bloc-notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Dezbaterile de la Sinaia
„Economia Estului.
Postausteritatea și
perspectivele ei”
■ Ani Bradea
n 26 și 27 octombrie 2018, la Hotel New
Montana din Sinaia, au avut loc lucrări-
le celei de-a doua ediții a Dezbaterilor de
la Sinaia, manifestare patronată de Fundația
Alexandrion. Dacă la prima ediție, specialiștii
în științe juridice au discutat despre „Statul de
drept. Premise, condiții, funcționare”, a venit
rândul economiștilor, profesorilor, cercetăto-
rilor, specialiștilor în drept economic și a al-
tor personalități publice cu responsabilități în
domeniu să se întâlnească și să abordeze pro-
blemele pe care Economia Estului European
le ridică în momentul de față, să identifice
soluții, să formuleze propuneri care să contu-
reze viitoare politici economice viabile pentru
această zonă a vechiului continent. „Impactul
reglementărilor legale și al politicilor economi-
ce au nevoie de analize aparte. Nevoile sociale
și umane trebuie luate în seamă atunci când se
elaborează măsuri economice. Cultura antre-
prenorială este o condiție constantă a dezvol-
tării. Importanța eticii afacerilor crește, iar va-
lorile vieții joacă un rol mai larg decât înainte
în economie. Austeritatea nu este o soluție, dar
alternativele la aceasta au nevoie de o gândire
economică riguroasă. Crizele economice nu se
pot exclude apriori. Dar ele pot fi anticipate și
evitate. Ne propunem să explorăm implicațiile
acestor stări de lucruri și evoluții și să contu-
răm perspective” - a declarat Prof. dr. Andrei
Marga, vicepreședintele Fundației.
Printre vorbitorii celor două zile de dezbateri
s-au numărat foști și actuali politicieni, membri ai
guvernelor României, precum și ai guvernelor al-
tor state europene, academicieni, cercetători, pro-
fesori universitari, jurnaliști, directori generali ai
unor societăți comerciale, avocați, jurnaliști, di-
rectori ai unor publicații economice și culturale.
Discursurile, discuțiile interactive, comentariile
s-au încadrat cu greu în spațiul alocat dezbateri-
lor, multitudinea ideilor și a punctelor de vedere
exprimate făcând dificilă misiunea moderatoru-
lui evenimentului, în persoana vicepreședinte-
lui Andrei Marga, cel care a precizat că „scopul
Dezbaterilor de la Sinaia este să asigure cadrul op-
tim pentru dezbaterea pe podium a unor teme de
importanță crucială de pe agenda actualității, cu
participarea unor specialiști de vârf în tema pusă
în discuție.”
Se cuvine a fi făcute câteva precizări cu pri-
vire la obiectivele Fundației Alexandrion, și
anume faptul că un loc prioritar în activitatea
acesteia îl ocupă proiectele culturale. Din anul
2014 sunt acordate anual Premiile Constantin
Brâncoveanu, care răsplătesc munca și dedica-
ția unor personalități culturale din România
și din străinătate. Pentru valorile tinere sunt
oferite Premiile Matei Brâncoveanu, iar pentru
performanțele sportive sunt acordate Trofeele
Alexandrion. De asemenea, Fundația este im-
plicată în diferite proiecte sociale și educative.
Dezbaterile de la Sinaia vor continua, în mar-
tie 2019, cu o nouă ediție dedicată Educației.
■
Pe copertă:
Ansamblu sculptural de Heather Ramsdale din expoziția
Slide out of view (2017)
A murit poetul și eseistul
Marius Dumitrescu (1959 - 2018)
A murit, victimă a unui sistem sanitar odi-
os, poetul și eseistul de mare respirație Marius
Dumitrescu. O operație banală în Europa a
curmat, urmare a unei infecții generalizate,
viața lui Marius Dumitrescu. Revista Tribuna
îi aduce un Ultim Omagiu și publică ultima sa
poezie, scrisă în 28.09.2018:
„confuzia e tot vis
dar mai viu
doi bărbați rătăcesc
prin cețurile sângelui meu
unu-i recrut
celălalt dezertor”
2
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
editorial
Poezia între aisthesis, imitatio,
adevăr și autenticitate - o privire
asupra operelor lui Holderlin,
Rilke și Dante (IV)
■ Mircea Arman
Analiza care va urma va atinge un alt punct
nevralgic, de cotitură, al culturii europe-
ne și ea va face referire la Dante Alighieri
care, în opinia noastră, marchează sfîrșitul, apo-
geul, celor o mie de ani de exercițiu logic scolas-
tic și începutul Renașterii, zorii epocii moderne.
Chiar dacă sub raport istoric această situare ar
putea fi considerată oarecum forțată, din punct
de vedere al decantării esenței sensului de ființă
ea pare perfect îndreptățită.
Dante vine în cultura europeană, în poezia
ei, cu toate esențele culturii antice și cu noutatea
dantelăriei produse cu atîta migală în mănăstiri-
le și școlile medievale europene de la Ioan Scotus
Eurigena pînă la Duns Scotus, Albert cel Mare,
Thoma din Aquino sau William Occam. Pe de
altă parte, am ales opera dantescă tocmai datorită
faptului că ea servește cel mai bine ideii lucrării de
față, după care, singur poetul are acces la esențele
divine, filosofia și știința venind a prelucra aceste
esențe și a le aduce la înțelegerea discursivității, la
obiectivarea lor în sistem. Dante, ca și poeții an-
tichității, și ca toți cei ce au rostit esențial ființa,
vede poezia ca pe un instrument al cunoașterii și
nu ca pe o artă, în sensul înțelesului vechi al ei, cel
de meșteșug. Poezia, dincolo de manieră sau arti-
fex, este un mod de cunoaștere, un soi special de
gnoseologie - termenul este cu adevărat forțat în
acest context - dar ca modalitate de acces și reve-
lare a ființei ea este ontologie. Dar asta, se întîmplă
atunci și numai atunci cînd poetul își găsește rolul
său autentic, cînd exprimă ființa, cînd are acces
la cele divine. Acest lucru se întîmplă însă foarte
rar și numai în acele momente în care îi este dat
omului să se apropie de divinitate, pe cît îi stă lui
în putință. Reiterăm ideea că acesta este și mo-
tivul pentru care analiza noastră este una în sal-
turi, care omite mari perioade istorice ale creației
poetice, dar care, din păcate, se opresc la nivelul
meșteșugăresc, al artei poetice, piezîndu-și astfel
forța și sensul autentic cu care ea - poezia - a fost
dăruită: cunoașterea celor ce sunt ca fiind cele ce
sunt, a adevărului și ființei.
În Divina comedie, Dante ne spune, că:
„Pe cînd e omu-n miezul vieții lui
m-aflam într-o pădure - ntunecată,
că dreapta mea cărare mi-o pierdui”
(vom folosi peste tot traducerea lui G. Coșbuc)1
Expresia pădure întunecată a suscitat multe
comentarii, majoritatea oprindu-se la sensul de
păcat originar, de păcate obscure ale lumii pămîn-
tești. Cu toate că această interpretare pare oare-
cum extrasă din contextul epocii, după unele cal-
cule poemul ar fi început să fie redactat în lunile
martie - aprilie 1300, metafora dantescă pune, în
fapt, problema că omul trăiește în pădurea obscu-
ră a iluziilor, a aparențelor, care chiar atunci cînd
apar atrăgătoare nu duc decît la fals, la învăluirea
- tema vălului a făcut carieră în epocă - și ascun-
derea adevărului. Poetul ne arată calea spre lumi-
nă într-un drum inițiatic ascendent de la Infern la
Purgatoriu și pînă la Paradis, unde se va descoperi
„pur și pregătit de- a se urca la stele”. Aceasta este
calea care l-a dus pe Dante, însoțit de Virgiliu,
de la hățișul întunecat al iluziilor la lumină, de la
aparență la fenomenul pur, la ființă.
Să încercăm să urmăm calea pe care a parcurs-o
poetul în cele trei lumi. Vom ocoli aici interpretă-
rile variate și eminamente diferite, teologice, filo-
sofice, estetice, mitologice, istorice sau esoterice,
pe care, de altfel, nu le-am putea cuprinde într-o
viață de lectură, și vom urma strict doar drumul
inițiatic al acestor călătorii.
Luigi Vali, în Il linguaggio segreto di Dante e dei
Fedeli d’Amore, Roma, 1925., ne informează că
Dante făcea parte dintr-o confrerie inițiatică numi-
tă Credincioșii dragostei și că în toate aceste tipuri
de confrerii inițiații erau obligați la trei călătorii
simbolice, care amintesc de cele ale templierilor în
căutarea Graal- ului. Asemenea călătorii simboli-
ce sunt definitorii credincioșilor tuturor religiilor,
de la cele egiptene pînă la cele ebraice și indiene.
Chiar și în ziua de azi călătoriile efectuate de către
musulmani sau creștini, la Mecca sau Ierusalim,
sînt încercări, ce-i drept exterioare, formale, de re-
facere a acestor experiențe inițiatice.
Să vedem, însă, cum debutează drumul lui
Dante. Ajuns la jumătatea vieții, în jurul vîrstei
de 35 de ani, această împărțire a vieții apare și în
Biblie,2 se găsește într-o pădure obscură - pădurea
lui Virgiliu din Eneida - urmînd ca, după o serie
de ocoluri, să ajungă la o colină brăzdată de pri-
mele raze ale dimineții, pe care încearcă să o urce,
însă drumul îi apare păzit de trei animale sălba-
tice: o panteră, un leu și o lupoaică. Brusc, din
neant parcă, îi apare Virgiliu, căruia i se adresea-
ză pentru a-1 ajuta să treacă de aceste obstacole.
Poetul latin nu este de acord arătîndu-i că lui i se
cuvine un alt drum, și pentru a-1 face să-l urmeze
îi dezvăluie că a fost timiș la el de Beatrice, pe care
o va întîlni în pragul Paradisului. Itinerariul ce-
lor doi poeți marchează o călătorie complicată, pe
care Dante a folosit-o, construind ceea ce s-a nu-
mit o topografie morală proiectată spațial și care
este schematizată atît de sugestiv de Ramiro Ortiz
în studiul introductiv la traducerea lui Coșbuc
din Divina Comedie.
Infernul are forma unei pîlnii cu vîrful în cen-
trul pămîntului și la poarta lui se ajunge printr-o
poartă situată în emisfera sudică, pe un drum
„aspru și împădurit”. (Infernul, II, 142, trad. rom.,
G. Coșbuc). Tărîmul întunecat se împarte în trei
mari falii: Vestibulul unde se chinuiesc cei care
„au trăit fără rușine și fără laudă”3, cei căldicei,
cum spune Biblia. Urmează apoi Infernul de sus
care se întinde de la fluviul Acheron, pe care po-
eții îl vor trece cu ajutorul lui Charon, pînă la ce-
tatea Dita, și este împărțit în cinci cercuri repre-
zentînd tot atîtea specii de păcătoși și, în sfîrșit,
Infernul de jos, care se întinde de la cetatea Dita
pînă în centrul pămîntului, cuprinzînd încă patru
cercuri. In total Infernul are nouă cercuri, unele
Mircea Arman
din ele avînd, la rîndul lor, subdiviziuni, și este
populat de o gamă diversă de personaje din mi-
tologia greco-romană, diavoli, personaje politice
și religioase din vremea lui Dante, toți prezentați
într-o viziune înfiricoșetoare, grotescă. Pe de altă
parte, la rîndul lor, toate viciile sînt clasificate în
diviziuni și subdiviziuni, într-o schemă comple-
xă. Spre ilustrare, Rugieri, prin minciună și in-
trigă, l-a înșelat pe contele Uglino din Florența și
apoi l-a ucis. Reluînd mitul lui Tideu, unul din cei
șapte regi legendari care au asediat Theba, rozînd
capul lui Melanip, Dante îl înfățișează pe Uglino
în aceeași ipostază; rozînd capul lui Rugieri:
„Cum vîră-n pîne dinții săi flămîndul
așa cel de deasupra-i înfigea
în cap la ceafă celuilalt, rozîndu-1.
Și nu-ntr-altfel cum tîmplele-i rodea
Tideu lui Melanip cum el în gură
rodea și-al hîrcei os și ce-i sub ea.”
(Infernul, XXXII, 127-132.)
În schimb, în centrul pămîntului, ca opus lui
Dumnezeu, se află Lucifer, al cărui corp iese
din Infern către o deschidere ce dă în emisfe-
ra sudică. Tîrîndu-se pe spatele stăpînului te-
nebrelor cei doi poeți ies din infern și ajung
în Purgatoriu. Acesta, la rîndul lui, apare ca
un munte cu trei despărțituri. Ca și în ca-
zul Infernului vedem aici un vestibul, apoi
Purgatoriul propriu-zis și, în final, Paradisul
pămîntesc. În vestibulul purgatoriului se află
cei excomunicați, sau cei ce nu au avut posibili-
tatea pocăinței. Sufletele care au fost îngăduite
în acest vestibul se adună la gura Tibrului, unde
sînt întîmpinate de Cato din Utica, celebru prin
faptul că s-a sinucis după ce o noapte întreagă
citise dialogul lui Platon, Phaidon, sau despre
nemurire, și a cărui misiune era aceea de a în-
depărta sufletele care ar fi reușit să scape din
Infern. După această întîlnire poeții văd „un
punct de foc pe mare”, care se apropie flancat
de niște pete albe. Virgiliu îl recunoaște ca fiind
un înger, aflat într-o ambarcațiune, și care îi va
duce în Purgatoriu lopătînd cu aripile:
„Grăbit să cazi acu-n genunchi - îmi zise -
și închină-te! E înger acest foc,
De-acum solii de-acestea-ți sînt trimise!”
Purgatoriul, II, 28-30.
Z
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
3
o
Purgatoriul, ca atare, ne oferă imagini mai pu-
țin înspăimîntătoare decît acelea din Infern. După
felul celor ce îl locuiesc, el este împărțit în trei: cei
ce au iubit răul - situați pe trei cercuri -; cei ce au
iubit prea puțin binele etern - aflați în al patrulea
cerc - și cei ce au fost legați de bunurile lumești -
împărțiți și ei în trei cercuri.
În schimb, Paradisul pămîntesc, este o pădure
înflorită. Aici, pe malul rîului Lethe îi apare po-
etului Matelda, o femeie deosebit de frumoasă.
Ea îi arată lui Dante că aceasta este apa uitării, iar
mai departe se găsește Eunoe, apa aducătoare de
har divin. În fața lor se desfășoară o procesiune
uriașă, un car înconjurat de mulțime, din care co-
boară Beatrice în mijlocul unui nor de flori:
„Așa-ntr-un nor de flori, ce-1 ridicară
divine mîini și-n ploaie-apoi prelinsă
cădea-ndărăt și-n car și-n jur pe-afară.”
(Purgatoriul, XXX, 29-30.)
Vădit marcat de vechiul sentiment al iubirii,
oarecum renăscut, poetul îl caută cu privirea pe
Virgiliu, dar acesta dispăruse. Certat de Beatrice
pentru infidelitățile sale, Dante se căiește atît de
adînc încît își pierde cunoștința. Cînd se trezește
este imbăiat de Matelde în apele rîului Lethe pen-
tru a bea din apa uitării păcatelor, și apoi din apa
rîului Eunoe, pentru a-și întări virtuțile și pentru
a putea intra în Paradis ca „o plantă nouă.” Acum
Beatrice îi dă misiunea să spună celor vii că „a
trăi este o alergare spre moarte” zicere inspirată,
în mod vădit, din Platon.
Poetul este condus prin Paradis de noul său
ghid trecînd prin cele nouă ceruri care înconjoa-
ră pămîntul - după viziunea lui Ptolemeu. Aceste
ceruri reprezintă stări diferite ale beatitudinii: în
cerul Lunii se găsesc cei care, fără voie, nu și-au
ținut jurămintele; în cerul lui Mercur se găsesc
legiuitorii; în cerul lui Venus fostele suflete iubi-
toare; în cel al Soarelui sufletele înțelepte; în cel
al lui Marte, martirii; în cerul lui Jupiter, princi-
pii înțelepți și drepții; în cel al lui Saturn, sufletele
contemplative; în cerul înstelat sufletele care au
triumfat prin credință; în cerul cristalin stihiile
îngerești și, în sfîrșit, deasupra tuturor Civitas Dei
- Cetatea lui Dumnezeu, înconjurată de corurile
îngerești, fiecare dintre acestea avînd o denumire
și o funcție specială. Aici este sălașul preafericiți-
lor. Fiecare cer este guvernat de inteligențe angeli-
ce, sau de suflete motoare.Trimiterile spre Augustin
sau Aristotel sunt mai mult decît evidente.
În concluzie, călătoria inițiatică a lui Dante,
prin cele trei tărîmuri, Infernul, Purgatoriul și
Paradisul, marchează trecerea de la întuneric la
lumină, de la aparență la realitatea umană care
poartă în ea însăși pecetea divinității. Așa spune
Dante în finalul Paradisului:
„O supremă lumină, care te înalți într-atîta
De la ideile muritoare la mintea mea.”
(Paradisul, XXXIII, 67-68.)
Acesta este, așa cum marea majoritate a cerce-
tătorilor îl redau, sensul călătoriilor inițiatice ale
lui Dante; ieșirea umanității la lumină. În cele ce
urmează, vom încerca să arătăm care era sensul
luminii în poemul lui Dante, de fapt care era sen-
sul luminii intelectului la poetul florentin.
*
Dante nu-1 alege aleatoriu pe Virgiliu ca ghid al
său. În afară de prestigiul enorm de care se bucura
Virgiliu, atît în timpul vieții dar mai cu seamă în
Evul Mediu, ceea ce l-a determinat pe Dante să îl
considere conducător și să îl ia ca atare, este și faptul
că el găsește în Eneida un cert motiv de inspirație.
Heather Ramsdale
Formă și eternitate. Expoziție personală la Galeria Dowd, SUNY Cortland (2018)
De altfel, tema esențială a Divinei Comedii este
asemănătoare cu cea din cartea a Vl-a a Eneidei.
Desigur, versul este altul, clasificarea viciilor și cer-
curilor de expiere mult mai rațional structurată,
amploarea viziunii și a concepției mult mai vastă.
În afară de aceste motive care l-au determi-
nat pe Dante să-l ia drept călăuză pe Virgiliu mai
existau și alte motive care explică această alegere.
Datorită literaturii existente în acea perioadă pe
marginea vieții poetului latin, literatură presărată
de povești extraordinare și comentarii abundente,
așa cum arată și Emile Thomas în Essai sur Servius
et son commentaire sur Virgile, 4 poetul latin tre-
cea în secolul al XII-lea drept sfînt și profet, om-
niscient, taumaturg și magician. Prestigiul lui era
atît de mare încît s-au confecționat talismane care
erau purtate la gît, iar biserica catolică l-a introdus
în anumite cîntece liturgice ca pe un profet. Să ci-
tăm cîteva exemple care arată că similitudinea de
idei și imagini dintre cei doi poeți a stîrnit curozi-
tatea multor cercetători.
Etienne Gilson, în Dante el la Philosophie, ara-
tă că Virgiliu îl ghidează pe poetul florentin „re-
constituind pentru Dante descinderea în Infern pe
care o făcuse el însuși altădată cu Enea”. 5
La fel, Ramiro Ortiz, în introducerea la Divina
Comedie la traducerea lui G. Coșbuc, spune că
Dante a avut un singur premergător, pe Virgiliu,
care a fost nu numai învățătorul și îndumătorul
său ci și cel de la care a luat nu numai stilul frumos
dar și parte din inspirație și material.
Alexandru Balaci, în Dante Alighieri, 6 arată
că deși influența lui Virgiliu este dominatoare,
totuși Dante s-a folosit și de alte surse de inspi-
rație, în speță Ovidiu, din care preia episoade și
scene întregi. Evident, tema călătoriilor inițiatice
pe tărîmul umbrelor nu este singulară, și a făcut și
înainte de Dante tema inspirației mai multor po-
eți, nu numai a lui Virgiliu. Amintim aici Odyssea
lui Homer, legendele care-1 privesc pe Hercules și
Orfeu, însuși Isus coboară în Infern înainte de ri-
dicarea la cer. De altfel, tema era în mare vogă în
Evul Mediu iar scrieri precum cele ale lui Cicero,
Visul lui Scipio, sau altele ale unor autori mai puțin
cunoscuți de cei moderni dar celebri în timpul lor
precum Pietro da Barsegape sau Fra Giacomino
da Verona, erau citite și răscitite. Dar, cum adesea
se spune și pe bună dreptate, toți acești scriitori
prezintă aceste scene ale Infernului și Paradisului
la modul descriptiv, pe cînd Dante le înlocuiește
cu o viziune.
Într-o scrisoare către Can Grande de la Scala7,
Dante arată că opera lui fiind doctrinală, în ea
trebuie să se distingă subiectul, scopul și genul
de filosofie care este morala practică. Și tocmai în
această urmărire a etapelor care duc la desăvîrșirea
practică a omului, l-a luat el ghid pe Virgiliu. Pe de
altă parte, faptul că Dante îl părăsește pe acesta la
porțile Paradisului, în ciuda faimei sale incontes-
tabile, se datorează faptului că mentalitatea epocii
nu permitea ca un păgîn să ajungă dincolo de li-
mita Purgatoriului și că însuși Dante nu putea să
treacă de morala și mentalitatea care îl formase.
Cea care va prelua ștafeta de ghid al poetului
va fi frumoasa Beatrice. Figura acestei femei a fost
mult discutată de cercetătorii care s-au aplecat
asupra operei dantești, și asta nu numai datorită
rolului pe care îl joacă în Divina Comedie, dar și în
viața lui Dante, cum bine se știe.
În Vita nuova,8 poetul însuși mărturisește că a
cunoscut-o pe această femeie încă din copilărie
și a fost impresionat de ea încă de la prima vede-
re. Dante ne spune că: „Mi-a apărut în veșminte
de culoarea cea mai nobilă, simplă și modestă și
împodobită în modul cel mai potrivit pentru vîr-
sta ei.”, mărturisind: „din acel moment iubirea
a devenit stăpînă pe sufletul meu.” Această iubi-
re nu a fost niciodată împărtășită, în nici un fel,
iar Beatrice Portinari s-a căsătorit, însă moartea
ei prematură l-a afectat, se pare, puternic pe flo-
rentin. De aici încolo Beatrice va fi destul de des
menționată de Dante, pînă cînd va deveni steaua
lui călăuzitoare în Paradis.
Semnificațiile apariției acestei femei au fost
interpretate în multiple feluri, precum și roluri-
le simbolice acordate de comentatorii lui Dante.
Edward Moore,9 a sintetizat principalele interpre-
tări ale acestui personaj. După el Beatrice ar re-
prezenta: înțelepciunea, împăratul, Biserica ideală,
Femeia ideală, Gîndirea-verb sau lntellectus agens.
Nu vom insista aici asupra tuturor acestor inter-
pretări, care mai de care mai exotice, teologice,
pythagoreice,etc.etc., care nu duc, în nici un caz, la
o mai bună înțelegere a operei în discuție și care au
fost analizate de Etienne Gilson, în lucrarea citată,
istoricul francez demonstrîndu-le, de altfel, lipsa
de fundament.
De ce a luat Dante o femeie drept ghid al lui
în Paradis nu este, după opinia noastră, o sarcină
grea de demonstrat pentru comentatorul operei
sale. Se știe, în epocă, era un obicei bine statuat
ca un cavaler să lupte sub flamura unei doamne.
Acest simbol arăta iubirea pură pe care cavalerul o
ducea în luptă întru apărarea adevăratei credințe.
4
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
Să nu uităm, că pentru Evul Mediu, idealul de
umanitate era cavalerul, erou și sfînt, totodată.
Mai mult, încă trubadurii și menestrelii au fău-
rit poemele lor avînd drept inspirație centrală o
doamnă al cărei nume nu era niciodată dezvălu-
it, ci doar simbolizat, cum se vede la un Lafranc
Cigala, Aimeri de Belenoi sau Uc de Saint-Cyr.
Problema, în fond, nu era dacă această doamnă
avea o existență reală sau nu, ci mai degrabă ceea
ce simboliza ea. Așadar, nu importă dacă Beatrice
Portinari ca persoană fizică este sau nu modelul
lui Dante, ci ceea ce a făcut el din ea sau, mai de-
grabă, de ce a făcut-o. În fond, procedeul este unul
obișnuit pentru Dante, el procedînd similar cu
personajele din Infern, ce nu erau decît oameni a
căror existență istorică este indubitabilă. Luînd-o
pe Beatrice drept ghid în Paradis, Dante nu a făcut
altceva decît să adopte o figură de stil generală pe
atunci, a modului de a concepe rolul ideal al unei
femei ideale, transformînd-o în ghid celest, dato-
rită unei iubiri absolute, pure.
Francesco de Sanctis, în Storia de la letteratura
italiana10, arată că în contextul Divinei Comedii,
Dante este sufletul, Virgiliu rațiunea și Beatrice
Grația divină. Tot el spune că abandonarea lui
Virgiliu de către Dante la porțile Paradisului se
datorează faptului că aici misiunea păgînismului
se încheie; Beatrice simbolizînd misiunea noii
doctrine, cea a creștinismului, de aceea aparițiile
care populează Paradisul sînt doar figuri de sfinți,
patriarhi, profeți, evangeliști și apostoli. Persistă
totuși o întrebare: dacă lucrurile stau așa, de ce nu
apar aici drept ghizi ai lui Dante figuri emblemati-
ce ale filosofiei creștinismului cum au fost Albert
cel Mare, Thoma din Aquino sau Bonaventura,
și este, totuși, preferată Beatrice? Nu putem răs-
punde la o atare întrebare, dar vom încerca, totuși,
să relevăm construcția arhitectonică a Divinei
Comedii. Pentru a ieși din acest adevărat labirint al
lui Dedal, va trebui să găsim un fir al Ariadnei, pe
care să-l urmărim constant.
Vom lua drept fir călăuzitor însăși afirmația lui
Dante, în scrisoarea adresată lui Can Grande de la
Scala, prin care îi dedică Paradisul: „ sensul acestei
opere nu este simplu, ci se poate numi poliseman-
tic - istius operis non est simplex sensus immo dici
potest polysemnum „.11 Dante crede, așa cum apare
destul de clar în II Convivo, lucrare începută de
Dante în 1304 dar rămasă neterminată, dar cum
apare încă în scrisoarea către Can Grande, că o
operă literară are patru sensuri care se luminea-
ză reciproc: literal, alegoric, moral și anagogic. Să
dezvoltăm puțin această concepție și să luminăm,
pe cît posibil, mecanismul ei interior ajutîndu-ne
atît de mai sus amintita lucrare a lui Dante cît și
de studiul lui Anton Dumitriu din Eseuri12 pe care
l-am mai utilizat și urmat în abordarea poemului
dantesc.
Sensul literal, este după Dante, acela care nu se
extinde dincolo de cuvintele întrebuințate. În ca-
zul Divinei Comedii, povestirea propriu-zisă a că-
lătoriei inițiatice prin cele trei etape ale desăvîrșirii
umane: Infern, Purgatoriu, Paradis.
Sensul alegoric este acela în care un adevăr se
ascunde sub o minciună frumoasă - fabula. Dante
îl dă exemplu pe Ovidiu cînd spune că Orfeu fă-
cea prin cîntul său ca fiarele, arborii și stîncile să
se miște, punînd în valoare puterea pe care o are
instrumentul vocii pentru a face ca cei lipsiți de
harul științei și artei poetice să se supună voinței
lui Orfeu. în felul acesta, alegoric, putem admite
că Virgiliu simbolizează rațiunea luminată de filo-
zofie iar Beatrice rațiunea divină.
Sensul moral este acela prin care o operă literară
se face utilă cititorului. în Divina Comedie sensul
moral constă în avertismentul și îndemnul făcut
omului de a ieși din păcat.
Sensul anagogic - de la grecescul anagoge care
înseamnă acțiunea de a ridica sufletul spre lucru-
rile înalte, de unde și înțelesul de sens înalt spiri-
tual - este un suprasens, adică un sens suprapus.
Dante dă exemplul profetului care spune că la ie-
șirea din Egipt „Iudeea a fost făcută sfîntă și libe-
ră’’. Sensul literar este clar, însă în sens anagogic
această propoziție ar însemna că „la ieșirea sufle-
tului din păcat el a devenit sfînt și liber”, așa cum
se întîmplă și în Paradisul dantesc (A. Dumitriu).
De remarcat faptul că Dante avertizează asupra
faptului că deși sunt uneori complementare, aces-
te sensuri sunt în esența lor distincte și acest fapt
trebuie menținut tot timpul.
Reluînd scrisoarea către Can Grande, vom ve-
dea că Dante motivează folosirea mitului și a me-
taforei prin faptul că „Multe vedem cu ajutorul
intelectului pentru care ne lipsesc semnele voca-
le. Multa namque per intellectum videmus quibus
signa vocalia desunt”.13 Dante vrea să spună, prin
aceasta, că ne lipsește rațiunea, gîndirea discursivă
care nu are acces la un anumit nivel al realității,
nivelul numit divin. Întrebîndu-se de ce Platon a
folosit, în lucrările sale, mitul și metafora pe o sca-
ră atît de largă, Dante își răspunde: pentru a face
să se vadă ceea ce nu se vede și pentru a face să se
înțeleagă ceea ce nu se poate înțelege. Pentru Dante
sensul și valoarea metodologică a miturilor sînt
aceleași ca la Platon.
Nouă, analiza sensului vocabulei mit ne-a ară-
tat că acesta înseamnă a-și vorbi sieși, în tăcere,
tăcut, dar în același timp ne-a dus la ideea de mis-
ter, mysterion conținînd aceeași rădăcimă my ca și
mythos și însemnînd tăcere. Etimologia platoni-
că, pe care am evitat-o în analiza de față, ne ara-
tă că mythos ar fi de fapt my-theos și ar semnifica
tăcerea divină sau divinitatea care tace. Probabil,
la acest fapt se gîndea Dante cînd îi scria lui Can
Grande de la Scala că „există multe lucruri care se
văd prin lumina intelectului dar care nu pot fi ex-
primate adecvat prin cuvinte”(Anton Dumitriu).
*
În Infernul, Dante ne arată că pe frontispiciul
unei porți stau scrise celebrele și înficoșătoarele
versuri:
„Prin mine se ajunge la cetatea durerii,
Prin mine se ajunge la suferința eternă,
Prin mine se ajunge la lumea pierdută
Ca să se încheie, apoi, cu și mai cunoscutul vers:
Lăsați orice speranță voi care intrați.”14
Să vedem ce vrea să spună Dante prin aceste
versuri. Că dincolo de Poarta Infernului se află o
lume în grea suferință, ceea ce este propriu acestei
lumi, iar această suferință și cauza ei este faptul că
omul a pierdut „bunul intelectului”, deoarece po-
etul atunci cînd spune „lumea pierdută”, se referă,
credem noi, la lumea intelectului. Acesta este cheia
a tot ceea ce se întîmplă în Infern și mai apoi în
întreg poemul lui Dante.
Comentariile pe marginea acestei expresii „bu-
nul intelectului” sunt extrem de variate și contro-
versate. Părerea comună a interpreților dă explica-
ția după care „bunul intelectului” ar fi Dumnezeu.
Anton Dumitriu,15 arată că această interpretare nu
ține cont de faptul că ateii sunt așezați numai pe
unul din cercurile Infernului, deci nu toți cei care
l-au pierdut pe Dumnezeu sînt cei care au pierdut
„binele intelectului”.
Noi credem că această expresie trebuie înțeleasă
în perspectiva celor două „intelecte aristoteliciene”,
activ și pasiv, mai ales dacă ținem seama de faptul
că Dante era un bun cunoscător al filosofiei scolas-
tice care opera curent cu cele două noțiuni împru-
mutate din filosofia Stagiritului. Prin urmare, este
vorba aici tocmai de această pierdere a intelectu-
lui, iar toți cei ce se află în infern se află acolo din
cauza acestui fapt. Iar dacă vrem să nuanțăm lu-
crurile, și ne vom referi din nou la scrisoarea către
Can Grande, vom vedea că Dante se referă exact la
pierderea intelectului activ, al intuiției intelectuale.
Această interpretare, care neagă orice fel de so-
luție simbolică dată expresiei în cauză, nu este una
ad hoc. Dante cunoștea la perfecție doctrina filo-
sofică a timpului - părere cu care sînt de acord toți
cercetătorii - care era doctrina de sorginte aristo-
telică a lui Thoma din Aquino. Florentinul vedea
în Thoma o autoritate atît de mare încît îl așază în
Paradis în cercul al patrulea, al Soarelui, printre su-
fletele înțelepte:
“Acesta care-mi este la dreapta mai aproape
Mi-a fost frate și maestru
Ce-a fost în Colonia, iar eu sînt Thomas de
Aquino.”
Referindu-se la sensul ultim al operei dantești,
dincolo de toate interpretările care mai de care mai
esoterice și, de cele mai multe ori, fanteziste, cum
sînt cele la ininterpretabilul și intraductibilul vers
„Pape satan, pape satan, aleppe16, F. De Sanctis,
spunea: „Poetul spontan și popular se adresează
poetului doct și solemn! A descrie cealaltă lume
îi apare un frivol passatempo, o manieră a poves-
titorilor vulgari. Litera este acolo, dar este pentru
profani, numai pentru oamenii care nu văd dinco-
lo de aparențe. Dar el scrie pentru inițiați, pentru
inteletti sani, și le recomandă să nu se oprească la
suprafață, ci să privească dincolo. Astfel s-au năs-
cut două lumi dantești: una literală și aparentă, alta
ocultă: figura și figuratul” 17. Prin inteletto sani, De
Sanctis înțelegea nu numai sensul de intelect să-
nătos, care este sensul primar al expresiei, dar mai
ales întreg, adică ambele forme ale intelectului, atît
cea activă cît și cea pasivă. Mai mult, celebra ex-
presie „Pape satan, pape satan, aleppe”18, în ciuda
tonelor de cerneală care s-au scurs încercînd să fie
descifrată, are o dezlegare simplă.
Plutarh, în ale sale Vieți Paralele19ne spune:„Nu
departe de acolo cresc trestii cretane.Haliartienii
spun că aici s-a născut Radamant și-i arată mor-
mîntul pe care îl numesc Alep. În apropiere se află
și mormîntul Aromenei, căci se spune că aici a fost
înmormîntată, fiind căsătorită cu Radamant după
moartea lui Amfitruo” Citatul în cauza are o insem-
nătate excepțională iar Dante este imposibil să nu-l
fi citit pe Plutarh. În fapt, celebrele versuri ale cărui
sens nu a fost relevat pînă în prezent vor să spună:
„Pape (cu referință la tată dar imposibil la Papă)
Satan, Tată Satan, Aleppos (numele mormîntului
lui Radamantes) cu trimitere directă la judecăto-
rul Infernului, anume Radamantes. Prin urma-
re o traducere clară ar fi: „Tată Satan, tată Satan,
Radamantes” Este absolut incredibil cum 700 de
ani de exegeză, zecile și sutele de mii de cărți, stu-
dii, eseuri scrise scapă din vedere această trimite-
re absolut limpede și ratează sensul celor spuse de
Dante delirînd incredibil pe marginea acestor ver-
suri care sunt scrise chiar în italiană și nicidecum
în cine știe ce grai exotic. Unde mai pui că ruga
este adresată stăpînului infernului, qvod erat de-
monstrandum, iar ceea ce am arătat aici va avea o
importanță crucială pentru demonstrația care va
urma.
o
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
5
o
În acest sens, desigur, opera dantescă poate fi
decriptată la mai multe niveluri. Toate aceste sen-
suri au fost interpretate și răsinterpretate, pînă
cînd s-a creat o „pădure obscură”. Acestea sufocă
sensul și ne face „să nu vedem pădurea din cauza
copacilor”.
Etienne Gilson,20 referindu-se la personaje-
le fictive ale operei dantești, arată că acestea sînt
purtătoare de realitate. El spune că în opera lui
Dante aceste ficțiuni simbolice, sunt, în general,
înveșmîntate într-un sens simplu care rămîne
univoc prin multiplele aplicații pe care le poa-
te face poetul și care pot fi desemnate printr-un
singur cuvînt. Așadar, opera lui poetică și morală
nu este una ermetică, ci una care poate fi sesiza-
tă simplu, direct, așa cum intelectul pur sesizează
direct esența, adevărul. Dar atunci la ce se referea
Dante, în scrisoarea către Can Grande, cînd spu-
nea că sensul simbolic al operei sale nu poate fi
sesizat prin cuvinte? Să încercăm să răspundem la
această întrebare.
Există două probleme esențiale în Divina
Comedie: problema eschatologică, a destinului
după moarte, și problema mîntuirii omului de
propriul lui destin.21
Prima dintre ele este reprezentată de cele trei
ipostaze: Infern, Paradis și Purgatoriu. La rîndul
lor, cele trei denumiri sînt simbolice și inițiatice,
ca și călătoriile prin aceste locuri, dar au un sens
inexprimabil, așa cum o spunea însuși Dante în
scrisoarea către Can Grande. Sigur, parte din per-
sonajele care populează cele trei ipostaze ale vie-
ții de dincolo sînt simple construcții ale fanteziei
realizate poetic prin metafore simple, obișnuite,
altele sînt personaje istorice, reale, determinabile
în timp, ca și evenimentele la care au luat parte,
însă plasarea lor în scenă are un caracter simbolic,
deoarece realitatea pe care o sugerează este inex-
primabilă în zona intelectului obișnuit putînd fi
percepută numai de intelectul activ, printr-un act
al intuiției intelectuale.
La fel stau lucrurile și în ce privește a doua pro-
blemă; mîntuirea sau eliberarea prin aceste călăto-
rii inițiatice. Fie că interpretăm aceste inițieri ca pe
experiențe din viața aceasta sau, cum face Dante,
din viața de dincolo, folosind mijloacele abstracte
ale intelectului obișnuit, pasiv, nu vom putea ajun-
ge la o înțelegere a acestor inițieri. Și chiar dacă,
prin excepție, intelectul pasiv ar avea o înțelegere
tangentă a lucrurilor și atunci am avea, la nivelul
conștiinței un fenomen intelectual irațional, cum
l-ar numi Rudolf Otto în celebra sa lucrare, Das
Heilige22, apărută și în traducere românească. Însă
a fi rațional sau irațional presupune o determinare
abstractă, fiind denumiri care se aplică unor con-
cepții exprimate sau exprimabile. Dar, ceea ce se
ascunde sub simbol este dincolo de exprimarea
conceptuală, nefiind nici rațional nici irațional,
tocmai datorită faptului că ține de natura sim-
bolului. Singurii care au acces la nivelul intuiți-
ei intelectuale sînt poeții autentici care, în rarele
momente ale transei divine au sesizat asemenea
realități redate prin simbol sau metaforă. Dante a
reușit să facă o asemenea incursiune în realitățile
superioare, cum ne-o spune el însuși în ultimul
cînt al Paradisului. Căci atunci cînd voia să vadă
de nevăzutul mintea îi fu străbătută de un fulger
- „mintea mea fu străbătută de un fulger”23- iar în
fața unei asemenea revelații cuvîntul se vădește a
fi neputincios:
„De aici înainte vederea mea fu mai cuprinză-
toare Decît graiul nostru, care, la asemenea viziu-
ne, cedează.”
(Paradisul, XXXIII, 55-56.)
Reiterăm ideea că toată această călătorie ini-
țiatică este cuprinsă în drumul dintre cele două
mari concepte dihotomice: întunericul și lumina,
ea nefiind altceva decît drumul omului de la întu-
neric spre lumină. Dante subliniază acest lucru la
sfirșitul fiecăreia dintre cele trei părți ale Divinei
Comedii. Pentru a ilustra acest fapt vom arăta că
Infernul se termină cu versul:” Și astfel ieșirăm
pentru a revedea stelele”, Purgatoriul se sfîrșește
cu versul. „Pur și pregătit de a urca la stele”, iar
Paradisul are ca ultim vers:” Dragostea care mișcă
soarele și celelalte stele.”
Anton Dumitriu,24 arată că nu întîmplător cele
trei versuri cu care se sfîrșesc cele trei călătorii, se
termină cu cuvîntul stele. Ele sînt, spune el, trepte
pe care le urcă omul ca urmare a celor trei călătorii
simbolice: treapta vederii luminii sau adevărului,
treapta care o va sui pînă la lumină și adevăr și,
în sfârșit, treapta prin care va înțelege lumina și
adevărul.
Omul, deși prizonier al propriilor sale iluzii,
al aparențelor care îi ascund realitatea fâcîndu-1
să trăiască, mai degrabă, un vis despre ea, are,
crede Dante, posibilitatea să părăsească întuneri-
cul pădurii și să ajungă la lumină. Acesta este și
sensul pe care Heidegger îl dădea termenului de
Lichtung - luminiș, și pe care exegeții lui nu l-au
înțeles, ratîndu-i sensul, speculînd în mod neper-
mis. Cunoscut ca fiind un mare admirator al po-
eților, nu este exclus ca Heidegger să se fi inspirat
în cunstrucția acestui concept - între noi fie vorba
mai mult o metaforă - din viziunea dantescă. Dar
să nu anticipăm.
La Dante, această posibilitate de a părăsi în-
tunericul pădurii este realizabilă doar printr-un
termen terț: acest termen se numește dragoste.
Desigur, acest termen nu trebuie înțeles în ba-
nalitatea sa cotidiană, conform uzanței. Această
dragoste este ceea ce Platon, în Symposion, nu-
mea motorul tuturor năzuințelor noastre - Bros
- dorința de Frumos - „epi tois kalois filotimias”.25
Parcurgînd treptele Frumosului - a nu se confunda
cu noțiunea estetică modernă de frumos - Platon
ajunge la ultima treaptă a acestuia, „Frumosul
unic”, care, după el, nu poate fi reprezentat „nici
concret și nici prin gîndire”. Așadar, Eros-ul este
motorul care ne duce spre lumina Adevărului, a
Frumosului și Binelui, care, în fapt, sunt unul și
același lucru. Dragostea, cum spune Platon, în-
aripează omul pentru a-1 face să urce continuu,
ca și în cazul lui Dante, pînă acolo unde nu mai
există urcare, pînă la dragostea divină, care nu
poate fi exprimată prin cuvînt, adică prin rațiune.
Singurul poetul este mandatat cu acest dar divin,
și credinciosul, practicantul credinței. În acest fel,
Dante exprimă modalitatea medievalului de a
ajunge la Esență, la ființă, la adevăr, prin Dragoste,
care este însuși Dumnezeu. Nici nu se putea altfel
pentru un om al timpurilor moderne. De Sanctis,
26 dintre toți comentatorii, s-a apropiat cel mai
mult de acest mod de a interpreta opera dantescă:
„Pentru Dante orice act de cunoaștere duce la un
act de voință. Intelectul este în vîrful scării; iubi-
rea dă înțelegerea; și aceasta înseamnă a avea in-
telect”, intelect activ, am adăuga noi. Iubirea apare
ca fiind acel ceva ce face posibilă o realitate, și o
duce pînă acolo unde are fiecare putința. Dante a
luat ca purtător al esenței iubirii pe Beatrice. Noi
credem că Beatrice reprezintă, de fapt, Biserica, cu
atît mai mult cu cît în noul testament Biserica este
văzută, în varii locuri, ca o femeie. Acesta este sen-
sul autentic al apariției doamnei, a femeii, in toate
actele și operele medievale, de la cavaleri, eroi și
sfinți, pînă la poeți. De aceea, Dante se desparte
de Virgiliu, care, ca păgîn, nu are acces la lumina
dată de flacăra vie a Bisericii. Cel mai înalt pisc al
Divinei Comedii este Beatrice, adică Biserica, pen-
tru că ea reprezintă și este păstrătoarea dragostei
care „mișcă soarele și stelele”.
Cu aceeași dragoste sau Eros au numit aceas-
tă putere un Empedocle, un Platon sau Aristotel.
Numai că în cazul de față, în Divina Comedie,
această dragoste nu este echivalentă cu motorul
nemișcat aristotelician sau thomist, cu alte cuvin-
te nu este însuși Dumnezeu. Beatrice, Biserica,
nu simbolizează altceva decît suma tuturor ener-
giilor pe care motorul imobil, Dumnezeu în ter-
menii creștinismului, le dezvoltă în lume. Pentru
a ajunge la primul motor, la Dumnezeu în cazul
lui Dante, care mișcă totul, el însuși fiind nemiș-
cat, trebuie ca mișcarea intelectului să se oprească,
așa cum scepticii suspendau, opreau, cunoașterea
prin epohe. Dante ilustrează acest fapt în două ter-
ține din cîntul final al Paradisului:
„Într-astfel mintea-mi suspendată
Sta ațintită fixă, nemișcată și atentă
Și tot privind ea însăși se aprinse.
La acea lumină devii astfel încît
Nu mai poți întoarce privirea
Vreodată și spre altceva.”
(Paradisul, XXXIII, 97-102.)
Dante este, astfel, primul poet modern care, la
fel ca și cei din vechime, redescoperă drumul au-
tentic al poeziei și rolul profetic al poetului. Pentru
el, așa cum era la origine, poezia nu este doar o
artă ci o modalitate autentică de cunoaștere, uni-
că și directă, nemijlocită. În acest chip, dincolo de
orice, poezia este ontologie, iar poetul acea ființare
privilegiată care, atît cît le stă muritorilor în putin-
ță, accede spre realitatea ultimă, unică și divină,
spre adevăr.
Note
1	Dante, Divina comedie, Infernul, I, 1., trad. G.
Coșbuc, pref. R. Ortiz
2	Biblia, Isaia, XXXVIII, 10.
3	Dante, Infernul, III, 36.
4	E. Thomas, Op.cit., Paris, 1879.
5	E. Gilson, Op. cit., ed. a III - a, J. Vrin, Paris, 1972,
p. 65.
6	A. Balaci, Op. cit., Buc. E.P.L., 1969, p, 27.
7	Apud, A. Dumitriu, Eseuri, Eminescu, Buc. 1986.
p.602-628.
8	Apud, A. Dumitriu, Op. Cit., loc cit. Dealtfel, eseul
lui Anton Dumitriu asupra lui Dante va influența pu-
ternic viziunea noastră asupra poetului florentin.
9	Cf., E. Moore, Studies in Dante, II, Calderon Press,
Oxford, 1899, p., 79-151.
10	Fr. de Sanctis, Op. cit., I, p. 148.
11	Cf. A. Dumitriu, Op. cit., loc. cit.
12	A. Dumitriu, Op. cit., Eminescu, Buc., p. 602 - 627.
13	A. Dumitriu, Op. cit., p. 602-627.
14	Dante, Infernul, III, 1-9.
15	Cf., A. Dumitriu, Op.cit, p.621.
16	Dante, Infernul, VII, 1-3.
17	Fr. De Sanctis, Op. cit, vol. I., p. 164
18	Dante, Infernul, VII, 1-3.
19	Plutarh, Vieți paralele, Lysandros, III, Ed. Științifică,
p. 266.
20	E. Gilson, Op. cit., p. 293-294.
21	Cf., A. Dumitriu, Op. cit.,. p. 624.
22	R. Otto, Op. cit., Klotz, Gotha, 1929, ed. a XVIII-a.
23	Dante, Paradisul, XXXIII, 140.
24	Cf., A. Dumitriu, Op.cit., p.626.
25	Platon, Op. cit., 179 a., Opere, Buc. Vol. I-VI, 1974
- 1989.
26	Fr. De Sanctis, Op. cit., I, p. 155
■
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
cărți în actualitate
Inachis Io nu respiră,
dar se salvează
■ Ani Bradea
Motto: „Suntem mereu o călătorie deschi-
să, una din care oricine poate ieși. Și orici-
ne poate intra. Oricând. Pentru că noi miș-
căm locul, iar locul ne trimite mai departe
sau ne reține.”
Acest citat este unul dintre multele exem-
ple pe care le-aș putea folosi din romanul
Claudiei Albu, Inachis Io nu știe să respire,
apărut la Editura Eikon, în 2017, pentru a face le-
gătura cu interviul pe care l-am realizat împreună
cu autoarea, interviu sociologic publicat în nu-
mărul precedent al Tribunei. Și nu pot să nu mă
raportez la interviu în compunerea acestui text
analitic, pentru că discuția mea cu Claudia Albu
a început datorită romanul ei, pe care l-am citit
fără să știu nimic despre autoare, iar interviul s-a
conturat și a curs extrem de firesc tocmai datori-
tă faptului că eu citisem inițial cartea. Așadar un
cerc închis, o experiență completă, spun eu acum.
Din care ambele texte au avut de câștigat: inter-
viul și această recenzie, inseparabile pentru mine.
Răsfoind volumul, pentru a alege citatele po-
trivite argumentației mele, am dat peste rândurile
folosite acum ca motto. Imediat mi-am amintit
de răspunsul prozatoarei la una dintre întrebă-
rile interviului, a cărui temă coincide cu cea a
romanului, respectiv condiția femeii (românce)
aflată în exil. O întrebam: Unde este, acum, acasă
pentru dumneavoastră? Iar răspunsul a venit sim-
plu, firesc, chiar sec aș spune, extrem de eliberat
de orice încărcătură emoțională: Peste tot. Acasă
sunt oriunde. Și dacă în completare adaug o altă
afirmație a autoarei, tulburătoare și aceasta, când,
întrebată fiind ce i-a lipsit din țară, în toată peri-
oada petrecută departe de ea, a spus, dureros, ca
o tăietură de pumnal: Nimic. Nu mi-a lipsit nimic,
cu excepția câtorva oameni. - cred că am conturat
deja planul analizei mele, unghiul din care inten-
ționez să privesc acest roman.
În primul rând, titlul este unul neobișnuit.
Inachis Io nu știe să respire - un nume straniu, apa-
rent inexplicabil, mai ales dacă citești subtitlul: Un
roman al exilului. Abia la final înțelegi metafora,
pentru că e clar că avem o metaforă aici, și asta nu
neapărat pentru că autoarea face, în sfârșit, refe-
rirea într-un paragraf. Fragmentul e oricum insu-
ficient pentru lămurirea cititorului, care e lăsat să
gândească, să caute legături, să-și formuleze pro-
priile variante. Inachis Io este o specie de fluture
cu o largă răspândire în Europa, cunoscut și sub
numele de fluturele ochi de păun, datorită dese-
nelor sub formă de ochi pe care le are în colțurile
aripilor. Ceea ce este însă foarte interesant la acest
fluture, aparținând unei specii cunoscute pentru
efemeritatea exemplarelor ei, mulți fluturi nu tră-
iesc mai mult de o zi în acest spectaculos stadiu al
evoluției lor, este faptul că el are capacitatea să re-
ziste, să treacă iarna, adăpostindu-se în cotloane
întunecate, intrând într-o hibernare totală, uitând
să trăiască, să respire, iată, dar fiind capabil să-și
revină primăvara, să-și continue existența. Așa se
explică faptul că primăvara devreme apar uneori
fluturi cu aripile rupte care se încălzesc la soare,
și care au reușit incredibila performanță de a se
salva din iarnă. Dacă la informația aceasta adă-
ugăm trimiterea pe care autoarea o face în fina-
lul romanului, avem, cred eu, explicația alegerii
titlului. O frumoasă metaforă pentru tenacitatea
de care dau dovadă toate modelele feminine care
au stat la baza personajului principal Astrid din
roman, un subiect multiplu, în opinia mea, în care
se adună mai multe tipologii, pentru a contura cât
mai amplu paleta profesiilor și serviciilor în care
activează femeile românce (dar nu numai) plecate
să muncească în străinătate. „Un lucru mă apăsa.
Să știu câte Inachis Io las în urmă, pe acele pă-
mânturi mediterane. Un roi feminin? Deghizate
în sleita îngrijitoare de bătrâni, în zâmbăreața
barmaniță, în istovita care deretică prin hoteluri,
în risipitoarea propriei tinereți, pe-o margine de
caldarâm, toate la un loc, femei cu visul de a-și
întâlni Sinea, cu care să îmbogățească mai apoi
Sinele, un sine pentru ele. Sau nu.” (p.424) Mai
mult, Astrid este un personaj fără istorie persona-
lă, nu știm nimic despre trecutul său, prea puține
detalii despre locul de unde vine, despre familie,
sau alți apropiați lăsați în urmă. Practic ea este
deja, în momentul existenței în care o surprinde
acțiunea romanului, o dezrădăcinată, fără prea
multe regrete pentru ce a fost, preocupată nu atât
să se integreze în noua societate, cât să-și trăiască
viața cu bărbatul de care se îndrăgostește acolo, în
țara care i-a devenit casă.
Firul călăuzitor așadar, de importanță majoră
în închegarea oricărui roman, care leagă toate
aceste întâmplări, este o poveste de dragoste. De
fapt romanul e construit pe acest schelet, ulterior
„carnea” care s-a adăugat, respectiv experiențele
Heather Ramsdale
Gluten Free (2018)
beton, placă MDF, culori acrilice, 178 x 43 x 30 cm
exilului, căpătând un ascendent asupra poveștii
de bază. Tommaso, sau Tomi cum îi spune Astrid,
este întruchiparea italianului care a venit și în
România după 1989, a bărbatului cu aer exotic,
atractiv pentru tinerele românce, dar cu nevastă
și copii acasă, în peninsulă. Doar că aici Tomi lu-
crează în același loc cu Astrid, dar evident, italian
fiind, nu pentru același salariu. Plasa de minciuni
în care o învăluie pe tânăra venită din România,
pentru a câștiga mai mulți bani decât putea să ob-
țină muncind acasă, în țară, dar, mai ales, pentru
a-și câștiga o libertate mult visată, se mărește de la
o zi la alta, acesta reușind o vreme, lungă vreme,
să-și amăgească iubita, să o determine să aștepte,
în zadar, o viață împreună. Promisiune neonora-
tă, desigur, tânăra, contrar aspirațiilor sale, supu-
nându-se de bună voie, în mijlocul unei societăți
deschise, libere, unui sclavagism sentimental asu-
mat. Așteptându-l pe Tomi, mereu așteptându-l
pe Tomi, acest Godot al zilelor noastre, se scur-
ge viața lui Astrid, trecând prin slujbe, clandes-
tine de cele mai multe ori, istovitoare, suportând
rasismul și uneori chiar disprețul unei societăți
conservatoare, care privește cu superioritate și
prejudecăți multiple spre estul Europei, de unde
vine forța de muncă din ce în ce mai de negăsit
în Italia. Și sunt cuprinzătoare experiențele, cât
să acopere majoritatea slujbelor în care se epui-
zează muncind non stop femeile care și-au lăsat
acasă copiii, soții, părinții, familiile care și-au pus
în ele speranța unei vieți mai bune: lucrătoare în
hoteluri, îngrijitoare de bătrâni, barmane, ospăta-
re, animatoare în restaurante, bone, etc. De aceea
spun că Astrid este un subiect multiplu, pentru că
dincolo de amprenta autobiografică, la care re-
curge orice scriitor de altfel, și e firesc să fie așa,
autoarea acestui volum, încercând să cuprindă cât
mai multe povești ale exilului, aduce un omagiu
acestor femei care se sacrifică, depersonalizân-
du-se, anulându-și feminitatea, pentru a asigura
un plus de bunăstare familiilor de acasă.
Salvarea lui Astrid vine însă dinspre singura
posibilitate prin care o ființă umană, capabilă de
trăiri spirituale, se poate salva: cultura. Fie că ci-
tește mereu din cărțile purtate peste tot în bagajul
său, fie că inventează ea însăși povești în care spi-
ritul să evadeze atunci când trupul este epuizat de
muncă, fie că desenează, talent la care nu renun-
ță nici în cele mai grele momente, eroina acestui
roman va găsi mereu prin actul cultural puterea
de merge mai departe, indiferent de piedicile ivite
în cale. Iar dacă, fie doar și într-o mică măsură,
Astrid este un alter ego al autoarei, la toate aces-
tea se adaugă talentul poetic, pentru că multe
din frazele acestui roman sunt versuri, sau chiar
poeme întregi. Citez câteva dintre ele: „Zăpada
cocoșa vârfurile brazilor, ce rămâneau oricum
maiestuoși. Păreau călugări, ce se închină într-o
biserică crescută direct în inima lui Dumnezeu.”
(p.53); „(...) nu vedea că ceilalți își cususeră pes-
te ochi o năframă de egoism”; „Cerul se zăvorâse
în spatele unor nori, ce se umflau în straturi, ca
și cum pene nesfârșite de turturele se împreuna-
seră ca să-și țină de cald”(p.58); (...) pe fața fe-
meii se schițase un surâs, ce părea o sabie ruptă.”
(p.68); „Afară lumina se lărgea, împingându-se
în toate colțurile ca uleiul diluat.”(p.87); „Marea
mirosea din depărtare ca o piele bătucită, ca un
înveliș neaerisit.”(p.119, imagine din Veneția!);
„Singura lumină venea de la lună, nemurdărind
în nici un fel acel întuneric curat.”(p.129), etc. De
remarcat faptul că autoarea, deși eroina sa ajun-
ge prin cele mai vizitate locuri ale Italiei, de pildă
Z
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
7
o
Veneția, sau Domul din Milano, nu transformă
romanul, în acele pasaje, într-un ghid turistic sau
într-un jurnal de călătorie. Frumusețea clădiri-
lor, a arhitecturilor, a obiectelor de artă văzute de
personajul principal feminin este filtrată și redată
prin trăirile acestuia, de altfel Astrid, în toată pe-
rioada petrecută în Italia, călătorește mai mult în
sine însăși, decât în lumea de afară. Călătorii din
care rămâne cu gustul amar al deziluzionării, al
vălului ridicat de pe ochi, dar și al maturizării și
al conștientizării unor adevăruri care, chiar dacă
dor, trebuie aflate și recunoscute: „Ceea ce-mi
dăruise Tomi, în șirul anilor dedicați lui, fu acest
stigmat al dezonoarei: clandestină! Românca (ți-
gancă, în unele cazuri) cea însemnată pe corp cu
fierul roșu ca pe o bestie speriată, care nu știe în-
cotro să fugă. Una din Est, de pe undeva, dintr-un
colț sărăcit de comunism. Dubla mea ilegalitate:
în social și în privat, ce mă ținea într-o cămașă
de forță, în care aș fi putut să mă zbat, să dau din
brațe și picioare, să-mi smulg bucăți din plete, să-
mi înfig degetele în ochii celor care voiau să mă
lege strâns.” Tomi, în opinia mea, este văzut, peste
tot în carte, din postura de post-iubire, cu ochii
femeii care a trăit povestea și a aflat adevărata față
a bărbatului în care a crezut și a fost înșelată. Și
astfel se împletesc, consider eu, două planuri ale
narațiunii, cel din perioada iubirii și cel din urma
ei. Că doar printr-o vedere retrospectivă îmi pot
explica portrete ale bărbatului iubit, făcute de fe-
meia îndrăgostită, de genul:„Mi-am luat privirea
de la el, dar mi se contura din ce în ce mai clar
faptul că-n el se încrucișează două lumi: una,
în care Omul încearcă să fugă de maimuța, care
zburdă prin el; alta, în care același Om își son-
dează văile, ca să se cunoască.”(p.228), sau: „I-am
dăruit de-acasă, o trăistuță folclorică, foarte roșie,
brodată cu alb, ca cea în care-mi purtasem, de-
mult, sandvișul la grădiniță. Nu zise nici da, nici
ba. Nu-i plăcu. Practic, pusesem cravată, la gâtul
porcului.”(p.153)
Experiența exilului, împletită cu cea sentimen-
tală, trăită de asemenea pe meleaguri străine, și
tocmai de aceea mai traumatizantă, o maturi-
zează pe tânăra femeie, care, eliberată de vălul
iluziilor, al speranțelor ce depășesc posibilitatea
realului, concluzionează rațional, înțelept, într-o
singură frază, esența nu doar a romanului de față,
cât, mai ales, a tuturor poveștilor de acest fel, cu
visători care au migrat, și încă o mai fac, spre un
ipotetic tărâm al dorințelor împlinite: „Am fost în
dulcea Italie amară și am găsit vise înjumătățite,
arse de aburii fierbinți ai crudei iluzii.”
Inachis Io nu știe să respire este un roman care
ne readuce în atenție un capitol nou, dar care de-
vine tot mai vizibil, al literaturii românești con-
temporane. Cărțile scrise de românii exilați se
impun tot mai mult printre producțiile literare de
astăzi. Iar romanul Claudiei Albu, prin universul
pe care-l zugrăvește, prin autenticitatea întâm-
plărilor și a realităților sociale, prin multitudinea
de tipologii, personaje secundare prin care este
redată o lume puțin cunoscută, încă, la noi, so-
cietatea italiană pe toate palierele existenței sale,
este printre cele mai reprezentative exemple. Și
nu, nu consider că avem de-a face cu o literatu-
ră a momentului. Etapa post-comunism, cu toate
experiențele și experimentele ei, definește o peri-
oadă istorică din care trebuie să rămână mărturii.
Avem, în acest caz, un roman social, un roman
de dragoste, un roman psihologic, dar și o filă de
istorie contemporană, cât se poate de autentică și
de bine scrisă.
■
Un studiu comparatistic
despre doi poeți exponențiali:
Eminescu și Poe
^^virgil Mihaiu
La scurt timp după căderea regimului totalitar,
avusesem șansa de a fi inclus într-o antologie
de poesie română contemporană, publica-
tă în Anglia de către traducătoarea Brenda Walker.
Volumul se intitula Young Poets of a New Romania și
a apărut la editura Forest Books din Londra în anul
1991. Pasionată promotoare a literaturii române în
Marea Britanie, gentila doamnă Walker a organizat
ulterior un amplu turneu de lansare a respectivei
antologii în patria dânsei. Avui onoarea să fiu in-
vitat a face parte dintr-un „cvartet liric” - alcătuit
din Mariana Marin, Denisa Comănescu, Ioan Iacob
și subsemnatul - căruia i s-a alăturat și extraordi-
narul muzician de avangardă Alan Tomlinson cu
al său trombon (după ce-l admirasem la Festivalul
de la Varna, îl convinsesem pe Alan să vină cu noi,
în locul mai puțin expresivului saxofonist care ar fi
urmat să-mi „comenteze” muzical textele; în fapt,
cu ocazia acelui turneu puserăm bazele grupului de
jazz-poetry Jazzographics, format din Tomlinson,
subsemnatul, și lampadoforii jazzului avangardist
din România, Harry Tavitian & Corneliu Stroe).
În cadrul acelui turneu, Ioan Iacob se mani-
festase nu doar ca poet, ci și ca ghitarist; în plus,
în calitatea sa de jurnalist, transmitea telefonic
la Radio România reportaje din numeroasele
localități în care am susținut recitaluri: Londra,
Edinburgh, Dublin, Bath, Belfast, Cambridge,
Liverpool, Manchester, Durham, Newcastle,
Plymouth, Coventry, Nottingham etc. Deși nu ne
cunoscuserăm în prealabil, am stabilit instanta-
neu raporturi de amiciție cu tânărul poet și om
de radio, facilitate și de circumstanțele insolite ale
unei expediții de o asemenea anvergură. Din pă-
cate, în deceniile ce s-au scurs de-atunci, nu mai
reușirăm să ținem legătura. Dar anul acesta, I.I.
îmi dădu de știre că a publicat o carte în cadrul
Colecției de studii eminesciene a editurii ieșene
Junimea. Presupun că s-a gândit că ar fi bine ca
un confrate literator să o prezinte și cititorilor
unei reviste culturale din Transilvania. Nu de alta,
dar Eminescu însuși nutrise certe afinități față de
Provincia istorică română unde avui privilegiul să
mă nasc. Și ce altă publicație ar fi corespuns mai
bine unei asemenea intenții decât dinamicul bi-
mensual Tribuna?
Cum ziceam, cartea la care mă voi referi mai jos a
apărut la Junimea din Iași, în anul 2017; se intitulea-
ză Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu - Edgar
Allan Poe, având o prefață semnată de criticul Vasile
Spiridon. În principiu, e vorba despre o cercetare cu
caracter quasi-academic, subsumată în mod decla-
rat domeniului comparatistic. Ioan Iacob are cura-
jul de a prelua o tematică aparent vetustă, adeseori
invocată, dar tot mai rar cercetată, într-un context
marcat de disoluția valorilor și de relativizarea per-
cepțiilor axiologice.
Ideea principală, ce străbate ca un fir roșu pagi-
nile acestei lucrări, este de a revela similitudinile și
diferențierile dintre cei doi poeți printr-o metaforă
unificatoare, care va fi aceea a Arcului Dianei. Ioan
Iacob instituie un idealizat arc poetic transatlantic
dintre Eminescu și Poe ca argument al validității
conceptului de poet național (însă de proiecție uni-
versală!), chiar și într-o epocă a vehementelor con-
testări, de proporții babiloniene, ce devastează uma-
nitatea în era societății computerizate. În mitologia
poetică subiectivă promovată de exegetul român, cei
doi poeți luați în discuție se situează la extremitățile
arcului Dianei, dar este operată o modificare pentru
ultimul obiectiv al acțiunilor zeiței (ca instrument în
exercitarea puterii divine), în care domeniul moral
va fi substituit prin cel al liricii.
Volumul reia structura tezei de doctorat susținu-
te de Ioan Iacob la Școala Doctorală a Universității
București în anul 2016. De la bun început e eviden-
țiat rolul de precursori ai liricii moderne jucat de că-
tre protagoniștii studiului. Modul cum s-a reflectat
dialectica autohtonism/universalism în biografia și
concepțiile lor alcătuiește materia altui capitol. În
cadrul acestuia, se acordă o atenție specială rădă-
cinilor europene ale personalității lui Poe, din care
nu lipsește nici componenta celtică în varianta ei
irlandeză, atât de fertilă, de altfel, pentru întreaga
literatură anglo-saxonă. Cum era de așteptat, Ioan
Iacob subliniază prezența unor motive poetice co-
mune în operele a doi autori îndepărtați spațial, dar
având inefabile afinități spirituale, cel mai adesea
situate sub spectrul unui romantism crepuscular.
Un asemenea demers îmi amintește de propria mea
experiență, trăită pe parcursul elaborării unui studiu
despre rădăcinile culturale comune ale jazzului din
Portugalia și din țara noastră. Cu acea ocazie, am
realizat cât de multe elemente comune existau între
două culturi situate la extremitățile latinității euro-
pene: nu doar că Brâncuși cultivase o reală amiciție
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
creativă cu Amadeo de Souza-Cardoso, important
artist-novator lusitan al începutului de secol 20, dar
am detectat incontestabile similitudini de viziune
și între polimorfii Marcel lancu și Jose de Almada
Negreiros, briantul pontif al avangardei artistice
portugheze. Evident, aceștia doi din urmă nu se în-
tâlniseră niciodată, însă creațiile lor reflectau spiritul
timpului, la fel cum o demonstrează Ioan Iacob în
privința virtualei relații Eminescu-Poe.
Simțul speculativ al comparațiilor configurate de
autor se dezvoltă și pe parcursul capitolelor urmă-
toare. Luna peste Atlantic e o stilizare inextricabil
împletită cu amintita metaforă a Arcului Dianei.
Ioan Iacob mărturisește că ideea i-a venit cu ocazia
unui voiaj transoceanic, ce l-a purtat printre repre-
zentanții diasporei române din America de Nord.
Din acea perspectivă, ipostaza de poet național a
scriitorului de geniu născut la Ipotești capătă o va-
loare quasi-mitică, pe care unii dintre concetățenii
noștri rămași în patrie tind să o bagatelizeze sau să
o ignore. Ca un pandant, peste Ocean recunoaște-
rea valorii exponențiale a lui Poe pentru literatura
americană nu pare să fie o prioritate. Asta cu atât
mai mult cu cât contextul cultural din acel spațiu
e invadat până la sațietate de produse subculturale,
ultracomerciale, desfigurate de terorismul „corecti-
tudinii politice”. Ca atare, e reconfortant de constatat
atașamentul manifestat de Ioan Iacob pentru valori-
le perene ale artei scrisului, fără de care riscăm să ne
prăbușim într-o nouă epocă a barbariei.
La rândul său, tematica Eros vs. Thanatos consti-
tuie o componentă majoră în lirica lui Poe și a lui
Eminescu. Iacob constată că „accentele viziunilor
lirice revelează o preponderență tanatică la Poe și o
preponderență erotică la Eminescu.” Pentru autorul
studiului, Mortua est! e cel mai poesc poem emi-
nescian: „Făclie de veghe pe umezi morminte/ Un
sunet de clopot în orele sfinte... O rază te-nalță, un
cântec te duce,/ Cu brațele albe pe piept puse cru-
ce... O, moartea e-un chaos, o mare de stele,/ Când
viața-i o baltă de vise rebele... Atunci graiu-ți dul-
ce în veci este mut/ Atunci acest înger n’a fost de-
cât lut... Văd vise’ntrupate gonind după vise,/ Pân’
dau în morminte ce-așteaptă deschise”. Asemenea
versuri, la fel ca multe altele citate de I.I., frapează
lectorul contemporan prin aura de intimitate pe
care o degajă. Ele ne reamintesc că literatura, cu pre-
cădere în ipostaza ei condensat-poetică, este o artă
eminamente individuală. În acord cu preceptele de
tip umanist-renascentist, în cadrul acesteia atât cre-
atorul cât și receptorul sunt respectați în ceea ce au
ei mai specific, mai personal. Or, zgomotul și furia
lumii noastre ultratehnicizate denotă că până și o
asemenea artă discretă și profundă se cade a fi „de-
sacralizată”, amplificată prin megafoane, retrograda-
tă la nivelul gregar al demonstrațiilor de stradă.
Oarecum pe aceeași linie se situează și capitolul
intitulat Melancolia poescă/eminesciană, ce plea-
că de la aserțiunea lui Jean Starobinski că pentru
Kirkegaard „ironia nu este forța ce învinge melan-
colia; este numai cealaltă față a ei. Ironia și melan-
colia nu sunt forțe antagoniste; ele sunt cele două
fețe, Ianusul Bifrons al existenței în stadiu estetic.”
Sunt decelate resorturile biografice ale celor doi
creatori în distilarea sentimentului melancolic: la
Poe sursa primară, acut resimțită încă din perioadă
inocentă a primei copilării, rezidă în pierderea ma-
mei, căreia i se adaugă, după ani, și dispariția iubitei.
Confruntarea cu motivul morții apare la Eminescu
în adolescență, prin dispariția „iubitei moarte de
la Ipotești”. Îmbinarea, în poesia O, mamă, a senti-
mentului de iubire față de mamă cu cel față de iu-
bită poate genera receptări deconcertante, însă Ioan
Iacob le tranșează prin acest inspirat citat din Tudor
Heather Ramsdale
Joya Arte + Ecologia (2016-2017), hârtie. Joya Artist Residency, Los Velez, Almeria, Spania
Vianu: „... femeia este iubită pentru tot ceea ce poate
fi matern în ființa ei. Pe o astfel de linie și mai de-
parte, în inima unei regiuni metafizice, Eminescu
asimilează imaginea mamei cu a iubitei și îndreaptă
către aceasta din urmă aspirații care ating ființa eter-
nă a mamei. Dificultățile unei astfel de interpretări
pot fi numai logice, dar nu și psihologice.”
Ultimul capitol, intitulat Arcul Dianei, are un ca-
racter oarecum recapitulativ pentru multiplicitatea
tematică (abia sugerată în recenzia de față) circum-
scrisă de cercetarea lui Ioan Iacob. Ținând cont de
propensiunile muzicale ale acestuia, nu pot trece cu
vederea pertinentele sale opinii referitoare la rapor-
turile dintre arta cuvântului și cea a sunetelor la cei
doi protagoniști ai studiului său comparatist: „Ceea
ce are un impact deosebit și a fascinat dintotdeauna
receptorul de literatură, atunci când analizăm struc-
tura intimă a textului poetic la Poe și Eminescu,
este muzicalitatea imanentă rezultată din știința și
intuiția lingvistică, ce tind spre perfecțiunea sono-
ră a «cărămizilor (structurilor) poetice». Nici un alt
poet român până la Eminescu nu a «îndrăznit» să
supună limba română unui asemenea proces ino-
vator (combinând cu o măiestrie profundă foneme,
Heather Ramsdale	Joya Arte + Ecologia (2016-2017), hârtie. Joya Artist Residency, Los Velez, Almeria, Spania
sintagme, noțiuni, arhaisme, expresii populare)
având ca rezultantă un flux fonic și lingvistic care
să se apropie asimptotic de caracterul rafinat-incan-
tatoriu al muzicii. Același lucru se poate afirma și
despre Poe, numai că trebuie să remarcăm că mu-
zicalitatea Clopotelor lui Edgar Allan Poe, de exem-
plu (asemănătoare cu cea macedonskiană), diferă
de muzicalitatea eminesciană, definită mai puțin de
strălucirea tentant-ludică (și lucidă în același timp) a
unor «alămuri lingvistice» (...), cât de profunzimea
și «blândețea» unei muzicalități interioare: «Se bate
miezul nopții în clopotul de-aramă/ Și somnul, va-
meș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă».”
Lucrarea lui Ioan Iacob - ce pledează pentru
propulsarea valorii naționale și universale a lui
Eminescu și dincolo de Atlantic - e concepută în-
tr-o cheie idealistă, adecvată celor doi „subiecți” că-
rora le dedică admirația sa necondiționată. În epoca
noastră lipsită de iluzii, o asemenea atitudine e re-
confortantă.
■
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
Prinos de recunoștință
■ Ion Buzași
Pr. Ioan Vultur
Episcopii și Mitropoliții Blajului
în trecutul neamului românesc
Blaj, Editura Buna Vestire, 2018
Părintele profesor Ioan Vultur (1905-1979)
a fost unul dintre dascălii străluciți ai
Blajului din perioada interbelică.
S-a născut în 1905 în satul Frunzeni din ju-
dețul Mureș. A studiat la școala maghiară din
Reghin și la liceul german din Târgu Mureș, după
care se înscrie la Liceul „Sf. Vasile cel Mare” din
Blaj, unde în anul 1925 obține bacalaureatul. Anii
studiilor liceale i-au insuflat prețuirea și admira-
ția pentru trecutul Blajului, „oraș de credință și
tărie românească”. Urmează câțiva ani de studii în
străinătate: la Universitatea din Paris, unde obți-
ne licența în litere și la Universitatea Catolică din
Louvain unde obține licența în filozofie și teolo-
gie. În perioada studiilor la Louvain începe pre-
gătirea și redactarea unei teze de doctorat cu titlul
Le Renouveau catholic dans la litterature contem-
poraine (Reînnoirea catolică în literatura contem-
porană).
Din 1931 își începe cariera didactică la Blaj, iar
în 1932 este hirotonit preot, urmând o frumoasă
tradiție a Școlilor Blajului unde majoritatea pro-
fesorilor erau și preoți. A predat franceza peste
trei luștri la liceul pe care-l absolvise, liceul „Sf.
Vasile cel Mare” și unde a avut colegi de generație
câteva personalități ale școlilor blăjene: P.S. Ioan
Suciu, geograful și istoricul Ștefan Manciulea, po-
etul Radu Brateș, prozatorul Pavel Dan, istoricul
Coriolan Suciu, istoricul literar Nicolae Comșa,
sculptorul Virgil Fulicea, filosoful Ioan Covrig-
Nonea. Cu o parte dintre aceștia întemeiază re-
vista Blajul (1934-1936 - prima serie). A publicat
la toate ziarele și revistele blăjene, îndeosebi la
Cultura creștină - „revista înțelepciunii Blajului”
- pentru că în paginile ei au scris cele mai lumina-
te minți și cele mai inspirate condeie ale Blajului
din intervalul interbelic.
Timp de doi ani, între 1945-1947, a îndeplinit
și funcția de director al Școlii de Arte și Meserii
„Sf. Iosif” din Blaj, dar din anul următor începe
și pentru părintele profesor Ioan Vultur calvarul
închisorilor comuniste, îndurat de atâția preoți și
dascăli blăjeni, începând cu episcopii-martiri ai
Bisericii noastre. Timp de șapte ani între 1948-
1955 a fost încarcerat la mai multe închisori, și
după eliberare nu a avut dreptul să fie integrat în
învățământ. Abia în 1965 a fost numit profesor
de limba franceză la Liceul Agroindustrial Blaj,
fostul liceu „Sf. Vasile”. A încercat până la pensio-
nare să retrăiască bucuria predării și entuziasmul
didactic de odinioară. A trecut la cele veșnice în
1979.
Pe lângă o colaborare harnică la ziare și reviste,
Ioan Vultur a tipărit o serie de cărți și broșuri în
care dominantă este sublinierea prezenței Bisericii
în viața omenirii: „Cu cât lumea va înainta cu atât
va avea mai multă nevoie de biserică”. Este ideea
centrală a scrisului său pe care o putem urmări
în relațiile în care e pusă. Biserica în complexi-
tate socială cvasi-exhaustivă:Biserica și muncito-
rul, Biserica și săracii, Biserica și femeia,Biserica
și copilul, Biserica și puterea politică, Biserica
- învățământul, știința, artele - și, ca un corolar,
se subliniază progresul civilizației și progresul
moral sub influența binefăcătoare a Bisericii. În
fond Ioan Vultur continuă și dezvoltă o mai ve-
che idee din cuvântările școlare ale lui Timotei
Cipariu, care în calitate de director al Gimnaziului
Superior greco-catolic din Blaj, la începutul anu-
lui școlar 1859-2860 spunea: „Căci ce poate fi
mai frumos decât adevărul, virtutea și temerea
de Dumnezău, pe care voi sunteți chemați a le
cunoaște din această fântână curată a științei și a
religiunii. Căci numai științele și religiunea vă pot
arăta adevărul și dreptatea, ce nu se pot despărți
de către olaltă. Iar fără de cunoștința adevărului,
fără dreptate, fără temere de Dumnezău, omul nu
este om, ci numai brută, ca animalele cele necu-
vântătoare. Fără de lumea adevărului, lumea nu
este decât un staul de fiare sălbatice, iar fără fri-
ca de Dumnezău, lumea ce ar putea fi altă decât
un iad și, omul un diavol întunecat”. (v. Timotei
Cipariu, Poezii și scrieri religioase. Antologie și
prefață de Ion Buzași, Galaxia Gutenberg, 2008,
pp.57-58)
Multe din paginile vrednicului preot-profesor
au rămas în manuscris, cum sunt și paginile de
față, probabil textul unei conferințe. Era un bun
orator și vorbea cu pasiune și convingere despre
trecutul Blajului religios, istoric și cultural. Și
eu l-am ascultat de câteva ori după ce am ajuns
profesor la Blaj și m-am bucurat de îndemnuri-
le și îndrumările sale pentru cunoașterea bogatei
moșteniri a spiritualității blăjene. Îndemnuri și
îndrumări urmate uneori de dăruirea unor cărți
fundamentale care mi-au orientat o parte din cer-
cetările mele privind relațiile scriitorilor români
cu Blajul. Aș aminti cartea lui Ioan Rațiu, Viața și
operele lui Andrei Mureșanu, carte de la care am
pornit la o cercetare amănunțită a vieții și operei
Heather Ramsdale
Joya Arte + Ecologia (2016-2017), hârtie. Joya Artist Residency, Los Velez, Almeria, Spania
poetului libertății și demnității naționale și Blajul
bicentenar - numărul jubiliar al revistei Cultura
creștină din anul 1937, când se împlineau două
sute de ani de la întemeierea „orașului episcopal”
de către Inochentie Micu Klein, care cuprinde
secvențele unei istorii a Blajului în texte de refe-
rință.
Un asemenea text de referință este manuscrisul
evocării, Episcopii și mitropoliții Blajului în trecu-
tul neamului românesc pe care A. G. R.U. Blaj își
face o datorie de onoare să-l tipărească. Evocarea
arhiereilor Blajului începând cu Inochentie Micu
Klein întemeietorul și până la Al. Nicolescu, este
o pagină de istorie transilvană, fiecărui arhiereu
configurându-i-se în rânduri esențiale o biogra-
fie exemplară. Este un șir de biografii și vrednicii
și jertfe spre folosul și înălțarea neamului, cărora
părintele Vultur le aduce prinos de recunoștință.
■
10
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
istoria
România la centenar
În semn de prețuire și recunoștință
■ Adrian Țion
n acest an aniversar, pasiunea de istoriograf
a profesorului turdean Ioan Bembea s-a ma-
terializat într-o carte document despre unul
dintre cei ce s-au sacrificat pe altarul luptei ar-
delenilor pentru Marea Unire. Este vorba des-
pre a doua ediție a volumului Preotul Ioan Opriș
- Martir al neamului (1879 - 1918) apărut la
Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018. Multe
bucurii și dureri a strâns în conștiința ardeleni-
lor acest an fast al întregirii neamului românesc.
Marea izbândă a fost presărată cu insurmontabile
tragedii, despre care e bine să ne aducem aminte.
Una dintre acestea este cazul preotului Ioan Opriș
din Cristiș, de lângă Turda, ucis de jandarmii ma-
ghiari în fața bisericii. Cartea lui Ioan Bembea
prezintă acest caz detaliat, din interior, el fiind un
apropiat al familiei preotului, căsătorit cu Silvia,
nepoata lui Ioan Opriș și de aceea este vocea cea
mai autorizată să trateze monografic subiectul,
apelând la documente și mărturii primare pe care
le pune la dispoziția cititorului.
Preotul Grigore Marchiș scrie cu evlavie în
Cuvânt înainte: „Părintele Ioan Opriș a fost una
din viețile jertfite puse la temelia unității națio-
nale. (...) Această monografie document, tipărită
în anul centenarului, se cuvine să fie prezentă în
casele și în inimile tuturor turdenilor, spre a păs-
tra vie moștenirea lăsată nouă de preotul martir
Ioan Opriș.” Destinul tragic al preotului, ucis la
39 de ani, este pus de autorul cărții în chenarele
de foc ale acelor ani de mari frământări sociale și
politice. Cartea nu este doar cronica unei vieți, ci
încearcă să reconstituie o întreagă epocă.
Din satul natal Dumbrăvița, Vasarhely (atestat
din 1288), situat între Cluj și Huedin, și până la
tragica sa moarte, viața lui Ioan Opriș a cunoscut
etapele unui om înzestrat intelectual și spiritual
pentru a deveni un bun preot. A urmat cursurile
Gimnaziului Maghiar de Băieți din Huedin, apoi
Seminarul „Andrean” din Sibiu, după ce mitropo-
litul ortodox Andrei Șaguna a reorganizat învăță-
mântul teologic în 1855 sub forma unui Institut
de Teologie și Pedagogie, care mai târziu va primi
numele de Seminarul „Andrean”. Dascălii dragi
tânărului învățăcel sunt prezentați prin câte o fișă
biografică. Sunt astfel evocați Petru Șpan, profe-
sor de pedagogie originar de pe Valea Arieșului,
Daniil Popovici Barcianu i-a predat limba ro-
mână; Dimitri Comșa i-a predat aritmetica și
geografia; pe compozitorul Gheorghe Dima l-a
avut la muzică. Pentru a marca propagarea ide-
ilor de care erau animați intelectualii progresiști
ai vremii, autorul trece la portretizarea iluștrilor
înaintași ardeleni care au militat pentru egali-
tatea românilor din acest spațiu geografic aflat
în Imperiul Austro-Ungar. Un rol important în
această direcție l-a avut Andrei Șaguna prin des-
chiderea la Sibiu a Tipografiei eparhiale. Așa a
fost posibil să apară publicațiile Telegraful Român,
Transilvania, Tribuna. Un excurs deosebit de util
face autorul cărții atunci când amintește despre
apariția primelor școli confesionale, organizate
și conduse sub patronajul bisericii ortodoxe, de-
oarece statul maghiar nu finanța școli românești.
Atmosfera vremii este întregită prin evocarea
personalităților care au contribuit la formarea lui
Ioan Opriș: compozitorul Timotei Popovici, me-
morandistul turdean Ioan Rațiu, Vasile Lucaciu
- „Leul din Sisești”, Gheorghe Pop de Băsești, de-
putat în Parlamentul Ungar, George Barițiu, în-
temeietorul presei românești în Transilvania. În
anii petrecuți la Sibiu, tânărul Ioan Opriș a întoc-
mit un Caiet de poezii și cântece românești, scris în
grafie impecabilă, atașat la sfârșitul cărții în facsi-
mil. E de la sine înțeles că în timpul școlii și după
terminarea studiilor, Ioan Opriș a avut o strânsă
legătură cu Societatea Astra.
La 19 ani termină seminarul și ajunge învăță-
tor la Cojocna, apoi la Vâlcele, unde se căsătorește
cu Silvia Iliescu. La Sibiu, în 1901, este hirotonisit
preot și repartizat în Agârbiciu, sat din comuna
Căpușu Mare, iar în 1906 se transferă în locali-
tatea Cristiș de lângă Turda. Ioan Bembea dă ex-
plicații toponimice: „Numele satului vine de la
călugării cruciați așezați aici după unul din răz-
boaiele cruciate. Fiind purtători de cruce - cru-
ciați - Keresteszek”. Moșia Keresteszes făcea par-
te din domeniul Ordinului Căligăresc Ioanit. În
1907 învățământul confesional românesc primeș-
te o greau lovitură prin aplicarea legii Apponyi.
Evenimentele care s-au succedat peste istoria
Transilvaniei sunt urmărite cronologic, îndea-
proape, cu acribie de memorialist al locului. În
Turda se înființează fabrici: de celuloză (1892), de
produse chimice Sohay (1911), fabrica de ciment
(1913), fabrica de bere etc. În 1912 se inaugurează
linia ferată îngustă Turda - Abrud. Se simte un
parfum de epocă din paginile cărții atunci când,
bunăoară, văduva lui Ioan Opriș povestește des-
pre zborul lui Aurel Vlaicu și vâlva stârnită de in-
venția lui, oglindită în presa vremii. Desigur, au-
torul tratează această realizare tot ca pe un act de
mândrie ardelenească. Relatările despre Primul
Război Mondial sunt desprinse din amintiri în
stare să creeze o imagine sumbră a ravagiilor și
Heather Ramsdale
Bird in Space (2013), tehnică mixtă, 5 x 7,6 x 2,5 cm
a traumelor sufletești suferite de românii din
Cristiș ca și de toți oamenii, români sau ma-
ghiari. După război, Partidul Național Român din
Transilvania a făcut demersul necesar (prin mij-
loace legale) pentru obținerea drepturilor de care
au fost lipsiți românii. Alexandru Vaida Voevod
a citit în Parlamentul Ungar „Declarația adoptată
la Oradea prin care națiunea română își impune
voința și dreptul de a-și hotărî singură soarta.”
Dar autoritățile maghiare nu vor să cedeze, ceea
ce duce la revolta românilor din județul Turda-
Arieș în toamna lui 1918. Avocatul Amos Frâncu,
printr-un „fulminant manifest”, cere moților să
pună mâna pe arme. Au fost devastate primăriile,
notariatele, au fost atacate conacele baronilor de
unde cei flămânzi, disperați, au luat saci cu bunuri
alimentare. Românii din Cristiș au atacat conacul
moșierului evreu Lazăr Simon Mendel. Ieșit în
fața bisericii, preotul Ioan Opriș îi îndeamnă pe
enoriași să înapoieze bunurile luate, să meargă
la Alba Iulia și să jure că nu vor trăda România.
Soldații maghiari l-au împușcat în ușa bisericii. În
1924, familia regală a dat un decret: satul Cristiș,
devenit cartier al Turzii, să se numească Oprișani
în amintirea preotului martir. După Ioan Opriș
au rămas șapte copii minori orfani și o văduvă
preoteasă fără avere. „Recunoștința neamului
n-a venit pentru văduva Silvia Opriș” notează cu
amărăciune autorul monografiei. Moșierul evreu
Mendel i-a dăruit văduvei o casă în Cristiș, dar
pensia cuvenită i se aprobă târziu, după un certi-
ficat semnat de Amos Frâncu și după intervenția
unui avocat bucureștean care mituiește pe unde
trebuie, semn ce-l determină pe autorul cărții să
conchidă: „corupția la români n-a fost inventată
după 1989...”
Bogat ilustrată cu fotografii de epocă și acte în
facsimil ce atestă veridicitatea afirmațiilor, cartea
profesorului Ioan Bembea este un document de
preț pus la dispoziția cititorilor dornici să cunoas-
că adevărul despre istoria Transilvaniei, despre
evenimentele din preajma Unirii de pe meleagurile
turdene. Este o carte scrisă cu pricepere și devoți-
une despre viața unui adevărat martir al neamului.
Alături de Valentin Vișinescu, Ioan Bembea este
un minuțios autor de biografii ale personalităților
turdene și un meșter cronicar al evocărilor.
■
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
11
comentarii
Dumitru Stăniloae
Taina comuniunii, cifrul spiritualității românești
■ Geo Vasile
n această preablândă toamnă românească,
avem dubla șansă de a celebra 25 de ani de la
plecarea întru cele veșnice și 115 ani de la naș-
terea Părintelui Dumitru Stăniloae. Supranumit
și mentorul spiritualității românești (1903, 16
noiembrie Vlădeni, comitatul Brașov - București,
5 octombrie 1993), Profesorul nu putea să nu se
pronunțe și să nu scrie despre ethosul românesc
sau despre temele creștine din folclorul nostru.
Dovadă stă și această carte, Reflecții despre spiri-
tualitatea poporului român (seria Opere complete
vol 9, Ed. Basilica 2018, 504 p.).
Mai actuale ca oricând rezonează în cugetele
noastre, în acest an al Centenarului Marii Uniri,
contribuțiile unui veritabil cărturar, dublat de un
hermeneut al credinței noastre creștin-ortodoxe,
dar și ale unui patriot inspirat de iluminismul
transilvan, fiu al unei patrii bimilenare, dublat
de un inspirat comparatist al tezaurelor cultura-
le și lingvistice oferite de Occident și de Orient.
Autorul își explică persistența și rezistența româ-
nilor în spațiul propriu ca pe o înrădăcinare, ființa
lor însăși fiind structurată ca o ființă de graniță
între Orient și Occident, un loc ce-i garantează
sinteza originară.
Plecat între străini, românul „tânjește”, „se îm-
bolnăvește” de dor, nu numai de cei dragi, ci și de
spațiul lui originar, de peisajul natal. Între peisajul
țării și sufletul românesc există o corespondență,
între formele de relief grăitoare și îmbietoare și
spiritualitatea locuitorilor (răsfrântă în arhitectu-
ra bisericilor, de pildă) există un rapel și un con-
trapunct aproape muzical.
Spiritul de sinteză al românilor nu rezistă doar
în continuitatea lui imemorială între Occident și
Orient, ci și în îngemănarea caracterului latin cu
creștinismul ortodox. Prin urmare, este o punte
între luciditatea rațională a latinității personaliste
cu sentimentul de taină atotprezentă, dar lumi-
noasă, bună conducătoare de comuniune. Autorul
opune acest spirit de comuniune interpersonală
al culturii românești, străin individualismului și
orgoliului accentuat dovedit de filosofii, literații
și artiștii Occidentului, începând din Renaștere și
până-n zilele noastre, culturii apusene, panteiste
sau individualiste.
Este judecata de valoare a unui lider al bisericii
ortodoxe, părtinitoare, în ciuda faptului că își ia
drept aliați scriitorii bizantini, cum ar fi Dionisie
Areopagitul (sec.VI) descriptor al spiralei sui-
toare (reperabilă, de pildă, în stâlpii porților ol-
tenești) ca o înălțare fără sfârșit a spiritului prin
succesive acte de purificare, iluminare și desă-
vârșire. Oricât ar fi ele de frumoase, Varlaam și
Ioasaf sau Învățăturile lui Neagoe Basarab către
fiul său Theodosie, nu sunt opozabile și nu pot
ține piept, în ciuda eticii lor religioase vădite (pe
urmele doctrinei pedagogice umaniste a literatu-
rii bizantine) nenumăratelor capodopere literare
ale Occidentului, apărute, să zicem, doar în vea-
curile XV și XVI.
Continuându-și polemica sa antielitistă și an-
tioccidentală, teologul român face elogiul lite-
raturii bizantine menite să inducă românilor un
umanism echilibrat, conform căruia, stăpânirea
pornirilor pătimașe, unilaterale înseamnă va-
lorificarea umanității lor integrale. Echilibrul,
un act de conștiință și voință, este sinonim cu a
fi „cuminte”, calitate a omului „cuminte”, care-și
folosește mintea. Nu doar în înțeles intelectual,
ci și moral: un simț al discernământului și al mă-
surii, al dreptei socoteli, cum scrie Ioan Casian
(Filocalia, I, Sibiu, 1947).
Echilibrului (iubirii universale) dintre antiteze
i se datorează și armonia complexă sau grația și se-
riozitatea ce se vădesc în creațiile etnice de durată
ale românilor, scrie Dumitru Stăniloae, exemplifi-
când prin portul și veșmintele românilor expresia
plastică a sărbătorii și a bucuriei comuniunii, prin
melosul românesc, prin expresivitate și bogăția
limbii române. Consevatoare prin vechime, și to-
tuși flexibilă și ospitalieră, ea cuprinde cuvinte cu
înțelesuri unice prin subiectivitatea lor, cum ar fi
cuviința sau bunacuviința.
Comparând-o cu conceptul grecesc de kaloka-
gathia, traducătorul Filocaliei, cunoscător până la
nuanță al celor două limbi, ajunge la concluzia că
„Cuviința” este o bună estetică a ființei umane, ne-
despărțită de etică. Poporul român este un mare
estet al exteriorizării ființei umane. Fie că este
vorba de casa de locuit și de curte, fie de vechi-
le biserici și mânăstiri care emană grația sintezei
de motive orientale și occidentale autohtonizate
(goticul maramureșan, icoanele pe sticlă), duhul
de comuniune, marile, strivitoarele catedrale ale
Occidentului sugerează unitatea și ascultarea ne-
condiționată a poporului de credincioși față de
puterea Eclesiei romano-pontificale.
Faptul că biserica răsăriteană a interzis statui-
le se explică prin surplusul ei de transcendență și
hieratism: chipul identificat cu statuia, putând fi
înconjurat sau îmbrățișat, e închis în dimensiuni-
le lumii fizice, în timp ce chipul de icoană rămâ-
ne deasupra celor trei dimensiuni ale lumii fizice,
afundat în taină.
Un amplu spațiu acordă autorul ironiei și umo-
rului românesc ca trăsături ale spiritului autoh-
ton, învederate în porecle, onomastică, hazul de
necaz al supraviețuirii și comuniunii, al temperă-
rii orgoliului și riscului de a mitiza. Exemple din
folclorul literar, dar și din literatura cultă, vin să
ilustreze multiplul rol al umorului în viața co-
munității românești, lipsa aceluia fiind resimțită
aproape ca un defect moral. Pagini de o frumuse-
țe „științifică” scrie Dumitru Stăniloae despre dor
și omenie la români, citând versuri ale bardului
popular, legende și basme, care spre deosebire de
cele occidentale (Tristan și Isolda, Lohengrin) sunt
expresia structurii dialogice a ființei lor, precum
și a comuniunii finale între cei temporar despăr-
țiți, inclusiv prin moarte. Dorul este pentru ro-
mâni un remediu al urâtului sau al singurătății,
o putere de transfigurare reciprocă a persoanelor
umane și de biruire a morții; la rândul ei, ome-
nia este contrariul individualismului, este trezvia
românilor de a cunoaște și recunoaște valoarea
celuilalt, și totodată angajamentul de a o respecta
și promova.
Dumitru Stăniloae
Sufletul românesc a îmbrățișat din cele mai
vechi timpuri universalul, creațiile spiritului
uman de pretutindeni, fie că a fost vorba de ilu-
minism și redeșteptarea conștiinței naționale, fie
de limba greacă pentru a traduce mirabile texte
de spiritualitate bizantină, ca să nu mai vorbim
de uriașa deschidere și sinteză făurită în veacul
XIX și XX începând cu Eminescu și terminând cu
Mircea Eliade, Emil Cioran, George Enescu sau
Brâncuși.
Părintele-Profesor crede că spiritualitatea tra-
co-romano-bizantină a românilor are misiunea
să intermedieze între cultura occidentalo-ameri-
cană care ar trece printr-un moment de epuizare
spirituală, și culturile afro-asiatice, animate de un
mare și haotic elan vital. Spiritualitatea românilor
poate da Occidentului forța, iar Orientului, cla-
ritatea.
Răsărit parcă din învățăturile evanghelice, din
evlavia și liturghia ortodoxă este studiul Câteva
teme creștine în folclorul românesc, în timp ce ul-
timul capitol al cărții, Spiritualitatea creștină a po-
porului român, tâlcuită în câteva dintre expresiile
și datinile lui, rezumă într-un fel întregul volum
scris de Dumitru Stăniloe, în spiritul faptei săvâr-
șite de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea lui, nu-
mită de Sfântul Apostol Pavel chenoză. Cărturarul
și marele teolog român s-a smerit, s-a dezbrăcat
de slava exterioară, spre a ne fi aproape, spre a
oferi cititorului român referințe despre locul său
în lume, dat lui de „Isus Hristos, lumina lumii și
îndumnezeirea omului”, cum sună cartea sa apă-
rută postum la Editura Anastasia.
■
Heather Ramsdale Joya Arte + Ecologia (2016-2017)
hârtie. Joya Artist Residency, Los Velez, Almeria, Spania
12
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
poezia
■ Ștefan Aurel Drăgan
deschisa carte
Pe lungul și neterminatul drum tot alerg
culegând spinii ce de pe margini mă îmbie,
cărările rătăcite alături mereu se subție
până când în depărtare se vor pierde,
în statornica, îngăduitoarea zare
în care aripa-mi se va destrăma într-un
nesfârșit somn.
Alt pas se-ncumetă pe al meu să calce din
urmă
și nu încetează să mă cheme,
făcându-mi semn despre ce am pierdut
la ospățul neterminat în care am petrecut,
la masa întinsă unde de moarte am fost invitat:
cupa de miere ce s-a răsturnat
când am strigat în fața luminii
și s-a golit pe abia deschisa mea carte.
la post în far
Stau la taifas cu cel mai frumos om din lume,
ființă nevăzută ce mă-ndeamnă necurmat
să umblu pe nesfârșitul cărărilor rost
unde gâlceava diurnă pentru nesăbuita vorbă
râde de necontenita sfială
ce își cerșește locul în sânul veșnicei zăbave.
De-acolo, din podul lumii, ca un paznic de far,
am strigat la marea vânzoleală
ce alerga bezmetic să-și caute adăpsot
în necurmata mișcare a mâinii,
în căutata fugă izbăvitoare a pâinii,
în primejdioasa fericire ce stă mereu la post.
neobosite dimineți
Vin păsări abandonate de zbor și-mi cântă
prin somn,
trebuie să mă reazăm de a plugului coarne
sau pe durerea cuibărită anume sub lemnul
mult căutat
ce apără rodul de a plânsului foame
și se leagănă în a pruncilor descântat.
M-am luat la bătaie
cu puhoaiele suferinței, neîmblânzite:
am început cu o stea ce-și căuta odihna alături,
dar cineva cu o culoare o reinventa
ca să-mi fure vecina mea mână ce-și încerca
tihna.
Apoi, cu nu știu al câtelea simț
am știut că în pori lărmuia un lucru
intrat prin fereastra încăperilor dată în lături;
subsuoară se împrăștiau cioburi de nuanțe
prin fisura zorilor:
pe marea din retină, un fantastic carusel
îmi arăta liliputane măști sorbite de marele
suflu.
Un alt simț stă la pândă în capătul marelui
șuvoi -
deasupra lui ochiul e far -
și strigă la apele lumii.
Neobositele dimineți
proclamă pe bord a corăbiei fugă.
popas între două mirări
Viața ne împinge, strivindu-ne încet prin fisură,
libertatea e nu mai un popas
pentru a respira între două mirări,
un pas între două plecări,
pe care din când în când îl încerci
ca să nu uiți de suferință -
un zvon ce-l atingi necontenit peste văzul lumii
care defilează zilnic într-o necurmată
demonstrație
cum s-ar alunga neputința.
La colț așteaptă altă pândă
și mă îmbie în camera unui necunoscut miracol
unde voi auzi zvonuri despre nebănuite zăgazuri
ce vor încerca înnăscuta măsură.
sicriul pe umăr
Toți oamenii din lume poartă un copârșeu pe
umăr,
toți oamenii din lume vor arunca un bulgăr
în miezul căruia cei care pleacă vor căuta
veșnicia,
un cod cu care dincolo să treacă.
Toți copii lumii vor plânge și apoi vor cânta
spre lumina ce-i va îmbrățișa, îi va înspăimânta
și-i va arde.
Toate femeile din lume țipă cu spaima lipită de
moarte
când pruncul în poarta necunoscutului bate
și se pune de-a curmezișul în drum
la ultimul om ce poartă sicriul pe umeri
în care el însuși este așezat spre somn.
joaca uitării
Mama țesea la război printre gânduri -
zâmbete, duioșie, tristeți -
grija copiilor,
printre a vremurilor și amintirilor ițe,
în apele ce se încumetau în cale
peste poduri de speranțe și peste vadul lumii noi;
sub lumină se conturau, prin colț, nebănuite
îndemnuri
de trecere peste noapte
și se-mpleteau printre ițe
raiuri și tărâmuri unde cu toți vom lărmui în
joaca uitării
fără grija spinului foamei.
Pânza era mereu la-nceput,
mama dezlega ițele iară
așezând peste ele a cântecului mirare,
să amăgească speranțele ce se vor culege în
toamnă
iar tata trona ca un domn
cu grija veacului atârnată în cornul de plug
și alunga nesătule păsări de pradă
dintr-o margine de somn
unde s-a tras la pândă în propria lui țară
din care nici neputința lumii
nu-l poate scoate afară.
holda pustiită
De veghe la casa de lut a tatei.
Îl ascult cum mă-treabă
dacă nu mi-am scos încă spinul copilăriei din
călcâi.
A-nflorit, tată,
animalul tot mai paște din el
ca să-mi aducă laptele furat.
Mama-i lângă mine, zice.
Îmi tot leagă rana ce nu s-a vindecat
cât am umblat pe rătăcitul lumii drum,
în timp ce eu încerc să număr,
să numesc nepoții
și strănepoții pe care nu-i știu pe nume...
Bunicul mă sfădește că i-am pustiit holda
și nu am dezlegat din poveste zmeul prefăcut în
strigoi
ca să-l slobod în lumea largă.
vremea așteaptă
A mai trecut o vreme pe calea cea largă a lumii
pe care se-nghesuie de-a valma toți trecătorii
să umple golul imens și fără de formă
ce nu ne mai încape.
Pe valul cel mare se-nvolburează neodihnite ape
și-n lut alte zvonuri stau gata să se-ntreme
fără astâmpăr;
o altă vreme așteaptă
la poarta nebănuită a minunii,
doar deasupra stă zeul ce promite,
anunță un necunoscut număr și dă infinitului
sens,
punând fugii un nume.
Am smuls de la viață încă o vreme,
prin colbul lucrurilor mereu cotrobăind,
scuturând flamuri de ceață
ce fulguie într-o nouă pornire
unde își caută zvonul vestind o nouă dimineață
cu deslușită stare în necurmatul mers.
Din preamultul cât mi s-a dat,
cât am luat și cât am ales?
■
parodia la tribună
Ștefan Aurel Drăgan
vremea așteaptă
Vremea vine, vremea trece prin
geometria interioară a lumii aceste
și noi, trecători înghesuiți prin ea,
visăm la alte lumi celeste.
Ca niște animale la pândă, neodihniți,
fără astâmpăr îi căutăm limitele,
sau marginile, cum vreți să le numiți,
însă nu toți vom găsi cuvintele.
Doar poetul, ca un zeu le dă sens,
el dă prin ele vremii un nume,
uneori pe fugă, în mers,
sperând că vremea îl așteaptă anume
Eu personal am înțeles cum stau lucrurile
și nu las vremea s-aștepte, ci scriu,
scuturând bine toate cuvintele
care amiros a pustiu,
și de pe maidanele lumii să-mprăștii aș vrea
ceața ce-acoperă fericirea.
Vreau prea mult și nu prea am vreme?
Nu te teme cititorule, nu te teme!
Lucian Perța
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
13
Sfârlezii
■ Alexandru Sfârlea
păianjeni paideici
(... În peștera lui Platon
încă mai sunt urmași
ai acelor păianjeni paideici:
care-au întrețesut aurifere mreje
ale Ideii de sine refulat,
cu fiorii verzui ai emoțiilor hialuronice
de după izgonirea poeților...)
periplu ontic
(...,,Orice logică este epurată
de conotații pur naturale, intrinseci ființei
ca dat primordial”- zice sofistul, înhămat
(și mai mult nu)
la o trenă din pietre scumpe, filozofale
considerentul sensibil induce dizarmonii în
contrarii -
adevărul e că mireasa analogiilor criptice
a fost excerptată
(ca o frază înzorzonată dintr-un text apocrif)
de gravitația (savanții dixit) unei găuri de vierme;
sofistul analizează mai apoi cauzalitatea
entelehiilor
căzute-n dizgrația ergosofilor: la jumătatea
distanței
dintre aparențe și transcendență,
în timp ce paloarea ca de cutumă stoarsă a
concluziilor,
se constituie în fundalul tabloului, intitulat
,,Periplu ontic” (sau antic, nu mai rețin)...)
deluziona
(... Aparent, această sfârlezie
este un extract aprioric prisosind sinelui,
drept este că dintr-un p.d.v. frivol și frugal
o pot asemui unei dezlipiri de retină;
doar că nu e prizonieră beznei apoi,
ci se naște, instantaneu, un alt tip de văz
(ca acela al liliecilor? - savanții tac mâlc)
având prezența de spirit și- atridica îndoială
drept actanți ai acelui fapt, altfel spus,
o eclatanță a hipersinelui (hm... hiper-hipereala
asta) -
Mă autoadmonestez: ce poeticitate, bătrân
imberb,
se lasă decelată aici? ți s-au abstractizat trei
pătrimi
din neuroni? ți s-a-ncâlcit grafica de pe encefal?
Mde... în orice caz, noua sfârlezie se perpelește
în aerul încins al fenomenului decuplat de la
natural,
simili-conceptul mai lenevește-n imanență,
apoi se contopește, se exhaustivizează
sfidând evanescența, prim-planicitatea și
transcenderea -
cu noua (nou-nouța) realitate: percepția revelată
surâzând a la Mona Lisa, totuși, imprecisul
adevăr
arătând de parcă ar fi fiert ca un rac în lichidul
amniotic
al hoaștei și trogloditei Deluziona;
astfel că, ceea ce se mai poate spune
dobândește acuitate, cum să-i zic, reflex
oximoronic,
ca al coarnelor de melc,
la urma urmei despre ce vorbim aici?!
Sfârlezia asta o dau dispărută...)
cric
(... Încă n-a învățat să ridice din umeri,
kafkian îmi injectează indiferența
cu aceeași privire, evident,
cu care răzuiește ruginiul din frunze
cine să-i fi spus, răstit, că -n semn de răsfăț
i-am scris inițiala numelui pe praful de pe suflet?
Faust, câinele lui N. îmi face din ochi,
că nu-i chiar așa,
din patru-n patru licurici sticlește inclemența
lamei de bisturiu,
apoi am încheiat ultimul nasture de la bluza
ingineresei de vizavi -
se călătoresc berzele, zice,
unghiul cocorilor a devenit
aproape un unghi drept,
după septembrica mea părere,
septicemiile nu pot camufla
ideea neoromantică, orfică, internautică,
de-a nu te declara prăfuit.
A încercat să ridice din umeri,
după ce mă-ntrebase de-un cric
i-a izbutit, din prima...)
cortegiul
(... Pe scurt, știe să idolatrizeze foamea de
perfecțiune
a moliei, care, fără să se oprească din mestecat,
ascultă jeluirea mierlei; apoi, în mod mecanic,
parcă,
începe să caște gura la cortegiul funerar
care trece pe sub copac,
mierla nu bănuiește nimic, și în continuare se
jeluie,
apoi i se face foame, coboară cu o creangă mai
jos
și înghite molia,
frunza ciopârțită se căznește
să îi surâdă...)
încă
(... Supărată pe tine-i viața
încât abia ți se mai scurge
printre ghearele timpului,
iar ăsta e ca un tigru flămând:
gata să vă înșface,
dar nu trece la fapte, încă,
doar pentru că unuia dintre voi
nerăbdarea-i displace...)
bucuriile literare
(... Veneau bucuriile literare în șir indian,
luaseră forma unor femei cu chipuri
parcă-mbătate de efluviul unei suverane fericiri,
- neumbrite de teama suavă a vreunui înger rebel -
sub tocurile-aurii ai fi zis că striveau
imprecizii verzui, asemeni gândacilor de
Colorado,
ce tocmai atentaseră la integritatea vreunui poem
veneau bucuriile literare în șir indian,
luaseră forma unor femei cu chipuri
parcă-mbătate de efluviul unei suverane fericiri,
pe chipurile lor se mai puteau citi încifrate
mesaje
ale unor liric-empirice identități,
abia clipeau mărunt și parfumul violent
al unor cuvinte parcă le țâșnea prin pori
și-n colțurile ochilor distingeai
acele punctiforme-alcătuiri parcă extirpate
cu bisturiul dintr-un bob de rouă
proaspăt prăvălit din cer în inconfundabilul vârf
al firului de iarbă și ce mai citeai
și ce mai citeai, desigur surâdeau imperceptibil
de cast și inocent ademenitor,
din buzele lor radiau pâlpâiri precum ale unui
trandafir
ținut prea mult în preajma flamei unei lumânări,
veneau bucuriile literare în șir indian,
luaseră forma unor femei cu chipuri
parcă-mbătate de efluviul unei suverane fericiri,
dar în dreptul poeților cu piepturile mutilate
de bubuiturile inimilor, numai câteva s-au oprit,
numai câteva și i-au îmbrățișat oarecum matern,
apoi i-au lăsat să se ghemuiască la pieptul lor,
sau invers, totul e-atât de difuz, ambiguu și
repetitiv,
restul femeilor- bucurii și-au continuat
unduiosul mers
înspre cine știe unde, ceilalți poeți au făcut
cale-ntoarsă, un pic umiliți, pleoștiți, glonț s-au
dus
spre casele lor și iarăși au scris și-au scris
și s-au pus pe alte și alte suverane - așteptări...)
logica strictă
(... Vorbiți despre Poezie și Dânsa
Heather Ramsdale Joya Arte + Ecologia (2016-2017),
hârtie. Joya Artist Residency, Los Velez, Almeria, Spania
14
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
se acoperă de tot Ridicolul
e-atât de -nchisă-n Dumneaei,
încât logica strictă a ieșirii din sine
nu mai pricepe de ce
mai vorbim despre cei care
și noi, imediat lor,
începem să-ntrebăm pe terți
cum trăsnet de mai existăm așa,
de ce ne mai tot apăsăm călcâiele
pe urmele celor ce ne-au premers
și-acum s-au dumirit mai bine despre ce și cum,
mai bine vorbiți pe săturatelea despre
cea cu căutătura neagră, inflexibilă
și lipsită de frica noastră...)
tresăriri
(... Însuși târziul, în carnea și oasele-mi calme
îmi pare șubred: când mi-asudă palma
pe-un deja mătăsos, pielea-ntinsă ca-n palme
unde-aplauzele înnăbușite-s de-a valma.
După ce aerul vinețiu huzurește-n plămâni
îl expir, ai fi zis c-al altui trup chiar este,
suflu icnind praful depus pe săptămâni
de când respirația ei se rarefiază pe creste.
De cât am tras de el fiind în dreptul meu,
timpul se-nclină, ezită să se -ndepărteze,
îmi măsoară zilele, cântărindu-le din priviri
Zice:,,Mult au vrut unii să mă tot micșoreze
și-atunci tresăreai, nu te opreai din tresăriri,
de parcă eram arcuit, într-o gheară de leu”...)
,,poezie sleită”?
(... Măi să fie, îmi zic, unii pretind
cu nonșalanță și zvâc în glas -
că prin Cluj se scrie poezie sleită,
fie Clujul lăudat într-un sfert de sfârlezie
și în rest târîndu-se pe coatele și genunchii
poeților ambiguu și metafizic expirați, pardon,
inspirați;
să li se extirpe umbra cu piele din trup tuturor
celor
care stau orbiți de reflectoare -n prim-planuri
nemeritate,
apoi să se împăture ca pe-o batistă
în care s-a plâns cu frenezie și cu furie
pentru că țara și poporul lăudate de H.R.P.
au început să putrezească de vii
și să-și înghită pe stomacul gol putreziciunea,
să inspire damful aferent ca pe respirația unei
fătuci
îmbăiate-n laptele crud al mumei sale sechestrate
de pădurarul ultimei păduri defrișate de-austrieci;
orice poezie se sleiește dacă se ține captivă
în creiere, în inimi hămesite de sângele rău al
altcuiva,
în viscere ghiftuite cu sudoare fictivă de critici
literari
plesniți peste buzele umflate cu smicele de sălcii
somnoroase;
au tot dreptul să facă mărunt din buze
toți autorii de poezii sleite care pretind că nu fac,
scriindu-le,
decât să fie solidari cu felul în care li se simte
patria
și când e vorba de patrie sunt în stare să facă
moarte de om,
indiferent de cât de sus-puși sunt
și de cât le sunt ochii ieșiți din orbite ori afundați
în tărtăcuțe,
sau de câte dosare le-au fost pritocite sub L.C.K. -
Așadar, să dăm cep vinurilor sleite
și țuicilor cu gust de salivă de pasăre ce-a zburat
în tării
cu colivie cu tot,
iar poeții să stea la rând, poetesele să nu se
prefacă gravide
spre-a intra în față,
vor putea să bea până ce apa din cap li se va
preschimba în vin sec
și vor începe să scrie poezii mai proaspete și mai
rafinate,
mai lipsite de falsități și pudibonderii decât
peștișorii aurii
care se zbenguie prin hârtoapele din șosele -
Nimeni să nu se mai ia de poeții din Cluj,
întrucât aud de-o Ordonanță prin care poezia
sleită
va fi inclusă în meniul duminical al celor mai
luminate minți,
care de care mai academice, cu șanse de-a intra
în manualele de-a VI-a cu greșeli asumate;
nu vă luați de dânșii, chiar de-aveți mânecile
suflecate
ca să-i frământați unii cu alții, cu altele, ca pe o
pastă pentru mici,
ei își freacă demnitățile și-orfevreriile metaforice
cu oțet din vin
chiar dacă și ăsta-i un pic sleit, rămâne cum am
vorbit.
O, voi, poeți sleiți, vă urez, așadar, ședere plăcută
în sfertul meu de sfârlezie
nu-i niciun deranj, și el e cam sleit!...)
tot ce se poate
(... Fă pași - îți spui, cu toate tălpile de care dispui
chiar și-n genunchi și pe coate
dacă altfel - după asidue încercări - nu se mai
poate;
cu toate simțurile-n alertă,
nu doar în propria intimitate,
ci și-n proximitatea ei, a altora și-a nimănui -
leagă strâns șireturile afectivității
pentru a călca apăsat pe contrarietăți,
pe ocări și invective;
nu ezita, în vreo dezinhibare nocturnă,
să amesteci vârtos în cazanul cu pleonasme,
cu oximoronuri și metafore șarmante
ale celui ce-ai fi putut să fii -
exersează chiar și plânsul răzbunător,
cel care te spală de zgura nefăcutelor și neșansei;
intră-n pielea de bizon a binelui care-a dat să
plece
și l-ai plesnit peste muget
și-aproape l-ai luat de coarne, ai scăpat cu un
geamăt -
nu te da dus, strânge pleoapele,
rumegă-ți subiectivitatea,
hrănește-te cu micile bucurii,
precum balenele cu planctonul;
uneori, blândețea poate fi ofensivă,
dar nu îmbrânci șarpele piton al imprudențelor
care îmbrățișează tot mai strâns, speră
că nu te va ucide -
propune-ți să hașurezi cu dâre de meteoriți
partea albă a tentației de a urî;
în ea, totdeauna se coace o entitate,
ceva ca un punct de pornire,
un incipit pulsatil spre altceva,
respiră cu nesaț aerul altceva-ului -
Vine apoi și acea descărcare-n văzduhul
semantic,
când exactitățile bântuie ca niște ulii negri,
chiar simți cum un alt fel de aer, stătut și fad
iese șuierător din cuvinte
și dacă mai ai altceva de făcut după ce spusele
le-ai făcut terci
pentru porcii mistreți ai ambiguității,
leagă și mai strâns șireturile de la-ncălțările
afectivității
și fă pași, alți pași, alții: să calci
cu toate tălpile de care dispui, apăsat, cu presiune
ca de presă hidraulică, așa încât, din avioanele
pilotate de melancolici anxioși
să pari de neoprit, vultur planând prin miez de
cutremur.
Și totul să-ți pară catifelat, cizelat, orfevrizat,
abordabil și la-ndemână, să treci fluierând
prin atroce și-abominabil,
să inspiri vânticelul batistelor
fluturate-n urma celor care imită-n neștire
ultimul tren:
Hu, huuuuu, hu, huuuuuuuu...
Ce bine...)
Top of Form
ave, mătușico!
(... De când cu,,mătușa Iulia” de la
revista,,Steaua”,
l-am recitit pe Llosa, ditamai Condeierul,
cu ochii măriți de groaza de-a nu identifica vreo
asemănare
cu ceea ce,,mătușica” scrisese-n răspăr
de,,Aliodora” mea;
amintise și despre cum veneam de la Ioni,
ori cum făcusem trimitere la chiuveta-
îndrăgostită a lui M.C.
o și vedeam pe mătușică umezindu-și buzele cu
limba,
mutându-și gândul cu greu de la licornele duse la
viceprimar -
,,Hmm... ăsta scrie sfârlezii bântuit de coșmarul
că i se vor smulge unghiile,
dat fiind că un critic octogenar a spus că-i poet
până-n vârful lor,
păi noi, atunci, poețimea din Cluj, suntem poeți
până-n piscul himalayan, plus unul din
gemenele turnuri
cu antenele-satelit cu tot!”- îi trecu ideea asta
ca un uliu morocănos și flămând prin dreptul
ochilor,
dar uliul, de plictisit, mai nu-și duse, căscând,
o aripă în dreptul pliscului; vă călcați pe vârfuri
la Festival,
D-na Irina abia-și reprimă gestul de-a vă
mângâia cu duioșie
pe mânuțele care-au scris minunății cu
langurosul har
și focoasa destoinicie!...
Ave, mătușico, am scos grafitul din condei
împins de toată supușenia alunecării-n
furtunosul penibil,
de-acum voi scrie-n praful depus pe mobile,
pe geamurile-mbâcsite de la pivnițe și pe
cioburile-afumate
în vederea hlizirii la eclipse.
Ave, și ieși din anonimatul ăla, te rugăm, pașnici
și sfioși,
io și Condeierul M.V. Llosa, în duet!...)
■
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
15
proza
Marea invizibilă (IV)
■ Nicolae Iliescu
Constantin Stere, basarabean de origine,
care a fost un colaboraționist grețos - fi-
rește, din ură față de Rusia - după cum
îl definește însuși filosoful Nicolae Bagdasar în
„Amintirile” sale, a scos un ziar de două sau, pe
parcurs, de patru pagini, format mare, plin de
publicitate și de reclame, pe care-l scria mai mult
singur și care costa zece bani: Lumina. Primul nu-
măr a apărut la 1 septembrie 1917, ultimul în 12
noiembrie 1918. Mai trage și câte o ediție specială.
Semnează el, D.D. Pătrășcanu, Bucura Dumbravă,
Barbu Nemțeanu, Ion Theodorescu (Tudor
Arghezi). Printre reclame vedem Croitoria „Șicul
Tinerimii”. Programe de teatru de revistă și film
la Arenele Amicii Orbilor, Grădina Blanduziei,
Parcul Oteteleșanu, Cinematografele Lux, Colosal,
Kino Classic, Kino Zaharia, Teatrele Comoedia,
Modern, Regal, Lyric, Cafe Kronprinz. Eldorado
Pațac, Strada Doamnei, nr. 2. Publicația este de
simplă propagandă, plătită din reclame sau direct
de la Poliția secretă germană, fără vreun interes
major. Singura rubrică demnă de remarcat - fireș-
te, cu excepția editorialelor lui Stere - este cronica
teatrală ținută de Liviu Rebreanu.
Mai interesantă este Săptămâna ilustrată, he-
bdomadar de 16 pagini, cu dată de apariție joia,
numărul unu scos pe 17 mai 1917, costând 25
de bani, format tabloid. Editor: Mihail Sărățeanu
(avocatul M. Selzer). Printre colaboratorii asidui:
D. Karnabatt, Barbu Nemțeanu. Printre ocazi-
onali: A de Herz, Gala Galaction, Hirpus, E.C.,
F.L., Carmen Sylva, Șt. O. Iosif. Prima pagină
conține un articol de fond, ultima este dedica-
tă caricaturii politice. La început, fiecare număr
conține câte un medalion al unei mari persona-
lități culturale germane, precum și descrierea
câte unui mare oraș german. Astfel avem în pri-
mul număr perechea Goethe - Berlin, în numă-
rul 2 Schiller - Munchen, numărul trei conține
Heine și Lipsca, apoi Lessing și Hamburg, nu-
mărul 5 Lenau și Nurnberg, numărul 6 Uhland
și Hanovra. Prezentarea obosește, dar din când
în când mai apare câte un medalion P.P. Carp (în
numărul 9), Femeia germană și Războiul (în nu-
mărul 12), Papa Benedict al XV-lea (în numărul
14). Descrieri de orașe în numărul 9 - Frankfurt
-, în 12 Colonia, în 13 Brema, în 15 Riga, în 16
Viena, în 22 Budapesta. Numărul 18 conține en-
tuziastul reportaj „Crefeld - din viața prizonieri-
lor români”, precum și o rubrică de modă semna-
tă de Constantin Wachmann. Numărul 19 - 20
este dublu, are deci 32 de pagini și este centrat pe
Vizita Împăratului Wilhelm al II-lea, întâmpla-
tă între 20 și 24 septembrie 1917. Majordom de
onoare: Al. Tzigara-Samurcaș. Semnează: Alfred
Keller și A. Verea. Numărul 22, din 6 decembrie
1917 serbează, cum îi șade și bine, „Un an de la
predarea Bucureștilor”. Numărul 26 conține un
alt reportaj, nesemnat, despre „Cafenele și grădini
din trecut”. Un eseu interesant, dar părtinitor,
„Cinematograful în România” semnat de Herbert
Lewandowski apare în paginile 10 și 11 ale numă-
rului 27 din 23 ianuarie 1918. Revista își încetea-
ză apariția cu numărul 40 din 29 iulie același an.
Număr care costă, începând cu 31, din 5 martie
1918, 50 de bani.
Firește, cel mai cunoscut și singurul ziar autori-
zat să apară era Gazeta Bucureștilor, versiunea în
limba română a ziarului Bukarester Tageblatt, fost
oficios al Legației germane din București suspen-
dat la intrarea noastră în război și care era condus
de un domn dr. Pop. Gazeta apare în patru pagini
format mare, primele două redactate în germană,
celelalte în românește. Pe frontispiciu stă inscrip-
ția „ediție de război sub ocupațiune germană”.
Redacția și tipografia sunt plasate în Sărindar,
numerele 9 și 11, deci redacția Adevărului lui
Constantin Mille, energic susținător al alipirii
României alături de Antantă ! Redactori pentru
partea germană erau ofițeri germani, redactor șef
un anumit Rudolf Dammert, fost redactor șef la
ziarul din Stuttgart, Wurttemberger Zeitung, în
schimb pentru partea română au lucrat foștii cola-
boratori ai gazetelor finanțate de legațiile Puterilor
Centrale. Redactor-șef al Gazetei Bucureștilor a
fost numit Metaxa Doro, iar din redacție au făcut
parte Ion Teodorescu (Arghezi), Victor Anestin,
D.D. Pătrășcanu, Ioan Slavici, precum și alții, mai
puțin importanți, ca soții Lucreția și D. Karnabatt,
Dem. Theodorescu, A. de Herz, A. Camburopol,
A. Davidescu.
Gazetele mințeau după cum am fost noi obiș-
nuiți să spunem în copilărie „minți ca o gazetă
imperialistă” sau erau un fel de gazete de perete?
Nu mințeau, acopereau, căci oricum erau cen-
zurate. Firește, mai dădeau vina și pe lipsa de pre-
vedere a fostelor guverne, mai ales atunci când se
simțea lipsa vreunui produs de strictă necesitate
sau a lemnelor de foc. De pe atunci germanii și
austro-ungarii defrișau în prostie pădurile noas-
tre !
Știi ce vreau să aflu dintr-o carte de istorie sau,
mă rog, dintr-un roman istoric? Cum se trăia cu
adevărat.
Prost. Aflăm din Vasile Cancicov, care notea-
ză la 20 martie 1917: „Guvernământul Imperial
a dat o soluție în chestia lefurilor și pensiunilor.
Pensiunile până la 100 lei se vor plăti integral; cele
până la 200 lei cu oarecare reducere; cele ce trec
de 200 lei se reduc toate la maximum 200 lei lu-
nar. Funcționarii, numai acei ce vor fi întrebuin-
țați, își vor primi lefurile reduse după o anumită
proporție. Universitatea se suprimă; profesorii
secundari, primari și institutorii vor primi leafa
redusă numai acei ai căror școli vor funcționa”.
Și ce făceai cu ăștia?
Tot el notează în 20 aprilie același an:
„Scumpetea vieții a ajuns cam la următoarele: o
pereche de ghete 120 lei; o reparație 40 lei; săpu-
nul de rufe 16 lei kilo, prin contrabandă, deoare-
ce fabricația e interzisă; carnea pe la speculanți,
deoarece în piață nu există, se plătește 6 lei kilo;
untul 22 lei kilo; brânza albă 8 lei kilo; o lămâie
1,50; untdelemnul de floarea soarelui 30 lei sticla;
bomboanele 30 lei kilo; o găină 14 lei; oul 35 bani;
cafeaua 40 lei kilo; orezul 15 lei kilo; lemnele 150
lei mia de kilograme (...) pâinea de 800 gr. e 35
bani, dar așa miroase a mucegai și așa e de dez-
gustătoare la vedere, că nu se poate mânca”.
Și colaboraționiștii de pe la ziare cât primeau?
Slavici de pildă încasa 50 lei pe un editorial
publicat de Gazeta Bucureștilor. Și scria trei pe
săptămână.
707 zile au stat pe capul nostru acești oaspeți
agasant de simpatici, nu-i așa?
Bineînțeles. Chiar există o carte a lui Virgiliu
N. Drăghiceanu cu acest titlu: „707 zile sub cul-
tura pumnului german”. Zice autorul: „ca o
gheară imensă se înfig din ce în ce în grumazul
nostru”. Uite aici: „Iau Brăila la 5 ianuarie 1917,
Hamburgul României cum îl numesc ei, extaziați
de frumusețea orașului, mulțimea docurilor, silo-
zurilor și hambarelor de grâne”.
Am auzit că au vrut și Cloșca vestită împreu-
nă cu puii de aur, că erau de la ei?
Adevărat, dar fusese trimisă în Moldova.
Dar cât cotropiseră ei, cotropitorii?
Cam două treimi din teritoriul nostru de
atunci. De fapt cei mai hrăpăreți s-au dovedit
austro-ungarii, care doreau Oltenia, pe care
o mai administraseră, Muntenia și partea de
Moldovă până la Siret. Nemții erau mai șireți,
ne doreau pentru a ne da la schimb. Dobrogea
zbura și ea la bulgari și la turci. Noroc că Primul
Răboi Mondial a însemnat și sfârșitul a trei im-
perii, „închisori ale popoarelor” și „bolnavi ai
Europei”.
Chiar patru dacă ne gândim că și Imperiul ța-
rist s-a prăbușit. Firește, el a fost înlocuit de o
Uniune de republici.
De altfel, am găsit un almanah italienesc pe
1917 care spunea că va fi un an bun, plin de roa-
dă. Dar anunța și un fapt divers: milițiile germa-
ne-austriece mobilizează tineri de 15 și 16 ani.
Și se remarca o gravă lipsă de porci, or așa ceva
nu se întâmplase prea des în decursul veacurilor:
nemți fără salam ! Mai scria acolo că anul 1917
corespunde anului 6630 al perioadei iuliene.
Anul 1917 avea să fie fast pentru noi. În vară,
soldații noștri din Armata întâi, bine echipați
și bine antrenați de ofițerii francezi poposiți în
cadrul misiunii generalului Berthelot, alături de
Armata a IV-a rusă, au înfrânt contraofensiva
germană la Mărăști, Mărășești și Oituz. Acolo
s-au prăpădit aproape 25 000 de militari români
și între 50 și 65 000 de soldați inamici. În Primul
Război Mondial au pierit aproape 10 milioane
de oameni. Războiul este un joc de-a masacrul.
Dincolo de poveștile și de relatările generalilor,
scriitorilor, ofițerilor, soldaților, oamenilor sim-
pli care nu pot fi diferite în general și care își im-
part aceleași subterane ale memoriei, intervine
factorul individual, războiul personal resimțit ca
experiență proprie.
Dar nu crezi că au fost și scene absurde, co-
mice, ridicole?
Oho, o grămadă ! Războiul înseamnă și în-
tâmplare, și nebunie, și orgoliu, câteodată și
prostie. Din prostie a căzut Turtucaia, de exem-
plu. Am citit undeva că Falkenhayn a avut in-
tenția să epuizeze armata franceză la Verdun și
să-i provoace pierderi grele - saigner a blanc este
expresia folosită aici și vine dinspre abator, când
o vită este lăsată să sângereze complet pentru a
avea carnea albă, fragedă - lucru care i s-a în-
tâmplat lui însuși. Cine sapă groapa altuia cade
singur în plasă !
De altminteri, după câte se știe acolo a fost un
adevărat abator. Care a durat peste nouă luni și
în loc să nască vreo idee măcar, a făcut peste 700
000 de victime !
Vorbim din texte, dar nu știm cum miroase
un câmp de bătălie, ce se aude, ce comenzi se
răcnesc, cum se stă în tranșee, ce neliniști au
soldații, ce gândesc ofițerii, cât la sută e hazard.
Oare cât de mare e frica?
Chiar dacă au mai fost și scene demne de
Caragiale, de la intrarea trupelor așteptate să
vină dintr-o parte, ele intrând pe alta, chiar
dacă și nemții între ei s-au mai certat asupra
16
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
întâietății - Falkenhayn cu Mackensen -, chiar
dacă armatele de ocupație au fost primite cu flori
de june servitoare nemțoaice sau unguroaice din
București, ziua de miercuri, 6 decembrie 1916 a
fost resimțită ca o insultă. Iar ocupația în totul ei
a fost un jaf regulamentar și o barbarie. Încheiat,
-ă la 18 noiembrie 1918.
UNU
Stau câteodată ca prostul și mă uit la ceas sau
pe tabletă și mi-aduc aminte cum era pietruită
Șoseaua Ștefan cel Mare și cum aninau becu-
rile la mijlocul străzii Cazărmii. Și cum oprea
tramvaiul 8 în colț, și cum curgea deloc limpede,
galben-vânăt Dâmbovița între malurile de iarbă
de sub podul Mihai Vodă, și cum oprea în sta-
ție troleibuzul 88 în colțul unui birt după care se
înălța impozantul bloc din capătul Aleii Circului.
M-am născut în Bateriilor, 1 și am copilărit în
Parcul Tonola, noi stând în blocul lung, cu opt
scări, aflat la numărul 15 pe Șoseaua Ștefan cel
Mare. Trăiam pe deplin, vesel și inconștient în
micile noastre universuri de câțiva metri pă-
trați, pe străzile adumbrite și pline de umbră și
de crengi ponosite, prin tramvaiele scârțâietoare
și prin troleibuzele aglomerate. Treceam stra-
da prin locurile permise, atenți la băltoace și la
automobile, dormeam după-amiezele, mâncam
duminica împreună cu toată familia, ne jucam
în spațiile special amenajate. Mergeam la școală
unde intram într-o altă societate, cu alte reguli
care se schimbau aproape an de an.
Acum e ora 5 și 12 minute. M-am trezit pe
la trei și ceva. Am aprins televizorul, am căscat,
m-am gândit să mă duc să fac pipi. Lasă, mai
stau. Am baleiat: niște filme vechi, alb-negru, de
Hollywood de pe vremuri, altele color, horror,
unul porno, un interviu cu un doctor, un prost
peticit la o hartă, ceva sport. Am zis că să iau
lanterna și să văd ce face ăl bătrân. Nu dormea.
L-am dus și l-am așezat pe closet, am închis ușa
înspre dormitor să nu se audă nevasta sforăind,
l-am ridicat și l-am dus în pat. Parcă vorbesc des-
pre un obiect. Nu îl simt așa, dar la ora asta așa
mi se pare. După operație l-am luat la noi, îl spăl,
îl duc la „tauletă”, îi dăm să mănânce, dimineața
sandvișuri, cremwurști, întotdeauna cu muștar,
de Dijon sau rusesc, garcița, pâine ardeleneas-
că de-aia cu cartofi, ceai cu biscuiți petit beurre.
Apoi prânzul, o supă, un felul doi, o fructă sau o
prăjitură. Seara, ceai cu biscuiți, rar o tartă! Ca
la cantină, sau ca la sanatoriu. Face și mofturi, că
aia nu-i bine fiartă, că e prea multă carne, că prea
multe ouă. Șade permanent cu radioul deschis și
aude și știe tot, câte felii de pâine trebuie să bagi
în tine pe zi, câte grade sunt afară, când se strică
vremea. Are nouăzeci și doi de ani și e tatăl meu.
Nevasta nu are nicio vină și nici nu-i cer să mă
ajute, o face din cauza sufletului ei splendid, din
cauză că e mămoasă ca toate femeile, din cauză
că a îngrijit o bunică de optzeci și opt de ani care
a murit chiar când ne-am căsătorit, că a trebuit
să amânăm nunta cu vreo patruzeci de zile, și-a
îngrijit propriul tată, dispărut și el la optzeci și
cinci de ani, la Paris.
(Totuși, bătrânețea-i o boală. Și viața un răz-
boi. Ce chestii fundamentale mă preocupă în
zori ! Nu, nu mă doare deloc capul când mă
trezesc. Merg în bucătărie, îmi strecor o pasti-
lă fâsâicioasă de vitamina C într-un mare pahar
de apă și iau și un controloc de 40 de grame.
La vârsta și la diagnosticul meu - ICC clasa în-
tâi disfuncție de cord drept, fibrilație atrială cu
AV medie-rapidă, sarcoidoză, obezitate medie,
Heather Ramsdale	Fără titlu (2015)
lemn, tablă de țiglă, vopsea, vinil, 162,5 x 91 x 244 cm
hipertensiune arterială primară gr. 2 de risc adi-
țional mare, sindrom de apnee în somn - trebuie
să fiu atent cum îmi încep ziulica).
Tot vorbim despre război și despre viață, des-
pre bătrânețe și despre moarte, noroc cu fata
noastră care vine zilnic și stă maximum jumă-
tate de oră, bea câte o ciocolată, mânâncă o felie
cu Nutella sau un sandviș, o banană și pleacă.
Deseori, la sfârșit de săptămână, vine și cu băie-
țelul, Bubu, foarte dezvoltat pentru cei opt ani ai
lui, neastâmpărat și destul de obraznic, dar fru-
mos de pică și isteț nevoie mare. Ca și mă-sa cu
un suflet foarte mare, sper să nu fie și ăsta vreun
prost și să-și bată joc toți și toate de el ! Dacă are
o jucărie sau ceva, dă imediat, împarte cu Matei
sau cu altul, chiar cu fetițe, dă tot - sper să nu
prăduiască averea lor care există, o viloaie de
două etaje, la Snagov, un apartament în Militari,
o casă la țară, la Azuga, trei mașini.
Întotdeauna m-am întrebat de ce am ajuns așa
și nu știu nici să-mi răspund la „de ce” nici la
„așa” ! De fapt, nu am schimbat nimic, am tre-
cut destul de bine peste șocul din 1989, cel puțin
aparent, am rămas cu mintea acasă, am cumpă-
rat casele unde a dat Dumnezeu să locuim, apar-
tamentul pentru părinți și casa asta din blocul
vechi, am luat și o mașină în 1992, când înce-
pea destructurarea vechii societății, că și asta a
fost în trepte, nu brusc, am plecat an de an fie la
Paris, la socru-meu, fie în altă parte a bătrânei
Europe - și asta e bătrână, na ! - până a început
să vină socrul la noi, până s-a însurat cu o ba-
sarabeancă profitoare, până a murit mama mea,
Dumnezeu s-o odihnească, până s-a îmbolnăvit
și a căzut tată-meu, în 2008, care a avut apoi o
revenire și acum e vioi, până a dispărut și socrul.
Atunci, poate pentru prma oară, am început
să privesc altfel viața, existența noastră, am în-
ceput să fac socoteli zilnic, am început să mă uit
la cât cheltuim, la câini - doi, un maidanez și un
caniș, câine de circ, dar simpatic -, la pisici - trei,
o familie, motan negru, pisică tărcată și mânjită
în două culori pe botic, fapt ce i-a atras nume-
le de Hoplita, și o mâțușcă, Neruța, neagră ca
Pufanul de taică-su -, am început să ne planifi-
căm banii pentru mâncare, pentru nevoi curen-
te, am început să ne schimbăm obiectele casnice
prin internet, prin e-mag, prin Altex. Viața ca
schimbare de obiecte. Căci și asta este ea, viața,
trăiești nu numai ca să consumi, să devii cineva,
să lași o dâră în urma ta, ci și ca să-ți schimbi
hainele, tabieturile, aparatele electromenajere,
mașinile.
Îl știam acolo, la el, în apartamentul lui.
Micșorat, cu ochelăroii ăia mari, cu sticle fumu-
rii, mereu cu un fes în cap, apărând în pragul
ușii. Îi duceam săptămânal câte ceva de mâncare,
în rest cobora el până la micul shop and go de la
poalele blocului. Astea erau drumurile lui și me-
reu mă ducea gândul la Brel, Jacques Brel, care în
bătrânii, les vieux, descrie drumul lor de la pat
la fereastră, de la pat pe fotoliu, de la pat la pat.
Când trăia și mama se mai aventura pe alee, mai
venea pe la noi, ne trezeam cu el în fața ușii sau
ne suna la telefon pe la șapte și jumătate dimi-
neața: „sunt la Billa, hai vino să mă iei !”. Apoi,
după moartea mamei ne însoțea la cimitir și apoi
venea la noi, urma ritualul prânzului, al siestei,
al condusului acasă, seara. Pe urmă, după ce mi-
am dat seama că-mi ascunde, poate de rușine,
tumora pe care o avea și după ce l-am luat mai
mult pe sus, i-am adus doctorul acasă, căci nu
putea merge, l-am trambalat la spital, l-am inter-
nat și l-am împins la operație, l-am luat la noi, cu
sondă cu tot. Pe care i-o deșertam noaptea, pe la
trei sau patru. I-am cumpărat o sonerie și l-am
instalat în „camera mică”, cel de-a doilea nos-
tru dormitor. Aici s-a recuperat minunat. Nici
nu m-am sinchist să ridic buletinul de analiză,
biopsia, știam sau doar bănuiam ce poate scrie
acolo și l-am hrănit cum am putut, făcându-i
câte o plăcere aproape săptămânal. După fiecare
masă, de prânz și de seară, urma plimbatul prin
casă, prin sufragerie, pe la mine pe la compu-
ter, prin balconul din spatele grădinii. Sâmbăta
și duminica mâncam împreună, în bucătărie.
Atunci apăreau surprizele: icre de Manciuria,
câte un pește deosebit, scoici, torturi, cataifuri,
o brânză cu mucegai, un păhărel de vin bun, o
șampanie și altele. După o astfel de plimbare,
cred că înaintea unei zile deosebite, poate îna-
inte de Înviere, într-o sâmbătă seară, încercând
să-l bărbieresc am observat cum l-a cuprins de-
odată amețeala. Am sunat-o din baie pe Mihaela
și cu chiu, cu vai l-am dus în pat unde și-a reve-
nit. Din seara aceea am început s-o bombardez
cu telefoane pe Miki, buna mea colegă de liceu,
medic de familie, fata celui mai renumit și mai
drag profesor din liceul nostru și soția unuia
dintre cei mai vestiți chirurgi români. I-am dat
calciu, digoxin, câte un siropel dar nu l-am mai
putut convinge să-și mai facă preumblarea sau
să mai vină și să dejuneze cu noi în bucătărie. Au
urmat doar drumurile din pat la baie și înapoi
cu același ritual: patru mini-sandvișuri diminea-
ța, cât mai variate - de fapt două felii de pâine
prăjită împărțite în două triunghiuri cu cremă
de brânză, jambon, șuncă de curcan sau de porc,
pateu de pui sau de rață sau de gâscă, cașcaval de
Dobrogea, roșii, o zi un ou, o zi un cremvurșt,
ceai. La prânz cele trei feluri obligatorii: o ciorbi-
ță sau o supă, o friptură moale sau o tocăniță de
legume, o prăjitură sau un fruct mițingălit, adică
tăiat în porții mici. Seara doar ceai și biscuiți pe-
tit beurre. Ceaiul de dimineață era de sunătoare,
în timp ce ăl de seară era de tei și o picătură de
esență de rom. De fiecare dată când îl făceam eu,
primeam observații, ba că am inversat compozi-
ția, ba că era prea rece, ba că prea frigea, ba că nu
avea lămâie sau miere destulă.
■
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
17
grafiti
Jurnal de spital
*
Între noi si ceilalți: Noaptea!
Între ceilalți și noi: Nimeni!
(14 octombrie-5 noiembrie 2018)
■ Marcel Mureșeanu
*
Bate cineva! E doctorul. Salonul pare că se
micșorează. Corul bolnavilor și-a terminat re-
petițiile.
*
Doctorului Vitalie Văcăraș
și echipei sale de la Neurologie
ntunericul are densitate! El ne poate strânge
dureros între chingile lui, iar palmele noas-
tre devin alunecoase în momentul în care
încercăm să ne debarasăm de el, să ieșim din
brațele sale moi.
*
Cât de mare prost este Timpul și, totuși, doar
el le rezolvă pe toate!
*
Să ne lăsăm vâltorilor apei, înotând.
*
Cădeți, cădeți, cât mai aveți timp, că imediat
începe urcușul!
*
Iată o certitudine: dimineață vine fata mea la
mine și-mi spune „Tată!”
*
În ce se va transforma oare cercul acesta când
nu va mai fi vicios? Poate într-un sfânt al cercu-
rilor!
*
Azi am locuit două ore într-un tub întunecat
și zgomotos care le vorbea altora despre sănăta-
tea mea. Ce poeme grozave am scris acolo, dar
care au rămas încrustate doar pe pereții acelui
tunel! Poate cineva va ajunge să le citească și să-
și găsească puterea de-a rămâne până în clipa în
care doctorul zice: „Gata!”
*
Un cintezoi a intrat pe fereastra camerei mele
de spital, limpezind aerul cu aripile lui nelu-
mești, ca să-mi facă mie răsuflarea mai ușoară.
Ce bine i-am făcut eu vreodată acelei păsări?
*
Marii Sfinți ai uitării: cei care uită să nu uite.
*
Obosesc. Stau pe o bancă în mine. În creierul
meu același om arbitrează o partidă de hochei și
una de biliard.
*
Duminică, 28 octombrie 2018. Mâine va fi
luni sau nu va fi nimic.
*
Nemiloasă, durerea nu acceptă pe nimeni să
ne batjocurească în afară de ea.
*
Cobor dintr-o navă de abur. Ziua întinde la
picioarele mele covorul ei roșu. Cel care merge
în fața mea este sufletul meu. Grăbește-te! mă
cheamă el.
*
În seara aceasta bătrânul actor va face primii
pași pe scenă. El va aluneca în sală, iar mulțimea
îl va purta pe brațele sale și-l va acoperi de ovații.
Peste puțin se va trezi într-o cameră albă, pe
un pat imaculat, iar pe fruntea lui va simți mâna
rece a prințului Hamlet.
*
O, sora mea, Durere! De câte ori să te mai po-
menesc ca să te pot uita?!
*
De numele ei te poți ține când ești la înălți-
me ca să nu cazi. Ea este doctoriță și o cheamă
Imelda. Când vine în salonul de spital este înso-
țită de spirite albastre care o îndrumă spre patul
meu. Ea îmi citește dintr-o carte ultimul verset
care sună așa: „Ia-ți patul tău și umblă!”
*
Sunt ca o piatră aruncată într-un lac liniștit.
Cercuri, cercuri se petrec în jurul meu. Nu-mi
dau seama dacă mă ajută să rămân deasupra apei
sau mă apasă spre afund. Peste puțin nu se vor
mai vedea nici aceste cercuri. Va găsi oare cineva
o altă urmă a pietrei care s-a prăvălit acolo?
*
Șira spinării e o scară spre cer. La capătul ei,
într-un craniu strălucitor, pe un tron strălucitor,
stă un Sfânt al lui Dumnezeu. El trimite raze
în toate părțile. Sfântul e un insomniac. Când
îl adoarme Dumnezeu, razele se împuținează
și adoarme și omul, dar nu pentru totdeauna.
„Vom mai vedea!” se aude un glas. Șira spinării e
o scară spre cer.
Marcel Mureșeanu
Cu o mână pune, cu alta ia! Cu care mână
pune? Cu care mână ia?
*
Dimineața când se trezesc bolnavii - după ce
n-au dormit - un suflet rătăcit întârzie să se în-
toarcă în trupul său. Trupul are un icnet scurt,
apoi ultima durere se așază pe fața lui. Sufletul
este ridicat la ceruri, este certat și bătut cu raze,
apoi i se dă drumul printre astre. Trupul este luat
de acolo și dus departe. Dacă atunci ar începe o
ploaie, stropii de apă ar căuta ochii.
*
În saloane, ca un zumzet de muște. Nici liniște,
nici tăcere. Se aude venind noaptea ca o jucărie stri-
cată. „Reparați-mă!” țipă ea, iar bolnavii se reped cu
toții s-o repare. Numai unul pare a ști despre ce este
vorba:”Nu este o jucărie!” zice el. „E întunericul care
iese din noi.”Culcați-vă! Culcați-vă!”
*
O fi libertate aceasta: de-a putea cădea ca o
frunză?
O fi moarte aceea de-a nu te putea ridica la
fel ca ea?
O fi minune aceea de-a te purta vântul cum o
poartă pe ea?
*
Văd un șir nesfârșit de oameni așteptând fie-
care cu ghemul lui în mână.
Totul se întâmplă dincolo de o poartă pe care
ei n-o pot zări.
*
Sora mea bună n-a trăit decât trei zile, apoi a
murit înviind!
*
Frunze uscate, pe o creangă uscată, de pe
mormântul mamei mele, ajung la mine într-un
târziu. De-aș avea puterea să aștept până vor în-
verzi!
*
Cred că la începutul vieții lor scriitorii pri-
mesc de la Dumnezeu o adeverință cum că au
dreptul să scrie. Cât de important este să n-o
pierzi!
*
Venind la mine să-mi spună că mă iubește, iu-
bita mea și-a întâlnit adevărata dragoste.
*
Se va întoarce la cuibul ei pasărea care și-a ui-
tat acasă o aripă sau va aștepta pe o altă creangă
să-i crească alta?
*
Salonul 6. Vis. Trec Dunărea de pe malul stâng
pe malul drept. Ajuns acolo îmi aduc aminte că
mi-am uitat viața pe celălalt mal.
■
18
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
interviu
„Suntem o națiune diversă, cu
opinii diferite, mândri să poată
dezbate problemele zilei, dar și
dornici să fim înțeleși în lume”
De vorbă cu prof. univ. dr. Erik J. Bitterbaum, președintele SUNY Cortland
n vara anului 2018, cu ocazia prezenței mele, pentru a treia oară, la State University of New York
College at Cortland (SUNY Cortland), am fost primit, într-o vizită protocolară, de domnul Prof.
univ. dr. Erik J. Bitterbaum, Președintele SUNY Cortland (funcție similară Rectorului, din uni-
versitățile europene).
Lucrând la o facultate de Jurnalism, nu am rezistat ispitei de a-l ruga să îmi acorde un interviu,
pentru prestigioasa revistă clujeană Tribuna, ceea ce domnia sa a acceptat cu placere.
Președintele Erik J. Bitterbaum deține această funcție la SUNY Cortland din 2003 și și-a în-
deplinit deja, cu vârf și îndesat, misiunea pentru care a fost ales. Încă la începutul mandatului
a urmărit modernizarea campusului studențesc și dezvoltarea relevanței Universității în comu-
nitate, în regiune și în lume. Astfel, ca Președinte-biolog, domnia sa a direcționat o sumă fără
precedent - 250 de milioane de dolari - într-o nouă construcție și în renovarea campusului,
construind un centru complex pentru știință și artă. A adâncit rolul avut de SUNY Cortland în
regiune, prin crearea Parteneriatului Central de Afaceri, a Institutului pentru Implicare Civică, a
unui Centru de Inovație, inițiative care au dus la reabilitarea și folosirea a două clădiri nefolosite
din centrul orașului.
Domnul prof. univ. dr. Bitterbaum este comisar al Consiliului pentru Acreditarea Pregătirii
Educative (CAEP), conducând universitatea spre obținerea reacreditării din partea Consiliului
Național de Acreditare a Pregătirii Profesorilor (NCATE). Recent, Președintele Bitterbaum a
lansat un nou și ambițios plan strategic pentru SUNY Cortland.
În timpul mandatului domniei sale, Divizia III Atletică de la SUNY Cortland a urcat vizibil în
ierarhia celor mai bune echipe din țară. În fine, sub conducerea Președintelui Bitterbaum, SUNY
Cortland a încheiat un parteneriat cu New York Jets (o echipă de fotbal american, cu sediul în
Florham Park, New Jersey, reprezentând zona metropolitană New York), stimulând economia
regională cu aproximativ 5,8 milioane de dolari, în timpul verii fiind organizată o tabără de an-
trenament în campusul Universității. De asemenea, a lansat o campanie de strângere de fonduri,
obținând un capital impresionant de 25 de milioane de dolari, cea mai mare sumă obținută astfel
din istoria Universității.
Domnule Președinte este biolog, specializat în ornitologie, cu peste 10 cărți de specialitate,
apărute la edituri de prestigiu din SUA și din străinătate. Este foarte modest și apropiat de oa-
meni, iubit de întreaga comunitate din campus.
Ilie Rad: - Stimate Domnule Profesor, îna-
inte de a ocupa funcția de Președinte al SUNY
Cortland, ați ocupat aceeași funcție la West
Virginia University din Parkersburg. Ce v-a de-
terminat să optați pentru SUNY Cortland?
Erik J. Bitterbaum: - În 2003, am avut norocul
să mi se propună funcția de Președinte la SUNY
Cortland. Îmi doream o instituție de învățământ
cu specializări mai multe, cursuri și programe
educaționale variate. În plus, eu și familia mea am
fost atrași de faptul că Universitatea e renumită
pentru faptul că dă naștere unor profesori buni,
dar și pentru influenta Divizie III Atletică.
Nu în ultimul rând, se știa că SUNY este cea
mai mare instituție de învățământ din SUA, lucru
care mi-ar fi fost util pe viitor, dacă aș fi avut ne-
voie de suport pentru universitatea mea.
- Într-o perioadă de 15 ani (2003-2018),
Campusul studențesc și patrimoniul imobiliar al
SUNY Cortland cunosc rezultate deosebite, așa
cum am arătat la începutul acestui dialog. Cititorii
din România ar fi curioși să stie ce schimbări ați
făcut la SUNY Cortland.
- Am avut norocul să investim peste 300 mi-
lioane de dolari în renovări și construcții noi. În
urmă cu 16 ani, când am sosit la SUNY Cortland,
campusul părea deteriorat și multe dintre clădiri
aveau nevoie de modernizare.
Universitatea are doi campioni în ansamblul le-
gislativ, grație cărora instituția noastră a benefici-
at de o finanțare atât de generoasă. Angajamentul
lor fantastic față de SUNY Cortland a schimbat
radical infrastructura campusului, făcând din
universitatea noastră una foarte competitivă.
Mai avem mult de lucru, și tocmai am aflat că
ni se vor aloca 24 milioane de dolari, pentru re-
novarea uneia dintre clădirile mai vechi. Aceste
lucrări au loc în cadrul unui Superplan strategic
pentru Facilități, inițiat în anul 2017 pentru uni-
versitate.
- Am revizitat Campulul SUNY Cortland, după
18 ani. Am impresia că este mai multă verdeață
aici, mai mulți arbori, am văzut chiar și o seră ex-
perimentală. Credeți că profesia Dvs. de biolog a
avut un cuvânt de spus, în acest sens?
- În calitate de biolog, sunt foarte atent la me-
diul înconjurător. În orice caz, meritul aparține
unei echipe de oameni dedicați, care, prin muncă
și finanțări suplimentare, au reușit să cosmetizeze
campusul. În ultimul deceniu, au plantat copaci și
arbuști în campus, și continuă să o facă. În plus,
sera experimentală, de care vorbiți, ne-a permis
să facem mai multe activități practice la cursuri-
le de botanică și să introducem noi programe de
cercetare, pentru membrii facultății de profil.
- În cadrul biologiei, Dvs. ați ales specialitatea
de ornitolog. Cum ați ajuns să îndrăgiți păsările?
- Eram copil, când familia și prietenii m-au
dus să urmăresc păsări pentru prima dată. Atunci
am prins drag de natură. Inițial, am studiat un
mamifer de talie mica, originar în High Sierras,
California, apoi, fiind student în anul II, facul-
tatea a angajat un ornitolog. Am urmat un curs
de Istorie Naturală a Vertebratelor cu el, ulteri-
or invitându-mă să cercetez în laboratorul său
limbajele păsărilor. Nu am privit nicio secundă
O
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
19
o
în urmă și am făcut un doctorat în Zoologie, la
Universitatea din Florida.
- Credeți că trebuie tras un semnal de alarmă
și în privința păsărilor? Dispar anumite specii, sub
impactul încălzirii globale, al poluării, al acțiunii
omului însuși?
- Omenirea modifică în mod evident mediul
înconjurător, iar ultimul raport de mediu, efectu-
at de ONU, confirmă acest lucru. Păsările ne aver-
tizează fără doar și poate cu privire la schimbările
globale iminente ale mediului înconjurător. Din
nefericire, numărul speciilor pe cale de dispari-
ție crește semnificativ, datorită poluării, defrișării
pădurilor și încălzirii globale. Nu mai avem mult
timp la dispoziție și trebuie să luăm aceste aspecte
în serios, dacă dorim să mai putem oferi nepoților
noștri un Pământ de care să se mai bucure.
- Cifrele de școlarizare de la SUNY Cortland - și
în general de la Universitățile americane - nu sunt
prea mari față de nevoile pieței? Urmăriți câți stu-
denți își găsesc un job în meseria pentru care s-au
pregătit?
- Un lucru extraordinar în America este con-
ceptul de educație superioară universală pentru
toți cetățenii. Indiferent că alegi să urmezi un
colegiu comunitar și/sau o instituție de învăță-
mânt de 4 ani, fiecare are opțiunea de a studia.
Economia americană este în plin avânt și nu re-
ușim să producem suficienți absolvenți, care să
satisfacă cerințele pieței americane de afaceri și
industrie.
Anual ne evaluăm absolvenții și am plăcerea să
afirm că, în termen de 12 luni de la absolvirea in-
stituției pe care o conduc, 99% dintre studenți fie
își continua studiile, fie profesează deja.
- Călătoriți foarte mult în Europa și în lume. Ce
deosebiri și ce asemănări vedeți între Universitățile
americane și cele europene?
- Una dintre bucuriile de a fi președinte de
universitate, unde se promovează programele
internaționale de schimb de experiență pentru
studenți, este șansa de a-mi întâlni colegii din
alte țări și de a discuta pe tema practicilor noas-
tre academice. Am descoperit că avem mai multe
în comun decât am fi crezut. În SUA, încurajăm
cercetarea pentru studenți, discuțiile deschise în
sălile de curs și predarea materiilor mai puțin
lipsite de importanță, alături de materiile pentru
specializări, lucru de asemenea practicat și în alte
universități din lume.
Cele mai mari diferențe ar fi cazarea studen-
ților în campusuri, unde se derulează programe
intense sportive și de viață studențească.
- După ce criterii se orientează Universitățile
americane în stabilirea curriculei?
- Programa școlară din universitățile ameri-
cane se stabilește pe departamente, iar cerințele
educaționale generale se aplică uniform în întrea-
ga universitate. Profesorii noștri își actualizează
permanent cursurile, iar odată la câțiva ani, in-
vităm evaluatori din afară, care evaluează conți-
nutul și modul în care sunt primite programele
școlare.
- Cum vedeți studierea unor discipline umanis-
te, de științe sociale (liberal arts education), pentru
viitoarele generații, având în vedere faptul că ele
Prof Ilie Rad, prof Erk J. Bitterbaum și prof. Alexandru Balas
sunt văzute ca neproductive pentru găsirea unor
joburi bune, atât în Europa, cât și în SUA, discipli-
ne care au însă un rol important în pregătirea unor
cetățeni bine informați?
- Acest concept al disciplinelor umaniste (li-
beral arts education) este fundamentul pe care
se ridică învățământul superior în America. Ne
punem deseori întrebarea: Oare studenții noștri
pot gândi critic, pot scrie corect și succint, pot
argumenta, pot face cercetare, pot analiza o pro-
blemă și sintetiza informații? Toate acestea sunt
calități și cunoștințe promovate în cadrul cursuri-
lor, unde se predau discipline umaniste. În același
timp, universitățile din America prevăd cerințe
educaționale generale, în temeiul cărora studen-
ții trebuie să aibă contact cu astfel de discipline,
de la cele umaniste, până la știință, științe sociale
și artă. În această manieră, sperăm că studenții
noștri vor devein cetățeni capabili, interesați să
lucreze în comunitățile lor, în vederea unei vieți
publice mai bune pentru toți americanii.
- E adevărat că Universitățile americane oferă
foarte multe burse de cercetare avansată străini-
lor, pentru că tinerii americani nu sunt interesați
în așa ceva, ei voind să câștige mult și repede, ori-
entându-se spre meserii în IT, medicină, business,
avocatură etc.?
- SUA și-au luat angajamentul să-și educe nu
doar propriii studenți, ci să ofere șanse și studen-
ților străini, care vin să studieze aici. Există în
America studenți veniți din toate țările lumii. În
multe cazuri, acești studenți primesc burse, pen-
tru a-și continua studiile la universități americane
și, de multe ori, rămân să lucreze aici, după termi-
narea studiilor.
Ne încurajăm și propriii studenți să meargă cu
schimb de experiență, pentru un semestru sau
un an întreg, în alte țări. În campusul de care mă
ocup, oferim burse de studiu la peste 50 de alte
universități din lume. În anul trecut, 18% dintre
absolvenții de la SUNY Cortland au studiat la
universități partenere din afara SUA. Prin inter-
mediul acestor programe de schimb de experi-
ență, cetățenii lumii ajung să se cunoască și să se
înțeleagă unii pe alții în viitor.
- Pentru că eu lucrez la un Departament de
Jurnalism, aș vrea să știu ce relații aveți cu presa
locală și regională? Reflectă ea corect și fidel reali-
tățile din Campusul universitar?
- Relația cu presa locală este una excelentă.
Unul dintre ziarele din Cortland are o relație bună
cu universitatea, mulți dintre jurnaliștii de acolo
fiind absolvenți ai SUNY Cortland. Stațiile regi-
onale de radio ne promovează evenimentele, iar
cele de televiziune își trimit oameni în campus,
pentru a lua interviuri profesorilor, pe diferite
teme de interes actual. Am fost mereu satisfăcut
de acuratețea reportajelor lor.
- Cum vedeți relația dintre Cortland și scriitorul
Theodore Dreiser, apropo de romanul „O tragedie
americană”?
- Romanul lui Theodore Dreiser, O tragedie
americană, are la bază întâmplări reale, petrecute
la Cortland, New York. Romanul a fost ecranizat
de mai multe ori, însă precizia acelor evenimen-
te poate fi regăsită într-o carte nonfiction, scrisă
de un profesor de geografie din Cortland, Joe
Brownell. Cartea poate fi cumpărată pe Amazon
și este intitulată Adirondack Tragedy: The Gillette
Murder case of 1906.
- Știu că nu ați fost niciodată în România. Ce
mesaj ați dori să transmiteți românilor, prin inte-
mediul revistei „Tribuna”?
- Mi-ar plăcea nespus să pot vizita România,
împreună cu familia mea, în viitor. De asemenea,
îi încurajez pe cititorii români să viziteze America.
Veți descoperi că suntem curioși și nerăbdători să
cunoaștem cetățeni din toată lumea. Având 50
de state și peste 320 de milioane de cetățeni, sun-
tem o națiune diversă, cu opinii diferite, mândri
să poată dezbate problemele zilei, dar și dornici
să fie înțeleși în lume. Universitatea mea e mereu
deschisă să aibă vizitatori în campus, în partea de
nord a Statului New York.
Interviu realizat de
Ilie Rad
■
20
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
diagnoze
Etica relațiilor cu
animalele
■ Andrei Marga
Un capitol în mare măsură nou, cu prea pu-
țin antecedente, s-a deschis în reflecțiile
filosofice din ultimele decenii: compor-
tamentul față de animale. Intuiția de la care se
pleacă nu este deloc oarecare; ea este dintre acelea
care pun pe gânduri. Este intuiția conform căreia
atitudinea față de animale prefigurează atitudinea
față de oameni sau, altfel privind lucrurile, s-ar
putea ameliora atitudinea oamenilor față de oa-
meni dacă ar interveni o schimbare în atitudinea
față de animale.
Această intuiție schimbă o tradiție de gândire care
a fost reprezentată de unii dintre cei mai mari
gânditori. Aristotel spunea că „așa cum natura nu
face nimic, niciodată, în van, este de netăgăduit că
ea a făcut toate animalele pentru binele omului”.
Augustin a trecut ideea în teologie: „ține de ordi-
nea dată de Creator ca viața animalelor și moartea
lor să fie subordonate folosinței noastre”. Toma
d’Aquino susținea că „animalele și plantele nu au
o viață rațională” și sunt, deci, „servi după natură,
făcute pentru a fi folosite de ceilalți”. Descartes a
spus că, fiind „mașini”, animalele nu resimt plă-
cere, nici durere. Iar Kant susținea că „animalele
nu au conștiință de sine și nu sunt, prin urmare,
decât mijloace în vederea unui scop”.
Cei mai mari gânditori impun respect. Numai
că (așa cum am mai argumentat, în De la animal
la om, în Andrei Marga, Emancipare, asimilare,
disimilare, Hasefer, București, 2016) ei au expri-
mat nu numai propoziții ce au imprimat direcții
culturii, ci și propoziții ce au fost infirmate ulte-
rior. Aristotel, de pildă, ne-a spus că Pământul
este în centrul lumii, Toma că finalitatea domină
natura, Descartes că orice adevăr trebuie să poa-
tă fi intuit de minte, Kant că numai omul poate
emite judecăți. Nici autoritățile gândirii nu sunt
de exceptat de la confruntarea cu argumentele și,
firește, cu timpul.
Tradiția conține, însă, și alte perspective.
Bunăoară, Dumnezeu l-a pus pe om „în comu-
nitate cu animalele” (Geneza, 2, 18), cu care îm-
părtășește „același destin” (Ecleziastul, 3,21), și nu
îngăduie „cauzarea de durere creaturilor vii”. La
Apostolul Pavel, „toată firea suspină și suferă du-
rerile nașterii” (Epistola către Romani, 8, 19-20).
Ioan Gură de Aur a observat că, în calitate de oa-
meni, „noi imităm moravurile lupilor, leoparzilor,
sau mai curând facem mai rău decât aceștia” și a
cerut atitudine creștină față de orice ființă.
Tradiția atitudinii violente față de animale este
de fapt acum cea pusă în discuție. Iar tema schim-
bării acestei atitudini dispune deja de abordări
sistematice, ce apelează la fundamentări istorice
mai largi ca niciodată.
În zilele noastre, Peter Singer (Animal
Liberation, 1975; Ethics and Animals: Extending
Ethics Beyond Our Own Species, 1984) este soco-
tit capul de coloană al unei mișcări internaționa-
le de reconsiderare a comportamentului uman
față de animale. El pune în discuție și critică net
convingerea curentă după care „noi avem drep-
tul de a folosi arbitrar animale pentru a ne sati-
sface propriile noastre trebuințe și dorințe fără
a lua în seamă interesele lor, atâta vreme cât nu
procedăm crud cu ele” (Peter Singer, Ethik und
Tiere..., în Friederike Schmitz, Hrsg., Tierethik.
Grundlagentexte, Suhrkamp, Frankfurt m Main,
2017). Este necesară o nouă atitudine față de ani-
male - o etică propriu-zisă. „Pentru a ne raporta
etic la animale trebuie să schimbăm atât atitudi-
nea noastră față de animale, cât și felul și modul
în care le tratăm și folosim” (p.77). Este astfel de
revenit asupra textului din Geneză (I,26-28) cu
privire la om drept creație după chipul și asemă-
narea lui Dumnezeu - om căruia i se încredințea-
ză stăpânirea asupra a tot ceea ce este în jur, inclu-
siv asupra animalelor. Sunt de evaluat concepțiile
lui Aristotel, Apostolul Pavel, Augustin, Toma
d’Aquino, care au imprimat direcția în creștinism,
dar și cele ale lui Vasile cel Mare, Ioan Gură de
Aur sau Francisc de Assisi, care au desfășurat o
viziune creștină favorabilă altei atitudini față de
animale, diferită de cea provenită din influența
greacă antică. Darwin, cu evoluționismul său,
care demontează granița acceptată dintre oameni
și animale, sau Bentham, care a argumentat că din
faptul că un animal nu poate vorbi nu se poate
deduce că acesta nu suferă, pot fi puncte de sprijin
solide. „Cei mai mulți oameni s-ar putea să fie su-
periori animalelor neumane sub aspectul gândirii
raționale și al altor capacități spirituale. Totuși,
aceasta nu ajunge pentru a justifica frontiera pe
Heather Ramsdale
Black Thunder (2011), tehnică mixtă, 12,7 x 6 x 10 cm
care o trasăm între oameni și animale. Unii oa-
menii - copii mici și persoane cu handicapuri de
gândire grave - au mai puține capacități spiritua-
le decât unele animale, dar am fi șocați pe drept
dacă cineva ne-ar propune să-i închidem în cuști
și să-i sacrificăm pentru a-i mânca” (p.81). În fapt,
trebuie respins „specismul (Speziesismus)”- acea
concepție axată pe opunerea propriei specii față
de celelalte și pe instrumentalizarea acestora din
urmă, concepție înrudită, de altfel, cu rasismul,
sexismul și altele de această factură.
Desigur, atitudinea curentă a „specismului”
se alimentează din argumente privind hrana oa-
menilor. Peter Singer aduce în sprijinul tezei re-
nunțării la „specism” contraargumentul general
conform căruia oamenii ar putea avea o viață să-
nătoasă, cu costuri deloc mai mari, fără actuala
industrie a cărnii. Nu ar mai trebui ca, în numele
profitului, să se producă cruzimi.
Schimbarea de atitudine are loc deja odată cu
adoptarea de măsuri legislative prin care să nu se
mai accepte produsele animalelor tratate cu cru-
zime. De pildă, în California, din 2015 este în vi-
goare o lege care interzice folosirea cărnii anima-
lelor ținute în cuști, iar în Michigan se înaintează
pe direcția unor reglementări similare. Peste toa-
te, este limpede că „susținerea perpetuării unui
sistem bazat pe cruzime, de generare de produse
animaliere, este falsă” (p.87).
Cu un pas înainte în direcția schimbării atitu-
dinii oamenilor față de animale, Tom Regan (The
Case for Animal Rights, 1983; Defending Animal
Rights, 2000; Animal Rights, Human Wrongs. An
Introduction to Moral Philosophy, 2004) a temati-
zat „drepturile animalelor”. Argumentul său este
că „drepturi” sunt acolo unde avem de a face cu
„subiecți-ai-unei-vieți (Subjekte-eines-Lebens)”.
Or, multe animale se încadrează în categoria
O
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
21
o
ființelor ce sunt subiecte-ale-unei -vieți. De aceea,
ar fi un sofism similar cu „un Volvo nu este un
Ford, deci Volvo nu este automobil” să se rațione-
ze precum o fac mulți oameni de astăzi: „noi sun-
tem oameni și subiecți-ai-unei-vieți, deci avem
drepturi, iar animalele sunt subiecți-ai-unei-vieți,
dar nu au cum să aibă drepturi” (Tom Regan, Von
Menschenrechten zu Tierrechten, în Friederike
Schmitz, Hrsg., op.cit., p.102).
În fapt, oamenii și animalele împărtășesc mai
multe trăsături comune decât se acceptă în cultu-
ra curentă. În spatele privirii unui animal - miel,
câine, pisică etc. - este o viață mai complexă, cu
dorințele și trebuințele ei, cu amintirile și decep-
țiile ei, decât se crede. Corporal, animalele sunt
în multe privințe precum oamenii - cu aceleași
simțuri, cu același organe. Creierul face oarecum
sinteza impresiilor și la unii și la alții. „Nu numai
faptul că noi suntem, dar și ceea ce suntem nu se
mai poate înțelege independent de alte forme de
viață, din care noi ne-am dezvoltat”. Darwin are
dreptate să observe că „spiritul (Geist) animalelor
se deosebește de al nostru doar ca și grad, nu ca
natură” (p.108). Astfel că, dacă este să devenim, ca
oameni, consecvenți cu gândirea noastră, trebuie
să acceptăm că „animalele au de asemenea drep-
turi - între care dreptul de a fi tratate cu respect”
(p.110). Este timpul ca drepturile animalelor să fie
recunoscute și respectate.
Curentul identificării și configurării drepturi-
lor animalelor s-a extins în ultimele decenii. Tot
mai mulți intelectuali de cea mai înaltă calificare
s-au integrat acestui curent. Dintre filosofi, cerce-
tări cel mai departe duse au întreprins canadie-
nii Sue Donaldson și Will Kymlicka (Zoopolis. A
Political Theory of Animal Rights, 2011). Premisa
lor generală este că „orice ființă cu un bine su-
biectiv, adică orice ființă care trăiește viața dintr-o
perspectivă lăuntrică, trebuie să aibă drepturi ce
se impun repectate” (Von der Polis zur Zoopolis.
Eine politische Theorie der Tierrechte, în Frederike
Schmitz, op.cit.). Cu această premisă filosofii ca-
nadieni se atașează direcției celor care consideră
că drepturi revin „tuturor ființelor care posedă
sensibilitate sau conștiință”, încât hotărâtor este
„faptul simplu al existenței la sine (Selbstsein), nu
structura specifică acestuia. Hotărâtor este faptul
simplu că o ființă posedă interese, nu structura
specifică a acestor interese” (p.549). Aceste intere-
se îi asigură „un status moral instrinsec” (p.553).
Iar celui căruia îi revine asemenea status, are și
drepturi ce urmează să fie stabilite.
Unele categorii pe care le folosim în cazul oa-
menilor se pot astfel folosi și în cazul animalelor.
Aceasta înseamnă că „unele animale pot fi soco-
tite cel mai bine drept concetățeni ai comunității
noastre politice, altele ca cetățeni ai propriei lor
comunități suverane. Mai sunt și dintre acelea
care cad într-un șir de categoii intermediare, ce-și
generează fiecare propriile pretenții de echitate”
(p.553-554). Peste diferențe, este însă esențial să
gândim anaimalele ca ființe cărora le revin drep-
turi ca membrii ai polisurilor noastre umane și,
desigur, ai zoopolisurilor.
Cercetările pe direcția părăsirii concepției
consacrate de la Aristotel încoace, a animalului ca
obiect la dispoziția omului, și a reconceperii rela-
țiilor oamenilor cu animalele se lărgesc în lume
de la an la an. Una dintre cele mai ample astfel de
cercetări se datorează filosofului Richard David
Precht (Tiere denken. Vom Recht der Tiere und
den Grezen des Menschen, Goldmann, Munchen,
2016), care repune, după o scriere fascinantă
(Noahs Erbe, 1997) întrebarea simplă: suntem
drepți, ca unice animale care gândesc, cu animale-
le care au, totuși, o viață interioară? Autorul măr-
turisește că fascinația față de animale a mers la el
împreună cu conștiința vinovăției. Oamenii prac-
tică „o problematică și barbară abordare a anima-
lelor de către societate” (p.12), ce este de pus sub
semnul întrebării. Aceasta și pe fondul încuraja-
tor, dar încă de departe insuficient dezvoltat, creat
de preluarea în Legea fundamentală a Germaniei
(2002) a protecției animalelor (Tierschutz) drept
țel al statului (Staatsziel).
Dar, cu toți pașii făcuți și eforturile pentru o
schimbare, atitudinea nouă față de animale a ră-
mas, inclusiv în Occident, mai mult privată. În
schimb, s-a dezvoltat o industrie adversă anima-
lelor. „Niciodată nu a fost atât de mare prăpastia
între ceea ce oamenii socotesc drept corect în re-
lația cu animalele și ceea ce se practică. Atâta vre-
me cât noi concepem relația noastră personală cu
animalele ca o chestiune privată vom accepta mai
departe, social, cruzimea multiplicată de milioa-
ne de ori contra animalelor” (p.14). Trebuie făcut
mai mult decât se face socotind totul o chestiune
privată. Ne putem baza pe evoluții în paleoantro-
pologie, primatologie, economia comportamen-
tului, istorie, religie, filosofie, pentru a da „eticii
relațiilor cu animalele (Tierethik)” un sprijin și o
dezvoltare puternice.
Să privim istoric. Oamenii au început com-
portamente discutabile față de animale din mo-
mentul în care au descoperit în ele o rezervă de
„materie primă (Rohstoffreserve)”. Cu timpul
această folosire violentă nu a mai fost chestiona-
tă și a devenit obișnuință. „Nu numai folosirea și
sadismul, ci și iubirea rău înțeleasă, denaturarea
și chinuirea involuntară au determinat ulterior
abordarea umană a animalelor” (p.19). Până în
Evul mediu timpuriu animalele sălbatice au în-
trecut în număr animalele de folosință și de casă.
Din zorii capitalismului, proporția s-a schimbat.
Geografia lumii s-a populat cu întreprinderi agri-
cole, metropole industriale, autostrăzi, stâlpi de
înaltă tensiune. Lumea populată cu animale săl-
batice a rămas doar în basmele copilăriei.
Amenințarea din partea animalelor - cu ex-
cepția unor insecte, microbi, viruși, șoricei, șobo-
lani - nu mai este semnificativă pentru viața oa-
menilor. În fapt, omul este la fel de periclitat ca și
animalele de distrugerea stratului de ozon, deșer-
tificare, otrăvirea apelor. Nu mai este vorba astăzi
de adaptarea omului la natură, ci de adaptarea la
adaptarea lui, prin progresul realizat, la natură.
În exploatarea naturii omul a inclus de multă
vreme și exploatarea animalelor. Această evoluție
nu este ferită de paradoxe. „Omul stăpânește as-
tăzi planetele, dar evident nu se stăpânește pe sine”
(p.20). Probabil că nu mai există oameni, ci doar
peste șapte milioane de indivizi diferiți (p.20).
Nimeni dintre ei nu este responsabil de umanita-
te. „Oamenii sunt o comunitate, dar apartenența
la aceasta nu îndatorează să se intereseze de întreg
și să aibă grijă de el” (p.20). În mod curent, omul
este considerat o creatură a lui Dumnezeu, cu loc
special în lume, care poate sacrifica viața altor fi-
ințe, a căror viață este fără valoare, fără probleme.
Granița - viața altora - este trecută sistematic.
De cam patruzeci de ani s-a deschis însă dis-
cuția asupra acestei granițe. Peter Singer și filoso-
ful american Tom Regan au propus să se accepte
drepturi ale animalelor (Tierrechte) cu argumen-
tul că excluderea animalelor din etică ar fi un
scandal moral, cu rădăcini în prejudecăți religioa-
se. Întrucât, potrivit evoluționismului și omul este
animal, este cazul extinderii eticii la animale și al
denunțării „specismului” - acel „fel de aroganță”
a oamenilor care nu este, prin natura sa, altceva
decât rasimul (p.257) sau, și mai grav, omorârea
unui handicapat mental sau a unui om nenăscut.
Richard David Precht aduce argumentarea sa
prin analogie în acest punct dramatic, în care ea
deschide posibilitatea de a fi sesizate în societățile
de azi resturile unor ideologii funeste.
Desigur, din evoluționism s-a derivat și altă
direcție, ce s-a impus în ultimele aproape două
secole: cea a darwinismului social și a rasismu-
lui barbar. Din evoluția ce procedează prin lupta
pentru supraviețuire și trimful celui mai adaptat
acestea deduc consecințe ce justifică violența și
sunt, astfel, avertismente. Richard David Precht
are dreptate când scrie că „nu logica și raționa-
litatea, ci prejudecăți biologice și psihologice de-
dtermină granițele moralei noastre” (p.266), ca
oameni. El are dreptate și când atrage atenția că,
ducând mai departe tendința existentă, animalele
vor dispărea în Europa, sau vor rămâne cele care
satisfac nevoi industriale, de grădini zoologice, de
circ, de desene animate etc.
Richard David Precht nu ne spune încă, totuși,
ce este de făcut în situația în care argumentarea
darwinismului social nu a fost înfrântă definitiv.
El preferă deocamdată să relativizeze principiul
Bibliei, al omului făcut de Dumnezeu după chipul
și asemănarea sa: „nu există vreun criteriu că toți
oamenii se deosebesc de toate animalele” (p.270)
și ar trebui să ne mulțumim cu acest fapt.
Eu sunt de părere că nu trebuie renunțat la
postulatul locului privilegiat al omului în univers,
căci chiar din acest principiu se poate deduce alt-
ceva decât comportamentul barbar față de anima-
le. Tocmai pentru că omul are acest loc privilegiat,
el poate avea cu totul altă relație cu animalele de-
cât cea violentă, pe care tradiția ne-a transmis-o.
În plus, este foarte probabil că oamenii nu vor mai
avea față de ei altă relație dacă nu schimbă relații-
le lor cu animalele.
Induc relațiile cu animalele relații cu oame-
nii? Un răspuns netradițional, ce capătă actuali-
tate, s-a dat începând cu cunoscutul opus al lui
Horkheimer și Adorno, Dialektik der Aufklârung
(1947). Prin sesizări șocante - odată ce se „con-
fundă inteligența cu adversitatea față de spirit”, se
desfășoară „neobosita autodistrugere a iluminis-
mului” - cei doi filosofi chemau oamenii la au-
toexaminare. Teza lor - după care „supunerea a
tot ceea ce este natural de către subiectul stăpân
pe sine culminează, în cele din urmă, tocmai cu
dominația a ceea ce este luat orbește ca obiectiv,
a naturalului nud (blind Objektiven, Naturlichen)”
- nu mai este de mult socotită doar speculativă, ci
un adevăr perceput: și inteligența cu scop discuta-
bil devine sursă a acțiunilor diabolice.
În concret, dacă natura este doar obiect de pre-
lucrat, atunci, la limită, oamenii vor ajunge, prin
intermediul unor organizări ce anonimizează răs-
punderea, să se prelucreze unii pe alții. Prin natu-
ră, Dialectica iluminismului avea în vedere floră,
faună, cosmos, dar privirea era pe ceea ce s-a pe-
trecut în al doilea război mondial - exterminarea,
organizată industrial, a oamenilor, adică, atacarea
a ceea ce părea iluminismului și umanismului o
limită de netrecut - natura umană. Atitudinea față
de animale prefigurează atitudinea față de oameni
în ambele variante - adică și când atitudinea este
de violență și când aceasta este de protejare și gri-
jă. (Din volumul Andrei Marga, Filosofi și teologi
actuali, în curs de publicare)
■
22
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
filosofie
traduceri
Mazzino Montinari, Ce a spus
Nietzsche, II: Anii De La Basel
(1869-1879)
Mazzino Montinari, Che Cosa Ha Detto NIETZSCHE.
A cura e con una Nota di Giuliano Campioni, Adelphi
Edizioni, 2003 (Seconda edizione), p. 76-104: II. Gli
anni di Basilea (1869-1879). M. Montinari (1928-
1986) a fost lungă vreme profesor de Limba și litera-
tura germană la diverse universități italiene; dintre
scrierile sale amintim: Su Nietzsche (1981); Nietzsche
lesen (1982). Bun cunoscător al operei lui Nietzsche,
a inițiat și realizat, împreună cu Giorgio Colli celebra
ediție: Nietzsche. Werke und Briefwechsel. Kritische
Gesamtausgabe, W. de Gruyter, Berlin/New York
(1975 s.urm), reluată în: Sămtliche Werke. Kritische
Studienausgabe in 15 Einzelbanden, 1988 21999;
Sămtliche Briefe. Studienausgabe, 1986 (8 Bde, in
Kassette).
1.
La Basel Nietzsche a fost un profesor
sârguincios, atât la universitate cât și la
Pedagogium (un echivalent al liceului
nostu clasic). Numeroasele amintiri ale școlarilor
său îl descriu ca pe un dascăl omenos și în stare
de a-i îndemna la studiu chiar și pe cei mai lene-
și. Lectura improvizată a clasicilor, practicată la
Pforta a fost pe larg utilizată de Nietzsche pentru
a transmite asupra antichității cunoștințe și nu
locuri comune. În acest sens ne-au rămas manus-
crisele lecțiilor sale universitare. În baza acestora
este dificil a întrezări până la ce nivel ele ar de-
păși limitele unei informări redate cu acuratețe.
Naturalmente că acolo se află puncte de plecare
pentru ceea ce urmează să se spună apoi în opere.
Dar caietele rămân pentru totdeauna mai mult o
urmă scrisă a ceva ce va urma să fie expus oral.
Nietzsche reflectează îndelung asupra probleme-
lor educației tinerilor, asupra funcționării «in-
stituțiilor de cultură», și simte necesitatea unei
reforme a studiilor, dar idealurile sale pedagogi-
ce se înscriu într-un plan mai vast, de reformă a
culturii, adică în acele iluzii pe care el le nutrea în
anii de la Basel. Și care era centrul de gravitație al
vieții sale.
Războiul franco-prusian întrerupe pentru
câteva săptămâni activitatea sa de profesor: și
Nietzsche era presat de entuziasmul general al
națiunii sale și voia să participe la război. Putea să
o facă numai ca infirmier, pentru că acum era ce-
tățean elvețian. Dezinteria și difteria au luat sfâr-
șit, după câteva săptămâni în acest intermediu al
războiului. Consecințele victoriei germane și uni-
ficarea Germaniei sub Prusia lui Bismarck l-au li-
niștit puțin după dubii și neîncredere; evenimen-
tele Comunei din Paris l-au tulburat profund (ca
și pe Burckhardt), mai ales din cauza știrii false a
incendierii Louvre-ului de către comunarzi. Deși
colegul său Burckhardt îl detestase pe Wagner și
muzica sa, Nietzsche s-a simțit legat cu o profun-
dă simpatie și venerație față de marele istoric de
la Basel: și este de observat cum aceste sentimente
față de Burckhardt rămân o constantă în întreaga
sa viață și cum - pe de altă parte - Burckhardt a
avut în confruntările cu Nietzsche o poziție des-
tul de rezervată. În acei primi ani la Basel îi lega-
se dragostea comună pentru Schopenhauer, și o
concepție asupra civilizației grecești care atingea
surse comune și pentru care ei au exercitat unul
asupra altuia o influență reciprocă. Comună
ambilor este poziția critică față de imperiul lui
Bismarck, poziție care la Nietzsche va deveni mai
târziu un adevărat și propriu «antigermanism».
Dar - poate încă și mai important - este faptul că
Nietzsche însuși îl numește «sentimentul toam-
nei civilizației» (Fragmenti postumi, 28[1], 1878).
După citirea scrisorilor lui Burckhardt către ami-
cul Preen, sau aceea a lui Flaubert către George
Sand (1884), sau a Dialogurilor filosofice ale lui
Ernst Renan (1877; 1992) (Nietzsche cunoștea
aceste scrieri ale lui Flaubert și Renan): are sen-
zația că anul 1870 și apoi, mai ales, Comuna din
Paris, au reprezentat un eveniment capital pen-
tru toți exponenții intelectualității europene. Cu
evenimente diverse: resemnarea prudentă a lui
Burckhardt (spiritul care reedifica locuirea sa pe
ruine), nihilismul lui Flaubert, aristocratismul
scientist și reformator al lui Renan, sunt între al-
tele elemente cu care Nietzsche va veni în atingere
în reflecțiile sale asupra «toamnei civilizației». O
tradiție urmează să dispară cu toate instituțiile ei
și - azi noi vom adăuga - una nouă, care se va
forma, cu certitudine dincolo de toate previziu-
nile și diagnozele acelor scriitori, chiar și ale lui
Nietzsche.
Semnificativă, pentru modul în care Nietzsche
considera în acel moment criza europeană, este
scrisoarea pe care el o adresează amicului Carl
von Gersdorf la 21 iulie 1871: «Dincolo de con-
flictul națiunilor, care a terorizat, terificant și im-
previzibil ridicarea hidrei internaționale vor avea
loc și multe alte bătălii în viitor. S-ar putea să ni se
spună uneori că vom afla un acord asupra faptului
că tocmai în acel fenomen viața noastră modernă
sau, mai bine zis, întreaga veche Europă și statutul
ei, dar în prima linie civilizația latină, care acum
domină pretutindeni, va revela enorma infirmi-
tate căreia îi este afiliată lumea noastră: asupra
faptului că noi toți, cu întregul nostru trecut, sun-
tem responsabili de orori ale unor zile ca acestea:
astfel că trebuie să ne ferim de a imputa, cu orgo-
lioasă prezumție, numai celor dizgrațiați delictul
unei lupte împotriva culturii. Știu ce înseamnă
aceasta: luptă contra culturii. Când a apărut ști-
rea incendiului de la Paris, am fost pentru câteva
zile completamente distrus și înecat în lacrimi și
dubii: întreaga existență științifică și filosofică îmi
apărea ca ceva absurd, dacă într-o singură zi s-ar
putea ajunge la distrugerea operelor de artă cele
mai minunate, chiar a unor întregi epoci ale artei;
m-am agățat cu profundă convingere de valoarea
metafizică a artei, care nu poate să existe numai
pentru oameni sărmani, ci trebuie să îndepli-
nească și multe alte misiuni. Dar, și pe când eram
apăsat de durerea cea mai intensă, nu am fost
capabil de a arunca o singură piatră împotriva
profanatorilor, și care, pentru mine nu erau decât
purtători ai unei culpe universale, asupra căreia
este mult de reflectat!». Punctul de vedere al «cul-
turii» (Kultur) este pentru Nietzsche decisiv, și
prin «cultură» el înțelege ceea ce încă Burckhardt
expunea în lecțiile sale asupra studiului istoriei
(urmărite de Nietzsche în toamna lui 1870): o
potență esențialmente antagonistă față de stat
și în genere de toate forțele publice constituite.
«Ea», spune Burckhardt «acționează modificând
și subminând neîncetat cele două instituții stabile
[adică statul și religia] ale vieții, măcar cât aceas-
ta nu a fost aservită și constrânsă în granițe certe
pentru scopurile lor. De altfel, cultura este criti-
ca celor două, orologiul care indică ora în care în
acestea forma și conținutul [adică, încă o dată: în
stat și în religie] nu mai coincid» (J. Burckhardt,
Uber das Studium der Geschichte, 1982, trad. ita-
liană 1998, p. 72). Culturii i se contrapune - în
scrisoare, civilizația «latină», după o antiteză cer-
tamente cunoscută de filologul clasic Nietzsche,
pe care trebuia să o fi aflat la marele Friederich
August Wolf (1759 - 1824), dar nu cu un suport
important în conținut al celor două concepte;
aceasta întrucât Wolf contrapunea «ordonării ci-
vile a poliției, mai exact civilizarea (civilisation),
la care au putut ajunge popoarele Orientului antic
(egiptenii, evreii, persanii), cultura fiind proprie
grecilor, dar și romanilor (F.A. Wolf, Darstellung
der Altertunsswissenschaft..., 1833, p. 12). Acum
civilisation «latina», adică franceză, nu că nu s-ar
putea spune civilizația modernă burgheză, care
era responsabilă de relele prezentului, cât și de
insurecția proletară de la Paris, protagoniștii că-
reia sunt, pentru Nietzsche «purtătorii» unei cul-
pe universale, asupra căreia e mult de reflectat!».
Acesta este maximum de comprehensiune pe care
profesorul universitar Nietzsche îl putea demon-
stra pentru un fenomen cu totul în afară de no-
țiunile sale de istorie socială: a nu se uita «hidra
internațională», adică Internaționala lui Marx și
Engels, care ținuse în Elveția majoritatea congre-
selor sale (în 1866 la Geneva, în 1867 la Lausanne,
și - 13 septembrie 1869 - adunarea de la Basel,
când Nietzsche se afla aici de câteva luni). Pe de
altă parte, nu rezultă că nu au fost mulți profesori
universitari germani care au aprobat Comuna
pariziană; amintim numai pe Privatdocent Karl
Eugen Duhring la Berlin (care era un cap - cum
se obișnuiește a se spune - destul de confuz, la
care conviețuiau socialismul, antisemitismul și
antimarxismul!). Contrariu civilizației burgheze
moderne Nietzsche căuta salvarea în «valoarea
metafizică» a artei, dar ca și amicul și camaradul
său de luptă Richard Wagner, în «misiunea ger-
mană» (în aceasta se distanța pentru un moment
de Burckhardt). Citim astfel în acea scrisoare:
«... dacă pentru noi s-ar putea susține încă o cau-
ză după barbara intermediere a războiului, acesta
este spiritul eroic, și în același timp reflexiv, care
spre surpriza mea, aproape o frumoasă și neaș-
teptată descoperire, l-a găsit în exercițiul nostru
proaspăt și viguros, cu antica vigoare germanică.
Pe acesta e posibil să construim; și e îngăduit să
sperăm din nou: Misiunea noastră germanică nu
e încă încheiată! E animată mai mult ca niciodată:
căci încă nu a fost distrus totul de superficialita-
tea și eleganța franco-ebraică [!] și de lăcomia de
afaceri a „epocii actuale”». Wagner nu a putut să
se exprime în mod deosebit (și la circa cincizeci
de ani după, să refacă din acest complex de an-
titeze, «franceze» și «germanice», civilisation și
Lultur, numai cu diverse accente, dar sub semnul
lui Schopenhauer, Wagner și Nietzsche, Thomas
Mann a scris Betrachtungen eines Unpolitischen
(Considerații ale unui nepolitician, Berlin, 1918,
trad. italiană 1997).
Dar era Nietzsche completamente «wagne-
rizat?» (Fragmenti postumi, 41[2] 1885). Da, cel
O
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
23
o
puțin de la acel 17 mai 1869, când a vizitat prima
dată Triebschen, până la altă zi de mai (22, ani-
versarea nașterii lui Wagner) a lui 1872, când a
asistat la punerea pietrei de temelie a teatrului de
la Bayreuth, și apoi la executarea Simfoniei a IX-a
a lui Beethoven, dirijată de Wagner. Rămas singur
după sfârșitul «idilei de la Triebschen», el a trebuit
să dea mai multă atenție dubiilor asupra «misiunii
germane» și asupra posibilității de a se reforma
a artei wagneriene, în parte deja înflăcărat, dar
totdeauna învins sub irezistibila fascinație directă
a personalității lui Wagner. Orgolios artist și om
de teatru, revoluționar și feuerbachian în prima
jumătate a vieții sale, reformator al artei și scho-
penhauerian în cea de a doua, inamic al obscu-
rantismului clerical, dar plin de simpatie pentru
spiritul luteran, admirator entuziast al tragediei
grecești (Oreste de Eschil) și al lui Shakespeare,
disprețuitor al «eleganței» și «modei» franceze,
propunător convins al «virtuții germanice» a «tâ-
nărului german» (Schiller), sincer și estrovertit
până la brutalitate în raporturile sale personale,
capabil de ilaritate și veselie contagioasă și dedat
totodată accentelor de mânie disprețuitoare și ne-
stăpânită, iubitor al luxului și plin de compasiune
pentru lucrătorii exploatați, incapabil de a înțelege
valoarea bunului (în special dacă-l primise cu îm-
prumut), dispus să sacrifice totul și pe toți pentru
actualizarea «ideii Bayreuth-ului», prieten al ani-
malelor și dușman al evreilor - acesta era Wagner,
cel mai mare artist al timpului său, ultimul geniu
romantic care a crezut în propria genialitate.
Alături de el, în retragerea de la Triebschen pe lo-
cul celor patru cantoane, Cosima - fiica adulteri-
mă a contesei d’Angoult și a lui Franz Liszt, - care
îl părăsise pe Hans von Bulow pentru a-l urma pe
Wagner; unul dintre produsele cele mai rafinate
ale educației franceze și catolice transplantat în
cultura germană, chiar în germanismul protestant
(deși nu a ajuns niciodată să scrie germana fără
erori); dotată cu o inteligență superioară și obiș-
nuită să aibe de a face cu persoanele cele mai in-
fluente ale epocii în arte și literatură, în muzică și
în teatru; plină de credința în misiunea ei în «ser-
viciul geniului», dar și paznic inflexibil al intere-
selor «geniului», gata să combată cu intransigență
orice «deviere» de la respectul ideilor lui Wagner;
creștină și schopenhaueriană, religioasă până la
superstiție și la credință în miracole; cultă, fasci-
nantă, neliniștită, capabilă de mari delicatețe în
prietenie; scrierile sale către Nietzsche, poate încă
mai mult decât cele ale lui Wagner (căruia ea îi
este în totul aproape totdeauna portavoce), lasă să
se înțeleagă, cum scria Nietzsche lui Rohde: «... și
Heather Ramsdale	Scarlet and Pale (2018)
beton,placă MDF, culori acrilice, 160x 147 x 19 cm
eu am Italia mea... se cheamă Triebschen... Dragă
prietene, ceea ce eu aflu și văd, ascult și înțeleg aici
este de nedescris. Schopenhauer și Goethe, Eschil
și Pindar trăiesc încă, crede-mă» (Scrisoare din 3
septembrie 1869).
2	. Formularea esențială a problemelor care
îl preocupau pe Nietzsche în acei ani la Basel se
găsește în conferința pe care acesta o ține, la 1
februarie 1870, pe tema Socrate și tragedia, una
dintre numeroasele lucrări care au precedat pu-
blicarea Nașterii tragediei. În descrierea figurii lui
Socrate ca «herald al științei», Nietzsche zice: «...
știința și arta totuși se exclud...» (Opere, III, 11,
40). Identificarea socratismului cu știința secolu-
lui al XIX-lea este cel puțin tot atât de «antiistori-
că» și arbitrară pe cât și credința lui Nietzsche în
«nașterea» tragediei clasice prin opera lui Wagner.
Dar acea afirmație conține în sine dezvoltarea ul-
terioară a gândirii lui Nietzsche și ar putea sta ca
motto chiar și în fața perioadei sale considerată
ca pozitivistă. De fapt, în postulatul că știința
și arta se exclud reciproc este valabil, fie pentru
Nietzsche wagnerianul, fie pentru Nietzsche «spi-
rit liber», numai consecințele sunt opuse.
Devalorizarea raționalității «socratice» contra-
pusă fie «viziunii» apolinice fie extazului dionisiac
își atinge culmea în Nașterea tragediei. În planul
compoziției cărții sale, Nietzsche scria amicu-
lui Rohde de la Lugano la finele lui martie 1871:
«Trăiesc, în ce privește filologia, într-o înstrăinare
insolentă, care mai rău nici nu s-ar putea gândi...
deodată mă simt transformându-mă în filosof și
deja cred în mine; ba încă sunt și pregătit pentru
cazul că ar trebui să devin poet». Îndoiala pe care
cele spuse în carte asupra tragediei ar fi putut fi
spusă în poezie se găsește nu numai în autocri-
tica posterioară lui 1886, ci și într-o însemnare a
amicului său Rohde, care datează chiar din acei
ani ai Nașterii tragediei. Ceea ce se spunea despre
«obscuritatea purpurie» (Rohde) a considerațiilor
lui Nietzsche asupra originei dramei grecești era
o «metafizică a artei»: «Cum poate ceea ce e brut
și dezarmonic, conținutul mitului tragic, să sus-
cite plăcere estetică?» este pus în ultimele pagini
ale Nașterii tragediei (cap. 24). «Aici ar fi necesar
să ne ridicăm cu un elan îndrăzneț într-o meta-
fizică a artei, în timp ce eu repet ceea ce am spus
deja, că existența și lumea par justificate numai
ca un fenomen estetic: și în acest sens chiar mi-
tul tragic trebuie să ne convingă că urâtul însuși
și dezarmonicul constituie un joc artistic, pe care
voința, în plenitudinea eternă a plăcerii îl joacă cu
ea însăși». Acesta e, după Nietzsche, «fenomenul
originar» (Urphanomen, termenul e goetheen) al
artei dionisiace. În pasajul citat e vizibilă urma
schopenhaueriană, dar și o inovație decisivă pe
care Nietzsche o simțea ca «proprietate funciară»
a sa, încă netransformată în «proprietate mobilă,
curentă, în monedă» (Scrisoare către E. Rohde,
4 august 1871). Această inovație constă în faptul
că la Nietzsche voința lui Schopenhauer nu vine
negată în contemplarea estetică, ci chiar ea însăși
«jucându-se cu ea însăși» se justifică în existență
întrucât aceasta este fenomen estetic. Cunoaștem
puternica impresie pe care a făcut-o studentului
Nietzsche lectura lui Schopenhauer, impresie da-
torată mai cu seamă «brutalității» și «dezarmoni-
ei» pe care «lumea ca voință» o releva în descrierea
lui Schopenhauer, și Nietzsche se menține ferm
la această cunoaștere chiar atunci când de-a lun-
gul lecturii lui Friederich Albert Lange, a lui Otto
Liebmann și a lui Kuns Fischer asupra lui Kant
- reține că trebuie criticate fundamentele teoriei
filosofiei a lui Schopenhauer (în 1868). Tendința
lui Nietzsche este opusă celei a lui Schopenhauer
chiar în Nașterea tragediei, pentru că Nietzsche,
cu toate că o neagă, vrea să justifice viața întreagă,
așa cum este, chiar întrucât e «fenomen estetic»;
pentru aceasta ar părea că citește amicului Rohde
o «mare cosmodicee» (Scrisoarea lui E. Rohde, la
6 februarie 1872). Și o continuă tentativă de cos-
modicee ar trebui să definească întreaga filosofie
a lui Nietzsche. Chiar și acolo unde, totuși, găsim,
ca în cazul antagonismului dintre știință și artă,
un motiv fundamental al gândirii lui Nietzsche.
O să vedem că și Zarathustra își are cosmodiceea
sa. Credem chiar că putem îndrăzni această afir-
mație: impulsul filosofic originar al lui Nietzsche
e căutat în voința sa de «a zice da» vieții, precum
și în circumstanțe asemănătoare, deși răul și su-
ferința nu vor înceta niciodată să trezească în el
- în forme chiar patologice - sentimentul scho-
penhauerian de compasiune.
Transformarea acestei posesii în monedă cu-
rentă, adică aplicarea acelei intuiții a fenomenu-
lui originar dionisiac la viața reală, ar fi ca rezul-
tat imposibil. Împotriva «optimismului» acelui
Jetztzeit (expresia lui Schopenhauer pentru a de-
semna «epoca modernă»), adică împotriva valo-
rilor societății burgheze a timpului său, Nietzsche
exalta societatea și statul grec.
Nașterea mitului germanic traversând dra-
ma wagneriană este speranța pe care o exprimă
Nietzsche la sfârșitul cărții sale. Dar această spe-
ranță se dezvoltă din interior. Nietzsche știa si-
gur că prin intermediul filologiei clasice a ajuns
la viziunea sa asupra dramei grecești, grație însă
și unei tradiții determinate filologice și istorice:
Schlegel și Muller, Creuzer și Welcker, Burckhardt
și încă maestrul său Rilschl. Cu toate că suferise
de «maladia istorică», în ultimă analiză Nietzsche
nu putea să facă nimic din «sensul istoric», și
aceasta e riposta semnificativă a Inactualei asupra
istoriei (1874), care în mod cert nu conține - cu
tot patosul său - indicații pentru «a se vindeca»
de această maladie. Dar aceasta vrea să spună că
omul modern nu poate să recupereze conștient
«orizontul circumscris» mitului. Deja în 1874
Nietzsche e în prada dubiilor în ce privește spe-
ranțele sale wagneriene. Fără a vorbi de acele as-
cunderi în germanism, care erau stinse cel puțin
începând din 1873. Pentru a explica fenomenul
artei wagneriene, Nietzsche - în 1874 - recurge
la conceptul de «commediante». Comediantul
trebuie «menținut» pentru a crea o iluzie, dar
«afirmarea iluziei cu orice preț» (știind că e ilu-
zie și făcând-o să treacă drept adevăr) este ceea
ce Nietzsche în toamna lui 1883, referindu-se
expres la perioada sa wagneriană, va invoca «ie-
zuitismul» său (Frammenti postumi, 16 [23]). Nu
degeaba Cosima se bucura că tânărul ei amic se
reîntorsese la studii filologice pentru că «odată cu
Schopenhauer filosofia a ajuns la limitele ei» (cfr.
Scrisoarea lui E. Rohde către Nietzsche, 26 ianua-
rie 1873). Totuși, Nietzsche vrea în continuare să
filosofeze. Între 1873 și 1875 se împlinește în el
o evoluție subterană pe care o va exprima într-o
însemnare intimă din vara lui 1875: «Nu va tre-
ce mult timp și va trebui să manifest opinii care
sunt considerate josnice pentru cel ce le nutrește;
atunci chiar și prietenii și cunoscuții vor deveni
timizi și temători. Va trebui să trec și prin acest
foc. Apoi îmi voi aparține totdeauna cel mai mult
mie însumi» (Frammenti postumi, 5 [190]).
(traducere de Alexandru Boboc)
■
24
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
social
„Analfabetismul
funcțional” al sistemului
de învățământ
■ Adrian Lesenciuc
Programme for International Student
Assessment, cunoscut sub inițialele PISA,
este o evaluare internațională standardi-
zată, inițiată de Organizația pentru Cooperare
Economică și Dezvoltare (OECD), destinată copi-
ilor de 15 ani. Rezultatele evaluării se concretizea-
ză într-un profil al cunoștințelor și deprinderilor
elevilor. Ele devin publice ca indicatori contextu-
ali și ai tendinței și reflectă, în realitate, capitalul
de cunoștințe și deprinderi necesare vieții adulte.
Cu alte cuvintele, testele PISA evaluează nivelul
de pregătire pentru viață al elevilor de 15 ani.
Cum arată rezultatele PISA în România? La
ultima testare, cea din 2015, s-a constatat o îm-
bunătățire a performanțelor pe toți cei trei indi-
catori: matematică, științe și lectură față de prima
testare la care România a participat, cea din 2006,
dar o scădere, din nou la toți indicatorii, față de
precedenta, din 2012 și, evident, o îndepărtare de
media OECD. Dincolo de rezultatele absolute sau
relative, mai ales dincolo de clasamente și compa-
rații internaționale, rezultatele sunt îngrijorătoare
dintr-o anumită perspectivă. PISA nu furnizează
doar date, privite tendențial, despre capacitatea
copiilor de 15 ani de „inserție” adecvată în viață,
ci și date despre politicile și practicile educaționa-
le. Prin urmare, rezultatele PISA pot fi prelucrate
și pot constitui instrumente de proiecție, de adec-
vare la realitățile configurate ale unei vieți viitoa-
re, pe coordonate pe care OECD le analizează și
utilizează global, dar ele ar trebui să fie, în primul
rând, un indicator pentru politicile educaționale
și pentru proiecția curriculum-ului național.
Ce anume determină, însă, menținerea (și
confirmarea) poziției învățământului românesc
în zona îndepărtată de media OECD? Mai întâi
o proiecție a structurii și modelului educațional
românesc pe alte principii (demult abandonate în
Occident sau în Extremul Orient) decât cele ale
țărilor cu scoruri PISA mai bune, adică o men-
ținere în alte realități proiective, în condițiile lip-
sei unei strategii educaționale naționale. Apoi o
menținere a curriculum-ului pentru învățămân-
tul obligatoriu în realitățile proiective (cu izul
politic inclus) de acum mai bine de cincizeci de
ani. Nu în cele din urmă, o formare a profesorilor
după cerințele izvorâte din acel curriculum, adi-
că adecvate unor realități din alte vremuri, apuse.
Eticheta de „analfabetism funcțional” nu trebuie
lipită produsului educației, ci sistemului educați-
onal rămas analfabet.
În ultimii ani de viață, academicianul Solomon
Marcus, o voce emblematică a elitei intelectuale
românești, a început o campanie de conștientiza-
re a „rănilor deschise” ale educației românești. Și,
chiar dacă acest diagnostic începea invariabil cu
ignorarea nevoilor educaționale ale copilului sau
adolescentului, tot invariabil pe poziția a doua se
situa „ignorarea imperativelor societății globali-
zate actuale”. Iar lista conținea aspecte privitoare la
„mentalități înapoiate”, programe de învățământ
„care ratează cele mai spectaculoase evenimente
ale științei în ultimii 150 de ani”, manuale neinte-
ligibile și, un subiect deja dezbătut, valul antiedu-
cațional (academicianul Marcus îl vedea tsunami)
al străzii, al societății civile, al mass media. Să re-
venim la punctul de plecare: neadecvarea învăță-
mântului românesc la realitățile educației începu-
tului de mileniu III. În ultimii cincizeci de ani s-a
produs o schimbare paradigmatică, abandonul
treptat al vechiului orizont cantonat în realitățile
unei alte vieți, ale unei alte societăți, în favoarea
unei lumi care a conștientizat orizontul propriei
deveniri în acord cu noile tehnologii, cu noile im-
perative formative. Este adevărat că acolo unde
educația formală nu a reușit să se adapteze realită-
ților societății s-au dezvoltat diferite modalități de
compensare, dar tocmai această posibilitate a fost
exploatată de cei care, înțelegând nevoia firească a
omului de căutare a mijloacelor de comunicare de
masă, în ultima perioadă a new media, au interve-
nit prin căi îndepărtate de etica educației formale.
Profesorul român Mihai Nadin a înțeles aceste
transformări în curs în urmă cu peste treizeci de
ani și a publicat, în 1997, o carte cu un excepțio-
nal răsunet la nivel mondial: The Civilization of
Illiteracy. Cartea a fost tradusă în limba română și
publicată la 29 de ani distanță1, rămânând în so-
cietatea românească, din păcate, la fel de actuală.
Mihai Nadin a înțeles că paradigmele au la bază
limbaje diferite, care necesită alfabetizări diferite.
Civilizația scrisului, care a produs un set de siste-
me de valori adecvate modernității, este urmată
firesc de o civilizație a noilor tehnologii comuni-
caționale, care necesită realfabetizare. Civilizația
analfabetismului se referă la perioada de trecere
între cele două paradigme sociale globale, între
cele două paradigme ontologice, mai exact, în care
fără alfabetizarea necesară noii societăți, coeren-
ța sistemelor de semne ale civilizației anterioare
nu poate fi pusă în valoare. Dar alfabetizarea este
cuprinzătoare, iar declinul ei „nu poate fi redus la
stadiul educației, la nivelul economic al unei nați-
uni, la statutul grupurilor sociale, etnice, religioa-
se sau rasiale, la un sistem politic sau la o istorie
culturală” (Nadin, 2016:5-6). Totuși, legătura cea
mai puternică a alfabetizării este cu învățământul
(cu educația în toate formele ei, în special a ce-
lor instituționalizate), iar abandonul alfabetizării
clasice, moderniste, presupunând scrierea-citirea
necesare performării ulterioare, se produce odată
cu abandonul educației de tip „container”:
Schimbarea majoră o reprezintă trecerea de
la modelul de tip „container” al educației - co-
pilul fiind containerul gol care trebuie umplut
cu limbaj, istorie, matematică și cam atât - la o
educație euristică. [...] Recurgând în continu-
are la aroganța alfabetizării, unii pedagogi nu-
mesc modelul container „a-i învăța pe studenți
să gândească”. Ei nu-și dau seama că studenții
gândesc, fie că îi învățăm să o facă, fie că nu.
Studenții de toate vârstele sunt conștienți de
schimbare și familiarizați cu diversele moduri
de interacțiune, între ei și cu tehnologia, aflate
mai aproape de condiția lor decât de aceea a
profesorilor lor (Nadin, 2016:322).
În termenii lui Nadin, sistemul românesc de
educație, asupra căruia planează procentul de
42% de „analfabetism funcțional” rezultat din
testele PISA aplicate în 2015, este un sistem care
se menține în vechea paradigmă, nu tocmai fo-
lositoare în contextul cerințelor de realfabetizare.
Altfel spus, în condițiile în care alfabetismul școlii
clasice, cu rădăcini în proiecția de acum cincizeci
de ani, nu mai poate fi suficient, sistemul româ-
nesc de învățământ este incapabil să dea rezultate
mai bune. În interpretarea brută se spune astfel:
elevii știu să citească, dar nu reușesc să înțeleagă
textele. Acesta ar fi „analfabetismul funcțional”.
În realitate, sistemul românesc de învățământ a
reușit să citească parcursul educației actuale, în
plină „civilizație a analfabetismului”, dar nu a re-
ușit să înțeleagă modalitățile de adaptare la par-
curs. Iar profesorii, școliți în vechea paradigmă,
a alfabetizării, sunt nealfabetizați în noul context.
Ei chiar trăiesc cu impresia că îi învață pe elevi să
gândească într-o lume globală, dar sunt incapabili
să și-o imagineze, să navigheze în realitățile create
de noile tehnologii. Elevii, realfabetizați, nu înțe-
leg cantonarea profesorilor în vechea paradigmă
și, prin urmare, încearcă să caute drumuri priel-
nice ale cunoașterii în orizontul celei noi. Dar le
lipsește parcursul metodic, în timp ce profesorii
„alfabetizați” nu reușesc să citească noua realitate.
De aici bulversarea. De aici parcursul cu sincope.
De aici imposibilitatea de aliniere.
Probabil că nu aș fi început de la proiecția tes-
telor PISA dacă anul 2018 nu ar „amenința” cu
noua testare, care se „întâmplă” o dată la trei ani.
Mai mult, începând din acest an, pe lângă indica-
torii clasici, testele PISA vor include și evaluarea
„competențelor globale”. Iar cum curriculum-ul
național monobloc nu are o reală dimensiune
interculturală, nu mică ne-ar fi mirarea să con-
statăm, eventual, o formă de neadaptare, ca să nu
recurgem prea des la formula de „analfabetism
funcțional”. Și asta în condițiile în care românii
sunt eidetic deschiși la contactul cu Celălalt.
Dacă va fi să fie așa, vom avea șanse să sperăm
vreodată într-o Strategie Națională a Educației?
Ar fi utilă măcar pentru a afla pe ce lume trăim și
pentru ce trebuie să ne pregătim. Pentru că, arun-
când o privire spre vest, vom constata că germanii
s-au grupat exemplar în jurul propriului sistem
educațional când rezultatele la testele PISA nu au
fost mulțumitoare.
Note
1	Mihai Nadin. [1997] (2016). Civilizația analfabe-
tismului. Traducere: Luana Stoica. București: Editura
Spandugino. 946p.
2	În tot acest fragment, termenul englezesc „stu-
dent” este tradus inadecvat prin student. El înseamnă
„școlar”, obiect și subiect al educației, totodată parte-
ner în actul educațional, indiferent de vârstă sau de ni-
velul de formare la care ne raportăm. Nu întâmplător,
Mihai Nadin menționează ulterior „studenții de toate
vârstele”, pentru a cuprinde în această formulă întreaga
materie educabilă prin sistemul formal de învățământ.
■
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
25
religie
Teo-fenomenologia
iubirii la părintele
Dumitru Stăniloae (I)
■ Nicolae Turcan
Oanaliză fenomenologică a iubirii la
Părintele Stăniloae pornește de la o pre-
supoziție: că teologul român nu este
străin de această direcție filosofică. Într-adevăr,
Stăniloae folosește termeni ai fenomenologiei și,
după cum s-a remarcat deja, a fost influențat de
această direcție filosofică, fie prin existențialismul
lui Heidegger, fie prin psihologia fenomenologică
a lui Biswanger, pentru a cita doar două exem-
ple. Accentul pus pe experiență, pe trăirea lui
Dumnezeu - accent care, după opinia lui Andrew
Louth, „constituie dinamismul gândirii sale”i -
s-a ivit, pe de o parte, din dialogul cu Tradiția
Bisericii, însă pe de altă parte din dialogul perma-
nent cu filosofia și cu anumite idei existențialiste.2
Fenomenologia este o metodă filosofică și o fi-
losofie totodată ce are ambiția de a studia fenome-
nele prezente în conștiința intențională și modul
lor de apariție și de constituire. Întrebarea feno-
menologică asupra iubirii în gândirea Părintelui
Dumitru Stăniloae poate fi împărțită în trei di-
recții, după structura conștiinței: direcția ego-ului
transcendental, a întrebătorului; direcția intenți-
onalității, pe care Husserl o numește „noetică”; și
direcția fenomenului propriu-zis prezent în con-
știință, numită de Husserl „noematică”.
Intenționalitate și reducție. Intenționalitatea
este definită de Husserl ca „particularitatea gene-
rală și fundamentală a conștiinței de a fi conști-
ință despre un anumit obiect și, în calitatea ei de
cogito, de a purta în sine propriul său cogitatum”.3
Heather Ramsdale
Fără titlu (2010), raze electroluminiscente de dimensiuni variabile, 180 x 20 x 12,7 cm
Stăniloae reține structura intențională a conști-
inței pe care o folosește pentru a defini omul ca
persoană, înțeles atât ca sine substanțial, cât și
ca orientare către celălalt, ca intenționalitate: „S-
ar putea spune că persoana trăiește simultan pe
două registre: în sine și în relație, sau în relațiile
cu alții. [...] Dar un subiect închis într-o singu-
laritate totală nu se poate concepe. Subiectul se
referă la ceva. E propriu lui acest paradox: e o sine
de nestăpânit și se referă la ceva.”4
Această definiție fenomenologică se referă
la om într-un mod mai degrabă existențialist,
de inspirație heideggeriană, plasându-l, ca per-
soană, în interiorul unor relații inter-personale.
Intenționalitatea este o „structură fundamenta-
lă”5 a omului, un fel de existențial (în termenii lui
Heidegger). În acord cu antropologia sa mistică,
Stăniloae lărgește sensul conceptului de intențio-
nalitate cu un atribut nou: infinitatea. Astfel, în
Teologia dogmatică ortodoxă I, el oferă o definiție
asemănătoare a omului, definiție care enumeră,
pe lângă raționalitate, și „intenționalitatea fără
sfârșit îndreptată spre altul”, „iubirea nelimitată”
și „libertatea nemărginită”.6
În ce raporturi se află iubirea cu această inten-
ționalitate infinită? Mai mult decât un fenomen
oferit de intenționalitate, iubirea reprezintă pen-
tru Stăniloae intenționalitatea însăși, prin care
se vizează comuniunea cu celălalt, care poate
fi Dumnezeu sau omul. În cuvintele Părintelui
Stăniloae, „Intenționalitatea după comuniune e
dragoste”7, pentru că omul deține în mod origi-
nar, ca sens și rațiune de a fi, o „intenționalitate
spre comuniune”8, care este totodată „caracteris-
tica stării de dragoste”9 ce se manifestă în ciuda
păcatului strămoșesc. Să reținem deci această si-
nonimie dintre intenționalitate și dragoste, care
apare în definiția omului.
Gândind omul ca persoană aflată în mod fun-
damental în comuniune cu ceilalți, Stăniloae
subliniază caracterul intersubiectiv al intenționa-
lității iubirii, care nu mai poate fi analizată doar
unilateral, dinspre o persoană către cealaltă, ci
și invers. Reciprocitatea iubirii, despre care vom
vorbi mai târziu, ne obligă să înțelegem intențio-
nalitatea în ambele sensuri: persoana care iubește
este la rândul ei afectată de iubirea celuilalt, ori de
refuzul iubirii celuilalt. Intenționalitatea infinită
a iubirii este, așadar, dublată de o „contra-inten-
ționalitate”10, pe care omul o experiază în cadrul
comuniunii de dragoste.
Fără a folosi acest termen de „contra-intenți-
onalitate”, Stăniloae înțelege totuși intenționalita-
tea spre comuniune în același sens, apropiindu-se
mai degrabă de fenomenologia lui Marion, decât
de cea a lui Husserl. Iubirea nu doar vizează pe
celălalt, pentru a-l constitui ca obiect noematic al
conștiinței intenționale și pentru a conchide, prin
analogie și empatie că este tot o ființă umană, care
deține aceleași acte intenționale; iubirea ca inten-
ționalitate experimentează contra-intenționalita-
tea celuilalt, ca răspuns sau refuz, ca realizare a
comuniunii sau eșec al ei.
Note
1	Opinia îi aparține lui Andrew Louth, „Review
Essay: The Orthodox Dogmatic Theology of Dumitru
Staniloae”, Modern Theology 13, 2 (aprilie 1997), p.
261; apud Silviu Eugen Rogobete, O ontologie a iubirii:
Subiect și Realitate Personală supremă în gândirea pă-
rintelui Dumitru Stăniloae, trad. Anca Dumitrașcu și
Adrian Guiu, Polirom, Iași, 2001, p. 27.
2	Silviu Eugen Rogobete, O ontologie a iubirii, p.
121. De fapt, și Părintele Florovsky sublinia că teologia
patristică are un „caracter existențial” (vezi Georges
Florovsky, Biserica, Scriptura, Tradiția: trupul viu al
lui Hristos, trad. Florin Caragiu, Platytera, București,
2005, p. 416).
3	Edmund Husserl, Meditații carteziene (Paradigme),
trad. Aurelian Crăiuțu, Humanitas, București, 1994, p.
64, § 14.
4	Dumitru Stăniloae, „Dumnezeu este iubi-
re”, Ortodoxia XXIII, 3 (1997); apud Silviu Eugen
Rogobete, O ontologie a iubirii, p. 98.
5	Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea
omului, ediția a 2-a, Omniscop, Craiova, 1993, p. 76.
Calinic Berger o descrie drept o „experiență existenția-
lă”, în Teognosia - sinteza dogmatică și duhovnicească a
părintelui Dumitru Stăniloae, trad. Nectarie Dărăban,
Deisis, Sibiu, 2014, p. 417.
6	Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă,
vol. 1, ediția a doua, Institutul Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 356.
7	Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea
omului, p. 125.
8	Ibidem, p. 122.
9	Ibidem, p. 76.
10	Termenul de „contra-intenționalitate” apare în
Michel Henry, Întrupare: o filozofie a trupului, trad.
Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2003, p. 157, § 18.
■
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
Destinul românesc
Un concept perimat sau mereu actual!?
■ Vistian Goia
Viața politică românească de după revolu-
ția din 1989 a fost și este tot mai năuci-
toare pentru o bună parte a locuitorilor
de pe meleagurile noastre. Aproape nimic nu este
statornic, dimpotrivă, speranțele semenilor sunt
stopate și, uneori, chiar zădărnicite de „gândirea”
șchioapă a politicienilor din toate partidele aflate
la guvernare ori în opoziție. Tinerii pleacă rapid
în străinătate. Bătrânii se resemnează în saloanele
spitalelor sau în fața altarelor din bisericile de di-
ferite culte.
De aceea, puținii intelectuali lucizi și patrioți
se întreabă, firesc, care este destinul românesc în
anii pe care îi trăim și în cei care urmează? De-a
lungul vremii, numeroși scriitori, gânditori, isto-
rici și oameni de cultură s-au încumetat să răs-
pundă într-un fel sau altul la întrebarea amintită.
Camil Petrescu credea că oamenii „au avut tot-
deauna dorința de a-și cunoaște destinul”. Poetul
Alexandru Pelimon (1822-1881) exclama în vea-
cul al XIX-lea: „Destin fatal pentru o nenoroci-
tă națiune care suferă așa de greu”! Oare, astăzi,
nu suferă cam tot așa? Nicolae Filimon credea că
„Tot omul își are destinul său, de care nu poate
fugi”. Al. Macedonski exclama: „mizerabilul des-
tin!” Cioran considera că „Individualitatea este o
fatalitate, este destin închis în sâmburele vieții”
ș.a.m.d.
Istoricii români au încercat de-a lungul vre-
mii să definească destinul în moduri diferi-
te. Termenul a fost echivalat cu cel de „soartă”,
„viitor”, chiar cu o forță supranaturală care hotă-
răște în mod fatal și irevocabil tot ce se petrece în
viața omului.
Bibliografia definirii termenului este extrem
de bogată, de aceea istoricul Gh. I. Brătianu recu-
noștea (la 1941) că nu este deloc lesnicios să de-
finești destinul. La vremea respectivă, prin destin
se înțelegea „o forță superioară voinței omenești,
care determină cursul evenimentelor, într-o în-
lănțuire necesară și ineluctabilă”.1 Sigur, definirea
termenului a intrat de timpuriu în preocuparea
anticilor și, apoi, s-a perpetuat și îmbogățit mereu
în veacurile Evului Mediu și ale Epocii moderne.
Anticii atribuiau destinul „oracolului”. În vremu-
rile străvechi ale Antichității se credea încă în
repetarea epocilor ciclice ale faptelor, încât viața
oamenilor și a societăților ar fi fost determinată
(pentru totdeauna) de cursul stelelor și al plane-
telor, cârmuit de „legile sale eterne”.
Din această perspectivă, s-a creat un vocabular
deosebit, format dintr-o mulțime de cuvinte care
exprimau modul de gândire al viețuielnicilor vre-
mii. De pildă, cineva era denumit „marțial” pen-
tru că s-a născut în zodia lui Marte, altul „luna-
tec” din motivul simplu că era supus schimbărilor
lunii aflate în creștere.
Se știe, principiul dominant al concepției anti-
ce asupra destinului a fost fatalismul, cuprins în
expresia de sorginte orientală predestinația, adi-
că „așa i-a fost scris!”. Iar dacă apelăm la spusele
Eclesiastului din Biblie, descoperim tonul desnă-
dăjduirii filosofiei sale: „Ce a fost, aceasta va fi, ce
s-a făcut, aceasta se va face și nu e nimic nou sub
soare”!
Sigur, în timpurile moderne ale istoriei au pă-
truns treptat fie „ideea progresului”, fie aceea a
„ciclului fatal”. Istoricul german Spengler eviden-
ția „structura analogiilor istorice” în dezvoltarea
culturilor, ele având o evoluție repetată, indiferent
de timp și spațiu. Multă vreme evreii au crezut că
stăpânirea lor nu va lua sfârșit, iar Roma antică
credea cu adevărat în veșnicia împărăției sale. Însă
noțiunea de fatalitate și-a pierdut cu timpul din
credibilitate, iar „destinul” din înțelesul lui arhaic.
Istoricul N. Iorga argumenta (în 1938) prezența
„Permanențelor istoriei”2 în viața popoarelor.
De o însemnătate deosebită ar fi astăzi răs-
punsul la întrebarea: „Cum definim în termeni
moderni destinul românesc?” Răspunsul trebuie
dat de intelectuali adevărați, fie academicieni, fie
istorici, universitari, oameni de știință, polemiști
curajoși care nu se tem de opiniile adversarilor.
E adevărat, în trecutul poporului nostru s-a pe-
dalat mereu pe invocarea uneia din cele două fețe
ale lui Ianus3. Adică, dintre cele două concepte ale
destinului (antică și modernă) s-a acceptat mereu
resemnarea în fața fatalității. Astfel ne explicăm
judecata domnitorului Vodă Bibescu, rostită în-
tr-o convorbire cu Bariț privind imensele greutăți
ce se opuneau idealului de unitate al românilor:
„Soarta acestei țări e de a fi în veci smerită”!4
Argumentul lui Bibescu era acesta: „Suzeranitatea
Porții Otomane s-a întemeiat prin arme, și numai
prin arme s-ar putea scutura”. La fel „protectora-
tul” Rusiei s-a rezemat pe „tratate”, prin care s-a
Heather Ramsdale	Trophy (2018)
placaj, beton, 180 x 20 x 12,7 cm
pierdut Basarabia și erau mereu amenințate ce-
lelalte provincii locuite de români. Multă vreme,
ai noștri erau supuși năvălitorilor, iar conducă-
torii munteni sau moldoveni manifestau un fel
de „modestie creștinească”, deosebită de „trufia
semeață” a puterilor înconjurătoare și hrăpărețe.
Paradoxal, după o sută de ani de la Marea
Unire, simțim o asemănare izbitoare între felul
cum erau tratați românii de către marile puteri
dinainte de 1918 și modul subtil și insinuant cum
sunt „sfătuiți” conducătorii noștri de astăzi de
către „mărimile” Uniunii Europene. Dacă pe vre-
mea lui Vodă Bibescu, românii nu erau tratați ca
„domnitori ai țării”, ci drept „supuși” ai puterilor
protectoare, în prezent sfetnicii de la Bruxelles au
creat comisii și organisme prin care obligă mascat
statele comunitare nevoiașe să respecte anumite
reguli și dispoziții favorabile marilor puteri sfătu-
itoare. De aceea deputații români în Parlamentul
European trebuie să-și repete în conștiința lor
îndemnul poetului nostru național: „eu îmi apăr
sărăcia și nevoile și neamul”. De asemenea, cei din
organismele comunitare să se simtă obligați să-și
amintească, din când în când, anumite secvențe
din învățăturile înțeleptului Neagoe Basarab că-
tre fiul său Teodosie. Adică să nu procedeze, în
conduita lor, precum „cucul” care-și dă ouăle „de
le clocesc alte păsări”, ci să aibă conduita „șoimu-
lui”, care-și păzește cuibul propriu. Acest mod de
a simți și acționa exclude „resemnarea fatalistă”
în fața asupritorior și amenințărilor de tot felul.
Se știe, anul 1919 a statornicit „destinul ro-
mânesc în conștiința Europei”, afirmație străluci-
tă care aparține lui Ion I. C. Brătianu, rostită în
ședința Consiliului Național de la Sibiu. Această
conștiință morală, care „întemeiază națiuni-
le și le călăuzește în istorie” constituie Destinul
Românesc, prezentat strălucit de către fostul
prim-ministru în felul următor:
„El răsare din pământul pe care veacurile ne-
au așezat, el plutește în aerul pe care-l respirăm, el
veghează în zările depărtate către cari răzbate pri-
virea noastră. Glasul său șoptește în ropotul ape-
lor cari izvorăsc din munți, poruncile sale răsună
puternic în izbiturile de trăznet ale furtunii. El e
mereu cu noi. Depinde de noi să-i dăm ascultare
și să-i urmăm chemarea”.5
Așadar românii au obligația să nu uite în ni-
cio împrejurare că întreaga lor ființă se reazimă
pe destinul călăuzitor. În clipele cele mai grele ale
vieții lor și în cele mai dificile momente pe care
trebuie să le parcurgă neamul, destinul românesc
constituie reazemul de nădejde al conștiinței na-
ționale. Fără credința în destinul românesc, nu
avem tăria și îndrăzneala de a pune de acord su-
fletul moștenit de la făuritorii civilizației noastre
cu preceptele civilizației moderne.
Note
1	Gh. I. Brătianu, Destinul românesc, conferință ținu-
tă în ciclul Universității Libere, la 31 martie 1941, p. 1
2 N. Iorga, Les permanences de l'histoire, Bucarest,
Datina Românească, 1938.
3	Ianus: Divinitate mitologică romană, zeu protector
al Romei, reprezentat cu două fețe opuse, una privea
înainte, cealaltă înapoi.
4	Smerenie: atitudine umilă, respectuoasă, compor-
tare modestă, plină de bunăvoință.
5	Apud Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 94.
■
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
27
însemnări din
Mancha
Despre Nadina
și Petre Petre
■ Mircea Moț
Atunci când îi este prezentat Petre Petre, în
atelierul cizmarului socialist Mendelson,
Titu Herdelea repetă numele tânărului
țăran, adăugând în sinea sa: „ce nume!”. Un ins
având prenumele identic cu numele trădează în
planul simbolic al romanului o insuficientă des-
prindere de grup/neam, dar și o slabă conștiință
a propriei individualități. Ideea este susținută de
comportamentul personajului, chiar la începu-
tul romanului Răscoala. Întrebat cum a dus-o la
oaste, Petre Petre spune că nu i-a fost greu nici la
„reghiment”, dar „tot mai bine-i acasă”. Nu prea
are el pământ, e adevărat, dar „poate s-or îndu-
ra boierii și...” Mai mult, resemnat, Petre Petre
se arată chiar dispus să aștepte mila boierească:
„Om aștepta, ce să facem!”.
Evoluția personajului susține la modul con-
vingător observația lui G. Călinescu: „Ceea ce
este Ion ca individ este gloata din Răscoala în
grup. Țăranii vor să se așeze pe pământ, vor să
se bucure de elementele vieții materiale. Și n-au
vreme să-și pună probleme de conștiință indi-
viduală. Un viol bestial asupra unei cucoane
simbolizează vaga aspirație, acoperită deocam-
dată în jind, spre o existență mai individualistă”
(G. Călinescu, Ulysse, București, Editura pentru
Literatură, 1974, p. 66, s.n.).
Referitor la „cucoana” despre care criticul
spune că Petre Petre a violat-o bestial, trebuie
menționată în primul rând atenția cu totul de-
osebită pe care ea o acordă propriei persoane.
La Nadina totul gravitează în jurul propriei fru-
museți, care se dorește pură și ideală. Relațiile
tinerei femei cu cei din jurul său, cu bărbații în
special, contează în măsura în care aceste rela-
ții sunt ocazii pentru a-și procura un anumit tip
de plăcere, legată și aceasta de propria frumu-
sețe. Nadina nu l-a înșelat niciodată pe Grigore
Iuga, ne asigură naratorul omniscient, „dintr-o
pornire de pasiune, întocmai cum nu fuma de
dragul beției tutunului”. Tot ceea ce este plăce-
re ține la Nadina de atributele acestei frumuseți,
care se cere de altfel reflectată în permanență:
„Nici măcar plăcerile nu le putea gusta în bucu-
ria inimii sale pentru a-și satisface o tentație, ci
numai pentru că îi apăreau ca atributele firești
ale frumuseții ei”. Toate gesturile Nadinei sunt
menite să o plaseze deasupra celorlalți, deasupra
altor femei în special, garantându-i o condiție cu
totul aparte: „Se credea obligată să facă tot ce e
susceptibil să o ridice deasupra altor femei ca o
statuie divină” (s.n.).
Nadina își consideră trupul o îmbinare de
„forme și linii într-un singur corp”, totul con-
stituind pentru ea o frumusețe pe care o slujeș-
te așa cum materia slujeste opera artistului. La
Nadina e vorba de un corp lipsit de corporali-
tate, chiar de o absență a organicului (niciodată
ea nu este surprinsă îngrijind acest corp și între-
ținându-l). În asemenea situație, atitudinea față
de sine a femeii este una accentuat narcisistă, ea
își iubește corpul reflectat, îl contemplă (verbul
„se contempla” devine semnificativ în textul ro-
manului), în oglindă ori în privirile strălucitoare
ale bărbaților. Contemplându-se în permanență,
Nadina are nevoie de oglindă (care nu mai este
cea a apei). Odaia Nadinei este dotată cu nume-
roase oglinzi tocmai pentru ca această contem-
plare să poată „funcționa” perfect: „Se contem-
pla în oglindă îndelung din cap pînă în picioare”.
Contemplării în oglindă îi corespunde cealaltă
formă de contemplare, în ochii bărbaților, care
traduce frumusețea femeii în senzualitate și pre-
zență materială. Atunci când Petre Petre intră în
iatacul tinerei femei, Nadina îi reține înainte de
toate ochii și remarcă „în privirea lui o străluci-
re nouă în locul încruntării. Strălucirea aceasta
lacomă și tulbure a remarcat-o de atâtea ori în
ochii tuturor bărbaților și totdeauna a măgulit-o
ca dovada cea mai sigură a pasiunilor ce le deș-
teaptă frumusețea ei” (s.n.). Ca să nu mai vor-
besc de prima întâlnire a celor doi, Nadina și
Petre Petre. Auzind glas străin, Nadina întoarce
capul: „Privirea ei se încrucișă un moment cu
privirea lui strălucitoare”.
Oglinzilor și pivirii bărbaților li se adaugă
obiectivul aparatului de fotografiat, rece, neutru,
care o imortalizează pe Nadina într-o ipostază
ale cărei detalii rețin atenția: „Prăvălită, trei sfer-
turi goală, pe o blană de urs, cu brațul răzimat
de capul fiarei, sânii ei mici păreau încremeniți
într-un spasm voluptuos, iar șoldurile-i calde se
alintau cu îndemnuri în vreme ce întreaga-i făp-
tură surâdea cu o candoare virginală și prefăcu-
tă”. Nadina apare în contextul unor amănunte ce
o propun în ipostaza unei zeități a vânătorii care
a umilit și a răpus fiara, a cărei agresivitate ani-
malică a fost dominată în ultimă instanță de acea
îmbinare armonioasă de linii și forme ale trupu-
lui ei adorat. Dorința de reflectare a Nadinei se
regăsește în condiția fotografiei: pentru ca feme-
ia să fie privită permanent,o copie a fotografiei se
află la moșia Nadinei, originalul fiindu-i dăruit
lui Grigore Iuga. Tocmai acest lucru este greu de
acceptat de soțul Nadinei: „În ramă grea, foto-
grafia mărită aproape natural era un cadou de
ziua lui din partea ei. Atunci, cu trei ani în urmă,
și numai un an după cununie, a mințit că-l bu-
cură cadoul ei, i-a mărturisit și a îmbrățișat-o,
dar în sineși a fost întristat și decepționat. Avea
pretenția, nemărturisită, să-i aparție exclusiv lui
măcar goliciunea ei trupească. Îl indigna închi-
puirea că soția lui, dragostea lui cea mare, s-a
putut arăta astfel unui bărbat străin, fie el chiar
fotograful” (s.n.).
Revenind, Petre Petre și Nadina se întâlnesc de
câteva ori pe parcursul narațiunii. Am menționat
deja un prim moment, când privirile celor doi se
întâlnesc. Cea de-a doua întâlnire este relatată de
către Nadina, exagerând pericolul la care îi expun
niște cai speriați, bine stăpâniți însă de Petre Petre.
Trecând peste momentul în care Nadina refuză să
le vândă pământul țăranilor, cu murmurul surd
de amenințare al lui Petre Petre („-Apoi stai, cu-
coană, c-om mai vorbi noi împreună”), secvența
cea mai semnificativă pentru cele două personaje
se consumă în finalul romanului, secvența violu-
lui la care se referea și G. Călinescu.
Înainte de a urmări de aproape această sec-
vență, revin asupra fotografiei Nadinei, căreia
sociologul Ștefan Ungurean îi acordă o deose-
bită atenție. „Dar fotografia Nadinei, consideră
Ștefan Ungurean, aduce în discuție și un alt ele-
ment, cel al vânătorii,,,pe o blană de urs, cu bra-
țul răzimat pe capul fiarei”, ursul omorât și feme-
ia-dorință, ținte ale aceleiași obsesii, sau, cum o
enunță Marx, dominația omului asupra naturii
este dominația omului asupra omului și invers,
iar primul act de dominație este cel al bărbatului
asupra femeii în actul sexual. Vânătoarea ține de
primele momente ale diviziunii muncii, dar vâ-
nătoarea întreține cu erotismul o relație ascunsă.
Dezinhibarea este prezentă în fotografie doar ca
un fapt singular, anunțându-și însă forța, a feno-
menalei dezinhibări erotice-industrial-comerci-
ală, ce va să vină, întemeiată pe relația sexuală și
pe siluirea naturii de către om”.
Intrarea țăranului Petre Petre în iatacul
Nadinei este anticipată de menționarea deloc
întâmplătoare a acelorași oglinzi ce trebuiau să
reflecte frumusețea femeii: „Rămase goală, cum
îi plăcea atât de mult să umble prin casă, în dor-
mitorul ei, între oglinzile care-i răsfrângeau ro-
tunjimile corpului și-i măguleau încrederea în
frumusețea ei”. De menționat însă că reflectarea
aceasta, ca un detaliu anticipator, nu mai trezește
de data aceasta atenția Nadinei: „Acuma nu se
gândise să-și admire goliciunea”.
Petre Petre merge la Nadina să-i ceară soco-
teală pentru faptul că nu a acceptat să le vândă
pământul țăranilor dar și pentru umilința la care
l-a supus boieroaica. Intenția țăranului se schim-
bă în momentul în care o vede pe Nadina goală.
Fără de veșminte, femeia se află în ipostaza de
pradă, asimilabilă unui animal devenit obiect
al vânătorii simbolice. La Petre Petre instinctul
erotic este asociat unei vechi îndeletniciri, cea
a vânătorii. Nadina reține de altfel schimbarea
atitudinii țăranului, în special acea stălucirea a
ochilor remarcată la toți bărbații ca semn că o
acceptă în senzualitatea și prezența ei carnală.
Fotografia proiectează asupra secvenței o per-
spectivă simbolică: este vorba de o vânătoare
în care prada se mișcă într-un spațiu limitat,
în iatacul ce devine propriu-i bârlog. Urmărită
fără de cruțare, Nadina încearcă să scape, să se
ascundă în spatele unui fotoliu. Săvârșirea actu-
lui sexual înseamnă răpunerea simbolică a fiarei
și coincide cu demitizarea Nadinei, a trupului
acesteia, coborât din acea condiție de „deasupra”,
unde se convinsese că îi este locul. Acest corp,
trupul altădată adorat, este cu totul altfel pre-
zentat acum de autor. Vlăguită, istovită, Nadina
simte o imensă silă pentru „corpul pe care și-l
admirase atât de mult”.
Privindu-l pe țăranul care i-a intrat cu bruta-
litate în casă, Nadina simte că privirea lui Petre
Petre îi arde trupul, fiind în felul acesta asociată
focului. Relația dintre trup și foc revine în text
după ce Nadina este ucisă de Toader Strâmbu.
Înspăimîntat de uciderea tinerei femei, Petre
dezaprobă gestul consăteanului. Petre Petre nu
a ucis-o pe Nadina, ci, prin violul asimilat vână-
torii, el a readus-o la o anumită condiție. Tocmai
de aceea flacăra din privirea flăcăului înseam-
nă altceva decât flăcările ce au cuprins conacul
Nadine: trupul femeii nu trebuie să fie mistuit
de flăcări.
■
21
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
traduceri
Șase poeme despre
România
■ Czeslaw Dzwgaj
S-a născut la 18 iunie 1950 în localita-
tea Nowy Wisnicz. Este unul din marii
artiști polonezi cu preocupări și realizări
pe multiple planuri: sculptură, grafică, desen,
ceramică, artă monumentală, poezie, profesor
la Academia de arte plastice de la Cracovia.
Albumele de poezie publicate ne arată nu numai
valențele artistice ale liricii sale, cât și angajarea
în promovarea culturii poloneze în țară și peste
fruntariile ei. Pentru „Mica Romă” - cum a de-
numit Eminescu Blajul, a realizat un impunător
monument al Papei Ioan Paul al II-lea, concetă-
țean al său, care așteaptă dezvelirea.
Czeslaw Dzwigaj se manifestă ca un promotor al
creației brâncușiene în Polonia, mai recent și al
poetului din Lancrăm. În 2017 i s-a conferit titlul
de Doctor Honoris Causa al Universității
”1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.
1.
Forța tăcerii la Blaga
în tăcere crește a slovei putere
în tăcere mai puternic viața o simțim
și tot mai produndă în noi o regăsim
forța ideii în tăcere se naște
din ea a fost luată pentru a se crea Omul
fapta și adevărul
la Sebeș am realizat că
liniștea plaiurilor sale Blaga le-a cântat
privind la conturul munților Carpați
ecoul vibrant din versurile sale
într-o triadă își află de-acum locul:
”adevărul, binele, frumosul”.
2.
Necruțătorilor
Voi cei la biserică neduși
Voi zilnicelor căzături
voi nespovediților
scăldați în aura strămoșilor
cu capul plini de aiureli, tăinuieli și trădări
scălați în roua neputinței
vrăjiți de înșelătoare orizonturi
barzi ai rațiunii urii
și-ai adevărului la gunoi azvârlit
pe noi nu ne-nșelați cu ceața neîmpăcării
și nu ne cumpărați cu-un litru de mătrăgună
Noi în vâltoarea pierzaniei înfloritoare nu ne
aruncăm
demni de strămoși ai Marelui Spirit rămânem
în luminile Luceferilor
cari în aburii speranței se zbat
conștienți de vină, auzim glasurile răzmeriței
care sărăcie naște
porțile deschise fiind-ne proslăvite
nu pierdeți din ochi Patria în care v-ați născut
asupra căreia veghează Dumnezeu cel
Atotputernic.
3.
Lucian Blaga
puternic l-am cunoscut dimineața
în picături cristaline de rouă
la obârșii și la Cluj-Napoca
mi-a zâmbit în strofele poemelor
cu bucuria păsării care nu ară
dar cântă croind așa o dragoste rară
stătea în penumbră spre a-mi evita privirea
de parcă ar fi făcut cândva milităria
în slujba Majestății Sale Împăratul
zenitul gândului său rămâne Patria
cea din depărtare și care pare tot mai luminată
cu gândul veșnic la a ei soartă
crezi că tăcând nimic n-a apreciat
dar în spațiul poeziei sale
rațiuni de stat a anticipat
4.
La Sebeș în 2017
dimneața părea a fi din catifea
turturelele gângureau mai melodios
cu cântecul voios al unor cocoși
și strofe recitate de tineri actori
fără lacrimi în ochi
cu rime împletite la întâmplare
sinse în roua din soare
vindecând sufletele celor care le ascultau
ascultători care gândesc la fel
simt la fel
iubesc la fel
grăunte al pământului - cuvântul
un imn tainic al poeziei
Festivalul Internațional Lucian Blaga
Czeslaw Dzwgaj
5.
Polonez - Român
Lui Nicolae Mareș
gândurile din spații deschise
au spart prin prietenie concepțiile greșite
propagate ani de-a rândul în cotidian
dărâmând în felul acesta zidul necunoașterii
înălțați deasupra Carpaților
brodând pe platoul întins al ideii
frumoase a soartei noastre atât de diferită
rude apropiate am devenit prin artă
6.
Ecuație
doar în oglindă puși marii corifei sunt mai bine
văzuți
indiferent de vremurile în care-au trăit
înfloresc necontenit și sunt mai de preț
Cyprian Kamil Norwid - Mihai Eminescu
Constantin Brâncuși -
Xawery Dunikowski
Karol Szymanowski - George Enescu
Lucian Blaga - /fără pereche/
neobservați trecut-au într-al lor zbor
prin muncă și credință biruit-au
critica și orice suferință
herculeeni în victorii zbuciumate
precum egalii egalilor dintr-o ecuație
în care din ceea ce n-ai scăzut sporești adăugând
cât de minunat prin diversitate ați înflorit
lunca culturală universală, care doar așa s-a
îmbogățit
prezentare și traducere
de Nicolae Mareș
■
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
film
La capătul liniei
■ Ioan-Pavel Azap
Dinu Tănase face parte din „valul” de
operatori de imagine care în anii '70 au
trecut la regia de film: George Cornea,
Nicolae Mărgineanu, Nicu Stan, Iosif Demian.
Absolvent al Secției imagine film a Institutului
de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L.
Caragiale” din București (1968), Dinu Tănase
„dă măsura talentului său de director de imagi-
ne, îndeosebi în filmele lui Radu Gabrea (Prea
mic pentru un război atât de mare, Dincolo de
nisipuri și, mult mai târziu, Rosenemil) sau,
într-o cu totul altă manieră plastică în filme-
le lui Andrei Blaier (Ilustrate cu flori de câmp
și Prin cenușa imperiului)”, apoi „se lasă atras,
în perioada 1975-1989, de o carieră regizorală
intermitentă, dar care promitea originalitate și
aplomb”1. Debutează regizoral în 1975, cu un
film de televiziune, conceput inițial pentru a
ilustra un ciclu de emisiuni literare, prezen-
tat ulerior ca lungmetraj, Concert din muzi-
că de Bach, adaptare pe un scenariu propriu
după romanul omonim al Hortensiei Papadat-
Bengescu. Pe marele ecran debutează în 1976,
cu Trei zile și trei nopți, ecranizare a romanu-
lui Apa de Alexandru Ivasiuc (sc. Alexandru
Ivasiuc, Roxana Pană). Tot o ecranizare este și
următorul său film, Doctorul Poenaru (1978),
adaptare după romanul cu același titlu de Paul
Georgescu. Urmează, în 1980, Mijlocaș la des-
chidere, primul său film de actualitate în care
își dă cu adevărat măsura de regizor atent la
adevărul vieții, în care încearcă, și în bună mă-
sură reușește, să nu falsifice sau să edulcore-
ze realitatea. În 1982 realizează Întoarce-te și
mai privește o dată, peliculă despre lupta co-
muniștilor în ilegalitate, în fapt pretext pentru
un film „lucrat realist, în culori ce nu frizea-
ză naturalismul, dar îl sugerează, cu o anume
acuitate a senzațiilor - și cu atenția regizorală
concentrată mai ales asupra tipologiei și at-
mosferei”2. Emisia continuă, turnat în 1984, ca
și filmele de după 1989 (când Dinu Tănase a
devenit producător, fiind singurul director de
studio cinematografic, fostele case de filme din
perioada comunistă, care nu a relizat niciun
film propriu pe durata mandatului), Damen
tango (2004), Portrete în pădure (2017) și Cine
a ucis Crăciunul? (2018) nu modifică esențial
po(i)etica regizorului. De reținut, deși uitat
astăzi, prin autenticitate atmosferei și drama-
tismul bine stăpânit, Cântec în zori, film de te-
leviziune realizat în 1986.
Cel mai bun film al lui Dinu Tănase, și unul
dintre vârfurile ultimului deceniu al cinema-
tografiei comuniste, este La capătul liniei (pre-
miera: 21 martie 1983), printre puținele filme
de actualitate care nu falsifică - atunci când nu
era idealizată sau de-a dreptul fantasmagori-
că - realitatea cotidiană a vremii, un film care
explorează lumea marginalilor, temă (aproape)
tabu în acei ani. Poți număra pe degete filme-
le de actualitate din vremea comunismului în
care să apară actuali sau foști puscăriași (exclus
fiind „triumviratul” mai mult decât savuros, in-
terpretat de Dem Rădulescu, Jean Constantin
și Puiu Călinescu, din seria BD-urilor a lui
Titus Popovici, scenarist și Mircea Dăgan,
regizor), personaje care să fie tratate „normal”,
cu înțelegere și ca făcând „de drept” parte din
societate. Ori tocmai asta sunt cei doi protago-
niști din filmul lui Dinu Tănase, construit pe
scenariul unui, la acea vreme, debutant: Radu
F. Alexandru, Crișan (Mircea Albulescu) și
Cicea (Dan Condurache): doi oameni proaspăt
ieșiți din închisoare legați de o prietenie bărbă-
tească, urmare a experienței carcerare, putem
bănui că nu blânde, care încearcă să ia viața de
la început într-un mod demn, dar sfârșesc prin
a ajunge „la capătul liniei”, nemaigăsindu-și
locul într-o lume tot mai indiferentă, într-o
societate dominată - atunci ca și acum - de
(auto)suficiență. Nici personajul feminin care
apare în viața celor doi, chelnerița Any (Ioana
Crăciunescu), nu este mai fericit. Viața sordidă
de care are parte în orașul muncitoresc unde
poposesc cei doi prieteni, lipsa de orizont,
griul vieții de zi cu zi amenință să o mutileze
sufletește. Curtată stângaci de cei doi bărbați,
Any pare să se salveze prin dragostea pentru
Crișan, dar sfârșitul tragic al lui Cicea pare că
va lăsa viața celor doi „supraviețuitori” în ace-
lași impas ca la începutul dramei, anulându-le
ultima șansă a unei vieți cât de cât luminoase.
Chiar dacă patetic-ditirambic, Eva Sîrbu sur-
prinde destul de exact substanța filmului: „un
film despre prietenie - că asta este! - despre
solidaritate, că asta este - despre nevoia omului
de om - că asta este - despre dragoste - că asta
este - și asta este La capătul liniei”3. Enunțat
astfel, filmul poate părea banal sau, mai rău,
lacrimogen, dar, deși „materia primă a filmului
este cinstit melodramatică”, regizorul „a tăiat
melo-ul, a păstrat drama, dar a «jucat-o» mas-
cat, machiată cu comedii și travestită uneori în
comedie”, pentru că „Dinu Tănase nu vrea o
poveste cu eroi ca în filme, el vrea o poveste cu
oameni ca-n viață”4. Și Dinu Tănase reușește să
ne oferă în mare măsură o poveste cu „oameni
ca-n viață”. Oameni ca-n viață, pentru că per-
sonajele din La capătul linie vorbesc ca în via-
ță, nu declamă ca pe scenă cum se întâmplă în
majoritatea covârșitoare a filmelor românești
de actualitate ale epocii; oameni ca-n viață,
pentru că personajele din La capătul liniei au
curajul să se accepte așa cum sunt, cu bunele, și
mai ales cu relele lor, nu își cosmetizează bio-
grafia; oameni ca-n viață pentru că personajele
din La capătul liniei nu vor nimic altceva de la
viață decât să o trăiască.
Nu la fel de împlinit formal precum Mijlocaș
la deschidere, care beneficia și de un scenariu
mai elaborat semnat de Mihai Istrățescu, La
capătul liniei este mai ambițios, mai curajos,
mai incisiv, marcând o schimbare de paradig-
mă în creația cineastului: „Derutându-ne prin
schimbarea sa totală de ton și manieră (cu toa-
te că aproape fiecare film al său e o tentativă
spre altceva), Dinu Tănase ne-a oferit La capă-
tul liniei care poate reprezenta un început către
filmul de cameră, filmul psihologic modern în
trei personaje, cu o tensiune a relațiilor în li-
nia celui mai sobru, economic film american
realist (de tipul Alice nu mai locuiește aici sau
Sperietoarea cu care a fost deja comparat). Dar
poate fi, în același timp, și un punct terminus,
ca orice experiență ce nu-și mai are unde duce
mai departe formula odată onorată în chip feri-
cit. Nu zic desăvârșit, să nu exagerez. Dar cine
ar mai putea prelua fără riscul repetării trio-ul
(îl propusese cândva Daneliuc în Cursa și l-a
mai fructificat cu subtilitate psihologică dar pe
formula suspensului polițist Sergiu Nicolaescu
în Întâlnirea) cu un același patos al deznădejdii
și speranței, poetică a tristeții și a cenușiului, a
încercării de ieșire prin celălalt”5.
Ca substanță, La capătul liniei face parte
din „familia” unor filme precum Învingătorul
lui Tudor Mărăscu (1981) sau Sfârșitul nopții
al lui Mircea Veroiu (1983), dar ca narațiune
este mai apropiat, superficial totuși, de Cursa
lui Mircea Daneliuc: „Ca situație de viață, acți-
unea filmului se aseamănă întrucâtva cu aceea
din Cursa lui Mircea Daneliuc: între doi bărbați
- foarte diferiți între ei, ca experiență, ca atitu-
dine de viață, apare, ca din altă lume, o femeie,
tocmai pentru a-i determina, parcă, să se cu-
noască mai bine pe sine, să-și afirme adevărata
lor identitate moral-afectivă. Circumstanțele
narative ale filmului sunt cu totul altele, cele
trei personaje din prim-planul intrigii sunt,
așa cum o spune și titlul, «la capătul liniei», au
trecut prin experiențe limită, însăși viața lor
atârnă de un fir de ață. Acestea sunt premisele
dramei, iar deznodământul nu este nici el stro-
pit cu apă de trandafiri. «Neorealist» în inten-
ție, gândit în alb-negru, La capătul liniei este
expresia unei idei artistice pe care regizorul,
teoretizând-o, a pus-o în practică, de la filmul
anterior [Mijlocaș la deschidere - n.n. I.-P. A].,
cu obstinație: «într-un film de actualitate, dacă
vrem ca în dreptunghiul ecranului să se vadă
și să rămână și altceva decât povestea și perso-
najele mi se pare esențial a nu ne feri să vedem
lumea exact». Altfel spus, dincolo de «poves-
te», dincolo de «ficțiune», cineastul urmărește
«zgomotele vieții»”6.
În ciuda faptului că poartă „pecetea tuturor
stângăciilor unui debut scenaristic”7 și a inevi-
tabilei raportări la Cursa, debutul lui Daneliuc
din 1975 în care este vorba tot despre „trei oa-
meni la drum”, La capătul liniei este un film
mai mult decât meritoriu, nu doar lizibil ci și
accesibil spectatorului zilelor noastre grație
grăuntelui de adevăr etern-uman conținut.
Note
1	Bujor T. Rîpeanu, Cinematografiștii, București, Ed.
Meronia, 2013, p. 558.
2	Alice Mănoiu, rev. „Cinema” nr. 5 (mai) / 1982,
p. 9.
3	Eva Sîrbu, rev. „Cinema” nr. 4 (aprilie) / 1983, p. 6.
4	Idem.
5	Alice Mănoiu, Magazin estival „Cinema” 1983, p. 9.
6	Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-
2010), București, Ed. Contemporanul, 2011, p. 446.
7	T udor Caranfil, Dicționar subiectiv al realizatorilor
filmului românesc, Iași, Ed. Polirom, 2013, p. 249.
(Din volumul 100 de ani de cinematografie românească,
în curs de apariție la Ed. Ecou Transilvan)
■
30
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
remember cinematografic
The Show Must Go On...
■ Ioan Meghea
n mulțimea de filme muzicale pe care le-am
văzut în decursul anilor, au fost două care
mi-au lăsat o stare cât se poate de emoțională.
Sigur, gândindu-mă acuma la ele, știu și care au
fost motivele: anii în care au fost făcute și vizio-
nate de mine, vârsta pe care o aveam atunci, bio-
grafiile unor oameni teribil de ciudați și, bineîn-
țeles, modul în care au fost făcute aceste pelicule.
O să încep să vă vorbesc despre unul din aceste
filme: ABBA. Ne aflăm în mijlocul anilor 1970.
Muzicienii Benny Andersson, Ejorn Ulvaeus,
Anni-Frid Lyngstad și Agnetha Faltskog - for-
mația ABBA - domină clasamentele muzicale...
Grupul care a vândut peste 370 de milioane de
înregistrări a fost și primul grup pop din Europa
continentală care s-a bucurat de mare succes în
clasamentele lumii anglofone (în principal în
Regatul Unit, Statele Unite, Canada, Australia și
Noua Zeelandă), iar ca urmare a popularității sale
enorme, li s-au deschis și ușile scenelor Europei
continentale.
În anul 1977 este lansat în Australia filmul
ABBA care va ajunge și în România. Pentru mulți
dintre noi, filmul acesta va fi primul documentar
pe care l-am putut vedea la cinematograf pe ecran
mare. Distribuit în blocul estic la sfârșitul anilor
’70, filmul lui Lasse Hallstrom este primul suc-
ces de public al regizorului și descinde direct din
munca lui de promovare a celebrei trupe. Filmul
este de fapt un hibrid construit în jurul unui pre-
text ficțional care permite urmărirea întregului
turneu al trupei prin Australia, într-un moment
de vârf al carierei cvartetului, dar și a isteriei fa-
nilor care îl înconjoară. Atunci când l-am văzut,
aveam o vârstă, radioul și TV-ul nu reușea să-mi
spună prea multe despre muzica bună a acelor ani
iar filmul ABBA a fost pur și simplu o magie, ceva
fascinant! Un music-hall autentic, un documen-
tar, un film biografic care era și comedie și dramă,
și aventură și acțiune, și ambiție și dezamăgire.
Toate acestea au condus, fără îndoială, la un ade-
varat regal!
Un alt film muzical care care m-a marcat a fost
Ultimul vals. A fost făcut de un regizor extraordi-
nar, Martin Scorsese și povestea se derulează în
San Francisco, anul 1976, de Ziua Recunoștinței.
Este ultimul concert al trupei rock din anii ‘60,
legendarii The Band. După 16 ani de turnee, cei
cinci membri ai formatiei își interpretează melo-
diile aflându-se la ultimul lor concert fiind acom-
paniați de soliști celebri, precum Bob Dylan, Eric
Clapton, Neil Diamond, Van Morrison, Ringo
Starr sau Neil Young. Ce putea fi mai minunat de-
cât un asemenea film, cu asemenea soliști, cu ase-
menea cântece. Erau anii 1980, tinerii ca mine
nu puteau vedea asemenea regale muzicale, tot ce
vedeam de astă dată pe ecran părea un miracol.
Interviurile din culise completau tabloul nostal-
gic, iar amintirile vesele și triste se adunau într-un
omagiu adus prieteniei și muzicii de calitate. Este
un documentar senzațional, a fost socotit cel mai
bun film rock care a fost realizat vreodată...
Pe urmă, au urmat promisiuni cinefile. Multe
din acestea au rămas doar simple promisiuni, al-
tele au dat pelicule care din punctul meu de vede-
re au fost uneori mediocre. Nu e ușor, multe vede-
te care cu siguranță ar fi meritat un film biografic
au murit din varii motive, altele au îmbătrânit și
probabil nu mai prezintă interes pentru a șaptea
artă iar altele, pur și simplu nu doresc să se arate
în fața milioanelor de spectatori. Chiar printr-o
sosie mai mult sau mai puțin reușită. Până într-o
zi, când mass-media ne-a anunțat: se va face un
film despre Freddy Mercury și Queen! Un film
biografic și totodată,,o celebrare a legendarei tru-
pe Queen, a muzicii lor și a liderului extraordi-
nar al formației, Freddie Mercury, care a sfidat
stereotipurile și a distrus convențiile, devenind
unul dintre cei mai iubiți artiști de pe planetă”.
Curiozitatea fanilor a atins cote mari și au apă-
rut tot soiul de întrebări: cine-l va interpreta pe
Freddy Mercury și pe cei din formația Queen,
cum se va rezolva chestiunea vocii și a concertelor
purtând sigla marelui solist, cine va fi regizorul și
scenaristul, cine... Până la urmă, mass-media ne-a
dat și răspunsurile. Filmul se va numi Bohemian
Rhapsody, interpretul lui Freddy Mercury va fi un
actor din serialul Mr. Robot premiat cu Globuri
de Aur și Emmy-uri, Rami Malek. Nu știam prea
multe despre acesta decât că are 37 ani, este un
actor american de origine egipteană, a primit și
niște premii cinematografice interpretându-l pe
Elliot Alderson din serialul Mr. Robot, cât des-
pre felul în care s-a pregătit să intre în pielea lui
Freddy Mercury, presa a povestit foarte mult. Nu
am de gând aici să vă spun ceea ce probabil ați
și aflat despre povestea asta. Actorul a luat multe
lecții de canto, de pian și de mișcare scenică. Să
nu uităm, până la primele filmări, Rami Malek
nu s-a apropiat niciodată de un pian. Astăzi, in-
terpretează diverse melodii la acest instrument!
Și ceea ce mie mi s-a părut extraordinar este una
din declarațiile actorului:,,Faptul că, după atâția
ani, Brian May și Roger Taylor (doi instrumentiști
din Queen) sunt prietenii mei, iar acum, cât timp
sunt în Londra voi lua masa și voi ieși cu sora lui
Heather Ramsdale	Wof Car (2010), oțel, thnică mixtă, 10 x 7,6 x 12,7 cm
Freddy. cine și-ar dori mai mult?“. Actorul de
origine egipteană are mari șanse să fie nomina-
lizat la premiile Oscar de anul viitor pentru Cel
mai bun actor. Pelicula a fost regizată de Dexter
Fletcher și Bryan Singer iar Brian May și Roger
Taylor, ambii din formația Queen, sunt producă-
torii filmului.
Am reușit și eu să văd zilele astea filmul
Bohemian Rhapsody. Ce pot să vă spun... Pentru
scenele din concerte care reușesc să redea perfect
charisma trupei Queen, îi dau o notă foarte mare.
Pentru modul în care s-a achitat Rami Malek de
rolul personajului Freddy Mercury, sincere felici-
tări! A fost teribil de convingător - în special pe
scenă - și poate mai puțin credibil în restul sce-
nelor. Așa e, nu este deloc ușor să fi altcineva și să
mai și convingi publicul cu treaba asta! Oricum,
eu am simțit câteva lacrimi în colțul ochilor în
timpul filmului și asta, nu pentru ceea ce s-a în-
tâmplat pe ecran ci pentu că TOTUL, absolut totul
mi-a adus aminte de cei care mi-au însoțit o parte
din tinerețea mea: Freddy Mercury și Queen!.
■
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
31
teatru
AMIFRAN 26
■ Alexandru Jurcan
Incredibil cum se succed edițiile Festivalului
Francofon de la Arad, cum continuitatea
prosperă, înlănțuie promisiuni, le transfor-
mă în fapte, sedimentează, cristalizează. Între
20-26 octombrie a avut loc a 26-a ediție a festi-
valului, desfășurată tot la Teatrul Clasic „Ioan
Slavici” din Arad. Surmontând orice obstaco-
le financiare sau de cazare, profesorul Florin
Didilescu (Papa Didi) conduce Asociația
Amifran de 27 de ani, ca un manager neobosit
al acestui proiect longeviv, sprijinit cu atenție
și dăruire de Răzvan Rusu, dar și de o echipă
cimentată și verificată în timp. În broșura-pro-
gram, Florin Didilescu plasează actuala ediție
sub semnul Centenarului contribuției decisive
a Franței în crearea României moderne, propu-
nând șase zile de schimburi teatrale, de întâl-
niri spirituale, dezbateri, spectacole, ateliere.
Desigur, nu uită de reducerile bugetare, dar se
bazează în continuare pe entuziasmul total al
celor ce iubesc teatrul și limba franceză.
Trupe din Cehia, Bulgaria, Canada, Rusia,
Ungaria, Italia, dar și din România, adică
Arad, Iași, Dej, Cluj, Huedin, București, Târgu
Jiu, Baia Mare, Sighetu Marmației, Slobozia,
Constanța, Bistrița - incredibil cum teatrul
francofon respiră, incită, cu al său potențial
compozit.
Atelierele diversificate formează, propun
și prezintă în final un rezumat consistent al
muncii depuse. Anul acesta atelierele au fost
conduse de Nuți și Sorin Dorobanțu, Franțoise
Babits, Camelia Toma, Genia Konstantinova,
Marius Bugi, Alfred Hamm, Roman Kisselev,
Liana Didilescu, Philippe Gobeil, Xavier
Machault, Martin Debisschop, Sophie Brunet,
Anca Bene, Leon Zongo, Vaik-Ian Langlois,
Johanna Tixier, Sidonie Lardanchet, Alberto
Ferraro, Viorel Nistor. Adică: marionete, spații,
joc, cuvinte, improvizație, commedia dell'arte,
dansuri folclorice etc. Revista Girouette apare
zilnic și comentează cu seriozitate fiecare fapt
artistic, consultând mereu spectatorii.
Au fost multe spectacole - diverse, neaș-
teptate, unele excelente, altele mai modeste,
însă fiecare a încercat un teritoriu stilistic care
să-i corespundă. Dacă spun că spectacolul lui
Florin Didilescu a încântat (trupa Amifran),
asta înseamnă recunoașterea unei dăruiri re-
gizorale de excepție. Piesa Moștenirea (după
Gratos de Ioan Peter-Pit, tradusă și adaptată
de Liana Didilescu Marechal) prezintă trei ro-
mâni plecați în Vest pentru o viață mai bună.
Dar cât umor amar, câte adevăruri incomode,
ce slalom funambulesc, plus obsesia comunis-
mului, totul tratat cu umor negru, cu economie
de mijloace, dar cu actori vulcanici, proteici,
mereu spre un mesaj absurdoid, dar obsedant:
e mai ușor să scoți omul din comunism, decât
comunismul din om.
La fel de așteptat a fost și spectacolul lui
Nicolae Weisz - A la carte - după texte de
Pierre Desproges (trupa Dramatis Personae).
Despre vanități, despre viețile noastre mereu
plasate sub „nasul roșu al unui clovn”. Weisz
știe să compună teatru în teatru, ca să facă vi-
zibile obsesiile, dorințele noastre, să ne stâr-
nească imaginația spre valențe chapliniene.
Excelent spectacolul canadian Memoriile lui
Mary Dwyer, în regia lui Andre Arsenault.
Toate evenimentele povestite sunt acompania-
te de cântece triste sau vesele, cu acel șarmant
accent quebecois. Interpreții s-au dovedit cân-
tăreți de mare calitate, acompaniați la pian și
chitară.
De la Huedin a sosit spectacolul Conversații
conjugale, după texte de E. loneso și Daniele
Sallenave, în regia sus-semnatului și a lui
Mihai Gligan (trupa Assentiment). Dificultățile
comunicării în cupluri duc la dispute violen-
te, spre distrugerea ființelor. Piesă remarca-
bil interpretată în spiritul teatrului absurd,
alunecând de la voioșie la disperare, marcân-
du-se subtil evoluția personajelor. Trupa de la
Sighetu Marmației s-a axat pe textul lui Patrick
Mermaz (Toutes les nuits de ma mort) despre
hărțuire, într-un spațiu ireal, glacial, într-o
lume a violenței latente (regia Marian Gelu).
Trupa din Sofia a prezentat Douăzeci de mi-
nute cu un înger de Alexandr Vampilov, în regia
lui Lubomir Sapoundjiev. O cameră de hotel
devine loc de întâlnire al unor oameni diferiți
și tot ce iese din obișnuit, din normă, este sus-
pectat. Suspans dozat, cu atmosferă credibilă.
Trupa Ligiei Clinciu din Dej (Caracteres) s-a
încumetat și a reușit să adapteze piesa Război
cu Troia nu se face de Jean Giraudoux. O pune-
re în scenă de o rigoare memorabilă, reflectând
asupra cinismului politicienilor, dar și asupra
fatalității. Mira-Maria Cucinski de la Iași (tru-
pa Mooz) a regizat un spectacol pe texte de
Rui Zink, Vișniec, Prevert, Xavier Durringer
și Gelu Cecan. Spaime, angoase și neliniști ex-
celent vizualizate. Trupa Preambule de la Cluj
(Andrea Mărculescu și Cristina Pocola) a re-
ușit să încânte cu efectele vizuale demne de
domeniul marionetelor, pe texte de Franțoise
du Chaxel. S-a remarcat și Clubul francez din
Moscova, cu Metro, boulot, dodo, o creație co-
lectivă regizată de Kseniia Korablina. În secolul
marilor viteze, metroul a devenit un loc unde
oamenii discută, se îndrăgostesc, socializează.
Au mai fost multe spectacole în AMIFRAN,
dar ne oprim aici, subliniind o dată în plus at-
mosfera electrizantă a festivalului, contacte-
le spirituale, interesul pentru limba franceză,
mesajele diverse, promisiunile și speranțele.
Nimeni nu-și poate imagina că acest festival
ar putea înceta, astfel încât Florin Didilescu dă
întâlnire tuturor la ediția viitoare.
■
32
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
Meșterul Manole blagian
și... Catedrala Neamului?!
■ Eugen Cojocaru
Meșterul Manole	foto: Nicu Cherciu
Teatrul Național, sâmbătă, 9 iunie - premieră
cu „patronul” Melpomenei clujene. E pre-
zentată în 1929 la Naționalul din București
(„onorant” jubileu de 89 de ani?!) sub bagheta re-
numitului Soare Z. Soare, apoi la Cluj, în 1930, și tot
aici în 1973, în regia lui Alexa Visarion. Piesa n-a
avut viață lungă, o cauză fiind și subiectul ancorat în
teologia închistată a Evului Mediu - azi e mai dificil!
Aflăm în comunicatul de presă că regizorul (și ilus-
trator muzical) Andrei Măjeri - la a patra colaborare
în urbe, după Cutia Pandorei de Katalin Thuroczy
(2014) și Rodrigo Garda: Agamemnon și Moarte și
reîncarnare într-un cowboy (2015 și 2016) - propune
o viziune „modernă”. Să vedem...
Scena e dominată de „ciclopice” ziduri gri, ca ale
cetăților miceniene. Ce legătura e cu eleganta silue-
tă ridicată la Curtea de Argeș? Un ciudat „scăunel”
futurist se va dovedi a fi „macheta” minunatei bise-
rici! Un permanent sunet apăsător nu anunță o seară
prea plăcută. Două piedestaluri mari, de lemn, în-
clinate într-un colț, 10 tuburi de neon (ba aprinse, ba
stinse) - decor și video design: Mihai Păcurar. În fața
scenei Amfitrioana / Miriam Cuibus scrutează în-
cruntat publicul, în timp ce își caută locurile, voind
să zică: S-a dus distracția, ați încurcat-o acum!, de
parcă noi am fi vinovați de prăbușiri. Vestimentația
e între cele național-fanteziste ale telenovelelor core-
ene și Darth Vader, din Star Wars! Ține, multe mi-
nute, un discurs post-doctoral de estetica creației pe
ton amenințător-monoton, pe care mai nimeni nu-l
înțelege. Pe „ziduri” ne distrage atenția un joc de li-
nii, ca pe planșeta unui constructor. Nici afișul nu e
mai îmbietor: pe un fundal albastru-închis, scrie jos,
banal, Meșterul Manole, treimea de sus e ocupată de
jumătatea unui cub (piatră?) uriaș din care atârnă
două picioare și o mână crispată! Apar patru băieți
(8-9 ani), care se joacă într-o ladă mare cu nisip -
mai târziu înțelegem: viitorul Meșter și ucenicii săi.
Deloc necesar!
Apare, încrâncenat, Manole / Sorin Leoveanu
- costum între călugăr și starul pret-â-porter-ului
Versace, dar de ce bocanci de parașutist?! Mihaela
Glăvan i-a „utilat” pe toți cu bocanci și cizme (pro-
babil era la București un ianuarie mocirlos când a
„gândit”) - și-și spune oful cu permanente strigăte
furioase, așa cum fac mai toate personajele, tot spec-
tacolul. O „modă” din Germania, pe filieră ameri-
cană, unde la spectacole, deplâng criticii, toți urlă,
scuipă, se mânjesc în torente de noroi, culori vâscoa-
se, se scălâmbăie. El măsoară, calculează forțele de
susținere, e perfect și totuși. Apare Umbra / Ruslan
Bârlea, care nu prea știe ce rol are acolo - altă pro-
blemă de regizor. Manole „discută” cu ucenicii - Fost
cioban / Mihai-Florian Nițu, Fost pescar / Cosmin
Stănilă, Fost călugăr / Radu Dogaru (ca muncitorii
de la Atelierele Grivița interbelică, dar cu cizme de
Garda de Fier!) numai în strigăte și furii. Greu pen-
tru generațiile secolului 20 și 21 să înțeleagă „mo-
tivația” tramei: Bogumil / Ionuț Caras (în mantie
neagră de mag, cu scufie a la Savonarola și un ochi
câș!) îl îndeamnă la jertfa omenească: „sufletul unui
om clădit în zid ține împreună încheieturile lăcașu-
lui... „Crede într-un Dumnezeu dual: binele și răul
coexistă în El.
Sare între ei Găman / Radu Lărgeanu (ca un
punkist), simbol al copilului și „nebunului” care
spun adevărul. Vine și Mira / Romina Merei (man-
tie lungă albă, cu copaci schițați grafic) la soțiorul
ei și sare, încolăcindu-i trupul cu picioarele într-o
cunoscută poziție kamasutra! Scena Manole-Mira e
emoționantă, de altfel singura în care se vorbește și
acționează normal, dar personajul ei „stă” sub mi-
soginism: femeia nu ia în seamă nici creatorul mic
(Manole), nici pe Cel Mare, e neserioasă. De ce!?
Poate pentru că e veselă, normală și echilibrată și nu
zbiară mereu ca ceilalți! Ea se urcă cu picioarele pe
Găman dormind (Pământul!), fiind biserica ce nu
se prăbușește - lui îi vine ideea jertfei. Spectacolul
continuă tot așa o oră, când, of, e prima scenă me-
morabilă: Manole și Ucenicii se mobilizează frățeș-
te pentru încă o încercare, în lada cu nisip unde se
jucau odată. Solii lui Vodă / Anca Hanu, Sânziana
Tarța dau iama, cu pistoale aurii, în maniera și ți-
nuta (costume și styling: Lucian Broscățean) știute
din filmul Kill Bill: urlă să termine, e ultima amâ-
nare, „încălzesc” erotic pe unul și altul... Abundență
de umor involuntar și ridicol! Manole anunță uce-
nicilor hotărârea fatidică de a sacrifica prima fiin-
ță care va veni la ei și depun jurământul. Frica fi-
ecăruia că-și va sacrifica cea dragă, apoi drama la
sosirea (total ilar: cu un coș de metal, care se pune
la ghidonul bicicletelor!) Mirei, când Manole vrea să
anuleze înțelegerea - scene exagerate și lungite fără
rost pe fondul strigătelor permanente. Doar „zidi-
rea” Mirei e reușită, cu „imaterializarea” ei în lumină
și transformarea pelerinei de plastic în cruce și fetiș
kitsch. Însă totul e „sabotat” de ridicolul afectat al
celor trei ucenici, care se zvârcolesc stilizat minute
întregi în picioare și pe jos, ca în secta ultra-tremuri-
cilor. Asistăm mirați, fără nici un avertisment, la un
video cu imagini repetate ale Catedralei Neamului,
spitale, școli ruinate, străzi găurite, oameni sărmani
etc. Adică marile probleme actuale ale României
sunt din cauza celor câteva milioane de euro pentru
marea Catedrală?! Rizibil: ca o minciună electorală a
vinovaților de jaf după 28 de ani de tranziție. Manole
vine cu o pelerină portocalie, exact ca gunoierii din
UE. Un Arhanghel / Cristian Rigman androgin,
machiat-coafat să facă inimile femeilor să bată mai
repede are și el un rol abscons, calcă în picioare
Umbra, care face runde tot mai rapide (se împiedi-
că, involuntar, de piedestal aproape căzând și „drege
busuiocul” făcând-o, din nou, intenționat) înainte
de a muri. E „îngropat” cu tot fastul și „stilistica” po-
sibilă. Cum penibilul nu e de ajuns, cei patru copii
revin Călugări pe patine cu rotile (altă marotă pre-
luată orbește din Vest) - propun pe viitor: cimpanzei
cu mini-rakete sol-aer înfipte în fund, pigmei afri-
cani cu skateboard-uri cu reacție...! Degringolada
kitsch de simboluri sofisticate și personaje atinge
paroxismul: sosesc Femeile / Elena Ivanca, Adriana
Băilescu și Irina Wintze (îmbrăcate parcă dintr-un
telenovelic sat coreean; au coșuri de bicicletă și căru-
cioare de cumpărături de super-market pline cu flori
- ridicole „actualizări”!) și-l pregătesc pe Arhanghel,
cu niște fâșii lungi, pentru „înălțare”, după care e co-
coțat, la cinci metri în stânga bisericii, de unde ne
zâmbește pământesc-atrăgător. „Montarea” trebuia
să se termine de mult, cel târziu după moartea și sa-
cralizarea Mirei, dar... Vine și Vodă / Ioan Isaiu (cu
Doamna / Miriam Cuibus) trăgând cu el un stativ cu
o perfuzie ce-i picură un lichid albastru în vene. Își
aduce „luptătoarele” Kill Bill, acum cu Kalașnikov-
uri, ce se fâțâie pline de importanță fără rost! Spre fi-
nal kitsch-ul intră și el în climax: din două trape urcă
și ne sunt prezentați (ca la iarmaroc: femeia cu barbă
și păr pe piept, omul de fier ce rupe lanțuri), Manole
și Mira, în poziții yoga, sub pomișori multi-colorați
bonzai. Slavă... „Timpului” că s-a terminat!
Se aplaudă de complezență, pentru (păcat de) ri-
sipa de talent a unor actori și energia altora. Încă o
chemare și gata: jenant pentru o premieră! Au jucat
exemplar Sorin Leoveanu și Radu Lărgeanu - cu
diferența că Găman „a nimerit” rolul din piesă, pe
când Manole e, conform indicațiilor regizorale, un
„pachet de nervi” și strigăte toată piesa, fără nuan-
țări și finețuri psihologice. Romina Merei / Mira e
destul de convingătoare, dar e o problemă de regi-
zor și viziunea sa dramaturgică la personaje și text,
menționate deja. Dintre Ucenici se detașează Mihai
Nițu urmat de Radu Dogaru, însă Cosmin Stănilă
face totul mecanic. Ionuț Caras e monoton, zgomo-
tos, chior și. atât. Ruslan Bârlea e o Umbră cam
debusolată în realitatea de pe scenă. Alte contribuții:
coregrafie și mișcare scenică: Sinko Ferenc, maestru
de lumini: Jenel Moldovan, regie tehnică: Arhidiade
Mureșan, sonorizare/video: Marius Rusu, Vasile
Craciun.
Andrei Măjeri demonstrează, cu această monta-
re, că poate fi unul din regizorii New-Hollywood-
ului abonați la... premiile „Zmeura de aur” la toate
categoriile!
■
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
33
simeze
Aer-Pământ-Foc-Apă
■ Silvia Suciu
Să adormi așa
Cu și în celălalt
Pe un pat de nori mișcători
În briza călduță din sud.
(Willem Persoon, Straturi de aer)
Artista belgiană Veerle Rooms a răspuns
invitației Art House Gallery și a echipei
de la Bastionul Croitorilor de a expune în
Cluj-Napoca cel mai recent proiect de grafică al
său, „Cele patru elemente” (Bastionul Croitorilor,
4-17 noiembrie 2018).
Născută în 1947 în Belgia, la Sint-Niklaas (un
orășel care se impune pe harta Europei drept
unul dintre cele mai fervente centre de gravură),
Veerle Rooms este unul dintre cei mai importanți
gravori contemporani din Belgia, cu o activitate
expozițională la manifestări de profil din Europa
și din lume (Olanda, Germania, Franța, Polonia,
Bulgaria, Rusia, Noua Zeelandă, China, Japonia,
SUA). Pe lângă evenimentele la care participă,
Veerle Rooms își continuă activitatea didactică pe
care a dezvoltat-o aproape 40 de ani la Colegiul
„Carolus Magnus” din Antwerp (1970-2007),
prin conferințe pe care le susține în liceele și uni-
versitățile din centrele unde își susține expozițiile.
Devotamentul ei a determinat și valoarea cre-
ației sale, rezultat al unei game largi de inovații la
nivel compozițional și tehnic. De-a lungul întregii
sale activități, Veerle Rooms a adus în prim plan
experimentarea mijloacelor tehnice clasice, com-
binate cu cele mai recente inovații digitale. Ea a
plecat întotdeauna de la ideea că grafica consti-
tuie o parte din cadrul istoric în care anunțul și
scrierea au evoluat către desen și text, devenind
în final o operă de artă.
Proiectul „Cele patru elemente” a fost inițiat de
Veerle Rooms în 2017 și prezentat până acum în
Bulgaria și Franța. Inițiativa cuprinde patru serii a
câte 10 lucrări de grafică inspirate de aer-pământ-
foc-apă și sunt însoțite de poemele jurnalistului
Willem Persoon și ale poetei Marleen de Cree.
Graficiana are o formație clasică pe care o îmbo-
gățește cu aplicații contemporane sofisticate, cre-
ând lucrări de grafică digitală.
Seria „Aer” sugerează faptul că atmosfera nu
este niciodată la fel. Un nor nu poate fi compa-
rat cu altul: la fiecare privire se creează o impresie
diferită. Chiar și albastrul cel mai albastru capă-
tă nuanțe pentru un bun observator. La orizont,
fiecare rază de lumină anunță misterul unei noi
zile. Când vine seara, soarele pierde puterea de
a lumina Pământul, dar de fiecare dată într-un
mod spectaculos și unic. Aceste nuanțe pe care le
capătă aerul în momente diferite constituie pen-
tru artista Veerle Rooms o sursă de inspirație; ea
cercetează „cerurile” și oprește timpul, captând în
fiecare lucrare o impresie singulară a atmosferei.
Seria „Pământ” este rezultatul mai multor ani
de cercetare și a pasiunii pentru desene preisto-
rice. Cu prilejul unei vizite în peștera de lângă
Vallon Pont d'Arc, pe râul Ardeche din sudul
Franței (în decembrie 1994), artista a descoperit
sursa de inspirație pentru ceea ce avea să devină
această serie. Reprezentările grafice contempora-
ne sunt o sinteză personală a ceea ce au însemnat
cele mai vechi expresii artistice ale omenirii. Seria
„Foc” este rezultatul unei cercetări aprofundate și
a pasiunii pentru culoare; focul reprezintă sursa
creației, dar și o viziune asupra spațiului și a tim-
pului, în paralel cu evocarea iubirii. Tema „Apei”
a fost reprezentată de mult timp în opera Veerlei
Rooms, în seria din acest proiect abordând-o în-
tr-un mod diferit. Privitorul va fi surprins de ab-
sența apei, artista izolând elementele care se gă-
sesc deasupra, pe și în apă, sub o formă abstractă
cu trimiteri la simboluri.
Forme, variații de culoare, o notă personală -
toate acestea constituie caracteristicile majore ale
artei sale. Colaborarea cu colegii săi graficieni și
cu scriitorii a dus la dezvoltarea unor proiecte in-
ternaționale.
CLUJ NAPOCA
VEERLE ROOMS
earth
water
The 4 ELEMENTS
graphic exhibition
Bastionul Croitorilor | Cluj-Napoca
4-17 Noiembrie 2018
Vernisaj: Duminicâ. 4 noie«ibrîe. ora 17.00

o privire către nicăieri
o voce care a uitat cântatul
poeme cu litere dăltuie în noapte
străbătând apele încețoșate.
mai bine să tacă respirațiile
mincinoase înfipte în inimă.
clipocitul vâslelor răsună
în tăcerea adâncă.
mareea care transformă
omul care așteaptă.
zgomote care stropesc sufletul
o rază de lumină care
se prelinge din întuneric.
(Marleen de Cree, E timpul să plecăm)
■
Adrian Grecu - Red Rain
Galeria Nano, Centrul de Interes Cluj, 31 oct - 22 nov 2018
Recurența discursului sau a practicilor egalitare pe toate coordonatele spectrului politic a devenit o
constantă în societatea actuală. Puterea politică acordă cu generozitate drepturi, facilități, o viață mai
bună și frumoasă, fără să menționeze însă prețul de plătit pentru confort: dispariția treptată a oricăror
diferențe, a oricărei posibilități de a fi altfel, original, nestandardizat. Adesea chiar promovarea origi-
nalității devine iluzia publicitară care unește uniformizarea comercială și propaganda de stat. Arta are
uneori potențialul să producă disfuncții în acest mecanism egalizator, deși pare să nu profite de ocazie
prea des. Poate în forme noi, mai interactive și imersive, viziunea artistului va ajunge mai direct la in-
dividualitatea ireductibilă care se ascunde în fiecare clonă.
La 20 de ani de când a adus în arta clujeană conceptul de realitate virtuală / augmentată (pe care
ulterior l-a și pus în practică), Adrian Grecu e invitat de galeria Nano să creeze un proiect aniversar în
spațiul Centrului de Interes. Pornind de la o meditație despre pierderea și regăsirea identității, despre
derivele dezumanizante ale ideologiilor care tind să uniformizeze indivizii sub cele mai contradictorii
pretexte, acest show propune o imersiune a publicului într-o nouă dimensiune a obiectului de artă și
ieșirea din zona de confort mental, cu ajutorul tehnologiei actuale, atât V.R. cât și A.R. (augmented
reality).
Gabriel Marian
34
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
Urmare din pagina 36
Heather Ramsdale.
o artistă americană
influențată de Brâncuși
Heather Ramsdale și sculptura The Director (2018)
încă de atunci că voi propune colegilor de
la revista Tribuna ca un număr al prestigioasei
reviste să fie ilustrat cu lucrările sale, propune-
re de care a fost încântată.
A doua zi după conferință, am revizitat ex-
poziția, pentru a putea contempla, în liniște,
cele peste 40 de lucrări expuse, din toate etape-
le de creație. Nu am deloc competențe de critic
de artă, dar trebuie să spun că am remarcat,
de la început, câteva lucruri. Mai întâi, m-a
surprins obsesia pe care autoarea o are pen-
tru trecerea timpului, care duce, inevitabil, la
„blestemata problemă insolublă”, cum zicea
Marin Preda, adică moartea. Chiar pe coperta
catalogului este o imagine cu un sicriu alb, din
carton, de tip american, așezat pe cinci piloni
negri, motiv care se reia în multe lucări din pe-
rioada 2014-2015.
Al doilea lucru observat a fost plăcerea ar-
tistei de a lucra cu cele mai felurite materiale,
de la piatră și lemn până la oțel, placaj, smalț,
carton, hârtie, plastic, silicon, piele etc., adesea
în combinații ale acestora.
În expunerea prezentată, dar și în inter-
viul făcut de Jaroslava Prihodova și publicat
în catalogul expoziției, autoarea a recunos-
cut că a fost și este influențată de curentele
derivând din Modernism (Suprematismul,
Constructivismul, De Stijl, Minimalismul, sti-
lul „Bauhaus”, chiar Brutalismul etc.). O masă
răsturnată (Reclaimed Table), cu picioare ati-
pice, amintește de obiectele ciudate, create de
Dali. De la Allen Mooney, sculptor și profesor
la SUNY Cortland, a învățat translarea ideii
abstracte într-o formă concretă, solidă, cu alte
cuvinte deprinderea a face ca un lucru ima-
ginar să devină real, aceasta fiind vesiunea sa
personală asupra magicului.
De altfel, pe website-ul personal, Heather își
definește în felul următor crezul său artistic:
„Obiectele pe care le fac sunt adesea minime
în prezentare și stilizate cu grijă în timpul con-
strucției, până când simt că devin ciudate, dar
plauzibile. Singure, formele sunt pline și deli-
berate în prezența lor. În general, pentru mine,
obiectele aduc în discuție un nou mediu suges-
tiv timpului întrerupt de mișcare. Recent, gân-
durile mele s-au axat pe trecere și timp și pe
modul în care ne regăsim în ambele ipostaze.
Interogația mea personală, care vizează aceste
idei, reprezintă încercarea mea de a defini și de
a pune la îndoială întinderea sensului lor, prin
forma construită și de a înțelege modul în care
obiectele relaționează unul cu celălalt. Adesea
mă gândesc la ele ca fiind visătoare și misteri-
oase, dar întotdeauna echilibrate cu o porție de
umor negru. Asemănător cu visarea, răspunsul
meu la obiectele pe care le fac se simte atât la
nivelul comun, familiar, cât și la nivelul nou-
tății, pe măsură ce continui să explorez echili-
brul în dihotomii.”
Sper ca, prin ilustrațiile din prezentul nu-
măr al revistei Tribuna, Heather Ramsdale
să devină cunoscută și publicului românesc,
care se poate familiariza cu universal creației
sale, accesând website-ul personal al autoarei
(www.heatherramsdale.com).
Sperăm, de asemenea, ca visul ei de a vedea
ansamblul lui Brâncuși, de la Tg. Jiu, sa devină
cândva realitate. Adică ar fi de dorit ca această
idee imaginară să devină reală, așa cum se în-
tâmplă în creația sa.
*
Heather Ramsdale a obținut o diploma de
licență din partea Studioului de Artă de la
SUNY Cortland (1997), urmând un masterat la
Universitatea din Pennsylvania, studiind apoi
la Goldsmiths College din Londra.
Artista a fost nominalizată, de către Terra
Foundation, pentru Premiul American de
Artă, fiind, de asemenea, laureată a titlu-
lui de Student cu Realizări Remarcabile în
Sculptura Contemporană, din partea Centrului
Internațional de Sculptură. De asemenea, a
fost beneficiara, de două ori, a bursei oferite
de Pollok-Krasner Foundation, pentru rezi-
dență în nordul Statului New York. Recent, a
fost inclusă în expoziția de grup de la Savery
Gallery, organizată la Delaware County
Community College. Și-a completat pregătirea
Formă și eternitate. Expoziție personală la Galeria Dowd, SUNY Cortland (2018)
Heather Ramsdale și Ilie Rad
de specialitate (artă + ecologie) cu un stagiu la
Joya, din Andalucia, Spania.
A avut trei expoziții personale, partici-
pând la peste 30 de expoziții colective. În
mod curent, predă sculptura la Universitatea
Kutztown (dar a ținut cursuri de sculptură și
la alte Universităti americane) și trăiește în
Philadelphia, unde are și atelierul său personal.
În vara anului 2018, a vernisat o expoziție
personală, Forme și eternitate, la Dowd Gallery
din SUNY Cortland.
Ilustrăm prezentul număr al revistei Tribuna
cu lucrări ale artistei americane, preluate de pe
website-ul personal (www.heatherramsdale.
com), cu acordul autoarei.
■
TRIBUNA • NR. 389 • 16-30 noiembrie 2018
35
sumar
plastica	
bloc-notes
Ani Bradea
Dezbaterile de la Sinaia
„Economia Estului. Postausteritatea și perspectivele ei” 2
editorial
Mircea Arman
Poezia între aisthesis, imitatio, adevăr și autenticitate -
o privire asupra operelor lui Holderlin,
Rilke și Dante (IV)	3
cărți în actualitate
Ani Bradea
Inachis Io nu respiră,
dar se salvează	7
Virgil Mihaiu
Un studiu comparatistic despre doi poeți exponențiali:
Eminescu și Poe	8
Ion Buzași
Prinos de recunoștință	10
istoria
Adrian Țion
România la centenar
În semn de prețuire și recunoștință	11
comentarii
Geo Vasile
Dumitru Stăniloae
Taina comuniunii, cifrul spiritualității românești 12
poezia
Ștefan Aurel Drăgan	13
Alexandru Sfârlea	14
parodia la tribună
Lucian Perța
vremea așteaptă	13
proza
Nicolae Iliescu
Marea invizibilă (IV)	16
Marcel Mureșeanu
grafiti
Jurnal de spital
(14 octombrie-5 noiembrie 2018)	18
interviu
Ilier Rad
de vorbă cu prof. univ. dr Erik J. Bitterbaum,
președintele SUNY Cortland
„Suntem o națiune diversă, cu opinii diferite,
mândri să poată dezbate problemele zilei,
dar și dornici să fim înțeleși în lume”	19
diagnoze
Andrei Marga
Etica relațiilor cu animalele	21
filosofie
Mazzino Montinari,
Ce a spus Nietzsche, II:
Anii De La Basel (1869-1879)
traducere de Acad. Alexandru Boboc	23
social
Adrian Lesenciuc
„Analfabetismul funcțional”
al sistemului de învățământ	25
religie
Nicolae Turcan
Teo-fenomenologia iubirii la părintele
Dumitru Stăniloae (I)	26
eseu
Vistian Goia
Destinul românesc
Un concept perimat sau mereu actual!?	27
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Despre Nadina și Petre Petre	28
traduceri
Czeslaw Dzwgaj
Șase poeme despre România	29
film
La capătul liniei	30
loan-Pavel Azap
remember cinematografic
Ioan Meghea
The Show Must Go On...	31
teatru
Alexandru Jurcan
AMIFRAN 26	32
Eugen Cojocaru
Meșterul Manole blagian și...
Catedrala Neamului?!	33
simeze
Silvia Suciu
Aer-Pământ-Foc-Apă	34
plastica
Ilie Rad
Heather Ramsdale
O artistă americană influențată
de Brâncuși	36
Heather Ramsdale
O artistă americană influențată
de Brâncuși
	Ilie Rad
Heather Ramsdale	Fără titlu (2015) vinyl, polyfil, 183 x 183 x 56 cm
n luna septembrie a acestui an, aflându-mă la
SUNY Cortland, am avut ocazia de a partici-
pa la conferința (Artist’s Talk) artistei Heather
Ramsdale, care vernisase, cu două săptămâni îna-
inte, expoziția sa personală de sculptură, Formă
și eternitate. Prietenii Henry Steck și Alexandru
Balaș ne spuseseră să mergem înainte cu o jumă-
tate de oră, dacă mai vrem să prindem locuri în
Dowd Gallery, fiindcă acestea sunt ocupate, în ge-
neral, de studenții de la Facultatea de Arte.
Am fost printre primii în sală, unde se aflau,
la masă, Jaroslava Prihodova, directorul inte-
rimar al Departamentului de Artă și Istorie a
Artei de la SUNY Cortland, precum și o altă
persoană tânără, de o constituție firavă, care
testa aparatura pe care urma să o folosească.
Așteptam să soseacă sculptorul (mă rog, sculp-
torița, dacă vocabula nu ar avea, în limba ro-
mână, unele conotații negative, prin asociere
cu alte cuvinte - chelneriță, casieriță, șoferiță
etc.). Îmi erau greu să concep o femeie-sculp-
tor, știind că sculptorii au o ținută herculeană,
dat fiind efortul lor depus în dăltuirea pietrei.
Ei bine, când a început conferința, Jaroslava
i-a dat cuvântul tinerei delicate, care era toc-
mai Heather Ramsdale! I-am ascultat cu aten-
ție prelegerea (care a început cu un elogiu
adus regretatei Janet Steck, soția lui Henry,
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
39 lei - trimestru, 78 lei - semestru, 156 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. R016TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
predecesoarea Jaroslavei), din care am aflat
etapele formării sale ca artist, creatorii care au
influențat-o, concepția personală asupra artei
etc. Autoarea și-a prezentat activitatea creatoa-
re împărțită în cinci etape (2009-2010; 2011-
2013; 2014-2015; 2016-2017; 2018). Nu mică
mi-a fost mirarea să aud, de mai multe ori,
pronunțat numele lui „Brancuzi” (= Brâncuși),
pentru care Heather manifestă o foarte mare
prețuire, recunoscând influența sculptorului
român asupra sa. De altfel, în chiar catalogul
prezentei expoziții, există o lucrare amintind
de Coloana infinitului brâncușiană, în care
modulele octaedrice suprapuse sunt înlocui-
te cu niște clepsidre rotunde, iar extremitățile
inferioară și superioară au câte o jumătate de
modul, ca și la capodopera lui Brâncuși. Nu
mai vorbesc de alte lucrări, care amintesc de
„păsările” lui Brâncuși, de celebrul său Cocoș,
pe care tocmai le văzusem la New York City, la
Muzeul de Atră Modernă (MoMA).
După conferință, am stat de vorbă cu
Heather, care mi-a confirmat dragostea ei pen-
tru Brâncuși și dorința de a vedea cândva an-
samblul acestuia, de la Târgu Jiu. I-am spus
Continuarea în pagina 35
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
CORESI
mormon* «rdulul