bloc-notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Lucian Liciu, Bun venit, la revedere (2017)
ulei pe carton, 50 x 40 cm (detaliu)
Ziua Națională a
României, sărbătorită
la Varșovia
Miercuri, 28 noiembrie a.c., Ambasada
României și Institutul Cultural Român
de la Varșovia, în colaborare cu Consiliul
Județean Bistrița-Năsăud, Centrul Județean pen-
tru Cultură Bistrița-Năsăud și Societatea de
Concerte, a organizat un concert simfonic ex-
traordinar, dedicat Zilei Naționale a României și
sărbătoririi Centenarului Marii Uniri. Concertul
a fost susținut de Noua Orchestră Transilvană și
de Filarmonica de Stat din Oradea și a avut loc la
Filarmonica Națională din Varșovia. Evenimentul
s-a desfășurat sub Înaltul Patronaj al Președintelui
României.
Programul concertului va include piese excep-
ționale din creația unor compozitori de marcă
români și polonezi: Doru Popovici, Constantin
Silvestri, George Enescu, Constantin Dimitrescu,
Fryderyk Chopin, Tiberiu Brediceanu, Grigoraș
Dinicu, Petre Elinescu, Sabin Păutza, Violeta
Dinescu. La pupitrul dirijoral s-a aflat Romeo
Rîmbu, soliști fiind Simina Croitoru - vioară,
Sorin Petrescu - pian, Doru Roman - percuție,
Gavril Țărmure - voce.
Vizitati site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
Totodată, în spațiul interior al Filarmonicii au
fost expuse fotografii de epocă și documente di-
plomatice, reunite în expoziția foto-documentară
Un centenar al Alianței. Diplomația româno-po-
loneză 1918-1939, pregătită de ICR Varșovia în
colaborare cu Ministerele Afacerilor Externe ro-
mân și polonez. Planșele expoziției cuprind peste
o sută de imagini și documente diplomatice de
arhivă din perioada 1918-1939, printre care: vi-
zita regelui Ferdinand la Varșovia și a mareșalu-
lui Pilsudski la București și Sinaia și articole de
presă referitoare la aceste momente, scrisoarea
primului ministru polonez, Ignacy Paderewski,
prin care solicita primului ministru român I. C.
Brătianu recunoașterea de către România a sta-
tului polonez (decembrie 1918), Convenția de
Alianță Defensivă (1921) și Tratatul de garan-
ție româno-polon (1926). Expoziția foto-do-
cumentară Un centenar al Alianței. Diplomația
româno-poloneză 1918-1939 a fost concepută
sub egida Centenarului fiind, totodată, un pre-
ambul la marcarea a 100 de ani de diplomație ro-
mâno-polonă (2019).
Concertul de la Varșovia a fost urmat de o re-
cepție oferită de Ambasada României.
■
2
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
editorial
Despre sensul dialecticii
la Aristotel
■ Mircea Arman
Dacă pentru Platon dialectica este „știința
științelor” iar dialecticianul imaginea
celui ce posedă cea mai desăvîrșită artă,
pentru Aristotel această „știință a dialogului”
este mai degrabă o știință a vorbitului despre
nimic. Omul care posedă știința nu este decît
un om doct într-o anumită materie și nu un en-
cicloped care ar putea avea competență în totul
fără a fi specializat în nimic. Această din urmă
concepție îi aparținea lui Platon și, se pare, doar
lui, astfel că Aristotel dezavuează fățiș această
concepție.
Aristotel crede că dialecticianul este tot atît
cît un om cultivat1, însă nu este un om care
posedă știința în adevăratul sens al cuvîntului.
Polymathia lui îi permite să își poată forma o
părere despre orice, îi permite să emită idei
pertinente asupra a aproape orice, fară însă a
cunoaște în amănunt și profunzime domeniul
respectiv. Dialectica capătă astfel, în viziunea
Stagiritului, caracteristicile culturii. Dacă omul
de știință este specializat pe un domeniu îngust
și este lipsit de cultură, dialecticianul este tot
ceea ce e opus acestuia.
Însă această cunoaștere „in extenso” presu-
pune, oarecum, vacuitatea, deoarece ea operează
doar cu generalitatea, cu cea extremă și lipsită de
orice conținut.
În Etica Nicomahică ni se spune că omul cul-
tivat, care în mod oarecum șocant va fi asimi-
lat de Aristotel politicianului, nu trebuie să facă
nimic altceva decît să repartizeze fiecărui savant
Lucian Liciu	London, England (2016), ulei pe panza, 170 x 150 cm
genul de discurs care i se potrivește. „Incapabil
să vorbească decît în general, el are privilegiul de
a transforma această carență evidentă într-o put-
ere pe care i-o conferă chiar propria-i ignoranță;
puterea de a confrunta discursul științific, care
este totdeauna parțial, cu exigențele discursului
uman în general, și astfel, printr-un soi de an-
ticipare probabilă a ansamblului obiectelor cu-
noașterii, să armonizeze forma oricărui discurs
cu caracterul presupus al obiectului său.(...)”.
Universalitate, caracter formal, funcție crit-
ică, deschiderea spre totalitate; acestea sunt,
în cele din urmă, trăsăturile recunoscute de
Aristotel culturii generale, trăsături ce îi vor per-
mite să vadă în ea altceva decît o zadarnică vor-
bărie, chiar dacă opoziția dintre cultura generală
și „știința lucrului” rămîne riguros subliniată.
Se vede în ce sens această concepție a culturii
constituie o reabilitare a sofisticii și a retoricii
împotriva atacurilor platoniciene. Aristotel dif-
erențiază radical funcția critică de competență:
știința supremă a platonicienilor (dialectica, n.n.
M.A.), a cărei imposibilitate Aristotel a demon-
strat-o dealtfel, se vede aici detronată în favoarea
unei universalități doar formale; în sfîrșit, priv-
ilegiul perspectivei sinoptice îi este luat savan-
tului, pentru ai fi restituit omului pe care nici o
cunoaștere nu-l închide într-un raport partic-
ular cu ființa. Mai mult, savantul se pomenește
supus de Aristotel jurisdicției omului cultivat pe
un teren ce părea că îi aparține în exclusivitate:
cel al metodei.(...).
Mircea Arman
De fapt, în Organon găsim expunerea și justi-
ficarea paradoxalei răsturnări sugerate de textul
din Despre părțile animalelor. Ceea ce Aristotel
numește aici cultură generală apare în Organon
sub un nume care ne este de-acum familiar: cel
al dialecticii.”2
Așadar, pe lîngă caracterul Universalității, di-
alectica, înțeleasă ca și cultură generală, este și
critică prin simplul fapt al naturii sale interoga-
tive. El arată că, pînă la un punct, toți oamenii au
acest simț critic dialectic, întrucît pun întrebări
spre a-i pune la încercare pe cei care pretind a
poseda știința.
În schimb, omul doct, cel care poseda cultură
generală sau, altfel spus, stăpînitorul artei dia-
lecticii, vorbește despre nimic întrucît vorbește
despre generalitate, în felul acesta fiind un pro-
motor al negativității. Prin însuși faptul că dia-
lectica se ocupă cu generalul și negativul, aceas-
ta se preocupă cu vidul. Prin urmare, dialectica
este o metodă vidă, Aristotel punînd mereu în
ecuație adjectivele de negativ și vid raportate la
dialectică.
Această concepție despre dialectică se dif-
erențiază obiectiv de concepția maestrului său
Platon, apropiindu-se de ceea ce înțelegeau
sofiștii prin dialectică, mai cu seamă Gorgias, de
care Aristotel este apropiat în această problemă.
Pierre Aubenque, în Problema ființei la
Aristotel3 , arată originalitatea concepției dia-
lecticii la Aristotel deoarece el crede că: „ Nici
o metodă care încearcă să arate natura indifer-
ent cărui lucru nu procedează prin întrebări.
Ajungem aici chiar în inima opoziției dintre
atitudinea științifică și atitudinea dialectică:
savantul demonstrează propoziții, care, desig-
ur, pot fi contestate de către un adversar, dar
cu condiția ca acesta să dovedească, printr-o
nouă demonstrație, adevărul propoziției con-
tradictorii; dialecticianul pune probleme, care
în aparență nu se deosebesc de propoziții decît
prin forma lor interogativă, dar care interzic în
realitate atît celui care întreabă, cît și celui care
răspunde să justifice, primul - termenii alterna-
tivei, iar celălalt - alegerea unuia dintre acești
termeni. (...). Cunoașterea nu poate progresa
cert decît prin demonstrație, nu prin dialog;
O
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
3
o
s-ar putea spune că demersul ei este nomologic,
și nu dialectic: «A demonstra», spune Aristotel
la începutul Analiticelor prime, «nu înseamnă a
întreba, înseamnă a afirma». Cunoașterea nu se
întemeiază pe cererea adresată adeversarului de
a alege el însuși între două propoziții contradic-
torii, ci pe afirmarea unilaterală a unei propoziții
care, în măsura în care este necesară, adică dacă
a fost demonstrată, exclude posibilitatea con-
tradictoriului. (...). Se observă aici în ce măsură
concepția aristotelică se îndepărtează prin pes-
imismul ei de experiența platoniciană și chiar
de cea socratică a dialogului. Întîlnirea dialec-
tică este considerată de el ori inutilă, ori deșartă.
Dacă doi interlocutori se întîlnesc în unitatea
unei aceleiași esențe, ei se pun imediat de acord,
dar atunci dialogul este inutil, sau cel puțin nu
reprezintă decît distanța care ne separă în mod
accidental de cunoaștere. Dacă, dimpotrivă, nici
o esență nu este dată ca termen mediu, dialogul
este zadarnic, reducîndu-se la înfruntarea apa-
rent fără soluție a două teze contradictorii sau,
ceea ce înseamnă același lucru, nefurnizînd nici
o rațiune științifică pentru a alege între cele
două.”4
Prin urmare, „(...) am putea distinge la Aristotel
două tipuri de dialectică, în primul rînd, o dia-
lectică pe care am putea-o numi provizorie sau
pre-științifică și care vizează, printr-un demers al
cărui caracter tatonant și nesigur Aristotel nu l-a
ascuns niciodată, sesizarea și definirea unei esențe
care, servind apoi ca principiu al unei demon-
strații, va întemeia o cunoaștere independentă
de aici înainte de condițiile dialectice ale stabilirii
sale; astfel înțeleasă, dialectica se dă la o parte în
fața rezultatului său, tot așa cum dispare schelăria
odată cu casa sau ciorna odată cu opera scrisă. În
acest caz, dialectica reprezintă ordinea căutării,
care, odată aflată în posesia esenței, se răstoarnă
în fața ordinei deductive care, după Aristotel, este
singura ordine ce exprimă mișcarea cunoașterii
veritabile.”5
Lucian Liciu	Babilon (2017), ulei pe pânză, 150 x 170 cm
Totuși nu aceasta este noutatea pe care o aduce
Aristotel în problema cercetării relative la dia-
lectică ca metodă de cunoaștere. Pentru Stagirit,
la fel ca pentru Heidegger în timpurile noastre,
dialectica, prin însăși esența sa care se constituie
în „a pune întrebarea” nu este un lucru finit, o
cercetare care duce la un răspuns bine stabilit,
ci esența dialecticii este de natura deschisului,
în sensul în care ea nu ajunge niciodată la un
răspuns, la încheierea definitivă a dialogului. De
esența dialecticii este în schimb răspunsul mereu
renăscut, în ciuda aparentei „progresii infinite” a
întrebărilor și răspunsurilor.
Aristotel conștientizează faptul că acolo unde
meditația și demonstrația dau greș vine să i se
substituie dialectica. Sunt locuri unde analiti-
ca trebuie să se dea la o parte întrucît nu poate
acoperi generalitatea cea mai generală. Aici i se
substituie dialectica. Acolo unde lucru nu mai
spune nimic intervine dialecticianul, adică în fi-
ință și adevăr și peste tot unde cuvîntul înteme-
iază în dauna lucrului.
Nu vom ezita să menționăm aici și viziunea
filosofului român Anton Dumitriu asupra prob-
lemei dialecticii la Aristotel. Acesta, analizînd
tratatul Topica6, leagă problema dialecticii ar-
istoteliene de cea a retoricii, așa cum o face, de
altfel, însuși Stagiritul.
Astfel, dialectica își dobîndește dreptul la ex-
istență în perspectiva a cel puțin trei consider-
ente: pe de o parte, este o „gimnastică intelec-
tuală”, apoi are meritul de a înlesni discuțiile, iar
în cele din urmă, promovează științele filosofice.
Pe de altă parte, : „Argumentele dialectice
pornesc de la premise, iar subiectele rațion-
amentelor sunt problemele. Orice premisă și
orice problemă desemnează sau un gen, sau un
propriu, sau un accident, căci diferența specifică,
fiind înrudită cu genul, va fi pusă alături de aces-
ta. Deoarece propriul desemnează uneori esența,
iar alteori nu o desemnează, el se va deosebi
după cele două părți arătate aici, și anume partea
Lucian Liciu Legătura (2016), carton, acrilic, 50 x 40 cm
care desemnează esența se va numi definiție, iar
cealaltă va purta numele comun de propriu, dar
de obicei acestei noțiuni (Topica. I, 4, 101, b).”7
Mergînd mai departe pe firul dezvoltărilor din
opera Stagiritului, Anton Dumitriu face sinteza
și clasificarea locurilor comune ca spațiu propriu
al dialecticii în funcție de cele patru predicabile
care servesc la această clasificare:
Locurile comune ale accidentului
Locurile comune ale genului
Locurile comune ale propriului
Locurile comune ale definiției
Sigur, există aici două modalități de prezen-
tare a problemei, una din perspectiva gîndirii
metafizice și, ca atare, problema dialecticii este
raportată la ontologie, iar alta, din perspectiva
logicii, așa cum o face Anton Dumitriu. Cele
două modalități nu numai că se implică reciproc
dar începînd cu Hegel și a sa Știință a logicii se
vor confunda și vor marca decisiv istoria gîndirii
europene.
Bibliografie selectivă
Aubenque (P.), Problema ființei la Aristotel, București,
1998. Calogero (G.), I fondamenti della Logica aristo-
telica, Firenze, 1927.
Dumitriu (A.), Istoria logicii, vol. I, București, 1993.
Mansion (S.), Les jugement d’existence chez Aristote, ed.
a II-a, revăzută și adăugită,Louvain, 1976.
Thurot (Ch.), Etude sur Aristote. La Dialectique et la
Rhetorique, Paris, 1860.
Tricot (J.), Traite de logique formelle, Paris 1930, ed. a
II-a, 1965.
Note
1	De partibus animalium, apud Pierre Aubenque,
Op. cit., p. 224.
2	Pierre Aubenque, Op. cit., pp. 226 - 227.
3	Op. cit., p. 230 și urm.
4	Op. cit., pp. 230 - 231.
5	Op. cit., p. 233.
6	Vidi, Istoria logicii, pp. 237-238, București, 1995.
7	Apud, Anton Dumitriu, Op. cit., p. 238.
■
4
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
eveniment
Conferințele Tribuna sub
semnul Centenarului
■ Ani Bradea
n perioada 29 noiembrie - 2 decembrie 2018,
a avut loc la Cluj-Napoca o nouă serie a bine-
cunoscutelor Conferințe Tribuna, organizate
cu regularitate în ultimii șase ani sub conducerea
managerului PHD Mircea Arman. Continuând
tradiția temelor de anvergură și înscriindu-se în
seria activităților dedicate Centenarului Marii
Uniri, recentul eveniment a oferit publicului (for-
mat din profesori universitari, istorici, scriitori,
precum și alți oameni de cultură din mai multe
orașe ale țării) un număr de patru conferințe, din
domeniile filosofie și istorie, dar și numeroase
lansări de carte, iar în după amiaza zilei de 1 de-
cembrie s-a desfășurat un recital al poeților.
În debutul manifestărilor, joi 29 noiembrie,
Dr. Mircea Arman a susținut conferința cu ti-
tlul „Simbolistica luminii în Divina Comedie de
Dante Alighieri”. Textul dens, bine argumentat și
ilustrat cu fragmente autentice din opera dantes-
că, a captat atenția auditoriului, punctul forte al
expunerii constituindu-l interpretarea originală
a filosofului Mircea Arman cu privire la contro-
versatul vers din Infernul:„Pape satan, pape satan,
aleppe” (Dante, Infernul, VII, 1-3), practic intra-
ductibil, de la scrierea sa până în zilele de astăzi.
„Celebra expresie Pape satan, pape satan, aleppe,
în ciuda tonelor de cerneală care s-au scurs în-
cercând să fie descifrată, are o dezlegare simplă.
Plutarh, în ale sale Vieți paralele, ne spune: Nu
departe de acolo cresc trestii cretane. Haliartienii
spun că aici s-a născut Radamant și-i arată mor-
mântul pe care îl numesc Alep. În apropiere se află
și mormântul Aromenei, căci se spune că aici a fost
înmormântată, fiind căsătorită cu Radamant după
moartea lui Amfitruo. Citatul în cauză are o în-
semnătate excepțională iar Dante este imposibil
să nu-l fi citit pe Plutarh. În fapt, celebrele versuri
ale cărui sens nu a fost revelat până în prezent vor
să spună: Pape (cu referință la tată, dar imposibil
la Papă) Satan, Tată Satan, Aleppos (numele mor-
mântului lui Radamantes) cu trimitere directă la
judecătorul Infernului, anume Radamantes. Prin
urmare, o traducere clară ar fi: Tată Satan, tată
Satan, Radamantes. Este absolut incredibil cum
700 de ani de exegeză, zecile și sutele de cărți, stu-
dii, eseuri scrise scapă din vedere această trimi-
tere absolut limpede și ratează sensul celor spuse
de Dante delirând incredibil pe marginea acestor
versuri care sunt scrise chiar în italiană și nicide-
cum în cine știe ce grai exotic” - a spus Mircea
Arman.
Tema filosofică fost menținută și a doua zi,
vineri 30 noiembrie, când Prof. univ. dr. Vasile
Muscă a încercat să răspundă, în expunerea sa, la
întrebarea din titlu: „Există o disciplină filosofică
fundamentală?” Conferențiarul a precizat în de-
butul discursului faptul că „filosofia constituie un
vast edificiu de discipline, începând cu cele fun-
damentale, teoria existenței (ontologia) și teoria
cunoașterii (gnoseologia), plus numeroase alte
discipline, între care: estetica, logica, filosofiile de
ramură (a culturii, a artei, a religiei, etc.), la care
se adaugă psihologia și sociologia. Dezvoltarea
gândirii face ca numărul acestor discipline să fie
în creștere. Dacă filosofia constă din atât de multe
discipline, poate avea una dintre ele pretenția de a
fi disciplina fundamentală a filosofiei?” - a lansat
întrebarea Prof. Vasile Muscă. Iar în argumenta-
ția cu care a continuat a încercat să formuleze un
răspuns, concluzionând în final: „În opinia mea,
disciplinele care intră în clasamentul pentru a fi
numită disciplină fundamentală a filosofiei sunt:
metafizica, teoria cunoașterii, psihologia și isto-
ria filosofiei. Iar cea mai potrivită pentru a primi
acest titlu este istoria filosofiei.” În intervenția avu-
tă pe marginea acestei expuneri, Mircea Arman a
apreciat construcția ca fiind bine închegată, ro-
tundă. În același timp, raportat la o precizare din
context, acesta a punctat „Nu pot fi de acord cu
afirmația dumneavoastră conform căreia mate-
matica este o știință epistemică. Din punctul meu
de vedere, matematica nu este o știință, este doar
o metodologie.”
Au urmat apoi mai multe lansări de carte,
iar de la ora 18 a fost rândul istoriei. Prof. univ.
dr. Nicolae Iuga a venit în fața auditoriului cu o
ediție anastatică a Ziarului „Sfatul”, din Sighetu
Marmației, primul ziar românesc din zonă, edi-
ție care cuprinde toate aparițiile acestei publica-
ții începând cu decembrie 1918, până în decem-
brie 1919, un proiect susținut de către Academia
Română, prin Centrul de cercetări Cultură și
Civilizație - Săliștea de Sus și Universitatea de
Vest „Vasile Goldiș” - Arad. „În vâltoarea eve-
nimentelor din noiembrie - decembrie 1918, în
unitățile administrativ-teritoriale de atunci din
Transilvania și Maramureș, acolo unde exista
un procent semnificativ de populație româneas-
că, s-au constituit organe de conducere provi-
zorii numite sfaturi. Vasile Filipciuc, un avocat
înstărit din Vișeu de Sus și frate cu marele isto-
ric al Maramureșului Alexandru Filipașcu, s-a
angajat să înființeze la Sighet un ziar românesc
care să se numească Sfatul, ca organ de presă al
Sfatului Național Român Comitatens Maramureș.
Valoarea documentară a acestei publicații este cu
adevărat excepțională, mai cu seamă dacă avem
în vedere că în cursul vremurilor, respectiv în
timpul celui de-al doilea Război Mondial, în
Maramureșul intrat atunci în Ungaria horthystă,
multe arhive fie că au fost duse și puse la păstrare
în Ungaria în locuri necunoscute sau inaccesibi-
le, fie că parțial au fost distruse intenționat, fie că
pur și simplu s-au pierdut. Așa se face că pentru
anumite evenimente, în lipsa unor documente de
arhivă, paginile acestea devin o sursă primară de
informare de cea mai mare importanță.” - a spus
Nicolae Iuga
Sâmbătă, 1 decembrie 2018, Prof. univ. dr.
Ștefan Damian a susținut o conferință al cărei ti-
tlu a fost în deplin acord cu importanța sărbătorii:
„Documentele Marii Uniri”. Amintesc aici câteva
idei lansate și dezvoltate în expunerea sa de către
Prof. Damian: „Așa zisul Primul război mondial
a avut cauze multiple, printre care cea mai im-
portantă a fost dorința de reîmpărțire a lumii și
a sferelor de influență a marilor puteri europene.
(...) Consiliul de Coroană de la Sinaia (3 august
1914) a confirmat statutul neutralității României.
Brătianu aștepta să vadă cum se vor poziționa
alte națiuni, mai ales cele din zona Balcanilor.
Opinia publică românească era mai deschisă spre
Antanta, și era solidară cu românii din zonele
de dominație austro-ungară. Brătianu a deschis
negocieri cu Rusia, la insistențele acesteia. (.)
În ceea ce privește Unirea Basarabiei, Ionel I.C.
Brătianu a recunoscut guvernul provizoriu de la
Petrograd. Românii au primit cu mare optimism
declarațiile de intenții ale acestuia, inclusiv pe
cele referitoare la aspirațiile naționale ale popoa-
relor subjugate din Austro-Ungaria. Prizonierii
ardeleni și bucovineni de la Darnița (Kiev) au so-
licitat să fie atașați la Armata Română. La 11/12
aprilie 1917, a fost organizată o întrunire a ofi-
țerilor pentru redactarea unui document oficial
destinat opiniei publice internaționale în care să
anunțe opțiunea românilor ardeleni și bucovineni
pentru libertate și unire cu România. Memoriul-
manifest a fost impulsionat și de lipsa unei reacții
clare a președintelui american Wilson referitor
la dezmembrarea Austro-Ungariei. Președintele
Wilson enunțase de mai multe ori principiul de a
uni sub o singură formațiune de stat toate națiunile
cari o cer, dar în cele 14 puncte nu se vorbea des-
pre românii transilvăneni.”
Sărbătorirea Centenarului Marii Uniri printr-o
nouă serie a Conferințelor Tribuna s-a încheiat
în după-amiaza zilei de 1 decembrie cu un reci-
tal al poeților prezenți. Manifestările s-au înscris
cu succes în rândul activităților de prestigiu ale
revistei, devenite tradiție, continuând în direcția
stabilită de programul de management al PHD
Mircea Arman, pentru o permanentă îmbunătă-
țire a nivelului publicației și promovarea actului
cultural de calitate.
■
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
5
excelență în artă
Suzana Fântânariu -
Marele Premiu al Uniunii
Artiștilor Plastici din România
(Decernarea premiilor a avut loc la
„Colonia pictorilor”, Baia Mare, în 22 nov. 2018)
Născută în 15 septembrie 1947, Baia /
Suceava. Absolventă a Institutului de
Arte Plastice „Ioan Andreescu” Cluj-
Napoca. Profesor univ. dr. la Facultatea de Arte
și Design / Universitatea de Vest, Timișoara.
Coordonator de doctorate; 2013 - Doctor
Honoris Causa al Universității de Arte „George
Enescu”, Iași; 1985 - Bursă de studii, Academia
di Romania, Roma / Italia; 2005 - Bursa
„Constantin Brâncuși”, Cite Internationale des
Arts, Paris / Franța.
60 de expoziții personale în țară și străi-
nătate: Roma / Italia; Modling, Klagenfurt /
Austria; Wassenaar, Utrecht / Olanda; Paris /
Franța; Sharjah / E.A.U; Budapesta , Sopron
/ Ungaria; Saitama / Japonia; Oyama Cyty /
Japonia; București, Timișoara, Iași, Craiova,
Arad, Lugoj, Fălticeni, Tg. Jiu /România etc.
300 de expoziții de grup în țară și străinătate.
Bienale și trienale internaționale de gravu-
ră (selecție): Banska-Bistrica - Cehoslovacia;
Frieburg si Berlin - Germania; Winterthur și
Grenchen - Elveția; Bharat-Bhavan - India;
Paris, Chamalieres, Saint-Quentin, Saint-
Maur și Toulouse - Franța; Cracovia, Wroclaw
, Katowice ,Torun, Jelenia Gora, Majdanek
- Polonia; Varna si Gabrovo - Bulgaria;
Torino - Italia; Maastricht - Olanda; Belgrad
- Jugoslavia,; Ljublijana - Slovenia; Tokio ,
Kochi și Yokohama - Japonia; Ibiza și Caixa-
Ourense - Spania; Seoul - Koreea; Sharjah și
Dubai - U.A.E.; Budapesta, Gyor și Miskolc
- Ungaria; Kuala-Lumpur - Malaysia ;Trois-
Rivieres, Quebec - Canada; Cairo - Egipt;
Beijing, Qingdao și Guanlan - China; Graz -
Austria; Cacak - Serbia; Podgorica - Serbia
și Muntenegru; Bitolia, Scopje - Macedonia;
Falu - Suedia; Istanbul - Turcia , București -
România.
Premii naționale (selecție): 1976 - Premiul
I, București;1977 - Premiul tineretului, Cluj;
1978 - Premiul II, București;1980 - Marele
Premiu „Voronețiana”, Suceava; 1996 - Premiul
și Medalia Centenar Blaga, Cluj-Napoca;1998
și 2000 - Premiul „Catul Bogdan”, Arad;
1999 - Premiul Uniunii Artiștilor Plastici;
2000 - Ordinul Național „Pentru Merit” în
grad de „Cavaler”, București; 1997 - Diplomă
de onoare, Academia de Arte Vizuale, Cluj-
Napoca; 2004 - Premiul Revistei „Ramuri”;
2006 - Nominalizare Marele Premiu U.A.P.,
București; 2009	- Diploma de Excelență,
Primăria Timișoara; 2009 - Nominalizare
Ministerul Culturii, „Premiul Național
pentru Artă”, București; 2009 - Diploma de ex-
celență Nobilis Ancilla Collorum et Visionum,
Universitatea de Vest, Timișoara; 2009 -
Premiul Pro Cultura Timisiensis, Timișoara;
2009 - Marele Premiu Primus inter Pares ,
Timișoara; 2010 - Premiul revistei „Contact in-
ternațional”, Iași; 2011 - Diploma de Excelență,
Facultatea de Arte și Design,Timișoara; 2011
- Diploma Meritum, Universitas Occidentalis
Timisiensis; 2011 - ”Premiul special al juriu-
lui”, Târgoviște; 2012 - Premiu pentru grafi-
că experimentală, Iași; 2012 - Premiul MIX-
SATB, București; 2012 - ”Cetățean de onoare”
- Baia/Suceava; 2012 - Diploma de onoare
pentru întreaga activitate desfășurată în slujba
artelor și frumosului - Primăria Municipiului,
Călărași; 2012 - Premiul I, Bienala de gravură
„Gabriel Popescu”, Târgoviște; 2013 - Medalia
Memorialul Revoluției Române, Timișoara;
2014 - Diploma de excelență pentru întreaga
activitate universitară, 70 de ani de la înființa-
rea UVT Timișoara; 2015 - Diploma de excelen-
ță pentru îmbogățirea patrimoniului Muzeului
de Arta din Iasi; 2015 - Premiul I, Bienala
Națională de Artă plastică - Piatra-Neamț;
Diplomă și Medalia „Gabriel Popescu,150 de
ani de la nașterea gravorulu”, Târgoviște, 2016;
Medalia de aur „Inventus”, Iași, 2017; Premiul
Muzeului de artă „Mircea Ionescu Quintus”,
Ploiești, 2017; Premiul I „Gabriel Popescu”,
Târgoviște, 2017; Marele Premiu al Uniunii
Artiștilor Plastici din România, 2018.
Premii internaționale (selecție): 1982
- Premiul „Ex-Equo”, Banska-Bistrica /
Cehoslovacia; 1992 - Premiul I, Paris /Franța;
1993 - Premiul II, Maastricht /Olanda; 1997 -
Premiul I, Sharajah / E.A.U.; 1998 - Medalia
de Argint, Beijing / China; 1999 - Premiul
de achiziție, Trois Rivieres/Canada; 2000
- Premiul Asociației Artiștilor din Boemia
de Sud, Ceske Budejovice/Republica Cehă;
2003 - Premiul de Excelență, Beijing /China;
2003 - Premiul I Gornji Milanovac /Serbia
și Muntenegru; 2011 - Mențiune de onoare /
Istanbul / Turcia; 2012 - Trienala internațio-
nală de gravură, Grenchen, Elveția, Art limi-
ted-multiple (selecție - 55 xilogravuri); 2013
- Marele Premiu al Ministerului Culturii,
Chișinău, R. M oldova; 2015 - Diplomă de
onoare a Ministerului Culturii, Chișinău, R.
Moldova; 2018 - „Diploma de excelență pentru
aportul adus artelor grafice în lume”, Bitola /
Macedonia.
Suzana Fântânariu
„Ceea ce Herta Muller a realizat cu un lim-
baj concentrat, poetic în literatură, i-a reu-
șit Suzanei Fântânariu în artele plastice, adică
cronica unei experiențe existențiale în spațiul
sud-est european copleșit de dictaturi și de
angoase. Artista e preocupată de întrebări ma-
jore privind identitatea umană și dihotomia
corp-suflet. Limbajul ei plastic este de un rafi-
nament rar, Suzana Fântânariu excelează în do-
meniul xilogravurii și al desenului, iar de vreo
două decenii ne uimește cu lucrări tridimen-
sionale de mare anvergură. Atât «portretele»
cât și obiectele antropomorfe numite «amba-
laje pentru suflet» care sugerează nu rareori o
spaimă existențială, cât și peisajele misterioase
desenate în culori întunecate, ne impresionează
și ne copleșesc în același timp. Viziunea fun-
damentală a artistei este una predominant pe-
simistă și nu întâmplător marele critic de artă
și scriitor austriac Bertram Karl Steiner a pus
arta Suzanei Fântânariu în context cu lucrările
unor mari pesimiști europeni ca Emil Cioran și
s-a întrebat de unde oare provine această tris-
tețe existențială, care se regăsește în arta Suza-
nei Fântânariu și care nu l-a părăsit pe Cioran
nici la Paris?”
Alexander Gerdanovits (Austria)
■
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
cartea străină
De ce scriem?
Cele mai frumoase cursuri
ale Domnului Literatură
(acum și în limba română)
■ Ștefan Manasia
Pentru că este o lecție a unuia dintre ve-
chii maeștri (în înțelesul pe care Thomas
Bernhard îl acordă sintagmei), Pentru că
a fost ultimul său volum antum, publicat în pre-
stigioasa colecție Library of America, Pentru că
ne arată dovezi năucitoare ale unei inteligen-
ței hipertrofiate (critice & frecvent admira-
tive), Pentru că este dens, savuros, autoironic
(enorma autoironie evreiască!), Pentru că este
scris soft, degajat, dar nu mai puțin informat,
savant și pedant dacă trebuie, Pentru că poate
fi receptat ca un ghid (extrem de subtil și de
ambițios, temerar în tot cazul) pentru tînărul
prozator (romancier), scris într-un mod strălu-
citor, captivant, cum de la Testamentul Regelui,
de Stephen King, nu cred să mai fi citit, Pentru
că polemizează, la tot pasul, cu sarcopții despo-
tismului, iliberalismului (cu decenii înainte de a
fi fost activat în mentalul euroatlantic concep-
tul), Pentru că ține partea - entuziast, molipsi-
tor și copilărește - libertății de gîndire, liber-
tății de expresie, libertății de a juisa împotriva
scorțoșeniei academice, împotriva castelor eco-
nomice și elitelor WASP (White Anglo-Saxon
Protestant), Pentru că deraiază în povestire,
în nuvelă, în autoficțiune ceea ce, altminteri,
ar fi fost încă un studiu despre opera și bio-
grafia lui Franz Kafka („Tot timpul am vrut să
admirați felul cum rabd de foame” sau Privind
la Kafka), Pentru că investighează tandru și,
totodată, fără false pudori evreitatea, antisemi-
tismul, americanitatea, pentru că își apără pe-
sonajele romanești, Pentru că luptă - pe viață
și pe moarte - pentru adevărul memoriei sale,
judecăților sale (în puține alte cărți mintea,
inteligența, justețea sînt celebrate mai amplu
Lucian Liciu	Familie perfectă (2018),
carton, acrilic, 50 x 40 cm
decît în volumele autorului născut în 19 mar-
tie 1933, la Newark, New Jersey, Statele Unite),
Pentru că se livrează aparent fără photoshopare,
Pentru că a descoperit legile secrete ale teori-
ei literare care nu plictisește, ale (psiho)criticii
care e mai mult decît cancan, formula pedago-
giei seducătoare (aș putea, în textul de față, să
mai folosesc epitetul acesta de treizeci de ori),
Pentru că, reluînd integral, în tomul exhaustiv
publicat la Library of America, eseurile dialo-
gale (nu-mi vine să le numesc interviuri) din
Shop Talk (2001), te face să privești în acțiune
Gîndirea Narativă a Unora Dintre Cei Mari
(Milan Kundera, Primo Levi, Edna O’Brien,
Isaac Bashevis Singer, Saul Below, Bernard
Malamud), Pentru că îți oferă privilegiul de a
accesa enorma cultură romanescă a lui Milan
Kundera, de a-i înțelege enorma plăcere pentru
teme și variațiuni, pentru polifonie și experi-
ment, pentru Laurence Sterne și Diderot (au-
torul fetiș! sau, pentru Kundera, AUTORUL),
Pentru că te face să te dai jos din pat și să alergi
la bibliotecă, disperat că - prin cine știe ce acți-
uni ale Necunoscutului - ți-ar fi putut dispărea,
de pe raft, romanele Cîrpaciul și Tablourile lui
Fidelman de Bernard Malamud, Pentru că îți
oferă interpretarea - genială, ireverențioasă - a
lui Bashevis Singer asupra poziționării în lume
și în artă a splendidului, neînseriabililui (decît
într-o serie de neînseriabili!...) Bruno Schulz,
Pentru că are ureche absolută pentru dramele
Europei Centrale (invazia Cehoslovaciei în au-
gust 1968) și pentru tragedia continuă a Estului
european (nu avea cum să o uite vreo clipă, fie
și din pricina strămoșilor lui, evrei galițieni și
kieveni), Pentru că ficțiunile sale au primit de
două ori National Book Award și National Book
Critics Circle și de trei ori PEN/Faulkner Award
și Premiul Pulitzer pentru infernala Pastorală
americană (1997), Pentru că a fost ocolit cu
îngîmfare, prostie, inconștiență, incontinență,
ciudă, grosolănie, oroare, jenă, pompierism
și cecitate, decenii la rînd, de Comitetul pre-
miului Nobel (oricum, de la Tolstoi și Proust
la John Updike și Conrad, nici unul dintre cei
fundamentali nu l-a luat), Pentru că te face să te
îndrăgostești neîncetat de Nathan Zuckerman
- personajul-martor, masca preferată de autor
în romanele sale, trucul lui simplu și eficient și
de un haz insolent, atemporal -, Pentru că, deși
urăște noile tehnologii, noile media, nu a ezitat
să le trimită celor de la Wikipedia, prin inter-
mediul publicației The New Yorker, o... scrisoa-
re deschisă în care solicită o serie de erate, cu
privire la operele și personajele cărților sale,
Pentru că la senectute scrie la fel de sfidător de
bine și nu ar fi fost deloc exagerat dacă creierul
său ar fi fost studiat de cei mai prestigioși ne-
urologi - Pentru toate acestea (și pentru multe
altele care, în slalomul admirativ autoimpus,
îi vor fi scăpat cronicarului), volumul critic al
lui Philip Roth, De ce scriem: eseuri, intervi-
uri, confesiuni (1960-2013), se citește a bout de
souffle, în cîteva nopți, fără a mai pierde tim-
pul cu subliniatul, cu creionul chimic, cu mar-
kerul, fără a mai lipi stickere, pentru că frazele
și ideile vehiculate aici ți se lipesc ele de creier,
de inimă, de rinichi, de ficat. Opusul, în tra-
ducerea eficientului Radu Pavel Gheo, lansat la
Târgul de Carte Gaudeamus / noiembrie 2018,
este una dintre cele mai însemnate apariții edi-
toriale ale anului ce se încheie și unul dintre
obiectele însuflețite care nu ar trebui să lipseas-
că din biblioteca nici unui adorator al Ficțiunii
Eliberatoare, Ireverențioase, Juisante. Și, în
fine, ieșit din pluton, ultimul pentru că. Pentru
că „Pe vremuri oamenii inteligenți se foloseau
de literatură pentru a gîndi. Vremurile acelea
sînt pe sfîrșite. În deceniile Războiului Rece, în
Uniunea Sovietică și în sateliții ei din Europa
de Est, cei expulzați din rîndurile literaturii au
fost scriitorii importanți; acum, în America,
cea expulzată este literatura, din pricina impor-
tantei influențe exercitate asupra felului în care
e percepută viața. Modalitatea prevalentă sub
care figurează azi literatura în paginile de cul-
tură ale ziarelor serioase și în secțiile de engleză
de la universități se opune într-un mod atît de
distructiv intențiilor scrierilor de ficțiune și sa-
tisfacțiilor pe care literatura le oferă cititorului
luminat, încît ar fi mai bine ca literatura să nu
mai fie prezentată în nici un fel publicului larg.”
(pp.181-182, în romanul Fantoma iese din sce-
nă/ Exit Ghost, Polirom, 2010, personajul Amy
Bellette, altă mască a lui Roth însuși, scrie o ple-
doarie, o elegie?, a cîta?, pentru singurul mod
în care literatura a putut și mai poate, cel puțin
pentru o vreme, în ciuda Milițiilor Spirituale &
Ipocriților de tot felul, funcționa.)
■
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
7
Augustin Maghiar -
unionist bihorean mort
în închisorile comuniste
decât să preia el însuși acest rol major în viețile oa-
menilor, substituindu-se acestei puteri arbitrar și
preluând controlul absolut asupra sufletelor și min-
ților propriilor cetățeni, pentru a-i putea transfor-
ma în mase docile și obediente regimului totalitar.
Astfel comuniștii nu au pregetat să se aventureze
într-o bătălie acerbă, apelând la cele mai mârșave
mijloce pentru a-și atinge scopul: încarcerarea pre-
oților, dărâmarea bisericilor, încurajarea delațiunii
etc. Printre metodele diabolice folosite se numără
■ Dr. Cristina Liana Pușcaș
Anul Centenarului Marii Uniri este un prilej
de a aduce în spațiul public chipurile lumi-
noase ale acelor români transilvăneni care
în preajma Primului Război Mondial și-au adunat
toate resorturile intelectuale și s-au aruncat în lup-
ta pentru dezrobirea națiunii române, militând, în
preajma zilei de 1 decembrie 1918, pentru „unirea
necondiționată” a Transilvaniei cu România. Un
astfel de erou bihorean este și canonicul greco-ca-
tolic Augustin Maghiar, unul dintre participanții la
Marea Adunare Națională de la 1918, care a sfâr-
șit în închisorile Gulagului românesc, acolo unde
a fost aruncat, la vârsta de 70 de ani, de regimul
ateist comunist.
Augustin Maghiar s-a născut în familia învă-
țătorului din Sanislău, jud. Satu Mare, Paul Petru
Maghiar și a Tereziei Dragoș. Bunicul, Teodor
Magyar, a fost preot la Chilia, jud. Satu Mare, între
anii 1831-1842, și a avut două fete și un băiat - tatăl
lui Augustin Maghiar. Paul Petru Maghiar a absol-
vit cursurile Preparandiei din Arad în anul școlar
1856/1857, ocupând funcția de învățător la Carei
(1861-1871), apoi timp de 32 de ani a fost cantor și
învățător la Sanislău. A fost un bun cântăreț și com-
pozitor de melodii populare. Augustin Maghiar
a mai avut un frate, Ioan, care a absolvit Școala
Normală din Oradea (1899/1900). Ioan Maghiar a
fost învățător la școala din Soconzel, apoi la Petea,
acolo unde Augustin era paroh. Ulterior, Ioan s-a
transferat la școala din Sanislău, iar după 1918 a
deținut funcția de subrevizor școlar în Bihor.
Augustin Maghiar s-a născut la 23 ianuarie 1880
și a urmat cursurile primare în comuna natală, apoi
cele gimnaziale la Liceul de băieți din Beiuș, jud.
Bihor. Va continua studiile la Seminarul Teologic
din Oradea, apoi la Budapesta va urma Facultatea
de Teologie, cât și pe cea de Litere. Pe 11 mai 1905
a fost hirotonit preot, preluând parohiile greco-ca-
tolice din Galșa (Arad), apoi Petea (Satu Mare).
A fost căsătorit cu Silvia, fiica pr. Ioan Sabo, însă
curând, în 1907, rămâne văduv. A avut un fiu, tot
Augustin Maghiar.
Dedicat profesiei, fiind un preot cu har, dar și
un bun dascăl, s-a bucurat de aprecierea mai în-
alților săi ierarhi din Eparhia greco-catolică de
Oradea. Astfel, de la 1 decembrie 1909 a fost nu-
mit profesor de religie și limba română la Liceul
Preomonstratens din Oradea și a ocupat și funcția
de vicerector la Seminarul Leopoldin. Pe 8 iunie
1914 a fost ales vicepreședinte în comitetul de con-
ducere al Despărțământului din Oradea al „Astrei”.
În această calitate, s-a aflat pe lista de delegați de
drept la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia
din 1 Decembrie 1918.
Odată cu instaurarea administrației românești
în Bihor, în aprilie 1919, lucrurile încep să intre pe
făgașul normal. Augustin Maghiar reușește, prin
perseverența sa, să ocupe, rând pe rând, toate trep-
tele ierarhiei profesionale. La 1 septembrie 1919 a
fost numit rector al Internatului Pavelian, respec-
tiv începe să predea la Liceul „Samuil Vulcan” din
Beiuș. La 30 martie 1927, a fost numit canonic ca-
pitular al Catedralei Greco-Catolice din Oradea,
respectiv a ocupat funcția de rector al Seminarului
Teologic Unit din Oradea. În anul 1928 a fost ales
senator în Parlamenul României. Pe 31 decembrie
1939 a fost numit prepozit capitular, ulterior a ocu-
pat funcția de vicar general diecezan al Episcopiei
Greco-Catolice de Oradea.
Venirea celui de-al Doilea Război Mondial a în-
semnat pentru Eparhia Greco-Catolică de Oradea
ruperea ei în două. Episcopul greco-catolic de
Oradea, Valeriu Traian Frențiu, a rămas până la 15
august 1941 la Oradea, însă datorită neînțelegerilor
cu autoritățile maghiare s-a mutat și el la Beiuș, ad-
ministrând partea de eparhie rămasă în România.
În schimb, partea din Eparhia Oradiei de sub ocu-
pația maghiară a fost încredințată, începând cu
data de 25 iulie 1941, Episcopului de Cluj-Gherla,
Iuliu Hossu. Încheierea războiului și instaurarea
comunismului în România au pus capăt vieții de-
mocratice, iar regimul ateist s-a dezlănțuit cu toată
puterea asupra bisericilor, în special asupra celei
greco-catolice.
În general, biserica a reprezentat, de la nașterea
creștinismului, stâlpul societății; autoritatea mora-
lă exercitată asupra comunității de preotul din cel
mai îndepărtat cătun, până la episcopul locului,
era greu de contestat, iar comunismul nu își dorea
Lucian Liciu	Aliniere (2016), acrilic, 40 x 40 cm
învrăjbirea celor două biserici naționale românești,
ortodoxă și greco-catolică.
Dacă Biserica Ortodoxă recunoștea autorita-
tea Patriarhului moscovit, aservit și el puterii po-
litice staliniste, capii Bisericii Unite și Catolice se
subordonau doar Sfântului Scaun, refuzând fățiș
să colaboreze cu noua ordine socială. Astfel apare
pertinentă întrebarea părintelui Alexandru Rațiu
„cum ar fi putut ei (comuniștii - n.n.) să controle-
ze biserica în România, când catolicii se supuneau
Papei?”
Întors la Oradea, în februarie 1947, episcopul
Valeriu Traian Frențiu încearcă să organizeze re-
zistența împotriva politicii noii puteri de a desfi-
ința Biserica Greco-Catolică. Semnalele sunt tot
mai îngrijorătoare, mai ales după ce s-a întâmplat
în Ucraina, unde, în cadrul unui „sinod” care s-a
desfășurat în 8-10 martie 1946 la Lvov, în mod
arbitrar, după un scenariu hotărât la Moscova,
s-a hotărât ca greco-catolicii ucraineni să fie „pri-
miți” în Biserica Ortodoxă. De asemenea, pe 22
februarie 1948, Gheorghe Gheorghiu Dej declara
că „Biserica catolică este singura piedică încă or-
ganizată în calea instalării definitive în România a
regimului de democrație populară”.
Anul 1948 a debutat sub cele mai rele auspicii,
alungarea Regelui Mihai I, respectiv proclamarea
Republicii Populare Române, lăsând cale liberă
spre schimbările preconizate de comuniști pentru
îngenuncherea tuturor cultelor din România. Lupta
cea mai grea a fost dată împotriva celor două culte,
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
greco-catolic și romano-catolic, care prin structura
lor erau subordonate Papei. Cutia Pandorei a fost
deschisă prin anularea Concordatului cu Vaticanul,
din iulie 1948, urmată de „depunerea” celor șapte
episcopi greco-catolici și arestarea lor în octombrie
1948. Asaltul final l-a reprezentat Decretul nr. 358
din 1 decembrie 1948, prin care acest cult a fost
desființat, pe „motiv că toți credincioșii au trecut
la religia ordodoxă”.
Până să se ajungă la acest punct final, autoritățile
comuniste au desfășurat o amplă campanie de in-
timidare a preoților și credincioșilor greco-catolici
pentru a trece la ortodoxie. Grav bolnav, Episcopul
Vasile Frențiu va încerca să țină sus stindardul rezis-
tenței, până la arestarea sa și chiar până la moartea
sa care a survenit la închisoarea Sighet. Scrisorile
sale pastorale și luările sale de poziție de-a lungu-
lui anului 1948 prevăd norii grei care se vor abate
asupra Bisericii Greco-Catolice: „Suntem convinși
că se vor abate și mai mari și grele încercări asupra
noastră...alții pentru credință au fost batjocoriți,
bătuți, legați și aruncați în temniță, «uciși de sabie
au murit»... Să avem o credință tare care să alunge
orice frică și îndoială, o credință statonică, care să
ne facă să înfruntăm orice împotrivire și prigoană,
fiind mai bine a ne jertfi de o mie de ori viața decât
să ne lepădăm de credința noastră!”
Din data de 10 octombrie 1948, Palatul Episcopal
va fi strict supravegheat, accesul și părăsirea insti-
tuției făcându-se cu acordul agenților Securității.
Urmează ca în noaptea de 28-29 octombrie 1948,
înaltul ierarh să fie trezit din somn, în jurul orei 1,
și obligat să părăsească pentru totdeauna orașul de
pe Criș. Împreună cu ceilalți episcopi greco-cato-
lici a fost transportat la Mănăstirea Dragoslavele,
apoi la Căldărușani, după care cu toții vor fi duși
la închisoarea Sighet, fiind supuși unui regim dur
de detenție, constând în înfometare, igienă preca-
ră, condiții grele de muncă, bătăi, umilințe, toate
aplicate cu scopul de a-i lichida. PSS Frențiu își va
găsi aici sfârșitul la 11 iulie 1952.
Sub stricta supraveghere a organelor de securi-
tate bihorene se afla și părintele Augustin Maghiar.
Potrivit unei informări a Securității Oradea că-
tre Direcția Generală a Securității Poporului
București, Maghiar, pe 10 octombrie 1948, „pe la
orele 10, în Catedrala Greco-Catolică din Oradea”
ar fi ținut, în prezența episcopului Frențiu, o pre-
dică. În predica aceasta, Augustin Maghiar ar fi
spus că „Dumnezeu pune la încercare pe oameni,
... ni se cere să ne lepădăm credința, trebuie să fim
tari... arătând că, orice se întâmplă, scopul este
mărirea lui Dumnezeu”. În timp ce vorbea cano-
nicul Maghiar, mai mulți credincioși au început să
plângă, mai ales femeile, se mai arată în acea infor-
mare. Totodată, se menționează că „din cele spuse
de către episcop (Traian Valeriu Frențiu), reiese că
își ia rămas bun dela credincioși, cei de față fiind
foarte emoționați”. Așa s-a și întâmplat, episcopul
Frențiu părăsind definitiv Eparhia Greco-Catolică
de Oradea pe 28-29 octombrie 1949.
Din acest moment, vicarul general, Augustin
Maghiar, chiar dacă era pensionar din 1947, își
asumă rolul de locțiitor de episcop. „În tot timpul
ce a trecut de la arestarea lui Frențiu (28 octom-
brie 1948) și până la consacrarea noului episcop,
Hirțea (28 iulie 1949), părintele prepozit Maghiar a
fost cu adevărat conducătorul diecezei noastre. La
el veneau toți preoții diecezei, atât cei care au gre-
șit, spre a-i cere iertare pentru slăbiciunea arătată
în timpuri de grea încercare...”, amintește părintele
Vasile Andercău.
Pe numele lui Augustin Maghiar se deschide
un dosar informativ, aflat în Arhiva Consiliului
Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
Din primele note informative aflăm că părintele
Maghiar ar fi primit „facultatea de a face toate dez-
legările dictate de împrejurări, acordând preoților
facultatea de a putea oficia liturghia singuri, fără a
avea nevoie de haine, ci numai de o bucată de pâine
și vin sau în lipsa vinului apa”. De asemenea, se ara-
tă că Maghiar „a continuat să facă slujbe religioase
de rit greco-catolic, la el acasă, în urma cărui fapt
era vizitat de credincioși”.
Pe data de 9 august 1949, într-un referat al
Securității din Oradea se dispune a se „strânge
materiale compromițătoare, pentru a se putea tre-
ce, cât de curând, la cercetarea sa...”. Din acest mo-
ment, avem o avalanșă de note informative despre
activitatea clandestină a lui Maghiar: „având mi-
siunea dela nunciatura Papală să primească reve-
nirea preoților trecuți la ortodoxie, acesta îi obliga
să depună jurământ pe care îl spunea el, iar preo-
ții ceilalți repetă în felul următor «mărturisesc tot
ceea ce mărturisește și crede biserica catolică. Mă
voi stărui din toate puterile ierarhiei bisericii unite
de care a aparținut înainte și voi rupe orice legătură
cu Eparhia ortodoxă»”.
Pe baza acestor informații culese de la o serie de
cunoscuți dispuși să colaboreze cu Securitatea, fie
de voie, fie forțați, se va întocmi, pe 8 septembrie
1949, un Referat oficial, în care se consemnează
următoarele: „Din noiembrie 1948, cu ocazia re-
organizării «rezistenței» greco-catolice de către
Nunciatură, Maghiar Augustin ... și-a început acti-
vitatea de instigare împotriva regimului sub masca
religioasă. În această calitate, a reușit să facă un nu-
măr mare de preoți să retracteze în secret, revenind
la biserica catolică.După unele estimațiuni, 80%
din preoții greco catolici trecuți la ortodoxie au
retractat datorită insistențelor lui Maghiar. Aceste
retractări se făceau în prezența lui Maghiar, cei în
cauză luându-și obligația: să mărturisească în se-
cret credința catolică; să nu conlucreze cu preoții
ortodocși; să poată funcționa la bisericile respec-
tive și a primi salariul de la stat, cu obligația de
nu merge la cursurile de îndrumare, de nu primi
onoruri și distincții de la episcopii ortodocși și a
rezuma corespondența cu Episcopiile la chestiuni-
le pur administrative; să facă prozelitism în rândul
credincioșilor și la pomenirea episcopilor, să nu
spună tare nici un nume, dar cu voce înceată să po-
menească pe episcopii greco-catolic și romano-ca-
tolici. Acțiunea a fost sprijinită financiarmente de
Nunțiatura Papală, care trimitea sume însemnate
de bani, pentru a fi distribuite «rezistenților» sub
formă de «intențiuni», adică liturghii slujite în
onoarea Papei”.
Adunarea de probe a continuat până pe 1 iu-
lie 1950, când, la vârsta de 70 de ani, Augustin
Maghiar a fost arestat. Referatul din 6 iulie 1950
întocmit de Securitatea Oradea conține câteva
elemente semnificative. Astfel, se consemnează
că Augustin Maghiar „n-a recunoscut niciun fel
de activitate, fiind foarte fanatic. Deși i s-au pus în
față unele probe, nici pe acestea nu le-a recunoscut.
Susnumitul este un element șovin”. Concluziile cer-
cetărilor efectuate de oamenii securității sunt zdro-
bitoare: „Probele existente nu pot constitui motive
suficiente pentru ca să fie înaintat în Justiție unde
să-și primească pedeapsa bine meritată. Totuși
Augustin Maghiar este un dușman înverșunat al
regimului nostru de democrație populară și pre-
zintă un pericol în calea constituirii socialismului
la noi, deorece îndeamnă preoții să meargă la sate
unde să arate că guvernul distruge religia și voește
să-i rupă de Roma”.
Cu toată această lipsă evidentă de dovezi ale
Lucian Liciu Hotel de lux - Cartierul Militari (2017)
ulei pe panza, 170 x 150 cm
vinovăției, Augustin Maghiar a fost arestat, dus la
Securitatea din Oradea, iar pe 17 iulie 1950 a fost
transportat în mare taină la Sighet. Aici ar fi fost
izolat în camera 36. Mărturiile privind perioada
de detenție de la Sighet sunt aproape inexistente.
Preotul Alexandru Rațiu este cel care îl întâlneș-
te pentru o clipă la Sighet și ne lasă următoarea
mărturie. Maghiar, după o cumplită izolare, după
săptămâni în care nu a avut contact decât cu besti-
alitatea gardienilor, îi spune lui Rațiu: „O, Doamne,
îți mulțumesc că mi-a fost dat să mai văd un chip
omenesc”. Totodată, aflând despre soarta epi-
scopilor închiși și ei la Sighet, Maghiar ar fi spus:
„Doamne, îți mulțumesc că m-ai adus aici lângă
episcopi, să sufăr pentru numele Tău! Facă-se voia
Ta!”
Augustin Maghiar a decedat pe 16 iulie 1951,
iar trupul său a fost aruncat într-o groapă comună,
fără cruce, în Cimitirul Săracilor (Sighet), fiind pri-
mul martir al Diecezei Greco-Catolice de Oradea.
Fiul său, Augustin Maghiar, născut pe 9 iunie 1906,
polițist, a fost și el arestat pe 14 august 1954, con-
damnat la 25 de ani de pușcărie și, potrivit fișei ma-
tricole penale, ar fi decedat pe 17 octombrie 1959 la
închisoarea Făgăraș, fără a avea urmași.
Bibliografie:
Arhiva Consiliului Național pentru Studierea
Arhivelor Securității, fond Informativ, Dosar I 165733;
fond Penal, Dosar P 027859 vol. 1 și vol. 3
Gheorghe Șanta, „A murit ca un martir”, în Informția
zilei de duminică, din 27 mai 2012, Satu Mare
Vasile Andercău, „În memoria Prepozitului Augustin
Maghiar. 1880-1951”, în Vestitorul Unirii, nr. 7 din
1996, Oradea
Ovidiu Horea Pop, „Aspecte din perioada de ilegalitate
a Bisericii Române Unite: rezistența în Episcopia Unită
de Oradea”, în Vestitorul, din mai 2009
Silviu Sana, Tiberiu Ciorba, Episcopul Valeriu Traian
Frențiu. Scrisori pastorale, circulare și discursuri oficiale
(1913-1948), Editura Universității din Oradea, Oradea,
2015
Informație oferită de Mariana Straciuc, strănepoata lui
Augustin Maghiar. Arhiva personală Cristina Liana
Pușcaș
■
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
poezia
■ Dumitru Velea
Nimeni
Copilul țipă în pântecele mamei,
nu vrea să se mai nască;
cel ce s-a născut este aruncat
pe-o gură puturoasă de canal;
laptele din sâni se-ncheagă
fără s-atingă gura copilului.
Din temniță nimeni nu vrea să iasă,
cel ce a ieșit din temniță cade.
Zilele s-au strâns și noaptea s-a-ntins
ghiara pe gura și inima omului;
doar o haină prea veche, pe drum,
se desface rărită în țărână.
Trecătorii se-mpiedică în ea și cad
cu ochii deschiși spre groapa comună.
Nimeni nu plânge, nimeni nu țipă,
și pântecele mamei e plin de întuneric.
Biciul
Un bici înfășoară locuința,
ca brâul coapsele omului;
din flăcările lui vine ziua,
de sub fire, umbrele nopții.
Ai vrea să deschizi ușa,
dar nu se mai poate;
ai vrea să-l atingi cu mâna,
dar mâna din umăr îți cade;
ai vrea să-l vezi prin fereastră,
dar ochiul se-nchide.
Biciul îl simți peste oase
cum trece ca un șarpe
subțire, cu solzi de aur,
el înverzește în locul gol.
Omul-ciucure
Omul merge pe drum
și strânge ciucuri de mătase.
Cineva îi aruncă-n răscruci
de la veșmintele sale.
El nu știe de cel ce-i aruncă,
nu-i vede nici urmele-n țărână,
doar strânge și strânge la ciucuri,
ca aducere-aminte.
Firul subțire, albastru,
ce leagă ciucurele de veșmânt
și înfășoară firele toate,
s-a topit și-a curs în țărână.
Omul s-a acoperit de ciucuri,
nu mai știe care-i cu fir
și care-i fără fir albastru.
Astfel el merge pe drum -
ciucure între lumină și umbră.
mișcă din coadă, face târcoale prin fața casei:
ușă nu se deschide, ușă nu se închide;
nimeni nu intră, nimeni nu iese.
Câinele se gudură spre poartă, sare
ca și cum s-ar juca cu stăpânul. Se oprește
cu picioarele din față pe scândurile porții
părăsite,
își plimbă limba printr-un rost dintre ele,
scâncește ca un copil. Într-un târziu, coboară.
Zăvor nu se mai pune, zăvor nu se mai trage.
De pe stâlpul porții fâșia de pânză putredă cade.
Firul cu plumb
Firul cu plumb se vede
între cele mai înalte ziduri;
până ieri, umbra lui cădea pe colțurile caselor,
acum, el trece prin mijlocul ferestrelor,
al ușilor, ca un oaspete nepoftit.
Mâna ce-l ține deasupra
nu se clintește, nu se vede.
Firele cu plumb s-au înmulțit,
ca o urzeală peste fața omului,
faptele acestuia,
ca băteală pentru pânza subțire,
le-au chemat din înalt.
Doamne, câte fire cu plumb se lasă din nori
pentru fruntea unui om!
Tu singur alergi pe lângă zid;
din piatra de jos,
degete de gheață îți ating tălpile goale,
pline de sânge;
din piatra de sus,
firul cu plumb, lăsat pe lângă tâmplă,
desparte și măsoară,
măsoară și desparte.
Copilul și nebunul
Peste cărarea strâmbă, ce șerpuiește
din vale până pe vârful muntelui,
copilul și nebunul au întins o funie.
și unul și altul vor să îndrepte cărarea.
La capătul funiei de pe vârful muntelui
este nebunul;
la capătul funiei din valea de sub munte
este copilul.
Nebunul privește funia cu ochiul stâng,
o mișcă, puțin la dreapta, puțin la stânga,
ca și cum ar vrea să ia forma cărării.
Copilul privește funia cu ochiul drept,
trage cu mâinile cărarea cu urme cu tot
sub funia întinsă, s-o facă linie dreaptă.
Nimic nu se schimbă între soare și lună.
Când unul vede cărarea, celălalt întinde funia.
Dumitru Velea
Ziua, cade prin lumina de sus umbra aripelor
uneia,
iar noaptea se văd literele de foc ale celeilalte.
Tu singur le știi cum alunecă una peste alta,
cu mâinile tale le-ai cioplit, cu gura ta ai suflat
peste ele,
cu ochii tăi le-ai văzut și cu privirea ta le porți
dintr-o parte într-alta. Ele singure mărturisesc,
chiar dacă nimeni nu le vede, nici cei peste
creștetul
cărora umbra lor trece și se șterge de sudoare.
Când una îți ciugulește urmele, auzi fâlfâitul
aripilor;
Când alta îți aprinde tălpile, citești literele cărții
de sus.
Strugurele din pește
Pântecele peștelui l-a umplut ciorchinele
viței de vie -
se coace în locuința morții.
Macină peștele, șteampurile bat,
teascurile, fără sfârșit, storc strugurele.
Licoarea roșie îi curge peștelui prin urechi,
ca sângele - prin ea înoată,
cu ea se hrănesc plantele mării împletite
în jurul nesățioasei guri,
Prin ea vine peștele, mai mare, și-l înghite,
odată cu ea, curgându-i prin urechi,
înainte ca rădăcinile viței de vie,
ieșite prin pântecele său solzos,
să se prindă în inima mării.
Pește pe peste se-nghite,
pântece pe pântece se macină;
prin al cătelea pântece au trecut rădăcinile
viței de vie?
Numai în primul pește sunt teascurile
în care se stoarce strugurele. Din el,
după trei zile și trei nopți,
dacă te trezești,
auzi șteampurile și-n ultimul peste.
Câinele	Pasăre și carte
■
Printre umbrele serii câinele aleargă,
se ridică în două picioare ca la chemarea unei
mâini,
Trec două pietre pe deasupra, printre nori:
una închipuiește o pasăre; cealaltă, o carte.
1O
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
proza
O Volgă neagră și doi
ochi albaștri
^^Nicolae Sârbu
Lucian Liciu	Domnișoarele din Alexandria (Teleorman) (2016), desen, 34 x 24 cm
Până la urmă, cu toate precauțiile specifi-
ce unui profesor de matematică, Petre se
hotărî să forțeze ușa. Venind într-un suflet
peste grădină, constată că cele spuse de George,
când l-a chemat cu îngrijorare, erau adevărate.
Mâncarea și laptele stăteau neatinse în fereas-
tră, acolo unde le-a pus cel care îi dăduse alar-
ma. După cum era convenția cu Voluntaru. I se
spunea așa, deși nimeni nu a auzit să fi fost el
voluntar în vreo bătălie, oricât de neînsemnată.
Cum nimeni nu a pătruns vreodată la el în casă,
George îi lăsa mâncarea și laptele în fereastră.
Unde să n-ajungă nici cățelușa Fetița sau pisica.
Or altul din câinii pe care obișnuia să-i hrăneas-
că. Atunci când reușea să facă rost de oase.
Ziarul era și el în ușă. Neatins. Chitucii din
nucii tăiați cu câteva zile în urmă, că amenințau
să se prăvălească peste acoperișul căsuței, și ei la
locul lor. Cu numai câteva zile în urmă, stătuse-
ră amândoi pe ei tăifăsuind la o bere. De fapt, ca
să fim exacți în exprimare, au stat la trei beri, pe
care Voluntaru le-a cumpărat pe banii dați de el.
Era o iarnă fără zăpadă și așa au sărbătorit ei ziua
de 1 Decembrie. În curte, pe chitucii de nuc.
Ce s-a putut întâmpla între timp? Ei doi se
considerau și chiar erau un fel de neamuri, după
neveste. Moarte acum amândouă. Tanța îi ve-
nea Elenei drept nepoată de frate. Acesta fiind
motivul pentru care l-a alertat George, cel care
pune, de bună voie, în mod voluntar deci, mân-
carea și laptele în fereastra celui de-i zic câte unii
Voluntaru. Pentru că e o poveste și cu numele
acesta. Poate vom avea ocazia să revenim la el.
Dar acuma timpul, cum spunea Marin Preda, nu
pare a mai avea răbdare.
Logica cea mai elementară îi sugera oricui că
ceva nu era în ordine. Așa că Petre se hotărî,
fără să mai stea prea mult pe gânduri, să for-
țeze ușa. Îl izbi deodată în față un curent mai
rece decât frigul de-afară al iernii fără zăpadă.
Apoi instinctiv își duse mâna la nas, simțind
cum amețește din lipsă de aer. Era cât se poate
de clar că în camera unde pătrunse cu forța nu
se făcuse nici foc, nici curățenie, de prea multă
vreme.
Dezmeticindu-se după acest prim contact
neplăcut și de-a dreptul șocant, zări pe pat, ne-
mișcat, un bărbat cu barba mare, pe jumătate
dezbrăcat. Iar pe piept îi stătea o pisică. Liniștită,
ca într-o tandră îmbrățișare a mortului. Pentru
că era cât se poate de clar că omul din fața lui,
pentru care forțase ca un infractor ușa, era mort.
Pe care el în vede cel dintâi. Așa realiză deodată
că el, profesorul Petre, putea deveni principalul
suspect într-o crimă. Și de urgență anunță poli-
ția. Care trebuia să constate și să dea o rezoluție
asupra celor întâmplate.
Însă, aflată la numai câteva sute de metri de
casa în care aștepta mortul, poliția nu părea să
se grăbească. Dându-ne astfel și nouă răgaz să
facem mai bine cunoștință cu cel plecat subit și
straniu din această lume. Ca un adevărat per-
sonaj de roman. De care s-au și ocupat de altfel,
dar n-au scris chiar romane despre el, prozatorii
Vasile Bogdan și Ion Marin Almăjan. Iar Viorel
Marineasa l-a descoperit cu surprindere în
Arhivele fostei Securități.
Era prin anii 1950, într-un sat bănățean de pe
malul Dunării. Pe vremea când, de la o zi la alta,
se ascuțea lupta de clasă. Tensiunea fiind cu atât
mai mare aici, la granița unde Tito apărea me-
reu cu barda lui plină de sânge. Când le devenise
comuniștilor clar că din zonă trebuia urgent să
dispară dușmanul de clasă.
Începuse deci trimiterea în Bărăgan a fami-
liilor de chiaburi desemnate de organele locale.
Sub stricta supraveghere a Miliției și Securității,
se pregătea și în respectivul sat de la Dunăre îm-
barcarea în vagoanele de vite, cu minimul nece-
sar, a celor desemnați și de fapt blestemați să-și
lase casa, agoniseala de-o viață, pentru a lua dru-
mul bejeniei. La un moment dat totul părea să
se oprească, oamenii se dădeau la o parte, lăsând
cale liberă să treacă o atât de temută Volgă neagră
a vremii. Din care coboară un tânăr mai degrabă
scund, în nelipsita haină de piele după care-i re-
cunoșteai pe marii mahări.
După felul cum îl priveau și îl ascultau cei
din jur, mai ales milițienii și militarii, acesta era
precis unul dintre cei mari. „Dumneata, părin-
te, rămâi, că mai ai treabă în sat”, își amintea mai
târziu pictorul Bebe, fiul popii Cojocaru, aceste
cuvinte dintr-o scenă trăită intens de un copil.
Și așa a rămas. Așa a fost salvat de la deportare
un preot, spre a mai alina creștinește sufletul oa-
menilor din sat. Nimeni n-a crâcnit atunci, n-a
avut curajul să zică altfel decât tânărul acela, abia
trecut de 20 de ani, în haină de piele și coborând
din Volga lui neagră. Cu care a și plecat în grabă.
Revoluția n-avea timp să aștepte.
Peste ani, același personaj, care de acum nu
mai era prefect, dar mai îmbrăca totuși haina de
piele, parcă-mi amintesc și eu de ea, deși l-am cu-
noscut mult mai târziu, ajunsese un simplu res-
ponsabil de cinematograf în capitala Banatului.
Mai grav părea a fi faptul că dăduse în patima
gravă și fără leac a poeziei. Nu se despărțea încă
de atunci, dar se spune că nici mai târziu, de un
carnețel, în care-și nota brusc ceva numai de el
știut. Unii ziceau că ar fi versuri.
Căuta mereu anturajul boem al tinerilor poeți
studenți, pe care-i și sponsoriza, numai să-l rab-
de în preajma lor. Așa cum reiese mai târziu din
notele fostei Securități, cică se înhăitase cu unii
scriitori suspecți, cum erau Sorin Titel și Nicolae
Ciobanu, care intraseră sub urmărire operativă.
Nici el nu putea să scape de vigilența foștilor
tovarăși, pe care tare i-a mai dezamăgit. Care îl
schimbaseră între timp și de la șefia regionalei de
tineret, pe motiv că un frate de-al lui a fost un pic
legionar. Iar obiceiul acesta cu scrisul intempes-
tiv de poezie era de la început suspect. Se pare că,
totuși, un poem dedicat lui Nicolae Ceușescu și
publicat în 1971 în revista „România literară”, l-a
scăpat de năpasta urmăririlor operative.
Mai târziu se produse inevitabilul. Într-o zi,
unul din tinerii boemi sponsorizați cândva, ajuns
director de editură, primește propunerea de a-i
publica personajului nostru o carte de poezie.
Încercă directorul să pareze cu „știi, nu avem
hârtie, e criză mare de hârtie”. Dar nu ținea o
asemenea manevră cu un ins voluntar, crescut cu
convingerea că totul se poate. „Cam câtă hârtie
vă trebuie?”, veni replica lui imediată. „Vreo două
vagoane”, răspunse directorul, convins că a găsit
soluția de a îndepărta elegant o cunoștință veche,
un autor în care evident nu avea încredere. Dar
nici acest mod de a scăpa de el n-a ținut. Peste
puțină vreme, pe adresa editurii timișorene chiar
au sosit cele două vagoane de hârtie. Un redactor
primește sarcina să se ocupe de el și astfel apare
cartea de poezie semnată de Horia Guia.
Nevasta nu i-a înțeles anturajul acesta boem și
aventuros cu poeții. Mai ales nu-i putea ierta pră-
bușirea ierarhică din schema de partid. Era un
renegat al partidului. Deși aveau copil, îl renea-
gă și ea. Divorțează de poetul în devenire. După
O
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
11
o
care el, eliberat de ceva vreme de sarcinile de par-
tid și mai nou de obligațiile familiale, în buzunar
cu cartea ca un certificat de proaspăt trubadur,
pleacă-n neștiute și mereu surprinzătoare pere-
grinări. Asupra cărora, deși lăsa urme pe unde
trecea, va rămâne mereu un aer de mister.
Cum nu ne putem azi pronunța cu siguranță
dacă fratele lui a fost sau nu legionar, sau era o
obișnuită lucrătură a unor tovarăși care-i voiau
postul, tot așa nu putem ști cum a ajuns și al cui
trimis era la comisia de împăciuire de pe lângă
primăria din Anina. Unde o cunoaște pe Elena
și rămâne subjugat de frumusețea ei. Aici i-a re-
marcat întâia oară fascinanții ochi albaștri. Parcă
sătul de drumurile și de traiul burlacului, deși era
mai în vârstă ca el, o cere de nevastă, cu aerul
celui care nu concepe refuzul. Și nici n-a fost re-
fuzat.
Casa noii sale familii era aproape în centrul
orașului. La numai câțiva pași de clubul minier.
Unde începe să-și găsească un rost, de om bun
la toate. Are tot felul de idei. Unele cam trăsnite.
Face texte pentru brigăzile artistice care se în-
mulțeau ca ciupercile. Ajută la probleme admi-
nistrative. Ca scriitor cu carte tipărită, o raritate
în acei ani, preia firesc conducerea cenaclului li-
terar. Îmi amintesc de o vizită pe care mi-o face la
redacția „Flamura” din Reșița. Purta în buzunar
ziarul „România liberă”, unde pe pagina întâi era
tipărită o poezie semnată Horia Guia, muncitor.
A fost vreodată Voluntaru muncitor? Cu si-
guranță, iată și un lucru de care putem fi siguri,
putem răspunde: nu! Prin 1976, când erau în toi
lucrările la Termocentrală, își căutase un rost pe
lângă cei mulți și atât de diverși de pe platforma
Crivina. Îi organiza și îi însoțea în oraș pe cei
dornici să-și completeze studiile liceale. Că înce-
puse atunci o epidemie, care i-a cuprins mai ales
pe milițieni. Studiile de toate gradele nu se mai
făceau, se completau. Deși se clevetea cu o anume
discreție că era și el direct interesat să-și procure
o diplomă. Că în realitate nu ar fi absolvit decât
patru clase.
Fost prefect cu patru clase? De ce nu? Câte
din astea nu s-au văzut în anii aceia tulburi, de
după 1944! Iar el era, orice s-ar spune, un fiu de-
fel vitreg, ba chiar tipic, al acelor ani ziși revo-
luționari. Tupeist. Întreprinzător fără complexe.
„Ai probleme? Eu le rezolv.” „Fii atent că facem
un protest”. Și atâtea alte asemenea mostre care
dovedeau că dospea încă în el spiritul revoluți-
onar al tânărului în haină de piele, coborând la
puțin peste douăzeci de ani din Volga neagră a
puterii discreționare. Tipărește o Foaie a Aninei
și, din când în când, scoate la vedere, doar așa ca
o părere, o enigmatică legitimație. Pe care doar o
flutura prin fața ochilor celui ce s-ar putea îndoi
de el. Apoi repede o băga în buzunar, fără ca ci-
neva să fi văzut vreodată ce scrie în ea.
Mai de pomină decât misterioasa legitimație
a rămas însă o întâmplare ca o poveste de iarnă.
Anotimp care se anunța geros la Anina, orașul
dintre munți. Unde creștea firesc îngrijorarea
privind imposibila încălzire peste iarnă a clubu-
lui minier. Mai ales că țara toată părea cuprinsă
de febra economisirilor de tot felul. Iar nimeni
nu recunoștea c-ar fi vorba cumva de vreo criză.
Când s-a oferit el să rezolve problema, l-au privit
mai mult decât neîncrezător. Cu un fel de zefle-
mea ce voia să spună fugi nene cu ursu de-aici,
cine-i fi tu să poți face rost, în vremurile astea, de
lichid de calorifer? E aur curat acum, în prag de
iarnă. „O să vedeți voi”, a zis.
Și a fost plecat o vreme prin Capitală. Cel puțin
așa lăsase vorbă. Nimeni nu-și făcea probleme
sau iluzii. Se obișnuiseră deja cu asemenea dis-
pariții periodice ale lui. Până când, ziceți-i cum
vreți, Deus ex machina, hocus-pocus, alba-nea-
gra, sosiră în gara Anina vagoanele cu așteptatul
combustibil salvator. Ceea ce avea să-i întărească
și mai mult renumele de Voluntaru, care pentru
toate se oferă și pe toate le rezolvă. Rămânând pe
mai departe nerezolvată o nouă enigmă. Oare pe
la ce uși a bătut, prin ce birouri a intrat cu miste-
rioasa lui legitimație, dacă cu ea o fi intrat, de-a
obținut ceea ce nimeni n-ar fi crezut? Birouri în
care mai era la putere vreunul dintre cei de pe
vremea în care umbla în Volga neagră și putea el
însuși decide soarta oamenilor. Cine trebuia să fie
deportat în Bărăgan și cine să fie scutit, salvat de
la un asemenea naufragiu uman în câmpie. Iată
că unul din tovarășii lui de-atunci, din secta lor
agresiv revoluționară, putea decide peste ani din
pix dacă niște vagoane cu combustibil să mear-
gă sau nu într-un anumit loc, care oameni aveau
sau nu dreptul să se încălzească peste iarnă. Să
fie oare aceeași semnătură care-a trimis vagoa-
nele de hârtie la editura timișoreană? Un pix care
nu-și uitase, cum se întâmpla de obicei la cadrele
comuniste, când începe devorarea reciprocă pen-
tru funcții, vechiul și ponositul tovarăș.
Dar Petre, ca vecin de peste grădină și neam
cu el după nevestele moarte și ele, n-avea cum
ști chiar toate astea despre Voluntaru. Era con-
vins că murise de hipotermie. Că își dorise chiar
să moară. Putem doar bănui că în ultima clipă
se va fi văzut purtat de aceeași Volgă neagră. În
care de fapt începuse întâi și-ntâi să moară. Iar
el, profesorul care forțase ușa și îl găsise primul
fără suflare, în mizera încăpere fără foc în timp
de iarnă, putea fi, până una alta, primul suspectat
de crimă. Și poliția tot întârzia. Înăuntru nu se
putea sta, era irespirabil, nici vorba de priveghi.
Aștepta afară și se gândea, la trecerea timpului,
cum a fost atunci, la moartea Elenei.
Aceasta fusese o femeie frumoasă, cochetă.
Mai în vârstă, dar conștientă de puterea ei de se-
ducție. Și mai ales îl fermecase pe Voluntaru cu
ochi ei mari și albaștri. Pe care și de lângă sicriu,
în acele clipe de despărțire, acesta îi privea par-
că hipnotizat. Abia băga în seamă că Popa Tudor
terminase slujba și voia să acopere sicriul cu ca-
pacul. Dar mai întâi trebuia să închidă, după cu-
viință, ochii moartei. Însă Voluntaru se opunea
cu îndârjire. Nimeni nu-l putea lămuri și aduce
la o atitudine rezonabilă. Ochii aceia albaștri
Lucian Liciu Gabi (Fac ce vreau cu viața mea) 2018
ulei pe pânză, 120 x 100 cm
Lucian Liciu	Ursul de Aur (2013)
carton, acrilic, 50 x 40
trebuia să rămână deschiși, să-l privească și de
dincolo de mormânt. Și așa a rămas. Cum a vrut
el. Voluntaru din el a învins din nou. Cum nu se
mai întâmplase nimănui, niciodată, Elena a fost
înmormântată cu ochii deschiși.
Ochi cu care poate vedea de dincolo cum
abia a doua zi vine Poliția. Care constată că nu
sunt urme de violență și suspiciuni de crimă.
Voluntaru ei a murit de frig, natural și voluntar.
De vreme ce-a fost găsit pe vreme de iarnă fără
foc în casă, pe jumătate dezbrăcat. Încălzit doar
la figurat de credincioasa pisică ce i se culcușea
pe piept. Prin urmare, mortul putea fi îngropat.
Dar nu mai era nicio Volgă neagră prin jur.
Trecuse deja destulă vreme de la deces. Nu mai
era timp pentru nu știu ce toaletări specifice. În
curtea unde-avea să se ridice viitoarea pensiune
Anghelina, unde nu s-au mai găsit ulterior și nu
au fost recuperate poate miile sale de hârtii scri-
se într-o viață, bărbați străini l-au așezat într-un
sicriu simplu, pornind cumva în grabă spre locul
lui de veci. Care și acesta s-a dovedit dificil de
găsit. Familia Ene nu l-a primit în cripta ei, să
fie mereu lângă Elena lui. I-au găsit până la urmă
un loc nerevendicat de nimeni, la rădăcina unui
brad, dintr-o margine de cimitir. De unde și cru-
cea simplă de lemn, pe care scria numele adevă-
rat, Horia Guia, a dispărut destul de repede.
Prin mirosul reavăn al buruienilor de pe șanț,
dacă te pleci îndeajuns spre înțelesul vieții, mai
poți simți adierea speranței lui Voluntaru că va fi
mereu vegheat de ochii albaștri ai Elenei. Pentru
totdeauna deschiși către el, de undeva de sus,
unde vârful bradului se întâlnește cu albastrul
cerului. Se va urca din rădăcinile care-l îmbrăți-
șează, deodată cu sevele. Mereu spre ei. Dincolo
de ochii cei tulburi ai unei revoluții trădătoare.
Când poate fără să-și dea seama râvnea la o Volgă
cu ochi albaștri. Alături de ochii poeziei, pe ca-
re-i visa tot albaștri, senini, dar îl priveau inco-
lor, mustrător, pe când el nu se mai poate smulge
dintr-o Volgă neagră, care-l ține legat mai tare ca
un sicriu.
(Reșița, 23-25 august 2018)
■
12
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
Marea invizibilă (VI)
■ Nicolae Iliescu
Cetesc undeva că anul tamul are tot două-
sprezece luni, nu doisprezece cum se zice la
tembelizor, dar care încep cam pe la mijlo-
cul alor noastre, la 13 aprilie și calendarul este îm-
părțit în cicluri de câte 60 de ani care se succed, iar
și iară. Mai văz acolo un glosar cu vorbe sanscrite,
hindi, tamul și persane, de unde aflu că nazr, care
probabil a dat naz, nazuri, înseamnă cadou pentru
protecție sau pentru favoare, nabab în hindi este
vice-regele Marelui Mogul, sri în sanscrită înseam-
nă respectabile domn, particulă de venerație, posi-
bil Sir, în timp ce termenul pentru guvern, pentru
autoritatea aleasă este... circar!
Indoeuropeni luminoși și hoinari, mai ales după
2007, noi românașii păstrăm deschideri lingvistice
către toate zările.
Mă văd în dosul copilăriei, ca după o pânză,
neclar, cam cum vedeam acum vreo opt anișori
cu ochiul stâng unde se instalase un început de
cataractă, pe care am operat-o mai târziu la dof-
torul Mihai Pop. Stau singur pe un covor de iută
(mult mai târziu aveam peste parchetul din sufra-
gerie unul persan! ) confecționându-mi jucăriile.
Mașinuțe colorate, oameni pe care îi disecam (vă-
zusem sau auzisem, citisem în manuale, mă pocni-
se informația televizată - era prin 1965, murise Dej
și se dădeau zilnic buletine medicale). Nu aveam
decât un Schuko, cu cheie și cu telecomandă prin-
tr-un furtun de plastic, o chestie nemțească luată
de la Romarta copiilor, un trenuleț de lemn, lucios,
cu vagoane vopsite strident în roșu, în verde și în
galben și cu o locomotivă cu abur, neagră, negrul
ăla intens, dens, misterios, fără niciun orizont
de pe piesele de șah de aceeași culoare sau de pe
pionii ăia de la țintar. Mai aveam și niște cuburi,
din lemn, pe care i le-am dăruit odată Rodicăi, în
liceu, pentru fiica ei. Dintre toate jocurile, ăl de
fotbal cu nasturi îmi plăcea cel mai mult. Jucam
singur dar și cu vecinii de scară sau de bloc - Luță,
Vali, Vova, Petea, Adi, Dan, Cristi și cu Flocamete,
Mirel, Lumbă, ultimii deja plecați din copilărie și
din adolescență direct în moarte. Copilăria ca un
instrument - taragot, flaut, oboi, tubă. Să-mi acord
copilăria. A fost oare un paradis, o fază demnă de
reținut, fără de griji, fără de Timp, format panora-
mic? Sau una strâmtă, săracă, plină de umezeala
inactivității și a unei dragoste materne extrem de
exagerate? Nici, nici, copilărie standard, de sat așe-
zat pe verticală, la bloc, mic, încovoiat, coroiat apoi
bloc mare, cu opt scări, apartamente semi-sociale,
îngrămădite unele peste altele, cu câte două sau
cu câte trei camere, cu balcon, cu dependințe, fără
boxe (doar una singură, în holul fiecărei scări ), cu
ghenă și cu spatele blocului, nu cu crematoriu, cur-
te cu vedere spre Moara Dâmbovița. (Astăzi, după
dărâmarea morii și pe același loc se înghesuie un
ansamblu numit „Central Park”, de cinci stele! ).
Familiile noastre erau modeste: se mutaseră în
bloc tot felul de demolați de pe străzile aflate în
apropierea Șoselei, militari destul de mulți, și din
MFA și din MAI - așa se numeau ministerele astea
atunci, al Forțelor Armate și al Afacerilor Interne
-, maiștri constructori, lucrători din șantierele
deschise prin preajmă, soliști dintr-o orchestră
militară - tatăl lui Cristi Ifrim cânta la tubă iar el,
Cristi, a făcut vioara, a dat la Conservator, a intrat,
a ieșit și a plecat prin Germania, cine știe unde o fi
acum?, câțiva profesori și câteva îngrijitoare de la
școala recent dată în folosință în parcul din spa-
tele blocului, câteva vânzătoare și câțiva vânzători
de la magazinele aflate la parter, la „poalele blocu-
lui”, după cum ne plăcea să zicem, și alții. La scara
șase stătea un scriitor, scria romane despre șantie-
re, romane cu muncitori, după ’90 s-a dovedit a fi
fost securache, el culegea informații de pe acolo, ce
mai spuneau ăia prin barăci, chestii de-astea, iar la
scările patru și opt ședeau doi fotbaliști, „Săgeata
Carpaților”, Pârcălab, poate cea mai bună extremă
dreapta pe care am văzut-o până la Lăcătuș și bietul
de nea Cornel, Cornel Popa, fundașul de cauciuc,
fundașul dreapta de la
„Dinamo”. Pârcălab cred că a și jucat la „Nîmes”,
în Franța. Mi-aduc aminte că s-a întors de-acolo cu
piciorul rupt și cu un Ford Capri pe care-l parca în
capătul aleii. În capătul de-aici, dinspre țâșnitoarea
din Ștefan cel Mare, nu dinspre Circ, acolo adăsta
Mercedesul alb al lui Dichiseanu, se zvonea că îl
lăsase însăși Sarita Montiel!
Familiile noastre ne dăduseră la franceză, la
balet, la navo- și la aeromodele, la dansuri, la pian
(cine se dovedea a avea ureche muzicală), la înot,
la patinaj. Mămicile ne cumpărau cărți de școală
și de lecturi suplimentare, păpuși, mașinuțe, jucării
de carton, loto cu fructe, piticot, fotbal cu nasturi,
mingi colorate, sănii cu tăblia de lemn și rama me-
talică. Tăticii aduceau în ziua de leafă mușchi țigă-
nesc, cașcaval de Dobrogea, piept de pui afumat,
tort de ciocolată sau amandine sau cataifuri sau
mascote sau negrese și inevitabil flori.
Îmi aduc aminte de toate bunătățile care au înce-
tat, din păcate, să mai fie prezente în galantare înce-
pând cu anii copilăriei (în vitrină, la vechea „Deltă
a Dunării” se găseau tartine cu icre de Manciuria și
cu icre negre, doi lei cincizeci, la etaj era pescăria
- saramură, câte o burtă de crap, calcan prăjit, sau
la cuptor, ca în celebra rețetă a lui Dumas!) și ter-
minând cu ai tinereții, când aria mâncărurilor fine
se restrânge din ce în ce mai mult, retrăgându-se în
cele din urmă la magazinul Beldiman (conserve de
șuncă în aspic, gulaș, brânză fermentată „Bucegi” și
„Homorod”, coniac „Milcov”, pui picorom, mușchi
„Azuga”, șvaițer de Vatra Dornei, ness) sau la cel
recent înființat aflat la „Grădinița”, în spate, între
blocul „Muntenia” și Institutul de folclor (ICED)
conținut de casa lui Take Ionescu (Salam „Sibiu”
sau „Bacău”, țigări „Tomis”, „Doina”, „Unirea”).
Familiile noastre care stăteau într-un fel de blo-
curi sociale, în apartamente cu câte două sau trei
camere, cu parchet de fag pe jos, vană și chiuvete
de fontă, baterii de porțelan, balcon, două debara-
le, au primit apoi un fel de cartele sau alimente de
rație, lunar, cinci sute de grame de carne (macră,
tocată sau mezeluri), zece ouă, un pachet de unt,
un litru de ulei, un kilogram de zahăr. Asta, per ca-
pita. Uite, că am uitat: o jumătate de litru de ulei și
o jumătate de kilogram de zahăr? Oricum, ajungea
și mai luai uleiul și zahărul tău la 2 Mai, vara, la
gazdă.
Când ne măriserăm, familiile noastre ne lăsau
singuri și atunci plecam la mare, la 2 Mai sau la
munte, pe vestita Vale a Prahovei sau la Păltiniș.
Familiile noastre ne organizaseră concedii plăcute
fie pe însoritul litoral - la Mangalia, la Eforie sau
în stațiunile cele noi -, fie în împărăția de cetină a
munților - Călimănești, Tușnad, Borsec, Sovata,
Sângeorz - pe când eram mici. Câte două săptă-
mâni la mare și apoi două la munte. Dacă făceai o
cură sau tratament, ceva, apoi stăteai și trei săptă-
mâni, optsprezece sau douăzeci și una de zile, atât
era seria. Astăzi, concediile sunt de cinci zile.
Indiferent de familie, cu toții acopeream trei
faze, trei etaje ale existenței, în drumul nostru spre
maturizare, spre ceea ce se numea om împlinit: co-
pilăria, adolescența și tinerețea. Trăiam sub un clo-
pot de sticlă, trăiam ca într-o pagină strict prinsă
în tamburul mașinii de scris: depășeai cu o literă,
se bloca tastatura și suna un clopoțel.
Copilăria a fost destul de bleagă, derulându-se
încet, banal, ca o plastilină. Grădiniță, școală, căli-
mări, „Povestiri din Rumelia” și „XL 5” (niște filme
pentru copii, cu păpuși, nu prea era moda desene-
lor animate), cu mașinuțe luate de la „Magazinul
copiilor” de peste drum de CCA, mașinuțe supuse
ulterior unor cumplite disecții (copiii sunt niște
animale extrem de curioase!), cu vacanțe colorate
pe la bunici, pe la mare și pe la munte, cu „de-a
v-ați ascunselea”, „poarca”, „leapșa pe ouate”, cu in-
evitabilele note de zece și cu inevitabilele mămici
răsărite fie în casa scării, fie la fereastră, întreru-
pând jocul și chemându-și odraslele la culcare.
Adolescența, în familiile noastre, începea prin
cumpărarea primului ceas de mână ca premiu pen-
tru intrarea la liceu. Urmau apoi jocurile de fotbal
cu nasturi, primele banchete organizate în sala de
sport, primele priviri aruncate fetelor, primele ar-
ticole în reviste manuscrise pentru cei de la secția
umanistă, pregătirile pentru procesele literare ce
aveau loc în orele de română, primele lecturi ma-
jore, primele plimbări, primele schimburi de poze,
primele amoruri, ștrand, teatru, film, primele case-
tofoane, primii blugi, primele ceaiuri supraveghea-
te discret de părinți. Cam dintr-a unșpea, și mai
intens din vacanța dintre anul trei și cel terminal
de liceu, începeau meditațiile. Apoi examenul de
admitere, cel mai important eveniment din viața
noastră de atunci, dorința de a-ți începe o carie-
ră, un destin, dorința de parvenire, singurul mijloc
de a-ți schimba condiția socială - firește, mai era
și alt drum, paralel, prin organizațiile de masă și
obștești.
Intram la un examen decisiv, ne aduceam de
acasă stiloul și ambițiile, așa după cum vechii greci
își aduceau șervetele la ospețe. Ne ascundeam în
liniște dorința de parvenire, o mai făceam pe boe-
mii (unii chiar rămâneau așa!), ne făceam chinezi,
adică făceam urechea toacă, mai precis, ne făceam
că nu înțelegem, n-am văzut, n-am auzit.
Cu mintea lustruită intram în viață flexibil,
îmbuibați de lecturi, împrumutam cărți de la bi-
blioteca de peste drum de stadionul „Dinamo”.
B. P. Hasdeu, și le comentam seara pe alee, Aleea
Circului, la copii, odată am apărut cu „Organon”
de Aristotel, eram într-a zecea și Liviu, de la cinci,
mi-a spus „asta citești tu, mă, șarpe cu ochelari?”,
mi-am dat seama că nu înțeleg nimic din ea și am
dus-o înapoi după ce se scurseseră două săptă-
mâni, să vadă madam că am citit, ce Dumnezeu.
Când am intrat la facultate, noroc că au su-
plimentat ăia locurile, cu media șapte și șaizeci
și șase i-am auzit pe vecini spunând „ei da, me-
die bunicică!” și îmi venea să intru în pământ de
rușine, adică șeptar, o gloabă, șeptar în jargonul
muzicanților înseamnă un fel de nimic, un afon.
Nu umblam niciodată după note, dar vream
Z
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
13
o
totuși cam de la opt în sus. Firește, acolo unde
ne plăcea să învățăm și unde învățam cu plăce-
re. Definitivatul l-am luat cu nouă șaizeci și șase,
ca la Bacalaureat, mă înfuriase rău Crohul (Ov. S.
Crohmălniceanu), cel mai apropiat prof pe care
l-am avut, puteam să zic că eram prieteni, ne vizi-
tam, ne îndruma, în anul ăla (1983) chiar ne apă-
rea prima carte și, în iarnă, „Desantul”, și care nu
mă mai întrerupea, „da, zicea, sigur, așa” și eu nu
auzeam „mulțumesc, treci la subiectul doi!”. Parcă
eram Nică al lui Ștefan a Petrii ascultat de Nic-a
lui Costache, nu altceva! Am blodogorit cred
că mai mult de o jumătate de oră despre Camil
Petrescu și nu mai știu despre ce pentru un zece,
nouă se pare că la socialism am primit, cinci exa-
mene erau cu totul, două la scris și oral și un oral.
Când am ieșit din facultate, obținusem me-
dia nouă și douăzeci, eram al șaizecilea din vreo
două sute pare-se, zece aveau niște tocilărese tot
cu ochelari, dar de-ăia fumurii, precum și poetul
Vasile „Meli” Poenaru, la data aceea era autore-
le a trei volume de versuri, îl descoperise bietul
Ghelmez, vrea să facă sanscrită (Meli, vezi bine,
nu Ghelmez!), ca Eminescu, umbla în permanen-
ță cu câte o carte în mână - nu era nici băiat rău și
nici băiat prost, iar ca poet nu-i chiar de lepădat.
Scriu toate acestea și mă gândesc la noile gene-
rații de elevi și de studenți, chiar de profesori. Că
deveniserăm profesori, mai ușchiți decât ceilalți,
mai nonconformiști, mergeam îmbrăcat în tricou
la ore, purtam barbă, mi-au dat „nesatisfăcător”
în cel de-al doilea an de stagiatură; nu muream
după premii sau după onoruri, după glorie, după
bani sau carieră, nu, aveam idealuri, mai mult sau
mai puțin pitice, vream să scriem, să schimbăm
mentalitatea, chestii, să-i învățăm pe copii să ci-
tească, ce-i drept oleacă dictatorial, după grila
noastră de lectură.
Acum, iată, profesori cu nota cinci și douăzeci
la examen cu grilă. Grilă, mi-a spus un prieten,
presupunând trei, patru întrebări de genul „Ștefan
cel Mare este: a) domnitor al Moldovei, b) partea
din cala unei nave rezervată bucătăriei, c) denu-
mirea unei dantele produse la Fabrica de confecții
din Adjud sau d) regiune ospitalieră, bulevard și
marcă de biscuiți?”. Grilă, auzi dumneata! Și ăștia
fac neobrăzate contestații, petiții, că nu există în
manual, că nu există în programă, că nu există să
existe!
Probleme de căldură, că nu mai vor elevii și
studenții să citească, nu mai vor să se spele pe
dinți, nu le mai place și nu știu de ce! Nu le pla-
ce, nu dau examen, nimeni nu-i obligat să aibă o
diplomă. La marile școli din lumea asta unde se
dau cinci examene ca să intri la examenul pro-
priu-zis tot așa e? Se urmărește media din ultimii
ani - că de-acolo ne-am inspirat - și nu se intră
decât după una anchetă socială minuțioasă și pro-
be atente și serioase. Fraților și cumnaților, există
grile și la casele mari - știam de ele de la amicii
mei de făceau medicina aici și, pentru a le-o recu-
noaște, americanii îi puneau la concurs de patru
sute de întrebări! Bacalaureatul s-a dat în Franța
ani de zile pe locuri, iar la concursuri se dictează
subiecte țapene, „civilizația Mediteranei”, să scrii
o zi întreagă. Ai noștri fușăresc totul.
În epoca globalizării galopante pe care o tre-
cem, omul va deveni din ce în ce mai mult un
animal singuratic. El va fi un simplu receptacul,
un simplu bec pe o rețea întinsă, o fereastră le-
gată de un terminal. Deci, el va deveni din ce în
ce mai puțin un animal gânditor, un participant
inteligent și activ la viața comunității; nu va fi de-
cât un simplu și numărat consumator de orice,
conectat la ficțiuni, non-ficțiuni, emoții și isterii
publice (scandaluri, fixații politice și ideologice,
exagerări date ca elemente senzaționale) ce-l vor
depersonaliza și-l vor descoji permanent. Firește,
tabloul nu trebuie alcătuit atât de sumbru, de ob-
scur, el mai are nevoie și de ceva lumină care să
cicatrizeze toată distopia asta, de ceva clar. Spre
așa ceva se îndreaptă lumea noastră, cam pe aici
e de căutat idealul societății post-industriale, de
altmineri extrem de bine tasată și extrem de bine
împărțită în felii sociale. Societate pe care noi nu
o cunoaștem decât din auzite, dar spre care aler-
găm cu pași repezi, de uriaș.
Familiile noastre ne făcuseră niște automate, ne
făcuseră să ne simțim bine în singura lume posi-
bilă pe care o știam. Nu învățaserăm să ne gândim
la moarte, nici n-o simțeam, ea nu era prezentă și
banalizată, ca în telejurnalele de acum, ca în toate
filmele mai ales de desene animate.
N-aveam merite deosebite, n-aveam pian în
casă, învățam să ne facem o carieră, mâncam
pentru a trăi, mergeam la spectacole, aveam viață
spirituală - citeam, gândeam, comentam. După
ce toate barierele au căzut, ne-am dat seama că
proiectul de societate era cam același - stat dur,
chiar polițienesc -, cultul muncii și al banului (în
ordinea asta, nu ca la noi!), distracții standardiza-
te, hrană uniformizată, egalitate în vorbe. Singura
diferență: utopia era întreținută cu bani mulți, în-
tr-o parte, și cu neiubire de arginți, în alta.
Trăiam atunci cu puțin, cu o hrană stas, cu pu-
ține posibilități de alegere, cu mici, impercepti-
bile diferențe între produsele aceleiași mărci. Era
o viață simplă, aseptică, ordonată, confecționată
din trei mese zilnice. Nu eram obișnuiți cu somo-
nul tăiat în fine fâșii de culoare roz, cu tapena-
da, cu brandada de Nîmes, cu brânza roquefort
Lucian Liciu
En Fanfare (2018), ulei pe pânză, 90 x 90 cm
cu capere sau cu nuci sau cu struguri, cu cremă
de avocado și castraveți roșii, cu mozzarella de
Buffola și o lamelă de ghimbir deasupra, cu mici
brioșe cu mac, cu cocktail de crab, cu bloc de ficat
de gâscă pe pâine prăjită.
Moartea nu exista, era o viață veșnică plină
de proiecte cât mai mult împinse în viitor. Era o
înlănțuire de vieți, se ascundeau multe, se trecea
peste. Sigur, funcționa autoritatea fricii, dar mai
era și un rest de morală. Apoi, viața ne-a luat pe
nepregătite.
Tinerețea o fi ea o stare de spirit, dar se vede
treaba că nu-i fără urmări. Din cei ieșiți din fa-
miliile noastre nimeni nu s-a schimbat, de fapt,
în spirit ; totul se îngroașă și devine o problemă
de accent.
În liceu eram plini de energie, entuziaști, pasi-
onați, autoritari, păream exagerați, deși sub pla-
toșa bine lustruită de educație și simț moral se
afla o biată ființă dornică de înțelegere și de afec-
țiune. Eram copilăros de maturi, dăruiți meseriei
și familiei (în general, fiecare dintre noi avea la
activ cel puțin două, trei iubiri adolescentine),
puternici și vulnerabili în același timp, nostalgici,
colerici, discreți în sentimente, impertinenți (era
modul nostru de a ne apăra de partea urâtă a lu-
mii), timizi, cu simțul umorului, cu poftă de viață,
sfioși și chiar fragili fizic, deși luaserăm de mici
Cavit, Calciu Sandoz și untură de pește.
Vremea a trecut cu mare cruzime asupra noas-
tră, dar ascunși sub un maldăr de convenții, am
rămas în definitiv aceiași. Poate ușor mai maliți-
oși, dar nuc cinic până la capăt. Pentru noi, viața,
deși este alcătuită din episoade și capitole, pare a
se închega într-o carte întreagă, din ce în ce mai
fără poze.
■
14
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
diagnoze
Heidegger: de la filosofia
„ființei” la „metapolitică”
■ Andrei Marga
Piesele de rezistență ale filosofiei lui
Heidegger - interogarea sensului structu-
rii logice, recuperarea unor abordări clasi-
ce ale sensului, readucerea în actualitate a privirii
vieții pe linia împlinirii, de către apostolul Pavel,
punerea în valoare a metodei fenomenologice
a lui Husserl, examinarea existenței umane din
„analitica existențială”, reasumarea finitudinii în
conceperea sensului vieții, chestionarea istoriei
metafizicii, interogarea impactului științei și teh-
nicii moderne, restabilirea poeziei ca substanță
a operei de artă - au devenit repere ale culturii,
separat sau ca ansamblu. Impresionează și astăzi
reluarea de către Heidegger a proiectului de con-
struire a filosofiei în jurul „ființei (Sein)”, pe care
anticii greci au inițiat-o cu Parmenide, pentru a
trece apoi, cu Platon, la alte abordări ale lumii.
Mai nou, se discută dacă proiectul similar al
chinezului Zhuang Zi, care a pregătit daoismul
și a fost publicat în Germania, în 1921, a fost cu-
noscut sau nu de Heidegger (vezi Reinhard May,
Heideggers Hidden Sources. East Asia Influences
on his Work, 2005). Sunt diferențe între manie-
ra intuitivă (imagini) a filosofului chinez și cea
conceptualizantă a lui Heidegger, dar este im-
portant de constatat că filosofia „ființei” a oferit
o perspectivă neexploatată, ce precedă intrarea
impetuoasă a filosofului în politica vremii.
De ansamblul filosofiei „ființei” a rămas le-
gată, însă, participarea filosofului la o politică
ce a vizat destrucția modernității. Heidegger
a exprimat idei convergente cu Hitler deja în
anii douăzeci. Naziștii l-au instalat ca rector al
Universității din Freiburg im Breisgau. Discursul
său rectoral, Die Selbstbehauptung der deutschen
Universitat (1933), își asumă teme ale propa-
gandei acestora. Heidegger a elogiat în termeni
exaltați național-socialismul, a făcut campanie
electorală pentru Fuhrer și a chemat studenți-
mea și populația să-l urmeze. El a părăsit funcția
de rector, la scurt timp, din motivul simplu al
nepriceperii administrative. El s-a retras în ca-
tedră, dar a pledat continuu pentru național-so-
cialism și a rămas în partid până la capitularea
necondiționată din 1945. Când, după război, a
fost intervievat, Heidegger a refuzat să retracteze
ceva din ceea ce a spus. Și-a retipărit scrieri ale
anilor treizeci refuzând notele critice.
Așa stând lucrurile, până deunăzi s-au con-
fruntat două interpretări extreme: una crede că
este vorba de un pasaj neglijabil din evoluția unui
mare filosof, a cărui filosofie ar fi fost neatinsă de
tribulațiile politice, alta consideră că întreaga fi-
losofie a lui Heidegger este străbătută de teme și
rezolvări tipice național-socialismului. Am dat
mereu (vezi, mai recent, A. Marga, Introducere
în filosofia contemporană, ediția a treia, 2016) o
ieșire din controversă mai bine așezată pe fapte
și am scris: „este probabil ca cercetările de arhi-
vă să aducă într-o bună zi lumină deplină asu-
pra faptelor aflate în litigiu. Un lucru este însă
limpede: implicarea lui Heidegger în politica și
ideologia național-socialismului a fost mai mult
decât «pasageră» și, în general, mai mult decât
au sugerat unele afirmații ale sale”. Iată că cer-
cetările de arhivă au venit, odată cu publicarea
Caietelor negre ale lui Heidegger, începută în
2014 și află în curs.
Foarte probabil, Caietele negre sunt cea mai
amplă scriere a filosofului (ea va ocupa aproape
opt volume!) și una dintre scrierile neobișnui-
te al filosofiei dintotdeauna, în care un autor își
explicitează opțiunile, pe parcursul a peste patru
decenii! În nici o altă scriere, Heidegger nu a le-
gat mai direct filosofarea sa de ceea ce se petre-
cea în societate. În niciuna Heidegger nu a pre-
zentat mai net afilierea sa la național-socialism
și sprijinirea acțiunii Fuhrerului. În nici o altă
scriere nu este mai vastă suprapunerea filosofării
sale cu temele propagandei național-socialismu-
lui - incluzând, desigur, cartea de căpătâi a aces-
teia, Mein Kampf (1925), a lui Hitler.
Odată cu Caietele negre, profilul de gânditor al
lui Heidegger se lămurește fără echivoc. El capă-
tă relief ca un critic de mare anvergură la adresa
slăbirii componentei greco-presocratice, odată
cu ascensiunea iudeo-creștinismului în Europa,
din perspectiva unei filosofii a scoaterii din ui-
tare a „ființei”, care atacă modernismul, crești-
nismul, iudaismul și americanismul și elaborea-
ză o „metapolitică” ce ia național-socialismul
anilor treizeci ca subiect al reorganizării lumii.
Dacă, de pildă, Adam Smith vedea în liberalism,
Hegel în rațiune, Marx în proletariat, Husserl
în intelectualitate, Dewey în cetățeni, Romano
Guardini în biserică subiectul capabil să scoată
modernitatea din crize, Heidegger îmbrățișea-
ză național-socialismul și crede că universitatea
trecută prin criteriile acestuia poate juca rolul
orientator.
Imediat după apariția acestei scrieri inedite
s-a trăit un șoc. Editorul a publicat o carte de ex-
plicitare a situației din anii treizeci, când începea
scrierea Caietelor negre. Președintele societății
internaționale „Heidegger” și-a depus demisia
și a luat distanță de Heidegger. La Freiburg im
Breisgau se vrea schimbarea denumirii cate-
drei filosofului. Editura Vittorio Klostermann
se simte trasă pe sfoară. Editorii din diferite
țări și-au modificat opiniile. În Franța, de pil-
dă, după ce s-a publicat o carte de elogiere a
lui Heidegger (Philippe Arjakovsky, Francois
Fedier, Hadrien France-Lanord, eds, Dictionaire
Martin Heidegger: Vocabulaire polyphonique de
sa pensee,2013), autorii sunt stupefiați că filoso-
ful își lua informații din încropelile propagan-
dei. În Germania, Franța, SUA au avut loc reuni-
uni de urgență. Heideggerienii se simt datori să
ia poziție. Iar intervențiile continuă.
Să lămurim mai îndeaproape despre ce este
vorba.
La începutul anilor șaptezeci, Heidegger a
inițiat ediția scrierilor sale, acum mult citata
Gesamtausgabe. Ambiția sa era să aducă filo-
sofia „ființei” în avanscena culturii mondiale.
Heidegger însuși a pus reflecțiile sale, con-
semnate pe cam patru mii de pagini, în caiete
de note învelite în mușama neagră, sub titlul
Schwarze Hefte și le-a destinat publicării în în-
cheierea ediției. Trei volume de caiete sunt din
1931-1941 și formează materia volumelor
94-96 din Gesamtausgabe. Volumul 97 din
Gesamtausgabe conține al patrulea caiet, cu în-
semnările din 1942-1948. Caietele de după 1948
vor ocupa, foarte probabil, volumele 98-101 din
Gesamtausgabe. Nu este deocamdată clarificată
situația primului caiet, cel din jurul anului 1930.
Aceste caiete nu sunt, desigur, singura sursă
nouă, ce se adaugă șirului de scrieri deja con-
sacrate, cu privire la gândirea lui Heidegger. Nu
se mai poate face abstracție de voluminoasa sa
corespondență care, la rândul ei, lămurește felul
în care a gândit filosoful. Este vorba, până în cli-
pa de față, de volume remarcabile, indispensa-
bile celui care vrea să vorbească la obiect despre
Heidegger. Mă gândesc la J. Storck, Hg., Martin
Heidegger, Elisabeth Blochmann, Briefwechsel
1918-1969 (1989) - în care filosoful atacă cato-
licismul; U. Ludz, Hg., Hannah Arendt, Martin
Heidegger, Briefe 1925-1975 (1998) - care lă-
murește un capitol de istorie trăită; Gertrud
Heidegger, Hg., <Mein liebes Seelschen!> Briefe
Martin Heideggers an seine Frau Elfriede 1915-
1970 (2005) - care aruncă lumină asupra expri-
mărilor în viața privată, relevante nu doar bio-
grafic, ale celebrului autor; Martin Heidegger,
Kurt Bauch, Briefwechsel 1932-1975 (2010) - în
care Heidegger recunoaște că a folosit uneori ter-
menii filosofici centrali, precum „ființă (Sein)”
și „existent (Seienden)”, numai ca „acoperire”
a unor conținuturi concrete; Marion Heinz,
Geheimen Briefe (în „Hohe Luft”, 3, 2013), care
cuprinde scrisoarea în care, în 1931, Martin
Heidegger recomanda stăruitor fratelui său
să citească Mein Kampf și să creadă în Fuhrer.
Caietele negre permit, însă, o privire mai amplă
în „laboratorul” gândirii lui Heidegger și înțele-
gerea mai exactă a tezelor sale.
În cele aproximativ două mii de pagini pu-
blicate până acum din Caietele negre sunt con-
turate multe teze. Fiecare se adaugă sau adaugă
ceva deja cunoscutei filosofii a autorului scrierii
Ființă și timp (Sein und Zeit, 1927). Socotind cu-
noscută această filosofie, mă opresc aici doar la
tezele care sunt miezul Caietelor negre. Ele fac
trecerea de la filosofia „ființei” la „metapolitică”.
În Caietele negre este mai hotărâtă decât ori-
unde voința lui Heidegger de delimitare în is-
toria filosofiei. Această voință pleacă de la o
diagnoză: „Ce este omul astăzi? El este cât va-
lorează. Iar el valorează atât cât dă suma extrasă
din răspunsurile la multe chestionare despre el
- omul este rezultatul unui sistem de calculare
uriaș, lățit asupra lui - victimă a cartotecii. Poate
fi încă împins acest om la un Dumnezeu, sau,
mai clar întrebat: se vrea încă să se ajungă la un
Dumnezeu în cercul cețos al acestui om?” (GA
94, p.392). Cu această situație critică în care a
ajuns omul are a se confrunta filosofia.
Drept consecință, filosofia, se află în fața
unor „mari decizii spirituale: confruntarea cu
creștinismul și întreaga filosofie occidentală și
o clară atitudine față de acestea; confruntarea
cu Nietzsche; relația creativă, nu doar organiza-
toare, cu tehnica; noua lume europeană; lumea
Pământului ca atare. Toate aceste cinci decizii
sunt una, a ființei (Seyns), care este, în același
timp, cea care privește întreaga istorie occiden-
tală” (GA 94, p.178-179). Numai o filosofie care
este „disoluția formativă a evenimentelor lumii”
(GA 94, p.29) mai este actuală.
O
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
15
o
Filosofarea are oricum de „rupt” cu tradi-
ția, căci aceasta nu este nicidecum la nivelul
noilor nevoi. Heidegger observă că „spunem
prea mult despre dezmembrarea neesențialu-
lui, spunem prea puțin despre afirmarea puterii
(Ermachtigung) esenței” (GA 94, p.76). În fapt,
se trăiește în „uitarea ființei” și din această „ui-
tare”.
„Filosofia” ce se face este doar o folosire abu-
zivă a termenului de filosofie. Ea nu este decât
„prelucrarea doctă, epigonală a ceea ce a fost
până acum”, „romantică ce slăbește” energiile,
„scolastică de partid”, fără aderență la „ființă” și
la istoricitatea ființării umane (GA 94, p.405).
Filosofia are de oferit acum „gândire (Denken)”
pentru un „nou început” - acesta este impera-
tivul sub care stă.
Heidegger leagă de „noul început”, la care
vrea să fie coautor, inițiativa elaborării unei
metapolitici ca disciplină nouă pe harta filo-
sofării. „Metafizică drept metapolitică” (GA 94
p.116) este linia căutărilor lui Heidegger din
Caietele negre. El scrie că „metafizica ființării
umane trebuie să fie adâncită conform structu-
rii ei lăuntrice și extinsă într-o metapolitică a
poporului istoric (geschichtlichen Volkes)” (GA
94, p.124). Heidegger este de părere că explo-
rarea „ființării umane (Dasein)” duce în mod
necesar la „poporul istoric” și la „metapolitică”
și că aceasta din urmă este încheierea obligato-
rie a filosofiei.
În Caietele negre se vorbește dezinvolt despre
„sfârșitul filosofiei”. Heidegger afirmă că „tre-
buie să aducem filosofia la sfârșit și cu aceasta
să pregătim ceva cu totul diferit - metapolitica.
Corespunzător, trebuie să se petreacă schimba-
rea științei” (GA 94, p.115). Odată cu „metapo-
litica” este vorba de o disciplină care-și asumă
rezultatele noii abordări a „ființei (Sein)” din
cartea Ființă și timp, plecând de la „ființarea
specific umană (Dasein)” și de la plasarea aces-
teia în orizontul temporalității, și care părăsește
ceea ce s-a conceput până acum relativ la om.
Universitatea însăși este chemată să exprime
această schimbare de proporții istorice (GA 94
p.126), care este sinonimă cu denunțarea fără
ezitare a două linii de gîndire: cea care „a tri-
vializat” deja „înțelegerea antică a ființei” în
concepția creștină și secularizarea acesteia și
cea care a matematizat cunoașterea sub pretex-
tul certitudinii, al demonstrabilității și obiecti-
vității. „Amândouă sunt legate lăuntric și doar
filosofia le poate arunca în aer din temelie și
înlocui în mod productiv” (GA 94, p.55). Ora
este a unei conceperi a „ființei” ca potențare,
a „afirmării ei ca putere (Ermachtigung)” (GA
94, p.39-47).
Programul conceput de Heidegger este de
fapt formularea filosofică a ceea ce național-so-
cialismul promitea să facă după preluarea pu-
terii din ianuarie 1933: o afirmare energică a
propriei națiuni trecând peste orice diferențe
și considerente (GA 94, p.136). Filosoful lea-
gă conștiința istorică, „unitatea cu pământul”
și reflecția într-un întreg pe care îl opune mo-
dernității. El acuză „lipsa conștiinței istorice
(Geschichtlosigkeit)”, „absența legăturii cu pă-
mântul (Bodenslosigkeit)” și „amputarea re-
flecției (Besinnungslosigkeit)” (GA 96, p.131,
159 ) ca tot atâtea lacune antrenate de „istorie
(Histoire)”, mai ales în epoca modernă.
Grave sunt fiecare, dar Heidegger insistă
în Caietele negre asupra „legăturii prin naște-
re cu pământul (Bodenstandigkeit)” - a „celui
Lucian Liciu
Orașul îngerilor (2014), carton, acrilic, 60 x 50 cm
care vine din acel pământ, se hrănește și stă pe
el” (GA 94, p.38). El folosește termenii „sânge
(Blut)” și „pământ (Boden)” din limbajul nați-
onal-socialismului și pune filosofia din Ființă
și timp în slujba unei revelări a „adevărului fi-
inței” ce merge până la a face temă din „sânge”
și „pământ” drept componente ale „poporului
istoric”. Ocazional, el este ironic la adresa fo-
losirii celor doi termeni, dar fundamental și-i
asumă.
Tot ocazional Heidegger ironizează excese-
le biologiste (GA 94, p.233), dar nu iese din
considerarea „rasei” drept „condiție necesară
și exprimată nemijlocit a ființării umane isto-
rice” (GA 94, p.189). El susține că popoarele
trăiesc inexorabil după „principiul rasial” (GA
96, p.56), după ce leagă „rasa” de „sânge”, de
„pământ” și de „istorie (Geschichte)” și caută să
o repereze în decizii politice. Preocuparea lui
Heidegger este sesizabil să lege „ființa (Sein)”,
„ființarea umană (Dasein)”, „voința de putere”
și „istoria (Geschichte)”.
Un termen nou, cu mai mare pondere în
caracterizarea modernității este, însă, odată
cu Caietele negre, „mașinația (Machenschaft)”,
„făcătura”, „trocul”, „combinația nefastă”, am
mai putea spune. Sub acest termen, Heidegger
are în vedere rezultatul abordării lumii din jur
doar ca material pentru prefacere și obținere a
ceva. „Mașinația” este fără „memorie” și fără
„amintire” (GA 94, p.296) și stă pe dubla igno-
rare: a diferenței dintre „existent” și „ființă” și
a faptului că „istoria își are temeiul în ființarea
umană (Dasein)” (GA 94, p.331). Ea presupune
„uitarea ființei”. „Tehnica” este, în concepția lui
Heidegger, „ultima și extrema formă a mașina-
ției” (GA 96, p.274).
Heidegger contrapune apelului la „ființă”,
„mașinația”, ca un fel de aranjament global
pentru a submina un popor. În ton cu distinc-
ția lui Carl Schmitt dintre „amic“ și „dușman“,
Heidegger arată cu degetul spre „dușmanul
interior (innerer Feind)”. El a citat într-un loc
falsele Protocoale ale înțelepților Sionului și,
după cum arată cei care s-au ocupat complet
de acest aspect al manifestărilor sale, nu a înce-
tat să le ia ca adevăr. În Caietele negre, el pune
„evreimea mondială (Weltjudentum)” (GS 96,
p.243) la originea acelei „abandonări a ființei
(Seinsverlassenheit)” ce ia forma „mașinației”.
Aceasta ar fi efectul „capacității de calculare”
a „rasei evreilor” (GA 96, p.46), respectiv al ca-
racterului de „veniți” din altă parte a lumii. În
concepția lui Heidegger, „puterea temporară pe
care evreimea a dobândit-o în lume ... își are
temeiul în aceea că metafizica Occidentului, cel
puțin în desfășurarea ei din epoca modernă, a
oferit puncte de sprijin pentru extinderea unei
raționalități și capacități de calculare altfel goa-
le” (GA 96, p.46). Reluarea filosofică a propa-
gandei timpului este sesizabilă.
Chiar după ce a fost îndepărtat din Rectorat,
în Caietele negre (1938) Heidegger conside-
ra că, dincolo de persoanele și politicile care
l-au reprezentat, național-socialismul rămâne
inexorabil. El vorbește de „necesitatea afirmă-
rii lui (die Notwendigkeit seiner Bejahung (GA
95, p.408). Valabilitatea național-socialismului
transcende, în orice caz, epoca apariției sale.
Soarta practică a național-socialismului depin-
de, după Heidegger, de capacitatea de „a elibera
și pregăti un adevăr originar” (GA 94, p.190)
și de a fi „național-socialism spiritual” (GA 94,
p.136).
Pe parcursul anilor treizeci, Heidegger a ex-
primat așteptarea ca național-socialismul să
nu se oprească la exercitarea puterii preluate
la Berlin, în ianuarie 1933: „acesta trebuie ca
el însuși să cunoască devenirea și să dea for-
mă viitorului” (GA 94, p.114 și urm), drept
condiție a înaintării sale. Heidegger a prevenit
contra alunecării în biologism, care, scrie el,
„este din temelie negerman” (GA 94, p.233).
Schimbarea de după preluarea puterii este cea
16
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
care contează și are amploare fără precedent.
„Național-socialismul este un principiu barbar.
Acesta este esențialul său și măreția lui posibilă.
Pericolul nu este el însuși - ci ca el să devină
trivializat într-o predică a adevărului, binelui,
frumosului (ca la o seară de școlire). Și ca ace-
la care vrea să facă filosofia lui să nu pună în
joc altceva decât logica moștenită a gândirii
comune și a științei exacte, în loc să înțeleagă
că acum tocmai logica intră iarăși în situația de
nevoie și de necesitate și din nou trebuie să se
formeze” (GA 94, p.194). Heidegger cere expli-
cit recunoașterea nevoii unei logici noi - a na-
țional-socialismului.
În Caietele negre, Heidegger salută prelua-
rea puterii de către Hitler: acesta ar fi „potri-
vit (ver-kommen)” (GA 97, p.150) situației. În
1933, Heidegger nota „marea experiență și no-
rocul ce a venit prin aceea că Fuhrerul a deștep-
tat o nouă realitate, care îi oferă gândirii noas-
tre calea dreaptă și propulsia” (GA 94, p.111).
După opinia sa, „toate învățăturile despre om
(creștin-iudaice, de exemplu) ... sunt antropo-
logice” (GA 95, p.322) și, deci, „uită ființa”.
Din capul locului, Heidegger a împins res-
ponsabilitatea pentru crimele nazismului spre
victime: opoziția la regim ar fi cea care a pro-
vocat replica nazismului (GA 97, p.20). Iar
după 1945, când au devenit tot mai evidente
lagărele de exterminare și întregul Shoah al
evreilor, Heidegger a schimbat subiectul. El
a acuzat aliații și a vorbit de „fascismul mare
(Grossfaschismus)” al puterilor învingătoare
în politica lor europeană, care ar depăși „lipsa
de esență iresponsabilă cu care Hitler a îngro-
zit Europa” (GA 97, p.247-249). Iar la urmă,
Heidegger proferează aceeași acuzație: „siste-
mele moderne ale dictaturii totale provin din
monoteismul iudeo-creștin” (GA 97, p.438),
care ar fi umbrit, în geneza europenității, lăsă-
mântul presocraticilor.
Vinovățiile istorice nu se opresc, însă, aici
pentru Heidegger. În opinia sa, evident lipsită
de probe, americanii ar fi „co-organizat” de fapt
național-socialismul în intenția de a „deșerti-
fica Germania” (GA97, p.148). Iar readucerea
Germaniei printre democrații, după 1945, nu
ar fi decât tot prin violentare. „Să observăm că
acum poporul german și țara este un unic lagăr
de concentrare, așa cum lumea, în orice caz, nu
a văzut încă și nici nu va vedea - această ne-vo-
ință care este mai plină de voință decât lipsa
noastră de voință contra sălbăticirii național
socialismului” (GA 97, p. 100). „Sălbăticirea
național socialismului (Verwilderung des
Nationalsozialismus)” este ceea ce Heidegger
recunoaște după 1945, dar trimite săgețile în cu
totul altă parte!
Începând cu 1944, Heidegger a schimbat și
alte plăci. El s-a opus clișeului care îi asimilează
pe ruși cu „cei veniți din stepele Asiei” (GA97,
p.37). Pentru Heidegger, „odată cu Rusia vine
nu ceva străin, ci noi înșine în forma epocii
moderne depline și necondiționate și a euro-
penității conformă cu <Vestul>” (GA 97, p.53).
El distinge acum între Rusia și bolșevism, în-
tre Europa și Occident și suprapune conceptual
America și „evreimea mondială”.
În Caietele negre puse în circulație, atunci
când vine vorba de crimele nazismului,
Heidegger mută discuția în două direcții. Pe de
o parte, spre politica aliaților de după capitu-
larea Germaniei hitleriste. Pe aceasta o vede în
consecința „iudeo-creștinismului”, ca „voință
de nimicire (Vernichtungswille)”. Pe de altă par-
te, spre acuzarea abandonării eforturilor de
punere în chestiune a „existentului (Seiende)”
spre a regăsi „ființa (Sein)” și de „scoatere din
uitare a ființei”. Uneori, el încadrează tot ceea ce
s-a petrecut în repercursiunile „tehnicii deter-
minate planetar”. Heidegger nu numai că pune
tragediile celui de Al Doilea Război Mondial în
seama victimelor, dar impinge discuția dinspre
fapte spre interpretări și îi vede vinovați chiar
pe cei atacați de Hitler.
La nivelul anului 1948, în Caietele negre,
Heidegger afirma că, în Discursul rectoral
(1933), a avut dreptate să cheme la o „deștep-
tare a poporului” (GA 97, p.98) și că greșeala
sa consta în aceea că discursul s-a produs „prea
devreme” (GA 97, p.130). Lumea nu era încă
pregătită (GA97, p.127). Așa se întâmplă, de
altfel, în istorie, spune Heidegger, când „gân-
direa cuprinzătoare a istoriei universale (welt-
geschichtliche Denken)” întâlnește împrejurări
neprielnice (GA 97, p.148). Dar vine o zi în
care această gândire va inspira o „mare politi-
că”. Heidegger sugerează că „gândirea ființei”
este de fapt o abordare a lumii căreia îi aparține
viitorul.
Profund inovativ în filosofia „ființei”, care
reprezintă neîndoielnic o cotitură a filosofiei,
Heidegger se dovedește extrem de fragil în me-
tapolitică. Nu ideea metapoliticii este fragilă -
căci, la drept vorbind, sunt vechi tentativele de
a lua politica în regia teologiei (Toma), moralei
(Kant, Jefferson, Dewey) sau filosofiei (Hegel,
Husserl), sau de a-i adăuga o conștiință de sine
critică (Vico, Nietzsche), ca să amintim doar
câteva momente. Fragilă este legarea metapo-
liticii, de la bază, de teme ale propagandei na-
țional-socialismului - „legătura cu pământul”,
„legătura cu istoria”, „sângele”, „rasa” - și, așa
cum atestă Caietele negre, perseverarea în acest
cadru.
După publicarea Caietelor negre a deve-
nit clar că identificarea lui Heidegger cu felul
de a gândi al național-socialismului nu a fost
o naivitate, ci o convingere profundă, pe care
Heidegger a căutat să o elaboreze filosofic. Așa
stând lucrurile, se ridică întrebarea: este vreo
parte a operei lui Heidegger care să nu fie tri-
butară în vreun fel național-socialismului lui
Hitler și, desigur, aripii mai „populare”, care
era cea a lui Ernst Rohm, repede suprimată de
Fuhrerul însuși? Sunt de părere că există ase-
menea scrieri. Numai că Heidegger însuși s-a
preocupat, în Caietele negre cu deosebire, să
arate că deja prin scrieri majore, începând cu
Ființă și timp (1927) și trecând prin Discursul
rectoral (1933), s-ar afla pe aceeași lungime de
undă cu Fuhrerul.
Este uimitoare, apoi, fragilitatea abordării
istoriei de către un filosof care a făcut, ca pu-
țini alții, caz de istorie. Heidegger l-a luat în
serios pe Richard Wagner (Das Judentum in
der Musik, 1850), apoi pe alții care au lucrat
la demonizarea evreilor în epocă (inclusiv pe
cel mai virulent dintre aceștia, Hans Bluher,
cu Die Erhebung Israels gegen die christlichen
Guter, 1931). Neașteptat pentru cititorii care
așteaptă de la un filosof cuprinderea diverse-
lor experiențe istorice și privirea dincolo de ele
și de clieșee, Heidegger a ajuns să ia ca sursă
de informare Protocoalele înțelepților Sionului,
demult denunțate de un cercetător turc, ca text
confecționat de Ohrana țaristă prin falsificarea
unui pamflet la adresa lui Napoleon al III-lea.
Că deja în anii formării lui Heidegger cercetări-
le de istorie a culturii germane spuneau altceva,
de pildă că nu se pot separa nicidecum filoane-
le german și evreiesc din cultura germană, ele
fiind în simbioză, nu a mai contat. Nu a mai
contat nici faptul că Heidegger s-a declarat în-
datorat lui Emil Lask, lui Husserl, căruia i-a și
dedicat, la apariție, scrierea sa rămasă principa-
lă, Ființă și timp.
Istoriografia germană a infirmat demult sur-
sele istorice pe care s-a bazat Heidegger. Nu doar
noua generație de istorici, cu Martin Broszat,
Eberhard Jâckel, Hans Mommsen în frunte, a
atras atenția asupra ireductibilității istoriei ger-
mane la schemele simpliste puse în aplicare de
național-socialism. Chiar antecesori favoriți au
pledat contra simplificărilor. Nietzsche, spre
ilustrare, a considerat că în iudaism și crești-
nism subzistă un filon etic de chestionat, dar
nu a ascuns admirația pentru personalitățile pe
care cele două le-au etalat pe scena istoriei uni-
versale. Mulți contemporani ai lui Heidegger au
rămas, totuși, lucizi. Marele său prieten, Rudolf
Bultmann, spre exemplu, a dovedit cât de ine-
xtricabilă este unitatea dintre creștinism și iu-
daism și cum s-au articulat benefic moștenirea
greacă și moștenirea Ierusalimului în cultura
europeană. La Heidegger, nu găsim nici măcar
menționarea acestui dosar istoric extraordinar,
care nu a încetat să crească în importanță pe
scena culturii universale.
Fixația pe stigmatizarea evreilor s-a dovedit a
fi, ca orice fixație propagandistică, o înfundătu-
ră. Germania național-socialismului este numai
un exemplu. Nu altcineva decât Carl Schmitt
părea să-și dea seama de aceasta - e drept că
abia în fața procurorilor de la Nurnberg! Istoria
trebuie discutată, desigur, dar deformarea ei se
plătește până la urmă. Deja din generația lui
Heidegger s-a dat, însă, prin Nahum Goldmann
(Mein Leben als deutscher Jude, 1983), de pildă,
o abordare a dosarului germano-evreiesc opusă
simplificărilor, care dovedește cât de fecundă
poate fi examinarea fără prejudecăți a istoriei.
Vizibil pornit, Heidegger scrie, la un mo-
ment dat, că evreii nu ar fi adus pe scena isto-
riei decât economie și biologie, ca unghiuri de
abordare a vieții. Nu cred că autorul Caietelor
negre ar avea răspuns în fața observației că un
idealism sănătos - prin creștinism, dar și prin
Maimonide, Montaigne, Mendelssohn, Herzl,
Husserl, Rosenzweig, Einstein, într-o măsură
prin Newton, Max Weber, Niels Bohr și mulți
alții - este un alt unghi de abordare a vieții ce
vine tocmai dinspre cei pe care îi denigrează. Pe
de altă parte, dacă sunt „aranjorii lumii”, cum
spune un alt mit pe care Caietele negre îl îmbră-
țișează - sau, în exprimarea prelucrată filosofic
de Heidegger, dacă evreii ar practica opusul „le-
găturii cu pământul”, „mașinația”, aranjamentul
global - atunci cum se face că evreii au plătit
mereu oalele sparte, în lunga diasporă la care
i-a silit cucerirea Ierusalimului de către Titus
(anul 70)?
Dincolo de toate, un filosof nu are voie să se
înșele atât de ușor asupra istoriei. Nici să treacă
pe lângă evidențe de neatacat!
(Din volumul Andrei Marga,
Filosofi și teologi actuali, în curs de publicare)
■
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
17
filosofie
traduceri
Mazzino Montinari, Ce a spus
Nietzsche, II: Anii De La Basel
(1869-1879) (III)
Mazzino Montinari, Che Cosa Ha Detto NIETZSCHE.
A cura e con una Nota di Giuliano Campioni, Adelphi
Edizioni, 2003 (Seconda edizione), p. 76-104: II. Gli
anni di Basilea (1869-1879). M. Montinari (1928-1986)
a fost lungă vreme profesor de Limba și literatura ger-
mană la diverse universități italiene; dintre scrierile sale
amintim: Su Nietzsche (1981); Nietzsche lesen (1982).
Bun cunoscător al operei lui Nietzsche, a inițiat și reali-
zat, împreună cu Giorgio Colli celebra ediție: Nietzsche.
Werke und Briefwechsel. Kritische Gesamtausgabe,
W. de Gruyter, Berlin/New York (1975 s.urm), re-
luată în: Sămtliche Werke. Kritische Studienausgabe
in 15 Einzelbanden, 1988 21999; Sămtliche Briefe.
Studienausgabe, 1986 (8 Bde, in Kassette).
S-a observat deja (de către Rudolf Steiner,
antropologul) că Nietzsche trebuia să fi ci-
tit ceva similar în Cursul de filosofie al lui
Duhring, cu toate că Nietzsche însuși vorbise,
în Inactuala asupra istoriei, de o teorie asemă-
nătoare a pitagoreicilor (L. Andreas-Salome, Fr.
Nietzsche in seinem Werken, 1894, trad.: t. Vita
di Nietzsche, Roma, 1988, p. 208) și că în genere
concepția «ciclică a eternității e pe larg reprezen-
tată în antichitatea clasică (R. Steiner, Friedrich
Nietzsche. Ein Kămpfer gegen seine Zeit, Weimar,
1895, trad.it. 1935, p. 36). Henri Lichtenberger (La
philosophie de Nietzsche, Paris, 1911) și Charles
Andler (Nietzsche, sa vie et sa pensee, vol. II, p.
421 și urm.) au indicat trei opere - mai mult sau
mai puțin contemporane cu Nietzsche - în care se
găsește aceeași teorie sau cel puțin aceeași ipote-
ză: Johannes Gustav Vogt, Die Kraft. Eine realmo-
nistische Weltanschnauung, (1878); Louis August
Blanqui, L’eternite par les astres (1872); Gustav Le
Bon, L’homme et les societes (1881). Despre ultima
se găsesc urme în manuscrisele lui Nietzsche. În
schimb, opera lui Vogt a fost citită de Nietzsche în
vara lui 1881 la Sals-Maria. Un fragment din acea
perioadă (pus în relief de Andler) zice: «Cine nu
crede într-un proces circular al universului trebu-
ie să creadă în Dumnezeul cu o voință - ceea ce
implică concepția mea, opusă la toate concepții-
le teiste trecute (vidii: Vogt, p. 90)» (FP, 11[312]).
Nietzsche a primit de la amicul său Overbeck ope-
ra lui Vogt la jumătatea lui septembrie, la o lună
și jumătate după ce noua concepție era «prezentă
în orizontul său» (Scrisoare către H. Koseliz, 14
august 1881). Mai importantă decât aceste ob-
servații cronologice este contextiunea intimă care
leagă eterna reîntoarcere, întrucât e proces cosmic
circular, cu negarea Dumnezeului creator al creș-
tinilor, căruia Nietzsche îi va anunța moartea în
Știința voioasă. În ceea ce îl privește pe comunar-
dul Louis-August Blanqui, nu i-am găsit înregis-
trată opera în nici un carnețel al lui Nietzsche din
1883 (FP, 17[73]). Trebuie să excludem astfel posi-
bilitatea că el cunoscuse L’eternite par les astres deja
în 1881 și să presupunem, totuși, că unul dintre cu-
noscuții săi (Gast? Malvide? Overbeck?), care citi-
seră Zarathustra sau aforismul 341 din Știința vo-
ioasă, i-au atras atenția asupra lui Blanqui. În fapt,
similitudinile sunt surprinzătoare. Revoluționarul
francez a scris această specie de «poem în proză»
(H. Lichtenberger, 1911) în carcera de la Fort du
Taureau, unde era închis de către Thiers; în acel
poem se poate citi, de exemplu: «Ceea ce eu scriu în
această clipă în carcera mea de la Fort du Toureau,
am scris deja și o voi scrie în etern pe o masă, cu
o peniță, cu care sunt înzestrat, în circumstanțe
cu totul identice...» (L.-A. Blanqui, 1872, p. 73).
Unica diferență este că Blanqui presupune, în afa-
ră de o repetiție în timp infinit, și o repetare în spa-
țiul infinit (ceea ce Nietzsche nega în mod expres)
cu posibilitate de varianta infinite, altele decât re-
petițiile faptului însuși: «În tot ce ființează, există
sosii identice și variante ale acestor sosii, care se
multiplică și reprezintă în orice moment persona-
litatea sa, existând totuși numai din fragmente. Tot
ceea ce, dacă a putut să ființeze, și este realmente
într-un alt punct al universului...» (Ibid., p. 57).
Dar Blanqui nu era un cercetător, cum nu era nici
Nietzsche, în timp ce ipoteza științifică a repetării
eterne a identicului preocupa deja cercetătorii din
epocă. Așa încât Nietzsche, în lunile imediat ur-
mătoare lui august 1881, și apoi, cu atât mai mult
în anii care au urmat, a fost preocupat de confir-
marea științifică a «doctrinei» sale și a încercat
el însuși să o fundamenteze în mod științific. La
pseudogânditorul Duhring a găsit, căzându-i în
mână Cursul de filosofie în 1885, opoziția cea mai
precisă. La fel și în conferința unui cercetător de
altminteri serios: Carl von Nageli (1884). E curi-
os să reținem că și Friedrich Engels, în însemnă-
rile sale pentru Dialectica naturii, după ce a citit
acea conferință în textul din 1877 - Nietzsche o
va cunoaște într-o versiune posterioară, din 1884
-, observase, în legătură cu problema incompre-
hensibilității infinitului, contrariu lui Nageli; «Nu
doar și noi zicem că materia și mișcarea sunt nece-
sare și indestructibile, ci noi considerăm că lumea
există ca progres infinit, adică în forma infinitului
rău, și cu aceasta am înțeles acest proces întocmai
așa cum e de înțeles. Dar se poate în plus pune în-
trebarea dacă acest proces este o eternă repetiție
a identicului - în mari cicluri - sau dacă aceste
cicluri au ramificații ascendente sau descendente»
(F. Engels, Dialectica della natura, trad. italiană,
Roma, 1967, p. 245). În fine - așa cum a menționat
deja Lichtenberger - teoria mai mult paradoxală a
lui Nietzsche ia naștere dintr-o ipoteză științifică
actuală în epoca sa. Nietzsche a simțit, natural-
mente, că are de a face cu o ipoteză, dar - oarecum
ca Pascal - scria: «Deși repetiția ciclică este numai
o verosimilitate sau o probabilitate, chiar gândul
unei astfel de probabilități poate tulbura și deruta...
La astfel de efecte posibilitatea eternei reîntoarceri
nu a fost sortită» (FP, 11[203], 1881). Tocmai aici
credem că zărim unul dintre motivele care l-au
determinat pe Nietzsche să-l facă pe Zarathustra
«să predice» eterna reîntoarcere. În ultimă anali-
ză, fiind totdeauna conștiința «răstălmăcirii radi-
cale a ființei» și eroarea (fiind) «părintele vieții»
(11[270]), marii reformatori, ca Mahomed - argu-
menta Nietzsche (și noi adăugăm: ca Zarathustra
al lui ) - «nu impun oamenilor să obțină „altceva”
decât să vadă cum ceva superior, adică ceva pe
care îl voim și îl putem avea” (de «a descoperi» ra-
țiunea și înțelepciunea și fericirea mai mult decât
nu am aflat-o în trecut)» (11[19]). Faptul că ipo-
teza eternei reîntoarceri a acelorași lucruri se afla,
pentru a spune astfel, la culmea sau la limita ex-
tremă a conștiinței științifice, ar putea să fie coro-
larul necesar al unei concepții rigid deterministe
și completamente «ateiste» a existenței, satisfăcea
«pasiunea cunoașterii» a lui Nietzsche. El voia
însă să fie un reformator al umanității, spre a se ivi
homo terrestre universale (11[274]); chiar și singu-
ră ipoteza ar putea să fie îndelung «mai puternică
decât o credință oarecare, întrucât suscită mult
mai mult decât o dogmă religioasă» (11[248]).
Acesta este «machiavelismul» lui Zarathustra, de
care Nietzsche e câștigat pentru mult timp: «Să ne
păzim de a învăța (pe cineva) o asemenea teorie
ca pe o religie improvizată!... Ce să însemne pere-
chea de milenii în care s-a conservat creștinismul!
Pentru o gândire mai puternică, de-a lungul mul-
tor milenii - pentru mult, mult timp trebuie să fie
mic și neputincios!» (11[158]). Așa cum se vede,
această gândire «mai puternică» este în constantă
vecinătate a religiei, cu toate că este, de fapt, sfâr-
șitul oricărei religii și negarea, mai radicală încă
decât aceea a spiritului liber, a oricărei metafizici.
Nu se poate afirma cu siguranță că Nietzsche
«credea» în eterna reîntoarcere a acelorași lucruri.
În manuscrise certitudinea alternează cu dubiul;
în Zarathustra teoria survine, mai mult decât de-
monstrată, enunțată în formă de simboluri. În ori-
ce mod, ar putea să fie interesantă raportarea între
«demonstrațiile» rămase în manuscrise și aceea
care pare cea mai convingătoare: «Lumea forțelor
nu suportă diminuare: altminteri în timpul infinit
ar fi slăbită și ar pieri. Lumea forțelor nu suportă
stări: altminteri aceasta și-ar fi atins ținta și orolo-
giul existenței s-ar opri. Așadar, lumea forțelor nu
ajunge niciodată la un echilibru, nu are niciodată
un moment de odihnă, forța și mișcarea ei sunt
de obicei mari în orice timp. Oricare ar fi starea
la care această lume ar putea ajunge, ea trebuia să
o fi atins deja, și niciodată una de infinit de ori.
Astfel și acest moment: el era deja aici o dată și
de multe ori și se va reîntoarce; la fel toate forțe-
le distribuite exact ca acum; același survine prin
momentul care a generat aceasta și prin acela care
va fi fiul momentului actual» (11[148]). În acest
punct însăși concepția timpului infinit pare a se
preciza ca negare a devenirii și eternizare a clipei,
așadar «totul este etern și nedevenit» (11[157]);
pentru a descrie cercul etern «nu-i nevoie de a
recurge, prin intermediul unei analogii înșelă-
toare la cercuri care devin și pier, ca de exemplu
stelele, fluxul și refluxul, ziua și noaptea, anotim-
purile» (ibid.). Nietzsche repetă de multe ori aces-
te argumentări, fără a ajunge la o formulare care
să corespundă convingerii cu care, dimpotrivă,
enunța consecvența «gândirii mai puternice». Se
mulțumește apoi cu «probabilitatea» (rațională) a
teoriei sale și se adresează individului cu porunca:
«...trăiește în modul de a putea să dorești să re-
trăiești această proprie viață în repetare eternă»
(11[161]). Diferența între aceia care cred în eterna
reîntoarcere și cei care nu cred este că primii con-
feră vieții lor amprenta eternității, iar cei din urmă
trăiesc o «viață vremelnică» (11[160]). Individul
trebuie să-și modeleze viața ca pe o operă de artă,
și în care să-l ajute însăși credința de a retrăi în
mod etern o astfel de viață. Reîntoarcerea eternă
sancționa de asemenea sfârșitul oricărei teleolo-
gii: universul nu are scop nici moral, nici estetic,
devenirea ciclică e inocentă; dar aceasta permite
ceea ce Nietzsche numește «desumanizarea natu-
rii» și asimilarea tuturor experiențelor trecutului,
18
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
al întregului bine și rău al umanității, al tuturor
erorilor care nu au condiționat și nu condițio-
nează viața. Culmea acestei noi «grande cosmo-
diceea» este simbolizată ca «annulus aeternitates»
(11[197]): «Soarele cunoașterii strălucește din
nou în amiază și șarpele eternității se încrețește în
lumina ei - este timpul vostru, frați ai amiezii!»
(11[196]).
4.	Tot ceea ce am expus se petrecea în primă-
vara și toamna lui 1881. Ceea ce lipsea totalmente
în adnotările acelei perioade este o altă idee im-
portantă, care, apoi constituie pivotul primei păr-
ți din Zarathustra: ideea supraomului. Obiectul
primei predicații a lui Zarathustra nu este eterna
reîntoarcere, ci supraomul. În Știința veselă încă
nu e vorba de supraom, nici nu se află vreo urmă
în manuscrisele care precedă nemijlocit redacta-
rea primului Zarathustra. Această idee nouă se
localizează așadar în iarna lui 1882-1883 pe când
Nietzsche era pradă unor grave suferințe psihice,
în ruptură cu familia, chinuit de resentimentul
față de Lou și Ree și chiar față de sine însuși, o
iarnă «în pragul sinuciderii». În această iarnă s-a
născut supraomul.
În decembrie 1882, în momentul culminant al
crizei, Nietzsche scrie pentru sine: «Nu vreau viața
din nou». Cum am putut-o suporta? Producând.
Cum se face că eu nu suport aparența? Viziunea
supraomului, în care spune da vieții. Am încercat -
vai mie!» (FP, 4[8]), 1882-1883. Nietzsche însă nu
e supraomul, ci supraomul la rândul său nu e altul
decât omul care este în stare de a zice da vieții, așa
cum este, în eternă repetiție. Aceasta e legătura din-
tre teoria eternei reîntoarceri și predicarea suprao-
mului. Pentru a accepta imanența totală, lumea de
după moartea lui Dumnezeu, omul trebuie să se
ridice deasupra lui însuși, trebuie «să apună» spre
a se naște supraomul: «omul terestru universal» al
lui 1881 pare a nu mai ajunge; numai o ființare su-
praumană va putea suporta viața care se reîntoarce
etern. Acum, conceptul complementar al suprao-
mului este «ultimul om»: «omul cel mai demn de
dispreț, acela care nu știe să se disprețuiască pe
sine însuși», care «minimalizează» totul (Așa a
grăit Zarathustra, «Prologul lui Zarathustra», 5).
Dar și ultimul om se va reîntoarce eternamente.
Aceasta este, pentru Nietzsche, obiecția (!) cea
mai gravă împotriva eternei reîntoarceri. Și în ge-
neral, experiențele din acea iarnă sunt acelea care
l-au împins să gândească la o viață care nu putea
să fie trăită așa cum se repetă în etern, fără să fie
copleșită de grețuri și striviri de dispreț. În aceas-
tă «situație de necesitate» iau naștere, de-a lungul
unui proces de sublimare a propriilor experiențe și
cele mai demoralizante, tipic la Nietzsche - «cine
știe dacă și de această dată voi reuși să transform
noroiul în aur» (Scrisoare către F. Overbeck, 25
decembrie 1882) - ideea supraomului. Citindu-l
pe Zarathustra așa cum este în prezent, suprao-
mul are sens pentru Nietzsche numai în funcție de
eterna reîntoarcere, având avantajul de a nu cădea
în echivocuri grosolane și cuprinzând fie eterna
reîntoarcere, fie supraomul, pe acela care era în
mintea lui Nietzsche: eterna reîntoarcere nu e o
specie de salt mortal în irațional în căutarea unei
alte «lumi în spatele lumii» (FP, 11[63]), 1881, sau
și mai rău, un palid surogat al religiei; supraomul,
tocmai pentru legătura sa cu eterna reîntoarcere,
nu e un atlet estetizant, debordând de sănătate
sau, și mai rău poate, protagonistul unei «rase de
stăpâni». Ambele sunt dimpotrivă concepte-limi-
tă ale unei viziuni antimetafizice și antipesimiste a
lumii de după «moartea lui Dumnezeu».
5.	Între Nașterea tragediei și Așa a grăit
Zarathustra există identitate de probleme, sau
mai bine de tendințe, dar soluțiile, deznodămin-
tele sunt opuse. Așa cum în Nașterea tragediei
Nietzsche tinde la justificarea globală a existenței
(ceea ce semnifică: «a zice da vieții») și ajunge la
«metafizica artei», tot așa în Zarathustra eterna
reîntoarcere, voită de supraom, zădărnicea însăși
problema justificării existenței, mitul tragic închi-
zând orizontul nemediant, mai clar cu «eterniza-
rea» caracterului integral terestru și imanent al
vieții.
Ca și după Nașterea tragediei, și după
Zarathustra Nietzsche caută să activeze cunoaște-
rea dobândită la granițele sferei raționale. Dar de
această dată întreprinderea era încă și mai dificilă,
deoarece conținutul noii cunoașteri a eternei re-
întoarceri nu s-ar putea exprima racordându-se la
mistificarea artistică, la crearea metafizică a «mi-
tului tragic». Și aceasta este adevărata problemă
a «expresiei» în Zarathustra. În timp ce în epoca
Nașterii tragediei Nietzsche era pregătit și pentru
cazul în care ar trebui să devină poet (cfr. Scrisorii
către E. Rohde, 29 martie 1871), Zarathustra e
un poet cu «rea conștiință», «...poeții mint foar-
te mult? Dar și Zarathustra e un poet... Dar locul
în care cineva a spus serios că poeții mint foar-
te mult: el are dreptate - noi mințim foarte mult.
Știm încă prea puțin și suntem prea puțin în stare
de a învăța: de aceea nu putem să nu mințim» (Așa
a vorbit Zarathustra, II, «Despre poeți»). Căutarea
obsesivă a antitezei, expresia supraîncărcată de
simboluri, supraabundența similitudinilor și îm-
preună cu aceasta - monotonia lor, care derivă
din scheme aproape retorice, egale în oricare caz,
cizelarea din evocări de superlative, incapacitatea
lui Zarathustra de «a încălzi inima» (K. Lowit,
Lucian Liciu
Fuga în Fa minor (2018), carton, colaj, acrilic, 40 x 40 cm
Nietzsche e l’eterne ritorno, 1982, p. 191) cititoru-
lui său, absența totală de bucurie pentru «dans» și
«râsul» lui Zarathustra, jocul frenetic cu vorbe - e
tot ceea ce face din Zarathustra antipodul grandi-
os al unei creații poetice. A căuta plăcere estetică
în Zarathustra este un echivoc grotesc, asemănă-
tor aceluia de a fi încercat surogatul unei religii sau
unei metafizici. Ambele cazuri sunt petrecute, dar
fie cel care s-a lăsat fascinat de perfecțiunea stilis-
tică a lui Nietzsche, fie cel care a dorit să găseas-
că mulțumirea nevoilor sale religioase, a ignorat
pasiunea cu care Nietzsche a scris «poemul» său
straniu. Această pasiune înfrânge orice limită ale
invenției poetice. Această pasiune e pasiunea «spi-
ritului» (Geist=mente, nu suflet = anima) despre
care Nietzsche spune: «Spiritul e viața care taie în
propria carne: în pătimirea sa ea îi sporește învă-
țătura ...» (Că așa a vorbit Zarathustra, II, «Despre
înțelepți iluștri»).
În fine, Nietzsche al Nașterii tragediei nu era
singur, pentru că împreună cu Wagner avea cre-
dința că luptă pentru reforma culturii germane
împotriva «toamnei civilizației». Nietzsche al lui
Așa a vorbit Zarathustra realizează o specie de
fugă înainte, o tentativă de a răvăși valorile socie-
tății existente și de a recupera o viziune a omului și
a vieții integralmente terestre. Această tentativă se
actualizează în solitudine totală, ea este integral-
mente individuală. «Așa vreau să trăiesc; ilumi-
nat de virtutea unei lumi care nu mai e niciodată
existentă» scria Nietzsche în acea iarnă a lui 1882-
1883) (FP., 5[1]146). Așa a vorbit Zarathustra e și
o utopie.
(traducere de Alexandru Boboc)
■
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
19
religie
Teo-fenomenologia
iubirii la părintele
Dumitru Stăniloae (III)
■ Nicolae Turcan
Fenomenul iubirii. Fenomenul iubirii în gân-
direa părintelui Dumitru Stăniloae interesează
aici prin relevanța fenomenologică pe care o
deține. Iubirea intra-trinitară, iubirea lui Dumnezeu
față de oameni și a oamenilor față de Dumnezeu,
precum și iubirea oamenilor între ei constituie liniile
de bază ale unei analize, care a fost deja făcută.1 Din
lipsă de spațiu, mă voi opri numai la ceea ce ar pu-
tea avea interes fenomenologic. Din nou precauția:
poate fi vorba despre fenomenologie în toate aceste
cazuri? Nu constituie mai degrabă o blasfemie să
vorbim fenomenologic, de pildă, despre iubirea din
Sfânta Treime?
Surprinzător, atunci când descrie iubirea desă-
vârșită a Sfintei Treimi, Părintele Stăniloae folosește
termenul de conștiință. Iubirea perfectă și infinită de
tip Eu-Tu dintre Tatăl și Fiul este sporită de iubirea
persoanei Duhului Sfânt, care aduce „un nou mod
de iubire”, care-l sporește pe cel dintâi. Bucuria iubirii
este dată, subliniază Stăniloae, de conștiința infinită-
ții Celuilalt, iar nu de infinitatea goală: „Nu infinita-
tea în sine dă bucuria iubirii, ci reprezentarea ei de
către o altă persoană decât cea proprie. Unde lipsește
conștiința, lipsește bucuria. Dar bucuria reală o dă
altă conștiință atentă la ea.”2
Avem aici ceea ce Michel Henry ar numi o
„arhi-fenomenologie” a Sfintei Treimi, în care „apa-
riția” Persoanelor este viață, iubire și bucurie infinită,
nu doar conținut noematic destinat unei fenomeno-
logii obiectivizante. Prezența conștiinței iubirii este
aici capitală, dar este o descriere analogică, pornind
mai degrabă de la iubirea umană: „iubirea are drept
bază conștiința unei alte persoane.”3 Iubirea este con-
diționată, spune Stăniloae, de conștiința ei, iar „ea
vede în conștiința mea iubirea mea”.4 În acest ultim
exemplu, conștiința își pierde calitatea de pol consti-
tuant și se expune vizibilității. Ea arată iubirea pe care
o poartă celuilalt, iar celălalt o poate vedea. Cu alte
cuvinte, conștiința iubitoare a celuilalt devine la rân-
dul ei fenomen pentru conștiința mea, fapt imposibil
în paradigma fenomenologiei lui Husserl.
Însă la acest nivel încercarea de arhi-fenomeno-
logie sfârșește destul de repede, odată perihoreza.
Chiar dacă termenul de conștiință trimite la un fel
de interioritate, în cazul Sfintei Treimi interioritatea
este o co-interioritate reciprocă deplină, o periho-
reză a celor trei conștiințe. „În unitatea desăvârșită
a Treimii, în conștiința fiecărui subiect trebuie să fie
perfect cuprinse și transparente conștiințele celorlal-
te două subiecte și, prin aceasta, înseși subiectele pur-
tătoare ale lor”.5 Am putea presupune că, dacă sunt
trei conștiințe, atunci ar exista trei moduri de apariție
a unora față de celelalte. Dar o astfel de ipoteză ar tre-
bui gândită antinomic, deodată cu contrariul său. În
această arhi-fenomenologie, conștiințele sunt „per-
fect cuprinse și transparente”6, deodată cu Persoanele
purtătoare ale lor.7 Parafrazându-l pe Hegel, „arhi-fe-
nomenologia” nu trece, ci și trecut în teologie, fiind
vorba despre comuniunea desăvârșită de ființă și iu-
bire dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
În privința iubirii lui Dumnezeu față de oameni,
aceasta are o structură fenomenologică aparent mai
ușor de acceptat: Dumnezeu se manifestă în afară
de Sine, prin energiile Sale necreate, care izvorăsc
din ființa Sa, dar sunt împărtășite voluntar, de către
Persoanele Treimii. Această distincție a Sfântului
Grigore Palama, între ființa incognoscibilă și energi-
ile care se împărtășesc oamenilor, reprezintă o dis-
tincție pe care am putea-o numi fenomenologică,
pentru că fenomenul, ceea ce apare, este reprezentat
de energiile necreate, care fac prezent invizibilul și
incognoscibilul esenței divine, care însă rămâne invi-
zibil și incognoscibil. Iubirea este o energie necreată,
harică, a lui Dumnezeu, căruia omul îi răspunde.8
Răspunsul omului este îndumnezeirea, pro-
ces teandric de conlucrare a omului cu harul lui
Dumnezeu, pentru a dobândi asemănarea cu
Dumnezeu, care ajunge până la culmile iubirii, la
unirea cu El și la vederea luminii necreate. Tot acest
urcuș apofatic este făcut posibil de conlucrarea între
lucrarea voinței omului, care deține, după cum am
văzut, o „intenționalitatea către dragoste”, o intenți-
onalitate infinită9, și lucrarea Duhului Sfânt. Harul
este prezent pe fiecare treaptă, sporind pe măsură ce
omul se purifică de patimi și urcă spre vederea lumi-
nii necreate.
În termeni fenomenologici, am putea spune că iu-
birea cunoaște aici un nou mod de apariție: modul de
apariție prin harul Duhului Sfânt. Ceea ce apare, în
această lucrare duhovnicească, de exemplu vederea
luminii necreate, nu mai ține de registrul mundan,
de aceea condițiile de posibilitate ale acestei apariții
nu sunt naturale, ci aparțin Duhului. În termeni fi-
losofici, transcendentalul, ceea ce asigură condiții
de posibilitate pentru cunoaștere, devine totuna cu
transcendentul, unindu-se cu omul, fără confuzie.
Din punct de vedere fenomenologic, fenomenul
iubirii se unifică: modul de apariție pe scena lumii
(iubirea ca fenomen, fie el și saturat) și modul de apa-
riție al vieții (iubirea ca experiență care afectează per-
soana) sunt unite prin lucrarea Duhului Sfânt într-o
iubire extatică și jertfelnică, atât față de Dumnezeu,
cât și față de semeni.
Reciprocitatea divină. Este însă reciprocitatea
o condiție a iubirii? Marion a argumentat că nu.
Fenomenul erosului se evidențiază la Marion prin
„avans”, adică prin decizia celui ce iubește de a iubi
indiferent dacă i se va răspunde sau nu iubirii sale.10
Cu siguranță că într-o asemenea decizie reciprocita-
tea nu constituie o condiție. Marion elimină recipro-
citatea pentru că, la fel ca în cazul darului, dacă ea ar
constitui condiția iubirii, atunci iubirea - ca și darul
- ar cădea la condiția de simplu schimb economic,
bazat pe cantitatea dată și pe cea primită.
Pentru Stăniloae, reciprocitatea este o trăsătură
importantă a iubirii și ea apare adeseori în textele
sale. Cu siguranță că există posibilitatea non-iubirii,
în privința oamenilor, ce se datorează firii mărginite,
trupurilor și libertății.11 Iubirea se adresează unei li-
bertăți, unei persoane fundamental libere. Declarația
de iubire este, de aceea, un risc, fiindcă celălalt poate
refuza dragostea. Nici pentru Stăniloae reciprocitatea
nu este o condiție a iubirii, dar reprezintă cu siguran-
ță împlinirea ei. Iubirea neîmplinită rămâne iubire,
însă o iubire în care momentul jerftei se permanenti-
zează, nemaifăcând loc bucuriei.
Cu toate acestea, există o iubire a cărei reciprocita-
te este garantată: este tocmai iubirea lui Dumnezeu,
atât în ceea ce privește iubirea din sânul Sfintei
Treimi, care debordează de reciprocitate, cât și iubi-
rea lui Dumnezeu față de oameni. Se pare că absența
reciprocității este privilegiul omului: doar el, în baza
libertății sale, poate refuza dragostea, indiferent de
proveniența ei divină sau umană.
Marion dădea exemplul evanghelic al iubirii de
vrăjmași pentru a sublinia absența condiției recipro-
cității în iubire. Dușmanul nu numai că nu va răs-
punde cu iubire, ci va răspunde cu ură, poate până la
sfârșit. Chiar dacă, din punct de vedere fenomeno-
logic, răspunsul lui sporește puritatea fenomenului
iubirii, a cărui vizibilitate și donație devin mai cla-
re ca niciodată - la fel ca iertarea Mântuitorului pe
cruce, adresată celor care-L răstigniseră -, nu e mai
puțin adevărat că acela care-și iubește vrăjmașii se
va bucura totuși de o reciprocitate: de cea dumne-
zeiască. Hristologia timpurie a lui Stăniloae accentua
caracterul eu-tu, teoretizat de Martin Buber, însă în
hristologia târzie apare o schemă ternară, eu-tu-el.
Important este că această schemă ternară justifică
apelul la o reciprocitate care nu poate fi gândită doar
pe orizontală.12
Prin credința în Dumnezeu, absența reciprocității
celuilalt poate fi substituită de reciprocitatea divină,
de răspunsul mereu prezent al iubirii Sale infinite.
Dumnezeu este reciprocitate continuă a iubirii, în
timp ce non-reciprocitatea ține doar de libertatea
omului. Dumnezeu se bucură de răspunsul omului.
Dialogul Lui cu omul se realizează prin raționalita-
tea creației, dar și prin Duhul Sfânt, prin care ne este
dată iubirea lui Dumnezeu, pe care omul o fructifică
prin reciprocitate, răspunzând iubirii dumnezeiești
cu iubire, ceea ce „are ca efect veșnica îndumnezeire
a omului, în Împărăția cerurilor”.13 Cel ce ne-a po-
runcit să-i iubim și pe cei care ne urăsc, ne întărește
cu iubirea Lui, ne ajută cu harul Său. El este adevă-
rata reciprocitate în orice iubire. De aceea, fenome-
nul erosului citit prin ochii teologiei lui Stăniloae,
cunoaște totuși reciprocitatea printre condiții, chiar
dacă doar o reciprocitate divină.
Note
1	A se vedea Calinic Berger, Teognosia - sinteza dog-
matică și duhovnicească a părintelui Dumitru Stăniloae,
trad. Nectarie Dărăban, Deisis, Sibiu, 2014; Jurgen Henkel,
Îndumnezeire și etică a iubirii în Spiritualitatea ortodo-
xă. Ascetica și mistica părintelui Dumitru Stăniloae, trad.
Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu: Deisis, 2003; Sandu Frunză,
Experiența religioasă în gândirea lui Dumitru Stăniloae. O
etică relațională, ediția a 2-a, revăzută, Eikon, București:
Eikon, 2016.
2	Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost
iubirea, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1993, p. 64.
3	Ibidem, 66.
4	Ibidem.
5	Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol.
1	, ediția a II-a, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, p. 294.
6	Ibidem, p. 294.
7	Ibidem, p. 300.
8	Cf. Jurgen Henkel, Îndumnezeire și etică a iubirii
în Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica părintelui
Dumitru Stăniloae, 175.
9	Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol.
1	, p. 356 (subl. n.)
10	Jean-Luc Marion, Le phenomene erotique, p. 125.
11	Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost
iubirea, p. 48.
12	Silviu Rogobete, O ontologie a iubirii, p. 201.
13	Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost
iubirea, p. 95.
■
20
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
Virgil Diaconu - 70
Tratat de poezie sau Îndreptări pentru
poetul tânăr
■ Virgil Diaconu
(1)	. Nu am crezut niciodată în școala de poe-
zie, din simplul motiv că harul nu poate fi înlocuit
de învățătură, iar daimonul inspirației ține de zes-
trea genetică. Însă atunci când poezia este plină de
scrieri tremurate, neglijente sau chiar antipoetice,
câteva îndreptări asupra acestora sunt îndreptățite
și chiar necesare. În cele de mai jos mă voi strădui
să dezvelesc calea către poezia autentică sau este-
tică, așadar orizontul poetic pe care trebuie să-l
atingem.
Poezia modernă în sens larg, așadar de la ro-
mantism (1800) și până azi, pune două mari pro-
bleme: prima este aceea a modului ei de a fi, deci a
artei sale poetice, a conceptului sau a canonului pe
care îl întrupează și exprimă, iar a doua este aceea a
evaluării și promovării, deci a destinului ei în lume.
I. Conceptul sau arta poeziei
moderne
(2)	. Poezia modernă în sens larg a spart con-
ceptul de poezie clasică (prelungit în timp sub di-
ferite forme) și l-a reconfigurat în trei mari tipo-
logii poetice diferite și opuse: poezia estetică sau
autentică, poezia generaționistă și poezia poeticilor
individuale strict subiective.
Poezia modernă estetică sau autentică exprimă
conceptul poetic estetic universal-modern, ea fi-
ind practicată de toți poeții moderni de valoare;
poezia generaționistă este poezia produsă (năs-
cocită) de generațiile și curentele literare alături
de poezia estetică, iar ea subîntinde peste o sută
de concepte sau arte poetice generaționiste și de
curente poetice moderniste diferite și contra-
dictorii; și, în fine, poezia poeticilor individuale
exprimă un număr nesfârșit de arte poetice strict
subiective, care sunt practicate doar de către po-
eții în cauză.
După cum se vede, poezia modernă în sens
larg nu are un singur concept, ci mai multe con-
cepte diferite și opuse unele altora, mai multe arte
sau canoane poetice. Dintre cele trei tipologii
poetice, poezia estetică sau autentică este singu-
ra poezie viabilă și oarecum stabilă în conceptul
ei, în timp ce poezia generaționist-„curentistă” și
poezia poeticilor individuale strict subiective își
schimbă (multiplică) în permanență conceptul,
arta poetică, așa încât născocirea și aplicarea unui
nou concept poetic înseamnă abandonarea și ne-
garea tuturor celorlalte.
(3)	. Dacă în această ofertă multiplă de con-
cepte sau arte poetice a poeziei moderne poezia
autentică sau estetică este singura ofertă poetică
de valoare, înseamnă că evoluția unui poet sau a
poeziei, în general, nu se poate produce decât de
la poezia generaționistă și poezia poeticilor indi-
viduale strict subiective, la poezia autentică/este-
tică. Această unică țintă a evoluției poeziei arată
că profesorul tău de poezie este, de fapt, poezia
estetică. Să ascultăm ce ne spune ea.
(4)	. Nu te amăgi să crezi că poezia estetică se
face din nimic. Substanța poeziei este chiar exis-
tența sau viața noastră. Caută să dai glas vieții,
existenței, modurilor ei fundamentale de a fi, așa-
dar suferinței și bucuriei, tragicului și eroicului,
erosului și spaimei de moarte, sacrului și profanu-
lui, deznădejdii și visului, comuniunii cu lumea și
înstrăinării de lume, care compun cu toate exis-
tența destinală.
Așadar, atunci când scrii poezie deschide por-
țile ființei. Ia seama la prințesa care te ține de
mână, pentru că mâine toate vor fi pulbere. Nu te
fă că nu vezi minunea lumii și nu îi întoarce spa-
tele. Cine, dacă nu tu, să mărturisească despre ea?
Și tot așa, nu te fă că nu vezi ce se întâmplă în
stradă. Nu te mulțumi cu filmările și cadrele pe
care le iei de la distanță, ci fii acolo și aleargă cu
Revolta pe străzi. Și cere-ți, în cuvântul tău, drep-
turile.
Nu te fă că nu vezi apocalipsa politică și nu-i
întoarce spatele. Extrage din timpul tău adevă-
rul, cu nerv cu tot! Dă glas adevărului, pentru că
adevărul va trăi și dincolo de clipa aceasta, pentru
că doar adevărul are viitor. Spune adevărul și nu
vei putea fi înfrânt în tot timpul care va veni după
tine. Lucrează, așadar, pentru viitor.
(5)	. Lasă-l să vorbească pe cel care se bucură
sau plânge în tine, pe cel care strigă sau urlă în
tine. Nu îți ascunde bătăile inimii, ci găsește-le lo-
cul în paginile tale. Scrie, așadar, lucruri simțite,
fremătătoare, vibrante!
(6)	. Toată această lume, exterioară și interioa-
ră, nu devine însă poezie decât atunci când ea este
supusă rigorilor poetice, modului estetic de a fi al
poeziei, configurat de câteva norme-trăsături po-
etice specifice poeziei, deci poeziei estetice.
Astfel, pot spune că poezia estetică sau auten-
tică prezintă următoarele caracteristici sau trăsă-
turi poetice: insolitarea și tensionarea existențială,
lirică și poetică a conținutului de viață prezent în
operă, caracterul surprinzător-imprevizibil, neaș-
teptat al ideilor, unitatea ideatică și unitatea sti-
listică a discursului, coerența sau inteligibilitatea,
nonprozaismul, originalitatea, caracterul simbo-
lic-metaforic al discursului și poeticitatea expresiei
sau a formei.
În temeiul acestor zece caracteristici sau tră-
sături poetice estetice, care aparțin genului poe-
tic modern, putem aprecia că poezia estetică sau
autentică este o viziune poetică asupra vieții (re-
alității, lumii, existenței, propriei ființe), așadar
o viziune insolită și tensionată existențial, liric și
poetic, originală, surprinzătoare, unitară ideatic
și stilistic, coerentă (inteligibilă), nonprozaică, nu
de puține ori simbolic-metaforică și eficientă din
punct de vedere formal.
(7)	. Aceasta ar putea fi „definiția” poeziei mo-
derne estetice, ca poezie ce întrupează și expri-
mă trăsăturile poetice estetice ale genului poetic
modern. Realizarea poeziei ca viziune poetică,
deci ca viziune insolitată și tensionată existențial,
liric și poetic, originală, surprinzătoare, unitară
ideatic și stilistic, coerentă (inteligibilă), nonpro-
zaică, simbolic-metaforică și desăvâșită formal,
este finalitatea estetică a textului poetic, condiția
estetică sau standardul artistic (de gen) al poeziei.
Acest statut artistic este chiar arta poetică moder-
nă a genului poetic. Creezi poezie în măsura în
care discursul tău lingvistic exprimă această artă
poetică, așadar caracteristicile-trăsăturile-nor-
mele poetice care compun poezia estetică, în ge-
neral.
(8)	. În mare, poezia modernă estetică sau de
valoare se recunoaște prin aceea că ea înlocuiește
faptul banal, nesemnificativ, biografismul apăsat,
aspectele rutiniere și manelistice ale existenței,
automatismele creatoare, ficțiunile vide, deci fic-
țiunile dezamorsate liric și poetic, care bântuie
cele mai multe creații „poetice” postmoderniste
contemporane, cu o viziune poetică insolită și
tensionată existențial, liric și poetic, cu o viziune
imprevizibilă, stranie, uimitoare. Poezia autentică
este întotdeauna surprinzătoare, stranie, ea ui-
mește prin ideile și lumea pe care o creează.
Ai încredere în imaginația, în viziunea ta poe-
tică, și fă în așa fel încât poezia ta să își surprin-
dă lectorul, să îl uimească, pentru că uimirea te
ferește de discursul banal. Dar caută ca poezia
să uimească cu lucrurile simțite și adevărate din
orizontul ființei, al existenței umane destinale, iar
nu cu ficțiuni goale, deci cu fantasmagorii, absur-
dități sau suprarealisme de buzunar.
(9)	. Poezia poate fi înțeleasă, firește, ca fiind o
ilustrare a temelor ei existențiale. Dar nicio temă
existențială nu salvează prin ea însăși poezia. O
poezie nu devine mai bună pentru că este morală,
religioasă, de atitudine socială, de dragoste etc.,
pentru că este scrisă în vers clasic sau în vers liber,
pentru că aparține unei generații poetice sau alte-
ia, pentru că este antică sau modernă, româneas-
că sau străină, ci pentru că ea reușește să trateze
poetic, deci prin arta poetică estetică, temele pe
care le exprimă. De aceea, orice temă care urmă-
rește să devină poezie trebuie să confirme norme-
le estetice ale poeziei, trăsăturile ei fundamentale,
de gen poetic modern, deci trăsăturile artei poeti-
ce estetice a poeziei.
(10)	. Nu căuta un limbaj neapărat obscur, ci-
frat, absurd. Vorbește pe înțeles, pentru că numai
prin propoziții care sunt înțelese poți să exprimi
o viziune tensionată existențial, afectiv și poetic
asupra existenței, a lumii, în general. Pentru că
numai printr-un discurs inteligibil poți să pro-
duci uimirea poetică și poți seduce. Nu confunda,
așadar, limbajul obscur, contorsionat, sibilinic, re-
busistic, absurd cu poezia. Poezia nu este un astfel
de limbaj. Poezia este un limbaj inteligibil. Poezia
marilor poeți - Arghezi, Eminescu, Bacovia,
Blaga, M. Sorescu, N. Stănescu (parțial) - este o
poezie inteligibilă.
(11)	. În același timp, nu te feri de vorbirea în
simboluri, metafore sau parabole, care se consti-
tuie ca limbaj poetic, pentru că acest limbaj este
chiar felul de a fi al poeziei. Limbajul poetic are
capacitatea de a insolita lumea pe care o creezi și
pui în pagină. Cine, dacă nu poezia, ar trebui să fie
metaforică? Proza, reportajul, cartea de chimie?
Nu crede că poezia are datoria să omoare
O
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
21
o
metafora, pentru că metafora însăși este poezie.
Metafora este o poezie în câteva cuvinte. Poeziile
care nu transportă metafore, simboluri, parabole
nu fac acest lucru prin voința expresă a autorului
lor, ci din neputința lui de a crea metafore, simbo-
luri, parabole, din lipsa lui de imaginație poetică.
Ți se pare că aceste versuri metaforice -
„Aud materia plângând”;
„Și tare-i târziu, și n-am mai murit”;
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”;
„Tu: copac, stea, piatră!”;
„Eu te iubesc din tălpi până la steaua”;
„Mâinile mele sunt mâinile tale,
rănile tale sângerează în mine.”
„Arde cerul în lumânare, cu stea cu tot”;
„Da, eu băiat m-am născut.
Rând pe rând apoi, o fată, o creangă,
pasăre-am fost, pește mut:
și săream peste unde în larguri”;
„Dumnezeu este ziua și noaptea,
iarna și vara, războiul și pacea,
îndestularea și foamea” -
sunt puțin lucru? Dar este știut că numai poeții
autentici au capacitatea de a vorbi prin metafore,
simboluri sau parabole, deci prin limbajul poetic/
metaforic. Pe de altă parte, știm foarte bine că po-
ezia nu este un limbaj metaforic în sine, ci o vizi-
une care se exprimă prin acest limbaj.
(12)	. Există un paradox al frumosului, deci al
poeziei estetice, iar acesta stă în faptul că arta po-
etică estetică a poeziei este una singură, în timp
ce aplicarea (concretizarea) de către fiecare poet
autentic a acestei arte poetice estetice unice este
multiplă și „diferită”. Așadar, același unic concept
al frumosului poetic se manifestă în poezia poe-
ților de valoare în mod diferit; dar într-un mod
diferit care nu neagă estetica poeziei, spiritul ei,
deci conceptul de poezie estetică, ci îl confirmă
într-un mod individual, specific, original. Acest
mod diferit, adică original de întrupare a concep-
tului poetic estetic în poezia unui poet sau altuia
este stilul poetic.
Nu ezita să dai frumosului, artei poetice este-
tice universale, propria întruchipare. Această în-
truchipare individuală a frumosului poetic estetic
universal este chiar stilul tău, iar el face diferența
între tine și ceilalți poeți autentici.
(13)	. Toți poeții autentici manifestă același
Lucian Liciu	Romania - Argentina 9^4 (2018), placaj, acrilic, 70 x 90 cm
concept poetic estetic universal de poezie, același
canon poetic, aceeași artă poetică estetică, însă
într-un mod diferit, într-un stil diferit, așadar
specific, original. Aceasta înseamnă că diferența
dintre poeții de valoare nu este conceptuală, ci
stilistică.
(14)	. Deși se află în căutarea poeziei, toate ge-
nerațiile poetice au tendința de a respinge con-
ceptul, arta poetică estetică a poeziei și de a-și
crea/născoci propria poezie, o nouă poezie, adică
o poezie generaționistă diferită conceptual de po-
ezia estetică, deci o poezie cu un canon poetic ge-
neraționist propriu. O poezie care are un alt con-
cept decât conceptul poeziei estetice.
Și se observă că fiecare generație literară mo-
dernă respinge felul normativ-estetic de a fi al po-
eziei autentice, visând la o poezie nouă „fără nor-
me poetice” și, tocmai în această idee, generațiile
poetice își creează o poezie eliberată de normele
poeziei estetice, o poezie care este alături de po-
ezia estetică, dacă nu chiar împotrivită acesteia.
Programul literar al poetului generaționist este
noutatea, poezia nouă, schimbarea. Dar înnoiri-
le generaționiste obsesive, programate, înnoirile
de dragul înnoirii și originalizarea ușoară nu au
nimic poetic în ele. Nu te lăsa ispitit de noutățile
exhibiționiste, strălucitoare, delirante, absurde,
voit șocante și vidate de spirit ale generației tale
postmoderniste sau ale altor generații, care au
rupt gura târgului lipsit de simțul poeziei. Toate
aceste înnoiri sunt modalități de respingere a
poeziei estetice și a canonului ei, modalități de a
crea „liber”, în afara normelor estetice, a poeziei
estetice.
Nu te lăsa ispitit de jocurile lingvistice, de ba-
nalitățile la modă, sau de trecătoarele biografis-
me. Nu toate noutățile sunt poetice, iar poezia
epocii tale poate să fie, și ea, plină de idoli falși.
„Uimitoarele” noutăți ale poeziei generaționiste
de azi vor fi vechiturile poetice de mâine.
Nu căuta, așadar, să fii nou cu orice preț.
Îndepărtează-te de idolii falși, de înnoirile su-
perficiale, mediocre, țiplate, voit spectaculoase
și destructurante ale poeziei generaționiste post-
moderniste, și caută, în schimb, aspectele sensi-
bile, autentice, estetice, universale și viabile ale
poeziei.
(15)	. Performanța poetică nu aparține nici
generațiilor literare, nici curentelor literare, ci
doar unora sau altora dintre poeți. Poezia au-
tentică este creația unui poet sau altuia, care are
capacitatea de a exprima conceptul de poezie es-
tetică sau autentică, iar nu poetica generaționistă
la modă sau orice altă poetică generaționistă sau
„curentistă” (poetica curentelor literare). De fapt,
ceea ce numim „poezie de valoare” se constituie
din poezia individualităților/personalităților po-
etice care confirmă conceptul de poezie estetică.
(16)	. Poezia estetică, deci poezia de valoare, nu
se schimbă și înnoiește de azi pe mâine, atunci
când zece poeți ai unui cenaclu sau altuia se ho-
tărăsc „să schimbe” poezia, sau să se sincronizeze
cu o poezie străină în vogă; poezia estetică ex-
ploatează și perpetuează un concept poetic estetic
oarecum stabil, relativ stabil. Poezia este de valoa-
re tocmai pentru că ea are capacitatea de a expri-
ma acest concept poetic estetic universal!
Se va înțelege totuși că eu nu pledez aici pen-
tru împietrirea poeziei. Nici nu s-ar putea, pen-
tru că fiecare poet autentic toarnă altfel, proce-
sează stilistic altfel unul și același concept estetic
de poezie. Asta și face ca poeziile marilor poeți
să semene și să nu semene între ele: să semene în
elementele și trăsăturile lor poetice estetice fun-
damentale (stabilitate și continuitate estetică), și
să difere prin modul concret al aplicării stilistice
a acestor trăsături în poezia pe care poeții în ca-
uză o creează (diferențiere și evoluție stilistică).
Poezia autentică este astfel statică și în mișcare
în același timp; ea este o poezie universală care
se înnoiește prin stilul fiecărui poet, deci se ori-
ginalizează, se personalizează de către fiecare
poet semnificativ. Față de poezia estetică, poezia
generaționistă și poezia poeticilor individuale
strict subiective își schimbă în permanență con-
ceptul, sunt în mișcare, fluide.
(17)	. Obiectivul poetului autentic este, firește,
poezia de valoare sau estetică. Ia seama că există un
fir neîntrerupt al poeziei estetice, un spirit univer-
sal al poeziei estetice sau autentice, o poetică este-
tică, care trece deopotrivă printr-o parte a poeziei
antice (Epopeea lui Ghilgameș, Geneza, Psalmii,
Ecclesiastul, Cântarea cântărilor, Iov, Plângerile
lui Ieremia, epigramele mortuare grecești, ruba-
iatele lui Omar Khayyam etc.) și printr-o parte a
poeziei poeților moderni (Baudelaire, Rimbaud,
Benn, Bertrand, Rilke, Eminescu, Bacovia, Blaga,
Arghezi, M. Sorescu, N. Stănescu.), și ajunge la
noi, cititorii și poeții de astăzi.
Descoperă acest fir! Descoperă marea poezie,
spiritul sau poetica poeziei estetice, autentice!
Citește-i pe marii poeți. Dar nu pentru a-i co-
pia sau pastișa, ci pentru a vedea pe viu ce este,
cu adevărat, poezia; pentru a distinge între poezia
autentică și poezia minoră.
Citește-i pe marii poeți, pentru a vedea la ce
cotă valorică a ajuns poezia, pentru a te raporta la
nivelul ei de performanță și pentru a-ți găsi pro-
pria voce poetică.
(18)	. Nu ignora poezia care este în spiritul
poeziei estetice/autentice dintotdeauna, pentru
că aceasta este marea poezie. Calea poeziei trece
prin spiritul întregii poezii estetice/autentice, care
este una singură, iar nu prin spiritul poeziei gene-
raționiste, care își schimbă arta poetică (concep-
tul) la aproximativ zece ani. Virusul generatitei te
poate distruge.
Fii în spiritul estetic universal al poeziei!
Dacă spiritul tău nu este deschis la acest spirit,
22
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
el dispare.
Dacă spiritul tău nu este sensibil, el dispare.
Dacă spiritul tău nu este creativ, el dispare.
(19)	. Evoluția poeziei, așadar trecerea de la
poezia minoră la poezia estetică, se petrece prin-
tr-un poet sau altul. Evoluția poeziei nu este nici
una generală, deci a tuturor, nici una de grup
poetic generaționist. Poezia nu evoluează cu ge-
nerația poetică, ci doar cu/printr-un poet sau al-
tul, mai precis prin acel poet care, depășindu-și
minoratul, este capabil să exprime conceptul de
poezie estetică modernă.
(20)	. Nu scrie pentru un om, ci pentru uma-
nitate.
Nu scrie numai pentru acest timp, ci și pentru
viitor.
Dacă nu scrii pentru viitor, poezia ta nu va
ajunge în viitor.
(21)	. Poeții contemporani minori încearcă să
își mascheze lipsa de har poetic fie prin practica-
rea uneia dintre poeziile de tip generaționist ale
epocii lor, fie prin reciclarea, pastișarea sau pla-
gierea poeziei altor poeți.
Dacă vrei să îți omori poezia, atunci intră în
cochilia generaționistă sau pastișează-i pe ceilalți
poeți, scrie ca ei, deci cu ideile, expresiile și viziu-
nea lor, așa cum face acum o parte din generația
poetică postmodernistă, a cărei tehnică constă în
reciclarea, pastișarea, rescrierea sau chiar plagie-
rea poeziei poeților predecesori.
(22)	. Dacă vrei să scrii poezie, fii autentic. Cu
pastișe și împrumuturi din biblioteca de poezie a
lumii nu se face poezie. Cu pastișe se face doar
poezie proastă.
Nu scrie, așadar, poezie cu ochii pe poezia alto-
ra. Dacă ai ceva de spus, atunci spune cu ideile și
sentimentele tale. Împrumuturile și pastișele sunt
semnele faptului că tu însuți nu ai, de fapt, nimic
de spus, ca unul care este lipsit de sensibilitate și
imaginație poetică. Cine nu are imaginație ape-
lează la imaginația altora, la ajutor extern.
Nu căuta să exprimi conceptul unei poezii ge-
neraționiste sau al unui curent poetic modernist
temporar, ci poezia estetică, pur și simplu. Poezia
autentică este trans-generaționistă și trans-„cu-
rentistă”, ea nu se cantonează în modernismele
clipei.
(23)	. Nu tot ce se oferă sub numele de „poezie”
este cu adevărat poezie. Ceea ce numim astăzi în
general „poezie” este, de fapt, un amestec de po-
ezie de valoare și de poezie modestă, iar în acest
melanj calitativ poezia modestă este dominantă
cantitativ, în timp ce poezia de valoare sau auten-
tică este rară, extrem de rară. Cărțile bune de poe-
zie sunt întotdeauna excepții. Într-un oraș, poeții
buni sunt mult mai rari decât bisericile.
(24)	. Un roman de condiție medie poate să
treacă drept un roman bun, însă o poezie de ace-
eași condiție este în mod vizibil o poezie proastă.
Poezia nu este considerată ca fiind poezie, decât
atunci când este performantă, când este de excep-
ție. Starea mediocră o exclude din rândul poeziei.
(25)	. Nu toată poezia modernă contemporană
este de valoare și nu toată poezia antică este me-
diocră, după cum se crede în general. Poezii de
valoare și poezii mediocre se găsesc, deopotrivă,
în ambele poezii, antică și modernă. Poezia de
valoare antică și poezia de valoare modernă for-
mează un singur corp poetic estetic, după cum
poezia modestă antică și poezia modestă moder-
nă formează corpul distinct al poeziei modeste
sau minore.
O parte din poezia veche, precum Epopeea lui
Ghilgameș, Geneza, Psalmii, Ecclesiastul, Cântarea
cântărilor, Iov, Plângerile lui Ieremia, câteva din-
tre epigramele mortuare grecești sau rubaiatele
lui Omar Khayyam etc. fac de râs cea mai mare
parte a poeziei contemporane.
(26)	. Nu publica imediat tot ce scrii și nu arun-
ca o carte în lume oricum. Fii exigent! Revino
asupra cărților tale și perfecționează-le până să
le dai tiparului, pentru că după publicarea unei
cărți nu mai poți retrage niciuna dintre greșelile
pe care le-ai făcut. Scrie în așa fel încât poemele
tale să poată sta alături de poemele celor mai mari
poeți.
II. Evaluarea și promovarea
poeziei moderne
(27)	. Epoca actuală nu este doar una a produ-
cerii unei poezii puternic diferențiate calitativ, ci
și una a celor mai neașteptate evaluări și promo-
vări.
Astăzi, marea luptă care se dă în poezie nu este
lupta pentru producerea unei poezii de valoare și
conturarea prin ea a unei arte poetice estetice uni-
versal viabile pentru poezie, ci este lupta pentru
promovare, pentru ajungerea în vârful ierarhiei
poetice.
Promovarea literară se produce mai cu seamă
pe două căi: prin critica literară, care în cronicile
ei literare, dicționarele și istoriile literare, tratează
elogios poezia unui poet sau altuia, și prin premi-
ile pe care anumite instituții de cultură le acordă
poeților.
(28)	. Practica evaluărilor și a promovărilor
contemporane ne arată că acestea sunt, de cele
mai multe ori, cu totul nefirești. De pildă, nefi-
rescul sau anomalia evaluărilor și a promovărilor
făcute de critica literară constă în faptul că poezia
promovată de ea nu este atât poezia de valoare,
cât poezia modestă, minoră.
Astfel, poeții pe care criticii literari îi declară,
prin cronicile literare din revistele și cărțile de
specialitate, ca fiind poeți „reprezentativi”, „im-
portanți”, „semnificativi” și chiar „mari” poeți,
sunt în realitate, în cea mai mare parte a lor, poeți
modești; și foarte puțini dintre ei se pot numi po-
eți de valoare. Revistele noastre literare sunt pline
de „mari” poeți.
Evaluarea poeziei făcută de critica noastră ne
arată că ori suntem liderii poeziei mondiale, ori
critica noastră este extrem de generoasă, deci fal-
să. Anomalia evaluărilor „critice” constă, așadar,
în faptul că poezia minoră este tratată drept poe-
zie de valoare, deci că ea este supraevaluată.
Prin supraevaluarea poeziei minore, critica
literară ține în viată în mod artificial o poezie
moartă poetic, pe care ne-o vinde ca fiind chiar
poezia. Vezi în acest sens cel puțin poezia unor
poeți ca Mircea Cărtărescu, Ion Mureșan sau
Liviu Ioan Stoiciu, despre care critica generațio-
nistă ne spune că sunt cei mai importanți poeți
de la Revoluțiune încoace, când ei sunt doar niște
poeți minori bine promovați, poeți făcuți de mar-
ketingul literar.
Prin evaluările criticii generoase, ierarhiile
poetice sunt date peste cap, iar confuzia valorilor
este la ea acasă. Dar când poezia minoră este în-
coronată de cronici elogioase și de premii literare
nemeritate, când ea este inclusă în dicționarele și
istoriile literare și are astfel „succes”, înseamnă că
cei care îi fabrică succesul sunt ei înșiși evaluatori
minori sau, pur și simplu, mincinoși.
(29)	. Nu mai puțin nefirești sunt și premiile li-
terare, pentru că acestea sunt acordate mai cu sea-
mă unor poeți nesemnificativi. De regulă, premi-
ile de azi fac poeți mari din poeți mici și de aceea
ele sunt premii false.
De la Revoluțiune încoace, diverse instituții de
cultură, precum revistele de literatură, editurile,
centrele culturale și casele de cultură, biblioteci-
le, filialele Uniunii etc., acordă premii unor poeți
de mâna a doua, mai mult „populari” și apropiați
de juriile concursurilor, turnirurilor și festivaluri-
lor de poezie, decât de poezia de valoare. Aceste
instituții rotesc la premiile literare aceiași aproxi-
mativ 40 de poeți, așa încât un autor minor poate
obține de-a lungul anilor mai bine de 50 de pre-
mii literare.
La noi, aproape fiecare poet visează Premiul
Nobel sau, cel puțin, un premiu al Guvernului
Literar Postmodern. Astăzi nici nu mai contează
atât de mult cum scrii, ci cât de promovat ești. Iar
pentru promovare, sunt aruncate în luptă toate
forțele: cele ale autorului și relațiilor sale, ale ge-
nerației literare, ale criticii literare generaționiste
părtinitoare și ale Guvernului Literar.
Dar ce poate să însemne premiul sau „succe-
sul” unui poet, când acesta este un poet modest?
Premiile acordate poeților modești nu înseamnă
nimic, nu folosesc la nimic, pentru că ele nici nu
confirmă o valoare, nici nu vând mai bine căr-
țile. Și apoi, niciun premiu literar nu poate să
facă dintr-o poezie modestă o poezie de valoare.
Promovarea poeziei minore este, așadar, inutilă.
Un cititor care citește o poezie proastă ștam-
pilată cu cele mai mari premii se îndepărtează de
poezie. Dacă am alege să citim cărțile de poezie
după premiile literare obținute de ele, am citi
aproape numai poezie proastă.
(30)	. Poezia ta trăiește în acest mediu, ale cărui
evaluări sunt, de regulă, deformate. De aceea, nu
te îngrijora dacă, fiind un poet bun, nu ești pro-
movat și nu ai succes. Un mediu literar care eva-
luează deformat nu poate diminua totuși valoarea
unui poet autentic, deși acest mediu îi poate îm-
piedica promovarea.
(31)	. De ce receptare se bucură poezia auten-
tică? Dintre cei extrem de puțini care citesc poe-
zie autentică, o parte o citesc la valoarea ei reală,
iar alții trec prin ea ca printr-o haltă de pește. Nu
te aștepta să fii îmbrățișat de cititorii modești.
Important este să fii apreciat de cititori și critici
inteligenți, care știu să citească un poem.
(32)	. În orice literatură, poezia minoră domină
cantitativ poezia autentică, de valoare. Sufocarea
pieței literare de către poezia minoră a condus la
ideea că poezia a murit... Dar firește că numai
poezia minoră a murit și că doar poeții minori
își omoară, prin lipsa lor de har, poezia. În rest,
grăuntele de poezie autentică acoperă cu ușurință
muntele de poezie minoră, modestă.
(Septembrie-noiembrie 2018)
■
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
23
Traducătorul literar,
perspective
■ Menuț Maximinian
Traducătorul literar stă de multe ori în
umbra scriitorului, fiind puțin medi-
atizat, cu toate că are un rol important
pentru modul în care o carte apare pe piață. Un
traducător profesionist, cu acte în regulă, ține
în primul rând cont de felul în care poate inte-
gra scriitorul tradus în limbajul literar al unui
popor, totuși încercând să păstreze metaforele
pe care acesta la are în operă. De aceea, cei mai
buni traducători literari nu sunt cei care au în-
vățat limba la muncă, la căpșuni, în străinătate
sau de la televizor, ci cei care au urmat universi-
tăți, aprofundând gramatica și învățând despre
curentele literare ale meleagurilor de unde pro-
vine autorul. Un traducător trebuie, la rândul
lui, să fie un bun scriitor pentru ca traducerile
lui să nu fie doar mecanice, să transmită emoția
creației și într-o altă limbă.
La Institutul Goethe a avut loc colocviul „
Traducătorul literar în Europa de Sud-Est: si-
tuația actuală și perspective ”, în cadrul căruia
Peter Bergsma a vorbit despre declinul diver-
sității gamei de traduceri literare publicate, ca
rezultat al culturii best-sellerului, o categorie
de cărți traduse din pure rațiuni comerciale.
Traducătorul este constrâns să predea într-un
termen foarte scurt, pentru ca editorul să poată
profita de pe urma publicității de care se bucură
best-sellerul pe piața internațională. Și normal,
graba strică treaba. Pentru a încerca să inverse-
ze această tendință globală, Fundația Olandeză
pentru Literatură și-a propus să spargă cultura
dominantă a best-sellerului prin lansarea we-
bsite-ului Schwob (www.schwob.nl) unde sunt
Lucian Liciu	Campania agricolă 1980 (2016), carton, acrilic, 50 x 40 cm
prezentate operele literare importante din toată
lumea nedisponibile încă în traducere olande-
ză - deopotrivă autori clasici și autori contem-
porani încă nedescoperiți. Există o combinație
de elemente cu care se confruntă traducătorul:
presiunea că trebuie să-și termine treaba cât
mai repede, lipsa unui statul profesional și a
unei recompense pe măsura efortului. Editorii
sunt cei care trebuie să facă tot posibilul să mo-
difice această stare de fapt și să ofere traducă-
torilor o recompensă financiară în acord cu ni-
velul lor de educație, creativitatea cerută de la
ei, timpul investit și impactul cultural al muncii
lor. Din acest punct de vedere, dar și al contrac-
telor standard și clauzelor legate de drepturile
de autor, în aproape toate țările europene situa-
ția nu este mulțumitoare. E adevărat că au înce-
put să fie accesate granturi care se acordă direct
traducătorilor literari, situație care le permite
să aibă timpul necesar pentru a face o traducere
de calitate. Traducătorii literari, prin interme-
diul sistemului centrelor de traducători, trebuie
să fie în contact cu limba-sursă și cultura din
care traduc, ca și cu alți traducători din alte țări
care traduc din sau în aceeași limbă. Pentru ca
profesia să capete un statut privilegiat și să fie
atractivă financiar, trebuie ca instituțiile euro-
pene să facă un efort comun, un pas esențial
în acest sens fiind creșterea vizibilității tradu-
cătorilor literari, nu doar pentru a le îmbună-
tăți statutul cultural și economic, dar și pentru
a obține o apreciere tot mai mare din partea
cititorilor și a criticilor, trezind poate interesul
tinerilor de a opta pentru această profesie.
Livia Mărcan
De curând a luat ființă Asociația
Traducătorilor Literari pentru a apăra dreptu-
rile traducătorilor, a-i ajuta să pătrundă prin
mecanisme culturale în lumea europeană. Din
păcate nu există o critică de traduceri, fiindcă la
noi s-a tradus puțin, față de alte state europene.
Mi-am propus să scriu despre Livia Mărcan,
un traducător prezent în revistele importante
ale țării, dar despre care s-a scris atât de puțin,
deși Eugen Uricariu spune că este „un nume
care nu mai are nevoie de prezentare”.
Livia Mărcan face literatura noastră, dar și
cea italiană, prin traducere, cunoscută și citi-
tă în cele două țări. Să o cunoaștem mai întâi
printr-un scurt cv. Studiile universitare Livia
Mărcan le-a absolvit la Facultatea de Filologie
a Universității „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca,
secția română-italiană. A lucrat ca profesoară
la mai multe școli din Satu Mare. Este mem-
bră a cenaclurilor sătmărene „Afirmarea” și
„Cronograf”. Publică frecvent traduceri în:
„Tribuna”, „Echinocțiu”, „Steaua”, „Poesis”,
„Poezia”, „Mișcarea literară”, „Nord Literar”,
„Caiete Silvane”, „Convorbiri literare” și alte-
le. Este autoarea mai multor scrieri și tradu-
ceri. I s-au decernat și câteva premii, între care
Premiul Festivalului „Liviu Rebreanu” de la
Bistrița, 2016, pentru traducerea în italiană a
volumului „Frumusețe infinită” (Bellezza infi-
nita), de Victoria Fătu Nalațiu.
Printre cei pe care i-a tradus în italiană se
numără: Aurel Rău, Poeme ligure/ Poema ligu-
re, Ed. Star, Teodor Curpaș, Poezii/Poesie, edi-
ție bilingvă, Ed. Daya, Vancea Echim, Demult
și departe, Editura Timpul etc.
La Timișoara funcționează Asociația
,,Orizonturi culturale’’ în parteneriat cu
Universitatea din Padova, care prin revista
,,Orizzonti culturali italo-romeni , își propune
să contribuie la dezvoltarea relațiilor culturale
cu Italia prin traduceri. În acest proiect este co-
optată și Livia Mărcan.
Livia Mărcan este, în primul rând, un das-
căl care a predat italiana la clasă, un scriitor cu
cărți personale și, dincolo de toate, un om foar-
te citit. Se vede că știe să-și structureze tradu-
cerile pe curente literare, pe tematici și că știe
să contureze o adevărată stare a scrierii, fie că
vorbim de traducerile din română în italiană a
unor scriitori contemporani, fie despre tradu-
cerile în română a unor autori italieni.
Un punct câștigat pentru Livia Mărcan este
faptul că, dincolo de traducere, ea are în prefața
cărților un adevărat expozeu asupra persona-
lității scriitorului, cu aparat biobibliografic, cu
24
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
integrarea operei într-o anumită sferă literară.
Tocmai de aceea, este premiată atât de către ro-
mâni, cât și către italieni.
Știind responsabilitatea pe care o are tradu-
cătorul în transpunerea textului în alt context
lingvistic și cultural, contribuie la îmbogățirea
propriei limbi și a patrimoniului literar cu seri-
ozitate și rigoare.
Livia Mărcan ne dovedește că o traducere
bună rezistă pe piața de carte, cunoscând nu
doar limba italiană, ci și nuanțele ei, cultura și
civilizația țării din epoca respectivă, fiind fami-
liarizată cu istoria, arta, obiceiurile, astfel încât
să surprindă cu adevărat atmosfera ce autorul o
are în textele editate. Înțelege și aprofundează
resorturile subtile ale operei, surprinzând pali-
erele stilistice din limba sursă, pe care le tran-
spune în limba țintă. Astfel, traducătoarea ne
dovedește că ceea ce face ea este o muncă de
creație.
Am să mă axez mai mult pe traducerile din
italiană ale Liviei Mărcan, aproape toate apă-
rute la Editura Risoprint din Cluj Napoca. „O
căsătorie ideală și alte nuvele” prezintă români-
lor traducerea nuvelelor din volumul cu același
titlu alcătuit de Luigi Pirandello, scriitor care
în 1934 a fost laureat cu Premiul Nobel. Sunt
incluse 8 nuvele, „structurate” între tragedie
și farsă, din care aflăm că în căsnicie nu există
dragoste și fericire; ea este o cușcă în interiorul
căreia cei doi sunt prizonieri, o convenție pe
care trebuie să o respecți, altfel ești condamnat
de societate. Nuvela ,,Noaptea nunții’’ sublinia-
ză această idee a singurătății dureroase: fiecare
dintre cei doi miri îngenunchează în fața unui
alt mormânt. Nuvelele ilustrează întâmplări au-
tobiografice, căsnicia nefericită a scriitorului
cu Maria Antoaneta. Căsnicia este ,, o formă’’
(Pirandello) care își asumă și aspectele farsei,
ale comediei. Scriitorul utilizează regionalis-
me, forme ale stilului liber indirect, care soli-
cită capacitatea traducătorului de înțelegere a
operei pentru redarea atmosferei și ideii operei.
Traducerea a fost premiată de Institutul Italian
de Cultură București.
Mergem mai departe cu „Aventurile lui
Pinocchio”, traducerea volumului lui Carlo
Collodi, o carte ce redă dinamismul, vioiciu-
nea, psihologia copilului din toate timpurile.
Întâmplările prin care trece Pinocchio sunt și
o lecție pe înțelesul copiilor de educare în spi-
ritul valorilor morale autentice. Poate fi con-
siderat un bildungs-roman (urmărește forma-
rea, prin călătorie și aventură a personalității
copilului). În text sunt numeroase arhaisme,
forme dialectale, diminutive care impun tradu-
cătorului atenție în realizarea colajului artistic.
Traducerea Liviei Mărcan este urmată de date
legate de scriitor, destinul cărții în timp și în
lume, și, atenție, adresele e-mail ale personaje-
lor îndrăgite, o fișă de lectură lexicală cu exem-
ple de dezvoltarea limbajului artistic, cartea
fiind utilizată și în ciclul primar. Nu întâmplă-
tor Biblioteca Județeană „ Octavian Goga” Cluj
îi acordă 2 premii: Cea mai bună carte pentru
copii și Cea mai bună traducere, iar Fundația
Carlo Italia o consideră una dinte cele mai reu-
șite traduceri ale lui Pinocchio.
„Noaptea nunții” este o antologie de poves-
tiri și nuvele italiene ce adună scriitori și tex-
te de la scrierile italiene anonime din secolul
XVIII, până în timpurile noastre, de la cule-
gerea populară ,,Il Novellino’’ la Italo Calvin.
Selecția este cronologică, urmărește ilustrarea
LUIGI PIRANDELLO
O căsătorie ideală
și alte nuvele
evoluției artei povestirii, reține valoarea scrii-
torilor. Se observă circulația unor mituri, cum
este cel al lui Narcis, pe o arie culturală largă.
„Sfârșitul lumii” include nuvele de Dino
Buzzati, consederate capodopre ale literaturii
italiene în care autorul te transferă prin suges-
tie nelimitată într-o lume de basm, în care totul
devine posibil sau imposibil: drame umane, o
realitate care nu-ți lasă speranța bucuriei, ne-
sfârșita așteptare. În basme învinge Binele, în
nuvele lui Buzzati el este așteptat și iar așteptat.
Cel mai greu, spune Livia Mărcan, a fost când
și-a tradus propria carte în italiană „Pasăre de o
clipă - Uccello un momento”, proză lirică virtu-
ală -prosa lirica virtuale, Editura Napoca Nova,
2017, deoarece a trebuit ca poetul să dea frâu
liber traducătorului. Încă odată aflăm că limba
italiană cuprinde valențele poetice de expresie
ale limbii române. Cartea cuprinde texte cu ca-
racter liric, meditații, observații asupra unor
fenomene sociale, culturale, consemnarea unor
reprezentanți ai picturii universale.
„Nu știu dacă m-am născut prea devreme
sau prea târziu. E greu, tare greu, să fugi de tine,
atunci când ești pasăre de-o clipă” spune scrii-
toarea. În „Călătorie în timp” ne arată atracția
spre limbă italiană, prin ochii traducătorului
ajuns în Florența, „în care geniul artistic se ma-
nifestă în toată puritatea sa” rămâne marcat cu
nume de neegalat în lume: Dante, Michelangelo,
Lucian Liciu
Requiem for a Dream (2016), ulei pe pânză, 170 x 150 cm
Giotto, Lorenzo, Boticelli! Am răsfoit cu atenție
cele 100 de pagini și, sincer, m-au impresionat
niște titluri ce ascund un conținut de intimita-
te, de trăiri puternice sufletești, de mărturisiri
făcute altfel, de visuri ciudate de iubire risipită,
de regrete. „Cuvintele scrise de mine sunt un fel
de a vorbi în umilința tăcerii. Neavând cui să le
dau, le înșir pe hârtie. Din mireasma uitării re-
trăiesc vremea în cântec” declară Livia Mărcan.
Și câteva din gândurile Liviei Mărcan: „Un
traducător bun are personalitatea lui, traduce
opera care i se potrivește și o poate reda cel mai
bine în traducere. Traducătorii trebuie să fie
recunoscuți ca și creatori, alături de scriitori.
Numele traducătorului să fie și el pus pe coper-
tă, ca în unele țări. Rareori cititorul știe ceva
despre traducător. Fiecare traducător simte al-
tfel opera,mai ales la nivele de timp, de aceea
pot fi variante de traduceri ale aceleiași opere.
Important este să rămâi în spiritul și expresia
scriitorului. Cred că este mai greu să traduci
decât să scrii: trebie să fii un bun actor”.
Ce ar fi de reținut? Că traducerile sunt o
poartă culturală spre Europa, nu un moft. Fiind
mai apropiați de limbile romanice ar trebui să
le promovăm mai mult, având cu ele valori cul-
turale comune.
■
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
25
traduceri
■ Massimo Miglio
Rodin
Continuo a toccare la pietra
calda come un corpo
bianca come il vuoto.
Sento pulsare le vene con un ritmo
tranquillo poi appena piu teso
ma non riesco a segnare il disegno della vita.
Do e ricevo calore
ma non lascio impressioni
eppure si muove lentamente
sempre piu lentamente
trasforma
la sua superficie si allunga si stempera
si slabbra si allarga si apre
si richiude sulle briciole
come lampi impazziti.
Il silenzio, l’assenza, il tempo.
Il vuoto trasforma il marmo
nel piu fertile dei grembi
che genera l’eterno.
Rodin
Continui să ating piatra
caldă ca un trup
albă precum golul.
Simt venele pulsând cu un ritm
liniștit apoi puțin cam încordat
dar nu reușesc să trasez desenul vieții.
Dau și capăt culoare
dar nu las impresii
și totuși se mișcă încet
tot mai încet
transformă
suprafața lui se prelungește se diluează
se ciobește se lărgește se deschide
se închide peste mărunțișuri
ca niște fulgere înnebunite.
Tăcerea absența timpul.
Golul transformă marmora
în pântecele cel mai rodnic
care naște veșnicia.
Ho visto Pasolini
Ho visto Pasolini
ho sognato era l’intelligenza violata
borghesia e capitalismo alleati
la morte di Gramsci un paese ormai gia finito.
Ho visto Pasolini:
era Roma scoperta scomparsa
svuotata di riccioli neri e di ceffi da calvario
restaurata nelle baracche senza piu poveri
vista mare e vista ruderi.
Con i salotti della cultura spenti
dal chiacchiericcio televisivo
lo schermo che diventa una sola societă.
Ho visto Pasolini
coperto da uno straccio bianco macchiato
sudario dell’Italia sconfitta
con parole che non avevano piu senso.
Con la scomparsa immatura della sinistra
l’avvento del mondo globale del pensiero unico.
Ho visto Pasolini
i suoi amori nascosti nelle pieghe dell’animo
e quelli violenti dei riccioli neri che sapevano
piangere
e gli amori improvvisi imprevisti
solo sfiorati con la mente.
Ho visto Pasolini
raccontava storie di parole, immagini, gesti
traduceva i volgari in abiti curiali
con un linguaggio nuovo
ora televisione d’intrattenimento
e parlata nei vagoni della Ostia Roma
Ho visto Pasolini e il suo corvo nero
che mi accompagna a Castello
e che non so piu ascoltare.
L-am văzut pe Pasolini
L-am văzut pe Pasolini
am visat era inteligența violată
burghezia și capitalismul aliați
moartea lui Gramsci o țară de-acum terminată.
L-am văzut pe Pasolini
era Roma descoperită dispărută
golită de cârlionții negri și de lovituri de calvar
restaurată în barăci fără săraci
văzută mare văzută ruine.
Cu saloanele culturale stinse
de bârfelile televiziunii
ecranul ce devine o singură societate.
L-am văzut pe Pasolini
acoperit cu o cârpă albă murdară
lințoliu al Italiei înfrânte
cu vorbe care nu mai aveau sens.
Cu dispariția fără maturitate a stângii
nașterea lumii globale a gândirii unice.
L-am văzut pe Pasolini
iubirile sale ascunse în boțiturile sufletului
pe violenții cu cârlionți negri care știau să plângă
și iubirile neașteptate neprevăzute
doar atinse cu mintea.
L-am văzut pe Pasolini
spunea povești
din cuvinte imagini și gesturi
transpunea limba populară în haine elevate
cu un limbaj nou acum televiziune de gosipuri
și limbă vorbită în vagoanele Ostia - Roma.
L-am văzut pe Pasolini și corbul lui negru
care mă însoțește la Castello
și pe care nu mai știu să-l ascult.
Non e amore
E un cavatappi che sbriciola il sughero
un getto verde sul torso nodoso.
E un brandello di celeste
uno spruzzo d’acqua gelata
una distesa di neve
una violenta violenza
che esplode come bolla di risorgiva
e sparge briciole di magma.
Provate a fermare il corso della natura
creature bigotte annidate
nell’animo della mia lupa.
Sette piu tre e non e dieci
e il risveglio di Aronne
e le mandorle maturate sul tronco senza radici
in un campo di sassi arido deserto.
Non e amore la violenza della parola.
E la genesi della fine vicina
l’ultima fiamma che crepita e brucia i
polpastrelli.
Non mi parlate d’amore:
voglio solo l’urlo di Courbet
tuffarmi in una caverna
un germoglio nato dalle radici buie
come il grano bianco dei sepolcri.
Non e amore borghese
raccontato da pennivendoli e nobel della parola,
e il vecchio testamento dei miei padri
banditi gabellieri montanari
allevatori di capre e risuolatori di scarpe
che hanno navigato e traversato montagne
mi hanno portato sulle spalle
per consegnarmi vergine a una bambina.
Ho balbettato parole provato sorrisi
tentato violenze.
Ho percorso anch’io piccole strade e vicoli ciechi
per scavallare i cieli e disegnare onde
naufrago
solo
soddisfato
disorientato
divertito
annullato.
Provo a disegnare le trame degli ultimi giorni.
Nu e iubire
Este un tirbușon care fărâmițează pluta
o țâșnitură verde pe torsul noduros.
Este o fâșie de albastru
o stropire de apă înghețată
o intindere de zăpadă
o violență violentă
care explodează ca niște clăbuci de izvor
și risipește firimituri de magmă.
Încercați să opriți cursul naturii
creaturi bigote cuibărite
în sufletul lupei mele.
Șapte plus trei nu fac zece
este deșteptarea lui Aron
și migdalele coapte pe trunchiul fără rădăcini
pe un câmp de pietre uscat și pustiu.
Violența cuvântului nu e iubire.
Este geneza sfârșitului apropiat
ultima flacără care troznește
și arde buricele degetelor.
Nu îmi vorbiți de iubire:
vreau numai urletul lui Courbet
să mă arunc într-o prăpastie
un mugur născut din rădăcini întunecate
ca și grâul alb din morminte.
Nu este o iubire burgheză
povestită de vânzători de stilouri și nobeli ai
cuvântului
este vechiul testament al părinților mei
bandiți vameși oameni de munte
crescători de capre și pingelatori de încălțări
care au navigat și au trecut munții
m-au purtat în spate ca să mă predea curat unei
copile.
Am bâlbâit vorbe am încercat zâmbete
am încercat violențe.
Am străbătut și eu drumuri înguste și ulicioare
fără ieșire
ca să zburd prin cer să desenez valuri
naufragiat
singur
satisfăcut
dezorientat
distrat
anulat.
Încerc să desenez subiectele zilelor din urmă
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
Vuoto
La luce scompare:
si avvicina il celeste esangue
di un mare senza ombre.
Tutto uguale l’orizzonte:
si allontana il mio piacere
e sento la solitudine del vuoto.
Rimane l’attesa
e il tremore della carne che prova
i brividi del freddo e dell’ignoto:
perenne Ulisse senza approdi
con troppe parole galeotte
per la nostra burocratica tradizione
di perbenismo sociale.
Ma le mani seccate dagli anni
cercano ancora la scorrevole linea d’acqua
trovano il piacere
di essere sempre vicino
nella distanza dello spazio.
Una luce liquida non appannata
dai dolori improvvisi
rimane con me
e rifrange spazi di domani.
Gol
Lumina se pierde:
se apropie albastrul fără sânge
al unei mări lipsite de umbre.
Toată zarea este la fel:
plăcerea se îndepărtează de mine
și simt singurătatea golului.
Rămâne așteptarea
și tremurul cărnii încercate
de tremurături de frig și de necunoscut:
veșnic Ulise fără țărmuri unde să adast
cu prea multe cuvinte pedepsite
pentru tradiția noastră birocratică
de perbenism social.
Dar mâinile secătuite de ani
mai caută încă linia de apă curgătoare
găsesc plăcerea
de a fi mereu aproape
în depărtarea spațiului.
O lumină lichidă netulburată
de dureri neașteptate
rămâne cu mine
și frânge spațiile zilei de mâine.
Metamorfosi
Vorrei essere acqua
chiara dolce fresca
limpida trasparente ridente
calma spumosa violenta
gelata tiepida accogliente
morbida tentatrice serena
e tutte le forme dell’acqua
che scorre penetra bagna
si placa e torna nuvola
Vorrei essere sole
caldo feroce torrido
che brucia i rami secchi
i grovigli del dubbio
gli intrichi dell’animo
il gelo del passato
che torna a sorridere dietro gli alberi
e i petali tenui di ogni colore.
Sono invece la luna
piena e sottile come una falce
candida e rossa
luce riflessa e buio nascosto.
Faccio soffrire e emoziono
governo il mondo
e riappaio per tornare sempre.
Il soggetto e sempre la luna:
gioco del destino
strana presenza improvvisa
Metamorfoză
Aș vrea să fiu apă
curată proaspătă plăcută
limpede transparentă zâmbitoare
calmă plină de spumă violentă
înghețată călduță primitoare
moale atrăgătoare senină
și toate formele apei
care curge pătrunde și udă
se liniștește și devine nor.
Aș vrea să fiu soare
cald mușcător aprins
care arde crengile uscate
încărcăturile îndoielii
complicațiile sufletului
gerul trecutului
care revine să zâmbească sub copaci
și petalele ce au un pic din toate culorile.
Dar eu sunt luna
plină și subțire ca o seceră
curată și roșie
lumină reflectată și întuneric ascuns.
Fac să se sufere și emoționez
conduc lumea
și apar ca să revin mereu.
Subiectul este tot luna:
joc al destinului
ciudată prezență neașteptată
dietro la collina
o le macerie
il verde dei prati
gli intrichi dei rami scossi
dal vento violento o dalla brezza.
Fa nascere e smuove i mari
inghiotte la sabbia
crea la riva.
Fa apparire i semi.
Dă sapore al vino.
Forza al grano.
Porta verso il sole.
Con le ali distese
verso l’isola d’ombre rade e sabbie torride
due amanti graffiano amori
che rimangano segni sognati.
Vedo dall’alto picchi di granito
che l’acqua non segna.
Vedo briciole di pane
sparso come trappola
per chi non ha fede
briciole di sogni
per chi puo ancora sognare.
Scendono le ombre
e lasciano strascichi di passioni
appassite come uva d’inverno.
La notte mi poso solo su un ramo.
după deal
sau dărâmături
verdele câmpurilor
împletiturile crengilor scuturate
de vântul violent sau de briză.
Face să apară și răvășește mările
înghite nisipul
crează maluri.
Face să apară semințe.
Dă vinului gust.
Îi dă putere grâului.
Conduce spre soare.
Cu aripile întinse
către insula de umbre rare și nisipuri încinse
doi amanți scrijelesc iubiri
care să rămână semne visate.
De sus văd piscurile de granit
pe care apa nu le sapă.
Văd firimituri de pâine
risipite ca și o capcană
pentru cei ce nu au credință
firimituri de vise
pentru cine mai poate visa.
Coboară umbrele
și lasă un șir de pasiuni
uscate ca și strugurii iarna.
Noaptea mă așez singur pe o creangă.
Non piangete
Perche avete paura della morte?
Puo essere dolce
avvolgente silenziosa infinita
riflessione sui giorni passati
sul bene sul male
su quanto e stato e non e stato.
Non piangete per chi ha vissuto
giorni felici e tremendi
celesti continui rossi violenti.
Non piangete per chi ha vissuto
sorridete alla vita
ai figli ai nipoti agli amici.
Si apre l’infinito
e la conoscenza senza confini
senza maschere.
Lasciatemi solo
perche sono sempre piu con voi.
Nu plângeți
De ce vă e frică de moarte?
Poate fi plăcută
înșelătoare tăcută nesfârșită
meditație despre zilele trecute
despre bine și rău
despre câte au fost nu au fost.
Nu plângeți pentru cel care a trăit
zile fericite și îngrozitoare
celeste continuie roșii violente.
Nu plângeți pentru cine a trăit
zâmbiți-i vieții
copiilor nepoților prietenilor.
Se deschide zarea
și cunoașterea fără margini
fără măști.
Lăsați-mă singu r
fiindcă sunt tot mai mult cu voi.
În românește de
Ștefan Damian
■
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
27
social
Violența socială.
Între barbarismul străzii și încercarea
de civilizare a războaielor
■ Adrian Lesenciuc
Tabloul protestelor de la Paris, organizate în
rețelele sociale și transformate pe străzile
Orașului Luminilor în manifestări violente de
o amploare fără precedent în ultimele decenii, mi-a
întors privirea de la celelalte posibile teme de dez-
batere. Vehicule incendiate, mobilier stradal distrus,
magazine vandalizate, monumente istorice afectate
de manifestările barbare, copaci în flăcări, persoane
rănite: o descriere sumară, jurnalistică, a violenței so-
ciale de care nu putea nimeni bănui o societate occi-
dentală, civilizată. Noile forme de asediu urban sunt,
de fapt, decupate din istoria tumultuoasă a lumii și
aduse la suprafața timpului nostru după o coborâre
în realitatea socială lipsită de lumina civilizării din
urmă cu câteva secole.
Violența socială este, de regulă, rezultatul exa-
cerbării idealurilor de masculinitate și putere. Prin
lentilele proiecției de gen, violența socială este adusă
mai degrabă în proximitatea înțelesului pe care stu-
diile lui Geert Hofstede l-au imprimat conceptului de
masculinitate: competiție și succes1. Chiar dacă unii
dintre cercetătorii feminiști pun militarismul și ordi-
nea de gen în proximitatea violenței sociale, raporta-
rea la „masculinitate” privește mai degrabă o tendin-
ță a societății de a se alinia unor valori care, în scop
didacticist, au fost asociate unor forme anterioare de
organizare socială. În termenii raportării la putere,
violența socială este doar una dintre manifestările vi-
olenței, ilustrând o reflectare a puterilor soft în apele
adânci și tulburi ale puterii hard. Ea întregește tablo-
ul formelor de violență structurală: politică, institu-
țională și economică. În acest sens restrâns, violența
socială este înțeleasă în limitele motivării date de ne-
voia de control asupra puterii sociale: „the commissi-
on of violent acts motivated by a desire, conscious or
unconscious, for social gain or to obtain or maintain
social power”, o definesc cercetătorii Caroline O.N.
Moser și Dennis Rodgers, preluând și adaptând o
definiție anterioară2. Practic, în sens extins, violența
socială privește întreaga gamă de manifestări vio-
lente, toate formele de agresiune socială, chiar dacă
cercetătoare britanică C.O.N. Moser asociază con-
fruntările militare doar cu violența politică. Războiul
nu este exclus din această listă, fiind, în esență, feno-
menul social cel mai brutal, forma de agresiune care
presupune implicarea a cel puțin două grupuri soci-
ale, care se confruntă violent prin intermediul a două
structuri militare/ militarizate.
Se întâmplă ca acum, când violența socială expri-
mată prin lipsa de civilitate a mulțimilor de protes-
tatari de pe străzile Parisului, Bruxelles-ului sau ale
altor capitale europene (din care nu trebuie exclus,
firește, Bucureștiul), interesul pentru „civilizarea”
agresiunii maximale, a războiului, să fie foarte ridi-
cat. Cu alte cuvinte, în raport cu o formă a violenței
care se poate manifesta fără margini - războiul în
proiecție clausewitziană:
Războiul este așadar un act de violență, pentru a sili
adversarul să ne îndeplinească voința. (...) Violența,
adică violența fizică (deoarece violența morală nu
există în afara conceptului de stat și a celui de lege)
este deci mijlocul, iar a-i impune inamicului voin-
ța noastră, scopul3, factorul politic intervine acum
pentru a limita intenția ostilă și, mai ales, efectele
acesteia. Violența extremă a „războiului absolut” năs-
cut în laboratoarele generalului Carl von Clausewitz
în Prusia începutului de secol XIX, descoperită și
aplicată mai întâi de generalul Helmuth von Moltke,
apoi de Vladimir Ilici Lenin și Adolf Hitler (cei mai
importanți vectori ai gândirii clausewitziene), a dat
bătăi de cap politicii Occidentului în încercarea de
așezare civilizată în confruntare/ competiție. Plecând
de la perioada în care în care se năștea opera clau-
sewitziană, adică de la anii de început ai secolului
al XIX-lea, de la epoca napoleoniană adică, trecând
prin sângerosul secol XX, războiul s-a modificat
radical, în termeni cantitativi și calitativi. Așa cum
rezultă din evaluarea lui J. David Singer, media ulti-
melor două sute de ani este de șase conflicte pe dece-
niu4, ceea ce, din perspectiva angajării naționale, în-
seamnă o medie de șase conflicte per națiune la suta
de ani. Dacă ne raportăm doar la ultima jumătate de
veac, adică de la Războiul din Vietnam, putem con-
stata că factorul politic a raționalizat în foarte mare
măsură violența, distingând în multe dintre situa-
ții între violența necesară și violența inacceptabilă.
Primul semnal de alarmă a fost tras de președintele
american Truman, care l-a demis în 1951 pe genera-
lul-erou Douglas MacArthur după ce acesta a propus
utilizarea armamentului nuclear în Războiul Coreei.
Un alt semnal - în pragul celui mai mare dezechili-
bru al umanității, dacă rezultatele ar fi fost altele -
l-au tras în 1962 președinții Statelor Unite și U.R.S.S.,
Kennedy și Hrușciov, la negocierile de dezarmare
provocate de Criza Rachetelor din Cuba. Ulterior,
în ciuda unor alunecări conceptuale - a se vedea, de
pildă, teoria lui Goldstein5, alimentată de neoclau-
sewitzianism, conform căreia războiul este expresia
instinctului agresiunii, în timp ce pacea e o perioa-
dă atipică între războaie (o „aberație” în mitologia
agresiunii a psihosociologului J.H. Goldstein) - rați-
onalizarea politică a violenței a condus la speranța că
gradul ridicat al civilizației la care s-a ajuns poate în-
frâna sau chiar stopa instinctul agresiv al grupurilor
sociale. Merită amintit, în primul rând, un concept
pe care americanii l-au utilizat pentru prima dată în
Războiul din Irak (2003): Network Centric Warfare
(sau Război Bazat pe Rețea). Acest concept a presu-
pus construirea unei rețele cu multiple noduri, în-
tr-un câmp de luptă transparent (ca posibilitatea de
cercetare fie prin „ochii cosmici” ai sateliților, fie cu
ajutorul aparatelor de zbor și a mijloacelor de la sol),
alcătuite din senzori, decidenți și structuri acționale
extrem de precise (precision guided munition, în ter-
meni specializați, „lovituri chirurgicale” în înțelesul
metaforic). Războiul în rețea vizează cucerirea și
menținerea supremației aeriene în scopul cuceririi
supremației informaționale, într-un complex acțio-
nal care, exploatând resursa informațională, reduce
enorm numărul de victime pe câmpul de luptă. De
altfel, intenția proiecției Războiului Bazat pe Rețea a
fost aceea de a se obține victoria pe câmpul de luptă
fără victime umane (în măsura în care e posibil) și
fără efecte majore asupra bunului mers al societății,
asupra mediului. Chiar și în acele ipostaze ale con-
fruntărilor incluse în tiparul propus prin „doctrina
Gherasimov” drept războaie hibride (a se vedea cazul
simptomatic al confruntării din estul Ucrainei), cioc-
nirile militare au loc la nivel tactic, cu un număr mic
de victime, în timp ce la nivel operativ și strategic di-
mensiunea soft a confruntării hard produce efecte la
nivel informațional (atacuri cibernetice, influențare
psihologică etc.).
Despre războiul care dă seama de gradul de civi-
litate al epocii au vorbit mulți sociologi. Este remar-
cabilă analiza complexității războiului și a legăturii
intrinseci a acestuia cu societatea pe care o propunea,
în 1915, părintele sociologiei românești, Dimitrie
Gusti6: războiul este
(...) produsul simultan al unor nenumărate forțe
materiale, morale, intelectuale și economice, cum ar
fi: starea fizică a soldatului, starea sanitară, elan sau
panică, aprovizionări, anotimp, teren, climă, întâm-
plare fericită ori întâmplare funestă. Războiul este
mult mai mult decât o simplă chestiune de strategie,
aprovizionări și armament, căci el rezumă o întrea-
gă epocă istorică, toată știința, toată economia, toată
cultura, toată tehnica unui timp se oglindește într-în-
sul! Căci elementul pur omenesc al războiului din ce
în ce mai mult este înlocuit cu unul rațional imperso-
nal, care este instrumentul de lupta. Așa că adevăra-
tul studiu adâncit al războiului ar conține o întreagă
enciclopedie a timpului, la care ar trebui să contribu-
ie toate științele: geografia, fizica, chimia, mecanica,
meteorologia, biologia, medicina, psihologia, etica,
istoria, pedagogia, sociologia, dreptul s.a.m.d.
Cum se face însă că civilitatea străzii pălește acum
când societățile au îmblânzit războiul, când efectele
acestei forme de agresiune socială sunt din ce în ce
mai reduse, când doar terorismul alimentat de ură și
de lipsa educației produce o angajare asimetrică din
punct de vedere moral? Cum se face că barbarismul
străzii întrece ca intenție distructivă proiecția echi-
librată din așa-numitul Război Bazat pe Rețea? Nu
știm, dar probabil că mitologia agresiunii e posibilă
doar acolo unde cuvintele Sfântului Augustin nu au
cum să producă reverberații: „Pacea este mai impor-
tantă decât războiul pentru că scopul războiului este
pacea în timp ce scopul păcii nu este războiul”.
Note
1	Din fericire, în indicatorii dimensiunilor culturale
propuși de Hofstede (varianta actualizată, pe 6 dimensi-
uni: distanță față de putere, individualism vs. colectivism,
masculinitate vs. feminitate, grad de evitare a incertitu-
dini, orientare pe termen scurt vs. lung, indulgență vs.
constrângere), societatea românească (având acordate 42
de punte dintr-un total de 100) este o societate relativ fe-
minină, în care se regăsesc valori precum calitatea vieții și
grija față de ceilalți.
2 Definiție adaptată după C.O.N. Moser și C.
McIlwaine. (2004). Encounters with violence in Jamaica,
Latin American and Carribean Colombia and Guatemala.
London: Routledge, v. C.O.N. Moser și D. Rodgers. (2005).
Change, Violence and Insecurity in Non-Conflict Situations.
London: Overseas Development Institute. p.35
3 Clausewitz, Carl von. (1982). Despre război. Operă
postumă a generalului Carl von Clausewitz. Studiu in-
troductiv, note și verificarea științifică a textului de gene-
ral-maior dr. Corneliu Soare. București: Editura Militară.
p.35.
4 V. p.202 din lucrarea lui J. David Singer. (1989). The
political origins of international war: a multifactorial re-
view. În Jo Groebel & Robert A. Hinde (eds.), Aggression
and War: Their Biological and Social Bases. Cambridge:
Cambridge University Press.202-229.
5	J.H. Goldstein. (1989). Beliefs about human aggres-
sion. În Jo Groebel & Robert A. Hinde (eds.), Aggression
and War: Their Biological and Social Bases. Cambridge:
Cambridge University Press. pp.10-24.
6	Dimitrie Gusti. (1970), Opere, vol.IV. București: Editura
Academiei R.S.R. p.138.
■
21
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
meridian
Poeme în proză
■ Tom Nisse
Tom Nisse
calvarul pe care orașul și cerul îl etalează în fața
ta, mergi contra cultului, adulmecă sucul cărnii,
savurează căderea astrului în propriul stern. Și
liceul e în șantier. Schele peste schele. Albastrul
cerului este sfâșiat în toate părțile. Schele și
palisade de tablă imaculată. Las în urma mea
liceul și traversez bulevardul. Nu găsesc mașini
vechi, murdare și simpatice pe aici. Doar auto-
mobile strălucitoare ale burghezilor parveniți.
Braseria din colț, când conștiința timpului mă
înhăța și-mi venea să iau o bere sau două, la șap-
te dimineața, și-a schimbat numele și reclama.
Ajung la Glacis , mare suprafață plană, parcare
care adăpostește uneori circul și apoi, în timpul
verii, petreceri nesfârșite. Încremenesc pentru
o clipă, tot așa cum rămâneam țintuit frecvent
când ieșeam de la cursuri, cu mintea plină de
gânduri, hărțuit de tot soiul de întrebări, cât
valorează lumea asta, ce e cu noi pe lume, cum
de o stăpânim? Atât de mărunte ne sunt visele.
În orice caz, ceva este sigur, nu mai avem nevoie
nici de zei, nici de stăpâni. Greutatea întrebări-
lor, o mare deznădejde care începea să șlefuias-
că chipul inocent și concentrat, să dea vitalitate
mușchilor care contractau degetele sirene îm-
prejurul unei vieți gata să fie apucate. Pe bune
că mașinile sunt foarte scumpe aici.
Tom Nisse este un poet luxemburghez de limbă franceză, care trăiește la Bruxelles. Interesul său
pentru artă permite imersiuni interesante ale reprezentărilor plastice în limbajul poetic. Traduce
literatură de limbă germană. A publicat mai bine de 15 titluri de poezie și proză scurtă, printre
care Reprises, Editions LArbre a paroles 2011, Diasporas, Editions Tetras Lyre, 2013, Reprises
de positions, Editions Microbe 2013, Apres, Editions Phi 2015, Contre la tactique de l’horloge,
Editions Dernier Telegramme, 2016 etc.
Materialul volumului O verificare a originii (Une verification de l’origine, Editions Hydre,
Luxembourg, 2017) împletește discursul poetic cu imagini ale unor decoruri urbane - de la vege-
tația luxuriantă a parcurilor luxemburgheze la fragmente de viață asumate cultural, reminiscențe
ale unei lumi pe care autorul o poartă cu sine, guvernat de spiritul tutelar al prezentului. În tim-
pul unei lungi plimbări înregistrate pe reportofon de-a lungul unei zile de vară, poetul fixează
în magma amintirilor reflecții despre artă, panici contemporane, schițe ale unui proiect artistic.
Transcrierile sunt marcate și de inserții ulterioare, redate cu caractere cursive.
Ozonă gri, în preajma răsăritului. Aici era
stația de autobuz, cea în care coboram în
fiecare dimineață pentru a merge la li-
ceul care poartă numele unui ilustru om politic,
aproape compatriot, constructor al Europei după
cel de-al Doilea Război Mondial - al cărui nume
nu-l voi dezvălui. Aici, în fiecare dimineață, îl ve-
deam pe T., factorul poștal, care-și făcea rondul și
care era musulman, în ciuda numelui său tipic lo-
cal. Recita versete, invocând poeți, surâdea, purta
o barbă roșie și avea niște dinți stricați prin frec-
ventarea birtului, trecea prin ceața răsăritului du-
cându-și căruciorul. Și tot aici se afla o tânără care
voia să devină actriță, care visa poate la Kafka sau
eu visam la Kafka sau amândoi visam la Kafka,
oricum aici ne întâlneam, fără să ne atingem vre-
odată, ea m-a rănit cum numai adolescenții pot fi
răniți în situații similare. Purta cu nonșalanță la
urechi niște flori miniaturale închise ermetic într-o
picătură de sticlă. În ecranul dimineții părea ca o
întrupare a melancoliei. Era trezirea erotică a unei
fascinații pline de furie împotriva masculinității.
*
Tăind strada, sub castanii gigantici, în fi-
ecare dimineață, înainte de începerea orelor
la liceu, mă plimb cu G., unul dintre singurii
punkiști ai orașului. Un tânăr simpatic, furios
și trist. Pășim pe castane, pe frunze și pe vreas-
curile care ne conduc spre o parte a zidurilor
orașului. Coborâm pe o cărare în pantă, câțiva
pași, totul este verde și foșnitor, foarte verde,
verde intens, vara este nemiloasă cu orașul.
De ceva vreme, amintirile au devenit pâcloa-
se, luminate spectral ca petele solare care se
strecoară printre frunze și încremenesc lent
pe asfalt. Ambasada Statelor Unite îmi rănește
ceafa. Locul spre care mă îndrept alături de G.,
pentru a ne așeza pe o bancă să fumăm hașiș,
ca parte din ritualul nostru matinal, în timp ce
îi vorbesc despre Pablo Neruda, iar el de Jello
Biafra, privind amândoi valea Luxemburgului,
această rană uriașă, dominată de podul roșu
împrejmuit acum de un dispozitiv anti-suicid de
plexiglas având contururi negre de șoimi lipiți pe
perete - pe care mă plimbam primăvara alături
de onesta și emoționanta și impulsiva poetă
franceză Edith Azam - din spațiul în care ne
aflam, banca pe care ne așezasem s-a făcut loc
pentru un teren de tenis. Mă reîntorc. Aveam
ochii flămânzi, eram împotriva acestei lumi în
care fusesem băgați cu forța, marionete care în-
cep puțin câte puțin să-și rupă firele și deprind
stângaci abilitatea propriilor membre, așezați
în fața văii, trecându-ne jointul de la unul la
altul, câteodată, chiar dacă pesimiști, cu o ne-
liniște aproape îndrăgostită în voce.
*
Zgomotul unui șantier uriaș urcă din vale.
Soarele îmi atinge ușor fruntea, în timp ce merg
spre liceu, unde Jose Ensch , minunată doam-
nă a poeziei luxemburgheze, m-a încurajat, în
amintire, să pășim împreună. Fiule, sfidează
*
Adolescentul care se plimba pe Allee des
Resistants et des Deportes avea mintea plină
de refuz. Al unei absențe a valorilor, o absență
totală a valorilor cu care s-ar putea identifica,
o enciclopedie a istoriei picturii, în care Klee a
lovit dintr-o dată cu o simplitate aparentă, Ernst
Ludwig Kirchner și Munch cu tonuri care stră-
pung și denunță psihozele imperativelor occiden-
tale, apoi a venit rândul lui Picasso, Vlaminck,
Max Ernst să lovească fără menajamente, și
Goya să renunțe flamboaiant la lumină, în vre-
me ce Schiele mutilează și contorsionează răul
afectiv, făcând trimitere la erotism, apoi hi-
persensibilitatea de pe chipurile și zările lui El
Greco: instigând la tatonări de poeme scrise pe
fața ascunsă, îndemnând să se încreadă în calea
libertății, refuz al unei vieți rigide, refuz al unei
sorți deja trasate. Nu-i așa că dezorientarea este
cea mai bună metodă de a te sustrage unui des-
tin prestabilit? La capătul străzii sirenelor se află
biserica ortodoxă rusă, cu patru mici turele al-
bastrate, iar în centru turela principală, aurită.
Bertold Brecht, însoțit de un miros de ceapă, care
trezea sentimente politice. Ajung la intersecția
care mă duce spre Belair. E momentul să fac o
pauză și să fumez o țigară. Clădirea impunătoa-
re cu fațadă de sticlă care se zărește la colțul in-
tersecției se numește Maison de l’Orientation .
Traducere din limba franceză și prezentare
de Irina-Roxana Georgescu
Note
1 Poetă luxemburgheză (7 octombrie 1942 - 4 februa-
rie 2008). Volumul Dans les cages du vent (În cuștile
vântului) a câștigat Premiul Servais în 1998.
2	Piața Glacis (Fouerplaatz)
3	Cartier în partea de vest a orașului Luxemburg
4	Casa Îndrumării
■
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
însemnări din
Mancha
Despre receptarea
spiritului nipon
■ Mircea Moț
La editura clujeană „Limes”, Mihaela Hașu
Bălan publică un substanțial studiu, în
două volume, despre direcțiile majore în
receptarea spiritului nipon în spațiul literar și
publicistic românesc în perioada 1920-2010.
Volumul a fost inițial teză de doctorat la pro-
fesorul și scriitorul Ștefan Borbely, ceea ce con-
stituie o garanție în plus a seriozității demersu-
lui tinerei autoare.
Mihaela Hașu Bălan este interesată de re-
ceptarea literaturii japoneze din perspectivă
literară în primul rând. Autoarea își propune
un studiu asupra receptării literaturii japoneze
pe diferite paliere, după cum însăși subliniază
într-un semnificativ Argument: „unul istoric,
în care se va vedea diferența de percepție și re-
cepție în cele două secțiuni istorice ce încă ne
definesc, și anume perioada antedecembristă
și cea postdecembristă, altul social, sesizabil
în diversele forme de mediatizare(reviste cul-
turale, literare, ziare, ediții în volume), iar un
altul cultural, detectabil, în funcție de nivelul
orizontului de așteptare al lectorului, în imagi-
nea culturii japoneze așa cum apare în literatu-
ra tradusă și, deci, accesibilă publicului român”.
Cercetătoarea este preocupată în special de pe-
rioada modernă a literaturii japoneze, acea pe-
rioadă „occidentalizată”, urmărind în egală mă-
sură „intruziunea vestică în mentalul colectiv
și în imaginarul cultural”, dar și „reminiscențe
autohtone, care, împreună cu aportul de alte-
ritate culturală, socială, economică și politică
va constitui o entitate socio-culturală diversă”,
dar „profund japoneză”. Perspectiva este cu atât
mai seducătoare cu cât- și autoarea accentuează
acest lucru- japonezii au trecut cultura occi-
dentală prin mentalitatea proprie, rezultând de
aici o identitate căreia autoarea îi acordă toată
atenția.
Un prim volum conturează o necesară intro-
ducere în „artisticul „ japonez, atât modern, cât
și contemporan (contextul cultual-politic, sin-
cretismul religios, semnificații ale relației răz-
boi și pace” constituie autentice repere).
Capitolul Receptare: cadru teoretic are în cen-
trul atenției, ca un preambul la studiu, o serie
de teorii ale receptării, apelându-se dezinvolt
la un Umberto Eco (cel din Șase plimbări prin
pădurea narativă, în primul rând, la Wolfgang
Iser ori la Antoine Compagnon (cu Demonul
teoriei. Literatura și bunul simț) sau, de la noi, la
Paul Cornea, cu binecunoscuta sa Introducere
în teoria lecturii. Ceea ce reține în mod deose-
bit atenția aici este relația dintre opera literară
și cititor, Mihaela Hașu Bălan insistând asupra
faptului că cititorul re-creează opera, sub sem-
nul unei legitime complicități cu autorul, dar,
mai ales, ascultând și dând dreptate acelei in-
tenții a textului despre care vorbește Umberto
Eco. Acest capitol constituie, într-un fel, punc-
tul de plecare al unei lecturi seducătoare, veni-
tă din partea unei cititoare capabile să sesizeze
acea amintită „deschidere de natură ontolo-
gică și epistemologică către celălalt”, cititorul
„«funcționând» ca motor de căutare, o căutare
a lumii și a sinelui”. Amintind în continuare ti-
purile de receptare (literară, istorică și critică),
Mihaela Hașu Bălan abordează un al patrulea
tip de cercetare, „exploratorie”, care „sondează
un teren vulnerabil, instabil, acela al mișcării
fluctuante a interviului, audienței literare, iar
pe un alt palier, a blog -ului”.
Autoarea urmărește cu atenție, cu multă
conștiinciozitate chiar, imaginea literaturii ja-
poneze în presa culturală românească, făcând
o necesară distincție între perioadele reflectării
acestei literaturi în viața editorială românească.
De un interes deosebit mi se pare capitolul
rezervat receptării critice a literaturii nipone,
moderne și contemporane, traduse în româneș-
te. După un „scurt parcurs istoric”(cu atenția
concentrată asupra modernității literaturii din
Japonia), odată înțeles contextul social-politic
și cultural al Japoniei moderne, Mihaela Hașu
Bălan urmărește impactul pe care literatura
japoneză îl are asupra cunoașterii occidentale.
„E «nebună» sau « firească» această literatură,
având în vedere realitatea istorică, neexperi-
mentată niciodată de occidentali?”, se întreabă
autoarea.
Substanțiale mi se par de asemenea pagi-
nile ce cuprind exegeze ale unor importante
opere literare japoneze traduse în româneș-
te. Mihaela Hașu Bălan abordează aici „teme
literare marcante ale literaturii moderne și
contemporane”, rezervându-și „libertatea de a
croșeta analitic pe marginea textului literar”, pe
care, pe bună dreptate, îl consideră de o „pro-
funzime răvășitoare”. Autoarea optează pentru
grila occidentală de interpretare, atenția con-
centrându-se supra substanței invariabile a
literaturii, a umanului „manifestat cu aceeași
intensitate indiferent de cultură”. Faptul este cu
atât mai motivat cu cât nu este ocolită funcția
ficțiunii, în primul rând, consideră autoarea,
de a exorciza frământări și atitudini ale indi-
vidului în fața realității. Mihaela Hașu Bălan
trece în revistă „temele” literaturii nipone din
perspectiva unui critic ce nu rămâne tributar
abordării exclusiv tematice a creației. Iubirea
(„temă predominantă”) este urmărită în rela-
ția cu spectrul morții, autoarea sintetizând la
modul convingător ipostazele iubirii în operele
unor cunoscuți scriitori japonezi, mai exact la
Inoue Yasushi, cu Pușca de vânătoare, la Yukio
Mishima, cu iubirea adolescentină ori matură,
la Yasunari Kawabata. Femeia, erotismul, ali-
enarea și absurdul existenței sunt menționate
ca repere ale unui context în care autoare își
va derula convingător demersul interpretativ.
Tânăra cercetătoare dovedește aici indiscutabi-
lele aptitudini ale unui critic literar la care seri-
ozitatea abordării și finețea comentariului sunt
calități definitorii. Unghiul tematic îi asigură
perspectiva necesară spre specificul estetic al
operelor. Am în vedere Autismul în literatură și
identitatea ființei de hârtie. Problema identității
între luptă și renunțare. Punctele de vedere sunt
transcrise cu personalitate: „Literatura moder-
nă și contemporană japoneză nu mai păstrează
nimic din evanescentul poeziei haiku sau din
frumusețea misterioasă a prozei tradiționale și
chiar moderne timpurii, ce ne aruncă fără colac
de salvare în adâncimile întunecate ale imagi-
narului postnuclear, un imaginar scindat între
o lume pe care nu o mai recunosc și o avalanșă
de spectre occidentale”. Foarte meticulos este
urmărită criza identității, la Kobo Abe (peri-
oada modernă) și la Murakami Ryu (postmo-
derne). Convingătoare rămâne lectura roma-
nului Bărbatul-cutie al lui Kobo Abe, lectură
pe parcursul căreia Mihaela Hașu Bălan trimite
la lucrări de referință care se armonizează cu
punctele de vedere ale autoarei: „Accentele kaf-
kiene și atmosfera becketiană abundă la o lec-
tură avizată, însă succesul acestei proze constă
în capacitatea autorului de a contura un labi-
rint al rătăcirilor interioare ale personajului a
cărui lume, redusă fizic la dimensiunile unei
cutii, reverberează în cercuri concentrice pînă
la acapararea întregii existențe”. În situația unui
Murakami Tyu, preferința autoarei pentru „via-
ța” din operă este evidentă: „Personajele ficțiu-
nilor lui Murakami Ryu sunt mai degrabă ataca-
tori decât victime. Kiku și Hashi, protagoniștii
romanului, luptă întreaga lor existență, de mul-
te ori în mod inconștient, pentru a-și găsi rădă-
cinile, identitatea aruncată odată cu trupurile
lor plăpânde în cutiile de bagaje”. Alți impor-
tanți scriitori niponi sunt abordați de Mihaela
Hașu Bălan din perspectiva interculturalității.
Autoarea urmărește imaginarul acestora prin
contactul lor cu spiritualitatea europeană, fapt
ce-i permite să surprindă profilul distinct al
acestor scriitori. În cazul lui Mishima, căruia
Marguerite Yourcenar i-a dedicat celebrul eseu
Mishima sau viziunea vidului, se reține ideea
că romanele sale „sunt traversate de estetism”
(teoretizat de autor), „subiectul narativ fiind
de multe ori pus în umbră, deoarece însăși
formula autoreferențială, subiectivă, a shaset-
su-ului caută să exploreze pârghiile interioare
ale spiritului, ale vieții și ale tragismului care
iese din ele”. Specificul scriitorului este urmă-
rit atent și atunci când se comentează Soare și
oțel: „Prezența explicită a cititorului în text,
descrierea artistică, limbajul poetic, fac din
acest discurs o metaforă a confesiunii literare,
în care ficțiunea se inter-corelează cu spiritul
biografic. Construită ca analiză psihologică,
proza atrage prin limbajul metaforizant și ana-
litic, prin înglobarea în conținutul ideatic a re-
ferințelor europene”. O mențiune aparte pentru
capitolul Demitizare și desemantizare în roma-
nescul nipon contemporan, inițial o comunicare
susținută la Conferința internațională a docto-
ranzilor în Filologie de la Universitatea „Petru
Maior” din Târgu-Mureș.
Cel de-al doilea volum, urmărind Reflectarea
spiritului nipon în artisticul românesc (în presa
culturală românească. în literatura perioadei
1920-2010 sau în exegetica românească) între-
gește profilul unui cercetător atent și serios, ale
cărei opinii asupra spiritului nipon(și nu nu-
mai) merită atenția cuvenită.
■
30
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
teatru
Cu „pianul călător” prin
România secolului XX
■ Eugen Cojocaru
Teatrul Național clujean a sărbătorit
Centenarul Marii Uniri la Festivalul
Teatrelor Naționale (28.11-5.12) cu in-
teresante producții teatrale românești realizate
în România și Republica Moldova. Dintre cele
două ale Naționalului bucureștean am remar-
cat Dumnezeu se îmbracă de la second hand.
Autorul Iulian Margu susține un teatru real
pentru spectatori, nu împotriva lor: „Nu un
teatru estetizant care să ne creeze complexe, că
poate nu înțelegem noi și e mai bine să tăcem”.
A făcut filme din școală, piesele sale erau juca-
te, înainte de 1990, doar cu trupe de amatori
pentru că spuneau adevărul, în tranziție a pri-
mit mai multe premii și a înființat o televiziune
la Râmnicu Vâlcea, de unde nu vrea să plece.
Textul se joacă din 2014, a precizat regizorul
Ion Caramitru (care semnează și ilustrația mu-
zicală) într-o discuție cu actorii și publicul, la
final, tot prin „mână divină”: „Mă întorceam
cu Horațiu Mălăele, în microbuz, de la un tur-
neu. El a coborât și a uitat, necitit, textul pri-
mit. L-am lecturat dintr-o suflare. L-am sunat
și i-am zis: Îmi pare rău, prietene, ăsta îl fac eu
- Dumnezeu așa a vrut!”
De la început, impresionează scenografia
ingenioasă - excelentă Maria Miu -, pe scenă
turnantă, cu mai multe spații specifice momen-
telor și personajelor - un salon modern, unul
1900, altul 1930 și două camere de bloc, anii ’50,
unite de o „ușă” inexistentă, în centru. Totul se
învârte repede, anticipând „caruselul” istoriei
și personajelor cu destinele lor. Se oprește în
actualitate: hoțul Buză / Dorin Andone și cole-
gul tânăr Lae / Lari Giorgescu sunt în living-ul
vilei unuia dintre numeroșii oneroși „aface-
riști” de azi și n-au remușcări să ia tot ce e va-
loros. Lae descoperă pianul Pleyel al bunicilor
săi, boieri neaoși vâlceni cu dragoste de țară,
dezmoșteniți samavolnic de bolșevicii veniți la
putere. Interpretează Chopin (lite-motiv muzi-
cal), însă Buză îl alungă amintindu-i că a făcut
pușcărie, când găsise un pian, la o spargere, și a
cântat până a venit poliția! Lae acceptă cu con-
diția să-i spună odiseea celebrului instrument
cumpărat de bunicul său cu prețul unei întregi
moșii - a fost al lui Chopin! Așa, un „pian capi-
talist” ne povestește întreg secolul XX, cu apo-
geul bolșevismului în România... Pleyel-ul se
„plimbă” prin centrul scenei turnante, ca prin-
tr-o axis mundi unificator-lămuritoare, trecând
de la bunicul Dimitrie / Armand Calotă, care
l-a cumpărat în ciuda neînțelegătoarei consoar-
te Elefteria / Teodora Mareș, la fiica lor, Elena
/ Fulvia Folosea, rămasă fără soțul Iorgu / Ioan
Andrei Ionescu, arestat de bolșevici, mama
Elizei / Carmen Ungureanu, care va trebui
să-și câștige o existență precară ca profesoară
de pian și să fie fericită că n-a ajuns să lucreze
în fabrică! Desigur, totul e prezentat ca „puzz-
le” și regizorul mărturisește pertinent: „poves-
tea de bază e desfăcută în mai multe comparti-
mente, reprodusă în mai multe epoci, refăcută
abia spre final.” Ajungem la destinul nepoatei
Eliza, singură cu pianul în camera ei de bloc și
„vecinul de perete”, sensibil și timid mecanic de
locomotivă, Manole / Eduard Adam, care îi sa-
vurează concertele anonime. Totul e legat prin
povestirile lui Lae, ajuns hoț, prin bătaia de joc
a epocii bolșevice, în casa Scorpiei (Teodora /
Florina Cercel), cum e poreclit personajul în
oraș. Buză: Ei îi aparține jumate din oraș! El de-
scrie cum a ajuns la ea: s-a ascuns într-o bise-
rică, să „împrumute” cutia milei, după slujbă.
Scorpia a venit, i-a dat pe toți afară inclusiv pe
preot, deși era slujbă, și s-a dus la altar, în spate-
le căruia era el. Așa a surprins-o „dialogând” cu
Dumnezeu, rugându-l să mai câștige o licitație
prin mită și alte matrapazlâcuri ale ei: Nu mai ai
la cine să te rogi, Dumnezeu e cu ei! Cum să nu
furi de la ei!? În ciuda „puzzle”-ului dramatic,
sunt clare trei „coloane” temporale și de des-
tin: Buză și Lae - actualitatea, bunicii tânărului
„hoț”, Elefteria și Dimitrie și părinții lui, Elena
și Iorgu, care au trăit măreția unei epoci eleva-
te și de succes a României. Apoi decăderea lor
până la Eliza și Manole zbătându-se în chingile
unei barbare epoci aduse de comunismul asi-
atic rusesc. Cu tot dramatismul care continuă
și astăzi, textul piesei, Ion Caramitru și actorii
reușesc să o redea într-o melancolic-atractivă
tonalitate râsu’-plânsu’ prin clișeele care, acum,
ne par naiv-romantice: cântece patriotice etc.
Un comic debordant, pendulând între mimi-
că, gestică și slap-stick se datorează lui Eduard
Adam, care și-a lucrat rolul cu maximă dra-
goste de detaliu, reușind să provoace multe
hohote de râs din orice, până și modul cum se
așează pe canapea, invitat prima dată la Eliza.
Îndrăgostirea lor, mutatul împreună, prima
noapte (în nostime pijamale retro) după nun-
tă sunt micro-scenete de mare savoare „dupli-
citară”: comic, nostalgie, dramatic. Și Dorin
Andone dă dovada unui umor nativ, bine cize-
lat în desfășurarea rolului - găsește dulapul cu
fracuri, se îmbracă și dansează cu Lae elegantul
vals în „haine de second hand”. Buză a fost un
renumit profesor de dans, „decăzut” când soția
l-a părăsit. Lari Giorgescu, liantul-povestitor al
acțiunii, imprimă personajului o detașare ve-
nită din maturizarea precoce la care l-a obligat
destinul crud, dar care nu i-a luat optimismul
și idealurile: „căzut” social, el încă visează să
ajungă pianist, cum și-a dorit până la 12 ani,
când și-a pierdut și mama.
Flash-back-urile demonstrează cine sunt
adevărații hoți de ieri-azi, făcând din Buză și
Lae doi Robinhoods moderni, care iau înapoi,
cu ajutorul lui Dumnezeu, ce le-a fost furat...
Nu se pot despărți de pian și sunt surprinși de
Scorpia Teodora și doi jandarmi / Viorel Florea
și Andrei Călin. Lae are ideea genială să profi-
te de secretul dialogurilor ei cu „Dumnezeu”,
arătând că știe de jafurile mascate în cumpărări
de fabrici etc., mituind guvernanți și funcțio-
nari din ministere! Întrebând îngrozită cum a
aflat, Lae ia o poză de „Dumnezeu” și-i amin-
tește că i s-a adresat de atâtea ori în biserică -
lovitură de teatru în stilul hâtrului și istețului
Till Eulenspiegel, renumitul Păcală flamand!
Oripilată de consecințele unei dezvăluiri pu-
blice, Scorpia le lasă milioanele găsite, inclusiv
pianul Pleyel, pe care trebuie să-l transporte
chiar jandarmii. Și-au mai dat concursul: pian -
Mihai Ungureanu, lighting design: Chris Jaeger.
Două ore și zece minute au trecut ca într-o
cutie magică de cinema, tehnica juxtapunerii
de montaj filmic a piesei, ritmul rapid al trece-
rii de la o epocă la alta, jocul perfect al tuturor
actorilor, scenografia și muzica subsumate unei
regii fără cusur, care lasă „frâu liber”, mărturi-
sește în dialog Ion Caramitru, tuturor actorilor
să „completeze” personajele cu intuiția și talen-
tul lor reușesc împreună o bijuterie a drama-
turgiei românești contemporane. Spectatorii au
aplaudat - fără trucuri muzicale ritmate, care
au rostul să anime aplauzele - îndelung și căl-
duros întregul ansamblu bucureștean.
■
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
31
remember cinematografic
Andrei Tarkovski
■ Ioan Meghea
Ise mai spune, în engleză, și film director, omul
prezent în toate momentele creației unui film.
Mă întrebați ce face el? Elaborează decupajul
regizoral, stabilește distribuția, avizează schițele de
decoruri și costume, coordonează actorii la filma-
re, conduce propriu-zis filmarea, efectuează mon-
tajului de film, definitivează coloana sonoră și nu
în ultimul rând, stabilește forma finală a filmului.
Să fi uitat ceva? Nu cred. Da, el este creatorul sau
mai simplu, REGIZORUL...
Oamenii aceștia sunt de două feluri. Unii care
prin meșteșugul lor răspund nevoilor publicului și
care folosesc șabloane dovedite a fi de multe ori efi-
ciente. Ei se mai numesc și autori comerciali. Alții
sunt interesați în primul rând de opera pe care o
creează, dornici să scoată în față genul și să con-
frunte publicul cu o viziune artistică cât mai ori-
ginală. Aceștia vor rămâne mult timp în memoria
noastră și de obicei, când discutăm despre un film
de-al lor, începem cu fraza ,,e regizat de...” și pe
urmă povestim despre actori, scenariu și alte in-
grediente ale peliculei.
În rândurile care urmează am să vă povestesc
Lucian Liciu
Cheia succesului (2015), ulei pe pânză, 120 x 100 cm
despre un regizor al cărui limbaj vizionar și liric nu
a prea fost acceptat în patria sa. Andrei Tarkovski,
pentru că despre el este vorba, a avut în filmele sale
de început o viziune destul de socialistă. Să nu ui-
tăm, se născuse în Uniunea Sovietică, în mijlocul
unui sistem opresiv și într-o vreme când Stalin de-
clara tranșant „Cine nu e cu noi, e împotriva noas-
tră”. Omul Tarkovski se născuse într-o lume absur-
dă, pregătindu-se să trăiască într-un timp absurd.
În luna aprilie a anului 1932 Andrei Tarkovski
se năștea în orașul Zavrajie, în familia lui Arseni
Aleksandrovici, un celebru poet și traducător,
și a Mariei Ivanovna Vișniakova, licențiată a
Institutului de Litere „Maxim Gorki”. Omul acesta
a avut o copilărie tristă. Când avea doar cinci ani,
în 1937, tatăl lui a plecat, părăsind familia pentru o
altă femeie și Andrei a rămas singur. Întâmplarea
aceasta i-a marcat copilăria și întreaga existență
punându-și puternic amprenta asupra persona-
lității omului și artistului de mai târziu. Filmul
Copilăria lui Ivan va fi o peliculă încărcată de
amintirea și tristețea unei anumite copilării. O altă
peliculă cu note autobiografice o să fie și Oglinda,
o istorie frumoasă închinată trecerii ireversibile a
timpului și dedicată familiei dar și o peliculă care
a șocat publicul rus cu finalul său teribil de deschis
și cu tehnicile cinematografice extrem de occiden-
tale. Primii lui ani au fost plini de căutări. A studiat
muzica, pictura, sculptura, limba arabă și a termi-
nat muncind ca geolog în Siberia. Ciudat periplu...
În 1956 a intrat la Institutul central de cinemato-
grafie al URSS la Moscova unde a făcut patru ani
la clasa marelui regizor Mihail Romm. Atunci a
realizat câteva scurtmetraje care arătau o puternică
influență a neorealismului italian. Încă de atunci se
pregăteau filmele lui atât de inovatoare și de lipsite
de compromisuri...
Andrei Tarkovski a trebuit să se confrunte cu
obstacole mari acasă, în Uniunea Sovietică unde
cenzura îi judeca mereu filmele considerate ne-
conforme cu principiile și cerințele artei sovietice.
Filmul său, Andrei Rubliov realizat în 1969, a fost
admis de autoritățile sovietice să meargă la Cannes
abia în ultima zi de festival pentru a evita o eventu-
ală nominalizare și premiere. Filmul a fost interzis
în URSS până în 1971. Tarkovski a considerat acest
film drept cel mai bun exemplu pentru a arăta lu-
mii care este adevaratul rol și care este responsabi-
litatea artistului în societate. În ciuda acestor pro-
bleme, a continuat totuși să filmeze. Așa au apărut
peliculele sale care vorbesc despre izolare, despre
implicarea spirituală, despre rolul omului pe acest
pământ. Cât de frumos declara acest om cândva:
„Arta se adresează tuturor, în speranța că va pro-
duce o impresie, că va fi simțită înainte de toate, că
va produce un șoc emoțional și va fi acceptată.
Creația este unul dintre momentele de preț în care
ne asemănăm Ziditorului; de aceea n-am crezut
niciodată într-o artă independentă de Ziditorul su-
prem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu”.
Aș vrea să mă opresc o clipă la una din cele mai
teribile teme abordate de Tarkovski și anume la
prăpastia dintre știință și religie și, nu în ultimul
rând, la viitorul omenirii confruntate cu amenin-
țarea nucleară. Filmul Călăuza. A fost ultima pe-
liculă făcută de regizor în Rusia. Scenariul a fost
făcut după romanul Picnic la marginea drumului
scris de Arkadi și Boris Strugațki. Atunci când am
citit acest roman am considerat că este una din
cele mai reușite producții literare SF. În film sunt
trei personaje. Fără nume! Stalker înseamnă că-
lăuză, Profesorul este omul rațional și celălalt este
Scriitorul, omul intuiției. Călăuza îi va conduce pe
cei doi într-o Zonă, un loc interzis unde - aten-
ție! - speranțele și visele oamenilor se pot adeveri.
Toți cei ce pornesc spre Zonă, pornesc în căutarea
fericirii. Teribilă idee! Până la urmă, spectatorul
realizează că Tarkovski, în acest film își pune în-
trebări fundamentale despre umanitate, memorie,
dorință și disperare. Ce poate fi mai frumos decât
să aflăm răspunsurile la aceste întrebări! Filmul lui
Tarkovski, o peliculă încărcată de subînțelesuri,
simboluri și imagini artistice, care redă cu măies-
trie viziunea acestuia asupra naturii umane, conti-
nuă să fie de actualitate și încă să stârnească publi-
cul. Închei această poveste prin cuvintele doamnei
Diana Cristea: „Filmul Călăuza reprezintă o alego-
rie a călătoriei spre căutarea adevăratului eu. Este o
călătorie lungă și anevoioasă. Pe acest drum vom
fi încercați de durerile și patimile noastre și există
probabilitatea ca nemaiputând îndura aceste du-
reri, vom renunța. Însă și dacă vom ajunge totuși
la finalul ei, este necesar să acceptăm adevărul cu
umilință și pe cât se poate să încercăm a ne schim-
ba”. Frumos spus!
■
32
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
simeze
Imago . O lume a
misterului și a culorii
^[^akob Attila
Âgnes Forro	Fețe pe perete: Larva (2018), pastel, 35 x 50 cm
Arta misterioasă și colorată a lui Forro
Âgnes este mai mult decât o imagine
pură a unei narațiuni, este simbioza
dintre vizual și o dimensiune ascunsă, nevăzu-
tă a unei lumi pline de splendoare. Construcția
simplă a poveștii, cu elemente specifice care
definesc nu numai limitele universului creațio-
nist a artistei, reprezintă și o ancoră în timp și
spațiu pentru spiritul călător care îndrăznește
să se aventureze în această lume. Geamul, ca
Âgnes Forro	Omagiu (2018), pastel, 50 x 35 cm
element central în acest context, este mai mult
decât un obiect utilitar sau un simbol simplu,
el este, în mare parte, poarta spre un univers
ascuns și marcat de necunoscutul permanent.
Geamul oferă o perspectivă dublă, în care su-
biectivismul și relativismul celui care privește
prin el oferă oportunități infinite pentru ima-
ginația descătușată. Prin geam putem vedea nu
numai minunile lumii exterioare, ci putem face
o incursiune în lumea misterioasă a căminului,
putem observa nu numai suprafața sau aparen-
ța magnificului, ci și minusculului și specificul
restrâns a unei încăperi sau a sufletului uman.
O lume a poveștilor, o lume a realităților vă-
zute și nevăzute, unde imaginarul descătușat
te poate face să te simți acasă sau un străin ca
Alice în țara minunilor. Lucrările reprezintă o
lume în care povestea și povestitorul se con-
topesc și creează un univers al echilibrului și
al frumuseții și simplicității vizuale încărcate
de bagajul semnificativ al sentimentului și su-
biectivului personal. Punctele cheie sunt re-
prezentate de perspective și obiecte de multe
ori nesemnificative, dar care, în ansamblul și
fibra lor, au un rol mai mult decât semnificativ
în narațiunea pastelului. O lume a metaforelor,
o lume a imaginarului, o lume a poveștii eter-
ne. Dinamica și structura acestei metafore nu
numai că ne oferă imaginea unui imago verita-
bil, ci și a unei maturități, a unei lumi interne
marcate de diverse etape de evoluție și dezvol-
tare, unde creația artistică este mai mult decât
o simplă prezentare, o punere în scenă a unei
idei sau gând. Pe de altă parte, nu trebuie tre-
cută cu vederea nici înfățișarea acestei metafo-
re, care este una marcată de viață și culoare vie.
Scenele și imaginile lucrărilor sunt la fel de in-
trigante ca și cele ale subînțelesului narațiunii,
ele ne atrag, ne provoacă să intrăm în lumea
poveștii și a necunoscutului cu un suflet des-
chis la acceptarea tuturor miracolelor pe care
aceasta ni le va oferi. Versatilitatea este doar
o umbră în acest univers, deși jucăuș culori-
le și narațiunea trasează punți și piloni clari,
oferă o structură lucrării, care devine astfel un
ansamblu complex de forme și culori. Paleta
coloristică și ușurința cu care artista face uz de
ea denotă o stăpânire a ideilor și poveștii, ofe-
ră nu numai un element de stabilitate lucrării,
ci inspiră siguranță și claritate celui care do-
rește să savureze sau să intre în această lume.
Verdele, albastrul, roșul sau galbenul devin cu-
lorile predominante și jucăușe ale acestor ima-
gini într-un fel care ne aduce aminte nu numai
de poveștile copilăriei, ci ne cheamă spre un
univers al plăcutului și esteticului liniștitor,
unde armonia spațiului ne poate oferi o liniște
sufletească nemaiîntâlnită.
Pe parcursul carierei sale, Forro Âgnes a
oferit de multe ori astfel de surprize, unde me-
sajul vizual și cel sublim al narațiunii ne intro-
duc într-un univers în care libertatea omului
și a minții sunt maestrul suprem și unde re-
lativismul devine elementul cheie al inter-
pretării mesajului combinat. Ca absolventă a
Institutului Ioan Andreescu (promoția 1986),
Forro Âgnes pătrunde în lumea artei și a ar-
tiștilor prin expoziții personale și de grup. Pe
lângă acestea, ea devine cunoscută în lumea
publicațiilor clujene, unde lucrările ei devin o
portavoce a unei lumi dinamice și armonioase,
marcate de joc, de formă și de culori. Ultimele
două decenii au reprezentat o etapă semnifica-
tivă în evoluția artistei, care devine din ce în
ce mai prezentă pe scena artistică, iar lucrările
ei sunt prezente în cadrul diverselor expoziții
ale Breslei Barabas Miklos, sau cu ocazia altor
expoziții anuale sau bianuale. Cu aceste ocazii,
Forro Âgnes este remarcată nu neapărat prin
cantitatea lucrărilor, ci prin calitatea lor, pli-
ne de dinamism, având o voce nu numai po-
zitivă, ci și una care revigorează sufletul celui
care încearcă o incursiune în lumea spectacu-
loasă a creației ei. Astfel, expoziția Imago, des-
chisă la Galeria Parohiei Sfântul Mihail Cluj
(str. Iuliu Maniu), devine o stație pe traseul
evoluției, unde un set de idei transformate în
lucrări devine probabil expresia cea mai clară
a unui echilibru intern și a existenței unei vi-
ziuni asupra subiectului prezentat și a felului
narativ complex prin care acesta este pictat pe
suprafața de lucru cu ajutorul unei palete de
culori vesele și jucăușe.
■
Âgnes Forro	Migrație (2017), pastel, 35 x 50 cm
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
33
conexiunii
TOP 2018
■ Silvia Suciu
Nicolae Grigorescu	Țărăncuță cu basma albă
ulei pe pânză, 43,5 x 29 cm
La 10 ani de la criza economică din 2008,
care a avut puternice repercursiuni și asu-
pra pieței de artă, asistăm la un nou reviri-
ment al vânzărilor operelor de artă. Acest lucru
este marcat de vânzarea cu 450 de milioane de
dolari a lucrării Salvador Mundi a lui Leonardo
da Vinci (noiembrie 2017), adică o creștere cu 3%
din totalul cifrei de afaceri pe piața de artă globa-
lă, în 2017. Față de anii precedenți, cifra de afaceri
totală a licitațiilor de artă plastică din prima ju-
mătate a anului 2018 a crescut cu 18%, ajungând
la suma de 8,45 miliarde de dolari. S-a înregistrat
o creștere masivă a vânzărilor din SUA de 48%
(3,3 miliarde de dolari), care o plasează pe primul
loc în clasament, urmată de China (2 miliarde de
dolari) și Marea Britanie (1,9 miliarde de dolari).
În țările Uniunii Europene s-a înregistrat o creș-
tere substanțială: Franța +8%, Germania +17%,
Italia + 22%. Deși vânzările din aria artei mo-
derne continuă să fie cele mai intense, însumând
aproape 50% din cifra de afaceri totală, indicele
prețurilor la artă contemporană a crescut cu 27%.
(cf. artprice)
În 2018, liderul în materie de vânzări pentru
arta modernă rămâne SUA (cu o creștere de 10%
a loturilor adjudecate față de anul trecut), urmată
de Franța, China și Marea Britanie. Acest lucru
se datorează vânzării Colecției Rockefeller, în li-
citația de caritate din 8 mai 2018, la Christie’s în
New York. După o campanie de publicitate de 6
luni, 10 zile de vânzări online și trei zile de vân-
zări în sală, la Christie’s Rockefeller Center HQ,
cele 1600 de loturi s-au vândut în totalitate. Suma
obținută a fost de peste 832 de milioane de do-
lari, stabilind cel mai mare câștig obținut pentru o
colecție privată și dublând recordul anterior obți-
nut de Colecția Yves Saint Laurent și Pierre Berge
(443 milioane de dolari, la Christie’s, în februarie
2009).
Adunată de-a lungul mai multor generații,
piesele din colecția Peggy și David Rockefeller
(1915-2017) reflectă pasiunea unei familii pen-
tru arta impresionistă, americană și asiatică, arta
decorativă engleză și porțelanurile japoneze, chi-
nezești, coreene și europene. David Rockfeller
a fost ultimul nepot supraviețuitor al lui John
D. Rockfeller, om de afaceri american care a avut
un rol important în consolidarea industriei petro-
lifere. El era considerat „cel mai bogat american
din toate timpurile și cea mai prosperă persoa-
nă din istoria modernă”, conform clasamentului
„Top-ul celor mai bogați 10 oameni din toate tim-
purile”. (www.askmen.com) Astăzi, prin nume-
roase acțiuni filantropice, familia Rockfeller sus-
ține cercetarea în întreaga lume. Toate veniturile
obținute la licitația din februarie au fost investite
în acțiunile de caritate inițiate de Peggy și David
Rockfeller.
Despre colecția Rockfeller, Ronald Lauder
(co-fondatorul Neue Galerie din New York) spu-
nea: „Este cea mai bună colecție dintre toate.
Picasso, Manet, Monet, Derain... Orice lucrare
Claude Monet	Nuferi înfloriți (1914-1917)
ulei pe pânză, 160 x 180 cm, colecție particulară
am văzut în casele familiei Rockfeller reprezenta
cel mai reușit exemplu din opera unui artist. Și tot
el continuă: „Pentru mine, există trei categorii de
artă: Oh!, Oh my! și Oh my God! La Rockfelleri
totul este Oh my God!” Recordurile licitației au
fost înregistrate de lucrările Fata cu coș înflorat de
Pablo Picasso (115 milioane de dolari), Nuferi în-
floriți de Claude Monet (aproape 85 milionae de
dolari) și Odaliscă cu magnolii de Henri Matisse
(80 de milioane de dolari).
Pe piața internațională, s-au stabilit cote noi
pentru ariști precum: Joan Mitchell (expresio-
nist-abstract, cu o vizibilitate sporită la Art Basel),
David Hockney (lucrările au întrecut recordul de
două ori în aceeași licitație, la Sotheby’s, stabilind
un nou prag de 28,5 milioane de dolari) și Diego
Riviera (lucrarea Rivalii realizată în 1931 a ajuns
la 9,76 milioane de dolari, devenind cea mai valo-
roasă lucrare a unui artist latino-american).
Tot în acest an, lucrarea Propped (1992) a făcut
din artista britanică Jenny Saville „cea mai vân-
dută artistă în viață din toate timpurile”. Jenny
Saville este cunoscută pentru modul grotesc și
brutal de a-și transpune personajele feminine,
trâgând prin aceasta un semnal de alarmă asu-
pra dominației masculine. Lucrarea Propped a
obținut 12,4 milioane de dolari în octombrie la
Sotheby‘s. În aceeași licitație, lucrarea Bogeyman
(2010) a lui Adrian Ghenie s-a vândut cu 6,3 mi-
lioane de dolari, recordul artistului român fiind
stabilit în 2016, la Christie’s (9 milioane de dolari
pentru lucrarea Nickelodeon - 2008).
În România, liderul pe piața de artă continuă
să fie Artmark, fără a avea vreun concurent no-
tabil. După ce, în 2016, vânzările au trecut pra-
gul psihologic de un million de euro (la Licitația
de Iarnă din 20 decembrie 2016 s-au înregistrat
vânzări de 1.370.000 milioane de euro, cu o rată
de cumpărare de aproape 90%), la Licitația de
Toamnă din 31 octombrie 2018 s-au făcut vânzări
de 1.670.550 de euro (cifrele nu conțin și comisi-
onul casei), cu o rată de adjudecare de peste 85%.
Vedeta acestei licitații a fost o lucrare a lui Nicolae
Grigorescu (Lot 55. Țărăncuță cu basma albă) es-
timată la 50.000-90.000 de euro. Portretul - care
a făcut parte din colecția magistratului Lazăr
Munteanu - a ajuns la suma de 340.000 de euro,
fiind cea mai bine vândută lucrare de pe piața
românească, după ce, în 2016, tot un ulei al lui
Grigorescu atingea cota de 320.000 euro (Lot 103.
Țărăncuțe de la fântână, lucrare provenită din co-
lecția sculptorului Constantin Baraschi). Astfel,
Nicolae Grigorescu își menține poziția de cel mai
bine vândut artist de pe piața românească de artă,
urmat de Ștefan Luchian și Theodor Aman.
■
Henri Matisse
Odaliscă cu magnolii (1923), ulei pe pânză, 60 x 80 cm, colecție particulară
34
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
Urmare din pagina 36
A fost odată în
România și va mai fi
unde cei mai mulți dintre confrați se opresc, el
continuă și o face cu o convingere debordantă.
Nu trebuie să ne mirăm dacă oile artistului,
desenate pe carton și decupate sunt prinse cu
șuruburi, lăsate, cum altfel decât la vedere, pe
pășuni pictate în ulei sau acrilic pe panouri de
lemn. Continuând, podul de la Cernavodă are și
el numeroase piulițe, în timp ce metroul și tan-
cul din picto-colajele sale sunt făcute din tablă
zincată. În câmpul unor peisaje realiste, impe-
cabile din punct de vedere tehnic, sunt lipite
personaje din desene animate, filme sau reviste
pentru adulți. Intervențiile asupra picturilor ori
desenelor reprezintă o constantă a muncii aris-
tice întreprinse de Liciu, acestea fiind operate
cu și prin elemente total distincte de cele din
lucrări. Componenta ludică este bine conturată.
Titlurile își au importanța lor în discursul ge-
neral, definind poziția artistului în raport cu cele
reprezentate. Dintre acestea, amintesc: „Babele
(Doamne, ce a putut să facă natura!)”, lucrare
ce înfățișează celebrul monument al naturii din
munții Bucegi; „Un autobuz numit dorință”, am-
plu portret colectiv al călătorilor înghesuți în-
tr-un mijloc de transport în comun; „Plai cu (b)
oi”, peisaj în care apar oi și oameni; și „Cincinalul
în patru ani și jumătate”, peisaj postindustrial -
un combinat aflat în ruină.
Fără nici o pretenție de exhaustivitate, ex-
poziția a prins spiritul unei bune părți din
România ultimelor trei decenii. Punctez fap-
tul că Liciu nu își alege doar teme pesimiste,
negative sau ironice. Momentul 21 decembrie
1989 și protestele din cadrul mișcării anti-
corupție din 2018 au fost și ele surprinse, în
aceeași notă cotidiană ca și memorabilul meci
de fotbal dintre România și Argentina, de la
Campionatul Mondial din 1994. Centrul vechi
Lucian Liciu
Cărțile vorbesc (și nu ne mințesc) (2017), ulei pe pânză,150 x 170 cm
Lucian Liciu
21 decembrie 1989 (2014), placaj-colaj, acrilic, 120 x 150 cm
al Bucureștiului, satul autentic ori edificiile re-
prezentative ale țării și-au găsit până acum lo-
cul legitim în „Sixtina lui Lucian”. Nu au rămas
însă pe tușă nici călușarii din anii comunismu-
lui, nici manelele contemporane. Altfel spus,
România cu bune și mai puțin bune.
Proiectul, început în 2012, este în plină des-
fășurare și presupune o suită de cel puțin alte
două expoziții. Cea pe care am comentat-o suc-
cint, oricum, nu a putut găzdui decât patruzeci
de lucrări din cele peste o sută realizate până în
prezentul scrierii acestor rânduri.
O imagine iconică a expoziției lui Lucian
Liciu este „Mâncătorii de hamburgeri”. În
tabloul de dimensiuni epice, trei personaje
masculine izocefale sunt reprezentate în jurul
unei măsuțe, într-o poziție aproape heraldică,
la un festin la care participă, alături de prota-
goniști, în plan inferior, câțiva porumbei și o
cioară. Fundalul este un cartier nouăzecist de
dormitoare, hainele cu care sunt îmbrăcați re-
spectivii domni provin fără nici un echivoc de
la Second Hand, iar tristețea tâmpă de pe fețele
lor nu pare a fi atenuată nici măcar de lăcomia
aducătoare de satisfacții a consumului excesiv
de bombe calorice. Cheia lucrării sunt hambur-
gerii, care reprezintă pentru numeroși „oameni
de nădejde”, după cum îi numea un fost pre-
ședinte al țării, cea mai importantă schimbare
produsă între regimul comunist și democrația
originală care a urmat: „.. înainte de ’89 aveam
floricele, acum avem pop-corn; înainte aveam
crenvurști, acum avem hotdogi”.
Artistul a avut în 2017 o expoziție configura-
tă pe calapod (pseudo)erotic, în care a formulat
interogații privitoare la ființă, prin intermediul
atracției, a concupiscenței, desfrâului, sexuali-
tății și, în fine, a iubirii. Pentru 2019 are deja un
alt proiect, cel al vieții privite ca meci de box,
unde prevalează ideea de luptă. Ambele, plus
cel puțin încă alte trei: „Maternitate”, „Timbre”
și „Bâlciul deșertăciunilor”, au în spate câteva
mii de studii ori schițe și câteva sute de pânze.
Toate acestea sunt în plină desfășurare. Lucian
Liciu trăiește prin și pentru a desena ori pic-
ta. De fiecare dată când îi trec pragul atelieru-
lui (de fapt atelierelor, trei la număr; două în
București și unul în afara capitalei), câteodată
la intervale de doar câteva zile, am surpriza de a
vedea, în premieră, numeroase noi lucrări. Cel
mai important este că, dincolo de volumul de
muncă, de la perioadă la perioadă apar schim-
bări notabile în discursul său vizual, la nivel
morfologic, dar și iconologic.
Momentul în care artistul va organiza o mare
expoziție, vreau să spun mare ca proporții, adi-
că una care să reunească cele mai importante
cicluri și proiecte ale creației sale, va fi unul
extrem de interesant. Nu anticipez însă și nici
nu dau sugestii în acest sens, pentru că ceea ce
mă interesează ține de lectura imaginilor, nu de
promovarea unui brand de artist. Pentru acest
important capitol este nevoie de o cu totul altă
calificare profesională decât cea pe care o am,
aceea de istoric și teoretician de artă, uneori
critic, alteori curator.
Conchid prin a readuce în discuție activita-
tea lui Lucian Liciu, transpusă în lucrări, pro-
iecte și expoziții. Aici se află lucrurile relevante;
restul reprezintă doar detalii.
■
TRIBUNA • NR. 391 • 16-31 decembrie 2018
35
sumar
plastica	
	
bloc-notes Ziua Națională a României, sărbătorită la Varșovia	2
editorial Mircea Arman Despre sensul dialecticii la Aristotel	3
eveniment Ani Bradea Conferințele Tribuna sub semnul Centenarului	5
excelență în artă Suzana Fântânariu - Marele Premiu al Uniunii Artiștilor Plastici din România	6
cartea străină Ștefan Manasia De ce scriem? Cele mai frumoase cursuri ale Domnului Literatură (acum și în limba română)	7
România 1OO Dr. Cristina Liana Pușcaș Augustin Maghiar - unionist bihorean mort în închisorile comuniste	8
poezia Dumitru Velea	10
proza Nicolae Sârbu O Volgă neagră și doi ochi albaștri	11
Nicolae Iliescu Marea invizibilă (VI)	13
diagnoze Andrei Marga Heidegger: de la filosofia „ființei” la „metapolitică”	15
filosofie Traduceri: Mazzino Montinari, Ce a spus Nietzsche, II: Anii De La Basel (1869-1879) (III)	18
Nicolae Turcan Teo-fenomenologia iubirii la părintele Dumitru Stăniloae (III)	20
eseu Virgil Diaconu Virgil Diaconu - 70 Tratat de poezie sau Îndreptări pentru poetul tânăr	21
Menuț Maximinian Traducătorul literar, perspective	24
traduceri Massimo Miglio	26
social Adrian Lesenciuc Violența socială. Între barbarismul străzii și încercarea de civilizare a războaielor	28
meridian Tom Nisse Poeme în proză	29
însemnări din La Mancha Mircea Moț Despre receptarea spiritului nipon	30
teatru Eugen Cojocaru Cu „pianul călător” prin România secolului XX	31
remember cinematografic Ioan Meghea Andrei Tarkovski	32
simeze lakob Attila Imago. O lume a misterului și a culorii	33
conexiuni Silvia Suciu TOP 2018	34
plastica Mihai Plămădeală A fost odată în România și va mai fi	36
A fost odată în România
și va mai fi
Mihai Plămădeală
Lucian Liciu	Mâncătorii de hamburgeri (2017), ulei pe pânză, 150 x 170 cm
Prin proiectul „A fost odată în România”,
concretizat deocamdată într-o primă ex-
poziție organizată în septembrie 2018 la
Centrul Artelor Vizuale din București, Lucian
Liciu nu are pretenția că dezvăluie, nu dam-
nează și nu ia în derâdere. Pur și simplu, ar-
tistul trăiește și lucrează în spațiul carpato-du-
năreano-pontic de o jumătate de veac, interval
în care a observat cele petrecute în jurul lui la
nivel social, politic ori cultural. Critica sa îmbra-
că forme benigne, fără conotații moralizatoare.
Respectiva expoziție este cea mai potrivită cale
de introducere în universul gândirii artistice a
lui Liciu, un adevărat creator de imagini și în
același timp un rafinat interpret al adevărurilor
aflate dincolo de aparențe.
Scenele reprezentate, împrumutate din coti-
dian, sunt mai degrabă pretexte pentru multi-
plele și diversele idei vizuale pe care le are decât
subiecte în sine. Cu alte cuvinte, povestea din
spatele fiecărei lucrări, căci fiecare lucrare are o
poveste a sa, îndeplinește doar funcția de catali-
zator, fără a se impune în scop. Ceea ce contează
de fapt este relația dintre imaginile înfățișate și
alegerile tehnice cu ajutorul cărora artistul atacă
și totodată surprinde generalul din particularul
temelor abordate. Odată finalizate, lucrările pre-
zintă realitatea transfigurată, sau, în orice caz,
transpusă într-un sistem personal de semne.
Lucian Liciu caută, experimentează și riscă.
Acestea ar fi cuvintele cheie ale întregii sale cre-
ații. Din motivul mai sus enunțat, lucrările lui,
respectiv seriile de lucrări, sunt eterogene, ceea
ce le unește fiind mai mult spiritul decât stilul sau
maniera. Lexicul morfologic depășește conside-
rabil sfera picturii, motiv pentru care, în expo-
zițiile sale personale, bunăoară în cea la care mă
refer în mod expres, sunt reunite picturi, colaje,
ready-made-uri, diverse și ingenioase obiecte,
câteodată picto-obiecte și enumerarea poate
continua. Începând de la cafeaua de dimineață,
moment al ideilor și planurilor, până la schițe-
le premergătoare și munca efectivă de realizare,
Liciu pur și simplu inventează soluții, procedee,
tehnici. Remarc, de asemenea, curajul său; acolo
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
39 lei - trimestru, 78 lei - semestru, 156 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. R016TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
CORESI
mormon* «rdulul