
lismul întrebării puse de etica negativă și faptul
că este un fel de filosofie care nu face ca lucrurile
să fie interensante. Spre deosebire de metafizică,
de eticile pozitive el nu pune accent pe lumi tran-
scendente mai mult sau mai puțin ideale cărora ar
trebui cumva să ne conformăm pentru a atinge o
stare de bine. Julio Cabrera își îndreaptă privirea
și asupra naturii repetitive și extrem de previzibi-
le, acea natură pe care oamenii consideră de câ-
teva secole că, de fapt nu o cunosc, nu au acces la
ea, totul fiind în minte, în cuvinte sau simboluri.
De parcă medierea ar aneantiza realitatea sau de-
căderea inevitabilă a corpurilorr. ”Ca și cum dina-
mica adevărului ar fi confundată cu dinamica vie-
ții. Este o parte din vivacitatea vieții de a se hrăni
neîncetat cu «noul», dar nu trebuie să ne gândim
la adevăr ca la un stimul pentru viață. De ce nu ar
avea adevărul o afinitate mult mai mare cu mono-
tonia morții decât cu mereu reînnoita exuberanță
a vieții?”
De fapt, oamenii nu găsesc nicicum posibilita-
tea de a se ridica la înălțimea idealurilor, orica-
re ar fi ele. În mod paradoxal, non-existența este
asociată cu răul, dar existența nu este încă bună.
Toate religiile, moralele și eticile se adresează, de
fapt, acestui nu încă fără a chestiona dacă el este
Gabriela Cristu
Ochi (1988), tapiserie haute-lisse, 150 x 150 cm
într-adevăr posibil în lumea ”așa cum este ea”.
Radicalimsul întrebării puse de Cabreara depă-
șește chestiunea sinuciderii așa cum o știm de la
Sartre și gândirea despre condițiile în care viața
merită sau nu să fie trăită (un discurs care a fost
îngropat de morala creștină, pentru care orice tip
de sinucidere, mai ales cel din ”degust de viață”
este nebunesc). Cabrera observă că întodeauna
eticile pozitive se întreabă cum trăim ”admițând
ab initio că nu există și nici nu poate exista vreo
problemă morală cu chiar faptul de a exista: toate
problemele morale se ivesc «după», în domeniul
lui cum”. Până și figuri antice celebre care au co-
mis suicidul, au privit problema din aceeași per-
spectivă, a lui cum, pe care au încercat să-l cumpă-
nească cât mai rațional posibil. Vorbele lui Seneca
sunt semnificative în acest sens: ”Dacă poți fi
forțat să întreprinzi ceva, înseamnă că nu știi să
mori”. Mereu este vorba, în fond de împrejurările
pe care omul trebuie să le controleze sau de au-
tocontrolul care îl aduce în starea de a considera
împrejurările indiferente. Fără atingerea virtuții și
a adevăratului caracter totul este împovărător, in-
clusiv fericirea ”dacă nu e bine strunită”. Virtuțile,
de fapt, nu fac decât să ocupe locul dorințelor care
împiedică sufletul să își ajungă sieși. Moartea nu
este încă văzută ca un rău și, desigur, pentru eli-
tă, ea poate fi o binecuvântare, deoarece moartea
unui membru al aristocrației nu este o chestiune
de porprietate, așa cum este cea a sclavului (mai
bine spus, a corpului său). ”În 322 Constantin de-
cide că orice coloni fugari sunt predați stăpânului.
[...] Din acel moment, bunurile celor care se si-
nucid pentru a scăpa de o acizație sunt confiscate
și, pas cu pas, se stabilește legătura dintre confis-
care și culpabilitatea suicidului” (Georges Minois,
Istoria sinuciderii. Societatea Occidentală in fața
morții voluntare). Biserica va accentua această le-
gătură care va rămâne pentru secole de-a rândul
de neclintit, considerând că un „servitor care se
omoară își fură stăpânul”.
Cabrera este, desigur, conștient de dificulta-
tea întrebării puse de etica negativă. Este o în-
trebare despre valoarea lui a fi, pusă de cei care
sunt în viață, având mereu o ”legătura afectivă”
cu ea. Probabil Schopenhauer a descris cel mai
bine acest aspect ”Împotriva glasului puternic al
naturii reflecția nu poate face mare lucru. În el
[om] ca și în animalul care nu gândește preva-
lează, ca o stare durabilă, acea siguranță izvorâ-
tă din conștiința intimă că el este natura, lumea
însăși: grație acestei siguranțe, gândul unei anu-
mite morți, niciodată îndepărtate, nu neliniștește
în mod sesizabil niciun om, căci fiecare viețuiește
în continuare de parcă ar urma să trăiască veșnic,
ajungând până acolo încăt s-ar putea spune că,
de fapt, nimeni nu este animat de convingerea ca
va muri cu certitudine, pentru că altminteri, n-ar
exista o diferență atât de mare între dispoziția lui
sufletească și cea a unui criminal osândit, ci fie-
care ar recunoaște, ce-i drept, in abstracto și din
punct de vedere teoretic certitudinea respectivă
... fără a o accepta în conștiința sa vie”. Tocmai
pentru că certitudinea vieții o împinge pe cea a
morții in abstracto, oamenii pot continua ciclul
dorință-durere. Cunoașterea poate pune un capăt
dorinței, ea este un ”calmant al voinței”, dar, spu-
ne Schonpnhauer, mărește suferința. Inteligența și
capacitatea da a te cunoaște nu mai asigură ata-
raxia, ci din contră, un iad nesfârșit. A perpece
devine a percepe suferința lumii.
Analizele lui Cabrera urmează această tentă
schopenhauriană, filosoful argentinian fiind sen-
sibil la analizele din Lumea ca voință și reprezen-
tare, în special la cele legate de imposibilitatea de
a modifica voința. Tocmai de aceea el ne invită la
o privirea din afară asupra a fi-ului considerând-o
necesară într-o lume în care manipularea gene-
tică este posibilă și în care ameliorările visate de
biopolitică pot fi susținute cu brio de tehnologii
care deja depășesc imaginația ”moarlă” a oame-
nilor. Trebuie să ne punem și întrebarea despre
valoarea lui a fi, a înceta să fi, a lăsa sau nu să fie
și nu numai cea despre valoarea ființelor care deja
sunt. Privirea din afară dezvăluie, din nou, lucruri
”monotone”, Cabrera considerându-și lucrarea o
contraprobă pentru ceea ce Nietzsche făcuse clar:
”esențiala imoralitate a vieții, din două puncte
de vedere simultane: necesitatea de neevitat de a
organiza societățile pe baza distrugerii celorlalți
și imposibilitatea căutării unui adevăr care să nu
fie compatibil cu o indefinită auto-apărare”. Pe
lângă acestea structura vieții este bazată pe jocul
durere-ocolirea durerii și posibilitatea ca o mare
degradare fizică (din cauza bolii sau torturii) să
îl ”descalifice etic” pe individ. Astfel, se pare că
”nu există niciun argument filosofic-rațional pen-
tru a recupera moralitatea de a face pe cineva să
fie, a nașterii, a apariției în lume [...] Putem în-
țelege toate formele de «mântuire» dezvoltate de
filozofia afirmativă, dar niciuna dintre ele nu ne
permite să înțelegem ce înseamnă a da viață unei
persoane pentru a o salva”.
■
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
teatru
„Broadway-musical”
made in Cluj
■ Eugen Cojocaru
Opremieră inedită a avut loc de curând la
Teatrul Național din Cluj: iubitul personaj
Chirița creat de Vasile Alecsandri, adus pe
culmile umorului de Matei Millo, care a „impus”
travestiul spumos, o vinit în conșărt. Bagheta re-
gizorală o are Ada Milea - care e și compozitoare
împreună cu Anca Hanu. Sala arhiplină arată că
publicul apreciază atât muzica și montările ei, cât și
evergreen-urile teatrului românesc. Am fost la re-
petiții: o destinsă atmosferă plină de veselie - semn
bun... Ne-am obișnuit a găsi un personaj, pe sce-
nă, la venirea publicului - Leonash/Matei Rotaru
anunță o farsă hâtră, ascuns într-un tufiș din gră-
dina Chiriței, „camuflat” în „frunzar”, ca un GI în
jungla vietnameză! Citește Don Juan de Moliere -
aha!
Chiritza/Anca Hanu, îmbrăcată „modern”, ca o
cumătră actuală „ajunsă bine” (și în corporalitate)
- perucă blondă, înfoiat tapată a la „prim-minis-
tru” - ne cântă (ironic) și încântă cu vocea ei dem-
nă de operă: Aplaudați! Sunt victima lui Alecsandri,
satirizatî în multi piesi, filmi... Numa minșiuni!
Spectacolul, suplimentar deliciu lingvistic, va fi în
dulșili grai moldovinesc.
Spațiul - scenografia și excelente costume/
Alexandra Constantin - e organizat cu mult loc în
centru: o platformă supraetajată cu un set de tobe,
jos pian electronic, o plasă de sărit, tobe electro-
nice, un aparat de efecte sonore la care se joacă
Gulitză/Miron Maxim. Umblă cu căști de muzică,
e îmbrăcat „americano” și e pueril-răsfățat, ca o
beizadea. Unele „probleme” nu s-au schimbat de
150 de ani: Chiritza se plânge că fiul ei fumează
pi furiș în tufiș, nici furculiță nu știe pe româneș-
te... Atunci snobii se „franțuzeau”, acum se „ame-
ricănesc”! Vine Lulutza/Sânziana Tarța - nepoata
Chiritzei cu o moștenire „atractivă”: Nu-mi place
de Gulitză, ci, de la grădiniță, de Leonash! E cam
„smiorcăită” în primul sfert de oră, dar își va reve-
ni... Conflictul e clar: Chiritza vrea să pună mâna
pe averea ei prin Gulitză, dar e cam... mocofan. Se
cântă în toate stilurile: reggae, swing, jazz etc. Un
„grup statuar vivant” - Sharlatanii/Radu Dogaru
și Cosmin Stănilă - prinde viață cu chitara, trom-
peta, capace de tomberoane - amărâți „de Obor”
care-și câștigă așa pâinea. Vor să parvină și au pus
ochii pe fiicele Chiriței: Aristitza/Mihnea Blidariu
și Calipsitza/Cristian Rigman - superbi în travesti!
Leonash, cu „interdicție” la Lulutza, vine mereu de-
ghizat ilar - chinez cu mini-chimonou, saboți de
plastic și pălărie de orezar, scafandru... -; interpe-
tarea sa șarjat auto-ironică încântă. Bârzoi/Cornel
Răileanu, soțul Chiritzei, ca un Zeus familial de
dincolo de lumea asta, se desfășoară cu măiestrie
la tobe. Melodiile antrenante prind publicul în
vraja spectacolului bine dozat cu elemente de vo-
devil, slap-stick (Chiritza coboară/urcă scările în
comic ritm de tobă/harmonică) și fiecare personaj,
cuplu primește ocazia să se desfășoare desăvârșit
teatral-muzical. Face furori o melodie fantezistă în
„chineză” păsărească - ea va „condimenta” și apla-
uzele de final: Sâni hani ua tsa na - salutări de la
Ciciosan! Ansamblul clujean e plin de talente, care
așteaptă doar piese de calitate ca să-și „ia zborul”!
Lucrurile se complică - ăsta-i șpilu’ cu vodevi-
lu’... Leonash folosește un șiretlic (apud Don Juan!)
- o „cursă” la Chiritza: o seduce travestit în focos
toreador spaniol „îndrăgostit” și ea îi dăruiește un
prețios inel cu diamante. Acțiunea prinde profun-
zime social-politică: Chiritza, ca nevasta cu ambi-
ții politice a lui Spirache Necșulescu (Titanic Vals)
îl face prefect - e ușor cu bani și relații în Țările
Române! Ca Nea Spirache, Bârzoi e cinstit și nu
vrea să intre în caruselul cunoscut al șpăgilor și
matrapazlâcurilor - năravuri balcanice actuale și
dintotdeauna. Asta e și intenția declarată a regizoa-
rei: Am vrut ca valorili și lipsili di valori din zâlili
noastri sî sî riegăseascî în construcțiile literar-melo-
dioasi. Chiritza e, acum, mare cucuanî - merge la
Londra, fetele ei nu mai sunt de nasul „țărănoilor”
și caută „vedete de city”. Parcă vedem ridicolele
secvențe de pe „canalele” noastre cu „staruri”: vor
cădea în plasa celor doi cabotini... de oraș! Chiritza
face dorita cununie Lulutza-Gulitză cu un „preot”,
care e... Leonash! Cucuana vrea să-l alunge, dar el
arată inelul, dovada infidelității, și perechea iubită
primește „binecuvântarea”.
Sarabanda aventurilor, întorsăturile de vodevil
și commedia dell‘arte, textul plin de comicării, per-
fecta mișcare scenică, actorii ce ne delectează cu
elanul și talentele lor în sarabanda dinamică de în-
tâmplări și cântece pline de vervă sunt gustate - 1h
10 minute - la maximum de spectatori. Partiturile
actorilor sunt egal distribuite, dar se evidențează,
prin pondere, o Anca Hanu care strălucește cu o
rară energie nu numai actoricească, ci și muzicală,
ce a impresionat și un cunoscut critic de operă clu-
jean. Finalul e grandios, în forță, pe heavy-metal și
publicul încântat aduce actorii și pe regizoarea Ada
Milea la rampă de șapte-opt ori, cu ovații.
■
O revistă pentru teatru
SpectActor, revista editată de scriitorul Nicolae Coande sub egida Teatrului Național din Craiova, a ajuns
la al 37-lea număr, o probă de consecvență editorială demnă de remarcat în contextul actual, mai ales pen-
tru că publicația se dovedește consistentă la fiecare apariție.
În acest număr este evocată aniversarea de 45 de ani de la inaugurarea actualei clădiri a Naționalului
craiovean, o construcție impresionantă și, în ciuda aparenței exterioare reci, extrem de opulentă și cochetă
totodată în interior. Într-un frumos gest de recuperare culturală, colegii de la SpectActor au preluat inter-
viul cu Amza Pellea - directorul Teatrului la acea vreme - și cu arhitectul Alexandru lotzu, din revista
Arhitectura (1974).
Personalitatea unui actor-fanion al Craiovei și al teatrului românesc, Ilie Gheorghe, este subiectul unui
grupaj care-i comemorează dispariția recentă. Un interviu cu actorul, realizat de Nicolae Coande, și o caldă
evocare semnată de Marina Constantinescu, completate de fotografii cu Ilie Gheorghe, alcătuiesc această
secțiune.
Mai sunt destule de citit în SpectActor, o revistă pentru care, laolaltă cu Întâlnirile SpectActor orga-
nizate periodic cu intelectuali de marcă, Teatrul Național din Craiova ar trebui să fie un exemplu de
urmat. (Claudiu Groza)
30
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
O satiră politic-teatrală
■ Andreea Costea
Alegerea unui text de Tudor Mușatescu în
repertoriul Teatrului Regina Maria din
Oradea a fost, fără îndoială, un risc asu-
mat. Întâi pentru că Mușatescu, ca și precedesorul
său, I. L. Caragiale, sunt considerați, din perspec-
tiva spectatorului contemporan, titani inegalabili
ai comediei românești, în speță, și ai dramaturgiei
românești în genere, de care te apropii cu sfială și
cu ușoară nostalgie a vremurilor „bune, demult
apuse”.
Vremuri bune asociate intrinsec cu „generația
de aur” a teatrului românesc, și ea „demult apusă”.
Mai apoi, pentru că majoritatea regizorilor care
au optat, într-un oarecare azi, pentru nume de
referință din dramaturgia națională și internațio-
nală de secol 19, au mizat pe actualizări, de formă
sau de fond, pe reinterpretări, pe schematizări, pe
un comentariu artistic dificil de lecturat, în fine,
pe experimente și experiențe mai mult sau mai
puțin fericite, inducând un soi de nevropatie care
scurtcircuitează bunăvoința privitorului. Nu în
ultimul rând, textul ales, ...Escu, nu se bucură de
aceleași reverberații emoționale ca mai celebrul
Titanic Vals, deși îi are în prim plan pe descen-
denții funcționarului Spirache Necșulescu, ajunși
acum la maturitate. Publicată în 1933, ...Escu
este o satiră care radiografiază tarele social-poli-
tice din perioada interbelică. Ca și în O scrisoare
pierdută a lui Caragiale, campaniile electorale,
parvenitismul, ariviția, demagogia și amorurile
ridicole alcătuiesc canavaua pe care se țes conflic-
te carnavalești. Însă realitatea în care își ancorea-
ză Mușatescu tipologiile denotă o societate căreia
fiecare decadă i-a adâncit putreziciunea, aducând
corupția la cote alarmante. La fel ca în zilele noas-
tre.
Fiul cel mic al funcționarului Spirache
Necșulescu, Decebal, își dorește cu orice preț să
ajungă ministru. S-a însurat cu Amelie, fiica unui
moșier expropriat (Iorgu Langada), pentru a-și
...Escu	(foto - Sebi Tonț)
spăla originile „nesănătoase”, își plătește socrul
să joace brigde și să-i facă propagandă, se mută
de la un partid la altul, după cum îi dictează se-
tea de putere și Nina, soția prietenului său, Bebe
Damian. Care Bebe, la rându-i, este îndrăgos-
tit de Amelie. Din suita caricaturilor nu lipsește
Miza Stamatescu, sora lui Decebal, parvenită gra-
ție mariajului cu generalul Stamatescu, soțul ți-
nut sub papuc, fiul lor, Platon Stamatescu, Traian
Necșulescu, fratele lui Decebal, o lichea care-și
șantajează rudele și-și pierde banii la pariuri, dac-
tilografa Mitzi, servitoarea adventistă Ana, agen-
ții electorali Fane și Pișlică.
Regizorul Claudiu Goga a optat pentru o mon-
tare clasică, păstrând intact textul, cu tot cu fran-
țuzisme, și demonstrând că mesajul este atât de
actual în anul de grație 2019, când ne pregătim
de campanii electorale. Demersul său artistic a
fost sprijinit de echipa formată din scenografa
Lia Dogaru, care a plasat acțiunea în grădina unei
case din înalta societate, neuitând să atragă aten-
ția, prin amplasarea verticală a unui imens covor
cu motive populare românești (aceleași ca pe șor-
țul servitoarei Ana), că originile nu pot fi mascate
prin titluri și onoruri. În completare, designe-
rul costumelor, Amalia Buie, și face designerul
Minela Popa centrează personajele în realitatea
anilor ’30, cu tușe elegante și discrete. De altfel,
sub semnul discreției și al măsurii a stat întreg
spectacolul trupei Iosif Vulcan. Or în comedie
măsura este cel mai greu de găsit. Claudiu Goga
și-a ales foarte bine distribuția și a condus mili-
metric actorii pe firul roșu al poveștii, șlefuind
roluri fără urmă de îngroșală și kitsch - un alt risc
al comediei, mai ales atunci când interpreții dau
viață unor caractere. O galerie de portrete emble-
matice, ușor recognoscibile, ridicole în firescul de
a fi, a prins grație unei echipe al cărei parcurs s-a
demonstrat funcțional la premieră prin simbioză
actoricească, cu tensiune și energie bine susținute,
...Escu	(foto - Sebi Tonț)
fără interpretare „la rampă”, cu atenție spre deta-
liu, inclusiv în aparițiile de plan secund. Și tocmai
această tensiune a jocului, alături de acuratețea
și onestitatea interpretării, i-a dat spectatorului
pofta de râs. Pentru ca întregul oferit de echipă să
fie funcțional, fiecare actor din distribuție a avut
misiunea unei evoluții individuale bune. Și toa-
te au fost. Impetuos și convingător Sorin Ionescu
în personajul Decebal Necșulescu, un rol început
cu vocea ușor prea turată, dar nuanțat adecvat pe
parcurs. Un foarte bun rol de compoziție a rea-
lizat Sebastian Lupu în Iorgu Langada, un actor
cu soluții surprinzătoare, verosimile, cu foarte
bună mișcare scenică, mobilitate și expresivitate,
un personaj ludic, ritmat, pitoresc. Ireproșabilă
Mirela Lupu în rolul dactilografei, domnișoa-
ră trecută de prima tinerețe, care cochetează cu
Platon Stamatescu, fiul sufocat de o mamă prea
posesivă, un rol în care și-a demonstrat ingeniozi-
tatea George Dometi. Remarcabili Șerban Borda
(Bebe) foarte bine nuanțat într-un recital în cres-
cendo, și Anda Tămășanu, elegantă, rafinată în
Amelie. Ca de obicei, s-au distins remarcabilii
registrului comic Petre Ghimbășan (Generalul
Stamatescu) și Elvira Rîmbu (Miza Stamatescu, o
actriță care stăpânește foarte bine nuanțele). Un
rol notabil - Denisa Vlad în Nina, impecabil Alin
Stanciu în rolul lui Traian Necșulescu, iar perso-
najul Adelei Lazăr (servitoarea Ana) a fost, fără
îndoială, deliciul spectatorilor. Buni în personaje
de coloratură au fost și Pavel Sîrghi (un comisar),
Alexandru Rusu și Eugen Neag (Fane și Pișlică),
Andrian Locovei (gardianul). Spectacolul benefi-
ciază și de commenturi regizorale, de la piticii de
grădină cu chipuri de politicieni pe care urinează
Traian Necșulescu, până la inserții care ne aduc
aminte că pe acest fond uman-corupt a fost posi-
bilă apariția nazismului.
Era nevoie în repertoriul Teatrului Regina
Maria de un spectacol care să aducă publicul mai
aproape de comedie, de satiră, de un mecanism al
râsului curat și onest. Eșafodajul însă se bazează
pe interpretarea actorilor care, la cel mai mic fal-
set sau alunecare spre șarjă, poate dărâma între-
gul. Până atunci însă, pariul este câștigat.
■
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
31
Regina și martirii
■ Pașcu Balaci
O frescă dramatico-politico- istorică în 7 acte
Personajele:
(în ordinea apariției pe scenă)
Regina Maria a României (Maria Alexandra
Victoria de Saxa-Coburg și Gotha), prințesă de
Edinburg, nepoată a Reginei Victoria a Marii
Britanii;
Ioan Ciordaș, avocat dr., președintele Consiliului
Național Român din Beiuș, membru al Marelui Sfat
Național de la Alba Iulia;
Balaci Gheorghe, un țăran din satul Șebiș;
Nicolae Bolcaș, avocat dr.;
Viora Ciordaș, poetesă, soția avocatului Ioan
Ciordaș;
Raymond Poincare, președintele Franței;
Woodrow Wilson, președintele Statelor Unite ale
Americii;
Georges Clemenceau, președintele Consiliului de
miniștri al Franței;
David Lloyd George, premier al Marii Britanii;
Vittorio Emanuele Orlando, premier al Italiei;
Ulrich von Brockdorf-Rantzau, ministru al aface-
rilor externe, conducătorul delegației germane;
Kâroly Mihaly, președintele Republicii Ungaria;
Bela Kun, comisar al afacerilor externe al
Republicii Sfaturilor din Ungaria, în fapt, conducă-
tor al țării;
Albert Appony, reprezentant al Ungariei la
Conferința de pace de la Paris;
Regele George al V-lea al Marii Britanii;
Kalman Verboczy, căpitan de secui, șeful de-
tașamentului secuiesc trimis la Beiuș (Verboczy
Kulonitmeny);
Urmosi, locotenent secui, adjunct al lui Verboczy;
Hankoczi, locotenent secui, încartiruit în casa
Anei Fordon din satul Lunca, Bihor;
Iosif Magos, locotenent secui, adjunct al lui
Verboczy;
Soldați secui prezenți în satul Lunca-Bihor:
Kerestesi, Topai, Bogocsy, Karoly Tamas, Kadar
Ferenc.
(Acțiunea piesei se petrece în ordinea evenimen-
telor: la Balcic în Cadrilater, la București în Palatul
Regal și la Cotroceni, Sarajevo, Verdun, Beiuș, Paris,
Londra, Budapesta și comuna Lunca din Bihor între
vara anului l913 și sfânta sărbătoare a Paștelui din
luna aprilie 1919).
A C T U L I
Tabloul l
(Principesa Maria a României (devenită regina
României după moartea lui Carol I), însoțită de fiul
ei, prințul moștenitor Carol și de prințesa Elisabeta
vizitează pentru prima oară târgușorul Balcic din
Cadrilater, plimbarea durând exact o oră. Regina
s-a dus până la țărm, a băut o cafea la restaurantul
Carol și apoi a plecat spre Bazargic, capitala județu-
lui Caliacra .)
Principesa Maria a României (plimbându-se de
una singură pe malul Mării Negre):
Doamne, îți mulțumesc nespus că mi-ai purtat
pașii până aici... Ce coastă minunată și strălucitoa-
re... Ai spune că e o coastă de argint... Nu una de
azur, ca la francezi, ci una de argint... Coasta de ar-
gint a României... Iar târgușorul acesta pitoresc cu
numele straniu de Balcic... Ai zice că se rostogoleș-
te de-a dreptul în valuri... Și o lumină potopitoare
de parcă ar fi pogorât din ceruri... Doamne, simt că
m-am îndrăgostit iremediabil de acest loc... Aș vrea
să-mi ridic aici o căsuță unde să stau singură o vre-
me... Apoi să-mi primesc prietenii... E o atât de mare
liniște aici, încât ideea morții nu te mai sperie... Din
liniștea de aici aluneci lesne în liniștea cea mare...
Doamne, aici aș dori să-mi fie înmormântată ini-
ma... Ca să asculte la nesfârșit cântecul neasemuit al
valurilor... Ce gânduri îmi trec prin cap...
Sunt la extremitatea sudică a României ...Un pă-
mânt pe care l-am cucerit în urma războiului balca-
nic pe care l-am dus împotriva Bulgariei...
Marșul poetului Ștefan Octavian Iosif parcă ne-ar
fi turnat tuturor foc în vene:
„La arme, cei de-un sânge și de-o lege
La arme, pentru neam și pentru Rege!”.
Nu mi-a fost frică să stau în tranșee alături de sol-
dații bravi ai Regatului României.1
Dar eu încă nu sunt o regină, sunt doar o prin-
cipesă, dar mă comport deja ca o regină de când
lumea! Doamne! Ce să caute inima mea aici, chiar
dacă e Coasta de argint! Inima mea este în piept, ea
trebuie încă să trăiască multe...
(Iese.)
Tabloul 2
28 iunie 1914. La întretăierea străzilor Franz
Iosef și Rudolf din orașul Sarajevo, capitala
Bosniei- Herțegovina, provincie anexată de către
Imperiul austro-ungar.
Scena va fi jucată de două perechi de actori,
la care se adaugă perechea imperială și asasinul
acesteia. Prima pereche de actori cară pe mâinile
împreunate pe actorul ce îl întruchipează pe ar-
hiducele Franz Ferdinand, având pe cap pălăria
imperială. Imediat la mică distanță urmează cea
de-a doua pereche, transportând pe soția prințului
moștenitor al tronului Austro-Ungariei, Sofia von
Chotek, de origine slavă. Din culise apare un tânăr
32
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
cu figură de rebel întruchipând pe studentul sârb
din Bosnia, Gavrilo Princip, care scoate cu mâna
sa neagră (ilustrare a organizației secrete sârbești
Mâna neagră din care făcea parte) un pistol mic
din buzunar. Ațintește arma spre cei doi și apoi tra-
ge numai două gloanțe de foarte aproape în arhi-
duce și pe urmă în soția sa. Prințul și consoarta sa
se prăbușesc împușcați mortal pe scândura scenei.
Actorii cărăuși se reped asupra asasinului, dezar-
mându-l și legându-i mâinile la spate după care ies
cu toții din scenă).
(Intră pe scenă regina Maria a României, îmbră-
cată în straie cernite.)
Astăzi o știre îngrozitoare a zguduit Bucureștii și
întreaga Europă. Nimănui nu-i vine să creadă. S-a
scris negru pe alb că arhiducele Franz Ferdinand,
moștenitorul tronului Austro-Ungariei ar fi fost
asasinat la Sarajevo de către un student sârb din
Bosnia.
Asasinat? Prințul moștenitor? Să fie oare adevă-
rat?
(cu tristețe)
Toți marii capi ai lumii au reprezentat țintele
asasinilor.
Au fost rând pe rând, împăratul Napoleon al III-
lea al Franței, țarul Alexandru al II-lea al Rusiei,
prim-ministrul Canovas del Castillo al Spaniei,
președintele Franței Sadi Carnot, regele Umberto
al Italiei, frumoasa împărăteasă Sissi a Austro-
Ungariei, aproape toți în ultimul pătrar al secolului
trecut.
Apoi în luna septembrie a primului an al acestui
secol, în 1901, președintele Statelor Unite William
McKinley a fost victima unui atentat nereușit co-
mis de teroristul Leon Czolgosz. Președintele a
supraviețuit ca prin minune. Întrebat de ce a încer-
cat acest lucru îngrozitor, anarhistul, în drum spre
scaunul electric, a răspuns că a crezut că a ajutat în
acest fel clasa muncitoare. Au urmat serii de aten-
tate disperate asupra țarilor Rusiei. Iar acum, este
asasinat Franz Ferdinand, moștenitorul Austro
Ungariei, comparată de către scriitorul Karl Kraus
cu „un laborator al distrugerii mondiale”
Presimt că de azi istoria popoarelor din Balcani
se va schimba în mod profund. Se spune în lumea
diplomatică de la București și nu numai că în-
treaga Serbie a apăsat pe trăgaciul pistolului ținut
Arestarea lui Gavrilo Princip (http://modern contemporarybham.wordpress.eom/2013/03/page/2/originally from
Serbian archives)
în mână de Gavrilo Princip. Presimțirea neagră
a unui război îngrozitor mă bântuie. Ce va face
România? Cum va proceda țara a cărei regină sunt
eu? De partea cui vom fi? Sârbii sunt ortodocși ca
și românii din Regat. Frații noștri din Ardeal gem
sub asuprirea austro-ungară ca și sârbii din afa-
ra granițelor Serbiei. Dar Regatul României este
în mod fatal legat atât prin familia domnitoare a
Hohenzolernilor, cât și printr-un tratat secret de
Germania și Austro-Ungaria. Poporul simte în-
tr-un fel, o parte din clasa politică și regele în alt
fel! Ce dilemă îngrozitoare!
(se plimbă îngândurată)
Am de gând să scriu un jurnal. Îl voi intitula
Povestea vieții mele. Îl voi scrie cu orice preț. Da,
este absolut necesar. Vreau ca poporul meu să-mi
cunoască viața, așa cum a fost. O viață pusă în în-
tregime în slujba supușilor mei, alături de care voi
fi mereu, mai ales dacă vom lua armele în mâini...
Oare arhiducele Franz Ferdinand a ținut un Jurnal?
Poate că da. Poate că a mai apucat să-și scrie ulti-
mele impresii înainte de moartea sa fulgerătoare ...
Doamne, ce cumplită întâmplare! Niciodată nu
știi ce poți să pățești.
Ajută-mă, Doamne, să pot ține cât mai mult
acest Jurnal...
Să începem cu începutul...
(Începe să scrie cu voce tare într-un caiet.)
M-am născut la Eastwell, Kent, în 1875. O casă
mare de piatră cenușie, într-un imens și frumos parc
englezesc - o pădure, cu largi pajiști de iarbă, vas-
te zări unduite, nu mărețe sau mohorâte, ci blânde,
liniștite, nobile, un cămin englezesc. Eram a doua
la părinți. Primul copil era băiat și fusese numit
Alfred, după tatăl meu, care era al doilea fiu al re-
ginei Victoria și ofițer în marina britanică. Mama
fu încântată să aibă o fetiță: spunea că-i sunt mai
dragi fetele decât băieții și-mi puse numele Maria,
care era numele ei și al mamei ei. Iubea și cinstea pe
maică-sa din toate puterile sufletului ei...
Oricât aș îmbătrâni, mirosul frunzelor uscate de
toamnă îmi va aduce mereu în fața ochilor imaginea
vechii case englezești. Acea aromă, oriunde aș fi, îmi
evocă viziunea locului Eastwell Park, cu cărările sale
prin pădure, pe care le băteau pașii noștri copilăroși.
[...] Cei care își amintesc de sosirea mea în
România, își aduc aminte ce mare bucurie fusese
pentru țară:“Cetait un beau mariage, une prin-
cesse de grande maison.” [O căsătorie frumoasă, o
Le Petit Journal
j r«i	nun kt tf ■**-*»^*
Le petit Journal. Deșteptarea problemei Orientului.
Bulgaria își proclamă independența. Austria înșfacă
Bosnia-Herțegovina.
prințesă dintr-o mare casă regală] [.] De asemenea
eram tânără și sănătoasă și erau speranțe legitime
de copii. În asta nu am dezamăgit poporul meu; la
primul termen posibil le-am dăruit moștenitorul pe
care și-l doreau. [.]
Recunosc că la început am fost foarte amărâtă,
teribil de singură și complet deziluzionată. Doar în-
cetul cu încetul am învățat să accept atmosfera în
care fusesem transplantată. Dar de la început am
iubit țara și țăranii ei simpli; deși mai erau mulți
oameni și multe lucruri care nu îmi plăceau și nu le
înțelegeam. [.]
Ei bine, toate acestea sunt ale trecutului; astăzi
Nando și cu mine, mână în mână, ne destăinuim re-
ciproc în ceasul aceasta, că în ciuda unor insuccese,
sau ar trebui să spui din cauza lor, am devenit prie-
teni de neclintit, atașați țării noastre într-o măsură
care nu le este dată oricăror suverani.
Suntem unul cu poporul nostru, și în ciuda dis-
tanțării momentane a unora, poporul nostru este cu
noi. Acei puțini infideli de cealaltă parte nu contea-
ză: ei trebuie puși la o parte cu acele realități dure-
roase, pe care în general le numim deziluzionări, și
de care ne izbim în viață!
(fragment din piesa cu același titlu)
Notă
1 Arthur Gould Lee a scris despre participarea la
războiul balcanic a Principesei Maria a României:
„Oamenii erau entuziasmați de exuberanța ei și îi ad-
mirau spiritul, în special curajul incredibil dovedit în
timpul razboaielor balcanice din 1913, când nu numai
că a trecut nepăsatoare prin tranșeele din prima linie,
sub bătaia focului, dar a manifestat un dispreț neîn-
fricat, ieșit din comun, față de bolile contagioase din
spitale. Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la capatul sol-
daților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi
pentru fiecare din ei, ținându-l de mână ore întregi pe
tânărul muribund, spunându-i cu toată sinceritatea ca
ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apro-
pie sfârsitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe
umărul ei până când își dădea sufletul”.
■
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
33
simeze
După 30 de ani
■ Gelu Teampău
Muzeul de Artă din Cluj-Napoca găz-
duiește o nouă expoziție-eveniment,
Abstacții metafizice. Ea marchează reîn-
tâlnirea, după 30 de ani de absolvire a Institutului
de Arte Plastice „Ion Andreescu”, Secția de
Pictură, a șase artiști din promoția 1983-1988,
împreună cu trei profesori, dintre care doi nu pot
fi prezenți decât prin arta lor, din motive metafi-
zice care implică părăsirea acestei lumi. Această
manifestare exprimă, așa cum s-a subliniat în
cadrul vernisajului, ideea de școală, în acest caz
una puternică, profundă, care a înflorit în punctul
de inflexiune istorică marcat prin schimbarea de
regim politic și, ne putem gândi în ce măsură, ar-
tistic. Îndrăznesc să merg chiar mai departe și să
afirm că dacă nu este neapărat vorba de regăsirea
unui timp pierdut, cu siguranță se poate vorbi de
pregătirea unui timp bogat ce va să vie.
Teodor Botiș, singurul profesor care mai poate
fi și fizic alături de studenții săi, deschide expozi-
ția cu piese robuste, răsunătoare ca vocea de sten-
tor a culorilor ghintuite, apăsate fără ezitare, care
stau de strajă oceanelor de bucurie pură exrimată
cromatic. Tablourile sale răscolesc și aduc în lu-
mină „zonele primare, unde ochiul nu mai per-
cepe varietatea cromatică”, după cum se exprima
însuși maestrul cu ocazia vernisajului. Formele
nu contează în pictura botișiană în măsura în care
ele presupun limite, hotare între câmpurile fer-
tile în care cresc culorile ca lanuri, ca păduri, ca
fluvii sau ca vulcani. Penelul maestrului lucrează
undeva sub pojghița subțire de materie formală și
se înmoaie în esența organică a principiilor vita-
le, pe care le împinge înspre privire cu siguranța
unui obstetrician al luminii cărnoase feliate în cu-
lori dinamice.
Toth Laszlo, un alt profesor, absent în per-
soană, este însă prezent prin tablouri cu forme
masive, aparent definite, ordonate. Dar jocul cu-
lorilor se impune ca partitură și doar întâmplă-
tor putem identifica figuri, deoarece planurile și
liniile dobândesc expresii saturate în interpretare
individuală și mai ales în concertul lor sincroni-
zat. Jocul în care suntem atrași este înșelător, căci
Simon Zsolt
fiind obișnuți să identificăm contururi pe care să
le umplem cu culori, uităm să privim din sens in-
vers și să realizăm că viața culorii nu ține cont de
imperative externe, ci că palpită imanent, gene-
rând forme sau, dimpotrivă, lăsându-le în poten-
țialitate.
Cel de-al treielea profesor, Veress Pal, în lucră-
rile „Pământul natal” și „Valea iezilor” clădește,
într-un registru aerian umed, verticalități în toate
direcțiile, ceea ce poate părea indiferent, dacă nu
ar exista regula care nu afirmă nimic. Libertatea
de creație se manifestă în aceste tablouri prin
absența unui punct originar, culoarea voalată
așezându-se pe pânză cu delicatețea gesturilor
suspendate, acoperind ca o ceață șopotitoare un
relief incert. Asperitățile realității sunt netezite,
rănile materiei sunt pansate, iar ochiul plutește
molcom pe fluxul mareei tihnite a verdelui dis-
cret și nelimitat.
Fekete Miklos, decanul de vârstă al generației
de studenți, realizează astracțiuni agresive, ca ur-
mele unor biciuiri ale pereților din pânză jupuită.
Dacă adăști și te lași pătruns de vocile șfichiuirilor
cromatice, ele îți cântă în geometrii adimensiona-
le și te primesc parte a lor, transformându-te în
cerc colțuros din roșu dominant și dement, care
nu distruge formele, fiindcă le precede.
Simon Zsolt exploatează motivul aviar, reali-
zând în „Self-picture” o serie de păsări pătrate,
care conțin oglinzi din care privirea ricoșează
înapoi înspre tine, deoarece arta vie te sfredeleș-
te vizual la rândul ei. Astfel, visul dintotdeauna
al omului, de a avea aripi, se împlinește la nivelul
ochiului, care se eliberează de constrângerile bio-
logiei și o ia razna, în fantezii cu unghiuri drepte.
În „Atracție”, o altă pasăre, de data aceasta o găină
friptă, se pregătește să plonjeze într-un vortex de
sânge pentru a deveni pigment în supa din care
am ieșit și în care ne vom întoarce. În „Visul pă-
pușilor”, un copil cu un iepure, fantomatici, lasă
să transpară prin conturul lor fondul culorilor
groase în rătăcire reverberantă, o țară a minunilor
evadată dintr-un vis grotesc al formelor goale și al
conținuturilor preapline. În „Card Life II”, obsesia
declarată a dualității apare explicit în îmbinarea a
două registre în serii paralele, diurn/nocturn, pa-
săre/pește, solar/selenar, aerian/acvatic, feminin/
masculin, înger/demon bulgakovian, în imaginea
unui filcău captiv în oglinda care suspendă iden-
titatea multiplicând-o. Artistul propune și o altă
serie ornitologică, din păsări fractalice, cărora nu
le pasă prea mult de forme, de spațiu, de proporții
matematice sau logice, frângând pe genunchi li-
mitele și rupând ramele tablourilor în excrescențe
care reiterează narațiuni cromatice volatile. În lu-
crarea „Vânător”, mai multe cadre sunt prizoniere
sub sticlă, ca fragmente ale simțurilor îmbucătă-
țite și exprimate prin alfabete stranii care ne spun
povești de coșmar, de glumă sau întotdeauna de
dragoste, pentru că undeva apare figura unui
sfânt și a unui tip căruia i se zburătăcesc idei din
capul explodat.
Simona Copoț realizează minuni în ceramică,
în farfurii pictate care conțin feluri de mâncare
spirituală, dispuse într-o coloană a infinitului în
echilibru instabil, în ascensine spre fleica prin-
cipală, care este absentă, sau cel puțin invizibilă.
ABSTRACȚII METAFIZICE
MFTAFIZIKAI ABS7TRAKCIOK
TKJDOfiBOnș TOlHlASlO VtflESSFAl
meooh	BMOGHCWU OUA CONSTANTI*
SWCT JA COPOI	FEKETî MICI OR SIMON ZWIT
N5CTV4 AFTW nfMrrMUKJ*
t--—
iww«iih$cj
Culorile ei dulci și preparate cu iubire de bucurie
și invers, curg ca sosul gustos pe privirea care își
linge degetele după festinul senzorial.
Dana Constantin, în ciclul „F.L.O.T.E.s”, ală-
tură 12 cadrane care tratează elementele plastice
preponderente, suprafața și linia, așa cum recu-
noaște ea însăși în catalogul expoziției. Cadranele
imense cu irizări subțiri ca instantaneele pe cerul
limpede al nopții apar ca 12 apostoli ai verdelui
tăcut, pașnic, care acoperă pânza ca un strat de
vegetație în care se naște viața unei culori sau a
alteia.
Balogh Csaba folosește sticla și compune vi-
tralii, ferestre, porți, bârne, greutăți ale unui ceas
cu cuc imaginar, piese separate, dar nu disparate,
în care culorile moi sunt surprinse în momentul
ieșirii înăuntru, magmă blândă din picături care
dau năvală pentru a compune lumina într-o litur-
ghie a tăcerii.
Balogh Erzsebet, în ciclul „Before-After”, reali-
zează fotografii ale curbelor unui cablu de trans-
misie de date între spații fără margini, din care
nu surprindem decât momente care nu au sens
singure, ci doar împreună. Ele nu sunt înlănțui-
te într-o serie, însă, ci descriu o pre-realitate în-
tâmplătoare, ca în cazul oricărei comunicări. În
lucrarea „Pink 1, 2, 3”, avem secțiuni în persici,
ca moduri în care percepem un obiect care este
același, dar armând puncte de vedere pe care le
locuim în mod diferit. În piesa „Color” lipsesc
tocmai culorile, jocul realizându-se exclusiv din
albul pânzei, care așteaptă, prin crăpături, ca aces-
tea să se ivească și să se impună.
Această inițiativă are ca rezultat nu doar ală-
turarea unor artiști excepționali și a operelor lor,
dar și recuperarea unui traseu și al unor resur-
se imense pentru suflul artistic al Clujului și al
României. Dacă ar merita ca astfel de inițiative să
devină obișnuință, nici nu mai poate fi discutat.
Dar dincolo de bucuria estetică pe care acest eve-
niment o garantează, există certitudinea constru-
irii unui continent uman care se oferă peregrină-
rilor spiritelor care percep arta nu ca pe un lux, ci
ca pe o necesitate. Citându-l pe Nichita Stănescu,
maestrul Botiș afirma, în cadrul vernisajului, că
„tabloul este privirea unei singure clipe”. Dar la
sclipirea acestei clipe pune umărul întreaga eter-
nitate sădită în vârfurile degetelor artiștilor noștri.
■
34
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
conexiuni
KANAL
Centre Pompidou
■ Silvia Suciu
Jean Tingueli	L'enfer, un petit debout (1984)
de artistă) și propune un dialog între formele in-
dustriale și estetizante ale jaluzelelor și arhitec-
tura brută a fostului garaj Citroen. Haegue Yang
invită privitorul să ia în considerație „persistențe-
le” (lingering) potențiale ale operei sale, ca formă
abstractă nealterată încă.
Cu lucrarea „AIRFRANCE.be”, Simona
Denicolai și Ivo Provoost își ancorează demersul
artistic într-o posibilă (re)definire a spațiului pu-
blic, prin semnificațiile și limitele pe care acesta le
impune. Ei explorează ideea de imagine publică
în relație cu spațiul intim. Apelând la „micro-ac-
țiuni” și instalații „evolutive și programatice”, cei
doi artiști aduc noi interpretări ideii de angaja-
ment politic și de schimburi care au loc între di-
verse lumi. Chiar dacă la prima vedere lucrarea
nu este percepută ca o „operă de artă”, sensul for-
melor și al obiectelor este dat de contextul în care
acestea sunt amplasate. În centrul instalației lor
se află lucrarea „Prima traversare a Saharei 1924”,
realizată în 1989 de Pierre De Gobert, care a fă-
cut obiectul unui schimb între un fost client și di-
rectorul fabricii Citroen. Lucrarea lui De Gobert
aduce în atenție una dintre cursele inițiate de
Andre Citroen (Croaziera neagră, 1924-25) pen-
tru a-și promova marca de mașini. Denicolai și
Provoost reamenajează spațiul fabricii cu elemen-
te găsite în arhivele fabricii pe care le recompun
într-o viziune inedită. Simona Denicolai (1972,
Italia) și Ivo Provoost (1974, Belgia) lucrează îm-
preună din 1990; lucrările lor se află în colecții
publice precum S.M.A.K. Gent (Belgia), FRAC
(Île de France, Pays de la Loire, Haute Normandie,
Bourgogne, Franța), Mac’s Grand Homu (Belgia)
etc.
Din mai 2018, sub patronajul Centre
Pompidou din Paris, fostul garaj al fa-
bricii Citroen din Bruxelles a devenit
KANAL, fiind gazda unor evenimente culturale
care combină artele plastice cu arhitectura, desig-
nul, instalațiile și alte creații ale artiștilor belgieni
și europeni. Acest demers cultural unic se întinde
pe o suprafață de 35.000 de metri pătrați; creațiile
artistice sunt instalate ingenios în spațiile care, în
urmă cu numai câțiva ani, fuseseră ocupate de bi-
rouri administrative, linii de asamblare sau stan-
duri de montaj autoturisme.
Toate creațiile și activitățile culturale au fost
gândite ca răspuns la identitatea locului, la calită-
țile sale estetice unice și la istoria sa. Acestă abor-
dare experimentală a fost întreprinsă de curatorul
Bernard Blistene, directorul Centrului Pompidou
din Paris. Kanal se dorește un centru cultural
deschis tuturor categoriilor de public și animat
de schimburi efervescente de idei care să pună în
mișcare scena artistică din capitala Europei.
Încă de la intrare, vizitatorul este surprins de
instalația monumentală a lui Jean Tinguely (1925-
1991), „L’Enfer, un petit debut”. Tinguely s-a făcut
cunoscut pentru instalațiile sale cu mașini (me-
ta-mecanică), sau kinetic art în manieră Dada.
După moartea mamei sale, în 1979, devine tot
mai preocupat de tema morții, pe care o transpu-
ne în lucrarea „L’Enfer, un petit debut”: treizeci
de sculpturi mobile amplasate pe o platformă uri-
așă se intersectează și formează o „junglă” mul-
ticoloră, jucăușă și carnavalescă. Umbre satanice
amplifică și dramatizează efectul redat de elemen-
tele colorate. Cu această instalație, Tinguely duce
la limita extremă metodele sale de asamblare și
concepția sa „multifactorială” asupra mișcării,
care pleacă de la simpla rotație la circumvoluți-
uni foarte complexe. Chiar și după achiziționarea
lucrării de Centre Pompidou, artistul a continuat
să adauge elemente noi instalației.
Delicată și plină de sensuri este lucrarea artis-
tei sud-coreene Haegue Yang (1971), „Lingering
nous”. Artista speculează „calitățile plastice și
emoționale” ale obiectelor întâlnite în viața de zi
cu zi, pe care le folosește în compoziții abstrac-
te; eliberate din contextul lor funcțional origi-
nar, acestea primesc alte conotații și semnificații.
Instalația „Lingering nous” este compusă din 166
de jaluzele de aluminiu (material preferat adesea
Lingering nous (2016, achiziționată de Centre Pompidou în 2017)
Haegue Yang
La KANAL mai pot fi văzute operele altor ar-
tiști: Thomas Heatherwick („Billet 7 - Extrusion
5”, 2011), Raffaella Crispino („Time Zones”,
2018), Ariane Loze („L’Archipel de Moi”, 2018),
Martin Kersels („Loud House”, 1998), Ross
Lovegrove („Supernatural Chair”, 2005-2008)
etc. Administrat de Brussels-Capital Region,
acest proiect ambițios a fost realizat în contextul
unui parteneriat de zece ani cu Centrul Georges
Pompidou.
■
TRIBUNA • NR. 400 • 1-15 mai 2019
35
sumar
editorial
Mircea Arman
De la Sf. Augustin la Renaștere (XVI)	3
cărți în actualitate
Irina-Roxana Georgescu
Completări edificatoare la epistolarul maiorescian 4
Ștefan Manasia
La umbra ceasului de nisip	5
Irina Lazăr
„Astăzi scriu despre patrie”	6
Gheorghe A. M. Ciobanu
Amurguri de zei
la Bayreuth	7
comentarii
Ani Bradea
„Se lucrează la o altă lume”	8
Iuliu-Marius Morariu
Travaux de benedictin	9
cartea străină Geo Vasile Murakami sau unicornul, simbol al bărbaților fără femei	10
poezia Claudia Albu	11
Ion Pițoiu	12
parodia la tribună Lucian Perța	12
proza Sabin-Ștefan Pavelescu Revolta nimănui	13
diagnoze Andrei Marga Apostolul Pavel - sursă teologică și filosofică	15
filosofie Alexandru Boboc Timp și Creație în Artă	18
traduceri Poezie italiană contemporană	21
o dată pe lună Mircea Pora Arhetipuri	22
reportaj literar Cristina Struțeanu Chiotitul	23
social Adrian Lesenciuc „Resetarea” culturală și dezordinea simbolurilor	24
Ani Bradea România și oamenii săi din lume (VI)	25
însemnări din La Mancha Mircea Moț Copaci, pomi, meri și nuci	28
showmustgoon Oana Pughineanu Multiplicarea corpurilor și etica negativă (II)	29
teatru Eugen Cojocaru „Broadway-musical” made in Cluj	30
Andreea Costea O satiră politic-teatrală	31
Pașcu Balaci Regina și martirii	32
simeze Gelu Teampău După 30 de ani	34
conexiuni Silvia Suciu KANAL Centre Pompidou	35
plastica Marina Nicolaev Mirajeria metamorfozelor	36
plastica	
Mirajeria metamorfozelor
	Marina Nicolaev
Gabriela Cristu
Jurnalul unei clipe (2001), tapiserie haute-lisse, 190 x 380 cm
n martie 2019, International Textile Art
Biennial, „CG Den Breughel”, Haacht,
Belgia, a reprodus pe afișul ei tapiseria
artistei Gabriela Cristu din România. O recu-
noaștere internatională de anvergură pe mă-
sura unui talent de excepție, un prilej minunat
de a reprezenta România pe culmile Artei, la
superlativ, bienala a reușit să imprime în con-
știința publicului un nume de referință în artele
decorative: Gabriela Cristu.
Absolventă a Institutului de Arte Plastice
„Nicolae Grigorescu” din București, Gabriela
Cristu excelează în domeniul artelor decorati-
ve cu o discreție și eleganță ieșite din comun.
Tehnica tapiseriei parientale pe care o stăpâ-
nește la perfecție este dominată de mesajele ge-
nerate prin compoziții ce rivalizează deseori cu
suprarealismul lui Dali, traversând lumea fan-
tastică borgesiană, stranietatea atribuită lucra-
rilor Gabrielei Cristu fiind un pretext sau doar
o scenografie dedicată unui singur personaj
aflat sub semnul permanenței metamorfozării
sale.
„Ceea ce m-a inspirat întotdeauna a fost
Ființa umană... În opera mea, acea Ființă
umană sunt eu”, mărturisește Gabriela Cristu.
O imagerie afișată cu generozitatea celei care
știe să își risipească semințele sentimentelor și
ideilor locuite din vremuri lungi, magice, sub
lumina revarsată, a exuberanței atemporale.
Există o alegorie a culorii tributară lumini-
lor necunoscute, o magie dincolo de sunetele
ce se decantează strategic, neasemuitele tărâ-
muri Uvedenrode din sufletul fiecăruia, arealul
imaculat dedicat acelor gasteropode fantastice,
gestante, simfonice, într-o exacerbare asimpto-
tică a simțurilor. Gabriela Cristu deține cheia
unor compoziții dinamice monitorizate discret,
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
39 lei - trimestru, 78 lei - semestru, 156 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. R016TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
nimic nu rămâne blocat, inert, totul are un su-
flu ciclic, nemuritor. Transformări continue,
sugestive, singulare în oglinzile propriilor do-
rințe, așteptări, iluzii.
Jurnalul unei secunde poartă afectul multi-
plicat prin universurile adiacente, ce interacți-
onează anihilând traumele, emoțiile negative,
însemnele răsfrânte din existențe anterioare, în
căutarea echilibrului interior. Farmecul discret
al luminilor interioare, imuabile ce interferează
tulburător definește creatoarea. Metamorfoza
provocatoare a celei din oglindă între virtual
și realitate, între Cer și Pământ, între lumi și
dincolo de lumi, respiră sub semnul benefic al
iubirii, în căutarea perfecțiunii sentimentelor
umane. Senzualitatea din tapiseriile Gabrielei
Cristu reusește să reverbereze în fiecare specta-
tor. Tapiseriile sale atrag, provoacă, polarizea-
ză. Perfecțiunea compoziției poartă discursul ei
anterior necunoscut celorlalți.
Cu fiecare nouă lucrare, Gabriela Cristu
desenează, schițează, pictează, își conturează
subiectele cu răbdare și pasiune devoratoare.
„Realizarea unei tapiserii poate dura însă și
trei ani”, ne-a mărturisit cândva artista. Artista
crează pentru sine însăși. Metamorfozele fac
parte din respirația sa, din acel magic modus
vivendi de care nu se dezice niciodată. Gabriela
Cristu știe să pătrundă cu tandrețe pe tărâmul
Imageriei sale particulare, se transpune, dila-
tează ideile, gândurile, strategiile, mecanismele
particulare în căutarea fericirii pentru că „Din
moment ce nu există lucruri simple în univers,
totul este complex”.
În 2018, Gabriela Cristu a obținut Premiul
Juriului Uniunii Artiștilor Plastici din România
pentru întreaga activitate.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
hiJ^Liu
CORESI
mormon* *td**iul
w ? 141a o i x o1