TRIBUNA
372
Consiliul Județean Cluj
Director fondator: loan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XVII • 1-15 martie 2018
5 lei
Irina Roxana Georgescu	Mariana Damian	Andrei Marga
Slavici	Carnavalul venețian	Ambiguitatea
publicistul	fenomen social și spectacol	globalizării
Ilustrația numărului: Gyongyver Horvath
bloc notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Gyongyver Horvath, Sărutul lui Klimt (2002), colografie,
30 x 40 cm
Concursul național de dramaturgie,
scenaristică, publicistică teatrală și
cinematografică ProScenium (ediția a III-a)
Facultatea de Teatru și Televiziune organi-
zează cea de-a treia ediție a concursului de
dramaturgie, scenaristică, publicistică tea-
trală și cinematografică ProScenium. Destinat ele-
vilor de liceu, concursul își propune să recompen-
seze tinerii talentați și pasionați de teatru și film.
Cei interesați pot alege dintre cele patru secți-
uni (dramaturgie; scenaristică; publicistică teatra-
lă; publicistică cinematografică) sau pot concura
la toate cele de care sunt interesați. Principala
condiție este ca textele să fie originale și nepubli-
cate anterior.
Pentru secțiunile de dramaturgie și scenaristi-
că, participanții vor trimite o piesă sau un scena-
riu de maximum 30 de pagini, care să nu fi fost
niciodată publicate sau jucate pe o scenă profesio-
nistă, sau filmate și prezentate public. Pentru cele
de publicistică, concurenții vor trimite o cronică
sau un eseu analitic, de 2.000-3.000 de cuvinte,
despre un spectacol sau film vizionat. Juriul este
format din specialiști în artele spectacolului și
film, cu o experiență profesională considerabilă.
Premiul I (pentru fiecare secțiune):
Voucher de cărți în valoare de 500 de lei;
Invitație de a participa în mod gratuit la Tabăra
de Dramaturgia Cotidianului, 2018.
Premiul II (pentru fiecare secțiune):
Voucher de cărți în valoare de 350 de lei.
Participanților care obțin locul I la oricare din-
tre secțiuni li se poate considera promovată cu nota
10 proba de la examenul de admitere la speciali-
zarea Teatrologie (pentru cei care concurează la
secțiunile dramaturgie / publicistică teatrală) sau
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
Filmologie (pentru cei care concurează la secțiuni-
le scenaristică / publicistică cinematografică) de la
Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj.
Concursul „ProScenium” a fost inițiat din do-
rința organizatorilor de a încuraja tinerii cu apti-
tudini în domeniu să își valorifice talentul și să își
exerseze spiritul critic, dar și pentru a-i promova
pe aceștia, stimulându-i astfel să se implice și ul-
terior în viața teatrală și cinematografică româ-
nească.
Până pe 1 mai 2018, doritorii pot expedia tex-
tele, în format PDF, însoțite de formularul de în-
scriere la concurs (completat olograf și scanat) pe
adresa concurs@teatrologie.ro, sau prin poștă, pe
adresa Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de
Teatru și Televiziune, Str. Mihail Kogălniceanu,
nr. 4, sala 12, cu mențiunea „Pentru concursul
ProScenium”.
Formularul de înscriere se poate descărca de
pe site-ul teatrologie.ro, secțiunea Concurs.
■
2
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
editorial
Philosophia prote (II)
■ Mircea Arman
n mai multe locuri din Metafizica1 Aristotel
pune, așa cum s-a mai văzut, problema ante-
riorității filosofiei prime și ajunge la conclu-
zia că ar exista trei sensuri ale acesteia.
În primul rînd, anterioritatea desemnează o
poziție raportată la un reper fix care s-ar putea
numi principiu (arhe), astfel, ceea ce este cel mai
apropiat de principiu se numește anterior iar ceea
ce este îndepărtat de acesta vom numi posterior.
Prin urmare, anterioritatea presupune alegerea
unui principiu care, la rîndul lui poate fi, prin na-
tură sau prin arbitrariu.
Al doilea tip de anterioritate este anterioritatea
după cunoaștere, care la rîndul ei este înțeleasă ca
anterioritate absolută (aplos proteron) și ea, la rîn-
dul ei, văzută ca fiind divizată după criteriul dis-
cursului sau al senzației. În primul caz, anteriorul
capătă dimensiunea universalului iar în al doilea
pe cel al individualului.
În ce privește al treilea tip de anterioritate,
Aristotel arată că ar fi potrivit cu natura și cu
esența (kata physin kai ousian). În acest fel, sunt
anterioare toate lucrurile care pot exista indepen-
dent de alte lucruri, în timp ce celelalte lucruri nu
pot exista fără ele, prin aceasta, celelalte forme de
anterioritate reducîndu-se la aceasta, a treia, aces-
ta fiind și sensul fundamental al anteriorității.
De aici, înțelegem că anterioritatea de tip kata
physin kai ousian, este cea fără de care nimic nu
ar putea exista, acest ceva privilegiat fiind esența,
adică acel ceva care este în același timp subiect și
conținut (hypokeimenon). Ca formă de desfășura-
re, anterioritatea după natură și după esență ca-
pătă forma logică a relației cauzale, prin urmare
schema succesiunii temporale.
Oricum abordăm problema (modalitățile 1,
2, 3.), anterioritatea este dependentă de sensul
analizei (de la cauză la efect sau de la finalitate
la cauză), prin urmare de cunoaștere. Însă, oricît
am vrea, cunoașterea nu poate face abstracție de
Gyongyver Horvath
Porți din Rimetea (2012), tehnică mixtă, 35 x 50 cm
succesiune, adică de timp, indiferent de sensul
abordării (prin deducție sau prin inducție). Pe de
o parte, Aristotel statuează o modalitate de abor-
dare a discursului pornind de la esență ca fiind
prima (și care este modul de abordare al filosofu-
lui), pe de altă parte vorbește de mersul înapoi pe
cursul natural al lucrului (sau modul de abordare
a fizicianului). Oricum am pune problema, tim-
pul este acela prin care există înainte sau după.
Prin urmare, pentru Aristotel, cunoașterea
adevărată se desfășoară conform unei ordini care
nu este doar logică ci și cronologică, întrucît nici
o demonstrație nu este posibilă dacă nu se presu-
pune adevărul premiselor sale. În cadrul silogis-
mului nu poți ajunge la un rezultat valid dacă an-
tecedentul nu este adevărat. Aristotel este primul
care arată că imperfecțiunea acestui tip de rațio-
nament nu stă în acea „demonstrație în cerc” cît
în precedența adevărului față de sine însuși, de-
oarece întotdeauna premisele primului silogism
vor fi prime și nedemonstrabile. Astfel, anterio-
ritatea premiselor, în măsura în care este posibilă
știința ca știință, trebuie să fie logică, cronologică
și epistemologică. Cunoaștere implică tot atît cît
ordine a ființei, adică ca primul d.p.d.v. ontologic
să fie anterior din d.p.d.v. epistemologic. În cele
două Analitici, acest principiu reiese cu claritate,
cauza generării lucrurilor fiind asimilată mișcării
prin care progresează cunoașterea. Așadar, pro-
blema începutului este pusă în termeni analogi
atunci cînd se vorbește de cunoaștere și mișcare,
în ambele cazuri punîndu-se problema lui anagke
stenai (necesitatea opririi) și imposibilitatea unei
regresii-progresii la infinit, pe de o parte datorită
Primului Motor, pe de altă parte datorită caracte-
rului axiomatic al primului principiu al demon-
strației.
Pornind de la aceste premise, Stagiritul se în-
treabă cum este posibil ca aceste principii să fie
cuprinse prin intermediul minții, atîta vreme cît
Primul Motor nu poate fi cuprins prin modalita-
tea științei (modul patetic) ci doar prin intuiție?
Rămîne o singură explicație: intuiția este începu-
tul științei. În Etica Nicomahică acesta spune tex-
tual: „Leipetai noun einai ton arhon - Rămîne că
intuiția este cea care cuprinde cu mintea princi-
piile2”. Cu toate acestea, la sfîrșitul analizelor sale
regresive asupra principiilor cunoașterii, Aristotel
nu face decît să determine negativ ideea de intu-
iție, arătînd că aceasta nu este decît „corelativul
cognitiv al principiului”, acel ceva fără de care
principiul nu poate fi cunoscut, în măsura în care
este cu adevărat cognoscibil.
În Metafizica3 Aristotel descrie calitățile cerute
acestei științe pe care o numește, după cei vechi,
înțelepciune și care are ca obiect cauzele și princi-
piile prime, anume claritatea și exactitatea, fiind,
astfel, cele mai ușor de cunoscut. Înțelepciunea,
ne spune el, este știința unică al cărei scop este
ea însăși și atît de liberă de toate dependențele și
habitudinile umane încît doar Zeul însuși ar pu-
tea-o poseda.4
În Etica Nicomahică5 după ce este descrisă viața
contemplativă, ni se spune că aceasta ar fi posibilă
numai în măsura în care ar exista ceva divin în
natura umană. Ceea ce este divin în natura uma-
nă vom regăsi descris în Analiticele secunde6 ca
principiu superior științei umane, ca principiu
al principiului, anume: intuiția. „Dacă intuiția
(nous) este ceea ce e divin în raport cu omul, viața
dusă conform intuiției va fi o viață divină în ra-
port cu viața umană”7
Însă, dacă lucrurile stau așa cum sunt prezen-
tate în Etica Nicomahică, atunci, înțelepciunea,
ca filosofie primă, departe de a fi cea mai facilă
dintre științe este, mai degrabă, cea mai dificilă.
Sau, poate, Aristotel vrea să spună că există o ști-
ință care este mai presus de uman și este ușoară
datorită exactității și clarității sale ca lumina și o
filosofie umană ce stă față către față cu lucrurile
umane și care nu poate întreține o relație cu in-
telectul activ (nous). Această diferențiere dintre
cunoașterea în sine și cunoașterea pentru noi este
făcută încă de Platon în Cratylos și Parmenide,
ajungîndu-se la paradoxul după care cu toate că
cunoașterea în sine nu este accesibilă omului, tot
așa, Zeul nu poate cunoaște realitatea pămînteas-
că. Aristotel va trage concluzia că divinitatea nu
cunoaște decît cele divine, iar cunoașterea celor
pămîntești ar fi o degradare pentru aceasta.8
Cu toate acestea, el se va întreba, cum este po-
sibil ca tocmai cel mai manifest, clar și explicit să
ne fie nouă, oamenilor, cel mai îndepărtat și inac-
cesibil? Răspunsul nu poate fi decît unul: cauza se
află în noi și nu în dificultatea metafizicii, ea nu
ține de caracterul obscur al acesteia ci de precari-
tatea gîndirii umane.
Și dacă lucrurile stau așa, dacă metafizica nu
este, pînă la urmă, filosofie primă ci doar știința
ființei ca ființă, atunci diferența dintre cele două
s-ar traduce în termenii teologiei și ontologiei, a lui
nous apathetikos și nous pathetikos.
Note
1	E, 1, 1026 a 10;cf. ibid, 1026 a 29; K, 7, 1064 b 13.
2	Eth. Nic., VI, 6, 1141 a 6.
3	Op. cit., A, 2, 982 a 25; 982 b 2; 982 a 10.
4	Met., A, 2, 982 b 28-30; 983 a 6-9.
5	X, 7, 1177 b 30.
6	II, 19, 100 b 15.
7	Eth. Nic., X, 7, 1177 b 30.
8	Met., A, 9, 1074 b 25 sq.
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
3
cărți în actualitate
Povești de la marginea
timpului
■ Ani Bradea
Otilia Țeposu
Drușca - Povești de la marginea pădurii
București, Editura Eikon, 2017
S-a întâmplat să citesc poveștile Otiliei Țeposu,
publicate inițial într-un săptămânal al cărei re-
dactor este și reunite acum în volumul apărut
la Editura Eikon în 2017, cu titlul Drușca - Povești de
la marginea pădurii, exact în perioada în care sunt și
eu interesată de salvarea unui timp arhaic, ale cărui
cutume și tradiții sunt pe cale să dispară pentru tot-
deauna. Mă refer aici la perioada copilăriei, privită și
analizată nu ca un spațiu biografic, care privește doar
individul, ci și ca un timp definitiv pierdut pentru
umanitate, un timp ieșit din timpul nostru.
Pentru că eu asta consider că face autoarea celor
peste nouăzeci de povestiri, care are extraordinara
capacitate de a privi în urmă, de pe poziția de adult
trecut prin marile încercări ale vieții, cu candoarea
și curățenia sufletească a copilului care a fost. Mai
exact, Otilia Țeposu nu povestește ca un scriitor cu
experiență, nici măcar nu povestește ca o persoană
matură care-și amintește cu nostalgie de anii copi-
lăriei. Otilia Țeposu povestește ca Tili (prescurtarea
de alint a prenumelui său), observă și judecă tot ceea
ce i se întâmplă, lumea din jur, universul ei format
din casa bunicii și pădurea din apropiere, prin ochii,
mintea și sentimentele copilului din celălalt timp,
unul fantastic și plin de taine, încă. O văd pe autoarea
acestui fermecător volum, undeva la granița dintre
cele două timpuri: cel grăbit, al nostru, rostogolin-
du-se și rostogolindu-ne cu o viteză amețitoare, și cel
trecut, cel așezat, pe care unii au avut privilegiul de
a-l trăi și pot să și-l amintească. Poveștile de la margi-
nea pădurii sunt relicve salvate, aduse din acel timp
trecut, ca importante elemente de legătură în istoria
existenței noastre pe aceste meleaguri, dar mult mai
importante în plan personal, pentru aceea care po-
vestește. Îmi vine în minte acum o altă comparație,
pe care am făcut-o în cazul unei cărți despre care
am scris și care are o temă asemănătoare.1 Numeam
atunci amintirile salvate recipiente cu memorie. Otilia
Țeposu reușește prin întoarcerea sa în timp (un fel
de teleportare într-o lume în care s-a simțit ocrotită,
o lume mult mai sigură decât aceea în care trăiește
acum) să umple destule flacoane cu memorie, care,
odată aduse în timpul nostru, să-i fie hrană de suflet,
suficientă pentru a o ajuta să suporte mai ușor greu-
tățile existenței.
Contrar unei prime păreri, superficiale, pe care
cititorul ar fi tentat să și-o exprime atunci când ține
pentru prima dată în mână această carte, ea nu ofe-
ră o lectură veselă, ușoară. O tristețe profundă, bine
mascată însă de scriitura delicată, răzbate printre
rânduri, de la primul până la ultimul text. În urmă cu
mai mulți ani, referindu-se la câteva povești publica-
te în reviste, incluse apoi în acest volum, Constanța
Buzea scria: Există o puritate dorită de noi toți, in-
diferent de vârsta pe care o avem, o bunătate intuită
demult, dar care parcă nu ni s-a întâmplat până la
capăt niciodată. Există cuvinte curate și harul de a
povesti al acestei triste doamne. Despre tristețea aces-
tei doamne, vorbesc toate poveștile ei. Este gândul
cu care am închis ultima filă a cărții. Și ce poate de-
voala mai bine această trăire, permanentă, dacă nu
prezența îngerilor. În toată literatura lumii, ca și în
artă de asemenea, prezența îngerilor este acolo unde
există suferință. În credința creștină, invocăm păzito-
rii celești, despre care nu știm aproape nimic, în situ-
ații grele, critice. Totuși, după Cartea lui Enoh, sfinții
și cei drepți au proteguitorii lor. Fiecare credincios este
însoțit de un înger, va spune Sfântul Vasile; acest înger
îi călăuzește viața, fiindu-i în același timp educator
și ocrotitor.2 Tili, cu trupul ei de copil, imprimă în-
geri pe zăpadă, cu care umple grădina și marginea
uliței, pentru a se înconjura de dragoste, pentru a se
simți ocrotită în lumea ei, lipsită, înțelegem, de cele
mai multe ori, de prezența tatălui. Buna, personajul
central cărții, care leagă poveștile între ele, este însăși
personificarea păzitorului. Pentru o vreme! După
plecarea ei, urmată, mai târziu, de pierderea altor
persoane dragi, cercul pare a se închide tot mai mult.
Îngerul personal devine tot mai neputincios. Astăzi a
nins pentru întâia oară. Ar trebui să fiu în sărbătoare.
Fulgii, care coboară ca niște fluturi mari, ar trebui să
mă ajute. Și chiar mă ajută o vreme, și parcă-mi vine
să mă înalț ca altădată, să zbor peste pădure și peste
timp, să simt ocrotitoare grija cuiva pentru mine, să
simt deasupra mea niște aripi moi, diafane, cu două
pene zburlite la capăt, de care mi-e atât de dor. Și
vreau să mă ridic, și mă forțez să mă înalț printre ful-
gii care zboară în jurul meu, dar nu mă pot urca mai
sus de copacii în care-au rămas agățate stingher stelele
de altădată. Mă uit din nou în jurul meu. Afară ninge
pentru întâia oară și văd printre fulgii purtați de vânt
că în loc de aripi moi și diafane, Îngerului meu i-au
crescut două cârji. (p.171)
Dar nu doar despre copilărie ca univers ocrotitor,
ca matrice, simbol al întoarcerii la starea anterioa-
ră, embrionară, după unele tradiții, vorbește cartea
Otiliei Țeposu. Autoarea este, în primul rând, un
tezaurizator care adună spre păstrare în acest volum
cuvinte și obiceiuri extrem de valoroase pentru cul-
tura noastră, dar care, datorită neutilizării lor în con-
temporaneitate, sunt în pericol de a fi uitate, pierdute
pentru totdeauna. Cine mai știe acum (poate doar
locuitorii unor sate din Maramureș, zonă unde s-au
născut Poveștile, să știe) ce sunt și cum se prepară sil-
voizul, țidăra, păzâtura, riteșul, pangalăul, vărzarele,
brânzarele, picioicarele, corasta, văcărăul, turtițele tor-
călite sau ceaiul popăsc? Cine mai poate identifica, în
zilele noastre, ca detalii vestimentare, șurțul, jebul sau
diftina? Și cine mai poate descoperi o apotecă într-un
credenț, cu soluții pentru toate problemele, de la lipsa
poftei de mâncare la leacuri pentru somn? În toată
această bogată expunere a limbajului arhaic, ar putea
fi nevoie, uneori, chiar de un dicționar, dacă poveș-
tile nu ar fi atât de bine scrise, încât se înțeleg foarte
bine referirile, iar explicațiile tehnice nu ar fi făcut
altceva decât să strice din frumusețea stilului narativ.
Dincolo de cuvintele curate, cum le numește
Constanța Buzea în recipientele cu memorie mai sunt
salvate obiceiuri și credințe ale satului transilvănean,
unele chiar înfricoșătoare. Cum ar fi drușca mortului,
o credință care nu știu dacă se mai păstrează, dar care,
sub alte forme, continuă să fie un obicei practicat și
în zilele noastre (tinerii care mor necăsătoriți sunt
îngropați în costum de mire, respectiv în rochie de
mireasă). Drușca este mireasa mortului care a murit
neînsurat. Dacă mortul este un copil, atunci tot de
aceeași vârstă i se alege o drușcă. Ea poartă coroniță
pe cap, ca o mireasă, și însoțește sicriul pe tot parcur-
sul ritualului de înmormântare. Drușca păzește să nu
se stingă lumina care-l duce pe mort în ceea lume. Ea
nu vorbește cât stă lângă el, poate doar să vadă și să
asculte ce-a rămas după ce el a pornit la drum. Drușca
nu poate merge cu el, dar e ca și cum ar rămâne aici,
în locul lui, printre cireșii înfloriți unde s-au jucat de-a
v-ați ascunselea. (...) Nu știu de ce m-au ales pe mine
să fiu drușca lui Sâmnionuc, nu știu, dar atunci n-am
putut să mănânc tăițeii cu lapte de la pomană. Nici
atunci și nici în veacul veacului de atunci înainte,
pentru că morții nu mai mănâncă. (p.70) Obiceiul,
foarte vechi, îl găsim ca sursă inspirațională pentru
balada Miorița, în cel mai frumos episod al său: ale-
goria moarte-nuntă. Să le spui curat că m-am însurat
(^)Că la nunta mea a căzut o stea, spune ciobanul
din cunoscuta baladă, și, probabil, nu întâmplător a
ales Otilia Țeposu motto-ul cărții sale: Când omul va
înțelege că cea mai mare țintă a sa trebuie să fie aceea
de a alerga după o stea căzătoare și de a încerca să o
prindă, când el va înțelege că viața i-a fost dată din
această cauză, atunci el va fi salvat. La sfârșit, el va
prinde steaua. Dumnezeu râde, știind că steaua cade
numai și numai dacă omul o urmărește și chiar vrea
s-o prindă.(Nicolae Tesla)
În opinia mea, cea mai puternică emoție pe care
Drușca - Povești de la marginea pădurii o transmite
cititorului este această sfâșietoare tristețe a femeii-co-
pil. A femeii aflate în deplina maturitate a vieții sale,
dar în sufletul căreia trăiește încă, neîntinat, copilul
care a fost. A fetiței care constată, cu resemnare, că
îngerul său e tot mai neputincios, că a îmbătrânit
și, prin prisma acestei constatări, a acestei oglin-
diri, imaginea ei despre ea trebuie să se schimbe.
Dar, mai ales, a femeii care a înțeles că întoarcerea,
cu sufletul, la copilărie, la starea edenică, anterioară
căderii în păcat, este și calea salvatoare. Pentru că:
Adevărat vă zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți
fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor.
(Evanghelia după Matei 18.3)
Note
1 Ștefan Damian, Arhanghelul de sticlă, Editura Dacia
XXI, 2011
2 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de sim-
boluri, Editura Artemis, București, 1993
■
4
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
Un bildungsroman
contemporan
■ loan-Pavel Azap
Silviu Buzan
Palmetto 361
Cluj-Napoca, Ed. Școala ardeleană, 2017
După un debut cu două volume de proză
scurtă de factură eseistică cu nuanțe de
fantastic - Salonul șase și Pentagon, am-
bele apărute în 2013 la editura clujeană Grinta
-, povestiri intro- și extrospective scrise cu o
nedisimulată, dar nu forțată sau agresivă, plă-
cere a glosării pe marginea unor teme le-am
putea spune etern-filosofice, remarcabile prin
fluență și, totodată, prin rigoarea demersului
prozastic, Silviu Buzan revine editorial cu o
nouă carte, un roman de o cu totul altă factură:
Palmetto 361. Deși titlul te poate duce la o pro-
ză exotică, ba chiar la o scriere cu tentă polițis-
tă, acest al treilea volum al autorului este mai
degrabă un roman al devenirii, al formării, un
bildungsroman.
Cartea se deschide cu o înșelătoare loca-
lizare temporală și spațială („Era o noapte de
iarnă rece, în Cluj-Napoca, pe la sfârșitul anu-
lui 1998, cu puține zile înainte de sărbătoarea
sfântă a Crăciunului”, p. 9), în „răspăr” cu titlul
cosmopolit. Personajul principal, Daniel Pavel
Botăș (Dani), este un tânăr nu atât debusolat
cât blocat într-o situație, o stare de fapt, cea
României anilor '90 aflată în plină tranziție dez-
integrantă, care nu îi oferă nicio perspectivă.
Introspecție și cunoaștere
J	. r ’	»	»
de sine
■ Irina Lazăr
Steluța Todea
Esența vieții. Valurile existenței
Cluj-Napoca, Ed. Napoca Star, 2017
Scris într-un limbaj accesibil, volumul Esența
vieții. Valurile existenței de Steluța Todea face
parte dintr-un ciclu de cărți dedicat cunoaș-
terii de sine. Periplul autoarei, psihoterapeută cu
experiență, dorința de a înțelege în profunzime un
domeniu mai degrabă abstract, - cel al minții uma-
ne, al alcătuirii ființei și al sensului vieții -, început
cu ani în urmă, are ca punct de pornire o experi-
ență personală mai rar întâlnită, la limita dintre
normal și paranormal: experimentarea unei stări
de moarte clinică, pe când autoarea avea 22 de ani.
Preocuparea Steluței Todea pentru desăvârșirea spi-
rituală a fost constantă de-a lungul anilor care au
urmat, atât în calitate de psihoterapeut, ca practici-
an, cât și ca teoretician prin volumele: Descoperă-ți
diamantul interior (2012), Psihoterapia conștientiză-
rii. Vindecarea profundă (2014), Prizonier în propria
minte. Eliberarea din ea (2014), Trinitatea ființei.
Prezența nemărginirii (2014), Esența vieții. Valurile
Student, cu o situație familială nu dintre cele
mai fericite, vânzător într-un standardizat - în
acei ani - butic, având o relație lipsită și aceasta
de perspectivă, alege să emigreze peste Ocean,
în mereu tentanta Americă. Atâta doar că atitu-
dinea sa nu este cea a colonistului de odinioară,
hotărât să înceapă acolo o viață nou, desigur
mai bună, ci a celui care nu vreau sau nu poa-
te a se dezrădăcina complet. Destul de lucid să
nu se autoiluzioneze la modul infantil, Dani are
și o suficientă doză de inocență, încă a vârstei,
pentru a se încrede într-un viitor incert, dar
în orice caz mai puțin fad decât cel din țară și
oferind măcar potențial o șansă, candoare care
se va dovedi necesară și benefică supraviețuirii
într-o lume străină, profund diferită de cea în
care a trăit până atunci.
Urmează un lung periplu prin diferite locuri de
muncă și locuințe vremelnice, prilej de a creiona,
cu o reținută implicare emoțională, atât o tipolo-
gie diversă, în special a migranților - priviți nici
compătimitor, nici admirativ -, cât și imaginea
unei societăți aparent într-o permanentă mobili-
tate, în realitate încremenită în anumite stereoti-
pii, consumatoriste sau (a)culturale, unele cores-
punzând imaginii preconcepute a personajului,
altele nu, toate însă înregistrate de scriitor cu acu-
itate și cu o „echidistanță” mereu surprinzătoare.
Marele atu al cărții, și implicit al autorului, este că
demersul prozastic nu se vrea unul sociolizant, ci
existenței (2017). În ciuda apropierii de moarte,
prin experiențele trăite, Steluța Todea s-a întors în
permanență spre viață și spre legile care o guvernea-
ză, încercând să dea un sens multor întrebări care
ne împresoară permanent. Autoarea pune în prim
plan viața și lumina, eliberarea din capcana minții,
conform mai vechii tradiții asiatice (Krishnamurti,
Osho), ilustrate și de Carlos Castaneda, cunoscut
pentru cărțile sale despre șamanism, de care a fost
influențată în scrierile sale.
Recentul Esența vieții. Valurile existenței, apărut
în 2017, este o carte a detașării, a serenității și a îm-
plinirii. Steluța Todea face o incursiune metaforică,
întruchipându-se în mai multe ipostaze simbolice:
pornind de la imaginea primordială a valului, din
apa dătătoare de viață, trecând apoi prin Stâncă, Nor,
Stejar, ipostazele Căprioarei și Vănătorului (figura
apoi devenită un simbol al umanului). Și aici intervi-
ne un moment emoțional, cel al uciderii Căprioarei,
care înainte de a muri vrea să-i spună Vânătorului
un mare adevăr de mult uitat: că ei doi sunt aceiași
(„Te rog, crede-mă, îți spun adevărul, eu știu ceea ce
tu ai uitat demult. Amândoi suntem esența, chiar
este în primul rând o poveste - povestea unor oa-
meni, a unor destine, a unor fapte. Palmetto 361,
New York, adresa la care adastă cel mai îndelung
Dani, nu este limanul întrezărit la un moment dat,
- dorit și nedorit în același timp, care-l atrage dar
(pe care) îl și respinge -, astfel că tranșează starea
de incertitudine și renunță, totodată, la un mod
de viață pentru care nu are afinitate hotărând să se
întoarcă acasă, în țară. Dar nu este vorba despre
un final „tezist”. Așa cum remarcă criticul Victor
Cubleșan în prefața cărții, autorul „lasă cititoru-
lui dificila alegere: acolo sau aici. Silviu Buzan a
răspuns momentan, dar romanul rămâne deschis
oricăror altor poziții” (p. 8). Palmetto 361 începe
și se încheie simetric, rebrenian. În primele pa-
gini, Dani este vânzător într-un butic și primește
un bacșiș „gras” de la un client, personaj revenit
din „Lumea nouă” cu stereotipurile celui realizat.
În final, Dani este cel care lasă o sumă considera-
bilă drept rest unei fete de la un chioșc, spre ui-
mirea acesteia, dar nu ca manifestare a orgoliului
celui „ajuns” ci dintr-o solidaritate spontană cu
imaginea sa din urmă cu câțiva ani.
Scris alert, cu aparentă lejeritate, Palmetto 361
este un roman de public în sensul bun al terme-
nului, devoalând o experiență de viață cu tentă
autobiografică fără melodramatism sau didacti-
cism, dar și fără a mima indiferența, falsa obiec-
tivitate a prozatorului-demiurg, omniscient și
omniprezent. În fond, scrisul este un act intim
de un exhibiționism rafinat. Pe de o parte, auto-
rul „trage cu ochiul” la, pătrunde în intimitatea
personajelor sale, fiind, pe de altă parte, conști-
ent că altcineva, respectiv cititorul, îi urmărește
demersul literar peste umăr. Când conștientizea-
ză acest fapt și îl acceptă, autorul devine scriitor.
Și Silviu Buzan realizează acest fapt.
■
dacă forma e diferită, chiar dacă tu ai formă de om,
iar eu am formă de căprioară. Amândoi suntem via-
ță, amândoi suntem programați pentru supraviețui-
re și reproducere”, p. 86). De la Vânătorul-om se pro-
duce trecerea spre concepte mai abstracte - Familia,
Introspecția, Ignoranța vs. Înțelepciunea, pentru a
ajunge apoi la ceea ce ne poate ajuta pentru o exis-
tență calmă, pozitivă, îndreptată spre o profundă
pace. Acest lucru nu se poate realiza, în concepția
autoarei, decât prin Abandonare, Dizolvare a eului,
Esență, Reflectarea prin Iubire: „Mintea este cea care
pune limitări, apoi luptă să își depășească proprii-
le limitări impuse. Mintea e cea care ne amăgește și
ne limitează, fără contribuția ei suntem nelimitați”.
După acest stadiu în care se simplifică totul, putem
accede la Renunțare, Sursă, Ego și Uniune urmând
ca perfecțiunea să ne deschidă calea spre Vid, de
unde vom fi absorbiți în Sursă. Scopul acestor acu-
mulări și învățări este acela de a ne elibera de sufe-
rință și de atașamente, astfel încât să fim în fiecare
clipă pregătiți pentru bucuria simplă de a trăi, de a
o trăi complet, fără limite, în contopire cu tot ceea
ce este universal. „Existența este unicul adevăr care
stă la baza a tot ceea ce există ca manifestat sau ne-
manifestat. Existența nu este ascunsă, nu are secrete.
Totul este descoperit, este la vedere, deoarece unde
vei întoarce capul să privești, observi existența în ju-
rul tău - totul vibrează de viață. Existența este unicul
adevăr suprem pe care nu îl poți nega, deoarece și tu
ești existență”.
Lectura cărții de față induce ideea introspecției și
cunoașterii de sine ca experiențe necesare oricărui
om.
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
5
Un roman ca un
roller-coaster
■ Adrian Lesenciuc
Cristina Podoreanu
Lup nebun
București, Editura For You, 2017
Un roman alert, puternic subiectiv (de
multe ori, pe parcursul cărții simți ne-
voia să diferențiezi precis între personaj
și autor, fără a reuși neapărat) este cel scris de
Cristina Podoreanu, Lup nebun. O proză care
se construiește, în timp (Cristina Podoreanu
fiind, iată, la al patrulea roman) cu instru-
mente minimaliste, ale unui cotidian acapara-
tor, irupe în ultimul volum printr-o implicare
auctorială cvasitotală, prin abandonul ingine-
riei textuale specifice tinerilor postmoderni,
ancorați în exerciții sociometodologice de ob-
servare a non-esențialului cotidianist, chiar
dacă autoarea este cunoscătoare a unor astfel
de practici de organizare textuală. Cristina
Podoreanu este, printre altele, absolventă
Facultății de Litere a Universității Transilvania
din Brașov și a cursurilor de creative writing
din cadrul programului masteral de Traducere
și Scriere Creatoare, sub coordonarea regreta-
tului Alexandru Mușina.
Alimentat tot de jurnal - specie autobiogra-
fică aflată la îndemâna autorului tânăr, a ob-
servatorului focalizat pe realitatea cartierului,
proximității, redată cu ironie, cu detașare - ro-
manul Lup nebun se desparte de rețeta jurnalu-
lui postmodern al întâmplărilor dizolvante, al
autoreferențialului parodic. Precedenta carte,
Luna lui Zeze, publicată la Editura Aula (2012),
bucurându-se de susținerea foștilor profesori,
scriitorii brașoveni Adrian Lăcătuș și Andrei
Bodiu, pornește practic dinspre aceeași specie
a consemnărilor diaristului, a organizării tex-
tului în raport cu liniaritatea cronologică; este
Gyongyver Horvath	Suflete pierdute (2011), colografie, 35 x 50 cm
un jurnal „de vară al unei tinere naratoare care
trăiește intens ritmul vieții moderne urbane,
în interferența sau complementaritatea mul-
tiplelor planuri ale cotidianului” și „deschide
cititorului un teritoriu nou pe care îl explorea-
ză cu talent narativ, acuitate psihologică, dar
și cu subtil umor” (Adrian Lăcătuș). Dar, spre
deosebire de precedentul, Lup nebun, articulat
pe notațiile unui alt jurnal, oarecum în conti-
nuarea precedentului, sfârșește prin a erupe,
după notația lovinesciană, sub „presiunea unei
emoții”. Așadar, jurnalul însuși alunecă, se to-
pește, devine una cu autorul său, nu puține fi-
ind paginile în care impresia este că nu autorul
își strunește textul, ci textul, dizolvând autorul,
îl rescrie. Pentru că, spre deosebire de proza
diaristică a scriitorilor decadiști (de la opt-
zeciști până la postdouămiiști), caracterizată
îndeobște de lipsa unei mize existențial(ist)e,
implicarea auctorială e totală în acest roman,
dată fiind drama care oferă și subiectul poves-
tirii, și evadarea din propriul proiect organic,
palpând realități inserate în planul lecturii,
mai puternice și mai vii decât realitatea însăși.
Subminarea ironiei prin gravitate (traseul in-
vers în raport cu instaurarea biografismului și
cotidianismului decadiste în literatura româ-
nă) transformă, în primul rând, o proză fără
miză într-o proză cu o miză cât viața însăși.
Pentru că autorul se lasă dizolvat de propria-i
consemnare, își asumă singur parcursul textu-
al, transferând trauma în planul ficționalului,
debarasându-se voit de ea, închizând-o între
copertele unei cărți vii, alerte, păstrând, din-
colo de această nevoită alunecare, toate ingre-
dientele scriiturii ultimilor ani.
Romanul Lup nebun poate fi lesne asemănat
unui roller-coaster. Privit din exterior își expune
șinele metalice, care ghidează parcursul cu su-
ișuri și răsturnări, (aparent) neîntrerupt, cu o
continuitate percepută greșit din exterior. Prin
implicare, fie și în ipostaza de lector, parcursul
cărții e altul. Ritmul devine cel care coordonează
desfășurările. Sunt pauze mari de respirație între
notațiile diaristice, există implicare, viteză, dar
nu o viteză constantă, și nici măcar o mișcare
uniform accelerată. Ceva din parcursul întor-
tocheat al desfășurării unei vieți reflectate, cu
suișurile și răsturnările ei, se transformă într-un
parcurs în oglindă ca ritm al textului. O tână-
ră, același personaj care vine din scrierea ante-
rioară, pasionată de călătoria pe motocicletă, se
aventurează cu Hornetul albastru în viață. Îl în-
tâlnește, din întâmplare, pe Giani, cu care intră,
în paralel sau pe aceeași motocicletă, într-o lume
a accelerărilor sau decelerărilor. Așadar, din per-
spectiva arhitecturii romanești, o construcție
simplă, un set de șine care duc, printr-o ritmică
a dialogurilor, printr-o desfășurare predictibilă
- parcurgerea straniului traseu al roller-coas-
ter-ului. Povestea de dragoste este însă excelent
dozată din perspectiva ritmurilor, din perspecti-
va angajării personajelor. Aici se face diferența:
evoluția lor pe parcursul unei instalații pre-exis-
tente, a unui roller-coaster, să-i spunem destin
din perspectiva eroului feminin al romanului,
înseamnă forțe care acționează asupra lor, cen-
tripete și centrifuge, care îi apropie simultan sau
îi îndepărtează pe unul de celălalt, înseamnă
viteze - realitatea cotidiană este redată prin tu-
rație, prin afișajul de la bordul Goldwing-ului,
de pildă -, înseamnă o excelentă dozare a resur-
selor cu care este construit romanul. Undeva, o
dată cu scăderea spre zero a tuturor mișcărilor,
pe cel mai înalt punct de pe traseu, înainte ca
iureșul coborârii să fi apucat să producă efecte,
Giani începe să parcurgă sub impuls altă tra-
iectorie decât cea ținută sub control de șine. O
moarte stupidă oprește într-o stranie dimineață
respirația. Urmează coborârea. O coborâre aler-
tă, o ruptură, o cădere, într-o ființă care oricum
urmărește traiectoria firească a partenerului ei,
spre nori. Dedesubt, pământul clisos, sub pătura
de nori denși, nu mai sperie în ciuda apropierii
accelerate. Singura luptă este pentru păstrarea
lucidității, a minților:
„Zilele curg sub formă de pastă groasă și ce-
nușie. Nici un gând suficient de important să
se transforme în scânteie. Și de acolo în foc.
Nimic. Lupta pentru supraviețuire. Pentru păs-
trarea minților.” (p.134)
Episoadele intitulate După, posibil de da-
tat, dar situate într-un parcurs paralel, fără
dată, fără importanța datei, sunt apăsătoare.
Sfâșietoare. Teama și durerea fizică nu mai
contează. Privirea continuă să urmărească o
dâră pe cer.
Așadar, cu un instrumentar sărăcăcios, cu
o arhitectură romanescă minimalistă, dar cu
o poveste de dragoste amintind de inevitabilul
clasicelor Tristan și Isolda sau Romeo și Julieta,
Cristina Podoreanu construiește atipic, într-un
decor al minimalismului expresiv de factură
decadistă, postmodernă, în orizontul unei pro-
iecții arhetipale, a iubirii interzise. Cu o mână
sigură, a unui scriitor pe care destinul l-a de-
turnat și îl poartă invers, pe parcursul submi-
nării ironiei cu gravitatea.
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
cartea străină
Eshkol Nevo. Ispășire și
speranță
■ Geo Vasile
Noul roman, al cincilea, al lui Eshkol Nevo,
Trei etaje (Humanitas, 2017, 290 p., tra-
ducere impecabilă din ebraică și note de
Ioana Petridean) se desfășoară într-un mic bloc,
amplasat într-o zonă rezidențială învecinată cu
Tel Aviv. Trei etaje, așadar trei familii, trei lumi
ascunse, trei nivele, ar fi zis Freud, ale psihicu-
lui. Și trei voci narativ-mărturisitoare din felurite
perspective. Această pluralitate a naratorilor este
o trăsătură specifică a romanelor scriitorului isra-
elian, multipremiat și medaliat, născut în 1971 la
Ierusalim, deținător al unei importante școli pri-
vate de creative writing și mentorul unei întregi
generații de scriitori în formare.
La etajul întâi al clădirii și al romanului, ascul-
tăm confesiunea lui Arnon, un tată ce pare a-și fi
pierdut mințile de teamă că fetița lui ar fi fost vic-
tima unor molestări din partea unui vecin în vâr-
stă, aproape amnezic, care va sfârși în spital. La al
doilea ne așteaptă confesiunea și secretele intime
ale unei avocate, Hani, mamă și soție ce-și bănu-
iește soțul de abandon și infidelitate. Împărtășite
în tonalitatea unei conversații cu o prietenă din
studenție și colege de cămin, rămase în SUA.
Tehnica narativă a radiografierii acestui cuplu
ce traversează deșertul unei crize conjugale, cu
solitudinea și înstrăinarea aferente, este asemă-
nătoare conversației dintre Devora, proaspătă
pensionară și văduvă a unui ex-judecător, și soțul
ei defunct Michael, prin intermediul unui robot
telefonic. În multitudinea de voci, cea mai vero-
similă și pertinentă este a Devorei. Celelalte două
relatări se termină sub semnul întrebării, căci, se
pare, nici măcar autorul nu va fi întrevăzut dez-
nodământul. Numai Devorei autorul a reușit să-i
dea o speranță, prilej de ispășire, căci, în iudaism,
a mărturisi și a te căi nu sunt de-ajuns: trebuie să
și ispășești. Trebuie să pui lucrurile în ordine, să
repari greșeala.
Multitudinea vocilor narative se relaționează și
cu adevărul, căci pentru Eshkol Nevo nu există
niciodată un singur adevăr. Nici în cărți, nici în
privința Israelului. Prin urmare nu se poate crede
nici măcar în confesiunile personajelor, căci în-
totdeauna este posibilă o tentativă de manipulare,
mai ales când cerem iertare sau înțelegere. Nu este
exclusă părtinirea sau mărturia doar pe jumătate.
Se pare că în interiorul fiecărei povestiri a per-
sonajelor de la cele trei etaje există întotdeauna o
altă povestire. Nevo caută întotdeauna istorisirile
și fantasmele ce se ascund în spatele aparențelor
sau mărturisirilor. Un roman în care predomină
clar-obscurul, inspirat, pare-se, de Căderea (La
chute), acea camusiană singulară long short story,
monologică, ce se deapănă pe un fundal sumbru
și dezumanizat, și de un cântec al lui Phil Collins,
In the Air Tonight.
Nevo are abilitatea și talentul de a explora latu-
rile cele mai obscure ale psihicului protagoniști-
lor, cu „riscul” de a disemina în cugetul cititorilor
săi nu doar lovituri de teatru, suspence, ci și sen-
timente de disconfort. Construirea personajelor
romanului, aparent atât de „învecinate”, probea-
ză spontaneitate și intuiție ca modus operandi, în
ciuda faptului că autorul predă scriitură creativă.
Cu o singură excepție: Devora este în opinia noas-
tră singurul personaj elaborat, o structură con-
struită. Nevo a trebuit să se documenteze asupra
felului de a gândi în viața reală al unei foste jude-
cătoare. Cele trei părți ale romanului sunt interco-
nexate, nu numai prin locația comună, ci și prin
empatia arătată de autor fiecărui protagonist de la
cele trei etaje, căci fiecare dintre ei ar putea spu-
ne, inclusiv autorul și cititorii: teama noastră cea
mai mare este să ne împărtășim celorlalți propria
vulnerabilitate. Și limbajul romanului, desigur, a
avut rolul său, depinzând de personaj, în cazul de
față de cei trei protagoniști diferiți. Arnon, Hani și
Devora. O probă a stilistului pe care Nevo o trece
precum un virtuoso, amuzându-se de propriul joc
pe terenul minat al limbii ebraice, optând pentru
calea de mijloc între ebraica colocvială și cea au-
lică a Bibliei.
Cărțile lui Amos Oz i-au fost îndreptare de
bază, la propriu și la figurat, dar marea pasiune
a lui Nevo, după propria mărturisire, sunt autori
italieni precum Elsa Morante, Natalia Ginzburg,
Erri de Luca, Paolo Giordano. Ca să nu mai vor-
bim de Elena Ferrante sau Italo Calvino cu ale
sale scurte povestiri din Dacă într-o noapte de iar-
nă un călător, ce în chip virtual ar putea contura
sensul unui roman. O probă greu de trecut pentru
orice scriitor. Și-apoi umorul ce-i străbate aproa-
pe toate cărțile. Umorul ca mod de viață.
Arhitectura romanului e una solidă, trei etaje,
trei familii ce se cunosc, trei povestiri ce abia in-
terferează tangențial. Toate împreună însă com-
pun un cadru social, uman, psiho-antropologic
extrem de grăitor în privința spaimelor noastre,
a relaționării noastre cotidiene oriunde pe Terra,
al cărei centru, pământul Israelului contemporan,
ne apare ca o metaforă ușor de recunoscut.
Arnon și Ayelet, un cuplu tânăr cu doi copii:
cea mai mare, Ofri, e o fetiță fermecătoare ce e
lăsată adesea în grija vecinilor de apartament,
un cuplu de bătrâni pensionari, imigrați din
Germania, Ruth și Hermann. În loc să plătească o
baby-sitter, cei doi își lasă copila vecinilor, fericiți
să aibă pe cineva care să le țină de urât și să le
dea sentimentul tonifiant al vieții. Afecțiunea lui
Hermann față de micuța Ofri pare, așa cum am
mai spus, să-l facă pe Arnon suspicios, până în
seara în care pe nepusă masa Hermann și fetița
dispar câteva ore. Deși alarmează poliția și vecini,
îi va găsi însuși Arnon într-un crâng, loc îndrăgit
de Ofri. Hermann e într-o stare de totală confuzie
și plânge. Arnon îl bruschează, astfel încăt e nevo-
ie să fie internat în spital. Ofri, după toate aparen-
țele, n-a avut parte de nicio suferință fizică, dar
din ziua aceea viața cuplului se schimbă radical,
devenind un fel de investigație asupra adevăratei
identități a celor doi soți, a dramaticelor neînțele-
geri ce pot anunța probabilul sfârșit al căsătoriei.
Hani și Asaf locuiesc la etajul doi. Povestea lor
este încredințată unei lungi scrisori pe care Hani,
mamă a doi copii, își închipuie că ar trimte-o ce-
lei mai bune prietene, Neta, din New York: singu-
rătatea ei, copiii pe care îi crește aproape de una
singură, de vreme ce soțul e cel mai adesea plecat
cu afaceri în străinătate. Într-o seară însă la ușa
ei bate fratele lui Asaf, căutat de poliție pentru
fraudă vs clienții firmei lui imobiliare. Hani deși
ezită, îl va primi în casă, îl ascunde, sfârșind prin
a rămâne fermecată de persoana acestuia, chiar
dacă știe că soțul ei a rupt de ani buni orice relație
cu propriul frate. Finalul este surprinzător, Hani
acceptă o relație hot, un fel de live chat, față-n față
cu cumnatul ei, fără să aibă un contact fizic pro-
priu-zis.
Etajul trei, locuit de judecătoarea recent pen-
sionată și văduvă prin moartea lui Michael, tot
judecător, își imaginează că-i vorbește printr-un
vechi robot telefonic ce-i păstrează încă vocea. O
istorisire complicată și fascinantă, cea a unei vieți
ulterioare cu care femeia se confruntă printr-o
seamă de flashback-uri și întâlniri mai mult sau
mai puțin întâmplătoare, în primul rând cea cu
Avner Ashdot, ex-ofițer Mossad, acum om de afa-
ceri atotinformat. Întoarceri în timp ce-i vor res-
titui Devorei tot ceea crezuse că a pierdut pentru
totdeauna. Inclusiv pe fiul lor Adar, ce-i părăsise
definitiv pentru a se „autoconstrui” cu ani buni
în urmă și pe care îl găsește într-o localitate la
graniță cu Iordania, căsătorit cu fiica lui Avner,
pasionată de agricultură în serele și fermele din
deșertul Israelului, în special de ardeii numiți
Partenocarpie sau popular Babușca.
Devora, cea care suferise o metamorfoză în
contact cu protestatarii din piețele Tel Aviv-ului,
alăturându-se lor și cunoscându-i, conștientizea-
ză că viața ei de până atunci în acel bloc rezidenți-
al nu fusese decât un fel de egolatrie tipică pentru
un „burghezistan hedonist”.
Totodată, pasionată cititoare a operei lui Freud,
Devora pare să posede firul roșu pe care autorul
îl urmează în depănarea narațiunii. Așadar, con-
form teoriei topografice a psihanalistului austriac,
sufletul e împărțit pe trei niveluri. La primul se
află toate pulsiunile și instinctele noastre. La ni-
velul din mijloc locuiește eul, cel ce încearcă să
concilieze dorințele cu realitatea de fapt. Iar la ni-
velul trei locuiește Alteța sa SuperEul, cel ce ne
cheamă la ordine cu severitate, în cazul oricărei
transgresiuni.
Povestiri dificile, contradictorii ce în viziunea
talentatului scriitor Eshkol Nevo sunt tot atâtea
metafore ale vieților și vremurilor noastre, pline
de așteptări dar și de dezamăgiri, de înfrângeri,
de pierderi ireparabile. Ne regăsim, ca și cititori,
în portretele personajelor, de o autenticitate și o
umanitate de excepție.
Tel Aviv, deșertul, soldații și serviciul militar
obligatoriu, școlile, lumea celor mici, demonstra-
țiile din piețe, piața imobiliară ne portretizează
credibil o lume laică, occidentală, prin care auto-
rul reușește să contureze raporturile complexe ce
apar uneori pe neașteptate în rândul cuplurilor, în
familii, generând solitudine, teamă, neîncredere,
disconfort, și chiar nebunie. Tema maternității,
ce uneori se cuplează cu cea a eșecului în funcție
de obtuzitatea partenerului, a înstrăinării aferen-
te, posibilitatea unei alte șanse, totul e credibil în
scriitura cvasi investigativă pe care Eshkol Nevo
o duce la bun sfârșit, începând cu tramele sale
aparent simple care apoi dau la iveală întotdeauna
abisuri surprinzătoare și taine deconcertante.
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
7
Docuficțiune maghiară
■ Ștefan Manasia
Pe Zsuzsa Selyem, atît de prezentă în me-
diul cultural maghiar din Transilvania,
o cunoscusem, la evenimente under-
ground, înainte să o citesc. Teoretician literar
și eseist, conferențiar universitar, autoarea năs-
cută pe 15 mai 1967 la Târgu-Mureș este atra-
să, ireversibil, de ficțiune: a debutat cu 9 kilo-
grame. Poveste despre psalmul 119 (Koinonia,
Cluj, 2006), tradus în limbile germană și fran-
ceză; a publicat apoi volumul de proză Ce aș-
tepți (Editura Bookart, Miercurea Ciuc, 2009)
și microromanul La Moscova plouă. Povestea
unei deportări (Editura Jelenkor, Budapesta,
2016), din care un capitol-povestire a fost se-
lectat în antologia Best European Fiction 2017
(Dalkey Archive Press, USA).
În 2017, la Editura Institutului Cultural
Român, apare traducerea din maghiară a ro-
manului La Moscova plouă, semnată de Judit
E. Ferencz. Traducere care ne transmite emo-
ția alienantă a scriiturii visceral (anti)istorice
și măiestria experimentului narativ dens, con-
centrat - asta în ciuda cîtorva mici dezacor-
duri, chestiuni imputabile, la o adică, redacto-
rului de carte. Dar „Zsuzsa Selyem povestește
demențial”, scrie pe coperta a doua Peter Nadas
și cuvintele ilustrului ficționar maghiar, speci-
alizat în Apocalipsa memoriilor, stîrnesc - de
la bun început - curiozitatea, invidia stimula-
toare.
Prietenul Janos Szântai mi-a dăruit un
exemplar din romanul de 100 de pagini al
Zsuzsei Selyem, pe care l-am citit în cel mai
scurt timp de două ori. Cele 11 capitole con-
semnează, deci, „povestea unei deportări” și o
încadrează strălucit în istoria noastră comună
(româno-maghiară), devastată de ideologie și
totalitarism. Paginile acestei proze experimen-
tale, fluide, pluristratificate îmi amintesc volu-
mele stranii ale lui Danilo Kis și ficțiunea lui
Roberto Bolano. Pe urmele maeștrilor literari
din a doua jumătate a secolului XX, autoarea
maghiară construiește și reconstruiește din
unghiuri diferite saga familiei Beczasy din re-
giunea Trei Scaune, arborele genealogic (cu ră-
dăcini aproape mitizate) și amprenta demnă a
trecerii prin lume („Nu oricine poate da în noi”,
notează în caietul lui agronomul Pista Beczasy,
proprietarul domeniului Dalnic, „la nici un an
după ce fusese chinuit sistematic și pe jumătate
omorît în bătaie la sediul Securității din Târgu-
Mureș”, p.33).
Într-un aliaj original al epicului rafinat,
delicat-nabokovian și al documentului isto-
ric (unele secvențe sunt insuportabile ca un
reportaj contemporan despre cataclisme, răz-
boaie civile, persecuții etc.), La Moscova plo-
uă rememorează evenimente-cheie din istoria
Europei centrale, a Ungariei de după Trianon,
a României devenite mari și apoi amputate
de sovietici. Din primul capitol însă, nara-
torul omniscient ne introduce, pe un fel spi-
rală, în universul familiei Beczasy, originară
din Armenia, alungați de expansiunea oto-
mană, deveniți crescători celebri de cai în
Trei Scaune și, apoi, cultivatori temeinici ai
pămîntului fertil, agronomi, posesori ai unui
domeniu însemnat: primii ștabi comuniști -
oarecum civilizatul Vasile Luca, ministru de
finanțe - vor ocroti, cîțiva ani, tihna acestei
familii, unde se conversează pasionant despre
literatura lui Tolstoi, despre vînătoare și se bea
o palincă renumită. Capitolele sînt narate fie
din perspectiva autorului omniscient, fie a lui
Istvan Beczasy, a soției lui, Zina, dar și prin
vocile - tandre sau reci, umane sau alterate -
ale unor necuvîntătoare: mierlă, strigă, greie-
re, ploșniță, muscă, pisică, un brad tsuga din
parcul dendrologic de la Dalnic sau Lux, cio-
bănescul german al familiei, în vîrstă de șase
ani. (Apariție tulburătoare, thanatică, Lux e viu
sau poate ucis de gloanțele securiștilor, într-un
fel de ambiguitate temporală ce mi-l amintește
pe Juan Rulfo). Un coral postum și, totuși, atît
de puternic încît îți bubuie timpanele și îți în-
sîngerează cordul, al vieților risipite, mutilate
de mecanismul perfid al Istoriei, al dictaturii
proletare.
Pe domeniul Dalnic, miniștrii comuniști
vin la vînătoare, tîrînd după ei amintirea
unor crime recente și, vai, teribile premoniții:
„Luca amețise, își șterse fruntea de sudoare,
văzu vînatul expus frumos, în rînd, avu sen-
zația că ochii aceia larg deschiși pricep totul,
toată înstrăinarea din lume, și simți că trebuie
să-și închidă ochii, căci i se arătă imaginea de
la Fîntîna Albă, cu corpurile frumos ordonate
ale moldovenilor ălora fără minte, care crezu-
seră că pot trece simplu, ca iepurii, din URSS
în România, fluturînd un steag alb și purtînd
cîteva cruci de lemn.” (p.10) Viziunii mahmu-
re a potentatului comunist Vasile Luca - care
va cădea el însuși în mizerie și în dizgrația lui
Gheorghiu-Dej, noul satrap - îi corespunde,
în finalul primului capitol (Vînătoare, 1947),
epifania adolescentei Liliann, fiica cea mare a
agronomului, care urmărește din cadrul ușii
conversația impusă de cei puternici și dezmă-
țul vînătoresc: „Văzu rămășițele cinei, oasele de
animale sub masă, oasele umane în tranșee, îl
văzu pe tatăl său urmărind-o cu fascinație pe
mama ei care fuma dintr-un țigaret lung, o
văzu pe sora ei, stînd senină în brațele unuia
dintre străini, îl văzu și pe celălalt străin care
fentează pînă la capăt o dictatură, trădîndu-i
pe toți ceilalți, dar trădîndu-se înainte de toate
pe sine, văzu vînătoarea de iepuri, îi văzu pe
toți iepurii în parte, îi văzu pe puii lor orfani
murind, văzu noi și noi episoade de vînătoa-
re de căprioare, vulpi, mistreți, cerbi, îl văzu
pe dictator trăgînd asupra urșilor aflați la adă-
pătoare, o văzu pe mama ei la secerat de orez
în apă pînă la brîu, îl văzu pe tatăl ei rupt în
bătaie la Securitate, apoi îl văzu cum, la 81 de
ani, pornește agale, dar ferm la revoluție, văzu
că el vede cum dictatorul încearcă să scape ca
un animal hăituit, dar că pînă la urmă este îm-
pușcat ca un cîine, și văzu că totul este impreg-
nat de bucurii și de durere.”(pp. 13-14) Apoi,
întrerupînd o discuție despre Ana Karenina a
adulților, Liliann punctează fără să clipească:
„Tolstoy etait vegetarien.” (p.14)
Pe cei din neamul Beczasy prințul valah
Știrbey, odinioară cumpărător al cailor lor, îi
Zsuzsa Selyem
vede „precum niște drumeți care prepară ouă la
flacăra scuipată de un vulcan.” (p. 20) Prigoniți
de turci, adăpostiți sub crestele Carpaților sute
de ani, sînt în cele din urmă smulși de vîltoa-
rea istoriei, demascați ca moșieri, expropriați,
tîrîți în slujbe mizere (refuzate de cei mai să-
raci proletari), întemnițați și bătuți, deportați
în Dobrogea asemenea altora, sute de mii de
români, maghiari sau secui, germani sau evrei.
Statul e un gigantic, distopic lagăr de concen-
trare. Cîțiva, cei aleși, își păstrează intacte
demnitatea, candoarea. Pista Beczasy și femei-
le din micul său trib pot fi zdrobiți, degradați,
dar își cunosc perfect locul sub soare, valoarea,
demnitatea umană. Cînd este introdus, slăbit și
însîngerat, în celula penitenciarului din Sfântu
Gheorghe, Pista devine hrana predilectă a unui
exemplar femelă de Cimex lectularius, a uneia
dintre miriadele de ploșnițe ascunse în tavan.
Ploșnița îi găsește sîngele „liniștit și delicios”
(p. 68). Organismul primitiv și ignobil mono-
loghează sau narează, cu răceală metaumană,
ororile detenției, tortura rafinată și inventi-
vă, condițiile captivității sordide. Și chiar aici
e arta prozatorului, pentru că discursul unei
jivine sau al alteia nu destabilizează verosimi-
litatea ficțiunii. Ficțiune care, pînă la urmă, li-
teraturizează, fără să falsifice, o istorie oribilă
și - știm astăzi atît de bine - oricînd repetabi-
lă. Avem, în fond, o docuficțiune. Un tribunal,
post-Nurnberg, al inocenților și striviților. În
care nu doar omenescul tremură și murmură
și bolborosește identificînd călăii. Ci întregul
bios, animalele și arborii, cei mai însemnați și
cei mai umili deconspiră afacerea ticăloasă a
Lumii.
O lume prin care, parcă, numai Pista Beczasy
și soția și fetele lui își poartă pașii armonios
și e(ro)tic, într-un fel de halucinație benig-
nă - înregistrabilă doar cu instrumentele fine
ale povestașului transilvan care este Zsuzsa
Selyem.
O povestitoare plină de forță și echilibru,
admirabilă prin încrederea - obsoletă-n epo-
ca asta antropocenă -, prin încrederea to-
tală în demnitatea ființei umane și a actului
scriptural.
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
comentarii
O carte care trebuia
scrisă
■ Vistian Goia
Este vorba despre Literaturile române postbe-
lice, publicată de Ion Simuț la editura clu-
jeană Școala Ardeleană în 2017.
Iată titlul incitant al unei cărți de 472 p., cu o
compoziție insolită. De obicei, cei care au scris cri-
tică și istorie literară au fost convinși că se consa-
cră unei singure literaturi, cea scrisă în limba ro-
mână, indiferent de genurile și speciile abordate.
De aceea cartea universitarului orădean are toate
atributele unui produs spiritual menit să sperie și
să revolte. Cum, adică, nu au știut predecesorii
(ne întrebăm noi) că există mai multe literaturi,
de la T. Maiorescu, E. Lovinescu, postbelicii, până
la G. Călinescu și Nicolae Manolescu?
Cititorul care se încumetă nu numai s-o citeas-
că, ci și să mediteze asupra gândirii și spuselor au-
torului, pentru a ieși din rutină și pentru a părăsi
viziunile tradiționaliste, acceptând un mod inedit
de a vedea și judeca producțiile literare românești
postbelice, va avea surprize și satisfacții nebănuite
până la cartea lui Ion Simuț.
În ce mă privește, recunosc, nu am citit până
acum nici o analiză sau nici un comentariu cu pri-
vire la cartea aceasta. De asemenea, lectura ei nu
am făcut-o, cum se obișnuiește, adică „daccapo al
fine”, ci pe „sărite”, fiind curios să aflu ce tratează
în diferite capitole, îndepărtate unul de altul. În
felul acesta, mi-a răsărit în minte „Principiul va-
selor comunicante”. Adică, acel „sistem de tuburi
sau de vase care comunică între ele, astfel încât
un lichid turnat într-unul dintre tuburi trece și
în celelalte, ridicându-se în toate la același nivel”.
Cred că analogia e fie exagerată, fie chiar greși-
tă pentru aplicarea ei la conținutul cărții de față.
Sigur, așa cum recunoaște istoricul literar, în vizi-
unea sa „îmbină argumente estetice și argumente
politice”, pe care le alternează de la o epocă la alta,
stimulând curiozitatea cititorului onest.
Din primele pagini, autorul se împotrivește
ideii lui G. Călinescu, conform căreia, „literatura
română e una și indivizibilă”. Dacă românul iese
din „mitul” călinescian descoperă câteva „serii”
ale literaturii noastre: geografică, istorică, tipolo-
gică și politică. Autorul accentuează ideea că, fie
enciclopedică, narativă sau conceptuală, fiecare
istorie literară trebuie să-și decidă unul sau altul
din criteriile amintite.
După capitolul introductiv (Argument), ur-
mează cel cu titlul Preliminarii, unde, pe îndelete,
Ion Simuț limpezește o serie de concepte privind
periodizarea literaturii române postbelice, cele
privind dictatura, patidul unic, securitatea și cen-
zura. Recunosc, scrisul autorului e deosebit de in-
teligent și polemic, încât nu i-a scăpat nimic din
judecățile fanteziste ale multor ideologi, falși co-
mentatori ș.a. Totuși, nu știu dacă merita acum să
revenim la concepte care țin de domeniul trecu-
tului: totalitarism, partid unic, dictaturi la pândă,
comunism, revoluție socialistă și altele de acest
gen. Comentatorii de acum nu vor să audă de ele
și fug ca dracu de tămâie.
În schimb, am citit cu plăcere comentariul
rezumativ asupra evoluției poeziei lui Mircea
Dinescu, raportată la atitudinea lui față de
regimul politic. Succesiv, poetul a fost „evazionist,
subversiv și disident”. Poezia lui și a altor disidenți
l-au determinat pe critic să facă distincția între
„biografie și literatură, între atitudinea scriitoru-
lui în postura de cetățean și atitudinea reflectată
în literatura lui”. (p. 43) Dacă este studiată istoria
literaturii postbelice, trebuie (spune istoricul lite-
rar) să se aibă în vedere „cu prioritate literatura și
nu biografia scriitorilor”. Comentariile celor două
creații, (Doamne ferește) și (Sânt tânăr, doamnă),
ilustrează strălucit judecățile criticului.
Argumentate și sistematice sunt paginile teo-
retice consacrate celor „patru literaturi”: oportu-
nistă, evazionistă, subversivă, dizidentă, comple-
tate de ceea ce istoricul literar a numit „literatura
aservită” și cea „tolerată”.
Pe de altă parte, recunoaștem un adevăr, scrisul
autorului e mereu vioi, substanțial, comparând
mereu nu numai părerile criticilor din generații
diferite, ci făcând haz de personaje desuete pre-
cum istoricul Roller. M-a distrat copios comenta-
riul cu privire la folosirea adjectivului „aservită”.
În limbajul istoricului marxist, cultura oficială era
„aservită” burgheziei și decadentismului capita-
list, iar în vocabularul lui Negrici este „aservită”
proletariatului sau comunismului. În continuare,
istoricul literar creează un moment de umor care
m-a distrat binișor: „Literatura aservită este o sin-
tagmă derivată, cu știință și iușchiuzarlâc”! (p.56)
Astfel, eu am învățat, abia acum, o nouă expresie
cu sonoritatea turcismelor.
Mai departe, autorul cărții de față manifestă
același spirit disociativ care-l ține pe cititor me-
reu treaz și binedispus, când se ocupă de „lite-
ratura tolerată”, de „aspirația spre adevăr” și de
„aspirația spre literaritate”. Onest în vehicularea
tuturor conceptelor, I. Simuț recunoaște reușita
predecesorilor, cum e aceea de cultură tolerată în
gândirea și judecata lui Mircea Iorgulescu, Sanda
Cordoș și Eugen Negrici. Tot atât de antrenante
sunt paginile din capitolul privind Periodizarea
literaturii române postbelice. M-au înveselit pole-
micele acerbe iscate între V. Fanache și Gheorghe
Grigurcu, apoi răspunsul la întrebarea: ce rezistă
și ce nu din opiniile lui Ion Bogdan Lefter ș.a.m.d.
Nu insistăm asupra prea multor „opinii”, „jaloa-
ne”, etape, pentru că cititorul obișnuit simte, la un
moment dat, că este copleșit de mulțimea infor-
mațiilor. Bibliografia de la sfârșitul fiecărui capitol
e bogată și atestă capacitatea de lectură și înțelege-
re a istoricului literar.
Nu m-a interesat capitolul cu titlul Instituțiile
politice ale dictaturii postbelice, după cum nici
Documentele Securității despre literatură și scri-
itori, nici chiar „fișa de Securitate” a lui Marin
Preda (1973). La fel: Agenți de influență, cu sau
fără voie, nici Regula de trei simplă: Scriitorul,
Opera și Securitatea ș. a. de aceeași factură, deși,
recunosc, ele se referă la o realitate social-politică
existentă în trecut, depășită astăzi.
Etapele literaturii române postbelice este un
capitol interesant prin compoziția lui și util pen-
tru intelectualii care vor să se dumirească asupra
unei epoci tulburi, plină de contradicții și semne
de întrebare. Ion Simuț își justifică abordarea, de
mai multe ori „împerecheată” a celor două „isto-
rii”: cea literară, „în bună măsură, dar nu total de-
pendentă de istoria” propriu zisă. El e conștient de
căderea într-un „determinism facil dacă ar pre-
lua fără reflecție periodizările istoricilor”. (p.189)
Întrebările pe care și le pune sunt justificabile:
„De la ce dată începe o nouă perioadă în literatu-
ra română?”, „Când și cum se văd efectele schim-
bării?!” Răspunsurile sunt în paginile următoare
și, pe îndelete, cântărite și motivate, chit că scrisul
autorului este al unui „istoric” temeinic informat
și mai puțin al unui literat. Sigur, este justificată
schimbarea, când trebuie, a „costumului” istori-
cului literar cu cel propriu istoricului. Paginile, de
la 200 încolo, sunt deosebit de bogate în conținut,
încât autorul se simte bine în postura „cronica-
rului” unor vremuri atât de tulburi și bogate în
evenimente.
Pe de altă parte, judecățile criticului despre po-
ezia „partinică”, despre cea „patriotică” își justifică
prezența, la fel cele despre „obsedantul deceniu”,
cele relativ la „recuperarea literaturii interbelice”,
sau despre „Socialismul dinastic”, „ascensiunea
generației '60”.
Oare, paginile scrise sub titlul Antologia scri-
itorului român, erau absolut necesare în cartea
pe care o recenzăm? Ceea ce am „aplaudat” aci
au fost „lecțiile de logică” date unor publiciști
prestigioși, precum Ion Cristoiu și Cristian Tudor
Popescu. Ion Simuț a îmbrăcat aci haina unui
adevărat „moralist”. Pe de altă parte, nu cred că
astăzi mai e cu folos cuiva să ne întrebăm dacă
Sadoveanu, Călinescu și Arghezi au fost cândva
„trei ticăloși ai literaturii române”!
Un capitol pe gustul studențillor autorului este
cel cu titlul: Nicolae Labiș - între Maiakovski și
Rimbaud, în care au fost esențializate deopotrivă
specificul poeziei și destinul tragic al poetului.
Pe cât de sintetic e capitolul dedicat poetului
moldovean, fiind unul cu caracter strict literar, pe
atât de extins și cu caracter ideologic este cel inti-
tulat: Literaturile paralele. Aci sunt tratate chesti-
unile legate de literatura oportunistă, evazionistă,
ocazională, disidentă și literatura exilului. Paul
Goma a beneficiat de un spațiu privilegiat, prilej
pentru Ion Simuț de a trata, încă o dată disociativ,
raporturile dintre politică și literatură.
În finalul cărții, autorul a compus un „tur de
orizont”, pentru a privi lucid Literatura română în
economia de piață. După Simuț, „Dictatura pieței
poate da efecte asemănătoare cu dictatura poli-
tică, în privința libertății de creație”. (p.442) Din
această perspectivă, distinge patru atitudini: 1. Să
spună Da, conformându-se pieței și, astfel, mu-
rind; 2. Să spună un Nu răspicat, acceptându-și
soarta crudă a marginalizării; 3. Să spună pe față
Da și pe ascuns Nu, pentru a avea succes pe piață;
4. Să nu spună nici Da, nici Nu, ignorând cerin-
țele pieței. Exemplele de scriitori străini și români
acoperă suficient clasificările criticului, care îi tre-
ce în revistă în mod sintetic atât pe „oportuniștii”,
cât și pe „disidenții” literaturii române.
Privită ca structură și concepție compozițio-
nală, cartea lui Ion Simuț exprimă o viziune mo-
dernă asupra literaturii postbelice, atenționându-i
pe confrații săi că se poate scrie și altfel decât au
învățat la facultate sau în altă parte. De aceea con-
siderăm că Literaturile române postbelice este o
carte care trebuia scrisă!
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
Al treilea ochi
■ Ioan Negru
Ajuns de multă vreme la înțelepciune, deci
și la moarte, Franțois Breda se joacă.
Este un jucător care, evident, joacă, dar
se și joacă. Cu sine, cu limbajul, cu cititorul.
Cu moartea. Cu viața. Îngemănate fiind acestea
două: viața și moartea.
Discret. Modest. Nu se deschide prin vorbă
decât în fața unor anume prieteni. Abia atunci
este Feri sau Franțois sau Breda. Altfel rămâne
în statisticul bunei cuviințe. N-ai zice că face
parte dintre nemuritori. Nemuritor, nu zeu.
De curând, în toamnă, cu sprijinul editurii
Școala Ardeleană, i-au mai apărut două cărți.
Una în limba franceză (cu un text în limba ro-
mână) - Genius loci - și o alta în limba română
- Cercetare în cer.
Unul dintre zeii săi, nici nu știu dacă este mo-
noteist sau nu, este cuvântul. Textele sale, așa
cum le scrie, rescrie, revizuiește în șpalt, stau
mărturie.
Ceea ce pentru el pare a fi o joacă, deși nu
este, pentru cititor este o plăcere, o servitute în
plus. Nimic din ceea ce scrie nu este, deși pare,
ușor de citit. Totul este foarte concentrat. Și, cu-
noscător fiind el întru cele hermetice, încifrat.
Ascuns. Într-o altă limbă. Alt limbaj.
Textele cuprinse în volumul Cercetare în cer
au ca fundal, dar și ca miez, cele scrise de Ioan
Gură de Aur. De Ioan Hristostom.
Dacă-i pe pământ, ce să caute un creștin în
Cer? În Cer ajungi când ești mort și mântuit.
Unde nu este nici durere, nici întristare, nici sus-
pinare, ci viață veșnică.
Și viața, și moartea sunt îngemănate. Ceea
ce este în cer, așa și pe pământ. Partea mistică
a vieții și morții noastre este dată și de faptul că
noi chiar credem că trăim și murim. Iar a tex-
tului este dată de faptul că el (textul) chiar este.
Îl citim. Credem că așa este. Este, indiferent de
credința noastră.
Întâi pe pământ, mai apoi în cer. Cuvintele par
a nu fi de lut, deși sunt. N-avem cuvinte cerești.
Cuvintele spuse despre Dumnezeu nu au ace-
lași înțeles atunci când sunt spuse despre oameni.
Nici Cerul nu este omenesc. Nu ține de om.
Deși-l cunoaștem, atâta cât o putem face, în cu-
vinte de lut. O Cercetare în cer nu se poate face
decât în limbajul omului.
Cu moartea asta, cu viața asta de duci în Cer?
Nu. În Cer, nu sub pământ, ajungi cu altă viață.
Trecând printr-o altfel de moarte.
Dar nu le poți spune, îngemănate fiind, decât
în cuvinte de lut. Așa fiind spus și gândit, Cerul
pare a fi mai aproape. Mai uman. Deși, sacru fi-
ind, divin fiind, nu-l cunoaștem.
Divinitatea nu există datorită faptului că noi
credem că ea există, ci noi credem în ea datorită
faptului că ea există.
Credem că ajungem în Cer. Fapt mistic.
Faptul mistic ține de om. Fapta divină spune:
Eu sunt cel ce sunt. Așa a spus, spune Dumnezeu.
Noi traducem. Din cuvinte de lut în cuvin-
te de lut. Fapta mistică nu traduce. Este. Calea.
Adevărul. Și Viața.
Unul dintre misticii (mari) contemporani este
Franțois Breda. Aparent, scrie încifrat. Duce
cuvintele de lut într-o altă dimensiune. Într-un
alt univers. Multunivers, cum scrie el. Cum să
le duci, când numai pe alea le ai? El le duce. Și e,
spre lauda și mărirea lui, printre puținii. Foarte
puțini.
Divinitatea nu există datorită faptului că noi
credem că ea există, ci noi credem în ea datorită
faptului că ea există.
„Oare odată ajunși dincolo de viaductele
vieții, odată mutați în moarte, vom putea fi me-
tamorfozați, transformați și, prin urmare, deve-
niți mutanți și mântuiți ? ...”
Un gând, gânduri despre ființă. Ființa și
teatrul este prima carte publicată de Franțois
Breda. În care carte, teatrul intră în ontologic.
Nu intră, ci este. Așa cum este Cerul, acum, în
Cercetare în cer.
Acesta este Cerul, spune Ioan Gură de Aur.
Respus de Franțois Breda. Despre felul cum poți
vorbi (scrie) divinul spune Franțois Breda în
cartea lui Cercetare în Cer. Își ia un aliat, peda-
gog, retor, teolog, exemplar - Ioan Gură de Aur.
Numai că, acum nu mai vorbește capadocianul,
ci Franțois. Contemporanul, zeul supus morții.
Ce vom găsi în Cer?
După ce moartea calcă pe moarte, nu rămân
decât virtuțile. Virtutea zicem că ține de morală.
Sau etică.
Virtutea ține de mântuire.
Dacă murim, avem altă alternativă decât
Cerul? Nu.
Mistic, nu avem decât Cerul.
Cu ce poți merge în Cer? Cu Cerul.
Cercetare în Cer e un poem. Unul dintre cele
mai bune scrise de autor în limba română. O
Liturghie dusă până la Amin, Amin.
Cuvântul, spun creștinii, nu pleacă de la tine
(de la om), ci vine de la Persoană. Cel ce spune
(Persoana), cel ce aude (celălalt, omul) și cuvân-
tul.
Toate virtuțile aparțin omului. Dar virtutea
nu este neapărat un fapt etic (moral), ci una a
înțelesului. Iar înțelesul este mistic.
Ajung în Cer cu toate virtuțile întruchipate în
om. Nu-i destul. Trebuie să ajungă cu întuneri-
cul (cel mai) luminos.
Fundamentală este relația persoană față de
persoană. Persoana este Dumnezeu, Celălalt sunt
eu. Deși „Eu sunt cel ce sunt” îl implică, îl face
egal (deși nu identic în creștinism) pe Celălalt
ca fiind în, întru Persoană. Sunt și Persoană și
Celălalt.
Dar, în creștinism, Celălalt (omul) niciodată
nu va fi Persoană. În unirea mistică ar trebui să-
și piardă identitatea ca individ, să fie Una. Alte
religii se duc pe unire. Pe identitate. Spre Unu-
unire.
Dumnezeu n-a fost creat. El este cel ce
este. Începutul a venit după el. Fiindul, ar zice
Heidegger.
Doar fiindul are virtuți, ființa nu are. Ea „co-
boară” în fiind, pentru ca acesta să fie „plin” de
ființă. Coboară înseamnă deschis. Deschisul este
și de-o parte - și sus și jos - (dacă poate fi spus
așa) și de alta. El este un fel de „mijlocitor”.
Și iubirea trebuie să fie un fapt mistic. Trebuie
gândită așa. Iubind, ai înțelesul.
Nu cum poți gândi nimicul se întreabă
Heidegger, ci cum îl poți trăi. Faptul trăirii este
unul metafizic, care o întemeiază pe aceasta din
Gyongyver Horvath	La pândă (2009)
colografie, 50 x 35 cm
urmă. Înțelesul, în care neapărat includem și
faptul trăirii, dă ființa. Trăirea ține de mistic.
Induc până la mistic și deduc de la el în jos.
Întunericul luminos este mistic. Iubirea e
mistică. Dumnezeu este mistic.
Cercetare în Cer, scrie Breda. Dar cum poți
cerceta Cerul, pe pământ fiind. Trebuie să fi fost
sau să fii acolo. Dar pentru asta nu poți folosi
decât calea mistică. Rațională, dar și ascunsă.
Catafatică, dar și apofatică. Mai cu seamă mis-
tică. Iar pentru aceasta ai ochii la îndemână,
dar mai ai și al treilea ochi, cel situat în creier,
în glanda pineală. Cu acest al treilea ochi vezi
Cerul, Cercul Cerului, mutația care are loc după
moartea pământească. Cerul este în cer, dar mai
este, același Cer, în minte. În judecată. Aici fi-
ind, Cerul ține de cei doi ochi vizibili. De aici și
desele referiri ale lui Ioan Gură de Aur la viața
de aici, pământeană și pământească. De aici și
prezența unei botanici cerești și a unor vehicule
care te pot duce (sau nu) în Cer. De aici și ideea
că Cosmosul este, după model grecesc, o Piață
unde se face Comerț. Numai că în Cer se face un
comerț al virtuților.
Unii cântă în crâșme, alții în cer. Uită de vir-
tuți, dar numai prin ele poți ajunge acolo, în Cer.
Lângă Dumnezeu.
Nu poți duce cu tine, atâta cât mai ești, lutul
în cer.
Duci virtuțile. Abia prin cel de-al treilea ochi
vezi Cerul. Pe cel din tine și pe cel din Cer.
A-l vedea înseamnă a-l trăi. A-l trăi înseamnă
a crede, înseamnă o depășire a realului ontic și
ontologic al omului mundan, o depășire a gno-
seologicului și ontologicului uman și mutarea
acestora în planul divin. O mutare a omului din
realul mundan în acela al Persoanei. Mutarea
(mutația/ teleportarea) pleacă de la cei doi ochi
(vizibili, exteriori), dar se desăvârșește prin cel
de-al treilea ochi, care ține de alt înțeles, de tră-
irea acestui înțeles. Deci în plan mistic. Trebuie
să aibă loc o asceză (asceza), o purificare a
omului în ceea ce privește comportamentul său
mundan, cotidian. O spiritualizare a sa. Abia așa
poate avea loc comerțul din Cer. Nu trăiri he-
doniste, ci spirituale. Mutarea (mutația) are loc
Continuarea în pagina 22
10
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
memoria literară
Enciclopedia
SF-ului românesc
(Mircea Opriță)
■ Constantin Cubleșan
n anii totalitarismului, literatura SF repre-
zenta o reală șansă de evadare din... context.
Drept care, în aproape toate marile orașe ale
țării, funcționau cenacluri (fandomul, zice Mircea
Opriță) populate de sumedenie de tineri. Se or-
ganizau consfătuiri zonale, anuale, congrese, con-
ferințe, se realizau reviste multiplicate la xerox
ș.a.m.d. Era o mare emulație la care se socotea a fi
de bon-ton să participi. Din mișcarea aceasta s-au
ridicat numeroși scriitori de literatură SF, unul din-
tre cei care se implicau în organizarea acțiunilor de
anvergură era Ion Hobana. El însuși autor de proză
SF și de articole de specialitate (în ultimii ani s-a
profilat pe OZN-istică), considerat a fi o somitate,
o autoritate în materie, nu doar la noi. Cel care și-a
luat însă în serios vocația de scriitor de literatură
SF, a fost Mircea Opriță. Cu o consecvență și un
profesionalism de toată lauda, a urmărit de-a lun-
gul anilor fenomenul la noi (și pe toate meridiane-
le globului), scriind despre acest tip pe literatură,
despre autorii care au ilustrat-o etc., pentru ca în
cele din urmă să prezinte mari sinteze critice (și de
istorie literară) consacrate domeniului, cu ambiția
(și reușita) de a demonstra că această literatură nu
este doar una de consum ci că își are, în rând cu
literatura obișnuită, cotele sale de altitudine care o
îndreptățesc la un loc confortabil în cadrul marii
literaturi de pretutindeni. Demonstrația o face în
studii de considerații teoretice, aplicate pe istoricul
și evoluția literaturii române de acest tip, deschi-
zând demersul exegetic cu volumul: Anticipația ro-
mânescă. Un capitol de istorie literară, 1994, o ediție
a doua în 2003. Cercetările au continuat și, în 2007,
publică Istoria anticipației românești, pentru ca un
an mai târziu să-și reunească, într-un volum refe-
rențial, principalele articole teoretice și comenta-
riile aplicate asupra cărților de literatură SF româ-
nești în volumul Cronici de familie. SF-ul românesc
după anul 2000 (2008). Era, deci, în firea lucrurilor
ca demersurile în această direcție să se dezvolte, să
ia amploare, nu doar ca dimensiuni ci deopotrivă
ca substanță, oferind astfel un excepțional docu-
mentar pe această temă: Enciclopedia anticipației
românești (Editura Eagle, Buzău, 2017), concepu-
tă în patru volume de dimensiuni impresionante,
proiect din care primele două tomuri (aproxima-
tiv 800 de pagini), se află deja definitivate, stând la
dispoziția celor interesați: Vol. I, Portrete exempla-
re și vol. II, Caleidoscop, fiind în pregătire vol. III,
Cenacluri, publicații, cronologie, bibliografie și vol.
IV, Probleme și soluții. Concepția și realizarea pro-
iectului afirmă (confirmă) întru totul calitățile de
critic și istoric literar, în toată puterea cuvântului, al
lui Mircea Opriță, cu capacități analitice penetran-
te, cu nuanțări de rafinament în aprecierea estetică
a operelor luate în discuție, cu vocație de scormo-
nitor în vechi documente de arhivă, dar și cu valen-
țe de subtil și modern teoretician al genului.
Capitolul introductiv al enciclopediei - SF-ul
ca literatură ex-centrică - denunță din chiar titlul
său, dorința fermă a exegetului de a lămuri aspecte
ce țin de substanța organică a acestei literaturi ce
depășește, prin exponatele sale de vârf, condiția
genului literar de tip „cenușăreasă”, o literatură
excentrică „în sensul de creație oarecum insolită,
care și-a impus în chip deliberat o poziție specială
față de literatura tradițională”. Există capodope-
re, alături de producții minore, ceea ce întărește
verdictul, de bun simț și indubitabil, că nu genul
literar trebuie considerat marginal ci doar acele
scrieri care își etalează însele condiția periferică.
Mircea Opriță, în demersul său teoretic, nu este
atât de polemic pe cât de hotărât a schimba, prin
demonstrație, o prejudecată ce, în ambianța artei
postmoderne, se dovedește a fi în totul păguboa-
să. „Critica - spune Mircea Opriță - va trebui să
descopere că și genurile marginale, considerate
minore sau chiar paraliterare, pot fi tratate cu ace-
lași instrumentar analitic ca și cărțile de literatură
generală”. Este ceea ce și face Mircea Opriță în de-
mersul său. enciclopedic, apelând la ansamblul
de receptare a artei postmoderne: „Ce se poate
vedea în creația postmodernă? Faptul că scriito-
rii nu mai respectă cu strictețe delimitarea dintre
literatura tradițională, cea decupată din manualul
teoretic, și experiențele literare venite dinspre pe-
riferia domeniului; că în bibliografia unor autori
americani și vest-europeni importanți, acceptați
între vârfurile literaturii contemporane, încep să
apară motive ce păreau rezervate excluziv culturii
populare, și pe care aceștia le înnobilează cu ta-
lentul lor; că teme din «mica» literatură, dizgrați-
ate până mai-ieri, trec fără probleme în literatura
«mare», devenind astfel nu mai puțin agreabile
decât celelalte teme din repertoriul convențio-
nal; că, în concluzie, fața tradiției se schimbă prin
contribuția creatorilor înșiși, care nu mai admit
îngrădiri canonice excesiv-restrictive operând, în
consecință, mult mai liber în relația dintre scrisul
«înalt» și genurile de tip «cenușăreasă»”. Mircea
Opriță nu caută să recupereze astfel genul litera-
turii științifico-fantastice în cadrul „marii” lite-
raturi, ci face demonstrația impunerii acesteia în
contextul general al artei scrisului. În viziunea sa,
SF-ul se constituie ca o specie literară, așa cum fa-
bula, să zicem, intră cu drepturi incontestabile, în
discuția și aprecierea cititorilor, a criticii și istoriei
literare, ca o formă specifică de exprimare litera-
ră. Pe aceste coordonate teoretice el deschide o
discuție „fără prejudecăți”, propunând atenției un
număr important de scriitori români „care și-au
dedicat timpul și energiile creatoare cultivării an-
ticipației în forme superioare, încadrabile - și de
fapt încadrate - în literatură”. Aici aflăm substanța
demersului său enciclopedic, abordând peste 120
de scriitori, de toate calibrele, în operele cărora te-
matica specifică genului se regăsește fără tăgadă.
Sunt tot atâtea fișe de dicționar, care depășesc însă
rigiditatea consemnărilor constatative (enunțiati-
ve) practicate de regulă în asemenea instrumen-
te de lucru, comentariile sale având, îndeobște,
alură eseistică, cu un pregnant caracter analitic,
disociativ, în cadrul unor evaluări de ordin es-
tetic. Pentru fiecare autor există o componen-
tă biografică, urmată de o detaliere, pe teme, pe
subiecte, pe motive de circulație universală (sau
doar națională), stăruind asupra operelor, luate
în parte, analizându-le calitățile și neîmplinirile,
deopotrivă, cu o justă și riguroasă măsură critică.
Sunt identificate primele, cele mai vechi scri-
eri de acest fel din literatura română, romanele
lui Victor Anestin („primul autor specializat de
literatură științifico-fantastică din România”), În
anul 4000 sau O călătorie la Venus, datat 1899, ur-
mat, abia în 1914, de romanul lui Henric Stahl,
Un român în lună. Proza lui Victor Anestin, con-
sideră criticul, „se alătură unei serii de narațiuni
cataclismice despre «sfârșitul lumii» prin coli-
ziune cosmică”, trimițând la romanul lui Jules
Verne Hector Servadac, la povestirile lui H. G.
Wells, J.-H. Rosny Aîne sau Arthur Conan Doyle.
Fișierul abordează atât creațiile unor scriitori
care s-au ilustrat expres, aproape în exclusivitate
în limitele spațiului tematic SF (Adrian Rogez,
Romulus Bărbulescu, Horia Aramă, George
Anania, Leonid Petrescu, Leonard Oprea, Dănuț
Ungureanu, Georgina Viorica Rogoz ș.a.), alături
de, sau în primul rând, aceia dintre scriitorii im-
portanți care au abordat și tematici specifice SF,
considerați a fi un fel de clasici ai genului (de la
Felix Aderca la Vladimir Colin), dar și scriitori de
marcă ai literaturii române în opera cărora se evi-
dențiază descinderi pe orizonturile SF-ului (Al.
Macedonsky, Gib. I. Mihăescu, Victor Papilian,
Ion Minulescu, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi,
Horia Lovinescu, Mircea Cărtărescu ș.a.), ceea ce
probează opinia că elemente specifice tematicii și
nu mai puțin ideaticii de tip SF, au stat mereu în
atenția unui mare număr de scriitori români. De
asemenea, consemnează (la drept vorbind ana-
lizează) contribuțiile unor critici și teoreticieni
literar orientați marcat asupra genului (speciei
literare, dacă doriți), cum ar fi Florin Manolescu,
Ov. S. Crohmălniceanu, Cornel Robu, Ion Roman
ș.a. alături de alții care intră în discuție oarecum
lateral (G. Călinescu).
Pentru fiecare dintre autorii tratați, Mircea
Opriță are deschidere mai mult decât culantă, fără
a evita amendările, acolo unde ele se impun, pu-
nând în evidență mai cu seamă noutățile pe care
diversele opere (romane, povestiri, nuvele, chiar
piese de teatru sau poezii) le pun în circulație, în
mișcare. Întreprinderea de anvergură a lui Mircea
Opriță e în măsură să modifice definitiv (?!) optica
exegeților noștri literari asupra acestui gen care își
câștigă pe zi ce trece numeroși fani, atât în rândul
scriitorilor cât, mai ales, în acela al cititorilor. Din
păcate, o obiecție trebuie făcută, nu referitoare la
substanța comentariilor critice cât la modalitatea
prezentării autorilor, într-o ordine desăvârșit ale-
atorică, fără nici un fel de sistematizare a materia-
lului, nici măcar cronologică sau alfabetică, fișele
se succed unele după altele la voia întâmplării,
aflându-se astfel alăturați autori ce nu au nici o
legătură, de nici un fel, între ei, aparținând unor
epoci, generții, școli diferite etc. Era necesară o
minimă orientare a cititorului, măcar după un
indice de nume, cu trimiterea la paginile respec-
tive din Dicționar. Oricum însă, Enciclopedia an-
ticipației românești, datorată lui Mircea Opriță (el
însuși autor de romane și povestiri reprezentative
ale genului), are statut de pionierat în literatura
noastră, întrunind, cu drept cuvânt, sufragiile
unei veritabile sinteze științifice.
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
11
poezia
GRAVIdiTATE
m-am consolat lucid și calm
în zori când am pierdut cărarea
sau am visat sau voiam să visez
numele meu e același
■ Mihaela Claudia Condrat
graviditate
greul harului
care trece
prin cuvânt
prin gură
prin cerul gurii
de două
de nouă ori
să râd ori să plâng
când văd
în pântece
rostogolit
un început de om
prima mișcare
degetele mele ating cerul pecetluit
ploaia se prelinge pe trupul golit
viața zvâcnește din interior
un ochi tocmai s-a deschis
degetul ochiului
atinge carnea inimii
fremătând-o
înviind-o
To A.
cel care vine cu soarele-n spate
ești cuvânt ales din cuvinte uitate
ești senin și iubit și-așteptat
ca o ploaie de vară pe un câmp semănat
ești un înger un dor un fecior de-mpărat
Gyongyver Horvath	Capcana (2009)
colografie, 50 x 35 cm
e despre cum
te întâlnești mai des cu gândul
cu vocea ta
și cu inima lui
cu nesiguranța
și cu incertitudinea
nouă luni
e despre cum să înveți mersul pe apă
așa i-am spus unei femei care m-a întrebat
„cum e”
nimic mai sfânt
femeia
legătură tainică
la bună-vestire
dintre cer și pământ
nimic mai sfânt
nimic mai fragil decât ea
cu emoții și sensibilități
cu angoase și eternități
se lasă pătrunsă de o minune
pentru care are puține cuvinte să o povestească
dar o infinitate de stări și odisei până ajunge
la a da viață vieții
a doua mișcare
între două apusuri
stă sfânta duminică
cu o floare de cireș în mână
copilul cu părul de aur
se joacă cu mărul de aur
în palatul de aur din cer
demult e lerul ler
joc
lângă tine cuvinte
lângă mine dureri
lângă noi depărtări
pân’ la noi revederi
lângă mine setea
lângă tine foamea
regăsirea împăcarea
la mijloc de rău și de bine
privire lăuntrică
am călărit calul negru al nopții
prin foc am trecut prin
sângele ochiului meu
că am călărit calul negru al nopții
a treia mișcare
lumea începe de la ambele capete
viața și moartea își dau binețe
pe drumul așteptării
la un capăt stelele pier
la celălalt se ivește lumina
și totuși doar viața coboară din cer
omen
desprins din cele mai adânci
înțelesuri
din cea mai îndepărtată celulă
a ființei
dintr-un gând de bine
dintr-un fapt de iubire
dintr-o declarație de dragoste
făcută absolutului:
asupra ființei cer răsfrânt
între plâns și râs
drum pecetluit
din interior spre zarea ființei
puiul de om se primenește ca un cocon
sub raze blânde de soare tomnatic
trei anotimpuri o ființă
trecută prin nouă vămi
spălată de nouă ape
nimic omenesc
nu toate gândurile păgâne se duc
nu toate gândurile streine se cern
mai rămân pe ici-colo stingher
gânduri de-o mamă de-un tată dar n-apuc
a spune minunea pe care-o trăiesc
lumea din trup
există o lume în cerul trupului
pe care ades o privim
prin ochiul mamei
închis într-o rugăciune
prin palmele bătătorite
ale bunicii
prin glasul mereu plecat
al tatălui
prin durerea suferinței
celui nenăscut
a celui născut
de azi de mâine
mereu
(din volumul cu același titlu în curs de apariție)
■
12
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
■ Lucian Adulmeanu
Grija
Coborât din tren în halta Sfântul Lazăr, ți-ai pus
șapca gri petrol în stâlpul porții, o privire lungă
cură cu pustiu pentru discromație ireversibilă, ca
de fiecare dată, mergând pe cărarea de langă lanul
cu grâu în lapte, sperietoarea de ciori camuflată
se apropia periculos, îți punea degetu-i țeavă de
soc în coaste, - dezertat, ai strigat cu mâinile sus și
ridicat pe vârful picioarelor, tresele îți ieșeau din
buzunarul de la palton, ți le lua pentru costumul
său dând la schimb boabe de grâu încă moi, -
pune-le în buzunarul de la piept mergi tot cu
soarele în față cam pe la asfințit se vor coace, ține-
le strâns să nu le scapi până la capul dealului cum
faci de când mi te-au dat în grijă.
Strigătul
Spune pictor știi picta
fulgerul și pasărea
secunda lângă târziu
timpul mort tăiat pe viu
rana-n coapsă îngerească
sângele a curs pe iască
nicio lampă nu se-aprinde
spune pictor știi cuprinde
cătătura de ochi rău
noaptea celui mai lat hău
și sub pod e râul gol
fără apă nici nămol
dac-ai vrea în ce-ai întinge
pensula de sub meninge
cerul gurii s-a uscat
țipătul iese crăpat
din ce strig din tot ce strig
iese frig și tot mai frig.
Jalba
Poemul ăsta-i cu cuțite de retezat cuvinte
de scurtat șalul stacojiu al eroinei
pune la locul lui în fiecare dimineață
tabloul noua atlantidă care la miezonoptică
sare din cui
acum îi dai drumul tot mai puțin în poveste
ruleta și timpul ți le-ai cumpărat în piața de joi
la spartul târgului pândind după tarabe
când negustorul își strângea a lehamite
mărunțișurile.
'84 -schiță din peniță-
Se făcuse un calcul: de câți sâmburi de lumină ai
seara nevoie să-ți schimbi salopetele și să-ți faci
patul, ți-ai primit cornetul dar dormeai îmbrăcat
pe scaun, câte un bob pentru fiecare raft din
spițeria sufletului, să-ți poți găsi leacul pentru
creioanele boante, pentru cerneala tot mai
limfatică, cu ce îți mai rămânea 2-3 boabe citeai
pe colțul de ziar al cornetului că fotografii stau la
gura peșterii sihastrului și clănțănesc din aparate
în gol poate vor surprinde clipa ieșirii, noaptea
la lumina blitzurilor pustnicul conspectează din
Filocalie, fulgii de gâscă s-au îngrămădit în colțul
pernei unde obișnuiești să pui capul noaptea,
îți intră prin gură și sub dura mater dau probe
în filmul lui Tarkovski, plutirea pe care iconarul
încearcă să o prindă cu zeamă de var îngroșată,
mașina de scris s-a blocat aici într-un act de
coincidentia mirabilia sau de empatie cu mașina
de spălat atât de calculată dar răpusă până la
urmă de calcar.
Inspirație
Cu gâtul uscat de vântul care-a suflat din stepa
lui făurar
din palmele căuș beau apă în ciuda marțienilor
ieșiți pe horn în martie când scoți soarele nisipos
din sobă
pe cutii de carton încerci penițele agonisite
nu după duritatea oțelului vârf de săgeată
nici după chestionarul Proust
ci după inspirația de a pune între paranteze
asimptotice
cămășile tuturor lucrurilor la uscat
păstrate peste iarnă în șire
direct pe pământ au tras umezeală
și li s-a șters conturul de cerneală.
Ciclul galben - studiu CV no. 1
Născut în zodia Bănuitor ea în Seducător
pe scaun batista ca un macaz al destinului
nu Iago nu fiți și voi bănuitori acum
povestea e mai ușoară scrisă cu cerneală
la început
tamponat ușor dinspre frunte la baza gâtului
stația de troleu august bluza albă sutien dantelat
coada ochiului poveste cehă cu personaj leșesc
care sfârșește românește într-o agendă
din 85 pe copertă lucește un rulment
paginilor le venise acum ciclul galben
puteau fi scrise fără riscul de a rămâne grele
cu un coate-goale de prozator ratat.
Zi de iarmaroc
Pe cei din neamul brazdă îi recunoșteai
după tunica de șiac vopsită în fiertură
de coaja nucilor
mersul apăsat pe talpa lată și modelul de traistă
când veneu la târg erau luați la tură de departe
de evreul moțâind în ușa prăvăliei:
azi ce-ați aduus la vânzaari
oaia proastî sau pi ceia dișteaptî?
oaia proastă era scumpă la vedere
cea deșteaptă știa bine geografia
era pe toate cărările mânca ce găsea
bunăoară iarba de părul porcului
crescută la temelia prăvăliilor
numai cu caprele conașului
es ist eine alte Geschichte
ele decimează-centimează-milimimează tot
chiar și florile artificiale
prinse-n cârlige printre
vătraie tălăngi farașuri cosoare groase
și alte mărfuri feroneroase.
Declinare
Vremea războinică s-a ramolit nu mai are vlagă
dă de pomană toamna unor sentimente omenești
în definitiv la ce i-ar mai folosi banii gheață
ascunși în chimir
mai mare jalea când balta se trage de la mal cu
rațe cu tot
înghețul le-a prins cu ce-aveau pe ele
se ascund care cum pot în altarul bisericii
scufundate
de pe creastă toamna miloasă strânge șalul
copacilor
îl împăturește frumos ca un testament în arcă
apoi în pasul capacelor strânse pe borcan
toamna își dă sufletul la conservat.
Portret endomorfic
Ar ști ce să facă atunci când transcendentalele
ți se vor îneca în mlaștină
după bulbuci cu tije de trestie vor încerca
ici-colo
vor înțepa mâlul pielea
bilețele rămase pe fund de buzunare
vor fi întinse și studiate pe dos și pe față
- a fost demult căzut în clinul mizantropiei
cu degetele-i boante întindea în fiecare dimineață
stigmele limfatice de sub ochi
cine și-a notat vreodată dimineața când
colțurile gurii au căzut
gleznele scurte pierd lupta și nu găsesc
unghiul de fugă
cu reflex minim te lipești de zid laissez-faire
demisia împăturită o rătăcești semn de carte
cine naiba o fi Pangloss
la tine pe rețetă candid. e o prescurtare de la
derma
cherchez la femme ți s-a spus lasă metafizica și
matematicile.
Surâs în ramă
Vântul de primăvară și sudoarea
îmi spălăciseră cămașa,
o purtam flamură pe sub merii pădureți,
în jurul amintirii salutului tău șăgalnic
tinerețea-mi galvanizează rama tabloului
care se deschide în mine
de câte ori un huhurez tomnatec,
ferit la piept de cuvinte,
își face zidire din lut și paie
și ce-o mai găsi pe acolo,
în locul de unde sufletul
a fost luat cu arcanul.
Desprimăvărare
am pornit cu lăsatul primăverii pe la casele
voastre
scoatem gărgăunii din solnițele și scăcițele de
lemn crăpate
apoi de ne chemați venim martori
la subțierea răsăritului pe tocila fierarului oacheș
o muchie de ciocan în plus și timpul s-ar putea
rupe
ca-n vremea patriarhului Avraam când i-a sărit
pana de la cuțit
și lama a stat cine mai știe cât suspendată în aer
până a nimerit în beregata berbecului
cu miopia mea ascunsă într-o încruntare de
profet
m-aș condamna iar la domiciului obligatoriu al
singurătății.
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
13
concursul „loan Slavici”
Shezren și Mlaștinile
Fermecate (II)
■ Klaudia Muntean
Premiul III la Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici” organizat de revista „Tribuna”
(ed. a V-a, decembrie, 2017)
Vladimirov rătăci preț de aproape trei ceasuri
prin regat, sub pretextul că se află în căuta-
rea celei ce trecea drept confidenta Kaydarei.
Erynis era, desigur, de negăsit, însă el folosea acest
timp sperând că ar putea descoperi un mod prin care
să nu acționeze conform noii porunci a regelui. Nu
era în puterea lui să decidă dacă aceasta era dreaptă
sau nu, dar, știind cu siguranță că nu exista nici cea
mai mică șansă de a ajunge singur la mlaștini, îi era
la fel de evident că distrugerea lor nu era nimic mai
mult decât o simplă iluzie. Câteva îndoieli îi stăruiau
totuși, adânc în minte: dacă Yevghenislav ar cunoaște
adevărul despre lumea de sub mlaștini, și-ar schimba
oare complet hotărârea? Se cuvenea ca el, slujitorul
cel mai fidel al regelui, să fie lipsit de sinceritate în
aceste împrejurări, doar pentru că jurase în fața unei
necunoscute că îi va păstra secretul? Cum se va sfârși
oare această nerozie?! Dar parcă cel mai mult îl sur-
prindea faptul că, iată, ajunsese și el întocmai ca cei
cărora le reproșase, și nu de puține ori, că. unul le
era gândul... și alta le era vorba.
În zare, comandantul Zaniuțki, îmbrăcat în veș-
nica-i uniformă albăstruie, excesiv decorată, purta
ultima discuție cu Yevghenislav, înainte de plecare.
Vladimirov se îndreptă neîncrezător spre capătul
convoiului, privind cu mirare lungul șir de armuri
argintii ce străluceau îngrozitor în lumina soarelui
aprins, aproape orbindu-l.
— Armata este pregătită, tinere, i se adresă cu un
ton aspru comandantul, ajungându-l din urmă. Am
studiat harta făcută de tine. Teoretic, până dincolo de
munții Kundalos nu avem de înfruntat niciun peri-
col real. În orice caz, nu ai de ce să te temi. Imediat
ce vom ajunge la mlaștini, misiunea ta se va înche-
ia și vei putea reveni la palat. O vom aduce noi pe
Kaydara.
— Sir, dacă îmi permiteți. îi vorbi Vladimirov
lipsit de orice urmă de entuziasm, cu siguranță vă voi
indica drumul, mi-este bine întipărit în memorie,
însă nu vă pot garanta că vom trece pur și simplu de
Valea fără Nume, oricât de numeroasă și pregătită ar
fi armata pe care o conduceți. Să nu mai amintesc de
păsările-dragon. de-a dreptul o minune a fost că eu
le-am găsit adormite! Așa că. nu pot decât să sper
ca și de data aceasta zeii să fie de partea noastră și să
ne ofere protecție.
— Oh, dar chiar te crezi nostim! se răsti Zaniuțki
aruncându-i o privire sfidătoare. Tu însuți ai trecut
de acel loc singur fiind și neînarmat, ce ne-ar putea
împiedica să nu facem acum la fel?! Și să nu începi cu
lamentări obositoare, nu ești aici să vorbești! Haide,
încalecă odată! îi strigă mai apoi cu o duritate ce îl
determină pe Vladimirov să pornească, tăcut și ne-
împăcat, spre tărâmuri prea puțin cunoscute.
În scurt timp, regatul lui Yevghenislav nici nu
se mai zărea îndărăt, fiind acoperit de praful tul-
bure-auriu ridicat de copitele cailor slavgheni. „Ce
ciudățenie”, gândea însuși Zaniuțki, chiar în aceste
momente fragile în care amenințările repetate cu răz-
boiul creșteau tensiunea deja existentă la granițele cu
regatul lui Kandinskov, el primise ordin să distrugă
acele mlaștini cenușii ce o înghițiseră, se pare, pe
prințesa Kaydara, în loc să rămână pe poziții pentru
a-i înfrunta direct pe dușmanii neamului slavghen.
Și Vladimirov își blestema continuu soarta, silin-
du-și parcă sufletul să îl lumineze înainte să fie prea
târziu. Presimțirile îi erau atât de sumbre încât refu-
za cu orice preț să se mai lase în voia lor. cu toate
acestea, ori de câte ori îi revenea în minte faptul că
refuzase să-i mărturisească regelui că nici măcar nu
cunoștea drumul, înțelegea că el singur se condam-
nase la un asemenea sfârșit nedemn. Off. unde era
Erynis acum? Dar Shezren?
Pe măsură ce înaintau și tot înaintau. peisajul
se înfățișa din ce în ce mai sălbatic și mai respingă-
tor. Vântul sufla rece, nemilos, iar așezările omenești
lipseau cu desăvârșire, tăind parcă și mai mult elanul
războinicilor. Sub norii cenușii, prelungi, ce se târau
lent pe cer ca niște umbre uriașe, convoiul se mișca
greoi, cu o vădită apatie ce îl cuprinsese până și pe co-
mandant, acesta din urmă începând a se învinovăți,
pe jumătate cu glas tare, pentru supunerea necondiți-
onată de care dăduse dovadă în fața lui Yevghenislav
înainte de plecare.
— Sir, se văd de aici munții Kundalos, se auzi
Vladimirov vorbind într-un târziu. Pesemne că vom
putea rămâne o vreme în templul din interiorul lor,
pentru a ne odihni puțin, adăugă mai apoi îndrep-
tându-și fața spre cer pentru a mulțumi în gând ze-
ilor.
— Există un templu acolo? replică numaidecât
Zaniuțki cu mirare. Ar fi prea bine pentru noi toți,
am călătorit destule zile și nopți fără oprire.
— Desigur, se grăbi Vladimirov să confirme, este
templul cel vechi al lui Azad, nu-i cunoașteți poves-
tea?
— Tinere, te rog să arăți puțină îngăduință. rosti
cu ironie comandantul. Este suficient că putem găsi
un adăpost sigur în toată pustietatea aceasta, păstrea-
ză poveștile pentru când ne vom întoarce în regat.
— Prea bine, îngăimă Vladimirov, pricepând că
sufletul lui Zaniuțki era cel puțin la fel de tulburat pe
cât era al lui. Dacă vom supraviețui, eu unul chiar voi
avea ce povesti. încheie și zâmbi larg gândindu-se
îndelung la întâlnirea lui cu Shezren, la Erynis, asu-
pra căreia nu se lămurise încă dacă era ființă uma-
nă sau o pasăre-dragon fermecată, la harta pe care
o inventase doar pentru a-l mulțumi pe rege când îi
ceruse să facă un plan de călătorie. dar și la luptele
acelea cu mistreții cu colți de argint sau cu plantele
carnivore ce lui îi păruseră înfiorător de reale. Brusc
își aminti însă că. până să ajungă în munți, erau
nevoiți să ocolească Râul Viselor, altfel vor cădea cu
toții într-un somn adânc-adânc și cine știe când se
vor mai putea trezi!
— Am uitat să vă spun. se apropie din nou
Vladimirov, evitând înadins privirea ostilă a coman-
dantului. Cu puțin înainte de templul bătrânului
vindecător, se află un râu, iar în trecut, în acesta erau
bine păstrate, adică ascunse.
— Văd că nu reușim să ne înțelegem nicicum, îl
întrerupse Zaniuțki. Lasă poveștile, Vladimirov.
Haideți, să ne mișcăm mai repede, dacă vrem totuși
să ajungem în munți pe lumină. Doar nu ne vom îm-
potmoli acum din cauza unui râu amărât.
— Atunci. și dintr-o dată tânărul se opri, căci un
plan cu totul și cu totul neașteptat îi veni în minte.
Atunci. să îi anunț și pe cei din urmă că ne grăbim,
insistă el încântat că găsise cu atâta ușurință o cale
perfectă ce îi permitea să se retragă din prim planul
convoiului.
— De acord, îndeamnă-i să strângă rândurile! îi
răspunse comandantul mai mult nedeslușit, fără a-i
acorda vreo atenție.
Așa că Vladimirov se strecură cu grijă printre răz-
boinici, luându-și misiunea de a-i încuraja în fel și
chip să schimbe ritmul, să facă un ultim efort până
la templu.
Și chiar îi reușea.
*
Ziua aproape se stinsese când războinicii se pre-
găteau, vădit osteniți, să treacă prin Râul Viselor.
Zaniuțki era atât mulțumit de faptul că drept în fața
lui se înfățișau munții Kundalos, încât nu mai părea
să fie în vreun fel preocupat de soarta lui Vladimirov
- îl urmărise de câteva ori cu privirea și cum îl văzu-
se pălăvrăgind și tot pălăvrăgind cu ceilalți, își dădu
seama că cel mai potrivit era să îl țină, pe cât posi-
bil, la distanță. Desigur că s-ar fi lipsit de el fără nicio
remușcare, dacă ar fi cunoscut singur drumul spre
mlaștini.
Tânărul, rămas deja mult și bine în urmă, nu își
mai făcea nici el prea mari griji: convins definitiv că
odată ce Zaniuțki și întreaga lui armată vor atinge apa
râului, nu va mai trece mult timp și vor fi cuprinși
de somnul acela lung-lung, ce nu se aseamănă de-
loc cu unul obișnuit, se tot întreba cum ar putea el
însuși să ajungă pe malul celălalt fără a atinge apa.
Curând, avea să descopere însă că ambele margini
ale râului erau în întregime împânzite de mii și mii
de pietricele luminoase, ce păreau a fi mai degrabă
niște cristale mici. Atras de strălucirea și de frumu-
sețea lor, Vladimirov se aplecă să strângă în grabă cât
mai multe, cu gândul de a le păstra pentru Erynis, dar
imediat ce reuși să atingă unul dintre cristale, se spe-
rie cumplit:
— Înspre ce tărâmuri călătorești, copile? îi vorbi
piatra prețioasă dintr-o dată și tânărul o scăpă din
mână numaidecât, trăgându-se câțiva pași înapoi. De
abia acum observă că nici măcar nu ar fi putut să ia
cristalele, așa cum sperase, fiindcă acestea erau prin-
se între ele cu niște fire aurii, foarte, foarte subțiri, ce
formau un fel de țesătură complicată, ca acelea ce se
regăsesc în constelația Maat.
— Nu te teme, știm că ești prietenul păsării-dra-
gon, și ea vine adesea la râu.
— Cum?! se trezi Vladimirov. Erynis vine aici?!
Încep să cred că nu există loc pe pământ de care ea să
nu fi aflat. Offf. continuă mai apoi șoptit, aș fi vrut
să vină și în noaptea aceasta, doar așa aș fi putut trece
și eu râul fără să adorm.
— Și totuși. unde vrei să ajungi, Vladimirov? in-
sistă cristalul cu un calm desăvârșit.
— Cred că știți deja, nu? Mă îndrept spre mlaști-
nile fermecate, am poruncă de la Yevghenislav să o
aduc pe Kaydara în regat, răspunse sfios tânărul, pri-
vind în același timp spre celălalt mal, de unde se au-
zeau, destul de vag, glasurile războinicilor slavgheni
fericiți că ajunseseră în munți.
— Te vom ajuta să faci asta, fără doar și poate.
râul îl vei trece cu ajutorul nostru, căci ne putem pre-
face într-un pod de cristal într-o clipă, însă. asta
este tot ceea ce putem face pentru tine, în templu va
trebui să te descurci singur. Ești de acord?
— Cum aș putea să nu fiu?! se entuziasmă exa-
gerat Vladimirov, recunoscând în sinea sa că nu își
imaginase nici pe departe că va primi un asemenea
sprijin.
14
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
*
Și iată că nici bine nu mulțumi tânărul din nou ze-
ilor, că podul de cristal îl și purtă pe partea cealaltă a
râului, lăsându-l chiar la intrarea în templul lui Azad,
ce părea cufundat într-o tăcere nemaiîntâlnită.
„Nici urmă de Zaniuțki”, își spuse în gând, apoi
plecă să cerceteze mai adânc templul, străbătându-l
în lung și-n lat pentru a se convinge că războinicii, în
frunte cu bravul lor comandant, căzuseră cu adevărat
în somnul acela asemănător unei vrăji. Într-un târ-
ziu, după ce văzuse el însuși că efectul râului era cel
așteptat, Vladimirov se opri în fața singurului zid din
templu în centrul căruia se întrezărea conturul ușor
șters al unui cerc uriaș. Uimirea îl cuprinse însă de-a
dreptul doar în momentul în care, încercând să îm-
pingă cu putere imensa bucată de metal, observă că
aceasta nu era altceva decât o deschizătură ce ducea
înspre o grădină fermecată.
Așa că. odată trecut de partea cealaltă a cercului,
se trezi înconjurat de mii și mii de arbori strălucitori,
cu chip uman. Trunchiurile, ramurile, frunzele și flo-
rile acestora păreau a fi cu totul de aur.. sau poate
doar lumina neobișnuită ce se răsfrângea asupra lor
era astfel.
— Tânărul acesta îl caută pe Shezren, șopti unul
dintre arbori.
— Nu este oare cel despre care ne-a vorbit Erynis?
întrebă un altul.
— Chiar eu sunt! Slujitorul prințesei Kaydara, stri-
gă Vladimirov cu forță din mijlocul lor. Și da, îl caut
pe Shezren! Sau. poate chiar voi mă puteți sfătui,
dacă el nu este aici, adăugă mai apoi cu glas scăzut,
privind înfiorat cum arborii începuseră să se miște
înspre el.
— Știm cine ești, Vladimirov. Tot universul știe că
a venit timpul să faceți pace cu vechiul popor. Și ne
dorim mult să și reușiți! Shezren ajunge rar în aceste
locuri, însă noi suntem la dispoziția ta oricând.
— Ah, speram să-l întâlnesc din nou, le răspun-
se răsuflând ușurat la gândul că îi puteau fi de folos.
Eu nu cunosc cât adevăr este în povestea trecutului
nostru. totuși, aș fi vrut să-i cer să mă îndrume și
să-l asigur că voi face orice îmi stă în putință pentru a
aduce pacea în regat.
— Este destul de târziu, nu-i așa? Kaydara a jurat
în fața zeilor că își va îndupleca tatăl să repare acest
trecut și cum nu a reușit, imperiul este pe punctul
de a fi cucerit de către Kandinskov. De fapt, chiar în
aceste momente războiul este în plină desfășurare, iar
regele vostru, în loc să se apere, a trimis cea mai mare
parte a armatei să nimicească mlaștinile, după cum
se vede.
— Așa este, dar. vă rog, trebuie să facem ceva!
Cât timp se va păstra oare efectul Râului Viselor?!
— Oh, Vladimirov, ce gândești? Nu mai conta pe
armata lui Zaniuțki în vreun fel! Templul lui Azad
este pentru străini un spațiu al non-memoriei și
non-timpului, drept urmare e posibil ca războinicii
voștri să rămână aici și câteva sute de ani umani, fără
să știe acest lucru. E adevărat că frecvența energetică
în care sunt prinși le permite să experimenteze anu-
mite realități paralele, totuși. nu își vor aminti mai
nimic la trezire.
— Hmm. atunci spuneți-mi măcar cum îi pot
îndupleca eu singur pe zei, sau pe Yevghenislav.
— Tu singur?! Începură să râdă arborii. Nu ai
nicio șansă, desigur. Dar uite ce am putea noi să te
sfătuim: într-una dintre odăile palatului, se află, încă
de pe vremea în care trăia străbunicul regelui vostru,
o carte de aur, mai precis un jurnal cu scrieri vechi,
ce cuprinde câteva părți din memoria akashică. De la
sfârșitul acestuia lipsește o hartă. Găsește-o, întregeș-
te cartea de aur și du-o lui Yevghenislav. Nimic mai
mult nu trebuie să faci.
Gyongyver Horvath	Grădina părăsită (2013), tehnică mixtă, 50 x 60 cm
Ascultându-i cu mirare și înțelegând că misiunea
lui este destul de complicată, tânărul se descurajă
aproape complet. Luna se arăta din ce în ce mai pali-
dă printre dârele lăsate de nori, arborii nu mai păreau
la fel de strălucitori și nici deschizătura prin care in-
trase în grădină nu se mai vedea. Cum va reuși să facă
asta? Cine l-ar putea ajuta?
Un zgomot puternic se auzi dintr-o dată îndărătul
său, amintindu-i de sunetul aripilor păsării-dragon:
— Nu te întrista, Vladimirov, îi spuse Erynis, odată
ajunsă în fața lui. Știi bine că eu pot lua formă umană
doar ziua, însă asta nu mă împiedică să-ți fiu alături.
Vom găsi cartea de aur și harta pierdută, ai încredere!
— Erynis?! îngăimă tânărul și, după ce o pri-
vi puțin cu un amestec de curiozitate și teamă, căci
nu o văzuse niciodată atât de aproape, continuă:
Trebuie. trebuie să descifrăm cu orice preț mesajul
hărții! Cred că așa se va putea încheia și războiul.
— Vino, vino repede! Vom merge direct la palat,
îl întrerupse pasărea-dragon și își întinse una dintre
aripi înspre el, pregătindu-se să își ia zborul. Regele
este rănit și am dus-o pe Kaydara să îi poarte de grijă.
Dar tocmai în acea clipă, cel mai auriu dintre ar-
bori îi opri:
— Și mai apoi? Cum ați gândit să vă continuați
planul? E drept că veți trece nevătămați prin câmpul
de război din regatul vostru și veți obține jurnalul,
însă până nu fixați harta în interior, nu veți avansa
în niciun fel.
— Ce înseamnă asta?! întrebă degrabă Vladimirov,
coborând întristat de pe corpul greoi al păsării-dra-
gon. Dacă tot știi unde putem găsi ceea ce lipsește din
cartea de aur, dă-ne un indiciu! Shezren nu ne-ar fi
lăsat așa.
— Nu e nevoie, răspunse Erynis imediat, înaintea
arborelui. Sunt convinsă că, după ce părăsim rega-
tul, cel mai bine ar fi să ne îndreptăm spre mlaștini.
Haide, Vladimirov, mie îmi este ușor să ajung acolo și
pot intra în adâncuri fără niciun efort.
— Tocmai asta este problema, se grăbi arborele să
mai tempereze entuziasmul păsării-dragon. Această
misiune este destinată tânărului tău prieten, ai uitat?
El va face, de data aceasta, cu adevărat, călătoria spre
mlaștini, așa cum scrie în Registrele Akashice, iar în
cazul în care va obține harta pe care trebuie să o des-
cifreze Yevghenislav, regatul...
— Ohh. să nu complicăm lucrurile din nou!
protestă Erynis, înfuriindu-se în zadar. Admite, in-
tervenția mea din trecut nu a fost nicidecum un ca-
priciu, dimpotrivă! Dacă nu eram eu inspirată să îl
opresc folosind hologramele, cu siguranță nu ar fi su-
praviețuit. Da, e drept, scrie în Registrele Akashice
că e misiunea lui să elibereze și sufletele din Valea fără
Nume, dar cu toate calculele noastre, ceva a fost gre-
șit. Nu ACELA era momentul. Iar mai apoi, întorcân-
du-se spre Vladimirov, rosti ferm:
— Ascultă-mă bine. se simte că ești tentat să ac-
cepți misiunea asta de unul singur cu gândul că vei
ieși învingător și astfel îți vei duce numele în nemuri-
re! Pot să te asigur însă: eu însămi te voi împiedica să
faci lucrurile după voința ta! Nu ai nicio idee cât timp
îți va lua să ajungi la mlaștini. Nimeni nu îți poate
garanta că vei reuși să treci de Valea fără Nume sau
să intri în lumea subpământeană. Explică-mi. cum
vei găsi ceea ce lipsește din cartea de aur?
— Erynis, te rog! se apropie Vladimirov din nou
de ea, căutând să îi fixeze privirea. Îmi datorezi asta.
Prima dată mi-ai refuzat dreptul la alegere, acum nu
mai accept. Mă simt pregătit!
— Crede-mă, niciodată nu poți spune că ești pre-
gătit să.
— Nu încape nicio altă discuție aici, interveni ar-
borele, întrerupându-i. Știu că nu vrei să riști nimic
în acest moment, dar ești înțeleaptă și nu cred că e
nevoie să îți reamintesc faptul că vei compromite am-
bele misiuni, adică totul, dacă faci din nou călătoria
în locul lui.
— Așa este, cedă pasărea-dragon într-un final. Eu
trebuie să plec spre regat, iar Vladimirov spre mlaș-
tini, spuse cu un fel de resemnare. Aș putea totuși,
să îl conduc până în apropierea Văii fără Nume, dacă
îmi este permis.
— Eu sunt de acord, desigur! abia îndrăzni tână-
rul să rostească, neridicându-și ochii din pământ în
așteptarea verdictului.
O
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
15
o
După ce încuviință planul păsării-dragon, arbore-
le i se adresă calm lui Vladimirov:
— Acum să te învăț ce ai de făcut. Nu ai voie să
eșuezi și nici nu sunt șanse ca acest lucru să se în-
tâmple, atâta timp cât vei proceda întocmai cum te
voi sfătui.
*
Și așa se porni tânărul călător, pe drumurile șerpu-
ite ce urcau și coborau mereu. Zi-noapte, noapte-zi,
cu Erynis când ființă umană, când pasăre-dragon...
iată cum trecu prețiosul timp pentru Vladimirov, ce
pășea îngândurat, având în minte tot atât de multe
întrebări pe cât erau stele pe cer. Însă cel mai mult
și mai mult era nerăbdător să afle dacă zeii îi vor fi
alături până la capăt în încercarea de a scăpa regatul
de nefericitul trecut.
— Vladimirov, tu chiar nu mă auzi? îi strigă tână-
ra întorcându-se spre el. Ți-am spus de ceva vreme
că ne apropiem de ținutul lui Nayan, pregătește-te să
fii cât mai convingător, regele mistreților cu colți de
argint e foarte capricios, de regulă.
— Eram căzut în alte lumi, Erynis. Cercetam în
sinea mea dacă am reținut tot ceea ce a rostit arbo-
rele de aur. Deci: odată ce ne îndepărtăm de munții
Kundalos și trecem de văile acelea înguste, cu cețuri
neobișnuite ce apar și dispar când vor ele, ne oprim
exact în mijlocul tărâmului guvernat de mistreții cu
colți de argint. Lui Nayan, regele lor, îi voi încredința
frunza de lotus primită în grădina fermecată și îi voi
povesti mai apoi cum să o folosească. E bine până
aici, nu?
— Confirm! Privește! Tocmai am lăsat în urmă
munții și mai ales, văile acelea nesuferite, de aceea îți
tot spuneam să te pregătești. Numai și numai dacă
regele va primi acest dar al zeilor, vei avea cale deschi-
să spre lumea întunecată a plantelor carnivore, care,
după cum tu însuți ai aflat, pot fi totuși, îngăduitoare,
în anumite condiții, cu pământenii. Dar dacă te va
refuza, vei fi nevoit să te întorci la arborii aurii, unde
vei rămâne până la prima eclipsă de lună.
— Nici nu vreau să aud de așa ceva, ar fi un eșec to-
tal! interveni Vladimirov. Presimt că va fi bine, chiar
dacă îl voi găsi indispus pe acest Nayan. Recunosc,
mai multe emoții îmi dau plantele carnivore. arbo-
rele a spus că trebuie să cânt cât mai frumos, iar eu nu
am cântat niciodată! Sper să reușesc să le adorm cu
glasul meu. nereușit.
Erynis îi zâmbi cu tot chipul, încurajându-l:
— Le vei fermeca, sunt convinsă! Încearcă să le
adormi definitiv, spuse râzând aproape zgomotos,
ca de obicei, iar mai apoi se opri din drum: aici ne
despărțim. Până la căderea soarelui mai este foarte
puțin, deci voi putea să zbor direct spre regat. Tu în-
cearcă să respecți planul, te aștept la mlaștini. Haide,
îl îndemnă în cele din urmă, învinge-ți temerile și
amintește-ți cuvintele pe care te-am rugat să le folo-
sești pentru retragerea mlaștinilor.
„Theyatha Or, Dekanze, Dekanze
Satya Dekanze,
Rohi Sakhtur One Atma
Theyatha Or Dekanze, Dekanze
Satya Dekanze.”
Atât reuși să cânte Vladimirov. Înainte să își dea
seama că pasărea-dragon se desprinsese de ceva vre-
me de pământ, îndreptându-se spre luna palidă ce
lumina mirific colții de argint ai mistreților care fă-
cuseră deja un zid în jurul lui, se trezi vorbind singur:
— Erynis, privește.
Apoi, realizând că este pe cont propriu și că trebuie
să acționeze după cum l-a sfătuit arborele, inspiră de
câteva ori pentru a-și face curaj să înfrunte armata
lui Nayan:
— Mă prezint cu gând de pace în acest regat! Și cu
un dar special din templul Kundalos, încercă tânărul
să se facă auzit.
— Un intrus, un intrus! Să-l predăm regelui! stri-
gau mistreții cu glas puternic, agitându-se și arătân-
du-se oarecum surprinși de îndrăzneala musafirului
lor.
— Chiar la Nayan voiam să ajung și eu, le vorbi
Vladimirov cu hotărâre, deși îi era foarte clar că ni-
meni nu îl asculta.
— Un intrus, avem un intrus! repetau la nesfârșit
mistreții cu colți de argint în timp ce îl con-duceau în
grabă înspre o piramidă uriașă în interiorul căreia, de
la distanță, părea să fie o petrecere.
După o lungă și de-a dreptul imposibilă așteptare
în apropierea piramidei, un trimis de-al regelui reve-
ni la Vladimirov cu următorul mesaj: Nayan nu pri-
mește niciodată daruri de la străini și îl sfătuiește pe
intrus să se întoarcă degrabă de unde a venit. Nu era
sigur motivul pentru care nu ordonase să îi fie luată
viața, însă înțelesese că avea cumva legătură cu faptul
că se nimerise în Valea fără Nume tocmai când între-
gul regat celebra nașterea unui nou fiu, a cărui mamă
era însăși regina plantelor carnivore. Așadar. nici
vorbă de condiții favorabile pentru a pune în aplicare
planul făcut în grădina din templu. Dar în niciun caz
nu ar fi putut să cedeze, așa că mai încercă o dată:
— Nu cred că știți cine sunt, se grăbi tânărul să-l
prindă din urmă pe mesagerul lui Nayan. Regele vos-
tru trebuie să mă primească! Trebuie! Darul pe care îl
port cu mine nu este nicidecum pentru el, ci pentru
fiul său nou-născut.
Mistrețul-comandant îl privi cu prietenie:
— Tinere, mulțumește zeilor și urmează sfatul
regelui nostru cât mai repede cu putință, de regulă
nimeni nu pleacă întreg de aici. Care parte nu e clară
pentru tine?
— Lasă-mă un singur moment în piramidă. Atât
îți cer, insistă Vladimirov. Dacă regele se răzgândește
în privința deciziei lui, nu tu, ci eu însumi voi suporta
consecințele, nu-i așa?
— Prea bine, să nu te rogi mai târziu pentru a-ți
păstra viața. Aici nimic nu te poate salva, îi spuse co-
mandantul serios, făcându-i semn să rămână pe loc.
*
O altă așteptare ce părea fără margini.
„Complicată și întâlnirea cu Nayan acesta”, gândea
tânărul, forțându-se să nu se lase pradă încordării și
nesiguranței ce îl cuprindeau parcă cu totul. Numai
el știa cu adevărat cât de important era să treacă de
acest regat și să coboare mai apoi înspre câmpiile
plantelor carnivore.
— Regele vă primește, rosti într-un târziu unul
dintre mistreții cu colți de argint. Poftiți în sala de
judecată.
— Cum?! Offf, doar nu credeți că mai am timp și
de procesul vostru. se urni Vladimirov de-a drep-
tul supărat. Am cerut doar să-i vorbesc. Ce legi aveți
aici? Și pe cei ce vă aduc daruri îi executați? Misiunea
mea.
— Exact asta intenționez să aflu și eu, îi vorbi în-
suși Nayan, intrând grăbit în sala imensă. Cine ești,
ce misiune ai și cum îndrăznești să te înfățișezi aici
ca și cum nu ai cunoaște modul în care îi tratăm pe
străinii care ajung, cu sau fără voia lor, în Valea fără
Nume?
— Este o poveste lungă, Înălțimea Voastră, se
apropie tânărul de tron, împingând ușor frunza de
lotus în fața regelui. Darul pe care vi l-am adus.
— Nu primesc daruri, îți repet pentru ultima oară.
Nu ai știut să apreciezi mesajul meu, iar acum ai drep-
tul să rostești un singur cuvânt pentru a-ți salva viața.
— Kundalos., spuse Vladimirov după o scurtă
pauză de tăcere. Altceva nu îi venise în minte.
— Ești descendent din poporul lui Azad?! îl între-
bă regele mirat.
— Desigur! Descendent direct. Chiar direct, în-
tări tânărul, sperând că vorbele îi vor fi luate drept
adevăr fără nicio rezervă.
— Verificați dacă are corpul de lumină activat, po-
runci Nayan. Luați-l și așezați-l în așa fel încât ener-
gia din vârful piramidei să-i cadă direct pe cel de-al
treilea ochi. Doar așa vom putea citi Codul.
„Erynis, sper să poți să mă ierți”, își spuse în sine
Vladimirov, știind prea bine că nu va putea trece pro-
ba regelui. Apoi, întinzându-se exact cum i se ceruse,
își închise ochii și încercă să rememoreze cele mai
frumoase experiențe ale sale, impunându-și să treacă
demn în neființă. Până la urmă, nu reușise să încheie
misiunea, dar.
— Corpul de lumină e activat, se auzi glasul sobru
al mistrețului-comandant. Codul înscris în cel de-al
treilea ochi este, de asemenea, corect.
— Copile. i se adresă Nayan fericit, apropiin-
du-se pentru a-l privi mai bine. Tu ești cel mai mare
dar pe care ni-l puteau trimite zeii! Doar descendenții
lui Azad cunosc vraja ce trebuie rostită pentru ca noi
să ne eliberăm de blestem si să redevenim pămân-
teni. Plantele carnivore sunt soțiile și fiicele noastre,
ne vei elibera pe toți! Tu ne vei elibera pe toți!
— Înălțimea Voastră, oricât aș vrea să fac acest
lucru, îmi este imposibil să-mi amintesc vraja. se
scuză Vladimirov uimit și el de întorsătura aceasta
neașteptată.
— Nici nu ai avea cum, memoria îți aparține par-
țial. Mi s-a spus că în momentul în care ai fost găsit,
cântai. Așază-te din nou sub piramidă, te rog. Apoi,
întorcându-se spre comandant, regele rosti calm:
adu-mi Piatra Soarelui.
— Și dacă nu va funcționa? Mă veți lăsa, totuși, să
ajung la mlaștinile fermecate?
— Nu trebuie să mai faci nimic din acest punct,
Vladimirov. Doar. cântă, toți mistreții cu colți de
argint sunt deja în jurul piramidei, iar efectul din
interiorul ei se va propaga până în câmpiile plante-
lor carnivore. Repetă de nouă ori sunetele acelea și
transformarea noastră va începe.
Și așa a fost.
*
În haosul războiului în care zgomote asurzitoare
de săbii și sulițe păreau că nu se mai sfârșesc, pasă-
rea-dragon reuși cu greu să aterizeze în grădina impe-
rială în care o văzuse pentru prima oară Vladimirov.
„Să terminăm odată cu asta, e nevoie de puțină ordi-
ne aici” își spuse Erynis, intrând fără nicio urmă de
ezitare în luptă, cu gândul de a o opri. Eforturile nu
i-au rămas nicidecum nerăsplătite, însă spre revărsa-
tul zorilor, când Soarele începu să-i risipească treptat
forța și să-i redea forma umană, se văzu nevoită să se
retragă degrabă în palat.
— Kaydara, strigă Erynis, jurnalul! Ne trebuie
jurnalul din camera tatălui tău! Vladimirov va aduce
harta lipsă, încearcă tu să o descifrezi, dacă regele este
prea slăbit să facă asta!
— Cât va mai dura războiul acesta, Erynis? o în-
trebă prințesa ridicându-se deznădăjduită de lângă
tatăl său. Zi și noapte se aud săbiile, mulți dintre cei
iubiți au pierit! Ce cumplit. se simte nu vom mai
rezista mult. Armata lui Kandinskov este de neînvins,
cu ce crezi că ne va ajuta acel jurnal?
— Ascultă-mă, știi la fel de bine ca mine că
16
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
ACUM e singura noastră șansă de a rupe ciclul in-
finit al războaielor fără nicio victorie decisivă, fără
nicio pace durabilă. Dă-mi cartea de aur, dacă tu și
Vladimirov veți reuși să o deschideți și să fixați harta,
va fi imposibil ca regele să ignore adevărul și să nu ia
decizia corectă!
— De acord, sper să nu întârziem prea mult, nu
îmi dau seama în ce fel ar putea fi aceasta salvarea
noastră, dar nici altă soluție nu văd, spuse prințesa și,
îndreptându-se spre odaia lui Yevghenislav, reveni cu
bucata de metal auriu ce părea mai degrabă o cutie
perfect închisă, și nicidecum o carte.
— Și acum?
— Vom aștepta. Shezren mi-a transmis că
Vladimirov este deja la mlaștinile fermecate, a ob-
ținut Piatra Soarelui de la Nayan! Mulțumim zeilor,
asta înseamnă că toți cei din Valea fără Nume au fost
eliberați. și că el și-a descoperit, în sfârșit, originile.
Măcar o parte din misiune a fost împlinită!
— Ce origini și ce misiune?! se arătă Kaydara sur-
prinsă. Chiar nu mai înțeleg nimic. este atâta nevo-
ie de el aici, ce caută la mlaștini? Și tu cum îl cunoști
pe Shezren, Erynis?
— Ai uitat că Shezren a rămas o vreme la noi în
regat, când tu ai lipsit? A tot încercat să-l convingă pe
Yevghenislav să accepte și să vindece trecutul popo-
rului său, fără să știe însă că regele va alege calea cea
mai grea. Uite. războiul acesta nici nu ar fi avut loc
dacă tatăl tău ar fi fost puțin mai înțelept.
— Nu ai dreptul să-l judeci atât de aspru, este to-
tuși, regele tău, îl apără Kaydara.
— Este chiar mai mult de atât, șopti Erynis, și
apoi, scuzându-se, inventă un motiv care să îi per-
mită să părăsească palatul. Se pierduseră deja prea
multe vieți fără nici un sens, iar ea știa că numai pă-
sările-dragon ar fi putut opri cât de cât războiul până
la venirea lui Vladimirov.
*
Abia spre miezul nopții se înfățișă la palat și păzi-
torul Kaydarei.
— Iată și harta și cheia cu care vom deschide car-
tea de aur, îi spuse grăbit prințesei, întinzându-i cu
cea mai mare grijă Piatra Soarelui.
— Cum ar putea fi aceasta harta, Vladimirov?!
Chiar am crezut-o pe Erynis când mi-a spus că o
vei aduce! îi strigă tânăra dezamăgită, nereușind să
deslușească niciunul dintre simbobolurile ce strălu-
ceau pe ambele fațete ale pietrei. Suntem cu adevărat
pierduți.
— Trebuie să ai încredere! De când am părăsit re-
gatul lui Nayan, am rămas conectat la energia ei și
astfel am aflat poveștile tuturor generațiilor care au
trăit de-a lungul timpurilor în acest regat. O parte
imensă din memoria akashică este păstrată în ea.
— Până la urmă unde este această memorie
akashică?! Tatăl meu susține că Soarele, Luna și ste-
lele sunt cei mai mari depozitari ai ei, Erynis spune
că mlaștinile fermecate o conțin, de asemenea. Iar tu
acum.
— Nu este timp pentru asta, de la Nayan am aflat
și eu că la începuturile lumii așa a fost, cum spune re-
gele nostru, însă cu timpul s-a constatat că de fiecare
dată când au pierit. stele, spre exemplu, poveștile
unor popoare întregi au pierit odată cu ele. De ace-
ea părți din arhivele akashice ale cerului sunt mereu
transferate în cristalele uriașe din lumile subpămân-
tene, în arbori, în râuri sau în munți. și invers. Oh
de fapt, această memorie este prezentă peste tot.
trebuie doar să știi cu claritate pentru ce întrebări ca-
uți răspunsuri!
— Atunci haide să deschidem cartea, a venit vre-
mea să. atât mai reuși să rostească încet Kaydara,
căci din grădină se auzi Erynis cântând:
„Theyatha Or, Dekanze, Dekanze
Satya Dekanze,
Rohi Sakhtur One Atma
Theyatha Or Dekanze, Dekanze
Satya Dekanze,
Rohi Sakthtur One Atma
Theyatha Or, Dekanze, Dekanze
Satya Dekanze,
Rohi Sakhtur One Atma”
O lumină ce îi aminti lui Vladimirov de grădina
fermecată din interiorul templului lui Azad umplu
într-o clipă încăperea. fără a fi atinsă de Vladimirov
sau de prințesă, cartea de aur se deschise, întorcân-
du-și singură filele și oprindu-se exact în locul speci-
al în care tânărul trebuia să fixeze harta. Odată înfăp-
tuit și acest lucru, Kaydara se îndreptă spre tatăl său
și, luându-l de mână, începu să-i citească:
„Prea iubiți fii și fiice ale neamului slavghen, aflați
că nu îmi voi găsi liniștea până când neamul nostru
nu va fi din nou întreg și îndrăznesc doar să sper
că zeii nu vă vor împovăra destinul din cauza erorii
pe care am comis-o când eu însumi l-am răpus pe
Ruslanov, fratele meu scump. Unul și același sânge
am avut, însă am aflat târziu acest adevăr, cu puțin
Gyongyver Horvath	Totem (2011)
colografie, 20 x 50 cm
înainte de a-mi simți sfârșitul, mai precis după ne-
încetate eforturi de a obține accesul la harta genetică
a neamului nostru. Pământurile pe care trăiți astăzi
aparțin vechiului popor al lui Ruslanov, iar faptul că
din acest popor au rămas totuși, după cum se spu-
ne, doar câteva suflete, vă obligă să le căutați zi și
noapte, noapte și zi, până când vor primi să ne ierte.
Conectați-vă cu toții la Registrele Akashice, cereți să
vi se activeze toate programele de vindecare a trecu-
tului și trăiți în pace cu cei ce au rămas din vechiul
popor, numai așa veți cunoaște din nou măreția.
Acesta să fie idealul vostru.”
Semnat: Vodlanov Zenynski, Rege al Slavghenilor.
— Oh nu. se auzi după câteva clipe de tăcere
vocea stinsă a regelui. Acesta este testamentul stră-
bunicului meu, cum au putut oare permite zeii să se
întâmple asta? Chiar înainte de începerea noului răz-
boi, Ruslanov însuși a venit în visul meu și mi-a măr-
turisit totul, dar eu. Vladimirov, degrabă cheam-o
pe Erynis. Trebuie să îi cer iertare.
— Odihnește-te acum, să așteptăm până dimi-
neață, te rog! Nu mai este mult. interveni Kaydara,
neînțelegându-i îngrijorarea.
Dar tânărul nu așteptă să primească o a doua ce-
rere din partea lui Yevghenislav, se repezi în grădină
și, uitând că doar în lumina soarelui Erynis poate lua
formă umană, îi căută chipul, strigând-o cu forță.
— Am auzit totul, Vladimirov. îi spuse tână-
ra, încercând să nu se arate vulnerabilă în fața lui.
Spune-i regelui că îl iertăm. de atât aveam nevoie
din partea lui pentru a ne relua viețile.
— Erynis. așteaptă! Am aflat de la Piatra Soarelui
cine este Ruslanov.îmi pare rău că l-ai pierdut pe
tatăl tău în războiul de acum trei sute de ani.
— Eu și frații mei am rămas pe pâmânt pentru a
duce la bun sfârșit această misiune și iată. începând
de astăzi, vom fi eliberați din corpurile de păsări dra-
gon, vom trăi în pace, însă nu vom mai avea puterile
dinainte și mai mult. vom îmbătrâni și noi, ca toți
pământenii! încheie tânăra râzând și plângând în
același timp.
— Foarte mult îmi doresc să rămâi, îi spuse
Vladimirov încet, îmbrățișând-o.
— Desigur că voi rămâne, aici sunt rădăcinile
noastre, primele raze ale Soarelui vor tăia toate legă-
turile noastre cu trecutul și ne vor.
— Erynis? Uite câtă liniște este în jur! Mi-este greu
să înțeleg. ce s-a întâmplat?
— Tot nu știi să asculți, îi reproșă tânăra zâmbind,
prefăcându-se deranjată că a fost întreruptă. Nu e
nimic ieșit din comun, războiul s-a stins complet
imediat ce străbunicul lui Yevghenislav, mă rog, spi-
ritul lui, și-a găsit liniștea. Dar acum trebuie să plec,
sunt așteptată!
— Ce bine că vei fi ca noi, strigă Vladimirov în
urma ei. nu mă vei mai putea amăgi așa ușor!
— Nici nu te-am amăgit vreodată, răspunse
Erynis luându-și zborul pentru ultima dată. Cântecul
pe care ți l-am spus înainte de întâia ta călătorie spre
mlaștini nu a funcționat? Datorită lui ți-ai descoperit
originile, ai eliberat Valea fără Nume, ai găsit arbore-
le-poartă prin care să cobori în lumile subpământene
și ai fixat harta genetică în cartea de aur. Sau greșesc
cumva? Oh, și am uitat să îți spun, continuă tânăra
îndepărtându-se tot mai mult. lumea de sub mlaș-
tinile cenușii se va extinde acum atât sub regatul lui
Nayan cât și sub cel al lui Yevghenislav! Așa se întâm-
plă mereu când misiunile reușesc. Iar când va ocupa
interiorul întregului pământ, mlaștinile vor dispărea
pur și simplu, lăsând la suprafață labirintul lor solar.
Dar mai este mult până atunci.
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
17
inedit
Ion Agârbiceanu
Sfârșitul omului
Romul Ladea
Statuia lui Ion Agârbiceanu la Cluj (detaliu)
Publicăm, în numărul de față al Tribunei, capitolul II din volumul inedit al lui Ion Agârbiceanu, intitulat
Cutezări cu gândul, ale ieromonahului Visarion.
Trebuie spus că, între articolele și volumele „de sertar” ale lui Ion Agârbiceanu, se numără și câteva titluri
cu profil religios, care nu au putut apărea în timpul regimului comunist, din motive lesne de înteles. Una din aceste
lucrări este și Cutezări cu gândul, ale ieromonahului Visarion, manuscrisul aflându-se în posesia profesorului și edi-
torului clujean Radu Crețu, care l-a primit de la fiica autorului, Maria Magdalena Agârbiceanu, în 1992. Este o lucrare
cu reflecții și întrebări ale scriitorului despre viață și moarte, despre menirea omului pe pâmânt, despre începutul și
sfârșitul lumii etc.
E adevărat că cea mai mare parte a Predosloviei cărții a apărut în revista Steaua, nr. 9, 1962, număr dedicate scriitorului,
la împlinirea vârstei de 80 de ani. Este un text cenzurat (au fost eliminate pasajele în care se foloseau cuvinte precum
Dumnezeu sau Isus), cu multe lecțiuni greșite (schăoagă în loc de șchioapă, bucuria în loc de lumina etc.) și cu unele
modificări de stil (ce => care; sau => ori; sunt => sînt etc.).
Textul a fost stabilit, după manuscris, cu respectarea riguroasă a normelor științifice de transcriere, actualizând ortogra-
fia, dar păstrând toate formele specifice epocii și scriitorului.
Apariția acestui volum în anul Centenarului este un omagiu postum adus lui Ion Agârbiceanu, care a dorit din toată
ființa sa realizarea Marii Uniri, în favoarea căreia a scris sute de articole, pentru care și-a riscat viața sa și a familiei sale
(suportând și ocara superiorilor săi, fiindcă, în toamna anului 1916, ca preot, s-a refugiat, împreună cu familia, alături
de armata română, care se retrăgea din Ardeal și care era considerată „armată dușmană”, la Râmnicu Vâlcea, iar de acolo
la Roman și apoi în Rusia, îndurând privațiuni greu de imaginat, oglindite în trilogia Vremuri și oameni). (Ilie Rad)
Mi se pare că nu-i nicio mirare dacă omul
de azi nu se mai gândește la sfârșitul lu-
mii, și nici nu mai poate fi îngrozit de
proorociile unora, cari îl mai vestesc din când în
când, vorbind de întâlnirea globului nostru cu o
cometă mare sau cu alt corp ceresc rătăcitor. Știrile
ce apar uneori prin ziare, în legătură cu un proba-
bil și apropiat capăt al lumii noastre, sunt citite cu
nepăsare, sau din curiozitate.
Dar lucru vrednic de mirat este faptul că și la
sfârșitul propriu, la moarte, se gândesc foarte pu-
țini, și foarte rar. Unii pot să creadă lumea vecinică,
alții cu o durată de sute de mii sau milioane de ani,
așa că sfârșitul ei îndepărtat nu-i poate impresiona.
Dar de sfârșitul unei vieți omenești, să zicem
marginile maxime ale unei sute de ani, fiecare om e
încredințat. Moartea semenilor noștri ne este zilnic
subt ochi, și cu toții știm că niciun om nu a scăpat
de moarte.
Cu toată această certitudine de nezdruncinat,
puțini oameni se gândesc la moarte. Lăsat fiecare
de capul lui, cu gândurile lui, omul normal, natu-
ral, nu se lasă zguduit de gândul morții decât mu-
rindu-i cineva drag. Alții nici atunci.
E nevoie de o educație anume, de o constrân-
gere a gândului, de o obicinuință cu meditarea în
această materie, pentru ca omul să-și dea seama și
să se pătrundă de realitatea neînduplecată ce îl aș-
teaptă. Așa cum se face în mănăstiri, în exercițiile
spirituale, cu o întoarcere și concentrare a gândului
spre „cele din urmă ale omului”.
De altfel fără gând nu există nimic pentru noi,
nici cele mai apropiate realități ale lumii. Pentru
unii există un lucru numai când îl cunoaștem și
ne dăm seama de el și însușirile lui, ceea ce numai
prin gândire se poate ajunge, după ce însușirile
lucrurilor au intrat în spiritul nostru prin simțuri.
Dacă nu ne gândim la moarte, ea nici nu există
pentru noi, și trăim ca și când am avea existența
în vecinicie.
Deși gândul obștescului sfârșit poate fi un pu-
ternic regulator al vieții noastre morale, mi se pare
că de el au nevoie mai ales cei păcătoși, sau cei cari
altfel nu se pot feri de păcat.
Însăși Scriptura ne învață: „Gândește-te la cele din
urmă ale tale, și în veci nu vei păcătui!” Cele din urmă,
adică: moartea, judecata, fericirea sau nefericirea ve-
cinică. Creștinul credincios poate însă să se ferească
de păcat și din alte motive. În primul rând din dragos-
te față de Dumnezeu, din ascultarea lui Isus Hristos.
Să te ferești de păcat, nu de frica pedepsei de după
moarte, ci ținând porunca împărătească a iubirii, de a
nu supăra pe Părintele Ceresc, și a nu te depărta de El.
După cum în veacurile trecute creștinii puteau fi
înspăimântați de apropiatul sfârșit al pământului, tot
așa se gândeau mai des la moarte decât azi.
Sunt nevoit să însemnez aici că și eu fac parte din-
tre creștinii de azi: rar și greu îmi vine să mă gândesc
la moarte. Și chiar când îmi forțez gândul în medi-
tații, în vremea exercițiilor spirituale, nu reușesc
nicicum să mă pătrundă și să mă cutremure gândul
morții. Nu mă impresionează. Deși, cum aș putea cu-
teza să spun că nu sunt păcătos?
Știu din viețile sfinților că mulți au ajuns la sfin-
țenie numai având realitatea morții vecinic în fața
ochilor. Poate într-alt fel, nici nu poate creștinul să
ajungă desăvârșit, cu viață sfântă. Pentru a nu-l înhă-
ța lumea cu ale ei, el trebuie să-și dea seama mereu
că „nu avem aici cetate stătătoare”. Că suntem numai
niște călători. Știu și cunosc frâna ce ne-o poate pune
gândul morții.
Dar nu mă pot împrieteni cu ea. Nu-mi place! Mă
opresc bucuros la cuvintele din Cartea Înțelepciunii
lui Solomon: „Dumnezeu a zidit pe om spre nestri-
căciune, și l-a făcut după chipul ființei Sale. Iară prin
pizma diavolului, moartea a intrat în lume, și cei ce
sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască”. Oare din
acest motiv nu ne putem gândi, ori ne gândim numai
forțați, la moarte? Pentru că ea nu este în însăși rădă-
cina firii noastre, fiind noi zidiți dintru început ne-
muritori? Din motivul că moartea trupului e numai
un accesoriu al existenței noastre, datorit păcatului
strămoșesc? Sau pentru că noi existăm prin „suflul
de viață”, prin spirit, iar acesta n-a ajuns muritor nici
după păcatul strămoșesc?
Pentru aceea, oare, gândurile aruncate asupra
misterului morții se izbesc de el și vin înapoi cum le-
am trimis, ca pietrele cu cari am bombarda o stâncă?
Cert este că, obicinuit și în chip firesc, nu ne în-
grozim de moarte, cum nu ne doare capul nici de
sfârșitul lumii. Numai printr-o anume educație și
obicinuință, la care ajungem prin sforțare, pe căi arti-
ficiale, ne putem gândi mai des și mai mult la sfârșitul
nostru obștesc - cum am mai spus.
Se pare că însăși Scriptura nu vede un lucru firesc
în moartea omului, dacă spune că ea a intrat în lume
prin prisma diavolului, care a deșteptat superbia
omului, pentru a călca porunca Domnului. Păcatul
nu e deodată cu omul, strămoșii nu s-au născut în el;
păcatul nu a ținut de firea inițială a omului. „Pământ
ești și în pământ te vei întoarce”, s-a spus omului nu-
mai după ce a păcătuit.
De altfel se pare că Scripturilor chiar, puțin le pasă
de moartea noastră cu trupul: singurul fenomen pe
care-l putem noi pipăi. Lor le pasă de moartea sufle-
tească, de cea prin păcat.
Ziditorul însuși le-a spus strămoșilor: „În orice
ceas veți mânca, cu moarte veți muri”. Călcând po-
runca, veți muri. Dar Adam și Eva n-au murit în
ceasul în care au mâncat din pom, au fost alungați
din rai și au mai trăit încă ani îndelungați până s-au
întors cu trupurile în pământul din care au fost lu-
ați. Ci au murit, în clipa păcatului, pentru fericirea
vecinică, pentru împărăția lui Dumnezeu, din care
au fost alungați. Moartea trupului a fost numai un
accesoriu al morții spirituale, prin păcat.
18
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
Aceasta e moartea cea mare a omului, atunci ca
și acum: păcatul. „Printr-un om a venit păcatul în
lume, și prin păcat, moartea”, scrie Sf. Pavel. Iar în
Cartea Înțelepciunii lui Solomon se spune: „Nu vă
grăbiți moartea prin rătăcirile vieții voastre, și nu
vă atrageți peirea prin fapta mânilor voastre. Căci
Dumnezeu n-a făcut moartea, și nu se bucură de
pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață
și făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu este
sămânță de pieire, și moartea n-are putere asupra
pământului”. „Cuvioșia e nemuritoare, iar nedrepta-
tea aduce moarte.”
Cât îl privește pe om, e limpede că aici e vorba
iarăși de moartea prin păcat, de moartea spirituală.
Moartea aceasta n-a făcut-o Dumnezeu, ci omul
prin păcat. Cuvioșia, dreptatea, adică sfințenia și
sufletul neîntinat prin păcat, nu cunosc moartea.
Dacă ar fi vorba de moartea obștească a trupului,
Scripturile ar greși vorbind așa, pentru că trupul cu-
noaște moartea, e fără putință de schimbare muri-
tor, fie că omul e sfânt, fie că e întinat cu grele păcate.
„El a zidit toate lucrurile spre viață... și întru ele
nu este sămânță de peire... moartea n-are putere
asupra pământului” sunt a se pricepe în înțelesul
că viața organică se continuă pe pământ mereu, re-
înnoindu-se mereu, dând impresia că moartea nu
stăpânește asupra pământului, deși știm bine că tot
ce este organism viu moare, lăsând însă altul viu în
urma sa. Adevărul privește și neamul omenesc: con-
tinua lui împrospătură prin nașteri continue dă im-
presia că și el este nemuritor, acoperind mereu fața
pământului, ca și iarba și arborii.
Moartea de care le pasă Scripturilor este deci cea
sufletească, moartea ce aduce pierderea fericirii ve-
cinice, împărăția lui Dumnezeu, pentru care omul
a fost creat, pe care a pierdut-o prin păcat, a recâș-
tigat-o prin Isus Hristos, dar o poate pierde iarăși
fiecare om, trăitor după mântuirea prin Hristos și
iarăși numai prin păcatul greu, de moarte.
„Dreptatea” (adică plenitudinea tuturor virtuți-
lor), „e nemuritoare, iar nedreptatea aduce moarte”.
Tot în Cartea Înțelepciunii lui Solomon este scris:
„Cei ce cugetă nedrept și-au zis întru sine: Viața
noastră e scurtă și tristă, și omul nu poate scăpa de
moarte, nici nu cunoaște cine l-ar izbăvi de iad. Din
întâmplare am ajuns să fim cum suntem, și după
viața aceasta vom fi ca și cum n-am fi fost niciodată;
căci fum este răsuflarea din nările noastre, și cuge-
tarea o scânteie care se aprinde din mișcarea inimii
noastre. Când se va stinge, trupul nostru se va face
cenușe, și duhul se va risipi ca aerul cel ușor...”
„În ochii celor fără de lege, drepții sunt morți cu
desăvârșire” (ca și cei păcătoși, căci și unii, și alții
mor cu certitudine)”, și ieșirea lor din lume li se pare
o mare nenorocire, și plecarea lor dintre noi un pră-
păd. Dar ei sunt în pace. Dumnezeu i-a pus la încer-
care și i-a găsit vrednici de El... Străluci-vor în ziua
răsplătirii ca niște scântei... și Domnul va împărăți
întru ei în veci”.
Drepții vor trăi în veci în împărăția lui Dumnezeu,
pentru care omul a fost zidit. Mor și ei cu timpul,
până la „învierea morților”, „la a doua venire a lui
Hristos”, iar atunci vor învia, prin Hristos și pentru
meritele lui, și trupurile. Dar vor fi și până atunci în
împărăția vecinică cu sufletele: „Sufletele drepților
sunt în mâna lui Dumnezeu, și chinul nu se va atin-
ge de ele!”; „Ei sunt în pace!”
* * *
Dacă sunt atâtea motive pentru cari omul se
gândește rar și cu neplăcere la însuși actul morții,
și numai prin deprindere și constrângere se poa-
te vedea întins pe catafalc, și chiar atunci rămâne
adeseori neimpresionat, nu tot așa se întâmplă cu
celelalte lucruri, cari constituie „cele din urmă ale
omului”, adică: judecata, fericirea sau nefericirea
vecinică. „Scris este omului să moară, iar după
moarte: judecata”.
Acest element, judecata, intră adânc în viața
omului și o determină în cele mai multe cazuri.
Pentru cei cari nu cred în nemurirea sufletului,
nu există nici judecata de după moarte, cu con-
secințele ei inexorabile: răsplata sau pedeapsa.
Necrezând în nemurire, nu cred nici în judecată,
nici în rai sau iad, și își trag astfel consecințele
pentru traiul în singura existență ce ne este dată,
după părerea lor - cea pământeană.
De când e neam omenesc pe pământ, conse-
cințele practice ale celor ce nu cred în nemurire
- oricari ar fi fost religiile de cari s-au ținut - sunt
aproape aceleași. Le înșiră Cartea Înțelepciunii lui
Solomon.
„Ca umbra de trecătoare este viața noastră, și
sfârșitul ei fără înapoiere. Că s-a pecetluit și ni-
meni nu mai vine înapoi... După viața aceasta vom
fi ca și cum n-am fi fost niciodată...”
„Veniți, deci, să ne desfătăm cu bunătățile cele
de acum, și de făpturi să ne bucurăm cu toată căl-
dura tinereții. Să avem, din belșug, vinuri scumpe
și miresme, și să nu lăsăm să treacă florile primă-
verii. Să ne încununăm cu flori de trandafir, până
nu se veștezesc. Nimeni dintre voi să nu vă lipseas-
că de la petrecerile noastre, să lăsăm pretutindeni
semnele veseliei noastre, căci aceasta este partea
noastră și menirea noastră...”
„Să asuprim pe cel sărac și drept, și să nu ne fie
milă de văduvă, și de căruntețele bătrânului încăr-
cat de ani să nu ne rușinăm.”
„Puterea noastră să fie legea noastră, căci cel
slab nu e de nicio treabă. Să vânăm pe cel drept,
pentru că ne stingherește și se împotrivește ispră-
vilor noastre, și ne învinovățește că nu umblăm
cum am fost învățați din copilărie...”
Gândurile acestea și atitudinele acestea față de
viață sunt posibile pentru toți cei ce nu cred în
nemurirea sufletului, în judecata de după moarte.
Este aceeași doctrină și concepție de viață din ma-
xima: „Mănâncă, bea, veselește-te, după moarte
nu mai e nicio plăcere!” E aceeași îndrumare de
viață, pe care o are și bogatul din parabola evan-
ghelică: „Sparge-voi grânarele mele și mai mari
le voi zidi și voi aduna bucate pe mulți ani, și voi
zice sufletului meu: Suflete, mănâncă, bea, veseleș-
te-te!”...
Gândul judecății de după moarte, în cei cari
cred in nemurire, e tot atât de aproape, pe cât e
de departe gândul morții însăși. Gândul judecății
prea-drepte a lui Dumnezeu intră ca temelie în
însăși conștiința creștinului credincios. La moarte
greu și în silă mă pot gândi; la judecata Domnului
mă gândesc mereu, de câte ori îmi slăbește dragos-
tea de El și nu mă pot feri de păcat, decât luând ca
sprijin certitudinea judecății dreptului Judecător.
Am mai înțeles un lucru: teama de judecata
prea-dreaptă a Domnului nu se deșteaptă în su-
flet numai când îți zici: „Să nu cutez să fac cuta-
re păcat, pentru că mă pedepsește Dumnezeu.”
Adevărul, gândul acesta intră în însăși conștiința
noastră, atât prin rațiune, cât și prin educație, și
însăși conștiința, într-un chip oarecum automat,
stă de pază să ne ferim de rău. Cum tot ea ne mus-
tră, dacă l-am săvârșit.
Dar pentru a avea o asemenea conștiință, e nevoie
să avem certitudinea existenței lui Dumnezeu prin
rațiune și credință deopotrivă, și certitudinea nemu-
ririi sufletului, prin credința în adevărul revelat.
* * *
Deși trăim fără gândul morții, fără frică de ea
- și cei cari nu cred în vecinicie, și cei cari cred -,
totuși vine pentru fiecare om o vreme când începe
a se gândi la moarte, și, mai ales, a se teme de ea.
Prilejul este boala grea, a noastră înșine sau a celor
iubiți ai noștri. Boala grea, adică drumul la moarte.
Deși, chiar atunci, nădejdea însănătoșirii noastre sau
a celor iubiți ai noștri e mai tare decât gândul morții.
Cu plăcere nu ne gândim niciodată la trecerea din
lumea aceasta. E cert totuși că mulți se gândesc la
moarte și la judecată numai când se află pe patul
suferințelor grele, sau într-o primejdie de moarte.
Dar toate acestea sunt lucruri obicinuite și preacu-
noscute, pentru ce să mă opresc asupra lor, însem-
nându-mi-le aici?
* * *
„Viața noastră trebuie să fie mereu o pregătire la
moarte.” Așa am citit într-o carte de meditații religi-
oase. Așa ne învață și duhovnicul nostru în mănăstire.
Bun, zic eu, așa să fie, dacă pregătirea la moarte,
la o moarte bună, înseamnă numai ferirea de păcat,
așa cum se arată și în cartea aceea și cum înțelege și
duhovnicul mănăstirii.
Dar pentru a se feri de păcat, nu orice om trebuie
să fie în pregătire zilnică de moarte.
E de ajuns să te pregătești și să lupți zilnic pentru
o viață frumoasă, dreaptă, curată și nevinovată.
Și pentru mine e mai bună și mai plăcută lozinca
aceasta: să trăiești nevinovat, decât cealaltă: să te fe-
rești de păcat, pentru că te bate Dumnezeu.
Nu-i mare deosebirea între ele? Mi se pare că-i
foarte mare. Pentru unii oameni cred că se petrec
lucrurile ca și cu mine: gândul vecinic al sfârșitului
obștesc mi-ar întuneca toată bucuria vieții, mi-ar
frânge chiar pofta de viață și luptă. În vreme ce lo-
zinca de-a mă bucura de viață trăind nevinovat, e
o mare forță de luptă și o mare bucurie a existenței.
Deși lozincile sunt deosebite, rezultatul este ace-
lași: ele ne deschid drumul feririi de păcat. Dar unul
este plin de neguri, de chin și de spaime, celălalt e
însorit. Unul însemnează a-l sluji pe Dumnezeu de
frică, celălalt a-l sluji din iubire. Oricare creștin ar
fi dator să aleagă drumul al doilea. Căci legea fun-
damentală morală a Evangheliei este iubirea. Iar pe
Dumnezeu îl iubește cel ce-i ține poruncile, pentru
că așa e frumos, așa se cuvine, ca fiul să asculte de
Tatăl său. Ascultându-l din iubire, pentru a nu-l su-
păra, nu mai are nevoie de gândul morții și al ju-
decății. Judecata i-o face însăși conștiința în fiecare
ceas, arătându-i ce-i bine și ce-i frumos și înaintea
lui Dumnezeu și în lume.
Căci aceasta este o realitate la care mi se pare că
puțini oameni se gândesc: ceea ce-i bun și drept, fru-
mos și curat înaintea lui Dumnezeu, este tot așa și
înaintea lumii, în judecata oamenilor. Și ce este păcat
înaintea lui Dumnezeu nu poate, cu niciun chip, să
se schimbe în virtute în judecata oamenilor.
Dacă oamenii s-ar obicinui cu această realitate,
poate că puțini s-ar mai ridica împotriva educației
și a vieții religioase, n-ar mai disprețui-o nici pe ea,
nici izvorul din care pornește: Evanghelia. S-ar con-
vinge că Dumnezeu și omul cu mintea sănătoasă nu
merg pe două drumuri, ci pe același drum: al desă-
vârșirii vieții omenești.
Și cine nu vede că e mai înalt omenesc lucru să fie
binele, sau cel puțin să te ferești de rău de bună voie,
decât de frica biciului? Ci recunosc cu smerenie că
uneori am avut și mai am și eu nevoie și de bici, de
frica judecății.
Text stabilit de
Ilie Rad și Radu Crețu
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
19
istoria literară
Slavici publicistul
■ Irina Roxana Georgescu
Ilie Guțan
Slavici. De la România Jună la Tribuna
ediție îngrijită de Victoria Murărescu Guțan
Sibiu, Editura Imago, 2012, 208 pagini.
Rezumat: Volumul apărut postum Slavici. De la România
Jună la Tribuna de Ilie Guțan marchează patru momente
esențiale de contextualizare a publicisticii slaviciene, jalo-
nate de: 1) etapa pre-Tribuna, care îl plasează pe Slavici
într-o fantasmă a integrării europene; 2) faza latentă a
Tribunei, în care decelăm o biografie convulsivă; 3) mo-
mentul de apogeu al Tribunei, în care sunt puse în discu-
ție menirea presei, fervoarea și consecvența ideilor, mitul
clemenței imperiale, cultura ca factor de coeziune națio-
nală; 4) etapa post-Tribuna, pusă sub semnul receptării
critice și într-o oarecare măsură, al protejării principiilor
slaviciene.
Studiul profesorului Ilie Guțan constituie o
cercetare de durată dintr-o parte semnificati-
vă a biografiei și publicisticii lui Ioan Slavici,
vizând, astfel, o periodizare a presei românești din
Transilvania ultimelor decenii ale secolului al XIX-
lea și, implicit, a istoriei presei sibiene.
Analiza are în vedere perioada 1884-1890,
când „programul, configurația și evoluția ziarului
Tribuna, apărut la 14/26 aprilie 1884 la Sibiu, sunt
mărturia rolului și activității lui Slavici” (p. 11).
Traseul meandrat al biografiei lui Slavici este marcat
de întâlnirea cu Eminescu, de Junimea, de vicisitu-
dinile socio-politice, dar mai ales de tăria de caracter
și de curiozitatea vie de a pătrunde firea lucrurilor.
Grație lui Eminescu, în vara anului 1870, Slavici
îl cunoaște la Viena pe Iacob Negruzzi, care îi pro-
pune să scrie pentru Convorbiri literare un studiu
comparativ despre unguri și români, concretizat în
„Studii asupra maghiarilor”; primele cinci părți apar
în 1871-1972, iar ultima parte, „Noi și maghiarii”, în
1873. Studiile cuprind secvențe și analize pertinente
de istorie, „individualitate”, „constituțiune”, strategii
de guvernare, aspirații politice. Însă faima ca scriitor,
„o performanță în epocă mai ales printre ardeleni,
va fi rodul ceasurilor de singurătate, de abstragere
din mediul social și uman, bine cunoscut și adânc
asimilat” (p. 23). Decelăm, în cazul lui Slavici, o ri-
goare a documentării, informare strictă, argumen-
tație logică, analiză și putere de sinteză, obiectivita-
te și respect pentru adevăr. Hermeneutica textului
presupunea adoptarea unei poziții critice, atitudine,
puncte de vedere, chiar soluții. Universitarul sibi-
an constată că, publicând intens în presa vremii
(Speranția, Gura satului, Albina, Lumina, Telegraful
român), Slavici își descoperă atât pasiunea pentru
analiza fenomenului social și politic, cât și vocația
publicisticii curente. „Gazetăria este dublată de în-
delungi stadii de bibliotecă, de reflecție și informare
continuă” (p. 24), fiind deopotrivă un modus viven-
di, edificator atât pentru grandoarea, cât și pentru
mizeria îndeletnicirii de ziarist. Mai mult decât atât,
„nodul gordian al publicisticii politice a lui Slavici
îl constituie raporturile dintre români și maghiari
în contextul unor circumstanțe tensionate, mai ales
ca urmare a impunerii dualismului austro-ungar în
1867, cu efecte discriminatorii” (p. 32).
Înainte de 1884, când apare cotidianul Tribuna,
legăturile lui Ioan Slavici cu Sibiul se realizează prin
colaborarea la foaia arhidiecezană Telegraful român,
înființată în 1853 de Andrei Șaguna. Din 1865,
asesorul consistorial Nicolae Cristea se ocupa de
conducerea ei, reușind să atragă un grup de tineri
colaboratori bine instruiți. Pe unii dintre ei, trimiși
de Șaguna să studieze la Viena, Slavici îi cunoaște
prin 1869-1870, când el însuși se afla acolo. Astfel,
prin intermediul lui Ioan Bechnitz, gazetarul ia con-
tact cu Telegraful român. Ca arhivar consistorial la
Oradea, unde fusese adus de la Arad în august 1873,
la solicitarea vicarului Miron Romanul, Slavici con-
stată „dezbinarea confesională a românilor ca urma-
re a propagandei catolice susținute oficial”, convin-
gându-se de „subminarea bisericii tradiționale, de
rit oriental, prin compromisuri politice la care se de-
dau unii dintre slujitorii săi” (p. 50). Slavici ni se dez-
văluie ca un „tânăr hotărât să refuze orice tranzacții
și să-și apere convingerile morale și politice, cărora
se va strădui să le rămână credincios toată viața și să
le apere uneori cu intoleranța celui ce se amăgește
să creadă că adevărul lui este redutabil” (p. 56). În
viața publică și politică, în biserică, în administrație,
în școală remarcă o diversitate de situații, atitudini
și fapte pe care le denunță fără reticență și le critică
necruțător, „operație cu atât mai incisivă cu cât cei
culpabili sunt personaje sau instanțe de prim-plan
ale scenei publice și politice ale vremii”.
La 15 martie 1876, din inițiativa partidului con-
servator, apare ziarul Timpul. Încă din primul nu-
măr, Slavici este prezent cu nuvela La crucea din
sat, însă în redacție intră abia la începului anului
următor. La București, este preocupat „să cultive o
atmosferă favorabilă Transilvaniei, să câștige simpa-
tii și sprijin din partea unor personalități ale vieții
politice și culturale” (p. 60). Timp de un an, Slavici
trimite în decursul unui an (iunie 1876 - iunie 1877)
„foii” sibiene corespondențe din „țară” semnate, de
cele mai multe ori, Corbey, nume nedeconspirat de
N. Cristea, care acordă importanța cuvenită texte-
lor, deoarece, prin intermediul lor, cititorii erau in-
formați despre cum evoluează criza orientală. Ilie
Guțan insistă asupra rigorii gazetarului, care „în-
registrează și comentează ce se întâmplă în actuali-
tatea imediată, ia atitudine și formulează puncte de
vedere, dacă nu cu pretenția, cu iluzia că opinia lui
nu va rămâne fără ecou” (p. 75). În egală măsură,
Slavici, deși lasă impresia că rămâne „între granițele
orgoliului național”, nu-și reprimă impulsul de a-i
întrevedea poporului român un destin european.
Mai mult decât atât, dobândirea independenței, pro-
clamarea regatului, orientarea politicii externe către
Apus nu rămân fără ecou în publicistica slaviciană,
acestea devenind „argumente temeinice pentru a
reflecta asupra destinului european al României,
pe care îl vede realizat numai ca părtașă la «marea
Lucrare» având ca scop progresul în întregul spațiu
european” (p. 77).
În nr. 1/1881 al „foii” berlineze Deutsche
Revue (care apăruse la sfârșitul anului 1880), Titu
Maiorescu publică articolul „Zur politischen Lage
Rumaniens”. Eminescu îl traduce, reproducându-l
în Timpul, în ultimul număr din 1880, cu titlul
„Despre situațiunea politică a României”. Articolul
a suscitat polemici în epocă, fiind comentat contra-
dictoriu atât în presa românească de pe ambele părți
ale Carpaților, cât și în presa străină. Iritat de felul în
care era discutat articolul și de interpretarea eronată
a unor pasaje („rău înțelese de către unii și dinadins
exagerate în înțelesul lor de către alții”), Slavici pu-
blică în Telegraful român (XXIX, nr. 19, 14 februarie
1881) articolul din Deutsche Revue, constatând că
textul maiorescian produsese „oarecare senzațiune”
în periodicele străine (Hon), fiind combătut însă
vehement în ziarele românești (Românul, Gazeta
Transilvaniei, Luminătorul etc.). Asemenea lui
Maiorescu, și Slavici se lasă prins în „mreaja jocu-
lui ipotezelor politice, fascinat de Occident” (p. 84).
Articolul semnat de Maiorescu în Deutsche Revue,
reluat în Telegraful român, și scrisoarea adresată de
Slavici lui Nicolae Cristea, la Sibiu, în care publicis-
tul formulează aprecieri privind situația din Ardeal
și anvergura europeană a vederilor politice denotă
„fervoarea reflecției slaviciene cu aer profetic” (p.
91), dar și „mărturia unui proces de conștiință și a
unei decizii fără drept de apel: să vină la Sibiu, unde
spera să găsească terenul prielnic «marii Lucrări»
năzuite de el, pentru care se crede predestinat” (p.
92).
Grupul constituit din Nicolae Cristea, Ioan
Bechnitz, Daniil Popovici Barcianu, Aurel Brote,
Ioan Crișan, Dimitrie Comșa și Simeon Popescu a
încercat să restabilească unitatea culturală, în primul
rând prin editarea Foișoarei ca supliment literar al
Telegrafului român, apoi prin încercarea de solidari-
zare cu ideea unității și coerenței sociale și culturale.
Întoarcerea lui Slavici în Ardeal în 1884, după zece
ani de ședere în România, presupune multiple moti-
vații obiective și subiective, decizia lui fiind, la urma
urmei, „încă o dovadă a consecvenței cu sine, un pa-
riu câștigat cu propria-i conștiință și cu cei suspicioși
cu sentimentele lui de «patriot» ardelean” (p. 101).
Perioada în care Slavici a fost director la Tribuna
(1884-1890) s-a dovedit o provocare continuă, pro-
lifică și temerară, conducând un ziar considerat de-
opotrivă „o armă de temut, dar și o țintă de atac”
(p. 112). Tribuna, cotidian de opinie și de atitudine,
de reflecție și dezbatere, riguros informat și preocu-
pat să-și informeze cititorii, ia atitudine permanen-
tă împotriva politicii de maghiarizare. Sunt tot mai
accentuate disensiunile între români și maghiari, în
ciuda încercării de respectare a adevărului istoric,
a folosirii unui ton menținut în limitele civilității.
Slavici denunță deseori în paginile ziarului „lipsa
unității de acțiune și dezbinarea dintre români, situ-
ație constatată mai ales în rândurile elitei” (p. 117),
starea de letargie, compromisul, lipsa de solidaritate,
duplicitatea contemporanilor.
Foarte important însă rămâne faptul că, pentru
Slavici, „consecvența era o probă de onestitate și
rectitudine morală”. Și la Viena, și la Tribuna și în
alte împrejurări, face efortul de a rămâne „cumpătat,
rezervat față de inițiative cu substrat insurgent, dis-
pus să-și asume culpa altora pentru aplanarea unui
diferend neașteptat” (p. 198). Slavici n-a fost un ga-
zetar comod și obedient față de autoritatea oficială,
dar nici nu s-a manifestat ca un gazetar subversiv.
Moștenirea publicistică a lui Slavici - Tribuna - de-
vine o sursă importantă de cercetări, despre care
„poate scrie oricine, fiindcă nu e feuda nimănui, cu
o condiție însă: să se informeze la surse sigure și să
interpreteze corect probele existente” (p. 201). Lui
Ilie Guțan îi revine meritul de a fi mers la sursele
primare ale publicisticii lui Slavici, de a fi cântărit cu
atenție argumentele, idiosincraziile și inanitățile, lă-
sând la o parte mistificările și impreciziile.
(text apărut inițial în nr. 2/ 2013
al revistei Caiete critice)
■
20
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
proza
Fugari peste marginea lumii
Ștefan Aurel Drăgan
Istoria ne calcă în picioare pe toți deopo-
trivă”, cugeta Vasile Moț a Ursichii stând
singur la pândă, mai deoparte, sub o
ruptură de mal, rătăcit în hățișul gândurilor sale.
„Așa-i, dar depinde sub care parte a talpei te ni-
merești când defilează țanțoșe și indiferentă ca o
curvă pe maidanele lumii... Se zice că, mai întot-
deauna și pentru nimic câinele cel mare îl... bate
pe cel mic și numai câteodată și din întâmplare,
câinele cel mic îl... bate pe cel mare”.
Așa cugeta Vasile Moț a Ursichii, bărbatul lui
Istina și tatăl pruncului Ion, care se pregătea să
treacă peste Feleac, prin beznă, peste granița im-
pusă de domnii lumii la târgul lor infam.
Știa că aici nu-l așteaptă nimic bun din partea
noilor vremelnici stăpânitori. Le știa znaga. Iar
acum situația era mult mai amenințătoare pentru
el: doar el a condus micul grup unionist din sat la
Bălgrad. Îi știa znaga și la noul birău, Cucu, insta-
lat de străini... În ultima vreme îl cam pândea bi-
răul. De teama dezvăluirilor pe care le-ar fi putut
face Vasile...; cu ciudă mocnită trecea pe lângă el,
cu uitătură rea pe sub obada clopului.
Prietenul lui, Grigore din Vâlcele, cu care s-a
împrietenit când se întorceau de la adunarea de
la Bălgrad, l-a ascuns pe Văsălica din Mestecăniș,
cu nevasta și pruncul, într-o văgăună cotropită de
spini și brăzdată de povârnișuri, la granița nou
trasată ce despărțea din nou românii de români.
- Ia, aci aveț’ o straiță cu merinde, da’ să nu
vă smintiț’ din loc până s-a lăsa întunericu’. Apoi,
când nu-ț’ mai auzî nici păsările ceriului tânguin-
du-se și foindu-se în cuib, o luaț’ p-aci pă văgău-
na asta în sus și săriț’ păstă măgură drept în țara
naost’ă, în Rumânia... la Feleac. Iară de-acoale-n-
culo... Dumnezo vă poarte-n pace! le zise Grigore
făcându-le semn cu pălăria ridicată și pierzân-
du-se precipitat și cu pândă printre tufe.
După lăsarea întunericului, fugarii, familia
alungată din țara ei, au trecut peste deal și în câ-
teva zile a ajuns la prietenul lui Vasile, la Tăblanu
din Turda. Degeaba acesta l-a asigurat pe fugar că
nu trebuie să se teamă de nimic și să rămână la
el, gândul și pornirea lui Vasile Moț nu au putut
fi înfrânte.
-	Aculo, în capitala țării mari, trebuie să să afle
cineva care să mă asculte, să priceapă ce-i cu bieții
români abandonați de istorie și aruncați în ghea-
rele barbarilor, se revolta el zi e zi.
După alte zile de rătăciri și suferințe a ajuns în
orașul unde credea el că soarele răsare pentru toți
românii. Aici și-a găsit un cuib modest unde să
sălășluiască, o căsuță la o margine de cartier - și
acesta mărginaș - în care traiul familiei se părea
că se așează, se molcomește.
-	Până ne-om întoarce noi la căsuca noastră, îi
tot încuraja el pe nevastă și prunc.
Dar, pe când țara era din nou aproape adusă
acasă, imperiul roșu din răsărit a început să-și
facă cărare prin grânarele noastre spre cârmă.
Noii cocoțați pe tronul patriei au început a dăn-
țui prin cămările noastre, să joace sârba cea mai
măruntă pe spinarea încovoiată a celor ce au tras
căruța. Cei care nu s-au lăsat dănțuiți au început
să fie îndreptați spre măcelari și astfel Vasile Moț a
Ursichi din Mestecăniș a ajuns din nou pe răbojul
negru a celor vânați.
„Aici își fac cuib corbii și vulturii... Nu s-a-m-
pinge mult și țara asta va fi la îndămâna lor, a pă-
sărilor răpitoare care se hrănesc cu mortăciuni”,
gândea dezamăgit și cu frica ce-și făcea loc în spa-
te ca un sloi de gheață, Vasile Moț. „Eu trebuie să
plec, să ies, să fug iute de-aici, din această cușcă,
înainte de a fi răpus și transformat în hrană pen-
tru aceste sălbătăciuni sau să fiu transformat eu în
corb sau vultur”. Fără zarvă, pe ascuns și cu calm
și-a pregătit plecarea. S-au înțeles ca după dispa-
riția lui, Istina, nevasta lui, urma să ceară divorțul,
astfel să fie ei protejați.
-	Adică, spunea ea judecătorului plângând
deznădăjduită, nu mai vreau nici să aud de cel
care m-a înșelat, m-a părăsit pe mine și pe copilul
acesta... mai mult, a trădat țara-mamă...
Pe vremea aceea treburile nu erau deplin așeza-
te, valurile istoriei nu erau încă scăpate de nămol,
încă corbii nu și-au instalat cuiburile în toate hă-
țișurile sociale ale țării și astfel Vasile Moț a reușit
să-și aranjeze, pe ascuns plecarea, fuga din colivia
prădătorilor... A trecut peste marea baltă a lumii
și s-a pierdut în brațele unui tărâm unde credea că
nimeni nu-l va întreba de unde s-a rătăcit și ce a
gândit el acolo de unde vine; nici încotro vrea să
rătăcească și ce are să gândească. Și așa a fost până
la o vreme, până când, prin neștiute căi, s-a des-
coperit că noul cetățean al lumii libere are porniri
spre a coti spre o altă direcție, contrară mersului
politic de acolo.
Între timp, Vasile Mot și-a construit aici un
cămin; s-a abătut cu o localnică mai înrădăcinată
decât el pe aceste tărâmuri - strămoșii ei au fost
proscriși și fugari din bătrânul continent cu mul-
tă vreme în urmă, când coloniile de peste ape se
constituiau în nație. În casa lor a răsărit, nu după
mult timp, o altă ființă, rod al fericirii celor doi -
John. Se părea din nou că traiul luminos și fericit
spre care toată viața lui a tânjit s-a așezat și s-a
statornicit. Dar anumite zvonuri, câteva aluzii
ale celor cu care s-a împrietenit, comportamente
mai discret sau a mai vădit ostile ale localnicilor
și atitudinea mai rezervată și bănuitoare a auto-
rităților au început să abată asupra liniștii fami-
liei neguri și nori amenințători. „Poate că m-or
fugări până oi ieși de pe rotocolul pământului”,
se necăjea el, pe zi ce trecea mai înghesuit de tea-
mă și de nesiguranță.
Vasile Mot a mai trecut prin asemenea întâm-
plări și în țara de origine; știa cum să iasă din
încercuire, așa că și-a pregătit fără zarvă și pe
ascuns dispariția.
Într-o bună zi nu a mai întors acasă, nu a mai
ajuns nici la locul unde lucra și nici prietenii lui
de la un mic bar unde zilnic se întâlneau la un
păhărel și la o bârfă nu mai știau nimic de el.
A trebuit să treacă câteva zile ca să înceapă în-
trebările neliniștite. Și soția lui a început să-și
manifeste îngrijorarea, dar numai de ochii lumii
pentru că totul a fost plănuit în familie.
*
Ionu Ursichii din Mestecăniș a îndrăznit și el,
student fiind în capitala Țării de peste deal, să
creadă în posibilitatea scoaterii din tinda țării a
colindătorilor ce au venit cu steaua de la răsărit
și n-au mai vrut să iasă. A devenit un hăituit și
fugar, dar nu s-a ascuns ci s-a pierdut în învăl-
mășagul cosmopolit al capitalei mari a țării. Aici
și-a reînceput studenția. Era un student silitor, cu
minte iscoditoare și încă de pe băncile Facultății
de chimie a început să lucreze la câteva inven-
ții. Naiv fiind, a căzut în plasa unei femei fatale
cu ochi oblici, șăgalnici și tulburători, tătăroaica
Vaspia, care nu urmărea neapărat o legătură sen-
timentală și trainică. Tânăra de peste douăzeci
și cinci de ani era - „dintr-un noroc” zicea ea -
secretara celei la care soțul, Ioan a lui Vasile Moț
a Ursichii, i-a cedat lucrarea „CRIAZIN”, ceva
legat de articole tehno-metalice, pentru a-și lua
doctoratul în chimie.
După încă câțiva ani Ioan Moț a mai produs
încă opt lucrări științifice recunoscute interna-
țional și premiate de capete încoronate și con-
ducători ai lumii numai că din publicațiile de
specialitate reieșea că aparțin și sunt publicate
sub semnătura savantului de renume mondial
pe care el a făcut-o doctor în chimie.
După mai multe certuri cu Vaspia, stresat de
constatările legate de lucrările lui, într-o seară,
într-un acces de furie, Ion i-a strigat tătăroaicei
în față că el știe că savanta nu are studii, că inten-
ționează să folosească o invenție de a sa - Cada
21 - pentru a realiza un aliment sintetic spre a
închide gura populației înfometate.
-	Savanta ta, încheie el surescitat, lucrează cu
un agent străin - Mihai Goncear - care mi-a fu-
rat prin tine toate lucrările.
Drept consecință a doua seară, Ioan Moț a
fost înhățat de două matahale în alb la intrarea
în blocul unde locuia, imobilizat într-un fel de
sac, împins într-o dubă și la sfârșitul unei călă-
torii a fost aruncat într-o cămăruță la balamuc.
Ioan Moț, savantul, avea mai din timp acte-
le de plecare în America pentru a participa la
o conferință internațională organizată de firma
I. Adam din Provedence - un oraș la sud de
Boston. Prin neștiute căi a reușit să evadeze de la
balamuc și să și părăsească „patria veșnic nere-
cunoscătoare”, cum spunea el dezamăgit. A ajuns
pe tărâmul libertății și salvării într-o seară. Și-a
aruncat pașaportul și carnetul roșu de partid în-
tr-o cutie poștală de la poarta unei case.
*
John Mot intrase în atenția autorităților fe-
derale când a inventat un produs chimic care
trebuia să revoluționeze un sector de cercetare
științifică... Problema lui, însă, conflictul s-a de-
clanșat când nu a acceptat ca produsul minții lui
să fie folosit de militari pentru a fabrica o nouă
armă chimică. Așa s-a trezit el într-o bună zi că
are vederi politice neagreate de națiune, de ex-
tremă stânga. „Așa i-a insuflat tatăl său, Vasile
Mot”, conchidea un raport oficial.
Într-o zi, John, deschizând cutia poștală a ră-
mas stupefiat când a găsit printre corespondența
lui un pașaport al unui cetățean din estul Europei
și un carnet de membru al unui partid comunist.
Mai mare i-a fost stupefacția când a constatat că
fotografia de pe aceste documente este identică
cu fizionomia lui. După consumarea șocului o
scânteie s-a aprins în mintea sa. „Iată că situația
mea se rezolvă!”, jubila el, întrebându-se dacă nu
e cumva un vis.
O
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
21
o
Coincidența numelui și a chipului nu-l impre-
siona atât de mult încât să-l facă să cerceteze fe-
nomenul. Vasile Mot, tatăl lui, nu a pomenit nici-
odată în noua lui familie că acolo, în țara de unde
vine el, înroșită de atâtea jertfe dăruite zbuciuma-
tei istorii, ar mai exista o femeie care-l așteaptă
împreună cu fiul său. Nu a luat legătura cu ei, din
precauție și protecție, astfel că nici Istina și Ion nu
știau nimic despre cel care a fost soțul și tatăl lor.
Cu actele recuperate din cutia lui poștală și cu
puține lucruri pregătite din timp, într-o bună zi,
John Mot, a părăsit patria nerecunoscătoare și s-a
îndreptat spre un alt tărâm pe care, credea el, va
fi binevenit întrucât crezul lui politic corespunde
cu legea ce guvernează țara scrisă în noile lui acte.
La intrarea în țara făgăduinței lui a fost ares-
tat imediat, aducându-i-se la cunoștință că a fost
condamnat, în contumacie, la moarte prin spân-
zurare - în piața publică - pentru trecere fraudu-
loasă de frontieră, spionaj în favoarea unei puteri
străine (capitaliste, a aflat mai târziu, adică duș-
manul redutabil al comunismului). L-au închis
într-un subsol al unei clădiri umede și insalubre
și cotrobăite de șobolani. Noua lui ascunzătoare
se deschidea spre o stradă doar la un lat de palmă
deasupra pământului, printr-o fantă mică cât un
bănuț încrestată în tablă în formă de stea în cinci
colțuri. Prin acea mică stea care îi oferea o mică
mângâiere de lumină privea zilnic mii de picioare
ce defilau pe lângă ascunzătoarea lui, măsurând
lumea și trecerea prin ea, nebănuind că dincolo
de zid este cineva care defilează într-o altă lume
mult mai mică decât a lor.
Așa a viețuit el în fiecare zi, în fiecare clipă aș-
teptând să se deschidă ușa temniței prin care va fi
scos definitiv din lumină, din viață și din lume...
Și într-o zi ușa s-a deschis...
În piață, mulțimea, adunată pentru specta-
colul ciudat al morții ce se anunța, huiduia, urla,
fluiera, se scălâmbăia, dar el, osânditul, nu auzea,
nu era prezent. În fața lui, în fundul pieții, deasu-
pra capetelor și a brațelor care se agitau ca niște
resturi adunate de apă la mal, era ridicată o plat-
formă de scândură mirosind proaspăt a rășină de
brad în mijlocul căreia trona o alcătuire, un schelet
de lemn ce semăna cu un cocostârc ce sta de ve-
ghe neclintit într-un picior peste lume. De clonțu-i
lung îi atârna un șarpe lung încolăcit la capăt ca un
belciug. Sub această alcătuire așteptau impasibili
un preot, un călău și un funcționar mic de statură,
îmbrăcat în negru, cu cravată, cu o pălărie mică și
rotundă și ochelari mici și rotunzi ce-i striveau na-
sul coroiat ca al unei păsări de pradă și strângeau
urechile clăpăuge care abia se zăreau de sub pălăria
cu boruri mai mari decât capul lui mic ca o gămă-
lie. John nu i-a băgat în seamă pe ceilalți doi decât
pe omul mic cu ochelari care a început să rosteas-
că, cu o voce sugrumată, vizibil afectat de emoție și
spaimă o frază standard:
-	Prin împuternicirea cu care am fost investit,
aduc la cunoștință publică că cetățeanul Moț Ioan
a fost condamnat la moarte...
-	Dar unde-ți este ție și cine te-a învrednicit
pe tine cu aceea împuternicire?... Am putea să o
vedem și noi?... l-a întrerupt osânditul din spate.
Omulețul în negru a rămas interzis, paralizat;
a amuțit înspăimântat în fața acestei îndrăznețe
intervenții. S-a uitat de câteva ori nedumerit când
la osândit când la mulțimea din piață care amuți-
se și ea, căutând un sprijin, o intervenție pentru
salvare și justificare, dar breșa a fost deja făcută și
zidul de scăpare căutat începea să se năruie fără
speranță... A bâiguit ceva, a dat din scurtele-i
mâini ca și cum s-ar apăra de un roi de viespi și
s-a rostogolit pe scara eșafodului, furișându-se pe
la colțul cel mai apropiat și la-ndemână al pieții,
evitând mulțimea care a început să-l huiduie și să
facă haz pe seama lui.
În același timp, lumea din piață, vizibil deza-
măgită de deznodământul spectacolului, pe fon-
dul unui murmur surd, dezaprobator, începu să
părăsească locul. În mijlocul pieții a rămas doar
ringhișpilul lângă care veghea mofluz mecanicul.
John a coborât și el de pe platformă și s-a apropi-
at de omul speriat de lângă instalație. I-a smuls,
fără nicio explicație cheile, a pornit mașinăria și
s-a aruncat din mers într-un scaun. Scaunele au
început să se îndepărteze în evantai și să se ridice
spre cer, chipurile și lucrurile au început să se es-
tompeze apoi au devenit numai niște linii și culori
ce alergau tot mai tare, pe măsura creșterii vitezei
mașinăriei, în sens invers zborului său, din depăr-
tări înspre el, absorbite într-un tabernacol imens
spre un singur punct.
Ioan Moț a Ursichi din Mestecăniș a intrat în
holul mare, spațios și luminat al firmei I. Adam
din Provedence; încrezător și liber. Un ins, care
se vedea că e un om de ordine, de-al casei, l-a
condus amabil într-un birou unde doi bărbați ele-
ganți, îmbrăcați în costume cu cravată impecabi-
le, cu pălăriile așezate pe colțul mesei, proaspăt
bărbieriți, l-au poftit curtenitor să ia loc într-un
fotoliu și apoi i-au adus la cunoștință că el, John V.
Mot, a fost condamnat în contumacie la pedeapsa
capitală - prin injectare - fiind acuzat de aparte-
nență la o grupare de extremă stângă și spionaj
în favoarea unei puteri străine - „ostile națiunii
noastre” preciză unul dintre domni -, dar și pen-
tru furt de invenții de la guvern.
- La percheziția domiciliară s-a găsit la dum-
neavoastră o lucrare care aparține guvernului,
mai precis armatei, încheie domnul în cauză, fă-
cându-i semn ferm de interzicere când Ion a vrut
să conteste.
Fără zarvă, discret, l-au escortat și l-au urcat
într-o mașină ce aștepta în fața clădirii, apoi l-au
introdus într-o celulă, iar după câteva zile ușa că-
măruței s-a deschis și înăuntru a intrat un preot
tânăr, speriat și buimăcit, care mai multe minute
nu a scos nici o vorbă. Ionu Ursichii a profitat de
buimăceală și a ieșit pe un coridor lung la care nu
i se vedea capătul. Luminile de pe plafon erau din
ce în ce mai slabe pe măsură ce se pierdea capătul
coridorului; pe ambele părți, în pereți, erau încas-
trate geamuri mari ca niște oglinzi. A început să
alerge spre capăt. Prin ferestre, lucrurile din jur
au început să se rotească din depărtări înspre el,
în cercuri concentrice, în sens opus înaintării, co-
tropindu-l din față. La începutul fugii imaginile
lui în oglinzile laterale au început să se suprapună
apoi chipurile s-au estompat până când a rămas
o linie continuă și apoi a fost înghițit de puhoiul
lucrurilor și a chipurilor...
■
Urmare din pagina 10
Al treilea ochi
din planul ființării în cel al ființei. Din onticul
statistic în ontologicul divin al Persoanei. Al lui
Dumnezeu. Mutarea aceasta nu poate avea loc
fără „ajutorul” dat omului de către Persoană.
Prin cel de-al treilea ochi, mutarea are loc în
înțeles. Care înțeles cuprinde atât cunoașterea,
judecata, cât și trăirea umano-divină. Așa fiind,
înțelesul este întotdeauna mistic. „Divinitatea
nu există datorită faptului că noi credem că ea
există, ci noi credem în ea datorită faptului că ea
există.” Și „Credința este expresia autoepistemo-
logică a existenței divine.”
Prin virtuți, omul trebuie să trăiască în preaj-
ma nemuriri.
„Oare odată ajunși dincolo de viaductele vie-
ții, odată mutați în moarte, vom putea fi me-
tamorfozați, transformați și, prin urmare, deve-
niți mutanți și mântuiți ? ...”
Dintr-o cercetare asupra morții, de unde în-
cep întrebările sale, cercetarea lui Franțois Breda
devine o Cercetare în Cer. Cercetarea are loc pe
pământ, folosindu-se de prezența celor doi ochi,
dar, prin al treilea, ea se mută în Cer (în minte),
unde cuvintele nu mai sunt de lut.
Omului, spun în subtext și Hristostom, și
Breda, i s-a dat de la început, are nemurirea. Nu
i s-a dat, ci este. Să nu-i fie frică de ea. De ne-
murire. Chiar dacă mai este uneori stăpânit de
sentimentul, de trăirea frigului cosmic.
Cercetare în Cer este una făcută nu atât asu-
pra morții, cât, mai ales, una asupra nemuririi.
Asupra divinului. A ființei. A omului „mutat” în
Dumnezeu. Și, până la urmă, a lui Dumnezeu
însuși.
Decorurile, scenografia, textele, jocul acto-
rilor etc. aparțin, într-un fel, lumii cunoscute.
Ba, uneori, întrezărite, lumii Cerului. Numai că
omul nu pleacă de la moarte, ci de la nemurire.
Nu de moarte trebuie să-i fie frică omului, ase-
meni lui Avram, „pentru că nu fusese încă sur-
pată asuprirea ei!” Cercetarea, pe pământ având
ea loc, nu numai că vizează Cerul, nemurirea, ea
are loc chiar în Cer. Celui care cercetează în Cer,
nu-i este frică nici de moarte, nici de nemurire.
Cercetarea, în Cer fiind, este a Divinului însuși.
În cazul de față, Cercetarea este cartea pro-
pusă. Cartea, aici și acum, devine Persoana. Ea,
cercetarea, asemeni omului, ține de nemurire.
Persoana (din om) se cercetează pe sine însăși.
Ajunsă la capătul ei (atâta cât e), cercetarea,
Calea se revelează pe ea însăși. Omului, în cu-
vinte umane. De lut. Ea numai aparent urcă spre
Cer. În fapt, ea coboară din el spre om. În om.
Mântuirea, nemurirea coboară spre, în moarte și
o cuprinde, transfigurând-o.
Fără Dumnezeu, această Cercetare-Carte n-ar
fi putut avea loc. N-ar fi putut fi. De aceea ea Este.
Într-un fel, ea este Dumnezeu însuși. Cartea „co-
boară” mai apoi în om (cititor), astfel devenind
noi „mutanți și mântuiți”. Adică însăși Cartea.
Cartea este Cerul. Cercetarea are loc în însăși
Cartea. Unirea noastră, a omului cu Cartea, este
fapt mistic. Aici cred că este partea esoterică a
cărții propusă de Franțois Breda. Poezia ei ex-
traordinară.
Poezia ei propune o Cale. Una de străbătut
prin trăire, prin al treilea ochi.
Ajunsă în fața ochilor externi, citită și recitită,
cartea este o bucurie. Mântuie. Este Iubirea cea
mare care vine asupra omului, ca omul să poată
avea iubirea sa în deplinătate.
■
22
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
diagnoze
Ambiguitatea
globalizării
■ Andrei Marga
Sunt în circulație două înțelesuri ale glo-
balizării, încât de multe ori oamenii au în
minte un înțeles, dar argumentează relativ
la celălalt. Pe lângă această ambiguitate, să-i spu-
nem istorică, a globalizării, există și o ambiguitate
a consecințelor, care creează dificultăți celor care
vor să o evalueze și-i inhibă. Pe de o parte, globa-
lizarea stârnește senzația de lărgime la maximum
și este socotită benefică, pe de altă parte ea aduce
solicitări fără precedent pentru fiecare persoană,
încât este resimțită ca amenințare. Cum să reu-
nești într-o evaluare univocă cele două laturi la fel
de importante? Să lămurim cele două ambiguități.
Din cercetările de istorie ne vine o înțelegere
a globalizării ca extindere, mai cu seamă spa-
țială, a contactelor, activităților, orizonturilor.
Istoria umanității lasă, într-adevăr, să se observe
continua depășire a izolării, a limitelor spațiale
și extinderea contactelor dintre oameni, până la
scara globului. Istoricii continuă demersuri mai
vechi de reconstituire de pași ai extinderii. Se
pot cita numeroase scrieri (de pildă, U. Hnnerz,
Transnational Connections: Culture, People,
Places, 1996; H. Kleinschmidt, Geschichte der in-
ternationalen Beziehungen. Ein systemgeschichtli-
cher Abriss, 1998; D. Hoerder, Cultures in Contact:
World Migrations in the Second Millenium, 2002).
Sociologii au venit adesea pe aceeași rută, a explo-
rării extinderii (Niklas Luhmann, Die Gesellschaft
der Gesellschaft, 1997). Teoreticienii relațiilor in-
ternaționale au concentrat mari forțe la un mo-
ment dat asupra evoluției acestora spre un sistem
și a sistemului însuși (Immanuel Wallerstein,
The Modern World-System, 1989). Abordarea
geografică și demografică (K. J. Bade, Europa in
Bewegung. Migration vom spaten 18. Jahrhundert
bis zur Gegenwart, 2000) ilustrează același înțeles
al globalizării, ca extindere.
Acest înțeles al globalizării este cu mai puține
probleme deschise și se lasă mai ușor verificat în
viața societăților. El ține de fapt de descrierea tra-
dițională a istoriei, care vede extinderi, dar mai
puține restructurări profunde.
Din cercetările de economie ne vine o înțele-
gere a globalizării ca dislocare a tarifelor vamale
și a altor bariere la circulația liberă a produselor,
serviciilor și persoanelor și drept competiție pe
o piață lărgită, la limită atotcuprinzătoare. Cei
care au fundamentat politica globalizării, în anii
nouăzeci, au argumentat că protecționismul și-a
pierdut baza, că liberalizarea schimburilor este o
soluție incomparabil mai avantajoasă și că profi-
turile înalte vin din soluții inteligente mai mult
decât din volumul produsului (Robert B. Reich,
The Work of Nations, 1922). Sociologii au trecut
devreme la critica conceptelor tradiționale în
numele globalizării (R. Robertson, K. E. White,
eds., Globalization. Critical Concepts in Sociology,
2003). Politologii au arătat că pe fondul globa-
lizării în acest înțeles se schimbă condițiile de-
mocrației și ale statului național (David Held,
Democracy and the Global Order. From the mo-
dern State to Cosmopolitan Governance, 1995; S.
Strange, The Retreat of the State: The Diffusion of
Power in the World Economy, 1996), iar antropo-
logii că însăși identitățile încetează să mai fi con-
struite tradițional, prin apel la scripte pur loca-
le (Barri Axford, The Global System. Economics,
Politics, Culture, 1995).
Acest, al doilea, înțeles al globalizării condu-
ce la o realitate ce este încă în explorare, plină de
tensiuni și probleme, care cer adesea schimbări
ale conceptelor cu care se operează. El ține de fapt
de descrierea inovației istorice, fiind exprimat de
scrisul istoric ce vrea să vadă mai curând schim-
bări profunde decât continuități.
Cercetările mai noi consacrate globalizării
leagă cele două înțelesuri punând al doilea în
fața primului. Istoria este privită din perspectiva
schimbărilor aduse de crearea pieței globale, cu
toate implicațiile ei. Economiștii au căutat să deli-
miteze noul rol al statului în condițiile globalizării
(M. Panic, Globalization and National Economic
Welfare, 2003). Istoricii sondează noile roluri
ale metropolelor (Saskia Sassen, Metropolen des
Weltmarkts. Die neue Rolle der Global Cities, 1997),
schimbarea exercitării puterii de stat (Wolfgang
Reinhard, Geschichte der Staatsgewalt. Eine ver-
gleichende Verfassungsgeschichte Europas von den
Anfange bis zur Gegewart, 1999), efectul globali-
zant al Internetului (Manuel Castells, The Internet
Galaxy: Reflections on the Internet, Bussiness and
Society, 2001), ce rezultă pentru mediul încon-
jurător (J. R. McNeill, Something New Under the
Sun: An Environmental History of The Twentieth-
Century World, 2000) și, desigur, pentru refor-
ma organizației mondiale (Paul Kennedy, The
Parliament of Man. The Past, Present, and Future
of the United Nations, Random House, New York,
2006). Treptat s-a creat conștiința acută a faptului
că ne aflăm într-o nouă situație istorică, ce pune
la încercare multe dintre certitudinile alimentate
de epocile anterioare și cere noi concepte și noi
abordări.
Cealaltă ambiguitate a globalizării este reduta-
bilă: printr-o aceeași măsură politico-administra-
tivă ce ține de globalizare efectele sunt divergente.
Reducerea sau dislocarea unei taxe vamale, de
pildă, creează beneficiarului avantajul lărgirii pie-
ței pentru produsele sale și imperativul restruc-
turării, cu noi costuri, a întreprinderii sale. Dacă
nu cumva, ea îi aduce acestuia, pe piața sa tradi-
țională, competitori mai puternici, care îl înlătură
pur și simplu! Autorizarea muncii dincolo de gra-
nițe, ca alt exemplu, permite libertatea de alegere
a locului de muncă pe o scară nouă de către un
profesionist, dar îl poate și forța să plece din co-
munitatea și țara sa. El câștigă o libertate foarte
importantă, dar trebuie să renunțe la drepturi, de
asemenea semnificative. Oamenii capătă acces la
comunicații și informații, încă un exemplu, dar
sunt și expuși la falsuri, fabulații, ce privesc une-
ori propria persoană, cu amploare fără precedent.
Comunicativitatea și informarea par să fie contra-
balansate de suprimarea graniței dintre adevăr și
minciună, dreptate și intrigă, frumos și trivial. Ele
favorizează, sub un aspect, democratizarea so-
cietăților, dar și împiedică, prin manipulările pe
care le permit în formele fake news, Social Bots,
haeckerism etc., democratizările. Ele creează in-
dividului sentimentul unei lumi cu nesfârșite po-
sibilități de manifestare, dar îl țin strâns pe acesta
în chingile informației cartelate și controlată din
centre nevăzute.
Globalizarea aduce problemele vieții umane la
relația simplă și simplificată dintre individ și piața
globală, dar include o descalificare a instanțelor
intermediare - comunitate, stat, națiune. Ea pune
aceste problemele în relația dintre termenii ex-
tremi, global acționezi intensificând acțiunea lo-
cală și invers, încât se vorbește justificat de „gloca-
lizare” (R. Robertson, „Glocalisation”: Time-Space
and Homogeneity-Heterogeneity, 1995). O mare
parte a reflecțiilor tradiționale despre arhitectu-
ra în trepte a societății este pusă în paranteze, cu
rezultate îndoielnice și cu un preț ridicat, care nu
este sigur că merită plătit. Inegalitățile dintre oa-
meni nu numai că se adâncesc, dar nici nu se mai
tematizează. Perspectiva unei societăți a selecției
„naturale”, într-un anumit sens darwiniene, nici
nu mai este exclusă.
După anii de entuziasm nelimitat stârnit, ca
orice fenomen nou în istorie, de promisiunile
globalizării, această ambiguitate a consecințe-
lor, care este de fapt a globalizării însăși, intră
în tematica științelor sociale. O întrebare pre-
santă ce se pune în timpul nostru este încotro
duce formula „glocalizării”. O analiză (Arie de
Ruijter, Globalization: A Challenge to the Social
Sciences, în Frans Schurman, ed., Globalization
and Development Studies. Challenges for the 21st
Century, Sage, London, Thousand Oaks, New
Delhi, 2001) a detectat în urmă cu aproape două
decenii trei posibilități de evoluție.
Prima este convergența generală sub impera-
tivul eficienței, așa cum Max Weber a anticipat.
Se ajunge astfel la „MacDonaldizarea” lumii, cu
simplismele de rigoare. A doua este acceptarea di-
ferenței, chiar dacă duce, și ea, la „desfermercarea
lumii”. A treia este hibridizarea (sau „sincretiza-
rea” or „creolizarea”) prin acceptarea voluntară
a caracterului fuzzy al frontierelor, a „resurecți-
ei cunoștințelor subjugate”, cum spunea Michel
Foucault, a faptului că orice putere este vulnera-
bilă la evenimente minore, că ceea ce numim co-
munități se află în flux perpetuu (p. 36-37).
Acum, după trecerea anilor, este clar că nici
una dintre evoluții nu poate fi salutată. Fiecare are
lacune, pe care le-a etalat deja. Desigur că a treia,
hibridizarea pare să genereze mai puține tensiuni
după dictonul - „lasă lucrurile în pace, ca să fii
lăsat!”. Ea renunță la interpretarea substanțialis-
tă a culturilor intrate în globalizare și consideră
orice cultură un construct în anumite condiții de
viață. Doar că în acest fel se ajunge la o „supra-ac-
centuare a caracterului situațional al culturilor și
identităților” (p. 40). Din aceasta trebuie găsită o
ieșire, care este, în același timp, ieșirea din relati-
vismele antrenate de globalizare.
Nu avem la îndemână astăzi altă cale decât să
revenim la proiectul modernității. Și globalizarea
va trebui adusă în cadrele modernității - nu ale
unei „modernități înjumătățite”, nu ale postmo-
dernismului, ci ale unui neomodernism ce face
față nu numai dificultăților modernizării, ci și la-
cunelor globalizării actuale.
(Din volumul După globalizare,
în curs de apariție)
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
23
„Lumile” literaturii în
ilustrări de referință:
romanul proustian (II)
■ Alexandru Boboc
Gyongyver Horvath
Grădina de vis (2012), tehnică mixtă, 50 x 60 cm
Proust a fost unul dintre primii creatori care
a înțeles că „arta secolului nostru” (seco-
lul XX, n.n.) „nu se poate mișca în sfera
nemijlocirii, că artistul trebuie să reflecteze asu-
pra gestului său și să-l determine și pe receptorul
mesajului artistic să ia atitudine. Iată un fenomen
care nu se limitează câtuși de puțin la domeniul
romanului, ci este în egală măsură valabil pentru
lirică sau dramă și chiar pentru acele arte ce par
să contrazică acest lucru: pictura, muzica și chiar
sculptura. Intenția lui Proust de a surprinde în
povestire totalitatea, așa cum apare ea de pildă în
amintirea diverselor locuri în care a înnoptat, se
leagă tocmai de revendicarea prezenței simulta-
ne a dimensiunilor eterogene ale timpului.” (M.
Proust, Timpul ca personaj principal, în: Expunere
și interpretare, p. 207).
Se poate înțelege aceasta, dacă ne referim la
începutul povestirii: observăm aici că descrierea
momentului adormirii, și al celui al deșteptării
se urmărește mai mult decât s-ar părea la prima
vedere. „Orice deșteptare este o reamintire de
sine, prin care este restabilită identitatea indivi-
dului după sincopa stării de inconștiență. Apoi
re-amintirea primește în timpul visării o funcție
creatoare, putându-se sustrage constrângerii cur-
gerii lineare a timpului. Cel care adoarme poate fi
transferat din ipostaza de om al cavernelor direct
în actualitate. De asemenea, el poate dispune de
locurile cele mai diverse din spațiu” (Ibidem).
În esență, opera lui Proust „vrea să surprindă
acțiunea misterioasă a timpului, dincolo de în-
tâmplări și evenimente, adică ceea ce le face îna-
inte de toate posibile pe acestea. Așadar, o premisă
care nu este pusă de noi, ci care este presupusă de
existența noastră, de care depinde existența noas-
tră. Timpul apare astfel nu ca o problemă teore-
tică, dezlegării căreia putem să i ne dedicăm sau
nu, ci ca acea forță căreia i-am fost și îi suntem
permanent expuși în întreaga teorie și practică.
Urmărind să facă vizibilă o atare premisă, precum
și această condiție a noastră «de a fi expuși tim-
pului», arta își relevă funcția ei filosofică: dorința
expresă a lui Proust și ultima justificare a operei
sale este că prin efectul pe care îl declanșează să
poată acționa, fie și numai pentru o clipă, împo-
triva scurgerii repezi a timpului” (Ibidem, p. 284).
Proust afirmă în mod explicit „că opera sa tre-
buie să-l determine pe cititor să se aplece asupra
lui însuși, să citească în el însuși: «Dar, ca să revin
la mine însumi, mă gândeam cu mai multă mo-
destie la cartea mea, și ar fi chiar inexact dacă aș
spune, gândindu-mă la cei ce ar citi-o, la cititorii
mei. Căci ei nu vor fi după părerea mea, cititorii
mei, ci proprii lor cititori, cartea mea nefiind alt-
ceva decât un soi de lentile măritoare, ca acelea pe
care le întindea unui cumpărător opticianul din
Combray: cartea mea, datorită căreia le voi da po-
sibilitatea să citească în ei înșiși. Așa încât, nu le
voi pretinde să mă laude sau să mă ponegrească,
ci să-mi spună numai dacă acesta-i adevărul, dacă
cuvintele pe care ei le citesc în ei înșiși sunt chiar
acelea pe care le-am scris” (Marcel Proust, Timpul
regăsit, 2, București, Editura Minerva, 1975, p.
219, în: W. Biemel, Op. cit., p. 285).
Se vorbește aici îndeosebi despre legătura din-
tre viața personajelor și cea a autorului. „Teza
noastră - subliniază W. Biemel - este următoa-
rea: legătura dintre cei doi este dată de raportul
față de timp (subl. n.); acesta poate fi examinat din
două direcții: din cea a timpului însuși și din cea
a omului. Marele matineu din final, balul mascat
al timpului este o ilustrare a felului în care timpul
acționează asupra oamenilor. Ei «îndură» timpul,
trebuie să-l suporte din moment ce nu au dorit
câtuși de puțin schimbările pe care acesta le pri-
cinuiește. De aceea, oamenii se ascund de ei înșiși
(lucru pătrunzător redat prin atitudinea povesti-
torului însuși). Reacția spontană de a-i felicita pe
cei prezenți pentru reușita travestirii este curmată
doar de gândul că un astfel de gest ar fi cu totul
nepotrivit, lipsit de politețe, întrucât nimeni nu
și-a dorit această schimbare și fiecare încearcă să
o bagatelizeze, chiar autorul însuși” (Ibidem).
La acest matineu „devine prezentă și cealaltă
latură a raportului om-timp, chiar dacă numai
ocazional, și anume reacția oamenilor față de
timp. Așteptând să fie introdus la acel bal mascat,
povestitorul ia hotărârea de a-și schimba radical
viața. Evenimentele pe care i le deșteaptă acea
«memoire involontaire» despre care vorbeam1, îl
ajută să-și dea seama că timpul nu i-a putut smul-
ge totul și că faptele trăite s-au păstrat undeva, în-
tr-un strat al eului său. Desigur, el trebuie să facă
acum un efort suprem pentru a readuce la supra-
față aceste urme mnezice, efort care presupune
înainte de toate o scufundare înăuntrul propriului
eu. (S-a arătat mai devreme tot ce implică o ata-
re scufundare). Aceasta este explicația dispoziției
deosebite din care ni se povestește, și anume cea a
aducerii aminte.” (Ibidem, p. 285-286)
În adevărata aducere-aminte, „trecutul (ceea
ce s-a scurs) este conceput ca ceva ce-mi aparți-
ne încă, fără a fi negat și fără a fi răstălmăcit în
considerarea sa ca ceva prezent. Eu sunt trecutul
meu, dar tocmai ipostaza de a nu mai fi de fapt
acesta (das Nicht-mehr-sein). Mai exact... eu sunt
și totodată nu sunt trecutul meu. Eu trebuie să-l
preiau repetându-l; cu alte cuvinte, sunt acum în
conformitate cu ceea ce am fost... nu este vorba
însă de o pseudoidentificare... ci dovedindu-mă
același într-o nouă acțiune, aflată în concordanță
cu cea anterioară” (Ibidem, p. 286-287).
În alți termeni, „identitatea mi-o cuceresc
înăuntrul schimbării; aceasta nu mai este pur și
simplu devenirea-altfel, ci revenirea la sine (Zu-
sich-selbst-kommen)”; „aici s-ar părea că este vor-
ba de fenomenul ființării-în-timp (Zeitigung),
care cuprinde existența trecută (Gewesensein),
devenirea sa în cea actuală (Gegenwartigen) și aș-
teptarea (Gewartigen), unde așteptarea (viitorul)
și devenirea în prezent (prezentul) sunt neglijate
în favoarea unei neîntrerupte recuperări a eveni-
mentului trecut” (Ibidem, p. 287).
Neîndoielnic, povestirea se prezintă ca o adu-
cere aminte; diferența hotărâtoare în cazul lui
Proust constă în modalitățile prin care este reali-
zat: „aducerile aminte involuntare, cele voluntare,
legate de primele, asociate cu efortul de a lim-
pezi evenimentele petrecute mai demult. Dar cu
aceasta, diferența nu este câtuși de puțin epuizată.
Întreaga aducere aminte se afla aici în serviciul a
ceea ce trebuie realizat, definitivat: opera de artă.
Aducerea aminte este premisa reprezentării artis-
tice a faptului trăit. Ea stă astfel în întregime în
serviciul a ceea ce va fi, mai exact, a operei ce va fi
24
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
creată; iar această operă își pune ca obiectiv înțe-
legerea evenimentului trăit, prin transpunerea sa
în mediul artei” (Ibidem, p. 288).
Așadar forma proustiană a amintirii „nu este o
ființare-în-timp îndreptată doar spre trecut, care
ar neglija prezentul și viitorul. Mai degrabă este
vorba de o amintire care caută să reproducă fap-
tul trecut astfel încât ființarea-în-timp ascunsă în
el, anticiparea (das Sichvorwegsein) imanentă aș-
teptării, păstrarea a ceea ce s-a scurs și devenirea
în prezent (das Gegenwartige) să fie de asemenea
evocate. Iată de ce exegeții lui Proust au putut
vorbi pe bună dreptate despre semnificația acelui
«futur dans le passe». Aici, ceea ce este reprodus
nu este un timp încremenit, ci unul care se află
în permanentă devenire, adică ființarea-în-timp a
omului” (Ibidem, p. 288).
Interesant că, la o lectură atentă, „descoperim
nu numai complexul proces al ființării-în-timp a
autorului. El trăiește o pasiune care-l face captiv,
care îl interesează; așadar, aici este vorba de fiin-
țarea-în-timp în care devenirea în prezent (das
Gegenwartigen) este precumpănitoare. Dar chiar
și o atare ființare-în-timp nu este posibilă decât
atunci când intervin într-un fel toate cele trei
momente; vine apoi vremea când se produce o
transformare; nu ceea ce este prezent este adevă-
rat (das Eigentliche), ci ceea ce a fost cândva (das
Gewesene), față de care avem o anumită distanță
și pe care îl putem cuprinde cu mintea, îl putem
înțelege” (Ibidem, p. 289).
Accentul ființării-în-timp cade acum asupra
aducerii la lumină a faptului trecut. Această re-
velare nu constituie un scop în sine, ci ne condu-
ce la înțelegerea necesității configurării prin artă
a faptului trăit. Aceasta este ființarea-în-timp în
cadrul căreia centrul de greutate cade asupra vi-
itorului. Grija, izvorând din incertitudinea celui
ce-și amintește dacă-și va putea realiza opera, pe
care știe acum în ce fel o va scrie, se află tocmai la
începutul acestei transformări. Viața sa ulterioară
va fi dedicată în întregime (numai și numai) defi-
nitivării acestei opere” (Ibidem).
Sfârșitul romanului marchează „începutul său.
Ne situăm astfel concomitent la începutul și la
sfârșitul său; faptul că putem să ne găsim la în-
ceputul ciclului, nu arată tocmai că am ajuns la
finalul său. Nu ni se spune nimic despre modul
în care este scris romanul, în schimb ni se pre-
zintă felul în care a fost pusă în mișcare aducerea
aminte și care este importanța ei pentru revenirea
la sine a faptului trăit (Zu-sich-selbst-bringen des
Gelebten). În felul acesta, pretenția artei de a fi via-
ța adevărată nu mai apare ca arbitrară” (Ibidem).
Dar „a descoperi determinația acestei vieți -
tocmai spre ceea ce tinde romanul - nu este altce-
va decât a descoperi adevărata ființare-în-timp”,
ceea ce „îl vizează nu numai pe narator, ci pe fie-
care om, care nu vrea să rămână ostatecul cotidi-
anului, ci tinde să trăiască în perspectivă (de aici,
metafora lunetei, petru a privi în adâncul sinelui,
întâlnită în text). Este, de fapt, și ceea ce legiti-
mează afirmația lui Proust că finalitatea romanu-
lui este de a-l face pe cititor să se aplece asupra lui
însuși” (Ibidem, p. 289-290).
Așadar, „lumea personajului principal al ro-
manului nu trebuie să i se impună, ci tot ce se
întâmplă în ea trebuie să-i dezvăluie în mod clar
ceea ce înseamnă ființarea-în-timp și faptul că ea
este conținută tocmai în dimensiunea pe care de
obicei o trecem cu vederea și anume aceea a tim-
pului” (Ibidem, p. 290)
Prezentarea „ființării-în-timp originare” în-
seamnă: „repetarea faptului trecut în amintire
- înțelegerea a ceea ce este prezent în lumina eve-
nimentului trecut și, totodată, proiectarea a ceea
ce este de făcut, modelarea și astfel iluminarea
atotcuprinzătoare a ceea ce a fost. În cazul reușitei
acestei prezentări, timpul nu mai constituie pen-
tru om o fatalitate, ci spațiul de posibilitate al rea-
lizării sale - spațiu ale cărui limite nu sunt fixate,
desigur, de către omul însuși” (Ibidem).
Cu aceasta se poate înțelege ce este „apropie-
rea ” (Nahe); transpunerea în dimensiunea timpu-
lui ne dezvăluie „că în ființarea sa în timp, omul
dobândește apropierea, că aceasta nu este ceva
dat, ci ceva care rezultă din propriul fel de a deve-
ni al omului” (Ibidem).
Să nu uităm esențialul: în interesul povestito-
rului pentru Visare, e tăinuită „eliberarea de timp,
mai exact spus, faptul că în vis există posibilitatea
concentrării lui (Zeit-Raffen). Procese care altfel
durează ani, se scurg acum cu „vitesse prodigieu-
se”. Lait-motivul este următorul: „c’etait... par le
jeu formidable qu’ils font avec le Temps que les
Reves m’avaient fascine” (citat la p. 208 de WB.).
Interpretarea fenomenologică a romanului
proustian relevă astfel mai adecvat semnificația
noii orientări în evoluția romanului secolului
XX și constituie un puternic argument în favoa-
rea justificabilității formei-roman în creația lite-
rară contemporană. Prezicerile despre „sfârșitul
romanului” se dovedesc nejustificate prin însuși
faptul că se scriu încă romane, este adevărat, în-
tr-o nouă modalitate, care are un alt nivel al in-
terpretării. Și un astfel de nivel îl aflăm chiar la
Proust: „Louvrage de lecrivain n’est qu’une espece
d’instrument optique qu’il offre au lecteur afin de
lui permettre de discerner ce que, sans ce livre,
il n’eut peut-etre pas vu en soi-meme. La recon-
naissance en soi-meme, par le lecteur, de ce que
dit le livre est la preuve de la verite de celui-ci, et
vice-versa, au moins dans une certaine mesure, la
difference entre les deux textes pouvant etre sou-
vent imputee non a l’auteur mais au lecteur” (vol.
III, 991).
Gyongyver Horvath
După furtună (2012), tehnică mixtă, 50 x 60 cm
Nu-i de trecut cu vederea că la Proust creația
și interpretarea merg mână în mână (așa cum
rezultă și din citatul de mai sus), autorul nutrind
ideea că „numai prin artă putem ieși din noi înși-
ne... Grație artei, în loc de a vedea o singură lume,
lumea noastră, noi o vedem multiplicându-se, și,
atâta timp cât există artiști originali, avem la dis-
poziția noastră lumi mai diferite unele de altele
decât cele care rulează în infinit” (vol. III, 895).
Și, adresându-se artistului vine cu un îndemn:
„Chercher pas seulement: creer. II est en face de
quelque chose qui n’est pas encore et que seul il
peut realiser, puis faire entrer dans sa lumiere”
(Vol. I, 45).
Ceea ce este motivat prin însăși concepția des-
pre literatură: „La vraie vie, la vie enfin decouver-
te et eclaircie, la seule vie par consequent pleine-
ment vecue, c’est la litterature” (Vol. III, 895).
A la recherche du temps perdu îndreptățește
parcă încrederea în viitorul romanului ca gen lite-
rar al cărui sfârșit a fost deja prezis... Dar, astfel de
preziceri nu sunt numai greu de acceptat, ci și lip-
site de sens... noi avem încă romane și pe acestea
vrem să le înțelegem. Merită să fie reținut că oda-
tă cu anunțarea sfârșitului formei de povestire a
romanului, interesul teoretic (subl. n.) pentru el a
crescut în mod considerabil (W. Biemel, Zeitigung
und Romanstruktur. Philosophische Analysen zur
Deutung des modernen Romans, 1985: p. 416, în
traducere în limba română, Revista de filosofie, nr.
3 / 2015).
Este de reținut faptul că „odată cu schimba-
rea ființării umane, ceea ce înseamnă a raportării
sale la lume, și mijloacele de prezentare cunosc
o transformare care este astăzi un bun comun”;
„operele pot să se formeze împreună cu timpul
istoric, și în felul acesta arta nu este numai inter-
pretare a lumii, ci și configurare a acestei lumi”
(Ibidem, p. 418, 426).
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
25
social
Carnavalul venețian -
fenomen social și spectacol
■ Mariana Damian
Avându-și originile în civilizațiile antice,
marcând reînnoirea anului solar prin
intermediul unor manifestări pline de
misticism, înțesate de jocuri, deghizări figurati-
ve, mese bogate și procesiuni dedicate zeităților,
viețuitoarelor, plantelor terestre și fenomenelor
naturale, Carnavalul aduna laolaltă felurite tagme
sociale, ritualul având un impact atât de puternic,
încât s-a perpetuat până în zilele noastre. De-a
lungul timpului, conceptul de Carnaval a fost
explicat ca fiind o sărbătoare pe parcursul căre-
ia haosul ia locul ordinii stabilite (reprezentând,
mai precis, o restaurare a ordinii cosmice), dar cu
certitudinea că, astfel, își va face loc un nou ciclu
de anotimpuri, în care vor predomina belșugul,
disciplina, rigoarea, ordinea. Ba mai mult, în Evul
Mediu, Carnavalul a fost numit de sociologi și
istorici Sărbătoarea Nebunilor/La Festa dei Folli,
deoarece, contrar preceptelor religioase, repre-
zenta o perioadă a abandonului total, a nebuniei,
a râsetelor zgomotoase, a glumelor poznașe, a far-
selor și a exceselor de tot felul.
De o importanță deosebită pentru epoca ro-
mană au fost celebrările ținute în onoarea zeului
Saturn - Saturnalia, a zeului Faunus - protector
al muncilor agricole, al turmelor și al păstorilor
(sărbătoarea era cunoscută sub denumirea de
Lupercalia, unde era divinizat Lupercus - una
dintre cele mai antice divinități italice, care avea
rolul de a proteja turmele de atacul lupilor), dar
și aceea dedicată zeiței Isis - preluată de la civili-
zația egipteană și inclusă în panteonul roman, în
care erau prezente grupuri mascate. Spre exem-
plu, în riturile străvechi, sfârșitul anului trecut era
reprezentat, simbolic, de un om acoperit cu piei
de capră, purtat într-o procesiune în timpul căre-
ia era lovit cu bâte - de aici și dansul tradițional
românesc, practicat de Anul Nou, Capra, ceea ce
demonstrează, încă o dată, latinitatea poporului
român. Se împletesc, așadar, mitul morții (anul
vechi) cu cel al învierii (anul nou). În Babilon,
punerea în scenă a luptei dintre zeul Marduk -
salvatorul și dragonul Tiamat sublinia contrastul
dintre forțele haosului primordial și cele menite
să recreeze universul (prin urmare, este eviden-
tă trimiterea la lupta dintre bine și rău, din care
binele va ieși întotdeauna câștigător). Astfel de
manifestări sunt alegorii ale continuității vieții,
ale unei regenerări ritualice. În acest sens, Mircea
Eliade afirma: „orice an nou este o reluare a tim-
pului de la începuturi, adică o repetare a cosmo-
goniei”.
Preluate în creștinism și adaptate noilor ten-
dințe și obiceiuri, aceste tradiții și-au găsit locul
în ritul pascal, când începerea noului an (agricol,
de fapt) a fost substituită de sărbătoarea Paștelui.
Puțini cunosc acest lucru, însă zilele de Carnaval
se calculează tocmai în funcție de duminica
Învierii, deoarece, din punct de vedere etimolo-
gic, termenul de Carnaval a primit două accep-
țiuni: carnem levare, care înseamnă eliminarea
cărnii sau carni vale - a da valoare cărnii, ambele
variante fiind legate de perioada anterioară pos-
tului catolic în care se mai poate consuma carne.
În prezent, Carnavalul își deschide porți-
le în penultima duminică de dinaintea postului
Paștelui și se încheie odată cu începerea acestuia.
Postul catolic (Quaresima), asemănător cu postul
tradiției orientale, este reprezentat de cele 40 de
zile anterioare Învierii și începe cu Miercurea
Cenușii (Mercoledi delle Ceneri) în care, ca simbol
de penitență și abstinență, credincioșii sunt mar-
cați cu semnul crucii pe frunte din cenușa sfin-
țită și obținută prin arderea ramurilor de măslin
folosite la sărbătoarea Floriilor în anul precedent.
Anterioară Miercurii Cenușii este ziua cu răsune-
tul și importanța cea mai mare din Carnaval (fi-
ind ultima): Marțea grasă [Martedi grasso (it.)/
Mardi gras (fr.)]. Tradiția spune că în această zi
trebuie consumate toate produsele rămase în casă
care sunt interzise în post, de aici și denumirea.
Celebrul Carnaval venețian gravitează în jurul
a două tradiții ce își au rădăcinile în Evul Mediu:
Sărbătoarea Mariilor și Zborul îngerului, întreaga
piață San Marco fiind transformată, anual, într-o
scenă opulentă dedicată acestor reprezentări, dar
a căror istorie izvorăște din cutume populare mult
mai profunde și mai sensibile decât ceea ce cu-
noaștem noi astăzi.
Astfel, Sărbătoarea Mariilor se pare că și-ar
avea originile încă de pe vremea dogelui Petru al
III-lea Candiano (942-952) când, la San Pietro di
Castello, doisprezece tinere nevoiașe primeau zes-
trea necesară pentru a se putea mărita. Se spune,
însă, că această festivitate ar fi fost distrusă la un
moment dat de o incursiune a unor pirați prove-
niți din Istria, ce le-ar fi răpit cu tot cu dota de cu-
rând obținută. Atunci, dogele Veneției, împreună
cu mai mulți tineri ce aspirau la mâna fetelor, ar
fi urmărit pirații până la Caorle (localitate aflată
în nordul lagunei venețiene), reușind să îi prindă,
să îi ucidă și să recupereze frumoasele fete, cât și
zestrea acestora.
Așa cum era de așteptat, ca urmare a acestui
eveniment, sărbătoarea a căpătat un ecou mai
puternic, ajungând să dureze nouă zile la rând în
secolul al XI-lea (perioada dedicată carnavalului
a variat de-a lungul vremii, în secolul al XV-lea,
acesta începând chiar din a doua zi de Crăciun).
Dar povestea nu se termină aici, deoarece, consta-
tându-se că lumea a ajuns să participe la ceremo-
nie doar pentru a vedea frumusețea inocentelor
fete, statalitatea venețiană, la propunerea bisericii,
a hotărât să nu mai expună Mariile privirilor curi-
oase și să le înlocuiască cu statui de lemn. Ca ata-
re, interesul localnicilor a scăzut, iar în rândurile
mulțimii a apărut expresia dialectală Maria de tola
(Maria de lemn), care desemnează o femeie rece,
fără viață și fără forme. În 1379 sărbătoarea a fost
suprimată, deși Carnavalul a continuat, aceasta
fiind reluată după mult timp, într-un cadru reîn-
noit al spiritului modern. Cele douăsprezece fete
frumoase fac parte, actualmente, din parada pu-
blică oficială de deschidere a Carnavalului.
Zborul îngerului (Il volo dell’angelo), cel
de-al doilea element tradițional care defineș-
te Carnavalul, se pare că a apărut la sfârșitul
Renașterii (jumătatea secolului al XVI-lea), când,
cu ocazia acestei sărbători, un acrobat turc și-a
oferit omagiile dogelui în cadrul unui memorabil
spectacol de acrobație. Astfel, pentru prima dată
în istoria orașului lagunar, mulțimea adunată în
piață a asistat la înfăptuirea acestui act cutezător,
care prevedea mersul pe sfoară cu ajutorul unei
simple bârne - ținută în mâini, pentru balans,
deasupra tuturor. Traseul, foarte anevoios, pornea
de la o barcă ancorată la mal către vârful clopot-
niței din San Marco, pentru ca mai apoi să conti-
nue în coborâre până la balconul dogelui aflat în
Palazzo Ducale. Acrobația a fost denumită de ve-
nețieni Svolo del turco (Zborul turcului) și a stârnit
o adevărată tradiție, care a continuat secole de-a
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
rândul. În timp s-a păstrat doar ideea de zbor, și,
mai mult decât atât, considerând că singura ființă
cu formă umană care poate zbura este un înger,
această scenografie a început să fie cunoscută sub
denumirea de zborul îngerului.
Din păcate, în 1759, acrobația cu pricina s-a
sfârșit tragic, iar obiceiul a supraviețuit doar prin
redarea zborului unui porumbel din lemn sau
confecționat din alte materiale. Abia mai recent,
odată cu dezvoltarea tehnologiei capabilă să ofere
o siguranță deplină și fără să fie nevoie de prea
multă îndemânare, s-a reluat ritul, care a fost re-
lansat cu pompă, prin folosirea unei frumoase
tinere venețiene drept înger zburător. Inițial s-a
recurs la personalități de seamă (spre exemplu, în
2007, Federica Pellegrini - cunoscuta înotătoare)
care să „execute” renumitul zbor, cu scopul de a
aduce un surplus de publicitate evenimentului.
Din 2011 începând, datina zborului a căpătat o
patină și mai intensă, întrucât acest rol semnifi-
cativ a ajuns să aparțină celei mai frumoase Marii
dintre cele douăsprezece alese.
În prezent, cele două tradiții de mare însem-
nătate locală, Sărbătoarea Mariilor și Zborul înge-
rului, se celebrează în prima zi de Carnaval, ca și
o reevocare istorică a Cetății Dogilor de altădată.
În epoca barocă obiceiurile de Carnaval au în-
ceput să includă reprezentații teatrale cu caracter
popular, care au fost preluate în literatura cultă
de commedia dell’arte, mai ales prin activitatea
renumitului dramaturg venețian Carlo Osvaldo
Goldoni (1707 - 1793), care a reușit să introducă
în teatrele epocii personajele atât de dragi mai apoi
oamenilor de rând și nobililor, ulterior și nouă,
contemporanilor. Identitățile aferente acestui tip
de exprimare teatrală erau adaptate local, astfel în-
cât Pulcinella era specific Neapolelui, Arlecchino
zonei Bergamo, Gianduia era cunoscut la Torino,
Menenghino la Milano sau Pantalone la Veneția.
Companiile teatrale obișnuiau să peregrineze tot
spațiul italic, adaptându-se orașelor în care popo-
seau, purtând cu sine idei inovatoare, informații
recente și obiceiuri tradiționale, care altfel nu ar
fi călătorit la nivel popular și nu ar fi reușit să se
transmită până în zilele noastre.
Tot în această perioadă se definitivează și ti-
pologia măștilor venețiene (devenite faimoa-
se), ce erau folosite, cu precădere, în timpul
Carnavalului, în afara balurilor mascate sau a
altor momente conviviale, și care au ajuns să fie
realizate de o breaslă a orașului anume înființa-
tă pentru acest scop. Meșteșugarii se numeau
maschereri (făuritori de măști), și, prin interme-
diul acestora, la Veneția apar personajele speci-
fice comediei și dramatismului teatrului popular
din întreaga Italie; astfel încât, regăsim la un loc
încă, în plin Carnaval, figuri precum Colombina
- soția lui Arlecchino, Pantalone - bătrânul lan-
guros și ursuz care adesea îi face avansuri tinerei
Colombina, sau Brighella - sluga cea șireată. Pe
lângă măștile care reproduceau personajele din
commedia dell’arte, la Veneția au apărut și măști
care luau în derâdere figuri terifiante, precum il
dottore della peste (doctorul ciumei) ori măști
„de import”, cum este Moretta muta (sau Servetta
muta/Servitoarea mută) - provenită din Franța și
denumită astfel pentru că era purtată cu ajutorul
unui nasture atașat pe interior și ținut în gură;
prin urmare, persoanei care purta această mască
îi era imposibil să vorbească.
În anul 1797, odată cu cucerirea napoleonică a
Republicii venețiene, obiceiurile orașului au fost
modificate radical. Dacă anterior ocupației fran-
ceze erau la modă unele tradiții perpetuate încă
din Evul Mediu, cum ar fi înmormântarea nobili-
lor în criptele bisericilor, noua epocă (care a durat
până la 1814, când Veneția și posesiunile sale au
trecut în mâinile Imperiului Habsburgic - con-
tinuator, în general, a politicilor lui Napoleon) a
adus nenumărate modificări tradițiilor locale.
Printre acestea au existat și interdicții amenin-
țătoare ale celebrării carnavalului, care, în ciuda
reglementărilor categorice, a continuat să se des-
fășoare sporadic în unele zone lagunare mai ferite
(situate periferic).
An de an, Carnavalul este organizat în baza
unei teme specifice, anunțată timpuriu și gândită
să ofere unitate evenimentelor colaterale din oraș
și din împrejurimile sale, în care au loc spectaco-
le, concerte, regate de bărci, parade de măști și
personaje costumate sau alte manifestări.
În acest an tema s-a intitulat Creatum: Civitas
Ludens (Orașul care se joacă), iar aici, deși s-ar po-
trivi contextului, devine deja banală și inutilă de-
scrierea amplă a atmosferei (atât de cunoscută) ce
învăluie străduțele întortocheate ale Serenissimei,
care, cu acest prilej, se umplu de sunet, culoare,
mister, haz și confetti. În spirit tradițional, se con-
sumă dulciuri tipice, adică, frittelle - gogoși um-
plute cu crema alla pasticcera sau zabaione, ori din
cele al cărui aluat este tapisat de gustul delicios al
fructelor uscate: alla veneziana, sau galani - făcuți
din aluat simplu prăjit în ulei și pudrat cu zahăr
tos (o variantă similară a popularelor scovergi sau
minciunele românești), toate însoțite, de obicei,
de o băutură specific locală, cum este renumitul
spritz all’Aperol, ori așa-numitele ombrette - a că-
ror istorioară nu mă pot abține să nu o redau:
Se spune că în piața San Marco exista pe vre-
muri o gheretă mobilă care, pentru a păstra bă-
utura rece oferită spre vânzare și pentru a asigu-
ra clienților un climat oportun pe arșița verii, se
muta constant după umbra făcută de campanilă,
astfel încât gondolierii, consumatori „fervenți”,
cereau un’ombra de vin - dialect venețian; trep-
tat, în mod hilar, paharul de vin vândut la umbră,
a devenit „o umbră de vin” la propriu, adică, un
păhărel - ombretta.
În Carnaval, elementul cel mai important îl re-
prezintă, bineînțeles, masca. A te masca înseamnă
să te dezici de rolul pe care îl ocupi în societate și
să evadezi din banalitatea cotidiană pentru a lăsa
loc dezinhibiției, spontaneității și libertății de ex-
primare, fără a ține seamă de barierele morale si
de rigorile convenționale. Astfel, în orașul lagu-
nar își fac loc o sumedenie de identități, începând
de la personaje istorice celebre și până la cele mai
îndrăznețe și neașteptate apariții - în funcție de
preferințe, fantezie și creativitate (de exemplu, un
candelabru, o femeie deghizată în bărbat, o omi-
dă, o carte de joc etc.).
Spectaculoase sunt în această perioadă și loca-
lurile de epocă, cum este faimoasa cafenea Florian
unde, într-un cadru tipic secolului al XVIII-lea,
apar personaje costumate ca atare, care afișează
un comportament natural (sunt localnici care di-
aloghează între ei sau își savurează cafeaua non-
șalant, fără să arate vreo clipă că ar sesiza privirile
ațintite asupra lor sau blitz-urile aparatelor de
fotografiat ale turiștilor), făcându-ne să ne imagi-
năm și să retrăim, astfel, o Veneție a altor veacuri.
Mulți poate nu cunosc acest lucru, dar țara
noastră participă anual la Carnavalul de la Veneția
prin activitatea Institutului Român de Cultură și
Cercetare Umanistică de la Veneția, care funcțio-
nează aici din anii ’30 (deși, cu o lungă întrerupe-
re cuprinsă între 1945-1991), grație fondatorului
său, Nicolae Iorga. Astfel, România este prezentă
în toate edițiile carnavalului venețian cu expoziții,
concerte sau alte activități culturale. În 2018, la
Institut au fost organizate două expoziții: Ludico e
carnevalesco nell’universo popolare romeno - apar-
ținând artistului naiv Ioan Măric și cea intitulată
Măști tradiționale românești la Carnavalul de la
Veneția, a artistului Paul Buță. Totodată, în ca-
drul secțiunii dedicate copiilor, la Ca’ Giustinian,
sediul principal din San Marco al Bienalei, s-au
derulat numeroase programe educative, prin care
tradiția iei românești a fost conectată de cea a mă-
știlor venețiene, participanții având, astfel, ocazia
să își confecționeze măști de carnaval decorate cu
motive florale și geometrice specifice broderiilor
naționale.
Mai mult decât atât, merită amintit și faptul că
România a fost singura țară invitată ca oaspete de
onoare la Carnaval în anul 2008, când, sub gene-
ricul Romania... in tutti i sensi, tutti i sensi in festa!
a fost prezentă în programul Carnavalului vene-
țian, oferind o serie întreagă de concerte (grupul
Amadeus, Marius Mihalache Band etc.), specta-
cole de pantomimă (Dan Puric), expoziții, fanfare
și chiar mai mulți DJ de muzică, defilări de măști
și costume tradiționale.
Carnavalul de la Veneția a fost și va rămâne
cel mai reprezentativ eveniment de acest gen din
lume, tocmai pentru că se desfășoară într-un ca-
dru atât de pitoresc cum este „cetatea de pe ape”
- un oraș plin de istorie și mister, muză a poeților,
a artiștilor plastici, a scriitorilor, a muzicienilor...
a visătorilor. Și tocmai datorită trecutului său, fie-
care piatră pe care călcăm, fiecare palat pe care îl
admirăm, fiecare localnic pe care îl întâlnim are o
poveste. Totul are o poveste, care trebuie descope-
rită, imaginată, visată!
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
27
însemnări din La Mancha
Lecturile lui Nică a lui
Ștefan a Petrei
■ Mircea Moț
Suprinde fără îndoială faptul că personajul
Amintirilor din copilărie nu ascultă povești-
le care l-au fascinat întotdeauna pe copil și
nu citește aproape deloc. Despre o „bibliotecă” a
humuleșteanului nici nu poate fi vorba! Nică a lui
Ștefan a Petrei este interesat exclusiv de univer-
sul real, acela al familiei în primul rând, cu care
stabilește profunde relații afective, ca un cordon
ombilical, ce transcrie condiția simbolic prena-
tală a fiului Smarandei Creangă: „Dragu-mi era
satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și
limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâh-
nire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri! Dragi-
mi erau tata și mama, frații și surorile, și băieții
satului, tovarășii mei din copilărie, cu care, în
zile geroase de iarnă, mă desfătam pe gheață și
la săniuș, iar vara, în zile frumoase de sărbători,
cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și lun-
cile umbroase, prundul cu știoalnele, țarinile cu
holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de
după care-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vâr-
stă a tinereții!”. Conflictul pe care îl dezvoltă de
altfel romanul lui Creangă este acela dintre natură
și cultură, admirabil susținut de prezența drumu-
lui din finalul narațiunii, ce marchează trecerea
personajului în altă condiție, cea a Cărții, care îi
impune receptarea lumii prin intermediul semne-
lor. Smaranda Creangă, mama, insistă ca Nică să
învețe carte: în felul acesta ea determină în planul
simbolic al narațiunii a doua naștere a personaju-
lui și trecerea lui într-o altă condiție, prin ruperea
dureroasă și semnificativă de interiorul cald și
protector al satului.
Supus unei chinuitoare inițieri în universul
literelor, Nică este așadar surprins prea puțin
citind, dar secvența lecturii în cimitirul satului
spune mult despre condiția personajului. În acest
spațiu în care copilul se retrage pentru a citi, unul
al morții, cartea ucide o anumită condiție a exis-
tenței, primitivă, inferioară, supusă instinctului:
„În lipsa părintelui și a dascălului intram în ținte-
rim, țineam ceaslovul deschis, și, cum erau filele
cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele, și,
când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci
de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul
muștelor! Într-una din zile, ce-i vine părintelui,
ne caută ceasloavele și, când le vede așa sângerate
cum erau, își pune mâinile în cap de necaz. Și cum
află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Bălan și
a ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru du-
rerile cuvioaselor muște și ale cuvioșilor bondari,
care din pricina noastră au pătimit”.
Atunci când citește, totuși, cartea este așadar
una bisericească, un ceaslov, cu alte cuvinte „carte
rituală care cuprinde rugăciunile și cântările ce se
execută la anumite ore”. Ceaslovul servea odinioa-
ră ca abecedar, totul întărind ideea că pentru Nică
a lui Ștefan a Petrei cartea este expresia altui uni-
vers, religios, universul celor sfinte și al asceților,
lipsit oricum de seva vieții de care personajul era
atât de însetat. În această situație, cartea nu poate
fi pe placul unui personaj care se bucură din plin
de realitatea imediată, desfătându-și toate simțu-
rile. O secvență de reținut este aceea de la scăldat
care nu mai are nevoie de comentariu: „Apoi mă
trăgeam încetișor pe-o coastă, la marginea bălții,
cât mi ți-i moronul, și mă uitam pe furiș cum se
joacă apa cu piciorușele cele mândre ale unor fete
ce ghileau pânza din susul meu. Mai frumos lucru
nici că se mai poate, cred!
Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu
mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după
un dâmb din prund, aproape de mine. Dar eu n-o
vedeam pe dânsa, căci eram în treabă. În totului
tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas, cât
a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când
fugisem de-acasă, ș-ar fi trebuit să înceapă a mi se
pune soarele drept inimă, după cum se zice, căci
era trecut de amiază. Însă eu, în starea în care mă
aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai tră-
iesc pe lume!”(s.n).
Poate că nu este chiar întâmplător că realitatea
în consubstanțialitatea căreia trăiește Nică reac-
ționează prompt față de cei care susțin Cartea și,
implicit, o altă ordine, străină realității din satul
cu un nume ce trimite spre elementar. Este situ-
ația unui bădița Vasile, dascălul serios „zdravăn,
frumos și voinic”, cel care nu numai că „sfătuia
pe oameni să-și deie copiii la învățătură”, ci se im-
plică în construirea unui drum, ca semn al unui
univers ce sfidează naturalul: prins cu arcanul este
dus la oaste, trimis așadar într-un univers cu totul
diferit de acela al satului.
Apologia cărții o face, în Amintiri din copilărie,
bunicul David Creangă din Pipirig, care se referă
și el exclusiv la cartea religioasă: „— Nu-i rău, măi
Ștefane, să știe și băiatul tău oleacă de carte, nu nu-
maidecât pentru popie, cum chitește Smaranda,
că și popia are multe năcăfale, e greu de purtat. Și
decât n-a fi cum se cade, mai bine să nu fie. Dar
cartea îți aduce și oarecare mângâiere. Eu, să nu
fi știut a citi, de mult aș fi înnebunit, câte am avut
pe capul meu. Însă deschid Viețile sfinților și văd
atâtea și atâtea și zic: Doamne, multă răbdare ai
dat aleșilor tăi! Ale noastre sunt flori la ureche pe
lângă cele ce spune în cărți. Ș-apoi, să fie cineva de
tot bou, încă nu este bine. Din cărți culegi multă
înțelepciune, și, la dreptul vorbind, nu ești numai
așa, o vacă de muls pentru fiecare. Băiatul văd că
are ținere de minte și, numai după cât a învățat,
cântă și citește cât se poate de bine”. Bătrânul pare
chiar un mesager necruțător al Cărții: „De aceste
și altele ca aceste a vorbit bunicul David cu mama
și cu tata, mai toată noaptea, duminica spre luni
și luni spre marți; căci la noi mânea când venea
din Pipirig la târg să-și cumpere cele trebuitoare.
Iar marți dis-dimineață puse tarnițile și desagii
pe cai și, legându-i frumușel cu căpăstrul: pe cel
de-al doilea de coada celui întâi, pe cel de-al trei-
lea de coada celui al doilea, pe cel de-al patrulea
de coada celui al treilea, cum îi leagă muntenii,
a zis: — Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai ră-
mâneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. Hai,
nepoate, gata ești?”. Pus în fața iminentei plecări
și despărțiri de un univers și de o anumită condi-
ție, copilulului nu-i rămâne decâ să îngurgiteze cu
disperarea, aproape ritualic, asigurându-și rezer-
ve serioase de materialitate și concret: „— Gata,
bunicule, haidem, zisei, necăjindu-mă cu niște
costițe de porc afumate și cu niște cârnați fripți,
Gyongyver Horvath	The End? (2012)
colografie, 35 x 38 cm
-------r------------------------
Dacă bunicul scapă de „răzbunarea” naturii,
a universului din care el îl scoate pe Nică, natu-
ra încearcă să împiedice totuși despărțirea: „Și,
luându-mi rămas bun de la părinți, am purces
cu bunicul spre Pipirig. Și era un pui de ger în
dimineața aceea, de crăpau lemnele! Și din sus
de Vânători, cum treceam puntea peste apa
Neamțului, bunicul în urmă, cu caii de căpăstru,
și eu înainte, mi-au lunecat ciubotele și am căzut
în Ozană cât mi ți-i băiatul!”. Personajul este su-
pus umilinței, la Broșteni îmbolnăvindu-se de râie
de la caprele Irinucăi: „Și am dus-o noi așa până
pe la Mezii-Păresii. Și unde nu ne trezim într-o
bună dimineață plini ciucuri de râie căprească de
la caprele Irinucăi! Ei, ei! ce-i de făcut? Dascălul
nu ne mai primea în școală, Irinuca nu ne putea
vindeca, pe bunicul n-avea cine-l înștiința, me-
rindele erau pe sfârșit, rău de noi!”. Copilul caută
salvarea la naturalul de care s-a despărțit, în apa
purificatoare, la ceas de semnificativă sărbătoare,
însă natura rămâne indiferentă: „Nu știu cum se
întâmplă, că, aproape de Buna-vestire, unde nu dă
o căldură ca aceea, și se topește omătul, și curg
pâraiele, și se umflă Bistrița din mal în mal, de
cât pe ce să ia casa Irinucăi. Și noi, pe căldurile
celea, ne ungeam cu leșie tulbure, ședeam afară la
soare cu pielea goală, până se usca cenușa pe noi,
și apoi ne băgam în Bistrița de ne scăldam. Așa
ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de
râie. Vă puteți închipui ce va să zică a te scălda în
Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în
postul cel mare! Și nici tu junghi, nici tu friguri,
nici altă boală nu s-a lipit de noi, dar nici de râie
n-am scăpat. Vorba ceea: «Se ține ca râia de om».
Pănă la urmă, Nică părăsește satul, despărțirea
nefiind lipsită de sugestii ale izgonirii din paradis.
Inevitabil, acestei ieșiri din vârsta aurorală îi sunt
asociate vinovăția și păcatul. În finalul Amintirilor
din copilărie, după drumul dureros al umilinței,
cu caii lui moș Luca, Nică ajunge la Socola. Ceea
ce vorbesc acolo cei adunați din toate județe-
le Moldovei trebuie să rețină atenția: „am ajuns
într-un târziu, noaptea, în cieriul Socolei și am
tras cu căruța sub un plop mare, unde-am găsit
o mulțime de dăscălime adunată de pe la catiheți,
din toate județele Moldovei: unii mai tineri, iar
cei mai mulți cu niște târsoage de barbe cât ba-
danalele de mari, șezând pe iarbă, împreună cu
părinții lor, și preoți și mireni, și mărturisindu-și
unul altuia păcatele!”(s.n.).
■
21
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
showmustgoon
Napoli (II)
■ Oana Pughineanu
Un loc la fel de friguros (și pentru unii la fel
de plin de mortăciuni) precum Cimitiro
delle Fontanelle este MADRE (Museo
d’arte contemporanea Donnaregina). La intrare,
un decor din fâșii paralele de culoare roșie și galbe-
nă, „ajutat” de niște oglinzi gen Iulius Mall îți aduc
aminte de muzeul erotic din Praga, dar încerci să
păstrezi morga de „connoisseur”, chiar dacă pășești
în unul dintre sanctuarele artei care se tot dezice
de sine, de cel puțin vreo două sute de ani. Spațiile
albe, puțin populate îți trimit, aproape instantatenu
privirea spre curțile interioare riguros geometrice.
Niște statui amplasate pe acoperiș (un cal auriu,
spre exemplu) îți dau senzația de călătorie prin-
tr-un tablou Magritte. Ca peste tot în marile mu-
zee, cu sau fără vizitatori, îmi atrag atenția angajații
care păstoresc operele. Mai triști și mai ursuzi decât
bibliotecarii, nu contenesc să-ți atragă atenția că nu
este voie să faci fotografii. Am senzația că, de fapt,
nici nu vorbesc cu vizitatorii, ci cu sine. „No foto”
a devenit o mantră, o parolă cu care își accesează
simțurile adormite de aceeași și aceeași priveliște,
de timpul devenit bandă rulantă.
Cu siguranță, mă număr printre persoanele care
nu-și mai pot „revoluționa” simțurile prea mult
când vine vorba de arta contemporană. Totuși, am
găsit impresionantă lucrarea „Dark Brother” de
Anish Kapoor. Un fel de „negrul cel mai negru”,
suprematism al suprematismului, deșertăciune a
deșertăciunii care înghite limita dintre pătratul ne-
gru pe alb, alb pe alb sau orice alte pătrate. Inițial
pare un covor, dar dacă-l fixezi preț de 10 secunde
începi să deslușești extrem de vag, la limita percep-
ției un abis conținând forme neregulate, nori cu-
mullus, galaxii care nu vor să se nască, un întreg
avort cosmic, un scenariu post-mortem, sau orice
fel de monstru coșmaresc, în funcție de angoa-
sele fiecăruia. Privind Dark Brother mi-am adus
aminte de performanceul Marinei Abramovic „The
Artist is Present”, în care însăși artista îi privea în
Gyongyver Horvath
Peisaj de toamnă (2016), colografie, 50 x 40 cm
ochi, oricât de mult timp rezistau, pe toți cei care se
așezau în fața ei. Mi-am imaginat, total infantil, un
performance în care reprezentanți ai gândirii pozi-
tive, politicieni, CEO, HR, PR și tot felul de stâlpi ai
societății l-ar privi pe Dark Brother „în ochi” preț
de câteva minute. Ce ar urma? Scenarii SF cu con-
vertiri miraculoase, de la creșterea productivității
la saltul în partea diavolului? Sau pașii impasibili
spre cealalte încăperi pline de nume mari și lucrări
care mi-au intrat pe un ochi și mi-au ieșit pe altul.
Printre numele mari se numără și Darren Bader,
care mi-a rămas între ochi doar pentru că îmi adu-
ce aminte de reclama „Fructele iubesc granini” în
care mere, portocale și alte soiuri sug cu un pai
din sticla de suc, care desigur, e mai naturală de-
cât orice se găsește în natura idilică a pubicității.
Exact ca în reclamă, o vânătă uriașă „bea/extrage”
cu ajutorul unui pai, nu se știe ce din nisipul în care
stă. Inutil să mai spun ca vânăta are patru picioare.
Darren Bader se descrie ca fiind „an artist working
in [some] place(s) [some] time(s)”. Printre lucră-
rile lui, se numără și tot felul de jocuri gen Andy
Warhol (serii, copii). Când le privești nu poți decât
să te gândești că artistul este un veritabil învățăcel
al maestrului Business art. Frazele care acompani-
ază lucrările reproduc facilele preplexități pe care
lucrările le conțin. Un exemplu este: The dog obses-
sively barks at the elevator. And I tell the dog, „That,s
right, the elevator is You” (Câinele latră obsesiv lif-
tul. Iar eu îi spun, „E corect, liftul ești Tu”). Mai
comic decât privirile rapide ale privitorilor care,
cu siguranță nu descifrează niciun koan în aceste
vorbe de duh, sunt convulsiile mentale ale criticilor
de artă, care ajung inevitabil să-i ceară ajutorul lui
Wittgenstein, un gânditor ajuns pe tărâmul absur-
dului pornind totuși de la logică, în timp ce artiștii
conceptuali, îți dau impresia că parcurg drumul
invers și nu ajung niciodată la un capăt sau măcar
la un început de „luminiță de la capătul tunelului”.
Criticii ajung la eterna „artă care are ca material
Gyongyver Horvath	Maestrul și Margareta (2012)
colografie, 50 x 40 cm
limbajul”, iar la capătul extremei fâstâceli, declară
că ceea ce vedem este „late-late-late-post-Concep-
tual-Relational-Aesthetics” (Alessandra Troncone,
articolul Darren Baden. L,importante e partecipare,
Flash Art, no, 336, edizione itliana).
Nu aș mai putea spune alte cuvinte despre
MADRE. Cristo Velato (o operă care rivalizează cu
Pieta) sau scările stil liberty din Palazzo Mannajuolo
au fost ca o gură de aer pur „pre-pre-pre-post-Com-
ceptual-Relational-Aesthetics”. În fața lor rămâi co-
pleșit. Ele sunt The Other Brother (să nu-i spunem
White) și cu siguranță un clasicist le-ar găsi un loc
în „sublimul Kantian”. Legenda legată de Cristo
Velato di Sansevero stă mărturie asemeni trupu-
lui sfântului, pentru „grozăvia” realizării sculptu-
rii. Opera lui Giuseppe Sanmartino (1720-1793)
este executată dintr-un sinur bloc de marmură și
se spune că cel care a comandat-o, Raimondo di
Sangro, un mare alchimist, l-ar fi învățat pe sculp-
tor cum să transforme țesătura în cristale de mar-
mură. Acest mister l-a impresionat atât de tare pe
Canova încât a declarat că ar fi renunțat la zece ani
din viață pentru a-l desluși. Pe latura mistică, le-
genda atribuie pietrificării țesăturii care acoperă
corpul lui Crist un simbolism mai profund: focul
interior este atât de intens încât cauzează o sudoare
a corpului ale cărei cristale se pietrfică.
Între Dark Brother și The Other Brother, sublim
și conceptual, iureșul care este Napoli continuă
indefinit. Pe lista lucrurilor insolite intră cu sigu-
ranță Madonna delle Mosche, muzeul dedicat lui
Maradona sau arta stradală La Santa con la pisto-
la (Banksy) „curatoriată” și întreținută de pizzeria
„Dal Presidente”. O Sfântă (copiată după Santa
Agnese in Agone din Roma) privind pistolul cu
aură de deasupra capului va mulțumi atât privitorii
obișnuiți cu „dialogul artei contemporane cu cla-
sicii”, precum și pe cei care mai caută încă „șocul”
sau doar ceva îndeajuns de cool încât să treacă cu
brio de echilibristica pe firul atât de subțire dintre
kitsch și ce a mai rămas. Dacă le-ai văzut pe toa-
te, ai pus pe facebook selfieul cu Madonna și/sau
Maradona poți să te încadrezi în cel puțin unul
dintre proverbele locului. Vedi Napoli e poi mori
(Vezi Napoli și apoi mori) sau Cca nisciuno e fesso
(Aici nimeni nu e prost).
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
o dată pe lună
Gângănii vorbitoare
■ Mircea Pora
...O pădure, poate Bois de Boulogne. Copaci și
vreascuri, resturi de reclame, câțiva polițiști pe cai,
mașini moderne, parcate pretutindeni. Un aer calm
de după-amiază, o vastitate a cerului întrezărit prin-
tre crengi. Pe un teren viran, mai mult ca sigur un
fost luminiș, echipe de volei și fotbal, dame întinse
pe pături. O pereche de oameni în vârstă tușesc sub
un arbore, un băiețel de culoare, numai diademe și
franjuri, se uită lung la ei. Parcă ar vrea să le spună
ceva printre frunzele ce când și când se desprind de
pe crengi. Un stol de rațe, ca o pată de cerneală, pe
argintul stins al lacului. Căței și bănci, o civilizație în-
delungată, frumoasa bătrânețe a pietrelor și-a ierbii...
...În biblioteca Institutului de Studii Orientale.
Privind-o, parcă mă regăsesc în versul „Liceu, cimitir
al tinereții mele”... Mi se aduce cartea pe care o cer, o
cărămidă cartonată, savantă. Funcționarul transpor-
tor, cu figură de mongol, zâmbește. Citesc o pagină,
notez ceva într-un caiet improvizat, pe urmă, firește,
mă plictisesc de lectură. Ce m-a adus aici, de fapt?.
Ce curent potrivnic de aer?. Îmi trăiesc cu delicii
și dezamăgire starea de absență. Dacă cineva mi-ar
smulge o mână din umăr și mi-ar arunca-o afară pe
geam, în cel mai rău caz aș zâmbi. Ceasul arată ora
patru fără câteva minute. Puține mișcări se petrec în
jur. Parcă volumele din rafturi ar sta pe scaune și ar
citi alte volume. Pe un perete, portretul unui mare
poet, Baudelaire. Pe geamul din dreapta, peste strada
îngustă, privesc vizavi în interiorul unei încăperi. La
o masă stă un bărbat cufundat într-o carte. Nu voi
cunoaște niciodată vreun amănunt din viața lui...
...La mormântul Împăratului... Nici măcar muzi-
că de orgă, nici coruri, ci doar liniște și la capătul ei
zgomotul stins al unor bătălii. Austerlitz, Wagram...
Vizitatori veniți de pretutindeni, funcționari și co-
mercianți cu o oarecare greutate, purtători de pașa-
poarte de prin țările Orientului. Cineva dă informa-
ții la un microfon, dar ele cad triste peste sarcofag
ca niște frunze pe o mică movilă din parc. În jurul
Suveranului, la o mică distanță, își dorm somnul ge-
neralii. Unde le sunt caii, să vină acum și să-i smul-
gă din morminte?... Urc câteva scări, dintr-un fel
de unghi privesc în liniște, îndelung, ilustrul sicriu.
Schimb perspectiva, ne vedem în marmora funebră
ca într-o oglindă, am în fața mea un pat, un căru-
cior, un bibelou cules parcă din fundul unei mări...
De aici, de unde sunt, îmi prelungesc mâinile până
departe, în odihna bunicilor. O mai fi prin pământul
lor vreo păpușă de pe vremea când au fost copii, sau
vreo invitație la o nuntă stinsă de cine știe când?...
Acolo iarbă și pustietate, aici ghizi și reflectoare și
atâtea gângănii curioase, vorbitoare, aparținând unei
epoci de o automatizare tristă...
...Mătur zilnic în hallul unui imobil locuit de inși
civilizați. Nu sunt de prevăzut incidente, note false,
căci eu fiecăruia îi spun „bon jour” și dispar cu făra-
șul plin spre pubele. Las praful înăuntru încet, cu gri-
jă, cum ai lăsa o taină pe creștetul unui copil. Cea mai
în vârstă doamnă stă la etajul întâi, un mărunt pen-
sionar la al doilea, un muzicant de local la al treilea
și așa mai departe. Porumbeii sunt sus, pe acoperiș,
și plătesc chirie doar cerului. Există și aici străvechiul
obicei de a asculta pe la uși. Din tot ce-am auzit și
notat se desprind cu insistență trei cuvinte... mono-
tonie, indiferență, răceală... Dimineața când fac pri-
ma măturare văd nu departe un uriaș turn metalic.
El e marele soldat costeliv al orașului. Ploile îi spală
uniforma deja ponosită. Și luni și joi și duminică și
anul acesta și la anul, turnul este și va fi mereu acolo.
Poate și el ascultă pe la cine știe ce înalte uși... Și acum
dragii mei, ce să vă mai spun?... Că un motan de opt-
sprezece ani a repauzat ieri pe pultul unei prăvălii?.
Sau că un motociclist a zburat cu creierii direct în-
tr-un stâlp?... Prin Istoria Mare nu prea mai știu ce
se întâmplă. În istoria mică, monotonie, indiferență,
răceală și, deocamdată, nicio speranță, în imobilul
meu locuit de inși civilizați...
■
ERATĂ
Dintr-o regretabilă eroare, în numărul 371 al Tribunei articolul doamnei Iulia Mesea a apărut parțial.
Îl re-publicăm mai jos în varianta integrală, cu scuze pentru autoare și cititori.
Eugen Dornescu:
respectul pentru meșteșug
■ Iulia Mesea
Referindu-se la creația elevului său și la
valorile pe care le consideră că le-a do-
bândit în etapa uceniciei la Academia
de Artă din Iași, profesorul Dan Hatmanu nu-
mește ceea ce consider că este principala carac-
teristică a artei și concepției despre artă a lui
Eugen Dornescu: respectul pentru meșteșug.
Aș adăuga acesteia patima căutărilor, efortul
introspectiv, perseverența în cristalizarea dis-
cursului artistic și marcarea propriilor soluții
plastice.
Acuratețea execuției și atenția pentru com-
poziție și mesaj sunt componentele fundamen-
tale ale operei lui Eugen Dornescu, într-un de-
mers conceptual și vizual ce se revendică din
zona post-modernă, propunându-ne o viziune,
necesarmente fracturată, asupra realității.
Sensibil seismograf al lumii din care face
parte, năucită de frustrări și paradoxuri axi-
ologice, artistul îi identifică și îi descifrează
coordonatele dramatice. Tragismul condiției
umane, drama iubirii, simbolistica sacrificiului
christic, speranța salvării și a recuperării divi-
nului sunt abordate într-o formulă ce pleacă de
la figurativ, afirmându-și cu fermitate intenția
de abstractizare. Accentele expresioniste mar-
chează zonele de forță ale mesajului ale cărui
semnificații se configurează la întâlnirea su-
gestiei cu simbolurile, cu citatele și cu inter-
vențiile de text.
Lumea construită în imagini dinamice, cu
vectori de atracție, de respingere, cu forțe tur-
bionare de absorbție sau de revers, cu forme
fluide în proces de metamorfozare, conține
mereu confruntări, înfruntări, tensiuni.
Într-o manieră figurativ-abstractizantă, cu
semnificații pe care artistul însuși le impune,
elementul antropomorf este punctul de plecare
și reperul principal. Pornind de la silueta uma-
nă pe care o valorifică în abordări cu potențial
expresiv - mumia, torsul, fragmente anato-
mice - artistul pătrunde ferm în zonele con-
flictelor existențiale și identifică, analizează și
apoi reconstruiește metaforic angoase, emoții,
frustrări, speranțe. De aici se declină toate po-
sibilitățile, potențele sugestive și interpretările
stârnite de compozițiile sale. Personajul, ano-
nim, oricare și mereu același, este victimă și
călău, ispășește și torționează, se sacrifică și
este sacrificat. Figuri depersonalizate, însingu-
rate, adevărul din spatele măștilor convențio-
nale cotidiene, se încăpățânează să se zbată, să
se împlinească, să iubească până la sacrificiul
ultim...
Artistul nu duce până la capăt tensiunea
compozițională. Drama naturii umane poartă
veșminte nobile din ale căror armonii se impun
accente de sânge și răbufnesc scrâșnete meta-
lice. În acest spațiu, rafinamentele și prețiozi-
tățile cromatice și abila marcare a accentelor
de culoare par să se revendice din elegantele
resurse ale picturii clasice.
Lumea pe care ne-o propune arta lui Eugen
Dornescu nu este confortabilă. Sinceritatea
penetrantă a exprimării este domolită doar
de ritmul etapelor citirii simbolurilor și des-
cifrării sugestiilor. De la primul contact, pri-
vitorul este martorul unei crize a interiorității
dublată de efectul confruntării cu lumea din
afară... Privitorul este condus într-un exercițiu
de introspecție care îl plasează într-un spațiu
al emoției, chiar al anxietății, al neliniștilor și
căutărilor de descifrare a codului cu care este
confruntat. Trecerile dinspre figurativ spre
abstract, dinspre forma întreagă la fragment
sunt neașteptate, rezolvările non-figurative,
juxtapuneri cromatice, hașuri, semne și linii
oculte se suprapun elementelor recognoscibile
încărcând compoziția de sensuri, chiar ambi-
guități, lăsate spre a fi provocatoare și posibil
elucidate la nivelul receptorului.
Eugen Dornescu nu ne oferă soluții, arta sa
ne incită să îi aflăm căutările și ne provoacă să
începem sau să continuăm propriile căutări în
infinitul său labirint de plasmuiri.
■
30
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
teatru
Contagiunea SIDA în
lumina scenei: și DA și NU
sunt ipostazieri ale morții, ale dorinței, ale neputin-
ței. În halucinațiile lui Prior Walter, îngerii au aripi
din peturi (deșeuri ale consumului) și vestimentație
de vampe. Totuși, pentru Prior, acest travestit care
se crede profet la un moment dat (ca fiecare în forul
său interior), întâlnirea cu îngerul său marchează
regăsirea de sine.
■ Adrian Țion
Îngeri în America
DA: Opt actori minunați ai Teatrului Maghiar
din Cluj fac imposibilul. Evoluează impe-
cabil, în forță și strălucire, într-un spec-
tacol-maraton de aproape 7 ore, susținut în două
zile consecutive ca părți ale unui ansamblu teatral
bazat mai ales pe expresivitățile textului literar dens,
eseistic, împănat cu subtile trimiteri în fenomeno-
logia religiei și a societății (firește) de consum. Cei
care au memorat și interpretat atâta amar de text
sunt: Bogdan Zsolt, Ârus Peter, Imre Eva, Szucs
Ervin, Bodolai Balazs, Kato Emoke, Balla Zsabolcs
și Tordai Tekla. Tot respectul pentru efortul și arta
lor. Mai mult chiar, fiecare dintre ei intră în pielea
mai multor personaje ce populează acțiunea piesei
dramaturgului american Tony Kushner, Îngeri în
America. Deși șarjat întunecat sau tocmai de aceea,
titlul primei părți - Sfârșitul lumii e aproape - tre-
zește curiozitatea și promite viziuni nuanțate asupra
literaturii lumii crepusculare în care se încadrează
scenariul lui Tony Kushner. Așa este, și directorul de
scenă Victor Ioan Frunză se străduiește să mențină
interesul și asupra părții a doua - Perestroika - prin
revigorări compozite de ordin vizual, puse în practi-
că de scenografa Adriana Grand. Dacă în prima par-
te decorul e schematic și modest, în partea a doua
asistăm la o revărsare barocă de elemente figurative
cu rol simbolic încorporat în discurs. Minunatul ta-
blou câmpenesc (format din car, animale domestice
și manechine dezgolite), divin luminat, este o me-
taforă scenică de mare efect în contrast cu lineari-
tatea secvențelor anterioare, jucate preponderent în
clar-obscurul ambiguizării. Palmaresul uimitor al
lui Victor Ioan Frunză îl recomandă ca pe un ambi-
țios creator de magie scenică și această calitate nu se
lasă prea mult așteptată nici în provocatoarea însce-
nare a Îngeri(lor) în America aduși la Cluj.
Criza provocată de SIDA în anii ,80 este urmărită
prin relațiile dintre personajele piesei, relații bizare,
de cunoaștere și adaptare la „noua realitate sexua-
lă”. Acestea sunt proiectate pe fundalul evenimente-
lor politice și sociale din timpul regimului Reagan,
la care se adaugă substratul halucinogen al „feeriei
cu îngeri”, breșă deschisă pentru a analiza critic su-
rogatele credinței de pe poziții extrem libertine și
terapeutice. Mediul radiografiat cu multă cruzime
este cel al minorității gay din cercurile evreiești ce
activează în avocatură. Alături de personaje, spec-
tatorul parcurge lungul drum al nopții către lumi-
na adevărului și al perversității către iertare. Drum
sinuos printr-o lume dominată de flagelul dorinței
viciate pe care omul normal, cu principii sănătoase,
nu dorește să-l parcurgă. Simbolurile americane uti-
lizate în spectacol (de la imn, steag, vulturul cu cap
alb, Marilyn Monroe și chiar comunitatea mormo-
nilor) semnalizează oblăduirea libertăților asumate
de o democrație exemplară cândva, intrată în declin.
Virusul HIV e simbolul generalizat, dar „boala este
progresul însuși” se arată undeva pe bună dreptate.
Învinși de „cuceririle tehnicii” și de degradarea mo-
rală a omului căzut, deformat de puterea dorinței
instinctuale, îngerii lui Kushner apar ca forțe cerești
incapabile de a lupta cu forțele umane degradate. Ei
Terapia macho-patriarhatului
Eugen Cojocaru
Am mai prezentat o piesă de mare suc-
ces a teatrului bucureștean Coquette,
Colonelul și păsările de Hristo Boicev,
unde spectatorii învață, cu o trupă plină de umor
și talent, cum „să păcălească războiul”. De data
asta, intima sală ne „răpește” în vechea lume me-
dievală arabă: toți știm nemuritoarele povești din
Halima / 1001 de nopți, ce au fascinat copilăria
atâtor generații și despre care Eusebiu Camilar,
traducătorul lor, scrie: „basmele preafrumoasei și
preaînțeleptei fete Șeherezada sunt străbătute de
adâncă morală și o și mai adâncă înțelepciune”.
Cum să comprimi spiritul și universul ma-
gic-alambicat al miilor de pagini într-un specta-
col de o oră și jumătate?
Regizoarea Ingrid Bonța a realizat și dramati-
zarea, sprijinindu-se pe actorii Ruxandra Bălașu
NU: Un spectacol greu prin lungime și terifiant
prin problematică. Provocare la care rezistă doar cei
care iubesc necondiționat teatrul. Cei sătui de pro-
miscuitate umană nu mai merg la partea a doua.
Scenele de apropiere și mângăiere între „iubiți” sunt
jenante. Rostirea replicilor se face în cascade și asta
obstrucționează catharsis-ul receptării, savurarea pe
îndelete a replicilor dense, bine ticluite, cu trimiteri
la textele biblice și la comentariul politic. De aceea
am impresia că textul lui Kushner are de câștigat la o
lectură individuală, în fotoliu. Epilogul cu perestroi-
ka e atașat artificial, putea lipsi.
Deambulările acțiunii din cadrul real newyorkez
trec prin Curtea Cerească (idealitatea etică religioa-
să), prin spital (stația intermediară), prin Antarctica
(experiment ratat de Herper, soția homosexualu-
lui Joe) și prin comunitatea mormonilor din statul
Utah (întoarcerea în trecutul prefigurat ca ilar pa-
radis pierdut) și creează impresia de haos imund,
instalat într-o lume abandonată ce plutește la voia
întâmplării ca o corabie în derivă. Răspunzător de
această sinistră decadență, ni se sugerează, este însăși
divinitatea. Așa încât, judecând avocățește, unul din
personaje propune ca Iisus să fie trimis în judecată
la a doua venire a sa. Reflex ce are în vedere men-
talitatea americanului de a-și rezolva orice litigiu
minor printr-un proces. Se insinuează că nimeni nu
manipulează cuvântul mai bine ca un avocat ameri-
can. „Cel mai bătrân bolșevic” (idealist rănit, sastisit)
răcnește cu disperare „Suntem noi condamnați?” iar
Roy Cohn, avocatul celebru bolnav de SIDA, scâr-
bit de viață și de manipulările făcute, reclamă iro-
nic, înainte de a muri, o altă existență: „Data viitoare
vreau să fiu caracatiță”. E dorința liber exprimată a
ieșirii din marasmul existențial. Ca atare, avem de
a face cu un subiect prea sumbru, prea încărcat de
tensiunile și umbrele amenințătoare ce apasă peste
omenirea de azi ca să fie lungit la un spectacol de
șapte ore.
■
și Ovidiu Ușvat, iar scenografia a fost asigurată de
Daniel Divrician. Aflăm din prezentarea pe inter-
net: «Spectacolul e o adaptare liberă dedicată pu-
blicului adult. Păstrăm misterul nopții și al celor
1001 de povești ale Orientului, pentru a merge cu
gândul dincolo de tabu-uri, într-un spectacol care
împletește cuvântul cu mișcarea pentru a crea ilu-
z.ia. Un spectacol la care vei tresări, vei râde, vei
plânge și vei rămâne cu gândul că totul durează
până într-o zi, când ».
Fundalul e o imensă pânză roșie, două rampe
dau scenei posibilități de mișcare diversificate, câ-
teva accesorii de atmosferă, iar în mijloc atârnă
(ca) sabia lui (Damocles!) Riar-Șah, crudul stăpân
care ucisese numeroase fete, în fiecare zi, în di-
mineața de după noaptea nunții. Un melos arab
întregește atmosfera.
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
31
o
Riar-Șah primește o nouă mireasă, dimineața
ia sabia, o duce în spatele perdelei roșii, unde o
decapitează - se întoarce impasibil, fără regrete,
cu arma mânjită de sânge. Urmează Șeherezada,
fiica Marelui Vizir, îndrăgită de toată lumea pen-
tru frumusețea, farmecul și cultura ei - s-a oferit
singură încercând să curme această tragedie fără
sfârșit. Chiar Riar-Șah o simpatizează mult și re-
fuză, inițial, dar ea insistă. Are loc, simbolic, o
inițiatică luptă-dans, cu o frumoasă și relevantă
coregrafie - Andreea Novac -, în care e evidentă
și o puternică atracție reciprocă, pe care bărbatul
încearcă să o nege!
- Ce urmărești, Șeherezada?! - Să vă fac viața
plăcută, răspunde ea sincer. Au mai fost mulți alții
care urăsc femeile! Să n-aveți soarta lui Kamara
Saman... Puțini știu că femeile au fost primii
psihologi și psiho-terapeuți, de la începuturile
umanității, obligate după echilibratul și pașnicul
matriarhat să (de)cadă în rolul de servitoare, fără
nici un privilegiu în lumea violentă a machiștilor
bărbați. Ca ființe mai slabe în fața forței brute, au
fost obligate să-și dezvolte alte simțuri și capaci-
tăți. Dacă privim, în jur, observăm că lucrurile
nu au evoluat prea mult! Cei doi intră în ameți-
torul „labirint” al poveștilor - regizoarea Ingrid
Bonța a găsit o „dezlegare” dramatică ingenioasă
pentru acest subiect dificil, dar și pentru a oglindi
lumea pierdută a copilăriei noastre: cei doi intră
în rolul celor două pesonaje principale, un prinț
și o prințesă, trăindu-le cu atâta intensitate încât
se contopesc cu ele, toată noaptea, în aventurile
pline de frisoane și suspans. Ei, psihologia bat-o
vina: povestea și personajele reflectă, algoric-fi-
del, situația lor și eternul conflict femeie-bărbat!
Dar și rafinata psiho-terapie: magiciana emoții-
lor, Șeherezada, își „îmblânzește”, treptat, călăul în
fața ochilor fascinați ai spectatorilor, așa cum s-a
întâmplat, subtil, cu multe generații de bărbați,
aduși de această plăpândă ființă la mai multă înțe-
legere și empatie pentru ele și lumea din jur - vor
doar „să ne facă viața mai plăcută”!
Întâmplările se succed cu o viteză amețitoare,
Riar-Șah amână, în fiecare dimineață, deznodă-
mântul pentru că isteața Șeherezada a inventat,
cu mult înaintea serialelor americane și teleno-
velelor, suspansul care îți taie respirația la fieca-
re final de episod. Cei doi intră intens în „pielea”
personajelor, iar Șeherezada/Ruxandra Bălașu îl
fascinează cu atâtea fațete ale personalității ei, în-
cât el are impresia, în ziua următoare, că a fost o
altă femeie: Unde e femeia din noaptea trecută!?
Ea: Ai visat!
Firul diegetic e inteligent „împletit”, publicul
îl urmărește fermecat pe Riar-Șah, căruia Ovidiu
Ușvat îi redă cu sensibilitate evoluția de la cru-
dul stăpân la bărbatul înțelegător și îndrăgostit,
vindecat ca la o ședință freudiană de ura sa pa-
tologică împotriva femeilor și disprețul pentru
lumea de dincolo de zidurile palatului, pe care
nu o înțelegea. Partitura dificilă e a Ruxandrei
Bălașu, care recurge la toate farmecele ei perso-
nale și talentul actoricesc, reușind să întrupeze o
reală Șeherezada: fascinantă și inteligentă ea îm-
blânzește „bestia umană”! Însă jocul împreună e
marea lor reușită; cu plăcerea intensă cu care se
„joacă” unul cu celălalt în partiturile lor, dar și in-
terpetarea personajelor din „povestea în poveste”
și în superbele inserții coregrafice actorii reușesc,
sub bagheta sigură a regizoarei Ingrid Bonța, să
dea credibilitate dramatizării și, la fel de impor-
tant, să ofere o notă de actualitate eternă ca lecție
pentru multele perechi prezente.
■
Geografie teatrală (II)
■ Claudiu Groza
La Piatra Neamț...
...am sesizat că directoratul regizoarei Gianina
Cărbunariu coagulează deja semnele unui fast
reviriment al Teatrului Tineretului - care a ani-
versat în 2017 o jumătate de secol de când se nu-
mește astfel. Festivalul de Teatru Piatra Neamț
- cu denumirea simplificată, iată - a avut anul
trecut un accent mai acut-contemporan, pe care
l-am remarcat și în spectacolele văzute.
Familia Ou, creație colectivă în regia lui
Bogdan Untilă (Recul, București) este un sket-
ch-comedy secvențial, cu momente bazate pe im-
provizație, dar cu un anume grad de construcție
dramaturgică, ce pleacă de la subiecte din cele
mai terestre, pentru a deveni - unele - hiperbole
cu aspect mitic-anecdotic.
Deținutele care au un harassing crush pentru
gardianul care le supraveghează, cuplul „dulce-
găros” care izgonește pe oricine din jur, o po-
veste primitiv-apocaliptică sunt doar câteva din
alertele episoade care-ți provoacă hohote de râs.
Un format de comedie irezistibil, cu structuri
dialogale vii și aparent născute pe loc, de fapt
bine conduse și cu evoluție atent controlată de
protagoniștii care au cucerit publicul prin na-
turalețe și vitalitate: Andrei Negoiță, Adriana
Bordeanu, Mihaela Georgescu, Delia Riciu.
Sub aparența unui facil entertainement de
club, Familia Ou ascunde o tehnică teatrală foar-
te bine învățată, asumată și redată de actorii de la
Recul. Iar farmecul spectacolului lor stă chiar în
acest serios antrenament profesional.
Un spectacol foarte abstractizat formal și dra-
maturgic, dar nu lipsit de personalitate, a fost
Dragoste și informație de Caryl Churchill, regi-
zat de Irina Crăiță-Mândră (Teatrul Național din
București, Programul 9G).
Similar întrucâtva - prin aspectul său expe-
rimental post-dramatic - cu Un stejar montat
de Bobi Pricop chiar la Piatra Neamț - textul
Visătorul
britanic are un fragmentarism derutant, întrucât
disparat: e compus din momente foarte scurte,
cu doar câteva replici, a căror logică în succesi-
une e imposibil de identificat. Abia la final, mai
mult intuitiv, spectatorul deduce că e vorba de
un fel de mozaic al existenței intime contempo-
rane, solitare, în pofida nenumăratelor instru-
mente de socializare.
Piesa impune un soi de ariditate și în mon-
tare, deși unele secvențe au picanteria lor - re-
tezată însă de sacadarea intrigii (dacă pot folosi
cuvântul ăsta). Conform articolului biografic de
pe wikipedia, textul e compus din 50 de momen-
te, în care apar cam 100 de personaje, jucate de o
distribuție de 15 oameni.
Or, așa cum s-a remarcat și la discuția de după
spectacol, Irina Crăiță-Mândră și-a asumat ex-
trem de curajos și cu succes misiunea de a da
o formă și semnificație scenică textului originar,
firește, în dimensiunea sa semantică specială. A
folosit doar șase actori - Voicu Aaniței, Nicholas
Cațianis, Alex Călin, Cristina Drăghici, Dana
Marineci și Lavinia Pele - care au făcut față ex-
celent schimbării extrem de alerte de partituri
(practic trecerile erau de la o expresie facială la
alta, sau de la o intonație la alta, într-atât de ra-
pid se succedau scenele), a mizat pe scenografia
formalizată dar nu ermetică a Cezarinei Iulia
Popescu - un cub din plexiglas alb, ce ar ima-
gina o încăpere, ca un fel de cuib protector, dar
și izolant -, completată de coregrafia lui Ștefan
Lupu, ce suplinește cu folos lipsa de dinamică a
textului, de muzica lui Alexandru Suciu și vide-
omappingul & light-designul imaginat de Iustin
Andrei Surpănelu, Mihai Apostu, Dimitris
Palade, Cristian Ciopată - care asigură și ele o
anume plasticitate sonoră și vizuală necesară an-
samblului.
Dragoste și informație nu este un spectacol
lesne de urmărit, nici unul care să-ți provoace
entuziasmul ca spectator. Personal, consider că
32
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
piesa lui Caryl Churchill este extrem de inegală
și supărător de artificială. Totuși, din perspectiva
rezolvării regizorale și a coerenței scenice - ac-
toricești și tehnice deopotrivă - este o producție
de consemnat și apreciat ca etapă importantă în
cariera echipei de realizatori.
O propunere teatrală interesantă, dar care
mi-a creat o senzație ambiguă, a fost în festi-
valul nemțean Calul alb. Scurtă istorie a urii de
Smaranda Nicolau, în montarea Ioanei Păun și
interpretarea Ilincăi Manolache (producție in-
dependentă). Subiectul - oarecum sublimat,
concentrat - este biografia torționarului comu-
nist Ion Ficior, respectiv o asociere simbolică
între o experiență de tinerețe a acestuia și com-
portamentul său abuziv de mai târziu. Firește,
pe marginea poveștii se pot face varii speculații.
Ioana Păun a speculat aspectul mimetic: umilit
de întâmplarea de demult, Ficior s-ar fi defulat
aplicând exact modelul în cauză. Ambiguitatea
pe care am resimțit-o a fost de ordin estetic,
pentru că la abordarea ideologică, să-i spun așa,
am aderat: mi s-a părut că regizoarea a indus un
orizont semantic prea strident, cumva ostenta-
tiv, pentru a accentua temperatura angoasantă a
acțiunii (mă refer la scena cu acvariul cu pești).
Astfel, buchetul de semnificații propus de Ioana
Păun devine o grădină botanică, prea amplă și
derutantă pentru privitorul neprevenit.
Evident, intriga spectacolului îți creează ne-
voia de distanțare, de „fereală”, prin contextul
traumatic, dar cred că Ioana Păun a fost mult
prea indecisă în concepție și a uzat de artificii
nejustificate aici.
Oricum, cu ce am rămas din Calul alb - care
pentru mine n-a fost deloc un spectacol cathar-
tic - este jocul impecabil, frisonant, concentrat,
energic, frenetic aproape, al Ilincăi Manolache, o
actriță cu resurse parcă inepuizabile.
Dar spectacolul cel mai delicios - și nu mă
feresc de cuvântul ăsta - pe care l-am văzut la
Piatra Neamț a fost chiar o producție a Teatrului
Tineretului: Visătorul după Ian McEwan, un
spectacol-concert de Ada Milea. E atâta fantezie,
atâta culoare și sunet și inocență, atâta emoție în
această poznă teatrală încât ți-o amintești când
nici nu te-aștepți. (Știu sigur că adulții sunt mult
mai atinși de poveste decât copiii; când veți ve-
dea spectacolul veți simți de ce.)
Visătorul este o poveste despre... evaziune.
Despre visătorie, adică. Despre refugiul unui
copil de azi, copleșit de prea multele responsa-
bilități competitive ale vremii, în fantezie. Iar
de-acolo o mare de istorii, pățanii, sunete și cu-
lori și un carusel de stări și bucurii fulgurante.
Nu vreau - e și aproape imposibil, de altfel - să
rezum acțiunea; acesta e un spectacol musai de
văzut și am și înțeles de ce adulții devin nostal-
gici după el: pentru că e vorba de copilăria noas-
tră, în care puteai să visezi în voie într-o livadă
sau înconjurat de jucării, pentru că nu trebuia să
mergi la balet, taekwondo, engleză, călărie etc.
Deh, dezavantajele vremurilor de demult...
Lăsând însă la o parte considerațiile sociolo-
gice, trebuie să remarc un gest de curaj al Adei
Milea: și aici, ea a făcut ce a mai făcut în nume-
roase spectacole anterioare, dar și-a asumat -
ceea ce face prea rar, zic eu - calitatea de autor
al montării, de regizor (deși știu că se va codi să
admită termenul). Pentru că e actriță și știe să se
înțeleagă cu colegii ei, Ada a construit alături de
echipa de la Teatrul Tineretului un spectacol ca
o prăjitură, ca o jucărie, plin de savori, culori și
mai ales sunete.
3 Surori
Scenografia inspirată a Alinei Herescu, pe mai
multe planuri care pun în valoare numeroasele
obiecte și obiecțele din scenă, completată de
animația lui Paul Mureșan, sunt nu numai de
o alegră plasticitate vizuală, ci permit actorilor
să... concerteze. La tobă, paie de plastic, oale și
tingiri, mingiuțe și mașinuțe, microfoane și clo-
poței, într-un torent de sunete deloc galimatice,
ci foarte plăcute, vesele și tonice.
Și nu poți să nu-i iubești pe actorii care, fără
să se maimuțărească infantil, știu să joace exact
copilăria, cu o naturalețe energică și ghidușă,
ori, fără oțăreli băbești, să parodieze maturitatea
autoritară: Emanuel Becheru, Corina Grigoraș,
Nora Covali, Rareș Pîrlog, Gina Gulai, Maria
Hibovski, Cătălina Ieșanu, Cătălina Bălălău,
Andrei Merchea Zapotoțki, Dragoș Ionescu,
Valentin Florea.
Da, cert, Visătorul e semnul cel mai limpede
și cel mai solar al noii vârste artistice a Teatrului
Tineretului din Piatra Neamț!
Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava
a fost un scurt popas dinspre Moldova spre
Ardeal. M-am oprit acolo cât să văd premiera
cu 3 Surori de Cehov a Catincăi Drăgănescu,
coproducție a teatrului bucovinean cu Asociația
Punctart.
Regizoarea Catinca Drăgănescu și-a exersat
deja exegeza artistică clasică pe Shakespeare ori
Ibsen - ambii bine remixați - dar spectacolul
de la Suceava e primul în care lucrează pe tex-
tul original, propunând o montare cu structură
coral-arhitectonică (voi detalia imediat), foarte
cehoviană și foarte modernă totodată, cu o bună
amprentă semantică.
Spectacolul are o geometrie actoricească, de
joc, foarte exact marcată. Nu rareori, eroii sunt
aliniați de o parte și alta a scenei, cu momente
recitative la microfon, în care chiar și dialogu-
rile devin monoloage - un semn limpede al lip-
sei de comunicare, al înstrăinării, al singurătății
apăsătoare care-i face pe toți să tânjească spre
„Moscova, Moscova”, după faimoasa replică.
Această angoasă cehoviană - dar deloc linga-
vă, precum în alte versiuni scenice, ci tensională,
energetic-reziduală - este perfect surprinsă aici
și, alături de solitudinea existențială a fiecărui
erou, este pattern-ul montării.
Rarele secvențe de comuniune - concentrate
în centrul spațiului de joc - au ceva fals, căznit,
de parcă toată lumea s-ar strădui din răsputeri
să „trăiască”. Astfel, tensiunea se edifică trep-
tat, insidios, anxios, spre climaxul final, în care
schimbul de replici devine un cor recitativ, o
aglutinare magmatică de stări, cuvinte, emoții,
idealuri evocate perpetuu, sacadat, gâtuit, ca
într-un Turn Babel de aspirații. Excelent a su-
blimat Catinca Drăgănescu universul semantic
cehovian și, cu toate că spectacolul are o anu-
me ariditate rece prin această distantă ampla-
sare de semnificații, el rămâne în epiderma
memoriei prin precizia sa tăioasă, deloc senti-
mentală, dar sâcâitoare ca o culpă.
Nu mai puțin ingenios a fost spațiul imaginat
de scenografa Andreea Simona Negrilă, care a
delimitat dimensiunile scenei, accentuându-i
geometria, dar a știu să dea și cromatica nece-
sară pentru a elimina monotonia plastică. În
special ultima scenă, în care developarea sce-
nografică devine spectaculoasă, denotă buna
ei știință de a construi contrapuncte vizuale.
La reușita proiectului au participat și Simona
Deaconescu și Mariana Gavriciuc (coregrafia)
și Dan Băsu (light/video-design).
Trupa Teatrului „Matei Vișniec” s-a adap-
tat foarte bine (cu mici sincope de parcurs
ale unor interpreți) la provocarea regizorală
- foarte atipică pentru montările cu piese de
Cehov, mai ales prin eliminarea masivă a jocu-
lui dialogic, în care actorii stau față în față. În
majoritatea timpului au fost stăpâni pe ei și cu
un bun control spațial - nu simplu, pentru că
mișcările de scenă, cu aproape toți protagoniș-
tii mereu de față, nu erau chiar simple, exista și
acolo o geometrie de respectat.
Cosmin Panaite, Delu Lucaci, Cristina
Florea, Diana Lazăr, Clara Popadiuc, Sergiu
Moraru, Cătălin Ștefan Mândru, Horia
Butnaru, Alexandru Marin și Sebastian
Bădărău au făcut o echipă bine sincronizată
într-un spectacol curajos, bine gândit, cu un
calibru estetic remarcabil.
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
33
conexiuni
Balonul de săpun al
pieței de artă
■ Silvia Suciu
Anul 2017 a însemnat pentru piața de artă
trecerea unui prag pe care, cu 10 ani în
urmă, actorii acestei piețe doar sperau să
îl poată atinge: vânzarea lucrării lui Leonardo da
Vinci, Salvator Mundi, la un preț fără precedent
înregistrat în licitații - 450.312.500 $, de 250 de
ori mai mare față de suma plătită de proprietar,
în 2013. Un eveniment care „schimbă reguli-
le jocului”, după cum declara un reprezentant al
Christie’s, ca o concluzie la toate discuțiile legate
de autenticitate, restaurare sau proveniență care
au făcut „deliciul” acestei tranzacții.
Datând din anii 1500, lucrarea Salvator Mundi
a fost descoperită într-o expoziție din 2011 la
National Gallery din Londra, fiind considera-
tă originalul pierdut al lucrării deținute în sec.
al XVII-lea de Regina Henrietta Maria, soția lui
Charles I al Angliei. În 2005, pictura fusese cum-
părată pentru mai puțin de 10.000 $, fiind repic-
tată pe porțiuni întinse. După ce a fost curățată
și s-au făcut cercetări asupra ei, în 2013 lucrarea
a fost vândută omului de afaceri elvețian Yves
Bouvier pentru 80 de milioane de dolari. La scurt
timp, acesta a revândut lucrarea colecționarului
rus Dmitry E. Rybolovlev, a cărui familie face
parte din consiliul de administrație al casei de li-
citație Christie’s.
Din momentul în care vânzarea a fost anun-
țată de casa de licitație Christie’s (la 10 octom-
brie 2017), 30.000 de persoane au trecut pragul
expoziției care promova „Male Mona Lisa”, la
Hong Kong, Londra, San Francisco și New York.
Nouăsprezece minute a durat „duelul” dintre pa-
tru licitatori care doreau să dețină lucrarea lui Da
Vinci. Au trecut câteva săptămâni de la vânzarea
din 15 noiembrie pentru a se afla numele nou-
lui posesor al lucrării; conform New York Times,
acesta este Prințul Bader, un apropiat al prințului
moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammad bin
Salman al Saud care, la rândul său, este un prie-
ten apropiat al Prințului din Abu Dhabi. Câteva
zile mai târziu, oficiali ai Luvrului din Abu Dhabi,
unde lucrarea urma să fie expusă, declarau că lu-
crarea a fost achiziționată de Ministerul Culturii.
În final, important este faptul că aceasta va fi ex-
pusă public și va fi itinerată în mai multe locații
din lume.
Incredibila valoare este dată de raritatea lucră-
rilor lui Da Vinci: mai puțin de 20 de lucrări recu-
noscute ca fiind ale lui, toate aflându-se în colecții
muzeale.
Au trecut peste 100 de ani de când o altă lu-
crare a lui Da Vinci intra în conștiința publicului
într-un mod inedit: la 15 august 1911, italianul
Vincenzo Peruggia a furat Gioconda din Muzeul
Luvru, fără a bănui că gestul său avea să facă din
aceasta cea mai populară pictură. Înainte de bo-
om-ul mediatic la care asistăm în prezent, ima-
ginea ei a fost difuzată în ziare, lucrarea fiind
recuperată după mai mult de doi ani, în decem-
brie 1913. Dincolo de misterul care a planat în
jurul personajului din lucrare (Madonna Lisa del
Giocondo), de surâsul ei emigmatic și de faima
lui Leonardo da Vinci, cu siguranță că acest furt a
constituit un impuls pentru întreaga piață de artă.
Cincizeci de ani mai târziu, Jacqueline
Kennedy îi făcea lui Andre Malraux, Ministrul
Culturii din Franța, propunerea de a prezenta
Gioconda publicului american. Pregătirile de că-
lătorie au presupus realizarea unei cutii speciale
din sticlă anti-glonț, în interiorul căreia trebuiau
menținute temperatura și umiditatea corespunză-
toare pentru transportul în siguranță al tabloului.
Timp de șapte săptămâni, lucrarea lui Da Vinci a
fost expusă la National Gallery din Washington
și la Metropolitan Museum of Art din New York,
fiind văzută de peste două milioane de persoane.
Cu această ocazie, lucrarea a fost asigurată
pentru 100 milioane $ (Houpt, 2008: 19), sumă
care, ajustată la inflație, însemna în 2017 aproape
800 milioane $. Adică, cea mai valoroasă pictură
din lume! Se pune întrebarea: dacă o lucrare a lui
Da Vinci necunoscută până acum publicului larg
valorează aproape 500 milioane de $, la ce valoare
ar ajunge Mona Lisa dacă ar fi scoasă la vânzare?
Pablo Picasso a fost cel mai bine vândut ar-
tist în 2016, cu 3282 loturi vândute în valoare de
312.2 milioane de dolari (cf. The International
Salvator Mundi
Magazine for Art Collectors). În 2017, au fost
vândute 2659 de lucrări realizate de Picasso, toate
însumând 433,8 milioane de dolari. Nu e de mi-
rare, având în vedere că Picasso a fost un artist ex-
trem de prolific, realizând peste 50.000 de lucrări
în 70 de ani!
După Leonardo de Vinci și Pablo Picasso, în
top-ul vânzărilor din 2017 urmează Jean-Michel
Basquiat, cu 105 lucrări vândute pentru 351,5 de
milioane de $; pentru lucrarea Untitled (1982)
tranzacționată de Sotheby’s s-au plătit 110,5 de
milioane de dolari. Pe locul șase se află Muza
adormită (1910) a lui Constantin Brâncuși.
În acelați top mai figurează Andy Warhol,
Claude Monet, Marc Chagall (în top și în anul
2016), Fernand Leger și Wassily Kandinsky.
Marile surprize ale anului 2017 au fost artiștii
asiatici Chen Rong (Six Dragons, 49 de milioa-
ne de $), Zhao Lingrang și Li Gonglin (Treaty of
Bianqiao).
Conform rapoartelor Artprice.com, creșterea
de 14% a vânzărilor globale în prima jumătate
a anului 2017 (preponderent pentru arta con-
temporană) demonstrează „o nouă perioadă de
prosperitate”. În 2016, colecționarul și expertul în
artă David Nisinson, declara că există o stare de
nesiguranță în ce privește piața de artă, datorată
alegerilor din SUA. (New York Times) După cum
au stat lucrurile în 2017, se pare că situația s-a „re-
laxat”, vânzările atingând cote fără precedent.
Bibliografie:
Houpt, Simon, Miza infracțiunilor din lumea artei.
Muzeul operelor dispărute, Editura Vellant, 2008.
Hook, Philip, Escrocii galeriilor de artă, Baroque Books
and Arts, 2017.
Bluin Art+Auction, The International Magazine for
Art Collectors, ianuarie 2018, „Of Basquiat, Bacon and
Auction Outlooks”, p. 16 - 21, bouinartinfo.com.
■
Mulțimea de vizitatori din fața lucrărilor Salvator Mundi și Mona Lisa.
34
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
remember cinematografic
Arta războiului, arta păcii...
■ loan Meghea
La începutul anilor ‘60 filmele sovietice încă
ne căutau. Sigur, mai erau câțiva ani până la
ceea ce istoria va denumi Declarația PMR din
aprilie 1964, când se va produce o așa zisă ruptură a
României de hegemonia sovietică, un dezgheț. Încă
din 1958 a avut loc retragerea trupelor sovietice, dar
toate astea nu încercau decât „adormirea” sovietici-
lor, continuându-se la noi în țară arestările celor care
„vorbeau prea mult” împotriva alianței româno-ruse
și ideologia rusă făcându-și „numărul”. Filme ca Al
41-lea (1956), Pe Donul liniștit (1957), Verstele de foc
(1958) sau Soarta unui om (1959), filme care vor-
beau despre soldatul sovietic biruitor în încleștarea
cu Albii sau cu soldații naziști continuau să apară pe
ecranele din România. Până la urmă nici nu era chiar
așa de grav. Puteai să ocolești aceste filme și să treci în
sălile de cinema de alături unde rulau filmele italie-
nești gen peplum despre Hercule, Maciste și Samson
sau să intri la sala Patria, Victoria și altele ca să vezi
Rocco și frații săi (1960), Eclipsa (1962) sau Laleaua
neagră (1964) cu nou venitul - pentru noi - Alain
Delon. Și totuși, au fost regizori ruși care au încercat
și au și reușit în acei ani să treacă de granița realismu-
lui socialist și să ne pună nu o dată pe gânduri... Unul
din aceștia a fost Serghei Bondarciuk.
Serghei Feodorovici Bondarciuk s-a născut în 25
septembrie 1920 în Bilozerca, regiunea Herson din
Ucraina. A fost regizor de film, scenarist și actor, un
om de artă care a încercat și a și reușit să ofere per-
sonajelor din filmele sale o dimensiune omenească.
În majoritatea filmelor sale Bondarciuk a fost foarte
atent cu fraza, manifestând un respect față de text,
ceea ce face ca uneori să avem impresia că în tran-
spunerea cinematografică regizorul a înțeles perfect
mai întâi litera scenariului și abia după aceea spiritul
acestuia. Recunosc, lucrul acesta nu e ușor deloc. Să
nu uităm, rușii au avut regizori de film și de teatru
deosebiți, cum a fost marele Serghei Mihailovici
Eisenstein, cineastul rus care a revoluționat cinema-
tografia de la începutul secolului al XX-lea prin te-
oria montajului pe care a concretizat-o în filme sau
Vahtangov, cu inventivitatea lui neobosită și un ulu-
itor simț al formei scenice, capacitatea lui de a găsi
cel mai viu și mai pătrunzător aspect al fiecărui rol.
Și astăzi teatrele din Europa sau din America propun
studenților de la actorie studiul acestor mari oameni
de cinematograf și teatru. Să revenim la Bondarciuk.
Nu putem să vorbim despre acest om fără a aminti
faptul că regizorul a rămas în istoria cinematogra-
fului mondial pentru ecranizarea amplă a celebrului
roman Război și pace al lui Lev Tolstoi. Vă aduceți
aminte, lucrul acesta a fost făcut pentru prima dată
prin 1956 de către regizorul american King Vidor
având parte și de muzica unui compozitor genial:
Nino Rota. Scenariul era scris - ca să fac o glumă -
de către Lev Tolstoi iar actorii... Audrey Hepburn
în Natașa Rostova, Mel Ferrer în Andrei Bolkonski,
Henry Fonda în rolul lui Pierre Bezuhov, Vittorio
Gasman, Anita Ekberg... Da, filmul pornise cu toate
atuurile, așa e! Urmarea? Trei premii Oscar - pentru
regie, costume și imagine -, cinci premii Globul de
Aur și trei premii Bafta. Ei da, King Vidor putea fi
fericit. Critica de specialitate din acei ani i-au imputat
totuși filmului și celor care l-au făcut că i-au intere-
sat doar fabulația, destinul unor personaje și relațiile
dintre ele. Până la urmă, totul s-ar fi redus la un film
de acțiune. Probabil că așa a fost...
Bondarciuk a avut mare curaj să facă Război și
pace. Pe omul acesta l-au interesat nu numai eveni-
mentele, nu numai faptele din romanul lui Tolstoi, ci
romanul în totalitatea lui, cu bogăția de gânduri și de
sentimente, cu spiritul lui, cu universul lui teribil de
bogat. O asemenea transpunere pe ecran pare a fi fără
precedent în cinematografia mondială. Probabil că
Serghei Bondarciuk
Luchino Visconti ar mai putea fi amintit pentru tran-
spunerea Ghepardului și Tony Richardson pentru
Tom Jones. Am văzut și eu aceste filme și într-adevăr,
la vremea lor, m-au marcat foarte mult. Revenind la
ecranizarea lui Bondarciuk, trebuie să recunoaștem
că minuțiozitatea scenariului și dimensiunile filmu-
lui rămân unice. Unii critici au spus că filmul lui
Bondarciuk a vrut să fie o replică dată celui realizat
de King Vidor. Eu nu sunt critic de film, dar pot să
am o părere. Nu, e sigur că nu acesta a fost primul
scop al regizorului, ci acela de a crea o operă cinema-
tografică monumentală. Până la urmă era vorba des-
pre lumea lui, o lume asupra căreia doar literatura și
istoria mai puteau oferii mărturii.
Dimensiunile nefirești ale filmului lui Bondarciuk
și timpul îndelungat în care s-a turnat acesta - pa-
tru ani - mă fac totuși să o spun: filmul este uimitor!
Este o operă durabilă, extrem de inspirată, un film
„de acasă” de la el, este vorba despre ceea ce am mai
amintit cândva: Sufletul slav...
■
Urmare din pagina 36
Gyongyver Horvath
colografie, 35 x 50 cm
INRI (2013)
Horvath Gyongyver -
„66”
are în componență câteva lucrări expuse (la
galeriile din cadrul clădirii sediului central
al ONU) la New York (2013 și 2015), expozi-
ții de grup care au benficiat de o critică pozi-
tivă din partea comunității artistice de peste
ocean. Participarea artistei la expozițiile Breslei
Barabas Miklos (Ceh) din ultimul deceniu este
nu numai dovada dorinței artistei de a deveni
parte integrantă a vieții artistice clujene, ci și
un răspuns și apreciere a sferei artistice clujene
față de munca și efortul ei în domeniul creației
grafice contemporane.
Pe parcursul celor patru decenii de activita-
te, Horvath Gyongyver și lucrările ei de grafică
sunt prezente pe simezele galeriilor locale, nați-
onale și internaționale cu ocazia unor expoziții
personale remarcate și apreciate pozitiv de pre-
sa culturală a vremii și de criticile care vizea-
ză lumea graficienilor de la sfârșitul secolului
XX și începutul secolului XXI. Cu ocazia celor
două expoziții de la Galeriile Korunk (1979 și
1983), Horvath Gyongyver este apreciată drept
o artistă cu potențial, fapt care va fi dovedit cu
ocazia expozițiilor din Szeged (1993, 1995) și
Pecs (1992). Expozițiile din 1998 și 2003 de
la Cluj (Galeriile Gy. Szabo Bela) sunt în mare
parte dovadă a consecveței artistei consolidate
și de expozițiille din anii următori (Aiud, Pecs,
Odorhei, Cluj etc.) care ne oferă imaginea une-
ia artiste active și intens conectate la viața cul-
turală
La turnura noului mileniu, artista revine pe
scena peisajului expozițional personal (de care
se distanțase în oarecare masură în deceniul
anterior) prin lucrări care denotă elemente de
maturitate artistică și care vor reprezenta co-
loana vertebrală a viitoarelor evoluții, vizibile
și în expoziția din 2018 de la Cluj. Această ex-
poziție, în oarecare măsură, este o completare
din punct de vedere tematic a expoziției din
2013 de la Muzeul Unirii din Alba Iulia. După
spusele artistei, recepția pozitivă a expoziției de
la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca și prezența
amplă a iubitorilor de artă la vernisaj îi oferă
sprijin moral și un semnal că viitorul creației ei
artistice nu este unul izolat, ci apreciat.
■
TRIBUNA • NR. 372 • 1-15 martie 2018
35
sumar
plastica	
editorial
Mircea Arman
Philosophia prote (II)	3
cărți în actualitate
Ani Bradea
Povești de la marginea timpului	4
loan-Pavel Azap
Un bildungsroman contemporan	5
Irina Lazăr
Introspecție și cunoaștere de sine	5
Adrian Lesenciuc
Un roman ca un roller-coaster	6
cartea străină
Geo Vasile
Eshkol Nevo. Ispășire și speranță	7
Ștefan Manasia
Docuficțiune maghiară	8
comentarii
Vistian Goia
O carte care trebuia scrisă	9
Ioan Negru
Al treilea ochi	10
memoria literară
Constantin Cubleșan
Enciclopedia SF-ului românesc
(Mircea Opriță)	11
poezia
Mihaela Claudia Condrat	12
Lucian Adulmeanu	13
concursul „Ioan Slavici”
Klaudia Muntean
Shezren și Mlaștinile Fermecate (II)	14
inedit
Ion Agârbiceanu
Sfârșitul omului	18
istoria literară
Irina Roxana Georgescu
Slavici publicistul	20
proza
Ștefan Aurel Drăgan
Fugari peste marginea lumii	21
diagnoze
Andrei Marga
Ambiguitatea globalizării	23
eseu
Alexandru Boboc
„Lumile” literaturii în ilustrări de referință:
romanul proustian (II)	24
social
Mariana Damian
Carnavalul venețian - fenomen social și spectacol 26
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Lecturile lui Nică a lui Ștefan a Petrei	28
showmustgoon
Oana Pughineanu
Napoli (II)	29
o dată pe lună
Mircea Pora
Gângănii vorbitoare	30
teatru
Adrian Țion
Contagiunea SIDA în lumina scenei:
și DA și NU	31
Eugen Cojocaru
Terapia macho-patriarhatului	31
Claudiu Groza
Geografie teatrală (II)	32
conexiuni
Silvia Suciu
Balonul de săpun al pieței de artă	34
remember cinematografic
Ioan Meghea
Arta războiului, arta păcii...	35
plastica
Attila Iakob
Horvath Gyongyver - „66”	36
Horvath Gyongyver - „66”
	Attila Iakob
Gyongyver Horvath
Ruptură (2016), colografie, 48 x 80 cm
Semnificația și simbolistica numărului 66
este departe de dimensiunea mistică a
cifrelor, ea are legătură cu simplitatea co-
tidiană a vieții și a vârstei pe care artista clu-
jeană Horvath Gyongyver (membră a Uniunii
Artiștilor Plastici din România, filiala Cluj-
Napoca) a aniversat-o în luna februarie a anu-
lui 2018. Șase decenii și jumătate de viață și
aproape patruzeci de ani de carieră artistică au
fost celebrate cu ocazia vernisajului expoziției
organizate la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca.
În cadrul expoziției, cele 66 de lucrări expuse
au oferit o imagine nu numai asupra creației ar-
tistice a lui Horvath Gyongyver în general, ci și
asupra universului intern și tematic pe care ar-
tista îl abordează în lucrările ei. Complexitatea
temelor, simplitatea mesajului, expresivitatea
artistică, dinamica ideilor sau jocul de culori
sunt prezente în creațiile artistei așa cum sunt
prezente și trăsături fine ale stilului care oferă
o unicitate creațiilor artistice. Pe de altă parte,
dibăcia cu care sunt executate lucrările expuse
denotă o siguranță și stăpînire de sine ale artis-
tei care astfel poate fi poziționată în ipostaza
unui grafician aflat în floarea vârstei artistice.
Prezență discretă a spațiului artistic clujean,
Horvath Gyongyver, în cele patru decenii de
carieră, s-a impus de multe ori ca un artist care
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
39 lei - trimestru, 78 lei - semestru, 156 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. R016TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
punctează prin calitate și nu prin cantitate sau
extindere. Ideile și structura de prezentare a lu-
crărilor se contopesc într-un univers unde sen-
sul mesajului este strict legat de elementele de
exprimare, astfel lucrările devin un cerc al cre-
ației și un produs al echilibrului în arta grafică
care nu lasă loc intrepretărilor de formă, ci, mai
mult, deschid calea unor interpretări ce țin de
adâncimea mesajului și a tematicii prezentate.
Încă din primele momente ale carierei ar-
tistice, Horvath Gyongyver (absolventă a
Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”
din Cluj, secția grafică, promoția 1977) este
prezentă pe scena expozițiilor de grup sau
a expozițiilor personale tematice și gene-
rale. Debutul din 1977 este urmat de pre-
zențe din ce în ce mai ample la expozițiile
de grafică locale sau naționale sau la bienale-
le de grafică naționale unde, abordând diverse
teme și stiluri, începe să își dezvolte și creeze
acel stil care o va consacra în lumea artistică
clujeană și nu numai. Artista a participat la
expoziții de grup la Cluj, Aiud, Târgu Mureș,
Baia Mare, Petroșani, București etc., respectiv
la Riminni, Stockholm, Budapesta, Bruxelles,
Marktodach, Pecs, New York etc. Expoziția de
la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca din 2018
Continuarea în pagina 35
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.