bloc-notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.	R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Marius Barb, Subpământeni (2007)
acrilice, 90 x 60 cm
Women Power in Art
■ Anemona Maria Frate
Expoziția de artă Women Power in Art va
fi deschisă publicului începând cu data
de 21 februarie 2019, la Galeria de Artă a
Castelului Cantacuzino din Bușteni.
Construit la începutul secolului XX, în anul
1911, în stil neo-românesc, din dorința lui
Gheorghe Grigore Cantacuzino, Castelul, cu un
elegant și impunător interior, invită iubitorii de
artă să viziteze un număr impresionant de lucrări
plastice, într-o panoramă expozițională a con-
tribuției artistelor femei pentru istoria artei din
România, privind în arcul temporal al ultimei
sute de ani.
Dacă ne gândim la conceptul expoziției, este
important să menționăm ideea feminității, vă-
zută ca o paradigmă a gândirii, cu propriile sale
caracteristici. În interiorul galeriei putem viziona
lucrări din perioada războiului, din perioada in-
terbelică, din perioada comunismului și a postco-
munismului.
Din perspectivă culturală, dar și socio-politică,
expoziția prezintă și analizează unele dintre cele
mai relevante imagini ale identității feminine, așa
cum au fost construite și percepute în spațiul cul-
tural european.
În periplu, ne vom opri asupra câtorva dintre
lucrările de gravură sau linogravură ce vor fi pre-
zente în expoziție. Seria lucrărilor, conturate ca
temă în perioada colectivizării, a industrializării,
sau a realismului socialist, este reprezentată de ar-
tiste precum: Alma Redlinger, Ana Ilut, Cornelia
Danet, Elena Bianu, Eva Cerbu, etc.
Dintre lucrările cu un accent evident pe fizio-
nomia personajelor se evidențiază cea care poar-
tă titlul Cazangiu, semnată de Alma Redlinger, o
gravură în lemn. În contrast cu fizionomia perso-
najului, în planul secund al lucrării este construit
un joc de direcții și linii perspectivale, ce conferă
un aer industrial lucrării.
Tema industrializării, o preocupare constan-
tă a artiștilor, este regăsită în lucrarea Muncind
pentru electrificarea satelor, semnată Ana Iluț.
Compoziția are o direcție ascendentă prin plasa-
rea diagonalei, schițată prin câteva linii de forță,
încadrată fiind de construcția zidăriei.
Seria de linogravuri a Corneliei Daneț, cu
muncitori care lucrează cu oțel, sau lucrarea in-
titulată 1933, cu fizionomii robuste de muncitori,
amintesc de realismul socialist. Dacă gândim din
punct de vedere istoric, realismul socialist a prins
contur în anul 1932, în Uniunea Sovietică, fiind
un stil caracterizat prin idealizarea artei realismu-
lui.
Elena Bianu, în linogravurile sale, Sub teroare,
aduce în prim plan direcții ale liniei care însu-
mează arme din timpul războiului, care ascund
un muncitor, aluzie la teroarea din timpul războ-
iului.
În vreme ce Eva Cerbu, în lucrarea Printre co-
lectiviste, subliniază feminitatea prin siluetele ce-
lor trei femei surprinse la cules. Eternul feminin
este readus în prim plan de liniile și construcția
trăsăturilor feminine. Modificări esențiale ale
percepțiilor identităților feminine sunt aduse de
artistă prin această lucrare.
De altfel, tema feminității este regăsită și în si-
luetele din lucrarea Proiectul prinde viață, unde
personaje feminine, din generații diferite, sunt
surprinse într-un fragment, pe o stradă. Lucrarea
amintește de perioada interbelică.
Elvira Micros surprinde, în creion și acuare-
le, portretul unei femei, creionat în costum po-
pular și intitulat Maramureșeană. Este interesant
de urmărit rolul prin care identitatea feminină
este surprinsă în imaginarul social. Iar Florica
Codrescu acordă o atenție deosebită studiului de
portret în lucrări ca Tineri din R.P. Polonă, Tineret
din R.P.R. manifestând pentru pace, Ansamblul
din Omsk, subliniind o fină radiografie a gândirii
politico-sociale în perioada socialistă.
Discrepanța dintre înalta societate a secolu-
lui XX și țăranii muncind, din planul secund al
lucrării, este surprinsă de către Frieda Imling în
linogravura intitulată Aveau de toate.
De o reală sensibilitate este lucrarea Getei
Brătescu, care surprinde figurile unor călugărițe
după gratii.
Iubitorii de artă sunt invitați să descope-
re lucrările din interiorul Galeriei Castelului
Cantacuzino, în perioada cuprinsă între 21 fe-
bruarie 2019 și 9 iunie 2019.
■
2
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
editorial
Forme ale adevărului - scurt
excurs în gîndirea europeană
■ Mircea Arman
Ideea de adevăr a preocupat gîndirea umană încă
din cele mai vechi timpuri. Ea a fost dezbătută
variat încă din vremea așa-ziselor culturi primi-
tive și pînă în contemporaneitate. Din China antică
pînă în India, din Sumer și pînă în Grecia noțiunea de
adevăr se confundă cu însăși existența și dezvoltarea
gîndirii umane. Această constatare este de necontes-
tat și prin chiar exprimarea ei implică cercetarea noți-
unii de adevăr. Dar ce conținut are această noțiune pe
care o numim adevăr și care apare peste tot, în vorbă-
ria cotidiană, în discursul științific, în filosofie, în ma-
tematică? Ce este de cercetat asupra unei noțiuni cu
care toată lumea a fost de acord și a resimțit-o ca uni-
versală acum și dintotdeauna? Problema, însă, capătă
o altă nuanță. Una este să recunoști valabilitatea unui
adevăr și alta este a ști ce este adevărul(Heidegger).
La o primă vedere, în perspectiva mentalității
contemporane, întrebarea primă care se pune este
următoarea: este sau nu valabil un lucru? Cu aceasta
ne ancorăm deja în mentalitatea științifică. A doua
întrebare care se pune are în vedere o altă întrebare:
ce este ceea ce este valabil? și face referire la intero-
gația de tip filosofic. Cele două întrebări s-au disjuns
și problematica lui ce este adevărul a fost preluată de
filosofie. Acest fapt ține de istoria însăși a gîndirii
umane și distincția apare cu claritate încă în filosofia
lui Platon. La Platon încă, se va face distincția între
filosofia adevărului privit ca aletheia și cea care vede
adevărul ca fiind anamnesis. Se trece, deci, de la gîn-
direa oracular-revelatorie a „stăpînitorilor de adevăr”
la cea a gînditorilor sistematici cum a fost și Platon,
chiar dacă încă tributar metaforei și mitului dar po-
sesor deja al limbajului de tip analitico-discursiv(di-
anoetic) al filosofului.
De aceea vom parcurge, mai întîi, la modul suc-
cint, concepțiile celor mai însemnați filosofi euro-
peni asupra acestei probleme.
Așa cum aminteam deja, Aristotel a influențat de-
cisiv modul de a gîndi al filosofiei occidentale ca, mai
apoi, scolasticii să definească adevărul prin formula
arhicunoscută adequatio rei ad intellectus - adecva-
rea intelectului la lucrurile reale. Această formulă
thomistă s-a vrut, mai apoi, a fi depășită și a căpătat
diverse alte conotații și explicații.
La Descartes1, adevărul reiese din claritatea și evi-
dența a ceea ce este gîndit. Ideile clare și distincte ale
lui lumen naturale au un temei în ele însele, acest te-
mei fiind veracitas Dei, adică Dumnezeu, care prin
modul său de a fi nu ne poate înșela, așa cum ne spu-
nea încă Sf. Augustin.
Spinoza, cartezian prin excelență, ne spune același
lucru într-o altă formulare: Idea vera debet convenire
cum suo ideato, adică faptul că Ideea adevărată trebuie
să corespundă cu ceea ce este gîndit prin ea, afirmație
coroborată cu alta: Omnes ideae, quatenus ad Deum
referuntur, verae sunt. Toate ideile, deoarece se rapor-
tează la Dumnezeu, sunt adevărate2. Tot el ne spune,
în aceeași Etică despre faptul că relația gîndire - ființă
are același conținut care odată există în forma gîn-
dirii, apoi în forma ființei, fiecare exprimînd aceeași
esență, gîndirea și ființa fiind același tot. Aceeași sub-
stanță sub atributul gîndirii este lumea inteligibilă iar
sub atributul întinderii este natura. Natură și gîndire
exprimă aceeași esență a lui Dumnezeu - substanța
unică și absolută. „Nu există decît esența eternă a lui
Dumnezeu, spiritul nu are libertate, fiindcă el este
mod, determinat de alte moduri”. Prin acest mod de
gîndire atît Descartes cît și Spinoza se situează clar în
plin augustinism, dincolo de orice speculație care ar
lega concepția acestora de realismul thomist.
Malebranche, un alt cartezian, crede că există
două feluri de adevăruri: „Car il y a deux sortes de
verites, Ies unes sont necessaires et les autres contin-
gentes”3. „Adevărurile necesare, imuabile prin natu-
ra lor și toate celelalte care sînt contingente”. Morala,
matematica, fizica și metafizica conțin adevăruri ne-
cesare. Istoria, gramatica, dreptul pozitiv laic, obice-
iurile, țin de voința omului și conțin adevăruri con-
tingente. Malebranche este un spinozist, însă unul
într-o formă pioasă, teologică.
Leibniz nu este de acord cu cei ce caută adevărul
în cuvinte. El spune că dacă adevărul s-ar găsi în cu-
vinte, ar exista tot atîtea adevăruri cîte limbi există, iar
Hobbes ar avea dreptate atunci cînd afirmă că există
atîtea adevăruri cîți oameni există, acesta stînd la che-
remul lor. Această idee, a fost reluată în timpul, nos-
tru de către Alfred Tarski în The Semantic Conception
of Truth, ea fiind, așa cum arătam, cu mult înainte
expusă de Leibniz în Meditationes de cognitione, ver-
itate et ideis4, dar și, mai ales, în Nouveaux Essais sur
l’entendement humain. 5Adevărul constă, în opinia fi-
losofului monadelor, în corespundența propozițiilor
din spiritul nostru cu lucrurile pe care le numește.
Ca și Descartes, el ajunge la concluzia conform că-
reia o idee adevărată este sesizată de intelect într-un
mod simplu care o face limpede și evidentă. Mergînd
mai departe decît Cartesius, el spune că o condiție
necesară pentru sesizarea unei idei este ca aceasta
să poată fi definită. Ideea nu este nouă și îi aparține
lui Aristotel care spunea că o idee este clară numai
atunci cînd îi posedăm definiția. Ce se întîmplă însă
cu adevărurile complexe, de tip aritmetic sau geo-
metric, care nu mai pot fi sesizate printr-un act in-
divizibil al intelectului? Acest lucru necesită o analiză
mai atentă iar adevărurile de tip matematic sunt mai
degrabă tautologice și au pronunțat caracter de veri-
dicitate în sensul thomist decît pe cel de adevăr.
Kant își construiește punctul de vedere referitor
la natura conceptului de adevăr în Critica rațiunii
pure și reia această concepție și în manualul său de
Logică apărut la Konigsberg în anul 1800. El spune
că adevărul constă în acordul cunoașterii cu obiectul
cunoscut. Noi nu avem obiectul decît prin cunoaș-
terea lui, așadar cunoașterea și obiectul ei devine
acordul dintre cunoaștere și cunoașterea obiectului
ei ceea ce înseamnă: „Cunoașterea mea trebuie să se
valideze singură. ” Acest fapt nu este însă de natură a
determina adevărul fiind, de fapt, ceea ce pentru cei
din vechime însemna argumentare în cerc, dialela.
Mergînd mai departe, filosoful german crede, cum
bine se știe, că pentru a găsi condițiile generale ale
adevărului trebuie, mai întîi, găsit răspunsul la două
întrebări: a. Dacă există un criteriu general materi-
al al adevărului și b. Dacă există un criteriu general
formal al adevărului. Un criteriu material al adevă-
rului nu poate exista, întrucît ar fi contradictoriu în
sine însuși, deoarece orice cunoștință este formată
din materia și forma ei. Ar rămîne doar criteriul for-
mal, ceea ce în ultimă instanță n-ar fi decît acordul
cunoașterii cu ea însăși, ceea ce este același lucru cu
Mircea Arman
legile generale ale intelectului și rațiunii, precum în
aserțiunea ceea ce este este. Kant arată că acest criteriu
nu este suficient pentru adevărul obiectiv dar trebuie
considerat ca o condiție necesară.
Pentru Hegel adevărul nu este un concept fun-
damental ci unul derivat. La început a fost ființa și
non-ființa care erau una și aceiași. Treptat, prin me-
canismul contradicției se face posibilă apariția obiec-
tului și conceptului. De aici, apare adevărul care este
ambivalent: obiectiv și subiectiv. În sensul obiectiv
adevărul este acordul obiectului, al lucrului cu el
însuși, adică realitatea lui este adecvată propriului
său concept6. Subiectiv, adevărul face referire la con-
cept dar conceptul nu este decît „ideea adevărată” și
aceasta este însăși realitatea. Adevărul este privit de
Hegel ca fiind împlinirea ideii prin devenirea ei dia-
lectică care, urmare a mecanismului contradicției, se
obiectivează și devine obiect de gîndire.
Scurtul excurs făcut asupra concepțiilor unora
dintre cei mai importanți filosofi europeni ne îm-
pinge să tragem următoarea concluzie: fiecare filosof
și-a construit un concept al adevărului în funcție de
propria raportare la lume și cunoaștere. Heidegger a
fost primul care a sesizat acest fapt în celebra lui lu-
crare Sein und Zeit. Cercetările efectuate după el îl fac
pe un Johannes Lohmann să creadă că există forme
ale adevărului. Într-un studiu intitulat Schimbarea
esenței adevărului în gîndirea grecească7, acesta afir-
ma că există o formă europeană a adevărului, o
formă chineză a adevărului, o formă specifică unei
limbi sau a unui cerc de cultură. Afirmația se susține,
credem noi, atît timp cît există o raportare specifică
acestor popoare la lume în funcție de percepția pro-
prie a elementului timp.
Note
1 R. Descartes, Pricipia phiiosophiae, I, 48; Meditationes
III; Meditationes V.
2 B. Spinoza, Ethica, I, 3o, Eth. ,11, 32, trad. rom. , 1995.
3	Malebrache, Recherche de la verite, cartea I, cap. 3,
apud., A. Dumitriu, Aletheia, Buc. 1984.
4	Publicat în Acta eruditiorum în 1684 și reprodusă
de Gerhardt în Die philosophischen Schriften von G. W.
Leibniz, Berlin, 1875- 1890.
5	G. W. Leibniz, Op. cit. , cartea a IV-a cap. 5.
6	Vidi, Hegel, Logica, p. 345, pgf. 213, Ed. Academiei,
București, 1962.
7	Apărut în volumul Logik und Erkenntnislehre des
Aristoteles la Darmstadt în 1972.
■
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
3
cărți în actualitate
China ca o poveste care
se spune continuu
■ Adrian Lesenciuc
Nina F. Gherman
China în povestiri. Cuvânt înainte de
Eugen Uricaru
București, InDArt, 2018
Redarea Chinei prin povestiri, rescrierea
Chinei care a abandonat proiectele dis-
locărilor pentru a propune proiecte ale
așezării în temeiul ambițiilor milenare, este un
demers dificil. Prin urmare, China în povestiri,
lucrarea publicată de Nina F. Gherman în 2018
la InDArt, este o încercare temerară de pune-
re în pagină a unui univers. Jurnalistul clujean
Nina Felicia Gherman este de peste șapte ani
expert media la Radio China Internațional din
Beijing în redacția de limba română. Dar, în
ciuda acestei experiențe și cunoașteri din inte-
rior a Chinei în desfășurarea cotidiană, însăși
abordarea temei - China repovestită, adusă
în proximitatea cititorului european, român
mai precis - este o întreprindere deloc sim-
plă. Pentru a reda o perspectivă asupra căreia
să nu existe riscul glisării dinspre cunoașterea
obiectivă spre exagerarea subiectivă, Nina F.
Gherman recurge la reportajul literar, specia
care a fost consacrată în literatura română de
Geo Bogza și care, într-un fel, l-a consacrat pe
scriitorul ploieștean în ciuda eforturilor lui de a
se așeza în mentalul colectiv ca fervent susțină-
tor al avangardei. Transcrierea experienței ine-
dite, imediate, trăite este caracteristica acestor
scurte povestiri despre autenticitatea vieții sub
alte norme scrise și nescrise. Luciditatea cu care
sunt comentate lumi diferite și particularitatea
focalizării pe detaliu fac din aceste reportaje o
autentică „școală a vieții”, cum și-o închipuia
Geo Bogza, și deschid porți spre o cultură în
care cititorul poate astfel pătrunde în imersiu-
ne, spre a se bucura de aceeași tensiune percep-
tivă care produce scriitura Ninei F. Gherman.
Deopotrivă călătorie, reportaj, fereastră spre
o lume diferită, China în povestiri este o carte
care deschide, prin bogăția detaliului, prin pro-
cedee sintactice aparent simple, prin angajarea
aparent distantă o cromatică specifică lumii ex-
trem orientale, fără a umbri subiectiv grandoa-
rea lumii pe care o rescrie, fără a îngrădi obiec-
tiv exprimarea uimirii în fața acestui miracol în
scriere de sine. China în povestiri e o rescriere
alegorică a unei țări cu voință și destin, a unei
țări în transformare. Iar rescrierea e cumva în-
tâlnită și redată simplu: dinamica transformării
e redată prin dimensiunea socială a reportaju-
lui, omniprezentă, mereu subliniind esențialul.
Nu avem o simplă redare a faptelor, o simplă
așezare jurnalistică a unor nume de locuri și
de oameni în realitatea conexiunilor dintre ele.
Cumva, ca în suita de ipostaze ale reflectării
Apusenilor în Țara de piatră a lui Geo Bogza,
o similară suită de ipostaze despre vitalitatea
poporului chinez, despre treptele așezării lui se
așterne în pagini. Cu simțurile pregătire pen-
tru miracolul trăirii, Nina F. Gherman preia in-
formația latentă, furnizată la un prim contact
vizual cu lumea reflectată, cu locurile și oame-
nii locurilor, și pătrunde în profunzimea isto-
rică și culturală, angajând dialogul spre a reda
perspectivele diferite ale celor care trăiesc în
diversele locuri ale Chinei contemporane, sur-
prinzând transformarea socială, focalizându-se
îndeobște pe oameni simpli, cu virtutea atenți-
ei distributive a etnometodologului. Autoarea
redă cotidianul scoțându-l totuși din aparent
banalul și lipsitul de consistență parcurs văzut
de la distanța unei vizite oarecare.
Reportajul în sine este minorul neexploa-
tat, specie deopotrivă jurnalistică și literară,
care îmbină expresivitatea literară cu redarea
faptelor. Din acest gen considerat minor, apă-
rut odată cu presa scrisă, dar revendicat din
scrierile cu caracter descriptiv ale lui Plinius
cel Tânăr, Nina F. Gherman reușește să facă un
instrument adecvat pătrunderii într-un spațiu
cultural nu tocmai apropiat și intuibil, un in-
strument cu reale valențe literare. Exactitatea
faptelor nu poate fi ocolită, prin urmare, pri-
vind din perspectivă pur literară, autorului i se
trasează niște limite, i se alocă un instrumen-
tar destul de sărac pentru a vedea succesiunea
așezărilor culturale din miezul fierbinte al fap-
telor aparent banale, dar cu adâncime istorică.
Reportajul literar, pentru a ne menține în fâșia
îngustă, de graniță, dintre demersul jurnalistic
presupunând redarea autentică, fără deraieri de
la factualitate, fără asumări auctoriale, și cea
a demersului literar, devine o specie dificil de
controlat, greu abordabilă, solicitantă, dificil de
adus la suprafața redării pentru a impresiona.
Ori, când subiectul însuși, China, impresio-
nează mai mult decât specia jurnalistic-literară
căreia îl supui, cum să intervii fără a schimba
factualitatea, să propui un reportaj care să im-
presioneze prin forța literară latentă impregna-
tă în descrierea reportericească neutră? Nina F.
Gherman reușește acest lucru și nu alunecă în
mistificări literaturizate.
Am încercat să pătrund în realitatea redării
prin căile pe care le aveam la dispoziție: locuri,
fapte, povești pe care le cunoșteam repovesti-
te, deschizându-mi altcândva alte porți, fără
firul însoțitor al Ninei F. Gherman, pentru a
le redescoperi apoi în frumusețea redată gra-
dual, tot mai intens, prin reportajele jurnalistei
din Cluj-Napoca. Am ales, spre exemplificare,
textele „Mutianyu, călcând pe pietrele care au
scris istorie” și „Viața în hutong”. Deodată cu
emoția pe care ți-o produce grandoarea zidului
de la margini de imperiu, se produce și alune-
carea în istoria sa de milenii, în povestea con-
struirii sale, în reperele unei geografii politice
în schimbare. Focalizarea este precisă, redarea
corectă, autentică, în acord cu cerința jurna-
listică, dar nu lipsesc intarsiile auctoriale, care
subliniază emoția întâlnirii cu porțiunea din
Marele Zid Chinezesc construită de împărații
dinastiei Ming, cea mai cunoscută din întreaga
construcție, autenticul simbol al Chinei defi-
nite în propria-i ideogramă (^3, Zhonghuâ)
prin exterioritate și interioritate. Natura din
proximitatea construcției nu este cu nimic mai
prejos decât grandoarea zidului. Reflecția care
tușează o realitate resimțită instantaneu, care îi
dă adâncime istorică, nu lipsește dintr-o ase-
menea redare, sub specia reportajului:
Am avut noroc de cer senin, așa că panorama
cuprindea trecutul, prezentul și viitorul Chinei.
Cred că Marele Zid nu a avut doar rolul de a
apăra poporul chinez de pericolele venite din
afara granițelor, ci și de a păstra intactă o formă
inedită de cultură și de civilizație. Interioritatea
și exterioritatea sunt doi termeni care definesc
acest popor în relația cu el însuși și cu lumea.
Niciodată suficient de deschis pentru a fi înțe-
les complet de restul umanității, dar nici atât de
închis în sine încât să nu se întrevadă forța și
profunzimea sa. Poporul chinez are o mândrie
justificată de trudă și sacrificii, în demersul său
de a căuta adevărul. Acesta ține pasul cu restul
lumii, dar nu încetează nicio clipă să rămână
fidel valorilor care îl reprezintă. [...] Atunci
când națiunea chineză a ajuns într-un moment
crucial, se ridică și este dispusă ca din trupul și
sângele său să construiască un nou Mare Zid.
Sunt versurile imnului național al Chinei, care
arată totul despre frumusețea spirituală, noble-
țea sufletească și forța acestui popor (pp.141-
142).
Chiar dacă eu am admirat Marele Zid la
Mutianyu în cromatica verii așezate din august
și nu în cea a pământului crud sub explozia ci-
reșilor în floare ca Nina F. Gherman, construc-
ția s-a deschis cumva identic în sufletul meu.
Am retrăit kilometrii parcurși pe zid prin lectu-
ra Chinei în povestiri. Similar am regăsit și hu-
tongurile în angajarea în adâncimea și relevanța
acestei pânze labirintice de străduțe înguste, as-
cunse de cotidian. Nina F. Gherman a reușit să
redea dimensiunea atemporală a unui oraș care
încă mai păstrează frumusețea și misterul cur-
ților medievale, care încă simbolizează colecti-
vismul culturii chineze. Ca o rețea de capilare
în impozantul Beijing contemporan, hutongu-
rile redau viața orașului autentic, în secțiunea
sa diacronică. Hutongurile
[.] au o istorie de peste 700 de ani și sunt
răspândite în fiecare colț al Beijingului, precum
vasele de sânge în organism. Generație după
generație, chinezii au locuit în hutonguri și în
tradiționalele curți pătrate cu case în jurul lor,
având o cultură aparte a curții, care simbolizea-
ză mentalitatea de grup și relevă multe aspecte
despre familie. Aici, ei conviețuiesc, procreea-
ză, se bucură de clipele de fericire, trăiesc expe-
riențele durerii, se ajută între ei, au parte de un
mediu liniștit și de relații interpersonale strân-
se. Locuitorii au creat o cultură a hutongului.
Acesta este modul lor de viață (pp.164-165).
În paginile cărții se întinde un teritoriu
imens. China în povestiri nu se poate mărgini
la cei 70-80 de kilometri din jurul Beijingului.
Ea include povești de viață, întâlniri cu oameni
de cultură (spre exemplu, cu atât de cunoscutul
poet Jidi Majia, tradus și în limba română), și
invită, cum sesizează și Eugen Uricaru în cu-
vântul însoțitor, la continua spunere a marii
povești a unei Chine în prefacere.
■
4
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
Inedite
■ Christian Crăciun
E.	Lovinescu. inedite: articole, scrisori, autografe,
prefețe, cereri și petiții, alte documente
(1896-1943), ediție îngrijită de Dan Gulea
București, Ed. Cartea Românească, 2018
Dan Gulea este un istoric literar dintre cei
rari, care simt „arsura” documentului
și plăcerea detectivistică a luării urmei
pentru a reconstitui un întreg context istoric și
cultural. Cartea sa din 2017 Citind marele război.
Antologia scriitorilor căzuți (ed. M.N.L.R.) a fost
unanim salutată, fiind o restituire extraordinar de
interesantă a memoriei scriitorilor care s-au jertfit
pe fronturile Primului război mondial. Cea des-
pre care vreau să dau seamă aici este însumarea
unor documente legate de criticul E. Lovinescu.
Într-o perioadă în care autoritatea critică este
pusă în discuție, și teoretic dar, mai ales, practic,
simultan cu o nevoie acută la nivelul lumii cul-
turale de instanțe critice la care să ne raportăm,
figura lui E. Lovinescu își câștigă o nouă actuali-
tate. Câteva dintre principiile sale au o tristă (în
sensul că ar fi trebuit de mult să fie achiziții defi-
nitive, banalități) nevoie de apărare: încrederea în
valoare și în destinul nostru cultural, autonomia
(dar nu autarhia) esteticului, „de-la-sine-înțele-
sul” că singura afiliere normală a culturii noas-
tre este cea pro-occidentală, europeană, sincro-
nicitatea la toate nivelurile culturii, deschiderea
permanentă spre surprinderea noului care apare
ca surpriză, deseori contrariant, răbdarea întru
încurajarea valorii etc. Alexandru George parcă
spunea ceva de genul nimic nu este în Călinescu,
care să nu fi fost înainte în Lovinescu. Exagerat de-
sigur, dar adevărat în fond! Dau acest citat ca me-
mento pentru o observație curentă: cea mai fertilă
epocă a literaturii noastre a fost și cea mai bogată
în critici străluciți! O relație de cauzalitate trebuie
să existe...
Ca din orice culegere de documente, iese la
iveală de aici în primul rând omul cotidian. Om
impregnat de literatură, trăind numai pentru și
prin literatură. În slujba căreia depune o energie
fantastică. Scrie și publică enorm și divers, tradu-
ce, citește cunoscuți și necunoscuți, intermediază
publicări, se preocupă de cenaclu și de revistă, pu-
blică manuale de latină și franceză, urmărește toa-
te revistele și ziarele, expediază și primește cărți și
publicații, călătorește, primește vizite legate fireș-
te, în primul rând, tot de lumea literară. E în cen-
trul cancanurilor literare, nu mai puțin conton-
dente atunci ca acum. Este o „neoboseală” care
ne fascinează azi, căci ne apare ca o caracteristică
generală a epocii. De ce ni se pare că oamenii ace-
ia aveau mult mai mult timp și mult mai multă
energie? Ea se revarsă din toate aceste (în)scrisuri
adunate cu mare hărnicie și dibăcie filologică de
către îngrijitorul ediției. De altfel, în eseul din fi-
nalul volumului, E(ugen) Lovinescu. Eseu despre
identitatea literară, desigur aparținându-i, dar din
modestie și scăpare redacțională nesemnat nici
pe pagina de titlu, nici la sumar, tocmai asupra
acestei dăruiri absolute se insistă cu justificare.
Mărturiile acestea atât de diverse, de la un proces
verbal al unei comisii de bacalaureat la o dedicație
pe unul din volumele sale, sunt puncte ale acestui
traseu în care, „dacă literatură nu e, nimic nu e”.
Îl vedem polemizând cu Maiorescu încă de la în-
ceputuri și întorcând împotriva bătrânului critic
tocmai argumentele cu care acesta se afirma în ju-
nețe: că un neadevăr nu devine adevăr prin aceea
că este național. În chestiunea de strictă specia-
litate a pronunțării latinești, bătrânul Maiorescu
este combătut cu propriile arme „am convingerea
indestructibilă că o problemă științifică/.../nu tre-
buie privită nu trebuie privită sub unghiul de ve-
dere național și această convingere mi-a format-o
însuși dl. Maiorescu prin întreaga activitate criti-
că de peste 40 e ani...”. Splendidă predare de șta-
fetă, prin polemică! Scrie o dramă, De peste prag,
pe care Maiorescu notează sec „falș”, „nenatural”.
„Mai puțin sever decât o merita” notează mult mai
târziu, autoironic, Anonymus Notarius. Să fie o azi
pierdută capacitate de detașare, de aplicare impla-
cabilă a bisturiului critic asupra propriei opere?
Cred că e vorba de un anume model de conduită,
nu numai critică, ci general umană. De altfel, po-
lemica este mereu prezentă, este cumva o trăsătu-
ră a meseriei, așa cum mecanicul se murdărește
de ulei. A doua bătălie canonică, după formula
foarte nimerită a lui N. Manolescu, însemna, în
fond, un nou model de critică literară, aplicată
la text și nu cultural-ideologică, contextuală în
fond, cum era în epocă, încă de la Maiorescu. De
aici senzația, perceptibilă în tot ce scrie autobi-
ografic Eugen Lovinescu, că este „singur printre
critici”, ca să parafrazez un titlu de mai târziu al
unui poet. Destinul deschizătorului de drumuri...
De altfel, rămâne foarte greu de tranșat în ce mă-
sură un critic identifică subtilitatea acelui faimos
saeculum sau, mai degrabă, contribuie decisiv la
formarea lui. În împrejurările Marelui Război ati-
tudinea lui Lovinescu impune ieșirea din spațiul
strict literar: „...am participat, așadar, la deter-
minarea atmosferei prielnice pentru intrarea în
acțiune, și, pentru prima dată, scrutând, dacă nu
arta, cel puțin pe scriitori sub raportul conștiin-
ței, am completat revizuirile literare printr-o serie
de revizuiri morale, neocolind expresia crudă și
violența reclamată de certitudinea morală mult
Marius Barb	I Who Am the Virgin (2018)
desen, tehnică mixtă, 100 x 70 cm
mai categorică decât cea estetică/.../: singura mea
contribuție într-un alt domeniu decât cel al litera-
turii”. A-i scruta pe scriitori sub raportul conștiin-
ței... ce program! Și ce atitudine exemplară!
Sigur că axul principal al ediției de față sunt cele
80 de scrisori către Hortensia Papadat Bengescu.
Dacă literatura noastră ar fi bogată în biografii, așa
cum ar merita, ale principalilor ei autori povestea
relației dintre cei doi ar ocupa cu siguranță un
volum de mare atractivitate. Scrisorile dezvăluie
și ascund, cum se întâmplă într-o epocă în care
convențiile au încă o puternică funcție reglatoare.
Sunt doi oameni care trăiesc într-un spațiu bur-
ghez, respectându-l. El i se adresează cu „Scumpă
prietenă” și încheie cu variantele formulei „cu
afecțiune” sau „cu vechea mea flacără nestinsă”.
Dan Gulea face o detaliată, microscopică, analiză
a legăturilor dintre scrisori și paginile literare ale
celor doi. Desfășurate pe o lungă perioadă, înce-
pând din 1919, scrisorile se constituie într-un fel
de jurnal al operei criticului, mai ales în ultima
parte a vieții, în care recunoașterea publică este
tot mai marcată. Îi spune, de exemplu, în 1938, le-
gat de romanul Rădăcini: „Ești cea mai mare crea-
toare epică a noastră”. Faptul divers, precum acea
misterioasă, greu descifrabilă, „interceptare” a
unei convorbiri telefonice dintre cei doi prin anul
1932 (De către cine? În ce scop? Cu ce urmări?
Mister!) rămâne o raritate în aceste scrisori. Și ele
încărcate de literatură, în toate sensurile. Uneori
e mai „epic”, povestește întâmplări din voiajuri-
le numeroase sau retragerile la Fălticeni, vizitele
diverșilor cunoscuți comuni sau isprăvile iubitei
fiice, Monica.
Dacă vrem să vedem, indiscreți, amănunte ale
vieții cotidiene din perioada interbelică, cu sigu-
ranță că o astfel de culegere de documente este
mină de aur. Vedem cât era solda zilnică a unei
cătane, cât costa o pâine, cum era alcătuită o co-
misie de bacalaureat, care erau subiectele exame-
nului, cam cât făcea o scrisoare de la Fălticeni sau
de la Paris la București, care erau relațiile între
oameni, și între scriitori, care era limbajul docu-
mentelor oficiale, (pentru amuzament legat de
limbaj, iată ce înseamnă latinistul: în scrisoarea
din 30 aprilie 1938 către Hortensia găsim adora-
bila formulă „dilecta scumpă”, care ne duce direct
la ridiculizata declarație a lui Heliade: „A! bellă
ești, dilecto!”) cum putea trăi un scriitor din acți-
onariatul la o fabrică de bomboane etc. Și facem,
inevitabil, comparații.
Dan Gulea este un istoric literar dintr-o specie
rarefiată azi, a „minerilor” care sapă în arhive și
biblioteci după documente și știe a le da viață. Iar
figura culturală a lui E. Lovinescu aduce în actu-
alitate geografia terenului pe care se poartă orice
bătălie canonică. Au mai fost câteva de la dispari-
ția sa. Vreo două purtate (caz unic de dinasticism
critic) chiar de fiica sa, Monica. Ideile ce capătă
azi o stranie circulație: de diminuare a spiritului
critic, de abolire a autorității criticului în nume-
le unei „democrații” a creației, de autarhie etni-
că așa zicând identitară, anti-europeană în fond,
sunt, în esență anti-moderne și anti-lovinesciene.
De aceea le reamintesc în final. Noile generații de
critici încă trebuie să fie maioresciene și lovinesci-
ene. Pentru că această direcție este singura viabi-
lă pentru cultura noastră. Regretabil că circum-
stanțele cer să reamintim și azi această banalitate.
Meritul cărții de față este de a readuce în prim
plan figura celui care a făcut cel mai mult pentru
modernitatea autentică a literaturii noastre.
■
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
5
Un „tribunist până
în măduva oaselor”
■ Adrian Țion
Constantin Cubleșan
Tribuna și tribuniștii. Întoarcere în timp
Cluj, Ed. Tribuna, 2018
Caracterizarea aparține lui Dumitru Radu
Popescu, numit de anturaj DeRe, șeful re-
vistei Tribuna în acea vreme și se referă la
redactorul de nouă ani în serviciul acestei reviste,
Constantin Cubleșan. Suntem în anul de grație 1972,
an în care Constantin Cubleșan devine redactor șef
la Editura Dacia, înființată în 1969 și pentru el se în-
cheie perioada tribunistă „din seria ei postbelică”, nu
însă și colaborarea cu redactorii care s-au perindat
de-a lungul anilor de atunci până în zilele acestea.
Așa se face că în coloanele revistei clujene Tribuna
din ultimii doi-trei ani Constantin Cubleșan a publi-
cat portrete-medalioane ale scriitorilor implicați în
fenomenul „tribunist”, evocări adunate într-o senti-
mentală carte de amintiri literare, intitulată Tribuna
și tribuniștii. Întoarcere în timp, volum tipărit, firește,
la Editura Tribuna din Cluj în 2018.
Aflat la vârsta rememorărilor iluminate auroral,
prozatorul, criticul și istoricul literar Constantin
Cubleșan își exercită cu șarm ardelenesc calitatea
de memorialist șugubăț, coroborată cu aceea de po-
vestaș neîntrecut în mânuirea cuvântului. Amintirile
înșiruite în carte ca mărgelele pe ață au lustrul au-
tenticității și culoarea picanteriilor savurate în cadrul
diverselor coterii literare. Memorialistul elogiază
Pavel Dan, în ediție anastatică
■ Ion Radu Zăgreanu
Pavel Dan
Iobagii
Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2018
După ce a alcătuit ediția critică a operei lui
Pavel Dan, prima ediție critică integrală,
scriitorul Aurel Podaru s-a plimbat o vară pe
străzile Becleanului purtând pe cap un clop de ,,bu-
cate” (de paie), omagiind astfel în mod indirect țăra-
nii din scrierile ilustrului său consătean supranumit,
pe bună dreptate, „rapsodul Câmpiei Transilvane”.
Aurel Podaru s-a înhămat, în deplină cunoștință de
cauză, la o muncă grea a cărei finalizare a readus în
prim-plan opera lui Pavel Dan, încât îți vine să te în-
trebi ce va mai edita el acum din creația acestui mare
prozator sau ce va mai scrie despre acesta.
Ultima lui ,,ispravă” este reeditarea anastatică a
nuvelelor lui Pavel Dan Iobagii și Îl duc pe popa după
prima ediție tipărită la București, Editura Fundația
Culturală Regală ,,Regele Mihai”, în colecția ,,Cartea
Refugiatului Ardelean” (1943), cu titlul generic
Iobagii. Un proiect editorial al Asociației Culturale
„Pavel Dan” dedicat Centenarului Marii Uniri.
Volum apărut la Editura Mega din Cluj-Napoca,
la sfârșitul anului 2018. Dacă atunci, în vara anului
2012, Aurel Podaru s-a ,,împănat” cu un clop, n-ar
fi exclus ca iarna asta să-l vedem purtând o cușmă
de miel, ca un semn de cinstire pentru ,,iobagii” lui
Pavel Dan.
figurile emblematice ale scrisului din perioada ro-
mantică a Tribunei și povestașul se amuză (împreună
cu cititorul) de întâmplările hazlii la care a luat parte,
așa încât cartea dobândește căldura comunicării în
regim de totală sinceritate și empatie cu personajele
evocate. Întoarcerea în timp este structurată pe „gar-
nituri” literare succesive, unde Prima garnitură for-
mează cuprinsul acestei cărți. Celelalte pot fi virtuale
proiecte pentru un viitor nu prea îndepărtat. Scriitorii
evocați nu sunt tablouri reci, simandicos poleite în
culorile onorabilității publice rigide, ci personaje vii
cu sentimente și ambiții, cu mari calități, dar și cu
vicii, gafeuri și cozeuri plini de farmec. Sub semnul
Primei garnituri sunt înregimentați fondatorii, ini-
țiatorii proiectului (cum se spune astăzi) și cei care
au urmat lor: Ioanichie Olteanu, Ion Agârbiceanu,
Nicolae Mărgeanu, Valeriu L. Bologa, Ion Lungu,
Ion Oarcăsu, Vasile Rebreanu, Alexandru Căprariu,
Mircea Zaciu, Miron Scorobete, Grigore Beuran,
Ana Blandiana, Dumitru Isac, Ion Rahoveanu, Ioan
Alexandru, Iosif Pervain, Romulus Rusan, Teofil
Bușecan, Radu Stanca, Negoiță Irimie, Radu Enescu,
Dumitru Mircea, Domițian Cesereanu, Ion Manițiu,
Teohar Mihadaș, Augustin Buzura, Mircea Vaida
și (cu voia autorului) Constantin Cubleșan care s-a
apropiat de redacția Tribunei cu pașii timizi ai orică-
rui începător.
Cunoscut ca prozator (apreciat, citit), ca drama-
turg (jucat, nu doar citit), ca aparat Rontgen de mare
,,Cuvântul introductiv” al noii ediții este semnat
de îngrijitorul ediției care reamintește condițiile în
care a fost scrisă nuvela. Pavel Dan era în spital,
suferind de o boală incurabilă. Scrierea narațiunii
amintite s-a făcut într-o perioadă scurtă, octom-
brie-decembrie 1936, ea va participa la Concursul
național de nuvele istorice, organizat de ziarul clu-
jean ,,România Nouă” și va obține premiul întâi.
Însuși Pavel Dan recunoaște ,,unele scăderi ale nu-
velei”, motivând că abia putea ,,sta la masă un ceas
pe zi”. Ambele nuvele, mărturisește Aurel Podaru,
,,au ca sursă de inspirație evenimente premergă-
toare actului istoric de la 1 decembrie 1918”.
La o recitire a nuvelei Iobagii m-a impresionat
firescul trecerii din real în fantastic. Dialogul dintre
țăranul Filimon și Sfântul Petru este de fapt un ex-
pozeu al stării de spirit a mentalului colectiv al io-
bagilor. Pavel Dan pregătește minuțios climatul de
nemulțumire al iobagilor. Ca în romanul Răscoala
al lui Liviu Rebreanu, zvonurile, semnele, mai bine
zis arătările premerg revolta. Scenele în care feme-
ile aleg cânepa te duc cu gândul la atmosfera în-
robirii trudnice din poezia Clăcașii a lui Octavian
Goga. Răscoala țăranilor, aprinderea castelului și
pedepsirea baronului sunt redate cinematografic.
Aurel Podaru remarcă și el scena memorabilă în
care văcarul Popuța se scaldă într-un butoi de un-
soare și le dă mâncare opincilor: ,,Amu, na, mân-
cați, opincilor, să vă săturați”. Bine creionat este
precizie - iertată să-mi fie metafora, dar nu găsesc
alta mai expresivă - (a radiografiat literar sumedenii
de cărți consolidându-și un statut de eminent critic
literar), cunoscut ca pasionat eminescolog, mai pu-
țin ca poet (sau autor de poezii), dar impetuos, falnic
și arborescent, imposibil de ignorat în calitate de is-
toric literar cu numeroase cărți la activ, Constantin
Cubleșan este și mai puțin cunoscut ca traducător. Și
totuși ca traducător a debutat în paginile Tribunei. O
spune chiar autorul în paginile 19-20 ale cărții. În 1957
(anul lansării Tribunei) Negoiță Irimie l-a introdus în
biroul lui Ioanichie Olteanu (nu se putea altfel!) pe
tânărul Cubleșan, autorul unei traduceri din Serghei
Esenin. „Nu e rău, dar Esenin e greu de tradus...” a
fost reacția lui Ioanichie Olteanu și i-a propus să tra-
ducă o poezie de Stepan Scipaciov - „era pe vremea
aceea unul dintre poeții sovietici cei mai importanți”.
Traducerea a fost publicată în numărul 37 din 19 oc-
tombrie 1957, „având girul unuia dintre cei mai buni
și autoritari traducători din poezia lumii: Ioanichie
Olteanu”, adaugă Constantin Cubleșan, amintindu-și
cu emoție momentul debutului său literar. Între acest
moment al începutului și cel al despărțirii de Tribuna
sunt scoase din umbra uitării toate personajele cărții
încheind „poate, cea mai frumoasă perioadă a for-
mării mele scriitoricești”. Numai un cunoscător din
interior al fenomenului tribunist putea scrie cu atâta
acribie profesională și nonșalanță de vechi „comba-
tant” întru dobândirea faimei scriitorimii clujene o
carte „mai degrabă de memorii, nu prea serioase sau,
așa cum zicea cineva, de seriozitatea bolii de apen-
dicită”. În urma amintirilor devoalate, Constantin
Cubleșan zâmbește mucalit și mulțumit: Cam asta
este povestea Tribunei, din „prima garnitură” de re-
dactori și colaboratori. Așteptăm să citim despre „a
doua garnitură”, dacă va fi să fie.
■
preotul Costan, fire voluntară, un fel de haiduc al
stranei care le va cere mirilor de ocazie din fina-
lul nuvelei să jure credință pe secure, motivând că
aceasta e ,,tot cruce”.
Cea de-a doua scriere a volumului, intitulată
Îl duc pe popa, conturează chipul preotului Mare
Gheorghe, un ,,apostol” coborât parcă din poezia
cu același titlu a lui Octavian Goga. Arestarea lui,
plecarea din mijlocul sătenilor bulversează întrea-
ga comunitate rurală. Natura accentuează tristețea
colectivității care are senzația că asistă la o înmor-
mântare: ,,Clopotele încetaseră și din păduri ie-
șeau chipurile înfiorătoare ale liniștii și ale nopții”.
Personal, nuvela îmi aduce aminte de tatăl meu,
tânăr preot, în Parva, în 1943, arestat de jandarmii
unguri, dus la primărie și bătut zdravăn fiindcă re-
fuza să-i demaște pe părvenii care au luat clopotele
bisericii și le-au ascuns în munți, ca să nu fie rechi-
ziționate de armată.
În ambele proze alarmarea sătenilor este urma-
tă de mișcări rapide ale indivizilor care se adună,
devenind o colectivitate ce va reacționa unitar:
,,Oamenii de pe dealuri coborau spre sat rosto-
golindu-se la vale” (Iobagii), „oamenii alergau...
Cărările și drumeagurile de câmp se umplură de
oameni” (Îl duc pe popa).
Dacă adăugăm la toate acestea și plăcerea citito-
rului de a avea în mână o carte așa cum a apărut ea
prima dată, în urmă cu 85 de ani, meritele lui Aurel
Podaru pentru această reeditare sporesc evident.
■
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
Speranța unui
Răsărit în ochiul nopții
■ Eugen Cojocaru
Dana Criste
Răsărit în ochiul nopții
Satu-Mare, Ed. Ecou Transilvan, 2018
Editura clujeană Ecou Transilvan, a Nadiei
Fărcaș, continuă seria volumelor (impe-
cabile și editorial) unor talentați autori
„intracarpatici” cu un impresionant „mesaj” liric
al poetei Dana Criste, din Satu-Mare: Răsărit în
ochiul nopții (117 pagini, 2018). Oșancă neaoșă,
a apărut recent pe firmamentul poetic - Aproape
de liniștea simțirii și Desculță prin iubire (2016), O
altă scufundare (2017) - reușind o creștere remar-
cabilă ce excelează cu noua sa carte. Titlul unui op
sau al poeziilor sunt suficiente pentru a vedea că
e vorba de o nativă „forță poetică” - de la început
aflăm că Voi bate la ușa mea/Încă o dată/Hei, e
cineva acasă? (Nu toți ochii plâng la fel). Se dedu-
blează deseori pentru a se (re)găsi - Calea Regală
ne-a fost dată de Iisus, „esențializat” de Sfântul
Augustin: Dacă iubire nu e, nimic nu e! E regis-
trul dramatic al ființării actuale a autoarei, care
intră într-o odisee existențială prin Singurătățile
mele: În seninul nepoluat/de sub pleoape,/acolo te-
am căutat. Iată polurile între care se zbate într-un
pasionant stream of consciousness plin de întâm-
plări „zilnice” încărcate cu o simbolistică subtilă,
ca o variantă lirică a Virginiei Woolf, în Valurile.
Într-un dicteu sincer, plin de suavă sensibilitate,
ne amintește de o superbă poetă, plecată prea
devreme dintre noi: Magda Isanos. Niciodată nu
știm dacă e un „iubit” real sau numai „dorința/că-
utarea”. Doar femeia se poate dărui atât de frumos
prin și întru Iubire: Unde ești?/Vezi petale de flori/
dansând în așteptare? (M-aș pierde dacă te-aș pier-
de). În Catharsis aflăm poezia ce o definește: Pe
Marius Barb
From Genesis to Revelation (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
buze/Degetele sufletului/freamătă. Legătura „om-
bilicală” cu realul și mirificul existenței se face, la
Dana Criste, prin degete: Sângele se ghemuiește în
vene/Degetele tac! (O perdea și un strigăt). Ea cere
acelui „cuiva”, ca un Mic Prinț feminin, „Graalul”
sufletului: Desenează-mi ceva/Unic și albastru,/
Un cuvânt... orice-ar fi,/De care să mă pot sprijini.
(Rujul de pe buza cerului) devenind, brusc, rim-
baud-iană. Albastrul e Culoarea ei, speranța de
care se agață cu tenacitate, disperare tandră, ofe-
rindu-ne una din cele mai frumoase imagini a do-
rinței de Iubire/Iubit: Sănii-mi tresar/Cu flori de
salcâm/Numărând petalele... (Puțin pentru mine,
puțin pentru tine).
Ductusul liric este „acum”-ul poetei și, para-
doxal, pe cât de multă viață intermediază, cu atât
mai multă „ne-trăire” e în ea: Mă agăț de tine, via-
ță... Încă puțin doar, dacă m-ai iubi! (Cum să fiu,
când nu-mi ești?). Lumea din jur e o caricatură din
expresionismul german: Judeci oamenii/Blocați
în costume de teatru/Degeaba le smulgi hainele/
Sub ele sunt altele! (Contur). Viața e, pentru noi,
cuvinte fără sens: Noi devenim cuvinte grăbite/Ale
unei povești/Ce n-a răsărit încă. (Zăpada poveștii).
James Joyce descrie identic destinele multora în
Dubliners: Lacrima cernelii se scurge/Din tot atâtea
vieți. (Caligrafic). E grea Trăirea în acest Zeitgeist:
Cărți sunt destule, poezia e tot mai puțină!... mul-
tă literatură/și dragoste tot mai puțină/ (Surogate).
Deocamdată ea se auto-anesteziază, așteptând
„ceva” eliberator: Cu fiecare clipă ce trece/mă înveș-
mânt în alb... focul e calm!//Deschid gura/să ard în
cuvinte/ (Tăciune de toamnă). Din nou, incertitu-
dine pentru cititor - e vis ori realitate: Prea târziu
am deschis ochii,/Brațele-ți miroseau deja a uitare.
(În același vis). Danei Criste ne surprinde mereu cu
Marius Barb	Zoe, a.k.a Eva (2018)
desen, tehnică mixtă, 100 x 70 cm
ceva nou - iată un auto-portret de rară forță po-
etică: Să mă scald prin mlaștina realității,/lut peste
lut, suavă/precum o moarte așteptată! (Lut suav).
Pentru că Neantul existențial (o) ucide: În palmele
mele/Nu știu să traduc întunericul/ (Hățiș) și nu-i
nerămâne decât să Caut strune de raze/Prin firul de
lut... (Dă-i timpului timp) - ce superbă definiție a
omului!
Singurătatea e resimțită carnal-ființial: Cum e
să te trezești/cu întunericul peste brațe/și să nu știi/
unde să-l lași/ (Întuneric peste brațe), dar, dedubla-
tă în dialog cu ea însăși, (se) ființează: Erai singu-
ră.../Dar în ochii mei/Toată făptura ta încăpea! (În
ochii mei). Salvarea vine de la spiritul creator: Am să
durez un rai din cuvinte. (Raiul meu)! Cel puțin, în
închipuire, visul se-mplinește, uneori: Sunt nisipul
fierbinte,/Atinge-mă,/Lasă timpul să-și facă de cap!
(Tangaj), însă teama de deziluzie e mai purternică:
Dacă mă atingi,/o aripă se face mai caldă,/iar cea-
laltă/doar mimează frică... (O aripă sub pământ).
Și totuși (există iubire... - Adrian Păunescu) nu re-
nunță la împlinirea prin acest dar divin: Mi-a mai
rămas/Atâta tandrețe/de turnat în tranșee/ (Puținele
spaime).
Întregul volum e o pendulare dureroasă între
drama renunțării: Printre degete-mi scapără/Un în-
tuneric lătrător/În ritm alert cuvintele mor/ (Teamă)
și o mândră găsire de sine: Sunt aici... nu mă tem că
te pierd/În acest sfârșit de noapte,/Cu degetele odih-
nite te dezmierd. (Răsărit în ochiul nopții). Dar, ca
orice fire rebelă și nobilă, nu renunță - arta purifică
și renaște cathartic: Că poate cândva/am să cresc în
jurul tău, metaforă... Te voi acoperi,/Din D am să
sfărâm dorul,/din A am să alung Amintirile,/din N
am să desenez nimbul,/din A adevărul,//Cu un puls
surprinzător! (Puls surprinzător)
Euterpe a dăruit-o pe Dana Criste cu un puter-
nic filon liric, sprijinit pe o sensibilitate de o sensi-
bilitate cuceritoare, plină de metafore memorabile -
Purtam nisipul tălpilor în suflet, În alunecușul ideii/
Sunt fără întoarcere, O, suflete al meu.../Dă glasului
rostuire de flori!... - ce o recomandă ca o marcantă
poetă a prezentului. Ea creează o Lume Ideală pier-
dută, e un trubadur modern trecut prin disperarea
lui Emil Cioran, dar închină, totodată, un minunat
imn Iubirii androgine tânjind după jumătatea pier-
dută care dă sens „umbrei” venite pe Pământ!
■
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
7
Cruda așteptare
■ Alexandru Sfârlea
Marius Barb
Adrian Copăceanu
Așteptarea
Oradea, Biblioteca revistei Familia, 2018
Există autori care, chiar înzestrați fiind din
punct de vedere al talentului literar, se
complac într-un fel de masochism al inde-
terminării volitiv- ontice, suspendând scurgerea
inexorabilă a timpului undeva, într-un colț aeri-
an al lăuntricității, pe care îl privesc cum se tot
micșorează - între extremele terestrității impa-
sibile și-ale invulnerabilei finitudini - confiscați,
parcă, între fruntariile unei indiferențe crude, dar
profund asumate. Un asemenea autor, prozator
în cazul de față, a fost (este) și orădeanul Adrian
Copăceanu, ajuns aproape sexagenar, dar în ser-
tarele căruia și-au făcut ,,veacul”, în solitudinea
suficientă sieși a unui anonimat perfid, dar și con-
descendent- sfidător, aș zice, pagini ce refuzau,
strâns îmbrățișate, ieșirea la lumină. Este vorba,
totuși, de ,,un prozator de cursă lungă”, cum își
intitulează scurta prezentare a volumului poetul
și eseistul Ioan F. Pop, fostul coleg de cenaclu (
,,Iosif Vulcan”) al prozatorului, din deceniul nouă
al secolului trecut. El a făcut demersurile de ri-
goare (dimpreună cu un alt prozator loco și prie-
ten, Cătălin Șușu), care a(u) făcut posibilă sistarea
așteptării editoriale, A.C. aflându-se acum într-o
grea încercare existențială.
Că ,,scrisul său laborios și cu multiple labi-
rinturi psihologice, unul care îmbină imaginarul
debordant cu datele fruste ale realității, merită
oglindit între coperțile unei cărți” (I.F. Pop), este
în afară de orice dubiu. Adrian Copăceanu cir-
cumscrie, într-adevăr, în fluxul narativ, ipostazieri
dens- coerente și sub incidența unui acut simț al
observației, reușind să configureze în povestirile
sale un ritm al tensiunilor relaționale, o atmosferă
vibrant- emoțională pe alocuri, care mențin trea-
ză atenția cititorului. El are capacitatea, destul de
rară, ca, pornind de la situații și pretexte (aparent)
banal- derizorii, să conserve ideatic și profund re-
levant acea energizare intrinsecă a semnificantu-
lui, care își face simțită prezența, pe măsură ce tra-
ma narației dobândește, în topica frazării, chiar și
unele incongruențe semantice (procedeu specific,
Eleleth, the Angel (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
îndeobște, unui anumit tip de poezie, la modă în
ultima vreme). Iată un fragment din chiar prima
povestire: ,,Într-un astfel de moment se produse și
implozia straniului. O scindare curioasă în chiar
modul de a vedea lucrurile, de a lua în posesie
realul. O liniște vătuită învăluie imaginile, persis-
tența unui țiuit infim ; toate detaliile insignifiante,
omise, ignorate, derizorii în conexiunea lor de ba-
nalitate silnică năvăliră asupra lui, uimindu-l prin
relațiile bizare, dezarticulate. Poate e doar dintr-o
slăbiciune de-o clipă, viziunea care i se contură în
minte fiind de o claritate covârșitoare, așa cum o
primesc cei inspirați, ori, cine știe, o ferăstruică
poate s-a deschis pe undeva și a apucat doar să
arunce o privire înăuntru.” (Sperietura).
În povestirea Așteptarea, cea care dă și titlul
volumului, putem identifica unele filiații și ecouri
atât tematice, cât și ambiental- structurale, cu cele
prin care trec Vladimir și Estrogan, personajele
beckettiene din Așteptându-l pe Godot, celebra
piesă ancorată în bolgiile absurdului. Doar că la
Marius Barb
Power and Glory (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
Copăceanu - prin finalul care nu este indefinit și
improbabil, înrădăcinat în absurd, de fapt, ca la
autorul elvețian - personajul aflat în armată, unde
își satisfăcea stagiul militar (un alter-ego al auto-
rului, probabil), nu este ,,victima” unei așteptări
zadarnice, în care timpul își aneantizează propria
trecere. Ci, la capătul a nenumărate probabilități
( ,,Soldatul ... la poartă!”) iubita (prietena) apa-
re, totuși, într-o seară târzie, numai că soldatul
este epuizat și stors în urma atâtor prezumții și
speranțe exasperante, iar când merge, totuși, la
poartă, nu o face decât pentru a conduce per-
soana (prea îndelung) așteptată, la autobuz. Cu
minim de vorbe, gesturi, semne, subânțelesuri.
Putem spune că, în cazul acestei așteptări nu ire-
mediabil eșuate, dar psihologizant și intemperant
compromise, tentaculele absurdului și-au pierdut,
în bună măsură, din potențialul de sugrumare a
realității, rămânându-i doar o caracteristică su-
bliminală, non- limitativă, aceea a persuasivită-
ții. Prozatorul orădean excelează, în alte dăți, în
descrieri obiectuale, prin care irizează nervuri ale
unui imaginar nu lipsit de suavitate și prospețime:
,,Grupul statuar din grădina bisericii avu o ușoară
unduire a liniilor, ochiul ar fi surprins tocmai cli-
pa în care Mama își luase Fiul în brațe. Privi exclu-
siv într-acolo, cuplul înmărmurise deja pe soclu,
efortul său nu fu răsplătit; cu cât privea mai atent,
răsplata era mai mică - ceva îi aluneca de fiecare
dată din fața privirii.” Sau: ,,(...) ... și m-am temut
tot timpul că nu văd îndeajuns, că am să citesc
în zadar. Dar... prinsesem un fir, mă pomenisem
scăpat din rând și nu știam pentru cât timp. Cum
nu puteam conduce pe nimeni către prospectarea
realității, trebuia să profit din plin. Bruegel cre-
dea că orbii sunt docili, n-a vrut să mintă, însă a
imortalizat propria înșelare. Orbii însoțitori sunt
cei mai teribili paznici: Nu te uita, Nu te duce,
N-ai voie, Nu ne interesează, Nu e treaba noastră
...” (Sinucidere la drapel). Putem spune că această
primă apariție editorială prozastică avându-l ca
autor pe Adrian Copăceanu este definitorie și re-
levantă, de bun augur prin excelență, fiind aștep-
tat (iar ... așteptare!), de ce nu, cu un roman, care
să-l circumscrie, indubitabil, în cercul privilegiat
al scriitorilor demni de luat în serios.
■
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
Erudiție și conduită etică
■ Vistian Goia
Teodor Vidam
Eseuri etice
Ed. Argonaut, 2018
Teodor Vidam este profesor universitar
și autorul câtorva cărți axate pe proble-
matica moralității: Conștiința morală
(1981), Introducere în filosofia moralei (1994),
Moralitate și comunicare (1995), Teritoriul mo-
ralității, Revirimentul eticii în gândirea filoso-
fică românească (2016) și multe altele. A fost
preocupat de filosofia moralei, de cea juridică
etc.
L-am cunoscut cu ani în urmă la o cafea, în
incinta Bibliotecii „Lucian Blaga”, fiind frapat
de conduita lui singulară: tăcut, dar deosebit
de informat într-un domeniu considerat peri-
feric lumii moderne de astăzi. Dacă ai răbdare
în conversația cu el, descoperi un intelectual
cult, deosebit de informat și răbduriu în a-și
asculta tinerii care-l frecventează.
Cartea prezentă întregește prin conținutul
ei preocupările statornice ale „moralistului”.
Din primele judecăți ale autorului, cititorul își
poate da seama de puterea de distingere a con-
ceptelor de care se ocupă: „Profanul este lumea
în care trăim și ne afirmăm, pe când sacrul este
un izvor inepuizabil, care creează, menține și
reînnoește profanul”. De asemenea, sunt așeza-
te față în față ipostazele vieții diurne, fie per-
sonale, fie colective (termenul ultim l-aș fi evi-
tat) pentru a sublinia trecerea de la „starea de
culpabilitate la aceea de om normal și capabil”.
Din multiplele lecturi ale profesionistului,
Teodor Vidam reține esențialul, adică ceea
ce îl interesează pe cititorul contemporan.
Consultând în special profesioniști francezi,
el evidențiază cugetări care-i frapează și-i în-
cântă pe moraliștii pasionați. De pildă, din
R. Callois reține: „Omul nu este izolat în na-
tură, el nu este un caz particular decât pentru
sine însuși”.
Gândirea și afirmațiile esențiale sunt cu-
prinse mereu în limbaj ambivalent. Așadar in-
sistă în disocierea între „real și imaginar”, între
„starea de veghe și somn”, între „conservare și
reînnoire”, între „persoană și personalitate”, în-
tre „valori civilizatorii și valori morale” etc. De
aceea acceptă fără să clipească cugetarea fran-
cezului amintit: „Nu există nimic în univers
care să nu fie susceptibil de a forma o opoziție
bipartită”.
Pe de altă parte, pentru a delimita teritoriile
conceptului de care se ocupă, T. Vidam face
apel la componentele moralității antice, crești-
ne, moderne ș.a. Alteori parcă „sar” din pagină
afirmații de acest gen: „regatul lui Dumnezeu!”.
Sigur, există moralitate antică, creștină, apoi
moralitate comunitară, personală și ideală.
Dar, cititorul mai puțin informat se poate simți
„copleșit” de atâtea concepte și termeni care se
succed năvalnic asupra sa, fără explicitările fi-
ecăruia, pentru a fi lesne accesibile.
În continuare, autorul se ocupă de „morală
și moralitate”, reținând ceva esențial: „Morala
antică a propus ca model uman «înțeleptul»,
morala creștină a propus «sfântul», morala
modernă a propus «cetățeanul», pe când mora-
la actuală nu dispune, (crede T.V.), de un mo-
del uman ca sprijin”. (p. 20)
Următoarele pagini sunt consacrate „Eticii”.
Autorul cărții a acceptat demersul lui Petru
Creția (din Epos și logos, 1981), reținând urmă-
toarele afirmații: „Morala face parte din sfera
acțiunii și culturii, pe când etic este un garant
al justificării și reușitei” (p. 22).
Pentru autorul cărții de față, morala există
„prin oameni, printre oameni și pentru oa-
meni”. El apelează la gândirea unor celebrități
precum Sf. Augustin, Platon, Spencer, Kant ș.a.
Valorifică spusele acestora pentru a-și argu-
menta propriile judecăți. De pildă, „moralis-
tul” Vidam consideră că scopul major al ori-
cărei morale constă în formarea caracterului
moral, nobil. Însă, când stabilește niște analo-
gii între morala Romei și aceea a Europei con-
temporane, raționamentul autorului e pe cât
de curajos, pe atât de riscant. Sigur, se pot găsi
analogii între „starea morală” a Romei antice și
aceea a Europei contemporane, precum patima
necumpătată pentru bani și pentru plăcerile
rafinate și josnice ale vieții, dar afirmațiile tre-
buie gândite și motivate profund și temeinic,
nu numai enunțate. Nu e suficient să afirmi
că „banul” e „ochiul dracului”, sau că „banul”,
precum iubirea din patimă, întunecă mintea, ci
afirmațiile trebuie argumentate cu migală și cu
exemple din felurite medii social-politice.
În următoarele subcapitole ale cărții, auto-
rul lărgește aria ideatică, îmbogățind-o treptat,
prin referințele la sentimentul patriotic, la „lu-
mea ideilor” a lui Platon, la „ideea absolută” a
lui Hegel ș.a. De asemenea, nu uită „dualismul”
profesat de Aristotel și Descartes, nici de poetul
nostru G. Coșbuc, a cărui conștiință a înregistrat
„mișcări seismice” în adâncurile sufletului ro-
mânesc prin îndemnul său de neuitat: „O luptă-i
viața; deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor”.
Pe de altă parte, ocupându-se de
„Credincioșenie ca brazdă trasată adânc în al-
cătuirea ethosului românesc”, Teodor Vidam
intră curajos în polemică cu profesorul Ion
Irimie, autorul cărții cu titlul Lucruri mari în
lucruri mărunte (apărută în 2016). Aci e vor-
ba de existența sau nu a „fracturii” între ideea
de „Dumnezeu și mântuire sau viața de apoi”.
Întrucât teritoriul polemicii este puțin accesi-
bil mie, nu mă pot pronunța asupra „adevă-
rului”, de o parte ori de alta. Apreciem pozitiv
hotărârea lui Teodor Vidam de a se alătura lui
Ion Irimie în privința politicii făcute din inte-
res, adică „din instinctul puterii și al vanității,
fără vocație și anumită cotă de moralitate, de-
venind o mizerie umană” (p. 38).
Deosebit de consistente sunt paginile în
care sunt detaliate și clarificate chestiunile
legate de „identitatea” și „libertatea” moralei
umane. Informația autorului este foarte boga-
tă, apelându-se la filosofi, critici, ideologi din
diferite secole și de toate culorile, încât citito-
rul are impresia că autorul a exagerat puțintel
în privința erudiției. Nume precum Brâncuși,
Dostoievski, Nietzsche, Spinoza, Kant, Marx,
Jung, Husserl ș.a. fac pagina greu digerabilă.
Marius Barb Antimimom Pneuma- detaliu (2018)
desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
Mai aerisită și accesibilă este „Secțiunea a
doua”, cu titlul „Particularități ale ethosului ro-
mânesc”. Aci se apelează îndeosebi la români:
N. Mărgineanu, Mircea Eliade, Lucian Blaga,
M. Vulcănescu, C. Rădulescu-Motru, Noica
ș.a. Sunt analizate sintetic chestiuni precum
„caracterul moral”, „liberul arbitru”, limbajul
filosofic, spiritualitatea umană, ethosul româ-
nesc, omenia și alte componente, fără să uite
remarca țăranului român: „bună țară/ rea toc-
meală/ mama ei de rânduială!”
Un scurt capitol cuprinde opiniile lui
T. Vidam cu privire la „Dimensiuni etice ale
politicului”. Aici am apreciat afirmații temei-
nice și pline de adevăr. De pildă, pentru citi-
torul de cultură medie sunt însemnate pro-
poziții limpezi precum: „Persoana umană se
constituie într-o familie, trăiește în relație cu
ceilalți prin limbaje. În acest areal al sociali-
zării nu sunt luați în seamă sclavul și femeia
decât odată cu prezența și acțiunea creștinis-
mului” (p. 74). De asemenea, apreciem atitudi-
nea lui Vidam de respingere a opiniilor despre
„viitorul post-uman” ale unor ideologi rătăciți:
„Nu putem accepta înfundături sau căderea
în noaptea neființei, adică în marele nimic”.
Există și vor exista - spune autorul - drepturile
persoanei umane: dreptul la viață, la muncă, la
libera exprimare a credinței (p. 75).
În partea a doua a cărții, T. Vidam dovedeș-
te calități de comentator avizat al feluritelor
morale creștine: catolice, ortodoxe, protestan-
te, cu referiri fugare la personalități precum
Teilhard de Chardin, P. Ricoeur, G. Marcel ș.a.
Și aici face disocieri fine între filosofie și re-
ligie, subliniind și diferențele dintre persona-
lism și existențialism. Așadar cartea lui Vidam
este deosebit de bogată în privința inițierii tâ-
nărului de astăzi în multitudinea curentelor de
felurite orientări, situate la granița dintre filo-
sofie, creștinism, etică și conduită morală. Este
o carte deopotrivă de inițiere și de meditație
asupra destinului contemporanilor noștri de
felurite credințe și orientări.
■
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
Revolta oamenilor
normali
■ Menuț Maximinian
Alexandru Petria
Cum văd lumea. Împotriva globalizării
și corectitudinii politice, despre dignitism
& alte lucruri
Suceava, Alexandria Publishing House, 2018
Să începem cu „șablonul” prezentare, ca
la școală, deși sunt convins că mulți îl
cunosc pe autor. Alexandru Petria a de-
butat în revista Tribuna, în 1983. De atunci a
publicat o serie de volume „structurile” fiind
de la poezie la roman: Neguțătorul de arome
(poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele
cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (pro-
ză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012)
și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii,
2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013),
România memorabilă (interviuri cu scriitori,
2013), Cele mai frumoase poezii ale anului,
Cele mai frumoase proze ale anului (antolo-
gii, 2014 și 2017). Poeziile sale au fost traduse
în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și
olandeză.
Prin punctele lui de vedere, Alexandru
Petria a intrat adeseori în conflict cu confra-
ții, însă niciodată nu a dat înapoi, ceea ce a
conturat o poziție „neconfortabilă” pentru
unii. Prevedeam apariția unei cărți în care să-
și exprime, liber, gândurile. Cum văd lumea.
Împotriva globalizării și corectitudinii politice,
despre dignitism & alte lucruri, este o carte
care va stârni, sunt convins, valuri. Opiniile
vin în urma unei experiențe vaste pe diver-
se paliere: după 1989, devine șeful Comisiei
pentru Abuzuri și Drepturile Omului în ca-
drul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni,
Marius Barb
The Same Old Fear (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta so-
meșeană. A fost redactor la mai multe publi-
cații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener,
Monitorul de Someș. A fondat propria publi-
cație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-
Năsăud, Dej și Gherla.
Cunoscut drept un scriitor ce întotdeauna
și-a urmat propriul proiect, Alexandru Petria
demonstrează și în volumul de față că trans-
mițând e mesajul tău și nu al altora ești, vorba
aceea, „propulsat” în față.
La Alexandru Petria șochează până și titlu-
rile, multe dintre acestea dezbătute și pe rețe-
lele de socializare - „Fack you - Globalizare!”,
„Adevărul a devenit o insulă”, „Intelectualul
și manipulatorul de cadavre”. Petria ne arată
că a fi patriot nu înseamnă să fii cretin și că
împreună trebuie să dăm un restart pentru ca
țara noastră să redevină ceea ce a fost, con-
vins fiind că „numai morții n-au alernative”.
Cartea lui Petria este o mărturisire de cre-
dință, un manifest care luptă cu nebunia con-
temporaneității, cu explozia falselor repere și
a șarlataniilor care preschimbă oficial min-
ciuna în adevăr. Autorul ne îndeamnă să ne
folosim „neuronii personali” și să urmărim
tematica propusă de el, - dicnitismul -, un
nou tip de societate, în care să primeze su-
veraneitatea indivizilor. Ai putea, stând cu
creionul în mână, să subliniezi toată cartea,
pentru că, dincolo de extragerea de citate filo-
zofice descoperi o adevărată poezie în proză:
„Aerul a devenit toxic sub dictatul corporații-
lor și al corectitudinii politice, al globalizării,
iar politicienii s-au transformat în anexe de
plastilină ale acestora, fiind castrați chiar de
Cum văd lumea
ALEXANDRU
Petria
menirea lor... Ești orb dacă crezi că liberta-
tea e la tine, ca telefonul mobil, ca un pulover
călduros. Precum iubita lângă care îți găsești
sensul” (p. 9).
În viziunea autorului, după totalitarismul
fascist și comunist ne confruntăm cu totali-
tarismul financiar global care „e cu atât mai
periculos cu cât îmbracă mai fariseic haine-
le democrației și variate ideologii, care sunt
subsumate globalizării. Nu are un punct de
comandă unic, sunt o mulțime de puncte
de comandă, uneori cu interese antagonice,
alimentate numai de lăcomie. Statele sunt
biete jucării în mâinile unor decidenți ob-
scuri, iar votul este chiuretat de semnifica-
ție. Renunțarea la libertăți în favoarea unei
mincinoase siguranțe este o scurtătură a lui”
(p. 14).
Scriitorul se declară răspicat împotriva glo-
balizării, care nu este altceva decât dialectica
lăcomiei. Pornind de la vorbele directoarei
FMI, Christine Legarde, „bătrânii trăiesc prea
mult și este un risc pentru economia globală,
trebuie făcut ceva”, Petria declară șocant (dar
aceasta este gândirea unora ce conduc lu-
mea): „Sigur, e mai ieftin să fie împușcați. Sau
otrăviți. Sau gazați” (p. 17). Conform acestu-
ia, sfârșitul Uniunii Europene este aproape,
în varianta în care „o să continue politica sa
actuală, de păstrare a diferențelor între mem-
brii săi, unde unii sunt mai egali decât alții pe
considerente de putere economică” (p. 19)
Am spus de atâtea ori că identitatea fiecărei
țări trebuie păstrată într-o Europă cu porțile
deschise, Petria venind să întărească această
afirmație: „Se aruncă în lada de gunoi a ruși-
nii ideea de patriotism, de apartenență la un
areal geografic. Se militează pentru vaccina-
rea obligatorie, în condițiile în care nu ai un
control real asupra vaccinurilor. S-a început
campania de promovare a microcipării popu-
lației” (p. 23).
Poate șochează autorul, dar așa este: „lu-
mea merge într-o direcție greșită, e cazul să se
reseteze relațiile - sunt cerințele momentului.
Cine nu le pricepe este tâmpit. Dacă nu, mai
grav, poziția îi este impusă de stipendii.” (p.
31). Cât adevăr în expresia „singura dimen-
siune umană universală este moartea” (p. 31).
Termenii „tari” nu fac decât să ne trezească
la realitate: „Noi, est europenii suntem regu-
lați de două ori, ca proștii: 1. când ne-a plecat
10
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
forța de muncă școlarizată aici în Occident,
fără să primim compensații pentru suporta-
rea studiilor; 2. când suntem obligați să plă-
tim «absorbirea» imigranților, apăruți din țări
unde n-am provocat războaie” (p. 48).
Corectitudinea politică invocată și în titlu
ne bulversează iremediabil viețile, denaturea-
ză firescul umanității, soluția fiind „revolta
oamenilor normali, simpli, revolta împotriva
elitiștilor care țin în brațe aberația.” (p. 58)
Învățăm de la Alexandru Petria că, a fi creș-
tin nu înseamnă să fii orb și să nu ai propriile
argumente, ci din contră, trebuie să aperi anu-
mite repere într-o lume în care, dacă nu ești
de acord cu anumite trend-uri, ești luat drept
unul extremist: „Nu cumva să-i spui negrului
negru. Nu cumva să-i spui țiganului țigan. Nu
cumva să-i spui homosexualului homosexual.
Nu cumva să-i spui idiotului idiot. Nu cumva
să-i spui grasului gras, chelului chel, piticu-
lui pitic. Nu cumva să te bucuri că ești alb, e
nepermis. Nu cumva să te bucuri că ești fru-
moasă, pocitele sunt scandalizate. Nu cum-
va să-ți susții inteligența, că-s discriminați
proștii. Și ei sunt sensibili, nu vor ca tu să ieși
din rând... Nu cumva să afirmi deschis că ești
creștin, nu e în trend. E chiar o rușine, ești
un înapoiat. Ascundeți crucile, eliminați-le
și din fotografii. Nu cumva să fii rațion-
al, gânditul este un pericol pentru cei care
învârt finanțele lumii. Nu cumva să fii con-
tra globalizării. Nu cumva să spui adevărul.
Adevărul este o insultă. Nu cumva să fii om
întreg, ci o arătare fără individualitate, supus,
docil. Așa ni se cere, asta se încearcă să ni
se impună. Și-o să fim fericiți precum vidul.
Altfel, ești etichetat ca retrograd ori fascist.
Corectitudinea politică e pe cale să ne bul-
verseze iremediabil viețile, să ne denatureze
firescul umanității. Corectitudinea politică
e pe cale să ne scârbească fiindcă umbrim
pământul («Manifest împotriva corectitudinii
politice»)” (p. 69)
Trăim într-o lume în care ar trebui să ac-
ceptăm lucrurile nefirești ca firești, iar „nor-
malul” este acceptat în noua „gândire”: „Mi-e
rușine să cred în Dumnezeu. Mi-e rușine că-
mi clătesc ochii cu trupurile femeilor, nu cu
părul de pe fesele bărbaților. Mi-e rușine că-s
un fanatic al libertății, că nu înghit să mi se
rescrie drepturile după șabloanele corectitu-
dinii politice. Mi-e rușine că-mi accept și res-
pect istoria și tradițiile poporului, cum sunt
ele, cu sclipiri și momente reprobabile, dar
ale noastre.” (p. 75). Și acum umorul negru al
autorului: „Mi-e rușine dacă ați crezut cele de
mai sus”, ca verdict la prostia unora.
Eroii noștri, ce au luptat pentru pământul
sfânt, sunt astăzi considerați exemple negative
care ar trebui scoase din istorie - „Ștefan cel
Mare - un nenorocit de violator, și-a bătut joc
de femei. Curvari și Alexandru Ioan Cuza, și
Kogălniceanu. Impardonabili macho. Rușine
lor. Eject! Constantin Brâncoveanu a acceptat
să i se omoare copiii, de fanatic religios ce-a
fost. Un exemplu revoltător. Vlad Țepeș - un
sadic sinistru. La gunoi! Mihai Viteazu și-a
ucis creditorii, a vrut să aibă cât mai mulți io-
bagi, nu merită un loc în istorie.” (p. 65). Dacă
sunteți șocați de afirmațiile acestea să știți că
mulți din cei ce ne „educă” azi copiii prin pro-
grame importate din cele mai proaste legi de
învățământ gândesc așa. Basmele noastre nu
mai sunt bune pentru copii, ce să învățăm de
Marius Barb
la Zânele și Feții-Frumoși narcisiști, nici să
nu pomenim de zmei că le arătăm copiilor ce
e violența. Și câte și mai câte. Îi ferim pe copii
de poveștile în care binele triumfă întotdeau-
na și la un click distanță pe net găsesc ei alte
jocuri mult mai violente.
Trebuie, dincolo de orice icoană canoni-
că a unei personalități, să vedem ce a făcut
aceasta pentru noi, Petria dând exemplul lui
Eminescu, „un tip căruia i-a plăcut să meargă
împotriva curentului. Nonconformist, agre-
siv și justițiar în gazetărie, poet magistral,
prozator așa și așa, amant cam penibil, un
om... În ceea ce a făcut, Eminescu n-a trișat,
a fost el însuși, cu urcușuri și coborâșuri. Un
scriitor împovărat cu talent de la Dumnezeu.”
(p. 94).
Sunt de acord cu autorul în ceea ce privește
vocalitatea pe care încearcă s-o aibă unii pen-
tru a impresiona: „Scriitorii care-și întocmesc
CV-uri lungi cât o noapte cu pântecăraie, cu
nesomn. Și-ar trece și unde și cum s-au scobit
între dinți. Dacă-și pun și titlurile universi-
tare înaintea semnăturii, reprezentația este
completă. E o încercare de legitimare dispe-
rată, zici că ar vrea să apuce cu ambele mâi-
ni neuitarea. Întinderea prezentărilor, după
cum am observat fără mirare, e invers pro-
porțională cu valoarea” (p. 105). Cât adevăr,
dar despre aceasta, vorba celei mai vechi emi-
siuni de cultură din țară, Teleenciclopedia,
într-o ediție următoare.
Ne-am întrebat de atâtea ori de ce țara
noastră este considerată una de mâna a ze-
cea și de ce ni se reproșează tot timpul
anumite lucruri, când acestea sunt mult
mai „înfloritoare” în alte țări, începând
cu corupția, care este bine ancorată in-
clusiv în Germania, sau cu intervențiile
jandarmilor francezi, însă acolo autorită-
țile sunt mult mai vehemente și nu promo-
vează, ca și noi, circul: „Să-i livrezi unei țări
ca România, cu stat de drept, membră a UE,
doar artificiile discursurilor anticorupție și
pro democrație, de parcă i-ai arăta Steaua
Polară, orbului lumina, e o nemernicie fără
Eve and Her Shadow (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
seamăn. Care merge la cretinei. Că ești un
partener extern al statului, că ești guvern în
funcție” (p. 123).
„Cartea lui Petria prezintă rețete de su-
praviețuire a omului cult într-o lume plină
de hiene, vorbește răspicat despre valorile
României, scoțând în față adevărurile care de
multe ori sunt puse după ușă pentru a ară-
ta doar fața frumoasă a poporului. Un popor
care râde, plânge, care este uman, dar care,
dincolo de toate, deși este unul care ar pu-
tea sta demn în fața lumii, a avut de multe
ori parte de conducători care i-au conturat o
poveste proastă. Volumul este scris în totali-
tate pe un ton polemic puternic, frazarea este
memorabilă, antrenantă și tratează probleme
ale orânduirii omenești ocolite de majorita-
tea intelectualilor români, care sunt adepți ai
corectitudinii politice și a altor idei primite
de-a gata din zona polilor de influență cu cea
mai mare amplitudine” spune Roxana Popa
pe gandeste.org.
Concluzia ar fi că România seamănă cu o
țară ocupată și că tăcerea noastră este „lași-
tate”. Nu o să dezbat eu doctrinele expuse aici
pentru că nu sunt nici filosof nici sociolog,
cu atât mai puțin politolog, dar ca scriitor pot
spune că am citit un roman a zilelor noastre
în care societatea este un personaj cu mai
multe capete, unele otrăvite ce încearcă să
muște din carnea geamănă neștiind că până
la urmă își rănește propriul trup. Pilula sal-
vatoare ar fi un nou mod de organizare statal
- „dignitism-ul”, curent propus în filosofia și
ideologia politică.
Nonconformismul lui Alexandru Petria, un
scriitor original, felul lui de-a merge împo-
triva „curentului” te împinge să gândești, să
conștientizezi, dacă n-ai făcut-o până acum
la modul serios, că nimic din ce-i omenesc
nu este de neschimbat și că trebuie să fii mai
atent la derapajele care pot periclita liberta-
tea.
■
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
11
cartea străină
Nathan Zuckerman
versus Mark Zuckerberg
■ Ștefan Manasia
Philip Roth
Contraviața
Iași, Editura Polirom, 2017
Despre volumul exhaustiv De ce scriem: ese-
uri, interviuri, confesiuni (1960-2013), de
Philip Roth, am scris nu de mult în Tribuna,
chiar după lansarea ediției românești. Figurează aici
și Un interviu despre Zuckerman, acordat de scriitor
lui Asher Z. Milbauer și Donald G. Watson, pentru
cartea lor Reading Philip Roth, care apărea în 1988.
Despre seria romanelor avîndu-l în centru pe satiri-
cul și comicul Nathan Zuckerman, serie întregită
- la momentul interviului - cu epicul său cel mai
„postmodern”, Contraviața, Philip Roth vorbește ca
despre o „biografie imaginară”, punctînd că „ficți-
unea își are originea în acest mod unic de analiză
pătrunzătoare, imaginația, iar înțelepciunea ei este
inseparabilă de imaginație.” Conștient că „tendința
dominantă în mass-media din America este ace-
ea de vulgarizare generală”, că discuțiile relaxate și
impresioniste despre „filme de mîna a zecea” au
înlocuit cronicile de roman, dezbaterile inteligente
literare, Roth nu ezită să scrie și să publice un ro-
man sclipitor, contrariant, care turează la maxim, în
mintea cititorului, acea amenințată azi „funcție de
analiză critică”.
Contraviața, romanul din 1986 (tradus impeca-
bil în română de Alexandra Coliban), este exemplul
cel mai solid despre cum funcționează - în cheie
rothiană - „analiza critică imaginativă” într-o operă
construită (și de data aceasta) prin „progresii expre-
sive ale comicului”. Ficțiune postmodernă turnată în
cinci capitole (Basel, Iudeea, În zbor, Gloucestershire
și Creștinătate), Contraviața oferă o serie de versiuni
ale lui Nathan Zuckerman, scriitorul, și ale fratelui său
Henry, dentistul, ale femeilor din (contra)viețile lor.
Fiecare capitol anulează, în mintea ta, ceea ce părea
un dat narativ, o (re)cunoaștere fermă. Literatura se
Marius Barb
Interrogatio (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
îmbogățește cu proteinele vieții, iar viața se subțiază și
devine literatură, la fiecare pas. Pactul scriitor-cititor
se reface de mai multe ori în acest algoritm narativ
gîndit de Philip Roth. În finalul interviului citat, scri-
torul periază și așează sub lupă - asemenea unui ar-
heolog artefactul abia descoperit - întregul mecanism
romanesc: „În mod normal, între autor și cititor exis-
tă un contract care se rupe la sfîrșitul cărții. În cartea
aceasta, contractul se rupe la sfîrșitul fiecărui capitol:
un personaj mort și îngropat este dintr-odată viu, iar
un personaj despre care se presupune că e viu este de
fapt mort.[...] Pentru că stilul obișnuit de lectură este
permanent pus la încercare, iar cartea subminează
pas cu pas presupozițiile sale ficționale, cititorul își
canibalizează constant propriile reacții.” Roth însuși
povestește aici despre cum se modifică, de cîte ori le
rememorăm, propriile noastre experiențe, devenind
un set de versiuni concurente, alternative, ale adevă-
rului. Și, în definitiv, cel mai apropiat lucru de acesta.
Anulăm sau ocultăm detalii, „înflorim” adesea, toc-
mai pentru a nu afecta edificiul fragil al stimei de sine.
Poate va fi scăpat intenției auctoriale - dar, cu-
noscîndu-i reflexivitatea hiperacidă, e posibil să nu
- însă jocul acesta cu măști, cu variante colerice sau
exsangue ale aceluiași personaj nu exclude emoția,
efectul de autenticitate care, nu o dată, a creat un văl
de polemici în jurul romanelor sale. Purtîndu-și în
permanență și chestionîndu-și evreitatea, Nathan și
Henry provoacă în continuu reacții: comici și inso-
lenți, ridicoli și tragici, din New Jersey în Londra,
din New York în Israelul afirmat miraculos și cumva
sfidător într-o mare de state arabe. Exersîndu-și cu
plăcere impenitentă „analiza critică imaginativă”,
Philip Roth va fi scandalizat, cu al doilea capitol al
cărții, Iudeea, pe mulți dintre cititorii săi israelieni,
cărora deja Complexul lui Portnoy li se păruse o car-
te riscată, o piatră în mîna antisemiților. Totuși, cre-
dincioșii adunați în fața Zidului Plîngerii îi par, lui
Nathan, a emite doar „un murmur stins care suna
ca niște albine la treabă - albinele programate gene-
tic să se roage pentru stup.” (p. 112) Pentru a hașura
mai departe tabloul deloc edulcorat al „sionismu-
lui” (într-una din scrisorile pe care o versiune a lui
Nathan o expediază versiunii Hanoch a lui Henry,
care își abandonează traiul american burghez, cu
soție, copii și amantă în favoarea idealului ascetic
al unui Israel teocratic și militarizat): „Sionismul,
așa cum îl înțeleg eu, s-a născut nu numai din as-
pirația profundă a evreilor de a scăpa de pericolul
insularității și de cruzimea nedreptăților sociale și a
persecuției, ci și din dorința foarte conștientă de a
scăpa de absolut tot ce ajunsese să pară, atît sioniș-
tilor, cît și europenilor creștini, a fi comportament
tipic evreiesc - de a inversa însăși forma existenței
evreiești. Adevărata sa esență a fost construirea unei
contravieți care să fie propriul antimit. A fost o spe-
cie de utopism fabulos, un manifest al transformării
umane cît se poate de extrem - și, de la începuturi,
cît se poate de neverosimil.” (p. 184)
Contraviață a subiecților umani, romanul devine
- ca o octopodă cu manta gigantică, hipersenzitivă
- contraviață a unei națiuni și a unui stat. Spațiul
narativ în care Nathan Zuckerman, sau Roth privit
prin filtrul lui Nathan remodelat de versatilul Roth,
afirmă: „Ca scriitor, îmi excavasem trecutul pînă la
limită, îmi epuizasem cultura privată și amintirile
personale și nu mă mai entuziasma nici un pic să
mă ciondănesc pe tema scrierilor mele; mă sătura-
sem de detractorii mei așa cum încetezi să iubești pe
cineva.” (p. 349)
Rîzînd homeric sau împrăștiind tandrețe și sar-
casm, spiritul lui Nathan Zuckerman irigă cele
mai bune pagini scrise vreodată de Philip Roth în
această spectaculoasă Contraviață. Care, sabotînd
sau numai împlinind intențiile auctoriale, întărește
(prin fiecare rupere) pactul narativ. Provocîndu-ți,
pe rînd, uluială, stupefacție, tristețe, hohote de rîs,
adicție. Dependență de marile edificii ale romanului
realist (mai degrabă decît postmodern), în epoca în
care numai inteligența colosală îl mai ține în Viață
pe un Zuckerman, pe teritoriul tot mai ostil, letal și
acaparant al lui Mark Zuckerberg și al locotenenților
săi (cozi de topor pseudogînditoare).
■
12
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
memoria literară
Boemul fantezist
(Leonida Neamțu)
■ Constantin Cubleșan
Unul dintre cei mai îndrăgiți autori de roma-
ne polițiste (fantastice, științifico-fantasti-
ce, fanteziste) din perioada anilor ,60-’80,
Leonida Neamțu pare azi un necunoscut, opera sa,
ce cuprinde aproape 40 de volume, este prea puțin ci-
tită, doar cei din generațiile de dinainte de Revoluție
îi mai cultivă memoria (În urmă cu vreo 4-5 ani, niș-
te români stabiliți în SUA intenționau să-i reediteze
acolo sau de acolo, romanele polițiste, fără a finaliza
însă proiectul). Dar, Clujului literar de azi îi lipsește,
parcă, spiritul de frondă bonomă, dacă se poate spu-
ne așa, al unui boem sentimental, al unui aventurier
de stirpe livrescă, al unui pătimaș îndrăgostit de via-
ță, o viață pe care a trăit-o cu voluptate în tumultul
evenimentelor mărunte ale epocii.
Născut în Basarabia, la Soroca (1934, m. la Cluj
în 1992), s-a refugiat în 1940, împreună cu familia,
familie de intelectuali care au refuzat astfel rămâ-
nerea în provincia alipită abuziv la măreața Uniune
Sovietică. Leonida urmează școala la Vișeu și Sighet,
înscriindu-se în 1951 la Facultatea de Filologie a
Universității clujene, secția rusă, pe care o abando-
nează însă în 1953, datorită presiunilor exercitate
asupra sa de către organele securității. (Se încerca în
acei ani repatrierea fugarilor din Moldova de peste
Prut, iar cei care eschivau o asemenea măsură poli-
tică erau supuși unei monitorizări drastice a întregii
lor activități în România, Leonida având obligația de
a se prezenta lunar la biroul de evidență a populației,
la miliție, suspectat de a fi antrenat în acțiuni împo-
triva regimului). O mână de ajutor îi întinde A. E.
Baconsky, angajându-l în redacția revistei „Steaua”,
în urma debutului poetic în paginile „Almanahului
literar” (1952) unde publica frecvent versuri cu un
conținut tematic pe linia dogmatică a proletcultului,
trebuind astfel să-și dovedească atașamentul față de
regimul politic din țară („Sunt ostașul stelei roșii pe
pământ,/ Cea mai luminoasă dintre stele./ Singurul
motiv al nașterii mele/ Este s-o vestesc și s-o cânt” -
Ultima verba). O colecție de asemenea versificații re-
prezintă (din păcate) debutul editorial, Cântecul con-
stelației (1960), în Colecția „Luceafărul” a Editurii de
Stat pentru Literatură și Artă (București), în care mai
publicaseră până atunci, volume de versuri, Cezar
Baltag (Comuna de aur), Ilie Constantin (Vântul
cutreeră apele) și Nichita Stănescu (Sensul iubirii).
Leonida Neamțu se dovedește a fi un fidel imitator
al poeziei din acea perioadă a mentorului său, A. E.
Baconsky care excelase pe linie proletcultistă în vo-
lumul Copiii din Valea Arieșului (1951), continuând
să-și declame patetic, și mai târziu, atașamentul față
de partid: „Nu mă întreb partidul cum să-l cânt/
El m-a pătruns cu fulgerări de stele,/ Incendiind,
iluminând,/ Codrii de mai ai tinereții mele./ Și de
atunci cu fiecare rând/ Ce-l scriu, cu fiecare răsufla-
re,/ Chemarea lui în mine-o simt arzând/ Și-o strig
la poarta lui viitoare” (Colocviu cu inima mea, în
„Gazeta Literară”, joi 10 noiembrie 1955, p. 3).
În Prefața volumului, Dumitru Micu se străduieș-
te să-l recomande („în rândul celor mai promițătoa-
re talente”) pentru vocația sa autentică, poetul fiind
condus de „năzuința de a-și dărui talentul luptei
pentru edificarea noii societăți”. Citindu-i azi proza,
descoperim cu ușurință în ea pe ironistul și persi-
flantul scriitor care știe să se dedubleze inteligent în
așa fel încât cenzura să nu-i poată reproșa, să nu-i
poată obiecta nimic nepotrivit programelor ideolo-
gice. Aceeași privire retrospectivă asupra celor două
volume de versuri publicate - un al doilea, Ochii, la
Editura Tineretului, București 1963 - poate descope-
rii tehnica manufacturieră de versificație practicată
sârguincios de Leonida Neamțu, el abordând toate
temele aflate în circulație la acea dată, descriptivist,
ca să nu spun propagandistic, reportericește și decla-
rativ („Întreaga mea forță aparține Comunei,/ Inima
mea aparține Comunei” - Apartenența). Elogiază
brigadierii marilor șantiere, evocă sacrificiul eroilor
de la Grivița („O lovitură a greului pumn feroviar/
În fălcile capitalului!” - Tăceți, pietre.), abnegația în
muncă a minerilor („Din adâncul fără aripi și vânt/
Munca minerului vine spre mine,/ Munca minerului
vine spre tine/ Mare și simplă, fără cuvânt” - Munca
minerului), patosul oțelarilor („Șarjele ce vor clocoti
în aceste cuptoare/ Revărsând ca un torent/ Pentru
marile clădiri ale vieții ce vine/ Metalul cu incandes-
cență solară,/ Aici - / Te poți gândi la comunism”
- Peste o mie cinci sute de grade), bine-nțeles, odele
pentru Lenin nu puteau lipsi („În satul ce pe hartă
n-are nici loc, nici nume/ E Lenin deportat. Nămeți
în poartă-i bat/ Și-un sol îi bate-n poartă, venind în-
târziat/ Cu vești de la tovarăși, din țară și din lume”
- Zilele lui Octombrie) etc., etc.
Printre atâtea poncife scrise ca obligat a-și face te-
mele, răzbate din loc în loc, cu discreție, fiorul liric
autentic. Acesta trebuie luat în considerare pentru
mai dreapta apreciere a poeziei lui Leonida Neamțu.
Emoția întâlnirii cu natura duce la elegante pasteluri,
scrise în manieră tadițională, dezvoltând imagini
evocatoare cu caldă sensibilitate picturală: „A nins
peste pădurile de brad/ Prin care am umblat și n-am
umblat../ Stă ca un vis Pietrosul alb, în zare/ Și ca-
de-amurgul la Prislop, în trecătoare” (A nins...) sau,
cu anume tandrețe, sensibilizat de freamătul primă-
verii: „Pe Solovan cireșii au izbucnit în râs/ Și florile,
o mie de mii, s-au fost deschis./ Petalele se mișcă în
dulce legănare/ Sorbind puteri și miere din razele
de soare.// Au izbucnit cireșii pe deal în valuri albe/
Și ramurile-și mișcă în vânt ca niște salbe,/ Petalele
coboară încet de glie supte/ Acoperind pământul și
ramurile rupte [.]/ Pe Solovan cireșii în râs au iz-
bucnit/ Ca viața ce-și azvârle giulgiul învechit./ Noi
fructele de purpur din ramuri le-om culege/ Când
soarele de vară va fi să le dezlege” (Pe Solovan cireșii).
În lirica de dragoste - atâta câtă este - apar tandreți și
melancolii ce se disjung total de patosul declarativist
al poeziei agitatorice, chiar dacă miza cade oarecum
ironic pe finalul unei poante duioase: „Câte nu știu
castanii! Frunzișul rotitor/ Ascultă, vrând, nevrând,/
Tot ceea ce se spune și cântă-n umbra lor./ Și nu pied
un cuvânt!// Treceam prin parc în seară. Era o sea-
ră-așa/ De clară și înaltă. Era atât de bine./ Sub un
castan o fată îi tot spunea cuiva:/ - Mai stai puțin cu
mine!// Și revenind pe-acolo, cândva, într-un târziu/
Din nou pe-aceeași bancă am stat fără să știu./ Iar
sus în spații,/ Deasupra mea, cântau trei constela-
ții.// Era o seară albă. Era așa de bine./ Și vrând să
plec, cu greu m-am regăsit./ Ca un ecou, castanul
mi-a șoptit:/ - Mai stai puțin cu mine.” (*** Câte
nu știu.). E un visător, călător în spații deschise cu
gândul fără opreliști, vibrând în emoția depărtărilor
Leonida Neamțu
imaginare ca într-o posibilă evadare din contextul
diurn: „Desenez din memorie/ Continente și mări;//
Desigur încurc golfuri, peninsule,/ Nu sunt călător
încercat;// Străbat mai ușor o inimă decât un ocean,/
Deși e plină și inima/ De arhipelaguri, fiorduri și
stânci/ Necunoscute” (*** Desenez din memorie).
E totuși un peisagist sensibil, desenând vibrante ta-
blouri de natură, o natură în care se simte ocrotit de
intemperiile dramatice ale citadinismului militant:
„Pădurea sună azi din mii de clape:/ Sunt voci pe
care nu le mai încape,/ Vârtejuri de lumină/ Pornite
din pământ, din rădăcină.// Un cer de toamnă, larg,
întins de vânt/ Vibrează fluturând/ Și frunzele aprin-
se ce se-aud/ Își duc tăciunii galbeni către sud.// E o
mâhnire parcă, dar mai mult/ Un foc ce nu se vede,
un tumult,/ Un echilibru și-o înțelepciune/ În armo-
nia toamnei ce apune.// Nimic nu moare, n-a murit
vreodată:/ Glasul viorii, frunza scuturată,/ Nici cur-
cubeul efemer din vară,/ Nici fluturii născuți doar
pentru-o seară” (*** Pădurea sună azi.).
Odată depășită perioada creației realist-socialiste,
Leonida Neamțu se simte oarecum eliberat de orice
constrângeri și abandonează poezia tematică a epocii
revolute, considerând, probabil, că s-a achitat cu pri-
sosință de obligațiile ideologice. Viața lui se schimbă,
nu doar registrul în care scrie. E un tânăr dornic să-și
trăiască viața după propriile sale programe - urmea-
ză un regim riguros de creație: dimineața se așează
la mașina de scris, umplând pagini cu aventurile
debordante ale eroilor săi insoliți apoi, în anotimpul
prielnic se plimbă cu barca pe lacul din parc, vâslind
cu ambiția unui autentic canotor, o oră-două, după
care urcă încet spre centrul orașului, cu popasul
(obligatoriu într-o vreme) la baraca din colțul străzii
Barițiu cu 1 Mai, la așa-zisul „Decanat” (frecventat
de studenții Politehnicii din clădirile de alături), bea
rom de Jamaica (precum marinarii sau chiar corsa-
rii), face excursii în țară cu motocicleta (la început,
apoi cu mașina, un Wartburg, la modă), joacă fotbal,
participă la colocviile fanilor de literatură SF, orga-
nizate în marile orașe din țară, pleacă în croaziere
pe Dunăre, organizate de ONT; e veșnic îndrăgos-
tit, de femei frumoase pe care le alintă în romanele
sale de aventuri - e în totul un veritabil boem lite-
rar care scrie de plăcere și pentru plăcerea cititorilor
săi, foarte numeroși. S-a stins din viață la o vârstă la
care, după decembrie '89 i se deschideau, desigur, alte
perspective de creație. Absența lui pare firească azi,
într-un Cluj cu alte pretenții de viață, ale tineretului,
decât cele pe care și le îngăduia el. Dar, nu mă îndo-
iesc, s-ar fi acomodat ușor și ar fi continuat să scrie,
chiar dacă internauții de azi nu se dau în vânt după
fanteziile sclipitoare din cărțile lui Leonida Neamțu,
pe care n-au timp să le citească.
■
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
13
grafiti
Jurnal de spital 2
■ Marcel Mureșeanu
doctorului Damian Popescu și echipei sale de la
Spitalul Polaris
Spitalul de sub Dealuri
Spitalul de sub Dealuri respiră adânc
Și visează noaptea
Că este câmp verde
Pe care aleargă cai albi
Și fluturi cu aripi de mătase;
Iar ziua se vede pe sine
În oglinda orgolioasă
Pe care i-o întinde orizontul.
Un duh trece din cameră în cameră
Și-nregistrează paturile goale,
Mâine le va umple cu numele bolnavilor,
Apoi îi va aduce pe ei
Și le va împărți trandafiri.
Sunt la ora la care mă amăgesc
Că voi pleca de aici,
Sunt pe ultima treaptă.
O voi urca oare?
O voi coborî?
Frații mei de pe strada Eroilor
Mă așteaptă
Sub o boltă de vie.
***
Sunt renul care trage la sanie printr-o zăpadă
care va veni.
*
V-aduceți aminte ce mustăți acuțite avea poetul
Alexandru Macedonski? Puteai sparge baloane
de săpun cu ele. Viața lui: o lungă Noapte de
decembrie.
*
În iarna ce trecu am tras clopoțelul de la poarta
mănăstirii Melk din Austria. Aștept încă.
Răspunsul trebuie să străbată câteva veacuri.
Între timp, imaginația mi-a luat-o razna și strig
către creneluri: „Melc, melc, codobelc...”.
*
Spitalul a intrat în letargia lui obișnuită. Se-aude
doar cum picură perfuziile. Din mai multe părți.
Din toate părțile. Plouă cu stropi mici și grei de
perfuzii. Sângele bolnavilor se subțiază. Ziua e ca
un trandafir îngropat.
*
Timpul meu orbecăie cu sufletul meu de mână.
Și totuși nu par doi. Și totuși nu par unul singur.
*
De cincizeci de ani stă nucul deasupra fântânii,
nehotărât să se arunce sau nu în ea. Doar
frunzele lui tulbură din când în când apa și-i
șoptesc bătrânului uriaș: „Rămâi! Stai acolo, în
văzduhul tău!”.
*
Ehei, iubiți călăreți, câte cele aflătoare pe lumea
aceasta nu se străduie să pâlpâie!? Dar numai
flacăra reușește într-un târziu!
*
Seamăn atât de mult cu acest poet căruia îi stă
așa de bine murind.
*
Sâmbăta într-un spital frumos. Pe mâine, ogarii
mei, când vă voi scoate la vânătoare de licurici.
Vigilitate și curaj! Hăitașii sunt la posturi!
*
Numai dorințele mele împlinite mă macină și mă
apasă. Numai ele îmi cheltuie viața și puterile.
Numai ele-mi alungă tinerețea și-mi acoperă
cu mierea lor aripile. Numai dorințele împlinite
sunt răul cu care mă ia viața în primire. Toate
celelalte, care s-au stins înainte de-a se întrupa,
mă mai țin viu. Numai dorințele neîmplinite mă
țin legat de lumea aceasta. Iar ele sunt din ce în
ce mai puține.
*
L-aș iubi pe Pessoa doar întrucât l-aș putea
reînvia.
*
Ferice de poetul care are măiestria de a dizolva
preceptele în metaforă.
*
Zboară păsările speriate prin arborii goi din
curtea spitalului.
“Ce faceți acolo?” le întreb.
“Ne-am pierdut cântecele!” răspund ele.
“Nebunelor!”, le zic, „Nu le mai căutați, sunt în voi!”
*
Nu că trece timpul vine vorba, în acest spital de
sub dealuri, ci că nu trece pe aici.
*
De departe lumea mă vede într-un pat alb, cu
perne înalte și moi, dar sub spatele meu sunt
bare de metal ascuțite. De ce-o fi urlând poetul
ăsta, se-ntreabă oamenii, în loc să scrie pasteluri?
*
Orice declarație de dragoste te slăbește în ochii
celui căruia i-o faci.
*
Cu câtă ușurință se lasă zilele decapitate, de
parcă ar crede într-un rai al zilelor.
*
Lumea asta a noastră a devenit un urs polar care nu mai
are unde hiberna. Ea atacă tomberoanele îngerilor.
*
A lăcrimat mintea mea și tot trupul mi s-a
cutremurat. Puternicule, unde-ți sunt puterile?
Alergătorule, unde-ți este alunecarea?
*
“De ce s-a scris atât de mult despre iubire în
veacurile trecute, Monseniore?”
“Pentru că exista, Prințe!”
Marcel Mureșeanu
*
Oare de la cine află singurătatea mea ce gândesc
eu despre ea? De la tine!
*
Ești salvat de la toată durerea și de la toată
nemântuirea numai dacă începe să-ți placă
Împărăția lui Dumnezeu.
*
Iau o singură capsulă de vânt și-mi trece durerea
de cap la amiază. Decembrie împușcă în stânga
și dreapta. Tocmai a ucis un cocor trimis pe
pământ.
*
Vai ție, Adriene, pietrificatule! Până când aripa
serafimului care trece pe cerul Clujului nu te
va umbri, lutul palmei mele nu va mai atinge
făptura ta înfrigurată.
*
S-a terminat izvorul vieții. S-a golit clepsidra
apei. În sticla de siliciu numai aerul, ca un
șarpe, se înfășoară în jurul tulpinei crengii și al
frunzelor gata să mai cadă o dată.
*
Poezia salvează timpul. Poate cândva va învăța să
ne salveze și pe noi.
*
Când un fir de nisip intră în ochiul pumei care
alerga o căprioară impala, atunci un fulger
brăzdă norii și făcu să se deschidă cerul și să se
vadă măreția Lui Dumnezeu așezat pe tronul Său
de raze, pregătind lumea cea nouă.
*
“De ce ai vocea atât e tristă?” mă întreabă S.
“E vocea de noapte, acum când afară ninge
bufonic.”
*
Frumusețea acestei lumi constă în acuta iluzie că
ai opțiuni.
■
14
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
poezia
■ Domenico Pisana
Poet, eseist, critic literar, s-a născut la Modica (Sicilia). Este autorul a numeroase volume de poezie,
eseistică, critică literară, teologie, etică, istorie. Activitatea sa a fost recunoscută pe pan național și in-
ternațional și prin câștigarea a numeroase premii literare. Dintre volumele de poezie amintim: Nella
sognante casa delle Muse, Editrice EDI, Modica, 1985. E verm il tempo..., Edizioni Associazione cul-
turale Dialogo, Modica, 1988, Oltre il silenzio della Parola, Vincenzo Ursini Editore, Catanzaro, 1990,
Guardando Lembi di cielo, Adierre Editrice, 1993, Terre di Rinascita, Itinerarium Editrice, Modica
1997, Canto dal Mediterraneo, Ismeca, Bologna, 2008, Tra naufragio e speranza, Europa Edizioni,
Roma, 2014, Odi alle dodici terre. Il vento, a corde, dagli Iblei, bilingv (Italian-englez), Armando
Siciliano, Messina, 2016.
Premiului Nobel, Salvatore Quasimodo, i-a dedicat volumul Quel Nobel venuto dal Sud. Salvatore
Quasimodo tra gloria ed oblio, Edi Argo 2006.
ochii
umezi de plâns, cărările unde crinii încep iar
să zâmbească, peștera care îmi primește umbra
în noaptea fără de noapte.
Su ali d’aquila
Innalzami
su ali d’aquila
per riportare l’umanisemo rubato
ai cuori di volti scavati dalla rabbia,
consegnare rose senza spine, costruire
con mani di luce fili di speranza
e ridare agli occhi il sorriso del sogno.
Eppure e li
Eppure e li, sotto il filo dell’aria che canta
come ruscello d’acqua al salire dell’alba,
l’amore che non sa di pietra e di sdegno,
di occhi che gettano vampe d’agosto
sulla sabbia calpestata da piedi infelici.
E li, nel respiro trasparente di pensieri
che sognano il cielo come coltre intorno alla vita,
la gioia che non corre dietro l’inganno di parole,
di bocche che puzzano di fiele, di passioni
che durano quanto la rugiada d’un mattino.
E li, nelbumiltă dell>erba bagnata e silenziosa
che tocca la pelle riscaldata dal sole,
la felicită del cuore che distilla attimi d’aria,
di cielo e di stelle, di terra e di mare,
di sole e di luna, di canto e di amicizie.
Oggi lasciate che non insegua il tempo, la realtă
che si fa arma di guerra, il progetto senza l’idea,
l’amore senza il dono, l’utopia senza il sogno,
la felicită senza cercare nell’anima il Respiro
che respirava in principio il battito della mia
esistenza.
Și totuși, e acolo
Și totuși, e acolo sub firul de aer ce cântă
ca un pârâu când zorile cresc,
iubirea ce nu miroase deloc a piatră și resemnare,
de ochi ce aruncă flăcări de august
pe nisipul călcat de picioare nefericite.
Este acolo, în răsuflarea transparentă de gânduri
care visează cerul ca pe o perdea în jurul vieții,
bucuria ce nu aleargă în urma înșelăciunii de
vorbe,
de guri care miros a fiere, de pasiuni
ce durează cât roua unei dimineți.
Este acolo, în umilința ierbii udate, tăcute,
care atinge pielea încălzită de soare,
fericirea inimii care distilează clipe de aer,
de cer și de stele, de pământ și de mare,
de soare și lună, de cântec și prietenii.
Lăsați ca astăzi să nu urmeze timpul, realitatea
care devine armă de luptă, proiectul fără idee,
iubirea fără dăruire, utopia fără visare,
fericirea fără să încerce în suflet Răsuflarea
pe care o respira la început pulsația vieții mele.
In attesa dell’umano
In questo tempo d’attesa che inizia in silenzio
tra nuvole sfumate di grigio, tutto m’appare
un bioccolo di brina che scivola sui vetri, cenere
di rami che invadono la terra, voce che ritorna
indietro nella valle, pietre senza cuore sull’argilla.
In questo tempo d’attesa vedo fili d’erba bagnati
di rugiada, tramonti senza sole, favi senza cera
e limi di palude, attraversati dalla notte, corazze
di ferro
con i tappi nelle orecchie, mani di spine che
raccolgono
singhiozzi, stelle senza luci su verdognoli
torrenti.
E mi distende il silenzio della sera che parlotta
con le foglie, il colloquio con l’Atteso che si china
sull’anima protesa all’Infinito e al suo Principio,
mi trapassa la luna con i suoi sguardi di
speranza,
riprendo in mano i libri rimasti da sfogliare.
E nell’ora in cui le mie pupille s’aprono all’eterno
cerco l’olio per curare le ferite, le rose da portare
agli uccelli senza nido, la fontana ove lavare gli
occhi
madidi di pianto, i sentieri ove i gigli ritornano
a sorridere, la grotta che accoglie la mia ombra
nella notte senza notte.
În așteptarea omenescului
În vremea aceasta de așteptare care începe în
tăcere
printre nori cu nuanțe cenușii, totul îmi apare
un ghemotoc de brumă care alunecă pe sticle,
cenușă
de crengi ce cuprind pământul, glas care se
întoarce
în vale, pietre fără suflet pe argilă.
În vremea aceasta de așteptare văd fire de iarbă
udate
de rouă, apusuri fără soare, faguri fără ceară
și nămoluri de mlaștină, străbătute de noapte,
platoșe de fier
cu dopuri în urechi, mâini de spini care adună
sughițuri, stele fără lumină peste torente verzui.
Și mă destinde tăcerea serii bolborosind
cu frunzele, discuția cu Cel Așteptat care se-
apleacă
spre sufletul ce tinde spre Infinit și Începutul său,
mă străbate luna cu privirile ei pline de speranță,
iau iar în mâini cărțile care au mai rămas de citit.
Și în ceasul în care pupilele mele se deschid spre
veșnicie
caut uleiul să-mi îngrijesc rănile, trandafirii de
dus
păsărilor fără cuib, fântâna în care să-mi spăl
Sollevami
su isole rimaste nel mare della solitudine
per issare incrollabili ponti a colori,
navigare il mare della bellezza deturpata
e abbraciare l’arco che lancia profezie
di pace verso il domani.
Dicono alcuni che la terra e forte nei troni,
nelle dominazioni e nella potenza di parole
che tagliano la verită; dicono altri che il cielo
non ha voce per consolare la miseria e cambiare
la sorte d’anime divenute sassi. Per me il sole
giunge dall’amore che brucia il fieno
dell’indifferenza, la pace da urne di giustizia
che disegnano unioni di popoli in cammino.
Che nessuno consenta al nemico
di farsi rubare l’umano, lo sguardo dell’aurora
che sa discernere tra rovina e trionfo, la sapienza
che non perde il senno, la fiducia che si radica
nel coraggio che dona l’Infinito mentre cammina
sulle orme della nostra finitudine.
Pe aripi de vultur
Înalță-mă
pe aripi de vultur
să aduc înapoi omenia furată
din inimi de chipuri săpate de furie,
să dau trandafiri fără țepi, să construiesc
cu mâini de lumină fire de speranță,
să redau ochilor zâmbetul visului.
Ridică-mă
pe insule rămase în marea singurătății
să împlânt poduri colorate ce nu se prăbușesc,
să navighez pe marea frumuseții desfigurate,
să iau arcul care lansează profeții
de pace pentru mâine.
Unii spun că pământul e puternic în tronuri,
în stăpâniri și în puterea vorbelor
ce taie adevărul; alții spun că cerul
nu are glas să mângâie pentru mizerie, să
schimbe
soarta sufletelor devenite pietre. Pentru mine
soarele ajunge din iubirea care arde fânul
indiferenței, pacea din urne de dreptate
care desenează uniri de popoare în mișcare.
Pentru ca nimeni să nu-i dea voie dușmanului
să-i fure omenia, privirea de auroră
care știe să aleagă între ruină și triumf,
înțelepciunea
ce nu își pierde mintea, încrederea ce prinde
rădăcini
în curajul care dăruie Infinitul în timp ce pășește
pe urmele vremelniciei noastre.
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
15
I confini
Che la sabbia non e l’acqua ne la spiaggia
pur se convivono sotto lo stesso cielo,
l’uva non e il vino, ne la vite l’otre
ci mostra il confine che non mette paura.
L’ombra e il sole, il giorno e la notte,
la luce e il buio disegnano confini,
e si fanno respiro di bisogni quotidiani:
ci abituano alle distanze.
Amo i confini che non rendono identici,
l’uno e il plurale che si danno la mano,
l’io e il tu che diventano noi, la dissolvenza
che unisce i colori diversi e suona note di pace.
Cerco i confini che non calpestano storie
lingue e culture, non chiudono finestre,
respirano odori di luoghi e di spezie, innalzano
canti in terre diverse sotto un cielo senza confini.
In questa sera d’autunno in cui s’aspetta il freddo
mi specchio nella distanza dei miei confini
per fare entrare i confini e rimanere io, mentre
il tu
mi sorride dicendomi: non avere paura di essere
noi!
Marginile
Că nisipul nu e apă și nici plajă
chiar dacă sunt sub același cer,
că strugurele nu e vin, nici vița de vie burduf
ne-o arată marginea ce nu ne sperie.
Umbra și soarele, ziua și noaptea,
lumina și întunericul trasează margini
și devin respirație a nevoilor de fiecare zi:
ne obișnuiesc cu distanțele.
Îmi plac marginile care nu ne fac identici,
unul și pluralul care își dau mâna,
eu și tu care devin noi, descompunerea
care unește culori diferite și cântă melodii de
pace.
Caut marginile care nu calcă istorii,
limbi și culturi, și nu închid ferestre,
respiră mirosuri de locuri și de mirodenii, înalță
cântece în țări diferite sub un cer fără margini.
În seara aceasta de toamnă în care se așteaptă
frigul
mă oglindesc în distanța marginilor mele
să fac să se adune marginile, să rămân tot eu, în
vreme ce sinele tău
îmi zâmbești spunându-mi: nu-ți fie teamă să
fim noi!
E il mio cuore oltrepassera il
guado
Il cuore reclina all’ombra
e gia sbricciola il ricordo nella sua
bellezza deturpata e la meccanica della comparsa
raggruma e gia piega la verită e il candore
della neve. Si disperde con fluire
ferito di malizie e crepitare d’ansie
quest’altra sera di racconti. Ogni pensiero
e mio, e ancora, da tempo, mi guida l’ăncora
dell’Uomo con i chiodi nelle mani sopra il legno
della Croce. Ma ad ogni ora e il nostro tempo
e ad ogni ora quell’inquietudine che ritorna
con il filamento della sua verace luce.
Qui sull’altura del colle, sgrano rosari
di storia e d’amicizie, l’anima tiene la falce
guardando rami secchi, occhi coperti
di silenzi, mani piene dimentiche del donatore,
addormentate, sullo specchio del vanesio.
Ritorneră l’odore del gelsomino sulle pietre
si sveglieră dal sonno la primavera
dove anche fra i cumuli della disconoscenza
le fattezze di plastica sollevano i loro volti.
E il mio cuore oltrepasseră il guado.
Iar inima mea va trece vadul
Inima se apleacă înspre umbră
și sfărâmă deja amintirea în
frumusețea sa urâțită iar mecanica apariției
adună și îndoaie deja adevărul și puritatea
zăpezii. Această nouă seară de povești
se risipește în curgerea rănită
de răutăți și sfârâieli de neliniști. Fiecare gând
este al meu, și încă, de mult, mă îndrumă ăncora
Omului cu cuiele în mâini pe lemnul
Crucii. Dar la fiecare ceas e vremea noastră
și de fiecare dată acea neliniște care revine
cu filamentul luminii sale adevărate.
Aici, pe vârful colinei, număr mătănii
de povești și prietenii, sufletul ține coasa
privind înspre crengi uscate, ochi acoperiți de
tăceri,
mâinile pline care au uitat de cel ce dăruiește,
adormite pe oglinda înfumurării.
Va reveni pe pietre mirosul iasomiei,
se va trezi din somn primăvara
acolo unde prin grămezi de nerecunoștință
arătări de plastic or să-și arate chipul.
Iar inima mea va trece vadul.
Dicembre
In questo cielo di dicembre che osservo dai vetri
nel suo incedere di nuvole crescenti, cerco il
senso
del sussurro di piccoli volatili che s’affollano sul
colle,
nella densa penombra del mio cuore sospiro il
bisbiglio
dell’aria, le foglie si disperdono
sotto lo sguardo lieve del sole.
E ora m’inquieta l’avanzare del male
dell’indifferenza,
lo spazio di muri che si fanno sempre piu alti, la
gloria
che accende il fuoco per bruciare relazioni, la
stella
ubriaca di applausi che alza lo scettro della verită
e il poeta frantuma nel petto le sue immagini
sognate nel limite.
E allora mi sento un disperso nel bosco dei
sospetti,
la nebbia non allenta la foschia che scivola sulla
vallata,
s’affaccia la notte tra visioni e revisioni del nuovo
giorno
e m’imbarco su navi di pazienza nei mari
dell’incomprensione in attesa che Qualcuno
mi doni il garbo della lingua.
Ci vuole resistenza all’assalto dei barbari, falchi
sdraiati
nei salotti mediatici, pavoni dietro le tastiere
che dispensano sentenze; io mi sento soltanto un
aratro
che solca la terra, ci vuole chi sparga il seme, chi
lo annaffi
con l’acqua della verită, chi custodisca gli steli,
altri raccoglieranno frutti di bene nel tempo che
verră.
E verră la pioggia d’inverno ad allagare i fossati
di menzogne, a lambire le creste d’uomini privi
di pietă,
ad ammorbidire la terra ancora assetata dall’afa
estiva,
a far sbocciare il romanzo che ci portiamo
dentro
attraversando la stagione del freddo in attesa
della primavera
e dell’odore del fieno tra il murmure dei rondini.
Decembrie
În cerul acesta de decembrie pe care îl privesc pe
geam,
în mersul unor nori ce cresc caut sensul
susurului unor mici zburătoare ce se înghesuie
pe pisc,
în penumbra deasă a inimii mele suspin
murmurul
aerului, frunzele se împrăștie
sub privirea ușoară a soarelui.
Acum mă neliniștește înaintarea răului
indiferenței,
spațiile zidurilor ce se fac tot mai înalte, gloria
care aprinde focul ca să ardă relații, steaua
beată de aplauze ce înalță sceptrul adevărului
și poetul sfărâmă în piept imaginile sale
visate la limită.
Și atunci mă simt un pierdut în pădurea
bănuielilor,
ceața nu slăbește negura care alunecă pe vale,
se-arată noaptea între viziunea și revederea noii
zile
și mă îmbarc pe corăbii de răbdare pe mările
neînțelegerii așteptând ca Cineva
să-mi dăruiască plăcerea vorbirii.
E nevoie de rezistență la asaltul barbarilor, șoimi
întinși
în saloane mediatice, păuni în spatele
claviaturilor
care distribuie sentințe; eu mă simt doar plug
care brăzdează țărna, e nevoie de cineva să
împrăștie sămânța,
să o ude cu apa adevărului, de cineva să se-
ngrijească de plante,
de alții să adune roadele binelui la vremea ce-o
să vină.
Și va veni ploaia de iarnă să inunde șanțurile
de minciuni, să atingă creștetele unor oameni
fără milă,
să înmoaie pământul încă însetat de căldura
încinsă de vară,
să facă să-nflorească romanul pe care îl avem în
noi
trecând prin anotimpul frigului în așteptarea
primăverii
și a mirosului de fân în murmurări de rândunele.
În românește de
Ștefan Damian
■
16
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
proza
Marea invizibilă (X)
■ Nicolae Iliescu
Dincolo de toate aistea, trebuie spus că
așa-numita înțelegere și sudură a comparti-
mentelor scriitoricești de dinainte de 1990
este o idee preconcepută. Nici atunci nu exista unire
decât pe mici interese de grup și cu atât mai puțin
prețuire. Cei mari, cei care se simțeau astfel fiindcă
social erau avantajați, conduceau reviste, aveau ca-
tedre sau măcar rubrici pe ici, pe colo, acționau ca
niște vătafi, se anturau de slugi, scriau unii despre
alții, te mângâiau pe cap și aveau grijă să nu le ieși
din cuvânt. Factorul politic apărut după revoluție a
mascat marile contradicții din cadrul breslei. E foar-
te puțin probabil ca un astfel de ingredient să rupă
definitiv legături prietenești de decenii, asta presu-
pune că respectivele legături erau false. Și mie mi
s-a întâmplat să fiu apostrofat, ori de câte ori m-am
declarat de stânga, drept cominternist, internaționa-
list proletar, jidănit sau jidan de-a dreptul. Nu sunt
nimic din toate astea, mă declar adeptul unei stângi
de secol XIX, ușor tradiționalistă, sunt sionist creș-
tin, căci cred că evreii trebuie să aibă căminul lor,
iar pe ceilalți, cei de acasă, cu care sunt sau nu sunt
prieten îi consider egalii mei, vorbitori de și trudi-
tori pe ogorul Limbii Române. De exemplu, despre
Crohul, ce s-a comportat cu noi ca o cloșcă, îndru-
mându-ne și povățuindu-ne de aproape, am aflat
că se numește Cahn Moise în clipa când mi-a dat
recomandarea pentru intrarea în partid, PCR adică,
în anul al treilea, în 1978, că aveam medii peste opt
și eram secretarul cenaclului „Junimea” al facultă-
ții noastre, de Limba și Literatura Română, așa se
chema pe atunci, acum îi zice de Litere, dacă mai
există, fiindcă sunt tot felul de relații internaționale
și științele comunicării, vezi bine! Mie nu-mi este
rușine să-mi amintesc, aproape toată generația mea
a trecut astfel prin politică, de fapt cu excepția lui
Agopian, care nu-și terminase școala, și a lui Florică
Râpă, cu porecla slavizată Iaru, care era un zăpăcit
neinteresat de note, toți din cei citați mai sus am fost
Marius Barb
Eve of Life (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
membri! Era un fel de sindicat iar oamenii cu cap
spuneau pe atunci „micile compromisuri te păzesc
de cele mari”.
Intervine apoi dorința de avea și de a fi mai mult
decât altul. Am în memorie, printre multe alte-
le, două imagini oribile de la Uniunea Scriitorilor.
Prima, din seara de 22 decembrie 1989, când toți
cei adunați în sala oglinzilor nu știau cum să-l umi-
lească mai abitir pe Dereu și se năpusteau pe func-
ții și liste, și a doua de pe la începutul lui ianuarie
când, corector la „România literară” fiind, am fost
trimis, de către Rojică Roger Câmpeanu, împreună
cu Cristi Teodorescu și cred că și cu Ada Bittel și cu
Fane Agopian să ne alegem pentru redacție două,
trei mașini de scris de la ajutoare. Aceeași hămesi-
re și năpustire vulturească am văzut, chestie de care
nu ne dezbărăm nici acum, la intrarea în mall-uri.
Popor sărac și oleacă primitiv, nu vă supărați!
Dacă vă supărați, nu vă fie cu bănat atunci când
zic că scrietoriul român este primitiv, își cultivă și își
gestionează cu abilitate marfa în vederea unor mici
privilegii - o carte pe an, adică anul și cârlanul, nis-
cai voiajuri plătite alături de consoartă, premii, croa-
ziere și simpozioane inutile - știe lângă cine să se
tragă în poză și e foarte atent alături de cine se așază
la masă. El tânjește de fapt după mici comodități, nu
vrea să schimbe macazele lumii, nu-și dorește glorie
deșănțată mai presus de-o vilă și de-o emisiune sau
rubrică permanentă de influență. Au fost și sunt și
de categoria asta, unii mai egali decât alții, cu mari
pretenții și cu picior mare, dar le-a cam picat mucul,
pardon de expresie, mai ales de când cu dezvălui-
rile de ultimă oră. Și nu sunt toți demascați, doar o
parte, că oare de ce credeți că s-au dat ei cu Puterea
actuală ori s-au ascuns pe sub pulpana cnsas? Și aici
o să vă surprind, dar sunt în răspăr cu majoritatea
celor care susțin că nu numai din pricina scriitori-
lor-turnători nu ar merge bine treaba în România,
că alții sunt adevărații torționari. Păi, torționarii cu
asta se îndeletniceau, asta le era meseria și știu de
la foști deținuți politici că erau și ei împărțiți în oa-
meni cumsecade și bestii. Chiar și printre deținuții
aceștia erau destui „gamelari”, care pentru o farfurie
de cir sau de urluială erau în stare s-o toarne și pe
mama lor! Dar scriitorii, literatorii erau călăuze și
faruri diriguitoare, aveau destulă influență, nu pu-
teau muta munții, dar puteau face valuri. Ei se în-
vârtoșau în contra lui Derepe, nu în contra lui nea
Nicu. Vorba lui nea Fane, bietul, „i-au dat o palmă
lui Ceaușescu pe obrazul lui D.R. Popescu!”, vorbind
despre niște semnatari de petiții. Noi nu am avut sa-
mizdat, nu am avut literatură de sertar, nu am avut
disidenți adevărați, nu am avut mișcări de protest
oricât de fragile, am „rezistat prin cultură”! Ca și
acum, ne-am bălăcit în lașitate și în mediocritatea
unor onoruri locale.
Dereul nu a plecat, nici înainte, nici după anul de
răscruce 1990, în voiajuri și burse, dimpotrivă, când
a putut le-a oferit cu generozitate altora. Mi-a măr-
turisit că, deși este impregnat de grecitate, nu a pus
piciorul niciodată pe pământul Eladei. Îmi amintesc
că eram în spatele lui la nu știu ce maslu, cum zic eu,
nu știu ce eveniment cultural, când l-am auzit pre-
zentându-ne, pe George Cușnarencu și pe mine, lui
Mircea Albulescu, care era pe atunci secretar de stat
la Cultură. „I-ai pe-ăștia!”, l-am auzit îndemnându-l
pe actor. „Da, dar nu-i știe lumea”, a venit același răs-
puns ca al lui Brucan, dat lui Petre Roman. „Și ce
dacă, o să afle cine sunt”, a replicat Dereul.
De aici sar la alta: este generos și cu ideile. Te tre-
zești dimineața că te sună să-ți propună să scrii cuta-
re schiță sau cutare carte, că-i pe stilul tău, pe potriva
ta. A avut o idee năstrușnică să inventăm o poetă
și criticeasă, și George și cu mine am debutat-o cu
niscai cronici pe Wilma Dumbravă, care a dispărut
din păcate și s-a apucat de altă meserie! Ne-a îm-
pins să facem o carte de interviuri cu scriitori și cu
oameni de cultură care au depășit optzeci de ani și
care nu mai sunt în lumina reflectoarelor. Tot așa l-a
îndemnat pe bunul și regretatul meu prieten, Sorin
Preda, să scrie o saga a familiei Moromete, a dat idei,
se zice, prietenilor săi prozatori, neprietenilor care
se împotmoleau la cenzură, l-a pus pe cutare amic
să scrie teatru, că i se potrivește, a dat titluri (se zice
că Biblioteca din Alexandria lui Sălcudeanu e a lui, a
lui Dere!). Mai mult, a intervenit pentru destui ca să
primească o garsonieră, un apartament, un bilet de
favoare, o viză, o internare, un premiu. În noaptea de
21 decembrie, i-am dat numărul lui Traian care l-a
sunat și l-a rugat să intervină pentru Florin Iaru, ce
fusese reținut și care era insulinodependent. După
câteva ceasuri acesta se întorsese la domiciliu, colea,
pe Făinari. Era, este foarte generos cu confrații, pe
Preda îl adula, pe Barbu la fel, pe Petru Dumitriu,
chiar și pentru romanele proletcultiste, pe Titus
Popovici, pe Sadoveanu și Agârbiceanu, din ăi vechi,
spunea că nu e în stare să aibă sclipiciul frazei în-
crustate de Fănuș Neagu sau de Bălăiță. Chiar dacă
este generos cu alții, nu-i place să iasă în față, nu dă
interviuri. La „România literară” poruncise ca nu-
mele său să nu apară în nicio înșiruire, în nicio cita-
re. L-am văzut la premiera unei piese la Teatrul Mic
când nu îndrăznea să stea în sală, mototolea corti-
na de la intrare și se ascundea după ea. La ședințele
Academiei are locul lui în aulă, niciodată în stal, ci
în pungile laterale, mascat de o coloană. Secția de
filologie și literatură nu a prea dat mare atenție pro-
punerilor pentru acordarea mult râvnitului Premiu
Nobel și nu s-a prea ostenit să le trimită. Întrebat
mereu de mine, coordonatorul ei îmi spunea mereu,
poate și pentru a auzi eu: „Păi, în afară de Dereu, pe
O
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
17
o
cine să propui? Și așa se supără ăilalți”. Sorescu se
prăpădise între timp.
Un om nu-i un sfânt, firește, dar poate deveni.
Nu este cazul nostru, un om este egal cu un om, o
ființă aflată pe niște axe de coordonare temporală și
spațială, niciodată altfel decât sub vremi, fie că astea
sunt noroioase, pline de ploaie, sau însorite. Dumitru
Radu Popescu este în primul rând un om dotat cu
o inteligență sclipitoare și aparte, pătimaș și pălmaș
pe ogorul literaturii, generos, drept, tipicar și extrem
de chibzuit, foarte talentat. Din metrul liniar de cărți
găsibil în bibliotecă e musai să citești cu creionul în
mână și să recitești nuvelele - este unul dintre cei mai
redutabili autori ai speciei din literatura noastră, de
altminteri umplută ochi cu nuveliști extraordinari! -,
Vânătoarea regală, F, Orașul îngerilor, Dumnezeu în
bucătărie, Săptămâna de miere, Paolo și Francesca și
al treisprezecelea apostol, piesele Cezar, măscăriciul pi-
raților, Acești îngeri triști, Piticul din grădina de vară,
O batistă în Dunăre, Mireasa cu gene false, Domnul
Fluture și doamna Fluture, publicistica.
De pe când ne încolăceam pe Aleea Circului, îm-
preună cu Mirciosu ne gândeam cum poate un scri-
itor să fie întotdeauna altfel, cum își poate adapta sau
schimba rifful, termen din rock, cum își poate schim-
ba stilul, maniera, mijloacele. Și făceam legământ ca
de la o carte la alta să schimbăm totul. Scriitorii, ca
și rockerii, încearcă, dar nu reușesc. Abordează, ter-
men marinăresc, realitatea altfel, din alt unghi, cu alt
procedeu, dar rămân aceiași. Nici marii chitariști nu
se schimbă fundamental, Hendrix, Santana, Page,
Lennon, Knopfler sunt ușor de recunoscut. La fel și
Dereul. Chiar și după schimbarea de paradigmă li-
terară de după ’90 susțin că el a rămas același, poate
mai apăsat. Ca și Nichita, a încercat să se rescrie și a
împins convenția către margine. Ba a semnat o carte
cu un nume fictiv, ca un soi de Pessoa. A introdus
articole de ziar, poezii, „confesiunea pitorească”, stilul
zeflemist și plin de vervă, a spart logica povestirii, a
presărat personaje și evenimente reale. Omul tooot
învață și învață să se schimbe și la optzeci de ani. Ba
încă este capabil de surprize! La mai multe surprize și
la mai mulți ani, încă o dată pe atâta, Dumitru Radu
Popescu!
Cum nu se dă plecat ursul din bârlog, așa nu mă
dădeam eu dus la școală. Spusesem cândva că îmi
place cel mai mult în recreație și aveam dreptate. În
curtea școlii se formau grupuri, grupulețe, bisericuțe.
Unii jucau fotbal cu piatra, alții altceva, fetele dese-
nau pe asphalt, la țâșnitoare se formau busculade etc.
Dar ursului Panda îi place să se întindă și să se se
învelească în zăpadă, doar văzusem asta într-un do-
cumentar la Teleenciclopedia.
TREI
Ce vremi și ce oameni s-au ițit, ivit și apoi s-au
trecut prin viața mea și a noastră! Am plecat acum
din casa părinților mei și deci din casa și de pe uli-
ța copilăriei și nici că-mi vine, că inima îmi dă ghes
să mai alunec pe-acolo, pe larga șosea care duce din
Piața Victoriei înspre Colentina, Iancului și Mihai
Bravu. Cât de triste pot fi uneori lucrurile familiare
și familiale.
“Domnul din imagine are un caracter limfa-
tic. Este meticulos, organizat și gândește cu atenție
asupra unei decizii. Adevărul, corectitudinea îi sunt
reguli de viață. Este un om de cuvânt și punctual
mai ales în finalizarea unor situații, lucrări. Îi place
cunoașterea, citește mult. Nu acceptă pe oricine în
preajma lui motiv ptr. care relaționează cu precădere
cu persoane cu o cultură anume. Multe aspecte de
viață se dovedesc a fi un tren pierdut, trecutul nu-l
acceptă cu ușurință, într-un fel parcă fuge de realita-
te cufunzându-se în aspecte legate de profesie. Sunt
neîmpliniri interioare peste care nu trece. Are aștep-
tări de la cei din jur dar ptr. a primi ceva trebuie să
dăruiești, trebuie să manifeste iubire pe toate planu-
rile ca să poate să primească ceeace-și dorește. Este
conservator, nu se manifestă emoțional pe deplin.
Există o ,,TEAMA”, de ceva vreme, față de o motiva-
ție care se dovedește a nu fi gravă deocamdată. Sunt
blocaje energetice la ch. 3,4 si 5, adică la Plexul Solar,
ch. Inimii și ch. gâtului. Astfel, blocajul de la ch. 3 s-a
extins la ch. 5 deja pe plan fizic multe lucruri rămase
în coada de pește și lipsa bucuriei de prezent și de
Sine dovedesc prezența unei depresii ce se îndreaptă
razant catre sufletul lui, este la început. Blocajul ch.
4 a Inimii aduce prezența unei circulații sanguine
deficitare, sângele este vâscos, oxigenarea celulară
este insuficientă iar inima care găzduiește și energia
Sufletului, Spiritul are de suferit. Blocajul ch. 3 dă
nota unui ficat grăsos, o vesică biliară puturoasă, in-
testinele au mucoasa acoperită de o materie vâscoasă
iar toxinele cât și traversarea elementelor nutritive
prin intestine, adică absorbția intestinală, este defec-
tuoasă. Este momentul să schimbe macazul modului
de «gândire» despre trecut și prezent.
Sunt și alte aspecte legate de blocaje care aduc ne-
plăceri la nivelul coloanei cu precădere cele toracice,
lombare și sacrale. Sunt multe de spus dar pentru
moment este suficient.
Zile bune cu bucurie,
Anișoara. Trimis de pe tableta Samsung.”
Am vrut să mă apropii tiptil de B, pornind din
punctul A, ca elevatul Zenon Eleatul, începând prin
a-i mulțumi fiecăruia în parte. Fiecărui mesaj. N-am
prididit. Apoi, am încercat să le număr. Pe mesaje.
N-am reușit. Am încercat să telefonez sau să dau se-
meseuri. N-am ajuns să le cuprind pe toate. Pe toate
mesajele.
L-am rugat pe un prieten foarte bun să-mi arate
profilul unei bioenergeticiene și să-mi facă un por-
tret pe care să-l ofer tuturor. Astfel că m-am hotărât
și să vă mulțumesc din animă pentru amorul stere-
ofonic și pentru gingășia de a-mi aminti că am îm-
plinit cincizeci și nouă de ani! Aniversare pe care,
din dorința de a brusca obișnuitul, am sărbătorit-o
prin impresionanta extracție a unei măsele de minte!
Operațiune urmată de o scurtă perioadă de tăcere,
precum și de una sută de grame de jamaică! A cărei
primă parte a operațiunii nu v-o doresc și domniilor
voastre! Ca să n-o mai lungim, am marele privilegiu
de a fi anturat de prieteni din copilărie și de școală,
de aproape și de departe, din guvern și din opoziție,
văzuți și nevăzuți, de a mă simți îmbrăcat într-un
smoking de iubire și de a avea sufletul plin de soare,
în ciuda vremii de afară! Ce mai, încep să-mi retușez
viața și să am o eternitate de prieteni! Vă mulțumesc
tuturor și cu sonorul la maximum!
Ziariști, numeros public. Așa se încheiau oficialele
relatări în scris ale diverselor primiri la dregătorii din
vremea veche. Comunicatele, preluate apoi de toate
gazetele, erau scurte, seci, scrobite, așadar cu fraze
țepene. Acușica, termenul de „oficial” este introdus
anapoda într-o reclamă de nu se știe ce și de n-ar mai
fi, cu sensul din frangleză, de declarație publică, de
certificat de autoritate, taman ca nuca lipită de pe-
retele proverbial. Gazetele de odinioară - în număr
de trei, Scânteia bătrână, Scânteia tânără și România
liberă - erau arhisuficiente pentru o țară fără pasi-
unea breakfast-ului și a jurnalului de dimineață, de
la cafeaua cu lapte și corn sau cornflakes. Mai ales
că oamenii muncii săreau în tramvaie cu noaptea-n
cap și cu salamul în gât, ca să prindă condica de ora
opt! Acum sunt jde foi care nu spun nimic, redactate
Marius Barb Corpora feminea lutosa - detaliu (2018)
desen, tehnică mixtă, 100 x 70 cm
prost, dar știrile principale rămân aceleași, nici un fel
de grijă, iar limbajul este mult mai lemnos decât an-
țărț! Am mai spus-o și o voi mai repeta de câte ori voi
avea prilejul și până când Realitatea mă va contrazi-
ce: și în momentul vorbirii ziariștii serioși, talentați și
de notorietate, cu ceva excepții sportive și mondene,
ca Boanchiș și Maria Cernat, și cu excepția lui Cete
Popescu, îndeosebi și numai ca foiletonist conton-
dent, nu sunt decât tot cei de dinainte, de la jurna-
lele citate mai sus și de la cele studențești și literare!
Passons, cum s-ar zice în Banat!
Astăzi, ideea de abonament la vreun ziar nu cred
să existe printre deprinderile cotidiene și nici vreun
titlu care să treacă peste câteva mii de exemplare ti-
raj. Cine vrea să citească un ziar îl cumpără numai pe
acela sau deschide sit-ul www.ziare. ro. Cine are com-
puter și nu are altă treabă de făcut, dă mesaje de defu-
lare și înmulțește forumul. Asta nu înseamnă nimic,
firește, căci aceiași forumiști sunt arondați acelorași
publicații. Deci, multă singurătate și puțină opinie;
de fapt, sociologii ar trebui să ne spună, în cunoș-
tință de cauză, dacă la noi există așa-numita opinie
publică?! Ca și societatea civilă și opinia asta publică
ar fi la fel de răsfirată, poate tot sub forma unor găști,
cine știe. Și se pare că opiniunea publică apare acolo
unde sunt cel puțin un million, nu de exemplare, ci
de cititori, adecă audiență, bre! Le Monde-ul nu are
mai mult de trii, pa’ su di mii de copii, cu accent pe o,
dar e citit la bistrou, la frizer, în bibliotecile publice -
există și în stațiile de metrou -, la doctor și din mână
în mână. A propos, am văzut redacția Le Monde și
când era în Bulivarul Italienilor și la noul sediu, din
Montparnasse, am prietin acoloșa, care a venit și la
noi. Când i-am cerut un exemplar din ziua respec-
tivă - mă rog, de mâine, că este antedatat! - Michel
al mieu a cerut voie! Iacă, ziarul este o instituție,
care va să zică, dar și un objet de păstrat și de pipăit!
La alde noi ziarul e doar simplă bârfă și suport de
rezolvat cuvinte încrucișate, integrame și mai nou și
mai snobesc, sudokku! Chiar așa, cum s-or numi ăș-
tia, în limba română standard, rezoșvatori sau rezol-
vitori, cum erau ăi de pe vremea noastră de la Gazeta
Matematică? Aveam un zăpăcit de prof în liceu care
dădea o cireadă de probele din gazeta cu pricina și
nu treceai dacă nu te citau cei din redacție la coada
revistei! Asta era în clasa a noua, că apoi am trecut
la secția umanistă! Și învățământul era prost, că șe-
deam în comunismul lethargic și de cafine!
■
18
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
diagnoze
Dateismul - filosofia zilei
de mâine?
■ Andrei Marga
Nu este o greșeală - dateismul (în engle-
ză dataism!) nu este transcrierea greșită
a dadaismului, curentul artistic de mult
timp consacrat, ci o filosofie nouă ce se articu-
lează pe harta reflecțiilor. Ea este elaborată de un
istoric specializat în studii contemporane, exce-
lent cunoscător al științelor de astăzi - mai exact
de un istoric al viitorului imediat. El este Yuval
Noah Harari, autor al unei cărți impozantă prin
cultura imensă pusă la lucru și originalitate, sub
titlul Homo Deus. A Brief History of Tomorrow
(Vintage, London, 2016). Scopul ei mărturisit
este „să dea o privire mai de aproape asupra lu-
mii la începutul secolului douăzeci și unu, înain-
te de a explora agenda umanității pentru deca-
dele ce vin”. Ceea ce s-a realizat însă cu această
carte are atâtea calități, încât se poate vorbi de o
capodoperă ce interoghează profund ceea ce se
petrece în lumea actuală.
Nu putem să nu notăm, fie și numai în treacăt
aici, că rareori un autor se prezintă aproape si-
multan cu trei cărți monumentale - în acest caz
Sapiens. A Brief History of Humankind (2011),
Homo Deus. A Brief History of Tomorrow (2015)
și 21 Lessons for the 21st Century (2018) - care
atrag atenția lumii întregi. Dacă vizitezi librări-
ile americane, engleze, germane, franceze îți dai
seama cât de mare este interesul pentru Yuval
Noah Harari - în toate extraordinarele sale cărți
sunt în față.
Cartea Homo Deus. A Brief History of
Tomorrow, a ilustrului profesor al Universității
Ebraice din Ierusalim, la care ne oprim aici, este
o încercare de a prinde în compasul analizei is-
toria de până acum și de a articula viziunea ba-
zată pe exploatarea culturii existente cu privire
la lumea ce se formează. Conform evaluării ca-
racteristice cărții, am asista la încheierea ciclului
Marius Barb
Sfera fixă. Paradisul XXII (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
modernității umaniste, ca efect al impetuoasei
dezvoltări tehnologice, și la deschiderea unui
nou ciclu istoric, cu o reordonare radicală a va-
lorilor.
Pe traseul argumentării autorul face efortul de
transcendere a diviziunilor dominante în gândi-
rea actuală - uman-animal, democrație-dictatu-
ră, capitalism-comunism, știință-religie - și de
eliberare de o filosofie a conștiinței ce lasă în ui-
tare formarea acesteia, cu implicațiile etice, po-
litice, ideologice și larg culturale. Efortul este și
în direcția plasării discuției în istoria universală
lungă - ceea ce sporește și mai mult anvergura
filosofică a cărții și a concepției pe care o arti-
culează. Destul să citim descrierea „epocii uma-
nității (antropocene)” - prima epocă în care o
specie, omul în fapt, schimbă ecologia lumii (lap.
84 și urm). Stăpânind istoria științelor, a filoso-
fiei, artei, religiei, dar și istoria generală, autorul
și-a asigurat profitabil perspectiva din care poa-
te privi și limitele științei actuale. Exemplu este
aici discuția foarte temeinică asupra abordării
sentimentelor și conștiinței (p. 128 ff) și cea în
jurul abordărilor frontierei animal-om (146 ff).
Cu o foarte bună cunoaștere a experimentelor
din științe, Yuval Noah Harari atestă, cu for-
ța uni exemplu, cum se obține cunoașterea din
punctul de vedere al unui scientist veritabil (p.
161ff). În sfârșit, în Homo Deus. A Brief History
of Tomorrow se întreprinde un efort major de a
scoate discuția din locuri comune, clișee, conve-
niențe - capitolul „Humanist Revolution” fiind o
ilustrare elocventă.
Yuval Noah Harari identifică de la început
schimbările de agendă ale umanității în cursul
istoriei. Dacă pe agenda trecutului foamea, boa-
la, războiul erau temele conducătoare, în mo-
dernitatea târzie tendința este de schimbare de
agendă aducând în față lupta pentru eterna tine-
rețe, găsirea fericirii (happiness) și expansiunea
intervențiilor umane în cursul lumii („afirmarea
lui homo sapiens ca homo Deus”) (p. 53). Homo
sapiens a urcat - grație științelor pe care le-a cul-
tivat - în poziția plină de avantaje și încărcată
de riscuri de „creator al lumii” din jur. El este
cea mai puternică specie și-și datorează puterea
cooperării - „capacității de a coopera în mare
număr” (p. 161), îmbrățișării „semnificației in-
tersubiective (a web of laws, forces, entities, and
places that exist purely in their common imagi-
nation)” (p. 175) și recursului la „ficțiuni coagu-
lante (commonly accepted stories)” - bani, stat,
corporație, societate (p. 206) - care-i conferă
încă o dată putere.
Acum, ca urmare a întâlnirii dintre teoria lui
Darwin a originii speciilor și mașina lui Turing
ar fi șanse și perspective eminamente practice
de a depăși bariere socotite ferme, definitive.
Bunăoară, s-a prăbușit bariera dintre animal și
mașini prin abordări evoluționiste și descifrarea
algoritmilor biochimici. Asumpția generală la
care s-a ajuns este că „exact aceleași legi mate-
matice se aplică algoritmilor biochimici și elec-
tronici” (p. 428), acesta fiind adevărul cel mai
profund al lumii.
De la acest adevăr pleacă dateismul ca filoso-
fie. „Dateismul declară că universul constă din
fluxuri (flows) de date, iar valoarea oricărui fe-
nomen sau entitate este determinată prin contri-
buția ei la procesarea datelor” (p. 429). Literatura
tot mai întinsă de comentare a informaticii și de
interpretare informatică a lumii din ultimele de-
cenii este luată de Yuval Noah Harari ca punct
de sprijin. „Din perspectivă dateistă, putem in-
terpreta întreaga specie umană ca un sistem de
procesare a datelor (data processing), cu indivi-
zii umani servind ca jetoane (chips)” (p. 440).
Așa stând lucrurile, viitorul este deja prefigurat
- rezultatul (output) este previzibil.
Care este acesta? „Dateiștii vor spune că acest
rezultat va fi crearea unui sistem nou și chiar mai
eficient de procesare a datelor, numit Internetul-
tuturor-lucrurilor (the Internet-of-All-Things).
Odată ce misiunea este îndeplinită, homo sapi-
ens va dispărea” (p. 443). Speranța este că într-o
bună zi se va putea explica biochimic până și
mișcări de complexitatea ridicată a mișcărilor
politice (p. 177).
Din abordările optimiste ale informaticii și ale
interpretărilor actuale ce o au în centru, Yuval
Noah Harari trage consecințe de natura filosofiei
istoriei. Aceasta, istoria, este privită ca „proces
de ameliorare a eficienței acestui sistem prin pa-
tru metode de bază: sporirea numărului de pro-
cesoare; sporirea varietății procesoarelor; spori-
rea numărului de conexiuni dintre procesoare;
sporirea libertății de mișcare pe linia conexiuni-
lor existente” (p. 440-441). Autorul cărții Homo
Deus. A Brief History of Tomorrow Harari spune
că „sufletul (soul)” a ieșit de pe scenă odată cu
evoluționismul lui Darwin (p. 122), iar ceea ce
a urmat acestuia atestă că nu se poate stabili cu
precizie nici ce este „conștiința”, nici ce este pro-
priu-zis „mintea (mind)” (p. 125). Dificultățile
de a le preciza el le ia ca semn al incertitudinii
existenței lor.
S-ar fi câștigat astfel de către oameni un limbaj
comun, plasat dincolo de limbajele comunități-
lor diverse și ale specializărilor, și a apărut șansa
de părăsire a unor abordări tradiționale devenite
infructuoase. „În practică, aceasta înseamnă că
O
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
19
o
dateiștii sunt sceptici cu privire la cunoașterea
umană și înțelepciune și preferă să-și plaseze
încrederea în BigData și algoritmi computeri-
ali” (p. 429). În dreptul acestora se concentrează
acum efortul de gândire plin de sens.
Cu aceasta ajungem în miezul unei divergen-
țe filosofice majore în zilele noastre, care are loc
chiar pe terenul informaticii și al expansiunii
digitalizării. Deunăzi, o eminentă specialistă,
Yvonne Hofstetter (Das Ende der Demokratie.
Wie din kunstliche Intelligenz die Politik uber-
nimmt und uns entmundigt, Penguin, Munchen,
2018, 512p. ), a arătat că nu sunt șanse de su-
praviețuire a democrației decât printr-o luare în
regie civică și politică a digitalizării. Cunoscuta
autoare combate susținut punerea istoriei ce
vine exclusiv pe seama digitalizării, ca un pericol
pentru civilizație. În Homo Deus. A Brief History
of Tomorrow Yuval Noah Harari susține optica
opusă. Ea constă din renunțarea principială la
tematizări politice, etice, ideologice în favoarea
privirii sistemelor sociale drept „sisteme de pro-
cesare a datelor aflate în competiție (competing
data-processing systems)” (p. 430). Diversele sis-
teme sociale sunt variante de asemenea sisteme.
„Situația extremă, în care toate datele sunt pro-
cesate și toate deciziile sunt luate de un singur
procesor central, se numește communism” (p.
431). Capitalismul este cel care a descoperit „se-
cretul succesului”, ce constă în faptul că „nici o
unitate de procesare centrală nu monopolizează
toate datele” (p. 435).În aceeași optică sunt inter-
pretabile și conducerile. „Asemenea capitalismu-
lui și comunismului, democrațiile și dictaturile
sunt, în esență, mecanisme ce concurează pen-
tru strângerea și analiza de informație” (p. 435).
Abordarea ca sistem de procesare a datelor ar fi,
în orice caz, universalizabilă.
Ne mișcăm - argumentează insistent Yuval
Noah Harari - pe o direcție nouă a istoriei
și intrăm în noi teritorii ale vieții oamenilor.
Internetul, ca tehnologie, ilustrează cel mai clar
această direcție și rămâne terenul pe care vor avea
loc mai multe revoluții succesive. Inteligența ar-
tificială și biotehnologiile vor prelua treptat con-
trolul asupra societăților și economiilor.
Pe fundalul impetuoasei dezvoltări tehnolo-
gice, „politica democratică tradițională pierde
controlul asupra evenimentelor și eșuează în a
ne oferi viziuni pline de semnificație asupra vi-
itorului” (p. 437). Nu ne întoarcem nicidecum la
dictaturile secolului anterior, căci nici dictaturile
nu rezistă la dezvoltarea tehnologică. Nu rezistă
nici soluția plutocratică, activând bilionarii ca
dirijori ai dezvoltării, căci societățile de azi sunt
excesiv complexe. Aducându-ne în minte abor-
darea celui mai mare sociolog al erei postbeli-
ce, Niklas Luhmann, Yuval Noah Harari spune
simplu: „complexitatea” sistemului social excede
politicile deja consacrate. Este timpul unor mari
viziuni noi, oricum este timpul schimbării vizi-
unilor.
În fapt, s-a ajuns în situația de mixare a teh-
nologiei, ce pare acum Dumnezeu, cu „politici
mioape” (p. 439). Iar de aici vin multe neajunsuri
și neliniști ale timpului pe care îl trăim. Vidul de
putere nu va dura, însă, mult. „Dacă structurile
politice tradiționale nu mai procesează destul de
repede datele pentru a produce viziuni semnifi-
cative, atunci structuri noi și mai eficiente pot fi
foarte diferite de orice instituții politice anterioa-
re, democratice sau autoritare. Singura întreba-
re este cine va construi și controla aceste struc-
turi. Dacă umanitatea nu mai este la înălțimea
sarcinii, probabil că va interveni altcineva pentru
a încerca” (p. 440). Istoria este, oricum, deschisă
alternativelor.
Dateismul se desparte de antropomorfismul
formulei homo sapiens, căci presupune trecerea
de la o „lume homocentrică la o lume datocen-
trică” (p. 454) - ceea ce este o veritabilă „revolu-
ție filosofică”. Dateismul este funcționalism - el
adoptă „ o abordare strict funcțională a umanită-
ții stabilind valoarea experienței umane conform
funcției ei în mecanismele de procesare a date-
lor” (p. 452). În acest cadru, „individualul devi-
ne un mic jeton în sistemul uriaș pe care nimeni
nu-l înțelege cu adevărat” (p. 449) și înăuntrul
căruia preocupări de odinioară - fericirea, sănă-
tatea, de pildă - intră definitiv în umbră.
Autorul cărții Homo Deus. A Brief History of
Tomorrow pune totul în noțiunea „circulație a
informației (information flow)” și recurge la ge-
neralizări îndrăznețe și metafore impresionante.
Postulatul său este că „ființele umane sunt doar
instrumente pentru a crea Internetul-tuturor -lu-
crurilor, care ar putea eventual să se extindă din
planeta Pământ pentru a străbate întreaga gala-
xie și chiar întregul univers. Acest proces cosmic
de procesare a datelor va fi precum Dumnezeu.
El va fi pretutindeni, iar oamenii sunt destinați
să se topească în el” (444). Homo sapiens este,
din această perspectivă, un „algoritm învechit”.
Umanul nu este în sine superior altor existenți,
diferența sa specifică în raport cu aceștia este
doar că... scrie poezie.
Trăgând consecințe din cercetările cele mai
recente ale creierului și ale activității nervoa-
se superioare, dateismul susține că imaginația
umană este produsul algoritmilor biochimici (p.
454). Prin algoritm se înțelege „un set metodic
de pași care pot fi folosiți pentru a face calcule,
a rezolva probleme și a ajunge la decizii” (p. 87).
Teza lui Yuval Noah Harari este categorică: „al-
goritmul este, se poate spune, singurul cel mai
important concept în lumea noastră. Dacă dorim
să înțelegem viața noastră și viitorul nostru, ar
trebui să facem orice efort pentru a înțelege ce
este un algoritm și cum sunt algoritmii conectați
cu emoțiile” (p. 97). Pentru a face clar radicalis-
mul acestei optici, Yuval Noah Hariri se plasează
în succesiunea lui Hume și Voltaire. Cum știm,
aceștia îl considerau pe Dumnezeu produsul
Marius Barb
The Spirit of Light and Love (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
imaginației umane; autorul cărții Homo Deus.
A Brief History of Tomorrow consideră că ima-
ginația este proces biochimic conform unor al-
goritmi.
De unde vin, însă, algoritmii? Consecvent cu
un anumit agnosticism, Yuval Noah Harari spu-
ne că în acest punct este vorba de un „mister”
pentru dateism. „Așa cum, potrivit creștinis-
mului, noi oamenii nu putem să-l înțelegem pe
Dumnezeu și planul său, dateismul declară că
creierul uman nu poate înțelege noul stăpân al
algoritmului” (p. 457). Algoritmul poate fi creat,
inclusiv de „hackeri umani”, dar nu știm de unde
vine și la ce duce. „Sămânța de algoritm poate fi
dezvoltată la început de oameni, dar, cum creș-
te, își urmează calea ei mergând spre acolo unde
nici o ființă umană nu a fost vreodată - și unde
nici o ființă umană nu poate să meargă” (p. 458).
Algoritmii s-ar dezvolta, însă, aproape singuri
odată cu mașinile electronice.
Dateismul nu ezită să se considere religie - o
religie cu comandamente practice: să maximi-
zezi „fluxul de date (dataflow)” conectând tot
mai multe mijloace și producând și consumând
tot mai multă informație; să legi totul într-un sis-
tem, chiar și pe eretici (p. 445). „Fluxul de date”
este bunul cel mai de preț, iar „libertatea de in-
formare (freedom of information)” este deviza.
Este o religie axată pe trei postulate: organismele
sunt algoritmi, iar viața este procesare a datelor
(dataprocessing); inteligența se decuplează de
conștiință; algoritmii inteligenți ne vor cunoaște
mai bine decât ne cunoaștem noi înșine.
Problemele în fața cărora ne aflăm astăzi și
nu le găsim dezlegarea s-ar fi format odată cu
subminarea la care este supusă ordinea liberală
și valorile ei - individualism, drepturi umane,
democrație, piață liberă. Nici nu este de mira-
re, căci această ordine combină „judecăți eti-
ce abstracte” cu „susțineri factuale” (p. 327)
ce nu au fost confirmate de științe. „Confuzia
liberală”, constând în aceea că judecata etică
privind „voința liberă (free will)” este luată ca
fapt (p. 328) se demască acum. Științele - bi-
ologia, cercetarea creierului, biochimia, fizica
nano, robotica - au pus la îndoială noțiunile
viziunii liberale. „Cuvântul sacru «libertate»
se dovedește a fi, exact ca și «sufletul», un ter-
men gol, lipsit de orice semnificație ce se poate
20
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
discerne. Voința liberă există numai în narati-
vii imaginari pe care noi oamenii le-am inven-
tat” (p. 329). Lumea este controlată de un de-
terminism pe care viziunea liberală îl ignoră.
O schimbare adâncă a opticii antropologice va
trebui să intervină. „În realitate, nu există suflet,
există numai un flux al conștiinței, iar dorințele
se nasc și trec înăuntrul acestui flux, dar nu exis-
tă un sine permanent care posedă dorințe, încât
nu are sens să întreb dacă eu aleg dorințele mele
deterministic, aleator sau liber” (p. 332). Într-un
înțeles, nu există de fapt individuali cu dorințele
lor, căci „astăzi putem prezice, folosind scanne-
rele creierului, dorințele și deciziile oamenilor,
cu mult înainte ca respectivii să fie conștienți de
ele” (p. 331). Ceea ce pune însă capăt liberalis-
mului nu este discuția filosofică despre „voința li-
beră”, ci „tehnologiile concrete” (p. 355) ale vieții.
În mod exact, credințele liberalismului vor fi
surclasate de realități și trimise în istorie de trei
„dezvoltări efective” ce au deja loc: „oamenii vor
pierde utilitatea lor economică și militară din
momentul în care vor înceta să le atașeze multă
valoare; sistemul va continua să găsească valoare
în oameni luați colectiv, dar nu în indivizi unici;
sistemul va găsi încă valoare în unii individuali
unici, dar aceștia constituie o nouă elită a su-
peroamenilor upgradați, mai curând decât masa
populației” (p. 356).
Formarea acestei elite, de fapt „caste”, extinde-
rea inegalităților și o nouă scindare a societății
constituie și marele pericol acum, în succesiunea
liberalismului. „Marile proiecte umane ale seco-
lului douăzeci - depășirea foamei, a bolii și răz-
boiului - au avut ca scop asigurarea unei norme
universale a abundenței, sănătății și păcii pentru
fiecare, fără excepție. Noile proiecte ale secolului
douăzeci și unu - dobândirea imortalității, ferici-
rii și sfințeniei - speră, de asemenea, să servească
întregul umanității. Totuși, deoarece aceste pro-
iecte țintesc la depășirea, nu la asigurarea nor-
mei, ele pot duce foarte bine la crearea unei noi
„caste superumane”, care va abandona rădăcinile
ei liberale și va trata ființele umane nu mai bine
decât îi tratau în secolul nouăsprezece europenii
pe africani” (p. 408). Peste toate, nu vine o lume
fără dificultăți majore, unele în premieră istorică.
Ce ne așteaptă de fapt? Homo sapiens a urcat
- grație științelor pe care le-a cultivat - în poziția
de „creator al lumii” din jur, cu avantajele, dar și
cu riscurile inerente. „Când biotehnologia, nano-
tehnologia și alte fructe ale științei se coc, Homo
sapiens va ajunge la puteri divine, iar întregul
ciclu revine la biblicul Copac al Cunoașterii”
(p. 114). Stația istorică a lui Homo sapiens iese
din folosire și va fi părăsită. „În prima parte a
secolului douăzeci și unu trenul progresului este
tras din nou din stație - iar acesta va fi probabil
ultimul tren care va părăsi stația numită Homo
sapiens. Cei care vor pierde acest tren nu vor
mai avea a doua șansă. Pentru a obține un loc
în el vor avea nevoie să înțeleagă tehnologia se-
colului douăzeci și unu și, în particular, puterile
biotehnologiei și ale algoritmilor computeriali”
(p. 319). Nu vine, cu acest progres, nicidecum
paradisul. „În secolul douăzeci și unu vom crea
ficțiuni mai puternice și religii mai totalitare de-
cât în orice eră anterioară. Cu ajutorul bioteh-
nologiei și algoritmilor computeriali aceste re-
ligii nu numai că vor controla existența noastră
minut de minut, dar vor fi capabile să imprime
formă corpurilor, creierelor și minților noastre
și să creeze lumile virtuale întregi cu iadurile și
cerurile lor. Va deveni mai dificil să fii capabil să
Marius Barb
Timaeus Genesis (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
distingi ficțiunea de realitate și religia de știință,
dar va fi mai vital decât oricând înainte” (p. 207).
Ne îndreptăm, în orice caz, spre o relație nouă
între cele trei - religie, care ne asigură structura-
rea socială, știință, care procură putere, și adevăr.
Numai că adevărul nu poate fi detașat nici de con-
diționările establishment-ului religios, nici de ale
celui al științelor. Nu vine o înlocuire a dogmelor
de orice proveniență, inclusiv religioasă, cu teo-
rii științifice pure. Ceea ce vine este denunțarea
„afacerii (deal)” stabilite între dogmele umaniste
și științe, care a caracterizat societatea modernă și
a făcut din științe instrumente ale umanismului,
și un nou „legământ (covenant)” - de data aceasta
„o înțelegere de un fel diferit, între știință și un fel
de religie postumanistă” (p. 232).
O teză ce alimentează viziunea acestui „postu-
manism” al lui Yuval Noah Harari aduce aminte
de ofensiva „antiumanismului teoretic” al struc-
turalismului francez al anilor șaptezeci-optzeci,
cu Michel Foucault și Louis Althusser în frunte.
Este teza după care continuarea tradiției umanis-
mului ajunge, paradoxal, să ruineze fundamentele
umanismului în societate. Nu lipsesc argumente
extrase din istorie (precum convertirea iluminis-
mului în justificare a obscurantismului, a demo-
crației în cultivare a intoleranței) pentru această
teză, iar Yuval Noah Harari invocă o seamă dintre
ele. Pe acelea relative la situații în care, în nume-
le grijii pentru om, s-au comis crime. El este de
părere că încercarea de a realiza „visul umanist”
subminează fundamentele profunde ale acestu-
ia declanșând noile „tehnologii postumaniste”.
„Credința umanistă în sentimente ne face capabili
să beneficiem de fructele legământului modern
fără a-i plăti prețul. Noi nu avem nevoie de zei
care să limiteze puterea noastră și să ne asigure
semnificație - alegerea liberă din partea clienților
și votanților ne alimentează cu toată semnificația
de care avem nevoie” (p. 323). Yuval Noah Harari
își pune evident speranțele într-o lume pacificată
fără viziuni deja clasicizate.
Ne îndreptăm, însă, oricum, spre noi religii,
spre „tehnoreligii” (p. 409), care dau seama de
noile tehnologii bazate pe biotehnologii, nano-
tehnologii, informatică. Suntem deja în situația
în care este clar că „nu vom putea niciodată să
tratăm cu asemenea tehnologii cât timp soco-
tim că voința umană și experiența umană sunt
suprema sursă de autoritate și semnificație” (p.
426). Dateismul este deocamdată, conchide
Yuval Noah Harari, cea mai promițătoare „reli-
gie emergentă”.
Desigur, viziunea filosofică ce se vrea atotcu-
prinzătoare din Homo Deus. A Brief History of
Tomorrow extrapolează tendințe ale tehnologiei
și reia figuri de gândire ale monoteismului. Sunt
acestea o bază suficientă pentru concluzii filoso-
fice apte să se susțină în mediul rafinatelor dife-
rențieri din filosofia actuală? Poate că nu se pot
susține complet nici Hegel, nici Nietzsche, nici
Peirce, nici Husserl, dar se poate susține o filoso-
fie care i-ar închide în muzeu?
Opinia mea este că simpla extrapolare nu este
asemenea bază. Realitățile nu sunt absorbite de
noi tendințe ale cunoașterii, fie ele și din cu-
noașterea cea mai „tare”, pe care o dau științele,
ci pot să le acompanieze sau chiar submineze.
Realitățile lumii și vieții sunt mai complicate de-
cât își asumă abordările. Nu putem filosofa fără
întreg, iar întregul include realitatea, cunoaște-
rea și trăirea umană a realității. Toate trei! Yuval
Noah Harari ia în brațe concluzia sceptică - nu
avem ce face în fața năvalnicei exploatări a posi-
bilităților deschise de biotehnologii și informati-
că. Dar nu cumva la fel de năvalnic vin destruc-
turări și conflicte, care cer soluții? Iar ridicarea
dateismului la nivelul unei religii nu este mai
mult decât un postulat.
Yuval Noah Harari poate avea dreptate în con-
texte circumscrie, în care pune în mod justificat
problema unei schimbări de optică. El poate avea
dreptate când observă că sunt deja excesive canti-
tatea de idei vetuste și stagnarea în clișee. Numai
că filosofia rămâne credincioasă ei însăși evitând să
devină servanta unui context. Autorul cărții Homo
Deus. A Brief History of Tomorrow își asumă acest
adevăr, dar în alt loc - în cartea sa care astăzi face
furori, care este 21 Lessons for the 21st Century..
(Din volumul,
Filosofi și teologi de azi, în curs de publicare)
■
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
21
filosofie
O încercare
soteriologică: soluția
metafizică naeionesciană
■ Isabela Vasiliu-Scraba
Printre „predicile vii” (cf. Nichifor Crainic)
de la Biserica din Drăgănescu una dintre
cele mai impresionante este cea sugerând
două planuri ontologice cotangente: Biserica
din lume si acea „lume” pentru care (scrie Sf.
Arsenie Boca) „nu s-a rugat Domnul Hristos”
(cf. Părntele Arsenie Boca în vol.: Biserica de la
Drăgănești, „Capela Sixtină” a ortodoxiei româ-
nești, Deva, 2005).
Ieromonahul Arsenie (care avea să treacă
pe 28 nov. 1989 la viața veșnică după ce a stră-
bătut toate cele trei căi de intrare în lumea de
dincolo, calea isihastă, calea luptei si calea mu-
ceniciei) a formulat într-un text exact ceea ce
sugerase prin pictarea unui călugăr răstignit de
bună voie: suferința este „crucea vieții” ca o „li-
nie a rostului vieții noastre peste care coboară
Dumnezeu, de-a curmezișul, corecturi divine”.
Adică suferințe de neînlăturat, suportabile doar
prin smerenie si dragoste (pp. 177-178).
Viziunea metafizică la care ajunsese Nae
Ionescu în anul universitar 1936-1937 convergea
spre aceeași imagine a smereniei (/umilinței care
să înfrângă orgoliul omului limitat la condiția lui
umană) și a dragostei, a nevoii de a ne dărui total
către o realitate care nu este din lumea aceasta.
In volumul publicat în 2000 specificasem o parti-
cularitate a viziunii naeionesciene. Anume că ea
îmbracă o dublă înfățișare, prezentând două so-
luții metafizice legate de două structuri spirituale
din două momente istorice în care se poate găsi
o conștiință metafizică. Pentru cele două soluții
metafizice ne-am luat libertatea de a împrumuta
numele lui Ahile și numele lui Ulise (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în uni-
ca și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000).
Marius Barb
Wishful Sinful (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
La Nae Ionescu însăși metafizica este o «în-
cercare soteriologică», este drum al celor care
nu au reușit să se mântuiască prin sfințenie.
Metafizica nu poate fi imaginată în afara su-
biectului implicat în trăirea metafizică, a ființei
umane ancorată în astfel de preocupări. După
ce profesorul luase în discuție felul în care so-
luțiile metafizice apar când sunt privite în ele
însele, el se gândește la fundamentarea unei
metafizici a ființei care să înglobeze amintitele
soluții corespunzătoare celor două structuri di-
ferite ale spiritului uman.
Fundamentarea propusă vizează caracterul
de subiect metafizic al ființei, făcând, înainte
de toate, cuvenita precizare că ființa este o abs-
tracție, este cel mai general mod al lui „ceva”,
pentru că de fapt nu sunt decât ființe (la plu-
ral). In timp ce existența este obiect pentru fiin-
ță, „ființa este obiect pentru Dumnezeu” (Nae
Ionescu, Tratat de metafizică, București, 1999,
p. 244). Ființa, prin excelență subiect, poate
deveni așadar și obiect. Înainte de a vedea par-
ticularele condiții în care din subiect, «ființa»
poate deveni «obiect», se cuvine a ne opri puțin
la semnificația pe care Nae Ionescu o atribuia
conceptului de «existență». Astfel poate se vor
lămuri și veșnicele confuzii între ființă și exis-
tență. În principal însă, pentru a arăta în ce fel,
spre deosebire de ființă, existența considerată
«în sine», nu poate deveni niciodată «obiect».
Nae Ionescu tratează despre «existență» la
cursul de Teoria cunoștinței ținut în anul uni-
versitar 1925-1926 unde prezintă viziunea sa
filosofică asupra cunoașterii, mai precis a dru-
mului cunoașterii în înaintarea ei. În mod sur-
prinzător însă, «problema existenței», care este
o problemă metafizică, se găsește inserată și în
cuprinsul unui curs de logică, ținut în de Nae
Ionescu doi ani mai târziu (1927-1928).
Având în față ediția post-decembristă a
acestui curs de logică (în dictatura comunistă
fiind complet interzisă editarea operei lui Nae
Ionescu), înainte de toate trebuie să observăm
cât de nepotrivite sunt titlurile și subtitluri-
le fiecărei prelegeri adăugate de editorii Dora
Mezdrea si Marin Diaconu. Dar și întregului
curs, deoarece el nu este o «introducere în lo-
gică». De altfel, nici cursul de metafizică din
1936-1937 nu este o «introducere în filosofie»,
cum scria în revista «România Literară» din 14
martie 2000 fostul stalinist Z. Ornea care, în
domeniul filosofiei, pare rămas la nivelul celor
învățate în Facultatea (de marxism-leninism?)
urmată în anii 1951-1955.
La prelegerea din 3 februarie 1928 editorii
au propus titlul «judecata existențială». O pro-
punere cât se poate de școlăresc-neinspirată,
rezultând din citirea primei fraze a prelegerii,
unde Nae Ionescu spusese că urmează a vorbi
despre «judecățile existențiale». Dacă ar fi ci-
tit ceva mai atent întregul curs (sau dacă ar fi
fost mai în temă cu filozofia!), ar fi observat că
Nae Ionescu spune foarte pe scurt tot ce avea
de spus despre această clasă de judecăți. Iar asta
numai după ce își structurează întreaga prele-
gere în jurul unei probleme ținând de domeniul
metafizic. (Nu-i vorbă că și prelegerea imediat
următoare, asupra «judecăților impersonale»
are, în viziunea filosofică a lui Nae Ionescu,
adânci semnificații ce depășesc cu mult cadrul
logic în care este expusă problematica unor ase-
menea judecăți). Dar nici adevărata temă tra-
tată în prelegerea din 3 febr. 1928 nu era greu
de ghicit, fiindcă Nae Ionescu o semnalase ca
atare de la bun început, făcând precizarea că
«semnificația conceptului de existență» deși
ține de ontologie, are un interes pentru logică,
«și anume interesul care se leagă de clasificarea
judecăților».
Dacă ar fi voit (după modelul oferit de fostul
student al lui Nae Ionescu, D. C. Amzăr) să îm-
partă și ei acestă prelegere, îngrijitorii școliți în
comunism ar fi putut observa că Nae Ionescu
(mai mult de trei pătrimi din curs) tratează des-
pre «a exista» din punct de vedere ontologic.
Abia spre sfârșitul prelegerii ajunge la «a exista»
din punct de vedere «logic». Faimosul metafi-
zician face cu acest prilej departajarea princi-
piului identității în matematică, în logică și în
filosofie, pentru a afirma concluziv că în logică
și în filosofie principiul identității este aproape
același lucru cu judecata existențială.
Din punct de vedere ontologic, Nae Ionescu
observă că «existența» se dovedește a fi ceva
imposibil de stabilit. În primul rând pentru că,
într-un concept nu este cuprinsă și nota exis-
tențială. În al doilea rând, pentru că «existen-
ța» nu este o «calitate» a vreunui obiect. Ea nu
poate fi considerată nici pe post de „obiect”
existent în fața conștiinței mele. Existența este
numai un «obiect logic». Adică, din punct de
vedere logic, ea poate forma obiectul unei ju-
decăți.
Existența nu este un «obiect», asemenea
obiectelor care sunt în spațiu și în timp, pentru
că există pe lume nu doar «obiecte» în spațiu și
timp, ci și stări sufletești, acte de voință, cărora,
pentru a le presupune un suport material, lo-
calizat în spațiu și în timp, trebuie neapărat să
se apeleze la o teorie adiacentă. Ca să atribuim
22
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
actelor de conștiință o anume poziție spațială,
trebuie presupusă, prin mijlocirea unei «teorii»,
legătura dintre spirit și materie. Pe de altă par-
te, la actele de voință nu constatăm decât ceva
de domeniul «efectelor», și nu de domeniul
unei realități, ca un fel de «resort» ce produ-
ce respectivele efecte. Or, și halucinațiile, care
pot fi asimilate cu ceva de-a dreptul ne-exis-
tent, duc uneori la efecte cât se poate de reale.
Această observație îl va face pe Nae Ionescu să
concluzioneze că din «existența în efecte» nu se
poate deduce «existența reală», și că definiția «a
exista înseamnă a acționa» nu poate fi valabilă,
greșind tocmai atunci când identifică «existen-
ța» cu «acțiunea».
La definirea existenței prin acțiune se mai
gândise Nae Ionescu și pe când preda cursul
de «teoria cunoștinței» în anul univesitar 1925-
1926. Atunci începuse prin a ilustra în ce mod
a putut fi utilă presupoziția după care «a exis-
ta înseamnă a acționa». Prin ea s-a descoperit
existența planetei Neptun, pornind de la «exis-
tența ei în efecte». Mai precis, de la perturbați-
ile în mersul celorlalte planete pe care existența
(încă necunoscută) a planetei Neptun le produ-
cea. Inițiatorul Școlii trăiriste observase cu acel
prilej că nu toate acțiunile care dau seama de
ceva existent în mod real, ajung la cunoștința
noastră. Aceasta duce la înlăturarea încercă-
rii de a forma un concept al existenței defini-
tă prin acțiune, întrucât conceptul existenței «
scapă oarecum minții noastre» (Nae Ionescu,
Teoria cunoștinței, 1925-1926, cus litogr., p. 76).
La cursul său de Teoria cunoștinței Nae
Ionescu mai remarcase că felul acesta de defi-
nire este el însuși defectuos, pentru că existența
(cunoscută din efectele ei) devine condiționa-
tă de cunoaștere. Ea este mutată din domeniul
ei propriu în domeniul cunoașterii, deși, dacă
scoatem din ecuație cunoașterea ajungem la
tautologie: există ceea ce este existent.
Filozoful propune următoarea soluție pen-
tru a ieși din tautologie: activitatea de a gândi
existența face ca existența să devină obiect de
gândire. Ea rămâne însă ceea ce este, dacă, pe
lângă putința de a deveni gândire, ea «poate să
existe și când gândirea nu se exercită». Este o
soluție «mixtă», care combină două feluri de a
fi, cel logic (implicat de transpunerea în pla-
nul cunoașterii) și cel «real». La aceeași soluție
ajunge Nae Ionescu și doi ani mai târziu, deși
demonstrația sa va urma o cu totul altă cale:
«Idealistul» Berkeley susținea că «nu exis-
tă nimic real în afară de percepția noastră».
Logicienii de azi, -spunea Nae Ionescu la cursul
de logică din 1927-1928-, întorc problema pe
dos și afirmă că «există ceea ce este perceput».
Ei nu mai pleacă de la «realitatea adevărată», ci
de la «obiect». Cu umorul său caracteristic, Nae
Ionescu răstoarnă premiza logicienilor care se
dispensează de «realitatea adevărată». De pil-
dă, «stelele verzi», pe care cineva lovit în cap
le vede cât se poate de bine, nu devin obiecte
existând «realiter» din simplu fapt de a fi fost
percepute. După Nae Ionescu ar mai fi o cale,
dacă am restrânge definiția și am spune că nu
tot ce «este perceput», ci tot ce este «pasibil de a
fi perceput» există. Numai că, în acest caz, ris-
căm să ne confruntăm cu «existențe» ce pot fi
percepute în ele însele, fără să fie excluse «exis-
tențele» ce pot fi percepute «în efectele lor».
Așa ne întoarcem la dificultatea deja semnalată,
conform căreia de la «existența în efecte» nu se
poate deduce «existența reală». Ultima cale de
Marius Barb
Pronoia (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
ieșire din impas, ocolește pur și simplu proble-
ma, pentru că, din punct de vedere ontologic,
«existența» este imposibil de stabilit.
Nae Ionescu semnalează și soluția „mixtă”, în
care se presupune că există mai multe feluri de
«a fi», «a fi» din punct de vedere «logic» și «a
fi» din punct de vedere «real». Această cale ar
implica o soluție general logică și o ierarhizare
ontologică înăuntrul soluției logice. Din punct
de vedere logic, «a exista» este «a putea fi gân-
dit». Postulăm, în lipsă de altă ieșire, că «exis-
tența», încetează de a fi «existență». Ea devine,
din punct de vedere logic, un soi de «posibilita-
te». Astfel, existența va însemna «posibilitate de
a deveni obiect logic».
«Existența» va fi ceea ce poate fi gândit, ceea
ce este «obiect» în fața «conștiinței logice». Și
așa se ajunge de la «existență», la «obiect lo-
gic», și de aici la principiul de bază al logicii
care spune că «obiectul nu este altceva decât
el», iar de la «obiect» la «concept» ca «existență
logică», și mai departe la «judecata existenția-
lă», care nu se mai verifică prin confruntarea
cu realitatea, ci cu principiile logicii. Astlel e
conturată -la cursul de logică din 1927-1928 -,
problema existenței, care, «în sine», nu poate
deveni niciodată obiect.
Cei care nu știu să aprecieze adevăratele ca-
rate ale gândirii filozofice naeionesciene pot
vedea prezentarea problemei existenței la un
universitar italian, scriitor la mare modă, citind
fragmentul «Despre ființă» în rev. «Paradigma»
(nr. 10-11-12/1997, p.18). Textul tradus de
Ștefania Mincu provine din cartea lui Umberto
Eco intitulată Kant și ornitoringul (Milano,
Bompiani, 1997). Avertizăm însă cititorul să nu
se aștepte să înțeagă prea multe din fragmen-
tul publicat de revista constănțeană, deoarece
problema „existenței” pare să-i fi rămas com-
plet străină și lui Umberto Eco. Prin cele scrise
în textul atât de pretențios intitulat, universi-
tarul italian dă impresia că s-a limitat doar la
utilizarea unui dicționar de filosofie, sau a unei
istorii a filosofiei. De aici a citat din belșug (și
la-ntâmplare) nume precum Pascal, Gorgias,
Aristotel, Parmenide, Pierce, Wolf, Heidegger,
Leibniz, etc., într-o totală anarhie ideatică,
și, mai ales, fără să urmărească altceva decât
umplerea la repezeală a câtorva pagini, în care,
la loc de cinste se află «gargariseala și sperietu-
ra» (după memorabila expresie a lui Alexandru
Paleologu) de termeni grecești, latinești, fran-
țuzești, nemțești, englezești.
Întorcându-ne la Nae Ionescu ținem să în-
fățișăm un aspect definitoriu pentru felul cum
considera Nae Ionescu că trebuie să ne situăm
în fața existenței. Față de existență, față de ceea
ce avem înaintea noastră din realitate, poziția
conștiinței noastre trebuie să fie pasivă. Pentru
că noi, spunea Nae Ionescu, în actul de a judeca
nu facem altceva decât să răsfrângem în con-
știință un fapt existent și apoi să-l exprimăm.
Totul este să ne ferim de confuzia -destul de
frecventă-, dintre judecata însăși, «care este și
rămâne pentru noi un fapt» și exprimarea ju-
decății (vezi Nae Ionescu, Logica. 1927-1928,
în volumul îngrijit de Dora Mezdrea și Marin
Diaconu și impropriu intitulat «Introducere în
logică», Ed. Eminescu, 1997, p. 110).
Există o tendință (decelabilă în curentele
de gândire din apusul Europei) de a transfor-
ma orice judecată într-o judecată predicativă.
Această transformare, remarcă Nae Ionescu,
„nu-și găsește fundarea în necesitatea metafizi-
cii” (vezi Nae Ionescu, Metafizica. I. 1928-1929,
Ed. Humanitas, 1991, p. 80). Pentru că noi pu-
tem să ne situăm nu numai în afara lumii, ci
chiar «înăuntrul ei».
Ca să arătăm cum rațiunea este apropiată
existenței, putem lăsa existența așa cum este,
încercând doar să o «descriem». Este chiar ceea
ce se întâmplă cu ajutorul judecăților imperso-
nale. După Nae Ionescu, asemenea judecăți își
au importanța lor tocmai pentru că ele «con-
stată existența faptelor». Planul realității nu
poate fi mai bine conturat în diferențierea lui
de planul logic decât prin simple răsfrângeri de
fapte în conștiința reflexivă, cu niște judecăți de
genul: Plouă! Ninge!
Logicienii care au încercat transpunerea unor
asemenea judecăți de constatare în judecăți for-
mate dintr-un subiect și un predicat, n-au fost
români, observă Nae Ionescu. Și nu pentru că
în alte limbi europene astfel de constatări se ex-
primă cu aportul unui pronume impersonal, ci
O
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
23
o
pentru că unor astfel de logicieni le-a lipsit po-
ziția metafizică în fața existenței caracteristică
românilor. Lor le-a lipsit, spune Nae Ionescu,
supunerea la real, eleatismul gândirii din spiri-
tualitatea răsăritului Europei.
Argumentul existenței în alte limbi a unui
pronume impersonal cade de îndată ce gândim
mai îndeaproape la semnificația acestui pronu-
me, la ce poate fi în spatele lui. Este o persoană?
Este o conjunctură de împrejurări ce are drept
urmare fenomenul ploii sau al tunetului? La un
examen mai atent, eșecul transformării judecă-
ților impersonale în judecăți predicative apare
de la sine. Pentru simplul motiv că se schimbă
sensul judecății. Nae Ionescu nu pierde ocazia
de a destinde audioriul cu următoarea remarcă:
una este să spui «Trăznește!», și alta este să spui
«Te trăznește Dumnezeu!» (v. Nae Ionescu.
LOGICA. 1927-1928, Ed. Eminescu, 1997, p.
109).
Dacă stringența unei necesități metafizice nu
există, atunci ce face ca totuși să existe tendința
transformării judecăților impersonale în jude-
căți cu un anume subiect?
Nae Ionescu vede aici un tip particular de
gândire, asociat cu o anume structură sufle-
tească. Este tipul de gândire căruia nu-i este
străină situarea în afara existenței. Prin felul în
care conduce analiza judecăților impersonale
Nae Ionescu își manifestă, o dată în plus, po-
ziția metafizică de «supunere la real». Pentru
filosof, realitatea devine astfel un termen core-
lativ existenței: „existența se referă la ființarea
în planul real”, cum am spune noi azi, în co-
ordonate spațio-temporale. La cursul din 1936-
1937 subliniase însă că „mai sunt si alte planuri
de ființare...Când transcendem existența, gă-
sim ființa...Ființa se prezintă ca un alt tărâm”
(p. 251). O altă lume care are si o întemeiere
metafizică, nu numai una teologică. În ea se
trece prin depășirea timpului, nu prin suspen-
darea acestuia. Nae Ionescu se distanțează de
viziunea kantiană în care timpul (împreună cu
spațiul) era formă de intuiție „estetică”, în sens
de „senzorială”. Pentru filozoful trăirist „timpul
este semn al vieții”. Ceea ce se lămurește din
greșala protestanților care au avut pretenția să
desființeze tradiția spre a se întoarce la Sfânta
Scriptură. „Numai că aceasta nu se mai poate.
Sămânța pusă în pământ, chiar dacă încolțește
greșit, nu mai poate fi adusă la originea ei” (Nae
Ionescu, Tratat de metafizică, București, 1999,
p.246).
REPERE BIBLIOGRAFICE
Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafi-
zica lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”,
Satu Mare, anul XII, nr. 7-8 (128-129), iulie-august
2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/
nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/ ; a se
vedea si înregistrarea video: https://www.youtube.
com/watch?v=mSeT2GW 5so .
Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica ființei la Nae
Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul
XII, nr.9 (130), sept. 2018, p.16 și p.18; https://isabe-
lavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafizica2/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Experiențe ale gândirii naeio-
nesciene, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul
XII, nr. 10 (131), oct. 2018, partea întâi, p.16 și în nr.
11 (132) noiembrie 2018, partea doua, p.16; https://
isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafi-
zica2/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae
Ionescu, în rev. „Jurnalul literar”, București, Serie
nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7.
https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2c-
k&t=184s .
Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre super-
bia animi, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr.
6 (103), p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/
nae-ionescu/isabelavs-creaLiune/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Primatul spiritualului în
naeionesciana ‘iubire ca instrument de cunoaștere’,
în rev. „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII) nr.5 (311)
mai 2008, p.22.
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al
inchiziției comuniste; hLLps://isabelavs2.wordpress.
com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/; o
primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspa-
tiu”, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VII (XLII) nr.6
(300) iunie 2007.
Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Mircea Eliade.
Partea I-a în revista «Convorbiri literare», Iași, Anul
CXXXV, Serie nouă, nr. 2(62), februarie 2001 p.39.
Partea a II-a, în «Convorbiri literare», nr. 3,(63),
martie 2001 p.31.
Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Mircea
Vulcănescu, în rev.»Viața Românească», București,
Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.
Isabela Vasiliu-Scraba, „Tăcerea descriptivă” a filozo-
fului Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-
Napoca, nr. 273/ 2014, Serie nouă, anul XIII, 16-31
ian. 2014, pp. 15-17 ; httpșj/jșabelavșZwordpress.
com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantui-
rea/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae
Ionescu, în rev. «Asachi», Piatra Neamț, Anul IX, nr.
134, aprilie 2000, p. 9-11.
Isabela Vasiliu-Scraba, Cu Mircea Eliade în Europa,
în rev. «Viața Românească», București, Anul XCII,
nr. 5-6 / 1997, p. 157-158.
Isabela Vasiliu-Scraba, „In strictă perspectivă is-
torică” (despre Mircea Eliade), în rev. „Origini/
Romanian Roots”, USA, vol.VIII, No. 11-12/89-90,
Nov.-Dec. 2004, p.62.
Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în vi-
ziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie
Boca, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr.
255/2013, pp.9-10 ; hLfpsl/j/jsabelavsZwordpress
com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/,
sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”,
Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011; http://www.
nord-literar.ro/index.php?option=com content&-
task=view&id=998&Itemid=46
Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu si Părintele
Arsenie Boca ; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI,
nr. 12 (63), p. 7; https://isabelavs2.wordpress.com/
parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/
Isabela Vasiliu-Scraba, Elemente pentru o topologie a
prezentului, în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA,
vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.
Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor
-Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade,
pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII,
1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.
wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueli-
ade10/; sau https://www.academia.edu/34576990/
Isabela Vasiliu-Scraba Cum l-a minimalizat
Ple%C8%99u un fals filosof al religiilor pe
Mircea Eliade .
Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și gândirea occi-
dentală contemporană, în rev.»Viața Românească»,
București, Anul XCV, nr. 3-4, martie-aprilie 2000,
p. 103-108 ; hțțpș/Țișabelavș2Jlleș.wordpresȘ
cnm/2O17/04/18735A528.-jșabelavscrabana£pcci-
dent.pdf .
Isabela	Vasiliu-Scraba,	Moartea
spirituală în receptarea din țară și visul premo-
nitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”,
Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008,
p. 36; https://fr.scribd.com/doc/234897986/
IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade; si în „Revista
Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17; http://astra.
iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf.
IsabelaVasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare
cu bucluc,înrev. „Poesis”,Satu Mare, ian.-martie2010,
pp. 74-78; sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/
IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica; si în rev.
„Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010,
sau,	https://www.academia.edu/33591434/
Isabela Vasiliu-Scraba Mic%C8%99orarea lui
Eliade si gonflarea lui Culianu odat%C4%83
cu traducerea volumului Mircea Eliade
Dictionnaire des Religions Paris 1990.
Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade
si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri,
pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr.
266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octom-
brie; http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.
html ; sau, https://www.academia.edu/33591434/
Isabela Vasiliu-Scraba Mic%C8%99orarea lui
Eliade si gonflarea lui Culianu odat%C4%83
cu traducerea volumului Mircea Eliade
Dictionnaire des Religions Paris 1990 .
Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric
întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”,
Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; sau http://www.
isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.
htm .
Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și
mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte;
http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noi-
ca-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noas-
tre-la-25-de-ani-de-la-moarte/; eseu având 1878
accesări, iar rev.„Asymetria” (Paris); http://www.
asymetria.org/modules.php?name=News&file=arti-
cle&sid=1178 având 1540 accesări.
Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui
Noica; https://isabelavs2.wordpress.com/constan-
tin-noica/pelerinaj-noica/ .
Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau
Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hâr-
tie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014,
p.15; sau on-line în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXIV,
mai 2014; http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Va-
siliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuia-
la-oam£mjo-der226zndcuzomub:.șu.p.erior.aspx;
sau, https://www.academia.edu/34577082/Isabela
Vasiliu-Scraba Eliade %C8%99i detractorii lui
sau R%C4%83fuiala oamenilor de r%C3%A2nd
cu omul superior; variantă mai elaborată din
site-ul personal, https://isabelavs2.wordpress.com/
mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin ter-
tipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII,
nr.88, aprilie 2009, p.4362.
Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă
inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna”
(Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-
5; http://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2013/07/is-
abela-vasiliu-scraba-ceva-despre.html; sau, https://
isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-me-
morialistica2tribuna258/.
Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Vasile Băncilă:
în revista «Convorbiri literare», Iași, Anul CXXXIV,
Serie nouă, nr. 7, iulie 2000, p.43; în engl.: https://
www.academia.edu/27127487/Isabela Vasiliu-
Scraba THERE IS NO PERFECTION IN THIS
TRANSITORY WORLD; sau în românește, https://
www.scribd.com/doc/190102734/
■
24
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
însemnări din
Mancha
Privirea și transparența
(un comentariu)
■ Mircea Moț
Scrisă în anul 1879, poezia Stau în cerdacul
tău este emblematică pentru relația omului
cu întregul și pentru ipostazele femeii și ale
iubirii, în contextul incontestabilei profunzimi a
poeziei eminesciene.
Iată textul poeziei: „Stau în cerdacul tău...
Noaptea-i senină./ Deasupra-mi crengi de arbori
se întind,/ Crengi mari în flori de umbră mă cu-
prind/ Și vântul mișcă arborii-n grădină.// Dar
prin fereastra ta eu stau privind/ Cum tu te uiți cu
ochii în lumină./ Ai obosit, cu mâna ta cea fină/ În
val de aur părul despletind.// L-ai aruncat pe umeri
de ninsoare,/ Desfaci visând pieptarul de la sân,/
Încet te-ardici și sufli-n lumânare...// Deasupră-mi
stele tremură prin ramuri/ În întuneric ochii mei
rămân,/ Ș-alături luna bate trist în geamuri”.
În centrul poeziei se plasează un ins contempla-
tiv, care se sustrage, printr-o sugestivă nemișcare,
agitației ce caracterizează realitatea din jur, grădina
în primul rând, ca ecou palid al grădinii paradisi-
ace. Grădina poartă aici semnele (de)căderii din
condiția armoniei sale edenice, fiind tulburată de
vântul ca sugestie a realității fenomenale. Mai mult,
grădina prezentă în poem este lipsită de pomii gră-
dinii raiului, înlocuiți prin neutrii arbori, surprinși
într-o permanentă mișcare și neliniște: „Și vântul
mișcă arborii-n grădină”.
Un verb semnificativ, „stau”, accentuează ipos-
taza unui privitor care, contemplând, face abs-
tracție de realitatea din jur și, în egală măsură, de
sine însuși, important fiind doar obiectul privirii
sale. Referindu-se la verbul a se uita, Alexandru
Dragomir considera că acela care se uită, se uită de
fapt pe sine, contând pentru el doar ceea ce intră
în raza ochiului său. Uitându-se la ceva, contem-
platorul își uită așadar propria prezență, revenind
la realitate doar atunci când obiectul contemplat se
sustrage atenției sale.
Ființa eminesciană se plasează într-un spațiu
de trecere, cerdacul, ce delimitează spațiul inte-
rior de lumea de afară. Semnificațiile cerdacului
nu sunt departe de acelea ale pragului, care, după
un cunoscut dicționar de simboluri, „are rolul
de spațiu de trecere între exterior(-profanul) și
interior(-sacrul)”. Ivan Evseev amintește că la
Dostoievski, pragul cu cronotopii lui apropiați,
scara, anticamera și coridorul, este „locul unde se
desfășoară scenele crizelor, căderilor, renașterilor,
clarviziunilor care determină întreaga viață a omu-
lui”. Lumea din exterior este structurată între un
„jos”, din imediata apropiere, a grădinii tulburate
de vânt, și „sus”, deasupra, greu accesibil, limita
dintre aproape și departele înaltului constituind-o
ramurile. Să ne amintim că într-o poezie cum este
Peste vârfuri aceeași limită dintre terestru și celest
este concretizată prin vârfurile arborilor, dincolo
de care trece luna, marcându-și solemn spațiul:
„Peste vârfuri trece lună/ Codru-și bate frunza lin”.
Pe de altă parte, crengile devin echivalentul apro-
piat al boltii cerești, o posibilă imagine a cosmicu-
lui; ele sunt redimensionate, „se întind”, impunând
dreptul la alt unghi de percepție (într-o cunoscută
poezie eminesciană, codrul este el însuși un uni-
vers, are bolți: „Astfel zise lin pădurea,/ Bolți dea-
supră-mi clătinând”). Nu este deloc întâmplător
faptul că în versul următor termenul „crengi” este
reluat, întărind aceeași idee de redimensionare. În
felul acesta, ființa eminesciană are convimgerea că
lumea în care trăiește reproduce de fapt intregul,
la care ea aspiră mai mult sau mai puțin mărturi-
sit. Din acest punct se deschide o generoasă per-
spectivă spre înțelegerea exactă a condiției unui
om surprins într-o sugestivă „ezitare”, între planul
terestru și cel de deasupra sa, al cerului înstelat.
Un detaliu contează sporind semnificațiile de pro-
funzime ale textului poetic: „Crengi mari în flori
de umbră mă cuprind”. Metafora „flori de umbră”
transcrie cât se poate de convingător tocmai amin-
tita ezitare, de data aceasta între un spațiu opac, al
umbrei, cu toate sugestiile ei, limitat (să amintesc
doar că fata de împărat din Luceafărul trăiește în
„umbra” cunoscută a „falnicelor bolți”, ale unui
castel ce dă replică celeilalte bolți, dar nu se poate
dezice de umbra ce-i rămâne definitorie) și întreg,
necuprins. Metafora sugerează aspirația și deschi-
derea spre celălalt spațiu, pur, celest. În dicționa-
rul de simboluri se menționează faptul că floarea
„este un simbol al principiului pasiv. Caliciul florii
este, ca și cupa, receptacolul Activității cerești, iar
pentru simbolurile acesteia trebuie amintite ploa-
ia și roua”. Aceeași idee este subliniată și de cerce-
tătoarea Lucia Berdean care, în Fețele destinului.
Incursiuni în etnologia românească a riturilor de
trecere, (Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”,
1999, p. 22) vorbește de floare ca „un receptacol al
forțelor uraniene ce vin spre ea sub forma razelor
solare, a ploii sau a picăturilor de ploaie”. Amintesc
în treacăt doar că în Luceafărul, Cătălin și Cătălina
sunt numiți „copii”, sunt mântuiți cu alte cuvinte,
și primesc„mesajul” de sus tocmai sub forma florii
și a ploii: „Se scutur florile de tei/ Și cad o dulce
ploaie/ Pe creștetele-a doi copii/ Cu plete lungi bă-
laie”. Această sugestie a deschiderii spre înalt și a
promisiunii celestului se află în contrast cu spațiul
din imediata apropiere, grădina ca spațiu arificial,
închis, artificial, copie palidă a modelului din în-
ceputuri.
Privirea, de afară, de la semnificativă distanță,
vizează femeia, și tocmai această distanță contribu-
ie la idealizarea ei. Privirea este mediată de fereas-
tră care poate fi considerată într-adevăr „agentul de
armonizare echilibrată a spațiului închis cu lumea
externă. Ea izolează interiorul și totodată îl și lea-
gă de ambianța de afară” (Edgar Papu). Fereastra
„filtrează” obiectul privirii, reținându-i orice urmă
de senzualitate, până când prezența feminină din
interior contează, în puritatea ei, ca formă a unui
tablou delimitat de fereastra care-i simulează con-
ținutul și rama. Privită, contemplată, femeia din
spațiul interior are tendința de revoltă, de eliberare
de limite: privirea sa este îndreptată spre lumină,
fie aceasta chiar a lumânării: „Dar prin fereastra
ta eu stau privind/ Cum tu te uiți cu ochii în lu-
mină”. Portretul femeii are culoarea si delicatețea
romantică, începând cu mâna „fină”, continuând
cu părul despletit în „val de aur”, până la oboseala
sinonimă unei prezențe discrete a femeii în realita-
tea din jur:„Ai obosit, cu mâna ta cea fină/ În val
de aur părul despletind”. Chiar despletirea devine
gestul „desfacerii” semnificative a convenției pe
Marius Barb	Sophia (2018), desen, 100 x 70 cm
care i-a impus-o diurnul și revenirea la un firesc ce
este al naturii. Aurul părului se amestecă firesc cu
ninsoarea umerilor, totul trimițând spre elementar.
Cu ochii în lumină, aceeași femeie anulează sursa
luminii artificiale, care nu este lumina esențială a
lumii: „L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,/ Desfaci
visând pieptarul de la sân,/ Încet te-ardici și sufli-n
lumânare...”.
Condiția celui care contemplă este cu totul alta.
Spre deosebire de femeia care se eliberează de rea-
litatea materială din jur prin somn (și prin vis), cel
care privește, rămas fără obiectul asigurat de pri-
virea spre interior, își concentrează atenția asupra
spațiului de sus. „Bolta” iluzorie a crengilor este
transparentă, permițând privirii să îmbrățișeze
celestul: „Deasupră-mi stele tremură prin ramuri”.
Aceste ramuri, până la un punct, au rolul ferestrei,
ele temperează strălucirea stelară, omul având ac-
ces doar la reflexul acesteia. Este prezent de altfel
același „prin” ca și în situația ferestrei („prin fereas-
tra ta eu stau privind”): „Deasupră-mi stele tremu-
ră prin ramuri”. Din această perspectivă cel puțin
trebuie să-i dăm dreptate lui Petru Creția: „Străbate
din sonet mai ales sentimentul unei intense singu-
rătăți, al unui exil în care apropierea în spațiu nu
face decât să facă și mai amară îndepărtarea în iu-
bire, viața trăită ca surghiun din sfera luminii, ca o
amară tristețe care, la limită, tinde să se înstrăineze
de propriul ei obiect, într-o tristețe mai cuprinză-
toare”. Dacă lumina și iubirea dispar și dacă lumina
stelară este drămuită, este mediată de crengi, omul
eminescian se confruntă cu noaptea și cu întune-
ricul ca semne ale condiției limitate. Ochiului i se
refuză perspectiva: „În întuneric ochii mei rămân”.
Finalul poeziei reia motivul luminii și al feres-
trei. De data aceasta nu mai e vorba de lumina din
interior, care pune în evidență frumusețea femeii.
Fereastra este luminată, fereastra doar, de razele
lunii: spre deosebire de ochi, capabil să perceapă
umanul și frumusețea ideală a femeii, acest uman
și această frumusețe nu mai contează din unghiul
cosmicului, al celestului. Tristețea este în aceas-
tă situație pe deplin motivată, câtă vreme trimite
spre condiția umană raportată la condiția eternă a
întregului. Revine dureros circumstanța, acel „ală-
turi”, ce se impune aproape violent, contând mai
mult decât lumina selenară: „În întuneric ochii mei
rămân,/ Ș-alături luna bate trist în geamuri”.
■
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
25
reportaj
Bătrânii de altădată
■ Cristina Struțeanu
Marius Barb	Adam & Eva (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
Oameni obișnuiți, firești, simpli, trebălu-
itori cu rost și mai ales știutori ai ros-
turilor. Adesea, isteți cât cuprinde, cu
bună cuviința gestului, a vorbei. Cei care te sa-
lută cu „Hristos o înviat!” până la Înălțare și cu
„Hristos s-o înălțat!” până la Rusalii. Îi mai gă-
sim? Unde-s? S-au trecut, se trec, s-au dus. Se
duce și satul, bătrân și el, după ei, odată cu ei.
Ăsta-i mersul, da. Dar acum abia înțelegem că
noi am fost cei care am trecut. De fapt, noi. Nu
ei. Am trecut pe lângă. Am trecut deseori fără
să-i vedem. Băgam de seamă doar cât de bune le
erau cașul, urda sau jintița, cât de frumos țesute
ștergarele și scoarțele. Și, dacă totuși i-am văzut,
ne-am trezit, fără să știm, bogați. Oare realizam
că suntem îmbogățiți? Cu chipuri anume, cu bel-
șug de viață. Și uite așa, tot fără să știm, continuă
să trăiască în noi cei ce s-au dus și ne-a fost dat
să ne oprim din drum la ei. Cât de puțin.
Se face că am cunoscut o Glafira din Năruja,
nu Nereju, cel - habar n-am de ce - mai cunos-
cut, ci Năruja, tot în Vrancea. Glafiră, despre care
îmi spunea fiica ei: „Dați-i pace, doamnă, c-am
chemat popa s-o grijească, zic că până-n noapte
s-o duce, că nu mai are suflu-n dânsa.” Ei bine,
femeia la pat s-a în-firi-pat, s-a înviorat cu mare
bucurie și a cântat. Nu cu voce stinsă, ci tare, cam
răgușit, ce e drept, dar cu foc. A cântat „Balada
Fetei Uriașe” și, apoi, a lui „Gruia din Novac”, pe
care numai ea le mai știa pe de-a-ntregul, din tot
satul. De aceea mă și trimeseseră oamenii la ea.
Că rămăsese singura... La sfârșit, a zis îmbujora-
tă: „Nimănui nu-i mai pasă de frumușața asta de
cânt, că-i cu fior și cu durere, văzurăți”. . Fiica ei
stătea trăznită de uimire pe marginea patului. Iar
bătrâna și-a mai adunat puteri de atunci și a mai
trăit îndestul. Faptul că venise cineva tocmai din
capitală să-i asculte cântările a hrănit-o, i-a dat
viață. Se stinsese și s-a reaprins.
Și moș Panait din Geogel, Apuseni, care voia
să-i pun vorbă bună pe lângă popa cel nou și tâ-
năr, pentru când i-o veni sorocul! „Să hie mai în-
colo”..., dar să dea voie feciorilor lui să verse apă
din ulcior, când și când, pe roata carului în drum
spre temeteu, să-i fie lin drumul spre Dincolo.
„Că nu-i păcat și nu-i păgânește, e din bătrâni,
de când ne știm viețui pre lume. Așa om făcut
bunilor și părinților. Da’, popa-i școlit, nu-i de
aice, și se pune proptă”...
Iar într-un loc turistic, pe șoseaua Rucăr-
Bran, s-a dus la preot o tânără ce lucra în Brașov,
și-și îngropase tatăl în sat. „Diseară, de-oți vedea
foc în cimitir, să nu vă speriați, că sunteți abia
venit. Noi suntem cu focul, să cunoașteți. Așa-i
obiceiul, veghem întâia noapte pe mormânt cu
lumină mare. Că umblă Cățelul Pământului și pe
tata nu l-o știi, l-o lătra și l-o speria.” Eu însă-l
știam pe taică-său. Om de ispravă. Ce-a făcut
preotul n-am mai aflat.
TUȘA ISAIDA
Dar, dintre toți cei pe care n-aș vrea deloc să-i
uit, m-aș opri mai cu seamă la Vasilca. Vasilca
Isaida din Vlașca. Vasilca lu’ Iedu, chit că pe „ro-
mânu meu îl chema Ion, da’ așa-i poroclu: Iedu”.
Scârț, scââârț, poarta. Cam într-o dungă,
poarta. Iar casa, casă de câmpie, două odăi și-o
tindă, prispă lată, cu lut bătucit, răcoros, iar vara,
se dormea pe ea, afară. Până acum o vreme, locul
duduia de tutun. Și casele erau pline cu șiruri -
șiraguri de foi puse la uscat. Ca fustele de papa-
rude. S-a dus tutunul și pereții caselor au rămas
în soare, despuiați. „Și io făr’ d-un deșt”, zice
și-mi ridică spre ochi mâna muncită, muncită.
Vasilca, bătrâna mărunțică ieșită să mă întâmpi-
ne. Tăiase cu sârg, c-un ditamai cuțitoi, felioare,
felioare, păpușoaiele de tutun, și doar era mititi-
că. Un copil. Așa își tăiase degetul. Trudise de la
începutul vieții ei de om, de școală nu fusese vre-
me, nici parale, dar minte ascuțită ca a ei n-am
găsit la mulți.
Avusese parte de un pic de bucurie, atunci
când mergea la joc, la hore. Opt kilometri pe
jos dus și opt răsturnați, la întors, cu încălțări-
le în mână până acolo. Cred că era la Ghimpați,
dacă îmi amintesc bine spusele ei... Cum dădea
soarele să asfințească, lua bătaie de la taica, om
aspru, așa că la întoarcere zbura pe drum, nici
ea nu știa cum. Râdea povestind. Mai de mult,
o fiică de-a Vasilcăi (în București de-acum) se
plângea că fata ei, nepoata adică, tot stă la tele-
fon cu un băiat, în loc sa învețe pentru faculta-
te. „Lasă fata, las’s-o cate băieții, asta-i vremea,
toate au timpul lor, maică. Dacă îi e să învețe, o
face-o și p-ormă, ai să vezi. Văz și io d-aci, auz,
cum avocate, judecătorițe au case, mașini, bănet,
da’ bărbat n-au. S-or fi fudulit, or fi devenit pri-
cinoase, n-oi ști, da’și băieții le ocolesc. Toate la
timpul lor, maică, și cu măsură.”
Vasilca era singură, singurică, casa i se cam
aplecase, țiglele stăteau cârpite ici, colo cu te miri
ce. Doar dudul uriaș, bărbos, de la poartă, era
vesel și caraghios. Cu ramuri subțiri, țepușe țâș-
nite din trunchiul răsucit, butucănos. Crengile
le tăia în fiecare primăvară pentru araci, la vie.
Venea anume un ginere, doar nu s-o cocoța ea la
90 de ani. „Nici o pagubă”, sărea bătrâna mititică,
în negru toată. (Ba i-a murit omu’, ba un fiu, ba
un ginere, jale mare, mare.) „Nici o pagubă că
ți-i sete” și se punea pe învârtit iute roata puțu-
lui. Pe urma o văd cu o săpăligă în grădinuță. De
fapt, o ghicesc, n-o văd, că-i pierită printre nalbe
și dalii. Tufele unduiau și știam că-i acolo. „Acu’,
c-ai venit, m-oi plânge de ciori. Cum prinz om
nou, cum trebă să-mi vărs focu’”. Așa-i, s-auzeau
teribil. Larmă în toată regula. Locul Vasilcăi co-
bora spre un soi de iaz, dincolo fusese un pâlc
de pădurice. „L-au tăiatără. Iar ciorile numa’c-au
dat buzna la mine-ntr-o răchită și-au puiat aco-
lo. Ar tăia și ea răchita, dar dacă, atunci, apar
mai lângă casă? Pârdalnicele!”
Ne trăsesem la umbră, pe băncuța cu mușchi
pe tălpice. de sub dud și, sporovăind, m-am tre-
zit în plin mit. Fabulos. Nu auzisem și nu citi-
sem nicăieri povestea ei despre. Geneză. „Ea-i
dă vină, dă cum curge lumea, numai ea”. Cine?!
„Baba Iova, ea, ea l-a îndemnat pe Dumnezeu s-o
facă și pe Eva. Lui i-ar fi ajuns, preajuns, Adam.
După chipu’ Lui. Și-apoi, tot baba i-o pus de-au
făcut copchii. Adam și Eva, ăia. Dumnezeu s-o
fi mâniat poate, ce știu eu, și i-a mai stâmpărat
cu moartea. Da, ăsta-i rostu’ acu’ pă noi, să scoți
oameni din copchii. Să nu rămână ne-isprăviți.
Că greu mai e, maică, greu, da’ n-ai încotro, s-o
pornit treaba. S-o porniiit...”
Baba Iova o fi fost Marea Mumă? Nevasta
aprigă, rea de gură a alesului Domnului, Iov?
Oricum, numele de familie de aici din sat sunt
mai mult femeiești - Isaida, Nastasia, Apalahia.
Satul, pierdut în câmpie, între încolăciri de
mici coame, e șerpuit de apele Milcovățului și
Glavaciocului, nume de alint, ca-n cântecele de
leagăn. Muierile le-or fi dat numele? Letca Nouă,
sat îmbătrânit, țintuit în loc, împânzit de babe.
Strașnice, dar le cam ia vântul. Când s-a încheiat
colectivizarea, în Roșiorii de Vede și-n Letca au
izbucnit flăcări. Femeile au pus foc, se știe. Mă
uit la chipul Vasilcăi, hâtru, dar și colțos, te taie
cu privirea. Dar și cu pofta de viață. Clejani, cel
cu lăutari vestiți, e colea, după colț, de aici o fi
fost și jocul care le scăpăra în picioare cândva.
Acum, sâmbăta, ulița e plină doar de babe cu co-
șuri. Merg cu pomană. Vorba „a purta sâmbetele
cuiva” acest rost îl are. Bineînțeles că dintr-astea
vorbim. Intrasem între timp, potopite de căldu-
ră, în bucătărioara de vară, cu oale, ulcele și chi-
te de busuioc, pelin, rozmarin, leuștean, șovârf,
măcriș, sânziene și câte alte ierburi mirositoa-
re. Toate atârnate de grinzi, așa că mă atingeau
ușor, pe creștet. De mi-a rămas o vreme mirosul
21
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
în păr. O frumusețe. Pe ea n-o atingeau. Doar
era mititică, am spus. Și discuția despre moar-
te curgea înainte. „Punem cârpă albă la brad, la
steag și la cruce. Din Gorj până la Dunăre așa
se face. Stă și la streașină. Nu neagră, albă. Că
sufletu’ zboară și se mai hodină pe ea, pânzătura
flutură și-l atrage. O lași 40 de zile acolo, alteori
ș-un an.”...
I-am spus că am de lucru în Letca Veche și mă
voi întoarce mai târziu. M-a pupat și a trebuit
să mă aplec mult. Cât drag m-a prins de ea. „Să
vii la mine la înmormântare. Să știi că te aștept
și mă supăr de n-oi veni!” Aprig legământ. Îmi
mai spusese - „sufletu’ își face cuib într-o oală
atunci când iese. Și, când ajungi la mormânt,
spargi oala ca să-și ia zboru’. Oala de pământ e
ca un pântece, să știi. Seamănă, de bună samă.
O să vezi, dacă nu știi. O să vezi, când oi veni la
mine...”
Îmi bântuiau prin cap vorbele ei și era să nu
prind de veste, cum, în drumul meu spre Letca
Veche, am pătruns într-o pădure deasă, îndesată,
neguroasă. Care te învăluia cu totul, ca o vrajă.
Erau tufani, un soi de stejari, precum gorunii și ju-
gastrul. Câțiva, însingurați, nu puteau fi cuprinși
în brațe decât de 4-5 oameni. Aveau peste 500 de
ani. Îl vor fi văzut pe boierul Nicolae Filipescu,
întâiul ban al Craiovei, ridicând o biserică din
bârne prin 1750. Când s-a prăbușit, lucrușoare-
le ei s-au risipit și așa se face că deasupra unei
uși, spre răsărit, în casa Vasilcăi, veghea o icoa-
nă mică de lemn cu pictura întrezărită, afumată,
mirosind vag a putred. Au văzut-o copacii cei
bătrâni și pe Vasilca mea. Copilă, mergea cu tatăl
ei cu căruța la moară. În dreptul tufanilor, acesta
oprea boii și-i mâna pe copii după ciuperci. „Da’
de ce, tată, ne făceai așa, nu vedeai că nu erau
niciodată?”, îl întrebase ea mai târziu. „Da’ voi
nu vedeați că începea urcușu’ și le era greu la
boi?” Pădurea asta uriașă a fost cumpărată, pe
la sfârșitul sec.XIX, de Mitropolitul Nifon, cel
ce-a înălțat biserica din Letca Noua, pictată pen-
tru el de Tătărăscu, biserică ce i s-a dus vestea,
acum vreo 20 de ani. Icoana Maicii Domnului se
pornise pe plâns. Deodată. „De răi ce suntem și
nu ne mai îmbunăm, nu ne mai vine mintea... „,
spunea tuturor Vasilca. Când a luat mitropolitul
pădurea, acolo, în miezul ei, era un han și o han-
giță. O femeie cocoșată. Ei bine, cum l-a numit
satul, de-atunci? Nifon Cocoșilă. Soi de oameni
din Zaharia Stancu, Preda... Cei ce s-au așezat pe
Milcovăț, formând Letca Nouă, erau din Siliștea.
Fugiți. Fugiseră de ciumă, ciuma lui Caragea, că-
utau loc cu aer mai curat. Ce voiam eu să aflu în
Letca Veche era povestea conacului Filipeștilor.
Ce s-a mai întâmplat după ce i-au pus oamenii
foc în 1907. Că i-au pus. Robii țigani sloboziți și
sărăcimea satelor. Auzise și Vasilca din părinți,
că niște ruși refugiați din Sevastopol, după 1905
al lor, au trecut spre Ruse, în Bulgaria. Dar au ri-
dicat, în drumul lor, și satele din câmpia română.
Prăpăd mare. Părăginire și moarte.
Când am coborât, se înnopta, umbrele se lun-
geau, foșneau, aerul se ascuțise, pădurea avea un
vaer, iar, la Vasilca, găinile zdupăiseră în pom
spre culcare. Zburătăceau încă bătând din aripi.
Bibilicile și cele câteva rațe albe cu ochelari roșii
se foiau în coteț. În sobă, trosnea un fir de foc. O
dureau șalele și, mai nou, inima. Își tăiase câteva
lemne, cu toporul jumătate cât ea. Totuși, am mai
rămas pe trepte, la intrare, așezate jos una lângă
alta, sub stele. Uite, peste umăr, acolo-i Steaua
Polară, Carul Mic și Carul Mare, se rotesc...,
m-am trezit spunând. „Ihî”, mă aproba. „Ceru-i
sălașu’ lu’ Dumnezeu, și steaua aia, cum îi spui,
Polară, e Stâlpul Cerului, Steajeru’.” Stejarul?
„Nu, Steajeru. Îi un stâlp din miljocu’ ariei de
treierat, de să-nvârt caii în jurul lui.” Uite, Calea
Lactee, am încercat iar. „Ihî, îi Brâu’ Cerului,
crângu’, așa-i zicem” Tac. Ea - „știi vorba aia:
Câte-n Lună și stele-s scrise, tăt atâtea-s pe pă-
mânt? Dar asta: Pământu’ să măsoară cu umble-
tu’ și ceru’ cu cugetu’? Da’ știi și alte care? Caru’
lu’ Pepelea? Al lu’ Crăciun? Al Sânzienelor?” Nu
mai știam nimic, uitasem și ce știam. I-am cu-
prins umerii cu brațele. Erau mici, uscați, ușori
ca un fulg și, atunci, am știut ce e iubirea pentru
o bătrânică. Pe care prea puțin am cunoscut-o și
poate nici n-o s-o mai văd. Și n-am mai văzut-o.
Vasilca s-a stins singură, singurică în 2012. La
înmormântarea ei n-am fost. M-o ierta? M-am
dus abia peste un an, în cimitir. La cruce, flutura
o cârpă albă. Se zbânțuia, de ziceai că mă saluta.
Îmi făcea cu mâna. Și nu era vânt. Cine știe ce
boare, răsuflet de câmpie încinsă în soare. Nimic
altceva nu mișca în jur sau, ba da, se legăna ușu-
rel un ciob de oală. Spartă. Era acolo o grămă-
joară, și, între resturi, un ciob mic, fără odihnă.
Și-o găsi și el liniștea, echilibrul, un lăcaș al lui,
câteva fire de țărână l-or îngreuna și i-or potoli
neastâmpărul. Nu se poate să rămână să se zbată
așa, nu se poate. N-aveam îndoială. N-aveam.
■
Marius Barb	A la recherche dupommeperdu (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
27
social
România și oamenii săi
din lume (IV)
■ Ani Bradea
Completăm seria de interviuri a rubricii
Social, gândită să reunească diferite expe-
riențe ale exilului românesc, cu un nou epi-
sod. Cu discuția aceasta am ajuns în Portugalia.
„Până să apară rețelele de
socializare, mă topeam când
auzeam chiar și un cuvânt
românesc.”
Dori Lederer, 49 de ani, Portim â o (Portugalia)
Vreau să precizez, înainte de a vă adresa pri-
ma întrebare, că aveți libertatea de a alege sub
ce identitate vom realiza acest interviu. Puteți
folosi numele dvs. întreg, sau prenumele, ori
numai inițialele. Important este să vă simțiți
confortabil pe parcursul discuției noastre.
Numele poate rămâne cel real, adică Dori
Lederer, sunt un om transparent și asum întot-
deauna tot ce spun.
Perfect atunci, nu-mi rămâne decât să vă
mulțumesc pentru că ați acceptat să stăm de
vorbă și să vă rog să-mi spuneți câteva cuvinte
despre dumneavoastră, unde locuiți acum, dar
și unde ați locuit înainte de a pleca din România.
Din 2001 sunt în Portugalia, dar m-am născut
la Craiova, la 13 aprilie 1969, de acolo de unde
am și plecat din țară. Am studiat la Facultatea
de Drept, din cadrul Universității Craiova, unde
am urmat cursuri la zi, muncind în același timp
după amiezile și serile pentru a-mi întreține fiul
din căsătoria care se încheiase când el avea vârs-
ta de 1 an și 8 luni.
Când și de ce ați hotărât să plecați din țară?
În anul 1999 am cunoscut pe cineva cu care
am decis să iau viața în doi de la început și îm-
preună am hotărât să deschidem un laborator de
cofetărie. La momentul acela eu lucrând într-un
asemenea laborator, la Craiova. Am început să
învăț tot ce se putea învăța despre această afa-
cere și am pornit un fel de prim pas, la un nivel
mai restrâns, câștigând o bună piață de desfacere.
Această activitate a dus la necesitatea extinderii
și dorința de legalizare. Cam de aici a pornit totul.
Nu mai plecasem peste graniță și nici nu avuse-
sem vreodată de gând să fac asta. Actele societății
s-au făcut ușor, au urmat aprobările și bătăile de
cap bine știute la acea vreme, anume: plicurile în
stânga și în dreapta, lupta pentru spațiu și alte
temeri reale din ceea ce știam de la prietenii pri-
vatizați. Climatul nu era deloc ușor pe atunci și
cred că și acum tot așa se merge. După ce am
cheltuit jumătate din banii destinați acestui plan,
am rămas dezamăgită și, într-o seară, i-am spus
soțului: cred că ar trebui să nu mai punem banii
într-un sac fără fund ci să plecăm din țară. Se
pare că aici nu se mai poate face nimic cu bună
credință. Și astfel, a doua zi, ne-am interesat cum
se poate obține o viză pentru străinătate. Totul se
cumpăra, precum se știe. Viza lui a costat 1 000
de dolari. Vorbisem cu cineva, care avea un frate
în Spania, să meargă acolo.
Așadar, soțul dumneavoastră a plecat mai în-
tâi în Spania?
Nu. Dacă alții au ales țara în care să plece, ei
bine, pot spune că, pe noi ne-a ales Portugalia.
În drum spre Spania, soțul s-a răzgândit, vor-
bind cu oamenii din autocar, și s-a oprit în
Portugalia. Pe atunci, era singura țară care mai
oferea vize de lucru pentru străini. După 5 luni,
tot cu aranjamente în ce privește viza, am reușit
să plec și eu. Anul 2001 ne-a găsit în Portugalia.
Cum a fost acel moment, care v-a reunit în
Portugalia?
Eram doi oameni care veniseră cu câte o va-
liză, dezgustați de luptele cu morile de vânt, dar
fiind tineri aveam speranțe. Speranțe că ne vom
întoarce acasă, iar acasă lucrurile vor deveni al-
tfel. Nu am plecat pentru că nu aveam ce mânca,
am plecat pentru că mi-am zis: ajunge cu bătaia
de joc, corupția, nepotismul și găștile. Hm... ace-
eași tristețe o am și azi. Nu s-a schimbat nimic în
țară, deși au trecut 18 ani de atunci...
Cum a fost impactul cu străinătatea, care
au fost primele impresii despre țara în care ați
ajuns, cum erau priviți imigranții?
La vremea aceea, a anului 2000, când nu erau
deschise granițele, când România nu făcea par-
te din UE și omul cinstit încă era în țară, încer-
când să reziste până vor veni timpuri mai bune,
pentru cineva care nu plecase din țară niciodată
impactul a fost traumatizant. (Niciodată să nu
spui niciodată, e adevărată vorba asta. Și m-am
lovit de multe ori de mine însămi. Niciodată nu
aș pleca din țara mea, spuneam cu convingere
până în seara în care am hotărât să plecăm. Cred
că totul are o limită, iar eu obosisem să aștept
schimbări în bine în țară. Pur și simplu, obosi-
sem.)
În acele vremuri, portughezii erau la înce-
puturi cu primirea de imigranți proveniți din
estul Europei. Dar de lucru se găsea, am găsit
ușor, însă, ca pe oriunde, statutul de imigrant
nou venit îți oferă destule provocări, mai ales în
privința exploatării. Până am învățat limba, să
pricep ce se petrece în jurul meu, au durat vreo
câteva luni bune, până într-un an. Abia apoi am
reușit să deslușesc codul muncii și să-mi cunosc
drepturile pe care le-am și cerut.
Ați anticipat următoarea întrebare. Bănuiesc
că soțul dvs. muncea deja atunci când ați ajuns
în Portugalia. Dumneavoastră cum v-ați de-
scurcat? Cum ați reușit să vă găsiți un loc de
muncă?
Am lucrat mai întâi la negru, dusă cu vorba de
azi pe mâine despre contract de muncă. La 8 luni
de la venirea în Portugalia, am reușit un contract
la o firmă de curățenie, în felul acesta putând să
obțin viza de lucru care se înnoia anual în baza
unui contract de muncă. Soțul muncea legal deja,
la un service auto, el fiind de meserie electrome-
canic auto, venise cu 5 luni înaintea mea. Nu a
fost ușor nici pentru el, vreo 2 luni a lucrat în
construcții, domeniu în care era mare cerere de
forță de muncă.
Se spune că limba portugheză este cea mai
apropiată de limba română. Cum ați perceput
dumneavoastră acest lucru?
Se spune că limba portugheză seamănă cu
româna, da, dar numai scris. Nu este o limbă fo-
netică. Una citești și cu totul alta auzi. Am scris
un articol pentru revista Leviathan despre im-
pactul cu limba portugheză. Încă îmi amintesc di-
sperarea că niciodată nu voi putea învăța o limbă
pe care urechea mea o percepea a fi mai aproape
de arabă decât de latină.
Atunci când ați reușit să obțineți un contract
de muncă legal, ce deosebiri ați sesizat între mo-
delul românesc și cel portughez, care era atmo-
sfera de la acel loc de muncă?
Ce am sesizat eu la portughezi și m-a uimit?
Modestie. Mă miram că patronul lucra cot la cot
cu angajații, că se înțelegeau între ei și nu vedeam
acea concurență răutăcioasă. Mă mai miram că
sunt oameni buni, că atunci când au trecut ceva
cu vederea, nu țineau minte conflictul pentru a
se răzbuna mai târziu, ci pur și simplu ei chiar
uitau. Venisem dintr-o altă lume, o lume în care
...știm cu toții... scapă cine poate, are cine dă din
coate. Asta vedeam eu la începuturi. Unele încă
sunt așa cum le-am văzut atunci.
Dincolo de relațiile de la locul de muncă, mă
interesează cum ați reușit să vă integrați în noua
societate? A existat acolo o comunitate român-
ească la care ați aderat? Sau, dacă nu, care au fost
primele contacte sociale pe care ați reușit să le
stabiliți?
Eu locuiesc în sud, în Portimăo, zonă sută la
sută turistică. Nu am fost și nici nu suntem fo-
arte mulți români pe aici, poate pentru că țara
este săracă, poate pentru că este foarte departe de
România. Cele câteva familii pe care le cunosc au
venit cam în același timp cu mine și s-au stabilit
definitiv aici. Nu am aderat la nicio comunitate
românească, am cunoștință de câteva dar sunt
înființate de către cei din Republica Moldova. În
zona Lisabonei, da, sunt ceva comunități român-
ești, dar sunt cam 300 de km între capitală și
Portimăo. Deci, cam imposibil de întreținut le-
gături, deși am acolo o prietenă româncă, vor-
besc deseori la telefon cu ea. M-am integrat ușor
și rapid în societatea portugheză, tocmai pen-
tru că mi-am folosit timpul învățând, muncind,
văzându-mi de viața cotidiană într-un anonimat
care mi-a adus liniște. Poporul portughez mi se
pare cel mai cald dintre popoarele latine. Și cel
mai modest, nu umil, ci modest.
În toată perioada de când sunteți în
Portugalia, ați interacționat cu serviciile sociale
de acolo? Cum funcționează ele? Mă interesează
dacă legislația portugheză permite acordarea
21
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
de ajutoare sociale acordate de către stat celor
lipsiți de venituri, aflați în dificultate socială. (În
România, ajutoarele sociale se acordă pe perio-
adă nelimitată, de pildă, chiar dacă sumele sunt
totuși destul de mici.)
Nici eu, nici familia mea nu am apelat la ser-
viciile sociale în acești 18 ani, întotdeauna pre-
ferând să căutăm să muncim. Ajutoare sociale se
dau și aici, dar nu pe timp nelimitat. Cel puțin,
din ce cunosc eu, ajutorul se taie în cazul refuzu-
lui nejustificat al ofertelor de muncă. Este și aici
destul de mic acest ajutor, se practică mult ajuto-
rul de șomaj pe timpul iernii din cauza închiderii
sezonului turistic. Este adevărat, nu există pădure
fără uscături, dar în general, oamenii de aici cau-
tă să muncească, nu să primească acel nimic de
ajutor care oricum nu ajută la întreținerea unui
trai decent. Ori, pleacă peste granițe. În contextul
acestei mari mobilități a forței de muncă, este un
lucru firesc ca naționalii dar și rezidenții să lucre-
ze în alte țări.
Spuneați, pe la începutul discuției noastre,
referitor la schimbările din România, de după
momentul plecării dumneavoastră în străinăta-
te: „Nu s-a schimbat nimic în țară, deși au trecut
18 ani de atunci...” De unde aveți aceste infor-
mații, ați mai fost în România în această perioa-
dă? Dacă da, la câtă vreme după ce ați plecat s-a
întâmplat asta, și cum ați găsit țara atunci?
Am fost în România în anii: 2002, nu am găsit
nicio schimbare, dar în 2 ani, ce am fi așteptat,
nu? Apoi, în 2006 și 2008, mi-a plăcut că am găsit
eforturi pentru o stare de mai bine, cel puțin eu
așa am perceput situația la acea oră. După o pau-
ză de 7 ani am revenit pentru 10 zile în țară, în ia-
nuarie 2015, și mi-a plăcut că se simțea o deștept-
are a conștiințelor. În 2017 am stat doar trei zile,
am venit pentru un eveniment cultural, dar nu
am putut să nu remarc schimbarea de atitudine
a funcționarilor din aeroport, wou, super, mi-
am spus... Și ultima vizită am făcut-o în octom-
brie anul trecut, am fost la meciul Universitatea
Craiova - Steaua, ocazie cu care am văzut noul
stadion din Bănie, că tare mult îmi doream asta.
Sunt fan Universitatea Craiova, fan înrăit, când
iubesc ceva iubesc, și când nu mai există speranța
că va reînvia... olteancă, ce să fac? Și ar mai fi
ceva: parcă, parcă începem să învățăm și lucruri
bune, pentru că avem de învățat de la Europa de
vest destule, așa cum și Europa de vest învață de
la noi ce este bine și frumos. Vorbesc despre păs-
trarea tradițiilor, dar nu împotriva evoluției. Un
lucru bun se poate face cu bazele tradiționale și
elemente ale noului. Nu putem rămâne pe loc în
timp ce omenirea se mișcă. E doar o părere per-
sonală.
Urmăriți evenimentele socio-politice din
România? Ați votat, în această perioadă, pentru
scrutinele de aici?
Da, urmăresc cu atenție evenimentele din
România și nu comentez public opiniile mele, deși
le am, ca orice om care este interesat de soarta
țării natale. Am votat până acum 5 ani, când am
făcut greșeala să mă las iar cuprinsă de deznăd-
ejde... parcă e un blestem, cum merge un pic bine,
cum facem 4 pași înapoi... asta duce la nebunie
orice om normal. Însă, recunosc, a fost o greșeală
a omului sătul să tot aștepte lumina de la capătul
tunelului, care, de fapt, se îndepărtează în loc să
se apropie. Dar speranța moare ultima. Eu încă
mai sper. Nu pentru mine, sper pentru poporul
român din care mă trag și de care am rămas și
voi rămâne legată până voi muri, lucru firesc. În
străinătate chiar simți în mod real unele lucruri
pe care, fiind în țară, le știam oarecum teoretic, de
exemplu, dor, iubire, dorință de bine, referitor la
pământul natal.
Ce v-a lipsit, în această perioadă, sau ce simțiți
că vă lipsește din țară?
Ce-mi lipsește? Îmi lipsește ȚARA, limba
română pe care o vorbesc doar cu familia, no-
roc cu internetul acesta, că mai putem comuni-
ca în limba noastră. Îmi amintesc, până să apară
rețelele de socializare, mă topeam când auzeam
chiar și un cuvânt românesc. În portugheză, era
înseamnă era, se scrie la fel, doar pronunția este:
eara, cu al doilea a mai slab. Parcă mă străpung-
ea în inimă când îl auzeam. Îmi lipsesc oamenii
vorbitori de limba mea... asta îmi lipsește cel mai
mult.
În perioada următoare, intenționați să vă în-
toarceți în România? În sensul de a rămâne, de-
sigur, nu doar în vizită.
Din păcate, este prea târziu să mă gândesc la o
întoarcere definitivă. Dacă aș fi avut cu cel puțin
15 ani mai puțin, poate aș fi avut curajul acesta.
Ce să facă un om în România la vârsta de 50 de
ani? Cum se va reintegra, cum își va câștiga pâi-
nea? Greu de tot acest pas, pentru mine, imposibil.
Ce le-ați transmite celor care intenționează să
plece acum din România? Ce sfaturi aveți pentru
ei, bazate pe experiența dumneavoastră în acest
sens?
Celor care intenționează să plece? Ce să le
spun? Dacă ar fi să o iau de la capăt, n-aș mai
pleca, aș învăța de la distanță unele lecții despre
viață pe care Occidentul mi le-a predat. Am în-
vățat multe în acești 18 ani, dar cu ce preț? Cu
prețul unei vieți peregrine. Nu merită, credeți-mă.
Un om printre străini rămâne până la capăt doar
un om printre străini, oricât s-ar integra în noua
societate, oricât de bine ar duce-o, deși nimeni nu
o mai duce bine, pe nicăieri, în contextul acestor
vremuri și evenimente mondiale. Sufletul rămâne
ciopârțit. Dar câți se mai gândesc la suflet, astăzi?
În fine, fiecare om are lecțiile lui de viață. Celor
care pleacă, le doresc să fie sănătoși. Celor care
rămân, le doresc putere să reziste. Eu voi crede
până voi muri că România își va avea partea ei
de bine. Încă mai cred în puținii oameni cinstiți și
bine intenționați din țară. Dar, timpul va vorbi...
Îmi spuneți că ați învățat multe în acești opt-
sprezece ani, că Occidentul v-a predat „lecții de-
spre viață”. Îmi puteți da câteva exemple?
Ce am învățat... multe, despre tot. Dar legat
de interviul nostru, am învățat că un popor are
nevoie de conștiință, că soarta unui popor depin-
de mult de mentalitatea fiecărui om. Un exemplu
concret l-am văzut observând în toți acești ani
metoda unei firme, singura din oraș, responsabilă
cu curățenia. Pe timpul când am venit eu, această
firmă lucra la trezirea conștiinței locuitorilor, la
informare în ce privește reguli, norme, stabilite în-
tr-un cadru legal. Se lucra la asigurarea mijloace-
lor prin care locuitorii să cunoască și să respecte
acele norme de conviețuire într-un ambient curat.
După câțiva ani, au apărut și factorii coercitivi,
amenzi prevăzute și primite de cine le încălca.
Dau un exemplu: dacă din greșeală o hârtie cu
adresa a nimerit în sacul cu ambalaje ori reziduu-
ri, primești acasă amendă. Ce voiam eu să reli-
efez este că omul are nevoie să fie trezit, convins,
informat, dar înainte de asta trebuie să i se pună
la dispoziție informația!, apoi, pentru că știm na-
tura umană, trebuie să existe și forța coercitivă a
legii... abia la urmă apar rezultatele. Nicăieri pe
pământ nu găsești corectitudinea întrupată, acci-
dente sunt peste tot, dar per general, fiecare om în
parte contribuie la starea unei nații.
Și, poate, o ultimă întrebare. Mă interesează
cum vedeți dvs. legătura aceasta: români plecați,
stabiliți în străinătate, și România? Credeți că, de
pildă, votând la anumite alegeri (parlamentare,
prezidențiale) se împlinește dorința lor de im-
plicare în destinele socio-politice ale țării, sau ar
mai putea face și altceva? Și dacă da, ce anume?
Desigur. Am fost martoră la răsturnarea de si-
tuație când a fost ales Traian Băsescu. Diaspora,
îmi amintesc, s-a mobilizat masiv în ultimele 3
ore de vot. Aveam pe atunci antena parabolica,
am urmărit scrutinul minut cu minut. Părerea
tuturor este că diaspora este un segment electoral
puternic. Dar, din păcate, auzim atâtea... când
este campanie, existăm. Apoi, spre surprinderea
mea, am citit chiar la prieteni pe rețelele de socia-
lizare că patrioții au rămas în țară, noi suntem
dezertori. După părerea mea, orice român, că este
în afara sau între granițele țării, dacă este cinstit,
își vede de treaba lui și nu aruncă în alții cu pie-
tre, atunci, este un patriot. Ca om, dacă vrei să fii
respectat, trebuie să respecți. Ca nație, lucrurile
stau la fel. Fiecare român este o mică Românie.
Vă urez să rămâneți o mică Românie, acolo,
departe și vă mulțumesc pentru răspunsuri! Iar
aceasta este cu adevărat ultima întrebare. Scrieți
poezie și proză, și știu că sunt mulți români
plecați care au asemenea preocupări. Eu am în-
tâlnit câțiva în ultima perioadă, iar pe rețelele
de socializare ne împrietenim mereu cu ei, cei
care scriu, în limba maternă, departe de țara lor.
Dumneavoastră ce credeți, de ce scriu român-
ii din diaspora? Este o terapie scrisul în limba
română, suplinește el, oarecum, participarea la
actul de cultură, departe de țară fiind?
Mi se pare interesantă coincidența, o fi vorba
de telepatie? Acum două seri, tocmai îi spusesem
Pușei Roth că scrisul, deși mulți spun că este o te-
rapie, ei bine, eu cred că nu este. Scriind nu te
vindeci de ceva anume, dimpotrivă, se adânceș-
te rana, se răsucește un cuțit în ea. Scrisul este
forma de a ridica la rang de demnitate tumultul
sufletului, îndoielile și luptele interioare. Pentru
că da, scrisul este un act de demnitate prin asu-
marea celor simțite și gândite. Dacă românii din
diaspora care scriu contribuie la actul de cultură
românesc? Eu cred că asta se întâmplă în mod in-
conștient. Cei mai mulți scriu din dorul de a vorbi
în limba maternă. Sunt cuvinte pe care nu le poți
rosti și gândi decât în limba cu care te naști, cum
ar fi, mi-e dor, mamă, iubesc, mor. În altă limbă
nu le poți simți.
Portimăo, 31 ianuarie 2018
■
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
teatru
O lume. Acasă
■ Claudiu Groza
Suflete zbuciumate
Foto: Andrei Gîndac
Festivalul Național de Teatru de la
București a avut anul trecut una din cele
mai ample ediții din istoria sa. Curatoriat
și în 2018 de Marina Constantinescu și orga-
nizat de UNITER, festivalul a reunit 83 de re-
prezentații ale teatrelor publice și companiilor
independente din România și Europa, într-un
conglomerat relevant pentru diversitatea de
tendințe artistice și estetice ale teatrului au-
tohton.
Nu mai puțin, producțiile străine invitate
au oferit specialiștilor și publicului o imagine
asupra căutărilor teatrale ale perioadei proxi-
me, cu un mix de clasic și modern.
Domnișoara Iulia de Strindberg, înscenat de
Katie Mitchell și Leo Werner la Schaubuhne
am Lehniner Platz, Berlin - primul spectacol
pe care l-am văzut în FNT - mi-a suscitat și
prima... dilemă critică.
Montarea comprimă intriga textului clasic,
dar păstrează o atmosferă de epocă în sceno-
grafie și costumația personajelor, ducând cu
gândul la filmele dinaintea celui de-al Doilea
Război Mondial. Decorul - construit aproape
la scară - alcătuiește încăperile unei case, cu
mobilierul și obiectele din interior, cu pereții
în fața spectatorilor, care privesc întâmplările
prin ferestre - dacă vor să salvgardeze con-
venția perspectivei teatrale. Dar creatorii pro-
ducției au optat pentru un discurs derutant
inter-artistic: camere de filmat mobile, ma-
nevrate cu o uimitoare abilitate de operatori
prin spațiul scenic și mânuite chiar de actorii
care nu joacă în anumite scene, transpun pe
un ecran mare amplasat deasupra secvențele
acțiunii, surprinse live din interiorul casei.
Impresia de film capătă astfel o pregnanță ma-
joră; combinată cu disconfortul privitului prin
ferestrele care distanțează eroii și cu nevoia fi-
rească a viziunii „globale” tipice spectacolului
teatral, imaginea mediată, cinematografică,
atrage mai degrabă atenția. Un experiment in-
teresant, dar care, după opinia mea (nu mi-am
clarificat îndoiala în privința acestui demers
artistic), trădează întrucâtva mijloacele artei
teatrale. Am avut chiar senzația că artificiul
este un subterfugiu pentru provocarea atenției
privitorului.
Dincolo însă de aspectul tehnic, aceas-
tă versiune cu Domnișoara Iulia reușește să
transmită - mai ales prin jocul foarte acurat și
echilibrat al actorilor - angoasa, anxietatea și
tensiunea specifice piesei strindbergiene, fă-
când intriga accesibilă și inteligibilă chiar unei
audiențe ne-familiare cu textul. Am remarcat
plasticitatea fermecătoare a unor momente și
gradul de sugestie psihologică al partiturilor
actoricești.
Au jucat Jule Bowe, Tilman Straufi, Luise
Wolfram, Cathlen Gawlich, Lisa Guth.
Scenografia Alex Eales, lumini Philip
Gladwell, sunet Gareth Fry, Adrienne Quartly,
muzica Paul Clark, dramaturgia Maja Zade.
Dacă nemții s-au jucat cu tehnologia, ir-
landezii au optat pentru joaca cu extratextul
- tehnologia fiind un adjuvant necesar al pro-
punerii lor. Prima piesă a lui Cehov este un
bricolaj de Ben Kidd și Bush Moukarzel după
un text cehovian găsit într-un seif în 1921 și
socotit drept prima dramă a clasicului autor
rus.
Producția de la Dead Center din Dublin pa-
rodiază cumva tehnica „teatrului în teatru”. Un
artificiu tehnic există și aici, dar pragmatic jus-
tificat: tot ce se vorbește pe scenă se aude prin
căștile pe care le poartă spectatorii, asta pen-
tru că regizorul intervine uneori cu indicații
de joc, „explicații” pentru public, comentarii
sau bârfe de-a dreptul, imprecații, bombăneli,
ca și cum noi am auzi toată vorbăria din culise
de-a lungul reprezentației. E o manieră de-a
introduce spectatorul în „bucătăria” spectaco-
lului de teatru, dar fără ca acest discurs extra-
textual și accentuat ludic să devină un galima-
tias. Dimpotrivă, acțiunea - asemănătoare cu
cea din marile drame ale lui Cehov - să curgă
fluent, e-adevărat, cu niște alte volute ludice
ale personajelor, care-și intră uneori în pielea
de actori cu toane și rivalități/gelozii profesio-
nale. Ansamblul are astfel alura unei comedii
derulate în amplul decor al unui conac nobili-
ar de țară, un pic delabrat. Cele două planuri
ale discursului scenic se intersectează adesea,
dar dubletul semantic rămâne limpede până
la final. De admirat aderența și naturalețea de
joc a echipei pentru un asemenea tip de schi-
zofrenie artistică șarmantă.
Actorii Liam Carney, Alexandra Conlon,
Andrew Bennett, Tara Egan-Langley, Clara
Simpson și Dylan Tighe au intrat cu un spirit
ludic și o capacitate de re-ipostaziere formi-
dabilă în jocul regizorilor Ben Kidd și Bush
Moukarzel. În echipă mai figurează Andrew
Clancy (decor), Grace O’Hara (efecte și design
scenă), Saileog O’Halloran (costume), Stephen
Dodd (lumini), Jimmy Eadie, Kevin Gleeson
(sunet), Liv O’Donoghue (coregrafia).
Tot actorii de la Schaubuhne am Lehniner
Platz au jucat în FNT un alt spectacol memo-
rabil: Suflete zbuciumate de Stefan Zweig (în-
tr-o coproducție cu Complicite, Londra).
Cu acest spectacol impresionant, regizo-
rul Simon McBurney reușește o performanță
notabilă: aceea de a păstra opulența narativă
a romanului lui Zweig, dar într-o developa-
re scenică mai degrabă austeră, geometrică,
foarte modernă ca discurs estetic (cu muzică
live, dans contemporan, proiecții). Rezultatul
este copleșitor; montarea cucerește, ține trează
atenția privitorului, combină inteligent și in-
spirat abstractizarea dinamicii scenice cu im-
pactul profund al intrigii. E un spectacol de
căutat și văzut, fără îndoială.
Povestea de dragoste - cu miză subsecven-
tă morală - din romanul lui Zweig (un loco-
tenent dintr-o mică garnizoană de provincie
maghiară acceptă iubirea și apoi căsătoria cu
fiica paralizată a unui moșier local) are în fun-
dal o adevărată saga socială, în care se ames-
tecă Primul Război Mondial, transformările
sociale și politice ale Europei, se încrucișea-
ză destine și se parcurg existențe. E un roman
filmic, iar McBurney a izbutit să sublimeze
această amploare cronotopică printr-o rigoa-
re scenică deloc uscată. Transpusă într-un fel
de recitativ, în care câte un personaj devine
povestitor, în timp ce alții execută acțiunea
evocată, fiecare secvență conturează foarte
puternic încrengătura de semnificații (etice,
sociale, mondene, istorice) din povestea lui
Zweig. E un spectacol-poveste, ferit de artificii
scenice, dar articulat cu o fină priză la modul
contemporan de receptare, cu accent pe vizu-
al. Tempo-ul reprezentației și foarte buna dra-
matizare (Maja Zade) fac din Suflete zbuciu-
mate o producție relevantă în ordine estetică
și hermeneutică pentru felul în care narativul
și plastica scenică pot capta publicul de azi.
Chapeau pentru versatilitatea de joc a
actorilor Robert Beyer, Marie Burchard,
Johannes Flaschberger, Christoph Gawenda,
Moritz Gottwald, Laurenz Laufenberg și Eva
Meckbach, ca și pentru echipa artistică (co-
regizor James Yeatman, scenografia Anna
Fleischle, costume Holly Waddington, lumini
Paul Anderson, sunet Pete Malkin & Benjamin
Grant, video design Will Duke).
Am văzut doar două spectacole la Festivalul
Internațional de Teatru „Interferențe”
30
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
de anul trecut. Organizatorii de la Teatrul
Maghiar din Cluj au practicat un soi de „segre-
gaționism economic” inexplicabil față de unii
critici clujeni, uitând că tocmai teatrologii și
jurnaliștii locului au susținut teatrul de-a lun-
gul anilor în momente tensionate, inclusiv vi-
zavi de finanțarea Festivalului „Interferențe”!
Un gest nepoliticos și regretabil.
Macbeth de Shakespeare, montat de Luk
Perceval la Theatre-Festival Baltic House din
Rusia, a fost unul din punctele de atracție ale
festivalului, mai puțin spectaculos însă decât
s-ar fi așteptat publicul. Perceval a citit textul
shakespearian într-o cheie foarte personaliza-
tă, punând în prim-plan relația de dragoste/
putere dintre un bărbat și o femeie, care jus-
tifică și ilustrează simbolic întreg conflictul
dramatic. Există o evidentă abstractizare se-
mantică în spectacol, o sacadare a ritmului
care să dea senzația tensiunii care se acumu-
lează. Povestea este comprimată, abia suge-
rată, adresată unor spectatori deja preveniți
cultural. S-a optat pentru un ecleraj predilect
în alb-negru, cu un decor schematic, alcătuit
din câteva pânze albe și drugi de lemn atârnați
de frânghii, cu niște elemente acvatice care să
compună atmosfera vântos-umedă a mlaștini-
lor scoțiene. Jocul actoricesc, foarte geome-
tric, precis, ritmic, cu prezența interpreților
aproape permanent în scenă, întregește acest
ansamblu estetic.
Problema din Macbeth este însă că spec-
tacolul lui Perceval presupune un considera-
bil efort hermeneutic din partea spectatoru-
lui, impresia de prim moment fiind aceea de
ariditate, bolovăneală în joc, neclaritate a in-
trigii. Marii actori ruși din distribuție au jucat
monumental-psihologizant, oarecum otova în
toate secvențele acțiunii, schematismul a pă-
rut să mineze mereu intenția regizorală, iar
efectul a fost mai degrabă acela de experiment
artistic sieși-suficient decât de demers herme-
neutic subiectiv-inovator, cum desigur se ur-
mărea. Interesant este că, post-factum, gândul
regizoral poate fi decriptat și apreciat, deși la
vizionare senzația de schiță hiper-formalizată
este cea dominantă
Au jucat Anatoli Dubanov, Leonid Alimov,
Maria Șulga, Roman Driablov, Iuri Elaghin,
Aleksandr Muravițki, Elena Karpova etc.
Scenografia Anette Kurz, costumele Irina
Riabov, coregrafia Ted Stoffer, lumini Mark
van Denesse, muzica Lothar Muller, Pavel
Miheev.
Cezary merge la război, scris și regizat de
Cezary Tomaszewski (Komuna Warszawa,
Polonia) a mers pe linia unui discurs ex-
trem-subiectiv și ludic, cu limpede ancoră au-
tobiografică. Un spectacol „pentru patru ac-
tori și un pianist”, după cum ni s-a precizat de
la bun început, în care sunt combinate savuros
și grotesc pe alocuri o dimensiune „artistică” a
vieții, cu balet, arii de operă/operetă, o anume
edulcorare a virilității, și o dimensiune cazo-
nă, ostentativ-virilă, nivelatoare și lipsită de
nuanțe.
Firește, Tomaszewski își încadrează discur-
sul artistic în ramele unor clișee, încât spec-
tacolul său să aibă un resort de descifrare
limpede în mintea privitorului. Dar asta nu
înseamnă că e ceva facil, la îndemână, „gros”,
cum se spune în teatru. Dimpotrivă, farme-
cul spectacolului rezidă tocmai în nunațele,
rafineriile, performanța actoricească (fizică,
muzicală, de expresivitate convingătoare și vi-
zibil, și subtextual) a momentelor care ni se
derulează sub ochi.
Fie că e vorba de intonarea unui cântec pa-
triotic (cu „responsabilitatea” necesară), fie că
e un gag ce parodiază exercițiile fizice, fie că
sunt momente de varieteu ori șarje satirice ale
procesului de recrutare, secvențele din Cezary
merge la război au o unitate de sugestie foarte
bine structurată. E ca și când eroul s-ar afla
undeva pe un scaun lângă noi și ne-ar poves-
ti vrute și nevrute despre el, despre trecutul
său, despre preferințele pe care le are. Doar că
Tomaszewski nu ne vorbește, ci ne joacă. Și se
joacă.
Un spectacol ghiduș ca un fapt divers pe
care-l citești în ziar, dar care-ți stârnește ima-
ginația.
Au jucat cu o virtuozitate și anduranță fi-
zic-vocală impresionantă Micha! Dembinski,
Weronika Krowka, Oskar Malinowski, Bartosz
Ostrowski, Lukasz Stawarczyk. Costume
Bracia (Agnieszka Klepacka, Maciej Chor^zy),
lumini Antoni Gralek, dramaturgia: Justyna
W^sik, Klaudia Hartung-Wojciak. O echipă
artistică de calibru și de viitor.
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
31
showmustgoon
Managementul Zen (I)
■ Oana Pughineanu
Cuvântul „spiritual”, alături de „creativita-
te” înglobează azi nenumărate și confuze
capacități umane, ajunse, mai degrabă,
materie de modelat pentru influneceri insta-
gram decât parcursuri personale anevoioase,
supuse unor severe asceze și educații. Trăim în
secolul „altfel”, în care marile instituții (inclusiv
cele care se pot denumi moștenitoarele Rațiunii
și iluminismului) se simt nevoite să-și schimbe
cel puțin imaginea, dacă nu și practicile. După
cum observa Bruno Latour la începutul cărții
sale Cercetare supra modurilor de existență. O
antropologie a modernilor acum este vorba de a
găsi un discurs adaptat terenului „încrederii” și
nu al „certitudinii științifice” care poate fi de-
montat urmărind relația cu puterea. Iar încre-
derea se construiește în rețea, prin aliați. Școala
devine „altfel”, biserica, medicina... toate insti-
tuțiile care au de-a face cu centrarea pe client.
Începând din anii ,90 observăm o relocare a
spiritualității și creativității care probabil, pen-
tru ultima dată, au mai făcut parte dintr-o con-
cepție holistă pseudo-escatologică în anii ,70-
’80, anii New Age, anii de înflorile pentru culte
și Maeștri spirituali carismatici. De curând am
urmărit documentarul Wild Wild Country care
are ca subiect cazul Osho/ Experimentul comu-
nității din Oregon. Filosofia maestrului care s-a
declarat un Spritual Playboy și un adorator al
bogățiilor lumii (fi ele materiale, precum bani,
diamante, zeci de Rolls Royce-uri) se înscrie
în cele cinci trăsături ale New Age evidențiate
de Herman Schulze-Berndt: „1) depersonali-
zarea lui Dumnezeu; 2) divinizarea panteis-
tă a omului; 3) derealizarea lumii, realitatea
obiectivă fiind declarată iluzie și loc vremelnic
de joacă al spiritului pur; 4) propovăduirea
mântuirii, de fapt a automântuirii prin diferi-
te tehnici și ritualuri de dobândire a stării de
iluminare; 5) identificarea răului cu starea de
ne-iluminare”. Experimentul Oregon a eșuat nu
Marius Barb
Serpent (You Surely Will Not Die!) (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
datorită practicilor savuros-iluminante, ci da-
torită confruntării cu rețeaua de putere a SUA.
Documentarul sus-numit urmărește aspectele
legale ale luptei dintre adepții lui Osho și mi-
nuscula comunitate (conservatoare în toate
cele) lângă care au cumpărat o imensă fermă
unde au construit orașul dedicat Maestrului.
Deși este vorba de achiziționare de case și te-
renuri, ar fi interesant de urmărit de câte ori
folosesc ambele tabere expresia take over pen-
tru a descrie situația prin care au trecut. Deși la
nivel de PR dedicat amuzării unei mari mase de
telespectatori, figura Maestrului a fost impeca-
bil construită, cei care au manageriat afacerea
Osho au nesocotit puterea unei „democrații”
care nu tolerează corpuri străine, chiar dacă
funcționează după aceleași pincipii (cumpărări
de terenuri, înarmare, apelul la libertate dar și
la securitate, adoptarea unei filosofii sau alta
de viață, activități criminale de subminare a
adversarului sau a propriilor membri mai pu-
țin conformiști). Comunitatea Rajneeshpuram
a reprodus la scara mică cam toate metehne-
le unei societăți în care funcționează ceea ce
Durkheim numea „solidaritate mecanică” (co-
eziune și integrare datorată omogenității indi-
vizilor), o comunitate în care câțiva au ajuns
să fie capabili de premeditarea unor omucideri
(neînfăptuite, până la urmă) și comiterea unor
acte deosebit de grave precum infectarea adver-
sarilor cu salmonella sau drogarea propriilor
adepți fără știința lor. Cu sigurnață, un astfel
de „stat în stat” cu fluxuri de bani și credin-
țe incontrolabile nu avea cum să dureze mult.
Comunitatea Rajneeshpuram s-a construit
amestecând spiritualitatea reader digest și nă-
zuințele unor plictisiți de sistem cu îndeajuns
de mulți bani încât să reproducă, în fond, ace-
lași sistem, dar cu promisiuni bonobice de fe-
ricire (free sex, drugs, dancing and loving each
other). Oamenii care vorbesc în documentar au
rămas marcați pe viață atât de figura lui Osho
cât și de sentimentul de a aparține unei comu-
nități care te acceptă „așa cum ești” și în care
trăsătura concurențială pare să fie dezactivată.
Mă întrebam privindu-i, dacă azi oamenii cu
îndeajuns de mulți bani încât să fie în mod de-
tașat plictisiți de sistem chiar sunt și în ce mo-
duri ar concepe ei o evadare? Ar mai considera
azi cineva free sex, drugs and feeling of belonging
ca fiind demne de dorit sau măcar distractive?
Probabil orice bogătaș ar răspunde că de pri-
mele două are parte la micul dejun, iar de sen-
timentul apartenenței are grijă corporația sau
pur și simplu e înglobat în satisfacția profitului,
a creșterii. Trăim în secolul în care noul simbol
al statutului e cât muncești, nu cât cheltuiești.
Apple CEO Tim Cook a declarat că își începe
ziua la 3,45 a.m., General Electric CEO Jeff
Immelt spune că a muncit 100 de ore pe săptă-
mână timp de 24 de ani, Yahoo CEO obișnuia
să lucreze 130 de ore pe zi (The Guardian, arti-
colul „The new status symbol: it’s not what you
spend - it’s how hard you work”). Conducătorii
Facebook, Google și mulți alții s-ar mândri și
ei cu un fel de viață trăită aproape în întregi-
me la birou. Distincția muncă-timp liber nu
este fragilizată numai datorită noilor tehno-
logii care, practic, îl fac disponibil pe angajat
24h, ci și noile filosofii ale corporațiilor care
preiau cu succes rămășițele de spiritualitate
ale fostelor comuități. Automîntuirea New Age
e reîmpachetată sub forma self made manului
meritocratic. Iar zenul este doar o metodă de
management. Nici Osho care a rostit cuvintele
de aur „The meditation is the product” nu și-ar
fi închipuit felul în care va fi preluată spiritua-
litatea, devenind motorul lumii de care adepții
lui încă mai fugeau. De fapt, în cercurile noilor
bogați, figura lui Osho cu al său ceas bătut în
diamante în valoare de 1.000.000 dolari și cu
ale lui mașini de lux, ar părea o glumă. Banii
acumulați de fericicții deținători de conturi în
paradisurile fiscale sunt atât de mulți încît sunt
desprinși de cheltuirea ostentativă (ea rămâne
apanajul starletelor și vedetelor pop care mode-
lează gusturile mulțimii) fiind practic, imposi-
bil de consumat. Acum extravagant nu mai este
doar să deții obiecte de lux, insule, yachturi ci
să trimiți „merțane” în spațiu. Elon Musk, Tesla
CEO a devenit primul om care „și-a trimis ma-
șina sport în univers” la prețul modic de 62
milioane dolari, declarând că e un gest „pros-
tesc și distractiv”, dar că tocmai aceste gesturi
sunt „importante”. În privința imaginii sale, din
nou, se poate spune că eclipsează orice maestru
spiritual, înglobând elemente ale culturii pop
invadate de tehnologie, fiind perceput ca un
„part industrialist, part scientist, part playboy,
part superhero”. Cât despre departamentele HR
și PR ale corporațiilor care șlefuiec continuu
imaginea afacerii făcând-o să pătrundă până în
aspectele vieții nude (nu doar ale unui eu care
se autoperfecționează), putem spune că a luat
locul „guvernului mondial transcendental” cu
ai săi fabuloși miniștri, printre care, unul „pen-
tru toate posibilitățile”, iar altul pentru „sănă-
tate și nemurire”, totul înecat în ecosistemul lui
„împreună”, singurul care poate menține echi-
libristica între proiecte pe termen scurt și pro-
iecte pe termen lung.
■
32
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
film
Festivalul Internațional de Film Studențesc
Cinemaiubit 2018
■ Ioan-Pavel Azap
Ajuns la cea de a 22-a ediție (4-8 de-
cembrie 2018), Festivalul Internațional
Film Studențesc Cinemaiubit, organi-
zat de Universitatea Națională de Artă Teatrală
și Cinematografică ”I. L. Caragiale” București
(UNATC) și de Fundația Cinemaiubit, își con-
firmă statutul de rampă de lansare pentru vi-
itorii autori de ”prim raft” ai cinematografiei
românești. E suficient să spunem că aici au fost
premiați, la întâii lor pași, Cristian Mungiu,
Corneliu Porumboiu sau Cătălin Mitulescu,
pentru a convinge cititorii că este vorba despre
un festival al profesioniștilor, cu atât mai meri-
toriu cu cât aceștia se află la început de drum.
Ne vom opri în rândurile care urmează, succint,
la câteva dintre filmele românești premiate la
ediția 2018 a festivalului, despre autorii cărora
sperăm să putem vorbi peste câțiva ani ca despre
certitudini ale cinematografiei noastre.
Premiul pentru regie ”Cristian Nemescu”:
Cum înalți un zmeu? (UNATC, 2018; r. Lorand
Gabor). Doi marginali, un țigan și fiul lui adoles-
cent, trăiesc de pe o zi pe alta adunând gunoaie
IUBIT
INTERNATIONAL STUDENT
FILM FESTIVAL
4 - 8 Dramber 2018 UNATC
75-77 Mate, Voivod st Bucharest
CAIET PROGRAM
ARGENTINA
BELGIUM
BULGARIA
COLOMBIA
CANADA
CHINA
FRANCE
GERMANY
INDIA
ISRAEL
ITALY
POLAND
RUSSIA
SLOVAK REPUBLIC
SPAIN
UNITED KINGDOM
ROMANIA
sau strângând lemne din pădure, lemne pe care
apoi le vând în sat. Singura lor ”avere”: calul și
căruța. Excesul de zel al unui polițist transfor-
mă un furt mărut într-o tragedie. Un film des-
pre intoleranță, dar și despre efectul corupător al
puterii, cinematografiat cu profesionalism, lipsit
de patetism și, mai ales, fără a fi tezist (cum ”se
poartă” tot mai mult acum).
Premiul criticii: Supă de pui pentru pisici
(UNATC, 2018; r. Lucia Chicoș). Oraș de pro-
vincie, curtea interioară a unei case modeste.
În timpul prânzului, mamă și fiu vorbesc ”ni-
micuri”. Printre replici înțelegem că tânărul
urmează să plece la facultate într-un alt oraș, o
despărțire pe care cei doi, legați afectiv, nu și-ar
dori să se transforme în ruptură, dar... Tandrețe
și compasiune disimulate sub aparența banalului
cotidian.
Premiul pentru imagine și Premiul pentru
montaj: Le dejeuner (UNATC, 2018; r. Andrei
Tache Codreanu; imaginea: Barbu Nițelea; mon-
tajul: Andrei Stoian). Familia, părinți bogați dar
cam grobieni, îi serbează ziua lui Teodor într-un
local cu pretenții. Părinții iubitei lui sunt mai
puțin ”pretențioși”, dar evident mai onești în re-
lațiile interumane. Părinții lui vor să-i aranjeze
ei viitorul, dar Teodor are alte planuri... Ușor
expozitiv dramaturgic, filmul se salvează prin
umor și, mai ales, prin candoarea cu care echipa
de realizatori folosește clișeele, la limita dintre
pastișă și parodie.
Premiul Președintelui Uniunii Cineaștilor
din România (regizorul Laurențiu Damian) și
Premiul pentru sunet ”Andrei (Otto) Toncu”:
Portret de familie (UNATC, 2017; r. Teodor
Mirea; sunetul: Claudiu Mărginean). Cel mai
elaborat, mai atent construit dramaturgic, re-
gizat cu mână sigură, cel mai bun film din pal-
mares. După ce s-au cunoscut în spațiul virtual,
Gabi și Maria hotărăsc să se întâlnească. Oadată
ajuns la locul stabilit, Gabi are surpriza de a fi
prezentat de către Maria familiei ei drept logod-
nic. O familie cu tipologii diverse care reacțione-
ză surprinzător la intenția Mariei de a-și lua via-
ța în propriile mâini. Sieranevada în miniatură.
Premiul pentru regie de film documen-
tar: Mașina timpului (UNATC, 2018; r. Gabriel
Radu, Bogdan Marinescu). În 1981 un munci-
tor român inventează... mașina timpului! Sau
când ficțiunea bate realitatea iar documentarul
se substituie fanteziei. Construit într-o manieră
ce frizează sobrietatea, filmul denotă profesiona-
lism și seriozitate.
Mențiune specială pentru film documen-
tar: Diniaș (UNATC, 2018; r. Maja Kovacevic).
Diniaș este un sat din Banatul Timișorii, cândva
populat majoritar de sârbi, azi, ca de altfel mul-
te alte sate din România, pe cale de a dispărea.
Filmul este construit dintr-o serie de ”portrete”
ale puținilor etnici sârbi rămași în sat - și aceștia
în vârstă. Nu lipsit de o anume poezie tragică,
Diniaș este un recviem închinat unei comunități
aflate la limita dezintegrării. Comunitatea va dis-
părea, satul va supraviețui, dar ca loc de vacanță
pentru citadini: tot mai mulți timișoreni, spune
un ”personaj”, își cumpără case aici căutând un
loc de refugiu, nu unul de viețuire.
Premiul ”Ion Truică” pentru film de ani-
mație: Monstrul (UNATC, 2018; r. Laura Pop).
Construit din linii simple, dar încărcat de su-
gestii, filmul Laurei Pop este o incursiune în
universul adolescentin, îmbinând fantasticul
cu realitatea. Un film sensibil despre inocența și
candoarea vârstei ce anunță sfârșitul copilăriei.
Premiul pentru film experimental:
Mecanisme și alte sisteme (UNATC, 2018; r.
Miruna Minculescu). O succesiune de imagini
aparent disparate conturează, în puține minute,
drama unei tinere (sur)prinsă într-o relație abu-
zivă. Mai mult decât interesant: convingător.
■
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
33
conexiuni
BRAFA ART FAIR 2019
■ Silvia Suciu
Victor Brauner L air Solaire (1962), ulei pe pânză,
73 x 60 cm (Brame & Lorenceau)
BRAFA este unul dintre cele mai importante
târguri de artă din Belgia. Aflat la cea de-a
șaizeci și patra aniversare, BRAFA a reunit
în acest an (26 ianuarie - 3 februarie 2019) 133 de
galerii, din care 64% sunt din afara Belgiei. Deviza
târgului a fost artă fără frontiere, deoarece „din-
totdeauna organizatorii au mizat pe amestecul
de stiluri, epoci, origini, clădindu-și prestigiul pe
eclectism și pe cross-collecting”. Dacă la primele
ediții târgul era concentrat în special pe antichități
și opere de artă clasice, cu timpul organizatorii au
oferit posibilitatea de acces galeriilor specializa-
te în artă modernă și contemporană. „Unii ne-au
criticat că expunem mai multă artă modernă și
contemporană și mai puțină artă clasică decât în
trecut, dar accentuez faptul că noi continuăm să
susținem și să credem în arta clasică, foarte bine
reprezentată la acest târg”, declară în deschiderea
catalogului BRAFA Harold T’Kint de Roodenbeke,
Președintele târgului.
Colecționarii și iubitorii de artă au putut să ad-
mire o multitudine de obiecte de artă: artă contem-
porană (Opera Gallery, Geneva; Bernier/Eliade
Gallery, Atena; Guy Pieters Gallery, Belgia), arta
pre-columbiană (Deletaille Gallery, Bruxelles), por-
țelanuri din Evul Mediu până în prezent (Laurence
Lenne, Bruxelles), sculpturi antice (Phoenix Ancient
Art, Geneva), pictura vechilor maeștri (Costermans,
Bruxelles), mobilier din secolele XVI-XVIII (Galeria
Robbig Munchen), ceasuri (La Pendulerie, Paris),
artă japoneză (Christophe Hioco, Paris), bijuterii
(Epoque Fine Jewels, Belgia), artă tribală (Serge
Schoffel - Art Premier, Bruxelles), benzi desenate
(Belgian Comic Strip Gallery, Belgia), artă belgiană
(Francis Maere Fine Arts, Bruxelles), op art (Cortesi
Gallery, Londra), artă rusă (Heritage Gallery).
Obiectele provenind din Africa, America, Asia,
Orientul Mijlociu și chiar Oceania se adresează tu-
turor gusturilor, colecționarilor celor mai exigenți,
dar și celor care acum încep să constituie o colecție.
O galerie care dorește să participe la BRAFA
trebuie să parcurgă mai multe etape: dosarul de în-
scriere este analizat scrupulos de o echipă de speci-
aliști, iar dacă a fost admisă, operele și obiectele care
urmează să fie prezentate sunt expertizate de experți
independenți. Reprezentanta Galeriei Rosenberg
& CO din New York a declarat că echipa galeriei
s-a pregătit timp de un an pentru participarea la
BRAFA.
Invitatul special al acestei ediții a fost duo-ul
britanic Gilbert & George, prezentând cinci foto-
montaje grandioase amplasate în diverse locuri
în cadrul târgului. Inspirați de viața din cartierul
londonez East End, Gilbert & George transpun
în serii tematice „cotidianul trăit de ei, abordând
subiecte precum sexul, religia, corupția, violența,
speranța, teama, tensiunile rasiale, adicția și moar-
tea. Cotidianul local devine universal - iată o mo-
dalitate diferită de a demola frontierele, de această
dată de natură mentală...” Captivați de complexi-
tatea vieții, cei doi artiști creează sub deviza Artă
pentru Toți.
Masă cu picioare din puști, lemn și metal, 78 x 118 x 65 cm,
Uniunea Sovietică (anii 30), Heritage Gallery
Anul 2019 marchează 100 de ani de la înfiin-
țarea ROCAD.BE (Camera Regală a Negustorilor
de Artă), asociație care susține puternic târgul
BRAFA. Înființată de o duzină de negustori de
artă, în prezent „asociația numără 115 membri din
Belgia și din străinătate. Este una dintre cele mai
vechi asociații ale negustorilor de artă, iar reușita
acesteia constă în fixarea unor valori și baze soli-
de și în abilitatea de adaptare și de schimbare de-a
lungul anilor”. (Francis Maere, președinte)
Un loc aparte în cadrul BRAFA a fost ocupat de
colecția Fundației Roi Baudouin, al cărei scop este
acela de a proteja operele majore de patrimoniu, în
principal prin achiziții: „Totul a început în urmă
cu 30 de ani, prin achiziția corespondenței inedi-
te dintre Francis Cranevelt și umaniștii din sec. al
XVI-lea. Până în prezent, colecția cuprinde 20.000
de piese și tot atâtea documente istorice, această
cifră impresionantă fiind rezultatul generozității și
al încrederii de care au dat dovadă numeroși mece-
na.” Dintre piesele expuse la BRAFA, s-au remarcat
Mantia lui Piet Stockmans, sau bijuteriile create de
artiștii belgieni Emile Souply și Jacques Moeschal,
în anii 1950-1980.
România nu a fost reprezentată de nici o gale-
rie, însă au putut fi văzute opere ale unor artiști
români: Victor Brauner (Brame & Lorenceau
Gallery, Paris), Demetre Chiparus (Galerie Cento
Anni, Bruxelles), Tristan Tzara & Pablo Picasso
(Anticariatul L'Abac, Bruxelles).
■
Gilbert & George
Beard alert (2015), mixed media, 190 x 377 cm (Bernier/Eliades Ggallery)
34
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
Urmare din pagina 36
Marius Barb.
Considerații vechi
și noi
fermă, fiecare desen se lasă descoperit doar ca
întreg, în contextul propus de creatorul său.
Organizarea compozițiilor reprezintă un
punct forte, deoarece nu ține de „secretele” de-
senului și în nici un caz de provocările picturii.
Și pentru a închide paranteza legată de pictură,
remarc faptul că, deliberat sau nu, Marius Barb
tinde să trateze subiectele neotestamentare
prin culoare, bazându-se în mai mare măsură
pe lungimi de undă decât pe tușe, iar cele vete-
rotestamentare prin mijloace grafice.
Artistul nu povestește, nu descrie și nu lan-
sează subiecte de meditație. Pur și simplu, in-
ventează semne și relații între acestea, capabile
să susțină, metaforic vorbind, temele abordate.
Prin maniera deopotrivă inedită și neconven-
țională, Marius Barb eludează tot ceea ce s-ar
putea constitui în lexic al limbajului plastic
prin care își construiește fiecare lucrare în par-
te. Așadar fără rețetă, algoritm, derivări sau
permutări. Începutul și sfârșitul acestui proiect
este desenul însuși.
Ca observație, în pictură, Marius Barb cau-
tă cu predilecție subiecte neotestamentare, iar
în grafică abordează teme veterotestamentare.
Altfel spus, pictura sa este asociată cu epicul,
iar desenul cu liricul, dacă urmăm paralela
lingvistică. Desigur, mitologia, inclusiv cea,
să-i spunem, personală, joacă un rol activ în
actul creației sale. Fascinat de Grecia Antică,
artistul își plasează „subiectele” în perioada
Marius Barb	You Read Black Where I Read White (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
lui Socrate și a lui Platon, adică în momentul
în care avea loc trecerea de la mithos la logos,
altfel spus, de la logica ambivalentă la cea bi-
nară. Cam în aceeași perioadă, în spațiul semit,
era configurat corpusul de texte care alcătuiesc
Vechiul Testament. Interesant este faptul că
sistemul de gândire plastică este coerent în re-
lațiile sale cu familiile convergente de subiecte
tratate. Este vorba despre un proces, fără îndo-
ială, empiric, rezultat al unor interogații interi-
oare ce își găsesc transpunerea ideală în semn
vizual.
Morfologia, de asemenea originală, pre-
supune jocul cu planurile, joncțiunile dintre
acestea, suprapunerile, intersecțiile și străpun-
gerile lor, toate acestea marcate prin folosirea
translucidelor, prin dublarea tușelor sau prin
intervenții ulterioare, nu de puține ori cu ac-
cente violente, sau cel puțin dramatice. Ieșirea
iluzionistică din plan este făcută prin recursul
la modeleul lichid. Anumite arii capătă volum
și umbre, păstrând totodată atributele pur geo-
metrice. Cheia de lectură a creației lui Marius
Barb este, consideră semnatarul acestor rân-
duri, de natură morfologică, și constă în eva-
luarea relațiilor dintre geometric și organic. O
relație care presupune eliberarea formelor pur-
tătoare de sens, purificarea lor prin abordare
artistică. Acolo unde cuvintele se contopesc cu
echivocul, semnul arată calea.
■
Marius Barb	No Time Before (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
TRIBUNA • NR. 395 • 16-28 februarie 2019
35
sumar	
bloc-notes Anemona Maria Frate Women Power in Art	2
editorial Mircea Arman Forme ale adevărului - scurt excurs în gîndirea europeană	3
cărți în actualitate Adrian Lesenciuc China ca o poveste care se spune continuu	4
Christian Crăciun Inedite	5
Adrian Țion Un „tribunist până în măduva oaselor”	6
Ion Radu Zăgreanu Pavel Dan, în ediție anastatică	6
Eugen Cojocaru Speranța unui Răsărit în ochiul nopții	7
Alexandru Sfârlea Cruda așteptare	8
Vistian Goia Erudiție și conduită etică	9
Menuț Maximinian Revolta oamenilor normali	10
cartea străină Ștefan Manasia Nathan Zuckerman versus Mark Zuckerberg	12
memoria literară Constantin Cubleșan Boemul fantezist (Leonida Neamțu)	13
grafiti Marcel Mureșeanu Jurnal de spital 2	14
poezia Domenico Pisana	15
proza Nicolae Iliescu Marea invizibilă (X)	17
diagnoze Andrei Marga Dateismul - filosofia zilei de mâine?	19
filosofie Isabela Vasiliu-Scraba O încercare soteriologică: soluția metafizică naeionesciană	22
însemnări din La Mancha Mircea Moț Privirea și transparența (un comentariu)	25
reportaj Cristina Struțeanu Bătrânii de altădată	26
social Ani Bradea România și oamenii săi din lume (IV)	28
teatru Claudiu Groza O lume. Acasă	30
showmustgoon Oana Pughineanu Managementul Zen (I)	32
film Ioan-Pavel Azap Cinemaiubit 2018	33
conexiuni Silvia Suciu BRAFA ART FAIR 2019	34
plastica Mihai Plămădeală Marius Barb Considerații vechi și noi	36
plastica	
Marius Barb
Considerații vechi și noi
	Mihai Plămădeală
Marius Barb	Who Am The Only One (2018), desen, tehnică mixtă, 50 x 70 cm
Grafica lui Marius Barb constituie o ipos-
tază de exprimare distinctă a muncii lui
artistice. Așa cum pictura pe care o pro-
pune reprezintă altceva decât desen colorat, tot
așa, desenul realizat de el transcende eboșa.
Arareori un creator de semne care excelează
într-o anumită ramură reușește să fie original
într-o cu totul alta.
Fără a dori să demonstreze ceva, artistul se
raportează în pictură și grafică la un același sis-
tem de gândire vizuală, operând cu mijloacele
specifice fiecăreia dintre paradigme. Foarte
important în această analiză sinoptică este că
nu avem de-a face cu transpunerea cromaticii,
o miză și un atu al picturii sale, în linii, puncte
și pete, cu preluarea de rigoare a funcțiilor de-
ținute de aceasta în economia lucrărilor. Idei,
dar și familii de forme caracteristice, cunosc
replici diferite, în funcție de metodele cores-
punzătoare fiecărui tip de artă.
În proiectul expozițional de la finele lui
2018, „Vetero”, un prefix substantivizat, Marius
Barb a ales desenul ca metodă de abordare de-
oarece a considerat că aceasta era calea opti-
mă prin care putea să dea viață interogațiilor
constructive formulate prin expoziția sa. Un
desen fluid, puternic, organic și precis, pus în-
totdeauna în slujba întregului, ale cărui detalii
se instituie în puncte de plecare pentru alte și
alte serii de lucrări, toate diferite față de cele
care le determină.
Nu doar subiectele, ci și structura, privită ca
mod de organizare a compozițiilor, au fost in-
spirate din literatura veterotestamentară, mai
degrabă din sursele Iahwiste și scrierile preoți-
lor decât din cele Elohiste sau Deuteronomiste.
Angelologia și demonologia ocupă un rol cen-
tral, fără ca temele atacate să îmbrace forme
narativ-liniare.
Artistul adoptă o poziție gnostică în și prin
desenul său. Teologia iudeo creștină și filozo-
fia elenistică, se întrepătrund prin intermediul
semnelor vizuale, într-o atmosferă alegorică,
adeseori dualistă. Coloana, capitelul, altarul,
aripa, mărul și nudul feminin apar în mod re-
curent, în compoziții organice, complexe, dar
extrem de limpezi din punctul de vedere al
conținutului.
Lucrările sunt cumva centripete; acestea
concentrează energia în interior. Liniile vi-
brante și mai ales ariile hașurate sunt adevăra-
te relee în economia unor compoziții calibrate,
ale căror elemente distincte sau părți nu oferă
puncte de sprijin pentru privitor, în actul re-
ceptării lor. Deși împărțirea pe registre este
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
39 lei - trimestru, 78 lei - semestru, 156 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. R016TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
CORESI
mormon* *td**iul
«Ti