TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Elena Ailenei
Premiul revistei Tribuna la ediția 50
a Concursului Național de Poezie
„Nicolae Labiș” (Suceava, Mălini,
28-29 septembrie 2018)
Generation Z or how does the
internet work
Nu am trăit zilele sângeroase ale războiului,
nici măcar pe cele inocente,
dar am trăit în schimb vremuri moderne.
De pildă, când sfânta crâșmă se-nchide,
locuiesc și eu în televizor
așa cum fac toți ceilalți de vârsta mea (a 3-a +).
Antena 3/Realitatea TV/B1 au ceva din peisajul și
zgomotul Ferentariului.
Ca orice bătrânel nostalgic iau viagra
și tânjesc după viața mea pe net.
E absolut firesc, începutul ei coincide cu primul
porno
& prima dezamăgire în dragoste simțită până-n
vârful degetelor de la ambele mâini.
E adevărat,
nu am trăit zilele sângeroase ale războiului,
nici măcar pe cele inocente,
dar am trăit în schimb vremuri moderne.
On brulera
Mâinile reci și subțiri încropesc un nod în jurul
gâtului,
pe chip / surâsul Giocondei și nici o privire înapoi.
Dincoace de ferestrele apartamentului,
toate lucrurile pe care a fost obligată se le-nghită
timp de treij de ani,
soarele,
mirosul puternic de tei,
tramvaiele ce-și trosnesc oasele metalice cu aceeași
regularitate
și bărbatul care ar fi putut-o face fericită ținând-o
de mână.
Aici, între cei patru pereți, doar spasm și tăcere.
Aici, când nu mai există sunete, se poate trăi și fără
dragoste.
Pe când te iubeam
Pe când te iubeam, chipul meu avea
ceva din naivitatea fluturilor de noapte
care roiesc în jurul felinarelor aprinse.
Știam asta. Prietenii tăi toți puteau vedea asta.
Tu nu doreai neapărat să știi sau să vezi,
dar zâmbeai atât de senzual la gândul că
pot fi domesticită.
She wasn’t looking for a knight, she was looking
for a sword,
dar e și Celine femeie câteodată.
Pe când te iubeam, m-am apucat de fumat și
mi se părea că cea mai frumoasă dintre lumile
posibile
e la tine în bucătărie, unde obișnuiai să-mi gătești
paste și
să cânți la chitară.
Toate frumusețile lumii se adunau atunci la mine-n
cap,
anxietatea în fața morții făcea un salt mare-n spate,
iar eu credeam că în sfârșit am învățat cum stă
treaba cu
amor fati și carpe diem.
Pe când te iubeam, nu o singură dată am încercat
să-mi iau inima-n dinți și să-mi construiesc o
carapace.
La urma urmei, nu eram decât una dintre multele
candidate la fericire și în niciun caz cea care-ți va
deveni soție la vară.
Pe când te iubeam, semănam păsări între bine și rece
și mă simțeam definitiv compromisă, dar astăzi
23 august 2018 află că sunt în mare formă și cu
greu
îți mai pot recunoaște grația electrică.
■
Pe copertă:
Tudor Zbârnea, Sacrificiu (2014)
acrilic pe pânză, 100 x 90 cm (detaliu)
Vizitati site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
2
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
editorial
Despre sensul și noțiunea de
principiu (arhe) la Aristotel
■ Mircea Arman
Prima problemă a filosofiei este aceea de a pune
întrebarea. Este și motivul pentru care Blaga
spunea că filosofia este o știință pentru copii.
Dar pentru a pune întrebarea avem nevoie de un alt
element: mirarea, pe care grecii o denumeau prin ter-
menul thaumazein.
În Metafizica, Aristotel afirmă: „Căci și oamenii de
azi și cei din primele timpuri, cînd au început să filo-
sofeze, au fost mînați de mirare (thaumazein)”1. Cînd
începe să filosofeze, omul se află cuprins de mirare în
fața miracolului existenței, începînd să se întrebe și să-
și dea răspunsuri. Thaumazein, ca verb, are sensul de
a te mira, de a privi cu uimire, dar și sensul de lucru
ieșit din comun, de miracol.
În Antigona, Sofocle zicea: Polla ta deina koud-
en antropon deinoteron pelei - există multe lucruri
minunate, dar nici unul nu-i mai minunat decît omul.
Atunci cînd Platon și Aristotel vorbesc despre în-
ceputuri, bunăoară începuturile filosofiei, folosesc
termenul de arhe. Thales, considerat a fi primul filo-
sof grec, credea că arheul tuturor lucrurilor este apa.
La fel, pentru Anaximandru arheul tuturor lucrurilor
era ne-definitul sau Indeterminatul, apeiron, și care,
ca și substanță, era începutul și sfîrșitul tuturor lucru-
rilor, care se nășteau și piereau din și în el, în funcție
de timp. Anaximenes ne îndeamnă să credem că
arheul este unul și infinit, însă determinat prin aer
(pneuma).
Termenul de arhe, impus gîndirii grecești de
milesieni - deși vom vedea că este mult mai vechi
- se constituie într-unul dintre cele mai importante
descoperiri ale întregii filosofii, care „începe prin a
descoperi începutul”.
Cel ce va aduce la claritate aceste idei va fi Aristotel
care, în Metafizica2, declară că a găsit șase sensuri ale
conceptului de arhe:
1.	„Principiul - arhe - se numește mai întîi punctul
de la care un lucru începe mișcarea. Așa, de pildă, la
o lungime sau la un drum, locul unde, la un capăt, se
găsește un punct de plecare din partea aceasta, iar la
capătul opus se găsește celălalt punct de plecare.
2.	Se numește principiu acel ceva de la care por-
nind un lucru este săvîrșit cît mai potrivit scopului
său, cum este de exemplu la învățătură, unde uneori
nu se începe cu primele elemente și cu ceea ce ar veni
la începutul materiei respective, ci de acolo de unde
învățătura se poate căpăta cît mai lesne cu putință.
3.	În al treilea rînd, se numește principiu acea
primă parte inerentă din care ia naștere un lucru, cum
este carena la corabie și temelia la casă. La viețuitoare,
unii (Empedocle și Democrit) atribuie acest rol in-
imii, alții (Alcmeon din Crotona și Platon) creierului,
iar alții altui organ.
4.	În al patrulea sens, se numește principiu - arhe
- și ceea ce, fără să fie o parte integrantă din lucru în
chestiune, joacă primul rol la nașterea lui și, totodată,
acel ceva de la care, potrivit firii lucrului, a început
mai întîi mișcarea și schimbarea, cum este cazul de
pildă cu copilul ce ia naștere din tatăl și mama sa, sau
cu cearta ce se stîrnește dintr-o insultă.
5.	Principiu se numește acela potrivit intenției că-
ruia se produce o mișcare sau o schimbare. Rolul de
principiu în acest sens îl joacă autoritățile dintr-un
stat: domniile, regalitatea și tiraniile, iar pe de altă par-
te artele, iar printre acestea mai ales acelea care au un
rol conducător față de celelalte.
6.	În sfîrșit, în al șaselea sens, se numește principiu
al unui lucru, acel ceva care ne dă, în primul rînd,
putința cunoașterii acelui lucru, cum este cazul cu
premisele demonstrațiilor”.
La Homer, Iliada3, descoperim aserțiunea neikeos
arhe, cu sensul de originea conflictului, expresie care
apare și la Pindar, Olympicele, 7, 20. Termenul mai
apare la Tucidide, Isokrate, Eschines, Platon, ca să nu-
mim aici doar cîțiva.
Despre termenul de arhe4 știm că ar avea ur-
mătoarele sensuri:
început, origine;
punct de plecare, capăt, extremitate;
comandă, autoritate, putere.
Rădăcina este arch5 (a fi primul, a comanda, a înce-
pe), de unde compusele:
archo - a fi primul;
archos - șef, conducător;
arche - început, comandă;
archeion - reședință a principalilor magistrați;
archicos - ceea ce privește autoritatea
și enumerarea ar putea continua.
Arhe sau arche, pe lîngă sensul lui de început, mai
are, după cum ușor se remarcă, sensul de putere. El
- arheul - dă începutul lucrurilor și le domină prin
puterea lui.
Aristotel numește principiile ca fiind ceva ce nu
este demonstrabil. În Analiticile secunde6, el susține
că: „Dintre principiile utilizate în științele demonstra-
tive unele sunt proprii fiecărei științe, iar altele sunt
comune, dar comune numai în sensul de analoage,
fiind utilizate întrucît cad în genul ce constituie do-
meniul științei respective”. Concluzia necesară este
că nu există știință sau orice alt tip de cunoaștere fără
principii prime.
Survine, logic, următoarea întrebare: care este
principiul cunoașterii? Răspunsul ne va veni tot de la
Aristotel. În De anima7, el denumește facultatea care
face posibilă cunoașterea nous, adică intelect - „nu-
mesc intelect facultatea prin care sufletul gîndește și
concepe”.
A apărut, acum, un nou termen al ecuației: sufletul
(psyche).
Aristotel definește psyche astfel: „Sufletul este en-
telecheia primă a unui corp natural care posedă viața
ca potență - psyche estin entelecheia he prote somatos
phisikou dynamei zohen echontos”. Deducem de aici,
două aspecte fundamentale ale gîndirii lui Aristotel:
cel de act și cel de potență. Explicația acestora o găsim
tot la Stagirit și este dedusă din cuvîntul entelecheia.
El ne arată că cuvîntul mai sus amintit are în com-
poziție pe En care înseamnă în, pe tel care vine de la
telos și înseamnă scop și echein care înseamnă a avea.
Așadar, trecerea de la posibilitate la act, are un scop.
„.. .Opera unui sculptor este scopul iar actul este op-
era.act derivă de la cuvîntul opera și năzuiește să
însemne același lucru ca săvîrșire”8. Astfel, entelecheia
este act fără devenire, opusă termenilor de hyle, ma-
terie, dynamis, putere de a acționa, sau energeia, ener-
gie acționîndă. Entelecheia, este, prin urmare, energie
cu scop, realizată.
Ceea ce am încercat să demonstrăm pînă acum,
devine din ce în ce mai limpede. Atîta timp cît nous-ul
este principiul cunoașterii, el este arhe, deci exprimă,
așa cum încercam să sugerăm, putere. Nous-ul, este în
concepția filosofică grecească o forță ce ține de psy-
che, adică de suflet, putere pe care noi o vom traduce
prin intelect.
Mircea Arman
Sensul lui nous ca arhe vine încă de la Homer, din
Iliada și Odyssea unde găsim termenii de nous, noein,
sau chiar expresia noon noein, care înseamnă a gîndi
gîndul, gîndirea9.
Aristotel numește acest nous pur - în sensul de ne-
compus - primul motor10. El deosebește în interiorul
acestui intelect două puteri: una pe care o numește
nous apathetikos, intelectul activ sau poietic, și alta pe
care o numește nous pathetikos, intelectul pasiv. În De
anima, Stagiritul spune: „De aceea, pe de o parte ex-
istă intelectul pasiv, capabil să devină toate lucrurile,
pe de altă parte, intelectul activ capabil de a le pro-
duce pe toate, asemănător unei stări ca lumina; căci,
într-un anumit fel, lumina face și ea să treacă culorile
din potență în act. Acest intelect este separat, fără
amestec și neafectabil, fiind act prin esență. Dar nu-
mai cînd a fost separat, este ceea ce este el propriu, și
numai atunci este nemuritor și etern”. 11
În schimb, intelectul pasiv - nous apathetikos -
este legat de existența biologică, fizică, a individului.
Aristotel, în De anima12, îl descrie ca fiind afectat de
impresiile primite care, la rîndul lor, formează memo-
ria. Astfel, din amintirile aceluiași obiect se naște ex-
periența. În acest fel se formează ideile abstracte, care
își au sălașul în intelectul pasiv. La rîndul lor, ideile
abstracte, sunt extrase din experiență și printr-un
procedeu inductiv devin elemente ale demonstrației
și științei. Presupunînd prin natura ei principii sau
forme universale, știința nu se poate constitui, adică
nu poate ajunge la inteligibilitate, decît prin interme-
diul intelectului activ, care procură intelectului pasiv
aceste forme. Așadar, intelectul pasiv, nu poate gîn-
di decît formele materiale, pe cînd cel activ gîndește
formele general-universale. Aceasta este ideea pe care
s-a construit și dezvoltat întreaga știință și filozofie
occidentală.
Note
1 Aristotel, Metafizica, I, A, 2, 982 b., Ed. Academiei,
București, 1965.
2	Aristotel, Metafizica,V, D, I, 1031 a.
3	Homer, Iliada, XXII, v.16, Buc., 1979.
4	Apud, Anton Dumitriu, Op. cit., pag. 367, și Bailly,
Op.cit., Tabelul de rădăcini.
5	A. Bailly, Op.c it., Tabelul de rădăcini.
6	Aristotel, Analiticile secunde, I, 10, 76 a; II, 9, 93 b.
7	Aristotel, Op. cit., III, 4, 429 a.
8	Aristotel, Metafizica, IX, O, 8, 1050 a.
9	Homer, Iliada, IX, 104.
10	Aristotel, Fizica, VIII, 9, 265 b.
11	Aristotel, Op. cit., III, 5, 430 a.
12	Cf. Aristotel, De anima, cartea a II-a și a III-a.
■
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
3
cărți în actualitate
Augustin Buzura în
labirintul său.
O radiografie
■ Adrian Lesenciuc
Augustin Buzura, „scriitorul-conștiință al
epocii” după moartea lui Marin Preda,
cum remarca undeva Alex. Ștefănescu,
s-a retras de un an în tăcerile de dincolo de vâr-
ful „Marginea vieții”1. Aruncat nedrept în lumi-
na unor lecturi pătimașe, sau mai degrabă îm-
pins spre necitire, mai mult după 1989, Augustin
Buzura nu s-a bucurat de referințe critice pe
măsura operei pe care a lăsat-o. De aceea, proas-
păt apăruta lucrare a scriitorului Constantin
Cubleșan, Augustin Buzura. Prozatorul sondă-
rilor abisale. Lecturi2, nu poate trece fără atenția
care i se cuvine. Mai întâi să subliniem că auto-
rul ei, Constantin Cubleșan, este un reputat critic
și istoric literar care a dedicat studii de referință
unor personalități de prim-plan ale culturii ro-
mâne, începând cu Mihai Eminescu (consacrân-
du-se ca eminescolog, de altfel) și continuând cu
Nicolae Filimon, Ioan Slavici, Ion Creangă, I.L.
Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Liviu
Rebreanu, Lucian Blaga, Emil Cioran, Urmuz,
Mihail Sebastian, Pavel Dan, Constantin Virgil
Gheorghiu sau Ion Lăncrăjan. Apoi, să nuanțăm
faptul că cei doi, Augustin Buzura și Constantin
Cubleșan, au fost colegi la Tribuna, împărțind
chiar între 1971 și 1972 postul de secretar gene-
ral de redacție, înainte de transferul criticului la
Editura Dacia.
Iată-l așadar pe Augustin Buzura văzut de un
om care l-a cunoscut îndeaproape, dar care reu-
șește să se detașeze de fluxul subiectiv al memori-
ei. Având șansa să debuteze într-un deceniu mai
îndepărtat de comandamentele realismului soci-
alist, subliniază Cubleșan, în Tribuna anilor ’60
(redacție care i-a devenit casă până în anii ’90),
Augustin Buzura a conștientizat acest dat, dat și
menirea de scriitor și nu s-a îndepărtat niciodată
de crezul său: „în ultimă instanță, suntem cărțile
noastre”, spunea. De aceea, cu grija pentru dimen-
siunile estetică și etică ale lucrărilor sale, Buzura
și-a construit opera ca o radiografie a unei socie-
tăți bolnave, în proximitatea proiectivă a operei
unui alt ilustru prozator, argentinianul Ernesto
Sabato (după cum demonstrează meticulos
Angela Martin în cartea publicată în 2017, Între
două lumi. Augustin Buzura, romancier și gazetar.
Antologie critică, perspectivă comparatistă pe care
și-o asumă și C. Cubleșan), cu care împarte ace-
eași viziune critică,
[...] a mediului ce produce oameni condam-
nați la o viață duplicitară, de subterană emoțio-
nală, blocați în evoluția lor de o continuă teamă
a ratării umane în condițiile existențiale carcerale
impuse (p. 7).
Plecând de la o asemenea vecinătate ono-
rantă a operei fostului său coleg, criticul lite-
rar clujean nu se oprește doar asupra analizei
romanelor-rechizitorii la adresa moralității lumii
în mediile închise, a romanelor-diagnoză ale lui
Augustin Buzura, a romanelor-sondă în conști-
ințele individuale ale personajelor și în conștiința
comunităților reflectate, ci proiectează un amplu
studiu în care, după vagi incursiuni biografice,
construiește profilul de nuvelist (cu două stații
intermediare, marcate de cele două lucrări de
proză scurtă, Capul Bunei Speranțe și De ce zboa-
ră vulturul?), îl consolidează pe cel de romancier
(cu opt stații intermediare) și pe cel de publicist
(cu șase opriri), pentru a încheia analiza cu cinci
sinteze critice (analize liniare, transversale, ana-
lize comparatiste, proiecții metacritice, sondări
postdecembriste). Miezul cărții, proiecția anali-
tică a lui Constantin Cubleșan asupra operei lui
Augustin Buzura, constituie în sine, prin titlu-
rile capitolelor excelent alese, sinteza, radiogra-
fia sumară a osaturii operei prozatorului născut
în Berința Maramureșului: Radiografia stărilor
atitudinale (Capul Bunei Speranței) și Drama
condiției ființiale (De ce zboară vulturul?) în con-
figurarea profilului de nuvelist, Starea de deperso-
nalizare (Absenții), Obsedanta nevoie de adevăr
(Fețele tăcerii), Deconstrucția universurilor umane
(Orgolii), Parabola nopții (Vocile nopții), Dragostea
în vremuri de înstrăinare (Refugii), Exercițiu de
supraviețuire (Drumul cenușii), Dosarul rechizito-
rial al epocii (Recviem pentru nebuni și bestii) și
Mărturisirea de sine (Raport asupra singurătății),
în intenția consolidării profilului de romancier,
respectiv „De ce scriu?” (Bloc notes), Fără mască
(Teroarea iluziei), În complicatul proces al tranziți-
ei (Nici vii, nici morți), Judecătorul obsesiv al pre-
zentului (Canonul periferiei), Confesiunea ca ra-
diografie morală a epocii (Tentația risipirii) și „Un
dialog, o mărturisire” (Interviuri), în nuanțarea
profilului de publicist. Iată, așadar, un rezumat
tematic și proiectiv al miilor de pagini semnate
de Augustin Buzura în circa cincizeci de cuvinte,
tușat din liniile sigure ale unui critic cu vocația
sintezei.
Dar Constantin Cubleșan nu este criticul li-
terar care să treacă simplist în revistă parcursul
cronologic al lucrărilor publicate de Augustin
Buzura, pe care să le analizeze distinct și, even-
tual, disparat. El reușește să se concentreze pe
viziunea închegată, să pună accentul acolo unde
marca Buzura se instituie, chiar dacă amprenta
stilistică sau tematică nu este direct perceptibilă.
Iată, de pildă, finele observații ale criticului, care
identifică parcursul ulterior și puterea proiectivă
din lectura nuvelisticii de debut:
Nuvelistica din volumul de debut al lui
Augustin Buzura nu trebuie trecută cu vederea
în studiile ce i se consacră. Pentru că aici se văd
cu limpezime treptele ascensiunii în configurarea
puternicei sale personalități creatoare, dovedită
în radiografierea din interior a stărilor atitudina-
le adevărate, profund umane, ale celor ce trăiesc
momentele de răscruce ale istoriei contemporane,
în condiții date (p. 40)
sau profilul cultural complex din paginile pri-
mei culegeri de eseuri, Bloc notes:
Eseistica aceasta, confesivă și inițiatică în ace-
lași timp, face dovada elocventă a căutărilor ne-
încetate ale creatorului Augustin Buzura, încă de
la primii pași făcuți în literatură, nevoia de a-și
depăși condiția de scriitor-funcționar, cum îi vede
pe mulți alții din preajma sa, țintind ferm spre un
orizont de cuprindere a problematicii umane în
plan superior, pe care să o exprime în consens
cu marii căutători de adevăruri existențiale de
pretutindeni, el însuși considerându-se un scri-
itor capabil a propune lumii imaginea autentică
a viețuirii tensionate într-o lume rigid construită
(concepută politic), pentru ca tocmai astfel să se
poată considera liber în gândire și demn în utili-
zarea verbului mărturisitor (p. 108-109).
Constantin Cubleșan nuanțează și insistă în
mod special, tratând distinct volumele prozatoru-
lui maramureșean, asupra unor trăsături de multe
ori voit neglijate ale operei lui Augustin Buzura:
continuumul tematic, originalitatea introspecției
psihologiilor umane, obsesia speranței, falsa pistă
a descriptivismului pentru a putea reda „încărcă-
tura ideatică subtextuală” (p. 50), adâncă și po-
tențatoare de stări în lectură. În ceea ce privește
această falsă pistă a descriptivismului de suprafa-
ță, Augustin Buzura refuză canonul realismului
socialist, factologic, reportericesc - iar criticul
Cubleșan simte pista falsă și explică, prin asta, tre-
cerea lucrărilor de cenzură și premiile obținute de
prozator în anii regimului comunist - și constru-
iește un decor de teatru, o canava prin care adân-
cimea textului se sustrage cenzurii: „Decorul în
care se mișcă personajele sale nu este decât un pa-
ravan [.] dincolo de care se regăsesc dramele su-
fletești, veritabile, ale oamenilor” (p. 43). Proza lui
Augustin Buzura, observă Cubleșan, presupunea
deopotrivă o lectură de suprafață, aparent inocen-
tă, și o lectură de adâncime, care plăcea cititorilor
acelor vremuri pentru că ei apreciau „subtilitatea
4
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
comentarii
divulgării, fie și în parametrii unor aparente ale-
gorii, a dramei condiției lor ființiale” (p. 45). În
urma acestui pact al lecturii pe care îl propune
Constantin Cubleșan, romanele lui Augustin
Buzura sunt analizate cu accent pe diferența spe-
cifică: starea de depersonalizare din Absenții, ra-
diografia mediului rural din Fețele tăcerii, roman
scris cu monotonia gravă a basului continuu din
concertele de cameră, pentru ca autorul să se poa-
tă expune, ulterior, drept „rezonerul fidel al acelor
tăceri mocnite”, scormonirea în conștiința indivi-
duală a personajelor în confesiunea generalizată
din Orgolii, condiția opresivă a umanității reda-
tă în truc parabolic ca întuneric existențial prin
care luminează firav doar mărturisirea lucidă a
personajului Ștefan Pintea din Vocile nopții (cel
mai acut rechizitoriu la adresa regimului, subli-
niază criticul), destinul feminin în povestea de
dragoste din mediul concentraționar în Refugii
(cel mai sumbru dintre romanele lui Buzura), că-
utarea adevărului, „scormonirea” subversivă din
Drumul cenușii, risipirea iluziilor asupra socie-
tății, în același decor al tensiunilor lăuntrice din
Recviem pentru nebuni și bestii și, mai ales, con-
fesiunea asumată, introspecția lucidă din Raport
asupra singurătății, romanul conștiinței tragice a
umanității. Cu aceeași luciditate urmărind și par-
cursul publicisticii (fie cea din etapa Tribuna, fie
din etapa Cultura, revistă pe care a Buzura fon-
dat-o, cum, de altfel, a fondat și condus Fundația
Culturală Română, devenită ulterior Institutul
Cultural Român), Constantin Cubleșan aduce în
lumină angajamentul donquijotesc de exprimare
în Agora, adâncirea dimensiunii confesive a pro-
zei prin eseu, preocuparea pentru mărturisirea de
sine, focalizarea asupra marii obsesii a prozatoru-
lui, moartea psihică3. Sintezele critice lămuritoare,
începând cu studiul lui Ion Simuț publicat în 2001
la Aula (Brașov): Augustin Buzura. Monografie,
antologie comentată, receptare critică, evidențiază
creația cu fundamente intelectualiste a prozatoru-
lui maramureșean, dar și tentativa de demantelare
a operei acestuia prin critica superficială a ultimi-
lor ani, prin „condamnarea la nemaicitire” de care
amintește Sorina Sorescu.
Proiecția unitară a operei lui Augustin Buzura,
viziunea lui bazată pe un crez literar, credința
acestuia în valoarea libertății și calitatea incon-
testabilă, în special a romanelor sale, sunt ele-
mentele care reies din necesara lectură propu-
să de Constantin Cubleșan: Augustin Buzura.
Prozatorul sondărilor abisale. Lecturi. Receptarea
operei lui Augustin Buzura, odată schimbat con-
textul receptării de profunzime, odată neînțelea-
să de noii cititori subversivitatea ei, are nevoie de
o grilă coerentă de lectură. Iar această grilă este
oferită acum, din păcate la un an după retrage-
rea discretă a prozatorului, de criticul și istoricul
literar, de fostul său coleg și prieten, Constantin
Cubleșan.
Note
1	Numele vârfului din Raport asupra singurătății
(Polirom, 2009), la poalele căruia se retrage eroul ro-
manului, alter-ego al autorului.
2	Constantin Cubleșan. (2018). Augustin Buzura.
Prozatorul sondărilorabisale. Lecturi. Cluj-Napoca:
Editura Școala Ardeleană.
3	„Moartea psihică m-a preocupat. Mi se părea mai
tristă, mai dureroasă decât cealaltă”, afirmă apăsat
Augustin Buzura.
■
Muza urcă la etajul trei
■ Eugen Cojocaru
Unde? Acasă la poetul Nicolae Sârbu, cel cu
un îndrăzneț început echinoxist, după care:
„De peste patru decenii trăiește și scrie la
Reșița, unde a fost ziarist, profesor, director de bi-
bliotecă județeană”, aflăm din prezentarea volumului
Muza nu urcă la etajul trei (Cluj-Napoca, Ed. Limes,
2017). Scriitorul a terminat Facultatea de Filologie în
1969, dar n-a profitat de mini-gloria acelor timpuri,
n-a rămas la Cluj, ca alți colegi talentați de baricadă,
intrând într-un autoimpus exil al tăcerii poetice! Un
interviu cu el ar revela, desigur, interesantele fațete
ale ascetismului creator. Debutează în 1986 cu un
volum de reportaje, Aurul din aripi. Abia după 1990
poetul se „dezlănțuie” recuperator, ceea ce lasă să se
întrevadă un mobil major al „tăcerii de aur”. Muza
nu urcă la etajul trei este a 21-a carte, din care 12 de
poeme: Cochetăria cu fulgerul și Ascultând ceasorni-
cul în baie (1995), Șantier în creier (1996), Neputința
de-a închide cercul (1999), Provinciile cerului (2000),
N-am operă (2004), Că poetu nu-i ca omu (2005),
Cu pumnul pe I (antologie, 2007), Ferestre pentru la-
birint (2008), Vitralii sparte și Eu, Nicolae de Ohaba
(2011), Piscina cu pioneze Stradivarius (2013).
Volumul de față e generos: univers liric pe... 220
de pagini. „Cam mult!” - am zis. Dar, pe măsură ce
lecturam plonjând într-un univers bine conturat,
am înțeles că viața ascunsă a „eremitului” a explodat
în miile de cioburi ale unei super-nove poematice.
Prima din cele patru părți, „dureros” de egale, for-
mând simfonia unei „existențe ratate”, e Între Muză și
Minotaur - ultimul ca un Zeitgeist-Destin violator al
entelehiei Poetului; II. Intrus în poveste; III. Așteptări
radioactive; IV. Norocosul adio. O viață frustrată
personal și public, în zecile de ani „nelumină” trăiți,
se „descarcă” în infinite modalități de tonalitate și
încărcături lirice debordând de fantezie compensa-
toare - La pescuit de rime în chiuvetă (p. 92): „de pe
când cu nada-n chiuvetă/ eram braconier de rime
rare./ O fi grav că ades mă visam/o linie dreaptă
și dură,/ nedescifrată figură în ham/ plină de cercuri
în gură?”. Poetul descrie mereu o altă fațetă a unei
„vita banalis” de existență batjocorită - În balcon, la
uscat (p. 93): „Iarăși ticsită cutia poștală/ cu facturi
de netrăire”. Poemul ascunde o cauză a „automutilă-
rii: „Ai putea să lași mai liberă/ scârba de-o îmbrăcai
cândva/ cochet cu plumb de ziare,/ vino-nspre azi și
aici./ Strigăt pus în balcon la uscat,/ lângă cămașa
udă în spate/ de-atâta netrăire”.
Poetul și Poezia contemporană au pierdut la „lo-
teria valorilor” câștigată de gregarii bine adaptabili -
Resuscitări la domiciliu (p. 95): „În van polemizez la
cuțite/ cu polenul ce ține fățiș partea/ buzatei țigănci
florărese,/ mereu câștigătoare la bursa zilei”. Ce face,
în această lume, Poetul?! Pe jos, de la Troia (p. 17):
„În mână cu o floare/ ce-și înghite culoarea,/ târăști
spre casă/ luminându-ți calea câinele mort al poe-
mului”. „Câinele poeziei” trăiește bine-mersi, e sănă-
tos și zglobiu în imaginație și discurs liric, doar că,
neinteresând pe nimeni în barbaria actuală, e. „ca
mort”! Lumea e cu „fundul în sus”, non-valoarea e
deasupra: „.învinsul îți fură/ tinerețea șifonată./
e aproape moartă și trece./ Așa cum pe scară pisica
neagră/ deraiază derutată de-o iasomie/ și televizi-
unile nu-s la fața locului” (p. 18). Ce imagine a su-
pliciului național al inculturii: mass-media vânând
„pisicile negre” (diavolul banalității) ale vulgarului
cotidian! Nici o șansă, în astă lume, și Nicolae Sârbu
ne oferă gustul amar al „poeziei sensului pierdut” -
Cotidiana corupere (p. 23): „. iar miroase în me-
morie/ a fân necosit, în el speram/ cândva a-nsă-
mânța amândoi/ o lume nouă, unde slobozi/ să fie
zăvozii admirației/ peste glodul din graiul târgului”.
Deși știe că nu e așa, identifică „trădătoarea” și-o
acuză de distrugerea valorilor - Cu limba scoasă la
istorie (p. 30): „Toți te bănuiesc, o, muză,/ drept ma-
estră în târguirea/ tânguirilor, muză mereu ocupată/
cu surparea cetăților”. Înainte de 1990 nu putea/nu
avea curajul să numească adevărații vinovați, nici
acum nu o face. Să fie un dobândit reflex automa-
tizat?! Puțin mai departe recunoaște - Scalpul unei
legende (p. 33): „Oprește-te, nebunule, e scalpul/
legendei tale în cădere/ niciodată n-ai fost, recu-
noaște,/ atât de liber cum legenda ta/ azi, în cădere
cu dizgrația ei,/ pe care imberbii o împușcă/ la fix
cu scuipat de sâmburi”. Nici măcar nu are onoarea,
ca un cavaler medieval, truver de elegante poezii
pentru domnițe, să fie răpus de un prinț mai bun
al spiritului, ci e dat la o parte de niște „scuipători
de sâmburi”! Aceasta e lumea noastră - Un tren sub
șine (p .44): „omenirea s-a săturat/ să tot privească
printre colții/ leului anume înfometat/ s-aștepte, în
astă pierdută gară/ cu guvernări ca-n junglă,/ după
un tren fantomatic/ mergând pe sub șine”. Discursul
liric devine când expresionist, dar nu extrem carica-
turist ca la Max Pechstein, ci îmblânzit de un fel de
timiditate metafizică a la de Chirico, când suprarea-
list, îmbogățit vizual de imagistica lui Salvador Dali
- Într-un altar de bube dulci (p. 104): „iar inconștient
mă joc/ cu durerea ce trece apa/ deasupra cuvintelor
rânjind/ victorioase și impiegatul/ de nemișcare stri-
gă în megafoane:// cine a pierdut o lacrimă/ să vină
la peronul zero,/ iar acolo decepție, nu-i decât/ un
cățel sub tocul doamnei/ de la direcția de absolut”.
Avem în față celebrul tablou dalian Osificarea unei
gări (1930), în care chiar e un pantof uriaș de damă
pe linia ferată! Sorgintea suprarealistă transpare me-
reu. Iată un „autoportret” insolit în Avanpremieră
(p. 56): „Ieșea pe ușa unui mit/ porumbelul cu si-
criu în cioc;/ în sicriu, măslinul înflorit,/ iar în măs-
lin, Poetul nenoroc”. Poetul și generația sa sunt ca
Blowing in the wind (Bob Dylan) față de „tinerii fu-
rioși” actuali - Prin izvorul aburit (p. 73): „Generația
mea se zbenguie/ discret, cu precauție,/ să nu stâr-
nească furtuni/ de paingi din prea/ tinere generații,/
descriind cu salivă/ înflorite apocalipse”.
Nicolae Sârbu arată cu delicatețe ofuscată, în sti-
lul specific, „întâlnirea” dintre corpul său și spiritul
ce încearcă să-l înalțe - În loc de micul dejun (p. 79):
„Dimineața, tensiometrul pe masă,/ încă de la pri-
ma oră mă cheamă./ Nu mă pot ascunde cu nici
un chip./ să-mi storc creierul burete/ de cuvin-
te, să-mi justific/ jalea meseriei, rămasă/ subit fără
unelte”. Nu iartă nici aparenta „libertate” ridicolă
a adevăraților creatori, în lumea de azi - Intrare li-
beră (p. 81): „Așa că degeaba-mi dați cu dărnicie/
laptopuri, sfaturi, programe,/ cum s-adun, să scad,
să-nmulțesc/ nimicul purtat în triumf de noime/
la bâlciul deșărtăciunilor.// Intrați, oameni buni, e
gratuit/ să vedeți încă libertatea/ din borcanul de la
trei,/ plin de vacarmul vidului”. În aceste condiții, să
nu ne amăgim, nici primăvara nu mai e una minu-
nat macedonskiană - Primăvara, într-o zi de pensie
(p. 84): „Îndoit de mine și de toate cele/ cu jenă de
O
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
5
o
haiduc aștept pensia,/ ca pe o injecție de urzici /./
săruta-ți-aș genunchii juliți/ primăvară, care îmi
bagi cu sila/ în ochi degetele de praf ale orașului/ și
florile ce mă îmbată cu mirosul lor/ specific de co-
misioane și evaziune /./ ia și tu de plantează/ câțiva
puieți exotici /în decolteul blondelor/ și-n hăulitul
hahalerei TV”. Se autoblamează mereu, dând vina
pe el însuși - Intrus în poveste (p. 109): „n-ai știut s-o
chemi,/ s-aștepți convingător,/ la izvorul din zăvor,/
intrus ce ești în poveste!”, însă întregul volum îi in-
firmă modestia, și poetul știe. .
Pagina următoare e un impresionant „tablou”
dalian - Tot felul de intemperii (p. 110): „Îmi cade-n
gură precum fierul/ o zăpadă mușcată de câine,/
cum aș trimite brusc misterul/ la morgă, să cumpe-
re pâine”. Poetul e, azi, sub vremuri, și scena pe care
mai are voie să „joace” e. baia - Nocturna rugăciu-
nii confiscate (p. 127): „E ora când paparazzi dorm/
și chiuveta-i tribuna la care, poete,/ murmuri dispe-
rate discursuri”. Acum e era Comedianților, ca în
celebrul roman al lui Graham Green - Muza citată
ca martor (p. 131): „Măcar acum, Euterpe,/ tu atât
de perfect desuetă,/ de care se-amuză/ și-mi râd în
nas cu tupeu/ puștanii poeți scriind/ direct cu sexul
extatic”. Iar viitorul e sumbru - Așteptări radioactive
(nu întâmplător titlu de capitol; p. 133): „Plumbul
festiv în sângele/ așteptării tale. Muză,/ pare să stri-
ge pericol,/ se-apleacă balanța/ lumii luminilor” (s.n.
E.C.). E lumea post-modernă și post-capitalistă
ce va înmormânta, sub straturi groase de „masca-
ra” orbitor-strălucitoare, mileniile de cultură gre-
co-romană - Shakespeare, Marin Preda, Balzac,
Eminescu, Proust, Graham Green, Walt Withman,
Nichita Stănescu, Yeats și toți ceilalți nu mai au ce
căuta printre acești contemporani! Azi trăim doar
Deghizare de muze (p. 151): „Uite ce momâi monu-
mentale/ se dezbracă pe țărmul Eladei”. Dar ce aș-
teptări să avem de la o epocă, în care asistăm nepu-
tincioși la „țigăncile bătând/ la cur cu urzici Europa”
- Anemie, anemie (p. 135)?! De aici strigătul său
disperat - Până și Iadul poate fi inutil (p. 137): „Cum
să mai fii poetul de fier/ când depresia are miros/ de
javră plouată?”. La această damnare îl urmărește și
refuzul, în tinerețe, al Muzei - Ca un drapel rămas
fără țară (p. 146): „Doamne, știu, mă fac vinovat/ de
nenăscare, păcat capital,/ prea multă poezie am su-
focat/ în mine când țipa să scoale/ tot blocul și carti-
erul /./ scheletul visului meu scârțâie/ ca un drapel
rămas fără țară”. Spre final, poetul devine frustrat de
vidul decadenței, din ce în ce mai expresionist în ati-
tudine și exprimare, de factură caricaturală - Prin
telepatie (p. 176): „să nu se înfunde aspiratorul/ cu
poezia prea absentă,/ când telepatic mă îmbraci/ ca
pe-o paiață second-hand/ și nu te recunosc între
medalii/ cu borfași, târfe și paiațe”. Iată personajele
lui Max Pechstein și Kokoschka!
(Non)soluția e văzută în „eliberarea finală” sau
cum numește excelentul poet Nicolae Sârbu capito-
lul ultim: Norocosul Adio! Totul e ridicol neo-expre-
sionist: „răsare ca un păduche inspirația” (Boom la
casele de pariuri, p. 190), dar ce folos: „Se-ascunde
poetul de sine,/ deși nimeni nu îl caută” (Între hău
și hăulire, p. 194). Suferința cea mare a poetului nu
e „marea plecare”, pe care o vede, cum spuneam, ca
eliberare de chinuri, ci neantul tăcerii și al creației -
Cum se poate privi calvarul în ochi (p. 209): „Muză.
Târzie și tâmpită revelația/ că musai va trebuie să
te pierd,/ pentru ca alții să te găsească”. Neantul
metafizic al lui de Chirico se întâlnește, halucinant,
cu debordanta fantezie daliescă într-un poem de zile
mari - Când totul e depășit (p. 216): „Infinitul stă
cu picioarele în sus /./ Mâna stângă a misterului/
strânsă cu ușa până ce/ unghia îi dă în floare /./
Premiul Nobel și Moartea / așteaptă cuminți după
ușă. să nu-l mai auzi pe Cioran:/ «literatura e de-
pășită, totul e depășit!»”. Și totuși, înainte de final,
Poetul ne oferă două relevante definiții-haiku ale
Poeziei - Mireasa mea de mătrăgună (p. 222): „Ești
lacrima confuză bine-rău,/ picată chiar acum din
lună,/ plâns argintat de punte peste hău, /mireasa
mea de mătrăgună” și Poetului - Carnea de tun a
poeziei (p. 226): „«Iară noi, harfe zdrobite»,/ dulce
sicriu în sângele/ albastru al florilor,/ carnea de tun
a poeziei”. Își mai amintește de (O ilustrată cu) iluzii
decapitate (p. 228), ca în celebrul „super-film” al vie-
ții noastre într-un minut, la Marele Adio: „Gardul
pe-atunci fără cuvinte porcoase,/ pe care atârnau ca
drapel/ sub niscai vânturi înnoitoare/ chiloții meta-
forei la uscat”, înainte de „plecare”, unde inversează
datele basmului vieții - Norocosul adio (p. 231): „O
frisonantă muțenie a peștelui/ în așteptarea undiței
de aur”.
Poetul „pur-sânge” Nicolae Sârbu e o voce uni-
că în concertul liric al ultimelor decenii, el respiră
poezie, sângele său constă numai din metafore, ima-
gini și viziuni ale „artistului sub vremuri”, transfor-
mându-l într-un frenetic Don Quijote în lupta atât
cu „morile” Zeitgeist-ului, cât și cu „îngerul”, ca Paul
Gauguin în tabloul omonim. Recentul monumental
volum, cu titlu ironic autoflagelator: Muza nu urcă
la etajul trei, îl recomandă aprecierilor superlative
ale cititorilor și criticilor.
■
Memorandistul Nicolae Cristea,
între oamenii-icoană
ai neamului românesc
■ Anca Sîrghie
Memoria timpului cerne printr-o sită
deasă lucrarea înaintașilor, dintre
care răzbat la limanul nemuririi nu-
mai o mică parte, cât vârful unui aisberg plu-
tind în ocean. Despre militanții români transil-
văneni din perioada Imperiului Austro-Ungar
se cuvine să glosăm în anul Centenarului Marii
Uniri mai mult decât oricând, pentru că acti-
vitatea lor plină de sacrificii s-a constituit în
istorie ca o treaptă importantă spre împlinirea
visului României întregite.
Restituirea operei rămase de la preotul și pu-
blicistul memorandist Nicolae Cristea (n. 1834,
Ocna Sibiului - d. 1902, Sibiu), redactor-șef
între 1865 și 1883 la “Telegraful Român“ din
Sibiu, și ctitor apoi al ziarului “Tribuna”, din
aceeași localitate a Transilvaniei, se întregește
cu fiecare volum pe care îl așezăm în lumina
tiparului, ca o datorie pe care ne-am asumat-o
față de un mare înaintaș, amenințat altfel să
cadă pe nedrept în uitare. Experiența dobândi-
tă ca asesor consistorial sub patru mitropoliți
ai Ardealului, începând cu inegalabilul Andrei
Șaguna, care l-a desemnat în testamentul său
în funcția încredințată “până-i va plăcea”, apoi
sub Procopie Ivanovici, Miron Romanul și
sub Ioan Mețianu, va face din ocnerul isteț și
harnic un om chibzuit, demn și prestant, ac-
ționând cu mult tact, ceea ce îl va determina
chiar și pe fostul ministru de finanțe maghiar
Lucaci, vorbind cu un alt român, să afirme că
Nicolae Cristea “este omul cel mai cu minte
și de omenie din toată nația dumneavoastră”.
Aprecieri elogioase aveau să vină în contem-
poraneitate din partea mai tinerilor jurnaliști
M. Eminescu și I.Slavici, iar între istoricii pre-
stigioși de mai târziu, specializați în trecutul
Transilvaniei, Vasile Netea n-a ezitat să-l so-
cotească pe Nicolae Cristea, printr-o superlati-
vizare la fel de onorantă, drept “cea mai înaltă
figură de gazetar ardelean din secolul al XIX-
lea, adevărată pildă de onestitate, de abnegație
și eroism profesional.”
Volumul Meditațiuni politico-istorice. Spre
Marea Unire (Editura D*A*S, Sibiu, 2018) apa-
re acum după o culegere de studii consacrate
de noi în 1996 acestui om-icoană al neamului
românesc, Memorandistul Nicolae Cristea și
epoca lui, prefațată de Prof. Univ. Dr. Mircea
Păcurariu. Cartea s-a bucurat și de o a doua
ediție, îmbogățită, în 2011. Concomitent, în
1996 a apărut prima ediție, urmată în 1998
de o a doua, ediție critică, la volumul File de
memorialistică. Jurnal, cu un Cuvânt înainte
semnat de Mitropolitul Ardealului Antonie
Plămădeală. În noul volum au fost selectate de
data aceasta două eseuri politice, apărute an-
tum la Sibiu, respectiv La țintă. Meditațiune
politică de Nicolae Cristea, în 1895 și Din tre-
cut pentru viitor. Repriviri politice recente, în
1899, dar cu autor nemenționat, pe copertă
aparând doar titlul Articole politice. Textul a
fost retipărit după ziarul „Tribuna” nr. 251 și
următoarele din 1898, având anexate trei ma-
teriale doveditoare, de un cert interes. Dorim
să completăm astfel plaja creației lui Nicolae
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
Cristea cu pagini în care printr-o panorama-
re a seismelor societății din țările central și est
europene, se reflectă în subtext crezul și direc-
ția de luptă ale temerarului combatant sibian
pentru idealurile nației române. Replasat în
peisajul caleidoscopic al societății austro-un-
gare cu principalii ei actanți, cititorul este pus
în contact cu evenimentele de la Curtea impe-
rială a Vienei, cu deciziile luate în Parlamentul
budapestan, cu luptele ce se duceau pretutin-
deni pentru putere. Dar tema pivotantă a co-
mentariului rămâne chestiunea românească,
cu amintirea proaspătă a detenției suferite
pentru activitatea memorandistă a sa și a ca-
marazilor lui transilvăneni de crez politic.
Stăpânind cinci limbi străine, comentatorul
are o anumită ubicuitate ca spectru documen-
tar și dovedește o autoritate cu totul specială,
asigurată de continua lectură a presei. De aici
și plaja largă a faunei politice din care își se-
lectează personalitățile discutate. Se perindă
prin paginile celor două meditațiuni monarhi
și arhiduci, miniștri și parlamentari, politicieni
ce reținuseră interesul presei momentului. Din
eșichierul politic european nu lipsesc Napoleon
al III-lea, Bismarck, țarul Rusiei Alexandru al
III-lea, chiar dacă la un moment dat în impe-
riului dualist “providențialul” Kossuth Ferencz
este văzut ca cel mai potrivit aspirant la tronul
Ungariei și ziarele se încarcă până la satura-
ție cu asemenea aprecieri elogioase. În pofida
atâtor nume de personalități, care populează
scena politică a vremii, profilul cel mai puter-
nic conturat în noua carte este până la urmă
chiar al lui Nicolae Cristea. Politicianul tran-
silvănean trăia o teribilă dramă a marginaliză-
rii, în ciuda martiriului pe care continua să-l
suporte chiar și după ieșirea din temnița de la
Vaț. Paginile Jurnalului său început în 1895 și
Meditațiunile scrise pentru viitorime erau o
supapă prin care ziaristul își descărca sufletul
tot mai întristat și-și nutrea conștiința mereu
trează. Aspirațiile Partidului Național Român,
prezent prin reprezentanții săi în multe file ale
Meditațiunilor, mișcările Partidului Liberal și
ale celui Conservator din România, cu aderări
sau respingeri de linii tactice, trezesc interesul
analistului politic de la Sibiu. Comentatorul
reînvie o lume apusă pentru cititorul zilelor
noastre, dar nu pe cea a strălucirii habsburgice,
care a alimentat beletristica bogată în fantezii a
temei. Analistul este preocupat în principal de
sarabanda aranjamentelor din culise, cu um-
brele compromisurilor lăsate de actanții vieții
politice. Înțelegând ce se ascunde în dosul cor-
tinei, Cristea nu ezită să dea în vileag falsul și
turpitudinea acelei lumi doar aparent pline de
fală, el deosebind aparențele de adevăr.
În mod cert, ținuta dârză, atât profesiona-
lă cât și umană, îl desemnează pe jurnalistul
transilvănean ca pe un model demn de urmat.
Modest și discret în tot ce a întreprins, cu apli-
cație socială și vizionarism politic, Nicolae
Cristea a lăsat imaginea omului de condei
consecvent crezului său, tot astfel cum Mircea
Vulcănescu rămâne pentru noi icoana omului
de stat imaculat, iar Arsenie Boca este în con-
știința urmașilor simbolul credinței religioase
mântuitoare. Și nicicând nu socotim că ne este
mai necesară o asemenea pilduitoare existen-
ță de memorandist, implicat în lupta pentru
demnitatea poporului său asuprit, ca în acest
an centenar al Marii Uniri.
Mai presus de toate, în concluzie, merită în-
țeles mesajul pe care autorul îl transmite vii-
torului prin meditațiunile sale. În contextul
dramatic în care i-a fost dat să lupte pentru
“ținta“ națională cea mai înaltă a românilor din
Transilvania, pe care el trebuia să o ascundă
sub pavăza unei atitudini moderate, în lupta cu
teroarea regimului austro-ungar ajuns la apo-
geul puterii sale, mărturisirea făcută în eseul
La țintă concentrează crezul său de luptător cu
arma condeiului: „Între astfel de împregiurări,
aspirațiunile române nu pot fi imposibile... De
optimism putea fi vorba când ne-am fi mărgi-
nit la laudele activității române de până aici în
cauza națională politică, atunci când am zis că,
după activitatea lăudabilă de până aci și chiar și
admirabilă, lucrurile au să se dezvolte mai de-
parte de la sine și că românii nu mai au nimic
de făcut. Aceasta nu am zis-o și nu o zicem,
când constatăm că românii nu au ajuns încă la
țintă. Evenimentele, nici atâta nu ne permit: să
stăm la constatarea aceasta. Ele ne împing, și
încă cu tot dinadinsul, la acțiune mai departe.
Este timpul suprem. Și așteptarea și amânarea
sunt păcate de moarte“ (s.n.). Nădejdea nu îi
este spulberată nici măcar de lunile petrecute
în închisoarea ungurească de la Vaț, de unde el
încurajează soția și copiii în 13/25 august 1894,
încredințându-i că necazurile prezente se vor
transforma în “plăceri sigure, pentru toți apar-
ținătorii familiei noastre în mic și mare” (s.n.).
Desigur că familia cea mare era în conștiința
acestui om de profundă însuflețire patriotică
țara întreagă, care trebuia mântuită pe plaiuri
transilvane de jug străin. Dar la finele secolu-
lui al XIX-lea România nu era încă pregătită
pentru o unire administrativă, drept care unii
jurnaliști transilvăneni, între care se număra și
Ioan Slavici, vedeau posibilă o structurare fe-
derală a statului, cu regiuni care să-și conserve
Tudor Zbârnea
Povară (2018), acrilic pe pânză, 140 x 150 cm
identitatea bazată pe specific de limbă și de
cultură. Această optică alimenta teoria unității
prin diversitate, pivotând pe elemente cultu-
rale și era aplicată de comentatori la întreaga
Europă.
Studiile publicate în volumul Meditațiuni
politico-istorice. Spre Marea Unire, pentru
prima dată înmănunchiate astfel, sunt nu nu-
mai un dialog impresionant al intelectualului
sibian cu marile imperative ale vremii lui, ci
și o oglindă a evoluției limbii române la fine-
le secolului al XIX-lea, o interesantă bază de
cercetare pentru stadiul momentului publi-
cistic respectiv. Pentru că asemenea pagini se
cer puse la îndemâna cititorilor de la începu-
tul secolului al XXI-lea, unele retușări discre-
te s-au impus cu necesitate, întocmai cazului
unor construcții resimțite astăzi ca inadecvate.
Principiul urmat a fost ca, pe cât este posibil,
să conservăm expresivitatea limbii literare ro-
mâne de la finele secolului al XIX-lea, dar fără
să șocăm lectorul zilelor noastre. Unde era ne-
cesar, am dat explicații la cuvintele ieșite din
uz, recurgând la marile dicționare ale vremii.
Așa cum ne-am constituit ca o echipă în rea-
lizarea unui asemenea dificil proiect editorial,
în care istoricul Mihai Sofronie este prefațator,
iar îngrijirea ediției am împărțit-o cu Marin
Diaconu, considerăm că în acest an de sărbă-
torire a Centenarului Marii Uniri, apariția noii
cărți dedicate memorandistului transilvănean
Nicolae Cristea are multiple rațiuni de susți-
nere. Gândul nostru de a desăvârși o restituire
științifică completă cuprinde și un al patrulea
volum, cel consacrat publicisticii autorului si-
bian, întregire pe care o încredințăm anului ce
va veni.
■
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
7
cartea străină
Un „trecut” care
nu trebuie uitat
■ Vistian Goia
Eric Vuillard
Ordinea de zi
București, Editura Litera, 2018
Am citit această carte precum un școlar
curios să afle conduita unor personali-
tăți europene participante la pregătirea
și desfășurarea celui de Al DOILEA RĂZBOI
MONDIAL.
Nu am regretat deloc, pentru că nu mi-am
imaginat nicicând că anumiți politicieni, militari,
funcționari, administratori, gradați de toate cate-
goriile au putut fi transformați în niște executori
slugarnici ai faimosului Hitler.
Din primele pagini, cititorul este familiarizat
cu Herman Goring, președintele Reichstagului.
Douăzeci și patru de „sfincși” (subalterni) îl as-
cultau fără să crâcnească, auzind ce plănuia re-
gimul politic apărut la orizont: să înlăture ame-
nințarea comunistă, să fie suprimate sindicatele și
fiecare patron să devină un „Fuhrer” în întreprin-
derea sa. Însă campania naziștilor avea nevoie de
bani. Spontan, unul din bogătașii vremii (Hjalmar
Schacht) îi invită la „Casierie”, pentru a primi
mita și șperțul. Astfel s-au strâns sute de mii de
mărci sub diferite nume: „lobby, gratificații, fi-
nanțări” pentru partide etc. În momentul amintit,
s-a ajuns la un compromis inedit cu naziștii. Iar,
pentru firmele „Krupp, Opel, Siemens” ș.a. nu a
fost decât un episod obișnuit în lumea afacerilor,
o banală strângere de fonduri. Aceste evenimente
aveau loc în februarie 1933.
Sigur, cititorii de astăzi sunt curioși să afle
cum arăta Hitler în anii respectivi: „era surâzător,
degajat, afabil, chiar simpatic”1, spre surprinde-
rea multor convorbitori care l-au văzut atunci.
Fiecăruia i-a adresat un „cuvânt de mulțumire” și
o „strângere de mână”! Acum, (în 2018), credem
că scriitorul francez a exagerat. În anii tinereții
dictatorului, lordul Halifax a avut impresia că
Hitler era un „lacheu”! Dintr-o scrisoare, a ace-
luiași englez, aflăm că „naționalismul și rasismul”
nu erau considerate „nici împotriva naturii, nici a
moralei”. Iar dacă britanicii ar fi fost în locul ger-
manilor „ar fi simțit la fel”, întrucât era un semn a
ceea ce, mai târziu, va căpăta denumirea de „po-
litica de împăciuire”, adică, în limbaj modern, de
„conciliere”.
Din primii ani de existență ai fascismu-
lui german, Hitler și colaboratorii săi și-au fă-
cut cunoscute pretențiile lor asupra Austriei și
Cehoslovaciei, plănuind apoi ocuparea prin forță
a unei părți din Europa. Visau cu toții la „spațiul
vital”!
Pe de altă parte, de tot hazul e confruntarea lui
Hitler cu „piticul” cancelar al Austriei, Kurt von
Schuschnichnigg. La prima întrevedere cu agre-
sivul cancelar al Germaniei, austriacul admiră,
pe fereastra de la Berghof, priveliștile naturii. Dar
Hitler îl pune imediat la colț: „Nu suntem aici
pentru a discuta nici despre priveliști, nici despre
vreme”. Iar în privința Austriei, politica ei nu a
sprijinit niciodată pe cea a Germaniei. Pentru a se
apăra, micul aristrocrat (cu o înălțime de 1,50 m.)
îi ripostează prin invocarea faimei lui Beethoven,
pe care-l considera, greșit, austriac! Însă Hitler îl
pune iarăși la punct, afirmând bățos că celebrul
compozitor s-a născut la Bonn, fiind german, deși
prin adopție, va fi considerat austriac.
Prin aceste „victorii” în conversațiile de „sa-
lon”, Hitler e cuprins de megalomanie, adică de
starea patologică a bolnavilor mintali, de mani-
festări prin delir de grandoare sau de percuție.
Astfel, cancelarul german cade într-un puseu de
elan copilăresc, povestindu-i austriacului cum
avea de gând să clădească, la Hamburg, „cel mai
mare pod din lume”, apoi, „să ridice și cei mai în-
alți zgârâie-nori, încât americanii se vor mira că
în Germania se va construi ceva mai grandios și
mai durabil decât în SUA!”
Cât privește modalitățile de a subtiliza de la
austrieci tot ce dorește, Hitler (cu colaboratorii
săi) s-a bazat pe operațiile de „infuzare”, la dife-
rite nivele, a „fricii”, obținând tot ce și-a propus.
Germanul îl amenința pe bietul austriac că nu va
exista nici-o „negociere” și nu va schimba nici-o
„virgulă” în cerințele agresorului. În momentele
respective, pline de amenințări, notează docu-
mentat scriitorul, corpul lui Hitler, „se agita fre-
netic”. „Era țeapăn ca un robot și virulent ca un
scuipat”, încât „pare să se regăsească în tenebrele
timpului, proiectat pe zidurile închisorilor”.2
Dacă privim retrospectiv, atunci (în 1933)
soarta Europei „se juca la Berghof”. Păstrând pro-
porțiile și exagerând, astăzi soarta Europei se joa-
că la Bruxelles!
În general, aflăm și din această carte că Adolf
Hitler exercita asupra celor din jurul său o „fas-
cinație magică”. Fuhrerul „îi atrăgea pe ceilalți
printr-un magnetism, apoi îi respingea cu o ase-
menea violență, încât în acel moment se căsca un
abis pe care nimic nu-l putea astupa”.3 Din aceste
motive, Cancelarul Reichului era considerat o „fi-
ință supranaturală”, fapt pe care îl întărea propa-
ganda lui Goebbels.
Dar nu totdeauna Hitler avea dreptate, în con-
fruntarea polemică cu cancelarul Austriei. De
pildă, în legătură cu numirea membrilor guver-
nului, cancelarul austriac îi spunea, cu tot riscul,
că aceasta cădea în autoritatea statului, adică în
seama președintelui republicii. După o tăcere
„bolborosită”, Hitler recunoaște că partenerul
avea dreptate, sugerând, implicit, că obiecțiile de
drept constituțional îl depășeau.
Însă, după o pauză de tăceri prelungite, Hitler
revine printr-o amenințare mascată. Pe un ton
grav și confidențial îi spune că acordul dintre cele
două țări trebuie pus în aplicare în trei zile de la
polemica lor. Rămâne totuși nelimpezită „confe-
siunea” anterioară a dictatorului: „M-am hotărât,
pentru prima oară în viața mea, să revin asupra
unei decizii luate” în privința tratatului dintre cele
două țări (Austria și Germania). Dar, în final, țara
căreia i se pregătea ocupația, acceptă un „acord”,
însă mai dezastruos decât cel dintâi.
În continuare, aflăm din carte destule amă-
nunte cu privire la manevrele de intimidare prin
simularea unor preparative menite să sugereze
inevitabila „invazie”, chiar prin manevre psiho-
logice de tot soiul. De aceea bieții austrieci caută
soluții pentru a-l calma pe Hitler. Îi oferă drept
„cadou” orașul său natal (Braunau), cu casa în
care s-a născut, cu Spitalul și berăriile sale etc.
Toate ofertele sunt respinse sau considerate „Res
nullius”, adică lucruri care nu mai interesează pe
nimeni.
După amenințări brutale (propagandă repetiti-
vă și vulgară), Austria a intrat sub tutela germană
(în 1938). În ultimul moment cancelarul austriac
a lansat, ca un colac de salvare, propunerea unui
„plebiscit” pe tema independenței țării. Auzind,
Hitler își iese din minți, cum aflăm din carte, și-i
trimite un „Ultimatum”. Aci, austriecii sunt consi-
derați „cretini”, iar cancelarul lor a căzut în „puțul
istoriei”, după socotința ocupanților. Aceștia jubi-
lează exclamând: „Vom invada Austria fără permi-
siunea nimănui și o vom face din iubire”! Astfel,
invazia s-a transformat în invitație. „Pâinea tre-
buia să devină carne, iar vinul sânge”! În același
timp tensionat, aflăm din carte (la aceeași pagină)
că „Anglia s-a culcat și sforăie liniștită, iar Franța
visează frumos”, adeverindu-se ipoteza conform
căreia „Cele mai mari catastrofe se apropie cu pași
mici”.
Nemulțumirea mea, în calitate de cititor onest,
constă în faptul că scriitorul Eric Vuillard nu a
detașat mai pregnant adevărul istoric de ficțiune.
Nu toți cititorii posedă cultura necesară pentru a
se dumiri pe deplin, disociind realul de imaginar.
Partea a doua a cărții (p. 101-155) mi s-a pă-
rut mai puțin reușită decât partea întâi, scriitorul
acordându-i un spațiu restrâns și manifestând o
grabă accentuată în depănarea evenimentelor.
Totuși, interesant și surprinzător pentru mine a
fost capitolul cu titlul, „Blitzkrieg”, unde sunt de-
scrise atitudinea și conduita austriecilor la sosirea
naziștilor în țara lor. Am fost stupefiat să constat
că austriecii așteptau sosirea naziștilor „cu nerăb-
dare și cu o bucurie indecentă, cățărați pe cornișe,
pe garduri și pe stâlpii felinarelor”. Iar naziștii vie-
nezi organizaseră chiar „o procesiune luminată
de torțe pentru a-l întâmpina pe Hitler”! De aceea
socotesc justă notația prozatorului: „Dragostea
este uneori înfricoșătoare”! Viena era cuprinsă de
o „măreață paradă nupțială”: „Mireasa a consim-
țit, nefiind un viol, așa cum s-a afirmat, ci o nun-
tă”. Austriecii strigau mereu salutul nazist.
Meditând asupra acestui moment istoric, eu nu
pot uita atmosfera creată de sovietici atunci când
au venit în România în calitate de „eliberatori”, cu
consecințele consemnate de istorie. Așadar „ocu-
panții” se aseamănă între ei în multe privințe.
În ultimele pagini ale cărții ne sunt amintite
consecințele, pe plan european, ale celui de Al
Doilea Război Mondial. Ele fiind cunoscute, nu
mă simt obligat să stărui asupra lor.
Criticii francezi au considerat cartea „amuzan-
tă și inclasabilă, nici relatare istorică, nici roman
sau ambele în același timp”. Cred că au spus ade-
vărul. Totuși, ne permitem să adăugăm: „istoria”
nu trebuie lăsată pe seama unui „personaj” aven-
turos și cu mintea „rătăcită”, care să decidă mereu
„Ordinea de zi”!
Note
1	Eric Vuillard, Ordinea de zi, Editura Litera,
București, 2018, p. 21.
2	Eric Vuillard, op. cit., p. 50-51.
3	Idem, ibidem, p. 54-55.
■
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
eveniment
Concursul Național de Proză
„Ioan Slavici - 2018”
■ Ani Bradea
Organizat fără întrerupere în ultimii șase
ani, inițiat și susținut de managerul
Tribunei, Dr. Mircea Arman, Concursul
Național de Proză „Ioan Slavici” și-a desemnat
și în acest an câștigătorii, printr-o festivitate de
premiere care a avut loc la Cluj-Napoca, du-
minică, 9 decembrie 2018. Manifestările prile-
juite de acest eveniment au fost însă mult mai
ample, programul activităților acoperind peri-
oada cuprinsă între 7 și 10 decembrie 2018.
Astfel, s-au remarcat, în mod deosebit, cele
două conferințe anunțate în program. Cazul
Heidegger, cu referire la celebrele Caiete negre
ale filosofului, descoperite și publicate pos-
tum, care au cutremurat (afirmația aparține
conferențiarului) întreaga lume, readucând în
discuție unele acuzații care i s-au adus gândi-
torului german de-a lungul timpului, inițial in-
firmate de către apărătorii săi, care, până și cei
mai fideli, se arată acum șocați, distanțându-se
chiar și de filosofia lui Heidegger - a fost, poa-
te, cea mai atractivă și interactivă conferință pe
care Prof. univ. dr. Andrei Marga a susținut-o
în cadrul evenimentelor culturale organizate
de Revista Tribuna. „Foarte probabil, Caietele
negre sunt cea mai amplă scriere a filosofului
(ea va ocupa aproape opt volume!) și una din-
tre scrierile neobișnuite al filosofiei dintotdea-
una, în care un autor își explicitează opțiuni-
le, pe parcursul a peste patru decenii! În nici
o altă scriere, Heidegger nu a legat mai direct
filosofarea sa de ceea ce se petrecea în socie-
tate. În niciuna Heidegger nu a prezentat mai
net afilierea sa la național-socialism și spriji-
nirea acțiunii Fuhrerului. În nici o altă scriere
nu este mai vastă suprapunerea filosofării sale
cu temele propagandei național-socialismului
- incluzând, desigur, cartea de căpătâi a aces-
teia, Mein Kampf (1925), a lui Hitler” - a spus
Andrei Marga. Într-un mod cel puțin la fel
de incitant acesta a continuat: „Imediat după
apariția acestei scrieri inedite s-a trăit un șoc.
Editorul a publicat o carte de explicitare a si-
tuației din anii treizeci, când începea scrierea
Caietelor negre. Președintele societății interna-
ționale Heidegger și-a depus demisia și a luat
distanță de Heidegger. La Freiburg im Breisgau
se vrea schimbarea denumirii catedrei filoso-
fului. Editura Vittorio Klostermann se simte
trasă pe sfoară. Editorii din diferite țări și-au
modificat opiniile. [...] În Caietele negre se
vorbește dezinvolt despre sfârșitul filosofiei.
Heidegger afirmă că trebuie să aducem filosofia
la sfârșit și cu aceasta să pregătim ceva cu totul
diferit - metapolitica”.
O temă care s-a regăsit și în cea de-a doua
conferință din program, Începutul și sfârșitul
filosofiei, susținută sâmbătă de către Prof. univ.
dr. Vasile Muscă. Acesta și-a început discursul
printr-o privire retrospectivă spre începuturile
filosofiei, afirmând: „Kant și Aristotel cad de
acord în ceea ce privește începutul filosofiei, și
anume asupra faptului că la originea filosofiei
stă actul mirării. Filosofia, din momentul naș-
terii sale, s-a dovedit a fi o formă de cunoaște-
re. Ideea aceasta s-a dezvoltat în istoria filoso-
fiei și a fost îmbrățișată mai ales de idealismul
clasic german, de la Kant până la Hegel. Din
textele lui Platon și ale lui Aristotel, putem re-
ține trei elemente principale pentru definirea
cunoașterii filosofiei, și anume: iubirea, mira-
rea și îndoiala. Toate trei mi se par a fi legate
de acțiunea comună a gratuității” - a spus Prof.
Vasile Muscă. Continuându-și expunerea, în
direcția demonstrării faptului că filosofia nu
este în pericolul de a se sfârși, acesta a încercat
să identifice motivele de criză care ar împinge
filosofia către finitudinea ei, și anume: criza
formulei de cultură (de până la postmoder-
nism); crizele interne ale filosofiei (criza filo-
sofiei de azi fiind, în primul rând, o criză a me-
tafizicii - a spus Prof. Muscă); criza filosofiei
de sistem; criza filosofiei universitare, precum
și eșecul filosofiei politice. „Sfârșitul filosofiei
mi se pare mai mult o dorință a unora decât o
realitate. Discuțiile pe această temă se pot în-
scrie în beneficiul filosofiei însăși, fiind o temă
fără epuizare în următorii o sută de ani” - a
conchis Vasile Muscă.
În programul manifestărilor un loc aparte
l-au avut lansările de carte, în special a unor
volume apărute recent la Editura Tribuna.
După conferința susținută, Andrei Marga și-a
prezentat volumul Introducere în metodologia
și argumentarea filosofică, Editura Tribuna,
2018, o reeditare despre care autorul declara:
„Volumul a fost conceput și elaborat în spe-
ranța noului început de după 1989. Tematic,
această carte a fost o premieră la noi, și a rămas
singulară. Nu s-au mai făcut tentative de a lă-
muri laturile tehnice ale filosofării, cu toate că
o seamă de tendințe le reclamă: noua relațio-
nare a filosofiei cu științele, mult diversificate
între timp, noua cunoaștere a creierului uman,
ca urmare a expansiunii neuroștiințelor, globa-
lizarea, digitalizarea, recuperarea empatiei în
cunoașterea omului și eforturile de restabilire
a metafizicii. O republic în forma originară de-
oarece conținutul ei nu s-a învechit și întrucât
concurente cu ea sau complementare ei nu au
mai apărut.”
În prima parte a zilei de duminică, 9 de-
cembrie, Mircea Arman a prezentat alte două
titluri apărute la Editura Tribuna în acest an.
Volumul semnat de Ioan L. Danciu, intitulat
Saint-John Perse, Estetica Poeziei, un amplu
eseu despre care autorul, în Cuvânt înainte,
notează că: „Am hotărât să public acest eseu
tocmai pentru a readuce în actualitate una din
marile probleme ale epocii: autenticitatea! [.]
S.J. Perse dovedește, prin tot ce scrie, că nu este
un poet oarecare, că nu are o tematică anume,
ceva particular și periferic; ceva ce aduce a ma-
nierism și l-ar închide într-o epocă.” Cealaltă
carte prezentată de Mircea Arman, Tribuna și
Grigore Zanc și Mircea Arman
tribuniștii, Întoarcere în timp, autor Constantin
Cubleșan, este o istorie sentimentală a Tribunei,
văzută prin ochii omului din interior, implicat
în procesul redacțional, cel care părăsește re-
vista după nouă ani de activitate, și din postura
de secretar general de redacție, după cum no-
tează acesta în volumul despre care mai spu-
ne că: „nu s-a dorit a fi o monografie riguros
științifică asupra revistei Tribuna. Autorul ei a
dorit doar să cate a reține în memoria afectivă
faptele de viață și de cultură ale primei genera-
ții de redactori ai Tribunei. Mi s-a părut că era
de datoria mea de suflet să pomenesc numele
celor mai mulți dintre cei care au pornit la Cluj
o revistă în haine de lucru, de pe pragul căreia
și-au luat zborul în lumea largă mai multe per-
sonalități ulterioare ale vieții literare, culturale
și științifice ale țării.”
Programul a continuat cu anunțarea și de-
cernarea premiilor Concursului Național de
Proză „Ioan Slavici”. 2018 a fost anul cu cea mai
amplă participare, peste optzeci de texte, sem-
nate de autori din toată țara, de la debutanți la
prozatori consacrați, pentru ambele secțiuni,
roman și proză scurtă, au ajuns pe adresa de
e-mail, special creată în acest scop. Juriul a avut
misiunea, nu tocmai ușoară, de a alege dintre
acestea doar șase, câte trei pentru fiecare sec-
țiune, pentru a alcătui un clasament al câștigă-
torilor. Astfel, la secțiunea roman, s-au acordat
următoarele premii: Frățilă Genovel-Florentin,
premiul I, Sabin-Ștefan Pavelescu, premiul II,
iar premiul al III-lea i-a fost acordat doamnei
Valeria Manta-Tăicuțu. La secținea proză scur-
tă premiul I i-a fost acordat Patriciei Vanca. A
fost urmată de către Ioana Scoruș, premiul II,
iar laureatul premiului III la această secțiune a
fost Mihail Soare.
În după-amiaza zilei de duminică, 9 de-
cembrie 2018, a avut loc și un recital de poe-
zie, la care au participat poeți din toată țară,
recital realizat în memoria poetului și eseis-
tului Marius Dumitrescu, fost colaborator al
Tribunei, care a încetat fulgerător din viață în
urmă cu aproximativ o lună. Prezentator, coor-
donator și autor al unui scurt cuvânt introduc-
tiv a fost poetul Adrian Suciu.
Se încheie astfel încă un an bogat în activi-
tăți culturale de calitate, cu care Tribuna și-a
obișnuit apropiații în ultimii ani. Preocuparea
permanentă a managerului Mircea Arman de
a promova nivelul de elită, atât în paginile
Revistei cât și în seria de manifestări culturale
organizate pe tot parcursul anului, la care se
adaugă recunoașterile internaționale, articole
dedicate Tribunei în publicații importante din
Italia și Canada, conturează cu succes imagi-
nea Revistei Tribuna în 2018.
■
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
proza
Moștenirea lui Mamin
■ Valeria Manta Tăicuțu
Premiile Concursului Național
de Literatură loan Slavici - 2018
Secțiunea ROMAN
Premiul III
La calul bălan/ și șaua-i verde
Ioan Celmare a primit cu destulă tristețe vestea
că scriitorii invitați la Mărunțești vor ajunge
peste măsură de târziu, din cauza unui acci-
dent de circulație, de pe urma căruia doar șoferul
se înălțase puțin la Domnul. Cum autocarul și scri-
itorii erau totuși în stare acceptabilă, Poliția rutie-
ră, impulsionată și de Ioan Caplat (poet și polițist
cu frumoase relații în structurile Ministerului de
Interne), terminase relativ repede și eficient cerce-
tările, astfel că, înlocuindu-se decedatul Filip cu
un lucrător MAI, existau speranțe ca scriitorii să
ajungă la destinație înainte de lăsarea serii.
Gospodar desăvârșit, Celmare nu s-a lăsat depă-
șit de evenimente. A reușit să-i calmeze pe iubitorii
de literatură adunați în sala fostului și actualului
cămin cultural: i-a aburit cu un microrecital din
poezia contemporană, realizat de tinerele speranțe
ale Mărunțeștilor, apoi, pentru ca bucatele pregăti-
te să nu se altereze din cauza căldurii, i-a poftit pe
cetățeni la masă. Toată lumea a băut, a mâncat, a
pomenit cu respect numele celor încă aflați la mare
depărtare de comună și, într-un final, cititorii și
creatorii populari au plecat acasă pentru o siestă bi-
nemeritată, urmând ca, mai pe seară, să se întoarcă
la manifestarea culturală promisă.
Printre recitatori se afla și un tânăr de 20 de ani,
Vasile M. Vasile, despre care se spunea că ar fi ur-
mașul lui Mamin, sânge din sângele fostului rege al
poeziei, prozei și criticii literare din Miceu. Intrat
prin adopție într-o familie de intelectuali rurali
(tatăl - medic veterinar, mama - tehniciană în ace-
lași domeniu), Vasilică se remarcase, încă de mic,
printr-o sensibilitate deosebită față de animale și
poezie. Era singurul copil din comună pe care nu-l
lătrase niciodată niciun câine: dimpotrivă, la vede-
rea lui, parcă vrăjiți, lătrătorii se gudurau închizând
ochii de plăcere. Curcanii nu-și înroșeau mărgelele
mânioși, gânsacii n-aveau treabă cu turul panta-
lonilor lui scurți din material înflorat, iar puii de
găină se țineau după el ca după cloșcă. Asta ca să
nu mai vorbim despre celelalte vietăți crescute de
gospodari și cu care băiatul a fost întotdeauna în
strânse relații de prietenie și bună vecinătate.
Mai mult decât atât, încă de pe la doi-trei ani,
Vasile M. Vasile își demonstrase și o altă aptitudine
demnă de a fi luată în seamă: era capabil să pună
un diagnostic precis oricărui animal bolnav adus
de săteni în căruță, cu mașina ori în coșuleț, pen-
tru un consult veterinar. Lumea luase act de acest
talent cumva pe neașteptate, într-o frumoasă zi de
vară. Vasilică, îndemnat de părinții care-l voiau cât
mai sociabil, se juca în vecini cu Dănuț, un mucos
de aceeași vârstă cu el, dar cam idiot, motiv pentru
care ai lui nici nu-l lăsau să iasă din curte. Cum nu
cred că iubitul cetitor este interesat de jocurile pli-
ne de farmec ale copiilor de pretutindeni și, prin
urmare, și din comuna Mărunțești, am să spun
doar că nu era vorba despre Kids games, Sliding
cubes, Pinata Hunter ori Apocalypse Basketball,
ci de un Lego ale cărui piese Vasilică le scotea tot
timpul, răbdător, din gura lui Dănuț; abia după ce
le ștergea de salivă cu poala tricoului, reușea să le
asambleze, ceea ce-i provoca amicului de joacă un
râs (nu, nu isteric, dar pe-aproape). Tatăl lui Dănuț,
Matei Pufulete, căruia toată lumea îi spunea, din
cauza stilului său de viață, don Mateo, era un om
bun, serios și cam autoritar. Mai mult orășean de-
cât țăran, lucrase o vreme în Miceu, ca asociat al
patronului de la „Mobilă și durere”. Afacerea cam
intrase însă în faliment, odată cu moartea tragi-
că a lui Mamin, astfel că don Mateo a fost silit să
se întoarcă în Mărunțești cu o sumă oarecare de
bani, ceea ce i-a permis să cumpere coșmelia unei
bătrâne fără nicio rudă, bolnavă și cam într-o ure-
che. Gurile rele spuneau că, de fapt, ruina de casă
și, mai ales, terenul din jurul ei, fostul orășean le-
ar fi obținut cam cu japca, în schimbul promisi-
unii de a avea grijă de bătrânețile femeii. Dacă a
existat ori nu o astfel de promisiune, nimeni n-ar
putea spune însă precis, pentru că femeia s-a dus
la Domnul înainte să cadă la pat și să fie îngrijită
cu devotamentul promis. Înmormântarea, tristă
și fastuoasă, pomenile și doliul purtat ostentativ,
vreme de un an întreg, au avut menirea de a-i con-
vinge până și pe cei mai sceptici că don Mateo nu
și-a bătut joc de biata babă, cu scopul de a pune
mâna pe bruma ei de avere. Concomitent cu doliul
și cu pomenile, fostul admirator al lui Mamin a re-
ușit să construiască, în locul coșmeliei, barul „Sex
in the village”, foarte apreciat, la început, de tine-
retul iresponsabil al comunei, oricând dispus să-și
piardă timpul la un biliard, la un joc mecanic ori la
un cocteil preparat ca-n filme de nevasta lui don
Mateo, o venetică șomeră în defunctul domeniu
al alimentației publice din Miceu. După nașterea
lui Dănuț și, mai ales, după ce controalele medi-
cale scumpe și minuțioase au demonstrat că bietul
copil avea retard mintal, barul a fost transformat
într-un fel de „Saloon” rural, suficient de plictisitor
încât să nu mai fie frecventat de copii (acesta era și
scopul, căci un preot la care se dusese Any, nevasta
lui don Mateo, pusese pe seama barului blestemul
handicapului de intelect al progeniturii). Deschis
la minte, plimbat prin Occident și mare amator de
filme western, don Mateo a naturalizat, în comu-
nă, un fel de „Saloon” admirat de el într-un film
cu John Wayne (de fapt, era un remake grosolan
cosmetizat, în care nici nu mai juca John Wayne,
dar nu aceasta contează): prispă, uși de lemn care
se deschid cu piciorul, postere cu Charles Bronson,
Giuliano Gemma și Clint Eastwood pe pereți, doi
actori bătrâni care recitau, seară de seară, fragmen-
te din „Levantul” lui Mircea Cărtărescu, plus o
pensionară a teatrului liric din Miceu, cu un bogat
repertoriu de romanțe și arii din opere și operete
(ea a fost motivul principal pentru care, în noul
„Saloon”, n-a mai pus piciorul niciun tânăr din
Mărunțești).
În „Saloon” nu se serveau băuturi spirtoase, ca o
concesie făcută liotei de preoți de la care Any aștep-
ta dezlegarea blestemului abătut peste casa ei; bere,
câteodată vin, ceai și Coca-Cola ori Fanta consti-
tuiau oferta, și ar fi fost de mirare ca barul (cârciu-
ma, hanul sau cum vreți să-i spuneți) să reziste în
asemenea circumstanțe; probabil că s-ar fi închis
din motive de faliment rapid, dacă don Mateo, cu
o inteligență de care el însuși se mira uneori, n-ar
fi găsit niște metode de atragere a clienților. În pri-
mul rând, a angajat niște foști lucrători în construc-
ții și i-a pus să dărâme gardul de jur împrejur, să
scoată pavelele din fața intrării, să reteze cei câțiva
salcâmi care făceau umbră de pomană și să sape
în locul unuia o fântână cu uluc, special proiectată
pentru adăparea cailor. Terenul din jur a fost nive-
lat bine, s-au trântit peste el două căruțe de nisip și
una de pietriș, plus că, pentru impresia artistică, au
mai fost aduse și câteva capete retezate de bușteni,
dispuse în cerc, închipuind o nouă și lipsită de pre-
tenții poiană a lui Iocan. Amestecul de stiluri (wes-
tern & Moromete story) nu a deranjat pe nimeni,
comuna Mărunțești fiind obișnuită cu tot felul de
amestecuri. Și, ca să fim sinceri, nu „Saloon”-ul în
sine, cu toate ciudățeniile lui, i-a atras pe clienți să
vină buluc, ci armăsarul neasemuit de frumos, pe
care don Mateo l-a adus el știe de unde. Un roib
atât de elegant, bine îngrijit, lucios și cu o coadă
lungă de mătase, nu se mai văzuse niciodată pe
ulițele comunei. Bărbații îi admirau crupa sănă-
toasă și mișcările parcă dansate, în timp ce femeile,
mai slabe de înger, oftau, scăpându-și, cu fereală,
privirile pe sub burta calului, faptă ce nu scăpa
atenției malițioase a pușlamalelor gata oricând să
facă glume proaste și obscene. Zi de zi, la ore fixe,
așteptate cu nerăbdare de toată suflarea comunei,
don Mateo trecea călare spre „Saloon”, îmbrăcat în
costum de blugi, încins cu o curea lată în care sta
înfipt tocul de piele al telefonului mobil și purtând
pe cap o celebră pălărie Stetson, special comandată
de la „Paris Hatters”, reprezentanța Miceu. Ajuns la
„Saloon”, descăleca, lega armăsarul de bara lucioasă
de lemn, îi turna apă în uluc, apoi se îndrepta agale
spre intelectualii comunei, așezați deja pe buturugi
și așteptându-l să pună împreună țara la cale.
În ziua când comuna a luat act de însușirile de-
osebite ale copilului Vasile M. Vasile, don Mateo
se pregătea să plece la „Saloon”, conform înțelege-
rii cu Any (lucrau cu schimbul, deoarece Dănuț
nici nu putea fi lăsat singur, nici nu putea fi scos
să se joace frumos în „poiana lui Iocan”). S-a uitat
chiorâș la mucosul lui dom' doctor, care-l trăgea
de turul blugilor, repetându-i „nenea, nenea, ca-
lul tău are buba, buba, buba”. Obișnuit cu efectele
coeficientului de inteligență scăzut, „nenea” s-a
abținut să-i tragă un șut în fund (era totuși vorba
de băiatul lui dom' doctor!) și s-a mulțumit cu un
„fugi, bă, tâmpitule, la joacă, și vezi să nu dați iar
foc la paie, că vă spânzur!”, după care și-a văzut
liniștit de treburi.
Din păcate, don Mateo a trebuit să învețe un
lucru simplu și clar: adevărul nu stă în gura ce-
lor mari și puternici, ci în gura celor mici și slabi,
pe care Domnul îi are în grija Sa. Frumusețea de
roib, sănătos tun, fala proprietarului și a întregii
comune, a murit chiar în acea zi nenorocită, pră-
bușindu-se, din senin, lângă fântâna cu uluc. Don
Mateo nu și-a înecat amarul în băutură, ca ori-
ce țăran prost; dimpotrivă, l-a chemat pe Costel
Bostan, poet și camionagiu în comună și, cu aju-
torul câtorva bodigarzi pensionari, care-și pier-
deau zilnic timpul pe la „Saloon”, a urcat calul în
camion și nu s-a oprit decât la cabinetul veterinar.
-	Dom'le, a dat să refuze Vasile tatăl, eu sunt
veterinar, nu medic legist. Nu fac disecție, nici să
mă plătești dublu.
-	Triplu. Te plătesc triplu sau te dau în judecată,
fiindcă fiu-tău e de vină. El mi-a deocheat calul.
S-a uitat câș azi dimineață la el și mi l-a deocheat.
Acum, uite, e mort și te dau în judecată dacă nu-i
1O
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
faci disecție să știu dacă a murit de boală ori de
alte prostii.
Vasile tatăl era prea priceput în meseria de ve-
terinar, ca să nu se teamă de primele semne ale
turbării; îndată ce-a constatat că don Mateo are
ochii injectați și face spume la gură, nu s-a mai
certat cu el, ci s-a grăbit să pregătească cele nece-
sare pentru spintecarea calului.
Operația în sine nu era complicată, dar re-
zultatul ei i-a îngrozit pe toți cei prezenți, vestea
ducându-se apoi, hăăăt-departe, dincolo de mar-
ginile comunei Mărunțești: în burta armăsarului
s-a găsit un fetus mort - jumătate cal, jumătate
om, ceea ce i-a determinat pe săteni să dea expli-
cații care de care mai fanteziste. Unii credeau că
de vină e Carmen vrăjitoarea, o babă surdo-mu-
tă, de care se fereau toți, din cauza ochilor ei ne-
gri-arzători și a faptului că putea intra în gândul
omului, făcându-se acolo auzită, și ascultată, și
îndemnând numai la rele. Baba, spuneau unii, ar
fi în stare să se împerecheze și cu diavolul (dacă
n-o făcuse deja), darmite cu un cal. Și cât de greu
poate să fie ca una ca ea, care umblă numai cu
diavolul, să lase un armăsar gravid?
Alții credeau că e un semn de sus, fiindcă vițeii
cu două capete, purceii cu două penisuri, rațele
patrupede, broaștele cu cinci picioare și copiii
cu șase degete, ca să nu mai vorbim de armăsarii
gravizi, sunt dovezi că sfârșitul lumii e aproape;
„Pocăiți-vă-ți, nenorociților!”, țipa Iacobuță cel
fonf, târându-și piciorul beteag pe ulițe, „Pocăiți-
vă-ți, că vine secerișul și veți cădea ca spicele, spre
îndestularea corbilor și a porumbeilor!”. Firește,
nimeni nu-l lua în serios, fiindcă el zbiera la fel
după orice accident de circulație și după cea mai
neînsemnată ceartă, urmată de bătaie, între doi
sau mai mulți locuitori din Mărunțești.
Cei mai culți, care citiseră, printre alte-
le, „Legendele Olimpului”, în adaptarea lui
Alexandru Mitru, regretau că micul centaur nu
rezistase în burta tatălui său. „Miturile au întot-
deauna un sâmbure de adevăr. Căci ce este un
centaur? O forță uriașă, simbolul legăturii dintre
om și animal. Excelent călăreț, excelent luptător,
el nu-și îmblânzește instinctele, ci se lasă posedat
de ele. Un centaur te face să te gândești la dorin-
țe, la violență, brutalitate, adulter, răzbunare, dar
numai proștii nu pricep că el, de fapt, reprezintă
și lupta dintre bine și rău, lupta contrariilor, măi
dragă, moderație versus exces, răzbunare versus
iertare, credință versus necredință”. Bătrânul pro-
fesor de istorie și cei câțiva iubitori ai legendelor
Olimpului se străduiau degeaba să fie crezuți.
Sătenii renunțaseră de mult la mituri. Când nu
reușeau să găsească o explicație care să nu fie tâm-
pită, se mulțumeau să ridice din umeri.
Deși avea inima zdrobită, don Mateo a fost
foarte atent la tot ce a discutat lumea. Altul, în lo-
cul lui, ar fi renunțat pentru totdeauna la ideea de
a avea un cal; nu și tatăl lui Dănuț, care a înțeles
rapid că trebuie să valorifice situația: ceea ce a și
făcut. În primul rând, a îngropat roibul creștineș-
te (l-a îmbătat pe părintele Andrei și l-a convins
să citească niște rugăciuni la groapa din fundul
grădinii, unde băgase, întru odihnă veșnică, ar-
măsarul și jumătatea de om pe jumătatea de mânz
nenăscută); pe urmă, după un scandal cu bătaie
și amenințare de divorț, a convins-o pe Any să
renunțe la austeritatea mănăstirească a „Saloon”-
ului, a dat jos de pe pereți posterele cu cowboys,
i-a concediat pe recitatorii din „Levant” și pe cân-
tăreața de romanțe, a băgat băutură serioasă în lo-
cul ceaiurilor și al răcoritoarelor leșinate, apoi, cu
multă inteligență comercială, a comandat o firmă
luminoasă, pe care scria „Centaur Fun Club”.
Pe lângă toate aceste schimbări, care aveau să-i
asigure o binemeritată avere în viitor, don Mateo
s-a decis să cumpere alt cal, și mai mare, și mai
frumos, ca să facă în ciudă dușmanilor. Dar, fi-
indcă tot pățitul e priceput, și-a pus în gând să
nu mai plece la herghelia de la Mislău singur, ci
însoțit de Vasile M. Vasile, copilul capabil să vadă
dacă un cal are „buba” sau nu. Inițial, Vasile tatăl
nu a fost de acord să-și lase băiatul în grija unui
dobitoc (în secret, așa credea că este don Mateo,
un dobitoc în care nu poți avea încredere), dar pa-
tronul de la „Centaur Fun Club” a insistat atât de
mult, iar suma oferită pentru „împrumutul copi-
lului” a fost atât de ademenitoare, încât, în final,
nu numai că cei doi au plecat la Mislău, dar s-au
și întors teferi, cu o minunăție de cal în remorca
de la gipan.
Acesta a fost începutul concurenței - neloiale,
i-ar spune unii - dintre tatăl veterinar și fiul în-
zestrat cu darul diagnosticului corect. De fapt, cei
doi s-au completat de minune până în momentul
în care minorul a dat de gustul cărților de ana-
tomie. În timp ce colegii lui de clasă cântau „o-i,
oi, m-e-r-e, mere”, Vasilică citea deja, pe ascuns,
despre anatomia și fiziologia organelor interne,
dintr-un tratat pe care-l descoperise în bibliote-
că. Nu conta că era un tratat de anatomie umană,
fascinația era aceeași, iar efectul ei nu s-a lăsat aș-
teptat. În loc să spună în continuare „porcul are
buba aici” sau „vițelul are buba dincolo”, Vasilică
se sclifosea întrebuințând un jargon medical, spre
indignarea sătenilor și a lui Vasile tatăl. Dacă între
tată și fiu nu s-a ajuns totuși la un conflict real,
aceasta s-a datorat faptului că fiul se mulțumea să
pună diagnosticul și nu încerca să și trateze bolile.
Familia a răsuflat ușurată, asta i-ar mai fi lipsit, să
se adune lumea și televiziunile în curte ca la icoa-
nele făcătoare de minuni.
Despărțirea lui Vasilică de bolile animalelor
aduse la cabinetul veterinar s-a produs pe neaș-
teptate, datorită lui Mitea Kalașnicov. Regentul
din Miceu a venit într-o zi în comună, purtând
pe umeri un rucsac burdușit, și a cerut să vor-
bească între patru ochi cu Vasile tatăl, care toc-
mai terminase, atent supravegheat de fiul său, o
operație de castrare a unui câine de pripas. Ioan
Celmare, primarul, ținea să introducă în comună
standardele Uniunii Europene, așa că orice potaie
era adunată, curățată, sterilizată la cabinetul ve-
terinar și dată spre adopție, de obicei, sătencelor
rămase fără sprijin la bătrânețe. Firește, acțiunea
aceasta umanitară îl costase mult pe poetul-pri-
mar, și nu trebuie să ne gândim doar la fondurile
alocate (oricum erau obținute prin proiect inter-
național, deci moca); obligate să adune tot felul
de lighioane în curtea lor, babele îl afuriseau în
surdină, unele pretindeau că țin bilețele cu bles-
teme sub candela aprinsă, iar altele mărturiseau
că i-au plătit vrăjitoarei Carmen să-i facă ea ce i-o
face iubitorului de câini vagabonzi. Nu se știe care
metodă a fost mai eficientă, cert este, însă, că lui
Ioan Celmare îi apăruse o eczemă uriașă pe față,
eczemă pe care nici un medic dermatolog nu reu-
șise să i-o vindece.
Mitea Kalașnicov a așteptat răbdător ca Vasile
tatăl să se spele pe mâini și să-l trimită pe ăla
micu să se joace în vecini, cu Dănuț. N-aș putea
să-ți spun cu precizie, iubite cetitor, ce anume au
discutat cei doi, fiindcă nu-mi place să trag cu
urechea pe la uși. Aș zice totuși că a fost ceva de
importanță vitală pentru toată lumea, deoarece,
atunci când convorbirea s-a terminat și oaspetele
a fost condus până la poartă, fața lui Vasile tatăl
era galbenă ca făclia de galbenă ceară, iar a lui
Mitea vestea apropierea atacului de apoplexie.
Chemat de la joacă de maică-sa (Vasile tatăl
plecase dinadins la „Centaur Fun Club”, chit că nu
era un băutor serios), prietenul lui Dănuț a primit
cu nedumerire rucsacul lăsat anume pentru el de
Mitea Kalașnicov (firește, copilul habar n-avea
cine este acest personaj). Fiind un copil cuminte
și binecrescut, n-a comentat când a fost trimis în
camera personală, să deschidă acolo cadoul. Și,
spre lauda lui, nu numai că n-a comentat ordine-
le, dar nici nu s-a isterizat, ca fetițele din clasa în-
tâi, când a descoperit în ce consta ciudatul cadou:
o tavă de inox foarte curată și un cap dat cu bronz
și învelit în folie de plastic. Vasilică a făcut ceea
ce trebuia, în sensul că a așezat tava pe măsuța de
scris, a scos capul din folie și, după ce l-a așezat
exact în mijlocul tăvii, a ascultat discursul femeii
(căci capul aparținuse unei femei):
- Copil frumos, te-am părăsit de mult,/ când-
va, în al regatului tumult,/ te-aș fi iubit nespus, se
înțelege,/ dar tatăl tău era poet, și rege,/ și egoist,
cum sunt mai toți bărbații,/ se bețivea-n cetăți cu
toți turbații,/ poeți ratați și prozatori de-un leu/
și-l așteptam tot singură mereu,/ să termine cum-
va cu muritorii/ care se mint și cred că-s scriito-
rii/ aleși din neam să stea mereu călare/ pe râu și
ram, cum zice-o vrăjitoare/ sătulă să citească doar
prostii/ expuse-n timp prin cele librării”...
Din fericire pentru Vasilică, discursul versificat
a fost întrerupt de ditamai piatra aruncată de nu
se știe cine pe fereastra deschisă. Cât timp băiatul,
ca trezit din somn, a dat fuga să vadă cine-i agre-
sorul (și a constatat că nu era decât Dănuț, care-i
făcea semne disperate să coboare), capul a suspi-
nat, apoi a închis ochii și și-a lipit buzele, arătând
ca o jucărie căreia i s-au consumat bateriile.
Băiatul s-a comportat apoi foarte înțelept pen-
tru vârsta lui fragedă: mimând că are de gând să
doarmă (cu un gest pe care Dănuț era capabil să-l
înțeleagă) a scăpat de următoarele pietre pe care
tovarășul de joacă intenționa să le arunce cu în-
căpățânare; pe urmă a închis fereastra, a coborât
jaluzelele și s-a apropiat tiptil de cap, așezându-și
podul palmei pe el. În câteva secunde, lui Vasilică
i-au fost transmise toate informațiile stocate în
capul de bronz, și pe care iubitul cetitor le cunoaș-
te, dacă și numai dacă a avut răbdarea să parcurgă
volumul întâi, intitulat „Mamin”, al acestei cărți,
și nu a sărit direct la „Moștenirea lui Mamin”, din
motive de timp liber foarte puțin destinat lecturii.
Trebuie să mărturisesc (și încă plin de admira-
ție pentru personaj!) că, în ciuda celor zece ani pe
care-i număra (la valeur n'attend point le nom-
bre des annees, cum bine-a zis Pierre Corneille),
copilul Vasile M. Vasile nu s-a speriat când și-a
văzut creierul inundat cu fapte și povești de la
curtea regelui Mamin; a înțeles brusc cine este
și care-i menirea sa pe această lume și, fiu (deja)
demn al tatălui său, a procedat exact ca răposa-
tul rege, în momentele când simțea că trebuie să
cugete intens și în liniște: a lipit cu scotch buzele
capului retezat al doamnei Micolle (căci al ei era
capul, dacă cetitorul are amabilitatea să-și adu-
că aminte) și l-a întors cu fața la perete. Apoi s-a
așezat pe pat și a început să mediteze - nu, nu ca
un filosof, ci ca un copil precoce care trebuia să-
și pună în ordine o cantitate mult prea mare de
informații primită deodată.
Și, în timp ce Vasilică își ordona/clasa informa-
țiile, tatăl său adoptiv, ajuns la al cincilea pahar de
tequilla, trecuse de la remușcări la acel lirism de
cârciumă care-i înmoaie până și pe cei mai duri;
O
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
11
o
cu brațul petrecut după gâtul lui Ioan Celmare,
cânta „Să ne iubim, cât suntem încă tineri/ Și pă-
rul tău mai este castaniu”, spre hazul mocnit al
câtorva pușlamale tinere, care-și făceau veacul la
„Centaur Fun Club”-ul lui don Mateo.
- Tu ce zici, ăștia-s... știi tu, băieți veseli?
- N-aș crede. Sunt însurați, au copii, au și-o
vârstă...
- Parcă asta contează, când e vorba de vicii as-
cunse?
- Fugi, bă, d-acilea, tu vezi perverși peste tot.
Ăștia-s doi țărani pe care tequilla i-a scos din
minți. Dacă nu știi să bei, de ce nu te mulțumești
cu un pahar de vin curat?
- De unde vin curat, mă, de unde? Că don
Mateo o să fie în curând numit Botezătorul...
-	Chiar pune apă în vin?
-	Categoric. Și nu numai în vin, botează ori-
ce băutură, că așa se procedează în cârciumi, din
moși-strămoși...
Dialogul celor două pușlamale a continuat pe
aceeași temă, dar Vasile tatăl și Ioan Celmare n-au
auzit nici măcar un cuvințel, năuciți de băutură
și de descoperirea pe care tocmai o făcuseră: se
iubeau, se iubiseră dintotdeauna, în secret, între
ei exista acea atracție profundă ce iese la iveală
doar în preajma sufletului-pereche. Se priveau cu
ochii umezi de dragoste și îi dădeau zor cu băutul
și cântatul, până ce amândurora li s-a rupt filmul
și don Mateo a fost silit să cheme grupul de bodi-
garzi pensionari, pentru a-i ridica pe cei doi de la
locul faptei.
După somnul la umbră și răcoare (fuseseră
duși în cămara de iarnă de la „Centaur Fun Club”
și întinși pe jos, pe două pături vechi), cei doi s-au
dezmeticit în moduri diferite. Dacă lui Vasile tatăl
îi era greață, sete, îl durea capul și nu mai simțea
nimic pentru sufletul său pereche, Ioan Celmare,
mai obișnuit cu tăria, n-avea decât un freamăt in-
terior cauzat de vecinătatea celui de care se îndră-
gostise brusc și, credea el, iremediabil.
Trebuie spus totuși că, în comuna Mărunțești,
până și „iremediabil” este un termen relativ ca
sens și semnificație. Toată nebuneala poetului
și primarului Ioan a durat vreo două luni, cul-
minând cu o paradă gay, pe care toată lumea a
considerat-o cel mai reușit carnaval din istoria
comunei.
După ce s-a convins că Vasile veterinarul nu
mai corespunde la amorul său nebun, poetul Ioan
a chemat în sala mare a primăriei un grup de cetă-
țeni care-și demonstraseră, de-a lungul vieții, des-
chiderea spre o Europă a lipsei de inhibiții. Prin
urmare, Salmonel, Gogu, Rozu, Roșcatu, Săritu,
Pontosu, Prostu, Butelie, Migu, Prohap, Nelu
Sentinelu, Celulică, Hidosu, Puștiu, Doidinți,
Bostănel, Căpșunaru, Spaghetă, Bulion, Rânjitu
și încă vreo cinci-șase reprezentanți ai sexului
incert au fost prezenți la cea mai importantă șe-
dință din viața lor (de fapt, era prima ședință la
care erau invitați să participe, până atunci opinia
publică având grijă să-i excludă de la toate acți-
unile cele de obște). Când voia, primarul putea
să-și demonstreze eficiența și respectul față de
timpul celorlalți; prin urmare, pregătirea teoreti-
că a paradei a durat puțin, fiecăruia i s-a trasat o
sarcină („fă ce știi, numai să iasă bine”), după care
s-a trecut la fapte. În primul rând, au fost trimise
invitații, în pliculețe roz, parfumate, membrilor
comunității gay din Miceu, și nu pentru că ar fi
murit cineva de dragul lor, ci pentru că numărul
localnicilor pidosnici din Mărunțești era prea
mic pentru o paradă atât de mare. S-au postat
anunțuri pe rețelele de socializare (televiziunile
Tudor Zbârnea	Revenire (2014), acrilic pe pânză, 90 x 100 cm
au refuzat publicitatea, mai ales că suma oferi-
tă pentru așa ceva era infimă) și s-au împrăștiat
fluturași cu avionul utilitar de la Direcția Pentru
Protecția Plantelor. Au fost tipărite și câteva zeci
de afișe, dar ele au fost jumulite de pe stâlpi și de
pe garduri în chiar noaptea lipirii lor, cetățenii cu
pretenții de moralitate considerând că nu se cuvi-
ne să se procedeze ca într-o campanie electorală.
Firește, n-au fost uitate costumele, muzica (a fost
invitată fanfara măturătorilor de străzi din Miceu,
condusă de celebrul Batozan, căruia i s-a promis
finanțarea proiectelor de ajutor social timp de un
an) și invitații de onoare.
Singurul obstacol real în acest proiect de des-
chidere europeană era, însă, părintele Cornel din
satul Mărgineni (o parte importantă a comunei).
Dacă părintele Andrei, parohul titular al comu-
nei, n-avea cum să facă probleme, fiind plecat la
un simpozion ecumenic în Grecia, trebuia găsit
urgent ceva și pentru părintele Cornel, de a cărui
gură bogată se temeau toți (inclusiv primarul).
Soluția a fost găsită de Ioan Caplat, pe care iniția-
tiva cumnatului îl distra cu asupra de măsură, mai
ales că ea dusese la ruperea urgentă a relațiilor de
rudenie (consoarta lui Celmare, nedorind să fie
arătată cu degetul, ca nevastă de homosexual, toc-
mai fugise cu un investitor italian, pripășit prin
comună și prin patul primarului - când acesta
nu era totuși acasă - de multă vreme). Părintele
Cornel iubea foarte mult poezia. Chiar scria -
deși încă nu se încumetase să le publice în volum
- mici ode, psalmi și rugăciuni poetice, multipli-
cate la imprimantă și distribuite doar intelectua-
lilor din parohie. Ioan Caplat intrase din întâm-
plare în posesia unui produs liric marca PC (era
ceva cu „Doamne, mi s-au înmulțit vrăjmașii / Au
ce au cu sufletu-mi cel veșnic/ Și cum ceara-m-
bracă orice sfeșnic/ Mă îmbracă în săgeți arcașii/
Răului din lumea cea smintită” și așa mai depar-
te) și se minunase, considerând, cu generozitate,
că este loc sub soare pentru toți, inclusiv pentru
un preot-poet. Chiar discutase în acest sens cu
Merlin, un poet-vrăjitor care trăise mult timp la
curtea regelui Mamin și care, dezamăgit de ceea
ce se întâmpla în regat după moartea celui mai
iubit poet, prozator și critic literar al Miceului,
se transferase pe o catedră de chimie la Școala cu
clasele I-VIII din Mărunțești. La Merlin, deci, a
căutat Ioan polițaiul o soluție pentru îndepărta-
rea părintelui Cornel din localitate, măcar în ziua
paradei gay (de care părintele știa, deși încă nu în-
cepuse să tune și să fulgere: probabil că intenționa
s-o facă la predica de duminică).
Cum Merlin păstrase frumoase legături de pri-
etenie cu vrăjitorii din Nord, poeți ai pietrelor și-
ai duhurilor din păduri și din sticle, n-a fost cine
știe ce dificil să ia legătura cu Jorj Mătrășeanu
și să-l determine pe acesta să-i dea un telefon
de curtoazie părintelui Cornel, pentru a-l invita
la Festivalul Internațional de Cântări Liturgice.
Data la care urma să se desfășoare lucrările aces-
tui Festival coincidea în mod fericit cu data la care
fusese fixată parada, așa că părintele, odată plecat,
n-avea cum pune bețe în roate grandioasei mani-
festări inițiate de primar.
Odată obstacolele îndepărtate, primarul s-a
aruncat febril în organizarea a ceea ce el numea
„expresia dezinhibată a intrării în Europa” („pe
din dos”, completau cârcotașii). Și-a comandat un
costum de femeie-ofițer în fosta armată sovieti-
că, dar, în locul chipiului reglementar, a preferat
o beretă a la Che Guevara, roșie, cu panglici de
satin, care-i acoperea creștetul chel, lăsând în voia
vântului zburdalnic doar cârlionții rebeli care în-
conjurau, ca o cunună de raze, fața dolofană a ce-
lui mai iubit fiu (ar trebui, oare, să scriu „fiică”?) al
comunei. Intenționa să-i îmbrace în femei-soldat
pe Rozu, Doidinți, Spaghetă și pe Celulică, dar s-a
izbit de refuzul lor politicos: „fetele” aveau deja
costume de french can-can de la cabaretul „Chatte
noire” din Miceu și nici prin gând nu le trecea să
renunțe la danteluțe și volănașe, la pantofii cu toc
12
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
și la ciorapii cu plasă, mai ales că strânseseră sufi-
cient din dinți și din ochi la operațiunea de epila-
re a picioarelor, a subsuorilor și a bărbii. I-au făcut
o rezervare la cosmeticiană și lui Ioan Celmare,
numai că acesta n-a acceptat, pe motiv că proble-
ma cu mărarul de pe picioare putea fi rezolvată
simplu și fără dureri, cu niște ștrampi kaki din
bumbac. Restul - respectiv subsuorile și barba -
puteau să rămână în starea lor naturală și foarte
potrivită cu uniforma de Katiușă.
A fost o paradă minunată, într-o zi minunată.
Soare, cer senin, fanfara măturătorilor cântând
marșuri vesele („Pe lângă plopii fără soț”, „Eu
te-am iubit, Paraschivo”, „Ecaterino, vedea-te-aș
moartă”, „Fetițe dulci din Mărunțești” etc.), apoi
„fetițele”, rujate, cu peruci blonde, fâțâindu-și
dosul în mătăsuri înflorate și trimițând dulci să-
rutări golanilor care fluierau după ele de la mar-
ginea uliței. În fața plutonului de travestiți măr-
șăluia primarul, cu mâna la beretă, salutând pe
de-alde gură-cască de pe garduri, în timp ce ari-
ergarda era completată de pușlamalele minore ale
comunei și de câinii comunitari dinadins eliberați
din curți de babele obligate prin OP 33 pe anul în
curs să-i adopte. Cei trei polițiști din subordinea
lui Caplat, călare pe motocicletele lor străvechi,
asigurau, aproape leșinați de râs, paza și protecția
manifestanților, mai ales că șeful lor, nevrând să
se certe cu nevasta, avusese grijă să plece din lo-
calitate, cu niște treburi urgente, în chiar preziua
paradei.
Iubite cetitorule, trebuie să-ți spun că, după
manifestație, Ioan Celmare le-a făcut o surpriză
de proporții cetățenilor din Mărunțești: i-a invi-
tat pe toți în piața primăriei, la o porție de mici
udată cu nenumărate halbe de bere. Sub influența
alcoolului și a muzicii de promenadă intonate de
fanfara măturătorilor, buna dispoziție și spiritul
de toleranță au pus stăpânire pe locuitori, care au
dansat, au râs și s-au pupat, uitând cu desăvârșire
de scandaloasa purtare a primarului. Primarul, pe
de altă parte, ca trezit din somn și simțind brusc
o greață imensă față de travestiții care chicoteau
în jurul lui, i-a somat să plece acasă și să revină
spălați, fără peruci și îmbrăcați decent, el însuși
fiind primul care a executat acest ordin.
Cumva rușinat și având conștiința tulbure că
din cauza lui s-a întâmplat tot circul din comu-
nă, Vasile veterinarul n-a mai ieșit câteva zile
din casă, sub pretextul unei boli oarecare. De
fapt, chiar se simțea bolnav, slab, neajutorat. Nu
știa cum să rezolve problemele ivite în familie,
din momentul în care Mitea Kalașnicov avusese
nefericita inspirație de a le face o vizită. Nu știa
cum să procedeze cu băiatul, cum să-i explice, ca
de la bărbat la bărbat, condițiile și împrejurările
adopției. Era convins că Vasilică aflase mult prea
devreme cine este și ce ereditate poartă în cârcă.
„Să-l mai fi lăsat, domnule, măcar până la 14 ani,
nu-i faci așa un dar macabru unui copil de zece
ani. Auzi, să-i aduci capul tăiat al mamei sale (mă
rog, nu ea l-a născut, ci tatăl său, dar tot mamă se
cheamă că-i este), să-i aduci capul ăsta oribil, dat
cu bronz și gata să spună tot felul de prostii, cu
care să umple mintea bietului băiat, e ceva care
te lasă interzis. Din păcate, nu pot face nimic, dar
absolut nimic, Mitea Kalașnicov e prea puternic,
cum naiba să mă pun cu el?”.
Monologul interior al lui Vasile tatăl ar fi con-
tinuat și cine știe cum s-ar fi sfârșit, dacă Vasilică
n-ar fi apărut brusc în cameră, cu un zâmbet
malițios pe buze:
-	Tată, nu-ți face griji, știu tot. Nu mi-e frică de
un cap dat cu bronz. I-am lipit buzele cu scotch,
ca să nu mai trăncănească și, dacă vrei, îl ducem
în magazia de lemne, pe raftul cu sticlele de gaz.
Firește că Vasile tatăl nu a fost de acord cu
această măsură extremă. De comun acord cu fiul,
a băgat capul doamnei Micolle într-o cutie mare
de carton, pe care a legat-o și a coborât-o în pivni-
ță, ascunzând-o după niște butoaie de vin.
Din ziua aceea, copilul și-a demonstrat, însă,
alte abilități uimitoare: putea vorbi cu morții, s-a
apucat de compus poezii și era capabil să-i ci-
tească oricui gândurile. Comuna a aflat destul de
repede că băiatul domnului doctor se ocupă cu
prostii și, la început, s-a dat peste cap să-l cheme
la căpătâiul decedaților, ca să le afle dorințele de
pe urmă. Firește, pe un asemenea teren minat s-ar
fi cuvenit să meargă în vârful picioarelor, dar cei
din Mărunțești erau oameni dârji, dintr-o bucată,
care nu-și pierdeau vremea cu fleacuri și cu mof-
turi.
Și l-au chemat, și l-au chemat, și l-au tot che-
mat, iar Vasilică a tot primit să stea pe lângă cei
fără suflare și să transmită, prin viu grai, ceea ce
ei nu reușiseră să comunice în scurta lor trecere
prin această lume. Totul până într-o zi. Tocmai
murise tânăra nevastă a unui sexagenar, Ionel
Huluță pe numele lui. Jale mare, puzderie de
neamuri, prieteni, cunoscuți și un soț neconso-
lat, care nu reușeau să priceapă cum poate muri
pe neașteptate o femeie de nici 20 de ani, fru-
moasă, iubitoare și la locul ei, care gătea dumne-
zeiește doar hrană curată, sănătoasă, fără E-uri.
Atunci când l-a chemat pe Vasilică să recepteze
și să transmită ultimul mesaj al decedatei, Ionel
Huluță, din cauză că durerea îi luase mințile, nu
s-a gândit că ar fi fost necesară ceva mai multă
discreție. Putea, de exemplu, să trimită publicul
să mai stea și prin curte, la un pahar de vin și la
o vorbă de duh, cum se obișnuiește la priveghi,
iar el să rămână doar în compania moartei, a lui
Vasilică și a tatălui veterinar (acesta refuzase de
la bun început să-și lase copilul singur în astfel
de momente dificile chiar și pentru un adult).
De față cu toată lumea, Vasilică a intrat în
transă și a început să turuie:
-	Piei din ochii mei, satană! Ți-au plăcut fetele
mari, ai? N-ai vrut una începută, nu, trebuia să
vii la școală și să mă amețești cu promisiuni de
blugi, telefon mobil și excursii în Turcia, doar
știai ce sărăcie era la noi în casă și ai profitat că
tata nu mai aducea nici un leu, ca să mă încânți
tu cu tot felul de bulendre cum purtau toate
proastele, că se duceau sâmbătă seara pe centură
și duminică dimineața veneau rupte de obosea-
lă la biserică și mirosind de-ți mutau nasul a tot
felul de șoferi cu valută și ce ți-ai zis, mai bine să
mă închizi tu în casă, decât să mă scape ai mei
cu fetele alea și tu să nu te alegi cu nimic, dar
te-am păcălit, he, he, credeai că are să-ți fie bine,
dacă nu mă lași să termin și eu opt clase și să mă
duc la liceu, poate chiar și la facultate, doar eram
premianta clasei și doamna dirigintă mereu îmi
zicea, fato, eu pe tine te pregătesc pentru olim-
piadă, că ești deșteaptă și ai un viitor luminos
în fața ta, dar doamna, săraca, nu știa că viito-
rul meu mă aștepta cu Loganul la colțul școlii
și mințea că am să trăiesc ca o cucoană, într-o
casă frumoasă, în care voi fi stăpână și n-am să
fac nimic, decât să mă joc pe calculator și să-mi
iubesc bărbatul, ceea ce nu s-a întâmplat, că am
devenit o slugă proastă, întâi la mă-ta, până a dat
Dumnezeu și-a crăpat, și pe urmă la tac-tu, tot
așa, ca să rămân cu tine și să te aud cum urli de
durere când făceam două dungi la cămașă ori la
pantaloni, de parcă altă treabă n-aveam decât
să-ți spăl și să-ți calc eu ție hainele de bișnițar
care plecai luni dimineața și veneai vineri cu
bani și cu draci că toate îți puțeau în casă și eu
mă speteam să-ți fac toate mofturile, de parcă
erai prinț”...
În timp ce „publicul” râdea pe înfundate de
ceea ce auzea din gura lui Vasilică, lui Vasile ta-
tăl îi venea să intre în pământ de rușine; cum
știa că nu-l poate întrerupe pe băiat, fiindcă ar
fi fost prea periculos pentru sănătatea acestuia,
l-a apucat de braț pe Ionel Huluță, care, la auzul
reproșurilor transmise de răposată, intrase în-
tr-un fel de comă: nu mai clipea, nu mai plângea
și probabil că nici nu mai gândea, lucru pericu-
los, fiindcă oamenii aflați în această stare sunt
imprevizibili. Din ceea ce Vasilică nu contenea
să turuie se înțelegea, oarecum confuz, că moar-
ta nu-i fusese deloc fidelă soțului cu de trei ori
vârsta ei; lăsată singură acasă, femeia își găsise
consolare în brațele unui cetățean pe care ni-
meni nu se simțea capabil să-l identifice, fiind el
numit fie „sweety”, fie „pumpkin”, fie, mai pe în-
țeles, „iubire” și „iubițel”. Se pare că nici iubițelul
nu se deosebea prea mult de sexagenarul legitim,
deoarece se evaporase din clipa în care aflase că
va fi tată. Biata Angela (așa o chema pe tânără),
sedusă și abandonată, gravidă și știind precis că
nu-i poate pune în cârcă lui Huluță fructul pă-
catului ei (legitimul era steril și, în majoritatea
cazurilor, neputincios, începea o chestie și nu
reușea niciodată s-o termine), a căutat o soluție
pentru a ieși basma curată. Cum nu-și permitea
un avort sub îngrijire medicală, a preferat unul
spontan, la domiciliu, realizat prin efort perso-
nal, cu o andrea fatală.
Catastrofa s-a produs imediat după aflarea
acestui ultim adevăr: Ionel Huluță a început să
tremure și să urle, apoi a scos certificatul de de-
ces (pe care era trecut „stop cardiac) și a început
să-l rupă cu dinții.
Vasile veterinarul n-a stat să vadă ce se mai
întâmplă și nici n-a simțit nevoia, ca un famili-
arizat cu efectele turbării, să dea o mână de aju-
tor. I-a lăsat pe cetățeni să sune după Smurd și
să se descurce cu nebunul, iar el și-a luat copilul
(care ieșise din transă și privea cu nefirească și
lacomă curiozitate scena) și a plecat acasă. Din
ziua aceea, nimeni nu l-a mai invitat pe Vasilică
la căpătâiul morților, ceea ce a avut un efect be-
nefic asupra dezvoltării armonioase a copilului.
Nu-i vorbă, tatăl nu a putut sta liniștit, fiindcă
surprizele nu aveau cum lipsi din evoluția unui
urmaș direct al regelui Mamin. O primă surpri-
ză a fost pasiunea bruscă a copilului de zece ani
pentru poezie. Firește, primele producții („Râul
cică-i blestemat/ C-a furat, în Joia mare/ Multe,
cât nu poți s-aduni/ Razele de soare// Și-apoi
razele acestea/ În bănuți le-a transformat/ Și cu
toți acești bănuți/ Undele-a-mbrăcat”) amin-
teau, prin naivitatea lor, de oamenii începutului
de drum, cum zicea fostul profesor de română
al lui Vasile tatăl, citând, la rându-i, zicerile pro-
funde ale unui laureat al defunctei epoci de aur.
Etapa stângăciilor versificate a trecut, însă, rela-
tiv repede, și nu a lăsat urme vizibile, așa cum se
întâmplă, de fapt, cu toate bolile copilăriei.
(va urma)
(fragmente din romanul în manuscris,
Moștenirea lui Mamin)
■
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
13
Marea invizibilă (VII)
■ Nicolae Iliescu
DOI
Nu știu alții cum sunt, dar de la o vreme, care
trebuie spus că trece cu amăgele și pe nesimți-
te, toți încep să recupereze din memorie. Ehei,
memoria asta nu este ea oricum, are selecțiile ei,
ca un antrenor bine format și formatat, reține ce
vrea și cum vrea.
Iaca poznă, bunioară membrii generației mele
vor să se tragă în fotochip și vor să treacă în ca-
dru pe perete. Noi, de-o pildă, am început a ne
întâlni din cinci în cinci ani cu toți colegii din
liceu și acum, la împlinirea a patruzeci de ani de
la absolvire, ne-am pus în pieptul de aramă poza
din albumul anului 1975. Pe de o parte o idee
bună, căci nu ne mai recunoșteam, pe de alta o
idee mizerabilă, căci vremea ne-a dospit și ne-a
cocârjat ca vai de lume.
Omul, se zicea odinioară, ce măreț capital!
Timpul: ce personaj odios! Ce spectacol ne ofe-
ră, scurt și câteodată plictisitor, câteodată vesel,
rareori somptuos și impunător.
Generația noastră optzecistă începe să-și pre-
gătească ieșirea din scenă și să lase locul celei
care vine la rând, precum și celor ce vin după
noi, plini de speranțe și de idealuri. Prilej de
rememorare și de însăilare de secvențe cât mai
fanteziste. Sigur că fiecare om vede aceeași dimi-
neață cu alți ochi, dar unii știu să extragă impre-
sia fundamentală în timp ce alții nu știu nici ce
Tudor Zbârnea
Memorie (2010), ulei pe pânză, 150 x 150 cm
merită să treacă din maculatorul amintirii pe ca-
ietul de curat al memorialisticii. Nu orice merită
să aibă amintiri. Toți își amintesc fapte mărunte,
unele care i-au marcat personal și i-au umplut de
furunculele complexului și ale ranchiunei.
Printre scriitorii pe care i-am cunoscut și
care m-au ajutat cel mai mult figurează trei ol-
teni: Tudor Dumitru Savu, D.R. Popescu și
Marin Sorescu. Pe primul l-am întâlnit la ba-
rul Facultății de Litere din Cluj, pe strada
Horea și a fost cel care a deslușit enigma pli-
cului trimis revistei. Către cel de-al doilea m-a
îndrumat Crohul, adecă profesorul Ovid S.
Crohmălniceanu, spunându-mi trimite acolo la
„Tribuna”, fiindcă-i redactor șef cel mai deschis
la cap și cel mai talentat prozator al momentului.
Cel de-al treilea, citindu-mă, m-a publicat ho-
doronc-tronc.
Ce se întâmplase? Pusesem o proză dactilo-
grafiată, „Fuga”, într-un plic pe adresa redacto-
rului șef al Tribunei și atașasem și o autopre-
zentare unde spuneam că adrisantul este după
mine, dar după mine, cel mai bun prozator și că
mă cheamă Nic. Elian-Iliescu. Umblând prin re-
dacție și întrebând cine-o fi ăsta, n-o fi actorul
cu același nume, trecut pe la Naționalul urbei,
Tudoriel Vusea, cum mai târziu îl vom denumi,
bietul, a spus că nu și că mă cunoaște de la un
colocviu Eminescu, de mai an. Pentru „Ramuri”
îmi ceruse o proză însuși Gabi, Gabriel Chifu, cu
care m-am împrietenit încă de pe-atunci și care
mi-a spus „nu știu ce i-ai făcut, dar lui Marin îi
place cum scrii”.
Eu scriam cum scriam, „miștocăresc”, autobi-
ografic, dadaist, bâlbâit, fără epic, „miștocăresc”
cum spusei, ce mai, „bășcălios și intimist”, cum
foarte exact se exprimase o autoritate în cadrul
unui juriu al „Cântării României” (sunt laureat
al fazei studențești pe țară desfășurată taman la
Iași în 1977!) și culmea îl imitam pe Ionesco.
Mi-o spusese cu zâmbet, o să râdeți măzărat,
Ionel Vitner pe care l-am întâlnit într-o ședință
a cenaclului „Junimea” al facultății noastre. Pe
vremea aia scriam monologuri și dialoguri ciu-
date pe care le probasem prin revistele din liceu,
„Phoenix” de la „Sadoveanu” sau „Mugurul” de
la „Lazăr”, țicneli, jocuri de cuvinte, adevăruri
spuse zeflemicios. Adică aduceam bine cu scri-
itorii de mai sus. Cred că singurul lucru bun și
pe care nu vreau să mi-l pierd cât oi trăi, măcar
în câmpia asta a literaturii, era o oarecare doză
de autentic, de prospețime copilărească. Mult,
mult după aceea - ce spun eu se întâmplă pe la
sfârșitul anilor șaptezeci - unul dintre cei mai
apropiați meșteri ai mei, prozatoriul și pohetul
Fănuș Neagu, îmi declara: „Nicule, ca să scriu
trebuie să văd din nou lumea cu ochii copilului
din Gradiștea, satul ăla de pe malul Buzăului și
ca să fac asta trebuie să mă îmbăt bine”. Această
adevărată orcă, Nea Fane, era un devorator de
cărți, voi nu știți, dar citea orice, tratate comer-
ciale, ziare, teatru, lucrări de numismatică și mai
ales romane polițiste, câte două pe zi câteodată.
Ca să scrie o proză de câteva file despre cai a ple-
cat într-o dimineață cu trenul pe ruta București-
Făurei-Brăila-Barboși-Galați și retur numai ca
să se uite pe fereastră. M-a rugat odată să-l în-
vârtesc prin jurul Casei Poporului cu Oltcitul
personal ca să vază cartierul de la Piața Coșbuc
la Chirigii și înapoi pe Rahova și Uranus, să
simță aerul mahalalei lui Caragiale. Era un le-
vantin, un balcanic gros, îmbătat de Creangă și
Sadoveanu, dar iubitor de petreceri și de cuvinte.
De fapt, toată proza lui, un fel de poezie vâscoa-
să, iese din alăturări foarte savant-țărănești de
cuvinte și de imagini. Uite-aici început de schi-
ță: „în odaia mică și goală, ca un os cu măduva
suptă”! Te-apucă amocul sau râsu’-plânsu’, câinii
după dânsul, nu-i așa? Numai la el „primăverile
sunt blonde, luna are bot de miel, Cutărică doar-
me pe mațe de pește, la ușă zgreapțănă vântul ca
un câine, o enervare tăcută stăruie în pereți” și
câte și mai câte.
Dar nu despre Nea Fane voi a vorbire acilea,
ci despre Marin Sorescu. Tachinat de Nea Fănică
în felul următor: „bă, Marine, zgârcit cum ești, ai
știut să te naști de 29 februarie, să nu dai de băut
decât o dată la patru ani”. Replica venea imediat,
căci Marin Sorescu nu lăsa să-i scape și nu prea
rămânea dator: „bă, bă, Fănuș, bă lipovene, tu ai
băut un mărfar de vin și eu mă îmbolnăvesc de
ficați”.
Nu-i deloc adevărat, nu era un zgârcit, era un
timid și un calculat, un echilibrat, în ciuda dera-
ierilor verbale prezente în scrisul său. Lumea îl
invidia fiindcă, în calitate de redactor șef al unei
reviste, își făcea relații, legături, prieteni. Era viu
și stabilea punți, lua interviuri și premii. Dar ce,
alții fac altfel, Mirciosu face altfel, ce e de con-
damnat aici? Fundamental era un om bun, bun
cititor, bun familist, mai puțin bun consumator.
Și era, poate vreți să mă contraziceți, un gene-
ros. Când i l-am prezentat pe Răzvan Voncu, pe
atunci tânăr jurnalist cultural la „Ora”, i-a propus
14
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
imediat o normă la „Literatorul”. Mie mi-a tele-
fonat într-o dimineață la ora opt spunându-mi
„bă, bă, bătrâne, nu vrei să vii la minister, să te
ocupi de presă?”. Am vrut, am fost, m-am înțeles
foarte bine și am fost la o grămadă de spectacole
și recepții unde el nu mergea, căci nu-i plăceau
ieșirile în public. Acum nici mie nu-mi mai plac,
așa că-l înțeleg perfect. Noi, românașii, avem o
boală ceva de speriat în organizarea a tot felul de
acțiuni, de simpozioane, de întâlniri fără niciun
rost și fără vreo finalitate. L-am văzut propunând
și pritocind diverse cărți, slujbe, întâlniri, revis-
te. La „Ramuri” inventase toată redacția, să fim
serioși, adusese o sumă de tineri cărora le dăduse
rubrici și atenție. De-asta se ferea, să nu cadă iar
în ispita vreunei prietenii interesate. Sunt mulți
oameni foarte talentați, foarte deștepți care cad
în plasa câte unui șmecher sau a câte unei femei
istețe și hotărâte și fac numai prostii. Am podul
plin de exemple de-astea.
Nu era un orator, era chiar departe, dar în scris
îi ieșea cam tot. La parastasul organizat la COȘ,
Casa Oamenilor de Știință din Piața Lahovary,
același Nea Fane l-a întrerupt pe popa ce tocmai
oficia și ajunsese la chestia aia cu „dacă a greșit
cu vorba, cu gândul sau cu fapta” astfel: „părinte,
cu vorba Marin nu a greșit niciodată!”. Scria ad-
mirabil. Tot. Și poezie, și teatru, și proză, și eseu.
Chiar și critică literară, are intuiții mai bune decât
un critic de meserie. De fapt ce-i aia critic de me-
serie? Călinescu, geniu și el ca și Eminescu, bine
spune când spune că un critic adevărat trebuie
să fie un ratangiu, ceva gen Ozon. Îmi povestea
taică-meu, pentru care el este cel mai mare fot-
balist român dintotdeauna, că Ozon, Titus Ozon
trăgea șapte șuturi pe poartă, trei în bălării, două
se loveau de portar, unul în bară și unul în plasă.
Lumea îl fluiera trei sferturi de meci iar după ce
marca golul la final îl purtau pe brațe. Și vreți
să știți ceva? Eu nu cred că ratează când ratează.
Ce-a ratat Călinescu? Cumva proza? Haida de,
este unul dintre cei mai buni! Chiar și teatrul și
poezia lui sunt de citit. Și în general, un scriitor
mare și care gândește ca un scriitor mare e foarte
bun și când scrie articole ocazionale sau despre
fotbal. Ce, Eminescu sau Arghezi sunt mai puțin
prozatori? Caragiale e dramaturg sau prozator,
la fel ca Derepeul? Proză de poet, auzi dumnea-
ta! L-am enervat pe un profesor de-al meu, de
altminteri împătimit de Bacovia, că și proza lui e
bună, el susținând că-i un exercițiu lipsit de va-
loare. Baudelaire e doar poet, nu-i așa? Prozator
nu, traducătorul poate al celui mai mare scriitor
american? Apropo, Poe ăsta nu-i ambidextru,
nu trage la fel de bine și cu proza și cu poezia?
„Roca Baudelaire are straturi de suflet care nu
pot fi ale unui singur om”, zicea Marin Sorescu
în „Baudelaire cel numeros”. Și cred că vede cam
la fel literatura. «„Florile Răului” sunt niște tes-
te ale decalajului teribil dintre celulele noastre.
Între apă și piatră nu există nicio diferență, decât
un decalaj teribil de densitate.”»
Sorescu avea mâna grea, grea de talent. Chiar
spunea asta când îl mai ciupea câte un nimuric,
„mi-e milă să-i trag un articlu peste ochi că ră-
mâne ăla încondeiat așa, pe viață. „Pentru el ta-
lentul era și o pedeapsă, durea. Om sensibil și
călduros, refuza închistarea, starea pe loc, nu
avea stare, căuta sămânța de umor din orice,
era atent la poante, la snoave. Toată partitura lui
este un solfegiu cu notele rășchirate, un fel de
Kandinski, care pune ochii într-o parte, crucea
într-un colț, calul pe două potcoave în altă parte,
sabia în mijlocul unei șopârle, ca pe-o frigăruie
și dacă îi întorci și-i învârtești pictura iese tot
Sfântul Gheorghe împungând balaurul!
Sorescu era familist. Și timid și aici, în fa-
milie. Doamna Virginia, născută Șeitan, din
Dudeștii Brăilei (de unde poposea și Mottoi,
George Mottoi, un actor român foarte bun), adi-
că din Niculești-Jianu, cred că așa purta numele
ca pe-o haină raionul din care făceau parte și ai
mei era foarte omniprezentă. Știa tot, suprave-
ghea tot, cu uitătură atentă, cu voce calmă dar
fermă, ca la fermă: „Sorin!”. Așa îl alinta, cu o
formă contrasă. Am mai văzut soții de scrii-
tori, mă rog, familii întregi, unele le ziceau pe
nume, pe numele de la sonerie și de dicționar
„Cutărescu”, cum ne numeau profesorii în liceu,
altele foloseau diminutive: „Țuchi, Moni, Bubi,
Bubu, Puiu, Barbosina, Nuși” și așa mai departe.
Familia este și ceva precis, și un joc de cărți, și
un „dublu” al lucrurilor, o imagine bi- și tridi-
mensională, la nevoie și la rigoare. Familia este
o încercare dar și o transformare, și o grămadă
deschisă, și o bucurie împărțită în felii.
Sorescu zice: „În acțiunea lui de defrișare, de
clarificare a problemelor, omul modern distru-
ge explicând. Misterul e dezorganizat. Se află în
natură sub formă liberă.” Dacă aș fi Auerbach
aș găsi aici toată poetica explicită a autorului.
Defrișând, deconstruind, risipind totul el refa-
ce din toate părțile componente întregul text.
Peste tot se observă utilizarea din abundență a
genului inteligent liric, dramatizat prozaic.
Sorescu a avut mulți detractori, mulți in-
vidioși. Multora le era teamă că le ia Nobelul
din față, chestie pentru care au scris chiar
Academiei suedeze să nu i-l acorde. Acolo,
mi-a spus el însuși, odată, în casa din Grigore
Alexandrescu - casă de scriitor, veche, prevăzu-
tă cu ceva curte, cu umbrar, cu un Lulu sub for-
mă de câine, plină de cărți și de tablouri - există
un fel de sotisier la intrare la suedezii ăia cu tot
felul de năzbâtii, autopropuneri, gesturi sifiliti-
ce, delațiuni și multe altele. Acolo ci-că i-ar fi
arătat un coleg cele două scrisori trimise de un
poet și de-o poetesă. De fapt și scandalul cela
de la „Ramuri” tot din pricina asta a pornit, iar
redacția a fost implicată ca masă de manevră.
Redacție pe care se spune că ar fi compus-o
complet însuși Marin Sorescu. Nu știu mai
multe, oarecum câte ceva de la Ioan „Jimmy”
Lascu, coleg de an cu Sorin Preda și adus la
„Tineretul liber” să facă Suplimentul cultural
în locul nostru, al meu, al lui Gabi Rusu, Sorin
și Francesco, dar care nu a reușit decât să-l în-
groape. Cert este că atunci celor doi, pohetului
și pohetesei menționați li s-a adăugat și un al
poet de onoare al breslei. Dacă primii doi sunt
înzestrați cu o extrem de modestă valoare lite-
rară, cel din urmă, cu ochiul format în balada
germană, prezintă tot interesul.
Marin Sorescu a atras încă de la bun început
atenția lui Călinescu. Prin poemul Shakespeare,
care e antologic. Ca și Trebuiau să poarte un
nume. Ca și foarte multe altele. De la acel înce-
put și de la acel debut, cu o plachetă de parodii,
i se trage. Sigur, stilul de a face poezia, de a o
plămădi și de a o pune la dospit și apoi la copt
este stilul olarului, care se joacă în mlădierea
lutului. Totul poate fi luat în răspăr, și viața, și
iubirea și moartea. Vorbeam deseori cu Moșul,
Crohul cum îi spuneam și căruia „Marin” i se
părea foarte bun, ce susținea că despre lucrurile
grave, cum ar fi lagărele, Shoah-ul, nu poți vor-
bi decât în două moduri, al lui Primo Levi sau al
lui Kafka. Roberto Benigni a reușit admirabil o
a treia cale, prin râs, bine, mai mult rictus. „La
Vita e bella” este cred unul dintre cele mai bune
filme ale tuturor timpurilor. Luarea în râs, cu
metodă, a celui mai mare dezastru al omenirii.
Iată că se poate, geniul călinescian a intuit, iar
Sorescu a pus în pagină această manieră. Nici
Ionesco nu face ceva prea altfel, când „rinoce-
rizează”. Dar Brâncuși? În „Note și Contranote”
viitorul academician francez născut la Slatina
își amintește cum l-a cunoscut pe țăranul din
Hobița, uriașul deschizător de numeroase porți
ale săruturilor în piatră. În stilul românesc
mitic, de la Mitică. Sculptorul s-a dat tare de
ureche neînțelegând cum se prezintă tânărul
dramaturg, ca și cum numele de Ionescu ar fi
extrem de încâlcit. După vreo trei, patru între-
bări de „cum, cum” îl cheamă, i-a adresat-o pe-
aia fundamentală: „și cu te ocupi dumneata?”.
„Cu teatrul”, a survenit răspunsul. „Teatrul e
un rahat”, a căzut atoatecunoscător concluzia.
„Știu, și tocmai de-aia vreau să-l fac de râs”, a
binevenit recunoscător răspunsul. „Bravo, me-
rită să aduc o șampanie pentru asta”. Și gata.
Stați, că nu-i gata! Întâlnirea aia, dintre poa-
te cei mai de seamă români de export este ca-
racteristică pentru noi. Începem chiorâș, pieziș
(„piezâș”, ar fi zis oltenește Nea Marin), ne fa-
cem că pricepem greu, vorbim îngămat, tragem
câte-o remarcă sleită într-un sughiț încruntat și
dacă suntem înfruntați cu dibăcie, deci cu in-
teligență, cutezăm să ne zguduim de râs și de
prietenie. Eminescu proceda altfel? Sau Tata
Iancu? Creangă? Ca să nu mai zic de Arghezi?
Până și taciturnii ardeleni Slavici, Rebreanu,
Blaga? Ce gură spurcată are Goga, ați văzut? Ca
să nu mai vorbim despre alții și alții. Poezia ca
o reptilă, literatura în unghi ascuțit, cu vorbă
tăioasă, asta execută în text Marin Sorescu și o
face ca nimeni altul în Limba Română. Firește,
pe culoarul lui.
Marin Sorescu a dezghiocat vorba, a împrăș-
tiat poezia și s-a jucat cu sensibilitatea, pe care a
considerat-o „o condiție implicită”. „Poeții toți
sunt sau trebuie să fie sensibili, unii însă sunt
mai inteligenți, alții mai puțin”, zice el aspru, ca
o formulă matematică. Și pe urmă demostrează
că textul este o „reconstituire ca de cetate (vezi
Troia, descoperită direct din paginile Iliadei!)
după un cutremur grozav, când bucățelele de
case și de destine, puse unele lângă altele, nu
se leagă, nu se mai nimeresc ; dar sunt intere-
sante și așa. Parodie la prima vedere, dramă
la ultima; risipă de erudiție până la savantlâc;
și, dincolo de toate acestea, un flux, un curent
adânc precum în oceane, care își poartă gus-
tul și conștiința, ca pe un înecat, pe sub apele
obișnuite, departe de orice țărm al banalității”.
Și mai încolo, că poate nu s-a înțeles: „Poemul
funcționează prin acumulare lentă de presiune
și eliberare bruscă de presiune. Ca un vulcan
care se încarcă încet-încet, apoi izbucnește.
[...] Autorul joacă tot timpul pe cele două in-
terpretări: cea laică, modernă, și cea care ține
de ritual, de mit.” E clar, da? E aici totul lui de
tot, de la Singur printre poeți până La Lilieci și
Iona, de la Moartea ceasului până la Puntea (ul-
timele). Și vorbele astea însoțesc poezia lui T.S.
Eliot într-una dintre cele mai frumoase cărți de
eseuri din literatura noastră, Teoria sferelor de
influență, gramatică sau îndreptar de citire și
mai ales de recitare a textului sorescian.
■
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
15
filosofie
Schiță pentru o posibilă știință
pregătitoare a metafizicii
spontaneității rațiunii (I)
■ Laurențiu Luca
Spontaneitatea, ca abilitate a rațiunii, nu a fă-
cut încă obiectul unei metafizici. De aceea
este întemeiată cercetarea, printr-o știință
pregătitoare, a posibilității întemeierii acesteia.
Schița de întemeiere pe care o propun are în ve-
dere două obiective, unul de parcurs și unul final.
În timp ce obiectivul de parcurs este răspunsul la
întrebarea „Poate fi întemeiată ca știință o metafi-
zică a abilității de înfățișare spontană a rațiunii?”,
obiectivul final este răspunsul la întrebarea «De
ce este important răspunsul la întrebarea „Poate
fi întemeiată ca știință o metafizică a abilității de
înfățișare spontană a rațiunii?”»?
Tipul de întrebare al cărei răspuns a fost asu-
mat ca obiectiv de parcurs urmează tradiția kanti-
ană a posibilității întemeierii metafizicii în genere.
Răspunsul lui Kant nu a anulat întrebarea, deoa-
rece meta metafizica, care este conștiința de sine
a metafizicii, și care pune meta probleme, trebuie
să tot răspundă la aceeași întrebare despre sine,
dar nu ca „joc secund” și nu doar ca apendice al
filosofiei, cum consideră Blaga1, ci ca un joc prim.
Răspunsul la întrebarea pusă ca obiectiv de
parcurs depinde deci de ceea ce, anterior oricărei
demonstrații, putem stabili că este obiectul unei
asemenea metafizici. Având ca obiect direct doar
una din abilitățile rațiunii, ea poate avea pretenția
completitudinii doar prin asumarea ca obiect in-
direct a corelativului spontaneității. Aceasta este
prima exigență: metafizica spontaneității nu poate
fi construită doar din ideile care survin spontan ci
Tudor Zbârnea	Recurs arhetipal (2010), acrilic pe pânză, 80 x 100 cm
doar corelativ cu cele care vin treptat.
De aceea, în pofida posibilității apariției deo-
dată, neprogramate și spontane a unora din ideile
care să constituie piese ale întemeierii pe care o
propun, completitudinea acesteia impune și inte-
grarea ideilor care, deși se referă tot la gândirea
spontană, apar programat și treptat, astfel încât
metafizica spontaneității rațiunii să fie rezultatul
ordonării ambelor specii de idei și asumării lor ca
obiect.
A doua exigență: deși ideea (rațiune) unei me-
tafizici a spontaneității rațiunii a apărut ea însăși
spontan, dintr-o dată (abilitate), metafizica spon-
taneității nu poate fi construită spontan (dintr-un
singur pas), ci doar treptat (din pași succesivi),
deoarece orice metafizică, oricât de mică, este
totuși o construcție, un ceva sistematic, ordonat,
raționalizat, adică non spontan, .
Posibilitatea referitoare la întemeierea metafi-
zicii abilității de înfățișare spontană a rațiunii are
trei situații.
1.	Metafizica spontaneității rațiunii nu poa-
te să fie întemeiată ca știință.
2.	Metafizica spontaneității rațiunii poate să
nu fie întemeiată ca știință.
3.	Metafizica spontaneității rațiunii poate să
fie întemeiată ca știință.
Analizând cele trei variante, prima cade, deoa-
rece nu mi-am propus o meta metafizică negativă,
care să cerceteze de ce nu poate metafizica sponta-
neității rațiunii să se întemeieze ca știință. Rămân
ultimele două variante. A doua nu respinge meta-
fizica spontaneității rațiunii ci o admite chiar ne-
întemeiată ca știință în sens kantian. Și o admite
deoarece ea poate fi întemeiată în mod tradițio-
nal, subiectiv-obiectiv, ca metafizică a spontanei-
tății gândirii despre ființă.
Doar ultima variantă aduce însă provocarea.
Întrebarea „Poate fi întemeiată ca știință o meta-
fizică a spontaneității rațiunii?” înseamnă de fapt
„Poate fi metafizica spontaneității rațiunii înteme-
iată subiectiv -subiectiv?”, adică pe gândirea des-
pre spontaneitatea gândirii ființei?
Putem răspunde da doar dacă poate fi înteme-
iată drept critică a acestei abilități.
Dacă relația rațiune (ca facultate) - spontane-
itate (ca abilitate) poate fi exprimată în judecăți
categorice, care să reflecte necesitatea și să aducă
noutatea fără vreo condiționare experiențială, pu-
tem vorbi chiar de o metafizică pură a spontanei-
tății rațiunii.
Deoarece metafizica spontaneității este dedica-
tă gândirii despre o abilitate a rațiunii, reflexivita-
tea nu este pusă sub semnul îndoielii. „Metafizica
spontaneității rațiunii” este un reflexivism critic
în care rațiunea are două abilități, spontaneitatea
și treptatitatea. Dacă spontaneitatea și treptatita-
tea se manifestă ca abilități ale rațiunii în relația
de cunoaștere cu orice, reflexivitatea are ca obiect
doar produsele rațiunii, limitele rațiunii și nu ale
obiectului, deoarece limitele acestuia sunt limitele
cunoașterii despre el.2
De aceea este importantă definirea spontane-
ității în relație cu treptatitatea. În timp ce spon-
taneitatea este abilitatea rațiunii de a se înfățișa
și manifesta deodată, neprogramat și neașteptat,
treptatitatea este abilitatea programării raționale.
Ca să aflăm ce este relația spontaneitate - rați-
une, calea pe care o propun este să elimin ceea ce
nu este această relație, ca să văd dacă rămâne ceva
și, dacă da, ce anume.
Relația rațiune - spontaneitate nu este:
1.	o relație ascundere - arătare, sau esență - fe-
nomen
2.	o relație interior - exterior
3.	o relație izvor - izvorât
Relația rațiune - spontaneitate este cea între o
facultate și o abilitate a ei, abilitate pe care evit
să o consider firească sau naturală ca să nu cad
în capcana cuplurilor natural - artificial, firesc -
nefiresc. Rețin doar funcția acestei abilități, cea
semnalată de Noica, a confirmării raționalității3
și, cercetând rațiunea, care se pune pe sine ca
obiect al cercetării propriei spontaneități, să văd
și dacă inversarea prin reciprocitate a S și P logice
conduce la cupluri de propoziții categorice care să
conțină necesitatea și să aducă noutatea fără vreo
condiționare experiențială.
Spontaneitatea este o abilitate a rațiunii fără a
fi un înăuntru al ei, pentru că apare pericolul să
concepem rațiunea ca un în afară, fără a fi esența
ei, pentru că apare alt pericol, cel al conceperii ra-
țiunii ca aparență.
Prima dezascundere, survenită prin însăși
abilitatea de înfățișare spontană a rațiunii, a fost
aceea că metafizica spontană a rațiunii este o me-
tafizică a răspunsului deodată.
Spre deosebire de răspunsul programat, care
vine treptat pe longitudinea cunoașterii, ca stare
căreia îi putem prevedea cu o anumită certitudi-
ne locul, timpul și modul de apariție, răspunsul
spontan, care se produce deodată, nu este o stare
pentru că nu stă, și nu stă pentru că nu vine ci
survine. Răspunsul spontan, care se produce deo-
dată, survine pe transversala cunoașterii și, fiind
16
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
rezultatul unei surveniri, nu îi putem prevedea
locul, timpul și modul de apariție.
Răspunsul spontan detensionează întrebarea
integral, deodată, dintr-o lovitură. Și răspunsul
programat detensionează întrebarea dar o face
treptat, prin lovituri succesive.
O asemenea înțelegere a diferențelor între răs-
punsul programat și cel spontan este doar un de-
cupaj din relația de principiu întrebare - răspuns,
care, la rândul ei, este parte a relației între pune-
rea și rezolvarea problemelor.
Pornind, spre deosebire de Blaga, de la faptul
că problemele aparțin doar filosofiei (științelor le
aparțin cunoștințele), Dragomir consideră că, din
perspectiva relației întrebare - răspuns, specificul
metafizicii în relația ei cu științele este că întreba-
rea supraviețuiește răspunsului.4
Permanența întrebării asigură viața fără de
moarte a metafizicii, căci noile răspunsuri la o
aceeași întrebare măresc sfera de cuprindere a
răspunsului, care, așa cum remarcă Blaga, este
prefigurat de conținutul ideativ cu care întrebarea
pune problema.5
Dacă citim varianta lui Blaga ]n funcție de re-
lația de principiu potență - act, putem considera
că răspunsul metafizic este prefigurat ca potență
în însuși actul întrebării metafizice de a fi în act.
Dacă avem în vedere varianta lui Dragomir că în
filosofie „. cu fiecare răspuns primit, întrebarea
devine parcă mai viguroasă.”6, înseamnă că răs-
punsul metafizic, când trece în act, nu anulează
întrebarea, ci o trece în potență întru un nou răs-
puns metafizic, fără sfârșit. De aceea raportul în-
tre răspunsurile metafizice și o aceeași întrebare
metafizică este întotdeauna supraunitar, iar rezul-
tatul raportului este cu orice nou răspuns tot mai
mare, finit dar nelimitat.
Deși modelul întrebare - răspuns aristotelic co-
respunde cunoașterii științifice și nu metafizice,
unul din comentariile lui Dragomir mi-a sugerat
alegerea modelului relației întrebare - răspuns
în metafizica spontaneității rațiunii. «...spunând
că întrebările sunt egale la număr cu răspunsuri-
le (Dragomir se referă la Analiticele secunde, II,
1), Aristotel pornește în fond de la răspuns: „trage”
lucrurile de la ceea ce știm către ceea ce întrebăm.
Ele, răspunsurile, dovedesc existența întrebărilor...
răspunsul este cel privilegiat.».7
Cum înțeleg acest privilegiu al răspunsului?
Prioritatea răspunsului față de întrebare nu este
una temporală ci una categorial atemporală.
Precedând atemporal întrebării, răspunsul este
însăși condiția categorială de posibilitate a punerii
acesteia. Odată pusă întrebarea, răspunsul, aflat
ca potență în întrebare, când succede acesteia, nu
face decât să se aducă pe sine potrivit timpului.
Răspunsul precede atemporal și succede tempo-
ral întrebării. Ca atare, de la pre ființa categori-
al atemporală a răspunsului, prin întrebarea co-
rectă, ajungem la ființa răspunsului în prezentul
temporal. Astfel, nu întrebarea înlesnește nașterea
răspunsului ci invers. Este aici și un privilegiu al
întrebării, cel de a fi gazda privilegiatului. Prin
răspunsul temporal la întrebarea condiționată
de răspunsul atemporal, dăm obiectul întrebă-
rii potrivit timpului. De aceea trebuie să distin-
gem între răspunsul transcendental, care precede
atemporal întrebării și răspunsul care succede
temporal întrebării.
Deși orice problemă trebuie, fie programat fie
spontan, fie treptat fie deodată, să primească o
soluție, aceasta nu vine sau nu survine din nece-
sitate. Necesitatea formulării răspunsului nu este
cauza ci efectul soluționării problemei. Cauza
Tudor Zbârnea
Dans arhaic (2005), ulei pe pânză, 125 x 180 cm
este tensiunea nerezolvării problemei pusă prin
întrebare (poate să fie doar acest răspuns și nu
un altul). Întrebarea explodează și face astfel ca
răspunsul să fie real (este acest răspuns și nu un
altul). Or, dacă răspunsul care acum și aici este
doar cel care putea să fie, înseamnă că trebuie să
fie doar cel care este.
Venirea sau survenirea răspunsului la orice
problemă a cunoașterii din întâmplarea posibi-
lității doar a acelui răspuns, nu trebuie confun-
dată cu apariția întâmplătoare a acestuia. Dacă în
primul caz este o problemă, oricare dar una, în
al doilea sunt două, una la care se caută un răs-
puns și o alta, nepusă în acel context, la care apare
accidental o soluție. În 1896 Becquerel a căutat
răspuns la întrebarea „Pot mineralele naturale
fluorescente produce raze X dacă sunt lăsate mai
mult timp în lumina soarelui?” În așteptarea unei
zile însorite, a întrerupt temporar experimentele
și a pus echipamentul într-un sertar. Revenit în
laborator în prima zi însorită, a observat că piatra
de uraniu pe care o lăsase în sertar, deși nu fuse-
se expusă luminii solare, se imprimase pe placa
fotografică. Atunci a survenit, spontan dar difuz,
răspunsul la o altă întrebare: „Ce are special ura-
niul?” Munca alături de Marie și Pierre Curie a
adus cu claritate răspunsul „Uraniul are ca propri-
etate specială radioactivitatea”.
Însă în cazul ipotezei lui Pauli privind existen-
ța neutrino, soluția, deși a fost științific curajoasă,
nu a fost accidentală. Ca posibil să fie răspunsul
corect la întrebarea „Cum poate fi explicată în
dezintegrarea beta aparenta abatere de la legile de
conservare a energiei?”, Pauli trimite o scrisoare
congresului de fizică de la Tubingen din 1930, în
care propune existența unei particule elementa-
re neutre, cu spin 1/2, foarte ușoară, prin urmare
cu m » 0, căreia abia Fermi în 1933 îi dă numele
neutrino. Iată numere mai reale ca fizicul, căci
câți fizicieni ai timpului credeau că există, ca re-
alitate fizică, o asemenea fantomă, credeau ei. În
1956 Reines și Cowan au reușit observarea expe-
rimentală a fantomei, iar în 2011, cercetătorii de
la OPERA susțineau, cu anumite rezerve legate
de măsurare, că, după parcurgerea a 730 km între
CERN și laboratorul subteran italian LNGS-INFN
de la Gran Sasso, neutrinii au ajuns cu aprox. 60
nanosecunde mai repede decât fotonii, cu viteza
măsurată în vid, respectiv 299792 km/sec.
Deși la nivelul limbii există sinonimia spontan
- deodată, demonstrația pe care o propun distinge
între spontaneitate și deodată în survenirea răs-
punsului.
Pentru a înțelege distincția între spontaneita-
te și deodată, trebuie mai întâi să definim actorii
relației. Spontaneitatea este o abilitate a rațiunii,
răspunsul, ca eveniment spontan, este obiectiva-
rea sau de subiectivarea spontaneității iar deodată
este maniera în care survine răspunsul ca eveni-
mentul spontan.
Dacă tot ceea ce este spontan survine deoda-
tă, nu tot ceea ce survine deodată este spontan.
Spontaneitatea este un atribut doar al subiectivită-
ții imaginative și inventive. Mamiferele superioa-
re, deși sunt capabile de inferență (operarea cu re-
lații) și inteligență (aptitudinea operării cu relații
între relații) obictale, nu sunt spontane. Inferența
și inteligența categoriale, imaginația („...faculta-
tea de a reprezenta în intuiție un obiect în absența
lui”8, a cărei sinteză este o funcție a spontaneită-
ții9) și inventivitatea (aptitudinea producerii no-
ului) sunt de găsit doar la om și la orice posibil
subiect similar din univers.
Răspunsul spontan, care survine deodată, nu
trebuie căutat pentru că nu poate fi găsit, și nu
poate deoarece el este cel care găsește iar tu ești cel
găsit. Dar găsirea este imprevizibilă, ea sfidează
orice programare, orice așteptare, orice anticipa-
re. Doar răspunsul programat, care vine treptat,
poate fi anticipat iar așteptarea veniri lui are sens.
Deoarece răspunsul spontan aparține domeniului
celor care survin și nu celor care vin, așteptarea
nu are sens.
Când răspunsul spontan la o problemă te gă-
sește așezat deja într-o stare programată pentru
rezolvarea altei
Probleme, și ai datoria nepărăsirii acestei așe-
zări, nu trebuie să o părăsești, deoarece acum,
metodic, intervin facultățile, gândirea, memoria
și voința. Putem în același timp, dar sub rapor-
turi diferite, să gestionăm ambele probleme, cea
constrânsă de starea programată și cea cu care am
fost găsiți de răspunsul spontan survenit deodată.
În primul caz, rațiunea era deja pusă în sta-
re, pentru că își pusese în față o problemă și își
Z
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
17
o
planificase rezolvarea. Totul fiind astfel planificat,
programat, etapele sunt discernabile și percepute
ca distincte.
În al doilea caz, rațiunea este pusă în grația
răspunsului survenit deodată și este înfățișată de
spontaneitate imprevizibil, neprogramat, nepro-
iectat, iar problema, pe care o contemplă cu bu-
curia surprizei aducătoare de mister, i se pune în
față fără a fi în față, iar ea, rațiunea, este pusă în
spatele problemei fără a fi în spate, deoarece răs-
punsul dăruiește problema cu rezolvarea într-un
orizont care sfidează spațiul și timpul, iar rațiunea
nu poate descifra etapele, deoarece acestea se to-
pesc deodată.
În ambele cazuri răspunsul rațiunii, care pre-
supune relații și relații între relații, este înlesnit
de cele patru însușiri ale subiectului uman deja
amintite; inferența și inteligența categoriale, ima-
ginația productivă și inventivitatea.
Corespondența dintre confirmarea rațiunii
prin dezmințirea ei, al cărei agent este spontane-
itatea ca abilitate a rațiunii însăși, și deodată este
de găsit tot la Noica. „Deodată îmi vine în minte
un lucru destul de curios . ..”10, rostește personajul.
„Ca să poți comunica cu orice posibil alt subiect
rațional din univers, trebuie să arăți că ai sponta-
neitate și, arătând, arăți că ești un subiect rațional
și nu un obiect al legilor naturii. Or, o asemenea
idee este fulgurantă, nebunească ...”11
Pentru că surprinde prin neprevăzut, sponta-
neitatea din orizontul rațiunii conferă subiectului
uman șansa să nu fie receptat de alt posibil subiect
similar din univers ca fiind aidoma lucrurilor și să
fie astfel ignorat.
Spontaneitatea, care limpezește de niciunde și
nicicând rațiunea, care moșește cu claritate de-
odată, acum și aici, un gând spontan, este sursa
receptării că acesta nu poate fi altceva decât gând
de vreme ce este spontan.
Această frăție confirmă deja amintita intuiție a
lui Noica că numai dezmințindu-se prin sponta-
neitate rațiunea se confirmă ca ceea ce este, rațiu-
ne și nu altceva. De aici judecata a priori sinteti-
că12 „Tot ceea ce este spontan (neconstrâns, liber,
de la sine), confirmă rațiunea”. Judecata conține
necesitatea iar predicatul rațiunea este absolut
nou, deoarece oricât analizez conceptul subiec-
tului ceea ce este spontan, nu găsesc conceptul
predicatului, căci, în timp ce subiectul reflectă o
abilitate, predicatul reflectă o facultate.
Dacă schimbăm prin reciprocitate subiectul și
predicatul logice, ajungem tot la o judecată a pri-
ori sintetică, „Tot ceea ce este rațional este confir-
mat de spontaneitate”. Judecata conține necesita-
tea iar predicatul confirmat de spontaneitate este
absolut nou. De această dată, oricât analizez con-
ceptul subiectului ceea ce este rațional nu găsesc
conceptul predicatului confirmat de spontaneita-
te, căci, în timp ce subiectul reflectă o facultate,
predicatul reflectă o abilitate. Mai mult, consta-
tăm că niciundele și nicicândul nebuloase, din
care se limpezește deodată spontaneitatea, sunt
absolut independente de vreo experiență, care ea,
experiența, este întotdeauna circumstațiabilă spa-
țio-temporal și aduce întotdeauna noutatea sacri-
ficând necesitatea.
Confirmarea rațiunii prin spontaneitate presu-
pune dezmințirea a ceea ce este confirmat, rațiu-
nea. Dacă rațiunea ar încerca să se confirme prin
ne dezmințire, de fapt s-ar infirma și s-ar confir-
ma a nu fi altceva decât ordine constrânsă, nelibe-
ră, de la altul.
De aici putem deriva al doilea cuplu de jude-
căți a priori sintetice, care au aceleași virtuți meta
metafizice, întemeietoare ale rațiunii critice la
adresa propriei abilități de înfățișare spontană.
Judecata „Tot ceea ce se dezminte prin sponta-
neitate se confirmă ca rațiune” conține necesitatea
iar predicatul ca rațiune este absolut nou, deoare-
ce judecata cuprinde în sfera subiectului logic un
act, dezmințirea, și o abilitate, spontaneitatea, prin
elementul de legătură un alt act, confirmarea, iar
prin predicat o facultate, rațiunea. Judecata „Tot
ceea ce se confirmă ca rațiune se dezminte prin
spontaneitate” conține necesitatea iar predicatul
prin spontaneitate este absolut nou, deoarece ju-
decată cuprinde în sfera subiectului logic un act,
confirmarea, și o facultate, rațiunea, prin elemen-
tul de legătură un alt act, dezmințirea, iar prin
predicat o abilitate, spontaneitatea.
Ordonându-le, ajungem la schema completă a
întemeierii. Dezmințindu-se (act) prin spontanei-
tate (abilitate), rațiunea se confirmă (act) ca facul-
tate neconstrânsă, liberă, de la sine.
Schema pe care am construit întemeierea
schimbă și componența relației. Dacă în orizon-
tul spontan al rațiunii totul survine deodată, de
oriunde și de niciunde, de oricând și de nicicând,
neprogramat și neașteptat, în lumea programată a
rațiunii totul apare treptat, undeva și cândva, ne
spontan și așteptat. Ca atare, rațiunea are două
ipostaze ale înfățișării, una programată, ne spon-
tană, în ceea ce am numit „starea programată”, și
una neprogramată, spontană, care survine deoda-
tă. Cele două ipostaze, fiind corelative, nu se ex-
clud, deoarece spontanul, deși, survenind uneori
deodată în orice loc și în orice moment posibile,
pare că se manifestă independent, survine alteori
deodată la capătul de drum a ceea ce vine treptat.
În istoria filosofiei, cele mai elaborate și di-
verse exemple ale survenirii deodată sunt de
găsit la Platon. Parcurgerea dialogurilor plato-
niene pentru găsirea diversității survenirilor de-
odată (E^ț>vnț), m-a condus la convingerea că
e^a^vnț este atomul metafizic evenimențial de
timp pe care poate fi întemeiată concepția lui Max
Planck privind atomul de timp. £^a^^vnț este an-
ticiparea metafizică a determinării fisisometrice a
atomului de timp, a intervalului de timp care nu
mai poate fi divizat evenimențial. Ceea ce se des-
fășoară în intervale mai mari, nu poate fi deodată.
Atomul de timp este doar evenimențial indivi-
zibil în sensul că, într-un interval mai scurt, nu se
mai poate produce un eveniment. Temporal însă
atomul de timp este divizibil. Un atom de timp
de 10-43 sec. poate fi divizat în doi sub atomi a 10-
86 sec. fiecare. Însă dacă într-un atom de timp de
10-43 sec. se poate petrece un eveniment, adică se
poate produce un atom de acțiune, într-un sub
atom de 10-86 nu se mai poate petrece un eveni-
ment. De aceea propun două denumiri distincti-
ve: atomul evenimențial de timp, în care se poate
petrece un eveniment, și sub atomul non eveni-
mențial de timp, în care nu se mai poate petrece
un eveniment, și, cu cât acesta din urmă este mai
mic, cu atât mai mic este sub atomul de acțiune
sau sub atomul non evenimențial.
Pornind de aici și de la distincția deja făcută în-
tre spontaneitate, evenimentul spontan și deodată,
putem construi următoarele judecăți:
1.	Orice eveniment spontan este obiectivarea
spontaneității rațiunii.
2.	Orice eveniment spontan survine deodată.
3.	Tot ceea ce survine deodată este evenimen-
țial atomic.
Toate evenimentele pe care le găsim la Platon
deodată sunt evenimențial atomice. Nici nu le
este necesar un interval mai lung ca să se producă
integral, nici nu se pot produce integral într-un
interval mai scurt, pentru că: 4. Orice eveniment
produs deodată este integral și 5. Tot ceea ce se
produce deodată integral este eveniment atomic,
de la intrarea deodată în scenă a lui Alcibiade13,
sosirea deodată în fața porții a cetei de chef-
lii14 sau ivirea ca din senin a lui Socrate, acolo
unde Alcibiade se aștepta mai puțin15, la revela-
rea dintr-o dată a ideii de frumos, din discursul
Diotimei, aceluia „care a privit una câte una și în
urmarea lor firească toate câte sunt frumoase.”16
în „Simpozion”.
Coroborând 221d cu 213c, putem considera că
Socrate este folosit de Platon ca fiind cel mai cre-
dibil purtător al conceptelor care, fiind vorba de
Socrate, se bucură de culmea metafizicii, de sur-
venirea, de ivirea ca din senin, de ivirea fără ivire
a ceea ce este autentic, a ceea ce se află fără aflare
(ideile) în cele ce se află cu aflare (lucrurile).
Ivirea deodată a ideii nu este una a cronosului și
toposului. Ca atare deodată ideatic este coexisten-
țial acronosului și atoposului, ivindu-te din senin
însemnând deodată de ne unde și de ne când în
unde și când, adică în locul și timpul dialogului.
Mai mult, „acolo unde” cu „mă aștept mai puțin”
ne pot duce cu gândul la un fel de cuantică a sur-
venirii atoposului și acronosului ideatice, care se
relativizează în toposul și cronosul evenimentului
chiar sau în pofida faptului că survenirea fără de-
venire a ideii este percepută în lumea devenirii ca
având probabilitatea cea mai mică.
Note
1	Vezi L. Blaga, Trilogia cunoașterii, București,
Humanitas, 2013, p. 14.
2	Vezi Luca, L., capitolul III. On The Limits Of Knowledge
And The Necessity Of The Gnoseological Constant în
The Ordering of the Spontaneous Metaphysics of Time”,
Saarbrucken, LAP LAMBERT Academic Publishing
GmbH & Co. KG, 2012, p. 73, unde am propus un
invariant, constanta gnoseologică, ca rezultat al iden-
tificării critice a limitelor cunoașterii prin cuplul între-
bare-răspuns.	.
3	Vezi C. Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru,
București, Ed. Humanitas, 1990, p. 39.
4	Vezi A. Dragomir, Întrebare și răspuns în Crase ba-
nalități metafizice, București, Humanitas, 2004, p. 41.
5	Vezi L. Blaga, Despre conștiința filosofică, București,
Humanitas, 2003, p. 63.
6	Ibidem.
7	Ibidem, p. 40.
8	I. Kant, Critica Rațiunii Pure, București, Editura IRI
1998, p. 146.
9	Ibidem.
10	Ibidem, p. 43.
11	Ibidem, p. 41.
12	În continuare voi folosi variantele „judecăți a priori
analitice” și „judecăți a priori sintetice” deoarece noți-
unea „judecăți a priori” este genul proxim iar noțiunile
„judecăți a priori analitice” și „judecăți a priori sinteti-
ce” sunt speciile..
13	Vezi Platon, Banchetul 212 c, în Opere Complete II,
București, Humanitas 2001, p. 132.
14	Ibidem, 223 b, p. 144.
15	Ibidem, 213 c, p. 133.
16	Ibidem, 210 e, p. 130.
■
18
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
traduceri
Mazzino Montinari, Ce a spus
Nietzsche, III: Filosofia lui
Zarathustra (1880-1884) (IV)
1În iarna lui 1880-1881, în timpul primului
lung sejur genovez, Nietzsche a dat formă
. definitivă gândurilor pe care le-a consem-
nat treptat în cursul anului 1880 între Naumburg
și Riva del Garda, Veneția și Marienbag și
Naumburg și Stresa: primul an «rătăcitor» după
demisia de la universitate. Au fost luni, în man-
sarda rece genoveză, de îndelungată singurăta-
te și reculegere. Patosul acestei perioade se ex-
primă în principal în ceea ce Nietzsche numea
«noua pasiune» (Passio nova ca titlu de dat ope-
rei sale născută în vremea notărilor preparatorii
pentru Aurora), adică «pasiunea cunoașterii».
Dacă Uman, prea uman celebra binevenita eli-
berare a spiritului, Aurora este un imn închinat
pasiunii cunoașterii: între cele două momente
este afinitate și continuitate, dar Umano, dimpo-
trivă, este încă «monumentul unei crize» (Ecce
homo, «Umano, troppo umano».I), adică expre-
sia despărțirii fără întoarcere de idealurile deca-
dente și estetizante, care pentru Nietzsche se vor
exprima de-acum înainte în binomul Wagner
și Schopenhauer; Aurora lasă să se simtă un
Nietzsche care insistă încă tot mai ferm spre po-
sesia de sine însuși, și și-a descoperit astfel sar-
cina: „Cunoașterea, în noi e mutată în pasiunea
care nu se teme de nici un sacrificiu, și în fond
nu are frică de nimic altceva decât de propria sa
eliminare... Chiar dacă detestăm barbaria - mai
degrabă decât degradarea cunoașterii, am prefe-
ra toți ca umanitatea să piară!” (af. 429). Această
pasiune «ar trebui să stimuleze umanitatea până
la punctul de a o face să se ofere ea însăși ca jert-
fă, pentru a muri cu lumina unei înțelepciuni
bătătoare la ochi» (af. 45).
Tudor Zbârnea	Adâncuri (2010), ulei pe pânză, 60 x 80 cm
Desigur, tonul acestor aforisme dedicate pa-
siunii cunoașterii, precum și al altor fragmente
postume numeroase, în care Nietzsche tratează
această tematică este, totuși, substanțial schim-
bat în funcție de conținutul, de resemnificarea
«epicureică» a celor trei cărți pentru spirite libe-
re, care culminează în filosofia «lucrurilor pro-
xime» enunțată în Călătorul și umbra sa. Încă
admirata comunitate a spiritelor libere, acel
pact laic al confraților antimetafizicieni și ilu-
miniști, nu mai este idealul lui Nietzsche, care
pare a fi descoperit solitudinea ca pe o condiție
indispensabilă filosofiei sale. Această filosofie
se dezvoltă acum în aprofundarea cuceririlor
de cunoaștere din epoca scrierii Omenesc, prea
omenesc. Calmul decepționării tipice întregii
producții «iluministe» sau «voltairiană» a lui
Nietzsche, face loc noului patos, care, totuși, nu
va mai avea caracteristicile grandilocvente ale
intoleranței pedagogice și reformatoare a peri-
oadei wagneriene, dar va fi înrădăcinat în miș-
carea spiritului liber, în sensul că «convingerile
sunt mai răi inamici ai adevărului decât min-
ciunile» (Omenesc, prea omenesc, I, af. 483).
Nietzsche nu are nicio convingere, niciun pro-
iect reformator de propus contemporanilor săi,
nu vrea nicicum să țină predici propriei epoci.
Ieșit din închisoarea convingerilor, nu vrea să
construiască una nouă; din contră, distruge-
rea convingerilor devine acum mai radicală:
după metafizica geniului și a artei, după expe-
riențele privilegiate ale religiozității, ajunge la
«prejudicii morale» de examinat cu severitate.
În Aurora morala ajunge să piardă orice funda-
ment rațional; și morala, ca și metafizica cade
pradă istoriei, analizelor psihologice. Lumea
nu are o semnificație metafizică, nu are nici
un semnificat etic, ci dimpotrivă, semnificatul
etic atribuit lumii, care se afirmă deja în pri-
mele pagini din Aurora, va sfârși prin a avea, în
perspectiva istoricistă pe care Nietzsche o asu-
mă, aceeași valoare pe care o are orice atribui-
re a unui sens (gramatical) numelor lucrurilor
(af. 3). Morala, ca și toate lucrurile care trăiesc
timp îndelungat, dacă este impregnată în mod
gradat de rațiune, are un punct la care proveni-
ența ei din irațional pare neverosimilă (af. 1);
dimpotrivă, a fost aservită celor care trebuiau
să pună în siguranță rațiunea: filosofii. Morala,
va spune apoi Nietzsche după ce a parcurs până
în fond calea inițiată în Aurora, este Circe a fi-
losofilor (Prefață, 3). Filosofii privesc aparent
la adevăr, dar în realitate ei toți ar vrea să furni-
zeze un fundament «maiestuoaselor construcții
etice» (precum Kant) (ibid., 4). La Nietzsche,
cunoașterea filosofică se emancipează din ser-
viciul moralei, deși presiunea cunoașterii sau,
cum o vor numi ei în consecință, voința de
adevăr își are rădăcinile tocmai în dezvoltarea
moralei însăși, astfel că, în Prefață la a doua
ediție a Aurorei (1886), Nietzsche va putea să
reia semnificația operei sale în formula «auto-
suprimarea moralei». Omul teoretic este ulti-
mul produs al moralității: atunci când nu vrea
să se îndrepte către ceea ce este sfârșit și supra-
viețuitor, se cheamă ceea ce este: «Dumnezeu,
virtute, adevăr, justiție, dragostea aproapelui»;
când nu-și permite «punți ale minciunii către
idealuri ontice», ascultă de o lege severă situată
de-asupra lui, «de unde dezicerea la morală -
și pentru ce? Per morralita» (ibid., 4). Armele
critice de care se servește Nietzsche sunt: îna-
inte de toate analiza istorică, reconstrucția ge-
nezei prejudiciilor morale, susținută de lectura
unor opere de etnologie (precum cea a lui J.
Lubbock asupra nașterii civilizației, 1875), de
istorie (W.E.H. Lecky, 1873, 1879, 1880), de zo-
ologie comparată (A.V. Espinas, 1878, 1879; C.
Semper, 1880), de istoria moralei și a dreptu-
lui (J.J. Baumann, 1879). La acestea se adaugă
introspecția moralistă accentuată de sugestii
pascaliene (în această perioadă intervine și o
relecturare a scrierii Pensees și cunoștința cu
Port-Royal a lui Saint-Beuve), dar și a meditați-
ilor stendhaliene despre pasiuni și despre «for-
ță» (Roma, Napoli și Florența; Despre iubire;
Istoria picturii în Italia; Racine și Shakespeare,
operele cele mai citite dee Nietzsche pe atunci).
Și antimoralismul byronian, care se manifes-
ta ca orgoliu de a nu se lăsa supus unui «oa-
recare apetit» (Aurora, af. 109), îi îngăduie lui
Nietzsche să-și îndrepte atenția spre manifes-
tările din sfera «morală» care se referă la feno-
menul originar al «sensului puterii». Și alături
de Byron se situa aici Napoleon. O carte de
memorii asupra lui Bonaparte, cea a Dnei de
Remusat, apărută la Paris în 1880, îi furnizează
lui Nietzsche prilejul de a contura în carnețe-
lele sale o complexă fenomenologie a puterii.
Judecata lui Nietzsche asupra lui Napoleon nu
este conținută în aceste însemnări: el se limita la
înregistrarea cu acuratețe a tuturor manifestă-
rilor acelei încercări a «sensului potenței» (mai
târziu Nietzsche va spune: «voința de putere»)
care a fost Napoleon. Și cum Napoleon subordo-
na el însuși totul «pasiunii dominării» survine
realmente în orice: un instinct ce devine domi-
nant asupra altora, și de la care nu se mai poate
vorbi despre cauzalitatea acțiunilor considerate
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
19
o
morale (sau imorale). Fenomenalismul lumii
externe („lucrurile exterioare nu sunt așa cum
acestea apar”) este transferat de Nietzsche în
lumea interioară («acțiunile nu mai sunt așa
cum apar», af. 116). Dar nu pentru aceasta
renunță el la propunerea de ipoteze ale mora-
lității. În particular, Nietzsche nega faptul că
progresul moralei ar consta în predominarea
instinctelor altruiste asupra celor egoiste și,
astfel, a judecărilor universale asupra celor in-
dividuale. Individul, dimpotrivă, este cel care
trebuie «să crească împotriva altor indivizi», în
timp ce judecățile împotriva superficialității și
schematicității judecăților universale devin mai
mult individuale. «Omul comun și egalitar este
dorit numai pentru că oameni slabi se tem de
individul puternic și preferă, în locul dezvoltă-
rii acestuia spre individ, slăbiciunea generală.
În morala de azi se observă justificarea slăbi-
rii generale: în același mod în care creștinismul
voia să slăbească și să-i facă similari pe oame-
nii puternici și spirituali. Tendința în morala
altruistă este pappa molle, nisipul maleabil al
umanității. Tendința judecăților universale este
comunitatea sentimentelor, adică sărăcia lor și
moleșala. Este tendința către sfârșitul umanită-
ții. «Adevărurile absolute, sunt instrument de
nivelare, erodează și distrug formele caracteris-
tice», scrie Nietzsche în fragmentul 6[163] din
anul 1880, care va fi ulterior tratat în Aurora
(af. 132 și 174). Apărarea individului în socie-
tatea pe care Nietzsche o numește «mercantilă»
(și noi o vom numi capitalistă) se îndreaptă îm-
potriva teoriilor morale ale sociologilor poziti-
viști (în particular John Stuart Mill și Herbert
Spencer), împotriva tentativelor de a armoniza
interesele individuale cu cele sociale, caracte-
ristice școlii utilitariste engleze.
Este important, în fine, pe planul reflecției
istorico-moraliste, portretul apostolului Pavel,
pe care Nietzsche îl conturează într-un lung
aforism din Aurora (nr. 68), susținut, așa cum
rezultă din fragmentele postume contempora-
ne acestuia, de o lectură aprofundată a unor
opere despre Noul Testament, în particular cea
a lui Hermann Ludemann asupra antropologi-
ei apostolului Pavel (1872). «Pascal-ul iudeu»
face evidente originile creștinismului, în același
mod în care «Pascal francezul» dezvăluie desti-
nul creștinismului și ceea ce îl va face să piară:
anume, voința de adevăr, pasiunea onestității,
a cunoașterii. Atunci când Pavel, el, ca Luther
mai târziu, din zelos al Legii nu a devenit ad-
versarul mortal, din convingerea de a nu putea
îndeplini aceasta: halucinația din Damasc în-
seamnă: «... este irațiuonal a persecuta pe acest
Christos, pentru că aici e calea de ieșire, aici e
vendeta desăvârșită, aici și în nici un alt loc eu
țintesc și sunt distrugătorul Legii. De fapt: «A
muri de suferință, vrea să spună a muri încă în
Lege: a fi în carne, vrea să zică a fi încă în Lege!
A fi deveni una cu Christos, vrea să spună: a fi
devenit împreună cu el distrugător al Legii; a fi
mort cu el, vrea să spună: a fi mort în Lege!».
Pavel este primul creștin, înaintea lui nu erau
decât cîâiva evrei sectari. Pe această linie de
dezvoltare Nietzsche va ajunge la Anticrist, în
toamna lui 1888.
Toate operele lui Nietzsche, începând de la
Uman, prea uman, și apoi Aurora, nu permit o
sistematizare a gândirii sale: caracteristica lor
specifică și cel mai mult «nietzscheană» este
aceea de a fi opere «deschise», de a tinde mai
mult la eliberarea spiritului decât la catechizarea
Tudor Zbârnea
Ecou rupestru (2016), acrilic pe pânză, 140 x 235 cm
sa, de a crea limpezimi dar «spații nesfârșite» în
spatele «ultimului orizont». Nietzsche voia să
trateze instinctul cunoașterii, încă tânăr și gro-
solan, ca pe o pasiune. Acum această pasiune
purta încă în sine germenele morții, al sfârși-
tului, acea aversiune împotriva vieții fericite a
barbariei inconștiente. Astfel, într-un fragment
de la sfârșitul anului 1880 citim: «Da, această
pasiune este ruina noastră! Dar acesta nu este
un argument împotriva ei. Altminteri, moartea
ar fi un argument împotriva vieții individului»
(FP, 7[171]). Pentru Nietzsche, cunoașterea nu
mai ucide acum instinctul: «E adevărat numai
că, într-un prim timp, o nouă cunoaștere nu
are la dispoziție un mecanism achiziționat cu
exercițiu, încă și mai puțin o deprindere gran-
dilocventă pasionată! Dar totul ar putea să se
dezvolte! Totuși voia să spună că se interesează
de arbori, ale căror fructe vor fi culese numai de
o generație ulterioară, nu de noi» (7[172]). Și
încă: «A pierde interesul pasionat pentru noi, și
a îndrepta pasiunea în afară de noi, spre lucruri
(știința), iată ceea ce e posibil astăzi. Ce mă pri-
vește pe mine! Pascal nu a putut să o spună»
(7[158]). În fine, Nietzsche afirma: «Vreau să o
fac în modul în care, pentru a se dedica știin-
ței e necesară o stare de suflet eroică» (7[159]).
În aventura cunoașterii, pe care Nietzsche o
compara, de la «epoca genoveză» în care era
la epoca Aurorei, cu aventura navigării, toate
cele puse sunt, și mai mult încă, lui Nietzsche
îi pare posibil, în ultimul aforism al Aurorei,
«naufragiul în infinit», și cartea se încheie cu
o interogare care nu renunță la speranța de noi
țărmuri: «Într-o zi, se va spune poate de noi
că, expunând povara la accidente, încă sperăm
să ajungem la o Indie, dar care a fost destinul
nostru de a naufragia în infinit? Totuși, frații
mei, totuși?» (Reminiscența leopardiană, vrem
să notăm întâmplător, este mai evidentă într-un
fragment din toamna lui 1880: «Infinit! Frumos
e de navigat în această mare», FR, 6[364]).
După ce a publicat Aurora, Nietzsche s-a
întors, în vara lui 1881, în Engendina, dar de
această dată nu mult, ca în 1879, la St. Moritz,
și la Sils-Maria, care va deveni rezidența sa de
vară (cu excepția anului 1882) până în 1888.
Vara engandinesă din 1881 a fost pentru
Nietzsche fecundă în meditații și intuiții filo-
sofice. Citând pe Spinoza (sau mai bine, Kuno
Fischer despre Spinoza, 1885) el reține că a
găsit un predecesor; pe această temă va scrie lui
Overbeck la finele lui iulie: «Aproape că nu ști-
am de Spinoza; am avut probat acum că dorin-
ța de a-l citi este o acțiune dictată de instinct».
Nu numai că tendința totalității este egală cu a
mea - aceea de a te face din cunoașterea afec-
telor mai stăpân - dar în cinci puncte capitale
ale doctrinei sale mă regăsesc eu însumi; acest
gânditor, cel mai anormal și cel mai solitar este
acela care îmi este cel mai apropiat în aceste
chestiuni: el neagă libertatea voinței -; scopu-
rile -; ordonarea morală a lumii -; altruismul
-; răul -; deși, cu certitudine, și diferențele sunt
enorme, acestea sunt datorate mai mult diversi-
tății epocii, cultura, știința». În scrisorile către
Overbeck găsim între altele urme ale gravelor
suferințe pe care Nietzsche le avea de suportat
în această perioadă: atacurile bolii sale (care
durau până la trei zile cu dureri puternice de
cap și vomitări) alternau cu perioade de eu-
forie, de creativitate intelectuală. La începuturi-
le lui august, Nietzsche înregistra în caietul său
(unde se găsesc și extrasele despre Spinoza), «la
6000 de picioare de-asupra mării și mult mai
mult decât toate lucrurile umane», gândul filo-
sofic care va determina profund întreg cursul
meditațiilor sale ulterioare și ale operelor sale.
Să încercăm să ne referim la ideea «eternei re-
întoarceri a acelorași lucruri», în care adnotație
citim: «Noul centru de gravitație: eterne reîn-
toarcere a acelorași lucruri. Importanța infinită
a cunoașterii noastre, a erorilor noastre, a obiș-
nuințedlor noastre și a modurilor de a trăi în
totul viitorul. Ce facem noi, cu ceea ce rămâne
din viața noastră - noi, cei care nu am văzut
partea ca mai mare fără să știm lucrul cel mai
important? Să ne dedicăm învățării acestei teo-
rii - este mijlocul cel mai eficace pentru a o asi-
mila noi înșine (F.P., 11[141], 1881). Învățarea
teoriei eternei reîntoarceri va fi după doi ani
tema lui Zarathustra, dar figura înțeleptului
persan se ivește deja în această vară împreună
cu însemnările dedicate teoriei. «Această viață,
așa cum tu acum o trăiești și ai încercat-o, va
trebui să o mai trăiești încă o dată, și încă de
nenumărate ori, și nu va mai fi în ea nimic nou,
dar orice durere și orice plăcere și orice gândire
și dorință, și orice indicibil de mic și de mare
lucru al vieții tale va trebui să se reîntoarcă la
sine, și toate în aceeași secvență și succesiune -
și astfel mereu această clipă ... eterna clepsidră
20
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
a existenței vine totodeauna din nou de la ca-
păt și tu cu ea, grăunte de pulbere!»: dacă se
desprinde în fragmentele postume, aceasta este
formularea cea mai explicită între puținele pe
care Nietzsche le-a dedicat «eternei reîntoar-
ceri» (se află la sfârșitul celei de a patra cărți a
Științei vesele, af. 341).
În timpul celui de al doilea sejur genovez
(iarna 1881-1882), Nietzsche a crezut într-un
prim moment că ar trebui să continue opera
publicată cu un an înainte, și - sub titlul de
Continuare la Aurora - a transcris o mare parte
a gândurilor pe care le avea acum, acumulând-o
în carnețele și caiete, cu excepția celor dedica-
te eternei reîntoarceri a acelorași lucruri (F.P.,
16[1]). Ia naștere astfel Știința veselă, care, în
redactarea definitivă, cuprinde cinci cărți; din-
tre acestea patru - împreună cu preludiul în
versuri «Scherzo, viclenie și vendeta» - au fost
publicate de Nietzsche în vara lui 1882. În pri-
ma carte, tema care revine periodic este aceea a
importanței «răului» în istoria omului, în timp
ce «toate eticile au devenit absurde și contra na-
turii, până la punctul la care niciuna dintre ele
nu a putut să ducă în ruină umanitatea fără să
nu fi fost stăpânită» (af. 1). Cartea a doua e de-
dicată cu prevalență chestiunilor artei, înțelea-
să aici ca «buna voință a aparenței, ca un mediu
de a suporta «universalul neadevăr și minciu-
na» asigurat de știință și pentru «a se elibera de
povara de noi înșine». A treia carte s-ar putea
numi cartea «morții lui Dumnezeu»: «Noi l-am
ucis!... toți aceia care vor veni după noi vor
aparține, în virtutea acestei acțiuni, unei istorii
mult mai veche decât au devenit istoriile până
astăzi!» (af. 125). În a patra carte, «Sanctus
Januarius» (un »monument cu total special» ri-
dicat «pentru una dintre ultimele ierni în Sud»,
cum scria Burckhardt într-o scrisoare către
Nietzsche din 13 septembrie 1882) se reflectă
nouă stare a sufletului lui Nietzsche; la finele
cărții este anunțat «asfințitul lui Zarathustra»,
adică descinderea solitarului între oameni.
2.	Știința veselă pregătea pentru Nietzsche
opera în care el intenționa să anunțe filoso-
fia sa a afirmării vieții. Nietzsche a căutat de
mai devreme o nouă formă de expresie, în-
deosebi începând cu luna august a anului
1881. Zarathustra era deja protagonistul mai
multor aforisme din Știința veselă. Nu avem
însă o redactare continuă a faptelor și spuse-
lor lui Zarathustra ci numai câteva referiri
în carnețelele din anii 1881-1882 și unele ti-
tluri ca «Amiază și Eternitate», «Lenevirea
lui Zarathustra», rezultate toate din toamna
lui 1881. Un aforism-cheie din Știința voioa-
să, anume cel notat cu 125, despre «moar-
tea lui Dumnezeu», îl avea ca protagonist pe
Zarathustra; în redactarea finală numele învă-
țatului personal era substituit cu cel de «omul
smintit» (folle). Trecerea de la aforisme la ca-
pitol în versuri nu se poate reconstitui totuși în
masa de postume ale acestei perioade. Însuși
numele de Zarathustra îl găsim totuși imediat
după introducerea termenului «eternei reîn-
toarceri a lucrurilor înseși», fără să avem vreo
indicație a motivului pentru care Nietzsche
l-a ales. Motivarea pe care mai târzie, în Ecce
homo («Pentru ce sunt un destin», 3) el o va
da despre selecția sa sună ca o justificare a
posteriori .intervenită în cadrul operelor pro-
iectat în toamna anului 1888 (în particular:
Imoralistul).
Tudor Zbârnea	Adam și Eva (2010), ulei pe pânză, 80 x 100 cm,
Motivele care l-au putut îndemna pe
Nietzsche să treacă de la forma compusă din
aforisme la libertatea compunerii de «discur-
suri» ale lui Zarathustra, pare a ne aduce lumi-
nă prin următorul aforism din Știința voioasă:
«Acela care vrea să pună în mișcare mulțimea
nu ar trebui să fie actor al lui însuși? Nu ar tre-
bui mai înainte de toate să se traducă el însuși
în evidență grotescă și să-și expună persoana și
cauza sa în această reducție grosolană și simpli-
ficatoare?» (af. 236); adnotarea corespunzătoa-
re a acestui aforism spune: «Dacă Zarathustra
vrea să pună în mișcare mulțimea, trebuie să fie
actorul lui însuși» (FP, 12[112], 1881). Faptul
că Nietzsche a așteptat momentul introduce-
rii figurii lui Zarathustra, debarasându-se de
toate aforismele de formă tradițională și pre-
zentându-l numai în ultima parte din Știința
voioasă (1882), care este cvasi identică cu pri-
mele formulări din Așa a grăit Zarathustra, ne
face să gândim că alegerea formei de expresie a
ajuns la maturizare în acest aforism, preludent
lui Zarathustra, cel din urmă nu numai pentru
numărare ci și pentru compoziție, așa cum re-
zultă din manuscrise.
Dar adevărata problemă a formei expresive
a lui Zarathustra este - cum vom vedea - le-
gată strict de un gen de imposibilitate de a se
exprima «ca poet», ba chiar a unei condamnări
a ceea ce Nietzsche simțea ca poesie: ceva opus
adevărului. «Poezie și adevăr»: ceea ce era po-
sibil în lumea lui Goethe nu mai este și pentru
Nietzsche. În partea a patra a lui Zarathustra
«magul» (în care se pot în mod legitim des-
prinde anumite trăsături ale lui Wagner) se la-
mentează, în al său «Cânt al melancoliei», de a
fi pentru totodeauna un răufăcător (bandito) al
adevărului, de a fi «numai un măscărici! Numai
un poet!». Înainte de a-l pune în gura magului
- comediant - Wagner, Nietzsche a scris aceas-
tă poezie pentru el-însuși, într-o serie de schițe
poetice ce poartă titlul: Poetul-Tortura creației
(conf. Opere, VI, IV, Notizie e note, p. 227-28).
În acest chin Nietzsche își recunoaște încă o
dată afinitatea sa, dar și antagonismul său față
de Wagner, cel care a fost poet, artist, ba chiar
«comediant» în deplină bună conștiință.
3.	Pentru a înțelege patosul lui Zarathustra, nu
trebuie să uităm că el este destinat de Nietzsche
să predice «eterna reîntoarcere a acelorași lu-
cruri» și că, apoi, întreg al său «tu trebuie» este
iluminat și transfigurat de noua lumină a aces-
tei «conștiințe». Este meritul lui Karl Lowith
(Nietzsches Philosophie der ewigen Wiederkehr
des Gleichen, Kohlhammer, Stuttgart, 1956,
trad. Laterza, Roma/Bari 1982) de a-i fi sub-
liniat poezia centrală în întreaga gândire a lui
Nietzsche. Noi nu împărtășim încercarea de a
stabili o linie coerentă a dezvoltării de la eseul
de tinerețe Fato e storia (Fapt și istorie) până
la fragmentele consideratei Volonta di poteza
(Voința de putere), prin care acest cercetător
încearcă să demonstreze caracterul sistematic
al gândirii lui Nietzsche; dar suntem de acord
cu el în considerarea faptului că ideea «eternei
reîntoarceri a acelorași lucruri» este evenimen-
tul culminant al vieții sale. Trebuie să ne reîn-
toarcem însă la acele prime zile ale lui august
1881, când Nietzsche a simțit-o pentru prima
oară ca pe un adevăr absolut nou și tulburător.
Am citat aforismul din Știința voioasă, în care
Nietzsche, fără să-l definească ca atare, expune
totuși gândul eternei reîntoarceri. Din scriso-
rile din august 1881, se poate percepe euforia
și complementarul ei, prosternarea. În timpul
acelei veri, Nietzsche a suferit mult. «Sunt în-
tr-o stare de disperare. Durerea îmi copleșește
viața. O, ce vară am avut în această stare!», scrie
el, la 18 septembrie 1881 lui Overback. În aces-
te condiții Nietzsche gândea eterna reîntoarce-
re a lucrurilor.
(Traducere de
Alexandru Boboc)
■
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
21
diagnoze
Filosofarea ca profesie
■ Andrei Marga
Tudor Zbârnea	Crucificare (2015), acrilic pe pânză, 120 x 140 cm
Ca orice altă activitate, filosofarea poate fi
exercitată mai mult sau mai puțin amator.
În definitiv mulți oameni se ocupă nu nu-
mai de profesia lor, ci și, de pildă, de pictură sau
floricultură. De ce nu și de filosofie?
Filosofarea poate fi și exercitată însă și profesio-
nist, adică având o bună cunoaștere a particula-
rităților și tehnicilor ei specifice și ținând seama
de ele. Nu este vorba aici doar de acea filosofare
care țintește la a asigura filosofiei un statut concu-
rent cu cel al științei sau chiar de știință, pe care
Bolzano și, ultima oară, Husserl au ilustrat-o su-
perlativ. Este vorba de orice fel de filosofare, indi-
ferent care este statutul ce se recunoaște filosofiei.
Spre deosebire însă de orice altă activitate ce
poate fi adiacentă altor activități, filosofarea este
oarecum inevitabilă. Ea încadrează, să spunem
așa, în mod ineluctabil celelalte activități. Poți să
nu te ocupi de filosofie, dar împărtășești una, poa-
te fără să vrei, fără șansa de ocolișuri. Și acum este
valabil argumentul că și cine refuză filosofarea
angajează o filosofie, fie ea și insuficient de infor-
mată și de riguroasă, cu rezultate inacceptabile.
De aceea, efectivul celor care comit filosofări este
totdeauna mare, mult mai mare decât al celor care
fac orice altă activitate adiacentă.
În definitiv, nu poți fii om, adică o ființă înzes-
trată câtuși de puțin cu conștiința de sine, fără să
angajezi o anumită conștiință a lumii și nu poți
avea o cunoaștere, fie și minimă a lumii, fără a
angaja o anume conștiință de sine. Celebrul „cerc
hermeneutic” leagă, de asemenea, conștiința de
sine și cunoașterea lumii și antrenează cu sine
prezența filosofării în viața oamenilor mai mult
decât s-a crezut.
Și filosofarea este o activitate cu anumite rezul-
tate, care se supune din capul locului, dacă vrea să
fie relevantă, unor rigori profesionale. Rezultatele
sunt în funcție de găsirea ideii proprii capabile să
unifice experiențele, de talent, de inspirație, dar
și de stăpânirea unor tehnici proprii filosofării și
de integritatea celui care filosofează. Acestea cinci
- ideea proprie, talentul, inspirația, stăpânirea
tehnicilor specifice, integritatea - condiționează
performanța în filosofie.
Atunci când se vrea stabilirea condițiilor cre-
ației în filosofie fiecare dintre aceste dependențe
ale performanței filosofice este de luat în consi-
derare. M-am oprit într-un volum Introducere în
metodologia și argumentarea filosofică (Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1992) asupra condiționării
filosofării dinspre aspecte tehnice - metoda și
argumentarea. Recent am reeditat acest volum
(Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2018) fără modi-
ficări. Acestea nu erau necesare. Dar ceea ce este
și mai de subliniat este faptul că importanța luării
în considerare a aspectelor tehnice ale filosofării
de către cel care vrea să înțeleagă și, de ce nu? să
exercite organizat (deci mai mult decât la modul
amator!) filosofarea nu a scăzut. Mai degrabă a
sporit în anii ce au trecut de la prima ediție a căr-
ții. Vreau să fac câteva observații ocazionate de
reeditarea de care vorbesc și, mai ales, de conținu-
tul rămas actual al acestei cărți. Nu pentru că este
carte scrisă de mine, ci întrucât conținutul cărții
și caracteristicile contextului, desigur și conjunc-
ția lor, o fac mai mult decât utilă.
Așa cum am menționat în prefața ediției a
doua, volumul Introducere în metodologia și ar-
gumentarea filosofică a fost conceput și elaborat
în speranța noului început de după 1989, când
așteptam, la rândul meu, multe schimbări, inclu-
siv o relansare a reflecției filosofice. Volumul voia
să susțină această relansare în România printr-o
analiză a unor aspecte „profesionale” ale filosofă-
rii spre a ajuta la scoaterea acesteia din improvi-
zație și impresionism și la consolidarea culturii
teoretice a viitorilor absolvenți de studii filosofice
și a publicului interesat.
Cartea era, tematic, o premieră la noi și a ră-
mas singulară. Nu s-au mai făcut tentative de a
lămuri laturile „tehnice” ale filosofării, cu toate că
o seamă de tendințe le reclamă: noua relaționare a
filosofiei cu științele, mult diversificate între timp,
noua cunoaștere a creierului uman, ca urmare a
expansiunii neuroștiințelor, globalizarea, digi-
talizarea, recuperarea „empatiei” în cunoașterea
omului și eforturile de restabilire a metafizicii.
Republic în forma originară cartea Introducere
în metodologia și argumentarea filosofică deoarece
conținutul ei nu s-a învechit și întrucât concuren-
te cu ea sau complementare ei nu au mai apărut.
Pe de altă parte, tematica ei rămâne esențială dacă
este vorba ca pregătirea filosofică a noilor genera-
ții și a oricărui interesat să devină organizată și să
permită anumite performanțe validabile.
Ceea ce s-a schimbat dinspre autorul cărții
constă în înaintarea spre explicitarea și articula-
rea propriei filosofii - cea a pragmatismului re-
flexiv. Cartea Introducere în metodologia și argu-
mentarea filosofică a fost pentru mine o treaptă
cucerită, care a permis concentrarea asupra altor
laturi ale sistematizării filosofice. Ea se poate citit
independent de aceasta, dar și ca piesă a filosofiei
pragmatismului reflexiv.
Așa cum am menționat în introducerea cărții,
pe care o și reiau aici, o lucrare de metodologie și
argumentare filosofică este în premieră în literatura
noastră filosofică, dar nu este cu totul nouă în alte
țări, și nici nu este un studiu cu profil tradițional.
Delimitarea unei astfel de tematici a secondat, în
mod firesc, autonomizarea unor preocupări privind
metodologia și logica filosofiei. Aceasta este, neîn-
doielnic, un produs al filosofiei secolului actual, în
sânul căreia s-a petrecut o importantă schimbare.
Multă vreme, conștiința filosofică a evoluat pe
planul cunoștinței curente, care se atinge fără o
conștiință distinctă a metodelor. De pildă, în dia-
logurile lui Platon sau chiar în eseurile lui Locke
nu sunt identificabile precauții speciale cu privire
la exercițiul filosofării ca activitate intelectuală
distinctă. Metodele au rămas neinterogate și ne-
clarificate.
Astăzi, situația este schimbată cu totul.
Filosofiile de referință se elaborează în legătură cu
o conștiință distinctă a metodelor și logicii speci-
fice filosofiei.
Această conștiință, în fapt metodologia și logi-
ca filosofiei, are, desigur, o preistorie. Figura care
se impune, fără îndoială, atenției, ca moment de
cotitură, la o încercare de reconstituire, este cea
a lui David Hume. În vestitul său Tratat despre
natura umană, el considera că elucidarea baze-
lor disciplinelor ce asigură cunoașterea depinde
de dezlegarea întrebării privind natura umană.
Diferitele discipline sunt puse astfel în depen-
dență de o cercetare, întemeiată pe experiență și
observație, a omului. Dar nu numai atât. Spre a
dezlega întrebarea privind valabilitatea relației ca-
uzale, Hume întreprinde în fapt o analiză concep-
tuală și de semnificație. Prin ambele: interogarea
bazelor disciplinelor și analiza conceptuală și de
semnificație, Hume a făcut necesară interogația
metodologică și logică privind filosofia însăși.
22
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
Nu este aici locul pentru a restitui șirul celor
care s-au interogat și răspunsurile lor. Se cuvi-
ne amintit însă efectul „cotiturii lingvistice” (the
lingvistic turn), care a pregătit calea dezbaterii în
jurul metodelor și argumentelor filosofiei, proprie
filosofiei de astăzi.
Cum s-a ajuns, așadar, la problematizarea efec-
tivă a metodei și argumentelor filosofice? Sunt de
luat în considerare două evenimente mai contu-
rate.
În primul rând, o anumită „ipohondrie pro-
fesională” a filosofilor, impresionați de progresul
spectaculos al științelor, care le-a provocat, prin
comparație, o profundă neliniște privind certi-
tudinea și progresul disciplinei lor. Căutând să o
consolideze și să-i asigure un progres, ei au căutat
să-i expliciteze specificul sub aspect metodologic
și logic.
În al doilea rând, aplicarea de teoreme ale lo-
gicii moderne în matematică și științele inducti-
ve a fost atrăgătoare pentru unii filosofi, care au
căutat, la rândul lor, să facă fructuoase astfel de
teoreme pentru analiza filosofică. Ei au fost nevo-
iți să reflecteze asupra specificului metodologic și
logic al filosofiei.
Astăzi, interesul filosofilor pentru reflecția me-
todologică și logică aplicată propriei discipline
este în curs de intensificare. Dovezi sunt sporirea
efectivului de lucrări în acest profil și organizarea
de către tot mai multe facultăți de filosofie a cur-
surilor de metodologie și argumentare filosofică.
Intensificarea acestui interes poate fi pusă pe sea-
ma a două evenimente semnificative.
Primul îl constituie instaurarea, în ultimele
decenii, în urma faimoasei „controverse a poziti-
vismului”, a unei toleranțe și deschideri sporite a
filosofiilor rivale una față de alta și, mai ales, între
diverse metode. Pluralismul metodelor și efortul
de a le complementa fac, în filosofia de astăzi, din
examenul metodologic și logic al filosofiilor o ne-
voie curentă.
Al doilea este agravarea stării filosofiei, de care
se leagă nevoia de a apăra mai mult decât o filo-
sofie sau alta, și anume filosofia însăși. Această
nevoie apare din două direcții: proliferarea, în
numele filosofiei, a unei literaturi parafilosofice
(prognoze pur subiective ale viitorului, abordări
empatice ale subiectivității etc.), față de care filo-
sofia se impune delimitată, și punerea radicală în
cauză a filosofiei de către criticii stării ei actuale,
care face indispensabilă o „cură radicală” a filo-
sofării și, înainte de ea, o conștiință critică a me-
todelor.
Se poate ușor constata că în filosofia de astăzi
aceste aspecte oarecum „tehnice” - metodologice
și logice - ale filosofării au căpătat o importan-
ță cheie chiar în construcția filosofică. Conștient
de multitudinea metodelor, filosoful îmbrăți-
șează una sau alta. Acest gest el îl face „pe față”.
Împrejurarea ține de o tendință mai generală a
cunoașterii specializate din vremea noastră de a
încorpora explicit reflexivitatea asupra condițiilor
propriei ei desfășurări.
Pe lângă motivele ținând de situația generală
a filosofiei din zilele noastre, în favoarea oportu-
nității unei lucrări de Metodologie și argumentare
filosofică pledează și un motiv ce ține de contextul
filosofic românesc. Este de observat că la noi a ră-
mas mereu lacunară în pregătirea de până acum
a tinerilor în filosofie, dar și în opinia generală
privind filosofia, stăpânirea unor aspecte esenția-
le, „tehnice” ale filosofării, ceea ce a redus șansele
de afirmare profesională, în pofida înzestrării și a
eforturilor lor evidente, în cazul primilor, nivelul
cunoașterii filosofiei, în cazul general. De cele mai
multe ori acestor aspecte nu li s-a dat nici o aten-
ție, ele fiind considerate implicate și secundare.
Lipsa de atenție era consecința unei priviri
greșite a filosofării. Pe de o parte, filosofarea a
fost plasată în perioada postbelică sub semnul
exclusiv al diamatului și histomatului și socotită
suficientă dacă cineva ajungea să reafirme ideile
acestora. Pe de altă parte, în reacție la obligația de
însușire a diamatului și histomatului, mulți tineri
au fost atrași de filosofii neoromantice, influente
astăzi, dar nu au fost ajutați să cunoască resor-
turile însăși ale filosofării, pe lângă produsele ei.
Pe scurt, filosofarea nu este privită ca o activitate
producătoare aparte, bazată pe tehnici specifice.
Ca urmare, chiar cunoașterea filosofiei a rămas de
multe ori la aspectul de suprafață al tezelor pito-
rești, creația filosofică românească fiind condam-
nată de la început la un epigonism provincial.
Că o astfel de lucrare satisface nevoi reale se
poate evidenția și dintr-un alt unghi de vedere,
operând o distincție foarte simplă în ceea ce pri-
vește raportul unui om cu filosofia. Este vorba de
distincția dintre: lectura de lucrări filosofice, care
este, evident, la îndemâna oricărui cititor; înțe-
legerea câtuși de puțin calificată a lucrărilor filo-
sofice, până la dobândirea unei competențe în a
transmite mai departe conținutul lor, care presu-
pune un studiu sistematic; filosofarea propriu-zi-
să, adică producerea de teze și argumente filo-
sofice, care presupune mai mult decât un studiu
sistematic - dobândirea unei calificări distincte și
exercitarea ei. Lucrarea Introducere în metodolo-
gia și argumentarea filosofică pleacă de la nevoile
reale ale formării pentru înțelegerea calificată a
lucrărilor filosofice și, în fond, pentru filosofarea
propriu-zisă.
Lucrarea Introducere în metodologia și argu-
mentarea filosofică ține seama și de stadiul în
care se află pregătirea filosofică generală la noi.
Întrucât termenul de metodologie filosofică se
referă la două lucruri distincte - elaborarea de
lucrări filosofice și filosofarea însăși - începem
cu primul aspect, pe care-l tratăm în capitolul
Elemente de metodă a elaborării unei lucrări filo-
sofice. Deoarece metodele filosofiei sunt în funcție
de conceperea filosofiei, în capitolul al doilea tra-
tăm Feluri actuale de a concepe filosofia. Metodele
filosofiei sunt însă în dependență și de forma în
care se prezintă filosofia. De aceea, al treilea capi-
tol este Feluri de a prezenta filosofia. Capitolele ur-
mătoare prezintă Metodologia filosofiei; Metodele
filosofice; Argumentarea filosofică; Tipurile de ar-
gumente filosofice. Capitolul final este consacrat
Condițiilor creației teoretice.
Cartea Introducere în metodologia și argumen-
tarea filosofică nu se suprapune cu ceea ce astăzi
înseamnă propedeutica filosofică. Prin tradiție,
această disciplină a fost înțeleasă în două feluri.
De la Aristotel încoace a fost delimitată pe harta
științelor o știință cu statut special, acela de in-
strument pentru celelalte științe: logica. Ea a fost
socotită propedeutică pentru filosofie, ca și pen-
tru alte discipline. Kant, de pildă, în Critica rați-
unii pure, reprezintă această optică. Propedeutica
filosofică este o disciplină care pregătește studiul
filosofic și-l face posibil. Ceva mai aproape de noi,
mai ales în universitățile germane, s-a impus și o
altă semnificație a propedeuticii filosofice. Cele
mai multe cursuri fiind aici, în limbajul nostru,
„de specializare”, studentul în filosofie participă la
început, pentru inițiere în disciplină, la prelegeri
privind bazele, componentele generale ale disci-
plinei, urmând ca ulterior să participe la prelegeri
de strictă specializare. Aceste prelegeri privind
bazele sunt grupate sub titlul de propedeutică fi-
losofică, care semnifică studiul elementar, în linii
generale, al filosofiei, ce urmează să fie aprofun-
dat ulterior.
Studiul filosofiei în țara noastră presupune,
până în momentul de față, o „intrare” destul de
bruscă în disciplinele filosofice. De aceea, o pro-
pedeutică filosofică, în înțelesul din urmă, își are
puțin loc. Pe de altă parte, tinerii parcurg logica,
fără însă ca aceasta să poată acoperi în întregime
nevoile ținând de inițierea în studiul filosofiei. De
aceea, o propedeutică filosofică distinctă de logică
rămâne necesară. Ea evită suprapunerea tematică
cu alte discipline, preluând, între altele, problema
introducerii în documentarea filosofică. În uni-
versități de referință azi, în domeniul filosofiei,
această problemă alcătuiește miezul unei foarte
aplicate „introduceri în filosofie”. Spre a veni în
acest sens în ajutorul celor interesați în filosofie
ar fi de considerat sursele documentare de bază în
studiul de astăzi al disciplinei.
Preocupată să familiarizeze cititorul cu o pro-
blematică relativ nouă, cartea Introducere în me-
todologia și argumentarea filosofică caută să dea
seama de literatura fundamentală strânsă în jurul
acestei problematici, fără a fi totuși o rezumare
„neutră” a lucrărilor existente. Punctul de vedere
filosofic al pragmatismului critic, pe care îl repre-
zint, este sesizabil însă în coordonatele mari ale
lucrării, chiar dacă ea nu este destinată să-l ex-
pliciteze mai departe. Acest punct de vedere, pe
care l-am adus la o formă conceptuală mai ela-
borată în volumele mele Raționalitate, comuni-
care, argumentare (Dacia, Cluj-Napoca, 1992) și
Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcția fi-
losofică (Compania, București, 2017), se exprimă
direct în cel puțin trei opțiuni ale Introducerii în
metodologia și argumentarea filosofică. Prima este
depășirea infructuosului conflict dintre metodele
analitice și metodele hermeneutice spre captarea
unei baze mai profunde a metodelor. A doua este
ieșirea din orice restricție metodologică și argu-
mentativă spre un nou inventar al metodelor și
argumentelor pe care filosofia demnă de nume
le folosește. Acest inventar nerestrictiv este una
dintre noutățile informative aduse de lucrare. A
treia este asumarea sensului ca bază profundă a
inventarului metodelor și argumentelor și a pre-
cizării fiecăruia. Asumarea aceasta este noutatea
interpretativă a lucrării.
Țin să mulțumesc încă odată Universității
Erlangen-Nurnberg și DAAD (Bonn) pentru
sprijinul pe care mi l-au acordat în vederea docu-
mentării la nivelul timpului. Pot spune acum, re-
trospectiv, că în mediul discuției despre „gândirea
metodică”, pe care Paul Lorenzen și celebra „școa-
lă de la Erlangen” au configurat-o, și al discuției
despre „filosofia drept gândire mai departe”, iniți-
ată de Manfred Riedel în aceeași universitate din
Erlangen, mi-am format sensibilitatea la metode
și argumente. Dacă la Starnberg și Frankfurt am
Main am învățat cum se face teoria, la Erlangen,
și în bună parte la Munster, am învățat cât de im-
portante sunt în filosofare metodele și argumen-
tele și, firește, stăpânirea lor.
(Cuvânt susținut la lansarea ediției a doua a
volumului Introducere în metodologia și argumentarea
filosofică, Conferințele Tribuna, Cluj-Napoca,
7 decembrie 2018)
■
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
23
Două introduceri la
cercetarea etnografică
a Maramureșului
■ Nicolae luga
1.	Cercetarea empirică -
Tache Papahagi
Etnograful român Tache Papahagi (1892-
1977) era machidon de origine, s-a născut în
Grecia de nord-vest, în Munții Pindului, a făcut
școala primară la Ianina (în provincia grecească
Epir) și liceul la Bitolia (actualmente Republica
Macedonia). A urmat apoi Facultatea de Litere și
Filosofie a Universității din București, pe care o
absolvă în anul 1916.
În raport cu Maramureșul, Tache Papahagi are
o notorietate aparte, pentru că a fost primul etno-
graf român care și-a susținut o Teză de doctorat
la Universitatea din București cu o cercetare de
teren asupra Maramureșului, o lucrare cu atât mai
meritorie cu cât constituia un demers de pionerat
în domeniu. Teza de doctorat cu titlul Graiul și
folklorul Maramureșului a fost elaborată sub în-
drumarea lui Ovidiu Densușianu, iar din Comisie
au mai făcut parte, între alții, Ion Bianu și Ramiro
Ortiz, adică tot ce avea atunci mai măreț Filologia
Universității din București.
Astfel, imediat după Unirea de la 1 Decembrie
1918, tânărul Tache Papahagi călătorește în
Maramureș, unde și locuiește intermitent între
anii 1920-1925, în total șase șederi de câte 2-5 săp-
tămâni fiecare, repartizate în toate anotimpurile,
în așa fel încât să acopere toate obiceiurile agrico-
le și pastorale, precum și sărbătorile de iarnă. A
umblat pe jos - pe frig, pe ploaie, pe zăpadă sau
pe arșiță - în aproape toate satele din Maramureș,
ba și în afara lor pe la stânile din munți, cu caie-
tul de notițe și cu aparatul de fotografiat. A notat
aproape tot ce a văzut el cu ochii lui, dar avea ce să
vadă în Maramureș, a putut să vadă calitativ și alt-
ceva decât autohtonii cu privirea tocită de felurite
obișnuințe, pentru că machidonul nostru avea o
retină ingenuă în raport cu aceste locuri, el care
venea aici în extremul Nord al românismului din
extremitatea sa sudică, din Munții Pindului și din
capitala vechiului Regat Român.
Scopul cercetării lui Tache Papahagi era pentru
el clar și autorul și l-a formulat conștient, chiar de
la început, în Prefața lucrării: „Convins de însem-
nătatea cercetărilor etno-lingvistice făcute la fața
locului și întrucât speculațiunile științifice de bi-
blioteci s-ar simți cu timpul anemiate în urmări-
rea mai departe a diferitelor probleme, am crezut
că ar fi imperioasă îndrumarea studiilor în însuși
domeniul viei realități dialectologice, prezentând
astfel, dacă nu și o interpretare satisfăcătoare, celor
puțin materialul brut care constituie baza acelor
speculațiuni”1. Deci, să reluăm această frază
programatică. Etno-lingvistul Tache Papahagi s-a
decis să-și îndrume studiile sale în însuși dome-
niul vieții reale a Maramureșului, efectuând pentru
aceasta singulare și laborioase cercetări de teren în
Maramureș. Ar fi putut să facă și „speculațiuni ști-
ințifice” (atenție, pot exista și speculații „științifice”,
nu doar metafizice!) în biblioteci, dar ce ar fi putut
găsi la acea vreme, la început de veac XX, în bi-
blioteci despre Maramareș? Poate că ar fi găsit cu-
legerile de folclor ale lui Alexandru Țiplea (Poezii
populare din Maramureș, București, 1906) și Ion
Bârlea (Însemnări din bisericile Maramureșului,
București, 1909), câteva cuvinte pătrunzătoare
despre Maramureș ale profesorului Nicolae Iorga
și lungile narațiuni anoste ale lui Tit Bud. Sigur, ar
fi găsit și Diplomele maramureșene, pentru publica-
rea cărora Ioan Mihalyi de Apșa a primit Premiul
Academiei Române, dar nu erau ceva ce să reflec-
te Maramureșul la zi. Și studiind cele aflate în bi-
blioteci, sunt convins că nu ar fi putut scrie ceva
nou și viu despre Maramureș fără să vadă ținutul,
ci ar fi rămas, cum o spune el însuși, la „specula-
țiuni anemiate”. Așa că tânărul cercetător Tache
Papahagi și-a făcut bagajele și a început lungile sale
călătorii documentare în Maramureș.
Inițiativa lui Tache Papahagi de a intreprinde
cercetări de teren în Maramureș a fost extraordi-
nar de binevenită și salutară. Era vorba de a co-
lecta în prealabil necesarul material empiric. În
definitiv, toate științele s-au constituit în funda-
mentele lor mai întâi prin acumulare treptată de
fapte brute, de regulă prezentate fără criterii esen-
țiale și fără o sistematizare logică. Studiul științific
al naturii a debutat cu prezentarea în mod rapso-
dic a tot felul de curiozități, cu „istorii naturale”
de genul celor scrise în antichitate de către Pliniu
cel Bătrân, și abia mult mai târziu, în baza acumu-
lării în timp a unui imens material de observație,
au fost posibile teoretizări, precum taxonomia
lui Linne sau evoluționismul lui Darwin. La fel și
Istoria propriu-zisă, aceasta a început cu descri-
erea nemijlocită de către Herodot a locurilor vi-
zitate de el și a oamenilor cu care a stat de vorbă
și doar mai târziu, începând cu Polybios, s-a pus
problema unor relații cauzale între evenimentele
istorice și a psihologiei personalităților istorice,
adică a unei istorii deterministe și științifice.
Lucrarea lui Tache Papahagi impresionează prin
cuprindere și varietate. Aceasta este structurată
riguros pe patru capitole, după cum urmează: 1.
Considerațiuni generale; 2. Folklorul; 3. Graiul și
4. Etnografia istporică a Maramureșului. Dar în
interiorul acestor capitole, lucrarea este exhaus-
tivă, descrie satele, prezintă economia, situația
politică și etnografică, viața bisericească, țăranul
maramureșean, portul și tipul (aici fiind vorba
de fapt inclusiv de antropotip), viața și caracte-
rul. Apoi, la capitolul Folklor sunt prezentate ge-
nurile folclorului literar, „creațiunea populară”,
precum baladele și descântecele, credințele popu-
lare, dar și o ocupație de nișă a țăranului mara-
mureșean, anume păstoritul. Graiul este abordat
de către Tache Papahagi după structura științei
Lingvisticii, pe subcapitole cum ar fi: fonetică,
morfololgie, sintaxă, lexic, încheind cu relevarea
particularităților care individualizează graiul ma-
ramureșean. Partea propriu-zis științifică a acestei
teze de doctorat este întregită de o antologie de
texte din toate domeniile, reprezentative pentru
folclorul maramureșean: doine, strigături, bocete,
colinde, rugăciuni, descântece, ghicitori, jocuri
de copii, legende, credințe și superstiții, teme mu-
zicale din Maramureș (ilustrate cu portative). La
fel și fotografiile făcute de către Papahagi, 49 la
număr, care ne înfățișează viața din Maramureș
așa cum era aceasta în urmă cu aproape un se-
col, prezintă o valoare documentară deosebită. Și,
pentru ca această carte masivă, de 340 pagini, să
fie impecabilă sub raport științific, ea se încheie
cu un indice real (denumiri de sate și toponimii),
un indice onomastic și un Glosar. Pentru vremea
sa, Tache Papahagi a făcut tot ce se putea face mai
mult în materie de cercetare de teren.
Dar o cercetare empirică de teren, pe model
inductiv, nu este și nici nu poate fi completă în
sens științific niciodată, pentru simplul motiv că
aici nu putem avea o inducție completă, cu un nu-
măr restrâns de fapte, care ar putea fi cunoscute în
totalitatea lor. Idealul unei cercetări empirice este
acela al unei inducții complete, mai exact acela al
caracterului exhaustiv, dar care care râmâne to-
tuși un ideal, ce nu poate fi atins. Cu toate acestea,
starea etnografică a diferitelor provincii și zone
folclorice românești era în perioada interbelică
încă o mare necunoscută, iar nevoia de cunoaș-
tere științifică a acestor zone era pe măsură. Așa
a apărut o strălucită școală sociologică, cunoscută
după liderul său Dimitrie Gusti, ca promotoare a
metodei monografice, o metodă care a dominat
cu autoritate epoca și care a constat în cerceta-
rea multidisciplinară a unor sate reprezentative,
din zone etno-folclorice renumite prin vitalitatea
și originalitatea lor (Țara Făgărașului, Bucovina,
Năsăud, Maramureș).
Cu toate rezultatele meritorii pe care le-a dat în
perioada interbelică, metoda monografică iniția-
tă de către Dimitrie Gusti a fost abandonată din
rațiuni politice în timpul totalitarismului, pentru
simplul fapt că rezultatele cercetărilor sociologice
nu concordau cu propaganda politică. A existat
o singură încercare, notorie de altfel, a profeso-
rului Vasile Caramelea de la Universitatea din
București, discipol al lui Dimitrie Gusti și prieten
apropiat al celebrului antropolog francez Claude-
Levi Strauss, care a înființat pe la sfârșitul anilor
’60 o „stație-pilot” de cercetare în genul mono-
grafiei sociologice la Berevoiești (Argeș), centru
de cercetare desființat de către autorități după
scurtă vreme.
Apoi, după 1990 metoda lui Gusti nu a mai
putut fi reînviată ca atare, deoarece cercetările
sociologice au căpătat alte valențe, orientări și
dimensiuni în sincronizare cu ceea ce se făcea
24
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
în Occident, s-au dezvoltat cercetările sectoria-
le, sondajele de opinie privind opțiunile politice
și electorale, preferințele pentru consum și stra-
tegiile de marketing etc. Din câte știm noi, for-
mele de viață țărănească din Maramureș au mai
fost obiect de cercetare cu adevărat științifică
doar pentru un singur mare sociolog, regretatul
prof. dr. Gheorghe Șișeștean (1954-2012)2. În
rest, cercetarea sociologică a comunităților etni-
ce și etnologia au devenit etnografie, adică simplă
consemnare factuală ajunsă la saturație, fără vreo
relevanță cognitivă, fără fundament filosofic, fără
arheololgie spirituală și fără viziune proiectivă,
descrieri rămase pe dinafara noilor paradigme
din filosofia culturii, ilustrate de către un Carl
Gustav Jung sau Lucian Blaga. Etnologia a ajuns
să fie înțeleasă mai mult ca „etnografie”, respec-
tiv ca niște descrieri cât mai amănunțite și fidele
a unor obiecte vechi (case, diverse artefacte) sau
obiceiuri cu sensuri uitate, pigmentate cu mantra
nevoii de a „alunga duhurile rele”, un ceva care
explică prea mult într-un mod prea simplu, nara-
țiuni exterioare constituite într-un discurs inter-
minabil, diluat și somnolent, fără să se realizeze
faptul că simpla descriere în cuvinte a ceea ce se
vede ori aude, fără un sens transcendent, nu este
încă știință.
2.	Cercetarea hermeneutică -
Mihai Pop
Etnologul Mihai Pop (1907-2000) s-a născut în
satul Glod (Maramureș), ca fiu al preotului Ștefan
Pop, originar din Săliștea de Sus. Încă înainte de
Primul Război Mondial, tatăl lui Mihai Pop este
promovat ca paroh la Apșa de Jos și protopop
pentru parohiile românești din Transcarpatia
(azi în Ucraina). După Primul Război Mondial,
Maramureșul din dreapta Tisei intră în compo-
nența Cehoslovaciei, astfel că viitorul savant învață
încă din copilărie limba cehă. Trecerea frontierei
în România nefiind atunci o problemă, tânărul
Mihai Pop face naveta săptămânală la Sighet, unde
frecventează cursurile Liceului „Dragoș Vodă”,
pe care îl absolvă în anul 1925 ca șef de promo-
ție. Urmează apoi Facultatea de Litere și Filosofie
la București (1925-1929), având ca îndrumător al
lucrării de Licență pe Ovid Densușianu. Fiind cu-
noscător al limbii cehe, face studii postuniversitare
de slavistică timp de cinci ani (1929-1934) la uni-
versități renumite din Bratislava, Praga, Cracovia
și Varșovia, unde îl are ca profesor, între alții, pe
celebrul Roman Jakobson. După aceea se stabilește
la București, unde începe o îndelungată și fructu-
oasă carieră didactică și de cercetare în domeniile
folcloristicii, etnologiei și antropologiei culturale.
Prin studiile postuniversitare pe care le-a făcut
în străinătate, Mihai Pop a ajuns să fie familiarizat
cu cele mai importante curente europene de gân-
dire în lingvistică și filosofie. Formația de bază a
lui Mihai Pop, aceea de lingvist, este pusă în joc
în mod evident atunci când sunt studiate obice-
iurile tradiționale, ca o componentă majoră a fol-
clorului. După expresia sa, „obiceiurile încifrează
înțelesuri profunde asupra relațiilor interumane,
asigură rânduiala în societate [...], sunt mecanis-
me prin care viața socială funcționează, mecanis-
me creatoare și păstrătoare de ordine, creatoare de
cultură”3, acestea contribuie decisiv la prezervarea
sintaxei sociale care, în absența obiceiurilor și su-
pusă vicisitudinilor istorice, ar fi expusă tendințe-
lor și riscurilor de dezagregare, de descompunere
morală.
Lingvistic vorbind, obiceiul este un act de co-
municare socială cu un limbaj propriu, combină
mai multe modalități de expresie, comunicarea
verbală se combină cu cea muzicală, cu coregrafia,
cu mimica etc., apoi se crează raporturi ierarhice
între limbaje în ansamblul obiceiului. Pentru ca
efortul de cunoaștere a obiceiurilor să nu rămâ-
nă la suprafață, pentru a se ajunge în profunzi-
me, acestea pot fi gândite și definite în termenii
lingvisticii, iar „descrierea unui obicei ar trebui
să nu aibă altă menire decât aceea de a prezenta
suficiente date informaționale pentru a putea pă-
trunde până la sens”4 [subl. Ns. N. I.]. Deci, după
Mihai Pop, descrierea nu este un scop în sine, nu
poate fi proliferată la modul grafoman în margi-
nea unor detalii nerelevante și nivelatoare, nu își
poate fi suficentă sieși și nu se justifică dacă nu
pătrunde până la un substrat hermeneutic și la
un sens care o transcende. Iar descifrarea faptelor
etno-folclorice trebuie să urmeze modelul și prin-
cipiile, ba chiar și terminologia lingvisticii, pentru
că lingvistica este - după autorul nostru - o „știin-
ță-pilot” în rândul științelor umaniste. Expunerea
sintagmatică inspirată din lingvistică ar fi menită
să ușureze sesizarea paradigmelor, să ușureze în-
țelegerea fiecărui obicei luat ca un semn de sine
stătător, precum și a mutațiilor semantice produse
în evoluția istorică a obiceiurilor.
Păstrând termenii de comparație ai autorului,
observarea unui obicei poate fi poate fi privită ca
o „lectură” a acestuia. Obiceiurile păstrate prin
tradiție se realizează spontan și pot căpăta semni-
ficații noi, în raport cu contextul în care apar, de
fiecare dată altul. Obiceiurile sunt, după cum spu-
ne etnologul nostru: „expresii active ale spiritului
uman, care dintotdeauna au transformat entropia
în noi valori culturale, care au marcat momentele
importante ale vieții omului și care l-au ajutat să
depășească situațiile-limită, care nu dispar ca mo-
dalitate creatoare de cultură, ci doar se transformă
și se regenerează”5. Apoi, potrivit lui Mihai Pop,
cercetarea științifică a actelor de cultură populară
„nu se poate limita la simpla descriere a faptelor”
[subl. ns. N. I.] și dintr-un alt motiv, anume că este
necesară „o sistematizare a unor concretizări va-
riate”6. Este necesară o analiză structurală, pentru
stabilirea unor modele categoriale iar mai apoi,
prin compararea acestor modele, realizarea unei
tipologii structurale. „Analiza presupune un pro-
ces de gramaticalizare, de determinare a codurilor
cu care operează fiecare limbaj, prin care se reali-
zează textele, elaborarea gramaticii fiecărui limbaj,
a sistemului lui de semne. Dar dincolo de analiză,
de determinarea modelelor și de tipologia struc-
turală, înțelegerea sensului necesită cunoașterea
planurilor contextuale, determinarea funcțiilor
textelor cercetate. Numai o astfel de cunoaștere
totală ne poate dezvălui sensul adevărat al obice-
iurilor studiate”7.
Tot Mihai Pop este cel care pune la modul pe-
remptoriu problema schimbării de perspectivă pe
care o comportă plasarea observatorului fenome-
nului folcloric pe poziția de insider sau de outsi-
der8. Insiderul este cineva din interiorul comu-
nității care performează obiceiul în cauză, el s-a
născut și a copilărit în acea comunitate, a învățat
din copilărie și în mod spontan secvențele rituali-
ce și rolurile care îi revin lui personal și pe care
le îndeplinește în mod natural, autentic, ca pe un
fel al său de a fi, fără să aibă nevoie să reflecteze
asupra acestora. Outsiderul este cel care vine din
afara comunității, el observă obiceiul din exterior
cu un aparat conceptual propriu, poate să îl studi-
eze așa-zicând la modul științific, ba chiar poate
și să învețe să îl performeze fragmentar în mod
ocazional, de exemplu să execute un anumit dans
etc., dar acest lucru îl va face ca și cum ar juca un
rol cu care nu se va identifica niciodată nemijlocit
și de care va fi în permanență detașat. Felul de a
se afla pe cele două poziții opuse, de insider și de
outsider, prezintă fiecare avantaje și limite proprii,
de asemenea opuse. Insiderul va trăi nemijlocit ri-
tualul pe care îl performează, fără să aibă nevoie
de explicații teoretice, lui îi este suficient să știe că
„așa trebuie să se facă” și că „așa e bine”, în timp
ce outsiderul va veni cu propria sa metodă de cu-
noaștere și de interprtetare, fără să-i fie necesar să
trăiască efectiv ritualul. Insiderul va avea de partea
sa trăirea, dar poate rata teoria, iar outsiderul va
teoretiza, dar în schimb poate rata trăirea.
Între timp, după momentul la care Mihai Pop
își redacta concluziile cercetărilor sale, au putut
fi publicate și alte constatări, puțin încurajatoare
pentru ceea ce s-ar putea numit avatarurile prin
care a trecut folclorul românesc9. Anume s-a spus
că, în ultima jumătate de veac, folclorul românesc
a fost asasinat cu premeditare în vreo trei rânduri.
Au fost mai întâi politica proletcultistă și colectivi-
zarea agriculturii, care au impus de sus în jos com-
punerea unui folclor nou, proletcultist, de inspira-
ție sovietică, semi-cult, care nu era născut în chip
autentic, în timp, din țărani adevărați, ci era (con-
tra)făcut de către instructori culturali de la oraș,
cu versificări făcute de către aceștia, plătiți anume
de către stat în acest scop. A fost apoi, prin anii ’80,
așa-zisul Festival Național „Cântarea României”,
care a însemnat în fapt o generalizare metodică a
folclorului contrafăcut de pe poziții politice.
Și, în fine, după 1989 folclorul românesc - ce a
mai rămas din el - a început să fie asasinat încă o
dată, dar de data asta într-un fel oarecum natural,
pentru că nu s-a făcut de sus în jos prin politizare,
ci de jos în sus, prin manelizare. Nu prin instituiri
politice, cum au fost rusificarea instituțională și
colectivizarea comunistă, pe care poporul român
le respingea organic, ci prin însuși mentalul nos-
tru colectiv de azi, care a achiesat cu o ușurință
surprinzătoare la manelizare. Prin manelizare noi,
foștii insideri, am ajuns outsideri în perimetrul
propriei noastre insiderități. În consecință, nu
ne-a mai rămas decât o altă abordare metodolo-
gică, aceea de a încerca reconstituirea, ca substrat
al creațiilor folclorice mai vechi, a unor arhetipuri
ale inconștientului colectiv, din câteva puține frag-
mente autentice rămase, un fel de arheologie spi-
rituală, în maniera în care arheologul propriu-zis
caută să reconstituie un vas întreg din câteva pu-
ține cioburi de ceramică aflate după eforturi labo-
rioase.
Note
1	Tache Papahagi, Graiul și folklorul Maramureșului,
Editura Cultura Națională, București, 1925, p. 5.
2	Vezi Gheorghe Șișeștean, Formes de vie paysanne
dans le Nord-Ouest de la Transylvanie, București, 2005.
3 Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești,
București, 1976, pag. 4.
4	Idem, p. 5.
5	Ibidem, p. 6.
6	Ibidem, p. 13.
7	Ibidem, p. 14.
8	Ibidem, p. 10.
9	Vezi și Nicolae Iuga, Ideea de a parodia folclorul li-
terar, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 306/2015, p. 6.
■
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
25
Macedonski și
„Rondelurile pribege”
■ Irina Roxana Georgescu
Aspectul heteroclit al ciclului macedonski-
an de „rondeluri pribege” reiese din jux-
tapunerea unor microuniversuri distincte
(Rondelul lucrurilor, Rondelul orașului mic, Rondelul
de aur, Rondelul lunei, Rondelul crinilor, Rondelul
țiganilor, Rondelul cercetașilor, Rondelul plecărei,
Rondelul orașului din Indii, Rondelul morii, Rondelul
contimporanilor, Rondelul meu), numite explicit sau
doar surprinse aluziv. Realitatea obiectivă e transpu-
să discursiv și, prin aceasta, integrată peisajului liric;
în acest sens, cele douăsprezece rondeluri închid
instanțe și perspective diverse, reificate ori însufle-
țite accidental, sub incidența unui spațiu fluidizat,
care se sustrage unei localizări precise. Sunt lucruri
care „vorbesc / Și-n pace nu vor să te lase / Bronz,
catifea, lemn sau mătase / Prind grai aproape ome-
nesc” (Rondelul lucrurilor), obiecte care, la urma
urmei, deși înscrise într-un circuit aparent facil, au
o existență a lor, independentă de cea umană („Și
câte nu-ți mai povestesc / În pustnicia lor retrase:
/ Cu tot ce sufletu-ți uitase / Te-mbie sau te chinu-
iesc. - / Oh! lucrurile cum vorbesc.”). În text, acel
„tu” generic, este interpretabil fie ca marcă a unui
interlocutor, fie ca alter-ego al eului poetic, un „tu”
în raport cu care non-umanul se manifestă, vorbeș-
te ori rănește, modificând percepția firească asupra
obiectelor „încremenite” („Tu le crezi moarte, și tră-
iesc / Împrăștiate-n orice case. - / Oh! lucrurile cum
vorbesc, / Și-n pace nu vor să te lase.”).
Starea de latență în care sunt proiectate lucrurile
e, de fapt, premisa unei altfel de comunicări („lucru-
rile [...] prind grai aproape omenesc”, surprinzând
tocmai traseul invers, o întoarcere aproape reușită,
de la -tc spre +~, în perpetuu tranzit, declanșând
amintiri), al cărei sens e orientat de la obiect spre
om, de la punctul terminus, statornic, nemodificabil,
spre un altul, în continuă mișcare, de la moarte spre
viață, un fel de mundo alla rovescia, activată de acest
contact între om și lucruri.
Totodată, universul macedonskian al rondeluri-
lor pare scindat între ceea ce se mișcă, adună amin-
tiri, reflectează asupra trecerii timpului și asupra
sensului vieții și ceea ce e deja încremenit, statuar, e
vorba, de fapt, de o mișcare de la uman spre obiec-
tual. De altfel, caracterul specios al obiectelor stă în
prezența lor fixă, aparent nemodificată (de pildă,
în Rondelul orașului mic, unde „cu centrul intim și
cochet, / Și fără case cu arcade; / Orașul mic te fu-
ră-ncet / Cu ale lui tăcute strade.”). În această ordine
de idei, în Rondelul orașului din Indii este relevată
evanescența firii umane („spart a fost orașul mare /
De a vremei vitregie / Peste moarta gălăgie / Cresc
copacii până-n zare”), alături de supratema timpului
(„S-a uitat ce-a fost urgie, / Ce-a fost fală și-nălțare:
/ Spart a fost orașul mare / De a vremei vitregie”),
coroborată cu uitarea („urme șterse tot mai tare”).
Pe de o parte, ni se relevă un spațiu al obiectelor, al
lucrurilor mici, declanșatoare de amintiri, în care
obiectele par „să trăiască” fără voia noastră (cf., în
acest sens, Rondelul lucrurilor) și, pe de altă parte,
un spațiu semi-protector, ca o carapace, înghițind
oameni, case, străzi, umbre, istorii (vezi Rondelul
orașului mic ori Rondelul orașului din Indii).
Pe un alt plan se situează vocea lirică, dotată cu o
conștiință a valorii, cum ni se prezintă în următoa-
rele versuri din Rondelul orașului mic: „Orașul mic
te fură-ncet / Cu ale lui tăcute strade, / Cu oameni
proști, dar cumsecade, / Ce nu știu că sunt poet” ori
în Rondelul contimporanilor, unde raportul e voit
asimetric între eul poetic și ceilalți, „acești contim-
porani ai mei / Fac nencetat același sport [...] / Deși
par lei și paralei, / N-au cu talentul vreun raport”.
În Rondelul meu, identificăm o detașare a eului
liric față de ceea ce e trecător - „toate sunt o-ndu-
rerare, / Prin viață trecem în neștire”, dar, în același
timp, și o trufie acută, din două puncte de vedere:
mai întâi, titlul exhibă posesiunea, luciditatea acestei
stări - ajungem, astfel, la punctul terminus, unde se
suprapun vicisitudinile eului și conștiința distanței
între ipseitate și alteritate, între eu și alții - prin ex-
primarea unei soi de proprietate (în cazul de față,
asupra operei literare ca artefact); deopotrivă, des-
prinderea de mundan funcționează în tandem cu o
conștiință a individualității („când am fost ură am
fost mare / Dar, astăzi, cu desăvârșire / Sunt mare,
căci mă simt iubire, / Sunt mare, căci mă simt ui-
tare”).
Indicii alterității sunt prezenți și în Rondelul ți-
ganilor, unde celălalt, adică străinul, e perceput ca
nestatornic („țiganii merg fără-ncetare - / Nu știu
nici ei când au pornit, / Dar se tot duc necontenit,
/ Împinși de-o vecinică chemare”); or, nestatonicia
aceasta este elementul vital, confundat cu mirajul
altor zări, iar chemarea și visul fac parte din recuzita
fiecărei generații, „cu galbeni ochi pierduți în zare, -
/ De când se știu, s-au pomenit - / [...] Mereu țigani,
- cu mic cu mare, / Au tot născut și-au tot murit - /
Și tot spre visul nemplinit, / Răpiți de-aceeași aiu-
rare, / Țiganii merg fără-ncetare”). În Rondelul cer-
cetașilor, se remarcă lesne proiecția în trecut și de-
celarea unui timp istoric („Mai mari, mai mici, trec
cercetașii / [...] Ca mâine ei vor fi ostașii / Sub steagul
țării neînvins”). E adevărat, pribegia ca ne-stare sau,
a rebours, ca mișcare continuă, fără destinație și fără
o tehnică anume, este compatibilă cu delirul călă-
toriei, însă, în cazul acestor rondeluri macedonski-
ene, pribegia devine marcă a eului, a inserării unei
persona lucide într-o hoinăreală ca o beție (așa se
întâmplă în tot ciclul, dar cu precădere în Rondelul
plecărei, „Am să mă călătoresc - / Sunt furat ca de
ispite, / S-o voiesc, să n-o voiesc, / Spre ținuturi ne-
gândite”). Astfel, Rondelul plecărei prezintă un fel de
creuzet al călătoriei, al ispitei, al timpului fluid, care
se sustrage unei direcții anume. Suprapunerea de
imagini are efectul unui palimpsest, curățăm fiecare
strat pentru a desluși mesajul, pentru a găsi direcția
potrivită, deși, paradoxal, este posibilă orice direc-
ție, pribegia fiind starea predominantă a acestui ci-
clu de rondeluri. Motivul străinului, activat în texte
precum Rondelul țiganilor ori Rondelul cercetașilor,
joacă rol de agent într-o situație specifică, fie că e
vorba de călătorie ca traiect existențial - nomadis-
mul țiganilor, fie că se referă la o călătorie anume, la
capătul căreia are loc inițierea și lupta - de observat
stratagema cercetașilor. Lipsa unei destinații preci-
se și posibilitatea infinită a călătorului / pribeagului
de a alege - sub semnul acestei intenționalități stă
Rondelul plecărei, o pendulare continuă între a ceda
mirajului pribegiei ori a rezista ispitei călătoriei; ale-
gerea e, până la urmă, un simplu pretext de a umple
golurile unui paradis artificial (și, am putea spune
chiar artificios construit).
Astfel, dacă în Rondelul țiganilor, perspectiva e
mai degrabă una detașată, din exterior, care doar
înregistrează mișcarea unui grup de oameni, în
Rondelul plecărei, gradul de implicare e maxim, eul
liric își asumă posibilitatea călătoriei, devine conști-
ent de mișcarea căreia nu i se poate sustrage, orice ar
face, iar „ținuturile negândite” par să desemneze o
„insulă a lui Euthanasius”, proiecție inerentă a eului
poetic, un fel de frână contextuală pentru imboldul
unei plecări nepremeditate. Dar simpla hoinăreală
este blamată, pentru că importantă rămâne starea de
transă care însoțește pribegia, confundarea cu „pa-
radisurile artificiale”, iar relația cu exteriorul trece pe
plan secund. Este o supra-conștiință care, aflându-se
sub tentația ispitelor, se îndoiește de puterile sale,
ezită, inferează, constată, pentru a se lăsa purtată, în
final, „spre ținuturi negândite”. De altfel, călătoria e
un fel de rit necesar pentru a desăvârși inițierea ero-
ului liric, „am să mă călătoresc” devenind marcă a
acestei lucidități potențiale, ezitante; observăm, ast-
fel, o pendulare între implicarea totală a eului poetic
și sustragerea de la ispită, prin acumulare de verbe. E
insolită construcția reflexivă „am să mă călătoresc”,
întărită de linia de pauză de final de vers, care intră
în opoziție cu formula pasivă „sunt furat”; așadar,
voința proprie este scindată între concret și reverie,
și pentru că miza este cucerirea și nu hoinăreala
(„Viața mea o cuceresc”), lumea palpabilă rămâne
suspendată („Aripi tainice îmi cresc, / Aripi zilnic
mai grăbite. / Am să mă călătoresc.”). Același rol îl
are și juxtapunerea „s-o voiesc, să n-o voiesc”, care
funcționează ca element contrastiv cu restul poe-
mului. Nu rămâne nimic din ezitarea inițială („Sunt
furat ca de ispite / S-o voiesc, să n-o voiesc, / Spre
ținuturi negândite”) până la final, unde ultimul vers
(„Am să mă călătoresc.”) cade ca o sentință și închi-
de bucla dubitațiilor.
În cazul Rondelului crinilor ori în Rondelul lu-
nei avem senzația unei plutiri, a unei scindări între
mundan și extramundan, prin stimuli artificiali, iar
poezia e uitare, e anestezie a durerilor, compensa-
ție a suferințelor pământești (prin urmare, recep-
tăm starea poeziei ca trăire paradisiacă, generată de
narcoza crinilor ori de cadrul selenar, „în moartele
vremi, mă-mbătară, / Când fragezi, și primăvărateci,
/ În ei mă sorbiră, extatici, / Și pe aripi de rai mă pur-
tară. / În crini e beția cea rară” - Rondelului crinilor,
ori în Rondelul lunei, „Deși pe cer e-aceeași lună -
/ Dar unde e cea de-altădată? / Minciuna vieței ce
mă-mbată - / E azi o altfel de minciună”). Rondelul
de aur și Rondelul morii nu se încadrează în peisajul
acestui ciclu macedonskian, constituind, mai degra-
bă, elementul de refugiu, de statuare, pentru că ne
raportăm la puncte fixe (de pe o parte, câmpul - spa-
țiul deschis și, pe de altă parte, moara - spațiu închis,
aglutinant, constrângător); însă această constatare
este înșelătoare. Caracterul specios al celor două
rondeluri derivă din molcomul aparent, dar tocmai
această dispoziție e premisa beției, prin lentoarea
trupului, amorțirea simțurilor, îngreunarea mișcă-
rilor din cauza căldurii („căldură de aur topit / [...]
De-al soarelui jar cotropit / Pământul, sub vrajă, ră-
mâne”) ori ca urmare a armoniei sunetelor („Șoptiri
și cântece vrăjite / O-mpăciuire torc sub plute, / Ca
flaute și alăute / La scocul morii părăsite”).
Rondelurile macedonskiene ligaturează puntea
dintre vis și armonii fonetice, sintactice și semantice,
transgresând barierele realității.
■
21
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
religie
Teo-fenomenologia
iubirii la părintele
Dumitru Stăniloae (IV)
■ Nicolae Turcan
Ego-ul și auto-afectarea iubirii,
între intersubiectivitate și
interpersonalitate
În Meditația a V-a, din Meditațiile carteziene1,
Husserl rata înțelegerea intersubiectivității, datorită
polului ego-ului constituant, incapabil să-l vadă pe
celălalt în alteritatea lui. Încercarea lui de a se fo-
losi de analogie și de empatie îl păstrează pe celă-
lalt - conținut noematic în câmpul conștiinței mele
intenționale - într-o distanță niciodată surmontată
cu adevărat. Celălalt era tot timpul redus la ego co-
gito, o moștenire a subiectului lui Descartes pe care
Husserl nu a depășit-o cu adevărat niciodată.
Există o genealogie fenomenologică a subiectu-
lui cartezian, în care se observă încercările de a-l
depăși, odată cu depășirea metafizicii onto-teolo-
gice: Husserl îl transformă în ego transcendental,
Heidegger în Dasein, Levinas în alteritate etică, iar
Marion în adonat. Adonatul este cel care se primeș-
te pe sine de la celălalt, care nu-l deține, o mișcare
vizibilă în fenomenologia iubirii. Marion răstoar-
nă intenționalitatea fenomenologică în contra-in-
tenționalitate și experiența în contra-experiență.2
Probabil că adonatul lui Marion, de inspirație teolo-
gică, se apropie de modul în care Stăniloae înțelege
persoana.
Stăniloae folosește termenul de „intersubiecti-
vitate” sau „interpersonalitate” divină atunci când
analizează relațiile dintre Persoanele Sfintei Treimi3,
însă cu o semnificație originală: nu există niciun
obiect în fața Subiectelor/Persoanelor divine, pen-
tru că niciuna nu se obiectualizează în relația de
comuniune, ci rămâne subiect/persoană. Așa cum
Stăniloae vede un echilibru între persoană și natură,
tot astfel îl extinde și asupra raportului dintre per-
soană și comuniune: persoana nu apare niciodată în
afara comuniunii.
Trăsătura esențială a persoanei care iubește este
renunțarea la sinele egoist pentru a se dărui celui-
lalt. Prin iubirea care unește fără să confunde, fiecare
este mai preocupat de celălalt decât de sine4, într-o
atitudine chenotică5, în care are loc descentrarea
din sinele egoist și recentrarea pe persoana iubită.
Renunțarea la sine ia forma renunțării la patimile
egoiste, singurul răspuns adecvat al omului la iubi-
rea lui Dumnezeu care a ales să moară pentru a-i
mântui pe oameni6. Patimile și răstignirea Fiului fac
vizibilă marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi,
deodată cu marea putere a lui Dumnezeu care se află
în această iubire. Coborârii chenotice a lui Hristos,
din iubire, omul îi răspunde cu chenoza renunță-
rii la sine7, încercând să asculte de voia iubitoare a
Tatălui așa cum a făcut-o Hristos. Jertfa este condiție
de posibilitate pentru comuniune, îmbrăcând forma
renunțării la sine de dragul celuilalt, a „uitării de sine
din iubirea față de celălalt”.8 Chenoza împlinește re-
laționalitatea persoanei.
Această renunțare și auto-dăruire nu trebuie
gândită ca o diminuare de sine, ci mai curând de
o îmbogățire. Auto-dăruirea din dragoste produce
îmbogățirea sinelui, creștere spirituală a fiecăruia pe
măsura unirii.9
În cazul adonatului lui Marion niciun a priori
al subiectului metafizic autarhic nu mai era activ.10
Adonatul era un primitor al fenomenelor saturate
(uimitoare, care debordează conceptele) și era el în-
suși un fenomen saturat, care se primea pe sine în-
suși din relație, la fel ca în existențialismul anti-esen-
țialist. Înțelegerea persoanei, la Stăniloae, este cu
mult mai echilibrată, pentru că persoana se află în-
totdeauna într-o relație de comuniune, fără însă a se
rupe de ființa sa. În plus față de adonatul refractar la
orice a priori, persoana are o atitudine activă nu doar
hermeneutic și nu doar la nivelul receptivității, cu
toate că pe cea mai înaltă treaptă a vederii mistice ea
este doar receptivă. Guvernată de o contra-reducție
teologică la credință și la iubire totodată - care con-
stituie și transcendentalul ei, alături de, paradoxal,
darul Duhului Sfânt - lucrarea ascetică a persoanei
este necesară. Chiar dacă harul este un dar gratuit
al lui Dumnezeu, iar harul iubirii de pe treapta în-
dumnezeirii nu face excepție, persoana umană con-
lucrează neîncetat cu voia lui Dumnezeu, prin lupta
cu patimile și împlinirea virtuților. Jertfa de sine,
chenoza, asceza, dreapta credință etc. devin condiții
de posibilitate pentru unirea cu Dumnezeu, care, în
mod paradoxal, nu anihilează caracterul gratuității
darului Duhului Sfânt, nici importanța lucrării Sale.
Este adevărat că iubirea este la rândul ei intenți-
onalitate, dar ea nu se rezumă doar la atât: intenți-
onalității mele i se opune contra-intenționalitatea
celuilalt. Mai mult decât intenționalitate, iubirea este
auto-afectare, viață, experiență de îmbogățire a si-
nelui și îndumnezeire prin lucrarea Duhului Sfânt.
Iubirea unește, așadar, fenomenologia lumii și feno-
menologia vieții.
„Cum apare, așadar, iubirea?” este întrebarea fe-
nomenologică la care am încercat să răspundem. La
Părintele Dumitru Stăniloae ea apare ca sens final
și împlinire a creației, ca ridicare a omului, prin în-
dumnezeire, la asemănarea cu Dumnezeu. Iubirea
este fenomen, intenționalitate și reînnoire a persoa-
nei sau, în limbajul fenomenologiei, este conținut
noematic, intenționalitate noetică și ego transcen-
dental și viu, chemat la îndumnezeire. Fenomenul
iubirii poate fi considerat un fenomen saturat, care
depășește orice concept preliminar sau constituit
al intelectului, răspunzând unei căutări interioare
infinite, pentru că omul este creat după chipul lui
Dumnezeu. Intenționalitatea infinită a iubirii con-
duce la o gnoseologie participativă, care angajează
persoana într-o viață duhovnicească, într-un urcuș
al îndumnezeirii. Ego-ul transcendental al fenome-
nologiei devine în lumina iubirii asumate persoană
reînnoită, om îndumnezeit. Structurile sale tran-
scendentale sunt schimbate de harul Duhului Sfânt,
pentru a-l ridica la comuniunea de iubire a Sfintei
Treimi, temei și țel final al oricărei iubiri. Omul
rămâne activ și receptiv, lucrează după puterile lui
pentru a răspunde iubirii lui Dumnezeu cu iubire
jertfelnică. Reciprocitatea, cu toate că nu reprezintă
o condiție a iubirii, este totuși împlinirea ei, răspun-
sul așteptat de Dumnezeu și de aproapele nostru.
Pentru Stăniloae nicio iubire nu se împlinește cu
adevărat decât în comuniune cu Dumnezeu.
Oricât de inadecvată ar părea fenomenologia în
abordarea unui teolog al experienței, precum pă-
rintele Dumitru Stăniloae, tema iubirii o obligă la
auto-depășire. De la o fenomenologie ateistă me-
todologic, deschisă în orizontul lumii (Husserl și
Heidegger), până la o fenomenologie a iubirii, înțe-
leasă ca fenomenologie a deplinătății vieții și a îm-
plinirii sensului omului - fenomenologia iubirii se
dezvăluie la rândul ei ca o sinteză între două direcții
fenomenologice majore, similare celor două moduri
de apariție fundamentale despre care vorbea Michel
Henry: modul de apariție al lumii și modul de apa-
riție al vieții. Iubirea apare în ambele feluri și, mai
mult decât atât, face legătura dintre ele, realizând o
sinteză donatoare de sens. Un al treilea mod de apa-
riție ne surprinde: modul de apariție „prin Duhul
Sfânt” sau, cum spunea Părintele Florovsky, „vede-
rea prin credință”11, care deschide fenomenologia
spre teologie. Acest mod nou de apariție, vizibil la
Stăniloae atunci când înțelege iubirea ca un dar al
Duhului, nu destituie aparițiile fenomenologiei lu-
mii sau donațiile fenomenologiei vieții, ci le conferă
unitatea și sensul care le lipsea, le transfigurează, le
deschide către extaza viitorului eshatologic, antici-
pată de extazul iubirii către celălalt. Fenomenologia
iubirii teologice unifică fenomenologia într-o teo-fe-
nomenologie. Pentru aceasta donația iubirii de către
harul lui Dumnezeu ține de invizibilitate, de viață și
nu poate fi redusă la un obiect, la un fenomen ori
la un concept. De la arhi-fenomenologia iubirii in-
tra-treimice - care era totodată o arhi-ontologie - și
până la fenomenologia jertfei chenotice a ego-ului
transcendental devenit persoană, drumul este lung.
Dar iubirea este una dintre acele experiențe care are
totuși forța de a-l parcurge, fie apelând la concepte,
în atitudinea ei catafatică, fie depășind cunoaște-
rea conceptuală, în experiența apofatică a unirii cu
Dumnezeu. Stăniloae ne învață că granițele dintre
discipline sunt limitate și că prin toate se poate auzi
chemarea lui Dumnezeu, la dialog, la jertfă, la co-
muniune de iubire, adică la îndumnezeire.
Note
1	Edmund Husserl, Meditații carteziene (Paradigme),
trad. Aurelian Crăiuțu, Humanitas, București, 1994.
2	Jean-Luc Marion, Etant donne. Essai dune phe-
nomenologie de la donation, 4e edition corrigee et aug-
mentee, PUF, Paris, 2013, pp. 426-430, 521-522.
3	Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început
a fost iubirea, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1993, p. 45.
4	Vezi ibidem, p. 51.
5	Despre chenoza iubirii la Părintele Stăniloae, a se
vedea Maciej Bielawski, Părintele Dumitru Stăniloae, o
viziune filocalică despre lume, traducere și cuvânt îna-
inte de Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 1998, pp. 188-194.
6	Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a
fost iubirea, p. 51.
7	Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă,
vol. 2, ediția a doua, Institutul Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 118.
8	Ibidem, pp. 91-92.
9	Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă,
vol. 3, ediția a doua, Institutul Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 125.
10	Jean-Luc Marion, Etant donne, pp. 521-522.
11 Georges Florovsky, Biserica, Scriptura, Tradiția:
trupul viu al lui Hristos, trad. Florin Caragiu, Platytera,
București, 2005, p. 417.
■
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
27
o dată pe lună
La teatru...
■ Mircea Pora
- Am să încep cu întrebarea asta. Cu soțul
dumneavoastră, cu Bicu, ați mai fost la teatru
sau nu? Vorbesc de piese serioase, mă-nțelegeți,
nu de reprezentații de doi lei de pe litoral sau
din stațiuni.
- Nu, n-am mai fost la așa ceva. Fotolii cu
pluș, doamne plasatoare, gesturi potolite, ele-
gante, stingerea treptată a luminilor, gongul...
pe urmă, pauzele, lumea...
- Cum ați trăit și „cultural”, dacă mă pot ex-
prima așa, până la momentul acesta, căruia să-i
spunem „teatru”?
- „Cultural” e un cuvânt pe care nici nu-l
prea înțeleg, o noțiune, dar noi n-am prea avut
legătură cu ea...
- Luați-le pe rând, binișor, avem răgaz să lă-
murim totul...
- Domnule dragă, soțul meu, Bicu, pe firul
timpului, în „Epoca de Aur”, o bună parte din
ea, a fost tehnician veterinar la un I.A.S., de
lângă Capitală. Eu, cam tot pe atunci, mă ocu-
pam cu acte în regulă, de propaganda vizuală
din școli și întreprinderi. Locuiam amândoi
în satul acela și cu ocazia unui 8 martie ne-am
cunoscut. Erau dansuri tovărășești și tangouri.
Noi, la tangou... Ne-am plăcut, aveam cam ace-
leași idei, ne-am căsătorit.
- Ce idei aveați, dacă nu sunt indiscret?
- Ei, și dumneata, acuma, cu ideile sunt filo-
zofii, noi, participam la ședințe, defilam, mer-
geam la dans, în excursii.
- Ați fost și în străinătate?
- Să știți că nu ni deschisese pofta pentru
așa ceva. Orașele acelea despre care se vorbea
aproape în șoaptă ni se păreau un vis. Ș-apoi
nici nu se prea dădea voie să mergi acolo. Când
și când câte un tovarăș, dar nu mai mult. De
fost am fost și noi, o dată la bulgari, o dată la
unguri.
- V-a impresionat ceva acolo, v-ați adus ceva
special la întoarcere?
- De frumos a fost frumos, nu pot zice. Bicu
de la unguri și-a cumpărat o curea, eu, de la
bulgari, o lampă mică, „licurici” îi spunea. În
rest, am mai văzut biserici, clădiri de toate fe-
lurile, dar ghidul, un ofițer îmbrăcat civil, nu
ne-a spus nimic despre ele. Probabil, nu știa
prea multe nici el. În schimb era cu ochii pe
noi. Dar, în grup, nu s-au pus atât de multe în-
trebări, mai mult bancuri, șotii din astea care se
fac de obicei...
- Dar în casă, ca mobilier, piese, ce aveați?
- Nimic special, la tipar ca toată lumea... Într-
un imobil mai mare, două camere și-o bucătă-
rie. Cumpărasem un dormitor „Camelia”, așa
îi spunea, pat conjugal, noptiere, dulap pentru
haine și o altă mobilă, asta în rate, „Despina”,
o masă, patru scaune, oglindă și un fel de pie-
să mixtă unde puteai pune bibelouri, rațe, ur-
suleți, pești ce se găseau și câteva cărți. Noi, o
bună vreme, în afară de „Ghidul tânărului co-
munist”, „Ghidul veterinarului”, „Propaganda
Audio-vizuală” am mai avut șase volume. Trei
romane de dragoste, două de poezii și una de
bancuri din toată lumea.
- Și altceva, nimic, nimic?
- Ce altceva?... știam eu ștabi mari care nu
aveau nici atâta...
- Și nu v-ați simțit așa, cumva, neștiutori?...
- Cum să ne simțim?... aveam casa noastră,
munca, salariul, sarcini de îndeplinit...
- Are rost să vă mai întreb?... membri de
Partid erați?... Credeați în tot ce se spunea, îl
iubeați pe șef?...
- Ei, acum și dumneavoastră, mă întrebați
la milimetru, ca și chirurgii. Membrii eram,
plăteam cotizația, la ședințe luam cuvântul, nu
fugeam de sarcini, angajamente, criticam cu
limite, nu chiar pe oricine, dar asta ni se spu-
nea, ne făceam autocritica. Domnule, asta era
linia. M-ați întrebat dacă credeam. Acum pot
să vă spun. Nici eu, nici soțul meu, Bicu, nu
prea credeam, simțeam unde sunt minciunile
dar lozinca era... „ciocul mic, nu auzi, nu vezi,
numai înainte”... La toți era așa. Cât despre iu-
birea pentru „Șef”, iarăși vă spun... Nu-l iubea
nimeni, ne prefăceam că ne era frică, dar stri-
gam pentru el sus și tare. Aici se făceau și „rela-
țiile”... Dar să știți, nici „Șeful” nu ne iubea, ne
considera niște viermi, nu se baza pe noi. Dar
ce conta, până jucăria funcționa era bine. El
stătea cu familia în vârf și noi pe lângă el, pro-
fitam. Ce vreți, nomenclatura. Dar paharul se
umplea, trebuia să plesnească ceva...
- Și iată, cum ziceați, cu plesnitul, Revoluția.
- Da, domnule, a trosnit ca o bombă... „Șefii”
s-au dus, i-au aranjat, iar noi, ăștia mai mici
am rămas. Nu toți la fel, dar oricum deasupra
apei...
- Și după aceea?...
- Știți și dumneavoastră... „la vremuri noi,
tot noi”... Adevărul e că eram organizați, aveam
practica conducerii, am făcut repede un partid
dar nu i-am zis comunist, deși era cam tot aia,
și ne-am pus pe treabă...
- Dar poporul striga, vroia altceva...
- Asta-i bună... ce conta ce vroia poporul?...
- Și?...
- Păi, uite, așa, ca la moară... Am trecut la
privatizări, la falsuri, au început să curgă banii,
am ocupat funcțiile „cheie”, am câștigat la ale-
geri și, evident, ne-am schimbat stilul de viață.
- Cum?
- Doar nu era să mai rămânem la un apar-
tament de bloc, la mersul cu tramvaiul, la un
salariu și-o primă, la o pensie nenorocită. Am
devenit boieri, aristocrați...
- Și de unde ați știut cum să deveniți așa
ceva?
- Domnule, astea se învață, cum deprind
pruncii să meargă. E vorba de-un instinct aici...
Ne-am cumpărat case, unii și le-au constru-
it, cu 10, 12, 16 camere, confort să fie, două,
trei dormitoare, piscine, am început să călăto-
rim, să vedem lumea, așa neștiutori cum eram,
am început să jucăm tenis, golf, călărie, surf...
Copiii, tot așa, cu aere, cu mașini, bolizi, fără
să știe mai întâi să zică „bună ziua”... Cu toate
schimbările petrecute un lucru era clar... Eram
noi, V.I.P.-urile astea, acuma „lumea bună”, dar
inculți, ignoranți ca bâta... La revelioane, ono-
mastici, curgeau șampania, fructele de mare
dar și glumele proaste. Se „hăhăia” pentru ori-
ce. Iar lucrul de bază era îmbătarea și culcatul
cu femeia. N-am nici eu cine știe ce școală, dar
simțeam că suntem proști, primitivi, fără ori-
zont...
- Și atunci?
- Păi, i-am spus lui Bicu, la bărbat, „frate
dragă, așa nu mai merge, nu mai suport”... și-
am luat fără știrea lui bilete le teatru, la Hamlet,
în premieră. Cu actori englezi. Ce să vă spun,
a fost o tragedie... nu înțelegeam limba, epo-
ca, ce-i cu costumele, nu știam scrie, pronunța
numele autorului... dar, ca noroc, Dumnezeu e
mare, era alături un domn mult mai în vârstă
decât noi, domn, nu V.I.P. de-al nostru, care
știa limba, cunoștea rostul personajelor, ne-a
explicat în șoaptă, ce-i cu Hamlet, cu sora lui,
cu unul Polonie, cu fantoma... Ne-a mai spus
domnul acela, Marghiloman îl chema, cu părul
alb, că mai sunt și alți autori mari și compozi-
tori, ne-a sfătuit să începem să mergem la con-
certe, la expoziții, să cumpărăm cărți serioase
și ne-a dat și titluri... Pe urmă, la despărțire,
am schimbat cărți de vizită și atunci am văzut
că de la mâna dreaptă îi lipseau două degete.
M-am uitat la asta și el a zis... „Le-am pierdut la
închisoare, mi-au degerat...” Cum, am spus, pe
dumneavoastră, așa un om, v-au închis?”... „A
fost demult, prin anii ,50”, și-a plecat....
- Acuma vă întreb, n-ați știut nimic despre
anii aceia, despre Marghilomani, Brătieni, cam
ce-au pățit?...
- Nimic, nimic, nici despre Hamlet, nici des-
pre anii aceia. Noi eram doar V.I.P.-uri, de
zece ani vechime...
- Și Bicu, soțul, parlamentarul?..
- Când am ajuns acasă, după piesă, fără o
vorbă, s-a culcat. După zece minute sforăia să
rupă pereții. Știu că a doua zi avea o dezbatere
la Cameră despre cai...
■
Tudor Zbârnea	Arbore ancestral (2014)
ulei pe pânză, 200 x 100 cm
21
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
showmustgoon
Aventurile corporale ale
anti-corpului creștin (I)
■ Oana Pughineanu
Michel Onfray este cu siguranță un au-
tor care și-a obișnuit cititorii cu „scara
din dos a filosofiei”, cu fiecare carte pe
care a publicat-o. Nu este interesat să reia istoriile
oficiale ale filosofiei, și uneori, nu pare interesat
nici măcar de filosofie sau filosofii, ci de faptele
și anecdotica mai mult sau mai puțin trivială care
o înconjoară. Voluminoasa apariție de la editura
ASCR (Cluj-Napoca, 2018) cu titlul Decădere.
Viața și moartea iudeo-creștinismului, intră în
același trend. Mai degrabă cu o atenție de jur-
naist/documentarist decât cu o atenție iubitoare
de înțelepciune sau cu o sensibilitate antropologi-
că față de nevoile spirituale/simbolice ale speciei
noastre, Onfray face un rechizitoriu al creștinis-
mului (și nu numai) probabil greu se suportat
pentru un credincios. Dacă Edgar Morin vedea în
om un sapiens demens, capabil de o combinație
letală între puterea comunicațional-organizatori-
că și violența programată cu ajutorul primeia, în
numele unui Hybris nestăvilit, Onfray pune ac-
cent pe partea de demens și pe capacitatea ului-
toare a lui sapiens de a folosi rațiunea în mod/în
scop irațional. Această capacitate, însoțită de eter-
ne interese politice transformă istoria iudeo-creș-
tinismului într-o vale a plângerii și deșertăciunii.
Pentru Onfray care nu crede în existența isto-
rică a persoanei lui Isus, creștinismul se ocupă cu
„transmutarea lucrurilor”, și atinge culmea acestei
„sofisticării” odată cu scolastica care cu ajutorul
metafizicii și substanței lui Aristotel face ca „ceea
ce nu este să fie, și ceea ce este să nu fie”, prelu-
ând cu forțele argumentației problemele cu care
s-a confruntat de la început nașterea acestei re-
ligii. „Toată civilizația noastră pare să se bazeze
pe încercarea de a da un trup acestei ființe care
n-a avut decât o existență conceptuală”. Până la
urmă, trecut prin concilii, lupte cu iconoclaștii și
devenit căpenenie cruciată, „Isus capătă corpul
arianului brahicefal care îl pictează”. Dar înainte
de acest trup, „anti-corpul” lui Isus a fost fabri-
cat de către idiosincrasiile sfântului Pavel care
dorește să-și universalizeze nevroza când spune
că „în Hristos Isus nici tăierea împrejur nu este
ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă”.
„Acest om nou - ne spune Onfray - pune baze-
le unei antropologii noi, cea a civilizației noas-
tre. Împotriva omului evreu sau omului roman,
omul creștin dorit de Pavel va avea mai puțin să-l
imite pe Isus filosoful, înțeleptul, șamanul, figura
blândeții, a păcii, a iubirii, a toleranței, bărbatul
care o iartă pe femeia adulteră, cât pe Hristos sau
chiar mai rău, cadavrul lui Hristos. Corpul bol-
nav a lui Pavel care afirmă îmi chinuiesc trupul
meu și îl supun robiei devine corpul emblematic,
carnea arhetipală, modelul prezent creștinilor
pentru care ei să-și merite și să-și obțină mântu-
irea„. Lista celor care doresc să „încarneze” acest
anti-corp este impresionantă, la fel cum impresi-
onantă este și inventivitatea masochistă de care
dau dovadă: „Nu existau limite ale acestei uri
împotriva corpului prentru aceia care credeau că,
murind în lume în timpul vieții, vor obține viața
veșnică: refuzat timp de trei zile și trei nopți de
către Sfântul Anton care l-a primit până la urmă,
Sfântul Pavel cel Simplu îi dă ascultare împletind
rogojini toată ziua sub un soare de plumb înainte
să le desfacă, se căznește să adune cu o cochilie
mierea împrăștiată cu bună știință de către ma-
estrul său fără să rămână în ea urmă de praf; Sf.
Simeos, și el discipol al lui Anton, își coboară
brațele în timp ce se roagă pentru ca cei care l-ar
vedea să nu-l stimeze prea mult, Sf. Isodor trăiește
în zdrențe și mănâncă lăturile rămase după spă-
larea vaselor și simulează nebunia din umilință;
Sf. Efrem nu mănâncă decât ierburi și rădăcini pe
care le rumegă ca un animal; Sf. Ioan din Egipt nu
se hrănește decât cu grîu, precum păsările; David
și Adolas trăiesc în scorburi; Sfântul Maron alege
trunchiuri în care se găsesc spini mari; cât despre
David din Thesalonic, el stă nemișcat în vârful
unui copac; Sf. Iacob trăiește în mormite, în tovă-
rășia morților descărnați sau deveniții țărână; Sf.
Talaleu, ghemuit într-o cușcă în care s-a închis;
Sf. Acepsim se acoperă cu lanțuri care-l obligă
să meargă în patru labe; Sf. Macarie se coace sub
soarele unui deșert din Nitria, unde soarele usucă
oamenii, bărcile, animalele, pământul rănește pi-
cioarele, și pribegește dezbrăcat în deșertul ars pe
timpull zilei și rebegit noaptea, strivește într-o zi
un țânțar care-l pișcase, iar ca penitență, rămâne
șase luni complet dezbrăcat într-o mlaștină unde
țânțarii îl transformă într-o rană purulentă, își
pune pâine într-o sticlă și nu manâncă decât ceea
ce poate scoarte din ea cu degetele, ajută hoții pe
care-i surprinde furându-l, permite unei tinere
să îl acuze că a lăsat-o gravidă, doarme într-un
mormânt cu capul pe un cadavru; Sf. Amun tra-
versează o jumătate de secol mergând și hrănin-
du-se doar cu câte cinci măsline pe zi, Sf. Paladie
se refugiază în vizuini unde nu poate sta decât
ghemuit, Sf. Poemen refuză ră răspundă când este
chemat, pentru a evita păcatul orgoliului, Sf. Ioan
cel Mic udă timp de doi ani o creangă uscată în
deșert și merge să caute apă la trei kilometri; Sf.
Arsenie Romanul, care a fost perceptorul copii-
lor împăratului Teodosie, manâncă în patru labe
pâinea care i se aruncâ în țărână, bea apă stătută
și tulbură apa proaspătă și limpede care i se dă
de băut cu băutura sa puturoasă, manâncă doar
două prune și o smochină pe zi, cu condiția să fie
putrezite; Sf. Visarion plânge fără încetare păcatul
originar; Sf. Shenoute se cațără pe o grămadă de
cărămidă și se roagă până ce lacrimile și sudoarea
îi usucă picioarele; după ce a trăit în fundul unui
puț, Sf. Simenon Stilitul se instalează pentru mulți
ani în vârful unei coloane înalte de douăzceci și
cinci de metri, Sf. Maria Egipteanca se prostituea-
ză cu primul venit etc.”
Desigur, acest anti-corp devine un corp, în spe-
cial datorită nevoilor pedagogice ale bisericii de a
arăta vulgului slava cerească și pentru a transfor-
ma creștinii într-o armată (Scrisorile lui Teodosie
din sec. V sunt deja clare în această privință
„Biserica persecută din dragoste, iar nelegiuiții
din cruzime”). Cruciadele sunt o consecință a
acestei doctrine iar creștinismul „devine aceas-
tă religie ciudată care realizează răscumpărarea
Tudor Zbârnea
acrilic pe pânză, 90 x 100 cm
Fără titlu (2014)
umanității prin omorârea oamenilor, și asta în
numele iubirii pentru aproapele, a indurării și ier-
tării greșelilor celorlalți?” Figura ereticului, după
cea a necreștinului, este prinsă și ea în malaxo-
rul acestui corp-anticorp care nu încetează să se
purifice. Chiar dacă ajungem să vedem în crești-
nism, asemeni lui Nietzsche un platonism vulga-
rizat, o carte precum cea a lui Onfray pune accent
pe felul în care el a fost practicat, afectând viața
a milioane de oameni. Chair dacă „zeul a murit”
cultura occidentală încă gândește și acționează
în trena a cel puțin două mari teme care au tul-
burat gândirea creștină până la paradox: felul în
care concepem relația realitate-imagine și felul în
care îl gândim pe celălalt. S-a vorbit îndeajuns de
mult de Ochiul Atotputernic al panopticonului,
devenit în zilele noastre generalizat, combinând
cu succes puterea ca ierarhie cu suspiciunea in-
chizitorială generalizată răspândită în rețelele de
socializare. Cetățeanul universal a rețelei, redus la
o libertate vidă de a naviga, conviețuiește cu stră-
inul demonizat, el îsuși putând deveni în orice
moment străin. În privința imaginii, cu siguran-
ță, trăim într-o societate iconofilă cu preocupări
reduse sau puteri intelectuale diminuate de a ieși
din mirajul producerii sufocante de imagini. O
ecologie mentală în absența metanarațiunilor este
poate cea mai mare provocare a timpurilor noas-
tre care redevin medievale, dar însoțite de unelte-
le unei Propaganda fide greu de explicat și pentru
cei ce le folosesc (cazul algoritmilor Cambridge
Analytica și a procentelor de „convertire” extrem
de mari pe care le pot produce). Iar dacă nu este
vorba de interese politico-economice dezvăluite
în scandaluri de presă, viața de zi cu zi a muri-
torului de rând din ultimele două secole este
sufocată de imaginea vieții bune pentru care pu-
blicitatea este ceea ce era pictura din celebrul afo-
rism „pictura est laicorum literatura” (a se înlocui
analfabeții care erau vizați de educația prin pic-
turi cu analfabeții funcțional și funcționali). Unul
dintre autorii păgâni folosiți în lupta dintre icono-
fili și iconoduli este la fel de actual când vine vor-
ba de uzul imaginii: „Noi căutăm (prin imagini)
să facem vizibil ceea ce este netrupesc și nevăzut
prin mijloacele vizibilului și ale comparației; noi
punem în lucrare prezența simbolului” (Dion
Chrisostomul). Mitologiile publicitare actuale ar
putea lăsa intact acest text sau l-ar putea trans-
forma după nevoie (de exemplu, dacă ne gândim
la modelele corporale ireale propuse de societatea
bunăstării) în „Noi căutăm să facem vizibil ceea
ce este netrupesc în trup și văzut prin toate mij-
loacele vizibilului și ale companiei; noi punem în
lucrare prezența modelului/stereotipului”.
■
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
social
„A deveni mamă
trebuie să fie o alegere,
nu o obligație!”
■ Serena Piccoli
Citatul pe care l-am ales ca titlu, extras din textul de mai jos, tratează o problemă socială pe cât de delicată pe
atât de controversată. Dacă noi, cei din România, privim spre țările mai dezvoltate ale Europei ca spre adevărate
modele de civilizație, considerând că experiențele acumulate și nivelul de evoluție (socială, juridică, economică),
la care au ajuns, le permit să se constituie pentru noi în exemple de bune practici, iată că lucrurile nu stau tocmai
așa. Serena Piccoli, dramaturg și poet din Padova, care, prin textele pe care le scrie și prin spectacolele pe care
le montează pe scene de pe tot cuprinsul Italiei, militează împotriva discriminărilor și a inechităților sociale, ne
prezintă o gravă problemă cu care se confruntă femeile din peninsulă, problemă datorată unei legislații extrem
de discutabile în ceea ce privește întreruperile de sarcină. Textul introductiv care urmează, precum și monologul
dramaturgic, îi aparțin. (Ani Bradea)
n acest moment, situația în Italia - în ceea ce
privește multe subiecte de acest fel - este foarte
gravă și riscă să se înrăutățească. Următoarea
piesă de teatru face parte din spectacolul Nu mă aflu
acolo unde tu mă vezi, scris și interpretat de mine și
de Giorgia Monti, spectacol care, din anul 2016, este
prezentat în numeroase orașe din Italia. Piesa a fost
scrisă în primăvara lui 2016 și, din păcate, încă este
actuală. Subiectul vorbește despre situația de discon-
fort accentuat cauzată femeilor de medicii care se
opun avortului.
Citez de pe site-ul unor centre împotriva violenței
asupra femeilor, din Italia, Di.Re: https://www.dire-
controviolenza.it/d-i-re-con-nudm-a-40-anni-dalla-
legge-194-manifestazioni-il-26-maggio/:
„Numărul medicilor care refuză a atins o medie
de 70%, iar în unele regiuni chiar 90%. Doar 390 din
654 de structuri de Obstetrică și Ginecologie efectu-
ează întreruperi de sarcină, această situație având ca
rezultat faptul că avortul devine din ce în ce mai mult
o cursă cu obstacole”.
Și nu doar atât. Procentul jalnic de 30% dintre
medicii care efectuează avortul este dat de către
medicii în prag de pensionare, ceea ce înseamnă că,
în curând, procentajul de 70%, deja depășit, va crește
foarte mult, în detrimentul femeilor.
Aceasta este o formă de violență împotriva
femeilor. Și pentru că probabil se uită, amintesc: vi-
olența împotriva femeilor înseamnă încălcarea
drepturilor omului.
Pentru mine, care sunt poet și dramaturg, este o
datorie morală să scriu despre subiecte sociale și o
fac cu scopul de a-i sensibiliza pe cititorii și pe specta-
torii care vin la teatru. Mulțumesc Revistei Tribuna,
prietenei Ani Bradea și traducătoarei Claudia Albu
pentru publicarea acestei piese, despre un subiect ex-
trem de important în Italia, în această perioadă.
PLEC. BA NU PLEC.
Monolog pentru o actriță
de Serena Piccoli
Plec!
Doamne, plec... nu este cuvântul potrivit.
Plec din nou!
Din... dar nu am plecat nici până acum, nu,
adică... da, plec, astăzi simt că fac asta, voi reuși
în sfârșit să plec! Nu mai suport. De fiecare
dată atât de multă risipă de timp, de energie,
de bani, de gânduri, de griji. Ai luat actele? Ai
telefonat ca să confirmi că mergi? Unde ai pus
hârtia aia? Ai numărul? Ai luat tot ceea ce îți
trebuie? Nu mai rezist. Cine știe dacă am făcut
tot ceea ce trebuia.
Inițial, mi-au spus să aștept două săptămâni.
A, și nici măcar nu se află în orașul meu, nu,
nu!
Ei, ar fi fost prea ușor, dacă aș fi putut să
avortez aici. Deci trebuie să găsesc o prietenă,
care să mă ducă cu mașina și care să poată veni
în acea zi sau dacă nu, să ceară liber de la lo-
cul de muncă. Pentru că mi-au comunicat că
va trebui să rămân acolo 4 ore. Nu-i deloc ușor!
Trebuie să iau în calcul aglomerația din trafic,
faptul că nu știu drumul și orașul mare. Vom
pleca dimineața la ora 6, pentru că sunt doar
3 locuri.
3 locuri?? Doar 3 locuri pe tot județul?
La telefon mi-au răspuns: da, deoarece sun-
tem nevoiți să aducem un medic din alte părți
și vine o dată pe săptămână.
O dată pe săptămână într-un oraș, reședință
de județ, ca să se facă un lucru obișnuit????
Am ajuns. Nu am găsit cu ușurință intrarea...,
ne-au trimis la subteran!! De parcă ar trebui să
întorc sticlele de vin... știți, nu? Operația ce se
face ca să se păstreze vinul cât mai bine. Din
când în când răsucesc sticlele. Iată că situația
noastră este mai rea decât cea a vinului. Uraaa!
Pe scurt, coborâm în pivniță, ca să zicem așa,
și văd, împreună cu prietena mea, că deja erau
alte 20 de femei înaintea mea!
De acolo... că deja... vă imaginați cum, cu
toate gândurile și grijile mele, sunt obligată să
mă supun unui întreg procedeu birocratic: mă
simțeam un pion din jocul Monopoly: am mers
la ghișeul A. Apoi, am trecut la ghișeul B. Fapt
neprevăzut. Funcționarul nu a înțeles specificul
problemei mele. Am făcut 4 pași înapoi și m-am
întors la ghișeul A. Am sărit peste un rând,
pentru că între timp se formase din nou coada.
Mi-a venit rândul: m-am adresat funcționarei
A. Fapt neașteptat! Lipsea fotocopia actului.
Opriți-vă un rând. Să vă întoarceți mâine.
MÂINE??!!! Vreți să-mi spuneți că priete-
na mea, care și-a luat liber de la muncă, eu, cu
toate gândurile/grijile/ia actele/verifică actele/
ține-te pe picioare /ia ceva care să te întărească,
îmi spuneți să revin mâine, ca și cum ar trebui
doar... doar... să răsucesc o sticlă de vin în piv-
niță?
Sun la altă prietenă, care trebuie să plătească
o baby-sitter, ca să stea cu copilul ei, și să mă
însoțească în subsol. Plecăm! Am ajuns, 20/25
de femei înaintea mea, dar de data asta nu plec
nici dacă mă îmbată cu toate sticlele din piv-
niță, dar despre ce sticle vorbești, m-a întrebat
prietena mea, nu-i nimic, nu-i nimic, îmi ima-
ginez doar... nici dacă mă îmbată, eu nu plec
de aici.
Un lucru neașteptat! A venit o persoană, care
nu era nici ghișeul A, B... , să zicem că a so-
sit X... , și mi-a spus, după ce m-a consultat:
nu avem loc pentru dumneavoastră, ați depășit
termenul, domnișoară (m-a numit domnișoa-
ră, nu sticlă!). Trebuie să mă programeze la bi-
roul C.
M-am clătinat.
M-am clătinat pe picioare înaintea persoanei X.
Plec însă. Mă îndrept către ghișeul C, care
dă sentința: reveniți peste o lună. Nu mai sunt
locuri libere.
O lună? Încă o lună??? Iar să mai aștept? Și
să mă întorc?
La care C a spus: cu ce vă schimbă situația?
Ce se schimbă? O lună înseamnă zile lungi,
adânci momente de reflecție în care voi fi sin-
gură, cu chinul meu, remușcări, îndoieli ce îmi
vor răsuna în cap, corpul, viața, dragostea, pri-
etenia, totul.
Nu mai rezist. Mai vreau doar să ajung în
acea zi. Totul mă bulversează.
„Dacă nu vă convine, mergeți în afara jude-
țului”. Spusă așa, sună ca o jignire. Un du-te la
naiba. Cât să mărească sentimentul de răceală.
Am telefonat. Vocea din afara județului era
liniștită și amabilă. Mă voi opri din treburile
mele. Doar câteva zile, nu o lună, și mă voi în-
toarce la viața mea obișnuită.
Plec. Doamne, nu este chiar cuvântul potri-
vit, sau poate că este, plec cu prietena mea care
îmi repetă: „Nu o să te doară. Înțeleg că este o
hotărâre grea, și că nu este plăcut nici pentru
mine, nici pentru tine, dar după aceea, te vei
simți ușurată și peste ani te vei convinge că a
fost o decizie bună. Nu ai de ce să te rușinezi,
iar sentimentul de vinovăție nu are rost. Viața
îți aparține și trebuie să hotărăști doar tu”.
Pe hol, în timp ce o asistentă mă ducea cu
patul, mi-am reamintit de subsolul cel vestit, și
m-am gândit la persoanele care nu au bani, nu
au prietene și nici timp ca să meargă în afara
județului, așa ca mine. Pentru că, precum spu-
ne prietena mea: „Din păcate, marea majorita-
te a medicilor refuză să facă operații de avort
la spital. Dar în clinici private fac, pentru că le
plătești. Suntem în 2016 și ne-am întors înapoi
în timp.”
Am trecut pe lângă o femeie gravidă și ne-
am zâmbit. După care am auzit, în spatele meu,
vocea calmă și liniștitoare a asistentei, ducân-
du-mă în sala de operații: „două femei, două
hotărâri, pentru că, a deveni mamă trebuie să
fie o alegere, nu o obligație”.
Traducerea din limba italiană de
Claudia Albu
■
30
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
însemnări din
Mancha
Drumuri, cărări și poduri
■ Mircea Moț
Considerațiile lui Andrei Oișteanu des-
pre semnificațiile drumului în Povestea
lui Harap-Alb sunt, în bună măsură, va-
labile pentru întreaga operă a lui Ion Creangă,
Amintirile din copilărie și poveștile, cu celebra lor
Prefață la poveștile mele, adevăratul text cu valoa-
re programatică al unui prozator care s-a desprins
definitiv de creația orală și de anonimatul im-
pus de aceasta autorului. „Inițierea, scrie Andrei
Oișteanu în Grădina de dincolo, eseul publicat la
editura „Dacia”, este «drumul» pe care îl parcurge
subiectul de la starea de profan la starea de inițiat,
este totalitatea încercărilor și obstacolelor, fizice și
morale, pe care neofitul trebuie să le depășească”.
Personajele lui Ion Creangă trebuie să parcurgă
un drum care, într-un fel sau altul, ținând mai
mult sau mai puțin de ideea de inițiere, îl conduce
pe individ spre o altă condiție ori îl ajută să se des-
copere pe sine, într-o cu totul altă ipostază.
Despre drumul făcut de Nică a lui Ștefan a
Petrei în finalul Amintirilor din copilărie s-a vorbit
destul de mult (insistându-se asupra „metaforei”
drumului), în ultimă instanță acesta fiind drumul
prin care personajul iese din zarea naturalului
pentru a intra în orizontul culturii (ce îi impune
un alt mod de a percepe lumea), drumul dinspre
natural spre cultural așadar, dramatic surprins în
operă.
Deosebit de semnificative rămân însă și alte
drumuri din imaginarul Amintirilor din copilă-
rie, și când vorbesc de imaginar în situația acestei
scrieri ce pare să fie fidelă realității, am în vedere
faptul că, scriind, încredințând-o limbajului, au-
torul trădează mai mult sau mai puțin realitatea.
Nică trebuie să plece la Broșteni, însoțit de bu-
nicul David Creangă din Pipirig, cel care face o
adevărată apologie a Cărții („ale noastre sunt flori
la ureche pe lângă cele ce spune în cărți...”) și care
vine în satul Humulești ca un implacabil mesager
al Cărții. Nu cred că este chiar întâmplător fap-
tul că deplasarea copiilor este vizibil încetinită,
ca o sugestie că naturalul, în consubstanțialitatea
căruia ei trăiseră, se opune ruperii unei părți de
întregul său. În drum spre Broșteni, Nică și vărul
său Dumitru cad în apa înghețată, în timp ce în
ultima parte a Amintirilor copilul parcurge dru-
mul despărțirii de Humulești (cu trimiteri evi-
dente spre humă și spre teluric) în căruța înceată
a unui moș Luca, rugat insistent să mâne caii mai
repede.
Despre un drum semnificativ se poate vorbi și
în Ivan Turbincă. Eliberat de la oaste, un univers
al rigorii și al disciplinei, Ivan intră în lume, pen-
tru el o cu totul altă lume, puțin tulburat de sti-
mulentele bahice, și se abandonează drumului, în
voia căruia se lasă cu o evidentă voluptate. Cu lu-
ciditatea potolită, după ce, înainte de a se despărți
de „tovarășii săi de oaste”, mai trage cu aceștia „o
dușcă, două de rachiu”, Ivan merge pe drumul ce-l
duce într-o altă condiție: „Și cum mergea Ivan șo-
văind când la o margine de drum când la alta, fără
să știe unde se duce... (s.n.). Ivan umblă așadar pe
drumul destinat tuturor, lumii, în vreme ce „îna-
intea lui mergeau, din întâmplare, pe-o cărare lă-
turalnică, Dumnezeu și Sfântul Petre, vorbind ei
știu ce” (s.n.). Se cunoaște bine ceea ce urmează:
Ivan încearcă să-i impună lumii ordinea pe care o
propovăduiește Cartea, Biblia, acționând energic
(ca un fost militar ce încă mai avea armele la el)
împotriva diavolului și a Morții.
În Dănilă Prepeleac personajul face și el un
drum pentru a ieși dintr-un spațiu în care nu-și
putuse dovedi calitățile deosebite, unde contea-
ză doar utilul și gesturile cu finalitate practică.
Dănilă (poreclit Prepeleac, sugestie a lipsei de
semnificație a personajului în lumea satului) se
duce la iarmaroc, acolo unde totul se schimbă cu
multă rapiditate. În drumul său, personajul se lasă
în voia cuvintelor și a limbajului, singurul univers
pentru care Dănilă pare pregătit. Acesta este ade-
văratul Dănilă, nu om al realității imediate; atunci
când i se dă șansa de a se folosi de cuvinte și de
limbaj în general, Dănilă o face admirabil, reușind
să-i învingă pe draci, înainte de toate cu „șmichi-
rii”, total inaccesibile supușilor lui Scaraoschi.
Prostia omenească are de asemenea în centrul
atenției un drum, asemănător într-un fel celui fă-
cut de Dănilă Prepeleac. De data aceasta un in-
divid calculat, un om practic, cu alte cuvinte un
gospodar sănătos din toate punctele de vedere,
nu poate să creadă în întâmplările „neîntâmpla-
te” care le sperie pe nevasta și pe soacra sa. El
pleacă din sat dornic să afle dacă există în lume
oameni mai proști decât cele două femei și se în-
toarce schimbat, „călătoria” metamorfozându-l
vizibil: „Mâța tot s-ar fi putul întâmpla să deie
drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soare-
le în casă cu obrocul, să arunci nucile în pod cu
țăpoiul și să tragi vaca pe șură la fân, n-am mai
gândit!”. Drumul îi redă omului liniștea și îl face
să-i judece cu totul altfel pe ai săi, personajul fiind
nu întâmplător denumit „drumețul” ca sugestie
că drumul și-a pus definitiv amprenta asupra sa:
„Apoi drumețul se întoarse acasă și petrecu lângă
ai săi pe care-i socoti mai cu duh decât cei ce vă-
zuse în călătoria sa”.
În Povestea unui om leneș apare un drum fără
de intoarcere; leneșului i se oferă șansa de a se
transforma și de a se intoarce, chiar dacă nu în
sat, ci la casa unei milostive cucoane, schimbat.
Socotit de consăteni un leneș fără de pereche,
personajul este dus la spânzurătoare de către con-
sătenii săi. Acest individ este pentru unii exegeți
un contemplativ, care nu dorește să modifice prin
acțiunile sale ordinea impusă lumii în momentul
începuturilor. Dacă nu este un „fiu al faptei”, omul
„leneș” din povestea lui Creangă are în el ceva din
insensibilitatea vegetalului, consătenii luându-l
pe sus „ca pe un butuc nesimțitor ce era”. El este în
fond o primejdie pentru satul ca organizare și ca
semn al unei vârste moderne. Este aici și ceva din
teama unei alte civilizații care ar putea prolifera
primejdios, amenințând organizarea și cosmosul
care este satul.
În jurul drumului gravitează semnificațiile po-
veștii Punguța cu doi bani, un drum pe care mer-
ge cocoșul, cu trimitere spre un spirit pur și spre
gratuitate, pentru a-și face cunoscută importanța
și până la urmă pentru a i se recunoaște prezența.
Stăpânul său, moșneagul, îi reproșează cocoșului
inutilitatea. Spirit masculin, cocoșul devine„înse-
tat” de realitatea lumii, pe care, în mod simbolic
o absoarbe, concretizându-și, în felul acesta, pre-
zența. După cum se știe de altfel, cocoșul găsește
pe drum o punguță cu doi bani, lipsită de valoare,
și, pornind de aici, are ocazia să stabilească relații
cu focul și cu apa, apoi atrage toată bogăția boie-
rului lacom („înghițea la buhai, la boi, la vaci și la
viței, pân-a înghițit el toată cireada ș-a făcut un
pântece mare, mare cât un munte”), de asemenea,
banii, ducându-se cu toate acestea la casa stăpâ-
nului său. În final cocoșul capătă dimensiuni con-
siderabile, pentru a putea fi perceput/înțeles de
meschinul moșneag.
Înainte de a pleca la drum, considerat un drum
al inițierii, feciorii din Povestea lui Harap-Alb tre-
buie să treacă pe un pod rezervat doar învingăto-
rului, un pod „regal” sau, după cum se va vedea,
un pod împărătesc. Sub acest pod pretendentul la
tronul unchiului său este așteaptat de urs, agresi-
vitatea lumii în care va intra tânărul, care trăise
la curțile tatălui său într-o condiție similară ce-
lei prenatale. Un pod este prezent și în Povestea
porcului. Împăratul o făgăduiește pe fiica sa de
soție celui care va face un pod din aur de la casa
lui la curtea împărătească. Este un pod ce devine
certitudinea unirii celor doi tineri, dar, nu poate
scăpa atenției un detaliu. Podul unește contrastele
lumii: „Și podul, cu toate cele poruncite, era acum
gata. Iară bordeiul moșneagului se prefăcuse în-
tr-un palat mult mai strălucitor decât al împăra-
tului! Și, deodată, baba și moșneagul se trezesc
îmbrăcați în porfiră împărătească, și toate bună-
tățile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară
purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în
toate părțile”.
Revenind, spuneam că podul este rezervat
doar celor aleși, locul de trecere al învingătoru-
lui. Care își permite să-l refuze. Plecând s-o aducă
pe fiica lui Împăratului Roș, Harap-Alb trebuie să
treacă un pod pe care se aflau niște furnici. Eroul,
de acum, după ce și-a dovedit calitățile, persona-
jul își poate îngădui să treacă prin vad pentru a
salva micile vietăți.
Prezența drumului, a cărării și a podului în
opera lui Ion Creangă, ca semne ale actului civi-
lizator, devine un argument pentru condiția pro-
zatorului care și-a întors (definitiv) fața dinspre
creația orală. Cel care scria binecunoscuta prefață
la poveștile sale, stabilind el, „autoriul”, un mo-
dern pact cu cititorul, inserează în operă motivele
menționate cu siguranța unui scriitor care, decu-
pând în imensul spațiu al poveștilor un fragment,
„poveștile mele”, se plasează indiscutabil sub sem-
nul unei indiscutabile conștiințe artistice.
■
Tudor Zbârnea	Chip V (2011)
acrilic pe pânză, 50 x 50 cm
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
31
teatru
Navetist prin festivaluri (I)
■ Claudiu Groza
n ultimele luni, mai mult decât oricând parcă,
mi s-a părut că spectacolele pe care le-am vă-
zut și festivalurile teatrale prin care am trecut
au fost doar niște popasuri între călătoriile cu auto-
carul/avionul/trenul, într-atât de scurte mi-au fost
sejururile și de multe drumurile. Totuși, din spec-
tacolele văzute, destule merită a glimpse of an eye, o
ocheadă critică, adică.
Festivalul Internațional de Teatru Oradea
a fost curatoriat în 2018 de teatrologul Victoria
Balint, care a operat o selecție inspirată și echili-
brată între producții de mare public și montări cu
tentă experimental-inovativă.
Gardenia de Elzbieta Chowaniec (Teatrul
Odeon, București) cunoaște o a doua versiune
scenică românească prin intermediul lui Zoltan
Balazs, care a dat o amprentă foarte specială con-
fesiunii celor patru eroine - femei din patru gene-
rații, înrudite, care compun prin relatările lor un
portret al Poloniei de-a lungul secolului XX, dar
și depun mărturie despre frământate biografii do-
mestice, banal-umane, în cele din urmă.
Prin chiar poveștile narate, piesa creează o anu-
me empatie, chiar emoție, or Balazs a reprimat re-
gizoral acest filon dramaturgic printr-o formalizare
a discursului scenic. Compus în rama unei repre-
zentații ca de operă, cu interludii muzicale de gen,
cu monoloagele ușor declamative, „la punct fix”,
cu o limpede austeritate a mișcării și interacțiunii
personajelor, spectacolul dă o senzație de răceală și
rigiditate. Un accent în plus pentru această senzație
o dau decorul (în cromatică galben-negru, structu-
rat geometric-asimetric de Constantin Ciubotariu)
și costumele similare coloristic, dar mai opulente
vizual, ale Andradei Chiriac.
Interpretarea excelentă, tăios-precisă, cini-
că, vindicativă cumva, dezabuzată a actrițe-
lor Antoaneta Zaharia, Paula Niculiță, Simona
Popescu și Mădălina Ciotea filiază perfect intenția
regizorală, care merge în răspăr cu miezul trau-
matic, emoțional, al poveștii. Și cred că tocmai din
acest contrast intenționat, afișat, manifest, specta-
colul are o forță de sugestie care te urmărește, deși
nu este - trebuie să spun asta - un spectacol comod
de urmărit. Zoltan Balazs și echipa lui au făcut un
pariu estetic. Câștigat.
La FITO s-a jucat și Uluitoarele numere de sin-
gurătate ale lui Edward Gant de Anthony Neilson
(Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, Galați), pe care
l-am văzut - din interes curatorial - la premiera
sa de la început de an, așa că profit să-l comentez
acum.
Opțiunea regizorului Dragoș Alexandru
Mușoiu pentru un text cu pregnantă alură gro-
tescă, pastișând parcă teatrul popular al secolelor
trecute, poate părea riscată și bizară, dar din ea a
rezultat un spectacol absolut memorabil, un must-
see al teatrului gălățean.
Piesa lui Neilson reface - într-un halou fantas-
matic - „ultimul spectacol” al unui straniu impre-
sar și artist de teatru de bâlci de la finele veacului al
XIX-lea. Un soi de comedie neagră, exagerat-gro-
tescă, chiar scârboasă pentru firile mai sensibile,
excesivă, ca un fel de sinucidere artistică în direct.
În pandant însă cu acest orizont primar, strident,
melodramatic, jalnic pe alocuri, se construiește un
altul, frisonant, profund, empatic, cutremurător, de
o sinceritate a expunerii care nu te poate lăsa in-
diferent: povestea unui om. Povestea măscăriciului
Edward Gant atunci când el nu poartă masca lui
de scenă.
Ei, de aici piesa lui Neilson - și spectacolul
lui Mușoiu - devine oglinda fiecăruia dintre noi.
Pentru că dincolo de „măscăreala” noastră socială,
până la urmă „uluitoarele numere de singurătate”
sunt cele care ne arată cine suntem cu adevărat.
Splendidă morală, într-un spectacol plin de extro-
vertit umor și de acută introspecție, concomitent.
Flerul regizoral al lui Dragoș Mușoiu a fost com-
pletat de foarte ingeniosul decor - monumental și
eficient, ca o scenă de bâlci, dar și ca un fel de „pla-
netă de uz personal” - creat de Andreea Simona
Negrilă și de muzica ludică a lui Eugen Dan Drăgoi.
Nu mai puțin, de remarcat interpretarea concen-
trată, versatilă, convingătoare a actorilor: Cristian
Gheorghe (un rol plin de nuanțe, asumat impresi-
onant), Vlad Volf, Oana Mogoș, Ionuț Alexandru
Moldoveanu. O echipă mică, dar impecabilă.
Specializată în montări după Vișniec, com-
pania Trap Door Theatre (Chicago, SUA) a jucat
la Oradea Occidental Express, în regia lui Szabo
K. Istvan. Am mai văzut spectacole ale artiștilor
americani și am remarcat și acum că biografia lor
particulară - fiecare din ei are o ascendență est-eu-
ropeană - joacă un rol important în asumare și fil-
trarea acestui tip de discurs dramaturgic.
Lucrul ăsta se vede și mai clar în Occident
Express, unde Matei Vișniec face un fel de radio-
grafie crudă și caldă, totodată, a istoriei acestui colț
de lume, cu toate paradoxurile sale, de la celebra-
rea vitală a zilei - eroii de aici pregătesc o nuntă
țigănească - la uciderea similar-celebrativă, fără
măsură, a vecinului de mai ieri. Toate prefacerile
convulsive ale istoriei recente din sud-estul euro-
pean sunt înfățișate într-o sarabandă ludică, ca un
dans bregovician, dar nu fără puncte dramatice.
Foarte dinamic, energetic jocul lui Dennis Bisto,
Gary Damico Michael Garvey, Emily Nichelson,
Beata Pilch, Mike Steele, Nicole Wiesner; foarte
atentă și apropriată lectură regizorală a lui Szabo
K. Istvan; un spectacol-carpetă a istoriei (dacă pot
folosi metafora asta), în buna tradiție balcano-eu-
ropeană, dar nu un demers etno, ci un act artistic
bine articulat, de prezentat în toată lumea.
Menționez în treacăt câteva prezențe actoricești
notabile din FITO: Ala Menșicov (Căldură în no-
iembrie de Yana Dobreva, Teatrul „Eugene Ionesco”,
Chișinău), Teodor Corban și Constantin Pușcașu
(Gunoierul de Mimi Brănescu, Teatrul Național
Iași), Constantin Cojocaru și Gelu Nițu (Vârstele
lunii de Sam Shepard, Unteatru, București).
O partitură actoricească realmente copleșitoare
am văzut însă, la Oradea, în Tatăl de Florian Zeller
(Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, Arad), un spectacol
în care Ovidiu Ghiniță face unul din cele mai fri-
sonante, emoționante, complexe, impresionante
roluri din ultimii ani.
Piesa lui Zeller sondează un univers care ne este
încă cvasi-inaccesibil: psihologia unui om care își
pierde memoria, conștiința sinelui, pendulând în-
tre voluntarismul personalității proprii și deruta
cețoasă a bolii - ca într-un puzzle cu multe găuri.
Înconjurat de familie, Andre, tatăl, viețuiește în
iluzia unui prezent stabil, minat doar de gesturile
bizare ale celorlalți. De ce vrea fiica lui să-l mute
la azil, ca să-i ia casa? Cine-i fură mereu ceasul,
oare asistenta care trebuie să-l îngrijească? Unde
e a doua lui fiică, de ce nu-l vizitează niciodată?
Temperamentul lui puternic de odinioară îl face să
devină uneori încăpățânat, tiranic și violent, alteori
este subit amorf, abulic, infantil. Un om în pragul
pierderii de sine.
Subiectul ăsta spinos a fost abordat de regizorul
Radu Iacoban cu o lectură atentă și o transpune-
re foarte coerentă și bine focalizată hermeneutic și
semantic. Decorul lui Tudor Prodan imaginează
o cameră cu patru pereți din plexiglas - metaforă
evidentă a „cuștii” personajelor - care accentuea-
ză (paroxistic uneori) asperitățile interacțiunii, ca
și deriva eroului. Astfel limitat, spațiul nu doar că
permite, ci alimentează confruntările - fie ele in-
terioare sau cu ceilalți. Sunt elemente de concep-
ție regizorală care creează efectul de ansamblu al
spectacolului, care redau anxietatea, deznădejdea,
scufundarea, prefacerea implacabilă ce însoțesc
evoluția bolii. Lipsa muzicii, pauzele acționale, un
tempo arid, deși nu lent sau pedagogic-psihologi-
zant sunt alte asemenea inspirate ingrediente regi-
zorale.
În rolul fiicei Anne, Roxana Sabău s-a ipostaziat
cu o perfectă dozare de stări, de la grija maternă
aproape, cu pusee autoritar-excedate, la introver-
tirea angoasată, la conștientizarea unei despărțiri.
Eroina ei suferă nu doar din cauza situației in-
confortabile - un om bolnav, de care trebuie avut
mereu grijă -, ci și cu durerea ireparabilei pierderi
a omului drag, acel prag greu de trecut din viața
fiecăruia. Roxana a redat perfect acest amalgam
de senzații ale personajului său, cu o expresivitate
grăitoare.
Pierre, soțul fiicei, a fost conturat de Andrei
Elek cu ambiguitatea tipică personajului: măcinat
de compasiunea pentru Anne, dar și iritat de „toa-
nele” bolnavului, un străin, în fond, pentru care
ai o răbdare limitată. Pierre devine astfel violent,
încercând să tranșeze net situația. Elek a echilibrat
convingător cele două posturi de manifestare a
personajului.
Nu mai puțin, Iulia Dinu a construit o asisten-
tă (Laura) plină de răbdare, de umor, caldă, filială,
dar și aproape intim preocupată/afectată de invo-
luția pacientului său. Un rol asumat cu multe și fine
nuanțe.
Cel mai greu de redat însă e rolul lui Ovidiu
Ghiniță, un rol din seria celor pe care le memorezi
sufletește, nu rațional, care-ți creează la reamintire
nu imagini, ci frisoane. Între imaginea - din ce în
ce mai fragmentară - a Tatălui puternic, autoritar,
protector, mândru și capabil să lupte pentru fami-
lia sa și regresia/refugiul într-un univers infantil,
lipsit de răspunderi, Andre parcurge, zi de zi, cli-
pă de clipă, aproape, toate registrele existenței. E
o alternanță de stări și dispoziții halucinantă chiar
pentru un privitor indiferent din afară, oare cum ar
fi pentru cel ce o și trăiește mereu? Tocmai această
năucitoare trecere de la un fel de a fi la altul reu-
șește s-o joace Ovidiu Ghiniță, cu o versatilitate
și o precizie, cu o nuanțare și o naturalețe care te
impresionează până la sufocare. E un rol magistral,
și în puține spectacole văzute recent am fost atât
de fascinat, de empatic, de aproape, de un personaj
precum acest Andre. Indiferent dacă ai o experien-
ță personală de genul ăsta sau nu, Ovidiu Ghiniță
își transformă personajul în Tatăl tău. O experiență
cât o biografie. Un spectacol cât o viață...
■
32
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
simeze
Crucea - de la comunitate
la comuniune
(expoziție itinerantă, 29 noiembrie 2018 - 1 februarie 2019)
■ Constantin Țînteanu
Horia Bernea, Mihai Horea, Vasile Gorduz, Paul Gherasim, Marin Gherasim, Gheorghe Berindei,
Ion Nicodim, Ion Grigore, Peter Jecza, Dacian Andoni, Alexandru Antonescu, Ana Maria și Mihai
Ariciu, Ovidiu și Ștefana Bădescu, Ilie Boca, Ioan Burlacu, Mircea Cantor, Toma Chituc, Delia
Corban, Cristian Dițoiu, Marian Dobre, Remus Dragomir, Sorin Dumitrescu, Andreea Flondor
Palade, Constantin Flondor, Cosmin Frunteș, Mariana Gheorghiu, Dan Gherman, Ana-Maria
Goilav, Ion Grigorescu, Ruxandra Grigorescu, Ana Guduruza, Angela Hanc, Gheorghe Ilea, Tudor
Alexandru Jinga, Istvan Kancsura, Matei Lăzărescu, Vasile Lefter, George Mircea, Dan Mohanu,
Grupul Noima, Silviu Oravitzan, Valeriu Paladi, Marius Pandele, Christian Paraschiv, Horea
Paștina, Ovidiu Paștina, Grigore și Mirela Popescu-Muscel, Cristian Porumb, Silvia Radu, Andrei
Rosetti, Mihai Sârbulescu, Valentin Scărlătescu, Daniela și Sorin Scurtulescu, Ovidiu Simionescu,
Șerban Sturdza, Su Yan, Dorin Ștefan, Paul Timofei, Viorel Toma, Constantin Țînteanu, Zoe Vida
Porumb, Bogdan Vlăduță, Simion Zamșa, Tudor Zbârnea, Ion Zderciuc, Abruptarhitectura, Starh,
Nicolae Muntean, Teo și Ioana Bindea
Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca
Să vorbim despre oameni
Mi-e greu să găsesc un punct de pornire în dis-
cuția despre un subiect atât de vast si complicat
deopotrivă. Mă întreb unde oare să fie acea sta-
re premergătoare transformării masei amorfe în
rețea cristalină, acel ceva nedefinit propriu neîn-
ceputului plin de promisiuni, modelul matematic
folosit pentru a descifra și citi întregul construct.
Pe cine să ascult și să cred atunci cand părerile
sunt atât de diferite și de împărțite, când puținul,
unora le e prea mult iar suficientul, altora, deloc
îndeajuns. Ce ar fi aglomerarea de obiecte fără
cântarul sensibilităților care măsoară, ce înțeles
ar avea semnul fără ecoul reverberat din intimi-
tatea cea mai adâncă? Unde este viața dătătoare
de sens, cuprinzătoare și caldă ca îmbrățișarea în-
delung așteptată? Deci să vorbim despre oameni.
Voir c’est avoir
Frumusețe poartă a griului, a deschis calea
spre lumina curcubeului, îngenunchiat să stai
în fața roșului de neatins al sufletului. Cu sfială
murmurul buzelor să oprești, ascultă cu atenție
tăcerea. Dar s-a vorbit și despre anonimat, do-
rință de acoperire, de ascundere a tot ce e preți-
os. “Cu adevărat ești un Dumnezeu ascuns” ros-
tea cu emoție Mihai Sârbulescu. În același timp
Christian Paraschiv ne îndeamnă să gândim la
“acest semn ce ne adună pe toți și nu la neferici-
rile noastre sau ale locului. La bucuria în Cruce.
Care normal ne transcende pe toți.” Eu mă gân-
desc însă la ce nu s-a văzut în sala de expoziție,
la acei oameni fără de care nimic nu ar fi fost
posibil, la munca anonimă și neconsemnată
pe undeva. Cum ar fi bunăoară mâncarea de
post gătită de maicile de la Mânăstirea Pasărea,
făcută la foc de lemne, aranjarea etichetelor pe
aliniamentul dat de lucrarea cu Martiri a lui
Paul Gherasim, strângerea prafului și spălatul
pe jos. Dând timpul înapoi cu un an și jumătate
mă regăsesc în trapeza Mânăstirii Râșca martor
la o discuție dintre părintele Ioan Cojan stareț al
Mânăstirii “Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba
Iulia, Horațiu Iovănaș director al Asociației
Eleon cu Horea Paștina, Constantin Flondor
și Mihai Sârbulescu. Era propusă o expoziție
care să celebreze centenarul Marii Uniri, itine-
rată timp de un an de zile avea să unească sim-
bolic sub semnul crucii Alba Iulia, Iași, Sibiu,
Chișinău, Cluj-Napoca, Timișoara, București.
Proiectul a fost întâmpinat cu neîncredere de
către artiști, chiar scepticism, ca o utopie ce pă-
rea a fi. Ideea a căpătat trup și înțeles în cele
din urmă. Pornind de la nucleul compact dat
de pictura Prologului, trecând apoi mai depar-
te la creațiile unui număr însemnat de pictori,
sculptori, arhitecți, iconari, artiști anonimi, co-
pii, oarecum surprinzător ansamblajul reușește
sa stea totuși în picioare, chiar să se inalțe, da-
torită unui simț al echilibrului aparte pe care îl
are Ion Grigorescu, de această dată nu numai
expozant ci și curator. În stilul său caracteristic
nu a ocolit câtuși de puțin cărările neumblate,
nu a încercat să menajeze sensibilități sau să se
conformeze normelor, era de așteptat să fie și
critici, acuze de eclectism, aglomerare, sufoca-
re, de prea mult. În mod natural totul se com-
pune ca o singură lucrare, cu părti ca un intreg
si întreg nu totdeauna ca sumă a acestora, liberi
fiind să punem sau să scoatem orice dorim de
acolo, într-un exercitiu de imaginație desigur,
dacă am considera necesar. Îmbrac orice critică
îmi este adusă ca pe o haină mărturisea recent,
ne invită astfel să privim în jurul nostru fără
idei preconcepute, deschiși spre nou și spre
schimbare, atenți totodată să nu pierdem din
vedere ce este cu adevărat important, coordo-
natele, particularitățile și în esență unicitatea
fiecăruia dintre noi.
Călugărul care caută
Cu statura sa aparte nu poate trece neobser-
vat oricât și-ar dori. Daca ar îndepărta brațe-
le nu ar mai avea nevoie de cuvinte să descrie
O
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
33
o
crucea, ar fi de ajuns. N-o face totuși. Vorbește
în schimb dându-i formă și viațâ prin parabole
sau pilde. Hristos răstignit pe cruce, chipul lui
nu avea nici frumusețe ca să ne fie drag, fața era
a unuia de la care să întorci privirea. Prin cău-
tarea apofatică, urâtul făcut va deveni frumos
prin golirea de sine, eliberare de firele ce ne
leagă de materie și manifestările ei. Punctul ca
reprezentare a lui Dumnezeu cel nereprezentat,
nevăzut marcat doar printr-o cruce care numai
asumată poate fi înțeleasă. Nu noi am purtat
crucea, ea ne-a purtat pe noi spune adeseori. În
grăirea sa totul pare ușor și firesc, chiar te miri
de ce este așa.
O declarație politică
“Arta contemporană nu știe să picteze tran-
scendența decât înjurând.” Natura umană se
exprimă adeseori la extreme, narcisist omul își
este suficient sieși, nu-i mai rămâne loc pen-
tru altceva în lumea sa. Tocmai acest aspect,
starea în care se găsește contemporaneitatea
și raportarea ei la sacralitate, oferă cheia citirii
expoziției “Crucea”. Demersul este și unul poli-
tic, reacție la atacul tot mai agresiv asupra unor
valori considerate fundamentale, care nu se pot
negocia: credința, tradiția, memoria, identita-
tea. Iar simbolul unificator, semnul care adună,
dă plinătate și forță este cel al crucii. Se înțele-
ge firește că în manifestările artistice s-a trecut
dincolo de simpla reprezentare figurativă. Nu
trebuie văzută doar imaginea aparentă, la ni-
velul primar, căci există pericolul de a ajunge
într-un formalism sărac și lipsit de substanță,
o fundătură, departe de semnificația profundă
a creației artistice. În spațiul ales nu sunt im-
portanți nici artiștii și nici lucrarile lor, arte-
factele mai vechi sau mai noi trec și ele in plan
secundar. Crucea atotcuprinzătoare călăuzește
și inspiră, ea se regăsește pretutindeni, fie in-
tr-o curte interioara de la Sibiu, fie într-un fulg
de nea, într-o ie sau în ouăle pictate. Modestia
stâlpilor funerari, seninătatea și pacea care îi în-
văluie, umila bisericuță de lemn de la Agafton
dar și relicva rămasă de la măreața catedrală
Muzeul de Artă, Timișoara
Muzeul de Artă al Moldovei, Chișinău
de odinioară. Totul. Imaginea cea mai clară nu
poate veni însă decât de la cel care a țesut între-
gul așa cum ne-a fost înfățișat, cel care cunoaș-
te fiecare detaliu în parte, potrivit am socotit
așadar ca finalul să aparțină lui Ion Grigorescu:
“Domnul Paul Gherasim credea în expoziții că
ar putea lămuri oamenii și să-i îndrepte pe dru-
mul cel bun, spre exemplu ar fi vrut să facă ceva
în sălile Parlamentului, ca și cum aceia nu ar ști
ce se întâmplă pe lume. Dar mai mult, nu știa
că cei vizați nu intră în expoziții, nu-și pierd
timpul. Așa și cu expoziția Crucea, acum, la
Universitatea de Arhitectură și Urbanism, tare
mult i-ar fi plăcut să se implice, să le arate arhi-
tecților ce au trecut cu vederea. Eu am avut oca-
zia să le vorbesc arhitecților la vernisaj, dar prea
puțini veniseră. Nici pictori de biserică, nici
preoți. Sunt cele trei meserii de care e nevoie
pentru a se face un plan unei biserici, pentru că
se va construi un suport pentru imagini-icoa-
ne, deci în primul rând unul din ei trebuie să
cunoască iconografie, dacă nu toți. Și iconogra-
fie nu înseamnă numai cum se face o icoană,
ci tradițiile, parțial devenite dogme, ale așeză-
rii icoanelor în biserică, și felul în care ctitorii
le-au alăturat pentru a-și spune păsul, pentru
care se roagă, cui cere ajutor. Iconografia e un
mod de exprimare. Colegii ignoră mesajele ico-
nografice, fie ei preoți, arhitecți, și au impresia
că o biserică se face după manual, sau oricum
ar fi spațiul. Și expoziția Crucea poate lămuri
unele lucruri care par știute, sau de la sine în-
țelese, dar bogăția neașteptată de sensuri apare
doar după reunirea acestor înțelegeri modeste,
dar multe și foarte diverse. Un singur exemplu,
ce este tradiția, câtă forță a avut semnul până
acum să dea tipuri, câtă forță au tipurile să se
transmită fără scăderi de calitate în variante
noi. Au apărut tipuri noi și vor apărea în viitor,
mai ales în acele stări de spirit generale numi-
te curente artistice. Selecția obiectelor pare la
început facilă și dacă s-ar fi urmat această cale
expoziția nu ar fi interesat vizitatorii: crucea e
pe bastoane, pe porți, deasupra ușii, la fereas-
tră. Crucea e însă și în planul sălii, la Alba Iulia
și bolțile tuturor camerelor erau în cruce. Și de-
sigur în urbanism. Dar există arhitecți care s-au
gândit și la relația între biserici, sau mânăstiri și
peisajul natural. Și în asta există tradiție, cum e
Iașiul (sau cum sunt Iașii?) cu colinele în vârful
cărora sunt mânăstiri. Lui Alecsandri, care era
un aducător de noutăți europene, nu-i plăcea, îl
găsea neluminat și nepietruit, întunecos și mo-
cirlos. În satele din Bărăgan casele se ascund
sub un copac (de obicei un nuc), la umbra lui e
un fel de biserică. Gardul mic de pe vremuri, a
crescut azi până la streașină, ascunzând aproa-
pe complet gospodăria.”
■
34
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
Urmare din pagina 36
Tudor Zbârnea -
un pictor de idei
recalibrează într-o dublă mobilizare - tehni-
că și tematică. Asociate în formule îndrăzne-
țe, formele și pigmenții nu mai subscriu unui
scenariu calofil, edulcorat, menit să delecteze
- superficial și facil - simțurile. Predispozițiile
lirice, de altfel, sunt reprimate în profitul unui
angajament cerebral și lucid. Colorismul, so-
cotit adesea drept suprema probă de virtuo-
zitate picturală, nu este scop în sine. Artistul
ambiguizează cu premeditare, geometrizează,
destructurează, deconstruiește, orientând cu
temeritate resursele conceptului și ale sim-
bolului în direcție expresionistă - parțial fi-
gurativă, parțial abstractă. Temele predilecte
(condiția umană, memoria, timpul, spațiul,
corporalitatea) sunt decupate dintr-un regis-
tru grav, metafizic, privilegiind nu confortul
rezoluțiilor, cât adâncimea problematizării și a
reflecției.
Înainte de toate, Tudor Zbârnea este un pic-
tor de idei. Chiar dacă pare a privilegia aleato-
riul, iconografia sa este vădit antropocentrică.
Premisele speculative ale acesteia sunt țesute
într-o urzeală tragică sau pesimistă. Omul și-a
pierdut din verticalitate și semeție; este mai
curând retras, solitar, melancolic, împovărat
de griji, aflat în repliere nostalgică sau aștepta-
re a ceva indeterminat, de rău augur. Titlurile
unora din lucrări surprind această neliniște
sau neașezare afectivă (Așteptare, Afecțiune,
Melancolie, Detașare, Nostalgie, Exaltare,
Confesiune).
Schițate evaziv, corpurile personajelor sunt
voit destructurate și fragmentate. Tușele efa-
sate, stropii distribuiți imprevizibil dau o
Tudor Zbârnea la Salonul Național de Artă Contemporană Centenar - 2018
stranie impresie de evanescență sau dezagre-
gare. Lumea se surpă, se destramă; timpul lu-
crează distructiv, prin uzură și disoluție. Sub
presiunea acestuia, materia și spațiul își pierd
din consistență, devenind fluide, curgătoare,
erozive. La fel și memoria - stratificată, disper-
sată, desfoliată, destructurată.
Există în tablourile lui Tudor Zbârnea și un
timp „bun”, nealterat. Istoricii fenomenului re-
ligios l-ar numi timp mitic, sacru, paradisiac,
al începuturilor, populat de idoli, totemuri,
credințe și ritualuri. O matrice simbolică, ar-
hetipală, proliferează spectaculos, recunoscân-
du-se în fiecare creație ulterioară. Adam și Eva,
Chipul, Crucea, Sacrificiul, Tată și Fiu, Cuplul,
Familia sunt motive prototipale, cu investitură
etică, exemplară. De aici și frecventele îndem-
nuri la Recurs arhetipal, Rădăcini, Călătorie,
Revenire, Redescoperire, Reîntoarcere la origini,
înțelese în felul unor voiajuri inițiatice petre-
cute a rebours.
Luate separat, lucrările lui Tudor Zbârnea
se sustrag schemelor logice sau narative.
Asamblate însă după un principiu al coerenței,
circumscrise adică unui criteriu ferm, „spun”
în fundal cel puțin trei „povești”: a timpului
ca „loc” al uzurilor fatale, a omului vulnerabil,
aflat în căutarea înțelegerii de sine, a picturii ca
exercițiu și experiment.
■
Tudor Zbârnea	Calea memoriei (2016), acrilic, pânză, 140 x 235 cm
TRIBUNA • NR. 392 • 1-15 ianuarie 2019
35
sumar
editorial
Mircea Arman
Despre sensul și noțiunea de principiu (arhe) la Aristotel 3
cărți în actualitate
Adrian Lesenciuc
Augustin Buzura în labirintul său.
O radiografie	4
comentarii
Eugen Cojocaru
Muza urcă la etajul trei	5
Anca Sîrghie
Memorandistul Nicolae Cristea, între oamenii-icoană
ai neamului românesc	6
cartea străină Vistian Goia Un „trecut” care nu trebuie uitat	8
eveniment Ani Bradea Concursul Național de Proză „loan Slavici - 2018”	9
proza Valeria Manta Tăicuțu Moștenirea lui Mamin	10
Nicolae Iliescu Marea invizibilă (VII)	14
filosofie Laurențiu Luca Schiță pentru o posibilă știință pregătitoare a metafizicii spontaneității rațiunii (I)	16
traduceri Mazzino Montinari, Ce a spus Nietzsche, III: Filosofia lui Zarathustra (1880-1884) (IV)	19
diagnoze Andrei Marga Filosofarea ca profesie	22
eseu Nicolae Iuga Două introduceri la cercetarea etnografică a Maramureșului	24
Irina Roxana Georgescu Macedonski și „Rondelurile pribege”	26
religia Nicolae Turcan Teo-fenomenologia iubirii la părintele Dumitru Stăniloae (IV)	27
o dată pe lună Mircea Pora La teatru...	28
showmustgoon Oana Pughineanu Aventurile corporale ale anti-corpului creștin (I)	29
social Serena Piccoli „A deveni mamă trebuie să fie o alegere, nu o obligație!”	30
însemnări din La Mancha Mircea Moț Drumuri, cărări și poduri	31
teatru Claudiu Groza Navetist prin festivaluri (I)	32
simeze Constantin Țînteanu Crucea - de la comunitate la comuniune	33
plastica Petru Bejan Tudor Zbârnea - un pictor de idei	36
plastica	
Tudor Zbârnea
un pictor de idei
	Petru Bejan
Tudor Zbârnea	Extracorporalitate I (2017) ulei pe pânză, 140 x 150 cm
Dispersie temporală este titlul expoziției
recent-vernisate la Centrul de Cultură
„George Apostu” din Bacău. Plasată
în deschiderea Simpozionului Național de
Estetică, desfășurat pentru a XXIII-a oară în
orașul lui Bacovia, aceasta îl aduce în prim-plan
pe Tudor Zbârnea - figură distinctă a plasticii
românești contemporane. Născut la Nisporeni,
dincolo de Prut, artistul moldovean își începe
studiile de specialitate la Chișinău, continuân-
du-și-le apoi la Universitatea de Arte din Iași
(clasa pictorului Corneliu Ionescu - un exce-
lent dascăl de compoziție, format, la rându-i,
în proximitatea lui Corneliu Baba). Debuteză
în 1984, reușind ulterior să expună și să fie
apreciat în multe părți ale lumii. În momentul
de față, este director al Muzeului Național de
Artă al Moldovei, îngrijindu-se (cu pricepere
și responsabilitate - se spune) de conservarea,
augmentarea și promovarea patrimoniul aces-
tuia.
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
39 lei - trimestru, 78 lei - semestru, 156 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. RO16TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Indiferent unde s-ar petrece, aparițiile lui
Tudor Zbârnea în spațiul public sunt întâm-
pinate cu nedisimulat interes. Ce anume l-ar
putea justifica? Popularitatea? Prestigiul, deja
câștigat? Experiența? Opera, în fertilă desfășu-
rare? Putem vorbi în cazul acesteia din urmă de
surse, motive recurente, direcții de evoluție? În
ce grilă se vor „citite” lucrările sale? Au mesaj
explicit, lesne de accesat? Sau unul subliminal,
cu „cifru”, solicitând decodificări hermeneuti-
ce?
Deși a trecut pragul celor șase decenii de
viață, Tudor Zbârnea este prețuit, între altele,
pentru „tinerețea” și prospețimea proiectelor
sale, recunoscută fiindu-i fermitatea cu care
se opune inerțiilor picturale și tiparelor cla-
siciste desuete. Preocupat de înnoirea și re-
semnificarea limbajului plastic, artistul este
favorabil unei „prize” moderniste, una care
nu nesocotește sau refuză datele tradiției, ci le
Continuarea în pagina 35
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
CORESI
mormon* «rdulul