bloc-notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Valentino De Nardo, Fără titlu (2017),
acvaforte, acvatinta, corodare directă, 16,4 x 11,7 cm
Expoziție internațională
de grafică contemporană
la Cluj
Revista de cultură „Tribuna” și Muzeul de
Artă Cluj-Napoca, instituții care func-
ționează sub autoritatea Consiliului
Județean Cluj, în colaborare cu Asociația
Națională a Gravorilor din Italia (Associazione
Nazionale Incisori Contemporanei) au organizat
în perioada 27 iunie - 15 iulie 2018, expoziția
internațională de grafică contemporană ALTER
EGO.
Au participat 20 de graficieni din Italia și 20
de graficieni din România, fiecare cu câte două
lucrări.
Vernisajul expoziției ALTER EGO a avut
loc miercuri, 27 iunie 2018, ora 18, la sediul
Muzeului de Artă Cluj-Napoca (Palatul Bânffy,
Piața Unirii nr. 30).
Cuvânt de deschidere: Prof. Univ. Dr. Lucian
Nastasă-Kovâcs, managerul Muzeului de Artă
Cluj-Napoca; Ph. Dr. Mircea Arman, manager
al revistei de cultură „Tribuna”; Dr. Dan Breaz,
curator-critic de artă și organizatorii expozi-
ției Antonio Luciano Rossetto, președintele
Asociației Naționale a Gravorilor din Italia și
Ovidiu Petca, secretar de redacție al revistei
„Tribuna”.
Expoziția ALTER EGO reprezintă o nouă eta-
pă în cadrul manifestărilor în domeniul artelor
plastice organizate de revista „Tribuna”. Pentru
prima oară are loc o colaborare cu o organizație
de profil, Asociația Națională a Gravorilor din
Italia, care pune în balanță creatori de valoare
din Italia și România fără a avea însă un caracter
competițional. Spre deosebire de expoziția anua-
lă „Tribuna Graphic”, cu un specific bine definit:
Alessandro De Bei	Veneția. Campo dellAbbazia (2008), acvaforte, ac rece
promovarea graficii mondiale și îmbogățirea pa-
trimoniului clujean cu opere valoroase, această
expoziție evidențiază grafica națională, autentică
a două țări europene cu origini latine comune.
Au participat:
Debora Antonello, Eva Aulmann, Roger
Benetti, Gianna Bentivenga, Sandro Bracchitta,
Paolo Ciampini, Graziella Da Gioz, Giovanni
Dettori, Gino Di Pieri, Vincenzo Gatti,
Francesco Geronazzo, Erico Kito, Gabriella
Locci, Stefano Luciano, Raffaello Margheri,
Guido Navaretti, Daniela Savini, Gianfranco
Schialvino, Francesco Sciaccaluga, Gianni Verna
din Italia.
Jakab Âbraham, Marieta Besu, Anca Boeriu,
Eugen Dornescu, Suzana Fântânariu, Gyongyver
Horvath, Ibrahima Keita, Marina Nicolaev,
Cristian Opriș, Ștefan Orth, Ovidiu Petca,
Mircea Popescu, Adrian Sandu, Ferenc Siklody,
Atena-Elena Simionescu, Călin Stegerean, Geza
Szekely, Ovidiu Tarța, Adrian Timar și Mihail
Voicu din România.
Expoziția ALTER EGO a fost prezentată deja
publicului Italian între 7-28 aprilie la Biblioteca
Statală Stelio Crise din Triest. Curator: Federica
Vettori
Vernisajul a avut loc în prezența domnu-
lui Antonio Luciano Rossetto, președintele
Asociației Naționale a Gravorilor din Italia.
Expoziția ALTER EGO este deschisă publi-
cului până în data de 15 iulie 2018, de miercuri
până duminică inclusiv, între orele 10-17.
■
2
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
editorial
Pindar sau poezia
ca fapt-de-a-fi1
■ Mircea Arman
Luată în viziunea istoricilor artei și filosofiei
grecești, poezia lui Pindar poate fi conside-
rată deja ca depășind sfera influenței mi-
tologice, așa cum apăreau ele la Homer, Hesiod
sau Orfeu, deși miturile apar la tot pasul în creația
celui mai mare poet liric grec, căpătînd o serioasă
turnură abstractă, conceptuală.
Pindar s-a născut la Kinoskephalai, în anul
520 î.e.n. Făcea parte dintr-o cunoscută familie
de aristocrați, cea a Egizilor, de origine doriană,
despre care se știe că aveau în grijă un cult al lui
Appolon. De altfel, unele izvoare, ne informează
că poetul însuși, a cărui operă stă în întregime
sub semnul perceptelor apolinice, s-a bucurat, pe
parcursul întregii vieți, la Delphi, de onoruri deo-
sebite. Conform biografilor săi, primii pași în arta
poetică i-a făcut sub îndrumarea poetei Corinna,
și concomitent s-a inițiat în domeniul citharediei
și aulodiei; mai apoi și-a desăvîrșit studiul liricii la
Athena cu Lasos din Hermione. A debutat de tim-
puriu, remarcîndu-se de la prima sa odă, Pythice
X, datată în 501 î.e.n. La Athena i-a cunoscut pe
Eschil și pe Simonides din Ceos, acesta din urmă
împreună cu nepotul său Bacchylides avînd să-i
fie adversarii cei mai prestigioși, rivalitate ce
transpare pe parcursul întregii sale creații poeti-
ce. Deși contemporan dramaticelor confruntări
dintre greci și perși, 490 - 479 î.e.n., poetul nu ia
nici o atitudine față de aceste evenimente care au
marcat profund întreaga lume elenă, împărtășind
atitudinea neutră a cetății sale, așa cum reiese din
criticile adresate de unii autori antici.
După anul 480, îl găsim în Cyrenaica, invitat
de regele Arkesilaos, și în Sicilia ca oaspete a lui
Hieron, tiranul Syracusei, unde va rămîne o bună
bucată de timp.
Aceasta este perioada sa cea mai fertilă, iar
contactul cu ideile orfice și pythagoreice de care
era impregnat climatul spiritual al insulei, îl in-
fluențează vizibil. Bogata sa activitate literară,
desfășurată în numeroase specii ale poeziei lirice,
acoperă o lungă perioadă de timp, încheindu-se
cu Pythica VIII, compusă în 446 î.e.n. Va muri la
o serbare în Argos, în jurul vîrstei de 80 de ani, în
442 î.e.n. Cu el dispare practic genul literar al liri-
cii corale, chiar în momentul apogeului ei, lăsînd
locul dramei antice.
Opera pindarică, ne spune Stella Petecel în,
Pindar - Notă introductivă, Filosofia greacă pînă
Ia Platon,2 a fost împărțită de gramaticii alexan-
drini în 17 cărți grupate pe specii de poezie liri-
că; epinikii, paiane, prozodii, threnoi, parthenii,
dithyrambi, enkomii, etc., etc., împărțire respec-
tată pînă în ziua de azi. Dintre acestea s-au păstrat
integral patru cărți de epinikii, dedicate învingă-
torilor la jocurile panelenice - Olympice, Pythice,
Nemeice, Isthmice - care au contribuit cel mai
mult la faima poetului. Celelalte creații ne-au par-
venit fragmentar și sînt scrise în dialectul doric.
Așa cum aminteam, Pindar este unul dintre
poeții înclinați spre zonele abstracte ale gîndirii,
care au meditat îndelung asupra problemelor reli-
gioase, etice, ontologice sau estetice. El ia obiectul
celebrării odei - victoria atletică - doar ca pretext
pentru a face considerații generale asupra omului,
a valorii și destinului său. Nu putem, desigur, vor-
bi despre o doctrină pindariană, el rămînînd poet
prin excelență, ci de o punere în aspect a unor idei
fundamentale ale culturii grecești antice dar, prin
aceasta, nu lipsite de originalitate, contribuind
chiar la cristalizarea și evoluția unora dintre ele.
Conceptul central al întregii producții pinda-
riene este cel de arete - virtutea, care la el apare
foarte nuanțat, „constituind punctul de conver-
gență între lumea învingătorilor la jocuri și lumea
zeilor și eroilor, conferind poemelor o unitate de
concepție, prin investirea exemplelor mitice cu
funcția de modele ideale pentru atlet”.3 Pindar
privește virtutea ca un dar divin, unică sursă a
înțelepciunii - sophia, și prin aceasta a adevăru-
lui - aletheia. Această virtute este circumscrisă
unui sistem etico-religos guvernat de principiul
apolinic al lui metron ariston, care se traduce prin
expresia: măsura este binele suprem. În viziunea
lui, însă, accesul muritorilor la acest bine, care are
valențele înțelepciunii și adevărului, este imnul
limitat la adevăr și frumos atît „cît stă omului
în putință”. Cu adevărat înțelept este doar Zeul.
Omul este, în același timp, dependent și indepen-
dent față de divinitate:
«Neam al oamenilor, neam al zeilor: și unora,
și altora aceeași mamă ne-a dat suflarea; ne des-
parte însă o putere în totul diferită, astfel încît
acesta, neamul oamenilor este nimic, pe cînd ce-
rul de aramă de-a pururi neclintit sălaș rămîne.
Ne apropiem totuși de nemuritori, atît prin înăl-
țimea spiritului cît și prin natură, deși nu vedem
limpede, nici ziua nici noaptea, pe care drum ne-a
scris destinul să ne îndreptăm» (Nemeice VI, 1-7,
trad. Stella Petecel).
G. F. Gianotti, în Per una poetica pindarica,4
comentînd două fragmente, unul transmis de
Plutarch, celălalt de Platon, în Menon 81, b-c.,
spune că ele aparțin unor threnoi și ilustrează
concepția orfico-pythagoreică despre imortalita-
tea și transmigrația sufletelor; în aceste contexte
sufletul este privit ca avînd natură divină și este
închis în corp, ca într-un mormînt, prin reîncar-
nare. Să vedem însă ce spune poetul:
„Trupurile tuturor se supun morții atotputer-
nice, dar și după moarte rămîne încă vie, aionos
eidolon, aparența spirituală a ființei, căci singură
ea vine de la zei. Ea doarme cît timp corpul este
treaz, dar cînd omul doarme îi este relevată, în
multe vise, judecata divină a plăcerilor și suferin-
țelor, apropiindu-se din ce în ce.” (în continuare,
la Pindar, vom folosi peste tot traducerile Stellei
Petecel )5
Faptul că Pindar definește sufletul - psyche, ca
eidolon, imagine, aparență, spectru, ne trimite
cu gîndul la calitatea duală a corpului uman din
credințele populare și poemele homerice. Pe de
altă parte, ideea după care această aparență spi-
rituală a ființei vine de la zei, este pythagoreică.
Doar pythagoreicii, spune Marcel Detienne în
La notion de daimon dans lepythagorisme ancien,6
consideră visul o formă de existență, o experiență
cu semnificații pentru viața prezentă și viitoare.
Mircea Arman
Ei își reprezentau sufletul ca aparență - eidolon ,
ca agent al revelațiilor aduse de visele mantice.
Această viață viitoare, expresie ce face referi-
re la reîncarnarea sufletului, își găsește explica-
ția în al doilea fragment luat în discuție de către
Gianotti dar și de către Detienne,redat de Platon
în Menon:
„Celor cărora Persephona le-a primit ispășirea
unei greșeli de demult, ea le trimite din nou su-
fletele,în al nouălea an,spre soarele [din tărîmul]
de sus,iar din ele regi venerabili se nasc și bărbați
puternici, agili, mari prin înțelepciune; pe aceș-
tia,în timpurile ce vin după ei,oamenii îi numesc
eroi sacri.”7
Tot în doctrina pythagoreicilor găsim ideea
conform căreia, așa cum arată și Pindar în frag-
mentul reprodus mai sus,sufletul trebuie să se eli-
bereze de ciclul reîncarnărilor prin ispășirea unor
vechi păcate comise într-o viață anterioară; de aici
și importanța dată de pythagoreici ritualurilor
purificatorii,sugerate de poet la începutul acestui
al doilea fragment. Se pare,mențiunea lui Pindar
despre sufletele care,deși purificate,se mai încar-
nează o dată, pentru a aduce beneficii omenirii
este o conciliere între doctrina orfico-pytagoreică
și cultul eroilor.8
Această concepție asupra sufletului, dar și cea
potrivit căreia orice depășire a măsurii este echi-
valentă cu o culpă, ce atrage pedeapsa ca act al
justiției divine, îl apropie pe Pindar de mentali-
tatea arhaică a lui Hesiod. Unicul mod prin care
omul poate depăși limitele este poezia, care,prin
natura divină a inspirației, face parte dintre va-
lorile eterne. Iată cum exprimă acest fapt Pindar:
„Înțelepții au recomandat cu deosebire pre-
ceptul: nimic prea mult - meden agan. (fr. 35 b.)
„Mintea trebuie să tindă spre măsură.” (fr. 52 a)
„În cuget măsura căutînd-o, în fapte măsura
păstrînd-o.”(VI,71)
„Trebuie să-ți cunoști întotdeauna,în toate,
măsura potrivită.” 9
„Pentru fiecare lucru există o măsură”10
Iar atunci cînd Pindar se referă la poeți și poe-
zie,la posibilitatea omului de a-și depăși limitele,
fără a cădea în hybris,spune:
„Stă în putința zeilor să le insufle înțelepților
înțelegerea acestor lucruri; muritorilor, însă,nu
z
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
3
o
le este dat să le descopere [singuri]. Voi, Muze
fecioare, pentru că toate le știți și împreună cu
tatăl celest, stăpînul norilor întunecați, și cu
Mnemosyne dețineți această lege sacră, ascul-
tați-mă acum: limba îmi arde de dorința să
picure dulcea floare a mierii, în timp ce cobor
spre Loxias în larga incintă, la serbarea găzduirii
zeilor.” (Fr. 52 f.)
Sau:
„Rugă înalț fiicei lui Uranos, Mnemosyne cea
frumos înveșmîntată în peplos, și copilelor sale,
să-mi dăruiască har: căci oarbe sînt mințile oa-
menilor cînd vor,
necălăuziți de ale Helikonului locuitoare, să
cerceteze adîncul drum al înțelepciunii; mie, însă,
ele mi-au dăruit această trudă nemuritoare.” (Fr.
52 h).
„Prea lung ar fi să mă întorc pe drumul tuturor;
timpul mă zorește și cunosc un drum scurt. Voi
fi, pentru mulți alții, călăuză spre înțelepciune.” 11
„Dă-mi oracole, Muză, și-ți voi fi interpret.”(Fr.
150)
„Pe mine m-au ales Muzele să mă înalț ca he-
rald al cuvintelor înțelepte.”(Fr. 70 b)
„Mi-a fost hărăzit de o putere divină să com-
pun, lîngă zeiescul pat al Meliei, unind trestiile
flautului și gîndurile minții, un cîntec nobil spre
a voastră cinstire.”(Fr. 52 h.)
C.M. Bowra, în Pindar,12 arată că nici unul
dintre poeții greci nu a fost atît de preocupat de
obiectul artei sale. Datorită multiplelor teoreti-
zări și reflecții asupra naturii, a funcțiilor poetu-
lui și poeziei, Pindar este socotit de către critica
modernă, fondatorul primei poetici grecești: G.
F. Gianotti,(Op. cit. p. 39-40), consideră că cer-
cetarea acestui aspect al operei pindariene ar pu-
tea scoate la iveală o adevărată estetică a poeziei
lirice, umplînd oarecum golul lăsat de Aristotel în
Poetica, prin omiterea tratării acestui subiect.
Mario Untersteiner, în La formazione poetica
di Pindaro, 13 afirmă că datorită faptului că nu pu-
tem vorbi de o poetică sistematică ci de una ce se
construiește odată cu poezia, așadar implicită, ea
trebuie reconstituită și reconstruită din afirmați-
ile găsite ici-colo pe parcursul întregii sale opere.
Problematica esențială a așa-numitei poetici
pindariene este aceea a originii și genezei poezi-
ei, al cărei prim termen este divinitatea. Pentru
Pindar momentul creației poetice este un act de
cunoaștere directă, un drum scurt, cum spune el,
prin care înțelepciunea divină este transmisă po-
etului printr-un act de mania, de nebunie revela-
toare, de en-thousiasm, termen ce se traduce prin
expresia ieșire din sine.
Așadar, termenul de poezie reprezintă pentru
Pindar înțelepciunea însăși, ambele fiind un dar
al divinității. Nu numai filozofia este apropierea
de divinitate cît stă omului în putință ci și poezia.
Ca domeniu al cunoașterii poezia este adevărata
cunoaștere, scopul ei ultim fiind rostirea adevă-
rului, despre zei și muritori deopotrivă. Este sem-
nificativ, în acest sens, faptul că Pindar numește
poezia prin termenul sophia- înțelepciune, iar
poetul este denumit sophos - înțelept. Iar în virtu-
tea faptului că poetul are acces la sfera divinului,
fiind singurul dintre muritori înzestrat cu acest
dar, poetul - înțelept, este un poeta-vates, un he-
rald, interpret și profet al Muzelor, fapt ce indică
o apropiere a poeziei de arta mantică. Acesta este
și sensul de a pune problema relației poeziei cu
adevărul - aletheia, ca scoatere din ascundere și
uitare fără uitare, adevăr atemporal, etern, ce ține
de istoria sacră a zeilor, poetul cuprins de nebunia
divină fiind în măsură să respingă falsul generat
de plăsmuiri întîmplătoare și versificație vidă,
apanaj al impostorilor și veleitarilor.
În acest sens, G.F. Gianotti,14 arată că poetul nu
este văzut de Pindar ca un simplu instrument al
divinității, așa cum apare el la Platon în Ion, ca un
vas, ci ca un colaborator al acesteia, colaborator
independent, independență conferită de cuvînt
și ritmul muzical. Pe acest plan, spune Gianotti,
Pindar își conștientizează plenar capacitățile și
originalitatea sa artistice, punînd în evidență ca-
racteristicile tehnice ale sophiei, raportate la acti-
vitatea sa specifică.
În acest sens, atenția lui Pindar este îndrepta-
tă asupra epinikiei - oda triumfală - legată de o
structură fixă, dar reunind teme diferite, cum ar
fi: elogiul atletului învingător, nararea unui mit,
considerațiuni filosofice, considerațiuni asupra
naturii. Mario Untersteiner,15 analizînd tema li-
bertății pe care poetul și-o poate lua față de de
această structură fixă arată că există două esențe
tematice ale odei pindarice: cea a selecției expri-
mată de conceptul de kairos, interpretat ca func-
ție estetică a măsurii, ca lege supremă a compo-
ziției, cerînd adaptarea formei la subiect, și cel al
unității formale, rezultat din sinteza armonioasă a
elementelor variate impuse de tradiție, astfel încît
să alcătuiască un ansamblu coerent.
C.M. Bowra,16 arată că Pindar, ca reprezentant
al liricii corale este conștient de obligația poetului
de a instrui, el văzînd în poezie un instrument al
educației etice, ideea exprimată direct în oricare
dintre creațiile sale. Această altă menire a poeziei
pindarice este realizată prin însăși alegerea teme-
lor mitice, ai căror eroi servesc drept construcții
umane ideale pentru eroii din arenă. În același
timp, poezia ca instrument incantatoriu are darul
de a trezi în sufletul auditoriului sentimentul de
bucurie entuziastă, de en-thousiasmos, de ieșire
din banalitatea sinelui cotidian, și producere a
stării de katharsis. Funcția practică a poeziei ca-
pătă astfel două valențe: una estetică - marcată de
katharsis - și alta morală, educațională.
Pindar vede în poezie o îndeletnicire superioa-
ră oricărei activități umane, iar afirmînd caracte-
rul universal și etern al poeziei, el recunoaște în
aceasta singurul mod în care omul poate depăși
efemera condiție a existenței. Gianotti, (Op. cit.
p. 55 și urm.), arată că proiectarea poeziei, ca act
divin și uman, capătă la Pindar dimensiuni cos-
mice, comparabile cu cele ale Muzelor în Olymp,
iar poetul este un corespondent al conducătorului
lor, Apollo, supranumit, de aceea, și musagetes -
conducătorul Muzelor.
Această asociere între poet și Apollo nu este
deloc una întîmplătoare. Aflată sub semnul lui
Apollon, cum încă de la bun început arătam, po-
ezia pindarică dezvoltă patru mari coordonate:
măsura, ordinea, armonia și adevărul-aletheia.
Ea trece de la multitudinea ființărilor contingente
în care este întîlnit omul în structura fenomenală
a cotidianului, și atinge domeniul pur al formei
eterne, adică ființa (faptul-de-a-fi) privită sub
toate cele trei accepțiuni date de gîndirea greacă:
existență, rațiune și adevăr.
Note
1	Faptul-de-a-fi este înțeles aici în sensul grecescului
to on.
2	Cf. Stella Petecel, Op. cit., în Filosofia greacă pînă la
Platon, Buc., 1984.
3	Stella Petecel, Op. cit., loc. cit.
4	G.F. Gianotti, Op. cit., Torino, Paravia, 1975, pp.
100, 106-107.
5	St Petecel, Op. cit, loc. cit.
6	M. Detienne, Op. cit., Paris, Les Belles Lettres,
1963, p. 60 și urm.
7	Platon, Menon, 81 b-c. Opere, vol. I-VI, Buc., 1974-
1989.
8	Cf. A. Croiset, La poesie de Pindar et le lois du lyris-
me grec, Paris, 1895, p. 210-211.
9	Pindar, Pythice II, 34.
10	Pindar, Olympice XIII, 47-48.
11	Pindar, Pythice VIII, 29 - 32,
12	C.M. Bowra, Op. cit., Oxford, 1964, p. 1.
13	Cf. M. Untersteiner, La formazione poetica di
Pindaro, Messina-Firenze, 1951, p.20.,
14	Gianotti, Op. cit., p. 65.
15	Cf. M. Untersteiner, Op. cit., p.97.
16	C.M. Bowra, Op. cit., p. 98.
■
Antonio Pesce
Pământul și Paradisul (2011), acvaforte, 32 x 100 cm
4
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
eveniment
Conferințele Tribuna
■ Ani Bradea
Cea de-a doua serie, din 2018, a binecu-
noscutelor Conferințe Tribuna, organi-
zate cu regularitate în ultimii șase ani
sub conducerea managerului PHD Mircea
Arman, a avut loc în perioada 15 - 17 iunie
în Cluj-Napoca, în sălile Hotelului „Seven”.
Continuând tradiția temelor de anvergură și
înscriindu-se în seria activităților dedicate
Centenarului Marii Uniri, recentul eveniment a
oferit publicului (format din scriitori și oameni
de cultură din mai multe orașe ale țării) un nu-
măr de patru conferințe, din domeniile teatru
și filosofie, vedeta incontestabilă a acestei ediții
fiind filosofia.
În debutul manifestărilor, vineri, 15 iunie
2018, Conf. Univ. Dr. Diana Cozma s-a adresa
auditoriului cu un discurs despre Dramaturgia
viitorului. Precizând că tema este o preocupare
a sa, fundamentală și consecventă, autoarea și-a
început pledoaria cu o clarificare terminologi-
că, insistând, în mod deosebit, pe condiția dra-
maturgului în fenomenul teatral contemporan,
și anume dramaturgul ca fiind creatorul unic al
textului dramatic. Invocând modelul german,
în care secretarul literar este asimilat dramatur-
gului, Diana Cozma afirma, citez: „pledez pen-
tru ca în spațiul cultural românesc să fie menți-
nut termenul de dramaturg pentru autorul unic
de texte dramatice, creator al întregului univers
dramatic, iar atribuțiile secretarului literar să-i
rămână în continuare acestuia, fără a fi numit,
impropriu, dramaturg.” În replică, la finalul
conferinței, criticul de teatru Claudiu Groza,
redactor al Tribunei, a ținut să precizeze că în
România nu există acest pericol, dramaturgul
nu se confundă cu secretarul literar, în atribuți-
ile acestuia din urmă putând intra, în plus, une-
le adaptări sau traduceri, ceea ce nu-i conferă
și calitatea de autor al textului dramatic. Dacă
dramaturgia viitorului se poate vedea, ca și tot
ceea ce încă nu s-a întâmplat, doar la nivel de
speculație, dramaturgia momentului este, fără
îndoială, afirma Diana Cozma, teatrul devised.
Numit și creație teatrală colectivă, aceasta este
o metodă de teatru care nu aduce nimic nou,
consideră autoarea conferinței, atrăgând mai
mult atenția asupra laboratoarelor teatrale,
motiv pentru care autoarea nu crede într-un
conflict între dramaturgul ca autor unic și
dramaturgia ca rezultat al creației colective.
Oricum ar fi, s-ar putea ca mai târziu să asistăm
la mutarea creației dramaturgilor în spațiul vir-
tual, zonă care câștigă tot mai mult teren, vom
vedea, probabil, cum dramaturgul viitorului nu
va mai scrie piese de teatru ci doar scenarii, a
conchis Diana Cozma.
În prima parte a zilei de sâmbătă, 16 iunie
2018, Prof. Univ. Dr. Vasile Muscă a susținut
conferința cu titlul: Constantin Noica - Școala
în care nu se învăța nimic. Desigur, a afirmat
Prof. Vasile Muscă, această afirmație îi aparți-
ne lui Noica însuși, din jurnalul căruia a citat:
„Visez o școală în care să nu se predea, la drept
vorbind, nimic.(...) Gândul Școlii, al celei
unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări
de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținu-
turi, nu sfaturi, nu învățături[...] O școală în
care profesorul nu învață și el e o absurditate.
Cred că am găsit un motto pentru Școala mea.
E vorba aceasta extraordinară a lui Leon Bloy:
Nu se știe cine dă și cine primește.”(Constantin
Noica) Obiectivul Școlii lui Noica, a spus Prof.
Vasile Muscă, nu a fost, așadar, unul didactic,
scopul principal era acela de a găsi pentru dis-
cipol un loc în lume, de a găsi o împăcare cu
lumea. În Școala lui Noica se învăța gândirea,
rostul ei nu erau gândurile ci acela de a-i învăța
pe adepți să gândească. După Noica, a mai spus
Vasile Muscă, filosofia nu ne învață adevărul ci
gândirea, filosofia dă doar direcția adevărului
prin gândire. Conferința a fost, în opinia au-
torului său, „o încercare de a defini gândirea”.
Pornind de la afirmația lui Kant, din Critica
rațiunii pure, conform căreia „facultatea imita-
tivă nu este o facultate creatoare”, „pentru a-i
învăța pe studenții mei, condiția era să gândesc
eu însumi” - a concluzionat în finalul discur-
sului său Prof. Vasile Muscă. În intervenția sa,
filosoful Mircea Arman a apreciat construcția
închegată, rotundă a conferinței și a precizat
faptul că adevărul este unul dintre conceptele
fundamentale pe care le caută gândirea. După
Platon începe de fapt filosofia analitică, iar gân-
direa care se gândește pe sine (Aristotel) are și
un produs: adevărul, a mai spus Mircea Arman.
Prof Univ. Dr. Andrei Marga a susținut, în
cea de-a doua parte a zilei de sâmbătă, confe-
rința cu titlul Filosofia globalizării. Apreciind
faptul că tema, mult prea ramificată, este dificil
de adus în spațiul unei conferințe, Prof. Andrei
Marga a recurs la formularea acesteia în do-
uăsprezece teze, dezvoltate și argumentate. În
această succintă prezentare a evenimentelor,
voi cita doar câteva dintre considerațiilor au-
torului, urmând ca cititorii Revistei Tribuna să
se bucure de textul integral publicat în rubrica
pe care dl. Prof. Andrei Marga o susține aici cu
rigurozitate. „Teza mea este că globalizarea a
debutat la începutul anilor nouăzeci ca politi-
că a celei mai mari puteri economice, politice,
militare și culturale a timpului nostru odată cu
decizia ieșirii din protecționism și a deschiderii
frontierelor pentru circulația produselor. (.)
globalizarea ne pune în fața unei situații diferi-
te: ea nu a venit în general din inițiative în sfera
viziunilor asupra lumii, ci din politici mai ales
economice, încât nu poți da seama de globali-
zare fără a plonja în analizele ce i se consacră în
economie, sociologie și fără a detecta consecin-
țele ei. (.) Globalizarea își va urma, în mare,
cursul care a consacrat-o în deceniile din urmă.
Ea va suferi, însă, corecturi în ceea ce privește
inserarea economiei în societate, folosirea re-
surselor culturale și ierarhizarea valorilor, încât
putem vorbi justificat de societatea ce succede
globalizării.” - Andrei Marga
Manifestările s-au încheiat duminică, 17 iu-
nie 2018, cu prelegerea PHD Mircea Arman,
managerul Revistei Tribuna, intitulată Anwesen
sau a patra dimensiune a timpului. Nivelul abs-
tract la care s-a situat conferința face dificilă
prezentarea ei în câteva fraze. De aceea mă voi
rezuma să citez doar din discursul filosofului
Mircea Arman: „Dacă în Ființă și timp, există
un temei explicit de unde analiza se putea des-
fășura, respectiv ființarea, în Timp și ființă pro-
blema unui în sine al timpului și ființei naște
următoarea întrebare legitimă: dacă există un
timp în sine și o ființă în sine, atunci ce este
acest un sine al timpului și ființei? Heidegger
sesizează acest blocaj al gândirii și încearcă,
pornind de la cele trei dimensiuni ale timpului,
trecut, prezent - în sens de actualitate - și viitor
să structureze o a patra dimensiune a timpu-
lui care ar fi prezența statornică sau constanta
ajungere la prezență.(.) Un răspuns consec-
vent cu linia demonstrației heideggeriene ne-ar
obliga să afirmăm că a patra dimensiune a tim-
pului este ființa. Chestiunea în fapt comportă
o gravitate excepțională. Heidegger nu afirmă
explicit acest fapt, dar el este implicit explicării
ajungerii la prezență ca a patra dimensiune a
timpului, căci atât timp cât vorbim despre un
caracter permanent al ajungerii la prezență,
vorbim și despre ființa ca ființă.” Textul integral
poate fi citit, de asemenea, în paginile Revistei
Tribuna.
A doua ediție a Conferințelor Tribuna din
acest an s-a înscris cu succes în seria activită-
ților culturale ale revistei, devenite deja tradi-
ție, continuând în direcția stabilită de progra-
mul de management al PHD Mircea Arman,
și anume aceea de permanentă îmbunătățire a
nivelului publicației și, nu în ultimul rând, de
promovare a actului cultural.
■
Grigore Zanc, Vasile Muscă și Mircea Arman
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
5
cărți în actualitate
O istorie a prozei
■ Menuț Maximinian
Theodor Codreanu
Lumea românească în zece prozatori
București, Editura Contemporanul, 2017
Theodor Codreanu este cunoscut în medii-
le literare pentru scrierile dedicate poetului
național, fiind laureat a trei premii naționale
„Mihai Eminescu” pentru cel mai bun volum de exe-
geză eminesciană publicat într-un an. Este distins de
Academia Română, Academia de Știință a Republicii
Moldova și Președinția României.
“Meritul lui Theodor Codreanu este acela de a ști
să urmărească firul exact al unei demonstrații de con-
cepție filosofică la Eminescu, punând-o în acord cu
marile idei despre lume și creație ce fecundau la ora
aceea universalitatea, demonstrând marea individu-
alitate și personalitatea de geniu a scriitorului, a cărui
operă închegată sau rămasă doar în ciornă e depar-
te de a-și fi secătuit revelațiile de profunzime” spune
Constantin Cubleșan.
Critic și istoric literar, prozator, filosof al culturii
și civilizației, Codreanu a publicat mai multe volume
despre Mihai Eminescu printre care sunt de menți-
onat „Eminescu - dialectica stilului”, „Modelul onto-
logic eminescian”, „Dubla sacrificare a lui Eminescu”,
„Mitul Eminescu”, „Eminescu în captivitatea «ne-
buniei»”, precum și peste o sută de studii și articole.
Dintre volumele de eseuri, critică și istorie literară
merită să amintim măcar câteva, scriitorul fiind foar-
te harnic: „Eseu despre Cezar Ivănescu”, „Complexul
Bacovia”, „Caragiale - abisal”, „Duminica Mare a lui
Grigore Vieru”, „Ion Barbu și spiritualitatea româ-
nească modernă - Ermetismul canonic”.
Citind volumul „Lumea românească în zece pro-
zatori”, semnat de Theodor Codreanu, apărut la
Editura Contemporanul, ce se întinde pe mai bine de
400 de pagini, vom descoperi pe Theodor Codreanu
în ipostaza de critic literar ce lucrează cu multă aten-
ție în atelierul lui de creație, în momentul în care își
propune un subiect încercând să extindă cercetarea
lui nu doar prin propriile păreri, ci și prin ale istorici-
lor literari. Hărnicia scriitorului denotă, prin numă-
rul mare de citate pe care le dă din cei care înaintea
lui au scris despre un anumit prozator, astfel încât,
lecturând această carte, vei avea o viziune asupra
Fulvio Ioan	Neliniște (2010), xilografie policromă, 29,7 x 42 cm
prozei românești ce acoperă, prin cartea lui Theodor
Codreanu, peste trei veacuri, de la Dimitrie Cantemir,
comparat cu scriitorul irlandez Jonathan Swift, până
la Mircea Cărtărescu.
„Când am făcut selecția primilor nouă prozatori,
nu m-am gândit că vor ieși, din nouă cercuri, alte trei
cercuri „dantești” pentru cele trei tradiționale pro-
vincii românești. Constat cu uimire „egalitatea” lor în
construcția României moderne, dar și a cărții mele.
Au ieșit, fără nici o intenție, câte trei scriitori, pentru
fiecare provincie, care mi-au asaltat subconștientul:
Moldova (Dimitrie Cantemir, Ion Creangă, Eugen
Uricaru); Valahia: Marin Preda, Eugen Barbu, Mircea
Cărtărescu; Ardeal: Liviu Rebreanu, D.R. Popescu,
Nicolae Breban. Uitasem însă contribuția Basarabiei,
cu destinul ei ingrat, de la 1812 încoace. Cele nouă
cercuri s-au transformat, de aceea, într-un decame-
ron, cel de al zecelea prozator al construcției critice
devenind Ion Druță, cu întreaga dramă a sfâșierii
interioare a Basarabiei, dezvăluită încă în cartea mea
din 2003, Basarabia sau drama sfâșierii. Și ce literatu-
ră face fiecare dintre cei zece, și cum o arhitecturează
toți împreună! „ scrie Theodor Codreanu pe coperta
cărții.
Dar, haideți să facem cunoștință cu părerile au-
torului despre cei zece prozatori, pornind de la
Dimitrie Cantemir și a lui istorie ieroglifică, despre
care Codreanu spune că „este un produs bântuitor
al dramei ciobanului moldovean întrupat în ino-
rog... Nu e vorba la Cantemir de o relație sursieră, ca
în cazul romanului „Baltagul”, ci de o reinventare a
„Mioriței”, sub o haină cu totul originală încât nimeni
nu i-a descifrat hățișurile labirintice” (p.8). Autorul
face un adevărat eseu pe acest subiect, concluzia fiind
că „identificarea mioritică a inorogului cantemirian
ca ființă a înălțimilor a fost recunoscută și de editor,
vorbindu-se de puternica influență a mioriței și a
folclorului românesc în genere asupra romanului. Se
vorbește, în istoria ieroglifică, chiar și de steaua cioba-
nului din aceeași serie arhetipală cu Hiperyon al lui
Eminescu și cu Ciobanul mioritic, după cum spune și
Ion Filipciuc. Nu lipsește nici metafora centrală mio-
ritică lacrimi de sânge” (p.11).
Referitor la Ion Creangă, dezbate tema conștiinței
estetice a acestuia, pornind de la ideea că „povestito-
rul trecea în ochii contemporanilor drept un mare
hâtru, plin de umor și vervă, însă totodată un „pri-
mitiv” fără o concepție artistică pe măsura operei”
(p.21). Codreanu combate aceste afirmații pornind
de la Moș Nichifor Coțcariul, în care „scriitorul re-
ușește să creeze genial, aidoma autorului Mioriței,
însă cu uneltele omului ajuns la cultura scrisă” (p.24).
Este bine de menționat de fiecare dată afirmația G.
Călinescu, care așază lucrurile la locul lor: „Creangă
este poporul român însuși, surprins într-un moment
de genială expansiune”.
În toate studiile din această carte este prezent și
Mihai Eminescu, cunoscut fiind faptul că Theodor
Codreanu a scris mai multe studii despre Poetul
Național, astfel încât, cunoscându-l foarte bine, este
ușor să integreze opera acestuia în orice moment
de discuție. Despre legăturile cu Creangă ale lui
Eminescu, vorbindu-se de altfel mult, nu doar pentru
că au fost prieteni buni, ci și pentru că vorbind de „în-
alta conștiință estetică al lui Ion Creangă”, Codreanu
spune că nu a avut „egali în epocă decât pe Eminescu
și Caragiale” (p.34). Concluzia este că „Ion Creangă
își merită cu prisosință titlul de reprezentant inegala-
bil al geniului autohton” (p.40).
Studiul despre Liviu Rebreanu are ca temă „Suflet
și stil”, autorul spunând „în majoritatea lor, cărțile
lui Rebreanu arhitecturate echilibrat, steroid, sunt în
interior în spațiul gol dintre cuvinte, capitole, cum
el însuși afirmă, bântuite de zvârcolirea pustietoare
a disimetriei, acel nenoroc copleșitor al personajelor
(p.55). De altfel, vorbind despre personajele înteme-
itorului romanului românesc modern, Codreanu
afirmă „tragedia eroilor lui Liviu Rebreanu își are iz-
vorul în rotirea oarbă a erului fără acces la o veritabilă
cunoaștere de sine, pentru mântuirea finală, căci per-
sonajele sunt jucării ale destinului” (p.63). Concluzia
este că Liviu Rebreanu „s-a autodepășit în Ion și în
Răscoala, episoade ridicate cu măiestrie inegalabilă la
condiția oglinzii totalizante” (p.64).
Și Marin Preda intră în vizorul lui Codreanu, care
spune că eroii scriitorului „trăiesc drama unei disi-
metrii profunde a universului. Firește, nu toți, doar
cei puțini, cei înzestrați cu predispoziție filozofică în-
credințați de existența unei simetrii primordiale între
om și cosmos” (p.67).
Subiectul ce-l vizează pe Eugen Barbu este despre
cosmogonia balcanică, Codreanu subliind că „de la
canonul estetic Barbu trece, fără clipire, la cultura de
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
masă, dragă post modernismului și socialismului. Și
creație nu începe decât în clipa când cercul documen-
tării (al cunoașterii) se închide, fiind integral parcurs
(p.81).
Despre fenomenul „Groapa”, Codreanu crede că
„nu putea apărea decât într-o lume în care nici justiția
laică și nici cea divină nu mai sunt vii. Lumea se pră-
bușește inevitabil într-un cerc mitologic de sfârtecări
dionisiace, în care domină legea răzbunării ce ține lo-
cul justiției sociale muribunde” (p.86)
În carte este integrat și basarabeanul Ion Druță,
poate mai puțin cunoscut de unii dintre noi, despre
care criticul spune „Unicitatea artistică îi conferă o
anumită deschidere a operei, chiar în sensul teoriei
lui Umberto Eco” (p.103). După un amplu studiu,
concluzia ar fi că „povestitorul rotunjește viziunea lui
identitară cu dimensiunea ființei creștine în deplină-
tatea ei originară” (p.133).
Convins că exegeza operei lui D.R. Popescu „este
dintre cele mai impresionante, oglinda importan-
ței sale în literatura română postbelică” (p.134),
Codreanu vorbește, la rândul lui, despre biruința es-
teticului în opera acestuia. Ne aduce, în același timp,
repere despre studiile scrise despre D.R. Popescu. Câți
dintre noi mai știu faptul că prima cercetare aprofun-
dată a operei acestuia a apărut în cartea „Lecturi mo-
derne”, în 1978, sub semnătura Mirelei Roznoveanu,
care spunea despre acesta că „este un justițiar al lumii
rurale care, în ciuda tuturor eșecurilor, reacționează
obstinat la impactul cu ilogicul și imoralul” (p.165).
Pe Nicolae Breban îl aduce în atenția noastră, pen-
tru început, într-o comparație cu Milan Kundela, ca
mai apoi, pe câteva zeci de pagini, să vorbească aplicat
despre opera acestuia. Pe scriitorul aflat la maturitate
îl numește „ultimul Breban, în sensul maturizării de-
pline a unui spirit excepțional, dovadă în același timp
a rezistenței celulei nervoase românești, adesea pusă
sub semnul întrebării, remarcându-se o conștiință
exemplară a contemporaneității, deopotrivă cu ceea
ce se știa, unul dintre marii romancieri ai Europei”
(p.326). „Creatorul romanului cinic, la noi, Nicolae
Breban, ostil așa-zisului „fatalism” mioritic, face ca
Miorița alungată pe ușă, la nivel conceptual, să se re-
întoarcă pe fereastră, la nivel epic, prin feminizarea
mișcării de rezistență națională, în surprinzătorul
său roman „Jocul și fuga”” spune criticul pe coperta
a patra.
Urmează sub lupa criticului Eugen Uricaru, a că-
rui merit este că „nu s-a lăsat copleșit de făgăduința
tezistă a schemei Imitatio Christi semnalată de critici,
supraviețuind prin instinct creator complexelor de
cultură” (p.334).
Ultimul, cel mai „tânăr”, dar nu cel din urmă pe
lista lui Codreanu este Mircea Cărtărescu, scriitorul
aflat la cele șase decenii pe care le are în plină glorie.
Studiul din cartea de față dezbate romanul „Solonoid”
ce a fost la Târgul Gaudeamus, prin cele 1000 de
exemplare cu autograf, date pe loc, una dintre cele
mai vândute cărți. Despre romanul de 837 de pagini,
se spune că tinde spre perfecțiunea scriiturii, zicân-
du-se despre manuscris că „nu are nicio corectură,
perfecțiune la care Eminescu nici n-a putut visa de
vreme ce textele poetului au zeci de variante” (p.380).
Studiul cuprinde argumente pro și contra în ceea ce
privește romanul mult mediatizat, întinderea acestuia
și valoarea stilistică.
Prin cartea lui, Theodor Codreanu dovedește seri-
ozitate, rigurozitate și o muncă titanică, contribuind
astfel la reașezarea prozei românești pe segmentul pe
care îl merită în rândul celorlalte specii literare.
■
Frumusețea vieții
și sfințenia ei
■ Alina Naiu
Volumul „Răutatea unui parfum”, scris
de Marius Dumitrescu și apărut re-
cent la Editura Brumar din Timișoara,
conține trei secțiuni: „Portret de insomnie”,
„Depărtarea ca bun comun” și „Trezirea la vis”.
Vreau să încep prin a spune că, așa cum se
întâmplă de fiecare dată când citesc poeziile
lui Marius Dumitrescu, și în cazul acestei cărți,
după fiecare poem citit a trebuit să mă opresc
și să-l recitesc și să aștept să-mi treacă întâm-
plările și amintirile stârnite de prima lectură,
pentru a putea să continui.
Așa scrie Marius Dumitrescu: folosind cu-
vinte atât de comune și stări atât de puternice
încât ai senzația că nimeni altcineva nu ar putea
să scrie poezii doar cu aceste instrumente.
Revenind la volumul în discuție, spuneam
deci că este alcătuit din trei părți. Cred că
această structură nu este întâmplătoare, fiindcă
toate cele trei părți se completează, se constru-
iesc reciproc, lăsând impresia, la final, a unei
vieți sau a unei lumi aflate undeva între vis și
realitate, între ireal și palpabil; a unui ins trans-
parent, umil cărând în spate întreg spațiul de
viețuire, cu tot ceea ce există sau este închipuit.
“Portret de insomnie” debutează aproape
oniric, cu o poezie care se constituie, poate, în
laitmotiv pentru această primă parte a cărții: „e
târziu și cerul e din ce în ce mai frumos/ pa-
harul tot plin sticla tot goală/vinul își întoarce/
de la mine privirea”. Evident, nici în volumul
de față Marius Dumitrescu nu putea dezamăgi,
căci regăsim cu bucurie același ton sentențios,
biblic, acceleași imagini rupte parcă din pilde-
le cărților sfinte și aceeași voce conștientă de
ecoul pustiului care însă n-o descurajează. Așa
cum sugerează chiar titlul ales, ciclul care des-
chide volumul ne arată un om care și-a cultivat
conștiința de sine până într-acolo încât uneori
se confundă cu cea a întregii lumi, fără a-și
pierde totuși individualitatea: „până la umilin-
ță (spunea)/trebuie să te rupă mila”. Senzația că
mă aflu într-un film mut, unde personajele co-
munică telepatic și unde dragostea este doar un
alt personaj, cu personalitate proprie, domină
întregul prim grupaj de poeme: „bucuria mea
și-a pierdut/glasul în pruncul/care n-a trăit/
pentru că nicio bucurie/nu-i dăruiește morții
nimic//orice aș spune pare/neînsemnat pe lân-
gă/disperarea de-a fi fericit//și-mi vine să tac/
pe măsura bucuriei/rătăcind goală prin ploaie/
și lucește/dragostea noastră/în lama cuțitului/
de pe masă”. Oricum, din nou, ca în mijlocul
oricărei mari treziri, poetul experimentează
prezența și trăirile tuturor ființelor vii: „în-
cât respirăm în fiecare/secundă păsări fluturi/
sau îngeri care-au trecut/vreodată pe-acolo”.
Frumusețea vieții și sfințenia ei sunt profund
înțelese.
Cred că lecția acestei prime părți, dacă nu
chiar a întregului volum, este lecția dragos-
tei: „nu-i ușor când ești/ de carne și sânge/
să fii doar o prezență/discretă puțin stânga-
ce/ un fel de fotografie/ umblătoare și tristă//
nu-i ușor nici să minți/realitatea cu vise/când
știi că dreptatea ei/nu poate fi contrazisă//încă
exist chiar dacă-i/târziu pentru asta/și mai e
și a ploaie/exist fiindcă cineva drag/are nevoie
de fotografia/chiar și neclară de privirea/ei tot
mai sepia//cât despre carne/sânge și restul/nu
ele contează/nu ele. Deci trăim pentru alții. Nu
pentru noi.
O să trec acum la cea de-a doua parte a vo-
lumului, „Depărtarea ca bun comun”, în care
trăirile devin din ce în ce mai concrete, mai
coborâte în lumea materială, în opoziție cu pri-
ma parte. Singurătatea, auto-ironia uneori sunt
prezente și aici: „sunt cel mai frumos/din orașul
acesta/când mă plimb agale/prin centru/îm-
brăcat cu cămașa/de-nmormântare”. Și această
parte are lecția ei, pe care Marius Dumitrescu
o împarte cu generozitatea cu noi toți și anume
lecția umilinței: „când nu mai este/nimeni să-ți
poată vorbi/închizi ochii/și te întrebi dacă/nu
ești doar nimicul/tremurător și subțire căruia/
cine ce să-i mai spună?”. Și, ca să nu uităm, au-
torul revine la cea dintâi lecție, a dragostei, ară-
tându-ne că viața nu ne aparține nouă: „de trăit
trăiești/tot mai rar și atunci/doar cât să-nțelegi/
că ai cheltuit/douăzeci de mii de zile/douăzeci
de mii de nopți/ca pe ceva ce n-a fost al tău”.
În sfârșit, partea a treia, „Trezirea la vis”, am
perceput-o ca fiind într-un fel rezultatul prime-
lor două, atât ca peisaje și trăiri, dar mai ales
din punct de vedere al lecției conținute. Aici
materia se amestecă foarte des cu energia sau
energia coboară în materie: „capătul visului/e
totdeauna/ brutal://eu împreună/cu-necatul
acela frumos//și marea la fel/de sărată precum/
sângele nostru”. Iarăși sunt prezente subiecte
precum singurătatea și revolta față de condiția
umană, însă domolite de o mare, foarte mare
dragoste pentru viață. Însă dragostea cu pricina
presupune, fără îndoială, o foarte mare înțele-
gere față de trupul neputincios, față de ceilalți
oameni, uneori chiar față de Dumnezeu. Cu
alte cuvinte, în această parte am regăsit câte-
va poeme care mi-au confirmat că este vorba
despre compasiune - deși, sigur, cele trei lecții
nu trebuie separate sub nicio formă și nu tre-
buie parcurse obligatoriu în această ordine. De
exemplu, versurile următoare cred că sunt gră-
itoare: „și unde să locuiasă ucigașul/de gânduri
dacă nu în mine? căci eu sunt el/.../”; „/./așa
sună legea lui Dumnezeu/ și a oamenilor: fie-
care la rândul nostru/ o să avem de răbdat/./”.
Marius Dumitrescu, generos, modest și umil
împarte cu noi toți lecțiile pe care le-a învățat.
Ele nu trebuie căutate, așa cum am precizat, ex-
clusiv câte una în fiecare parte de volum. Ele
trebuie înțelese și trăite laolaltă, mai cu seamă
în afara poeziei, ca un tot, ca secvențe insepara-
bile una de cealaltă. La fel ca poeziile lui Marius
Dumitrescu.
■
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
7
Călătorii cu jurnalul
în mână!
■ Vistian Goia
Iuliu Pârvu
Jurnalul stărilor de Călătorie, IV (2017)
Editura Napoca Star, 2018
Nu credeam că voi scrie tocmai eu (cel
vârstnic) despre ultima carte a lui Iuliu
Pârvu, amicul meu statornic, umblăreț
în toate punctele cardinale. Cândva am reținut
una din cugetările sale: „Nimic nu se naște și ni-
mic nu durează fără vibrație!” Rețin doar sensul
figurat al ultimului termen, prin care este numi-
tă emoția, freamătul sufletesc, înfiorarea. Într-
adevăr, Iuliu Pârvu a fost nu numai un gânditor
limpede și temeinic, ci și o ființă sensibilă care-și
trăia clipele cu exuberanța unui intelectual me-
reu tânăr și interesat de multiplele fațete ale vie-
ții unui umanist adevărat.
Profesor la școlile centrale din Cluj, inspector
școlar, poet și prozator de real talent, el a fost sti-
mat și respectat de întreaga dăscălime ardeleană.
Am scris despre majoritatea cărților sale și, iată,
acum scriu despre ultima tipărită postum, pen-
tru că autorul s-a stins din viață la 4 martie 2018.
Cartea este sistematizată în trei secțiuni, în
ordinea parcurgerii obiectivelor propuse: 1.
Pe urmele Afroditei (Cipru); 2. Unde grăit-a
Zarathrusta (Iran) și 3. Prin vechiul imperiu al
habsburgilor (Austro-Ungaria).
Sigur, cititorul este interesat de peisajele căl-
cate, de localnicii cu credințele și preocupările
lor, religia și mentalitățile, pe lângă monumente-
le istorice ș.a.m.d.
Înainte de a pleca de acasă, „turistul” (cu soția
lui) este preocupat de tot ce e necesar călătoriei:
costurile pecuniare, traseul (cu avionul sau cu
alte mijloace), capriciile anotimpului, bagajele,
nimic la voia întâmplării. Gospodarul
nu pleacă fără să-și termine treburile casei și ale
grădinii, inclusiv tăiatul viei. Se desparte cu greu
de pomii înfloriți, de lalele, narcise, zambile și de
florile de nu mă uita, parcă presimțea părăsirea
lor apropiată. Jubilează acum în preajma paradi-
sului cromatic din propria grădină.
Apoi, parcurge delicata operație a încropirii
bagajelor, inclusiv aranjarea medicamentelor. La
plecare, privindu-le pe toate, i se pare că florile îi
urează „Drum bun”!
Pe aeroportul din Larnaca trăiește emoția căl-
cării pentru prima dată în Cipru. Linia „verde”
din Nicosia, care desparte zona turcească de cea
grecească, îi amintește de alte orașe fracturate:
Berlin și Belfast. Pentru vestigiile Antichității,
turistul apelează la Homer ș.a. Specificul lo-
cului îl reține rapid: localnicii au practicat ci-
vilizația pietrei și nu a lemnului ca la români.
Excursionistul se reculege la moaștele „Sf. Lazăr”
și la alte monumente sau vestigii străvechi.
Mult mai bogate și interesante mi se par na-
rațiunile și descrierile prilejuite de vizita în Iran.
Aici l-am descoperit și admirat pe pasionatul de
istorie și cultură veche care îi alimentează medi-
tațiile și reveriile. După ce debarcă la Teheran,
excursionistului nu-i scapă nici un amănunt cu
privire la firea asiaticilor, la alimentele servite la
masă, preferând brânza de capră și curmalele.
E foarte atent la moneda națională rialul și la
schimbul lui în lei sau dolari. La recomanda-
rea localnicilor, vizitează în special „Muzeul
Bijuteriilor și Palatul Golestan”. Notează cu ad-
mirație ceea ce se află în vitrine:vase, carafe,
tacâmuri, medalii, coliere, arme, safire, perle și
smaralde. // Palatul Golestan, adevărat muzeu
prin care se evidențiază specificul și istoricul
iranienilor: curtea regală, sala tronului, galeria
de marmoră ș.a. Literatul Iuliu Pârvu reține, din
informațiile culese, un fel de „Făt-Frumos” ira-
nian, cu numele Rustam, personaj legendar, ad-
mirat de localnici.
Excursionistul, cu o curiozitate bolnăvicioa-
să, caută să-și clarifice și să-i dumirească și pe
cititorii săi cu privire la „șiiți” și la „suniți”, la
„Moscheea Khomeini”. Apoi, pe plan politic,
aflăm că Iranul nu-i poate ierta pe americani
pentru că, după ce i-au fost aliați, l-au trădat în
războiul cu Irak-ul. Anglia este numită de irani-
eni „Vulpea Bătrână”, sugerând perfidia acesteia.
Pe de altă parte, filologul Iuliu Pârvu își tră-
dează curiozitățile lingvistice. Observă în ter-
minologia numelor de localități iraniene sufi-
xul „an” (Teheran, Ardestan, Kashan), pe care-l
află în numele românești de familie (Abrudan,
Mureșan, Moldovan, Pârvan).
Unele monumente și denumiri iraniene sunt
cunoscute și vehiculate pretutindeni: „Casa lui
Dumnezeu”, „Monumentul Calului”, „Drumul
mătăsii”, „Turnurile tăcerii. Când se oprește asu-
pra religiei întemeiată de Zarathustra, apelea-
ză la Istoria credințelor și ideilor religioase a lui
Mircea Eliade ș.a.m.d.
Puțină lume știe, ceea ce aflăm din cartea lui
Iuliu Pârvu, că perșii au avut „sentimentul tran-
scendenței” și au știut să comunice cu „cei de
dincolo de contigent”.
Sigur, cititorul află informații despre orașul
Tabriz, despre palatele din Teheran, despre cli-
ma de acolo, consemnând totul cu răbdarea unui
benedictin.
A treia secțiune a cărții evidențiază câte ceva
din comorile agonisite și adăpostite de slujbașii
Imperiului Habsburgic pe parcursul câtorva sute
de ani. Vizitează principalele orașe și târguri
precum Budapesta, Praga, Brno, Karlovy-Vary,
Viena, Bratislava, Esztergom, Visegrad ș.a.
Sigur, nu se puteau descrie și judeca prea-mul-
tele obiective turistice ale traseului în 51 de pa-
gini! Apoi, Iuliu Pârvu e sincer cu cititorii săi,
informându-i că o parte bună din monumentele
localităților vizitate au fost văzute în tinerețea sa.
De aici o anumită grabă și nerăbdare în trase-
ul parcurs. Totuși, scriitorul rămâne același din
cărțile de călătorii precedente: atent, răbduriu
cu soția, Elena, și cu turiștii din hotel sau din
mijlocul de transport, silitor în reținerea esen-
țialului celor văzute: stilul monumentelor, ceva
din istoricul lor: „Podul Carol” - o nestemată
emblemă a Pragăi, Karlsbad-ul ș.a. vizitate de o
mulțime de celebrități europene pentru atmosfe-
ra lor aristocratică. Scriitorul face istoricul uno-
ra. Astfel, aflăm că, în 1914, Arhiducele Franz
Paginile au strigat (2000)
Bonizza Modolo
acvaforte, 25 x 44,5 cm
Joseph își căuta moștenitorul tronului. Însă, tot
atunci, arhiducele Franz Ferdinand a fost asasi-
nat la Sarajevo și totodată, cele trei case imperia-
le europene (habsburgică, germană și țaristă) au
intrat într-un proces de disoluție.
De asemenea, literatul Iuliu Pârvu notează cu
plăcere „comorile” văzute: „saloane elegante, cu
pereți tapisați, cu parchet lucios, cu decorații în
relief pe tavane, cu tablouri și tapiserii de mare
rafinament, cu mobilier stil rococo, cu superbe
candelabre, cu șeminee ori teracote asortate și
multe altele. Așadar, în timp ce aristocrația cul-
tivată de casele imperiale se complăcea într-un
trai luxos, popoarele din imperiu trăiau într-o
mizerie de neimaginat. Însă, după cum știm,
destrămarea imperiului habsburgic a avut drept
consecințe eliberarea multor etnii și îmbunătăți-
rea vieții acestora.
Adeseori călătorul român își devoalează sen-
timentele și preferințele pentru anumite po-
poare, case și niveluri de civilizație. De pildă,
Iuliu Pârvu este mișcat de poporul ceh: „mân-
dru, chibzuit, care știe ce are de făcut, pentru că
Dumnezeu, cu o natură generoasă, i-a dat min-
tea să navigheze prin istorie, ca să atingă un înalt
grad de civilizație, încât poate fi socotit un popor
european în toată puterea cuvântului”. Păcat că
scriitorul nu mai este în viață că l-aș întreba: „de
ce românii nu pot atinge un nivel de civilizație
înalt, asemănător cehilor?!” Iată cum o carte de
călătorii ne determină să gândim și să judecăm
traiul nostru actual pentru a-l ameliora și a-l sal-
va din „înfundăturile” pe care le caută parcă cu
lumânarea!
În finalul recenziei noastre, consemnăm
gestul omenesc (și familial) al doamnei Elena
Pârvu, care a corectat și pregătit pentru publica-
re prezenta carte.
■
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
Istoria poate fi lucidă?
■ Adrian Țion
Sergiu Pavel Dan
O istorie lucidă a Revoluției Franceze
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018
ntrebarea din titlu se insinuează viclean în
mintea cititorului după lectura cărții scrise de
universitarul Sergiu Pavel Dan, O istorie lucidă
a Revoluției Franceze. Evenimente desprinse din
haosul istoriei și puse sub lupa obiectivității abso-
lute nu există. Într-o mai mare sau mai mică mă-
sură, aceste analize se dovedesc a fi până la urmă
partinice, atinse de subiectivitate și interese. Mai
ales când e vorba despre un fenomen de asemenea
amploare ca Revoluția Franceză. Nu spun nimic
nou în această privință. După cum se știe, și eseis-
tul clujean subliniază acest adevăr, „actul insurec-
țional al Revoluției Franceze, a fost descris în culori
favorabile în anii ’50 -’60 ai secolului XX la noi ca
important act istoric argumentativ pentru revolu-
ția bolșevică, extinsă în Estul european”. Demersul
autorului de aici pornește, împreună cu trena pa-
ralelismelor. El vrea să tragă vălul de pe lucruri și
să înfățișeze adevărata față a „cursului revoluției”,
aplicând o judecată lucidă asupra faptelor și crime-
lor din anii terorii. Da, din acest punct de vedere,
subiectivitatea și probitatea analistului poate tinde
spre „o istorie lucidă”, dezbărată de ideologisme
desuete. Abordarea Revoluției Franceze se poate
face azi de pe principii mult mai umane, ne asigură
autorul studiului. Unele din faptele incriminatorii
sunt încă ținute secret în arhivele franceze, întrucât
sunt din cale afară de neonorante (ca să nu spun
macabre) pentru orgoliul unei națiuni care se res-
pectă și cultivă idei liberale, democratice, dar care
și-a masacrat cetățenii în asemenea hal. În acest
sens luciditatea înseamnă dezvăluire, luare în po-
sesie a realității crude. Cel puțin privirea înapoi să
fie lucidă, dacă prezentul a fost tulbure. Pe această
direcție rațională se postează gândirea universita-
rului clujean. Dezvăluirile (majoritatea cunoscute
și reinterpretate) sunt de-a dreptul copleșitoare.
După lectura cărții, te întrebi dacă Franța mai poa-
te fi considerată patria raționalității.
După o trecere în revistă judicioasă și amă-
nunțită a evenimentelor halucinante, fioroase în
sine, spre final autorul și-l ia părtaș la concluzii pe
Eugene lonesco, exemplar spirit lucid, pentru a se
ralia la sentințele acestuia: „Ce vechi și ros de molii
e mitul Revoluției! și Când utopia devine stat, obli-
gație, lege, ea se transformă în coșmar”. Ca și ma-
rele dramaturg francez-român, profesorul Sergiu
Pavel Dan nu se lasă influențat de istoricii francezi
„încântați de strălucita lor mare revoluție republi-
cană”. Mai mult chiar, lovește în orgoliul acestor
istorici, declarându-se sceptic și în privința numi-
rii de către Edgar Quinet „Evanghelia Timpurilor
Noi” pentru Declarația drepturilor omului și ale ce-
tățeanului, document-program invocat permanent
drept cartă a democrației de pretutindeni.
Condescendență și maximă înțelegere manifes-
tă autorul pentru cuplul nefericit Maria Antoaneta
și Ludovic al XVI-lea, căzut în mâinile unor plebei
„ajunși în fruntea bucatelor”. Istoria colierului, lu-
xul exagerat și presupusa frivolitate a „austriecei”
au inflamat mulțimile până la izbucnirea revoltei.
Marat cu gazeta lui L’Ami du peuple a contribuit
din plin la acest dispreț, ba char i-a îndemnat pe
francezi să-i spintece pe regaliști. Despre „istoria
colierului” Goethe spune că a fost „prefața ime-
diată și fundamentul Revoluției”, astfel că apogeul
nemulțumirilor a fost atins în 14 iulie 1789, când
mulțimile au furat arme din Hotelul Invalizilor și
au luat cu asalt Bastilia, unde erau doar 7 deținuți și
niciunul dintre ei nu era deținut politic după cum
se credea. Cu toate acestea, marchizul Bernard
Rene Jordan de Launay, guvernatorul fortăreței, a
devenit prima victimă a revoluției, alături de vreo
optzeci de morți (regaliști și insurgenți). Dacă în
1789 existau în Paris 10 închisori, în 1793 numărul
lor a ajuns la 50. Perspectivă sumbră pentru nobi-
limea conservatoare vizată, urgisită. Deteriorarea
relației dintre rege și insurgenți duce la accelerarea
incriminării și înființarea Tribunalului revoluțio-
nar unde vor fi condamnați la moarte prin ghilo-
tinare toți apărătorii monarhiei.
Sergiu Pavel Dan parcurge analitic etapele re-
voluției, ilustrând în capitolul Profiluri și destine
ale martirilor terorii cazuri particulare de vic-
time și călăi, lideri și slujitori prea zeloși, prinși
în delirul istoriei. În tot ce scrie, autorul este un
admirator al aristocrației și deplânge soarta aces-
teia în anii răzmeriței populare. Scriitorul Villiers
de l’Isle-Adam, descendent dintr-o ilustră fa-
milie nobiliară ruinată total de revoluție, a fost
nevoit toată viața să lupte cu sărăcia și mizeria.
Resentimentele față de originea socială, întocmai
așa cum ele s-au manifestat la comuniști împo-
triva burghezilor sau moșierilor, au stat la baza
multor crime. Prințesa Lamballe, căsătorită cu un
urmaș al Bourbonilor, a atras atenția prin fidelita-
tea ei regalistă și, după pronunțarea sentinței, i s-a
aruncat mojicia „Eliberează încăperea, cucoană”,
apoi a fost măcelărită cu o cruzime canibalică.
Sinistrul acuzator Fouquier-Tinville, „precurso-
rul stalinistului Vâșinski”, o trimite la moarte pe
sora regelui, frumoasa Elisabeth, dar înainte de
execuție e obligată să asiste la decapitarea tuturor
prietenilor ei, femei și bărbați. Când călăul îi în-
depărtă broboada ce-i acoperea umerii, ea îi cere,
în virtutea educației primite, care punea preț pe
pudoare și decență: „În numele cerului, domnu-
le, acoperiți-mă!”. Ultimele cuvinte ale condam-
naților sunt evocate și interpretate ca mărturii
ale unor caractere nobile în stare să înfrunte
destinul cu demnitate. Ilustrul chimist Lavoisier
a cerut instanței răgazul de câteva zile pentru a
duce la bun sfârșit ultimul experiment științific.
I s-a răspuns tăios: „Republica n-are nevoie de
savanți”. Autorul cărții rămâne surprins de „vari-
etatea și multitudinea oamenilor de valoare lichi-
dați sau ostracizați de valurile Teroarei” și întoc-
mește o listă, printre care îi găsim pe prozatorul
Jaques Cazotte, pe poeții Andre Chenier, Fabre
d’Eglatine, Jean-Antoine Roucher. „Comuna in-
surecțională” cu societățile afiliate iacobinilor,
„puse în mișcare de clubul Cordelierilor, con-
dus de Danton”, este numită „sinistru preludiu
al omonimei comune totalitare sovietice, asia-
tice și est-europene de mai târziu”. Danton este
„protagonistul cam înfrumusețat al dramei lui
Camil Petrescu”. Din mărturiile unui regalist re-
fugiat la Londra, ministrul Justiției este numit
„șeful asasinilor, ordonatorul suprem al masacre-
lor, căruia i se datorează asasinarea a opt mii de
indivizi în închisori”. Atunci ce să mai spunem
despre radicalul Robespierre? Doamna girondi-
nă Roland vede în Danton un „mizerabil avocat
încărcat de datorii”. Va sfârși sub ghilotină ca și
tenebrosul incoruptibil Robespierre, căindu-se
pentru înființarea tribunalului revoluționar care
l-a condamnat la moarte. Răsturnările de situație
stau sub semnul absurdului. În valul revoluțio-
nar este prins și căpitanul Rouget de Lisle, rega-
list convins, care a compus versurile și melodia
Cântecului de război pentru armata Rinului, me-
nit să devină la Marsellaise. Revoluționarii l-au
adoptat ca Imn al Republicii, iar pe creatorul aces-
tui imn, pentru că s-a opus sechestrării regelui,
l-au întemnițat „în vremea Teroarei în închisoa-
rea Saint-German-en-Laye”.
Masacrele s-au extins și în alte orașe, Franța de-
venind „abatorul omuciderilor”. Ghilotina, inven-
ția, „instrumentul doctorului Guillotin, se trans-
formă dintr-o unealtă a execuției rapide într-un
nedorit instrument de tortură”. Peste tot au loc
ghilotinări. Documentele despre orașul Lyon din
timpul Revoluției sunt în controversă cu declarați-
ile oficiale. De ce? de întreabă autorul. „Se pare că
francezilor pur și simplu le e cam rușine de orgia
de atrocități și recordul de prost gust etalate atunci
în urbea de la confluența Ronului cu Saone”. Orașul
Lyon s-a ridicat împotriva Convenției în 1793 și a
susținut un asediu de două luni împotriva trupelor
republicane. Ce a urmat când republicanii au pă-
truns în oraș? Distrugerea orașului, a celor mai fru-
moase case, palate, edificii. „Au distrus, cantitativ,
spune autorul cărții, mai mult ca vandalii sau hunii
în Antichitate”. Cei doi călăi ai Lyonului, trimiși din
Paris ca „reprezentanți în misiune”, au fost Collot
d’Herbois, un actor ratat și Joseph Fouche, un preot
răspopit. Printre „antreprenorii morții” se numără
și Jean-Baptiste Carrier, aprigul lider iacobin, „or-
ganizatorul înecării a șase mii de oameni în Loara
la Nantes” sau Joseph Lebon, „patronul masacrelor
din Arras”. Iată că nu numai ghilotina era unealta
care aducea moartea, ci și blânda curgere a Loarei,
numită atunci „fluviu republican”. Concluzia, în
urma masacrelor, se impune cinic. A avut de unde
se inspira Hitler. Dar autorul precizează că „subal-
ternii lui Hitler au executat alte etnii, pe evrei, po-
lonezi, ucraineni sau ruși”, nu semeni de-ai lor din
aceeași etnie. În judecata lui Carrier, tartorul din
Nantes, se vede „o prefigurare a procesului de la
Nurenberg”.
„Dezmățul revoluționar”, extins până la limi-
tele insuportabilului, descris cu scrupulozitate de
analist de Sergiu Pavel Dan, cu iacobini „băutori
de sânge” și girondini denumiți „indulgenți” pen-
tru că cereau abolirea Terorii, a scos la iveală pe
„emanatul” carierist Bonaparte, dovadă că „re-
voluțiile sângeroase nu duc deloc automat spre
democrație”. Aluzia la „emanatul” revoluției ro-
mânești din 1989 e străveziu acidă în planul echi-
valărilor. Faptele, crimele și greșelile Revoluției
Franceze, după cum le prezintă profesorul clu-
jean, constituie un nucleu în sine, cu exponențială
extindere în istoria mondială, recognoscibile pre-
tutindeni. Spiritul revoluționar francez, despuiat
de poleiala oficială, s-a dovedit a acționa haotic,
stârnind bestialitatea de tip rinocerist, ionesciană,
înregistrând succese discutabile cu prețul unor
imense crime. Eseul de mare valoare analitică al
lui Sergiu Pavel Dan O istorie lucidă a Revoluției
Franceze arată că istoria scrisă de învingători nu e
Istoria cu literă mare exclusivistă, ci Istoria gravă,
scrisă cu literă mare problematică.
■
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
meridian
Ape tulburi
■ Irina-Roxana Georgescu
Caridad L. Silva
Esas radiantes sombras
Lugar Comun Editorial, Ottawa, Canada, 2017
Posesoare a unui doctorat la Universitatea din
Toronto și profesoară la Departamentul de
Studii Hispanice la Glendon College, de la
Universitatea York, Caridad Silva scrie o poezie la
granița între legendă și reinterpretări personale ale
miturilor contemporane. Gândirea abstractă fuzio-
nează cu plonjeurile în cele mai obscure colțuri ale
minții, cu cele mai întunecate amintiri, salvate de
panica dispariției tocmai prin reamintirea lor, une-
ori violentă, adesea inchizitorială.
Volumul poetei canadiene de limbă spaniolă
Caridad L. Silva este compus din 8 părți, introdu-
se printr-o uvertură lirică de o sensibilitate aparte:
„estas reflexiones han brotado como chispas de re-
cuerdos y experiencias personales y ajenas. Algunas
doradas, otras oscuras, muchas de algodon” (A
modo de introduccion). Amintirile se efasează în sita
memoriei, ca și cum trăiri și temeri se coagulează
catalitic. Fiorii trecutului reverberează din străfun-
durile ființei, translucide ori tenebroase, de o con-
sistență pâcloasă. Vidul existențial devine sinonim
cu fuga de sine: „Nunca pudo medir la amplitud de
su apatia, pero en las mananas le saturaba el alma”
(Vac^o). Indiferența se acutizează, formă de negare a
existenței, reușește să pivoteze lumea plină de fisuri,
să strivească rândul de cărămizi pus la bazele trecu-
tului, ca unic și indestructibil reper. „En las noches
Silvana Martignoni	Cele patru elemente (2016), mezzotinta, 49 x 44,3 cm
se le llenaba el cuarto de indiferencia. Y en aquella
tarde gris la intensidad de esa apatia le partio el co-
razon de dos balazos” (Vac^o).
Volumul este unitar prin tematică, bine decan-
tat de reziduurile care i-ar putea altera strălucirea.
Aducând cu baudelairienele Petits poemes en prose,
enunțurile ample se răsusesc firesc pe brațul balan-
ței: dincolo, trecutul care îndeamnă mereu la visare,
dincoace, prezentul nemilos, care se lasă scăldat de
mareea clipelor, fuge și el de orice asumare a ființei.
Greutatea de a avansa și de a găsi soluții temporar
paleative este accentuată de neputința de a înțelege
micile miracole ale clipei: viața, oricât de dură, oricât
de crâncenă, presupune luptă, asumare a prezentu-
lui, confruntare cu propriii demoni. Cenușa zilelor
se adună în căușul palmei și până și certitudinea
ființei devine scrum, din pricină că poeta nu caută
altceva decât trecutul - care, desigur, nu poate reve-
ni - confundat cu amintirile care se pierd în negura
vremii.
Versurile din Leve rastro - „Aquella mujer menu-
da que parec^a saber lo que deda cuando explicaba
intricadas narrativas de epocas remotas y porvenir,
era la misma mujer derrotada de las noches de in-
somnio y decadencia cronica” - par să înfățișeze un
Leviathan feminin, măcinat de nopți de insomnii
și de deșirări sufletești. În definitiv, „esas radiantes
sombras” irizează o realitate pe jumătate cunoscută,
pe jumătate acceptată: cea a sinelui fragil și puternic
deopotrivă, laș și impetuos, rafinat și barbar, încercat
de prea multe vâltori pentru a nu se fi călit, pentru
a nu fi pregătit de alte lupte. Totuși, poeta se zbate
între acceptarea prezentului iluzoriu și depășirea ba-
rierelor, fiindcă în trecut este toată viața ei, plină de
nostalgii („Solo te se decir que todada lo extrano en
las noches luminosas de mi infierno, en los dias sin
luz llenos de estrellas, en la espera sin forma del re-
ciclaje” - Nostalgia; „La idea de no poder salir jamas
del juego del reciclaje la aterraba al punto de querer
seguir viviendo. Aunque vivir fuera parte del juego,
era una estadia aceptable en comparacion a la incog-
nita de volver a ser” - Repeticion). Pierderea repe-
relor este o consecință a neîncrederii în ce urmează
să se întâmple, de aceea caută cu obstinație vocea
destinului, care nu mai are nicio nuanță vaticinară.
Suntem cu toții călători mai mult sau mai puțin pre-
gătiți pentru meandrele destinului: „Viajabamos a
escondidas en el vagon de la vida. La luna salpicaba
nuestros contornos y decidimos pensar que ^bamos
en pos de un destino brillante. A veces nos sobre-
cog^a la oscuridad y la miseria. En ocasiones nos
adentrabamos en paisajes de incomparable belleza.
Cre^amos ir en un viaje interminable pero notamos
que a veces algunos sub^an al tren, otros bajaban,
muchos eran evacuados a la fuerza y algunos otros
inexplicablemente se tiraban con el tren andando”
(Eramos tan jovenes entonces...). Metafora trenului
care e viața însăși capătă, în limba spaniolă, și dublul
sens al destinului - destinație și destinul - călătorie
a împlinirii celor deja hărăzite, ineluctabile: „Se que
siguen viajando en feretros blindados, doblemente
encerrados en bovedas de concreto” (Defraudacion).
Într-un alt poem, Menirea jocului (Destino del jue-
go), pare că două voci polemizează despre sensul
verbului „a trăi”: a trăi veșnic, a trăi sub amenințarea
sfârșitului, a te sinucide ca modalitate de a alege să
învingi timpul, a trăi ca mod de a te sinucide. Lumea
poeziei este o potecă pe care Sisif ezită să apuce, în-
dreptându-și ochii spre cer, forțat să trăiască în pre-
zent, condamnat la eternitate: „En un presente pre-
cario del que ya no podria salir jamas, transcurrio el
resto de su vida. Al final, volvio a empezar” (S^sfo).
În definitiv, o scriitură matură, nefalsificată, răz-
bate din volumul Esas radiantes sombras. Trecutul-
cochilie, la care poeta se întoarce pentru a se re-
genera, pentru a medita și a încerca să înțeleagă
prezentul, este și timp al cumpănirii (între binele
egoist și binele celorlalți) și spațiu al regăsirii.
■
10
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
memoria literară
Pastoralele unui moralist
(Î.P.S.S. Andrei Andreicuț)
■ Constantin Cubleșan
La marile praznice ale Ortodoxiei, se obișnu-
iește, e o regulă la drept vorbind, ca de fieca-
re dată Întâi-Stătătorul eparhiei să adreseze
drept-credincioșilor săi creștini, un Cuvânt de în-
vățătură, o Pastorală, o predică după cum se zice în
popor, în care să tălmăcească, din punct de vedere
teologic, însemnătatea momentului sărbătoresc și
să aducă în actualitate fundamentalele precepte
biblice legate de acesta. Textul se citește cu smere-
nie în fiecare biserică, dumineca, în cadrul Sfintei
Liturghii. Și nu puțini sunt dintre aceia care, la di-
ferite răstimpuri, își adună creațiile de acest tip în
volume aparte menite a rămâne ca documente de
suflet în bibliotecile fiecăruia dintre cei ce doresc
să și le procure. O astfel de culegere este și cartea
Mitropolitului Andrei Andreicuț, Ospățul credinței.
Cuvinte de învățătură (Editura Renașterea, Cluj-
Napoca, 2012). Ea cuprinde aproape optzeci de
asemenea Pastorale, pe care înaltul ierarh le-a ros-
tit, cu diferite ocazii, în fața diferiților săi enoriași
de pe tot cuprinsul Ardealului: la Târgu Mureș cu
ocazia sărbătorilor pascale, la Mireșul de Câmpie
cu ocazia sfințirii noii biserici din localitate, la hra-
mul Mănăstirii Sânmărtin, la Sighișoara la prazni-
cul Intrării Maicii Domnului în Biserică, la Teiuș
în Dumineca Sfintei Cruci, la Blaj în Dumineca
floriilor ș.a.m.d. Aceste cuvinte de învățătură au o
structură deloc rigidă, chiar dacă tipicul consacrat
al unor asemenea predici este respectat, autorul
lor preferând modalitatea eseistică de comentare
a textelor evanghelice, cu o căldură aparte, cu un
verb ușor sfătos, patern, dar tocmai de aceea plăcut
și atractiv, plimbându-se cu lejeritate prin cultu-
ră, în general, nu doar în cea teologică, însăilând
versuri din poezii celebre ale autorilor români sau
străini, dar mai ales abordând un ton polemic, fără
ostentație, la adresa realităților contemporane din
țară și din întreaga lume, amendând abaterile de la
calea dreptei credințe. Este procedeul unui auten-
tic moralist, al unui părinte ce trebuie, și are grijă,
să îndrepte apucăturile nepotrivite ale membrilor
familiei sale. Introducerile sunt ca niște povestiri
galante, reluând în sinteză, la drept vorbind făcând
un rezumat, cu accente puse acolo unde trebuie, al
pericopei biblice din acea duminică. Iată, bunăoa-
ră, comentariul din Dumineca Slăbănogului: „Este
Evanghelia cu slăbănogul care așteaptă de treizeci
și opt de ani tămăduirea, lângă lacul Vitezda, din
Ierusalim. Cuvântul Vitezda sau Betezda se tâlcu-
iește în românește «casa milostivirii», casa milei,
locul unde Dumnezeu se milostivește de oameni,
Or, ce altceva este Biserica noastră creștină dacă
nu o Betezda, un loc al milostivirii, un loc în care
Domnul Hristos ne întâlnește pe noi, bolnavii [...]
Se apropie de noi, ne vorbește cu dragoste și ne în-
treabă dacă vrem să fim sănătoși sufletește și tru-
pește”. Pentru ca, în cele din urmă să aducă vorba
în actualitate, cu pătrunderea unui veritabil obser-
vator al vieții obștești: „În lumea în care trăim noi,
iubiți frați, multe suferințe sunt. Multe lipsuri de
natură materială, dar și spirituală. Și se caută solu-
ții pentru toate problemele. Oamenii se frământă,
aleargă, încearcă să găsească ajutor de la alți oa-
meni. E bine că se ajută unii pe alții, numai că în
primul rând ajutorul vine de la Dumnezeu [.] Pe
măsură ce mai multă lume, chiar toată lumea, toată
țara, se va apropia de Dumnezeu [.] automat se
va schimba lumea și armonia va domni în ea [.]
Altfel, nu se va salva nimeni, nici Comunitatea
Europeană, nici NATO, nici alte organisme”.
Încă mai aproape de condiția unui analist soci-
olog, de atitudinea unui publicist de substanță, cu
un cuvânt tăios, se arată în predica din Dumineca
orbului care s-a potrivit, la acea dată, cu dumi-
neca alegerilor politice în țară: „Citind această
Evanghelie, mi-am putut da seama că există o le-
gătură duhovnicească între evenimentul liturgic
și evenimentul social care se petrece [.] Iată de
ce zic că nu întâmplător s-a citit astăzi Evanghelia
orbului, Evanghelia celui care a căpătat vedere.
Pentru că ce altceva dorește tot sufletul, toată zidi-
rea, tot românul astăzi, decât ca Dumnezeu să ne
dea niște conducători care văd, niște oameni care
cred în Dumnezeu, care sunt cu inimă bună, care
se luptă pentru binele poporului”. Că nu s-a întâm-
plat să fie așa, nu e vina, desigur, a predicatorului.
Dar el ne-a atras atenția cu blândețea izvorâtă din
Scriptură, dar și cu conștiința civică, morală, au-
tentică.
Nu altfel abordează chestiunea păstrării drep-
tei credințe, vorbind tăios și categoric la adresa
Lanfranco Lanari
acvaforte, ac rece, 50 x 30 cm
Babel (2008)
proliferării atâtor secte religioase, dar mai ales la
încercarea vizibilă pretutindeni de a deturna oa-
menii de la credința creștină, mai cu seamă or-
todoxă: „Acum nimeni nu mai luptă ideologic
împotriva Bisericii. Însă satana are metodele lui
de a lupta subversiv și de a încerca să submineze
misiunea Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos
în lume./ Erau și atunci secte, erau și atunci dez-
binări, dar se pare că după 1989, în această situ-
ație de libertate totală, mai mult secte sunt, mai
multă răutate este între oameni, mai mult venin se
declanșează în viața noastră socială [.] macină
unitatea spirituală a ortodocșilor” (Vezi cuvântul
rostit la hramul Mănăstirii Aftenia). Sau cuvântul
rostit în Dumineca Sfinților Români: „Acum când
lumea trece prin prefaceri nebănuite, când spiri-
tualitatea ortodoxă și valorile tradiționale româ-
nești sunt subestimate sau, mai rău, contestate și
desconsiderate, frânghia de salvare ne vine tot de
la Biserica întemeiată de Sfântul Apostol Andrei./
Este limpede că se merge înspre așa numita «globa-
lizare». Faptul că oamenii se apropie sau că se ajută
din punct de vedere economic, e bun. Dar, din ne-
fericire, se trece cu tăvălugul tocmai peste acele va-
lori care odinioară făceau pe oameni să-și jertfeas-
că chiar și viața”. Și apoi, polemic dar cu dârzenia
unui viu apărător al credinței strămoșești: „Să fie
clar, odată pentru totdeauna. Biserica noastră este
Biserică Apostolică. De la început am fost de tra-
diție bizantină și de limbă latină. Ortodoxia româ-
nească este o ortodoxie unică, o ortodoxie latină.
Ortodoxia nu trebuie s-o vedem, neapărat, stând
sau sub o umbrelă grecească sau sub una slavă; cu
atât mai puțin sub o umbrelă romană. Suntem în
comuniune de credință, cult și canoane cu celelalte
Biserici ortodoxe, dar avem identitatea noastră./
Iată de ce, iubiți credincioși, într-această duminică
ar trebui să ne gândim mai mult la Biserica noastră
și la sfinții ei”.
Dar, pastoralele Înalt Prea Sfințitului Andrei
Andreicuț au valoare inițiatică religioasă aparte, în-
tru tălmăcirea Evangheliilor, prin tocmai farmecul
elevat al povestirii sintetice a faptelor sacrale con-
ținute în paginile acestora. Așa, bunăoară, într-un
cuvânt rostit la Rusalii: „Apostolii, în momentul în
care li s-a umplut sufletul de Duhu Sfânt coborât
din cer în limbi «ca de foc», au ieșit în piața cetății
Ierusalimului și au început să vestească adevărurile
dumnezeiești mulțimilor care erau adunate acolo.
Pentru că această bucurie mare, pe care o ai când
te-a cercetat Duhul Sfânt, n-o poți ține egoist pen-
tru tine, ci îi faci părtași bucuriei tale pe ceilalți. Și
când au auzit predica, ne spune apostolul zilei de
azi, s-au botezat trei mii de oameni”.
Pastoralele Î.P.S.S. Andrei Andreicuț sunt pro-
fund tâlcuitoare în lecturarea învățăturilor biblice,
având însă și o componentă laică, să zic așa, tocmai
pentru a putea fi și îndreptare morale în ordinea
societății contemporane. Trebuie apreciat astfel,
modul literar în care își construiește arhitectura
discursului și nu mai puțin forța atașamentului
sincer față de sufletul celor cărora li se adresează.
Pastoralele sale sunt cu adevărat cuvinte de învă-
țătură asupra cărora e bine să stăruim, pentru a le
pătrunde sensul teologic, filosofic și totodată mo-
ral, ceea ce le asigură rezonanța vie în actualitatea
noastră imediată.
■
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
11
poezia
■ lulia Cibișescu
Ceasul
Tocmai noi să fim mânerele foarfecii
Ce taie un manuscris nesfârșit
Nu poți să plângi lângă ochii mei
Pentru că ei s-au dilatat inimaginabil
Și nu mai există pentru cei ce vor
Să plângă pe ei.
Ce oglindă ciudată, a Alisei
Transformatoare în monștrii nemâncați,
Cotropitori.
Ceasul ce arată timpul scurs,
Trecut,
Îmi bate în fiecare secundă
În puls.
Scriabin-Prometeu
Imaginea dispersată a iubirii
Prometeu înlănțuit de a zecea stâncă
Răsăritul soarelui dezleagă înaintarea
Călătorului,
Neant.
Chinul luminii suferit în lumină
În valurile de lumină de lumină
Abrupt
Și fuga lui în focul despicării
Trupului de spirit,
Urletul fără de sfârșit
Prometeu
Lumină în lumină
Suferință a luminii
Așteptare de lumină
Doar el.
În el.
Ce frumoasă broderie de șerpi
Înlănțuiți,
Ce frumoasă înlănțuire de pete
Mișcătoare
Tu vii în arabescuri pe
Pete de cer
Tu vii în rotirile unui anotimp
Trecut,
Pași spre funia înlănțuirii
În imaginarea unui cer
Lumină din lumina
Numărului unic
Anonimus proteus
Prometeu.
Hai să înălțăm
Pune-mi acceleratorul în mână,
Hai să mișcăm fonta,
Hai să ne sugrumăm
În blândeți neimaginate,
Sângele meu
Scoate viermi din mormintele
Soarelui,
E o lâncezeală de iulie
Un miros tremurător
Căldură înjugată
În beție de coarnele
Taurului ucis.
Hai să înălțăm primăvara
Să sfidăm cu gura ta
Timpul uitat
Și bezna în lumină
De lumină sângele meu
Răscolitor, încet
Va cânta.
Soarele
O lumină roșie plutitoare
Mă străpunge în pustiu,
Cubismul puilor nenăscuți
Crește în incubatoare fantastice
Zborul dansului.
În aer-candelabre de iarnă
Culminative metamorfoze ale sângelui
Creșteri neînduplecate de sinuozități
Triumfătoare poeme ale focului
Ascuns în interiorul cast
Al florii cântătoare.
Mergem pe malul lacului
Treceri înhățate de miraculoase
Gălbenușuri plutitoare
În triumful dimineții
Putrezind de plante solare
Și cântăm imnul singurătăților
Trecute în universuri suprapuse.
Miros de viață neîncepută
Mișunând în viscerele timpului.
De noi în noi.
Scara aceasta
Scara aceasta făcută din frânghiile
Oaselor tale și ale mele
Scara aceasta așezată pe oul lui Columb
Crăpat în mii și mii de eroziuni vertical,
Scara aceasta se termină cu mâinile tale,
Cu oasele mâinilor tale
Pictând cerul.
Tu nu ști, dar la scara aceasta
Construcția se face pas cu pas
Mână cu mână, unghie cu unghie
Tămâiere linșând ochiul care râde
Într-o strângere-îmbrățișare
Fără sfârșit.
Zborul Sf. Gheorghe (2017)
Marcela Miranda
xilografie, 40 x 30 cm
A spune scara mea de pe oul lui Columb
Este echivalent cu a spune
Nori de mărăcini cotropesc
Cu mâinile noastre
Sfârșitul lumii.
Descriind timpul
Intrăm în spirala timpului
Urcând bulgărele lui Sisif
Agățarea ta din raza viorii
Care asteaptă
Melodia fără sfârșit.
Mă termină privirea albastră
Fără soare
A mării ce zăgăzuiește
Pribegia.
Desenezi în timp
Felii de viață-
Cercuri concentrice
Între bulgărele lui Sisif
Și punctul median
Al muntelui lui Venus
Din centrul pământului.
Nu știm
Nu știm să interpretăm hermeneutica
Devenirii.
Stai atârnat de lampă
Îmi propui unirea vocalelor siberiene
Crezi că doar viscolele ne pot aduce
Mântuirea.
Ce limpede e oglinda
În atotputernicia ierbii solare
Lângă tine.
Nu știm să depășim hermeneutica
Izolării.
Pustiul cuștii vibrează
În zbaterea păsării
Fără sfârșit.
Timpul sorocului
Frontispiciul luminii
Sub stratul ierbii apune
Mă leagă împărat
Oasele mele sub lespede
Desțelenit cântă.
Aici în pustiu
Mă aștepți
Mut de timp
Despărțitor zid
De timp al sorocului.
Lumina coliviei căntă
Sub oasele noastre
Te leagă împărat
Lespede timp răsare
Mocnit desțelenit strat
De soare al sorocului.
Frontispiciul luminii.
■
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
■ Ștefan Damian
Peisaj istrian
Coboram în noiembrie
ca în fiecare lună din anul de glorii
în orașul încă învelit
în cearceaful albastru.
Din când în când
îmi cuprindeau privirea
coamele pinilor
și munții
pe care străbuni de-ai mei își găsiră sălaș
cu turme de oi de capre și coșuri cu cărbuni.
Alergau negri în urma ecourilor
propriilor glasuri
să le prindă
până când încă mai știau să grăiască
în limba ce le rămăsese în sânge.
Vânzătorul de cărți
Printre stânci și pini
Triestul era străfulgerare.
Numai târziu am aflat
că locuise acolo
un vânzător de cărți cu care
nu s-au mândrit.
Vindea și caiete creioane vise și versuri
pentru cei care alergau
să înșface viața așa cum era în oraș.
După ani a rămas răstignit
pe rafturile librăriei:
poate fi citit
el însuși o carte
ca acela care avea să împartă mileniile
să separe binele de rău ziua de noapte
carnea de suflet.
Emigranți
Se pot scrie pagini
ce lasă loc morții să se adâncească în ele
așa cum pot scrie valurile
dezastrele din burțile celor
ce n-au putut să ducă la țărm
sarea care i-a transformat în statui
plutitoare.
Vor citi alții
noile vechi palimpseste
în veacurile care se vor mai rostogoli
ca niște bile de foc
peste ape.
Semnul
„Stai!” îi venea să-i spună vaporului
ce se oprise prostit
ca un pește netrebnic. „Nu te mai închipui
singura salvare a mării. Și nici
vâslașul din poveste
ce duce de pe un mal pe altul
sufletele.
Ai văzut cum se duc la fund
alte vapoare nici măcar
nu mai au putere
să facă semne de despărțire.”
„La ce-ar mai fi necesare
semnele de care vorbești?”
„Nu știu” zise băiatul brun
„dar toată viața am crezut în semne
și-acum sunt gata să devin
eu însumi un semn!”
Pagina
Pagina goală rânjește cu dinți de ceară.
Așteaptă
să adune în ea nopți de nesomn
de frig și nedumerire. Speranțe
asemenea unor aripi de fluturi străvezii
de care trupurile lor
nu mai pot s se bucure.
Tot ceea ce încă
mai înseamnă ceva.
Plăcerea rătăcirii prin ceață
E o plăcere să rătăcești prin ceața
ce-ți intră în ochi se lipește în păr
ca un clei.
O dai jos dar îți rămâne pe degete
până când începi să vezi cu ea.
Îți repeți că este numai o formă a apei
ce vrea să inunde pământul:
într-o zi o să se întoarcă văzduhul în cer
să te ridice la el
să vadă dacă-l mai recunoști.
O să devii străveziu
ca o ceață ușoară:
apoi va rămâne din tine
o mică pată
pe fața de masă din salonul părăsit
numită viață.
Confruntare
Ne-am confruntat mereu cu adâncimea unor
cuvinte
în care ne pierdeam. Părea
că în ele era însăși viața de toate zilele
de toate nopțile
învelită în singurătate ca soldatul în mantaua
deja găurită de glonț.
Asemeni volumelor acoperite în hârtia de ziar
care nu reușea să-i țină ascunși pe autori
nici atunci când numele lor
puteau fi
aducătoare de nenorocire.
Podurile
„Podurile acestea nu duc nicăieri”,
ziceai și voiai să le vezi capătul
ascuns în seara ce explodase pe râu.
„Nu duc, știu că nu duc”, îți spuneam
și te strângeam în brațe să te apăr
de frică știam
că odată ce te înfășoară
nu te mai lasă erai și vei fi prada ei
sfioasă și mereu căutată.
Ne opream la mijloc
filosofam chiar și când tremurai
ca gelatina
și începeam să fiu nesigur pe picioarele mele.
Dar ceva îmi spunea
că și podurile ajung undeva
Maria Antonietta Onida	Vedere pe Calcinaia (2004)
acvaforte, 33,2 x 49,6 cm
și lasă în umbră o mică incizie
cum lăsau dinții tăi luminoși de înserare.
Icar
Demult nu am mai scris în Cartea visului
mici referințe personale.
„Non e per celia che vi ricordo
chi sono”. Cine mai spune azi glume
când sunt mai adevărate minciunile
stau agățate ca merele în pomul
de iarnă.
Vor să le prindă: le poartă
mereu aceiași cai cu aripi
de ceară cât mai departe.
Minciunile au coaja mai subțire ca nucile
par globuri de sticlă
dacă le strângi
te alegi cu un fel de sare pe degete
și n-o să le mai poți descleșta.
Exod
Copii adoptați de soarele Occidentului
împinși de o nouă
catastrofă cotidiană
smulg ghimpii veninoși ai cactușilor
își înțeapă pielea măslinie cu dulceața
otrăvii la ore târzii
amenințând cu tăcerea instalată în creier
plutirile abrupte ale imaginației.
Scăpați în stoluri
înghit pe mare resturile unui timp
cu ochii atât de căscați
încât stă înfiptă în ei
întreaga deznădejde a lumii.
■
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
13
proza
Sub nori, lumea asta
■ Mircea Pricăjan
Basil Anatol, 76 de ani, văduv, trăia în apar-
tamentul cu două camere pe care îl primi-
se de la Combinat atunci când venise să lu-
creze la oraș. Se trezea cu noaptea în cap, își făcea
toaleta, aranja dormitorul așa cum îl învățase Cati
că se aranjează ca să nu-ți fie rușine dacă primești
o vizită neanunțată (nu c-ar mai fi primit vreuna
de nici nu știa când), își fierbea un ou moale și îl
mânca la masa din bucătărie, în clarobscurul di-
mineții, încingând în el bucata de pâine rece, abia
scoasă din frigider. La ora șapte, Basil se așeza în
fotoliu, în fața televizorului, și nu se mai ridica
până la prânz decât pentru a merge la toaletă.
Într-o dimineață, cine știe de ce, a pus mâna
pe telefon și a sunat la numărul afișat pe ecran. A
fost introdus imediat în direct, gazda matinalului
i-a pus câteva întrebări de complezență, după care
a venit întrebarea concursului. Basil, cititor pasi-
onat, a dat răspunsul fără să clipească. Autorul
Florilor de mucigai era Tudor Arghezi, pseudo-
nimul lui Ion Nae Theodorescu. „Oau! Felicitări!
Felicitări! Ați câștigat. Sunteți fericitul câștigător
al marelui nostru premiu oferit cu generozitate de
agenția de turism Escape! Sunteți fericit?”
Basil Anatol a crezut că e o glumă. O joacă tele-
vizată. Cu siguranță, premiile acestor concursuri
se făceau pierdute în chip misterios în drum spre
câștigător. Și, oricum, ce să facă el cu o așa „opor-
tunitate”? Ce să caute el, om bătrân, să colinde lu-
mea de capul lui? Măcar dacă ar mai fi trăit Cati.
În ziua următoare a primit vizita unei domni-
șoare zvelte, îmbrăcate provocator. În spatele ei
venea un tinerel care ținea într-o mână un aparat
de filmat mic, pe care era montat un reflector de
două ori mai mare. „Neața, dom’ Anatol, și bine
v-am găsit! Sunt de la matinal, am venit să vă
aduc premiul.” Debordând de entuziasm, radiind,
tânăra a intrat în apartamentul lui Basil, l-a poftit
să ia loc în propriul lui fotoliu și i-a înmânat cere-
monios, surâzând complice camerei, un plic gros.
„Aici, dom’ Anatol, aici aveți biletele de avion,
rezervările la hoteluri și, din partea postului nos-
tru de televiziune, o sumă de bani care sperăm să
Mircea Pricajan
vă ajute să vă simțiți cât mai bine.” Cameramanul
i-a filmat reacția. Surprinderea - cât se poate de
sinceră - a dat bine pe sticlă. Rugămintea dom-
niței era ca dom’ Anatol să accepte să ia cu el o
cameră mică de filmat, mai mică decât a tânăru-
lui cameraman, și să își înregistreze cu ajutorul
ei impresiile de călătorie. „Vă arătăm noi cum se
folosește, nu e complicat.” Câteva minute, nu mai
mult, doar cât să poată monta ei un filmuleț pe
care să-l difuzeze la întoarcerea lui, spre deliciul
telespectatorilor „din rândul cărora faceți și dum-
neavoastră parte, dom’ Anatol”.
Basil a rămas prostit. Dacă premiul i-ar fi fost
adus de Vasile, poștașul, nu ar fi stat pe gânduri
să-l refuze ori poate să-l cedeze cuiva. Așa însă,
abordat personal de juna planturoasă, și filmat, de
bună seamă, văzut deci de o țară întreagă, nu avea
cale de ieșire.
Și uite așa, Basil Anatol, într-o zi pe care se aș-
tepta să o petreacă la fel cum le petrecea pe toate
de peste zece ani, de când soția îl lăsase singur pe
lume, a luat de pe dulap geamantanul vechi de
piele și a început să înghesuie în el haine pentru
turul capitalelor europene.
La aeroport a fost condus de un angajat al
agenției de turism Escape, care l-a luat de acasă
cu mașina și l-a informat despre ce avea de făcut
când ajungea la destinație. Important era să cau-
te în sala de așteptare a aeroportului din Paris o
persoană cu o pancartă pe care să scrie „Escape”.
„Persoana aceea se va ocupa de tot ce urmează
să vedeți la Paris, dom’ Anatol,” i-a spus agentul,
după care i-a strâns mâna, i-a urat distracție plă-
cută și l-a însoțit cu privirea până când a dispărut
în burta avionului.
Zbura pentru prima dată. Concediile împreună
cu Cati și le petrecuse mereu la mare sau la munte.
În România, întotdeauna. Cu trenul, la vagonul de
dormit. La început pentru că doar așa aveau voie
oamenii muncii, apoi, când venise libertatea și gra-
nițele se deschiseseră, pentru că erau prea bătrâni
ca să mai riște aventuri printre străini. Pe deasupra,
amintirile lor erau toate, oricum, în țară.
Văzuți de sus, prin hubloul oval, norii erau
de necrezut pentru Basil. Nu semănau cu niște
forme de relief, așa cum păreau în filme. Erau
mai degrabă o ființă autonomă, un soi de omidă
învelită în straturi pufoase de mătase, o vietate
în continuă transformare. Avionul plutea pe spi-
narea animalului binevoitor, purtându-l pe Basil
spre o destinație pe care, aidoma zborului, o cu-
noștea doar ca idee născută din ochiul și mintea
altora.
Cati dragă, și-a spus el la un moment dat, acum
sunt aproape de tine și tu ești aproape de mine. Hai
să vedem împreună lumea - sau măcar o mică par-
te din ea. O să-ți fiu ghid.
La poarta terminalului uriașului aeroport îl aș-
tepta, într-adevăr, cineva. O doamnă serioasă care
ținea deasupra capului pancarta promisă. Surâdea
cu dinți perfecți. Basil, bucuros că și-a găsit un
punct de sprijin în marea de străini, s-a apropi-
at de ea într-un suflet. Atunci, femeia a coborât
pancarta și l-a cuprins în brațe. L-a sărutat pe
amândoi obraji, i-a urat bun venit într-o română
aproximativă, dar elegantă, după care l-a condus
spre ieșire.
Taxiul a străbătut străzi mărginite de clădiri
impresionante, crescute parcă din asfalt ca munții
din câmpii. Cât a durat drumul, Basil a continuat
să poarte cu el senzația de ireal care-l învelise în
avion: plutirea pe spinarea uriașei ființei din vă-
lătuci de mătase, aproape de cer și de pământ în
egală măsură.
Hotelul Pullman avea heliport și piscină interi-
oară („dar pentru a o folosi trebuie să luați liftul
până la etajul unsprezece”), avea restaurant și bar.
Un valet în livrea roșie a venit și i-a luat valiza.
Basil s-a despărțit greu de ea, ca de o bucată din
corpul său. Când a regăsit-o, mai târziu, în came-
ra de la etajul cincisprezece, a răsuflat ușurat.
„Odihniți-vă o oră, două”, i-a spus agenta. „Vin
să vă iau după masă. Până atunci se vor fi adunat
și ceilalți.”
Basil n-a întrebat despre ce vorbea. Hotărâse să
se abandoneze acelor străini.
De la geamul camerei se vedea până departe.
Nu se vedea însă până la capătul Parisul. Vedea
în zare schelăria Turnului Eiffel, dar dincolo de
ea puzderia de clădiri ordonat înșirate continua
până se topea după curbura pământului. Dacă
mijea ochii și se întorcea puțin spre dreapta - lu-
cru pe care l-a și făcut - vedea, în linie dreaptă,
Arcul de Triumf, iar ceva mai încolo, continuând
traiectoria, turnurile de sticlă ale cartierului La
Defence, cu imposibilul Grande Arche.
A clipit de mai multe ori. I se încețoșase vede-
rea. Coborâse între nori.
Și-a desfăcut bagajul. A dat peste camera de
filmat. A pus-o pe patul alb, imaculat. Și-a scos
un prosop și s-a dus la toaletă. Acolo, frumos
aranjate, îl așteptau prosoape de toate mărimile
- albe, imaculate. A deschis robinetul și a lăsat
apa să curgă. Când s-a umplut chiuveta, a în-
chis-o și a început să se spele cu mișcări încete.
Din oglindă îl privea un bătrân pe care nicio-
dată nu-l recunoscuse. Acum, cu apa șiroindu-i
prin albiile secate ale pielii, cu privirea aceea
distantă în ochi, îl recunoștea cu atât mai puțin.
Cati dragă, suntem la Paris. Buricul lumii. Ce
n-a văzut Parisul, vorba aia pe care-o tot ziceam
noi fără s-o pricepem. Vezi bine, la cât e de mare,
aici s-au văzut de toate. Uită-te pe geam.
A întors camera de filmat spre peisajul pe care
îl văzuse și el cu puțin timp în urmă.
Când a sunat telefonul de pe noptieră, două
ore mai târziu, Basil a tresărit. Ațipise afundat în
14
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
așternuturile pufoase. S-a zbătut să se salte în coa-
te și, într-un târziu, a ridicat receptorul.
Era așteptat în lobby. Grupul său putea începe
un succint tur al capitalei fostului imperiu napo-
leonian. A apucat să se odihnească puțin? Nu-i
este foame? Era prevăzută o oprire la un local cu
specific, dar asta ceva mai încolo. Sigur rezistă?
Încă nu complet treaz, Basil a asigurat-o pe agentă
că rezistă, e obișnuit să reziste.
În lobby, grupul, nu foarte numeros, era format
exclusiv din seniori. Basil a fost cât pe ce să bată
în retragere, să urce înapoi în cameră și să amâ-
ne plecarea pe motiv că, până la urmă, este prea
obosit. L-a zărit însă ghida și i-a făcut semn să se
apropie. Zâmbind forțat, s-a alăturat celorlalți.
O zi splendidă. Lumina avea o calitate aparte,
făcea geamurile clădirilor să respire. Se răsfrân-
gea în sticla lor și curgea peste trecători îmbibată
de memoria tuturor lucrurilor care se petrecuse-
ră între acele ziduri de-a lungul timpului. Basil
umbla mai mult cu privirea în sus, călăuzindu-și
pașii după murmurul constant al grupului. Nu în-
țelegea nicio vorbă, nici nu era atent să înțeleagă.
În schimb, era vrăjit de filmul care se derula dea-
supra sa. Fiecare cornișă, fiecare statuetă aninată
la vreun balcon cu feronerie barocă, fiecare baso-
relief cu îngerași și chiar figurile sumbre ale gar-
guielor stând la pândă pe acoperișurile care tiveau
fâșia de cer înalt - toate alcătuiau un decor pe care
Basil cu greu îi venea să creadă că îl are cu adevă-
rat înaintea ochilor. Toată viața lui se desfășurase
într-o poveste cu hotare clare și destul de previ-
zibile, niciodată nu luase în calcul posibilitatea
ca mulțimea de povești în care oamenii vorbeau,
respirau, se comportau și, în multe privințe, gân-
deau altfel era adevărată. Auzise, știa să recunoas-
că sonoritatea limbii franceze. Acum, auzind-o de
aproape, din toate părțile, în acel loc în care răsu-
na de secole, i se părea cumva opresivă. Îl furnica
pielea altminteri insensibilă, tăbăcită. Îi venea să
se retragă într-un gang și să aștepte ca rumoarea
să înceteze, să se poată înapoia la hotel, să doar-
mă și să nu se mai trezească până acasă. Totuși,
minunățiile pe care acei străini, din acea poves-
te adevărată, le clădiseră și printre care îl purtau
acum pașii, acelea îi dădeau forță să meargă mai
departe. Acel decor de vis. Visul pe care Cati sigur
îl avusese des, chiar dacă n-o spusese.
Dar tu ești acolo, draga mea, și-a zis. De la tine
vine lumina asta tăioasă. Ești aici, nu-i așa?
O lacrimă i s-a prelins pe umărul obrazului
și în bobul ei cristalin s-a răsfrânt pentru o clipă
toată acea stradă, cu toate spiritele care se uneau
și formau o singură ființă. În clipa următoare,
Basil a dus un deget nesigur și a șters iute un veac
din viața acelui colț de Paris.
A dormit bine în noaptea aceea. A dormit
afundat în așternuturile albe, plutind iarăși prin-
tre nori. Purta acum în sine o parte uriașă, incre-
dibilă de lume. Căci în ziua aceea văzuse, năuc,
vestigii aduse în capitală din toate colțurile lumii.
Pradă de război sau daruri de pace. Monumente
închinate eroismului, libertății. Memoriale îm-
potriva uitării clipelor de răscruce. Văzuse Sena,
se pierduse în apele ei neguroase în care mul-
te suflete chinuite își aflaseră alinarea veșnică.
Urcase în Turnul Eiffel și studiase mărețul oraș
în toate zările. Luase masa într-un local pe pe-
reții căruia atârnau tablouri făcute în vremea
când în țara din care venea el culmea artei re-
prezentative era socotită pictura mănăstirească.
Trăsese în piept aerul pe care, foarte probabil, îl
respiraseră, la timpul lor, oamenii care schimba-
seră cursul istoriei. Și, la venirea serii, întins în
camera de hotel, istovit, dar fericit, adormise cu
zâmbetul pe buze.
„Draga mea Cati”, înregistrase cu luminile
Parisului pe fundal, la geam, „draga mea dragă,
lumea asta omenească e neasemuit de frumoasă.
Mi-ar fi plăcut să o fi putut vedea mai bine împre-
ună. Dar tu, a reluat după o pauză scurtă, tu o vezi
oricum frumoasă de acolo de sus, de după nori.”
A doua zi a zburat la Londra. Așteptat de un
alt ghid, a fost cazat într-un hotel la fel de luxos.
După odihna cuvenită, în lobby a fost surprins să
întâlnească același grup de turiști seniori cu care
vizitase capitala Franței.
Într-o zi doar amenințată de obișnuita ploaie
londoneză, Basil a umblat pe sub Big Ben, a tra-
versat Tamisa pe London Bridge, s-a zgâit la The
Eye, a rămas mut în Speaker’s Corner. A cerce-
tat chipurile celor pe lângă care trecea, oameni
de toate naționalitățile, de toate culorile. Și a fost
uimit să constate că, în ciuda grabei care părea
să-i stăpânească pe toți, niciun chip nu exprima
sfârșeala și durerea de-a trăi pe care adesea le ve-
dea pe fețele celor de acasă. Era convins că în asta
consta secretul dăinuirii unei nații pe care natura
o ajutase prea puțin să dăinuiască. Atitudinea ace-
ea, chiar și în puținele ore cât a fost expus direct la
ea, a reușit să se transfere asupra sa. Și nu o singu-
ră dată s-a întrebat, în cursul plimbării, cum ar fi
arătat viața lui, cu toate greutățile și neajunsurile
ei, dacă ar fi trăit-o într-o poveste atât de demnă
cum era cea britanică. Atunci poate că a prins colț
în sufletul lui Basil sâmburele regretului. Și poate
că tot de atunci a avut o reacție contrară - în loc
să ducă emoția pozitivă până la capăt, privirea i
s-a întunecat, sufletul i s-a închis și toate lucrurile
minunate pe care îi cădeau ochii au prins o aură
otrăvită.
Mai greu de îndurat, de atunci a început să-i
dea târcoale o ideea cumplită. În zadar a mai ri-
dicat ochii spre cer, plin de speranță, degeaba a
scrutat peticeala norilor. Sentimentul de abandon
era acolo. Dacă nu făcuse decât să se amăgească?
Dacă, în cele din urmă, nu era decât un bătrân
ramolit, plecat în lumea largă, hai-hui, printr-o
stranie întâmplare, și totul, toată acea frumusețe,
toate acele cunoștințe, totul era irosit pe el?
„La ce-mi mai folosesc toate astea?” a șop-
tit cu privirea înlăcrimată ațintită spre curgerea
Tamisei, pe care o avea la picioare din camera de
hotel. „E aproape o nerușinare, cu siguranță e-o
trufie. Cati oricum nu mai e aici. Lumea ei nu mai
este asta.”
Filmarea cu care s-a întors acasă înregistrează
aceste cuvinte, însă prea slab pentru a fi înțelese
de telespectatorul grăbit. Așa că, la montaj, ele au
fost subtitrate.
Basil Anatol a zburat în a treia zi înapoi pe con-
tinent. Amsterdamul i s-a părut frivol. O forfotă
cosmopolită, neglijentă, gălăgioasă, pedalând sau
vâslind languros pe zecile de kilometri de canale.
Grupul său, a băgat de seamă doar atunci, conți-
nea exemplare la fel de acre cum devenise el în-
suși. Doar doi formau un cuplu; restul, ca el, își
târșâiau picioarele reumatice singuri, oarecum
izolați de ceilalți. Detașați. Aproape indiferenți.
Din când în când pozau alene, poate dintr-o obli-
gație ca a sa de-a înregistra câte o impresie din
fiecare oraș vizitat. Ne-au adunat intenționat din
fostul lagăr comunist, și-a spus Basil. Ne poartă ca
pe niște mucoși, să ne minunăm de ce-am pierdut
o viață întreagă.
S-a filmat și la Amsterdam. S-a filmat apoi și la
Viena (acolo, grupul se împuținase deja, Basil se
temea să întrebe ce pățise mustăciosul ungur care
Elisabetta Diamanti	Ammi majus II (2012)
verni moale, ac rece, dăltiță, 80 x 30 cm
lipsea) și se filmase într-a cincea zi în Varșovia.
De fiecare dată a făcut o succintă cronică a zilei,
mimând necredibil bucuria, în același timp abia
așteptând să revină la apartamentul și la rutina sa.
La Praga au fost duși să vadă cimitirul evreiesc.
Lespezile sub care se odihneau suflete ce suferi-
seră mult în timpul vieții l-au liniștit într-un fel
nelămurit. S-a așezat la căpătâiul unui evreu oare-
care și i-a trimis gândul său bun - din lumea asta
care îl tratase, fără îndoială, cu toată cruzimea de
care era capabilă, spre lumea în care ajunsese și
unde Basil spera să-i fie mai bine. „Acum, lumea
ta, dragul meu, mi-este mai aproape decât asta-n
care mă aflu”, a încheiat. Și-am de gând ca măcar
pe aia s-o descopăr din timp. O voi lua de mână
pe Cati și împreună o să pășim pe toți norii, o să
ne afundăm în toate negurile și-o să ne îmbăiem
în spuma tuturor minunățiilor. Asta o să ne fie
singura grijă. Cine știe cât ține și viața de apoi și
ne-om trezi iar că o părăsim înainte s-o fi cunos-
cut cum trebuie.
De la Praga a zburat spre București pe dea-
supra unor nori la fel de frumoși ca prima dată.
Când avionul a început să coboare, Basil Anatol,
neavând încă de ales, a coborât odată cu el.
■
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
15
interviu
„Ceea ce mă inspiră
este dragostea mea față
de această artă”
Ide vorbă cu Luciano Rossetto,
președintele Asociației Naționale a Gravorilor Contemporani (Italia)
și au făcut expoziții în Italia și în întreaga lume. În
2012, această Asociație a fost desființată și nu exista
o asociație similară. Din acest motiv și din dragos-
tea mea pentru gravură am decis să fondez, în 2013,
Associazione Nazionale Incisori Contemporanei,
cu scopul de a continua activitatea desfășurată de
către AIV, pentru a crește gradul de cunoaștere a
artei gravurii contemporane italiene în Italia și în
străinătate. Pentru a atinge acest obiectiv facem
expoziții cu lucrări ale artiștilor noștri și activități
educaționale pentru tineri și adulți. Activitățile
educative, cu clase sau prelegeri despre istoria gra-
vurii și exercițiile tehnice și practice în care publicul
își realizează un mic clișeu care va fi apoi imprimat,
nu sunt destinate să creeze artiști (sunt multe școli
pentru asta), ci pentru a face această artă înțeleasă
de cât mai mulți oameni.
De asemenea, pentru a face cunoscută în Italia,
așa cum se face și în străinătate în acest domeniu,
pentru a crește gradul de popularizare a gravurii
italiene în alte țări, am început acum trei ani să sta-
bilesc relații cu asociații sau instituții din străinătate
și-am făcut deja schimburi de expoziții cu șase na-
țiuni. În cinci ani am făcut în jur 30 de expoziții în
11 orașe italiene, în Argentina, în Japonia. Iar în ur-
mătoarele luni (iunie-octombrie) vom fi în Irlanda,
România, Macedonia, Bulgaria.
- Între 7și 28 aprilie 2018 ați organizat în Italia ex-
poziția ”Alter ego”, în colaborare cu revista „Tribuna”
din Cluj-Napoca, România, expoziție vernisată în 27
iunie și la Cluj, cu participarea a 20 de artiști itali-
eni și 20 români. Cum a început colaborarea dintre
Associazione Nazionale Incisori Contemporanei și
revista Tribuna? Cum a fost expoziția primită de că-
tre publicul italian? Este „Alter ego” prima expoziție
de acest gen pe care o veți avea în România? Ce im-
presie v-au lăsat lucrările artiștilor români?
Dorina Brândușa Landen: - Pentru a fi unul
dintre fondatorii Associazione Nazionale Incisori
Contemporanei (Asociația Națională a Gravorilor
Contemporani) și președintele acesteia este nevoie
de mai mult decât interes pentru artă. Poți să ne po-
vestești despre cum a luat naștere această asociație
și despre însemnătatea ei în peisajul artistic italian?
Despre rolul pe care îl are în promovarea gravurii ita-
liene în țară și în lume?
Luciano Rossetto: - Dacă cineva mi-ar fi ară-
tat, cu treizeci de ani în urmă, o gravură făcută de
Rembrandt, aș fi spus probabil „Hm... frumos de-
sen în tuș” sau „Interesant... este o pagină dintr-o
carte?”. Educația mea este, de fapt, tehnică, nu artis-
tică, am lucrat aproximativ 40 de ani în industria de
calculatoare care se ocupă de proiecte de rețea, de
internet și de e-mail corporativ. Nu puteam deosebi
originalul unei gravuri de Rembrandt de o fotoco-
pie. Dar în urmă cu vreo treizeci de ani am decis să
particip la un curs seral despre antichități, unde, în
afară de lecțiile despre mobilierul antic, bijuteriile
de epocă, argintărie și alte obiecte frumoase, câteva
lecții au fost legate de gravură: trei lecții despre is-
toria gravurii și trei despre identificarea tehnicii de
imprimare. A fost dragoste la prima vedere. M-am
îndrăgostit imediat de această fascinantă artă. Nu ca
să devin artist (nici măcar nu pot ține un creion în
mână), ci ca un colecționar entuziast. Am început
să vizitez muzee și galerii, să frecventez expoziții și
să citesc multe cărți pe această temă. În timpul liber,
seara sau în zilele de sâmbătă, am vizitat galeriile
de gravură din Torino, unde am locuit, iar galeriștii,
amabili și foarte răbdători, mi-au explicat multe lu-
cruri despre tehnicile de gravură, despre Canaletto,
Goya, Whistler și mulți alți artiști... Acelor galeriști
le datorez recunoștință pentru tot ceea ce m-au în-
vățat. Am început să colecționez gravuri, inițial să le
studiez cu lentile de mărit pentru a încerca să iden-
tific tehnicile așa cum am învățat în acele câteva
lecții și acum, după 30 de ani, continui să cumpăr
gravuri, spre bucuria partenerei mele...
În Italia există multe asociații ale gravorilor, dar
aproape toate sunt locale. În 1954 a existat o asoci-
ație (Associazione Incisori Veneti - AIV), regională
la început (Veneto), dar care a devenit în curând
națională. Membrii săi au fost artiști din toată Italia
16 Septembrie 2016. Vernisaj la Villa Benzi Zecchini din Caerano di San Marco. Luciano Rossetto oferă explicații dom-
nului Mario Moretti Polegato, consulul general onorific al României pentru nord-estul Italiei, în prezența artistei Marina
Nicolaev, participantă la expoziție
- Colaborarea cu revista „Tribuna” a început în
2016 când i-am propus lui Ovidiu Petca să organi-
zeze un schimb de expoziții între Italia și România
cu 20 de artiști din fiecare țară și cu două lucrări
de la fiecare artist. În mai 2016, o delegație de la
revista „Tribuna” compusă din directorul revistei
Mircea Arman, Ovidiu Petca și doi redactori ai
revistei, Oana Pughineanu și Ioan-Pavel Azap, au
venit în Italia iar împreună cu ei am avut o întâl-
nire la Treviso la care au participat și câțiva dintre
membrii asociației. La acea întâlnire am decis să
continuăm proiectul iar Ovidiu ne-a dat gravurile
16
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
artiștilor români. În octombrie 2016 am organizat
o expoziție cu lucrările unor artiști români la sediul
nostru din Villa Benzi Zecchini din Caerano di San
Marco. Expoziția a fost deschisă de consulul onori-
fic al României, d-nul Mario Moretti Polegato, care
este fondatorul și președintele companiei Geox.
Artista Marina Nicolaev a venit din România pen-
tru a participa la vernisaj. În luna aprilie a acestui
an, cum ai menționat în întrebare, o a doua expo-
ziție a fost organizată la Biblioteca de Stat „Stelio
Crise” din Trieste, cu lucrările a douăzeci de artiști
români și douăzeci italieni. Expoziția a fost des-
chisă de Consulul General al României la Trieste,
domnul Cosmin Victor Lotreanu. Cele două expo-
ziții au fost foarte bine primite de publicul italian.
Expoziția de la Trieste, în special, a fost vizitată de
un număr mare de oameni, sala de expoziție aflân-
du-se în apropiere de sala de conferințe a bibliotecii
unde s-au organizat conferințe aproape zilnic.
Lucrările românești au fost foarte admirate și
a stârnit multă curiozitate comparația între lu-
crările celor două țări. Sunt foarte recunoscător
domnilor Mircea Arman și lui Ovidiu Petca, care
au făcut posibilă realizarea acestui proiect. Pentru
Associazione Nazionale Incisori Contemporanei
acesta este primul proiect de expoziții de schimb
cu România, iar „Alter Ego” de la Cluj-Napoca
este prima noastră expoziție în România. În 2016,
însă, 13 membri ai asociației noastre au participat
la „Bucharest International Print Biennial”, la care
Valentino De Nardo a primit premiul întâi și un alt
membru, Giacomo Miracola, a câștigat premiul al
doilea. Aceiași treisprezece artiști au participat apoi
în 2017 la o a doua expoziție dedicată artiștilor itali-
eni la Palatul Mogoșoaia din București.
- Deși tu însuți nu ești creator de artă ești par-
te integrantă a scenei gravurii italiene contempora-
ne. Care este cea mai mare provocare în munca ta
ca președinte al Associazione Nazionale Incisori
Contemporanei?
- Cea mai mare provocare a mea ca președinte
este de a putea atinge scopul asociației, acela de a
face cunoscută această artă, din păcate adesea con-
siderată o artă minoră. Mulți oameni confundă o
gravură cu un desen în tuș sau o litografie cu un
poster. În deschiderea expozițiilor inserăm adesea
alte forme de artă, cum ar fi muzică, poezie, dans,
asta pentru a atrage oamenii care nu cunosc arta
gravurii. Și e frumos să vezi acele persoane care au
venit la vernisaj pentru a asculta muzică sau poezie
cum rămân fascinate atunci când le arătăm și le ex-
plicăm cu demonstrații practice arta gravurii.
- Cu siguranță fiecare expoziție este unică în sine,
dar ai putea totuși să ne spui, dacă se poate vedea o
diferență între o expoziție realizată de un curator și
una montată de personalul unui muzeu sau a unei
galerii de artă?
- Pentru expozițiile noastre sunt câțiva curatori
care colaborează cu noi. Colaborăm la selecția artiș-
tilor care urmează să fie incluși într-o expoziție spe-
cifică doar pentru a asigura un echilibru în prezen-
ța artiștilor la expozițiile pe care le facem. Artiștii
asociației sunt în jur de 65 și câte 15-20 dintre ei
participă la fiecare expoziție.
La alegerea artiștilor pentru participarea la dife-
rite expoziții luăm în considerare prezența acestora
la expozițiile anterioare și încercăm să echilibrăm
diferite tehnici de gravură și stiluri ale fiecărui ar-
tist pentru a oferi publicului o gamă destul de largă.
Este evident o mare diferență în comparație cu ceea
ce trebuie să facă personalul unui muzeu care nu
este legat de un grup predefinit de artiști pentru a
alege cine să participe. Mai mult decât atât, spre de-
osebire de multe expoziții făcute de un muzeu sau
de o galerie, expozițiile noastre aproape niciodată
nu au o tematică.
- Curatorul are viziunea sa asupra modului în
care ar trebui să arate o expoziție, iar artiștii parti-
cipanți au de asemenea o idee despre modul în care
arta lor ar trebui prezentată cel mai bine. Dacă cele
două viziuni nu se întâlnesc, cât de mult îndrăznește
artistul să își sustină ideea?
- Asociația este compusă din artiști din toată
Italia. Este un grup foarte unit care se recunoaște în
obiectivele pe care le-am stabilit. Expozițiile nu au
scopul de a face cunoscuți artiștii, ci de a face cu-
noscută arta gravurii prin lucrările artiștilor mem-
bri ai asociației. Este evident că un rezultat pozitiv
pentru artiști este și acela de a deveni mai „vizibili”,
de a fi mai cunoscuți, aceasta deoarece expozițiile
noastre nu sunt întotdeauna făcute în același loc,
ci în diferite orașe din Italia și din străinătate. Dar
acesta nu este scopul principal. Viziunea artistului
Exod (1991), acvaforte, acvatinta, 66 x 50 cm
Cesco Magnolato
și cea a curatorului care colaborează cu asociația
coincid pentru că obiectivul urmărit este același.
De asemenea, trebuie să spun, cu puțină mândrie,
că am primit întotdeauna multe complimente atât
de la instituțiile care găzduiesc expozițiile noastre
(biblioteci, muzee, instituții private), cât și de la pu-
blicul care le vizitează pentru modul în care sunt or-
ganizate și montate iar aceasta este, evident, o mare
bucurie și pentru artiști.
- S-ar putea spune că există o luptă constantă
pentru putere între artiști și instituții. Pe măsură
ce curatorul este evidențiat și rolul său în dome-
niul artei a crescut, onoarea unei expoziții de suc-
ces este atribuită adesea curatorului, nu artiștilor.
Pentru artist ar putea fi problematic să intre în
conflict cu un curator influent deoarece acesta ar
putea diminua posibilitățile artistului de a par-
ticipa la proiectele viitoare. Aceasta ar putea în-
semna o luptă pentru putere?
- Din motivele pe care le-am explicat înainte,
acestea nu sunt, din fericire, probleme pe care să
le avem noi la genul de expoziții pe care le or-
ganizăm. În realitate, adesea s-a întâmplat exact
O
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
17
o
invers: câțiva artiști, fascinați de curatorii care
ne-au prezentat expozițiile, au apelat la aceștia
pentru expozițiile lor personale, în afara asoci-
ației.
- Rolul organizatorului de expoziții implică o
mare responsabilitate, atât față de artist, cât și
față de audiență. Este rolul organizatorului de ex-
poziție greu? Ce te inspiră? A organiza și monta o
expoziție este o artă în sine?
- Ca președinte al Asociației, responsabilita-
tea mea este să explic publicului motivul expozi-
țiilor noastre, să împărtășesc obiectivele noastre
cu publicul. Ceea ce mă inspiră este dragostea
mea mare față de această artă și entuziasmul pe
care l-am pus în ceea ce fac și pe care îl transmit
artiștilor care fac parte din asociație. Nu sunt
plătit pentru ceea ce fac, fac asta pe bază de vo-
luntariat, dar entuziasmul publicului expoziții-
lor noastre este o plată mare pentru mine.
7 aprilie 2018. Vernisaj la Biblioteca Statală Stelio Crise din Triest în prezența consulului general al României în Triest,
domnul Cosmin Victor Lotreanu
- Cum se reflectă personalitatea ta în munca
din cadrul asociației?
- Nu sunt sigur că am înțeles bine întrebarea.
În toată viața mea de consultant, iar apoi ca ma-
nager la Hewlett Packard, am încercat întotdeau-
na să fac lucrurile cel mai bine, pentru că așa sunt
eu. A face cel mai bine ar putea fi o muncă grea,
dar când ai făcut-o, ești foarte fericit. Îmi place
să merg în munți. Uneori este destul de greu, dar
satisfacția pe care o ai atunci când ajungi în vârf
este de neprețuit. Același lucru este și cu munca
mea cu asociația. Muncă grea, neplătită, dar care
îmi dă o mulțime de satisfacții.
- Care a fost momentul cel mai atrăgător sau
cel mai uimitor pe care l-ai trăit de la înființarea
asociației și până acum?
- Fiecare expoziție este un moment uimi-
tor, iar activitățile educaționale cu copii sunt
momente speciale, mai ales atunci când văd
entuziasmul acestora când își scot gravurile din
presă. Dar, probabil, cele două momente mai ui-
mitoare au fost atunci când asociația a câștigat
un premiu la Trienala Internațională de Artă
Grafică de la Bitola (Macedonia), în anul 2015.
Marele Premiul al trienalei a fost câștigat de un
artist japonez și apoi au fost trei premii la ega-
litate din care asociația noastră a câștigat unul.
Din câte știu, nu s-a întâmplat niciodată ca o
asociație să câștige un premiu la o trienală sau
bienală. Al doilea moment uimitor s-a întâmplat
acum câteva săptămâni când am fost invitat la
Forumul Internațional de Gravură în Guanlan,
China, și am avut ocazia să prezint asociația
noastră celorlalți invitați, directori ai muzeelor
din China și din alte țări.
- Cel mai bun și cel mai rău lucru despre munca
ta?
- Cel mai bun lucru este entuziasmul pe care
îl pot vedea la cei mai mulți membri ai asociației
pentru ceea ce facem și răspunsul publicului la ex-
pozițiile și activitațile noastre educaționale. Cel mai
rău lucru este că trebuie să fac singur cea mai mare
parte a muncii. Membrii Asociației sunt dispersați
în toată Italia. Cei câțiva care trăiesc „aproape” de
mine (adică 50-60 km de unde locuiesc) au un loc
de muncă (cei mai mulți sunt cadre didactice în
academii sau alte tipuri de școli de artă) și nu au
prea mult timp liber.
Interviu realizat de
Dorina Brândușa Landen
■
Bruno Missieri
Ieșire din labirint (1999), mezzotinta, 26,5 x 50,2 cm
18
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
Spre simfonia
brâncușiană... (I)
■ Petru Solonaru
Vittorio Manno
Motto: „Sunt doar un oaspete,
născut în această lume pentru a
cunoaște secretele care se află din-
colo de ea”. Jalaluddin Rumi
...Avem a ne dumiri că farmecul împăcării
noastre cu Brâncuși stăruie în descoperirea,
mai curând sau mai târziu, a translării cunoaș-
terii sale de la speculative agregări de vocabule
la un ierarhizat theometric ceremonial herme-
neic, vasăzică, de la reflectări la „Oglindă”, de la
semiotică spre semantică, de la „cum” este către
„ce” este (elinescul „ti esti”, „ceitatea” noastră,
„sat”-ul divin) și înspre „de ce” este Opera (sen-
sul, pricina, Calea sa) ... Susțin această sugestie
deoarece abundentele aserțiuni de peste timp nu
au încercat să distingă/să vadă „ce este”-le brân-
cușian (Ontologia, „Sein”-ul creației sale, starea
transcendentă a osialității umane), iar despre
„de ce” este-le nicio șoaptă, întrucât aceste vor-
biri timide au tatonat neharnic și modest doar
prin forfota perimetrelor filologice ale anecdoti-
cului, prin pricinile secundare ale „cum este”-lui
(existențialitatea, ființarea, diversitatea de la su-
prafața vieții). Altfel spus, în legătură cu mesajul
(Vestea!...) operei în cauză, nenumăratele „măr-
turisiri” s-au ocupat cu deosebire de o stare de
fapt ce, de fapt, nu era Starea (realitatea din Sursa
Altar sacru (1984), acvaforte, acvatinta, 25 x 25 cm
Tradiției Primordiale, ca autentică metafizică!)...
Fiind al Universalului, orientata-i lămuri-
re nu se va lăsa prinsă de chenăruitele formule
ale privirii de fațadă, ci numai de înseninatul
cer tăcelnic al vederii interioare, unde metafora
ca relevanță a chipului prin asemănare dă nota
înaltă a corespondenței cuminecătoare dintre
„singularitatea” artistului și serenitatea „Celui
Singur”... Dumnezeu, prin Opera lui Brâncuși, a
deschis Pagină din Cartea-i Sacră, împărtășind
cu cei aleși, cei ai fidelității/priinței, una din stro-
fele fascinante ale Frumuseții Trezirii Omului.
Frumosul din opera sa este generat, se va vedea
în continuare, de formule, concordanțe, simetrii,
principii și proporții mistice ale Theometriei prin
numere esotere ce au a măsura „incomensurabi-
lul” Soter, strânse sub Corola magică a Tiparului
Frumuseții divine: I = 2^5O sau I = 10^O H5.
Toate acestea împărtășesc la unison despre re-
stabilirea Căii Amintirii și întoarcerea omului
la el însuși prin „Inițierea” ce-i deschide Casa
Tăcerii, Cetatea Soarelui ce are ca Centru secre-
tul Zilei, Lumina...
Dintru început trebuie să subliniem că până
la prezența sa artiștii acestei muze s-au apropi-
at numai „ocolitor” de Întrebarea Sphinxului
Sculpturii: (- De ce a fost ca esența/(^O) pro-
porției/ (^5) să fie așezată în simetrie/(2) față
de Nimicul Pur(10)?... Și ce ființă enneadică a
Întrebării a făcut-o?), iar încercările lor au vi-
zat numai deslușirea ființei în sine, sculptând/
incizând exotericul de „jos” în „sus”, un „aco-
lo și atunci”, un „mâine” și „ieri”, însă el a fost
primul ce îi răspunde tăcelnic acelui Inclement
Veghetor al Cunoașterii prin asumarea mirării
metafizice în: -Eu sunt Tu!... Eu (Omul), chiar Eu
sunt Întrebarea (adică Enneada, iar ca Răspuns
Tăcerea Decadei) și, astfel, a impus revelarea
aflării de sine a Omului prin hiero-gliptizarea
esotericului, de data aceasta de „Sus” în „jos”, în-
tr-un etern „aici și acum” al atemporalității, de-
oarece marea Creație și Slava încep mereu de Sus,
simultan cu Trezirea, cu Înseninarea metanoică,
în extazul divin-Samadhi... Dincolo de religii,
prudențe și filosofii, de plane orizonturi „edu-
cate” ale minții istorice, Constantin Brâncuși
se identifică a fi al Ortodoxiei Spirituale, aceea
ce presupune o detașare desăvârșită față de pă-
relnicele lucruri, o isihie fără de valuri în fața
Osialității Tradiției Primordiale, el neurmând
vreodată îndrumări teoretice sau discipolate di-
dactice, erudiția neîmpăcată, acele „catedre” ale
circumstanței clintitoarelor inducții și deducții,
ci numai Învățătura contemplării Neclintitului,
a Vidului, Școala Upanișadică a Intuiției, „Apa
Vie” a Șamanismului, Gnoseologia gliptică.
Fără îndoială că nu e al unor înfățișări perime-
trice, al unor configurații delimitatoare, încorse-
tate, așa cum prea mulți le-au vrăfuit în opera sa,
recunoscându-i valoarea numai că e „bine cotat”
la licitațiile continentale ale artelor, ci se pecet-
luiește drept al holo-glifiei Punctului, ca vestitor
al Tăcerii Luminii Dintâi, căci, trebuie de aflat,
autorul prezent nu împachetează circumferin-
țe, contururi și abstracțiuni, cât, este de înțe-
les, ne arată un mod de accedere la Ființă prin
Inima Spirituală, prin alte înalte Dimensiuni.
Mai presus de conexiuni, în chiar „coinciden-
tia oppositorum” ce reunește apa numerelor cu
focul tăcerii, acesta noumenalizează, în felul
Nomotetului Primordiei, ca Adam consacrator
de nume, toiul nesmintit al Vidului, „Întregul”
ce stă drept semnificată Geometrie a Frumuseții
din uimirea molcomitoare a Genezei. Opera sa
este o credință revelată a stării „de a fi” a Omului
în chiar strălucirea divină, în Ființă, fiind des-
tinată unui cerc restrâns de inițiați. Ea stă sub
Cerul Analogiei Magice!...
Subliniere!...Logica și matematica propor-
țiilor ce vor urma în studiul de față, referitoare
la Opera de la Târgu Jiu, nu au fost preocupări
ale lui Brâncuși, întrucât el stăpânea/misticiza
prin har Amintirea lui „Akasha”, directă, cea a
Spiritului. El nu apelează la memoria elemen-
tar-cardinală, profană, știut fiind că aceasta este
degenerată față de izvorul curat al Amintirii
Primordiului. Memoria, asaltată de uitare, poate
articula doar mărginitor despre „cum a fost”, în
schimb, Amintirea este în stare de a mărturisi și
despre viitorul ce a fost cîndva trăit (Prezența!).
Aici e osebirea!... Brâncuși nu a ales să înțelea-
gă pentru simplul motiv că El chiar trăia mistic
Înțelesul, destăinuia cu Acesta. Căci, fără tăgadă,
avea Harul Precogniției! Știa să se vindece de „ur-
mele” timpului. Nu să „temporizeze” vindecarea,
precum alții...
Aici este momentul să ne despățim de greși-
ta formulă a nenumăraților interpreți ai „ope-
rei” sale, aceea de catalogare a lui drept „ma-
rele” sculptor. Nu-i de acceptat a-l amplasa pe
Artist într-o condiționare/determinare a unor
însușiri, atâta vreme cât El este chiar „Însușirea”,
O
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
19
o
Amprenta, Valoarea, Inefabilul. Trebuie să ne
lămurim că în „Zona Transcendentă” nu-i nece-
sară complinirea. Ne-o spune intuiția mistică!...
Opera lui Brâncuși e suficientă în sine, nu mai
are nevoie de nimic altceva (aici, încercarea ne-
întemeiată a multora de a o „spori” prin utiliza-
rea substantivizatului adjectiv „Marele”/ mare).
Nu trebuie să-l confundăm cu „Vizitiul” ce are
„frâiele drumurilor de afară”, ale răspunsurilor
aparente, căci El este însuși „Călătorul” care
strunește „frâiele din lăuntru”, cele ale Tăcerii
Întrebării, identificându-se cu Tao/Calea.
Ca o paranteză, este necesară amintirea empe-
docleiană că dintotdeauna a primit suport sapi-
ental un cerc hologramic, cu centrul ubicuu, iar
noi, oamenii, suntem participație prin tot acest
vârtej al lui Nicăieri și Pretutindeni (nusquam et
ubique). Adică, suntem peste tot, însă niciunde...
(nos autem omnia, sed nullibi)... Prin consecin-
ță, călăuzindu-și sufletul spre virtuțile iubirii
Oglinzii înseși, Brâncuși mediază o armonică
eidos-glifie de „Sus” în „Jos”, o „sculpturalizare ei-
detică”, în lăuntru, o glipticizare (gliptike, gluptos,
gliphein...) a adâncului spre „lucrul în sine”, sub
beneficiul haric al deslușirii Formei în chiar sâ-
nul detașării sale de formele sumedeniei, într-un
limbaj hierogliptic, meta-sculptural. Această cu-
noaștere este o revelare atât a calității exterioare a
operei cât și a sensului (noumenul) cuminecător
al ei. De aceea între cel ce ofrandează (Artistul și
mesajul său) și cei ce primesc ofranda (Aceia ce
văd!) se impune o prealabilă inițiere în limbajul de
față, întrucât, spre a înțelege creația prezentă, este
necesară pornirea de la principii la lucruri, stăpâ-
nirea „alfabetului” de „sus” în „jos”, de la metafi-
zică la empirie, când Tradiția Primordiei se oferă
și se primește, asemeni Zilei Genezei, survenitor,
deodată, într-un același „timp mistic”, sub chiar
corola misterului transfigurată în om ca Migdală
a Tăcerii, drept Înțelepciune... Vorbim, deci, de o
metacunoaștere ideo-gliptică a relației dintre semn
și sens, dintre înfățișarea temeiului și temeiul în-
fățișat, dintre spițele și grindeiul Roții Proporției
aflată pe Calea simetriei și euritmiei, căci, așa
cum în Stamina Trandafirului pătrunde „parfu-
mul Corolei”, tot astfel, într-o dependență magi-
că, sensul se impregnează în substanța semnului
Operei de la Târgu Jiu sub pecetea unei Simfonii
continue.
Dobândind, fără mediere, inițiere esoterică în
Șamanism, Hermesianism, Pitagorism, Brâncuși
ne ademenește, prin „incomensurabilele mă-
suri”, cu Eros când, în miez, stă sub crugurile me-
talimbajului lui Anteros, deoarece se știe că Eros
îl ilustrează doar pe cel ce „seamănă risipitor”,
răspândește dragostea, îmboldind, astfel, la suc-
cesivitatea centrifugală, iar numai Anteros este
aievea acela ce aseamănă uniator, esențializează
în simultaneitatea centripetală Iubirea, Calea de
inițiere a trezirii Omului, Trias-ul (Arche, Nous,
Psyche). Primul e „atunci și acolo”, al Doilea este
„acum și aici”, de aceea pledez că Brâncuși locu-
iește în „facerea” lui Anteros și nu în „desfacerea”
lui Eros, în vedere, deci nu în căutătură. Căci fără
adevărata iubire între glife/gliptități sculptură
desăvârșită nu e în arta enneadei ce reia Facerea
în sens invers, de la om la divinitate. Unde Nouă
(9!) părți ale ființării trebuiesc unite pentru a
accede la Absolut, la Unul... O spune Isus atât
de bine în Evanghelia lui Toma: „Dacă trupul a
luat ființă datorită spiritului, este o minune. Dar
dacă spiritul a luat ființă datorită trupului, este o
minune și mai mare”.
■
Regulile lui Descartes
■ Laurențiu Luca
Mi-am propus să reiau”Regulile” lui
Descartes, pentru că, metodic, mai de
școală decât filosofii de școală, a reușit,
printr-o arta magistrală, să elimine opinabilul,
îndoielnicul, confuzul, nesigurul, neclarul și ne-
distinctul.
Mi-am propus totodată să pun față în față ori-
ginalul cu o altă punere față în față, cea între tra-
ducerea în franceză a lui Cousin cu cele în româ-
nă făcute de Noica și Vilt.
În original, prima regulă este: „Sttidiorum ttu-
is esse debet ingenii directio ad solida et vera. de
iis omnibns qnae occnrrunt, proferenda iudicia”1
iar traducerea lui Cousin (Edition Wikisource):
„Le but des etudes doit etre de diriger lesprit de
maniere a ce qu’il porte des jugements solides et
vrais sur tout ce qui sepresente a lui.”2 este în litera
și nu în spiritul textului.
E adevărat că, la o asemenea traducere, solida
înseamnă solide, dar spiritul textului este altul, iar
Noica l-a sesizat în traducerea de la Humanitas
cu titlul Rene Descartes „Două tratate filozofice”
(Meditațiile și Regulile) „Viața și filozofia lui Rene
Descartes de Constantin Noica”.
Noica propune varianta: „Ținta cercetărilor
trebuie să fie de a ne îndruma mintea către rosti-
rea unor judecăți întemeiate și adevărate, cu privi-
re la toate lucrurile care ni se înfățișează.”3
Revenind la varianta latină, și urmând traduce-
rea lui Noica, sunt convins că Descartes nu a avut
în vedere soliditatea ci întemeierea judecăților.
Mai mult, prin însuși enunțul regulii înțeles astfel,
Descartes are în vedere judecățile-cunoștință și
nu judecățile-opinie, deoarece doar primele po-
sedă conjuncția întemeiate și adevărate.
Conjuncția fiind comutativă și valoarea de
adevăr precedând întemeierii, îmi permit să cola-
borez cu Descartes și Noica propunând variantele
care conțin aplicarea comutativității.
”Sttidiorum ttuis esse debet ingenii directio
ad vera et solida. de iis omnibns qnae occnrrunt,
Marina Ziggiotti	Amurgul zeilor (2011), acvaforte, acvatinta, dăltiță, manieră de zahăr, 35 x 50 cm
proferenda iudicia.”, respectiv „Ținta cercetărilor
trebuie să fie de a ne îndruma mintea către rosti-
rea unor judecăți adevărate și întemeiate , cu pri-
vire la toate lucrurile care ni se înfățișează.”
Dovada, prin comparație, întemeierii aplicării
comutativității este legată de judecățile-opinie
care, uneori, pot fi adevărate dar nu sunt vreodată
întemeiate.
În dezvoltarea regulii I, Descartes confirmă că
interpretarea față în față a judecăților-opinie și ju-
decăților-cunoștință, pe care am propus-o ca in-
terpretare, are în vedere întemeierea și nu solidi-
tatea celor din urmă. Vorbind despre scopurile de
rând și nedemne precum gloria deșartă sau câști-
gul josnic, Descartes arată că, pentru dobândirea
acestora, folosesc mai degrabă judecățile-opinie
(”judecățile înzorzonate și întorsăturile pe gustul
mulțimii”4, cum traduce Noica) decât judecăți-
le-cunoștință”5 (”cunoașterea temeinică a adevă-
rului”6), ceea ce înseamnă cunoașterea ca adevăr
întemeiat.
”Non de perversis loquor et damnandis; ut sunt
inanis gloria, vel lucrum turpe: ad hos enim per-
spicuum est fucatas rationes, et vulgi ingeniis ac-
commodata ludibria, longe magis compendiosum
iter aperire, quam possit solida veri cognitio.”7
În regula II, pe care o reformulez într-un enunț
explicit afirmativ, „Trebuie să cercetăm doar (în
loc de „Nu trebuie să cercetăm decât”) acele lucruri
pe care mintea noastră pare a le putea cunoaște în
chip neîndoielnic”8, Descartes propune, pentru
înțelesul lui „neîndoielnic”, o nouă conjuncție, de
această dată cu trei termeni, clar (limpede, lămu-
rit), sigur și evident , ceea ce conduce la o varian-
tă sinonimă cu judecăți-cunoștință și cunoaștere
temeinică a adevărului, respectiv cunoaștere de-
săvârșită.
Ținând cont de conținutul astfel înțeles al re-
gulii II, Descartes consideră că doar aritmetica și
geometria răspund integral cerințelor. Întrebarea
este de ce. Urmând răspunsul lui Descartes,
20
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
Calisto Gritti
Fragmente (2016), ac rece, acvatinta, 49 x 69 cm
contemporaneitatea logică Descartes-Kant (nu
folosesc „mi se pare”) este clară, sigură și eviden-
tă. „...singure ele operează cu un conținut atât de
simplu și pur (iată anticiparea aritmeticii și geo-
metriei pure din demonstrația kantiană) încât nu
se întemeiază pe vreun lucru pe care experiența să-l
fi arătat ca nesigur, ci (prin urmare se întemeiază)
constau în întregime (ca atare independent față de
orice experiență) din deducții logic înlănțuite.”9
Concluzia lui Descartes la această regulă nu
este că trebuie să ne îndeletnicim doar cu arit-
metica și geometria, „.ci doar că, atunci când
căutăm calea dreaptă a adevărului, nu trebuie să
cercetăm vreun lucru cu privire la care nu putem
avea o siguranță tot atât de deplină ca cea a de-
monstrațiilor aritmeticii și geometriei.”10
Puse față în față, conținuturile regulilor II și III
sunt, încă, o sursă de controverse. De ce? Referitor
la posibila folosire a variantei intuiție în loc de ex-
periență, Noica o atribuie faptului că Descartes
nu este un autor de școală și, nefiind, nu ține prea
mult la precizia exterioară.
Eu propun o altă variantă de interpretare care,
ținând cont de aceeași încercare de a pătrunde în
spiritul textului, lasă în așteptare și interpretarea
că Descartes folosește inducția cu sensul de de-
ducție și că ar fi vorba de o greșeală a copistului.
Legat de faptul că Descartes nu este un autor
de școală, așa este, dar el însuși recunoaște acest
fapt în regula III, iar recunoașterea este legată de
schimbarea sensului cuvântului intuiție și altor
cuvinte, între care includ și cuvântul inducție.
Fragmentul din regula II care alimentează con-
troversa este următorul: „. notandum est, nos
duplici via ad cognitionem rerum devenire, per ex-
perientiam scilicet, vel deductionem. Notandum
insuper, experientias rerum saepe esse fallaces,
deductionem vero sive illationem puram unius
ab altero posse quidem omitti, si non videatur, sed
nunquam male fieri ab intellectu vel minimum ra-
tionali.”11
Cousin traduce fidel doar prima parte, cea re-
feritoare la cele două căi ale cunoașterii lucruri-
lor, respectiv „.remarquons que nous arrivons
a la connoissance des choses par deux voies, cest
a savoir, l’experience et la deduction”. Mai apoi,
neglijează dimensiunea pură a inferenței într-o
variantă care se îndepărtează și de litera textului:
„De plus, l’experience est souvent trompeuse ; la
deduction, au contraire, ou loperation par laque-
lle on infere une chose dune autre, peut ne pas se
faire, si on ne laperțoit pas, mais nest jamais mal
faite, meme par lesprit le moins accoutume a rai-
sonner.”12
Bazându-mă pe original și pe traducerea
lui Noica, înțeleg fragmentul astfel: mai întâi,
Descartes identifică două căi ale cunoașterii lu-
crurilor, calea experienței și calea gândirii, pe
care, aici, o numește deducție. Acestea sunt căile.
În timp ce calea experienței presupune, ca ope-
rații, experiențele referitoare la lucruri (experi-
entias rerum), care adesea sunt înșelătoare, calea
rațiunii (deductionem) presupune, ca operație,
inferența pură (illationem puram), care nu este
vreodată înșelătoare.
Partea cea mai interesantă a regulii III este cea
în care Descartes identifică mijloacele, intuiția și
inducția, prin care intelectul poate ajunge, fără a
se înșela, la cunoașterea lucrurilor.
Deși în textul original din 1701 apare inductio,
în textul din 1906 publicat la Leipzig după ace-
lași original (Rene Descartes, Regulae ad direc-
tionem ingenii. Naeh der Original-Ausgabe von
1701), Artur Buchenau folosește deductio (Sed ne
deinceps in eundem errorem delabamur, hic recen-
sentur omnes intellectus nostri actiones, per quas
ad rerum cognitionem absque ullo deceptionis
metu possimus pervenire; admittunturque tantum
duae, intuitus scilicet et deductio.13), motivînd
opțiunea intervenției pe original în nota 5 (Der
Text hat hier „inductio”. Das ist sicherlich nur ein
Druckfehler, wie aus dem ganzen Zusammenhang,
besonders aber aus dem Wortlaut S. 8 Z. 3 v. u.
deudich hervorgeht.).14
Pe faptul că este o greșeală a copistului, și că
sensul lui inductio trebuie interpretat contextual
ca fiind, de fapt, deductio, merge și Noica în nota
1 de la pagina 144, dar el păstrează în traducere
varianta intuiția și inducția.
Cousin optează și el pentru traducerea lui in-
ductio prin deduction (.rapportons ici les moyens
par lesquels notre entendement peut s’elever a la
connoissance sans crainte de se tromper. Or il en
existe deux, l’intuition et la deduction.).15
În ceea ce privește sensul atribuit de Descartes
substantivului intuiție, și el trebuie lecturat con-
textual, acolo unde, în regulile următoare, este
folosit cu sensul de experiență.
În regula III însă, Descartes respinge explicit
identificarea intuiției cu experiența senzorială
(Per intuitum intelligo, non fluctuantem sensuum
fidem 16) și o plasează exclusiv în orizontul min-
ții, care, fiind atît de clară, atentă și distinctă, nu se
poate înșela vreodată (”...sed mentis purae et at-
tentae tam facilem distinctum que conceptum, ut
de eo, quod intelligimus nulla prorsus dubitatio
relinquatur.”17).
Mai mult, o asemenea minte clară, aten-
tă și distinctă are ca sursă rațiunea (”.qui a sola
rationis luce nascitur.”18).
Corneliu Vilt, traducătorul lui Descartes în edi-
ția din 1964 de la „Editura Științifică”, traducere
făcută după Renatus Cartesius „Regulae utiles et
clares ad ingenii directionem in veritatis inquisitio-
ne”, ediția Leopold Cerf, Paris, 1908, publicată de
Charles Adam și Paul Tannery, în nota 8, contes-
tă înlocuirea lui inductio cu deductio, invocând
faptul că textul latin, atât în copia manuscrisă a
Regulilor, cumpărată de Leibniz în 1670, cât și
în „Opuscula Posthuma Physica et Mathematica”
(Amsterdam, 1701) apare inductio. Ca autor al
acestei „conjecturi eronate”, Vilt îl amintește toc-
mai pe Artur Buchenau, făcând trimitere la ediția
germană din 1922. Această eroare, „inexplicabilă
neînțelegere”, ca atare Vilt contestă eroarea de ti-
par invocată de Buchenau, este, scrie Vilt, repeta-
tă și de comentatorii francezi contemporani, refe-
rindu-se la nota 2 din ediția Gouhier 1930.
Pentru infirmarea „conjecturii” lui Buchenau,
Vilt, în aceeași notă, ne invită la o lectură atentă a
regulilor următoare, în special VI și XI.
Sigur că argumentul lui Vilt, faptul că
Descartes, deschizând perspectivele unei noi
metodologii științifice, utilizează termenii logi-
cii formale într-un sens cu totul nou, este corect
prin însuși faptul că Descartes însuși, după cum
am văzut în regula III, atenționează asupra acestui
fapt. Numai că, în aceeași regulă, Descartes, deși
amintește două mijloace de accedere la cunoaș-
terea neînșelătoare, intuiția și inducția (cu sensul
de “un fel de deducție”, cum notează Noica), nu
oferă explicit decât sensul, cum am văzut deja,
nou atribuit substantivului intuiție. De aceea, să
dăm curs invitației lui Vilt și să mergem la regulile
amintite de el.
Constatăm că în enunțul latin al regulii VI,
Descartes numește inferența de la adevăruri la
adevăruri deducție, ca operație directă (”Ad res
simplicissimas al involutis distinguendas et or-
dine persequendas, oportet iu unaquaque rerum
serie, in qua aliquot veritates ex aliis directe de-
duximus, observare, quid sit maxime simplex, et
quomodo ab hoc caetera omnia magis, vel minus,
vel aequaliter removeantur.”19) iar metoda prin
care distingem gradele de simplitate-complexita-
te este observația, care apare în text ca operație de
observare, nu de recunoaștere, cum apare în tra-
ducerea lui Cousin (”Pour distinguer les choses les
plus simples de celles qui sont enveloppees, et suivre
cette recherche avec ordre, il faut, dans chaque serie
dobjets, ou de quelques verites nous avons dedu-
it d’autres verites, reconnoître quelle est la chose la
plus simple, et comment toutes les autres s’en eloig-
nent plus ou moins, ou egalement.”20), recunoaș-
terea fiind o formă a reactualizării informației în
prezența obiectelor.
Z
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
21
o
Este de interes faptul că Vilt traduce fidel
atât deducerea directă de la adevăruri la adevăruri
cât și operația de observare a gradelor de simpli-
tate-complexitate ale lucrurilor.
Rolul inferenței deductive sau deducției apare
în regula VI și în segmentul, excelent demonstrat
de Descartes, privind cunoașterea absolutului și
relativului prin raportarea reciprocă sau cunoaș-
terea comparativă unul prin celălalt (”. ..sed illas
inter se comparamus, ut unae ex aliis cognoscan-
tur.” 21). Cu alte cuvinte, nici absolutul nu este
cunoscut ca ceea ce este fără relativ, nici relativul
fără absolut.
Descartes identifică în mod corect și operato-
rul logic disjunctiv exclusiv, și nu cel disjunctiv
simplu, (vel absolutas vel respectivas 22) atunci
când ne referim la relația absolut-relativ.
Așa se face că, deși în exclusie, și deși doar ab-
solutul cuprinde în sine natura pură și simplă cu
referire la care se pune problema (naturam pu-
ram et simplicem, de qua est quaestio 23), rela-
tivul, deși nu este de aceeași natură (Cousin tra-
duce greșit că este; „J’appelle relatif ce qui est de la
meme nature.” 24), poate fi dedus din absolut
deoarece participă la aceeași natură sau cel puțin
la ceva al ei (”Respectivum vero est, quod eamdem
quidem naturam, vel saltem aliquid ex ea partici-
pat, secundum quod ad absolutum potest referri,
et per quamdam seriem ab eo deduci.” 25).
Punându-le față în față, Descartes identifică
mai multe cupluri de predicate antitetice ale ab-
solutului și relativului luați ca subiect: indepen-
dent-dependent, cauză-efect, simplu-compus,
universal-particular 26, unu-multiplu, egal-in-
egal, asemănător-neasemănător, drept-oblic
ș.a.m.d.
Succesiunea regulilor este ea însăși confirma-
rea că lanțul unei demonstrații trebuie să fie, cum
scrie Descartes în regula VII, îndestulător, aici cu
sensul de complet.
Ceea ce vreau să arăt aici este că parcurgerea
completă și cu răbdare a regulilor arată fără echi-
voc că neclarul, nedistinctul, nesigurul, îndoielni-
cul, confuzul, controversatul, inconsecventul pot
fi doar în mintea celor care, interpretând reguli-
le, tocmai îndemnurile lui Descartes le încalcă.
Descartes este clar și distinct precum conceptele
prin care susține, în reguli, claritatea și distincția.
Intuiția, inducția și deducția sunt clare și distinc-
te, iar speculațiile privind eventuale greșeli de ti-
par sau ale copistului sunt neîntemeiate.
Regula XI este, în acest sens, proba că totul a
fost clar și distinct. Descartes vorbește, în locuri
diferite, de trei tipuri de deducție.
1.	Deducția ca mișcare a minții, care face infe-
rența de la un lucru la altul, și care o face astfel să
se deosebească de intuiție (vezi regula III).
2.	Deducția finalizată, care este capătul mișcă-
rii minții (vezi regula VII), care se deosebește dar
se și leagă de intuiție, deoarece intuiția este cea
prin care o prindem întreagă, pe ea, deducția fi-
nalizată, dintr-o lovitură, dar doar dacă, evident,
este simplă, ea, deducția finalizată, căci ceea ce
este complex nu poate fi prins dintr-o lovitură.
Dar, de prins, poate fi prins, dar nu poate fi prins
în întregime dintr-o dată ci doar pas cu pas, în-
tr-un parcurs îndestulător, cu sensul de complet,
în cel deal 3-lea tip de deducție.
3.	Deducția enumerativă sau enumerația sau,
iată, inducția
Ca să fie clar și distinct, fac această sistematiza-
re și pe textul latin.
1.	„.deductioni opposuimus (adică față de in-
tuiție), in alio vero enumerationitantum, quam de-
finivimus esse illationem ex multis et disiunctis re-
bus collectam, simplicem vero deductionem unius
rei ex altera ibidem diximus fieri per intuitum.”27
2.	„Si vero ad eamdem, ut iam facta est, atten-
damus, sicut in dictis ad regulam septimam, tunc
nullum motum amplius designat, sed terminum
motus, atque ideo illam per intuitum videri suppo-
nimus, quando est simplex et perspicua,.”28
3.	„.non autem quando est multiple et invo-
luta, cui enumerationis, sive inductionis nomen
dedimus.”29
Într-o altă sistematizare, putem conveni că
Descartes vorbește de două mijloace prin care
mintea poate ajunge la neîndoielnic, intuiția și
deducția.
Deducția, funcție de două criterii diferite, are
două cupluri de specii.
I.	Funcție de poziția ei în cunoaștere, deducția
este, sub raporturi diferite sau în timpi diferiți:
1.	proces, vezi regula III
2.	rezultat, vezi regula VII
II.	Funcție de modul în care este făcută, deduc-
ția are alte două specii:
1.	deducția ca mișcare a minții (inferență) de la
un lucru la altul
2.	deducția ca enumerație sau enumerația sau
inducția
Privită ca rezultat, deducția este fie simplă și lă-
murită fie complexă și încâlcită (deducția ca enu-
merație sau enumerația sau inducția) iar intuiția
o poate prinde integral, dintr-o lovitură doar pe
prima, pentru faptul că intuiția este de un singur
tip, completă deodată și nu treptat.
Deducția, indiferent că este (ca rezultat) sau
finalizarea unui proces de inferență sau a unuia
de enumerare, este finalizarea unui proces și, fi-
ind astfel, este pas cu pas, adică ajunge la întreg,
la complet dar nu dintr-o dată, este algoritmică și
nu euristică. Intuiția însă este euristică, ea poate
prinde dintr-o dată, integral întregul la care de-
ducția (ca rezultat) a ajuns (prin deducția ca pro-
ces) dar doar dacă ea (deducția ca rezultat) este
simplă și lămurită.
Note
1	Descartes, R., Regulae ad directionem ingenii, Leipzig,
Verlag der Diirr’schen Buchhandlung, 1907, p. 3
2	idem, Regles pour la direction de lesprit, texte de ledi-
tion Victor Cousin, Edition Wikisource, p. 3
3	idem, Două tratate filozofice, București, Humanitas,
1992, p. 137
4	ibidem, p. 138
5	ibidem
6	ibidem
7	Descartes, R., Regulae ad directionem ingenii, ed. cit,
p. 3, 4
8	idem, Două tratate filozofice, ed. cit., p. 139
9	ibidem, p. 142
10	ibidem
11	Descartes, R., Regulae ad directionem ingenii, ed.
cit, p. 6
12	idem, Regles pour la direction de l’esprit, ed. cit., p. 4
13	Descartes, R., Regulae ad directionem ingenii, ed. cit,
p. 8
14	ibidem, p. 67
15	Descartes, R., Regles pour la direction de l’esprit, ed.
cit., p. 6
16	idem, Regulae ad directionem ingenii, ed. cit, p. 8
17	ibidem
18	ibidem
19	ibidem, p. 15
20	Descartes, R., Regles pour la direction de l’esprit, ed.
cit., p. 11, 12
21	idem, Regulae ad directionem ingenii, ed. cit, p. 15
22	ibidem
23	ibidem
24	Descartes, R., Regles pour la direction de l’esprit, ed.
cit., p. 12
25	idem, Regulae ad directionem ingenii, ed. cit, p. 15
26	Optez sau pentru cuplul universal-specific sau pen-
tru cuplul general-particular, deoarece în timp ce ge-
neralul și particularul au grade, diferă cantitativ, uni-
versalul și specificul nu au grade, diferă calitativ.
27	Descartes, R., Regulae ad directionem ingenii, ed. cit,
p. 30
28	ibidem
29	ibidem
■
Tina Ciravegna	În tăcere (2012), acvaforte, 14 x 43 cm
22
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
filosofie
Naționalitatea în Filosofie1
■ Alexandru Boboc
1Tratarea acestei teme, în ciuda celor ce ar
putea-o contesta împreună cu contestarea
.(tot mai insistentă în mediul nostru cultu-
ral) ideii naționale, este de un larg interes astăzi,
mai ales, în epoca interacțiunilor culturilor lumii.
Căci filosofia se dezvoltă în cadrul unei culturi
determinate tocmai în condițiile acestei întâlniri
și exprimă unitatea dintre universal și specific la
nivelul unei culturi naționale, propunându-și îm-
plinirile valorice în diferitele domenii tocmai pe
fondul acestei armonii în această unitate.
Așa cum scria Wundt (un mare psiholog și te-
oretician al istoriei și filosofiei culturii), „dezvolta-
rea filosofiei, mai mult chiar decât aceea a științelor
este legată de cultura unui popor. O măsură certă,
chiar dacă exterioară pentru această cultură este
limba. Limba poporului pătrunde mai întâi poezia,
apoi științele și cuprinde întreaga particularitate
spirituală a națiunilor”2.
De fapt, caracterul unei națiuni își află expresia
„în creațiile ei spirituale”, căci este cunoscut că „do-
cumentele istoriei spiritului, mai mult decât cele
ale culturii exterioare, îngăduie adevărata privire
în adâncul sufletului poporului”; pentru spiritul
unui popor sunt importante „toate domeniile vieții
spirituale. În știință ca și în artă, în poezie ca și în
filosofie, orice popor își valorifică modul lui de a fi
și, ca urmare, diferitele domenii ale culturii sunt de
o inestimabilă valoare”3.
Precizările lui Wundt clarifică și problema cir-
culației unor sintagme folosite în istoria filosofiei:
după cum și-au realizat „dominația în filosofie”,
s-au remarcat mai întâi Italia, apoi Franța, Anglia,
Germania. „În acest sens al unei succesiuni, care
pentru stadiile mai târzii nu exclude simultaneita-
tea, se poate vorbi cu deplin temei de o eră a filo-
sofiei (subl. n.) italiană, franceză,engleză și germa-
nă”4.
În alți termeni, folosirea unor denumiri pentru
apartenența la o cultură (a unui popor) în istoria
modernă, precum: filosofia italiană, filosofia fran-
ceză, filosofia engleză, filosofia germană, - în sen-
sul de mai sus - crează premise pentru asocierea
unor epoci ale creației filosofice la istoria popoare-
lor (națiunilor) și, ca urmare, putem folosi și „filo-
sofie românească”, fără a angaja ideea de „filosofie
națională”, ci doar „naționalitatea în filosofie”.
În fond, creația filosofică este rezultatul activi-
tății unor personalități, care aparțin unor națiuni,
și nu poate să nu fie și expresie a unei spiritualități.
De aceea, în actul de valorizare (istoria, filosofia,
în principal) trebuie să ascultăm cumva de ceea ce
spune Wundt: „În expunerea următoare, autorul
nu a tăgăduit nicăieri că el este german și judecă
prestațiile filosofice ale altor națiuni din punctul de
vedere al științei germane”; „dar poate să ne asigu-
re că această carte este scrisă sine ira et studio și că
s-a străduit nu numai să nu treacă cu vederea nea-
junsuri în prestațiile filosofice ale altor națiuni, ci și
să recunoască meritele lor”5.
2.	Așadar, în ciuda acuzației de „naționalism”
(de fapt, în istoria modernă justificat), apelul la
„spirit națiomal”, „idee națională”, „cultură națio-
nală” nu poate fi exclus. „Este de o mare importan-
ță - scria M. Scher - să deosebim «naționalismul»
(după originea sa cu o condiționare de clasă)” de
ideile naționale concrete ce se dezvoltă pe terenul
națiunilor;; „definim națiunea ca pe o persoană spi-
rituală completă, ceea ce înseamnă că ea posedă și
un spirit totalizant (Gesamtgeist), prezent în toate
domeniile vieții și culturii ei: în artă, filosofie, știin-
ță, drept, economie stat...acest spirit total nu este o
însumare a spiritelor individuale...întrucât spiritul
național (der nationale Geist) nu este o rămășiță,
dincolo de idealurile unei rațiuni general-umane,
ci o ridicare peste această rațiune și idealurile ei”6.
Ideea națională, spirit național sunt în firea lu-
crurilor prin însuși faptul creației și al afirmării
personalității unei națiuni. Tăgăduirea valabilității
lor devine dovadă de greșită înțelegere, dacă nu de
rea voință, chiar «mauvaise-foi»; „Cu aceasta nu
spunem că nu pot fi epoci în care etosul unei na-
țiuni și al unui cerc de cultură (Europa) capătă o
preponderență asupra altora și, ca să spunem așa,
preia uneori conducerea lumii înconjurătoare. Dar
a conduce este altceva decât a da la o parte, și un
popor care conduce temporar este altceva decât un
așa-numit «popor ales»”7.
3.	Pe acest fond trebuie abordată și poziția na-
ționalității în geneza și afirmarea culturală a unui
popor și desigur, în acea formă a culturii care, cum
spunea Hegel, «este timpul său, prins în gânduri»:
filosofia. Numai că „prin însăși natura ei, ca și din
cauza situației incipiente a psihologiei popoare-
lor, ea n-a primit încă o situație clară și definiti-
vă. Dar există în special un al doilea motiv care a
Elena Monaco
Între parcele (1978), verni moale, 37,5 x 38 cm
determinat alegerea mea. Am crezut că ar fi inte-
resant să aduc cu mine ceva din atmosfera intelec-
tuală a țării mele, în care această problemă este la
modă, fiind pusă și discutată cu interes și pasiune8.
Petrovici consideră necesară discutarea acestei
probleme pe fondul înțelegerii unității tematice
dintre dezvoltarea culturii în țara noastră și filoso-
fia europeană. Căci „România se află într-o stare
de spirit specială. Ea speră să arate lumii realitatea
forțelor sale creatoare, prea mult timp înăbușite de
vicisitudinile circumstanțelor istorice. Ea se con-
sideră capabilă de o contribuție originală în opera
civilizației. Este impinsă spre aceasta nu doar de un
sentiment intim, cu totul natural, ci este încurajată
și de scriitori străini, care s-au exprimat în termenii
cei mai favorabili asupra perspectivelor viitorului
său”9.
Problema în cauză nu este „locală”, ci de o cir-
culație mai vastă. Căci popoarele au „ anumite ca-
racteristici tipice și personale, anumite modalități
de creație speciale, atât în viața practică, cât și în
modalitatea de a privi lucrurile ideale și a le expri-
ma”10.
Dacă este adevărat că există „un spirit național”,
este adevărat și „că este periculos să-l încadrăm
într-o formulă prea simplă și prea rigidă, întrucât
spiritul național este o realitate complexă și schim-
bătoare, având poate virtualități ignorate, pe lângă
caracteristici mai evidente și mai verificate. Nu este
vorba atât de caracteristici cu totul aparte, cât de un
dozaj special și de un echilibru diferit al aspectelor
generale ale spiritului omenesc”11.
Făcând deosebirea între operele de artă, care „au
legături profunde cu spiritul național”, pe fondul
„felului specific de a fi al popoarelor”, reține atenția
O
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
23
o
asupra faptului că „trăsăturile etnice au o influență
redusă, aproape insesizabilă, asupra lucrărilor din
științele pozitive”, dar „trecând la acțiune și de-
venind falnică”, activitatea științifică poate să pri-
mească „amprenta aptitudinii popoarelor”12.
Situația filosofiei nu este însă aceeași. Deși sis-
temele filosofice „nu pot fi niciodată separate de
personalitatea autorilor lor” (așa cum o arată nu-
meroase exemple), trebuie remarcat că „influențele
etnice” nu pot „să traseze un cadru riguros concep-
țiilor filosofice apărute în diferite țări ale lumii”13.
În ciuda elementelor comune, care „construiesc
mai ușor punți, între filosofiile diferitelor popoa-
re”, trebuie precizat „că imposibilitatea de a exclude
complet elementul etnic din filosofie este cu totul
altceva decât căutarea lui”, „culoarea națională a
unei filosofii poate fi un fapt, dar nu un program”14.
Căci „speculația filosofică” trebuie să se oriente-
ze „spre valorile absolute universale și nu să se în-
chidă în mod conștient în relativitatea unui punct
de vedere strict limitat”15.
Mult mai târziu (de fapt, în zilele noastre), întâl-
nim un sens „care pornește de la observația că exis-
tă mereu o suprapunere între distincții de conținut
și denominațiuni naționale, cum ar fi identificarea
filosofiei americane cu filosofia analitică, care nu e
în fond decât tot o ramură desprinsă din cea con-
tinentală...”16.
4.	Cea mai importantă idee rezultată din cele
relatate mai sus este cea a legăturii „filosofiei na-
ționale” cu un anumit „spirit al poporului” și, în
consecință conectarea la valorile consacrate („eu-
ropene”, se spune de obicei) rămânând deschisă
problema unei valorificări a ei în ceea ce am numi
„harta universalității”.
Așa cum spunea Wundt, „există două indicii,
cărora aici, mai ales dacă sunt cercetate, le revine o
valoare decisivă: unul constă în aria de răspândire
la care ajunge în propriul ei timp o filosofie, celălalt
în influența pe care ea o exercită asupra dezvoltării
pe mai departe a gândirii filosofice a națiunii pro-
prii”17.
Un apel la concepții „clasice” (Fichte, Hegel,
Marx ș.a.) ne pune în fața rolului filosofului (în
epoca sa, cu alegerea sa, și pentru nevoile națiunii
căreia îi aparține). „A concepe ceea ce este - scria
Hegel - este sarcina filosofiei... În ce privește indi-
vidul, fiecare este, desigur, un fiu al timpului său;
așa este și filosofia, timpul său prins în gânduri”18.
Așadar filosofia „are o legătură mult mai stânsă
cu istoria ei decât o are o altă știință cu propria ei
istorie” și de aceea istoria filosofiei raportează sis-
temul filosofic „la interesele culturale ale timpului
său”, mai exact: „în doctrina unui mare gânditor
noi vedem ceva mai mult decât simplul reflex al
personalității acestuia, anume: cunoaștem din ea
conținutul rațional, concentrat și constituit con-
ceptual al timpului său”19.
„Între un aparent trecut” și „treapta prezentă
atinsă de filosofie” legătura este esențială: privite
din punc de vedere istoric, marile „fapte ale gân-
dirii” se înfățișează mai întâi „ca locuri ce aparțin
trecutului și se află dincolo de realitatea noastră
actuală. Dar, în fapt, ceea ce noi suntem, suntem
totodată și istoricește”20.
Legătura filosofiei cu istoria, mai exact cu spiri-
tul unui popor justifică în mare măsură considera-
rea a ceea ce-i specific filosofiei în cultura unui po-
por. „O cultură internațională în sensul unei unități
care, fie în prezent, fie în viitor, să depășească toate
culturile naționale, nu există, căci aceasta ar însem-
na o decădere (Untergang) a națiunilor, a disponi-
bilităților și a produselor specifice ale culturii izvo-
râte din felul propriu al națiunii. De aceea «cultură
Paola Ginepri	Flori de agavă (2011), acvaforte, acvatinta, 16 x 16 cm
internațională» se mărginește la intersecția cultu-
rilor naționale particulare. Se reia cu aceasta acea
deosebire dintre conceptele de civilizație și cultură
în sensul că civilizația este unu produs comun în
cultură al popoarelor și de aceea ea este în esență
aceeași pentru toate și domină relațiile pașnice...
Dar ea este o latură exterioară, alături de care fieca-
re națiune își are propria cultură, care nu poate să
fie înlocuită cu alta și căreia fiecare stat național îi
dă formă adecvată21.
5.	„Cultură națională” constituie astfel cadrul fi-
ințării unei filosofii, ea însăși o expresie a spiritului
național, a identității culturale a unei națiuni. De
aici survine și problema raportului dintre univer-
salitatea filosofiei și delimitările impuse de ideea
națională. După ce criteriu? Căci filosofia nu e re-
fractară la contextualizări specifice.
Revenim la Wundt, care preciza: „Este cunoscut
că specificul unei națiuni își află în creațiile ei spi-
rituale o expresie a tuturor produselor ei, căci do-
cumentele istoriei spiritului ne îngăduie mai mult
decât cele ale culturii exterioare să privim în adân-
cul sufletului poporului”22.
Analiza felului de a fi al spiritului unui popor
este hotărâtoare pentru a înțelege, kantian vorbind,
condiția de posibilitate a unei filosofii. „Pentru
modul de a fi al unui popor - scria Wundt -toate
domeniile vieții spirituale sunt de aceeași impor-
tanță. În știință ca și în artă, în poezie ca și în filoso-
fie fiecare popor își valorifică felul lui de a fi. Totuși,
aici diferitele domenii sunt de valori inegale. De
fapt, științele particulare nu sunt internaționale în
gradul înalt în care sunt considerate de obicei; dar
circulația științifică intensă împinge deosebirile
în planul din spate (Hintergrund). Același lucru
nu-i valabil în aceeași măsură pentru artă. Numai
poezia posedă aici, prin conținutul de idei legat
de limbă, o valoare deosebită pentru cunoașterea
impulsurilor sufletești vii în popor. Alături de ce
se situiază însă, ca expresie a caracterului spiritu-
al al națiunilor în prima linie filosofia. Nu pentru
că, așa cum s-a constatat, ar fi ea însăși o poezie în
concepte, ci întrucât „ în concepția despre lume, pe
care o crează, pornind de la conștiința științifică a
epocii ei, preia impulsurile morale (sittlichen) care
mișcă poezia, ea este înrudită cu aceasta”23.
Dar nu orice filosofie poate să ridice pretenția
„de a fi în acest sens expresia epocii și a vieții unui
popor. De aceea și este necesară sublinierea unor
particularități, care țin de etosul și de armonizarea
tradiției și a actualității în cultură.
Pe acest fond devine inteligibilă preocuparea fi-
losofilor de a purta de grijă destinului unui popor,
promovând ideea națională (în fond, specificul,
identitatea națiunii), așa cum îndeamnă în istoria
culturii noastre, de pildă: C. Rădulescu-Motru, M.
Vulcănescu, L. Blaga, C. Noica.
„Pe privilegii - scria Rădulescu-Motru - nu se
poate clădi destinul unui popor...În același timp,
naționalismul bazat pe privilegiile etnicului este
cu totul străin de tradițiile neamului românesc...
Românismul este școala energiei românești. Prin
aceasta înțelegem că este spiritualitatea chemată să
ne dea încredere în viitorul neamului”24.
Încrederea în ceea ce putem afirma ca popor în
solidarizarea pașnică a neamurilor, a fost sublini-
ată și de L. Blaga și Constantin Noica. Alături de
„Românismul” lui C. Rădulescu-Motru se situiază,
credem ca scrieri de referință „Spațiul mioritic” și
„Sentimentul românesc al ființei”.
În acest context devin grăitoare cuvintele: „Poate
că veacul însuși are nevoie să-și angajeze teribile-
le sale noutăți întru ceva. În acest sens, experiența
noastră spirituală ar putea nu numai să ne învețe
cum să fim noi înșine întru lumea de astăzi, dar și
cum să fim de folos unei astfel de lumi înnoitoare”25.
24
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
Note
1	Textul (parțial dezvoltat) comunicării prezenta-
tă la Simpozionul Național Constantin Noica, Ediția
X-a, 25-26 mai, Râmnicu Vâlcea.
2	W. Wundt, Die Nationen und ihre Philosophie, A.
Kroner Verlag in Leipzig, 1918, p. 11. „Sub semnul
filosofiei moderne, continuă Wundt, filosofia se des-
parte de gândirea medievală în orientări în care se
exprimă caracterul spiritual al popoarelor. Cuvântul
lui Fichte: „die Philosophie, die man hat, zeigt was
fur ein Mensch ist”, își poate extinde valabilitatea și
asupra națiunilor. Separarea amintită începe în epo-
ca în care latina domina atât filosofia, cât și științele
și devine mai clară acolo unde își face intrarea limba
unui anumit popor” (Ibidem).
3	Ibidem, p. 3,4. Alături de poezie, „ca expresie a ca-
racterului spiritual al națiunilor se situează în prima
linie filosofia” (Ibidem, p. 4)
4	Ibidem, p. 12. Este semnificativ că T. Maiorescu
(în Prelegeri de filosofie) a urmărit aproximativ în
acest mod istoria filosofiei: „Astfel în primul an vom
începe cu istoria filosofiei la germani, în al doilea an
vom continua cu francezii...iar în al treilea an ne vom
ocupa cu filosofia engleză” (T. Maiorescu, Prelegeri de
filosofie, 1884-1909, în: T. Maiorescu, Opera filosofi-
că, București, Editura Academiei Române, 2017, p.
525.) Faptul că începe cu „istoria filosofiei germane
contemporane” este motivat prin poziția lui Kant în
această posteritate și prin ideea că aici „progresele
filosofiei, precum și efectele ei asupra mersului ome-
nirii se resimt neîndoios” (Ibidem).
De fapt, marile istorii ale filosofiei au consacrat sin-
tagmele: empirismul englez, raționalismul francez și
ideologismul german.
5	W. Wundt, Op. cit., p. 5-6.
6	M. Scheler, Nation und Weltanschanung, (1923),
în: Schriften zur Soziologie und Weltansanungslehre,
2.Aufl., Frencke Verlag, Berlin u. Munchen, 1923, p.
121, 344. „virtuțile unei națiuni își au neajunsurile lor,
dar și neajunsurile își au virtuțile lor. E o dovadă de
neștiință să amesteci etosul unei națiuni cu acela al
altora. Căci lipsește măsura comună, sfera comună de
comparație” (Ibidem, p.345).
7	Ibidem, p. 347.
8	I. Petrovici, Naționalitatea în filosofie. Conferință
ținută la Sorbona, la 27 ianuarie 1932, publicată în: La
Revue Mondiale, nr. din 15 martie 1932, reprodusă în:
revista de filosofie, Vol. XVII, 1932, apoi (în traduce-
re) în: I. Petrovici, Opere filosofice, Editura Academiei
Române, București, 2006, p. 901. „Ardoarea cu care
Bruno Gorlato	Poveștile vântului (2010)
acvaforte, acvatinta, mezzotinta, 35 x 25 cm
această problemă se pune actualmente în țara mea,
a avut poate influența ei în alegerea subiectului meu,
deși problema în cauză nu este deloc locală, iar argu-
mentele invocate au o circulație mai vastă, deoarece
le putem întâlni în mai multe puncte ale spiritului”
(Ibidem, p. 902).
9	I. Petrovici, Op. cit., p. 901. „Descoperind în con-
cepțiile filosofice ale altor popoare -continuă autorul
- culoarea specială a dispozițiilor lor etnice, unii - aș
putea spune cea mai mare parte - preconizează di-
recții filosofice care să-și aibă rădăcinile împlântate
în caracteristicile poporului român, în tradițiile lui și
care să urmărească cu scrupulozitate tendințele in-
stinctive ale înțelepciunii populare” (Ibidem, p. 901-
902).
10	Ibidem, p. 902.
11	Ibidem. Nu s-a stabilit încă, observă autorul, legă-
turile necesare dintre diversele trăsături spirituale ale
unei fizionomii etnice, pentru a putea ca, în prezența
uneia dintre ele, să deducem cu certitudine esența al-
teia...” (Ibidem)
12	Ibidem, p. 904.
13	Ibidem, p. 906.
14	Ibidem, p. 907, 908.
15	Ibidem, p. 908. Dar „spiritul uman universal n-ar
putea avea acest rol, dacă diferitele spirite individuale
n-ar aduce nota lor aparte și contribuția lor separată”
(Ibidem, p. 910).
16	Marc Crepon, „L’idee de «philosophie nationa-
le»” (în: Andre Jacob, Encyclopedie philosophique
universalle, tome 4, PUF, Paris) comentat în: Claudiu
Mesaroș, Ideea de filosofie națională, în (D. Maci),
Receptări ale lui Platon și Aristotel în spațiul cultural
românesc (Eikan, Cluj-Napoca, 2010), p. 137. Autorul
comentat (M. Crepon) trece în revistă „trei strategii
de întemeiere a ideii de filosofie națională”, de interes
fiind a treia strategie, conform căreia „filosofia nați-
onală conține un relativism intrinsec, în virtutea că-
ruia avem mereu o diferență între filosofia tributară
unui cadru național, respectiv filosofiile străine, nere-
ceptive la teoriile istorice și culturale ale unei culturi
sau a unui timp”(Ibidem).
17	W. Wundt, Op. cit.,p. 5
18	G. W. Hegel, Principiile filosofiei dreptului,
București, Editura Academiei Române, 1969, p. 18.
Trebuie să ținem seama de faptul că „ există și au exis-
tat diferite filosofii. Adevărul este însă unul” (Idem,
Prelegeri de istorie a filosofiei, I, 1963, p. 27).
19	W. Windelbund, Geshichte der Philosophie, în:
Die Philosophie im Beginn de 20. Jahrhunderts,
Heidelberg, 1905, p. 178,186).
20	G.W. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, I, p. 13.
21 W.Wundt,Volkerpsychologie.EineUndersuchung
der Entwicklungeschichte von Sprache, Mythos und
Sitte, A. Kroner Verlag in Leipzig, Band X: Kultur und
Geschichte (1920), p. 179.
22 W. Wundt, Die Nationen und ihre Philosophie, p.3.
23 Idem, p.4. „Întrucât ea caută să ridice aceste im-
pulsuri, care se mișcă în sufletul poporului, la conști-
ința de sine, ea dă prin aceasta un tablou de ansamblu
al valorilor spirituale ale culturii naționale, așa cum
domeniile particulare oferă (gewahren) ca atare nu-
mai în iradierea lor” (Ibidem).
24 C. Rădulescu-Motru, Românismul, catehismul
unei noi spiritualități (1936), București, Editura
Garamond, 1996, p. 155. Textul ce urmează poate
constitui un motto (la orice carte despre poporul și
cultura noastră): „Am avut începuturi de organizare
politică și culturală, care pe orice popor l-ar cinsti.
Și avem încă destulă vitalitate pentru a influența cu
succes o perioadă de renaștere... Este timpul să avem
curajul ca, după întregirea neamului, să ne afirmăm și
credința în destinul neamului” (Ibidem, p. 155,156).
25	Constantin Noica, Sentimentul ROMÂNESC al
ființei, Editura Eminescu, 1978, p. 12.
■
Dario Delpin
Pari și bărci (2011), acvaforte, acvatinta, ac rece, 16 x 48,6 cm
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
25
diagnoze
Filosofia globalizării
■ Andrei Marga
Conferință la revista „Tribuna”, 16 iunie 2018
Otemă atât de ramificată precum globaliza-
rea nu poate fi adusă ușor în spațiul unei
conferințe. Pe de altă parte, o conferință
nu-și atinge scopul dacă nu favorizează exprima-
rea de îndoieli. Mai ales în cazul unei teme care
nu este în muzeu, ci în viață. În sfârșit, pentru
mine miza nu este să fac considerații punctuale,
ci să prezint concepția pe care am articulat-o în
suișul scrierilor de până acum. Din aceste motive,
recurg la formularea acesteia în teze cât mai suc-
cinte - de data aceasta în 12 teze.
Teza 1 se referă la asumarea filosofiei. Cum se
știe, filosofarea este o activitate și rezultatul ei
este elaborarea de concepte și teze. Filosofia nu
este posibilă fără imaginație (în definitiv, filosofia
pune tacit sub semnul întrebării ceea ce conștiința
curentă ia ca ceva „natural”!), dar presupune sis-
tematizare. Marea ei tradiție o confirmă.
Precum odinioară, filosofie se întreprinde și
astăzi felurit: ca analiză logică a științei; ca reflec-
ție asupra trăirilor personale; ca imagine a lumii
obiective; ca lămurire a inserției subiectivității
în lume; ca raționalizare; ca metafizică (Andrei
Marga, Introducere în metodologia și argumentarea
filosofică, Dacia, Cluj-Napoca, 1992). Îmbrățișez
filosofia ca raționalizare. Teza pe care o apăr este
că, istoric și sistematic, filosofia ca demers pentru
raționalizare condiționează celelalte conceperi ale
filosofiei. Filosofia este, în ultimă analiză, discurs
despre raționalizare (Andrei Marga, Raționalitate,
comunicare argumentare, Dacia, Cluj-Napoca,
1991). Între timp, ea a și devenit metafilosofie
concentrată asupra raționalizării.
Această conotare a filosofiei nu este convenți-
onală.Ea are de partea ei trei argumente. Dintre
începuturile posibile ale filosofării raționalizarea
este anterioară oricăruia, căci ține de ceea ce an-
gajăm odată cu simpla exprimare de propoziții.
Cum observa Habermas, angajăm intenția la un
Elisabetta Viarengo Miniotti	Acqueo (1997), acvaforte, acvatinta, 22,4 x 32 cm
consens neconstrâns. Apoi, suntem, ca ulterior
născuți, moștenitorii modernității, care este un
proiect de raționalizare, a cărui împlinire este mai
departe discutabilă. Iar globalizarea în care trăim
pune la încercare acest proiect și ne cere să găsim
soluții.
Teza 2 se referă la globalizare. În jurul globa-
lizării stăruie neclarități. Chiar și intelectuali re-
spectabili socotesc emfatic „globalizarea asta”
vinovată de toate, după ce o confundă ba cu uni-
ficarea condițiilor de viață și „satul planetar”, ba
cu imperialismul, ba cu manifestarea unei forțe
oculte, ba cu internaționalizarea sau pur și simplu
cu un soi de neocolonialism.
Desigur, globalizarea presupune „co-
munitatea oamenilor”, „economia mondi-
ală (Weltwirtschaft)” și „sistemul mondial
(Weltsystem)” al politicii, care erau de mult for-
mate. Dar abia în ultimele decenii s-a intrat într-o
„epocă globală (globales Zeitalter)” adică în epo-
ca unei dependențe directe, perceptibile, nu nu-
mai a vieții marilor comunități, ci și a persoanelor
de ceea ce se petrece pe glob.
Dacă este să datăm începutul globalizării,
atunci sunt de considerat împreună patru eve-
nimente: trecerea în Marea Britanie și Statele
Unite, în anii optzeci, la noua politică a „libera-
lizării piețelor, a privatizării proprietății de stat
și a scăderii impozitelor” (Jurgen Osterhammel,
Niels P.Petersson, Geschichte der Globalisierung.
Dimensionen, Prozesse, Epochen, 2007, p.106);
adoptarea Acordului de la Helsinki (1975); dispa-
riția lumii scindată în blocuri ideologice opuse și
reorganizarea vieții internaționale pe baza drep-
turilor omului și cetățeanului, din jurul anului
1990; revoluția din electronică și dezvoltarea fără
precedent a mijloacelor de transport. Teza mea
este că globalizarea a debutat la începutul anilor
nouăzeci ca politică a celei mai mari puteri eco-
nomice, politice, militare și culturale a timpului
nostru odată cu decizia ieșirii din protectionism
și a deschiderii frontierelor pentru circulația pro-
duselor. Ea este rezultatul deciziilor unor subiecți
identificabili în împrejurări anume și cu conse-
cințe cuprinzătoare.
Teza 3 se referă la relația dintre globalizare și
modernizare. Se observă lesne că globalizarea este
un prag trecut de modernizare. O diferență se im-
pune, însă, asumată, căci are efecte vaste.
Bunăoară, societatea modernă a survenit după
un lung ev mediu, în care oamenii operau cu vi-
ziuni religioase, mai mult sau mai puțin elaborate
teologic. Cheia a constat în modificarea raportării
la Dumnezeu. Mult timp Dumnezeu a fost repre-
zentat ca „stăpân al lumii”, iar lumea ca ceva plin
de imperfecțiuni, cu care oamenii au a se descur-
ca, în așteptarea lumii de dincolo și a mântuirii.
Această reprezentare a trebuit să cedeze, odată cu
schimbarea condițiilor de viață și cu dezvoltarea
spiritului critic, unei reprezentări care însemna
revenirea la formula biblică a lui „Dumnezeu
creator, diriguitor și izbăvitor al lumii”. Formula
a antrenat revalorizarea lumii date în experiență
ca „împărăție a lui Dumnezeu”, a cărei sporire
este chiar datoria credinciosului, și aducerea în
prim planul vieții religioase a muncii și civismu-
lui. Catolicismul orașelor de pe coasta Italiei de
azi și Reforma din principatele germane ale tim-
pului au exprimat primele această schimbare de
proporții. Credincioșii și-au asumat că munca și
civismul sunt chiar datorii stabilite de Dumnezeu
pentru oameni (Georg Jelinek, Die Erklarung der
Menschenrechte und Burgerrechte, 1895, și Max
Weber, Die protestantische Ethik und der Geist des
Kapitalismus, 1905),fiind condiții ale mântuirii.
Teza pe care o apăr este că modernitatea a sur-
venit din cauze religioase, pe fondul unor anumite
situații sociale, economice, instituționale, dar glo-
balizarea nu a survenit din astfel de cauze. Punctul
ei de plecare a fost o politică economică care a
folosit revoluțiile din electronică și din transpor-
turile la mare distanță și a beneficiat de cadrul
creat prin acordurile internaționale de sub cupola
Organizației Națiunilor Unite.Venită din econo-
mie, globalizarea nu s-a redus însă la economie.
Ea a antrenat, în virtutea unor legături lăuntrice,
tot mai multe domenii. Asupra tuturor se exercită
presiunea la intrarea pe piața globală și, cu aceas-
ta, la a face din competitivitate cheia înțelegerii de
sine și a vieții sociale și individuale.
Teza 4 se referă la schimbarea condițiilor filo-
sofării. Câtă vreme schimbările din lume se lăsau
înțelese ca schimbări în viziunile asupra lumii,
filosofia putea opera în voie fiind oarecum sufici-
entă sieși. Filosoful discuta mai ales filosofie și era
destul. Hegel însuși, cu imensa și cuprinzătoarea
lui cultură, a putut privi realitățile ca obiectivări
ale spiritului.
Teza mea este că globalizarea ne pune în fața
unei situații diferite: ea nu a venit în general din
inițiative în sfera viziunilor asupra lumii, ci din po-
litici mai ales economice, încât nu poți da seama de
globalizare fără a plonja în analizele ce i se consa-
cră în economie, sociologie și fără a detecta conse-
cințele ei. Din multe rațiuni se pune o întrebare:
mai rămâne filosofarea competitivă în a înțelege
lumea actuală fără a lua ca bază analizele operate
de științele sociale, de științe în general, și semni-
ficându-le în raport cu întregul vieții umane? Nu
cumva, Wittgenstein avea dreptate când spunea
că și maladiile reflecției țin de dieta unilaterală?
Teza 5 se referă la universalismul instituit oda-
tă cu globalizarea. Globalizarea este, la propriu,
o creștere a interdependențelor până la plafonul
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
maxim al acestora - planeta. Ea nu se reduce însă
la o extindere a interdependențelor, aidoma pân-
zei unui păianjen. Globalizarea afectează subiecții
interacțiunii, căci schimbă mediul acțiunii lor, dar
și acțiunile însăși și, în anumită măsură, subiecții.
Bine înțeleasă, globalizarea încurajează nu
uniformizarea, cum se crede adesea, ci inovarea,
căci pe piața globală se valorifică de predilecție
produsele ce încorporează inteligență, noutate,
funcționalitate. Ne amintim ușor că filosofia ne-a
obișnuit cu o universalizare prin care s-a înțeles
împrejurarea că viața oamenilor lasă să se con-
state nevoi, trăsături, posibilități ce se întâlnesc la
toate ființele umane. Teza mea este că globaliza-
rea încurajează, la rândul ei, universalismul, dar
în orizontul ei intră o unitate a competitorilor, nu
una a oamenilor încărcați de nevoi, griji, alegeri la
fiecare pas. Universalismul cultivat de globalizare
nu este al omului care suntem fiecare, ci al compe-
titorului din noi. Universalismul nu este al vreu-
nei ordini a valorilor, ci al suspendării treptate a
acestora. Cum spun încântați adepții postmoder-
nismului, globalizarea a deschis „lupta pentru o
lume fără preambule și fără modele, fără princi-
piu și fără scop”.
Teza 6 se referă la distincții. Sunt încă frecvente
confuziile între termeni din familia celor ce vizea-
ză globul. Se crede că tot ceea ce implică raporta-
rea la cadrul global ar ține de globalizare sau că
oriunde se constată globalizarea ar fi doar o ideo-
logie sumară. De aceea, distincția dintre un cadru
de referință, care poate fi globalitatea, o politi-
că, care este globalizarea, și o ideologie ce poate
conduce acțiunea sau măcar o justifică, care este
globalismul(Ulrich Beck, Was ist Globalisierung?
Irrtumer des Globalismus - Antworten auf
Globalisierung, 1997), trebuie făcută din primul
moment.Teza pe care o apăr este că globalizarea,
globalitatea și globalismul au referințe cu totul di-
ferite și trebuie distinse. Cele trei, în orice caz, nu
se implică strict unele pe altele, afară de faptul
elementar că nu poți fi globalist fără a-ți asuma
optica globalității sau ceva măcar din politica glo-
balizării.
Teza 7 se referă la înțelesurile multiple ale filoso-
fiei globalizării. Se poate vorbi de filosofia globali-
zării la cei care au luat decizia, în anii nouăzeci, de
renunțare la protecționism în favoarea liberaliză-
rii schimburilor. În definitiv deciziile economice
și politice de atunci erau într-o viziune filosofi-
că. Dacă este să o identificăm, din compunerea ei
nu lipseau filosofii precum raționalismul critic al
lui Karl Popper sau neoliberalismul lui Friedrich
Hayek. Se poate vorbi de filosofia globalizării la
cei care privesc globalizarea ca fenomen al istoriei
lumii, în raport cu scenariile consacrate de Vico,
Herder, Kant, Hegel, Marx, Max Weber și, mai re-
cent, de Niklas Luhmann sau Jurgen Habermas.
Se poate vorbi de filosofia globalizării la cei care
caută să elaboreze concepte filosofice capabile să
străpungă orizontul globalizării.
Teza mea este că al treilea înțeles al filosofiei
globalizării, ca reflecție organizată conceptual ce
include în obiectul ei globalizarea, dar este în stare
să o înfrunte și să o ia sub control, a devenit che-
ia evoluției filosofiei în zilele noastre. Aceasta nu
doar în virtutea faptului că filosofia este fatal fi-
losofie a timpului ei, ci și pentru că în dezlegarea
chestiunilor puse de globalizare se află cheia mul-
tor probleme ce transcend timpurile.
Teza 8 se referă la societatea ieșită din globa-
lizare. Nu odată oamenii și-au pierdut siguran-
țele existente. În definitiv, siguranța exprima-
tă de Leibniz, că trăim în cea mai bună dintre
lumile posibile, a fost ruinată de cutremurul de
la Lisabona (1755). Siguranța iluminiștilor, că
oamenii procedează fundamental rațional, a fost
infirmată de primul război mondial. Siguranța
că economia de piață va fi cadrul economic fără
cusururi au risipit-o crizele din 1929 și 2008.
Siguranța că democrațiile pacifică societățile a
fost pusă la îndoială de alunecarea democrațiilor
în dictatură, în perioada interbelică, și, mai nou,
de alunecarea în formalism. Siguranța că oamenii
iau ca limită a luptelor lor viața altor oameni și nu
devin bestii a infirmat-o Auschwitz-ul. Siguranța
lui Adam Smith că, odată libere, popoarele vor
lua decizii înțelepte au contrazis-o tranzițiile
eșuate ale erei postbelice. Siguranța că lumea în
ansamblu se îndreaptă, după 1989, spre societăți
ale libertăților cetățenești și ale democrației se cir-
cumstanțiază zi de zi.
Astăzi, în orice caz - aceasta este teza mea
- sîntem într-o societate în care s-au adunat ne-
siguranțe de diferite naturi, inclusiv nesiguranțe
datorate enormei dezvoltări a cunoașterii și in-
comparabilului progres tehnologic, democrati-
zărilor ce au avut loc și comunicațiilor. Aparent
paradoxal, cea mai extinsă cunoaștere și cel mai
amplu progres tehnologic, democratizările cele
mai răspîndite și comunicațiile cele mai rapide
se însoțesc deocamdată cu sporirea nesiguranței.
Vechi și noi nesiguranțe se reunesc acum în cor-
pul „societății nesigure” - care este diagnoza mea
a societății modernității târzii în care se trăiește
acum (Andrei Marga, Societatea nesigură, Editura
Niculescu, București, 2016). Ceea ce este nou as-
tăzi nu este trecerea în față a nesiguranței, ci fap-
tul că nesiguranța a urcat peste celelalte realități.
Odinioară nesiguranța era ținută în subsidiar de
forța mijloacelor noastre de acțiune, atîtea cîte
erau. Acum nesiguranța devine vârful realității,
iar restul este cel ținut în subsidiar.
Societatea globalizată a lărgit libertățile și
oportunitățile în toate direcțiile, dar a decepționat
speranțele: în locul unei economii a competiției
a venit forța covîrșitoare a marilor companii; în
locul construcției democratice a venit democra-
ția condiționată a unor isme descărnate; în locul
culturii cetățeanului a venit străduința de per-
formanțe vandabile; în locul celor mai calificați
la decizii au venit echipe mediocre din cercuri
oculte; în locul alianțelor pentru o lume mai bună
a intervenit lupta pentru sfere de influență. Nu
numai că speranțele au trebuit să se refugieze în
conștiințe, în fața ecrasantei puteri a faptului îm-
plinit, dar nesinguranța, ca atmosferă, sentiment,
convingere, realitate de neocolit, s-a ridicat pes-
te toate.Lumea din afară a devenit nesigură, nu
punctual, nu accidental, ci sistematic nesigură.
Teza 9 se referă la ordinea lumii. Unii cred
că lumea s-a „dereglat” (Amin Maalouf, Le
Dereglement du monde, 2009). Se vorbește de
„dezorganizarea lumii” (Rodolphe Durand, La
desorganisation du monde, Le Bord de l-eau,
Lormont, 2013), iar unele diagnose semnalează
fisurile ordinii (Henri Kissinger, World Order,
2014). Nu este vorba doar de criza ordinii lumii
- ni se spune și mai recent - ci de intrarea deja în
„dezordine (Unordnung)” (Carlo Masala, Welt-
Unordnung. Die globalen Krisen und das Versagen
des Westens, 2016). Nu este„anarhie” (cum spune
Robert D. Kaplan, The coming Anarchy: Shattering
the dreams of the post Cold war, 2000), ci un „im-
perialism liberal”, la care se reacționează aproape
pretutindeni.
Totuși, și în criza, dereglarea, dezorganiza-
rea, dezordinea ce se acuză se profilează ordinea
Antonino Triolo	Intern continuu (2010)
dăltiță, acvaforte, avcatinta, ac rece, corodare directă
viitoare (vezi Andrei Marga, Ordinea viitoare a
lumii, Niculescu, București, 2017). Teza mea este
că ordinea viitoare a lumii este reafirmarea identi-
tăților - individuale, instituționale, naționale. Ea
va marca lumea anilor ce vin, fără ca aceasta să în-
semne, cum se tem mulți, revenirea la autarhism.
Între timp, achizițiile modernității - economie de
liberă inițiativă, stat de drept democratic, cultură
reflexivă- au cîștigat, încât se atinge sudura dintre
identități și modernitate. Și invers!
Lumea înaintează, în aceste condiții, sub o
„geometrie variabilă” a supraputerilor economi-
ce (SUA, China, Uniunea Europeană), militare
(SUA, Rusia, China), politice (SUA, China) și
culturale (SUA, China, Uniunea Europeană), care
schimbă datele oricărei reflecții. Kant a generali-
zat, cum știm prea bine, ceea ce a ieșit din pacea
westfalică într-un proiect de pace perpetuă. Noi
avem de prins astăzi în termeni ceea ce iese din
actuala emergență a identităților în societatea
globalizată. Și de ieșit din perspective (eurocen-
trism, asiatism etc.) inevitabil parohiale!
Teza 10 se referă la împrejurarea că istoria nu
se sfârșește. Globalizarea nu este un stadiu final al
istoriei în care toate se nivelează și ce mai rămâne
de făcut este un fel de administrare mondială a
lucrurilor. Sub entuziasmul începuturilor s-a pu-
tut spune, desigur, că „lumea este plată” (Thomas
L.Friedman, The World is Flat, 2006) și devine
„plată (flattened)” în continuare sub acțiunea
multiplelor forțe. Mai mulți indivizi decât ori-
când au posibilitatea să devină „autori ai propriu-
lui conținut în formă digitală”.Dar nu peste mult
timp s-a replicat, pe bună dreptate, că „lumea
este, totuși, curbă” (David M.Smick, The World is
Curved. Hidden Dangers to the Global Economy,
2009). Realist privind lucrurile, tabloul lumii nu
are cum să fie decât dual. Este o lume nouă, cu
oportunități fără egal, dar o lume cu dificultăți și
probleme redutabile.
Liniștitoarea imagine a „sfârșitului istoriei”,
pe care Francis Fukuyama a lansat-o, este înșe-
lătoare.Teza pe care o apăr este că istoria nu se
sfârșește cu ceea ce este astăzi. Nici politica, nici
organizarea societății, nici distribuția drepturilor
O
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
27
o
și libertăților, fără a mai vorbi de cunoaștere, nu
încetează frământările și schimbările, chiar dacă
mecanismele puse în lucru și forțele motrice sunt
altele. Economiștii de prim plan atrag atenția că
inegalitățile au ajuns la un maximum istoric!
Teza 11 se referă la filosofia abordării lumii ac-
tuale. Cum deja Hegel spunea, filosofia se face
plecând de la prăbușiri, fisuri, restricții, lipsuri
ale realității. Cel mai mare filosof de până acum a
explorat de fapt ruptura produsă de modernitate.
Suntem astăzi contemporanii unor prăbușiri ce
bat departe. Mă refer doar la una. Nu premonițiile
vreunui membru al școlii de la Frankfurt, ci isto-
ricii de referință ai contemporaneității (Andreas
Wirsching, Demokratie und Globalisierung.
Europa seit 1989, C.H.Beck, Munchen, 2015),
de pildă, ne spun că democrația este în cauză.
Aceasta a cunoscut și altă dată dificultăți, perioa-
de de neîncredere, de îngustare de orizont. În ulti-
mele decenii, însă, „nou a fost, în orice caz, faptul
că acele instituții care au fost edificate în trecut
contra experienței complexității și a contingen-
ței și-au pierdut la sfârșitul secolului al 20-lea, în
mod definitiv, puterea lor de a lega. Cu deosebire
se prăbușește - cel puțin în aparență - compe-
tența de rezolvare de probleme a statului națio-
nal. Dă înapoi, de asemenea, puterea de legătură
a altor instituții de mult stabilite, precum familia
și bisericile, asociațiile și alte organizații subsidi-
are” (p.111).Globalizarea suplimentează astfel di-
ficultățile democrației. Pe fundalul ei se schimbă
formele politicii democratice. „Pierderea relativă
în importanță a organelor constituționale clasi-
ce în favoarea procedurilor informale”, înfruntea
complexității crescute a sistemului nu atât prin
dezbatere democratică, cât prin „mijlocirea con-
sultării experților și discuții informale între par-
tide și alți actori politici” (p.113), „desparlamen-
tarizarea (Entparlamentarisierung)”, răspândirea
prin mass media a unui „limbaj gol de conținut,
ce îndepărtează de problemele reale”, crearea ilu-
ziei „participării politice stând la televizor”, re-
ducerea politicii la mediatizare, „personalizarea”
vieții publice și aducerea în prim plan a unor inși
superficiali, care doar manipulează, expansiunea
„dezamăgirii față de politică” , răspândirea unui
sentiment de „neputință (Ohnmacht)” - caracte-
rizează societăți de astăzi.
Are loc „prăbușirea politicii democratice”
cu întreg cortegiul de consecințe instituționale,
culturale, mentale.Teza mea este că antidotul la
prăbușirea democrației nu este mai puțină demo-
crație, ci democratizarea. Iar în competiția actuală
a filosofiilor, filosofia capabilă să facă față expedi-
entelor ce ocupă scena - plutocratice, tehnocratice,
mai nou justițiocratice - este ceea ce numesc prag-
matismul reflexiv. Alte filosofii nu duc rezolvările
suficient de departe.
Pragmatismul reflexiv pleacă de la intuiția că
acțiunile și cunoștințele noastre au semnificație
dată de consecințele lor în viața oamenilor și de la
privirea consecințelor în legătură cu nevoile unei
specii ce-și reproduce viața în „medii” diversifi-
cate sub călăuzirea unui sens. „Mediile” se con-
stituie la joncțiunea încărcată de tensiuni dintre
o anumită echipare anatomo-fiziologică a omu-
lui, care este caracterizată de nevoi (trebuințe),
și anumite condiții ale lumii exterioare, naturale,
sociale, spirituale. Aceste „medii” au ele însele o
istorie și nu pot fi explicate decât istoric.
În orice caz, pe treapta culturală pe care ne
aflăm odată cu intrarea în lumea globalizată me-
diile sunt „munca” - pentru a satisface nevoile de
hrană și confort, „interacțiunea socială” - pentru
Fernando Eandi	Curți din Torino (1988)
acvaforte, avcatinta, 30 x 20 cm
a satisface nevoile de apărare și solidaritate, „or-
ganizarea eforturilor” - pentru a satisface nevoile
de eficacitate, „comunicarea” - pentru a satisface
nevoia conlucrării cu alții împărtășind experien-
țele, „identificarea” - pentru a satisface nevoia
de asumare de sine, „reflecția” - pentru a satisfa-
ce nevoia eliberării în raport cu forțe limitative.
Viața efectiv umană a oamenilor presupune astăzi
fiecare dintre aceste „medii” și depinde de fiecare.
Nu se poate fără „muncă”, fără „organizare”, fără
„comunicare”, dar nici fără „identificare” sau „re-
flecție” - ca să dăm un exemplu. Fiecare „mediu”
este susceptibil de raționalizare conform unei ra-
ționalități proprii.
Nici unul dintre „medii” nu este simpla conse-
cință a altuia. „Interacțiunea socială” nu rezultă
direct din „muncă”, „organizarea eforturilor” din
„interacțiunea socială”, „comunicarea” din aceas-
tă „organizare”, „identificarea” din „comunicare”,
„reflecția” din „identificare”. Fiecare „mediu” stă
pe temelie proprie, chiar dacă precedentul îl poate
favoriza sau nu. Un „mediu” depinde de ceea ce
se petrece în sfera proprie și are adesea caracterul
unei autopoieze, ca să folosim fecunda idee a lui
Humberto Maturana.
Teza 12 se referă la succesiunea globalizării. Așa
cum am mai arătat, globalizarea înseamnă extin-
derea la maximum a pieței pe care se valorifică
produsele, prin demontarea barierelor în fața cir-
culației libere a bunurilor, persoanelor, serviciilor.
Dar dacă se atinge maximumul, mai poate sur-
veni ceva care să nu fie ceea ce este deja? Putem
depăși maximumul? Nu cumva logica ne interzice
să vorbim despre ceea ce este mai mult decât cel
mai mult?
Răspunsul formal este la îndemână: dincolo de
cel mai mult nu este mai mult. Dar acest răspuns
nu epuizează niciodată posibilitățile, căci realita-
tea vieții întrece formalismele.
Există, oricum, rațiuni factuale care ne îndrep-
tățesc să gândim dincolo de globalizare. Bunăoară,
în evaluare contează nu doar relația formală (mai
mult decât globul nu avem la îndemână!), ci și
felul în care societățile și cei care le dau viață tră-
iesc în condițiile date. Apoi, globalizarea extinde
la maximum piața pe care se valorifică produsele,
dar nu numai că nu poate împiedica intensificarea
altor sfere (autonomia personală sau instituționa-
lă, viața privată, viața comunitară, viața lăuntri-
că, de pildă), dar și încurajează, direct sau indi-
rect, tematizări capabile să facă trecerea dincolo
de globalizare (precum tematizarea nevoilor, a
stilului de viață, a moralei etc.). Sunt bune argu-
mente pentru ideea că o globalizare ce părea să
anihileze subiecții și să anonimizeze raporturile,
aduce în față, neașteptat, tema Eu-lui (Renato
Cristin, Apologia dell’Ego. Per una fenomenologia
dell’identita, Studium, Roma, 2009). Mai departe,
globalizarea este și acum prezentată predominant
în termenii unei anumite viziuni asupra omului,
societății și lumii, care este, în mare vorbind, cea
a neoliberalismului.Indispensabila normativitate
din viața socială și instituțiile aceasta le sacrifică
pentru avantaje ce se anihilează adesea singure.
În sfârșit, globalizarea este o opțiune legată cu alte
opțiuni, unele mai circumscrise (de pildă, fiscali-
tatea, relația valutelor, legislația comercială, valo-
rificarea resurselor, priorități ale industriei, asis-
tența socială, cercetarea științifică etc.), altele mai
cuprinzătoare (organizarea educației, conceperea
omului, orientarea culturii etc.). Globalizarea se
testează, ca sistem, împreună cu acestea.
Hegel a arătat cel mai clar că filosofia nu se mai
poate construi decât folosind conceptualizările
timpului. Personal iau în seamă (Andrei Marga,
După globalizare, Meteor Press, 2018) propuneri
- venite din partea unor economiști, sociologi, fi-
losofi, care se mai ocupă de societate ca întreg - de
corectare a direcției, precum „moralizarea piețe-
lor”, a lui Nico Stehr, apelul lui Raymond Boudon,
de revenire a cunoașterii la „bunul simț”, indi-
carea de condiții ale democrației de către Pierre
Mannent. Înaintez apoi cu alternative conceptua-
lizate la abordările ce rămân captive realității date
- precum teoria dreptății ca „onestitate (fairness)”
a lui John Rawls, plasarea „demnității umane” ca
prealabil al drepturilor fundamentale, de către
Ernst-Wolfgang Bockenforde, a „decenței” drept
condiție a valorilor, de către Avishai Margalit, re-
cuperarea „persoanei” ca centru al societății de
către Giovanni Reale, teoria „democrației discur-
sive” a lui Habermas. Merg mai departe conside-
rând conceptualizări ale succesiunii globalizării
- critica acelei considerări a lumii prin prisma
continuității istorice, anticiparea viitorului de că-
tre Jacques Attali, afirmarea eticii bazate pe „iu-
bire (Liebe)” de către Joseph Ratzinger-Benedict
al XVI-lea, a tezei „noii viziuni orientative”
(Cohen), teoria „societății empatice” a lui Joseph
Rifkin, tabloul redistribuirii puterilor al lui
Helmut Schmidt și George Friedman.Filosofia ră-
mâne credincioasă misiunii ei raționalizatoare fo-
losind de fiecare dată ceea ce îi oferă mai durabil
cercetările epocii. Teza mea este că globalizarea,
în conotația acceptată astăzi - ca extindere la ma-
ximum a pieței, suveranitate a regulilor competiției
- va continua sub aspectul deslimitării circulației
de bunuri și persoane. Ea va suferi, însă, corecturi
în ceea ce privește inserarea economiei în societate,
folosirea resurselor culturale și ierahizarea valori-
lor.Putem vorbi, astfel, justificat, de societatea ce
succede globalizării. „Societatea de după globali-
zare” se organizează deja plecând de la dificultăți
ce exced posibilitățile globalizării consacrate. Ea
are nevoie de viziuni și termeni revizitați și eli-
berați de opticile proprii societății globalizate de
până acum.
■
21
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
social
Oralitate și unicitate:
simple poteci ale individului
în călătoria sa culturală
■ Adrian Lesenciuc
n ultimii ani, societatea românească și-a
perfecționat privirea de tip tunel, orientată
(dirijată?) pe anumite valori, în detrimentul
unei naturale priviri periferice, specifice comu-
nității conștiente de sine și consistente cu va-
lorile tradiționale. Spre exemplu, societatea ro-
mânească citește utilizând aceeași privire de tip
tunel. Citește Principele lui Niccolo Machiavelli
ca îndreptar de guvernare, poate în detrimentul
unei lucrări apărute în pancronie, Învățăturile
lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Iar
dacă lucrarea lui Machiavelli este specifică al-
tui spațiu cultural, construit pe sisteme diferite
de valori, cea a domnitorului valah se bazează
pe valorile ortodoxe, ale spațiului cultural au-
tohton. Societatea românească citește și citează
Gândind Europa a lui Edgar Morin, omițând
Modelul cultural european al lui Constantin
Noica. Privirea-tunel se orientează pe modelul
cu rădăcini în nord-vestul bătrânului conti-
nent, abandonând propunerea modelului inte-
grat și dinamic, de sorginte bizantină, perfect
inteligibil în limitele spațiului cultural autoh-
ton. Oarecum similar, societatea românească
își orientează privirea-tunel și spre alte arii ale
cunoașterii. De pildă, uită excelentul text al lui
Noica despre comunicare și cuminecare, inse-
rat în Cuvânt împreună despre rostirea româ-
nească, preluând, de multe ori necritic ceea ce
spațiul cultural american concentrează în jurul
nevoii de răspuns comunicațional pragmatic
la provocările politice, economice, mediatice.
Aproape necunoscut românilor, adus în prim
plan grație editărilor post-mortem, filosoful
român Alexandru Dragomir, fostul doctorand
al lui Martin Heidegger la Universitatea din
Freiburg, a privit cu un interes aparte miracolul
comunicării. În așa numitele Caiete Dragomir,
comunicarea este una dintre obsesiile mirabi-
lului exercițiu solitar. Cinci plecări din prezent.
Exerciții fenomenologice1, publicat la doi ani
după discreta plecare a filosofului, este un ade-
vărat compendiu de comunicare, de interogare
a comunicării prin cunoașterea filosofică.
Din păcate, cărțile lui Alexandru Dragomir
nu se prea găsesc în bibliografiile lucrărilor
de comunicare - și nu e rușine să faci apel la
calea cunoașterii filosofice ca reper în proiec-
ția științifică în câmpul comunicării, mai ales
atunci când citezi filosofii Școlii de la Chicago
sau pe cei ai Școlii de la Frankfurt. Așadar, în-
torcându-ne la Dragomir, pe scurt: laboratorul
fenomenologic al filosofului, devenit muzeu,
expune lucrările nefinisate, cu etichetele de in-
ventar: [Spus și nespus], [Uzura], [Ce înseamnă
„a deosebi”?], [Scris și oral], [Despre unicitate],
[Exteriorizare și comunicare] ș.a. Citind texte-
le lui Dragomir nu-ți dai seama în ce măsură
filosoful a cunoscut direct teoriile și modelele
comunicării interpersonale sau dacă doar le-a
intuit. Cu certitudine, între proiecția sa feno-
menologică și modelele clasice ale științelor
comunicării nu sunt discrepanțe. Ba, mai mult
de atât, textele filosofului român contribuie
consistent la fundamentarea epistemologică a
anumitor clase de modele, în special a celor se-
miotice și interacționiste.
Să rămânem în acest cadru proiectiv des-
chis de Alexandru Dragomir, în linia cunoaș-
terii fenomenologice, pentru a putea înțelege,
raportat la sine, însuși fenomenul Dragomir
în cultura română: un spirit al oralității întâr-
ziate, un socratic rătăcit, întrucâtva asemenea
lui Petre Țuțea, un ins care a crezut cu tărie în
primordialitatea oralității. Scriitura, spune filo-
soful, urmează cuminte nu numai diacronic, ci
însoțește ca o umbră oralitatea, pe care încear-
că, fără mult succes, să o traducă în semne, în
convenții. Scrisul trădează oralul și prin analiza
continuă pe care o face oralului; scrisul e post-
oral și oral analizat deopotrivă, scrisul e o par-
titură, dar partitura nu e muzică; „(1) scrisul
«simbolizează» oralul, este, într-un fel, o imagi-
ne a lui”; mai mult, „(2) vorbirea o percepem ca
în-suflețită, iar scrisul ca în-corporat” (p.174).
Frânt între cele două dimensiuni ale comunică-
rii, Dragomir se dedică primei, dar abandonea-
ză uneori parcursul în caietele proprii, scrise cu
scopul privat al „în-corporării” ideilor într-un
artefactum, într-un obiect cu o singură utili-
zare: dialogul mediat cu sine. Provenit dintr-o
cultură ale cărei valori s-au transmis preponde-
rent oral, Dragomir devine avocatul oralității,
avocatul răsfrângerii privirii periferice asupra
culturii din care a răsărit. Însă vorbirea nu se
întemeiază din nimic. Ea vine tot din cultură,
din memoria ei, chiar dacă scrisul e cunoscut
ca aide-memoire. „Vorbirea (limbajul), scrie
(sic!) filosoful, se întemeiază pe memorie.
Învățăm să vorbim, adică memorăm cuvinte,
gramatică etc.” (p.190). Dar, se miră el ulteri-
or, „Cum ne «vin» vorbele? Eu nu le readuc în
memorie, precum amintirile, ele nu sunt «au-
tomatisme» de vreme ce graiul e atât de bogat
în structuri, diversitate, nuanțări pentru fiecare
spusă. Cum este alcătuită această îmbinare de
«păstrări», care sunt cuvintele și gramatică, lu-
ate din memorie, pe de o parte, și spontaneita-
tea, creativitatea, limpezimea/ obscurul comu-
nicabilității pe de altă parte, ambele îmbrăcate
într-un specific pur individual?” (pp.191-192).
Vorbirea se instituie în alveolele pe care cultu-
ra, comunitatea, limba, le-au săpat în fiecare. La
nivel individual, adică. Dar instituindu-se in-
dividual, limbajul devine marcă a purtătorului
lui, recognoscibil de comunitate, niciodată de
purtător. Specificul, unicitatea, marca ascunsă
a limbii exprimate prin intermediul individului
sunt tocmai în afara individului. Comunitatea
o recunoaște. Individualul, specificul, sunt ex-
primate în afara individului, speciei. Ceea ce
înseamnă haina unicității este perceput doar de
ceilalți. Irepetabilul, diferitul, unicul sunt hai-
ne de care individul nu este conștient - și poate
doar actul scrierii îl pune uneori față în față cu
ceea ce înseamnă oglinda expresiei unicității
sale. Doar scriind poți deveni, în interacțiunea
ulterioară cu scriitura proprie, conștient de stil,
de amprenta individuală ca artefact comunica-
țional, ca diferență specifică în setul de coduri
comunicaționale. Chiar dacă dialogul interior
înseamnă posibilitatea conștientizării impor-
tanței de sine, a asumării a ceea ce reprezintă
el și numai el, a conștientizării centralității pe
sine, această unicitate interioară diferă de cea
exterioară, comunicațională, văzută și înțeleasă
doar de ceilalți. Două seturi de forțe ordonea-
ză centralitatea ființei în raport cu societatea.
Individul poate oricând, raportându-se comu-
nicațional, să se înțeleagă pe sine în unicitatea
interioară, comunitatea îl poate percepe în uni-
citatea lui exterioară, inaccesibilă. „(...) am, pe
de o parte, subliniază Dragomir, o unicitate a
mea ex-pusă, care poate fi văzută și prinsă de
alții, dar inaccesibilă mie, iar pe de altă parte,
o unicitate lăuntrică, evidentă și continuă pen-
tru mine, dar inaccesibilă celorlalți” (p.195).
Această unicitate inaccesibilă logic în comple-
titudinea ei, cu privirea din interior sau din ex-
terior, este în esență cărarea pe care cultura i-o
prefigurează, oarecum, individului.
Într-o comunitate sufocată de societate, re-
lația dintre „unic” și „comun” a fost demult
transformată într-un raport în care unicitatea
aproape nu mai contează. Societatea constru-
iește prin intermediul mijloacelor de comuni-
care în masă autostrăzi pentru parcursul co-
mun, iar potecile unicității se pierd, aproape
fără orizont. Societatea abandonează căutătorii
acestor poteci, îi abandonează pe gânditorii sau
scriitorii care încă mai cred în valorile oralită-
ții, în expresia stilistică a unicității ca reflectare
interioară și exterioară, care mai cred încă în
rolul memoriei de a reconstrui, comunicațio-
nal, o cultură. Între energeia latentului uman,
ca expresie de sine, ca expresie a unicității, și
adresabilitatea fără limite, societatea a ales, po-
sibil ireversibil. Mirarea noastră de la începutul
articolului, despre pierderea privirii periferice,
întemeietoare de sine (fundament al unicității
interioare), probabil n-ar fi existat dacă am fi
început cu sfârșitul. În societatea care a con-
struit infrastructura comunicațională compa-
rabilă autostrăzilor pentru parcursul comun al
ideilor altora, privirea periferică nu ajută. Doar
privirea de tip tunel, privirea spațială, care să
ne pună în pază în raport cu vitezele, traiec-
toriile, direcțiile. În această goană, Dragomir
rămâne aproape nesesizat, cum, de altfel, și re-
ferințele la Noica și la Neagoe Basarab încep a
fi tot mai puține. Goana comunicațională prin
societate devine singura preocupare, ca măsură
de protejare a ființei, cu unicitatea interioară
încapsulată și cu cea exterioară nesesizabilă în
jur. Individul nu se mai adaptează comunicării,
ci vitezelor. Oralitatea și unicitatea sunt simple
poteci, tot mai pierdute în călătoria culturală a
individului.
1	Alexandru Dragomir. (2005). Cinci plecări din
prezent. Exerciții fenomenologice. Prefață de Gabriel
Liiceanu. București: Humanitas.
■
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
însemnări din
Mancha
Despre cosit, arat
și seceriș
■ Mircea Moț
Romanul Adam și Eva este stimulator pen-
tru un cititor dornic să găsească în proza
lui Liviu Rebreanu, dincolo de limbajul
realist, unanim recunoscut de altfel, un fond de
profunzime cu deschideri cât de poate de gene-
roase spre simbol și scenarii mitice.
Publicat în 1920 și considerat pe bună dreptate
de E. Lovinescu primul roman modern, ca viziu-
ne asupra realității, nu în ceea ce privește formula
narativă, romanul Ion invită, prin transparența
textului său, la o dublă lectură: narațiunea realistă
și compoziția rațional concepută nu sunt lipsite
de ecouri în planul de profunzime al cărții, unde
gesturile capătă cu totul alte semnificații.
În romanul lui Rebreanu un loc semnificativ
îl ocupă munca pământului care, ținând seama
de relația dintre acesta și om, trimite spre gesturi
cu valoare paradigmatică. Este suficient să amin-
tim că Ion al Glanetașului a renunțat la școală, cu
toate că fusese elevul cel mai bun al dascălului
Herdelea, pentru a rămâne lângă pământul de-
loc întâmplător asociat feminității și maternității:
„Cât a umblat la școala din sat a fost cel mai iubit
elev al învățătorului Herdelea, care mereu i-a bă-
tut capul Glanetașului să dea pe Ion la școala cea
mare din Armadia [...] . După două luni de învă-
țătură însă Ion n-a mai vrut să se ducă la școala
cea mare”. O motivare există fără îndoială („De ce
să-și sfarme el capul cu atâta carte? Cât îi trebuie
lui, știe”.), dar ceea ce contează cu adevărat pentru
personaj este cu totul altceva: „Iubirea pământu-
lui l-a stăpânit de mic copil.Veșnic a pizmuit pe
cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pă-
timașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De
pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă...”
Pentru perspectiva de lectură adoptată sem-
nificativă este secvența în care, după hora de du-
minică, Ion merge în zorii zilei la cosit. Pământul
îl domină cu prezența lui, scriitorul sugerând că
personajul nu se poate sustrage voinței, „glasului”
acestuia: „Glasul pământului pătrundea năvalnic
în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l.
Se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci
în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâlto-
rește cum îi place. Suspină prelung, umilit și înfri-
coșat în fața uriașului: - Cât pământ, doamne!..”
Dacă pământul îl copleșește, obligându-l să-și
asume condiția animalică sau vegetală, brazda
este privită cu totul altfel de Ion, care o domină
vizibil: „În același timp însă iarba tăiată și udă
parcă începea să i se zvârcolească sub picioare
[...] . Brazda culcată îl privea neputincioasă, biru-
ită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de
stăpân” (s.n.). Pentru un Villem Flusser, arta gră-
dinăritului este echivalentul gestului făcut de băr-
bier. Ambele îndeletniciri presupun, într-un fel, o
cosire semnificativă, ce ține de dorința de înfru-
musețare a omului și a grădinii. În cazul lui Ion,
cositul presupune, în planul simbolic al romanu-
lui, înlăturarea vegetației ce acoperă pământul,
ascunzându-i tainica și unica frumusețe, vegetație
care, mai mult, se așază între om și inima moșiei,
motiv ce apare ceva mai târziu, în binecunoscuta
secvență a sărutării pământului.
O scenă semnificativă are în centrul atenției
aratul, ca altă ipostază a relației dintre om și pă-
mântul considerat o feminitate: „Vremea se poso-
morâse. Toamna bătea la ușă, stăruitor. Hotarul se
pleșuvea mereu. Ici-colo, se mai înălțau clăițe de
fân sau stoguri de paie, pe care însă țăranii se gră-
beau să le care acasă. Plugurile spintecau, din ce în
ce mai dese, ogoarele istovite. Petele arate, negre
și lucioase, păreau niște răni deschise pe un trup
îmbătrânit.” (s.n.). Dincolo de limbajul realist al
cărții, aratul capătă în roman evidente conotații
sexuale, aspect evident raportat la secvența, ne-
lipsită de o anumită violență, a seducerii Anei, ea
însăși o ipostază particulară a pământului. Mai
mult, prin urâțenia și constituția ei obosită, fata
poate fi asociată imaginii ogoarelor „istovite” ori
acelui „trup îmbătrânit” al pământului în care pă-
trunde violent fierul plugului. Cunoscutul dicți-
onar de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain
Gheerbrant consemnează de altfel plugul ca sim-
bol falic, presupunând fecundarea feminității
care este pământul: „Aratul este pretututindeni
considerat drept un act sacru și în primul rând
de fecundare a pământului. Sărbătoarea primei
brazde, în veche Chină, în India (primul miracol
făcut de Budha are loc cu acest prilej). Iar în Siam
și Cambodgia chiar și în zilele noastre este, după
cum spun sociologii, un act de desacralizare a pă-
mântului. Ar trebui spus oare un act de deflorare?
[...] Săpăliga sau fierul plugului țin de un simbo-
lism falic, iar brazda întruchipează femeia”.
Aratul este în roman echivalentul seducerii
Anei. Vremea când Ion se duce la fiica lui Vasile
Baciu seamănă cu cea din secvența aratului, fiind
vorba de o „iarnă urâcioasă” și umedă. Dacă ara-
tul se soldează cu niște „răni deschise pe un trup
îmbătrânit”, seducerea Anei presupune într-un
fel aceeași violență și aceeași inevitabilă rănire:
„Gemetele Anei însă se întețeau tot mai nestăvili-
te până ce sfârșiră într-un țipăt scurt, surd, care o
Cesco Magnolato	Muncile câmpului (1964)
acvaforte, acvatinta, 64 x 49 cm
înspăimântă într-atâta că-și încleștă dinții în bu-
zele flăcăului, zvărcolindu-se”.
În binecunoscuta scenă a sărutării pământului
detaliile ce trimit spre actul sexual nu pot fi tre-
cute cu vederea. Prezența feminină a pământului
îl provoacă pe Ion: „Întinse mâinile spre braz-
dele drepte (cum întinde mâinile Petre Petre să
cuprindă trupul gol și atrăgător al Nadinei, n.n.)
zgrunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și
roditor îi aprinse sângele (s.n.). Instinctul îl domi-
nă pe bărbat, fără ca senzualitatea gestului său să
tulbure o autentică și pură iubire: „Apoi încet, cu-
cernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi,
își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de
pământul ud”. Finalul relației implică un senti-
ment caracteristic: „Se ridică deodată rușinat și se
uită împrejur să nu-l fi văzut cineva”.
Alături de cosit și de arat, romanul își concen-
trează atenția asupra secerișului, care reține aten-
ția prin paralelismul dintre ciclul cosmic și planul
uman.
Alături de estetizarea naturii/pământului prin
cosit, pentru a-i dezvălui frumusețea, și de fecun-
darea simbolică a pământului prin arat, secerișul
nu-și refuză în romanul Ion semnificațiile unei
nașteri simbolice. După necesara perioadă de
germinare, a secera înseamnă în ultimă instan-
ță desprinderea plantei de mamă, tăierea firului
care leagă precum un cordon ombilical rodul de
pântecul terestru. Soția lui Ion naște pe câmp, in-
tegrându-se în mod firesc în contextul celeilalte
nașteri din planul vegetalului. Nu întâmplător, tâ-
năra femeie este zărită tocmai de Zenobia, care,
printr-un detaliu semnificativ, stabilește legătura
dintre cele două nașteri ce au loc în planuri dife-
rite: „- Tulai! O fi apucat-o durerile facerii! strigă
Zenobia, îndreptându-se de spinare, cu secera în-
tr-o mână și în cealaltă cu un snop de spice” (s.n.).
Ana își naște copilul sub „un măr pădureț din
marginea holdei (pentru semnificațiile măru-
lui pădureț vezi comentariile lui Liviu Petrescu
din Poetica postmodernismului ), într-un spațiu
de margine, de limită dintre cele două nașteri.
Zenobia, care, cu secera și cu spicele în mână devi-
ne imaginea particulară a femeii ce moșește, sim-
bolic, și în planul vegetal („Ca mai toate bătrânele
de la țară, Zenobia se pricepea la moșit, fără să-l
fi învățat”), desprinzând bobul de grîu prin tăierea
tulpinii cu secera, face același lucru și pentru nora
sa: „Deodată Zenobia se apropie în goană, cu mâi-
nile roșii de sânge, cu fața disperată, strigând furi-
oasă: - Foarfece... Dați-mi un briceag, că n-am cu
ce tăia buricul copilului!...Fuga, fuga!”.
În lipsa unei foarfeci, Ana are dreptul totuși la
altceva decât la secera cu care se taie ombilicul în
planul vegetal. Buricul copilului este tăiat cu bri-
ceagul Glanetașului, cel mai discret și cel mai in-
ofensiv dintre toți bărbații romanului: „Smulse
custura Glanetașului și se întoarse grăbită sub măr,
căci plânsul copilașului i se părea mai înecat și-i
era frică să nu se întâmple vreo nenorocire”. Este
cosorul Glanetașului care pricepe minunea „care
se petrece zilnic sub privirile oamenilor și pe care
totuși omul n-a ajuns încă s-o înțeleagă în toată
măreția ei dumnezeiască”. O pricepe și „se închină
cucernic”. Este adevărat că, repetându-i gestul, Ion
se închină „după dânsul”, dar aceasta contează mai
puțin. Contează doar faptul că prin acest gest, beți-
vul Glanetașul, cel care trăgea cu urechea, pe de lă-
turi, „ca un câine la ușa bucărăriei”, Glanetașu, care
își risipise toată averea, Glanetașu are tot dreptul să
fie privit în altă lumină!
■
30
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
o dată pe lună
Vicii...
■ Mircea Pora
La un anume moment, de-acum destul de
îndepărtat, între numitul „Cea Ion” și tova-
rășul Cașu a avut loc următorul dialog.
- Cea Ioane, șezi, ia loc... să știi că nu te-am
chemat chiar așa, degeaba.
- Pricep, cum să nu, fiți liniștit.
- Uite despre ce-ar fi vorba... Pora, ăsta, pro-
fesorul, vrea să intre în Partid. Noi îl știm și nu-l
știm, ai mai vorbit cu el, poate ne ajuți.
- Vai de mine, cum să nu.
- Noi îi știm familia, tatăl medic, mama, casni-
că, frați, cum spune rusul „niet”, râde cam de toți
și de toate, nu construim noi socialismul cu el. La
ore de Tovarășul nu prea vorbește, nu citește ce
se scrie acum, probabil ascultă „Europa Liberă”,
pe scurt, e un cetățean alunecos. Ne-ar interesa
să aflăm cum stă omul ăsta cu viciile, cu porni-
rile rele. Partidul e generos, dar nu poate primi
în rânduri chiar pe oricine. Ș-acum să trecem, la
treabă, cu întrebări... Cea Ioane, fumează acest
posibil tovarăș?
- Cum să vă spun, l-am văzut cu țigareta-n
gură, dar rar, nu prea trăgea în piept, treceți-l la
rubrica „nefumători”.
- Bine, cum zici, dar cum stă cu băutura?... cu
păhărelul... cu stacana... cu uiaga, pe bănățenis-
mul vostru?
- Tovarășu Cașu, am familie, copii, mi-aș face
păcate... Bea și el o bere, două, dar nu l-am văzut,
nu beat, nici măcar amețit. Puneți-l la rubrica
„nebăutori”.
- Dar fii atent acum la chestiune... cu femeile...
dă cu plasa după ele sau, bleg, stă ca lemnul?... Că
nu-i nici urât și pare și șmecher... Partidul mai în-
chide ochii aici dar nici orb nu e...
- Cum să vă esplic?... chiar mâna n-aș băga-o-n
foc... dar nu pot să zic cum ar veni, că ba pe aia,
ba pe ailaltă. Vedeți cum face alții, știți și dumnea-
voastră. Dar dacă are ceva la ascunzătoare atunci
e marfă bună, șmecherul tace și face, cucoane
parfumate, cu limbi străine, mofturi, așa gândesc,
dar de văzut, e Dumnezeu sus, nu poci zice ni-
mic. Eu propun să-l trecem la rubrica „aproape
fără femei”.
- Auzi, cea Ioane, Pora ăsta, n-are nici o pati-
mă, nici un viciu, cum ar veni?... Că dacă-i așa, dă
de pământ cu nu știu câți tovarăși... Drăgoi bea,
șefii de la vaci, Ciucă, Manu, Cuculoiu, dau după
mulgătoare, îți spun cu gura mică, șoaptă, tov.
Prim e încurcat cu două secretare cu copii... Cea
Ioane, înțelege, e nevoie și de-o hibă...
- Cum să vă spun, face ceva, ce nu fac alții,
luăm chestiunea asta și o „transformăm”... o fa-
cem hibă...
- Așa e, zii la concret.
- Păi uitați, vine de multe ori seara, se pune pe
o bancă în parc și se uită... se tot uită... Ce vede,
zău, nu știu, că-n față e o linie de tramvai, o stra-
dă, gardul fostului abator...
- Ce mai tura-vura, am găsit... privește amur-
guri, mestecă gânduri, când noi toți ceilalți pu-
nem cărămizi, construim... Cea Ioane, ca să fie
hiba și mai hibă, zicem că odată a și spus, ”Asta-i
viciul meu, să privesc amurguri, să plutesc prin
înserări... ceilalți să facă ce-or vrea... să stea pe
tractoare, să dea cu târnăcopul, treaba lor”...
■
Giacomo Miracola
acvatinta, acvaforte, 50 x 35 cm
Interior (2002)
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
31
teatru
25. Atelier
■ Alexandru Jurcan
Requiem pentru Antigona
Cel mai vechi festival internațional de teatru
din România - Atelier - a ajuns la ediția
25 și s-a desfășurat pentru a zecea oară în
Baia Mare, în perioada 1-9 iunie 2018, structurat
pe formule diverse, în spații neconvenționale, tin-
zând spre nonconformism, modernitate și insta-
urând arta actorului din secolul XXI. Inițiatorul
festivalului este dramaturgul Radu Macrinici (și
director al Teatrului Municipal din Baia Mare),
care își manifestă în caietul-program satisfacția
vitalității acestui festival, sperând că „a rămas la
fel de tânăr ca în prima zi, acea zi de 19 octombrie
1992”. Pentru Macrinici contează că a unit teatrul
independent cu teatrul de repertoriu, teatrul dans
cu teatrul de obiecte, teatrul instrumental cu tea-
trul gestual. Deodată îmi reamintesc vorbele lui
Camus: „Numesc adevăr ceea ce continuă”. Pentru
orice continuitate e nevoie de o permanentă rein-
ventare, nu-i așa?
Anul acesta am fost nelipsit din atmosfera ex-
plozivă a festivalului, acceptând cu paciență efec-
tele sinestezice. Pe lângă spectacole, am asistat la
lansări de cărți, dar și la un colocviu despre im-
portanța festivalului Atelier în peisajul teatral ro-
mânesc, moderat de neobositul Macrinici, în spa-
țiul ofertant al ceainăriei Reverie Elixire Maison.
Și-au spus părerea Doru Mareș, Cristina Rusiecki,
Theodor Cristian Popescu, Radu Dinulescu, Sorin
Militaru, Mircea M. Ionescu. S-a vorbit despre di-
vizarea publicului, arta combinatorie, rostul de a
pune întrebări și, mai ales, despre efortul de a viza
și găsi acel „altceva” definitoriu și fascinant. Radu
Macrinici punctează un istoric al festivalului și cre-
de în viitorul edițiilor următoare. Sunt frapat me-
reu de modestia funciară a lui Macrinici, de refuzul
său de a sta în față, fără megalomanie, conducând
din umbră, cu precizie clară, mașinăria „unsă” a
festivalului ce se vrea peren.
S-au lansat cele mai recente volume de teatru
ale lui Mircea M. Ionescu, precum și un curs mas-
teral de regie (Dinăuntru) de Theodor Cristian
Popescu, iar mai apoi cartea despre regizorul
Marcel Țop scrisă de Nicoară Mihali (Trilogia nor-
dului). Autorul crede că Țop este un „șaman”, care
e conștient că teatrul este o formă superioară de
terapie și de vindecare.
Să vedem spectacolele... Săli pline. Animație.
Cafele, discuții, socializare maximă, plus un oraș
plin de verdeață, cu terase tonice și îmbietoare.
Actori, regizori, critici, scriitori, invitați - tot ta-
câmul festivalier, ce alungă subit orice senzație de
provincialitate. Coreea de Sud a prezentat Requiem
pentru Antigona după Sofocle, în regia inspirată
a lui Beomseok Lee. Piața Palatului, protestatari,
efecte sonore prezentate live pe scenă. Antigona
nu apare, ea existând doar prin imagini sonore.
Alarme, lumini angoasante, ecrane cu imagini, ex-
periment reușit. Teatrul Național din Târgu-Mureș
a jucat Capu’ de bizon de David Mamet, în regia
echilibrată a lui Theodor Cristian Popescu. Trei
actori impecabili (Nicu Mihoc, Ștefan Mura, Dan
Rădulescu) angajați în situații tensionate și umor
absurd, abordează dialogul cu o dezinvoltură de-
zarmantă, frustă, instituind o stare de „așteptân-
du-l pe Godot”. Din Budapesta a venit Sunetul in-
tens al unei străzi de Weores Sândor și Sâry Laszlo,
în regia lui Balâzs Zoltân. Un spectacol non-verbal,
emblematic pentru tendințele teatrului-dans, de o
acuratețe de invidiat, ca un carusel al improvizați-
ilor multiple, adesea parodice, printre instrumen-
te tradiționale ori bețe muzicale, bătăi din palme,
plus vocile de operă. Teatrul Dramatic din Galați a
jucat piesa Fat Pig de Neil LaBute, cu Oana Mogoș
și Ciprian Brașoveanu, în regia Laurei Moldovan.
O comedie de moravuri cu final deschis, cu tentă
bulevardieră, dar și cu multe înjurături. Trecerea
de la o scenă la alta s-a realizat prin mișcări sacada-
te, muzică și schimbare inspirată de decor.
La Muzeul de Etnografie - Șura Valea Vinului
regizorul Victor Olăhuț și-a prezentat spectacolul
Doctor fără voie de Moliere, care face parte din
ambițiosul proiect Cultură în șură. Textul conține
motive recurente din comedia italiană, elemen-
te din farsa franceză, dar și din acele fabliaux din
Evul Mediu. Nu lipsesc șarlatanii, nici satira cre-
dulității ori parodia practicilor medicale ale epocii.
Olăhuț respectă textul, subliniază burlescul și im-
primă o coregrafie a mișcărilor ce asigură o curgere
empatică a spectacolului. Teatrul Municipal din
Baia Mare a convins prin Dragă Doamnă pro-
fesoară de Ludmila Razumovskaia, în regia lui
Andrei Măjeri. Decorul ingenios, multifuncțional
(Irina Chirilă) optează pentru un soi de opulență
modernă. Regizorul nu lasă nimic la întâmplare,
scena e mereu animată, totul se leagă într-o gra-
dație ce alunecă spre tragic. Inna Andriucă (Elena
Sergheevna) are un magnetism de excepție, pen-
dulând între calm și furie, cu o credibilitate frapan-
tă. Un spectacol vibrant, prodigios, al unui regizor
în vizibilă ascensiune.
Marius Bodochi a apărut în Dionysos, după
Bacantele de Euripide, un spectacol regizat de
Daniele Salvo (Teatrul de Stat din Constanța și
Teatrul Vascello din Roma). Am asistat la proiecții
video bine integrate, la un joc echilibrat, cu mișca-
rea focalizată a bacantelor, însă anumite voci nu
aveau forță scenică pregnantă.
La Colonia pictorilor din Baia Mare am văzut
admirabilul Cospress, regizat de lolanda Llanso
(Compania Kiami din Barcelona). Cele două actri-
țe, într-un joc suprarealist, non-verbal, s-au folosit
de un manechin de plastic pentru a sublinia rela-
ția dintre corpul-viu și corpul-mort. Mi-au venit
în minte spectacolele lui James Thierree, mai ales
Simfonia cărăbușului. În parcul Coloniei au apărut
cei doi clovni-circari din Naufragos, spectacol re-
gizat de Jordi Purti și Mamen Olias. Interacțiune
cu publicul, multe clișee, mimică adecvată, lun-
gimi obositoare. Tot aici, în altă seară, Teatrul din
Turda a jucat Origini, în regia lui Cătălin Grigoraș.
Picioroange, oameni ai grotelor, interjecții grohăi-
te, eșafodaje metalice, foc în toată legea, plus inu-
tila inserție de versuri. În concluzie, un spectacol
care ar putea ilustra. kitschul.
În curtea teatrului a intrat o mașină, din care
a coborât actrița Alexandra Gîtlan. Așa a înce-
put spectacolul Rhapsody in glue, după Charles
Bukowski (Compania Aradi Kamaraszinhaz și
Asociația Maszk din Szeged), regizat de Tapaszto
Erno. Un monolog dens, cu inserții muzicale, cu
referiri la actualitate, dar care putea fi mai concen-
trat.
Teatrul Municipal din Baia Mare a prezentat
Crima din strada Lourcine de Eugene Labiche, în
regia lui Victor Olăhuț. O comedie neagră, cu o
frontieră fragilă între realitate și aparență. Decor
minimalist, text cu gaguri valabile, cu cuplete
simple, dar sugestive. Olăhuț lucrează la nuanțe,
lăsând personajele într-un fel de denudare ludică,
subliniind absurdul psihozei, în ritm gradat, evi-
tând excesivul.
Regret că spațiul nu îmi permite să mai scriu
despre spectacolele din Oradea, Satu Mare, Italia,
București, despre bijuteria Maneken's Piss din
Barcelona etc.
Juriul (Doru Mareș, Mircea M. Ionescu, Marius
Zarafescu, Sorin Militaru, Nicolae Weisz) a acordat
premii importante: cel mai bun spectacol (Requiem
pentru Antigona), cel mai bun regizor (Beomseok
Lee). Actori: Nicu Mihoc, Dan Rădulescu. Actrițe:
Inna Andriucă, Ioana Dragoș Gajdo. Cel mai
bun spectacol în spații neconvenționale: Doctor
fără voie. Premiile speciale ale juriului: actrița
Alexandra Gîtlan și spectacolul Uniformes (Belgia),
cel cu tonele de nisip pe scenă.
Festivalul Atelier s-a desfășurat într-un climat
spiritual destins, într-un cadru emulativ vital.
Reușita lui ține de setea permanentă de spectacol,
de căutări neconcesive, curajoase, tranșante. La un
sfert de veac, el își dovedește prospețimea și ambi-
ția continuității.
■
32
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
Cadavrele vii ale
memoriei
■ Eugen Cojocaru
Două premiere la final de stagiune -
Teatrul Național Cluj îndrăznește ceva!
Sâmbătă, 9 iunie, Meșterul Manole de
Blaga (sala mare) și Despre senzația de elasti-
citate când pășim peste cadavre, 10 iunie, sala
Euphorion - titlu specific lui Matei Vișniec,
scris la comanda lui Mustapha Aouar, director
la Gare au Theâtre / Ivry-sur-Seine, la centena-
rul nașterii lui Eugene Ionesco. Textul consti-
tuie un omagiu prin „teleportarea” unor perso-
naje emblematice în damnatul „deceniu negru”
bolșevic din România. Nu e ușor cu majorita-
tea „pieselor” sale, ca aceasta: un „conglome-
rat” cvasi-literar de peste cinci ore. Regizorul
Răzvan Mureșan a extirpat chirurgical mai
mult de jumătate, dar tot au rămas 2h20’. El a
conceput și decorul minimalist sumbru, pen-
tru a concentra publicul pe acțiune și dialog:
două laturi ale „scenei” sunt pereții interiori
sau exteriori, după caz, ai redacției / „bombei”
/ celulei de închisoare dărăpănate sau biroul
Comandantului închisorii. Celelalte două sunt
rândurile spectatorilor, prezenți activ ca „zidu-
rile” unei „mase mute” de martori. Trei sferturi
sunt tineri, e bine, însă mereu martorii doar a
fațetei dramatice a istoriei bolșevismului, ceea
ce trunchiază realitatea mult mai complexă. Nu
sunt filme și piese de teatru care să o redea și
cei care n-au trăit epoca sunt convinși că îna-
inte de 1990 n-au fost decât plânsete, crime,
sărăcie, înfometare, prostie, umilință, lichelism
politic, zero cultură, tehnică și industrie, știin-
țe, că toți erau permanent disperați, triști, in-
formatori, se stătea numai la cozi, fără legătură
cu Occidentul - atât de fals! Cenzura e, azi, la
fel de eficientă, dar mult mai diabolică, lăsând
impresia că suntem în democrație, însă nimeni
nu se ocupă, la noi, de acest aspect: quod erat
demonstrandum!
Ingenioasă scena intro: spectatorii vin și de-
vin martori „direcți”: Redactorul-șef / Cristian
Grosu fumează la o masă, ghemuit și tăcut ca
o hienă la pândă - vânat și vânător, simultan,
ca în vremurile tulburi ale istoriei! Intră Poetul
Ponegaru / Matei Rotaru și recită noul său
poem închinat partidului: Te sărut pe frunte,
Partid, Îți sărut pieptul, Partid... încheind în
evidentă notă sarcastică: Îți sărut tălpile, deși-ți
miros de atâta mers pe jos! Redactorul-șef: Nu
mai scrie așa, vei avea mari probleme! Însă el,
boem dar cu principii, nu poate și nu vrea con-
cesii: propune o traducere la Cântăreața chea-
lă și e respinsă ca produs decadent capitalist.
Celebrul personaj e, pentru Poet, un ideal de
cultură, de femeie iubită pe care o invocă de
parcă ar fi reală... Mai e o prietenă reală, chel-
nerița Miți / Alexandra Tarce, dar timpurile
grele nu prea lasă loc sentimentelor adevăra-
te. Falsul prieten îl raportează ca „dușman al
poporului” și va fi arestat... Nu pentru poeziile
fronde, nici că a urinat pe statuia lui Stalin -
umor negru: o asemenea acuzație nu are voie să
existe! Judecătorul / Miron Maxim inventează
ceva, dar e întrerupt mereu de Poet, care arată
adevăratul motiv - scenă ridicol-dramatică,
în același timp! Se râde mereu, dar cu „inima
strâmbă”, regizorul mizând inspirat pe haz-de-
necaz românesc, nu supralicitând, ca alți re-
gizori, pe urlete și încrâncenare, și câștigă în
profunzime și autentic. Ponegaru zice, în acest
spirit, câte un banc: Cum vin rușii la prieteni? -
Cu tancurile! sau Un politruc întreabă un evreu:
De ce înveți ebraica? - Să ajung în Rai. - Dacă
ajungi în Iad?! - Păi, rusa o știu deja!
Poet și om cu riguroase principii etice,
Ponegaru prețuiește valorile culturii evocând
mari personalități: Andre Gide, Albert Camus,
Tristan Tzara, Andre Breton... și Eugene
Ionesco! Invită pe scenă un spectator tuns
zero, spre deliciul celorlalți: Iată cine a scris
Cântăreața cheală! E clar de ce... E trimis la în-
chisoare și Judecătorul îi zice „rătăcitului”: Du-
te înapoi, doar nu crezi că ești Eugene Ionesco!
Publicul râde și vin alte scene de implicare spre
„a-l trezi”: Ești mereu martor, niciodată simplu
spectator! E trimis la temniță grea - alt moment
tragi-comic: Comandantul închisorii / Adrian
Cucu pronunță ca analfabeții ce au ajuns, în
acea perioadă, la posturi importante. Gide e
spus, caraghios, românește, Tristan Tzara de-
vine Tristă Țară (!), iar Breton e „breton” (de
păr)! Interogatoriul e un nemilos „rechizitoriu”
al epocii întunecate: Comandantul crede că
aceste „persoane” sunt agenți străini care vor să
distrugă noua societate, iar Cântăreața cheală
ar fi un genial nume de cod... Ponegaru e an-
chetat, cu metode cunoscute, de trei Rinoceri și
obligat să recunoască aberanta acuzație. Deci,
brutele sunt peste tot, geografic și temporal!
Celor frumoși interior le rămâne iluzia ideatică
a unei Cântărețe chele / Patricia Brad - pen-
tru Poet tot mai mult o figură reală, înlocuind
Angelo Rizzelli
Semnele lui Matera (2000)
acvaforte, rotiță, dăltiță, 40 x 30 cm
prezentul înfiorător. Cei doi discută elevat, fli-
rtează, gesturile ei devin intime și e profund
emoționată, la final, văzând ce a ajuns, „un per-
sonaj care nu exista“. Ideea vine de la o relatare
a istoricului literar Nicolae Balotă, în anii ,50:
era la Jilava cu Noica / (în piesă) Petre Băcioiu,
Magistratul / Cătălin Codreanu și au râs mult
când Steinhardt / Miron Maxim a povestit piesa
- aici o face Poetul. Râsul, simbol al libertății și
bunei dispoziții, e interzis în iadul „reeducării”
bestiale și vor plăti crunt într-o scenă antologi-
că cu Comandantul și Rinocerii.
După ani de zile Ponegaru e eliberat și ajutat
de Sora sa, Vera / Diana Buluga, în ciuda frico-
sului Soț / Silvius Iorga.
Deși s-a tăiat mult din text, au fost păstra-
te unele scene care au sabotat un spectacol
dinamic, ce i-ar fi scutit pe spectatori de anu-
mite lungimi anoste - durata de 2h20’ s-ar fi
redus la 1h45’ perfect. Poetul se reîntâlnește
cu Redactorul-șef, acum director de teatru: îl
anunță că e mai bine, e deschidere spre Vest și
poate pune în scenă Rinocerii, dar vrea o modi-
ficare: cineva spune Acolo sunt rinocerii!, ară-
tând spre dreapta, dar „acolo” e sediul partidu-
lui. Poetul pune o doamnă din public să joace,
subliniind că suntem toți implicați! Schimbă la
stânga, în sus, jos - tot nu e bine - spre alte „in-
stituții tabu”! Ponegaru exclamă, finalmente, ca
Beranger: (Nu capitulez!) Voi muri liber! Exact
ca Piotr, prizonier mărșăluind prin stepa rusă,
în tolstoianul Război și pace: Sufletul e liber, ni-
meni nu-l poate comanda!
Matei Rotaru strălucește într-un Poet în-
truchipat complex în exemplara sa revoltă, cu
toate defectele și slăbiciunile unui om: boem
dar intransigent în ce privește valorile cultu-
rii și libertăților democratice; Miron Maxim e
Judecătorul fără scrupule, plin de importanță în
cameleonismul său social-politic și creează sce-
ne tragi-comice într-un reușit cvartet cu Petre
Băcioiu, Cătălin Codreanu și Marius Rotaru;
Cristian Grosu joacă perfect un Redactor-șef și
Director de teatru slugarnic regimului totalitar,
convins de „măreția” misiunii sale duplicitare,
reușind un diabolic personaj kafkian; Adrian
Cucu întruchipează sugestiv bestialitatea de-
mentă a torționarului Comandant; Alexandra
Tarce e o Miți simplă, dar inimoasă și sinceră,
deși e o victimă și ea; Patricia Brad e o Cântăreață
cheală serafic-fantomatică și reușește, subtil, să
dea impresia treptatei „materializări” a per-
sonajului în mintea lui Ponegaru. Costumele
Ilonei Lorincz definesc sugestiv fiecare perso-
naj - evidențiem Cântăreața, Redactorul-Șef
și Rinocerii; maestrul de lumini, ca de obicei,
profesionist: Jenel Moldovan.
Regizorul Răzvan Mureșan, la a treia pie-
să de Vișniec (2013: Spectatorul condamnat la
moarte, 2015: Richard al III-lea se interzice), ne
oferă un spectacol ce îmbunătățește mult tex-
tul inițial, recomandându-l și ca un inspirat
dramaturg. Montarea e plină de dinamică (cu
amendamentul menționat), acțiunea e dirijată
inteligent și cu suspans spre un climax reve-
lator, implică publicul, știe să echilibreze mo-
mentele dramatice cu cele ilare, fără a diminua
mesajul imensei „dureri” a acelei epoci, ci doar
să o nuanțeze autentic. Impresionat de toate
acestea și jocul impecabil al tuturor actorilor,
publicul cheamă de mai multe ori, cu aplauze
entuziaste, actorii la rampă.
■
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
33
film
Swim / Înot
^^Nîcolae Sârbu
Eaproape un miracol că, într-un oraș în de-
clin multilateral, într-o sală plină, putem
vedea, în condiții civilizate, un film do-
cumentar de-a dreptul captivant. Că, în timp ce
multă lume deplânge distrugerea cinematografe-
lor românești, sala Dacia din Reșița supraviețuieș-
te și ne cheamă, iată, la această premieră de gală.
Cu Swim. Adică Înot. O premieră de gală a unei
premiere nationale. Dunărea toată parcursă înot,
fără costum special, de un român cu nume pre-
destinat de erou: Avram Iancu.
Prevăzători, producătorii au subtitrat filmul.
Dar sunetul se aude bine. Din mijlocul fluviului,
în luptă cu valurile și propriile limite, un bărbat
tânăr ne amintește de anul Centenarului, men-
ționând că el nu face doar un gest sportiv, par-
curgând străvechiul Danubius de la izvoare la
vărsare. Simbolic, premiera ne duce cu gândul la
dârzenia luptei acestui popor cu valurile tulburi și
ostile ale vremilor, de la origini până la rotundul
împlinirii ca România noastră de azi.
N-am fost și nu sunt un împătimit cinefil. Un
nesățios devorator de filme. Slăbiciunile mele au
rămas cele din prima tinerețe: cărțile și teatrul.
Am scris cândva, cu pasiune, cronică dramatică,
dar niciodată cronică de cinema. Și mă trezesc
acuma, tam-nesam, să sparg gheața unei invi-
tații la dialog, după proiecția unui documentar.
La care, culmea, s-a aplaudat frenetic, de parcă
ar fi fost vorba de nu știu ce vedete premiate la
Cannes. Sau chiar TIFF-ul de la Cluj. Mai mult,
Silvia Braida	Între semne (2010), colografie, ac rece, 50 x 50 cm
nemulțumit că am spus prea puțin din cât aș fi
vrut, risc să scriu aici, în premieră, despre o pre-
mieră cinematografică de gală. Care ne face păr-
tași la o premieră națională cu multiple semnifi-
cații.
Auzisem și eu, bineînțeles, despre incredibilele
performanțe ale unui bibliotecar din Petroșani.
L-am însoțit și încurajat cu ochii minții atunci
când traversa înot Canalul Mânecii. Dar abia
acum, în sala Dacia din Reșița, în ziua de Sfinții
Constantin și Elena, am înțeles că el se dove-
dește demn de numele de erou pe care îl poartă:
Avram Iancu. Pentru că, inspirat de cărțile între
care își duce traiul, bibliotecarul Avram Iancu și-a
propus un nou gest temerar, cu semnificații care
nu țin doar de rezistența și dârzenia sportivă. În
anul Centenarului Marii Uniri, parcurgând înot
Dunărea de la izvoare la vărsare, Avram Iancu
ne-a reamintit că geografic și simbolic Dunărea
ne leagă de Europa. El fiind credibil și emoți-
onant când, luptând cu valurile, cu ceața și apa
rece, forțându-și limitele în lupta cu sine însuși,
repetă cântul războinic Treceți batalioane româ-
ne Carpații, intonat de atâția eroi ai neamului ro-
mânesc, a căror jertfă a făcut posibilă mult visata
Unire.
Dar performanța în sine și semnificația ei, re-
sortul sportiv, patriotic și sufletesc al faptei bibli-
otecarului Avram Iancu nu ar fi căpătat relief de
neuitare dacă nu s-ar fi întâlnit fericit cu inspira-
ția unui regizor, care a înțeles să imortalizeze pe
peliculă întreaga aventură de 89 de zile. Iar acest
regizor tânăr este Sabin Dorohoi, născut în 1984
la Reșița. Unde a venit să-și prezinte acest nou
film, cu nume oarecum ciudat pentru noi: Swim.
Un titlu care înseamnă Înot. Se justifică prin fap-
tul că acest film documentar este destinat și pieții
internaționale, pentru promovarea unor valori
românești. Sabin Dorohoi a terminat Facultatea
de regie film la București în anul 2007, recunosc-
ndu-i ca maeștri pe profesorul Geo Saizescu și pe
regizorul Ioan Cărmăzan. Până la acest film a mai
făcut 10 scurt metraje artistice și trei documetare
mai mari. La prima categorie se înscriu: Clopotul,
Fata din Transilvania, Calea Dunării (preluat de
videoclipul formației Voltaj, pentru Eurovizion,
în 2015), Sărbătoritul (pe care de asemenea ni l-a
adus anterior la Reșița). Din creația sa ține să mai
amintească: Banatul Montan (documentar turis-
tic) și Transilvania Dragon (documentar sportiv).
Acum își pregătește debutul în filmul de lung me-
traj artistic. Numai că, la acest capitol, mai întâi
trebuie rezolvată finanțarea.
Dar să revenim la gala eveniment cu documen-
tarul Swim. Film independent, realizat integral cu
sprijinul unor parteneri. 89 zile de înot pentru
Avram Iancu. 101 zile de filmare pentru Sabin
Dorohoi și echipa sa. Dintre cei care l-au ajutat:
Laurențiu Țepeneu (operator cameră secundară),
Bogdan Piperiu (desenul afișului), Aniko Vanea
(care în film e un personaj simpatic cu alt nume),
caiaciștii Valerică Râmbu, Ulise Galu și Viorel
Gheorghe. Personaje memorabile sunt și fetițele
și soția lui Avram Iancu, înotând la un popas ală-
turi de el. Dar și cei care îl întâmpină de-a lungul
miilor de kilometri. Mai ales la Moldova Nouă și
Sulina.
Regizorul Sabin Dorohoi știe să ne facă părtași,
să ne implice în această aventură memorabilă.
Am vrea să-i dăm din energia noastră înotăto-
rului, atunci când îi este greu și când omenește se
îndoiește. Ne este teamă să nu dea peste el vasele
de croazieră. Ne bucurăm când are tăria să cân-
te, să glumească. Îi suntem alături când, în farul
cel vechi din Sulina, urcă torța aprinsă a victoriei.
Sunt în acest documentar multe momente de ți-
nut minte, care capătă valențe artistice. Un exce-
lent și emoționant documentar.
■
34
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
Urmare din pagina 36
Ioan Burlacu - expoziție
de obiect și grafică
implicați. Este de înțeles de ce frustrarea răbuf-
nește în cele din urmă într-un oftat plin de năduf,
într-o exclamație exasperată că putea fi făcut totul
altfel, mult mai altfel, de fapt nimic nu este cum
se cuvine. Dacă nu era de ajuns, la rândul lor vin
vizitatorii cu știința și dispoziția lor, creează înțe-
lesuri și semnificații noi astfel încât fiecare vede
altceva, reacționează diferit. O sumă de univer-
suri paralele își dispută încăperea, lupta pentru
supremație se duce după legi care se schimbă în
permanență. Ioan Burlacu este pictor. Și totuși
el se exprimă cel mai firesc prin obiect, aici „și-a
găsit propria filozofie de care nu vrea să se mai
despartă”. Asemănarea cu Marcel Duchamp fiind
vagă îmi place totuși să o întrezăresc, amândoi
pictori atrași de tridimensional și de produsul ex-
tras din seria manufacturată, la unul lucrarea este
subversivă iar la celălalt poetică. Poemele sale nu
sunt dadaiste nici suprarealiste, nu trebuie înca-
drate într-un curent anume, versuri fără cuvinte
înlocuite cu puneri împreună de materii și mate-
riale, fiecare cu povestea sa, adunate de peste tot,
exprimare a unei viziuni foarte personale, unică
în felul ei. Analiza formei, texturii, proporțiilor,
abordarea aparentului cu șablonul sau șublerul
ne-ar îndemna să privim nu mai departe de inter-
față, să pierdem ce este mai important, sensibili-
tatea și gestul poetic.
Decolaj, studiu de caz
Carton gofrat jupuit, tăiat cu bisturiul, contur
zoomorf, stilizare puternică. Cere un pasaj de tre-
cere spre rama de lemn. Exponatul să nu fie înso-
țit de etichetă sau notițe explicative, libertatea și
stimularea imaginației sunt mai importante decât
nevoia de ordonare și clasificare. Sticla de protec-
ție provoacă reflexia luminii, e supărător pentru
aparatul de fotografiat însă însuflețește lucrarea.
Ignoramus et ignorabimus
Produsul tehnologiei în aparență mai potent
decât s-ar bănui, simpla selecție a unui angrenaj
dintre multe altele este un act de creație, restul
vine de la sine. Interacțiunea cu locul ales este vi-
tală, fără aceasta demersul artistic își pierde sen-
sul, devine inutil. Instalația încorporează privito-
rul în chipul cel mai firesc, îl ghidează subtil pe
trasee de minimă rezistență. Siluetele conturate
ca vitralii pe geamul mat sunt compuse pe retină
într-o înșelătoare alăturare de lumină și umbră,
materia se sublimează în idee, forma se aplatizea-
ză în timp ce detaliile se pierd în câștigul între-
gului. Clarul descoperă fațete neștiute într-o me-
tamorfoză continuă a efemerului, greu de fixat în
memoria clipei. Retrăgându-se la interior, lumina
reverberează într-un dialog stăruitor dintre plin
și gol, suprafețe moi și cele tari, forță în slăbiciu-
ne. Echilibrul precar al întregului se stabilizează
cumva, prin permanente negocieri ale volumelor
cu arhitectura specifică, dintre starea sugerată
și percepția subiectivă, jocul hazardului cu rigi-
ditatea modelului matematic. Tensiunile subtile
proiectate în spațiu se recompun ghicindu-se în
semne și simboluri. Este o stare de grație în care
o simplă adaugare sau substracție de orice duce
loan Burlacu
Show spirit I (2017), tehnică mixtă, 24 x 37 cm
la prăbușirea întregului edificiu, instaurarea stării
de neliniște, urmată de mutarea centrului de gre-
utate în zona așteptării și reconfigurării, a tatonă-
rii cubului alb prin apariția grupărilor provizorii.
Expoziția „loan Burlacu - obiect/grafică” este
rodul colaborării dintre Galeriile Karo și Galeriile
de Artă ale Centrului Cultural Moinești, cu im-
plicarea neprețuită a lui Viorel Costea fără de care
nimic nu ar fi fost posibil. După „Ad Bacum”,
„Transmogrification” și „Urme” de la EliteArt
Gallery, București, această a patra manifestare,
acum la Moinesti, continuă proiectul început în
iunie 2016: „O galerie expune într-o altă galerie.”
Poate fi vizitată până la 30 august 2018.
■
loan Burlacu	Inima calului din inima pomului (2018), obiect, alamă, lemn, foiță de aur, 12 x 13 x 6 cm
TRIBUNA • NR. 380 • 1-15 iulie 2018
35
sumar
plastica	
editorial Mircea Arman Pindar sau poezia ca fapt-de-a-fi	3
eveniment Ani Bradea Conferințele Tribuna	5
cărți în actualitate Menuț Maximinian O istorie a prozei	6
Alina Naiu Frumusețea vieții și sfințenia ei	7
Vistian Goia Călătorii cu jurnalul în mână!	8
Adrian Țion Istoria poate fi lucidă?	9
meridian Irina-Roxana Georgescu Ape tulburi	10
memoria literară Constantin Cubleșan Pastoralele unui moralist (Î.PS.S. Andrei Andreicuț)	11
poezia Iulia Cibișescu	12
Ștefan Damian	13
proza Mircea Pricăjan Sub nori, lumea asta	14
interviu de vorbă cu Luciano Rossetto președintele Asociației Naționale a Gravorilor Contemporani (Italia) „Ceea ce mă inspiră este dragostea mea față de această artă”	16
eseu Petru Solonaru Spre simfonia brâncușiană... (I)	19
Laurențiu Luca Regulile lui Descartes	20
filosofie Alexandru Boboc Naționalitatea în Filosofie	23
diagnoze Andrei Marga Filosofia globalizării	26
social Adrian Lesenciuc Oralitate și unicitate: simple poteci ale individului în călătoria sa culturală	29
însemnări din La Mancha Mircea Moț Despre cosit, arat și seceriș	30
o dată pe lună Mircea Pora Vicii ^	31
teatru Alexandru Jurcan 25. Atelier	32
Eugen Cojocaru Cadavrele vii ale memoriei	33
film Nicolae Sârbu Swim / Înot	34
plastica Constantin Țînteanu Ioan Burlacu Expoziție de obiect și grafică	36
Ioan Burlacu
Expoziție de obiect și grafică
Constantin Țînteanu
Expoziția Ioan Burlacu	Centrul de Cultură Moinești
Nici nu vreau să știu că înaintea mea au
existat alți oameni.” În anul 1918 pe
coperta revistei DADA 3 apare acest
motto bizar atribuit lui Rene Descartes. În realita-
te e un fals citat inventat de Tristan Tzara ca pre-
ambul al manifestului dadaist din paginile publi-
cației, el insinua că mișcarea sa pornea de la zero
deoarece înainte nu ar mai fi fost altceva. Detaliul
evocat are importanța lui dacă avem în vedere că
tot ce se întâmplă la Moinești, locul de naștere al
poetului, stă sub semnul Dada. În circumstanțele
date s-ar cere aflat dacă sunt legături, găsite co-
respondențe dintre obiectul Dada și cel făcut de
artistul Ioan Burlacu. Desigur, în ambele cazuri
se pornește de la ceva preexistent, manufacturat,
găsit și recuperat, modificat, pus într-un context
nou. Asemănările se opresc însă aici. Descifrarea
artefactului propus, mai curând o sarcină difici-
lă, greu de pătruns dincolo de forma aparentă, de
vibrația tactilă a epidermei, de culoarea pe care
pictorul nu o poate jertfi pe altarul sculpturii. Se
pot face doar aproximări și aprecieri care de fapt,
și nu paradoxal, vorbesc mai mult despre critic și
privitor, aceștia narcisist își contemplă chipul re-
flectat în forma cercetată. Intuiția și empatia pot
duce mai aproape de miezul lucrurilor, cu o mai
bună șansă decât analiza rațională grevată de pre-
judecăți, automatisme și varii influențe invariabil
subiective. Dilema poate fi eludată printr-un arti-
ficiu de limbaj, presărat cu jargonul uzual, un fel
de a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Mai
direct spus, nimeni nu înțelege nimic, împăratul
gol defilează falnic în sunet de fanfare, toți se mi-
nunează de straiele nemaivăzute care cu nici un
chip nu vor să se arate vederii. E nevoie de un co-
pil ca să înțeleagă și să spună, să ne ducă de mână
spre adevărul simplu: artistul se joacă iar jocul său
este o treabă foarte serioasă. Atât de serioasă încât
nu poți să nu o iei în seamă. În egală măsură grea
și riscantă poate fi încercarea de a configura lu-
crurile într-un loc anume în logica unui concept,
căci apar diferențe între ambientul atelierului și
cel al spațiului expozițional, deosebiri date de fac-
tori ce nu pot fi controlați decât într-o mică măsu-
ră. O întreprindere ingrată care, pentru a fi dusă
la bun sfârșit, obligă la intransigență, detașare, go-
lire de sentimente. Ca și cum ar fi posibil! Rezultă
o continuă negociere cu tine însuți, cu certitudi-
nile și îndoielile, cu așteptările și speranțele celor
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
39 lei - trimestru, 78 lei - semestru, 156 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. RO16TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
mniuuiiHmi!
CORESI