eveniment
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Un semn bun pentru
dramaturgia actuală
■ Adrian Țion
Când un autor premiat la mai multe con-
cursuri de dramaturgie ajunge să fie jucat
la un teatru independent sau de stat, bul-
gărele de zăpadă al succesului se rostogolește pe
deal în jos spre alte teatre, devenind tot mai volu-
minos. E semn bun pentru dramaturgia originală
actuală. Zăpada nu se topește, rămâne proaspătă
și la început de martie 2019 în cazul autoarei Elise
Wilk, nume în ascensiune directă, intrat destul de
recent în atenția criticii. One man show-ul scris
de ea, S-a întâmplat într-o joi, a ajuns, iată, și la
Turda! Spectacolul este bine primit mai ales în
rândul tinerilor pentru care scrie Elise Wilk. În
regia Laurei Moldovan, tânărul Valentin Oncu de
la Teatrul „Aureliu Manea” își pune în evidență
capabilitățile actoricești în cinci secvențe mono-
logate, reunite sub semnul hazardului cotidian.
Cele pentru actrițe, prezente ca texte din același
calup pe net, au fost lăsate deoparte.
Locul în care singurătățile își spun povestea
este, în actualitatea noastră bulversantă, taxiul,
liantul dintre oamenii care se caută pe străzile
unui oraș de provincie ca Turda. Sporovăielile cu
șoferul de taxi aduc în față destine dezvăluite de
personaje arhetipale delimitate socio-profesional:
taximetristul însuși (căci și el are propriile lui pro-
bleme), elevul, șomerul, adolescentul, bătrânul.
Fiecăruia, Valentin Oncu îi găsește vocea, tempe-
ramentul, gesticulația și trăirea interioară.
Oripilat de tragedia căreia trebuie să-i facă față
zilnic, taximetristul nu se răzbună pe un oarecare
Bobi, prietenul fiului său vinovat de handicapul în
care l-a adus pe acesta. Textiera nu dă rezoluții în-
tâmplărilor relatate, nu lansează verdicte, nu tra-
sează soluții morale. Se mulțumește să le exprime
pe limba fiecăruia, într-un limbaj colorat, stradal,
în argoul fiecăruia. Un elev se distrează cu anun-
țuri de pe facebook și are plăcerea de a juca feste
pe rețelele de socializare, dezvăluind duplicitatea
unora. Când păcăleala nu-i reușește, se întris-
tează. Vrând să fie cât mai convingător, folosește
ticul verbal „Să moară cinci găini dacă vă mint”
câștigând simpatia publicului. De altfel, vocabu-
larul folosit e cu mare lipici la tineri, așa încât nu
e de mirare că textele autoarei sunt incluse în felia
„teatrul adolescenților”.
Elise Wilk trece în revistă cu ușurință și dez-
involtură temele actualității, prinde pulsul bolilor
secolului, cum ar fi singurătatea, depresia, aban-
donul, obsesia pentru imagine. Un șomer dis-
ponibilizat de la o fabrică de gumă de mestecat
își scuipă cu năduf neîmplinirile și greutățile de
„loser” preocupat să mențină aparențele unei vieți
normale. Dar totul cade în derizoriu. Curiozitatea
adolescentului de a-și urmări tatăl la virtualul joc
de Bridge pune în lumină o altă boală a societății
actuale: transsexualismul. Un alt „loser” este bă-
trânul din azil care găsește pe jos un portmoneu
cu poze, apoi mai multe, găsite, subtilizate, prilej
pentru a sublinia candoarea și sensibilitatea per-
sonajului pornit în căutarea inocenței pierdute.
Subtilitățile textului sunt evidente și ele sunt
corect reliefate în jocul lui Valentin Oncu. El
schimbă registrele, vestimentația, obiectele per-
sonalizatoare și gestica, după cum cere fiecare din
cele cinci secvențe, dar nu poate să schimbe/să
dea jos barba în secvența cu elevul, ceea ce im-
primă o inadecvare. În rest, Valentin Oncu are o
evoluție promițătoare, mai ales în postura taxime-
tristului, o apariție, prima, convingătoare.
Mai trebuie spus că toate întâmplările relata-
te au loc într-o zi de joi? E doar un tertip textu-
al ce ține de legătura temporală a monoloagelor.
Unitatea de conținut e dată de natura scriiturii de
o directețe cuceritoare.
■
Pe copertă:
Ștefan Orth, Triumvirat
ulei pe pânză, 80 x 63 cm
Vizitati site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
2
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
editorial
Existență și neexistență
- de la gîndirea elină la
filosofia europeană
■ Mircea Arman
n Metafizica, Aristotel spune: „existența ca
ceva adevărat prin opoziție cu neexistența,
considerată ca egală cu falsul”1. Vedem aici
pusă ideea de neexistență și fals în opoziție cu
cea de existență și adevăr. Vom lămuri, în cele
ce urmează, cum priveau grecii conceptul de
neexistență.
Principiul fundamental care a dominat gîndi-
rea școlii ioniene a fost, după Burnet, acela că:
„nimic nu se naște din nimic și nimic nu se re-
duce la nimic”. La fel, cele două teze fundamen-
tale ale eleaților afirmau: „Existența există iar
neexistență nu există și Totul este unul”. Atunci
cînd discută despre sofiști, Platon spune că aceș-
tia se situează la nivelul neexistenței, idee pre-
luată de Aristotel în Metafizica, unde afirmă că:
„Discuțiile sofiștilor se învîrtesc, în fond, aproa-
pe exclusiv în jurul accidentelor, de unde reiese
în mod evident că acestea sunt, după felul lor,
ceva înrudit cu neexistența”2.
Vom încerca să luăm în discuție neantul ca
opus existenței pentru a ajunge la o anume clari-
ficare a ce este ființarea, existența.
Vom începe această analiză cu categoriile.
Prima lor funcție este aceea de a determina mo-
dalitățile predicației, verbul folosit de Aristotel
fiind hyparxein, a fi, a aparține, cu sens de atri-
buire, ceea ce i-a determinat pe scolastici să-l
traducă prin praedicamentum. Un lucru poate să
aibă un predicat dar poată să nici nu-l aibă, ne-
gația fiind posibilă numai în acest domeniu, prin
urmare, numai o atribuire putînd fi negată. Așa
cum afirmă Pierre Aubenque3, to on, existența,
ființarea, nu este o categorie, negația ei nu dă
decît expresii verbale. După el, pentru Aristotel
nu există decît negația în propoziție iar propozi-
ția chiar negativă nu se referă la neexistență, ci
la existență. Neexistența, dacă ar avea statul on-
tologic, ar aparține existenței. Aristotel, în Peri
Hermeneia, făcînd o analiză logică a negației, a
stabilit cînd o negație reprezintă ceva și cînd nu
reprezintă nimic: „Numele este un sunet vocal
care posedă o anumită semnificație convenți-
onală... Non-om nu este un nume. Nu există,
într-adevăr, nici un termen pentru o asemenea
expresie, căci ea nu este nici vorbire, nici negație.
Se poate admite că este numai un nume nedeter-
minat”4. Această concluzie a lui Aristotel, extinsă
la orice negație, este eronată, deoarece în anumi-
te cazuri negația unui nume poate fi o afirmație.
Spre exemplu, dacă spun despre un animal că nu
este rațional este sigur că el este irațional, deci
negația are un rezultat univoc și pozitiv. Acest
lucru este valabil și în raport cu existența cu atît
mai mult cu cît atunci cînd spunem nonexisten-
ță, neant, nu avem nici măcar un nume nedefi-
nit, deorece existența nu poate fi negată, nefiind
un predicat, adică o proprietate a cuiva. Acestei
confuzii i s-a datorat și celebrul argument onto-
logic al lui Anselm, după care Dumnezeu fiind
cea mai mare perfecțiune, el există, fiindcă, altfel,
perfecțiunea lui ar fi știrbită. Acest argument se
găsește intr-o formă mai restrînsă decît cea dez-
voltată de Anselm în Monologium, la Augustin
în De vera religione și la Boethius în De consola-
tione philosophiae. Greșeala logică în acest caz a
fost că s-a luat existența ca o proprietate, cînd în
realitate ea nu este o categorie și, prin urmare,
nu este o proprietate, un predicat.
Problema a fost dezbătută variat de scolas-
tici, și a căpătat o soluție în școlile thomiste.
Concluzia la care s-a ajuns este următoarea:
neexistența nu poate fi altul. Thoma din Aquino,
care ajunge la această concluzie, conchide că a
asimila neantul cu altul înseamnă a nu distin-
ge negația absolută de termenul nedeterminat,
după el, această confuzie înseamnă o catastrofă
metafizică. Thoma spune că neantul poate fi pri-
vit ca unul dintre termenii judecății, dar în sine
el nu există. Ceea ce cade sub aprehensiune este
existența, nu neexistența. Dar pentru om „a înțe-
lege este a trăi și a fi”. De aceea, omul își înțelege
existența nu gîndind la cele ce nu există, la ne-
ant, ci raportîndu-se la existență.
Ideea de neexistență nu a existat la grecii
antici. Vagile încercări ale lui Platon s-au lovit
de criticile, ulterioare însă necruțătoare, ale lui
Aristotel care, deși admitea alteritatea, nu era de
acord că prin aceasta se poate concepe un ceva
opus existenței.
Neantul capătă o determinare existențială de
sine stătătoare doar la Hegel. El consideră ființa
ca pe o proprietate și tot ca o proprietate negația
ei, prin contradicția lor născîndu-se neantul. În
al doilea rînd, el are intenția de a găsi o origine
a ființei arătînd din ce provine. Răspunsul este
uluitor: ex nihilo, din nimic5. Tot de la aceeași
idee va porni și Heidegger în Ce este metafizi-
ca?, lucrare apărută și în limba română; acesta se
întreabă: De ce există mai curînd ființa decît ne-
ființa? Răspunsul este următorul: „In der hellen
Nacht des Nichts der Angst er-sthet erst die ur-
sprungliche Offenheit des Seienden als eines sol-
chen: dass es seindes ist - und nicht Nichts - în
luminoasa noapte a neantului angoasei se ivește
deschiderea originară a ființării ca atare: ea este
ființarea ca atare - nu neantul”6. Heidegger con-
chide că vechea formulă ex nihilo nihilfit conține
o alta: ex nihilo omne ens qua ens fit - ființa ca
ființă a apărut din neant. Das reine Sein und das
reine Nichts ist also dasselbe - ființa genuină și
neantul genuin sunt același lucru. Această ulti-
mă idee a fost preluată de Heidegger de la Hegel,
însă soluția lor nu este acceptabilă. Pe același
fundament al demonstrației se înscrie și Sartre
care, în L’etre et le Neant, spune că „Sensul ființei
existentului, într-atît cît el se dezvăluie conștiin-
ței, este fenomenul de a fi... Ființa nu este creată,
ci există în sine, ea nu este nici activitate nici pa-
sivitate, ea este plină pozitivitate și nu cunoaște
alteritatea... Ființa-în-sine nu poate fi nici deri-
vată din posibil nici redusă la necesar.”7 Contrar
Mircea Arman
lui Hegel, el afirmă că ființa există și neantul nu
există.
După Sartre, neantul își ia ființa Iui de la ființă
și nu invers. După cum spune el „le neant hante
l’etre”, adică neantul bîntuie ființa, ceea ce este
o simplă metaforă fără un sens filosofic deter-
minat.
Ideea de neant ca negație logică a suscitat
numeroase critici. Bergson, Kant, Wittgenstein,
Hartmann sau Chr. Sigwart au arătat că judecata
negativă nu poate fi pusă pe picior de egalitate
cu judecata pozitivă, deoarece, în general, nega-
tivul nu are o semnificație în sine, ci numai una
relativă și subordonată pozitivului (Hartmann).
Aristotel, în Metafizica, încercînd o definiție
a filosofiei, spunea că aceasta este „Știința teore-
tică a primelor principii și cauze - episteme ton
proton archon kai aition theoretike8”. În Was ist
das - die Philosophie, Heidegger analizînd cu-
vîntul episteme, care în mod normal se traduce
prin știință, spune că acest termen nu acoperă
ceea ce se înțelege în mod normal prin știință și
nici măcar ceea ce, în sens filosofic, înțelegeau
un Schelling, Hegel sau Fichte. „Cuvîntul episte-
me derivă din participiul epistantenos. Astfel se
numește omul în măsura în care este competent
și expert, în sensul de acela căruia îi revine să,
el însuși aparținînd la. Filosofia este episteme tis,
un oarecare mod de apartenență, theoretike, care
este capabil de theorein, adică capabil de a-și în-
drepta privirea către ceva și... de a-l prinde în
raza vederii și de a-l menține în vedere. Filosofia
este în felul acesta episteme theoretike.”9
Am remarcat, din analiza lui Heidegger, că
termenul episteme, tradus prin știință, nu redă
în mod plenar sensul pe care îl aveau în vedere
filosofii greci. Cu toate acestea, analiza noastră
se va axa pe celălalt termen - theoretike. Filosoful
german a explicat acest cuvînt pornind de la ve-
dere, de la cuvintele theoria și theorein.
Dacă Aristotel ar fi vrut să arate că filosofia
este theoria numai în sensul că aceasta nu este
o știință practică sau poietică, atunci el nu avea
nevoie să spună episteme theoretike, deoarece
prin însăși natura ei filosofia este o știință teore-
tică. Alăturînd cele două noțiuni, Stagiritul vrea
să evidențieze faptul că în acest caz este vorba
Continuarea în pagina 5
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
3
cărți în actualitate
Versuri - cicatricele
iubirii
■ Ani Bradea
Cristina Zavloschi
La bambina appesa al cuore/Fetița agățată
de inima
Controluna, edizioni di poesia, 2018
Pe Cristina Zavloschi am cunoscut-o la
Abano Terme, în aprilie 2018. O voce
caldă, însoțită de zâmbetul care o învă-
luia precum lumina de septembrie o fereastră
deschisă, mi-a cerut în românește să mai citesc
un poem. Și asta se întâmpla într-o sală cu pu-
blic în exclusivitate italian. Aceasta e imaginea
pe care am salvat-o în memorie cu numele
Cristina.
Pe Fetița agățată de inima ei am întâlnit-o
câteva luni mai târziu. Atunci când mi-a trimis
mostre ale viitoarei sale întrupări în volum,
spre a fi publicate în Revista Tribuna. Poemele,
scrise în italiană și traduse în românește de
Giulia Ambrosi, au apărut bilingv în pagina de
traduceri a Tribunei, ca prim contact al poeziei
Cristinei Zavloschi cu cititorii din România.
Chiar dacă autoarea este de naționalitate ro-
mână (toată corespondența pe care noi am pur-
tat-o în acest timp a fost, firește, în româneș-
te), poezia ei ni se dezvăluie nouă, vorbitorilor
acestei limbi, filtrată prin abilitatea traducătoa-
rei care a studiat româna la Universitatea din
Padova. Scriind în italiană, Cristina își îmbracă
trăirile, sublimate în versuri, într-o haină care
nu (ne) este întru totul transparentă. Impresia
că între mine și poezia ei se găsește în perma-
nență ceva, o invizibilă barieră care nu-mi per-
mite să ajung foarte aproape, am avut-o pe tot
parcursul volumului. Senzația de intangibilita-
te s-ar putea explica și prin faptul că poetei îi
place să se ascundă. Cu toată durerea la vedere,
cicatricele sunt ilustrări elocvente și le întâlnim
expuse, dezgolite peste tot în carte, soluțiile ră-
mân întotdeauna nedezvăluite, pe alocuri doar
puțin intuite, pentru că „bucuria preferă să ră-
mână nepătrunsă”, cum spune autoarea.
Tema cicatricelor, nevindecate întru totul,
provocate de iubire, este cel mai important
unghi din care poate fi abordat volumul de față.
Nu și singurul! Este atât de presărată cu răni ca-
lea prin poezia Cristinei, încât cititorul încearcă
o senzație de sfială, ca în casa unui bolnav. „O
altă femeie se scurge din mine,/ purificată prin
cicatricele ei”; „mirele mă așteaptă/ respectân-
du-mi cicatricele”; „Voi ajunge, știu, până-n cer,
îmbrăcată în pelerina mea/ de cicatrice” - sunt
câteva exemple. După cum se poate observa, fe-
meia nu-și plânge de milă. Este suficient de pu-
ternică pentru a-și lua rănile cu ea, ca să umble
mai departe, după ce tot singură le oblojește, ca
o veritabilă lupoaică: „Mă uit în oglindă și văd/
o femeie îmbrăcată cu cicatrice/ una câte una
le-am lins/ sperând că vor dispărea.”
Cicatricele purtate la vedere nu sunt, în poe-
zia Cristinei, doar stigmate ale iubirilor trecute,
ele sunt și teren fertil din care sunt așteptate să
renască, mereu, alte sentimente vindecătoare:
„Mâna lui, care mă mângâie,/ mă îndepărtează
de relele amintiri”. Și astfel ajungem la altă
temă predominantă a volumului, tema iubirii.
„Cruzimea bărbaților”, foști iubiți -fantomati-
că și neuitată apariție, bântuie universul liric al
poetei. Cruzime cu care se poate împăca eva-
dând în singurul sens pe care o închisoare labi-
rintică îl oferă, în sus, spre înalt: „Mă eliberez
ieșind din pielea veche (...) particip la propria
mea transfigurare,/simt aripile crescându-mi/
ca să îmi apere inima”. O inimă de care a rămas,
în peregrinările vieții, agățată copila ingenuă,
marcată de prima sa rană, răceala maternă:
„Mama e imposibil de mișcat:/ pietre lunare
sunt brațele ei, inerte,/ care niciodată/ nu m-au
știut îmbrățișa.”
Poemele Cristinei Zavloschi poartă în loc
de titluri date calendaristice. M-am întrebat, la
o primă privire asupra volumului, de ce poeta
nu le-a ordonat, firesc, în ordinea datării lor?
Scrise începând cu anul 2009, ele se amestecă,
aleatoriu (de pildă:„1 septembrie 2009”, „1 ia-
nuarie 2015”, 16 decembrie 2012”), ca un pumn
de piese de puzzle aruncate pe masă. Și totuși
haosul acesta e cât se poate de controlat. Poeta
simte nevoia de a sparge întunericul, de a alter-
na tensiunea dramatică a mesajului său cu doze
de optimism pe care numai iubirea împlinită
le poate furniza. Și pentru că în viață lucruri-
le nu se rânduiesc așa, autoarea dislocă, scoate
din context pete de lumină, pentru a(-și) recrea
realitatea. Efortul de a păstra, artificial, echili-
brul, obosește însă, nevoia de somn, de liniște,
de pace, de tandrețe este, de asemenea, periodic
invocată. Aș putea spune că apare chiar obsesiv
somnul ca metodă terapeutică, ca adâncire în
necunoscute falii ale realității, ca episoade de
moarte intermitentă într-o existență mult prea
zbuciumată. Și totuși noaptea nu e stăpână în
poezia Cristinei, ba mai mult, ea se poate devo-
ra pe sine, ca șarpele uroboros: „Caldă e noap-
tea,/ printre arderile pântecului/ și ale minții/
ca un șarpe întortocheat.”
În strânsă corelație cu iubirea, tema amintirii
este un alt unghi din care poate fi privit volumul.
Deși majoritatea verbelor sunt folosite la timpul
prezent, poemele aduc permanent în discuție un
trecut (dureros, idilic, iertat, regretat.), în baza
căruia se fac proiecții pentru viitor. Nu prea se
întâmplă multe în prezent, în afara unor tatonări
erotice, de o delicatețe aparte, cum se întâmplă,
spre exemplu, în poemul dedicat Lui Paolo, unul
dintre cele mai frumoase din volum: „Ești alba
orhidee care însoțește/ soarele la răsărit,/ pe car-
nea ta se răspândește/ parfumul ghimbirului și
al castanelor,/ suflarea ta e a vinului piemontez/
sau friulan,/ ești germenul cald/ în corpul meu
ce te primește.” În rest e o permanenta răscoli-
re a valizei cu amintiri: „Valiza mea dragă,/ce
multe lucruri învechite/ păstrezi în tine,/ cărți,
chipuri copilărești, prietene dispărute,/ dansuri
care miros a eternitate,/ ale mele crude greșeli,/
erori ale altor oameni inconștienți/ care au lă-
sat semne/ precum cele lăsate de apă/ când trece
peste stânci.”
Și nu în ultimul rând, poezia Cristinei
Zavloschi poate fi analizată prin prisma sen-
zorialului. De fapt, dacă ar trebui să numesc
un verb care să cuprindă esența acestui volum,
aș spune, fără ezitare, verbul a simți, conjugat
la persoana întâi singular. Cu siguranță preo-
cupările autoarei, din afara scrisului, de a găsi
noi metode de exprimare artistică, dar și de au-
tocunoaștere, aduc un plus de culoare poeziei
sale.
Nu pot să închei acest text, în care nu îmi
propun altceva decât să atrag atenția asupra
câtorva fire pe care, consider eu, Cristina le-a
lăsat, precum Ariadna, la îndemâna cititorilor
săi, fără să scot din context câteva pepite, cel
puțin așa am perceput eu următoarele versuri:
„Zgârcit în dragoste bărbatul,/ ferecat între zi-
durile din inima lui”; „Transform într-o pânză
strălucitoare/ toate spaimele mele încuibate”;
„În pântecele tău, femeie,/ zace visul tău pictat”
(!), sau „E prea frig aici, în lume,/ nu-i nici un
adăpost,/ nici un vis, nici un adevăr”.
M-am întrebat, atunci când știam că voi scrie
câteva rânduri pentru cartea ei, cum aș putea
să mă apropii de poezia Cristinei? Prin ce pris-
mă stilistică ar trebui să-mi gândesc abordarea?
Răspunsul l-am primit de la marele critic de
poezie, spaniolul Dâmaso Alonso: „am înțeles
că pentru fiecare stil există o cercetare stilistică
unică, mereu alta, mereu nouă când treci de la
un stil la altul”. Și cum intuiția mea a funcționat
mereu, și nu prea am dat greș lăsându-mă în
voia ei, am apelat și data aceasta la ea, mai ales
că inegalabilul critic o consideră ca fiind „unica
modalitate de a pătrunde în incintă”, deoarece
„orice intuiție este afect, e un act de iubire sau
care presupune iubirea”. Iar eu, doar cu iubire
am încercat să cunosc Fetița agățată de inimă.
Notă
1 Dâmaso Alonso, Poezie Spaniolă, Încercare de
metode și limite stilistice, Editura Univers, București, 1977
■
4
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
Reflexe francofone
■ Monica Grosu
Volumul recent apărut, Reflexe francofone.
Receptarea operei lui Horia Bădescu în spa-
țiul cultural francofon (Ed. Școala Ardeleană,
Cluj-Napoca, 2018), propune atenției, în mod orga-
nizat și inspirat, opera și personalitatea uneia dintre
cele mai complexe figuri culturale ale momentului,
poetul, prozatorul și eseistul Horia Bădescu. Ediția
este îngrijită de profesorul Ilie Rad, căruia îi aparți-
ne și prefața, nota asupra ediției și indicele de nume.
Suntem invitați, așadar, la un periplu cultural și exe-
getic, urmărind ecourile creației scriitorului Horia
Bădescu în spațiul francofon, divergența punctelor
de vedere cu privire la opera sa, precum și impactul
avut într-o literatură străină.
În Prefața volumului, îngrijitorul ediției sublinia-
ză necesitatea acestui demers, care dă seamă despre
,,receptarea internațională a scriitorului român, prea
puțin cunoscută în România”, despre ,,cât de impor-
tantă este statura de eseist și romancier a lui Horia
Bădescu”, aspect insuficient reliefat în comentariile
de la noi, și totodată ,,introduce în circuitul științi-
fic românesc o bogată bibliografie critică din spațiul
francofon.” În definitiv, lucrarea de față impune nu
doar prin rigurozitatea științifică, ci și prin contribu-
ția reală la configurarea critică și bibliografică a unei
opere și a unei personalități scriitoricești de primă
însemnătate. În acest context, Addenda și Indicele
de nume completează eficient aspectul documen-
tar, la fel cum o fac imaginile reproduse în Anexă
(Iconografie), surprinzând pagini din reviste fran-
țuzești (Poesie, le Journal des Poetes, Intrait dUnion,
Sud - Cahiers Trimestriels, Le Mensuel litteraire et
poetique, Le soir mad - Magazine des arts et du di-
vertissement, Lencrier, La Nouvelle Revue Franțaise,
Revue Independante ș.a.) sau din antologii publi-
cate în Franța, spre exemplu Anthologie Manifeste.
Habiter Poetiquement Le Monde, consemnând nume
ilustre alături de care figurează și scriitorul român în
discuție.
Realizată cu pricepere și meticulozitate științifică,
ediția de față cuprinde atât textele originale, scrise în
franceză, cât și traducerea lor în românește (înfăp-
tuită de Horia Bădescu), punând astfel în paralel un
bogat material critic, însoțit invariabil de fotografia
copertei întâi a cărților recenzate și de pagina de ti-
tlu a edițiilor în franceză. Numele vehiculate, bogata
corespendență ce relevă și ea colaborările fructuoase
ale scriitorului Horia Bădescu cu literatura franceză
pun în lumină profilul său de ,,scriitor francofon, de
poet, mai ales, care-și asumă actul creator și într-o
limbă secundă” (Ilie Rad). În mod evident, buna stă-
pânire a limbii franceze, calitate remarcată și de criti-
cii străini, precum și activitatea culturală desfășurată
în cadrul Centrului Cultural Român de la Paris au
condus la o bună integrare și receptare a scriitorului
Horia Bădescu în spațiul cultural-literar francez.
Totodată, prin amploarea sa, volumul țintește
și un aspect nou, permițând o privire comparativă
asupra criticii de întâmpinare din arealul francofon,
asupra ecoului pe care îl poate stârni un volum de
poezie sau proză, mai ales în cazul unui autor din
altă țară. Se remarcă, în acest punct, lapidaritatea
comentariilor critice, precizia informațiilor, fluența
și naturalețea discursului, mai îndepărtat de cel aca-
demic de la noi, așa cum observă și profesorul Ilie
Rad în rândurile introductive. Un fragment ilustrativ
ar putea incita și mai mult interesul cititorilor: ,,Les
syllogismes du chemin/ Silogismele drumului refac
împreună cu el itinerariile de gândire care, nu încape
îndoială, i-au fondat întreaga viață. Douăzeci de po-
eme reunite într-o plachetă povestesc cu subtilitate
întreaga aventură omenească. Douăzeci de poeme ca
tot atâtea meditații, uneori foarte extrem-orientale în
demersul și formularea lor [...] Nimic nu e simplu în
aparenta simplitate a acestor texte, care ar încăpea în
palma sufletului nostru” (Luc Norin).
Adeseori, recenziile citate evidențiază polivalența
operei și a activității desfășurate de scriitorul Horia
Bădescu: poet și critic literar, romancier și eseist,
jurnalist și diplomat. Se realizează, astfel, un portret
în oglindă, sugestiv și impresionant, postmodern
revărsat spre varii domenii de activitate, spiritual și
iradiind afectivitate. Aparținând generației ,70 (de-
but editorial în 1971, cu volumul Marile Eleusii),
scriitorul Horia Bădescu s-a impus ca o individua-
litate literară, cu o voce profund personală, mizând
pe efectele mântuitoare ale scrisului. În această sferă
a profundului umanism este încadrată poezia sa și de
către criticii străini: ,,un mesaj omenesc și lucid des-
pre condiția noastră umană” (Max Alhau).
Un segment aparte, așa cum menționam anterior,
este cel al romanului. Zborul gâștei sălbatice, apărut la
Gallimard, în Franța, s-a bucurat de o bună primire,
dovada constituind-o rândurile favorabile dedicate,
în presa franceză, acestei cărți. Jacques De Decker
remarcă farmecul și sensibilitatea scriiturii, Robert
Andre o apropie realismului magic tipic scriitorilor
sud-americani, iar Gerard Bayo întrevede, dincolo
de destinele personajelor, ,,o poveste pentru sfârși-
tul veacului, destinată adulților... un roman inițiatic”,
în care iubirea poate aduce la unison trăiri și ființe
aparent foarte diferite. Pentru Prisca Mamengui-
Otouma, Zborul gâștei sălbatice este un roman al
căutării ființei, cu aluzii la istoria României de după
Al Doilea Război Mondial, ,,un roman metafizic care
interpelează politica și Istoria țării sale și în care mai
ales istoria individuală primează față de istoria colec-
tivă”.
Prezența scriitorului Horia Bădescu în spațiul
francofon nu se rezumă numai la volumele publicate,
deși acestea sunt covârșitoare (14 volume de poezie,
romanul amintit și eseul Memoria ființei. Poezia și sa-
crul, la origine teză de doctorat), ci și la colaborările
fructuoase la revistele literare din Franța sau Belgia,
la conferințele ținute sau la Colocviile Internaționale
,,Lucian Blaga”, pe care le-a inițiat la Paris (1995-1998
și 2002-2005). Toate acestea, ca și multe alte aspecte
legate de activitatea sa cultural-diplomatică sau de
opera propriu-zisă sunt reliefate în deplină cunoaște-
re de cauză și puse în contextul potrivit de îngrijito-
rul ediției, profesorul Ilie Rad, care ne-a obișnuit deja
cu astfel de volume ample și foarte bine documenta-
te. Întreg acest demers scriptic din Reflexe francofo-
ne vine să sublinieze și să completeze noi repere de
interes în cunoașterea și receptarea operei poetului,
prozatorului și eseistului Horia Bădescu în spațiul
cultural de limbă franceză.
■
Urmare din pagina 3
Existență și neexistență - de la gîndirea elină la
filosofia europeană
de o știință specială ce are ca prim fundament al
ei contemplatia, adică pe acel ceva al intelectului
unde el însuși este cunoașterea, în care a ști este
a fi ca diferit de a spune. Intelectul este dincolo
de rațiune și cuvînt, ne spune Aristotel, reluînd
o idee a lui Platon. Astfel, ne putem explica de
ce grecii arată că scopul oricărei filosofii este a
răspunde la întrebarea ti to on. Că ei nu au reușit
niciodată să răspundă la această întrebare, este
cu totul altceva. Problema trebuia să fie pusă.
Curios, acest lucru îl găsim și la filosofii mo-
derni, la Wittgenstein de-o plidă, care spunea:
„Limitele limbii mele înseamnă limitele lumii
mele” și își încheia celabra-i lucrare cu antolo-
gicele cuvinte: „Există firește inexprimabilul.
Despre ce nu se poate vorbi trebuie să tăcem -
Es gibt allerdings Unaussprechliches. Wovon man
nicht sprechen kann, daruber muss man schwei-
gen”10.
Note
1	Aristotel, Op. cit., VI E, 2, 1026 b.
2	Aristotel, Op.cit., VI, E, 2, 1026 b.
3	Op. cit. p. 156.
4	Aristotel, Peri hermeneia, II, 16, a.
5	W. Hegel, Știința logicii, Cartea I, Doctrina despre fiin-
ță , trad. D.D. Roșca, București, 1966.
6	M. Heidegger, Ce este metafizica? în Repere pe drumul
gîndirii, Ed. Politică, 1988.
7	J. P. Sartre, Op. cit., Paris, Gallimard, pp. 29-51, 1980.
8	Aristotel, Op. cit., I A, 2, 982 b.
9	M. Heidegger, Op. cit., p. 30.
10	L. Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, prop.
6.522.
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
5
Pe-atunci Ronin mînuia
katana
■ Ștefan Manasia
Romulus Bucur
Odeletă societății de consum
București, Editura Tracus Arte, 2018
Cînd mi-am procurat, la începutul anilor
1990, Antologia poeziei generației ’80, în-
tocmite de Alexandru Mușina, Romulus
Bucur mi-a devenit rapid unul dintre poeții
preferați. Adolescent eu însumi, pactizasem din
prima cu „poezia lui tinerească, bătăioasă și sim-
patic-obraznică” - după cum rememorează criti-
cul Nicolae Manolescu primul contact, petrecut
aproape două decenii mai devreme, în prefața
volumului colectiv Cinci (Litera, 1982). Dar abia
în studenție am reușit să citesc Greutatea cernelii
pe hîrtie (1984) și Literatură, viață (1989) - vo-
lume esențiale pentru „poezia generației ’80” -
și să trec la nivelul următor al lecturii. Insolența
poemelor rămînea intactă, luam act acum de
sintaxa venită din e.e. cummings, din suprarea-
liști, de referințele la cultura chineză, la beatnici,
la poezia japoneză ș.a.m.d.
De la volumul de debut din 1984 la cea mai
nouă carte a lui Romulus Bucur, Odeletă socie-
tății de consum (Tracus Arte, 2018), cititorului
perseverent nu-i pot scăpa unele observații: larii
și penații lui Romulus Bucur sînt motanii, pisici-
le, iar poemele sale capătă elasticitatea, moliciu-
nea falsă, aerul contemplativ și precizia letală a
micilor feline - Cărticică pentru pisică, din 2003,
e un manual de adorație; experimentele grafice -
în linia avangardei, a lui e.e. cummings - nu se
cumințesc nici în volumul din 2018; intertextul
devine tot mai subtil, tot mai savant camuflat în
sintaxa austeră, pur funcțională a poemelor.
Deschis cu un Abstract (rezumat) anglofon și
„închis” cu un citat din Ezra Pound, pe coper-
ta a patra, volumul Odeletă societății de consum
e unul polemic, (auto)ironic, un răspuns - nu
cel mai cordial - Odei liberei întreprinderi a lui
Caius Dobrescu, publicate tot la Tracus Arte,
dar în 2009: Odei, cîntării ample, veneraționis-
te a lui Caius îi răspunde odeleta, cîntec(el)ul
societății de consum pe care Romulus Bucur o
metabolizează aici „în spirit minimalist”. E ca și
cum, după un tenor italian plin de sine, pe ace-
eași scenă ar urca bluesman-ul migrator Seasick
Steve, eventual amenințînd cu bătaia doi-trei
spectatori mai recalcitranți. Cum să nu iubești
alternanța?
Dacă într-unul din cele mai bune volume de
poezie apărute în 2018 - Monoideal - V. Leac ab-
horă umorul, una din mărcile solide ale poeziei
lui (cf. Cezar Gheorghe, Entropie și contingență,
în Obs.cult., nr.961/2019), Romulus Bucur îl ce-
lebrează din nou, acum și în(tr-o) Odeletă.
Scrisă pe alocuri „la cea mai înaltă ficțiune”,
ca să inserez aici o vorbă frumoasă a lui Florin
Iaru, Odeleta cîntă inepuizabilul cotidian, mai
întîi într-un ciclu de narațiuni: „niște puști s-au
așezat/ cu curul pe ghidonul bicicletei/ și o con-
duc cu spatele probabil/ vor să se facă poli-
ticieni”(***). Există, printre narațiuni, anecdote
mai hardcore, pe care nu le putem cita: o dată,
pentru că ni i-am pune în cap pe cititorii pudici
(& inculți); a doua oară, pentru că nu putem cita
în corpul cronicii respectînd cu sfințenie sintaxa
originală, postavangardistă și designul poeme-
lor. Există, tot în ciclul acesta, două texte dedi-
cate prietenilor (Ion „nino” Stratan, Alexandru
„sandu” Mușina), irigate subteran de umorul
tomnatic, thanatic - ca într-un celebru haiku
de Ghiorghios Seferis, „Să fie vocea/ prietenilor
defuncți/ sau gramofonul?”. Și mai există „vi-
clenia somnului/ combinată cu/ înțelepciunea
visului”: versuri, cuvinte, silabe tăiate cu sabia
de oțel japonez ale blondei Black Mamba (din
iconicul, firește, Kill Bill). Ori: „un cadavru de
pasăre/ pe traverse/ doi puști pun o monedă/ de
zece bani pe șină/ după ce/ trec roțile/ peste ea
se lățește/ ca scuipatul proiectat cu măiestrie/ de
un tip de la marginea peronului/ exact la jumăta-
tea distanței/ dintre linii”(***). Sau deconstrucții
inteligente, livrești ale cretinismului ideologic:
„tricou FânFest/ pahar mare de Coca-Cola de la
Mc Donald’s/ carte de dan puric// un koan de
nedezlegat”(***). Și, în fine, poeme care nu sînt
altceva decît proză realistă serioasă, decupată în
versuri de aceeași katana și purtată spre finalul
sumbru, ironic, demn de un manuscris pierdut
al lui Philip Roth: „frizerița e tunsă scurt are pă-
rul albastru/ o codiță subțire în partea dreaptă
&/ două piercinguri tot pe dreapta/ în sprîncea-
nă și/ transversal în ureche// cum să vă tund/ ca
de obicei/ cu mașina cu grătar la 3mm/ peste tot/
vai nu mai aveți barbă/ data trecută era maaare
de tot/[...]/ mă uit în oglindă văd/ figura lui tai-
că-meu cu un suport/ de plastic transparent/ sub
bărbie/ să-i țină gura închisă” (***).
După această ultimă narațiune, urmează ci-
clul produse. Bluesuri proustiene - deci oximo-
ron și deraiere în ironic - pentru cubulețele de
slănină, pentru ritualul bunicului/ nepotului,
pentru cacao cu lapte, pentru Mr. Nes, pentru
biscuiți, pentru „cafelele perfecte”, pentru o sti-
clă de pepsi de 2,5 litri la preț de 2 și, în fine,
pentru hîrtia de scris - obiect al plăcerii, supus
- crede autorul (sau personagiul poemei) iar noi
ne îndoim - implacabilei legi a extincției: „ți-
ai luat un carnețel/ cu foi de pergament/ & nu
știi/ ce ai de gînd să faci cu el/ oricum/ ceva în
acord cu raritatea & noblețea/ materialului/ un
mini-codex/ cu pagini albe cartea perfectă/ în
care să-ți maginezi/ fără să o mai și scrii/ o pla-
titudine pretențioasă/ cum ar fi/ o carte e un cal
troian” (***).
Subiectul ciclului al treilea al Odeletei, intitu-
lat love story (sau ceva de genul), va fi denunțat,
preventiv, de autor, în sus-numitul Abstract: „an
outdated patriarchal institution is the subject
of the third section, the purpose of which is to
unmask this dominant mentality in society”.
Aceeași reflexie în mai multe oglinzi, ironică și
autoironică, pe care am întîlnit-o în părțile an-
terioare. Totuși, poemele erotice au ceva fad în
construcție - scrisul ține de un ritual (care nu îi
mai folosește), parcă de convențiile unui licean
zglobiu dar totuși educat. Prea educat. Venus
Callipyge, poemul care pune punct ciclului, e
singurul memorabil. Omagiu - incorect politic,
firește - feminității vitale adulmecate prin/de
sub straturi: haine, nămol, marmură: „după ace-
ea intră în ghiol se spală/ se îmbracă redevine o
membră utilă/ (și importantă) a societății/ lăsîn-
du-te să visezi la fata/ cu care te pimbai de mînă
odată/ și pe care ai văzut-o doar îmbrăcată”.
Bătrînica care - da, aici e o cacofonie asuma-
tă - este titlul celui de-al patrulea ciclu, căruia
îi vine mănușă motto-ul de la începutul volu-
mului: „și te rog să mă credeți că spun cu totul
altceva” (Gellu Naum). Cu o vervă de care ar fi
fost mîndri Naum și Tzara, Beckett și Ionesco,
Romulus Bucur imaginează o serie de narați-
uni cu bătrînici. E ironic și tandru, sarcastic și
pedagogic, paranoic și îndurerat. Secvențe, pre-
luate din presă, unele chiar din fakenews-uri-
le emise pe facebook, sau întîlnite de autor în
jungla urbană, și rescrise în maniera liberă și
seducătoare a lui Romulus Bucur sexagenar, se
constituie într-o lecție de poezie civică, politi-
că: implicită și cu atît mai puternică. Bătrînici
aplaudînd Mineriadele și bătrînici rușinate de
Mineriade, bătrînici supraviețuind în România
contemporană într-o pauperitate de lumea a
treia, bătrînici care proiectează în obrazul bur-
ghezului-bizon blazonul frumuseții lor decrepi-
te, o - neverosimil conservată - ingenuitate de
fetișcană. Bătrînici sechestrate, prădate, abuza-
te, înfometate, sclavagizate - cum citeam zilele
astea că s-a întîmplat unor occidentale bogate,
nordice, retrase la soare și dolce far niente în
Spania. Așadar: „să facem o organizație de vo-
luntari/ care să le ajute pe bătrînicile care vor/ să
treacă strada/ dacă vedem o bătrînică să nu mai
așteptăm/ să vedem dacă vrea/ să treacă strada/
s-o luăm de mînă și/ s-o trecem strada” (cum să
ajutăm o bătrînică să treacă strada).
Violență diseminată din real în virtual și din
virtual în real, adevăruri relativizate și anecdote
ridicate din cotidian în sfera limpede a poeticu-
lui. Cum spune Romulus Bucur, în ultimul ciclu
al volumului ((alte) narațuni), într-un minunat
poem într-un vers: „pe aici a trecut cuvîntul”.
■
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
Salonul literar
al lui Silviu Buzan
■ loan-Pavel Azap
Un scriitor tenace, deși discret ca prezență pu-
blică, este Silviu Buzan, autor, până în pre-
zent, a cinci volume - patru de proză: Scara
lui Iacob (Ed. Grinta, 2011), Pentagon (Ed. Grinta,
2013), Salon șase (Ed. Grinta, 2013), Palmetto 361
(Ed. Școala Ardeleană, 2017), și un studiu filosofic:
Rationem dubitandi. Metoda îndoielii ca modalitate de
a găsi componentele constante ale oricărei culturi posi-
bile (Ed. Eikon, 2018). Dublu licențiat al Universității
”Babeș-Bolyai”, în litere și filosofie, Silviu Buzan (n.
1973) nu s-a grăbit să debuteze editorial, iar când a
făcut-o s-a dovedit a fi un autor matur, cu o scriitu-
ră lipsită de ezitări; cărțile lui sunt unitare, coeren-
te, motivate estetic. Primele trei volume, cronologic
vorbind, posibil gândite programatic de către autor,
se remarcă prin gradul ridicat de abstractizare, de ge-
neralizare - printre altele, numele personajelor sunt
reduse la o simplă inițială - și prin folosirea predilec-
tă a dialogului. Nu este însă vorba despre un simplu
schimb de replici care să dea ritm scriituri, ci de di-
alog ca modalitate eseistică, filosofică, de exprimare
trimițând, așa cum critica a remarcat, la Platon sau,
rămânând în spațiul culturii române, la Mihai Șora.
Ne vom opri în rândurile care urmează asupra
Timpul care stă, timpul
care curge
■ Cristian-Paul Mozoru
Hanna Bota
Când în fiecare zi e Joi
Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2016
La deschiderea volumelor semnate Hanna
Bota cititorul trebuie, înainte de toate, să
se înarmeze cu un anume tempo, cu o anu-
me stare - cu acel ritm întâlnit adesea în cultu-
ra, filosofia, meditația asiatică, în care totul curge
nestingherit, neinfluențat decât de însăși natura
propriu-zisă a creatului -, cu acea stare de liniște,
de totală absență până și a celei mai mici energii
negative. Din momentul pătrunderii în interiorul
lor, în lumea ce o aduc în fața cititorului, acesta
nu mai este el și cartea, ci este/devine el-cartea,
amprenta sub care Hanna Bota își desfășoară scri-
sul, sub care construiește povești - trăite ori ima-
ginate -, fiind aceea a Realului și, în același timp,
aceea de rupere din Real, fiecare poveste având,
acolo, undeva, un fir de trăire.
După câteva volume - proză, versuri, însem-
nări - ce își poartă cititorul în diferite colțuri ale
planetei, prin obiceiuri și credințe diferite, cu
mentalități și culturi diferite, cu percepții și trăiri
diferite, în mijlocul unor civilizații în care timpul
pare a sta în loc - iar dacă trece, lasă impresia că
trece neatingându-le -, iată că Hanna Bota popo-
sește acasă, în țara de origine, loc din care culege
o poveste reală și, drept pildă, o oferă lumii între-
gi, poate și pentru a (ne) arăta că, în toate aceste
celui de al doilea volum al lui Silviu Buzan, Salon
șase. Titlul, o trimitire derutantă la Cehov, poate
fi interpretat mai degrabă ca o devoalare a conți-
nutului factual al cărții: șase povestiri, șase proze
descinse din... salonul literar al autorului. Este de
reținut că, apelând la dialog, Silviu Buzan nu o face
doar formal, pentru a delimita mai clar succesiu-
nea sau alternanța ideilor, oferind astfel șansa unei
mai bune receptări de către lector a mesajului, -
deși nici acest aspect nu este de ignorat -, ci confe-
ră textului, prozei în sine ritm, atractivitate, creând
un suspans implicit care cucerește cititorul. Fiecare
proză dezbate o temă, o idee, nuanțată și nuanțabi-
lă, unele etern-umane: credința, dragostea, valorile
familiale, prietenia, bogăția, tarele sociale ș.a.m.d.,
altele de mai nouă sorginte, cum ar fi poluarea - o
planetă sufocată de deșeuri sintetice care pun sub
semnul întrebării însăși viitorul omenirii.
În ciuda tentei eseistice a scriiturii lui Silviu
Buzan, dialogul este viu, natural, decurge firesc,
asistăm mai degrabă la o șuetă rafinată decât la o
succesiune de replici academice cu pretenții filo-
sofarde. Acesta este, de fapt, și atuul acestor proze:
dezbaterea de idei, altfel ușor de enunțat în câteva
diferențe ce ne caracterizează, există acel punct
comun numit Viață-Moarte. Și o face împreună
cu personajul principal al cărții, Daria, o tânără
care încearcă să (își) răspundă la unele din cele
mai mari întrebări ale omenirii și să învețe să tră-
iască chiar în timp ce... moare.
Când în fiecare zi e Joi (roman distopic, Ed.
Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016) este o di-
secție a unui sistem bolnav, a unor ghidări men-
tale decăzute, a unor repere haotice și lipsite de
valoare, a unor pierderi irecuperabile. Mai mult
decât atât, este o frescă a Realului și a Sensului.
În același timp, cartea poate fi înțeleasă și drept o
învățătură asupra importanței Timpului, un exer-
cițiu de imaginație în care fiecare dintre noi ne
așezăm în fața unei clepsidre - în care se scurge,
de fapt, propriul nostru timp - și începem să ne
întrebăm: ce să facem, ce să ne spunem nouă înși-
ne sau celor din jur? Ce este important? Unde să
mergem? Ce/încotro să privim? Pe cine să iubim?
Ș.a.m.d. Ca ființe umane, avem tendința de a ne
petrece timpul ca și cum am trăi veșnic, ca și cum
am fi nemuritori, ca și cum timpul ar fi nelimitat
sau am avea putere decizională asupra lui.
De fapt, curge sau nu curge Timpul? Trecem
prin Timp sau Timpul trece prin noi? Există sau
nu există Timp? Întrebările nu se opresc aici, ele
continuă în funcție de fiecare din noi, de cum
(ne) punem această problemă. „Ciudățenia”
romanului este chiar această dualitate
fraze mai mult sau mai puțin convingătoare, mai
mult sau mai puțin prețios-pretențioase, este ”am-
balată” într-o formă atractivă literar devenind
astfel mai convingătoare și având un impact mai
mare asupra cititorului. Rezumând: proza lui Silviu
Buzan este una ”de idei”, dar în primul rând este
literatură autentică, pe alocuri cu inserții de fantas-
tic (excelenta Mărul lui Adam, cu ”inflexiuni” care
trimit la Mircea Eliade), nu lipsită de un umor dis-
cret și parcimonios, câteodată de o ironie acidă (ca
în finalul intitulatei Noi amintiri despre viitor: după
dezbateri ecologiste pline de convingere, aflăm că
un personaj trăiește din colectarea peturilor), de
suspans, uneori finalul răsturnând premisele.
Încheiem citând câteva rânduri din prefața lui
Vasile Gogea la Salon șase, un ”diagnostic” nu de
ignorat ce poate fi aplicat prozei autorului aici co-
mentat: ”Cărțile lui Silviu Buzan au nevoie de un
cititor, nu neapărat special, «inițiat», ci de unul care
să aibă răbdare, calm și bună dispoziție pentru o
lectură deloc facilă, dar care îl recompensează cu
generozitate de îndată ce e dusă până la capăt”. Se
impune, totuși, un amendament. Prin Palmetto
361, roman cu nuanțe autobiografice, Silviu Buzan
surmontează posibilul manierism ce l-ar fi pândit
dacă rămânea în perimetrul strict al prozei eseis-
tice din primele sale volume, demonstrând o mo-
bilitate auctorială „pasibilă” de surprize plăcute în
viitoarele cărți.
■
temporalitate-atemporalitate. Să fie, oare, aceas-
tă alunecare a timpului, o încetare a percepției
Timpului, a percepției trecereii lui? Să fie o răzbu-
nare din partea noastră (știind că este pe sfârșite)
prin a nu îi mai acorda atenție? Viteza cu care per-
sonajele romanului Hannei Bota își trăiesc tim-
pul rămas este halucinantă, ajungând în punctul
în care trăiesc în atemporalitate și nicidecum în
temporalitate. Pentru ele nimic nu se mai înscrie
în Timp, în Timpul care curge, ci totul a intrat în
afara Timpului.
Dar din câte unghiuri nu poate fi citită această!
Așa cum notează Victor Cubleșan în prefața căr-
ții, este un roman psihologic: „Când în fiecare zi
e Joi este un roman trist, sumbru, un roman care
pătrunde pînă în cele mai ascunse și mizerabile
cotloane ale comportamentului nostru” (p. 8), dar
și o carte ”semnal de alarmă”, un roman realist în
ceea ce privește societatea și lumea spitalicească a
României de astăzi: „există și o parte importantă a
romanului care privește viața în sistemul medical
românesc. Spitalele, medicii, sistemul. Oameni
buni, oameni răi, spitale sordide, mecanisme im-
placabile. Umilințe pe care le cunoaștem cu toții
direct sau indirect din presă, duse pînă la extrem.
Îngrozitorul sistem al listelor de așteptare pentru
transplant, afacerile care înfloresc în această zonă,
traficul care are loc la limita legalității prin siste-
mul de verificare al compatibilităților. O lume gri
în care se face comerț cu zile, luni și ani în plus
de viață. O lume în care salvatorii sînt în același
timp corupții. Mocirla putredă care salvează vieți
discreționar” (idem).
Când în fiecare zi e Joi este un roman puternic,
care atinge scopul esențial al unei cărți, a poveștii
ce (ne-)o spune: acela de a rămâne vie în mintea
noastră mult timp după lectură.
■
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
7
Scriere cuneiformă
■ Christian Crăciun
Blanca Trandafir
Drumul cuielor
Editura Brumar, 2018
Motto: Dreaptă stau și, vai, nechibzuită
Exactă definiție lirică oferă citatul prece-
dent a ceea ce înseamnă un debut poetic,
care presupune, simultan, cele două ati-
tudini: dreapta siguranță a gestului începător,
sfidător și nebunia „oarbă” a riscului, a saltului
în gol. Blanca Trandafir debutează cu un volum
mai blând decât titlul, dar perfect acoperitor
în sensurile lui. Titlu - metaforă a vieții dar și
a poeziei. Deopotrivă mers pe cuie. Sfâșiere
a cărnii și extaz, purificare. Să debutezi cu o
pre-cuvântare („panglicotomie” zice inimitabil
domnia sa) a lui Șerban Foarță, bănuiesc a nu
fi numai o bucurie, ci și o imensă povară. Mai
ales că Poetul procedează la o cavalerească în-
vestire, ceremonial fără rabat, punctând exact
locul și modulațiile acestei poezii. Nu este o
formală laudatio, ci o generoasă arătare a pra-
gului și a ceea ce se deschide dincolo: uite în ce
lume ai intrat! Riscul debutului în poezie, azi,
te smulge din normalitate, chiar într-o vreme în
care acest cuvânt nu mai poate fi scris decât în
ghilimele. Adică nu mai are referent. Adevărată
crucificare orizontală, pe foaie. Cine caută alt-
ceva, glorie, sau măcar recunoaștere publică,
defulare sau înșurubare într-o ipotetică, vag
și fals romantică „eternitate”, eșuează dinainte
de a scrie. Poezia, azi, nu mai iese din foaie, a
redevenit bi-dimensională. Ca la începuturi, o
operație inevitabil narcisiacă. Tocmai refuzul
de a căuta cu orice preț exterioritatea șocului
face poezia acestui volum credibilă. Este o lirică
a unei soumission deloc epică, deloc în ton cu
feminismele locvace. Deloc revendicativă. Cu
adevărat feminină, de la stele la viscere. Femeia
își trăiește iubirea ca închinare, ca supunere
înălțătoare. Neomițând nimic, în raportarea la
acel Domnul meu („De mine,-n mine te-ai as-
cuns:/unde ești, oare,/Domnul meu?/Ești eu?/
Ești eu?”) fără nicio altă determinare. „chiar
dacă mor/ce ți-ar mai fi o moarte?”, interoghea-
ză cu sinceritate poetică. Avem a face cu un fel
de psalmi păgâni sau de rostiri ale miresei din
Shir Hashirim. Evitând alegoria facilă. Poeta nu
cade în greșeala curentă, mai ales la începuturi,
de a vrea să demonstreze ceva, nici măcar pro-
pria excelență. E atentă la sine însăși (sau la si-
nele) și spune direct ecourile acestei auscultări.
Cu jubilație senzuală deseori, cu deznădejde
alteori.
„Într-o grădină, printre bălării...” se desfă-
șoară poezia raiului nostru căzut. Iar șarpele
este venit direct din eresurile magice: „voi in-
tra-n pământ/pân’la Ziua Crucii/cum reintră
șerpii;”. „Subpământa” șerpilor evocă energii
telurice de care Blanca nu se dezice, în elanuri
de frenezie expresionistă, fără risipă de mijloa-
ce. „Absolutul este putința ta de a mă strânge
la piept odată pentru totdeauna! Absolutul este
putința mea de a te confunda (contopi - aici
este tot una) cu Dumnezeu”. Puțin grandiloc-
vent? Nu, doar simplu! Iar confuzia amintită,
poeticește fertilă, ambiguitatea identității ce-
luilalt formează axul volumului. Un titlu spu-
ne „Deasupra nopții mă ridică plânsul” și ni se
sugerează astfel cealaltă mișcare, cea ascenden-
tă. Stilizarea gesturilor, calinitatea unora, alter-
nând cu vehemența tăioasă a altora, ține de un
firesc, care e al poeziei autentice. Citez integral
Plouă „iar eu,/treptat,/mă umflu,/învinețin-
du-mă/și putrezind;/mă dezintegrez/în ploaia
batantă/lung-îndelung/așteptându-te, după/ce
fostu-ți-am/cocotă/sau gheișă”. Formal, autoa-
rea dă dovadă de multă libertate, dar lucrează
mai ales prin eliminare, prin șlefuire, nu este o
poezie (a)cumulativă, ci una expulzată în cuan-
te de imagini din viscerele sufletului, cum zi-
cea cineva. Joacă de la un ludic provocator („Ai
luat un fluture oranj,”) la sentențiosul romantic:
„Ci te urmam cu aripile-mi roase,-n/cădere, -
fericită//că mă izbeam de sol,/că mă iubeai/cu
frigul morții-n oase”.
Erotică, într-un sens foarte elaborat și poezia
aceasta caută reîntregirea ființei. Înstrăinarea
modernistă, senzația de a nu fi de aici, sunt me-
reu completate de un sentiment al lui let it be,
nu e o poezie a revoltei, ci una a plutirii existen-
țiale, chiar când există teama de înec. „Mi-era
moină”, spune într-o gramatică poetică perfect
coerentă în reflexivul (și reflexivitatea) ei im-
plicit(ă). „Cel mai pervers amor, altminteri,/e
să privești în suflete adânc” decide autoarea,
atrăgând atenția asupra funcției de pharmakon
(leac și, deopotrivă, otravă) pe care o are po-
ezia. Etern voyeur-istă, căci direct spre suflete
îi e ațintită privirea. Cunoaștere, con-topire
erotică prin imagine, durere și alinare a sufle-
tului. Sigur că e spaimă când privești în suflet,
mai ales al Celuilalt, după vorba psalmistului
„adânc pe adânc cheamă în glasul chemării
apelor Tale”. Poate (și) din cauza asta orice po-
ezie ascunde o doză (letală?) de teroare. În mă-
sura în care te face să vezi. Stilizarea abisului,
definiție de (în) lucru a poeziei... Uneori poeta
are îndrăzneli argheziene: „Mi-erai atât de drag
când era ceață/și-n mine răbufneai ca un cen-
taur”. Sau „În van m-arunc în vis să mi te-n-
chipui:/în colb doar urma pașilor rămâne/pe
mare însă nu o vezi, n-o pipăi!”. Sau, într-unul
dintre cele mai bune, mai puternice poeme din
volum, îl citez întreg: „Se făcea că la un lat de
palmă de tine/m-am trezit./Printre pleoape-
le-mi întredeschise te privesc/și mă bucur că
mai dormi și că-ți aud/la un lat de palmă respi-
rația!/Aș vrea să te sărut dar buzele-mi în unde
s-ar topi!/Aș vrea cu brațele-mi să-ți încolăcesc
gâtul/dar ele-ar curge șiroind pe trupu-ți./Așa
că stau cuminte-n așternuturi/până când fi-vei
pruncul meu și-ai să-mi sugi pieptul.../Aș pu-
tea genunchii-mi să-i îndoi/peste și între/coap-
sele tale goale/frângându-ne trupurile - însă/
genunchii-mi stau tăcuți în coadă de sirenă!/
Aș vrea să te miros, să-ți ling/pântecul dar gura
mea ca două/jumătăți de stridie/cu limba-mi
despicată cu tot/s-ar sparge în bucăți... Încât/la
doar un lat de palmă de tine-mi sorb cuminte/
cu frica-n sân să nu o pierd să nu/o ia la vale/
fericirea”. De altfel libertatea trecerii de la sua-
vitate la frison este una dintre calitățile acestei
poezii. Să subliniem că titlul trebuie mereu citit
ca prim vers și că este remarcabilă tocmai cali-
tatea poeziilor cu rimă, prin naturalețea rosti-
rii, reflectată în muzicalitate. Care dă poeziei
un fel de ceremonie „medievală”, evocându-mi
baladescul Cercului sibian, uneori și prin recu-
zita poetică. O altă formă folosită de câteva ori
este cea a invocației populare, a descântecului
fulgurant: „Cum îmi arzi/ieri și azi/pe cărbuni/
roșul brun/de mi-l faci/violet!”; „Ceas domol/
de apus/cum te scurgi/tot mai sus!//Cum îmi
bei/vinul dus/după ei!//Cum îmi dai/prin sca-
ieți/și susai/un măr copt/mălăeț!...”
Volumul, în întregimea lui, este foarte atent
„lucrat”, nu este o simplă adunare de poezii,
se simte ideea unificatoare și grija dozării. Ai
senzația înaintării prin el în sufletul unei femei.
Între senzorialitate (stolul de grauri, mușuro-
iul de furnici, frunzele, fructele, râul, mânzul,
ploi, orăcăitul broaștelor, noaptea, iarba, iarna
șamd) și sentimentul total, fără rest ego(t)ist, al
dăruirii feminine se țese atmosfera volumului.
Femeia este un fel de magdalenă pictural agă-
țată de picioarele iubitului. Imaginea este pole-
mic desuetă, și tocmai de aceea foarte pregnan-
tă de sens: „Îți țineam numai gleznele/ strâns/
și-ți sărutam tălpile,/una câte una,/pe rând,/
cum se ridicau/de la pământ.//Iar Tu mergeai
șleampăt/și șchiopătând,/cu mine-agățată/de
gleznele-ți ca niște/lanțuri de plumb.” Da, po-
etul e central, cum spune abstrusul text final,
situat la o pururea distanță de circumferința
lucrurilor înconjurătoare. Ăsta e blestemul și
darul lui. E central și centripet, adică spre el
curg toate. Precum cele două Lecții nichitiene
din Opere imperfecte, sunt cele două texte: cel
liminar: M-ai întrebat odată ce-i absolutul pen-
tru mine și cel final: O oarecare stare de absen-
ță. Adică niște arte poetico-existențiale (m-am
întrebat cândva dacă există „artă poetică” pur
și simplu, sau orice text care primește o ast-
fel de didactică etichetă este, până la urmă, o
mărturisire de existență) „Nu mai pot, Îngere,/
să duc/cui cu cui/toate săruturile Lui/care-mi
fac gramatica să sângere,...” spune o poezie din-
spre final. Scrierea aceasta, pe care am numit-o,
evident metaforizând, cuneiformă evocă mereu
ceva tăios. Este nu numai ceva de fachirică de-
pășire a suferinței în această metaforă. O trimi-
tere la pierderea ponderabilității pe care de tot-
deauna o invocă poezia. Dar comparația citată
mai sus se cere dezvoltată într-alt spațiu. Care
nu mai este zbor, ci fixare. „Palma bate-mi-o în
cui/Pe crucea de carne/când lumea adoarme”...
zicea Nichita. Dar despre crucea cărnii cine-i
mai potrivit să scrie decât femeia? Sărutul Lui
este această fixare în corp. Iar imaginea unei
gramatici sângerânde, dacă depășim impulsul
imediat de a face glume politice, este una dintre
cele mai originale din volum. Cuvintele, semne
care sângerează, devin în discursul îndrăgostit
stigmate. Pornit de la un evanescent eden și tri-
miteri la în-fruptare și la Ispititor, volumul se
încheie cumva rotund cu aceste răni ale rame-
lor (da, e o icoană în ultima poezie! Și bănuim,
nevindecabilă, rana cuiului din peretele casei
bunicilor de unde a fost luată) și ale rumorilor
punctuației.
Când debutezi atât de matur, ceea ce-ți mai
rămâne de parcurs nu este decât un biet drum
al cuielor...
■
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
cartea străină
Exil autoimpus
■ Irina-Roxana Georgescu
Macarena Nieves Caceres
Lo que la tierra alberga
Gas Editions, Las Palmas de Gran Canaria, 2008
Macarena Nieves Caceres este scriitoare
și artistă interesată de mișcarea femi-
nistă. Se revendică de la grupul artis-
tic și editorial reunit în jurul revistei Al-harafish,
unde, începând cu 2004, coordonează colecția
de poezie. Unele dintre proiectele sale vizuale
au fost expuse în Centrul de Artă Modernă din
Quilmes, Argentina (în 2001) și în cadrul celei
de-a șasea Bienale de V^deo y Nuevos Medios de
la Santiago (Chile, 2003). Autoare a volumelor
Me declaro difunta (Litoral Elguinaguaria, 2002),
La prueba Vital (carte-obiect, 2003), De amor y
Locura (2004), Fluidos de jade (poezie erotică, Al-
harafishedita, 2005), Hablo jable (Ediciones Idea,
2008), Macarena Caceres abordează teme inedite,
de la erotismul solar la discursul care se destruc-
turează, de la tema identității, pusă în relație cu
antinomiile lumii, la căutarea suflului vital. În
categoria „libros de accion visual” intră Esclavas
para Mar^a (debutul său în domeniul vizual,
2002) și Soy la Isla (2004).
Volumul de poezii Lo que la tierra alberga,
apărut în Las Palmas de Gran Canaria, ilustrat de
Jose Luis Luzardo, traversează peisajul intimist, al
indeterminărilor spațio-temporale, al imprecizii-
lor care strălucesc ca niște granate în lumina as-
fințitului sau în zorii difuzi.
Cele trei părți ale volumului - Puntos calientes,
Lo que la tierra alberga și De idas y venidas - con-
stituie osatura unui proiect artistic post-gaudian,
opunând înălțimilor amețitoare adâncimile cele
mai periculoase, iar depărtărilor, apropierile im-
prudente ale intimității, ale ritmului calin al în-
drăgostiților. Poezia Macarenei Caceres pare să se
construiască într-un timp vegetal care scaldă în
lumină tot ceea ce, privit din alt unghi, ar putea
destabiliza sau înfricoșa.
Esența volumului stă sub crusta a tot ceea ce
adăpostește pământul - fremătătoare căutare a
formelor, a ceea ce nu este încă rostit, încercare de
refacere a echilibrului lumii. Tot ceea ce adăposteș-
te pământul este spulberat în versuri clare, împle-
tind în fir de nisip mitologia și cântecul de sirenă
al singurătății -„Te doy los astros jven!/s6lo tie-
nes que soltar/la isla/y esperar a Penelope//^acaso
crees que/un canto de sirena/puede borrar/el ric-
tus propio?” (esencia). Pietricele purtate în buzu-
nare ca o ancoră - „Aprendimos a caminar/con
piedrecitas en los/bolsillos/-por el viento/y algu-
nas lluvias -//hasta que una pleamar/nos desmar-
c6 de la vida” (escarmiento) - fixează momentele
uzurpatoare, agonia, cruzimea în care poeta se
afundă ca în nisipuri mișcătoare. Cu alte cuvinte,
tot ce nu este mișcare este timp înfrânt -„Todo
lo que no es temblor/es tiempo vencido”. Tremula
este un poem sintetic, care juxtapune teroarea și
desuetudinea, mișcarea haotică și forța represivă,
totul și nimicul, ca două pârghii ale aceluiași me-
canism.
Prima parte a volumului este metafora pre-
zentului deșirat, un covor plin de amintiri și de
imagini devenite zdrențe, după o călătorie înde-
lungată, un explorator de pe mare care și-a întors
ocheanul spre sine, încapsulând iluzia fidelității, a
așteptării, a veștilor despre umanitate. Imaginea
pământului îmbogățit de oase ca o călătorie spre
hecatombele istoriei se desprinde din poemul
puntos calientes: „Fui de tierra fertil de huesos/
de carne suelta y amontonada/de muertos que-
brados/que ni tumbas cobijaban//de fosa comun
apenuscada/de hambres revenidas y llantos/que-
brantados//fui de tierra seca en estancia breve/ -
humedad latente punto caliente -//sin f6rmulas
adicionales”. Terestrul adăpostește forțele vitale,
dezvăluie senzualitatea, suferința și germinația
perpetuă a lumii.
În cea de-a doua parte, care dă și numele volu-
mului - Lo que la tierra alberga - regăsim gesturi
sacrificiale, ofrande aduse zeilor, forța irepresibilă
a naturii, cântecul atavic al umanității. Cum este
ușor să renunți la cele nouă ceruri ale paradisu-
lui - așa cum se deprinde din poezia Macarenei
Nieves Caceres - tot așa este ușor să renunți, iar
adevărul capătă forța unei noi dimensiuni - cea a
cuplului care este ritmat de mișcările continue ale
uitării („donde me pienses no te quedes/ni vayas
donde existo/a cada rato inventame/hasta con-
denarme/al olvido” - îque nos pudo?). Regimul
nocturn, al metamorfozelor și al lucidității, al
umbrelor care se caută și se desfac asemenea pe-
talelor este o altă coordonată a acestui filon liric:
„Alberga siete noches/la tierra/sobre un mar de
sombras/como pompas de jab6n/inacabadas//
perturbando/ - a la deriva - /los suenos que acu-
na” (lo que la tierra alberga). La marginea prăpas-
tiei - „al borde del abismo” - o așteaptă răspunsul
pe care îl căuta, acolo unde proiecția visului se
destramă ca o floare de hârtie, iar așteptările de-
vin metafore ale închipuirii, acolo unde călătoria
spre soare-apune este pecetluită de iminența sfâr-
șitului. În definitiv, poeta reface traseul unui exod
autoimpus, în care metaforele pământului sunt
ritmate de cele ale existenței: „Lo que la tierra fue
en otro tiempo/la vida fue en otra parte pero con
los/pies descalzos” (exilio).
Ștefan Orth
Mitologie, linogravură, 40 x 30 cm
Emanații suprarealiste - fluturi care se întru-
pează din vise și regrete, împletiri ale nisipului cu
spuma mării care completează utopia existenței,
suprapuneri nesfârșite de jocuri și interese, min-
ciuni, retezări ale dorinței, coerciții autoimpuse -
„Donde el oasis de las tradiciones/ - inamovibles
- nace un desierto/impregnado de huellas/eter-
nas/dejadas por el uso/de las mentiras” (conta-
gio). Sunt împrăștiate cu generozitate comori ci-
catrizate pe câmpul memoriei, cauterizate stilistic
de un motto al lui Juan Gelman - „encima de la
tierra ^se puede leer lo que hay escrito debajo de
la tierra?” - se poate descifra deasupra pământu-
lui ceea ce e scris sub pământ? Întrebarea retorică
traversează diversele paliere ale volumului, rever-
berând ritmuri atavice.
Cea de-a treia parte - De idas y venidas - jus-
tifică antinomiile ființei, cu un soi de ironie obo-
sită și intertextualitate căutată: „Rememorando
la esquina/del enarenado donde/jugabamos de
ninas/mirando al cielo pense// - aunque algo
crecido/ y con anos de retraso -//me hab^an
concedido/lo que haWa pedido/al corear todas a
una://javi6n traeme un nino!” (ida y vuelta). Sunt
„înregistrate” veniri și plecări, căutări perpetue
ale sensului, încercări de restabilire a echilibrului,
de revitalizare a lumii care-și ascunde fața, care se
însingurează ca o flagelare continuă, autoironică.
Imaginea furnicilor ce se întrupează din sângele
celui iubit - „un mont6n de hormigas/llevando-
se tu sangre/donde el silencio” (cosas secas) - din
tăcerile spongioase care umplu spațiile și lărgesc
distanțele, ca un decatlon curios al vieții de cuplu
devine pandantul legăturilor friabile, al căutărilor
frenetice, iar încercările de restabilire a ordinii
sunt tot atâtea ordalii care recompun imaginea
unei lumi aflate în restriște, cumpănită doar de
spasmele celei care suferă alături de toată sufla-
rea.
Lumea Macarenei Nieves Caceres este explozia
unui câmp de maci în deșert - însângerând câm-
pul vizual, furnicând tălpile ca și cum am păși pe
un câmp de urzici. Poezia ei este ca un gin tonic
cu piper roșu.
■
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
memoria literară
Nostalgii lusitane
(Virgil Mihaiu)
■ Constantin Cubleșan
Personalitatea frapantă a lui Virgil Mihaiu se
ilustrează în câteva domenii artistice (și nu
doar) pe care le domină, nu atât printr-o
prezență obsesivă cât prin asumarea unei identi-
tăți comune pasionale (pasionante) cu acestea. E,
bunăoară, un excelent traducător de poezie, din
câteva limbi europene, poet el însuși (cu un prim
volum în 1977 - Legea conservării adolescenței),
pasionat de muzica Jazz-ului (cu o puzderie de
articole, de comentarii risipite prin diverse revis-
te și ziare din țară și străinătate, cu conferințe cu
caracter hermeneutic, cel mai adesea, pe această
temă, făcând parte din jurii internaționale în con-
clavul criticilor muzicali), dar și un angajat de fac-
to în diplomație, fiind ani la rând, după 1989, di-
rector al Centrului Cultural Român din Lisabona
și ministru consilier cultural pe lângă Ambasada
Română din Portugalia. A fost perioada care s-a
sedimentat profund în conștiința sa intelectuală,
cu precădere în sufletul poetului, împărțindu-și
emoțiile afective între provincia românească
natală („soarele transilvaniei/ îmi aparține” -
Europocentrism) și fascinanta țară de la margini
continentale („splendoarea tăcută/ a cozii de
păun/ desfășurânduse-n/ evantai// țara/ desfășu-
rată-n/ soare/ la apus de europa” - Lusitania).
Contactul cu realitățile Portugaliei - orașe, mo-
numente istorice sau de cultură, peisaje, oameni
iluștri ai prezentului ș.a., totul provocându-l, sti-
mulându-l într-o creație poetică evocatoare, sus-
ținută de sugestive descripții în tușe pastelate:
„colinele și cotloanele/ de aur/ pulbere/ de vis/ țe-
sătură milenară/ mozaic din pietricele/ incomode
sub tălpi// arbori salvați/ la limita africii// euro-
penism înecat în ocean// case zburătăcite/ supra-
puse/ imponderabil/ suprarealiste// cemiterio dos
prazeres/ cimitirul plăcerilor// semnul de circu-
lație/ atenție școală/ lângă sex shop/ fundătura
Ștefan Orth	Pelerinii, ulei pe pânză, 45 x 53 cm
coastelor rupte/ fix în spinarea/ catedralei// j’de
mii de șanse romantice/ risipite-n aerul căldicel”
(Aquarela de Lisboa), alcătuind corpusul masiv al
notațiilor dintr-un volum conceput cu dedicație
expresă: Lusoromână punte de vânt (Ed. Brumar,
Timișoara, 2010), verbul fiind dublat de frumoa-
se/sugestive ilustrații, reprezentând imagini foto
ale ambientului lusitan.
Cele mai multe poeme sunt notații fugare, po-
etul fixând, în puține cuvinte, fie o atmosferă spe-
cifică unui loc anume, fie o impresie de moment,
dintr-o contemplație („între jardim daestrela/ și
cimitirul englez/ coroanele arborilor/ dau umbră
și verdeață/ străzii în pantă// vehicule/ se topesc/
într-un somptuos/ tunel de parfum - Debut de
vară), nu de puține ori cu o încărcătură subiacen-
tă polemică: „farmecul/ se pogoară/ deasupra/ li-
sabonei/ la fel de/ copleșitor/ și inexplicabil/ pre-
cum/ răul/ peste alte tărâmuri” (Misterioso).
Există în toate poemele acestea nostalgice o
evidentă candoare ce rezultă din atașamentul
pentru tot ce înseamnă universul lumii lusitane,
în ambianța căruia își decantează oarecum ritu-
alic existența: „traversez visul devenit/ realitate
portugheză” (I-real). De regulă însă, ca un soi de
laitmotiv, paralelismul cu ținuturile natale e sursă
poetică: „dincolo. acasă. acum, vor fi fiind frunze
fâlfâind, în fumul toamnei./ dincoace, portuga-
lia. aceeași lună. coroanele palmierilor/ înfruntă
vântul. lănciile oceanului./ două lumi foșnind
în același text” (Lusitanisme). Chiar și efuziuni-
le dragostei poartă pecetea acestei... duplicități:
„din când în când/ mă salvez/ ascultându-ți vo-
cea/ ecou al forestei transilvane/ printre valuri și
stânci lusitane” (Telefonie).
Fascinația peisajului lusitan îl copleșește, ver-
sul devenind lapidar, ca într-o emoție spontană,
pentru a cuprinde universul diurn, cu irizări
Virgil Mihaiu
exotice, oarecum șocant prin ineditul stării ba-
nalului pe care i-o induce: „sunt flori sălbatice/
și râuri ce și-au uitat apele// lumină disperată-n/
humus ocru/ cascade celeste/ este evora// apoi/
megaliții ca semne de exclamare/ e-mail-uri/ ale
omului primitiv/ sau ale extratereștrilor?// și pa-
tru indivizi/ într-o mașină franceză delabrată//
doi tipi două tipe// s-ar zice/ între două vârste/
dar/ adolescenții întârziați/ într-o lume/ ticăită/
tipizată” (Saudade alentejana). Și imediat, ima-
ginile locului îi amintesc, într-un soi de balans
emoțional, euforice momente de-acasă: „pe la-
ma-lamela/ muntelui arrabida/ dom daniel per-
digăo/ încrustează idile româno-lusitane// fi-va
cândva aici/ loc de preumblare/ pentru domnițe
moldo-vlaho-transilvane?// mănăstrirea fixa-
tă-ntre rocă și azur/ se confesează doar soarelui”
(Oracol de Arrabida). Pentru ca delarația patetică,
de admirație și dragoste pentru marele orș poru-
ghez să continue notația: „îmbrățișez lisabona/ cu
aceeași pasionalitate/ inocentă/ a primelor săru-
turi din adolescență// de fiecare dată/ ca și cum ar
fi ultima șansă// a vieții” (Dăruire).
Poeme scurte, adesea având aliura unor aforis-
tice panseuri meditative („visul portughez/ dilată
și coagulează/ secolele// pentru un timp/ mă rea-
lizez-deghizez/ înăuntrul visului portughez” - Sic
tranzit...), lasă impresia unui vast și sugestiv mo-
zaic, în care fiecare piesă colorată aparte dă între-
gului farmecul unei iluminări boreale din sudul
incandescent: „plaja algarviană/ aglomerată cu/
dezasperații/ secolului 21// totul se decongestio-
nează/ se limpezește/ când garota de transilvania
pășește/ cu corpul daurit/ buiestrește// imperial
balans/ între forțele naturii și/ feminitatea car-
patină/ înverzitoare/ de speranțe/ renăscătoare”
(Ziua transilvană pe plaja lusitană).
Sunt rare asemenea duete de dragoste rostite
pentru meleagurile a două țări atât de depărtate
una de alta dar care se contopesc în biografia po-
etică a unui melancolic admirator al frumuseți-
lor lor esențiale, el însuși locuind confortabil în
halourile legendare, devenite imagini ale cotidia-
nului, din spațiul lor geografic pitoresc. Aceasta e
coordonata majoră pe care se așează volumul de
notații lirice, al lui Virgil Mihaiu, poetul mereu
entuziasmat de ipostazele inedite cu care destinul
îl provoacă marcându-i vocația.
■
10
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
interviu
„Sufletul fiecărei persoane
este, de fapt, Trinitatea, armonia
perfectă”
■ de vorbă cu pictorul Viorel Nimigeanu
Mama voia să mă vadă preot, tata voia să urmez o
carieră militară, iar eu doream să fiu pictor. Când
am terminat liceul, fără să îmi spună, mi-au depus
actele la Facultatea de Teologie din Cluj. Urma ad-
miterea, iar eu am venit și mi-am scos dosarul; am
stat atunci față în față cu episcopul Teofil Herineanu.
Când s-a uitat la mine am avut senzația că mă des-
face și mă adună, că îmi citește gândurile. Mi se părea
că seamănă cu Iorga. În acel moment am învățat arta
tăcerii, adică dialogul cu celălalt, fără a folosi cuvinte.
Silvia Suciu: - Pictor și zugrav de biserici, Viorel
Nimigeanu se distinge prin plasticitate, vibrație, ele-
ganță și forță interioară. Unde se situează începuturile
lui Viorel Nimigeanu?
Viorel Nimigeanu: - La mine lucrurile sunt așa
de simple... aparent simple. Pentru că, în viață, nu e
bine dacă e prea simplu. Viața trebuie să aibă noduri,
întrebări, remușcări. Acesta e destinul uman! Dar
la mine este simplu pentru că dacă m-aș mai naște o
dată, tot pe drumul ăsta m-aș duce. Dar aș alege să mă
nasc în Renaștere.
Așa de mult am iubit eu pictura, încă de copil!
La șase ani, îi rupeam cărțile fratelui meu mai mare,
pentru că mi-era ciudă că el merge la școală, iar eu
nu; aveam o mare dorință să fiu și eu elev și să învăț.
Îndată ce am intrat la școală, am devenit pictorul
școlii. Părinții mi-au dat culori de ulei, iar alături de
mama am descoperit spațiul sacralității, prin icoane.
Mama mă ducea adesea la biserică, și încet-încet,
aceste lucruri s-au sudat. Și astfel s-a format un fel
de modul: sufletul fiecărei persoane este, de fapt,
Trinitatea, armonia perfectă.
- De la cine ați dobândit iubirea pentru pictură?
- Talentul și răbdarea le-am moștenit de la buni-
ca: parcă o văd și acum, aplecată cu răbdare deasupra
brocarturilor și a dantelelor pe care le făcea în serile
lungi de iarnă, la lumânare și la lampă. Munca efec-
tivă am deprins-o alături de tata, care picta biserici și
m-a urcat pe schelă încă de la 14 ani. M-a urcat pe o
schelă de peste 20 de metri și îmi tremurau picioarele
de emoție și de frică. Am și căzut de pe scară, odată,
noroc cu un coleg care m-a prins. Mai târziu, am ur-
cat pe schele înalte de 70 de metri și am învățat să-mi
stăpânesc frica și să folosesc prelungitoare, și să trec
peste tracul pe care îl ai în fața unui perete alb. Pentru
mine, un tavan sau un perete înseamnă un tablou.
Sacralitatea am învățat-o de la mama.
- Drumul dvs. pare ușor! Dar ați avut și „poticneli”?
- Am terminat la Năsăud Liceul George Coșbuc.
Lumea de atunci nu trăia în stresul care ne consumă
astăzi. Oamenii erau mai echilibrați, trăiau mai liberi
și în armonie. Pe mine m-a alimentat acea tinerețe.
Viorel Nimigeanu
Candoare
- Această „artă a tăcerii” se aplică și la pictură?
- Da, obligatoriu. Se dezvăluie un mister extraor-
dinar. Pictura are un moment unic - „cheia de boltă”,
când pânza îți spune: „Oprește-te! Nu mai fă nimic!
Dacă mai faci ceva strici!” Eu am învățat de la filosofi
și literați că urcarea presupune travaliu, adică efort,
voință, ideal. Dacă ajungi în „cheia de boltă” și nu
știi să te oprești, se produce căderea. Urcarea de după
cădere este mult mai anevoioasă și dureroasă decât
travaliul inițial: te răscolește și te dezechilibrează. De
aceea, când ajungi în „cheia de boltă”, pictura îți lumi-
nează calea, îți dă forță și energie. Fără energie, noi nu
putem avansa în viață. Iar artistul transpune energia
sa în lucrare: înainte de a atinge pânza, el dăruiește
energia care se poate citi în spatele culorilor. Eu în ast-
fel de pictori cred.
- Cum se „citește” energia dintr-o operă?
- Există un clar-obsur natural, fizic, care e lumina
naturală. De aici se dezvoltă un clar-obscur cerebral,
dirijat prin educație sau rațiune, care se regăsește la
Paul Cezanne. Cei mai complecși sunt Rembrandt și
Vermeer, care ating în profunzime corzile de la nive-
lul psihologic. La ei se petrece fenomenul de refracție:
te uiți la un tablou și te oglindești în el. Energia pe care
au pus-o în lucrare „atinge” privitorul. De aceea arta
este nemuritoare. Am văzut ultimele autoportrete
ale lui Rembrandt și parcă sufletul meu și sufletului
lui intrau în dialog, iar eu îmi vedeam limitele și vir-
tuțile. Atunci am simțit acea zonă de neliniște fără de
care nu se poate face artă. Artiștii dezvoltă un soi de
O
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
11
o
egoism, dar fără acest egoism nu se poate produce va-
loare, pentru că altfel intri într-o zonă de confort și nu
mai poți decât să reproduci, dar nu să creezi.
- Iar în arta românească?
- Nicolae Grigorescu a fost genial: avea o rapidi-
tate și un nerv unice și executa o pictură într-o sin-
gură ședință. Din punct de vedere coloristic, îi apre-
ciez pe Nicolae Tonitza, dar el era prea organizat. În
portretele de copii, el iese din normalitate, a fost ca
Amedeo Modigliani. Ion Andreescu a fost pictorul
pământului, a folosit mai ales culori binare și le-a dat
un sens. Ștefan Luchian a fost un colorist desăvârșit,
lucrările lui având o puternică încărcătură psiholo-
gică: acel clar-obscur psihologic prin care el își picta
sufletul. Gheorghe Petrașcu știa să folosească contu-
rul negru, ca și în vitralii, ceea ce face culoarea mai
energetică, mai luminoasă, mai puternică. Theodor
Pallady creează în lucrări rafinament și eleganță: folo-
sea laviuri, iar când nu avea culori, lua petale de flori
și le freca de pânză sau de carton. Obținea astfel cele
mai diafane nuanțe, cum obținuse Hans Holbein din
utilizarea conte-ului de argint. Horea Bernea a fost un
revoluționar. Ion Sălișteanu se remarcă prin gestică,
iar Vasile Grigore prin program. Mi-a fost profesor la
București și am putut să-l observ îndeaproape: el nu
făcea nici o lucrare în ulei până nu făcea studii pre-
gătitoare în acuarelă sau guașă, iar apoi le distrugea.
- Ați trecut în revistă marile nume ale artei ro-
mânești. Care vi se pare cel mai emblematic?
- Constantin Brâncuși. El a fost cel mai deștept: a
„furat” simboluri de la toate civilizațiile și le-a înglo-
bat în lucrările sale. Să vă povestec o pățanie de-a lui,
pe când făcea ansamblul de la Tg. Jiu. Era îmbrăcat
în costumul lui de in alb, avea cinci mere în buzunar,
un cuțit de pe front, de la bunici, și nu vorbea nimic,
doar supraveghea cioplitorii. Stătea la hotel și între
ora trei și cinci dimineața îi venea inspirația și dese-
na. Camera lui era plină de desene, schițe și idei puse
pe hârtie. Într-una din zile, îi spune femeii de la hotel
să-i deretice prin cameră. Ea a făcut o curățenie totală
și a dat foc la toate desenele lui Brâncuși. Prin gestul
acelei femei, umanitatea a pierdut imens din punct
de vedere cultural: putea să fie un muzeu numai cu
desenele lui.
- Care sunt temele care vă preocupă?
- Sunt cinci teme pe care le-am dezvoltat în ultimii
30 de ani. Tema majoră este Omul: expresia umană,
ființa în mișcare, balerinele. Oriunde apare Măria-Sa
OMUL, totu-i sfințit! De aici am dezvoltat seriile de
portrete și balerinele.
Urmează natura și anotimpurile, de care m-am
bucurat încă din copilărie.
Apoi vin naturile statice, pe care le pictez cu di-
verse obiecte din atelier. Unul dintre ele trebuie să fie
rău, sec, nervos, mic, zgârcit, egoist, pentru ca restul
să iasă în evidență. Obiectele creează unele cu altele
un dialog psihologic: o amforă mică (cineva a investit
în ea inteligență, tehnologie, dar ea are și farmec, și
feminism și senzualitate și culoare), pe care o pui în
dialog cu o pipă (simbol al bărbăției); iau și o cană
cu pensule (pentru Petrașcu era cel mai important
lucru) și le așez pe toate pe o paletă. Paleta e foarte
importantă; aș vrea să pun într-o expoziție, pe un pe-
rete, toate paletele mele, ca un parcurs al picturii mele.
Urmează tema florilor: magnoliile, floarea soa-
relui, liliacul...
Și cea mai grea temă o constituie arhetipurile, care
se adună în secole: Poarta Raiului, Destinul, Iubirea,
Viorel Nimigeanu	Flori
Timpul, Pentagonul. Pe aceastea le-am descoprit târ-
ziu; la început am trecut pe lângă ele. Am învățat mult
și din pictura de biserici și din icoanele de la Nicula:
potrivirea raportului cromatic, expresia liniară și va-
lorică, semnificația. Acolo este „deschiderea” și toate
se zidesc una pe cealaltă.
- Cum s-au împăcat pictura laică cu pictura religio-
asă?
- Am pictat patruzeci de biserici în tot Ardealul (în
Cluj sunt șase). Peretele este cel mai dur suport; dacă
nu înveți să comunici cu el, peretele te umilește. De la
perete am învățat transparența frescei, suprapunerile,
simbolurile... Toate acestea se regăsesc și în pictura
mea de șevalet.
- Există o scară a sensibilității?
Viorel Nimigeanu
Lectură
- Contemporanii mei au început să piardă acel
oxigen conferit de artă. De ce? Ce frumos erau tratați
mai demult tinerii căsătoriți, sau orice eveniment din
familie: cadourile erau adesea tablouri, și, încet-încet,
copiii care s-au născut în acele familii au crescut cu un
original în casă. Asta înseamnă educație. Un om care
nu citește o carte, care nu are un prieten spiritual, care
nu iubește arta, trece prin viață ca un „navetist”.
- În patruzeci și șase de ani de profesorat ați întâlnit
numeroși tineri care doreau să studieze arta plastică.
V-ați dat seama de potențialul lor încă de la început?
- Din primul foc îmi dau seama dacă există mate-
rial, dacă există acel filon care duce la „comoară”. Cei
care m-au simțit au venit către mine, și întâlnirea cu ei
îmi produce și azi o nespusă plăcere. E o comunicare
ca între mamă și copil: iubirea, ca și credința, nu se
cântărește și nu se declară. Ea hrănește sufletele, ochii,
inimile, ziua de mâine. Au fost unii care au mimat,
care erau falși, iar cu ei nu am putut comunica.
- Ce sfat ați da unui tânăr care vrea să ajungă artist?
- Ai un ideal, care înseamnă o cursă lungă - nu te
abate de la acest ideal, nu schimba meseriile! Un artist
fără identitate nu e artist! Fiecare artist trebuie să aibă
o credință, un drum, o direcție!
Interviu realizat de
Silvia Suciu
■
12
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
poezia
■ Irina Lazăr
Paradox
Nu sunt decât o sumă a înstrăinărilor tale
Nu ești decât un ansamblu de nevăzute mișcări
cine ești tu
cine sunt eu
paradoxul lui fermi își face de cap.
Poem marin
în toate zilele astea
în care plouă abundent
și piersicile miros a sare
în zădărnicia acestor mângâieri
ghicesc niște gesturi hieratice
azi și mâine
azi și ieri
la o adică mai departe nu mai știm
nici să citim, nici să vedem
la un moment dat ni se vor încețoșa ochii
o să ne usture ca de la nisip.
Masochism opt
poeziei mele nu-i stă bine în brațele tale
fac ședințe de spiritism ca să te găsesc
călătoresc la gdansk ca vântul și ca gândul
acolo redescopăr mersul pe sârmă,
anxietatea și boarea uscată a prefacerii de sine
după asta, dumnezeu cu mila, suntem fericiți cât
putem
compulsivi și pârdalnici
mirosul de păr ars nu ajunge deloc pentru a mă
trezi cu totul
rămân în dimensiunea femeilor mistuite pe
jumătate.
Primăvara necunoscută
stai și usucă-mi părul întâi
simte căldura, acolo de unde rădăcinile
încep să își schimbe culoarea
atinge-mă, doar atât,
doar mângâieri ce-mi fac sânii
să tresară absurd
fără pretenții
adevărul este că... nu știu niciun adevăr
nu vă mai uitați la mine
stau și râd pe o bancă, așteptând să vină sfârșitul
mă gândesc că aș fi putut fi o amantă sofisticată
cu părul împletit
am fost și asta într-un fel, când țâșneau greierii
de sub roata mașinii și cântau
printre stele neștiute
aș fi fost o poetă a lui dionis cel sorbit de vrajă
aș fi fost orice
și chiar am fost privind la fețele schimbătoare ale
pământului
pot spune că mai sunt nuanțe pe care nu le-am
încercat
să nu-ți pară rău că nu mă mai iubești.
Masochism nouă
Mă preumblu printre oasele mele,
ca un pitic înamorat
beau vodka la 9 dimineața în amintirea sfintei
întâlniri
care ne-a marcat toate zilele
mă ridic, deci, și umblu
prin craniul meu cresc flori
mătăsuri și mărgăritare.
Diana
La un moment dat mă numeam Diana
și lucram la 89 89,
mă prefăceam că sunt o brunetă
cu ochii căprui și că am succes la bărbați.
În realitate
eram o brunetă cu ochi căprui și aveam succes
la bărbați,
dar eu habar n-aveam.
Text
Îmi dau seama cât de îngustă e lumea mea
pentru unii sunt rai în asfințit
pentru alții curbură tehnică
spectacol teatral și de artă cinematografică
în sensuri diferite și fără prea multe explicații
nu am timp să regret
caut tot felul de fâșii ascuțite
din nopțile încercănate mă dau pe brazdă.
Pentru a ghici amploarea zâmbetelor e necesară
mult mai multă rațiune.
Poem discordant
Faptul că nu te mai vreau
e ca un un sunet discordant în clavicule
cu fiecare zi mai aproape
cu fiecare zi mai dureros.
În rest, totul din jur a tăcut
așteaptă să te muți undeva
cel mai clar în lenjeria veche
de la erotic shop
cu care plănuiești diseară
să vânezi iepuri.
Te plătesc
Te plătesc să mă împuști în cap
fluturi fremătători se vor așeza pe bucățile de
creier
te plătesc ca să urli,
în viața asta nu mai avem voie să urlăm
la fel cum nu mai avem voie
să ne înjurăm unul pe altul de mamă
te plătesc să mă iubești
așa cum te plătesc să mă urăști
te plătesc să mă minți
e bine să stai în lanțuri în timp ce te biciuie
sfoara udă
Irina Lazăr
e bine să ai iluzii
e bine să mănânci carne crudă,
e bine să faci pe sfântul, te plătesc pentru liniștea
asta
păstrată cu sila,
e bine să-mi bagi pumnul în gură
e bine să-mi fii trădător, te plătesc pentru asta
te plătesc să faci noapte
te plătesc să faci ziuă
te plătesc să taci, așa cum te plătesc să mă îmbii
peste poate
până la sațietate, până la vomă,
nu-mi place comedia sinistră, dar îmi place să
mă dau în spectacol
uită-te,
nu suport să stau la capăt de masă
am atâtea datorii, dar tot dau și dau, nu-mi mai
pasă.
■
parodia la tribună
Irina Lazăr
Poem marin
în tot concediul a plouat ca și acum
în toate zilele de concediu
petrecut la mare cu tine
n-am găsit ploii alt remediu
decât să scriu poeme marine
un vers azi,
un vers mâine,
la o adică, mai bine decât deloc -
le-am considerat fragmente de joc,
așa că, la un moment dat, cu puteri depline,
voi reuși să adun de-un volum.
■
Lucian Perța
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
13
■ Lucian Adulmeanu
Laus anamnesiae
În târgul filistinilor ne măsuram sufletele
cu tălpile lipite îți ascundeai tatuajul de pe braț
pe-afară ploua ca-n alania pe furiș nu ca-n
purgatoriu
sau nichita sarmalele tale la cuptor în paralel
cu scliviseala foiței oglindă cam crocante
mă oprisem în fața statuii lui kogălniceanu
mare amorez deși barbișon n-ai zice
trandafirii japonezi un pic ofiliți
în sfârșit ne măsuram tălpile endomorfism zici
judeci oamenii cu acreala care urcă din vintre
îmi găseai apoi ceva riscant tenebros în iris
ca să mă convingi ai scos un tratat de
iridologie
din raft sau niște pagini xerox dintr-o țiplă nu
mai știu ceva uitasem la tine niște șosete și
niciun vers asta nu mi s-a mai întâmplat.
Lateral, în coastă
Lateral, în coasta țării, ceva doare presupusul
loc unde organul datoriei cauterizat ar fi
trebuit
să ne țină ochii căscați moraliștii vorbesc cu
palma pe gură despre impostură vremurile
aurorale cu apeluri către lichele se predau la
universități studii de caz despre delictul de
opinie
poeții nu mai reușesc să iasă din armonicile de
iridiu sau cobold ale conștiinței de sine
nefericite
satira n-are un franc pentru automatul de
cafea vinaigre
n-a mai băut de-un secol din cer nu cade vreo
sinecură
lateral, în coasta bărbatului, femeia totemică
s-a tratat
de compulsiunea au bonheur des femmes în
prima
fază cu plasturi dale carnegie și plante aromate
cusute în gulerele lor albe pe cale de
consecință
acum s-a înscris la cursuri prin corespondență
de
marketing personal și da multă comunicare
chestii
tari astea cu 10 cuvinte cheie 10 gesturi 10
accente
lateral, în coasta femeii, copilul prestigiu înșiră
pe
sârmulița galvanică bilele competențelor
câștigătoare
n-are idee de reportul la categoria 1 germana
și pianul
înotul și EQ-ul vine o tipă cu un stagiu cumva
chiar la
Goleman mi-a rezolvat copilul de teroarea
matematicii
încearcă acum cu teroarea istoriei tot se cere la
poliție
engleza pentru State si-guur și tehnici de
dezvoltare
a creativității la al nostru e deja in statu
nascendi.
Inscripție pe-un bilet
de-autobuz
Se-nvrednicea de ora scurtă
pusă pe fugă de bandit
credea că-n glugă ține acte
pe cel din urmă bob găsit
bun de cusut la bata hainei
pentru drum lung din drag de drum
a câta oară crește lumea
pasări din ou-ascuns în scrum
se repezea la hârtiuță
ca însetatul la rachiu
la sticla goală dar pătată
de pata umbrei celui viu
se repezea la întâmplarea
ieșită-n drum pe trotuar
și-și aștepta broasca țestoasă
la punctul mâzgâlit cu var.
Nora vrea la castelul electric
Încerca să-și așeze viața în ordine ca un
birocrat nordic pentru
care ordinea o fi exercițiu nevrotic de-nviorare
sau o ceață
albă peste ceața cenușie nu avea planuri azi de
proiecte
pentru ameliorarea morală a compatrioților ea
și-a scos
valiza cea mare deși nu citise leac de ibsen
acuza spiritul
lui de-mburghezire îngustarea noră de colecție
și ea cu
tibii lungi gust pentru cămăși și țigări fine din
adolescență
foarte deschisă în relația cu guvernanta și
profesoara de înot
totuși psihanalistului din școala lui lacan nu-i
vorbea decât
cu bilețele post-it violet lipite pe lambriul
cabinetului avea
prieteni printre romancieri autohtoni celebri
autografe de la llosa
de la foști colegi de liceu intrați în circuitul
poeziei mișto
printr-a unșpea a fost la unul în mănăștur
ginsberg & kerouak &
radiohead & ledzeppelin & iarbă chestii acolo
a văzut cum se rupe un
cuvânt la 10000 de volți de atunci și-a mușcat
limba la orice ironie
în preajma lor ei mergeau până la capăt cu
ceea ce înseamnă poezia
când ziceau că se trag de sculă se trăgeau pe
bune la examenul de inițiere
dacă ratai o parcare cu spatele din Howl nu
mai erai programat pentru
proba de neo-ultra-urban never never asta nu
îi ierta doamna neseriozitatea
lui de epigramist în pauze de cafea printre
dosare cu bilanțuri facturi și
colege supraponderale amețind pe andrew
solomon cu peter drucker.
Cearcăn vânăt
Cearcănele au azi ceva din vinețiul
gotic al unei zile de februarie din cele cu
pedigree
le poți face un dosar voluminos cu diplome și
ștampile
altele ți-au rămas pe cingulat doar ca zile
pentru fructe crucifere în exercițiu de
nemurire cu miez de nucă
vine și o zi de mâine cănd declari ironia
persona non grata
dar ea de consistența unui melase bostoniene
sub presiune
nu se încurcă într-un grătar
smulge capace de canalizare din țâțâni
și-o ține iarăși langa în poală cu cuvinte
crăpate
care nu stau pe iarnă altele sunt înțepate încă
din mugur
de păduchele din Park Alz și cad în uitare
înainte de vreme.
Boemă
„ Cine v-a arătat atât de subtil măsura în care
săli
veți fi auzit-o, ce picior v-a bătut timpul...”
(Ezra Pound)
Visele mele de-atunci aveau trimiteri cu note
la subsol
aciditatea gastrică idem și ibidem varză
murată de întrebat
un specialist în lepidoptere dacă fluturii au
amintiri
larvatice dacă fluturele de varză are nostalgia
frunzei verzi pe care a albit-o A4 bun de
imprimat
față verso în seara aceea în căminul XIV
bețivul boem al Clujului împingea ușa și se
uita fix la
degetele mele scurte frunzărind la masă
printre farfurii
nespălate Metafizica e un sacrilegiu
miriapodule în
noaptea asta voi dormi aici și arătă cu degetele
lui lungi
și descărnate patul lui Silviu atlet al misticii
dormind cu
icoana lui Eliade sub pernă cel mai prefăcut -
cu o
secundă înaintea intrării vorbiserăm de Panait
Istrati și
hoții din balta Brăilei - somn din istoria
religiilor
aveau picioare lungi Silviu și boemul într-un
vis limfatic
cu gura căscată frica urcând de la subsol din
Buzdugan cu
trei peceți văzut pe la 7-8 ani le puneam la
capul lui
Mihai Viteazu și în pas uriaș ca în tablourile
lui Chagall
ar fi scăpat de lancea neamțului lui Basta
înainte să-și termine pagina boemul m-a
trimis iar la dex apter
fricos și s-a dus să se întindă amforă subțire
persană sub
caloriferul din sala de lectură și evident în ușă
îmi recitase - la clasice zici - câteva versuri în
latină nu știu dacă din
propertiu sextus
ezrau.
■
14
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
proza
Lucruri mici (I)
■ Ioana Scoruș
Concursul Național de Proză „Ioan Slavici”, 2018
Premiul II, secțiunea Proză scurtă
Vârsta aia nenorocită la care o fată nu poa-
te fi considerată nici femeie, nici copilă.
Vârsta aia la care, privind-o, vezi materia
fluidă a tuturor promisiunilor pe care trupul ei
le întruchipează. De exemplu, atunci când își dă
la o parte șuvița căzută pe frunte, apoi întoarce
încet capul, foarte încet și te privește de pe cul-
mile nu doar ale frumuseții ei de azi, ci mai ales
ale celei de mâine. Are conștiința frumuseții ei și
asta îi dă un aer de superioritate. Vârsta asta este
un blestem pentru unul ca mine. Sunt sensibil
la frumusețe pentru că am avut mereu de-a face
cu ea. Frumusețea rafinată a mamei, o baroneasă
fugită din calea lui Hitler, care și-a găsit liniștea
în brațele unui bancher elvețian - tata. Tata ca-
re-a făcut o mică avere profitând de degringola-
da războiului, din care m-am născut eu. Aș putea
spune că sunt copilul lui Hitler, căci dacă nu ar
fi fost el, mama nu l-ar fi întâlnit pe tata. Apoi,
frumusețea Alpilor, în mijlocul cărora m-am năs-
cut. Frumusețea Parisului și a operelor de artă din
muzeele pariziene. Frumusețea porțelanurilor en-
glezești, care pentru mama reprezentau o comoa-
ră. Frumusețea Claudion-ului sustras din Micul
Trianon, care-a ajuns în casa noastră în schimbul
unei sume fabuloase. Frumusețea decorațiunilor
interioare pe care mama le schimba o dată la trei
ani, când se plictisea de ele. De fapt, se plictisea
de absența tatei, pe care-l înlocuise cu pasiunea
pentru decorațiuni. Nu în cele din urmă, frumu-
sețea arogantă a titlului de baron, drept moștenit
prin naștere.
Îmi fusese hărăzit să devin bancher sau avo-
cat. Să porți povara dorințelor genitorilor nu e
deloc o distracție, e o presiune permanentă care,
Ștefan Orth	Întâlnirea Verzilor, ulei pe pânză, 60 x 77 cm
dacă nu te doboară, în cele din urmă te întărește.
Fiind legat de frumusețe, a trebuit să lupt împo-
triva necesității altora de a deveni bancher sau
avocat, dezamăgind pe toată lumea. Dacă mama
nu a înțeles, dintr-o anume decență, această ne-
voie a mea, tata, în schimb, nu a vrut să înțeleagă.
Vreau să spun că a fost o alegere. Tata nu mi-a
fost solidar. Ca bărbat, ar fi trebuit să înțeleagă.
Sunt singurul lui fiu și avea datoria să fie mândru
de mine, așa cum și eu ar fi trebuit să am datoria
să fiu mândru de el. O reciprocitate avantajoasă,
de care nu toți au parte. Absența lui a fost care
m-a condus spre ratarea idealurilor părintești.
Așadar, sunt doar fiul ratat, copilul de bani gata
care-și va îngropa familia cu tot cu tradiția ei.
Împotriva tuturor așteptărilor, ba chiar împotriva
tuturor, m-am făcut profesor. Mai corect spus, an-
trenor. De înot. După șocul inițial, o mică atenție
din partea lui tata către Cambridge University (cu
care încerca să-și spele păcatele), constând în fon-
durile necesare construirii unui bazin de înot de
25 m lungime și iată-mă antrenorul lotului uni-
versitar de fete. Iată-mă în mijlocul frumuseții.
Ceea ce mă recomanda era și titlul de campion
mondial, obținut exact în ziua în care împlineam
50 de ani, cu una dintre fetele de la clubul la care
antrenam. Învăluit în aura titlului, am descins în
aburii bazinului studențesc ca un Poseidon popo-
sind pe o plajă virgină. Și iată nimfetele zvelte cu
ochi fragezi umplând vestiarele bazinului. Și iată
carnea fragedă inaugurând țărmurile mării pe ca-
re-o adusesem în mijlocul campusului. La selecție
s-au prezentat și vreo trei coțofene, de care-am
scăpat fără să stau pe gânduri. Iată-mă, deci, în
miezul umed al frumuseții. Iată-mă în rai.
Sunt un nenorocit. Am dezamăgit pe toată lu-
mea. Nu, nu am conștiința încărcată. Conștiința
se moștenește doar dacă ai de la cine. Am
dezamăgit-o și pe mama, care mă voia avocat, și
pe tata, care mă voia bancher, și pe bunicul, ca-
re-mi hărăzise mersul în trăsură, vizitând moșii-
le nemțești care urmau să intre în posesia mea la
moartea lui. Mi-e și rușine să mă prezint: baronul
von Thiesner, antrenor de înot. Mai mare râsul!
S-ar putea spune despre mine că sunt un dandy,
dar sunt un tip discret. Așa încât despre mine,
grație titlului de baron, se spune că sunt un domn.
Un gentleman. Parțial adevărat. Asta pentru că în
esența esențelor mele sunt un nesimțit interesat
strict de frumusețe. Singurul lucru la care rezonez
autentic este frumusețea, restul este teatru. Sunt
sclavul ei. Iar Eve era un fenomen de frumusețe.
Numai cineva ca mine îl putea recepta și absorbi
în toate dimensiunile lui. Eve era diamantul din
centrul coroanei, încă neșlefuit. Perla încă ne-
dezghiocată. Focul mocnind sub tăciuni încinși.
Focul care trebuie doar ațâțat.
A venit la bazin pe la jumătatea primului se-
mestru, etalându-și trupul sfidător. Odată cu apa-
riția ei, noțiunea de perfecțiune s-a văzut nevoită
să se upgradeze. 19 ani nu e o vârstă, e un cusur.
Un obstacol. Dar și o provocare. O limită, dar nu
una absolută. O capcană. Și o provocare. Numai
că s-a dovedit o imposibilitate. Eve a venit la bazin
nu pentru că voia să învețe să înoate, ci pentru că
era sensibilă la titluri. O reverențiozitate moște-
nită din famila ei destrămată, o plecăciune în fața
idealurilor unei alte lumi. Combinația titlurilor
de baron cu cel de campion mondial s-a dovedit
a fi irezistibilă pentru Eve. Admira fără rest nu
medicii, ci pe cel mai strălucitor chirurg. Nu cer-
cetătorii, ci pe cel care tocmai încasase Nobelul.
Nu alipinișii, ci pe cel care cucerise cel mai înalt
vârf. Nu capetele încoronate, ci monarhul care nu
abdicase nici în exil. Zeul ei se numea Principiul
Excelenței, iar deasupra mea strălucea, irezistibil,
titlul de campion mondial la 100 m spate. Și cel
de baron. Dar ce e performanța în fața frumuse-
ții? Nici însăși Cântarea Cântărilor, pe care buni-
că-mea mă obligase s-o citesc într-o vacanță de
vară, tolănit pe brocarturile canepelelor din ma-
rele salon, nu se ridica la înălțimea perfecțiunii
Evei. Operă de artă, asta era Eve. O operă de artă
atrasă ca fluturele de noapte de lumina irezistibilă
a becului. De rezonanța titlurilor mele.
Adevărul e că nici eu nu arătam prea rău, cu
toate că aveam aproape triplul vârstei ei. Dar nu
vigoarea trupului unui fost sportiv de perfor-
manță o impresiona pe Eve, ci mai ales vârsta.
Există printre studente o anume categorie - slavă
Domnului! - care atribuie vârstei toate însușirile
pe care le idealizează. Puștoaicele astea te consu-
mă nesățios, până la ultima suflare, și chiar până
dincolo de ea. Nu am apelat la mica stratagemă cu
petrecerea studențească de la sfârșit de an. A-mi
aduna căprioarele laolaltă pentru o scurtă vână-
toare o singură dată pe an era cu totul insuficient.
Așa încât am inventat campaniile de pregătire
psihologică și de relaxare, o dată pe săptămână.
Performanța cere sacrificii. Iar ele se supuneau
fără crâcnire, în schimbul plăcerii unice de a fi în
preajma mea. Nu e nici o noutate că am succes la
femei. În camera obscură amenajată la mine acasă,
mângâiate de lumina verde liniștitoare a ledurilor,
lungite pe saltuluțe special cumpărate pentru ele,
fetele își povesteau, cu ochii închiși și într-o stare
de letargie, trecutul. Muniție de război obținută
gratis. Freud ar fi pălit de invidie, Jung ar fi jelit de
bucurie. Camera se umplea cu mireasma trupuri-
lor lor catifelate. Le cerusem ținută lejeră, iar une-
le înțeleseseră prin asta, de-a dreptul tendențios,
costumul de înot. Altele, mai pline de hormoni,
O
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
15
o
apelaseră direct la lenjeria intimă, asortată cu
bustiere minuscule. Fundalul muzical încerca, de
fiecare dată, să contrabalanseze atmosfera de pro-
miscuitate care se instala odată ce fetele se aflau la
orizontală, cu ochii închiși. Eve nu închidea ochii
niciodată. Își sprijinea capul pe Teddy-ul de pluș
adus de-acasă, acccesoriu obligatoriu frivolității
ei, și mă privea tăcând, profitând de semiobscu-
ritatea înșelătoare, prin care făceam schimb de
priviri potrivite oricăror interpretări.
Eve era acel amalgam de stupizenie infantilă
colapsată, când și când, de o inteligență debor-
dantă, pentru care destinul nu există iar viața este
suma a ceea ce reușești să-ți procuri singur, oa-
menii sunt cu toții niște cretini cu excepția unor
genii tutelare care conduc lumea iar familia este
cea mai proastă afacere pe care o poți face dacă
te îndrăgostești. Familia, pentru Eve, este o afa-
cere. Punct. Bărbatul ți-l alegi. Pe o piață liberă,
numai cerul este limita. Ce vrei să fie bărbatul
tău? Cel mai strălucit chirurg? Nici o problemă.
Pleci în căutarea lui. Cauți în presă. În revistele de
specialitate indexate. De exemplu, iei și răsfoiești
Nature, în paginile căreia oricine și-ar dona un ri-
nichi ca să fie publicat și acolo, în dreptul numelui
autorului, găsești un asterisc. Te duci în subsolul
paginii și dai de adresa de e-mail, cât și de nume-
le spitalului unde lucrează personajul țintă. Cauți
pe internet informații despre victimă, citești ar-
ticole de specialitate, îți faci o idee, o imagine. Îți
bați capul o vreme și fabrici o strategie serioasă și
irezistibilă. (Cu un trup ca al ei, orice strategie e
inutilă. Ar putea merge la sigur de fiecare dată.)
Apoi, treci la atac. E însurat? OK, atunci ai ceva
mai mult de lucru, dar asta nu poate fi, niciodată,
un obstacol. Eve este o criminală fără remușcări.
Obține tot, absolut tot ce-și dorește. Perfecțiunea
trupului i-a solidificat, în timp, o încredere de
sine de granit, o încredere masculină. Eve este in-
sistentă și persistentă. Imaginea ei dăinuie între
pereții camerei obscure multă vreme după ce ora
de relaxare săptămânală se încheie.
Nu divergențele de opinie pe care le crea erau
delicioase, ci mutrița ei ofensată, nasul care i se
încrețea de ciudă, ochii care începeau să-i strălu-
cească torid, înecați în lacrimi de furie abia reți-
nute și, oh, da, mai ales gropițele din obrajii per-
fect dăltuiți de un Michelangelo nebun. Eve era
viitorul meu trofeu. Piatra de marmură pe care
mă încumetam s-o cioplesc și s-o șlefuiesc vre-
me îndelungată, până aveam să scot din ea tot ce
putea da. Frumusețea fizică ce avea să completeze
desăvârșitrea spirituală, ale cărei pietre de temelie
începusem să la așez, dându-le într-o zi fetelor să
privească Ziua, Noaptea, Aurora și Amurgul, cele
patru statui din Sacristia Nouă a capelei famili-
ei Medici, lucru care pe Eve a tulburat-o, ținând
morțiș să rămână la sfâșitul orei pentru a-mi pune
câteva întrebări. O voiam suficient de mult încât
să nu-i îndeplinesc dorința, cu toate că ardeam de
pofta de a-i fi în preajmă, de a-i dezmierda pie-
lea crudă, de a-i răsfira părul stacojiu, tolăniți pe
salteluțele din camera obscură. Să te poziționezi
la distanța optimă dintre speranțele și îndoielile
unei Eve, să-i oferi dezamăgirile necesare - iată
esența succesului unui demers de cucerire fără
greșeală!
Nu atunci i-am oferit accesul privilegiat la pro-
pria-mi persoană, ci în ziua în care a lipsit de la
antrenament, văduvindu-mă de spectacolul ob-
scen al splendorii trupului ei lasciv care numai
bun de performanță sportivă nu era, dar pe care
îl vizualizam deja performând magistral în săl-
băticia așternuturilor mele din bumbac egiptean
de cea mai bună calitate. Lipsise de la antrena-
ment, dar mă aștepta la ușa casei. I-am văzut de
departe coama castanie, prinsă într-un coc negli-
jent cu o clamă din sidef autentic, veche de vreo
sută și ceva de ani, după câte aveam să-mi dau
seama imediat ce și-a lăsat părul liber, așezând-o
pe masa din bucătărie. Părea doar tristă, dar era
disperată. M-a implorat s-o primesc câteva minu-
te, avea ceva să-mi spună, căuta o rezolvare și nu
avea cu cine se sfătui. Nu juca, era serioasă și lipsa
de tendențiozitate m-a făcut să accept inopinanta
întâlnire, subiect al unor suave reverii cu care mă
îndeletnicisem cu ceva vreme în urmă.
Nu stați rău deloc, a zis când am invitat-o în
bucătărie. Dar era de așteptat să stați atât de bine,
zise privind holul casei, tapetat cu tablouri.
Și alegerea bucătăriei ca spațiu de primire făcea
parte din diversiune. Nu inviți o puștoiacă, mai
ales o studentă, mai ales propria-ți studentă, di-
rect în camera de zi. Ori o ții în picioare pe hol,
ori îi faci onoarea s-o inviți la un ceai în bucătă-
rie. Nici Ulise nu s-a întors în Ithaca a doua zi.
Stă în fața geamului și privește strada. Oftează.
Fundul ei bombat împunge țesătura pantalonilor
crem din catifea elastică. Atunci când a pictat Nud
dormind, Modigliani pe ea a avut-o ca model. Și-a
desfăcut părul iar clama din sidef a poposit pe
masa mea. Amuletă impregnată cu mirosul tru-
pului ei. Imaginea Evei stând cu spatele la mine,
plutind în starea aceea de tristență densă, îmi
adună alchimic toate energiile în centrul plexului,
disipând între oniric și real materialitatea inefa-
bilă a trupului ei. Felinarul se aprinde ca printr-o
minune iar strălucirea lui o îmbracă într-o polei-
ală moale, ca cea în care sunt împachetate delica-
tele trufe de ciocolată de fițe. Dacă întind mâna,
pot lua această trufă care nu-mi va opune nici o
rezistență, îi pot da la o parte poleiala, o pot sa-
vura îndelung, o pot aglutina, o pot încorpora cu
toată strălucirea și moliciunea ei. Dar ea rămâne
întoarsă cu spatele când spune:
Nu mai am pe nimeni. Nu mai am nimic. Nu
mai am soluție.
Sigur că nu pricep. Sigur că mă întreb dacă nu
cumva asta o fi diversiunea, până la urmă tot o
Ștefan Orth
Europa, ulei pe pânză, 63 x 80 cm
strategie, din cele despre care vorbea într-una una
din orele de relaxare din camera obscură, atunci
când lumina verde îi developa chipul în imagini
ciudate, măști vorbitoare lipsite de însuflețire, pă-
puși mecanice dotate cu un motoraș care-i mișca
buzele grăind omenește. Cu capul sprijinit pe ne-
lipsitul Teddy de pluș, părea o vrăjitoare de ale că-
rei intenții nu reușeam să-mi dau seama. În Evul
mediu ar fi ars-o pe rug încă de la naștere doar
văzându-i culoarea ochilor. Eve, oraș scufundat al
istoriilor mele, pe cale de a se aneantiza în imate-
rialitatea luminii galbene a felinarului de pe 112,
Silchester Road. Iat-o pe zeița care cultivă mistica
zeului excelenței și a adjectivelor scrise cu majus-
culă, recitind terține din Divina comedie cu frea-
mătul umerilor și a coapselor ei foșnitoare, iat-o,
sub cupola magisterială a tilurilor mele orbitoare,
însămânțând, cu cuvintele ei fără sens, solul alu-
vionar al minții mele care atinge incandescența
doar privindu-i picioarele pe care catifeaua crem,
elastică, pare o a doua piele. Probabil că așa ară-
tau invaziile mongole, ca un imens nor de lăcuste
apărut din cel mai pur senin, pentru ca imediat
apoi să te devoreze până la aneantizare. Nu rezist
în fața frumuseții. Este călcâiul lui Ahile, dar și
forța mea. Nebunia mea. Cocaina mea. „Nimeni
și nimic” sunt cuvintele care-mi stăruie în minte,
mierea din care, de vreo cinci minute încoace, se
hrănește speranța mea. „Nimeni și nimic”. Eve a
rămas fără de Dumnezeu. Dar oare nu de aceea
m-am născut, ca să fiu totul pentru Eve? Totul.
Te-ascult, zic, în timp ce pun de ceai, gest deo-
potrivă egoist și generos.
De obicei, când fac ceai sunt singur. În gene-
ral sunt singur. Așa încât automatismele intră în
funcțiune, lăsându-mi mintea liberă să navigheze
pe unde vrea ea. Sau pe unde vrea inconștientul
meu. Vreau să spun că atunci când sunt singur
acasă - căci mai există și așa-zisa zi săptămânală
de relaxare a fetelor în camera cu luminițe verzi -
existența mea înseamnă mai degrabă o stare ușor
halucinatorie. Acum sunt în înfipt în concret, mă
țin bine de real, atent la toate semnele care vin
dinspre Eve. Și, în timp ce frumusețea Evei își do-
vedește eficiența sistematică (tocmai m-am fript
16
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
cu ceai), ea tușește după ce ia loc pe scaun, se fo-
iește puțin în timp ce umblă în geantă, o enormă
geantă din piele muștar, asortată cu pantofii și cu
cureaua ceasului de la mână. Fata are stil. Scot din
bufet două Limoges-uri de la 1914, singurele ră-
mase intacte dintr-un servici făcut praf în timpul
unui cutremur. Vestigii ale unei lumi care se mișca
fără grabă, pe care mi-o imaginez tihnită și scăl-
dată în frumos. O lume în care porțelanurile încă
se mai pictau cu mâna, în care se circula cu trăsu-
ra, în care pleava nu se amesteca cu aristocrația. O
vreme a prăjiturilor făcute în casă, fără potenția-
tori de gust și de miros, fără conservanți, fără co-
loranți chimici. Supa se servea din supiere uriașe
cu capace grele, șervetele se lucrau din bumbac și
nu din hârtie reciclată, broderiile se executau ma-
nual și nu la mașină. O lume decăzută, totuși, în
care apărea gălăgia în locul muzicii, dodecafonia
aia imbecilă simbolizând spulberarea unei lumi,
pictura o luase razna, totul se prăbușea. Și totuși,
ce vremuri minunate, văzute de-aici, de pe prima
treaptă a postumanismului! Eve își scoate țigările
din geantă și mă întreabă din priviri dacă poate
fuma. Oh, da, dragostea mea, da, creatură mică,
da, da, da, splendoare imorală, poți face ce vrei tu,
mă poți schingiui, călca în picioare, lega de calori-
fer, biciui, orice, poți absolut orice. Poți fuma, poți
da foc la casă, o poți inunda. Dar toate astea doar
le gândesc, încerc să nu transmit nimic din ceea
ce trebuie să rămână ascuns. Torn ceaiul în cești
(frigându-mă din nou) când ea își aprinde prima
țigară. Trag scaunul de sub masă și mă așez în fața
ei. Iau o gură de ceai, timp în care mă pregătesc
intens pentru întâlnirea cu privirea Evei. Ridic
ochii din ceașca de ceai când Eve slobozește un
nor dens de fum alb-albăstrui prin care ochii ei
strălucesc metalic. Și-atunci, ceva se petrece.
Despre Eve nu se poate vorbi folosind vocabu-
larul obișnuit. Nu se poate vorbi nici folosind un
vocabular mai puțin obișnuit și, de fapt, despre
Eve nu se poate vorbi apelând la ceea ce îndeobș-
te numim vocabular. Eve nu este nici o sumă de
verbe, nici o sumă de metafore. Eve nu este nici
acțiune, nici frumos întrupat. Eve este. Pur și sim-
plu este. Dar nici asta nu e suficient când vorbești
despre ea pentru că sintagma - un simplu verb,
până la urmă - nu reușește să spună, în definitiv,
nimic. Și nu, nu frumusețea ei neverosimilă mă
împiedică să spun ceva concret despre ea, nu tri-
umful adecvării unor proporții perfecte care toate
laolaltă construiesc o femeie despre care aș crede
că este ireală dacă nu s-ar afla exact în această cli-
pă în fața mea, și nu euforia prelungită pe care
prezența ei la doar jumătate de metru de mine
mi-o conferă, ci faptul că în ea există ceva nem-
aintâlnit despre care, firesc, nu știu nimic. Nu știu
ce anume este, deci nu știu să-l descriu. E ceva
împrăștiat în ființa ei. E ca și cum între celulele
corpului ei au loc permanent evenimente care nu
au loc niciodată între celulele corpurilor noastre,
ale muritorilor obișnuiți. Chiar și acum, când e
foarte tristă și stă în fața mea fumând deja a doua
țigară - în timpul primeia a tăcut uitându-se spre
fereastră, ca și cum ar fi fost singură - o privesc și
nu înțeleg imediat ceea ce văd. O, nu, Eve nu este
un fenomen - da, este un fenomen de frumusețe,
dar nici asta, fundamental, nu înseamnă nimic,
cu toate că poate însemna totul - Eve este suma
tuturor fenomenelor de neînțeles cu mintea ome-
nească. Eve nu este o metafizică, ci Metafizica.
Atunci când Eve a început să vorbească, a fost ca
și cum aș fi ascultat o fată citind în miez de noap-
te, pe un canal tv fără sonor, un capitol din Critica
rațiunii practice. O insomnie este o insomnie, dar
o insomnie tulburată de o lectură din Kant, pe
care o privești pe ecranul pixelat fără să dai dru-
mul la sonor este mai mult decât un scandal. Este
o schizofrenie. Eve era schizofrenia însăși. Sau
poate că eu eram cel profund tulburat de frumu-
sețea sa, astfel încât sensul cuvintelor ei rămânea
de nedeslușit. Clama din sidef poposise pe masă
iar părul ei stacojiu se revărsa pe umeri, într-un
dans deșănțat.
Ți s-a întâmplat vreodată să percepi un lucru
în alte dimensiuni față de cele cu care ești obișnu-
it? Ai trăi vreodată măcar câteva secunde în care
timpul se dilată la dimensiuni care nu mai au le-
gătură cu timpul obișnuit, care este ceva insensi-
zabil? Ți s-a întâmplat vreodată ca acele clipe din
aici și acum să se developeze cu o lentoare sufo-
cantă, în fața căreia să fii un observator cu totul și
cu totul neputincios, în timp ce participi la ele? Ai
intrat vreodată în această dimensiune spațio-tem-
porală la limita căreia te afli chiar tu, ca punct fix a
două sisteme de referință care se transformă din-
tr-unul în celălalt? Știi ce înseamnă să fii într-un
loc, în timp ce te afli la milioane de mile distanță,
într-o altă galaxie? Dacă ai trăit toate astea, atunci
poți înțelege ceea ce simțeam ascultând-o pe Eve,
vorbind așezată la masa din bucătărie, fumând
țigară după țigară, cu ochii îndreptați spre fereas-
tră, văzând ceva la care nu aveam acces. Cu vreo
15 ani în urmă, a trece printr-o psihanaliză perso-
nală era apanajul oamenilor bogați. Cei câțiva pe
care-i cunoșteam apelaseră la ea mai degrabă din
singurătate decât pentru a-și rezolva vreo presu-
pusă traumă. Când am ales să fac o psihanaliză
am făcut-o cu speranța că aș putea ajunge să mă
cunosc mai bine, ceea ce echivala cu a mări con-
trolul asupra mea. Voiam să mă iau în stăpânire,
să nu mai las dușmanul meu de moarte, frumu-
sețea, să mă stăpânească. Să mă controleze. Să
mă facă din om, neom. Dacă vrei, frumusețea a
fost trauma mea. Știu, sună absurd, oamenii caută
frumusețea și emoțiile legate de ea, eu am fugit de
frumusețe pentru că, aflat în preajma ei, îi deve-
neam sclav. Atunci, la începutul analizei, psiha-
nalistul meu mi-a enunțat regulile, printre care a
vorbi liber părea a fi cea mai importantă. A vorbi
liber nu este ceea ce se poate imagina, nicidecum.
Este imposibilul cu I mare. A rosti tot ce-ți trece
prin minte fără nici o selecție, indiferent că este
vorba despre o amintire survenită brusc, despre
o imagine, despre o senzație, un sentiment, un
vis, un cuvânt, indiferent de cât de hilar, jenant
sau rușinos ar fi a este cea mai mare provocare
la care poți fi supus în viața asta. Asta pentru că
atunci când intri în societate toate apărările tale
se mobilizează tocmai împotriva acestor lucruri.
Nu există nici o ființă pe lumea asta, măcar una
singură, în fața căreia să-ți dai voie să rostești tot
ce-ți trece prin minte, fără a fi considerat nebun
sau fără a o leza. Din contră, ambalajul cuvintelor
bine alese, lucru pe care cu toții îl practicăm zi
de zi tocmai asta urmărește, să nu dai acces celui-
lalt la tine, să nu rănești, să spui lucruri cumplite
în cuvinte dacă nu frumoase, cel puțin neutre. Ei
bine, acolo, în cabinet, lungit pe o canapea, cu
psihanalistul pe fotoliul din spatele tău asta ți se
cere, să te livrezi pe tine însuți, celuilalt, fără nici o
opreliște. Adică ți se cere să funcționezi împotriva
ta, împotriva a tot ce știai, împotriva a toate celor
pentru care te pregătisei pentru a putea face parte
din societate. Înțelegi de ce azi sunt un singuratic,
fără a fi singur niciodată?
Nu a fost deloc ușor. Trei ani și jumătate de
psihanaliză cu trei ședințe pe săptămână nu au
fost nici apă de ploaie și nici pană de vultur la
Ștefan Orth	Copaci, acvatinta, 54 x 37 cm
pălărie. Abjecția umană nu are limite. Hăurile fi-
inței sunt insondabile de la nivelul locului comun.
Insondabile deoarece neștiute. Nu necunoscute, ci
neștiute. Nici o boare, nici un zumzet nu îți dă de
știre că în tine există așa ceva. Nu-mi place să vor-
besc despre lucrul ăsta pentru că știu că nimeni
nu îl poate înțelege iar oamenii nu dau crezare
experiențelor prin care nu au trecut. Li se par SF-
uri. Ei, bine, experiența analizei mele a fost cât se
poate de reală iar rezultatele ei, neverosimil de ne-
așteptate. Dincolo de controlul pe care-l căutam,
propria-mi psihanaliză mi-a mai adus, la pachet,
încă ceva: certitudinea absolută că 99% dintre oa-
meni sunt, fără nici o vină și mai ales fără con-
știința acestui lucru, niște imbecili desăvârșiți. Nu
te poți avea în posesie fără a te cunoaște, nu poți
avea pretenția unei vieți a ta în lipsa unei astfel
de experiențe. Tot ce se petrece este că nu tu ești
cel care te afli în posesia vieții. Viața te trăiește pe
tine, nu tu îți trăiești viața. Mă rog, nu știu pentru
cine vorbesc, nu e nimeni care să m-audă.
Cred că trecuse vreo jumătate de oră de când
Eve începuse să vorbească. Bucătăria era saturată
de un semiîntuneric liniștitor. Lumina felinarului
poleia castaniul buclelor ei, desenându-i pe chip
pete de aur. Pielea îi căpătase culoarea caramele-
lor cu lapte. Se mișca lent sub greutatea cuvintelor
și când ducea țigara la gură, și când trăgea fumul
în piept, și când elibera norul de fum cenușiu care
după ce se așeza între noi în straturi se deplasa,
ca un val, ca o maree, spre fereastră, absorbit de
vidul întunecat. Scurte străfulgerări ale ochilor ei
ajung la mine când și când doar pentru a se stinge
rapid, ca niște mici meteoriți care-mi traversează
câmpul vizual o clipă doar. Cu toate că ea este cea
care a venit să ceară ajutor, mă simt recunoscător
pentru accesul pe care mi-l dă la tainele cele mai
adânci ale minții și sufletului ei. Până una, alta,
trupul rămâne taina supremă. Dar nu de el îmi
arde mie acum. Deocamdată, tot ascultând-o, nu
pricep mare lucru. Ceva vine să se așeze între noi,
un paravan invizibil ridicat de șuvoiul molcom de
cuvinte pe care-l rostește cu un timbru egal, tern,
fără vlagă. Fără disperare. Dar și fără viață.
■
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
17
Marea invizibilă (XII)
■ Nicolae Iliescu
PATRU
Partea proastă e că n-am fost niciodată prea
deștept. Nici cu mulți deștepți n-am prea avut
de-a face. Când eram mici jucam leapșa, fie pe
ouate, fie pe porunci, vă mai aduceți aminte?
Apoi, la celebrul „lapte gros” era o probă anumită
„ce fac eu să facă toți”, un soi de mimă pe care
mai târziu, la ceaiuri și la 2 Mai, o executam cu
mare pleziră. În afară de serile pierdute la bridge
și la Dobrogeanu’ cam la asta se reducea distracția
mult trâmbițată pe ecranele noastre actuale.
Acum, iată, o nouă „provocare”. Răspunsul la
astfel de anchete despre carte a fost dat bine de
dumnealui, Călinescul, care spunea că are nevoie
de biblioteci întregi, de Biblioteca Academiei, nu
numai de zece cărți pe o insulă pustie. Dar aici nu
este vorba despre insulă, despre zece titluri, nici-
decum volume - la așa ceva aș răspunde simplu,
ediția Ianoși din Dostoievski sau Proust -, ci despre
cărți care ți-au marcat existența sau te-au format,
mă rog. Cum cred că orice carte bună te formează
și te marchează și, mai mult, te pune să încerci și
tu să însăilezi cuvinte sau te face să o semnezi cu
ambele mâini, am să dau mai multe exemple. Și
am să încep prin a-mi aminti că primele cărți ci-
tite au fost Mișka Poznașul (nu Winnie The Pooh,
cu prefață de doamna Zoe Bușulenga!), o carte
tradusă din rusește primită ca premiu, Svetlana
s-a făcut mare și Povestirile lui Tolstoi, admirabile
(vestitul Filipoc se afla și el acolo!). Apoi, mi-aduc
aminte de Soarele din peșteră, de Gentuța cu pe-
lican, de Unde fugi ziua mea frumoasă, semnate
de Iuliu Rațiu, am crezut tot timpul că de Maria
Luiza Cristescu, dar nu era ea și de Pancu-Iași.
Am trecut pe la puținele cărți din biblioteca alor
mei din care îmi mai amintesc Lănțișoarele verzi,
Ștefan Orth
Mărul lui Adam, acvaforte, acvatinta, 49 x 60 cm
de Kataev, Într-o gară mică, un roman polițist nu
mai știu al cui, Bucătăria vieneză, de unde mi-a
rămas până acum în minte Zwiebackul pentru
domni, firește, Biblia din care nu am înțeles ni-
mic, precum și o carte de medicină, cred că era
ceva de genul mult utilizatei Doctor Ygrec, de care
nu prea aveam voie să mă apropii. Prima biblio-
tecă publică folosită a fost B.P. Hasdeu, din fața
stadionului Dinamo iar prima carte împrumutată
a fost Muck cel mic, de Hauff. La astă bibliotecă
aflată la parterul unui bloc ce ulterior a fost, de
nu mă înșel, translat am rămas înscris până în
anii liceului și de aici împrumutam cărți ușoare
sau „grele” împreună cu prietenii mei din gim-
naziu, Mirciosu Cărtărescu și Vali Bundaru. Știu
că trebuia să le restitui după două săptămâni și
eram foarte atent să nu depășesc termenul, după
cum mă învățase mama. De altfel, multe lucruri
bune m-a învățat biata mea mamă, printre care
și să nu trișez niciodată la cărți - jucam tabinet
cu bunica și, fie că nu vedea, fie că se prefăcea,
îmi oferea prilejul de a mai ciupi nițel. A băgat de
seamă biată mama, s-a așezat și ea și a jucat contra
mea, bătându-mă măr. Atunci mi-a spus să nu fac
niciodată asta și să spun mereu numai adevărul,
firește, dacă mi se cere!
Așadar, într-o bună zi taică-meu a poposit în
casă cu un vraf de cărți, nu prea avea obiceiul
ăsta, el aducea mai mult câte un tort de cioco-
lată, de-ăla de șase lei, de amandină, mușchi ți-
gănesc sau cașcaval de Dobrogea. Ei bine, acum
- cred că eram prin clasa a patra sau trecusem
într-a cincea, oricum, începusem a purta oche-
lari - venise cu volumul de Poezii al lui Blaga,
ediția Ivașcu, cu trei, patru cărți din colecția
Meridiane - Accidentul, lui Sebastian, Nuvelele
lui Hesse, Povestiri din calendar, de Brecht, Iarna
vrajbei noastre, de Steinbeck -, un volum al unui
scriitor albanez, Migjeni, Fructul oprit, încă vreo
câteva de politică, pare-mi-se cărămida aia a lui
Manchester, Moartea unui președinte, Mafia și
Politica a unui italian, precum și alte câteva de
care nu-mi mai amintesc. Nu cred că le-am ci-
tit imediat, nu mai știu când a fost Olimpiada
din Mexic, poate în 1968, i se rupsese pagaia lui
Patzaichin și a revenit în calificări, apoi a câștigat
titlul. Eram în casă la Vali, cu Cornel Fridgant și
nu mai știu cu cine, poate Adi Voinițchi, jucam
Capitalii, un Monopoly românizat, cu Parcurile
Carol și Filipescu, cu STB-ul și Uzina Electrică
iar eu strigam mereu John I. Steinbeck, semn că
începusem măcar iarna vrajbei noastre, titlu luat
din Shakespeare, Richard al III-lea. Dintre toți,
cel mai mult îmi plăcuse Brecht, pe al cărui teatru
l-am împrumutat de la bibliotecă. Cred că tot pe
atunci sărisem și la Micul Organon, din care desi-
gur nu am înțeles nimic.
Într-a șasea m-am hotărât să devin scriitor,
citisem Amintirile lui Creangă și vream să fiu ca
el. Mă deșirasem, eram o pălugă având înălțimea
de acum - 182 de centimetri -, dar slab și palid,
cu „sumarul rupt”, cum zice Traian T. Coșovei,
prieten la cataramă din timpul facultății, și mai
abitir după 1986, când am devenit chiar colegi la
Uniunea scriitorilor. Într-o oră de română, pro-
fesoara de atunci, Adriana Rusu m-a așezat la
catedră și m-a pus să citesc din textele mele, poe-
zioare tembele și o proză aiurită cu albine organi-
zate în batalioane. Prin clasa a șaptea am început
a scrie de mână niște gazete de perete, împreună
cu Vali, pe care le lipeam în spatele blocului, la
ghenă. Știu că ne băteam joc de mașina lui Țacu,
Marian Dinițoiu, de la etajul unu de pe scara mea.
Tatăl lui, un om foarte cumsecade, cumpărase un
IMS de la stat - se vindeau către popul autoturis-
me casate - și o repara în fiecare duminică. Cele
două gazete aveau și titlu, „Ariciul” și a doua,
„Polonicul”. Nu s-a păstrat niciuna, întrucât ad-
ministratorul le-a rupt imediat după apariție. „Nu
demult, în curtea noastră, apărut-a o mașină...
fără faruri, fără roate, și normal fără motor...des-
pre a ei capacitate, n-am ce spune, e-un tractor”.
Mi-aduc aminte că începusem să cumpăr reviste,
Amfiteatru, Tribuna, Veac Nou, Steaua...unchiul
Titel Gulimas, soțul lui tanti Jeni, care făcuse și
nu terminase ziaristica, a vorbit odată cu Dorel
Dorian să mă întâlnescă și să mă îndrume. Nu
cred că a avut loc întâlnirea asta, dar începusem
să scriu, să merg la cenacluri, de liceu, de sector...
Călinescu are dreptate, cel puțin la o vârstă și
având meseria de cititor profesionist, nu mai cir-
tești cărți, ci literaturi! Așa și eu, făcând franceză
principal și engleză secundar am purces la citirea
literaturilor respective, plus americană, care mi
se părea mai abordabilă. În liceu mă înscrisem la
Biblioteca Franceză, de pe Dacia și împrumutam
Colette și Herve Bazin. Tot atunci cred că am citit
Dino Buzzati, care mi-a plăcut foarte. În clasele
11 și 12 am făcut masiv cură de literatură france-
ză și paralel citeam Sorescu, pe care încercam să-l
imit. Publicam în revustele liceului și mă apuca-
sem de...teatru! Un teatru absurd, cu niște replici
docte și sățioase! Îmi plăcea enorm Giraudoux! Și
ca prozator! Teza de bacalaureat, unde ni se dă-
duse de comentat o poezie de Arghezi parcă, am
făcut-o structuralist - citisem o broșură de-a lui
Piaget și cartea de analize structuraliste pentru
examen, Ion Rotaru - Sorin Alexandrescu. Am
luat bacalaureatul cu 9,66, dar doamna Fotache,
profesoara de limba română, mi-a atras atenția să
nu fac tot așa și la admitere.
18
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
În facultate am citit enorm în anii întâi și doi,
îmi planificasem chiar o carte pe zi, dădeam toată
bursa - parțial 2, 408 lei - pe datoriile acumulate
la Nela, librăreasa din holul Facultății de Istorie.
O luasem pe literaturi, pe eseistică, pe dome-
nii - pictură, istorie, filosofie, sociologie - și pe
literaturi. Din literatura română cea mai con-
temporană deschisesem ochii pe DR Popescu,
pe Nichita Stănescu, Sorescu, după cum am mai
declarat, „Racul” lui Ivasiuc, Paul Georgescu,
Eugen Barbu, Fănuș Neagu, Romulus Guga, Ben
Corlaciu. Îmi plăceau americanii, Faulkner, dar
nu enorm, prea era parcă la modă, Hemingway și
foarte mult Steinbeck și Saul Bellow. Aveam abo-
nament la Cinematecă și mâncam filme pe pâine.
Mă impresionase mult de tot Bergman, poate mai
mult decât „noul val”! Atunci îmi făcusem un cult
pentru Eisenstein, pentru Melies, pentru nemții
ăia expresioniști - Murnau, Pabst, Lang -, pentru
Chaplin și pentru Tarkovski. Preferam, și acum
o fac, filmele alb-negru. Am descoperit cătinel
rușii, în film și în proză, inclusiv cei contempo-
rani, sudamericanii, cehii, sârbii, japonezii, litera-
tura idiș - o carte de Șalom Alehem o aveam în
casă, pe I.B.Singer l-am descoperit după ce a luat
Nobel-ul. Am lăcrimat după ce am citit Astafiev,
Visul crestelor albe. Mi se întâmplă asta frecvent,
nu la romanțe sau cel puțin nu încă, ci la Cehov,
la Cortazar, la Sadoveanu, la Marquez, la Tolstoi,
la Balzac, la Rabelais, la Cervantes, la Dante, la
Thomas Mann, la Pessoa, la Shakespeare, la
Kafka, la Flaubert, la Capote, la Salinger, la Lucian
din Samosata! La etc.
Cărți care mi-au sucit capul și după care l-aș
suci eu însumi, ca după o femeie frumoasă și
pe care aș da orice să fie ale mele? Păi, Cimitirul
Bunavestire, Tablete din Țara de Kuty, Arghezi.
Străinul lui Camus. Tropice triste, de Levy-
Strauss. Metafizica lui Aristotel. Etica lui Spinoza.
Eseurile lui Montaigne. Criticonul, lui Gracian.
Orbirea, lui Canetti. Berlin Alexanderplatz, de
Doeblin. Famiglia Caragiale, Ion Luca și Mateiu.
Decameronul, Boccaccio. Moartea și busola,
Cartea de nisip, Borges. Ubu, dar și romanele
lui Jarry. Așteptându-l pe Godot, dar și romanele
lui Beckett. Ulise, de Joyce, în traducerea lui M.
Ivănescu. Moarte pe credit și Călătorie la margi-
nea nopții, Celine, în traducerea lui C. Ivănescu.
Cântecele lui Maldoror, Lautreamont. Mâhnirea
Belgiei, Hugo Claus. Veți râde copios, Marele
Gatsby, tot de M.Ivănescu tradus, dar de Scott
Fitzgerald, o scriitură simplă și complicată în
același timp, comprimare de timpuri, de fotogra-
me. Romanul adolescentului miop, Eliade. Ce să
mai adaug? Bruno Schultz, Broch, Musil, Giorgio
Bassani, Boris Vian... Precum și mulți alții și mul-
te altele...
Și ninge, și plouă, și amintirile mă năpădesc.
Acum, neavând decât soția îmi revăd viața de
până la șaizeci și doi de ani și mă pregătesc pentru
ce mai am de făcut.
Cine știe ce mi-ar fi spus ai mei? Vor fi fost mul-
țumiți de ceea ce am făcut până acum? Mama mea
nu era rea, dar se arăta destul de aspră cu mine. De
pildă, nu mi-a spus niciodată că i-ar plăcea vreo
bucată de-a mea, nu am văzut-o niciodată exta-
ziată de ceva. Ba, totuși, mint, avea momente de
râs puternic, ca și taică-meu, aproape se înecau,
gâlgâiau, se înroșeau. Aveau râsul acela înfundat,
pe care îl am și eu și Mihaela, deloc obraznic,
deloc zgomotos și țopesc. Asta mai ales când ve-
deau ceva ce le plăcea, vreo emisiune de varietăți
cu Mircea Crișan sau cu Toma Caragiu, chiar cu
Stela Popescu, Horia Căciulescu, Puiu Călinescu,
Horia Șerbănescu și Radu Zaharescu. Mama îmi
spunea când făceam câte o prostie „Țuțu lu’ tătu-
țu”, după un cuplet de-al Stelei Popescu.
Ea mă mai „alduia”, vorbă pe care o luase de
la tanti Jeni, o pocire a lui „altoi, cred, sau vre-
un regionalism că tanti Jeni era născută și copi-
lărită la Dej, deși se născuse la Scorțaru Vechi, în
Brăila, tatăl ei fusese jandarm și se însurase cu
sora mamei, Ana. Ca orice militar asculta ordi-
nele, chiar și pe astea care-ți spuneau unde să-ți
desfășori activitatea, unde ți-e postul dat de stat
așa că a ajuns apoi aproape de locul nașterii lui,
Jibou sau Supurul de Jos sau de Sus, nu mai știu.
Era un ardelean sever, cu mustăți răsucite, direct
și cam ursuz. Nu-mi plăcea nici să mă uit la el, in-
spira teamă. Semăna cu un motan de-ăla viclean
și afurisit din pozele cărților pe care le citeam la
acea vârstă, vârsta copilăriei, căci nenea Vasile
s-a prăpădit destul de devreme. Venea rar prin
București și ședea la fiică-sa, undeva pe o străduță
din spatele Cimitirului evreiesc Filantropia. Când
venea la noi îl boscorodea pe fiul său, Nelu, ajuns
mare secretar pe județ la Sălaj, „mare om al zilei”,
așa-i spunea și se vedea cel puțin din adresarea
asta că nu suporta vremea în care ajunsese. Tanti
Jeni a fost cea mai bună prietenă a maică-mi, de
fapt cred că singura. Ambele casnice hălăduiau
prin oraș după una, după alta. Nenea Titel, so-
țul lui tanti Jeni, fusese și el în armată de unde
demisionase, făcuse un an sau doi de Ziaristică,
intrase în conflict cu un profesor de-al lui de
marxism și se retrăsese de-acolo și devenise ceva
pe la inspecția economică a municipiului. Prin el
sau de la el tanti Jeni știa ce stofe s-au mai băgat
la Romarta, ce bluzițe la Victoria, ce noutăți la
Coada lui Mihai - ăsta era un magazin mai fis-
tichiu din spatele statuii lui Mihai Viteazul, de la
Universitate. Așa devenisem eu invidiat de veci-
ne și de copiii cu care mă mai jucam, fiepe strada
Bateriilor, unde am stat până la cinci ani și jumă-
tate, fie pe Aleea Circului, unde ne mutaserăm în
toamna lui 1961 și unde mi-am efectuat restul de
copilărie, adolescența și o parte bună din tinerețe.
Apoi, prin 1986 primisem și eu o garsonieră con-
fort doi în bulevardul Macaralei, așa se numea, pe
care am schimbat-o tot la Uniunea Scriitorilor pe
un apartament de două camera și trei balconașe
în Crângași, unde îmi și făcusem viza de flotant.
Acolo mă pregăteam pentru o lungăr singurătate
dar am întâlnit-o pe Mihaela și m-am căsătorind
mutându-ne aici, în Toamnei, la casă cum se zi-
cea.
Toată lumea condamnă fumatul. E ucigător, te
dărâmă, chiar dacă ești construit din oțel. Dar câtă
poezie în gestul de a inhala fum dintr-o coloană
de tutun aprins! Am fumat cu intermitență cam
din 1973 până în 2000. Chiar dacă eram departe
de performanțele prietenilor mei Ion Stratan sau
Moțu Pittiș, care duceau trei sau chiar patru pa-
chete pe zi, obiceiul acesta mi-a făcut mult rău.
Răgușeam, răceam ușor, transpiram. Citisem des-
pre Octavian Goga, care ardea și el patru pachete
și se intoxica, revenindu-și numai după ce mergea
în Elveția, la tratament. După externare, înainte
de a se urca în tren, își cumpăra alte papiroase și o
lua de la capăt. Marquez fuma și el optzeci de bu-
căți de tutun negru, dar lui otrava cu pricina nu i-a
adus mari prejudicii. Cel puțin așa considera el. A
și scris: ”Să fumezi sau să nu fumezi este cam ace-
lași lucru. ”Uluit, am aflat că și Mihail Sadoveanu
era un degustător de tabac fin. Îmi aduc aminte de
un coleg italian, Luigi Cantrino, care ne împuțea
cu niște trabucuri care se stingeau din zece în zece
secunde. Aveam impresia că fumatul ne limpezea
mintea. La Junimea, Moșu nostru, inegalabilul
Croh, molfăia mereu o pipă rece. La Cenaclul
de Luni, Nicolae Manolescu trăgea elegant din
țigară și ideile îi veneau parcă în palme, supuse.
Credeam că făcând gestul de a duce țigara la buze
ești mai matur, în ton cu ceilalți și te integrezi în
comunitatea intelectualilor: ”Uite, sunt de-al vos-
tru, fac ce faceți și voi!” Pe atunci pufăiau și profe-
sorii, și colegii noștri, indiferent de sex sau vârstă,
țigara era prezentă în toate filmele, reclamele nu
erau interzise... Țigările bulgărești BT erau cu-
minți și plăcute. Albanezele Arberia sau sârbeștile
Vikend erau dulci și ușoare, ambalate în pachete
de un galben strălucitor. Greceștile Papastratos
erau albe, tari, mușcătoare. Franțuzeștile Gitanes
sau Gauloises îți aruncau plămânii în aer. Ca și
cubanezele Populares sau Upmann! Cele produse
în China erau puternic aromate, un Porțelan, Doi
cai... Începusem cu Mărășeasca, Cărpăcioarele,
Select, Specialitate, Aroma, Favorit, trecusem
Amiral, Litoral, Diplomat, cu și fără de filtru,
Snagov, Bega, Timiș, Doina, Tomis, Cișmigiu,
Unirea pentru ca după 1990 să trec la LM, Assos,
Chesterfield, Pall Mall, Camel, Viceroy sau
Rothmans, Dunhill - englezeștile sunt cam gre-
le, ce-i dreptul! Dar nu voi uita niciodată gustul
ușor parfumat al Kent-ului american, ca și boarea
inconfundabilă a Marlboro-ului. Era o bucurie
să le miroși, să le pipăi, să le aprinzi. Cine fuma
Kent se simțea de la o poștă! Am avut ocazia să
încerc și celebrele produse de specialitate rusești,
Kazbek de parexamplu! Pe vremea aceea existau
tutungerii, ca și drogheriile, acum găsești țigări și
la benzinării! Am trecut apoi la pipă...nu am avut
niciodată mai mult de trei, nu o colecție, precum
Radu George Serafim, dar îmi plăcea tutunul par-
fumat, Amphora și mai era unul la cutii rotunde,
englezesc, puneam câte o felie de măr înăuntru...
Soția me fumează în continuare numai Marlboro
filter plus, nu extra, care nici măcar a coceni nu
miroase, cum zice prietenul meu, Emil Mușat,
ce mi-a dat ideea completării acestei mici proze!
Bunicul meu dinspre tată a fumat zilnic, până la
sfârșitul vieții, petrecut la 90 de ani, cel puțin un
pachet de Mărășești, dintr-un spiț de lemn de ci-
reș! Am impresia că toată civilizația noastră actu-
ală se sprijină pe țigară și pe automobil, ambele
ucigătoare!
Toată viața am stat la bloc, unul mic de trei
sau de patru etaje, apoi unul mare, de opt etaje
și acum la casă, tot un fel de bloculeț cu un etaj,
cu un alt apartament al vecinilor, cu mansardă și
cu pivniță. Pe vremea aceea apartamentul era sti-
lul de locuit al celor mai mulți dintre noi, vila era
summum, cu ea îți schimbai statutul, erai cineva.
Mulți dintre colegi mă invidiau și pentru asta, că
acum nu mai stăteam ca ei, invidia nu era malign
pe vremea aia, era u fel de bombăneală, o trăsătu-
ră care însoțea traiul nostrum zilnic. Era prezen-
tă chiar și în programele artistice ale televiziunii,
scheciurile se bazau pe asta, unul dintre cele mai
la modă pe atunci chiar asta spunea prin Toma
Caragiu, unul dintre cei mai influenți actori: „la
început am fost egali peste tot, eu teren cu zgură,
el teren cu zgură, eu două camere, el două camere,
eu salariat, el salariat; apoi, eu salariat, el șef aba-
tor, avantaj serviciu el; eu teren cu zgură, el gazon
ultracentral, avantaj el; eu joc simplu, el joc dublu,
eu cantină, el mașină, avantaj el; pe urmă eu aici,
el în spatele fileului zece ani, avantaj eu, că așa-i
în tenis”.
■
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
19
diagnoze
Robert B. Brandom:
pragmatica inferențială
și rațiunea expresivă
■ Andrei Marga
Cartea Making It Explicit. Reasoning,
Representing, and Discursive Commitment
(Harvard University Press, 1994) a fost sa-
lutată de la apariție ca eveniment ce deschide o
nouă epocă a gândirii. Jurgen Habermas a spus
că “Expressive Vernunft este un punct de cotitu-
ră în filosofia teoretică precum a fost la începu-
tul anilor șaptezeci O teorie a dreptății, a lui John
Rawls, în filosofia practică”. Alții au avut cuvin-
te și mai elogiative. Îmi amintesc, între altele, că
Richard Rorty mi-a dăruit, într-o vizită acasă, la
Cluj-Napoca, cărțile lui Robert B. Brandom și
mi-a spus că noul urcat pe prima scenă a filosofi-
ei mondiale relansează impetuos filosofia clasică
germană în termenii de astăzi. Atât de sus îl plasa!
Era clar la prima lectură din scrierile sale că
un autor cultivat, de neobișnuită erudiție și forță
teoretică, lărgea hotărât orizontul reasumându-și
proiectul dintotdeauna al filosofiei, de a arăta
cum se ajunge la cunoaștere. Nimeni nu a reunit
atât de multe cunoștințe de istoria filosofiei mod-
erne, de științe, de logică și de semiotică pentru
a le pune în slujba filosofării. Până acum nimeni
nu a organizat aceste cunoștințe cu o ipoteză mai
solidă și mai bună conducătoare spre un sistem
filosofic.
Întinsa carte (aproape o mie de pagini!) a lui
Robert B. Brandom este “o cercetare a esenței
limbii: a practicilor sociale ce ne disting ca ființă
rațională, chiar logică, echipată cu concepte - ca
și cunoscători și ființe care acționează” pentru a
ne da seama de ceea ce facem atunci când folosim
limba, de care, de fapt, depinde cam totul în cazul
oamenilor. Nu este vorba de a stabili normativ, la
modul simplu, cum este de vorbit. Dar este vorba
”de a arăta ce fel de înțelegere și de forță a expli-
cației se câștigă din felul și modul în care vor-
bim” (p. 12, cităm din ediția Robert B. Brandom,
Expressive Vernunft, Begrundung, Reprasentation
und diskursive Festlegung, Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 2000). Funcționarea limbii este aici
tema nemijlocită a cercetării. Cheia folosită este
“înțelegerea semanticii mânuind pragmatica
(adică înțelegerea conținutului expresiilor cu aju-
torul practicilor folosirii lor” (p. 297), plecând,
așadar, de la aceasta.
Găsesc în scrierile lui Robert B. Brandom trei
puncte de plecare ce îi comandă orientarea de
bază și, desigur, construcția filosofică. Ele merită
evocate pentru a facilita înțelegerea acesteia.
Primul punct de plecare este programul filo-
sofic pus în lucru. Amintind insistent ascendența
în Kant și Hegel, Robert B. Brandom înțelege fi-
losofia ca “o disciplină al cărei interes distinctiv
este un anumit fel de conștiință de sine: conști-
ință de noi înșine în calitate de creaturi efec-
tiv discursive (adică folositoare de concept).
Sarcina ei este înțelegerea condițiilor, naturii și
consecințelor normelor conceptuale și activi-
tăților- începând cu practicile sociale ale dării și
pretinderii de temeiuri pe care ele le fac posibile
și care le fac pe ele posibile. În calitate de folos-
itori de concept, noi suntem ființe care pot face
explicit cum sunt lucrurile și ce facem noi - chiar
dacă totdeauna doar pe fundalul circumstanțelor,
condițiilor, îndemânărilor și practicilor implicite.
Printre faptele asupra cărora noi putem aduce
capacitățile noastre de explicitare sunt de reținut
acele capacități efective de folosire a conceptelor
care creează posibilitatea să facem orice explicit.
Făcând aceasta, eu spun că filosofăm” (Robert B.
Brandom, Reason in Philosophy. Animating Ideas,
The Belknap Press of Harvard University Press,
2009, p. 127). Filosofia nu pretinde să stea în fața
științelor și nu are, deci, rol fundațional; ea nu este
nici judecător al rezultatelor acestora. Filosofia nu
pretinde vreun “privilegiu metodologic”. Filosofia
se ocupă de norme, de normativitate. “Spus în alte
cuvinte, este treaba filosofilor să imagineze căi de
a spori conștiința de sine semantică și discursivă”
(p. 128). Acesta este rolul lor.
Dacă este adevărat, cum spunea Stanley
Cavell, că la Kant s-a de-psihologizat epistemo-
logia, la Frege s-a de-psihologizat logica, iar la
Wittgenstein s-a de-psihologizat psihologia,
atunci a sosit timpul să-l “de-sociologizăm pe
Hegel”. Aceasta înseamnă să ne ocupăm, ca filo-
sofi, de ceva distinct, propriu, adică să identificăm
cum sunt posibile practicile folosirii de concepte,
ce fel de fapte sunt aserțiuni și cum se raportează
la cunoaștere credințele și spusele.
Al doilea punct de plecare este extras din
Kant, pe care Robert B. Brandom îl și numește
“the great, gray mother of us all”. Autorul cărții
Making it explicit își asumă ideea kantiană după
care ceea ce distinge judecățile și acțiunile noas-
tre ca oameni de răspunsurile creaturilor naturale
este nu altceva decât că prin ele noi manifestăm
„responsabilitate”. „Ele exprimă angajamente
(commitments) ale noastre: angajamente că noi
dăm seama, în sensul că îndreptățirea (entitle-
ment) noastră la ele este totdeauna potențial în
discuție; angajamente care sunt raționale în sen-
sul că, indicând îndreptățiri corespunzătoare,
sunt o chestiune de oferire de rațiuni” (Robert B.
Brandom, Articulating Reasons. An Introduction
to Inferentialism, Harvard University Press, 2000,
p. 80). Judecățile sunt cele mai mici unități ale
gândirii prin care noi manifestăm răspundere.
Al treilea punct de plecare este creat de Robert
B. Brandom observând un raport necesar. Suntem
ființe care folosim pronumele personal „noi (we)”
- ceea ce înseamnă că îl simțim, îl considerăm,
îl tratăm pe altul ca unul dintre ai noștri. „Cu
această setare (Einstellung) practică suntem le-
gați de un punct de vedere discursiv normativ: se
atribuie specificații (Festlegungen) și îndreptățiri
(Berechtigungen), iar acela căruia îi atribuim îi
concedem recunoașterea practică a acestui status
deontic, încât el recunoaște și atribuie aceasta în
mod corespunzător. Capacitatea caracteristică
nouă de înțelegere este un status ce se dobândește
în cadrul unei structuri a recunoașterii recipro-
ce: altul este de luat în răspundere și însuți ești de
luat în răspundere, iar autoritatea se recunoaște și
se exercită. Caracterul specific discursiv al aces-
tei structuri sociale normative - conform căreia
statusul instituit prin activitatea noastră de di-
rijare de cont (Kontofuhrungstătigkeit) poate fi
interpretat astfel că semnificanța (Signifikanz) sa
este determinată prin conținuturi propoziționale
- constă în distribuția inferențială a acestor prac-
tici ale recunoașterii. Noi suntem aceia care dăm
și pretindem temeiuri pentru ceea ce spunem și
facem” (Robert B. Brandom, Expressive Vernunft,
Begrundung, Reprasentation und diskursive
Festlegung, p. 399-400). Folosirea pronumelui
personal „noi” angajează astfel prin ea însăși o
întreagă viziune - una distinctă - asupra vieții
împreună cu ceilalți și, în cele din urmă, asupra
realității.
În cunoaștere, cum știm, ajungem la “susțineri
(Behauptungen)”, iar unele dintre acestea capătă
“autoritate” mai mare decât altele. Una dintre
ideile noi și cruciale ale cărții Expressive Vernunft
este aceea că “autoritatea (authority), de care de-
pinde rolul susținerilor în cadrul înțelegerii, se
înțelege doar pe fundalul unei responsabilități
(responsibility) legată de ea, care justifică în-
dreptățirea (entitlement) la angajamente (com-
mitments) pe care le exprimă asemenea acte de
vorbire” (p. 12-13). Ajungem, altfel spus, la susțin-
eri, iar acestea capătă autoritate, în funcție de ceea
ce fac vorbitorul și interlocutorul pe alte planuri
- în mod exact pe planul relațiilor dintre ei în ex-
periența vieții în lumea dată. Robert B. Brandom
își asumă că “practicile linguale” preced stabilirea
conținuturilor semantice ale exprimărilor, preced
conceptele și capacitatea de a transmite diferite
conținuturi și trebuie explorate sistematic dacă
este să înțelegem cunoașterea la care ajungem ca
oameni.
Dacă socotim susținerile dintr-o comunitate ca
“vocabular”, cum a propus Richard Rorty atunci
când a conceput filosofia drept “convorbire”, atun-
ci se poate spune că ceea ce urmărește Robert B.
Brandom este circumscrierea unui “vocabular
normativ”. Nu este un vocabular care impune ex-
presii cuiva, dar este un vocabular care conține
inclusiv regulile folosirii expresiilor. Iar pragmat-
ica ce îl profilează este, într-un înțeles anume, o
“pragmatică normativă”. Este o disciplină norma-
tivă în înțelesul că cercetează ceea ce este implicit,
presupus de orice exprimare linguală.
Trăgând consecințele unei dezvoltări a cercetă-
rii cunoașterii, de la Kant spre zilele noastre, au-
torul Rațiunii expresive spune că “practicile care
mijlocesc conținutul propozițional, sau de alt fel,
conțin implicit norme ce stabilesc cum se folosesc
corect expresiile, sub care împrejurări este adec-
vat (appropriate) să se promoveze diferite acte de
vorbire și care sunt urmările adecvate ale unor
asemenea acte” (p. 15). Robert B. Brandom între-
gește linia a trei filosofi de mărime universală din
care se revendică - Kant, Frege, Wittgenstein - cu
o pragmatică elaborată riguros, ce îi permite, cred
eu, să capteze ca nimeni altul și să reconstruiască
în termeni proprii ceea ce puțini au izbutit - rec-
iprocitatea comportamentelor, care era asumată
în miezul cărții de cotitură a filosofiei ce rămâne
Fenomenologia spiritului a lui Hegel, ca substrat
normativ al culturii.
“Vocabularul normativ” al lui Robert B.
Brandom nu depinde de vreun “vocabular natu-
ralist” sau, în general, de unul non-normativ și nu
se lasă derivat din vreunul. Normele de care este
20
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
vorba au un “conținut deontic”, care stă, la rân-
dul lui, pe suportul unor “practici sociale” (p. 15).
Normele cuprinse tacit sau explicit în acțiunile și
interacțiunile oamenilor organizează limba, iar
aceasta condiționează cunoașterea și celelalte în-
treprinderi umane.
Normele nu pot fi înțelese fără a ne asuma
diferența dintre societate și natură. Bunăoară,
în natură nu avem de a face cu “angajamente” și
“îndreptățiri”, care sunt de fapt “produsele activ-
ității umane” (p. 16). În societate ele se formează
cu timpul pe fundalul unei “cunoașteri (know-
how)” ce face posibil un “cont al punctelor (de-
ontic score)” ce acumulează roade distilate ale
experienței. “Normele care conduc folosirea
expresiilor linguale sunt conținute implicit în
practicile întocmirii unui cont” (p. 16). Așa cum
în jocul de baschet, cum a sugerat David Lewis
(Scorekeeping in a Language Game, 1983), sunt
reguli de punctare pe tabela de marcaj și reguli
de joc, ce consemnează în fiecare moment star-
ea marcării și asigură corectitudinea jocului, tot
astfel actele de vorbire sunt supuse unor reguli
de joc și adună puncte într-un “cont” specific (p.
273). Aceste “conturi” sunt precipitate ale practi-
cilor interacțiunilor linguale în forma actelor de
vorbire și conduc asemenea practici, mai departe.
Într-un asemenea “cont” se adună și puncte
ce țin de fapt de “statusul deontic”, încât putem
vorbi justificat de “scorul deontic” al actelor de
vorbire. “Conturile deontice constau în conste-
lații de specificații (Festlegungen) și îndreptățiri
(Berechtigungen) din partea diferiților parteneri
de convorbire ...A vorbi și a gândi sunt dirijori
de conturi (Kontofuhrern) în acest gen de joc”
(p. 274). Așa cum în jocul de baschet cinematica
conduce acumularea de puncte, tot astfel cine-
matica actelor de vorbire orientează “funcția de
adunare a punctelor deontice”.
Când vorbim de comunicare intră în discuție,
desigur, nu doar propoziții, ci și ceea ce derivă din
ele. Nu numai propoziții cognitive, ci și propoziții
intenționale. Toate felurile de propoziții sunt ac-
cesibile unei abordări care le contextualizeză sub
aspect pragmatic (p. 294). Robert B. Brandom
vorbește de “caracterul social-perspectivist al
conținuturilor setărilor discursive” (p. 295) și-și
asumă optica unei abordări interacționiste a aces-
tora. “Semnificația” expresiilor o găsim la nive-
lul “folosirii” fiecăreia, dar folosirea se stabilește
luând în seamă “împrejurările” și “urmările” ace-
lei expresii în interacțiuni ce se lasă redate din
punct de vedere pragmatic.
După Robert B. Brandom, “corectitudinile
materiale ale inferenței sunt de înțeles ca norme
ce sunt conținute implicit în practici sociale ce
se califică drept discursive în măsura în care ele
măsoară unele performanțe ca semnificanță a
exprimărilor asertorice. ...Astfel, conceptul de
bază semantic al corectitudinilor materiale ale in-
ferenței este explicat în cadrele pragmaticii - în
analiza praxisului lingual” (p. 863). “Semnificația”
este luată ca “folosire”, doar că folosirea este ex-
plorată sub aspectul regulilor ei implicite spre a le
explicita până la nivelul “inferențelor materiale”
pe care oamenii le fac.
Pe de altă parte, tocmai practicile sociale con-
feră “status deontic” unor expresii (p. 864). Ca
oameni stabilim “fapte (Tatsachen)”, dar o facem
prin “specificarea de corectitudini ale susținerii,
judecării și derivării, general vorbind prin rolul
acestora în jocul dării și pretinderii de temeiuri”
(p. 865). În acest fel, ceea ce este fapt în fața noas-
tră se explică inevitabil normativ.
Schema pe care o propune Robert B. Brandom
este următoarea: ajungem la “fapte” printr-o an-
umită practică a stabilirii de fapte, care include
“setările (Einstellungen)” practice de a consid-
era o performanță ca stabilire de fapte și voința
de a stabili fapte printr-o asemenea performanță
(p. 865). Întemeierea, pe care o studiază logica în
accepțiunea consacrată, intervine pentru a asig-
ura specificarea conceptelor, a conținuturilor
propoziționale și participă la alcătuirea semnifi-
cației expresiilor.
Normele sunt “creația noastră” ca oameni
care trăim împreună (ca “noi, we”), în înțelesul
că “statusul deontic discursiv se instituie prin
acele practici care conduc dirijorii de conturi
(Kontofuhrern) cu atitudini deontice” (p. 867).
Ele nu sunt nicidecum efectul unei ordini cauzale.
Caracterul lor normativ este ireductibil.
O idee caracteristică lui Robert B. Brandom
este că „statusul deontic” se formează conform
vederilor oamenilor în forma condițională: vreau
p deci am de făcut q. El delimitează cu grijă „con-
diționalii” de simple descrieri și-i socotește verita-
bilii dirijori ai articulării cunoașterii. „Conceptele
descriptive aduc în relief proprietățile empirice.
Încorporarea acelor concepte în condiționali adu-
ce în relief conținutul acelor concepte” (Robert
B. Brandom, Reason in Philosophy. Animating
Ideas, p. 212). Ceea ce se codifică pe baza condi-
ționalilor sunt „corectitudinile dirijării contului
(Richtigkeiten der Kontofuhrung)” (p. 869), care
rămân deschise învățării, fiind failibile.
„Dirijorii de conturi (Kontofuhrern)” sunt in-
stitutori de norme. La nivelul lor se operează recu-
noașteri sau nerecunoașteri de statusuri deontice
pentru „specificații (Feststellungen)” și „îndrep-
tățiri (Berechtigungen)” (Robert B. Brandom,
Expressive Vernunft, Begrundung, Reprasentation
und diskursive Festlegung, p. 870). Practicile soci-
ale sunt practici linguale în care partenerii între-
țin, fiecare, „dirijori de conturi (Kontofuhrerns)”
în mediul cooperării, discursivității, argumen-
tării. “Proprietatea definitorie a praxisului dis-
cursiv este generarea și aplicarea de conținuturi
propoziționale specifice” (p. 17). Numai că aceste
practici nu se epuizează odată cu conținuturile
propoziționale, care iau forma propozițiilor, cum
a crezut cultura clasică.
Cum sunt posibile propozițiile? Nu dă rezultate
considerarea propozițiilor ca „reprezentări” și
cu atât mai puțin socotirea lor ca „desemnări”.
Dă rezultate doar o privire a conținuturilor
propoziționale prin prisma „distribuirii
inferențiale (inferenziellen Gliederung) a
praxisului social al dării și pretinderii de temeiuri”
(p. 138).
Teza decisivă a lui Robert B. Brandom este ace-
ea că semantica trebuie să dea răspuns la chesti-
uni pe care le abordează pragmatica. Clasificările
conceptuale își au rădăcina în ceea ce organisme-
le numite oameni fac. „Conceptele sunt în esență
distribuite (gegliedert) inferențial. A le înțelege
în praxis înseamnă a însuși corectitudinea infe-
renței și incompatibilității de care sunt legate. O
clasificare merită să fie numită conceptuală pe
baza rolului ei inferențial” (p. 152). Iar „conceptul
inferențial al conținutului semantic este esențial-
mente holistic” (p. 153). Aceasta înseamnă: con-
ceptul are o semnificație ce rezultă din ansamblul
folosirilor lui. Pe de altă parte, „nu este posibil să
ai un concept singur” (p. 153).
Nu este în joc în toate aceste considerații un
aspect formal sau convențional. Este în joc o di-
mensiune efectiv „materială” a cunoașterii, cum
Ștefan Orth Arhanghelii, ulei pe pânză, 87 x 72 cm
Hegel însuși a observat. „Conținutul concepte-
lor se identifică și individualizează prin rolul lor
funcțional în rețelele desfășurate istoric ale mijlo-
cirilor și negațiilor determinate, adică prin relații-
le lor materiale de inferență și incompatibilitate”
(p. 156). Altfel spus, un concept antrenează în dis-
cuție o întreagă constelație de concepte.
Din această perspectivă evident îmbogățită,
Robert B. Brandom a adus o obiecție semnifica-
tivă la adresa actualelor științe cognitive, care și
ele încep cu clasificarea conceptelor, tocmai în
dreptul înțelegerii acestora. Teza lui aici este ace-
ea după care folosirea conceptului este „instrinsec
stratificată”, căci dispune de o „complexitate sin-
tactică”, pe care cognitivismul o „ignoră”. „Actul
cognitiv paradigmatic este înțeles drept clasifica-
re: luând, așadar, ceva particular ca fiind de un
fel general. Conceptele sunt astfel identificate cu
acele specii generale” (p. 200). Mai precis, trei dis-
tincții exacte nu se fac în cognitivism: „distincția
dintre concepte care sunt doar nume (label) și
concepte care descriu”; „distincția intre conți-
nutul conceptului și forța aplicării lui; distincția
dintre concepte ce pot fi exprimate prin predicate
simple și concepte ce pot fi exprimate numai prin
predicate complexe” (Robert B. Brandom, Reason
in Philosophy. Animating Ideas, p. 199). Robert B.
Brandom operează evident cu o clasificare și, îna-
inte de toate, o înțelegere a conceptelor care bat în
profunzime, mult dincolo de clasificări și înțele-
geri devenite între timp vetuste.
Plecând de la sesizarea „multistratificării fo-
losirii conceptelor” și a naturii lor inferențiale,
Robert B. Brandom stabilește o nouă perspecti-
vă asupra „rațiunii (Vernunft)”. “Ideea este acum
aceea că dezvoltarea unui schimb lingual sau con-
vorbiri se poate reprezenta în așa fel că ea este su-
pusă la norme implicite care pot fi făcute explicite
(de către teoretician) ca funcții ale stării punc-
telor” (Robert B. Brandom, Expressive Vernunft,
Begrundung, Reprasentation und diskursive
Festlegung, p. 273). Conceptele au o semnificație
dată de rolul lor inferențial, iar inferențele nu au
doar o validitate formală, ci și o adecvare, o corec-
titudine (Richtigkeit) mai profundă, „materială”,
ce ține de datele efective ale vieții.
Cum Wilfrid Sellars a arătat, nu ajungem la a
prelua această semnificație pe vreo cale inductivă.
Cel mai mult ne apropie de scop aplicarea meto-
dei lui Socrate. Prin întrebări, răspunsuri și noi
întrebări, încât șirul acestora și al răspunsurilor
continuă, metoda pusă la punct de filosoful grec
O
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
21
o
permite aducerea practicilor noastre sub control
rațional deoarece le explicitează atât de mult,
încât le confruntă cu obiecții și alternative și le
poate prezenta drept concluzii ale inferențelor.
Wilfrid Sellars fost cel care a remarcat că avem de
a face aici cu „o formă a rațiunii”, înțeleasă drept
„cadru al cercetării”. În fapt este o „formă de rați-
onalitate” ce se organizează în jurul expresiei: „a
face explicit ceea ce conține o expresie, adică se
gândește sau se spune ceea ce implicit se face cu
ea” (p. 174). „Rațiunea expresivă” nu se reduce la
a face inferențe: ea explicitează ceea ce se face în
planul pragmaticii comunicării când se fac infe-
rențe și ia inferențele împreună cu condițiile, in-
clusiv de natură pragmatică, ale posibilității lor.
Se poate lămuri despre ce rațiune este vorba și
din alt unghi de vedere. În Articulating Reasons.
An Introduction to Inferentialism (Harvard
University Press, 2000) Robert B. Brandom spu-
ne că putem face inteligibilă obiectivitatea unei
propoziții din momentul în care o concepem ca
structură a „angajamentelor (commitments) și
îndreptățirilor (entitlement) care articulează fo-
losirea propozițiilor: a normelor, în sens larg, ce
guvernează practica asertărilor, jocul dării și pre-
tinderii de rațiuni...Tot ceea ce este cerut este ca
angajamentele și îndreptățirile pe care le asocia-
ză cu pretenții empirice curente, precum «ceasul
este roșu», să genereze incompatibilități care di-
feră corespunzător de cele asociate cu orice pre-
tenție cu privire la cine este angajat față de cine,
îndreptățit la sau în poziție de a aserta orice” (p.
203). Obiectivitatea este astfel un caz particular al
raționalității.
În Reason in Philosophy. Animating Ideas
Robert B. Brandom pune conceptul propriu al
„rațiunii” pe temelia asigurată de Kant, care a
privit rațiunea drept „integrare” a diverselor
angajamente individuale, și de Hegel, care a că-
utat rațiunea în istorie, mai exact în „amintirea
(recollection)” acesteia. În concepția sa, „noua
noțiune a rațiunii, extinsă pentru a include atât
integrarea cât și amintirea, este piesa centrală a
unei prezentări a ceea ce practicienii discursivi
trebuie să facă pentru a garanta autoritatea asupra
corectitudinii a ceea ce ei spun și gândesc (în în-
țelesul unei corespondențe «corecte» cu o dimen-
siune normativă distinctă a evaluării pe care ei o
instituie tocmai prin asemenea atitudini practice)
cu privire la o realitate pe care ei o iau în seamă
făcându-se ei înșiși responsabili față de ea, așa-
dar în acest sens normativ al vorbirii și gândirii
despre ea” (p. 17). Rațiunea este acea capacitate
de a cuprinde ansamblul întreprinderii care sunt
vorbirea și acțiunea ca unul structurat implicit de
reguli pragmatice.
Robert B. Brandom respinge pe față concep-
ția după care raționalitatea este doar logică sau
instrumentală. Și într-un caz și în celălalt - ra-
ționalitatea suprapusă cu logicitatea și raționali-
tatea suprapusă cu ceea ce servește un scop - se
presupune „o corectitudine (Richtigkeit) aserto-
rial-inferențială ce ține de practiciile sociale lin-
guale” (Robert B. Brandom, Expressive Vernunft,
Begrundung, Reprasentation und diskursive
Festlegung, p. 341). O capacitate prealabilă de a
deriva și întemeia este presupusă de orice deriva-
re logică și întemeiere.
De aceea, este nevoie ca „acțiunea rațională” să
fie înțeleasă în termenii praxisului social, nu in-
vers!
Așa stând lucrurile, s-ar putea modela praxi-
sul social al discursivității lingvistice ca „dare și
solicitare de temeiuri”. Robert B. Brandom face
Ștefan Orth Adorația soarelui, ulei pe pânză, 56 x 42 cm
această modelare luând în seamă nu numai „sem-
nificații linguale”, ci și „conținuturi intenționale”,
nu numai „susțineri”, ci și „convingeri”. Toate se
lămuresc luând în seamă rolul pe care îl joacă în
„contextele întemeierii” ceva ce precede logica -
presupozițiile acesteia în ”praxisul social”.
Robert B. Brandom spune că „strategia de ex-
plicare, al cărei concept fundamental este inferen-
ța, stă în contradicție cu acea explicare dominan-
tă de pe timpul iluminismului, care construiește
pe conceptul de reprezentare” (p. 19). Nu este o
strategie complet nouă - Gottlob Frege, Wilfrid
Sellars, Michael Dummet au lucrat la ea. Acum
este de înaintat spre a face în mod complet trece-
rea de la “representationalism” la “inferențialism”
(p. 19). Problema mare pentru inferențialism este
“să reconstruiască relații referențiale în concepte
ale relațiilor inferențiale” (p. 20). Deplasarea ce
are loc este aceea a trecerii de la a verifica în-
tr-un discurs semantica pusă în joc la a dezvălui
inferența ce-i stă la bază (p. 479). Conținutul se-
mantic este stabilit luând în seamă corectitudinea
inferențelor.
Nu se rămâne însă aici. “Semantica inferențială”
se prelungește cu o “semantică referențială” (p.
512) care aduce în joc o “logică a multiplelor
valori”, în care “validitatea” este pusă în legătură
și derivată din “designabilitate”. Aici “inferența
materială” și “logica multivalentă” intră în rol,
iar odată cu ele își fac loc “adevărul”, “referința”
(p. 678), “interpretarea” (p. 706) în cadrul unei
“perspective” care este de natură “socială”. Acesta
este reperată de Robert B. Brandom plecând de
la distincția dintre “de dicto” și “de re” printre
propozițiile modale (p. 822).
Teza lui Robert B. Brandom aici este că “a
exprima ceva înseamnă a-l face explicit (make
it explicit)”. Exprimarea leagă implicitul ce con-
stă în ceea ce fac participanții la praxisul lingual
cu explicitul când spun despre ce este vorba.
Pragmatica comunicării este o teorie a exprimă-
rii ce explicitează structura practicilor linguale în
virtutea cărora acestea devin practici comunica-
tive.
Pentru vocabularul logic este hotărâtor faptul
că are un “rol expresiv”. Termenul “expresiv” joacă
la Robert B. Brandom un rol cheie. “Susținerea
este aici că vocabularul logic se distinge prin
funcția sa de a exprima înăuntrul unei limbi, în
mod explicit, indiciile folosirii acestei limbi, care
transferă conținuturi conceptuale asupra stărilor,
atitudinilor, acțiunilor și expresiilor, ale căror
semnificații (significances) sunt supuse practicil-
or linguale” (p. 23). “Expresiv” este înțeles aici ca
exprimare - ca explicitare a indiciilor de folosire
a limbii. Cea mai bună ilustrare a rolului expresiv
al limbajului se face recurgând la condiționale (p.
23-24). Condiționalii sunt mijlocul cel mai bun al
explicitării.
Robert B. Brandom a procedat la reinterpretar-
ea logicii. Aceasta nu servește doar la “a dovedi
(beweisen)”, cum a crezut o lungă tradiție, ci la
ceva mai mult - să expliciteze implicitele indicii
ale praxisului lingual care dau conținut susțin-
erilor. “Logica este purtătorul conștiinței de sine
semantice” (p. 24). Ea este, de aceea, și veritabi-
la poartă de intrare în filosofia adecvată expe-
riențelor oamenilor de azi.
De această schimbare în conceperea logicii ține
o schimbare mai vastă, a conceperii ființei umane.
El l-a elogiat pe Richard Rorty pentru că „și-a
asumat sarcina de a articula și a ne învăța cum să
utilizăm idiomul vocabularelor, de a explora utili-
tatea lui pentru a ne organiza gândirea asupra ac-
tivității noastre cognitive și practice, în calitate de
cunoscători și de ființe care acționează” (Robert
B. Brandom, Rorty and his critics, Blackwell,
Malden Mass., 2001, p. 157). El nu ezita, însă, să
pună în discuție reacția lui Richard Rorty la meta-
fizică și modalitatea de aducere a acesteia alături
de genurile literare. Dar el este de acord cu înain-
tașul său că „a fi pragmatist în privința normelor
înseamnă a insista că orice pretenție de autori-
tate sau de privilegiu este întemeiată în practici
concrete ale articulării și recunoașterii autorită-
ții sau privilegiului respectiv - că nici un statut
normativ nu este conferit de lucruri, nici chiar de
universul luat ca întreg, în afara absorbției și rolu-
lui în anumite vocabulare determinate” (p. 180).
Robert B. Brandom duce mai departe acest mesaj
de dez-autorizare și de des-privilegiere ce țin de o
democrație ce se ia în serios.
Proiectul lui Robert B. Brandom este neo-
bișnuit de amplu. „Scopul este a ne înțelege pe noi
înșine ca cei care judecă și cei care acționează, ca
folositori de concepte, care sunt dotați cu capaci-
tatea întemeierii teoretice, ca și practice” (Robert
B. Brandom, Expressive Vernunft, Begrundung,
Reprasentation und diskursive Festlegung, p. 40).
Realizarea este pe măsura proiectului, tot impu-
nătoare. Robert B. Brandom articulează tabloul
cel mai amănunțit și mai elaborat al cunoașterii
din filosofia ultimelor decenii. El își asumă me-
toda socratică de a face oamenii lucizi interogând
ceea ce ei fac atunci când vorbesc și acționează.
Aceasta pare să fie ținta lui principală: să facă oa-
menii lucizi, să sporească cunoașterea și conștiin-
ța de sine.
Ținta ține de convingerea ce încheie de fapt im-
presionantul opus Making it explicit. „Noi suntem
ființe capabile de înțelegere: raționale, expresive -
ceea ce înseamnă discursive. Dar noi suntem mai
mult decât aceasta. Noi suntem și ființe logice,
care ne exprimăm pe noi înșine. Noi nu numai că
facem explicit, noi ne facem expliciți pe noi înșine
ca cei care fac explicit” (p. 901). În alte cuvinte,
prima noastră datorie este să cunoaștem până la
capăt despre ce este vorba în ceea ce se petrece
cât suntem „noi (we)”. Acesta este doar începutul.
Dar este acest început!
(Din volumul, Andrei Marga, Filosofi și teologi
actuali, în curs de publicare)
■
22
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
filosofie
Doctrina
nescrisă a lui Platon (I)
(Teoria principiilor prime și supreme)
■ Viorel Igna
„Dialogurile platonice fac trimitere
dincolo de ele însele; și, fără a merge dincolo,
cititorul nu le poate înțelege. ”
(Giovanni Reale)
Filozofia, născută pe străzile și în piețele po-
lis-ului, s-a dezvoltat urmând, în volute mai
largi sau mai strânse, firul conducător al lo-
gos-ului, al discursului, al argumentării, al rațiunii.
Pentru Giovanni Reale - probabil cel mai cunos-
cut, dar și mai și mai profund exeget contempo-
ran al filozofiei antice și, în particular, al plato-
nismului - fundamentul întregii tradiții filozofice
grecești este metafizica. Rădăcinile ei sunt de găsit
în gândirea orfică, în acea religiozitate ascetică,
care pentru prima dată vorbește de o entitate ”di-
vină”, ce își are sălașul în interiorul ființei omului,
în ceea ce, în mod obișnuit, numim suflet, psiche.
Doctrina transmigrației inspirată de orfism susți-
nea transmigrația sufletelor ,constrânse să se în-
trupeze în succesive” închisori” trupești,omenești
sau de animale,din cauza unei vinovății originare
și care trebuia să fie ispășită până la purificarea
finală sau catarsi. Această viguroasă doctrină a
transmigrației sufletelor ieșită din fantezia orfică,
capabilă să se deschidă spre lumea de dincolo, s-a
fixat, mai târziu, în creștinism. Religiozitatea as-
cetică proprie orfismului este continuată de cea
pitagoreică, care se detașează în mod net de alte
forme de asceză mistică deoarece e îndreptată
spre cunoștere și întelepciune. Pitagoreicii erau
consacrați zeului Apollo, zeul puterii intelective,
precum, mai tarziu, Platon și Aristotel fuseseră
consacrați în Templul din Eleusis, cult răspândit
și în zonele Partium-lui. Dacă în Grecia Mare s-a
stabilit o corespondență între riturile și credințele
comunității orfice, preexistente, și cea pitagorei-
că, se datorează faptului că primele erau și ele de
origine apolinică; Dionisos va intra mai târziu în
mitologia lor. După ce Pitagora a părăsit insula
Samos, (acolo unde se pare că l-a avut discipol pe
Zalmoxis) el s-a stabilit, în 530 î.I.Hr., la Crotone
unde a desfășurat o operă de educație morală,
care cuprindea întreaga populație, indiferent de
condiția sa socială. Aceeași operă educativă și reli-
gioasă a desfășurat-o Zalmoxis printre daco-geți.
Pentru pitagoreici elementele numerelor sunt ,așa
cum ne spune Aristotel în Metafizica ,elemen-
tele tuturor lucrurilor,deoarece întregul univers
este armonie și număr.Aceste elemente sunt mai
întâi de toate numerele pare și impare,cărora le
corespunde determinatul,peras și indeterminatul,
apeiron,pe urmele doctrinei lui Anaximandru a
dualității apeiron-kosmos. Faptul că Platon a re-
ușit să depășească antinomiile acestora, și a fost
în măsură să construiască elementele unei viziuni
absolut noi a lumii demonstrază, o dată în plus,
genialitatea sa. În cea de a „doua navigare”, descri-
să de Platon în dialogul Fedon (Phaidon), cel care
vorbește este Socrate. Esențială devine acum tre-
cerea de la sensibil la inteligibil, cunoașterea care
se înalță la altitudinea ideilor, înțelese de Platon
ca forme ale lucrurilor. O cezură metafizică în
care, potrivit lui G. Reale, se găsește adevăratul
început al filozofiei: ideile, eide, sunt principii for-
male, numerice: sunt, adică, numerele ideale.
„În cea de-a doua navigare, Platon - scrie
Giovanni Reale - se folosește de vâslele dialecti-
cii, adică de cele mai pure raționamente, pentru
a ajunge cu ele la suprasensibil, adică în lumea
ideilor.”1 Dacă în Fedon este vorba despre „viață
și moarte, suflet și trup, spirit și materie, formă
și element-conținut”, dar și despre „solidaritatea
contrariilor” (C. Noica) aspirația lui Platon de a
ajunge la principiiile supreme și ultimative sunt
obiectul „doctrinei nescrise”, a doctrinei dezvol-
tate prin învățătura orală. Dincolo și deasupra
Ideilor și a Numerelor, există pentru Platon două
principii supreme și alternative: Unul și Diada.2
Unul, pe bună dreptate, asigură Numerelor,
Ideilor și lucrurilor sensibile o legătură comună,
care stă la baza ordinii lor și a ierarhiei lor, în timp
ce Diada le furnizează rațiunea de a se multiplica
în modul indefinit propriu ființelor. Reținând ca
decisiv principiul comun întregii filozofii grecești,
„ex nihilo nihil fit”, Platon nu ajunge să afirme un
unic principiu suprem. „Unului - scrie Battista
Mondin3, în conformitate cu textul mai sus citat
al lui Giovanni Reale - [el] simțea nevoia de a-i
alătura Diada (materia), pentru a putea explica
multiplicitatea lucrurilor. Multiplicitatea ființelor
nu izvorăște nici din Unu, nici din Nimic, ci din
acel principiu de purificare al lucrurilor căruia el
îi dă numele de Diadă.”
Pe urmele și în spiritul celebrei școli platonice
de la Tubingen, Dualitatea indeterminată, spune
Giovanni Reale, „nu este numărul doi, așa cum
Unu cu sensul lui de Principiu nu este numărul
unu.” Amândouă aceste principii au un statut me-
tafizic și deci sunt concepte matematice. În acest
sens este relevant faptul că „Dualitatea indeter-
minată” este Principiu și rădăcină a multiplicității
ființelor. Ea este concepută ca dualitate a ființelor
mari și mici în sensul că este infinită mărime și
infinită micime, întrucât există tendința spre in-
finitul mare și spre infinitul mic. Și tocmai dato-
rită acestei duplicități a direcției (infinitul mare
și infinitul mic) este numită «Diada infinită» sau
«indefinită».
Importanța pe care Platon o acordă învățăturii
orale, relevată în Scrisoarea a VII-a și în dialo-
gul Fedon, așa cum vom vedea în cele ce urmea-
ză, este considerată superioară discursului scris.
Acesta este lipsit de viață și este inert, în timp ce
discursul oral este „ viu și animat” și poate fi revă-
zut și perfecționat. Din acest motiv Platon a refu-
zat să încredințeze scrisului „ lucrurile de cea mai
mare valoare” ca în dialogul Fedon:
„Dacă unul dintre noi, spune Socrate, a com-
pus aceste opere știind în ce constă adevărul; dacă
este în măsură să le dea o susținere aducându-le
probe în ce privește ceea ce a scris; și dacă este
capabil să demonstreze prin cuvinte că acele scri-
eri valorează puțin, atunci este nevoie ca un om
să-și ia numele său nu de la aceste scrieri, ci de la
argumentele cărora li s-a dedicat în mod serios”4
În sprijinul reconstrucției imaginii globale a lui
Platon tradiția indirectă aduce un plus de conți-
nut filozofic, adâncind, într-o manieră semnifica-
tivă, și dincolo de textele dialogurilor, orizontul
filozofiei sale. „Tradiția indirectă - scrie Battista
Mondin - se prezintă ca un instrument herme-
neutic fecund și ca mijloc euristic de înțelegere și
pentru o mai pătrunzătoare interpretare a scrieri-
lor platonice”.5
Vom trece în revistă, în cele ce urmează, prin-
cipalele interpretări ale lui Platon. Cea dintâi,
ne spune Mondin, formulată de Schleiermacher,
identifică gândirea lui Platon cu tradiția scrisă
și ignoră complet tradiția „nescrisă”, considerată
ca primară în abordarea pur teoretică. Friedrich
Schleirmacher (1768-1834) are nu doar meritul
de a fi realizat prima traducere completă în limba
germană a dialogurilor lui Platon, ci și „eroarea”
(până la un punct, explicabilă) de a fi circumscris
esența platonismului la dialoguri și de identifică
sistemul acesteia cu dialogurile. Conceptul de
paradigmă, necesară pentru definirea diverselor
tipuri de interpretare a lui Platon, a fost consacrat
de Giovanni Reale, care a preluat-o de la episte-
mologul T.S. Kuhn. Acesta înțelegea prin para-
digmă „un model, o structură mintală care însu-
flețește comunitatea științifică și care promovează
o determinată producție de cercetări științifice
care-și au coerența lor. ”6
„Revoluția copernicană” a exegezei platoni-
ce a fost săvârșită de Școala de la Tubingen, mai
ales datorită studiilor lui H. Krâmer și K. Gaiser.
Ulterior, scrie Battista Mondin, noua paradigmă
a fost adoptată de Giovanni Reale, care în monu-
mentalul său studiu despre Platon a furnizat pro-
be substanțiale în favoarea unei relecturi „ a me-
tafizicii marilor dialoguri substanțiale în lumina
«Doctrinelor nescrise».”7
Manifestul noii paradigme a interpretării lui
Platon l-a constituit volumul Platon și funda-
mentele metafizicii a lui H. Krâmer, liderul școlii
platonice din Tubingen. În mod esențial, acesta
cuprinde două teze: prima, care privește întâie-
tatea tradiției nescrise asupra tradiției scrise; a
doua, care se referă la primatul filozofiei specula-
tive (a metafizicii) asupra filozofiei practice (etica
și politica). Argumentele adoptate de Krâmer în
susținerea acestor două teze subliniază că teoria
principiilor, făcută posibilă prin tradiția indirectă,
conferă filozofiei platonice un foarte înalt grad de
unitate.8: „În lumina teoriei principiilor se întrevăd
premisele unei filozofii sistematice și liniamentele
construcției unui sistem.” Cu alte cuvinte, numai
doctrinele nescrise conțin corolarul sistemului și
,deci, cheia de boltă care-l susține.
După cum afirmă Battista Mondin9, odată sta-
bilită importanța tradiției nescrise și demonstrată
necesitatea de a apela la ea pentru completarea
edificiului metafizic a lui Platon, Krâmer poate
trece la reconstrucția sistematică a teoriei princi-
piilor. Conform tradiției nescrise, Ideile nu sunt
principii prime. Deasupra Ideilor există principii
sau elemente din care derivă Ideile înseși. Acestea
sunt Unul și Dualitatea (Diada), a mărimii și mi-
cimii, principiu și esență a multiplicității, intuiție
genială a construirii valorii de adevăr adevăr (1)
și a valorii de adevăr fals (0). Dealtfel, ca substrat
al materiei, ”doimea nedefinită”, parte constitu-
tivă a doctrinei nescrise a lui Platon („agrapfa
O
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
23
o
dogmata” este prezentă și în dialogurile Timaios
și Philebos (cf. Diogenes Laertios,VIII).
„Sistemul platonic va culmina, deci, într-o
dualitate a principiilor corelative și care nu sunt
reductibile, și sunt deci într-un fel de dualism ori-
ginar. De la principii izvorăște întreaga geneză a
ființelor, incluzând ființa însăși. Ființa se naște din
cooperarea a două principii și este un fel de exis-
tență mixtă, în care Unul determină Dualitatea,
fixând multiplicitatea indeterminată și reprezen-
tând-o în forma mărimii - și - micimii. Ființa,
deci, poate fi definită ca unitate în multiplicitate.
Cele două principii supreme sunt dincolo sau
dincoace de ființă, deoarece ființa este ceea ce este
generat de însăși cele două principii, conform di-
feritelor nivele de coparticipare și, deci, conform
unei următoare ierarhii graduale, care pleacă de
la universalii supremi, și ajung la lumea sensibilă”,
conchide Battista Mondin10
Potrivit lui Krâmer, structura ierarhică ast-
fel rezultată este împărțită în patru secvențe: a)
aceea a principiilor; b) aceea a Ideilor; c) aceea a
entităților matematice; d) aceea a lucrurilor sen-
sibile. La rândul lor, aceste secvențe se disting în
ulterioare nivele de ierarhizare: a) principiile sunt
două, dar dintre ele Unu are importanță absolută;
b) dintre Idei ies în evidență Numerele ideale și
Metaideile sau ideile generalizatoare; c) entități-
le matematice se împart în obiecte care intră în
cadrul aritmeticii, al geometriei, al astronomiei și
muzicii; d) lumea sensibilă se distinge în lumea
sublunară și în lumea de deasupra lunii.
Sinteza lui Battista Mondin este conformă cu
concluziile studiului lui Giovanni Reale11 care evi-
dențiază că gradul ierarhic superior este „anteri-
or”, adică este dotat de un prius ontic față de cel
inferior, și joacă un rol necesar, dar nu suficient,
pentru justificarea existenței celui inferior. La toa-
te nivelele ființei, așa cum s-a spus, este Unul, cel
care se amestecă la diferitele nivele cu Dualitatea
materială, delimitând-o. Dualitatea, la diferitele ei
nivele joacă un rol material continuu reînnoit, al
cărui novum categorial este esențial în economia
sistemului, dar care nu este explicat până la capăt
de Platon.
Cel ne face să înțelegem că doctrina principi-
ilor posedă o polivalență funcțională extrem de
importantă este Krâmer, arhitectul școlii de la
Tubingen. Potrivit lui, Unu este în același timp,
cauza ființei, fundamentul cunoașterii, și princi-
piu al valorii însăși. Platon ne apare în acest fel,
conchide Krâmer, ca adevăratul fondator al doc-
trinei transcendentalilor ens, unum, verum, bo-
num.
De o importanță particulară devine, în acest
context, cartea N.J. Findlay, Platon, Doctrinele
scrise și nescrise12, calificată de Cornelia de Vogel
ca fiind o lucrare de o „ calitate extraordinară”13,
care preia, cu rigoare, cele mai semnificative măr-
turii antice din tradiția indirectă despre doctrine-
le nescrise ale lui Platon, publicate în Testimonia
Platonica (Mărturia platonică) a lui Konrad
Gaiser14 (În paranteză fie spus, Findlay realizează
prima traducere în engleză - și prima într-o lim-
bă modernă - a acelor texte cunoscute și studiate
foarte puțin până acum).
Pe bună dreptate, anumite teze ale lui Findlay
se apropie vizibil de cele aparținând studioșilor
din Tubingen și chiar coincid, într-o anumită mă-
sură, cu tezele acestora. Prin aceasta, Findlay se
alătură exegeților care se inspiră din noua para-
digmă, cea care acordă lui Platon statutul de „fon-
dator al metafizicii clasice”.
În această ordine de idei, interpretarea lui
Giovanni Reale, emblematică pentru școala pla-
tonică de la Milano, face ca el să fie considerat
drept cel mai important „convertit” la paradig-
ma hermeneutică propusă de Krâmer și Gaiser.
Reale, însă, întreprinde o relectură a lui Platon
în cheie „orală”, care, după aprecierea lui Battista
Mondin, „ne face să înțelegem că tradiția orală
nu este o simplă adăugire, care ar cuprinde lec-
ții nesemnificative din învățătura platonică din
Academie, ci reprezintă doctrine pe care el le-a
împărtășit studenților săi chiar din momentul
fondării Academiei”.15
Tot, conform aprecierii lui Battista Mondin:
„Teoria principiilor, ce fusese rezervată de Platon
învățământului oral, era necesară pentru a pune
în evidență unitatea acestora și perfecta lor sem-
nificație.Teoria Ideilor nu poate fi, pentru Platon,
ultima explicație a lucrurilor, deoarece Ideile con-
stituie o multiplicitate diferită de aceea a lucruri-
lor sensibile, o multiplicitate aparținând realității
inteligibile, iar pentru filozofii greci încercarea
de explicare este deja o unificare. Naturaliștii
unificau într-un principiu, Socrate dădea sensul
unificator prin conceptul de virtute, Platon însă
a unificat lucrurile sensibile în unitatea Ideilor și
Ideile în unitatea Principiilor prime și supreme,
care, pentru Platon sunt două. Există de aceea la
Platon un bipolarism, adică două principii su-
preme egale în mod originar: Principiul Unității,
care este cel al determinării formale, și Principiul
Dualității (Diada) indeterminat al mărimii și mi-
cimii,(care a devenit 0 și 1 în logica clasică, nota
n.), principiu de o infinită varietate și care este ca-
uza multiplicității ființelor.”16
Ceea ce este nou în interpretarea lui Giovanni
Reale privește figura Demiurgului, căruia îi
sunt rezervate mai mult de două sute de pagini
(pp.495-720). După G. Reale, Demiurgul de care
vorbește Platon (nu doar în Timaios, ci și în alte
dialoguri) nu este deloc o figură mitologică, așa
cum afirmă mulți din exegeții săi, ci o realitate
metafizică personală, imposibil de schimbat, și
care are un rol central alături de Idei, de Unu și
de Diadă. De fapt, nici Ideile, nici Principiile nu
sunt suficiente pentru a explica lumea; geneza
lumii are nevoie de o explicație prin intermediul
unei cauze eficiente. Un asemenea rol îi revine
Demiurgului, care trece dincolo de Împărăția
Ideilor eterne ale lumii sensibile. Această inteli-
gență demiurgică care produce lumea nu coincide
cu Binele, ci îi este în mod ontologic inferioară,
deoarece Binele determină norma. Ideea de Bine,
comentează B. Mondin, este divină, și de aceea ea
nu este Dumnezeu, nu este divinitatea. Este însăși
norma, este însuși algoritmul, cum am putea-o
numi azi, cauza formală, modelul lumii sensibile.
În legătură cu aceasta, la încheierea acestei pri-
me părți a considerațiilor noastre, cităm, o dată în
plus, concluzia acestui important istoric al metafi-
zicii care este Battista Mondin: „Dimpotrivă, scrie
el, Demiurgul este cauza eficientă a lumii sensi-
bile care produce privind spre modelele divine:
este cel ce informează Dualitatea indeterminată,
făcând ordine în starea de dezordine, unitate în
multiplicitate. Prin urmare el produce un mixt, o
sinteză, dat fiind că o dezordine ordonată este o
copie, o amprentă sensibilă a realității inteligibile
sau o Idee, cu medierea entităților matematice sau
a numerelor și care produce într-o primă instanță
cele patru elemente: focul, pământul, apa și aerul.
Dumnezeul lui Platon, Demiurgul, în viziunea lui
G. Reale, este un Dumnezeu ce-și îndreaptă aten-
ția asupra fiecărei (s.n.) persoane în mod particu-
lar, un Dumnezeu ce-și cunoaște și-și manifestă
propriile dorințe. Totuși chiar dacă este cauza
eficientă a lumii, El nu este o cauză în sensul creș-
tin al creației din nimic, ci numai în sensul unei
semi-creații, datorită bipolarismului principiilor
supreme, care implică în aceeași măsură Unul ori-
ginar și principiul material, Diada indeterminată.
În ciuda acestui fapt Platon este autorul celei mai
avansate formulări a creaționismului în dimensi-
unea sa elenică.”17
Rezumând, putem spune, fără nicio reținere,
că atenția pe care Giovanni Reale o acordă celei
de-a „doua navigații” platonice, îl deosebește pe
acesta de Școala de la Tubingen, prin evidenție-
rea diferenței dintre metafizica transcedentală a
lui Platon și precedentele metafizicii presocrati-
ce (cu puternica lor amprentă imanentistă). Prin
aceasta, Giovanni Reale depășește (completând și
punând accentele diferit) anterioara configurare
a metafizicii platonice, elaborată de Krâmer, în
care trecerea spre transcendență era insuficient
subliniată, lăsând, în acest mod, deschisă posibili-
tatea interpretării imanentiste a acesteia. Pe drept
cuvânt, noutatea inerpretării lui Reale a acordat
Școlii de la Milano certificatul indubitabil de ade-
vărată școală de studii platonice.
Note
1	Giovanni Reale, Per una nuova interpretazione di
Platone. Rilettura della metafisica dei grandi dialoghi alla
luce delle ”Dottrine non scritte”, Vita e Pensiero, Milano
1994, p. 147 și urm.
2	Diada este după pitagoreici „ principiul diversității și
al lipsei de egalitate, a tot ceea ce este divizibil și schim-
bător și care este într-o continuă schimbare” (Porfir, Vita
Pith., 52). Ea se opune Monadei, care este principiu al
Unității, al ființei identice cu sine însăși. În acest sens
Aristotel a spus că „ numărul este derivat din Monadă și
din Diada infinită”. (Met., XIII, 7 1081 a14)
3	Mondin Battista, Storia della metafisica, vol. I,
Ed. Studio Domenicano, Bologna 1998, p. 181
4	Platone, Fedon, Arnoldo Montadori Editore, Milano
1998 (ed. îngrijită de Monica Tondelli), 278b-d, p.131-
133
5	Op. cit., p. 150
6	Ibid., p. 148
7	Ibid., p. 149
8	Krâmer H., Platone e i fondamenti della metafisi-
ca. Saggio sulla teoria dei principii e sulle dottrine non
scritte di Platone con una raccolta dei documenti fonda-
mentali in edizione bilingue e bibliografia. Introduzione
e traduzione di G. Reale, Milano 1994, p. 140
9	Ibid., p. 141
10	Mondin Battista, Op. cit., p. 150-151
11	Reale Giovanni, Dario Antiseri, Storia della filosofia,
vol. I, Bompiani, Milano 2008, p. 294-304
12	Findlay N. John, Platone. Le dottrine scritte e non
scritte, Vita e Pensiero, Milano 1994, Ediție care cuprin-
de o colecție a celor mai vechi mărturii despre doctri-
nele nescrise, cu o Introducere și traducerea mărturii-
lor antice despre doctrinele nescrise de către Giovanni
Reale.
13	De Vogel C. I., Ripensando Platone e il platonismo,
cu o Introducere de Giovanni Reale, traducerea de E.
Peroli, Vita e Pensiero, Milano 1990
14	Gaiser Konrad, Testimonia Platonica fac parte, așa
cum se știe, ca Apendice la volumul Platons ungeschrie-
bene Lehre, Stuttgart 1963 apărută în 1994 în traducere
italiană cu titlul La dottrina non scritta di Platone, ediție
îngrijită de V. Cicero, în seria Vita e Pensiero.
15	Cf. Mondin Battista, p. 152
16	Mondin Battista, Op. cit., p. 152-153
17	Mondin Battista, Storia della metafisica, vol I, p. 153
■
24
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
traduceri
Mazzino Montinari,
Ce a spus Nietzsche, IV:
Cel Din Urmă Nietzsche
(1885-1889) (III)
Mazzino Montinari, Che Cosa Ha Detto Nietzsche. A
cura e con una Nota di Giuliano Campioni, Adolphi
Edizioni, 2003 (Seconda edizione, S.P.A. Milano), p.
129-172: L'ultimo Nietzsche (1885-1889). Partea a II-a
a apărut în revista de filosofie, nr. 4 (2017), p. 135-168;
partea a III-a în RF 6 (2007), p. 869-880. Cu aceasta
încheiem traducerea din scrierea menționată mai sus.
n primăvara de la Nisa și apoi cea de la Torino
din 1888 Nietzsche continuă să lucreze cu
rapiditate. În caietul (W II 5), care urmează
cronologic după cel citat de noi ultimul, elabo-
rările originale prevalează asupra pasajelor tran-
scrise de la alți autori, deși nu lipsesc transcrip-
ții și reflexii ocazionale de lecturi precum: opera
lui Victor Bruchard, Les sceptiques grecs (1887;
Nietzsche nu se declară pentru exaltarea filosofu-
lui sceptic ca unicul filosof), cea a lui Charles Fere
(Degenerescence et criminalite, Paris, 1888) des-
pre degenerarea fiziologică și rațiunile cu secole
(asupra acestui aspect al decadenței europene
Nietzsche și-a concentrat însă atenția) și, în fine,
traducerea lui Louis Jacolliot a codicelui indian
al lui Manu (Les legislateurs religieuse. Manou-
Moise-Mahomet, Paris, 1876), care devine pentru
Nietzsche clasicul pioasei fraude religioase. Până
la sfârșitul acestui moment prevalează reflexiuni-
le de caracter istorico-psihologic asupra legăturii
pesimism-nihilism-creștinism, este de reținut
acum o prevalență a conceptului de decadence
(în care se întâlnesc toate manifestările pesimis-
mului, ale nihilismului și ale creștinismului) și
împreună o aprofundare a aspectului gnoseologi-
co-metafizic al problemei. Acest din urmă aspect
se petrece în mod semnificativ, cu o reîntoarcere
a lui Nietzsche la antitezele «artă» și «adevăr» în
Nașterea tragediei. În însemnările asupra Nașterii
tragediei este dezvoltată acea problematică a lu-
mii «adevărate» și «aparente», pe care am subli-
niat-o deja în legătură cu fragmentele din vara
anului 1885. Concluziile unor astfel de reflecții
se vor găsi apoi în faimosul capitol Crespuscolului
idolilor intitulat «Cum „lumea adevărată” a sfâr-
șit prin a deveni fabulă». Credința într-o lume
«adevărată», contrapusă celei «aparente», condi-
ționează pentru Nietzsche acel complex de feno-
mene menite a defini care dintre ele va servi în
mod succesiv termenilor de pesimism, nihilism,
decadență. Și de fapt primul capitol al planului
în baza căruia Nietzsche a format rubricile celei
mai mari părți a însemnărilor din caietul de care
am vorbit, era ca titlu «Lumea adevărată și cea
aparentă» (FP, 14[169], 1888). În acest plan sunt
puse în evidență fie raportul între credința într-o
lume adevărată (fie aceasta filosofică, religioasă
sau morală) și decadența (adică, încă o dată: pe-
simismul, nihilismul, creștinismul), fie mișcările
opuse sau «contramișcări» (Nietzsche vorbește
de Gegenbeugurgen) care se îndreaptă împotri-
va decadenței. Astfel seria de fragmente asupra
Nașterii tragediei est situată de Nietzsche drept:
«Contramișcare: artele!» (14[14]urm.). Această
tentativă a lui Nietzsche de a ordona propriile ma-
teriale prezintă interes, se înscrie în ordine crono-
logică împreună cu celelalte (așa cum se întâmplă
în noua ediție critică) și din punctul de vedere al
arhitectonicii literare al operei pe care Nietzsche
intenționa să o scrie. De această dată planul co-
respondent (FP, 15[20], primăvara 1888) nu e di-
vizat în patru cărți, ci pur și simplu în capitole (de
la 8 la 13 după versiunile diferite care se cunosc):
1.	Lumea adevărată și lumea aparentă
2.	Filosofii ca tipi ai decadenței
3.	Religia ca expresie a decadenței
4.	Morala ca expresie a decadenței
5.	Contramișcările întrucât au rămas succesive
6.	La ce aparține lumea modernă, la epuizare
sau la asceză - multiplicitatea și neliniștea sa este
determinată de cea mai înaltă formă a devenirii
conștiente.
7.	Voința de putere: devenirea conștientă de
partea voinței de a trăi.
8.	Terapeutica devenirii
În această versiune planul este prevăzut pen-
tru o totalitate de 600 de pagini, așa cum rezul-
tă dintr-o împărțire (600:8) pe care Nietzsche a
marcat-o alături de acestea. Tema nihilismului
- cel puțin în titluri - este înlocuită de aceea a
decadenței. După tentative ulterioare de ordonare
a adnotațiilor sale, care se pot urmări în ultimul
Ștefan Orth Șapte candele, ulei pe pânză, 86 x 70 cm
volum al fragmentelor postume (1888-1889)
ale ediției critice. Nietzsche - care între timp a
scris Cazul Wagner, dedicat unui exemplu tipic
de decadență modernă - trece la transcrierea în
copie curată a adnotărilor strânse în caietele re-
alizate din toamna lui 1887 și până în primăvara
lui 1888. Transcrierea, începută la Torino către
sfârșitul primăverii, a fost continuată apoi în vara
anului 1888 la Sils-Maria. Către jumătatea lui au-
gust, el începe să transcrie și să elaboreze din nou
adnotările sale, regrupându-le după teme. Ultima
duminică a lui august - adică la 26 august 1888 -
e data pe care Nietzsche însuși a înscris-o pe ulti-
mul plan pentru o operă cu titlul Voința de putere.
Încercare de devalorizare a tuturor valorilor. De la
acest moment, Nietzsche și-a schimbat propriile
intenții literare și a părăsit efortul de a mai repro-
duce aici acel ultim plan (FP, 18 [17], 1888).
Schiță de plan pentru:
Voința de putere
Tentativă de reevaluare a tuturor valorilor -
Sils-Maria,
ultima duminică a lunii august 1888
Noi Iperboli: Punerea problemei
Cartea întâia: «Ce este adevărul?»
Capitolul întâi: Psihologia erorii
Capitolul al doilea: Valoarea de adevăr și eroare
Capitolul al treilea: Voința de adevăr (justifica-
tă numai în valoarea pozitivă a vieții)
Cartea a doua: Originea valorilor
Capitolul întâi: Metafizicienii
Capitolul al doilea: Oamenii religioși
Capitolul al treilea: Cei buni și cei în ameliorare
Cartea a treia: Conflictul valorilor
Capitolul întâi: Gânduri despre creștinism
Capitolul al doilea: Fiziologia artei
Capitolul al treilea: Istoria nihilismului euro-
pean
Distracția unui psiholog
Cartea a patra: Marea Amiază
Capitolul întâi: Principiul vieții: «ierarhie»
Capitolul al doilea: De două ori mai mult
Capitolul al treilea: Eterna reîntoarcere
În acest plan prevalează punctul de vedere al
«valorii» (valoare de adevăr și eroare, valoare de
voință de adevăr, originea valorilor, conflictul va-
lorilor) și revin «istoria nihilismului european».
Dar și acest plan, după ce a fost utilizat pentru ru-
bricarea fragmentelor care merg până la 1888, a
fost părăsit de Nietzsche la puțin timp după aceea.
Între ultimele zile ale lui august și primele ale lui
septembrie are loc dezvoltarea decisivă în planu-
rile lui Nietzsche. Bazându-se pe materiale pe care
efectiv le elaborase, el vine cu un nou plan sub ti-
tlul Reevaluarea tuturor valorilor (titlul principal,
Voința de putere dispare din acest proiect). Noul
plan (F.P, 19 [4], 1888) constă din 12 capitole:
1.	Noi hiperboreenii
2.	Probleme-Socrate
3.	«Rațiunea» filosofiei
4.	Cum «lumea adevărfată» a sfârșit prin a de-
veni o fabulă
5.	Morala ca o contranctură
6.	Cele patru mari erori
7.	Pentru noi contra noastră
8.	Conceptul unei religii a «decadenței»
9.	Budism și creștinism
10.	Din estetica mea
11.	În mijlocul artiștilor și scriitorilor
12.	Sentințe și împunsături (frecce)
Un manuscris în 12 capitole exista realmente în
acel moment, și acesta poate încî și azi să fie recu-
noscut dacă se examinează cu atenție materialele
z
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
25
o
definitive ale operei lui Nietzsche, din care s-a de-
cis să publice, abandonând planul Voinței de pu-
tere. E vorba de manuscrisele Amurgului idolilor
și Anticristul. Numerele 2, 3, 4 chiar cu titlul lor
definitiv, manuscrisele 10 și 11 vor fi reunite în
«Preumblările unui inactual» din aceeași operă.
Numerele 1, 7, 8, 9 - la rândul lor - sunt titluri
originare care încă și astăzi se află anulate în cazul
primelor patru grupe de paragrafe în manuscrisul
scrierii Anticristul. «Noi hiperboreenii», paragr.
1-7; «Pentru noi - contra noastră», paragr. 8-14;
«Conceptul unei religii a decadenței (decădere)»,
paragr. 15-19; «Budism și creștinism», paragr. 20-
30. Primele citate din Amurgul idolilor și primele
23 de paragrafe din Antichrist aparțin, deci, ori-
ginar, la un același manuscris, pe care Nietzsche
pentru un moment l-a considerat cu Reevaluarea
tuturor valorilor. La acest moment Nietzsche a
decis să redimensioneze ulterior programul său
privind planul din 26 august 1888 (care în multe
aspecte e înrudit cu planul în 12 capitole) și a scos
capitolele 1, 7, 8, 9 ale manuscrisului pentru a-l
destina unei opere despre creștinism (deja cu o
Introducere: «Noi hiperboreenii», care era de fapt
și Introducerea planului din 26 august 1888), și
din ceea ce a rămas a compus un «Compendiu»
al filosofiei sale (la început intitulată Odihna unui
psiholog, apoi Crepusculul idolilor). Noua progra-
mă de lucru se născuse: viitoarea operă principală
a lui Nietzsche trebuia să se intituleze Reevaluarea
tuturor valorilor și să fie publicată în patru cărți,
dintre care prima avea ca titlu: Antichrist (23 de
capitole din această operă erau deja scrise la în-
ceputul lui septembrie, așa cum am văzut). De
acum încolo găsim în manuscrisele lui Nietzsche
varii planuri sub titlul colectiv de Reevaluare a
tuturor valorilor, și nu sub acela de Voință de pu-
terei. De exemplu (FP, 19 [8], 1888): LIPSA PAG.
25, 26 ms.
TRANSMUTAȚIA TUTUROR VALORILOR
Cartea întâi:
Anticristul. Tentativa unei critici a creștinismu-
lui.
Cartea a doua:
Spiritul liber. Critica filosofiei ca mișcare nihi-
listică
Cartea a treia:
Imoralistul. Critica formei de ignoranța cea
mai funestă: morala
Cartea a patra:
Dionisos. Filosofia eternei reîntoarceri
Conținutul noii opere nu se depărtează sub-
stanțial de tematica de care am văzut-o dezvol-
tată în planurile Voinței de putere, ceea ce de-
monstrează că pentru Nietzsche planul literar al
Reevaluării în patru cărți era menit să înlocuiască
planurile Voinței de putere, și de fapt, materia-
lele pentru Anticrist erau scoase din adnotările
pe care el le-a făcut în lunile precedente, atunci
când gândea Voința de putere. Ceea ce înseamnă
că acele adnotări neutilizate în noul proiect au
fost în schimb adunate în Crepusculul idolilor, pe
care Nietzsche îl definea: «... un sumar postat cu
o mare temeritate și precizie din toate eterodoxiile
mele filosofice cele mai esențiale» (Scrisoare către
P. Gest, 12 septembrie 1888).
La 21 septembrie 1888, Nietzsche era din nou
la Torino.
În nouă zile el a reușit să termine prima carte a
Reevaluare, adică Anticristul. Data de 30 septem-
brie 1888 capătă pentru Nietzsche o semnificație
simbolică. El a pus-o în Prefața la Crepusculul
idolilor și, la sfârșitul lui Anticrist se poate citi: «Să
luăm în seamă timpul de la acea dies nefastus cu
care am început această fatalitate - de la prima zi
a creștinismului! - Și de ce nu dimpotrivă de la ul-
tima sa zi? De azi? Transmutația tuturor valorilor!
O stare de exaltare a pus stăpânire pe
Nietzsche. De acum încolo el nu mai cunoaște
măsura, încât adaugă la Anticristul încă o «Lege
contra creștinismului», introdusă astfel: «Dată
în ziua salvării, în prima zi a anului unu (- 30
septembrie 1888 a falsei cronologii). Dacă se ci-
tesc declarațiile lui Nietzsche asupra operei sale,
nu se înțelege semnificatul istorico-critic al lui
Antichrist, care de asemenea - cum bine obser-
vă mai târziu Franz Overbeck - conținea câteva
piese de bravură, ca psihologia Eliberatorului și
aceea a apostolului Pavel, reconstrucție istori-
că a originilor mișcării creștine, analizele acelei
braus (înșelătorie religioasă. Ecce homo ia naș-
tere în această stare de euforie (distanțându-se
de un capitol pe care Nietzsche l-a adăugat la
Crepusculul idolilor), începând de la jumăta-
tea lui octombrie 1888. În caietele lui Nietzsche
se găsesc și câteva adnotări pentru o altă carte a
Transmutației: «Imoralistul». Dar această lucrare
e întreruptă chiar de Ecce homo, căci Nietzsche,
într-o scrisoare către Brandes din 20 noiembrie,
nu declară că a scris deja întreaga Transevaluare,
identificând cu aceasta Antichristul. Și lui Paul
Denssen, Nietzsche îi scrie: «Viața mea ajunge
acum la punctul ei culminant: încă un număr de
ani, și pământul se cutremură, lovit de un fulger
enorm. - Îți jur că am forța de a schimba modul
de socotire a anilor. - Nici una din câte subzistă
astăzi nu rămâne în picioare, eu sunt mai mult di-
namită decât om. - A mea «Transmutare a tutu-
ror valorilor», sub titlul principal Antichristul este
gata» (26 noiembrie 1888). Și într-adevăr pe ulti-
mul frontispiciu citim: Antichristul. Transmutația
tuturor valorilor». Titlul cuprinzător al unei
opere în patru cărți a devenit acum subtitlul la
Antichrist. În fine, Nietzsche renunță și la subtitlul
Transmutația tuturor valorilor și îl înlocuiește cu
un altul: Blestemul creștinismului. Optica exaltată
prin care Nietzsche își vede ultimele sale scrieri
este aceea a evenimentelor non-literare, mai cu-
rând acelea de «a răsturna întreaga ordonare exis-
tentă» (Scrisoare către C.G. Naumann, 26 noiem-
brie 1888). Astfel se termină, în ajunul sfârșitului
lui Nietzsche însuși, soarta proiectului literar al
voinței de putere.
4.	După cele spuse, rezultă evident că unicul
mod de a ajunge să cunoască toate posibilitățile
sau «imposibilitățile» recoltate în masa de însem-
nări pe care Nietzsche a părăsit-o conștient în ul-
timii ani ai vieții sale, nu este acela de a ordona
astfel de materiale după vreunul dintre planurile
sale (și nu numai după ultimul dintre acestea), ci
de a publica totul, așa cum se găsește în manuscri-
se, eventual numai dând la o parte acele fragmente
pe care Nietzsche le-a transpus în opere publica-
te, și urmând o ordine riguros cronologică. După
August Hornefler (1906) către Richard Roos
(1956) și Karl Schlechte (1956), care au avansat-o,
aceasta este obiecțiunea prin care trebuia să se
conteswte orice valoare însumării de fragmente
pe care Forster-Nietzsche și Peter Gast o publicau
sub titlul de Voința de putere și o meneau să trecă
drept opera principală a lui Nietzsche, realizată
după intențiile autorului.
Ne-am oprit la toate aceste particularități fi-
losofice pentru a încerca să dăm o idee aproxi-
mativă a dificultății inerente oricărei tentative de
a scoate din masa de însemnări postume ale lui
Nietzsche a sa «filosofie a viitorului». Acestea de-
notă o mare incertitudine și - în ultimă analiză
- faptul că Nietzsche nu a ajuns la «reevaluarea
tuturor valorilor». Semnificația lor constă în în-
tregime în posibilitatea pe care acestea o oferă de
a reconstrui tentativa în întregime ei, iar studiul,
adică necesarul de materiale inedite, menit a re-
construi efectiv din datele de la care Nietzsche a
plecat, de la cunoștințele și de la lecturile sale, abia
a început. Dacă se cercetează rațiunile falimentu-
lui tentativei filosofice globale a lui Nietzsche, ne
pare că găsim una principală și decisivă. Pentru
Nietzsche filosofia ca activitate teoretică nu mai
avea rațiunea de a exista: în locul ei, o zice el în-
suși venea istoria. Succesorul filosofului ar fi tre-
buit să fie un legislator, și ambiția lui Nietzsche,
scopul tezei sale despre «reevaluarea tuturor valo-
rilor» este acela de a da umanității o lege morală.
Filosofia ca istorie este pars destruens a gândirii
celui din urmă Nietzsche (analizele nihilismului
european, distrugerea formulei metafizice «lume
adevărată», anticreștinismul). În trecerea la re-
construcție, Nietzsche se află implicat în contra-
dicție insolubilă dintre scepticismul său extrem,
lupta sa împotriva oricărei convingeri, și nece-
sitate ade «a legifera». Legislației sale, Nietzsche
i-a rezervat, în aproape toate planurile Voinței
de putere și apoi și în Reevaluare, cartea a patra.
Acesta revine, în ultimul plan citit de noi, după
critica creștinismului („Antichristul”), filosofiei
(„Spiritul liber”), moralei („Imoralistul”), și are
ca titlu: «Dionisos. Filosofia eternei reîntoar-
ceri». Teoria eternei reîntoarceri a identicului era
într-adevăr, întrucât e negare radicală a oricărei
transcendențe consolatoare, rolul unei teorii se-
lective: cel care o suportă ar putea să fie omul nou,
individul dorit de Nietzsche. Totuși, nu există nici
măcar un singur fragment care să poată ulterior
dea lumină asupra acestei utopii singulare.
Nietzsche detesta într-adevăr prezentul său,
de la naționalismul germanic la antisemitism, la
socialism, la anarhism, dar nu lasă nici un rând
care să ne poată furniza o oarecare alternativă de
împotrivire la fenomenele politice, sociale, mo-
rale și culturale criticate de el. Nietzsche nu e un
creator, ci un distrugător de mituri. Naufragium
feci, bene navigare: acest motto pe care Nietzsche
îl menționează la una dintre Prefețele sale din pri-
măvara-vara 1888 (FP, 16[44]) este în fond em-
blematic pentru a indica rezultatul filosofiei sale.
«Naufragiul» nu este parte integrantă. Dar aceasta
subliniază încă odată, chiar dacă nu e nevoie, cât
de arbitrară a fost operația de creare, căutând în
multe fragmente disparate ca și în caiete, o filoso-
fie sistematică a Voinței de putere, care a fost oferi-
tă sub acest titlu publicului european în primii ani
ai secolului 20. Cartea postumă, care ar fi putut să
aibă o funcție relativizantă și nu dogmatică a po-
zițiilor asumate de Nietzsche, au fost adoptate cu
intenția exact opusă, anume aceea de a oferi dife-
riților interpreți un sistem, dorindu-se a prelungi
lista sistemelor filosofice cu acele al lui Nietzsche.
Tensiunea gândirii în devenire nu-i interesa pe
simplificatori, de la Peter Gast la Alfred Bâmler.
Două judecăți destul de diverse între ele, pe care
Erwin Rohde și Franz Overbeck, amici care con-
tează mult în viața lui Nietzsche, le-au dat despre
el, par să ilustreze bine uzul opus care în general
se poate face despre gândirea sa.
Edwin Rohde, după ce a citit Dincolo de bine și
de rău, îi scria lui Overbeck: «Cea mai mare pare
a lucrurilor am citit-o cu o mare dezamăgire. Cel
mult nu sunt decât discursuri postconviviale ale
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
unuia care a mâncat mult, aici și colo încărcate
de excitația vinului, dar pline de un dezgust re-
pugnant pentru tot și pentru toate. Elementul
propriu-zis filosofic este destul de mizer și aproa-
pe pueril, așa cum cel politic este stupid și de-
monstrează ignoranța lumii ori de câte ori vine
în confruntare. Și totuși, există câteva intuiții de-a
dreptul briante și pasagii ditirambice copleșitoa-
re. Dar tot restul frizează arbitrariul; de înțelegere
nu se mai poate deloc vorbi; a capriccio se asumă
un cert punct de vedere și totul se transformă în
raport de acesta, ca și cum în lume ar exista nu-
mai acel punct de vedere!... Și naturalmente, ulti-
ma dată, cu o tot atâta unilateralitate este asumat
și exaltat punctul de vedere opus. Eu nu mai sunt
în stare de a lua în serios aceste eterne metamor-
foze. Sunt viziuni de solitar de nespus și gânduri
efemere care au certitudine precară deliciul și dis-
tracție solitarului care le modelează; dar dacă să
mai comunici toate acestea lumii ca o literară de
evanghelie? Și încă această eternă preanunțare de
enormități, îndrăzneli oripilante ale gândirii, care
apoi nu provoacă cititorului decât o stare de plic-
tiseală! Toate acestea suscită în mine un nespus
dezgust... Că lucruri de acest fel nu pot produce
nici un efect, e ceva ce eu găsesc perfect justifi-
cat; într-adevăr, nu duce la nimic; totul se pierde
ca nisipul printre degete; și în fine, în ce gândire
reală deveniți mai inteligibili ar duce la o lectură?
O sclipire și o (baluginare) prin fața ochilor, nu
o lumină constantă și transfigurantă e tot ceea ce
se desprinde din acea carte! Poate să meargă ceea
ce s-a spus despre caracterul grefer al umanității
actuale, dar cum să-ți imaginezi ceea ce Nietzsche
născocește despre morala canibalească care ar tre-
buui impusă în mod dictatorial, după filosofia sa?
Care semn al timpurilor preanunță această vorbă-
rie istovitoare a viitorului? (La car eimagine a îm-
pins plictiseala, încât să aibă destulă și el). În fine,
această carte, ca să vorbim clar mi-a produs plicti-
seală într-un mod cu totul particular, și, mai mult
ca orice, gigantesca vanitate a autorului, care nu
se arată atât în faptul că se dă el însuși drept model
mult așteptatului Messia, cu toate caracteristicile
sale personale, cât în faptul că el nu mai e în mă-
sură să înțeleagă uman și într-un oarecare mod
oricare altă tendință apreciabilă, chiar, oricare altă
ocupație care nu e aceea care într-un moment dat
îi place lui. Toate acestea nu pot decât să susci-
te indignare, și cu atât mai mult sterilitatea, care
sfârșește prin a ieși afară din această minte care
e în mod substanțial aceea a unuia obișnuit să o
simtă după și împreună la alții. Un lucru ce ține
de gen ar putea să găsească elucidare într-un spirit
pozitiv, în ciuda unilateralității sale, dar Nietzsche
este și rămâne la sfârșitul socotelilor un critic, și ar
trebui să simtă că unilateralitatea productivității i
se potrivește ca pielea de leu asinului. - Această
carte mă întristează mai mult pentru noi decât
pentru el: nu a găsit calea care ar putea să conducă
la satisfacție și iată cum cade pradă contorsiunilor
convulsive, și pretinde că se acceptă toată aceas-
ta ca o evoluție. Nici noi nu suntem mulțumiți de
noi înșine, dar nu pretindem nicicum o venerație
deosebită pentru imperfecția noastră. Cel ce ar
vrea să lucreze o dată ca un artezan onest, atunci
ar înțelege ce valoare are acest lucru o dată atins,
și că indigestia pasivă de impresii și descoperiri
nu are nici o valoare! Și ce fel de temă de lucru ar
fi pentru anii lui Nietzsche care vor veni? Va sfârși
prin a se târî dinaintea crucii, prin greața față de
totul și prin venerația sa pentru tot ce e «deose-
bi», pe care l-a avut totdeauna în corp, dar pentru
care acum a găsit o exaltare cu adevărat nedorită»
(1 septembrie 1886, în: Franz Overbeck - Erwin
Rohde, Briefwechsel, 1990, p. 108 și urm.).
Overbeck răspunse: Și dacă se poate concede
măcar, jumătate din tot ceea ce Dv. reproșați căr-
ții și autorului, rețin că vorbele Dv. sunt dictate
de mânie. În mod cert, numai un risc imperfect
a participat la mânia Dv., și chiar acolo unde
aceasta e deosebit de violentă nu reușește deloc.
De exemplu, în chestiunile politice, chiar în ul-
tima sa carte Nietzsche «politizează» prea mult,
după gustul meu. Nu pentru că aceasta îl atrage
prea mult, ci mustrează «ignoranța lumii», dar
și această mustrare nu-mi pare atât de decisivă,
ci pentru că politica nu-l privește nicicum» și nu
se lansează să lichideze astfel coram publico, și în
afară de aceasta contrastează mult cu starea de su-
flet care se degaja dintr-o asemenea carte. Între
altele, întrucât mă privește, cartea nu furnizează
nicio clarificare ulterioară asupra ideilor și inten-
țiilor autorului; după Zarathustra, îmi pare că o
adevărată și proprie recidivă, lucru care în cărți
de solitari ca aceasta este de luat în seamă. Și pen-
tru sentimentul meu suntt în carte lucruri excesiv
de ofensive. Așa cum vedeți, nefiind apologet de
acest fel e lucruri, cu atât mai puțin și în particular
aș vrea să fie despre această carte. Totuși nu e ni-
ciuna în literatura de azi pe care o citesc cu o ast-
fel de delectare a spiritului... Cu toate acestea, din
această ultimă carte îmi apare diletantismul cres-
când, dar cărțile lui Nietzsche îl ghidează pe cel
studios or cât de puțin studiosul care e în mine,
mult mai intim în interiorul lucrurilor decât mo-
numentele unei procedări mai metodice, care în
mod obișnuit apar astăzi. În ceea ce îl privește pe
autor, Dv. vorbiți de o gigantescă vanitate. La rân-
dul meu, eu nu mă simt în stare de a contrazice
aceasta, dar consider astfel de vanitate ca ceva cu
totul deosebit. Și în această carte îmi pare că prin
ea, chiar și pentru cititorul căruia de altfel autorul
îi este un străin, ia naștere un sentiment cu totul
deosebit. În general, eu nu cunosc nici o altă per-
soană care, asemenea lui Nietzsche să-și facă viața
atât de dificilă pentru a ajunge de acord cu sine
însuși. Căci ceea ce vine în afară într-o lume așa
de fără norme nu este cu certitudine numai vina
persoanei, într-o epocă în care toți sunt obișnuiți
să se comporte în mod gregar. Acum, pentru cea
mai mare parte a obiecțiunilor Dv. spun: în sine și
pentru sine într-un prim moment sunt de acord,
dar în ansamblu și într-o ultimă analiză sunt de o
părere cu totul diferită» (23 sept., 1888, ibid., pp.
III și urm.).
Reacția lui Rohde la lectura unei cărți precum
Dincolo de bine și de rău poate să pare nejustă și
scrisă la mânie; în realitate ea se explică de-abia
dacă Nietzsche se ia - cum a făcut-o Rohde în
acest caz - în sensul strict al cuvântului, dâră așe-
zarea atitudinilor sale lăsându-se impresionat de
profetismul său, de continuele sale promisiuni de
lucruri nemaivăzute. Firește, este posibil, în acest
caz, și reacția identică, dar de sens contrar, pozitiv,
adică reacția celor devotați lui Nietzsche: cu ade-
vărat Nietzsche a devenit, cel puțin la intersecția
secolelor, un fel de Messia pentru mulți intelectu-
ali europeni slabi de minte. Judecata calmă a unui
spirit independent ca Fr. Overbeck e totuși cea în-
dreptățită. Chiar Overbeck a lăsat și mărturisirea
personală cea mai semnificativă între toate cele
care îl considera pe Nietzsche apropiat lor. Astfel,
el scria: «Nietzsche este persoana în a cărei veci-
nătate am respirat în modul cel mai liber posibil»
(C.A. Bernoubli: Franz Overbeck und Friedrich
Nietzsche. Eina Freurudschaft, 1908, vol. II, p.
423). Cel care în citirea lui Nietzsche nu simte
că respiră liber, trebuie să stea departe, ca să nu
devină o caricatură, să nu sfârșească în mod niet-
zschean. Fragmentele postume ale lui Nietzsche,
cunoscute în forma lor originară fără pretenții de
a găsi un sistem, vor favoriza, cu efectul lor relati-
vizant, o întâlnire liberă cu gândirea sa.
5.	Începând din primăvara lui 1888 - adică de
la primele zile ale sejurului torinez - se observă
în tot ceea ce scrie Nietzsche, chiar și în scrisorile
sale, o tensiune psihică de nespus, care se mani-
festă și ca euforie. Boala și-a început opera sa de
devastare, și numai prin aceste ultime manifestări
ale lui Nietzsche s-ar putea presupune o influen-
ță a maladiei asupra gândirii sale, deși e greu de
a arăta în concret unde și când începe demența,
căci Nietzsche e stăpânul expresiei, fie impre-
sia cât de disperată. Cazul Wagner, Crepusculul
idolilor, Antichristul, Ecce homo, Nietzsche către
Wagner, Ditirambii lui Dionisos, au fost scrise toa-
te între mai 1888 și 2 ianuarie 1889.
În Ecce homo Nietzsche ajunge să scrie unele
dintre paginile sale cele mai frumoase, și nu nu-
mai: multe aspecte-cheie ale personalității sale ies
la suprafață pentru prima dată în aceste pagini.
Dar nici Ecce homo nu poate fi considerat un text-
ferm - căci Nietzsche nu încetează de a lucra până
în ultima zi a vieții sale conștiente, continuând să
aducă adăugiri și să facă combinații, și după re-
vizuirea manuscrisului aici presupus la începutul
lui decembrie. De aceea Ecce homo însuși ar tre-
bui să fie citit cunoscând în ce ordine Nietzsche
nu a șters varii paragrafe. În mod cert, nu e indi-
ferent să știm ce a fost scris în timpul redactării
Crepusculului idolilor și ce dimpotrivă survine
la puține zile înainte de întunecarea psihică. În
primele două zile din ianuarie Nietzsche pregă-
tește încă manuscrisul Ditirombilor lui Dionisos.
La 3 ianuarie s-a prăbușit lipsit de simțire în Piața
Carlo Alberto. Între 3 și 18 ianuarie el adresa con-
sideratele «bilete ale nebuniei» la toți amicii, la
principii și oamenii de stat, lui Bismark și rege-
lui Italiei Umberto I (multe nu au fost expedia-
te), considerându-se Dionisos, Nietzsche-Cezar,
Dionisos-Crucificatul. Și Cosima Wagner primeș-
te trei: ea a devenit «soția sa» (Nietzsche o chema
Adriana sau Cosimo-Adriana) și trebuie anunțată
umanitatea în vederea încredințării lui Dionisos-
Nietzsche «buona novella» (3 ianuarie 1889): În
proclamațiile sale politice Nietzsche anunță că are
încă intenția „de a ămpușca pe toți antisemiții»
(Scrisoare către Overbeck, 4 ianuarie 1889) și de
a vrea să provoace o coalizare europeană pen-
tru un «război de distrugere» contra Germaniei.
(Scrisoare către F. Overbeck, 21 decembrie 1888).
„Dragă domnule profesor - scrie la 6 ianuarie lui
Burckhardt - în fine vei deveni cu mult mai mul-
tă plăcere profesor baselian decât Dumnezeu; dar
nu am îndrăznit să împing așa departe egoismul
meu privit ca să omit, pentru causa sa, creația lu-
mii...». (La 9 ianuarie Overbeck îl va duce de la
Torino pe amicul de-acum dement).
Traducere de
Alexandru Boboc
■
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
27
social
Hainele cele noi ale
comunicării interpersonale
■ Adrian Lesenciuc
ntreaga societate umană s-a clădit, într-un fel,
pe comunicarea interpersonală, acest tip de
relație comunicațională voluntară, în special
pe forma ei orală nemediată, instituită între două
persoane care pun în acord cadre sociale de refe-
rință într-un context dat. Comportamentul rela-
țional al omului s-a modelat în baza acestei forme
de comunicare. Încrederea reciprocă s-a construit,
de asemenea, în urma raporturilor interpersonale
firești din societate. Familia, creuzetul în care s-au
modelat relațiile sociale, care a dat stabilitatea pri-
melor structuri societale (comunitățile arhaice,
construite în baza relațiilor de sânge), s-a închegat
de-a lungul timpului tot în urma comunicării in-
terpersonale cu norme nescrise, moștenite și păs-
trate cu sfințenie. Civilizația umană s-a construit
pe nucleul relațional numit „comunicare interper-
sonală”, pe structura orală a acesteia, presupunând
transformarea continuă a partenerilor comunicării
în urma îmbogățirii acestora prin crearea unui cu-
noașteri comune complexe - fundamentul cultu-
rii și al viitoarelor relații comunitare, de rudenie,
fundamentul educației, totodată, al transmiterii
culturii și cunoașterii de la generație la generație
-, o plajă comună de valori și interese, încredere
și respect.
Conversația presupunea până deunăzi schimbul
comunicațional relațional față în față, cu tot ceea
ce necesită această coprezență în planul adaptării
comportamentale, acceptării sau dezvoltării con-
ținutului comunicațional și relației/interacțiunii
continue. Dacă lumea actuală s-a schimbat, aceas-
tă schimbare s-a datorat în cea mai mare măsură
reproiectării cadrului de înțelegere a comunicării
interpersonale, în care aspectele dialogale directe
au glisat, ca urmare a medierii tehnologice a con-
versației, către funcțiunile corespondenței. Dar, în
acest nou cadru care nu presupune neapărat mu-
tarea interesului de pe oralitate pe scris, ci care
se caracterizează printr-un amestec de mesaje
audio-video cu scrierea simplificată, superficia-
lă, strict funcțională, se produce și o redefinire a
raportării la context. Dacă în cazul comunicării
interpersonale clasice puteam vorbi despre anco-
rarea în contextul comunicațional, despre concen-
trarea, focalizarea pe temă/ subiect, noul context al
dialogului interpersonal propune disiparea, dezan-
gajarea, navigarea continuă în fluxul comunicațio-
nal fără ancore, fără rădăcini. Nicholas Carr (în The
Shallows: What the Internet is Doing to Our Brains,
New York: Norton, 2011) surprindea noul context
al comunicării interpersonale în rețea în acord cu
două coordonate: superficialitate și viteză de rula-
re, pe care se sprijină gândirea superficială și lipsa
de concentrare:
Ceea ce face netul este să-mi erodeze capacita-
tea de concentrare și de contemplare. Fie că sunt
online sau nu, acum mintea mea se așteaptă să
primească informații așa cum le distribuie netul:
într-un flux de particule care se mișcă într-un ritm
alert. Pe vremuri eram un scafandru într-o mare
de cuvinte. Acum șterg suprafața ca un tip pe un
jet schi.
... Când le spun prietenilor mei de probleme-
le mele cu cititul, mulți spun că suferă de acțiuni
similare. Cu cât folosesc mai mult internetul, cu
atât trebuie să se străduiască mai mult ca să se
concentreze atunci când au în față texte mai lun-
gi. Unora le este teamă că vor deveni împrăștiați
cronici1.
Așadar, mutația sensibilă s-a produs prin gli-
sarea de la comunicarea interpersonală consis-
tentă, închegată, normată social la comunicarea
interpersonală de suprafață, necesară supravie-
țuirii. Dar supraviețuirea este necesară pentru că
regulile de joc ale comunicării publice și ale ce-
lei interpersonale în limitele comunități virtuale
s-au schimbat. Iar aceste reguli au bulversat an-
gajarea. Mai întâi, comunicarea interpersonală, în
special cea formală, reflecta o ierarhie, o rapor-
tare la norme, la sistemul ierarhic de organizare
a societății din care proveneau actorii comuni-
cării. În noul context, în special în cadrul rețele-
lor sociale, „[.] în spațiul eteric al FB, valorile
sunt exclusiv retorice”, afirmă Teodor Baconschi2.
Contextul comunicațional, incluzând cadrul fizic
al dialogului (setting), dar mai ales cel psihologic
(scene), care definește ambianța culturală și reu-
nește aspecte privitoare la gradul de formalitate
al dialogului, la climatul comunicațional sau frica
de exprimare, este cel care s-a schimbat primul,
atrăgând după sine și modificări în înțelegerea
contextului psihologic. Dacă, de exemplu, în ceea
ce privește comunicarea de grup există cadre pre-
ferențiale raportate la cultură, atunci și comuni-
carea interpersonală, izvorând din sau ducând
mai departe problematica majoră a grupului în
interacțiunea dintre doi actori ai comunicării,
dar excedând normele restrictive ale grupului, are
aceleași rădăcini. În ultima sută de ani, cadrul co-
municațional tipic pentru societatea românească
s-a modificat consistent: de la „poiana lui Iocan”,
observă Teodor Baconschi, un cadru al manifes-
tării normelor de comportament comunicațional
în mediul rural, „o instituție înrudită cu instituția
balcanică a cafenelei de sorginte otomană”3, con-
textul comunicațional predilect a devenit cârciu-
ma satului sau bodega de cartier, pentru ca ulte-
rior întreaga problematică să se mute în spațiul
virtual, pe Facebook. Dar, odată cu schimbarea
fizică a cadrului s-au produs schimbări și în ceea
ce privește tipologia umană de referință, care la
rândul ei a modelat cadrul psihologic al comu-
nicării și așa mai departe, într-o antrenare de re-
surse relaționale care definesc „omul nou 2.0” și
contextul comunicațional de aceeași generație și
de aceeași versiune:
Tipul uman care domină acum scena socială
și politică e arivistul semi-urbanizat, necioplit și
agresiv din pricina complexului său de inferiori-
tate. E Omul Nou, în toată desfășurarea lui mito-
cănească, stimulat de libertăți pentru care nu s-a
luptat, hoț de diplome, de poziții nemuncite, de
faimă nemeritată, de putere cu care nu știe ce să
facă4.
O metacomunitate a exclușilor - unită prin
frustrarea comună - asigură, astfel, lipsa orică-
rei curtoazii imperative, abolește orice conduită
amabilă, suprimă regulile elementare de dialog
civilizat5.
Sub impresia aparentei egalități exprimate în
contextul comunicării virtuale de grup -o egali-
tate care permite o continuă competiție în apre-
cieri, în forme tipizate, mcdonaldizate de expresie
a trăirilor (emoticoane) în raport cu postările li-
mitate din rațiuni practice, de navigare, de menți-
nere prin viteză la suprafața desfășurărilor -, dar
mai ales sub impresia unei aparente democrații,
golite de raportări reale și verificabile la valori,
noul context comunicațional pare un spațiu apa-
rent permisiv, în fond extrem de restrictiv prin
normele pe care societatea în mișcare le impune
pentru a nu se scufunda în oceanul de informații:
fragmentare discursivă, accent mutat pe vizual,
continuă căutare a expunerii de sine până la mon-
struozitatea acestei expuneri (monstruos, pentru
Michel Tournier, de pildă, e tot ceea ce e supraex-
pus, ce devine hidos prin această supraexpunere).
Care sunt, totuși, normele comunicării într-un
prezent permisiv (Mircea Muthu) care definește
contextul comunicațional aparent lipsit de nor-
me? Actorii comunicării se pot camufla și insinua,
pot suplini timiditatea, lașitatea, frustrările cu ac-
țiunea din spatele măștii virtuale. Construiesc ho-
lograma virtuală a propiei personalități dezirabile
într-un context comunicațional în care nu per-
soanele reale discută, ci aceste holograme cărora
li se alocă roluri. În această proiecție, identificabi-
litatea devine funcția fundamentală a social me-
dia, alături de celelalte funcții care normează prin
activare comunicarea în rețele: desincronizarea,
gestionarea indiciciilor, accesibilitatea, calcula-
bilitatea, reproductibilitatea și recuperabilitatea6.
Această identificabilitate înseamnă, de fapt, posi-
bilitatea de a decide gradul în care conținutul pos-
tat variază între anonimitate și identitatea asuma-
tă. Cu alte cuvinte, comunicarea interpersonală
a devenit comunicarea de carnaval, sub o mască
ce coboară în ritualurile trecerii de la identitatea
reală la constructul dezirabil de identitate fictivă.
Într-o Veneție virtuală, în care actorii comunică-
rii se abandonează saturnalelor simulate, comu-
nicarea însăși se abandonează normelor plăcerii,
decorațiunii de suprafață, poleielii audio-vizuale,
liberinajului. Fragmentarea normei și cea a dis-
cursului sunt norme în sine în noul context co-
municațional. Ceea ce se disipă este tocmai esența
tare a comuniunii, a împărtășirii care a închegat
comunitatea și comunicarea.
Note
1Apud Patti M. Valkenburg & Jessica Taylor
Piotrowski. [2017] (2018). Generația digitală și de-
pendența de media. Traducere de Luiza Mohonea.
București: Editura Niculescu. p.254.
2Teodor Baconschi. (2015). Facebook. Fabrica de
narcisism. București: Humanitas. p.63.
3Idem, p.51.
4Idem, p.57.
5Idem, pp.66-67.
6P.M. Valkenburg & J. Taylor Piotrowski, op.cit.,
p.235.
■
21
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
reportaj literar
Cei pe lângă care trecem
■ Cristina Struțeanu
ntr-o zi, cam demult, ajunsese o cercetatoare,
etnolog, pe numele ei (nu atât de cunoscut,
pe cât ar fi meritat ) Lucia Apolzan, ajunse-
se într-un sat din Apuseni, în plin munte, Ocoliș.
Sau, poate, se chema Poșaga, Lupșa, Sălciua? Nu
cred că mai știu, dar era un sat de moți, și nu-
mele oamenilor mi-au părut atât de frumoase, că
n-am fost în stare să le uit. Chiar dacă le încurc,
precum se vede. Pe pragul unei case, o femeie
tânără, Frăsâna, mișca un leagăn de lemn cu pi-
ciorul. Acolo, gângurea, înfășat strâns, Augustin,
de 6 luni. Nume sobru, de pare caraghios verbul
„gângurea” alături. O fetiță, Semiona, (iar un
nume grav) răsucea sfios poalele șurțului mamei,
în timp ce aceasta împodobea cu cusături înflora-
te o cămeșuță aflată pe genunchi. Copila nu mai
văzuse trecând prin sat femei de la oraș, străine
de portul lor, cel cu zadie, cămeșoaie albă, ciupag
roșu pe piepți și șurț negru la brâu. Speriată, înce-
puse să plângă. Cu sughițuri.
- Taci, draga mamei, că și ea-i om ca și noi...
Ce mai tablou. Ce mai frază. Orășenii văzuți
de „vechii arnoteni” din munți. Doar din foto-
grafiile Luciei și ale altor câtorva, puțini, mai
poți desprinde atmosfera aceea veche, străveche.
De tihnă fermă, împietrită și liniștită, durabilă și
fragilă, atemporală și vulnerabilă, în același timp.
Împregnată cumva de sacru, de cosmic, ca de-o
adiere. Sună penibil? O fi sunând, dar asta e...
Tânăra munteancă a rămas nepăsătoare în timp
ce orășeanca o fotografia. Poză ce poate părea din
Anzi, la crescătorii de lame și alpacale. „Avea un
fel de statornicie, ca a muntelui, mă privea sever și
parcă înduioșat în același timp. Ocrotitor. - Cată
să vă ajut, să hălăduiți pe brână în sus”. ., îi spuse-
se. Îmi povestea Lucia, la bătrânețe.
Nu ne-am împrietenit și nu m-a lăsat s-o filmez,
Ștefan Orth	Purtătorul Sfântului Duh, ulei pe pânză, 60 x 76 cm
doamna Apolzan, decât după ce-am adus dovada
că am umblat și eu, singură, prin sate răsfirate pe
munți. I-am adus vești, la rândul meu, despre ce
mai făcea o Valerie, un Pătruț, un Gligor sau o
Sânziană, din muntele Lăpșor. Numai că, de mine
nu se mai speria nimeni. În timp scurt, lucruri-
le se schimbaseră mult, mult. Ea fusese numită,
cu drag, „Doamna munților”, de cei de la Muzeul
Satului. Mie, fii mei, îmi spuneau cu un drag per-
siflator - „Duduia munților”! Și se topeau de râs.
Orășenii începuseră, binișor, să-și dorească
vile sau case în locuri cât mai sălbatice și izolate.
Apoi, răsăreau tot mai des ascensioniști, turiști,
amatori de drumeții, de pitoresc sau de... exotic.
Sătenii s-au transformat și ei. Așa că portul po-
pular îl mai purta acum doar vreo băbuță, două.
Trăsăturile chipurilor însă erau, încă sunt, la fel.
Dăltuite. Neclintite. Tăria privirii nu se poate
schimba atât de ușor. După o generație, două,
poate și mai mult, cine știe. Și, dacă trecem pe lân-
gă ei fără să vedem asta, orbi suntem. Avem orbul
găinilor. Iar vila noastră se va chema, într-un fel,
„coteț”, cu tot luxul ei.
Boșorog din Boșorod
„Dumnezău să te păzască, ie, de nu ti-i știi
păzâ sângură... ” Așa mă întâmpinase moș Toma
Vișa. Bătrânul ca o grădină. Plin de har nesfâr-
șit. Nepoata lui, Mariana Marian, dintâi numită
Bruzan, era o femeiuță de toată isprava, bibli-
otecară în sat, lucru mare, avea și cărțile Luciei
Apolzan. Orice își punea în gând să facă, negre-
șit biruia. Râzând. Cu ea m-am întovărășit, când
am răzbit prima dată pe Platforma Luncanilor,
în Munții Orăștiei, unde se adunau, se îmbinau
și se desprindeau apoi, ca dintr-un miez, Munții
Banatului, Olteniei și Ardealului.
Văzând ce tot întreb, ce notez, ce caut să în-
registrez, Mariana, ghidul meu, s-a dumirit. -
Doamnee, doamnă, da’ bunicu, moșu’ meu, știe
toate astea și multe, multe altele ., o să vedeți,
hai înapoi la Boșorod.
Din Boșorod porniserăm pe apa Luncanilor
în sus. Era centrul comunei, întinse cât capitala,
cu sate risipite pe umeri de munte, pe padine sau
cuibărite prin văi. Am coborât pe o ploaie aprigă.
Ni se răsturnase tot cerul pe cap. Poteca se făcuse
torent. Piciorul era sub șuvoi, până la genunchi.
La fund, bolovanii se clinteau avan sub pași. Se ră-
suceau, se rostogoleau, alunecau, n-aveam niciun
temei. Nu vedeam unde călcam. Așa că zburam.
N-am răcit, nu ne-am sucit gleznele. Râdeau ochii
moșului, când am reapărut, murate, în curtea lar-
gă, cu porți mari, ardelenești, pentru cal, car și
căruță deopotrivă.
Nu știu dacă era vreo casă fără să aibă cal în
șură. Probabil era, dar, noaptea, le simțeai răsu-
flarea pretutindeni. Ca o pânză aburoasă ce aco-
perea casele. Iar seara, când cobora herghelia sa-
tului de la păscut, cu ultimile lumini roșiatice de
apus, strecurate prin fluturarea coamelor în vânt,
încremeneai. Caii veneau în tropot, cu nările um-
flate, boturile ridicate, adulmecându-și de departe
stăpânii ce-i așteptau, de-a dreapta și de-a stânga
costișei. Asta era starea: încremeneai. Veneau la
vale prin norul de colb, printre șirurile de oameni,
ca într-un dans straniu. Niște zei. Nechezau la în-
tâlnire și aerul vibra. Apoi plecau liniștit, la pas, cu
omul de dârlogi. Așa părea, că ei își mână stăpâ-
nul spre casă, nu invers. Iar casele, cele mai multe,
purtau pe frontispiciu, ca o emblemă, dăltuit în
relief, un cap de cal uriaș, din ipsos. Cândva, ve-
neau oameni din Ungaria, din Austria, știutorii,
să cumpere cai de aici, cai de Boșorod...
Moș Toma avea o cămăruță perete în perete cu
grajdul. Îmi părea cam întunecoasă și stingheră.
Apoi, am văzut că asta era rânduiala în mai toate
gospodăriile. Perechea tânără și copilașii în casa
de la uliță, părinții, sigur mai vârstnici, într-un
corp central și bunicul sau bunica, într-o căscioa-
ră lipită de șură. Biată coșmelie. (Nu știu cum se
făcea, dar, mai mereu, rămânea numai unul dintre
ei). Nimeni nu-i mâna în fundal (cum mă gân-
disem eu cu păcat), se retrgeau ei, la voia lor. Ca
bătrânii indieni, fumători de pipă. Nimeni nu-i
desconsidera, erau prețuiți, se găsea câte un strop
de timp să-i și asculte cineva. Totuși, doar une-
ori, că televizorul i-a cam gonit din viața activă
(cum naiba i-aș fi putut zice altfel?). Numai copiii
mici, strănepoții, se mai țineau după ei gaia-ma-
țu. Moșii povesteau, le făceau jocuri, aveau amin-
tiri, pățanii adevărate, dar adunaseră și un sac cu
basme, legende, mituri de pe toate dealurile din
jur. Când sunt vorbitori strașnici, ca moș Toma,
te oprești și din treabă, stai pironit locului. Când
omu’ mormăie monoton, îl uiți lângă vatră, prin
cuhnii, bucătării, comnerii sau cămări. Își mai fac
de lucru cu puii de măță și au ochii lăcrămoși. Cei
uitați.
Cuvantul „povestitor” nu se folosea prin par-
tea locului. În altă zonă și mai târziu, în munții
Gurghiului și ai Harghitei, am găsit un termen
de toată frumusețea - „oameni povestelnici”. De
parc-ar fi zis vrednici, harnici, spornici. Aici, nu.
Așa că, l-am botezat pe moș Toma - „Povestașul”.
Și al naibei ce-a prins. Astfel l-au numit de atunci
toți oamenii din sat, vecini sau îndepărtați. Ba
și din celelalte sate ale luncanilor. Bineînțeles,
O
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
o
din cauza televizorului. Că am sfârșit prin a
face un filmuleț cu Moș Toma și avea titlul ăsta
-„Povestașul”. Nu era cine știe ce noutate, doar
poștaș exista. Între timp, cuvântul a făcut carieră
mare, numai așa se zice acum și nici nu știm, oare,
îi aparține lui Llosa sau traducătorului...
Fratele lup
Întâi, am vorbit despre cai, nu ? Cum izbutește
o haită să doboare un cal. Îl încercuiesc, apoi lu-
pii se rotesc și, când vine un moment de-i atent
calul spre dreapta, țâșnește din stânga lupoaica
din frunte sau perechea ei. Apucă prada de nări,
locul cel mai simțitor, și rămâne atârnată până i
se topesc puterile animalului. Dar și calul știe. Și,
uite, iapa lor a scăpat și mânza la fel. Iapa și-a îm-
boldit puiul în spatele ei, l-a proptit de o stâncă și
a stat înaintea lui în două picioare, cu capul sus,
împărțind și copite-n jur, până ce lupii s-au lăsat
păgubași. Sunt deștepți lupii și nu fac cheltuială
de forțe fără să fie siguri de biruința lor. Acu’, nu
erau deloc siguri. Poate lupoaica lipsea, poate era
la bârlog cu puii ei, mai știi?
Ca să apuce o oaie, lupu’ n-are nevoie să se în-
hăiteze. Ba, tovărășia îl și încurcă, fiindcă totu-i
să nu fie simțit. De câini, de ciobani, de oi chiar.
Ș-atunci, vine-n zori, la sfredelirea nopții de un
abur de lumină difuză, pâcloasă. Ceața îi e și mai
de folos, și ploaia, că-n umezeala ei i se topea mi-
rosul de fiară. Chit că s-a și tăvălit prin baligă îna-
inte, pentru a-și stârpi duhoarea. Când reușește să
înhațe o oaie, fără să stârnească buluceală în ele și
să se ațâțe păzitorii, atunci o apucă binișor de lân-
gă beregată, dintr-o parte, să n-o vateme prea rău.
Ca oaia să-și păstreze puterile, să nu le piardă prea
iute. N-o poate lua sub braț ca ursul și s-o șteargă
cu ea. Ce face atunci? O mână cu coada lui, de la
spate, spre pădure. Și oaia merge singură unde e
îmboldită. Ca o oaie! Moș Toma a scos, de două
ori, câte un animal de la lup. A băgat căței de ustu-
roi unde mursicaseră colții lupului și s-a vindecat,
s-a întremat. La sfârșit, a luat de pe una o blană
groasă, să-și coboare picioarele de pe laviță, la căl-
durică. Cealaltă, a ajuns pastramă. O mâncăm, ori
io, ori tu, pare a spune omul lupului. Poate și de
aceea îi și zice sălbăticiunii - fratele Lup.
Frate, frate, lupul, dar te ferești de el când sunt
Zilele lui. În noiembrie, la începutul postului de
Crăciun. Atunci se-mperechează și umblă în haite
mari. E cu primejdie. La Filipi, nu-i spui pe nume,
îi spui „gadină’’ sau „gădineț”. Urci în pod tot ce
are dinți și gură, foarfeca de tuns oile, ba o și legi
bine, strâns, apoi cleștele de potcovit caii, la fel...
Dacă vine ‘mnealui, n-are decât gheare, colții i-ai
scos din funcție, iată. Și muierile să nu cumva
s-arunce seara gunoi cu vreun tăciune mocnit,
ascuns. Că-l apucă lupoaica și rămâne grea. D-aia
dau lupii târcoale satelor atunci - așa se spune -
după jar. „Ie”, ar zice povestașul nostru.
Știa Moș Toma și „Cântece de Zori”, de priveghi,
cântece cu lupul - Călăuză. Cel ce-i iese Dalbului
Pribeag în cale. Iese și-l îndrumă pe unde să apu-
ce spre Ceea Lume, că Fratele cunoaște râpele,
potecile, pâclele și muntele. Negurile toate. Cu el,
nu poți rătăci, nu poți pribegi la nesfârșit. Te duce,
te conduce în poienile Precestei. „Sub măru-nflo-
rit, șade Domnu’ adurmit. /Scoală, Doamne, nu
durmi, /că lumea s-o păgâni /și de Tine n-o mai
ști./ Lupu’ auiește,/Domnu’ se trezește,/lumea cu-
rățește...
D-apoi, și aici, povestașul râde înghesuit, în-
tre umeri, de-i saltă clopul, altminteri bine înfipt.
Când e Boboteaza, și se sfințesc toate, apele, aerul,
pământul, drăcușorii ies de peste tot și zburătă-
cesc. Din iazuri și heleștee, mai ales. Ei, aici îs tari
lupii. Vin de niciunde și îi hăpăie ca pe purcei.
Curăță lumea de ei. D-aia o vreme, totu-i lin și
limpezit.
Știa bine povestașul că, pe culmi, sus, în sate-
le cu case răsfirate, neadunate, una aici, alta pe-o
coastă, alta-n văi, acolo, unii oameni au încă, piti-
tă poate, nu la vedere, au o Gură de lup. Ce-i asta?
Niște fălci, maxilare puternice, dintr-un trofeu de
vânătoare sau prins în capcană, de ani și ani buni.
Băga muierea țâța prin ea, când dădea primul
supt copilașului nou-născut. Așa făceau dacii, nu?
„Daoii”, cei cu stindardul croit ca un cap de lup,
pe unde vântul urla și spăimânta. Își alăptau 7 ani
copiii. Laptele era socotit o băutură a nemuririi.
Atunci când un copil făcea „bube”- varicelă sau
ce-o fi fost - se zicea că mama a călcat, desculță,
peste urme de lup, la pârâu cu rufele, în pădure,
după mure sau ciuperci. Numai dând lapte prin
gura de lup putea repara răul făcut fără voie, sigur.
O mai avea astăzi cineva așa ceva? Pare greu de
crezut. Dar, la un spital din Deva, o femeie din
Luncani, nevastă de pădurar cu chiag, cu firmă de
brutărie pe vatră, și altele, a cerut degrabă, să i se
aducă de acasă o gură de lup. I-a venit. A tras bi-
beronul prin ea și a înviorat pruncul sfrijit, topit,
pierit, spre uimirea celor din jur. Ochii povesta-
șului râd. Dar nu a zeflemea. A îngăduire, cu căl-
dură. Cu părtășie la tot ce poate fi de folos vieții.
Unde e taină, o lași, n-o spulberi.
Musca și caii
Două zile, cât am stat in gospodaria Marianei
Marian-Bruzan, n-a tăcut gura povestașului.
Și nici peste un an, doi, când am revenit cu o
echipă de filmare. „M-oi mai fi boșorodit, ie,
de-atunci-ncoace. Că d-aia-i zice Boșorod satu-
lui. De la Intâiu Război Mare, când rămăseseră
aici doar boșorogii, ie. Era lumea lor, ie. Că, când
o vinit unu ‘napoi din America, unu tânăr, să-l ia
și pe tat-su, că ce bine e acolo, că au d-aia, d-ai-
lantă, cânii cu covrigi în coadă, că vinde tot și hai-
de... Însă zice moșu de la Boșorod - da’, acolo nu
se moare? - Ei, și ‘mneata, tată... - Atunce, dă-mi
pace. În Boșorod rămân. Asta era înainte de răz-
boiu doi, când plecau ardelenii-n America, ie.”
Facem ce facem și tot la cai ajungem. Că, prin
mai, iunie, iese din larve, eclozează o muscă rea
de tot. Sunt ani, când urcau dinspre Dunăre nori
negri cu muște de-ntunecau soarele. Columbaca,
îi spun unii, porumbaca, alții. Atacă vitele, dar
mai ales caii sunt înnebuniți. Nu-i mai poți stă-
pâni.
Moș Toma își răstoarnă clopul și mi-l ara-
tă. „Așa-i acolo, dincolo de Retezat, spre munții
Cernei” și înțeleg că este o căldare glaciară. Și în
ea, pe o latură, stânca lui Iovan. Iovan Iorgovan
care-a răpus un balaur ce stătea colac-vârcolac,
cu coada încolacită în caldarea aia de piatră. L-a
căsăpit cu un paloș de cremene. A liberat tărâmu-
rile de la munți la Dunare. „Ie...“ Capul spurcă-
ciunii l-o țîpat într-un tău. Da apa a prins a fier-
be, a bolborosit, a făcut vălurele și a scuipat spre
cer muștele veninoase. Se vede treaba că până și
pe un balaur îl poți străpunge și-l da gata, dar cu
muștele cele cu nemiluita ce faci? Ce mai poți
face? „Îs ca gândurile rele, ali negre, când vin și
te-mpresoară, ie. Te mai poate scăpa ceva. Goana
cailor. Caii îs curați, năvalnici ca coraju’, neștiu-
tori de rău. Nu Caii lu’ Sân-Toader, cu ăia-i altă
veste-poveste, ți-oi spune și de ei, de vrei, ie. Ăia-s
diavoli-mprefăcuți să joace fetele... Curați îs doar
caii de se-ncurează, ai de aduc primăvara, ie.“
Într-adevar, la topirea zăpezilor, oamenii dau dru-
mul cailor din grajduri, s-alerge bezmetici în sus
și-n jos, stătuți cum sunt de peste iarnă. S-alerge
pe câmpuri, să le curețe de suflarea înghețată, de
duhuri și de ochiul rău care ar îngrădi rodirea, ar
fura mana recoltelor viitoare. Încurarea cailor și
astăzi fertilizează țarina și aduce belșug. Credința
e răspândită aproape peste tot.„Că ei vin de la
obârșia lumii, d-aia au puteri mari, vin de la ursi-
torii lumii”. E sigur de asta Moș Toma. Nu se în-
doiește nici o clipă.
Când îl filmam pe povestaș, s-a petrecut un lu-
cru de tot hazul. Operatorul, prins de povești, a
focalizat neîntrerupt chipul bătrânului, așezat pe
o băncuță. La picioarele lui, un dulău flocos, alb,
dădea din coadă alene, fără oprire, parcă aproba
totul, într-un ritm tihnit. Imaginea era ștearsă, ca
un parbriz, bam-bam, de coada lui. Un tic-tac al
Timpului. O pulsație. La vizionare, trecea multă
vreme până te trezeai zicându-ți - ce-o mai fi și
asta?! Ah, un câine, probabil era un câine acolo! Și
se risipea încordarea cu care urmăriseși povestea,
răsărea o ușurare, caldă, prietenoasă, care suda
cele două lumi.
- Haideți la miserniță! Bărbatul Marianei, gaz-
da noastră, venit aici din Bobaia, sat plin de po-
vestiri, de unde venise și Moș Toma flăcău, la vre-
mea lui, terminase de mult de măturat ulița din
fața casei. Toți gospodarii făceau asta duminica
dimineața devreme. Apoi, după biserică, întin-
deau masa sub o boltă de viță de vie, într-o curte
anume. La cei care tăiaseră atunci vreun ied, vițel,
berbece... Și se așezau împreună vecini din trei,
patru, cinci case, după împrejurări. În ziua aceea
se nimerise să fie aici. În loc să-și taie fiecare un
animal din bătătură și să-și țină carnea la congela-
tor, făceau, cu rândul, o masă mare. E de înțeles că
femeile se întreceau cu prepararea. Și toți cu vese-
lia și buna dispoziție. Veneau și mâțele din vecini
și cățelandrii. Erau îngăduiți pe sub bănci, le pica
vreun oscior, dar erau și șutuiți dacă se încăierau.
Iar obiceiul așa se numea: “miserniță”. Mi-am
amintit atunci de un bătrân din Sebeș care avea o
vorbă: “Să-ți țină Dumnezeu obiceiu“. Bună vor-
bă. O fi ținut Dumnezeu cu ei și astăzi? Sau s-o fi
vârât și acolo vreo discordie modernă, de le-o fi
umflat individualitățile, egourile și viața straveche
a obștei n-o mai fi putut dura? Mă tem să și întreb,
să aflu ce mai e nou. Prefer să cred că da, e vie încă
acea viață. Că e vie și amintirea povestașului, care
mai purta atâtea în tolba lui, dar ani n-a mai putut
avea, că trecuse de 90. Aș mai reveni și astăzi, de-
ar mai fi Moș Toma acolo.
Cultura asta populară, nemaipomenită, rămâ-
ne în bună parte prinsă în cărți, culeasă și așezată
ca în insectar. Muzeificată. Pe zone și perioade,
teme și motive. O poți răsfoi și citi, însă e împă-
iată, mumificată. Dar, de câtă bucurie poți avea
parte de-o mai întâlnești ici-colo vie, pâlpâindă.
Neuscată, nesterilizată. Mocnind, atunci când
tocmai treceai pe lângă și, deodată, ai avut șansa
să te oprești. Să dai de un povestaș... Și să încre-
menești ascultându-l.
■
30
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
opinii
Camil Petrescu și
moravurile interbelice
■ Vistian Goia
Parcă în nici-o operă a personalităților inter-
belice nu sunt reflectate cu atâta har și adevăr
moravurile românești, ca în unele scrieri ale
lui Camil Petrescu. Nu avem în vedere romanele,
piesele dramatice, ci ceea ce distinsul intelectual a
scris în „Jurnalul” său cu titlul NOTE ZILNICE. (1)
În 1975, MIRCEA ZACIU a îngrijit și editat cartea
amintită, explicând pe îndelete valoarea ei literară.
Însă, pe noi ne-a interesat îndeosebi cum a fost
judecată și reflectată societatea interbelică în condu-
ita și moravurile ei, cum a fost apreciat „Jurnalul” de
către filosoful și publicistul Camil Petrescu.
În tinerețe, el credea într-o lipsă de vocație a li-
teraturii române pentru genul jurnalului. Ideea ți-
nerii acestuia au avut-o, sporadic, Liviu Rebreanu,
Octavian Goga, Hortensia Papadat-Bengescu,
Mateiu Caragiale ș.a.
Principial, Camil Petrescu nu considera „Jurnalul”
drept literatură. În 1927, când împlinea 33 ani, el se
declara un adversar al acestor scrieri: „Un Jurnal e un
lucru anost și aproape fără rost”. Dar, pe altă pagină,
scriitorul recunoaște francamente că l-a scris ca să
se scutească „de oboseală”, mărturisind, totodată, că,
niciodată nu l-a părăsit „ideea sinuciderii”! La fel, în-
tărindu-și opinia amintită, consideră Jurnalul o „ab-
surditate, o pacoste”.
Pentru posteritatea scriitorului, credem noi, nu
a fost deloc așa ceva. „Jurnalul” conține o seamă de
indicii și realități interbelice care uimesc prin adevă-
rurile exprimate. Întâi remarcăm modul propriu de
a-și privi și judeca propria persoană, fără cruțare și
îngăduință.
De tânăr, se întreabă „ce a moștenit” de la părinți?
Prudența, lipsa de sensibilitate, avariția sau spiritul
șmecher? Apoi, cu ce fată „s-ar însura?” Refuză căsă-
toria cu una urâtă, pentru că ar divorța după doi ani.
Preferă o femeie „puțin frumoasă”, care să-ți calmeze
nervii, să-ți fie o bună camaradă și să-ți asigure liniș-
tea necesară, însă așa ceva este „irealizabil”!
Singurul bun recunoscut la vârsta tinereții este
„reputația literară”. De aici teama de a face „impresie
proastă” și de a pierde afecțiunea cuiva. Se conduce
după recomandarea înțeleaptă: „Dacă vrei ca o feme-
ie să nu te vadă tăbăcit într-o polemică literară, nu
o mai iubi!” De aceea scriitorul nu se va sinchisi de
părerea unor oameni despre el. Apoi, respinge invita-
țiile din milă la mesele gratuite.
De asemenea, pe Camil Petrescu îl obsedează
două chestiuni personale: cum „să scape de sărăcie”
și cum să se realizeze ca scriitor în același timp. Se
întreabă retoric: să scrie volume de proză ori să aibă o
revistă mobilă, pentru a ține în șah dușmăniile? Din
varii motive, devine „invidios” pe câțiva confrați cu
funcții la nivel național: „Ralea e deputat și profesor
universitar”; Cotruș - „atașat de presă la Milano”,
iar poetul Nenițescu - „atașat de presă la Haga”, în
timp ce Lucian Blaga are aceeași funcție la Berna. În
schimb, dacă el ar fi fost propus în acemenea func-
ții, cererea sa putea fi considerată a unei „nulități”!
Incredibil, putem aprecia astăzi.
De tânăr, Camil Petrescu avea deja un crez lite-
rar de neclintit. De pildă, când Ion Vinea îi spune că
Proust și Stendhal îl plictisesc, îi replică tăios: astfel
de afirmații dovesesc un „simptom de mediocritate
literară”, o neînțelegere a scriitorilor respectivi.
Pentru majoritatea scriitorilor și a intelectualilor
„elitiști”, cafeneaua „Capșa” era mediul conversa-
ției lejere, de substanță și de întreținere a relațiilor
amicale. Estetizanții Capșei erau Camil Petrescu,
Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu. Aci putea
fi găsit, între orele 9-11, romancierul, dramaturgul,
criticul teatral, animatorul ideilor de „esențialism,
autenticitate și fenomenologism”. Aci Calil Petrescu
își citește gazetele cu punctualitatea și pasiunea celui
mai credincios client al cafenelei, după cum aflăm
din „Notele” sale zilnice. (2)
Însă, tinerii și prestigioșii vizitatori ai cafenelei
constată că, de la un timp, scriitorul iubit absentează
din mediul îndrăgit, iar, când e prezent, își bea cafea-
ua „cu gesturi nervoase, scurte”, ridică ochii incerți
peste mese și, din fugă „le trântește câteva cuvinte”.
Când în cafenea se discută „nesubstanțial, monstru-
os, lipsit de bun simț”, scriitorul se simte „dezgustat”și
„părăsit”. Când i se repetă întrebarea: „de ce nu mai
scrie?”, răspunde sincer și revoltat: pentru că a ajuns
un fel de „flașnetă”, pentru că se simte „inutil” și „fără
rost” să scrie romane, nuvele etc I se pare „stupize-
nie” ideea de „fecunditate” înțeleasă și practicată de
Cezar Petrescu.
Pe de altă parte, constată un adevăr, nerecunoscut
de mulți confrați, că unele scrieri precum cele din
volumul său „Teze și antiteze” (tipărit la „Fundațiile
Regale”) i-au trezit, la recitire, un „sentiment de jenă”.
Oare, unii scriitorii de astăzi nu au încercat astfel de
sentimente, fără să recunoască adevărul?
Dincolo de conduita și răspunsurile sale elipti-
ce, putem constata faptul că scriitorul se afla adese-
ori într-o profundă „criză”, deopotrivă în procesul
de creație și în viața diurnă. De aceea un publicist,
Dan Petrașincu (prozator, pseudonimul lui Angelo
Moretta) a surprins ceva din ciudățeniile scriitorului:
când întârzie la Capșa, se ridică, se îmbracă rapid,
întinde mâna cunoștințelor „cu un gest care arată
o totală izolare în sine însuși, o totală indiferență de
orice”. (3)
Dar nu trebuie uitat celălalt adevăr cu privire la
conduita scriitorului. La vremea sa, Camil Petrescu(
ne spune Dan Petrașincu) „era cea mai dragă per-
sonalitate de la noi în fața tinerilor. Are omul acesta
mic și iute, cu toate bruscările, cu toate violențele și
egoismul lui, un farmec care ne subjugă mai ales pe
noi, tinerii. Indiscrețiile de mai sus nu trebuie luate
ca un efect al celebrității, iar nicidecum ca producție
a unei anumite persoane, pentru că un literat e supus,
întotdeauna, tuturor riscurilor publice”. (4)
Pe de altă parte, literații interbelici erau convinși de
influența hotărâtoare a romanelor „Ultima noapte...”
și „Patul lui Procust”, încât „s-a creat o altă realitate în
literatura românească”, iar Camil Petrescu dorea să-și
păstreze „autoritatea”. „Influența” a fost chiar fulgeră-
toare, generând apariția romanelor tinere, „de ritm
confesional, de nudism moral, de frenezie a sinceri-
tății”. (5) Comparativ, romanele doamnei Papadat-
Bengescu aveau aer convențional prin atmosfera lor
psihologică, iar Ibrăileanu nu a putut scrie „Adela”
numai după apariția „Ultimei nopți...,” operă care a
„autorizat” acest soi de cărți. În acest sens, aflăm din
„notațiile” lui Camil Petrescu că însuși Gide a remar-
cat o asemenea inflență, adică un scriitor „autorizea-
ză” un domeniu vecin cu opera recent apărută.
Pe de altă parte, relațiile și moravurile lumii scri-
itoricești au fost influențate de crezul și capriciile in-
dividualităților de excepție, ceea ce se întâmplă și în
prezent într-o formă sau alta.
De pildă, în preajma acordării „premiilor”, surpri-
zele se succed și, câteodată, consternează psihologic
prin ineditul susținerii lor. În 1936, printr-un înalt
„ordin regal” se recomandă să fie premiați I. Pillat și
Cezar Petrescu, deși cel de al doilea primise un astfel
de premiu în 1931! Auzind, Camil Petrescu își ex-
primă regretul că nimeni nu „bănuia” că și cărțile lui
meritau așa ceva.
Asemănător se succed lucrurile și la nivelul
Academiei, când G. Petrașcu se bucura de votul ma-
jorității, dar Sextil Pușcariu se împotrivește dintr-un
motiv de tot hazul: „Votez, dacă mi-l votați pe Blaga!”
Ulterior, același mare lingvist „a rupt din fondul
Hamangiu (destinat traducerii lui Eminescu) 100 de
mii lei pentru premiul transilvăneanului. Se știe că,
în 1922, Pușcariu l-a descoperit și l-a comentat pe
Blaga la Universitatea clujeană.
Meditând, Camil Petrescu își amintește de sfatul
cuiva: „e bine să-ți faci reflexe durabile în franțuzeș-
te”. Dar marele scriitor își mărturisește un crez de
necontestat: „Eu sunt un scriitor român. Toate dis-
ponibilitățile mele trebuie păstrate pentru scrisul ro-
mânesc. Unele se pot păstra în subconștient, dar ele
revin după o lungă perioadă de uitare”!
Când unii dintre contemporanii săi sunt atacați pe
nedrept, Camil Petrescu îi apără cu înverșunare. De
pildă, un oarecare „Pisani” l-a atacat pe Perpessicius,
iar marele prozator îi face un portret splendid, afir-
mând următoarele: „Perpessicius a fost unul dintre
puținii români care au și cultură și delicatețe, un om
care muncește 16 ore pe zi, un prieten al poeziei, poet
el însuși, un om de omenie și un cărturar, care s-a
întors din război fără un braț”. (6)
Paralel, Camil Petrescu își devoalează câteodată
cele mai sensibile sentimente. După judecata lui „nu
sunt decât două moduri de a trece satisfăcător prin
viață: cu noroc ori cu hotărârea de a fi lucid și loial”.
(7) În cele mai delicate situații, el își păstrează verti-
calitatea. Recunoaște că a citit cu „intensă pasiune”
al șaptelea volum din „Memoriile” lui Iorga (1932-
1938), deși nici unul din evenimentele importante
ale vieții romancierului nu figurează în acest jurnal!
Cu totul aparte sunt aprecierile deosebite ale lui
Camil Petrescu referitoare la neamul din care face
parte. Judecățile sale ne amintesc de cele ale lui
B.P.Hasdeu, Eminescu, C. Rădulescu-Motru și ale
înfăptuitorilor Marii Uniri. Iată un crez camilpetres-
cian care ar trebui pus în ramă și ținut pe frontispiciul
unor instituții care fac educație patriotică. E vorba de
opiniile sale cu privire la neamul românesc:
„Bun sau rău, acest neam românesc este neamul
meu. Chiar dacă sunt atât de exasperat azi, l-am
iubit totuși cu patimă nețărmurită. Nici un român
n-a iubit vreodată neamul său cu deznădejdea și fu-
ria cu care l-am iubit și-am suferit eu din cauza lui.
De 20 de ani nu mă pot mângâia de umilința de la
Turtucaia”. (8)
Pentru a salva România din situația umilitoare în
care s-a aflat, patriotul interbelic credea în apelul la o
anume „cantitate de inteligență”, mijlocind astfel situ-
area patriei „pe scara istoriei universale”! (9)
Note
1.	Camil Petrescu, Note zilnice (1927-1940), Cartea
Românească, 1975.
2.	Camil Petrescu, op.cit., p. 108.
3.	Idem, p.109-110.
4.	Vezi Rampa, anul xix, nr.5462 din 28 martie 1936,
p.1.
5.	Vezi Rampa, rev. Cit., p.112.
6.	Vezi Note zilnice, op.cit., p.124.
7.	Turtucaia, localitate în Bulgaria, unde trupele româ-
ne au fost învnse în 1913.
8.	Vezi Note zilnice, p.151.
9.	Note zilnice, p.156.
■
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
31
debut
Un poem de
Tudor Arghezi: Tu nu ești
frumusețea...
■ Vlad Bogza
elev, clasa a XlI-a, Colegiul Național
„Sfântul Sava” - București
Amplă și originală tematizare a erosului în
lirica argheziană, poezia Tu nu ești frumu-
sețea... compune imaginea iubitei într-o
manieră fantastă; aceasta este proiectată într-o sfe-
ră a idealului, a perfecțiunii solare și nu cunoaște
insidiosul și malițioasa intenție umană de a distru-
ge.
Titlul oferă o direcție pentru sensul interpre-
tării textului, deoarece conține un semiadverb de
negație („nu”) care sugerează dezrobirea fetei de
calitatea sine-qua-non a iubitei arhetipale, anu-
me frumusețea. Discursul liric are, însă, rolul de
a pune în lumină ideea conform căreia pierderea
frumuseții constituie singurul mijloc prin care fata
poate pătrunde în sferele înalte ale perfecțiunii, ale
idealului.
Structural, poezia conține patru secvențe prin-
cipale și un vers liber: prima secvență construiește
portretul „negator” al fetei (adică atributele care
o ocolesc pe tânără în spațiul din care provine),
portretul „afirmator” al fetei (anume calitățile ce o
tranșează de omul limitat și distrus de contingent)
și invocația ardentă a fetei făcută de către eul ar-
ghezian. Prin chemarea și exprimarea nemascată
a sentimentelor, poetul se proiectează în ipostaza
de fin meșteșugar de frumusețe, revelându-și ori-
entarea aproape magnetică pentru iubită. Poezia se
închide cu o interogație perspectivală întregitoare,
imaginarul poetic fiind cuprins de incertitudinea
lirică pe care o expune în final eul poetic.
Portretul „negator” al fetei cuprinde primele
trei strofe și o plasează pe iubită sub zodia candorii
nepământene și a inocenței extra-umane. „Tu nu
ești frumusețea spiralelor candide” este prima sec-
vență a poeziei și deja destăinuie statutul privilegiat
al fetei pe care eul arghezian o percepe drept o fi-
ință ruptă de teluric, dar nefiind încă pătrunsă în
cosmic. Ea gravitează între cele două coordonate și
nu poate atinge niciodată terestrul, astfel că nu va
asimila candoarea umană, prețuită drept o desfă-
șurare a sinelui, a omului, fapt valorificat prin me-
tafora „spiralelor candide” (fata niciodată nu se „va
despiraliza” interior cu aceeași candoare ca a unui
om supus maculării). Lipsa contactului cu lumea și
cu laturile sale odioase o privează pe tânăra iubi-
tă de ideea morții și a maladivului, a palorii ființei
umane având predispoziție la îmbolnăvire, la boli
ce se pot dovedi distrugătoare, idee asimilată epite-
tului metaforizant cu valoare cromatică „(văpăile)
livide” (influxul negativ al biologicului): „În ochi tu
nu duci moarte și perlele lichide/ În cari răsfrâng
misterul văpăile livide”.
Neprihănirea și esența imaculată a instanței fe-
minine o transformă într-o ființă privilegiată, însă
incapabilă nuntirii cu natura, cu vegetalul elibe-
rator de tensiuni lăuntrice („Nici flori n-atingu-ți
fruntea spre dânsele plecată”). Orice contact al
fetei cu pământescul ar da rod pieirii substanței
sale neviciate. Imaginea poemelor din structura
„Nici pagini cu poeme rămase de-altădată/ Nu se
desfac nostalgic în dreapta-ți inelată” profilează o
conjunctură erotică ce rupe canonul primordial al
trăirii elegiace prin poezie, prezența femininului
nepermițând desfășurarea filelor languroase ale
textelor poetice în dreapta sa, în acest caz dreapta
având semnificația vieții, a vitalității ce se opune
„marii treceri” și cuprinzând privirea îndreptată
spre angelic, spre metafizic (sistem ideatic apar-
ținând liricii blagiene). În acest moment, poezia
debordează o trăire dominată de fiorul serafic re-
găsit în Elegiile duineze ale lui Rainer Maria Rilke,
în special cu Elegia a treia, ca defilare diacronică
a iubirii sub auspiciile chemării angelice. În poe-
zia lui Rilke, exact ca în textul arghezian, omul
este plasat pe un piedestal renascentist (precum
în filosofia antropologică a lui Giovanni Pico della
Mirandola), poziție inferioară angelicului, însă su-
perioară ființelor mundane. [...]
Ultima strofă a portretului „negator”, ce asigura
înălțarea acestei Eve poetizate, redă idei ale umani-
tății ce s-au perindat în sufletele oamenilor profani:
gândirea și vegherea. Aceste două stări îmbie omul
către iluzionare, către măcinarea ființei în aștepta-
rea unui răspuns ce pare imposibil de cules din fi-
rescul omenesc, din vertijul nelămuririlor lumești.
Strofa a cincea creează latura „afirmatoare” a
portretului fetei, care vede lumea epurată de orice
formă de distrugere și prăbușire („Tu știi că de când
lumea e liniște și pace”). Patimile devenirii nu și-
au pus marca asupra ei, astfel că fata vede drumul
vieții drept o pânză de păianjen friabilă care poate
susține numai puritatea și naturalețea, zăbrelită de
un „păianjen”, expresie metaforică a vieții mărunte
și lipsite de apărare în fața giganticilor oameni care
surpă velele inocenței. Versul „Subt cari stagnează
ochii și pletele-ți opace” reliefează anularea orică-
ror dihotomii temporale, imaginea diafană a fetei
eternizându-se în ochii bărbatului care îi imorta-
lizează neprihănirea într-o ramă a trăirii veridice.
Chemarea erosului se realizează printr-o excla-
mație invocatoare „Copil naiv!”, în care iubita este
asemănată unui copil neatins de vicisitudini și di-
leme ontologice, calități ce o circumscriu pe tânără
eternului feminin, nepătat și generator de atracție
nestăvilită a eului liric pentru plăpânda făptură
umană. Solară și armonioasă, străină trăirilor pro-
miscue, instanța feminină are „carnea netezită de
buzele dintâi”, sintagmă revelatorie pentru mărci-
le unei dragoste salvatoare, etapă „avant la lettre”
a iubirii desăvârșite. Totuși, această fragilă ființă
se detașează programatic de feminitatea specifică
esteticii romantice. Variile ipostazieri ale „donnei
angelicata”, care apare la romantici (preluată, la
rându-i, din aspirația utopică renascentistă a lui
Dante) precum Novalis și Leopardi, se caracteri-
zează printr-o oarecare serie de calități absente la
„copilul naiv” arghezian. De exemplu, în Heinrich
von Ofterdingen, momentul întâlnirii Mathildei
relevă descendența nobilă a acesteia, din linia lui
Klingsor, locuitor al miticei Atlantide. Nu același
lucru se poate spune despre tânăra plăsmuită în
direcțiile discursului arghezian, însă o interesantă
asemănare cu imaginile romantismului este împli-
nită în sensul prezenței morganatice a fetei. Totuși
nu se poate vorbi despre izomorfism între esteticile
celor două texte, deoarece geniul romantic este su-
perior fetei cu simple aspirații dionisiace, în timp
ce eul arghezian este căzut din „sferele înalte” și se
pierde în cotidian, în contrarietate cu feminitatea
acestuia.
Poetul nu simte nevoia omagierii ființei iubite
prin poezie -„Și nu-ți șoptesc sonete, nici mituri
nu-ți îngân” -, el regăsindu-se în poziția unui „hoit
păgân”, nedemn de iubirea transcendentală pe
care i-ar oferi-o relația dintre cei doi îndrăgostiți
adamici. Acesta apleacă „eternitatea spre tine” și
rămâne „Cu ochi-închiși în zâmbet”, „Cu fruntea
răsturnată, cu visul risipit,/Ca o dantelă scumpă pe
trupu-ți adormit”. În final, eul arghezian alege să
nu o târască pe scumpa iubită în umanitatea mo-
jică și deformatoare, să nu o sufoce într-o lume în
care s-ar macula de natura odioasă a celor din ju-
ru-i și o lasă în alveola liniștii și trăiniciei angelice.
Versul final liber pune în perspectivă posibili-
tatea păstrării iubirii ca izvor de beatitudine, cre-
pusculul fiind expresia încifrată a ruperii tainei
odată întețită de trăirea incandescentă a erosului.
Punctele de suspensie din final permanentizează
deziluzia și dezamăgirea imposibilității trăirii ple-
nare a sentimentului celui mai puternic care în-
nobilează ființa umană. Rămâne eul, desprins de
atingerea iubitei, în profan, fără posibilitatea reîn-
tregirii sinelui în prezența persoanei iubite.
Nu se poate închide analiza fără un scurt apel
la surse alternative ale poeticii erotice argheziene.
Remarcabil, în acest sens, este veritabilul poem
Morgenstimmung, expresie totală și perfect rafi-
nată a erosului care se infiltrează intempestiv în
ungherele ființei și care lasă deziluzia să rupă in-
tegritatea ființei. Dislocarea unității umane are loc
impetuos și nu își poate găsi delimitarea decât în
sintagma vulnerabilizantă „fereastra sufletului se
deschisese în vânt”. Titlul este preluat prin inter-
textualitate din piesa Peer Gynt a lui Henrik Ibsen
(Morgenstemning i 0rkenen, descrisă în actul al IV-
lea, scena IV, care îl prezintă pe Peer stând singur
în deșertul din Maroc, abandonat de către compa-
nionii săi, secvența scurtă fiind centrată pe descri-
erea răsăritului de soare în acest context), al cărei
scenariu a fost metamorfozat în sonorități subli-
me de către Edvard Grieg, amalgamând în măsuri
exacte semnificațiile acestei voci calde diurne care
clivează ființa între o apocatastază iminentă, o pră-
bușire greu de controlat, respectiv o exultare greu
de stăpânit. Arghezi preia și în Creioane portretul
iubitei ca un mijloc de sinteză a universului în or-
ganicitatea ființei pe care o dezmiardă cu o tandre-
țe oarecum apotropaică. În acest caz, eul este însuși
un sălaș de liniște și de împlinire a erosului, care
implică și un oarecare aspect lud, neofitic.
Este oarecum evident faptul că prin Tu nu ești
frumusețea, Arghezi nu doar dă rod unei maturi-
tăți clare a pasiunilor sale ferecate într-un devota-
ment parcă imposibil de perceput în profanul în
care singur se închide involuntar; el naște o poezie
a contrariilor, a metaforelor aduse în clar-obscur ce
nu-și poate găsi o grilă nici măcar vag concretă de
interpretare, în principal pentru că, în sine, dezvol-
tă un sentiment care nu e accesibil oricui.
■
32
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
teatru
Teatru hibernal
la Petroșani
■ Eugen Cojocaru
n prima seară a show-case-ului organizat în
iarnă de Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu”, o
burniță rece învăluie orașul. Un „decor”
exterior potrivit pentru piesa Pământ de cretă de
spaniola Vanessa Monfort: pe afiș, pe cele două
degete cu semnul victoriei e scris Nu știu când
sau cum, dar o să înceapă ploaia. Spațiul e simbo-
lic-pragmatic: pe fundal negru sunt sloganurile ti-
nerilor din toată lumea: Ocupă băncile!, Vreau job!,
#Rezist! și marca generației Flower Power cu Make
love not war! Scenografia Dorotheei Iordănescu e
un „giuvaer” de design: toate mini-scenele (8-9
minute fiecare) „ies” dintr-un mare „cub magic”
format din multe cubulețe albe și negre, pe care
le schimbă lejer chiar personajele. Vine, gălăgi-
oasă, o ceată de tineri, scriu pe ziduri, strigă Jos
guvernul!... Se „asamblează” un bar - o tânără
hippy și un middle age, cu un ziar: Vrei să citești
și tu? Ea: Cum de citești așa ceva?! Presa, televizi-
unea sunt manipulare! El: Mi-a trebuit o viață-n-
treagă s-ajung să locuiesc pe strada asta, în centru!
Lucrurile sunt clare: tinerii revoltați și „confor-
miștii”. Demonstrație afară... Ea: Indignează-te
și tu! Aluzia la celebra broșură Indignez-vous!
a unui bătrân luptător din Rezistența franceză.
Ea: Băncile ne iau tot! El: Trebuie să ai încrede-
re-n ceva... Ea: În Cervantes, Garcia Lorca, însă ei
sunt morți! E globalizata lume contemporană cu...
suspect de aceleași probleme - mai râde cineva de
teoriile conspirației?! În continuare, se „tratează”
alte tare ale societății de consum: „singurătatea”
în cupluri care nu au timp nici de copii - Iubirea și
banii sunt singurele motoare care învârt lumea, iar
ele nici nu există! O femeie rămasă singură și fără
job va pierde apartamentul (tot băncile!) și copi-
ii - singura „ființă” apropiată e robotul telefonic:
o reală femeie-robot, care oferă și tasta 0: Dacă
aveți nevoie de ajutor... Cele 21 de mesaje sunt
o remarcabilă „disecție” concentrată a dramelor
majorității. Speranțe?! Ultimul e de la o asociație
care luptă contra abuzurilor și mașinațiilor bănci-
Ștefan Orth	Lady Onion, acvatinta, 50 x 40 cm
lor - vor să o ajute. Piesa îmi amintește de teatrul
epocii victoriene plină de mari nedreptăți soci-
ale și politice - Thomas Hardy&Co. De aceea a
fost interzis și s-a introdus o cenzură nemiloasă!
Minte cine susține că arta nu trebuie să fie anga-
jată - e „fumigena” celor care vor să prostească
lumea! Marii artiști au fost totdeauna „implicați”:
de la dramaturgii vechii Elade, la scriitorii Evului
Mediu, scriitorii și artiștii plastici renascentiști, ai
secolului Luminilor și XIX, tinerii furioși post-
belici și până azi... Unii preferă să trateze numai
„propriile aberații și frustrări sexuale, frumoasele
necunoscute/de ce le iubim etc.”, dar aceștia sunt
falșii „mari autori” construiți de putere. Regizorul
Alexandru Mihăescu a imprimat un ritm alert,
nuanțat când e necesar, unui spectacol care „intră
sub piele” prin actualitate și tangența cu cei pre-
zenți, iar publicul răsplătește generos un ansam-
blu plin de talent și implicare artistică, captivat de
densitatea și acuitatea unui text valoros: Amelia
Toaxen, Laurențiu Vlad, Daniel Cergă, Izabela
Badovics, Irina Bodea-Radu, Alexandru Cazan și
Corina Vișinescu.
A doua zi ninge permanent și seara avem o
magnifică „iarnă eseniană”. Un interesant proiect
inițiat de directorul teatrului, Cosmin Rădescu: o
dată pe lună, fiecare actor prezintă un text pre-
ferat, în proprie regie, pentru a stimula creativi-
tatea și dorința lor de a ieși din eterna relație de
subordonare față de regizori. Primul pas l-a făcut
Sergiu Fîrte cu Absent - un subiect existențialist
axat, în bună parte, pe maestrul genului, J.-P.
Sartre: Cu ușile închise. Scena Artelier-ului, în ne-
gru, are doar un manechin-nud, în neglige, care
e „partenerul de cameră” a proaspăt „absentului”
de pe Pământ. El repetă aceleași greșeli fatale, fă-
cute soției sale pline de înțelegere, care i-a îndu-
rat, mută și tristă, toate machismele: a înșelat-o
cu prietenele ei, o viață de beții și „absențe” și în
viața adevărată! Ingenios „monologul-dialog”
cu „partenera” de Infern, apoi cu soția, venită la
închisoare, după ce el, jurnalistul, a avut curaj să
înfrunte dictatura și a fost împușcat. Inteligentă
punerea în scenă, modul cum a însuflețit „spațiul
și timpul” prin proiecțiile din fundal, iar piesa a
avut o creștere cu suspansul necesar finalului. O
dictatură sud-americană, dar halucinant de vala-
bilă și pentru noi, în Europa! Maratonul actori-
cesc de 50 de minute a avut câteva nesiguranțe,
dar e firesc la tinerețea interpretului și faptul că
era abia a doua reprezentație. Sala plină, mai ales
cu elevi și tineri, i-a răsplătit travaliul intens și re-
ușita cu îndelungi aplauze.
Sâmbătă seara ni s-a oferit, firesc, o destindere:
nu un bal, ci o Cină cu proști de Francis Veber în
regia lui Daniel Vulcu. Sala mare e plină - tinere-
tul e majoritar, aici, la cultură! O comedie în stil
mariveaudesc: întorsături și qui-pro-quo-uri spu-
moase, umor bun de toate genurile și (nota bene!)
există legătura cu viața reală, cu dramele ei, așa
cum le cunoaștem „pe propria piele”. Scenografia
lui Bogdan Spătaru: salonul unei tinere perechi
de nou-îmbogățiți cu scumpeturi ad-hoc ex-
puse redă stereotipia acțiunii: prin geamurile
Ștefan Orth
Parii Veneției, acvatinta, 38 x 31 cm
bucătăriei și holului vedem strada și în „oglinda”
mare personajele cu care se vorbește la telefon.
Gazda, Editorul/Alexandru Cazan, snob, dă, săp-
tămânal, o cină cu alt „prost” pentru distracția sa
gregară: un Funcționar/Mihai Alexandru ridicol
de ocupat cu miniaturi din chibrite după mari
monumente - cauza pentru care l-a părăsit soția.
Ei se dovedesc și în alte piese un redutabil tandem
actoricesc, interpretând cu mult talent și invenție
artistică. Îi completează la același nivel Colegul/
Sergiu Fîrte, Doctorul/Laurențiu Vlad, Amanta/
Corina Vișinescu, Soția/Amelia Toaxen. Și soția
gazdei îl părăsește - „cina cu un prost” se lărgește
la doi, finalul arătând că neamul-prost va fi mai
pedepsit de viață, adică el e „prostul” adevărat!
„Finala” mini-stagiunii de la Petroșani o
constituie Audiția.ro de Călin Ciobotari, regia
Antonella Cornici. E un text mediu reușit despre
femeile atrase în Occident cu anunțuri capcană
de „animatoare/dansatoare/vânzătoare/menaje-
re” etc., care ajung să fie exploatate sexual - multe
sunt naive, însă avem și câte o „doritoare” în temă.
Cele cinci actrițe, Irina Bodea Radu, Oana Liciu
Gogu, Oana Crișan, Amelia Toaxen și Corina
Vișinescu creează personaje care se evidenția-
ză prin exotic, naivitate, pragmatism, infatuarea
tinereții... în tușe subțiri ori groase de satiră și
ironie. Sunt victime sigure pentru Intermediarul
lipsit de scrupule din oraș - Alexandru Mihai, și
Italianul dubios - Laurențiu Vlad. E și umor în
piesă, altfel tristă în dramatismul ei: femeile își
părăsesc soții din diferite motive și sunt distruse/
pervertite de anti-umanul malaxor neo-capitalist.
O problemă e discrepanța, neremarcată de regie,
între începutul cu patru „dame” vechi în branșă;
mai târziu vedem că sunt doar neveste „maltra-
tate/neglijate”. Drama finală a „biografiei” lor e
expusă, în tăcere „de mormânt”, pe ecranul din
fundal. Scenografia Alinei Dincă Pușcașu, ilustra-
ția muzicală de George Dancu și Cosmin Lupan
și coregrafia Victoriei Bucun au un bun aport la
reușita spectacolului.
Am remarcat la Teatrul „Ion D. Sîrbu” o trupă
tânără, plină de talente, inventivitate și entuziasm
condusă cu probitate, tot de un tânăr director - ei
au oferit câteva piese memorabile, care pot face,
cu onoare, afișul oricărui teatru de renume din
capitală sau alte mari centre culturale. Petroșaniul
merită o vizită!
■
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
33
însemnări din
Mancha
Recitindu-l pe Agârbiceanu
■ Mircea Moț
Se dedică Domnului Profesor Ion Vad
Povestirea Fefeleaga confirmă pe deplin opi-
nia lui Cornel Regman, care, chiar dacă
nu îl socotește pe Agârbiceanu un scriitor
modern în adevăratul înțeles al cuvântului, vede
în autorul Arhanghelilor un „scriitor mai substan-
țial și mai puțin previzibil decât era socotit”. I.
Negoițescu este de părere că la Ion Agârbiceanu
se poarte vorbi de un realism mitic, opinie pe care
cel puțin povestirea pe care o am în atenție o sus-
ține cât se poate de convingător.
Povestirea Fefeleaga rămâne exemplară pentru
scriitorul mai puțin previzibil despre care vorbea
Cornel Regman, înainte de toate prin faptul că
transcrie condiția unui om lucid care își înțelege
destinul și își pune chinuitoare întrebări asupra
rostului său în lume. Din acest unghi, trebuie să
fim de acord cu I. Negoițescu atunci când afirmă
că „Fefeleaga trăiește o adâncire în conștiință ase-
mănătoare celei a lui Ivan Ilici, eroul lui Tolstoi”.
Reperele realiste ale narațiunii, predominante
în operă, au reflexe în profunzimea textului, con-
tând ca elemente ale unui posibil scenariu mitic.
Cu mențiunea că narațiunea lui Agârbiceanu este
departe de a fixa/salva evenimentele planului re-
alist într-un tipar/scenariu mitic. Mai degrabă
scriitorul „provoacă” mitul, îi dă replici, într-un
seducător joc între nivelul realist și cel de profun-
zime. Semnele mitice pulsează însă în text pen-
tru a întări ideea că scriitorul are in vedere exact
opusul mitului cunoscut, al lui Iisus ori al lui Sisif:
femeia nu urcă un deal cu povara in spate, ci co-
boară semnificativ, aducând piatra în vale, boga-
ților din sat.
O relație semnificativă se stabilește între nu-
mele personajului și porecla acestuia: „Pe femeie
o cheamă Măria, dar oamenii, batjocoritori cum
sunt, îi zic Fefeleaga. Tineretul mai mărunt din
sat așa a pomenit-o: cu Bator de căpăstru adu-
când piatră la unii și la alții”. Măria este nume cu
rezonanțe profunde, valabil într-un timp al nor-
malității, un odată, atunci când îi trăia bărbatul
și era împlinită sub semnul consfințit al perechii:
„Pe când îi trăia bărbatul, Dinu, oamenii îi ziceau
Măria Dinului”. Porecla apare imediat după dece-
sul soțului, sugestie a ieșirii femeii dintr-un timp
auroral: „Și când au văzut-o pe Măria, a doua zi
după ce și-a îngropat bărbatul, c-a și plecat cu
Bator de căpăstru, unul mai pestriț la mațe a zis:
- Iată și pe Fefeleaga! Și, de atunci, Fefeleaga i-a
rămas numele”. Porecla desemnează foarte bine
condiția de „după cădere” a femeii, cu atât mai co-
vingător cu cât cuvântul este lipsit de un conținut,
de un sens, întărind lipsa de importanță a femeii
în universul satului. Ea însăși își pune întrebări
chinuitoare asupra rostului său în lume și nu nu-
mai, ci asupra condiției omului în general: Măria
Dinului își „vedea de drum, gândindu-se la ceva.
Nu știa ce-i, dar simțea că-i amar, și nu știa de
ce-i mai vine în minte că, adică, de ce mai trăiește
omul în lumea asta? N-a răspuns niciodată decât
ridicând din umeri, și, deci, îi era ciudă că din
când în când îi venea iar gândul cela. Câteodată,
dimineața, când punea coșărcile pe cal, i se părea
că și Bator s-ar gândi la lucrul acesta și că, dacă
n-ar fi orb, ar privi-o întrebător”.
Punându-și întrebări asupra existenței,
Fefeleaga își înțelege viața dintr-o anumită per-
spectivă: „de mult nu mai înțelegea decât într-un
chip viața: să se frământe săptămână de săptămâ-
nă, ca duminica, cu bănuții căpătați să cumpere
bucate și legume pentru casă. Și pentru asta se
simțea destul de tare dacă avea pe Bator alături”.
Devenită Fefeleaga și lipsită de semnificație,
femeia acceptă sacrificiul (asupra căruia preotul
Agârbiceanu proiectează o lumină aparte). Viața
contează ca un sacrificiu pentru copiii săi („căci
vedea ea că pentru ei a lucrat”). Lucrând pentru
copii, femeia înfruntă în ultimă instanță destinul
care îi oprește pe copii să treacă de vârsta de cinci-
sprezece ani. În felul acesta existența femeii se con-
sumă într-un orizont tragic. Considerând poves-
tirea exemplară pentru talentul lui Agârbiceanu,
Ion Vlad deschide convingătoare perspective spre
acest tragism al operei: „Sunt concentrate parcă
toate toate experiențele, treptele suferinței și ale
sacrificiului tragic”, durerea personajului polari-
zându-se, subliniază distinsul critic și teoretician
literar, „într-un destin de o grandoare tragică”.
Fefeleaga este prinsă într-o mișcare inexorabi-
lă, o urcare și o coborâre, pe care o întrerupe doar
moartea unui copil: „Nici n-o puteau cunoaște oa-
menii dacă are mort în casă decât pe două lucruri;
întâi că, două-trei zile înainte de moartea vreunui
copil, Bator sta legat de pociumb, ronțăind ogrin-
ji, și a doua că, după înmormântare, Fefeleaga
pornea cu noaptea-n cap, cu calul de căpăstru, pe
ulițele satului”. Această mișcare este asumată de
Fefeleaga ca singurul mod în care înțelege ea via-
ța. Sătenii încearcă să-i stimuleze dorința de a trăi
altfel, de a se sustrage acestei mișcări în care este
prinsă: „S-au aflat doi-trei oameni care au sfătu-
it-o să se mărite iar”.
Nu poate fi trecut cu vederea un alt detaliu
semnificativ: „În cinci ani de văduvie a rămas nu-
mai cu doi copii, un băiat și o fetiță. Trei au murit.
Au murit când să treacă peste anul al cincispreze-
celea. Ca și când acolo, la anul acela, al cincispre-
zecelea, ar fi fost un prag înalt, de care era sortit
să se împiedice copiii ei”. În pasaj se insinuează
ideea de soartă (sortit), după cum pragul însuși se
impune atenției interpretului. Este în fond limita
dintre două lumi, presupunând, precum poar-
ta, schimbarea, metamorfoza celui care îl trece.
Pragul sortit (hotărât de un destin) este marcat de
cifra cincisprezece, considerată, în societățile tra-
diționale, vârsta maturizării. Copiii nu pot intra
așadar în viață, în lume, lipsa numelor acestora,
contând în planul semnificațiilor simbolice ale
povestirii, trimite spre condiția lor prenatală, cu
excepția ultimului copil, botezat, Păunița, asociat
ideii de metamorfoză (după un Jean Rosset), copil
care, printr-o moarte-nuntă, va fi lumită, trecând
pragul în veșminte de mireasă.
Aceptându-și suferința și nobila jertfă,
Fefeleaga stabilește o relație aparte cu calul său,
femeia și calul fiind, după I. Negoițescu, „de un
tragic donquijotesc”. Să ne amintim mai întâi
ce reprezintă calul pentru femeie. „De câte ori
l-ar fi văzut și-ar fi adus aminte de lungul șir de
morți, căci vedea ea că pentru ei a lucrat și n-ar
fi putut răbda. Simțea că prietenia aceea aproape
omenească ce a avut-o față de cal, a fost numai
Ștefan Orth	Cei șapte, ulei pe pânză, 86 x 116 cm
pentru ajutorul ce i l-a dat pentru copiii săi. Că
ea, în calul acela, mare, alb, ciolănos, și-a iubit co-
pilașii”. Însuși sufletul bărbatului său, Dinu, pare
să se fi mutat în trupul calului: „Lucrând săptă-
mâna întreagă, înțelegându-se cu Bator, ca și când
în el s-ar fi mutat sufletul bărbatului, al lui Dinu,
Fefeleaga nu știa cum trece vremea”. Dincolo de
acestea, calul concretizează în povestire instinc-
tul vital al femeii, el fiind un Bator, care, în limba
maghiară, înseamnă „curajos”. Femeia și calul său
constituie într-adevăr un cuplu donquijotesc în
măsura în care ea trăiește iluzia că alături de cal
(precum miturile inversate, și acest cal este opus
celui al lui Don Quijote) va putea înfrunta soarta
și va birui necruțătorul prag de care se împiedică
toți copiii ei.
Dacă femeia ocolește biserica, iar Dumnezeu
nu pare să fie pentru ea o soluție („Așa, adunân-
du-și plățile, nu putea să deie pe la biserică”),
Fefeleaga este departe de a apela la alte forțe și de
a cădea la înțelegere cu diavolul: „Dar Fefeleaga
nu credea în dracu’ și în puterile lui. Femeile își
făceau cruce de necredința ei”.
Moartea ultimului copil coincide cu momentul
în care femeia oprește definitiv mișcarea suferin-
ței sale, drumul urcat și coborât, figura propriei
vieți și suferințe. Spuneam că printr-o simbolică
nuntă, Fefeleaga trece ultimul copil pragul necru-
țător. Sicriul, juljul alb, alb-alb „ca laptele de alb”
se întâlnesc sub semnul acestei biruințe asupra
morții: „Acum te duce Fefeleaga la târg să te vân-
dă, să cumpere mama cunună și julj alb, ca laptele
de alb (...) Să nu fi fost el (calul, n.n.), Păunița n-ar
avea nici sicriu vopsit, nici cunună ca de mireasă,
nici giulgiuri albe”. Ideea maternității nu este ex-
clusă. Acum Fefeleaga se numește pe sine mama,
pomenind nu întâmplător laptele cu toate cono-
tațiile acestuia. Mai mult însă, ea vorbește despre
sine la persoana a treia, înstrăinată, și își acceptă
porecla și, de acum, lipsa de semnificație și de im-
portanță.
În finalul narațiunii, drumului urcat și coborât
al femeii îi ia locul un drum liniar, precum linia
fatală ce marchează absența ritmului cardiac (în
termeni medicali linia izoelectrică-orizontală).
Feleaga îl vinde pe Bator ca o sugestie că își înăbu-
șă instinctul vital și că accepă ideea că viața sa de-
vine de neconceput în absența suferinței pentru
ceilalți. Ea își accceptă într-un fel moartea, care
rămâne, cu atât mai mult din perspectiva preotu-
lui Agârbiceanu, un păcat. Păcat pe care femeia îl
săvârșește dureros, plângând pentru a treia oară:
„În ochii bătrânei se iviră a treia oară lacrămi și,
ca într-o fulgerare, înțelese păcatul ce-l face, des-
părțindu-se de calul ce a ajutat-o o viață întreagă”.
■
34
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
Urmare din pagina 36
Ștefan Orth.
Transfigurări
zeița Isis. În mit însă, Osiris este cel ucis care
avea să reînvie după trei zile. Simbolul crucii
se repetă în lucrare descrescând, reprezentând
astfel un important element al imagisticii creș-
tine.
În „Fondatorul”, imaginea unui înalt pre-
lat este reprezentată privind spre Vatican. Se
amintește aici de apostolul Petru și a sa călă-
torie la Roma pentru a întemeia biserica lui
Iisus, acesta fiind martirizat și punând bazele
Sfântului Scaun. Se observă elemente care au
avut ca punct de plecare criptograma IHTIS,
dar și un joc de litere care, luate împreună, al-
cătuiesc Sf. Treime. Alături de „Fondatorul”,
„Sf. Primăverii” este o altă lucrare care face
referire la iconografia bizantină, în aceasta
remarcându-se aceeași tușă viguroasă, speci-
fică picturii lui Ștefan Orth. Două personaje,
dintre care unul reprezentat cu aureolă și în-
veșmântat în roșu, cu o sabie ridicată deasupra
capului, alături de un cal din profil, amintesc
de scenele din viața Fecioarei Maria, dar și de
Ștefan Orth
Trinitate, ulei pe pânză, 86 x 70 cm
Vernisajul expoziției Ștefan Orth
Muzeul de artă Cluj-Napoca
dorința acesteia de a-și proteja cu orice preț
fiul. Paleta cromatică predominant caldă se re-
petă succesiv în picturile artistului, din când
în când putându-se observa suprafețe decorate
cu foiță de aur. De la Antichitate se realizează
treptat trecerea spre lucrări care amintesc de
regi și cavaleri, alături de mormintele în care
își duc somnul de veci eroii medievali și cei
din perioada imediat următoare. „Principele”:
începutul secolului al XVII-lea, reprezintă o
preamărire adusă domnitorilor români care au
zidit lăcașuri de cult.
Lucrările lui Ștefan Orth se remarcă totodată
printr-un senzualism al formei puternic con-
turat, prezent îndeosebi în stampele acestuia.
„Khajuraho” ilustrează o povestire în oglindă,
precum un tablou într-un tablou, înfățișând
patru femei privind spre statuetele temple-
lor sacre de la Khajuraho. Privitorul, aflat în
aceeași postură, generează la rândul său un al
treilea nivel. Se aduce astfel un elogiu sexuali-
tății, sexualitate adesea interzisă și reprimată
de-a lungul anumitor timpuri și societăți, dar
care în interiorul acestor temple avea rolul de
a educa tinerii cu privire la plăcerile lumești.
Lucrări precum „Ceapa” sau „Domnișoara
Ceapă” conturează erotismul feminin, temă
continuată în lucrări încărcate cu elemente
suprarealiste și motive mitologice și astrolo-
gice, precum „Scorpion” și „Mărul lui Adam”.
Formele sferice conduc spre ideea de fertilita-
te, simbolizând odată cu aceasta întreaga viață.
Femeia este prezentată ca un univers complex,
o lume doar parțial deschisă, îmbrăcată în stra-
turi suprapuse și niciodată pe deplin dezgolită.
Pornind de la Antichitate și până în contem-
poraneitate, de la linogravuri și desene mono-
crome în tuș, până la picturi în ulei pe pânză și
lemn, de la teme de mult stinse în istorie, la o
idee veșnic de actualitate, expoziția artistului
Ștefan Orth se remarcă prin polivalența stiluri-
lor și a tehnicilor, prin prezența unor tematici
atemporale, dar nu în ultimul rând, prin capa-
citatea lucrărilor de a-și transmite mai departe
propria poveste.
■
TRIBUNA • NR. 397 • 16-31 martie 2019
35
sumar	
	
eveniment	
Adrian Țion Un semn bun pentru dramaturgia actuală	2
editorial Mircea Arman	
Existență și neexistență - de la gîndirea elină la filosofia europeană	3
cărți în actualitate Ani Bradea Versuri - cicatricele iubirii	4
Monica Grosu Reflexe francofone Nume Autor	5
Cronica Manasia	6
Ioan-Pavel Azap Salonul literar al lui Silviu Buzan	7
Cristian-Paul Mozoru Timpul care stă, timpul care curge Christian Crăciun	7
Scriere cuneiformă	8
cartea străină	
Irina-Roxana Georgescu Exil autoimpus	9
memoria literară Constantin Cubleșan Nostalgii lusitane (Virgil Mihaiu)	10
interviu	
de vorbă cu pictorul Viorel Nimigeanu „Sufletul fiecărei persoane este, de fapt, Trinitatea, armonia perfectă”	11
poezia Irina Lazăr	13
Lucian Adulmeanu	14
parodia la tribună Lucian Perța	13
proza Ioana Scoruș Lucruri mici (I) Nicolae Iliescu	15
Marea invizibilă (XII)	18
diagnoze Andrei Marga Robert B. Brandom: pragmatica inferențială și rațiunea expresivă	20
filosofie Viorel Igna Doctrina nescrisă a lui Platon (I) (Teoria principiilor prime și supreme) traduceri	23
Mazzino Montinari, Ce a spus Nietzsche, IV: Cel Din Urmă Nietzsche (1885-1889) (III)	25
social Adrian Lesenciuc Hainele cele noi ale comunicării interpersonale	28
reportaj literar Cristina Struțeanu Cei pe lângă care trecem	29
opinii Vistian Goia Camil Petrescu și moravurile interbelice	31
debut	
Vlad Bogza Tudor Arghezi: Tu nu ești frumusețea...	32
teatru	
Eugen Cojocaru Teatru hibernal la Petroșani	33
însemnări din La Mancha	
Mircea MoțW Recitindu-l pe Agârbiceanu	34
plastica
Sara Pleșa Popescu
Ștefan Orth. Transfigurări	36
plastica	
Ștefan Orth
Transfigurări
Sara Pleșa Popescu
Ștefan Orth	Pelerinii, ulei pe pânză, 45 x 53 cm
Muzeul de Artă Cluj-Napoca a găzduit,
în perioada 27 februarie-17 martie
2019, expoziția personală a artistu-
lui Ștefan Orth. În cadrul vernisajului au luat
cuvântul Lucian Nastasă-Kovâcs, managerul
Muzeului de Artă Cluj-Napoca, Nemeth Julia,
critic de artă și Kis-Pâllukâcs Hajnal, muzeo-
graf.
Născut în satul Nagyszekely, Ungaria, Ștefan
Orth se va muta în Oradea, urmând ca în anul
1971 să devină licențiat în teologie. Cinci ani
mai târziu, în anul 1976, obține licența în
arte plastice din cadrul Academiei de Arte
Frumoase din București. Devine membru al
Uniunii Artiștilor Plastici din România, fi-
ind totodată co-fondator și membru al breslei
Barabas Miklos. De-a lungul carierei a parti-
cipat la numeroase saloane, bienale și trienale
naționale și internaționale cu lucrări de grafi-
că, desene, gravuri, dar și pictură, având toto-
dată mai bine de 60 de expoziții personale în
țară și în străinătate.
În număr de 87, lucrările artistului reușesc
să suscite atenția publicului prin caracterul
divers și tehnica mixtă. Parcursul expozițio-
nal debutează printr-o colecție de afișe apar-
ținând artistului, un remember al activități-
lor cultural-artistice din perioada comunistă,
continuându-se cu serii de stampe și lucrări
de pictură. În cadrul expoziției sunt regăsite
motive similare, uneori chiar identice, deveni-
te contextualizat laitmotivele unor serii. Sunt
prezente elemente care amintesc de simbolism,
suprarealism, dar și de un futurism îndepărtat,
alături de colecții de alegorii și fonturi stili-
zate și funcționale. Tematicile, adesea biblice,
sunt strâns legate de simbolistica cifrei trei.
„Trinitatea”, „Cei trei crai”, alături de grupuri
de câte „Trei îngeri”, dar și referințe politice din
antichitatea romană, precum „Triumviratul”,
prezintă personaje adesea aflate cu spatele la
scena realității, ale căror trupuri sunt realizate
fragmentat. Lucrările se continuă cu elemente
din mitologia egipteană, precum mitul lui Isis
și Osiris regăsit în lucrarea „Via Crucis”, dispus
în contrapunere cu mitul lui Iisus. Pe cruce, în
prim plan, personajul răstignit amintește de
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
39 lei - trimestru, 78 lei - semestru, 156 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. RO16TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
hiJ^Liu
CORESI
mormon* *td**iul
w ? 1417Ti a o i x o1