bloc notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
OPEN CALL
Drama 5 - rezidențe de scriere dramatică.
Ediția a III-a, 2018 la Reactor de creație
și experiment, Cluj
Înscrieri până în 4 mai!
Reactor de creație și experiment ansează în-
scrierile pentru cea de-a treia ediție Drama 5!
Proiectul se adresează tuturor autorilor drama-
tici, cu experiență sau fără, care doresc să își dez-
volte un text cu sprijinul unui mentor și al unui
grup de actori, regizori și dramaturgi din mediul
teatral clujean.
Drama 5 susține dezvoltarea dramaturgiei ro-
mânești printr-un program de rezidențe de scrie-
re dramatică oferită unui număr de cinci autori.
În perioada iunie-iulie 2018, celor cinci li se va
crea cadrul ideal pentru a căpăta o mai bună în-
țelegere a ceea ce presupune un text de teatru și
a finaliza o piesă proprie: ședințe de lectură și fe-
edback cu un mentor cu experiență, întâlniri cu
regizori, actori, dramaturgi, producători, sprijin
și încurajare pentru ducerea la bun sfârșit a idei-
lor lor. În luna iunie va avea loc o primă întâlnire
de lucru (de trei zile) cu mentorul Alina Nelega,
urmând ca în luna iulie să aibă loc rezidența pro-
priu-zisă. În toamnă, unul din cele cinci texte va
fi montat la Reactor de creație și experiment, iar
spectacolul rezultat va fi prezentat în alte 3 teatre
din țară, în cadrul unui turneu național. Celelalte
patru piese vor avea câte un spectacol-lectură în
cadrul aceluiași turneu. Toate cinci vor fi distri-
buite, alături de recomandări, către instituții și
profesioniști din lumea teatrului, pentru a le spori
șansele de a deveni spectacole.
Ca și în anii trecuți, mentorul celor cinci rezi-
denți va fi Alina Nelega.
Alina Nelega este unul dintre cei mai de succes
autori dramatici români contemporani, cu piese
traduse în numeroase alte limbi, citite, publicate
și reprezentate în România și în străinătate. Din
2010 conduce masteratul de scriere dramatică al
Facultății de Teatru din cadrul Universității de
Arte din Târgu Mureș.
Înscrierile se fac până la 4 mai 2018, la adre-
sa rezidente.drama5@gmail.com. Dosarele de
înscriere trebuie să conțină un CV al autorului, o
scurtă motivație de participare și un proiect dra-
maturgic (o prezentare detaliată a textului pe care
se va lucra, precum și un fragment de minim 1500
de cuvinte din acesta). Nu există nici o restricție
în privința alegerii temei sau a subiectului piesei,
singura cerință este ca aceasta să poată fi jucată de
maxim cinci actori. Rezidențele sunt remunera-
te, iar cazarea va fi asigurată pentru rezidenții din
afara Clujului.
Rezultatele selecției vor fi anunțate în 14 mai.
În selecția rezidenților se vor lua în calcul
originalitatea conceptului, relevanța proiectului
pentru societatea contemporană, fluența și calita-
tea scrisului, motivația coerentă și clară de a lua
parte la acest program. Se caută autori cu o voce
proprie, care au ceva de spus și cărora nu le este
teamă să experimenteze, persoane deschise la fe-
edback și care își doresc să cunoască și să colabo-
reze cu profesioniști din lumea teatrului.
Calendar:
4 mai - termen limită de înscriere
14 mai - anunțarea celor 5 rezidenți selectați
iunie (la o dată stabilită ulterior) - prima etapă
a rezidenței: 3 zile de workshop cu Alina Nelega
1-31 iulie - a doua etapă a rezidenței: o lună
petrecută la Cluj, la Reactor de creație și experi-
ment
Puteți afla alte detalii și noutăți legate de
Drama 5 urmărind site-ul www.reactor-cluj.com
și pagina de Facebook a proiectului: www.facebo-
ok.com/Drama5.rezidente
Drama 5. Ediția a III-a este un proiect cultural co-fi-
nanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția
Administrației Fondului Cultural Național. AFCN
nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de
modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite.
Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficia-
rului finanțării.
Pe copertă:
Liviu Suhar, Portlligat. Muzeul Dali (2007)
u/p, 61 x 40 cm.,
O O O
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
2
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
editorial
Despre absența spiritului
critic și logica ierarhiei în
gîndirea chineză antică - cîteva
considerații generale
■ Mircea Arman
n ciuda contribuțiilor esențiale ale gîndirii chi-
neze în domeniul artelor, filosofiei sau literaturii
se constată că gîndirea chineză primitivă nu s-a
putut detașa de realul concret, nu a putut să distingă
logica, abstracțiunea, de real, cu alte cuvinte, nu a pu-
tut dezvolta o privire critică, abstractă și speculativă
asupra lumii.
Așa cum a arătat și Marcel Granet în lucrarea sa La
pensee chinoise (Paris, 1934), gîndirea chineză nu se
mișcă în cadrul unui sistem de categorii abstracte cum
sunt cele de număr, spațiu sau timp. Deși noțiunile de
spațiu și timp există pentru chinez, el nu le va concepe
niciodată la modul european. Nici un chinez, fie el un
om obișnuit sau un filosof nu va percepe timpul ca
pe „o durată monotonă constituită prin succesiunea,
prin mișcarea uniformă, a unor momente asemănă-
toare din punct de vedere calitativ.” Chinezii văd în
timp un ansamblu de ere, de anotimpuri, de climaturi
și de răsărituri, spune M. Granet. Spațiul și timpul,
spune același autor, nu sunt concepute de chinezi ca
fiind rezultatul juxtapunerii unor elemente omogene,
așa cum într-o întindere oarecare, toate elementele
sunt superpozabile. În lucrarea mai devreme cita-
tă, Granet ne arată că: „În fiecare răsărit, întinderea
se singularizează și ia atributele particulare ale unui
climat sau domeniu. Paralel, durata se diversifică în
perioade de naturi diverse, fiecare îmbrăcată cu ca-
racterele proprii unui anotimp sau eră.
Dar, pe cînd două părți ale spațiului pot diferi în
mod radical una de alta și, la fel, două părți de timp,
fiecare perioadă este solidară cu un climat, fiecare
răsărit legat de un anotimp.” Și același lucru l-am pu-
tea spune, după același autor, despre număr. Deși are
un caracter clar cantitativ, așa cum ni se pare nouă
normal, totuși, mai mult ca orice, el exprimă calități-
le unor înșiruiri ierarhice. Altfel spus, timpul și spa-
țiul nu sînt percepute ca abstracțiuni uniformizante
ci sunt legate indestructibil de acțiuni concrete, ele
au, în esență, un caracter evenimențial-emoțional.
Pentru noi, o oră înseamnă același lucru indiferent
de context. Intervalul de timp numit oră este inde-
pendent de faptele care, în mod divers, ar putea să-l
umple. Pentru chinez însă, o oră trăită la răsăritul
soarelui nu este același lucru cu o oră trăită la apus
iar o zi petrecută vara, în conștiința lui este resimțită
altfel decît una în timpul iernii. Într-un fel, atît timpul
cît și spațiul capătă un caracter evenimențial-emoți-
onal, legat de dimensiunea senzitivității. Chinezul,
nu are un nume abstract pentru ceea ce reprezintă
pentru noi același interval de timp, ci el leagă aceste
intervale de spațiu sau timp de împrejurări sau fap-
te concrete, reprezentînd de fiecare dată altceva. Nu
există timp și spațiu ci mereu alte și alte timpuri și
spații, constituind grupe care arată, mai degrabă, o
ordine ierarhică. În gîndirea chineză, numerele sînt
legate de timpuri și spații concrete, respectiv de eve-
nimentele particulare. Desigur, una dintre cele mai
pertinente explicații ale acestor fapte sînt legate de
limba și scrierea chineză.
Deși este cunoscut faptul că scrierea chineză este o
scriere ideografică, semnul fonic al unei idei, cuvîn-
tul, nu reprezintă un concept, nu sublimează o serie
de note într-o abstracțiune generală, ci reprezintă
un mănunchi de imagini particulare, nefuzionate
într-o generalitate conceptuală. Mai mult, în limba
vorbită, unele cuvinte pot avea înțelesuri diferite, ba
chiar opuse, în funcție de intonația pe care o impri-
mă vorbitorul, fapt ce ne confirmă ideea după care
în construcția logică a gîndirii orientalului, latura
evenimențial-emoțională are o pondere hotărîtoare.
De exemplu, nu există un cuvînt care să desemneze
conceptul de bătrîn. Există, în schimb, un noian de
termeni care desemnează diverse stadii ale bătrîneții.
Marcel Granet1, care scrie despre aceste lucruri arată
că: „Aceste evocări concrete antrenează o mulțime
de alte viziuni care sunt toate, de asemenea, concre-
te; întreg detaliul, de exemplu, al modului de viață al
acelora a căror decrepitudine cere o nutriție carnată -
sunt acei care trebuie dispersați de serviciul militar -
acei care nu mai sunt obligați să meargă la școală (un
fel de pritaneu) - acei pentru care, prevăzîndu-li-se
moartea apropiată, trebuie să li se prepare tot materi-
alul funerar (a cărui preparație necesită un an) - acei
care au dreptul să poarte un baston în plin oraș, etc.“
Iată, deci, imaginile evocate de cuvîntul bătrîn, care,
cum remarcă Granet, este mai mult o noțiune singu-
lară, aceea de bătrîn de 60-70 de ani. La 70 de ani ci-
neva devine specific bătrîn și i se dă numele de LAO.
Acest cuvînt nu înseamnă numaidecît bătrîn, ci un
alt moment al bătrîneții și anume trecerea în retrage-
re, sau mai exact evocă gestul ritual prin care cineva
își ia concediu de la superior. În esență - schițînd cît
de cît, credem noi, suficient concluzia noastră - ca
și în mentalitatea primitivă a altor popoare, gîndirea
chineză, deși savantă și evoluată, nu se delimitează de
concretul imediat și de imaginile pe care acesta le im-
plică, și nu ajunge la abstracțiunea logică. Gîndirea
chineză, nu utilizează concepte abstracte ci embleme
evocatoare ale unui complex de imagini concrete.
Liviu Suhar
Gravissimo (2017) u/p 70 x 50 cm
Care sunt însă legile care fac inteligibile înlănțu-
irile acestor embleme, cum se leagă organic aceste
imagini una de alta? Cîtă vreme noi înlănțuim con-
cretul în legile logice, gîndirea chineză pleacă de la
distincția echivalent și opus. Emblemele echivalente
se atrag unele pe altele prin rezonanță; ele se produc
ritmic cînd sunt opuse, cu alte cuvinte, echivalentul
cheamă echivalentul iar opusul cheamă opusul, ceea
ce, în definitiv, reprezintă o regulă mai generală, care
cîrmuiește Universul și gîndirea: interdependența ce-
lor două aspecte complementare. Negîndind prin ge-
nuri și spețe, în mod clar, chinezii nu puteau ajunge
la tehnica raționamentului, la silogistică.
„Ce valoare ar avea - se întreabă Granet - deduc-
ția silogistică pentru o gîndire care se refuză a priva
spațiul și timpul de caracterul lor concret? Cum ar
putea o asemenea gîndire să afirme că Socrate, fiind
om, este muritor? În timpul care va veni, și în alte
spații, este sigur că oamenii mor?“ În schimb chine-
zii se pretează să facă raționamente de felul următor:
„Confucius a murit, deci și eu voi muri, e puțină spe-
ranță ca cineva să merite să trăiască mai mult decît
cel mai mare dintre înțelepți.“ Logica chineză, spune
Granet, este o logică a ordinii sau a eficacității, o lo-
gică a ierarhiei. De aceea, raționamentul cel mai des
întîlnit în scrierile chineze este soritul, dar în general,
spre deosebire de logica noastră, acest raționament
nu caută să evidențieze o serie de condiții, ci mai de-
grabă o anumită ordine, un principiu al acestei ordini.
Neavînd în logica lor raționamente inductive sau de-
ductive, chinezii văd lumea ordonată în funcție de o
anumită ierarhie, de anumite rețete eficace, prin au-
toritatea fără echivoc al celui care le-a creat. Nu vrem
să spunem, prin aceasta, că gîndirea chineză nu a cu-
noscut formele de raționament, ci mai degrabă, vrem
să subliniem, că ea nu a făcut uz de aceste forme, nu
le-a acordat aproape nici un fel de importanță.
Pentru a evidenția acest fapt, vom cita, odată cu
Granet, un sorit atribuit lui Confucius, reluat, apoi,
de alți filosofi chinezi de după el:
„Vechii regi care voiau să facă să strălucească
Imperiul, începeau prin a guverna bine domeniul
lor; dorind să guverneze bine domeniul lor începeau
prin a pune ordine în familia lor; dorind să pună
ordine în familia lor, începeau prin a se cultiva ei
înșiși; dorind să se cultive ei înșiși, începeau prin a
face voința lor conformă cu regulile; dorind să facă
voința lor conformă cu regulile, ei începeau prin a
face sincere sentimentele lor; dorind să facă sincere
sentimentele lor, ei împingeau pînă la gradul cel mai
înalt înțelepciunea lor.
A împinge înțelepciunea pînă la cel mai înalt
grad înseamnă a scruta ființele. Cînd ei (regii) scru-
taseră ființele, înțelepciunea era împinsă pînă la cel
mai înalt grad; cînd înțelepciunea era împinsă pînă
la cel mai înalt grad, sentimentele lor erau sincere;
cînd sentimentele lor erau sincere, voința lor era
conformă cu regulile; cînd voința lor era conformă
cu regulile, ei înșiși erau cultivați; cînd ei înșiși erau
cultivați, familiile lor erau în ordine domeniul lor era
bine guvernat; cînd domeniul lor era bine guvernat,
Imperiul se bucura de Marea Pace.“ (M. Granet.
Op. cit. Paris, 1934.)
Acest superb exemplu de sorit descendent și as-
cendent, subliniază faptul că chinezii nu erau străini
de formele de raționament deductiv, însă ei nu-i dă-
deau o importanță deosebită, deoarece ceea ce încer-
cau ei să determine nu era generalul și nici să cal-
culeze posibilul: mai degrabă, avînd în vedere doar
singularul, încercau să sesizeze indiciile mutațiilor
care afectează totalul aparențelor, deoarece ei caută
detaliul numai pentru a se pătrunde de sentimentul
ordinii (Granet).
Continuarea în pagina 8
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
3
cărți în actualitate
Drumul spre orizont
■ Adrian Lesenciuc
Cătălin Stanciu propune, în proaspăt înche-
iatul volum Deliruri (ed. Eikon, 2017), o
poezie care irupe în parcursul așezărilor
din precedentele două volume, Cearta cu îngeri,
Ed. Pastel (2007), respectiv Viața e un drum pe jos,
Arania (2014). O desfășurare interioară, dublând
un parcurs al emisiei lirice rezonant cu spațiul
cultural care l-a produs, părea să consfințească o
zăcere, a așezare molcomă, o interogare de sine și
o exprimare de sine totodată. Dar această stare de
vibrație în care acțiunea exterioară nu putea să se
producă decât după frecvența locului ființei, după
frecvența unei copilării prelungite prin memoria
afectivă, prin ritmurile inimii, în călătoria spre un
orizont spațio-temporal (așa cum găsim în Viața
e un drum pe jos, de pildă), se schimbă brusc în
Deliruri. O lume altfel, ale cărei vibrații sunt stră-
ine, în care parcursul îmbietor al culturii așter-
nute în ființă este profund zdruncinat, produce o
stare confuzională născătoare de idei, prelungește
raportarea orizonturilor spațio-temporale incon-
știente (ca imersiune în inconștientul cultural,
colectiv și ca amestec al vârstelor). Doar că ideile
într-o asemenea stare delirantă sunt lipsite de lim-
pezime. Dubla constrângere se impune și adânceș-
te disonanța dintre lumi: „Nebunia e un deal/ cu
fantome și brazde de fân,/ sau poate,/ doar un fir
de iarbă/ ce-ți trece prin suflet/ când îți uiți cără-
rile” (3). Uitarea cărărilor din precedentul volum,
în așezarea lui spre orizonturi lirice blagiene, naște
nu numai idei delirante, stări confuzionale, ci și re-
lații verbale disonante cu norma. Nebunia e atunci
când „Dumnezeu a început/ să nu-mi mai înțelea-
gă limba” (4). Un veac schizoid naște prăpastia în-
tre lumi. O societate schizoidă, deopotrivă viețuind
lumi reale și virtuale, produce starea confuzională,
ideile false pe care le propagă, în nevoia interioară
a fiecărui individ, tot mai izolat într-o asemenea
societate, de a obține consistența cognitivă nece-
sară, de a depăși tensiunile interioare care produc
neliniștea. Izolarea e resimțită acut și negată doar
prin ideile false, ideile delirante care încearcă să re-
Liviu Suhar	Periferie (2009), u/c, 61 x 85 cm
ducă decalajul dintre vibrațiile disonante ale ființei
și mediului ei: „ Mă simt singur în orașul/ în care
oamenii ies pe stradă/ fără nici un motiv/ deghizați
în propria viață/ în care nu-și găsesc tihna,/ și nu
au pe nimeni și nimic/ în dreapta lor/ pe care să se
sprijine” (6).
Aceste prime poeme au rostul de a descrie ca-
drul emisiei - aceleiași pe care o regăsim în pre-
cedentele volume -, completamente diferit de cel
anterior. Aici, în noul cadru în care emisia e diso-
nantă, ideile care se nasc nu corespund realității,
ci construiesc realități. Duc la convingeri. Omul
se înstrăinează de sine. „Toți oamenii sunt la fel”,
rezonează undeva, un vers izolat, un gând nivela-
tor, într-o lume construită a izolării, inclusiv din
propria viață: „Trăiesc în afara proprie-mi vieți/
ca un mim pe un perete cu var/ ca un spectator/
indiferent și anost” (8). Viața și cel ce o trăiește
se separă. Sunt diferite, se manifestă diferit, au
parcursuri și emisii diferite. Delirul e născut din
această separare, din această stare confuzională
provocată de vibrația diferită a propriei ființe de
cea a locului, a drumului pe care ar fi trebuit să
pășească. De aceea trecutul sperie: „Privim te-
mători spre trecut/ în oglinzile retrovizoare/ ale
conștiinței/ uitând că/ viața/ e un drum cu sens
unic” (16), nu liniștește ca în precedentul volum,
de aceea așezarea cuminte și încercarea de reor-
ganizare a emisiilor, în situația în care ideile de-
lirante n-au devenit încă certitudini, nu poate fi
decât a altora, cu care s-ar putea însoți: „Femeia/
își bea cafeaua amară/ pe-ndelete și fără grabă/
să-și ajungă viața din urmă/ să o străbată umăr
la umăr” (21). Ritmurile vieții și ființei diferă. Se
produce înstrăinarea. Lumea însăși devine străină
de ea. Se nasc profiluri de femei, mai întâi (20-24),
apoi profiluri de bărbați (30, 32) care populează
lumea disonanței. Sunt profiluri pe care societatea
le modelează și care, fie și în ceața ideilor disonan-
te, se disting cu claritate, care poartă încrustate
tarele societății. Voința rațională a societății cio-
plește aceste chipuri. Sunt ființe care, în profilurile
lor amintind de lucrările lui Hyeronimus Bosch,
sugerează ruptura și obosesc. Acest nou cadru al
emisiei abolește naturalul, diferențele de gen, ori-
ce ar putea însemna normalitate și amplifică ma-
nifestarea convingerii în ideile delirante.
De aici, de la pierderea oricărui reper, de la în-
tărirea convingerii în ideile care amestecă lumile,
începe să se instaureze emisia rezonantă, prin su-
plinirea diferențelor. Rezonanța emisiei prelungi-
te, a vibrației consistente în frecvență și fază cu
spațiul cultural potențator, devine rezonanța schi-
zoidă, a înlocuirii legăturilor raționale cu legături
stabilite prin relații verbale, făcute după asonan-
ță, după rimă. Poezia schizoidă se naște de aici.
Delirul în și prin poezie devine calea prin care
tensiunea interioară este înlăturată, chiar dacă
realitatea imaginată se proiectează diferit de rea-
litatea palpabilă.
Psiholog clinician și consilier de cuplu, este un
ardelean (aparent) așezat precum poezia din vo-
lumul de față, dar deschis spre inovare. De aceea,
poate, aceste poeme molcome (deschizând di-
mensiuni interioare, însă) disonează față de ceea
ce coagulează proiectele imediate ale lui Cătălin
Stanciu - un volum de versuri aflat sub semnul
Delirului. Capacitatea de a performa în registre
diferite este un plus consistent, pentru că în cazul
lui Cătălin nu avem decalcuri stilistice sau ima-
gistice după clasicii literaturii române, ci doar ex-
primarea de sine căutându-și, în forme și registre
diferite, curgerea. Să revenim la Viața e un drum
pe jos (titlu sentențial, fără putința negocierii asu-
pra implicării auctoriale): în afluxul de emisie
lirică „digitală” în decadismul românesc actual,
începând cu generația ’80 - în înțelesul „digita-
lului” pe care îl dă Școala de la Palo Alto, privi-
tor la comunicarea reductibilă la logica binară
sau, depășind limitele acestei proiecții, în limitele
unei logici formale bivalente, slăbite din interior
de ironie și pastișă - Cătălin Stanciu revine la po-
livalența și adâncimea unei emisii rezonante cu
spațiul cultural care l-a produs. Ar fi o angajare
aparent paseistă, care nu ar da șanse în raport cu
criterii diferite ale judecării poeziei în raport cu
canonul literar actual, adică în raport cu norme-
le estetice românești en vogue, ale unei actualități
care nu reclamă excederea timpului prezent. Dar
poezia lui Cătălin Stanciu este adâncă - nu poate
fi vorba despre nimic altceva decât de o angaja-
re „analogică”, plurivalentă, urmând liniile unui
orizont blagian (un orizont al ființei, așadar), fără
imitarea stilului. Dicțiunea lui Cătălin Stanciu e
naturală, vine de dincolo de angajarea auctorială
individuală și imediată și, de aceea probabil, re-
zonează profund acolo unde acordarea receptă-
rii se face la spațiul cultural, la un anumit tip de
existență (Volkgeist) și nu la imperativele timpu-
lui (Zeitgeist). Să înțelegem, deopotrivă cu Blaga,
că din stilul culturii nu se poate evada și că acest
stil nu este doar emanație a esteticului, ci o in-
trare din afara acestuia, din cultură, din sistemul
de valori ale locului și locuirii. Cătălin Stanciu nu
încearcă, prin urmare, să se dezbrace de stilul cul-
turii în care a fost legănat și propune excederea
canonului actual (al unei estetici în sine și pentru
sine) prin intrarea dinspre cultură, ca emanație
extraestetică, dar estetizantă. Iată câteva exemple
(rămânând, tematic, în trăirea iubirii, crez poetic
al lui Cătălin):
Drumul satelor noastre/ miroase a mirode-
nii/ a voaluri de mătase albă/ sub care deslușim
mistere/ a ceai cu rom/ a țărâna dintre dealuri//
Femeie smarald (Femeie smarald, p.15); Am tre-
cut dealul și fânețele/ spre casa părintească/ să
4
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
facem dragoste/ în așternuturile uscate/ de sub
rădăcini (Rădăcini, p.41); Drumul spre clopotni-
ță/ e știut doar de genunchii/ țărăncilor bătrâne/
pe când dragostea/ se vinde în târg/ ca o desfrâna-
tă (Genunchi, p.70)
Până și elementele de „agnosticism neînțelegă-
tor”, cum numea Vasile Băncilă modalitatea etnică
de a defini misterul la Lucian Blaga, se întrezărește
într-un etnic tipic, de decor al parcursului ca ființă,
un etnic mereu chemător și căutător de sine: „Mă
prind de coama dealului/ ca de singurătate/ cu dis-
perare și crudă plăcere/ caut/ în fiecare dimineață/
noaptea pusă pe fugă” (Allegro, p.83).
Viața e un drum pe jos e o călătorie spre orizon-
turi: pe de o parte spre orizontul spațial, inconști-
ent (ca o chemare prin inconștientul colectiv), pe
de alta spre orizontul temporal, inconștient și el, în
care timpul fizic sau psihologic, conștient recepta-
te (grație unei sensibilități conștiente a receptării)
nu e cel ordonator și nici cel ordonat. Aici un timp
înzestrat cu accente, cum ar spune Blaga, este cel
care domină, un timp inegal, uneori amorf și apa-
rent fără tensiuni în întinderea spațială domoală,
complexă și tulbure în adâncimea sa. Și dacă tim-
pul stătut, băltit, se întinde între cotele de nivel ale
unei geografii locale frământate doar în interior,
acest timp va fi fost doar în ipostaza de amintire,
de depărtare spre orizont, după smulgerea de trup
timpului: „Vlăstar/ din pântec de sânge/ ce smulge
timpului/ trup” (Smulgere, p.51), amintind de cla-
marea blagiană Dați-mi un trup, voi munților, după
„pe-trecere”. În rest, timpul are o dinamică incertă,
de „animal hăituit”; „copitele timpului” lasă doar
amintiri regulate (în urmele pașilor), nu și ritm
ușor de îmblânzit. Timp și curgere devine doar fi-
ința:
Descântec cu ierburi amare/ pecete/ între cuvânt
și tăcere// Te dezleg de iubire/ lasă-mă să curg/ în
josul râului (Descântec, p.23); Trupul tău/ miroase
a înserare/ a răscruce de viață/ ca strugurii din vie/
pe care fecioarele/ îi strivesc (Răscruce, p.46).
Aici e măiestria poetului-psihoterapeut, care nu
caută „povestea terapeutică” pentru angajarea față
de cititorii săi, ci caută să dozeze emisia în raport cu
un orizont temporal deschis, amintind doar rareori
și vag de valențele timpului-havuz. În Viața e un
drum pe jos Cătălin Stanciu a lăsat poezia nevroti-
că pentru următorul volum, esențialmente diferit,
a dezbrăcat de dizarmonie orice emisie lirică și a
uzat de armonicele secundare ale acesteia pentru a
produce efecte în adâncime, răscolitoare, dar bine
înfrânate în plan auctorial. Statornicia aparentă
împachetează teama de transcendent: „Către Tine/
ridic sufletul meu/ ca un porumbel/ între jgheburi-
le morții” (Rugă, p.77), dar Marea Trecere își anun-
ță ritmul: „Am început să ne uităm/ răsturnați/
spre marginea singurătății// Apoi/ viața e un drum
pe jos” (Ritual, p.17). Parcurgerea drumului, în în-
toarcerea la spațiul rural care i-a dat identitate, la
Zăvoiul hunedoarean al copilăriei, spre un orizont
pe care nu-l controlează însă, îi permite să viseze la
un capăt al drumului, unde:
Cel mai de preț îmi pare a fi liniștea. Nu o tăcere
surdă, ci liniștea realizării de sine, de împăcare cu
sine, cu cei din jur cu cu Cel de Sus. Împăcare cu
Dumnezeu în sensul dogmatic și religios, prin care
și poezia coboară în odaia ta ca o rugăciune rostită
în taină (pp.90-91).
Tot ca o rugăciune, poezia luminează trecerea,
pasul pe jos al vieții cu strigătele ei profunde îngro-
pate adânc.
■
O restituire literară
dedicată lui Yvonne
Rossignon
■ Ion Cristofor
Maria Vaida
Yvonne Rossignon sau poezia ca destin
Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2016
Unul din cele mai interesante volume
de critică și istorie literară, apărut re-
cent, este, indiscutabil, cartea cercetă-
toarei clujene Maria Vaida, intitulată Yvonne
Rossignon sau poezia ca destin. Cartea reia o
preocupare ceva mai veche a criticului, care a
realizat, mai devreme, o splendidă ediție a po-
eziei lui Yvonne Rossignon, Cântec de lumină
frânt, apărută la aceeași editură în anul 2015,
prevăzută cu un consistent ”Cuvânt înainte”
semnat de reputatul Mircea Popa. Ambele cărți
constituie o restituire literară deosebit de valo-
roasă, prin care Maria Vaida a reușit să readucă
în literatura română figura unei poete impor-
tante, despre care Monica Lovinescu scria în-
tr-o emoționată evocare: ,,Yvonne Rossignon
se odihnește acum într-un cimitir din Roma.
Mai rămâne să-i facem loc și în literatura ro-
mână”.
În ciuda numelui său exotic, Yvonne
Rossignon era născută la 26 ianuarie 1912 la
Studina, în fostul județ Romanați, ca fiică a
unei românce și a unui tată francez, venit în
țară ca administrator al moșiilor lui Brătianu.
Ca urmare a profesiunii tatălui, cea de inginer
agronom, familia poetei va migra în diverse
zone ale țării, astfel că tânăra poetă va face stu-
dii la liceul ”Domnița Ileana” din Sibiu (1924-
1930). Devine studentă a Facultății de Litere și
Filozofie a Universității ”Regele Ferdinand I”
de la Cluj (1930-1935), afirmându-se cu vigoa-
re în spațiul poetic din perioada interbelică, cu
predilecție în câteva din revistele ardelene. A
debutat în revista ,,Abecedar” de la Brad, la 9
noiembrie 1933, va colabora la ”Pagini litera-
re”, ,,Gând românesc”, ,,Brașovul literar și ar-
tistic”, ,,Lanuri”, ”Înnoirea” (Arad) ș.a. Poeta
are, de pe acum, un nume cunoscut, frecventa
cenaclul literar de la Cluj al lui Victor Papilian
și era destinată unei glorioase cariere litera-
re. Dovada recunoașterii sale în epocă e dată
de prezența ei în antologia Noua lirică arde-
leană, alcătuită de Octavian Șireagu, în 1935.
Tânăra poetă va trăi în curând drama cedării
Ardealului și mutarea Universității clujene la
Sibiu. E anul în care poeta e prezentă în an-
tologia Tinerii poeți ardeleni (1940) a lui Emil
Giurgiuca, apărută la București, cu reproduce-
rea splendidelor portrete în lut realizate de Ion
Vlasiu. În același an, 1940, poeta va pleca în
Italia ca atașat cultural.
După război, Yvonne Rossignon va împăr-
tăși soarta tuturor diplomaților români din
perioada războiului, fiind silită să rămână
definitiv în exil, fără să-și uite limba și țara.
Căsătorită cu un anume domn Menchinelli, va
rămâne în curând văduvă de război, cu povara
creșterii celor trei copii rezultați din căsătorie.
Va publica în revistele românești ale exilului
(„Caete de dor”, „Ethos”, „Revista Scriitorilor
Români” și altele), iar în 1952 va ține la Roma
o conferință dedicată lui Aron Cotruș, cu oca-
zia împlinirii vârstei de 60 de ani a marelui
poet desțărat. În 1956, Iosif C. Drăgan îi oferă
postul de redactor șef la revista ”Pro Azzione
Catolica Romena”, unde publică, printre altele,
poemul Cu ce vers?, dedicat revoltei anticomu-
niste din Ungaria anilor 1956. Maria Vaida re-
constituie cu minuție viața dramatică a poetei,
reînviind etape cum ar fi studiile la Facultatea
din Cluj, perioada debutului, dar și perioada
exilului. Prin forța împrejurărilor, dată fiind
dificultatea de a cerceta viața din exil a poetei,
cercetătoarea insistă cu predilecție asupra ope-
rei poetice a lui Yvonne Rossignon.
Creația lirică a poetei exilate e situată, ju-
dicios și nuanțat, în zodia expresionismului și
a panismului blagian. Maria Vaida analizează
pertinent nu numai etapa de tinerețe a poe-
tei, ci și filiațiile creației ei cu cea a grupării
literare formate în jurul revistei „Pagini litera-
re”: Teodor Murășanu, Emil Giurgiuca, Mihai
Beniuc, George Boldea. Pasionata cercetătoare
analizează cu finețe poezia filosofico-religi-
oasă a Yvonnei Rossignon, motivele și temele
predilecte ale liricii sale, situând-o în orizontul
epocii, decelându-i noutatea, dar și punctele de
convergență cu anumiți poeți români sau stră-
ini. În egală măsură, Maria Vaida cercetează,
cu atenția cuvenită, singurul volum antum al
poetei, publicat în limba italiană, La vendem-
mia di Pan (Milano,1943), dar și activitatea sa
de traducătoare, corespondența cu alți membri
ai exilului, fragmentele memorialistice, evi-
dențiază prezența sa în antologii precum cea
realizată de Vintilă Horia (Poezia românească
nouă, Madrid, 1956), traducerile din Giuseppe
Ungaretti.
Într-un cuvânt, s-ar părea că Maria Vaida nu
a lăsat necercetat nici un aspect al vieții și ope-
rei poetei ”florilor de prun”, readucând acasă,
în conștiința literară actuală, o prezență lirică
de primă mărime, o figură tragică a exilului
românesc. Indiscutabil, cercetătoarea clujeană
a reușit să biruiască toate opreliștile, nu puți-
ne, ale acestui tip de restituire, subliniind mi-
litantismul anticomunist al autoarei în cadrul
mediilor românești din exil, din perioada 1940
-2000, anul în care se stinge la Roma ”unul din
cei mai valoroși, inteligenți, religioși și culti-
vați poeți”, după cum o consideră pe Yvonne
Rossignon, cu reală îndreptățire, devotatul său
biograf și exeget clujean.
■
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
5
Terapie prin scris
■ Irina-Roxana Georgescu
Adrian Costache
Evanescență. Un roman fără acțiune
București, Editura eLiteratura, 2017, 202 pagini
Ca scriitor, Adrian Costache este preocu-
pat de problematica timpului - uman,
pedagogic - atât în romane (Regele spe-
rietorilor de ciori, Apocalipsa după Ian, Lista cu
nume), cât și în volumele de povestiri (Breadly,
iubitul meu. Povestiri de sertar, Ultimul anotimp,
Confesiunile ultimului bun-visător și alte povestiri
etc.). Pe de o parte, interesul prozatorului merge
înspre timpul biografic, al tatonărilor existenți-
ale, al încercării de a se desprinde de panici și
locuri comune, de a trăi plenar. Pe de altă parte,
narațiunile pleacă dinspre realitate și se cufundă
într-o suprarealitate irizată de neliniștea de a că-
uta răspunsuri, de a locui timpul.
Roman despre trecerea timpului, despre se-
nectute și boală, despre preocupările și neliniș-
tile vârstei a treia, Evanescență este un „roman
fără acțiune”, de fapt, un construct narativ în care
transpar reflecția perpetuă și tăcerile asurzitoare
ale cuvintelor desprinse din carnea ficțiunii, cro-
chiuri ale unor trăiri pasagere. Narațiunea este
străbătută de monotonie. Personajele defilează
într-un soi de matrice manevrată atent de o in-
stanță care face legături între oameni și întâm-
plări și locuri, așază în tabloul de comandă bu-
toanele potrivite, la care cititorii au acces intrând
dintr-o cameră într-alta a timpului. Fiindcă, în
definitiv, ce e timpul? Un râu care curge necon-
tenit, fără să aibă maluri însă, așa cum vedea
Newton metafora timpului sau o forță care ne
locuiește, ca în Austerlitz-ul lui Sebald?
Evanescență ar părea, la prima vedere, o na-
rațiune fragilă, care și-a consumat toată seva,
lăsând loc deceniilor ce au sedimentat amin-
tiri și personaje aparent decalate, un fel de va-
gabonzi metafizici. Lumea construită de Adrian
Costache se zbate între timpul nemilos și timpul
care se confundă cu negraba.
Protagonistul, Pascal, este profesor de socio-
logie, preocupat de teza potrivit căreia românii
se mișcă undeva la „granița dintre natură și cul-
tură”. Ființă mediocră, cu aspirații de intelectual,
Pascal rămâne un personaj care străbate lumea
colonizată de fantomele trecutului, el însuși cu-
fundându-se în final în hățișul amintirilor. În
definitiv, Evanescență este și un roman despre
prietenie. De fapt, despre neangajare, despre
lejeritatea relațiilor umane, reflex al timpului
care lustruiește viața și dă coerență nebuniei
existențiale: „Cu câteva săptămâni înaintea pri-
mei crize renale, Pascal fusese la Candi. Candi
era prietena lui «de-o viață», împlinea 74 de
ani și continua să-l numească și acum pe Pascal
Breadly. Breadly, iubitul meu... De altfel, pentru
ea, el fusese foarte rar Pascal, dar mai mereu
Breadly, deși numele acesta n-avea nici măcar
undeva în zona măruntă a anecdotei literare
vreo justificare. Dar Candi, prietena lui Pascal,
era scriitoare și avea fanteziile ei (numeroase!),
care ajunseseră să-l exaspereze pe Gelu, bărbatul
ei, de-al doilea sau de-al treilea, Dumnezeu mai
știa!... De cel puțin doi bărbați însă, lumea ca și
Pascal, era sigură: de altfel, mulți ani la mesele
lor sărbătorești apăreau deopotrivă fostul, adi-
că penultimul, care încă ședea în același imobil,
și «soțul în funcție» al lui Candi, Gelu adică...
Egoism monstruos?! se întrebase la un moment
dat Pascal... Lipsă de delicatețe?!... Orice ar fi fost
la mijloc, el vedea ca incredibilă scena prezenței
celor doi și atunci i se întâmpla ceva ciudat: re-
fuza să-și imagineze ceea ce vedea, era ca și cum
prezența celor doi bărbați dobândea o dimensiu-
ne de suprarealitate. Vedea, dar refuza imaginea.
Apoi, obosit parcă, ridica din umeri.” (p. 29)
Evanescență prinde în pliurile propriei tex-
turi, ca o bomboană cu mentă, evocarea unui
timp ilimitat, dar și întrucâtva ilicit. Un roman
monoton, menționam mai devreme, bazat pe o
intimitate a chipurilor și a fragranțelor: „Până
atunci chipurile oamenilor, ale lumii acesteia, se
cam uniseră pentru el într-o realitate fluidă, ca și
cum uneori viața ar fi fost un vis. Nu avea, ca ori-
ce om interiorizat, memoria lumii exterioare...
Iar memoria chipurilor nici atât!... Descoperise
acum, oarecum fascinat, - catifelată fascinație -
lumea concretă, iar lumea, elaborată până atunci
doar undeva înăuntru, ascunsă multă vreme în
interiorul lui, abstractă, ieșea abia acum la su-
prafață!... Surprinzătoare și mai puțin monotonă
decât înainte!... În același timp, în datele ei mari,
lumea se repeta totuși, era în parte asemenea ce-
lei interioare, asemenea celei de demult din care
păstra fragmente rupte care nu se potriveau to-
tuși decât rareori, ca într-un joc din care unele
piese fuseseră pierdute...” (p. 41) E vorba, une-
ori, de chipuri din adolescență recunoscute pe
stradă, în cartier, alteori de intersectări absolut
întâmplătoare cu oameni de demult, „așadar,
lumea se repeta până la urmă, generațiile aveau
parcă aceeași înfățișare, același destin monoton,
ca într-o încercare de eternizare a vieții prin ele.”
(p. 42)
Narațiunea restituie și imaginea copilări-
ei în care basculează chipurile părinților și ale
Liviu Suhar	Bostan și floarea soarelui (2017)
u/p 70 x 50 cm
bunicilor defuncți, prieteni cu care protagonis-
tul îmbătrânește, rutină, fragilitate, așteptare a
inevitabilului. Eroul plonjează adesea în amin-
tiri - despre lumea de odinioară, despre chipuri
recognoscibile, despre arome și locuri: „În ado-
lescență, parfumul femeilor care treceau pe stra-
dă îi umplea viața de fel de fel de vise. Fulgerau
în el vise cu chipuri și vise fără. Dar pe toate și
le apropria, făcea în așa fel încât să fie ale lui.
Fiindcă el era devoratorul de vise!... abia aștepta
să închidă ochii și să-și imagineze. E adevărat,
poate nu erau toate chiar vise, unele puteau fi
doar niște senzații de vise, sau vise întrerupte,
vise nereușite, eșecuri de vise chiar. Dar el era
mulțumit și cu această confuzie între visul-vis
și visul-senzație și celelalte, fiindcă parfumul
femeilor îl trimitea mereu în lumea de demult
a parfumurilor pierdute.” (p. 158). Pascal amen-
dează adesea felul în care sunt remaniate valori-
le, exclamând amar: „Bătrânețea este un subiect
plictisitor” (p. 178).
Totuși, dispariția bizară a eroului aduce cu
narațiunile eliadești („Au vândut casa, domnu-
le! Acum nu mai stă nimeni aici!... E pustie!... A
fost un zvon cum că domnul ar fi murit sau ar fi
plecat cu altcineva, dar n-a fost așa. Iar doam-
na s-a dus în America!...”, p. 199), însă raisonne-
ur-ul (vocea naratorului/vocea conștiinței), care
e, mai degrabă, reflex al unei suprarealități decât
ecou pervers al ficțiunii, constată singurătatea în
care se cufundă dintr-o dată, până atunci doar
amânată: „Rămăsesem acolo pe trotuar, în fața
ușii scorojite, nehotărât, încă un timp. Nu știu
dacă fuseseră doar secunde sau minute în șir.
Iar cuvintele și vocea se mai auziseră încă o dată
dintr-o depărtare, în urechile sau doar în mintea
mea. Era ca și cum acolo în fața ochilor începu-
se ceva nou, un capitol nou al vieții cuiva. Din
ceea ce fusese înainte, nu mai rămăsese decât
răspunsul robotului: «Ați sunat la casa Pascal.
Deocamdată nu vă putem răspunde. După sem-
nalul sonor lăsați un mesaj!» Iar cuvintele aces-
tea deveneau pentru mine de-acum înainte sin-
gurele urme ale vieții lui Pascal.” (p. 199).
Evanescență este, în definitiv, un antiroman,
răsucindu-și filamentele de wolfram pentru a
spulbera cronologia intimă a eroilor, restituind
doar cioburi de (i)realitate.
■
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
Esențe epice
■ Ani Bradea
Nicolae Iliescu
Masca și oglinda
Cluj Napoca, Editura Tribuna, 2014
Motto: „Ce să faci în acest vacarm de singurătate?”
Pentru bogata sa opera literară, Nicolae Iliescu,
cunoscut prozator, eseist și publicist român, a
fost decorat de către Președintele României
în 2004 cu Ordinul Pentru Merit în grad de Cavaler.
Această distincție nu a făcut însă decât să încunune-
ze o serie de premii și recunoașteri ale talentului său,
cel mai important fiind, de departe, Premiul pentru
proză „Ion Creangă”, acordat de Academia Română
în anul 1991.
A publicat, de-a lungul anilor, numeroase volu-
me de autor, volume în colaborare și este prezent
în câteva antologii de referință. În 2014, Nicolae
Iliescu a ales să încredințeze Editurii Tribuna Masca
și Oglinda, sau oprește-te, alege și treci nentârziat -
Romanț în trei acte, cu cinci viteze, șapte scene și trei-
zeci și trei de capricci. Desigur, în primul rând atrage
atenția aici titlul, cu totul și cu totul neobișnuit. Dar
chiar avertizat fiind cu privire la umorul autorului,
cititorul este oricum luat prin surprindere, provocat
să țină pasul cu bogăția de informații, scene, perso-
naje, alternate cu o viteză mereu crescândă (doar e
vorba despre cinci viteze, după cum aflăm din titlu),
pe parcursul celor trei acte, adică trei capitole, cu-
prinzând, împreună, treizeci și trei de subcapitole,
sau, citând din nou titlul, treizeci și trei de capricci.
Construcția de tip puzzle a textului este evidentă
din chiar primele pagini. Autorul ne lămurește ori-
cum, destul de repede, afirmând că: „Îmi propun să
scriu aici o carte-puzzle sau lego(...)”. Decupajele din
cotidian, mutate în alte întreguri și obligate să funcțio-
neze așa, aceste „cioburi de realitate”, cum le numește
Daniel Octavian Bejan, pe coperta a patra a volumu-
lui, nu sunt, totuși, cele mai interesante caracteristici
ale construcției literare. În ciuda acestui haos (inten-
ționat, desigur, și bine controlat), a acestui amalgam
de informații, ca într-un poem dadaist, rezultatul se
constituie într-un tot unitar, extrem de bine înche-
gat. Aș putea spune că volumul capătă chiar o formă
rotundă (cu toate asperitățile și vârfurile ascuțite ale
celor treizeci și trei de capricci), tocmai datorită felului
în care el a fost gândit: ca o structură circulară care se
închide la final. Dacă în prima parte - „actul întâi” -
autorul scoate dintre cioburi și scutură de praf nostal-
gice amintiri din anii copilăriei, și asta doar pentru că
„Te trezești cu noaptea-n cap și vezi, înțelegi, realizezi
că nu ai făcut mai nimic, nici pentru tine, nici pentru
alții” - în ultimul capitol - „actul trei” - revine în ace-
lași punct, deoarece „Se trăiește într-un timp circular,
dar și creator.” Mai mult, amintirea dureroasă a ma-
mei, a morții ei, este obsesiv reluată și identic redată
la începutul și la sfârșitul volumului: „Te uiți la pisici,
cum se caută, se amușinează, miaună și desenează
trasee prin casă, în fiecare dimineață prin aceleași col-
țișoare și cotloane. Așa mi se întâmplă și mie și cred
că și lui taică-meu, trăiești cu impresia că mai există,
vorbești cu ea, cu mama, ai impresia că trebuie să vină
de jos, de la pâine sau că trebuie s-o scoți din spital,
după operația aia cumplită de col femural. Un im-
becil de doctoraș îți spusese atunci, când tu nu vreai
s-o mai chinuiești după fractură, <<opereaz-o că tot e
pa!>>. Și-ai operat-o și a fost un succes, o anestezistă
moldoveancă din Basarabia te avertizase că pericolul
este de «cinci pe o scară de unu la cinci», chirurgul,
care era o femeie, te liniștise că nu lucrează cu aia.
Apoi, după șase luni, congestia ACV, cum se zice la
manual.” Se recurge la această insistență de a reanima
o suferință, nevindecabilă de altfel, la această „prac-
tică” de a rupe mereu pojghița unei răni, de a-i opri
cicatrizarea, pentru că: „După ce dispare mama parcă
dispare jumătate din copilărie. Îți vine să rememorezi
totul, să revezi, să cauți fotografii, obiecte, oameni cu
care să împarți amintirile, să revezi locurile pe unde ai
trecut de mână cu mama ta, să refaci trasee, drumuri,
poteci, întâmplări. Îți vine să-ți refaci prieteniile, să-ți
revezi viața și să ți-o înțelegi altfel, să ți-o primenești,
să ți-o schimbi.”
A nu se înțelege cumva că în tonul citatelor de mai
sus curge întreg epicul volumului. Nici pe departe!
Între ele se amestecă amețitor, ca într-o centrifugă,
scene, personaje, epistole, anunțuri din gazete de
epocă, reclame din zilele noastre, chiar și rețeta unui
„tort la metru”, aparent fără nicio legătură între ele.
Scenele nu se sudează unele de altele, par desprinse
din altele și regrupate, iar personajele nu interacțio-
nează. Avem, de fapt, un insectar de personaje, prin-
se fiecare, separat, în „ace” de către autor, sugerând
singurătatea individului în societatea contemporană.
Viața de adult în nebunia cotidianului înghite indi-
vidul într-o mare de întâmplări și situații. E un fel
de mișcare browniană a personajelor, care se lovesc
unele de altele, dar nu interacționează niciodată.
Ele sunt singure, dar nu sunt izolate! Și asta pentru
că se află mereu într-o aglomerare, mediul urban în
care trăiesc este întotdeauna suprapopulat, cu toate
acestea sunt la fel de stinghere ca și cum ar trăi în
pustiu. „Luiza turna în pahare, Viorel fuma țigară
de la țigară, Cati ședea tolănită pe canapea și o mân-
gâia pe Lucreția, cocker femelă, cafenie și spaniolă,
Roxana pufnea, Cristina își cumpărase mobilă, Emil
își vânduse mașina pe douăjdemii de parai, Cornel
trebuia să plece să scoată tirul din vamă, Monica vor-
bea despre cizme, Oana se depărta de ei și se apro-
pia de bucătărie, de unde ieșea Dan cu o tavă plină
cu sandviciuri cu icre negre și roșii, Stelică era gelos
pe Cristi, care golea conținutul unei sticle de John
Jameson and Son. Gabi se uita pe fereastra ce da în
curte, Alexandra se uita la desene animate, Viorica
se uita în poșetă, Mariana râdea și-și refăcea fardul,
Eugen tocmai venise din «State» și povestea că acolo
nici pe stradă n-ai voie să fumezi, Vasile se uita chio-
râș la gazdă, Hava Clorofila Abrudescu, care ieșea pe
terasă.” „Ce să faci în acest vacarm de singurătate?”-
se întreabă retoric autorul. Să scrii, ar fi răspunsul, să
construiești o oglindă în care să se reflecte imaginea,
subiectivă, desigur, a unei lumi, a unui timp al tău, cu
toate observațiile și sentimentele pe care ți le-a dăru-
it. Pentru asta e nevoie ca informația să fie compac-
tată, esențializată, exact așa cum face Nicolae Iliescu
în cazul de față, adunând totul în concentrate epice,
care trebuie decodificate, dezarhivate de cititor, pen-
tru a se putea bucura pe deplin de ele. Eliminându-
se legăturile, rămâne esența. Prin comparație, putem
imagina o frază din care s-au eliminat prepozițiile și
conjuncțiile. Rezultatul: un text criptat, cu accesibili-
tate limitată, dar perfect încadrabil într-o formă atent
gândită de autor.
Avem de-a face, așadar, cu o inginerie textua-
lă foarte bine concepută. Lucrând asupra textului,
autorul modifică realitatea. Hipertrofierea realului
ne duce cu gândul la o abordare de tip bulgakovian,
sesizabilă, mai ales, în prima parte a volumului: „Casa
era așezată pe-un vârf de deal, pietros, ce îmbrățișa
peisajul ca o cămașă de finet. De ce finet? Fiindcă
dealul era destul de amabil, nu era nicidecum abrupt
și astfel urca dinspre nord, nord-vest chiar călare pe
o cămilă. Sau cal. Sau asin. Oricum, nu era niciunul
necesar căci nu creștea așa ceva în apropierea destul
de rustică. Deși suntem la oraș. Oraș mare, impor-
tant, aflat de latura cealaltă a șoselei. Cum care șosea?
Aia care începea din spatele casei cocoțate pe deal,
șosea în pantă, dinspre golf, asfaltată și iluminată pe
dedesubt. (...) Orașul se întrerupe și apar fortificațiile,
luminate pe la colțuri cu becuri galbene, dincolo de
ele se întind bezmetic plantațiile bărboase și cimi-
tirele, șinele de aerotren și benzile rulante de asfalt,
străzile care fac un fel de buclă, de fundiță, un ghem
de beton peste ocean. Strada, la acea oră, adastă sau
mai bine zis șade, stă letargic în rugina unei veri sfâr-
șite, dar calde. Profund calde. Și puțin înecăcioase.
(...) Nae Dorineanu și Bebe Dinițoiu se întâlnesc, de
fapt se întâlniseră la Luca Omescu-Diomede, cam
între patru, patru și un sfert și patru și jumătate du-
pă-amiază. Că acum e deja cinci. După-amiaza de
sâmbătă, că e și sâmbătă. Nu prea au ce discuta, se
uită la un film prost, beau un vin prost, din pastile
și râd. Strepezit. Strada, la acea oră, adastă sau mai
bine zis șade, stă letargic în rugina unei veri sfârșite,
dar calde. Profund calde. Și puțin înecăcioase. Parcă
am mai spus-o, da? (...) Luca stătea aproape de in-
tersecția cu bulevardul pe rotile din partea de Nord,
într-un bloc și apartament circular de cinci camere
semicomandate, stil vagon (...) un bloc de-ăla de pes-
te o sută de etaje și de peste zece mii de apartamente
și capsule, cum erau cele din zona golfului.”
Deloc de neglijat este și aspectul ludic al scriiturii.
Argumentez doar printr-un scurt citat, cartea fiind
extrem de ofertantă pentru a identifica mereu alte
și alte capete de analiză. Practic, de oriunde ai por-
ni, găsești conexiuni noi, sau modalități diferite de a
aborda textul. „Luca Omescu-Diomede este liber-cu-
getător deși făcuse psihologia, făcuse psihologia e un
fel de-a zice, o terminase prin corespondență, ca mai
toată lumea din vremea lui, prin computer, căci în
tinerețe nu stătuse degeaba, nu pierduse timpul, se
ținuse de prostii, de mici învârteli, întrerupsese școa-
la obligatorie într-a zecea, se apucase de zugrăvit, nu
avea rău de înălțime, se lega cu o funie și lucra la etaj
sau pe acoperiș, unde era nevoie, apoi se apucase de
montat reclame, trecuse la cărți digitale, la început
le vindea ca peste câtva timp să se preocupe de în-
tocmirea lor, învățase să deseneze, să facă proiecte de
case mobile sau, mai simplu, să le repare. (...) După
o vreme îi dăduse prin cap să facă Dreptul, dar cum
zicea, toți proștii sunt azi absolvenți de Drept, îl în-
trerupsese în anul doi și se înscrisese la sociologie
și psihologie, apoi la medicină cultuală și culturală,
precum și la arte plastice.”
Cheia care descifrează întreaga construcție o gă-
sim însă chiar în titlu. Masca și Oglinda simbolizează
de fapt cele două modalități prin care autorul se ra-
portează la realitate. Masca ascunde, iar oglinda re-
flectă! Nicolae Iliescu folosește, în egală măsură, tex-
tul ca mască și textul ca oglindă. Altfel spus, acoperă
realitatea dezvăluind-o, sau o dezvăluie acoperind-o.
„Realitatea pe care Nic Iliescu refuză să o numească
istorie, găsind, pentru ea, mai potrivit un alt nume:
romanț” - după cum bine spune Daniel Octavian
Bejan. Și iată cum am încheiat și eu această recenzie,
circular, revenind la analiza titlului. Pentru că, orice
am face, nu-i așa? - „Se trăiește într-un timp circular,
dar și creator.
■
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
7
Un roman despre
Școlile Blajului
■ Ion Buzași
Laurențiu Stancu
Vremuri de neuitat
Cluj-Napoca, Editura Ecou Transilvan, 2017
Iată câteva date bibliografice despre autorul aces-
tei cărți extrase din dicționarul Oameni de ieri
și de azi ai Blajului de Arcadie și Ana Hinescu,
Editura Astra, Blaj, 2011. Născut în 1931 la Blaj,
urmează în vestitul orășel de școli, cursul primar,
gimnazial și o parte la Liceul Comercial de Băieți,
transformat în 1946 în Școala Medie Financiară.
După obținerea bacalaureatului se înscrie la facul-
tatea de Drept, dar după doi ani este exmatricu-
lat pentru că tatăl său fusese militar în... armata
României burghezo-moșierești. Studiile de conta-
bilitate din școlile blăjene îl vor ajuta câțiva ani în
ocuparea unei funcții de inspector financiar. Atras
însă de scris și de artă (are un frate, trăitor la Blaj,
Nicu Stancu, pictor, membru al Uniunii Artiștilor
Plastici), se angajează câțiva ani la Studioul Teritorial
Radio TV. Încearcă să publice un roman la Editura
Dacia din Cluj, de curând înființată, dar cartea este
respinsă pentru că nu se încadra în planul editurii.
Înțelegând că în România socialistă libertatea de
exprimare este îngrădită, emigrează și se stabilește
în Austria. De aici trimite manuscrisele cărților la
câteva edituri din România: Lagăr și dragoste, Casa
Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011, roman prefațat
de Adrian Marino, iar în 2017 - romanul Vremuri de
neuitat, apărut la Editura Ecou Transilvan. Cred că
este o reluare a romanului mai vechi, cu care încer-
case să debuteze la Editura Dacia și care se intitula O
primăvară pe malul Târnavei.
Este un roman memorialistic. Prima pagină dă
expresie acestui extaz al amintirilor, ca un tonic de
Urmare din pagina 3
Despre absența spiritului critic și logica
ierarhiei în gîndirea chineză antică
Pe de altă parte, pentru a arăta că gîndirea chineză
nu s-a fixat pe formele logice doar din lipsă de inte-
res, dintr-o orientare esențial diferită de cea europea-
nă, vom arăta că există și o artă de a disputa, o eristi-
că chineză. Vom face aici referire la Școala Numelor
(ming kia), formată din logicieni care s-au ocupat de
cele mai diverse probleme. Marea majoritate a aces-
tora erau sofiști, iar arta dialectică consta din a pune
adversarul în imposibilitate printr-un soi de bufone-
rie, fapt care aduce aminte de ironia socratică.
Acești sofiști aveau un număr de paradoxe, de so-
fisme, evident inferior jocului infinit de paradoxe ale
gîndirii sofistice grecești. Vom cita numai unul din
aceste paradoxe, deoarece este vorba de renumitul
paradox al săgeții enunțat de eleați, fără să fie aici
vorba de o contaminare culturală, și pe care îl găsim
în gîndirea chineză sub următoarea formă: Un arcaș
are puterea de a face să se atingă vîrful unei a doua
săgeți de coada săgeții trase mai întîi, la fel, poate să
tragă o săgeată (a treia) a cărei vîrf să atingă coada
celei de a doua; și așa mai departe, se capătă o serie
neîntreruptă de săgeți, vîrfuri și cozi, atingîndu-se
necontenit, în așa fel încît de la prima la ultima ele se
ating neîncetat cu coada arcului, și par că nu fac decît
viață: „Amintiri, amintiri, ele îmi dau elan în viață,
o satisfacție, sunt reconfortante, parcă îmi descarcă
sufletul de povara anilor care au trecut de la înce-
put. Fără amintiri cred că aș duce o viață cețoasă,
umbroasă, care mi-ar crea veșnic o stare de om po-
somorât, închis în sufletul meu, și aș trăi într-o sin-
gurătate sălbatică, ocolind semenii din jurul meu”
(p. 5-6). Amintirile se fixează la perioada de după
cel de-Al Doilea Război Mondial, când era elev în
orașul său natal Blaj, o perioadă întunecată a isto-
riei contemporane a României, sfârșit de război, cu
răpirea unor teritorii românești, cu începutul insta-
urării comunismului, a cărui ideologie pătrunde stă-
pânitor în școli. Și în Școlile Blajului - cu o tradiție
glorioasă. Cu programe și manuale adaptate acestei
ideologii, cu profesori nevoiți, unii să se adecveze
noilor exigențe didactice, alții bucuroși să servească
regimul samavolnic instaurat.
Dar eroul narator este încă la vârsta frumoșilor și
romanticilor eroi din romanele lui Ionel Teodoreanu,
a căror influență se resimte în prima parte a cărții. Se
împrietenește cu un coleg, Ciurea Petru (Petrișor),
care stă într-un sat de lângă Blaj - de fapt în hotarul
satului, numit în limbaj local „la hodăi”, unde au câ-
teva hectare de pământ și pădure și unde îl invită pe
prietenul său blăjean. Fac drumeții, se bucură de os-
pitalitatea familiei lui Petrișor, trăiesc emoția primei
iubiri, și nu înțeleg, din cauza vârstei, îngrijorarea
părinților pentru vremurile ce vor veni. Și Petrișor
este invitat la Blaj și paginile care înfățișează drumul
până la Târnavă prin lanuri de grâu și bucuria unei
zile de vară la scăldat cuprind descrieri reușite. Abia
când tatăl lui Petrișor va fi declarat „chiabur”, ceea
ce însemna dușman al poporului, va intui începu-
tul unui declin în istoria orășelului de școli. Petrișor
una.Altfel spus, se formează o săgeată mai mare,
dar coada săgeții, care crește continuu, se atinge tot
timpul cu coada arcului, deci e nemișcată.
Nu vom continua să dezvoltăm mai mult această
schiță a modului de a gîndi al chinezului antic2, do-
rința noastră a fost doar aceea de a arăta cum func-
ționează în realitate aceasta, și, mai ales, deosebirea
marcantă față de modul de funcționare al gîndirii
europene. De unde și diferența, la fel de esențială de
a privi și a se raporta la lume a chinezului și euro-
peanului. Și lipsa metafizicii și logicii înțelese ca „ști-
ințe” la chinezul primitiv.
Note
1	M. Granet, Op. cit., loc. cit.
2	Pentru a adînci această problemă sugerăm consulta-
rea următoarelor titluri: Anton Dumitriu, Istoria Logicii,
Bucuresti, 1969, Fung Yu-lan, Precis d’histoire de la philo-
sophie chinoise, Payot, Paris, 1952; Liou Kia-hwai, L’esprit
synthetique de la Chine, Paris, 1961; Alfred Forke, Geschichte
der alten chinesischen Philosophie, Friederichsen, Hamburg,
1922; Joseph Needham, Science and Civilisation in China,
Cambridge, 1969; James Legge, The Writings of Kwang-zze.
Sacred Books of the East, XXXIX și XL, Londra, 1927; lucra-
rea colectivă History of Philosophy Eastern and Western, I,
sub conducerea lui S. Radhakrishnan, cap. Confucianism și
taoism, Londra, 1952; F.S.C. Northorp, The Complementary
Emphasis of Eastern Intuition Philosophy and Western Specific
Philosophy, în lucrarea colectivă Philosophy, East and West,
editată de C.A. More, Princeton University Press, 1946.
■
se va transfera la Alba Iulia - iar prietenul blăjean
îl roagă să-i scrie pentru continuarea prieteniei:
„Scrie-mi lunar tot ce faci, că am un jurnal cu prie-
tenia noastră și doresc să aflu viitorul tău, voi scrie o
carte, pentru a nu se uita aceste vremuri ale tinereții
noastre petrecute la Blaj”.
Paginile următoare capătă caracterul uni roman
epistolar. Anii care au venit au risipit grupul prie-
tenilor și al iubirilor blăjene, tot ca în romanele lui
Ionel Teodoreanu, stârnind în sufletele lor de ado-
lescenți o duioasă și luminoasă nostalgie, risipită
și aceasta de brutalitatea pe care o cunosc locuito-
rii orașului: profesorii vechi ai Blajului anchetați;
Biserica Blajului cu atâtea merite în istoria și cultura
națională, desființată, episcopul Ioan Suciu, vlădicul
cel tânăr, venerat de tineretul școlar este închis, ală-
turi de ceilalți fruntași și își va sfârși zilele în sinis-
tra temniță din Sighet. Dar tineretul școlar blăjean,
cunoscând demnitatea înaintașilor în fața istoriei,
opune rezistență acestor samavolnicii, apărând pe
episcopul care ținea curajoase predici în catedrală,
făcându-i „cordon de apărare” de la Catedrală până
la Mitropolie, iar la Liceul Comercial se constitui-
se chiar o organizație de luptă și rezistență antico-
munistă a elevilor, cu statut și cotizație, condusă de
elevul Ilie Popa, depistată însă rapid, iar președin-
tele ei, eliminat și arestat. Este o informație inedită
pentru istoria școlilor blăjene. Paginile au acum re-
zonanța unor elegii ce răzbate din bătrânele ziduri
ale școlilor și ale Catedralei - emblema Blajului.
Locuitorii sunt tot mai uimiți de aceste „răstur-
nări” de obiceiuri și datini, tinerii nu mai au voie
să colinde în ajunul Nașterii Domnului, seara după
anumite ore nu mai au voie să se plimbe, să cânte
cântece care au îmbărbătat neamul românesc (Hora
unirii, Deșteaptă-te, Române, Marșul lui Iancu) sunt
interzise, iar oamenii în case șoptesc: „Doamne, ce
vremuri de neuitat!”. De aici titlul romanului.
După acest intermezzo de roman documentar,
scriitorul revine la firul epic inițial, prezentând tra-
iectoria destinului biografic al lui Petrișor, pe ca-
re-l aflăm din scrisorile trimise prietenului blăjean.
După ce își face armata, se hotărăște să urmeze fa-
cultatea de medicină, ca și noua sa iubită, Daniela, o
moață energică și inimoasă din Roșia Apusenilor. Și
reușesc amândoi, dar nu se înțelege prea bine de ce
Daniela a preferat ca oraș al studiilor universitare de
medicină Iașul și nu a mers, ca Petrișor, iubitul său,
la Cluj. Este un final luminos totuși, pentru că tine-
rețea dă acest sentiment de încredere în învingerea
obstacolelor din viață.
Cartea este și „un cântec de dragoste” pentru lo-
curile natale, ca în dialogul dintre Daniela și Petrișor:
„În timp ce descuia ușa casei, Daniela ofta din suflet:
— Ce bine mă simt în casa copilăriei mele, nu-mi
vine să plec de aici!
— Așa zic și eu când ajung la hodăi, dar vezi că
viața e crudă cu oamenii, că aproape pe toți îi des-
parte de locurile natale, oricum ar fi fost acestea ne
rămân veșnic în suflet” (p. 203-204).
Amintirile care au dat imboldul scrierii acestei
cărți, revin compozițional simetric în final, cu ace-
lași rost de tonic sufletesc, dar și cu umbra tristeții
dată de presimțirea că vede aceste locuri pentru ul-
tima oară: „Azi merg pe străzile Blajului singur, cu
amintirile, sperând să retrăiesc aceleași sentimente
frumoase care mi-au bucurat sufletul și mi-au dat
poftă de viață. Mirosul verde al primăverii, pe care
vântul mi-l aduce în față, îmi dă senzația de dejâ-vu,
văd pentru o clipă persoane dragi de demult din via-
ța mea, văd casa părintească, cu balcon, pădurile din
jurul orașului, iar florile din grădina noastră mă îm-
brățișează parcă pentru ultima oară.” (p. 250-251).
■
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
cartea străină
Un roman „muzical”
în literatura ucraineană
■ Robert Cincu
Volodymyr Danylenko
Colivie pentru pasărea măiastră
trad. Mihai Hafia Traista, prefață de Mihaela Herbil,
București, RCR Editorial, 2017.
Literatura ucraineană contemporană e
încă prea puțin cunoscută în spațiul
cultural românesc în ciuda vecinătății
geografice dintre cele două țări, astfel, orice
inițiativă de a aduce publicul românesc mai
aproape de literatura ucraineană devine un act
salutar. În acest sens, merită semnalat faptul
că în 2017 apare, în traducere românească, ro-
manul Colivie pentru pasărea măiastră al scri-
itorului ucrainean contemporan Volodymyr
Danylenko. Aflăm, din postfața volumului
semnată de traducătorul Mihai Hafia Traista,
faptul că Volodymyr Danylenko aparține
așa-numitei școli de proză Jytomyrene, o gru-
pare literară bazată pe nativism și contracul-
tură care se opune în mare măsură experi-
mentelor discursiv-postmoderne frecvente și
ele în literatura contemporană ucraineană. Nu
e astfel de mirare faptul că mai mulți critici
l-au catalogat pe Danylenko, pe rând, drept un
prozator post-romantic, un prozator existen-
țialist sau un prozator al extremelor, glisând
între planuri tragice și comice sau între reali-
tatea cotidiană și misticism.
Romanul Colivie pentru pasărea măiastră se
construiește în jurul dramei Alinei Ivaniuk, o
tânără a cărei viață stă, în mod categoric, sub
semnul muzicii. Dotată cu o voce excepționa-
lă, Alina Ivaniuk se face remarcată încă din
copilărie în satul natal atunci când încearcă și,
în mod surprinzător, reușește să își modeleze
vocea astfel încât să concureze muzical cu su-
netele armonioase ale naturii sau cu trilurile
păsărilor. Există, în acest sens, o scenă spec-
taculoasă în roman, care, de altfel, justifică
pe deplin eticheta de scriitor post-romantic
pe care unii critici au propus-o în raport cu
Danylenko. Într-un inedit exercițiu de vir-
tuozitate vocală, Alina Ivaniuk într-un câmp
deschis, în plină furtună, își propune o „lup-
tă” între vocea ei și fenomenele naturii: scena
e una întunecată vizual (culori închise între
care predomină negrul și griul), zgomotele
prelungi ale tunetelor, ropotul ploii și vocea
Alinei creând, într-adevăr, un cadru cu tente
aproape suprarealiste, dar de o sensibilitate
neo/post-romantică.
Cartea însă se concentrează pe un punct de
cotitură în viața artistei - momentul în care
aceasta decide să-și facă cunoscut talentul și
în afara cercului restrâns de cunoștințe. Mai
exact, aflată într-o vizită în orașul Jytomyr cu
fiul ei Vladyk, printr-o coincidență fericită,
Alina Ivaniuk ajunge să îl cunoască pe bătrâ-
nul Mykola Homycevsky, istoric, traducător
al operelor lui Homer și meloman. Observând
calitățile vocale remarcabile ale tinerei acesta
o va îndemna să ia lecții de canto pentru a-și
desăvârși cunoștințele și o va încuraja să susți-
nă concerte pe marile scene ale orașului.
Încă de la primele sale reprezentații, Alina
Ivaniuk reușește să uimească auditoriul, succe-
sul ei fiind unul total. E foarte important de
menționat aici faptul că în cele câteva scene
care descriu reprezentațiile muzicale ale artis-
tei, nu doar publicul este emoționat, ci, preț de
câteva paragrafe, în mod cert, și cititorul poate
simți fiorul reprezentațiilor, iar acest lucru se
datorează și manierei în care Danylenko reu-
șește să surprindă încărcătura emoțională a fi-
ecărei secvențe. Nu vorbim, așadar, de o simplă
descriere a unui concert, ci, mai degrabă, de
o negociere între expectanțele publicului (ade-
sea sceptic), talentul remarcabil al artistei, dar
și emoțiile sau încăpățânarea acesteia. Practic,
pentru Alina Ivaniuk aproape fiecare reprezen-
tație se dovedește a fi o chestiune de viață și
de moarte, o încununare a propriului destin/
a propriei vocații și, nu în ultimul rând, un ca-
dou hipnotic si înălțător pentru public.
Succesul artistei însă este rapid contraba-
lansat de intervenția distrugătoare a regimului
(acțiunea romanului petrecându-se în Ucraina
anilor ’70). Fiind invidiată de tot mai mulți
artiști (în special, de cântărețe concurente),
ajungând să facă parte din cercurile excentri-
ce (și, evident, reacționare) ale orașului, Alina
Ivaniuk devine o țintă categorică a serviciilor
secrete, iar romanul ia o turnură conflictuală
pronunțată. Astfel, nu e de mirare faptul ca unii
critici au vorbit despre stilul lui Danylenko ca
fiind unul al extremelor: practic, după scenele
emoționante, senine și efervescente cu repre-
zentațiile Alinei, intervenția brutală a servicii-
lor în viața acesteia, amenințările sau măsurile
absurde luate capătă o și mai mare intensitate
prin contrast. De altfel, această luptă dintre
vocația sau libertatea individuală și rigorile
distrugătoare ale unui regim opresiv constituie
unul dintre nucleele centrale ale textului, in-
clusiv titlul cărții fiind sugestiv în acest sens.
Mai mult decât atât, miza acestui conflict su-
gerat de titlu poate fi extins inclusiv dincolo
de categoria individualului, așa cum observă și
Mihaela Herbil în prefața traducerii românești
a cărții: „metafora din titlul romanului Colivie
pentru pasărea măiastră simbolizează destinul
dramatic al acestei femei, în particular, precum
și destinul tragic al generațiilor întregi, în ge-
neral, care tindeau spre libertatea de exprima-
re”.
Dincolo de portretul fascinant al Alinei
Ivaniuk sau de investigarea conflictului dintre
libertate și opresiune, romanul ridică câteva
probleme foarte interesante și din punct de ve-
dere naratologic sau istoric. În primul rând, e
vorba aici de narator: practic întreaga acțiune
a romanului e relatată de Vladyk, fiul Alinei,
pe care aceasta îl ia cu ea peste tot, la toate
concertele, ca pe un „talisman norocos”. Mai
mult decât atât, urmărind biografia autorului
Volodymyr Danylenko
COLIVIE PENTRU
PASĂREA MĂIASTRĂ
Danylenko parțial reprodusă în postfața căr-
ții, observăm foarte multe similitudini între
acesta și Vladyk. Cu alte cuvinte, romanul are
un profund caracter autobiografic și, mai mult
decât atât, putem vorbi inclusiv de o frescă
socială în raport cu anumite secvențe ale căr-
ții. Ajungând în tot mai multe cercuri artisti-
ce ale orașului, cunoscând oameni interesanți
din toate sectoarele artelor, Vladyk, și, odată
cu el, cititorul, se familiarizează cu viața agi-
tată și tensionată a lumii artistice ucrainene a
anilor ’70. Numeroasele note se subsol propuse
traducătorul Mihai Hafia Traista pentru ediția
româneasca a cărții confirmă faptul ca multe
dintre personajele romanului au fost, într-ade-
văr, personaje reale și marcante ale culturii
ucrainene din perioadă.
Reluând, tema majoră a romanului, sugera-
tă de altfel și de titlu, vizează lupta anevoioasă
dintre libertatea individuală sau colectivă și ri-
gorile unui regim opresiv. Absolut remarcabil,
însă, este portretul Alinei Ivaniuk, un perso-
naj seducător și complex care îmbină trăsături
dintre cele mai diverse într-un mod perfect au-
tentic, de la seninătate, inocență și entuziasm
la curaj sau independență. Nu în ultimul rând,
dramele, glumele sau tabieturile din cercurile
de artiști, dinamizează romanul, aducând, tot-
odată, cititorul mai aproape de această lume
colorată. Merită amintit în încheiere și faptul
că traducătorul Mihai Hafia Traista mențio-
nează la un moment dat faptul că traducerea
romanului lui Danylenko în limba română este
doar un prim pas dintr-un proiect mai amplu
de traduceri, menit, în mod evident, să aducă
cititorii români mai aproape de literatura con-
temporană ucraineană. Judecând, așadar, după
complexitatea romanului lui Danylenko, pu-
tem admite în acest moment faptul că proiectul
a debutat, într-adevăr, cu bine, cititorul putând
descoperi aici nu doar similitudini sau diferen-
țe surprinzătoare între literatura română con-
temporană și cea ucraineană, dar și o poveste
emoționantă despre libertate, curaj și muzică.
■
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
comentarii
Marin Sorescu, inedit
■ Vistian Goia
George Sorescu, Emil Istocescu
Marin Sorescu, scrisori și documente inedite
Craiova, Editura Autograf MJB, 2017
Din sudul țării ne-a sosit o carte care, prin
cuprinsul ei, pune la dispoziția cititorilor
contemporani o seamă de documente
inedite privitoare la personalitatea regretatului
scriitor Marin Sorescu.
După cum citim în „Prefața” semnată de
George Sorescu (fratele poetului) și în „Detalii
preliminare”, aparținând profesorului Emil
Istocescu, sunt publicate în volum 70 scrisori, 28
de corespondențe, 16 felicitări, o mulțime de in-
vitații, bilete de tot felul, pentru a mjloci publica-
rea unor texte literare și de altă natură în revistele
conduse de poet.
Prima impresie a cititorului onest este recu-
noașterea încrederii și popularității de care se
bucura personalitatea lui Marin Sorescu în țară și
peste hotare. Se întărește astfel adevărul că, deși
oltean prin naștere, el era admirat, citit și prețuit
de către românii din toate provinciile țării.
A doua impresie pe care ți-o lasă documentele
din carte este aceea a unui intelectual care a dus
o viață plină, frenetică prin ritmul ei debordant,
prin inteligența și harul cu care l-a înzestrat na-
tura și limba română.
A treia impresie confirmă răbdarea și curiozi-
tatea „documentariștilor” care au păstrat, în pri-
mul rând, creațiile unor profesioniști ai scrisului.
Apoi, în al doilea rând, au păstrat o seamă de
încercări naive ale persoanelor de pretutindeni,
care se ambiționau să fie incluse în coloanele re-
vistelor literare, deși erau lipsite de o fărâmă a ta-
lentului. De aceea, în inconștiența lor, au devenit
ridicole, stârnind hazul cititorului de astăzi.
Liviu Suhar	Iarna (2007), u/c, 60 x 73 cm
Pentru a nu abuza de timpul cititorilor con-
temporani ai Tribunei clujene, vom sistematiza
comentariul nostru în două părți: în prima vom
face referiri la materialele trimise poetului de
către profesioniștii scrisului, iar în a doua vom
selecta, din încercările „anonimilor”, câteva
exemple care constituie destule indicii cu privi-
re la cultura, psihologia și gândirea românilor
dintr-un trecut familiar scriitorului. Referirile
noastre sunt selective și nu respectă întru totul
cronologia apariției materialelor. Am accentuat,
cât s-a putut, relația acestora cu literatura și cu
lumea românească din 1961 încoace.
Din partea I a comentariului nostru am reți-
nut esența fiecărui material, eliminând ceea ce ni
s-a părut inutil pentru cititorii de astăzi.
În 1973, Marin Sorescu se afla la Berlin,
unde primește o scrisoare de la criticul Gabriel
Dimisianu, care-i urează să aibă „succesele” pe
care le-a avut în alte părți ale planetei. Totodată,
îi șoptește că „nu prea ai progresat ca dramaturg”.
Poeta Ileana Mălăncioiu îi trimite (în 1979)
versurile promise pentru revista Ramuri, dar, îi
atrage atenția că, dacă nu le acordă spațiul mă-
rit necesar, atunci să nu le publice, pentru că fac
parte din volumul Sora mea de dincolo. Reținem
tonul sigur, netranșabil, poeta fiind conștientă de
valoarea ei.
Clujeanul Marian Papahagi îi trimite (în 1984)
un text despre poetul italian Guerta Gurtana și-l
roagă să nu ocolească Clujul, pentru că îl va călă-
uzi prin „această foarte provincială urbe”.
Solomon Marcus (furios în 1986) îi trimite o
epistolă în care îi reproșează nepublicarea unui
articol despre „lectura generativă”, cerând resti-
tuirea manuscrisului.
George Pruteanu l-a întrebat în același an dacă
i-a apărut cartea Încet cu pianul pe scări, un vo-
lum de cronici literare.
Pe de altă parte, unii conaționali ai poetului
își amintesc de el când se află în străinătate. De
pildă, C. Crăciun îl informează că un profesor
din Novaci (aflat la Kinshasa), a recitat acolo
două parodii ale maestrului: De of și de aoleu și
Mâhniri.
În 1979, clujeanul Constantin Zărnescu îl
anunță că Almanahul Asociației Scriitorilor din
acest oraș nu se mai tipărește din lipsă de hârtie,
dar se proiectează un Compendiu: Literatura ro-
mână în 120 imagini. Nu știu dacă acesta a fost
tipărit!
Miko Ervin îi trimite un „chestionar” (anchetă
literară) cu 15 întrebări pentru o gazetă de limbă
maghiară. Virgil Teodorescu îl invită pe poet să
colaboreze cu două creații lirice la o antologie de
versuri patriotice „inedite”, pentru aniversarea
Independenței de Stat a României (1977).
În 1996, Președintele Ion Iliescu îl invită pe
Marin Sorescu la un „dineu” în cinstea lui Petru
Dumitriu, scriitor român stabilit în Franța.
Polemica și răutatea nu puteau lipsi nici din
lumea literară a epocii. De pildă, profesoara din
Bacău, A. Ene, îi scrie poetului (în 1988) despre
revolta care a cuprins-o citind articolul scris de
Eugen Barbu care l-a „stropit cu injurii pe poet”.
Articolul profesoarei avea titlul „Savonarola re-
divivus”. Redactorul de la Săptămâna aprecia că
poezia soresciană nu s-ar înscrie în „canoanele
poeticului”, fiind o „erezie” sau o „cacialma li-
rică”. De aceea trebuie înlăturată prin „ardere”.
Apoi, îl acuză pe poet că ar „parodia caricatural
lumea satului”. Revoltată și sentimentală, profe-
soara îi trimite o scrisoare poetului pentru a-și
potoli dezamăgirea. Printre altele, ea formulea-
ză niște adevăruri care nu pot fi puse la îndoială.
”Cred, afirma dânsa, că-i este tipic românului să-
și persifleze cele mai sfinte lucruri, pentru că el
are un temperament vesel și o mare agerime spi-
rituală. Însă, marile valori umane și patriotice au
o temelie prea viguroasă în sufletul nostru pentru
a putea fi clătinată de o anumită maliție, care își
are pe undeva izvorul în faptul că preferăm ironia
emfazei”. (p.107-109).
Contrar atitudinii pamfletare a lui Eugen
Barbu, au existat numeroși scriitori care l-au
admirat și prețuit pe Marin Sorescu. Am reți-
nut numele lui Zenovie Cârlugea care îi scrie o
epistolă (în 1982) în care își exprimă admirația și
prietenia pentru directorul revistei Ramuri, unde
i s-au publicat mai multe materiale. În prezent,
discipolul este directorul revistei Portal-Măiastra
din Târgu-Jiu.
De asemenea, mi-au reținut atenția alte ma-
teriale aparținând bucureștencei Magdalena
Macedonski, care îi trimite lui Marin Sorescu
șapte poeme pentru aceeași revistă, care îi în-
chină un număr întreg bunicului ei, Alexandru
Macedonski. Totodată, nepoata face câteva preci-
zări relativ la arborele genealogic al poetului, de
care se ocupase și clujeanul Constantin Zărnescu
în aceeași revistă. (vezi p. 52-54 din prezenta car-
te.)
Bucovineanca Elena Pădure a fost colegă
și prietenă cu Marin Sorescu din anul I de fa-
cultate, la Universitatea din Iași. Ea îi scrie lui
George Sorescu o lungă scrisoare în 2001, deci
după moartea poetului. Amănuntele furniza-
te sunt de mare interes pentru istoria literară.
Recunoaște că a fost martoră la „geneza” unor
creații pe care poetul le-a publicat în Iașul literar.
De fapt, după spusele ei, amicul era tot mai legat
1O
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
sufletește de Iași, precum poetul Topârceanu al-
tădată. Privindu-l ca om, bucovinenca îi face lui
Marin Sorescu un portret aproape complet: „era
prietenos, iubit de toți colegii, fermecător în dis-
cuții, plin de generozitate”, gata oricând să răs-
pundă celor solicitați, era cooperant, neinvidios.
Cunoscându-l la balul bobocilor, ea îl consideră
„gurul” ei, pentru că îi datorează inițierea „în tot
ce ținea de cultură și de spiritualitate”. Fire singu-
ratică, era încântată că are un astfel de prieten cu
care discuta ore întregi despre literatură, filosofie
ș.a. L-a considerat „fratele și îndrumătorul ei”, în-
cât, amintindu-i de Rabelais, îi spune că „nasul
mare denotă inteligență, spirit critic și fantezie”.
Îi spune fratelui că se recunoaște în eroina din
romanul lui Marin Sorescu, Trei dinți din față.
Deși unele versuri ale poetului i s-au părut acide,
era iubit de toți cunoscuții, fermecător și plin de
generozitate.
Ceea ce ne surprinde astăzi în amintirile
Elenei Pădure este insistența ei de a-și convinge
cititorii că ea nu a avut decât relații amicale cu
Marin Sorescu. Dar repetarea acestei obsesii îi
poate determina pe unii să creadă tocmai rever-
sul, adică între cei doi tineri să fi fost și apropieri
de altă natură!
Din partea a doua a comentariului nostru,
ne-am limitat la câteva exemplificări privindu-i
pe aspiranții fără vlagă și talent scriitoricesc. De
pildă, în 1979, Laurențiu Cerneț se confesează
scriitorului, recunoscând că îi trimite doar două
cărți, simțindu-se „îmbătrânit prematur”, fiind
scos „dintr-un circuit în care nu intrase”! De
aceea se consolează compunând „povești opti-
miste”. Curat prostie omenească! În schimb, un
târgumureșan, Valeriu Vaida, îi cere lui Marin
Sorescu (în 1979) o dublă recomandare: pentru
a fi primit în componența „Fondului literar” și,
apoi, în Uniunea Scriitorilor! Așadar, nu era de-
loc pretențios acest tânăr. V. Cărăbiș îl roagă pe
poet să intervină pe lângă Ilarie Hinoveanu să-i
publice „Istoria Gorjului”, predată redacției în
urmă cu trei ani.
Dornici să devină scriitori, unii tineri îi fur-
nizează poetului tot felul de amănunte picante.
Nastasia Maniu îl informează pe poet că scrie po-
ezie religioasă și îi trimite un grupaj pentru revis-
ta Ramuri, sub titlul „Drumul către Dumnezeu”!
Probabil că l-o fi descoperit! Ana Tătar din
Heidelberg îi scrie poetului (în 1993), fiind îngri-
jorată de „degradarea” culturii și limbii noastre.
Ioanid Romanescu (poet și amic cu poetul) îl fe-
licită de Anul Nou, numindu-l „Cucoane”! Mihai
Duțescu (poet craiovean) îl informează că este
autorul a 40 volume de poezii!
Printre bilețele, autorii au descoperit unul
deosebit, cuprinzând o dedicație semnată de
Mircea Eliade. Precum mulți dintre scriitorii
epocii, și Marin Sorescu a călătorit în toate punc-
tele cardinale. În 1979, Mircea Eliade, stabilit în
SUA, la Chicago, consemnează, pe baza memori-
ei următoarele: „Lui Marin Sorescu, amintiri din
Laboratorul unde ne-am întâlnit acum vreo șapte
ani”. Din cartea de față nu am aflat ceva din
dialogul lor, adică dintre un savant român, ajuns
la finalul vieții (1986) și un tânăr poet deplin
consacrat.
Meritul celor doi editori, George Sorescu și
Emil Istocescu, este că au sistematizat și îngrijit
ediția de față cu priceperea unor adevărați filo-
logi și documentariști.
■
Amor vincit omnia
în dicțiunea lui
Ștefan Manasia
■ Geo Vasile
Pentru mine Ștefan Manasia este în primul
rând un tânăr intelectual foarte cultivat, un
cărturar foarte citit (de la poemul teogonic
și cosmogonic Enuma Eliș pînă la infrarealistul
Roberto Bolano, de la moralistul, omenosul, iro-
nicul Hrabal la euroscepticul Orhan Pamuk), un
îndrăgostit în primul rând de toate artele, inclu-
siv artele plastice, muzica, poezia. Poetul clujean
Ștefan Manasia (n. 1977, absolvent al Facultății de
litere din cadrul UBB Cluj-Napoca), prin recentul
său volum Gustul cireșelor (Editura Charmides,
2017, 90 p.), a fost vedeta târgului Gaudeamus
din toamna lui 2017, a cucerit apoi rând pe rând
prin lansări, lecturi și interviuri radio-tv succesi-
ve, Iașul, Timișoara, Bucureștiul.
Suntem convinși că va fi o carte cult a gene-
rației și nu numai și se va bucura de numeroase
premii. Locul autorului este, indiscutabil, atât în
topul poeziei noastre douămiiste, cât și în topul
confraților săi anglo-americani, prin spirit și
transgresivitatea moderată, prin frumusețea în-
văluitoare a metaforelor și oximoroanelor, prin
feluritele mesaje în contra simulacrelor și pentru
pledoaria implicită în favoarea autenticității vieții,
cu sintaxa ei magică și complicată.
Doar Zoilii de profesie n-au decât să conteste
sau să ignore oferta poetică de față (delictul prin
omisiune!!!), valoarea inedită, noutatea incisivă a
limbajului poetic, constelația metaforică ce o în-
nobilează. Spre deosebire de aceștia, noi prețuim
transferul de actualitate, cu neocapitalismul ei, a
cărui esență, acumularea primitivă, este absurdă,
în viziunea poetului. Apreciem cu precădere mi-
xul de biografism și autofiction, de terminologie
din sfera digitală, calitatea discursului liric, cu
măiestrie condus, inclusiv în frazările arborescen-
te, id est alchimia talentului scriitorului clujean.
Zoilii pomeniți nu vor pregeta să-l acuze pe
poet de pansexualism, așa cum a făcut Jung
vs Freud. Eu vin și întreb, oare au citit ei vre-
odată în toată literatura lumii, începând cu
Cântarea cântărilor și terminând cu sonetele
lui Shakespeare sau poemele lui E.A. Poe sau
Baudelaire, o metaforă mai sugestivă în sensul
conștiinței estetice decât cea de mai jos?: „Tu și
sînii tăi de argint,/ Demni și curioși ca pisicile,/
Tu și sexul tău delicat,/În urmă cu milioane de
ani/ Sintetizat/ În oceanul gînditor al planetei/
De unde ai venit“. (Tu)
Calitatea de frunte a lirismului lui Ștefan
Manasia, pătruns de acordurile vocilor și chitare-
lor unor formații și soliști tip Vulture Industries,
Suede, Mogwai, Chris Cornell, rezidă în faptul
că nu face nicicând vreo concesie platitutidinii,
clișeelor, ideilor primite de-a gata, și nici melo-
dramei, pudibonderiei, idilei răsuflate, deși tema
centrală a textelor este subiectul etern, inepui-
zabil: ars amandi: „Voi comite un sacrilegiu: cli-
pă,/ Oprește-te, am strigat fără glas,/ Eu, omul
pierdut, proaspăt ras,/ Adulmecându-ți rochița
turcoaz/ Păstrată în punga H&M, sub pervaz./
Dincolo pulsează o roză,/ Rubiniu, ca un vin de
Șiraz,/ Și se leagănă, Irina,/ Unduiește fără răgaz,/
Cum îți unduia trupușorul/ În rochia mulată,/
Coborînd/ Din Copou./ Desenai aerul auriu/ Cu
cel mai enigmatic popou./ M-am oprit. Te-am po-
zat./ Te-ai întors, toată, parfum și lumină./ Omul
pierdut te-a înlănțuit,/ Extatic, mieriu, fără vină”
(Coborând din Copou). Astfel cântă una din mul-
tele bijuterii oferite cititorului, probă a talentului
acestui menestrel dolcestilnovist postmodern.
Samuraii aveau drept emblemă floarea de cireș.
Delicatețea ei simbolizează puritatea (să ne amin-
tim celebrele versuri eminesciene din Atât de fra-
gedă sau stănesciene din Cavaler al florii de cireș),
dar și fericirea, șansa. Pe de altă parte, fructul, prin
sâmburele lui tare, este imaginea forței interioare,
ce nu poate fi atinsă decât după ce este consumată
pulpa, deci sacrificate carnea și sângele.
În ceea ce privește cutuma românească, cireașa
se referă mai degrabă la dragoste, în cazul poe-
tului Manasia, pentru enigmatica, fermecătoarea
Irina, cea cu „ochi de anatoliană“,„superbă pisi-
că de angora”, „sfînta cu sîni de argint”, „Annabel
Lee”. Culoarea roșie deosebită (deși unele cireșe
pot fi albe!!!) a fost comparată cu buzele tinerelor
fete, ba chiar cu sfârcurile sânilor. Intrepretarea
visului cu cireșe nu exclude dimensiunea sexuală
(a se citi extraordinarul poem final Twin Peaks,
un epitalam în amintirea unui act plastic desă-
vârșit între cei doi, în ciuda unui mic incident
involuntar din partea cameristei, consumat într-o
cameră de hotel).
O partitură poetică - Gustul cire șelor - în patru
părți, un compendiu atotcuprinzător de stări su-
fletești, de la exaltarea, suavitatea, exultarea, oda,
madrigalul, hiperbola topite în versuri, așadar de
O
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
11
o
la iubirea împărtășită la vituperarea unei realități
dominate de acumularea inumană de bunuri, de
consumism, mercificare și trafic cu orice, prea pu-
țin priincioasă poeziei („Poeții nu mai au viitor în
ghettoul acesta postuman”...).
Patru fugi muzicale alcătuite din texte mai
scurte sau mai lungi epico-dramatice, cu inserturi
surrealiste, dadaiste, onirice. Un carnaval al măș-
tilor poetului sub care identificăm confesiuni ale
numeroaselor clipe onirice de adorație ca o ardere
pe rug, patimă, răstignire, moarte și înviere, delir
halucinogen, transfer s.f., așa „Cum a fost profe-
țit,/ În cealaltă lume „.
Nu lipsesc detaliile de amor „canibal” sau, al-
tfel spus, de masochism (innamoramento!!!) al
îndrăgostitului de Irina în etapa ce precede cuce-
rirea: „Mai întîi mi-a fiert sîngele. Apoi carnea,/
Rinichii, ficatul, inima. Apoi oasele tari s-au/
Făcut gelatină luminiscentă. Mii de crabi samu-
rai/ Au devorat, în tihnă, soteul ăsta marin. / Cînd
bărcile pescarilor s-au întors în port/ /Chiar pe la
prînz, ea a ieșit prima:/ Ffiindcă-i plăcea atîta să
ronțăie/ Și pe urmă să sugă/ Toracele de crab.”
(Ars amandi). Vendeta partenerului nu va întâ-
zia să aibă loc: „(.) Ay, mexicanca mea de zahăr
vanilat,/ Mai știi, pe brațe te-am dus pînă la pat,/
În brațe te-am ținut când te-am mîncat.”. (Jardin)
După care vor ataca subiecte precum marianism,
hentai etc., inspirate de filmul, cel mai lung film
posibil, al japonezului Sion Sono, Love Exposure,
eroto-rocambolesc.
Din același ciclu al cărții, Ars amandi, vom
cita încă un text de excepție ce încorporează
crezul uman al omului Manasia, - patternul
inimii - spre a folosi expresia favorită și recu-
rentă a poetului, dar și o ars poetica: „Va veni
iar o fată să îmi ilumineze carnea,/ Sălbăticiune
soft, asasină tăcută./ Și, urmînd patternul
inimii lui/ (Care-l exasperează de pe la pa-
tru ani),/ Manasia va ieși din nou neînarmat/
(Fluturii poartă semne amenințătoare)/ Intrînd
Liviu Suhar
Concert sincopat (2013), u/c, 90 x 100 cm
încrezător sub spotul albastru/ (Luna cît un bă-
nuț/ Pe trei sferturi îngropat în nisip)/ Și fata
îi va mîngîia și îi va cutremura carnea/ Chiar
unghiile, chiar firele de păr.”
Abolirea barierelor spațio-temporale este un
motiv recurent, astfel încât poetul, din cronoto-
pul său personalizat, poate arbora diversele mă-
ști de care am pomenit, ca de pildă cea exotică
de înotător și pescar hawaian, de refugiat kurd la
Berlin sau de pirat al Mediteranei, un prilej de a
evoca cu surprinzătoare voluptate fauna marină
și arboricolă, cvasi științific și ecologist: mure-
nele cu dinți de punkist, țestoasele muribunde,
splendizii Murex brandaris, anemone oranj, flu-
turi monarh, crustacei, călugărița fecioară, ma-
estră Kung-fu, viermi inelați, lamantinii, femela
caiman, caracatița, ciorile, sturzii, gaița albastră
- Garrulus glandarius, grauri care pictează ideo-
grame, Linii EKG, pe cerul violent etc. Tot acest
catalog faunistic întrupează puritatea originilor,
dar și geneza poemului devorator. Și flora își are
locul ei privilegiat, ca de pildă trandafirul, un ru-
bin matlasat, sau volbura ce se întinde peste tot
cu vulve mov ce atrag insectele și entomologii și
adăpostește gușteri (crocodili miniaturizați) etc.
Se pare că biologia, inclusiv sentimentul naturii,
o veritabilă pasiune, face parte din scriitura fos-
tului elev Manasia, cu copilăria sa „paranorma-
lă”, devenit acum un lup solitar căutător de dra-
goste, un lup enorm și incandescent, un poet latin
cu lyră de rubin, exilat pe faleza Pontului Euxin.
Unul dintre cele mai uimitoare poeme ale căr-
ții (tehnica stupefacției în siajul lui Gellu Naum,
Dimov, Mazilescu, Nino Stratan sau americanul
Richard Brautigan) este Salvarea speciei asumată
chiar de cuplul Irina - Ștefan, acesta din urmă
fiind informat de savanții din propriul creier. Cei
doi se află când la bordul trenului condus de me-
canicul Artemidoros, în timpul liber scriitor elin
și unul dintre cei mai importanți interpreți de
vise, alături de Michel de Nostredame și Freud,
fie „în farfuria zburătoare pilotată de orhidee“,
când la bordul Mineralierului galactic.
Cine e, de fapt, autorul deavastatoarelor episto-
le de iubire din această carte plină-ochi de figuri
de stil inedite, tip vrejuri energetice, fetușii întîm-
plării etc.? Nu cumva un motan senzual cu vo-
cație metafizică, rudă a celebrului motan din car-
tea lui Hrabal : „Sînt motanul praghez, tolănit/ Pe
scara de piatră, sub nuc: ei mă cred sfinx/ Ticălos,
eu aștept felina felină/ Albastră,/ Adamantină,/
Să-mi frec urechea catifelată de ea,/ Să plutim
în același bob de lumină.“ (Morning Love Poem)
Menirea lor este de a neutraliza superputerea ca-
pitalismului a cărui expresie este melancolia. Ca
să nu mai vorbim de invidie și lăcomie care „Au
înălțat catedrale și temple ale rațiunii -// Tenia
asta plină de îngîmfare,/ Încolăcită în creierele hi-
perdezvoltate.” (Orbital)
Poezia pentru Ștefan Manasia este starea de
grație dinlăuntrul stării de vis halucinogen, ve-
hicul ideal pentru evadarea din cotidian, departe
de stridențele mecanice, de mizeria ce ne încon-
joară, de cybercaracatițe, spre geneza mitopoieti-
că a lumii: „Dar asta nu mai contează. Ascultăm
Cornell./ Printre inelele lui Saturn trebuie să fie
stația/ Orbitală, semințele, sperma, ovulele,/
Mostrele ADN, inimile-mpietrite ale Atlanților.”
(Orbital)
Un poem de referință în istoria poeziei româ-
nești de dragoste din toate timpurile mi se pare
a fi Artefactele înscenării, un mix arborescent de
real și oniric intarsiat în metafore unice prin fru-
musețe, de elegie și rebeliune agresivă în contra
artefactelor, butaforiei și înscenărilor menite să
justifice absența „nemilos-creativă” a iubitei.
Platou este un text tot în contra tentativelor de
falsificare, în contra hologramelor și simulacrelor,
ce tind să înlocuiască realitatea în epoca post-
modernă, confirmând profețiile filosofului Jean
Baudrillard. Poetul Ștefan Manasia preferă suro-
gatelor și modelor gregare: „Apa unui izvor abia
ițită-n crevase,/ Filtrată prin frunzele-ncărcate de
tanin,/ Prefer o țigară tare și, prinzîndu-te pe tine/
De mînă, lipindu-mi-te de piept,/ Avînd liber tot
cîmpul vizual,/ Să trimit Glonțul termic înspre
Hăituitorii/ Atrași de feromonii noștri/ Pînă în
liziera de aici./ Pe urmă ne scuturăm/ Hainele,
eu îți mîngîi șuvițele, luîndu-te iarăși/ De mînă
urcăm - în pasul tău, / Copilăros-triumfal - spre
platoul pe care,/ Era tataia convins, în urmă cu
milenii/ Au aterizat OZN-uri”.
Poezia lui Ștefan Manasia e una spectaculară,
în sensul dramatismului scenariilor epico-oximo-
ronice, provocatoare începând chiar cu titlurile.
Din ambitusul contenutistic deconcertant nu lip-
sește sintaxa ludică, sinucigașă, a surrealiștilor și
oniricilor români și anglo americani, și nici a celor
spanioli sau italieni, cum ar fi Andrea Zanzotto
sau tânărul profesor torinez Max Ponte. Limbajul
poetic se ramifică de la cel aulic la cel colocvial,
de la cel științific sau jocul de cuvinte prevertian
la armonice halucinogene.
Nu putem încheia aceste impresii de lectură
decât cu o confesiune, un crez, o ars poetica pen-
tru iubită, cea cu erotismul Celor născuți în zodia
Fecioarei : „Lupta mea, Irina,/ E pentru frumu-
sețe și puritate. Sunt/ Un lup îndrăgostit, solitar.
Bîntui printr-un/ Anime terifiant. Străbat păduri-
le/ În căutarea ta.” (Reisefieber)
■
12
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
memoria literară
Sumbru și sentimental
(Romulus Guga)
■ Constantin Cubleșan
ntre șaizeciști (a debutat la „Tibuna” în 1958 iar
editorial, cu Bărci părăsite, zece ani mai târziu,
în 1968), Romulus Guga este (după toate apa-
rențele) cel mai sumbru în viziunile sale metaforice
(„Sunt de mult închis într-un sicriu/ închegat pe
nesimțite în cuvinte” - Elegie primitivă), vibrând
aproape tragic la toate confruntările directe cu o
realitate socială ce-i marca singurătatea, însingu-
rarea ca formă de refuz la îndemnurile propagan-
distice ale vremii („Pe jos e semnul lumii, dar în
văzduh -/ eroarea prefăcută în mister./ Deplâng un
turn pustiu și-un duh -/ singurătatea lumii-n care
pier” - Elegie turnului vechi).
Cunoscând limba maghiară din familie (va de-
veni unul din traducătorii importanți din această
limbă, lui datorându-i-se versiunea românească a
romanului testamentar al lui Suto Andrâs, Csillag
a maglyan - Un leagăn pe cer), urmează un an
Filologia la Universitatea „Bolyai”, continuând în
limba română la unificata Universitate „Babeș-
Bolyai”, pe care o absolvă în 1964. După un an,
în care se afirmă în mediul universitar clujean
(metodist la Clubul Casei Universitarilor, 1964-
1966), ocupă prin concurs postul de secretar li-
terar al Teatrului de Stat din Târgu Mureș (1967-
1971), pentru ca în 1971, având susținerea lui D.
R. Popescu, să fondeze în orașul de pe Mureș o
revistă lunară, a Uniunii Scriitorilor, în limba ro-
mână, Vatra”, pe care o conduce timp de 13 ani
(1971-1983). În toată această perioadă scrie tu-
multuos și impune o operă masivă în care poeziei
(Bărci părăsite, 1968, Totem, 1970), i se alătură ro-
manele Nebunul și floarea (1970), Viața post-mor-
tem (1972), Sărbători fericite (1973), Adio, Arizona
(1974), piesele de teatru, reprezentate pe scena târ-
gu-mureșeană (și nu numai): Speranța nu moare în
zori (1973), Paradisul pentru o mie de ani (1974),
Evul Mediu întâmplător (1984), precum și nume-
roase articole și eseuri pe diverse teme culturale
și literare, în general. Dar, în toate acestea vibrația
poetică se resimte precumpănitor.
Versurile din prima perioadă de creație sunt,
în general reflexive („Cine a spus că mă pot repe-
ta?/ Că momentul de acum e al risipei/ Fiecare zi,
aproape fiecare mă cere,/ Mă risipește, iar noaptea/
Toate moștenirile trupului și-ale memoriei/ Mă de-
vorează” - Cuvintele); cultivă cu predilecție poezia
de notație, arătându-se ca fiind un rafinat contem-
plativ pentru care natura înconjurătoare primește
sensuri de comuniune existențială: „Zăpezile le
acoperă ca pieptul inima,/ Dar de sub zăpadă se
aude zi și noapte/ Venind din adâncul pământu-
lui, mișcarea semințelor,/ Să închipuie timpul.//
Unică e bucuria aceasta/ Când focuri se aprind sub
zăpadă,/ Când prind să se miște semințele,/ Când
începi să-ți închipui anotimpuri viitoare” (Focuri
sub zăpadă). E dispus a poetiza pe marginea fap-
telor diverse, acoperind o tematică variată, de la
sentimentul iubirii, în acordurile liedului („Eram o
frunză în stânga copacului,/ Erai o frunză în dreap-
ta copacului/ Când ploaia venea de sus/ Strigam pe
rând: Plouă!” - Dialog de toamnă), la evocări pate-
tice în istoria națională („Vine Ardealul spre mine,/
Aud timpul cum se-ncrețește pe obraz./ Aud țărâna
îmbătrânind pe cai;/ Stă sprijinită într-un băț ne-
bunia/ Cu nume de lancu!” - Vine Ardealul...).
Nu refuză inspirația livrescă - trimiteri se fac spre
mitologia biblică (Blazon) - însă temperamental
pare mai degrabă înclinat pre songuri de romanță
(„Gâtul tău alb, Franțoise,/ Mi-amintește de ză-
padă./ Zăpada îmi amintește de lupi;/ Gâtul tău
alb, Franțoise” - Iarna, pe botul lor, roșie.), verbul
având o anume tandrețe juvenilă cu sensibilitate
emoțională discretă. Pe-ncetul, autoreflexivitatea
devine apăsătoare, zădărnicia îi copleșește sensu-
rile existențiale, și dacă ceva mai înainte germina-
ția îi producea bucuria rechemării la viață, acum
moartea este cea pe care o întrevede lucrând pre-
tutindeni în complexitatea firii: „Urechea mi-o li-
pesc de pântecul tău,/ aud moartea cum începe a
mișca,/ de parcă o s-o naști, cum toate se nasc [...]
În fiecare zi, cu fiecare zi,/ ne bucurăm murind
câte puțin” - Să ne bucurăm.). Acordurile sunt
grave, atmosfera și viziunile poemelor e morbidă
(„Zburând pe cer cocorii se fac târziu schelete,/ de-
ți bat prin somn aripi de os subțire galben,/ privești
prin întunericul de vâsle cum/ zburând pe cer co-
corii se surpă-ncet în tine” - Pastel). Poetul se sim-
te mereu mai mult însingurat și pustiit într-o lume
ostilă („mereu scoici moarte,/ până și-n sufletul
nostru /.../ există un cimitir al existenței moarte/
un cimitir îngrozitor de inutil/ o stea ce înseam-
nă cerul/ cu moartea ei albă” - Nisipul fin, atât de
ușor risipit.), zădărnicia îi apare ca stăpânind în-
treaga mișcare a firii („vine vremea sicrie să urce/ îi
ierburi” - Poetul e de-acum împrejmuit cu piatră).
Construiește cicluri ample, în care motive sumbre
ale existenței sunt reluate în. teme cu variațiuni,
mereu punându-și întrebări grave asupra rostului
trecerii sale prin lume: „o, cine va ști c-am trecut
ca o lacrimă/ pe obrazul acestei planete albastre?”
(Cifre). E o lirică a nevrozelor, a angoaselor pro-
vocate de realități neguroase, din care nici liniștea
clipelor de izolare în sine, când își evocă iubita,
nu-i oferă mai mult decât nostalgia unei împliniri
iluzorii: „Ochiul tău verde, noaptea,/ Străbate tru-
pul meu cu-o haită flămândă de vise./ Memoria e
Liviu Suhar	Rememorări (2012), u/p 80 x 70 cm
toată ger,/ iar dincolo de pleoapele-mi închise,/ tu
focuri mari aprinzi în mintea mea,/ de scormonești
adânc sub ce-ar trebui să fie gheață,/ Să arzi pe rug
mâhnit/ zăpada închipuită./ Tu cauți semințe ce-ai
zvârlit în zile lungi,/ acum le-ai vrea păzite,/ să stră-
bată această iarnă, când îmi ești departe,/ de-i ger
în mine/ și-n artere-i gheață/ iar mai adânc doar
peștii morți, mormane” (Voica).
Într-un volum selectiv de Poezii (Studiu intro-
ductiv de Ștefan Augustin Doinaș. Ediție îngrijită
de Romulus Vulpescu. Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1986), este antologată întreaga creație poetică a lui
Romulus Guga (cu o bogată addenda în care sunt
preluate toate poeziile risipite de acesta prin pagi-
nile revistelor la care a colaborat cu generozitate
și pe care, mult prea selectiv, le-a abandonat din
sumarul celor două - numai - tomuri tipărite cât
a fost în viață), o mult prea puțin frecventată azi
operă lirică, care odinioară s-a bucurat de unani-
me aprecieri. A fost o voce distinctă, puternic per-
sonalizată, într-un halou modernist; o poezie de
grave acorduri meditative asupra existențialității
într-un timp/anotimp istoric mult prea arid pentru
temperamentul său elegiac, cultivând cu delicatețe
poezii de dragoste, având mereu un fundal imagis-
tic concret, marcat de scurgerea implacabila a tim-
pului: „Zăpada-i pierdută departe cu norii/ plecați
în anotimp de teama ierbii/ a ciocului și-a ghiarei
de pasăre,/ ce-acoperă totul, ce mistuie totul.// Și
plopii, bunii tăi plopi,/ tremurători ca spinarea de
ciută/ au fugit pe drumuri lungi după sănii/ iar în
palmă linia vieții a mai crescut puți.// Doar fulge-
rele au murit aparent a doua oară/ prin căderea de
frunze,/ dar acestea sunt toate departe/ cum toam-
na e departe de sufletul nostru/ iar iubirea mea ve-
che s-a amestecat în piatră/ cu urme de alge, flori și
fiare/ și a nins peste ele” (Invocație de iarnă).
Prezența poetică a lui Romulus Guga trebuie
reținută mai ales prin tentativa sa de înnoire a lim-
bajului metaforic, auster în general, pe coordonata
expresivă, inedită în epocă, a unei trăiri sumbre,
depresive, dincolo de orice angajament social edul-
corat, la modă.
■
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
13
poezia
■ Marcel Mureșeanu
Înșelăciuni
O lupoaică a puiat un arici!
Așa-mi explic durerile tale! zice lupul.
Nu vezi cât e de moale! îl oprește lupoaica.
Apoi s-au strâns unul în altul în bârlog,
cu puiul la mijloc!
Au rămas așa cu ochii la luna
care tocmai răsărise pe creastă,
până când pe amândoi
a început să-i înțepe ceva.
Răul cel mare
N-am la îndemână decât cuvântul!
de el mă țin, pe el îl întreb,
lui îi răspund, cu el îmi potolesc setea,
cu el înserez, pe el îl trimit
după Lâna de Aur, cu el tac,
cu el mă apăr, cu el mint,
cu el spun adevărul, cu el clădesc
cu el dărâm, cu el gândesc,
mă răzgândesc, mă sfiesc, mă ascund,
mă aplec, înduplec, iert, zbor, turtesc,
cu el mă rog, cu el blestem, umplu, golesc,
sfâșii, rup, număr, uit, mi-amintesc,
schimb, parafrazez, joc, înțeleg,
cu el arunc în aer, văd, aud,
mă dezic de mine, de cel de dinainte,
care se împerechea cu noaptea.
Altfel, durerea
Eu coboram un suiș
și privirea mi-o aruncam
cât mai departe, tulburat
de pietrișul care aluneca în fața mea,
până când am strigat: mare! mare!
Tu veneai cu o corabie
cu pânzele țesute de tine,
în care vântul cânta, umflându-le,
și priveai prin ocheanul de sidef
al cerului-scoică, până când,
aruncându-te în valuri,
ai început să strigi: pământ! pământ!
Nu ne-am întâlnit niciodată.
Fețele binelui
Stau câinii la ușa mea
și așteaptă să le tai frunză,
ca altădată. Ies în fața lor,
nu mă tem. A fost secetă mare, zic,
nu s-a făcut frunză.
Asta o vedem și noi, miaună câinii,
de aceea am venit la tine.
Altfel, spargem ușa și te ducem
la Marea Moartă!
Auzind asta, am ieșit prin horn.
La puțină vreme după ce am plecat
a început să plouă.
Text incert
Calule, n-ai văzut cravașa mea?
Astăzi nu, stăpâne!
Mâțule, n-ai văzut cumva cravașa mea?
Nu, răspunde mâțul mieros.
Dar tu, purcică?
N-am... susură ea.
Nevastă, n-ai văzut cravașa mea?
Ba am văzut-o și-am pus-o pe foc!
Bine-ai făcut! nechează calul.
Bine-ai făcut! miaună mâțul.
Bine-ai făcut! se gâdilă purcica.
Numai câinele tace, cu osul în gură,
într-un coteț întunecat.
Câine, strigă stăpânul,
du-te și-mi cumpără alta!
Nu te duce, câine, sare nevasta.
Și câinele nu se duce.
După aceea
Cu gura ta voi vorbi de acum înainte,
cu urechile tale voi auzi,
cu vârful limbii tale
voi gusta sângele mărului,
cu nările tale voi mirosi
subțiorile ploii, cu degetele tale
voi pipăi răsăritul dimineții
și timpul fără de pene al pietrei,
suflete al meu!
Și va fi bine!
Teme-te de blândețea cuvintelor
Până și drumul pare înspumat
de atâta alergat, de atâta eroare!
Iată o ruină! Aici s-a petrecut o decapitare.
Caut urme de sânge, dar nu găsesc,
o grindă se mișcă în bătaia vântului,
atârnând de un fir de păianjen.
Pe ultima treaptă un copil
potrivește între degete un nasture de argint.
Dă-mi-l mie, zic, și te voi ajuta
să cobori pe malul mării azurii!
Ți-l dau, se-nvoiește copilul,
Liviu Suhar
Natură moartă (2015), u/p, 40 x 50 cm
cât despre coborât, lasă-mă singur!
Și își ia zborul, face volute
peste grohotișuri și ruguri de mure,
apoi se lasă încet pe plaja pustie.
Vino, mă cheamă el și mă arunc în gol
fără nicio-ndurare.
Acum suntem doi! zice copilul.
Îndoielile
Urme de ghips pe fața mea!
Tocmai mi se scoate masca.
Lungi și subțiri degetele acestei femei,
calde, potrivite pentru desprinderea
fără durere.
Oare voi mai călători cândva în țările calde?
se întreabă barza șchioapă din mine.
Oare voi mai zbura peste lacuri
cu broscoiul umflat în clonțul meu?
Oare voi mai prinde ziua în care
să nu se mai facă noapte?
O faptă urâtă
Nebun, vântul ridică fustele văduvelor.
Sunt eu, cel plecat, vântură el și se preface, hoțul,
iar femeile îl cred și fug acasă
să stingă lumina și strigă:
unde ești, înșelătorule, dusule?
Vino și lasă-ți capul pe genunchii mei, vino
și fă aerul să dospească
ca în aluatul lui să ne scufundăm!
Vântul le aude și rămâne în prag,
aripile lui ca tentaculele
unei caracatițe se mișcă
și se retează una pe alta.
În întunericul lor, văduvele
își rostesc rugăciunea
și cu părul capului mătură casa.
■
14
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
filosofia
Ideea critică și fundamentarea
unei critici a culturii în opera lui
Titu Maiorescu (I)
■ Alexandru Boboc
1.
Ideea unei analize a contribuției lui T.
Maiorescu la afirmarea modernității în
cultura română necesită, prin forța lucru-
rilor, atât trimiterea la mediul cultural în care el
s-a format, cât și la configurația istorico-spirituală
a timpului în care a trăit și a acționat. Așa cum o
arată corespondența sa (foarte bogată și relevan-
tă sub raport teoretico-filosofic), preocuparea lui
pentru pregătirea filosofică, îndeosebi pentru do-
bândirea (din tradițiile cugetării moderne) unui
spirit critic, de discernere a ceea ce-i autentic cre-
ativ și de evaluare cu discernământ și nuanță, și,
pe aceste temeiuri, înțelegerea culturii române în
context european, constituie de fapt crezul vieții
sale.
Este relevantă în acest sens mărturisirea sa
timpurie (din 31 dec. 1857): „De cea mai mare
importanță pentru orientarea mea științifică a
fost inițierea în filosofie, în ansamblu, și în logică,
această știință extrem de interesantă. Ea m-a adus
să năzuiesc spre cea mai bună formulare a cuge-
tării, spre adevărata exprimare, fără greșeli, spre
evitarea acelor exaltate vorbe goale pe care în ti-
nerețe le întrebuințezi atât de des; ea mi-a insuflat
mai întâi cu adevărat dragostea pentru o direcție
de gândire (subl. n. - Al. B.) de care nu mă voi
despărți niciodată”1.
Cuvinte semnificative, pentru ideea de pro-
gram inițial și pentru tot ceea ce a inițiat și a rea-
lizat Maiorescu în cultura română. De fapt, este o
profesiune de credință, căci în opera sa intră (sis-
tematic și reordonat valoric) totul într-o «direcție
de gândire», totul, adică: studiul limbii și al litera-
turii, al istoriei și al vieții sociale și, al culturii, atât
în principiu (ca fundamentare logică și filosofică),
cât și aplicat la procesul de modernizare a culturii
noastre, aflată pe atunci într-un moment critic (în
sublu sens: de derută și de deschidere!).
Și aceasta cu exigența și spiritul critic atât de
prezent în opera sa: „Puterile unui popor, fie ma-
teriale, fie spirituale, au în orice moment dat o
cantitate mărginită. Averea națională a români-
lor are astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală
se află asemenea într-o câtime fixată. Nu te poți
juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu
capitolul întreprinderii de cultură într-un popor.
Timpul, averea, tăria morală și agerimea intelec-
tuală ce le întrebuințezi pentru o lucrare de pri-
sos, necum pentru o lucrare greșită, sunt în veci
pierdute pentru lucrarea cea trebuincioasă și cea
adevărată...”2.
Examinând „pozia română” într-o „cercetare
critică”, marele cărturar releva câtev aparticulari-
tăți ale creației poetice de la noi și trasa un verita-
bil program al demersului critico-evaluator.
Pentru noi - sublinia Maiorescu - a fost prima
necesitate: a marca în mod demonstrativ linia de
separare între poezie și celelalte genuri literare,
pentru ca cel puțin pe această cale să se lățească
în juna generație un simțământ mai just despre
primele elemente ale artei poetice”3.
„Frumoasele arte, și poezia mai întâi, sunt repa-
osul inteligenței. În mijlocul fluctuației perpetue...
arta se stabilește ca un liman de adăpost spre a
reda inteligenței agitate o liniște salutară”4.
2.	Este astfel pe deplin îndreptățit îndemnul
de a studia opera lui Maiorescu în semnificațiile
ei majore, în ceea ce el însuși a vrut și a reușit să
fie: „un estetician, susținător de principii funda-
mentale pentru dezvoltarea istorică a literaturii
în Conceptul ei cultural (subl. n.), după concepția
filosofului culturii, că adevărul este temelia dez-
voltării ei istorice”5.
Maiorescu însuși formula ideea de bază a con-
cepției sale despre literatură ca parte a culturii
unui popor: „Secolul XIX se va numi în istorie
cu drept cuvânt secolul naționalităților. În el s-a
lămurit și se realizează ideea că popoarele sunt
chemate a se întări în cercuri etnografice, deose-
bindu-și fiecare misiunea istorică după propria
sa natură. Pe lângă tezaurul comun al popoarelor
civilizate, mai are fiecare tărâmul său aparte, în
care își dezvoltă în mod special individualitatea
și, separându-se aici de toate celelalte, își constru-
iește naționalitatea sa. Astfel se cere ca poporul
modern să aibă o formă de stat națională și mai
ales o literatură și o limbă națională”6.
Literatura și limba constituie astfel pentru
Maiorescu, în momentul istoric al declanșării
unei evaluări (critice, chiar extrem de severe!) a
culturii române (și a istoriei naționale ca atare)
centrul unei veritabile înnoiri în planul afirmării
națiunii „după propria sa natură”. Ceea ce men-
torul Junimii numea «direcția nouă» implică un
substrat mai adânc al concepției despre cultura
română și viitorul acesteia: „... cultura e o sarcină
care cere și consumă neîntrerupt puterile vitale
ale unei națiuni. Va putea să pășească (cultura ro-
mână - n.n.) în lucrare pașnică pe aceeași cale pe
care civilizația apuseană a adus atâta bine omeni-
rii?... O parte a răspunsului atârnă de la direcția
spiritelor din societatea de astăzi, direcție a cărei
manifestare este literatura în înțelesul cel mai larg
al cuvântului”7.
Pe acest fond este examinată „direcția nouă” în
poezia și proza română”, pornind de la o constata-
re ce dă speranțe: „Pe când în lumea noastră poli-
tică neliniștea a ajuns la culme și totul pare întu-
necat în confuzia unor tendințe lipsite de prinzip,
se dezvoltă alăturea cu acele mișcări nesănătoase
o literatură încă jună și în parte încă necunoscută,
dar care, prin spiritul ei sigur și solid îi dă primul
element de speranță legitimă pentru viitor”8.
Se poate vorbi de „o reacție salutară a spiritu-
lui nostru literar... în producerile ultimilor patru
ani. Noua direcție, spre deosebire de cea veche și
căzută, se caracterizează prin simțământ natural,
prin adevăr, prin înțelegerea ideilor ce omenirea
întreagă le datorește civilizației apusene și totoda-
tă prin păstrarea și chiar accentuarea elementu-
lui național. Ne pare că a venit timpul de a atrage
atenția publică asupră-i...”9.
Este prezentă conștiința importanței artei în
societate: Tocmai spre deșteptarea publicului ro-
mân din nepăsarea lui trebuie prezentate numai
formele estetice cele mai curat, și în mijlocul agi-
tărilor politice și sociale arta este anume chemată
a ne da un liman de adăpost. Când mișcarea, altfel
trecătoare, a unei inimi plină de simțiri vrea să se
întrupeze în forma poeziei, ea prin chiar aceasta
intră într-o lume unde timpul nu mai are înțe-
les”10.
Note
1	T. Maiorescu, Jurnal și Epistolar, Vol. I (noiembrie 1855
- martie 1859), Studiu introductiv de Liviu Rusu, ediție în-
grijită de Georgeta Rădulescu-Dulgeru și Domnica Filimon,
Editura Minerva, București, 1975, p. 74.
2 T. Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei ro-
mâne de la 1867 (Prefață la ediția dintâi), în: T. Maiorescu
din Critice, ediție de Domnica Filimon, București, Editura
Eminescu, 1978, p. 59.
3 Ibidem, p. 80. Pe lângă această deosebire ni se propune
o „propoziție limitativă”: „ideeea sau obiectul exprimat prin
poezie este totdeauna un simțământ sau o pasiune, și nicio-
dată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ține de tărâ-
mul științific, fie în teorie, fie în aplicare practică” (Ibidem).
4	Ibidem, p. 82. Și din examinarea deosebirilor dintre
„activitatea științifică” și „chemarea poeziei”, autorul conchi-
de: „ideea sau obiectul poeziei nu poate fi decât un simță-
mânt sau o pasiune” (Ibidem, p. 83).
Analizele concrete compară creația poetică din diverse spații
culturale cu ceea ce se petrecea la noi: „conchidem prin in-
ducțiune ceea ce afirmasem a priori, că poezia cea adevărată
nu este decât un simțământ sau o pasiune, manifestate în for-
mă estetică” (subl. n.), de unde rezultă „că tot ce este un pro-
dus al reflecției exclusive, politica, morala, teoriile științifice
etc., nu intră în sfera poeziei...” (Ibidem, p. 113).
Așadar, „o examinare critică asupra poeziei române” este
importantă, „căci mica noastră literatură poetică este în pe-
ricol de a confunda această deosebire elementară” (Ibidem,
p. 115).
5 E. Tudoran, „Lectura lui Eminescu”, în: Titu Maiorescu,
din Critice, București, Editura Eminescu, 1978, p. 5.
6 T. Maiorescu, Despre scrierea limbii române (1866), în
T. Maiorescu, Critice... Antologie și prefață de P. Georgescu,
București, Editura pentru Literatură, 1966, p. 205.
7 T. Maiorescu, din Critice, p. 132: „Direcția nouă din po-
ezia și proza românească” (1872). Așa cum preciza T. Vianu,
Maiorescu „se apropie de fenomenul literat cu interesul pe
care îl merită literatura ca parte integrantă a culturii unui
popor. Defectele pe care el le combătea în producția literară
provin din neajunsurile culturale ale timpului. Censura lui li-
terară face parte dintr-un plan general de ridicare a nivelului
cultural” (Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu, 1940, în: Opere,
2, București, Editura Minerva, 1972, p. 335).
8 T. Maiorescu, Direcția nouă în poezia și proza româ-
nă (1872), Din Critice, p. 132. „Această speranță, continua
Maiorescu, va deveni o realitate prin proporția în care noua
viață, pe de o parte, se va întări în cercul ei, iar pe de alta, va
fi înțeleasă și primită de societatea română, mai ales de juna
generație, în mijlocul căreia trăim” (Ibidem).
9	Ibidem, p. 133. Aruncând o scurtă privire asupra câ-
torva reprezentanți „ai acestei nașteri sau renașteri literare”
(neunitară, desigur, dar „toți împreună merită o atenție bi-
nevoitoare”), Maiorescu situiază în fruntea acestei mișcări pe
Vasile Alecsandri - „poetul Doinelor și Lăcrămioarelor, cu-
legătorul cântecelor populare”; examinează apoi Pastelurile
(„pastorală a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturii
române îndeobște”) și se oprește la Eminescu - „om al tim-
pului modern”, „poet în toată puterea cuvântului”, ale cărui
poezii „au și farmecul limbajului (semnul celor aleși), o con-
cepție înaltă și pe lângă acestea (lucru rar între ai noștri) iubi-
rea și înțelegerea artei antice” (Ibidem, p. 133, 134).
10 Ibidem, p. 137, După examinarea pe larg a situației din
literatura română a timpului (urmărind „forma limbii româ-
ne” în poezie și proză) și constatând „lipsa de cultură esteti-
că”), Maiorescu încheie astfel: „Critica, fie și amară, numai să
fie dreaptă, este un element neapărat al susținerii și propășirii
noastre... și cu orice jertfe și în mijlocul a oricăror ruine tre-
buie împlântat semnul adevărului” (Ibidem, p. 171, 173, 172).
■
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
15
proza
Jurnalul lui Jenny
(Extrase)
Mircea Pora
La operă
Doctorii, căci numai ei pot fi, mi-au luat bilet
la Operă. Mi-au scris pe o fițuică: „Nu vă faceți
probleme cu îmbrăcatul, merge oricum”... Na, ia-
tă-mă acum și la comedie, unde, spunea o vecină,
se scot elefanți pe scenă. Am reținut numele pie-
sei în care, de la un capăt la altul, toți cântă, Aida,
scrisă de un italian. Mă spăl în lighean, mă parfu-
mez peste tot, iau ciorapi patenți noi și rochia ver-
de, primită de un 8 martie de la Mihalache, palto-
nul cel vechi și fesul, tot vechi, căci de unde unul
nou?... În tramvai un ciobănoi mă calcă pe pan-
tofi, îi zic, bădărane, mă duc la operă, nu vezi?...
El, bu-ha-ha, bu-ha, ha, dar coboară nemernicul
la prima, căci altfel nu știu ce-i făceam... Până să
înceapă comedia sau ce-o fi, mă preumblu prin
hall. Trag cu ochiul peste tot, domni, doamne,
plecăciuni, râsete mici, una-ntruna „sărut mânu-
țele”, ele, cred, eu, cam prefăcute, sunt sigură că
Liviu Suhar	Muzeul Picasso din Barcelona (2008), u/p, 73 x 60 cm
mulți dintre chelboșii ăștia, cu cravată și costum,
mai poartă și niște cornițe. Poate că și ele poar-
tă, căci am văzut și destui șmecheroi cărora nu le
stăteau ochii bine în cap. Când a bătut un fel de
clopot, am intrat cu toții în sală și niște cucoane
ne-au așezat pe locuri. Na, acu să vedem... Apare
un moș în negru și, de sub scenă, salută lumea.
Aplaudă toți, aplaud și eu... Pe urmă, moșu ridică
în picioare muzicanții, alte aplauze și niște strigă-
te... După care, liniște... încep melodiile, se ridică
încet cortina... Apare pe scenă un gras cu picioa-
re cam goale, adică fără pantaloni, care zice c-o
voce de butoi că vine de nu știu unde o armată
să-l salute pe rege. Imediat sar de după niște per-
dele vreo 30 de inși, numai săbii și scuturi, care
cântă un marș. Regele, îmbrăcat cu sclipiciuri,
stătea pe tron și tăcea. N-am băgat de seamă dacă
era gras sau slab. Apoi se arată fata regelui, cam
bătrână, care cântă mult, cu mâinile pe sus, pe
jos, spunând că-l iubește pe un comandant al
cărui nume începe cu R... După ce a căzut cor-
tina o dată și iarăși s-a ridicat, iată vine coman-
dantul - ăsta chiar că era gras - care, cântând și
tot cântând subțire ca un cocoș, a zis că o iubește
pe fata regelui. Pe urmă nu știu ce s-a mai întâm-
plat, că am adormit. S-o fi culcat comandantul cu
fata, i-o fi prins regele, nu i-o fi prins, Dumnezeu
știe... Eu în timpul somnului oi fi și sforăit, căci
am simțit din când în când niște împunsături...
niscai ghionturi de pe la vecini. Când m-am tre-
zit, la urmă, pe scenă toți se înjunghiau și lumea
aplauda. A doua zi, unul dintre doctori care zice
că-i și scriitor, domnul Țuțu, m-a întrebat dacă
mi-a plăcut ce am văzut aseară. Eu i-am spus că
da... dar că prefer o rugă cu torogoți și contrabas.
El a râs și mi-a răspuns că pentru operă trebuie
antrenament. Eu mi-am zis în gând, ”Fă-l tu dacă
dorești”.
La nuntă...
...Ploaie, mizerie, noroaie. Murzacu, botezat
de mine „corboiul”,
de la buletinul meteorologic minte o țară în-
treagă cu timpul lui frumos. Ca și doamnele
„fâțe”... vântul bate nu știu cum... temporar no-
ros... un anticiclon... le-aș da eu la toți de-aș pune
mâna pe ei... Primesc de la Tănase Zump, într-un
plic albastru, timbrat cu avioane, următoarea in-
vitație... ”Draga noastră, să vii. Chiar dacă dru-
mul e lung, fă-l și n-o să-ți pară rău. Din păcate,
în satul nostru nu e tren, dar de la Călușei te va
aștepta o mașină pentru a te aduce până la noi.
Acum și aici moda s-a schimbat, așa că i-ați o
rochie lungă și ce mai crezi tu că ar fi modern.
Parfumează-te, rujează-te. Învață și dansuri mai
noi, dacă poți, căci s-a cam terminat cu bătutul
cizmelor cu mâinile și cu cântecele bătrânești. Te
așteptăm”... Citesc invitația și-mi zic... ”mă duc,
nu mă duc... mă duc, nu mă duc”... până la ur-
mă-mi spun... trag de trei ori mâța de coadă...
dacă a treia oară sare să mă zgârie, trebuie să mă
duc... Și-al naibii cotoiul lui tanti Burlaș, Tiberius,
când să-l smucesc a treia oară, mai să-mi spar-
gă fața cu ghearele... deci Cel de Sus a hotărât...
la nuntă la Tănase Zump te duci! Așa că mi-am
făcut rost, prin tanti Domnișoru, de tot echipa-
mentul modern, am cumpărat câteva cadouri
pentru miri, am vârât totul într-un geamantan
împrumutat tot de la tanti Domnișoru și pe-aici
ți-e drumul... În tren a fost cald, covrigi, bere, la
una mai grasă i s-a făcut rău, dar mai pe urmă i-a
trecut, un ceferist, prefăcându-se că doarme, m-a
cam înghesuit, dar când m-a deranjat obrăznicia,
i-am tras una peste chipiu, spunându-i... ”Locul
46 e al meu, locul 47 e al tău, fă bine și respec-
tă legea”... Dacă în tren a fost bine, la Călușei a
început însă dezastrul. Caut mașina și n-o văd.
Cu ploaia-n spate, mă uit în stânga, mă uit în
dreapta, ora două după amiază, să-și fi bătut joc
de mine trupa lui Zump?... Tocmai când mă gân-
deam să-ntreb de-un tren de-napoiere, apare o
căruță cu un moș pe capră. Un fel de Bleblea cu
pălărie pe ochi. „Dumneavoastră sunteți doam-
na de la Timișoara, prietena lui domnu Zump?”.
”Da, dragă, dar pe doamnă ați tinut-o-n ploaie
două ceasuri, iar în loc de mașină, ați trimis după
ea o căruță”... ”Apoi nu vă supărați, că și căruța, ca
și mașina, are patru roți”... Mă urc pe capră lângă
Bleblea, caii tot cu cozile pe sus, să facă turte și să
strice aerul, diavolul m-a pus să plec pe la nunți.
După o oră de mers încerc să vorbesc cu moșul...
Îl întreb de seriale, n-are televizor, de muzică
16
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
Liviu Suhar	Cuptorul alb (2012), u/p, 50 x 60 cm
populară, n-are radio, de mode, n-a mai fost în-
tr-un oraș din armată, de pălării, poartă numai
căciuli, de pantofi, stă doar în opinci... Până la
urmă îi cer o umbrelă, iar el îmi spune... ”Am,
doamnă, pentru ploaie, să vă dau un sac”...
Să mă scuze cititorul, dar la sala de petreceri
am ajuns cam pe la șapte seara, udă leoarcă.
I-am spus vreo două lui Zump, i-am dat cado-
ul pentru miri, după care m-am retras, cu vali-
ză cu tot, la toaletă, să mă schimb. Zdruncinată
nervos (cum văd că spun mai nou doctorii pe la
televizor), n-am notat așa multe despre nuntă,
dar nici foaia goală n-am lăsat-o. Am scris cam
următoarele... Zice-se ce s-o zice, dar regiunea-i
de bețivi. Mi-au spus să-mi iau rochie lungă și
eu, proasta, mi-am luat. Am nădușit toată în căl-
dura din sală sub stofele alea groase, plus că mi
s-a rupt și o jartieră. La toaletă - fără să vreau,
m-am băgat la bărbați - mi-am legat ciorapii di-
rect cu o sfoară care nu știu însă cât o să mă țină.
Un tâmplar, vecin de masă cu mine, după ce a
băut bine de tot, mă invită la dans. Pe muzica aia
proastă, jumătate fanfară. M-aș duce să fac vreo
câțiva pași cu el, dar dacă-mi cad ciorapii, râd
toți proștii ăștia de mine. Nașul e un năsos care
cam pune mâna pe mireasă pe unde n-ar prea
trebui. Mirele cred că-i prost-curcă. Are fruntea
de un deget și sprâncenele stufoase, ca niște pe-
rii. Nu exprimă nimic, să-l pui în cotețul de gă-
ini. N-am mai întâlnit niciunde sarmale atât de
groase și mari ca aici. Pumni adevărați. Unii văd
că-și pun zahăr pe ele. Nu înțeleg cum nu stau
tot timpul la toaletă după ce le mănâncă. Am
mai observat că au și alte obiceiuri. Cel care face
strigări (poate sparge orice urechi), se urcă pe
mese și, băut fiind, doboară totul în jur. La faptul
acesta, toți râd și aplaudă. Au mai apărut apoi și
cu un purcel, pe care-l trag de coadă și de labe.
În timp ce animalul guiță și se zbate, unul din or-
chestră bate toba. La miezul nopții, bărbații mai
zdraveni fac cerc în mijlocul sălii și o aruncă pe
mireasă de la unul la altul, ca pe o minge. Mirele
stă în afară și se face că plânge. Totuși eu am
dansat, cu tâmplarul, și totul a fost bine, adică
ciorapii nu mi-au căzut, am simțit o strânsoare,
dar decentă, europeană, nu ne-am călcat unul
pe altul pe picioare. M-a întrebat dacă nu am
un drăguț. I-am spus că sunt singură cuc după
moartea lui Gheorghe, pe care l-am dat colonel.
Nunta, ca să zic așa, s-a sfârșit prost. Cred că na-
șul a cam întins-o cu mireasa, căci, la niște vorbe
mai tari ale socrului, s-a încins, pe lampa stinsă,
o bătaie. Mie mi-au zburat în față doi țâmpi de
pui și o felie de tort. Bere sau altceva, nu. Unul
tot striga, ”Fugiți pe unde puteți, fugiți la gară”...
Am luat-o deci spre gară pe o scurtătură noro-
ioasă. Un pantof mi-a rămas în mocirlă, astfel că
am ajuns în stație în ultimul hal. Noroc cu soția
șefului de gară care mi-a făcut un ceai și mi-a
dat niște teniși și o rochie uscată, să pot continua
drumul. Rochia lungă am aruncat-o într-un fel
de groapă, căci nu se mai putea face nimic cu ea.
De acum înainte, adio Tănase Zump, adio nunți
pe sate pentru toată viața...
Profesoară...
Primesc o scrisoare cu ștampilă, care nu-i nici
de la Burdujeni, nici de la Huși... Iată ce scrie în
ea... ”Știm, doamnă Eugenia, în paranteză Jenny,
știm că aveți timp liber mult. Ne-am gândit să
vă propunem să ajutați învățământul. Nu sunt
profesori destui și cei care sunt lasă de dorit cu
pregătirea. Pe adresa de mai jos să ne scrieți ce
ați vrea să predați, căci vă putem oferi orice, în
afară de matematici. Știm că aveți opt clase fă-
cute ferm, plus școala vieții, ceea ce e mai mult
decât o facultate”. Semnează un inspector gene-
ral, pe numele său Tuți... În fond, trebuie să în-
drăznesc. Ce-o fi atât de greu să stai la o masă,
pe un scaun, și, citind dintr-o carte sau dintr-un
caiet, să le spui copiilor ce scrie în carte sau
în caiet. Ca profesoară, mai uit de Ivănoiu, de
Pitirașcu, de toate nulitățile de pe stradă. Ș-apoi,
mai stau și eu de vorbă cu doamne și domni des-
pre alte lucruri, nu să aud toată ziua ce a mâncat
madam Ecaterina, cât au tensiunea Bumbea și
Tunsoiu, cât coată litrul de lapte la țărani, câți
pumni a mai luat după cap Angelușa de la so-
țul ei. Domnul Tuți, după ce a aflat că vreau să
predau româna și chimia, mi-a trimis, printr-un
tânăr, două cărțulii, despre care spunea dum-
nealui că ar fi programele. M-am uitat pe cea
de română pentru clasa a VII-a. Fac la început
pe unul Blaga, după figură om cumsecade, pe
urmă poezii păsărești - graurii să le-nțeleagă -
tot felul de Marini, Petrici, Nikiți și Dumnezeu
mai știe cum... Nu mă tai eu de ei... Dacă e lipsă
de profesori în învățământ, înseamnă că tu, ca
profesor de ajutor, care lupți contra acestei lip-
se, poți face ce vrei. M-am și gândit cum să iau
în piept materia. În locul lui Blaga, omul cum-
secade, am să „predau”, așa se spune, două ore
Ursul păcălit de vulpe, poveste frumoasă, popu-
lară, românească. Trag și cu poeții de pământ și
fac, în locul prostiilor lor cu moartea, cu știu eu
ce vânturi, ploi, cețuri, Scufița Roșie, Făt-Frumos
fiul iepei, Greuceanu și ceva din Toma Alimoș
ca să fie și niște versuri. La teză îi las să copieze
din carte ce vor. Dacă vine Tuți în inspecție, nu
sunt probleme, totul e să nu apară vreunul din
minister. În orice caz, dacă aud că vin șefi mai
mari, peste capul lui Tuți, mă dau bolnavă și stau
acasă, în pat, sub dună... Cam asta ar fi socoteala,
în linii mari, cu limba română. Cu chimia e mai
al naibii... De ce-oi fi luat-o nu știu, dar acum
e prea târziu... Mă uit prin programă, cum zic
inspectorii, și prin carte. Nu înțeleg nimic. Tot
felul de litere mari, cu plus între ele, cu egal la
urmă și cu alte litere mari, ca un fel de rezultat.
Auzi formule sau ce-or fi... H de la haină, C de la
Costică, L de la lopată e acidul clorhidric... H tot
de la haină, cu un doi mic jos, S de la prostălăul
de Sandy și O de la Omama, cu un patru mic jos,
e acidul sulfuric și încă nu știu câți acizi cu care
l-aș freca pe cap pe Tuți, că nu mi-a spus să mă
feresc de chimie...
E o zi de vineri, când Jenny își încheie însem-
nările despre viitoarea ei evoluție ca profesoară.
De luni trebuie decisiv să treacă la catedră. În
ziua de sâmbătă, neliniștită profund de proble-
matica disciplinei numită chimie, ia legătura cu
tanti Crasnojan, 60 de ani, croitoreasă, cerându-i
acesteia anumite sugestii asupra felului în care
s-ar putea descurca într-un domeniu atât de spi-
nos. Madam Crasnojan, care din toată chimia
mai ținea minte doar formula apei minerale, i-a
spus lui Jenny, printre altele, ”Draga mea, în
primul rând, să fii bărbată și să nu-ți spui ție în-
săți, așezându-te la catedră, cu catalogul în față,
că în domeniul respectiv ești mai mult decât o
tufă a tufelor. Nu, tu trebuie să câștigi, și pentru
asta, când nu sunt inspectori, vorbesc aici și de
Tuți, folosești munca cu manualul, adică pur și
simplu rar, pe litere, cu pauze de nădușeli, citiți
lecția tu și elevii în clasă. Nu admiți sub niciun
motiv ca vreun nemernic dintre cei din bănci să
spună, ”Doamna profesoară, aici nu înțeleg”...
Dacă sunt controale, dragă Jenny, nu te pierzi cu
firea, recurgi pentru uzul tău personal la fițuici.
Îți scrii formule în podul palmei, pe ștrampi, pe
tivul rochiei, la nevoie, dacă sunt cârnaturi care
nu se mai termină, pe combinezon. Bineînțeles,
cu o mutră severă, anunți de la bun început că
ai junghiuri în spate și nu te poți mișca de la ca-
tedră. Fiind peste tot tapetată cu formule, te vei
descurca. Căci, îți spun un secret... nici cei care
vin în controale nu sunt mai știutori decât tine”...
■
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
17
interviu
„Într-o mare toxică
Tribuna era un strop de
normalitate”
■ de vorbă cu scriitorul Miron Scorobete
Prima redacție a Tribunei. De la stânga, în picioare: Vasile Grunea, Pavel Aioanei, Negoiță Irimie, Grigore Beuran,
Romulus Rusan, Adrian Ghijițchi. Șezând: Teofil Bușecan, Ion Oarcăsu, Miron Scorobete, Ion Lungu, Vasile Rebreanu,
Dumitru Mircea
Claudiu Groza: - Sunteți unul din primii re-
dactori ai Tribunei, seria care a apărut în 1957,
deși numele - din cauza cutumei vremii - nu vă
figurează în caseta de redacție a revistei. Ați absol-
vit Facultatea de Litere din Cluj chiar în acel an,
iar la o rapidă răsfoire a publicației figurați doar
cu poeme. Aveați aproape 24 de ani la momentul
acela. Cum s-a petrecut colaborarea/munca dvs. la
Tribuna? Cum ați ajuns în redacție, cine v-a che-
mat, care era atmosfera și cum era „ierarhia” poli-
tică și culturală a vremii?
Miron Scorobete: - Da, am avut privilegiul de
a face parte din prima redacție a Tribunei, dar în
această conversație pornim dintr-un impas. Nu se
va înțelege nimic din ce vom spune mai depar-
te dacă nu vom explica mai detaliat condițiile în
care Tribuna a apărut. Iar ca să le descoasem pe
acestea ar trebui să le rezervăm întreaga noastră
discuție... Voi încerca să le expun cât mai suc-
cint...
— Există supoziții cum că Tribuna a fost înfi-
ințată ca să contrabalanseze puseuri culturale ma-
ghiare ardelene - deși revista Korunk (privită mult
timp ca „soră”), a (re)apărut cu două luni mai
târziu decât Tribuna, în același an 1957. Existau
asemenea strategii politico-ideologice, ori totul este
mai degrabă un construct contrafactual ulterior?
Care erau raporturile ideologic-politico-etnice în
această direcție?
— Tocmai aceasta voiam să o spun, mi-ai luat
vorba din gură. În toamna lui 1956 eu intrasem
în anul ultim de facultate. Gândiți-vă că trecuseră
doar trei ani de la moartea lui Stalin, iar stalinis-
mul nu a murit odată cu tartorul, ci s-a intensificat
ca să nu se clatine cumva. Vă va adia ceva din at-
mosfera de atunci dacă vă voi spune că sediul pe
care îl va ocupa Tribuna se afla pe strada Pușkin,
deasupra librăriei „Cartea Rusă”, kilometrul 0 al
orașului, colț cu Jokai Mor, aproape de bulevardul
Molotov schimbat ulterior în Kossuth Lajos și de-
venit apoi Lenin1. În cultura clujeană exista o dis-
proporție colosală între intelectualitatea maghiară
și cea română. Exista o foarte stufoasă presă în
limba maghiară. Tot ce apărea la București trebu-
ia să-și găsească un omonim în maghiară la Cluj.
Apărea la București Gazeta literară, trebuia să apa-
ră la Cluj Utunk, apărea la București Femeia mun-
citoare, trebuia să apară la Cluj Dolgozo No, apărea
la București Arici Pogonici, trebuia să apară la Cluj
Napsugar, și tot așa, Carnetul Agitatorului, Gazeta
Pompierilor, Jurnal medical, Agricultura socialistă,
toate își aveau surata la Cluj în limba maghiară.
În schimb, în limba română nu exista decât Făclia,
organul Regionalei de Partid și revista Almanahul
literar2.
Or, intelectualitatea de limbă română, mult
mai numeroasă în centrul universitar și acade-
mic cum era Clujul, se sufoca, nu avea unde să
se exprime. Toate propunerile de înființare a unor
publicații românești erau respinse automat. Dar a
dat Dumnezeu și s-a făcut în acea toamnă, 1956,
Revoluția maghiară. Cum la Budapesta se flutura
problema Ardealului, cu contaminări și pe la noi,
conducerea de la București a hotărât să consolideze
prezența românească în zonă înființând o revistă.
L-au trimis pe Ioanichie Olteanu3 la Cluj, iar el din
noiembrie până în ianuarie viitor și-a constitu-
it redacția, astfel că în 10 februarie 1957 Tribuna
și-a făcut apariția în chioșcuri. Ioanichie și-a for-
mat redacția pe doi piloni: unul, din Cercul literar
de la Sibiu, de unde veneau el și Radu Enescu, și
altul, cu cei din jurul Tribunei Ardealului, unica
publicație românească din Ardealul cedat, aceș-
tia fiind Ion Lungu și Ion Oarcăsu. Trebuiau însă
și ceva tineri. I-a cerut decanului de la Facultatea
de Filologie-Istorie, Iosif Pervain, trei absolvenți
pentru câteva săptămâni de probă, urmând să fie
selectat unul din ei. Pervain i-a propus pe Anton
Chendea, fratele sculptorului Valer Chendea și
al cunoscutului grafician de la New-York Emil
Chendea, cel ce a realizat ediția Miorița cea mai
pe măsura textului, cu litere de lemn cioplite de el,
pe Sergiu Pavel Dan, fiul excepționalului prozator
din galeria Slavici-Agârbiceanu-Rebreanu, Pavel
Dan, și pe mine. În finală, am fost preferat eu. De
la numărul 5, din martie, al revistei, i-am fost aces-
teia un devotat total ani la rând. Dar tot tineri erau
Ion Rahoveanu, Negoiță Irimie, Romulus Rusan
și, în anii următori, Vasile Rebreanu, Domițian
Cesereanu, Pavel Aioanei, Augustin Buzura,
Constantin Cubleșan, Valeriu Varvari.
— Cum era viața redacțională a vremii? Existau
ședințe „patriarhale”, prezidate de Agârbiceanu, sau
atmosfera era mai mult jurnalistică, alertă, vie, cu
ședințe pe colțul mesei? Vi s-au trasat „sarcini” de
serviciu - reportaje, călătorii de documentare, linii
politice? Ați scris editoriale „de serviciu”? Existau
oameni desemnați aprioric pentru așa ceva (mă
gândesc la un Ion Rahoveanu, de pildă, prezent cu
texte „angajate” aproape în fiecare număr)?
— Era o viață dublă. Una cu totul artificia-
lă, cea ideologică, „de partid”, în care nimeni nu
credea dar toată lumea știa că trebuie făcută, ți se
dădea un rol într-o piesă, îl jucai, spuneai textul
acela prestabilit, după care, la terminarea specta-
colului, îți dădeai masca jos și intrai în viața nor-
mală. Aceasta era fabuloasă, animată - eram cu
toții tineri! -, plină de umor, descătușată de toate
rigorile. Aveam două „Capșe”: „Arizona”, înțesată
mai ales de studenți cu debutul executat sau doar
în proiect, și Braseria Continental4 unde seară
de seară, noi, cei din redacție, după ce încheiam
lucrul, ne adunam în jurul unei mese și în jurul
câte unui „Patriarh”, cel mai adesea (și cel mai iu-
bit) fiind Baciu Romi, Romul Ladea, dar și alții,
[Constantin] Daicoviciu (el nu la Continental, la
cofetăria Verde de pe strada 30 Decembrie5), Ion
Vlasiu, Anastase Demian. În acel local am petre-
cut cu Petru Dumitriu ultima lui noapte în țară.
Era încă cel mai mare prozator în viață, ca peste
câteva zile să fie cel mai mare trădător.
— Dacă l-ați cunoscut pe Agârbiceanu, o legen-
dă de manual pentru mulți dintre noi, cum era el?
— Agârbiceanu venea în redacție, neprotocolar,
nu participa la ședințe, ne povestea. Era firesc, de-
loc studiat. Dar impunea prin simpla sa arătare.
Avea aură de clasic. Nu am cunoscut un alt scrii-
tor care în realitate să fie atât de exact ca acela din
imaginație, cel din Enciclopedie, cel din Cartea de
Citire. Am de la el, între documentele mele cele
mai dragi, o poezie a lui Francisc de Assisi în tra-
ducerea lui și grafiată de fiica sa, Uca.
— Cum se distribuiau responsabilitățile redacți-
onale? Am văzut că Mircea Zaciu scria recenzii, Al.
18
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
Căprariu cronici de teatru, Ion Manițiu reportaje
culturale sau interviuri etc. Era un fel de „ești tânăr,
fă de toate, ca să înveți”?
— Erau câteva secții, de obicei cu un șef și un
subaltern: Poezie, Proză, Critică, Teatru. Exista
un Secretariat de Redacție și un Secretariat teh-
nic, corectori. Făceam pe rând cap limpede6, noi
lucram cu zețari ca aceia pe care-i numea Arghezi
„culegători de semne”, cu litere de plumb puse
tacticos una câte una cu penseta. Mie „ești tâ-
năr” mi-a fost de mare folos. Tocmai pentru că
eram cel mai tânăr eram trimis pe la colaborato-
rii în vârstă să le iau manuscrisele. A fost șansa
pe care altfel nu aș fi avut-o niciodată, am fost la
ei acasă și am vorbit cu Ștefan Bezdechi, cel mai
strălucit traducător din greacă și latină alături de
Theodor Naum, pe care de asemenea l-am cunos-
cut, fiul „pudicului Naum” de la Junimea, coleg cu
Eminescu, cu Creangă; am fost la Iuliu Hațieganu,
pe care l-am întrebat dacă are vreo legătură cu
Hațegul meu, așa i-am cunoscut și am conversat
cu Daicovicii Constantin și Hadrian, cu Ștefan
Pascu, Camil Mureșanu, cu Virgil Vătășianu.
Dar se cade să-i punem alături de monștrii
sacri pe cei de-abia înscriși la concursul pentru
cucerirea gloriei. În Tribuna au debutat: Nichita
Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ion
Cocora, Gh. Pituț, Teofil Răchițeanu, Mariana
Bojan (era elevă, și nu în clasele mari), Horea
Bădescu și mulți alții.
Un caz spectaculos l-a constituit V. Voiculescu,
atunci nefiind clasicul aureolat de azi ci dușma-
nul de clasă obscurantist abia ieșit din pușcărie.
Publicul, vorbim de cel avizat, nu-l știa decât ca
poet mistic, iar lansarea sa ca prozator de uriașă
anvergură a șocat. Or, aproape toate povestirile
lui au apărut în Tribuna. Domițian Cesereanu
s-a împrietenit cu fiul lui Voiculescu, cel care
deținea toate manuscrisele marelui scriitor, și cu
o asemenea sursă, pe o lungă perioadă, aproape
săptămânal propunea câte o povestire voiculesci-
ană, care de care mai insolite. Tribuna avea
un prestigiu enorm la nivel național, autori de
vârf erau onorați să publice aici, unii ca Arghezi,
Henri Jacquier, Daicoviciu aveau rubrici perma-
nente. În Tribuna au apărut numeroase traduceri,
exista o pagină destinată lor. Din aceasta se ve-
dea clar orientarea pro-occidentală a revistei. Din
La defilare de 1 Mai, 1963. De la stânga: Miron Scorobete, Lucica, soția lui, Ion Rahoveanu, Romulus Rusan, Ana Blandiana,
Negoiță Irimie. Foto: Constantin Cubleșan
rusă se traduceau disidenții, Andrei Voznesenski,
Bella Ahmadulina, dar mai cu seamă Evtușenko -
m-am bucurat să mă găsesc într-o listă întocmită
de el cu cei ce l-au tradus în toate limbile. A murit
în aprilie anul trecut, fie-i țărâna ușoară!
Periodic erau expoziții de artă plastică organi-
zate de Negoiță Irimie, Tribuna devenise un spa-
țiu expozițional de renume, solicitat de artiști din
Capitală, din Craiova, de peste tot.
— Cum s-a făcut transferul de la Ioanichie
Olteanu la Dumitru Mircea? Pe ce criterii?
— Ioanichie nu a patronat decât un an insti-
tuția creată de el. Spre uluirea noastră, a tuturor,
numai ne-am trezit că el pleacă la București, fără
nici o explicație. De obicei, partidul își „justifica”
mutările pe tabla de șah: erau promovați tovarășii
de nădejde și zburau dușmanii de clasă. În acest
caz nu s-a schițat nici o lămurire.
— Cum ați rezistat timp de aproape 14 ani în
redacție? Ce compromisuri ați făcut? Cum ați trăit
viața redacțională? Era fain, era apăsător? Tribuna
a părut o vreme să eludeze ideologia - mă gândesc
la poeme erotice ale lui Baconsky, poeme „evazive”
ale lui Petre Stoica, ale dvs., ale altor autori ulterior
deveniți canonici, chiar în 1957. Cum s-a întâm-
plat așa ceva?
— Tribuna a fost un fenomen. Nu vă puteți ima-
gina, în Sahara aceea spirituală, ce însemna țâșni-
rea unui izvor limpede cum era Tribuna. Într-o
mare toxică, Tribuna era un strop de normalita-
te, iar lumea îl identifica și se călca în picioare să
ajungă la el. Domițian Cesereanu, care era în ul-
timul an de facultate la București, îmi povestea că
joia se sculau la 5 și se duceau la coadă la chioșcul
care se deschidea la 8 ca să mai prindă un exem-
plar. Acum, să nu vă închipuiți imposibilul, că
Tribuna publica manifeste anticomuniste. Adică
da, publica, dar nu în forma în care cenzura să le
radă iar pe semnatar să-l trimită la zdup. Într-o
vreme în care Brâncuși era condamnat oficial ca
tatăl decadentismului, al satanismului în artă,
Tribuna a publicat primul articol din România în
care Brâncuși era elogiat. Când Iorga era interzis,
Tribuna a publicat un număr închinat lui Iorga.
Când Titulescu era dușman al poporului, Tribuna
a publicat un număr închinat lui Titulescu și așa
mai departe, și așa mai departe. Când marele poet
Ion Barbu era doar ăla fotografiat cu diagonală
pe piept (că era căsătorit cu evreică nu conta),
Tribuna l-a publicat pe două pagini mari centra-
le. Toate acestea erau manifeste anticomuniste
pe care lumea le citea ca atare, îi picau bine și se
dădea peste cap să le citească. În dictatura aia pe
lângă care a lui Ceaușescu apare blândă, Tribuna
era percepută ca dizidentă, motiv suficient ca să
fie citită pe nerăsuflate. Și, ca o piesă îngălbenită
la dosar, iată o poezie apărută atunci în Tribuna.
Bineînțeles că pe cititorul de azi nu-l mai impre-
sionează cu nimic, dar celui de atunci care simțea
fizic prezența securității îi cădea bine, se simțea
un pic răzbunat:
Roman polițist
Mă privește mereu prin ochelari fumurii,
el însuși - o mare umbră.
Are o spaimă cu ochii mai vii
decât ai lui, cu care umblă
și cred că trăiește.
Apar mereu pe urmele mele,
el și spaima lui monstruos de fidelă.
Câteodată ne desparte un geam,
alteori nici atât.
Fără mine i-ar fi, sunt convins,
îngrozitor de urât.
E un bătrân colecționar de amprente,
are de-acum câteva de neprețuit:
ale vocii mele, ale’ndoielilor mele continui
și ale unui gând ce încă nu m’a bântuit.
Uneori nu ne vedem câteva ore
când, știu, și-a dat pistoalele la reparat.
Atunci aud doar spaima aceea a lui
cu ochii de febră,
pe urmele mele,
cu pasul până’n cuget furișat.
Nu știm, nici eu, nici el, care e crima
și pentru ce atâta tărăboi.
Stăm față’n față la aceeași masă
Cu spaima aceea goală între noi.
Era și fain și apăsător. Era sufocant de apăsă-
tor când săptămânal primeai încă o listă cu su-
biecte și chiar termeni interziși. La o aniversare
Eminescu, un studiu foarte consistent a fost scos
de cenzură. Motivul: între localitățile care notau
pe unde a învățat poetul se amintea și Cernăuți.
Nu era nimic politic, o informație seacă, Cernăuți
era însă un termen care nu putea fi tipărit în
Republica Populară Română. Dar era grozav de
fain să faci niște breșe în acel zid, să demonstrezi
că nu e de nedoborât.
— Compromisuri?
— Dacă am făcut compromisuri? Știi foarte
bine cât de dificil e să stabilești ce e compromis și
ce nu. La moartea lui Gheorghiu-Dej eu am sem-
nat un text scurt, o tabletă intitulată Banderola de
doliu. Toată lumea ar spune că am făcut un com-
promis. Eu atunci eram convins că nu și, culmea!,
susțin și azi, după atâtea zeci de ani, că nu. Pentru
că dacă aș fi jubilat la moartea lui Gheorghiu-Dej
m-aș fi situat în tabăra celor care l-au omorât,
iar eu în tabăra acelora nu mă includ nici să mă
omori. „Banderola” mea era de fapt manifestul
O
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
19
o
meu, așa cum putea fi el formulat ca să fie tipărit,
împotriva celor care l-au omorât pe Dej și pe care
eu îi uram visceral. Jelind victima, înfieram crimi-
nalul. Știam că Gheorghiu-Dej a fost iradiat și ști-
am și de ce: pentru că a scos trupele sovietice din
țară (celelalte țări din lagăr le-au scos după 1989)
și pentru că în 1964, cu un înainte de a muri, a go-
lit pușcăriile de condamnați politic. Ce stat socia-
list e acela fără trupe sovietice și cu dușmanul de
clasă în libertate? Și i-au pus bateria sub scaun. Eu
la facultate mă intersectam zilnic pe coridor cu
colonelul sovietic, cu pieptul lat plin de decorații
de parcă era Malinovski. Ca să mă duc la frații și
surorile mele care erau în Banat îmi trebuia ukaz
pentru că acolo erau trupele sovietice mobilizate
să-l lichideze pe Tito7. Așadar, îmi trebuia „pașa-
port” ca să mă deplasez din Ardeal în Banat, în
interiorul Republicii Populare Române. Și atunci,
m-am bucurat că Gheorghiu-Dej a trimis acele
trupe în direcția Kamciatka și pentru asta când a
murit i-am făcut o banderolă de doliu pe care am
pus-o drept semn de carte în Tribuna.
Mă lungesc, dar n-aș vrea să fiu judecat greșit,
nici să fiu asimilat cu nostalgicii vechiului regim.
Eu sunt anticomunist organic. În 1953, când absol-
veam liceul, mi s-a tăiat dreptul de a urma o fa-
cultate pentru comportamentul meu la moartea lui
Stalin, opus celui de la moartea lui Dej (dacă mă
invitați odată vă voi povesti acel roman palpitant).
Patru luni încheiate, din martie până în iunie, n-am
mai mers la cursuri, zi de zi eram luat din internat
sub escortă și dus la anchetă. De la Radio am fost
dat afară pe probleme politice printr-un ordin dat
personal de Elena Ceaușescu. În toți cei 25 de ani
ultimi ai dictaturii, deși am lucrat în presă și am
scos cărți, nu am scris nici o singură dată nume-
le Nicolae Ceaușescu, și mai mult decât atât, deși
scriam reportaje și proză de actualitate, nu am scris
niciodată termenii: Republica Socialistă România,
sfat popular, milițian, comunist, utecist, pionier,
pe toți aceștia considerându-i intruși, uzurpatorii
adevăratelor cuvinte: România, Primărie, polițist.
Cu timpul, vremea, ca să ne jucăm cu cuvintele,
mi-a dat dreptate.
— Care a fost raportul cu Steaua - revista clu-
jeană convecină„damnată” de Gazeta literară? Dar
cu publicațiile de limbă maghiară? A existat vreo-
dată o „campanie” naționalistă a Tribunei?
— Față de Steaua, Tribuna nu a avut nici un fel
de rezerve și în nici un caz adversități. Steaua în
schimb se considera de condiție mai nobilă și apli-
ca asupra Tribunei un embargou total. Damnatio
memoriae (deși faptul că noi evocăm aici Tribuna
dovedește că damnația nu a reușit). Numele
Tribuna nu a apărut niciodată în Steaua, nici la
o revistă a presei, nici măcar într-un text critic.
Steliștii nu publicau niciodată în Tribuna, ar fi fost
compromițător, nu se coborau ei la un asemenea
nivel! Din grabă, l-ai amintit pe Baconsky că ar fi
fost prezent în Tribuna8. Noroc că nu știe, că nu
te-aș vedea bine.
— Care v-au fost, ca om care cunoașteți limba,
relațiile cu publicațiile de limbă maghiară?
— Cu publicațiile de limbă maghiară nu am
avut răfuieli, eram și unii și alții în limitele civi-
lizației. Pe palierul relațiilor între persoane, aici
eram elevii aceleiași clase. Am fost în strânsă
prietenie, prietenie reală, nu mimată, cu poeții
Lâszloffy Aladâr și Kânyâdi Sândor, cu Fodor
Sândor, cu reporterul Miko Ervin. Ne traduceam
poeziile unii altora. Se vede că eu traduceam
destul de bine pentru că odată, când i s-a solici-
tat pentru Tribuna un ciclu de poezii lui Szemler
Ferenc, pe atunci un clasic în viață, acum nume
de stradă în Brașov, el a spus: „Vă dau cu o condi-
ție, să mi le traducă Miron Scorobete”. Într-o re-
lație cu totul specială am fost cu Csâvosi Gyorgy,
un Omar Khayyam nu atât în scris cât în prac-
tică, zidurile cramei din Ciumbrud patronate de
el încă mai păstrând ecourile petrecerilor noas-
tre, vorba lui Arghezi, „în doi, în trei, în câte câți
vrei”... Dar aici nu pot să nu adaug ceva. Exista
între noi, cei ce ne lansam atunci, firesc, solidari-
tatea de generație, dar nu numai atât. Noi aveam
programatic o misiune și ne băteam pentru ea.
Vreau să aduc elogiul meritat dar încă neauzit
până acum generației Labiș, devenită apoi gene-
rația Nichita Stănescu, din care mă mândresc a
face parte. Noi am făcut revoluția română, cea
care a salvat România de bolșevizare. Așa cum
Basarabia a fost trezită din letargie de poeți.
Dacă poeții nu o scuturau atunci, către sfârșitul
anilor 1980, în câțiva ani era rusificată complet,
azi nu mai vorbea nimeni de Unire și nu în limba
română. În același pericol era România în anii
‘50-’60. Generația anterioară nouă, a lui Dan
Deșliu, Eugen Frunză, Veronica Porumbacu s-a
predat realismului socialist cu cântece de slavă
și nici o rază de speranță nu mai pâlpâia de ni-
căieri. Atunci s-a ridicat ca o falangă macedo-
neană generația 1962. Mulți. Băieți și fete. Înalți.
Hotărâți. Solidari. Ne formasem o rețea care ne
unea pe toți, pe cei din Capitală, din Cluj, din
Timișoara, din Iași. Noi am tăiat orice comuni-
care cu generația anterioară, sovietizată, am sărit
peste ea și ne-am conectat la perioada interbeli-
că. Perioada interbelică era pusă aproape în în-
tregime la index, dar noi am jefuit acel index și
ne-am adăpat din clondirele cu apă vie încuiate
acolo. Readuceam cultura română de pe făgașul
monstruos pe care fusese canalizată și o repu-
neam în matca ei firească. Profitam de tipicul
schimbului de experiență foarte activ în epocă și
organizam întâlniri ale cenaclului literar din Cluj
cu cel din București și invers. Făceam schimb de
cărți în clandestinitate, o studentă făcea drumul
București-Cluj să ne aducă un roman apărut în
Franța; Șoareci și oameni de John Steinbeck și
un volum de poezii al lui Robert Frost erau că-
rate sub husa geamantanului de la Timișoara la
Iași. Sigur, vi se pare că exagerez, dar mie Bubu
Șchiau9 mi-a dat în mare taină pe Blaga, ediția
din Fundațiile Regale, dar numai când plecam
în vacanța de vară la țară, să nu mă vadă cineva
cu el în oraș. De la pașoptiști, nu a mai existat un
moment în care cultura occidentală să fie absor-
bită la noi cu atâta patimă. Noi atunci am făcut
desprinderea de Eurasia, în care de facto eram
încartiruiți, și ne-am integrat în Europa.
— Ce puteți să-mi spuneți despre orientarea
istorică/științifică a revistei - știu că s-a pus un
anume accent pe așa ceva?
— Într-adevăr. Clujul dispunea de o pleiadă
impresionantă de personalități științifice, isto-
rici, istorici literari, ai artei, lingviști, vestita și
peste hotare Școală Medicală Clujeană, natura-
liști, chimiști, din toate domeniile. Toți au fost
colaboratori ai Tribunei. După mutarea mea
la Radio Cluj, pe mulți i-am găzduit acolo, pe
Daicoviciu tatăl și fiul (Constantin și Hadrian,
n.Cl.G.), pe academicienii Eugen Pora, Victor
Preda, Alexandru Marcu, Virgil Vătășianu.
Ani de zile, cum am mai amintit, Henri
Miron Scorobete
Jacquier a ținut o rubrică fascinantă, avea acces
la presa străină dar, mai ales, avea acel charme
al său inegalabil. Îmi amintesc că Jacquier a pu-
blicat în Tribuna primul articol la noi despre
manuscrisele de la Marea Moartă, de-abia des-
coperite, subiectul cel mai de senzație atunci pe
plan mondial.
Dar pentru că nu am răspuns la întrebarea
dacă eram trimiși pe teren dar și pentru a vedea
cum se secondau în revistă științele cu literatu-
ra, cu istoria literară, îți voi povesti un episod.
Într-o zi ne-a chemat Radu Enescu, care era se-
cretar de redacție, în conducerea revistei deci, pe
Romulus Rusan, pe Augustin Buzura și pe mine
și ne-a spus: „Vă duceți la Ploiești și-l căutați pe
doctorul Tițescu, cel ce l-a tratat pe Rebreanu în
ultimele clipe, și aflați cum a murit romancierul”.
Despre moartea lui Rebreanu, imediat după 23
August 1944, circulau tot felul de zvonuri, ba că
s-a sinucis, ba că a fost omorât la ordinul sovie-
ticilor, și era foarte important să îl ascultăm pe
medicul său curant. Ne-am dus la Valea Mare,
gospodăria țărănească cumpărată de Rebreanu
dintr-un premiu literar, unde l-am adus pe doc-
tor. Acesta îl cunoscuse pe marele scriitor în
intimitate, era nepotul doamnei Fanny. Buzura,
care era student în anul III la Medicină, a purtat
cu el o amplă discuție de specialitate, document
de istorie literară de mare importanță, indispen-
sabil în biografia lui Liviu Rebreanu, Rusan cu
mine am scris reportaje, zona era de o genero-
zitate fără limite: pentru că oficialității nu-i plă-
ceau bisericile, noi scriam despre Mânăstirea
Argeșului, pentru că Brătienii zăceau prin închi-
sori, noi scriam despre Florica.
— Cum ați plecat/de ce de la Tribuna și ce v-a
rămas din experiența tribunistă? Cine v-au fost
colegii?
— De la Tribuna am plecat fără voia mea.
Dacă ar fi după voia mea, eu și acum aș fi cu voi.
Se făcuse o curățenie la Radio-Televiziunea Cluj
și director a fost numit Vasile Rebreanu, coleg
20
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
de redacție, prieteni fiind noi din studenție, de
la un „schimb de experiență cenaclist” din cele
pomenite adineauri. El, la Comitetul Central,
Secretarului cu Propaganda (Dumitru Popescu-
Dumnezeu) i-a spus ferm: „Mă duc dacă mi-l
dați adjunct pe Miron Scorobete”10. Rebreanu
știa că acolo va fi mult de schimbat, se va mani-
festa rezistența celor vechi - gândiți-vă că Radio
Cluj avea ca semnal muzica lui Anatol Vieru din
„Lui Stalin, Stalin slavă-i cântăm”, asta în 1970
-, și voia să aibă pe cineva de ajutor. Eu m-am
opus cât am putut, dar atât a insistat încât până
la urmă am cedat. Prima măsură a noului direc-
tor a fost să schimbe semnalul, astfel că în loc
de „Slavă lui Stalin” s-a auzit „Marșul lui Iancu”:
„Astăzi cu bucurie, românilor veniți...”
Dintre colegi, pe lângă cei pomeniți pe par-
curs, trebuie să-i amintesc, și cîțiva ar merita
niște evocări speciale, pe Nicolae Mărgeanu,
Alexandru „Sandi” Căprariu, Grigore Beuran,
Dumitru Isac - redactor-șef adjunct, ca și Teofil
Bușecan, apoi Ion Arcaș, Vasile Grunea, Tiberiu
Iancu, Vasile Lucaciu. Dar au fost mult mai mul-
ți. Spre deosebire de Steaua, care a parcurs multe
decenii cu aceeași echipă, Tribuna avea o redac-
ție fluctuantă, tot apărea câte unul nou, dispă-
reau alții vreo doi. Așa i-am avut colegi pasageri
pe universitarii Mircea Zaciu, Adrian Ghijițchi,
Gavril Scridon, Mircea Croitoru, Ștefan Bitan,
criticul de artă Monica Lazăr, pe pictorii Mircea
Vremir, Alfred Grieb, Ion Mitrea, compozitorul
de renume mondial, acum academician, Cornel
Țăranu. (Ca să nu provocăm confuzii: eu mă re-
fer aici doar la perioada în care am fost eu tri-
bunist, nu și la celelalte etape ce au urmat, înce-
pând cu cea a lui Dumitru Radu Popescu și Ion
Vlad și până la voi cei de azi). Ce mi-a rămas din
experiența tribunistă? O dezinhibare, un mod de
a fi natural, boala scrisului și, bineînțeles, tinere-
țea de atunci.
Interviu și note de
Claudiu Groza
(Acest interviu a fost realizat ca parte a proiectului
monografic Tribuna. Primul „obsedant deceniu”. Calde
mulțumiri dlui Miron Scorobete pentru mărturia sa.)
Note
1 Miron Scorobete se referă la sediul în care
funcționează și acum revista, pe strada actuală a
Universității nr. 1, deasupra faimoasei librării a orașu-
lui (actuală Universității-Librarium), la colț cu Piața
Unirii (prelungită de Bd. Eroilor, fost Jokai Mor, fost
Petru Groza până în 1989). Redacția se află și acum,
într-adevăr, la kilometrul 0 al Clujului, în preajma
bulevardului care azi se cheamă 21 Decembrie 1989,
arteră principală a orașului. Evident, conlocutorul
meu vrea să redea prin precizările topografice nivelul
de rusificare al epocii.
2 Almanahul literar a apărut între 1949-1954, fiind
transformat ulterior în revista Steaua, care apare și în
prezent. Steaua - la care ne și referim în dialogul nos-
tru - a fost una din cele mai rebele și curajoase pu-
blicații culturale românești ale anilor 1950-1970, des
evocate critic din această cauză în diverse articole ale
presei centrale politice și culturale. În Cluj, o anume
perioadă, Steaua a fost considerată o publicație mai
elitistă decât Tribuna, și din cauză că prima avea o
apariție lunară, mai ferită așadar de intruziunile ide-
ologice ale Tribunei, care se publica săptămânal.
3 Ioanichie Olteanu (1923-1997) a fost poet, ga-
zetar și membru marcant al Cercului Literar de la
Sibiu. A fost primul redactor-șef al seriei postbelice
a Tribunei, înlocuit însă rapid de prozatorul Dumitru
Mircea (1924-1998).
4	„Arizona” este porecla consacrată cultural al ca-
fenelei-cofetării „Primăvara” de pe str. Universității
din Cluj, aproape de sediul Tribunei, care a coagu-
lat, botezată astfel de eseistul și traducătorul Virgil
Stanciu, o întreagă emulație artistică clujeană din anii
1960 până spre finele anilor 1990. Pe la „Arizona” au
trecut generații de artiști din Transilvania, dar nu
numai: plasticieni, scriitori, teatratori, muzicieni, ca
și medici, avocați, politehniști cu veleități artistice.
Braseria Continental, aflată chiar vizavi de redacția
Tribuna, făcea parte din impozantul ansamblu al ho-
telului omonim, faimos în Cluj încă din perioada in-
terbelică sub numele de Hotel New York. La „Conti”,
cum i se spunea familiar, era un privilegiu să intri,
era nevoie de girul secret al unei autorități cultura-
le. Intrarea nu era oprită, dar chelnerii „selectau” cu
fler clientela. De aceea, la Continental nu prea aveau
acces nu numai „săracii”, dar nici boemii clujeni sâcâ-
itori acceptați la „Arizona” ori provincialii fără „gir”
cultural.
5	Cofetăria Verde de pe actuala stradă a
Memorandumului a fost un punct de întâlnire al inte-
lectualității clujene până la dispariția sa, după anii 1990.
6 Cap limpede era persoana desemnată din redac-
ție - de obicei un redactor - care verifica șpalturile de
corectură la tipografie. În tiparul în plumb, articolele
scrise de mână de autori se băteau la mașina de scris în
redacție de către dactilografe, apoi se culegeau la lino-
tip - un fel de mașină de scris uriașă, verticală - în li-
tere de plumb. Rândurile „tipărite” în plumb se așezau
de către zețari în casete de lemn, de pe care se făcea un
tipar de probă pe hârtie, care trebuia citit și aprobat de
„capul limpede”. Șpaltul final de probă era semnat de
redactor, orice greșeală fiind imputabilă redacției, mai
ales cele de tipar, cum au existat cazuri celebre în timp.
(http://www.istorie-pe-scurt.ro/greseli-de-tipar-in-
tr-un-regim-totalitar/)
7	Rodion Malinovski a fost un mareșal sovietic din
Al Doilea Război Mondial, renumit pentru victoria so-
vietică de la Stalingrad și recompensat pentru bătăliile
de pe frontul de vest. Miron Scorobete face ironic o
asociere cu fotografiile super-ornate de medalii și de-
corații ale mareșalului bănuit de eșecul bătăliei de la
Oarba de Mureș - soldată cu moartea a peste 10 mii de
ostași români.
Iosip Broz Tito a fost un partizan antifascist devenit ulte-
rior președintele Iugoslaviei, considerat de blocul sovietic
drept un disident începând cu anii 1960, datorită apropi-
erii sale de Vest, prin deschiderea imigrației și o politică
rezervată față de URSS. În România, Tito a fost un model
inițial de „independență” față de Moscova pentru Nicolae
Ceaușescu. Funeraliile lui Tito, în 1980, au fost celebrate
și în România prin trei zile de doliu național.
8	Totuși, în pofida memoriei lui Miron Scorobete,
șapte poeme de A. E. Baconsky au apărut în nr. 12/1957
al Tribunei.
9	Octavian Șchiau (1930-2013), istoric literar, pro-
fesor la Universitățile din Cluj, Leipzig, Tiibingen și
Alba Iulia, specialist în literatura română veche.
10	Comitetul Central al Partidului Comunist Român
avea o secție culturală, Comitetul de Stat pentru
Cultură și Artă, echivalent al Ministerului Culturii, al
cărui vicepreședinte a fost Dumitru Popescu. Acesta,
cu veleități literare, supranumit „Dumnezeu” datorită
atribuțiilor pe care le avea în influențarea politicii edi-
toriale, a jucat un rol semnificativ în anii 1970-1990 în
publicațiile momentului.
■
Liviu Suhar
Polițe cu obiecte (2016), u/c, 39 x 88 cm
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
21
Teroarea pozitivă a
Istoriei: plecând de la
Agârbiceanu
^^CriStian Bădiliță
Ion Agârbiceanu e un druid al spiritualității
românești. Opera lui e atât de covârșitoare,
ca întindere, și de „sățioasă”, la nivelul con-
ținutului, încât pare zămislită de o forță supra-
naturală. Când nu deconcertează naște reacții
aproximative, adesea superficiale. Majoritatea
criticilor estetizanți, fără cultură filozofică și teo-
logică (indispensabilă receptării lui Agârbiceanu)
se mulțumesc cu etichete: „semănătorism”, „artă
cu tendință”, „proză regională” ratând esențilul.
Există două tendințe incult-minimalizatoare:
elogierea concesivă a operei lui Agârbiceanu (deși
semănătorist, deși tributar ticurilor ecleziale,
Agârbiceanu are totuși talent narativ); denigrarea
ideologică (Agârbiceanu e un iredentist șovin, in-
capabil să-și depășească epoca). Din capul locului
țin să afirm că, pentru mine, Agârbiceanu e un
Tolstoi greco-catolic, un scriitor de geniu, a că-
rui dimensiune reală n-a fost încă percepută nici
de public, nici de critica literară (cu doar câteva
excepții). Care ar fi elementele care-i „definesc”
geniul (pe lângă acel „imponderabil” știut numai
de ursitoare)?
Formidabil povestitor. La nivelul incantației
stilistice, Agârbiceanu e un Sadoveanu ardelean.
El povestește cum respiră și scrie ca și cum ar
povesti. Am parcurs aproape zece mii de pagini
din opera sa cu plăcerea înotătorului care nu se
mai satură de îmbrățișarea apei, cu exaltarea,
calmă, a contemplativului care asistă, în fiecare
secundă, la un răsărit de soare. Despre orice ar
scrie Agârbiceanu scrie captivant, proaspăt, mu-
zical. Are acel dar, specific geniilor, de a reinven-
ta limba, de a reda prospețimea adamică fiecărui
cuvânt prin ritm, printr-o oralitate voită, retușată
magistral, prin anumite înlănțuiri sintactice. El
exercită asupra cititorului un fel de magie trans-
lingvistică. Absolut întâmplător deschid Licean...
odinioară. Iată portretul profesorului Pascu, unul
dintre cele mai simpatice personaje din literatu-
ra noastră: „Profesorul Pascu era unul dintre ur-
mașii vechilor călugări, întâii dascăli de la școlile
Blajului, întemeiate la jumătatea veacului al opt-
sprezecelea. Călugării basilitani, cin oriental, care
urmau regulele monahale ale s. Vasile cel Mare, se
împuținaseră, de mai multe decenii, în număr și
pe vremea când veni Ionică Albu (eroul principal,
n.m.) la școală întreg cinul călugăresc se reducea
la un singur ieromonah [...]. Profesorul Ion Pascu
apropia (sic!) vârsta de șaptezeci de ani. Era fiu de
țărani dintr-un sat destul de apropiat, și învăța-
se la școală ca cei mai mulți elevi din vremea lui:
rezemat pe pâinea ce o primeau elevii silitori tot
la cinci zile, de la Mitropolie, și pe aceea ce-i adu-
ceau de acasă cu straița ori cu desagii. Nimeni nu
știa motivul adevărat pentru care a rămas necă-
sătorit. Versiuni erau mai multe. După unii, s-ar
fi îndrăgostit foc, când era în clasa a opta, într-o
(sic!) fată de la ei din sat, dar fata s-a măritat cu
un fecior de acolo. Umbla, de multă vreme, prin
satele din jurul orășelului cu școli mari, cântecul
următor: Cât trăiești să nu iubești/ Diac în haine
nemțești!/ Că diacu-i poamă rea/ Te iubește, nu
te ia”.
Asupra stilului specific lui Agârbiceanu s-au
publicat o serie de studii importante. S-a insis-
tat mai puțin asupra următoarei „banalități”: ne
aflăm în fața unui artizan al scrisului românesc
educat într-un spațiu multilingvistic. Agârbiceanu
cunoștea foare bine maghiara (studiase și la
Budapesta), germana, latina, ultima fiind limbă
„vorbită” la Colegiul Greco-Catolic din Blaj. În
asemenea condiții sunt cu atât mai extraordina-
re prospețimea și naturalețea limbii sale române,
deopotrivă limbă narativă (populară) și literară.
Autenticitatea unui talent se vede și din ușurința
scrisului. În ciuda unei biografii pline de încer-
cări, Agârbiceanu ne-a lăsat o moștenire publicis-
tică și literară imensă, greu de egalat, peste 30000
pagini. Numai cineva cu darul (id est ușurința)
scrisului putea ajunge la asemenea performanțe.
El însuși mărturisea că a redactat amplul roman
Arhanghelii în doar câteva săptămâni, fără a-l mai
reciti sau corecta niciodată până la publicarea în
volum. O asemenea ușurință denotă 1) har; 2)
stăpânire a meșteșugului; 3) conștientizarea unei
misiuni.
Misiunea. Mesianism național. Pentru
Agârbiceanu literatura nu se reduce la scriitură
(pleacă de aici, firește, însă tinde spre altceva).
Ea are cel puțin două funcții teologico-sociale:
de a mărturisi și de a profetiza. Ambele sunt per-
fect ilustrate de romanul-frescă (autobiografic)
Vremuri și oameni, redactat la începutul anilor
1940. Vremuri și oameni e un Război și pace al li-
teraturii române, din păcate neomologat nici de
public, nici de canonul literar al „profesioniștilor”.
Așa cum mărturisește chiar Agârbiceanu, moto-
rul creației sale nu e fantezia, ci realitatea brută.
Scriitorul povestește, interpretează, validează sau
invalidează ceea ce a văzut, trăit, experimentat,
auzit. Vremuri și oameni narează, pe parcursul a
peste o mie cinci sute de pagini, peripețiile unei
familii ardelene înainte, în timpul și după cel din-
tâi Război Mondial. Personajul-martor al prime-
lor două părți e preotul Vasile Scurtu, un alter ego
al romancierului. Acesta e un idealist naționalist,
subjugat mai degrabă de idealul românesc (elibe-
rarea neamului de sub stăpânire austro-ungară)
decât de cel creștin. Mai bine spus, în viziunea
lui, cele două idealuri se apropie asimptotic până
la identificare, martiriul românilor din Ardealul
maghiarizat repetând scenariul răstignirii lui Isus.
De aici un sens al Războiului pe care puțini din-
tre cititorii contemporani îl pot înțelege ori jus-
tifica: din perspectiva mesianismului naționalist
al preotului Scurtu și al celorlalți patrioți români
din Ardeal, Războiul este unul sfânt, este singu-
rul mijloc prin care „noul Israel” (id est poporul
român) poate fi eliberat din „robia egipteană”
Biserica din Orlat
a Imperiului Austro-Ungar. Intelectualii satu-
lui de la granița cu România (e vorba de Orlat,
locul unde Agârbiceanu a slujit, ca preot gre-
co-catolic, între 1910-1916) suferă teribil aflând
că Bucureștiul și-a declarat neutralitatea în pri-
ma fază a ostilităților; se entuziasmează delirant
atunci când această neutralitate ia sfârșit, trupele
armatei dezrobitoare ajungând până în preajma
Sibiului (pentru a fi respinse ulterior de germani).
Pentru Agârbiceanu, alias preotul Vasile Scurtu,
educat într-un adevărat cult al originilor nobile
romane (prin corifeii Școlii Ardelene), poporul
român e un „popor ales”, după modelul biblic
al poporului „ales de Dumnezeu”. Pe o aseme-
nea credință, de sorginte veterotestamentară, se
susține, ideologic, orice mesianism naționalist,
inclusiv românismul radical, fără concesii, revan-
șard al preotului Scurtu. Scoase din contextul lor
imediat, multe afirmații din Vremuri și oameni, la
adresa ungurilor, sașilor sau evreilor, sunt șocan-
te. Dar pentru un naționalist român din Ardealul
începutului de secol XX, victimă, el însuși, a unui
naționalism unguresc multisecular, aceste afirma-
ții par cât se poate de legitime.
În ce privește dimensiunea profetică, aș dori
să mă opresc asupra viselor premonitorii ale pă-
rintelui Vasile Scurtu, din același roman, Vremuri
și oameni. Am ales trei, care converg spre ace-
eași interpretare istoric-mesianică. În primul vis,
preotul o vede pe „doamna Majarosi” - nevasta
șefului de gară din satul ardelean recent eliberat
de armata română - luând proporții uriașe. „Era
înaltă de trei metri și jumătate, bătea cu capul în
plafonul locuinței parohiale; era goală-goluță, cu
un trup uriaș, mai mult de bărbat decât de feme-
ie. Părea că e o statuie de piatră colosală, cu pi-
cioarele enorm de groase, cu un piept lat, pe care
sânii erau abia schițați. Șefița i se prezentă în vis
cu fața întoarsă spre el, fără a-l privi însă. Apoi,
tot mută, se întoarse cu spatele către el și, după ce
stătu așa câteva clipe, dispăru, se mistui ca și când
ar fi fost din negură.” De scârbă preotul se trezi
și-i povesti totul „preutesei”, care-l acuză de... ob-
sesii sexuale ciudate. (Opere, VII, p. 553, ediția
Ilie Rad). Al doilea vis-viziune are loc tot după in-
trarea armatelor române în Transilvania, dar pre-
vestind o schimbare, neplăcută pentru români, în
soarta războiului (contraatacul biruitor al germa-
nilor). „Se făcea că el (id est preotul Scurtu), în
fruntea poporului, îmbrăcat de sărbătoare, ieșise
22
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
în odăjdii, cu crucea și Evanghelia în mână, în
capătul uliței [...]. Toți șase praporii erau purtați
de șase țărani bătrâni, cu capetele goale. Trăgeau
toate patru clopotele din turn, deși știa că nu mai
sunt decât două, cele mai mici. Cele două mari
fuseseră luate încă înainte cu vreo jumătate de
an. În capul satului se opriră. Așteptau intrarea
armatei române în sat. Deodată, în capul satului,
se opri un automobil mare, vopsit negru, nou-
nouț. Erau mai mulți domni îmbrăcați în negru,
cu cilindrele înalte în cap. Unul dintre ei se ridică
în picioare în mașină, își luă cilindrul din cap și
începu să vorbească. Fără să-i fi spus cineva pre-
otul știa că este un ministru român. Nu asculta
ce vorbește. Ceea ce-l răpi cu totul fu frumusețea
și dulceața graiului, muzica lui îi cânta în urechi,
învăluind orice înțăles. Nu mai auzise pe cineva
vorbind așa de frumos românește și părintele era
înduioșat până la lacrimi. Dar, deodată, același
domn continuă cuvântarea în ungurește. Vorbea
ușor, fluent, ca cel mai bun ungur și limba asta.
Când îl auzi, părintele simți ca și când l-ar fi lovit
cineva cu o măciucă în cap și se trezi” (Ibid., pp.
596-597). Al treilea vis: „Se făcea că (preotul) era
în Piața Unirii din Iași și că marea venea până la
marginea pieții. Un chei cu zeci de trepte lungi
de piatră cobora până la valurile mării. Cu alți
oameni, privea de pe chei la mare când, deoda-
tă, văzu un submarin german tras de un cal de
aramă. Știa că e submarin și că e german, deși
din apă nu se vedea decât calul de aramă. Un cal
gras, pepene, care înainta grăbit de la sud pe țăr-
mul mării și, când a ajuns la chei, a dat să iasă pe
uscat. A început să bată cu copitele de aramă pe
scările de piatră, a bătut și a bătut, picioarele i se
vedeau până la genunchi, dar nu a reușit să iasă
din mare, să se urce nici pe prima treaptă. Atunci
s-a lăsat din nou în apă, s-a întors și a început o
fugă nebună spre sud, de unde a venit.” Aceste
vise trimit la Cartea lui Daniel, carte profetică
prin excelență. Părintele Scurtu le descifrează me-
sajul în cheie politică, imediat-istorică. Cel cu șefa
de gară și cu ministrul „bilingv” se referă la prima
fază a Războiului, când trupele române, după o
scurtă victorie, sunt alungate din Transilvania de
trupele germane (venite în sprijinul ungurilor);
al treilea vis, pe care preotul l-a avut în refugiul
din Moldova, se referă la a doua fază a Războiului,
când trupele germane, momentan învingătoare,
se dovedesc incapabile să cucerească întreg terito-
riul Regatului. Palierul oniric se identifică așadar
cu cel profetic. Visul anunță deznodământul unor
evenimente istorice de importanță continentală,
dar mai ales națională. Sunt vise cu o încărcătură
mesianic-naționalistă, menite nu doar să com-
penseze, la nivelul inconștientului, tragedia re-
fugiaților, dar și să ofere doza de optimism și de
speranță necesară supraviețuirii în mijlocul infer-
nului. Cu toate acestea Istoria, cu majusculă, nu
este un infern pentru Agârbiceanu. Dimpotrivă.
Chestiunea merită o discuție aparte.
Teroarea pozitivă a Istoriei. Nu există, în litera-
tura română, operă mai plină de suferință și în ace-
lași timp mai luminoasă decât a lui Agârbiceanu.
Paradox „scandalos”, care se explică prin suflul
eminamente creștin al acestei opere. Personajele
lui Agârbiceanu respiră mesianic, altfel spus,
respiră istoric. Istoria, pentru creștini, este locul
întâlnirii omului cu Dumnezeu, loc al pedepsei,
dar și al mântuirii. Sacrul există la nivelul istoriei,
inclusiv în varianta sa cea mai decăzută, politicul.
Creștinismul, pe urma profeților veterotestamen-
tari, a sacralizat istoria prin Întrupare. Din punctul
de vedere al teologiei creștine (iar Agârbiceanu,
nu trebuie uitat nicio clipă, a fost preot) istoria
s-a desăvârșit prin Întrupare, adică, prin unirea,
inefabilă, între Dumnezeu infinit și temporalita-
tea finită. Așa cum arată Oscar Cullmann în ce-
lebra sa lucrare, Hristos și timpul. Timp și istorie
în creștinismul timpuriu (1947), prin evenimen-
tul, unic și „scandalos”, al Întrupării lui Isus, is-
toria omenirii capătă deopotrivă centru și sens.
Circularitatea temporală păgână este ruptă, este
abolită prin explozia Infinitului în finit, prin des-
cinderea lui Dumnezeu în timpul finit. Viața lui
Isus-Dumnezeu infinit se petrece în cadrele tem-
poralității umane, de aici și caracterul ei emina-
mente paradoxal. Și tot de aici caracterul sacru cu
care este învestită Istoria. Agârbiceanu transpune
în literatură această viziune asupra Istoriei pe
care o poartă cu sine doctrina creștină. Scriitorul
îl dublează pe teolog, el se hrănește din credința
teologului. Această viziune hristocentrică asupra
istoriei (devenită mediu de expiere, dar și cale sote-
riologică) explică optimismul funciar al literaturii
lui Agârbiceanu, dincolo de eșecuri, orori și sufe-
rințe. Și tot această viziune (cum altfel?) justifică
obsesia politicului. Istoricul și politicul rezultă din
însuși faptul sacralizării timpului și spațiului în
creștinism. Credința creștină e produs al istoriei
și afectează fiecare moment al istoriei. Ea se exer-
sează în mijlocul acestei lumi. E o viziune pe care o
întâlnim în Actele martirilor, dar și la teologi pre-
cum Irineu al Lyonului (sec. II), Origen (sec. III)
sau Augustin (sec. V). Departe de a anula sensul
istoriei, suferințele îndurate de om îl apropie pe
acesta de țelul vieții sale, individuale sau colecti-
ve: mântuirea. Suferințele „frământă” sufletul, așa
cum mâinile brutarului (imaginea îi aparține lui
Irineu) frământă aluatul (chinuindu-l) pentru ca
pâinea să poată crește și deveni gustoasă. În acest
sens, Agârbiceanu se opune viziunii „stagnante”,
mitice, atemporale, anistorice a unui Sadoveanu,
de pildă. Pentru Sadoveanu nu se întâmplă ni-
mic memorabil în planul istoriei prezente. Doar
în planul istoriei trecute, adică, al mitului, al le-
gendei. În cazul literaturii sadoveniene omul are
valoare în măsura în care trăiește mitic sau cos-
mic (atemporal), adică, în măsura în care își nea-
gă apetitul istoric. Pentru Agârbiceanu, scriitor
creștin, angajat plenar în istorie - tocmai pentru
că istoria este calea mântuirii - în fiecare loc se
Liviu Suhar
Oale și ibrice (2009), u/c, 50 x 70 cm
întâmplă ceva, și anume, ceva esențial. Istoria nă-
vălește în cea mai neînsemnată locuință, în cel
mai banal sat, în cea mai convențională discuție.
Există așadar o teroare pozitivă a Istoriei. În afara
Istoriei nimic nu e. Există cu adevărat doar ceea
ce a trecut prin sita istoriei. Fiecare moment din
viața omului contează, poate deveni memorabil,
tocmai pentru că viața omului reflectă, chiar și
în negativ, Întruparea lui Dumnezeu în curgerea
timpului, dând sens acestei curgeri. La aceasta se
adaugă pasiunea viscerală pentru politic (nu ne-
apărat politică) a românilor ardeleni, a intelectu-
alilor ardeleni în special, care s-au văzut obligați
să-și construiască o contraistorie în replică la isto-
ria Imperiului. Chinurile, suferințele istoriei sunt
asumate, asimilate, digerate, nu ocolite ori „sabo-
tate”, așa cum se întâmplă în registrul mitologi-
co-păgân (am în minte, firește, teoria lui Eliade cu
privire la sabotarea istoriei de către „omul tradiți-
onal”). La scriitorii ardeleni (Slavici, Agârbiceanu,
Rebreanu) ne aflăm în fața unui soi de masochism
istoric asumat, o atitudine de tremendum et fas-
cinans (cu accent pe ultimul aspect), care poate
fi echivalată cu eroismul pur și simplu. Din acest
unghi, important nu mai este punctul final, ci fap-
tul însuși de a crea istorie, de a te mișca spre un
eschaton mai mult sau mai puțin îndepărtat. Și tot
din acest unghi se poate vorbi de un masochism
optimist al literaturii lui Agârbiceanu.
*
Reflecțiile de mai sus mi-au fost prilejuite în
special de volumele VII și VIII ale Operelor lui
Ion Agârbiceanu, apărute, în 2017, sub egida
Academiei Române, în seria „Opere fundamen-
tale”. La fel ca primele șase volume, și acestea sunt
îngrijite de profesorul Ilie Rad, pe baza colațio-
nării manuscriselor cu edițiile precedente, dato-
rate lui Gheorghe Pienescu, apoi, Marianei și lui
Victor Iova. Volumele beneficiază de Introduceri
utile, de note, comentarii, glosare, precum și de
considerații critice despre opera lui Agârbiceanu.
Ediția Ilie Rad reprezintă un adevărat „tur de for-
ță”. În total vor fi zece volume, fiecare însumând
cca 1500 pagini. Singurul bemol îl reprezintă les
coquilles, precum și unele erori de paginare.
■
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
23
diagnoze
Filosofia în fața
globalizării
■ Andrei Marga
Filosofia se face plecând de la prăbușiri, fi-
suri, restricții, lipsuri ale realității. Nu se
pleacă de la faptele însele, cum se crede,
care nici nu pot fi prinse ca atare. O operație de
identificare precede până și nominalizarea, după
cum o întrebare premerge orice constatare. Iar
filosofia, mai explicit decât restul cunoașterii, în-
cepe cu punerea de întrebări. Nu filosofează efec-
tiv decât cine pune întrebări realității.
Mai trebuie spus, poate chiar împotriva cu-
rentului dintr-o epocă în care mulți se ocupă de
istoria ideilor, că filosofia presupune elaborări
proprii. Trebuie să cunoști istoria filosofiei, cu
delimitările ei rafinate, pentru a putea face califi-
cat filosofie, trebuie să cunoști destul istoria, dar
filosofia este mai mult decât orice istoriografie.
Nu se face filosofie rămânând la concepte, deși
gândim în ele. Nu se face nici etalând impresii
sau trăiri, cu toate că în fiecare dimineață simțim
mai întâi temperatura apei și a aerului de afară.
Filosofia se face plecând de la fapte stabilite
cu destulă precizie. Cu cât faptele sunt mai exact
circumscrise, cu atât ieșim din peștera propriei
trăiri și culturii personale spre realitatea mereu
mai largă decât încape în mintea fiecăruia. Când
faptele le socotim în regulă, continuăm cu ideile
care sunt deja formulate. Când se observă prăbu-
șiri, fisuri, restricții, lipsuri, începem interogarea
și ne punem astfel pe calea filosofării.
Citeam zilele trecute penetranta și inovati-
va carte a celui mai nou urcat pe scena marilor
contemporaniști - noul director al deja prestigi-
osului Institut fur Zeitgeschichte din Munchen-
Berlin, Andreas Wirsching, Demokratie und
Globalisierung. Europa seit 1989 (C.H. Beck,
Munchen, 2015). Voiam să aflu cum vede un
istoric specializat ceea ce se petrece în era
Liviu Suhar
Compoziție cu obiecte (2016), u/p, 35 x 50 cm
globalizării. Evaluarea acestuia merită redată cât
mai aproape de cuvintele lui.
La întrebarea cheie „este o criză a democrați-
ei în condițiile globalizării?”, istoricul răspunde
că democrația a cunoscut și altă dată dificultăți,
perioade de neîncredere, de îngustare de orizont.
În ultimele decenii, însă, „nou a fost, în orice caz,
faptul că acele instituții care au fost edificate în
trecut contra experienței complexității și a con-
tingenței și-au pierdut la sfârșitul secolului al
20-lea, în mod definitiv, puterea lor de a lega. Cu
deosebire se prăbușește - cel puțin în aparență -
competența de rezolvare de probleme a statului
național. Dă înapoi, de asemenea, puterea de le-
gătură a altor instituții de mult stabilite, precum
familia și bisericile, asociațiile și alte organizații
subsidiare” (p. 111). Primele efecte sunt un nou
„val al individualizării” și un alt „val al pluraliză-
rii”, cu „noi forme de viață privată și noi preten-
ții la autodeterminare”, cu „schimbări în lumea
muncii și reducerea timpului de muncă”, care,
toate, pun „presiune nouă pe adoptarea decizi-
ei”. „Politica a devenit socialmente mai deschisă,
în același timp mai inclusivă și, cu aceasta, mai
democratică; faptul a sporit efectivul de partici-
panți la jocul politic ale căror așteptări și preten-
ții trebuiau moderate. În același timp, s-a adân-
cit prăpastia dintre praxisul politic devenit mai
complicat al actorilor aleși democratic și preten-
țiile, adesea mai curând simple, pe care publicul
și votanții le adresează politicii democrației” (p.
112). Cu această prăpastie ne confruntăm astăzi.
Globalizarea a suplimentat dificultățile politi-
cii democratice. Aceasta trebuie să facă față re-
vendicărilor celor a căror bunăstare depinde de
statul național, dar și să reformeze „statul social”,
să înfrunte polarizarea crescândă a pierzătorilor
și câștigătorilor. Politica a intrat într-un paradox:
pe de o parte, ea este apelată să urmeze rețetele
acceptate - stat mai puțin, privatizare, liberaliza-
re, piață liberă - pentru combaterea crizei, pe de
altă parte, ea trebuie să asigure de rezolvări în do-
menii ca politicile sociale, piața muncii, politica
fiscală, care înseamnă noi legi și, deci, conducere
de către stat.
Pe acest fundal se schimbă formele politicii
democratice, care era mai de multă vreme carac-
terizată de un trend crescător către „informali-
zare”. „Aceasta înseamnă pierderea relativă în
importanță a organelor constituționale clasice
în favoarea procedurilor informale. Practic toate
guvernele caută să înfrunte complexitatea cres-
cută a sistemului prin mijlocirea consultării ex-
perților și discuții informale între partide și alți
actori politici” (p. 113). Asistăm la o „desparla-
mentarizare (Entparlamentarisierung)” a vieții
politice a democrației, care ajunge să depindă ex-
cesiv de guverne. Parlamentele își cam reduc ro-
lul la legitimarea post festum a deciziilor execu-
tivelor. În plus, ca urmare a acțiunii mass media,
se răspândește un limbaj gol de conținut, ce în-
depărtează de problemele reale, și se creează un
spectacol care generează iluzia participării politi-
ce stând la televizor. Are loc o „medializare a for-
mării voinței politice” ca efect al faptului că cetă-
țeanul ajunge să nu mai distingă între „politică” și
„reprezentarea mediatică a politicii”. Iar pe acest
fundal se petrece o „personalizare a politicii” ce
aduce în prim-plan inși superficiali, care izbutesc
să manipuleze electoratul. „Medializarea și per-
sonalizarea - acestea au fost forțele de impulsi-
onare hotărâtoare în schimbarea politicii, care,
împreună, au contribuit decisiv la «dezamăgirea
de politică» în Europa” (p. 118). Iar de aceasta se
leagă un sentiment de „neputință (Ohnmacht)”
ce se răspândește în societățile de astăzi.
Această descriere este a unui istoric. Dacă ar fi
a altcuiva s-ar fi putut spune că este dependentă
prea puțin de constatări și prea mult de convin-
geri teoretice, poate chiar de opinii subiective,
ale autorului. Ea semnalează prăbușirea politicii
democratice, cu întreg cortegiul de consecințe
instituționale, culturale, mentale.
În fața acestei prăbușiri mulți reacționează cu
indiferență. Inclusiv dintre cei care își declară
preocuparea pentru „uman”, cu tot ceea ce im-
plică fenomenul uman, se recrutează indiferenții.
Din comoditate, din oportunism, din incultură,
din cinism, din lipsa viziunii? Fiecare caz are par-
ticularitățile lui și combină asemenea atitudini în
proporții diferite.
Din capul locului, nu este însă în joc o suprae-
valuare a ponderii politicii, ce se invocă adesea
când se vrea justificarea indiferenței. Cât mai
strâns spus, aceasta, politica, nu este nicidecum
totul în viața oamenilor - în viață fiind impor-
tante, uneori mult mai importante, sănătatea,
bunăstarea, libertatea și multe altele. Dar nu este
mai puțin adevărat că, cel puțin în democrație,
viața oamenilor este dependentă de decizii po-
litice. Poți participa la aceste decizii sau poți să
le ignori dezinvolt și orgolios. Ele nu fasonează,
însă, mai puțin viața la care ai acces. De aceea,
prăbușirea politicii democratice, pe care o sem-
nala Andreas Wirsching, este o problemă ce nu
poate să lase indiferentă filosofia - dacă aceasta
rămâne legată de proiectul dintotdeauna al ela-
borării tabloului condiției umane în lume!
Politica este subsistemul conducător în so-
cietățile democratice, dar nu epuizează nici-
decum arhitectura și viața acestor societăți. De
24
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
aceea, o filosofie care vrea să lămurească starea
politicii are nevoie de cunoașterea societății ca
întreg. Pentru aceasta filosofiei nu-i este îngă-
duit să improvizeze. Ea nu are cum proceda mai
bine decât luând în sprijin teoriile societății și, în
cele din urmă, cercetările având ca obiect socie-
tatea nemijlocită - acum societatea globalizată.
Filosofia nu mai poate accede la fapte fără a se
sprijini pe cunoștințe generate de alte discipli-
ne - aici de economie, sociologie, drept și altele.
Sunt anacronici filosofii care vor să stoarcă fap-
tele direct din concepte filosofice sau din trăiri
personale.
Filosofia este, prin natura ei, legată de globa-
litate. Nu poți face filosofie la propriu fără a cu-
prinde lumea humano-socio-cosmică în întregul
ei și a arunca sonde spre a o capta în termeni.
Întregul, ansamblul, totalitatea sunt ceea ce vi-
zează filosofia, inclusiv totalitatea experienței
istorice. Accesul la totalitate nu este nici direct,
nici facil, dar nu este filosofie propriu-zisă decât
căutând întregul.
Filosofia a fost, într-un înțeles, de mult globa-
lizată. În definitiv, se face filosofie cu pretenția
valabilității extracontextuale, extralocale, trans-
naționale, într-un înțeles anume, universale.
Vocația filosofiei, cum s-a spus de multă vreme,
este universalul. Valabilitatea la care aspiră pro-
pozițiile filosofice nu se oprește la vreo frontieră,
de indiferent ce natură.
Filosofia a fost între primele domenii globa-
lizate și sub alt aspect. Înăuntrul ei s-a creat de-
vreme o competiție ce nu s-a oprit nici ea la vreo
frontieră. Curentele filosofiei nu au stat pasive,
juxtapuse, unul lângă altul, ci au concurat. S-au
persecutat filosofi, dar ideile și competiția ideilor
nu au putut fi oprite.
Astăzi mințile multor oameni sunt cucerite de
globalism. Acesta este o ideologie care ne spune
că s-a găsit o soluție la orice problemă a vieții
umane, ce constă în liberalizări și extinderi ale
pieței la maximum, care este globul. Toate s-ar
rezolva făcând ceea ce fac ceilalți! Este destul să
ne încredințăm acestei ideologii, și rudei sale, ne-
oliberalismul, care oricum, mai devreme sau mai
tîrziu, vor triumfa.
Desigur, absența libertății și limitările libera-
lizărilor sunt cauze de suferință pentru oameni.
Nimeni nu-și poate valorifica posibilitățile și, în
cele din urmă, potențialul de viață, fără libertate.
Filosofia s-ar trăda însă pe sine dacă nu ar
observa că globalismul este o redare ce ne ține
departe de realitate. Nici o filosofie demnă de sta-
tura de apărător al rațiunii în lume și de origine
a voinței de rațiune nu minimalizează libertatea
ca trăsătură definitorie pentru ființa umană și
aspirație legitimă. Globalismul este însă o pre-
luare parțială a condiției umane și una în fond
convențională a ceea ce este de făcut. Umanitatea
presupune libertate, dar cere mai mult! Proiectul
de care filosofia este legată de la origini, acela al
promovării „vieții izbutite”, prin cunoaștere înso-
țită de înțelepciune și acțiune chibzuită, puse sub
tutela reflecției, ar fi părăsit, iar filosofia ar înceta.
Viața ar fi ocupată de improvizații, iar relativis-
mul ce se instalează pe nesimțite ar masca greu
insatisfacțiile și eșecul.
Nu putem păstra acest proiect fără să reluăm
întrebarea asupra condițiilor necesare și suficien-
te ale unei reproduceri culturale a vieții și a in-
teroga ceea ce este din punctul de vedere al sen-
sului. Globalitatea dintotdeauna a demersurilor
filosofiei se mai poate păstra doar punând aceas-
tă întrebare. Filosofia are de arătat ce avem de
făcut în cadrul creat de recunoașterea importan-
ței globalității ca reper de abordare a realității, în
prezența unor politici noi, precum globalizarea,
și în prezența unor ideologii noi, cum sunt glo-
balismul și neoliberalismul. Dar ea poate presta
această lămurire abia reluînd întrebarea asupra
condițiilor reproducerii culturale a vieții și ieșind
astfel din strânsoarea coordonatelor curente ale
vieții actuale.
Filosofia globalizării actuale are de dus o luptă
pe trei fronturi argumentative. Principale, desi-
gur, căci noi și noi fronturi apar mereu.
Pe frontul creat ca urmare a faptului că de te-
matizarea condițiilor necesare și suficiente ale re-
producerii culturale a vieții este legată o viziune
ce se mulțumește cu captarea totalității și lasă în
afara ei diferențierea inevitabilă dinăuntrul to-
talității! De pildă, alături de libertate, reducerea
muncii ca trudă, eficiență a organizării, drepturi
inalienabile, eliminarea dependenței și reducerea
angoasei sunt performanțe de sine stătătoare, ce
nu se lasă derivate din vreuna, oricare ar fi luată
ca punct de plecare.
Pe frontul creat ca urmare a faptului că de ace-
eași tematizare s-au legat viziuni ce se satisfac cu
captarea unei condiții sau alteia a reproducerii
culturale a vieții! Adică nu se observă că acele
componente ale reproducerii culturale a vieții în-
trețin o legătură. Pe primul front chestiunea este
de a ne despărți de totalitatea nediferențiată, pe
al doilea front chestiunea este de ne ridica deasu-
pra uneia sau alteia dintre prestații, legând-o de
celelalte. În fapt nici ipoteza unei totalități atot-
cuprinzătoare, din ampriza căreia nimic nu sca-
pă, nici reducționismul, de orice fel (economist,
tehnologic, libertarian, estetizant etc.) nu fac față
lumii în care trăim.
Pe frontul creat de tendința asumării realită-
ții ca ceva implacabil, nu doar în datele ei cele
mai generale, ci și în înfățișările nemijlocite! Nu
se înțelege sau este mai comod să nu se caute în-
țelegerea faptului că societatea este controlată de
instituții, iar acestea sunt în fond expresii ale au-
topoiezei din societate. Ceea ce filosofia clasică
a exprimat sub convingerea că lumea în care oa-
menii trăiesc este în bună măsură opera umană
este preluat astăzi adecvat de privirea societății
din perspectiva autopoietică.
Abia o filosofie pragmatistă și reflexivă face
față în același timp acestor fronturi. În ceea ce
mă privește, sursele istorice cât și experiențele
recente, pe care le-am examinat, ca și concluziile
la care am ajuns, m-au făcut să creditez intuițiile
unui pragmatism reflexiv, pe care am căutat să-l
articulez (vezi Andrei Marga, Pragmatismul refle-
xiv. Încercare de construcție filosofică, Compania,
București, 2016). Opțiunea de bază a acestei filo-
sofii este aceea că acțiunile și cunoștințele noas-
tre au o semnificație dată de consecințele lor în
viața oamenilor, că aceste consecințe trebuie pri-
vite în legătură cu nevoile unei specii ce-și repro-
duce viața în mod cultural și sub călăuzirea unui
sens în medii diversificate inevitabil.
Aceste medii se constituie la joncțiunea încăr-
cată de tensiuni dintre o anumită echipare ana-
tomo-fiziologică a omului, care este caracterizată
de nevoi (trebuințe), și anumite condiții ale lumii
exterioare, naturale, sociale, spirituale. Mediile,
mai trebuie adăugat, au ele însele o istorie și nu
pot fi explicate decât cu ajutorul cercetării istori-
ce. Fapt este că în acest domeniu sunt acumulări,
inclusiv în spațiul memoriei culturale. O treaptă
atinsă a succesului nu se șterge fără urme.
Pe treapta culturală pe care ne aflăm odată cu
intrarea în societatea globalizată mediile sunt
„munca” - pentru a satisface nevoile de hrană și
confort, „interacțiunea socială” - pentru a sati-
sface nevoile de apărare și solidaritate, „organi-
zarea eforturilor” - pentru a satisface nevoile de
eficacitate, „comunicarea” - pentru a satisface
nevoia conlucrării cu alții împărtășind experi-
ențele, „identificarea” - pentru a satisface nevoia
de asumare de sine, „reflecția” - pentru a satisfa-
ce nevoia eliberării în raport cu forțe limitative.
Viața efectiv umană a oamenilor presupune as-
tăzi aceste medii - fiecare dintre ele - și depinde
de fiecare. Nu se poate fără muncă, fără organiza-
re, fără comunicare, dar nici fără identificare sau
reflecție - ca să dăm un exemplu sugestiv.
Nici unul dintre medii nu este simpla conse-
cință a altuia. „Interacțiunea socială” nu rezultă
din „muncă”, „organizarea eforturilor” din „in-
teracțiunea socială”, „comunicarea” din această
„organizare”, „identificarea” din „comunicare”,
„reflecția” din „identificare”. Fiecare „mediu” stă
pe temelie proprie, chiar dacă precedentul îl poa-
te favoriza sau nu. Un mediu depinde de ceea ce
se petrece în sfera proprie și are adesea caracterul
unei autopoieze (vezi Andrei Marga, Identitate
națională și modernitate, Libris, Brașov, 2018).
Nu mai poți schimba nici măcar politica fără ac-
țiunea politicienilor, dreptul în absența unei acți-
uni a juriștilor, educația lăsând la o parte dascălii.
Explorarea acestor temelii, pe care stau mediile
amintite, se află deja pe agenda științelor sociale.
Acestea și sunt, din acest motiv, mai diversificate
ca oricând.
Pentru fiecare mediu sunt elaborate metode de
cunoaștere adecvate. O nouă clasificare a științe-
lor, de care este stringentă nevoie, ar avea șanse
de izbândă dacă ar lua delimitarea mediilor ca fir
călăuzitor. Sunt deja discipline elaborate și strate-
gii de conceptualizare pentru fiecare.
Nu se pot aborda cu succes chestiunile legate
de globalizare decât punând în lucru strategiile
diversificate ale abordării mediilor diferențiate
ale societății. Nu dă rezultate aplicarea strategiei
unui mediu în dezlegarea problemelor celuilalt.
De pildă, nu se pot rezolva chestiunile muncii,
ale organizării sau politicii cu mijloacele identi-
ficării sau reflecției, dar nici nu se poate atinge
necesara comunicare doar prin disciplinarea pre-
supusă de muncă și organizare. Nu dă rezultate
nici ridicarea strategiei adecvată unui mediu la
rangul de strategie generală. Monismul nu este
o abordare viabilă. Așteptarea generată de epoca
globalizării, în forma ideologiei neoliberalismu-
lui, ca din dezvoltarea muncii, de pildă, să rezulte
mai buna organizare, chiar și expansiunea comu-
nicării, până și sporirea reflecției, nu s-a confir-
mat și nu se poate confirma dintr-o rațiune prin-
cipială: nu există corelații ale mediilor de natură
să susțină asemenea așteptare. Filosofia face față
globalizării activând propria tradiție a globalită-
ții, examinând cu grijă istoria care a dus la globa-
lizare și care o cuprinde inevitabil și străpungând
orizontul globalismului cu o privire mai adâncă
în condițiile reproducerii culturale a vieții și cu
idei noi. Filosofia poate din nou penetra la fel de
profund precum concurentele ei dintotdeauna -
arta și religia - în ceea ce este, pentru a-i dezvălui
posibilitățile mai bune.
(Din volumul După globalizare,
în curs de publicare)
■
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
25
religia
David Bentley Hart și
neoateismul contemporan (I)
■ Nicolae Turcan
David Bentley Hart este un teolog ortodox,
scriitor și critic cultural american, cunos-
cut publicului român prin două cărți ex-
cepționale traduse în limba română: Frumusețea
infinitului1 și Ateismul: o amăgire2. Specialist în
studii clasice, teologie patristică și medievală,
bun cunoscător al filosofiei și membru al grupu-
lui Radical Orthodoxy, înființat de John Milbank,
Hart este recunoscut ca unul dintre cei mai im-
portanți apărători contemporani ai creștinismului
în fața atacurilor neoateismului, fie el filosofic sau
științific.
Întâmpinările lui Hart împotriva ateismului nu
țin de vreo antipatie față de necredință; de fapt,
după cum mărturisește, există „numeroase forme
de ateism” pe care le consideră „mult mai admi-
rabile decât multe forme de creștinism sau de re-
ligie, în general”. Însă ateismul cu o argumentație
falacioasă, ignorant din punct de vedere teologic
și istoric și turbulent ca orice alt fundamenta-
lism i se pare inacceptabil.3 Or împotriva acestui
ateism tendențios și ignorant își formulează Hart
critica, avându-i în vizor, printre alții, pe Richard
Dawkins, Daniel Dennett, Sam Harris, autori des-
tul de cunoscuți, datorită recentelor traduceri, și
la noi.
Intențiile declarate ale lui Hart față de neoatei
nu este de a-i convinge să creadă în ceea ce el cre-
de, ci în a se asigura că au un concept corect al
Dumnezeului în care nu cred și pe care-l recuză.
În The Experience of God4, Hart avansează câteva
descrieri ale acestui concept, pe care neo-ateismul
îl ratează: Dumnezeu este ființă absolută, atotpu-
ternic, atotștiutor, atotprezent, de care depinde
existența a tot ceea ce este și fără de care nimic
nu ar putea exista; de asemenea, Dumnezeu este
necorporal, spirit pur, fără limitări temporale sau
spațiale, necreat, necompus, unic5, fără ca aceste
determinații să-L epuizeze pe Cel mai presus de
rațiune.
Hart consideră că există două prejudecăți ma-
jore ale neoateismului contemporan, care nu e, de
fapt, decât „cea mai zeloasă și fățarnică retorică
contemporană antireligioasă”6: prima prejudecată
susține lipsa de fundament a credinței și cea de-a
doua afirmă că religia este principala cauză a vio-
lenței, intoleranței și opresiunii și, prin urmare, ar
trebui pur și simplu abandonată. Hart le răspunde
ambelor prejudecăți și vom reda argumentele lui
în continuare.
Cea dintâi, prejudecata nefundamentării reli-
giei, este atât de puternică, încât neoateii nici nu
se mai străduiesc să aducă argumente sistematice,
ba chiar încearcă să-i convingă pe credincioși că
nu au temeiuri suficiente pentru credința lor (pre-
cum Daniel Dennett și Richard Dawkins). Hart
aduce mai multe argumente în favoarea existenței
unor temeiuri rezonabile pentru credință. Mai în-
tâi, este adevărat că nu pot fi aduse dovezi perfect
obiective pentru credință, dar dacă tot ce nu e de-
monstrabil perfect obiectiv ar fi hazardat, atunci
ar trebui să excludem foarte multe din acțiunile
noastre zilnice, bazate pe afectivitate, alegere, an-
ticipare și așa mai departe. Apoi, răspunzând unei
acuzații a lui Sam Haris - care se indigna că învi-
erea lui Hristos, fiind un eveniment mărturisit de
alții, nu deține o întemeiere suficientă pentru a fi
crezută, iar credincioșii cred de fapt într-o măr-
turisire -, Hart afirmă că în acest caz trebuie să
ținem cont de faptul că a fost vorba întâi de toa-
te despre un eveniment istoric. Cei care l-au trăit
au ales mai degrabă să moară ca martiri, decât,
mințind, să afirme contrariul, de aceea mărturia
lor nu este neplauzibilă, mai ales că au fost im-
plicați oameni de o anumită credibilitate morală.
În al treilea rând, un alt argument pentru înteme-
ierea credinței, chiar dacă neștiințific și incapabil
să-i convingă pe sceptici, provine din experiența
religioasă a celor ce cred. Nu în ultimul rând, în
privința acestei prejudecăți a non-întemeierii, am
putea accepta că „există convingere religioasă ira-
țională”, însă, la fel de adevărat, ar trebui să recu-
noaștem că există „și un materialism ateu irațio-
nal”.7 În concluzie, dacă se acceptă cu rigurozitate
absența întemeierii, aceasta nu se referă doar la
domeniul religiei, ci și la ateism.
Cea de-a doua prejudecată, devenită o acuza-
ție reluată mereu și fără spirit critic, este că reli-
gia este violentă sau, în cazul creștinismului, că
Evanghelia este intolerantă.8 Nu este neadevărat
că apariția creștinismului în lumea antică s-a
caracterizat prin incapacitatea de a se amesteca,
sincretic, cu alte religii, dovedind un exclusivism
pe care adepții săi trebuiau să-l respecte, la fel
cum iudaismul era neasimilabil și cerea credință
într-un singur Dumnezeu, altul decât zeii popoa-
relor. Dar a considera că politeismul tolerant a
fost înlocuit de monoteismul îngust este, potrivit
lui Hart, o idee „pur și simplu falsă”, fiindcă este
hazardat să vorbim despre „pluralism” și „diver-
sitate” într-o epocă în care aceste concepte nu
existau. Căci politeismul Imperiului Roman a fost
tolerant cu diferite culte care se încadrau în ca-
racterul religios propriu, dar a fost intolerant cu
alte religii. Exemplele nu lipsesc: au existat perse-
cuții oficiale împotriva bacanalei din Etruria (186
î.Hr.), pentru că „doar zeii Romei erau adevăra-
ții zei”; au existat deportări și execuții împotriva
unor adepți ai unor culte străine - cultul lui Isis,
în Roma sec. I î.Hr. - și chiar împotriva ateilor,
pentru că ateismul „a fost întotdeauna ceva dez-
gustător, iar în anumite timpuri și locuri era chiar
o ofensă capitală”9; de asemenea, au existat perse-
cuții și execuții împotriva evreilor și creștinilor.
În consecință, se poate vorbi despre o universali-
tate a persecuțiilor religioase: „.e mai bine să fie
evitate generalizările cuprinzătoare despre relati-
va «toleranță» a monoteismului și politeismului.
În răstimpuri și pe alocuri, evreii și păgânii i-au
persecutat pe creștini, păgânii i-au persecutat pe
creștini și pe evrei, iar creștinii i-au persecutat pe
evrei și pe păgâni; de fapt, păgânii au persecutat
alți păgâni, evreii alți evrei și creștinii alți creștini
(și, desigur, în perioada modernă unii atei s-au
dovedit de departe cei mai ambițioși criminali și
prolifici persecutori dintre toți.)”10.
Și atunci, să fie oare adevărată acuzația că „reli-
gia ucide”? Hart răspunde că nu și că o asemenea
afirmație este la fel de științifică precum cea care
ar susține că „politica ucide”. Însă și într-un caz, și
în celălalt, contrarele sunt adevărate: religia aduce
pace, la fel cum politica aduce pace, iar violența
ține de interpretarea oamenilor și de scopurile lor,
care, după cum a dovedit-o istoria de atâtea ori,
nu sunt întotdeauna nobile. Contraargumentul
lui Hart vizează, așadar universalitatea violenței
umane și merită redat integral: „Unii ucid pen-
tru că le-o cere în mod explicit credința lor, alții
deși credința lor în mod clar le-o interzice, iar al-
ții pentru că nu au nicio credință și, prin urmare,
cred că orice le este permis. Politeiștii, monoteiștii
și ateii ucid - această ultimă categorie este cea mai
prolifică la capitolul omucideri, dacă este să avem
în vedere secolul al XX-lea. Oamenii ucid pentru
zeii sau pentru Dumnezeul lor ori pentru că nu
există un Dumnezeu și destinul umanității este
determinat de străduințele voinței omenești. Ucid
în căutarea adevărurilor absolute și din fidelitate
față de apartenența la trib. Ucid pentru credin-
ță, sânge, pământ, imperiu, propășirea națiunii,
pentru «utopia socialistă», capitalism și «demo-
cratizare». Oamenii vor căuta întotdeauna zei în
numele cărora să poată săvârși mari fapte de vite-
jie sau atrocități de nedescris, chiar și atunci când
acei zei nu sunt altceva decât «onoarea tribului»,
«imperativele genetice», «idealurile sociale»,
«destinul umanității» sau «democrația liberală».
Tot la fel, oamenii ucid pentru bani, proprietate,
iubire, mândrie, ură, invidie sau ambiție. Ucid
din convingere sau din lipsă de convingere [...]
Oferă credința religioasă un temei puternic pen-
tru a ucide? Fără îndoială că adesea o face. Însă
frecvent oferă și rațiunea pentru a refuza să ucizi
sau pentru a fi milostiv sau pentru a căuta pacea.
Doar o ignorare profundă a istoriei ne-ar putea
determina să nu recunoaștem asta. Adevărul e că
religia și ateismul sunt variabile culturale, în timp
ce uciderea este o constantă umană.”11
Concluzia poate fi formulată acum de la sine:
atât prejudecata intoleranței Evangheliei, cât și
cea a violenței religioase nu iau în considerare ca-
racterul general valabil al intoleranței și violenței
umane. Din nefericire pentru nenumăratele victi-
me, există suficiente evenimente istorice care do-
vedesc această universalitate, de aceea acuzațiile
formulate de neoateism împotriva religiei nu sunt
decât prejudecăți drapate în adevăruri de către di-
verse ideologii sau interese, fie ale unor puteri po-
litice, fie ale unor persoane umane lipsite de scru-
pule. Pentru că la fel de adevărat este că religia
poate fi pașnică, iar credincioșii pot avea temeiuri
suficiente pentru credința lor.
Note
1	David Bentley Hart, Frumusețea infinitului: este-
tica adevărului creștin, trad. Vlad (Nectarie) Dărăban,
Polirom, Iași, 2013.
2	David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire. Revoluția
creștină și adversarii ei, trad. Eva Damian, Doxologia,
Iași, 2017.
3	Ibidem, p. 24.
4	David Bentley Hart, The Experience of God: Being,
Consciousness, Bliss Yale University Press, New Haven,
2014.
5	Ibidem, p. 2-9.
6	David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 30.
7	Ibidem, p. 33.
8	Ibidem, p. 151.
9	Ibidem, p. 153.
10	Ibidem, p. 155.
11	Ibidem, p. 33-34.
■
21
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
Cum putem să percepem și să arătăm că
Dumnezeu există și că este cu noi Dumnezeu,
Emanuel, dacă în Biserica sa își prelungește
tăcerea și nu ne dăm seama de prezența lui (II)
■ Mario Germinario
tim că dacă adevărurile credinței ar putea
fi cunoscute nu ar mai fi adevăruri ale cre-
dinței. Ar fi adevăruri ale rațiunii. Quinzio
scrie: "[...Și totuși, nu poți să crezi în ceea ce
ne este total necunoscut, despre care nu știm
nimic, care nu are cu noi o legătură care se poa-
te recunoaște. Criza modernă a credinței este,
mai înainte de toate, o criză a manifestării lui
Dumnezeu. O experiență pur interioară, fără
nici o referință la vreun eveniment pe care îl pot
recunoaște și alții este prea puțin și se pierde
prea ușor în direcția iluzoriului.] La ce trebu-
ie să privim ca să descoperim semnele prezen-
ței lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu există, un-
deva, într-un anume fel, prezența lui trebuie să
rezulte nu întru totul identică cu absența sa: ar
trebui să dea semne, chiar dacă semne nu foar-
te evidente încât credința să fie superfluă, dar
semne, desigur. Ei, bine, unde este locul în care
credința creștină ar trebui să găsească aceste
semne? În mod clar, este în istorie, așa cum era
deja în Vechiul Testament, fiindcă religia bibli-
că este o religie istorică în care Dumnezeu se
relevă nu în forțele misterioase ale cosmosului
cum se întâmplă în religiile păgâne, ci în isto-
rie, făcându-l pe poporul său să iasă din Egipt,
eliberându-l din sclavia Babilonului”.
Dar, dacă nu reușim să auzim glasul lui
Dumnezeu și să-i percepem prezența în
Scripturi, ne este oare mai ușor să i-o căutăm în
istoria Bisericii?
Să-l lăsăm iar să răspundă pe filosoful și bi-
blistul Sergio Quinzio, definit drept „credin-
cios întru adevărul creștin sine glossa”: „Dar
ne găsim în fața unei istorii a Bisericii ale că-
rei pagini edificatoare și consolatoare sunt, din
păcate, întru totul insuficiente pentru a putea
acoperi paginile meschine și rușinoase. Este un
adevăr de care credincioșii refuză, de obicei, să
ia cunoștință și care, tot de obicei, este ascuns
cu pietate”.
Cu siguranță, istoria Bisericii, în cei două
mii de ani de viață, înregistrează și episoade de
eroism, de sfințenie, de martiraj, de bogății spi-
rituale și culturale pe care nu le poate egala nici
o altă religie. Este, deci, normal ca acela care
este gata să critice Biserica și să vrea să-i cuan-
tifice lipsurile, să găsească și pe cineva care să-i
arate meritele ei cele mai mari. Meritele și ca-
litățile Bisericii, în orice domeniu, este însăși
istoria ei, care le înregistrează.
“Dar”, observă Quinzio, „chiar dacă aces-
te rezerve trebuie să ne facă să fim prudenți,
este extrem de greu să ne convingă că istoria
Bisericii este istoria unei umanității renăscute
și eliberate de păcat: ,Iată Mielul lui Dumnezeu
care ia asupra sa păcatele lumii ,.”
Aș putea aminti faptul că încă din secolul al
treilea sfântul Papă Callixt și înțeleptul teolog
Hippolit se certau între ei până într-atât încât
lansau cărțulii defăimătoare, cu accente teribi-
le. Aș putea aminti reacțiile feroce ale mulți-
milor creștine care îndată după ce nu mai sunt
persecutate au devenit dintr-odată persecutoa-
re. Aș putea aminti și ce era papalitatea în jurul
anului o mie, atunci când papa Ioan al XII-lea,
de exemplu, a fost dat jos din scaun fiind acuzat
de omucidere, sperjur, simonie și depravare și
când, puțin după aceea, Benedict al IX-lea, ales
papă la 18 ani, a reușit să-l depășească în depra-
vare pe însuși Ioan al XII-lea. Aș putea aminti
și ce era Biserica în Italia epocii Renașterii și
ce erau mănăstirile de surori la Veneția. Aș pu-
tea aminti mult mai multe lucruri și mult mai
cunoscute. Și ar fi foarte ușor să fie dărâmată
opinia că Biserica de astăzi nu cunoaște rușinea
nici măcar pe departe în comparație cu cea de
ieri. Ceea ce te izbește cel mai mult este faptul
că ororile din istoria Bisericii nu sunt cele care
urmează unei normale durate a obișnuitelor
slăbiciuni ale oamenilor, rămase, cu toată mân-
tuirea, pline, așa cum au fost întotdeauna, de
egoisme, patimi, invidii. Dar este mult mai grav
faptul că noile răutăți și delictele inedite au fost
provocate tocmai din pretenția de a fi eliberate
de sub sclavia păcatului, de așa-zisa pretenție
a adevărului absolut din partea unor oameni
care se considerau în drept de a lucra ca și cum
însuși Dumnezeu ar fi lucrat în mod infailibil
în ei: Ceea ce vei lega pe pământ va fi legat în
ceruri și ceea ce dezlegi pe pământ va fi dezlegat
în ceruri.
Și astfel, pretenția absolută a credinței a sfâr-
șit, în mod necesar, prin a a-i apărea omului
modern ca fiind o periculoasă deviere menta-
lă, un fel de nebunie violentă, cauza profundă a
urii și exterminărilor.
Așadar, nu numai în Scripturi este greu a ve-
dea prezența lui Dumnezeu și a-i da cuvânt tă-
cerii sale, care după două mii de ani devine tot
mai misterioasă și decepționantă.
Regretul oamenilor credincioși nu se adre-
sează numai lui Dumnezeu din Vechiul
Testament, Dumnezeului lui Moise și Iov,
pentru că își neagă prezența și face să dureze
tăcerea lui. I se adresează același regret și lui
Dumnezeu al lui Isus Cristos, care s-a făcut
unul dintre noi, care ne-a mântuit prin moar-
tea pe cruce. Pentru că dacă el i-a strigat tatălui
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai
părăsit? nu au dreptate creștinii care, întristați
de tăcerea lui Dumnezeu, absent și neputin-
cios, să își găsească un Cristos al lor? Poate că
i s-ar putea reproșa scriitorului și gânditoru-
lui Unamuno faptul că în ultimele cuvinte din
Agonia creștinismului chiar lui Cristos îi adre-
sează strigătul: Cristo nuestro, Cristo nuestro!
Por que nos has abandonado?
Iar dacă însuși Cristos, Domnul nostru care
spune despre sine, despre sacrificiul lui pe cru-
ce, despre suferințele și moartea sa: quae utili-
tas in sanguine meo! - ce am obținut cu sacri-
ficiul meu pe cruce și la ce a folosit sângele pe
care l-am vărsat - ce am putea spune noi, care
asistăm la faptul că lumea încă mai este stă-
pânită de Cel Rău, că moartea bântuie printre
oameni, că păcatul este cel care încă dă formă
minții și inimii oamenilor credincioși sau a ce-
lor fără credință, că însuși creștinismul - chiar
și în măreția creștinătății și instituțiilor sale,
pare să zacă într-o speranță care devine tot mai
slabă și că tot mai mult este și face referință la o
lumânare care se stinge?
Prea multe sunt explicațiile care se dau des-
pre originea unui rău așa de mare care încă mai
există în lume după două mii de ani de crești-
nism. Și este evident pentru toți că Dumnezeu
nu poate fi adus pe banca imputaților. Și nu
reușim nici măcar să ne convingem că „criza
modernă a credinței este, mai înainte de toate,
criza manifestării lui Dumnezeu”. Chiar eu am
scris o carte cu titlul Dacă omul nu mai întrea-
bă, nici Dumnezeu nu mai răspunde. Care nu
poate avea același sens dacă este intitulată Dacă
Dumnezeu nu mai răspunde, nici omul nu mai
întreabă.
Situația omului este tragică dacă nu-i mai
răspunde lui Dumnezeu, dar devine tragică
și situația lui Dumnezeu dacă omul nu-i mai
pune întrebări.
La ce folosește Dumnezeu însuși dacă per-
sistă într-o stare de eclipsă a sa? La ce folosește
Dumnezeu care este definit „cel care trăiește”
dacă el, care trăiește, este mort în memoria și
conștiința oamenilor? Și cum ar putea oamenii
să aibă conștiință și să-i experimenteze iubirea
dacă nu-i simt prezența și Dumnezeu însuși nu
rupe tăcerea sa?
Am spus că chiar dacă nu reușim să de-
monstrăm că Dumnezeu există, că chiar dacă
Dumnezeu nu ar exista, ne-am îndrepta spre
căutarea disperată a absenței sale. Nu putem
trăi fără Dumnezeu. Dar și Dumnezeu are ne-
voie de oameni, dacă vrea să se arate ca fiind un
Dumnezeu viu.
Așadar, repetăm strigătul nostru plin de ne-
liniște, ca să ne deschidem inima frântă, cu spe-
ranța că, chiar dacă fără vlagă, strigătul plin de
neliniște care a fost chiar strigătul lui Anselmo
d’Aosta, al Sfintei Teresa din Calcutta, al atâtor
sfinți și sfinte, care este al meu și al atâtor alți
frați, nu moare niciodată:
Doamne, dacă nu ești, unde îți voi găsi ab-
sența? Dar, dacă ești peste tot, de ce nu îți simt
prezența?
Și, împreună cu Cristos din Apocalipsă, la
invocația noastră: Marana tha, Vino, Doamne
Isuse, răspunde-ne: Da, o să vin degrabă!
În românește de
Ileana Damian
■
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
27
social
Știrile false și post-adevărul:
anomalie în sistem sau defect
de structură? (IV)
■ lonuț Butoi
Poate ajuta emergența noilor forme de
jurnalism la o reîntoarcere la obiectivi-
tate, factualitate și atașamentul față de
adevăr? Judecând după fenomen, așa cum arată
el acum, nu tocmai. Prin noile forme de jurna-
lism sau jurnalism alternativ se înțelege, în lite-
ratura de specialitate, atât un conținut diferit,
auto-definit drept radical sau contestatar față
de cultura dominantă a societății, cât și forme
diferite, noi, de organizare la nivel instituți-
onal. Față de cultura dominantă capitalistă și
conservatoare, agenda jurnalismului alternativ
este, deseori, progresistă și puternic ancora-
tă în critică socială, fiind, deseori, asociată cu
mișcările sociale. Față de trusturile mass-me-
diei mainstream, jurnalismul alternativ se or-
ganizează în mici companii deținute chiar de
cei care editează și produc conținutul mediatic.
Cel puțin așa arată un tip ideal care, formulat
astfel, evident nu se rezumă la mediile online.
Însă, internetul reprezintă un mediu propice de
proliferare a unor astfel de inițiative „alternati-
ve”, care pot consta inclusiv în simple bloguri,
sau, dimpotrivă, în siteuri complexe cu multi-
ple funcționalități. O altă trăsătură distinctivă
a acestui tip de mass-media este lipsa de profil
profesional al multora din cei angajați în pro-
ducția de conținut mediatic (reportaj, cronică,
comentariu etc.).
În realitate, tipul ideal de mai sus suferă
amendamente serioase. Astfel, unele compa-
nii mediatice au dezvoltat branduri puternice
care concurează cu marile nume ale industriei
mediatice, devenind afaceri globale. Cunoscuta
Vice, care are o ediție și în limba română, este
un astfel de caz. Într-o dezbatere din 2014,
Chief Creator Officer al Vice, arăta cum s-a
transformat o publicație print axată de arta
Liviu Suhar Maestrul meu A. C. (2016), u/p, 40 x 30 cm
stradală într-o publicație online cu agendă cu-
prinzătoare socio-politică. În urma unor cerce-
tări sociale, conducerea a înțeles că publicul tâ-
năr, compus din așa-numiții mileniali, tot mai
greu de captat de industria mediatică dominan-
tă și „clasică”, nu este, de fapt, unul dezinteresat
de informare, ci doar înstrăinat de modul în
care mass-media „mainstream” prezenta teme-
le definitorii pentru interesele sale. Succesul ar
fi constat în maniera „independentă” de tratare
a unor subiecte ca schimbarea climatică, pro-
testele față de intervențiile militare, războiul
împotriva terorii etc.
Așadar, nu atât producția de știri este o miză
în jurnalismul alternativ, ci încadrarea ideolo-
gică a evenimentelor/temelor, precum și modul
de prezentare, de tabloid soft, tipic pentru Vice.
De asemenea, acest proces de management cu
studiu de piață, segmentare și adaptare a pro-
ducției mediatice pentru a livra conținuturi
calibrate „nevoilor” destinatarilor, este o pură
formă de adaptare capitalistă de succes la noul
mediu tehnologic și la noile curente culturale.
Pare că am avea de-a face, prin urmare, nu cu
o contra-cultură care subminează pe cea do-
minantă prin intermediul unei platforme care
dă voce oponenților sau perspectivelor contes-
tatare, în ciuda agendei ideologice progresiste
asumate, ci, mai degrabă, cu același pattern,
specific industriilor culturale, de integrare în
sistem prin comercializare și conformism in-
dus. Cu alte cuvinte, milenialii, ca și hippies din
trecut, nu au constituit un grup social care să
determine schimbarea status-quo-ului în sis-
temul capitalist, ci doar încă un „segment” pe
piața consumatorilor de produse mediatice. Iar
mecanismul de integrare în sistem, de această
dată, este unul din cele mai cunoscute nume ale
jurnalismului alternativ.
Dincolo de aceste considerații, stilul jurna-
listic al Vice în sine este departe de a constitui
o soluție la criza de adevăr prin care trecem.
Unul din acestea este jurnalismul imersiv, adică
o relatare care are la bază mai degrabă redarea
experienței și impresiilor jurnalistului care se
confruntă cu o situație, decât cu redarea fap-
telor dacă nu cu obiectivitate, atunci măcar cu
o distanțare necesară față de propriile impre-
sii, prejudecăți sau interese și față de obiectul
relatării. Ediția în română conține nenumăra-
te exemple de astfel de jurnalism imersiv (sau
gonzo), în care reportajul de teren sau relatarea
unui eveniment sunt scrise într-un mod atât de
auto-referențial și impregnat cu propriile im-
presii ale autorului încât deseori nu poți înțele-
ge despre ce e vorba în „știre”. Lipsesc elemen-
te necesare, cum ar fi informația contextuală,
faptul relatat în datele sale elementare (cine,
ce, când, unde, de ce, cum), și, uneori, luarea
în considerare a perspectivei actorilor sociali
în cauză. Există, evident, numeroase produse
jurnalistice de calitate pe Vice și în sfera pro-
ducătorilor de jurnalism alternativ, anchete, re-
portaje sociale, documentare, uneori adevărate
Liviu Suhar
Clopotniță (2017) u/c, 100 x 80 cm
incursiuni etnografice, iar, în comparație cu
unele reportaje ale mass-mediei mainstream
de la noi, tonul este, în unele cazuri, moderat
și abordarea mai nuanțată. Explicația constă,
însă, mai mult în tipul de publicuri diferite,
care atrag produse mediatice construite diferit,
decât dintr-o calitate intrinsecă a actului jurna-
listic. Demersul ca atare este de la bun început
unul subiectiv și, în sens larg, partizan.
De altfel, nu de puține ori contribuitorul la
platforma alternativă mediatică este, totodată,
și activist social. Lucru nu neobișnuit pentru
cine studiază fenomenul, dar problematic din
perspectiva obiectivității așteptate. Oricât de
mult ai exersa neutralitatea, identitatea de ac-
tivist profesionist ridică provocări etice con-
siderabile în raport cu exigențele informării
publicului, pe cât posibil, într-un mod neutru,
neangaja(n)t. Ceea ce îmi pare că e specific ini-
țiativelor de jurnalism alternativ de la noi este
tocmai lipsa conștientizării și asumării atât a
limitelor structurale ale unui astfel de demers,
cât și a eventualelor dificultăți etice legate de
angajamentul partizan al unora din producăto-
rii de conținut mediatic. Pentru că tot ceea ce
am descris mai sus nu este ceva nociv în sine.
Subiectivitatea, partizanatul, cât timp sunt asu-
mate deschis, explicitate, se constituie în per-
spective alternative asupra actualității. Când,
însă, nu sunt asumate, uneori pentru că nu
există problematizare și conștientizare a limi-
telor și riscurilor, avem de-a face cu antreprize
mediatice care vor să ofere o definiție a situației
pe care o prezintă drept singura corectă.
Reacția față de acest tip de jurnalism anga-
jat nu a fost apariția unuia obiectiv, neutru și
profesionist. Ci apariția mediei alternative de la
celălalt pol ideologic. O sumedenie de site-uri
de atitudine și informare de „dreapta” au pro-
liferat în ultimii ani, până acolo încât, pentru
mulți, alt-right (noua dreapta radicală) și alter-
native media sunt sinonime, în ciuda istoriei.
Rezultatul constă într-o polarizare crescândă
a societății și o fragmentare fără precedent a
spațiului public. Acesta devine poligonul de
desfășurare a unor narațiuni intense, deseori
agresive, vehement confrontaționale, care nu
lasă loc nici celei mai mici și plăpânde speranțe
cu privire la salvarea unui teren comun în lipsa
căruia exercițiul res publica nu mai e posibil.
■
21
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
showmustgoon
Rețeaua de socializare
■ Oana Pughineanu
Femeie. 39 ani. Don’t show my location. Don’t
show my pictures. Stă cu picioarele sprijinite
de mașina de spălat. Face des cafea pentru că
îi plac doar primele două înghițituri, fierbinți, iar cât
timp cana e pe masă pare să fie ceea ce nu este. La fel
cum alții par cu audi sau ochelari cu ramă groasă nea-
gră, ea pare cu cana de cafea. Se ferește să adăuge con-
textul, restul, umplutura de până la marginea bucătă-
riei. În jur, se străduie să îngrămădească mult aproape
nimic minimalist. Astfel, lângă cană nu sunt nici cărți,
nici pixuri, nici resturi de pizza. E preocupată de ște-
rerea urmelor, a probelor. O irită să-și vadă picioarele,
sau cutiile goale de electrocasnice de pe dulap care lasă
o dâră de clarobscur pe blatul niciodată perfect lustru-
it. Membrele, umbrele și firimiturile de biscuiți sunt
probe. Poate fi prinsă cu ele, îndesată în plasa relațiilor
sociale sau chiar într-o cultură organizațională. Și în
viața reală, și în tinder, fb, instagram acționează la fel.
Acolo, folosește pe post de cană de cafea propria-i față,
o evidență confuză. Altfel, riscă uneori să par veselă,
copilăroasă, genul ”ai fi bună de o excursie la munte”.
Ar vrea ca avatarul ei să fie suma unor părăsiri antisep-
tice. Să semene cu un instrument vechi de chirurgie
într-o expoziție. Un fierăstrău sau un forceps cu patina
timpului, atât de îndepărtat încăt să poată fi pus pe o
poliță în bucătărie, sau chiar utilizat la tăierea pâinii
într-un mod vintage și totuși modern, funny. Pentru
că nu poate folosi cu aceeași îndemânare mâna stângă
face scroll și slide to left cu dreapta, ceea ce duce la a
nu bea cafeaua la timp, duce la a pierde gurile fierbinți.
Prin urmare, întodeauna o stare de ușoară iritare se
produce de cîte ori lasă jos telefonul pentru a nu pier-
de gurile fierbinți, sau de cîte ori, inevitabil, le pierde,
fiind prinsă în banda rulantă a alunecării spre stînga,
mecanic, ca în ronțăitul de pringels până la ultima bu-
cată sau ca în scoaterea sâmburilor de cireșe, spargerea
nucilor, pisarea castanelor.
Liviu Suhar	Laegro Vivace (2016), u/p, 70 x 80 cm
Duminicile încercă să le facă să semene cu un pro-
gram. Cel mai mult i-ar plăcea să poată reconstrui
ziua unui pensionat care a dus o viață foarte ordona-
tă. Orele de trezit, culcat, lucrurile puse în același loc,
problemele de amplasare strategică în ierarhie pro-
vocate de apariția unei fotografii cu un nou nepot,
păstrarea în aceeași ordine a lanțului de îngerași din
vitrină, așezarea staniolurilor într-o cutie de condi-
mente. Ideală ar fi rutina unui pensionat japonez, dar
pare o întreprindere dificilă având în vedere că nu
poate nicicum scăpa de unele improvizații cum ar fi
un rest de material atârnat pe geamul de la bucătărie,
un colț de vană dezaxat, lipsa mobilierului pe hol, șa-
lurile îndesate în niște cutii sau cărțile pe care oricum
le mută mai prezintă ceva dintr-o bibliotecă locuită,
uneori prin vreo carte aruncată pe pat, alteori prin
simpla prezență monolitică a unui perete colorat.
Totul este, desigur, în contrast cu spațiul mic, un ac-
cesoriu lipsă, spre exemplu, la un pensionar din zona
Denenchofu. Pentru a masca totul, tensiunea dintre
peretele colorat de cotoare și lipsa spațiului, două
fotolii pară în culori țipătoare sunt mereu gata de
acțiune. Pot fi luate de gît și mutate, zdrobite de ori-
câte ori sub propria greutate. Aplanarea tensiunii este
vitală pentru evitarea oricărei forme de decentrare,
gen formă-fond, corp-trup, corp-minte, minte-min-
te, piele-piei, trup-minte de stinge, phantastiq-pha-
natique, ce-cum, cum-cec, bcr-brd, rds-rcs etc-samd.
Într-o grea opacitate funcțională singurul element de
decor licit este o epuizare rar afișată. Fotoliile, însă,
rămân piesa de rezistență pentru o mai bună fluidi-
zare a lipsei în care chiar și un simplu sărut pe umăr
devine o declarație de război. Nici nu se pune proble-
ma ca două persoane să traversese simultan peronul
dintre blat și masa din bucătărie.
Dinspre neoanele vineții de după geam fluidiza-
rea dă năvală sub forma unor panouri publicitare
înfățișând mobilă din lemn, mobilă din trup (Artis)
sau, mai simplu, mesaje care după o anumită vâr-
stă nu mai pot fi pe deplin aduse la conștiință: „cel
mai tare meci, chiar la tine în sufragerie” sau ”cele
mai tari meciuri, chiar la tine în sufragerie”, însoțite
de un cap de cățel cu bască. Nu poate ține minte ce
este la singular sau la plural, iar această calitate și-a
dobândit-o după un lung exercițiu duhovnicesc și
confesional, în care fiecare mărturisire a adus-o mai
aproape de unirea cu pata de apă pe care vrea să o
șteargă dar nu-și mai aduce aminte unde a cazut, e
deja uscată. Este, probabil, piesa de rezistență a flui-
dizării pe care înceră să o răspândească între perete-
le bibliotecii și fotoliile pară.
Cana Big Boss din care bea cafeaua are în loc de
toartă un braț de culturist care lasă să-i alunece pe
bicepși perfect două degete. Nici mai mult, nici mai
puțin. Este un element disonant în măsura în care s-ar
putea să fi fost folosit într-un decor de film gen anii
80, Top Gun, Coctail sau O viață ca-n filme. Degetele
strecurate printre mușchii de ceramică s-ar fi încadrat
într-o listă de mici obscenități acceptate cultural, da-
torită demascării lor în culegeri de media literacy și
convingerii la modă pe alocuri în acele vremuri bân-
tuite de Mendebil, că două degete în orificiul îngăduit
de mușchi trimit la altceva, de obicei, o tensiune între
actorii sociali prinși în cronologia obstacol-dorin-
ță sau în varii forme de percepție greu digerabile, o
viață în suburbii sau în centru, rujuri roșii aprins de-
modate, pantofi cu toc otter colecționate sub pătuțul
copilului, lumina lacrimilor filmată dintr-un anume
unghi conectat la cea mai bună dintre lumile posibi-
le. În general, artiștii care pătrund la ea nu observă
acest mic cilindru de disonanță, ci îl preiau în filosofia
eco și cronologia orizontală dorință-dorință. Mușchii
sunt mușchi. Degetele în gaură sunt degete în gaură.
Oterii sunt o colecție de bluze negre și albe, cu tentă
androgină și o listă cu lucruri de făcut în timpul curei
de slăbire. Participarea la anumite lansări de carte și
conferințe. Câteva scopuri ascunse, obținerea ilumi-
nării și păstrarea proprietăților necontaminate.
Întâlnirea. Don’t show my location. Don’t show
my pictures.Bărbat. 39 ani. 1,83. Ochi verzi. Portar.
Pe stucatură stă prinsă lampa cu prețul rămas lipit.
”40 LEI” pe o etichetă portocaliu fosforescentă face
lumină între becuri. În apartament nu mai este cu-
rent, caloriferele au fost vândute, chiuveta de la baie
e spartă, butelia terminată. Tricoul cu bufniță stă pe
pat. Cărțile stau pe pat. Așa-da-așa-nu-stă pe pat.
Fierul de călcat stă pe pat. Pijamaua fostei prietene stă
pe pat. Pijamaua ei stă pe pat. Lumânările stau pe pat.
Rigla și degetele stau pe pat. Două capace de ciuc stau
pe pat. Ei stau pe pat. Prosoapele stau pe pat. Coapsele
stau pe pat. Paharele de cafea și o halbă stau pe pat.
Ridică-te puțin că mă sufoci stă pe pat. Pastilele anti-
țănțari stau pe pat. Genunghii stau pe pat. Telefoanele
stau pe pat. O cruce făcută din scoici stă pe pat. Te-aș
strânge de gât stă pe pat. Un stol de monede de 10
bani stă pe pat. O tigaie nouă nouță stă pe pat. Trei
piersici stau pe pat. Grădinița din fața blocului unde
vor planta roșii stă pe pat. Magazinul ABC și vecinele
între ele stau pe pat. Pompele funebre non stop stau
pe pat. Fostul criminalist actualmente penticostal stă
pe pat. Cuțitele stau pe pat. Steaua și gigi stau pe pat.
Bolurile de budincă stau pe pat. Avem valoare stă pe
pat. Cateringul nunți și o bucată moale de pâine stau
pe pat. Dacă ne ridicăm am încurcat-o stă pe pat. Să
nu trăim în trecut stă pe pat. Pentru că trecutul e tot
timpul. S-ar putea să fie tot timpul. Practic, trecutul se
ține scai de trecut. Așa că n-ai nicio șansă, spune el.
Dedică-te sau nu. Dedică-te. Dedică-te. Ca o muscă
între geamri proaspăt spălate. Dedică-te. În fond de
ce nu te-ai dedica? Ce-ți pasă? Dedică-te.
■
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
însemnări din
Mancha
Prin textul literar
spre sine
■ Mircea Moț
NSteinhardt a fost el însuși de acord cu
cei care i-au contestat vocația de critic
.literar. „Nu sunt critic literar”, mărtu-
risește sincer eseistul într-un articol din volumul
Cartea împărtășirii, ediție gândită și alcătuită de
Ion Vartic (cel care semnează și un Post-scriptum
al editorului), afirmația aceasta trădând mai de-
grabă refuzul unei anumite perspective asupra
operei literare și al ritmicității actului de a scrie.
Convins că eseurile lui N. Steinhardt „sunt re-
marcabile”, Nicolae Manolescu îi reproșează auto-
rului Jurnalului fericirii lipsa unui „minim discer-
nământ critic care l-ar fi oprit să umple de elogii
opere fără importanță, acordând unor scriitori de
toată mâna o acoladă amicală, dar mai ales să le
trateze ca simple puncte de plecare teoriile sale
ieșite din comun”. Faptul nu numai că-l împiedică
pe Steinhardt să emită judecăți de valoare, dar „îl
oprește de la o carieră strictă de critic literar”. I.
Negoițescu îl numește pe Steinhardt „colportor
intelectual de geniu”, având și el rezerve în ceea
ce privește critica autorului, pe care o consideră
„ocazională și neconvingătoare”. Scrisul lui N.
Steinhardt „reprezintă în același timp mai pu-
țin și mai mult decât critica obișnuită” (Valeriu
Cristea). Eseistul se detașează de critica literară,
după autorul menționat, „printr-un anumit ama-
torism, printr-o oarecare nivelare a valorilor, prin
aproximația unor situări, prin unele alăturări im-
posibile din punctul de vedere al ierarhiilor lite-
rare, prin absența suspiciunii critice.” Contează,
mai ales, la N. Steinhardt, „mutarea accentului de
la critică la persoană (...) prima devine adeseori
un pretext, un simplu teren pentru desfășurarea
ultimei. Comentariul strivește pe cel comentat,
textul critic se substituie textului literar” (Valeriu
Cristea).
„Sunt un franctiror”, afirmă despre sine auto-
rul Jurnalului fericirii, întărind astfel ideea scrisu-
lui său ca acțiune pe cont propriu, rezervându-și
plăcerea de a se abandona lecturii. „Îmi permit să
scriu despre ce mi-a plăcut”, insistă N. Steinhardt,
dar, înainte de toate, în spiritul libertății pe care
și-o proclamă, își permite să nu respecte ceea ce
în mod curent se înțelege prin „canoanele” criticii
literare: „îmi permit să nu respect regulile și ca-
noanele criticii, îmi permit să fac și observații de
natură morală”.
Lectura ca relație esențială cu opera literară
este de altfel diferită la N. Steinhardt de cea prac-
ticată de criticul literar (să-l numesc, după Valeriu
Cristea, „unul obișnuit”) și când spun aceasta am
în vedere în primul rând faptul că autorul, dacă
nu face de-a dreptul abstracție de text (prin care
opera se legitimează în ultimă instanță), îl priveș-
te cu o programatică detașare, intuind adevăruri
pe care acesta nu le poate revela pe deplin citito-
rului. Este explicabil, din acest unghi, de ce eseis-
tul tratează cu vizibilă condescendență „materi-
alul scris”, hotărât să ia în considerare, în primul
rând, „ceea ce nu e tipografic și vizual”.
N. Steinhardt preia de la Marshall McLuhan
ideea de analiză a operei „dincolo de text”, a „câm-
pului”, care vizează „nimbul din jurul lucrării,
aura ei, atmosfera, fundamentul, tot ce-i satelit
și-n stare de pulbere încă neaglomerată”.
Eseistul își propune să-l citească pe Caragiale
așadar nu „numai textual și vizual”, ci, mai ales,
„în tot complexul cadrului audio-tactilo-evocato-
riu, cu luarea în considerare a întregii ambianțe
psihofizice și a fondului ca să zic așa octoplasmic,
a gamei de valori înconjurătoare pe care ochiul
n-o poate desprinde dintr-odată.”
Nu se poate vorbi la N. Steinhardt de o „trăda-
re” a operei (dar oare nu este tocmai aceasta con-
diția ei, de a fi trădată la modul creator?) ori de
ceea ce un Umberto Eco socotea suprainterpreta-
re, autorul Jurnalului fericit având totuși în atenție
realitatea limbajului, căruia nu este dispus să i se
încredințeze însă fără nicio reținere. El nu contes-
tă adevărurile pe care le limbajul le exprimă. Prin
fascinanta aventură a unei lecturi cu totul parti-
culare, donquijotești până la un punct, eseistul
propune sensuri pe care textul le sugerează mai
degrabă spiritului său predispus la configurarea
unor posibile universuri.
În „mica sa capodoperă eseistică despre
Scrisoarea pierdută” (Nicolae Manolescu), N.
Steinhardt face „spectroscopia” lui Caragiale,
pentru a ajunge la „aura” operei, precum și „la
lumina epocii care sălășluiește inconștient și pro-
babil nevoit în text”. Cu alte cuvinte, autorul ese-
ului eliberează marile sensuri din chingile textu-
ale, convins fiind că aceste sensuri trimit în textul
operei doar ecouri palide, limbajul, care a pierdut
forța originară a logosului, neputându-le exprima
pe deplin. În această situație, eseul presupune un
demers hermeneutic, recuperator; el gravitează în
jurul relației dintre cuvântul divin și condiția de
după cădere a cuvântului, devenit limbaj. Autorul
rămâne credincios în fond unei anumite perspec-
tive asupra creației care presupune indiscutabil
un har al artistului, un spirit care trebuie căutat
dincolo de cuvinte, câtă vreme acest spirit trimi-
te spre Cuvântul însuși. Sau, prin cuvintele unui
Rudolf Otto, demersul lui N. Steinhardt trebuie
înțeles în contextul felului în care religiosul se
manifestă în lumea profană.
N. Steinhardt citește piesa lui Caragiale (el măr-
turisește că plângea „de-a binelea și la Noaptea
furtunoasă și la Conu Leonida”) convins că auto-
rul „saltă peste comedia de moravuri, peste genul
realist, peste teatru”, dincolo de care trebuie cău-
tată lumea „marii arte, unde se decodează sufletul
omenesc”. Secretul piesei lui Caragiale este „nos-
talgia paradisului”. Într-un text în care orice critic
literar s-ar raporta la un univers constituit din un-
ghiul comicului, N. Steinhardt descifrează sensuri
de mare profunzime: „Răspunzând «te iert» celui
care spune «iartă-mă», ei intră numaidecât și tai-
nic în contact cu paradisul”.
La fel de convingător pentru lectura lui N.
Steinhardt este un alt eseu, Călătorului îi șade bine
cu drumul, autorul referindu-se de data aceasta
la mai mult decât modestul Ioan Al. Brătescu-
Voinești. După cum era de așteptat, N. Steinhardt
refuză să vadă în schimbul de replici ale personaje-
lor de la han „numai material lingvistic brut” (cei
care o fac, totuși, sunt repede taxați drept „puțin
sensibili”, care „înțeleg anevoie”). N. Steinhardt
are uneori nevoie de un text modest, așa cum
este Călătorului îi șade bine cu drumul, pentru a-l
redimensiona de-a dreptul impresionant, încăr-
cându-l cu nobila povară a unei semnificații de
profunzime: „În gnosa Călătorului beția solitară
nici nu poate fi concepută; trăiește, dimpotrivă,
acea bucurie pe care fericirea ori binele celuilalt
nu numai că nu o stingheresc, ci o amplifică; ba
mai mult decât atât, o condiționează, căci fiecare
accede la o stare de euforie cu atât mai înaintată
cu cât crește numărul participanților și se arată
mai slobodă fericirea lor. Comesenii, în lumea
și psihologia românească, infirmă cu desăvârșire
formula Ceilalți sunt iadul”. Pentru el, în schimb,
materialul acela brut, cum îl numește, înseamnă
cu totul altceva: „o lume, o Weltanschauung, un
univers”. Din perspectiva lui N. Steinhardt „co-
mesenii noștri repetă (...) euforia banchetului
platonician, se împărtășesc din esențe în chip
nematerialnic”. Aceeași lectură o aplică inimita-
bil autorul Jurnalului feicirii unui alt volum al lui
Ioan Al. Brătescu Voinești, Întuneric și lumină,
fără să mai insist asupra eseului O nouă lectură
a lui Ion, unde cunoscutul roman realist al lui
Liviu Rebreanu este „citit” ca o autentică trage-
die: „Întocmai ca în tragedia greacă: fatalitatea nu
lucrează direct, îl pune pe erou să aducă el însuși
la îndeplinire planul pe care ea, din vreme, l-a ti-
cluit”.
Secretul Scrisorii pierdute constituie într-un fel
calea de acces spre „secretul” lui N. Steinhardt
însuși: el face dreptate creației căzute sub o zo-
die ingrată, încercând, fără a-l trata altfel decât
cu un respect deosebit, să descifreze în textul li-
terar respirația logosului, pentru a construi uni-
versuri ideatice deosebit de profunde. Eseistul
este într-un fel stimulat de textul ce devine obiec-
tul lecturii sale, care îl „inspiră” la modul fericit,
exact așa cum realul îl inspiră pe oricare dintre
creatorii ce-l acceptă ca punct de plecare pentru
creațiile personale. Textul literar este pentru N.
Steinhardt, cel puțin din acest punct de vedere,
ceea ce reprezintă realitatea pentru orice artist:
aceasta devine obiect al conștiinței sale, care îl re-
creează, inoculându-i sensuri majore, pe care for-
mele existente le pot suporta. Altfel spus, scriind
despre cărțile altora, N. Steinhardt își scrie, inspi-
rat, propria operă. Dincolo de critica literară, mai
mult sau mai puțin contestată, Prin alții spre sine
este o ipostază a fascinantei opere a monahului
de la Rohia.
■
30
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
muzica I
“E nevoie de multă interacțiune
între companiile de balet și mari
pedagogi, coregrafi, dirijori”
■ de vorbă cu balerinul Tudor Oltean
Tudor Oltean (n. 6 octombrie 1986, la Cluj-
Napoca) a fost balerin al Operei Naționale
Române din Cluj (2004-2007) și balerin solist al
Operei Naționale din Novi Sad, în Serbia (2007-2014),
unde a avut șansa să colaboreze cu peste 30 de coregrafi
și pedagogi de renume mondial, având la activ nume-
roase turnee în Germania, Franța, Elveția, Austria și
Italia. În 2014 a înființat „Pirouette” Performing Arts
Center, unde este profesor și coregraf.
RiCo: - De unde și de când pasiunea pentru dans?
Tudor Oltean: - Eram în clasa a III-a cand am fost
selectat de cei de la Liceul de Coregrafie „Octavian
Stroia” din Cluj. Am mers la preselecție, fără a con-
știentiza la vârsta aceea încotro mă îndreptam de
fapt. Am trecut testele și așa a început aventura mea
în lumea dansului.
— Tu ai ales baletul sau baletul te-a ales pe tine?
— Cu toții avem un destin... cred că ne-am ales
reciproc.
— În copilărie, cum răspundeai când erai luat pes-
te picior pentru că nu erai pasionat de sporturi, consi-
derate mai potrivite pentru un băiat?
— Sincer să fiu, nu prea îmi aduc aminte să fi fost
luat peste picior. Mai degrabă eram văzut făcând
ceva „cool”. în special de fete. Baletul nu mă îm-
piedica însă să joc și fotbal cu băieții de la bloc, evi-
dent, în limita timpului disponibil. că eram destul
de prins cu baletul.
— Preferi baletul clasic sau baletul modern/con-
temporan, și de ce?
— Îmi plac ambele; aș înclina însă balanța mai
mult în favoarea baletului clasic... De ce? Pentru că
baletul clasic este cel mai complex. Contemporanul
de azi/de ieri este o formă a dansului care derivă din
clasic.
— Ai fost balerin al Operei Naționale din Cluj-
Napoca; cum consideri că s-a dezvoltat scena artistică
de balet în România în ultimii 20 de ani?
— A evoluat, evident. Din punctul meu de vedere,
pentru a ține pasul cu restul lumii artistice este nevo-
ie de multă interacțiune între companiile de balet din
România și mari pedagogi, coregrafi, dirijori. Totul se
rezumă la partea financiară, cred; pentru asemenea lu-
cruri ai nevoie de o susținere serioasă financiară, ceea
ce din păcate nu se prea întâmplă la noi.
— Baletul a fost inițiat în Italia, s-a dezvoltat în
Franța și a fost reinventat în Rusia. Ai avut turnee în
Europa (Germania, Franța, Elveția, Austria, Italia); ai
călătorit și cu scopul de a descoperi și înțelege mai bine
fenomenul acestei forme de artă. Care sunt locurile pe
care le-ai recomanda spre vizitare celor care doresc să
descopere și să afle mai multe despre istoria baletului?
— Din locurile în care am fost eu, aș recomanda
Parisul și Viena, dar fiecare loc are farmecul și is-
toria lui. Cu siguranță cireașa de pe tort este Rusia:
Moscova și St. Petersburg, visul oricărui balerin.
— Care este rolul tău preferat?
— Fiecare rol pe care l-am interpretat a avut far-
mecul lui; cu fiecare din ele am crescut și m-am ma-
turizat din punct de vedere artistic. Nu pot spune că
un rol anume a fost preferatul meu. Consider că un
balerin trebuie să aibă capacitatea de a intra în ro-
lul personajului și de a transmite publicului aceeași
doză de emoție, indiferent de rolul pe care îl inter-
pretează, fie că îi place mai mult sau mai puțin.
— Cum ai ajuns solist al Operei Naționale din
Novi Sad?
— În perioada cât am fost balerin la Cluj, era
destul de dificil din punct de vedere financiar, din
cauza salariilor mici, plus că eram două persoane
pe același post. Astfel, m-am decis să fac o schim-
bare. Aveam foști colegi ai Liceului de Coregrafie
care în acea vreme lucrau la Opera din Novi Sad,
Serbia. I-am întrebat dacă nu sunt posturi libere și în
scurt timp am mers la audiție. Țin minte și acum că
aveam cu mine pașaportul în buzunarul de la piept
într-o geacă de blugi, portofelul, și o mică valiză cu
haine de schimb. După o zi de așteptare (ca pe ace)
am aflat și rezultatul. primisem postul.
— Care este cea mai importantă experiență de via-
ță învățată după stagiul de la Novi Sad, într-o țară
care încă nu se află în UE?
— Multe întâmplări ar fi de povestit, dar cred că
cea mai de impact asupra mea ar fi aceasta: chiar
înainte de a decide să plec din țară, am cunos-
cut-o pe Monica, prietena mea pe atunci și soția
mea acum. În acea perioadă, în 2007, eu neavând
mașină și Serbia fiind o țară non-UE, îmi trebuiau
48 de ore pentru o întâlnire de câteva ore cu iubita
mea. Atunci când nu aveam spectacole în weekend
și aveam și sâmbăta și duminica liber, făceam ur-
mătoarea mișcare: sâmbătă dimineața plecam din
Novi Sad cu autobuzul până în Belgrad, călătorie de
două ore, la ora 16:00 luam trenul, singurul mijloc
de transport spre România. Ajungeam în Timișoara
seara la 22:00, iar la ora 23:00 plecam spre Cluj cu
trenul supranumit „Foamea”. Ajungeam la Cluj di-
mineața în jurul orei 5:00, de multe ori fără să știe
nimeni, obișnuiam să îi fac o surpriză mamei mele...
Petreceam câteva ore cu ai mei, cu Moni. și apoi
același drum spre Novi Sad. Cel mai important lucru
pe care l-am învățat din toată această experiență este
că dacă îți dorești ceva cu adevărat, să nu renunți.
De altfel deviza mea în viață este „crede și vei reuși”.
— Care a fost reacția ta când ai aflat că Novi Sad
și Timișoara au câștigat titlul de Capitale Culturale
Europene în 2021?
Tudor Oltean
— Am avut același sentiment ca și cum ar fi câș-
tigat Clujul. Vă dați seama, Timișoara fiind cel mai
apropiat oraș de Serbia și la o distanță mică de Novi
Sad (150 km), îl vizitam foarte des și îmi este foar-
te apropiat sufletului. Mergeam la Timișoara destul
de des, să respirăm puțin „aer românesc“. Novi Sad,
pentru mine, este precum casa mea; acolo am dan-
sat cei mai mulți ani din viața mea. Când intru în
acel oraș mă simt ca acasă, iar Opera de acolo a avut
un rol foarte important în formarea mea.
— În 2014 ai înființat „Pirouette” Performing Arts
Center la Cluj; când ai început să predai balet și care
este metoda de studiu preferată de tine?
— După terminarea Liceului de Coregrafie, am
urmat cursurile Facultății de Artă Scenică, secția
Pedagogie Coregrafică din cadrul Academiei de
Muzică „Gheorghe Dima”. Pot spune că am optat
pentru această facultate din inerție, în acel moment.
În cadrul facultății trebuia să predăm, de aici pot
spune că am început să gust această plăcere a peda-
gogiei. Cred că fiecare pedagog are o metodă proprie
de predare în care crede și se simte auzit, cred că asta
ne definește pe fiecare din noi și ne caracterizează.
— Care sunt diferențele majore dintre predarea
dansului pentru băieți și pentru fete?
— Tehnica fetelor, comparativ cu cea a băieților,
diferă în mare parte prin elementele de virtuozitate...
Băieții având o forță net superioară fetelor, tehnica
lor s-a dezvoltat pe lângă cea „par terre” (pe podea),
„en l’air” (în aer), săriturile și turațiile din aer repre-
zintă tehnica de virtuozitate masculină, iar tehnica
feminină s-a dezvoltat bineînțeles în „pointe”.
— În prezent, care sunt posibilitățile de a urma
o carieră artistică în domeniul dansului; se poate
trăi practicând această meserie de „entertainer” în
România în afara Capitalei?
— Atâta timp cât îți dorești, ești pasionat și ai
și talent, poți avea o carieră frumoasă în lumea
dansului. Acum, depinde de fiecare dintre noi ce
înțelegem prin „dacă putem trăi”. dar cred că se
poate duce un trai decent. Clujul este un oraș în
plină expansiune economică și consider că e ne-
voie de artiști, mai ales că este unicul oraș din țară
cu două opere.
Interviu realizat
de RiCo
■
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
31
teatru
Împărăția Shakespeare
■ Adrian Țion
n 70 de ani de activitate, cât împlinește anul
acesta Teatrul „Aureliu Manea” din Turda,
arhivele menționează doar două montări
Shakespeare: Nevestele vesele din Windsor în
1960 (regia Vintilă Rădulescu) și A 12-a noap-
te în 1965 (regia Ion Dan). Să înțelegem de
aici că pentru a pune stăpânire pe împărăția
Shakespeare ai nevoie de forțe solide, soldați
numai unul și unul, înrolați într-o armată bine
închegată și corespunzător dotată? Întrebarea
nu e lipsită de temeinicie. Shakespeare e un ținut
greu de cucerit. Stau mărturie atâtea războaie.
Un teatru trebuie să ajungă la o anumită matu-
ritate artistică pentru a juca bine Shakespeare.
Să înțelegem că teatrul turdean a ajuns la aceas-
tă maturitate încât să riște monarea unei piese
de Shakespeare? Poate că da. Poate că a venit și
vremea lui din moment ce la 24 februarie 2018
a avut loc premiera cu Visul unei nopți de vară
în regia semnată de Muriel Manea-Jakab, spec-
tacol ce transmite credința deplină în puterea
teatrului. Carte de vizită, recomandare și imen-
să șansă de afirmare a personalității aristice,
piatră de temelie în cariera multor regizori ce-
lebri, Visul unei nopți de vară e o mare încercare
și pentru Muriel Manea-Jakab. Ea a considerat
proiectul Visului... un vis fezabil, atunci când
a știut pe ce trupă de actori se bazează. Tineri
talentați, plini de dorința afirmării, unii deja cu
premii primite pe drumul consacrării. I-a luat,
i-a adus în viziunea ei, amprentând pe formula
unui teatru al visului, nu puternic avangardist,
ci scăldat în magia irealității realului, structură
imaginată, desprinsă poate, inițial, de la cele-
brul Max Reinhardt, din studiile și montările
sale cu Visul... Dau această referință deoarece,
în afară de componenta stilistică, spectacolul
are o rigoare aproape clasică în desfășurare iar
costumele uimitoare, somptuoase realizate de
Eliza Labancz au strălucirea unei lumi intrate
în legenda tradițională a teatrului.
Scena introductivă e statică, abstrasă deliru-
lui cinetic, în contrabalans cu ce va urma. Se
stabilește astfel un echilibru. Cele trei ancadra-
mente verticale respiră măreție, sobrietate și fo-
calizează atenția pe cele trei cupluri din lumea
reală: Thezeu-Hippolita, Lysander-Hermina și
Demetrius-Helena. Luminile revărsate peste in-
terpreți de Lucian Moga asigură un joc al învă-
luirilor în mister pe tot parcursul reprezentației.
Ducele Atenei, Thezeu, fin ironizat de Cornel
Miron așezat într-un scaun cu rotile, ajuns
printre noii actori ca unul dintre stâlpii de re-
zistență ai teatrului turdean, anunță nunta sa cu
Hippolita și impune legi drastice tinerilor. Maria
Salcă în Hippolita îndeplinește mai mult un rol
decorativ alături de Cornel Miron, e o demnă în-
soțitoare a lui Thezeu, înveșmântată în mătăsuri
sclipitoare. Îndrăgostiții rătăciți prin pădure dau
consistență filonului romantic prin jocul avântat,
pasional al protagoniștilor. Un visător buclucaș
este George Sfetcu în Lysandru, o naivă inocentă
reușește să fie, fără prea mult efort, Ioana-Maria
Repciuc în Hermina; sever își conturează pro-
filul personajului Valentin Oncu în Demetrius,
firea volitivă a Helenei, pasiunea ei nestăvili-
tă pentru Demetrius sunt bine evidențiate în
prestația Dianei Tușa. Din adâncurile mitu-
lui își fac apariția Oberon și Titania, adevărate
fantome ale nopții însoțite de spiriduși, zâne,
măscărici, elfi și elfe imaginare. Costumația lor
este de o strălucire ireală. Vali V. Popescu e un
Oberon maiestuos în mișcări și rostire, crai al
umbrelor pătimașe favorizat de o statură imperi-
ală, construcție atletică bine evidențiată, poartă
o podoabă capilară adecvată rangului. La fel este
creată Titania, crăiasa zânelor cu capul împo-
dobit cu coarne himerice, la care se adaugă un
corsaj supradimensionat și niște sâni de o volu-
metrie stridentă, însemne ale măreției și puterii
ieșite din normal. Personajul este adus cu multă
siguranță pe scenă de Raluca Marina Radu care
știe să-i sublinieze stranietatea printr-un ambi-
tus al vocii specific huhurezilor nopții.
Eram foarte curios să văd cum și l-a imaginat
Muriel pe sprințarul Puck. Surpriza e pe măsu-
ră. Nu e duh, nu-i spiriduș, ci un clovn rotofei,
gonflat ca un balon, acoperit în mătăsuri albe.
Un inocent carevasăzică, oricât ar vrea el să facă
pe vicleanul. Bianca Holobuț e un Puck lipsit de
dinamism, comod și pașnic. Mesajul său prinde
consistență atunci când acționează asupra în-
drăgostiților, nu cu floricica miraculoasă, ci prin
luminița roșie miraculoasă care o înlocuiește.
Substituirea e de un real efect magic. Egeea, în-
truchipată de Raluca Ermei și zâna schițată vag
de Alexandra Dușa au misiuni grele în acțiune:
trebuie să întregească suita fantomelor absente
pe scenă.
Geografie teatrală (III)
Claudiu Groza
Fest(in) pe Bulevard
Și la ultima sa ediție, festivalul Teatrului
„Nottara” a avut o dinamică și o amploare
remarcabile. Marinela Țepuș și redutabila sa
echipă au organizat un eveniment cu durata de
12 zile, cu șase secțiuni și zeci de spectacole și
evenimente conexe. O să comentez, din păcate,
doar câteva producții pe care vi le recomand.
Mălina Andrei (în dublă ipostază de core-
grafă și regizoare) a reușit să construiască în
Eterna musica un reușit, agreabil, bine articu-
lat spectacol de dans și muzică, o poveste de
dragoste punctată în episoadele sale semnifica-
tive, de la flirt la sincope și făgașul iubirii ma-
ture. De o cumințenie ce nu urmărește deloc să
epateze - ferit așadar și de snobismul romanți-
os, și de ostentația militantă -, spectacolul are
farmec prin firescul narațiunii dialogice-core-
grafice-muzicale. Ilinca Kiss, Filip Ristovski,
Roman Manoleanu, Irina Strungăreanu și
Marian Chirazi - actori și dansatori, cu to-
ții interpretând partituri mai complexe decât
„specialitatea” fiecăruia - au complinit cu gra-
ție și aparent fără nici un efort intenția regizo-
rală. Eterna musica a fost exact ce se dorea: un
moment de bucurie artistică.
Visul unei nopți de vară, Teatrul „Aureliu Manea” Turda
Tot la capitolul lipsă din peisaj trebuie încadrat
numărul redus al meșterilor actori ce pun la cale
un spectacol cu ocazia nunții lui Thezeu. Prestația
celor trei meșteri rămași e în afară de orice reproș,
dar secvența teatrului în teatru mi s-a părut insu-
ficient exploatată comic. Adorabil e grăsuțul Călin
Mihail Roajdă, erijat în regizor puternic parodiat,
Miki Paicu, plângăciosul și neîncrezătorul de pro-
fesie, Ioan Alexandru Savu pe post de zvârlugă in-
conștientă, gata să joace toate rolurile în improvi-
zația propusă. Prestația lor colorează puțin diferit
feeria nopții shakespeariene. Un adevărat concert
surdinizat, chemări, mistere, voci ale nopții de vară,
asigurat tot de actori, acoperă fondul sonor spo-
rind misterul. Dar asta în subsidiar. În prim-plan
e de remarcat preponderența valorii costumației
asupra ansamblului construcției piesei. Spectacolul
respiră literalmente prin costumația extrem de la-
borioasă, prin farmecul ei, prin impactul vizualu-
lui în primul rând. Prestația actorilor completează
tabloul acțiunii în culori vii, tonifiante. Prin aceas-
ta, atmosfera țintă a spectacolului-vis e atinsă. Pașii
făcuți de întreaga echipă în împărăția Shakespeare
nu sunt câtuși de puțin timizi. Dimpotrivă.
■
În cu totul alt registru a evoluat Somnambulism
de Iaroslava Pulinovici, producția Teatrului
„Nottara” care a primit și Premiul pentru cel mai
bun spectacol. Un premiu deloc „de politețe”,
pentru că montarea lui Alexandru Mâzgăreanu
are o forță de expresie cu totul specială, aducând
formula teatrului psihologic într-o inspirată mo-
dernitate.
Povestea ziaristului Slava, măcinat de culpa
unui adulter care nu-l ajută să se rupă de căsni-
cie, apoi traumatizat de moartea soției și prins
în spirala unei teribile derive existențiale, capătă
treptat o sesizabilă tensiune. Eroul nu e doar au-
todistructiv, ci și nociv pentru cei din jur, de la
colegii de serviciu la amanta deznădăjduită, care
nu știe cum să-l ajute, și până la fiul său adoles-
cent, refugiat în bulimie pentru a-și depăși pro-
pria traumă, accentuată de abulia tatălui. Slava
parcurge un proces cathartic, de auto-purificare,
chiar prin intermediul fiului său, pentru care ex-
periența aceasta este un prag al maturizării.
Mâzgăreanu a transpus cu fler, ingeniozitate
și o lectură acut-empatică textul foarte reușit al
Iaroslavei Pulinovici, într-un spectacol plin de
nerv, cu echilibre bine dozate și sprijinul unei
echipe notabile. În scenografia sublimată - dar
colorată și contorsionată precum fantasmele
32
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
psihotice, acele tulburi pulsiuni interioare - a
Rodicăi Der, actorii de la „Nottara” au compus
roluri memorabile. De la Ion Grosu (Slava), care a
interiorizat și exteriorizat cu precizie și pregnanță
sincopele personajului, la Crenguța Hariton, care
a construit în amanta Alla un personaj imatur
emoțional, dezechilibrat și derutat, pus în fața
unei provocări pe care n-o poate gestiona, și până
la liceanul Iulian Mihai Cristea, care l-a întruchi-
pat pe fiul Maksim cu o uimitoare maturitate și
un control special al rolului, dincolo de evidentele
emoții - echipa completată cu har de Sorin Cociș,
Karl Baker și Diana Roman (fiecare cu amprenta
sa semnificativă pentru derularea acțiunii) a edi-
ficat un spectacol care nu doar dă de gândit, ci și
de simțit, cu asupra de măsură...
Despre relațiile dintre părinți și copii, dar cu o
perspectivă cumva elegiac-amuzantă, detașată și
totuși încărcată și aici de o emoție ce climaxea-
ză la final s-a vorbit și în Homemade, un specta-
col-devised al Teatrului Maghiar din Cluj, în re-
gia Martei Vârgyasi și dramaturgia lui Reka Biro
și Katalin Deâk. O montare secvențială, bazată
într-o oarecare măsură pe improvizație - ceea
ce-i dă o suprinzătoare și cuceritoare autenticita-
te - ce evocă în variile sale episoade confesiuni
de viață - unele amuzante, altele mai traumatice,
altele emoționante până la lacrimi. Un spectacol
tulburător, dar solar, totuși, interpretat cu profe-
sionism, calm, onestitate și bună priză la publi-
cul bucureștean de Csilla Albert, Âron Dimeny,
Andrea Kali, Melinda Kântor, Csaba Marosân,
Rudolf Molnâr, Julia Laczo, Gizella Kicsid, Âgnes
Szucher, Dorottya Balogh/T^mea Jerovszky.
Provocatoarea temă a secțiunii competiționa-
le de la Fest(in) a fost ilustrată și de un provo-
cator - și foarte reușit, după opinia mea - one
man show din Argentina: I have a doll în my
closet de Maria Ines Falconi, regia Carlos de
Urquiza (Grupo de Teatro Buenos Aires). Din
nou o confesiune, de o dezarmantă și empatizan-
tă sinceritate, despre un băiat care-și descoperă
identitatea homosexuală, printre puseuri de
Somnambulism
Visul unei nopți de vară, Teatrul Țăndărică București
juvenil-sportivă masculinitate și secrete vulne-
rabile precum păpușa din dulap.
În decorul domestic întruchipat de un dulap
dintr-o cameră de copil, Julian Sierra a construit
un monolog plurivocal de o livrare afectivă friso-
nantă. Nu am avut de-a face doar cu o evocare
rememorativă a adultului ce-și povestește viața,
ci chiar cu bulversarea interioară a adolescentului
confruntat cu propriile temeri și cu mefiența soci-
ală - toate, voci și stări redate minunat de actorul
argentinian.
I have a doll in my closet face parte din acea
specie de produse artistice care pretind o necon-
diționată empatie. Nu știu câți spectatori și-au
depășit barierele și au rezonat la el, dar cei care au
făcut-o au câștigat, cu siguranță, ceva: o mai bună
cunoaștere a altfelității...
În schimb, un alt spectacol străin - coreean,
de data asta - a avut un ritm foarte percutant,
infantil-belicos, redând ciocnirile personalități-
lor în consolidare dintr-o clasă de liceeni pasio-
nați de percuție. Heartbeat de Kim Doo-hwan
(r. Bae Eun-wook, Donghwa Tree Theatre, Seul
redă un subiect comunitar foarte acut: violența
în școli (extremizată în bulying, uneori, așa cum
surprinde spectacolul), și nevoia de solidaritate
și toleranță reciprocă induse de maturitate. Sub
aparența degajat-extravertit-spectaculoasă a sec-
vențelor de percuție și a cântecelor, actorii core-
eni (Jeong Do-hun, Kim Jae-woo, Han Hye-lin,
Cha Geun-su și Yu Ji-su) au tentat, de fapt, un
demers pedagogic - spectacolul lor e adresat cu
precădere școlarilor -, un demers, din câte am
aflat, de succes. Dincolo de codificarea specific
extrem-orientală - cam sacadat-nefirească pentru
noi - Heartbeat e un spectacol extrem de accesibil
tocmai prin ritmul său.
Un impresionant rol de de-compoziție, ca să
zic așa, al Virginiei Mirea, mi-a atras atenția asu-
pra delicatului - ca un basm cu tristeți și zâmbe-
te - spectacol Kimberly de David Lindsay-Abaire,
montat de Andreea Vulpe la Teatrul de Comedie.
Povestea fetiței care, din cauza unei boli rare,
îmbătrânește pe zi ce trece, dar care nu-și pier-
de niciodată optimismul vital, deși are o fami-
lie ciudată, iar prietenul de la școală îi e izgonit,
este narată regizoral, scenografic și actoricește cu
un halou special de copilărie matură, în care cei
mici au soluții pe care cei mari, blazați și înrăiți,
sunt incapabili să le găsească. Aerul ăsta de basm
este dat nu doar de jocul încântător al Virginiei
Mirea - care face un personaj perfect verosimil
din Kimberly, lipsit de orice șarjă sau stridență -,
al lui Vlad Bîrzanu - impecabil în rolul prietenu-
lui fetei, Jeff, al Mihaelei Teleoacă, Laurei Creț și
al lui Ioan Coman - bine integrați contrapunctic;
aerul de basm e dat și de splendida scenografie
a Cristinei Mile - o dubiță care poate fi și casă,
și biblioteca școlii etc., ceea ce dă spectacolului o
versatilitate dinamică foarte izbutită. De remarcat
finețea lecturii regizorale a Andreei Vulpe, atentă
la detalii și atmosferă.
În fine, mai merită să remarc din programul
festivalului versiunea pitorească, neortodoxă,
curajoasă, plastică și foarte shakespeariană a lui
Cristian Pepino după Visul unei nopți de vară
(Teatrul Țăndărică).
Cu formidabila sa capacitate de esențializa-
re, fără să piardă nimic din multele dimensi-
uni ale textului originar, Pepino reușește din
nou un mare spectacol pe un spațiu minuscul,
în care păpușile și oamenii coexistă, ca și stări-
le lor, de la emfază la sinceritate și de la umor
gros la poezie pură. Perfectă - fluentă, exactă și
fluidă - mânuire a marionetelor, dar și lăuda-
bil joc de scenă al actorilor: Mihai Dumitrescu,
Simina Constantin, Florin Mititelu, Cristina
Țane, Andreea Ionescu, Roxana Vișan, Leonard
Dodan și Robert Trifan.
■
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
33
conexiuni
„Sculptura este poezie
tridimensională”
■ de vorbă cu artistul plastic Gary Sussman (S.U.A.)
Gary Sussman este un sculptor american,
ale cărui lucrări au o largă expunere publi-
că. A participat la realizarea unor grupuri
statuare amplasate la Rockefeller Center (New
York); Radio City Music Hall (New York); The
Museum of Science and Industry (Los Angeles);
The Museum of the Bank (New York); Sunnyside
Park (Irvington, New York); USA Today Show
(Washington DC). Anul acesta a finalizat portre-
tul în mărime naturală al cântărețului de muzică
folk, Pete Seegers, a cărui dezvelire va avea loc în
luna mai.
Statuia lui Pete Seeger
— Ce a însemnat pentru tine să realizezi statu-
ia memorială a lui Pete Seeger?
— Am făcut statuia lui Pete Seeger în urma
discuțiilor pe care le-am avut cu membrii familiei
lui. Acest proiect a fost o provocare pentru mine
- emoțională, intelectuală și tehnică. Pe măsură ce
avansam cu lucrul, mi-am dat seama că impor-
tanța acestei lucrări trece dincolo de credințele
mele personale și că trebuie să-l redau pe Pete așa
cum a rămas el în conștiința publică: un om sim-
plu, un soldat al păcii, un susținător al drepturilor
muncitorilor. Adică, să-i spun povestea...
— Când ai realizat că marea ta chemare ca ar-
tist este sculptura?
— În anii ’60-’70 fusesem influențat de supra-
realiști; mă atrăgeau Rene Magritte și Salvador
DaH datorită tendinței lor de a transforma rea-
litatea în abstracție, ca divergență la principiile
academice. În 1973-1974 mi s-a acordat o bursă
de studiu în Italia. Chiar înainte de a pleca îmi
găsisem vocația și marea dragoste, deci această
călătorie s-a desfășurat pe coordonatele a ceea
ce descoperisem. Cunoștințele mele erau limita-
te, tot ce știam despre sculptura italiană se făcuse
prin intermediul fotografiilor și al revistelor; de
asemenea, dobândisem o seamă de referințe is-
torice de la maestrul meu, Jose de Creeft, născut
în 1884 în Guadalajara (Spania). Ajuns la Paris, a
fost ajutat de Rodin să intre la Academia Julien;
tot la Paris i-a întâlnit pe Juan Gris și pe Pablo
Picasso. De Creeft a călătorit mult prin Europa,
înainte de a ajunge în SUA. El a realizat sculptura
Alice în Țara Minunilor, amplasată în Parcul
Central din New York, de care se bucură copiii și
adulții, deopotrivă. A rămas fidel tehnicilor clasi-
ce de turnare a bronzului, dar a fost și unul dintre
primii sculptori care au creat sculptură modernă
din obiecte reciclabile sau găsite.
— Pentru tine, arta este...
— Lucrând împreună cu De Creft am înțeles
diferența dintre meșteșug și artă: adevărata artă
nu are nimic de-a face cu copierea unor elemente
anatomice sau a unor detalii figurative. Am rea-
lizat că puritatea unei expresii constă în redarea
spiritului figurii sau a obiectului reprezentat.
Când un artist exprimă ploaia, de exemplu, este
important sentimentul pe care imaginea îl tre-
zește în privitor. Cred că, prin arta lor, Brâncuși,
Picasso, De Creeft și alți artiști în care cred cau-
tă puritatea și esența a ceea ce reprezintă. Să ne
întoarcem puțin la Renaștere și să-i luăm drept
exemple pe Bernini și pe Michelangelo. Bernini
a atins un nivel înalt al meșteșugului sculpturii:
avea o ceată de 240 de meșteri care lucrau pentru
el. Michelangelo a lucrat singur, iar dacă îi privești
sculpturile realizezi unda aceea de iluzie și ireal
pe care o imprimă lucrărilor sale.
— Putem găsi o relație între artă și știință?
— Sculptura este poezie tridimensională; nu
este ca un roman. Sculptura reunește toate refe-
rințele istorice, întreaga evoluție biologică a for-
melor și a ideilor. Cred că atât Brâncuși, cât și Jean
Arp au înțeles acest lucru. Și mai cred că aborige-
nii și indigenii nu au încercat să copieze natura,
ci să o redea într-o formă esențializată, putând fi
înțeleasă deopotrivă de un public cu o educație
artistică și de un public ne-educat. În creațiile lor,
atât Brâncuși, cât și Arp sau De Creeft au intro-
dus elemente primitive; prin aceasta, ei și-au găsit
strămoșii estetici și au ajuns la un grad înalt de
Gary Sussman și Jose de Creeft
Gary Sussman în atelier
înțelegere a spiritualității. Ca în știință, și în artă
multe descoperiri s-au făcut din întâmplare; ex-
periența e extrem de importantă, iar actul creativ
cunoaște o seamă de accidente care se transformă
în artă.
— În opinia ta, care este rolul lui Constantin
Brâncuși în evoluția sculpturii contemporane?
— Deși artiștii se constituie ca o familie, între
ei există o perpetuă competiție. Cu Brâncuși, lu-
crurile au stat diferit: el a fost unic, el a fost pri-
mul, deoarece a știut să păsteze legătura cu pă-
mântul și a dezvoltat o sensibilitate izvorâtă din
formele originale, din elementele primordiale.
Și-a găsit sursele spirituale în creația populară și a
realizat un soi de dialog cu necunoscutul, așa cum
au făcut-o Michelangelo și Leonardo Da Vinci
înaintea lui. Cu De Creeft am avut nenumărate
discuții despre Brâncuși și mi-am dat seama că,
prin arta pe care a creat-o, a încercat să fie cât mai
aproape de adevăr, de spiritualitate. Și atunci am
înțeles că adevărata creație este un fel de dialog
cu Divinitatea, o apropiere de marele necunos-
cut. Dar, în același timp, ca să ajungi la rezultate
satisfăcătoare, este necesară o bună cunoaștere a
materialelor și tehnicilor.
— Care este condiția artistului astăzi?
— Arta este un mecanism controlat: în tre-
cut, de biserică, iar astăzi de cei bogați. Un artist
trebuie să trăiască... să supraviețuiască. Pentru
artiști, nu există structuri de sprijin. Pe lângă va-
loarea artistică inerentă a muncii tale, de cele mai
multe ori contează pe cine cunoști: totul se reduce
la bani. Galeriile doresc să expună artiști consa-
crați, care să le aducă profit, sau să descopere un
artist pe care să îl lanseze. Iar ca să intri în aceast
cerc, trebuie să ai o bază, să pornești de undeva.
Să îl luăm ca exemplu pe Basquiat: deși nu era
bogat, nu era nici lipit pământului; a frecventat o
școală privată, l-a întâlnit pe Warhol...
Viața nu este ca un film alb-negru, viața este
gri; ea conține toate aceste distorsiuni, toate gre-
șelile, toate accidentele care ne dezvoltă sensibi-
litatea și ne împing în luarea anumitor decizii.
Ca și Steve Jobs, din când în când trebuie să iei
lucrurile care există și să le combini într-un mod
novator. Viața este circumstanțială.
Interviu realizat de
Silvia Suciu și Cristian Ivan
■
34
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
Urmare din pagina 36
Liviu Suhar - un metafizician al picturii
Liviu Suhar	Toledo (2010), u/p, 90 x 60 cm
„Rolul” decisiv, asumat cu pasiune și responsabi-
litate preț de jumătate de veac, l-a jucat în pictură.
În linii generale, Liviu Suhar este interesat de
o „gramatică” a picturalității menită să elucideze
natura vocabularului plastic și regulile de funcțio-
nare a acestuia. Este pictura doar un simplu mește-
șug, lesne de învățat și facil de aplicat, la îndemâna
oricui? Sau este, mai degrabă, una cosa mentale,
adică un angajament lucid, motivat estetic, nobil
în intenții și finalitate - cum credeau artiștii renas-
centiști? Lecția tradiției, împărtășită și de pictorul
ieșean, constă în exigența de a cupla efortul cu in-
teligența, sensibilitatea și ideea, într-o perspectivă
armonică, sănătoasă în plan cultural.
Teza sa de doctorat, dar și preocupările ulte-
rioare, ni-l arată preocupat îndeosebi de motivul
naturii statice, de forma și culoarea obiectelor, de
dispunerea lor spațială, dar și de „animarea” lor
metaforică. Prin transfer semantic, „obiectul-me-
taforă” devine altceva decât este ori pare a fi.
Asocierea lucrurilor, punerea lor în dialog vizual,
duce la crearea unor câmpuri vizuale spectaculoa-
se, în care fantasticul și realul fuzionează discret.
Pictorul „antropomorfizează” cu premeditare
obiectele, sustrăgându-le șabloanelor decorative.
În scenografiile propuse de artist, oalele și ulcelele
intră în contaminare și comunicare reciproce, se
metamorfozează magic, devenind personaje de
prim-plan.
Eschivându-se capriciilor modei, Liviu Suhar
și-a schițat un traseu profesional mai puțin ade-
rent la „spiritul vremurilor”, pe alocuri ideologi-
zat în exces, optând pentru modalități de expresie
personale. Încă de la sfârșitul anilor '60, pictează
în cicluri tematice, preschimbându-le funcție de
evoluția propriilor noduri de interes. În anii în-
ceputurilor, preferă subiecte cu miză folclorică,
dar și altele, „amprentate” speculativ și interoga-
tiv (Noaptea fetelor, Cântare omului, Singurătate,
Meditație, Nocturnă, Sperietări și lună). Între note-
le distinctive - cromatica nocturnă (fundal albastru
sau cenușiu, tonuri contrastante) și o figurație qua-
si-realistă (Familia, Maramureșence, Continuitate).
Deși neocolite, peisajul și portretul au o mai mică
vizibilitate printre lucrările artistului. Își creează,
în contrapondere, o adevărată „mitologie perso-
nală”, populată cu bocitoare, pețitori, colindători,
irozi, muzicanți, arlechini, solicitați să dramatizeze
mesaje. Locul și timpul sunt decisive în pictura lui
Liviu Suhar. Fie că evocă coline bucovinene sau
idilice țărmuri de mare, fie că ne invită prin de-
fileurile paradisurilor urbane, artistul fixează im-
presii, reține amintiri și le așază într-o nostalgică
arhivă sentimentală. Memoria pământului natal
vorbește despre farmecul satului de altădată, cel de
care junii studioși se înstrăinează definitiv.
Manualitate, cerebralitate, muzicalitate pot fi
mărcile distincte ale unui stil Liviu Suhar. Deși mi-
zează pe inspirație, artistul preferă lucrul migălos,
obținut prin studiu și tatonare. De aici și luciditatea
asumată, ostilă atât improvizației, cât și lirismului
excesiv. Unele din retrospecții au parfum... sonor
și simbolic; autorul descoperă o lume polifonică,
vibrantă, cu nunți fabuloase, miri îndrăgostiți și
muzicanți care „în-cântă” cu instrumentele lor
(fluiere, chitare, naiuri, tobe), așezate într-o or-
chestrație armonică și... simfonică vizual (Baladă,
Singurătate, Trio, Muzicanți, Arlechin, Ritmuri,
Cântec de dor, Temă muzicală, Duet, Melos).
Lucrările din ultima vreme capătă o tentă pre-
dilect metaforică și alegorică. Vasele de lut sunt
„îmbrăcate” în motive folclorice și solicitate să
interpreteze diferite partituri ale umanului (Oale
de lut, Pom cu oale, Bol, Metamorfoză, Forme în
dialog). Influențat, cred, de „pictura metafizică” a
lui Giorgio De Chirico, dar și de lucrările supra-
realiștilor întâlniți prin muzeele Spaniei, Liviu
Suhar exersează, începând cu anii ’90, o pictură ce
îmbină realul și iluzoriul, tradiția și modernitatea,
mitul și imaginația, retrospecția și meditația (Sisif,
Liviu Suhar	Mesteacănul (2012), u/p, 50 x 50 cm
Liviu Suhar
Autoportret (2014), u/p, 70 x 50 cm
Înălțare, Nocturnă, Meditație, Maestrul, Fereastra
nopții, Icar, Fereastră melancolică, Poartă sacră,
Nocturnă florentină, Praguri, Spațiu venențian).
Ce oferă Liviu Suhar publicului său în contextul
aniversar? O biografie artistică exemplară, con-
sacrând seriozitatea, pasiunea și constanța drept
ingrediente esențiale... Sute de lucrări valoroase -
unele donate generos marilor muzee, spre uz tem-
poral neîngrădit... O pictură cu accente metafizice,
invitând, în egală măsură, la reflecție și plăcută
delectare.
■
TRIBUNA • NR. 373 • 16-31 martie 2018
35
sumar
plastica	
editorial
Mircea Arman
Despre absența spiritului critic și logica ierarhiei în
gîndirea chineză antică - cîteva considerații generale. 3
cărți în actualitate
Adrian Lesenciuc
Drumul spre orizont	4
Ion Cristofor
O restituire literară dedicată lui Yvonne Rossignon 5
Irina-Roxana Georgescu
Terapie prin scris	6
Ani Bradea
Esențe epice	7
Ion Buzași
Un roman despre Școlile Blajului	8
cartea străină
Robert Cincu
Un roman „muzical” în literatura ucraineană	9
comentarii
Vistian Goia
Marin Sorescu, inedit	10
Geo Vasile
Amor vincit omnia în dicțiunea
lui Ștefan Manasia	11
memoria literară
Constantin Cubleșan
Sumbru și sentimental
(Romulus Guga)	13
poezia
Marcel Mureșeanu	14
filosofia
Alexandru Boboc
Ideea critică și fundamentarea unei critici a culturii
în opera lui Titu Maiorescu (I)	15
proza
Mircea Pora
Jurnalul lui Jenny (Extrase)	16
interviu
de vorbă cu scriitorul Miron Scorobete
„Într-o mare toxică, Tribuna era un strop
de normalitate”	18
eseu
Cristian Bădiliță
Teroarea pozitivă a Istoriei:
plecând de la Agârbiceanu	22
diagnoze
Andrei Marga
Filosofia în fața globalizării	24
religia
Nicolae Turcan
David Bentley Hart și neoateismul contemporan (I)	26
Mario Germinario
Cum putem să percepem și să arătăm că Dumnezeu
există și că este cu noi Dumnezeu, Emanuel, dacă în
Biserica sa își prelungește tăcerea și nu ne dăm seama
de prezența lui	27
social
Ionuț Butoi
Știrile false și post-adevărul: anomalie în sistem
sau defect de structură? (IV)	28
showmustgoon
Oana Pughineanu
Rețeaua de socializare	29
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Prin textul literar spre sine	30
muzica
de vorbă cu balerinul Tudor Oltean
“E nevoie de multă interacțiune între companiile
de balet și mari pedagogi, coregrafi, dirijori”	31
teatru
Adrian Țion
Împărăția Shakespeare	32
Claudiu Groza
Geografie teatrală (III)	32
conexiuni
de vorbă cu artistul plastic Gary Sussman (S.UA.)
„Sculptura este poezie tridimensională”	34
plastica
Petru Bejan
Liviu Suhar - un metafizician al picturii	36
Liviu Suhar - un
metafizician al picturii
Petru Bejan
Liviu Suhar	Zece surate (2014), u/p, 70 x 60 cm
Sensibil fără a fi patetic, cerebral fără a fi rigid,
incomod și sever uneori, jovial și disponibil
îndeobște, Liviu Suhar (n. 1943), la cei 75
de ani împliniți de curând, este un nume de refe-
rință al plasticii românești contemporane. La ceas
aniversar, Muzeul de Artă din cadrul Palatului
Culturii, dar și Galeria „Dana” din Iași i-au organi-
zat, fiecare, expoziții retrospective personale. Care
sunt liniile definitorii ale plasticii artistului ieșean?
Ce anume îl face, deopotrivă, respectat și apreciat?
Putem vorbi despre un stil al său, de neconfundat?
A studiat pictura la Cluj, sub îndrumarea
unor dascăli cu notorietate (Aurel Ciupe și Petru
Abrudan), dar s-a consacrat ulterior în capitala
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
39 lei - trimestru, 78 lei - semestru, 156 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. R016TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Moldovei, însoțindu-se în generația sa cu nume
importante ale picturii autohtone: Dimitrie
Gavrilean, Ioan Gânju, Ion Neagoe, Corneliu
Ionescu sau Valeriu Gonceariuc. Exigent ca pro-
fesor, a contribuit la formarea și afirmarea multor
artiști. Un portofoliu impresionant de lucrări, ex-
poziții în locuri sonore, stagii de documentare în
multe țări, câteva cărți de istoria, teoria și critica
artei (Pledoarie pentru obiectul metaforă, Natura
moartă în opera lui C. D. Stahi, Natura moartă
în pictura românească, Glose în labirintul artelor
vizuale), o asociație și un muzeu care îi poartă
numele... sunt semnele unei cariere de excepție.
Continuarea în pagina 35
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
CORESI
mormon* «rdulul