meridian
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Corneliu Brudașcu (n. 1937), Constantin Brâncuși (1976)
ulei pe pânză, 140 x 116,8 cm, detaliu
Cosi le citta
Cosi dal volo
erano le citta
fili di perle rare
incastonate
nel muschio buio
Si era arruolata
la notte
Nel chiuso - invece -
si bagnavano i sessi
senza mescolarsi
ai sogni
Fluttuavano le appartenenze
nel cromosoma unico
di un Dio spoglio
A milioni di dove di distanza
un Universo di galassie
roteava imperturbato
■ Giorgia Monti
Poetă și prozatoare, organizatoare de manifestări culturale, cofondatoare a Festivalului Internațional de Poezie și Arte
Surori (cu Serena Piccoli). Este autoarea volumului Che razza di mondo (Cicorivolta Edizioni, 2012). Poezii și proze
de-ale sale au fost publicate în diferite antologii, printre care Giri di parole (Casa Walden, 2014) și Or-dite! Trame darte
contro la violenza sulle donne (Exosphere PoesiArtEventi, 2015).
Este autoarea poeziilor care în 2014 au însoțit lucrările celei de-a treia ediții din „Galleria a cielo aperto” sub direcția
artistică a lui Luigi Impieri. În anul 2015 galeria de artă „Terre rare”, partener oficial al Bologna Jazz Festival a selecționat
poezia sa Suite per contrabbasso solo pentru expoziția-eveniment Cromatismi jazz. În 2016 iese Tra acqua e acqua, ale
sale fiind textele puse pe muzică în aranjamentele lui Fabio Fanuzzi și Mario Sboarina, care se poate asculta pe Spotify.
La balena, titlul unui volum de versuri în curs de publicare este astăzi un video în regia lui Alessandro Quadretti.
A Cluj
Sotto il piombo
Cluj era viola.
Via i passi dalle piazze
dove il piede
perde misura
e cuore
mangia cuore.
La vita nelle
orchidee
incorniciate ai
muri
e il potere
alle automobili.
Cavi dellelettricita
come crocicchio
di interiora
e la poesia
a buffet
nella gravidanza nona
del mattino.
Il caffe
buono come a casa.
La nebbia invocava
sguardi abusivi
delatori di bellezza
compiuta.
Si camminava su spade
di tramontana
e tutto quel lontano
era una voce
che mi riconosceva.
Piano, diceva, piano.
L’attesa era avvenuta.
La Cluj
Sub cenușiu
Clujul era violet.
Să pleci din piețe
unde piciorul
pierde măsura
și inima
roade inima.
Viața în orhideiele
înrămate în ziduri
și puterea
automobilelor.
Cabluri electrice
ca niște bifurcări
de mațe
și poezia
la bufet
în luna a noua de sarcină
a dimineții.
Cafeaua
bună ca acasă.
Ceața solicita
priviri abuzive
delatori ai frumuseții
împlinite.
Și mergea pe spadele
apusului
și toată depărtarea
era un glas
ce mă recunoștea.
Încet, spunea, încet.
Așteptarea se și petrecuse.
Astfel, orașele
Astfel, din zbor
orașele erau
fire de perle rare
prinse
în mușchiul întunecat
Noaptea
se înrolase
În schimb, în locuri închise
se spălau sexele
fără să se amestece
cu visele
Fluctuau apartenențele
în unicul cromozom
al unui Dumnezeu despuiat
la milioane de unde depărtare
un Univers de galaxii
se rotea nederanjat
În românește de
Ștefan Damian
■
2
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
editorial
Un eveniment editorial
A.I. Brumaru: Forma filosofică
(Ed. Kron-Art, 2018)
■ Mircea Arman
Dacă ar fi să începem un comentariu asupra
cărții lui A.I. Brumaru, Forma filosofică,
atunci punctul de plecare ar trebui găsit un-
deva în anii 1990 cînd apare lucrarea sa Ființă și loc.
Totuși, ne vom încăpățîna să procedăm altfel și vom
începe cu începutul, adică cu primele delimitări ale
neokantienilor privitoare la noțiunea de spațiu și la
nuanțele, esențiale am spune noi, aduse acestei intuiții
pure de sorginte kantiană.
Încă la 1883, Adolf von Hildebrand în Das Problem
der Form in der bildenden Kunst, a pus problema „for-
mei” ca dat fundamental al spațiului. Desigur, noți-
unea de spațiu ca formă a esteticii transcendentale,
respectiv ca intuiție sensibilă pură de la care plecînd
devine posibilă și noțiunea timpului ca intuiție sensi-
bilă pură, va fi nuanțată, cum spuneam, de către ne-
okantieni, rezultînd elemente specifice ale spațiului,
fundamentale descifrării existenței umane (Dasein),
cum ar fi spațiul mitic, cel estetic sau cel teoretic(Cas-
sirer).
Hildebrand arată că, în fond, omul nu are nevoie
de nici o altă determinare anterioară mai apropiată
decît relația noastră cu lumea exterioară și prin aceas-
ta transcendentă nouă, în măsura în care ea are o va-
lență certă pentru orizontul privirii noastre. Aceasta
determinare constituie, de facto, esența relației noas-
tre cu lumea exterioară, și pe ea se bazează cunoaște-
rea și reprezentarea spațiului și a formei. Prin urmare,
este necesar ca noi să înțelegem reprezentarea spațială
și pe cea a formei ca fiind limitate și absolut necesare
existenței noastre factice, altfel aflîndu-ne în imposi-
bilitatea orientării și deslușirii lumii exterioare. „Noi
trebuie, așadar, să înțelegem reprezentarea spațială
în general și reprezentarea formei ca fiind aceea a
unui spațiu în particular limitat, ca fiind conținutul
esențial sau realitatea esențială a lucrurilor. Dacă opu-
nem obiectul sau această reprezentare spațială a lui
apariției schimbătoare pe care o putem avea despre
acesta, atunci înseamnă că toate aparițiile sunt numai
imagini ale expresiei reprezentării noastre spațiale și
valoarea apariției se va măsura după puterea facultății
de expresie care are ca imagine reprezentarea spațială”.1
Pornind de aici era inevitabil să apară o specificita-
te extinsă a acestei reprezentări a spațiului și a formei
astfel, ajungîndu-se la delimitări precum spațiul pic-
tural, spațiul arhitectural, spațiul limbajului, spațiul
ideal, spațiul plastic, spațiul metafizic corespunzînd
expresiilor: forma picturii, formă a limbii, a arhitectu-
rii, a muzicii, a filosofiei. Astfel, ajungem să înțelegem
ce vrea să transmită A.I. Brumaru la modul generic
atunci cînd își intitulează cartea: Forma filosofică.
Continuînd însă, cu dezvoltarea și înțelegerea genera-
lă a noțiunii de spațiu, recte, formă, va trebui să facem
un mic excurs ideatic în esența dezvoltărilor kantiene
asupra noțiunii de spațiu așa cum le găsim în primul
capitol din Critica rațiunii pure, respectiv Estetica
transcendentală. Astfel, dacă vom urmări devenirea
problemei gnoseologice a spațiului într-o formulă
sintetică, atunci vom putea spune că aceasta constă
în dezvoltarea intuitivă a naturii și esenței spațiului
prin cunoașterea priorității conceptului de simulta-
neitate și ordine în raportul esențial cu cel de ființă,
astfel încît acesta este abordat și constituit progresiv
relativ la ultimul. Iată ce spune un neokantian de ta-
lia lui Ernest Cassirer despre acest fapt: „Conceptul
de ființă constituie nu numai începutul și punctul
de plecare istoric al filosofiei științifice, ci pare încă
să îmbrățișeze sistematic totalitatea chestiunilor ei și
posibilele răspunsuri. Acest primat al conceptului de
ființă, după convingerea autorilor filosofiei științifice
și a creatorilor logicii, este deja fundat în însăși forma
pură a enunțului. Deja caracterul formal al predicați-
ei conține în sine cu necesitate faptul că acela căruia
predicația i se aplică și la care ea tinde, trebuie să fie
pus și determinat ca un fiind (Seiendes). Orice act de
judecare cere ca „termen” al său, ca punct de plecare
și fundament, ființa asupra căreia se judecă; orice ca-
pacitate „logică” în sens mai restrîns, orice capacitate
de a gîndi și de a spune, necesită ca ceea ce este gîndit
și ceea ce este spus să existe”.2
Totuși, dacă ar fi să ne întrebăm care este fiin-
ța spațiului ar fi foarte greu să o determinăm chiar
dacă aceste încercări au fost făcute și s-a determinat
factic-fizicalist ființa spațiului așa cum este descrisă
ea de Newton, de Kant (ca și intuiție sensibilă pură)
sau de Leibniz cu ajutorul matematicii, mai precis a
calculului infinitezimal și nu numai. Iar dacă Newton
vorbește de un spațiu determinat obiectual, Kant vor-
bește de ne-lucruri existente, astfel că ființa absolută
a spațiului (formei) se transformă în ne-ființă și din-
tr-un lucru fondat obiectual și matematic, devine la
Kant un ne-lucru (Unding). Leibniz în schimb pune
întreaga ecuație sub auspiciile ordinii substanței,
aceasta devenind conceptul esențial al reprezentării
spațiului iar întreaga metafizică leibnitziană pune rea-
litatea filosofică sau „forma filosofică” cum ar numi-o
A.I. Brumaru, într-o infinitate de forme ale substan-
ței pe care acesta le numește „monade”. Așa că relația
(ființa) acestor monade este esența adevărului care
este el însuși relația infinită a acestor monade. Prin
urmare, ordinea relației este ceea ce dă formă adevă-
rului, filosofiei înțeleasă ca metafizică. Astfel, Leibniz
înlătură noțiunea de spațiu și timp absolute, newto-
niene, proclamînd forma metafizică sau filosofică ca
fundament al adevărului. Într-un fel, spune Cassirer,
Leibniz reușește să anticipeze concepția modernă
de spațiu și timp, alăturînd ființei spațiului pe cea a
materiei și considerînd un dat anterior materia privită
ca masă corporală. „Lumea nu e definită ca ansamblu
de corpuri „în spațiu”, nici ca ceva ce se întîmplă „în
timp”, ci este considerată ca sistem de evenimente, de
events, cum ar spune Whitehead [...] și în determina-
rea acestor evenimente, în ordinea lor logică, spațiul
și timpul participă în calitate de condiție, de moment
esențial și necesar.”3
Dincolo de aceste succinte considerații despre no-
țiunea de formă sau spațiu, dar pe care le-am consi-
derat necesare pentru înțelegerea lucrării pe care o
analizăm, cartea lui A.I. Brumaru, Forma filosofică, ne
introduce într-un loc (Ort) al hermeneuticii filosofice,
al cărei spațiu de dezvoltare este limba. Filosofi ai artei
ca Richard Hamman, filosofi ai spațiului ca Hermann
Weil sau Ernest Barthel, Ernest Cassirer, înaintea lui
Heidegger, au folosit limba ca formă a dezvoltării
Mircea Arman
metafizicii și drept cel mai propice loc de dezvoltare
al ei. Nu alta este viziunea lui A.I. Brumaru despre
„forma filosofică”, despre capacitatea dată omului și
numai lui de a se situa în deschisul (spațiul) lumii și
a afirma adevărul despre ea. Faptul că mulți vor con-
sidera „prea abstractă” și prea „speculativă” această
carte a filosofiei spațiului românesc, aducînd critici
puerile metafizicii ca atare, nu arată altceva decît că
într-o lume a ubicuității, a falșilor oameni de cultu-
ră, a semidocților cu ștaif și pretenții de operă, a celor
care nu mai citesc ci doar scriu (sic!), mai există (oare
pentru cîtă vreme înainte?) oameni care pun filosofia
în locul meritat și pentru care metafizica văzută ca fi-
ind filosofia însăși, nu este doar o soră vitregă a științei
sau, în cazuri mai derizorii, a diverselor teorii geopoli-
tice, una mai neîmplinită și aiuritoare decît alta.
Stăm față către față cu o carte cum arar se mai
scrie în cultura noastră contemporană prin prisma
adîncimii, originalității și calității ei speculative. Este
o carte aplecată asupra spațiului gîndirii românești,
a matricei noastre filosofice, așa cum apare ea la un
Blaga, Noica, Anton Dumitriu, Alexandru Surdu,
Eminescu, Nichita Stănescu. Și da, am amintit aici și
poeți, în afara celor care se ocupă strict cu filosofia,
pentru că poezia, în forma ei cea mai pură, cea mai
înaltă este și metafizică, așa cum bine înțelege lucru-
rile A.I. Brumaru.
Am ocolit, cu bună știință, modalitatea clasică de
recenzare a unei cărți bazată pe „povestea” și structu-
ra desfășurată a acesteia și am vorbit aici de spațiul sau
forma filosofiei așa cum o dezvoltă și A.I.Brumaru.
Mai specific, am vorbit de „forma spațiului” în genere
dar și al celui românesc și de „cum-ul” românesc al
ființei care, da, este diferit de „sentimentul paraguaian
al ființei”; iată ce nu înțelegea prea cosmopolitul eseist
Emil Cioran la îndărătnica pasiune a lui Constantin
Noica pentru spațiul sau ființa românească.
Carte de filosofie a spațiului, Forma filosofică nu a
fost încă recenzată în periodicele culturale românești.
Si asta nu din lipsa valorii autorului ci din motivul ba-
nal al lipsei receptorilor avizați, a celor care pot citi și
înțelege această lucrare la adevărata ei valoare. Venită
tîrziu, după ce am lecturat cartea de mai multe ori,
această analiză se constituie într-un omagiu adus în-
tregii activități a lui A.I. Brumaru de la care mai aș-
teptăm alte și alte lucrări de filosofie rarefiată. Pînă
atunci, pentru aceasta, A.I. Brumaru merită îndelung
felicitat!
Note
1	Adolf von Hildebrand, Das Problem der Form in der
bildenden Kunst, Strassburg, 1983, p. 1.
2	Ernest Cassirer, Filosofia formelor simbolice, Paideia, București,
2015, p. 134, traducere de Alexandru Boboc.
3 E. Cassirer, Op. cit., p. 137.
■
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
3
cărți în actualitate
Libertatea de a-ți susține
convingerile sau singura
libertate posibilă
■ Adrian Lesenciuc
Andrei Novac
Prin închisori și prin libertate
Editura Cartea Românească, București, 2018
Populat de o lume care gonește mânată de
ritmurile confuze ale vieții și se hrănește
cu propriile frici și iluzii, refuzând să ră-
mână impasibil la traficul accelerat din propria-i
viață, Andrei Novac propune, în ecuație literară
proprie, lepădarea de subtilul demon al vitezei,
eliberarea de ritmuri, reîntoarcerea la ființa con-
templativă, printr-un volum de versuri proaspăt
apărut la editura Cartea Românească: Prin închi-
sori și prin libertate. Între ritmurile interioare și
cele ale lumii grăbite să pătrundă, să populeze,
să acapareze spațiile intime e un sensibil deca-
laj de fază, un decalaj care nu poate fi neluat în
seamă. Din aritmiile acestei trăiri se naște o po-
ezie tulburător de sinceră, dezbrăcată de orice
manieră a generațiilor:
„de undeva, de foarte departe, trec prin mine
mașini/ și oameni cu copii mici în spate,/ se aga-
ță de liniștea mea,/ lasă în mine păpuși din cârpe
și șaluri trepidând de emoție// sunt un aeroport
uriaș// lumea mea este altfel/ bătăile inimii ei au
un alt ritm,/ peste viața mea răsare alt soare,/
peste picioarele mele cad alte frunze,/ pe lângă
mine oamenii se grăbesc altfel spre ei// înainte
de culcare// sunt atât de trist pentru că știu că nu
am timp să mai înțeleg,/ ei sunt la fel de veseli,/
fericirea lor nu e dată de timp,/ ci de felul ciudat
în care își întind către tine/ mâinile, ochii și viața
”(prin închisori și prin libertate, pp. 7-8).
De altfel, acest refuz de a se angaja în canonul
unei scriituri a vârstei, în normele unei angajări
ale unei generații cu toate încorsetările ideologi-
ce pe care o generație literară o produce, este re-
marca istoricului și criticului Cornel Ungureanu
care însoțește volumul pe coperta 4: „Intensitatea
lirică a asumării statutului de literat (de excepție
a rostirii) nu îl așază sub semnul unei generații
sau promoții literare, ci sub semnul unei geogra-
fii literare fericite”. Este foarte rară în literatura
română actuală ipostaza tinerilor scriitori asu-
mându-și rădăcinile culturale în detrimentul
proiecției ideologice a literaturii generațiilor. Iar
această asumare este deplină - Andrei Novac
este unul dintre rarii scriitori tineri asumân-
du-și, deopotrivă cu rădăcinile, și istoria literară,
și devenirea ei - și înseamnă, în planul angajă-
rii lirice ordonarea parcursurilor interioare. În
ritmul acestei ordonări, lumea interioară gră-
bită, dezorganizată, aglomerându-se angoasant
spre niciunde, se golește treptat. Spațiile golite,
timpul răsturnat, parcursurile solare răsfrânte
în îngustele coridoare interioare, sunt etapele
reumplerii cu viață a propriei vieți: „un gol uriaș
își desface nasturii cămășii,/ geamurile clădirilor
reflectă/ carnea ta” (niciodată la fel, p. 12). Viața
intimă invadează coridoarele acoperind larma
mulțimilor, ritmul lor, defazarea lumii. O singu-
ră soluție se întrevede: „nu trebuie decât să iu-
bești/ într-un oraș sufocat de propria lui grabă”
(tot mai desculț, p. 14).
Ritmul mulțimilor din orașul cotidian, tot mai
îndepărtat ca rezonanță interioară, este dublat
de ritmul istoriei. Pentru limpezirea spațiilor
interioare, poemele angoasei urbane reflectate și
preluate în sine sunt continuate de cele ale istori-
ei în propria-i contorsionare, cu propriile dureri:
„prin fața ochilor noștri/ trec toți cei care au mu-
rit pentru libertate// orașul se deschide în fața
lor/ ca un câmp uriaș pe care se luptă încă (inimi
la capătul coridorului, p. 23). Sensibilitatea se în-
chide în spațiul rectangular al cutiilor de beton
ale orașului (v. lumi închise, p. 26) și vibrează
aproape neauzit, tăcut și aritmic. Ritmul inimii
se estompează în cofrajele de beton. Fără rezo-
nanță, lumea se închide în sine, devine spațiu
virtual, se rupe de realitatea urbană palpabilă, se
închide într-un trecut vibrând nostalgic:
„oarele răsare în fiecare zi la altă oră,/ ochii tăi
neliniștesc lumea încă de la început,/ o desenea-
ză peste umerii tăi ca o dâră de nisip/ și nici un
alt gest al tău nu ar putea schimba nimic// acum
văd cum atingi umbrele cu coapsele și coatele
tale/ și faci loc în universul transparent și sin-
gur/ oamenii respiră și trăiesc/ doar cu degetele
pe telefoane și calculatoare// în fiecare diminea-
ță prin propria lor nostalgie.” (într-o dimineață,
p. 30)
Transferul ritmurilor defazate din realitatea
gri și angulară a urbanului în spațiile virtuale
fără limite, în iluzia propriei vieți alimentate prin
nostalgie nu este nicidecum o soluție. Drama
aceste alunecări e profund resimțită și, evident,
reflectată în pagini. Nu gratiile fizice închid, ci
doar cele interioare în care iluzoriu se deschid
și defilează universuri virtuale. În plan fizic, în-
chiderea se deschide ca libertate asumată: „după
gratii există libertate, din ce în ce/ mai multă li-
bertate” (din nou despre închisori, din nou despre
libertate, p. 35). Închisoarea fiecăruia are gratiile
propriei experiențe: „nu ai riduri,/ dar ai pielea
ciudată/ ca o închisoare/ în care nu se visează
niciodată,/ dar se vorbește frumos,/ din ce în
ce mai frumos” (scurt cântec rupt, p. 38). Acest
fapt dă aparenta libertate de a-și clama liberta-
tea, chiar și acolo unde nu trebuie clamată, unde
strigătul însuși închide.
Libertatea la care trimite poezia lui Andrei
Novac e echilibrul dinamic dintre minte și su-
flet. Contemplarea e cheia pătrunderii în această
lume. Dar contemplarea, deopotrivă revelato-
rie, angajează nemărginirea, trimite la orizon-
tul îndepărtat al vastelor spații interioare, dar
transmite totodată și fiorul finitudinii. Hiper-
conștiința, raportul rece cu realitatea nu e o so-
luție:
„De foarte mult timp nu îmi mai visez mor-
ții/ trăiesc într-o lume care nu îmi provoacă/ nici
măcar furie,/ a devenit transparentă și rece/ o pot
ghici de la un capăt la altul/ și suferința spații-
lor pe care tu le-ai ținut între palme/ tot mie îmi
aparține,/ acum știu că râzi,/ încet, începem să ne
raportăm la viața noastră.” (și eu sunt același om,
p. 52)
Contemplarea lucidă alunecă dincolo de ne-
antul pe care fiorul existențialist al poemelor lui
Andrei Novac îl construiește spre a diminua dra-
matismul trecerii prin sine a oamenilor acelora, a
mulțimii care continuă să întindă spre sine „mâi-
nile, ochii și viața”. Luciditatea nu rezolvă proble-
ma asumării libertății. Reducerea dramatismului
propriei vieți și asumarea libertății nu se presu-
pun. Hiper-conștiința nu salvează prin amputarea
viselor: „la sfârșit trebuie să mai rămână ceva,./
nasturi încheiați până la gâtul/ ultimilor oameni
care au uitat/ să viseze” (au trecut, p. 55). Undeva,
în buza orizontului, e o scăpare. Reîntoarcerea la
sine, asumându-i pe ceilalți, cu libertatea încăl-
cată, cu limitele mereu suprapuse ale libertăților
tuturor, înseamnă reîntoarcerea la temele perpe-
tue. Ceea ce nu a putut vindeca luciditatea, min-
tea, este ceea ce nu poate vindeca nici inima. Dar
răspunsul e propria transformare în spațiu larg,
spațiul său interior oferit lumii, ca asumare a li-
bertății în echilibrul mereu instabil dintre minte
și suflet. E răspunsul natural la dispariția spațiu-
lui, la suprimarea lui din celelalte volume de ver-
suri (Regula timidității, de pildă). Dar pendularea
între abordări, de la volum la volum, nu înseamnă
reașezarea. Dimensiunea escatologică brăzdează,
în continuare, poemele lui Andrei Novac: „în fie-
care noapte/ moartea vine la mine,/ se așază la ca-
pătul patului,/ nu ne vorbim,/ când se face lumi-
nă,/ pleacă,/ teama se întinde mai tare/ în cearșaf”
(o liniște, p. 64). Moartea se instituie ca ordonator
al lucrurilor, proiectează parcursul, eliberează
cumva. Moartea survine ca libertate promisă și
temere deopotrivă. Iar această moarte va și elibe-
ra, deopotrivă, captivii în amintiri: „după ce eu o
să mor/ vom fi mai grijulii unul cu celălalt,/ tu te
vei juca cu fiecare sensibilitate a mea/ lăsată la în-
tâmplare/ prin locurile cu vedere la mare” (sfârșit,
p. 78).
Grav, intens, spațiul acesta cuprins între grati-
ile literelor din propriul nume, intitulat Prin în-
chisori și prin libertate, e un spațiu poetic asumat.
Asumat dureros. Andrei Novac se îndârjește să
nu slujească ideologii sau formule, ci doar poezia,
poezia atemporală. De aceea, poate, nu se sperie
de duritatea cuvintelor, nici măcar a celor din ti-
tlul pe care și-l asumă deopotrivă. Îndârjit, spar-
tan, cum îl vede Grigore Chiper, Andrei Novac
e deschis; prea deschis poate, invadat de lume,
lăsând ca limitele libertății celorlalți să încalece
limitele propriei libertăți. La care renunță lucid
spre a se deschide spre sine, în spațiile în a căror
căutare s-a aflat până curând. Și pe care le-a des-
coperit prin recentul volum de versuri publicat la
Cartea Românească. Nu renunță, însă, la liberta-
tea de a-și susține convingerile cu mijloace artis-
tice. Singura libertate posibilă, de altfel.
■
4
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
Generația care a murit
cu Țuca
■ Christian Crăciun
Carmen Răileanu
Întoarcerea din iad. Jurnal
București, Ed. Eikon, 2018
Cartea despre care scriu aceste rânduri este
o carte insuportabilă. Într-un sens expur-
gat de orice conotații rele ale cuvântului.
În sensul că nu poți purta crucea altuia, nu poți
îndura durerea lui. Oricât ai fi de „empatic”, după
cum se zice azi. Este o carte greu de citit pentru
că este foarte directă. Nu ne menajează, pentru
că nu se menajează. Camelia Răileanu (Carmen
Raicu) a murit la 33 de ani, după ce se luptase cu
o tumoră cerebrală și toate consecințele ei. Avem
aici romanul-jurnal al acestei experiențe. De fapt,
este o experiență dublă, pentru că ne „întâlnim”
și cu cea mai bună prietenă a ei, Svetlana Tănasă
(zisă Țuca, răpusă de cancer câțiva ani mai devre-
me, nu înainte de a primi rasa, devenind Maica
Heruvima, la Mănăstirea Petru Vodă). Cam atât se
poate povesti de un terț din această carte. Restul
ține, cum spuneam, de cât și cum poate duce fi-
ecare lector. Evident că nu „literatură” (termen
superfluu în context) este de căutat în aceste pa-
gini. Atunci ce? Autenticitate? Trăire? Experiența
limită a Bolii și a Morții (neapărat cu majuscule)?
Experiența Credinței? Istoria generației născute la
începutul anilor '70, care a prins perioada cea mai
atroce a ceaușismului, a făcut revoluția din 1989,
s-a entuziasmat de toate speranțele care erau per-
mise imediat după asta și a dispărut înecată în
scârbă și deznădejde istorică: prin emigrare, re-
tragere în univers personal, pactizare carieristă cu
diavolul roșu sau moarte? „Azi îi spun d-nei Iulia
că-ntr-o zi generația mea a împlinit 30 de ani prin
Bianca și a doua zi a murit prin Țuca. Ea nu se
miră. Zice că suntem tineri. Ea are vârsta femei-
lor care încep să devină bunici și a mamelor care
mor înainte de a fi bunici”, notează Camelia. Îmi
place să o numesc astfel, parcă atenuează durerea.
Incredibil de mulți oameni s-au grăbit să moară
din această generație. Să ne întrebăm, alături de
autoarea noastră, de ce. „Când vine D. îi povestesc
și-l întreb? Ce e cu generația mea? Ce tot caută? D.
zice: unii caută poate toată viața, dar tu ești din-
tre cei care au găsit. Eu tac. Eu sunt dintre cei care
nu-și găsesc liniștea până nu devin cu adevărat
puternici”. Un om care nu mai are calota crani-
ană are răgaz și mai ales putere să-și pună astfel
de întrebări. „Ah, sânge în scuipătoarele ursitoa-
relor/ Trandafiri tuberculoși în melci de creier”,
sună niște versuri ale poetei autentice care a fost.
Autobiografice evident, autospirituale aș spune,
dacă ar exista cuvântul. În sensul urmăririi unui
traseu interior, nu al bolii, nu al trupului chinu-
it iovic, ci al putinței de îndurare prin înțelegere,
al dragostei de viață, nu de moarte, creștinește.
„Publicarea cărților mele de poezie este o necesară
exorcizare în drumul meu spre vindecare...”. Boala
este trăită ca încercare divină. Acuitatea notațiilor
mă face să o compar cu excepționala Spovedanie
neterminată, a Genei Geamănu. Aceea însă jur-
nalul acut al unei convertiri, scris de o călugări-
ță. Acesta jurnalul unei bolnave terminal (teribil
sună această expresie, „de specialitate”!) care-și
trăiește lucid și deloc autocompătimitor con-
damnarea. La fel de încredințată însă de slava
Domnului. Trăind cu autenticitate și firesc, com-
plet neostentativ experiența religiosului. Care o
ajută inclusiv să treacă autoironic peste incidente
și peste mizeriile fiziologice, peste neînțelegerile
celorlalți. „Preotului i-a sunat pagerul când mi-a
întins lingurița cu împărtășania. A fost o clipă ori-
bilă, din care nu m-au salvat decât lacrimile evlavi-
ei sincere. Și Dumnezeu a auzit glasul meu”.
Profesoara are pagini cutremurătoare despre
vizitele foștilor elevi, despre întâlnirile cu ei, des-
pre propriile amintiri din școală ca elevă și apoi
ca învățătoare și profesoară. E dragoste curată în
aceste pagini. Iar scrisul e parte din vindecare.
„Azi îi scriu Danei c-am ajuns la pag. 100 (caiet
școlăresc!) din Întoarcerea din Iad și sunt nemulțu-
mită că devine un bric-a-brac de naturisme, amin-
tiri, panseuri de doi lei și alte bovarisme (adică pa-
tetisme și lirisme). Dar avem autenticitate, dom’le!
Facem un cocteil Petrescu (Camil) - Preda. Trecem
neartisticul în artistic, punem titluri la capitole și
arătăm de ce-i viața ca o pradă sau, mă rog, ca
un iad? În 5 luni am scris 100 de pagini. Înainte
scriam 10 pagini pe zi fără să resimt oboseala. Azi
obosesc la jumătate de pagină. Scriu ca un melc
budist. Scriu puțin, deși gândesc mult [...] Acesta
fiind un jurnal-document, notațiile mele trebuie să
aibă valoarea autenticului”.
Golgota bolii (este adeptă decisivă a tratamen-
telor naturiste, a veganismului, adversara cărnii,
suntem purtați prin tot felul de reguli ale nutriției
ș.a.m.d.) este urcată fără revoltă, doar lucid-in-
terogativ și rogativ. „Continuu să cred în terapia
gândului bun”, mărturisește, și credința asta este,
Mircea Spătaru (1937-2011)
gips, 65 x 48 x 20 cm, nedatat
Mihai Viteazul
poate, lucrul cel mai uimitor pentru un om... atât
de departe de această lume a resentimentului în
care ne bălăcim murdar mai toți. Ieșirea din iad
este ieșirea din iadul suferinței fizice, dar și din ia-
dul istoriei. „Eu vreau să dau Întoarcerii. același
sens de «ieșire», dar din Iad, adică de recăpătare a
viselor, a iluziilor, a optimismului generației mele
și prin mine, nevrednica. Un Iad cu multiple fațete:
politic, familial, psihic, afectiv, fizic. În cartea lui
Eliade, generația sa e constrânsă să intre în timpul
istoric. Generația mea, cea a Epocii de aur, n-a fost
mai puțin constrânsă să intre în timpul istoric. Dar
ceea ce mă apropie cel mai mult de «Întoarcerea.»
lui Eliade e dorința de autenticitate. Asta înseam-
nă: jurnal, corespondență, rememorare netrucată,
confidență”. Asta mi se pare extraordinar în aceas-
tă carte a unui om atât de suferind (îmi place acest
gerunziu devenit substantiv într-o limbă bogată):
că nu este vorba numai de eu, (nici măcar în pri-
mul rând) ci ne noi! „Singurul meu scut e rugăciu-
nea”, adaugă, pentru a împlini esteticul, moralul și
spiritualul.
„Oamenii se cred stăpâni pe creația divină, dar
Dumnezeu are oricum de spus ultimul cuvânt, îi
răspund. Cum vor putea geneticienii să atingă
Duhul Sfânt din noi? «Și ne curățește pe noi de
toată întinăciunea cea trupească și sufletească, fă-
cându-ne pe noi casă Cinstitului și Sfântului Tău
Duh». În ultimii ani, dacă aștept cu bucurie o zi
în săptămână, aceea este duminica. Pentru o oră
și jumătate (cât durează transmisiunea radio a
Liturghiei) sunt un om liber, liniștit, dornic să se
hrănească spiritual mai mult ca-n restul săptă-
mânii. Urc treptele Liturghiei, cunosc răspunsurile
corului, cunosc vocile preoților, aștept predica mi-
tropolitului sau a vreunui preot mai cu har. O bu-
curie ratată cu consecvență cândva își face azi loc
în mine. Rugăciunea e termometrul vieții duhovni-
cești”. Unii vor citi această carte pentru astfel de
notații duhovnicești. Alții pentru jurnalul bolii.
Alții și pentru una și pentru alta. După cuprinde-
rea și interesul fiecăruia. Cu toții fi-vor câștigați
în fiecare fel.
Un călugăr cu har care o cercetează îi spune:
„Eu plec, Dumnezeu rămâne!” Scriindu-și jurna-
lul, Carmen a plecat, Dumnezeu rămâne!
■
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
5
Poezia va cuceri lumea
sau comment y gouverner
■ Rebeca Lazăr
Irina-Roxana Georgescu
Intervalle ouvert
Paris, Ed. L’Harmattan, 2017
Motto-ul din romanul scriitorului maro-
can Tahar Ben Jelloun - La nuit sacree
- („Cette soif de posseder et de con-
sommer traduit chez nous un manque immense.
Quelque chose d’essentiel nous manque”) orbitea-
ză volumul Irinei-Roxana Georgescu - Intervalle
ouvert - apărut în 2017, în Franța, la editura pa-
riziană L’Harmattan, în colecția Poetes de cinq
continents. Citindu-l și recitindu-l devine o man-
tră, îmi dau seama acum cât de simplu poate fi
spus un adevăr: cu siguranță, „setea” de a poseda
și de a consuma ne macină prezentul, iar ceea ce
ne lipsește este chiar viața care îi dă consistență,
coerență și forță sau, altfel spus, curajul de a trăi
în timp. Și nu cred că întâmplător autoarea a ales
o asemenea frază să deschidă volumul de debut
în franceză, alături de o dedicație emoționantă,
omagiu adus antecesorilor, a căror amintire e
conservată în inima prezentului, ca o perlă într-o
scoică.
Trebuie spus, măcar en passant, că poeta a pu-
blicat în ultimii ani o serie de articole și studii
despre literatura magrebină atât în țară, cât și în
străinătate, interesându-se de provocatorul ro-
man de debut al Minnei Sif, Mechamment berbere
(1997), de opera romanescă a lui Fouad Laroui,
Mahi Binebine sau Assia Djebar. Așa că alege-
rea motto-ului pentru volumul Intervalle ouvert
nu este deloc întâmplătoare, la fel cum nu sunt
nici referințele care jalonează cu eleganță amplul
poem ce devine canavaua întregului volum.
Poezia Irinei-Roxana Georgescu se distinge
prin tăietura curată a versurilor cu rimă albă, ge-
neratoare de structuri vivide, chiar dure: „on doit
laisser les certitudes derriere nous// on doit com-
mencer ce voyage// on doit le faire// (on doit avoir
le courage de le faire)”. Omul devine un călător
captiv în această călătorie, adunând suferințe,
greutăți, supunându-se la riscuri malgre soi („vo-
ila les incendies, on porte la guerre avec nous”).
Când trecutul supraviețuiește prin obiecte, re-
cul al amintirilor, prezentul caută repere care se
pierd unul câte unul („Regarde l’horizon lointain
et oublie tout/ confiance// repete plus fort// con-
fiance,/ je te prie de ne jamais oublier”). Cu alte
cuvinte, amplul poem al Irinei Georgescu trimite,
prin metafora dură, la ideea de călătorie a cărei
deviză este chiar gândește-ți viața! Poezia capă-
tă reflexe proustiene, plonjând a la recherche de
l’autrui. Dar, cum se interoghează undeva poeta,
„On a vraiment besoin de l’autrui?”, răspunsul se
sustrage unei accepții ferme: avem nevoie măcar
să privim în viață pericolele și viața, trăindu-ne
prezentul: „c’est mieux de te debarrasser de passe,
c’est un exercice de salut”. Paradoxal, uneori e bine
să privim înapoi, dar cu concentrarea intensă că-
tre prezent. Acest exercițiu de salvare, o oscilație
între lumea reală și „retrospectiva” ființei se pro-
pagă asupra cititorilor „însetați de a poseda și de
a consuma” cu voracitate totul.
Juxtapunerea eu-tu face parte, în mod incon-
testabil, din călătoria care înseamnă supraviețui-
re, statornicie, căutare a celuilalt în praf de stele.
Umbra rămâne captivă în „cochilia”-călăuză, de-
dublare a celui care vorbește pentru a se asigura
că „trăiește” („ou es-tu vraiment?”), supraviețu-
iește retoric tocmai prin inventarul bogat de su-
ferințe (cathartice) la care este supus: „Â travers
le miroir mince, je suis l’image de la fatigue des
heures supplementaires de travail [...]/ je suis la
somme de mes visceres qui souffrent, de ma peau
qui souffre, de mes doigts qui souffrent, de mes
ongles, de mes entetements// je suis la certitude
de la chair/ (et toi qui es-tu?)”. Răspunsul este
contra rimbaldian tu es moi.
■
Un roman al rezistenței
anticomuniste
■ Ioan-Pavel Azap
Ștefan Aurel Drăgan
Haita
Șiria, Ed. Azbest Publishing, 2017
Prezent în presa culturală încă din 1967,
când debutează revuistic în „Familia”,
Ștefan Aurel Drăgan (n. 1951) se lansează
editorial în 1999, cu volumul de poeme Limite,
urmat la intervale relativ scurte de alte cărți de
poezie: Geometrii interioare (2000), Animal la
pândă (2001), Antebrațul din zid (2003), Viespele
de frică (2007), Fericirea pe maidanele lumii
(2011). Poezia sa denotă un „constructor” atent
cu vorbele, de un lirism cenzurat, care, deși nu
ignoră inspirația, nu se lasă furat de „beția cu-
vintelor”, preferând un discurs poetic elaborat,
riguros dar nu rigid, în „detrimentul” frumuseții
formale. Nemulțumit, putem bănui, de „limită-
rile” poeziei, Ștefan Aurel Drăgan abordează (și)
proza, gen în care își dă, credem, adevărata mă-
sură ca scriitor. Primul volum de proză scurtă,
Așteptând pe frigurie, apare în 2010, urmat, în
2013, de Cilioaia, o nuvelă ceva mai amplă. Ne
vom opri în rândurile care urmează asupra ce-
lui mai recent volum de proză al autorului, ro-
manul Haita, apărut la editura arădeană Azbest
Publishing în 2017.
Romanul este structural în cinci capitole (1.
Arătarea, II. Alte tranșee, III. Danțu’ maloncii, IV.
Cuibul pe apă, V. De treo ori ușa), inegale ca di-
mensiuni, dar funcțional-complementare în eco-
nomia cărții. Narațiunea din Haita debutează în
ajunul celui de Al Doilea Război Mondial și îl are
ca personaj principal pe Alexa, gospodar dintr-un
sat maramureșan. După o încercare neizbutită
de a evita înrolarea, acesta ajunge pe frontul din
Rusia, de unde dezertează și pornește spre casă
într-o călătorie cu, pe alocuri, accente picarești.
Reîntors la vatră, în Ardihat, Alexa asistă la ulti-
mele zvâcniri ale războiului, cu repercursiuni dra-
matice chiar și în acel colț de țară (vezi asasinarea
familiilor de evrei de către jandarmii horthyști).
Revenirea administrației românești în Ardeal nu
aduce pacea așteptată, căci este însoțită de instau-
rarea unui regim nu mai puțin pustiitor decât un
război. Paginile acestea, majoritatea în carte, în
care este descris modul prin care, la început insi-
nuat, apoi tot mai brutal, se instalează noul regim,
bolșevic, sunt printre cele mai reușite din roman.
Ilustrativ este momentul în care Șimon, personaj
asupra căruia vom reveni, realizează urgia ce se va
abate: „[...] simțea cum valul acela plin de mizerie
se tot izbește de zidul lui de apărare. Simțea că era
gata să-l dărâme, mai mult, să treacă peste el și
să-l înece cu alte noroaie ce le aducea pe creastă,
de parcă nu i-au fost de ajuns cele prin care a fost
târât până acum. De acestea, de cele care au tre-
cut, s-a curățat în parte, dar simțea, intuia, că cel
care urma să vină e imens; un puhoi de murdărie,
de jeguri și scursori care va cuprinde toată țara și
pe toți oamenii. Un puhoi de scursori și de voma
celor care jucau halaripu în cotloanele țării după
ce s-au îndopat cu bobul și cu pita celor cărora
le lipsește de pe masa copiilor, scursori și vomă
în care sunt obligați să calce tocmai cei care le-au
umflat lor, noilor stăpâni, prea mult mațele” (p.
73-74).
Revenind la Alexa, cel cu care se deschide
narațiunea, este atât (un) personaj principal, cât
și coagulantul firelor narative ale romanului. În
jurul său gravitează, se intersectează destinelor
altor pesonaje: Șimon - gospodarul ajuns vân-
zător la magazinul sătesc, fosta crâșmă, care
fuge în munți, la partizani; Grofu, responsabi-
lul cu cadrele, miliția și securitatea, fost cerșetor
profesionist și turnător, propulsat în structurile
noului regim; felcerul Șoptimpaniuc - poltron
și escroc, omul securității; învățătorul Vidroiu
- fost ofițer de carieră cu un trecut tulbure ș.a.
Prin destinul lui Șimon, Haita este (și) un roman
al rezistenței anticomuniste din munți. Autorul
evită tenta eroizantă, accentul fiind pus pe tra-
gedia ce a marcat destinul a milioane de oameni
aflați la cheremul unei istorii dramatice - impa-
sibilă, cumplită și neiertătoare.
Cu acest prim roman al său, Ștefan Aurel
Drăgan se alătură prozatorilor ardeleni „de
forță”, pentru care scrisul înseamnă, înainte de
toate, construcție epică solidă, atent elaborată,
susținută deopotrivă stilistic și etic, fără a fi mo-
ralizatoare sau doar ilustrativă.
■
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
poezia
Prozopoeme
■ Gavril Moldovan
1
Sunt zile când sunt tânăr și zile când sunt bătrân
Zile în care-mi place să respect ortografia
Zile în care mi se pare că mă pot încinge cu
circumferința pământului
Ori cu brâul umilinței
În care țin pasul și cadranul sufletului
Mai mult îndreptate spre istorie
Întotdeauna istoria zvâcnește în pasul meu
Apasă pe inima mea
Mormântul Pelaghiei Roșu de la Mărișelu
Mausoleul ostașilor români de la Mărășești
Monumentul de la Fântâna Albă
Și locurile unde-au comis crime odioase
horthyștii
Fasciștii și comuniștii de orice neam ar fi
Bată-i Dumnezeu să-i bată!
Îmi place că acum în democrație
Măcar poți pentru ca să spui despre toate acestea
câte ceva, cât de cât
În schimb geometria euclidiană nu-mi place
deloc
Nici geometria în spațiu
Cum să stai cocoțat în spațiu să trasezi o linie
dreaptă sau curbă
Să trasezi o tangentă unui cerc, unui copac
Un pas poate fi un mic arc de cerc, o mică coardă
sau șoaptă
Depinde de proprietarul pașilor care le imprimă
înzestrarea
Încercuirea, tangența, elocința ori agoniseala lui
sufletească.
2
Bocșar ce arde lemne pentru a obține cărbune
Am adunat într-o moviliță toate cărțile și
manuscrisele mele și le-am dat foc
Am dat foc atâtor plăceri ale mele, atâtor lucruri
ce mă făceau fericit.
Am dat foc singurătății mele, tristeții ce a
apucat-o pe drumuri greșite
Circula prin instalațiile, prin conductele, prin
stativele neșterse ale uzinei visărilor mele
Abur cald de caiete și cărți, rugina arzândă a
filelor arse de vii.
M-am despărțit de trecut.
i-am spus adio.
mi-am ars pe rug o parte a vieții ca să încep alta.
Sunt pierdut în lumea textualistă
Textele îmi dau foc și mie în cele din urmă și ard
de viu ca Nessus.
Să încerc să scriu altceva, mai bine
Să scrii mai bine, iată principiul suprem al unui
om superficial.
Agregatele nefericirii sunt în plină funcționare
Să le transformi dintr-odată într-un om riguros
Tot timpul m-a ros această opțiune.
Sunt leneș, nu știu să iau cuvintelor decât praful
los suspendat în atmosferă
Scriu alandala
Beție de cuvinte.
3
Am scris de toate cum spuneam mai sus
Am scris reportaje socialiste
Am fost un gazetar certat cu textul, cu reflexul,
cu textura
Și intertextualitatea
Cu cenzura și centrul galaxiei
Am scris despre Programul partidului eșuat
Despre partidul unic
Am scris cum merge melcul în cruciș
Cum scânteie de la distanță supremația sufletului
Cum poți vedea în răcoare liniștea poienii
Brațul crengii deținătoare a păsărilor
Așezate pe umerii ei
Copilașii ancestrali ai vocii tale
Vocile pot vorbi ca un copil
Azi nimeni nu crede că sunt un copil
Unul din acei ce sug lapte din Calea Lactee
Care nu-și potrivește pașii conform pendulului
lui Foucault
Sau sferelor din Magdeburg
Care nu mai crede în mișcarea browniană
Nici în teoria relativității
Care nu alăptează nimic, măcar un pui de somn
Azi sunt prin pădure rătăcitor și nu cunosc
marginile reliefului
Ele mă pot duce aiurea
Prin buzunarele reliefului se face toamnă în plin
ianuarie
Când cobor de la șes și mă cațăr pe poruncile
Domnului
Sunt pe undeva între cer și pământ
Tristețe funciară, sintagmele nefericirii
De când eram mic îmi plăcea cuvântul ,,trist’’ ce
semăna cu ,,exist’’
Încă din copilărie cunoșteam cuvintele
Ele sunt nefericirea mea și a prietenului
Maldoror.
4
Poetesa îmi povestește despre fiica ei din Spania
Vântul șuieră, vorba dospește, persistă
Noi îmbătrânim din mers
Mi se vede falca delăsată, pasul policrom, mersul
handicapat
Cine lustruiește în așa hal realitatea ca noi
Să alunecăm prea repede pe suprafața ei?
După ce m-m despărțit de poetesă am vrut să mă
duc Dracului
Mai precis la Mama Dracului
Dar am ajuns în pădure
Eu niciodată nu pot ajunge altundeva
Eu niciodată nu pot merge până la capăt
Întotdeauna între mine și gândirea mea se
interpune ceva
Claritatea, ingeniozitatea, protuberanța,
distincția, sobrietatea termenilor
Nu-s de mine, de gândirea mea anacronică,
anastazică, anahoretă
Eu nu pot gândi niciodată până la capăt
Mie-mi place obscuritatea, întunericul, amurgul,
ceața, semiluna, semipăcatul și pacostea
Sunt o pacoste urcând dealul sau coborându-l cu
sacii în spate
Pitit la masa de scris în așteptarea progresului
A regresului, a întunericului care scaldă inima
mea
Sunt ultimele insulte ce le proliferez
Cu țintă la propria-mi deznădeje
Nu poți scoate din mine pădurea care e înfiptă
adânc
Sub coaja mea
Cuie să-mi bați în palme ca lui Iisus Cristos și tot
n-ai putea
Scoate din mine pădurea
Cu ramuri cu tot
Din codul meu genetic
Arde-nflăcărarea mea, spiritul meu anacronic și
blând
Descrește faima mea peste hotare și-n țară
Faima unui faun dezghețat.
11
Confuzia valorilor din urbe te poate trimite
în văi
Unde materia nu-i lipsită de progres
Unde deșertăciunea deșertăciunilor nu sforăie
noaptea
Aici îmi instalez cortul și sărăcia verbală
Aici culeg cele mai frunze amare
Pe care să le pun la diferite pagini
Ale cărților mele de memorii încă nescrise
Tai crenguțe pentru a le așeza în păhăruțul de pe
birou
Și stau de veghe până înmuguresc
Ca o fantomă veghez apropierea nopții
Ca o fantomă veghez înmugurirea
Apoi plec la incendiat păduri
Sunt un incendiator de păduri
Aprind totul în calea mea
Pârjolesc moartea ce-mi iese-n cale cu arginți
legați la gât
Eu cu prietenul meu Vereștay Atilla.
■
parodialatribună
Gavril Moldovan
11
Delimitarea clară a valorilor din urbea noastră
În lumina indicațiilor europene spre progres
A făcut să se deschidă și spre cultură o fereastră
În deșertăciunea sforăitoare a poeziei, mai ales.
Aici, în Bistrița, și-au instalat muzele
O nouă generație de poeți într-o mișcare
Literară care nu mai acceptă scuzele
Că suntem într-o tranziție înăbușitoare.
Faptele din trecutul odăilor literare au fost
Considerate fantome și lăsate în uitare să
plângă,
Iar poeților li s-a sugerat că nu mai are rost
Să scrie despre ele cu mâna stângă.
Totuși, eu, în odaia mea, în fiecare joi, mereu,
Fac focul în vatră și ard
În memoria lui Verestoy Atilla, prietenul meu,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard!
Lucian Perța
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
7
memoria literară
Eminescu - prozatorul
(Eugen Simion)
■ Constantin Cubleșan
Olimpia-Georgeta Bera (n. 1983)	Secrets (2016), acuarelă pe pânză, 90 x 60 cm
ntr-un interviu acordat în urmă cu mai mulți
ani lui Mihai Cimpoi, interviu atașat acum în
anexă la volumul Proza lui Eminescu (Editura
Junimea, Iași, 2018, Colecția „Eminesciana”, nr.
95), Eugen Simion se referea la volumul său de
debut, Proza lui Eminescu (1964), cu oarecare
emoție: „Vă fac o mărturisire, domnule Cimpoi:
n-am mai citit de 35 de ani studiul cu care am de-
butat (Proza lui Eminescu). Nu l-am citit de frică.
Să nu care cumva să-mi fie rușine de tinerețea și
nesiguranța lui stilistică. Eram la început, critica
românească se lupta cu sociologismul vulgar și cu
fantasma «naționalismului și conservatorismu-
lui» lui Eminescu impusă, oficializată de ideolo-
gii epocii. Grija noastră, atunci, era de a salva pe
Eminescu, de a-l readuce în cultură. De aceea, ar-
gumentația noastră (a criticilor tineri din anii '60)
era excesivă și prea demonstrativă (în sensul rea-
lismului, socialului, eticului popular etc.). De ace-
ea studiul meu este plin de citate pentru a dovedi
că Eminescu nu-i pur idealist și că filosofia lui
are tangențe cu gândirea umanistă. Ceea ce este
exact, dar, repet, este și excesiv într-o justificare
critică. În 1963-1964 era prea devreme pentru a
judeca din unghi strict estetic proza lui Eminescu,
un romantic cu lecturi, de asemenea, ample din
filosofie. Azi aș citi-o, probabil, din alt unghi și aș
analiza-o cu alte mijloace”. A trecut mai bine de
o jumătate de secol de la acel studiu, timp în care
Eugen Simion s-a pronunțat în repetate rânduri
în legătură cu creația epică a lui Mihai Eminescu,
în diferite contexte și pe diverse teme ale operei
acestuia, pentru a ajunge acum, iată, la o amplă
sinteză critică, îndrăznesc să cred că este singura
de această anvergură analitică (despre proza lui
Eminescu s-au pronunțat de-a lungul vremii ne-
numărați critici și istoric literari, în abordări din-
tre cele mai diferite), într-o sistematizare a între-
gului demers narativ al poetului, de o limpiditate
explicativă și de o exemplară precizie în diagnos-
ticarea fenomenului, în ansamblul său ca și în
detaliile pieselor componente. Așa încât, actualul
studiu nu este o recitire a precedentului ci o reci-
tire, dacă vreți, a întregii opere epice a lui Mihai
Eminescu, aducând puncte de vedere, dacă nu
neapărat inedite în orice caz noi pentru exegeza
proprie asupra acesteia, într-o formulare actuală.
După o privire introductivă de ansamblu asu-
pra Universului prozei eminesciene, („prozator
fantastic cu nimic mai prejos de creatorii roman-
tici ai genului, Jean-Paul, Novallis, Hoffmann,
Chamisso, Edgar Poe etc. oricine parcurge ope-
ra sa epică are însă sentimentul că o mare forță
de creație, o fantezie proiectată în toate zonele
universului existențial, un adânc simț al realului
și puterea sa de a armoniza viziuni cosmice tul-
burătoare constituie, fără echivoc, însușirile unui
prozator romantic de o acută originalitate”), capi-
tolele se structurează gradual pe filonul ideatic al
substanței acesteia în circumstanțele creatoare ale
romantismului, într-o perspectivă integratoare
universalității, cu o atentă și fină contextualizare.
Într-un prim capitol intitulat „Naturile cati-
linare” sau plenitudinea și contradicțiile omului
romantic. Demonism și titanism, se referă la ro-
manul de tinerețe, Geniu pustiu, care se constituie
ca un roman al generației „chinuite de sentimen-
tul neputinței de a-și realiza idealurile în limitele
unei epoci mistificatoare”, naturile catilinare fiind
spiritele „insurgente, problematice, faustiene”, ale
generației „inconformiste, revoltate și dezamăgite
totodată”, o generație „înflăcărată de idealurile na-
ționale și țintuită de plumbul greu al solitudinii”.
Pe fundalul evenimentelor revoluționare pașop-
tiste din Transilvania, prozatorul fixează doi eroi
referențiali (Toma Nor și Ioan), aceștia ilustrând
„starea de demonism (tenebroasă, sceptică)”
pe de-o parte și cea „de convertire în atitudini
titanice” pe de alta, pentru ca să insiste, criticul
asupra faptului că „Geniu pustiu este străbătut de
paradisuri terestre, în descripția cărora Eminescu
a pus mult din fantezia lirică, din sensibilitatea lui
organizată în așa chip, încât înregistrează iriză-
rile de culori și melodiile ascunse ale peisajului:
simfonia naturii și sentimentul culorilor, pe care
receptaculele fine ale romanticilor le-au descifrat
înainte de simboliști”. Melancoliile din roman îl
apropie de Chateaubriand iar sentimentalismul
prezent din abundență nu ajunge să coboare însă
până la „genul lacrimogen” al lui George Sand, iar
în privința caracterului de analiză socială se află,
totuși, departe de romanele sociale ale lui Balzac
sau Stendhal.
Într-un al doilea capitol - Proza fantastică
și filosofică - sunt supuse comentariului anali-
tic trei dintre prozele eminesciene: Umbra mea,
Sărmanul Dionis și Archaeus, toate comuni-
când între ele prin idee și ilustrând preocupările
„teoretice” ale scriitorului din perioada de forma-
re („Urmele lecturilor filosofice și literare sunt,
aici, evidente”). Umbra mea e rezultatul, menți-
onează Eugen Simion, contactului cu povestirea
lui Adalbert von Chamisso, din care prelucrează
„mitul omului care și-a pierdut umbra”, în vreme
ce „ideea viețuirii pe altă planetă” îl învecinează
cu Heinrich von Ofterdingen al lui Novalis care
vedea filosofia ca o „poezie a rațiunii”. Amplă și
bogată în sensuri filosofice, pe care Eugen Simon
le identifică nuanțat, este nuvela Sărmanul Dionis,
unde „teoria apriorismului și ideea existenței pe-
rene a individului metafizic constituie punctul de
plecare al avatarurilor prin care trece personajul
în etapele visului său”. Discuția aplicată asupra
acesteia, are în vedere un amplu context al pre-
ocupărilor poetului. „Mintea lui speculativă -
spune Eugen Simion - deprinsă cu câlțoasele as-
trologii bizantine și cărțile de zodii din vechime,
caută o premisă teoretică pentru asemenea eva-
dări, găsind în apriorismul kantian unul dintre
punctele de pornire. Așa și începe nuvela, prin-
tr-o expunere personală a ideilor lui Kant despre
aprioritatea spațiului și a timpului și despre ca-
racterul subiectiv al reprezentărilor noastre des-
pre lume”. Elaborată în perioada ieșeană (1875-
1876), Archaeus este „prin natura ei speculativă,
un dialog filosofic între un învățat și un novice
curios”. Aici prezența ideilor lui Schopenhauer își
are evidența prin tocmai nominalizarea ideii de
Archaeus: „Reprezentarea ideii platoniciene prin
mijlocirea, adeseori recunoscută, a eului metafi-
zic schopenhauerian este aic, în ordine filosofică,
de necontestat. Archaeul exprimă în fond esența
ce stă la baza tuturor fenomenelor, prototipul lu-
crurilor și ființelor și regizorul unic al întâmplări-
lor. Dar Eminescu alătură sensuri noi și interpre-
tează în sensul metempsihozei această idee”. Tipul
de proză al celor trei texte, cultivat de Eminescu,
îl așează pe acesta în rândul unor „creatori ca
Goethe, Byron, Hoffmann, Novalis”, având comu-
nă „preocuparea de a ilustra formele active, pro-
meteice, ale spiritului uman, miturile existenței
omului în istorie, în timp și spațiu”.
Capitolul următor, Fantasticul erudit, este con-
sacrat hermeneuticii ideilor din Avatarurile fara-
onului Tla și Fragment. Exegetul identifică aici un
„fantastic savant”, în maniera exoticului pasional
al lui Gautier, „cu accentul pus pe filozofie și pe
evocarea lirică”, altul deci decât cel din Salammbo,
al lui Flaubert. În Avatarii faraonului Tla, autorul
urmărește „întâmplările succesive ale faraonului,
voind a dovedi eternitatea în «pieire și renaștere»,
persistența arhetipului în forme fenomenale [...]
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
ce leagă momentele epice între ele este ideea veș-
niciei prototipului”. Spre deosebire de tot ce scri-
sese până atunci, arată Eugen Simion, e faptul că
„Eminescu abordează filosofic trecutul, e sensibil
la vechile practici magice, la credințe, obiceiuri,
cercetând faptele cu un ochi pasionat de filosof
orientalist”, remarcând faptul că „aspirațiile meta-
fizice alternează, se dublează și se ciocnesc adesea
cu analiști de ordin social și național”.
Amplu dezbătut analitic, în contextul general
al operei eminesciene, este basmul Făt-Frumos
din lacrimă, tratat în capitolul Fabulosul popular
în ipostaze romantice. De reținut este asocierea
eroului basmului cu acela al poemului Luceafărul:
„Cântărețul ce aspira la dragostea fetei de împărat
nu este decât un Hyperion plebeu, ros de ambi-
ții mari, cezarice. El pleacă în lume, ca Hyperion
în ceruri, pentru a-și căpăta, prin fapte răsună-
toare, nemurirea, adică gloria, în timp ce ero-
ul Luceafărului solicită dezlegarea de absolut și
veșnicie, coborârea la măsura omului comun”.
Denunțând tiparele epice ale basmului popular
ca fiind respectate doar formal, Eugen Simion
demonstrează cum „în desfășurarea basmului,
Eminescu introduce viziuni de-ale sale, corectând
în spirit romantic stereotipia narațiunii populare”,
Eminescu spiritualizând fantasticul, „lărgește ca-
drul descripției și asociază personajelor tradiți-
onale trăsături romantice. Făt-Frumos e și el în
fond un titan, reprezentând varianta populară,
fabuloasă, a titanismului eminescian”.
Cercetând textele oarecum marginale ca îm-
pliniri, ne-finite - Aur, mărire și amor, La curtea
cuconului Vasile Creangă, Visul unei nopți de iar-
nă, Părintele Ermolachie Chisăliță, Falsificatorii
de bani și Moș Iosif - în capitolul „Fiziologii” re-
aliste din perspectiva romantică, Eugen Simion
analizează „sfera prozei de observație realistă”
eminesciană, într-un spirit oarecum polemic,
în raport cu alte abordări critice de mai înainte:
„Deplasarea spre realism, de care vorbesc cercetă-
torii mai noi, nu trebuie înțeleasă ca o părăsire a
pozițiilor romantice și nici ca o înțelegere a idei-
lor eminesciene într-un concept aparte de realism
propriu [...] înțelegând prin realism o concepție
favorabilă apropierii poeziei, teatrului și prozei,
de realitățile sociale și naționale, principiu pe
care-l apărase, vehement, la 1870”. În La curtea
cuconului Vasile Creangă, exegetul, acum în ter-
meni tranșanți, vorbește despre felul în care pro-
zatorul abordează problema generațiilor, scrierea
fiind „o apologie a boierimii patriarhale, adică a
acelei clase legate de pământ, pe care Eminescu
o va opune, alături de clasa țăranilor și a mește-
șugarilor tradițională, noilor pături liberale, pa-
razitare, ridicată pe ruinele vechilor așezări”. Prin
Moș Iosif, avem „întoarcerea la proza filosofică”
iar Falsificatorii de bani este „o scriere de mora-
vuri, cu un patos de roman polițienesc”. În toate
aceste texte remarcabilă este perspectiva de tra-
tare ironică a personajelor: „invocând pe Byron
și pe Hugo, Eminescu se detașează de eroii săi, se
amuză, se încruntă aruncând, când iritarea lui nu
mai poate fi stăpânită, epitete inflamante asupra
sufletelor goale («abisuri sunt în suflete»). Ironia
romantică e un procedeu pe care scriitorul îl va
folosi ori de câte ori având de negat ceva, pregă-
tește soluțiile vitriolate ale pamfletului”.
Într-un ultim capitol, Două faze ale iubirii ro-
mantice, sunt puse sub observație două nuvele
mult comentate, de altfel, de-a lungul anilor: La
aniversară și Cezara. Dacă în prima „remarcabilă
este sobrietatea, am spune afectuoasă, a naratoru-
lui, cenzura umoristică a unei idile predestinate
Constantin Dinu Ilea (1910-1993)	1918, ulei pe pânză, 100,3 x 130,5 cm, nedatat
de regulă la relatări sentimentaliste”, cea de a doua
apare „din perspectiva întregii epici eminescie-
ne, ca narațiunea în care scriitorul a introdus, în
schema unei idile romantice comune, simboluri-
le gândirii practice și vederile sale în problemele
fundamentale ale existenței. Din acest punct de
vedere, pe plan strict simbolic, nuvela încununea-
ză și dă o soluție panteistă neliniștilor și aspirații-
lor care istovesc și însuflețesc pe omul romantic”.
Studiul de ample dimensiuni (analitic și sintetic
deopotrivă) datorat lui Eugen Simion se impune
și printr-o continuă conexiune, legătură, cu alte
scrieri din literatura universală, evidențiind ast-
fel originalitatea gândirii ideatice a lui Eminescu,
concluzia impunându-se ca de la sine: „Proza li-
terară a lui Eminescu reprezintă, cercetând-o mai
adânc și în toată întinderea ei, expresia unui mo-
ment important din dezvoltarea romantismului
Ion Vlasiu (1908-1997)
Horea, Cloșca și Crișan, ulei pe carton presat, 40 x 53,6 cm, nedatat
românesc: momentul structuralizării estetice, al
dimensionării lui spirituale”.
Fără a fi didactic, dar stăpânind cu mare autori-
tate, într-un discurs deloc rigid, o metodologie de
abordare sistematică a fenomenului asupra căruia
se exersează, Eugen Simion oferă în acest studiu
o mostră de interpretare modernă, suplă și meru
doctă, a prozei eminesciene, punându-i acesteia
în evidență calitățile (și limitele, acolo unde se
impun), oferind astfel o imagine integratoare, din
punct de vedere ideatic, a acesteia în ansamblul
monumental al operei pe care a impus-o Mihai
Eminescu la cote de vârf, literaturii române.
■
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
proza
Moștenirea lui Mamin
(II)
■ Valeria Manta Tăicuțu
Premiile Concursului Național
de Literatură „loan Slavici” - 2018
Secțiunea ROMAN
Premiul III
Vasilică a continuat să citească și să scrie ver-
suri, a terminat școala generală și, ajuns în
ultima clasă de liceu, avea deja în spate o ex-
periență lirică impresionantă, plus câteva premii la
concursurile de literatură pentru elevi. Premii mo-
deste - câte o mențiune, uneori chiar și locul III, dar
familia și profesorii nici nu aveau pretenție la mai
mult, dacă ținem cont de faptul că, încă din clasa a
IX-a, tânărul intrase în etapa de creație postmoder-
nistă și nimeni nu-i mai înțelegea versurile, care-și
pierduseră nu numai limpezimea, ci și rima, ritmul
și măsura, ceea ce li se părea de neînțeles admira-
torilor lui Ienăchiță Văcărescu și Vasile Alecsandri.
Vasile tatăl era derutat. Prima creație aparținând
noii etape („Drum, mereu drum/ mereu același tic-
tac/ monoton/ de spațiu în luptă cu timpul/ umbră
de om peste umbră/ de apă/ pasul meu netezeș-
te/ o urmă de roată”) avea, cât de cât, înțeles. Dar
de următoarele nu s-a mai putut apropia, fiindcă îl
depășeau din toate punctele de vedere. A renunțat,
așadar, să mai controleze caietul de poezii al fiului și
s-a ocupat de alte probleme, care nu-i dădeau atâta
bătaie de cap. Printre aceste probleme trebuie nea-
părat să-ți pomenesc, iubite cetitorule, de cea care a
adus destulă tulburare în familia Vasile: cum comu-
na Mărunțești nu avea încă un liceu, tânărul Vasile
M. Vasile a fost silit să facă naveta în orașul vecin,
situat la aproximativ zece kilometri. Părinții ar fi
vrut să-l cruțe de efort și să-i găsească o gazdă sau
un loc la internat, dar tânărul poet nu se îndura să-și
părăsească mansarda și, pe deasupra, să-l lase singur
pe Dănuț, cel mai bun și mai inofensiv prieten din
lume (în ciuda acatistelor, a farmecelor făcute de tot
felul de babe și a tratamentelor de specialitate, pro-
genitura lui don Mateo rămăsese la fel de oligofrenă
ca în prima sa zi de viață și n-avea voie să iasă din
curte fără însoțitor). Pentru navetă, Vasile tatăl i-a
cumpărat fiului o frumusețe de bicicletă „Pegas”, dar,
din păcate, cadoul-surpriză nu a fost primit cu cine
știe ce entuziasm; atunci a venit cu soluția unui abo-
nament la microbuz, ceea ce a adus nori negri, reci și
triști pe fruntea albă a poetului postmodernist. „Mă,
vrei să-ți cumpăr mașină? Îți cumpăr, dar mai ai pa-
tru ani până la carnet, cine crezi că face pe șoferul
pentru tine?”. „Nu vreau mașină, vreau un cal”, a răs-
puns Vasile M. Vasile, privind senin în ochii tatălui
său adoptiv. Firește, acesta a rămas cu gura căsca-
tă, nevenindu-i să creadă că a auzit bine ce-a auzit.
A fost sigur că puștiul își bate joc de el și a plecat
bombănind la dispensar, considerând că într-o săp-
tămână, cât mai era până la începutul anului școlar,
Vasilică își va veni în fire. Dar tânărul poet nu numai
că nu și-a revenit, ci a găsit și calea spre împlinirea
visului său. Și iată cum: don Mateo, printre altele,
avea și pasiunea pariurilor; un noroc chior îl ajuta
să câștige întotdeauna, fie că era vorba de meciuri de
fotbal, de prognoza meteo sau de situații intrate în
atenția publică (cine cu cine se cuplează pe ascuns
în comună, conținutul predicii duminicale a părin-
telui Cornel, care va fi componența noului guvern,
ce gafe va mai face președintele țării ș.a.m.d.). De câ-
teva săptămâni, considerând că nu mai are nevoie de
consilierea lui Vasilică, patronul de la „Centaur Fun
Club” își cumpărase alt cal (obișnuia să-și schimbe
caii cam la doi ani o dată); afacerea s-a dovedit una
proastă, fiindcă, îndată ce s-a văzut în curtea lui don
Mateo, calul a început să facă nazuri, să refuze șaua,
orzul, apa și pe stăpân în șa. Tehnicile de îmblânzire
nedând nici un rezultat, singura soluție părea fie re-
vinderea calului, fie pariul - cine va reuși să domo-
lească animalul, îl va primi gratis. Ambele variante
demonstrau, după cum bine spuneau cârcotașii, că
don Mateo nu voia, de fapt, să renunțe la patruped,
ci intenționa, mai degrabă, să-și facă publicitate și
să sporească numărul de clienți din bar. Din neferi-
cire pentru planurile ascunse ale vecinului, tânărul
Vasile M. Vasile i-a lăsat mai întâi pe toți cetățenii
comunei să fie aruncați în praf de calul nărăvaș, apoi
a acceptat și el pariul, câștigându-l în câteva minute.
Don Mateo pierdea pentru prima oară în viață un
pariu, dar s-a consolat când tânărul i-a promis că va
folosi doar pentru o vreme calul, pentru naveta la
liceul din oraș, urmând ca, la un moment dat, să i-l
dea înapoi.
Vasile tatăl a trebuit să accepte situația, la fel cum
s-a întâmplat și cu directorul liceului agricol unde
urma să-și desăvârșească studiile tânărul poet: în
consecință, zi după zi, timp de doi ani, poetul Vasile
M. Vasile a intrat călare în curtea liceului, cu părul
blond fluturându-i romantic în vânt, i-a predat calul
lui Manolache, îngrijitorul de la microfermă, apoi
s-a integrat în programul școlar zilnic, dovedin-
du-se un elev cuminte și silitor. Abia după doi ani,
din motive numai de el știute, i-a înapoiat calul lui
don Mateo și a acceptat să stea la internat, scutin-
du-și tatăl de griji.
Ar mai trebui să adăugăm doar un lucru la aceas-
tă prezentare sumară a biografiei tânărului poet:
după terminarea liceului agricol, el a reușit să intre
la Facultatea de Agronomie din Miceu, performanță
la care Mamin, tatăl natural, nici măcar nu visase.
Activitatea culturală pentru care se pregătea comu-
na Mărunțești, sub directa oblăduire a primarului
Ioan Celmare, l-a prins pe tânărul student în vacan-
ță. Soare, cald, poezie cât cuprinde și promisiunea
că-i va cunoaște pe cei mai importanți scriitori ai
neamului: motive suficiente pentru ca un iubitor al
muzelor să aștepte cu sufletul la gură sosirea autoca-
rului plin cu scriitorii promiși.
Că nu e om să nu fi scris o poezie/
Măcar o dată-n viața lui
„Minunată manifestare literar-artistică am mai
făcut! Sunt bun, dom'le, nu că mi-au murit lăudă-
torii și trebuie să mă ridic singur în slăvi, dar sunt
bun!”, se gândea Ioan Celmare, privind, cu mândrie
mărunțeană, ceata de scriitori ai neamului venită să
presteze la Căminul cultural și să ridice, prin poe-
mele citite, prin luările de cuvânt și cărțile virate
contracost mulțimii, nivelul cultural al oamenilor
de rând și coeficientul lor de inteligență. Știind, din
experiențele anterioare, că populația comunei vine,
dac-o obligi, să caște gura și chiar să aplaude, ca pe
vremuri, la recitalurile de poezie, dar că nu scoa-
te bani din buzunar pentru cărți, ceea ce a dus, în
repetate rânduri, la situații mai mult decât jenante,
soldate cu înjurături, bătăi de obraz și alte ofense,
primarul și-a luat măsuri de precauție. A scos niș-
te fonduri de la bugetul destinat reabilitării unități-
lor de învățământ și le-a împărțit, cu proces verbal,
câtorva oameni de cultură, obligați să cumpere, cu
bănuții respectivi, cărțile maeștrilor. „Să nu vă prind
că cereți autograf în numele vostru, că vă omor!
Pentru biblioteca școlară, așa să văd scris de maeștri,
că nu am bani de aruncat ca să vă faceți voi rafturi
cu cărți moca în dormitor”. Oamenii de cultură mă-
runțeni n-au protestat, mai ales că mulți dintre ei nu
apreciau literatura contemporană și n-ar fi băgat în
biblioteca lor personală, nici morți, broșuricile achi-
ziționate cu ordin de la primărie.
Privind sala plină-ochi cu cetățeni frumos îmbră-
cați în costumul popular obligatoriu în astfel de situ-
ații, primarul simțea că-i dau lacrimile de bucuroasă
mândrie. „Ce-i al meu, e pus deoparte! Cine-ar mai
fi adunat atâta tineret în sală, de s-au golit și sala
de biliard, și sectorul păcănele de la „Curcubeul”, și
„Centaur Fun Clubul” lui don Mateo? Cine-ar mai fi
riscat, ca mine, să fie blestemat de babele care acum
ar fi trebuit să fie la liturghie și să morfolească rugă-
ciuni în gingii? Nimeni. Eu și numai eu îmi asum
responsabilitatea grea a culturalizării maselor, bra-
vo mie, merit un whisky pentru asta... dar nu chiar
acum, fii treaz, Ioane, stai departe de sticlă, ca să nu
intri iar în bucluc!”.
De pe podiumul cu masa lungă, îmbrăcată în ca-
tifea roșie, Guriță Peniță se simțea confortabil. Era
scriitor printre scriitori, avea în față zeci de cetățeni
în port popular și abia aștepta să i se dea cuvântul,
ca să le demonstreze că știe să electrizeze mulți-
mile în același mod cum o făcea defunctul Adrian
Păunescu, cel mai interesant poet de la Burebista în-
coace. Din păcate pentru Peniță, moderatorul acti-
vității, adică suavul Georgică, avea lucruri mai bune
de făcut, așa că îl ignora, cu bunăștiință, pe adora-
torul dispărutului cenaclu „Flacăra”. Pedofilului
literar nu-i rămânea decât să aștepte. Și-a așteptat,
și-a tot așteptat, construindu-și și reconstruindu-și
discursul în minte, până ce privirile i s-au fixat pe
chipul angelic al unei adolescente. Din acel moment,
Gepeul (G.P.) n-a mai văzut altceva, n-a mai auzit
nimic, iar discursul pregătit cu atâta trudă mentală
i s-a volatilizat. Un rest de jenă l-a împiedicat să co-
boare de pe podiumul poeților, așa că a rămas acolo,
salivând vizibil și ștergându-și, din când în când, fața
scăldată în sudori lirice. Obiectul noii sale pasiuni
nu avea, desigur, ochi pentru Gepeu. Ca orice copilă
fără minte, se uita după cei de vârsta ei, care chico-
teau pe scaunele din apropiere, abia așteptând să se
termine recitalul și să iasă la aer curat. Nu îndrăznea
niciunul să plece înainte, fiindcă, de câte ori o făcu-
seră, fuseseră sancționați de părinți (la sugestia pri-
marului furios) și rămăseseră fără bani de buzunar,
ceea ce-i grav, la vreme de vară și de vacanță.
Tânăra se numea Smaranda și era nepoata unei
farmaciste din comună. Abia terminase liceul, se
înscrisese la o facultate de Științele comunicării în
Miceu și nu scria versuri, poate pentru că nu se în-
drăgostise încă și nu avusese, prin urmare, motive
să-și descopere lirismul atât de necesar compunerii
de poezele, SMS-uri și postări pe Facebook. Era,
probabil, singura ființă din Mărunțești care n-avea
cont acolo și nu era interesată să facă parte din vreo
gașcă, deși nu s-ar putea spune că era vreo mimoză
cu nasul pe sus și cu grețuri sociale. Pur și simplu,
1O
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
Smaranda prefera să aibă prieteni reali (și avea!), cu
care să schimbe cuvinte adevărate, nu mesaje certate
cu gramatica.
De pe podium, Mitea Kalașnicov tocmai recita
celebra „Baladă a calului”, pe care toți confrații i-o
știau pe de rost, de vreme ce nu era întrunire la care
regentul maminian să nu ofere în dar, auditoriului,
respectiva capodoperă:
„Stai în preajmă, tu, care ești nobil
În coama ta răsar stelele nopții și soarele zilei, tu
aduni lumina
și întunericul, ia-mă de aici mai curând, galopează
cu mine
în văile visului, acolo sunt doar cântece și pomi
înfloriți.
Setea mea totuna cu foamea, sarea pietrelor
o linge,
tu de-o ființă cu zeul, în coama ta șerpi hibrizi își
caută spirala
amintirea se năruie-n sine, galopul o fecundează
până la cumpăna
fântânii și mai departe. Aici e ulucul din care vom
bea
apa vieții și a morții, neliniștea de a fi viu și de a fi
mort
stai în preajma mea, calule, toate femeile vor
rămâne gravide cu tine”. .
Desigur, balada era mult mai lungă, dar tineretul
prezent a început să se strice de râs de la versul cu
femeile care vor rămâne gravide cu calul, fiindcă nu
era minte de mărunțean în care să nu existe povestea
cu armăsarul mort al lui don Mateo, cel în burta că-
ruia se găsise un fetus de centaur. Suavul Georgică,
necunoscând legenda locală (deși băuse de câteva
ori vin „zeiesc” la „Centaur Fun Club”) a dat semne
de nervozitate, ceea ce l-a obligat pe Ioan Celmare să
facă un semn discret bodigarzilor recitatori de ver-
suri în barul matein. Aceștia s-au postat, discreți,
dar cu o uitătură prevestitoare de rele tratamente
aplicate minorilor, în apropierea scaunelor cu pușla-
male impermeabile la marea poezie a Miceului și-a
lumii, așa că râsetele au încetat și Mitea și-a încheiat
balada, în ropotul de aplauze ale sălii care nu înțele-
sese nimic din ceea ce tocmai se recitase cu patos.
Gepeul, intuind că reuniunea este pe sfârșite și că
nu o să i se dea cuvântul, a profitat de aplauzele fur-
tunoase și a coborât de pe podium, ca și când ar fi
fost presat de o oarece urgentă necesitate fiziologi-
că. Cum n-avea nimeni ochi pentru el, s-a dus glonț
spre locul unde înflorea, diafan, chipul angelic al co-
pilei de care tocmai se îndrăgostise. Lângă ea stătea
un mucos de vreo zece ani, așa că n-a fost o proble-
mă ca scaunul să se elibereze fără comentarii. Așezat
lângă obiectul pasiunii sale pedofile (Smaranda nu
era chiar copil, dar Gepeul îi putea fi bunic, de aici,
imoralitatea sentimentului și înfierarea lui, mon-
șer!), Guriță a început să transpire mai rău decât pe
scenă și să fixeze languros gâtul alb și delicat al fetei.
-	Îmi faceți puțin loc, vă rog? - a întrebat
Smaranda, ridicându-se îngrețoșată, fiindcă trecea
printr-o etapă vegetariană și nu-i plăcea mirosul de
porc.
Gepeul s-a ridicat, mătăhălos, sperând din tot su-
fletul că trupul subțire și mlădios se va lipi de al lui
măcar în trecere, dar fata s-a strecurat fără să-l atingă
și a ieșit afară din sală, ignorând privirile crunte ale
bodigarzilor și ale primului gospodar al comunei.
Dacă ar fi fost ziua în amiaza mare și nu, deja, noap-
te, adică momentul fatal când motoarele lui civice
mentale își încetineau turația, Gepeul ar fi rămas în
sală și nu s-ar mai fi ținut de prostii. Numai că, după
orele 22 trecute fix, autocenzura nu mai funcționa în
cazul preaiubitorului de copii și copile, așa că bietul
om, luat de val, nu se mai împotrivea instinctelor
care-i învingeau bruma de educație și-l obligau să
facă numai ceea ce nu trebuie. Prin urmare, Gepeul
a plecat pe urmele fetei, fără să țină seama de privi-
rile ucigătoare pe care i le arunca primarul comunei.
A șovăit o singură dată - atunci când, lângă ușă, a
descoperit alt chip angelic, al unui tânăr amator de
poezie - dar și-a promis că se ocupă mai târziu de
speranța masculină a Mărunțeștiului și dus a fost,
înghițit de noaptea grea de onomatopee rurale.
Tânărul de care se frecase Gepeul, în drumul lui
spre noapte, era Vasile M. Vasile, melancolizat de
câtă poezie îi fusese dat să asculte, dar și puțin trist
la gândul că Mitea Kalașnicov una zice, alta face.
Tânărul poet al Mărunțeștilor nu avea de unde să
știe că Mitea nu se ținea niciodată de cuvânt, în pri-
mul rând pentru că n-avea caracter și, în al doilea
rând, pentru că uita de la mână până la gură. Bardul
își ștersese din minte cu desăvârșire că-i promisese
lui Vasile M. Vasile înlesnirea unui microrecital pe
podium, pentru ca poeții și criticii literari ai neamu-
lui să-l audă, să se minuneze și să-l ia apoi sub ari-
pa lor ocrotitoare, întru deplina lui recunoaștere ca
poet autentic, deși în devenire.
Firește că Vasile M. Vasile n-a înhățat cu ambele
mâini oportunitatea nesperată: n-a profitat de faptul
că un mare scriitor tocmai se lipise de el, în trecere,
și n-a ieșit din sală. Nu i-a surâs ideea de a schimba
câteva cuvinte amabile cu un invitat literar de care
nici nu auzise, faptă lăudabilă moral, dar demnă mai
mult de un luzăr (un perdant, în limba mărunțeană).
A rămas acolo, cu gândul la poeți și, într-o foarte
mică măsură, la fata care tocmai plecase, cu Gepeul
pe urmele ei. Dând cu ochii de Ioan Celmare, tână-
rul s-a felicitat pentru alegere: toate ca toate, dar să
te ferească cerul să-l superi pe primar, că poeții vin
și pleacă, dar primarul rămâne.
Ioan Celmare se uita prin sala plină ochi de
mărunțeni transpirați, dar nu mai vedea nimic.
Dispoziția i se schimbase și îl rodea îngrijorarea.
Manifestarea trebuia să se desfășoare cu puțin îna-
inte de prânz, urmată de o masă festivă și de pleca-
rea invitaților pe la casele lor. Accidentul soldat cu
moartea șoferului Filip dăduse peste cap programul
minuțios întocmit. „De mâncare, am ce le da, și de
băut - gârlă. Dar cu ce-i trimit înapoi? Până se sa-
tură de mâncare și băutură se face miezul nopții,
de unde iau eu șofer la ora aia, că haimanaua de la
MAI a tăiat-o? Să-i cazez aici, n-am unde, că sunt
mulți. Să-i distribui pe ici, pe acolo. Dar cum?”. Pe
când îl treceau toate apele de căldură și neputință,
auzi în gând ceva care i se părea cunoscut: Două la
prefectură [...] Două pe piața lui 11 Fevruarie...[...]
Două la primărie.....] Unul la școala de băieți... [.]
Unul... la școala de fete... [.] Unul la spital... [.]
Două... la catrindală, la Sf. Niculae... [.] Două la
prefectură... paispce... [.] Două la primărie, optspce,
patru la școli, douăzeci și patru, două la catrindală la
Sf. Niculae, treizeci... „Ptiu, drace!”, se scârbi edilul.
„N-ar trebui să mă mai duc la lecții deschise prin
școli, că uite cu ce rămân în minte! De comedii îmi
arde mie acum?”.
Departe de a înțelege drama care-i sfâșia mintea și
sufletul lui Ioan Celmare, poeții, prozatorii și criticii
literari ai neamului se distrau foarte bine, rămași nu-
mai ei între ei (publicul plecase pe la casele lui și doar
câțiva angajați ai firmei de catering mai forfoteau
printre mesele întinse, aducând alte și alte platouri
cu gustări, purcei la tavă, salate și murături pentru
trezirea setei de vin, bere și alte licori mai mult sau
mai puțin autentice). Se trecuse deja la cântări, Paul,
cu frumoasa lui voce de tenor, îi trăgea pe toți după
el cu „Hai, lelițo-n deal la vie”, „Săraca inima me” și
alte minunate creații folclorice bune să exprime, cu
sau fără perdea, starea bahică a creatorilor de fru-
mos. Mitea Kalașnicov, cu gusturile lui proletare,
se chinuia să termine o halbă de bere leșinată și se
gândea întruna cum să scape de arsurile de stomac
(nu pleca niciodată de la Palat fără Dicarbocalm,
dar, ca un făcut, tocmai astăzi, când știa unde trebu-
ie să ajungă și ce mese dă tălâmbu' din Mărunțești,
uitase). Tălâmbu' cu pricina, complet neștiutor de
modul în care-l percepea Mitea, stătea rezemat de
ușă, afișând o frunte chinuită de gânduri contradic-
torii. „O parte pot fi cazați la don Mateo, doi în pat,
intră șase în cameră. am rezolvat cu 12. Vreo patru
îi trimit la părintele Cornel, să dea dracu să zică nu,
16. Cucoanele, că-s puține, merg la mine acasă, 20.
Cornelius Prigoriță și apocalipticii lui pot să doarmă
în cavoul de protocol de la cimitir: 26. Dar cu restul
ce fac? Tot am zis să ridicăm un motel în comună,
mama lui de Carcalet, că m-a obligat să bag banii
în tipografia aia cretină, să aibă unde tipări cărticele
pentru copii și calendare cu eleve de liceu topless!
Ia uite-l cum se bagă în sufletul suavului Georgică
și-l îndeamnă să bea și să bea, pân-o da în ciroză, ca
Nichita, că și acela, săracu, a murit tot din cauză că
avea prea mulți prieteni”.
Scriitorii se înfierbântaseră peste măsură, trecând
de la cântece la alte genuri și specii literare. Răcneau,
ca la o șarjă de atac din filmele lui Sergiu Nicolaescu,
fiecare pe limba lui, revendicând chestii cu atât mai
absurde, cu cât nimeni nu știa ce se răcnește, de ce
și cu ce scop. Ioan Celmare tocmai își găsise un loc
pe-un scaun și închisese ochii, ostenit, când o mână
fermă l-a ridicat în picioare. Paul, cel mai înalt cri-
tic literar după Manon Lescaut și Gabriel Crater
Mitache, îl privea de sus, crâncen. Lângă el, suavul
Georgică, nu atât de beat pe cât se cuvenea să fie,
după cât îi umpluse și răsumpluse Carcalet ulcica
(maestrul bea numai vin, nu distilate contrafăcute
din supermarket), zâmbea galeș. Se ținea bine pe pi-
cioare și chiar și vorba îi rămăsese limpede, blândă
și fluentă:
- Uite ce e, drăguță. Ești poet, nu? Ei, nu trebu-
ie să-mi răspunzi, ne-a informat Mitea Kalașnicov,
el se laudă cu poeții în devenire din regat. Frumos
lucru. Zeiesc. Poezia este balsam, ambrozie și nectar
pentru creatorii tereștri care, atunci când scriu, intră
în legătură spirituală cu Tatăl ceresc, adăpostit și-as-
cuns în fiecare dintre noi.
-	Zi-o p-aia dreaptă, maestre, lasă dracului liris-
mul mistic - se auzi, de sus, mugetul lui Paul.
-	Drăguță. E o noapte binecuvântată, când cei
duși departe își trimit spre noi soliile din veșnicie.
De ei aminte ne aducem, cu lacrima în colțul ochiu-
lui, fierbinte licărind.
-	Eu plec și te las, dacă mai bați câmpii! - se auzi
iarăși mugetul celui mai înalt critic literar, după cei
doi critici mai sus pomeniți.
Cu chiu, cu vai, după mai multe ocoluri lirice
întretăiate de mugete, Ioan Celmare a înțeles că un
grup mic - vreo zece maeștri, toți poeți, în afară de
Paul - intenționează să facă un pelerinaj de noapte
la mormântul lui Dumitru Pricop, veșnic pomenit
în cercul marilor dispăruți. „Pot să facă pelerinaj și
în Țara fagilor, la mormântul lui Arsenie cel sfânt,
nu-i treaba mea să-i judec după misticism, dar, vor-
ba e, cu ce-i trimit eu cale de zece kilometri, la vreme
de noapte, când toți șoferii comunei dorm, în caz că
nu beau încă la «Centaur fun club»? Până și eu am
băut ceva și, oricum, în mașina mea ar încăpea doar
patru poeți, cu mine, cinci, clar, nu mă risc”.
Până la urmă, edilul-poet a găsit o rezolvare poe-
tică, primită cu entuziasm de maeștri. A dat telefon
la firma de pompe funebre „Veniți la noi” nonstop
și a comandat servire de urgență. În Mărunțești,
O
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
11
o
înmormântările se făceau încă după o tradiție secu-
lară, în sensul că decedații erau purtați spre locurile
de veci în căruțe cu pat de cetină și coviltirul împo-
dobit cu flori, refuzându-se categoric ideea de ma-
șină neagră cu geamuri fumurii și atlaz albastru sau
roz în interior. În două astfel de căruțe cu flori arti-
ficiale pe coviltir, cu doi ciocli rurali pe capră (beți și
ei, dar nu conta) s-au lăsat duși cei din grupul sua-
vului Georgică, în miez de noapte, spre mormântul
celui care scrisese cândva:
Și tot acolo în iarbă, locul de îngropat câinii
latră și azi copacul crescut peste ei
dar oamenii ocolesc continentul...
Cântăm frumos din umbrele serii
poate puțin cam triști
ni se iartă obsesia chiar dacă
pe foc carnea îmbată
instinctele
și în pumnale sângele se îmbată
a nuntă.
Acolo, în iarbă, locul de îngropat câini
cine să-l știe și să-l cunoască?!
(pentru ei, oamenii fac o cruce.)
Ninge cu foc
prea mult pentru venitul fără voie
și iată nu mai am loc în mine
trebuie să aleg altă pânză
Semn de sete aruncă
peștii însetați cu prea multă apă.
(Ritual)
Rămas fără maestrul pe care să-l îndese cu băutu-
ră și pe care nu l-a urmat la cimitir, Manea Carcalet
a început să sufere. Să aibă complexe de inferioritate,
tocmai el, megaloman prin excelență. Nu se știe prin
ce alambicate căi extraliterare și parapsihologice a
ajuns la concluzia că tot ceea ce făcuse în majoritatea
anilor din viața lui a fost greșit.[.]
Efortul divizării în corp fizic-corp astral i-a fost
fatal lui Manea Carcalet. Legătura subțire de argint
care ținea cele două părți la un loc s-a rupt, într-o
splendidă flamă albăstrie, și omul de artă și cultură
a rămas țeapăn, cu paharul în mână și cu lacrima pe
obraz, așa cum îl va înfățișa, peste ani, și statuia de
piatră în mărime naturală, din Parcul trandafirilor,
aleea cu scriitori contemporani.
Ioan Celmare s-a făcut că nu vede ce i s-a întâm-
plat partenerului său de afaceri tenebroase. Le-a in-
vitat galant la el acasă pe cele patru poetese, care căs-
cau fără jenă, învinse de ora târzie din noapte și de
hărmălaia confraților întru pahar și poezie. „Parcă
erau și vreo două majorete, unde s-or fi dus? Mă rog,
duc babele să facă nani și mă întorc să le caut, nu de
alta, dar mi-a zis Mitea că sunt minore și-atâta-mi
trebuie, să le violeze vreun godac local, să mă fac de
râs prin ziare și la Protv, să spună lumea că la mine-n
comună e ca-n Vaslui, cum ieși pe stradă, cum rămâi
gravidă!”.
Pe băncuța din fața căminului cultural, edilul a
băgat de seamă că stăteau doi tineri, o fată și-un bă-
iat, atât de absorbiți să se fixeze hipnotic, din priviri,
că nu mai aveau nici o reacție de întâmpinare față de
restul lumii.
- Voi ce faceți aici? - i-a întrebat, mai mult ca să
vadă poetesele ce mușchi are un primar, decât pen-
tru că-i păsa într-adevăr de cei doi îndrăgostiți.
- Ne uităm la lună, dom' primar, se auzi glasul
tânărului, moment în care Ioan gospodarul își dădu
seama că nu are de-a face cu o pușlama, ci cu Vasile
M. Vasile, fiul adoptiv al veterinarului și una dintre
speranțele Mărunțeștiului.
- E cam târziu să caști gura la o lună invizibilă,
chiar și pentru un poet ca tine. Condu-ți iubita acasă
Ioan Aurel Mureșan (n. 1956) Via Dolorosa. Statio XII
ulei pe pânză, 115 x 115 cm
și du-te să faci nani. E și mâine o zi.
Acestea fiind zise, primarul a pornit la drum cu
cele patru doamne și i-a lăsat pe tineri să-i execute
ordinul, ceea ce nu s-a întâmplat. Vasile M. Vasile
și Smaranda stăteau pentru prima oară unul lângă
altul, deși se întâlniseră de mii de ori pe parcursul
existenței lor pașnice în comuna Mărunțești. Cu
adevărat, nu se văzuseră decât cu o oră în urmă.
Sătul de hărmălaie și convins că nu i se va da nici
strop de atenție ca poet, Vasile M. Vasile se hotărâse
să plece. Avea în mână o plachetă de versuri sem-
nată de Aburel Mălaimic, o frunzărise și avea deja
niște păreri critice: „Probabil că sunt subiectiv, dar
am privit întotdeauna cu suspiciune punctele de
suspensie presărate de un poet în textele sale. Cred
că mi se trage de la orele de literatură română, când
încă se mai studiau poeți (scoși, după „revoluție” din
manuale) ca Ion Minulescu sau alți mici/mari iubi-
tori (obsedați) de puncte... puncte (semn care ar fi
trebuit, prin risipa fastuoasă, ni se spunea, să-i dea
cititorului de înțeles că esențialul se ascunde în stra-
turile profunde ale poemului, că nu poate fi spus, ci
ghicit/ sugerat prin pauze cât mai dese).
Cu opinia „deformată” din școală, luând în mâini
cartea lui Aburel Mălaimic, „Tușe de... vreme închi-
se”, am avut o stare (nu, nu de șoc!) de disconfort;
m-am întrebat ce anume și-ar fi dorit poetul să-mi
transmită mie, ca cititor, prin punctele acelea de
suspensie așezate după o prepoziție care, în mod
normal, nici nu le cere, nici nu le acceptă. Să fie o
glumă? O capcană inofensivă? Să vrea să mă păcă-
lească plimbându-mă, într-o fracțiune de secundă,
prin omonimia cuvântului „tușe”, pentru ca, scoțând
la înaintare un cuvânt ceva mai pretențios, „vreme”,
să-mi răsucească firul gândirii într-o cu totul altă di-
recție și să cred că e scris adânc și că, dacă nu înțeleg,
e numai și numai vina mea? Se poate.
Am să las chestiunea în suspensie și am să trec
la lectura prin frunzărire a versurilor. „Prolog” pare
o poezie decentă, sensibilă, cu multe locuri comune
(„Ca și cum moartea face parte din/ viață mai mult
decât viața însăși”), ușor aforistică, dar potrivită, ca
tonalitate, pentru deschiderea unui volum; temele
sunt cele obișnuite (viața, timpul, moartea, actul crea-
ției etc.), atitudinea - categoric filosofică -, iar orgoliul
și suferința - mărturisite cu acea sinceritate vecină cu
cinismul, atât de dragă poeților „damnați”: „Mai îna-
inte ca ziua să revină,/mi-adaug încă o stea căzută,/
în hățișul pădurii/ ce mi-a fost hărăzită,/ Sunt ultimul
rămas,/ n-am cu cine să mă împart”.
A doua poezie din volum (cea care reia titlul)
m-a întors, din nou, la starea de disconfort iniția-
lă; nu din cauză că este scrisă în metru tradițional,
deși, pe alocuri măsura versurilor nu este păstrată,
iar rimele par căutate cu lumânarea - nu că aceasta
ar fi o problemă!-, ci din cauza nonșalanței cu care
se potrivește „nuca în perete” și a speranței (ușor de
detectat) că va rezulta poezie din această potrivire:
„Cazne-atrag pe-atâta rugă/ patimi c-am trecut de
ieri/ mintea-n suflet când se-nslugă/ să n-ai mâine
cui să ceri,// Zei mi-ațin punțile-a fugă/ cârcii n-am
de-ajuns poveri/ să le sui spre ceru-n crugă/ c-ar mai
lumina să speri// Ce-a rămas divin - corugă [sincer:
ce cuvânt e acesta? - n.m.]/ pustiind de timp eteri/
tot ce morții mă înjugă/ de cutez să-i fiu nepieri”.
Am trecut peste „tot ce morții mă înjugă/ de cu-
tez să-i fiu nepieri” cu destulă bunăvoință, în defi-
nitiv, orice poet are dreptul să experimenteze, să
inventeze cuvinte, să ignore regulile gramaticale, să
se joace cu semantica oficială ș.a., fiindcă de-aceea-i
poet și nu negustor de iconițe și brizbizuri; am trecut
cu bunăvoință, cum ziceam, la următoarea poezie:
„A. .ținere” (aici cele trei puncte... puncte au rămas
două, dar nu-i nimic, merge și-așa!). Cred că Vali
Vijelie, Nicolae Guță sau Florin Salam ar muri de
invidie dacă, prin miracol, ar pune mâna să citeas-
că: „Între noi același geam/ șters de umbre tot mai
rar/ amintind decum [sic!] tresar/ ce uitărilor uram”.
Le-ar plăcea cu siguranță versuri de tipul „Dinjos
[sic!] copilăriei”, „Cerșind în căzătură” sau „doar la-
crima-nghețată/ ce ochiului înclin/ peste durerea-n-
crustă/ tot cerul de ninsoare/ când purpură senin”
(„Alt cândva”)”.
Cronica literară a rămas neterminată și chiar i s-a
șters din minte criticului de ocazie, fix în momentul
când tânărul a zărit-o pe Smaranda, senină și ange-
lică în rochia albă fără mâneci, stând pe banca din
fața căminului cultural. Înainte de a se așeza alături
și de a o cuprinde cu brațul, i-a recitat o poezie com-
pusă la fața locului:
„în carnea mea te cunosc, mai ales
când ești dincolo și mă uiți printre lucruri.
atunci cred orbește în dreptul pietrei
de a fi totuna cu mine, în spațiu și timp.
înlăuntru-i atâta mister,
încât și păsările zboară-mprejur
mai lent, mai profund,
ca o respirație în somn”.
Pentru începutul unei frumoase prietenii, nici
nu era nevoie de mai mult. Din păcate, însă, pentru
cei doi, comuna Mărunțești nu iubește cine știe ce
romantismul și nu favorizează întotdeauna scenele
siropoase. Nici nu dispăruse complet grupul format
din primar și cele patru grații, că tihna îndrăgostiți-
lor a fost întreruptă de un zgomot neobișnuit. Întâi,
a fost un tropot de cal, sunând pe asfalt în noapte.
Apoi, un nechezat nelumesc, bun să-ți facă părul
măciucă. Singurul bec stradal a plesnit și, în lumina
chioară ce răzbătea din căminul cultural, tinerii au
văzut cum trece un cal fumuriu, târând după el ceva
care semăna a om.
- E Tizu, murmură Vasile M. Vasile. Armăsarul
lui don Mateo. Cine-o fi prostul care-a crezut că-l
poate călări prin noapte?
- Vrei să fugim după el? Să-i dăm o mână de aju-
tor?
Cei doi n-au mai stat pe gânduri, ci au pornit în
urmărirea calului, cu gând să-l salveze pe tâmpitul
târât de el. Abia la marginea comunei, după o goană
nebună, Vasile M. Vasile a putut opri calul, cu un
șuierat haiducesc. Dar cel târât pe ulițele comunei își
dăduse deja ultima suflare și a fost chestie de secun-
de până ce tinerii să-l recunoască și să se cutremu-
re: Guriță Peniță, prozator și șef la „Profitul literar”,
murise ca Manea slutul și urâtul din balada „Toma
Alimoș”.
■
12
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
Marea invizibilă (VIII)
■ Nicolae Iliescu
Mi-am dorit să fiu scriitor din clasa a șa-
sea. Profesoară la Limba Română: Rusu
Viorica. La fel, adică având aceleași
nume și prenume cu Viorica Rusu, întâlnită peste
ani ca soție a lui Gabriel „Gabi” Rusu, criticul, cel
care îmi va cere transferul de la „România literară”
la „Tineretul Liber”, secția cultură și „Suplimentul
literar-artistic”. Făcusem o compunere despre al-
bine, care aveau un regat și acționau războinic.
Citeam colecția aia, publicată de revista „Știință și
Tehnică”, colecție de mici povestiri sf. O broșură
cu o povestioară, uneori două. O luam de la tu-
tungerie, unde mirosea a tutun, firește, credeam
eu că Matelot, dar și a cerneală tipografică. De-
acolo am cumpărat într-o zi un „Amfiteatru”, o
revistă literară elegantă, pe foi lucioase. Am citit
ceva ce nu am înțeles, despre Zen, am văzut niște
caricaturi, am citit poeziile publicate. Am înce-
put să scriu și eu la fel. Cred că fie citisem până
atunci, fie am făcut-o în vacanța dintre a șasea
spre a șaptea dar îmi plăcuseră foarte mult poe-
mele din „Singur printre poeți”, de Sorescu. Am
parodiat și noi, adică eu împreună cu Valentin
„Vali” Bundaru, cel mai apropiat prieten de-al
meu din gimnaziu, multe texte și le-am scris, de
mână, cum altfel?, pe foi oficiale, A 4, lipite apoi
în spatele blocului, la ghenă. Au apărut astfel
două reviste, „Ariciul” și „Polonicul” - nu știu de
ce - cu întâmplări din realitatea „blocistă”. Cred
că pe atunci întreprinderile de stat și-au reînnoit
parcul de mașini, vânzându-le pe alea casabile.
Astfel, un vecin de la scara noastră, de la etajul
întîi agonisise un IMS pe care-l repara aproape
zilnic și care făcea un zgomot aiuritor și scotea
un fum înnăbușitor când pornea. „Nu demult, în
curtea noastră/ Apărut-a o mașină/ Construită-n
‘44/ Fără roți și fără șină. [...] Ea, văzută de
aproape/ Seamănă cu un tractor/ Fără faruri, fără
spate/ Și, normal, fără motor./ Numai zeii pot să
știe/ Dacă ea a mers vreodată/ Personal, eu cred
că merge/ Numai dacă-i remorcată”. Inventam
cuvinte, dispozitive aiuristice, „ciribomflaxul ro-
tativ fără stativ” și „ciribiloscopul cu carapirpo-
pișniță acționat prin bumilcaristiacistiarescoma-
nilastic”, „ne ciupeam la trotinetă”, am încercat și
un roman din desene banale și primitiv executate
pe care le priveam prin diascop, acel aparat prin
care te chiombeai la diapozitive.
Și după cum vă spuneam, am poposit la
„România literară” datorită lui D.R. Popescu,
cel care în toamna lui 1986 îmi va spune că are
un post de funcționărete la Uniunea Scriitorilor.
Era ca un fel de administrator al caselor de cre-
ație, acestea în număr de șase, Sinaia-Cumpătul
și Bran, ambele administrate împreună cu
Ministerul Culturii, care la acea dată se numea
Consiliul Culturii și Educației Socialiste, precum
și Neptun, Sovata, Valea Vinului, Călimănești.
Am ieșit din învățământ după o zi și jumătate de
reflecție și după o discuție cam aspră cu Mircea
Nedelciu care, ca fost onetist, ar fi vrut acest post
și ar fi încercat prin Nae Prelipceanu, un fel de
locotenent al președintelui Uniunii, să-l obțină.
Chiar venisem pregătit să renunț, dar am fost
convins pe loc de dom’ D.R. să-mi schimb op-
țiunea. A fost foarte simplu. M-a întrebat „Ce
vrei să faci în viață: să fii un profesor obișnuit
sau să intri într-o redacție și să scrii?”. Profesor
fusesem, și navetist și suplinitor și neobișnuit, și
tocmai ce-mi obținuse directorul Ion Stanciu de
la Liceul Economic 1, fost „Mihail Sadoveanu”
și denumit apoi „Virgil Madgearu”, continuitatea
de la Inspectorat. D.R. Popescu a avut ideea de a
folosi scriitori în administrația Uniunii, mergând
în linia generozității lui înnăscute și în linia ex-
perimentelor pe care le-a încercat mereu. Astfel
am ajuns funcționar, șef serviciu case de creație,
unde am încurcat repartițiile ca nimeni altul,
ajutat fiind și de Tata Iancu, Traian Iancu, un om
distins cu care m-am înțeles bine mai ales după
’90 și când nu mai aveam de-a face cu Uniunea.
Fusese secretarul lui Groza, Petru Groza, și venea
la birou întotdeauna la patru ace și șiroind a la-
vandă. Un singur dascăl am mai avut așa, Al. Piru,
cu niște cămăși apretate și „impecabil de albe”!
Iar la „România literară”, la secția corectură,
poposisem după ce am fost transferat de la casele
de creație și după ce mă ocupasem, împreună cu
bunul meu prieten, Traian T. Coșovei, de alma-
nahurile Uniunii Scriitorilor, pentru copii și pen-
tru adulți. Primul era coordonat de Gica Iuteș, iar
cel de-al doilea de Constantin Țoiu, cu care am
avut relații foarte corecte. Până atunci, pe la case-
le de creație vor trece Mircea Nedelciu, Hannibal
Stănciulescu, Mircea Cărtărescu iar în 1989 nea
Constantin „Titi” Turturică, vecinul nostru de la
scara șase sau G, de la garsonieră, căci ultimul
etaj, opt, unde începea terasa pe care jucam fotbal
cu nasturi, nu avea decât casa liftului, uscătoria și
o garsonieră confort unu.
Ca scrietor am debutat, cum vă spuneam, în
aprilie la revista „Tribuna”, în 1978. Tot în numă-
rul patru al revistei „Amfiteatru”, care nu mai era
așa lucioasă și parcă nici atât de bună ca în copi-
lărie, în numărul 4 am debutat cu o recenzie la
„Pasărea și umbra”, de Sorin Titel. Acolo am dat
de Dinu Flămând care, ca și D.R. Popescu, mă va
împinge până la Premiul „Amfiteatru” al UASCR,
în valoare de trei mii de lei, ridicat la începutul
anului 1979, anul absolvirii. În același an am ri-
dicat și Premiul „Tribuna”, acordat tot pe 1978. În
vremea facultății citeam la cenaclu fel de fel de
prostii în poezie, proză, ba chiar și cu dialoguri
ionesciene-beckettiene-soresciene. Acolo, Crohul
mi-a zis că dacă vreau să scriu proză, ar fi bine
să n-o mai fac din cap și să las creionul să zbur-
de. Nu l-am ascultat niciodată, nici felicitările
pe care le mai scriu sau postările de pe facebook
nu le las până nu le verific, până nu le citesc de
cel puțin două ori, până nu le bibilesc. Paranoia?
Schizofrenie compensată? Ambele belele?
Pe D.R. Popescu l-am cunoscut prima
oară la Cluj-Napoca, în biroul din redacția
„Tribuna”. Trimisesem, împins de Croh, profe-
sorul și îndrumătorul nostru de cenaclu, Ovid S.
Crohmălniceanu, o proză, „Fuga”, care îmi place și
acum foarte mult și scrisesem în plic că mă chea-
mă Nic. Elian și că după mine cel mai bun pro-
zator este adrisantul, adică taman Dumitru Radu
Popescu. Crohul îmi spuses că este cel mai des-
chis redactor șef de revistă literară și are să-i placă
textele mele. Am luat „Tribuna” de la chioșcul de
ziare de vizavi de Dinamo trei săptămâni la rând
până mi-am văzut textul apărut. Am impresia că
spuneam undeva că sunt de fapt Iliescu, iar Tudor
Dumitru Savu, care va deveni unul dintre cei mai
dragi prieteni de-ai mei, îmi va povesti cum DR
umbla prin redacție și întreba cine mă cunoaș-
te. Într-un târziu și-a amintit Tudorică zis Vusea
că a băut niște coniace la bufetul facultății de pe
strada Horia cu unul cu același nume și cu oca-
zia „Zilelor Eminescu” și că nu sunt actorul cu
fix și din nou același nume, care jucase la Teatrul
Național din urbea transilvană! Distanța dintre
colocviul național Eminescu și întâlnirea poves-
tită este de fix un an, vara lui 1977 și cea a anului
următor, 1978.
Prin liceu ne încolăceam pe alei sporovăind
vrute și mai ales nevrute împreună cu Mircea
„Mirciosu” Cărtărescu, vecinul și prietenul ado-
lescenței mele, de ședea la scara E, la etajul cinci.
Avea și o soră, Nicoleta, cu numele meu. Prima
mea pereche de blugi de la mama lui mi-a luat-o
mama mea, că ei o cumpăraseră pentru Mircios
dar îi erau prea mari, se pierdea în ei. Trei sute de
lei, atât costaseră, de la Cocor, mi se pare. Apoi,
tot plimbându-ne noi pe alee și vorbind despre
literatură, îl vedeam că trage cu coada ochiului la
mine și la blugi. Uite, Nicușor, că așa-mi spunea,
ție îți vin turnați”. Asta e, ce să-i faci! Peste ani am
mai zărit privirea aia ca un accesoriu între trăgaci
și mâhnire la un profesor de-al meu cu care pro-
bam sacouri la Focșani. Tot ceea ce puneam pe
mine, venea fest, pe el stătea ca pe gard! Ca să-l
mai amărăsc puțin îi aminteam bancul cu coco-
șatul și-l rugam să se aplece puțin, să stea într-o
rână, chestii de-astea! Ei bine, nu, cel mai gene-
ros scriitor român pun rămășag că D.R. Popescu
este. Cu cât ești mai mare, ești mai generos și mai
detașat, îți elimini încrâncenarea. Barbu am auzit
că mai era așa, Eugen Barbu, cel puțin la început.
Și pot depune mărturie că i-am văzut pe Sorescu,
Fănuș Neagu și Breban, mai ales cu tinerii!
Cum vă spuneam, vorba lui Neica Zaharia
Stancu pe care ne-a împărtășit-o Nea Fane, căruia
îi era adresată: „măi, Balzac, eu am învățat boie-
ria de la boierii adevărați, nu de la ciocoi!”. Și eu
am învățat să fiu generos de la boierii literaturii,
nu neapărat născuți, ci educați în ăst spirit. Sigur,
știm cu toții, vinovat e tot făcutul, dar scriitorii,
oamenii de cultură și odihnă se construiesc sin-
guri. Oameni cu care te intersectezi, pe care îi în-
tâlnești, care îți răspund la telefon sau care nu-ți
răspund, dar apoi te caută ei. Cu care probezi un
fel de prietenie, care-ți stau alături, cu care sărbă-
torești succesul sau cu care împarți pâinea amară
a înfrângerii. Oameni cu care ieși pe stradă, cu
prietenia cărora te mândrești. Oameni care îți dau
telefon și te felicită pentru un rând reușit sau care
îți spun că ai zbârcit-o în cutare loc. Oameni care
îți dau povețe, care te ascultă atent, nu uitându-se
în altă parte, care știu să poarte un dialog, mai dai
tu, ma lasă el. Că dialogul un fel de comerț este,
cu vorbele! Oameni care citesc, se pun la punct,
se entuziasmează, se bucură ca niște copii când le
apare o proză, când le apare câte o carte. Literatura
înseamnă bucurie, înseamnă lumină, se face din
țăndări de lună și se citește la soare, este ca un fel
de predică voioasă, zâmbitoare, se face și se con-
sumă, adică se citește, cu sugfletul plin.
■
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
13
diagnoze
Asupra „parteneriatului
religie-știință”
■ Andrei Marga
De la Hegel încoace relația marilor forme
ale conștiinței a fost privită în funcție de
evoluția științelor, de schimbări din so-
cietate și de nevoile de a găsi ieșirea din crizele
modernității. Iată câteva ilustrări.
Autorul Fenomenologiei spiritului considera
că filosofia sa întemeiată pe dialectică poate ab-
sorbi și depăși într-o sinteză creatoare antinomi-
ile pe care arta și religia le exprimă în felul lor.
Auguste Comte vedea în știință baza reorganiză-
rii societății, dar considera că religia, o cu totul
altă religie, este indispensabilă, iar filosofia are
de descris înaintarea spiritualității umane de la
formele rudimentare ale religiozității la știință
și la „religia umanității”. Marx privea ansamblul
formelor conștiinței prin prisma luptelor pentru
emancipare socială și a crezut că se poate înte-
meia științific politica trecerii de la capitalism la
comunism. Religia el o privește ca fenomen de
„înstrăinare” a ființei umane. Kierkegaard resta-
bilea religia ca bază și exercita o critică a pierderii
individualității umane în interpretările finaliste
ale istoriei. Nietzsche voia să restabilească filo-
sofia la baza culturii în cadrul unei critici a eticii
din iudeo-creștinism și a scientismului. Husserl
voia același lucru, dar printr-o lămurire asupra
valorii de neînlocuit a abordării raționale a lumii
și tematizând sensul abordărilor. Heidegger și-a
propus să elaboreze, ca și Marx, „metapolitica”
drept integrare a diverselor discursuri, inclusiv
cel al „filosofiei ființei”, doar că în vreme ce Marx
a îmbrățișat proletariatul ca subiect al istoriei ce
vine, autorul lucrării Ființă și timp s-a încredințat
național-socialismului condus de Fuhrer.
Se pot face și alte ilustrări. Dar optica domi-
nantă azi asupra relației dintre știință și religie a
fost bine captată în dezbaterea deschizătoare de
epocă dintre cel mai profilat filosof al lumii ac-
tuale, Jurgen Habermas, și cel mai profilat teo-
log, Joseph Ratzinger, organizată de Academia
Catolică din Munchen în 2005 (Jurgen Habermas,
Joseph Ratzinger, Dialectica secularizării. Despre
rațiune și religie, Apostrof, Cluj, 2005). Atunci s-a
asumat clar că teza unui conflict ireductibil în-
tre „rațiune” și „credință” și este revolută și că o
nouă eră, a conlucrării lor, a devenit imperativă.
Filosoful a vorbit despre „patologiile rațiunii” și
de un proces reciproc de învățare, teologul despre
„patologiile credinței” și de alianța credinței cu
rațiunea. Ambii preopinenți au pledat în favoarea
conlucrării filosofiei și religiei pentru a preveni
alunecările într-o trădare a „rațiunii” printr-un
scientism care dezrădăcinează și un terorism
motivat religios, care distruge (pe larg în Andrei
Marga, Filosofia lui Habermas, Rao, București,
2016, ediția a doua, și Andrei Marga, Absolutul
în istorie. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger,
Meteor, București, 2017, ediția a doua).
În acest cadru ne aflăm astăzi. La rândul meu
am apărat ideea unui nou raport al științei, filo-
sofiei, religiei în cadrul filosofiei pragmatismului
reflexiv (Andrei Marga, Pragmatismul reflexiv.
Încercare de construcție filosofică, Compania,
București, 2017). În această temă pragmatismul
reflexiv spune: știința este de văzut împreună cu
presupozițiile ei; filosofia este la zi ca explora-
re a sensului diferitelor abordări ale lumii; reli-
gia are a-și asuma învățături din lunga ei istorie.
Bunăoară, nu mai putem înțelege geneza științei
moderne fără a lua în seamă cadrul creat de mo-
noteismul iudeo-creștin în Europa. Nu este decât
exercițiu gol filosofarea lipsită de conștiința de
sine reflexivă și nu este decât vetust un crești-
nism care nu trage consecințe din relația dintre
„Isus istoric” și „Isus eschatologic”. Această optică
am detaliat-o (Andrei Marga, Religia în era glo-
balizării, Editura Academiei Române, București,
2014) și am amplificat-o într-o istorie a filosofiei
(Andrei Marga, Introducere în filosofia contempo-
rană, Compania, București, 2016) ce include și
conceptualizările teologice dătătoare de direcție
în ultimele două secole.
Dintre înnoirile care au apărut pe harta științe-
lor însăși proeminente mi se pare două. Ele ajung
să reactiveze celebra aserțiune a lui Einstein,
conform căreia „știința fără religie este infirmă
(lame)” și desfășoară implicații.
Prima înnoire se datorează unor savanți care
au intrat în dezbaterea generală din științe, în re-
acție la curentul scientist dominant în anii șapte-
zeci. De pildă, Jacques Monod (Le Hazard et la
Necessite, 1973) scria atunci că „vechiul legământ
este în țăndări: omul cunoaște în cele din urmă că
este singur în imensitatea insensibilă a universu-
lui, din care el a apărut numai prin accident. Nici
destinația sa nici datoria sa nu au fost scrise un-
deva”. Steven Weinberg a susținut (The First Three
Minutes, 1977) că legile descoperite de științe sunt
suficiente pentru a explica orice: „cu cât universul
pare mai comprehensibil, cu atât pare și mai lipsit
de mister (pointless)”. Nu este nevoie de imagina-
rea de explicații altele decât cele oferite de științe.
Paul Davies reafirmă, într-o carte inițiatoare
a curentului de gândire opus (The Mind of God.
The Scientific Basis for a Rational World, Simon
& Schuster, New York, 1997), că „știința ne con-
duce în direcția cunoașterii demne de încredere”
(p.14), că „este încă neclar dacă știința poate în
principiu explica orice în universul fizic”, că ex-
plicația în termeni de legi ale fizicii stă pe presu-
poziția tacită a validității acestor legi (p.15), că
mulți fizicieni de calibru „au sentimentul vag că
este ceva dincolo de suprafața experienței zilni-
ce, anumită semnificație dincolo de existență”.
Fizicianul australian mărturisește: „eu aparțin
grupului de oameni de știință care nu subscriu la
o religie convențională, dar totuși contestă că uni-
versul este un accident lipsit de scop.Trebuie să
existe, mi se pare, un nivel mai profund al explica-
ției.................................Aceasta nu înseamnă să spunem că noi am
fi scopul pentru care universul există. Departe de
aceasta! Eu cred, însă, că noi, ființele umane, sun-
tem înscrise într-o schemă a lucrurilor într-un
mod foarte gândit (very basic way)” (p.16).
Argumentele lui Paul Davis sunt un inventar de
„coincidențe”: legile formulate în actualele teorii
științifice sunt „remarcabil de convergente pentru
emergența bogăției și varietății” (p.195) și, mai
Ioan Sbârciu (n. 1948)	Îngeri
ulei pe pânză, 132 x 152 cm, nedatat
mult, pentru apariția organismelor vii, conștiin-
ței, omului. Ordinea din univers etalează comple-
xitate, dar o „complexitate organizată” (p.136) ce
presupune patterns ale generării ce operează în
adâncul realității. „Studiul computației ne-a făcut
în stare să recunoaștem că lumea este ordonată
în sensul că este comprehensibilă algoritmic și în
sensul că are adâncime. Ordinea cosmosului este
mai mult decât simplă regularitate regimentată,
ea este, de asemenea, complexitate organizată, și
din aceasta din urmă universul își derivă deschi-
derea sa și permite existența de ființe umane cu
voință liberă” (p.139). Multe fenomene nu le pu-
tem explica fără a ne asuma că universul conține o
„complexitate organizată”. De pildă, nu putem ex-
plica faptul că lumea este compusă din individu-
alități (obiecte și ființe) și relația lor fără a accepta
că sunt anumite potriviri în natură, care permit
emergența realităților mai complexe. Nu putem
explica stabilitatea stelelor decât observând com-
binarea forței gravitației cu proprietățile termo-
dinamice și mecanice ale hidrogenului, ce duc la
formarea de mari bule de gaz ce ocazionează re-
acții nucleare destul de mari, dar nu atât de mari
încât să distrugă orice (p.196). Nu putem explica
nici existența organismelor vii: „viața, așa cum o
cunoaștem, depinde de forma legilor fizicii și de o
seamă de accidente asemănătoare fortuite în actu-
alele valori, pe care natura le-a ales pentru diferite
mase, forțe și așa mai departe” (p.199). Nu putem
explica faptul că legile ce guvernează natura se
lasă captate în formulele matematicii (p.198). Nici
uniformitatea naturii, în spațiu și timp, presupusă
de legile fizicii, nu poate fi explicată fără a ne asu-
ma o organizare lăuntrică a universului. Faptul de
importanță crucială este acela că în realitate „ceva
de natura valorii emerge ca rezultat al procesării
conform unui ingenios set de reguli preexistent.
Aceste reguli arată ca și cum ar fi produsul unui
design inteligent. Dacă dorești să crezi că ele au
fost efectiv designate așa și dacă designarea s-a fă-
cut de un anumit fel de ființă, trebuie să rămână
o chestiune de gust personal. Înclinația mea este
să presupun că asemenea calități, precum inge-
nuitatea, economicitatea, frumusețea și altele au
o realitate genuină transcendentă - ele nu sunt
doar produs al experienței umane - și că aceste
calități sunt reflectate în structura lumii naturale”
(p.214). Iar designarea presupune un designer.
Un biofizician de mare forță, Gerald L.
Schroeder (The Hidden Face of God. Science
Reveals the Ultimate Truth, Simon & Schuster,
New York, London, Toronto, Sydney, 2001), a ela-
borat argumente pe baza fizicii subatomice, biolo-
giei moleculare și cercetării interfeței dintre creier
și minte (mind) pentru a se opune teoriei domi-
nante a unui univers fizic epuizat de raporturile
14
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
descrise în fizică și închis. „Descoperirile în do-
meniile fizicii, cosmologiei și biologiei molecula-
re în ultimele câteva decenii ne-au adus tot mai
aproape de ceea ce ar putea fi numit un adevăr
metafizic” (p.2). Bunăoară, fizica cuantică ne spu-
ne că tot ceea ce există este „expresie a informa-
ției”, că există particule și forțe, dar forțele nu se
lasă derivate din particule. Nici nu avem răspun-
suri ale științei la întrebarea „ce sunt gravitația
sau magnetismul sau alte forțe?”, deși le descriem
(p.31). Operăm cu teoria big bang, dar nu pu-
tem spune cine a generat big bang-ul. Formula
lui Einstein „E=mc2” se lasă abia acum înțelea-
să - ea spune că totul este „energie condensată”.
Oricum, fizica cuantică ne permite să trecem de
la întrebarea „cum?” pusă realității, la întrebarea
„de ce?”, care este metafizică. Biologia moleculară
atestă azi că mintea noastră implică o trecere de
la biochimie la o realitate de altă natură. Biologia
în general nu poate explica maniera în care viața
reușește să învingă munții de complexitate ce-i
stau în cale și o amenință (p.59). La nivelul ce-
lulei căutăm zadarnic că epuizăm ceea ce se pe-
trece cu legi biochimice. Acolo este ceva în plus
(p.72). Pretutindeni în științele actuale amintite
ne întâmpină constatarea unei „înțelepciuni (cle-
verness) subtile a sistemului” (p.206).
Teza lui Gerald L.Schroeder este că „sistemul
fizic la care ne referim ca univers al nostru nu
este închis față de nonfizic. El nu poate fi închis.
Începutul său absolut pretinde un act nonfizic.
Să-l numim big bang. Să-l numim creație. Să
admitem că forța creatoare este un câmp poten-
țial, dacă ideea de Dumnezeu este stânjenitoare,
dar să înțelegem faptul că nonfizicul a făcut să se
ivească fizicul. Dacă nu cumva vasta cantitate de
date științifice și concluzii trase de savanți, ateiști,
ca și devotați, sunt în eroare deplină, universul
nostru are un început metafizic. Existența - dacă
cuvântul existență se aplică la ceea ce precede
universul nostru - așadar, existența metafizicului
etern este o realitate științifică. Acest simplu fapt
exotic schimbă regulile jocului. În fapt, el stabileș-
te regulile jocului. Cel puțin o dată metafizicul a
interacționat cu fizicul. Universul nostru nu este
un sistem închis” (p.186). Metafora lui McLuhan,
„nu suntem siguri cine a descoperit apa, dar sun-
tem destul de siguri că nu peștele” spune totul.
Foarte probabil Moise Maimonide avea dreptate
când a vorbit, pe urmele Exodului (33:20, 23), de
„fața ce nu se vede a Eternului”, iar astăzi sun-
tem invitați să luăm în seamă formula de viață
din Deuteronom (8:3) - „nu doar cu pâine va trăi
omul”.
În timpul nostru intervine deja cu certitudine
o rearanjare a disciplinelor ce se ocupă de cu-
noașterea lumii. Pe de o parte, „știința se apropie
de înțelegerea că întregul univers este expresie a
informației, a înțelepciunii, a unei idei, așa cum
atomii sunt expresii tangibile a ceva ca etereal ca
energie” (p.28). Pe de altă parte, filosofia pare a
fi excedată deocamdată de ceea ce se cunoaște
în științe. „Filosofarea asupra originii originilor
noastre, cosmice sau biologice, poate fi fascinantă,
dar rareori ea realizează mai mult decât să ridice
întrebări. Dacă este să cercetăm conștiința minții
într-o manieră rațională, procedăm cel mai bine
studiind de la început biologia creierului. Acea
biologie începe cu unitatea cu adevărat de bază,
celula” (p.59-60).
Nici simpla raportare la Biblie nu mai este
suficientă. Și Bibliei trebuie să i se aplice o anu-
mită lectură. „Ceea ce învățăm din aceste eveni-
mente biblice este că acel design inteligent poate
fi design complex, dar nu este cu necesitate acel
design perfect, chiar dacă designul este opera
Creatorului. Dacă imaginea ta a lui Dumnezeu
este bazată pe un model simplistic al Divinului,
nu te aștepta ca acea imagine să fie ușor compa-
tibilă cu conceptul lui Dumnezeu al Bibliei sau
cu lumea reală” (p.11). Designul realității poate fi
stabilit, dar pe o nouă treaptă a reflecției.
A doua înnoire se datorează altor savanți ne-
mulțumiți cu starea teoriei generale din științe. În
mod frecvent, teoria generală a relativității a lui
Einstein, care este cadrul de gândire științific cel
mai cuprinzător până în zilele noastre și care pos-
tulează unitatea materie, mișcare, spațiu, timp,
este înțeleasă topind timpul în spațiu. Problema
care se pune deja de către științele „tari” - de pil-
dă, fizica atomică, biologia evoluționistă - este
de a recunoaște timpului o pondere decisivă în
existență și în cunoașterea ei și de a-l lua ca fun-
dament. Lee Smolin (Im Universum der Zeit. Auf
dem Weg zu einem neuen Verstandnis des Kosmos,
Pantheon, Munchen, 2015) face pasul spre a re-
interpreta lumea din perspectiva timpului, în
termenii fizicii actuale. „Odată cu progresele ști-
ințelor - scrie el - aspecte ale naturii care odini-
oară au trecut drept fundamentale se dovedesc a
fi emergente și aproximate. Credeam odinioară că
solidul, lichidul și gazul ar fi stări fundamentale;
acum știm însă că ele sunt proprietăți emergente,
ce pot fi înțelese ca ordonare diferită a atomilor,
din care toate constau. Cele mai multe legi care
altădată treceau drept fundamentale, se dovedesc
acum emergente și aproximate. Temperatura este,
simplu, doar o energie mijlocie a atomilor ce se
află în mișcare haotică. De aceea, legile termodi-
namicii ce se referă la temperatură sunt emergen-
te și aproximate” (p.34). Este acum de făcut pasul
profund nou ce constă în plasarea întregii realități
în timp și privirea fizicii pe fondul cosmologiei.
Nu invers!
Consecința majoră este observarea a ceea
ce deja Charles S. Peirce (The Architecture of
Gheorghi Apostu (1937-2009)	Omagiu Universității clujene (1969), ulei pe pânză, 104,3 x 119,4 cm
Theories, în „The Monist”, 1-2, 1891) semnala-
se - anume caracterul istoric al legilor naturii.
„Nimic nu trece peste timp, nici chiar legile na-
turii. Legile nu sunt sustrase timpului. Ca orice
altceva, ele sunt proprietăți ale prezentului și se
pot dezvolta cu timpul” (p.15). Aceasta este baza
pentru o nouă reprezentare generală a lumii, ce
poate fi numită „relaționalism”, dar nu cade în di-
ficultățile dintotdeauna ale unei viziuni ce pune
accentual hotărâtor pe relație. „Gândirea în timp
nu este vreun relativism, ci o formă a relaționalis-
mului - o filosofie ce susține că descrierea adec-
vată a ceva constă din aceea că se indică relațiile
acestuia cu alte părți ale sistemului căruia îi apar-
ține. Adevărul poate fi astfel atât legat de timp,
cât și obiectiv, cîtă vreme se referă la obiecte care
există, după ce a fost descoperit de evoluție sau de
gândirea umană”(p.18).
Repercusiunile acestei legări a adevărului de
timp, a legilor de evoluție, sunt, totuși, adânci.
„Pe plan personal gândirea în timp înseamnă in-
certitudinea (Ungewissheit) vieții ca preț necesar
al faptului de a fi ființă vie. Atunci când cineva
se pune contra nesiguranței vieții, respinge in-
certitudinea și nu-și asumă riscuri și-și închipuie
că viața este astfel orientată încât pericolele sunt
complet excluse, acela gândește în afara timpului.
A fi om înseamnă a duce o viață plasată între pe-
ricol și șanse” (p.18).
Dacă din prima înnoire din științele timpului
nostru s-au tras direct concluzii teologice, din a
doua tragerea este abia început. Totuși, din ide-
ea istoricității a însăși legilor naturii se trag deja
consecințe importante în creștinism. Bunăoară,
Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea (Jesus von
Nazareth, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2006,
Band I) a fost preocupat sistematic să depășească
tradiționala delimitare dintre două formule de ra-
portare angajatoare (Bekenntnis) din creștinism
- cea „substantivă”, care ia relatările evanghelice
ca atare, adică drept relatări de fapte petrecute
O
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
15
o
aievea în spațiu și timp, și „cea verbală”, care are
în vedere simbolurile din Evanghelii. În concepția
sa, elaborată pe spații ample, el susține că „ambele
tipuri de raportare angajatoare țin una de alta și
fiecare rămâne incompletă fără cealaltă și în cele
din urmă de neînțeles” (p.345). Prima formulă are
însă întâietate, căci „fără istoria sfântă concretă ti-
tlurile (ce s-au atribuit lui Isus NN) rămân ambi-
gue” (p.345).
Relatările Evangheliilor sunt astfel de luat în ac-
cepțiune „substantivă”, ca descrieri de evenimen-
te istorice. Dacă în aceste descrieri apar elemente
care sunt neconvergente cu abordarea științifică,
ce recurge, cum se știe, la explicații prin legile cu-
noscute ale naturii, atunci trebuie admis că există
o istoricitate chiar a acestor legi. Aceasta ne per-
mite să spunem că în timpul și spațiul la care se
referă relatările despre Isus, de pildă, puteau fi și
exceptări de la cursul cunoscut al evenimentelor
naturale. Ordinea îngăduită de natură ar fi putut
să fie și alta.
Nu cu mulți ani în urmă, unul dintre cei mai
importanți gânditori ai timpului nostru, prin
scrierile sale de asumare a dificultăților lumii
de azi și folosirea instrumentelor teologiei și fi-
losofiei, fostul mare rabin al Londrei, Jonathan
Sacks, a reluat întreaga problematică implicată
în relația dintre știință și religie. El a publicat The
Great Partnership. God, Science and the Search for
Meaning (Hodder & Stoughton, London, 2012),
în care a pledat, fructificând nu atât idei prealabi-
le, cât constatări de fapte, cel mai explicit, pentru
soluția „parteneriatului”.
Argumentarea sa îl ia ca punct de plecare pe cel
care este răspunzător de ambele - știința și religia,
omul. Ea începe cu două premise.
Prima constă în observația că „homo sapiens
este animalul căutător de semnificație (homo sa-
piens is the meaning-seeking animal)” (p.36). El
este liber (“we are free”, p.124) și recurge deopo-
trivă la știință și la religie, „În cele mai bune reali-
zări ale lor, știința și religia sunt, ambele, instanțe
ale pasiunii umane de a decoda mistere, lucrând
constant la căutarea destinației ce continuă să ne
scape, adică ne duc totdeauna peste capătul lu-
mii” (p.285). Cele două au importanțe inconfun-
dabile. „Știința consideră lucrurile detașându-le
(apart), pentru a stabili cum lucrează ele. Religia
pune lucrurile împreună, pentru a stabili ce sem-
nifică ele” (p.2). Mai mult, „știința este cucerire
în detrimentul ignoranței, religia este mântuire
(redemption) a solitudinii” (p.7). Se poate adău-
ga că „știința este căutare a explicației, religia este
căutare a semnificației. Căutarea semnificației,
deși începe cu știința, trebuie să meargă dincolo
de aceasta. Știința nu produce semnificație, și nici
nu dovedește absența semnificației” (p.37-38). Iar
semnificația cea mai bogată omul o atinge atunci
când „viața sa este trăită în lumina prezenței lui
Dumnezeu, răspunzând chemării sale” (p.205).
A doua premisă este un argument specific cu
bază factuală. Jonathan Sacks consideră că „reli-
gia și știința sunt unite în vederea vieții umane
precum sunt emisferele dreaptă și stângă pentru
creier” (p.6). Nu este realistă propunerea scientis-
tă de a scoate religia din discuție, din mai multe
rațiuni: natura în sine nu are semnificație (p.30),
știința nu asigură semnificație, știința nu lasă spa-
țiu libertății umane (p.289) și nu se poate trăi fără
semnificație (p.33-34) și libertate. În alte cuvinte,
demnitatea umană nu se mai poate asigura fără a
asuma ceva din susținerile religiei.
Problema practică nici nu este de fapt alegerea
între cele două, știința sau religia, căci nu acestea,
ci „noi suntem problema” (p.250) din momentul
în care ne folosim libertatea pentru a apela la so-
luții nerealiste. Reperul major ce trebuie avut în
vedere este „demnitatea umană (human dignity)”
(p.123), ce s-a dovedit prea fragilă în fața înțelege-
rilor abuzive ale libertății.
Cu aceste premise Jonathan Sacks procedează
la o reevaluare istorică. Sub aspectul consecințe-
lor în viața societăților istoria a dovedit că soluți-
ile bazate pe secularizare nu se pot îmbrățișa fără
a trăda demnitatea oamenilor (p.122). Dar și că
„religia este asemenea unui foc: el încălzește, dar
și arde”. încât este rezonabil să ne păstrăm mo-
derația. „Noi suntem gardienii flăcării” (p.249) -
dacă este să rămânem la această metaforă.
Pe un plan și mai profund privind lucrurile,
Biblia este o reflecție organizată asupra eliberă-
rii omului. „Drama istorică conținută în Biblie se
mișcă în jurul întrebării cum se traduce o liber-
tate individuală într-o libertate colectivă. Cum să
construiești o societate liberă fără riscul constant
al dominării puternice și al exploatării celui slab?
Aceasta este chestiunea articulată de profeți și
care nu a fost niciodată rezolvată. Politica (poli-
tics) este o problemă pentru Biblie în mod exact
deoarece ea crede că nici o ființă umană nu tre-
buie să-și exercite forța asupra altei ființe umane.
Politica este despre putere, iar credința abrahami-
că este un protest împotriva puterii” (p.132).
Premisa cea mai adâncă a unei democrații du-
rabile este credința în Dumnezeu, iar faptul se
poate observa și în aceea că religia a servit mai
bine cauza libertății și drepturilor, ca și a înțelege-
rii comunicative dintre oameni înzestrați cu ele,
decât secularizarea. O seamă de valori - „dem-
nitatea și sanctitatea vieții, politica legământului
și a speranței, moralitatea răspunderii personale,
mariajul ca legătură sacră..., deplina semnificație
a vieții” - se ating doar pe baza credinței (p.204).
În sfârșit, marile religii au fost „cei mai buni tu-
tori ai moralei care au existat vreodată” (p.159).
Dumnezeu și binele moral se dovedesc a fi în le-
gătură lăuntrică, Tolstoi și Dostoievski având aici
din capul locului dreptate.
Religia este organizată în jurul „credinței (fa-
ith)”. Ce este credința nu mai este o chestiune evi-
dentă și ușor de dezlegat. Jonathan Sacks aduce
precizări esențiale.
Credința ne pune în legătură cu ceva transcen-
dent, care este condiție a plinătății de semnifica-
ție a vieții. Ea, „credința nu este o formă de cu-
noaștere în sensul în care cuvântul este folosit în
știință și filosofie. În Biblie credința este un mod
de ascultare” (p.74). Pe de altă parte, „credința nu
este ceva magic. Ea revelă semnificații când noi
lucrăm la a o face reală în viețile noastre și în co-
munitățile pe care le construim” (p.204). Din altă
perspectivă, „credința nu este certitudine. Ea este
curajul de a trăi cu incertitudinea. Credința nu
este niciodată ceva ușor” (p.97). Peste toate „cre-
dința este curajul de a ne asuma un risc” (p.286).
Astfel stând lucrurile, tabloul argumentelor teo-
logice ale existenței lui Dumnezeu va trebui com-
pletat cu argumente ce rezultă din condiționarea
unei vieți pline de semnificație de către raportarea
la Divinitate.
În discursul său destinat Universității La
Sapienza din Roma (vezi Benedetto XVI, Allargare
gli orizzonti della rationalita, Libreria Editrice
Vaticana, 2008), Joseph Ratzinger vorbea de „ne-
voia de a menține sensibilitatea pentru adevăr”. El
atrăgea atenția cercetătorilor din diferite domenii
și cu afinități variate asupra faptului că vorbește
în numele „unei comunități de credincioși, în
Alexandra Mureșan (n. 1985) Duplicitate II (2015)
sticlă suflată, metal, 53 x 27 x 25 cm
care în secole de existență s-a maturizat o înțe-
lepciune determinată a vieții. o comunitate care
este custodele unui tezaur de cunoștințe și expe-
riențe etice pe care îl posedă, cu rezultate impor-
tante pentru întreaga umanitate... (o comunitate
ce cultivă) o rațiune etică” (p.96). Cu altă ocazie,
cunoscutul teolog propunea celor care nu cred
în existența Dumnezeu să-și păstreze, dacă chiar
este convingerea lor, opinia, dar să se comporte ca
și când Dumnezeu ar exista. Și Joseph Ratzinger
insista asupra imperativului alimentării eticii din-
tr-o perspectivă religioasă.
Este interesant și grăitor că o seamă de savanți,
dar și doi dintre cei mai mari teologi care trăiesc
în anii noștri și autorul celui mai nou sistem fi-
losofic, nu numai că au plasat știința și religia
într-o relație de parteneriat, dar au arătat că este
nevoie de o lărgire a înțelegerii rațiunii pentru a
le integra cu rezultate. Prin aceasta, dar nu nu-
mai prin aceasta, este clar că suntem departe de
teza criticii religiei, exercitată în societatea mo-
dernă, de la Hegel, trecând prin Conte, Marx,
Nietzsche, Freud, conform căreia religia este un
fenomen istoric fără viitor. S-a dovedit că religia
are o ancorare mai adâncă decât una în contex-
tele trecătoare ale istoriei. Suntem, de asemenea,
departe de teza lui Rudolf Carnap, a lipsei de sens
a chestiunilor care privesc Absolutul, căci aceste
chestiuni au un loc în viața oamenilor ce nu se
lasă anihilat fără pierderi majore. Suntem departe
și de teza lui Hans Barth, care cerea teologilor să
nu se mai intereseze de filosofie, căci ea induce
în erori. Suntem efectiv la o oră nouă, cea a „par-
teneriatului”, cum spune Jonathan Sacks - ora la
care Atena și Ierusalimul ajung, după sinuoasa
lor relație istorică, care a indus umanității cultura
demnității fiecărei persoane și civilizația cea mai
înaltă de până acum, la alianța lor naturală și fe-
cundă.
(Din volumul Andrei Marga, Filosofi și teologi actuali,
în curs de publicare)
■
16
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
Radu Țuculescu - 70
Un om orchestră
■ Radu Ilarion Munteanu
Radu Țuculescu a împlinit 70 de ani. Față
de vivacitatea sa e de necrezut. Dar ace-
eași vivacitate a avut-o întotdeauna. De
când, copil mic fiind, își speria mama cântând în
plină stradă, pe melodie improvizată și text spon-
tan, Stalin, cu sapa-nainte, umblă vesel printre
morminte. Acum, în pragul rotundei aniversări,
participă, la Basel, la lansarea versiunii germa-
ne a romanului izvorât, cumva, din anticul text.
Stalin, mit dem Spaten voran. Versiunea originală
fusese lansată la Bookfest, în urmă cu nouă ani.
Era al doilea din surprinzătoarea și neîntrerupta
serie de romane din ultimii 12 ani. Cinci de toate.
Adică exact cât scrisese până atunci. În 28 de ani.
Dar s-o luăm cătinel. Când l-am întâlnit, în
toamna lui 1973, în primele ore de armată, atră-
gea atenția. Ieșea în relief. Sonor. Dar și optic. Din
mlaștina verzuie-kaki, cele mai multe figuri erau
ecranate. Nu și a lui. Un craniu ras, ovoidal, cum-
va strălucitor, dotat cu o mustăcioară ce părea a
indica direcția. Un timbru baritonal spre bas, cu
debit verbal de comentator radio de fotbal. A și
avut grija să se laude că la radio lucrează. Iar fot-
bal habar n-avea. Ne lăsau duminicile să vedem
meciuri la televizor. Numai vocea lui se auzea
în sală. Plasat strategic în spatele meu, din când
în când mă întreba, pe șoptite, ce se petrecea pe
ecran. Între timp scria. Nu permitea să citești. A
trebuit să aștept să treacă armata, să citesc frag-
mente de o pagină mare în reviste transilvane de
cultură. Era de bănuit că materia primă era expe-
riența armatei. Scrisul lui mă deruta. Valorifica în
beneficiu propriu fraze comune, filtrate din me-
diu. Cărora le dădea adâncime.
Până la debutul în volum (Portocale și cas-
cadori, Dacia, Cluj, 1978) au trecut patru ani.
Debutase, de fapt, cu poezie în lunarul clujan
„Steaua”, în liceu.
Timp în care a făcut, ca și înainte, teatru studen-
țesc, a adaptat dramatic o nuvelă a lui Mârquez,
publicată într-una din revistele unde avea de-
bușeu, și a pus-o în scenă... Al doilea volum, tot
proză scurtă, mai omogen și mai rafinat, Grădina
suspendată (Albatros, București, 1981), venit re-
pede. Imediat, primul roman, Vânzătorul de aripi,
iarăși la Dacia, 1982. Urmează ani fertili: Ora pă-
ianjenului (Albatros, 1984, roman), Degetele lui
Marsias (Dacia, 1985, roman), Portrete în mișcare
(Albatros, 1986, proză scurtă). Poate șocul desfi-
ințării, peste noapte, a studiourilor teritoriale de
radio, urmare a cărui fapt revine la statutul de
violonist la filarmonică, specialitatea dobândidă
la Conservator, dar practicată acum în premieră,
timp de cinci ani, poate munca mai migăloasă ce-
rută de cel mai dens roman al său, Umbra penei
de gâscă (Dacia, 1991), au determinat un hiatus
în publicare. Despre acest roman s-a scris că ar fi
fost un exercițiu de lectură a capodoperei lui Eco,
Numele trandafirului. Este și nu este așa. Dar nu
ne întrerupem urmărirea traiectoriei scriitorului
pentru a discuta subiectul.
Paradoxal, după '89 frecvența volumelor publi-
cate scade. Pe de o parte, aflat în grupul de jurna-
liști care reînființează imediat Studioul teritorial
de radio Cluj, participă la extinderea activității
acestuia în televiziune, unde devine realizator,
ceea ce-i multiplică activitatea profesională, cu o
componentă itinerantă intensivă. În țară și în stră-
inătate. Pe de alta, primește burse de creație: Paris
(1990), Berna (la Schweizer Radio International,
1991, 1992, 1994), Basel (la „Literatur Kredit
Komision”, 1993, 1996). Ultima colaborare cu
editura Dacia, volumul de proză scurtă Cuptorul
cu microunde - romanul unui bloc în 10 secven-
țe horror (reeditat și restructurat, în 2014, la
editura eLiteratura, sub titlul Pivnița) e urmată
de Uscătoria de partid (Cogito, 1997), Aventuri
în anticameră (Paralela 45, 2001). Este prezent
în antologiile Proza satirica româneasca (Ed.
Astra, 1984), Liftben (proză scurtă, Zalaegerszeg-
Ungaria, 1996, trad. Szlafkay Attila), Genera'ia
'80 în proza scurtă alcătuită de Gheorghe Crăciun
și Viorel Marineasa (Ed. Paralela 45, 1998) si
Plaja nudiștilor. Cele mai bune povestiri ale anu-
lui 1998 alcătuită de Dan-Silviu Boerescu (Ed.
Allfa, 1999), Umorul reformei, reforma umorului
(2001), Proză românească a mileniului 3, alcătuită
de Horia Gârbea (Limes, 2004), Antologie de pro-
ză umoristică (2005).
Om de teatru (pe lângă activitatea de scenă, a
avut o rubrică de critică teatrală la „Observatorul
cultural”, în anii '90), publică primul volum de
teatru în 2004: Ce dracu se întâmplă cu trenul
acesta? (Eikon). În același an, Teatrul transilvan
la începutul mileniului III (cronici dramatice,
Editura Tribuna, 2004). Dar și reeditarea digi-
tală a romanului Degetele lui Marsias (Editura
LiterNet.ro, 2004). În vara aceluiași an a partici-
pat, ca invitat, la seria de emisiuni Radio LiterNet,
în cadrul Radio România Internațional. Editura
LiterNet.ro publică, în 2004, volumul de teatru
Bravul nostru Micșa, care adaugă celor trei piese
din versiunea tipărită și o a patra, care dă titlul
volumului. O versiune în limba cehă, datorată lui
Ladislav Cetkovsky, e publicată de aceeași editură
digitală, în 2011. Această ultimă piesă, în versiu-
ne cehă, e jucată acum, în a doua stagiune, la un
teatru praghez.
Peste doi ani reîncepe seria de romane. Primele
patru la Cartea Românească. Deja proprieta-
tea editurii Polirom. Ultimul poartă deja sigla
Polirom, cu aceeași echipă redacțională. Cărți in-
tercalate cu retroversiuni în diferite limbi europe-
ne ale romanelor. Iată-le:
Povestirile mameibătrâne - roman, 2006; Der
Mikrowellenherd (der Roman Eines Plattenbaus
in zehn Aufzugen) - Editura Lehner, Viena, 2008,
traducere Zorin Diaconescu); Antologia Dilingo
(zece prozatori români contemporani) (Editura
Noran, Budapesta, 2008); Stalin, cu sapa-nainte -
roman, 2009; Bravul nostru Micșa - trei piese de
teatru (Eikon, 2010); Românul erectil (pubicisti-
că, Limes, 2010); Femeile insomniacului - roman,
2012; Mere-vieille racontait (Gingko Edition,
Paris, versiune franceză Dominique Ilea); Stalin,
con la zappa in spalla (Aracne Editrice, 2013,
versine italiană Danilo de Salazar); Mierla nea-
gră - roman, 2015; Prica Staramajke (Ed. Sezam,
Radu Țuculescu
Belgrad, 2015, versiune sârbă Mihaela Lazovic);
Staromama vypravi (editura Dauphin, Praga,
2015, versiunea cehă de Ladislav Cetkovsky);
A mi derek Miksank! (Ed. Garabontzia, Târgu-
Mureș); Antologie de literatură elvețiană de ex-
presie germană, două volume (traducere și pre-
zentare, Ed. Biblioteca revistei „Familia”, 2015);
Măcelăria Kennedy - roman, Polirom, 2017; Ina
și ariciul Pit - povești pentru copii, Corint, 2017
și 2018 (vol. II); Stalin, mit dem Spaten voran!
(Mitteldeutscher Verlag, Halle, 2018, versiune
germană Peter Gross).
Două vorbe despre aceste ultime cinci romane.
Povestirile Mameibătrâne au la bază un jurnal oral
sui generis, care descrie viața unui sat transilvan.
Procesarea literară inventivă duce narațiunea spre
surrealism. Stalin cu sapa-nainte valorifică literar
o etapă biografică, pornind de la o... străveche fo-
tografie de familie. Predispoziția pentru grotesc,
prezent în unele dintre romanele și povestirile
sale, ia aici o latură dublu tragică. Al cărei mo-
ment epic culminant coincide cu o știre de presă
despre congresul istoricilor la care Putin pretinde
acestora să învețe tineretul rus că Stalin n-a fost
un criminal, ci un mare erou rus. Coincidența
face explozie în mintea cititorului. Femeile insom-
niacului duce în fantastic straniu portretul erou-
lui, a cărui sursă e un fost coleg jurnalist. Mierla
neagră convertește materia primă a altei perioade
biografice în dramă existențială. Explozia ficțiu-
nii se articulează într-un spectacol permanent,
contrapunând provocările a două vârste din via-
ța eroului. În fine, cel mai recent (nici pe depar-
te ultimul!), Măcelăria Kennedy, e o sarabandă
flamboiantă de comedie umană, care provoacă
dificultăți de lectură. Prin crampe permanente de
râs homeric.
Uilmele trei romane excelează prin colecția de
personaje ale căror surse reale sunt lesne de bă-
nuit de către cei care vor fi trăit unele evenimen-
te, dar care personaje au o autonomie și coerență
impecabilă pentru cititorul neozeelandez ori ara-
ucan. Mă rog, când romanele vor fi traduse și în
limbile respective. Pentru primii cititori, hazul -
și pe alocuri necazul - e, firește, dublu.
Radu Țuculescu este, în plan cultural, un
om-orchestră și-mi va ierta platitudinea uzatei
expresii.
■
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
17
Expoziția de artizanat
■ Carmen Ardelean
Pitoresc, savuros, electrizant, dezinvolt mi
s-a părut Radu Țuculescu de fiecare dată
când am avut bucuria de a-l întâlni la eve-
nimente literare desfășurate în orașele care ne-au
adoptat: Cluj-Napoca și Zalău. Mi-a mărturisit,
de fiecare dată, cu o tristețe pe care o alunga în
secunda următoare, că „la noi” nu se mai citește,
ci doar se scrie. Mi-a mulțumit că i-am citit cu
atenție cărțile, afirmând, sper eu, exagerat, că sunt
printre puținii lui cititori români. Mi-a comuni-
cat pe un ton în care se cuibăriseră și mândria, și
regretul că e mai mult tradus decât editat în țară,
mai prezent la evenimente internaționale decât
naționale. Nu cred că am reușit să-i mărturisesc/
comunic/mulțumesc, la rându-mi, cât aș fi dorit,
despre/pentru ceea ce mi-au oferit cărțile sale, așa
că mi-am propus să încerc un sincer și atât de ne-
cesar exercițiu de tip laudatio, la aniversară.
Am remarcat, încă de la primele volume, con-
gruența admirabilă ce se întrevede la o atentă ana-
liză a biografiei și a operei celui care, în prima zi a
acestui an, a aniversat șapte decenii de viață, căci
vitalitatea, exuberanța, polifonia și deplina auten-
ticitate sunt, invariabil, constante ale celor două
paliere existențiale. Nu e deloc hazardat să nu-
mim opera, creația, în cazul lui Radu Țuculescu,
palier existențial, căci autorul a ales nu (doar) să
valorifice, să literaturizeze amănuntul biografic, ci
să (re)compună, să (re)semantizeze realitatea, să
o proiecteze, regizoral, pe un fundal care să lumi-
neze, extrem de inspirat, frumusețea și tragismul
vieții, în cele mai variate medii, pe cele mai variate
tonuri narative.
Deopotrivă debordantă și dezarmantă e sin-
ceritatea celui care alege să deconspire, odată cu
fiecare apariție editorială, sursele de inspirație,
specificul laboratorului de creație, relația bio-
grafie-operă, nemulțumirile față de receptarea
critică a propriei opere în țară și satisfacția inte-
resului internațional pentru cele mai recente apa-
riții editoriale personale. Mărturie stau, în acest
sens, interviurile în care Radu Țuculescu alege
să devoaleze, cu generozitate, nucleele narative,
tipologia personajelor, temele și motivele cen-
trale, toposurile simbolice și inovațiile compozi-
ționale, devenind, în acest fel, cel mai pertinent
exeget al propriei opere, concediind, fără drept de
apel, cronicarul și criticul literar.
Am fi tentați să percepem această nuditate auc-
torială ca pe un asumat gest de frondă la adresa ce-
lor îndreptățiți să abordeze critic literatura și poa-
te nu am fi departe de adevăr. Ar părea extrem de
riscantă, păguboasă și aproape sinucigașă această
transparență, chiar un act de total antimarketing
într-o lume ai cărei zei sunt suspansul, opacitatea.
Din fericire, nimic din talentul narativ al autorului
nu e umbrit de ancorele pe care Radu Țuculescu
alege să le ofere, așa cum nu e suficient să cunoști
ingredientele și procesul tehnologic pentru a putea
simți și savura capodopera gastronomică. Ceea ce
dă măsura operelor sale e, cu siguranță, calitatea
lui de artizan, în toată complexitatea termenului,
căci despre un adevărat meșteșugar ce lucrează
cu artă este vorba. Cu arte, mai precis, căci răzbat
din osatura și din tonurile cărților sale veleitățile
muzicale, competențele jurnalistice și regizorale,
Radu Țuculescu s-a născut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș; a crescut la Reghin. Romancier, dramaturg, jurnalist,
traducător din limba germană. Absolvent al Conservatorului de Muzică „Gh. Dima” din Cluj, secția vioară. Realizator
radio și TV. Violonist la Filarmonica „Transilvania” din Cluj.
A publicat romane, proză scurtă, teatru, cronici dramatice, jurnale de călătorie, literatură pentru copii. A tradus din
literatura contemporană elvețiană de expresie germană (nouă volume de poezie și patru de proză) și literatura austriacă.
Dintre cărțile publicate: Ora păianjenului (roman, 1984), Degetele lui Marsias (roman, 1985), Umbra penei de gâscă
(roman, 1991), Cuptorul cu microunde (povestiri, 1996), Aventuri în anticameră (jurnale, 2001), Ce dracu se-ntâmplă cu
trenul ăsta? (teatru, 2004), Povestirile mameibătrîne (roman, 2006), Stalin, cu sapa-nainte! (roman, 2009), Bravul nostru
Micșa (teatru, 2010), Femeile insomniacului (roman, 2012), Mierla neagră (roman, 2015), Măcelăria Kennedy (roman,
2017), Ina și ariciul Pit - două volume (povești pentru copii, 2017, 2018).
Romanele sale au fost traduse în Italia, Franța, Austria, Germania, Ungaria, Cehia, Serbia. A condus trupe de teatru și
pantomimă cu care a participat la festivaluri internaționale din Europa, Africa de Nord și Canada.
Piesele sale de teatru s-au tradus în italiană, engleză, cehă, franceză, maghiară, ebraică. Ca dramaturg, se află în reper-
toriul permanent al Teatrului „Orfeus” din Praga. A fost bursier la Wroclaw, Viena, Praga, Paris, Berna, Basel. A ținut
conferințe despre creația sa în Calabira, Budapesta, Torino, Haifa, Tel Aviv, Basel, Viena, Namur etc.
A primit premii naționale și internaționale pentru proză, dramaturgie și film tv.
Este prezent în numeroase dicționare ale literaturii române, deasemenea în Lexiconul de literatură universală (Kindle)
apărut la Berlin (2012).
acutul simț artistic al limbii, bine stăpânit și înde-
lung exersat de traducător.
Fie că e vorba de texte în care alege să prezinte
timpuri actuale sau revolute, medii pretențioase
sau periferice, urbane sau rurale, tipologii bana-
le sau inedite, povești exotice sau neaoșe, proza-
torul clujean surprinde prin insolitul abordării,
prin interesanta îngemănare a realismului brut
cu unul de substanță magică. Orchestrate senza-
țional, diegezele sale creează un efect neașteptat
tocmai prin alternarea inteligentă a stilurilor, prin
răsturnarea parabolelor, prin exacerbarea amă-
nuntului aparent nesemnificativ și prin minimali-
zarea semnificativului. E o dovadă în plus că Radu
Țuculescu ne propune un nou stil, unul profund
personal, autentic, de observare, de receptare a
lumii. Noile coordonate reconfigurează orizontul
de așteptare al cititorului, cultivându-i un gust
estetic cel puțin neobișnuit. Admirația autorului
pentru fiecare dintre personajele sale, mărturisi-
tă adesea în interviuri, se transferă, indiscutabil,
cititorului care ajunge să pactizeze, rând pe rând,
cu fiecare ființă de hârtie, să-i înțeleagă frământă-
rile, să-i accepte, condescendent, simplitatea sau
complexitatea, să îi ierte derapajele, să zâmbească
și să lăcrimeze empatic.
Construcții arborescente și contrapunctice re-
ușește să realizeze prozatorul clujean în romanele
sale, din care nu lipsesc descrierile atât de pitorești,
pline de o savoare ce dau o plăcută dependență.
Completează fericit dialogurile tranșante, de un
umor absurd, narațiunea alertă și cea domoală,
ardelenească. Participăm, astfel, total absorbiți, la
comprimarea și dilatarea episoadelor, la alterna-
rea seducătoare a evenimentelor simultane, apa-
rent independente, ai căror lianți se luminează
abia spre final. Se adaugă acestei strategii narative
permanenta potențare a absurdului, comicului,
tragicului, grotescului și sublimului, până la nive-
luri neașteptate. De cele mai multe ori, se zăresc și
vagi accente de bestiar, căci mierla neagră, corbul
Dodo sau berzele din Măcelaria Kennedy secon-
dează și comentează inspirat lumea carnavalescă.
Nu încape nicio îndoială că Radu Țuculescu
trăiește viața, asemenea personajelor sale, când ca
pe un lamento sau recviem, când ca pe un vode-
vil sau operă-bufă, însă fără a uita o secundă că
o fugă, o fantezie sau o melodramă pot coexista,
atunci când lumea - romanescă sau românească -
nu e altceva decât... un capriciu.
■
18
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
Țuculescu și limitele
„sistemului lui solar”
■ Ștefan Manasia
Mai e puțin pînă ce sonda New Horizons
trimisă de NASA se va apropia de cel
mai îndepărtat corp ceresc studiat
vreodată, de Ultima Thule, situat în Centura
Kuiper. Nimeni nu știe dacă Ultima Thule este
sferă sau disc sau piramidă, un singur corp ce-
resc sau un conglomerat, pierdut la 6,4 miliar-
de de kilometri distanță de Terra, în centura
din fragmente înghețate rămase de la nașterea
Sistemului Solar. Pînă în anii 1990 nimeni nu
știa de misterioasa Centură. Conectat la site-ul
NASA urmăresc imaginile Terrei transmise
de pe stația internațională: nori, ocean, ozon.
Puțin după miezul nopții (ora Washingtonului),
New Horizons se va afla - în urma unei ma-
nevre extrem de riscante - cel mai aproape de
Ultima Thule și va fotografia corpul ceresc. Pe
1 ianuarie NASA va atinge, la propriu, limitele
Sistemului Solar. Pe 1 ianuarie, prietenul meu,
romancierul Radu Țuculescu, face 70 de ani.
Spre deosebire de NASA el nu și-a atins (încă)
limitele sistemului solar personal: jurnalist,
dramaturg, regizor, traducător și - last but not
least - prozator, adică povestitor și romanci-
er, Țuculescu dovedește o energie incredibilă.
Cel puțin trei dintre romanele lui, publicate
după vîrsta de 55 de ani, probează versatilita-
te remarcabilă, apetit pentru experimentalism,
pentru polifonie, pentru regenerarea formei
narative, pentru - o spun cu toată convinge-
rea - (re)vizitarea & (re)vitalizarea universului
romanesc mitteleuropean. Pentru că Povestirile
Mameibătrîne (2006), Mierla neagră (2015)
sau Măcelăria Kennedy (2017) își găsesc locul
în canonul prozei publicate în România după
1989. Reconfigurînd eposul satului transil-
van cu senzualitate și plasticitate narativă (în
Povestiri...), construind polifonic, exemplar
(în Mierla neagră), înclinîndu-se în fața „co-
micului existențial” (în Măcelăria...), coloni-
zînd - fără să plictisească - „spațiile mici”, în
antologia de povestiri Scorpionul galben sau
în recentissimele blitzproze, Radu Țuculescu e
capabil să mă surprindă - cît de curînd - cu
apariția unui nou roman exemplar sau cu tra-
ducerea unui poet important din spațiul lim-
bii germane. Îi urez prietenului meu La Mulți
(Creativi) Ani! După cum țin pumnii sondei
New Horizons în timpul ultimei sale misiuni
spațiale. Nu știu de ce, am totală încredere în
noile misiuni pe care la va îndeplini romanci-
erul reghinean, îi aștept calm noile cărți, am
mai mari emoții pentru micul vehicul terestru
care se va „apropia” la 3500 de kilometri de
Ultima Thule pe care va încerca, la o viteză de
14 kilometri pe secundă, să o fotografieze.
(31 decembrie 2018)
■
Amintiri solitare
■ Marcel Lucaciu
ntr-o lume ce își pulverizează, constant,
valorile, există tot mai puțini scriitori a că-
ror viață tumultuoasă se contopește, armo-
nios, cu propria lor creație, iar complexitatea
trăirilor profunde se conjugă, firesc, cu diver-
sitatea genurilor literare abordate.
Absolvent al Liceului de Muzică și al
Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din
Cluj-Napoca, secția vioară (1968-1972), Radu
Țuculescu a preferat să lucreze în calitate de
redactor la Radio Cluj (1972-1985) și a devenit
violonist, la Filarmonica de Stat din orașul de
pe malurile Someșului (1985-1989), mai degra-
bă constrâns de împrejurări, după ce respecti-
vul post de radio a fost desființat prin grija pă-
rintească a celebrului PCR (1985). După 1990,
și-a reluat activitatea în mass-media, fiind re-
dactor și realizator la TVR Cluj.
Toate acestea nu par să aibă nimic în comun
cu palmaresul literar al prozatorului născut, la
Târgu Mureș, în noaptea Noului An 1949. Și
totuși, în vasta lui operă, sunt multe reverbera-
ții ale unei asemenea biografii. Radu Țuculescu
a cochetat, mai întâi, cu poezia, publicându-și
primele versuri în revista „Steaua” (1966).
Oarecum surprinzător, a debutat editorial cu
volumul de proză scurtă Portocale și cascadori
(1978), urmat de alte volume precum Grădina
suspendată, Portrete în mișcare, Cuptorul cu
microunde, Uscătoria de partid, Scorpionul
galben. Nu sunt de neglijat piesele de teatru,
cronicile dramatice, traducerile din literatu-
ra elvețiană de expresie germană și, mai ales,
excelentele sale romane: Vânzătorul de aripi,
1982; Ora păianjenului, 1984; Degetele lui
Marsias, 1985; Umbra penei de gâscă, 1991;
Povestirile mameibătrâne, 2006 (o carte tradu-
să în limbile franceză, sârbă, cehă și maghiară);
Stalin, cu sapa-nainte, 2009; Femeile insomni-
acului, 2012.
Învăluit de aura prozaicelor vremuri roșii și
străjuit, ulterior, de postdecembrista moder-
nizare și europenizare cu orice preț, romanul
Mierla neagră (Editura Cartea Românească,
București, 2015) are un pronunțat caracter au-
tobiografic, creionând, prin intermediul celor
trei părți (Internatul, Despina, La picioarele
desculțe), adolescența, tinerețea și maturitatea
protagonistului Radu Anghel care este, până la
un anumit punct, un alter ego al scriitorului.
Incipitul romanului stă sub semnul olfac-
tivului care declanșează fluxul rememorării
subiective: „Nimic mai aromat și mai gustos
decât un borcănel cu dulceață de frăguțe prin-
tre care se zăresc feliuțe de lămâie. Dulceață
făcută de mama pentru odorul ei aflat într-un
internat al Marelui Oraș, departe de casă”. Elev
la Liceul de Muzică, unde studiază clarinetul,
Anghel cunoaște toate privațiunile vieții de in-
ternist și implicit ale regimului totalitar: dor-
mitorul cu 40 de paturi suprapuse și cu pereții
plini de igrasie, toaletele turcești și chiuvetele
din tablă, dușurile unde apa caldă curge doar
vinerea (preț de trei ore), „marmelada cle-
ioasă” servită la micul dejun, învățarea limbii
ruse, lectura obligatorie a primei pagini din
ziarul Scînteia (pagină care „este cea mai im-
portantă”), interzicerea jazzului pentru că „e o
muzică decadentă, capitalistă” etc. Într-un fel,
Internatul este universul concentraționar în
miniatură; e închisoarea micilor muzicieni (a
„greierașilor” cum li se spune, peiorativ) care
trebuie neapărat (re)educați. Stăpânul origi-
nalei închisori este tovarășul pedagog și, toto-
dată, secretarul de partid Prada, un neom „cu
ochii bulbucați, de broască [...] și ceafa groasă
și scurtă”; „un sadic care ar fi făcut carieră în
lagărele de concentrare.” Prezent, pretutindeni,
O
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
19
o
în sala de studiu, în spălătorul ori în dormito-
rul băieților, Prada știe totul, aude totul, ține
să fie respectate, cu strictețe, „ordinele venite
de sus,” dar și propriile sale ordine transforma-
te în reguli menite să suprime atât libertatea,
cât și personalitatea „greierașilor”. El benefi-
ciază de serviciile obedientului Mirel, colegul
și „turnătorul interniștilor,” un individ șters,
născut „cu darul delațiunii în sînge” și botezat
(de narator) Mirositorul de picioare, pentru că
adulmeca picioarele nespălate, de sub pătură,
și hotăra cine va fi trimis la duș: „Pînă în acest
punct, totul poate părea o toană, o joacă bună
de provocat zîmbete. Te duci și-ți speli picioa-
rele, apoi te întorci și dormi liniștit. Dar... În
primul rînd, la ora aceea, indiferent de zi, nu
mai curgea apa caldă. Nu doar în internat, ci
în tot orașul. În al doilea rând, trebuia să te
vîri sub duș! În pielea goală, normal. Să te speli
vîrtos, rapid, cu apă rece, timp de trei minute.
După ceas!”.
Între zidurile întunecate și reci ale clădirii
liceului-internat (o fostă mănăstire francis-
cană, descrisă cu minuțiozitatea lui Balzac!),
numai prietenia se poate constitui într-un an-
tidot al claustrării, o prietenie sinceră și matu-
ră ca între camarazii de arme (muzicale): Radu
Anghel (clarinet), Ponco (flaut), Brînză (tro-
mbon), Fangli (percuție), Radu Orbul (pian).
Singurul prieten al tuturor interniștilor este
corbul Dodo („mascota internatului”) care
„imită glasul altor păsări, dar și al vocii ome-
nești.” Învățând câteva cuvinte rostite, întâm-
plător, de Anghel și împrumutând chiar vocea
acestuia, spre amuzamentul băieților, Dodo îl
întâmpină pe tovarășul pedagog cu invariabi-
lul calificativ: „Prada este un ticălos”. Corbul
Dodo e și un meloman, căci el imită până și
unele pasaje muzicale din Mierla neagră, pie-
sa lui Olivier Messiaen (compozitorul francez
îndrăgostit de trilul păsărilor); o piesă pe care
flautistul Ponco o cânta, uneori, pentru Radu
Anghel. Dar Ponco moare de o pneumonie se-
veră, în urma dușului rece, aplicat de Prada,
la sugestia turnătorului de serviciu. Când mai
erau doar câteva luni până la absolvirea lice-
ului, Anghel găsește, în spălător, cadavrul lui
Mirel. Fiind surprins de maleficul Prada, este
acuzat, pe nedrept, de crimă și condamnat la
doisprezece ani de închisoare. Eliberat după
patru ani și jumătate, drept urmare a amnisti-
ei din 1990, Radu Anghel încearcă să-și refacă
viața. Eșuează în scurta lui căsnicie cu Despina
și se întoarce în Marele Oraș unde își regăseș-
te prietenii din adolescență. Aici, împreună cu
Mario Bucătarul (fostul coleg de celulă) va des-
chide un lanț de bistrorante La Ponco precum
și originalul restaurant La picioarele desculțe.
Pe Dealul Cetățuii, alături de frumoasa Maria
Candelato, Anghel mai crede în mirajul iubirii
de mai și vede, cu ochii minții, viața care mer-
ge înainte, indiferentă la dramele individuale...
Copleșitor prin bogăția rafinată a eveni-
mentelor relatate sau, altfel spus, prin fulgu-
ranta multitudine a secvențelor epice, romanul
lui Radu Țuculescu e scris într-un ritm alert,
captivează prin senzația de autenticitate, im-
presionează prin frusta dezvăluire a neliniști-
lor existențiale și dezarmează prin naturalețea
rostirii unor adevăruri care ne dor precum o
veche rană deschisă: „Ce a furat comunismul
vinde acum democrația. Chiar și sentimen-
te”. De altfel, incitanta narațiune traversează
comunismul depersonalizant și capitalismul
sălbatic, ironizând fie demagogia politică, fie
parvenitismul dintr-o societate propice negus-
toriei, în care „totul se vinde, totul e marfă”
(Bacovia).
Fiecare oraș are, însă, „nebunii lui frumoși,”
probabil, „inofensivi” și chiar inutili (în opinia
multora), dar înzestrați cu o conștiință mereu
trează și o luciditate infailibilă. Unul dintre
aceștia este Lulu, surâzătorul ochi de veghe,
personajul-martor al lumii de ieri și al lumii de
azi (o lume pe care ipocrizia și răutatea au în-
tors-o pe dos): „Lulu are nasul mereu înfundat,
ca și cum la naștere s-a procopsit cu o răceală
definitivă. Ori cu o pereche de polipi consis-
tenți. E un om al străzilor, dar și al localurilor.
Acceptat de către oficialități așa cum este. Un
soi de clovn al cetății. Nebunul inofensiv care...
nu-i chiar atât de nebun pe cât pare. Nici prost.
Ochii săi de viezure sînt constant năpădiți de
lumini jucăușe. Ironice. Nimeni nu l-a văzut
vreodată beat. Nici violent. În schimb, vorbește
mult și sonor, parcă ar avea un microfon mon-
tat lîngă buze. Pe stradă, în localuri, în mijloa-
cele de transport”.
Dincolo de iscusitele portrete morale, de
sfaturile pentru îndrăgostiți („Să te îndrăgos-
tești abia după ce ai cunoscut femeia”) ori de
senzualele descrieri fierbinți ce l-ar face invi-
dios chiar și pe Emil Brumaru (v. prima scenă
din capitolul Despina), pot fi remarcate frec-
vența și finețea comparațiilor plasticizante:
„Îmi strîngea mîinile ca un copil lanțurile lea-
gănului din pat”. Sau: „Ușa se închise încet ca o
pleoapă uriașă atinsă de somn”.
Fascinant prin linia lui melodică în care blu-
esul și jazzul glisează, abia perceptibil, Mierla
neagră e un roman complex, fiindcă reunește,
ingenios, mai multe tipuri de roman: bildun-
gsroman, roman al adolescenței, roman de
dragoste, roman fantastic, roman social etc.
Modernitatea construcției narative constă în
măiastra valorificare a contrapunctului, în per-
spectiva cinematografică și, nu în ultimul rînd,
în viziunea proustiană: „Amintirile din cei pa-
tru ani de internat, petrecuți între pereții groși
din piatră jilavă ai fostei mănăstiri francisca-
ne, nu se derulează într-o ordine cronologică.
Ele nu se înșiră ordonat, precum mărgelele de
sticlă pe-o ață. Unele strălucesc, explodează ca
un foc de artificii. Altele sînt mai palide, mai
firave, atinse de ambiguitate. Împreună reușesc
să alcătuiască un mozaic edificator. Aminitirile
pot fi provocate ori se nasc independent de vo-
ința ta [...] Amintirile mușcă, uneori, din par-
tea cea mai intimă a ființei tale, ca un animal
hulpav. Te rod, precum câinele osul”.
Inspirat de amintiri solitare și compunând,
febril, o simfonie a tuturor simțurilor pe care
le transpune, apoi, în cuvinte și imagini, Radu
Țuculescu se dovedește a fi deopotrivă un ro-
mancier veritabil și un stilist desăvârșit.
(Grupaj coordonat de
Ioan-Pavel Azap)
■
20
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
filosofie
Schiță pentru o posibilă știință
pregătitoare a metafizicii
spontaneității rațiunii (II)
■ Laurențiu Luca
n „Politeia” survenirile deodată au sensuri
mai diverse (în Simpozion sunt doar două,
unul temporal, legat de apariții și unul atem-
poral legat de o revelare). Mai întâi rezistența
inerțială a inautenticului. Dacă cel eliberat din
capcana lumii inautenticului și ajuns în orizontul
autenticului ar reveni în inautentic, „. oare nu
ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată
dinspre lumea însorită?”17. Mai apoi dezamăgirea
fulgerătoare și nimicitoare a fiului care, călcând
pe urmele tatălui său, „... deodată îl vede pe tată
poticnindu-se în cetate, ca de un stâlp de hotar, îm-
prăștiindu-și averea și pierzându-se pe sine.”18
În fine „. plăcerile provenite din miros. ”
care „. ajung deodată la o grozavă tărie, fără ca
cel ce le simte să fi suferit mai înainte; iar când ele
încetează, nu lasă în urmă-le nici o neplăcere.”19
„Gorgias” aduce o problemă care permite ur-
mătoarea interpretare: spontaneitatea este o abi-
litate de înfățișare a rațiunii și nu a sensibilității.
Cealaltă abilitate este treptatitatea, cu care sponta-
neitatea formează un cuplu.
Formând un cuplu cu același obiectiv, mani-
erele treptată și spontană de rezolvare a proble-
melor diferă doar prin înfățișare. Una vine, alta
survine. În timp ce treptatitatea este înfățișarea
programată a rațiunii, spontaneitatea este înfăți-
șarea neprevăzută a rațiunii.
Ordonarea spontaneității pe care am început-o
în „The Ordering...”20 este, de fapt, expresia înțe-
legerii necesității împăcării prin sinteză a spon-
taneității și treptatității înfățișării rațiunii, și abia
rezultatul acestei sinteze va putea fi asumat ca
Ana Lupaș (n. 1940)
Covor de sărbătoare, lână, haute-lisse, 91 x 117 cm, nedatat
fundament al întemeierii metafizicii spontaneită-
ții, deoarece înfățișările împăcate aparțin ambele
rațiunii.
În consens cu relația deodată - treptat (privind
ce anume a intenționat Socrate să-i transmită lui
Kallikles prin invocarea poruncii dată de Zeus
lui Prometeu), ni se dezvăluie logica lui deodată.
Drumul întru obișnuire, întru limpezirea sau, mai
degrabă, întru dezîncețoșarea vederii, întru ridi-
carea în concepte și categorii din, dar după plim-
barea prin sensibil, este cel care pregătește treptat
ceea ce va surveni deodată după drumul prin via-
ță suspendat între înainte și după (moarte în cazul
replicii lui Socrate). E^ai^vn^ semnifică aici ceea
ce survine deodată în clipa fulger suspendată în-
tre nu încă, chiar înainte să și îndată ce, de îndată
ce, imediat ce. „Pentru a putea privi deodată cu
sufletul său sufletul fiecărui împricinat mort,. și
judecătorul... tot după moarte să fie și el. ”21
Relația treptat - deodată apare și în Scrisoarea
a VII-a cu referire la adevăr. Abia „. după ce
te-ai familiarizat cu el multă vreme, trăind oare-
cum cu el laolaltă,. răsare în suflet, cum țâșnește
brusc lumina din focul aprins, și se hrănește sin-
gură”.22
În „ Theaitetos ” E^ai^vn^ apare atât în argumen-
tul lui Socrate potrivit căruia cunoașterea silabei
trebuie să fie precedată de cea a literelor cât și în
răspunsul scurt dar precis prin care Theaitetos
este de acord cu acesta.23
„Parmenide” conține cea mai elaborată con-
strucție a survenirii deodată, înțeleasă ca graniță
suspendată între antitetice: mișcare și repaus, unu
și multiplu, ființă și neființă, naștere și pieire.”24
Marea revelație pentru întemeierea istorico-fi-
losofică a metafizicii spontaneității rațiunii sunt
însă „Regulae ad directionem ingenii”, deoarece în
ele găsim patru din cuplurile conceptuale pe care
le-am angajat în întemeiere: experiență - rațiune,
deodată - treptat, integral - parțial, simplu - com-
pus sau atomic - subatomic.
Descartes identifică două căi ale cunoașterii lu-
crurilor, calea experienței și calea gândirii, pe care
o numește deducție. În timp ce calea experienței
presupune, ca operații, experiențele referitoare la
lucruri (experientias rerum), care adesea sunt în-
șelătoare, calea rațiunii (deductionem) presupune,
ca operație, inferența pură (illationem puram),
care nu este vreodată înșelătoare. Deducția ca
mișcare a minții, făcând inferența de la un lucru
la altul, se deosebește de intuiție.
Deducția finalizată este capătul mișcării minții,
care se deosebește dar se și leagă de intuiție, deoa-
rece intuiția este cea prin care o prindem întreagă,
pe ea, deducția finalizată, dintr-o lovitură (deoda-
tă), dar doar dacă, evident, este simplă (atomică),
ea, deducția finalizată, căci ceea ce este complex
nu poate fi prins dintr-o lovitură. Dar, de prins,
poate fi prins, dar nu poate fi prins în întregime
dintr-o dată ci doar treptat, din mai mulți pași, în-
tr-un parcurs îndestulător (cu sensul de complet
sau integral).25
Analiza relației simplu - compus este atât de
prezentă în istoria filosofiei încât simpla enume-
rare a locurilor unde este de găsit ar ocupa un
spațiu considerabil. Maniera în care am găsit-o
însă la Aristotel, deși el nu semnalează explicit
survenirea deodată, mi-a sugerat o interpretare
survenită ea însăși deodată după parcurgerea nu
o dată treptată a „Metafizicii”.
Unitatea de măsură considerată indivizibilă,
„. simplă, fie sub raportul calității, fie sub cel al
cantității”26, este de fapt evenimentul survenit
deodată. Ca unitate de măsură a evenimentului,
survenirea deodată este calitativ (evenimențial)
indivizibilă iar cantitativ (temporal), deși este di-
vizibilă, nici o subdiviziune nu mai este integral
deodată și, ne mai fiind, nu mai permite petrece-
rea integrală a unui eveniment.
Această înțelegere are relevanță, prin derivare,
pentru însuși procesul de înțelegere în principiu
despre care Aristotel scrie că este el însuși indivi-
zibil atunci când are drept obiect indivizibilul.27
Determinarea calitativ-cantitativă a survenirii
deodată permite și o nouă interpretare a timpu-
lui evenimențial ca fiind continuu - discontinuu.
Dacă ar fi doar continuu, nu numai că nu am per-
cepe presiunea timpului dar nu am percepe nici
timpul, și nu l-am percepe pentru simplul motiv
că nu ar fi timp, de vreme ce diviziunea s-ar pu-
tea face la infinit. Momentele temporale ar fi in-
discernabile pentru simplul motiv că nu ar exista
momente. Momente există doar într-un timp dis-
continuu - continuu și există deoarece există un
atom evenimențial de timp.
Premisele înțelegerii timpului ca fiind discon-
tinuu - continuu sunt:
1.	Evenimentele fac ca timpul să fie.
2.	Intervalul minim în care se poate, conform
scalei Planck, produce un eveniment este 10-43
sec., care este astfel atomul evenimențial al tim-
pului discontinuu - continuu.
3.	trebuie să distingem între continua disconti-
nuitate și discontinuitatea continuă.
Orice eveniment cu durata de cel puțin
2X10-43 sec., care s-ar petrece într-o continuă
Z
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
21
o
discontinuitate, ar fi perceput ca discontinuu, ca
fragmente, ca atomi de timp în succesiune, deși
și acest aspect este discutabil de vreme ce, neexis-
tând simultaneitate, nu am avea corelativ cu ce
stabili că ceea ce se petrece este o succesiune. Un
asemenea eveniment ar presupune, de fapt, nu 2
ci 3 atomi de timp. Datorită continuei discontinu-
ități, primul atom plin de timp, de 10-43 sec., plină-
tate conferită de eveniment, nu ar fi urmat de un
al doilea atom plin ci de unul gol, care s-ar inter-
pune ca necesar într-o continuă discontinuitate.
Numai că, deși pare că avem un eveniment cu doi
atomi plini de timp și unul gol, care, repet, s-ar
interpune ca necesar într-o continuă discontinu-
itate, faptul nu este așa, deoarece am contrazice
premisa 1, neputând exista timp gol, neprodus de
un eveniment.
Ca atare, evenimentul cu durata de 2X10-43 sec.
se compune continuu discontinuu din 2 atomi
plini de timp, a 10-43 sec. fiecare, care produc con-
tinuitatea, deoarece sfârșitul primului atom este
simultan (deodată) cu începutul celui de-al doi-
lea. Și așa pentru orice eveniment, indiferent de
durata sa, prin urmare și pentru discontinuu con-
tinua ondulare dus - întors a universului.
Sporul de înțelegere corelativă între determi-
narea calitativ - cantitativă a survenirii deodată și
continuitatea discontinuă a timpului evenimen-
țial permite acum o revenire la maniera în care
Parmenide demonstrează relația mișcare - repaus
prin mijlocirea survenirii deodată, care, mijloci-
tor fiind, înlesnește trecere reciprocă a stării de
stare în starea de mișcare și a stării de mișcare în
starea de stare. Fără survenirea deodată, nici ne-
mișcarea, nemișcată din nemișcarea ei, nu poate
produce mișcare, nici mișcarea, nemișcată din
mișcarea ei, nu poate produce nemișcare.
Astfel Parmenide instituie survenirea deodată
ca întemeietoare de schimbare reciprocă28, tocmai
pentru că suprapunând, ca agent ideatic al schim-
bării, finalul nemișcării nemișcate din nemișcarea
ei cu începutul mișcării, care rămâne nemișcată
din mișcarea ei până la o nouă intervenție a sur-
venirii deodată, nu are nevoie de vreo trimitere la
timp, pentru că, așa cum spune Parmenide, este în
afara timpului, cu obiecția deja formulată că nici
nu ar trebui să invoce acest argument de vreme
ce simultaneitatea între finalul unuia și începutul
celuilalt antitetic anulează orice trimitere la timp.
Demonstrația lui Parmenide relativă la mișcare
și repaus este și o anticipare a ceea ce va fi demon-
strat, cu referire la timp și apelând la principiul
rațiunii suficiente, Leibniz.
Fără lucruri nu există mișcare și repaus, fără
corpuri în mișcare timpul nu are realitate.29 Într-
un univers imobil, atributele spațio-temporale
sunt indiscernabile pentru că nu avem ce discer-
ne.
Coroborând cele două demonstrații putem
conveni că unui corp în repaus îi putem măsura
proprietățile temporale, durata repausului de pil-
dă, doar pentru că aparține unui câmp obiectal
care conține și corpuri în mișcare, iar măsurarea
(fisisometria) este posibilă doar prin relativizare
inter corpuri.
La Hegel găsim o variantă de concepere a
continuității discontinue a timpului care, tot sub
mijlocirea survenirii deodată, derivă dintr-o altă
relație, cea dintre cantitate și calitate.
Mai mult, modul de concepere a cantității ne
permite, deși la Hegel nu apare explicit, să con-
siderăm că este vorba de două ipostaze ale con-
tinuității în cantitate, o continuitate continuă și o
continuitate discontinuă. Cantitatea conține două
Nistor Coita (1943-2013)
Transilvania 1918, acvaforte, acvatinta, 50,7 x 89 cm ; 60 x 97 cm, nedatat
determinații de mărime. Dacă avem în vedere de-
terminația de a fi aceeași cu sine, este o mărime
continuă iar dacă avem în vedere determinația
de a fi Unu, este o mărime discretă (discontinuă).
Cele două mărimi nu trebuie considerate specii,
deoarece, dacă ar fi considerate astfel, determi-
nația uneia nu ar putea fi atribuită celeilalte. Or,
cele două mărimi se deosebesc doar prin modul
de punere a unui anumit întreg, o dată sub una,
altă dată sub cealaltă din determinații. Prin ur-
mare „Cantitatea continuă este însă, în aceeași
măsură, discretă, căci ea este numai continuitate
a multiplului, iar cantitatea discretă este tot astfel
continuă: continuitatea ei este Unul ca fiind același
al mulților Unu, unitatea.”30
Pornind de aici, antinomia „Spațiul și timpul
sunt divizibile la infinit” - „Spațiul și timpul sunt
compuse din indivizibili” provine din caracterul
unilateral al celor două afirmații.
De fapt falsa antinomie provine tocmai din ne-
înțelegerea faptului că cele două mărimi ale can-
tității, continuă și discontinuă, se deosebesc doar
prin modul de punere a unui anumit întreg.
„Dacă spațiul și timpul etc. sunt puse numai cu
determinația cantității continue, ele sunt divizibile
la infinit; cu determinația mărimii discrete însă, ele
sunt divizate în sine și sunt constituite din unități
indivizibile;... ”.31
Spontaneitatea și treptatitatea sunt într-o re-
lație similară celei între mărimile cantității. Cele
două abilități nu sunt specii diferite ale rațiunii
ci maniere diferite de rezolvare a problemelor.
Dacă încercarea de rezolvare este algoritmică,
din mai mulți pași, atunci gândirea este treptată.
Dacă rezolvarea este euristică, dintr-un singur
pas, atunci gândirea este spontană. Ca atare cele
două abilități diferă doar prin maniera rezolvării
problemelor. În timp ce maniera algoritmică este
multiplă ca pași dar duce, dacă duce, la o soluție
unică, maniera euristică este dintr-o lovitură dar
duce la soluții multiple. Mai mult, în timp ce solu-
ția treptată este căutată întru găsire, cea spontană
găsește fără căutare.
Punerea față în față a modalităților progra-
mată și spontană de rezolvare a problemelor pre-
gătește cele mai importante repere ale atingerii
obiectivului final pe care l-am asumat. Dacă ști-
ința își programează strict căutarea răspunsurilor
și le găsește doar la capătul de drum al căutării,
atunci soluția problemei a fost găsită treptat, din
mai mulți pași, și a fost astfel tot mai previzibilă,
deoarece problema, cu fiecare nou pas, pierde din
tensiunea nerezolvării și, corelativ, câștigă în li-
niștea rezolvării. Odată găsită, soluția își conservă
cantitatea (una) și calitatea (la fel). Orice nouă re-
luare a algoritmului și parcurgerea strictă a aces-
tuia conduc mereu la același rezultat, unic și la fel,
deoarece ponderea întâmplării oricărei schimbări
conjuncturale este neglijabilă și, fiind astfel, nu
este semnificativă.
Dacă însă știința nu găsește răspunsul prin că-
utare programată, problema își tot sporește tensi-
unea nerezolvării, câștigă în instabilitate și, când
tensiunea atinge masa critică, soluția survine
spontan, deodată. De această dată, soluția care a
găsit problema poate fi oricând regăsită, tot spon-
tan, tot deodată dar nu la fel ci divers, deoarece
ponderea întâmplării oricărei schimbări conjunc-
turale nu este neglijabilă și, nefiind, este semnifi-
cativă.
De aceea spontaneitatea survenită deodată
poate fi considerată și excepție a geniului.
În „Modelul cultural european”, Noica prezintă
cinci tipuri ale raportului regulă - excepții. Al cin-
cilea tip de raport este cel în care excepțiile devin
pur și simplu regula, o asemenea excepție fiind
geniul. „Apărută în cultura europeană și numai
în ea, ideea de geniu exprimă capacitatea ființei de
excepție de a suspenda, dacă nu chiar de a repudia
legile existente, spre a institui legile ei, cu sorți de a
fi valabile și pentru ceilalți.”32
Acest ultim tip de excepție, cea a geniului, cel
mai tare în relație cu regula, este oare atât de tare
încât regula e pusă în lanțuri? Oare nu regula este
cea care se lasă pusă în lanțuri de excepția geniu-
lui pe care ea însăși a creat-o ca să aibă cine să
făptuiască fapta care, în prejudecata relației re-
gulă-excepții, este imposibilă, dar care se impu-
ne în final ca necesară, pentru că necesitatea era
în raportul Ideea regulii - Ideea excepției, Ideea
excepției aparent ieșitoare din regulă, a geniului
suspendator și, la limită, repudiator de regulă pre-
cedând și ea excepției geniului?
Excepția geniului, deși semnificativă, oricât de
tare ar fi, nu se poate substitui regulii de vreme ce
regula este cea care o face să fie ceea ce este. Ca
atare, nu este vorba de o regulă nouă, adusă de
excepția geniului de undeva din afara regulii din
care s-a ivit. Nu este vorba nici de o adecvare a
regulii la excepția geniului ci de o adecvare a tu-
turor celorlalte excepții la regula înnoită prin ex-
cepția geniului, născută de și din regulă ca nou al
22
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
aceleiași reguli. Este cazul lui Platon. Ca excepție
a geniului, el a schimbat o lume, dar nu funcție de
regula excepției ci de regula regulii, care produce
regula ca excepție de geniu.
Renunțarea la opinabilul iluzoriu în favoarea
științei convingerii, la necunoașterea necunoaș-
terii în favoarea cunoașterii necunoașterii, la
prejudecată în favoarea judecății, la arta poeților
cântători de imperfecțiune în favoarea celei a po-
eților perfecțiunii, la cetățile imperfecte prin in-
adecvarea între calitățile subiective și statusul și
rolul atribuite și/sau dobândite în favoarea cetății
perfecte întemeiată pe adecvare, la conducătorii
imperfecți ai cetăților imperfecte, în cel mai puțin
nefericit caz la cheremul unor merite nespecifi-
ce, în favoarea conducătorilor perfecți ai cetății
perfecte, meritați și ei de cetate dar pentru merite
specifice, stau mărturie întemeierii libertății de a
propune o asemenea interpretare.
Când trece la cealaltă relație, cea dintre cantita-
te și calitate, Hegel apelează, ca manieră a trecerii,
la survenirea deodată. Stă în natura cantității, na-
tură pe care o afirmă și în măsură, să treacă din-
colo de sine. „Când. cantitatea dată în măsură
depășește o anumită limită, atunci ea depășește și
calitatea corespunzătoare acestei cantități”.33 Locul
calității determinate este luat îndată de altă cali-
tate.
Inspirat de soluția de tranziție logică pe care o
vede (o vedere a gândului) Noica pentru recupe-
rarea individualului, am înțeles că, de fapt, surve-
nirea deodată înfățișează, prin abilitatea sponta-
neității, rațiunea în singular și nu în individual,
pentru că ea nu așează individul ca gen, adică
orice unu, ci individul doar ca acel unu și nu un
altul. Ca atare, spontaneitatea este a mea și numai
a mea, a lui este a lui și numai a lui ș. a. m. d.
Acest fapt nu exclude singularitatea cuplului
metafizic al dialogului, pentru că pot coexista în
convorbire două surveniri de grație singulare, fi-
ecare convorbitor cu a sa, care pot fi puse într-un
cuplu metafizic sau o metafizică de cuplu metafi-
zic, care poate răsturna lipsa curajului ieșirii din
rând, din anonimat, din generalul care exprimă
individualul și, la limită, din individualul ca gen,
pentru că singularul chiar este limita individua-
lului.
Trebuie să distingem între o posibilă teo-
rie spontană a spontaneității rațiunii, care, fiind
spontană, nu poate fi o metafizică, și „Metafizica
spontaneității rațiunii”, care este altceva, respectiv
o critică a abilității înfățișării spontane a rațiunii.
O asemenea metafizică presupune o dublă în-
temeiere, istorică, în istoria spontaneității, și logi-
că, în logica spontaneității.
Sintetizând, o teorie spontană a spontaneității
rațiunii este transversal - transversală, care rupe,
despică, sare peste, nu ține seamă dar nici nu dă
seamă, rebelă, ieșitoare din rând, care se hrănește
din propria singularitate, care se bucură spontan
de spontaneitatea rațiunii, care-și permite salturi,
și care nu poate fi acuzată de ceea ce o face să fie
ceea ce este, iar o metafizică a spontaneității rați-
unii trebuie să fie una longitudinal - transversală,
care să întemeieze metodic, ca Descartes, și isto-
rico-filosofic și logic, ca Hegel, care a înțeles că a
face logica filosofiei, adică filosofia ca logică, ca
știință a conceptului conceptului, înseamnă a face
istoria filosofiei, adică știință a istoriei conceptu-
lui derivată din istoria spiritului.
Metafizica spontaneității rațiunii, nefiind este
ea însăși spontană, nu se adresează neinițiaților,
nu este o inițiere în filosofie rezervată ne filoso-
filor, așa cum a fost „Cursul de filosofie a științei”
ținut de Louis Althusser în 1967-8, un nou tip de
curs de filosofie, întemeiat pe conceptul unei fi-
losofii spontane a științei. Iar ceea ce va fi definit
Althusser în 1974 ca fiind „filosofia spontană a sa-
vantului” ca „formă specifică de existență a ideolo-
giei în interiorul științei”34, nu poate face obiectul
vreunei comparații cu „Metafizica spontaneită-
ții rațiunii” pentru simplul motiv că aceasta din
urmă nu este ideologică.
Deoarece am asumat că metafizica spontanei-
tății rațiunii este o critică a unei abilități a rațiunii,
am încercat să văd cum spontaneitatea poate ră-
mâne doar parfumul discret care să acompanieze
o întemeiere istorico-metafizică atât de consisten-
tă încât logica punerii în act să conducă la o trans
ideație critică sau trans cunoaștere critică, la o
nouă critică, de fapt, a rațiunii pure.
Dacă totul ar fi previzibil și nimic nu ar fi spon-
tan, mister nu ar mai fi și, nemaifiind, ce rost ar
mai avea cunoașterea în genere, cea despre spon-
taneitate în speță?
Dar nu totul este previzibil iar neprevizibi-
lul rămas este atribuibil spontaneității. De aceea
merită să răspundem la întrebarea «De ce este
important răspunsul la întrebarea „Poate fi înte-
meiată ca știință o metafizică a spontaneității ra-
țiunii?”»?
Răspunsul mi-a fost sugerat de o punere față
în față a lui Kant cu Descartes. Kant atribuie ex-
plicit gândirii atributul spontaneității. În timp ce
intuițiile sensibile se întemeiază pe receptivitatea
ideilor, conceptele se întemeiază pe spontaneita-
tea gândirii.
Conceptele nu se raportează direct la obiecte
pentru că nu obiectele sunt obiectul conceptelor
ci reprezentările despre obiecte. „Judecata este
deci cunoașterea mijlocită a unui obiect, prin ur-
mare reprezentarea unei reprezentări a acestuia.”35
Pentru demonstrația de față importantă este
reprezentarea, care poate fi dată anterior oricărei
gândiri, reprezentare pe care Kant o numește in-
tuiție. Intuiția, care este un act al spontaneității,
are un raport necesar cu eu gândesc.36 Judecata
„Eu gândesc” exprimă doar actul determinării
existenței subiectului. Pentru a exprima și mo-
dul cum trebuie să o determine, este necesară și
intuiția de sine, care aparține receptivității deter-
minabilului. Dacă are și intuiția de sine, care dă
determinantul de sine, dat anterior de actul de-
terminării, subiectul poate determina existența sa
ca ființă spontană și, astfel, poate să-și reprezinte
atât spontaneitate propriei gândiri cât și propria
existență.37
Deoarece propria existență devine astfel argu-
mentul direct al existenței în genere, iar sponta-
neitatea devine, prin tranzitivitate, argumentul
indirect al acesteia, putem construi, în manieră
carteziană, următorul raționament:
Sunt spontan deci gândesc.
Gândesc deci exist.
Exist deci existența există.
Sunt spontan deci existența există.
Dacă lecturăm raționamentul dinspre conclu-
zie spre premisă, înseamnă că este neîndoielnic
că existența există de vreme ce eu exist ca subiect
care își confirmă gândirea dezmințind-o prin
spontaneitate.
Acest raționament în limbaj natural conți-
ne o tranzitivitate a implicației extinsă la patru
termeni, tranzitivitate universal valabilă. Dacă,
dacă sunt spontan atunci gândesc și, dacă gândesc
atunci exist și, dacă exist atunci existența există,
atunci, dacă sunt spontan, atunci existența există.
[(p^q) & (q*r) & (r^s)] ^ (p^s).
Metafizica spontaneității rațiunii (o putem
numi spontelogie) are șansa să fie întemeiată în
filosofia românească, deoarece unele din cele mai
solide temeiuri sunt de găsit la Blaga.
Deoarece pune probleme cu o arie în mare mă-
sură nedeterminată, filosofia „... își păstrează o
extraordinară «spontaneitate» în ceea ce privește
soluționarea... ”38 acestora. Blaga merge mai de-
parte admițând, „. ca substrat al conceptelor ca-
tegoriale, o viguroasă spontaneitate. ”39 nu doar a
rațiunii ci a spiritului omenesc în genere, împre-
jurare care „. nu ne silește imperios să atribuim
conceptelor categoriale și atributul subiectivită-
ții.”40 De aceea, și luând în considerare că sponta-
neitatea rațiunii se obiectivează în evenimentele
spontane, se justifică întrebarea pusă de Blaga:
„N-ar putea să existe și o spontaneitate în stare de
a cuceri obiectivul?”41
Note
17	Platon, Republica, 216 e, Ediție bilingvă, Volumul I,
București, Editura Teora, 1998, p. 95.
18	Ibidem, 553 a, p. 193.
19	Ibidem, 584 b, p. 284.
20	Vezi L. Luca, op. cit..
21	Platon, Gorgias, 523 e, în Opere Complete I,
București, Humanitas, 2001, p. 496.
22	idem, Scrisorile; Dialoguri suspecte; Dialoguri apo-
crife, București: Univers Enciclopedic, 2011, p. 22.
23	idem, Theaitetos 203 e, în Opere VI, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 263.
24	idem, Parmenide, 156 d și e în Opere VI, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 125.
25	Vezi R. Descartes, Regulae ad directionem ingenii,
Leipzig, Naeh der Original-Aussgabe von 1701, p. 19.
26	Vezi Aristotel, Metafizica, București, Humanitas,
2007, p. 362.
27	Ibidem, pp. 359, 360.
28	Vezi Platon, Parmenide, 155 d, e în Opere VI,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p.
124.
29	Vezi G. W. Leibniz, Monadologia, București,
Humanitas, 1994, p. 115.
30	G. W. F. Hegel, Enciclopedia științelor filozofice.
Logica, București, Humanitas, 1995, pp. 184, 185.
31	Ibidem, p. 185.
32	C. Noica, Modelul cultural european, București,
Humanitas, 1993, p. 6.
33	G. W. F. Hegel, op. cit, p. 199.
34 L. Althusser, Philosophy and the Spontaneous
Philosophy of the Scientists, London - New York, Verso,
1990, p. 44.
35 I. Kant, op. cit. p. 106.
36 Ibidem, p. 128.
37 I. Kant (ibidem, p. 151) construiește o implicație
prin care, enunțând prin antecedent că subiectul nu are
intuiția de sine care dă determinantul de sine, derivă
drept consecvent că subiectul nu poate determina exis-
tența sa ca ființă spontană; schimbând calitatea ante-
cedentului, putem afirma prin consecvent posibilitatea
subiectului de a-și reprezenta nu doar spontaneitatea
propriei gândiri ci însăși existența lui.
38	L. Blaga, Opere 8, București, Editura Minerva,
1983, p. 107.
39	Ibidem, p. 310.
40	Ibidem.
41	Ibidem.
■
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
23
traduceri
Mazzino Montinari
Ce a spus Nietzsche, IV:
Cel din urmă Nietzsche
(1885-1889) (I)
Mazzino Montinari, Che Cosa Ha Detto Nietzsche. A
cura e con una Nota di Giuliano Campioni, Adolphi
Edizioni, 2003 (Seconda edizione, S.P.A. Milano), p.
129-172: L'ultimo Nietzsche (1885-1889). Partea a II-a
a apărut în revista de filosofie, nr. 4 (2017), p. 135-168;
partea a III-a în RF 6 (2007), p. 869-880. Cu aceasta
încheiem traducerea din scrierea menționată mai sus.
1Viața lui Nietzsche din iarna lui 1882-1883
până în primăvara lui 1888 nu prezintă
. niciun eveniment extern demn de relie-
fat. Drumul spre solitudine continuă. La Basel,
Overbeck îngrijea toate chestiunile financiare ale
amicului său: primirea pensiei cuvenite, adminis-
trarea micilor sale economii, trimiterea banilor
necesari. La Venezia, Peter Gast îl ajută în corec-
tarea textelor pentru tipar și face partea discipo-
lului. Vizitele la Basel la Overbeck și la Venezia
la Gast sunt unicele întreruperi semnificative ale
vieții lui solitare. Nietzsche își petrecea cu regu-
laritate fiecare vară, din iunie-iulie până în sep-
tembrie-octombrie, la Sils-Maria; cea mai mare
parte a toamnei și a iernii o petrecea la Nisa. În
Germania a revenit totdeauna pentru câteva săp-
tămâni, în septembrie 1883, în septembrie 1885
și în mai 1886; Naumburg, Leipzig, Munchen
sunt orașele unde a stat un timp mai îndelungat.
Raporturile cu sora s-au înrăutățit în iarna 1883-
1884 din cauza logodnei acesteia cu antisemi-
tul notoriu și wagnerianul Bernhard Forster. În
toamna lui 1884 a avut loc o conciliere la Zurich.
Nietzsche îți revede încă o dată sora în toamna
următoare la Naumburg, înainte ca aceasta să
plece la Paraguay împreună cu soțul ei. Scrisorile
din 1887 și 1888 mărturisesc dezacordul dintre
Nietzsche și sora sa. La sfârșitul lui august 1884,
el primește vizita lui Heinrich von Stein, disci-
pol al lui Duhring și wagnerian; Nietzsche scrie
poezia Neliniștea solitarului și e invitat la Stein la
sfârșitul lui noiembrie 1884. În aceasta el expri-
ma speranța că amicii transformă solitarul. Dar
Stein rămâne fidel Bayreuth-ului. În ultima re-
dactare (care va fi publicată cu titlul: Din munții
înalți / Aus hohen Bergen, fondul la Dincolo de
bine și de rău), Nietzsche părăsește solitudinea și
o atestă cu venirea lui... Zarathustra. Câteva cu-
noștințe feminine - Rosa von Schirnhofer și Meta
von Solis, adopte ale Malwidei von Meysenburg;
scriitoarea Helene Druscowicz; traducătoarea
în engleză a lui Schopenhauer Helen Zimmern;
alte doamne care sejurnau la Nisa și la Sils-Maria
- sunt mai mult apariții trecătoare în viața lui
Nietzsche din acești ani. În timpul sejurului la
Nisa din 1883-1884 leagă o adevărată prietenie
cu Paul Lanzky, obscur poet german și copropri-
etar al unui hotel la Vallombrosa. O altă întâlni-
re ce a durat câteva săptămâni cu tânărul doctor
Joseph Paneth la Viena este interesantă pentru că
- așa cum primul a observat-o Erich F. Padoch
(Ein Blok in Notizbucher Nietzsches, Heidelberg,
1963, p. 185) - stabilește un fel de raport între
Nietzsche și psihanaliști. Paneth, de fapt, nu e de-
cât «amicul Giuseppe» al lui Freud, cunoscut din
Interpretarea viselor. Paneth a înregistrat într-un
jurnal de mare interes (publicat integral în KGW,
VII, IV/2) întâlnirile lui cu Nietzsche. El este și
martorul influenței încă ascunsă a lui Nietzsche
în acei ani. Este însă probabil că Freud a aflat de
Nietzsche și de ideile sale destul de repede, prin
intermediul lui Paneth. Cunoștința cu Gottfried
Kebler în octombrie 1884 la Zurich, o scurtă în-
treținere cu Hyppolite Taine, începută în 1886,
ar putea închide registrul de fapte din viața lui
Nietzsche în această perioadă.
Nietzsche nu are niciun raport uman care să
se poată compara amiciției cu Rohde în anii de la
Leipzig și Basel, sau «frăției de avere» din timpul
Inactualelor, sau - încă mai puțin - «idilei de la
Triebschen» cu Cosima și Richard Wagner, sau
schimbului reciproc de idei cu Paul Ree.
Cu Rohde, Nietzsche a avut o ultimă întâlni-
re în primăvara lui 1886 la Leipzig, dar o astfel
de întâlnire confirmă înstrăinare în cursul de opt
ani. Câteva luni după aceasta Nietzsche ajunge
prin scrisoarea (21 mai 1887) la ruptura deschi-
să, datorată unui motiv neînsemnat ca divergența
dintre judecata sa asupra lui Taine, aceea a prie-
tenului.
Despre ultima întâlnire cu Nietzsche, Rohde
scria lui Overbeck: «... o atmosferă de nedescris
de înstrăinare, ceva pentru mine de sinistru abso-
lut, îl înconjura. Era în el ceva ce el nu cunoscuse
și - încă - nu era mai mult de ceea ce contrazise-
se în trecut. Ca și cum se ajunsese la o contrazi-
cere în care nimeni altul nu mai avea acces» (24
Georgeta Năpăruș (1930-1997)
ulei pe pânză, 123,2 x 100 cm
Costum (1970)
ianuarie 1889, în: Franz Overbeck - Erwin Rohde,
Briefwechsel, 1990, p. 135).
Între 1883 și 1885 Nietzsche publicase
una după alta cele patru părți din Așa grăia
Zarathustra. În 1886 și 1887 a publicat încă: Noile
Prefețe la Nașterea tragediei, la Omenesc, prea
omenesc, volumele I și II (cele două Apendice din
1878-1879 formau volumul al doilea), la Aurora
și la Știința voioasă (la care adaugă o a cincea car-
te și «Cântecele Prințului Vogelfrei»); ca opere
noi (pe cont propriu, deoarece de la al patrulea
Zarathustra Nietzsche nu mai are un editor dis-
pus să înfrunte riscul de a tipări scrierile sale):
Dincolo de bine și de rău. Preludiu la o filosofie a
viitorului și Genealogia moralei. Însumând toate
paginile publicate între 1883 și 1887 ajungem la
circa o mie de pagini de tipar; în timp ce materi-
alele de manuscris neutilizate se pot evalua la cel
puțin o mie cinci sute de pagini, fără a ține seama
de probabilele pierderi de manuscrise, ca exem-
plu din epoca Genealogiei morale (vara 1887).
Nietzsche se dedica totdeauna mai mult singu-
rei activități care îi permitea «să suporte viața»:
scrisul. După publicarea lui Zarathustra, planuri-
le sale oscilează. El crede că a scris mai întâi «par-
tea pozitivă» a filosofiei sale și că acum rămâne
de expus «partea negativă» (Ecce homo, «Dincolo
de bine și de rău»); întregul matricial acumulat în
timpul redactării lui Zarathustra va trebui să fie
utilizat pentru critica moralei, a teoriei cunoaș-
terii, a esteticii etc. Dincolo de bine și de rău este
constituit în cea mai mare parte din materiale
adunate în 1883-1885. Dar dacă această operă este
«preludiul la o filosofie a viitorului» și pe de altă
parte «zice aceleași lucruri din Zarathustra nu-
mai că în mod divers» (Scrisoare către Burckhart,
22 septembrie 1886), atunci și Zarathustra e un
preludiu, și de fapt Nietzsche îl definește și «vesti-
bulul» filosofiei sale. Dar unde se găsește aceasta?
În vara lui 1886, pe ultima pagină a copertinei lui
Dincolo de bine și de rău, «filosofia viitorului» va
fi anunțată cu titlul și subtitlu: Voința de putere.
Studiu asupra reevaluării tuturor valorilor.
2	. Acum trebuie să ne oprim în mod parti-
cularizat asupra problemei «voinței de putere»,
care domină opera celui din urmă - Nietzsche.
Atunci când se vorbește de «voința de putere» se
face referire în primul rând la o filosotemă a lui
Nietzsche, iar în al doilea rând la un proiect literar
al său. Definiția voinței de putere, pregătită până
în 1880 de reflecții asupra «sensului potenței» în
Aurora și în fragmentele postume contemporane
acesteia, se află dezvoltată în a doua parte a lui Așa
grăia Zarathustra, mai precis în capitolul «Despre
autodepășire» (Von der Selbstaberewindung):
«Acolo unde am găsit o ființă vie, acolo am gă-
sit Voința de putere... Și acest secret mi l-a încre-
dințat viața însăși: «Vezi», zise ea, eu sunt, ceea ce
totdeauna trebuie să mă depășesc eu însumi... Și
tu, om care cunoaște, nu ești decât o cale și urma
voinței mele: într-adevăr, voința mea de putere
umblă încă pe picioarele voinței tale către adevăr!
În mod cert, nu găsește adevărul decât acela care,
pentru a ajunge la el, aruncă cuvântul «voința de a
exista»: această voință, nu există! Căci: ceea ce nu
este, nu poate să voiască; dar, ceea ce este în exis-
tență, cum ar putea încă să vrea existența! Numai
unde este viață, acolo este și voință: dar nu voin-
ță de viață, ci... voință de putere! Pentru cel care
trăiește, multe au mai multă valoare decât viața
însăși: dar și din prețuirea însăși vorbește Voința
de putere».
Această descriere a «Voinței de putere» este
24
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
Constantin Piliuță (1929-2003)
Ceramică, ulei pe pânză, 120,5 x 140,2 cm, nedatat
din 1883 și pentru Nietzsche rămâne validă până
la urmă. Să căutăm acum să-i relevăm caracte-
risticile esențiale: voința de putere, sau voința de
dominare, sau voința de posesie este viața însăși;
pretutindeni este viață, și e încă voință de putere.
Această voință de putere nu este un principiu me-
tafizic, cum este voința de a exista sau voința de a
trăi a lui Schopenhauer: ea nu se «manifestă», deși
este pur și simplu un alt mod de a spune: viață, de
a defini viața, care deci este - pentru Nietzsche
- raportul dintre tare și slab, dar mai cu seamă
este voința de autodepășire, în esența a ceea ce
este viu, care se pune el însuși în pericol «per
amore della potenza». Și încă «voința de adevăr
(pe care Nietzsche a numit-o în cele precedente,
începând cu Aurora, «pasiunea cunoașterii») este
voința de putere, ca «voință de a face inteligibilă
întreaga ființă», care trebuie să se plieze în omul
cunoașterii, supunându-se spiritului, pentru a de-
veni oglinda sa, imaginea sa reflexă. Așa au făcut
creatorii de valori, de «ceea ce de la popor e crezut
ca bine și rău» (Așa grăia Zarathustra, II, «Despre
autodepășire»): cu voința lor de putere ei au fost
meniți să funcționeze ca patrimoniu de credințe
morale pentru ceea ce Nietzsche numea «popor».
După ce am amintit, desigur în acest mod su-
mar, ce înțelegea Nietzsche cu expresia «voința
de putere», vrem să ne îndreptăm atenția asupra
proiectului său literar constând în intenția de a
scrie o operă sub titlul: Voința de putere. Acest ti-
tlu se află pentru prima dată în manuscrisele lui
Nietzsche din vara târzie a lui 1885. Aceasta este
pregătită de o serie de notițe datate începând din
primăvara acestui an. Este totuși de subliniat, la
acest punct, dacă nu se creează o falsă perspecti-
vă, întrucât motivul «voinței de putere se găsește
în mod variat împreună cu alte fragmente pos-
tume și că și titlul - când va apare pentru prima
dată - nu este singurul asupra căruia Nietzsche
orienta meditațiile sale. Sensul istoric, cunoaș-
terea ca falsificare ce face posibilă viața, critica
modernei tortubini morala, definiția filosofului
ca legislator și experimentator de noi posibilități,
așa-zisa mare politică, caracterizarea de bun eu-
ropean: toate acestea și încă alte motive se găsesc
dezvoltate în caiete și carnețele din această peri-
oadă. Documentele postume ale lui Nietzsche se
prezintă și în acest caz ca acel jurnal intelectu-
al intim, în care acestea, în forma lor autentică,
constituie un jurnal în care sunt înregistrate toate
tentativele de elaborare teoretică, lecturile (aproa-
pe totdeauna sub formă de extrase), încă schițe de
anumite lecturi și apoi titluri ce urmează a fi scri-
se și planuri diferite. Este improtant să nu pier-
dem din vedere caracterul de tentativă al acestei
notițe și complexitatea lor, dar mai ales viziunea
globală. În felul acesta, putem să spunem, apro-
po de numeroasele titluri și planuri, că 1) pot să
fie titluri ce derivă din notițe precedente, dar 2) și
titluri care se impun de la sine și relevă o intenție
încă nematură, așa ca planurile care 1) sunt legate
de adnotări, sau 2) de un titlu, sau 3) nu relevă
nici o conexiune nici cu adnotări curente, nici cu
un titlu. Ceea ce este în mod cert unitar este ace-
eași atmosferă de tentativă care vrea să fie consi-
derată ca și cum s-ar găsi în manuscris și se arată
refractară la orice veleitate de sistematizare sau
«voință de sistem». Dacă izolăm, totuși, provizo-
riu o gândire, fie și centrală, ca «voința de putere»,
și un proiect literar cu titlul Voința de putere, fa-
cem aceasta pentru comoditatea expunerii și - în
ultimă analiză - pentru a demonstra că o operație
similară sfârșește în mod necesar cu a pune opera
lui Nietzsche sub o lumină falsă, dacă nu chiar a
o relativiza, situând-o însă totdeauna din nou în
contextul organic - acela a «gândirii sale în deve-
nire» - a tuturor meditațiilor filosofice și a tuturor
proiectelor literare ale lui Nietzsche.
Să ne întoarcem deci la acele fragmente care,
în primăvara lui 1885 par a pregăti deja proiectul
Voinței de putere ca operă. Într-un carnețel uti-
lizat între aprilie și iunie 1885, Nietzsche avansa
la un anumit punct ipoteza că voința de putere
este cea care guvernează și lumea anorganică,
sau - pentru a o spune mai bine - că nu există
o lume anorganică susținută de legile mecanicii,
întrucât atare legi, care pot facilita descrierea în
suprafață a lumii externe, nu riscă să elimine «ac-
țiunea de la distanță», care de asemenea este fap-
tul fundamental («ceva atrage ceva-altul, care se
simte atras»). Această voință de putere - observa
Nietzsche - pentru a se putea explica trebuie în
mod necesar să perceapă lucrurile pe care ea le
atrage, ea le simte, dacă le apropie ceva asimila-
bil (Fragmente postume, 34 [247], 1885). Aici nu
interesează fundarea teoretică a acestui fragment,
ci faptul că Nietzsche extinde voința de putere la
lumea anorganică (în Zarathustra el a vorbit de
«ființe vii»). Puțin după aceea, într-un caiet din
mai-iulie 1885, găsim un fragment ce poartă titlul
Însemnări pentru plan. Introducere. E vorba de
un plan care nu se referă la nici un titlu de operă
și care dezvoltă de la început gândirea voinței de
putere în lumea vie. Funcțiunile organice sunt re-
traduse în voința de putere: din aceasta descind,
separându-se, «a gândi, a simți, a voi în orice fiin-
ță vie». Voința de putere se specializează și ca vo-
ință de nutriment, de posesie, de instrumente, de
servitori. Un sistem de obediență și de comandă
domină în corpul uman (care, pentru Nietzsche
este în acest moment unicul fir conducător demn
de luat în seamă pentru investigarea realității).
«Voința mai puternică ghidează pe cea mai slabă.
Nu există altă cauzalitate decât cea dintre voință și
voință» spune Nietzsche, reîntorcându-se la criti-
ca cauzalismului mecanicist. În bine, și funcțiuni-
le intelectuale sunt voință de putere, ca voință de a
imprima o formă (Wille zur Gestaltung) și de a face
similare lucrurile (Wille zur Anahnlichtung (F.P.,
35[15]). Avem totuși, în acest caz, o Introducere
la o operă nu mult specificată, și tema acestei
Introduceri este «voința de putere». În același ca-
iet, într-un fragment singular ignorat până acum,
a tratat raportul între «voința de putere» și «per-
soană». Fragmentul este intitulat (cu referire la
teoria eternei reîntoarceri a identicului): A propos
de inelul inelelor: «Un interior spațios, o specie a
caracterului lui Proteo-Dioniso, care se ascunde
și care se bucură el însuși în transformare, apar-
ține energiei care se transformă și care rămâne
totdeauna ea însăși. «Persoana» e de înțeles ca o
iluzie: în mod efectiv, ereditorietatea este obiecție
capitală, încât un număr enorm de energii for-
matoare în timpi mai îndepărtați nu constituie
consistența permanentă: într-adevăr, aceste for-
țe se luptă una cu alta în interiorul persoanei și
nu sunt guvernate și calmate - o voință de putere
trece de-a curmezișul persoanelor; ea are nevo-
ie de micșorarea perspectivei, de «egoism», ca o
condiție de existență temporală; de la orice treaptă
voința de putere privește la o treaptă superioară.
Reducerea principiului eficient la «persoană», la
individ” (35[68]).
Aici, voința de putere pare a fi agreată de
Nietzsche, altfel spus, în capacitatea sa de a se com-
porta, în analogie cu schopenhaueriana «Voință
de a trăi» ca lucrul în sine, de-a lungul principiu-
lui individuației (principium individuationem)
se manifestă ca o pluralitate de persoane. Dar în
ciuda peremptorietății celor enunțate, Nietzsche
nu pare convins de această ipoteză. În rest, frag-
mentul de care vorbim a fost șters cu trăsături de
peniță de Nietzsche însuși, fapt pentru care noi
înclinăm să credem că Nietzsche nu a fost pe de-
plin satisfăcut de această formulare a teoriei sale
a voinței de putere. De aceea, considerăm acest
fragment ca o formulare provizorie importantă
O
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
25
o
cu tendința de a rezolva problema existentă în
gândirea lui Nietzsche, raportului dintre doctri-
na eternei reîntoarceri a lucrurilor înseși și cea a
voinței de putere. Ceea ce este confirmat despre
formularea acestui raport într-un fragment ana-
log posterior: este vorba de un fragment destul
de cunoscut, întrucât a fost pus de compilatorii
Voinței de putere (operă pe care cum am văzut
mai înainte - Nietzsche nu a scris-o) la sfârșitul
ediției lor (notăm până acum, arbitrar cronologic:
acest fragment este din perioada iunie-iulie 1885,
datează astfel dintr-o perioadă în care Nietzsche
nu se decisese încă să scrie o operă cu acest titlu).
Fragmentul spune: «Și vreți să știți ce este «lu-
mea» pentru mine? Trebuie să o demonstrez în
oglinda mea? Această lume: o imensitate de forțe,
fără principiu, fără scop, o grandoare fixă, făcută
de forță, care nu devine nici mai mare nici mai
mică, care nu se consumă, ci numai se transfor-
mă, precum totalitatea imutabilă a grandorii în-
săși, un bilanț fără cîștiguri și fără pierderi, dar
și fără extindere, circumscrisă de «nimic», fără
limite, nimic de evenescent, de disipat, al infini-
tului însuși, încercuită ca o forță bine determinată
într-un spațiu determinat și nu un spațiu «voit»
de o anumită parte, ci ca o forță pentru oricare,
acolo unde, ca jocul de forțe și de unde energe-
tice, unu și «mult» în timpul însuși, care, în timp
ce se acumulează de o forță, de cealaltă se dimi-
nuează, o mare de forțe în ea însăși furtunoasă și
fluctuantă, în eternă transformare, în etern re-
curs, ca anii enormi ai recursului, ca flux și reflux
al înseși formelor sale, împingându-le violent de
la simplicitate la cea mai variată multiplicitate, de
liniște și de la fixitate și de la răceala maximă la
incandescență, la neînfrânarea cea mai sălbatică,
la contradicție maximă, pentru a se întoarce apoi
de la supraabundență la simplicitate, de la jocul
contradicțiilor înapoi până la plăcerea unisonu-
lui, în continuă afirmare de sine însuși în această
identitate a anilor săi orbitali, binecuvântându-se
pe sine însuși ca ceea ce în etern nu poate să se
reîntoarcă, ca o devenire ce nu cunoașted sație-
tatea, plictiseala, oboseala -: această lume a mea
dionisiacă, de ternă autocrație, de eternă autodis-
trugere, această lume misterioasă de viață dupli-
citară, acest al meu dincolo de bine și de rău, fără
țintă, deși în fericirea cercului nu există un scop,
fără voință, deși în inel nu are voință bună de el
însuși - vreți un nume pentru această lume? O
soluție pentru toate enigmele ei, o lumină și pen-
tru voi, care cei mai ascunși, cei mai puternici, cei
mai întreprinzători, cei mai nocturni? - Această
lume este Voința de putere - și nimic altceva decât
aceasta! (FP., 38[12], 1885).
Acest fragment, care este desigur unul din-
tre exemplele cele mai importante ale prozei
nietzscheene, avea la origine un alt final în care
Nietzsche, înainte de a enunța identitatea dintre
eterna reîntoarcere și voința de putere, caracteri-
zase, cvasi tautologic, lumea circumscrisă de forțe
circumscrise într-un timp finit, ca lumea eternei
reîntoarceri, ca «inelul inelului» de acceptat și de
binecuvântat din partea celui care îl contemplase.
Corectarea reprezintă aici o schimbare decisivă,
căci deschide calea uniunii celor două filosoteme
care domină de la Zarathustra încoace gândirea
lui Nietzsche. Dimpotrivă, noua formulare pre-
cisa mai bine ceea ce Nietzsche vrusese să spună
în fragmentul șters, după aceea, pe care l-am citat
mai sus.
Să încercăm acum să vedem cum ajunge
Nietzsche la sarcina de a scrie o operă cu titlul
Voința de putere. Aceasta se întâmpla aproximativ
Ciprian Mureșan (n. 1977)
Sânge românesc (2004), C-print of scaned drawing, 21 x 29,7 cm
în august 1885. Într-un carnet ce ține de aceas-
tă epocă găsim frecvent titlul: «Voința de putere
(tentativă) de nouă interpretare, a tot ceea ce se
întâmplă» (FP, 39[1],1885).
Ne pare, chiar și după puținele exemple citate
(care ar trebui să fie multiplicate), că acest titlu
reiese din meditațiile precedente și reprezintă
proximul program al travaliului lui Nietzsche.
Întreaga situație (care este înțeleasă în ciclul
eternei reîntoarceri) poate să fie interpretată ca
Voință de putere. Dar din enunțarea plastică, dio-
nisiacă, dacă vrem, Nietzsche simte acum nevoia
de întoarcere la o formulare teoretică particulară.
Aceasta survine imediat după ce într-o serie de
fragmente contigue între ele, în care Nietzsche
schițează conținutul capitolelor operei sale, dar
acum indică de-a valma temele ce urmează să fie
tratate. Hrănirea, generarea, adaptarea la mediul
înconjurător, moștenirea, diviziunea lucrării sunt
menite să conducă la Voința de putere, și chiar
plăcerea și durerea urmează să fie analizate în ra-
portul lor cu voința de putere; la fel spune și des-
pre cunoaștere; corpul trebuie să furnizeze firul
conducător al acestor analize; voința de adevăr,
voința de dreptate, voința de frumusețe, voința de
a ajuta pe alții - toate acestea nu sunt altceva decât
voință de putere (39[12] și 39[13]). La aceasta se
adaugă un fel de Prefață și o Introducere. În cea
Radu Comșa (n. 1975) They dontMove, They dont Talk
and They’ll last Longer (2009), ulei pe pânză,
76 cm (diametru)
dintâi, Nietzsche propune o interpretare a lumii
care să nu depindă de morală (pentru Nietzsche,
a vorbi de legi ale naturii, vrea să însemne a tran-
spune reprezentări morale asupra naturii); ateis-
mul, negarea lui Dumnezeu, reprezintă o înălțare
a omului, dar, adaugă Nietzsche, dacă Dumnezeu
- adică interpretarea morală a lumii - e respin-
să, demonul - care este expresia populară pentru
o interpretare imoralistă a realității - acestea nu
l-au afectat. În introducere Nietzsche se oprește
în schimb asupra unui alt motiv, menit a deveni
central în postările posterioare ale operei privind
voința de putere: aceasta, sublinia el, nu este pe-
simismul (care, în cele din urmă, este o formă de
hedonism), ci adevăratul mare pericol, «lipsa de
sens» (Sinn losigkeit) a tot ceea ce s-a petrecut.
Odată cu căderea interpretării religioase a căzut și
cea morală, dar gânditorii moderni sau nu au ob-
servat aceasta sau nu au vrut să o admită și au con-
tinuat, chiar și fiind atei, precum Schopenhauer,
să atribuie lumii o semnificație morală. Morala și
Dumnezeu, totuși, se susțin reciproc: dacă a căzut
omul, și celălalt s-a prăbușit. Nietzsche își propu-
ne să interpreteze lumea în mod «imoralist», ceea
ce înseamnă că morala trecută nu rezultă a fi fost
altceva decât un caz particular al unei interpretări
globale (care totuși, pe lângă că e «imorală», va fi
extramorală (39[14] și 39[15]).
Noua interpretare a oricărui fenomen se speci-
fică într-o regresiune a gândirii, a simțirii, a voirii
tuturor evaluărilor care, la rândul lor, corespund
instinctelor noastre, și care sunt reductibile la
voința de putere, ultimul fapt la care e posibilă
înălțarea (sau coborârea) (40[61]). Într-o prefață
rămasă fragmentar, citim: «Sub titlul neofensiv
«Voința de putere» trebuia să ajungă la expresie o
nouă filosofie sau, pentru a vorbi mai clar, tentati-
va unei noi interpretări a oricărui fapt: așa cum e
corect numai în mod provizoriu și experimental,
ca pregătire și întrebare preliminară, ca preludiu
a ceva serios, pentru care trebuie urechi inițiate
și selecte, ceea ce în rest ar trebui să fie mult mai
clar decât un filosof caută vreodată să vorbească
în public (40[50]).
Traducere de
Alexandru Boboc
■
21
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
social
România și oamenii săi
din lume (III)
■ Ani Bradea
Interviurile rubricii Social, reunite sub titlul de mai sus și începute anul trecut, sub auspiciile
Centenarului, avându-i ca protagoniști pe cei care compun imaginea României, zi de zi, dincolo de
granițele ei, continuă cu un nou episod. Reamintesc cititorilor noștri faptul că, în aceste interviuri,
importante sunt conjuncturile sociale care au dus la emigrare, capacitatea de integrare a intervieva-
tilor mei în țările de adopție, perspectiva de acum asupra țării prin prisma experiențelor acumulate,
și mai puțin identitățile lor, dezvăluite complet sau parțial, în măsura în care ei au dorit acest lucru.
Completăm, așadar, acest puzzle al imaginii României în lume prin oamenii săi, cu un nou interviu.
„Mama ne-a țesut la război prosoape
de bucătărie și cearceafuri cu
tricolorul României”
Reghina, 56 de ani, Germania
Când am început să lucrez la acest interviu,
aveam deja experiența celor două publicate ante-
rior, motiv pentru care am considerat că o între-
bare care să provoace intervievatul să se prezinte,
cât mai complet și complex, mă poate scuti de a
mai reveni pe parcursul discuției la astfel de deta-
lii. Răspunsul pe care l-am primit însă a fost ca un
torent prăvălit de pe munte, ca o fântână din care
apa țâșnește pe neașteptate. Doamna Reghina pă-
rea că asta aștepta de multă vreme: să povestească.
Am fost nevoită să selectez informația, și asta s-a
întâmplat până la sfârșit, până la ultimul răspuns.
Îi mulțumesc pentru extraordinara deschidere și
disponibilitate.
— Povestiți-mi puțin despre dumneavoastră.
Cine sunteți, unde locuiți în prezent și cum ați
luat hotărârea să plecați în străinătate?
Dan Bimbea (1941-1999)	Plecarea miresei (1981), ulei pe pânză, 105 x 130 cm
— Mă numesc Reghina, am 56 de ani și, în
prezent, locuiesc în Munchen, Germania. Întors
din Israel, după trei ani de lucru ca fierar betonist,
soțul meu nu și-a mai găsit de lucru. Așa a decis
să plece iar să lucreze afară din țară. Voia să strân-
gă banii pe care-i cheltuise la jocuri de noroc. În
2002 a plecat în Spania. L-am vizitat, în vacanțe-
le copiilor, timp de doi ani, apoi mi-a cerut să-mi
iau copiii și să-l urmez. Îi era greu singur. Eu, în
România, aveam un serviciu bun, bine plătit, lu-
cram la fabrica de anvelope Michelin. Aveam 40 de
ani pe atunci și doi copii.
— Așadar hotărârea de a pleca din țară a fost
luată mai mult la insistențele soțului. Cum a fost
plecarea, desprinderea de acasă?
— Da, soțul meu lucra în Spania, în construc-
ții. Îi plăcea acolo, îl încânta priveliștea de la malul
mării, dar dorul de copii îl măcina. Într-o zi m-a
sunat și mi-a spus: vinde mașina, ia copiii și vino
aici, nu mai stau singur! Am amuțit. Eram mul-
țumită cu apartamentul nostru mic, chiar dacă îi
lipsea încălzirea, aveam un serviciu bun, iar copiii
învățau bine la școală. Cum să plecăm și să lăsăm
baltă tot? Dar tot copiii au fost cei care m-au încu-
rajat, spunându-mi că vom strânge bani și o să ne
întoarcem. Am vândut mașina ca să putem cum-
păra bilete de autobuz și să avem, o vreme, pentru
chirie și mâncare.
— Îmi vorbiți despre copii. Ce vârstă aveau ei
în momentul plecării?
— Myd avea 20 de ani, iar Ben 10.
— Cum v-ați descurcat cu limba, dumnea-
voastră și copiii? Cunoșteați spaniola?
— Copiii știau engleza, așa că pentru ei nu a
fost deloc greu să comunice. Eu mi-am depus pri-
mul CV în Getafe, aproape de Madrid, la un re-
staurant italian. Șeful localului m-a întrebat dacă
vorbesc spaniola. Eu învățasem să răspund: un
poco. Dar șeful m-a întrebat din nou, de data asta
foarte ironic: cât înseamnă un poco? Bună ziua?
M-a întristat asta. Vreo opt luni am învățat să
ascult, de vorbit nici vorbă. Înțelegeam totuși. Mai
târziu am luat un carnețel, am făcut bilețele cu nu-
mele tuturor salatelor și platourilor. Apoi, rând pe
rând, am desființat câte un bilețel, până când au
dispărut toate.
— Să ne întoarcem puțin la momentul plecă-
rii. Cum a fost călătoria, care au fost primele ob-
servați, primele impresii?
— Am urcat în autocar și timp de vreo trei ore
nu am mai scos, niciunul, niciun cuvânt. Priveam
pe geam, zeci și sute de km, de o parte și de alta
a drumului. trecusem prin Austria, unde am fi
dorit să coborâm și să nu mai plecăm, am luat cu
noi priveliști de vis. Odată intrați în Spania, ur-
măream cu atenție să ne notăm în minte primele
impresii. Pământul era uscat, verdele nu era verde,
copacii erau rari, trecând printr-un orășel ne-am
așteptat să vedem oameni, copii, dar nu era nici
țipenie, doar mașini. Era ora trei după-amiaza și
toate obloanele erau trase. Îmi amintesc că cel mic,
Ben, a întrebat cu voce tare: Doamne ferește, dar
în Spania asta nu sunt oameni? Ceilalți călători au
început să râdă. A doua zi, sâmbătă fiind, ne-am
plimbat prin parcurile din jur și am observat astfel
că Spania are și culoarea verde, copiii se bucură la
fel ca peste tot, iar oamenii zâmbesc.
— Din cele ce mi-ați spus mai devreme, înțe-
leg că primul loc de muncă a fost într-un restau-
rant. Cum ați reușit să vă acomodați acolo?
— De fapt primul loc de muncă a fost altul.
Așteptând să fiu sunată pentru interviu, după ce
îmi depusesem CV-ul, o cunoștință m-a întrebat
dacă vreau să-i țin locul la curățenie, într-o casă.
M-am bucurat de parcă aș fi câștigat marele pre-
miu. Mi-a dat cheia, mi-am notat adresa, am fă-
cut simularea traseului, și aproape o lună am făcut
curățenie în acea casă, o dată pe săptămână. Erau
banii pentru mâncare. Nu m-am întâlnit niciodată
cu proprietarul. Doar a lăsat un bilet că e mulțumit
și a scris: muchas gracias! Apoi, debutul în bucătă-
ria acelui restaurant a fost așa cum v-am povestit,
dar abia după trei ani am avut acte în regulă, până
atunci am fost angajată la negru. Mai târziu am
făcut un curs de bucătari, iar înainte să-mi iau di-
ploma, ocupam deja un post de bucătar-șef. Myd
(fiul meu cel mare) a muncit și el. Încă de la început
s-a dus la lucru cu alți români, pregătea material
pentru constructori.
— Când v-a fost cel mai greu, care au fost cele
mai mari probleme pe care le-ați întâmpinat în
încercarea de a vă integra într-o societate nouă,
necunoscută?
— La restaurant aveam un coleg, spaniol, care
era mereu încruntat și mă gândeam că din cauza
mea este așa. Pentru că nu știam limba, îi duceam
O
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
27
o
lingură în loc de cuțit, așa că într-una din zile a venit
nervos și a țipat la mine: asta e lingură, acesta e cu-
țit, acesta e polonic... notează-ți că nu am timp să-ți
predau limba spaniolă! Am îngăimat, cu lacrimi în
ochi, un: lo siento mucho. Visam și noaptea pahare
sparte și tigăi zăngănindu-mi în urechi. Tot timpul
aveam tăieturi la mâini. Mi se vindeca una, făceam
rost de altele. dar îmi ascundeam rănile, ca să nu
dau prilej colegilor să-mi spună cât de neîndemâna-
tică sunt. Ajungeam acasă la miezul nopții, sau mai
târziu, după 12-13 ore de muncă. Într-o seară, fiul
meu cel mic, Ben, m-a așteptat. „Mami, nu te-am
văzut de trei zile și stăm sub același acoperiș. Asta-i
partea cea bună a venirii noastre aici, despre care ne-
ai vorbit?” Nu am știut ce să-i răspund. „Alaltăieri
ți-am scris un bilet. Nu l-ai citit! Ai slăbit, mami! Nu
ești bolnavă, așa-i?”. Mai târziu mi-am aruncat
privirea pe masa de scris, unde Ben lăsase intențio-
nat cartea de franceză. Răsfoind-o, am găsit biletul.
M-am simțit ca în fața unei instanțe judecătorești.
Fiul meu îmi reproșa că iar nu fusesem la ședința
cu părinții, că a mers singur la dentist, că a luat cel
mai bun calificativ la testul de limbă dintre străinii
sosiți în acel an în școală, iar eu nu remarcasem, că
tatăl său bea în fiecare seară. și încheia spunân-
du-mi că mă iubește și că îi este dor de mine. În
noaptea aceea am adormit plângând. Cred că a fost
cel mai greu moment pe care l-am traversat, de la
sosirea noastră în Spania. Apoi, următorul, cumplit
de greu, a fost când Ben a plecat de acasă la numai
18 ani. S-a îndrăgostit de o fată și a plecat să locuias-
că în Tenerife. Myd se căsătorise și avea deja două
fetițe adorabile, locuia separat, cu familia lui. Când
a plecat Ben, câteva zile nu am putut mânca. Mă în-
dopam cu pastile și ceai. În perioada următoare am
făcut hepatita A, apoi B. Am strâns în mine atâta
amărăciune, încât nu mai doream să văd pe nimeni.
Într-o dimineață m-am trezit cu bluza de la pijama
plină de sânge. M-am speriat și m-am dus la urgen-
ță. În Spania, pentru un consult medical e nevoie de
săptămâni, sau chiar luni de așteptare. Numai dacă
ești dus la urgență ai șansa să te vadă imediat un
medic.
— Întrerup relatarea acestor amintiri, atât de du-
reroase pentru dumneavoastră, pentru a vă întreba
dacă și în Germania, țara în care locuiți în prezent,
ați avut nevoie de servicii medicale, sau de asistență
socială. Dacă da, ce diferențe ați remarcat?
— Și în Spania și în Germania am avut nevoie
de intervenții chirurgicale la picioare (varice foarte
pronunțate și dureroase). În Spania a trebuit sa aștept
aproape un an pentru programare. La prima inter-
venție totul a fost bine. La a doua m-au lăsat să merg
pe jos acasă, iar din această cauză, în câteva luni, am
avut din nou o explozie de varice pe piciorul operat.
Când am venit aici, în Germania, situația mea s-a
agravat, dar nu m-am dus imediat la medic. Când
am ajuns, în sfârșit, acesta s-a speriat și în primele zile
m-a operat. Dar cea mai urâtă experiență am avut-o
la dentist aici. În Spania am fost tratată foarte bine la
dentist, cu toate că nu am avut mari probleme. Aici
am primit o factură de aproape 2000 de euro pentru
doua măsele puse și două îmbrăcate. A suportat si
casa de asigurare vreo 600 de euro. Medicul meu de
familie este o doctoriță româncă.
— Când ați hotărât să plecați în Germania și de
ce?
— După vreo doi ani de lucru în Spania (poate
chiar mai puțin), lucrurile s-au stricat. A venit criza
și multe afaceri s-au închis. Munceam doar eu, soțul
meu doar din când în când. Aveam rata la mașină,
chiria, cărți de școală pentru Ben. Am simțit cum
Dumnezeu stinge lumina în dreptul familiei mele.
Totuși am rezistat până în 2013 când, vrând să-i dau
Nicolae Maniu (n. 1944)	Aparițiile toamnei (1979), ulei pe pânză, 130 x 180 cm
o lecție soțului meu, am plecat în Germania, la o pri-
etenă care-mi fusese și colegă de muncă în România.
Ea muncea într-o mică fabrică de ambalat și tratat
cafea, se trezea la patru dimineața, iar seara mergea
cu mine ca să căutăm de lucru. La început, ca să am
bani de mâncare, am făcut și aici curățenie într-o
casă, trei ore pe săptămână. Apoi am găsit de lucru
într-un restaurant italian, o pizzerie. Soția patronului
știa spaniola și astfel ne-am putut înțelege. Acum lu-
crez la aeroportul din Munchen.
— În toți acești ani, ați mai fost în România?
Cum ați regăsit țara?
— După patru ani de Spania, când Ben împlinise
paisprezece ani și trebuia să-și facă buletinul, ne-am
pregătit sufletește pentru prima vacanță în țară. Când
am intrat în România nu ne-a păsat că drumurile
erau rele. nu era mai nimic schimbat, ori poate do-
rul nostru fusese prea mare, oricum țara noastră, în
ciuda acestor observații, ni s-a părut atunci mai fru-
moasă ca oricând. Era prin iulie 2008. Țin minte că
mama tot încerca să ne convingă să rămânem, pro-
mițându-ne pensia ei. Am plecat cu lacrimi în ochi,
toți, iar peste doi ani s-a repetat povestea. Mama ne-a
țesut la război prosoape de bucătărie și cearceafuri cu
tricolorul României. Să știți cine sunteți și să nu uitați
unde să vă întoarceți - a spus ea.
— După aceste cuvinte, cred că răspunsul la ur-
mătoare întrebare este mai mult decât previzibil. Vă
gândiți să vă întoarceți, la un moment dat, acasă, în
România?
— Dacă doresc să mă întorc? În fiecare zi vreau să
mă întorc! M-am săturat de atâtea priviri peste oche-
lari. Oriunde ne-am duce în lumea asta sa muncim,
dacă nu suntem de-ai lor, dacă nu le vorbim limba,
indiferent de diplomele noastre nu vom reuși să ocu-
păm decât locurile de jos. În toți acești ani m-am între-
bat: de ce sunt afară? Când m-am întors, după ani, în
România, oamenii se plângeau, e adevărat (dar, să-mi
fie cu iertare, noi românii suntem un popor care se văi-
cărește mai mult ca toate națiunile, ba nu-s bani, ba
munca-i grea, ba guvernul, ba părinții, ba ceilalți sunt
de vină). Cred cu tărie că se poate trăi onest oriunde în
lume, dacă ești mulțumit cu ceea ce ai. De fapt acesta
e adevăratul secret al fericirii: să nu-ți dorești mai mult
decât poți să ai. Acum sunt în Munchen, așa cum v-am
spus, trăiesc singură și aștept cu nerăbdare să ies la pen-
sie și să mă întorc ACASĂ.
— Mă bucur că, în finalul discuției noastre, am
ajuns la un ton mai optimist. Din amintirile dum-
neavoastră, pe care ați fost amabilă să mi le puneți la
dispoziție, răzbate atât de multă durere și tristețe...
Vă mulțumesc pentru sinceritate și vă invit să înche-
iem acest dialog într-o notă mai relaxantă. Ați locuit
în două țări europene atât de diferite, temperamen-
tal diferite, ce obiceiuri, sărbători, dintr-un loc sau
altul, v-au atras atenția.
— Trăiesc în Spania o sumedenie de minorități,
de aceea cultura spaniolă este un amestec de tradiții
copiate, iberice, latine, marocane, maure, islamice. În
multe localități se organizează „Festivalul roșiilor”,
foarte amuzant, în luna august. În această zi străzile
arată ca după război. Participanții aruncă unii în alții
cu roșii foarte bine coapte, așa încât totul este roșu. Pe
toată perioada anului, la sfârșit de săptămâna au loc
spectacole în aer liber. Cele mai frumoase sărbători
sunt, și la ei, Crăciunul (noche buena) și revelionul
(noche vieja), cu obligatoriile 12 boabe de struguri
mâncate, care-ți poartă noroc tot anul. Iar de Regi
(ziua celor trei magi) toate străzile sunt pline de oa-
meni, de copii care primesc daruri, bomboane. Unele
obiceiuri sunt ciudate, dar odată ce te amesteci printre
spanioli te conformezi și respecți toate astea. Ar mai fi
vestitul flamenco, amintit și pe hârtia de împachetat,
sau sângeroasele coride. Dar și la noi folclorul renaș-
te frumos, avem și noi multe obiceiuri frumoase, nu
trebuie să copiem de afară. Mă doare să aud doar
lucruri negative despre România. Drumuri rele sunt
peste tot în Europa. Oameni mincinoși care trăiesc pe
spinarea altora... la fel. În școlile noastre compunerile
copiilor încep cu... „eu când voi fi mare vreau să plec
în America, sau...” Atât de trist! Dar și mai trist e că
afară nu găsesc, uneori, nici cât în Romania. Și totuși
rămân! Dacă aș avea doar zece ani mai puțin, și aș fi
în țară, nu aș mai pleca. Visez la o zi în care nemții
să lucreze la locurile pe care le ocupă acum străinii, să
văd în România italieni care muncesc făcând pizza.
îmi doresc o Românie primitoare... Dar văd că am
deviat cam mult de la sensul întrebării. Mă opresc
aici.
Munchen, 1 decembrie, 2018
■
21
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
showmustgoon
Aventurile corporale ale
anti-corpului creștin (II)
■ Oana Pughineanu
Onfray continuă rechizitoriul iudeo-creș-
tinismului cu capitolele previzibile ale
Cruciadelor, Inchiziției, cuceririi Lumii Noi
dar odată ajuns la ”decădere”, de fapt, devine un re-
chizitoriu al tuturor religiilor, al bunului sălbatic, al
ideologiilor, al omului de pretutindei (de la indian la
curteanul de la Versailles). În fond, Onfray este un
”freudian”, descoperind o unică constantă a naturii
umane: violența. Mai mult, violența însoțită de for-
me delirante. Dintre multele exempe pe care cartea le
aduce, selectăm doar unul, legat de unguentele fabri-
cate de vrăjitoarele care au făcut pact cu diavolul: ”ele
pun ochii pe copii, nebotezați de preferință; îi sufocă
în timp ce dorm și ei și părinții, care apoi își îngroa-
pă progenitura crezând că a fost vorba de o moarte
naturală în timpul somnului. [_] Apoi... să o lăsăm
să vorbească pe una dintre ele care ar fi mărturisit ur-
mătoarele în fața unui inchizitor: «Îl punem să fiarbă
într-o căldare până când toată carnea se desface de
pe oase și devine lichidă. Din partea mai vâscoasă
facem un unguent pe care îl folosim pentru vrăjile,
plăcerile și deplasările noastre. Cu partea mai lichidă
umplem un recipient de forma unui burduf: cela care
va bea din el respectând un anumit ceremonial do-
bândește imediat toate cunoștințele noastre și devine
maestru al sectei noastre». Perfecta stăpânire a gân-
dirii tomiste nu te face mai inteligent: iată și dovada.
Căci Sprenger și Institoris iau de bune spusele acestea
delirante despre care nici măcar nu suntem siguri că
au fost rostite”.
Dacă Onfray descoperă, asemeni lui Freud, peste
tot violența totuși, diferit de Freud, nu e preocupat de
a descoperi sau de a urmări explicațiile teoretice care
au însoțit această violență. De fapt, celelalte căriți ale
sale se concentrează în bună parte pe a demonsta că
și explicațiile la rândul lor sunt o formă de delir și ur-
mează un parcurs pe care l-am numi în mod ironic
”providențial”, cel al nihilismului. Căci Rațiunea care
urcă pe tron (începând cu Renașterea și redescoperi-
rea lui Lucrețiu, în special) nu funcționează decât ca
un instrument al nihilismului. Astfel că, după rechi-
zitoriul iudeo-creștin, urmează cel al ideologiilor de
toate felurile care i-au urmat, incluzând formele ar-
tistice și unele valuri de filosofie precum structuralis-
mul și mai apoi ”deleuzianismul”, în special ultimul,
nediferențiindu-se mult de un discurs medieval,
metafizic. ”Structura e la fel de misterioasă precum
Dumnezeul căruia îi ia locul în filosofia franceză din
această jumătate de secol XX. Ea reprezintă întoar-
cerea transcendenței refulate! În încercarea de a sur-
prinde sensul acestui ceva, Deleuze mobilizează ve-
chiul vocabular scolastic, medieval: speciile, părțile,
figurile, modurile, actualitatea, virtualul, accidentele,
calitățile, singularul, diferențiatul, diferențierea, pro-
ducerea, raporturile, serialul. Ne-am crede în Somme
theologique a Sfântului Toma din Aquino, minus
creștinismul”. Or acel minus creștinism, schimbă
totul. Cu siguranță a existat o pasiune a postmoder-
nilor pentru ceva care să ”submineze” structura, dar
în universul binar prea binar închis în text nu prea
rîmâneau multe în afara ”schizofreniei” și vagabon-
dajului anti-oedipian care a produs tone de literatură
și desigur, o trenă lungă de delir interpretativ. Totuși
structura pare mai apropiată de universul atomic
lucrețian decât de Dumnezeul mediaval. Ea produ-
ce arbitrar univerul care ne înconjoară și nu necesită
descoperirea niciunui prim motor. Mărșăluind spre
moartea omului, postmodernii, în special cei agățați
de psihanaliză au încercat să mai găsească un ”spațiu
de libertate” pentru individ, fie el chiar inconștient și
pur idiosincrasic. Lumea consumului, ultima pe care
o descrie Onfray, a folosit cu prisosință acest individ,
închis în propriile încercări de subverisune mai mult
sau mai puțin poetice, preluat acum masiv de noua
spiritualitate de corporație. După mișcările New
Age, corporația devine noul templu și în afara câtor-
va mici comunități ”rupte” de lume, nimic în afară de
corporație nu mai vine să conțină individul (inclusiv
el fiind învățat să se gândească în termeni de costuri
și investiții).
Nu este momentul să intrăm în meandrele bu-
sinessului zen, unde meditația devine un adjuvant
al creșterii, dar putem observa că în decăderea iu-
deo-creștinismului putem spune ”zeul a murit, suve-
nirurile au rămas” (la fel cum arta a murit, dar piața
artistică i-a supraviețuit). Cazul Osho este emble-
matic pentru ce a devenit, în general spritualitatea
în mediul occidental. Osho a fost un fel de Andy
Warhol al spiritului, și al fel cum icoana pop care a
descoperit artistul ca celebritate și obiectul artistic ca
serie, Oscho a descoperit și inventariat produsele spi-
rituale, printre ele numărându-se și meditația (”The
meditation is the product”). Un Guru pentru care, la
fel ca pentru Papi și Patriarhi, expunerea opulenței
este expunerea Măreției Creației. Rolls Royce-urile
și Rolexurile sunt semnul acceptării lumii așa cum
este ea. Numai că în zilele noastre a devenit imposibil
chiar și prin metode pop să creezi sau să imaginezi
o comunitate, care chiar dacă fucnționează reprodu-
când în fond aceeași natură umană delirantă și cri-
minală, practică utopia unui împreună, indiferent de
rasă, clasă, sex etc. Experimentul eșuat de la Oregon
este un exemplu care face lumină asupra felului în
Vizitati site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
care câmpurile de forță ale lumii noastre funcționeză.
Cuvântul care ar descrie cel mai bine starea de lucruri
este a prelua (controlul)/”take over”. Globalizarea
este un gigantic take over prin care cultura dominan-
tă (modelată de mass-media) preia controlul asupra
unor zone încă rămase în afara rețelei. La fel cum
ferma unde s-a construit orașul utopic pentru Guru
a devenit o tabără de vară pentru Christian Youth,
zone întregi sunt preluate și transformate în propriul
lor suvenir, reîncălzit sub forma ”tradițiilor” expuse
pe raft. Desigur, ciocnirea civilizațiilor este departe
de a se încheia, dar există noi puteri care însoțesc de-
lirul uman, puteri care s-ar putea să ducă la o altfel de
moarte a omului decât cea ”umanistă” din cărțile de
filosofie și critică literară. Între aceste puteri, Onfray
identifică transformarea lumii într-o virtuaitate (iar
Algoritmii pe care i-am menționat pot face asta în
feluri care depășesc înțelegerea umană) și ”transu-
manismul” pe care îl vede ca pe o ideologie care are
punctul de pornire ”comun cu toate ideologiile: con-
chistadorii noilor lumi apreciază că ceea ce ar merita
să fie îmbunătățit, fie să nu mai fie. Prezentul este rău,
pentru că este prezent; viitorul va fi mai bun pentru
că e viitor. În acest sens, transumanismul se înscrie în
vechea familie a utopiilor care, de la creștinism până
la fascisme, trecând prin comunism și național socia-
lism, vreau un Om eliberat de Omul trecut”. Este tras-
numanismul o ideologie? Am putea răspune la fel ca
în cazul deleuzianismului. ”Da. Minus credința”, de
data aceasta, minus credința în chiar ceea ce trebuie
ameliorat. Salvarea nici nu intră în calcul. E imposibil
de știut ce negîndit va gândi acest nou corp-anti-cor-
poral, rușinat de rădăcinile sale naturale, de naștere
și de tot ceea ce nu îl transfomă în serie, adică într-o
formulă de succes (după cum bine observa Gunther
Anders). Dacă ideologii le umane s-au consumat
rumegând toate aceleași ingrediente, cel puțin apo-
calipsa post-umană sună inedit: ”Nu încape nicio în-
doială că o nouă religie ca apărea atunci ca moment
final al puterii. După aceasta, nu va mai rămâne de-
cât neantul, neantizarea puterii, prăbușirea prăbuși-
rii. O mână de postumaniști ca supraviețuii cu prețul
unei sclavii inedite a unor mase crescute ca vitele.
Problema nu va mai fi de azi să umanizezi abatoare-
le, ci să înlături lanțul condamnaților pământului, în
beneficiul aleșilor post-umani. Dictaturile din aceste
vremuri funeste vor transforma dictaturile secolului
XX în albăstrele. Google lucrează azi la acest proiect
transumanist. Neantul este mereu sigur.”
■
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
2!
însemnări din
Mancha
Blaga, veste și poveste
■ Mircea Moț
Prezența motivelor veste și poveste în lirica
lui Lucian Blaga și relația dintre acestea tri-
mit spre atitudini grave ale poetului în fața
întregului, oferind, în egală măsură, o convingă-
toare perspectivă asupra coerenței unui întreg
univers poetic.
O poezie cum este Psalm trimite, până la un
punct, spre argheziana condiție a omului, realitate
carnală, ce-i prilejuiește o adâncă suferință, prin
conștientizarea propriilor limite, în imposibilita-
tea dialogului cu divinul. Dumnezeul blagian este
ascuns în pământ dar și în poveste. Fiindcă nu in-
tră în dialog cu ființa efemeră, el rămâne pentru
poet „muta neclintita identitate”. Poemul conține
suficiente sugestii ce trimit la ideea că este posibi-
lă, totuși, comunicarea, însă prin alte modalități
decât cele rezervate omului. În imposibilitatea
deschiderii spre un alt orizont („noapte fără fe-
restre în mine”), omul blagian este tentat să-și de-
pășească limitele propriei condiții: „Dumnezeule,
de-acum ce mă fac?/În mijlocul tău mă dezbrac./
Mă dezbrac de trup/ca de-o haină pe care-o lași în
drum”. Lumea blagiană reține atenția prin armo-
nia ce-i este definitorie și printr-un evident echi-
libru, când ”Soarele-n zenit ține cântarul zilei”,
iar ”Cerul se dăruiește apelor de jos”. Vegetalul
este redimensionat, căpătând atributele bolții, ca
imagine particulară a cerului și ca emisferă ce
garantează unitatea întregului: „Cu ochi cumin-
ți dobitoace în trecere/își privesc fără de spaimă
umbra în albii./Frunzare se boltesc adânci/peste
o-ntreagă poveste” Dacă Dumnezeu se ascunde
în pământ și în poveste, artistul, acel „țăran zu-
grav”, după o scurtă perioadă de înstrăinare prin
terestrul său exil, trece în eternitatea legendei, si-
nonimă unei povești ideale, ce-l mântuiește de o
existență consumată în contextul circumstanțelor:
„Azi trăiești în legenda ta/cum ai trăit în câmpuri
și în sat” (În amintirea țăranului zugrav). Cu atât
mai mult cu cât ceea ce are esențial artistul ține
pînă la urmă de condiția ideală a poveștii (mitul
biblic): „Nu seamănă cu această abia șoptită po-
veste inima ta?” (În amintirea țăranului zugrav).
Dacă vestea marchează, în general, un eveni-
ment, o modificare în planul realului, dar și pro-
misiunea deschiderii acestuia spre un alt orizont,
ca un prag al poveștii, „fără veste” trimite spre
miracol. Artistul se înalță la cer „fără veste”, mân-
tuind lumea de materialitatea ei grea: „Erai numai
om, și totuși când ai murit/s-a adunat mult norod
în pragul tău,/crezând că fără veste te vei ridica
la cer/și vei înălța cu tine/satul și pământul” (În
amintirea țăranului zugrav).
Omul blagian așteaptă mereu vestea, marea
promisiune, care-i asigură mereu o perspectivă
generoasă spre un dorit și ideal dincolo. În po-
ezia Pe ape, vestea este asociată ochiului deschis
al lui Dumnezeu: „Pentru un fagure sterp/mi-
am ucis stupii flămânzi./Cel din urmă dobitoc/
cu-nțelepciune s-a prăpădit./Ochiul său profetic
deschis/e singura veste prin neguri”. O altă po-
ezie, Bunavestire, accentuează tocmai reflexele
metafizice ale veștii: „Mă duc între ei să vestesc:/
Tăiați-vă mieii pe cruce/în amintirea jertfei ce se
va face./Ridicați-vă de lângă foc/în cojoace cu flă-
cări de lână./Luați făclia ce-am aprins-o/în steaua
coborâtă/deasupra ieslelor roase de boi/și dați-o
mai deparrte/din mână în mână./În curând fiul
omului va căuta un loc/unde să-și culce capul,/
răzimându-și-1 ca și voi/de pietre ori de câni
adormiți”.
În universul maculat, poetul descoperă tainice
semne de plecare („Eu caut- semne, semne de
plecare sunt”), drumul spre „sori păduratici”de-
venind echivalentul căii spre purificare, prin des-
coperirea poveștii, ca vârstă uitată și ideală: „Pe
urma lor vor merge tineri goi/spre sori pădura-
tici,/și tot ce e trup omenesc va purcede/să mai
învețe odat’/poveștile uitate ale sângelui” (Semne).
Nu întâmpător, plecarea coincide cu o necesară
scuturare de pământ, iar drumul, după „vinul ne-
bunesac al vieții”, care-l scoate pe om din realitate,
îl duce într-o simbolică poveste: „Scuturați-vă de
pământ/și plecați,/căci iată — aci vinul nebun al
vieții/s-a scurs în scrum,/dar orice alt drum duce
în poveste,/în marea, marea poveste”.
Nu este mai puțin adevărat că, în plenitudinea
ei, chiar realitatea trece la Blaga drept o poveste, o
„aurie poveste”, valabilă într-un anotimp generos,
care se încheie cu venirea implacabilă a toamnei,
când semnele dregradării sunt vizibile: „Câmp
alb. Descinde-ntrupat din funingeni/un corb. ÎI
vezi, fetița mea, Ana?/În toamnă pe-aici se stin-
gea aurie povestea,/țâșnea veverița, cădea casta-
na” (Corbul). Noiembrie, mai ales, este timpul
când imaginea ideală a lumii ca aurie poveste este
anulată. În acest (ano)timp, realitatea își pierde
semnificațiile ca viață și ca poveste: „Din cântec,
din caldul,/nimic nu mai este,/ah,nici în viață, și
nici în poveste” (Jale la început de noiembrie).
Poetul caută în realitate semne iluzorii și în-
cearcă să descifreze tocmai acele semne scrise pe
zăpadă, ale unui „nou testament” sau, mai ales,
ale unei vești cerești: „Corbul își măsură pasul,
scrie-n zăpadă/nou testament, sau poate o veste
cerească,/pentru cineva care ar trece prin țară/și
n-a uitat de tot să cetească.//Noi, oamenii, noi am
uitat” (Corbul). Satul blagian este plin de „arome-
le zeului”, iar cocoșul vestește un alt timp, al unei
simbolice duminici, care se sustrage trecerii și de-
venirii: „Legi răsturnând și vădite tipare/minunea
țâșnește ca macu-n secară./Cocoși dunăreni își
vestesc de pe garduri/dumineca lungă și fără de
seară” (Satul minunilor). În planul semnificațiilor
simbolice, unicornul intră în dialog cu oceanul,
în același orizont al poveștii: „Sfios unicornul
s-abate la mal,/privește în larg, spre cea zare, cel
val”. Sau: „Pe țărm unicornul, o clipă cât anul,/
se-nfruntă-n poveste cu oceanul” (Unicornul și
oceanul). Marginea se insinuează în relația cu
taina și cu tot ceea ce presupune profunzimea
acesteia: „Se-nalță de spaimă-n paragini/cînd tai-
na se sfarmă la margini” (Unicornul și oceanul).
Inorogul aparține unui alt orizont decât al reali-
tății, unei „clime” a basmului, a poveștii cu alte
cuvinte: „Din clima fierbinte a basmului, sfinte
irog inorog/c-un semn te invoc”. Tocmai inorogul
este invocat pentru descifrarea celor ascunse de
„vechea cetate”, această descifrare presupunând
un ritual pe care poetul îl transcrie cât se poate
de atent: „Cînd intri, ia seama/la podul cu vama,/
la numărul casei,/la curtea Frumoasei./Cu sunet
de soartă/lovește în poartă!” (Inorogul de poves-
te). De la inorog se așteaptă în ultimă instanță
Olimpia-Georgeta Bera (n. 1983)	Sentimental
Monograph III (2014), acrylic pe pânză, 80 x 100 cm
tocmai vestea și dezvăluirea celor ascunse, închise
în interiorul unei cetăți simbolice. „C-un muget
dă-mi veste-apoi părăsește/cetatea și murii/spre
pacea pădurii” (Îndemn de poveste).
Asociată poveștii, vestea presupune o gravita-
te ce impune solemnitate rostirii, în contextul în
care se repropune însuși terestrul: „Vin din noap-
te, din miez de noapte:/avem un voievod./Spre
ziduri sure/sau peste prăpăstii în călțuni de po-
veste/către cetate frunza susură:/o veste, o veste!”
(Veste). Vestea determină „scularea” boierilor, o
nouă „rânduire”, ieșirea semnificativă din somn,
deșteptarea întru o altă realitate: „Sculați boieri
cu rînduitele bresle,/cu sfinții, cu mucenicii,/și voi
hornari, și voi ucenicii,/ridicați-vă slugi adormite
în iesle!/Sculați boieri, o veste din codru v-aduc -/
Ni s-a născut azi-noapte noul voievod,/fiul pădu-
rii, puiul de cuc!” (Veste).
O semnificativă relație între veste și poveste se
conturează în binecunoscutul poem Cântec pen-
tru anul 2000. Vestea nu mai este așteptată câtă
vreme se referă la o realitate consumată, care a
trecut deja în basm, în poveste: „Vulturul ce ro-
tește sus/va fi atunci de mult apus.//Lângă Sibiu,
lângă Sibiu, prin lunci/numai stejarii vor mai fi și
atunci.//Mai aminti-mă-vă un trecător/vreunui
străin, sub ceasul lor?//Nu cred să mă vestească
cineva/căci basmul ar începe-așa://Pe-aici umblă
și el și se-ntorcea mereu,/contimporan cu fluturii,
cu Dumnezeu”.
Fără a mai insista, o altă poezie, cum este
Îngerul lumii, se reține pentru legătura dintre
veste și poveste în poezia blagiană. Dacă aproape
de fiecare dată povestea rămâne undeva departe,
aproape inaccesibilă („Socot ca orice frumuste/
prilej de-amagire statornică este./Te ispitește.
Vrea-n stăpânire s-o iei./Deși e departe de tine ca
o poveste”, scrie poetul în Frumsețea), vestea este
înțeleasă în contextul realității din imediata apro-
piere. În schimb, povestea contează în alt „spațiu”,
de „sus”, și în această poveste se mută realitatea,
„mutare” ce nu ține însă de „îngerul, paznicul”:
„Voi-va să mute-n povestea/de sus-materia toată
și vestea?/Nimic, vai, din toate acestea”.
Între veste și poveste, în imaginarul blagian se
plasează o lume „în care obiectele trăiesc și prin
concretul lor material” (Ion Pop), având însă o
nostalgia deschiderii spre un alt orizont.
■
30
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
teatru
Shakespeare all inclusive
la Petroșani
■ Eugen Cojocaru
Tur de forță cu producții proprii (cinci spec-
tacole) la Teatrul Dramatic „Ion D. Sârbu”,
între 14-16 decembrie anul trecut. Orașul
minier, cu o mare tradiție și în acest domeniu - a
sărbătorit 70 ani de teatru în 2018 - se mândrește cu
o întreagă pleiadă de mari actori care și-au început
aici cariera și au oferit memorabile puneri în scenă:
printre ei Magda Catone sau Claudiu Bleonț.
Spectacolele s-au bucurat de săli pline și de mult
succes: Pământ de cretă de Vanessa Monfort, un inte-
resant proiect inițiat de directorul Cosmin Rădescu:
o dată pe lună, fiecare actor prezintă un text preferat,
în proprie regie, pentru a stimula creativitatea și do-
rința lor de a ieși din eterna relație de subordonare
față de regizori. Primul pas al ministagiunii l-a fă-
cut Sergiu Fîrte cu Absent - un subiect existențialist
axat, în bună parte, pe maestrul genului, J.-P. Sartre:
Cu ușile închise. Au urmat Operele complete ale lui
Shakespeare de Petre Bokor la Studioul Artelier, spa-
țiu ingenios „câștigat” din pivnița în stil romanic a
Teatrul Național Iași
devine „existențialist”
■ Eugen Cojocaru
Naționalul din capitala moldoveană a fost
prezent cu Unu+Unu... de Lucian Dan
Teodorovici la Festivalul Teatrelor Naționale
de la Cluj (28 noiembrie-5 decembrie 2018). Piesa,
regizată chiar de autor, tratează o temă relativ predi-
lectă a acestuia: sinuciderea.
Scenografia simplă, dar percutant-simbolică, a
Rodicăi Arghir ne concentrează pe existența per-
sonajelor: trei stâlpi de înaltă tensiune (viața noas-
tră trăită la „înaltă tensiune”!). Intră în scenă tânăra
Povestitoare / Ada Lupu, cu un Cameraman / Radu
Homiceanu și vedem cum vorbește în direct la TV,
play-back (!), la un monitor mare, în dreapta: reclame
publicitare, sloganul lui Johannis Pentru că votul tău
contează, Tu poți să schimbi etc. Mass-media ca ser-
vil „instrument” de prostire a maselor: „Râzi, plângi,
te întristezi. Cineva se joacă de-a viața și de-a moar-
tea cu tine, iar tu râzi, plângi, te bucuri și te întristezi
atunci când ți se spune s-o faci”, afirmă autorul, mai
direct. Apare Cristian / Ionuț Cornilă, un modest
profesor în blugi și cămașă. Reportera-Povestitoare
preia „conducerea” acțiunii cu acribie și intransigen-
ță: personajele trebuie să execute imediat și exact ce
li se „ordonă” insistent-repetat, până se conformează:
Are mânecile suflecate!, Înconjoară stâlpul din mijloc!,
Privește în sus!... atenționează ea în detaliu, la fieca-
re gest, actorul & personajul nemulțumit, care vrea
să aducă ceva personal în creația sa! La început pare
nostim, lumea chicotește mirată... E sâmbătă, ora 16,
și Cristian dă un telefon cumnatei sale, din vârful
stâlpului: Vreau să mă sinucid, mă arunc... E strigătul
de disperare care cere ajutor! În era consumului hi-
per-egoist, cui îi pasă de aproapele său: ea e deranjată
că a trezit-o și-i reproșează că alții, soră-sa, lucrează
fostului Club al Funcționarilor (1910) - s-au făcut
multe lucruri bune de la sosirea actualului director
Cosmin Rădescu. În Sala mare au fost Cină cu proști
de Francis Veber și Audiția.ro de Călin Ciobotari.
Remarcăm (în decor siberian: valea Jiului blo-
cată!) reușita comedie „tradaptată” de Petre Bokor:
Operele complete ale lui Shakespeare, în regia și
scenografia lui Adrian Andone. Textul e un regal
de viziune ironic-sintetică la „locurile comune”
ale Marelui Will, cum nu le știe Marele... public.
Podeaua e linoleum imitație de lemn, lateralele co-
piază celebrul Globe Theater, parcă spun: Iată ce a
ajuns Big Will azi! Decorul „simplificat” permite
focalizarea pe acțiune, dialogul plin de umor și in-
teracțiunea cu publicul: în dreapta, un cuier cu o sa-
bie, o coroană pe un maldăr de cărți, un scaun-cupă
medieval, la stânga, alte cărți și trei coroane. John
Lennon / Imagine, Queen / I want a doctor... sunt
alegera Monicăi Ardeleanu, autoarea aranjamen-
tului muzical - Zeitgeist-ul nostru! „Mediatorul”
acum, nu ca el, cocoțat pe stâlpi să-și ia viața! Să o
facă, dar înainte să dea banii împrumutați de la ea și
soț, să-și ia apartament. Soțul, înțelegem, e proprieta-
rul fabricii de pavele din apropiere.
Pe când profesorul filosofează cocoțat în vârf
dacă și când să o facă, vin doi Tineri „de mahala”, 1
/ Dumitru Năstrușnicu și 2 / Horia Veriveș. Primul,
cam tăntălău, repetă mereu, cu umor, ce zice „șefu’”
- cum Cristian nu le-a explicat ce face sus, acesta con-
cluzionează „inteligent”: Eu zic că fură curent! Se așa-
ză să joace barbut chiar sub „stâlpul său”! Schimb de
replici tăios și, iată, al doilea conflict: Vor să-l lovească
cu pietre, nu găsesc și pleacă să caute... Intră arogantul
de Cumnat / Doru Aftanasiu și se oprește: Aruncă-te,
că am chemat și TV, și dacă nu e sinucidere, nu primim
asigurarea! - Dar am o datorie la voi... - Nu-i nimic,
asigurarea e mult mai mare decât suma ce ne-o dato-
rezi! Cristian vrea să se răzbune: Atunci aștept televizi-
unea, să vadă că e sinucidere. Replica cinică, de umor
negru, nu întârzie: N-ai pic de rușine, n-ai făcut nimic
toată viața, și mort ești tot fără folos!
Sosește echipa TV și dau știri, în direct, cu textul
„deja scris”, în play-back. Cumnatul află că sunt doi
care îi fură din fabrică și dispare. Între timp, Cristian e
chestionat dacă are dosar medical, dacă e gay, nebun,
falimentar, are copii din flori... Știți, ca să eliminăm
motivele banale - e pentru rating! Nimic de acest fel.
Dar reportera știe cum se poate salva situația: dând
vina pe guvern. Un cetățean se sinucide sătul de co-
rupția parlamentarilor și guvernului, de prețuri în
creștere! El strigă: Nu! Cut. Ea: Mi-ai distrus cariera!
Cameramanul: Îmi va taia din salariu și așa mizerabil.
Te dau în judecată! Iată societatea noastră „cu fundul
în sus” - victimele sunt vinovate fiind târâte și prin
Mihai Alexandru scapă de muzica asurzitoare și lu-
minile aiurea doar cu o sticlă de whiskey dată „teh-
nicului”. Prezintă Trupa lor SRL cu Laurențiu Vlad
și Alexandru Cazan: Shakespeare Redus la Limită
- fast-food intelectual! Face o mini-prezentare (me-
reu atenționat: Mai scurt!): 37 piese, 128 de ore, 528
mii de cuvinte... Noi, azi, rezistăm o oră - asta vom
încerca. Jocul interactiv plin de umor și ironii la ac-
tualitate e „atacat” de la început - se fac selfiuri cu
publicul: Nu pentru noi, direcțiunea ne cere! Râsetele
vor continua permanent, până la final. Publicul -
format majoritar din elevi și tineri - e întrebat dacă
a citit vreo piesă - două mâini ridicate. - Se dau
mari!, replică actorii prompt, după care, în pur stil
elisabetan, vin printre spectatori cu o pălărie mare:
Deschideți-vă inimile și... pungile! E prezentată bio-
grafia autorului, cu tot felul de inexactități nostime,
care fac deliciul celor de față: a scris și Burghezul gen-
tilom, opera Răpirea din serai... și s-a stabilit cu Yoko
Ono la... New-York, unde e împușcat de un fanatic!
Și trec la „ilustrarea” pe scurt a întâmplărilor din
piesele shakespeariene.
Duetul de succes Laurențiu Vlad și Alexandru
Cazan interpretează cu vervă și plăcere diferite per-
sonaje din piesele tot mai puțin cunoscute azi. Jocul
excelent, implicarea inteligentă și plină de umor a
publicului în acțiune, finalul „triplu eroic” cu cei trei
„morți la datorie”, dar cu săbiile rămase drepte, le-au
adus binemeritate aplauze furtunoase și mai multe
chemări la rampă.	■
instanțe! Sună telefonul lui Cristian - Povestitoarea îl
imită cum vorbește sau îi arată cum ar trebui - deja
e deranjant, în ciuda talentului cu care e interpretat
rolul. Da, știm: e manipulare, mai sunt regizori care
„ordonă” fiecare infimă mișcare și grimasă, dar să
facă un personaj așa cu toți, „ocupând” un sfert din
tramă, e banal și neinspirat.
Revine Cumnatul mânându-i pe cei doi hoți din
spate, cu pistolul - sunt managerii români mai mult
niște cruzi satrapi asiatici, dar nu umblă cu pistoale
și nu fac „chestii de-astea”. Îi obligă pe hoți să urce pe
stâlpi și Cristian (nomen vrea să fie omen?!) observă
că e ca la martiriul lui Iisus - o parabolă exagerată și
fără substanță. Un „mare propitar” nu uită, nicioda-
tă, scopul său prim - Reporterei: Eu sunt afacerist, vă
ajut. Dar și dvs. pe mine - faceți să arate ca un acci-
dent! Deal-ul e gata. Ea continuă jocul mistificator al
realității și termină demascator pentru sistem: Noi
am transmis mesajul, acum nu mai contează pen-
tru nimeni ce se întâmplă cu ei! Îi pune să coboare,
să se așeze în cerc, să bea dintr-o sticlă de vin, unul
să plescăie, altul să zică... etc. exact cum cere ea, de
cinci ori: total cinci minute! Toate aceste întreruperi
tip modă „modernistă”, vor să demaște și faptul că
totul e o convenție. Știm bine noi, spectatorii, nu e
necesar să se „risipească” un sfert din piesă, pierzând,
de fiecare dată, tot elanul actoricesc, tot „farmecul &
empatia” publicului cu astfel de „șicane” obsolete și
futile! Umilit de familie, „distorsionat” și manipulat
de mass-media, bătut crunt de cei doi golani, Cristian
ține un discurs existențial - Sus, pe stâlp, înțelegi ceva!
- despre noi toți, care suntem 1+1+1+... și dacă dispa-
re un Unu, nu schimbi nimic, sinuciderea nu are rost,
pentru că vine alt Unu...
Jocul actorilor e foarte bun, fiecare nuanțează in-
genios rolul încredințat, însă umorul și talentul lor nu
pot substitui textul unei piese ori elimina un perso-
naj principal în plus, care a ocupat destul de mult din
1h15’. La discuții, Ada Lupu, întrebată la acest subiect,
recunoaște că n-a înțeles ce vrea personajul, dar s-a
acomodat, pe parcurs, cu el. Aplauzele au fost mo-
derate și acordate, cum spuneam, evidentelor merite
actoricești.
■
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
31
reportaj
Cei pe lângă care trecem
Latiș din Lăpuș
■ Cristina Struțeanu
Asta a fost, nu de mult, într-un mănunchi
de câteva zile. Puține. A fost, pur și sim-
plu, un ochi de lumină. Nici bruma nu
căzuse. Pleoapa cerului era deschisă larg, anume
să reverse soare. Cernut prin frunziș de aramă,
copt, răscopt. Orb să fii, și-l simți. Acolo, în Târgu
Lăpuș, Țara Lăpușului, poale de Maramureș,
toamna, locul e umed, cețos, înfrigurat. Cu teamă
m-am dus. Știam bine că râul Lăpuș vine la vale,
învelit pe umerii de apă, cu burnițe. Învolburate.
De parcă s-ar fi răsucit. S-ar fi răsturnat prin aer
curgerea lui, fugit dintre pietre. Dar Târgu ăsta,
de sub dealul Rohiei, cumva, mă aștepta. Și, uite,
nici nu domnea frigul spăimos, care să mă alunge.
Dimpotrivă.
Se împliniseră zece ani
Se împliniseră zece ani, de când odihnea în ci-
mitirul de pe coastă, chiar din spatele casei sale, o
persoană cu totul deosebită. Vasile Grigore Latiș,
așa se numea, se numise. Și rău ce-mi părea, că
prea puțină lume știa ce fel de om fusese. Avem
obiceiul, cu toții, de a trece pe lângă..., de parcă
am mărșălui undeva, goniți din urmă. Dacă ve-
dem, o facem cu coada ochiului, din mers... Dar
asemenea om rar întâlnești. Și e mare câștig de i te
oprești în preajmă. Mă bucur că l-am cunoscut, că
l-am filmat, nu o dată, și că l-am ascultat vorbind.
Era, pe când făceam emisiuni TV, iar el fascina.
Prin excelență, magister. Profesor, dascăl, deschi-
zător de inimi. Cel cu darul de a îndruma. Întâi,
de a te zgâlțâi puțin, să ieși din confortul stereoti-
piilor. De a-ți arăta căile spre tine însuți. Pedagog
harismatic. „Tot ce spune e de ținut minte”, zisese
un tânăr din echipa de filmare, regretând că n-are
reportofon (nu erau încă telefoanele hoațe de as-
tăzi). Îl lăsase cu gura căscată avalanșa de idei, jer-
ba de artificii ale gândirii și culturii. Dac-ar fi fost
înregistrat, consemnat de către studenți, ca Nae
Ionescu, câte eseuri n-ar fi răsărit... Dar el era ex-
clusiv retor. Asta se petrecea cu Vasile Latiș. Sucea
mințile crude, îi transforma în alumnii săi - ceea
ce-nseamnă mai mult decât elevi - pe cei ce se
întâmpla să-l asculte vorbind, fie și în treacăt. În
fond, după modelul antic al lui Socrate. Metoda
de a te stârni să vrei să afli e, iată, nemuritoare.
Soția lui, adevărat stâlp al casei, ca în familii-
le de odinioară, se cheamă Margareta. Glumeam
uneori numindu-i, firește, Maestrul și Margareta.
Va fi lăsat Margareta în cuier haina din petice de
piele a lui Latiș. Nu se va fi îndurat încă s-o dea
cuiva pomană. Și mi s-a strâns inima văzând-o...
Acum, ea, soția, urcă prin mica livadă în care toți
pomii au fost sădiți de el, trece pe lângă leagănul
de sub nuc și deschide portița spre nicăieri. Cu
flori, lumânări și grebla pentru frunzișul așternut.
I-a înălțat un monument din granit aspru, prea
puțin prelucrat. Așa cum fusese el. Plin de forță,
direct, trezitor. Totdeauna te trezea. Din cotidian,
din pasivitate, din letargia obișnuitului. Poc...
poc... cădeau în grădină, cu foșnet uscat, câte o
nucă, altă nucă. Am adunat câteva și i le-am pus
pe mormânt. Ofrandă lui, de la el, doar el puse-
se-n pământ nucul uriaș și merii și prunii puieți...
Am stat și în leagăn. Tot el îl construise temei-
nic, larg ca pentru întreaga familie. Mai demult,
operatorul TV așezase acolo, ca pe o ființă, be-
tacamul, aparatul de filmat. Îi făcuse, ușor, vânt.
Imaginile legănate au însoțit, în film, versurile
lui Latiș. Pentru că sensibilitatea, gândirea i-au
irumpt în cele din urmă, în poezie răscolitoare.
Volumele se iveau unul după altul, după ce stă-
tuseră gâtuite. Poezie filozofică, de care nu s-ar fi
sfiit nici Blaga. Între ele, „Dreptele tăceri ale cu-
vântului” mi-au... vorbit cel mai mult. ”Cunosc
oamenii după vocea lor interioară”, îmi spusese.
Volume multe, cunoscute puțin... La fiecare lan-
sare de carte, în București, purtase haina aia a lui
din petice de piele. Așa mi-l întipărisem...
Firește, am stat o vreme și în ceardac. Spre vale,
se răsfira târgul, cel împănat cu turle. Și clopote
cântătoare. În zori sau seara, la ore știute, de săr-
bători sau când pierea cineva, răsunau lung, pre-
lung. Nu erau mari feliile de timp în care să nu fi
sunat dangătul. De mai aproape, de mai departe,
de aici, de aiuri... Iar pe ferestrele casei, se revăr-
sau sonate de pian. Cânta fiica lui Latiș. Cândva,
îl auzisem și pe nepot. În urmă, student în Cluj, la
conservator. Ce bucurie ar fi avut Latiș, meloman
profund, să-l fi putut asculta. Drumul profeso-
rului spre muzică începuse de când, mic-micuț,
se pitea duminicile în vreo văioagă. Ca o sălbă-
ticiune. Ghemuit, ascuns, neștiut. Era joc în sat,
horă. Dar el nu privea, se sfia. Doar asculta, cu
ochii închiși. Muzicanții îl tulburau pe copil. Uita
unde e și se lăsa luat pe sus, ca o frunzuliță-n vânt.
Un jurnalist de la ziarul local mi-a istorisit acum,
târziu, că, în juneță, profesorul fusese și băutor.
Ca toți lăpușenii de altfel. Îi pierea atunci sfiala.
Ion Vlasiu (1908-1997)
Stihiile războiului (1976), ulei pe carton, 41,5 x 59,3 cm
Și sălta, uneori, cu avânt, pe-o masă. Tropăia și
horea. „Horea cu noduri”, cea pe care a făcut-o
vestită Grigore Leșe. După ce-a deprins-o de
la un anume cioban, Nicolae Pițiș, din Lăpușul
Românesc. O vară a stat Leșe în podul șurii de
la stâna omului, împins de Latiș s-o facă. „Du-te,
măi, c-ai voce faină, învață, că nu e cântare mai
învăluitoare ca asta”, așa-i spusese. De ce nu? De
ce n-ar fi „beut” Latiș, în țara horincii celei ade-
vărate? De ce nu s-ar fi lăsat cuprins de horire și
poftă de viață omul cel învățat, cărturarul? Nimic
din ce-i omenesc să nu-i fie străin... Iar haina din
petice de piele, din cuier, pare vie.
Cărturarul
Nu știu dacă Noica îl va fi văzut vreodată în
acest zbor al firii. Jucând pe mese. Probabil, nu.
Dar tovarăș de peregrinări și-l luase. Ieșeau pe
portița știută, prin cimitir, pe dealuri. Cum s-a
legat tovărășia asta n-am întrebat. Meșteșugul de
reporter care descoase îl uitam totdeauna în fața
celor care îmi era prea de ajuns să-i ascult, fără
scormonire banală. Uitam de mine... Prietenia cu
Mihai Pop, profesor universitar la Filologia din
București și director al Institutului de etnografie
și folclor, îmi era limpede cum se născuse. Doar
Mihai Pop era băimărean. Îi spunea-n glumă -
Lateș, și profesorul se-ncrunta. Cu arhitecta Silvia
Păun, la fel, pricepusem ușor ce-i apropiase. Ea
însăși era atât de deosebită și mare iubitoare de
tradiție.
Când Noica venea la Rohia, locuia în casa lui
Latiș. Casă ridicată de el. Priveam grinzile de ste-
jar. I se va fi întipărit în ele truda? Când le căra,
pe umăr, din vale? Muncise alături de meșteri.
Margareta urca oale de oale cu mâncare, ca la hol-
dă. Noica se necăjea. „Patru zile întregi n-am scris
un rând, n-am citit. Aici, natura e prea bogată. Te
absoarbe.“ De Steinhardt, cel așezat la Rohia, Latiș
se ferea însă. Spre a nu i se cere informări? Doar
Margareta împlinise vârsta de 20 de ani la Gherla,
aproape o copilă. În închisoare... Biblioteca mâ-
năstirii însă n-o putea ocoli, prea era mare atrac-
ția, magnetismul ei. Haina lui din petice de pie-
le, scoasă fiindcă lectura te-ncălzește, te încinge,
32
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
Alin Munteanu (1941-1966)
Compoziție, ulei pe pânză, 110 x 140 cm, nedatat
stătea cu orele pe spătar de scaun. Pe când el era
aplecat peste hrisoave, din zori în amurg. „Latiș e
un geniu! Cărturar cum n-a avut Lăpușul și n-o să
aibă lung timp.” Asta-mi spusese nimeni altul de-
cât arhimandritul Serafim Man, socotit om sfânt
și văzător în duh de către întreg Maramureșul,
de la mic la mare. Mai puțin de superiori, ca de
obicei... Cel care, stareț fiind, îl tunsese monah pe
Nicu Steinhardt, ungându-l „Părintele Nicolae”,
fără a fi primit aprobare de la forurile ecleziaste. E
aici o taină și o poveste. Firește, astăzi, se trece sub
tăcere ce și cum, meritele par a aparține altora.
„Vrea să cunoască fără istov Latiș. Din orice do-
meniu, nu numai al lui. Știe să învețe și din cartea
naturii. Câți mai știu?”, zisese părintele Serafim.
Da, desigur, cum nu, mă dusesem cu gândul în
urmă, la vorbele Bătrânului. Ciocănisem la chi-
lia lui și întrebasem când m-ar putea primi.
„Oricând, că suntem primitivi!”, sunase răspun-
sul. Încremenisem. Fusese o glumă sau o eroare?
Zău așa, cum am putut sta pe gânduri?! Doar e
cunoscut „umorul sfinților”, bonomia. Niciodată
ironie, sarcasm, persiflare sau cinism. Bătaie de
joc în veac nu.
Profesor de limba română și literatură univer-
sală, știutor al latinei, ba și destul din greaca veche
și al multor limbi străine, dar și al unor cunoștințe
umaniste ce-i zăpăceau pe învățăcei, Latiș fusese
el însuși învățăcel fără odihnă. Își tocise rău coa-
tele prin biblioteci și adunase cărți ce-i îmbrăcau
pereții până-n tavane. Biblioteca-ființă.
Eram acum așezată pe băncuța de la poarta lui.
Scobită în lemnul porții maramureșene uriașe.
Cuprinsă în ea, ca luată-n brațe. Alături, balauri
răsuciți în stejar, încrustați pe stâlpi. Erau socotiți
funie a vieții, Șarpele cel înțelept. În pruncie, Latiș
sorbise dintr-un blid împreună cu șarpele casei,
blid pus anume pe prag. Lapte cu miez de pâine.
Acolo, în satul Cufoaia, în căsuța cu prispă. Fiu
al Zamfirei cea foc de isteață, care nu știa carte.
Dar își zugrăvea numele, literă cu literă, încet-în-
cet. „A ieșit frumos?”, întreba cu sfială mândră,
doar... scrisese singură singurică. Neapărat fru-
mos. Iar copilul „Văsălie cel mintos”, c-așa-l pore-
cliseră, voia să crească mare, mare, cât i se lungea
umbra pe înserat. „Nu s-a putut”, râdea când îmi
povestea, fiindcă era un pic mărunt. Mai voia să
știe carte. „Un pic, da”, adăugase vesel, făcând pe
modestul. La amurg, îl invada mereu un dor de
stingere, pe care nu-l înțelegea. I se strângea ini-
ma, ca o haină ce-a rămas mică. Fiorul ăsta a curs
în poezia de mai târziu.
Muntele, o stihie
Pentru nimic din toate astea nu venisem întâi.
Ci pentru dragostea lui înfocată de oamenii simpli
și de rosturile lor. Vară de vară, mai bine de șapte
ani, când începeau vacanțele, Latiș cobora de la ca-
tedră și începea să urce. Urca în munte, cu turmele,
cu ciobanii. Își lepăda haina din petice de piele. Lua
cojoc? Asta nu știu. Nu stătea însă cu mâinile-n sân
sau doar pe caietul de notițe. Aducea lemne la va-
tră, veghea la aripa stânii, dădea oile în strungi... A
și muls, a cosit, a stat alături la rituri de taină. Lovea
o boleșniță? Porunca era să se tacă trei zile și trei
nopți. Ca în ritualurile de asceză. Și ciobanii izbu-
teau s-o facă. Urma apoi un drum în Poiana Fetei
Pădurii. Cu urdă și caș, lăsate la schimb. Culegeau
din toate florile. Frecau petalele cu sare, iar apoi
abia le mâncau oile. Se vor fi făcut bine. Nesmintit.
Iar turmele mergeau totdeauna, totdeauna, numai
înainte. De aceea, dacă se întâmpla să piară un om,
nu era coborât înapoi, în sat. Odată găsit cel răpus
- Latiș a fost martor - oile îl înconjurau, cu boturi-
le în jos, de parcă jeleau. Roată. Și era îngropat pe
plai sau chiar în strungă. Și oile dormeau o vreme
pe mormânt. Cine știe astăzi asta? Balada știe.
Apoi, înțelesul apei. Apa! Cât putea fi de impor-
tantă și... temută. Ca o piază rea. Îi țineau seama cu
o atenție nestrămutată. Ocoleau cât se putea orice
apă, la suiș, cu turmele. Dacă n-aveau încotro și
trebuia trecută apa aceea, fie și un biet pârâu, luau
câteva picături într-o ploscă cu ei, în sus, la stână...
Fiindcă, ei bine, era socotită un pericol. Un fel de
hoață. Dacă nu-i purtau grija, laptele putea deveni
apos. I se lua mana. Așa că, aduceau cu ei apa aia,
ca s-o stăpânească. Mereu era o încleștare. Noi pri-
vim plaiurile și turmele și oftăm idilic, că-i bucolic,
mioritic, pășunist și, când colo, lucrurile au, aveau,
taine și miez, sens. Nu e deloc o pastorală dulceagă.
Mai cu seamă păzeau Focul. Dacă vreodată s-ar
fi stins Focul Viu al vetrei, ce ardea mocnit fără
oprire, era jertfită o ființă de apă. O gâscă, o rață,
orice, peste jar. Iar la Răscol, îngropai ultimul tă-
ciune. Nu-l lăsai negrijit, de izbeliște. Și, uite așa, la
stâne, trebuia să te ții cu dinții de tot felul de ritu-
aluri și magii, complet neștiute de alții. Profesorul
le-a trăit, le-a descifrat, le-a aflat tâlcul. Nu numai
la opoziția Apă/Lapte sau Foc/Apă, trebuia să fii
cu ochii-n patru, ci și la perechile Mare/Mic, Alb/
Negru. Teribil de bogate sensuri. A deslușit Latiș
și cât de diferit e acolo Timpul. Și Spațiul. Așa s-a
născut o lucrare de doctorat: „Păstoritul în Munții
Maramureșului”, apărută în două ediții. „N-are
minte de om cel care n-a trecut o dată muntele”,
sună o vorbă moroșană. De aceea i se va fi zis lui
Latiș „mintos”? A umblat cruciș și curmeziș, prin
Rodnei, Gutâi și Țibleș. Și hoinar și cercetător, nici-
odată străin. De-al lor. Ciobanii-l socoteau prieten.
Prețuit, respectat și înțeles, așa cum, desigur, orășe-
nii, concetățenii, nu s-au priceput s-o facă. „Dacă,
la o stână, treburile merg rău, credința generală în
munți este că, acolo, oamenii nu se înțeleg”, scria.
Iar muntele, „muntele este o stihie”. Locurile prin
care a hălăduit se cheamă - Dârmoxa, Sălășâmuri,
Doru Lespedei, Sâlhoieș și Sâlhoi, Vinderelu și încă
și încă. Un soi de cântare aspră. La fel, numele oa-
menilor de acolo - Fabriji, Tihidari, Tomoioagă,
Toplințai, Haiducean și... și... Vasile, Grigor,
Năstasă, Samoilă, Pălăguța...
În credință, drept
Stăteam, de data asta, la masa din grădină, sub
bolta de viță înălțată de el. Îmi vorbea soțul fii-
cei, preotul Ovidiu din parohia Stoiceni. Latiș nu
mergea des la biserică, dar, când o făcea, rămâ-
nea pironit. Încremenit, drept ca o stană. Stâlp de
piatră, coloană. Atât de pătruns, că nimic nu l-ar
fi clintit. Cu haina lui din petice de piele, pe orice
vreme. Cei din jur păreau a simți ceva. Un fior, o
vibrație, o stare de sacru. Se întrețesea, îi pătrun-
dea. Încărcătura lui emoțională era magnetică, se
făcea deodată că pulsau energii nevăzute și nimeni
nu mai sufla. Preotul, chiar în altar fiind, simțea. A
venit Latiș! Recunosc, mi-a părut rău că „așa” nu
l-am văzut. Ba da, ba da, a fost o dată asemenea tră-
ire. Pe dealul Cufoaii. O coastă largă, largă, golașă,
și-n mijloc, un mormânt. Al străbunicului. La răz-
merița din 1848, acel bătrân fusese cap al lăpușeni-
lor și stătuse tot așa, drept, în fața dușmanilor, când
i-au învins pe ai lui. L-au legat de coada unui cal și
i-au dat bice, galop. Căzuse acolo bătrânul, chiar
pe locul mormântului. Latiș, povestindu-mi, stătea
drept, de parcă da onorul. Am fost și în toamna
asta la mormântul străbunului. Iarba pălise, dar
caprele și oile încă pășteau. Pe coamă, scânteiau și-
raguri de perle în flăcări. Intrigată, m-am apropiat.
Erau poamele din tufe bătrâne de păducel, aproape
uscate, nesfîrșite, încâlcite, cu ghimpi, fără frunze.
Dar copleșite de boabele roșii, roșii. Ca focul. Ca
sângele. Tulburătoare.
*
Scriu, scriu toate astea, și, pe masa mea, acasă,
aburea într-o cană ceai de păducel. De acolo, din
Lăpuș. I se zicea „ceai de inimă”.
Iar în cuier, la ei, haina din petice de piele se
ponosea încet, încet.
■
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
33
simeze
10 idei pentru Cluj
■ Silvia Suciu
Viața într-un oraș trebuie să fie o ex-
periență extraordinară. Să descoperi
lucruri minunate, care să te facă să
spui WOW! Un loc de acest gen este cartierul La
Defense din Paris: clădiri înalte din oțel și sticlă,
al căror ritm este „rupt” de opere de artă, făcând
din întregul cartier un muzeu în aer liber. În par-
curi, piețe și în intersecții, trecătorul este fascinat
de opere colosale, viu colorate și vesele, semna-
te de artiști celebri. „Degetul” lui Cesar (1965),
„Două personaje fantastice” de Juan Miro (1976),
„Păianjenul” realizat de Alexander Calder (1976)
sau „Pictura de 216 m2” a lui Guillaume Bottazzi
(2015) - toate acestea se identifică astăzi cu La
Defense.
Orașul Cluj-Napoca este o metropolă în con-
tinuă ascensiune, al cărei chip se schimbă în fi-
ecare zi și care se dorește un loc unic și deosebit
pentru Europa. Pentru a deveni un oraș al seco-
lului XXI, Clujul are nevoie de o nouă imagine,
mai optimistă, mai fascinantă. Prin proiectul „10
Idei pentru Cluj” (prezentat la Platinia Art House
Gallery, până în luna februarie 2018), artistul
Radu Handru subliniază nevoia unei schimbări
în imaginea orașului Cluj-Napoca. El a realizat
10 machete-proiect de sculptură pe care le-a am-
plasat virtual în diferite locuri din Cluj-Napoca:
Parcul Central, Cluj Arena, Bulevardul Eroilor,
Gara CFR, sau în cartiere.
„Încă de mic am fost atras de expresivita-
tea mediului înconjurător, care înseamnă vi-
talitate, schimbare și renaștere. De aceea, o
Radu Handru	Copac cosmic V (2018)
aluminiu pictat, 200 x 100 cm
Radu Handru	Înger (2018), bronz, 100 x 50 cm
parte din proiectele mele sunt inspirate din natu-
ră („Pădure”, „Copac Geometric”). Celelalte sunt
fantezie sacră, inspirație divină, îngeri, sfere celes-
te, sublimul lumii nevăzute pe care am descope-
rit-o în visele mele („Înger albastru”, „Construcție
sacră”, „Cupolă de lemn”). Folosind sculpturile
mele doresc să îmbunătățesc locurile și spațiile
din jur.” - declară artistul.
Ineditul pe care îl aduce Radu Handru prin
acest proiect este dat de potențarea formelor
sculpturale prin pictarea materialului pe care îl
folosește. Inspirate de elemente din natură, sculp-
turile sunt pline de optimism și vitalitate, iar cu-
loarea conferă noi valențe volumului. Artiști din
culturile clasice (Mesopotamia, Egipt, Grecia sau
Roma) au folosit culoarea pentru a conferi ten-
te naturale sculpturilor din marmură sau piatră,
deși timpul a șters culoarea. Renașterea a pro-
clamat „puritatea” marmurei albe, Winkelmann
considerând că „albul este culoarea care reflectă
cel mai bine razele de lumină”, iar corpul uman va
fi cu atât mai frumos cu cât e mai alb. Artiștii din
secolul al XIX-lea și al XX-lea au redescoperit cu-
loarea și au folosit-o pentru a da viață sculpturi-
lor lor: să privim naturalețea balerinelor lui Edgar
Degas! Și mai aproape de noi, se evidențiază lucră-
rile lui Duane Hanson („Old Couple on a Bench”,
1994), Jonathan Borofsky („Walking to the Sky”,
2004, Dallas, USA) sau Dale Chihuly (Expoziția
din New York Botanical Garden, 2017).
Radu Handru (n. 1967, Cluj-Napoca) a absol-
vit Academia de Arte Vizuale „Ion Andreescu”
(1996), avându-l profesor și mentor pe Dr. Radu
Moraru, alături de care și-a perfecționat tehni-
ca de lucru în lemn, piatră și bronz. A realizat
numeroase monumente, printre care amintim:
„Monumentul Marii Uniri” (Gilău și Someșu Rece,
2018), „Monumentul eroilor” (Agârbiciu, 2018;
Someșu Rece, 2010; Gilău, 2008), „Monumentul
lui Avram Iancu” (Gilău, 2016), „Crucea
Voievodului Gelu” (Gilău, 2000). Colaborarea de
douăzeci de ani cu Makis Warlamis (1942-2016),
profesor de arhitectură și design care a înființat
Kunstmuseum din Schrems (Austria), l-a inspirat
pe Radu Handru. Numeroasele ore petrecute în
atelierul artistului austriac l-au făcut să integreze
culoarea în sculpturile sale.
Lucrarea „Înger” (bronz, 100 x 50 cm, 2018)
reprezintă un copac ale cărui ramuri s-au trans-
format în două aripi, simbolizând legătura dintre
pământ, cer și divinitate. Acest copac sugerează
dorința omului de a se raporta la dimensiuni ce-
leste, unde totul este seren și liniștit. „Copacul
cosmic” (aluminiu pictat, 200 x 100 cm, 2018)
creează conexiunea dintre natură și divinitate,
semnificând generozitate, dar și sacrificiu. Norii
pictați sugerează protecția tuturor ființelor, de-a
lungul existenței lor. „Îngerul păzitor” (aluminiu
pictat, 200 x 90 cm, 2016) cuprinde totul cu ari-
pile sale. Lucrarea are o formă circulară, lăsând să
se ghicească forma unei lacrimi care se ridică spre
cer, drept recunoștință.
Sperăm ca în viitor să ne putem bucura de una
dintre noile lucrări ale lui Radu Handru amplasa-
tă în spațiul public, în Cluj-Napoca.
■
Radu Handru	Îngerul păzitor (2016)
aluminiu pictat, 200 x 90 cm
34
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
Urmare din pagina 36
Tradiții active I, II
Camil Ressu, Ioan Sbârciu, Rudolf Schweitzer-
Cumpăna, Paul Sima, Mircea Spătaru,
Andrei Șchiopu, Ion Theodorescu-Sion, Ion
Țuculescu, Ion Vlasiu, Mircea Vremir.
Expoziția reunește lucrări din patrimoniul
Muzeului de Artă Cluj-Napoca și din colecții
ale unor cunoscuți artiști contemporani, care
au manifestat o disponibilitate crescută pen-
tru dialogul cu problematicile tradiției artisti-
ce naționale: Georgeta-Olimpia Bera, Marius
Bercea, Radu Comșa, Elena Ilash, Alexandra
Mureșan, Ciprian Mureșan și Ioan Sbârciu.
Expoziția Tradiții active I (14 noiembrie
2018-13 ianuarie 2019), a artistului Ciprian
Mureșan, prefațează expoziția Tradiții active
II (19 decembrie 2018-3 februarie 2019), care
asociază patrimoniul muzeului cu creații ale
celor șapte artiști menționați anterior. Spre de-
osebire, însă, de Tradiții active II, Tradiții ac-
tive I cuprinde exclusiv artă video. Cu această
expoziție, Ciprian Mureșan revine la Muzeul
de Artă Cluj-Napoca după exact cinci ani de
la precedenta sa expoziție personală. Dacă în
urmă cu cinci ani, ținta esteticii sale critice era
„greutatea” inertă a autorității maeștrilor artei,
acum investigația sa artistică s-a oprit asupra
dialogului original-copie. Tradiții active I adu-
ce în atenția publicului etape semnificative
ale transmiterii tradițiilor autohtone prin in-
termediul unor selecții de lucrări de sculptu-
ră și pictură. Colaborarea cu artistul Ciprian
Mureșan, în sensul conceptului curatorial, s-a
materializat printr-o expoziție personală, care
prelucrează, prin relecturare estetică, arii te-
matice de mare interes pentru centrul artistic
de la Cluj. Tradiții active I cuprinde trei pro-
iecții video: Toate imaginile dintr-o carte des-
pre sculptura clujeană I, Toate imaginile dintr-o
carte despre sculptura clujeană II și Toate ima-
ginile dintr-o carte despre pictura clujeană. Cele
Camil Ressu (1880-1962)
Academia de la Terasă (1912), ulei pe pânză, 78,3 x 105 cm, nedatat
Mircea Vremir (1932-1991)
trei video-uri surprind în timp real activitatea
de redesenare a unor lucrări din patrimoniul
Muzeului de Artă Cluj-Napoca și din alte co-
lecții, după reproducerile din două cărți reali-
zate de criticul de artă Mircea Țoca, Sculptori
clujeni, respectiv Pictori clujeni. Ciprian
Mureșan a reluat, prin copiere creativă, lucrări
emblematice pentru abordarea tradiției atât în
pictura, cât și în sculptura centrului artistic de
la Cluj.
În expoziție au fost selectate lucrări repre-
zentative pentru dialogul mai larg sau mai
restrâns pe care l-au angajat artiștii noștri
21 decembrie 1989 (1990), ulei pe pânză, 111 x 152 cm
moderni și contemporani cu ideea de „tradi-
ție”, ca patrimoniu cultural, ca ansamblu speci-
fic de concepții și mentalități care, structurate
istoric, în plan național și social, s-au sedimen-
tat ca temei „activ” al cunoașterii artistice. De
aici, sintagma „tradiții active”, care, exprimând
esența conceptului curatorial, dă totodată
și titlul expoziției. Tradiții active II cuprin-
de următoarele secțiuni tematice: 1. Dialogul
modern-tradițional; 2. Tipologia țăranului; 3.
Imagini ale multiculturalismului; 4. Trecutul
îndepărtat și reprezentanții săi; 5. Spiritualitate
și tradiție: perspective contemporane; 6. Imagini
ale sacrificiului; 7. Toposuri tradiționale; 8.
Simboluri naționale; 9. Episoade ale istoriei
naționale; 10. Personaje ale istoriei și culturii
autohtone; 11. Perspective moderne și contem-
porane asupra tradiției.
Proiectul curatorial a urmărit ca grupajele
de lucrări expuse să se constituie mai degrabă
ca forme de reflecție, capabile să ne modeleze
propria perspectivă asupra unei istorii cultu-
rale cu puternice valențe identitare. Aceasta a
făcut ca scenariul expozițional să etaleze ex-
presii stilistice și tehnici foarte diverse, apar-
ținând unui spectru larg al genurilor artistice:
pictură, sculptură, obiect, grafică, desen și artă
decorativă. Sunt asociate, în acest sens, lucrări
din patrimoniul muzeului cu lucrări din colec-
țiile unor cunoscuți artiști contemporani, în
lucrările cărora dialogul cu problematicile tra-
diției artistice naționale s-a cristalizat în forme
inedite.
Aceste lucrări ilustrează, așadar, deschi-
derea unor orizonturi tot mai largi tematicii
cu specific autohton, evidențiind constanța
acestei problematici, persistența ei până în
contemporaneitate.
■
TRIBUNA • NR. 393 • 16-31 ianuarie 2019
35
meridian
Giorgia Monti	2
editorial
Mircea Arman
Un eveniment editorial	3
cărți în actualitate
Adrian Lesenciuc
Libertatea de a-ți susține convingerile
sau singura libertate posibilă	4
Christian Crăciun
Generația care a murit cu Țuca	5
Rebeca Lazăr
Poezia va cuceri lumea sau comment y gouverner 6
Ioan-Pavel Azap
Un roman al rezistenței anticomuniste	6
poezia
Gavril Moldovan
Prozopoeme	7
memoria literară
Constantin Cubleșan
Eminescu - prozatorul
(Eugen Simion)	8
proza
Valeria Manta Tăicuțu
Moștenirea lui Mamin (II)	10
Nicolae Iliescu
Marea invizibilă (VIII)	13
diagnoze
Andrei Marga
Asupra „parteneriatului religie-știință”	14
Radu Țuculescu - 70
Radu Ilarion Munteanu
Un om orchestră	17
Carmen Ardelean
Expoziția de artizanat	18
Ștefan Manasia
Țuculescu și limitele „sistemului lui solar”	19
Marcel Lucaciu
Amintiri solitare	19
filosofie
Laurențiu Luca
Schiță pentru o posibilă știință pregătitoare a metafizicii
spontaneității rațiunii (II)	21
traduceri
Mazzino Montinari, Ce a spus Nietzsche, IV:
Cel din urmă Nietzsche (1885-1889) (I)	24
social
Ani Bradea
România și oamenii săi din lume (III)	27
showmustgoon
Oana Pughineanu
Aventurile corporale ale anti-corpului creștin (II) 29
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Blaga, veste și poveste	30
teatru
Eugen Cojocaru
Shakespeare all inclusive la Petroșani	31
Eugen Cojocaru
Teatrul Național Iași devine „existențialist”	31
reportaj
Cristina Struțeanu
Cei pe lângă care trecem. Latiș din Lăpuș	32
simeze
Silvia Suciu
10 idei pentru Cluj	34
plastica
Dan Breaz
Tradiții active I, II
Expoziție dedicată centenarului Marii Uniri	36
plastica
Tradiții active I, II
Expoziție dedicată centenarului Marii Uniri
I Dan Breaz
Ioan Sbârciu (n. 1948)	1877, ulei pe pânză, 119,7 x 100 cm, nedatat
Selectate pentru a celebra centenarul
Marii Uniri, cele 109 lucrări acoperă
peste o sută de ani de mare importanță
pentru modalitățile diferite prin care a fost
tratat conceptul de „tradiție” de către cei 60
de artiști selectați în expoziția Tradiții active
II: Petre Abrudan, Gheorghi Apostu, Sabin
Bălașa, Octav Băncilă, Georgeta-Olimpia Bera,
Marius Bercea, Dan Bimbea, Teodor Botiș,
Corneliu Brudașcu, Pericle Capidan, Ștefan
Câlția, Gheorghe Cernăianu, Alexandru Chira,
Nistor Coita, Radu Comșa, Octavian Cosman,
Brăduț Covaliu, Ion Alin Gheorghiu, Marin
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
39 lei - trimestru, 78 lei - semestru, 156 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. R016TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Gherasim, Nicolae Grigorescu, Oscar Han,
Elena Ilash, Constantin Dinu Ilea, Iosif Iser,
Kădăr Tibor, Korosfoi-Kriesch Aladar, Kovâcs
Zoltăn, Romul Ladea, Anton Lazăr, Egon Marc
Lovith, Ștefan Luchian, Ana Lupaș, Makăr
Alajos, Nicolae Maniu, Aurelia Matei, Corneliu
Michăilescu, Alexandru Mohi, Alin Munteanu,
Marcel Munteanu, Alexandra Mureșan,
Ciprian Mureșan, Ioan Aurel Mureșan, Nagy
Albert, Nagy Imre, Georgeta Năpăruș, Pallos
Schonauer Jutta, Constantin Piliuță, Lucia Piso
Ladea, Aurel Popp, Maria Repoff-Popescu,
Continuarea în pagina 35
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
CORESI
mormon* «rdulul