bloc notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Sandro Bracchitta, Ninsoare neagră (2013)
carborundum, ac rece, foiță de aur, 54 x 42 cm
Cultura generală și lectura
■ Mircea loan Casimcea
Am scris de-a lungul anilor texte despre depo-
zitul aurifer numit cu senina sintagmă cul-
tură generală, rod al strădaniilor intelectuale
exercitate de tot mai mulți semeni. Am fost și încă
mă consider sentinelă la domeniul luminat de razele
Cunoașterii, unde nu trăiesc îngeri, nici personaje plăs-
muite de fantezia colectivă. Pe acel tărâm binecuvân-
tat adastă oameni tineri și vârstnici cu permis special,
obținut prin constant travaliu cu blazon intelectual.
Așadar veghez cu flinta frazei vorbite și scrise, cu car-
tușul cuvântului spus și caligrafiat, slobozit către acei ti-
neri apatici, indolenți, uneori leneși în fața strădaniei de
a înmagazina cunoștințe pentru accederea în ducatul
numit Cultură Generală.
Îmi amintesc cu bucurie de multe persoane cu-
noscute cu ani în urmă, îndeosebi în junețea mea,
bărbați și femei cu diplomă de liceu, unii licențiați în
profesii felurite, persoane vârstnice și tinere, posesoare
ale unor noțiuni de cultură generală bine sedimenta-
te. Televizorul, îndeosebi internetul facilitează prompt
ajungerea celor interesați la cunoștințe generale și pro-
fesionale de invidiat. Unii, de fapt tot mai mulți benefi-
ciari nu intenționează să-și diversifice și să aprofundeze
noi cunoștințe, nu se străduiesc să memoreze din date-
le oferite de calculator. Mă refer aici în primul rând la
ceea ce numim de regulă cultură generală.
Mulți dintre acești utilizatori ai internetului renunță
la lectură, fie textul imprimat pe suport de hârtie sau
în memoria calculatorului, anunțând cu fermitate și
cu candoare că vremea culturii generale a trecut, că în
zilele noastre omul are timp numai pentru informare.
Apeși o clapă și îndată se luminează mintea așezată
cu grijă în penumbra conservării ei, spre diminuarea
forței native de penetrare și de înmagazinare a acesteia.
Se cunoaște îndeobște că memoria reprezintă cel mai
prețios har cu care este înzestrat omul, însă lăsarea ei de
izbeliște înseamnă înțelenirea ei pe zone importante.
Meditez cu îngrijorare la rapida involuție a sintagmei
cultură generală către noțiunea informare și surprind
pericolul fenomenului. Accept, totuși, această noțiune
cu condiția ca informarea să fie cât mai amplă și mai
temeinică. Mintea, nu doar calculatorul, să rămână
depozitul prețios de stocare a informațiilor care îl ono-
rează pe orice om. De aceea tinerii învățăcei sunt datori
să memoreze, mai cu seamă să învețe cum să învețe.
Savantul englez Darwin a emis, printre alte teorii, pe
aceea a exersării și neexersării organelor. Neexersat,
creierul uman are neșansa să coboare pe scara evolu-
ției.
Până de curând mijlocul principal și sigur pentru
înălțarea și consolidarea edificiului numit cultură ge-
nerală a fost lectura. Bucuria de a citi era și a rămas
maximă pentru cititorul împătimit, cel care considera
și continuă să considere că lectura are mai întâi un rol
activ: pentru a învăța, apoi din obligație profesională,
din curiozitate științifică și pentru bucurii estetice, în
sensul folosirii cu mult câștig personal a timpului liber,
numit de francezi loisir. Încă în secolul 17 cronicarul
Miron Costin aprecia frumusețea și folosul lecturii:
„nu este alta și mai frumoasă și mai de folos a omului
zăbavă decât cetitul cărților”.
Act intelectual, lectura este totodată artă. Aceste
două componente le-a exprimat într-un mod persuasiv
istoricul și criticul literar francez Emil Faguet: „Arta de
a citi înseamnă arta de a gândi, plus încă ceva”. Lectura
este apreciată ca o nouă creație, după cea săvârșită de
autor, cititorul devenind astfel coautor. Cartea în sine,
afirmă Robert Escarpit, constituie „lectură virtuală”, ea
fiind decodificată în procesul lecturii, iar sociologul A.
Flocon consideră cartea „vehicul al gândirii”. Adaug
consemnarea lui N. Iorga: „cartea este depozitara unor
semne sau litere moarte, dar vrăjite, pe care le învii cu
viața ta”, mai precis prin lectură.
Sociologii afirmă că lectura se desfășoară ca un act
intelectual și formează, împreună cu munca și expe-
riența socială, triunghiul principalelor activități prin
care omul își desăvârșește personalitatea. Cu vremea
au apărut concurenți veritabili ai lecturii: întâi radioul,
apoi televiziunea, mai recent internetul.
Lectura se derulează întocmai timpului, în liniște,
periodic răzbate din luminozitatea literelor muzica fi-
lelor întoarse, foșnet grațios. Lectura pe ecranul calcu-
latorului oferă noi bucurii lectorului contemporan. De
la tiparnița lui Gutenberg la microprocesoare există o
cale relativ scurtă, dacă ne raportăm la istoria civilizați-
ei. Lectura rămâne act intelectual, fiindcă emite în min-
tea și în sufletul cititorului bucurii complexe, indiferent
de felul suportului pe care se află imprimat textul.
Totuși, rolul lecturii tinde să se micșoreze în edifi-
carea culturii generale, însăși cultura generală - sunt
sigur că și cultura profesională - are tendința să se di-
lueze. Aduceam cândva ardent elogiu bibliotecilor per-
sonale existente în foarte multe locuințe ale românilor.
Cărțile din aceste importante comori familiale stau în-
fiorate de prea multă liniște, copertele lor nu mai sunt
deschise de înfrigurate degete, filele nu-și mai revarsă
cuvintele imprimate acolo în lumina unei priviri încor-
date. De aceea cărțile nu vor mai fi considerate lectură
virtuală pentru fiii și nepoții posesorilor acestor avuții
spirituale.
Se fac încercări remarcabile pentru revitalizarea ac-
tului lecturii, între care aș situa pe primul loc târgurile
de carte. Concomitent apar puncte de lectură în par-
curi, la locuri de agrement, sunt organizate lecuri în
grup, momente care îmi amintesc de cercurile de lec-
tură organizate în mediul rural prin anii 50-60 ai se-
colului trecut. Atunci motivele constau în inexistența
curentului electric la sate, deci și a radioului, încă pre-
zența analfabetismului, dar și propovăduirea mirajelor
comunismului. Cercurile de citit au fost altoite pe por-
taltoiul numit șezătoare, emblemă culturală autohtonă
străveche, așa că au fost numite șezători literare.
Colectivele bibliotecilor publice au folosit în acele
timpuri multă energie profesională, ingeniozitate și te-
nacitate pentru popularizarea cărților: vitrine și expozi-
ții, liste bibliografice cu noutăți editoriale ori tematice,
prezentări și recenzii, întâlniri cu scriitori, momente
poetice, întâlniri cu personaje din romane, de regulă,
precum și procesul literar - activitate elevată, cu im-
pact adânc asupra auditoriului. Aceste forme vizuale
și orale de popularizare a cărților, chiar dacă uneori/
deseori cădeau în derizoriu, au contribuit la intensifi-
carea aspirației pentru lectură, la mărirea numărului de
cititori, implicit la extinderea bibliotecilor personale...
Biblioteci devenite comori acoperite cu indiferență, cu
uitare.
Mulți cititori împătimiți se vor bucura dacă moda-
litățile folosite astăzi, unele preluate din secolul trecut,
vor contribui efectiv la scoaterea din letargie și la revi-
talizarea acestei arte de a gândi, indiferent de suportul
pe care este imprimat textul. Noii cititori vor fi uimiți
când vor auzi muzica lecturii, armonie aflată în grădina
vocabularului autohton și înflorită pe paginile cărților,
dar și în foșnetul filelor în timpul lecturii, precum și în
liniștea cuvintelor care răsar pe ecranul calculatorului.
■
2
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
editorial
Gîndirea indiană
sau absența abstractului
Orient versus Occident
■ Mircea Arman
Naiyâyika
Vâtsyâyana (sec. V - VI d. Ch.)
Uddyotakara (sec.VII d. Ch.)
Vâcaspati Misra (sec.IX d. Ch.)
Udayana (sfîrșitul sec. X)
Budiști
Vasubandhu (sec. V -VI d.Ch.)
Dignâga (sec. V - VI d. Ch.)
Dharmakîrti (sec.VII d. Ch.)
Sântaraksita (sec. VIII d. Ch.)
Dharmottara (sec. VIII - IX d. Ch.)
Privind spre India și interesîndu-ne de mo-
dalitatea gîndirii hinduse, vom regăsi ace-
eași preocupare și atașare indestructibilă
față de concret ca și în logica chineză. Mutatis
mutandis, unele aprecieri făcute relativ la gîndi-
rea chineză, într-un articol precedent, ar putea fi
lesne aplicabile gîndirii hinduse, poate și datorită
arealului căruia-i aparțin: Orientul.
De aceea, evoluția cu totul specifică a popula-
țiilor hinduse, a tins la formarea unui tip mental
cu totul deosebit de tipul mediteranian sau occi-
dental. Acest tip mental, cu toate că va ajunge la o
filosofie și o literatură foarte avansate, rămîne însă
dincolo de gîndirea abstractă speculativă, așa cum
vom încerca să arătăm în cele ce urmează.
Vom arăta, pentru început, că în perioada în
care gîndirea hindusă ajungea la apogeu, existau
șase școli sau darshana, care nu erau însă sisteme
filosofice în sensul european al cuvîntului, ci șase
aspecte, în care sunt sintetizate - invariabil - prin
intermediul unor versete, sutras, adevăruri filoso-
fice unice, dar reflectîndu-se în cele șase darsha-
na. Între aceste școli nu există polemici, conflicte
de orice natură, așa cum există conflicte ideolo-
gice între diferitele școli filosofice occidentale.
Același lucru se întîmplă și în China, după cum
arăta Granet, termenul kia, neînsemnînd școală
filosofică, așa cum a intrat în gîndirea uzuală eu-
ropeană, neexistînd, cum am spus, nici un con-
flict doctrinal între aceste kia, sau între cele șase
darshana brahmanice.
Să vedem, însă, care sunt și cu ce se ocupă aces-
te șase școli hinduse:
Purva Mîmănsa, care este o analiză și o ju-
risprudență a legii brahmanice(dharma).
Vaiseșica, un fel de fizică atomistă aducînd, mai
mult, a materialism.
Nyaya, tehnica raționamentului.
Samkya, care este sistemul complementar al
sistemului Yoga, Samkya fiind teoria și Yoga prac-
tică.
Vedanta, metafizica vedelor, cercetînd opoziția
dintre iluzie (Maya) și absolut (Atman).
Yoga, practicile efectuate în vederea eliberării.
Nu vom insista prea mult asupra acestor șase
darshana, deoarece intenția noastă este numai
aceea de a surprinde, ca și în cazul gîndirii chine-
ze, mecanismul ei logic și, volens nolens, mentali-
tatea pe care acesta (mecanismul logic) o dezvol-
tă. Acesta este și motivul pentru care ne vom opri
un timp mai îndelungat asupra tehnicii raționa-
mentului, Nyaya.
Nyaya nu este o tehnică a raționamentului
în sine și pentru sine, ci, mai degrabă, dezvoltă
tipuri de raționamente de factură teleologică.
Brahmanismul spune că doar cel ce știe să argu-
menteze, evită cunoașterea falsă, viciile etc. Arta
de a raționa, spune acesta, eliberează spiritul, în
sensul în care, nu mai e necesar să revină în via-
ța pămîntească spre a fi supus unor noi cicluri
de reîncarnări. În fond, spune această doctrină,
absolutul are inteligența ca putere, dar ea nu de-
vine act decît prin utilizarea organelor, fapt ce
implică un inconvenient - în acest fel sufletul
se aservește. Trebuie, așadar, să discernem două
eforturi de sens contrar; unul care înlănțuiește
spiritul, pentru că îl pune în serviciul vieții, și
altul care îl eliberează, abstrăgîndu-l vieții. Prin
urmare, acțiunea de purificare se îndeplinește în
ordinea cunoașterii. Teoria conștiinței empirice și
doctrina salvării implică fiecare, în felul ei, nece-
sitatea de a ști să raționezi1.
Nyaya mai înseamnă, spune Anton Dumitriu2,
și regulă, normă sau metodă a discursului, fiind,
în același timp, un produs al „metodologiei discu-
ției”. Altfel, la fel ca în filosofia europeană, în speță
cea din Evul Mediu, și în filosofia indiană exista
părerea unanimă că studiul filosofiei trebuie să
înceapă cu logica, aceasta din urmă, fiind con-
siderată drept pilonul care vertebrează filosofia
indiană. Desigur, ca în mai toate scrierile vechi,
Nyaya sutrani este exprimată în aforisme sau ver-
suri, fiind atribuite, prin tradiție, lui Akșapada
Gautama și au fost redactate cu aprox. trei mii
de ani î.Ch. Din acestea, au apărut, mai tîrziu, o
întreagă literatură logică, apărînd, astfel, cărțile
de logică indiene, Nyaya sastra, logicienii indieni
fiind numiți Naiyayika.
În lucrarea sa, Nyaya Theory of Knowledge,
Satischandra Chatterjee arăta că cei două mii de
ani de exercițiu logic indian se pot despărții în
două mari perioade: perioada antică (începînd cu
Gautama) și perioada modernă, care începe pe la
1200 î.Ch. și care începe cu Gangesa.
„În Formale Logik, Bochenski3 face următoarea
periodizare a logicii indiene dînd numele logicie-
nilor respectivi:
Școala veche
Text de bază Nyaya sutra (sutra = verset, afo-
rism, plural sutrani). Bochenski crede că redac-
tarea definitivă a avut loc în secolul al II-lea d.Ch.
Sandro Bracchitta
Casă și castron (2008) corodare directă, carborundum, ac rece 45 x 87 cm
Alții
Prasastapâada (sec. V - VI d. Ch.)
Kumârila (sec. VII d.Ch.)
Prâbhâkara (sec. VII -VII d. Ch.)
Srîdhara (sec X d. Ch.)
Școala nouă
Gangesa (sec. al XII-lea)
Jayadeva (sec. al XV-lea)
Raghunâhta (sec.al XVI-lea)
Jagadîsa (circa 1600)
Mathurânâtha (sec. al XVII-lea)
Annambhatta (sec. al XVII-lea)
Literatura veche
Nyăya-sutra, Aforismele logicii, opera lui
Gautama.
Nyaya bhașya (secolul al VII-lea d. Ch.), un
comentariu (bhâșya) la Nyaya-sutra datorat lui
Vatsyayana.
Nyaya-varttika (secolul al VII-lea d. Ch.) este
un „comentariu întregitor” (Varttika) la Nyâya
scris de Uddyotakara
Nyăya-vărttika-tătparya-țîkă, „subcomentariu
asupra adevăratului înțeles (al tratatului) Nyaya-
varttika” (secolul al IX-lea d.Ch.), un cuprinzător
comentariu datorat lui Vâcaspati Misra.
Nyăya-manjari „Florile logicii” (secolul al IX-
lea), se datorește lui Bhasarvajna. Tot lui îi aparți-
ne și comentariul:
Nyaya-bhușana „Podoaba logicii”.
Nyăya-vărttika-tătparya-parisuddhi
„Rectificarea sensului adevărat (al tratatului)
Nyâya-varttika” (secolul al X-lea) a fost scris de
celebrul logician Udayana.
Aceluiași autor i se mai datoresc comentariile:
Nyaya- kusumănjali „Un buchet de flori ale lo-
gicii”;
Nyaya-kiranavali „Strălucirea razelor logicii”;
Nyăya-kandălî „Pomul înflorit al logicii”;
O
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
3
o
În capitolul Modern Nyăya-Vaiseșika din
History of Philosophy Estern and Western I4 Pandit
Bhattacharya Bhushan afirmă că în decurs de trei
secole - aprox. între 900 și 1200 e.n. - nu mai apa-
re nimic semnificativ în materie de logică și asta,
pare să se datoreze faptului că nu există o atmo-
sferă de efervescență polemică, nu există critici
semnificative din partea adversarilor.
Cu toate acestea, în jurul anului 1200 își face
apariția un vedantin de mare forță și subtilita-
te dialectică, un oarecare Sriharșa, care a pus în
dificultate însăși fundamentele doctrinei Nyăya-
Vaiseșika , în celebra operă Khandana-khanda-
khădya (sau diviziunea diviziunilor). Ideea care
vertebrează lucrarea lui Sriharșa este aceea că nu
se poate afirma într-un mod definitiv dacă un lu-
cru există sau nu există. Sunt luate în discuție toa-
te definițiile produse de Naiyayika, arătîndu-se că
nici una nu poate rezista probei rațiunii. Astfel,
excursul său critic centrat asupra bazelor gîndirii
și limbajului, a provocat pe logicieni să răspundă
prin cercetări noi asupra gîndirii analitice. Din
această efervescență polemică renăscută apare
unul dintre cei mai importanți logicieni hinduși,
Gângesa Upadhiaya considerat, mai apoi, fonda-
torul școlii neo-logice - Năya-Nyăya.5
Asupra lucrării lui Gângesa, Tattva-cintă-mani
sau Piatra magică a esențelor, s-au scris sute de
comentarii, autorul întreprinzînd un examen
particular al teoriei cunoștinței în întregul ei, pro-
ducînd corecturile necesare definițiilor curente și
explicîndu-le cu ajutorul a numeroase exemple.
În același spirit, în sec. al XIII-lea, apar lucrări-
le lui Vâdîndra care încearcă să arate că metoda de
raționament numită mahavidya, marea cunoaș-
tere, propusă de unii savanți Vaiseșika prin care
aceștia voiau să învingă orice adversar într-o dis-
pută teoretică, este sofistică. În ciuda acestor con-
troverse ideatice, în această epocă s-au făcut cele
mai mari progrese în apropierea celor două doc-
trine: Nyăya și Vaiseșika. Alți autori demni de a fi
amintiți ai acestei perioade au fost: Raghunanta
Siromani (sec. XVI), care reface clasificarea ca-
tegoriilor Vaiseșika; Maturanatha care este auto-
rul unor comentarii importante pentru evoluția
doctrinei Nyăya-Vaiseșika; Jagadisa (sec. XVII),
prin tratatul său Sabda-sakti-prskăsika, referitor
la mijloacele și scopurile cunoașterii verbale sau
Gâdadhara, care a fost socotit ca personificarea
neologicii.
Desigur, considerațiile asupra logicii moderne
indiene nu sunt, de departe, exhaustive însă am
avut în vedere a arăta modalitatea istorică a dez-
voltării logicii indiene, care pe parcursul ciclului
ei istoric va dobîndi și valențele abstracte ale artei
combinatorii logice, fără a pierde din vedere ele-
mentul ei fundamental, adică trăsătura concretă,
aplicată, a gîndirii indiene, care la rîndul ei, ne
servește, reamintim, doar ca termen comparativ
pentru punerea în evidență a caracteristicilor spe-
cifice ale gîndirii occidentale.
De aceea, revenind la perioada antică a gîndirii
logice indiene, vom afirma, odată cu P. Masson
- Oursel, că doctrina Nyăya nu este altceva decît
operație de purificare în ordinea cunoașterii. În
lucrarea sa L’inde antique et la civilisation indien-
ne6, savantul francez arată că absolutul are inte-
ligența ca putere, dar ea nu devine act decît prin
utilizarea organelor, dar astfel sufletul se aserveș-
te. Trebuie, așadar, să discernem două eforturi
de sens contrar, unul în care înlănțuiește spiritul,
pentru că îl pune în serviciul vieții, și altul care-l
eliberează, detașîndu-l de viață.
Pe de altă parte, pe lîngă percepție și inferență,
ca modalități corecte de cunoaștere, doctrina
Nyăya mai face uz și de alte procedee cum ar fi
analogia. Aceasta este procedeul prin care se asi-
milează un obiect necunoscut de unul deja cu-
noscut, cu alte cuvinte, mărturia (sabda).
Mărturia privită sub forma ei verbală în con-
strucția corectă, ca mijloc al cunoașterii juste, a
fost dezvoltată ulterior de Gangesa, „după care
orice cuvînt sau propoziție, a cărei expresie este
precedată de o cunoaștere corectă a semnificației
sale, este o mărturie verbală” (A. Dumitriu, Istoria
Logicii, p. 82).
Pe de altă parte, un alt tip de raționament, spe-
cific doctrinei Nyăya este, așa cum arătam cu pu-
țin timp înainte, inferența.
Ca și act voluntar, inferența presupune trei
elemente psihice antecedente, invariabile psihice
dispuse în următoarea succesiune logică:
Pugvavat, prin antecedent; văzînd (anterior) că
unde este foc este și fum, se presupune că unde se
vede fum este și foc.
Sesavat, prin consecvent; văzînd că un bob de
orez a fost fiert, se induce că toate boabele de orez
au fost fierte.
Sămănyato dorsto, printr-un caracter comun;
deoarece am recunoscut la om că o schimbare
de poziție presupune un principiu de mișcare, se
presupune cu privire la soare același lucru, pentru
că astrul se deplasează de la est la vest.
Aceste încercări de a defini diversele tipuri de
inferență s-au exprimat într-un tip de raționa-
ment care seamănă cu silogismul lui Aristotel. De
altfel, însăși sectanții Jainiști, au construit un ra-
ționament cu zece membre, plin de teze, antiteze,
obiecții, rezerve. În fond, raționamentul Nyăya, se
reduce la cinci propozițiuni, redate de noi după
Masson-Oursel, fiecare cu rolul său:
Este foc pe munte (pratijnă, aserțiunea).
Pentru că e fum pe munte (hetu, rațiunea).
Tot ce are fum are foc; de pildă căminul
(udăharanam, exemplul).
Dar se petrece la fel aici (în cazul muntelui),
(upanăya, explicație la caz particular).
Deci este așa (nigamanam, rezultat).
Concluzia care se desprinde din această înșiru-
ire este extrem de simplă: anume că acest raționa-
ment nu este altceva decît o țesătură de observa-
ții, privitoare la fapte și nu operînd asupra ideilor,
fapt care îl distinge cu evidență față de silogism.
Prin urmare, și diferența față de ceea ce vom
numi logică și mentalitate occidentală, la fel ca și
în cazul gîndirii chineze, este uriașă. Să încercăm
a detalia puțin:
Caracteristica esențială a mentalității orientale,
chineză sau indiană este inserarea în concret.
În opoziție se află occidentalul care, prin ve-
hicularea de concepte abstracte pierde din vedere
realitatea plină de imagini concrete dar obține o
alcătuire de tip matematic a lumii, într-un fel, se
îndepărtează de lume ca să o vadă mai bine, iar
prin aceasta pierde detaliile realului, pierde toc-
mai ceea ce face ca un lucru să fie el însuși. Mintea
omului occidental cîștigă decisiv prin abstractiza-
re, dar numai ca întindere, și pentru acest cîștig
trebuie să sacrifice intensitatea și diversitatea re-
alului. Viziunea lui, așa cum va arăta Hegel, va fi
una esențialmente cantitativă.
Occidentalul pare că simplifică natura, o să-
răcește, doar pentru a o putea asimila mai ușor,
pentru a-i găsi legi mai exacte și mai stricte.
Problema care se va pune în acest context va fi
următoarea: este mai avantajos să sacrifici bogăția
de nedescris a realității în favoarea unei exactități
abstracte dusă la extremă? Această întrebare va
rămîne, pentru totdeauna, fără un răspuns.
Cultura și civilizația occidentală a evoluat pe
drumul care desparte intelectul uman de realitate
și-i permite să o vadă ca printr-o lunetă întoarsă.
Mentalitatea primitivă chineză și hindusă a rămas
lîngă realitate, cea occidentală nu, chiar dacă, în
noaptea ei, civilizația europeană nu se distingea
chiar atît de mult de contextul general al mentali-
tăților primitive și de conceptul lor oglindă: con-
cretul.
Bibliografie selectivă
Al-George (S.), Limbă și gîndire în cultura indiană,
București, 1976.
Arman (M.), Despre divin, poetic și filosofic în gîndirea
preplatonică, Cluj-Napoca, 2004.
Barlingay (S. S.), A modern introduction to Indian
Logic, Delhi, 1965.
Chatterjee (S.), The Nyăya Theory of Knowdlege,
Calcutta, 1939.
Dumitriu (A.), Istoria Logicii, ed. a III-a, vol. I,
București, 1993.
Eliade (M.), Yoga, Paris, 1960.
Forke (A.), Gesichte der alten chinesischen Philosophie,
Hamburg, 1922.
Granet (M.), La pensee chinoise, Paris, 1934.
Guenon (R.), Introduction a letude des doctrines hin-
doues, Paris, 1930.
Levy-Bruhl (L.), Les fonctions mentales dans la societes
inferieures, Paris, 1910.
Masson-Oursel (P.), Linde antique et la civilisation in-
dienne, Paris, 1933.
Maspero (H.), La Chine antique, Paris, 1955.
Needham (J.), Science and Civilisation in China, 3 vol.,
Cambridge, 1969.
Radhakrishnan (S.), History of the philosophy Eastern
and Western, lucrare colectivă, London, 1952.
Walley (A.), Three Ways of Thought in Ancient China,
London, 1931.
Note
1	Cf. P.Masson-Oursel, Wilman-Gabrowska și Ph.
Stern, L’Inde antique et la civilisation indienne, pag.
190, Paris, 1933.
2	Cf., Anton Dumitriu, Istoria Logicii, București,
1993, Ed. A III-a, vol. I, pp.64-93, Cap. Logica Indiană.
Întregul excurs, mai ales în ceea ce privește sinte-
za logicii indiene, datorează enorm studiului pe care
tocmai l-am citat, dar și studiilor unor savanți pre-
cum S. Dasgupta, A History of Indian Philosophy,
Cambridge, 1911-1913, 4 vol.; S, Chatterjee, The Nyaya
Theory of Knowledge, Calcutta, 1939, sau S. Divakara,
Nyayavatara, the earlyest Jaina Work on Pure Logic,
în trad. engl. a lui S.C. Vidyabhusana, Calcutta 1908.
Am mai consultat: Sergiu-Al George, Filosofia indiană
în texte, Buc. 1971; M. Eliade Yoga, Paris, 1960, S.-Al
George, Limbă și gîndire în cultura indiană, Buc., 1976
și R. Guenon, Introduction a letude des doctrines hin-
doues, Paris, 1930.
3	Apud. Anton Dumitriu, Istoria Logicii, Vol. I.
Buc.1993, pp. 69-70
4	S. Radhakrishan și colectiv, History of Philosophy
Eastern and Western I Londra, 1952.
5	Considerațiile asupra logicii indiene au la bază ca-
pitolul III, Logica indiană din Istoria Logicii, Buc. 1993,
a lui Anton Dumitriu.
6	P. Masson - Oursel, L’inde antique et la civilisation
indienne, Paris, 1933.
■
4
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
cărți în actualitate
Țara îngropată
■ Ani Bradea
Adrian Lesenciuc
Cimitirul eroilor
Brașov, Libris Editorial, 2017
Romanul a pornit de la un pariu cu mine
însumi de a construi un spațiu cultural”
- spune Adrian Lesenciuc despre cel
mai recent volum al său, Cimitirul eroilor, publicat
de Libris Editorial, Brașov, 2017. Iar comentariul
meu despre roman pornește de la această decla-
rație a scriitorului, tocmai pentru că, imediat ce
am terminat de citit cartea, prima idee care mi s-a
conturat în minte a fost aceea a spațiului închis în
urmă-mi, a unei lumi zăvorâte între coperți și to-
tuși o lume care nu-mi era pe deplin necunoscută,
înainte chiar de a-mi fi dezvăluită.
Volumul a adunat deja o sumă de recenzii, bu-
curându-se de apreciere, dar, cu toate că într-o
oarecare măsură părerile au coincis (s-a spus, de
pildă, aproape de fiecare dată, că avem de-a face
cu o distopie, sau cu un roman-parabolă), viziu-
nile critice au fost, în fond, destul de diferite. Cel
puțin cele pe care eu le-am citit. S-au făcut multe
trimiteri spre literatura universală, de la Kafka la
Llosa, via Buzzati. În opinia mea, nici Macondo-
ul mârquezian nu este de neluat în seamă. Și asta
pentru că Bheristanul, ținutul creat de Adrian
Lesenciuc, este, în primul rând, un spațiu închis,
fără legătură cu lumea exterioară. Sau, mai bine
zis, nu există o lume exterioară acestuia. Guvernat
de un regim totalitar, al cărui interes primordial
este de a îngropa istoria propriului popor, într-a-
tât de vehement încât cei pasionați de a-i desco-
peri trecutul sfârșesc prin a fi uciși, Bheristanul se
consumă din interior, precum șarpele uroborus.
Se autodistruge! Asupra lui nu se abat niciun fel
de nenorociri exterioare, nici măcar intervenția
divină nu-și face simțită prezența. Este o lume
sortită pieirii prin uitare, un adevărat Macondo
care se mută, încet, încet, în cimitirul de pe ale
cărui pietre funerare și numele eroilor se șterg.
Senzația de deja vecu își face simțită prezența
încă din primele pagini, iar trimiterile subtile spre
realități românești sunt presărate peste tot în ro-
man. Începând cu descrierea ținutului, mai mult
decât elocventă: „Bheristan e o țară a extremelor.
O țară ce n-a putut fi niciodată condusă decât
prin ameliorarea situației anterioare. O țară care,
în istorie, a evoluat după o sinusoidă neregulată,
atât ca amplitudine cât și ca frecvență de repetiție.
O țară căreia îi dăduse Dumnezeu totul, dar care
exploata suspiciunea și reaua credință. Și pentru
că natura fusese generoasă, și pentru că față de să-
răcia stepelor din est, din vest și din nord sau față
de goliciunea coastelor din sud acest teritoriu se
întindea verde ca o oază, nu de puține ori triburi
și hoarde au poposit călare în mijlocul lanurilor
din care nu se vedea cal și călăreț, și nu de puține
ori s-au întors fugind care mai de care, în toate
cele patru zări. Nu de puține ori au intrat tribu-
rile și hoardele în întunericul pădurilor montane
și s-au trezit copacii la viață, răturnându-se peste
cai și călăreți. Cum nu de puține ori defileuri au
prins viață și s-au răsturnat peste invadatori pe-
reții de stâncă. De fapt, al cui e pământul acesta
în care, între căință și dezmăț, cei ce l-au locuit
au uitat să-l prețuiască, mai puțin în acele peri-
oade de tulburătoare apăsare a istoriei?”(pag.103)
Fluviul care străbate această țară poartă numele
de Dariya, iar capitala sa, orașul Karnat (joc de
cuvinte ironic trimițând la cârnat?!), a fost înte-
meiată de către un cioban! De fapt, Bheristan ni
se traduce ca însemnând țara oilor, cartea poartă
pe pagina a doua, sub chiar titlul ei, o heraldică,
în centrul căreia tronează reprezentarea grafică a
acestui animal. „În munții Bheristanului, păstorii
și-au păstrat obiceiurile și limba. Și au ținut piept
și marelui Imperiu de apus, născut din ameste-
cul de culturi dislocate de pe actualul teritoriu al
Bheristanului, pe atunci miticul pământ al Xatriei,
și valurilor de invadatori din răsărit, al căror tăvă-
lug s-a rostogolit în puseuri, preț de aproape trei
milenii, peste întregul continent. Au urmat valu-
rile din extremul Orient, de sălbatici îmblânzitori
de cai care se hrăneau cu carne crudă ascunsă sub
șa și veșnicele hărțuiri de pretutindeni, ale vecini-
lor de același neam (...). Au rămas neschimbate
de veacuri muntele și păstoritul, au rămas de vea-
curi obiceiurile, a rămas de veacuri neschimbată
smerenia și supunerea păstorului, asemenea su-
punerii oarbe a oii. Și de aici, se zice, și numele
de Bheristan, adică Țara Oilor.” (pag.105) Toată
suita de toponime și onomastica exotică, despre
care am putea crede că sunt, unele, de influență
indo-iraniană, nu fac decât să cripteze episoadele
parodico-satirice, extrem de bine scrise, la adresa
unui spațiu geografic și, în egală măsură, a unei
societăți, bine cunoscute de ilustratorul lor, dar
recognoscibile și cititorului. Autorul ne poartă
însă, cu același rafinat simț al umorului, în lu-
mea mai puțin cunoscută publicului larg, aceea a
armatei, privită, cu ironie asumată, din interior.
Pentru că nu poți trata cu un umor, pe cât de fin
pe atât de tăios, atmosfera de cazarmă, dacă nu te
situezi taman în miezul ei: „(.) jocul pe care îl
practica era așa numitul fotbal militar - un sport
în care, indiferent în ce echipă te-ai fi aflat, scopul
principal era să pasezi comandantului.”(pag.85)
De altfel, umorul de calitate este o coordonată
esențială a scriiturii. Cu toate acestea nu putem
spune că romanul se înscrie într-o notă umoris-
tică. Nici pe departe! Mesajele subliminale, sim-
bolurile ascunse în scenele satirizate sunt cu bă-
taie lungă. Cartea poate fi citită în două chei: una
ușoară, textul este captivant, se citește lesne, iar
tonul umoristic e atractiv; și una gravă, în care ci-
titorul, odată prins, experimentează profunzimea
dramatică a mesajului pe care autorul l-a plasat
acolo, mai puțin la vedere, pentru cei interesați de
„săpături”. Și pe care același autor îl părăsește în
finalul cărții, întocmai ca pe Adam Urman, per-
sonajul central, pasionat de istorie și de cercetări
arheologice, salvat miraculos în timp ce întreaga
echipă, cu care lucrase la dezgroparea unor plă-
cuțe de aur inscripționate, fusese măcelărită. La
fel ca personajul principal, cititorul este debusolat
de acest final deschis al romanului, pe care este
liber să și-l imagineze și să-l continue după cum
dorește.
Întreaga arhitectură a romanului se țese în ju-
rul personajului Adam Urman, militar de carieră
și student, din pasiune, la o facultate de istorie din
capitală. Fost copil de trupă, ajuns atât de tânăr
în armată după ce rămâne orfan de mamă, Adam
Urman este urmărit din dublă ipostază: aceea de
elev al unei instituții de învățământ militare și ofi-
țer, mai târziu, în cadrul aceleași școli. Cele două
ipostaze se succed, se intercalează, conturând un
mozaic interesant de stări și emoții, la vârste bio-
logice diferite. Sensibilitatea tânărului, indiferent
de ipostaza la care ne referim, simțul acut al ob-
servației, preocupările sale culturale și spirituale,
îl scot însă din marea masă a camarazilor săi, cu
care nu se confundă. Ba din contra, va deveni un
însingurat, un individ care are nevoie să-și con-
struiască propria insulă, propriul spațiu în care
studiile de care este interesat să-l ajute să supra-
viețuiască unei lumi față de care se simte tot mai
strain. Adăugând, la toate acestea, afirmația citată
la începutul textului, cred că nu greșesc spunând
că Adam Urman este un alter ego al autorului
acestui roman.
Scena, situată spre sfârșitul romanului, în
care elevii școlii militare sunt puși să îngrijească
Cimitirul Eroilor din Dărăzăbad, să văruiască
gardurile și crucile, să rescrie numele eroilor pe
crucile de pe care acestea aproape se șterseseră, să
le ordoneze apoi osemintele dezgropate, urmare a
unui ordin dat în batjocură, după grade și funcții,
se constituie într-o metaforă amară pentru imagi-
nea unui popor care, neglijându-și istoria, ajunge
să-și piardă verticalitatea. Și astfel, își semnează
condamnarea la uitare!
Scriitor prolific și polivalent, a publicat mai
multe volume de versuri, proză și critică literară,
dar și mult mai numeroase articole și studii în
reviste literare din țară, în ultimele luni este co-
laborator frecvent al Revistei de cultură Tribuna,
Adrian Lesenciuc își aduce, prin Cimitirul eroilor,
contribuția la îmbogățirea romanului românesc,
contribuție care, judecând doar în baza trimiteri-
lor făcute de critici spre marea literatură univer-
sală, sunt convinsă că nu va rămâne fără ecou. Și
fără urmări, desigur.
■
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
5
Pseudopersonajul
din Corvin Caffe
■ Gilbert Danco
Mihai Petre
Corvin Caffe
Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2017
Corvin Caffe este cartea unui spectator des-
pre care aflăm, în treacăt, că a fost... actor;
nu actor de profesie, ci actor pe scena ”aces-
tei vânzoleli numită viață”. Această ipostază de
„actor” nu pare să-i fi priit personajului auctorial.
Acest din urmă termen poate părea paradoxal, dar
tehnica scriiturii lui Mihai Petre în acest ”pseudo-
roman”, cum îi place autorului să-și subintituleze
tomul, ne îndreptățește să-l instrumentăm fără ni-
cio reținere. Probabil de aceea personajul-actor de
care vorbeam este eliminat din primele pagini pen-
tru a lăsa locul personajului-spectator, nu înainte
de a-i promite acestuia din urmă, după întâlnirea
efemeră cu două personaje cu calm englezesc...
din Franța, o viață centripetă. Personajul-actor
a fost un om grăbit, grăbit de către el însuși, dar
mai ales de către Ceilalți. Personajul-spectator are
o dublă ipostază: mai întâi e spectatorul pensionar
care-și consumă cafeaua de dimineață într-o ca-
fenea din mijlocul Hunedoarei, de unde observă
și interpretează vânzoleala celor din jur, apoi un
spectator cititor al unor texte compuse de un cu-
noscut al unui comesean. Din prima ipostază, el
face o „pseudofrescă” (pentru a rămâne în limbajul
autorului) a mediului urban hunedorean care, de
altfel, poate fi o frescă a oricărei zone dezindustri-
alizate din România; din a doua ipostază, perso-
najul-spectator ne introduce într-un spațiu rural
oltenesc - o „pseudofrescă” de cu totul altă natură.
Vorbim despre un personaj? Greu de spus, pentru
că despre el nu aflăm aproape nimic, dar totul se
învârte în jurul său. În aceasta constă frumuse-
țea tehnicii literare din această carte. Îndrăznesc
să spun că avem de-a face cu un personaj care nu
știe că e personaj. Ca în viață... Paginile lui Mihai
Petre reconfirmă credința că totul e ficțiune. Nu în
sensul ad literram, evident: interpretăm și suntem
interpretați ca într-o piesă literară. Sigur că toate
aceste manifestări ale noastre sunt reprezentative
pentru modul nostru de a fi. Elocvent în acest sens
e pasajul în care personajul-spectator, aflat acum
în cafenea, surprinde discuția între câțiva elevi de
liceu, elevi care împrumută un limbaj, o gândire,
prezente azi, fără să-și dea seama că poartă o mor-
gă, una a unei mentalități insinuată în perioada
postdecembristă românească. Deseori, în Corvin
Caffe, sesizăm experiența de dascăl a autorului.
Profesorul de literatură, în sfârșit un adevărat per-
sonaj, care frecventează cafeneaua hunedoreană
este un alt exemplu clar în acest sens. Îl bănuiesc
pe Mihai Petre că, prin acest personaj, și-a schițat
un autoportret. Până și nivelul, să-i zicem, rural al
„pseudoromanului”, trădează formația profesiona-
lă a autorului. Nu se poate abține să nu interpre-
teze/evalueze faptele, personajele, situațiile de la
(cum zicem noi) țară. Foarte reprezentative pentru
spațiul rural oltenesc sunt aceste pasaje. Personal,
mi-am adus aminte de cartea lui Marin Sorescu La
Lilieci. Nu lipsește umorul țărănesc (vezi în special
capitolul „Televizor... cu lămpi”).
Un singur regret am resimțit în urma lectură-
rii acestei cărți: acela că „pseudopersonajul” nu s-a
reîntors în cafeneaua hunedoreană pentru a revi-
taliza adevăratele (?!) personaje. Probabil, pentru
semnatarul acestor rânduri, e un efect al spiritu-
lui hollywoodian care, vrând-nevrând, ne bântuie.
Dar citirea cărții lui Mihai Petre ne face să scăpăm,
pentru câteva ore, de acest spirit comercial.
■
El, surdo-mutul...
■ Irina Lazăr
Romeo Aurelian Ilie
PATRUZECI ȘI UNU.
EU, SURDOMUTUL
Romeo Aurelian Ilie
Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul
București, Ed. Tracus Arte, 2017
Un motto pe care l-aș plasa alături de dedi-
cația primită de la autor pe volumul său de
debut, recent apărut, ar fi următorul: „Poți
să prinzi leviatanul cu undița, ori să-i legi limba cu
sfoară?” (Cartea lui Iov, cap. 41, 1).
Romeo Aurelian Ilie este un imprevizibil, în ciuda
aparențelor sale de etern timid. Pot spune asta pentru
că îi tot citesc de ceva timp poeziile care atrag prin-
tr-un soi de joc al limbajului. Însă dincolo de “extra-
vaganțele” sale lingvistice se ascund bulboane care te
pot duce în adânc. Desigur, Romeo Aurelian Ilie este
un adept al experimentului, dar într-un mod aparte,
în primul rând un experiment întors spre interior.
De curând, Romeo Aurelian Ilie (RAI, cum își
spune el prescurtat) mi-a oferit prima sa carte de po-
ezii, apărută la editura Tracus Arte în urma câștigării
Premiului „1, 2, 3” la concursul pentru debut în poe-
zie “Traian T. Coșovei”, ediția din 2017. Am răsfoit-o
curioasă, atrasă fiind și de felul în care a fost conce-
put volumul. Coperta și unele referiri din poeziile de
aici te duc cu gândul la Vechiul Testament. Pentru
un absolvent de Teologie, așa cum este autorul, de-
sigur, referințele biblice pot fi familiare, dar pentru
un cititor obișnuit constituie poarta spre un terito-
riu aparte sau spre un tărâm uitat. Iată ce (ne) spune
poetul în poemul cu nr. 18: „În fiecare seară/ înainte
de culcare,/ eu, surdo-mutul, citesc/ capitolul 41 al
cărții lui Iov/ și plâng/ ca atunci când,/ după mulți
ani,/ te uiți la pozele vechi/ din albumul de fami-
lie”. Tocmai asta cred că e miza cărții și mai cred că
Romeo Aurelian Ilie are numai de câștigat în această
privință. Întoarcerea spre mit, spre un tărâm din care
am venit și pe care l-am uitat cu toții. O regăsire. O
încercare de a capta înțelesuri prin alte căi. Astfel, în
fiecare poem se exemplifică modul cum surdo-mutul
încearcă să cunoască lumea din jur și prin alte mij-
loace decât simplele senzații ale trupului, dar mai
mult decât atât, pare că surdo-mutul este imaginea
fiecăruia dintre noi, incapabil să ajungă la un adevăr
care îl depășește căci se spune în Vechiul Testament,
tot în cap. 41 din Cartea lui Iov: „8. Ridică-ți numai
mâna împotriva lui și vei pomeni de o asemenea
luptă și nu o vei mai începe niciodată! 9. Iată, este o
deșertăciune să mai nădăjduiești în izbândă; numai
înfățișarea lui și te dă la pământ”.
Desigur, consemnarea de față este o încercare de
a intra în atmosfera acestei poezii și cred că faptul că
am citit și înainte despre Iov și viața sa mi-a folosit,
dar chiar și fără asta surdo-mutul devine un personaj
relevant, dacă te apropii de el suficient, pentru că în
oricare dintre cele 41 de poeme ale cărții găsim câte
ceva despre ceea ce contează până la urmă - iubire,
suferință, frică, viață și moarte. Citez din poemul nr.
9: „O sumă cu 41 de zerouri în coadă./ Atât mi s-a
oferit/ mie, surdo-mutului,/ pentru a juca rolul/ unui
surdo-mut/ într-un film cu super-eroi./ Am refuzat
politicos oferta./ Am semnat totuși contractul/ cu
următoarele cuvinte:/ Moartea nu se poate mima./
Se trăiește. Atât”. Și mai departe, din poemul nr. 40:
„După lungi și grele săpături/ în inima de piatră apa-
rentă/ a surdo-mutului,/ a fost scos la iveală un car-
nețel/ cu un scris indescifrabil”.
Rămâne acum ca noi să reușim să citim acel scris
din “carnețelul” poetului sau să încercăm să-l decrip-
tăm într-un fel anume.
■
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
Debutul real al poetului
Eugen Barz
■ Radu Ilarion Munteanu
Eugen Barz
Iarba din ceainic
Cluj-Napoca, Ed. Colorama, 2017
Iată că după volumul de debut,
Cinematograful singurătății (Ed. Neuma,
Cluj, 2016), recenzat în: http://oldrim-
six.info/valorificrea-unui-limbaj-speci-
fic -Valorificarea unui limbaj specific și în
Lecturaria (Neuma, Cluj, 2017, p. 110), părin-
tele-scriitor madrilen Eugen Barz oferă o nouă
plachetă poetică, Iarba din ceainic, apărută anul
trecut.
Este evident pentru oricine că acest al doi-
lea volum diferă substanțial de primul. Un
bun motiv pentru a sublinia tocmai ceea ce ni
se pare a avea comun ambele volume. Întâi de
toate, Egen Barz are un neobișnuit simț al ti-
tlurilor. O remarcabilă originalitate, un raport
ambivalent cu textul, simultan independent de
acesta, expresiv în sine, purtător de mesaj și in-
vitând cititorul să citească poemul astfel inti-
tulat cu maximum de deschidere și imaginație,
dar și jucând rolul clasic de rezumat ultim al
textului de sub titlu: Sfârșitul meu, o hidrocen-
trală, Poem de însurat, O moarte liberă de con-
tract, Balamaua Pământului, Dreptul la caran-
tină, Soarele de apă. Dar, mai ales, Biblioteca
din Parla, la care vom reveni. Sigur, dacă toate
titlurile ar fi de aceeași natură, omogenitatea în
excepționalitate ar deservi efectul lor. Se disting
însă între destul de multe aproape contabile.
Trebuie să ne referim și la precedentul vo-
lum pentru a încerca să identificăm fondul
comun. Am auzit comentarii referitoare la
acesta care, fără a ofensa, mi s-au părut amato-
ristice. Poemele fiind citite din afara literaturii.
Termenii ecleziastici nu sunt nici pe departe
o pledoarie pentru lecturi biblice, nici predici
poetice din amvon (deși sunt, într-o anume
măsură, și asta). Ci, cum spuneam în croni-
ca respectivă, descoperirea valențelor poetice
intrinseci ale lexicului ecleziastic. Tematizarea
poetică a acestuia și, totodată, poetizarea me-
sajului creștin la nivel biblic. Respectând, poate
nu sută la sută conștient definiția lui Nichita
Stănescu: Poetul nu e creator de poezie. El este
moașă de poezie. El ajută poezia să vină din
sfera ei în lumea noastră... Mă rog, citatul nu
e tocmai exact, dar asta e ideea. Poetul Eugen
Barz joacă, față de mesajul cristic, oarecum ro-
lul pe care poetul generic îl joacă, apud Nichita
Stănescu, față de poezie ca entitate esențială. În
ultimă instanță, lectura convențională a multor
cititori exteriori literaturii își recuperează, în
plan poetic, sensul perceput de ei.
De ce am recurs la acest remember autore-
ferențial, în cronica de întâmpinare la un alt
și ulterior volum? Tocmai pentru a încerca să
vedem, împreună, cititor asumat și cititor ge-
neric, în ce măsură sensul volumului de debut
funcționează și aici. În ce măsură mesajul ultim
al lui Eugen Barz e același. Eliberat de limbajul
profilat al primului volum.
„Să nu-ți faci literă cioplită, nici în cer, nici
pe pământ” (Palatul Gutenberg, p. 17). Imagine
poetică independentă, în valoare absolută, de
textele biblice, la urma urmei comună unui
poet mirean. Sau, mă rog, laic. Dar la părintele
Barz are valoare de trimitere. „Dar nu am lăsat
niciodată căldările tâmplelor / să asculte mu-
zica femeii lui Lot” (Mea culpa, p. 43) - ace-
lași comentariu. „Ucenicesc cu Petru / mersul
pe ape / fără costum de scafandru” (Ucenicie, p.
62) - idem. Și, poate, altele. Dar esețialul e că
permanența mesajului, substanța comună am-
belor volume, e limpede în subtext. Deși forma
e laică.
Revenim la poemul Biblioteca din Parla (p.
31). Șim că Parla e localitatea apropiată de
Madrid unde slujește părintele Barz. Aici el te-
matizează poetic un gest propriu, ca animator
cultural. Aici a întemeiat, din donații, unele din
țară, o bibliotecă românească. Pentru enoriașii
Sandro Bracchitta	Deschide-te și ține-mă (2001)
carborundum, ac rece 144 x 100 cm
săi, dar mai ales pentru toți românii din zona
Madrid. Care, dacă sunt acolo 37 de preoți, tre-
buie să se numere cu zecile de mii. Nu discutăm
semnificația gestului într-o cronică de întâmpi-
nare și, mai ales, nu ne erijăm în agenție de PR
a poetului. Ne-am dinamita exercițiul de lectu-
ră. Dar, ca cititor avizat, poemul trebuia expli-
citat. Mai mult, titlul are o rezonanță muzica-
lă. Trimite la Mânăstirea din Parma. Legătura
dintre mânăstire și bibliotecă a făcut-o, pentru
totdeauna, Umberto Eco. Și, păstrând propor-
țiile, Radu Țuculescu, în romanul Umbra penei
de gâscă.
Ilustrația grafică a maestrului Vlad Ciobanu
ar fi meritat mai mult decât cele 2-3 rânduri pe
care spațiul ni le permite. Bref, volumul ar pu-
tea fi citit și ca o expoziție de grafică, ilustrată
cu poeme. O simbioză de efect.
În fine, socotim acest al doilea volum, din-
colo de demersul interpretativ pe care l-am
încercat, ca mult mai consistent decât primul.
Cumva un debut real. Ceea ce ne creează cu atât
mai mult o stare de așteptare.
■
Sandro Bracchitta	Castron și semințe (2015), corodare directă, carborundum, ac rece, 16,5 x 44,5 cm
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
7
comentarii
„Porcăiala generală”
■ Marin lancu
Dumitru Augustin Doman
Zbateri facile, strădanii futile
Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2017
După mai bine de trei decenii de la debu-
tul său editorial (Povestiri cu contrapunct,
Editura Albatros, 1985), Dumitru Augustin
Doman reușește să se înscrie printre scriitorii con-
sacrați în proza scurtă românească postdecembris-
tă, și-i numim aici, printre mulți alții, pe Răzvan
Petrescu, Radu Paraschivescu, Florin Lăzărescu,
Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu sau Radu
Pavel Gheo, prozatori îndrăzneți și surprinzător de
maturi și abili, în bună descendență caragialeană
prin inteligența lucidă și descripția uimitor de pre-
cisă și halucinantă în detalii, gesturi și reflexe atât
de tipice lumii descrise. Cu subiecte preluate din
realitatea cotidiană actuală, cele nu mai puțin de
patruzeci și nouă de proze scurte din recentul său
volum surprind, în tot nefirescul ei absurd, imagi-
nea prăpăstioasă a societății de azi și a slăbiciunilor
acesteia, într-un acord subtil cu tabloul general de
universală descompunere, cu întâmplări și perso-
naje de toate tipurile, băieți de bani gata, mișunând
prin baruri sau prin desișul suspect al afacerilor.
Complementare tematic și asemănătoare prin
modalitatea de organizare a materiei epice, poves-
tirile din acest volum atrag atenția prin felul în care,
preocupat de atmosferă, autorul face portrete, fixea-
ză situații și comportamente. Rezoneur „ingenuu”
al lumii, în direcția reportericească, a notării exacte
a faptului diurn, plus o cunoaștere excepțională a
mentalității și vorbirii curente, Doman merge în-
spre descoperirea vieții în întreaga sa complexitate,
lăsând să i se întrezărească precaritatea, deriziunea
unei fade normalități, meschinăria și oportunismul,
naivitatea sau chiar prostia, în general, toate notele
ei false și zgrunțuroase. Unui asemenea spațiu de-
valorizat, prozatorul îi asociază inteligent un produs
uman simbolic pe măsură, creaturi perverse acu-
zând la tot pasul cele mai ciudate „traume”, speci-
fice mai degrabă vieții de ospiciu, cu istorii și com-
portamente bizare, în măsură să stârnească, vorba
lui Nichita Stănescu, un fel de râsu’-plânsu’: cei trei
chiriași care își duc traiul în modesta Casă Geta,
scriitorul de ospătărițe din barul de lux al cartieru-
lui, rotofeiul deputat Timotei Scăraru, fata roșcată
din vitrina librăriei din centrul orașului, directoarea
școlii gimnaziale din Delureni Vale, brunetele fo-
coase și planturoase, Florin Pietrean, „un copil acolo
de optesprezece ani și jumătate”, amator de alergări
de întreținere, cei doi îndrăgostiți de pe plaja pus-
tie Tuzla, Mirel „cel mușchiulos ca un dinozaur”
și Mirela „cea înaltă și suplă ca o magnolie”, „cetă-
țeanul european Jan Porojan, europarlamentar de
meserie”, Dorel și scumpa lui soție, Delia, „purtătoa-
rea de cuvânt a poliției județene”, senatorul Marin
Tudosescu, divorțat de Camelia cea blondă platina-
tă, „cea de-a patra lui nevastă”, dimpreună cu toate
celelate diverse imagini simbolice ale noii societăți
postrevoluționare, ușor descifrabile, în ansamblu, în
poveștile despre coana Ilinca, ajunsă o tânără și fru-
moasa preoteasă, despre chirurgul melancolic Iulian
Fometescu sau despre cei trei scriitori ratați, George
Trifon, Petru Simion și Silviu Avraam, care „își beau
spre prânz cafeaua, coniacul, vodca și ce-or mai bea
ei” în semiîntunericul tavernei Tosca din „buricul
orașului, într-un subsol al Prefecturii”.
Totul se construiește prin aglutinare, printr-un
sistem de percepție încărcat de afectivitate și repul-
sie, la un loc, autorul propunându-și să rețină, fără
false pudori, doar elementul caricatural concentrat
în candoarea gesturilor și a reflexelor acelorași fi-
guri ale banalului și ale insignifiantului, personaje
mistuite de boli morale sau de obsesia îmbogățirii
și a obținerii unor noi identități sociale. Iată atât de
actuala poveste a celor 31 de pensionari-pușcăriași,
„patroni de presă, primari, președinți de consilii ju-
dețene, miniștri, senatori și deputați”, în frunte cu
patronul milonar Cristian Porcea, supuși de gardi-
anul Pompilică Bulău jr. la un foarte sever program
de documentare și de redactare a unor lucrări știin-
țifice în vederea reducerii perioadei de încarcerare
(Celula de scris și de procreat). Metafora obsedantă
care definește, în cele din urmă, comportamentul
traumatic al unora dintre personajele supuse abuziv
cerințelor care ucid vitalitatea și încrederea în sine
a individului o putem descoperi și în relatarea an-
xioasă a profesorului Mihai Dijmărescu, „decan al
Facultății de Drept al Universității de Stat din oraș”.
Obligat, din „binecuvântate motive de ordin pecu-
niar”, să accepte să predea și la universitatea parti-
culară „Alexandru Sahia”, profesorul cade, implicit,
captiv cerințelor impuse la nivelul facultății parti-
culare în sistemul de promovare a unor studenți cu
un statut privilegiat.
Paradoxal, personajele textelor lui Dumitru
Augustin Doman acceptă în tăcere robotizarea și
descompunerea morală. În această postură, plasa-
tă undeva la limita dintre real și ficțional, acestea
exprimă condiția ontologică a individului în rela-
ție cu imaginea unei lumi în agonie, unde până și
erosul devine unul maladiv, o patimă stearpă, cu
iubiri inconsistente, false și, în final, distrugătoare.
În condițiile în care alienarea devine aici apăsător
de dominantă, aproape totală, asemenea situației
„moftangiilor” lui Caragiale, orice încercare de evi-
tare a teribilelor stări de rătăcire sufletească devine
inutilă (Melancolia chirurgului). Nu lipsește din
povestirile prezentului volum nici tema culpei mo-
rale și a maculării conștiinței printr-un fel de com-
promis cu puterea. Cum prozatorul își extinde cu
dezinvoltură zona investigațiilor în spațiul politic,
imaginea parodică a metehnelor noii societăți este
ușor descifrabilă în texte precum Mielul negru cu
șase picioare, Aventuri de-o noapte, Pastorul cel bun,
Principii și rahat sau în Denunț de Ignat, unde, în-
tr-o alunecare subtilă spre comic și exasperare, Gigi
Comănescu, „deputat în Parlamentul României și
președinte al Organizației Județene X a partidului
Y”, mimează cameleonic, în postura sa de denunță-
tor, cinstea și ipocrizia, pentru a înșela, în acest fel,
vigilența celor din jur și de a se izola într-un simu-
lacru de corectitudine. În definitiv, prin asemenea
pagini de umor, uneori amar, cu finaluri surprin-
zătoare, în genul textelor de umor englezesc, pe cât
de scurte, pe atât de pline de semnificații, cartea lui
Dumitru Augustin Doman se înfățișează sub forma
unui mozaic de întâmplări și personaje cuprinse de
ambiții personale duse până la anihilarea propri-
ilor identități, cu maniaci în ale îmbogățirii la tot
pasul și prin toate felurile, plictisitori și egoiști la
culme, simboluri caricaturale ale unor grave slăbi-
ciuni umane. Este suficient să cităm, în acest sens,
povestiri, cu adevărat admirabile, precum Primarul
imobiliar, Bucurie, vești bune, lapte și miere, Nașul
și, cu deosebire, O oaie pentru sufletul meu, al că-
rei personaj, chestorul Pop Grămadă, șeful Poliției
județene, „autoinvitat la ferma de oi din satul de
sub munte a ciobanului Ion Ăl Mare și Bun”, este
însoțit de „Ilie Pelican, președintele Judecătoriei,
plus amanta blondă și șoferul, prim-procurorul
Parchetului local, Teodosie Teodosie cu o verișoa-
ră”, toți, impresionant de adevărați și relevanți prin
tupeul și tenacitatea de a profita de alții.
Lesne de văzut, vechile teme cunosc la Dumitru
Augustin Doman noi variațiuni, modulații ale unei
anume îndemânări a autorului de a privi spre vasta
scenă a lumii. Se creează, astfel, un puzzle de întâm-
plări sau momente ce ar putea da impresia de multă
viață, cu medii și personaje de o mare diversitate,
unele simpatice, de ți se lipesc de suflet, după expre-
sia cuiva, sau altele mai puțin agreabile, de o mare
labilitate, perverse, incomode și periculoase prin
ambiția de a se situa dincolo de justiție. Întâlnim,
în schimb, și inși nefericiți, victime sigure ale unor
destine implacabile, dominate de orgolii vane, ca-
zuri de iubiri vinovate la adultere, cu conflicte sau
suspecte alianțe familiale, susținute în general în
tușe de grotesc și absurd neokafkian. Tot mai stă-
pân pe poveste, surâzător, degajat și dezinvolt, calm
și fără încrâncenări inutile, alteori malițios și dul-
ce-ironic, Dumitru Augustin Doman are ceva din
bonomia funciară a lui Ion Băieșu sau a clujeanului
Cornel Udrea, umorul și ironia, de-abia percepti-
bile, contribuind din plin la întreținerea spiritului
de observație, a virtuților de povestitor și, deopo-
trivă, de moralist. Venit în literatură dinspre jurna-
lism, autorul are un stil ce dezvăluie vocația satirică
și pamfletară nu numai la nivelul limbajului, de o
oralitate autentică, ci și la nivelul construcției ti-
pologiilor comice, în interiorizarea personajelor.
Prin toate acestea, fiecare șir de notații organizate
sub forma unor flashuri incitante comportă o des-
chidere firească spre un fel de spectacol al măștilor
adus adeseori chiar la o viziune carnavalescă asupra
lumii. Într-adevăr, dincolo de încadrările, foarte re-
lative, într-o anumită formulă epică, povestirile din
Zbateri facile, strădanii futile atrag atenția asupra
capacității de concentrare a expresiei, elemente-
le proprii unei asemenea lumi devenind surpriza,
ineditul, dacă nu, pe alocuri, servite în doze mici,
apetitul confesiv și plăcerea comentariului caustic.
Subsumată unei motivații prioritar etice, proza
lui Dumitru Augustin Doman se revendică de la
o anume poetică a istoriei postrevoluționare, cu o
proză dominată de personaje aflate sub influența
politicii intereselor mărunte, într-o bună vecină-
tate cu obtuzitatea politică a altor prezențe puse în
mișcare în vremuri mai vechi de așa-numita pro-
ză a obsedantului deceniu, cu inși la fel de bizari și
bântuiți de aceleași planuri și idei tenebroase, întă-
rind ideea că justiția nu încetează să fie și astăzi o
pârghie în mâinile puterii politice, din care autorul
evadează prin umor și ironie. Un fel de „cartea râ-
sului”, cu adevărat delectabilă, cu povestiri aseme-
nea unor pilule satirice construite pe un „fond epic”
restrâns la maximum de concentrare, volumul
Zbateri facile, strădanii futile rămâne un bun prilej
pentru confruntarea unor mentalități proprii aces-
tei perioade atât de vii a României de azi, cu perso-
naje implicate în cele mai necurate jocuri de culise,
cărora acum am putea doar să le transmitem salutul
insului „conducător de roabă” din schița Polițistul
complice: „Tu-le muma-n cur de burgheji și de hoți
cu banii lor europeni!.”
■
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
Despre nașterea operei
■ Dumitru Velea
Lucian Avramescu
Despre singurătate
A.M. Press, 2018
Mulți scriitori, grație culturii, scriu bine,
ba chiar foarte bine, dar puțini sunt cei
care scriu cu propriul sânge - și căr-
țile acestora rămân. Reverberează din generații
în generații, fiindcă este atinsă subiectivitatea
din cele mai adânci zone ale sufletului, trans-
subiective, în termenii esteticii, care se revarsă
în obiectivitate și se constituie în obiectualitate.
Este dat ca o parte din scriitorii noștri, datorită
vremurilor și harului lor, să-și înmoaie penița în
propriul sânge și să scrie ca și cum ar fi o decla-
rație mântuitoare pentru sine și, totodată, a ope-
rei ce se desprinde pentru sine. Dintre semnele
acestei prezențe să numim caracterul mărturi-
sitor, uneori insuportabil de îndurător, și larga
desfășurare și înaintare în Sine, pe treptele iubi-
rii, ce pune laolaltă ceea ce în lumea certitudinii
sensibile întâlnim desfăcut și nelegat.
Lucian Avramescu, printr-o intuiție origi-
nară și cădere în mrejele ei, se așază sub aceste
semne prin scrierea Despre singurătate (A.M.
Press, 2018). Scriere numită de el roman, dar
care este mai puțin și totodată mai mult decât un
roman, nesfiindu-mă să o numesc cu o vorbă a
lui Gogol, poemă. Aceasta, datorită caracterului
de mărturisire, al desfășurării aparent subiective
prin cotloanele sufletului - într-o lume și timp
ce par a-l fi uitat -, o expunere infinitezimală de
nuanțe a traseelor: biografice, indiferent de cât
Sandro Bracchitta
Alunecare în interior (2016), corodare directă, carborundum, ac rece, 30 x 32 cm
sunt de dureroase și tragice sau, mai rar, de ac-
ceptat și plăcute; și spirituale, de aducere în lu-
mină a procesului de naștere a unei opere. Iar ca
un corolar al acestora, se adaugă o împletire poe-
matică, grație căreia strălucesc „povestioare” ale
multor destine umane, întâmplări și peripeții cu
iz moral, și, ceea ce este important, creșterea și
înălțarea prin iubire a lujerului înfloritor al unei
opere - povestea de dragoste dintre personaje-
le Scriitorul și Doctorița. Dintr-o simplă coastă
s-a născut și continuă să se nască Eva, pare a ne
spune Avramescu. Căci tot ce atinge prozatorul
se încarcă de polenul erotic al unei flori ce până
la amurg se închide și devine fruct și miere în
mâinile și facerile poetului!
Pentru ambele trasee autorul se retrage, ca o
necesitate, în zona singurătății creatoare și ex-
plorează multiple și diverse forme de singurăta-
te, tot mai înmulțite la trecerea dintre milenii,
începând de la a fi singur și până la a fi singur
în mulțime, cum în urmă cu ceva timp arătase
și dezbătuse Herbert Marcuse, în Omul unidi-
mensional. Dar cea mai importantă dintre aces-
tea este cea asemănătoare cu a Marelui Creator.
Starea întâie, de ivire a creației, presupune o grea
și sfâșietoare singurătate, sinonimă cu marea tă-
cere, cu nedefinita uitare. Valabil și în ordinea de
sus, divină, mitică -, și în ordinea de jos, a cre-
ației, a omului ce se definește prin actul creator,
secund dar purtător al esenței și faptei divine.
Altfel și simplu spus, din singurătatea creato-
rului se naște creația; din singurătatea absolută a
lui Dumnezeu a curs și s-a manifestat lumea, cu
Lucian
Avramescu
DESPRE
SINGURĂTATE
* H	Wlfl
cele două principii, masculin și feminin, și mai
departe starea de creație, cu intrinseca iubire. O
despărțire și o cădere a lumii manifestate, o alu-
necare în uitare s-au petrecut, spun cărțile vechi,
miturile, și omul o presimte și o gândește conti-
nuu. Spre aceste stări de început și primordiale,
prin succesive „dezveliri” din lumea manifestată,
el se îndreaptă, ca o întoarcere, recuperatoare și
mântuitoare, spre divinitate.
În vorbele lui Platon, pentru o anume pregă-
tire în interpretarea acestei scrieri a lui Lucian
Avramescu, omul caută să se întoarcă spre re-
giunea unde cândva trăia laolaltă cu zeii și în
contemplarea directă a „ideilor”. Însă pentru
această întoarcere, filosoful a propus ca temei și
șansă, în dimensiune mitică, termenul de anăm-
nesis, de reamintire. Fără să facem excursul prin
Dialogurile sale (Menon sau Phaidon), privind
sensurile acestui cuvânt, să preluăm concluziile
lui Anton Dumitriu, unde „anămnesis ar desem-
na, astfel nu o reamintire, în sensul obișnuit al
cuvântului (aceasta este în afară de orice discu-
ție), ci o revenire la o stare reală dintr-o stare po-
tențială, printr-o realizare a acestei potențialități,
a unei cunoașteri fără memorie și fără amintire,
o cunoaștere aflată mereu în act.” Și mai depar-
te, alătură funcția acesteia de cea a cuvântului
aletheia de accedere la adevăr, ambele opunân-
du-se uitării, lui Lethe (Anton Dumitriu, Eseuri,
Ed. Eminescu, Buc., 1986, p. 444-454). Dar pen-
tru o luminare mai bună, să aducem și cuvintele
lui Hegel: „Într-un anume sens, termenul de re-
amintire este nepotrivit, și anume în sensul că el
ar indica reproducerea unei reprezentări pe care
deja am avut-o altădată. Dar reamintirea are și
alt sens, sens pe care ni-l dezvăluie etimologia,
anume: sensul de a se interioriza, de a intra în
sine; acesta este sensul adânc al cuvântului.” Și el
consideră că prin acest termen se accede la con-
cept, „cunoașterea generalului” nefiind altceva
„decât o reamintire, o intrare în sine.” (Hegel,
Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. I, trad. D. D.
Roșca, Ed. Academiei RPR, 1963, p. 489, s.n.).
Sau în limba noastră, aceasta a găsit de cuviință
să folosească două vorbe, amintire și reamintire,
care se așază tot atât de bine pe aceste sensuri.
Scrierea Despre singurătate a lui Lucian
Avramescu, pusă în lumina acestor idei, poate
să înceapă să spună ceea ce nu spune, sau spune
O
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
o
prea direct în concretețea artistică. Autorul înce-
pe să scrie un roman despre singurătate, dar așa
cum îi spune soția, nimic din ceea ce scrie nu
va putea fi despărțit de viața sa și a celor din jur.
Singurătatea pare că înseamnă retragerea în sine
cu lumea proprie, și mai mult, cu lumea în ge-
nere, trecută, prezentă și pe cale de a se naște. Și
pentru a fi mai cuprinzător, autorul se instituie
ca personaj, Lucian Avramescu, și se proiectează
ca personaj creator, Scriitorul.
Primul se mișcă pe traseul biografic și auto-
biografic, al amintirilor, plin de întâmplări și si-
tuații, de oameni și destine, o plasă cu noduri și
ochiuri ce se leagă în social, politic și ideologic,
și se dezleagă dincolo de acestea, în omenesc,
morală și credință. Ele sunt ca un șir de mărgele
înșirate firesc, cronologic, și alandala, dar bine
atrase după idei, pe un fir al vieții și determină-
rilor istorice, care relevă în jocurile și tâlcurile
lor un traseu de încercări și treceri ale omului
Lucian Avramescu în ipostază de copil și ado-
lescent - ca elev; de matur - ca student, ziarist și
poet, și de ajuns la vârsta reflexivității, când toate
se întorc în sine ca amintire și reamintire întru
cunoaștere, adică de locuire în preajma adevăru-
lui. Este momentul când începe scrierea Despre
singurătate. Traseul acesta este marcat de zbateri
într-un timp cu „timpi săriți”, cum ar fi zis ma-
rele Will, răsuciți pe deasupra omului, răsuciți
a moarte peste creștetul celor care munceau și
constituiau o familie cu frica lui Dumnezeu și
cu credința statornică în ideea de neam și bună
conviețuire în lume cu tot ce aparține creației de
sus. Amintirile lui Lucian Avramescu, autor sau
personaj nu mai contează, se întind înapoi prin
bunici până în zilele de încercare și jertfă ale răz-
boiului pentru reîntregirea neamului, de facere a
unei case impunătoare și apoi, prin părinții alu-
necați sub vremi, de pierderea casei prin nați-
onalizare, prin disperarea și sinuciderea tatălui,
prin viața mamei care îndură toate privațiunile,
prin moartea ei, prin cele ale fiului ce trebuie
să se ridice și să îndure faptul de a nu fi avut o
„origine sănătoasă”, școlile și pătrunderea sa în
lumea ziaristicii și a scriitorilor, până la, odată
cu schimbarea timpilor, să facă primul ziar al
acestei schimbări, Tineretul liber, să-și recupere-
ze casa, dar să se retragă în alergătura unei agen-
ții de știri, mâhnit de toate cele răsturnate peste
idealurile ce răsăriseră pentru o clipă. Să-și vadă
părinții morți și neamul aproape stins, prietenii
preschimbați și urlând în rând cu lupii, cum ar fi
zis același Hegel, artiștii și scriitorii, unii dispă-
ruți dar răscumpărați de arta lor, alții dispăruți
în meandrele mediocrității și puterii - pe deasu-
pra și creația Bunului Dumnezeu aflându-se în
zile vitrege. Fiecare întâmplare sau peripeție este
adusă în memorie de cărăușile amintiri cu tâlcul
ei, Lucian Avramescu așezând compensativ câte
un bandaj poetic pe orice rană. Abia acum se
vede că „poetul iubirii”, cum i s-a spus, poartă
cu el nenumărate răni, și că tocmai din acestea,
ca un proces de cicatrizare și vindecare se ridica
poezia sa. Iar direct, din această scriere despre
singurătate apare o operă care încearcă să spună
ceea ce nu s-a spus: determinarea și nașterea ei -
și a creației sale - printr-o dăruire poematică și o
iubire pe trepte transfiguratoare spre ceea ce am
numi ziua dintâi și unică a acesteia.
Al doilea personaj, care de fapt îl determină
pe primul „să alerge” pe traseul biografic și auto-
biografic, al amintirilor, este proiectatul Scriitor,
care scrie și cu care se scrie povestea de dragoste.
Sandro Bracchitta	Semințe și casă I (2016)
corodare directă, carborundum, ac rece, 79 x 59 cm
Și anume: căutarea integralității și a contopirii
prin iubire a celor două principii, masculin și
feminin, fără rest dar cu urmași, și totodată a
dăruirii întru împlinirea creației. „Personajul
meu, pe care o să-l numesc Scriitorul, fiindcă de
angoasele lui mă voi ocupa, așa cum n-o să ne-
glijez lungile lui fericiri, abuzul de sentimente,
nesăturarea lui de a iubi - explică autorul -, vă
va povesti în continuare ce-i cu el și, adesea, cu
noi.” Traseul lui începe cu uitarea a toate și tot.
Cu uitarea, cu căderea în uitare se marchează
de fapt indistinctul inițial și, în același timp, con-
tinua anularea a evenimențialului cotidian; este
punctul de întâlnire al celor două determinante,
al strângerii lor într-un loc, în ceea ce mitologiile
și religiile au numit somnul cel greu, apele uitării,
grecii Lethe, iar noi în basme Valea Plângerii. Mai
mult, și în cunoaștere, orice determinație începe
cu negația proprie; și psihologiile încep și se zbat
să aducă la suprafața conștientului, din uitare,
conținuturi și imagini ambivalente din straturile
adânci, nebănuite și abisale, chiar transubiective
pentru individ, ale inconștientului colectiv. De la
descântece la vrăjirea șarpelui, de la acestea la
bocetele oltenești unde celui ajuns în „marea tre-
cere” i se dau sfaturi pentru el și mesaje pentru
cei aflați în lumea de dincolo cu mult mai reală
decât cea din „clipa cea repede”, în fine, de aici
la rostirile tibetene de la capătul „adormitului”,
și până la somnul cel greu din Geneză - fiindcă
am zis de el - unde Adam este coborât într-un
astfel de somn pentru a i se smulge o coastă și a
i se face prea frumoasa și unica Evă, pereche și
viață, cum lasă numele să înțelegem. Și toate as-
tea se petrec într-o mare taină, tăcere și uitare de
sine, într-o divină singurătate. Intuiția creatoare
a lui Lucian Avramescu aici își găsește locul de
origine și punctul de sprijin. Vrând să scrie un
roman despre singurătate se întâmplă ca tocmai
cuprins de singurătate, ca adevărat creator, că-
zut în somnul cel greu, în nedefinita și inițiala
uitare, necesară unei geneze, să se ipostazieze cu
uitare și suflet cu tot într-un creator purtător și
generator de operă. Acesta este Scriitorul, care
este smuls și readus din uitare la o nouă viață,
prin iubire, de o aceeași ipostaziată și unică fe-
meie iubitoare, Evă, dătătoare de viață, numită
aici, cu vorba plină de sens, Doctoriță. Procesul
de ieșire din uitare se petrece prin anamnesis.
„Ce îți amintești?” îl întreabă Doctorița, aproape
implorându-l, pe Scriitorul pacient. „Deasupra
mea, spune el, țâțele ei, care erau tinere, legănau
clopote mici ale unei rugăminți.” Și, treptat-trep-
tat, după o lună de zile în spital, prin efortul și
aparițiile ei misterios erotice, este scos din uita-
re. Are loc și ceea ce în psihanaliză se cheamă
transfer. Traseul nu mai este prin lumea exteri-
oară, a certitudinii sensibile, ci se adâncește în
Sine, în acea experiență depozitată și uitată, care
treptat depășește subiectivitatea celor doi, și se
înaintează printre și în unitatea celor două prin-
cipii masculin și feminin. Acum se înțelege că nu
este vorba de amintiri, ci de reamintiri, că sensul
procesului de anamnesis este cel de care s-a pre-
valat în explicații Anton Dumitriu, acela de „o
revenire la o stare reală dintr-o stare potențială”,
sau și mai limpede, după spusa lui Hegel, „de a
se interioriza, de a intra în sine”, cu precizarea:
„acesta este sensul adânc al cuvântului” - și pen-
tru amândoi gânditori, de accedere la concept
și adevăr. De aceea nu trebuie scăpat din vede-
re nici recursul mitic al lui Socrate de a moșii și
scoate la lumină adevărul. Nici practica medica-
lă modernă de executare a anamnezei asupra pa-
cientului. Lucian Avramescu descrie acest pro-
ces de interiorizare pe întinse și răsucite spații
în raportul dintre Scriitorul pacient și Doctorița
salvatoare. Însă după un timp, ca transferul să
fie complet și interiorizarea să atingă zone abi-
sale, de dincolo de subiectivitatea lor, raportul
se inversează, Scriitorul trebuie să lupte și să-
și salveze iubita, pe Doctorița ajunsă pacient,
prinsă de cea mai necruțătoare boală, de cancer.
Interiorizarea avansează. Lupta se dă în adâncu-
rile Sinelui, se refuză deci spitalul, se caută rein-
trarea în ordinea cea mare a lumii și revenirea la
legăturile prime, religioase. Lumina cade pe ex-
periența întâlnirii cu un călugăr clarvăzător care
o aduce să vadă calea pe care energiile se pun în
ordine, pe care făptura umană își recuperează le-
găturile prime cu creația și sine. Și cu Creatorul.
Aici nimic nu mai respectă măsurile din lumea
certitudinii sensibile. Sau le respectă, depășin-
du-le. Scriitorul este numit de ea Urs, iar ea de
el, Vrabie. Sufletul în care el este cuprins. Realul
se surpă în magic și simbolic. Undeva se între-
vede „perechea originară”, în primordialități.
Imaginile nu mai sunt, ca pe primul traseu, plas-
ticizante, ci revelatorii, ca să zicem în cuvintele
lui Blaga. Se ajunge acolo unde simbolurile sunt
ambivalente. Ca de pildă în analogia celor doi,
din casa părăsită, și a celor două păsări de noap-
te, ciufi, înrudiți cu pasărea Minervei, a reflexiei
și a adevărului. Semnul morții se preschimbă în
al vieții, ciufii își cresc puii, Doctorița își simte
copilul zbătându-se. Anamnesis a condus, ca și
aletheia, spre adevăr. Și sub semnul majestos al
Erosului.
Astfel acest al doilea traseu proiectat devine
adevărul poveștii de dragoste și iubire, real și de-
terminant pentru primul, care rămâne doar ma-
teria primă, iar personajul Lucian Avramescu se
topește în personajul Scriitorul. Și peste amân-
două trasee se întinde un suflu poetic, al auto-
rului Lucian Avramescu, care le leagă și le învie
ca-n zorii unei dimineți apărute de dincolo de
fire!
■
10
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
memoria literară
Axul spiritual: tradiție-religie
(Bartolomeu Valeriu Anania)
■ Constantin Cubleșan
La reașezarea, printr-un act revoluționar, a
istoriei naționale în adevărurile sale ne-
trunchiate ideologic, într-un final de secol
douăzeci, Clujul avea nevoie acută de un spi-
rit puternic, director, menit a coagula în jurul
ideii de credință creștină toate forțele intelec-
tuale care au păstrat în ființialitatea lor lucrati-
vă, tradiția orașului cultural, prin definiție, din
totdeauna. N-a fost o întâmplare, așadar, că în
fruntea Bisericii Ortodoxe a fost întronizat aici,
ca arhiepiscop, Bartolomeu Valeriu Anania, un
eminent teolog și un real poet, de vocație reli-
gioasă profundă, de respectuoasă notorietate și
nu mai puțin de autentică autoritate. Era omul
potrivit la locul potrivit. Căci și pentru el, Agora
Transilvană a reprezentat cadrul propice în a-și
putea desăvârși opera de creator devotat spiritu-
lui și faptei creștine. Aici și-a definitivat diorto-
sirea integrală a Bibliei, fiind primul traducător
în versuri (la noi) a tuturor pasajelor poetice ale
Scripturii, dovedindu-se a fi un rafinat artizan
al limbii române, după model eminescian și ar-
ghezian, deopotrivă. În tot ce a gândit, angajat și
împlinit ca arhiereu se vede fibra vizionară a po-
etului. Un poet ce trebuie așezat firesc în paginile
istoriei noastre literare alături de iluștrii poeți re-
ligioși moderni: Blaga, Voiculescu, Arghezi etc.,
până la Ioan Alexandru sau Daniel Turcea.
A debutat cu versuri în revista Ortodoxia
(1935), făcându-și apoi prezența cu stihuri și
studii teologice în publicații de aceeași factu-
ră: Glasul Bisericii și Telegraful Român (Sibiu),
Mitropolia Olteniei (Craiova), Candela Moldovei
(Iași) ș.a. Așa încât, în 1942 când a intrat în mo-
nahism, la Mănăstirea Antim din București,
urcând apoi grabnic treptele ierarhice, fiind hi-
rotonit ierodiacon, în același an, la Mănăstirea
Polovraci, era deja un nume cunoscut ca scriitor
(în 1938 i se reprezentase, în cadrul Teatrului
Radiofonic, piesa Jocul fulgilor; în 1939 pe scena
Ligii Culturale, piesa La furcărie; în 1940, la sala
Studio a Teatrului Național, poemul dramatic
Dochia). După război, student la Medicina clu-
jeană, se află în fruntea mișcării protestatare stu-
dențești, drept pentru care este urmărit de Poliție
și, în cele din urmă (în 1958), condamnat la 25
ani de închisoare. Așa se explică și întârziatul său
debut editorial, în 1976, cu volumul de versuri,
Istorii agripine (Editura Cartea Românească) și
File de acatist (La Detroit, unde se afla deja cu
însărcinări misionare).
Istorii agripine e o colecție de 14 poeme în ma-
nieră esopică, niște fabule cu pronunțat caracter
moralizator, având substrat epic, anecdotic, în
buna manieră argheziană („În vechimea Romei
s-a-ntâmplat odată/ Frică-n cei puternici, răz-
meriță-n gloată./ Sărăcimea țării, snop de tru-
puri zvelte,/ La picioare-și puse scule și unelte,/
Nemaivrând să lucre pentru cei ce-n pene-și/
Înfoiau cerbicea, grași, puțini și leneși./ Fără doar
și poate, un astfel de joc/ Liniștea cetății o pu-
nea pe foc” etc. - Prefață). Mult mai interesant
este însă volumul File de acatist, alcătuit din două
ample poeme, construite în maniera canonică a
imnologiei religioase, primul, Iluminatul („Imn
și cronică și bocet”), închinat martirului național
Ioan Valahul, săvârșit în chinuri, la 12 mai 1662,
la Constantinopol, ca „mărturisitor al dreptei
credințe” creștine. Cel de al doilea, Luminătorul,
consacrat memoriei egumenului Avva Calinic,
episcop al Noului Severin, „săvârșit cu pace și-n
sărăcie la 11 aprilie 1868”, exaltat discurs enco-
miastic, având și el aceeași construcție acatisti-
că, urmând ca atare forma prozodică fixă a unei
specii incantatorii practicată liturgic. În aceeași
manieră, dă la iveală, în 1992, poemul „în stil
bizantin” (Ștefan Iloaie), Imn Eminescului, poem
de slavă închinat poetului național, structurat
simfonic, autorul practicând o polifonie a sono-
rităților versului ce urmează cadențe variate, si-
metrice, de o solemnitate gravă, maiestuoasă dar
și, deopotrivă, o mlădiere doinită a verbului ado-
rației, astfel încât ansamblul cânturilor (Starea
alternând cu Treapta) să exalte un profil meta-
forizat al celui ce este „luminată stemă-n vecia
unui neam”, având concentrarea definițiilor afo-
ristice: „Cuceritor de spații, ne dărui pe pământ/
Uimirea de-a cuprinde o lume-ntr-un cuvânt”
sau: „Menit ai fost să scaperi un verb de foc prin
oameni [...] Instanță-ți este vorba, condeiul tău,
toiag” ș.a.
În acatistul Iluminatul, se poate desluși, fără a
forța înțelesurile de sacralitate ale jertfitului Ioan
Valahul, și evocarea propriilor suferințe, ispășite
abuziv în temnițele comuniste, poemul dobân-
dind astfel calitățile unei parafraze în actualitate
a martiriului unui întreg popor aflat sub opresi-
unea cuceritorului: „Izbită, țara piere de năvălire
turcă./ Ostașii Semilunei te prind și mi te mână./
Ascuns în pulberi albe, serafic drum te urcă -/
Nepământean și slobod, cu stelele de mână:// bu-
cură-te rob al vieții pentru care lupți și sângeri/
bucură-te că din lanțuri cântă trâmbițe de îngeri/
bucură-te slăbiciune istovită-n Duhul Sfânt/ bu-
cură-te poticnire dintru care morți învie/ bucu-
ră-te voinicie!/ bucură-te neputința inimii de-a
fi ucisă/ bucură-te că vecia îți surâde-n temniți
scrisă/ bucură-te că te mângâi cu cei slobozi la-
olaltă/ bucură-te năzuire către viața cealaltă/
bucură-te vrere>naltă/ bucură-te că-ți tresaltă/
Duhu-n minte/ bucură-te mucenice noule Ioane
sfinte!”
Poezia laică - s-o numesc astfel - scrisă de
Valeriu Anania are în substratul ei de profunzi-
me o vibrantă și autentică emoție de mărturisi-
re religioasă, cum nu se află la prea mulți dintre
acei poeți pe care, de obicei, îi numim, religioși,
și a căror operă se caracterizează printr-o rosti-
re moralizator-didactică, ilustrativă, în registrul
tematic al mitologiei biblice. Volumul Geneze
(1981) este întru totul reprezentativ pentru liri-
ca meditativă („Poemul meu e-o toamnă cu aripi
călătoare.”), cu tentă filosofică, înduhovnicită,
viața de zi cu zi împlinindu-se, în melancolia sa,
sub spectrul luminii și dramatic în umbra morții.
E o poezie viguroasă totuși, cu deschidere, vizio-
nară în felul ei, în perspectivă de universalitate și
istoricitate, în sens arghezian, din când în când
poetul rostindu-și verbul ca pe-o profesiune de
credință: „E-atâta foame-n mine de-ntinderi și
durată,/ că mă strecor ca umbra în grota de-al-
tădată,/ adâncă și tăcută și vastă și severă/ ca un
ecou cu vocea rămasă-n altă eră [.] Spre dorul
meu de taină m-aș cățăra din unghii,/ dar stânca
nici cu-o iotă nu pot să mi-o înjunghii./ Alerg.
Asud. Și iată peretele de var/ ca vânătoarea scri-
să-n cărbuni și chinovar./ Ca peste-o carte veche,
uitată, plâng și gem;/ e-ntâia mea icoană cu-ntâ-
iul meu poem./ De mii de ori sub soare-ncercai
să mi-o-nfirip/ pân’ce-i aflai adâncul liturgicului
chip” (Umbra albă). E denunțată adesea o teamă
anume de înstrăinare a omului de sine, de însin-
gurare în veac neprielnic, contemplarea naturii
având substrat de falsă percepere apocaliptică
a realității existențiale: „Toate iernile sunt albe,/
dar aceasta/ e cea mai neagră din toate./ Atât a
nins peste cetate,/ că s-au astupat ușile,/ ferestre-
le,/ lucarnele,/ fumurile s-au înecat de-abușile,/
pe metereze au amuțit goarnele/ cu străjerii-n-
ghețați în muștiuce.// Cin’să fugă? Și-ncotro
s-apuce? [.] Marele frig/ e că-ntre oameni nu
mai sunt poteci./ Cui să-i deschizi? Către cine să
treci?/ Fiecare s-a ghemuit în sine./ La ora-n care
strig/ furnicilor le e cald și bine” (Marele viscol).
Cu volumul Anamneze (1984) Valeriu Anania
coboară meditația înspre facere, în sens biblic,
firește, poetizând ideile pure în contemplarea su-
fletului ca existență antepământeană, după filoso-
fia lui Platon („eu sunt memoria vecilor fecunzi”,
declamă într-un loc). Biograficul își are partea lui
tezistă în metaforizarea poetică a sentimentelor,
a asumării menirii creatoare („Miracolul e fap-
ta mea cea bună ”), dar deschiderea religioasă a
înțelesurilor ființări, a faptei, are forță și vigoare
mărturisitoare a clipei celei de apoi a judecății,
într-o viziune fabuloasă de prooroc: „Văzui când-
va un zvon de oseminte/ fierbând la fața negrelor
stihii./ Cum la-nviere numai se va ști./ Era o re-
vărsare de morminte/ și-un tremur viu și-un foc
de vărsături./ Se desfăceau pecețile uitării./ Din
fiarele uscatului și-a mării/ mâncații se-ntorceau
prin mii de guri.// Din răsărit, nevolnicele oase/
urcau încet spre cuca cea de sus/ și altele veneau
dinspre apus,/ întregi, ne-ntregi, pe jumătate
roase,/ și galbene și albe la un loc,/ cu semne-n
coaja doldora de carii,/ cu pârtia pe unde-au curs
ghețarii,/ cu ce-a rămas din trecerea prin foc” -
(Anamneză /Văzui cândva.../).
Ca în descântec, cu rezonanțe folclorice, sunt
evocate vârstele copilăriei și chipul idealizat al
mamei, în ciclul cu frumoase înclinații ludice,
Orele mamei, împletind rostirea în grai oltenesc
după rostuirea melodică a cânturilor specifice:
„- Nani, pui de cuculeană,/ somnul deie-ți gea-
nă-n geană,/ lasă-ți visul să se culce/ lângă dor de
maică dulce” (Cântec de leagăn). Poemele au gin-
gășie ivită din inocența și puritatea reîntoarcerii
în vârsta fragedei pruncii.
Reunită într-un masiv volum antologic,
Poeme (Prefață de Petru Poantă. Cronologie de
Ștefan Ioaie. Editura Polirom, Iași, 2010), crea-
ția lirică a lui Valeriu Anania atestă la superlativ
„ora euharistică a literaturii române”, după ex-
presia celui mai fidel exeget al operei acestuia,
Aurel Sasu, ilustrând una din fațetele multiple
ale cărturarului care a fost Înaltul, în rând cu
marile conștiințe, din toate vremurile, ale înal-
ților noștri ierarhi, poeți și făuritori de rostire
românească.
■
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
11
poezia
■ Mircea Ștefan
Între copilărie și inocență
uneori ne plânge cerul
discul solar imens cât o roată de car
rămas atârnat de vacanțe ca într-o veșnicie
e vremea când secunda se descompune în noi
printre clești șurubelnițe și alte unelte
până la putrefacție
eu te-am uitat iubire
aruncat la gunoi
între copilărie și inocență
marea e numai un câmp noroios
pe care se văd urme și coarne
pierdute de puii de capre
Psalm
ci lasă Doamne mânia de la mine
eu șoldul ei aș vrea să fur
să-i prind și umbra și mândria
credința să i-o prind
să fug
și de la tine cer și viață
și-acoperiș și soare sfânt
să iau odihna și voința
cu pâinea ce tăia-voi mâine
Lumină lină pe Feleac
am prins în seară o lumină lină
noi ne plimbăm neserioși prin parc
din Apuseni mai picură pe țigle
un zvon de ploaie
ochii tăi nu tac
cum aburiul zâmbet e sărutul
de-ar fi cu teamă te-aș minți cu drag
aici în mine
ca într-o odaie
ai locul
Doamnă inimă de mac
lângă singurătate luna se-ntretaie
cu foșnetul copacilor din vis
lumina lină licurici în aer
aruncă vaier
nu știu ce să fac
Hermeutici de cositor
de unde această întreagă tevatură
cuvinte inutile
poeților pierduți
isterizați
le cântă o zeiță în oglindă
dar hai
ne lăudăm cu aventuri o seară
te rog
nu mai raspunde azi la telefon
Medievală
când se aprinde focul
și opaițe
trec numai căpriori pe la oglinde
departe lăncierii au coifuri și au scut
păzesc prin închisori
cuminți
sunt locurile de vecie
ce se vând
când nimeni nu o vrea
dar orișicând
Așa s-a scris istoria
da
frigul a pătruns până la os
spre seară răsmerița ușor se destinde
norii mai sunt
un cer fără vise
numai sânge pe jos
la Universitate în colț
se spală cu apă fierbinte
da
frigul a pătruns
e zero absolut
se-nvârt doar electronii pe orbite
din ultimul pe listă
pe pagină în sus
noi l-am ales pe noul președinte
În dialog
arde candela-nserării
un surâs am adunat
de pe fața Antigonei
Doamne
moartea n-are sens
vin la ușă corbii zorii
îi aștept nici vorbă nu-i
arde candela-nserării
altă
vâslă am pierdut
Mașina de scris
mașina mea de scris este conectată la priză
de aproape o sută de ani
(ideea aceasta am furat-o de la unul
pe nume Marques)
am o problemă
însă
micile mele poeme
le scriu în caiet la mână tot de pe atunci
Clipă a risipirilor
ceasul meu are tendințe romantice
se joacă printre sentimentele mele
de dragoste
(nu e vorba ele au cam apus
dar am dat și eu în boala
poeților bătrâni
pentru poemele de dragoste)
- nu comentez mai mult -
ceasul meu s-a ascuns în atelierele lui Spinoza
nu am putere să întind mâna să îl ridic
a împietrit cu acele la orizont
și mă anunță intempestiv
că a atins temperatura la care
timpul se oprește în loc
Amintiri clujene
1.
vin cârtițele pe sub deal
pictate în argint de seară
cineva
te va înlocui cu un vas de cenușă
și-ntreaga moliciune a trupului va trece în cristal
nenăscute momente
doar clapele pianului într-o singurătate sângerie
să-ți cânte o sonată târzie a lunii
ocean de tristețe atâtea orizonturi
aerul negru sub unghii
coboară în mine de pe un vârf de deal
2.
jur împrejur sunt cărărui prin iarbă
pescari tăcuți își murmură în barbă
noi vom mai prinde și gușteri prin scaieți
a mai rămas pe undeva un clopot
din biserica din Văcărești
când Radu Gyr îl caută pe Cristul răstignit
într-o celulă goală
3.
se sângeră apusul prin porii din pereți
iubirea e o clipă dedusă din oglindă
tu înțelegi cum se ascunde unda-n alge verzi
în fierbințeala aspră de afară
tăcerea e de silex
scăpare nu-i
dansul e în scădere și noaptea înfioară
când simt cum cresc sub mâini sânii tăi mici
în fiecare vară
Nopțile și tăcerile scribului
bătrânul scrib e înțelept
nu minte
l-am lăsat să plece nepăzit
așa cum s-a zărit
părea dintr-o poveste
cu fruntea aplecată
el se sfințea sfințit
când m-am întors din mine pierdut ca într-un
zâmbet
mi-a spus așa
ei bine
bine
se sinucid copacii în pădure
suntem cu ei acolo zi de zi
printre liane culegând noi mure
când zgura trecerii ne va lovi
dar tu înveșmântată în cuvânt
ești minunata toamnă
vei deveni zeiță
el mi-a spus
dar trebuie să crezi că într-o zi
copacii din pădure
ne vor copleși
■
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
■ Victor Constantin Măruțoiu
vântul își pierde umbra	în tăcerea arborilor se cern cuvinte zăbovind pe băncile cu sidef
vântul își pierde umbra	ars din nisipul risipit de clepsidra miresmei
iubito	lemnul mai poartă însemnele cafelei
și timpul se cerne asemenea	precum o himeră a unui timp
atingerilor tale	în care negustorul așteaptă
mă arde	ceașca aburindă cu vise
iubito	a eternității
aroma viselor urmele pașilor tăi zămislesc păsări	roșu de somn
în frământările lutului din vechea vatră arzândă	am plecat să dezgrop
dospesc aripi și îngeri	umbra strămoșilor din pustă
iubito	roșul focului din vatră crestează
copacul apusului	ceruri de omăt între secunde dezlegate un timp al poeziei
mi-am trecut apele umerilor	îngeri cuprind cercul roșului din roșul viu al primei nopți arzânde
peste valurile arse ale șoaptelor din pământul dospit	talazurile nopții
în atingerile tale tărâm deșertat în privirea ta	talazurile nopții
alunecă	opace chemări ale renilor răniți
anii seculari	prin visele celor ce vânează
ai copacului de apus	în apusuri nordice
cafenea la balcic	departe tot mai departe îngerii pășesc
pictorului Nicolae Tonitza	urmele lor sunt poeme ale unui răsărit cu nisipuri și felinare
privirea ta mai poartă	în miez de râu solia răsfață băute izvoare
chemarea cafenelei din balcic	străine șoapte
din gura de sare
neclintite rădăcini ale pământului
în care vântul își doarme limanul
căuș al castanilor în floare
țărmul legendei
trupurile și-au lăsat mormintele
în urma lor
căutându-și sufletele
ascunse pe țărmul legendei
și nisipul nu mai are vlăstare
să-și cearnă durerea
precum un paradis
în care se numără strămoșii
la ceas de veghe
unchiului meu Petre, I.M.
dansează cu cerul
precum luna și-ar cerne vămile
într-o străvezie lumină arzândă
în care pasul tău
e trecerea dincolo de zile
ușile deschise transcriu suflete
dintr-o altă viață
în vântul cel de nord
purtând pe umerii săi călători
- îngeri veghetori -
cărări aștern
cuvintele tale spre cele ce sunt
ale celor vii
■
Sandro Bracchitta	Ploaia (2009), carborundum, ac rece, 100 x100 cm
parodia la tribună
Victor Constantin
Măruțoiu
Talazurile nopții
ispitele nopților,
ca niște săbii de lumină,
îmi bat la poarta viselor
pentru o deplină
și apropiată
călătorie
pe aripa unui inorog,
din care, odată și-odată
multă poezie
sau epigrame, mă rog,
voi aduce,
proaspete izvoare,
căi pe ce s-apuce
generațiile viitoare -
cuvintele străine
de poem, pe toate,
le voi lăsa în vise,
n-o să le-adun în carte!
■
Lucian Perța
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
13
	Robert Laszlo
Educație	Angelicus
(D)dumnezeu	Vine un Înger
E la școală.	(Oare care-i denumirea științifică a unui înger?)
Îi e dor de altceva	Cu Abecedarul în mână.
Dar totuși,	Ce prof depășit!
Când tu ai	Șușotesc dezamăgiți,
Profesia de (Î)învățător,	Drăcușorii.
Nu prea ai de ales,	
N-ai ce face,	Ce alfabet ar
Trebuie să duci	Putea să-mi lege
Chestia asta	Ăsta de limbă,
Până la capăt.	Cu ce plictiseală serafică
Sună clopoțelul	Vrea să-mi îmbârlige
De pauză,	Coada?
Un scâncet	Se lasă o liniște
(după dangătul ceva mai serios	Ca un sos
Al unui clopot	Peste o mâncare indigestă.
Ce n-a învățat că odihna	A intrat un înger în clasă,
E vâna	Ne tremură copitele,
Și vina	Creierul nostru deja,
Meșteșugului	A intrat în erecție.
Surd	
Ce toarnă în bronzuri,	
Tăcere)	Grădină
	Mă
Alpinist	Plimb prin grădină
	Ca un mântuitor convalescent,
Eu? (Eu...)	Un pas,
Urc	Un miracol.
Dar urcușul	Doi pași
E semnul setei,	Și
Umbra viscolului	Nu mai rămâne nimic.
Ce râde	Ce scrie pe tablă
În caniculare deziluzii.	Întreb,
	Ce-i cu grădina aceasta
	Pătată de umbra unor
Flori ireversibile?
Închid grijuliu
Lacrima acestor flori trădate
De pașii mei fără mireasmă și scop,
În freamătul unei regăsiri
Întârziate
Norul,
Crinul cerului
Își deschide petalele reci
Peste această întâmplare.
Way
Sulița -
Gândul ce nu a învățat
Să se supună.
Un orb
Care știe temeinic să critice
Toate culorile
Iar pe gura
Celui fără de cuvinte
Stau bariere de liniște.
Mă chinuiesc să fiu
Renăscutul din morțile altora
Și tăcerea mea
Se lipește de umbre
Și lumina,
Sugrumă-ntunericul
Cu chipul tău
Vag - luminos,
O tăcere masacrând
Explicația viselor viitoare.
■
Sandro Bracchitta
Semințe mici II (2015), corodare directă, carborundum, ac rece, 12 x 100 cm
«4
Criza
comentarii
analize
interviuri
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
14
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
proza
Moara dintre ape
■ Victor Tecar
La primărie era forfotă mare. Toți părtenii erau
de față, unii împreună cu familiile lor, se vedea
că așteptau de când ieșiră de la biserică.
— Multă sănătate. Pe dumneavoastră vă aștep-
tăm. Notarul se ridică de la masă și le întinde mâna.
Să începem, deci.
Se vedea că ei discutaseră și înainte. Totuși, Petrea
arătă cum stau lucrurile, ce s-au înțeles ei și cum.
Notarul se făcu numai ochi și urechi. Ședea pe sca-
un, cu coatele rezemate de tăblia mesei, cu palmele
împreunate sub bărbia ascuțită și întorcea capul când
spre părteni, când spre morari, zicând: „Da, voi sun-
teți cei care le dați moara în arendă și voi cei care o să
le dați anual două sute de mierțe cereale din vamă.”
La urmă, Petrea ridică din umeri, ca să-i arate
omului legii că el nu mai are nimic de spus. Notarul
își întoarse capul și se uită stăruitor la Aurel, aștep-
tând, după părerea Morăriței, „să-și caște gura”.
Văzând că bărbatul ei se „holba” mai tare la Petrea,
nu se mai putu stăpâni și spuse:
— Ba nu-i chiar așa, domnule notar! Nu știu ce
s-au înțeles dumnealor, dar cu noi așa o fost vorba:
că ne dau pădure, tot ce ne trebuie pentru iaz și de
transport o fost vorba. Apoi, de faptul că ne dau moa-
ra cu contract pe zece ani, n-au amintit nimic!...
Notarul își lăți gura până la urechi, apoi, lăsân-
du-se pe un cot, dădu din cap uitându-se pe rând la
părteni, până ce Morărița nu-i mai văzu decât vârful
nasului.
— Deci așa. Acum ce facem, scriem cum a fost
înțelegerea, ori ne lăsăm păgubași de moară?
— Scriem, ce mai la deal, la vale, vorba-i vorbă!
recunoscu Petrea.
Ceilalți aprobară pe tăcute. Bărbatul Mariței se
uită acum lung la notar. Nu se putea dumiri ce-l mai
reține să se apuce de scris.
— Dumneavoastră, i se adresă notarul lui Aurel,
aveți ceva de spus?
— Nu.
După această ultimă confruntare, notarul își luă
privirea de la ei. Se așează la masă și începu să bată
la mașină numind cu voce tare identitatea părților și
condițiile în care a fost stabilită arendarea morii.
„Încheiat azi., între părtenii morii din Vima pe
o parte și familia de morari Micle Aurel și soția lui
Veronica din Câțcău, județul Someș, de altă parte.
Deci, „Noi părtenii morii din Vima dăm în arendă
moara noastră de pe râul Lăpuș pe timp de zece ani
(10 ani), numiților Micle Aurel și Veronica, morari
de pe Someș, care se obligă să ne dea din vamă două
sute (200) mierțe de cereale anual. Totodată, arenda-
șii se obligă să repare iazul și toate stricăciunile morii
și să o pună în stare de funcționare.
Pentru reparația iazului, noi părtenii ne obligăm
să contribuim fiecare, după câte părți avem în moară,
cu material lemnos, mijloc de transport și brațe de
muncă.”
„Chiar așa” încuviință din cap Morărița. „Uite la
el ce om de omenie, parcă nu-ți vine a crede. Când
îl vezi ce holbat îi, ce cap țuguiat are și urechile acele
clăpăuge, parcă ar fi de purcel, Doamne iartă-mă! Și
gura aceea mare și nasul. Cu toate astea, ce suflet
bun are!”.
Și notarul își arăta un respect aparte pentru
Veronica. O apela numai cu „doamna” și din când în
când lega vorbă:
— Când oi veni la moară să-mi măcinați făină de
mămăligă, să nu mă vămuiți prea tare.
— Numai la semn, glumi Veronica.
Se știa că morile care nu aveau cântar, Morarul
făcea un semn cu cărbunele pe sac la nivelul grăun-
țelor, apoi luă vamă. După măcinat, făina trebuia să
crească în sac la semn, altfel oamenii erau nemulțu-
miți.
Cum termină de scris contractul, notarul ceru să
se înfățișeze părțile și martorii care așteptaseră în sală
și pe coridor. Toți se prezentară cu pălăriile în mână.
— Câți martori aveți?
— Doi.
— Ne mai trebuie unul. Clopotarule! Cheamă-l pe
badea Todor. Îi pe aici pe aproape. I-am auzit gura.
— Aici îs domn notăraș. Cu ce vă pot fi de folos?
— Șezi colea și ascultă. Deschide bine urechile, că
trebuie să dai cu bățul.
— Am mai auzit eu câte ceva și pe coridor.
Dumneata și popa Roman din Sălnița nu prea vor-
biți în șoaptă.
Notarul începu să citească cu voce, accentuând
acolo unde considera el că trebuie de ținut minte.
Când veni vorba de părți le arătă cu mâna.
— Înțeles-ai bade Todor?
— Înțeles dară.
— Acum, vă rog să semnați. Mai întâi părțile și pe
urmă martorii. Cine știe carte să iscălească, cine nu,
pune buricul degetului.
Spre rușinea ei, „doamna Morăriță” nu știa să-și
scrie numele și trebui să pună degetul, pe care dom-
nul notar îl unse cu cerneală din penița stiloului.
— Numai cu buricul? o întrebă el râzând.
— Numai.
— Bade Todor, ai lăsat o gheară ca de urs.
— Ce să fac? Trebuia să ne dați o foarfecă să ne
tăiem mai întâi unghiile.
— Treaba îi făcută, declară notarul. Să ne auzim
cu bine!
— Ba eu zic să ne ducem până la Aron, să-l între-
băm de sănătate, propuse Dumitru Manului.
— Voi cu Aron, eu cu Vilma, glumi notarul. Cine
plătește aldămașul?
— Ne hotărâm noi pe drum, spuseră părtenii.
Porniră cu toții pe ulicioară. Atâția oameni stârni-
ră curiozitatea sătenilor, care ieșiră pe la porți.
— Văd că îi nădejde de măcinat, se bucură o fe-
meie.
— Dumnealor îs morarii ceia vestiți de pe Someș?
întrebă alta.
— Auzi dumneata! Noi, cu moară în sat, să um-
blăm cu sacul în spate, de râsul lumii, cine știe pe
unde și moara noastră să steie pustie.
Un cârd de gâște ieșiră dintr-o curte fără porți și
trecu drumul zburătăcind spre vale. Un câine latră de
trei ori și apoi tăcu molcom.
— Miroase a casă de jidan, ghici Morărița.
Cu fața la drum, o casă mare, cu pereții zugrăviți
în galben, cu acoperișul de țiglă roșie, cu târnaț, cu
odorul pietruit, cu mai multe mese împrejmuite cu
lăiți, făceau să te gândești la o proprietate străină.
Cum intră în curte, în dreapta, Morărița descoperi
o construcție mai veche, aproape urnită, acoperită
cu hârtie de cătran. Prin ușile deschise, puteai vedea
toată șandramaua ce o adăpostea înăuntru: lăzi, saci,
butoaie. Unele mărfuri erau acoperite cu haine vechi,
pătate cu găinaț. Casa avea prispă înaltă, cu temelie
de piatră și două intrări. Prăvălia era în capătul tăr-
națului dinspre șopron unde niște femei stăteau de
vorbă și trăgeau curioase cu ochii la noii veniți.
— Vilmă! Sse auzi o voce ascuțită din prăvălie.
— Ce vrei, Aron?
— Hai afară că nu ți-a fi frig!
— Care-i baiul?
— Mie-mi miroase a aldămaș, ție a ce-ți miroase,
că ești mai subțire la nas?
Din casă ieși o femeie înaltă, osoasă și urâtă. Avea
o gură mare, nasul lung și ascuțit. Părul ondulat îi că-
dea pe umeri. Ochii negri și blânzi.
— Poftiți în casă, îi invită ea. Poftiți și ocupați loc.
— Ce mai faci, draga tatii, tot așa? o întrebă no-
tarul.
— Tot așa! Cu ce vă pot servi?
— O litră de rachiu, comandă Petrea.
Odaia era mare, podită pe jos și dușumeaua aco-
perită cu preșuri. O laviță lungă cu spătar, cuprindea
aproape tot peretele din față. Lângă ea, o masă soli-
dă, cu picioare strâmbe. Pe interior, scaune tapițate,
destule ca să aibă unde să șadă cu toții. Pe peretele
din spate erau două șifoniere. Între ele, o măsuță cu o
oglindă mare, ovală. În fța ei, un sfeșnic cu mai multe
brațe. Pe toate le cercetă pe rând, Morărița.
— Să fie într-un ceas bun, cu noroc! închină nota-
rul. Părtenii să aibă parte de vamă și sătenii de moa-
ră!
— Să dea Dumnezeu! îi răspunse morarul.
— Domnule notar, i se adresă Vilma. Îmi spui și
mie cu ce ocazie beți aldămașul?
— Îți spun, dar nu așa, cu paharul gol. Stai, că te
servesc eu. Acum închină cu Morarul și Morărița.
— Așa, va să zic! O să avem și noi morari. Ce bi-
ne-mi pare!
— Peste o lună pornim moara pe fărină, promise
Aurel.
— Atunci oi măcina și eu mălaiul, opăresc fărina
și fac rachiu.
— Asta da ghișeft, recunoscu Aurel.
Văzând cât de repede golește paharul, Veronica
se cotea neliniștită pe scaun. După al treilea pahar se
ridică de la masă și le spuse părtenilor:
— Nu vă supărați, noi plecăm. Mulțumim. Altă
dată facem noi cinste. Morarul o urmă îndată. Se
vedea, însă, că ar fi dorit să mai rămână. Vilma i-a
condus până în pridvor, unde se auzi vocea pițigăiată
a lui Aron:
— Pe la mine nu viniți? Vilmă! Vreau să văd
Morărița.
— Poftiți. Poate cumpărați ceva, le spuse gazda.
— Sărut mâna! Bună ziua!... Poftiți! Lume nouă!...
După tejghea, un omuleț mic și rotund ca un pe-
pene își ridica șapca de pe cap, descoperind o căpă-
țână cheală, fără sprânene, lipită de umeri ca un cap
de broască. Omulețul îi privi puțin fără să clipească,
apoi își puse șapca pe cap și continuă să măsoare
pânza. Avea brațele butucănoase și scurte. Rigla de
lemn îi alergă dintr-o mână într-alta ca o suveică.
— Gata! Ți-o trec în cont. Plata, după sărbători.
— Spămă neagră ai?
— Am și albă.
— Da neagră?
— Am, îi sură.
— Mie neagră-mi trebe!
— De ceee nuuumai neaaaagră? Că nu ți-i coasă
puța cu ieee?
*
Pe câmpie grâul da în copt. Câțiva ofițeri și sol-
dați, adunați în jurul comandantului de companie,
priveau moleșiți de căldură lanurile de grâu legănân-
du-se în adierile de vânt. Satele înșirate de-o parte și
de alta a șoselei, care descriau o întreagă geometrie
cu acoperișurile croite în toate formele și viu colora-
te. Punctele de reper, erau bisericile, din clopotnițele
cărora, pe la amiazăzi, răzbeau dangătele clopotelor
vuind în depărtări.
O
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
15
o
De-o parte și de alta a satelor, cu marginile bol-
tite ca niște parașute căzute pe pământ, se conturau
pădurile de salcâmi și stejari, deasupra cărora, niște
pufuleți de nori, se destrămau absorbiți de gura us-
cată a cerului. Printre nori, planau cârduri de păsări
negre, cu aripile întinse în vânt, descriind cercuri
concentrice.
Compania lui Bujor făcea parte acum din
Regimentul 7 Grăniceri și se afla la marginea câm-
piei, lângă satul Pir. Punctul de observare era instalat
pe o movilă înaltă de vreo trei metri, oferind o bună
poziție de cercetat. În ziua aceea, observator era ser-
gentul Bancoș, încheietorul plutonului 3, care ocu-
pase poziție în jurul movilei, avându-l comandant de
pluton pe sublocotenentul de rezervă, Pișcoreanu.
Majoritatea soldaților din compania lui Bujor
erau de prin satele din câmpie, care se găseau în fața
dispozitivului de apărare. După programul de in-
strucție, militarii nu aveau ce face și asaltau movila,
așteptând ca sergentul Bancoș să le ofere binoclul, să
arunce și ei o privire în sat, fie atrași de dorul de casă,
fie îngrijorați de strânsul recoltei.
La comandamentele militare, veneau zilnic ce-
tățeni, femei și bătrâni să ceară învoiri de două-trei
zile pentru bărbații concentrați, să ajute la strânsul
recoltei. Comandantul regimentului nici nu voia să
audă. Le-a dat ordin sever comandanților de unități
ca persoanelor civile să le fie interzise accesul în dis-
pozitivul de apărare, ca să nu stârnească nemulțumi-
rea soldaților.
S-a rumenit câmpia domnule locotenent, spuse
comandantul plutonului 3, având în vedere panora-
ma văzută de el mai înainte. Încă două-trei zile cu
soare și dă în copt..
— Așa este, admise Bujor și-i oferi binoclul unui
militar, care aștepta la rând.
— Îmi permiteți? îl întreabă sergentul t. r. Petcu.
Vreau să vă raportez ceva.
— Și tu ai grâu de secerat?
— Nu, domnule locotenent. Eu l-am secerat săp-
tămâna trecută.
Toți știau că sergentul t. r. înainte de a fi concentrat
a fost învățător în satul Tiream și primise o permisie
de trei zile ca să pregătească serbarea de sfârșit de an.
— Aștept raportul, îi spuse Bujor.
— Aș vrea unul cofidențial.
— Te aștept la mine la „cabinet”.
Cabinetul lui Bujor era un cort în care își insta-
lase un dulap, o masă, un pat și două scaune. Abia
plecă comandantul că sublocotenentul Pișcoreanu
se apropie de sergentul t. r. și îi șopti ceva la ureche.
Amândoi porniră spre cortul locotenentului. Pe mo-
vilă urcă grăbit un soldat voinic cu brațe puternice ca
niște labe de urs. Îndată se făcu liniște în jur. Cu o zi
în urmă, soldatul se lăudase că și-a văzut logodnica
plivind în grădină. În râsul tuturor, o arăta cu dege-
tul, fără a lăsa binoclul din mână să o mai vadă și alții.
Acum, soldatul aștepta nerăbdător, bănuind că se
apropie momentul ca Ilonca să meargă iar în grădină
după ceapă. Ocazie care, după spusele lui, logodni-
ca întârzia uneori să plivească buruienile crescute
peste noapte. Soldații erau gata să-și dea drumul la
gură, însă fără un motiv care să le stârnească râsul nu
aveau curajul.
— Nu vine, spuse cineva.
— Asta-i sigur, zise altul. Azi n-o făcut soacră-sa
„posui leveș” să le trebuiască ceapă.
— De unde știi tu? înteabă soldatul.
— Ușor de ghicit. Mirosul se simte până aici.
— Ce, plăcintă!? cu brânză de oaie, ghici altul.
În sfârșit, sergentul Bancoș îi dădu binoclul
peste rând. Soldatul și-l puse îndată la ochi. După
cum mânuia aparatul, oftând și dând negativ din
cap, toți militarii și-au dat seama că Ilonca n-a
venit după ceapă.
*
— Parcă voiai să-mi spui ceva, îi aminti subloco-
tenentul.
Ce aș vrea să-ți spun, nu-i plăcut deloc pentru
„tine”. De aceea pe mine mă scot din cauză și nu zic
pentru noi. Eu, fiind de etnie germană, chiar dacă
ungurii ocupă Ardealul, mă voi bucura de drepturi
egale cu ei și voi continua să predau la școală limba
germană, dar nu despre asta îi vorba.
— Dacă vrei spune-mi, dacă nu.
— Când am fost acasă, m-a îngrozit șovinismul
și agitația pe care o fac niște politicieni; dar nici
bisericile și intelectualii nu se lasă. Se vorbește că
războiul cu Ungaria, pentru români îi imposibil,
deoarece în momentul declanșării lui, indiferent
cine o să atace, al doilea se va grăbi să ajungă înain-
tea celorlalți la petrolul românesc. Așa că, teoretic
vorbind, soarta României este pecetluită de intere-
sele dușmanilor ei.
— Acum, că mi-ai spus toate astea, îmi ești ca un
frate, dacă tăceai îmi erai cât doi. Tu crezi măi Petcule
că celelalte națiuni o să-l lase pe Hitler să-și facă de
cap?
— Care națiuni?... Franța, Belgia, Olanda,
Norvegi-a, Polonia, Cehoslovcia, toate au căzut sub
cizma lui, celelalte s-au aliat. Ce-a mai rămas din
Europa? Bătrâna Anglie, care-și bea ceaiul ascunsă
în subsoluri de frica bombelor?...
— Dacă nu te-aș cunoaște măi Petcule, aș zice că
tu ești cel mai periculos agitator. Dar nu uita că și în
Primul Război Mondial, la început a fost o situație
aproape disperată pentru români. Unii și atunci ne-
au crezut învinși, iar noi ne-am întregit neamul și
țara.
— Nici eu nu cred în puterea invincibilă a lui
Hitler. Poate mai târziu se va schimba cursul istoriei.
Acum însă trebuie să privim realitatea, să nu zic co-
media care se joacă pe scena Europei și care va hotărî
soarta țării împotriva voinței românilor. Cât mă pri-
vește, atâta timp cât fac parte din armata română, îmi
voi face datoria de ostaș și voi lupta acolo unde mă
vor trimite comandanții mei, de asta să nu te doară
capul, dar eu altceva vreau să-ți spun:
— Spune-mi.
— Când am fost acasă, după festivitățile școla-
re, câțiva dascăli ne-am dus la bufet să bem o bere.
Acolo, un țigan bețiv, vorbea pe ungurește și îi lăuda
pe unguri că ei îs harnici, își seceră grâul, dar româ-
nis puturoși: „Nu-i bai”, zise bețivul, „la nevoie le-om
da și noi o mână de ajutor!...” „Cum?” întreabă un
client. „Ito ghiufo! ne arată el bricheta.
— Aceste amenințări le cunosc bine acei care au
răspunderea apărării bunurilor personale și obștești.
Cât privește recoltatul grâului să știi că mi-ai dat o
idee.
— Poți să-mi spui la ce te-ai gândit?
— Am să-ți spun după ce stau de vorbă cu dom-
nul locotenent.
Peste câmpie vui dangătul unui clopot, apoi altul.
Când Pișcoreanu intră în cortul comandantului de
companie, toată câmpia era străbătută de ecouri tân-
guitoare, care se îngânau ca o uriașă orgă.
— „Bine măi Pișcorene, cum crezi tu că eu aș
putea să te las la seceriș fără aprobarea maiorului
Cozacu? pe care eu, nu îndrăznesc să i-o cer, m-ar
repezi cât acolo!...
— M-am gândit domnule locotenent că dum-
neavoastră găsiți totdeauna o portiță de salvare. Am
sperat că.
— Bine, lasă flecăreala. După ce serviți masa, să
vii cu Petcu la mine.
*
Peste trei zile, o căruță în care se înghesuiseră
zece militari, numită „patrulă mobilă”, sub comanda
sublocotenentului Pișcoreanu, având ordinul de pa-
trulare semnat de locotenentul Bujor, comandantul
companiei a doua din Regimentul 7 Grăniceri, după
masa de seară porni în misiune. Cum a ajuns la lanu-
rile de grâu, părăsi terenul marcat din fața dispoziti-
vului de apărare și intră pe un drum îngust, printre
holdele ce-și așteptau secerătorii. Căruța se opri pe
un teren viran unde o așteptau mai multe femei; fete
și neveste.
— Ce v-am spus? se mândri Pișcoreanu de co-
mandantul lui. Acesta-i om mă, nu tufă!...
— Pe el de ce nu l-ai adus? întreabă o nevastă vă-
duvă.
— Cu el, nu se cade la munca câmpului.
— Îi găsim noi ceva mai plăcut, se râse văduva.
— Te-ai fi rătăcit cu el printre lanuri, glumi alta.
— Coasele astea sunt bătute? întrebă un militar.
— Toate, numai din cute trebuie ascuțite.
Pișcoreanu culcă prima brazdă. Toporâștile coa-
selor aveau atașate cârlige speciale care aduna paiele
de grâu în snopi. Femeile îi legau. Aveau legători din
iarbă făcute de cu ziuă. Cerul era acoperit cu o per-
dea subțire de nori, prin care apăreau pete luminoa-
se. Curând, printre nori se ivi și luna curioasă parcă
să vadă cine-i tulbură liniștea nopții. Apoi se ascunse
iar după perdeaua zdrențuită.
Coasele șuierau prin lanuri. Brazdele cădeau
una după alta. Secerătorii se întreceau cu munca.
Glumeau unii pe seama altora. O nevastă porni un
cântec. După ea se luară și celelalte. Curioasă, luna se
ivi din nou pe bolta cerească. Un grup de fete, porni-
ră alt cântec. După ele se luară și nevestele.
„Bade de la secerat,
Tot cu vorba m-ai purtat.
Amu-i vremea de cosit
Și tu încă n-ai venit.”
Cineva porni un cântec pe care femeile îl cântară
în duiet cu bărbații:
„Fă-te bade fă-te,
Că și eu m-oi face,
Trestie pe lac,
Și-oi trăi cu drag.
Fă-te mândră fă-te,
Că și eu m-oi face,
O mică secerea
Și-oi tăia, tăia,
Toată trestia.”
Cântecele se auziră până în posturile de pază ale
grănicerilor. Soldaților li se risipi somnul. Unii înce-
pură să comenteze în șoapte mândri de comandantul
lor:
— Ai auzit? Acesta-i om mă! Cu el de-a dragu te
duci la război. Cine-i om, se cunoaște după fapte. Așa
scrie în Biblie. Pentru el nu există: „nu se poate”. Dar
nici soldatul nu trebuie să fie „nas de câine”, că n-are
la ce!
— Câți s-au plâns până acum la el, pe toți i-a aju-
tat.
— Și pe sergentul Ardeleanu, pufniră în râs sol-
dații.
— Era caporal când i-a ghicit leacul. Cum i-a tras
o lușcă l-o și vindecat.
— Asta-i, cine-i om îi om, se cunoaște!...
Noaptea era caldă și liniștită. Peste câmpie se vedea
bine de lună. Coasele șuierau în lanuri. Femeile pu-
neau snopii în legători și-i așezau în cruci. Deodată,
în noapte se auzi glas de om singuratic:
„De la primărie-n sus,
Toate lămpile s-au stins,
Numai la mândruța-n vale,
Arde-un pai de lumânare.”
(Fragment din romanul cu același titlu,
în curs de apariție)
■
16
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
Dică-leagănă
■ Aurel Hernest
Pantoful
Inima să mi se frângă de păcat,
C-am iubit ce-n lume nu mi-a fost iertat!
...La numai optsprezece ani împliniți simțea că
se săturase de viață. „Zile amărâte ca ale mele, nu
doresc nici dușmanilor-dușmanilor mei”, spunea
Rița răpusă parcă de suferință, în rarele clipe când
apuca să i se destăinuie vecinei coanei Marioara.
Iar tanti Caterina simțea o plăcere în a o trage de
limbă despre orice, curioasă să afle tot ce se în-
tâmpla dincolo de gard. Fapt e că din curtea lor
nu auzise niciodată certuri; nici între stăpâni, nici
cu fetele din casă, dar nici între ei și ceilalți ve-
cini... Poate că ofurile răsuflate de Rița nu i-ar fi
ajuns la ureche dacă simțul său de intrigantă de
cartier nu i-ar fi spus că lucrurile stau altfel cu
această fată. Din primele zile după ce s-au întors
de la mare a observat că Rița nu mai era fata zglo-
bie, atentă și surâzătoare pe care o știa. De la pri-
mele vorbe a înțeles că o duce greu, că e necăjită,
că nu reușește să-i fie pe plac coanei Marioara dar
și că, o vreme, până la găsirea unei înlocuitoare,
biata Rița trebuia să sufere capricii și nedreptăți
care îi făceau viața un iad. „Te bate?”, o întrebase
tanti Caterina, când se întâlniseră a doua oară, în-
tâmplător, la magazinul de pe strada vecină. „Nu.”,
a venit răspunsul fetei. „Adică, nu mă mai bate.
M-a bătut doar o dată... Cu pantoful m-a bătut.
După ce am venit de la mare... După aia, nu... Dar,
de atunci, trai pe vătrai! Vai de capul meu!” „Dar
ce-ai făcut?”, s-a interesat coana Caterina. Rița a
plecat ochii în pământ și a început să plimbe cu
vârful pantofului o pietricică. „Ai furat din casă?”,
s-a interesat intriganta. „Nu, Doamne, ferește!”
„Atunci?!” Era dispusă să răspundă oricăror în-
trebări indiscrete despre familia care o adoptase
și o plimbase la mare, dar, despre motivul bătăii
primite de la coana Marioara, niciodată. „E, dacă
nu vrei să-mi spui, n-o face! Voiam doar să te
ajut, pentru că, așa, incultă, cum mă crede doam-
na, mai știu și eu câte ceva!” a adăugat, și a lăsat
ca, în răgazul de tăcere scurs, Rița să-și descarce
sufletul. „E, și eu, ca fetele, știți dumneavoastră!”
a șoptit într-un târziu, privind-o scurt, cu ochi
încețoșați. Apoi, rușinată, a scos batista din sân
oprind printre sughițuri slabe primele lacrimi
ce-și croiau drum pe obraz. Coana Caterina n-a
înțeles prea mare lucru; Rița însă a grăbit pasul
spre casă, reproșându-și slăbiciunea că-i vorbise
despre vina de a se fi comportat ca o fată.
„Măi, fată, eu te pot ajuta!”, i-a zis cu urmă-
toarea ocazie coana Caterina, de astă dată, sincer
îngrijorată de starea fetei. Era galbenă la chip,
apatică, fără vlagă - aproape că târa de sacoșa cu
sifoane pline. „Te pot duce la ăia la sindicat, la
partid... Îi faci o lăcrămație și nici cu o floare n-o
să te atingă! Păi?!”
Nu, nici moartă nu putea face una ca asta!
Trebuia să sufere și să rabde! Mai ales că se știa
vinovată! Fusese proastă și neatentă cu marinarul
blond; de unde să-l ia acum și să-l oblige s-o ia
de nevastă, mai ales că purta în pântec un copil?
Un copil care va veni pe lume fără să-și cunoască
tatăl.
Nu știa nimic despre cel care-i încurcase viața.
Trăia, murise? Încă de când valurile mării aduse-
seră la mal trupul marinarului necunoscut avuse-
se o presimțire rea. Atât de rea și sâcâitoare încât,
în timpul din urmă, în mintea ei își făcuse culcuș
convingerea că acela fusese Mișa, iar soarta ei și a
copilului va fi asemenea cu a lui -, în voia valuri-
lor sorții.
Coana Marioara, care simțise schimbarea Riței,
a urmărit-o atent, după care a înghesuit-o într-o
magazie și i-a zis abrupt: „Fă, tu ești gravidă?”
Muțenia Riței n-a dat rezultate. Coana Marioara a
dat ocol cu privirea prin încăpere și, negăsind ceva
potrivit, și-a scos pantoful și a început s-o loveas-
că pe unde apuca. Fără milă, icnind, întărâtată, își
însoțea loviturile cu întrebări și reproșuri: „De-asta
te-am adus eu aici? Hai? și „Jap! Jap! Jap!” plesnea
cu talpa pantofului unde nimerea. „Să-ți ridici
poalele primului venit? Hai?” „Proasta dracului!”
„Zi! Ești sau nu ești însărcinată? Hai?” „Nu știu!”, a
răspuns printre icnete Rița. Atunci nu știa: nu fu-
sese învățată, nu era sigură despre cauza anumitor
stări... Obosită, coana Marioara s-a lăsat pe o cutie
și a început să o întrebe cu silă cu cine, când și cum,
apoi, dacă se simte fără putere și ar vrea să doarmă
mai mult, dacă are grețuri și dacă... Și, pentru că
Rița nu răspundea suficient de convingător, coana
Marioara a dus-o pe cheltuiala ei la un doctor care
i-a confirmat că pantoful își făcuse bine treaba cu
fiecare lovitură. Evitase un scandal pe strada unde
ea trecea drept o distinsă doamnă.
S-a sfătuit mai întâi cu Mircea, apoi a chemat-o
și pe Rița. „Dacă în două luni nu te măriți, te trimit
la proștii tăi de la țară! Deși n-aș vrea să mă fac
de băcănie nici acolo, așa o să fac! Mai bine acolo,
decât aici!” Coana Marioara luase o hotărâre grea,
iar Rița o asculta prostită, cu ochii în podea, parcă
nepricepând ce lucru grav făptuise. Pe de altă parte,
binefăcătoarea a început să-și întindă antenele și să
caute pe cineva care să vrea s-o ia de nevastă. După
câteva săptămâni de cercetări zadarnice, nervozita-
tea plutea peste tot în gospodărie. Rița se gândea că
cel mai bine ar fi fost fie să plece, ea și copilul, în lu-
mea largă, ori să-și dea sufletul Satanei! Prefera să
moară decât să-și ia în sarcină canonul măritișului
cu cineva pe care nu-l iubea și care, cu siguranță,
Sandro Bracchitta
Ploaie adorată (2011)
carborundum, ac rece, foiță de aur, 39 x 33 cm
Într-o seară, pe când întindea rufele, i s-a pă-
rut că aude melodia care înnebunise litoralul în
ultima perioadă a concediului: „Stăteam pe malul
mării,/Priveam pe mal în jos.../ Cineva, dincolo
de gardul dinspre stradă, o fluiera insistent. Era
pentru prima dată când auzea aici melodia care-i
reamintea dureros de Mișa și, deși ar fi vrut să-l
uite, gândul că ar fi putut fi chiar el i-a umplut
sufletul de speranță... S-a repezit la poartă și a pri-
vit în dreapta și în stânga... Nu! Silueta celui care
fredona pe stradă nu era a lui Mișa, dar, totuși,
i se părea cunoscută! Când străinul s-a întors cu
fața, chipul Riței s-a luminat de parcă văzuse pe
unul dintre arhanghelii Domnului. A înaintat cu
încredere înspre Ică, iar el, de îndată ce recunos-
cut-o, s-a umplut la rându-i de zâmbet și bucurie.
A aruncat țigara, a iuțit pasul și s-au îmbrățișat
patetic, așa, ca-n filmele de la cinema.
Au continuat să se vadă pe ascuns câteva seri,
după care Rița i-a mărturisit doamnei Marioara
că, dacă nu are ceva împotrivă, a găsit pe cine-
va care o vrea de soție și că ar vrea să i-l prezin-
te... Să-și dea și dânsa cu părerea, poate nu-i e pe
plac, poate... „Bine, i-a zis, adu-l diseară la masă,
să vedem ce stofă are!” „Ehe! Acum, pentru tine,
nu mai contează stofa, Rițo!”, a constatat în sine
doamna Marioara, mai mult decât bucuroasă că,
uite, Dumnezeu le aranjează pe toate așa cum tre-
buie.
La masă, l-a cercetat amănunțit pe Ică. De
unde e? Era dintr-o comună vecină cu locul natal
al Riței. Câți ani are? Tocmai terminase armata,
deci era potrivit pentru însurătoare. Avea ceva
pământ? Puțin, dar și acela fusese luat de colhoz.
Frați, surori? Doi. Căsătoriți? Nu, toți stăteau în
aceeași casă. „Asta nu e bine pentru Rița, gân-
di. Trebuie s-o învăț să-și slujească doar soțul,
altminteri va fi sluga tuturor.” Vicii? Fuma, dar
aproape toți tinerii fumau! Bea? E, aici doamna
Marioara a fost mai nemulțumită! Se îndemna
cu Mircea al ei la băut, de-ai fi zis că sunt frați
de cruce! Ba, mai mult! Spre sfârșitul mesei, deși
bărbatul ei refuzase să i se mai umple paharul,
bucuros, chiar euforic, Ică lua sticla de băutură
și își turna de parcă el ar fi fost gazda. „Asta cu
băutura chiar nu-mi place, pentru că niciodată nu
zidește, ci, totdeauna strică! Spală-te cu el pe cap,
Rițo! Poate mă înșel, - să dea Dumnezeu! - dar
eu mă cam pricep la oameni!”, a reflectat doamna
Marioara. În alte condiții, poate l-ar fi trimis la
plimbare, dar acum, cu Rița însărcinată în ograda
ei, tot ce putea face era să-i deschidă ochii. Dar,
mai mult de a-i atrage atenția Riței să-l țină din
scurt, nu avea de gând să facă. Așa că, l-a poftit,
toată numai zâmbet să-i mai viziteze, să o scoată
pe Riță în oraș când vine în capitală, că „e și ea
singură, săraca”, la un dans, la un film - „am auzit
eu că tineretul de azi preferă cinema-ul!” Ceea ce
s-a și întâmplat de câteva ori, semn că Ică mușca-
se momeala.
În aceste ieșiri Rița a ajuns să-l cunoască mai
bine; nu-i convenea deloc că bea până se amețea,
că fuma și totdeauna îi mirosea gura urât și... era
și cam lăudăros, și slobod la gură... Dacă situația
i-ar fi fost alta, s-ar mai fi gândit, poate chiar s-ar
fi opus îndemnurilor coanei care semănau mai
mult cu niște îmbrânceli disperate dar, când își
pipăia burta ori avea senzații de femeie gravidă,
e! atunci înghițea tot ce nu-i plăcea la el, sperând
să-l dea pe brazdă de-ar fi să se bată-n parte!
După vreo două luni, Ică a venit hotărât s-o ia
la el acasă. Coana Marioara l-a convins ușor să
rămână până a doua zi la ei. Până spre seară, ea și
Rița au pregătit o masă deosebită, care s-a vrut a
O
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
17
o
fi o masă de logodnă... „Din casa mea nu a plecat
nimeni prin fundul curții!” le-a zis cu mândrie,
dar și cu ușurarea că, de astă dată, rezolvase un
caz greu. „Și nici cu mâna goală! i-a zis Riței. Eu
ți-am pregătit niște lucruri de care o să ai cu si-
guranță nevoie dar, te rog, du-te prin odăi, prin
cămară, prin magazii și ia tu ceva, ce-ți place!, și
să fie al tău! Ca semn de iertare pentru supărări-
le pe care ți le-am pricinuit”, a îndemnat-o, chiar
împingând-o ușor de la spate.
Cât timp Ică și Mircea al coanei Marioara au
mai sorbit câteva pahare, Rița a umblat năucă
prin odăile pline ale celei care-i fusese până acum
stăpână. Știa fiecare lucru din gospodărie, dar nu
se putea hotărî ce să aleagă! În cele din urmă s-a
întors fericită la coana Marioara care, de cum i-a
văzut chipul, a fost la rându-i mulțumită că a mai
întemeiat o familie.
*
— Mircea! Mircea!
— Ce e, dragă?, întrebă pe un ton plictisit soțul
coanei Marioara.
— Nu găsesc perechea pantofului ăsta, zise
aceasta, cu iritare în glas.
Domnul Mircea lăsă ziarul din mână și privi
pe deasupra ochelarilor căzuți spre vârful nasului.
— Habar n-am! Adu-ți aminte când i-ai folosit
ultima oară!
Coana stătu câteva momente pe gânduri și, de-
odată, se lumină la față:
— Da, da, știu! Deștept ești, mă! Draga de ea,
sper să-i fie de folos!
Dică-leagănă
Mamă - suflet de părinte,
Mamă - inimă fierbinte!
— Hai, mă, tăticule, mai spune-o o dată p-aia
cu „Dică, leagănă!”, începeau cele patru fetițe ale
lui Riciu - când pe rând, când deodată...
Iar el nu mai avea scăpare și începea să le re-
povestească o întâmplare de care n-ar fi vrut să-
și amintească, dar, uite, pentru că le-o spusese
odată când fusese binedispus, lor le-a rămas în
minte că era ceva hazlie și că-i face plăcere.
În fiecare seară intra ultimul în casă. Din ușă
le țintuia cu o privire severă și le întreba: „Sunt
cuminți, băieții tatii?” iar ele, cu ochii lipiți de
ecranul televizorului, îi răspundeau invariabil:
„Daa!” Așa vrea el, să le spună băieți! Pentru
că de patru ori își dorise ca din burta umflată
a nevestei sale să apară un băiat, dar de fiecare
dată ieșise câte o fată.
— Binee! Acu mâncăm? Ce avem, Nuțică, de
mâncare?
Nuțica, nevastă-sa, se repezea la bucătărie și,
în timp ce mai gusta din oalele cu mâncare, le
înșira numele... Fetele lui Riciu săreau din pat
și încercau să se facă de folos: cele două, mai
mari, apucau de masa rotundă cu trei picioa-
re și o puneau în mijlocul camerei, iar cele mai
mici așezau șase scăunele în jurul ei. Își ocu-
pau locurile, nu înainte de a se îndemna printre
dinți, cu voce joasă, dar poruncitoare: „Dă-te
mai încolo! Nu vezi că nu încap?” Apoi, până
ce mama lor învârtea în oalele de pe plită, ele
împărțeau lingurile și străchinile puse teanc
în mijlocul mesei. Uneori, se întâmpla ca vreo
strachină sau lingură mai înflorată să fie dorită
de mai multe mîini și... gata gâlceava! Atunci
Riciu intervenea autoritar! De câteva ori îm-
pricinatele ori mâncau după ce terminau cei cu
respect față de „sfânta masă”, ori se culcau ne-
mâncate; asta, nu pentru că l-a deranjat pe el, ci
pe Maica Domnului, care „stă în genunchi tot
timpul mesei noastre” - zicea Riciu, în morala
cu care-și justifica pedeapsa.
— Hai, Riciule și tu!, îi zicea Nuțica, atunci
când mâncarea era caldă.
Înainte de a lua prima îmbucătură se închi-
nau toți, căutând din priviri icoana... Și la sfâr-
șit, tot astfel!
Riciu se tolănea apoi în pat și privea ecra-
nul televizorului care arăta câte și mai câte, mai
totdeauna lucruri fără legătură cu viața sa grea,
de cap de familie, tată a patru fete, cărora tre-
buia să le facă un viitor. Și, pentru ca grijile să
nu-l acapareze complet, tot fetele lui făceau ca
gândurile să-i fie alungate cât mai departe... Se
urcau încetișor lângă el și i se vârau sub brațe-
le-i ostenite; două pe-o parte, două pe-o parte.
Iar când Riciu începea să le mângâie cârlionții
zburliți, prindeau curaj și începeau să-l roage
cu voci slabe, dar insistente:
— Tăticule, ne spui și nouă o poveste?
La început se făcea că nu aude, apoi le zicea
că era prea obosit și că-i e teamă că va adormi de
îndată ce va rosti: „A fost odată ca niciodată...,
...pe când se potcovea puricele cu nouăzeci și
nouă de oca de fier și tot i se părea că e ușor.”
și „...nu vă îndrug moși pe groși.” Adevărul era
că Riciu nu știa o poveste de la cap la coadă.
Doar începuturile lor magice, dar niciodată nu
ajungea la „ș-am încălecat pe-o șa, să vă spui
povestea-așa!” Nu știa, pentru că părinții lui, -
hm!, ce părinți! - nu-i spuseseră niciodată vreo
poveste. Când era de vârsta fetelor, ei beau tot
timpul și se certau! Prima carte a luat-o de la
biblioteca școlii și abia atunci a citit două sau
trei povești - și acelea pe furate, ascuns în podul
cu fân. Nu-l slăbeau nici o clipă din ochi! Riciu
făcea mai toată treaba din gospodărie de par-
că era slugă în ograda părinților dar niciodată
nu îndrăznise nicicum să crâcnească. Așa că nu
avusese timp de citit povești. Nici nu-i plăcu-
seră! Cele citite se terminau cam la fel: cu prea
multă fericire la care el, renunțase a mai visa.
- Hai, mă, tăticule, mai spune-o o dată p-aia
cu „Dică, leagănă!”
Iar el nu mai avea scăpare și începea să le re-
povestească o întâmplare de care n-ar fi vrut să-
și amintească, dar, uite, pentru că le-o spusese
odată când fusese binedispus, lor le-a rămas în
minte că era hazlie și că-i face plăcere.
Povestea, pe care glăscioarele lor o cereau să
le fie spusă, era din vremea când, copilaș fiind,
nu-l lua somnul decât legănat.
„Atunci eram mic și încăpeam într-o copaie
ceva mai mare decât cea în care mama voastră
pune aluatul la dospit, își începea Riciu istori-
sirea. Copaia asta se muta din casă în casă, de
îndată ce acolo apărea un broscoi mic de copil.
Nu știu unde o fi acuma. dacă o mai fi... Poate
că nu-mi plăcea să dorm când nu-mi era somn,
dar mama mă legăna îndelung pentru că, după
ce adormeam, făcea liniștită treabă prin ogradă
ori pleca la câmp. Atâta îmi amintesc de atunci:
vocea maică-mi - dulce, mai dulce decât ciubu-
cul pe care mi-l aducea din târg și pe care și eu
vi-l aduc acum, de la oraș. După multe, multe
răsuciri ale copăii, însoțite de cele câteva vorbe
melodioase, reușea să mă adoarmă. „Nani, na-
nii, puiu mamii! Nani, nanii, puiu mamii! Nani,
nanii, puiu mamii!...”, repeta Riciu îndelung, cu
glas nostalgic, moale...
Atât de moale, încât simțea cum unul sau
două căpșoare cârlionțate se lasă moi pe brațul
lui, ca pe o pernă. Le privea duios prin colțul
ochiului și continua pentru celelalte două...
„Și, cum ziceam, chiar așa, legănat și alintat de
cântec, era tot mai greu să adorm, mai ales în
timpul zilei... Însă, mi-a povestit mama că, în-
tr-o iarnă, m-a luat cu sine, în acea copaie, la
țața Paguba, peste drum, unde femeile puseseră
de-o șezătoare...” „Ce e aia șezătoare, ticule?”,
a întrebat una, cu glăscior proaspăt, semn că
era trează și atentă. „E. atunci când se strâng
mai multe femei la o casă și fac treabă de-a lor:
una vine cu sacul de lână și toarce din caier,
alta coase carpete, batiste, prosoape... ce e ne-
voie la o nuntă, alta scarmănă câlți, alta repa-
ră cu acul și ața haine din casă rupte în ulti-
ma vreme, alta împletește la ciorapi, pulovere
și mănuși pentru bărbat și pentru copii, freacă
boabele de porumb de pe știuleți... Fac trea-
bă, dar stau și la vorbă pe săturate! Bârfesc ce
e de bârfit în sat, spun glume d-ale lor, uneori
cântă, mai ales după ce gazda le fierbe o ulcică
de rachiu sau de vin... Și tot gazda le mai pune
pe foc o oală mare de boabe de porumb, sau
păsat, ori prune uscate pentru compot, ori flo-
ricele...” „Ticule, s-a auzit același glas, aș vrea
niște compot... și niște floricele... ” „Las’, că-ți
face mă-ta mâine!”, i-a răspuns Riciu și n-a mai
amintit și despre zacusca adusă de fiecare, de
acasă, despre murăturile țărănești puse de gaz-
da șezătorii, despre dovleacul copt sau fiert, cu
zahăr, cu sau fără lapte, despre semințele de
floarea soarelui prăjite pe plita încinsă, ronță-
ite spre sfârșitul șezătorii când aruncau cojile
la întâmplare pentru că tot trebuiau să măture
în odaie... La acea șezătoare, fetele Pagubei s-au
băgat printre femei iar Ghică, băiatul, s-a jucat
cu mine așezând cocenii fără boabe în formă de
turn - Turnul din Vavilon, îi zicea, parcă, - pe
care tot noi îl stricam, închipuind un bombar-
dament aviatic... După amiază, venind ora la
care trebuia să fac nani-nani, m-am suit în pat
și am încercat să mă așez în copaia care-mi fo-
losea ca leagăn. „Hopa!, făceam. Hopa!”, dar nu
reușeam nicidecum pentru că leagănul meu se
răsucea îndată ce-i atingeam marginea. Atunci
Ghică, văzând cum mă chinuiam, m-a ajutat și
s-a oferit să mă legene. Mai mult, a început să-
mi cânte cele trei cuvinte pe care vi le-am cân-
tat și eu mai adineauri. „Adică, cum, tăticule?”
mormăi un glas pe jumătate adormit. Riciu căs-
că de-i trosniră fălcile și fu nevoit să reînceapă:
„Nani, nanii, puiu’ mamii!”...
Mama, atentă, a fost mirată cât de repede
mă luase somnul legănat de mâinile și glasul
lui Dică - așa-i spuneam eu pe atunci băiatului
țaței Paguba și așa i-a rămas numele! A văzut
că ne înțelegem bine și, de cum a dat primă-
vara și au început muncile la câmp, venea la
țața Paguba și-o ruga să-l lase să vină să stea cu
mine. Ne momea cu câte un ciubuc, o bomboa-
nă, o turtă dulce, ceva griș cu lapte și dispărea,
uneori chiar timp de-un conac. Bietul Dică! Ar
fi vrut să mai stea pe uliță să se joace cu băieții
de vârsta lui dar eu, gaia-mațul după el: „Dică,
în sus, Dică în jos!” ori: „Dică, leagănă!”, când
îmi era somn. Numai că, de cum mă așezam în
copaie, somnul fugea de pe ochii mei.
Țața Paguba mi-a povestit că, într-o zi, s-a
uitat la noi pe geam și a râs singură, „așa, ca
proasta...”, zicea. Crezând că m-a adormit,
18
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
filosofie
Ghică al ei se oprea din legănat, numai că eu
deschideam iar ochii și ziceam rugător: „Dică,
leagănă! Dică, leagănă!”
Aici cele două mutrițe rămase încă treze zâm-
beau amuzate, închipuindu-și-l pe tatăl lor co-
pil: cu trup mai firav ca al lor, dar cu capul ăsta
mare, cu părul în dezordine și barba nerasă, cum
se uita fix la nenea Dică și-i poruncea sau îl ruga:
„Dică, leagănă!”
„...Bietul Dică își încleșta fălcile de nervi și se
forța să răsucescă mai iute copaia. „Nani, nanii,
puiu’ mamii!”... zicea tot mai grăbit. Eu deschi-
deam ochii de frică și amuțeam rugămintea.
Geană pe geană însă, nu puneam! Când îmi ve-
dea ochii beliți de frică, Dică scuipa în palmele
înroșite de marginea copăii și reîncepea calm:
„Nanii, naniii...” Eu închideam ochii și, vrând
să-i curm chinul, începeam să-i țin isonul cu
un „Aa! Aa! Aaa!” pe care mi-l oprea văzând că
nu sunt semne de ațipire: „Stt! Ascultă la mine:
Nani, nanii...! Așa! Băiatul face nani, da? Hai!
Nani...!”
„N-am mai așteptat să văd până când te-a
adormit. Aveam și treabă și mă umflase râsul
când l-am văzut pe Ghică al meu cum scuipă în
palme!”, mi-a povestit țața Paguba.
Dar chinul băiatului țaței Paguba s-a sfârșit
în ziua când mama s-a întors ceva mai devreme
și, intrând în odaie, nu ne-a găsit, ci doar copaia
cu fundul în sus. Ne-a strigat - n-am răspuns!
A trecut ulița la el acasă - n-a găsit pe nimeni!
Gânduri negre au început s-o înconjoare și s-o
neliniștescă. A întrebat de noi prin vecini și,
după un timp, a dat de Ghică într-o curte. Se
juca fără griji. „I-am făcut lui Riciu „Dică, lea-
gănă!” până a adormit”, i-a zis când l-a întrebat
de mine. Mama s-a întors în fugă și a început să
mă strige și să mă caute de cum a ajuns în curtea
noastră. A intrat iar în casă și, neprimind nici
aici vreun semn, s-a lăsat fără nădejde pe pat,
lângă copaia întoarsă. Tot frămîntându-și mîini-
le s-a gândit să iasă din nou în bătătură dar, mai
înainte, a dat să-mi așeze leagănul cum trebuie.
Unde, ce să vezi? Sub copaie, sub pătura care mă
învelea după ce adormeam, cu fața în jos, eram
eu! M-a întors, și-a lipit urechea de pieptul meu
căutându-mi respirația și, cum bătăile inimii ei îi
astupaseră urechile, m-a crezut mort. Mi-a luat
trupșorul moale în brațe, l-a zguduit cu putere
căutând în el un rest de viață și, în disperare, a
mers la găleata cu apă de unde m-a stropit pe
față. Cu mâna udă mi-a frecat pieptul aproape
inert; apoi mi-a băgat un deget în gura încleștată
pentru a-mi îndrepta limba. Apoi din nou apă și,
crezând că m-a pierdut, m-a strigat sfâșietor de
am auzit-o de dincolo: „Riciuleee!” Am deschis
ochii mirat și am zis doar atât: „Dică, leagănă!”
Nici până azi nu știu cum a ajuns copaia dea-
supra mea. Poate că eu, trezindu-mă singur în
cameră, am încercat să mă dau jos și am răs-
turnat-o. Poate că Ghică, disperat de cât mă le-
gănase, o întorsese peste mine. Țin minte, așa,
vag, că ultimele lui cuvinte n-au mai fost: „Nani,
nanii...” ci: „Na! Dică, leagănă!” după care s-a fă-
cut întuneric. În acel întuneric, două brațe moi,
calde, mai moi și mai calde ca ale mamei, m-au
tras la sânul la fel de moale și cald și m-au mân-
gâiat îndelung... Era atât de bine la sânul Maicii
Domnului că n-aș mai fi plecat nici dacă Dică
m-ar fi rugat. Doar că, atunci când mi-am auzit
strigat numele, eu și Maica Domnului am înțeles
disperarea din glasul mamei și că trebuie să mai
trăiesc.
■
Mari personalități din istoria culturii române
C. Rădulescu-Motru
și afirmarea spiritului
național în cultura română (I)
■ Alexandru Boboc
1Psiholog și filosof, om de cultură și acțiune,
Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957)
.este una dintre personalitățile marcante
care, continuând linia tradițiilor culturii româ-
ne, îndeosebi a spiritului critic încetățenit de Titu
Maiorescu și Mihai Eminescu în înțelegerea afir-
mării modernității în cultura noastră, a fost, vreme
de peste o jumătate de veac, unul dintre principalii
participanți, cu scrisul și cu fapta, la acest proces de
înnoire în istoria noastră.
Această preocupare pentru destinul culturii ro-
mâne se oglindește în opera lui științifică și filoso-
fică, în texte ce exprimă veritabile programe de în-
noire a societății românești. „Înainte de 1927 (anul
apariției lucrării Personalismul energetic - n.n.) ac-
tivitatea mea era condusă de spirit curat didactic,
constând în expunerea obiectivă a cunoștințelor fi-
losofice împrumutate din cultura Europei de Apus,
iar după 1927, cu vârsta bătrâneții, activitatea mea
a evoluat, luând caracterul unui apostolat în spi-
ritul etnicului românesc” (C. Rădulescu-Motru,
Despre bătrânețe (1952) în vol.: Din tradițiile me-
dicinei și ale educației sanitare, Editura Medicală,
București, 1978, p. 537).
Din întreaga operă a lui Rădulescu-Motru ema-
nă spiritul realist, de discernământ în orientarea în
epocă, în societatea românească îndeosebi, conști-
ința unei înalte responsabilități sociale: „Sunt da-
tor - scria el - să predau posterității un document,
din care să poată scoate informații precise asupra
nenorocitei epoci în care România a căzut sub in-
fluența Rusiei, pentru ca să poată avea pe viitor mai
multă prevedere în judecata minții și mai mult pa-
triotism în pornirile inimii. Peste cincizeci de ani,
nu mai târziu, cele publicate și crezute de mine și
de oamenii din timpul meu vor deștepta din nou
interesul publicului român... și atunci, când publi-
cul românesc va respira din nou într-o atmosferă,
va răsări în el dorința de a continua cele începute
de noi, și mă va citi cu aceeași bunăvoință cu care
am fost citit în cursul vieții mele, timp de peste pa-
truzeci de ani. Atunci vocația mea pe pământ va
fi împlinită. Aștept împlinirea vocației, dăruită mie
de energiile naturii, cu încrederea cu care așteaptă
consătenii mei din Butoiești să rodească semănă-
turile lor acoperite astăzi de zăpada lui februarie”
(Revizuiri și Adăugiri, 1944, vol. II, București,
1996, p. 250).
De fapt, prin concepția „personalismului
energetic” în armonizare cu o teorie a vocației,
Rădulescu-Motru explica totodată geneza și evolu-
ția personalității omenești, care „duce mai departe
pe plan industrial și cultural combinarea diferite-
lor forme de energii, continuând astfel prin mun-
că opera pe care natura o desăvârșește pe planul
material în virtutea propriilor legi” (Revizuiri și
Adăugiri 1946, IV, 1998, p. 154).
2.	Câteva date privind viața și opera marelui
cărturar facilitează, credem, înțelegerea concep-
ției sale despre lume și viață, ca un preludiu la
prezentarea acesteia în derularea scrierilor și a
epocilor în care au fost gândite și elaborate.
Născut la 2 februarie 1868, în localitatea
Butoiești (județul Mehedinți), Constantin-
Rădulescu Motru a urmat clasele primare în satul
natal și la Craiova între 1875-78, apoi studiile li-
ceale, între 1878-1885, iar între 1885-1889 cur-
surile Facultății de Drept și de Filosofie și Litere
la Universitatea din București unde a absolvit în
1888 Facultatea de Drept (cu teza Despre contrac-
te), iar, în 1889, a susținut (cu Titu Maiorescu)
teza de licență (cu tema: Realitatea empirică și
condițiile conștiinței).
A făcut apoi studii de filosofie și psihologie,
la început la Paris, unde în 1890, a audiat cur-
surile unor profesori celebri (J. Soury, Th. Ribot,
J.-M. Charchot) și a lucrat în laboratorul de psi-
hologie experimentală al lui H. Beaunis. A ple-
cat apoi (1890-1892) în Germania pentru speci-
alizare în psihologie, mai întâi la Munchen (cu
Carl Stumpf), apoi la Leipzig (unde a lucrat în
Laboratorul lui W. Wundt, și a audiat și diver-
se cursuri de fizică, fiziologie, chimie, psihia-
trie ș.a.). În 1893, la Leipzig, sub îndrumarea
lui W. Wundt a susținut doctoratul în filosofie
cu tema: Zur Entwicklung von Kants Theorie der
Naturcausalitat (Despre dezvoltarea teoriei lui
Kant privind cauzalitatea naturală); aprecieri
asupra acestei teze, publicată în „Philosophische
Studien”, (revistă editată de W. Wundt), întâl-
nim la: H. Bergson (în studiul Introduction a
la Metaphysique, 1903); Th. Ribot (în cartea:
Levolution des idees generales, 1919, ed. I-a).
Întors în țară în toamna anului 1893, func-
ționează la început ca judecător, în București,
continuându-și totodată colaborarea la
„Convorbiri literare” și după ce a fost numit
(1895) bibliotecar la Fundația Universitară
„Carol I” din București. În 1897 este numit
conferențiar la Facultatea de Filosofie și Litere
din București, începând astfel o îndelungată
carieră didactică; predă cursuri: de istoria fi-
losofiei și estetică, de psihologie și psihologie
experimentală; de logică și etică; conduce un
laborator de psihologie experimentală (creat de
el, în 1906), după modelul celui de la Leipzig),
în același timp desfășurând o bogată activita-
te de cercetare, publicistică și culturală, înfi-
ințând și îndrumând reviste („Noua Revistă
Română”, „Studii Filosofice”, „Revista de fi-
losofie” ș.a.), în 1910 înființând Societatea de
Studii Filosofice care (după războiul mondial)
se transformă (1923) în Societatea Română de
Filosofie, având ca organ periodicul trimestrial
„Revista de Filosofie”. A înființat apoi „Analele
O
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
19
o
de psihologie” (1934) și „Jurnal de psihotehni-
că” (1937).
În iunie 1923 este primit membru titular al
Academiei Române, al cărei președinte a devenit
în 1938 (și reales în 1941). Din 1948 nu mai figu-
rează printre membrii „Academiei R.S.R.”, iar din
1949 urmează pentru el o viață grea (domiciliu
forțat, confiscarea averii). Moare la București, la
6 martie 1957 (la Institutul de Geriatrie).
Opere principale: Valoarea silogismului (1897);
Fr.W. Nietzsche. Viața și filosofia sa (1897);
Problemele psihologiei (1898); Rolul social al
filosofiei (1899); Știință și energie. Introducere
(1902); Cultura română și politicianismul
(1904); Știință și energie (1907); Puterea sufle-
tească (1908); Elemente de metafizică (1912);
Curs de psihologie (1923); Personalismul ener-
getic (1927); Elemente de metafizică. Pe baza fi-
losofiei kantiene (1928); Curs de psihologie (ed. a
II-a, 1929); Elemente de psihologie (1929, 1932);
Vocația. Factor hotărâtor în cultura popoare-
lor (1923, ed. definitivă 1935); Românismul.
Catehismul unei noi spiritualități (1936, ed. re-
văzută în 1939); Psihologia poporului român
(1937); Timp și destin (1940); Etnicul românesc.
Comunitate de origine, limbă și destin (1942);
Lecții de logică (1943); Rolul educativ al filoso-
fiei (1944); Morala personalismului energetic
(1946); Materialismul și personalismul în filoso-
fie (1947); Cercetări experimentală asupra inte-
ligenței la români (1948); Revizuiri și adăugiri,
vol. I-VIII, 1943-1952.
Din Studii și articole: Cultura și importanța ei
în viața popoarelor (1904); Eminescu sau căuta-
rea de sine a culturii române (1909); Studiul logi-
cii în învățământul secundar (1919); Mentalitatea
profesională (1927); Filosofia și istoria filosofiei
(1937); Ființa și menirea Academiei Române
(1941); Conștiința etnicului și conștiința națio-
nală (1942); Despre bătrânețe (1978).
3.	Psihologie și filosofie; Concepția filosofică.
Proiectul unei reconstrucții moderne a meta-
fizicii este pentru C. Rădulescu-Motru structu-
ral legat de înnoirea adusă de Kant în filosofie.
„Cititorul va găsi aici (în Elemente de metafizică,
ed. 1928, p. 131) discuția marilor probleme ridi-
cate de filosoful Immanuel Kant, și care mai toate
se grupează în jurul fundamentului metafizic dat
de Kant științei omenești”.
„Spre o mai bună înțelegere a filosofiei kanti-
ene” - așa își intitulează autorul capitolul princi-
pal consacrat lui Kant în Elemente de metafizică,
pentru a ajunge la o încheiere semnificativă: în
lumina perspectivei kantiene, „determinismul
științific își câștigă unitatea, fără de care el nu se
putea susține... Înlănțuirea fenomenală a univer-
sului stă pe o bază sigură: pe baza unității con-
științei oamenilor. Orișice filosofie care primește
postulatul determinismului științific se va găsi
înaintea aceleiași probleme, și prin urmare va fi
ținută să judece perspectiva kantiană” (p. 132).
Numai că această perspectivă, continuă auto-
rul, înseamnă „o renunțare tacită la cercetarea
științifică asupra originii și evoluției conștiinței”;
așa cum au arătat continuatorii lui Kant, „proble-
ma raportului dintre conștiință și univers se răs-
colește continuu”, întrucât „definiția eterică dată
de Kant conștiinței în genere” nu satisface.
În alți termeni, ar fi necesară depășirea atât a
„metafizicii raționaliste”, care „întemeia adevă-
rul științei pe realități din întreg universul”, cât
și a „metafizicii critice”, care înlocuia unitatea
universului cu unitatea conștiinței; unitatea de
conștiință nu trebuie concepută „nici ca o unitate
pur formală, nici ca o unitate ce intră ca parte în
realitatea universului, fiindcă, în primul caz, ne
tăiem orișice comunicație cu realul, iar, în al doi-
lea caz, micșorăm noi înșine valoarea științei, fă-
când-o să înlocuiască unitatea universului întreg,
prin una din unitățile parțiale ale acestui univers,
și care nu poate asigura științei decât valoarea pe
care o poate avea față de tot”.
Rămâne - continuă Rădulescu-Motru - o sin-
gură soluție, anume: „trebuie dovedit că unitatea
conștiinței omenești cuprinde în sine aceeași re-
alitate, pe care o are și restul universului; trebu-
ie dovedit că între conștiința omenească și între
univers nu există raportul de la parte la tot, ci ra-
portul de corelațiune, care există între aspectele
uneia și aceleiași realități. Numai identificând, în
genere, realitatea din conștiință cu realitatea din
univers, se poate găsi științei un fundament solid
în unitatea conștiinței; altfel nu. Vorbind deo-
camdată de raportul de identificare în genere, lă-
sând pentru mai târziu precizarea acestui raport
prin ideea personalității” (p. 147).
E vorba de trecerea pe terenul mai fertil al ideii
evoluției, a cărei asimilare îi permite autorului să
depășească formula „conștiinței în genere” a lui
Kant (reținând ideea că „unitatea de conștiință”
este hotărâtoare pentru unitatea științei și a cu-
noașterii) și totodată soluția identității din me-
tafizicile postkantiene (Schelling, Hegel). El re-
cunoaște însă că singura formulă care se impune
este, totuși, aceea a identității pe care a sesizat-o
Kant, dar a susținut-o pe terenul transcendenta-
lismului.
„Între unitatea conștiinței și unitatea univer-
sului - preciza Rădulescu- Motru - trebuie să
fie o identitate, pentru ca cea dintâi să poată fi
substituită celei de a doua, trebuie ca între aceste
două unități să fie numai o deosebire de puncte de
vedere (subl. n.) și nu de natură, pentru ca știința
izvorâtă din una să poată fi aplicată în cealaltă”
(p. 154). „Trebuie, ca faptul fundamental, pe care
se sprijină unitatea universului, să se regăsescă în
unitatea conștiinței omenești, căci numai astfel
deducțiunile scoase din aceasta din urmă să fie
aplicabile și la fenomenele universului... Acest
«trebuie» l-a recunoscut și Kant, dar prin altă ar-
gumentare”.
Soluția „personalismului energetic”
(Personalismul energetic, București, 1927) ar
constitui-o, după autor, reazemul pe conștiința
reală. Prin urmare: dincolo de restricția impusă
de Kant metafizicii prin conceptul de „lucru în
sine”, precum și de ceea ce, la începutul secolu-
lui al XX-lea, se numea „filosofie imanentă sau
conștiențialistă”, ținând seama de „faptul evoluți-
ei”, indispensabil „pentru orișice filosofie care se
ocupă cu explicarea raportului dintre conștiință
și realitatea externă”.
În acest context, autorul oferă câteva teze de
bază ale „personalismului energetic”: personali-
tatea „indică direcția totală a evoluției”; „întrucât
se concepe ca o energie care evoluează”, realitatea
„își confundă evoluția sa cu procesul de formați-
une al personalității în care se rezumă toate core-
lațiunile organice: realitatea este în personalism
energetic” (Elemente de metafizică, p. 202-203).
Este formulată aici o nouă concepție despre
om, dincolo de cea venită prin idealul clasic al
omului (omul ca valoare, dar în genere, abstract)
și pe terenul noilor cuceriri ale psihologiei și an-
tropologiei. „Energetic”, „personalitate”, „muncă”,
„vocație” devin aci concepte cardinale. „În om -
preciza Rădulescu-Motru - este atâta realitate,
câtă este în el energie de muncă”; de fapt, „se con-
stată că prin apariția omului natura își servește
propria sa finalitate”, determinismul fiind „nu un
obstacol, ci un sprijin” (Personalismul energetic,
ed. 1927, p. 220, 261).
Pentru noul „personalism”, creația spiritua-
lă și vocația sunt de nedespărțit. Căci „vocația”
sau „chemarea”, scria autorul în: Vocația. Factor
hotărâtor în cultura popoarelor (București, 1932)
- constituie „realizarea idealului oricărei filosofii
personaliste, dar îndeosebi a «personalismului
energetic»”; „omul de vocație” este cel care „își
înțelege chemarea”, are „un puternic sentiment
de răspundere personală” (p. 84, 85, 89).
Disputa dintre psihologism și transcenden-
talism în filosofia europeană din vremea lui
Rădulescu-Motru avea un sens mai profund de-
cât cel adus prin simpla lor opoziție. Schimbarea
de mentalitate în contextul dominației modelului
biologico-psihologist al științei, îndreptat, în pri-
mul rând, împotriva modului newtonian, atrăgea
atenția asupra faptului că dominația acestui mo-
del în veacul „luminilor” nu echivalează cu pără-
sirea preferinței pentru fundamente (temeiuri și
întemeiere).
Este aci o inversare cu consecințe mai pu-
țin bănuite: nu opoziția imanentului față de
transcendent (ceea ce e dincolo de experien-
ța-cunoaștere), ci opoziția imanentului față de
transcendental, întrucât acesta își asimilează
temeiurile, vrea să fie condiție absolută de posi-
bilitate (a tot ceea ce este cunoaștere și valoare),
printr-o nouă semnificare a imanentului, prin
asocierea lui cu planul evoluției cosmice purtă-
toare a intenției de producere a personalității.
4.	Conceptul de metafizică
Atunci când în prefața la ediția I (1912) a
Elementelor de metafizică scria: „prezint publi-
cului românesc o carte îndrăzneață, atât prin
cuprinsul ei, cât și prin metoda cu care e scrisă”
(ed. definitivă, 1928, p. V), Rădulescu-Motru își
anunța, de fapt, programul angajării sale pe o
direcție de gândire proprie, în centrul căreia se
află valorile durabile ale științei și rațiunii și, ceea
ce sporește și mai mult valențele demersului său
teoretic, ideea semnificației umane a metafizicii
și, în genere, a menirii sociale a filosofiei. „De la
origine - scria el în alt context (Rolul educativ al
filosofiei, comunicare în ședința publică din 18
februarie 1944, în: Analele Academiei Române,
Seria III, Tomul XII, Mem. 20, București, 1944,
p. 1) - gândirea filosofică a fost îndreptată spre
perfectarea omului, sub raportul conduitei și
al mentalității. Filosofia a fost și este, în primul
rând, înțelepciune; adică: gând și faptă cumpă-
nite”.
De fapt, prin întreaga sa activitate teoretică și
practică, Rădulescu-Motru a luat atitudine față
de problemele epocii, a promovat inițiativa și a
grupat energiile creatoare în jurul unor veritabi-
le programe de cercetare și organizare ce vizau
afirmarea identității spiritualității românești și
modernizarea ei în contextul culturii europene.
Definiția „personalismului energetic” este edi-
ficatoare în acest sens, relevând totodată unitatea
dintre tradiția kantiană a metafizicii și mediul
științific al afirmării metafizicii în modelările
„metafizicii inductive” (Lotze, Fechner, Wundt
ș.a.): „Personalismul energetic”, scria autorul în
Personalismul energetic (ed. 1927), este un rați-
onalism pus la punct cu progresul științei con-
temporane. În locul denumirii de raționalism el
are denumirea de personalism fiindcă persoana
20
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
omenească este pentru dânsul realitatea cea mai
generală dobândită prin experiență și inducțiu-
ne. Personalismul energetic este, prin urmare,
un realism fondat pe extensiunea legii energiei
pe întreg câmpul experienței omenești atât ma-
teriale, cât și sufletești. În sistemul lui persoana
omenească ocupă locul central fiindcă în viața
acesteia se face îmbinarea diferitelor concretizări
pe care le studiază un mare număr de științe spe-
ciale” (p. 239-240).
Mediul psihologiei experimentale rămâne, in-
contestabil, una dintre condițiile motivării nevoii
de metafizică, așa cum o arată următoarea for-
mulare: „între undele de reacțiuni cu care omul
răspunde impresiunilor lumii externe - se spu-
ne în Elemente de metafizică (ed. cit., p. 17) - și
care constituiesc perspectivele științelor speciale
există și o undă de reacțiune fundamentală care
este determinată de totalitatea ființei omenești și
care constituie punctul de vedere al metafizicii.
În această reacțiune totală pătrunde ceva mai
mult din eternul omenesc decât în toate celelalte
reacțiuni. Ea determină amplitudinea tuturor ce-
lorlalte acțiuni. Ea este gestul supremului interes
omenesc; ea dă valoare lucrurilor cu care omul
vine în contact. În reacțiunea aceasta totală își
găsește un loc și adevărul științei speciale, dar ea,
reacțiunea aceasta, este la limita adevărului; este
poate adevărul relativ al tuturor celorlalte științe
speciale”.
Desigur, formularea nu poate să nu amin-
tească de Wundt, care scria (în: System der
Philosophie, I, ed. 1919, p. 9, 10): „oricât de mul-
tiform și contradictoriu ar fi tabloul pe care ni-1
oferă conținutul filosofiei după condițiile dezvol-
tării ei istorice, pe atât de concordant apare totuși
scopul spre care a năzuit filosofia; și aceasta când
în mod expres, când tacit. El constă pretutindeni
în strângerea cunoștințelor noastre particulare
într-o concepție despre lume și viață care să sati-
sfacă exigențele intelectului și nevoile inimii”.
Însăși logica, de care se servesc arta și reli-
gia este una a sentimentului, ceea ce potențea-
ză diferit și idealul și finalitatea lor. În termenii
Elementelor de metafizică ideea sună în felul ur-
mător: „idealul metafizicii este sugerat de expe-
riență și el așteaptă ca să existe confirmarea ex-
perienței, pe când idealul artei și idealul religiei
pot fi sugerate din experiență, dar ele nu așteaptă
confirmarea experienței” (ed. cit., p. 19).
Mai mult, metafizica, arta și religia se deosebesc
în atitudinea lor privind raportul dintre cunoscut
și necunoscut, în modul de a înțelege curiozitatea
umană și satisfacerea ei. „Metafizicianul - scrie
Rădulescu-Motru - caută să înțeleagă experi-
ența întregind-o, artistul și omul religios caută
să înțeleagă aceeași experiență simplificând-o...
Câteștrele au ca țintă aflarea absolutului, dar arta
și religia găsesc absolutul lor prin înfrumusețare
și prin îndumnezeire, în ambele cazuri, prin sim-
plificarea actualității, pe când metafizica găsește
absolutul său prin adâncirea și extinderea actua-
lității” (Ibidem, p. 19).
Nu este de neglijat faptul că metafizica „per-
sonalismului energetic” reia această punere a
problemei atât prin nominalizarea (identificarea)
Absolutului, a obiectului metafizicii, cât și prin
conceperea finalităților acesteia. Și aceasta prin
resemnificarea metafizică a teoriei psihologice
a personalității și a teoriei energiei, în funcție,
bineînțeles, de ceea ce trebuie să fie metafizica
întrucât aduce o explicare a lumii și o luare de
atitudine a omului față de aceasta.
Pentru „personalismul energetic”
personalitatea, scria autorul în Personalismul
enegretic, „este energia în actul ei cel mai desă-
vârșit”, în ea îmbinându-se „sufletul cu corpul,
valoarea cu indiferentul, anticiparea cu invaria-
bilul”; „pentru energetism, personalitatea este o
direcție a energiei,
Pentru personalismul energetic, personalita-
tea este un moment al energiei. Cel dintâi este o
filosofie monistă pe baza abstracțiilor mecanicis-
te; cel de-al doilea este o filosofie monistă pe baza
realului trăit de personalitate” (ed. cit., p. 86).
Dacă adăugăm aci teoria vocației, într-un fel,
finalizarea metafizicii „personalismului energe-
tic”, dubla motivație - „exigențele intelectului și
nevoile inimii” (Wundt) - devine și mai eviden-
tă, aducând totodată în atenție unitatea dintre o
concepție despre menirea metafizicii și modela-
rea ei intr-o concepție (într-o metafizică luată ca
soluție).
Prin ideea de bază, ca și prin configurația sa,
demersul lui Rădulescu- Motru în conceperea
esenței și funcțiilor metafizicii se circumscrie
unei gândiri moderne de sorginte criticistă, dar
resemnificată în contextul diferențierii și al afir-
mării științelor umane (începând cu psihologia și
mergând pe întreg palierul disciplinelor privind
Sandro Bracchitta
Întoarce-te II (2016), corodare directă, carborundum, ac rece, 75 x 59,5 cm
omul, istoria, cultura și creația umană). El preia
ideea din stadiul în care au adus-o metafizicile
postkantiene, îndeosebi „metafizica critică” și
„metafizica inductivă” și o resemnifică în funcție
de noua explicare a omului și a culturii propusă
de instituirea „științelor spiritului” (Dilthey) și de
nevoile personalizării și afirmării noilor culturi.
Acesta este contextul în care devine inteligibilă
metafizica lui Rădulescu-Motru. Tocmai în acest
sens își află deplina îndreptățire marca specifică
a cuprinderii ideii de metafizică (și a problema-
ticii ei) în metafizica „personalismului energe-
tic” într-o concepție cu semnificație în contextul
genezei și proiectării idealului major al culturii
naționale.
Depășirea transcendentalismului are loc ast-
fel prin trecerea de la concepția despre om ca
Vernunftsperson, la om cu personalitate, „om de
vocație”, cu rost de centrare în universul deveni-
rii cosmice, nu doar de organizare și discernere
în sfera cunoașterii și valorizării, ceea ce aflăm
de la autorul noului personalism prin cuvintele:
„Omul, dacă n-ar fi apărut, evoluția naturii ar fi
suferit un hiatus, și este cazul de a zice că el ar fi
trebuit inventat, pentru a completa unitatea” (ed.
cit., p. 99).
■
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
21
geopolitic
Ne lipsește „suflul
geopolitic”?
■ Vistian Goia
Zilele trecute, am auzit pe unul dintre politi-
cienii din generația tânără afirmând cu se-
ninătate, fără să argumenteze, că România
nu are un îndelungat „Suflu Geopolitic”. Sincer,
pe mine m-a surprins judecata acestuia dar mă
așteptam s-o motiveze și s-o aplice realităților
românești contemporane. A enunța ceva fără ar-
gumente și consecințe pe planul ideilor și al ide-
alurilor noastre seamănă cu „a arunca vorbe în
vânt!”
Din curiozitate, am consultat două „Dicționare
de Geopolitică”, sperând să aflu ceva despre exis-
tența amintitului „Suflu”, dar nu am aflat nicio
analiză serioasă asupra conceptului amintit. (1 și
2)
Se știe, prin „suflu” se înțelege o capacitate res-
piratorie deosebită, similară cu „avânt”, cu „însu-
flețire” ș.a.m.d. În acest an, al centenarului „Marii
Uniri”, volens/nolens, ne vom aminti mereu de
modul cum elitele românești din diferite epoci
au analizat și privit cu entuziasm eforturile lor
de a înfăptui idealul dintotdeauna al românilor:
Unirea tuturor într-un stat al vorbitorilor limbii
române.
Conceptul numit „Suflu-Geopolic” ne amin-
tește de primii reprezentanți ai acestei „școli” ro-
mânești din perioada interbelică, îndeosebi din-
tre anii 1930-1944. E vorba de geograful Simion
Mehedinți (1868-1962), de istoricul Gheorghe
I. Brătianu (1898-1953) și de sociologul Anton
Golopenția (1909-1951). Unii dintre ei au murit
în detenție politică. Mai aproape de anii noștri,
sunt menționați francezul Jacques Barrat și Acad.
Dan Berindei.
În timp ce școala geopolitică franceză se află în
continuă afirmare, pe teren românesc domnește
timiditatea și lipsa de îndrăzneală. În timp ce șco-
lile geopolitice germană, maghiară și italiană se
caracterizează prin spirit ofensiv și lipsa de com-
plexe, Geopolitica românească a avut și are un ca-
racter defensiv, chipurile pentru a apăra unitatea
țării. În această privință ea se aseamănă cu „pre-
ceptele” timide și inofensive ale politicii actuale
românești.
În general, este acceptată prima formulare a
termenului de „Geopolitică” în 1900, de către pro-
fesorul suedez germanofil Rudolf Kjellen. Însă, se
amintește faptul că, odată cu prăbușirea, în 1945,
a celui de al Treilea Reich, geopolitica germană,
care era tributară „spațiului vital”, a murit! Însă,
privind evenimentele în mod simbolic, anul pră-
bușirii zidului Berlinului (1989) este considerat
actul de naștere al preocupărilor din acest dome-
niu pe baza unor noi interpretări care vor aparți-
ne noilor cercetători. (3)
Pentru clarificarea terminologiei generată de
cercetările din domeniul geopoliticii, ne simțim
obligați să apelăm la studiul istoricului Gheorghe
I. Brătianu despre „Spațiul etnic, spațiul de secu-
ritate și spațiul vital”. (4)
Spațiul etnic, după istoricul amintit, este cel „lo-
cuit de același popor, în sensul de națiune, comuni-
tate de origine, limbă, conștiință comună” etc.
Spațiul de securitate, conform afirmațiilor
aceluiași istoric, cuprinde regiunile și punctele
fără de care o națiune nu-și poate îndeplini „nici
misiunea ei istorică, nici posibilitățile cari alcă-
tuiesc destinul ei”. „Pozițiunea cea mai firească
este atunci când spațiul de securitate coincide cu
cel etnic”.
Spațiul vital este cel legat de „marile interese
și probleme de stat, de rivalități și de ciocnirile
marilor puteri cu aspirațiuni și influențe de ex-
pansiune mondială”. Istoricii români (precum și
guvernanții țării) nu au fost preocupați de spa-
țiul vital, de aceea nu insistăm asupra lui.
În aceeași ordine de idei, istoricii și diploma-
ții noștri au știut să anticipeze și să folosească
preceptele desprinse din „rostul geopoliticii.” În
acest sens a fost evidențiată „valoarea educativă
și convingătoare a hărții pentru orientarea spiri-
tului public, încât din niciun edificiu să nu lip-
sească „harta ținuturilor locuite de români”. (5)
De asemenea, la „Conferința Păcii” din 1919,
diplomații români au știut să înfățișeze „cu mă-
sură” cerințele românești, întemeiate, în primul
rând, pe „realitățile etnice”, respingând ideea gre-
șită a înfiripării unui „stat factice și împrăștiat”,
care ar fi fost izvorul unor conflicte fără sfârșit.
În acest sens, într-o expunere în fața Comisiei
Afacerilor Române (din 33 februarie 1919), Ion
I. C. Brătianu tratează chestiunile țării într-o or-
dine logică impecabilă, anticipând concepte din
sfera geopoliticii. În primul rând reactualizează
viziunea profetică a revoluționarilor de la 1848-
1849, care prevesteau hotarele României Mari.
Aduce argumente pentru a sublinia „unitatea
economică naturală alcătuită de Transilvania și
de vechiul Regat al României”, apoi amintește
de „unitatea Banatului dovedită prin legăturile
organice dintre munte și șes”. În final, printr-o
declarație de principii, rezuma întreaga experi-
ență a istoriei românești: „Nu putem concepe
existența neamului românesc fără Nistru, cum
nu putem să să o concepem fără Dunăre și Tisa
...” ș.a.m.d. (6)
Pe de altă parte, pentru a convinge de adevă-
rurile lor, istoricii noștri au apelat deopotrivă la
terminologia utilizată în studiile de geopolitică
ale vremii și, paradoxal, la unele argumente ofe-
rite de națiunile puternice ale epocii. De pildă,
prin geopolitică, poporul japonez ar fi „căpătat
imaginea vie a arhipelagului său suprapopulat”,
după cum, prin lectura și interpretarea „hărții”,
s-ar fi întipărit în mintea oamenilor de stat și a
opiniei publice britanice aspirația spre „drumul
Indiilor”!
În trecut, uneori chiar și în perioada contem-
porană, geopolitica provoacă discuții și contro-
verse privind scopul și metodele ei. S-a afirmat
cu ușurință că, la un moment dat, caracterul
static al formelor politice ar aparține geografi-
ei, deși procesul de transformare teritorială al
acestora, ceea ce va constitui istoria și geogra-
fia de mâine, va aparține domeniului geopolitic.
Deopotrivă în trecut și în contemporaneitate, se
Sandro Bracchitta	Semințe I (2015)
corodare directă, carborundum, ac rece, 120 x 100 cm
poartă „războaie economice”, cu mijloace indi-
recte. Acțiuni și viziuni geopolitice au fost folo-
site de către diplomați în toate epocile.
Pentru a menține mereu trează mintea româ-
nilor în privința originii și apartenenței lor, Gh.
I. Brătianu, împreună cu Mircea Vulcănescu, Ion
Conea, V. Mihăilescu, Anton Golopenția și Sabin
Manuilă au fondat, la 1941, revista „Geopolitica
și Geoistoria”, numind-o cu subtitlul: Revista
Română pentru Sud-Estul European, pentru a în-
lesni „cunoașterea, înțelegerea și iubirea reciprocă”
a popoarelor din această zonă.
Astăzi circulă din nou ideea solidarității po-
poarelor din sud-estul Europei, pentru a-și de-
fini și apăra „credința și voința fiecărui neam de
a-și stăpâni pământul ce-i este dat să rodească
în deplinătatea puterilor și însușirilor sale”, cum
afirmau istoricii din trecut. Oare, mai e viabilă
judecata simplă a înaintașilor noștri care au spus
răspicat: „o națiune este mai presus de toate o
conștiință morală”, când tinerii de acum pleacă în
vestul Europei fără să clipească?!
Cu privire la afirmația că România nu ar avea
un îndelungat suflu „Geopolitic”, ea trădează o
necunoaștere a realităților istorice, a etapelor par-
curse: de la cronicari la corifeii Școlii Ardelene, de
la revoluționarii de la 1848 la Unirea Principatelor
și domnia lui Carol I, iar de aci la generația de aur,
din anii 1914-1918, care a înfăptuit Marea Unire,
al cărui „Centenar” îl sărbătorim în anul acesta.
Note
1.	Aymeric Chauprade, Francois Thual, Dicționar
de geopolitică, Grupul Editorial „Corint”, Bucurewști,
2003.
2.	Oleg Serebrian, Dicționar de geopolitică, Editura
Polirom, 2006.
3.	Vezi Șerban Dragomirescu, „Postfață” la Dicționar
de geopolitică, Grupul Editorial „Corint”, p. 529-532.
4.	Vezi Analele Academiei de Științe Morale și Politice,
II, 1942.
5.	Vezi Gheorghe I. Brătianu, Cuvinte către români.
Zece conferințe și prelegeri, Ed. Universității Al. Ioan
Cuza, Iași, 1996, p. 75.
6.	Apud Gheorghe I. Brătianu, Op.cit., p.73.
■
22
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
social
Deschiderea culturală. Un
posibil parcurs synalethist
■ Adrian Lesenciuc
Deschiderea culturală nu înseamnă, în înțe-
lesul denotativ, permeabilitatea culturii la
împrumut. Pentru a putea vorbi despre des-
chidere culturală este necesar a înțelege că: (1) îm-
prumutul nu este produs ca urmare a unei presiuni
externe, fiind liber, conștient și selectiv, (2) elemen-
tul împrumutat este tradus în înțelesurile culturii și,
mai ales, (3) elementul împrumutat „este metamor-
fozat, prin actul hermeneutic, într-un loc cultural”1.
Dialectica închidere-deschidere culturală se traduce
în termenii acceptării-refuzului traducerii în „locuri
culturale” proprii a elementelor provenind pe calea
împrumutului. Dar acceptarea și refuzul nu sunt
termeni restrictivi la ordinea binară, la răspunsurile
explicite: da sau nu, adresate fără echivoc raporturi-
lor culturii cu celelalte culturi.
Cultura, o ființă vie, acumulând experiență, își
construiește o proprie conștiință culturală prin acu-
mulări de natură synalethistă - un tip de formație
logică, la Noica2, în care totul se petrece tematic, ple-
când așadar de la propunerea temei și continuând
cu regăsirea și adeverirea ei sporită. Synalethismul
este util explicării deschiderii culturale deoarece
(spre deosebire de silogism care conferă un singur
răspuns posibil, în urma explicării și nu a reflecți-
ei logice, la dilema „acceptare” sau „refuz”) descrie
procesul înțelegerii, asociat procesului acțiunii cul-
turale, în patru timpi: (1) propunerea temei, (2) des-
chiderea liberă, (3) închiderea și (4) redeschiderea
organizată. Să încercăm a înțelege acest demers cul-
tural non-binar în limitele pulsației fenomenologiei
hegeliene3, în sistemul terțiar, sistemul de numerație
al filosofului, cum îl numea Noica4.
Parcursul hegelian în trei pași este aplicabil și
devenirii ființei culturale, a cărei conștiință îmbra-
că aceleași forme de manifestare în raporturile care
conduc la construirea auto- și heteroimaginii sale:
conștiință de sine, rațiune și spirit, ca în cazul con-
științei individuale. Justifică aplicabilitatea parcur-
sului în cazul ființei culturale însuși Noica, cel care
se întreabă, în raport cu restrângerea/ contragerea/
opoziția/ antiteza: „Nu este vidarea de substanță o
lege a lumii, prin civilizație și chiar culturi? Nu devi-
ne, de pildă, o limbă mai săracă în sensuri pe măsură
ce devine „cultă”?”5.
Deschiderea culturală, prin apel la demer-
sul terțiar, a cărei finalitate este devenirea fiin-
ței culturale (asupra căreia se oprise Constantin
Parcursul terțiar hegelian, redat schematic după interpretarea lui Noica
subiectiv
obiectiv
absolut
Rădulescu-Motru), reprezintă doar un stadiu inter-
mediar într-un proces mai amplu, asemenea inspi-
rației ca fază a respirației, a schimbului de oxigen și
dioxid de carbon dintre atmosferă și celulele organis-
mului. Ea este firească și continuu prezentă (inclusiv
în spațiile totalitare, aparent ermetice), deși ritmul
schimburilor este redus la minimul necesar supra-
viețuirii culturale. Ordinea synalethică a lui Noica,
suprapusă parcursului terțiar hegelian, conduce la
necesitatea pulsării între deschidere și închidere, re-
flectată în parcursul în cerc, fără căderea în circula-
ritate. Și nu ar strica, în parcursul nostru synalethic,
să facem un pas suplimentar spre „Logica națională”,
eseu noicean de începuturi, datând încă din 1930,
pentru a pătrunde în problematica deschiderii cul-
turale prin raportul individ-națiune, după corecta
plecare dinspre synalethismul individualului.
Aceste încercări asupra firescului deschiderii în
parcursul devenirii culturale se suprapun înțelesu-
lui cibernetic al ciclurilor pulsatile, de tip pullback,
al retragerilor succesive - de tipul retragerilor gas-
teropodice în propria cochilie, spre a aduce în prim
plan arhicunoscuta formulă blagiană „Începuturile
românismului coincid astfel cu o “retragere” din
“istorie” și din toate posibilitățile ei etnice și dialec-
tice, într-o viață nu lipsită de cultură, nu despuiată
de forme, dar anistorică. (...) viața preromânească
și apoi românească a fost nevoită (...) să renunțe
la “istorie”, să se retragă adică într-o existență orga-
nic-sufletească, oarecum atemporală. Această exis-
tență, de o fizionomie proprie, era condamnată să
se mențină închistată, într-o autonomie redusă. (.)
Preromânismul s-a retras gasteropodic în cochi-
lia sa”6. Această retragere coincide cu desituarea la
Mihai Șora7, respectiv cu dobândea autonomiei
prin îndepărtarea de poli, după cum ne avertizează
Negoiță8 (2004): „Când Ogodescu se întreabă cum
își dobândește referențialul autonomia în contextul
interșanjabilității, constată că el se poate îndepărta
de ceilalți poli, adică se poate desitua. Desituarea
este un termen împrumutat de la M. Șora (Sarea
Pământului, Ed. Cartea Românească, București,
1978), și cred că reprezintă una din traducerile po-
sibile ale termenului pullback. Putem afirma fără
exagerare, spune Ogodescu, că pe muchia acestui
concept se joacă însăși soarta cunoașterii. Fără acest
mecanism, actul cunoașterii s-ar reduce la o simplă
reflectare a lumii lipsita de concomitenta dobândire
a conștiintei lui.” Reunind, așadar, conceptul ciber-
netic de pullback cu perspectivele hegeliană și no-
iceană, angajarea non-binară a gândirii românești
asupra deschiderii culturale se opune concepțiilor
clasice, schemelor reductive de interpretare a în-
chiderii/deschiderii culturale, a raporturilor dintre
tradițional și pro-occidental. Dar, merită remarcat,
în oricare dintre paradigme ne-am situa, problema
deschiderii culturale nu poate fi judecată în ter-
meni morali. Deschiderea și valorizarea nu sunt nici
disjuncte, nici aditive, ci doar indiferente.
În înțeles occidental, deschiderea culturală nu
este opozabilă închiderii culturale. Această închide-
re nu există - nici măcar ca stadiu intermediar în
„respirația” în trei pași de sorginte hegeliană, echi-
valentă etapei a treia din fluxul synalethic noicean.
Deschiderea culturală - odată ce finalitatea vizată
este, în ordinea pragmatică a lucrurilor, „eficiența”
culturii - reprezintă un stadiu intermediar într-o de-
venire lineară, în șase pași. Deschiderea culturală -
similară conștiinței culturale, spre a pleca similar ca
în parcursul terțiar hegelian - îmbracă această for-
mă ca atitudine predominantă în raport cu celelalte
culturi. De altfel, etapele continuum-ului cultural
nord-american, tradus în termeni organizaționali,
sunt situați în afara oricărei ordini hegeliene (a se
vedea o serie de lucrări americane, începând cu cea
din 1989, coordonată de T.L. Cross et al.9): distru-
gere culturală (cultural destructiveness), incapacitate
culturală (cultural incapacity), orbire culturală (cul-
tural blindness), deschidere culturală (cultural open-
ness), competență culturală (cultural competence)
și expertiză culturală (cultural proficiency). Stadiul
deschiderii culturale este caracterizat, așadar, prin
curiozitate și conștiință culturală ca atitudini do-
minante, printr-un nivel minim de cunoaștere a
celorlalte culturi și printr-un nivel corespunzător de
analiză a potențialelor beneficii privind integrarea în
rândul celorlalte culturi. Abia în cazul competenței
culturale putem vorbi, în acest înțeles, de sensibili-
tate culturală, respect și toleranță, pe când expertiza
culturală aduce în discuție confortul deplin.
Să fim, așadar, atenți la termenul „deschidere
culturală”, spre a nu da înțeles pragmatic, nord-ame-
rican, pentru că s-ar putea să simplificăm fără voie
și acolo unde nu mai e necesară simplificarea. Și să
oferim deschiderea noastră cu precauția pulsației
synalethiste.
Note
1	Mona Mamulea. (2007). Dialectica închiderii și
deschiderii în cultura română modernă. București:
Editura Academiei Române. p.13
2	Constantin Noica. (1986). Scrisori despre logica lui
Hermes. București: Cartea românească. p.201.
3	G.W.F. Hegel. (2000). Fenomenologia spiritului.
București: Univers Enciclopedic Gold.
4	Constantin Noica. (1980). Povestiri despre om,
după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului.
București: Cartea românească.
5	Idem, p.52.
6	Blaga. (1985). Spațiul mioritic. În Lucian Blaga,
Opere 9. Trilogia culturii. Ediție îngrijită de Dorli
Blaga. Studiu introductiv de Al. Tănase. București:
Minerva. P.298.
7	Mihai Șora. (1978). Sarea pământului. București:
Cartea românească.
8	Constantin Virgil Negoiță. (2004). Împotriva lui
Mango. Roman postmodern. Pitești: Editura Paralela
45.
9	T.L. Cross, B.J. Bazron, K.W. Dennis, M.R. Isaacs,
(1989). Toward a Culturally Competent System of Care.
Washington, DC: Georgetown University / Child
Development Center.
■
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
23
„Mille, să te trăznească
Dumnezeu!”
Istorii românești de epocă despre
căsătoria liberă
■ Ana-Maria Deliu
Nu e puțin lucru că societatea româneas-
că a fost printre primele din Europa
care a introdus căsătoria civilă, prin
Constituția din 1866 (ce-i drept, cu menținerea
formală a obligativității „benedicțiunii religioa-
se”). În comparație, în spațiul Transilvaniei (care
încă aparținea Imperiului Austro-Ungar) căsă-
toria civilă a fost introdusă abia în 1894, trezind
tensiuni și polemici aprinse. Prezentarea dl. dr.
Marius Rotar la Atelierul de filosofie și antro-
pologie medicală (AFSAM) din martie 2018 s-a
axat întocmai pe aceste tensiuni, pornind de la
documente de epocă și istorii ale unor liber-cu-
getători, activiști, feministe și feminiști, socia-
liști sau anarhiști, cu o atenție specială asupra
scrierilor lui Constantin Mille (1882), Mihail
Gh. Bujor (1908) și Cristian Racovski (1908).
Preocupat de problema liberei cugetări în
spațiul românesc, a ateismului și atitudinii cri-
tice față de Biserică, Marius Rotar trimite inevi-
tabil la o istorie a stângii în România înainte de
comununismul stalinist, uitată strategic de către
istoricii postdecembriști și recuperată acum de
un nou val de istorici. În acest cadru local, dar
și în cadrul mai larg al emancipării de sorginte
iluministă, se pune problema căsătoriilor libere
și a căsătoriilor civile, pe care le analizează prin
prisma tăriei argumentelor, a receptării în epocă
și a susținerii politice.
Căsătoria liberă (bazată pe sentiment, și nu
pe criterii materiale, sociale, religioase sau po-
litice) este modelul care se impune în secolul
al XX-lea, deși atitudini de revoltă există îna-
inte, fie în literatura romanțioasă, fie în istorii
„mici”, personale, care îndrăznesc să fie excepția
de la modelul dominant. În istoria modernă a
României, există un caz fascinant pe care nu îl
poți afla decât dacă ești interesat de aceste isto-
rii „mici”, și anume, în 1801 se oficiază o căsă-
torie între două persoane de același sex. Două
femei se căsătoresc, una dintre ele deghizân-
du-se în bărbat și înșelând vigilența preotului,
parcă desprinse dintr-o piesă de Shakespeare.
Consecințele sunt însă foarte aspre; ambele fe-
mei, împreună cu nașa, sunt biciuite și exilate la
schitul Vifornița.
Dar nu se poate vorbi într-adevăr despre că-
sătoria liberă până la apariția căsătoriei civile,
căsătoria separată de Biserică, dar legitimată de
stat. Problematica trebuie dusă până la Revoluția
Franceză, când s-a produs ruptura între religie
și morală, confesiune și cetățeni, Codul Civil al
lui Napoleon Bonaparte fiind sursă de inspirație
pentru întreaga Europă, inclusiv pentru Codul
Civil adoptat de Vechiul Regat în 1864. După
cum se știe, acest Cod împreună cu Constituția
din 1866 au dus la modernizarea întregului apa-
rat al legislației românești, introducând inclusiv
căsătoria civilă.
Însă modernizarea nu a fost una completă:
vărsta minimă pentru căsătorie era 18 ani pentru
bărbat și 15 ani pentru femeie, soții aveau nevoie
de consimțământul părinților (până la 25 de ani,
în cazul bărbatului, și până la 21 de ani, în cazul
femeii), femeia era considerată încă proprietatea
bărbatului, fapt care devine evident în legătură
cu problema căsătoriei prin următoarele artico-
le: „Bărbatul e dator protecțiune femeii, femeia
ascultare bărbatului” (Art. 195); „Femeia este
datoare să locuiască cu bărbatul său și să-l urme-
ze în orice loc va găsi el de cuviință” (Art. 196);
„Femeia nu poate porni judecată fără permisiu-
nea bărbatului ei” (Art. 197). Mai mult, căutarea
paternității este oprită, dar căutarea maternității
nu (Art. 307-308). Așadar, modernizarea de sor-
ginte iluminist-liberală nu a fost una completă,
iar aici studiile postumaniste oferă o critică con-
sistentă a modului în care drepturile omului se
articulează, în fapt, pe modelul omului ca bărbat
(evident, rațional și heterosexual).
Căsătoria liberă, în schimb, este fundamental
un model anarhist. Exclude orice tip de autoritate
- părintească, civilă, religioasă - și alege să se au-
tolegitimeze prin iubire. Conceptul de iubire nu
există în toată legislația românească, nici atunci
și nici acum; în schimb, conceptul de ură exis-
tă în Codul Penal, prin „instigare la ură.” Astfel,
putem citi un anunț scurt într-un ziar socialist
care ne spune că o Elena Petrescu și un Gheorghe
Frunzete se declară, pur și simplu, căsătoriți,
respingând atât căsătoria civilă, cât și religioasă.
Modelul începe să se impună în a doua jumăta-
te a secolului al XIX-lea ca protest. Atât anarhiș-
tii, socialiștii, cât și feministele și feminiștii (care
practică inclusiv „amorul liber”) adoptă la înce-
put acest model, dar se îndepăratrează treptat, așa
cum vom vedea în polemica dintre Mihail Gh.
Bujor și Cristian Racovski.
Nu putem să vorbim despre căsătoria libe-
ră în spațiul românesc fără să vorbim despre
Constantin Mille (considerat inițiatorul la noi
a ceea ce înțelegem astăzi prin jurnalism, cu un
doctorat la Bruxelles, militant socialist, autode-
clarat ateu). El reacționează la animozitățile din
epocă în 1882 în Contemporanul (cu un tiraj în
jur de 6000 de exemplare, dar asta înseamnă foar-
te mult raportat la populația cunoscătoare de car-
te), unde susține „unirea femeii și a bărbatului [...]
prin patima firească a dragostei și fără lanțul unei
legi care pune pecetea robiei pe fruntea femeii și
care din căsătorie face actul cel mai mârșav, pros-
tituarea soților.” El susține că adoptarea căsătorii-
lor libere (din dragoste) ar fi lucrul cel mai moral,
care ar duce la îmbunătățirea statutului femeii,
dar și la creșterea numărului de copii per familie.
Constantin Mille menționează într-un articol ul-
terior scrisoarea unui preot, primită ca răspuns,
prin care îi spune simplu „Mille, să te trăznească
Sandro Bracchitta	Trei case II (2014)
corodare directă, carborundum, ac rece, 59 x 42,5 cm
Dumnezeu!”. Se pare că Mille s-a căsătorit totuși,
civil, religios și, se spune în epocă în unele cer-
curi, chiar din interes (pentru a-și salva publica-
ția, Adevărul).
Modelul căsătoriei libere a fost însă abandonat
treptat de stânga românească. În acest sens, este
exemplară polemica dintre Mihail Gheorghiu
Bujor și Cristian Racovski, purtată în paginile
ziarului militant România Muncitoare în 1908.
Racovski, ultimul troțkist important care cade
victimă marii terori staliniste, reacționează critic
la căsătoriile libere pentru că, argumentează el,
nu se poate vorbi despre trăinicia sentimentelor.
Mihail Gh. Bujor, socialist, ateu declarat, figură
iconică a comuniștilor din închisorile interbe-
lice, îi răspunde cu argumentul că stângii nu îi
folosește un model burghez al căsătoriei, în care
principalul scop era protejarea proprietății, din
moment ce muncitorii nu au averi sau moșteniri.
Racovski, alături de Lelia Pavlovici, socialistă mi-
litantă din epocă, revin cu o pleiadă de argumente
pentru căsătoria civilă: asigurarea legitimității co-
piilor, dreptul la pensia soțului, protejarea față de
posibile abuzuri familiale. Argumentul final este
foarte puternic: căsătoria liberă nu constituie o
garanție a egalității între sexe, mariajul ar putea
beneficia de pârghii legale clare; familia urma să
fie o realitate și într-un viitor socialist.
Ca încheiere, merită făcută observația că am
vorbit despre căsătorii libere, civile, religioase, nu
însă și despre „familia tradițională”, un concept
de dată recentă, apărut în contextul discuțiilor
despre parteneriatul civil. Asta pentru că „fami-
lia tradițională” nu înseamnă nimic în sine, ci a
prins sens doar în opoziție cu proiectele comuni-
tății LGBTQ. Golul semantic este evident atunci
când observăm cum fiecare ideologie îl umple cu
altceva: pentru Biserică și dreapta conservatoare,
familia tradițională este triada metafizică Bine-
Adevăr-Frumos, în schimb, stânga actuală înțele-
ge conceptul nu la modul ideal, ci statistic-socio-
logic, observând în familia tradițională abuzuri,
violențe și discriminări sistemice.
■
24
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
diagnoze
Pesah - regina
sărbătorilor
■ Andrei Marga
n fața Hagada-ei - rostirea evreilor la sărbă-
toarea Paștelui (Pesah) în amintirea Exodului
din Egipt - nu poți să nu îți amintești de fi-
ecare dată o istorie străveche. Aceasta nu numai
deoarece poporul evreu recită acest text de peste
două mii de ani - ceea ce ar fi un motiv suficient.
Ci și pentru că textul se leagă de un moment cru-
cial pentru un popor care a marcat cu contribuții
majore cultura umanității. De Exod este legată
acțiunea lui Moise și emergența Legii, în care își
au înfipte rădăcini creștinătatea și civilizația eu-
ro-americană de astăzi. Este un merit de căpătâi
al ediției de față a Hagadei de Pesah, căreia am
onoarea de a-i atașa cuvântul meu, că face posi-
bilă pentru cititorul în limba română cunoașterea
mai precisă a sărbătorii evreiești a ieșirii din robie
și a impresionantei ei istorii.
Știm bine că poporul evreu are în urmă o is-
torie neobișnuit de lungă - documentele vorbesc
de mii de ani înainte de Hristos. Doar chinezii,
dintre popoarele de azi, le stau alături, ca cele mai
vechi popoare care au traversat istoria cunoscută
până la noi.
Evreii s-au particularizat de la bun început prin
legământul (berit) cu Dumnezeu, care a alimentat
voința de a supraviețui ca evrei și a fost veritabila
„forță motrice în iudaism” (Max I. Dimont, Jews,
God and History, Menor, New York, 1994, p.33).
Sandro Bracchitta
Equilibrium B (2019), carborundum, ac rece, 100 x 100 cm
Alianța sacră cu Atotputernicul a conferit, înainte
de orice, identitate evreilor. Pe baza ei s-au dez-
voltat convingeri și ritualuri care i-au profilat cul-
tural. Acestea au putut să pară unora greu de înțe-
les, căci se raportează la un Dumnezeu care, după
ce s-a arătat lui Moise pe Muntele Sinai, nu se mai
arată. Nu toți evreii l-au urmat pe Joseph, la un
moment dat, în căutarea unei vieți mai bune în
Egipt, nu toți aveau, așadar, să fie făcuți sclavi, dar
eliberarea din robia egipteană a avut consecințe
care i-au antrenat cu timpul pe toți. Scoaterea din
sclavie a fost percepută ca împlinire a promisiunii
lui Dumnezeu către strămoși și celebrată. Paștele
(Pesah) evreiesc este sărbătoarea acestei elibe-
rări și, totodată, o sărbătoare profund religioasă.
Iudaismul avea să vadă în eliberarea din robie un
semn divin și avea să-l omagieze pe Dumnezeu
neîntrerupt de-a lungul istoriei.
Din iudaism s-au desprins mai târziu, cum se
știe, creștinismul și Islamul, iar geografia religi-
oasă avea să se complice enorm. Creștinismul a
intrat, prin epistolele apostolului Pavel, în fun-
damentul Europei, iar Islamul avea să dea formă
culturală lumii musulmane. Oricare au fost sau
sunt raporturile dintre religiile monoteiste, nu se
poate tăgădui ascendența lor în monoteismul iu-
daic, încât, în mod normal, orice discuție despre
iudaism interesează cercurile cele mai largi ale
umanității. Și din acest punct de vedere, tipărirea
Hagadei, prin grija eminentului cunoscător al iu-
daismului, Șef-rabinul Mordehai Haconen și a in-
spiratului și neobositului Baruch Tercatin, este un
eveniment cultural excepțional și benefic, care se
cuvine salutat cu inima deschisă și interes aparte.
Acest interes nu poate fi decât neobișnuit de
mare dacă avem în vedere noile raporturi dintre
iudaism și creștinism, pe care atât de tragicul se-
col al XX-lea, dincoace de conflictele sale adânci,
le-au făcut, totuși, posibile. Stabilirea acestor ra-
porturi este bine să fie în continuare evocată și ți-
nută în minte de toți oamenii care vor să dea vieții
lor un sens superior.
Într-un fel, totul a început de la lansarea cerce-
tării istoriei pământești a lui Isus și continuarea
ei în ultimele secole, uneori împotriva ideologi-
ilor și tradițiilor încremenite. Aceasta i-a adus
în relief pe Isus din Nazaret și pe Isus ca parte a
poporului evreu și, astfel, a pus în lumină nouă
relația creștinismului cu iudaismul. Dincoace de
multe contribuții, a fost, cred, meritul nepieritor
al lui Karl Rosenzweig (1927) de a fi tras o con-
cluzie ce se impunea. „Mântuirea (Erlosung)” este
orizontul comun iudaismului și creștinismului.
Deși separate și intrate în contradicție în diferite
momente ale istoriei, acestea cresc precum cren-
gile pe un trunchi comun, ca dezlegări diferite
ale proiectului lui Dumnezeu cu umanitatea și
rămâne ca Dumnezeu să dea semnul voinței sale.
Adevărul nu se „confirmă” doar într-un loc anu-
me, ci se „probează” pe parcurs și apare abia la
sfârșit. „Sfârșitul este locul său. El este valabil pen-
tru noi nu ca ceva dat, ci ca rezultat. Căci pentru
noi, Adevărul este întregul, și numai Dumnezeu
îl cunoaște. Pentru Dumnezeu, adevărul nu este
rezultat, ci dat, adică dat de el, este Dar. Noi îl
avem în față totdeauna abia la sfârșit. De aceea,
trebuie acum să însoțim acea separare și aceas-
tă contradicție până la sfârșit și nu trebuie să ne
mai simțim mulțumiți cu ceea ce noi întâlnim în
călătoria experienței noastre, viața și calea” (Karl
Rosenzweig, Der Stern der Erlosung, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 1988, p.443). Un cunoscut
rabin contemporan nouă a putut completa prin-
tr-o formulare cu desăvârșire intuitivă: la judecata
de apoi, Dumnezeu nu ne va întreba ce cale am
urmat în viață, ci ce am făcut fiecare cu valorile ce
ne-au fost revelate.
Iudaismul și creștinismul au fost puse astfel în-
tr-o relație nouă, reclamată de multă vreme. Ca
urmare, odată cu cea mai recentă etapă în lămu-
rirea raporturilor lor, Papa Benedict al XVI-lea a
spus simplu că nu este vorba aici de două religii, ci
de aceeași religie cu două căi ale mântuirii.
Nu s-au dezlegat, însă, printr-o privire atât de
profundă, toate chestiunile acumulate într-o isto-
rie îndelungată, de rară complexitate, chiar dacă
au fost și sunt multe eforturi oneste. Cheia a fost
părăsirea unui șir întreg de prejudecăți privind re-
lația cu Dumnezeu. Bunăoară, distincția făcută de
apostolul Pavel între „vechea alianță” a poporului
evreu și „noua alianță” inițiată de Isus Hristos a
putut fi preluată în istorie ca părăsire a primeia,
încât interpretarea a trebuit revăzută. Papa Ioan
Paul al II-lea a arătat (1980) cu toată limpezimea
că „vechea alianță nu a fost revocată”, iar dialogul
„noii alianțe” cu „poporul lui Dumnezeu al vechii
alianțe” este necesar și a deschis un nou capitol al
cercetării teologice.
Teologi creștini de cea mai înaltă calificare au
lămurit contextul istoric și teologic al distincției și
au argumentat că „Predica de pe munte a lui Isus
O
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
25
o
nu a vrut să fie decât interpretare eschatologică
și radicalizare a Torei de pe muntele Sinai și nu a
fost înțeleasă de Isus ca substituire a acesteia cu
altă Tora și, cu atât mai puțin, ca negație a aces-
teia” (Norbert Lohfink, L’alleanza mai revocata.
Riflessioni esegetiche per il dialogo tra cristiani ed
ebrei, Quiriniana, Brescia, 1991, p.99). Trebuie
avut în vedere faptul că „în ceea ce privește sal-
varea (salvezza), la început a existat o cale unică,
care a fost cea a poporului lui Israel de dinain-
te de Isus. Apoi, această cale s-a bifurcat și două
căi s-au desfășurat separat una de alta” (p.87).
Dumnezeu a vrut aceasta și Dumnezeu va arăta
calea de urmat. Important este ca cei care cred în
Dumnezeu să fie la înălțimea credinței.
Însuși apostolul Pavel a accentuat explicit
(Romani 9,4) continuitatea și valabilitatea alian-
ței lui Dumnezeu cu evreii, iar folosirea expresiei
„vechea alianță” se referea numai la împrejurarea
că aceasta vine din vechimea tradiției iudaismu-
lui. „Trebuie astfel spus că acest concept al «ali-
anței» joacă un rol central în Vechiul Testament,
în vreme ce, în Noul Testament, apare într-un loc,
într-adevăr, hotărâtor, dar nu a fost dezvoltat ca
un concept fundamental pentru noua înțelege-
re de sine creștină” (Rolf Rendtorf, Hat der neue
Bund den alten ersetzt?, în Frank Crussemann,
Udo Theissmann, Hrsg., Ich glaube an den Gott
Israels. Fragen und Antworten zu einem Thema,
das im christlichen Glaubenbekenntnis fehlt, Chr.
Sandro Bracchitta
Semințe II (2015), corodare directă, carborundum, ac rece, 120 x 100 cm
Kaiser, Gutersloh, 1998, p.103). Fiind înrădăcinat
în „alianța” cu Dumnezeu, creștinismul nu este
legat în nici un fel de vreo „substituție” și poate
contribui fără aceasta la umanitatea oamenilor.
În funcție de cunoștințele pe care le-a dobân-
dit, fiecare om are o imagine mai mult sau mai
puțin complexă cu privire la iudaism. Cât de cu-
prinzătoare este această imagine are importanță
totdeauna pentru a înțelege iudaismul și a înțelege
lumea în care trăim. În iudaism s-au forjat multe
concepte și intuiții ale cadrului înțelegerii lumii
de către popoarele civilizate.
La înțelegerea largă a iudaismului au contribuit
și contribuie exponenți de cea mai înaltă calificare
ai acestuia. Personal, retrăiesc o nespusă satisfac-
ție de fiecare dată când recitesc savantele analize
ale lui Gershom Scholem, prin care s-au lămurit
mai mult ca niciodată o seamă de opțiuni ale iu-
daismului pentru oricine interesat. Mă opresc aici
asupra unui aspect care aruncă, la rândul său, lu-
mină lămuritoare asupra ediției de față a Hagada-
ei și-i circumscrie importanța: organizarea lăun-
trică a iudaismului.
Se poate privi o religie din multiple puncte de
vedere: ca teologie (imaginea despre Dumnezeu,
creație, om) și dogmă; ca ritual și ordonare a
vieții; ca liturghie și viață exprimată în aceas-
ta. Iudaismul le acoperă pe fiecare. Gershom
Scholem ne spune că elocvente sunt în acest sens
tipurile de „cuvioșenie (Frommigkeit)” ce s-au
delimitat în iudaism. Ele trădează o organizare
rațională care s-a păstrat, cel puțin în mare, până
în zilele noastre.
Totul începe cu profeții - profet fiind cel ales
de Dumnezeu pentru a-i transmite mesajul către
poporul său. După aceea, intervin învățații rabi-
nici (tamlid chacham), apoi, vin cei numiți zad-
dik (care este Cel drept) și cei numiți chassid. Toți
sunt „școlari ai înțelepților”.
Învățatul rabinic studiază Scriptura și tradiția
și identifică căi și mijloace pentru a pune în apli-
care un Adevăr care este deja dat. El aduce vechea
Tora în viața oamenilor de azi, generație după
generație, și fixează scopul educației. „Sarcina lui
specială în lumea iudaismului este astfel dublă.
În primă linie el extrage implicațiile Torei, do-
bândește stăpânirea deplină asupra artei de a citi
textele sfinte și de a le interpreta. În a doua linie,
el poate să-și adapteze interpretarea și nevoilor în
schimbare ale comunității” (Gershom Scholem,
Drei Typen judischer Frommigkeit, în Judaica,
Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984, Band 3, p.
267-268). El nu are, precum profetul, sarcina de
a dezvălui Adevărul revelat, ci o alta - aceea de
a pune în aplicare învățătura în condiții concrete
ale vieții comunității. „Claritatea spiritului său îl
face învățător care transmite aceste valori gene-
rației următoare” (p.268). În urma sa se formează
zaddik-ul și chassid-ul, care sunt legați de învăța-
re, ei aplicând un Adevăr revelat în împrejurări de
viață date.
Dacă învățatul rabinic este contemplativ, zad-
dik-ul și chassid-ul sunt activ implicați în comu-
nitate pentru a îndeplini sarcini religioase. Prin
aceștia, iudaismul își asigură acea legătură a cre-
dinței cu realitatea acțiunilor umane care l-a întă-
rit totdeauna și a creat epocă.
Zaddik-ul este acela care „se străduie, după cea
mai bună cunoaștere și conștiință a sa, să respec-
te Legea” (p.273), adică să aducă ordinea Torei în
viața sa, și întruchipează legătura dintre ideea ce-
lui drept și ideea mesianică (p.275). Dezordinea
lumii este pentru el motiv de a interveni, ca tată
de familie, ca cetățean matur, ca persoană cu răs-
punderi în comunitate.
În vreme ce zaddik-ul se ocupă de ordinea lu-
mii, chassid-ul își urmează chemarea spirituală
până la capăt și se ocupă de ceea ce este de făcut
în lume. El nu este mulțumit cu ceea ce este în jur
și vrea schimbarea. “Rezerva ce determină atitu-
dinea zaddik-ului este străină esenței sale. El face
totul sub inspirația ... entuziasmului sufletesc”
(p.277). Chassid-ul este de fapt “cuvios (fromm)”
și tocmai de aceea alege să trăiască viața mai difi-
cilă a spunerii lucrurilor pe nume în lume.
Desigur că în istorie s-au înregistrat diferenți-
eri și nuanțări. Dar această organizare a rolurilor
a rămas o noutate a iudaismului, a cărei raționa-
litate a fost recunoscută. Hagada (agadeta în ter-
menii Mishna-ei, întrucât conține părți omiletice)
începe cu o însărcinare: „și îi vei povesti fiului tău
în acea zi (de Pesah): aceasta este spre lauda a ceea
ce a făcut Dumnezeu pentru mine, când am ieșit
liber din Egipt”. Este, evident, o însărcinare ce vi-
zează aducerea unei ordini în viața personală, în
forma celebrării unui fapt extraordinar din istoria
poporului evreu. Hagada are rânduri ce trimit la
teologie și dogmă, rânduri ce țin de ritual, pre-
cum și rânduri liturgice, dar se concentrează, în
acest ansamblu religios, asupra a ceea ce putem
numi ordonarea vieții.
Importanța acestei ordonări a fost pusă în re-
lief de fiecare dată de către exponenți de vârf ai
iudaismului. Amintesc doar câteva argumentări.
21
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
Sandro Bracchitta
Semințe mici (2014), corodare directă, carborundum, ac rece, 12 x 100 cm
Cum știm, Moses Maimonide îi combătea
pe cei care vor să-l vadă pe Dumnezeu, după
ce reitera avertismentul lui Solomon (Ecc4:17):
„observă-ți picioarele atunci când mergi spre
casa lui Dumnezeu!”. El amintește întâlnirea lui
Moise, cu privirile plecate, potrivit Exodului,
cu Dumnezeu și trage concluzia: „vederea lui
Dumnezeu este în capacitatea unei percepții
intelectuale, nu a ochiului: căci cel din Foarte
Înalt nu este o ființă pe care ochii pot să o per-
ceapă” (Moise Maimonide, Le Guide des ega-
res, Verdier, Paris, 1979, p.38). În prima parte
a scrierii sale Mishne Torah (1170-1180), Moise
Maimonide formulează reguli de conduită prac-
tică în consecința revelației. De pildă, „a urma
căile lui Dumnezeu înseamnă a avea un corp
sănătos și intact, deoarece fiind bolnav nu ai
putea fi în stare să dobândești nici una dintre
noțiunile și cunoștințele ce formează cunoaște-
rea lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să fugi de
toate obișnuințele ce aduc prejudicii corpului
și să te atașezi unui regim salutar pentru sănă-
tate” (Moise Maimonide, Le livre de la connais-
sance, Quadrige-PUF, Paris, 2004, p.126). Aici,
în Mishne Torah, Moise Maimonide cuprinde,
de altfel, textul clasic al Hagada-ei. Mai târziu,
în comentariul scris în Egipt la Mishne Torah
(1165-1168), Moise Maimonide arăta că „legea
divină, învățătura lui Dumnezeu cere omului să
trăiască conform naturii ținând calea de mijloc,
încât el să mănânce cu măsură ceea ce are de
mâncat, să bea cu măsură ceea ce îi este îngăduit
să bea, mai departe cu măsură să aibă grijă de
ceea ce ține de familie, să exercite dreptatea și
disponibilitatea în relație cu alții în comunită-
țile în care trăiește...” (Mose ben Maimon, Acht
Kapitel, Felix Meiner, Hamburg, 1992, p.23-24).
Întreaga viață a omului este pusă astfel pe direc-
ția unei conduite ce adoptă o ordine care con-
cordă cu poruncile lui Dumnezeu.
În magnifica sa pledoarie pentru un nou ra-
port al Occidentului creștin cu iudaismul, Moses
Mendelssohn (1783) a luat Exodul ca bază a ex-
plicării ceremonialului iudaic. Dumnezeu i-a
scos pe evrei din sclavie „prin acte miraculoa-
se extraordinare: el a fost salvatorul lor, ghidul
lor, regele lor, legislatorul lor, administratorul
legilor acestei națiuni constituită de el și cel care
le-a aranjat întreaga lor constituție așa cum cer
intențiile înțelepte ale providenței sale” (Moses
Mendelssohn, Jerusalem ou Pouvoirs religieuse
et judaisme, Gallimard, Paris, 2007, p.160). Lui
Dumnezeu ei îi exprimă recunoștința. Iar pen-
tru a înlătura separarea prea largă dintre viață
și învățături în iudaism, s-au dat „legile ceremo-
niale”. „Cunoștințele religioase și morale trebuie
să fie legate cu acțiunea cotidiană”, iar legătura o
asigură ceremonialul. „Din acest motiv, fiecare
dintre acțiunile prescrise, fiecare folosire, fiecare
ceremonie are semnificația ei autentică, se află în
relație strânsă cu cunoașterea speculativă a reli-
giei și a moralei și era o ocazie, pentru cel care
caută adevărul, de a reflecta asupra lucrurilor
celor mai sfinte sau de a merge în căutarea învă-
țăturii pe lângă înțelepți” (p.161). Ceremonialele
au deopotrivă acest sens adânc religios și practic.
În scrierile din 1911-1952, Martin Buber a
fost preocupat să facă accesibil iudaismul cer-
curilor europene și l-a caracterizat prin apel la
istorie. “Concepția fundamentală a religiozității
evreiești și a monoteismului evreiesc, atât de di-
vers neînțelese și atât de crud raționalizate, este
o concepție în care lumea obiectivă este expre-
sia lui Dumnezeu, iar evenimentul, manifestare
a Absolutului.... În consecință, pentru înțelep-
ții indieni, ca și mai târziu pentru platonicieni,
orice mit este o metaforă, în vreme ce pentru
evreu el este o relatare veridică a manifestării
lui Dumnezeu pe Pământ. Evreul antichității
nu poate relata altfel decât sub o formă mitică,
căci pentru el un fapt nu este de raportat decât
dacă este sesizat în semnificația sa divină. Toate
cărțile narative ale Bibliei au un singur și unic
subiect: istoria întâlnirii lui YHWH cu popo-
rul său” (Martin Buber, Judaisme, Verdier, Paris
1911-1952, 1982 p. 121). Iar această întâlnire
nu a încetat nici în vremurile post-bliblice. În
iudaism, nu omul îl “posedă“ pe Dumnezeu, ci
“Dumnezeu însuși este cel pe care omul îl întîl-
nește” (p.11). Relația directă cu Dumnezeu este
ceea ce caracterizează iudaismul. “Evreul, pe va-
lurile lumii, proscris în lume, cutează să stea în
fața lui Dumnezeu în imediatitatea lui Eu și Tu
- efectiv ca evreu. Aceasta este realitatea iudais-
mului” (p.17). De aici pleacă înțelegerea lui.
Filosofii actuali ai iudaismului ne spun că
„YHWH ca Dumnezeu al lui Israel se defineș-
te mai ales ca Dumnezeu legislator. El edictează
o Lege - Tora, sensu stricto - ce cuprinde 365
de interdicții, (una pe zi a anului) și 248 de
obligații (una pentru fiecare organ al corpului,
spune tradiția). Această lege are două aspecte
complementare. Pe de o parte, este legea mora-
lă, de cealaltă parte, este legea ritualică. Pe de o
parte, «Să nu omori!», pe de altă parte «Să res-
pecți shabbat-ul!». Ele trebuie luate împreună,
căci Tora nu este dată arbitrar, ea are un sens,
o rațiune de a fi: ea este calea vieții în armonie.
Armonie orizontală cu alții, în legea morală și
civică, armonia verticală cu Întregul, în legea ri-
tualică și simbolică..Tora este calea armoniei
între aceste două tensiuni existențiale. Ea este
o cale, ea este un parcurs, ea este o asceză. Cu
siguranță, ea este o disciplină de viață. Legea
lui YHWH edifică omul evreu” (Marc Halevy,
Pensee hebraique, Dangles, Paris, 2009, p. 30-
31). Este omul care își asumă această viziune ce
are grandoarea conferită de principii, concepte
și intuiții proprii, dar și de istorie.
Am amintit aceste repere deoarece ele ne per-
mit să ne dăm seama mai bine de semnificația
excepțională a editării Hagada-ei în traducere
românească. Cu această ediție, un rabin deose-
bit, prestigios și venerabil, Mordehai Haconen
- autor a șase volume, Torat Am, de comentare
a Pentateuh-ului, și a altor numeroase publica-
ții (Enciclopedia sărbătorilor, Pietrele povestesc.
Despre locuri sfinte în Israel, inclusiv) în engle-
ză și ebraică și, grație Editurii Hasefer, și în ro-
mână - și un autor ingenios și temeinic format,
Baruch Tercatin, care - după Dicționar de per-
sonaje biblice și reprezentarea lor în artă (2002,
în cooperare cu Viorica Constantinescu), Din
înțelepciunea Torei și a hasidismului (2003),
Pirkei Avot. Sfaturile înțelepților poporului evreu
(2004), a publicat cele două cărți, Meghilat Ester
(2005) și Meghilat Rut (2006), care au lămurit
pentru cititorul în română momente crucia-
le ale istoriei evreilor - continuă să ne pună la
dispoziție nestemate ale culturii evreilor. Toate
au apropiat iudaismul de cititorii români din
zilele noastre prin forța de edificare a istoriilor
individuale pilduitoare. O carte și mai recentă a
celor doi, întitulată Cartea vieții omului (2014),
familiarizează aceiași cititori cu tradițiile evre-
iești relative la familie, legământul circumciziei,
numirea unei fete, relația cu părinții, rugăciune,
veșminte ritualice, confirmarea religioasă, calen-
darul, sărbătorile, căsătoria, hrana, zilele faste și
nefaste.
Acum, cu cartea de față, rabinul Mordehai
Haconen și Baruch Tercatin ne dau traducerea
Hagadei de Pesah, într-o versiune actualizată și
însoțită de o doctă introducere, care ne pune
în temă cu toți pașii celebrării. Ea ne arată cum
știu evreii să-l cinstească pe Dumnezeul de care
soarta lor a fost de la început legată. Cred că
această invocare spune totul: „Domnul nostru
și Dumnezeul părinților noștri, fie să se înalțe,
să vină, să ajungă, să se arate, să fie plăcută, să
fie auzită, să fie amintită și să fie înfățișată îna-
intea Ta, pomenirea noastră și amintirea părin-
ților noștri, și amintirea unsului, fiul lui David,
robul tău, și amintirea Ierusalimului, a cetății
Tale celei sfinte, și amintirea întregului popor,
a casei lui Israel, spre izbăvire, spre bine, spre
har, spre iubire și îndurare, spre viață și pace, în
această zi a sărbătorii de Pesah. Pomenește-ne,
Doamne, Dumnezeul nostru, în această zi, spre
bine, și adu-Ți aminte de noi, în această zi de
binecuvântare, și ajută-ne, spre viață. Și conform
făgăduinței Tale de ajutor și îndurare, cruță-ne și
miluiește-ne, îndură-Te de noi și ajută-ne, fiind-
că spre Tine sunt îndreptați ochii noștri; căci Tu
ești Regele Atotputernic, Milostiv și Îndurător.
Rezidește Ierusalimul, cetatea sfântă, curând, în
zilele noastre. Binecuvântat să fii Tu, Doamne,
care rezidești Ierusalimul prin îndurarea Ta.
Amen”. Sunt grăitoare, de asemenea, autoobli-
garea părinților de a transmite noilor generații
ceea ce s-a petrecut la origini. De a încuraja ti-
nerii să pună întrebări! Este grăitoare „deschide-
rea ușilor”, încât fiecare sărac să poată intra și să
se poată bucura de Pesah, având ceea ce are de
trebuință pentru a putea sărbători. Este grăitoare
masa Sederului, cu prescripțiile ei ce au inspirat
de-a lungul secolelor! În Hagada se află, în toate,
slăvirea lui Dumnezeu, care devine, prin vastele
sale implicații, un imn adus libertății unui popor
și fiecărui om.
(Introducere la volumul Mordehai Haconen,
Baruch Tercatin, editori, Hagada de Pesah, Editura
Hasefer, București, 2018)
■
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
27
o dată pe lună
Telefonul fără fir...
■ Mircea Pora
— Sahie, ultima oară când am fost la tine am
uitat să-ți spun ceva.
— Nu-i nimic, avem timp, poți să-mi spui
acum, cafelele noastre-s lungi...
— Mi-e și rușine... dar să nu-i zici lui Bicu,
știi, m-am apucat să țin jurnal... ce văd în jur... în
bloc... pe străzi... pe la televizor...
— Foarte bine faci, tu ai haz, mai râdem și noi...
— Uite, am la mine câteva notații...
— Dă-le drumul, nu mai sta pe gânduri...
— 8 iunie, a.c. „Acum știu sigur că de la veci-
nul de jos provin gândacii care ne apar în bucă-
tărie. Pot să-i fac mustrare în trei feluri diferite.
Varianta mai fină, U.E., europeană... „Domnule,
cu tot respectul, vă rog să faceți ceva cu gânda-
cii dumneavoastră... înțelegeți ce vreau să spun”...
A doua adresare, până nu demult folosită...
„Tovarășe, să știți, că așa nu merge. Suntem oa-
meni, ne ajutăm unul pe altul, nu ne subminăm.
Toleranță, da, însă pentru păduchi, ploșnițe, gân-
daci, nu.” Ultimul procedeu de punere la punct
este... „Ascultă, bă, dacă nu-ți rezolvi problema
cu gândacii vin și ți-i bag pe gât, excrocule”... Ce
zici, merge?
— Cum de nu, taie ca briciul, ai mână...
— Acum ascultă a doua notă, mai poetică...
1 iulie, a.c..” Astăzi debutează luna lui Cuptor.
Din lipsă de ploaie totul se ofilește. Pădurea cu
păsările ei devine o amintire îndepărtată. Ca și
izvoarele ce freamătă alături. Spre prânz căldura
e ca o căldare. De blocul nostru se apropie cineva.
După cum pășește pare a fi un prinț. La ușă sună
prelung. Deschid. În fața mea e Bicu...” Ce zici, a
ieșit?
— Cum să nu... căldura, pădurea, prințul,
Bicu... e poezie, Viorica...
— Să vezi acum și ultima, cum să-i spun, re-
flexie...
— De idei, e bine zis...
— Ascultă numai... „Îmbătrânim și noi, îm-
bătrânește și orașul. Piața de fân aduce cu Moș
Sandro Bracchitta	Atins II (2014), carborundum, ac rece, 42 x 54 cm
Nicolae. Au încărunțit și Centrul de Impozite,
„Casa Fiscului”, farmacia Covaci. Zice dictonul...
„Sic transit gloria mundi”...
— Frumos... trec toate, trecem și noi...
— Ascultă, Sahie, tot vroiam să te întreb, ard
să-mi povestești... cum de ai rămas tu singură...
chiar n-ai avut pe nimeni?...
— E o poveste lungă, cu „avutul”, cu „neavu-
tul”... Cum de nu, am și eu „istoriile mele”... Am
„vibrat”, cum văd că se mai spune, față de sexul
celălalt încă din școala primară...
— Tu?... Așa de liniștită?...
— Când se așeza un băiat lângă mine, nu chiar
toți, dar unii de care probabil îmi plăcea, simțeam
ceva ca un fir cald prin șira spinării... Nu știam
ce-i, dar asta se întâmpla... Mai pe urmă, tot așa,
la liceu, când am trecut la profesori... doi sau trei...
— Doamne...
— Stai să vezi, dacă tot m-ai rugat să-ți poves-
tesc... În gândul meu, cu unul dintre ei, Bădulescu,
de română, am mers cât de departe s-a putut...
— Hai, zi, nu pot să cred...
— Ba da, și-am avut cum se spune și orgasm,
câteva clipe n-am mai știut unde mă aflu.
— Nebunie.
— Da, chiar așa... și mi l-am imaginat și cum ar
fi trebuit să fie... păros, foarte dotat, bun la meș-
teșug... Mai pe urmă, că te văd curioasă, la școala
de dactilografe m-am „cuplat” cu mai mulți, unii
„așa și așa”, doar doi foarte „dotați”, adevărați ar-
tiști. Cu primul am stat trei ani, am trăit „bucurii”,
„bucurii”, dar a pus ochii pe el soția unui „ștab”, și
cum era pe-atunci, cu „ștabii” nu te puteai pune.
Era înnebunită după el, „bătrânul” nu bănuia ni-
mic, cu sarcinile lui de Partid, iar ăștia doi, pe la
cabane, hoteluri, în lift, în natură... Țipa cățeaua
de plăcere...
— Poate și de durere la așa ceva...
— Da, da, amândouă... și una și alta...
Alexandru îl chema, subinginer, n-am mai auzit
de el...
— Și, celălalt?
— Tot așa, cum ți-am spus... păr pe piept și
mai jos un buzdugan... L-am cunoscut la o nun-
tă, după Revoluție... el singur, eu singură... Am
dansat doar de două ori și am înțeles tot... era pe
gustul meu...
— Uite că mă faci să tremur...
— Cu el am stat un an, tot așa, țipete și du-
rere, ne-am fi căsătorit dar a venit nenorocirea.
Un mal-praxis la o operație de apendicită... Era
subofițer, Stan, Stănică îi spuneam...
— Și după aceea?...
— Gata, pauză, stop... am rămas cu amintirile,
cu ce ți-am povestit acum...
— Păcat, la așa „cunoașteri”, ce să mai zic...
nu-i de glumă...
— Eh, dar acum să-mi zici ceva despre tine...
— Păi, eu, prin comparație, sunt un fel de
lemn... cu băieții mă băteam, de profesori îmi era
frică... Altfel, nu simțeam nimic, nici înainte de-a
fi femeie, nici după, poate doar așa, un mic foșnet
interior...
— Și n-ai dezbrăcat cu privirea nici un bărbat
să vezi ce e cu el?
— De dezbrăcat, nu, dar la poze m-am uitat...
Am văzut cum stă chestia cu „dotările”... Cred că
mai toate femeile se gîndesc la asta, ce zici?
— Cele mai multe, da, căci se spune că plăcerea
de aici vine... dar zi mai departe despre tine...
— Istorie scurtă, mi-e și rușine să vorbesc...
— Să nu-mi spui că doar Bicu și atîta...
— Ba, chiar așa... fă-te că n-ai auzit...
— Și peste ce-ai dat... te întreb așa ca femeie...
— Peste ceva care seamănă cu oaia din turmă...
Nu țipi, nu te doare, la o adică poți să și adormi...
— Ceva mijlociu, să înțeleg?
— Între mijlociu și mic... cu orientare spre
mic...
— M-am gândit eu la asta de cum l-am văzut.
Există un instinct care nu dă greș... dar acum iar-
tă-mă că te întreb... te-ai mulțumit cu ce-ai găsit...
la altceva nu te-ai mai gândit?
— Ba, da, uneori, rar, m-am mai gândit...
— Să știi că multe se gândesc, dar puține au și
noroc și atunci știi ce fac?
— Încep să țină jurnale ca și mine...
— Lasă, nu regreta ce n-a fost... până la urmă îl
ai pe Bicu, vă înțelegeți... Viorică, sună mobilul...
— E Bicu, scuză-mă o clipă... Da, Bicule, sunt
la vecină, la doamna Sandu, am vorbit și de tine,
îți transmite salutări... Na, Sahie, acuma chiar că
plec, dar te-aș mai întreba ceva, dacă tot am vor-
bit de „dotații bine”, de „buzdugane”... pe aici, prin
jur, există așa ceva?... Trec pe lângă noi... și noi nu
știm?...
— Eu ce să-ți zic, complicat, mare ghicitoare...
Nu cumpărăm amândouă, de la o prăvălioară,
aproape zilnic, vinete, cartofi, ardei?
— Vai, să nu-mi spui că e ăla mic, cu ochelari...
Tase... ieri numai ce m-a întrebat „Doamna ce do-
rește”... Și de unde știi?
— Asta o țin pentru mine... iar cu „știutul”, mai
gândește-te, că există și „telefonul fără fir”... Ei,
dacă ți-a spus „Doamna ce dorește”, s-o fi gândit
la ceva...
— Știi că Bicu l-a chemat odată să-i ajute la
ceva mutări. Să fi văzut cât de sus îl privea... Na,
Sahie, ce să zic... fain am vorbit... Mai vin eu pe
la tine...
■
21
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
însemnări din
Mancha
Scriind uituc și plecat
■ Mircea Moț
Tot ceea ce ține de ars poetica argheziană
trebuie înțeles în contextul problemati-
cii majore a creației lui Tudor Arghezi, a
Cuvintelor potrivite în special, volumul de debut
al cărui „pivot” îl dă „tensiunea spre absolut”(-
Gheorghe Grigurcu, Postfață la Tudor Arghezi,
Cuvinte potrivite, București, Editura Minerva,
1977). Această tensiune presupune un permanent
dialog cu „ființa supremă”, dialog prin care, pri-
mind răspuns, individul ar putea dobândi certi-
tudinea adevăratei sale condiții. Poetul „lucrează
(...) în sensul Totalității. Potrivirea cuvintelor re-
face, în mic - recunoscându-se dependența și so-
lidară cu ea - suita actelor demiurgice, originare”
(Ion Pop, Jocul poeziei, București, Editura Cartea
Românească, 1985, p. 98). Esența creației poetice
argheziene implică până la un punct o permanen-
tă concurență cu demiurgul, după cum poetul
însuși lăsa de altfel să se înțeleagă: „Vocabularul
e harta prescurtată și esențială a naturii, și omul
poate crea din cuvinte, din simboale, toată na-
tura din nou, creată din materiale în spațiu și o
poate schimba” (Tudor Arghezi, Ars poetica, Cluj,
Editura Dacia, 1974, p.80). Pentru Tudor Arghezi
scrisul este un gest esențial, grav, fiindcă „artiza-
nul” și „meșterul Arghezi” nu demitizează actul
poetic, sub semnul unei simpliste înțelegeri a mo-
dernității, cum s-ar putea înțelege prin sintagma
„cuvinte potrivite”. Potrivind cuvintele, Arghezi
păstrează amintirea unei divinități pe care o sur-
prinde în Abece:„A vrut Dumnezeu să scrie / Și
nici nu era hârtie. / N-avea nici un fel de scule /
Și nici litere destule. / C-un crâmpei de alfabet /
Mergea scrisul foarte-ncet. // N-aș vrea nici atât
să-l supăr / Cât piperul de ienupăr, / Dar o să vă
spui ceva: / Nici carte nu prea știa. / Orișice învă-
țăcel / Știe mult mai mult ca el. / El, care făcuse
toate, / Nu avea certificate./ Câtu-i Dumnezeu de
mare / N-are trei clase primare. / La citit se-m-
piedică, / Nu știe-aritmetică”. Divinitatea nu
scrie, fiindcă scrisul este până la urmă reflectarea
existentului. De aceea nu scrie nici Iisus Hristos.
Divinitatea argheziană, în schimb, face, creează
printr-un gest hotărât, pe care poetul îl repetă, la
scară redusă: „Știe-atât: numai să facă./ Ia oleacă,
pune-oleacă. / Face oameni și lumină / Din pu-
țin scuipat cu tină, / Și dintr-un aluat mai lung /
Scoate luna ca din strung”. Câtă vreme cuvintele
sunt pentru Arghezi sinonime realului, acea „har-
tă prescurtată a naturii”, scriind, poetul de fapt
face, „frământă” cuvintele, așteptând să dospeas-
că spre bucuria împlinirii creației. Prin gestul de a
scrie, poetul rămâne tocmai de aceea un „rob” (și
termenul este scris cu majusculă), un truditor, în
timp ce Domnului i se rezervă sărbătoarea lectu-
rii: „Robul a scris-o, Domnul o citește, / Făr-a cu-
noaște că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei”.
Omul arghezian are conștiința faptului că tră-
iește într-un timp în care divinitatea nu se mai
arată și nici nu trimite semne care pot fi perce-
pute. Mai ales lipsa dialogului cu divinitatea este
cea care-i amplifică omului suferința: „Nu-ți cer
un lucru prea cu neputință / În recea mea-ncrun-
tată suferință. / Dacă-ncepui de-aproape să-ți
dau ghes, / Vreau să vorbești cu robul tău mai
des. // De când s-a întocmit Sfânta Scriptură / Tu
n-ai mai pus picioru-n bătătură / Și anii mor și
veacurile pier / Aci sub tine, dedesubt, sub cer. //
Când magii au purces după o stea, /Tu le vorbeai
- și se putea. / Când fu să plece și Iosif, / Scris l-ai
găsit în catastif / Și i-ai trimis un înger de povață /
Și îngerul stătu cu el de față. / Îngerii tăi grijeau pe
vremea ceea / Și pruncul și bărbatul și femeia.//
Doar mie, Domnul, veșnicul și bunul, / Nu mi-a
trimis, de când mă rog, nici-unul...” Nu este deloc
întâmplător faptul că tocmai aceasta i se cere di-
vinului, un mesager, ca in vremurile mitice: „În
rostul meu tu m-ai lăsat uitării /Și mă muncesc
din rădăcini și sânger./ Trimite, Doamne, semnul
depărtării, / Din când în cînd, câte un pui de în-
ger.// Să bată alb din aripă la lună, / Să-mi dea din
nou povața ta cea bună”.
Rugăciunea și, în general, psalmul arghezian
devin așadar expresia încercării de a stabili un di-
alog cu divinitatea. Rugăciunea exclude cuvântul
și glasul, devenind o semnificativă ardere consu-
mând ființa ce tinde spre absolut: „Ruga mea e
fără cuvinte, / Și cântul, Doamne, îmi e fără glas. /
Nu-ți cer nimic. Nimic ți-aduc aminte / Din veș-
nicia ta nu sunt măcar un ceas. // Nici rugăciunea,
poate, nu mi-e rugăciune, / Nici omul meu nu-i,
poate, omenesc. / Ard către tine-ncet, ca un tă-
ciune, / Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.” Nu
doar imposibilitatea dialogului consumă ființa, ci
și conștiința condiției sale limitate: „Gătită masa
pentru cină, / Rămâne pusă de la prânz./ Sunt,
Doamne, prejmuit ca o grădină, / În care paș-
te-un mânz”. În lipsa dialogului cu divinul, omul
este amenințat în însăși verticalitatea sa definito-
rie, care-i amintește demnitatea de creație divină
și-i asigură posibilitatea permanentei comunicări
cu celestul: „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș! /
Copac pribeag uitat în câmpie, / Cu fruct amar și
cu frunziș /Țepos și aspru-n îndârjire vie”.
În imposibilitatea dialogului, ființa se află în-
tr-o dramatică incertitudine, în jurul căreia se
dezvoltă semnificațiile unei poezii din volumul
cu care Tudor Arghezi debuta la patruzeci și șapte
de ani: „Gândul meu al cui gând este? / În ce gând,
în ce poveste, / Îmi aduc aminte, poate?/ Că făcui
parte din toate?”. Divinul începe să se contureze în
imaginar, ca un joc între realitate și iluzoriu: „Tu
ești și-ai fost mai mult decât în fire / Era să fii, să
stai, să viețuiești, / Ești ca un gând, și ești și nici nu
ești / Întru putință și-ntre amintire”. Dumnezeu se
arată cel mult prin reflectare, printr-o sugestivă și
consacrată oglindă, singura modalitate accesibi-
lă unui om sortit să poarte povara condiției sale
carnale și a setei mistuitoare, organice, de apă, de
animalică dorință de adăpare: „Ca-n oglindirea
unui drum de apă, / Pari când a fi, pari când că nu
mai ești; / Te-ntrezării în stele, printre pești, / Ca
taurul sălbatic când se-adapă”.
Dacă rugăciunea nu este o soluție în universul
arghezian, poetul înțelege că relația divinității cu
lumea se realizează (amintind poezia eminescia-
nă, unde demiurgul citește Cartea lumii pentru a
nu lăsa creația să se reîntoarcă în haos) prin lectu-
ră. Aceasta după ce, în momentul de semnificati-
vă incertitudine, omul a apelat zadarnic la Carte:
„Deschid Cartea, cartea geme, / Caut vremea, nu
e vreme”. Arghezi insistă de altfel asupra ideii unei
lecturi care este rezervată exclusiv divinității.
Arta poetică argheziană se legitimează în
Sandro Bracchitta	Trei albastru II (2016)
corodare directă, carborundum, ac rece, 120 x 100 cm
această situație ca gest grav, esențial, scrisul și
cartea fiind prezențe care se bucură de atenția
divinității. În poemul Incertitudine, ustensilele
artistului, ale celui care scrie, sunt impregnate
ele însele de divin: „Scama tristeților mele / Se-
ncurcă noaptea cu ele. / Genele lui Dumnezeu
/ Cad în călimarul meu”. Scrisul se consumă în
contextul unei semnificative incertitudini. Este,
în primul rând, incertitudinea planurilor cosmi-
cului. Celestul coboară spre pământ: „Îmi atârnă
la fereastră / Iarba cerului, albastră, / Din care, pe
mii de fire, / Curg luceferii-n neștire”. Tristețea
întregului este absorbită cu nesaț ca hrană sufle-
tească, spirituală și trăită de individ ca o tristețe
proprie: „Sufletul, ca un burete, / Prinde lacrimi-
le-ncete / Ale stelelor, pe rând / Sticlind alb și tre-
murând”. Întrebările chinuitoare pe care și le pune
individul vizează relația sa cu întregul: „Gândul
meu al cui gând este? / În ce gând, în ce poves-
te,/ Îmi aduc aminte, poate, / Că făcui parte din
toate?”.
Scrisul devine gestul unui artist surprins el
însuși într-o semnificativă incertitudine. El este
uituc (uitându-și propria identitate) dar și ple-
cat, lipsit de o certă conștiință a propriei condi-
ții. Poetul este ispitit de glasul ciudat al mlaștinii,
sugestie a imobilismului, după dicționarul de
simboluri, „materie nediferențiată, pasivă și femi-
nină, în unele mitologii, simbol al inconștientu-
lui, în psihanaliză, și al mamei, al germinației, cu
siguranță ipostază a increatului.” În egală măsură
îl cheamă glasul livezii, garanție a creației, a armo-
niei și a cosmosului în ultimă instanță.
În binecunoscuta poezie Testament, ceea ce se
transmite urmașilor este cartea ca o metaforică
treaptă a trecerii de la natural la cultural. Numele
„adunat” pe o carte nu poate fi trecut cu vederea:
„Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte / Decât
un nume adunat pe-o carte”. Fără să trag cu ochiul
spre paginile dedicate de un Jacques Derrida
conceptului de semnătură, am convingerea că la
autorul Cuvintelor potrivite, în contextul poeziei
Incertitudine cel puțin, semnătura este semnul
certitudinii propriei identități, de care poetul are
nevoie : „Scriu aici, uituc, plecat, / Ascultând gla-
sul ciudat / al mlaștinii și livezii. / Și semnez: /
Tudor Arghezi.”
■
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
muzica
“Am dorit mereu să pot
cânta solouri «tari»”
■ de vorbă cu chitarista Jackie Venson
Jackie Venson este o chitaristă dedicată genu-
lui blues, cu o voce expresivă. Deși e relativ
tânără, stăpânește o gamă diversă de instru-
ente și combină R&B și soul în melodiile bazate
pe blues. Cel mai recent album, Live at Strange
Brew, este plin de emoție și pasiune, iar artista
carismatică este apreciată pentru jocul ei scenic
deosebit. Cântăreața provine din capitala muzicii
interpretate live din Statele Unite: Austin (Texas),
iar vara asta se află într-un turneu european care
o aduce în premieră în România, la Festivalul
Blues de la Brezoi (Vâlcea) în luna iulie.
RiCo: — Ce trebuie vizitat în Austin, Texas?
Jackie Venson: — Tameca Jones, Dan’s
Hamburgers, Antone’s, ONE2ONE Bar.
— Care este filmul tău muzical preferat?
— Evita. De obicei versiunile cinematografice
ale muzicalelor sunt slabe și nu redau cum trebuie
părțile muzicale. Aceasta a fost o excepție, și în
acest caz versiunea cinematografică este mult mai
reușită.
— De ce ai renunțat la pian în favoarea chitarei?
— Pianul mă plictisea; doream o schimbare în
viața mea. Am dorit mereu să pot cânta solouri
“tari” cu care să rup scena - și nu am reușit nicio-
dată să descopăr cum aș putea face asta cu pianul.
— Pe chitara ta preferată (un Fender Stratocaster
din 2016) o cheamă “Herbie”. Cum ai descoperit
Sandro Bracchitta
Atins (2014), corodare directă, carborundum, ac rece, 42 x 54 cm
acest model și ce îți place atât de mult la el?
— L-am descoperit într-un magazin de instru-
mente muzicale după ce am fost sfătuită să caut
acest model. Mi-a plăcut puterea lui (dată de către
picup-ul “shawbucker”) și nu doresc să mai încerc
altă chitară. Niciun alt Stratocaster nu are acel ton
de chitară, care se datorează amplificatorului re-
spectiv.
— La ce instrument muzical cânta tatăl tău,
Andrew Venson, și care a fost cel mai bun sfat pe
care l-ai primit de la el?
— La chitară bas, și mereu îmi zicea că dacă
vreau să iau decizii, tot eu trebuie să achit toate
cheltuielile.
— Ce influență a avut Lauryn Hill asupra ta și
ce părere ai despre faptul că nu mai este o artistă
promovată în mass-media, deși a fost în vârful to-
purilor cu The Fugees?
— Lauryn Hill a avut o influență enormă asu-
pra mea; are o putere creativă incredibilă cu atâtea
valențe artistice. Poate că acum nu mai este main-
stream, dar asta nu înseamnă că nu mai are succes
la public sau că nu mai este un artist important și
influent în felul ei. A face parte din mainstream
nu este egal cu a fi de succes.
— Ce făceai și ce reacție ai avut când ai aflat de
moartea lui Michael Jackson?
— Cred că eram la volan. Sora mea m-a sunat
Jackie Venson
și mi-a dat vestea. Am fost destul de tristă și șoca-
tă pentru că era destul de tânăr.
— Ce făceai și ce sentiment ai avut când ai
aflat despre tragedia din 11 septembrie 2001, când
s-au dărâmat turnurile gemene de la World Trade
Center?
— Aveam 11 ani; eram la școală și am fost să las
un instrument în sala de muzică. Mergea televizo-
rul și am văzut fumul ieșind din unul din turnuri.
Îmi aduc aminte că am întrebat-o pe învățătoare
la ce film se uită și mi-a explicat că nu este niciun
film; că ceea ce se vede se întâmplă acum în timp
real în New York chiar acum! Nu am crezut-o. A
trebuit să mă convingă că este într-adevăr real.
Sincer, groaza și panica nu m-au lovit decât cu
mulți ani mai târziu; am fost mult prea mică la
momentul respectiv ca să înțeleg pe deplin ce se
întâmplă.
— Este prima dată când vei cânta în România
(la Festivalul Blues din Brezoi, Vâlcea în luna iu-
lie). Ce părere ai de faptul că ajungi să cânți la noi
în țară?
— Este absolut prima dată când ajung să susțin
un recital în România. Una din prietenele mele
cele mai bune avea părinții de origine română,
deci sunt foarte încântată să ajung acolo, să văd
locurile de unde provin rudele ei. Sunt de aseme-
nea foarte bucuroasă să ajung într-un loc unde nu
am mai fost vreodată.
— Acest recital face parte dintr-un turneu eu-
ropean?
— Da, face parte dintr-un turneu mai am-
plu; încă se lucrează la confirmarea datelor.
Deocamdată știu că voi ajunge la câteva festiva-
luri din Germania vara asta - și în premieră în
România, la Festivalul Blues de la Brezoi (Vâlcea)
în luna iulie. Întregul traseu de date confirmate
poate fi accesat pe website-ul meu: jackievenson.
com
Interviu realizat
de RiCo
■
30
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
teatru
Actori firavi în joc fluidic
■ Adrian Țion
Vehement din titlu, spectacolul turdean Noi
nu! se așază pe o concentrată analiză a siste-
▼ mului educațional de la noi, punând pe jar
elevi, profesori, părinți aflați împreună pe scenă ca
eșantioane ale unor grupuri sociale aflate în conflict.
E jarul unor dezbateri stringente pe fondul crizei
adolescentine ce-i cuprinde deopotrivă pe spec-
tatori, ei înșiși elevi, profesori, părinți. Așadar un
spectacol-dezbatere pe teme de actualitate care ar fi
indicat să continue prin discuții cu publicul, după
căderea cortinei, întrucât acțiunea propusă e o pro-
vocare cu miză. Mai mult chiar, autoarea scenariu-
lui, Andreea Radu, și regizoarea Laura Moldovan
livrează produsul teatral realizat ca pe un manifest al
tinerei generații dezabuzate. Ralierea cu problemele
tinerilor reflectă empatizare totală cu fondul lor in-
tim, cu întrebările și revoltele lor ignorate de adulți.
Individualitățile lor în formare refuză încolonarea
în regimentul formulelor vetuste, de unde protestul
scrâșnit Noi nu!
Opt siluete firave de actori în formare devin, suc-
cesiv, pionii puși în mișcare pe tabla de șah a con-
fruntării de către un mecanism social intrat în desu-
etudine, care nu-și mai dovedește eficiența. Chingile
restricționărilor de tot felul au slăbit, libertățile în
educație își arată fața nefastă. Adevărurile grupu-
lui de școlari sunt exprimate tăios, fără fasoane,
Maitreyi contra lui Eliade
Eugen Cojocaru
Sala mare a Naționalului clujean e arhiplină, iar
publicul e, în majoritate, tânăr - bine pentru
ștafeta culturii. Se va topi seara friguroasă de fe-
bruarie la incandescentele inflamări ale unei iubiri ce
s-a înscris într-un șir de nefericite „perechi celebre”?
Romanul scris de Mircea Eliade după ce a fost dat afa-
ră (1930) din casa brahmanului Narendra Sen și pu-
blicat în 1933 a devenit un simbol universal al unei iu-
biri pline de farmec exotic, eșuate tragic la intoleranța
dintre rase și religii. După 40 de ani, ajunsă o renu-
mită poetă a Indiei, reala Devi se anunță în Dragostea
nu moare și „demontează” Maitreyi-ul ficțional al
marelui istoric al religiilor, acuzându-l de exagerare
tipic masculină (revoltată de fanteziile erotice descri-
se) a ceea ce s-a întâmplat între ei, dar și de lașitate
crasă. Dramatizarea regizoarei Chris Simion pune
față în față cele două perspective și o alege pe Maitreyi
ca voce auctorială, dar și inchizitorie. Spectacolul s-a
„cizelat și maturizat” de la premiera sa, în 2011.
Cele două viziuni colidează prin forța dramatică a
eroinei la 60 de ani, întruchipată când discret, când
în sinceră revoltă temperată de Maia Morgenstern.
Așezată în fotoliu, la stânga scenei, tronează peste
timpul trecut și actual, conducând spectatorii, cu au-
toritatea celei care respectă adevărul, prin meandrele
acelor întâmplări îndepărtate - cei 40 de ani nu au
șters nimic din sentimentele crezute uitate, care ră-
bufnesc, din nou, proaspete și puternice. Elegantă,
într-un sari superb, își asumă cu demnă maiestate
interioară suferința încă vie: Nu, n-a fost așa!... Ceea
ce nu spune Mircea... Versiunile se desfășoară paralel
și regizoarea ne dezvăluie: Am încercat să fac un spec-
tacol simplu, autentic. Să arăt tradițiile brahmane, dar
și superficialitatea occidentalului.
Decorul, costumele, muzica, ritualurile tradiționale
dezvăluind temperamente și atitudini, trăiri și tipuri
de socializări. Ba se introduce chiar zeul electronic al
socializării de azi, Facebook-ul devastator, sub forma
unui ecran așezat în fundal cu mesaje online preluate
de pe computer (unde literele sunt prea mici, dar at-
mosfera dependenței de mobil se realizează). Andrei
(Valentin Oncu) e un adolescent retras, introvertit,
dar nu se urmărește exclusiv devenirea lui, ci a găștii.
O fată are mama plecată la lucru în Spania, un băiat
vrea să devină mecanic după terminarea liceului etc.,
dar toți sunt stresați pe moment pentru că au luat
nota 2 la istorie la un test dat ca răzbunare pentru ac-
tele lor de indisciplină. Ana (Raluca Marina Radu),
fată deșteaptă, e revoltată. A scris mult despre „răz-
boiul rece” și a primit aceeași notă. Răzbunarea clasei,
de data aceasta, nu va întârzia să se producă. Intervin
și părinții în această dispută, măsurile luate îi bulver-
sează pe toți, părerile sunt împărțite. Elevul e mingea
de fotbal șutată de părinți spre poarta profesorilor și
invers. Ei, elevii, nu contează. Consecințele analizei
fenomenului sunt săgeți îndreptate într-o sumedenie
de direcții. Spectacolul pune probleme, nu dă soluții.
Incită și repartizează sarcini de conviețuire.
Foarte sugestivă pentru mersul evenimentelor
după farsa grosolană jucată profesoarei de istorie
(Maria Salcă) este scena cu mesele adunate în virtuala
sală de consiliu profesoral și separarea lor pentru a-i
au creat un spectacol de două ore de vrajă a unui uni-
vers total diferit de lumea noastră. Începe cu Eliade/
Vlad Zamfirescu și excentricul său amic, ziaristul bri-
tanic Harold/Radu Micu în vizită la familia Narendra.
Scenografia Adinei Mastalier e „aerisită” și împarte
inteligent spațiul în diferite „colțuri de acțiune” cu ro-
gojini, pereți mobili pictați în modele indiene, camera
lui Devi în stânga, living-room-ul în centru...
Cabiria Morgenstern ne oferă o Maitreyi de 16
ani, care dorește, rebelă la o vârstă a adolescenței cu
o maturitate și înțelepciune precoce (eleva prefera-
tă a marelui om de cultură Rabindranath Tagore!),
să scape din chingile unei societăți milenare, care
nu permite nici o libertate și, împietrită în cele pa-
tru caste, zdrobește orice năzuință. Eliadele lui Vlad
Zamfirescu oscilează între o nonșalanță pragmatic
europeană (inexistentă în jurnal și carte) și exuberan-
ța unor sentimente romantice potențate de o tot mai
înflăcărată Maitreyi, în viziunea eliadiană. Nu, n-a fost
așa!, sare sexagenara Maitreyi, trăind la aceeași inten-
sitate evenimentele apuse, dar vii în fața ochilor ei și
ai spectatorilor. Mai ales când Eliade „fantazează” cu
Maitreyi-a sa, transformând-o aproape într-o metre-
să franceză! Realitatea e că iubirea lor a fost platoni-
că și pură, doar că ea și-ar fi dorit ca Mircea al ei să
aibă curajul să o ceară în căsătorie sau, cel puțin, să
fugă împreună pentru a pune familia ei, împietrită în
vechi cutume absurde, în fața faptului împlinit. Va fi
crunt dezamăgită și este exact ce îi reproșează după
40 de ani de tăcere discretă. Deși Chris Simion afirmă
că Planul diferențelor de valori, de reguli, de principii
mi s-a părut cel mult mai dur, adânc, dramatic și de-
cisiv pentru cuplul Eliade-Maitreyi Devi, i-a reușit și
o exemplară ilustrare dramatică a conflictului dintre
realitate și ficțiune cu mecanismele ce le generează.
include și pe părinți în dezbatere. Firavii actori sunt
când profesori cu diferite metode de predare, când
părinți îngrijorați, când adolescenții cu resentimen-
tele adunate pe cale să explodeze. Dar nu explodează.
Aparențele ies din nou câștigătoare, animozitățile se
sting lent și se îmbracă în țoalele prăfuite ale unui fes-
tivism plat. Emoționant este epilogul din care aflăm
cu ce s-a ales fiecare din anii de școală. Absolvenții
stau cu spatele la public și-și privesc viitorul în față.
Un viitor fad, fără perspective.
La schimbul dintre generații, tinerii actori ai
Teatrului din Turda vădesc vitalitate, au în mare mă-
sură forță de persuasiune și siguranță scenică, în ciuda
unor inerente stângăcii de început de carieră. Foarte
dinamic jocul trecerii dintr-un personaj în altul, sub
ochii publicului, bine stăpânit raportul de interacțio-
nare; iată elemente ce asigură o fluiditate de invidiat
spectacolului. Rezumativ, tabelul personajelor arată
cam așa: botos și ursuz Valentin Oncu în Andrei, vo-
lubilă și afectivă Ralwuca Marian Radu în Ana, serios
și atașat George Sfetcu în Paul, sensibilă și voluntară
Diana Tușa în Alina, simpatic și haios Călin Mihail
Roajdă în Mircea, delicată și distrată Raluca Eremei-
Bârza în Sidi, severă și conservatoare Maria Salcă în
profesoara de istorie, subțire și neconvingător Miky
Paicu în directorul școlii. Transfigurările actorilor
sunt ajutate de costumele realizate de Anda Pop, sem-
natara decorului dominat de pupitre școlare și scaune
ergonomice. Un interior util tinerelor vlăstare ce-și
încearcă forțele în dificila artă a scenei. Adolescenții
spun răspicat Noi nu! sistemului educativ prin care
au trecut. Spre a răspunde devoțiunii tinerilor actori,
atașăm antiteza încurajatoare Noi da!
■
Sunt două momente de primă importanță în viziu-
nea scenică: cei doi se logodesc într-un ritual impresi-
onant, jurându-și iubire veșnică în fața focului sacru.
Al doilea, când Eliade vine la Narendra Sen să-i spună
că se va converti la budism, acesta îi replică, lăsându-l
perplex: Religia ta e mult mai bună decât a mea! Și are
dreptate: el știe că vina stagnării societății indiene și
distanța dureroasă față de eficiența și dezvoltarea celei
europene se ascunde în imobilismul impus de religia
hinduistă! Recunoaște că nu poate schimba nimic, cel
puțin generația sa: Eu sunt brahman și brahman voi
muri! Doru Ana e convingător în transformarea din
generosul și cultivatul tată în tiranul crud, aflând in-
tenția celor doi - scrisoarea sa, citată în original (!) în
roman e tragica mostră a diferențelor insurmontabile
dintre învechitul hinduism la putere, atunci, și tole-
ranta, progresista Europă.
În celelate roluri: Teodora Garofil împlinește sigură
rolul supusei, dar înțeleptei soții, Srimati Devi, Mihai
Nițu, vărul lui Sen, întrupează un Mantu care trăiește
convins și fericit în religia sa, Mastalier e o simpatică
Chabu, sora de opt ani a lui Maitreyi; Amelia Ursu
e Lilu, vara lui Maitreyi, orbită de un hinduism îm-
pietrit și inuman, iar Radu Micu e arogantul englez
Harold.
Muzica indiană originală e o selecție făcută
atent de către Chris Simion și Carmen Pesantez.
Impresionantă e evoluția actrițelor în dansurile au-
tentice bine studiate. Finalul e sec și nemilos: aminti-
rile „vii” dispar și bătrânii Maitreyi și Mircea Eliade se
întâlnesc în tăcere - fără ură și părtinire. Un spectacol
clasic, care demonstrează că „marele teatru” nu în-
seamnă prețioase experimente alambicate, ci are ne-
voie doar de o „poveste minunată și deosebită” pentru
a câștiga publicul de partea sa - restul vine de la sine!
Bineînțeles, spectatorii au aplaudat îndelung o solidă
și rafinată punere în scenă, partea leului, mai exact a
„leoaicei” fiind atribuită artistei de profundă respira-
ție a trăirii scenice, Maia Morgenstern.
■
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
31
z
Helga Paris. Fotografie
■ Sara Pleșa Popescu
n perioada 19 aprilie-11 mai 2018 Muzeul
de Artă Cluj-Napoca găzduiește o expozi-
ție de fotografie a artistei germane Helga
Paris, una dintre cele mai renumite și apreciate
fotografe contemporane. Expoziția este organi-
zată de Centrul Cultural German în parteneriat
cu Muzeul de Artă Cluj-Napoca și realizată de
Institutul German pentru Relații Internaționale.
La vernisajul care a avut loc în 19 aprilie au fost
prezenți Franziska Schmidt, manager cultural,
istoric de artă, critic și expert în fotografie, Ingo
Tegge, directorul Centrului Cultural German,
prof. univ. dr. Lucian Nastasă-Kovâcs, directorul
Muzeului de Artă Cluj-Napoca și dr. Dan Breaz,
comisarul de expoziție din partea Muzeului de
Artă Cluj-Napoca. Vernisajul a fost urmat de o
discuție publică între Franziska Schmidt, Ingo
Tegge și fotograful clujean Andrei Niculescu, pe
tema „Portretul vieții cotidiene”, iar în cea de-a
treia zi, sâmbătă, 21 aprilie, au avut loc tururi
ghidate ale expoziției, susținute de Franziska
Schmidt. Helga Paris s-a născut cu un an înain-
tea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial,
în anul 1938, în Pomerania. A studiat moda în
Berlinul de Est, urmând ca în anul 1964 să își
facă debutul în fotografie. Începând cu anul
1996 a devenit membră a Academiei de Artă din
Berlin.
Artista reușește prin naturalețea fotografiilor
sale să producă o artă redusă la deconstrucția și
recompunerea celor mai simple forme ale exis-
tenței. Fotografiile sale reprezintă nu doar un ex-
periment cu privire la viața Germaniei socialiste
și a țărilor est-europene, dar și un portal între
două timpuri și două lumi diferite. Lucrările ex-
puse evocă amintirea unor vremuri precare, vă-
duvite de semnul norocului și al bunelor traiuri,
conturând traseul artistei din orașul industrial
Halle, Georgia, Polonia, până în Transilvania
anilor ‘80 și surprinzând aspecte din cotidian,
dincolo de cosmetizarea acestora: Case și fețe,
Copii cu măști, Dansatoare bulgăroaice - sunt
doar câteva dintre subiectele abordate de către
artistă în cele 133 de fotografii alb-negru pre-
zente în cadrul expoziției. Helga a privit fiecare
față a orașelor și fiecare chip prin ochii candizi
ai curiozității, curiozitate față de oameni, față
de viață. Clasele sociale de mijloc, cu scene din
apartamente și săli de dans, dar și clasele sociale
de jos, cu lucrători din salubritate și oameni ai
străzii, copilăria și tinerețea necenzurată, etatea
maturității și serenitatea bătrâneții, toate aces-
tea și nu numai se regăsesc în lucrările artistei
expuse la Palatul Bânffy. Într-un secol în care
aspirațiile se prăbușeau una după alta, iar reper-
cursiunile conflictelor politico-sociale, ale răz-
boaielor și ale sărăciei erau resimțite la tot pasul,
departe de feerica promisiune a binelui absolut,
dar și de utopia unei lumi ideale, artista sfâșia
brutal realitatea. Cu toate aceste însă, viziunea
artistică a Helgăi Paris asupra acelei lumi austere
nu a fost și nu este, totuși, întru totul înstrăina-
tă de jovialitate, artista evocând prin fotografiile
sale spiritul unor decenii încărcate de suișuri și
coborâșuri.
32
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
Artista obișnuiește să își numească fotogra-
fiile membrii ai familiei - în vreme ce oamenii
fotografiați au uitat-o de mult, iar timpurile sunt
deja apuse, ea poartă cu și în sine fiecare foto-
grafie și fiecare model și motiv din spatele aces-
tora. Fiecare fotografie a sa funcționează precum
o ancoră a psihicului uman în originea sinelui.
Cunoașterea empirică, o experiență congruentă
existenței umane în sine, dar și empatia și inter-
acțiunea artistei cu persoanele aflate în spatele
fotografiilor modelează fundamental compozi-
ția, însă niciodată într-atât de mult încât să alte-
reze autenticitatea acestora. Expoziția este dra-
matică, de o franchețe debordantă - o anatomie
a nostalgiei și a melancoliei umane. Helga Paris
a realizat frânturi de narări ale unor amintiri, un
șir perpetuu de amintiri ale unor amintiri, expri-
mând prin intermediul lor neajutorarea în fața
temporalității vieții. Ele transmit privitorului
ceea ce s-ar putea numi cu ușurință fenomenul
de dejă-vu, coborându-l pe scena unui timp tre-
cut și făcându-l parte la acele clipe, parte din ace-
le familii, parte din acele dormitoare, bucătării,
scări de bloc, cafenele, șantiere în lucru și străzi
învăluite în ceață. Oamenii surprinși pe străzile
orașelor par să realizeze doar parțial momentul
fotografic în sine, privind adesea direct în ca-
dru și, în același timp, părând undeva departe,
absenți. Au existat, desigur, și momente în care
apropierea față de aceștia nu a fost ușoară, după
cum a povestit în numărate rânduri însăși artis-
ta. Reacțiile negative erau cel mai adesea întâlni-
te în rândul cerșetorilor și cel al clasei proletare,
venite ca răspuns la nemulțumirea acestora față
de sărăcia și suferința în care erau de multe ori
nevoiți să trăiască, însă acest lucru nu a oprit-o
niciodată pe artistă din încercarea sa de a depăși
împreună cu aceștia barierele unor idei precon-
cepute. Prin fotografiile sale, Helga Paris a reali-
zat frânturi de narări ale unor amintiri legate de
locuri, de lucruri și de persoane; a realizat un șir
perpetuu de amintiri ale unor amintiri prin care
a exprimat neajutorarea omului în fața tempora-
lității vieții, reușind în același timp să transpună
temerile, neliniștile, dar și speranțele și bucuriile
simple ale ființei umane dincolo de aparențe și
de circumstanțele vremurilor.
■
100 de tablouri
pentru 100 de ani
■ Silvia Suciu
Găzduită de Muzeul Etnografic al Transilvaniei
în perioada 12-29 aprilie, expoziția 100 de
tablouri pentru o sută de ani este un proiect
de anvergură care își propune să prezinte publicului
larg o perioadă de creație artistică prolifică, din 1918
și până în prezent, reunind artiști de pe întreg terito-
riul României. „Dedicată Centenarului Marii Uniri,
expoziția este rezultatul încununat de succes al unui
proiect inițiat de mai mulți iubitori ai artei, îndru-
mați de criticul de artă Negoiță Lăptoiu și de colec-
ționarul Alin Samochiș, ajutat de prietenii săi. Prin
munca și dăruirea lor, expoziția oferă publicului larg
un șirag de nestemate ale picturii românești, reali-
zate de maeștri ai penelului recunoscuți în țară și în
străinătate” (Tudor Sălăgean, directorul Muzeului
Etnografic al Transilvaniei).
Lucrările din expoziție provin din patru colecții
private strânse de-alungul timpului, cu eforturi și
sacrificii. Colecționarii au reprezentat mereu „pie-
se” de bază în selectarea patrimoniului, pasiunea lor
pentru artă contribuind la constituirea colecțiilor
muzeale, în România și în străinătate. “Suferințele
și bucuriile unui colecționar sunt cuprinse toate în
același recipient. Contează doar doza din care bei
din recipient” (Alin Samochiș). A pune la dispoziția
publicului colecțiile lor reprezintă un gest generos și
dorința de împărtășire a pasiuniilor în spațiul muze-
al, care aparține comunității și oamenilor.
Pentru selectarea lucrărilor, organizatorii au
avut în vedere mai multe criterii: calitatea opere-
lor, „dialogul” între clasici și moderni, acoperirea
perioadei de referință și a spațiului geografic ro-
mânesc, incluzând și Basarabia.Un loc important
este acordat picturii interbelice, reprezentate de
artiști precum Artur Verona, Nicoale Vermont,
Gore Mircescu, Pericle Capidan, Anastase Demian,
Iosif Iser, Alexandru Popp și alții; lucrările acesto-
ra denotă forța pe care creația plastică românească
a reprezentat-o de-a lungul timpului. “Artiștii din
această perioadă au creat adevărate capodopere de
artă post-impresionistă sau avangardistă, adaptând
în mod creator curentele artistice europene care
găseau în România un mediu propice pentru a în-
flori. Elementele modernismului artistic sunt îmbi-
nate, la artiștii acestor generații, cu cele tradiționale”
(Negoiță Lăptoiu). Traversând deceniile, operele lor
denotă faptul că adevăratele valori sociale constau
în păstrarea obiceiurilor pe care țăranul român le-a
înglobat atât de bine într-un stil de viață construit pe
bun simț și pe dăruirea pe care a manifestat-o față de
tradițiile moștenite din bătrâni. Satul este matca și
izvorul de liniște pe care contemporanii încă le caută
cu febrilitate, într-o lume labirintică și sinuoasă.
Școala de artă clujeană este reprezentată de artiști
precum Acs Ferenc, Aurel Ciupe, Petre Abdrudan,
Mircea Vremir, Paul Sima, Theodor Harșia, Mohi
Sândor, Franțois Gall, Teodor Botiș, Miklossy
Gabor, Walter Widmann, Vasile Gheorghiță, Letiția
Munteanu, Ion Mitrea, Leonid Elaș, Lâszlo Feszt,
Mariana Bojan, Arina Gheorghiță. Perioada de re-
ferință a lucrărilor expuse este extinsă până în pre-
zent, pictura contemporană demonstrând o extra-
ordinară capacitate de reînnoire, pe bazele picturii
moderne; există, în producția plastică românească,
o coerență atât la nivel stilistic și compozițional, cât
și la nivel tematic.
Lucrările din această expoziție acoperă o tema-
tică extinsă: peisaje (Letiția Munteanu, Mariana
Bojan, Artur Verona, Anastase Demian), scene cita-
dine (Emil Cornea, Franțois Gall - Florești, Dimitrie
Cabadaief - Turnul Dulgherilor din Sibiu), naturi
statice (Traian Bilțiu-Dâncuș, Ion Pacea, Mohi
Sândor, Walter Widmann), autoportrete (Aurel
Ciupe), realizate în ulei, acuarelă, pastel, tehnici de
gravură.
„Această amplă colecție de lucrări, care provin
exclusiv din colecții private, este oferită publicului
larg pentru a înțelege și a aprecia evoluția artistică a
României pe parcursul ultimului secol. Prin aceastăe
xpoziție, comunitatea colecționarilor clujeni parti-
cipă, alături de Muzeul Etnografic al Transilvaniei,
la marcarea Centenarului Marii Uniri” (Alin
Samochiș).
Întregul demers expozițional denotă anvergura
fenomenului plastic românesc și diversitatea de cu-
rente, stiluri și tehnici pe care aceasta le-a cunoscut
de-a lungul a 100 de ani de creație. Istoria se trăiește!
■
Artur Verona Poiana cu nalbe, ulei pe pânză, 50 x 70 cm,
semnat, nedatat (ramă neo-românească originală)
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
33
film
Zidul
■ Ioan-Pavel Azap
Debutul în lungmetrajul de ficțiune al lui
Constantin Vaeni, Zidul (premiera: 13 ia-
nuarie 1975), face parte dintr-o „familie”
extrem de restrânsă în cinematografia română1, a
filmului lui Lucian Pintilie Duminică la ora 6 (1966),
ori a splendidului, ca exercițiu stilistic dar susținân-
du-se și dramaturgic, Să mori rănit din dragoste de
viață al lui Mircea Veroiu (1984), filme în care inten-
sitatea dramei, cinematografierea de ținută, talentul
regizorilor - aflați în momente de grație - au anulat
comanda politică, dimensiunea propagandistică a
momentului, eludând ideologicul și oferind opere
viabile estetic și ca adevăr conținut. Nu este, ca și ti-
tlurile amintite, un film al dizidenței sau al rezisten-
ței prin cultură, sintagmă oricum ambiguă, ci mai
degrabă un film al esențializării unui act particular
- dublat, acesta, de o ideologie limitativă, ca orice
ideologie - până la a-i conferi valențe umane general
valabile și imuabile. Pe de altă parte, Zidul este și un
un film al rezistenței, dar nu al rezistenței antifascis-
te a comuniștilor din România, despre care vorbește
primul nivel al narațiunii, ci al împotrivirii ca reacție
„instinctivă” a spiritului uman - latentă în fiecare in-
divid, dar manifestată doar de o parte a oamenilor,
atât cât să asigure măcar iluzia libertății - față de ori-
ce formă de agresiune care-i amenință integritatea,
reală sau indusă. Este, în ultimă instanță, un film des-
pre limitele umanului.
Constantin Vaeni a debutat în cinematografie
ca actor, copil fiind, în filmul lui Andrei Blaier și
Sinișa Ivetici Ora „H”, în 1957. A mai jucat în Mingea
(1959) și Furtuna (1960), tot ale lui Blaier și Ivetici,
și în Printre colinele verzi, filmul lui Nicolae Breban
din 1971, ecranizare a propriului roman Bunavestire,
asumându-și apariții episodice sau roluri secundare
și în propriile filme, inclusiv în Zidul. După ce ab-
solvă Regia de film la Institutul de Artă Teatrală și
Cinematografică „I. L. Caragiale” din București în
1969, este repartizat la Studioul de film documentar
„Alexandru Sahia”. Apetența pentru documentar
(remarcabile sunt Apoi s-a născut orașul sau Play
Ready, ambele din 1972), asumat nu ca simplu „ser-
viciu” ci ca vocație, se reflectă și în filmele sale de fic-
țiune, conferindu-le un plus de veridicitate: „preocu-
parea constantă de a îmbina viziunea documentară
cu dezvoltările ficționale (uneori apăsate) se vădește
și pe plan stilistic în predilecția pentru veridicitatea
expresiei, receptivitatea particulară în fața sugestiilor
lirice și romantice, grefate pe o descripție realistă mi-
nuțioasă”2.
Harul de documentarist își pune amprenta și
asupra debutului în ficțiune, Zidul remarcându-se și
prin autenticitatea reconstituirii atmosferei de epocă
(de care, evident, nu sunt străini nici autorul decoru-
rilor, Vittorio Holtier, nici operatorul Iosif Demian3),
ceea ce potențează dramatismul filmului. Zidul, „na-
rațiune de recluziune de tip bressonian”4, realizat pe
un scenariu semnat de Dumitru Carabăț și Costache
Ciubotaru, putea foarte ușor să rămână, - nu să cadă,
nu prea avea cum -, dar să rămână pur și simplu în
zodia propagandei facile. În anii celui de Al Doilea
Război Mondial, un tânăr, Victor (debut de excepție
al lui Gabriel Oseciuc, încă student la data realizării
filmului) este zidit, singur, într-o încăpere unde ti-
părește vreme de aproape doi ani sau mai mult, zi-
arul comunist „România liberă” aflat în ilegalitate.
Narațiunea nu este liniară, filmul se desfășoară în
flash-back-uri montate cu har, discret dar ferm, de
către Margareta Anescu. Cum poate supraviețui un
om în recluziune? Voința sau idealul, oricât de mă-
reț ar fi el, nu sunt suficiente. Rămân, atunci, mai
ales când nu ști cât va dura recluziunea, amintirile.
Amintirile, și cele fericite și cele dureroase, aminti-
rile sunt singura șansă pentru a rezista într-o izolare
aproape totală (singurul contact al lui Victor cu lu-
mea exterioară îl reprezintă o ferestruică de-o palmă
prin care întrezărește mișcarea dintr-o mică piață și
casa familiei sale)5. O dată datele „problemei” enun-
țate, Zidul își pierde și cea mai vagă nuanță propa-
gandistică, totul concentrându-se pe drama perso-
nală, grefată pe un fundal istoric tragic6, Constantin
Vaeni dovedindu-se un fin portretist al caracterelor,
un regizor echilibrat care își controlează foarte bine
afectele și impulsurile auctoriale, doar fără a-și anula
propria-i personalitate artistică: „Talentul lui Vaeni
este de a fi romantic fără moliciune și realist fără
verisme căutate cu lumânarea. Talentul lui este de
a spune lucrurilor mari pe numele lor mic, de a le
face apropiate nouă, de a le îmblânzi, de a ne înrudi
cu ele. Talentul lui este de a face adevărul artă și arta
adevăr de viață”7. De reținut că în film nu se pronun-
ță niciodată cuvintele „Partidul Comunist Român”
sau măcar „Partidul Comunist”, ci doar, o dată sau
de două ori, cuvântul „partid”. „Tovarășii” fac parte
dintr-o organizație clandestină ca multe altele din
Europa celui de al Doilea Război Mondial, comuniș-
tii fiind, pe tot continentul afectat de război, implicit
antifasciști. Filmul depășește cu mult evenimenția-
lul, propaganda este eludată discret, înlocuită fiind
de eterna și atemporala dramă a condiției umane:
„Propaganda funcționează în secvențele exterioare,
în spațiul «interior» al lui Victor nu mai vedem un
ilegalist comunist, vedem un om care luptă cu sine
însuși pentru a învinge un adversar invizibil, fără a
avea vreo garanție că va trăi victoria. Un tânăr aflat
într-o situație-limită, inumană, neavând alt sprijin
decât propriul suflet. Pe măsură ce filmul se apropie
de final, spațiul «celulei» lui Victor invadează exteri-
orul, astfel încât ultimele imagini au un desen geo-
metrizat, de tragedie supratemporală, în care killerul
«orb» cu ochelari negri al Siguranței e o întruchipare
a destinului, moira, fatum, ananke, care proiectează
în eternitate sacrificiul lui Victor. Puținii spectatori
ai Zidului nu ieșeau de la film mai comuniști decât
intraseră, dar puteau trăi un moment de emoție ar-
tistică autentică”8.
Finalul este total atipic pentru un film dorit, de
către comanditar, a fi de propagandă. Odată eliberat,
Victor este asasinat de agentul Siguranței care ur-
mărea de multă vreme grupul clandestin din care și
Victor făcea parte. Tocmai prin acest final Zidul de-
vine cu adevărat tragic și nu triumfalist: deși asumat,
sacrificiul, mai bine spus sacrificarea aproape rituali-
că a tânărului are loc simultan cu victoria cauzei în
care era angajat, fără a se mai putea bucura de acest
fapt.
Moment de referință al cinematografiei româ-
ne din anii '70, Zidul este capodopera regizorului,
concurat fiind de Imposibila iubire, ecranizarea din
1984, pe un scenariu propriu, a romanului Intrusul al
lui Marin Preda. Prin aceste două titluri Constantin
Vaeni și-a cucerit un loc în „primul raft” al istoriei
filmului românesc.
Note
1 Din care mai fac parte: Valurile Dunării (Liviu
Ciulei, 1960), Canarul și viscolul (Manole Marcus, 1970)
sau Dreptate în lanțuri (Dan Pița, 1984). Nu am inclus
aici ecranizările după opere reprezentative ale literaturii
române, care asigurau din pornire o mai solidă struc-
tură dramaturgică și erau, în principiu cel puțin, mai
greu de falsificat: Răscoala (Mircea Mureșan, 1966;
adaptare după romanul omonim al lui Liviu Rebreanu),
Imposibila iubire (Constantin Vaeni, 1984; ecranizare a
romanului lui Marin Preda, Intrusul) sau Iacob (Mircea
Daneliuc, 1988; adaptare după Geo Bogza), spre exem-
plu. Filmele de actualitate autentice, cum ar fi cele ale lui
Mircea Daneliuc sau Alexandru Tatos, se circumscriu
unei alte categorii, nu fac parte din cele care trebuiau să
„construiască” un trecut în cel mai fericit caz romanțat,
dacă nu complet falsificat.
2	Bujor T. Rîpeanu, Cinematografiștii, București, Ed.
Meronia, 2013, p. 585.
3	„Alegerea lui Iosif Demian de către Vaeni ca opera-
tor al primului său film este și prima jumătate de drum
parcursă spre adevărul filmului. A doua jumătate a in-
vestit-o în distribuție și, din nou, cu un instinct impeca-
bil” (Eva Sîrbu, „Cinema” nr. 1 (ianuarie) / 1975, p. 6).
4	Bujor T. Rîpeanu, op. cit., p. 585.
5	„Tipograful Victor se autoclaustrează în încăpe-
rea zidită, fără identitate - pulsul secvențelor din acest
spațiu scade dramatic, contemplare, reverie, căderi în
amintire, în vreme ce spațiul claustrat se mărește, așa
cum se întâmplă în psihologia prizonierului, și se uma-
nizează cu fotografiile vechi, desenele pe pereți și ima-
ginile din mintea lui Victor. Secvența, emblematică, a
tipăririi manuale capătă ritmul lent, descompus la gest
al oficierii unui ritual cosmogonic, pare că lumea exte-
rioară există doar dacă Victor rostogolește rola tiparului
înainte și înapoi” (Cristian Tudor Popescu, Filmul surd
în România mută. Politică și propagandă în filmul româ-
nesc de ficțiune (1912-1989), Iași, Ed. Polirom, 2011, p.
216).
6	„Dincolo... de elementele conjuncturale ale intri-
gii, se petrece, în filmul lui Constantin Vaeni, un ade-
vărat ritual al claustrării, cu consecințe - psihice, mo-
ral-volitive, fizice - dintre cele mai diverse. Pe de altă
parte, «evadările» eroului, în amintire, în vis, în coșmar,
în realitățile anilor de război (un tablou de epocă cu
semnificative detalii de atmosferă surprinse de opera-
torul Iosif Demian, nici el, încă, regizor la ora aceea)
proiectează o tragedie individuală în contextul unei
epoci tragice” (Călin Căliman, Istoria filmului românesc
(1897-2010), București, Ed. Contemporanul, 2011, p.
328-329).
7	Eva Sîrbu, rev. cit., p. 14.
8	Cristian Tudor Popescu, op. cit., p. 216.
(Din volumul 100 de ani de cinematografie românească,
sub tipar la Editura Ecou Transilvan)
■
34
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
Urmare din pagina 36
Semnificația caselor în gravurile lui
Sandro Bracchitta
Griselini în cartea sa Încercare de istorie politi-
că și naturală a Banatului Timișoarei, descope-
rind astfel urmele coloniștilor italieni din se-
colul al XVIII-lea. Cele două rezidențe oferite
de Consulatul Onorific al Italiei la Timișoara,
la propunerea Asociației Diplomatic Art, au
fost prilejuite de aniversarea a 300 de ani de la
nașterea lui Francesco Griselini, primul carto-
graf al Banatului. Conceptul curatorial general
a fost elaborat astfel încât să-i provoace pe cei
doi invitați la o meditație asupra noțiunilor
de casă și acasă în raport cu cele de mișcare și
translocare.
Lucrările expuse de Sandro Bracchitta la
Timișoara au avut ca numitor comun sugestii
vizuale care pun în relație ideea de acasă cu cea
de viață. Pentru Sandro Bracchitta laitmotivul
casei este unul central, fiind folosit în mod re-
curent, atât în lucrări parietale, cât și sub formă
de obiect sau instalație. Fără deschideri spre
exterior, casa este etalată de artist ca structu-
ră ermetică, a cărei funcționalitate clasică este
anulată de încărcătura sa simbolică. Spații des-
tinate refugiului și protecției, martore tacite
ale experiențelor de viață banale sau ale emoți-
ilor intime, casele lui Bracchitta apar ca repe-
re stabile pe fundalurile amorfe ale gravurilor
sale. Puse în relație cu alte elemente simbolice
- cupa, ramura, frunza, apa - acestea își relevă
semnificația profundă legată de esența vieții,
de aspectele fundamentale cu care omul își nu-
trește existența spirituală. Astfel că, dincolo de
a fi ancorat în lumea materială, conceptul de
acasă transcede reperele tangibilului, pentru a
se defini ca stare de spirit, ca viețuire a omului
în perfectă concordanță cu tot ceea ce îl încon-
joară.
Prin urmare, arta lui Sandro Bracchitta este
profund simbolică, într-atât încât inclusiv teh-
nicile și materialele pe care le utilizează sunt
subordonate mesajelor complexe pe care în-
cearcă să le transmită. Astfel, nu este întâmplă-
tor faptul că folosește ca material pentru plăcile
sale de gravură carborundum, un mineral care
în stare naturală se găsește doar în meteoriți.
Un alt material învestit cu semnificații puter-
nice este foița de aur. Pentru artist, cel mai di-
rect mod de a transmite ideea de prețiozitate și
măreție a vieții este prin folosirea aurului.
Dincolo de simbolistica sa, principala ca-
racteristică a gravurii lui Sandro Bracchitta
este culoarea. Format ca pictor la începutul
anilor ’90, la Academia de Arte Frumoase din
Florența, Bracchitta și-a păstrat de-a lungul
carierei de gravor interesul pentru cromatică.
Lucrările sale, realizate în tehnica puntasecca,
adesea de dimensiuni mari, au un aspect pic-
tural, cu fundaluri vibrante pe care se detașea-
ză obiecte redate în tonuri puternice și con-
trastante.
Selecția de lucrări, datorată temei generale a
celei de-a treia ediții a proiectului Diplomatic
Art, a avut în vedere reflectarea unor aspecte
particulare ale relației dintre casă, ca entitate
materială, și acasă ca stare mentală, metafizi-
că. Când ajunge un loc total străin să capete
semnificația de acasă? Ce cumul de experiențe
și trăiri transformă un spațiu neutru într-unul
purtător de semnificații și memorie? Cum se
întâmplă aceste lucruri în contemporaneitate
și cum sunt ele reflectate de trecutul istoric?
Răspunsul lui Bracchitta la această provo-
care este foarte bine sintetizat de instalația pe
care a realizat-o special pentru expoziția de la
Pygmalion. Este vorba despre o intervenție ar-
tistică de tip site-specific, un șir de căsuțe îm-
brăcate în foiță de aur, dispuse pe zidul galeriei
pentru a sugera un exod, o mișcare de popu-
lații care începe jos, se înalță și ajunge tot jos.
Semnificația acestui angrenaj de obiecte este
aceea a călătoriei pentru aflarea mai binelui
și face trimitere la istoria omenirii ca istorie a
migrațiilor, dar și la recentele situații ale mi-
grației dinspre Orientul Apropiat spre Europa.
Ciprian Chirileanu, Renee Renard, Maria Orosan-Telea, Sandro Bracchitta și Simona Tumino la Galeria Pygmalion
din Timișoara
Sandro Bracchitta
(foto Carlo Giunta)
Așa cum ne-o prezintă artistul, călătoria spre
o nouă casă se poate sfârși, însă, cu dezamăgi-
re, la fel cum se poate sfârși cu împlinire. Asta
pentru că acasă nu reprezintă un loc exterior,
ci ține mai degrabă de interioritatea fiecăruia,
de filtrul personal prin care sunt trecute ex-
periențele viețuirii și conviețuirii. Alături de
acest arc simbolic al caselor aurite, artistul a
dispus o ladă de lemn, care la rândul ei con-
ține o căsuță tapetată cu foiță de aur. Această
carcasa solidă este chiar cea care a servit trans-
portului unei părți din expoziție de la Ragusa
la Timișoara. Artistul i-a montat roți, transfor-
mând-o într-un obiect mobil care să poată fi
plimbat prin spațiul galeriei, pentru a conserva
în mod simbolic ideea de transfer și de mișca-
re. Cutia reprezintă exteriorul, ceea ce ne este
străin, în timp ce casa din interiorul ei repre-
zintă esența spiritului uman. Obiectul funcți-
onal își depășește, astfel, menirea inițială și se
transformă în obiect conceptual.
■
TRIBUNA • NR. 376 • 1-15 mai 2018
35
plastica	
sumar
bloc notes
Mircea loan Casimcea
Cultura generală și lectura	2
editorial
Mircea Arman
Gîndirea indiană sau absența abstractului.
Orient versus Occident	3
cărți în actualitate
Ani Bradea
Țara îngropată	5
Gilbert Danco
Pseudopersonajul din Corvin Caffe	6
Irina Lazăr
El, surdo-mutul...	6
Radu Ilarion Munteanu
Debutul real al poetului Eugen Barz	7
comentarii
Marin Iancu
„Porcăiala generală”	8
Dumitru Velea
Despre nașterea operei	9
memoria literară
Constantin Cubleșan
Axul spiritual: tradiție-religie
(Bartolomeu Valeriu Anania)	11
poezia
Mircea Ștefan	12
Victor Constantin Măruțoiu	13
Robert Laszlo	14
parodia la tribună
Lucian Perța
Valurile nopții	13
proza
Victor Tecar
Moara dintre ape	15
Aurel Hernest
Dică-leagănă	17
filosofie
Alexandru Boboc
Mari personalități din istoria culturii române
C. Rădulescu-Motru și afirmarea spiritului
național în cultura română (I)	19
geopolitic
Vistian Goia
Ne lipsește „suflul geopolitic”?	22
social
Adrian Lesenciuc
Deschiderea culturală. Un posibil parcurs synalethist 23
Ana-Maria Deliu
„Mille, să te trăznească Dumnezeu!”
Istorii românești de epocă despre căsătoria liberă 24
diagnoze
Andrei Marga
Pesah - regina sărbătorilor	25
o dată pe lună
Mircea Pora
Telefonul fără fir...	28
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Scriind uituc și plecat	29
muzica
de vorbă cu chitarista Jackie Venson
„Am dorit mereu să pot cânta solouri «tari»”	30
teatru
Adrian Țion
Actori firavi în joc fluidic	31
Eugen Cojocaru
Maitreyi contra lui Eliade	31
simeze
Sara Pleșa Popescu
Helga Paris. Fotografie	32
Silvia Suciu
100 de tablouri pentru 100 de ani	33
film
Zidul	34
loan-Pavel Azap
plastica
Maria Orosan-Telea
Semnificația caselor în gravurile lui Sandro Bracchitta 36
Semnificația caselor în gravurile lui
Sandro Bracchitta
	Maria Orosan-Telea
Sandro Bracchitta
Casa și castronul (2008) corodare directă, carborundum, ac rece 45 x 87 cm
La începutul lunii aprilie 2018, a fost des-
chisă la Galeria Pygmalion din Timișoara
expoziția lui Sandro Bracchitta, artist
italian cu o activitate remarcabilă în domeniul
gravurii și, totodată, profesor la Academia de
Arte Frumoase din Palermo. Cariera sa este
marcată de numeroase participări la biena-
le și trienale de desen și gravură din întreaga
lume. Printre realizările sale importante se
numără câștigarea Marelui Premiu al Bienalei
Internaționale de Mini Print organizată de
Muzeul de Artă din Lahti (Finlanda) în 1998,
a Marelui Premiu la Trienala Ural din Rusia în
2007, a Marelui Premiu la Trienala de Desen
si Gravură din Thailanda în 2009, participa-
rea la cea de-a 54-a ediție a Bienalei de Artă
Contemporană de la Veneția sau includerea,
în 2017, în colecția permanentă a Cabinetului
de Desene și Stampe de la Muzeul Uffizi din
Florența.
În ceea ce privește colaborările lui Sandro
Bracchitta cu mediul artistic românesc, lu-
crările sale au mai fost prezentate în expo-
ziția Tribuna Graphic de la Muzeul de Artă
din Cluj-Napoca (2013), în cadrul celei de-a
doua ediții a proiectului Diplomatic Art de la
Continuarea în pagina 35
Sandro Bracchitta
Trei case (2014) corodare directă, carborundum, ac rece 33 x 127 cm
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
39 lei - trimestru, 78 lei - semestru, 156 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. R016TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Timișoara (2015) și în foarte recenta expoziție
Alter Ego, deschisă în perioada 7-28 aprilie la
Biblioteca Statale Stelio Crise din Trieste, iar în
perioada 27 iunie-15 iulie și la Muzeul de Artă
din Cluj-Napoca.
Intitulată Casa e trasloco (Casă și strămuta-
re), expoziția personală a lui Sandro Bracchitta
de la Galeria Pygmalion din Timișoara a făcut
parte din cea de-a treia ediție a proiectului
Diplomatic Art. Acest proiect, inițiat în 2014
de graficianul Ciprian Chirileanu, și-a propus
prezentarea publicului din România a unor
importanți artiști internaționali, prin colabo-
rarea cu consulatele străine de la Timișoara.
Amploarea acestui eveniment este evidentă
având în vedere că primele două ediții au reu-
nit, în 13 evenimente expoziționale, un număr
de 86 de artiști din 24 de țări.
În ceea ce privește ediția prezentă, aceasta a
venit cu o abordare nouă, orientată înspre in-
terdisciplinaritate și a avut doar doi invitați, an-
tropologul Francesco Marano și artistul Sandro
Bracchitta. În luna iulie 2017, cei doi au reali-
zat o călătorie de cercetarea în Banat, parcur-
gând o parte a traseului descris de Francesco
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
CORESI
mormon* «rdulul