bloc notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Andreia Cismașiu, Hotărâre (2016),
tehnică mixtă pe pânză, 53 x 40 cm
O nouă revistă culturală
la Turda
■ Mircea loan Casimcea
Această nouă publicație turdeană se alătură
cu fermitate celor câteva reviste culturale
apărute la Turda în ultimele nouă dece-
nii. Trebuie menționată mai întâi liliputana revis-
tă Abecedar (1933-1934), tipărită inițial la Brad de
tinerii poeți, pe atunci, Emil Giurgiuca și George
Boldea. Cu nr. 8/29 iunie 1933 este editată la Turda,
iar cu nr. 19-20 este condusă pentru scurt timp de
poetul Teodor Murășanu. Acesta renunță repede la
liliputana publicație și tipărește o nouă revistă cu
dimensiunile unei coli de hârtie A4, anume Pagini
literare (1934-1943), menționată în Istoria presei
românești și de George Călinescu în Istoria litera-
turii române de la origini... (1941). Revista Ogorul
Școlii (1934-1945) a fost redactată de Asociația
Învățătorilor din județul Turda-Arieș, redactor șef
fiind profesorul Gabriel Brumă. Următoarea revistă
de cultură, Tour d’Art, a urmat după 62 de ani, mai
precis a fost tipărită în perioada 2007-2008, cu apa-
riție trimestrială, așadar au apărut numai 4 numere.
După 12 luni Consiliul Local Turda a retras subven-
ția, fără să motiveze decizia. A coordonat redacta-
rea acestei publicații Gabriela Leoveanu, membră a
Uniunii Scriitorilor din România.
După Revoluția din Decembrie 1989 aproape fi-
ecare școală a editat câte o revistă, însă aici voi men-
ționa întâia publicație turdeană, Fire de tort (1925),
tipărită în 3 numere (nr. 1 și nr. 2-3) de Societatea
Literară „Titu Maiorescu” a elevilor Liceului „Regele
Ferdinand”, coordonată de tânărul profesor și poet
Teodor Murășanu.
Revenind la noua revistă din Turda, Ecouri, pre-
cizez că nr. 1 al acesteia a fost editat la 28 martie
2018, eveniment marcat de lansarea întâiului număr
în sala mare a primăriei, în prezența primarului mu-
nicipiului, ing. Cristian Matei.
Publicația are formatul de ziar și beneficiază de 16
pagini. Sub titlu se află menționat principiul emble-
matic al colectivului redacțional, hotărât de redacto-
rul șef, Emil Hălăștuan: „Verticalitate prin Tradiție,
Cultură și Credință”. În numărul pe care îl prezen-
tăm, cititorul constată existența unei diversități de
rubrici, implicit de texte: agenda, literatură, critică
literară, religie, educație, teatru, arte plastice, tradi-
ții, folclor, interviu, Turda-Centenar, cultură, inter-
viu de sezon, pasiuni, colecții. Autorii textelor sunt
scriitori, istorici, o artistă plastică și o actriță, pasio-
nați colecționari. Menționez numele lor, respectând
ordinea cronologică a rubricilor: Emil Hălăștuan,
Marian Oprea, Ioan Bembea, Olga Morar, M. I.
Casimcea, preot Grigore Marchiș, Horațiu Groza,
Virgil Deceanu, Cristina Oprea, Răzvan Mihai
Neagu, Maria Mihaela Deceanu, Petru Suciu.
Cum este firesc, tematica își etalează diversita-
tea: recenzie de carte memorialistică, a scriitorului
Ioan Bembea, evocarea eroului martir, preotul Ioan
Opriș, dar și a trenului numit Mocănița, o prezenta-
re a unor momente importante din istoria Turzii, dar
și despre Ziua Femeii de-a lungul timpului. O aten-
ție deosebită este acordată nevoii de teatru, rolului
semnificativ al teatrului în educația tinerei generații,
Zilei Mondiale a Teatrului, cât și stimulării teatrului
de amatori. Aceeași atenție este oferită virtualului
cititor prin cronica despre recenta expoziție de artă
plastică, mai precis despre universul floral creat cu
emoție și respect de pictorul Gavril Nechifor, pre-
cum și ilustrațiilor de cărți pentru copii, imaginate
de Ladanyi Emese Kinga, născută la Turda. Un ar-
ticol însemnat se referă la Postul cel Mare, perioadă
de timp care, implicit, se constituie și într-o călătorie
a fiecăruia în sine însuși, în fine un alt text evocă mi-
rajul Transilvaniei.
Redactorul șef al revistei semnează editorialul
intitulat „Renaștere culturală”, din care reproduc
următoarea frază: „Prin revista Ecouri îi invităm
pe turdeni, fie de acasă, fie de aiurea, să așeze câte o
cărămidă la rampa de lansare a spiritualității româ-
nești, construită pe coordonatele respectului față de
concetățeni și ale bunei conviețuiri”.
Tot redactorul șef semnează interviul solicitat
primarului Cristian Matei, relevant pentru edilul
șef al municipiului, care probează astfel încă o dată
că este nu doar un consumator de cultură, ci și un
susținător hotărât al culturii autentice. Adresându-
se, în finalul interviului, echipei redacționale, îi
îndeamnă pe componenții acesteia „... să găseas-
că oameni demni de a duce mai departe destinele
culturale ale orașului”, iar publicația „ trebuie să se
constituie într-un document ce, peste ani și ani, va
reprezenta o dovadă a faptului că viața oamenilor
trăitori în Turda are și o dimensiune culturală. ”
Se cuvine să evidențiez în final bogata și diversa
iconografie din paginile revistei, cu mențiune ex-
presă pentru reproducerea color, pe prima pagină, a
lucrării pictorului Cornel Vana, intitulată „Centenar
2018”.
Drum bun și îndelungat noii reviste de cultură
din Turda!
■
2
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
editorial
Cosmogonia poetico-filosofică
greacă: de la Musaios la Epimenides (II)
■ Mircea Arman
Noțiunea de poet, așadar, acoperă, pentru în-
ceput, aproape tot spectrul îndeletnicirilor
intelectuale. Nu exista încă o specializare cît
de cît a acestor îndeletniciri, lucru care, se va păstra în
cultura greacă pînă la Platon, și încă mult timp după
aceea, chiar dacă majoritatea specialiștilor consideră
apariția filosofilor presocratici semnul specializării și
desprinderii diferitelor științe ale spiritului și naturii.
Că lucrurile nu stau tocmai așa, rămîne să de-
monstrăm în cele ce vor urma.
Revenind însă la Epimenide, Dodds afirmă că
de numele său se leagă primele mărturii istorice cu
privire la existența unui tip specific de șamanism în
Grecia antică, asemănător, crede el, în opoziție cu
părerea lui Mircea Eliade1, cu șamanismului nordic,
siberian.
Lexicograful SUIDAS2 arată că: „Epimenides, fiul
lui Phaistos sau al lui Dosiades sau al lui Agesarchos,
avînd ca mamă pe Blasta /era/ cretan, din Cnossos,
poet epic. (El avea teoria că sufletul ar putea ieși
oricînd din trup, reintrînd din nou în el; cît despre el,
săvîrșindu-se din viață, în anii tîrzii, i s-a găsit pielea
împestrițată de tot felul de litere). S-a născut în ju-
rul celei de-a 30 olimpiade /660-657/, așa încît a trăit
înaintea așa-numiților înțelepți, sau chiar în timpul
lor.”
Povestea somnului lui Epimenides - însuși nu-
mele său putînd avea sensul de „trezire întîrziată” în
sensul trezirii spiritului (menos) de după (epi) somn
- are o certă formă șamanică (Dodds), potrivit căreia
sufletul părăsește și revine apoi în trup, lăsîndu-l une-
ori timp îndelungat, probabil ani, fără suflu, într-un
soi de somn cataleptic, fapt care, după Culianu, nu
implică, totuși, șamanismul de sorginte nordică sau
siberiană, ci doar o tehnică iatromantică autohtonă.
Chiar și modul în care Epimenides își exercită știin-
ța divinatorie este unul retrospectiv, exercitîndu-se
asupra greșelilor (miasma) vechi, rămase ascunse,
necunoscute, pe care le aduce la lumina conștiinței
(a - lethes), le scoate din ascundere, prin rituri de pu-
rificare.
Pare ciudată afirmația lui Suidas după care corpul
acestuia ar fi fost acoperit de tatuaje (litere) - deși în
tradiția șamanică acest lucru este unul curent - în ca-
zul grecilor este cunoscut faptul că doar sclavii aveau
imprimate în piele tatuaje, fapt care îi deosebea de
oamenii liberi.
Pe de altă parte, în perioada clasică, Pindar arată
că: „Corpul fiecărui om urmează chemarea atotpu-
ternică a morții; o anumită imagine a vieții (aionos
eidolon) rămîne totuși vie, căci ea și numai ea e de la
zei. Ea doarme cînd mădularele trupești sunt treze;
dar cînd ele dorm ea face să apară în visele oamenilor
bucurii sau necazuri care stau să vină.”
Același lucru îl spune, de data aceasta în proză,
Xenofon: „Somnul e acela care lasă să se întrevadă
cel mai bine natura divină a sufletului; căci în somn,
sufletul fiecăruia se bucură de o anumită percepere
a viitorului și aceasta, se pare, fiindcă doar atunci
este cu adevărat liber.”3 Asemenea afirmații apar și la
Platon și Aristotel4.
Citatele din Pindar și Xenofon vin să complete-
ze oarecum această veche concepție de tip șamanic
manifestată la iatromanți precum Epimenides, sub-
liniind că activitatea sufletească (activitatea psyche-i)
este invers proporțională cu activitatea somatică,
faptul că intensitatea maximă a vieții sufletești se ma-
nifestă în somn sau înaintea morții iminente, apă-
rînd încă la Homer.
Nu poate fi contestată aici o influență orfico -
pytagorică incipientă, manifestată prin separația
clară a celor două lumi, cea de aici și cea de dincolo,
și a celor două vieți, viața somatică, imanentă, și cea
sufletească, a psyche-i, și modalitățile divinatorii, de
salvare a ei. Dodds5 spune că: „O credință de acest
tip este un element esențial al culturii șamanice care
există încă în Siberia și a lăsat urme ale existenței ei
trecute pe o arie vastă care se întinde într-un arc uri-
aș din Scandinavia, peste teritoriile eurasiene pînă în
Indonezia; vasta extensiune a răspîndirii ei este o do-
vadă a extremei ei vechimi. Șamanul poate fi descris
ca o persoană instabilă psihic, care se simte chemată
spre viața religioasă. Ca rezultat al acestei chemări el
trece printr-o perioadă de pregătire foarte riguroasă,
care de regulă presupune izolare și post, și eventu-
al chiar o schimbare psihologică de sex. Din acest
„refugiu” religios șamanul iese înzestrat cu puterea,
adevărată sau simulată, de a trece după plac, într-o
stare de disociere mentală. În această stare nu se con-
sideră că ar fi, ca Pytia sau mediumul modern, pose-
dat de un spirit străin; se crede că propriul său suflet
părăsește trupul și călătorește în locuri îndepărtate,
cel mai adesea în lumea spiritelor. Un șaman poate
fi văzut de fapt, în mai multe locuri deodată; el are
puterea biolocalizării. Din aceste experiențe narate
de el în cîntece improvizate, șamanul obține darul
prorocirii, al poeziei religioase și al medicinii magice
(subl. ns. M.A.) care fac din el un personaj impor-
tant din punct de vedere social. El devine deținătorul
unei științe supranormale.
În Sciția și probabil și în Tracia, grecii veniseră în
contact cu popoare care, cum a arătat savantul elve-
țian Meuli, au fost influențate de această cultură de
tip șamanic. Este suficient să ne referim, în această
privință, la importantul său articol din Hermes, 1935.
Meuli sugerează că efectele acestui contact se pot
vedea în proliferarea de iatromanteis, clarvăzători,
tămăduitori și predicatori, la sfîrșitul perioadei ar-
haice, dintre care unii sunt legați, în tradiția greacă,
cu nordul și care, toți, au caracteristici șamanice,(dar
nu sînt ei însuși șamani n.n. M.A.). Din nord a venit
Abaris, călărind, se spune, o săgeată, cum se crede că
fac și astăzi sufletele din Siberia, el era atît de avan-
sat în practica posturilor încît învățase să se lipseas-
că complet de hrană. Putea să izgonească ciuma, să
prevadă cutremure, să compună poeme religioase, și
propovăduia adorarea zeului său nordic pe care gre-
cii îl numeau Apolo Hiperborean.”
Pe de altă parte, aceste exemple ar putea conti-
nua prin amintirea expriențelor unui Aristeas din
Proconesus sau Hermotimos din Clazomenes6.
Cum lesne am observat această structură a legen-
dei se repetă, aproape „trasă la indigo” și în cazul lui
Epimenides. Este un fapt cert că autorul intrării în is-
torie a lui Epimenides este Diels, chiar dacă textele pe
care se bazează acesta, cum el însuși conștientizează,
au fost compuse de alții și nu de Epimenides.
Dodds explică tatuajele de pe corpul său ca un
semn de devoțiune față de zeu, fiind un fel de sclav
al zeului /servus dei/, acest tatuaj trimițînd cu gîndul
la Tracia unde șamanii și castele superioare erau ta-
tuate, fapt cu care, așa cum arătam mai înainte, nu
suntem de acord, acestă teorie a contagiunii scito
- tracă fiind discutabilă, cu toate argumentele refe-
ritoare la comerțul și colonizarea grecească a litora-
lului Mării Negre în secolul al VII-lea î.Ch.
Noi credem însă, asemenea lui Aristotel7 sau Diels
că această tradiție era de sorginte orfică și ar aparți-
ne lui Onomacritos sau anturajului său, deci tradiției
grecești prin excelență.
În altă ordine de idei, părerea lui Dodds după care
Epimenides ar fi un șaman din categoria lui Pitagora
sau Zalmoxes trebuie luată doar sub beneficiu de in-
ventar.
Nici teoria lui Meuli, care merge tot pe ideea „con-
taminării” culturale, chiar dacă, oarecum, se apropie
de esența chestiunii, arătînd că de fapt „șamanii”
greci nu sînt decît iatromanți, nu ni se pare a fi rele-
vantă și credibilă.
Chiar marile mituri eschatologice ale lui Platon8
apar pe fondul vechilor credințe referitoare la ia-
tromanți. Er, personajul din Republica nu este decît
un cataleptic lovit de apnou (Culianu), la fel ca
Epimenides, Aristeas sau Hermotim, el avînd acces
la misterele sufletului și universului.
De aceea, filiația orfică a poemelor - în măsura în
care ele există9 - lui Epimenides, cît și întregul imagi-
nar religios, riturile, tehnicile de purificare atitudinea
șamanică (pe care la acest nivel o găsim la toți orficii
și pitagoricii) toate, sunt, în viziunea noastră, filiații
ale doctrinei orfico-pitagorice extrem de răspîndite
în Grecia secolelor VII și VI î.Ch.
Epimenides însuși este considerat unul dintre
întemeiatorii doctrinei orfice, care în fapt circula în
mase, așa cum am arătat, cu mult timp înainte, și
care se va transmite, în varii forme, pînă în filosofia
lui Plotin.
Bibliografie selectivă
Bolton (J.D.P.), Aristeas of Proconnesus, London, 1962.
Culianu (I.P.), Experiențe ale extazului, Iași, 2004.
Detienne (M.) Stăpînitorii de adevăr în Grecia arhaică, București,
1996.
Diels-Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, Berlin 1934 și trad.
rom., vol. I, Iași, 1974.
Dodds (E.R.), Dialectica spiritului grec, București, 1983.
Eliade (M.), De Zalmoxis â Gengis Khan, Paris, 1970.
Eliade (M.), Le Chamanisme et les techniques archaiques de Texta-
se, Paris, 1968.
Jeanmaire (H.), Couroi et Couretes, Lille, 1939.
Lewis (I.M.), Ecstatic Religion, Harmondsworth, 1971.
Mireaux (E), La vie quotidienne au temps dHomere, Paris, 1954.
Petazzoni (R.), La religione nella Grecia antica fino ad Alessandro,
Torino, 1953.
Note
1	Vezi nota 49.
2	Apud., Diels - Kranz, Fr. pres., trad. rom.,p. 58, fr. 2, Junimea,
1974
3	Xenofan,Cyrop., 8.7.21.
4	Platon, Rep., 571 D și urm.: atunci cînd logistikon /rațiunea/
în somn este auto kat auto monon katharon / purificată, redusă la
ea însăși/ (ceea ce nu se întîmplă întotdeauna), poate vedea ceea
ce nu știa dinainte, în trecut, prezent sau viitor și thes aletheias en
to toiouto malista aptetai /este legată de adevăr/. Aristotel, fr. 10=
Sext. Emp., adv. Phys., 1.21: căci atunci cînd, în timpul somnului,
sufletul se află în el însuși, suprimîndu-și natura, prezice și anunță
cele viitoare, astfel este și se desparte de trupuri cum se întîmplă
în cazul morții, cf. Jaeger, Aristotle, 162 și urm. Vezi și Hipp., Peri
diaites (Despre regim), 4. 8; Eschil, Eum., 104 și urm. Cf, Dodds,
Dialect. spirit, gr., p.184, nota. 3.
5	E.R. Dodds, Dialect. spirit. gr. p.165 și urm.
6	Tradiția spune că, morți fiind, aceștia au fost văzuți în diferi-
te locuri, în timp ce trupul lor putea fi văzut zăcînd acasă. Această
concepție pare să fi fost deja în perioada lui Sofocles una foarte
răspîndită. Cf. Electra; Cf. Bolton J.D.P., Aristeas of Proconnesus,
London, 1962.
7	Aristot. Rhet., 1418a 24: „ Căci acela /Epimenides/ nu profe-
țea despre lucrurile viitoare, ci despre faptele trecute, întunecate.
8	Cf. Ioan Petru Culianu, Op. cit., p. 50.
9	A se vedea: Diels-Kranz, Op. cit., B, fr. 2, 5, 11, 19, 21.
■
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
3
actualitate
Conferințele Tribuna
Ani Bradea
Grigore Zanc, Alexandru Boboc și Mircea Arman
Respectând și consolidând, de la o ediție
la alta, tradiția temelor diverse și a invi-
taților de anvergură, Revista de cultură
Tribuna continuă seria conferințelor organiza-
te cu regularitate în ultimii șase ani sub condu-
cerea managerială a filosofului Mircea Arman.
Astfel, în perioada 23-25 martie a avut loc pri-
mul eveniment de acest gen din 2018, prilej cu
care academicieni, profesori universitari, oa-
meni de cultură din mai multe orașe ale țării
s-au reunit la Cluj pentru a asista la cele patru
conferințe propuse de prestigioasa publicație și
găzduite de sălile Hotelului „Seven”.
În deschiderea evenimentului, vineri, 23
martie, dr. Mircea Arman, managerul și redac-
torul șef al Tribunei, a susținut o conferință,
extrem de apreciată de publicul prezent, des-
pre Poezie și filosofie. Cei aflați în sală au putut
afla că, în viziunea filosofului Mircea Arman,
poezia „nu este altceva decât o autentică mo-
dalitate de cunoaștere și de rostire a adevărului
prin metaforă, ca rezultat ultim al raportării
opozitive a imaginativului poetic la existență, la
lume”. Dar și că „metafora ca un ««concept»» al
poeziei face parte din arsenalul imaginativ (nu
imaginar) al poetului, înțelegând prin imagi-
nativ acea facultate specifică omului de a crea
lumi și valori posibile, fapt diferit fundamental
de fantazare sau de reprezentare”. Iar „capaci-
tatea specifică a creatorului este tocmai pune-
rea în valoare a acestei capacități imaginative”.
„Poezia - spune Mircea Arman - ca act de cre-
ație sau cunoaștere, nu este - la nivelul jocului
formal de cuvinte, a imaginilor frumoase șo-
cante sau, mai nou, indecente - decât un sterp
joc, mai reușit sau nu, mai șocant sau nu, dar
cu același rezultat dezastruos: lipsa valorii și a
autenticității” (Am citat, aproximativ, din dis-
curs).
În dimineața zilei următoare a fost rândul
academicianului Alexandru Boboc să capteze
audiența cu o temă de asemenea provocatoare:
Naționalitatea în filosofie. Încadrând specificul
filosofiei românești între modelele europene și
paradigma culturală românească, Alexandru
Boboc a arătat că gândirea filosofică româneas-
că nu este doar rezultatul contactului cu filo-
sofia europeană, cât, mai ales, al spiritualității
poporului român de-a lungul timpului. Au fost
evocate în discurs nume precum Lucian Blaga,
Constantin Rădulescu-Motru, D.D. Roșca sau
Mircea Vulcănescu, iar în intervenția sa prof.
univ. dr. Vasile Muscă a conchis faptul că, dacă
filosofia românească este pusă, de către unele
voci, sub semnul întrebării, putem spune, cu
certitudine, că există filosofi români.
Ziua de sâmbătă, 24 martie, a continuat cu
expunerea criticului de film Ioan-Pavel Azap,
redactor al Revistei Tribuna, despre Generația
70 în cinematografia românească. Ioan-Pavel
Azap apreciază perioada anilor 70 ca fiind
„prima generație coerentă în cinematogra-
fia română”, evocând, ca moment de referință
pentru primele rezultate notabile, premiera
filmului documentar de lung metraj Apa ca
un bivol negru (1971), distins cu mai multe
premii. Semnatarii filmului, tineri studenți pe
atunci, vor deveni nume importante ale cine-
matografiei românești, precum Stere Gulea,
Nicolae Mărgineanu, Dan Pița, Mircea Veroiu
și alții. „Este un film cu valoare de unicat în
cinematografia română - a spus Ioan-Pavel
Azap - mărturie și dovadă a unei încercări, ce
a marcat și parte dintre filmele ulterioare ale
cineaștilor respectivi, de a se desprinde de for-
malismul epocii, al comandamentelor ideolo-
gice și de a face un cinema realist, în sensul de
autentic, un ««cinema al adevărului»».”
Prima serie a conferințelor Tribuna din 2018
s-a încheiat duminică, 25 martie, cu prezenta-
rea prof. univ. dr. Ștefan Damian despre poezia
italiană. Argumentația a fost îmbogățită cu o
lectură amplă, susținută de profesorul Damian
din versurile mai multor poeți clasici italieni.
Evenimentul, organizat de Revista de cultu-
ră Tribuna la sfârșitul lunii martie, anul curent,
se înscrie, în mod strălucit, în seria activită-
ților culturale de succes pe care Tribuna le-a
inițiat și susținut în ultimii ani, pentru promo-
varea actului de cultură și, nu în ultimul rând,
pentru ridicarea continuă a calității publica-
ției, meritul fiind, în primul rând, al viziunii
manageriale a filosofului Mircea Arman.
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN

4
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
cărți în actualitate
Mistere nebănuite
în jurul nostru
■ Vistian Goia
Doinea Cetea
Istorii (poezii)
Editura Școala Ardeleană, 2017
ISTORIILE în versuri ale Doinei Cetea nu au
deloc caracter științific, ci, mai degrabă, sunt
creații literare vecine cu mitul și cu povestirile
în care „misterul” sau pățaniile evocate stimulează
și întrețin interesul și curiozitatea cititorului tânăr
sau chiar cult, uneori, pentru a afla ceva deose-
bit față de realitatea obișnuită și ușor palpabilă.
„Lumea” creată sau imaginată de ea îi aparține pe
de-a întregul și, de aceea, îl captivează deopotrivă
pe cititorul-copil și pe cel matur. Iată câteva creații
care plac prin limbajul lor frust, concentrat și in-
citant, încât te poți întreba cum a reușit autoarea
în extrem de puține cuvinte să surprindă atâtea
existențe, sensuri și frumuseți din lumea înconju-
rătoare, fără ca omul obișnuit să le acorde însem-
nătatea cuvenită.
În creația Locul cel bun, poeta își caută mereu
„locul” care i se potrivește, dar nu-l prea găsește și,
când îl simte pe-aproape, se zbenguie și nu se ho-
tărăște să-l „împodobească” precum gospodinele
casa în preajma sărbătorilor!
Dimpotrivă, în căutarea „cuvintelor potrivite”,
noaptea se răsucește în așternuturi” / „Ca pe un
pat de urzici”!
Adolescenta nu face parte dintre ființele care-și
ascultă părinții, deci nu se „scaldă” în cumințenia
fetițelor crescute în mediul rural ardelenesc. De
aceea anumite sfaturi morale părintești le aude
fluturând pe la urechi fără să mediteze și fără să se
oprească în căutarea conduitei obișnuite în mediul
în care s-a născut. Îndemnurile de genul „Stai la
locul tău și-ți va fi bine” sau „Dacă nu-ți știi locul,
așa pățești”, nu-i schimbă de fel traseul creativ.
Datorită structurii ei deosebite, obsedată de re-
veriile care o smulg din mediul înconjurător, pen-
tru a-și crea unul deosebit, poeta își compune un
univers propriu. Se visează „învelită în frunze de
vie”, se lasă „îmbătată” de gustul și mirosul stru-
gurilor și al mustului. Transfigurată sufletește, se
simte mângăiată de razele de lună, iar pământul
și iarba îi șoptesc dorința lor de a fi cuprinse în
„trupul” visătoarei!
Citind versurile din Locul cel bun, comentato-
rul recită, fără să vrea: „Unde ești, copilărie, cu pă-
durea ta cu tot?!”
Paradoxal, poeta nu trăiește și nu creează din
„Amintiri”, cum se intitulează una din creațiile in-
cluse în prezentul volum. Dimpotrivă, se scutură
de ele precum de „prunele viermănoase”! În „is-
toriile” de aci lipsesc imaginile literare frumoase,
școlărești și accesibile de multe ori. Din medita-
țiile adânci și imprevizibile se nasc viziuni care-l
sperie pe cititorul naiv și comod. De pildă, „Iedera
cățărată / Pe zidul strivit de timp / Din cimitirul
cetății”, pare un „monstru”. „Firul iute al apei din
adâncuri / curge peste părul / Morților tineri”, iar
„Buzele lor albăstreau lutul” ș.a.m.d. Privindu-se
pe sine în ipostaza creatorului care nu sondează
albastrul frumuseților cerești, nici luminozita-
tea razelor lunare, ci enigmele subterane, unde
descoperă „istorii” care o sperie, încât privind în-
altul cerului, i se pare că „Zboară crucile în formă
de păsări” (!)
În altă creație, cu titlul Furtuna, imaginația și
starea sufletească ale poetei sunt bântuite adeseori
de peisaje și elemente ale naturii care ne amintesc
de furtunile verii, când întreg văzduhul a devenit
un dușman al făpturilor omenești. Vântul îi pare
Doinei Cetea cel mai periculos dintre toate ele-
mentele naturii, lui îi atribuie puteri hiperbolice.
El poate ridica „Via la ceruri” și poate înălța „casa”
enigmatică în care se ascund „șerpi vorbitori”,
„șoareci tainic strângători”, păiajeni iscoditori și,
în contrast, chiar „perna de sub capul cărunt al
mamei”, care se odihnea! Casa ei i se pare o „cora-
bie” ridicată în văzduh chiar de vântul năpraznic,
provocând o noapte în care s-ar auzi „Doar tângu-
iri de cucuvea”, ea fiind o pasăre răpitoare de noap-
te, trăitoare pe lângă casele părăsite, prin scorburi
ș.a.m.d. Din nou curiozitatea poetei, imaginația ei
sunt populate de case macabre care-i inspiră groa-
za, sentimente sinistre și alte componente de acest
gen. Dar, comentatorul știe un adevăr: firea și psi-
hologia doamnei Doinea Cetea sunt total diferite.
De aceea o rog să nu se supere pe mine, pentru că
eu o prefer pe ființa vie din sediul Filialei!
În altă creație, Cârtița, această vietate este elo-
giată din motivul simplu că, prin mușuroaiele ei,
„duce morților / Aerul curat al zilelor (și) Al nop-
ților.”
Odată cu „Topirea zăpezii, peisajul admirat și
elogiat este altul, ceea ce-i provoacă poetei stări
sufletești încântătoare. „Topirea zăpezii / Sub ra-
zele soarelui tânăr / Era o vată de zahăr / Sub cerul
gurii”. Nu am întâlnit în nicio creație românească
prin care să fie „cântată” sosirea primăverii cu o
imagine atât de potrivită pentru culoarea anotim-
pului gustat cu atâta drag de ființele de aceeași vâr-
stă cu el.
Cu Solomonarul, poeta transferă sondarea na-
turii, a pământului și anotimpurilor, unor figuri
mitice. Vrăjită de mișcările legănate ale „nuielușei
de alun”, (obiect din lumea basmului) care o în-
deamnă să-și „alunge duhurile potrivnice apei”
care-și dorea lumina. Și, astfel, dintr-un firicel
curgător se transformă într-un râu, împodobit cu
nuferi, păsări, albăstrele care-i vor ține de „urât”
peste „veacuri”!
Povestea lui „Miron, ciobanul” evocă timpuri
imemoriale, cu tentă biblică, precum Moise și to-
iagul vestit, cu puteri magice. Creația e mai puțin
accesibilă copiilor mici și mai potrivită școlarilor.
Iar „filosofia” legăturii dintre generații, din
Portret, e specifică creațiilor profunde, chiar dacă
e vorba de străbunici și urmașii lor. La fel, Poarta
stelară.
În schimb, evocările cu alură de basm imagi-
nat și povestit de copii au toate atributele de a fi
considerate creații adevărate, potrivite vârstei și
mentalității lor.
Podul casei e o creație imaginată de autoare
pentru a evidenția legătura eternă între generații.
Aci, eroul liric, prin prin intermediul visului, re-
descoperă lumea copilăriei, populată și vegheată
Andreia Cismașiu	Doamna iernii (2016)
tehnică mixtă pe pânză, 60 x 28 cm
de bunicii și părinții lui „prezenți” în podul ca-
sei, unde micuțul visător retrăiește atmosfera de
neuitat a vârstei începuturilor. Când pătrunsese
noaptea, pe furiș, în podul casei, micuțul îi vede
și îi îmbrățișează pe toți din priviri și e fericit ca
altădată. Însă, tatăl „visătorului” îi atrage atenția că
trebuie să coboare din pod ca să nu-l prindă zorii
zilei și, motivând, îi șoptește discret: „Mai ai viață
de trăit”! Excepțională creație, o „capodoperă” a
literaturii pentru copii și tineret!
Așadar, în cartea Doinei Cetea, nu e vorba de
istoria ca știință a succesiunii generațiilor, ci de
„istorii” privite, „cântate” și gustate ca „poveste”!
Mai sunt, în acest volum, și altele pe care le reco-
mandăm posibilului cititor tânăr ori matur.
■
Istvan Korbely Cap renascentist (2017), u/p, 40 x 30 cm
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
5
O lume care sparge
ferestrele
■ Ștefan Manasia
Ioan Groșan
Lumea ca literatură. Alte amintiri
Iași, Editura Polirom, 2017
După Lumea ca literatură. Amintiri
(Polirom, 2014), Ioan Groșan publi-
că, la aceeași editură, în 2017, Lumea
ca literatură. Alte amintiri. Un biscuit nara-
tiv savuros, ușor picant, semnat de cel care în
studenție fusese una dintre mințile străluci-
te ale grupului de satiră și umor clujean Ars
amatoria. Și care a publicat, apoi, trei dintre
cele mai reușite volume de proză ale genera-
ției optzeciste - Caravana cinematografică,
Trenul de noapte, Un om din Est - construc-
ții suple, postmoderne, alerte, omagiu oblic și
histrionic adus literaturii monumentale a lui
Nicolae Breban, pe care autorul îl reunoaș-
te și astăzi drept „maestrul literar al tinereții
mele”. Așa cum amintirile lui Mircea Ivănescu
erau, uneori, dereglate și mistificate pînă de-
veneau poem, anecdotele reținute de Groșan
devin povestiri memorabile, patinînd la grani-
ța dintre estetica ficțională a lui Hemingway și
bancul politic, dintre basmul pervers și nean-
tologia cehoviană. Pentru eroul acestor „alte
amintiri” esențial este să nu îți pierzi cumpătul
și buna dispoziție în mijlocul dezastrului. Să-
ți ștergi molozul de pe sacou și să pornești în
noua zi fluierînd. O zi din comunismul mon-
struos al anilor 1980 sau din protocapitalismul
deloc mai drăgălaș al anilor 1990-2000.
Fie că publică în Iocan, revista consacra-
tă autorilor de short stories, sau își întreți-
ne spiritul destins-pamfletar în paginile din
Cațavencii, fie că semnează - stîrnind mînia
Andreia Cismașiu	Pagini din jurnalul meu. Sinele (2013), tehnică mixtă pe pânză, 80 x 100 cm
homerică a mamei - o suită de texte erotice
în nou apăruta ediție românească din Hustler,
Groșan îți lasă impresia că transformă, cu leje-
ritate, orice subiect în proză scurtă, în narațiu-
ne tonică. Amendează, caragialiano-pintilian,
o întreagă lume românească: combinația su-
prarealistă de Chomsky și palincă maramure-
șeană (în povestirea De ce nu-l suport pe Noam
Chomsky), delirul prefăcătoriei din regnul co-
munist (Concursul de Miss „Muncă, tinerețe,
frumusețe”, Costinești, 1988 sau ciclul hustl-
erian Eros în socialism), figura plagiatorului
dovedit Eugen Barbu, transformat fără de voie
- și de nevoie - în negustor (Eugen Barbu și
comerțul cu nutrii). Se amendează, autoironic,
cu bonomie de copil răsfățat perpetuu, pe sine
(în excelentele Cum am devenit scriitor și Un
tată slab povestitor - cea din urmă, parodiind
structura basmului, mi se întipărise în memo-
rie dintr-unul din numerele revistei Iocan).
Există însă un nucleu sumbru în colecția is-
torioarelor din Lumea ca literatură. Alte amin-
tiri. O tristețe și o gentilețe sufletească, o can-
doare paradoxală - am fi tentați să spunem,
rememorînd titluri mai vechi din bibliografia
autorului - tipic groșaniană. Și mă gîndesc
la povestirile O sinucidere ratată, Bunicul și
americanii sau la schița cu deschidere socio-
logic-antropologică Duminica spre prînz, în
crîșmele de fraternizare: „...Cele mai frumoa-
se momente din crîșmele de fraternizare din
orice cartier bucureștean sînt diminețile de
duminică spre prînz. Atunci eles-au golit de
bețivii de cu o seară sau o noapte din ajun, o
femeie, de regulă mai tuciurie, dă pe ciment
cu un mop umed, golește scrumierele, șterge
mesele de lemn, iar barmana ciufulită, abia
mascîndu-și un căscat ecologic, e toată numai
un zîmbet. Și-atunci, pe la unsprezece, un-
sprezece și-un sfert, apar ei. Sînt pensionarii.
Dar nu orice fel de pensionari, nu sunt genul
de bătrînei care joacă table sau șah prin scu-
arurile din jur și nici nu pariază la Stanleybet
ori Fortuna. Sunt îmbrăcați de duminică, în
costume ponosite, dar curate, la gît cu cravate
care-au văzut și grozăviile din «obsedantul de-
ceniu», cu unghii îngrijite, cu pantofi bine lus-
truiți, bărbieriți proaspăt, fiindcă la unii din ei
se mai observă o mică tăietură la bărbie. Cîțiva
au și baston, dar încă se țin bine. Se duc la bar
și comandă, invariabil, o sută de «amesteca-
tă», rachiu sau votcă cu sirop, și-apoi se așază,
totdeauna singuri, la o masă. Și-atunci meri-
tă să-i privești, desigur fără ca ei să bage de
seamă: iau o gură din pahar, savurează discret
gustul pe care îl cunosc de ani și ani și-apoi se
uită oblic în jos, spre tăblia mesei. Cu siguran-
ță că imediat, răscolite de savoarea «amesteca-
tei», îi năpădesc, ca pe personajul proustian cu
madlena lui, amintirile. Ce amintiri, nu poți
decît să bănuiești: poate niște întîmplări de pe
vreun șantier din tinerețe, poate chipul vreu-
nei iubite cu care nu s-au mai căsătorit, poate
ceva din armată. Amintirile vin în ordine: fie-
care înghițitură cu amintirea ei”.
La fel cum, da, în textele acestea lipsite de
pretențiile marii literaturi (dar asumîndu-și,
libertin, mizele și rigorile ei), amintirile vin în
ordine. Pentru că Ioan Groșan manevrează, ca
un ceasornicar elvețian, mecanismul gîndit de
el. Care ni-i revelează, mai vii ca niciodată, pe
rudele și prietenii defuncți (apare, la o masă
de restaurant, chiar întunecatul Mazilescu)
sau still alive, pictori și graficieni și regizori
documentariști (aici hrabalian-ereticul Copel
Moscu), poeți și prozatori, jurnaliști, plus o
duzină de figuranți (secretari de partid, țărani
cooperatori, pensionari, tractoriști). O lume
care sparge ferestrele și smulge din țîțîni por-
țile giganticului, delirantului, sordidului car-
naval românesc.
■
6|
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
Case aici, case acolo
^^Cătălin Stanciu
Raul Bribete
Case aici, case acolo
București, Editura Eikon, 2017
Cea mai recentă carte a tânărului și di-
namicului poet Raul Bribete surprinde
prin imponderabilitatea versului. Un
vers ce se decorporalizează între cer și pământ,
între singurătatea poetului iubitor de oameni și
mecanismul eternității. Miza poeziei sale este
să unească ceea ce pare de neunit, să tămădu-
iască ceea ce pare fără leac și astfel, să facă din
poezie o poartă spre sacralitate, un facilitator
spre fericire. Dar până să ajungă aici, omul are
îndoielile sale, temerile și temele sale existenți-
ale, nimicurile de zi cu zi ale vieții. Plecăm de
la „gălăgia noastră interioară, de la zbaterile
noastre” și ajungem ritualic să închidem bucla,
să ne întoarcem acasă.
Calea spre divinitate, spre sacralitate și spre
cunoaștere se realizează printr-o meditație in-
vocatoare prin care întâlnești străbunii pe linie
personală, căci în „tine bat toate inimile alor
tăi, plecații” (p. 19 ), dar și străbunii arhietipali,
universali nabucodonosori „cu peri aspri ca ai
vulturilor [...] în miracolul subteran al propri-
ei ființe/am văzut și am auzit / inexprimabilul”.
(p. 46-47). Astfel, mundanul se estompează, iar
umanul, particularul, individualitatea se dilată
și se contopesc cu întregul.
Poezia lui Raul Bribete este o exprimare a
supraeului spiritual. Prin aceasta Raul Bribete
confirmă faptul că poetul este în proximitatea
sfântului. În ebraică sfânt înseamnă separat, pus
deoparte. Astfel, nu doar etimologic sfântul și
poetul sunt asemănători ci au și aceeași structu-
ră morfologică. Ambii sunt responsabili de ceea
ce au primit de la divinitate. În Case aici, case
acolo nu avem o poezie abisală, dar este certă
preocuparea autorului pentru transcendență.
Autorul nu este nepăsător cu propiul destin,
ci este co-participant la clădirea acestuia, un
poet care nu este ignorant cu propriul destin.
Iubirea, liantul tuturor lucrurilor și motivul
creației, nu poate lipsi din poezia sa.
„Scriu fastuos, pentru fastul din tine/ pentru
armonia spiralică/ dintre noi [...] Tu stai închi-
să în mine, ca o imagine nedevelopată/ din-
tr-un vechi aparat de fotografiat/ tu stai închisă
în mine/ ca într-o casă/ și nu vrei să mai ieși
(Ființe nocturne p. 10)”
Simbolul și metafora casei, a caselor apare
sub diverse forme. Fie că vorbim de trupul ca
o casă în care organele se descompun sau ca un
spațiu de locuit al sufletului sau al minții - un
cadru limitativ al casei de aici - raportarea, toa-
tă nădejdea dar și ancorarea este spre casele de
acolo, într-un spațiu fără timp și fără întrebări.
„Casele mor și ele, se tocesc încet,/ ca orga-
nele în trupurile noastre./ Inutile sunt gesturile
mărunte a căror tandrețe/ ne părăsește și revi-
ne constant și ritmic,/ ca mersul de miriapod.
[...] casele se simt singure fără noi înăuntru/
așa cum sinele nostru gol e fără cei dragi,/ ca
imagini, forme, gesturi, cuvinte... (Un abur pri-
etenos și însingurat mi-e-ntreagă viață. p. 17).
Întâlnim la Raul Bribete o poezie de esență
tare, o poezie de idei din care nu lipsește totuși
emoția. Structura stilistică este curată, versul
curge limpede printre case, spații, oameni, idei,
temeri, printre întrebări. O poezie a introspec-
ției care te face să tresari precum matrioșka/
una în adâncimile/celorlalte. (p. 45)
Textul său este lucrat, îngrijit și bine așezat.
Se simte, cu preponderență, cultura sa filoso-
fică dar și cea mistic-religioasă. Raul Bribete
practică o poezie introspectivă, meditativă,
nostalgică, o poezie care își dorește revenirea la
condiția primordială.
Raul Bribete crede în poezie și în rolul poe-
tului. Fără să vrei, te duci cu gândul la Holderlin
și al său vers devenit un aforism retoric: „La ce
bun poeții în vremuri amare?”
Raul Bribete este un poet ce cultivă speranță
reîntregirii.
■
Andras Gyorfi	Față în față (2017), ulei pe pânză, 80 x 120 cm
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
7
Prieten cu cititorul
■ Radu Ilarion Munteanu
Andrei Gazsi
Cu alte cuvinte
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2017
Cu alte cuvinte este al doilea volum de po-
ezie al lui Andrei Gazsi. Girat, într-o pre-
cuvântare sui generis, de Ioan Milea, sub
forma unei scrisori personale.
Primul capitol, intitulat De vorbă cu..., e o
dovadă că poetul se ia în serios. Raportându-se,
printr-o serie de dialoguri lipsite de inhibiție, cu
poeți celebri: Baudelaire, Poe, Bacovia, Arghezi,
Blaga (Lucian, nu vă gândiți la prostii), Esenin,
Nichita, Sorescu. Pe care îi amestecă apoi cu po-
eți, oricum remarcabili în sine, dar mai apropi-
ați universului nostru: Negoiță Irimine, Mirce
Petean, Viorel Mureșan, Traian T. Coșovei, Radu
Săplăcan, Sorin Grecu.
Să adăstăm un moment privind lista convor-
bitorilor. Procedeul literar are un precedent sui
generis. Îndeajuns de îndepărtat în timp ca acum
să-și valorifice cota de originalitate. E vorba de
volumul de debut al lui Sorescu: Singur printre
poeți (1964). Tematizarea poetică a conștientizării
- și afirmării - propriei condiții e un act de curaj.
De salutat ca atare. Că astfel poetul își plasează
din capul locului o ștachetă înaltă în față, cu atât
mai bine. Dar însăși identitățile poeților cu care
autorul conversează poetic îl caracterizează.
Fiecare din cele 14 poeme din acest inso-
lit capitol începe cu câte un citat semnificativ,
Andrâs Gyorfi	Insula lacrimilor, ulei pe pânză, 70 x 70 cm
plasat ca moto, din fiecare interlocutor poetic.
Versurile lui Baudelaire, primul interlocutor,
sunt din sonetul Mortul vesel. Andrei Gazsi îi
răspunde cu un poem meditativ, în care cuvin-
tele erotice sunt materiale de construcție pentru
un vis melancolic. În care sesizăm o trimitere
discretă la Florile răului.
Primele două versuri din scurtul poem
Pentru *** al lui Poe primesc ca răspuns o
nouă meditație. Tema mamei rămâne prezen-
tă, discreta trimitere la Prăbușirea casei Usher
idem.
Versul din Bacovia e, poate, cel mai cunoscut,
să nu spunem popular. Dar discursul autorului
pare un capitol dintr-un lung poem al morții.
Arghezi e interpelat prin poezia sa Domnița. Cu
o pezie ce poate fi citită și ca o rafinată parodie
a stilului arghezian. Versurilor lui Blaga, din po-
ezia Primăvară, din ciclul Cântecul focului, au-
torul le replică cu o reflecție cu parfum de apof-
tegmă: „Vulnerabil în fața cunoașterii / învăț a
muri încă o dată”... Esenin e chemat la bară cu un
diptic din poezia Focul vânăt. Replica autorului
aduce ca martori iubita și, ca de obicei, mama.
Îndrăzneț e apelul la Nichita: un fragment din...
Internaționala. Ce va răspude autorul? Și mai
îndrăzneț. Polemizând subtil cu poetul necu-
vintelor. Din Marin Sorescu, alege pemul Dacă
nu cer prea mult, citând o întrebare existențială.
Iar răspunsul autorului regăsește, ca la Arghezi,
aburul parodic.
Spre rușinea mea, n-am găsit sursa versurilor
lui Negoiță Irimie. Dar răspunsul, în vers clasic,
e unul din cele mai rotunde din întreg volumul.
În schimb, versurile lui Mircea Petean, culese
din Poemele Anei (volumul sublim al poetu-
lui editor), declanșează o replică plină de înțe-
legere fraternă. De fapt din întreg capitolul, e
mostra cea mai dialogală. Din poezia lui Viorel
Mureșan, autorul alege o bujuterie. Cititorul se-
sizează structura de hai-ku a versurilor, înainte
de a căuta. Desigur, amănuntul prosodic nu poa-
te scăpa replicii autorului. Versurile lui Traian T.
Coșovei, pe care personal îl apreciez în mod cu
totul deosebit, sunt din poezia Omul care așteap-
tă la ceas. Precizez că identificarea lor mi-a de-
pășit posibilitățile și o datorez Ștefaniei Coșovei,
căreia îi mulțumesc public pentru ajutor. Replica
autorului e oarecum satirică. Același eșec al cău-
rilor în ce-l privește pe Radu Săplăcan. Dar poe-
zia cu care autorul dă răspunsul e de mare densi-
tate. Dialogul cu ultimul interlocutor putea lipsi.
Oricum capitolul e oarecum neomogen.
Capitolul următor, Câte o carte poștală pe
lună, cuprinde nouă poeme, ca și cum ar fi scri-
se din închisoare. Interesant e hibridul dintre
fondul epic (o lume definită, personaje de gen,
derulare narativă) și limbajul poetic consistent.
E momentul de lectură în care tu, cititorule,
îți spui că, deși e doar al doilea volum, Andrei
Gazsi e un poet constituit, aflat în controlul mij-
loacelor genului. De remarcat și aici prezența
constantă a mamei. Cu valențele larg simbolice
ale personajului generic.
Centrul de greutate al volumului e capitolul fi-
nal, care poartă și titlul de pe copertă. Cuprinde
31 de poezii, cu decelabilă diversitate. Cumva,
totul până acum, deși valoros în sine, pare mai
degrabă un ambalaj, sau o lungă introducere la
mesajul poetic de fond, sublimat de acest capitol.
De remarcat poemul Ceasul cu pendulă, dedicat
regretatului Mihai Dragolea, cu care autorul a
fost prieten. Mai departe, el nu se sfiește să in-
venteze cuvinte (înforjat, facetime, mândenie),
cultivă alăturări insolite (geometria inimii, gând
despletit), cu potențial radiativ. Nu se poate evi-
ta citarea a două versuri esențiale, din poezia
Povestiri despre drumul mătăsii: „Ca metaforă
însă, domnule profesor,/ drumul mătăsii e doar
un exercițiu de iubire.” Nu e tocmai o profesiune
de credință, dar e formula alchimică a identitătii
sale poetice.
Mai apar dedicații confraterne (lui Aurel
Pantea și Ion Mureșan), apoi volumul se încheie
cu un text mărturisitor, nici CV, nici autobiogra-
fie, în care inocența funciară a lui Andrei Gazsi se
etalează molcom, sfătos și blând. Sub titlul lipsit
de emfază, Notă despre mine însumi. Chiar neci-
tind-o, simpla lectură a delicatului volum spune
limpede că autorul s-a apucat oarecum târziu de
scris. Dar a făcut-o gata format. Într-un anume
fel această ieșire târzie în public se înrudește vag
cu Arghezi, dar și cu Școala de la Târgoviște. Cu
deosebirea că prozatorii din categoria numită au
debutat după 40 de ani la modul programatic.
Ce fel de poet e Andrei Gazsi? Poet urban?
Nu. Poet transilvan? Nu. Poet meditativ? Nu sută
la sută. Poet confesiv? Nici atât. Dar are câte ceva
din toate aceste categorii. Poziția sa față de citi-
tor e prietenoasă, înțelegătoare, total neostente-
tivă. Poetul Mircea Petean a avut încă o dată fler
și mână bună. Spun asta numai deoarece n-am
citit primul volum al lui Andrei Gazsi. Dar sper
să-l citesc pe al treilea...
■
8|
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
Magia poeziei
■ Elena M. Cîmpan
Menuț Maximinian
Crucea nopții
Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2018
Poezia este ea însăși magie. Vrăjitorie de cu-
vinte, prestidigitație, acrobație, o terapie
de-a scăpa de fricile toate. Inclusiv de cea
de-a scrie poezie. Pentru că există o temere, expri-
mată sau nu, simțită cu intensități diferite, în a con-
tribui cu universul tău poetic la universul lumii.
Întrebări, rețineri, răzgândiri, abandonări tempo-
rare îl călesc pe poet în lupta cu sine și cu ceilalți.
Existența magiei albe și a magiei negre acoperă
dualitatea lumii, împărțită în bine și rău, în frumos
și urât, în alb și negru. Dacă magia albă respectă
dorința, sentimentul semenilor, cea neagră își folo-
sește puterea pentru a-i domina emoțional pe cei-
lalți. De aici, poate, și cele două tipuri de cunoaș-
tere, ilustrate atât de poetic și metaforic în filosofia
și în poezia lui Blaga, cunoscute drept „cunoaștere
paradisiacă” și „cunoaștere luciferică”.
Volumul Crucea nopții, îmbină credința cu tea-
ma, încrederea cu deznădejdea. „Crucea” din titlu
este salvatoare în orice împrejurare, este talisman
al poetului, al călătorului, este semn văzut și nevă-
zut, purtat în ochi, în cerul gurii, în inimă, în ori-
ce împrejurare, iar determinantul „nopții” creează
spațiul de împlinire a dorințelor, la greu, atunci
când încărcătura semantică și simbolică a trăirilor
poate fi esențială.
Cartea celebrărilor
■ Ștefan Manasia
Valentin Trifescu și Franțois Breda
Copiile copilului
Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2018
Am avut privilegiul de a fi, în 2017, lecto-
rul acestei ediții, apărute sub auspiciile
Școlii Ardelene, din Copiile copilului,
volumul scris de Valentin Trifescu și Franțois
Breda. Am fost, prin urmare, între primii ci-
titori ai lucrării. Am aflat, din gura autorilor,
despre geneza Copiilor copilului. Avem o se-
rie de douăsprezece dialoguri postplatonici-
ene între maestru și discipol, între Venus și
Mercurius, între Breda și Trifescu. Între autori,
e o diferență de vîrstă de 30 de ani. Dar asta
nu-i împiedică să-și asume, alternativ, rolul sau
masca fie de maestru, fie de discipol, în această
carte a diverselor celebrări: a Textului (copil cu
genomul selectat atent), a prieteniei, a boemei,
a ritualurilor plăcute sociale și, în fine, a unui
fel de dandism în răspăr. Dandism în răspăr,
pentru că Breda și mai tînărul său prieten sînt
printre ultimii frecventatori de calitate ai cîr-
ciumii culturale (în carte, Cafe Bulgakov - în
realitate, și cafeneaua Insomnia), participanți la
banchetul perpetuu al sofiștilor, esteților, artiș-
tilor și poeților de cafenea. Copiile copilului este
o carte a celebrării, dar o carte amară: pe marea
de hîrtie deghizată în pagini, trece ultimul gali-
on spaniol încărcat cu aurul Indiilor - numesc
Culegător de obiceiuri și superstiții specifice
multor sărbători din calendar, Menuț Maximinian
crede în aceste semne, paleative și (ne)liniștitoare,
de la presăratul sării în pantof, până la crăpatul sti-
clei de la lampă. Prin Crucea nopții, poetul trece
sub două ipostaze, complementare, suprapuneri,
uneori, prin amintiri, prin semne, prin gusturi de
madlenă, ce declanșează memoria involuntară,
sensibilitatea fără margini. Prima parte se numeș-
te, metaforic, Copilul de apă și cuprinde reverbera-
ții ale copilăriei ce nu trece, a cărei „cruce” Menuț
Maximinian o poartă cu sine mereu: „cu gust dul-
ceag/ și nopți scăldate/ în vise...”, „la margine de
sat”, unde „drumul urcă/ spre cer.” A doua parte,
Stingher în miezul lumii, folosește cuvântul arhaic
pentru „singur” și tot o metaforă pentru centrul
existenței personale, ce rămâne satul natal, casa
părintească, oriunde s-ar fi îndreptat pașii poe-
tului, New York, Pankor, Kuala Lumpur, Madrid,
Istanbul, cu „frica de necunoscut// precum prun-
cul de prima scăldătoare/ ursitoare și ierburi necu-
noscute”, pe diferite „cărări/ pentru oameni”.
Discursul poetic este la Menuț Maximinian,
de data aceasta, unul esențializat, îndelung șlefuit,
din care au fost îndepărtate urme de narativitate și
alte informații în plus. O poezie eliptică, laconică,
bogată în sensuri și semnificații. Descriptivului i-a
luat locul amintirea cu învățătură de viață, ca o sen-
tință pe care poetul și-o dă singur, cu „gândurile/
astfel ultimul, poate, eveniment texistențial
valid produs în boema sacră a Clujului univer-
sitar. Peste nici măcar un deceniu, de smart-
phonizare și digitalizare accelerată, banchetul
perpetuu întreținut - nouă vieți motănești - de
Franțois Breda va fi cel mult o amintire pentru
unii dintre noi, martorii norocoși ai boemiei
sale tihnite și totale. Dacă, în pingpongul lor
epistolar, Trifescu și Breda țin la ceremonialul
adresării (asemenea libertinilor Marchizului de
Sade pînă în clipa descătușării), promițîndu-ne
o cucerire comodă și conformistă a lumii, în
întrebările și răspunsurile extinse, demonul lui
Bacchus sau Gambrinus se impune, le impu-
ne să vorbească dintr-o dată liber și scandalos
despre temele care îi rod ca o pereche de pan-
tofi strîmți. Survolează, citează titluri, autori,
maeștri spirituali, zeități. Dar filtrează totul
prin rețeaua propriului cortex, irigat de alco-
oluri din belșug. Unul dintre cele mai ceremo-
nios-eretice dialoguri este, firește, al VIII-lea,
intitulat Despre apă și vin. Taxonomia alcooli-
cilor din introducerea-argumentul dialogului
îi aparține hîrșitei Venus, care mărturisește,
cu un haz enorm: „Nu știu în ce măsură am
dreptate, dar, observînd îndeaproape oamenii
cu care am avut de-a face pînă acum, am ajuns
la concluzia că nu pot să am încredere în cei
care nu beau, la fel cum nu pot să am încre-
dere în cei care mănîncă prea mult”. Alcoolul,
spune Venus, alterează regnul uman, îi face pe
ca o haină/ [...] așezată apoi într-un cui” și cu în-
demnul „să dăm cu vers în loc de piatră”.
În tot, și în toate, Crucea nopții este o lucrare de
căpătâi, ce vorbește despre înțelegerea rostului de-a
fi poet în această lume. Din această experiență, tră-
ită pe cont propriu, Menuț Maximinian relatează
momentele-cheie ale devenirii sale. Dacă până aici,
„crucea nopții” l-a însoțit și i-a purtat noroc, îi do-
rim același lucru și de acum înainte.
■
băutori „oarecum alte ființe, mai violenți sau
mai slugarnici, mai vorbăreți sau mai tăcuți.”
Alcoolul, „licoarea lui Gambrinus” sau „sînge-
le lui Bacchus” e, pentru acești oficianți expe-
rimentați, vehicolul unor zdravene zguduiri și
revelații. „Ființa este în primul rînd o fluiditate,
un flux - răspunde nevîrstnicul Mercurius -,
drept pentru care alimentarea prin băutură a
acestui motor organic, care este biologicul, este
mult mai importantă decît combustibilul solid
care, la rîndul lui, conține tot lichiditate.” Beția,
descrie fals-didactic Mercurius, „produce o
adevărată răsturnare de situație teatrală în di-
namica scenei psihice.” Modificînd „orizontul
de percepție”: „Cel beat vede în același timp și
cu ochii stării treze (doi la număr), precum și
cu ochiul stării onirice (glanda pineală, zisă și
al Treilea Ochi, deoarece este dotată cu un nerv
optic semifuncțional...)”. Și: „Dacă toată lumea
ar fi alcoolică, telepatia ar fi predată de mult
la facultățile de psihologie ca știință aplicată”, e
revelația textuală a aceluiași Mercurius, ucenic
- ca toți ucenicii - neastîmpărat. Copiile copi-
lului e un fals manual, un fals tractatus, un fals
roman epistolar, dialogal, o falsă muzică de ca-
meră, un fals poem al consubstanțierii, un fals
imn, pentru că este simultan cîte ceva din toate
acestea. Presărate cu o fenomenală, ebluisantă
limbariță. E textul atipic, inclasificabil, copilul
cu genele selecționate atent, paranoic chiar, de
genitorii - Franțois Breda și Valentin Trifescu
- într-o excelentă formă intelectuală, chiar și
acum, la crepusculul boemei culturale clujene.
■
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
Între scenă
și amvon
■ luliu-Marius Morariu
Dorel Vișan
Cântece pentru glas și toacă
Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2017
Cunoscut și apreciat de publicul larg pen-
tru rolurile jucate în filme devenite deja
referențiale, precum Iacob sau Senatorul
melcilor, și pentru cele jucate teatru, actorul
Dorel Vișan a devenit, în ultimele două decenii
foarte apreciat și pentru creația sa poetică.
De curând, a îmbogățit peisajul liric româ-
nesc printr-o amplă antologie apărută la edi-
tura Școala Ardeleană. Aceasta reunește de-
opotrivă texte mai vechi și mai noi precum și
referințe critice. Astfel, cititorul poate întâlni
îngemănate în paginile aceluiași volum texte
subsumate genericului De vorbă cu Domnul (p.
13-73), cele din seriile Voi veni cu fluxul (p. 74-
134), Vremea cireșelor amare (p. 145-197) sau
faimoșii Psalmi (p. 207-320), toate sunt însoțite
de expresive ilustrații.
Prefața întregului demers (p. 9-11), în fapta
cea a volumului de debut, poartă semnătura re-
gretatului Tudor Dumitru Savu. Cităm: „În fața
colii albe de hârtie sau pe scenă, Dorel Vișan
stă singur și netemător, comportându-se ca un
artist adevărat. El vine îsnpre poezie dinspre
teatru, dar și din multele sale lecturi și dintr-o
excepțională sensibilitate. Poezia îi oferă șansa
să-și continue într-un alt registru și într-un alt
mod avalanșa de întrebări în fața acestei lumi
Andreia Cismașiu	Valsul primăverii (2014), tehnică mixtă pe pânză, 100 x 100 cm
prin care trece. Adunându-și versurile într-un
singur volum, cel de față, Dorel Vișan, face încă
o dată dovada credinței sale în duhul înalt al
poeziei” (p. 9).
Plasate când în cadrele unei prozodii clasice,
când în spectrul eliberărilor ingabamentului
caracteristic contemporaneității, poemele sunt
inegale ca întindere și valoare. Toate sunt însă
străbătute când de un puternic fior mistic, care
le înzestrează uneori cu o tensiune ce poate fi
adăpată doar în sentimentul religios, când cu
o stare de liniște interioară pe care acesta o
aduce. Poetului nu-i e frică să dialogheze cu
divinitatea, să se certe cu ea sau să îi ceară so-
coteală. În același timp însă, vorbește direct și
sincer cu aceasta, fie confesându-i-se, fie ofe-
rindu-i bilanțul unei vieți trăite. Așa se întâm-
plă, de exemplu în Psalmul 176: „Mi-e tot mai
greu, Părinte, / S-anin un mal de altul./ Sunt
leu îmbătrânit/ Care-și scurtează saltul... / Apa
și mlaștina sub picioare le simt, / Departe sunt
piatra din mal și nisip... / Eșuată corabie - aș-
tept fluxul deschiselor sorți, / Îmi intră urâtul
în mine, / Neplatnic de vamă la porți, / Iar osia
bolții întoarce destine de morți. / Doamne, mi-
ai dat un copac și o stea, / Mai rabdă-mi steaua
în ceruri trează / Și rabdă-mi copacul la mar-
gini de drum, / Plăpândele roade - lumină ne-
stinsă să arză” (p. 265).
Fin mânuitor al sensurilor și al muzicalită-
ții slovelor, poetul se joacă uneori cu cuvintele,
înlănțuindu-le într-un produs literar ce le amp-
lifică muzicalitatea, fără a eclipsa mesajul, pre-
cum în Gândurile mele: „Gândurile mele de zi,
/ De-alergări, de opriri, de-a pleca, de-a sosi,
/ De-a tata, de-a mama, de-a fi și de-a fost /
Gândurile mele, rosturi fără rost... / Gândurile
mele de seară, / De speranțe de iară și iară..
/ De foc ce s-aprinde cu ziua și cu noaptea se
stânge, / Gândurile mel - o pată de sânge... /
Își încearcă clipa / Pui din cuibul vamei, / Își
încearcă-aripa / Pui din cuibul mamei” (p. 16).
În poezia lui Dorel Vișan temele fundamen-
tale ale liricii religioase se împletesc uneori cu
cele ale scrisului clasic. Astfel, scriitorul vor-
bește despre trecerea timpului, pe care o core-
lează cu ideea divinității, în texte ce nu doar că
preced Psalmii ce vor fi scriși mai târziu, dar și
prefigurează in nuce mesajul și conținutul lor:
„Cu pâine caldă îndestulătoare / Am pornit spre
casa zilei de mâine/ Și-am văzut cu mirare / Că
nu-mi aparține - / În casa zilei de ieri / Stăteam
toți - în cuvânt și-n tăceri / În casa zilei de azi /
Stau doar eu, cuc, printre brazi... / În casa zilei
de mâine/Stau doar copiii mei / În același cu-
vânt și-n aceleași tăceri / Din casa zili de ieri...
/ Eu sunt arcul, ei sunt săgeata / Acesta-i jocul,
de-a mama și de-a tata...” (p. 100).
Delicatețea cu care poetul știe să alterneze
diferite stiluri, să jongleze dinspre anticii diti-
rambi ori poezia clasică înspre textul modern și
să prezinte, într-o antiteză de-o bogăție croma-
tică excepțională, certitudinile și incertitudini-
le vieții, se constituie apodictic în armă preți-
oasă în mâna unui astfel de arcaș al cuvântului,
a cărui săgeată este orientată înspre inima citi-
torului. O dovedesc poeme precum: „Îmi pare
cum că ape curg în sus / Și-s răstingnit - tâlhar
nevinovat - / Pe crucea Domnului Iisus... / De
parcă nimeni nu mă vede, / Și mă știe, / Că-mi
strig nădejdile-n deșert / Ca Moise în pustie...
/ Mi-e somnul și veghea de-a valma, / O singu-
ră-ntrebare mă roade cumplit: / Când voi ple-
ca departe... / M-o plânge vreo femeie cu părul
despletit? / Ori voi petrece singur / Cu iarba din
cărare / Când lut cu lut se-mpacă / Și totul e
uitare...? / Să ai mereu credința / Că pierzi ceva
fără de preț / (Ce n-a fost niciodat-al tău...) /
Și-nsângerat ca fiara încolțită / Să te arunci în
marea nesfărșită / Și-apoi să ieși din tina unui
mâlos părău” (Pe zi ce trece, p. 181).
Militant pentru recuperarea tainei, care con-
stituie chintesența lirismului, după cum remar-
că Diana Câmpan (p. 334), făuritor de „cuvin-
te potrivite” și „psalmist,” după cum remarca
episcopul Irineu Pop-Bistrițeanul (p. 209), azi
Arhiepiscop al Alba-Iuliei, și nostalgic ce-și as-
cunde sentimentele sub hlamida candorii umo-
rului și a lucidități ironiei, cum sugerează Ion
Toboșaru (p. 143), Dorel Vișan este, după cum
am încercat și noi să arătăm aici, un poet im-
portant, ce nu va fi, în cert, neglijat de critica
viitoare. Slovele lui, când străbătute de fiorul
translucid al credinței, când înveșmântate în
mantia ironiei sau în fistichiul veșmânt al jocu-
rilor de cuvinte, se constituie în adevărate perle
ce dau măsura unui personaj complet, care știe
să se manifeste atât pe scena vieții cât și pe cea
a teatrului sau a marelui ecran, și care face din
albul foiii o scenă pe-ntinsul căreia se perindă
propriile-i gânduri într-o reușită poetic-regizo-
rală.
■
1O
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
comentarii
Urmașii lui Levi-Strauss
și piticii lui David Lynch
■ Horia Corcheș
Florin Bican
Tropice tâmpe
București, Editura Arthur, 2017
Deja un clasic al literaturii contempora-
ne pentru copii, Florin Bican a recidi-
vat de curând cu un nou roman, Tropice
tâmpe, la editura Arthur, imprint al Grupului
Editorial Art, care s-a specializat pe segmen-
tul de public tânăr și foarte tânăr. Trebuie să
spun din capul locului că Florin Bican dă, prin
această carte, cel mai bun roman al său de până
acum. De altfel, cum a mărturisit în câteva rân-
duri, Tropice tâmpe este un roman scris de-a
lungul a 30 de ani, chiar dacă putem citi în
această mărturisire și o parabolă scriitoriceas-
că: n-a scris, probabil, nici măcar în salturi,
30 de ani, dar cartea topește în ea, pesemne,
acumulări dintr-o perioadă chiar mai lungă de
viață.
La nivel formal, scriitorul nu se dezminte.
Adept al utilizării și fin degustător în același
timp al jocurilor de cuvinte și al celor inter-
textuale, Florin Bican își construiește și acest
roman prin apel abundent la ele. Însă nu prin
abuz, ci prin dozare atentă. În primele pagini
ale romanului găsim următoarea precizare,
de la care se poate porni: E un joc de cuvin-
te. Aristocrații se dau în vânt după ele. Ei bine,
aici Florin Bican își maschează, își încifrează
și identitatea. Scriitorul e un aristocrat, mare
amator de calambururi culturale, de jocuri de/
cu lumi, de contexte literare, dar nu numai, ci
și sociale. Când scrie, Florin Bican așază aces-
te lumi într-un nou format, combinând piesele
puzzle-ului pe o nouă hartă. Sunt lumi pe care
le are la degetul mic, iar el le pune în proximi-
tăți neașteptate, fără ca această poziționare să
însemne însă și violarea granițelor inițiale ale
acestora, ci o desenare a unei noi lumi, în care
sensul lor inițial e revitalizat, dar și dus într-o
altă zonă de confort sau de... disconfort.
Această plăcere a înscenării inter- și meta-
textuale, care are în fundal o bogată memorie
culturală, ridică o întrebare legitimă. Este un
astfel de roman adresat copiilor sau nu? Căci,
pentru descoperirea mecanismelor interioa-
re ale textului, e nevoie de rapida accesare a
diverselor referințe din memoria culturală
a cititorului, dacă acesta o are. Întrebat dacă
e un roman pentru adulți sau pentru copii,
Florin Bican răspunde, ca și cum e de la sine
înțeles, că el nu scrie decât pentru copii. Dar
nu e adevărat și, desigur, o știe prea bine și el.
Ce reușește însă impecabil scriitorul, este să se
adreseze cu ușurință mai multor categorii de
cititori. Romanele lui sunt, și Tropice tâmpe nu
se abate de la acest principiu, valize cu fund
dublu, căci, pe de o parte, pun în prim-plan o
țesătură de aventuri pe placul copiilor, ușor de
urmărit, atractive și dinamice, pe de alta, pro-
voacă memoria și imaginația cititorilor versați,
cărora li se adresează în egală măsură.
Într-un fel, atunci când anunță prin motto
legătura, altfel evidentă și datorită titlului, cu
tropicele lui Claude Levi-Strauss, urăsc călăto-
riile și exploratorii, romanul își dezvăluie me-
canismul: în ciuda poveștii senzaționale a unui
explorator care primește o misiune în Africa,
subiectul nu este în această poveste. Într-o altă
cronică recentă, Romeo Aurelian Ilie afirmă că
romanul nu are nicio legătură, în afară de titlu,
cu cartea celebrului antropolog. L-aș contrazi-
ce puțin, cu o nuanță. Există o legătură, dar ea
nu ține de suprafața narativă, ci de o interpre-
tare mai largă a sensului explorării: a sinelui
și a acestuia în raport cu lumea, printr-un sis-
tem complex de relații și prin înțelegerea mitu-
rilor care fundamentează societatea, fie că ea
este una arhaică, fie că este cea contemporană.
Romanul se joacă însă și cu parcursul teoretic
al celebrului antropolog, refăcându-l în sens
invers: pornind de la mituri globale contempo-
rane - majoritatea ale consumerismului socie-
tății așa-zis evoluate, occidentale - satirizează
incapacitatea locală, autohtonă, de a-și găsi o
coerență semantică proprie.
Narațiunea propriu-zisă livrează cititoru-
lui o aventură dinamică și plină de suspans:
Stanley, explorator rămas fără job căci, ase-
meni cărților, care au fost toate scrise, hărțile
au fost deja toate desenate, primește o misiune
neașteptată în Mombasa. Pe scurt, are de iden-
tificat un grup de exploatatori care încearcă să
betoneze jungla. Nu în aventura propriu-zisă
stă însă adevăratul subiect. Care e povestea din
spatele poveștii, așadar? Romanul pendulează
între două margini, între Hic sunt leones și Hic
sunt oves. Între celebra sintagmă care definește
spațiul virgin și sălbatic, plin de potențialități,
și o lume în care totul este transformat în co-
pie, în clișeu, în lipsă de autenticitate, sau, mai
mult, în care autenticitatea este dată de lipsa
autenticității. Eroii, firește, au acest rol de a
salva lumea de la căderea ei într-o deriziune
ovină, în care totul e trucat, demagogizat; ei se
încumetă să salveze, la urma urmei, autonomia
gândirii într-o lume în care propaganda o anu-
lează.
În acest univers distopic, prin rețeaua de
legături epice pe care o desenează eposul, se
varsă o diversitate de teme tari ale proximei
contemporaneități, un soi de mituri impuse de
un determinism social. Singurătatea omului în
satul global, lupta grupărilor creaționiste cu
cele evoluționiste, marketizarea lumii până la
golirea formei de fond, un fel de devitalizare
care lasă în urmă doar ambalajul sclipitor, cli-
șeele corectitudinii politice.
Și încă ceva. Tocmai pentru că e o lume dis-
topică. Deși jonglează cu repere culturale, ră-
mâi cu impresia că romanul își propune să fie
alternativa farsei la repetarea tragică a istoriei,
ca să folosesc termenii lui Marx. O farsă extrem
de savuroasă, în care ești invitat să recunoști
semnele. Asemeni lui David Lynch (un reper
intercultural forjat de Bican), care își contro-
lează audiența prin introducerea unor bătrânei
Seric de «utex
TROPICE TÂMPE
senili în momentele cruciale ale intrigii, Bican
își controlează cititorii prin introducerea hin-
turilor culturale.
De altfel, David Lynch pare a fi, într-o bună
măsură, unul dintre maeștrii de la care se re-
vendică și scriitorul. La un moment dat, în
serial, maiorul Briggs (o figură emblematică
a seriei, care se spune că ar fi vizitat Sălașul
Alb) îi spune lui Cooper: „În lume există forțe
nebănuite ale răului. Iar soarta anumitor oa-
meni este să înfrunte marele întuneric. Doar
că fiecare alegem cum să reacționăm. Dacă
alegem frica, atunci devenim vulnerabili în
fața marelui întuneric. Dar există și căi de a
rezista. Dumneata, domnule, ai fost binecu-
vântat cu anumite calități. În această privință,
nu sunteți singur. Ai auzit vreodată de un loc
numit Sălașul Alb?” Ei bine, după ce e o farsă,
prin care repetarea tragică a istoriei este evita-
tă, pentru a nu rămâne în scenariul buf, e firesc
să ne întrebăm dacă ea se poate transforma în
altceva, pe această axă a raportului dintre bine
și rău. Și aici mă întorc la ce spuneam mai sus,
cele două posibile lecturi, a copiilor, respectiv a
adulților. Se întrepătrund ele, în cele din urmă,
în asemenea măsură, încât lectura copiilor să
salveze lumea adulților? E posibil, mai ales că
Florin Bican este un mare iubitor de basme, or
știm că acolo binele învinge, invariabil.
Lumea care există și se sfârșește, cum spune
Mallarme, între paginile unei cărți cu care ci-
titorul estet se hrănește, se desfășoară și în ro-
manul lui Bican. Pornind de la premisa că scrie
la el de 30 de ani, cititorul ajungela concluzia
că închide între marginile sale contemporanei-
tatea cea mai urgentă. În ce mă privește, rămân
cu o convingere și cu un regret: convingerea
că circul realității va mai găsi episoade care
s-ar preta farsei, deci materialului epic nece-
sar scriitorului, și regretul că nu am întâlnit-o,
totuși, în călătoria lui Stanley, alături de, să zi-
cem, Niculăeș și de oile unui celebru contem-
poran, care stau, desigur, lângă frunze, și pe
Fefeleaga cu sărmanul ei Bator. Nu m-aș mira
însă ca scriitorul, presat de urgența istoriei, să
nu mai aștepte 30 de ani până-mi va amenda
regretul.
■
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
11
Tentația demitizării
■ Marin lancu
Flavia Adam
duminicile de sub pământ
București, Ed. Tracus Arte, 2016
De la debutul său din 2013 cu Tăcerile dintre
cuvinte, ultimele două volume de versuri
din succesiunea impresionantă a celor
publicate până acum de Flavia Adam, duminicile
de sub pământ și Raiul de urgență (Cluj-Napoca,
Editura Neuma, 2017) sunt în măsură să confi-
gureze un traseu literar care impune, prin capa-
citatea expresivă cu totul deosebită a limbaju-
lui său poetic, imaginea unei voci lirice tot mai
consistente. După cum o sugerează și titlul, cele
aproape o sută de poezii din volumul duminicile
de sub pământ sunt orientate spre un univers do-
minat de incertitudini, evenimentele și lucrurile
de o intensă realitate fiind descrise prin imagini
rostite parcă „de un oracol al nenorocului”. Cu o
acuitate tragică, Flavia Adam contemplă lumea și
transformă relațiile dintre un eu afectiv și reali-
tate într-un act de gândire mediat de un limbaj
poetic puternic personalizat. Poezia se desprinde,
treptat, din elementar, deschizându-se într-o „ati-
tudine existențială”, autoarea întreținând asupra
stărilor și evenimentelor vieții o atmosferă aus-
teră, convertită, în cele din urmă, într-o stare de
însingurare, de neputință.
Configurând o asemenea fenomenologie lirică
a unui univers ce pare mai degrabă lipsit de cer-
titudini, Flavia Adam se angajează la un exercițiu
de demitizare a realității: „mă împiedic de lucru-
rile din jur, / de schelălăitul câinelui din vecini”
(decupaj în septembrie). Cum și unele elemente
biografice, cu imaginile celor dragi, iubirea sau
joaca, nu mai sunt consemnate jubilativ, pentru
om și natură viața devine vecinătate grea și gra-
vă, amenințată în orice moment de presimțiri mai
puțin agreate, precum în poemul când îngerul
nu-mi știe numele („într-o zi rudele o să cumpere
coroane cu numele lor / și-o să plătească gropar
să le sape morminte”) sau în versurile din cochi-
lii, unde marginea unei scene oarecare de fami-
lie devine afectată de aceeași presimțire a morții.
Printr-o serie de insinuări ironice latente, enun-
țul literar refuză orice tentativă de efuziuni lirice:
„într-o bună zi / iarba a început să mă-nțepe în
tălpi”. Ideea unei porniri regresive spre paradisul
poetic plin de candoare copilărească, cu imaginea
bunicilor și a părinților în prim-plan, ne întâm-
pină și în poemele soarele din piept („de Crăciun
ne chema să împodobim bradul, / eu așezam glo-
burile după rang, după neam”) și găuri spre lume,
elementele pitorești ale satului fiind sugerate aici
dintr-o perspectivă ironică și fastuoasă, într-o
cheie burlescă, cu un simț parodic de tip soresci-
an. Privind mai adânc în esența lucrurilor, spiritul
negator vizează cu precădere clișeele unei existen-
țe eronate, răsturnate și fără o față personalizată,
înțelegerea autoarei îndreptându-se insistent spre
scene sucite și, mai mult decât atât, chiar pline de
cruzime, pe care le comentează cu o vădită iro-
nie și cinism, ca în găuri spre lume („în copilărie,
prindeam șopârle și broaște, / le tăiam burțile cu
lame de ras, / le răscoleam abdomenul cu bețișoa-
re de lemn”) sau în viața de sub pământ, un poem
absolut admirabil prin acuitatea percepției unui
spațiu de claustrare, greoi, cu un orizont devenit
până și el înșelător.
În altă parte, precum în poeziile cifre pare („am
avut mereu o slăbiciune / pentru cifrele pare: /
aveam două perne, patru păpuși, / zece creioane, /
celelalte lucruri le ascundeam / întotdeauna după
dulap...”) și treizeci („la treizeci de ani dau semne
de bătrânețe, / nu mai știu cum se face un castel
de nisip”) se observă cum tonul grav pare să se
insinueze discret prin scurte inserturi venite din-
tr-o simbolistică a numerelor, unde, concentrând
o adâncă percepere a mecanismelor existenței,
asocierea celor două sintagme puternic metafori-
zate („castel de nisip” și „un iepure orb”) trimite
spre ipostaza neputinței și al unei dense vacuități
sufletești, în opoziție cu lumina și senzațiile tai-
nice și duioase ale vârstei de odinioară. Cuprinsă
de o cumplită sete de autenticitate, Flavia Adam
dispune de instinctul artistic care să o sprijine în
a scotoci prin cotloanele vieții diurne și în a se
exprima cu simplitate și naturalețe („ea tremu-
ra când o fluiera moșu la poartă / și râdea când,
însărcinată în luna a șaptea, freca podeaua / de
lut”), păstrând spre final, în fiecare dintre aceste
secvențe, aceeași tentativă de a menține o legă-
tură directă cu „dincolo”: „s-a făcut mică, mică,
așteptând să o strige moșul la / poartă, / în fiecare
seară oftând că încă nu a venit” (lecție despre feri-
cire). Versul se prinde de acel „real imaginar” și o
susține în poeme cu irizări suprarealiste, precum
closetul și, cu deosebire, în poezia verde: „lumina
e un adevăr aproape verde. // am mușcat din ea /
cum aș fi mușcat / dintr-un stârv”. Pe de altă parte,
lumea pe care o străbatem în noaptea din pahar
(„oricât aș turna, / paharul meu nu se umple, /
golul rămas se despică în două...”) sau în prima
lecție de zbor („la ora când toți se întorc la casele
lor, / un câine galben de spaimă / latră la mine”) se
pare că împrumută ceva din imaginile surprinse
de Ioan Alexandru în Viața deocamdată (1965),
din care e suficient să cităm aici doar Prietenilor
mei („Prietenii mei înjunghiați la plug / desculți
și însetați / și eu la coarne la fel / însetat și des-
culț”) și Capul meu („Ce umbră stranie cu pielea
leorcăind / mă biciuie deasupra și-l apasă / și când
adorm se furișează ghem la subțioara / mea și îmi
pompează iarna / în oasele de trup?”), unde eul
liric se manifestă tot mai vulnerabil în fața crizei
devenite starea curentă a unei lumi străine și în-
șelătoare.
Memoria poetei este cumulativă, aproape la
începutul fiecărui poem fiind creat un nucleu
situațional, unde chiar și cele mai grave eveni-
mente ale existenței sunt așezate într-o perspec-
tivă ludic-infantilă („azi puii de vrabie învață să
cadă din cuiburi”; „m-am săturat până peste cap
/ de pisici”; „m-am trezit alergând prin zăpadă”).
Ca un reflex mai profund al poemelor sale, Flavia
Adam se arată preocupată în a surprinde ținutul
mitologic al copilăriei, paradis poetic care promi-
te o transcendență. Discursul liric este plasat sub
semnul unei reverii apte de a reactualiza această
componentă identitară, spațiul predilect al unui
asemenea topos fundamental, cu toate elementele
„prozaice” pe care acesta le presupune: „liniștea
Andras Gyorfi După copiii de mâine (2017), ulei pe
pânză, 50 x 70 cm
mea este să mă întorc / în vremea copilăriei: / bu-
nica făcea o mămăligă rotundă / și o tăia apoi în
patru cu-o ață” (păpușa neagră). Reluate cu dife-
rite modulații de la poem la altul, aceste perspec-
tive alunecă ușor în alte tipare, ca într-un joc al
coexistenței unor atitudini contrastante tot mai
directe și aspre spre final, unde, așezate în struc-
turi riguros semantizate, cuvintele devin apte să
coaguleze în jurul lor puternice nuclee de poezie.
Bunăoară, trecerea dintr-o lume bogat colorată
spre o altă perspectivă, de ieșire din „realul măsu-
rabil” înspre un alt „câmp referențial”, ilustrează
proiecția ființei înspre un acolo, ca imagine a unei
„treceri” eliberatoare, trecerea prin pragul morții,
dinspre mărginire la nemărginire: „se înserează,
pe dinainte îmi aleargă o moarte, / îmi lasă în păr
semne albe - / îl aștept pe tata să îmi așeze lumina
/ pe frunte” (soarele din piept). Când nu este mu-
zicală sau picturală, poezia Flaviei Adam câștigă
mult prin unele tonalități meditative, ca, de exem-
plu, în poemele flori de gheață, treptele albastre,
cochilii sau în blagiana coșmar de august, un poem
notabil prin elementele atât de sugestive pentru
starea unei damnări: „alteori visam oameni în
destrămare, / sicriul în care-așteptam să fiu îngro-
pată”.
Volumul duminicile de sub pământ aduce cu
sine o tendință de pătrundere în zonele indici-
bile ale existenței, multe dintre asemenea reflec-
ții, susținute și de prezența unor metafore bogat
izbitoare, reușind să ofere primul semn de des-
prindere definitivă în concepția asupra poeziei de
până acum, lirica Flaviei Adam dobândind prin
toate acestea notele tot mai evidente ale unei „ne-
liniști existențiale fundamentale”. Surprinzător de
proaspăt și de simplu, limbajul imprimă discur-
sului din aceste mici narațiuni lirice o simplitate
ostentativă, autoarea arătându-se adeseori tentată
să comenteze evenimentele pe care le trăiește în
învălmășeala unei lumi bine articulate cu o uimi-
toare diversitate anecdotică. Pentru Flavia Adam,
volumul duminicile de sub pământ reprezintă
o aprofundare a unor vechi teme și tensiuni, cu
imagini în care regăsim aceleași reflexe ale exis-
tenței limitate de moarte și ale experiențelor ce
trimit discret spre lumea „de dincolo”: „ora cinei:
/ tata spune o rugăciune, / pisica mi se cuibăreș-
te în brațe, // la fereastră o zână clipește, / des-
chid iute ușa, / în zăpadă nici urmă de ea” (flori
de gheață). Remarcabile printr-un proces de mare
rafinament, mult asemănătoare timbrului elegiac
din argheziana De-a v-ați ascuns, reținem poe-
mele pact despre culoarea somnului meu, ale cărui
versuri ar merita o reproducere integrală, la ur-
gență, loc de veci și, prin substanța tragic-ironică,
mormântul de apă, unde expresiile devin grave și
directe.
■
12
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
Bijuterie barocă
a tiparului
^^Nicolae Sârbu
Gravita: Viziuni • Orainitza: Visionen
Gheorghe □urma. Erwin 3o$ef Țigla îcoord. / HrsgJ
n 11 octombrie 1874, Iosif Vulcan publica în
revista „Familia” poezia Oravița, care începea
cu versurile: „Ești mică dar plăcută, ca zori-
le frumoase,/ Modestă, - dar bogată, - ai farmec
grațios”... Autorul se îndrăgostise de acest orășel
din Banat după ce în aceeași revistă se tipărea, în
1868, cronica memorabilului eveniment prilejuit
aici de turneul trupei teatrale a lui Mihail Pascaly:
„Românii din Oravița așteptau, la 18/30 august
1868, nebuni de entuziasm, pe actori la gară cu
12 trăsuri, cîți inși știau că sînt. O ploaie de flori
căzu peste actori cînd, a doua zi, luni 19/31 au-
gust, se ridică cortina”... Din trupă făcea parte, ca
sufleor, și tânărul Mihai Eminescu, viitorul geniu
al poeziei române. Al cărui nume se tipărea pen-
tru întâia dată în aceeași revistă orădeană a lui
Iosif Vulcan. Iar această dată avea să lumineze, de
atunci înainte, întreaga existență a unei localități
de care se leagă importante premiere românești.
Iar prima dintre cele care trebuie amintite aici
este chiar aceasta: istoricul spectacol avea loc în
cel mai vechi teatru din țara noastră, inaugurat
în octombrie 1817. Adăugând aici, strict infor-
mativ, că prima linie ferată de pe actualul terito-
riu al României a fost Oravița-Baziaș, inaugura-
tă în 1854 pentru marfă și 1856 pentru călători.
Începând cu 1717, Oravița devine centrul minelor
și siderurgiei din Banatul Montan. Putem spune,
fără să exagerăm, că aici își are începutul ulteri-
oara dezvoltare spectaculoasă a Reșiței și Aninei.

Acestui oraș îi este dedicată și o recentă apari-
ție editorială, care are toate atributele unui eve-
niment: Oravița: Viziuni; Orawitza: Visionen, co-
ordonată la Reșița de Gheorghe Jurma și Erwin
Josef Țigla. În primul rând, trebuie subliniat că
această frumoasă carte-album împlinește, sub
toate aspectele - conținut bogat și divers, impresi-
onantă ilustrație color, hârtie și tipar de calitate -
un proiect din care au mai apărut: Reșița, Anina,
Bocșa. Gândite și acestea tot așa, ca niște antologii
atotcuprinzătoare, în limbile română și germană.
Doar căOravița: Viziuni; Orawitza: Visionen ne
pare cea mai frumoasă și reprezentativă. Este o
reușită, care încununează efortul celor doi impor-
tanți oameni de cultură ai Reșiței de azi.
Această carte-album reprezintă al 78-a titlu edi-
tat de Asociația Germană de Cultură și Educație
a Adulților Reșița, sub conducerea bibliotecarului
Erwin Josef Țigla. Fără să punem la socoteală aici
revista „miteinender”, în limbile germană, româ-
nă și maghiară. Sau numeroasele manifestări cul-
turale tradiționale, cu o continuitate de peste trei
decenii. Este omul care știe bine ce înseamnă un
proiect cultural necesar, bine conceput și mate-
rializat. Iar colaboratorul său, criticul și istoricul
literar, editorul Gheorghe Jurma, confirmă că este
cel mai bun cunoscător al fenomenului cultural
din Banatul de Munte. Continuând astfel volume-
le Reșița muzicală și Reșița literară, în întâmpina-
rea altui eveniment așteptat: Panorama presei din
Caraș-Severin. El este și autorul unor articole din
această carte-album. Ca de altfel și Erwin Josef
Țigla. Dar este și cel care a organizat și structurat,
cu multă artă putem spune, bogatul material in-
formativ: texte și ilustrații.
Folosim aici termenul compozit de carte-al-
bum tocmai pentru faptul că, în cele 134 de pa-
gini, avem și carte (antologie de texte bine ale-
se) și album fotografic: reproduceri afișe și alte
documente, de opere de artă, instantanee foto.
Aproape egale ca spațiu tipografic. Dar având fie-
care un grad mare de reprezentativitate. Nu avem
de-a face doar cu ilustrații la texte, sau cu explica-
ții foto. Ele sunt fundamental complementare, ca
informație și ca imagine, în așa fel încât fac un în-
treg bibliografic cuprinzător, necesar, obligatoriu
pentru cercetarea viitoare a fenomenului.
Principala calitate constă în modul cum aces-
tea au fost alese și puse în pagină. Pare că pe trun-
chiul de arbore numit Oravița cresc firesc mai
multe ramuri (aici capitole) distincte, fiecare cu
un număr apreciabil de rămurele, apoi frunze
colorate distinct, desfășurate ca într-un corona-
ment baroc. Fiecare cu importanța și frumuse-
țea sa contribuind la impresionanta carte-album.
E imposibil să menționezi toate numele care ne
dau întregul acesta fascinant. Materialul textu-
al și iconografic este organizat aproape muzical.
Termenul orchestrat ni se pare cel mai adecvat.
În capitolele paginate distinct, pe fundal negru,
regăsim articole și reproduceri privind: „Orașul”,
„Teatrul istoric”, „Eminescu la Oravița”, „Repere”,
„Personalități esențiale”, „O galerie de artă (așa ne
apare orașul)”, „Străzile și orașul sunt de-acum
acest conținut al memoriei”, „Carașul de pe har-
tă și din inimă”, „Căile ferate”, „Întâmplări mari
și mici”, „Viață și veșnicie”, „Oravița există și va fi
mereu”.
Chiar și această simplă enumerare sugerează
bogăție de informație textuală și foto, o strictă
organizare. Arborescența barocă devine și mai
convingătoare dacă menționăm, fie și în treacăt,
doar câteva din semnăturile pe care le întâlnim
în aceste pagini multicolore, mereu proaspete, vii,
surprinzătoare, în limbile română și germană. În
care întregul îl regăsim în importanța și frumu-
sețea fiecărui detaliu. Își dau întâlnire în aceste
pagini: istorici (Sim Sam Moldovan, Ionel Bota,
Horst Dieter Schmidt, Karl Erdely, Ioan Popa,
Karl Ludwig Lupșiasca, Tibor Lichtfus), scriitori
(Virgil Birou, Mihai Novac, Petru Vintilă, Pavel
Bellu, Pop Simion, Edith Guip-Cobilanschi,
C.Miu-Lerca,AlexanderTietz,CornelUngureanu,
Vasile Versavia, Gheorghe Azap, Octavian Doclin,
Iacob Roman, Raul Bribete, Costel Simedrea),
artiști plastici (Romul Ladea, Silviu Orăvitzan,
Adolf Humborg, Ion Mătăsăreanu), ziariști
(Margareta Bogdan, Dorina Sgaverdia, Vasile
Bogdan, Nicolae Irimia, Antoniu Mocanu), co-
lecționari (Cristian Graure). La fiecare categorie
profesională trebuie adăugat: și alții.
Prin Oravița: Viziuni; Orawitza: Visionen avem
un exemplu de recuperare culturală regională și
multietnică. Parte a unui longeviv proiect cul-
tural materializat cu succes. În care imaginea și
textul se armonizează cu artă, seducător, slujind
cu succes ideea existenței și coabitării în cultură.
Un merit incontestabil pentru această antologică
bijuterie barocă a tiparului revenindu-i Editurii
Banatul Montan, condusă de familia Kolati. Unul
din semnele convingătoare că și la Reșița se poate.
■
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
13
Poezia unui muzician
■ Adrian Țion
Andreia Cismașiu	Viață (2018), tehnică mixtă pe pânză, 60 x 60 cm
Având în vedere că aceste rânduri urmăresc
mai ales producția literară și decantarea
operei poetice a unui muzician de frun-
te din capitala Ardealului, mi-ar fi plăcut să pun
în evidență muzicalitatea afină lirismului înscrisă
în text. Dar nu este așa. Nota dominantă a acestui
soi de lirism intelectualist accede la organizarea vo-
luntar compozită a discursului, lipsită de fast, nu la
cantabiliatea facilă, exterioară, vecină cu armoniile
desuete. Totuși, armonizarea (rima, ritmicitarea in-
terioară) vine în reflux imnic, acordată cu tendința
de conceptualizare a expresiei. În cazul poeziei lui
Constantin Rîpă se poate vorbi despre o explozie
pozitivă, vital angajantă în plin postmodernism,
acesta asumat cu dezinvoltură, dar și program bine
stabilit estetic. Coarda interioară a acestui lirism
psalmodiază pe traiectul mai vast al aplicațiilor sale
componistice, fără să le ilustreze explicit, dimpotrivă
urmând un drum propriu, intim, paralel, o ieșire iz-
butită din paradigma muzicală, reușind să-și afirme
originalitatea. Este o poezie a maturității și a tinereții
perpetuate, reinventate, eterne.
Lirica erotică din primul volum de versuri apărut
în 2000, Îmbrățișata mea, proiectează „astrul îndră-
gostiților” pe cerul rece al consemnării ulterioare a
sentimentului. Asta nu înseamnă câtuși de puțin că
flacăra iubirii nu țâșnește în vers potopitor uneori,
dar ea e vegheată mereu de contrageri în rigidita-
tea metaforei, strălucind sideral. Simți cum poeziile
prind aripi pentru a se ridica din desueta platformă
clasicizantă ca „pasărea sărutului” care va zbura spre
toți copacii, îmbrățișând/ exprimând/ cântând dra-
gostea de viață. Ideea poetică din poemul Îmbrățișata
mea accede spre conturarea a două trăiri. Nașterea
unui „glob de lumină” și transformarea lui în „ză-
pada nemângâiaților”. Distihuri jucăușe înalță cultul
maternității în protoistorie (Protourmă). Darul dra-
gostei este îndreptat spre veșnicia clipei în invocații
oximoronice, pline de patos romantic: „Hai, vino cu
mine-n secunda târzie/ Parcursă total ca o veșnicie/
Trecută, prezentă în sensul invers/ Cuprinsă mai
mult ca un univers!”.
Dorința de ieșire din tipologia formei convenți-
onale e dublată de respingerea modelului romantic
funciar, resimțit ca atare și declarat, recunoscut în
note. Dar ce ne facem că poetul nu se poate îndepăr-
ta prea mult de acest fond nativ. Zeul Eros îi dictează
formule magice de adorare care sunt topite în masa
unui limbaj ermetizat cu extindere în abstractizarea
conținuturilor ideatice. Eul liric se livrează total ero-
sului în expresii insolite, forțând gramatica: „să mă
exiști, să mă îngropi/ Sau în abstract să mă schimbi”.
La fel, în chip stănescian (efectul asimilării șaizeciș-
tilor), folosește/ forțează verbe la reflexiv întărind
legământul/ extazul/ delirul iubirii: „Adoarme-mă
și moare-mă/ Înainte de isprăvirea dragostei”. Elanul
sentimentului iubirii e deconectat de la real, timpul e
suspendat, efemerul devine etern, ceea ce înseamnă
că alungarea impulsului romantic nu-i reușește în
întregime. Nu scapă din vedere binomul creativ „ori
de sunt poezii, ori de sunt cântece”. În Medievală
avem o reconstituire fugară a eleganțelor cavale-
rești oprite „În vremuri de pajură, vremuri de schit”.
Elanul îmbrățișării devine motivul central al volu-
mului, aroganța celui îndrăgostit depășind limitele
normalului: „Oricum, îmbrățișarea ochilor mei/ Pe
trup ai simțit-o/ Ori poate soarele te-a-nvăluit/ Și el
îndrăgostit de tine, / Iubito!” (O zi mai târziu). Din
versuri inserate sorescian în text se simte tendința
spre mitizare și sinteză, amândouă acutizate de tea-
ma trecerii timpului. Eul călător e supradimensionat
oniric, „Îmbrățișând tot caută/ Și sărutând tot caută/
Pe sora Soarelui/ Pe sora Vântului/ Promise pen-
tru o nuntă/ De zeu dac” (Zeu - eu (sunt)).Poetul
desenează din vârful peniței, în versuri filigranate,
imagini desprinse dintr-un neoromantism în des-
trămare. Uneori intensitatea sentimentului iubirii
juvenile primește coloratură sublimat coșbuciană
(Un sărut, două...), ludicul alungă orice undă de fri-
volitate, contopirea cu iubita ideală („să mă prefac în
tine”) e identică adesea cu trăirea întru poezie, de-
clarativul se îmbină cu reflexivitatea într-o nemăr-
ginire cosmică, identificată drept cuibul dragostei
din „capsula noastră spațială” sau suprapusă poe-
mului, deoarece eul liric reacționează asemănător:
„Unde oare se sfârșește/ Un poem ce se trăiește?”.
De fapt, în Și ea aflăm că este eul trăirii fără vârstă.
Efuziunile lirice sunt scrise sub dogoarea iubirii și
apoi sunt trecute în oglindiri. Versurile îmbracă
adesea retorica exaltării necondiționate, directe,
unde simplitatea epitetului „farmec imens”, de pildă,
răzbună prețiozitatea contrafăcută. Sunt incantațiile
unui Pigmalion sedus de frumusețea creației sale,
care privește „Dincolo de destin/ Pentru ca noi să
fim, noi să fim/ În milenii nedespărțiți/ În univers
infiniți” (Colaps). Metamorfozele în vederea pietri-
ficării în eternitatea iubirii se multiplică în versuri
de o caldă familiaritate, aproape de banalizare. Din
„iarna vrajbei” shakespeariene se ajunge la „aceas-
tă primăvară de ură” în care iubita e identificată cu
o spadă ce așteaptă să ajungă în mâna unui vajnic
luptător. Versurile primesc încărcătură dramatică
în Eram naufragiatul și discursul susținut ca un la-
mento dovedește că naufragiul e reversibil în apele
iubirii. Tensiunea acumulată de parteneri din poe-
mul Ei ajunge să fie pusă în fața evocării din Aici (în
cimitir la Smulți) unde tandrețea se îmbină cu deli-
catețea și tristețea pierderii primei iubiri a tinereții.
Zguduirile intense dintr-o viață trăită în furtunos
vertij creator transpar sub semnul unei distrugeri
reciproce a partenerilor din anii maturități. Un or-
golios ego se ridică deasupra înfrângerii: „De ce te-ai
compara cu mine vreodată/ Eu sunt superior chiar
și când mor, /Căci și atunci voi fi egal cu viața-mi
toată/ Cea din trecut și cea din viitor” (Ei). Poetul își
„scrie” viața în versuri tăioase și accede la crudități
de limbaj, decupate dintr-un sentiment de sațieta-
te a trăirii. Denunță fățărnicia iubitei în Actrițo! dar
și armonizarea cu peisajul în prezența ei: „Iubito,
vino cu mine în câmp noaptea/ Să te învăț viscolul!”
(Iarna). Aproape minulescian în surprinderea fero-
cității iubirii, poetul nu se lasă prins în capcana unui
mimetism ieftin, ci concede la stilul tânguitor ironic
al unui pamfletar redutabil, sigur pe insinuările de
tip „romanță târzie”: „E numai unu noaptea și un
sfert/ Și-o să te țin o noapte la răcoare/ Căci m-ai
mințit odată înțelept/ Cum minte doar odat-o fată
mare” (Romanță - lui Minulescu).
Programul de repudiere a romantismului interior
nu este respectat în întregime în acest volum, dova-
dă că imixtiuni de acest fel, versuri uneori rimate,
răzbat periodic, deși intențiile personalizării limba-
jului sunt evidente. Totuși, volumul e ușor eteroclit
în ansamblu și poetul nu reușește pe deplin să pună
14
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
sub pecetea tainei învolburările tematice grupate în
jurul temei iubirii. Curajul frazării însă îl recomandă
încă de aici ca pe un rebel indiscutabil ce încearcă
să dețină controlul absolut asupra logosului, forțând
expresia, ignorând convenții considerate desuete.
O temă favorită în lirica de idei a lui Constantin
Rîpă este timpul, etern element turbulent, preluat
din conceptele fundamentale ale filosofiei, comen-
tat în preliminarele note ca atare și revărsat în su-
plețea și superbia metaforei sub forma unor con-
sistente comentarii de esență metafizică. Cronos,
titanul mitologic ce personifică timpul însuși,
devine spirit tutelar al întregului univers liric des-
fășurat în volumul apărut în 2001 Joc de-a timpul.
Emblema acestui devorator de suflete și trăiri con-
crete (Cronos și-a mâncat pe rând copiii) se divide
în piesele volumului sub forma unor jocuri de cu-
vinte pe cât de încâlcite în aparență, pe atât de sem-
nificative conotativ. Sensurile iradiază literalmente
în bătaia ritmică a versului, meditația se încheagă
în idei poetice exploatate cu sagacitate crescândă.
Filonul gândului îmblânzit, înțelepțit, coroziv și
sever, transmite fiorul trecerii prin lume în decan-
tări saturniene specifice reflexivității. Poemele sunt
zboruri în timp, în memoria faptei, în fascinația
mitului. Sub vraja acestor incursiuni temporale
poemele își trăiesc naturalețea inocentă, incipientă
și grația necăutată a limbajului.
Volumul se deschide cu o incursiune în tim-
pul basmului, de unde poetul extrage seva unei
reconsiderări năstrușnice întru apărarea culturii
tradiționale. „Calul năzdrăvan” al lui Făt-Frumos
sau Harap Alb este un brand național prea puțin
promovat în afară, este „grozava invenție a basmu-
lui românesc” care trebuie rapid omologată ca nu
cumva „năzdrăvanul” să fie descoperit în altă cultu-
ră. La aceeași categorie a etosului străvechi face re-
ferire poemul Baladă, delicată țesătură de imagini
cromatice (tricolore) unite sub spectrul Mioriței.
De menționat că aici reapare „chipul” ciobanu-
lui mort, motiv central, reluat cu intermitențe în
opera (poetică și muzicală) a lui Constantin Rîpă,
configurat ca parte a mitului autohton în baletul
Tânărul și moartea. Sensibilitatea poetului perce-
pe viața naturii ca pe o vibrație, când vizuală, când
auditivă, asta depinde de timpul real și subiectiv în
care este plasat eul contemplativ-reflexiv. Astfel că
fulgii sunt „pietre îmblânzite/ Presărate din cer/
De-un gând feminin” (Ninge) iar în Ascultați poe-
tul îndeamnă la căutarea „mirajului dintotdeauna”
în ascultarea ploii.
Cu aceeași sensibilitate înregistrează poetul „fe-
nomenele” din micro-universul casnic, pedalând
amuzat pe omofonia mieunatului pisicii: „- Să-ți
iei motăneii de aici și să-i duci în bucătărie,/ Ai
înțeles? i-am spus eu pisicii./ Mi-i iaau! răspun-
se ea/ Zbughind-o spre bucătărie urmată de pui/
Lâsându-mă mut de uimire”. E o dovadă că poetul
mânuiește abil poezia anecdoticului, promovată
dezinvolt în mai multe volume. Discursul dens și
sobru alternează adesea cu fleșuri ludice de acest
fel, deconectând cititorul. Apoi versul se încarcă
din nou de elocința înțeleptului reîntors în sine,
sfătos și receptiv la minunăția numită son: „Și au-
zind, să lași sunetul/ Afară din tine/ Pe intrarea
pardosită cu zei/ Consumați” (Și auzind). Nu sunt
rare nici sustragerile în impersonalizare trucată și
abstractizare: Umblă orașul și Tratat despre rău și
bine. Descriptivismul bine temperat și temporizat
este împins uneori în tropi de o incisivitate șocan-
tă: „ploi veștede”, „gesticulația gloanțelor”,„vânt
sfâșiat”, „gândul ploii”. De altfel, ploaia alimentea-
ză mereu meditația desfășurată în panglici baroce.
Concizia aforistică ce amintește de tehnica haiku
Istvan Korbely	Blue Dream (2018), ulei pe pânză, 40 x 50 cm
e prinsă în adevărate dantelării fragile. Din cele
opt definiții despre frumos, reținem filigranul liric:
„Ce e frumos?/ E-un flutur/ Cu aripa tivită” (Tratat
despre frumos III). Prea plin de dorința trăirii în
prezent, eul gesturilor extreme adoptă o atitudine
je m’en fiche pentru ceea ce rămâne după moarte
din corpul cu ochii ciupiți de pescăruși (Marină),
unde apare exprimarea neortodoxă, jignind crea-
țiunea. Paradoxal, în răstălmăcirile jucăușe despre
rai și iad pornind de la versul unui colind auzit
în copilărie, preocupările pentru viața de dincolo
se încarcă de surplusul trăirii: „Totuși un rai, un
singur rai/ Mi se pare înghesuit./ Aș vrea un uni-
vers întreg/ De raiuri. O dulce grădină imensă/ Iar
sufletele să aibă un trup/ Mai mare, mai mic/ Pe
măsura sufletului/ (Sau la întâmplare)” (Colind -
colind). Gândul secret al stihuitorului se ridică pe
„Arabescul portativelor schițate/ Pe razele cerului”
și se arată preocupat să renască într-o „operă infi-
nită” - țintă recurentă, invocată stăruitor - „dinco-
lo de plăcere”. Preia seria „cugetărilor in-finite” în
alte, repetate exerciții rimate, expuse unui traiect
oniric devastator. În halucinațiile „vegetale” din
„urmele zborului astral” timpul devine „lichid”
curgător, asociat formulei heraclitiene panta rhei
(Vegetal). Poemul care dă titlul volumului, Joc de-a
timpul, conține o sumă de fluctuații imperativ-in-
terogative raportate la caracterul imuabil al facto-
rului timp, îndelung investigat din postura celor
„suspendați în timp”: „Uite, ce timp trăim/ Cine
vede în timp?/ Cine știe din timp?/ Uite, timpul
meu, timpul tău/ Consumați timp, mâncați timp/
Ai văzut vreodată timp?”. Și în final riscă o con-
cluzie aleatorie: „Definiție: Timpul e faptul.” Din
concizia picturalității semnalată deja, poetul alu-
necă uneori în „epitetul” fad care descumpănește,
dar nu pare a-l deranja prea mult pe autor, prins în
iureșul inspirației. Așa apar sintagmele uzate po-
etic „lumini splendide”, „alb fascinant”, „armonia
sublimă”, inconsecvențe resimțite ca accidente ne-
glijabile pe traseul emiterii verbale.
Poetul e înconjurat de minuni. Una din aceste
minuni sunt copiii. De-a lungul întregii creații po-
etice a lui Constantin Rîpă găsim, din loc în loc,
dedicații adresate copiilor, astfel că universul cald,
familial pătrunde în poem prin puterea empatiei.
Desenul lui Codrin (de 4 ani) „țâșnește” direct din
poezia Păsări, miracol inexplicabil. Imaginarul
liric își găsește corespondent genuin în desenul
copilului. În prelungirea acestei coincidențe stra-
nii, poetul problematizează incidența armonizării
cu „cerul păsărilor” care „râde bucuros”: „Orașul
atunci își limpezește fruntea/ Ca un bătrân adânc
străluminat/ Privind în sine și simțind minunea/
De nu uimit, e cel puțin mirat” (Închinare). În re-
lație referențială cu semnele scrierii obține efecte
ilare, mimând cantonarea în reversibilitate: „Dacă
răstorn toate cuvintele/ Și tot înțelesul lor/ mi-l
atribui,/ N-aș periclita mai mult/ Sănătarea mea/
Decât sănătatea lor” (Semiotică). Din retorism
grandilocvent, poetul trece în zburdalnice respi-
rări sorescine pentru a prefigura simptomatic, a
redirecționa valoarea unor teme majore ca timpul,
frumusețea, trăirea. Iarăși despre timp: „Vezi, nu
timpul / este acela care/ ne trăiește,/ El este numai
senzația nedefinită/ a timpului/ pe care îl perce-
pem/ noțional diferențiat.// Orbi suntem cu toate
simțurile/ Când nu percepem timpul-timp”. Din
nou despre frumuseți ireale, paradisiace, înșirate
ca mărgele dintr-un colier celest uimitor: „Grădina
din osia lumii/ Suspendată în cer depărtat/ Culori
parfumate inundă”. Și din nou despre trăire ca ex-
taz și taină: „Trăiau un fel de exaltare/ Pe fața lor
citindu-se în același timp/ Bucurie, mirare, uimire,
entuziasm, teamă”. Alte versuri conturează univer-
sul intim familial în culori vesele și ritmuri jucă-
ușe ce țin de rimele pentru copii: „Unu, doi, trei-
patru-cinci/ Tată, tu te joci cu mine?/ Fă-mi un
tren cu vagoane mici/ Unu, doi, trei-patru-cinci”
(Numărătoare). Simplitatea acestor versuri denotă
calde reverberații ale sentimentului configurat etic
prin adverbul acasă: „De aceea acasă/ E inima cos-
mică”.
(Fragment din volumul în pregătire
Constantin Rîpă - Portret liric în oglinda
vremurilor)
■
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
15
eveniment
Formarea unei tradiții:
Dezbaterile de la Sinaia
■ Andrei Marga
n scrisoarea de invitare a participanților
la reuniunea din 30-31 martie 2018 de la
Hotelul New Montana din Sinaia s-a scris:
„În România actuală se resimte acut nevoia dez-
baterilor pe teme de interes public.<Fundația
Alexandrion> și ziarul <Cotidianul>, care și-au
câștigat un renume premiind realizatori autoh-
toni din diferite domenii, organizează, începând
cu anul 2018, sistemul de dezbateri sub genericul
Dezbaterile de la Sinaia. Este vorba de dezbateri
pe teme de interes public, cu participarea unor
exponenți de prim nivel, din țară și din alte țări,
care pot lămuri alternative viabile de soluționare
în temele discutate. Intenția organizatorilor este
de a stabiliza la Sinaia un sistem de dezbateri de
anvergură națională și internațională”. Suntem
azi după prima ediție a acestor dezbateri și pu-
tem formula concluzii.
Prima ediție a dezbaterilor de la Sinaia a avut
ca temă Statul de drept. Premise, condiții, func-
ționare. Alegerea temei s-a datorat nevoii de a
lămuri starea justiției din România actuală, im-
portanței cruciale a justiției în democrații și în-
aintării dezbaterilor internaționale spre aborda-
rea felului în care se face justiție și a formelor de
cooperare a democrațiilor în serviciul cetățeni-
lor. La dezbaterea temei au fost invitați profesori
de drept de renume, responsabili prestigioși ai
sistemului juridic, de azi și de ieri, profesori de
istorie, parlamentari, europarlamentari, econo-
miști, sociologi, filosofi, psihologi, exponenți de
Andreia Cismașiu	Visul balerinei (2015) tehnică mixtă pe pânză, 50 x 50 cm
succes ai administrației, industriei, comerțului,
societății civile, vieții culturale, presei. Invitațiile
s-au adresat întregului spectru al vederilor din
universități, din societatea românească actuală și
din mass media. Pe parcursul a trei runde, peste
30 de vorbitori și-au expus punctele de vedere,
iar ceilalți participanți și-au exprimat opiniile în
cursul discuțiilor. Prezentările și dezbaterile au
fost continuu vii și argumentative.
Participanții - personalități consacrate și in-
dividualități în curs de consacrare, din generații
noi - au adus în discuție abordări reprezentative,
de un profesionalism înalt. Tema Statul de drept.
Premise, condiții, funcționare a fost abordată is-
toric, teoretic, dar și sub aspectele situației actu-
ale și ale imperativelor de schimbare. Dezbaterea
asupra justiției nu s-a mai restrâns la retorica de-
clarațiilor sau prelegerilor, iar comentariile des-
pre funcționarea instituțiilor justiției au luat act
de cultura juridică ce le stă la bază. S-a realizat
un dialog rodnic între teoreticieni, practicieni și
presă.
Intervențiile au arătat importanța crucială a
justiției în desfășurarea vieții sociale și, în par-
ticular, a economiei și dependența acestora de
justiție și de felul în care se face justiție. Au fost
explorate implicațiile folosirii, în Constituția
României aflată în vigoare, a conceptelor de
„stat”, „stat de drept” și „stat de drept demo-
cratic și social” și obligațiile ce incumbă ori-
cui. S-au analizat pe larg tripartiția puterilor
în stat, semnificația independenței deciziilor
justiției, relația dintre politici și chestiunile de
drept. Necesara combatere a corupției își poate
atinge scopul doar în cadrele statului de drept
garantat constituțional. Libertățile și drepturile
inalienabile ale individului și cetățeanului sunt
fundamentul statului de drept democratic. Au
intrat în analiză, în mod firesc și inevitabil, gra-
vele prejudicii aduse libertăților și drepturilor
omului și democrației prin protocoalele de co-
operare dintre șefii parchetelor și ai instituțiilor
judiciare și șefii serviciilor secrete. S-a subliniat,
cu argumente bogate, că „justițiocrația” și „pa-
rastatalitatea” acțiunilor nu sunt compatibile cu
democrația, că „protestocrația” nu poate înlocui
legiferarea prevăzută de Constituție, că „discreți-
onalismul” este străin statului de drept democra-
tic și că hotărârile din instanțe contează împreu-
nă cu calea pe care s-a ajuns la ele. S-a arătat, din
variate unghiuri de vedere, că România a făcut
pași pe calea unui stat de drept și că statul de
drept democratic are nevoie de dezvoltări con-
form aspirațiilor cetățenilor, pentru a nu rămâne
doar un ideal.
Imperativul actual este revenirea neîntâr-
ziată la prevederile Constituției - începând cu
cele privind statul de drept democratic și soci-
al, întruchiparea de către Parlament a suvera-
nității poporului, funcționarea parchetelor sub
autoritatea ministrului justiției, realizarea justi-
ției exclusiv în instanțele de judecată, obligația
procurorilor de a apăra legea, inclusiv libertățile
și drepturile persoanelor - care trebuie luate în
seamă potrivit sensului lor. O chibzuită recon-
ciliere națională a devenit condiția promovării
responsabile a justiției și atingerii dreptății în so-
cietatea românească de azi. S-au formulat nume-
roase constatări și propuneri pentru Parlament
și autorități.
Prima ediție a Dezbaterilor de la Sinaia a fost
preluată în vederea publicării în volum, după
validarea transcrierilor de către fiecare vorbitor.
Se cuvin mulțumiri „Fundației Alexandrion”,
președintelui ei, domnul Nawah Salameh, pen-
tru inițiativele și suportul de excelent nivel care
au prilejuit Dezbaterile de la Sinaia. Adresăm
mulțumiri fiecărui participant pentru foarte
buna cooperare în vederea inițierii unei tradiții.
Din desfășurarea primei ediții a acestor dez-
bateri înșiși organizatorii au învățat, încât edi-
țiile viitoare vor spori în relevanță și anvergură.
Dezbaterile de la Sinaia vor fi în continuare ca-
drul unor dezbateri profesionalizate, deschise și
argumentative, competitive internațional.
Următoarea ediție a Dezbaterilor de la Sinaia
se va desfășura în septembrie 2018, cu tema
Economia post-austeritate. Context, factori, per-
spective, la care vor fi invitați economiști și finan-
țiști de prin plan din lume, profesori universitari,
cercetători și decidenți economici de prestigiu,
manageri de companii de succes, parlamentari,
miniștri și foști miniștri, lideri ai patronatelor și
lideri ai sindicatelor, reprezentanți ai societății
civile, ziariști, exponenți ai editurilor.
Prima ediție oferă rațiuni să se conside-
re că proiectul unei instituții sub conceptul
Dezbaterile de la Sinaia, aliniată la cele mai bune
tradiții internaționale și stabilizată pentru anii
ce vin - amplasată la Hotelul New Montana -
poate fi realizat.
(Andrei Marga, Cuvânt la încheierea ediției din 30-31
martie 2018 a Dezbaterilor de la Sinaia)
■
16
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
poezia
Argintarium
■ Ion Toma lonescu
poemul kamikaze
... ea nu joacă niciun rol
în povestea mea
doar abstracția
zvâcnește
mugur filosofal
.însemnat de singurătate
într-o atingere calmă
vântul scutură
miresme de ger
. sigur subiectul
se schimbă
și veștmântul
înflăcărărilor mele
sărbătoare a freneziei
totul se ia de la capăt
. cu zumzetul
estetic al greierilor
ne umplem ceasurile
în chilii antiatomice
plumbuite stocăm
iarbă și fluturi
mă tem că într-o bună zi
întocmai precum ceața
ne vom înfășura cu liane
și vom slobozi
cuvintele într-un poem
kamikaze
credință
s-a ridicat umbra
de la picioarele mele
ca o flacără vie
înconjurându-mă
și mi-am zis
se poate să fii
o singură dată
și să arzi
de mai multe ori
îndreptar pătimaș
nu-mi îngăduiam
să mai privesc miezul încins
al astrului zilei
mă încălzeam la palida lună
pipăind
coapsele lucind reci
ale negresei
mă credeam tânăr
și m-am trezit
într-o bună zi
fără vârstă
soldatul
l-am văzut într-o dimineață un soldat cu pas
rar trecând peste câmp măsurând brazdele cu
talpa bocancului încredințat după atâția ani de
război că talpa bocancului este singura unitate de
măsură valabilă
cosașii
ei nu lasă viața în agonie o retează dintr-o dată
bat gura coasei temeinic o mângâie ca pe prunci
în somn și numai când sunt siguri că sângele nu
va curge sub tăietură măsoară câmpul pendulând
coasa. cuminecătură ruptă din trup
pariul
ca pe niște decorații în pulpana mantalei alergam
să prindem gloanțele fericiți la gândul că-n
tranșee la sfârșitul atacului vom putea număra
stelele prin găurile din mantaua ciuruită. cel cu
mai multe morți era învingătorul marelui pariu
vis alb
alunecă troica pe urlet de lup
scade zăpada în cer
vizitiu numai bici
fără trup
mângâie caii de ger
în sarică-i cald și târziu
se prelinge nisip în auz
iar taina că-s viu
se stinge confuz
și nu-i chip să știu cât mai ninge.
libertatea
se lăfăie libertatea în microfoane ca peștele
răsturnat pe tarabă
pistoalele cu aer comprimat împroșcă agresiv
mirodenii și lemn sfințit
viruși hiv se strecoară prin bandajul cu eșarfe
roșii din noi în afară
astrală
la o sesiune extraordinară
în galaxia noastră
s-a deschis o expoziție
universală
unde fiecare nație
a adus
exponate
care să ateste
înflorirea civilizațiilor
pe planete
enumerând diversele
papirusuri
și totemuri codificate
un hebdomadar astral
aprecia
că alături de potirul
sfântul graal
Ion Toma lonescu
a făcut senzație
un țăruș
cu sârmă ghimpată
din țara nimănui
■
parodia la tribună
Ion Toma Ionescu
poemul kamikaze
.el joacă, mai nou, multe roluri
în literatura contemporană,
încercând niște goluri
să umple,
să-i vindece-o rană
.e foarte bine cotat
la bursa îngerilor în cer
și chiar citit câteodat’
în nopțile pline de ger
.sigur, să nu mint,
el e în continuă schimbare,
e ca un glonț de argint,
plin de înflăcărare
și de frenezie
totul e bine când la capăt e poezie
.cu dorul lui
de estetic și punctualitate
umple tiparele timpului
și de aceea se poate,
atunci când e lipsă,
să preceadă o Apocalipsă
eu, personal, doar mă tem
că nu toți poeții vor reuși să-l scrie,
mulți se vor pierde în ceața din sistem,
ca niște păsări în pustie,
așa că îi rog în puține fraze:
scrieți poeme kamikaze!
■
Lucian Perța
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
17
■ Nicolae Mareș
Ciclul vieții
Din pustietate nimic nu se face
din nimic nu poate ieși un alt nimic
mori ca să învii
învii ca să mori
Acesta-i ciclul vieții
n-am spus-o eu
au spus-o înțelepții
6 decembrie 2016
Inima mea
I.
Inima mea
și inima ta-i una
să ne bucurăm încă
împreună de ea.
Inima ta și Inima ta
Una.
II.
Prin lume, Omule
ești în trecere.
Nu te mira, Omule
că totul Aici se ofilește.
III.
Nu mai aud nimic
De ce-aș mai auzi?
Azi mai bine-i să plângi.
Nu-ți pierde timpul s-asculți.
IV.
Dă-mi, Doamne
Puterea de-a mă înfrâna.
Cine nu știe
Că făr de înfrânare
Voința n-are putere
Credința făr de înfrânare nu poate dura.
Amintirile
Amintirile sunt porumbei în zbor
Picasso a văzut în ei pacea și liniștea.
Amintirile pot fi și vulturi
Albi și pleșuvi
Care privesc pământul și prada de sus.
Amintirile - un univers trăit -
Neterminat fără de sfârșit.
Peste care cu sârg te-apleci.
Dar să le mai retrăiești
În nici un caz
În viața aceasta
Nu mai reușești
La optzeci de ani
Să le (re)trăiești.
Ecoul nopții
Balsam pentru suflet -
Ecoul nopții
nu poate fi simțit.
Ecoul nopții-i cântecul
ce nu poate fi auzit.
Ecoul nopții-i zefirul
de nepresimțit.
Pentru lumea de dincolo
Pentru lumea viselor
Ecoul nopții-i un început
de vis.
Al visului nesfârșit.
Atotputernicia inexistenței
Cu inexistența nu te poți logodi.
Îi felicit pe cei care spun c-au reușit
Dacă izbândit-au.
Inexistența cu nimicul e logodită,
Și nimic din jurul ei nu se simte nu se vede.
Inexistența a fost condamnată
Ca de una singură să trăiască.
Cu inexistența nu m-am îmbrățișat niciodată.
De frică să nu rămân schilod o viață întreagă.
Și peste tot și toate-i opresiunea.
Azi de îmbrățișarea ei
Nimeni nu scapă.
Nu-mi pot ierta
Nu-mi pot ierta
că n-am fost mai tandru
cu tinerețea mea.
Tare mult mi-aș dori
să fiu mai seducător acuma.
Dar pe cine aș mai putea îmbrățișa?
Omul
1.
Omul fără virtuți
E ca o fântână seacă
N-are în ea un strop de apă.
2.
Norii risipiți de furtună
Cine știe dacă se mai adună.
3.
Cel care de pe Stânca credinței cade
Schilod pe veci rămâne
Departe nu va mai ajunge.
25 decembrie 2016
Despre vrăjmășie
Cu inima împietrită
Vrăjmășia devine tot mai ascuțită
Răutatea îi dă puterea să renască
Din propria-i cenușă
Din propria-i neputință
Să împroaște umilință
Vrăjmășia are surate
Nu-i singură niciodată
Vrăjmășia adânc sapă
În inimile oamenilor
Se hrănește din vlaga credinței
În întunecime ascunzându-se
Prin a ei lumină
Doar bunătatea o dărâmă
De pe piedestalul înalt
Pentru totdeauna
Doar prietenia veștejește vrăjmășia.
25 decembrie 2016
Am lansat multe punți
Am tot lansat punți imaginare
Am făcut asta toată viața.
Pe niciuna n-am mers până la capăt.
De ce oare?
Mi-a lipsit forța?
De pe punțile lansate mi-am luat zborul în
depărtări.
Și azi ele-mi sunt dragi.
Cum să le uit vreodată?
Ele m-au ajutat
Din înfundături să ies.
Fără punți imaginare
În beznă sălășluiești.
Coborârea din cer
Pentru a coborî de pe cer
De ce nu
Chiar din cer
Nu-i suficientă o Scară
Proptită țeapăn de văzduhul efemer.
Scara-i precum Soarta.
Te poate ajuta să nu-ți frângi Gâtul
Atunci când vrei să-ți schimbi Orizontul
Cel codificat într-un Zodiac buimac.
Rămâi furat de forța Gravitaței
Și n-ai să știi ce să faci
Pentru a deveni un Om întreg la minte
Omul care
Nimănui și la Nimic crezare nu-i dă.
Relativitate
Pe măsură
Ce încă o zi a mai trecut
Bătrânul o trece în catastif
la cele pierdute.
Pe măsură ce încă o zi a mai irosit
Tînărul o trece la cele câștigate.
Și ziua bătrânului scursă
Și ziua tânărului irosită
Împreunate
Îi apropie pe-amândoi de sfârșit
De moarte.
14 februarie 2018
■
18
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
■ Alessandro Cabianca
Figura n. 1 - Che ti manda e’ il
vento
L’erica cresce, copre l’arca,
fecondata da Osiride.
I tuoi calzari hanno raccolto,
all’altro capo delle stagioni,
umida arenaria, d’alghe e di sale:
quando sprigiona o perde i suoi profumi?
Ogni notte ritorno ad alloggi depredati,
affannosa ricerca delle donne e dei bimbi;
la lotta la battaglia la conquista la morte
qualunque fosse il vento che ti manda.
E non erano gli occhi delle sabine prima del
ratto,
ne di troiane prima che la citta patisse l’ira,
ma gli occhi delle contadine di oggi scese al
mercato
per comprare i bei cesti d’uva che si vendono.
Nei paesi dove rigogliosa cresce l’erica,
Iside regna,
nell’ora del sole rasente sulla sabbia,
che acceca.
Occhi di donna,
a fuggire i destini degli incompiuti.
Figura n. 2 - Quello che narri del
tuo viaggio
Credo non sia un sentiero tra le magnolie
e nemmeno il concreto delle stagioni
quello che narri del tuo viaggio.
Mi lasci credere di frequenti battaglie
che traversano paesi d’incenso e di canzoni:
Andreia Cismașiu	Amintiri (2016)
tehnică mixtă pe pânză, 150 x 100 cm
vedo solo frequenti botteghe
e il concreto andare per osterie.
Mi vuoi far credere di canzoni come cavalli,
come fiumi,
credo che le informazioni su questo punto
siano scadenti e sempre di seconda mano:
credo che un uomo, quando nasce, faccia morire
un dio.
Certo, i mosaici d’oro delle cattedrali
nascondono stille rosso fuoco
e quando una societă va a morire
usa ammantarsi di gemme e di ballate,
ma traversano boschi e giorni
fili visibili e tracce esili
che ognuno cancella appena alticcio.
Come portano lenti i passi
le vecchie e i vecchi,
terre d’ottobre arate,
dune di sabbia arse,
casseruole nemmeno appese alle pareti
in questi autunni tristi del patriarca!
Figura n. 1 - E vântul cel care te
trimite
Crește erica, acoperă arca,
fecundată de Osiris.
Încălțările tale au adunat,
la capătul celălalt al anotimpurilor,
nisip umed, de alge și sare:
când emană sau își pierde mirosul?
În fiecare noapte mă întorc la adăposturi furate,
obositoarea căutare a femeilor și copiilor;
lupta, bătălia, cucerirea, moartea
oricare ar fi vântul care te trimite.
Și nu erau ochii sabinelor de dinainte
de a fi furate,
nici ai troienelor mai înainte ca orașul
să fi suferit răzbunarea,
ci ochii țărăncilor de astăzi care au coborât
la târg
să cumpere minunate coșuri cu struguri
de vânzare.
În satele în care crește erica plină de viață,
domnește Isis,
la ceasul cu soarele razant pe nisip,
care orbește.
Ochi de femeie,
ca să scapi de destinele neîmplinite.
Figura n. 2 - Ceea ce povestești
despre călătoria ta
Cred că nu este o cărare printre magnolii
și nici măcar concretețea anotimpurilor
ceea ce povestești despre călătoria ta.
Mă lași să cred că au fost frecvente bătălii
care trec prin sate de tămâie și cântec:
Istvan Korbely
Femeie străină, u/p, 100 x 30 cm
dar văd numai dughene peste tot
și mersul concret către crâșme.
Vrei să mă faci să cred în cîntece ca niște cai,
ca niște râuri,
dar cred că informațiile despre ele
sunt slabe și întotdeauna la mâna a doua:
cred că atunci când se naște un om face să moară
un zeu.
Mozaicurile de aur ale catedralelor, desigur
ascund filtrații roșu aprins
și când o societate se duce la moarte
obișnuiește să se înveșmânteze în nestemate
și în cânturi,
dar trec păduri și zile
fire vizibile și urme ușoare
pe care le șterge fiecare când este băut.
Cât de înceți își duc pașii
bătrânii și bătrânele,
pământuri de octombrie arate,
dune arse de nisip,
cratițe nici măcar atârnate pe pereți
în toamnele acestea triste ale patriarhului!
În românește de
Ștefan Damian
■
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
19
proza
Fata din poveștile
orientale
■ Ion Marin Almăjan
Valuri de fum și neguri acoperă aceste gân-
duri, aceste furioare de aduceri aminte
peste un timp aproape fără capăt. Mi-e
greu să deslușesc adolescentul slăbnog, cu oase-
le mari, nasul proeminent, ochii negri, părul on-
dulat, emotiv, terorizat de sentimentele sale, de
propria-i neștiință și rudimentaritate în raport cu
restul lumii. Terorizat de flacăra care-i ardea fiin-
ța, visul necontenit în așteptarea fetei iubite, fată
- femeie, care să-i ostoiască arsura din suflet și te-
roarea sexului. Și, mai ales, terorizat de urâțenia
chipului său. Obsedat de nasul mare, borcănat,
ieșind inestetic în evidență.
Orașul acela minier, din vestul țării, în care se
mutaseră părinții săi, în urma neastâmpărului
care domina ființa tatălui, mereu pe fugă, pe dru-
muri, în căutarea a ceea ce nici el singur nu putea
spune, avea o lungă și colorată istorie. Peste pădu-
rile dese de brad, abia străbătute de picior de om
și de câteva drumuri pietruite, spre Mărghitaș,
Maial-Bohui, Cireșnaia și Brădet se așterneau
particulele negre ale cărbunelui, scos din cele pa-
tru puțuri ale căror galerii străbăteau orașul și-l
amenințau adesea cu explozii și prăbușiri, în care
erau prinși, fripți ca niște curcani de Paște sau de
Crăciun, oamenii care trudeau în adâncuri, mini-
erii. În cele două restaurante, „Minierul”, așezat
între linia căii ferate Anina- Oravița, chemat de
nostalgici „Semeringul bănățean” și drumul pie-
truit ce ducea la Puțul numărul unu al Minei, și
birtul ridicat pe o movilă înconjurată de brațele
unui pârâiaș, mai mult secat, vizavi de Gară, o co-
pie minusculă și elegantă a celei de la Herculane și
Vârșeț și a altora din fostul imperiu, în care mine-
rii își stâmpărau setea teribilă iscată de stratul gros
de praf de cărbune așezat pe căile respiratorii și pe
plămâni. „Azi iau plata, mâine e gata” spuneau ei
Istvan Korbely
Călătoria (2017), ulei pe pânză, 40 x 50 cm
cu mândrie și umor, spre disperarea soțiilor, care
așteptau chenzina sau plata de la sfârșitul lunii, cu
îngrijorare și cu teama că nu-și vor putea plăti da-
toriile și întreține familia. Minerii erau țărani ve-
niți din Sasca, Știnapari, Cărbunari, Slatina Nera,
din alte localități ale Carașului și Almăjului, dar și
din Moldova sau Oltenia, ca să strângă niște bani
cu care să-și mai cumpere un lanț de pământ, să-
și repare casele bătrâne cu acoperișuri de paie sau
de șindrilă, ocnași eliberați condiționat din puș-
cării, cu domiciliu forțat, având obligația să lucre-
ze în galeriile lungi și umede, în care gazul metan
adesea se aprindea, din te miri ce, din neglijența
omului sau datorită căldurii excesive și pârjolea
totul, îngropând oamenii sub muntele de steril.
Dar Anina avea și o altă populație ce se deosebea
de ceilalți. Erau germanii, întemeietori ai cartiere-
lor Sigismund, Elfabric, Taișlont, Celnic, locuind
în case cu două sau trei camere, acoperite cu ți-
glă, cu ferestele zugrăvite în verde, ca și gardurile
înalte croite din fosne ce înconjurau avlia, graj-
durile în care întrețineau câte o vacă, mai rar o
pereche de cai, găini, curci și rațe. Ei erau urmașii
coloniștilor veniți cu o două sute de ani în urmă
din Styaier, din Tirolul austriac, din Bavaria, pemi
din Bohemia, slovaci. Dintre ei se ridicau ștaigă-
rii, șefi de orizont sau de echipă, controlori de
gaz, meticuloși, disciplinați. Biserica lor catolică
își suia turla semeață către tăriile cerului, în spa-
tele spitalului, unde stăpân era doctorul Gurr, pe
care aninenșii, și mai cu seamă țăranii din satele
cărășene, îi numeau doctorul Cur, înalt, slăbănog,
cu mustăți trufașe, răsucite, cu ochii albaștri bul-
bucați, mare băutor de acel șnaps, numit răchie
de rumâni, adus de pilărițele din Valea Almăjului
în traistele lor vărgate, țesute la război. Pe seama
doctorului Cur era pus și răspunsul pe care se
zice că l-a dat cuiva atunci când acesta, văzându-l
trântit într-o rână, în șanț, l-ar fi întrebat ce face
acolo sau cum se simte și doctorul i-ar fi răspuns
că doctorul e domn și în șanț. În fiecare dumini-
că, un șir de bărbați și femei, cei dintâi îmbrăcați
în haine negre, ce aminteau de baștina de unde
veniseră, cu două sute de ani în urmă, din care
doar gulerele cămășilor sclipeau alb, purtând pe
cap pălării și ele negre, urcau scările lungi și ab-
rupte spre această biserică. În zilele de Maial și la
Kirchweich fanfara alcătuită din șvabi, îmbrăcați
în uniforme de culoare neagră, cu chipie cu co-
zoroc de aceeași culoare având, însă, deasupra
cozorocului însemnul minei, defila prin centrul
orașului, cântând marșuri și polci. În zilele în care
din mină erau scoși arși sau striviți oamenii pă-
mântului și duși câtre gropile din cimitirele din
Sigismund sau Celnic fanfara preceda sicriul cu
marșuri funebre care pătrundeau în jalea familii-
lor și în inima și simțurile aninenșilor.
Dar, ca de obicei, viața învingea moartea.
Copiii se nășteau în număr mare, creați de dis-
perarea celor care în fiecare zi reușeau să iasă din
adâncul și negurile minei și atunci biruiți de setea
de a trăi își răsturnau muierile, cei care mai aveau
putere, și le însămânțau. Dar se părea că vlaga
celor din adâncuri era mult prea puțină pentru
pofta femeilor rămase opt ore sau chiar douăspre-
zece, singure, cu copii sau fără, neștiind cu ce să-și
treacă vremea. Și biruite de chemarea viscerelor
sau de ispita vorbelor și a privirilor galeșe, cedau
chemărilor unor lucrători de la suprafață și se lă-
sau răsturnate în patul matrimonial sau în patul
ibovnicului, ori pe coasta pădurii, născând copii
mulți în ograda neștiutorului.
Adolescentul despre care vă povesteam nu avea
curajul, sau pur și simplu nu se simțea ademenit
de aceste soții pofticioase la carne tânără, în po-
fida privirilor ademenitoare și a vorbelor în doi
peri, pe care i le arunca vecina, când se nimerea
să nu fie nimeni prin preajmă. Visa la prințesa cu
ochii negri, mari, codați, buze cărnoase, frumos
arcuite, cu trupul mlădiu, sâni care să-i împungă
palmele fierbinți, coapse ovale, picioare cu pul-
pe rotunde. Prințesele acestea nu umblau prin
Anina, ele se găseau în cărțile de povești orien-
tale. De care abia se desprinsese, și cu imaginile
cărora se ducea la culcare și îl însoțeau în visele
lui tulburi.
Ajunsese, în ochii tatălui și a unchiului după
mamă, cu cinci ani mai mare decât el, june, deci
la vârsta în care sângele dădea în clocot iar sexul
își cerea imperios dreptul la viață. Într- o seară,
i-au propus să se vadă cu o văduvă pe care cei
doi o tocmiseră, fără știința sa, să-l dezvirgineze.
Întâmplarea s-a petrecut undeva spre marginea
pădurii. Femeia l-a luat de mână, l-a tras după ea
într-un tufiș și i-a pus mâna fierbinte pe sex. L-a
îndrumat ce să facă cu el. A fost ca o străfulgerare,
și nimic mai mult. Apoi, scârbit, a luat-o la fugă
peste dealuri, copleșit de jena față de cei doi și față
de sine. Se prăbușise un vis sau, cel puțin, partea
lui materială, Rămăsese neatinsă femeia din po-
veștile orientale, frumoasă, misterioasă, inexpug-
nabilă.
Și așa au trecut zilele, nopțile mai ales, zbuciu-
mate...
În seara aceea de vară fierbinte a cumpărat un
bilet la cinematograful din clubul minier. Rula
un film sovietic, „Zboară cocorii”. S-a așezat pe
scaunul cu numărul scris pe bilet. După un sfert
de ceas, aproape când trebuia să înceapă filmul,
20
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
a venit și s-a așezat pe scaunul de lângă el. Era
fata din visurile lui, fata din cărțile de povești ori-
entale. Avea părul lung, dat pe spate, lucios, ne-
gru, obrazul prelung, cu pielea albă, ochii negri,
orietali, buzele frumos desenate, umede, urechile
mici abia vizibile sub părul ce-i acoperea urechi-
le și umerii. Dinspre ea se simțea un ușor miros
de parfum, o adiere stranie, care-l tulbura și-l
cuprinsese într-un cerc de foc. Mâna de lângă el,
așezată pe scaun, avea degetele lungi, cu unghii și
ele destul de lungi, abia acoperite cu un strat de
lac roșu.
Filmul a început, secvențele urmau una după
alta, dar ființa lui întreagă era robită de tânăra de
lângă el. Își făcea tot felul de planuri, visa cu ochii
deschiși cum și în ce fel ar putea să atragă atenția
acelei minuni.Ca să nu fie considerat mitocan, să
nu o sperie sau înfurie și, mai ales, să n-o îndepăr-
teze de el. După un timp a pus ușor un deget pe
degetele ei. Ca o mângâiere, cu sfială. Ea a întors
privirea și l-a ațintit grav, întrebător. A privit-o,
la rându-i, fără nici o tresărire. Obrajii îi ardeau,
buza de sus i se umezise, de emoție, palmele la fel.
Doar degetul acela sfios rămăsese aparent neutru
pe mâna ei. Și-a întors capul spre ecran. Simțea,
însă, că ea nu mai era tot atât de liniștită, de indi-
ferentă, ca la început. Încurajat, a acoperit întrea-
ga mână cu palma. I-a răspuns întorcând palma
cu interiorul, spre mâna lui și acceptând îmbrăți-
șarea mâinilor. Din acel moment a simțit cum un
curent începuse să pulseze între cele două mâini,
un curent aproape dureros. Și-a apropiat pulpa de
cea a fetei. A primit răspunsul, la care nu se aștep-
ta. După mâini, se părea că și picioarele se îmbră-
țișau. Așa au urmărit întregul film. Când lumina a
împrăștiat întunericul din sală, a avut o fulgerare
de spaimă. Ce va urma? Cum să se poarte? Ce să
spună, ca să-și justifice îndrăzneala? Nepolitețea,
mitocănia? Și să n-o piardă.
L-a privit, i s-a părut, de sus. I-a zâmbit oare-
cum superior. Cum ar zâmbi un adult unui copil,
transmițându-i că este cunoscut gestul infantil,
deplasat, mentalitatea naivă.
Și acum a auzit un glas îngeresc, ce vrei să fa-
cem?
Ce să-i răspundă?
-	Să ne plimbăm, a fost singurul gând ce i-a tre-
cut prin cap.
-	Bine, a acceptat.
Și au pornit pe aleea ce traversa șirul de castani
din parcul central.
Au vorbit? Au tăcut? I-a spus o minciună,
două, trei, cât să se dea mare. Adică s-a prezentat
student, deși era elev în ultima clasă, ce-i drept,
dar tot elev. Un elev nu are personalitate, nici o
femeie-fată nu-l ia în seamă, întrucât identitatea
lui este zero, fără nici o relevanță pentru un raport
bărbat - femeie. A acceptat minciuna, l-a crezut
sau doar s-a prefăcut că-l crede. A impresionat-o
parada lui de cultură, de fapt crâmpeie din ceea
ce apucase să citească până atunci din filosofi,
din clasicii greci, din literatura universală și ro-
mână. Făcea paradă mai ales recitând din poeții
preferați, Rilke, Eminescu, Goga, Arghezi, Labiș
și Esenin. Mai ales Esenin.
Într-un târziu, a condus-o spre locuința din
strada Poștei, unde îi spusese că își avea cvarti-
rul. Au urcat scările abrupte, la un moment dat
i-a propus să facă un mic concurs: cine ajunge
primul până la capătul scărilor primește o recom-
pensă. A ajuns, prin hotărârea lui cavalerească, ea.
-	Ce recompensă vrei? a întrebat-o.
-	Să-mi dai un pupic pe obraz, să te întorci și să
pleci, fără să vezi unde intru.
Așa a făcut și a început să coboare, cu tristețe,
reproșându-și prostia pe care o făcuse.
Au trecut câteca zile otrăvite. Și câteva nopți
dominate de făptura ei, mai exact de vise în care i
se împlineau toate visele. Se trezea în zori, umilit
și disperat. În casă, în oraș, viața se desfășura ca și
până atunci. Cutreiera parcul, străzile, căutând-o,
sperând că o va întâlni. Pe măsură ce timpul tre-
cea, simțea că sufletul i se spărgea în mii de fărâ-
me, îl stăpânea un dor năpraznic, cu care nu știa
cum să se descurce.
Într-o zi, ascultând la difuzorul din stradă sta-
ția locală de radioficare, i-a recunoscut, ca prin-
tr-o binecuvântare, vocea. O voce caldă, solară,
unică.
L-a podidit o bucurie, ca o beție. A întrebat un
trecător unde era stația de radioficare. I s-a spus
că pe strada Poștei și a gonit în direcția acelei
străzi. Abia când a ajuns acolo, s-a mai neliniștit.
Care era clădirea, la ce număr? A bătut la prima
poartă. A apărut în prag o femeie în vârstă, în-
tr-un capot albastru, cu flori albe.
-	Ce doriți tomnu? l-a întrebat, cu accentul ace-
la specific al nemțoaicelor.
-	O caut pe domnișoara Ursache.
-	Sunați la apartamentul doi.
A sunat. I-a deschis. Zâmbind ștrengărește.
-	Deci, m-ai găsit?
-	Te-am găsit. Și sunt atât de fericit, încât îmi
vine să strig, ca să audă toată lumea.
-	Stai ușor, cu fericirea, l-a temperat, cu același
zâmbet. S-ar putea să ajungi la concluzia că te-ai
înșelat.
-	Nici nu-mi trece prin cap. După atâtea zile de
căutare, de neliniște și de dor, faptul că te-am găsit
îmi dă o stare de beție.
-	Bine, hai înăuntru.
Apartamentul, mic, era format dintr-o cameră
care slujea ca dormitor, de sufragerie și bucătărie,
baie și toaletă. Pe un fotoliu șchiop dormita o pi-
sică florană. Când a intrat și-a ridicat capul, pri-
vindu-l o secundă ca și cum l-ar fi cercetat, apoi,
mulțumită sau indiferentă, s-a culcat la loc.
Din acea zi a început bătălia lui pentru cuce-
rirea teritorială a fetei - femei. Mai întâi a pus
stăpânire pe buze, lacom, fără saț, mereu flămând
după ele. Ore nesfârșite de săruturi, dulci, tulbu-
rându-i mintea și trupul. Următorul pas au fost
sânii, cu sfârcurile întărite la atingerea buzelor,
a degetelor, pe care îi cuprindea cu o adevărată
evlavie și adorare în căușul palmei. Apoi, mâna
lui a îndrăznit să coboare spre coapse, gura să să-
rute interiorul acestora, picioarele și fiecare deget
în parte. Se prosterna în fața trupului ei, îl slujea,
ca și cum ar fi slujit într-un templu. Vorbele erau
puține. Neînsemnate. Tăcerea era lungă, încărcată
de ecoul simțurilor. Noapte de noapte, îi mângâia
fiecare părticică a corpului, ajungând cu simțurile
la paroxism.
A trecut vara. Pădurea a început să se îngălbe-
nească. Pe nesimțite a pătruns în mintea sa gân-
dul că va trebui să se reîntoarcă în orașul unde
urma să-și termine liceul. Cocheta cu ideea să
renunțe, să rămână acolo, lângă îngerul care-i cu-
cerise ființa. Nu se întreba ce vor spune părinții,
cu ce va urma să se întrețină, pe ea și pe el, nici
nu-și punea întrebarea dacă ar fi acceptat, în ce
fel? Unirea lor pentru totdeauna. Până la adânci
bătrânețe, până la moarte.
Într-o după amiază se întocea, într-un zbor, pe
strada Poștei, cu întreaga lui ființă robită de aștep-
tare și de dorință. A sunat. N-a răspuns nimeni,
A insistat și rezultatul a fost același. A bătut cu
Istvan Korbely	Mască (2016), u/p, 100 x 30 cm
pumnul în ușă, până când aceeași femeie pe care
o știa de mai înainte, a deschis geamul și i-a spus
cu accentul ei șvăbesc:
-	O căutați pe domnișoara Rodica?
A încuviințat, din cap.
-	N-o mai căutați. Azi dimineață și-a făcut ba-
gajele și a plecat. Ca să prindă trenul de șapte.
S-a clătinat, parcă izbit în frunte cu un ciocan.
„Nu se poate, s-a gândit. Nu se poate, a strigat
în sinea lui. Cum să plece așa, fără să spună, fără
să-și ia rămas bun? Să mă lase singur, gol, pustiu?"
-	Și nu știți unde s-a dus? a mai întrebat.
-	Sigur nu știu. Vorbea de un transfer care i s-a
aprobat, dar nu a spus unde.
S-a așezat pe o treaptă. Și-a cuprins capul cu
mâinile și a izbucnit în plâns. Simțea că lumea se
sfârșea pentru el chiar în acel moment.
■
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
21
Drum către inima
lui Sisif
■ Ștefan Jurcă
Andreia Cismașiu	Introspecție (2012), ulei pe pânză, 74 x 157 cm
I
Inițial aș fi dorit să scriu cîteva date actualizate
din enciclopedia unui oraș care a fost capitală cul-
turală europeană, în urmă cu cîțiva ani, uneori nu
scrii ceea ce dorești, ci scrii ceea ce-ți vine de la ini-
mă. Sibiul a mai fost și capitală a ortodoxismului,
până nu demult, apoi, în timpul Diktatului de la
Viena, aici s-a adăpostit Universitatea clujeană, aici
s-a format Cercul literar de la Sibiu, abia acum stu-
diat la adevărata sa valoare prin lucrări de doctorat
ori studii la nivel universitar. Lucian Blaga a trecut
pe aici, pe unde calc eu acum, noaptea, pe lângă ce-
tate. Aproape a locuit Constantin Noica, la Păltiniș,
de vreo șase ani apare, pe lângă revista Euphorion și
Transilvania, revista Cenaclul de la Păltiniș. Sibiul,
cu o populație nu cu mult mai mare decât Baia
Mare, are și o filială a Uniunii Scriitorilor. Totuși,
cei inițiați în istoria culturală, când aud de Școala
de pictură de la Baia Mare, ridică o sprânceană și
așteaptă continuarea. Din Sibiu a fost în Baia Mare
pictorul N. D. Cabadaiev (1877-1934), urma cur-
surile școlii de pictură băimărene, începând cu
anul 1921. În consemnările fiicei artistului, Lydia,
sunt amintiți pictorii Samuel Mutzner, Ferenczy
Karoly, Ivanyi Grunwald Bela ori Kemetty Janos.
Ajuns la biblioteca Astra am stat și am privit statuia
din piatră a lui Octavian Goga și a lui Ioan Slavici,
aici în piațetă se împacă de minune. În Piața Mare
am vrut să intru în pasaj, pasajul pietonal de aici,
la fel cu cel din piața Timișoarei, sunt abandonate.
Era un stand alimentar acolo, de unde mi-am cum-
părat pâine, pe baza buletinului de identitate, când
eram în delegație, înainte de 1989. Dar Eugene
van Itterbeek (1934-2012)? Oho, e înmormântat
aici, în Cisnădioara, lângă Sibiu. Și mi-am amin-
tit cum Augustin Cozmuța l-a adus în Baia Mare,
a fost și la cenaclu, apoi am tras o votcă popula-
ră, prin zona unde era odată restaurantul Tisa. A
recitat și un poem în română. Cînd a aflat că am
auzit de Coasta Boacii, a lui Cioran, am devenit
liberi și slobozi la gură. Cineva mă întreabă de
Adrian Istrate, universitarul de la Baia Mare, care
a fost în comisia care i-a acordat doctoratul. Deși
de vârsta mea domnul Istrate nu mai este printre
noi. Am vorbit și despre fostul meu profesor de
la Timișoara, originar din Avrig, Dumitru Mareș
(1932-1977), fondatorul facultății de studii eco-
nomice din Timișoara și coordonatorul primului
manual românesc de Economia industriei. Noi îi
ziceam iegarul, că părinții săi erau sticlari, îmi spu-
ne însoțitorul care a studiat în orașul de pe Bega.
La Universitatea din Sibiu am un fost coleg de fa-
cultate cu care nu m-am văzut de mult, abia după
ce am plecat spre casă a aflat mesajul meu, dat prin
telefon. Aș fi dorit să ne vedem la față, dar n-a fost
să fie. Altădată, îmi șoptește micul meu daimon
într-o ureche nevăzută. Altădată, mă conformez
și eu. Am pe masă volumele lui Nicolae Iorga, ci-
tisem despre Sibiul de la 1906, Sibiiul, cum scrie
savantul, avea la 30 de mii de locuitori, azi cu vreo
șase ori mai mult. Gavril Bathory se așează cu sila
în scaunul Sibiiului. Sașii l-au acoperit de blesteme,
care peste câteva luni își fac efectul, turcii îl răpun
pe principele nebun. Prin îndemnul lui Andrei
Șaguna apare aici Telegraful român, ne mai învață
Iorga. Partenie Cosma și banca sa Albina au dat
un avânt economic dezvoltării românimii de aici,
s-a înființat Școala de fete. Iorga mai scrie despre
pictorul Octavian Smighelschi care a pictat biserica
din Sibiu ajutat de Iulian Toader, un pictor origi-
nar din Donceni, Arad. De cîte zile aș avea nevoie
să revăd lumea, altfel decît o vedeam când aveam
21 de ani și treceam pe aici, plin de energie, câte
nu sunt de revăzut! E o noapte de început de de-
cembrie, sunt în Sibiul cultural, îl revăd după mulți
ani, cînd umblasem pe aici, mânat de treburi eco-
nomice. Da, am trecut prin oraș și atunci când în
scaunul orașului se afla fiul Diktatorului, și acum
cînd fostul primar e în fruntea României. E un om
practic, te rog să mă crezi, îmi zice confidentul. Dar
iată și legenda ,,fetelor de la Sibii”: cică jandarmul
asupritor smulgea tricolorul din părul fetelor de la
horă, fetele l-au desfăcut, au ascuns albastrul și ro-
șul în sân și într-o noapte au trecut munții în țara
liberă. Albastrul l-au adus la București, predându-l
studențimii de acolo, roșul l-au dăruit studenților
moldoveni de la Iași, iar galbenul l-au oprit acasă, în
Ardeal. E steagul fetelor de la Sibii, ziceau studen-
ții moldoveni purtînd steagul roșu... Dar nu pot să
nu revin la Nicolae Iorga (1871-1940), acest titan al
nostru care, alături de Dimitrie Cantemir, sunt cei
mai luminați savanți români. Iorga a avut două ne-
veste, este de origine aromână, se crede, soția de-a
doua era din zona Brașovului care l-a chivernisit,
savantul fiind tot cu capul în hârtii. A avut mai
mulți copii, vreo zece, fiica sa Alina a văzut cum
l-au ridicat cei din poliția legionară, de la Sinaia,
de aceeași orientare cu acei care l-au împușcat și pe
I. G. Duca. Oricâte nostalgii ar putea să stârneas-
că ideile de românitate ale dușmanilor săi politici,
sângele crimei, în istorie, se spală greu ori de loc.
Chiar și tatăl lui Dimitrie Cantemir, Constantin
Cantemir i-a tăiat pe cronicari, pe Miron Costin.
Fiul său Dimitrie moare la cincizeci de ani, în
Rusia, ca sfetnic al lui Petru cel Mare. Dar asta este
istoria noastră, a românilor despre care Marx și
Engels spuneau că ,, românii sunt un popor fără is-
torie, destinați să piară în furtuna revoluției mon-
diale [...] Dispariția lor de pe fața pământului va fi
un pas înainte ” (Opere complete, vol 8, p. 29, apud
Ion Coja). Câți ani i-am pupat în fund pe aceștia
care susțin că ne tragem din maimuță... Cui îi place
nu are decît să o facă în continuare.
II
Înainte de 1989 am reușit să-mi procur un
exemplar din cartea lui Constantin Țoiu, Căderea
în lume. De ce mă grăbeam eu să caut o carte pe
care lumea nu o căuta decât din snobism, că e vor-
ba de nu știu ce, legionari etc. Vorbe... Domnul
Țoiu, care a trăit aproape 90 de ani, era de stân-
ga, declarat, la fel cu Geo Dumitrescu sau mai
știu eu care. Un cunoscut de-al meu, a se vedea
că eu mereu vorbesc cu mine însumi, cu daimo-
nul meu care-mi șoptește ce e mai bine de făcut,
zicea că domnul scriitor respectiv l-a cunoscut pe
Vasile Voiculescu de la care a aflat multe din taine-
le scrisului. Acuzațiile sunt mai adânci dar nu este
locul lor aici. Eu le scriu pentru a nu dispărea în
neant ori din propria-mi memorie. Poate voi reve-
ni asupra lor altădată. Cartea începe așa: doi inși
se plimbau în noaptea Bucureștiului, prin nămeți,
acolo unde se și cunoscuseră, de fapt, absolut în-
tâmplător. Dezbăteau problema libertății. Ceva cu
bogăția, care ar fi limitarea necesităților. Ori, asta o
știm și noi, că libertatea, zice-se, ar fi necesitatea în-
țeleasă. Cele două personaje ar fi Negotei și Babis.
Aici am vrut să ajung, vă amintiți cum ni se inocula
ideea că noi suntem generația de sacrificiu. Pentru
ce ? Sacrificiul războiului rece, asta suntem, și noul
conducător vroia să aducă românismul la rang
mondial, îl capacitase și pe președintele american
că el, conducătorul român va administra lumea a
treia. De exemplu: Cubei îi oferea tractoare în dar
și o fabrică de... (Cine dorește amănunte să citească
romanul document Supleantul de Petru Popescu,
fost în suita președintelui român în America de
Sud, 1973). Acum iar vin ăștia, care nici nu au
nume, și ne toarnă în cap verzi și uscate că trebuie
22
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
să intrăm în spațiul nu știu care și ne tund în fel și
chip pînă ce vine noul val de barbarism, migran-
ții, asemenea ninsorilor, pe nepusă masă și aceștia,
domnule intră în spațiu, unde o cucoană genială,
credeam pînă mai ieri, îi primește cu brațele des-
chise. Desigur cu gîndul la forța de muncă ieftină
pentru economia germană, motorul dezvoltă-
rii Europei. He-he ar fi behăit Marin Preda, ce le
poți dumneata face? Aș putea să-i trimit undeva,
să vadă nația cât de mult te iubește cineva dinco-
lo de interesul propriu. Desigur că plimbările prin
noapte sunt un apanaj al oamenilor în vârstă care
nu au somn, ale insomniacilor dar mai este un soi
de oameni - cei care nu vor să piardă nici o clipă
din viața care trece, de o vreme, în galop. M-am
plimbat cu poetul I. M. într-o noapte de sfârșit de
noiembrie prin zona parcului Mara Central și bise-
rica Sfântul Andrei, puteam vorbi mai bine plim-
bându-ne. Poetul locuise în această zonă și nu era
prima dată cînd i se făcea dor de anii tinereții unde
locuise înainte de a pleca din Baia Mare. Am mai
făcut acest lucru în alți ani. Vezi fereastra aceea de
la bucătărie, să o ții minte, am să o țin minte... Nu
am aflat ce amintiri avea poetul despre zona în care
locuise înainte de 1989. Ce bine este de el, mi-am
zis, câte nopți mi-ar trebui mie să mă plimb prin
orașul natal ori prin Brașov ori Timișoara să-mi
revăd locurile din tinerețe, locuri care, precis, au
suferit schimbări. Dar îmi este peste mână să merg
pînă acolo și apoi prietenii mei nu prea mai sunt.
Sau, mai corect, prieteni romantici dispuși să mă
însoțească. Revin, pentru cîteva clipe, la Constantin
Țoiu, un mare stilist care s-a impus în prima linie
a literaturii noastre la o vârstă nu tocmai fragedă.
Apar tot felul de istorii ale literaturii române dar
cele mai de efect sunt cele despre literatura actua-
lă, încă în mișcare. Este foarte greu să discerni azi
valoarea unei opere literare care să reziste în timp
dincolo de simpatii și orgolii de moment. Despre
Constantin Țoiu cît și despre Marin Sorescu, să
mă limitez doar la aceștia, se scrie tot mai puțin.
Desigur că rubrica aceasta s-ar vrea să fie, de către
unii, mai pămînteană, mai concretă, însă mass me-
dia apasă memoria trăitorului din anul 2016 și eu
m-am gîndit că e bine să mai și evadăm din lumea
concretă în cea a imaginarului, a literaturii. Aflu
că se pregătește, cu mare pompă, redimensiona-
rea revistei România literară, revistă care apare din
10 octombrie 1968, care a rămas, și după 1989, la
aceeași grafică și titlu, altfel multe alte reviste și-ar
fi schimbat denumirea urmîndu-i exemplul. Asta
vrînd să însemne că literatura poate dăinui dincolo
de politic. Vedeți, toate aceste gînduri mi-au venit
plimbîndu-mă, prin zonă, în lumina feerică de în-
ceput de an.
III
Eram obișnuit de sărbători să caut, distrat, în
cutia poștală de la intrarea în casa scărilor urările
diverșilor politicieni la modă. E limpede, cred, că
doar în propria-mi cutie aveam acces. De Crăciun
ilustrate frumos colorate, cum nici abecedarul șco-
lar nu era mai frumos. Apoi de Sfântul Ștefan, o, ce
iconițe de sfântul Ștefan, dar numai o dată am pri-
mit asemenea iconițe, parcă s-a schimbat lumea, ce
să zic de Sfântul Nicolae, el este moșul care nu se
dezice, cele mai multe ilustrate politicianiste le am
cu Sfântul Nicolae și Înălțarea la cer, aceasta primi-
tă mai către primăvară. Uneori primeam și de la
prietenii din țară felicitări, pe care le aflam în cutia
poștală. Dar lumea virtuală vine peste noi în forță,
vine așa ca ninsorile, pe nepusă masă. Nu știu cum
se face că noi, aceștia mai maturi, ne adaptăm mai
greu cu tehnica nouă deși avem o experiență de
viață mai bogată. Nu aș fi dorit să rămîn de căru-
ță, deși computerele personale se exprimau într-o
altă limbă pe care nu o învățasem la școală, nice
franceza, nice rusa. M-am sforțat dar nu m-am lă-
sat, nu m-am lăsat de computer, P. C., în limbaj de
specialitate, personal computer. Acum trimit și eu
doar amicilor literari urări de sărbători, de Sfântul
Nicolae, de Crăciun, de Sfântul Ștefan, de Anul
Nou, de Sfintele Paști. Dar am rămas cu nostalgia
acelor ilustrate cu icoane atât de artistic reprodu-
se după cele din catedrale ori mănăstiri. Nu știu
ce s-a întîmplat dar în acest an acele felicitări au
încetat să-mi populeze cutia poștală. Am primit,
în schimb, o scrisoare a unui fost demnitar pe care
l-am stimat mult, o scrisoare de mulțumire pentru
sprijinul acordat cînd a trecut prin momente difici-
le. Mai tânăr doar cu un an decât mine, a „coborât”
în mijlocul nostru, al celor care lucram într-un sec-
tor problematic, și atunci și acum, și ne-a ascultat
păsurile. Nu a sosit cu un aer dictatorial, nice cu
aura unui prinț, să ne ia la trei păzește, ne-a ascul-
tat, am spus glume, a spus și dumnealui. Dar ne-a
ajutat. Nu erau bani, asta este, nu erau bani pentru
zona aceasta din nordul țării. O parte din efortul
său dăinuie și azi, poate fi văzut. Nu am puterea să
mă pronunț asupra actelor de dreptate, dar de ce
tocmai acum și nu înainte se face dreptate, cînd se
mai putea salva ceva din zestrea acestei țări? Oare
au văzut ei cum arată pădurile tunse ca oile primă-
vara? M-am tot uitat, cu privirea mea scăzută și nu
mi-a venit să cred, parcă anul trecut munții arătau
altfel. Îmi povestea un prieten artist, care vizita lu-
mea din vest, cum este la ei pentru că și intrarea
în pădure era interzisă decum tăierile. În fond,
dincolo de sentimentul patriotic de ce ne-ar păsa
nouă de ce fac marii conducători de azi? Păi încăl-
Andras Gyorfi
Plajă (2016), ulei pe pânză, 90 x 90 cm
zirea globală, poluarea și schimbarea climei nu ne
afectează pe toți? De ce doar acum s-au pornit să
facă dreptate? Unii au afirmat că românii nu sunt o
națiune, prooroci mincinoși, zic eu, cum să nu fie
o națiune, tocmai acum cînd se împlinesc o sută de
ani de la constituirea statului național român! Cînd
Alexandru Ioan Cuza a unit Țara Românească cu
Moldova cine s-a opus? Austria și Turcia. După ce
teritoriul acesta a fost călărit de trei imperii cînd să
ridicăm capul sus vin ăia, supercorecți, și ne spun
că suntem corupți de parcă am fi ciumați, de par-
că nu la ei se scurg subsolurile noastre și pădurile
noastre, ori nu spre folosul lor se îndreaptă înteli-
ghența noastră. Îți vine să spui, asemenea cronica-
rului: viermii neadormiți ai iadului să-i mănînce.
Dar asta este economia de piață, domnilor, ce-
rerea și oferta, cu sentimentele și cu inima la spec-
tacol, acolo e loc de sentimente frumoase. Nu pot
să uit cu cît patriotism local atacam tema vagoa-
nelor noastre vîndute la nemți iar ei, generoși, ne
vindeau mobilă făcută din ambalajul nostru pen-
tru export. Cel care ne ocăra era sudist și ziceam
că-i invidios pe tradiția noastră din vest. Dar așa
era și atunci la ei, economia de piață. Pe viață și pe
moarte este economia de piață, la noi politica este
pe viață și pe moarte, o spune Mircea Eliade, nici
o națiune nu pune atâta pasiune în politică la fel
cu națiunea română. Ehei, la români politica este
mijloc de chivernisire nu de a te afla în capul trebii,
în bătăia puștii, la cârma corăbiei printre Scila și
Caribda. Aici noi întotdeauna am căzut la examen.
Stai cîțiva ani în politică și om te-ai făcut, cu toți
urmașii tăi. La ce să-i mai judece dacă nu le ia ce-
au furat? Să-i judece bunul Dumnezeu că asta ne-a
mai rămas!
■
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
23
traducere
^^ROdolfo Hasler
Viziune asupra lui Orion
(Ibiza)
Pe-nălțător făgaș te-avânți precum ascetul
ce năzuiește către-o stea cu vârful limbii spre-a
o-atinge;
din rost spre-a ști cum să te-nlături, ajunge
atâta, să aștepți
magma, tăcând, din sine să țâșnească;
îți mai rămâne numai să te-anini de coada
stelei,
fruntea-mbăiată în lumină s-o urmezi prin
nepătrunsa beznă;
odată căzut pradă puterii ei, nimic nu-ți mai
durează,
nici pilda ochiului ce te călăuzește spre-o
viață-n-adorație-ncremenită,
și nici divina vrajă ce din senin în altul
te preschimbă,
chiar spre cuvânt de vrei să tinzi, chiar către
sete,
tu încetează-a rătăci iară privirea către zenit
înalț-o,
și fără teama de-a sfida, de trupu-ți te
desprinde.
Istvan Korbely	Pasaj (2016), ulei pe pânză, 30 x 25 cm
Viziune punică
Pe ape rătăcind, idol cu chip de lut spre-a întâlni,
ce ne-ncetat din port în port te poartă.
Havana
(în casa Lezamei Lima)
Poetei Regina Maria Rodriguez
Tăcere solemnă-n salonul îngust,
întocmai în locul de unde vocea tunătoare
poruncea în fiecare după-amiază să-i fie adusă
cafeaua turnată într-o ceașcă fină, chinezească
și servită cu dragoste maternă
Remediu neîndoielnic, garantând molcomirea
ritmului întretăiat dintre un hohot și alt hohot
de râs,
recomandarea lui Gongora, lectura zilnică
din autori francezi, oameni ai trandafirului.
Adorându-l pe Casal, blestemându-l pe Virgiliu,
reușesc să premăresc umbrele în fața ferestrei
întunecate — oh, mayașii, Ariosto, neînduplecata
moștenire spaniolă.
Fereastra ferecată-i azi alcov al pustietății.
Rodolfo Hasler
Berna
Tatălui meu
Din înălțimi contemplu bestia etalându-și colții
mi-o amintesc de când eram copil, căci mă
jucam cu chipul ei
din pluș, ce decât ea mult mai puțin ne-
nspăimânta,
el, jucărie-a oricărui copil din Alpi.
Căci grota-i cale de ieșire este din labirintul
medieval,
drum sinuos din piatră de nisip de-a ocrului
culoare
pe care cu scrijelituri l-au garnisit cele mai stranii
dintre ascuțișuri
și l-au împodobit ferestrele de la sălașuri.
Într-unul dintre ele, tatăl meu, care acum îmi
este fiu,
își apăsa cu sârg arcușul de violă
cât eu mai pritoceam străbunul gotic grai.
Proviziile de mere și cartofi din pivnițe,
butoaiele cu must de țară, sediile breslelor
și însemnele lor, barza albastră, devoratorul de
copii,
crap auriu sau gaură de ac
cu toatele sfârșesc pe roata morții, tortura
veșnică a celor din oraș,
alăturea cu-a osului pecete — animalul.
De pe înzăpezite piscuri cobor către al bestiilor
bârlog
și, rezemat de marginea-i străveche, m-aplec
spre-a le vedea în fine fălcile.
Szczecin
Imensa câmpie învăluită-n ceață, cu suprafața
înghețată,
pământ și cer încremenite de luni și luni de zile,
nici fierul sapei nu le-ar mai pătrunde,
răsaduri uriașe răspândite pe malurile canalelor
toate acestea indică existența în apropiere a unei
ferme, o construcție amplă din cărămidă
și lemn, înconjurată cât vezi cu ochii de o
latifundie imensă
numită Sophienhof după un strămoș de-al meu.
Cârduri de gâște albe în căutare de viermișori
scormonesc în fânul amestecat cu gunoi de grajd
caii de tracțiune lovesc cu copitele în pereții
grajdurilor
chemându-și stâpănii spre a-i înhăma
și a duce lemnul la piața centrală din Szczecin;
24
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
blândele văcuțe cu ochi umezi și negri
se prefac a alinta cu limbile lor vineții mâinile
stăpânilor,
tata și mama, în timp ce ei le mulg, așezați pe
scăunelele din lemn cu singur
picior. Câțiva argați adună donițele cu lapte
iar câinii, care știu bine drumul, le duc într-un
cărucior pe care-l remorchează până la
lăptărie. Din pădure se-aud zgomote
tulburătoare
căderea coarnelor de cerb lovindu-se de
trunchiuri,
țipăt de corbi, zarvă de tăietori de lemne. Copiii
se afundă
în codru purtând coșuri și le vor umple cu
ciuperci gălbui
ce-n strachină vor sta alături cărnii — mici,
cafenii minunății
ascunse-n așternut de frunze, ce dau savoare
supei și mențin veșnic vie
amintirea de neuitat a copilăriei.
Coțofana luminii
I
Trecerea ei prin frunziș este o măsură a
succesului,
felul ei de a nu se lăsa prinsă.
poate că nu are răspunsuri convingătoare, poate
că nu are nimic de oferit
atâta numai, o schimbare la față în orice
anotimp, un efect de culoare.
(în spațiul dintre ramuri și văzduh,
o spaimă ca un cap de șarpe).
II
Depănând cuvântul ce mi-a țâșnit în ochi,
o rază de lumină cuibărită în mijlocul odăii.
Este un semn, de încă nu pricepi.
III
Lasă umbra să odihnească pe trup,
umbra și ale ei neobrăzate preziceri.
O parte insistentă care înțeapă ca o săgeată,
o sperietură ce-i întinde-o cursă coțofanei,
o scânteie luminoasă, dar care nu e lumină
Rodolfo Hasler s-a născut în 1958 în Santiago de Cuba și de la vârsta de zece ani trăiește în Barcelona. A urmat
Facultatea de Litere din cadrul Universității de la Lausanne, Elveția. Cărți publicate: Poemas de arena (Barcelona,
1982), Tratado de licantrap^a (Madrid, 1988), Elleife (pentru care a obținut premiul Aula de Poes^a de Barcelona
1992), De la belleza delpuro pensamiento (Bursa „Oscar B. Cintas Foundation” din New York 1993), Poemas de la
rue de Zurich (Malaga, 2000), Paisaje, tiempo azul (Mexico D.F., 2001), Cabeza de ebano (Barcelona, 2007), tra-
dusă în italiană, macedoneană, portugheză, franceză și parțial în germană, precum și Diario de la urraca (Ciudad
de Mexico, 2013, reeditată în Madrid, 2015), Antolog^a poetica (Caracas, 2005) și Antolog^a de Tenerife (Tenerife,
2007).
A fost inclus în numeroase antologii de poezie latino-americană și spaniolă, și invitat la diverse festivaluri interna-
ționale în Europa, Turcia, Tunisia, Canada și America Latină.
A tradus operele complete ale lui Novalis (Edițiile DVD, Barcelona, 2001), povestirile lui Kafka (Editorial Thule,
Barcelona, 2006) și volumul Des sentiers pour labsence (Los instantes silenciosos) al poetei Cecile Oumhani. De
asemenea, a coordonat editarea antologiei poetei boliviene Blanca Wiethuchter, El festin de la flama (Editorial La
Cabra, Ciudad de Mexico, 2012). A făcut parte din echipa redacțională a revistelor Hora de Poes^a și Poes^a080,
ambele din Barcelona.
IV
A mestecat un soare întreg spre a lăsa în urma sa
o rază,
un pas în curte, o grădină ce reînvie în carte,
— e timpul să uiți, ești abisul —
în amintiri, o prețioasă-nsingurare de orfan,
ce să vorbească nu-i e dat,
ci doar atât, să țipe cum îl cheamă.
De-acum s-o-nhați e lesne, cu ea te contopește,
că-nfometat îi este ciocul și în nemulțumire
cufundat.
V
Am coborât ușor spre groapa renunțării
cu timpul împotrivă-mi, neclintindu-și cursul,
o sărbătoare
muzicală, degetul din murul sălbatic despică
orizontul,
de ce nu vorbește?
încă nu, încă nu, șoptesc cărțile de joc,
o lampă cu gaz, o farfurie cu apă, o floare,
ar putea fi de ajuns pentru a evoca liniștea?
nu te pot vedea, dar lasă-mă să-ți pipăi simțul.
am apucat un spin otrăvitor — sânge, sânge!
Formentera
Agață-te de reflex fără a sta pe gânduri, un salt
infinit înalță suprafața valului, limitarea unei
luni și totalitatea calendarului, pătrunde într-
un turcoaz mexican, scufundă-te și privește,
cercetează cu privirea toate direcțiile, dezbracă
osemintele - smochin ce nu-l poți cuprinde. Vezi
ananas și fructe între buzele celor mai îndrăzneți,
clipește, nu pierde pe nimeni din vedere în rafala
de vânt ce mistuie trupurile, continuă să insiști,
scoate-ți pantalonii.
Trăiești fără rădăcini, te îndrepți neclintit către
mare, aventura trăită prin intermediul privirii
permite orice, grăbește înflorirea mușcatelor.
Își linge obrazul umed, își măsoară căldura ce
anunță că se apropie ceva, un alt smochin, o
sepie moartă, un căluț de mare în delir. Nu este
vreun model de urmat, ajunge doar pentru o
clipă, însă profită și bea șampanie transparentă
până când, transfigurându-se, atinge obsesia
pentru cuvântul trubadur.
Continuă să-i călărească șalele, marea șiroiește
peste pietre, iar pielea se recunoaște sub lumina
soarelui, la o asemenea distanță nu poți ști ce
vei găsi, nu uita de cârlig, căci exprimă triumful
dorinței, afară lâncezește oregano, scheletul unui
naufragiat, uleiul din pâine și încă ceva. Totul se
alterează și sporește valoarea entuziasmului.
Traducere de
Violeta Anciu & Mircea Dan Duță
■
Istvan Korbely	Mișcare (2017), u/p, 100 x 30 cm
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
25
diagnoze
Universitatea
post-Bologna
■ Andrei Marga
Nu de mult, fiind într-o universitate din
Europa Centrală am fost invitat să evalu-
ez starea universităților din regiune. Nu
am putut începe altfel decât constatând onest că
universitățile europene s-au uniformizat sub sem-
nul Bologna, încât opticile dintr-una le găsești și
în altele. Nu doar opticiile, ci și organizările și
frământările! De aceea, orice evaluare a universi-
tăților europene actuale implică ceea ce s-a decis
în 1999 în reuniunea miniștrilor educației în cea
mai veche universitate din Europa.
Atunci guvernele multor țări și-au asumat un
program de schimbare a universităților europe-
ne, după ce rectori europeni semnaseră Magna
Charta Universitatum (1988). Ambele documente
au făcut istorie.
Cum se știe, Declarația de la Bologna (1999),
printre ai cărei semnatari mă număr, a angajat
două scopuri: compatibilizarea sistemelor de în-
vățământ superior din Europa și mărirea compe-
titivității lor. S-a discutat atunci îndelung, în reu-
niuni bi- și multilaterale, asupra căilor. Mijloacele
alese pentru atingerea scopurilor amintite au
fost restructurarea studiilor pe formula bache-
lor-master-doctorat, asigurarea calității, traducti-
bilitatea titlurilor, crearea dimensiunii europene
Andras Gyorfi	Casa Trandafirului Răsare (2017), ulei pe pânză, 60 x 60 cm
a învățământului superior. Acea pagină și jumă-
tate, din care constă mult comentata Declarație,
nu conține substantiv nimic mai mult. Ea se află
pe site-uri, dar se invocă de multe persoane fără
a mai fi citită.
Astăzi putem consemna realizări importante
în urma aplicării Declarației de la Bologna. S-a
atins o internaționalizare fără precedent a univer-
sităților, abordările instituției s-au operaționali-
zat, s-a mărit compatibilitatea sistemelor europe-
ne, s-a făcut o informatizare fără precedent și s-au
schimbat mentalități.
De la început au fost îndoieli, dar multe au
fost infirmate. Au fost, însă, și probleme care au
rămas. Le-am inventariat (vezi Andrei Marga,
Implementing Bologna Declaration:The Need for a
Change of Direction, în „Der Donauraum“, Wien,
51-3, 2011) într-o dezbatere din capitala Austriei.
Menționez aici faptul că probarea pe piața muncii
a noii arhitecturi a studiilor, reducându-le durata,
nu s-a încheiat nici astăzi. „Asigurarea calității”
s-a birocratizat. Și-a făcut loc o suprareglemen-
tare ce afectează autonomia universităților și, în
fond, creativitatea.
Pe parcursul aplicării Declarației de la Bologna
s-au putut constata noi probleme. Partea comună
este „prea sus“ - cum un președinte al American
Council on Education (vezi David Ward, The
Bologna Process. An American Perspective, EFES,
Cluj-Napoca, 2008, p. 36) a remarcat. Educația
universitară a fost supusă cantitativismului, în
detrimentul formării de personalități. Publicarea
de articole a devenit scop în sine în cercetarea ști-
ințifică. Profesorul universitar a coborât la nivelul
unui funcționar aservit birocrației. Agențiile de
evaluare au căpătat un rol disproporționat. A pro-
liferat o mentalitate funcționalistă ce împiedică
universitățile să-și joace rolul natural în societate
și favorizează ridicarea la rang de profesori uni-
versitari a unor simpli comentatori sau activiști
fără idei și operă.
Cauza acestor neajunsuri nu este Declarația de
la Bologna. O greșită înțelegere a acesteia, aplica-
rea ei restrictivă și diletantă generează continuu
neajunsuri. Este vorba, în esență, de un context
- cel el unei globalizări rampante, ce a destrămat
răspunderea, al cadrului ideologic al neoliberalis-
mului, ce a subminat specificul universităților, și
al digitalizării, ce le-a rupt de preocuparea pentru
explorarea realităților și dezbatere rațională.
Înțelegerea greșită constă în aceea că reduce-
rea duratei studiilor, amenajările curiculare, noua
arhitectură a studiilor au fost luate drept parte a
unei concepții. Or, Declarația de la Bologna nu a
fost nici în intențiile ei și nici în fapt o nouă con-
cepție asupra educației. Declarația de la Bologna a
fost doar o strategie! De concepție asupra univer-
sității era vorba, într-o măsură, în Magna Charta
Universitatum (1988), pe care Declarația a și lu-
at-o ca premisă.
Nu Declarația de la Bologna a redus durata
studiilor - aceasta a fost decizie ulterioară a celor
care au aplicat Declarația. Dovadă este și faptul că
unele țări nu au redus nici astăzi durata studiilor!
Pe scară mare, de altfel, aplicarea Declarației de
la Bologna, în cadrul restrictiv menționat a avut
repercusiuni ce se observă imediat în schimbarea
conceptuală (care nu se reduce la una linguală).
În loc de formarea de specialiști la nivelul cunoaș-
terii timpului se vorbește doar de human capital.
Urmărirea formării competențelor a luat locul
formării de personalități. Universitățile au fost re-
duse la higher education institutions. Disciplinele
au cunoscut schimbări adânci, care nu sunt doar
de nume: în loc de „economie“ avem doar „știin-
țe economice“, în loc de „pedagogie“, „științe ale
educației“, în loc de „drept“, „științe juridice“, în
loc de „biologie“, științe ale vieții“ etc. Rectorul,
altădată întruchipare a specificul universității ca
instituție diferită de asociația civică și de compa-
nia comercială, a fost coborât la un rol de admi-
nistrator, dacă nu mai rău - de agent de coagulare
populistă a unui grup. Guvernanța a înlocuit gu-
vernarea. Opera de autor, cu abordare proprie a
problemelor existente și capacitate de concepere
de soluții, s-a dizolvat în lista de lucrări pentru
raportare statistică.
Încă o dată: nu Declarația de la Bologna a dus
la aceste transformări, ci înțelegerea ei greșită și
aplicarea ei într-o viziune restrictivă. Oricum,
însă, Declarația, ce împlinește în curând două de-
cenii, se cere privită în contextul ultimelor două
decenii pentru a vedea dacă nu cumva este deja
nevoie de o nouă Declarație. Eu consider că este
nevoie de Declarația postBologna și am propus-o
în dezbateri europene.
Să ne amintim istoria. Declarația de la Bologna
a fost adoptată în contextul din jurul anului 1999,
cu o Uniune Europeană în progres, cu SUA ală-
turi de Uniunea Europeană, cu globalizarea în
21
61
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
afirmare, cu o expansiune a cunoașterii având
în față științele experimentale și tehnologiile.
Oricum am privi lucrurile, nu se poate contesta
că din jurul lui 2010 încoace contextul internați-
onal s-a schimbat profund. SUA sunt concentrate
asupra agendei interne, China a câștigat statura
celei de a doua supraputeri economice, politice
și culturale, globalizarea este supusă unei corec-
turi, Marea Britanie, Germania, Franța au aspi-
rații de rol global propriu, o geometrie variabilă
a supraputerilor - SUA, China, Rusia, Uniunea
Europeană - a devenit fapt, Uniunea Europeană
resimte nevoia unei reorganizări. Științele se do-
vedesc dependente de o componentă reflexivă.
Știm că Einstein a legat în teoria sa materia,miș-
carea, spațiul, timpul; perspectiva care trebuie să
ne dea de gândit acum, din toate motivele, accen-
tuează importanța timpului. La acestea se adau-
gă adâncirea inegalităților din și între societăți, o
criză a democrației, proliferarea nucleară, tero-
rismul, care cer rezolvări noi în raport cu cele de
până acum. Pe acest fundal, o Declarație nouă în
raport cu cea de acum aproape douăzeci de ani, a
devenit necesară.
Ce ar putea conține Declarația postBologna?
Care ar fi opțiunile ei?
În raport cu Declarația de la Bologna (1999),
este vorba de a asuma împreună, nu separat, cele
două scopuri - compatibilitatea și competitivi-
tatea și de a le lega cu scopul mai cuprinzător al
sporirii impactului social al universităților. Este
sigur că universitățile europene s-au schimbat în
ultimii douăzeci de ani, dar nu este sigur că im-
portanța lor în societate a crescut. Ele pregătesc
personal, dar societățile au nevoie de expertiză,
de consultanță și de decizie ce se satisfac tot mai
greu. Cei mai mulți dintre absolvenți rămân mai
curând perplecși și-și ascund neputința invocând
„complexitatea“ situațiilor. Există, desigur, locuri
în care importanța universităților, mai ales în în-
noirea tehnologică, a crescut, dar în cele mai mul-
te a crescut doar declarativ.
Continuarea aplicării Declarației de la Bologna,
așa cum a fost înțeleasă, nu dă rezultatele de care
este nevoie. Indicatorii acestui blocaj sunt mulți.
Ei pot fi ușor găsiți în analizele consacrate uni-
versităților din literatura internațională. Nu le
reluăm, căci nu stăruim aici în statistici. Mai im-
portant este să vedem copacii, dar și ceea ce se
este printre ei.
În multe universități se trăiește din mimarea a
ceea ce se inovează - tehnologic, științific, cultu-
ral - în alte locuri. Inovațiile de anvergură se fac
în locuri tot mai puține. Universitățile sunt mai
curînd întoarse cu fața spre ele însele. Inițiativa și
creația sunt slab susținute. Criteriile de evaluare
sunt aminamente cantitative, ceea ce afectează re-
levanța rezultatelor. Este prea puțină grijă pentru
selectarea de vârfuri creative. Mulți universitari
predau discipline, dar nu au nici un răspuns pen-
tru nevoile practice din jur. Competițiile pentru
funcțiile de conducere sufocă restul activităților
în multe universități. Vocea universităților în so-
cietate s-a stins în numele unei neînțelegeri vi-
novate a academismului. Universitățile sunt mai
multe decât oricând în istorie, dar viitorul este
mai opac ca niciodată. În multe societăți oame-
nii trăiesc sentimentul debusolării sau cel puțin al
scăderii calificării pentru decizii. Crizele amenin-
ță să copleșească viața.
Într-o Declarație postBologna accentul va tre-
bui deplasat de pe durata studiilor pe scopul și
conținutul acestora. Trebuie reafirmat scopul for-
mării de specialiști și de personalități capabile să
Andras Gyorfi
Ultimul vrăjitor (2018), ulei pe pânză, 30 x 30 cm
ia decizii și să răspundă de ele. Flexibilizarea, in-
clusiv a duratei, ia locul uniformizării și se pune
capăt tendinței de imitare printre universități.
Specializările universitare se reorganizează în-
tr-un nou sistem al cunoașterii. S-au creat multe
specializări, dar este discutabil dacă ele sunt pro-
priu-zis universitare și nu ar trebui reorganizate.
În raport cu configurația apărată în 1999, este
vorba de repunerea educației în legătură nu doar
cu formarea de competențe, ci cu tripticul com-
petențe, basics, educația pentru valori. Este vor-
ba de asumarea unei noi diviziuni a științelor nu
numai dincoace de Hegel și dincoace de Carnap,
dar și dincoace de căderea actuală în rapsodic,
uneori în anarhismul epistemologic. Este vorba
de a reveni la asumarea misiunii universității ca
formatoare de specialiști la cel mai înalt nivel al
cunoașterii și a funcțiilor diverse ale universită-
ții, inclusiv centru de răspândire a cunoașterii, de
formare de specialiști, centru de cercetare, instan-
ță de critică argumentativă, promotor al drepturi-
lor și justiției.
Universitatea PostBologna are a-și pune în față,
în contextul internațional al reafirmării identită-
ților sporirea impactului social. Universalitatea,
de care universitățile rămân legate, începe cu re-
alizări concrete pentru comunității determinate.
Impactul social se judecă mai întâi în raport cu
cadrul național. O universitate are de examinat
cum - în contextul economiei de piață, statului de
drept, democrației, internaționalizării, creșterii
importanței reflexivității - poate sprijini înainta-
rea spre o societate asanată.
Universitatea începe cu nivelul ocupării pos-
turilor de profesori universitari. În locul diluării
exigențelor, se revine la profesori cu operă de
anvergură selectați dintre vârfuri validate, prin
competiții cât mai deschise și tranșate de comisii
efectiv neutre. Profesorii se bucură de autonomie
conferită de valoarea profesională. La distanță de
populismul inevitabil al alegerii generale, uni-
versitatea are nevoie de o selecție meritocratică
a liderilor academici, care să dea rectori, decani,
directori de departamente cu operă certă, viziune
făcută publică și capacitate de inovare. Ea trebu-
ie eliberată de relativismul etic actual punând în
față integritatea ca valoare etică conducătoare și
un nou angajament național și internațional.
În tradiția dezbaterilor asupra universităților
se operează cu termenul de universitate verita-
bilă - ubi universitas în latină, sau cum s-a tra-
dus în engleză true universities, în franceză vraies
universites, în italiană vere universita, în spaniolă
autenticas universitades, în germană vollstandige
Universitat. Chiar dacă nu a fost explicit prinsă în
Declarație, tema „universității veritabile“ nu a fost
anihilată de programul adoptat la Bologna. Astfel
de universitate nu se suprapune cu universitatea
preBologna (vezi Andrei Marga, Universitatea ve-
ritabilă, Editura Academiei Române, București,
2015), care resimțea de mult nevoia unei refor-
mări - întrucât a coborât idealul universitar cla-
sic și nu a evitat să cultive autoevaluări impresio-
niste, profesori autarhici, formare puțin capabilă
de operaționalizări, relativă izolare. Dar ea nu se
suprapune nici cu ceea ce astăzi se socotește a fi
universitatea Bologna. Acum este vorba de a în-
văța din ceea ce nu s-a reușit cu Declarația de la
Bologna în a afirma un ideal mereu viabil al studi-
ilor superioare și de a înainta dincoace - adică în
era postBologna.
(Din volumul Andrei Marga, Educația responsabilă, în
curs de publicare)
■
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
27
social
Gândirea comunicațională
și câmpul științific al
comunicării
■ Adrian Lesenciuc
Aparent straniu, dar pentru ca un câmp știin-
țific să își revendice teritoriul spre a fi recu-
noscut, a-i fi acceptată autonomia, e nevoie
uneori de influența sau susținerea „instanțelor po-
litico-științifice”. Dar, se întreabă Bernard Miege în
Gândirea comunicațională1, „este absolut indispen-
sabil ca un câmp științific să beneficieze de o largă
recunoaștere sau de o largă susținere a instanțelor
politico-științifice pentru a-și dobândi justificarea
cercetării evoluțiilor și a-și preciza gestația?” Dacă
acel câmp e cel al științelor comunicării, atunci răs-
punsul e pozitiv.
Despre aspecte care privesc fundamentarea te-
oretică a câmpului comunicării se vorbește încă
din antichitate. Rudimentele gândirii lui Platon
sunt preluate și dezvoltate în Retorica lui Aristotel,
primul care definește elementele procesului comu-
nicațional. Mulți cercetători actuali consideră că
științele comunicării s-au dezvoltat în prelungirea
firească a Retoricii lui Aristotel. O altă lucrare a sta-
giritului, Despre interpretare, este considerată a fi
cea din care izvorăsc cel puțin trei discipline, după
cum observa Constantin Noica: gramatica, logica și
semantica2. Or, dintre acestea, semantica, disciplina
care studiază înțelesul lingvistic al cuvintelor, stă cu
siguranță la baza științelor actuale ale comunicării.
Totuși, gândirea comunicațională nu se încheagă
într-un câmp de științe decât destul de târziu, în a
doua jumătate a secolului XX. Mai mult, începutul
respectivului secol pregătește cumva terenul con-
stituirii științelor comunicării într-un câmp de cu-
noaștere de sine stătător. Mai întâi cibernetica, ulte-
rior matematicile și științele inginerești, au început
să propună modele sau scheme interpretative, unele
dintre ele devenind canonice în studierea procesu-
lui comunicațional. Lingvistica, în special cea struc-
turalistă, ivită încă din zorii veacului, a proiectat
modele incipiente de interacțiune semn-interpret și
de mediere a interacțiunii dintre actorii comunică-
rii. Nu departe de această zonă, psihologia (în spe-
cial psihologia socială) a adus în prim-plan modele
comunicaționale explicite, iar sociologia aproape a
pus semnul de egalitate între relație și comunicare.
Mărturie stau până în ziua de azi lucrările Școlii de
la Chicago privitoare la interacționismul simbo-
lic (referindu-ne, în special, la prima ei generație:
Charles H. Cooley, George H. Mead, William I.
Thomas, dar și a doua generație: Herbert Blumer
sau Erving Goffman). Chiar și gândirea metafizică,
cea despărțită de rigiditatea pozitivismului logic, a
început să promoveze modele interpretative ale re-
laționării în acord cu rețeaua de conexiuni comu-
nicaționale mediatice. Cumva, câmpul comunicării
părea să ia naștere, în pancronie, din zone diferite
ale cunoașterii științifice și filosofice, fără o asumare
reală a convergenței. Cea care a dus la nașterea aces-
tor discipline reunite astăzi sub numele de „știin-
țele comunicării” a fost gândirea comunicațională,
alimentată direct de „instanțele politico-științifice”.
Gândirea comunicațională, „un instrument de
lucru nedefinint în cadrul stabil, rigid, al filosofiilor
moderniste”3, a constituit liantul între câmpurile
disciplinare, a reușit integrarea și articularea teorii-
lor provenind din arii diferite în ciuda caracterului
ei paradoxal, ambiguu, în ciuda angajării ei debo-
liste. Chiar dacă s-au încercat clarificări și așezări
în câmpul științific nou creat, gândirea comuni-
cațională a rămas un instrument nedefinit, după
cum avea să noteze chiar cel care își asumă pater-
nitatea termenului, teoreticianul media Bernard
Miege: „Statutul acestei gândiri comunicaționale
este profund nedefinit. Ea este organizatoarea prac-
ticilor științifice, reflexive sau profesionale, dar în
același timp, răspuns la cerințele emanând de la
stat și de la marile organizații, precum și inspira-
toarea schimbărilor chiar în aceste organizații; în
sfârșit, ea provoacă sau doar însoțește schimbările
și practicile culturale sau modalitățile de difuzare
sau dobândire a cunoștințelor”4. Ea a devenit ma-
nifestă în momentul în care comunitatea științifică
a realizat că nu numai în cazul propagandei efectele
contează (propaganda e un caz particular, benefi-
ciind nu doar de focalizare științifică importantă -
instanțe „științifice” -, ci și de ministere - instanțe
„politice” -, inclusiv în România din perioada ce-
lui de-al Doilea Război Mondial). Nu atât trans-
miterea mesajului la receptor, încărcat de conținut
informațional nou, sau emergența fluxurilor co-
municaționale au devenit importante, cât mai ales
efectele asupra receptorului. Importantă, de pildă,
a fost și schimbarea orientării studiilor politolo-
gului american Harold D. Lasswell, autor al unei
teorii asupra propagandei, care a devenit la sfârși-
tul deceniului cinci autorul unui cunoscut model
procesual al comunicării, intitulat modelul 5W5.
Așadar, pe fondul apariției în 1940 a celebrei lucrări
a lui Paul F. Lazarsfeld, B. Berelson și H. Gaudet,
Mecanismul votului6, apoi al studiilor lui Lasswell,
considerat de mulți cercetători părintele științelor
comunicării, s-au adăugat numeroase alte lucrări
având aceeași focalizare: studiul efectelor prin in-
termediul comunicării, în special al comunicării de
masă, care reiau și aprofundează efectele sociale ale
comunicării mediatice și rolul grupurilor mici în
diseminarea mesajului. Prin punerea în discuție a
fluxului comunicării în doi pași (two stepts flow of
communication) s-a atins o treaptă importantă în
înțelegerea gândirii comunicaționale ca generatoare
de câmp științific nou, distinct, revendicat, asumat,
autonom. Totuși, comunicarea nu se unifică sub
cupola abordării empirico-funcționaliste a lui Paul
Lazarsfeld, Carl Hovland sau Harold Laswell, ci sub
cea a sintezei realizate de Wilbur Schramm, fără să
îmbunătățească vizibil nicio orientare comunicați-
onală, nicio perspectivă asupra teoriilor emergente
din științele exacte, psiho-comportamentale, sociale
sau lingvistice. Într-o lucrare târzie, The Beginnings
of Communication Study in America. A Personal
Memoir7, studiul lui Schramm, „The Forefathers of
Communication Study in America”, este completat
de cel lui Steven H. Chaffee și Everett M. Rogers,
care îl poziționează pe universitarul american în
ipostaza de „fondator al câmpului științelor comu-
nicării”. Dar abia aici câmpul comunicării și gândi-
rea comunicațională încep să se separe.
Rațiunile „instanțelor politico-științifice” au
transformat câmpul comunicării și i-au imprimat
mișcare, gravitare în jurul unor nuclee dure. Forțele
centrifuge au aruncat aspectele privitoare la comu-
nicarea interpersonală, la fenomenul social inte-
grat, interpretat contextual, la interacționismul pa-
loaltist în marginal. Efectele comunicării au adus în
centrul imediat de interes comunicarea politică, cea
publicitară, mijloacele de comunicare în masă, fie
clasice, fie new media. Promițând o teorie unificată,
gândirea comunicațională a deturnat cunoașterea
de la obiectul câmpului omonim de științe, chiar
dacă, în fapt, ea a închegat câmpul de științe. Prin
„transversalitatea” ei a articulat câmpul științelor
comunicării și a permis integrarea problematicilor
provenind din curente teoretice distincte, după cum
punctează Miege8. Dar tot gândirea comunicaționa-
lă, apărută în strânsă legătură cu mișcările sociale
ale modernității târzii, a traversat modernitatea și a
menținut, în centrul de gravitare al câmpului de ști-
ințe nou-înființat efectele comunicaționale. Utile în
proiecția echilibrului fragil al puterilor soft: politică,
economică și simbolică, insinuate tot mai adânc,
până în miezul puterii hard, coercitive, efectele
comunicaționale continuă să suscite interes. Miza
„politico-științifică” a gândirii comunicaționale a
învins neutralitatea epistemică, sau cel puțin a mar-
ginalizat-o, chiar dacă propria-i creație, câmpul ști-
ințelor comunicaționale, încă există. Ambiguitățile
științelor comunicării cresc odată cu îndepărtarea
de centrul de gravitație, iar șansele de unificare a
teoriilor comunicaționale provenite din domenii
diferite scad proporțional cu depărtarea de nucleul
efectelor. Gândirea comunicațională se relevă, la câ-
teva decenii după închegarea câmpului omonim de
științe, ca rezultat al unei proiecții instituționale (al
unor instituții mai degrabă „politice” decât „științi-
fice”), într-un câmp de studiu care nu se poate acor-
da la normele unei funcționalități extra-științifice.
Note
1	Bernard Miege. [1995] (1998). Gândirea comunica-
țională. Traducere de Maria Ivănescu. București: Editura
Cartea Românească, col. Syracuza. p.12.
2	Constantin Noica, comentariu/ notă la lucrarea
Aristotel. (1998). Despre interpretare. Cuvânt înain-
te, note și comentariu de Constantin Noica. București:
Humanitas. p.41.
3	Adrian Lesenciuc. (2017). Teorii ale comunicării.
Brașov: Editura Academiei Forțelor Aeriene. p.13.
4	Bernard Miege, op.cit., pp.14-15.
5 În lucrarea din 1948, Lasswell propune modelul 5W,
provenind din formula originală, în limba engleză, a în-
trebărilor directoare în analiza și structurarea procesului
comunicaționale: „Who? Says what? In which channel?
To whom? With what effect?”, v. Harold D. Lasswell.
(1948). The Structure and Functions of Communication
in Society. În L. Bryson (ed.), The Communication of
Ideas. New York: Harper an Row. pp.37-51.
6 Lazarsfeld, P.F., Berelson, B. & Gaudet, H. (2004).
Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii într-o cam-
panie prezidențială. Traducere de Simona Drăgan.
București: comunicare.ro
7	Wilbur Schramm. (1997). The Beginnings of
Communication Study in America. A Personal Memoir.
Coordonatori: Steven H. Chaffee și Everett M. Rogers.
Thousand Oaks: SAGE Publications.
8	Op.cit., p.16.
■
21
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
religie
David Bentley Hart și
neoateismul contemporan (III)
■ Nicolae Turcan
Critica lui Daniel Dennett. David Bentley
Hart formulează o a doua critică la adresa
profesorului de filosofie Daniel Dennett.
Cartea acestuia, Dezvrăjire, are ca teză principală
ideea că religia este o realitate naturală, nu suprana-
turală, realitate ce poate fi investigată prin metode
empirice, adică științifice. Dependentă „aproape
până la absurd de găunosul concept al lui Richard
Dawkins de «meme»”, argumentează Hart, cartea
se bazează mai mult pe intuiții și presupuneri, de-
cât pe fapte, plină de „clasificări complet arbitrare”
și de raționamente „care se învârt în cerc”. În final,
știința religiei preconizată de profesorul american
nu e decât o serie de „deducții confuze extrase din
comportamente care ar putea fi interpretate într-o
infinitate de moduri” și ilustrează „un materialism
filosofic imposibil de verificat”.1
Concluzia este neiertătoare: avem de-a face cu
o carte „penibilă” și „complet irelevantă”, un „pro-
iect ieftin”, în definitiv, care încearcă să arunce o
punte între amibă și Patimile după Matei și nu
depășește, de fapt, ceea ce credințele evoluate sus-
țin deja: că religia este un fenomen natural. (Este
interesant că aceeași idee o întâlnim exprimată la
un teolog ortodox, Christos Yannaras, în Contra
religiei, care pune față în față, pe de o parte, reali-
tatea naturală a religiilor, provenite din instinctul
de conservare, și, pe de altă parte, vestea cea bună
a Mântuitorului Hristos văzută ca un nou mod de
viață în istorie, un mod de viață dumnezeiesc, care
nu stă pe același plan cu celelalte religii, de unde și
concluzia că creștinismul ortodox nu e o religie).2
Ca fenomen natural - susține Hart -, religia
poate deveni un mod de manifestare a divinului,
poate să fie orientată, asemenea întregii creații,
Istvan Korbely
Amurg (2010), ulei pe pânză, 40 x 50 cm
spre Dumnezeu. Mai mult decât atât, nu există
religie în sens abstract, ci mai multe credințe și
practici destul de diferite între ele. „Creștinii, spre
exemplu, strict vorbind, nu cred în religie; mai
degrabă ei cred că Iisus din Nazaret, răstignit sub
Ponțiu Pilat, a înviat din morți și este, prin pute-
rea Duhului Sfânt, și acum prezent în Biserica Sa
ca Domn.”3 Creștinismul recunoaște caracterul
natural al religiei și acceptă că ea poate cuprinde
manifestări ce țin de violență, superstiție, imora-
litate și fals, însă aceste devieri nu dovedesc decât
că nevoia de Dumnezeu este vizibilă în toate cul-
turile. De aceea, „revelația” lui Dennett că religia
este un fenomen natural nu scapă de ironia finală
a teologului american:
„Cât despre uimitoarea descoperire pe care o face
Dennett, că «năzuința naturală după Dumnezeu»
este de fapt o năzuință după Dumnezeu, care este
naturală, aceasta echivalează nu cu o revoluție a
gândirii, ci doar a sintaxei”.4
Critica lui Sam Harris. O altă critică, mai puțin
extinsă pentru că, în opinia lui Hart, lucrarea nu
merită prea multă atenție, este formulată la adresa
cărții lui Sam Harris, Sfârșitul credinței.5 Lipsită de
profunzime filosofică și istorică, această carte este
„puțin mai mult decât o înlănțuire de aserțiuni
supărătoare și iritante, câteva dintre acestea fiind
adevărate”. Atunci când tratează despre credința
creștină, Harris dovedește „o ignoranță abisală la
aproape orice subiect pe care îl abordează - vizi-
unea creștină asupra sufletului, doctrinele morale,
tradițiile mistice, înțelegerea Scripturii și așa mai
departe”.6 Părând a lupta mai mult cu fundamen-
taliștii secolului XX, autorul nu îi înțelege nici pe
aceștia cum se cuvine, acuzând „absurd și abuziv”,
că a doua venire a lui Hristos va însemna și o defi-
nitivă distrugere a evreilor. Harris se declară adept
al unui misticism contemplativ nondualist, desco-
perit în budism și considerat științific și rațional,
motiv pentru David Bentley Hart să-i evidențieze
ignoranța și preferința pentru platitudini religioa-
se:
„Autorul pune la dispoziție un fragment
atribuit (oarecum miticului) înțelept tantric
Padmasambhava și apoi, dintr-o suflare, își in-
formează cititorii că nimic nici pe departe atât de
profund nu poate fi găsit în textele religioase ale
Occidentului - deși, în realitate, fragmentul este
doar o serie de platitudini mistice, de genul celor
ce pot fi găsite în repertoriul contemplativ al tu-
turor religiilor, descriind tipul de «extaz oceanic»
pe care tradiția mistică creștină are tendința să îl
considere drept unul dintre stadiile premature ale
vieții contemplative”.7
Hart aduce apoi în scenă erorile lui Harris, cri-
tic al creștinismului, dar susținător al budismului
cu o fervoare de credincios. În primul rând, Harris
greșește când susține că violențele și episoadele de
injustiție din istoria creștină decurg cu necesitate
din creștinismul însuși; în al doilea rând, greșește
din nou când susține că victoriile morale excepțio-
nale ale creștinilor, manifestate în lucrarea socială
(spitale, orfelinate, școli, grija față de săraci etc.)
sunt doar manifestări ale bunătății naturii umane,
fără legătură cu convingerile credincioșilor; în al
treilea rând, Harris se înșală când, vorbind despre
budism, trece cu vederea războaiele religioase din
Tibet, ignoranța socială și despotismul teocratic;
în al patrulea rând - și Hart devine aici din nou
extrem de ironic -, pretențiile filosofice și compe-
tențele logice ale lui Harris sunt mediocre, fiindcă,
„într-un capitol dezastruos, care ne face să ne
gândim la vreo lucrare de seminar de o ambiție
nesăbuită, el încearcă să descrie «o știință a binelui
și a răului» care ar descoperi fundamentele rațio-
nale ale sacrificiului de sine moral, separat de cre-
dința religioasă: un argument alcătuit aproape în
întregime din lacune logice”.8
În concluzie, noii atei sunt fie dezamăgitori din
perspectiva înțelegerii creștinismului, a culturii
pe care o dețin ori a anvergurii filosofice, fie vând
drept originale idei deja discutate de tradiția creș-
tină, idei care nu constituie, în sine, un cap de acu-
zare suficient de relevant.
Note
1	David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire. Revoluția
creștină și adversarii ei, ediție îngrijită de Dragoș
Mîrșanu, trad. Eva Damian, col. Historia Christiana,
Doxologia, Iași, 2017, p. 27.
2	Christos Yannaras, Contra religiei, trad. Tudor
Dinu, Anastasia, București, 2011.
3	David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 28.
Iată și o idee asemănătoare din Yannaras: „Biserica și
religia sunt două realități incompatibile și ireconcilia-
bile, precum viața și moartea, libertatea și necesitatea,
dragostea și interesul. Nu există loc pentru un compro-
mis, o realitate o anulează pe cealaltă. [...] Religia este
interes instinctual individual, Biserica este strădanie a
eliberării de interesul individual.” Christos Yannaras,
Contra religiei, pp. 282-283.
4	David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 29.
5	Sam Harris, Sfârșitul credinței: religie, teroare și vi-
itorul rațiunii, col. Cogito, Herald, București, 2016.
6	David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 29.
7	David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 29.
8	David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 30.
■
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
însemnări din
Mancha
Numele poetului uitat
■ Mircea Moț
Socotit pe bună dreptate „unul dintre ma-
rii poeți ai liricii contemporane (Marin
Mincu), Ion Gheorghe a intrat într-un ne-
meritat con de umbră. Învăluit, după a mea ști-
ință, de o nedreaptă tăcere, autorul Megaliticelor
s-a retras la țară, undeva lângă Buzău. Editura
Academiei i-a publicat totuși, nu de mult, po-
eziile în cunoscuta serie O sută și una de poezii.
Altfel, criticii literari au rămas indiferenți la scri-
sul său, chiar și generosul și mult râvnitul Premiu
Național Mihai Eminescu îl ocolește.
Un adevăr esențial despre poezia autorului
Zoosofiei l-a spus Nicolae Manolescu, reținând
ideea că mai toată poezia lui Ion Gheorghe „stă pe
intertextualitate”, având, uneori, „aspect de com-
poziție naivă, sauprarealistă și chiar de kitsch”.
Un adevărat „bricolaj liric” îi reține de asemenea
atenția criticului.
Poezia lui Ion Gheorghe nu poate fi despărțită,
în cea mai mare parte a ei, de un spectacol al ros-
tirii, abil regizat și atent studiat, supralicitând de
cele mai multe ori naivitatea și infantilismul, din-
colo de care se simt pulsând însă gravitatea și ati-
tudinile existențiale ale unui autor nelipsit de re-
flexivitate. Gheorghe Grigurcu este îndreptățit să
scrie despre „bufonerie lexicală” ori de un „gros
spectacol de guignol autohton”, dar adevărul este
că „poetul se ia în serios, e sentențios, ritualic și
esoteric”(Nicolae Manolescu).
Un articol de referință asupra poeziei lui
Ion Gheorghe îi aparține lui I. Negoițescu(Ion
Gheorghe și originile, în volumul Analize și sinteze,
din 1976), în care criticul îl consideră pe autorul
Megaliticelor un poet „împlântat” în starea miti-
că și, ceea ce mi se pare definitoriu pentru creația
lui Ion Gheorghe, „un generator de mitologie”.
Departe de a transcrie semne mitice, contează la
poet predispoziția pentru mit și, mai ales, acea
detașare (dusă, în Zoosophia, după cum observa
criticul, până la o parodie care „se anulează pe
sine prin însăși gravitatea lirismului”), detașare
ce asigură în ultimă instanță însăși „funcționarea”
expresiei, a discursului solemn, care preia și care
asimilează livrescul ori feericul, înlăturând în fe-
lul acesta orice suspiciune de plagiat, de care poe-
tul a fost și acuzat de altfel.
Viziunea poetului asupra realului este de cele
mai multe ori deformată în spiritul mitului și con-
taminată vizibil de acesta: „Când întârzie zăpezile
cu lupii-n umbră, / maica dă cu pușca după ele /
și se sperie zăpezile și fug / și din ploaia focului
acela / se ridică muguri de floare. // Iar când bate
soarele în stâncile-amorțite / ies feciori parcă din
piatră și din lut: / ca o mare oaste-mpărătească /
înfășoară munții până sus / lujer auriu, necruță-
tor”. Rostirea lui Ion Gheorghe lasă o puternică
impresie de ritual și de oficiere, iar „scrisorile”
sale nu pot fi altfel decât niște „scrisori esenția-
le”, câtă vreme ele transcriu experiențe exemplare:
„Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic! / m-am uitat
prin vizoarele universului și-am murit. // Cum
dormeam eu, Doamne, ca piatra albă, de râu; /
apa trecea și eu rămâneam mai departe. / Cum
dorm acum, ca un catarg de corabie; / apa rămâ-
ne și eu trec mai departe”. Sau: „Cum dormeai tu
pe brațul meu, pe-un trunchi de măr tânăr, / vi-
clean ți-așezam capul pe-un butuc de pedeapsă; /
noaptea venea și te decapitam pân’la ziuă; / dimi-
neața te limpezeai ca izvoarele după ce trec peste
roțile morilor / acum umbra ți se-așază cuminte
pe locul știut / doarme pe brațele mele, pe când tu
umbli vie pe-acolo”.
Baladei înseși ca specie îi este sortit să-și tran-
sceandă condiția, amintindu-și nobile condiții,
mitice, precum în Balada țăranului tânăr: „El a
cântat la sărbătoarea despărțirii / când tânăra îm-
părăteasă, căprioară de argint, / văzută-n codru,
urmărită și ajunsă, / fusese dată împăratului cel
tânăr, / și-acum se despletea ca salcia, de plâns”.
Sau: „Ca o pânză de argint e numele lui scump/și
odată-l vor așterne peste drumuri, / peste piscuri,
peste poduri,, îndelung: / ca pe-un covor curat și
luminos / vor intra pe niște porți de sărbătoare”.
Cu o asemenea predispoziție, poetul poate pre-
vesti oricând amenințarea stihială a vegetalului:
„Vine iarba, se-nspăimântă orașele, / neînsemnat
le încearcă din adânc, / simt forfotind, mișunând,
năvălind / grăunțele, sâmburii, spicele uzurpate,
/ pășunile pe care s-au întemeiat”. Mitul nu con-
tează aici ca transcriere, ca pretext cu alte cuvin-
te, câtă vreme el se impune efectiv ca o creație a
limbajului poetic, implicat exclusiv într-un supe-
rior și modern „joc poetic”, printr-o „alchimie” pe
care poetul nu este deloc dispus s-o deconspire:„
La izvoarele Styxului spală mama și plânge; / pe
două pietre, albia de scăldat grâne, / mocirla de
pleavă și mălură încearcă să țină lotca, / rațele se
se mușcă una pe alta culegând ce mai e de mân-
care:ce nu s-a mai putut lupta cu apa”. În specta-
colul delicat al intertextualității sunt implicate la
modul firesc elemente de mit și citate cunoscute,
redimensionând în felul acesta realul: „Vor fi copi-
ii harnici, aducându-și aminte de părinți: o țăran-
că tânără și nepricepută a fost mama, / plângând
a-nvățat să spele primul copil; / ce-a fost mai greu
a deprins cu mine- / cel puțin atâta lucru dato-
răm unul altuia... / ei stau pe maluri la izvoarele
Styxului, / mai departe lotca sparge apa pe drum-
/ și-acolo șezum și plânsem”. Metoda funcționea-
ză impecabil și-ntr-o poezie cu „caracter social”,
intitulată (iertat să fiu!) Poetul și partidul, în care,
orgolioasă în autarhia ei, expresia dă replică ideii
politice: „Aș fi vrut mult să știu acest lucru; / poe-
tul trebuie s-așeze ceva pe lume /dar ce adevăr se
poate întemeia de unul singur? // dar eu îi spun
că Hamlet nu ridică orice hârcă din țărână, / pe
capul lui nu se vor mai pune întrebări niciodată”.
Împlântat în mit, după fericita și corecta afir-
mație a lui Ion Negoițescu, amintindu-și de fie-
care dată originile țărănești ca pe un document
de vechime și de noblețe, poetul are o gândire
cristalizată în sensul tiparului vechi, esențial,
care-i îngăduie să transcrie orice constatare sub
semnul miticului:„Manimazos pășește smerit și
simte vântul / încâlcindu-se-n oasele mâinilor, /
aude vuietul ce-l face vântul / suflându-i în orbite;
/ gâlgâitul vântului cel cald / prin trestiile oaselor
celor lungi; / fluieratul vântului blând / prin na-
iurile oaselor cele / scurte”. Sau: „Era o sferă-lu-
crul cel mai frumos / dintre toate lucrurile; / era o
sferă verde blând, verde / liniștit, verde-făt, verde
legat încă / de culorile părinți, / verde aducând a
galbenul tată / era sferă verde -gângurind, verde
/ ducând copilăros piciorul la gură; /era verde de
Istvan Korbely
Blue Trust (2017), u/p, 40 x 30 cm
curând verde-cu/copitele crude, / verde orbecă-
ind după sânul mamei/lui-culoare albastră”.
Jocul de limbaj trimite spre o viziune subliniat
infantilă, ce ține de o vârstă a omului, deformând
realul în spiritul mitului: „O, când va veni a doua
oară / va fi dezgheț de primăvară / și peste cru-
cea Sa / apele și pământul se vor revărsa; / prin
gârla împreună / Soarele se va duce la Lună; /
floarea-l va întâlni pe floroi- doi câte doi, doi câte
doi: // nașterea din nou, după judecata de-apoi.
// Pân-atunci e numai o fereastră / jumătate ro-
șie, jumătate-albastră / la mijlocul căreia doarme
cel crucificat / curgându-i sângele din ficat. // Și-
ntr-a căruia față palidă / se uită nea Nae când vine
beat ca o baligă”. Zoosofia fixează în tipar naiv și
infantil semne ce trimit spre alte vârste. Se poa-
te cita aproape din fiecare poezie: „Domnișoara
Lidia Jiga / a-nsurat leul cu tigra; / Ursul brun /
s-a-ndrăgostit nebun / de pantera / care-a jucat
goală cu sfera; / l-a-ndrăgit pe calul de calimera
/ amestecând sorții fiarelor /în pălăria ziarelor”.
Poetul amestecă serios totul, știind că jocul și lim-
bajul sunt ceea ce contează până la urmă: „În joia
Marițelor / îmbracă hainele domnițelor / scurtei-
că și manșon / de urson-/ fel de fel de blănuri, /
panteron / girafon / struțon...”
Când abordează secvențe istorice, Ion
Gheorghe bate de asemenea la porțile, mereu des-
chise pentru el, ale mitului. Restul este transcriere
dezinvoltă: „Ion Vodă pricepe și-așteaptă / să i se
cheme mâna dreaptă; / când stelele torn și răstorn
/ cenușa lui august și focul, / încalecă pe calul cel
cu corn / căutându-și norocul. / Calul Inorog /
bate-n poarta lumii cu piciorul pintenog”.
Ion Pop, unul dintre cei mai buni critici de
poezie de la noi, vorbea despre un filon poetic
ambițios, „axat în liniile lui fundamentale pe ex-
plorarea filonului de sensibilitate tradițional” dar
și despre „revalorificarea unor nivele mai puțin
ignorate sau mai puțin frecventate ale străvechi-
lor tradiții naționale”, neuitând o „proiecție mitică
a cotidianului” care devine o constantă a creației
poetului Nopților cu lună pe oceanul Atlantic.
Îmi permit să selectez, în final, două versuri:
„Am dormit prima noapte pe mare / această ne-
așezare de veci a materiei”. Și să (-mi) pun o între-
bare: cărui poet nu i-ar face oare cinste metafora
din al doilea vers?
■
30
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
teatru
Acting 5
■ Alexandru Jurcan
Festivalul de teatru Acting de la Baia Mare a
ajuns deja la a cincea ediție, mereu sub aus-
piciile Rotary. Doamna Angela Dobrai de la
Rotary Club Baia Mare, coordonatoare de proiect,
e secondată pe plan artistic de profesorul Nicolae
Weisz, traducător exigent, dar și regizor al unei tru-
pe de teatru. Spectacolele s-au desfășurat la Teatrul
de Păpuși și la Teatrul Municipal. Din nou a fost pre-
zentă echipa de la Facultatea de Teatru și Televiziune
din Cluj: Gelu Badea, Raluca Sas-Marinescu,
Miriam Cuibus, Alex Teodorescu, care s-au implicat
în jurizare, dar și la work-shopuri (alți animatori au
fost Daniela Moisuc, Andrea Mărculescu, Iulia Ursa,
Eduard Bîndiu, Alexandra Vanci, Dragoș Călin).
Trupa Dramatis Personae din Baia Mare, coordo-
nată de Nicolae Weisz, a cucerit publicul cu texte de
Pascal Martin (Condoleanțe fericite). O modalitate
diferită de a vorbi despre ceremoniile funerare, cu
acel comic distilat inteligent de un regizor care nu
face rabat calității (spectacol în franceză, cu subti-
trare adecvată). Trupa Par Ris (coordonator Andrei
Dinu) a preferat o creație colectivă - April - despre o
fată în confruntare cu o lume ostilă, cu final echivoc,
cu schimb de priviri atent orchestrate, cu structură
de SMS-uri.
Premiul pentru întreaga distribuție a revenit tru-
pei Teatrix (regia Gabriela Pavel). Textul lui Thomas
Gunzig (Borgia, comedie contemporană) gravitea-
ză în jurul familiei, cu secretele ei mari și mici. O
poveste de căutare a familiei ideale, într-o regie im-
pecabilă, cu treceri ingenios realizate.
Trupa Amigong din Huedin a jucat Casa de pe gra-
niță de Mrozek (regia Doru Ioan Rus). Spectacolul a
respectat fantasticul și absurdul textului, insistând
asupra presiunii istoriei asupra individului. Umorul
suculent are un substrat tragic, într-o aglomerare
gradată, ce accentuează ideile, fără sincope de ritm.
De la Huedin a mai venit și trupa Pare-brise, condu-
să de elevul Mihai Gligan (care s-a ales în final cu o
diplomă importantă, oferită de Facultatea de Teatru
din Cluj). Tot Mihai a scris și textul piesei (Despre
praf și alte specii de pești), realizând un spectacol vi-
zual, tensionat.
Trupa Artwist din Baia Mare (coordonatori
Alexandra Vanci și Eduard Bîndiu) a ales nouă per-
sonaje din Commedia dell'arte pentru Slugă la doi
stăpâni de Carlo Goldoni. Situații neașteptate, mo-
mente comice impecabile, personaje bine conturate
(Șerban Ghilvaci a primit diploma pentru cel mai
bun actor). Cătălin Eduard Sfîrloagă de la Panciu a
regizat O întâmplare ciudată cu un câine la miezul
nopții de Mark Haddon (trupa Protha). Personajul
principal e un băiat cu sindromul Asperger. Piesa
vorbește despre încredere și dragoste, dar regizo-
rul n-a operat tăieturi în text și spectacolul s-a pre-
lungit inutil, sucombând în repetitiv, în ciuda unor
interpreți remarcabili (Andrei Gheoca în rolul lui
Christopher).
Cabaretul cuvintelor de Matei Vișniec a fost
jucat de trupa Genesis din Cluj (regia Andrea
Mărculescu). Planuri vizuale, expresivitate dozată
și o interpretă de excepție (Codruța Bonta). Dragoș
Călin a regizat o creație colectivă (One Day), unde
se confruntă vechea și noua generație, subliniind
conflictul dintre elevi și profesori, într-un sistem de
învățământ ce trebuie rearanjat după alte principii.
De la Sighet a venit trupa Proscenium, coordonată
de Marian Gelu. Piesa În fiecare noapte de Patrick
Mermaz se axează pe agresiune, hărțuire (bullying),
dispreț, marginalizare. O regie corectă, ce evită ex-
cesivul, validând apetența de joc a actorilor. Iulia
Ursa de la Cluj a adaptat Visul unei nopți de vară de
Shakespeare într-o manieră ludică, doar că interpre-
ții n-au fost la nivelul propunerii regizorale.
Spectacolul invitat în festival a fost tot o creație
colectivă (Povești din bucătărie), interpretată de ac-
torii Teatrului Municipal Baia Mare. Deși regia a fost
semnată de Cristian Ban, pornind de la metoda de-
vised theatre, spectacolul nu convinge, devine anost
spre final, mizând pe coacerea (acolo pe scenă) a pră-
jiturilor. Senzația de improvizație duce la disfuncți-
onalități și stereotipii. Joacă Inna Andriuca, Eduard
Trifa, Denisa Blag, Eduard Bîndiu, Alexandra Vanci,
Dragoș Călin, Mircea Gligor.
Finalul festivalului a însemnat discuții cu anima-
torii, analiza spectacolelor, diplome, premii și pro-
misiuni de continuitate artistică. Un festival elevat,
cu prestații cizelate, într-o atmosferă artistică de in-
vidiat.
■
Cine spală oala de mămăligă?
Povești din Apuseni
■ Eugen Cojocaru
Premiera a avut loc la 22 noiembrie 2017, la
Naționalul clujean. Regizoarea (care a făcut
și dramatizarea, decorul, păpușile) Camelia
Hâncu spune că a pornit de la textele culese (cinci
volume!), în Munții Apuseni, de Daniel Tiutiu,
profesor de română la Aiud. A selectat din poveș-
tile fascinante ale regiunii, deși se trage din Galați,
știind că specificul de limbaj e unul catalizant. A
înțeles aceasta, mărturisește ea într-un interviu: Nu
mi-a venit să cred cât de bine e receptat graiul mol-
dovenesc în Cluj.
Ambientul minimalist rural trece rapid la o
nouă poveste, ca într-un feeric Înșir-te, mărgărite!
Sala e „câștigată” de ingeniosul început meloman -
Bach! Edith Toth (organistă - care cântă și la flaut/
fluier - la biserica evanghelică din Mediaș!) e in-
venția regizoarei pentru a „întregi” spectacolul și a
da liantul între scene sau a le sublinia, plin de haz,
în desfășurare. Paleta Euterpei se întinde, uimitor,
de la Bach și Bartok (dansuri românești) până la
muzica populară a zonei. Nu lipsesc nici păpușile
specifice pieselor populare - inspirate creații ale
Daleea Fashion.
Un Țigan vine speriat în sat - văzuse o ursoai-
că, de fapt un bou... Întâmplarea ne introduce în-
tr-o salbă de povestiri pline de haz și haz de ne-
caz. Elena Ivanca și Ioan Isaiu, povestitori pe rând,
alternează cu talent și reală plăcere diferitele per-
sonaje (uneori 5-6 într-o scenă) întruchipate cu
dezinvoltură și chiar auto-ironie. De exemplu, se
vorbește comicul grai ardelenesc, dar, o dată, Elena
Ivanca spune /pitrecere/ - e corectată: /petrece-
re/; ea: Pitrecere, că-s moldoveancă! Ritmul alert
al punerii în scenă, interludiile melodice, pasti-
șa nuanțată a personajelor, plăcerea cu care joacă
și schimbă rolurile reușesc să reînvie lumea, din
păcate pierdută, a universului rural. Totul se îm-
pletește cu amintirile proprii ale spectatorilor sau
lecturile fascinante din Ion Creangă. Istorisiri reale
alternează cu povești de basm, care amestecă într-o
sarabandă ilară qui-pro-quo-uri (o femeie speriată
de sunetele terifiante de afară privește pe fereastră:
„arătarea” groaznică - ochi mari, piele scorțoasă,
gură alungită și bărbiță - se dovedește a fi o ca-
pră!), aluzii actuale - Fata Împăratului Verde e un-
guroaică, Împăratul Roșu e rus, cel Galben chinez
(delicioase parade verbale, cu accentul respectiv
- Elena Ivanca), slap-stick (plin de haz Ioan Isaiu)
și, împreună cu umorul dialogului, stârnesc dese
hohote de râs în rândul unui public bine „ames-
tecat” social și ca vârstă. Nu lipsește „răzbunarea”
poporului împotriva aroganței guvernanților din
toate timpurile: Ileana, nevasta lui Ion, e mai tare
ca Dracul, flăcăul isteț, dar sărac, ia averea și fata
boierului, când acesta vrea să-l fraierească și chiar
să-l omoare.
Finalul aduce dezlegarea enigmei Cine spală
oala de mămăligă?, dar nu-i spulberăm suspansul
- oricum, înțelepciunea populară rezolvă, în hâtrul
stil românesc, cearta dintre Babă și Moș prin reve-
nirea firească la cutumele păstrate de mii de ani.
Finalul e pe măsură: cei doi actori cântă convin-
gător un „șlagăr popular” ardelenesc: Hai iuiuiuiu,
Hai iuiuiuiu / Hai la crâșmă măi muiere / Haide
ș-om be bere!, iar publicul nu așteaptă mult să li se
alăture.
Regizoarea Camelia Hâncu remarcă pertinent:
Mama mea e moldoveancă și a reacționat foarte
bine, iar eu, crescută pe malurile Dunării, m-am
regăsit total în aceste povești. E nu doar limba ro-
mână, ci și spiritul românesc întreg acolo. I-a reușit
un original spectacol, în care se povestește ca la o
șezătoare de odinioară, reînviind o autentică lume
a satului (nu numai ardelenesc), cu credințele și su-
perstițiile sale, cu obiceiurile și acele povestiri mai
mult ori mai puțin magice în care se credea din tot
sufletul.
Spectatorii din sala plină au aplaudat încântați
întreaga prestație a ansamblului, cerându-i de mai
multe ori, la rampă, pe actori, cărora parcă nu le
venea să creadă că mai e posibil un așa succes cu
astfel de subiecte, aparent, vetuste!
■
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
31
dramaturg
Puritatea ta mă umilește!
(monolog cu Faima)
Diana Cozma
Locul: o cameră-bibliotecă.
Timpul: în amurg.
Personaje: Djianni.
Spațiul e înțesat de cărți care creează sen-
zația că ar crește din pereți, tavan, podea,
precum iedera; unele dintre volume, așe-
zate pe fotolii, măsuțe, covor, sunt deschise la
anumite pagini.
Personajul, un bărbat cărunt care, în ciuda
vârstei înaintate, arată tânăr, cu un sex-appeal
magnetic, poartă o pereche de jeans de-un al-
bastru deschis, o cămașă de-un roșu purpuriu;
desculț, umblă prin spațiu cu pași țepeni; ges-
turile îi sunt aristocratice; vocea penetrantă, cu
un timbru viril, atinge nenumărate registre și
nuanțe vocale.
Djianni: Privirea mi se întoarce înspre trecut
și mă văd tânăr, cu mintea înfierbântată de vise
mărețe. Îmi doream cu înverșunare oarbă să
ajung un scriitor celebru, bogat. Nu știam cum.
Am emigrat într-un ținut îndepărtat de locul
originilor mele. Noapte de noapte, rătăceam pe
străzile murdare ale unui oraș gigantic în care
oameni și gunoaie duhneau a cadavru împutre-
zit. Eram străin într-un oraș arogant, într-o țară
indiferentă, pe o planetă desfigurată a umani-
tății. Ca să-mi câștig traiul, m-am angajat la o
fabrică de făcut chibrituri. Au trecut zile, au
trecut luni, și niciun miracol nu s-a întâmplat
în viața mea. Am continuat, cu încăpățânare,
să scriu. Însă, mă simțeam tot mai deprimat.
Mă încolțea gândul sinuciderii. Cu buzele tre-
murând nervos, îmi repetam, pe-o culme a
disperării: „Ce-ar fi să mă arunc în fața unei
mașini și gata?! Așa pun punct unui chin căl-
duț! Mi-e lehamite de mine însumi!”. „Ești un
prost, îmi replica sec un gând drăcesc, în zadar
vrei pe căi cinstite să te-ajungi! Nu vei reuși!
Trebuie să-ți calculezi șansa. S-o programezi.
Care sunt atuurile tale imbatabile? Tinerețea?
Da! Perseverența? Da! Virilitatea? Da! Vrei to-
tul sau nimic? E limpede! Vrei totul! Ai curaj
să te prostituezi? Da! Atunci, ce mai aștepți?
Dă-i drumul!” La început, m-am vândut ief-
tin. Am strâns, bănuț cu bănuț, ca să-mi public
primul meu roman. La lansarea cărții, sala a
fost invadată de parfumurile scumpe ale feme-
ilor cochete, tinere, bătrâne, care îmi zâmbeau
discret, îmi aruncau ocheade complice. M-am
bucurat de un succes imens. Au apărut cronici
favorabile, unele laudative, plătite, desigur, de
adoratoarele mele anonime. După care s-a lă-
sat tăcerea. Eram considerat un tânăr promiță-
tor, dar nimic mai mult. Singurul câștig a fost,
totuși, că mi-a crescut cota de crai întreținut.
Uneori, eram plătit binișor, alteori, regește! Nu,
nu am avut remușcări. Ceva ciudat însă mi s-a
întâmplat. Când făceam duș, înainte de culca-
re, din trup îmi ieșea un lichid vâscos. A urmat
al doilea roman cu care am dat lovitura. M-am
îmbogățit într-o clipită. Am renunțat să mă mai
vând. Sufletul meu se îmbolnăvise. Voiam să-l
vindec și nu era niciun alt antidot decât iubirea.
Așa am plecat în lume cu speranța că-mi voi
afla iubita...
... Și, într-o zi, am întâlnit-o într-un muzeu
de artă. Stătea înmărmurită în fața picturii lui
Van Gogh, Lan de grâu cu corbi. M-am apro-
piat, am prins-o de umeri, și ea, tânăra mea cu
părul bălai, m-a urmat supusă, cu ochii în pă-
mânt. Îmi plăcea să-i împletesc părul în cosițe
din care îi făceam o coroniță în jurul capului.
O înveșmântam în rochii brodate cu flori. O
modelam pe placul meu. Nu-mi opunea nicio
rezistență. Era sclava perfectă. Avea un singur
cusur. Când făceam dragoste, se aprindea atât
de tare, încât se topea în brațele mele. După câ-
teva săptămâni, am început să-mi pierd cum-
pătul. Mă înfuria gândul că trebuie s-o recom-
pun de fiecare dată. M-am îndepărtat de ea, dar
pașii ei erau acolo, în spatele meu. O umbră a
cărei respirație întretăiată mă plictisea nespus.
Aștepta cuvântul tânjit: „Urmează-mă” și apoi
alerga în iatacul desfrâului. Turuia numai pla-
titudini: „Cum cărțile mele vor fi traduse în tot
mai multe limbi, cum faima mea o să-și întindă
tentaculele ca o caracatiță peste întreg pămân-
tul, cum noi doi o să ne ascundem pe o insulă
tropicală, o să ne zbenguim ca niște peștișori
în spuma mării. Bla-bla, bla-bla”. Bărbații roiau
în jurul ei. Pentru un zâmbet, îi dăruiau inele,
coliere, diademe, conturi bancare. Strângea ca-
dourile și mi le punea la picioare. Cum să re-
fuz asemenea comori? Mi-am plătit lăcomia cu
eforturi disperate de a face sex cu ea. În timp
ce-o mângâiam, sărutam, mă gândeam la feme-
ia din fantasmele mele. Necunoscuta mea. O
întrezăream în apele verzi ale imaginației mele.
Într-o după-amiază, pe-o arșiță cumplită, con-
cubina mi-a adus un inel cu un diamant uriaș
și, ca de fiecare dată, m-a implorat să facem sex.
În van am recurs la trucurile erotice pe care le
stăpâneam pentru a o satisface. Corpul meu nu
mă mai asculta. Am invocat imaginea femeii
mele fantasmă și am așteptat să mi se întrupeze
în gând. Nu a venit. Am simțit că mă părăsise.
Membrele au început să mi se încleieze. Nu mai
eram în stare să săvârșesc actul erotic nici în
realitate nici în scris. Și-atunci, într-o criză de
furie, am alungat-o pe blondă cu tot cu cosi-
țe. S-a retras la o mănăstire. Măicuțele ziceau
că-și agățase de gât un talger. Mugea ca o vacă
înjunghiată. Au găsit-o moartă, cu fața înecată
într-un lighean plin cu lapte...
... Câteva zile mai târziu, eram la Paris dor-
nic de a-mi alina mintea torturată de aminti-
rea celei pe care o crezusem iubirea vieții mele.
Munceam la prima mea piesă de teatru. Voiam
să-mi fac intrarea în lumea reflectoarelor. Ce-i
drept, mă atrăgeau actrițele. Directorul teatru-
lui de comedie, amic de-al meu, m-a invitat,
într-o seară, la un spectacol. Am ajuns cu o oră
Andras Gyorfi	Nu-ți fura visele (2016), u/p, 66 x 50 cm
mai repede de începerea reprezentației. M-am
strecurat în sală și m-am învăluit în faldul de
catifea care încadra ușa. Scena era scăldată
în lumini orbitoare. La intrarea într-un pa-
lat, evident, din mucava, o tânără, năucitor de
senzuală, repeta câțiva pași de dans: unu-doi,
unu-doi-trei și unu-doi, unu-doi-trei. Pauză
prelungă. Am izbucnit în aplauze. A tresărit,
m-a privit cu o curiozitate nedisimulată, și-a
fugit. Bâșt! Și eu ață la director! Îmi doream
să fie a mea și pentru asta trebuia să-l conving
s-o distribuie în rolul principal. L-am găsit
agățat de-o balerină. „Unu-doi, unu-doi-trei și
unu-doi, unu-doi-trei!”, i-am strigat în ureche.
„Ce? Ce-i asta?”, a izbucnit nedumerit. „Cum,
ce?, am țipat, asta e actrița pe care o vreau în
spectacolul meu!” „Care actriță?”, m-a întrebat
complet aiurit. „Cum, care? Cea care știe pe de
rost numerele până la trei: unu-doi, unu-doi-
trei și unu-doi, unu-doi-trei.” „Aha! Cea cu
probleme de dicție?” „Poftim? Știi ce? Lasă-mă
cu nimicurile astea! Eu îți vorbesc de femeia cu
păr negru ca abanosul, ochii migdalați, mersul
maiestuos, degetele lungi, fine, sânii răpitori.”
Mi-a tăiat-o scurt: „Nu știu să am vreo angajată
atât de dotată cum mi-o descrii. Nu putea să-mi
scape! O fi una nouă!” Dar eu nu m-am lăsat:
„Da! Nu știu! Nu-mi pasă! O vreau! Mi-o dai?”
„Ia-o, dragule”, și-a oftat prelung. Oh, am avut
parte de-atâtea nopți fierbinți în care am repe-
tat cu puicuța mea rolul care urma s-o cocoațe
în vârful ierarhiei actoricești. Din trupul meu
continua să curgă tot mai mult lichid vâscos,
dar ea, diva mea, mă asigura că nu o deran-
jează, dimpotrivă asta făcea parte din șarmul
meu. A venit și seara premierei. Dulcineea mea
era în culmea excitației. Se vedea în plină glo-
rie. Delira despre șiruri interminabile de băr-
bătuși care așteptau, ore în șir, după un auto-
graf de-al ei. Uitase că de fapt eu eram autorul.
Spectacolul a început binișor, actorii se încăl-
zeau destul de greu, uitau replici, mișcări, dar,
una peste alta, în sală plutea un aer de curiozi-
tate. Și, deodată, protagonista mea a început să
se bâlbâie și să țipe textul. Și-a țipat și-a țipat un
minut, două minute, trei minute. Nicio reacție.
Spectatorii credeau că așa e miza în scenă. Dar,
nu! Nu era așa! Când urletele ei au depășit cinci
minute, mai întâi, au ieșit unul câte unul, pe
urmă, în grupuri. În final, nu mai rămăsesem
32
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
decât eu turtit într-un scaun din loja oficială.
Directorul, regizorul, distribuția se evaporase-
ră și ei. Clătinându-mă pe picioare, tremurând
de furie, decis s-o pălmuiesc, am urcat pe sce-
nă. Îngrozită, s-a prăbușit în genunchi, s-a lovit
cu pumnii în piept. Ah, cât patos irosit, căci nu
mai era nimeni în afară de mine s-o privească. A
continuat să se bâlbâie și să țipe: „Nnnu! Nnnu
șttiu cce mm-a appppu-pu-cat! Doarrr sunnt
acctriță! Iarrrt-o pppe scro-scro-fița tta carre te
aduleaaazzză! Acorrrdă-i o nnnouă șannnsă!”
Dezgustat, i-am întors spatele. Niciodată nu am
mai scris pentru teatru...
... Au trecut douăzeci de ani când, deoda-
tă, m-a cuprins panica de înălțime. Dacă mă
mișc un milimetru, mă gândeam, amețesc și
mă prăbușesc. În gol! Cu siguranță, mă voi răni
mortal. Și cine-o să mă ridice? Cine-o să-mi
bandajeze rănile? Cine-o să mă așeze, cu gri-
jă, înapoi, pe locușorul meu? Cine?! Eram la
o serată de binefacere, sporovăiam cu gazda,
când, din întâmplare, mi-am întors privirea și
am recunoscut-o. M-au izbit ochii ei hrăpă-
reți, de fiară la pândă. A doua zi, am semnat
un contract conjugal. Așa, de ochii lumii, eram
împreună, dar, în realitate, îmi păstram dreptul
de a face sex oricând, oriunde, cu orice femeie.
Soția de fațadă îmi cunoștea punctul nevralgic:
dorința de faimă, și îmi turna în ureche licoa-
rea perversă a nemuririi. Îmi șoptea cu vocea
gâtuită de ambiție: „Plătește scribălăi să com-
pună volume despre cariera ta strălucită! Viața
ta e o carte! Tu ești eroul în fața căruia lumea
trebuie să se închine!”. O creatură rece, calcu-
lată, ipocrită, lipsită de afecțiune. Un ghețar cu
zâmbet de superioritate. Eram sigur că mă va
însoți până la moarte. În fond, era mai tânără
decât mine. Câtă nerecunoștință! M-a trădat!
A murit într-un azil de nebuni. Își atârnase de
nas un belciug, umbla în patru labe, lătra ca un
câine, mieuna ca o pisică și mormăia ca un urs.
Paradoxal, îmi scria doctorul care a îngrijit-o
până la capăt, printre sunetele animalice ieșeau
propoziții de o luciditate înfricoșătoare: „...
miau... dacă adorm și-ți fură scaunul?... cum,
cine?!... ei!... îi auzi cum complotează?... ticălo-
șii!... hau-hau... auzi ce zic despre tine?:... „dă-l
la o parte!... s-a ramolit!... a ocupat destul sca-
unul celui mai în vogă scriitor în viață!... jos!”...
hau-hau-hau....stai-stai!... să mai fac un nod!...
și încă unul!... să te leg vârtos de scaunul cele-
brității... stai!... să-ți strâng mai tare frânghii-
le... la dracu!... se deșiră ața!... trebuie s-o cos!...
unde-mi sunt ochelarii?... miau-miau... nu miș-
ca!... îi vezi?... prădătorii!... le vin eu de hac!... te
apăr cu ghearele și colții... hau-hau... ce spui?...
cum sunt?... otrăvită de pofte, mânie, ură?... la-
șule!... nu te lăsa!... ucide candoarea de copil!...
du-te până la capăt!... uită de scrupule!... stri-
vește hoiturile dușmanilor tăi!... și ce dacă sunt
proaspete?... scuipă peste fețe inocente!... hau-
hau-hau... doar așa ai să devii cel mai bogat...
miau-miau-miau... cel mai celebru artist din
lume!... miau... așa să faci!... inteligența nu-ți
folosește la nimic... miau... dacă nu ai profit din
ea... mor-mor-mor...”...
... Îmbătrânisem. Și, totuși, cum îmi făceam
apariția la un eveniment monden, tinerelele se
lipeau de mine, salivau abundent. Mi-era tot
mai limpede că nu sunt predestinat să-mi aflu
femeia-pereche. Mă resemnasem. Ușor, chiar
înțepenisem. Oricum, frecventam casele cu
lampadar roșu. Printre prostituate aveam una
preferată. Hoață și mincinoasă, bețivă și gu-
ralivă, depravată până-n măduvă, o căpriță pe
două picioare cu unghiile de la degete înroșite
care făcea orice pentru a-și satisface viciile. O
ținea din orgie în orgie. La restaurant, sorbea
delicat din paharul cu vin roșu. Singură, între
patru pereți, sugea Tequila până își dădea ochii
peste cap. Avea o tactică imbatabilă. Prindea câ-
te-un fraier cu bani sau poziție înaltă și behăia
una întruna aceeași placă: „Distinse domn, eu
mă trag dintr-o familie nobilă, dar, of, părinții
mei au divorțat în ziua în care am împlinit șase
ani. Oh, am rămas singură pe lume și am fost
nevoită să muncesc, din greu, pentru o bucățică
cinstită de pâine. Ah-ah. Domnul meu, eu nu
sunt o vagaboandă. În instituția la care lucrez
am primit o educație aleasă, am învățat limbi
străine. Sigur, deocamdată, nu știu să citesc și
să scriu. Sunt foarte ocupată. Înțelegi, nu? Ideea
e că sunt traumatizată și simt nevoia de afecțiu-
ne. Mama este o pictoriță de renume. Tablourile
ei, naturi moarte cu ceapă și usturoi, se vând la
prețuri fabuloase. Are limuzină cu șofer, geme
în puf și mie nu-mi azvârle un sfanț. Nu vrea să
știe de mine. Tata? Habar nu am! La câți amanți
are mama, cum aș putea să-mi dau seama? Ah,
dragul meu, eu sunt o ființă plăpândă care ofe-
ră căldură sufletească, delicatețe în schimbul
câtorva gologani de weekend. Oh-ah-ah.” Avea
clienți cu nemiluita. Într-o noapte, după ce-mi
băusem mințile, m-am dus să mă culc la bordel.
Locul era înțesat cu mașini de poliție. Printre
curioși, era și măcelarul de la prăvălia din colț.
L-am tras deoparte să aflu ce se întâmplase.
„Nimic interesant, mi-a spus el, s-a mai dus o
Andras Gyorfi
Merlin (2018), ulei pe pânză, 30 x 30 cm
curvă.” „Care?”, l-am întrebat uluit. „Aia care
behăia ca o capră. A prins-o moartea în timp ce
făcea sex cu o magnată din lumea modei.”, mi-a
replicat tăios. M-am evaporat rapid de teamă
să nu fiu recunoscut, anchetat, cine știe, poate
chiar defăimat...
... După ce m-am trezit din beție, am hotărât
să mă retrag și mi-am cumpărat un mic castel,
lângă un lac cu apă limpede, de-un verde-sma-
rald, înconjurat de-o pădurice de pini. Eram
obosit de mine, de lume. Medicul îmi recoman-
dase să fac plimbări lungi altminteri riscam să
înțepenesc de tot. Într-o seară de primăvară,
am auzit clopoțelul ușii de la intrare. În prag,
era ea, cu ochii mari, castanii, obrajii împurpu-
rați de emoție. Din primul moment, am simțit
o stranie tulburare. „Bine ai venit”, i-am șoptit.
Un surâs de fericire i-a luminat chipul. Am di-
vinizat-o. Femeia mea castă mă asculta cu ini-
ma. Când vorbea cu păsările, cu florile, eram
gelos. Însă mă stăpâneam. Nu voiam s-o rănesc.
Ne iubeam în paturi de iarbă moale, catifelată.
Mă cufundam în coapsele ei de aur. Extaz pur.
Și, nu știu cum, într-un amurg, m-au năpădit
gândurile rele. Mă simțeam nervos, inutil, uitat.
Cuprins de agitație, aveam senzația că pădurea
se umple de grohăituri, miorlăituri, mugete, lă-
traturi, mormăieli, behăituri. Fără să vreau, mi-
am privit femeia, cu ochi răi, m-am răstit la ea:
„Puritatea ta mă umilește! Prefer să mă prosti-
tuez! Piei!”. Un fâlfâit de aripi, atât am auzit. Și
atunci am știut. Soare din hârtie, stele din litere,
iubire din cerneală neagră am creat doar pentru
tine, Faima mea, iubita mea.
■
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
33
film
Corespondență specială din Hong Kong
HKIFF 2018
■ Lucian Țion
Otendință după mine clară în cinema-ul
mondial al acestei a doua decade este
bifocala: pe de o parte, apare o orienta-
re tot mai pronunțată spre politic care se sub-
sumează proiectului mai larg de a rescrie isto-
ria recentă din perspectiva neoliberală a unui
Occident tot mai înfumurat (vezi în acest sens
condamnarea tot mai deasă a așa-zisului tota-
litarism din lumea postcolonială și postsoci-
alistă gen Moartea lui Stalin, regia Armando
Ianucci, 2017); iar pe de altă parte fixarea asu-
pra unui simbolism nou-burghez mandatat să
reprezinte prin metafora individualismului de
tip excepționalist o nemulțumire tot mai ac-
centuată cu leit-motivele alienării generate și
promovate de postmodernismul capitalismu-
lui târziu, cum îl numea Fredric Jameson (vezi
Corp al Malgorzatei Szumowska din 2015 și
mai recentul Față al aceleiași regizoare), pen-
tru a mă rezuma doar la exemple din „est” care
au fost din fericire prezente și la festivalul in-
ternațional de film de la Hong Kong (HKIFF),
din acest an.
Din același capitol al preocupării pentru is-
torie și modul în care contemporaneitatea se
raportează la ea, Argentina revizitează războ-
iul Malvidelor, sau cel al insulelor Falkland,
cum e cunoscut la britanici, printr-un fel de
renegociere a politicii memoriei între cele
două tabere prin punerea față în față a câtor-
va veterani de război britanici și argentinieni.
Un conflict care a lăsat aproximativ 1000 de
morți în 1982 rămâne la fel de impenetrabil
la aproape 40 de ani distanță, iar ceea ce pare
a ne spune Lola Arias în Teatro de guerra e că
niciun fel de comunicare nu este posibilă între
ideologia imperialistă și naționalistă care s-au
contrat atunci. Dar procedeul de reprezentare
mai mult brechtian pe care Arias îl folosește
lasă de dorit, conducând mai mult spre un fel
de psihodramă clasică cu accente din teatrul
Oprimaților al lui Augusto Boal, care ridică
încă un semn de întrebare adresat controver-
satei politici a reprezentării, deși unul, în acest
context, valid.
Coreea de Sud vine și ea din urmă - destul
de puternic - pentru a recupera istoria dicta-
turii recente a lui Chun Doo-hwan, om poli-
tic și general al armatei care, printr-o lovitură
de stat în 1979 a răsturnat regimul dictatori-
al al premergătorului și mentorului său Park
Chung-hee instaurat la putere încă din 1963
(iată o imagine-oglindă a dictaturii capitalis-
te pentru RSR) și care devine subiectul dra-
mei politice 1987: va veni ziua dorită (1987:
When the Day Comes) al lui Jang Joon-hwan
realizat tot anul trecut. Puțin șablonard ca
structură și cu împrumuturi masive din dra-
ma politică hollywoodiană, 1987... prinde
totuși mai ales prin revelarea unor tabu-uri
cum ar fi înnăbușirea sângeroasă a revoltei
din Gwaungju în 1980 soldată cu peste 300 de
morți la mâna guvernului represiv al lui Chun
Doo-hwan care s-a folosit de Biroul de
Investigații Anticomuniste pentru a întări
politica antinord și a izola cele două Corei.
Regizorul sud-coreean folosește ca punct de
plecare asasinarea unui student protestatar
pentru democrație, comisă de biroul anti-co-
munist pentru a pune în mișcare un thriller
bine condus ce urmărește demonstrațiile din
Seul care au dus în cele din urmă la înlăturarea
regimului dictatorial al lui Chun și instaurarea
democrației la finele anilor '80.
Apelativul de „realism social” cu care pare
a se alege tot mai mult cinema-ul „de artă”
al secolului XXI este întrucâtva încuviințat.
Multele drame care au fost selecționate în
acest an încearcă o explorare oarecum distan-
tă a conceptului tot mai comun de alienare
(pentru a reveni la Jameson) și de scindare a
realității postmoderne. În acest sens mă inte-
resează modul în care este tratat actualul răz-
boi din Ucraina. Și deși m-am dus la Lătratul
îndepărtat al câinlor cu multe speranțe deriva-
te din criticile laudative, după modul în care
regizorul danez Lereng Wilmont se apropie de
războiul ce trebuia văzut prin ochii unui copil
rămânem mai mult cu un copil văzut prin ochii
lui Lereng Wilmont. Din acest punct de vede-
re, Îngheț al veteranului lituanian Sharunas
Bartas pe care l-am prins anul trecut la TIFF
rămâne totuși referențial. Poate că o anumită
experiență și cunoaștere a parametrilor con-
flictului ajută până la urmă în elaborarea unei
viziuni asupra lui.
Tot realism social vine și din Coreea de Sud
contemporană, dar la fel de timid și de su-
perficial. Tânărul regizor Kim Dae-hwan și al
lui Prima tură (First Lap), deși vrea o analiză
subtilă a conflictului între generații, nu reu-
șeste, prin reprezentarea alienării celor două
personaje, decât să alieneze și spectatorul. E
o mare diferență, se pare, între tinerii regizori
sud-coreeni și generația anterioară, cu nume
gen Hong Sang-soo (pe care TIFF-ul nostru se
pare că l-a botezat „Woody Allen-ul Coreei” și
al cărui Right Now Wrong Then rămâne o fru-
moasă amintire) și Bong Joon-hu (Crucișătorul
de zăpadă sau Snowpiercer, 2013) care reușesc
în dramele lor sociale să construiască un uni-
vers aproape faptic de o finețe de care tinerii
nu dau deocamdată nicio dovadă.
Vorbind despre TIFF, sau poate și din cauza
vervei național(ist)e a anului centenar, trebu-
ie să compar HKIFF-ul cu TIFF-ul pe scurt.
Înainte de a o face, trebuie însă să mărturisesc
că există un antecedent la HKIFF: acum trei
ani am prins aici, la Hong Kong, capodope-
ra lui Radu Jude, Aferim, despre care scriam
atunci că reprezintă un reper important pentru
cinematografia românească, care începe astfel
să facă primele foraje în perioade inconvena-
bile ale propriei sale istorii. Am fost cuprins
atunci de un entuziasm nu neapărat patriotic
pentru prezența cinematografului românesc în
Asia, (atitudine care se rezumă până la urmă
la întărirea tipicei poziții de inferioritate din
Istvan Korbely
Clown (2015), u/p, 30 x 20 cm
care lumea postsocialistă se raportează încă
la Vest), ci pur și simplu de entuziasm pentru
poziția estetică diferită pe care se situa filmul
lui Jude în contrast cu celelalte pelicule.
Ei bine, trei ani mai târziu, poate printr-o
coincidență, poate nu, am văzut tot la Hong
Kong un alt film de Jude (al doilea românesc
pe lângă Soldați: Poveste din Ferentari al Ivanei
Mladenovic prezent la HKIFF anul acesta), și
anume Țară moartă prin care se pare că regi-
zorul își menține originalitatea și stilul sec,
simplu și eficace de a vorbi despre trecut, un
stil care îl ajută din nou să iasă în evidență.
Și spun asta pentru că urmărind majoritatea
filmelor de la HKIFF am senzația că ori s-a
schimbat lumea, ori m-am schimbat eu, ori
amândouă deopotrivă, dar în loc ca arta să
influențeze consumerismul, este chiar invers:
un mod de gândire esențial capitalist începe să
influențeze până și direcția artei.
Faptul că proiecțiile festivalului de la Hong
Kong sunt plasate exclusiv în mall-uri suprae-
tajate și răspândite larg într-o metropolă de
opt milioane de locuitori ajută și mai puțin ac-
cesul de la o locație la alta, devenind el însuși
extrem de obositor atât datorită traficului, cât
și a densității populați. Din punct de vedere
organizatoric de altfel, festivalul e mai mult
un exercițiu de control al populației de natură
aproape foucaldiana: pe lângă grilajurile care
flanchează trotuarele străzilor făcând imposi-
bilă trecerea prin locuri nemarcate, interioa-
rele cinematografelor de mall par mai degrabă
niște săli de așteptare în care spectatorii sunt
comasați pentru intrare de-a lungul cordoane-
lor de control sub strictă supraveghere a orga-
nizatorilor. O concluzie grăbită face Asia capi-
talistă să pară, la urma urmei, mai autoritară
decât imaginea creată despre ea în exterior,
neînțelegându-se că eficientizarea și automa-
tizarea asiatică (deși provenind dintr-o nece-
sară condiție de reglare a densitații în spații
relativ mici cum sunt cele ale societăților de
consum din Taiwan, Hong Kong și Singapore)
au ca efect o ablutizare a vieții metropolita-
ne și a relațiilor interpersonale probabil mai
pronunțată aici decât în alte metropole ale
lumii capitaliste. Organizatorii TIFF-ului pot
așadar să stea liniștiți până când „Republica”
(pardon, „Florin Piersic”) și „Victoria” mai
34
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
funcționează; cand TIFF-ul se va muta la Polus
nu vom rămâne nici noi decât cu un Hong
Kong mai mic și, fără doar și poate, fără inimă.
Și pentru a termina cu contextul: Hong
Kong-ul și locuitorii lui sunt în prezent cu to-
tul obsedați de predarea orașului-stat înapoi
către guvernul chinez care a avut loc în 1997.
China e văzută aici ca fiind de fapt țapul is-
pășitor atât pentru scăderea economică cât și
pentru împotmolirea industriei înfloritoare a
cinema-ului hong-konghez, care în anii '80-
’90, adică în perioada așa-zisului nou val, pro-
mova regizori ca Tsui Hark, John Woo, Wang
Kar Wai și Ann Hui pe scena festivalieră cu
anumite capodopere (atât de gen cât și de
„artă”) cum ar fi Un glonț în tâmplă (Bullet to
the Head) și A Better Tomorrow, Fericiți îm-
preună (Happy Together), La timpul dragostei
(In the Mood for Love) sau Oamenii bărcilor
(Boat People). După părerea mea, ca în ori-
ce teorie a țapului ispășitor, pericolul ”Chinei
dictatoriale” este supraestimat într-un oraș
care nu a fost în vreun fel sau altul ”schim-
bat” de cei 20 de ani de control chinezesc ce
s-au scurs deja din 1997, deși sunt sigur că
hong-kongezii nu vor fi de acord cu această
observație. După părerea mea însă, cât priveș-
te cel puțin arta, Hong Kong-ul se confruntă
cu o problemă care nu are nimic de a face cu
China. Mai degrabă, scăderea calitativă a in-
dustriei cinematografice din Hong Kong se
datorează unei prea mari influențe hollywoo-
diene, iar efectul așa-zisului transnaționalism
atât de lăudat în cercurile academice conform
căruia talentele americane și cele chinezești
s-ar fi ”contopit” iar capitalul combinat ar fi
”internaționalizat” lumea filmului este de a fi
slăbit puterea orașului-stat. Singurele efecte
pe care le discern în urma acestei globalizări
sunt invadarea pieței asiatice de formule și
genuri vestice care au diluat mai mult decât
să întărească atât genul wuxia (sau așa-zisele
filme kung-fu, proprii acestui teritoriu) cât și
influența mai-sus amintiților regizori pe pia-
ța internațională. Motiv pentru care China a
fost pe scurt absentă de la festivalul din Hong
Kong.
În fine, nu rămâne decât să recomand câțiva
regizori pe care, să sperăm, îi vom putea prin-
de la TIFF peste o lună-două: Mila Turajlic re-
vine cu o nouă radiografie a postsocialismului
iugoslav, după mai degrabă slăbuțul Cinema
Komunisto, în Cealaltă față a lucrurilor (The
Other Side of Everything) în care se implică
și ea în controversa asupra politicii memori-
ei în conflictul din Iugoslavia. Deși nu extrem
de puternic, filmul începe să problematizeze
rolul naționalismului și al simbolurilor trecu-
tului pentru sfera politicului, mai ales fiindcă
1918 reprezintă și pentru ex-Iugoslavia un an
al „unirii” care însă de-abia sub noul regim
de dreapta instaurat în 2017 în Serbia începe
să pună problemele pe care naționalismul le
pune la noi de mai bine de o jumătate de secol.
Nu pentru a fi prins la TIFF, deoarece la
Hong Kong a fost prezentat sub formă de re-
trospectivă, dar pentru a sublinia bijuterii ui-
tate ale cinema-ului de stânga din perioada
socialistă, recomand un nume pentru mine
total nou: Humberto Solas, a cărui producție
din 1968, Lucia, chiar și la o lungime de 160 de
minute, surprinde prin „realismul social” pre-
zent, iată, încă din anii '60 în plin comunism.
Un portret a trei femei în perioada pre- și post
revoluționară, Lucia pictează o frescă ambiți-
oasă a rolului revoluției în Cuba fără să cadă
în propagandă sau anti-comunism, care sunt,
din păcate, unicele chei de citire ale perioadei
socialiste în peisajul critic monoton al post (și
anti-)comunismului.
Închei cu o surpriză: Claude Lanzmann, ve-
teranul documentarist al Holocaustului, oferă
un spectacol neașteptat în Napalm. Dacă la
început spuneam că istoria începe să se re-
scrie din perspectivă exclusiv occidentală, iată
că cineva face un pas ce trebuia de mult fă-
cut - chestionarea demonizării regimului din
Coreea de Nord. Punând în balanță și binele
și răul (autoritarismul lui Kim Ir-sen pe de o
parte și cele patru milioane de victime civile
ale bombardamentului american din Coreea
de Nord în 1953 pe de alta) Lanzmann reu-
șește să ne arate și fața sa romantică (printr-o
simplă poveste depănată în fața camerei) în
care contrastează vizita făcută ca membru al
Partidului Socialist Francez în Coreea de Nord
în 1958 și revenirea lui în această țară în 2004.
Rezultatul este, așa cum numai Lanzmann știe
să sfideze politica reprezentării, fermecător
iar întrebările pe care ajungem să ni le punem
vizavi de presupusa vinovăție a unui regim și
a unei țări distruse în proporție de 95%, cum
spune autorul, de o „alianță vestică”, tulbură-
toare. Lanzmann de altfel ne (re)face să cre-
dem că dacă politica actuală și filmul ajung să
se contreze reciproc în ceea ce privește istoria
și perspectiva (întotdeauna politică) din care
aceasta este narată, poate că există o speran-
ță ca filmul să contribuie la repolitizarea unei
lumi care fără o contribuție din partea culturii
ar aluneca tot mai repede și mai ușor spre eli-
minarea oricărui punct de vedere care nu se
aliniază cu ideologia și practica (necruțătoare
de altfel) a capitalismului târziu.
■
Urmare din pagina 36
Lumi magice
artă trebuie sa știi vocabularul bucuriei, al jocului
diafan cu razele de lumină sau cu muzica armoni-
ilor de tot felul.. ”
Andrâs Gyorfi construiește spațiul pictural ca
pe o scenă unde el este regizor și actor. Trandafirul
este un laitmotiv care apare des în lucrările lui:
simbol al pasiunii asociat de greci și de romani
cu Afrodita și Venus, această floare fragilă este
purtătoare de nenumărate mesaje. În timpul ban-
chetelor, romanii decorau pereții cu flori de tran-
dafir, ceea ce presupunea ca lucrurile spuse sub
influența vinului să rămână confidențiale - sub
rosa. Astfel, și lucrările lui Andrâs conțin ceva tăi-
nuit și misterios, o lume fantastică cu grădini ale
Edenului, plaje populate de ființe ne-pământene,
îngeri, pești și corăbii zburătoare, privitorul fiind
invitat într-un joc de descifrare a mesajului.
Din dorința de a reda realitatea prin propria
lui viziune, artistul apelează adesea la joc și arti-
ficii: sferele roși care apar în toate lucrările lui fac
apel la dublul sens pe care îl are cuvântul „para-
dicsom” în limba maghiară - acela de „Paradis” și
„roșie”. „Numărul acestora și poziționarea lor în
lucrare denotă starea mea de spirit și nivelul de
împlinire în momentul în care am realizat lucra-
rea. Ele creează o punte către grădinile interioare
din sufletul meu și către gândurile mele pozitive.
Sunt rotunde și perfecte” (Andrâs Gyorfi).
Există în pictura lui o reminiscență a peisajelor
fantastice din Renaștere - amintind pe alocuri de
compozițiile lui Jerome Bosch-, și un sentiment
Andreia Cismașiu Imn (2012) tehnică mixtă, 53 x 40 cm
de profundă admirație pe care artistul o arată față
de pictura lui Salvador Dal^.
Folosindu-se de universul plastic, Istvân
Korbely direcționează privitorul către lumea sa
interioară - prin contraste și tente picturale, for-
mele și personajele sale prind viață. Misiunea sa
esențală este jocul: iubirea, cuvintele, parfumurile
și cântecul sunt redate prin culoare. Pictor expre-
siv, Istvân a găsit o modalitate plastică proprie,
prin nuanțe de portocaliu, roz, violet sau verde
greu de imitat și prin apelul la formele cubiste.
Grădini secrete și parfumate se ivesc din cro-
matica dimanică a lucrărilor sale, exprimând vi-
talitate și speranță. Culoarea este epurată de ori-
ce umbră care ar putea distrage privitorul de la
contemplarea acestei lumi: „Pictorii gândesc prin
imagini. Forța mea creatoare constă în studierea
posibilităților infinite de combinare și de redare
a culorii și formelor. Prin pictură se creează o co-
municare, un contact tacit între pictor și privitor.”
(Istvân Korbely).
Iată trei artiști a căror artă denotă o putere
extraordinară de regenerarea a trecutului și o ca-
pacitate de anticipare a evenimentelor viitoare,
invitându-ne la o călătorie prin timp și prin ima-
ginație.
■
TRIBUNA • NR. 375 • 16-30 aprilie 2018
35
sumar	
	
bloc notes	
Mircea loan Casimcea	
O nouă revistă culturală la Turda	2
editorial	
Mircea Arman	
Cosmogonia poetico-filosofică	
greacă: de la Musaios la Epimenides (II)	3
actualitate	
Ani Bradea	
Conferințele Tribuna	4
cărți în actualitate	
Vistian Goia	
Mistere nebănuite	
în jurul nostru	5
Ștefan Manasia	
O lume care sparge ferestrele	6
Cătălin Stanciu	
Case aici case acolo	7
Radu Ilarion Munteanu	
Prieten cu cititorul	8
Elena M. Cîmpan	
Magia poeziei	9
Ștefan Manasia	
Cartea celebrărilor	9
luliu-Marius Morariu	
Între scenă și amvon	10
comentarii
Horia Corcheș
Urmașii lui Levi-Strauss și piticii lui David Lynch 11
Marin lancu
Tentația demitizării	12
Nicolae Sârbu
Bijuterie barocă
a tiparului	13
plastica	
Lumi magice
eseu Adrian Țion Poezia unui muzician	14
eveniment Andrei Marga Formarea unei tradiții: Dezbaterile de la Sinaia	16
poezia	
Ion Toma lonescu	17
Nicolae Mareș	18
Alessandro Cabianca	19
parodia la tribuna Lucian Perța poemul kamikaze	17
proza
Ion Marin Almăjan
Fata din poveștile orientale	20
Ștefan Jurcă
Drum către inima
lui Sisif	22
traducere
Rodofo Hăsler
diagnoze
Andrei Marga
Universitatea post-Bologna	26
social
Adrian Lesenciuc
Gândirea comunicațională și câmpul științific
al comunicării	28
religie
Nicolae Turcan
David Bentley Hart și neoateismul
contemporan (III)	29
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Numele poetului uitat	30
teatru
Alexandru Jurcan
Acting 5	31
Eugen Cojocaru
Cine spală oala de mămăligă? Povești din Apuseni 31
dramaturg
Diana Cozma
Puritatea ta mă umilește!	32
film
Lucian Țion
Corespondență specială din Hong Kong: HKIFF 2018 34
plastica
Silvia Suciu
Lumi magice	36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
Silvia Suciu
Andras Gyorfi
Calea curtezanului (2017), u/p, 50 x 70 cm
Deschisă la Platinia Art House Gallery (13
aprilie - 25 mai 2018), expoziția Lumi
Magice / Fantasy Worlds aduce în atenția
publicului trei artiști activi pe scena artelor plas-
tice din România și Ungaria: Andreia Cismașiu,
Andras Gyorfi și Istvan Korbely. Ceea ce îi uneș-
te pe aceștia în demersul lor plastic este crearea
unor realități care oglindesc universul lor interior,
Istvan Korbely
Moment (2018), u/p, 40 x 30 cm
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
39 lei - trimestru, 78 lei - semestru, 156 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. R016TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
iiiijy^Lin	II
CORESI
mor morii «râu Iul	I
0M234 6 100180"
invitându-l pe privitor să ia parte la joc și accen-
tuând faptul că „arta este o copie a lucrurilor reale
și aceastea din urmă sunt o copie a ideilor eterne.”
(Platon)
Andreia Cismașiu rămâne fidelă tehnicii foto-
grafice - pe care a deprins-o în urma studiilor re-
alizate la Universitatea de Arte Plastice din Cluj-
Napoca (licență - 2003, master - 2011) - pe care o
combină cu alte tehnici picturale. Lucrările sale
sunt o expresie sinceră a experienței ei de zi cu zi
și, în același timp, o supapă de evadare din cotidi-
an, o modalitate de a re-crea cu mijloare artistice
universul în care trăiește. Astfel, fiecare lucrare
devine o pagină de jurnal, o mărturisire, o amin-
tire, o dorință. Personajele care populează spațiul
vizual sunt caracterizate de un soi de impondera-
bilitate, „fixarea” lor, legătura lor cu lumescul re-
alizându-se prin elemente precum ceasul - Timp,
pasărea - Iluzie roșie, coroana - Regina, pasărea
flamingo - Hotărâre, dantela - Introspecție, cuibul
- Hana, lampioanele care poartă scrisori - Scrisori
netrimise, Oniris.
Cu prilejul expoziției Andreiei Cismașiu
„Pagini din jurnalul meu/ Scrisori netrimi-
se” (Silvia’s Art Gallery, Cluj-Napoca, 2014),
Margareta Catrinu observa că artista are „un
univers bogat și armonios care înțelege spaima,
necunoscutul, spirala drumului spre Sine, dar
și spre ceilalți; scrisori din vechimi, ale cronici-
lor vechi, timbrate sau nu, cu scriituri în litere și
limbi de neînțeles pentru cei ce nu știu că pentru
Continuarea în pagina 35