bloc notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.	R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Anca Boeriu, Fără scăpare (2016),
ulei/pânză, 120 x 80 cm
Privind istoria în ochi.
100 de portrete de țărani
transilvăneni
Muzeul etnografic al transilvaniei, institu-
ție publică de cultură care funcționează
sub autoritatea consiliului județean cluj, a
lansat la mijlocul lunii ianuarie expoziția virtuală de
fotografii de arhivă „100 de portrete de țărani transil-
văneni”, care inaugurează programul de manifestări
dedicate Centenarului Marii Uniri.
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1
Decembrie 1918, s-a bucurat de o largă participare
țărănească, acest fapt istoric indiscutabil deosebind
Transilvania de celelalte provincii românești. Doi
mari oameni de cultură transilvăneni, Lucian Blaga
și Liviu Rebreanu, au celebrat moștenirea culturală
țărănească în Academia Română, prin discursuri-
le de recepție intitulate „Elogiul satului românesc”
(1937) și „Laudă țăranului român” (1940). Muzeul
Etnografic al Transilvaniei, primul muzeu cre-
at în Transilvania după Marea Unire, începe anul
Centenarului Marii Uniri cu o expoziție virtuală de
fotografii din arhiva instituției, care prezintă portrete
de țărani ardeleni din perioada României Mari.
Expoziția virtuală „100 de portrete” conține ima-
gini surprinse de către specialiștii etnografi din ca-
drul muzeului (Romulus Vuia, Luiza Netoliczka,
Teodor Onișor) și de către un colaborator englez
(Denis Galloway). Majoritatea imaginilor, cu câteva
excepții, au fost realizate pe clișee de sticlă, în perioa-
da 1910-1939, în diferite zone etnografice transilvă-
nene și în Bucovina.
În general, fotografia etnografică încerca să sur-
prindă complexitatea diferitelor fenomene cultu-
rale, motiv pentru care portretele aveau o pondere
mai mică în cadrul colecțiilor din acest domeniu.
În perioada realizării lor, imaginile prezentate aveau
menirea să documenteze diferitele particularități fi-
zionomice ale țăranilor, portul lor caracteristic - gă-
teala capului, podoabele -, fotografia pe hârtie având
și un rol secundar, cel de a înlesni crearea unei le-
gături personale între etnograf și subiectul cercetă-
rii. Distribuția zonală a imaginilor-portret nu este
echilibrată: unele zone, cum ar fi zona Pădurenilor,
Țara Hațegului, sunt mai bine reprezentate, altele
mai puțin, iar din multe zone etnografice marcante
nu dispunem de portrete. Deoarece găteala capului
- de maxim interes pentru etnografi - era mult mai
spectaculoasă și mai diversă la femei, arhiva noastră
conține un număr mult mai mare de portrete femi-
nine. În cadrul acestei serii există însă relativ puține
portrete de fete, majoritatea imaginilor reprezentând
femei căsătorite, de diferite vârste, unele fotografii
surprinzând chiar momentul ritual al trecerii de la
statutul de fată la cel de nevastă, prin prezentarea mi-
reselor sau a nevestelor proaspăt „îmbrobodite”.
Deoarece gruparea imaginilor în funcție de anu-
mite criterii ar fi fracționat întregul, am optat pentru
prezentarea lor în ordinea intrării în arhivă, cu de-
scrierea aferentă. Pentru a facilita identificarea pro-
venienței fiecărei imagini, am indicat actuala apar-
tenență administrativă. În cele câteva cazuri în care
doar județul era specificat în arhivă, am menționat
apartenența administrativă interbelică.
Imaginile prezentate păstrează și ne aduc aproape
lumea surprinzător de bogată și de variată a portului
tradițional, în special a pieptănăturii și gătelii capului.
Elemente ca tipul de pieptănătură, neacoperirea sau
modalitatea de acoperire a capului marcau localita-
tea, zona, starea civilă, statutul social, vârsta. Părul
fetelor mari din Oaș, mai ales la ocazii rituale, for-
mează o singură dantelă fină, pe când - la polul opus
- părul fetelor din Drăguș (zona Făgăraș) este tăiat
scurt, pe cap purtând o pălăriuță cochetă, ornamen-
tată cu un „cicur” (ciucure) mare de lână colorată.
Coafura cu „chică” peste fruntea fetelor, răspândită
pe un areal mai mare, surprinsă în fotografiile rea-
lizate în Țara Hațegului, diferă total de pieptănătura
„cu coarne” a nevestelor din aceeași zonă. Acestea
din urmă au părul de pe creștet împărțit cu o căra-
re la mijloc, răsucit în șuvițe subțiri, „sucituri” - am
numărat și câte 20 de sucituri pe fiecare parte a feței
- care coboară spre ceafă unde sunt strânse în conci.
Dacă coafura nevestelor din Hațeg ne impresionează
prin finețe și migală, pieptănătura „cu pleteri” a mo-
mârlancelor măritate ne surprinde prin robustețea
cozilor groase, amplificate cu „vițe” de lână, încolă-
cite în jurul urechilor. Forma cocului, structura, de-
corul cepselor constituie marcă identitară zonală. O
funcție asemănătoare aveau și acoperitoarele de cap,
care ilustrau în plus - prin calitatea sau proveniența
materialului - și diferențele de avere și poziție socia-
lă între purtătoarele din aceeași zonă. Statusul social
era subliniat în cazul femeilor și prin prezența sau
absența salbelor, zgărzilor, pieselor de aur sau argint.
Rămase anonime, dar rezistând timpului grație
întâlnirii providențiale cu cercetători marcați de em-
patie, persoanele care ne privesc în ochi ne emoți-
onează astăzi prin forța cu care transmit valorile și
simbolurile unei lumi de păstrători ai tradițiilor și
moștenirii noastre culturale.
Expoziția poate fi văzută la adresa: http://
www.muzeul-etnografic.ro/ro/articole/expozi-
tii/100-de-portrete-de-tarani-transilvaneni
■
2
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
editorial
De la Renaștere la Sf. Augustin (XIV)
„Evul întunecat”
■ Mircea Arman
Vrem să trecem, dintr-un început, peste o
prejudecată adînc implementată în min-
tea intelectualilor „de linie”, respectiv al
celor cu o cunoaștere mai puțin aprofundată a
istoriei ideilor Evului Mediu timpuriu și să facem
o afirmație tranșantă: nu există nici un fel de Ev
Mediu întunecat. E doar o prejudecată care se
propagă aproape unanim și care nu are nici o fun-
damentare în istoria ideilor.
Spre deosebire de patristica greacă, adînc înră-
dăcinată în speculația metafizică, așa cum lesne
s-a putut observa pînă aici, în afară de excepția
considerabilă a Sf. Augustin, nu putem vorbi de
o metafizică intrinsecă patristicii latine și „lumii
latine” în general.
Nu spunem lucruri noi atunci cînd afirmăm că
patristica latină, recte întreg Evul Mediu „întune-
cat”, se construiește pe latura morală a scrierilor
literare latine, pe oratori, retori, juriști și istorici.
În acest context, opera Sf. Augustin pare un ac-
cident fericit. Desigur, așa cum vom găsi în orice
comentariu dedicat perioadei, nu este o noutate
că gîndirea filosofică grecească răzbate, firav, și în
cazul altor părinți latini ai bisericii. Așa cum am
văzut, e cazul lui Ambrozie influențat de Origene
sau al lui Boethius alflat în admirația lui Aristotel.
În rest, toată cultura occidentală timpurie stă în
umbra lui Cicero, a moralei și a cuvîntării fru-
moase. Pentru Cicero, ca și pentru întreaga cul-
tură occidentală timpurie, lumea, ideea, cerul
și Dumnezeu stau sprijinite pe cuvînt. Pentru
Cicero, cum bine se știe, omul nu este decît un
animal care vorbește, iar cu cît o face mai bine,
mai frumos, mai elocvent, cu atît este mai om.
Ce altceva spune Cicero în De oratore sau în De
inventione rhetorica? decît că umanitatea omului
stă în elocință, lucru asumat deplin de cultura oc-
cidentală și respins cu putere de lumea bizantină
care în această privință este mult mai sofisticată și
„mai metafizică”.
Dar să vedem cum vedea Cicero elocința. Și
întrucît nu am găsit o sinteză mai bună și mai
succintă a ideilor acestuia decît la francezul E.
Gilson, vom reda, pe scurt, concluziile acestuia:
„Începînd cu De inventione rhetorica, dar și cu
mai multă tărie în De oratore, Cicero a dezvăluit
greșeala celor care cred că elocința se predă sau se
dobîndește învățînd retorica. Era, el însuși, prea
artist, ca să nu știe că regulile se nasc din artă, și
nu invers; dar, așa cum se opunea retorilor puri
îi denunța cu hotărîre și pe specialiștii gîndirii
pure, și ai speculației. Într-un fragment foarte
ciudat din De oratore, Cicero a refăcut istoria cul-
turii umane așa cum și-o închipuia el. La început,
marile căpetenii de popoare, ca Licurg sau Solon,
a căror elocință nu este decît înțelepciunea care se
exprimă în public pentru binele cetății. Mai tîrziu
apar oameni care, ispitiți de farmecul înțelepciu-
nii, se hotărăsc să se dedice întru totul studierii ei.
Cel mai mare și, poate, primul dintre acești dezer-
tori ai cetății este Socrate, vinovat de despărțirea
înțelepciunii de elocință. Despărțire fatală pentru
amîndouă, într-adevăr, căci a dus treptat la starea
de lucruri pe care Cicero o deplînge, o elocință
care nu e decît o retorică, pentru că nu mai are
nimic de spus, și o înțelepciune stearpă, care nu
mai știe să vorbească. De acum înainte, filosofii
trebuie învățați din nou să vorbească, sau, ceea ce
înseamnă același lucru, oratorii să gîndească. Un
orator învățat este deopotrivă elocvent și înțelept,
una datorită celeilalte. De vreme ce poți fi înțe-
lept fără să fii elocvent, dar nu și elocvent fără să
fii înțelept, idealul uman ce trebuie urmat este cel
de doctus orator: oratorul învățat (De oratore, III,
142, 3)”1.
Există în această descriere a filosofului francez
strecurată o idee definitorie despre cultura apu-
seană dar și a Europei, în general, idee care nu
este exploatată suficient de către acesta. Anume
că Europa nu este moștenitoarea directă a culturii
grecești ci doar a celei latine care, cel puțin pînă
în Renaștere, prin drept, știința oratoriei, istorie
și un model de civilizație, va domina gîndirea
Evului Mediu dar și aspirația ei spre același tip de
civilizație/model social. În acest sens, Imperiul
Carolingian de la Clovis la Carol cel Mare sau
Ludovic cel Pios pentru Evul Mediu timpuriu dar
mai apoi și Sfîntul Imperiu Roman de Națiune
Germană numit așa din secolul al XVI-lea pină
în secolul al XIX-lea deși acesta își începe efectiv
existența în anul 962 odată cu domnia lui Otto I
și diviziunea de facto a Imperiului Carolingian, nu
sunt exemple de neglijat pentru a susține ipoteze-
le formulate mai sus. Asta, cel puțin, la nivel de
organizare și idee socială.
În ceea ce privește problema expansiunii idei-
lor ce țin de patristica latină în partea occidentală
și centrală a Europei2, desigur, așa cum bine se
cunoaște, Roma a trimis încă de timpuriu misio-
nari în cea mai vestică parte a Europei, respectiv
în Britania Maior, iar o parte a populațiilor celtice
au fost creștinate pînă la începerea așa-numitu-
lui „ev întunecat”, o formulare absolut nefericită a
unor istorici ai culturii occidentale.
Încă la sfirșitul secolului al VI-lea și începutul
celui de al VII-lea, papa Grigore a trimis mai mulți
călugări, în frunte cu Augustinus, pentru a propo-
vădui evanghelia acestor popoare, întrucît nu se
putea baza pe autohtonii creștinați pentru a propo-
vădui Cartea. Beda Venerabilul va istorisi cu mul-
tă acurateță în a sa Istorie ecleziastică a poporului
englez povestea acestei aventuri misionare și suc-
cesele ei incontestabile. Probabil că această scriere
a călugărului englez Beda poate fi considerată cea
dintîi istorie a ideilor și faptelor teologico-filosofice
(referitor la apectul filosofic s-ar putea să fie spus
prea mult, n.n.M.A.) ale Europei Medievale3.
Unele izvoare afirmă că încă începînd cu 601,
dată la care Augustinus era deja uns episcop de
Canterbury că Roma, care era extrem de intere-
sată de Britania, a înmulțit trimiterea călugărilor
misionari și a a obiectelor de cult bisericesc dar și
a foarte multor cărți. Desigur, nu se poate ști cu
exactitate care vor fi fost acelea, dar foarte posibil
cărți necesare evanghelizării dar și cele deprinde-
rii limbii latine.
Se pare că evanghelizarea a mers mai bine decît
se aștepta, astfel încît în anul 644 un englez ajun-
sese să fie episcop al Angliei de est, în timp ce la
655 un saxon cu un nume bisericesc predestinat,
Deusdedit, devenea episcop de Canterbury.
Impunerea latinei în școlile mînăstirești avea să
creeze suficient personal autohton apt pentru
a duce mai departe creștinarea populațiilor an-
glo-saxone.
Lucrurile au mers aît de bine, în ciuda unor
greutăți inerente cu o populație păgînă destul
de îndărătnică, încît pe la mijlocul secolului al
VII-lea Roma decide că trimită în Britania misi-
onari cărturari. Beda Venerabilul ne spune că la
moartea lui Deusdedit, papa Vitalian a hotărît să
numească un nou episcop de Canterbury în per-
soana unui călugăr grec pe nume Theodoros care,
dincolo de stăpînirea dogmei era un cunoscător
bun al limbilor latină și elină. Acesta, spune Beda,
era însoțit de un abate african pe numele său
Hadrian, la fel de învățat ca și noul episcop și care
va deveni mai marele mînăstirii Sfîntul Petru din
Canterbury. Desigur, Beda poate fi o sursă absolut
demnă de crezare iar aprecierea lui în ceea ce pri-
vește limba latină era una autorizată, însă nu poa-
te fi luat ca reper în ceea ce privește cunoștințele
de limbă greacă ale celor doi, întrucît el însuși nu
cunoștea această limbă. Ceea ce ne face să credem
că lucrurile nu au sat tocmai așa, este faptul că o
dată cu moartea elevilor lui Hadrian, cultura și
limba greacă s-au pierdut aproape cu desăvîrșire,
însă tot ceea ce a ținut de cultura și limba latină va
începe să înflorească. E o observație pe care toți
istoricii culturii, în general, dar și cei care se vor
ocupa strict de această perioadă o vor admite.
Cum bine se știe, anglo-saxonii au fost extrem
de receptivi și avizi în ceea ce privește asimilarea
culturii și limbii latine, astfel că la o distanță de
numai un secol a fost posibilă trimiterea pe con-
tinent a misionarilor formați în Britania, în speță
în școlile din Wessex. Că originea acestei școli nu
este pe deplin lămurită pînă în prezent este un
fapt acceptat aproape unanim de către diferitele
școli și este accentuată mai ales de cea franceză
prin unul dintre cei mai iluștri reprezentanți ai ei,
E. Gilson, la concurență acerbă cu școala engleză
care va susține temeinicia și întîietatea nu doar a
asimilării și propagării culturii latine pe continent
dar și a celei grecești (Copleston). Iar dacă în pri-
ma parte a afirmației, referitor la cultura latină,
ar putea exista o întemeiere, a doua, e discutabilă
deși nu e exclusă. Precaritatea izvoarelor și relativ
puținătatea” informațiilor credibile fac posibilă o
atitudine de îndoială în ceea ce privește „latura
grecească a problemei”.
Unul dintre călugării misionari englezi, format
în mînăstririle din Malmesbury, Exter și Nursling,
un om cu o excelentă educație și cu vocație de
propovăduitor, pe numele său Winfridus, cel care
va deveni primul episcop de Mainz, martirizat la
758 și apoi recunoscut drept Sfîntul Bonifaciu,
apostol și civilizator al Germaniei.
E.	Gilson îl va da exemplu pentru a ilustra
starea intelectuală, morală și religioasă a galilor
spre mijlocul secolului al VIII-lea, respectiv în
perioada în care Carloman renunță la tron pen-
tru a se călugări. S-a păstrat scrisoarea Sfîntului
Bonifaciu(Winfridus) trimisă papei Zaharia în
cuprinsul căreia, pe lîngă rugămințile privind
ajutorul în reorganizarea bisericii din Galia,
Winfridus face un tablou dantesc al stării acestei
biserici.
Note
1	E. Gilson, Op.cit., p. 161.
2	Christopher Dawson, The Making of Europe, Sheed
and Ward, London, 1932, passim.
3	Vidi și E. Gilson, Op.cit., p. 166.
■
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
3
Premiile naționale de literatură
„Nepotu’ lui Thoreau” - ediția a doua
Miercuri, 13 decembrie 2017, la Cluj a
avut loc a doua ediție a Galei Premiilor
„Nepotu’ lui Thoreau”, acordate unor
tineri scriitori (sub 40 de ani) români și ma-
ghiari. Eveniment singular în peisajul cultural
românesc, privilegiind dialogul interetnic, cu-
noașterea și recunoașterea literaturilor scrise în
română și maghiară între granițele României,
premiile Clubului de Lectură promovează valoa-
rea și deschiderea experimentală, refuză spiritul
îngust local, dar și clientelismul care a sufocat și
trimis în derizoriu multe dintre distincțiile lite-
rare acordate în țară. Juriul - alcătuit din criticul
Alex Goldiș, poeții Ștefan Baghiu și Ovio Olaru,
scriitorii Szântai Janos și Benji Horvath, poetul
Ștefan Manasia (președinte) - a premiat urmă-
torii autori: Bogdan-Alexandru Stănescu, pre-
miul pentru proză (pentru volumul Copilăria
lui Kaspar Hauser, Polirom, 2017); Vlad Drăgoi
și Vlad Moldovan - premiul pentru poezie ex
aequo (recompensînd volumele Sergio Leone și
Glitch, ambele editate la Charmides în 2017);
Bogdan Tiutiu, premiul pentru debut (pentru
volumul de poeme Sundial, editura frACTalia,
2017); la secțiunea maghiară câștigătorii au fost
Varga Laszlo Edgar, pentru volumul de poezie
Bejaronom isten (Menajera mea: dumnezeu) și
Serestely Zalan, pentru volumul de proză Az
allomas 3 kuyai (Cei trei câini ai gării).
Liniștea de după
communication-breakdown
■ Ștefan Manasia
Bogdan Tiutiu
sundial
București, Editura frACTalia, 2017
n ultimul deceniu am avut ocazia să ascult
la „Nepotu’ lui Thoreau” voci poetice dintre
cele mai diverse, aparținînd unor autori din
promoțiile nouăzeci și douămii (de departe con-
tingentul cel mai bine reprezentat), dar și tot mai
puternic individualizaților postdouămiiști (de la
Radu Nițescu la Teona Galgoțiu, de la Cătălina
Stanislav la Matei Hutopilă ș.a.m.d.). Unul dintre
autorii care au citit în comunitatea literară Thoreau
este și Bogdan Tiutiu, care debutează în toamna
lui 2017 la editura frACTalia, cu placheta sundial.
Născut la Turda în 1987, absolvent al Facultății de
istorie și filozofie a Universității „Babeș-Bolyai”,
Tiutiu a exersat mai multe registre poetice pînă la
această opera prima, caligrafiind haikuuri (pe ur-
mele unui Viorel Mureșan), telescopînd Grădinile
Neumarkt (un ciclu citit mai de mult se numea
chiar așa), scene din viața și experiențele mar-
ginalului, pînă să ajungă la siguranța de sine, la
vocea înțelept-melancolică din sundial. Despre
Despre distanțe (2016), litografie/hârtie
Anca Boeriu
ea cred că vorbește Vlad Moldovan (alături de alt
arieșan, Andrei Doboș, una dintre influențele lui
Tiutiu) pe contracoperta culegerii: „E o lentoare
sentimental pixelată în poemul lui B.T., zvîcniri
ale noului suflet new-age, uitări post-atomice un-
deva în Apuseni.” Matricea sălbatică a Apusenilor,
liniștea și lipsa de speranță, orgoliul vecinătății cu
ruinele unei defuncte civilizații (a dacilor hirsuți
și bîntuiți de vedenii), ritmurile electro care se
pierd în peisaj, în peisajul pe care nu-l pot nici-
odată - definitiv - anexa, toate se fac ghem și se
desfășoară în poemele tiutiene, ample sau con-
cise ca niște inscripții funerare. „Ce-mi place la
Bogdan Tiutiu e felul în care poezia tehnologică
se combină cu o poezie a naturii. Circuite se pierd
sub iarba plină de rouă, noaptea, ele atrag ființe
bioluminescente și hipsteri”, notează Andrei Dosa
pe aceeași copertă, sub textul de prezentare al sus-
pomenitului Andrei Doboș care - și aici pulsează
orgoliul așezat al omului alpin - observă, pe bună
dreptate, că poetul „vine să reprezinte prea puțin
vizitata geografie sub-montană a orașelor mici
transilvane. Fără emfaze, cu o atenție idiolectală
bine susținută pe tot parcursul volumului, sundi-
al reușește să re-creeze distanțele și ecourile unui
loc identificabil și prețios.”
Cînd am primit spre jurizare volumul sundial
(încununat, în cele din urmă, cu premiul de de-
but în cadrul Galei Tinerilor Scriitori „Nepotu’
lui Thoreau”), am fost frapat de fluxul calm al
poemului de deschidere intitulat umilința, de se-
ninătatea & lipsa de sofisticărie a spunerii, în răs-
păr cu delirul anglofil, cu supratehnologizazea și
ghetoizarea argotică atît de prezente la promoțiile
douămiistă și postdouămii. Salutară, deci, intuiția
auctorelui, care-l salvează și îl individualizează.
Care îl va fi purtat spre această umilință - o du-
rere melancolică ejectată în versuri analitice și/
sau extatice care, de cîte ori sunt pe punctul de a
se aventura în scriitura albă, desentimentalizată,
se retrag într-un fel de căldură animală, expia-
toare: „Uneori ating zăpada sub cerul albastru/ al
Apusenilor și pare fericire. Văd lucruri/ pe banii
altora, cînd se îndură de mine,/ și le dau energia:
vara trecută am învîrtit/ alge pe deget, ceva mi-
nunat, corpul/ în echilibru pe nisipul de mare, în-
drăgostit -/ singurul loc în care cineva stă cu tine/
4
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
pt. că toți au parte de același lucru”, se lamentează
eroul posthippiot, pierdut printre atracții, alungat
din paradisul studențesc (pe atît de colorat azi, pe
cît de cenușiu va fi fost ieri): „Am simțit chema-
rea, nechezatul studenților/ din Unirii - îmi lip-
sește viața din campus-uri./ Cu banii din pensia
de operator chimic/ a tatălui, caut jobul ascuns
pe străzile/ Clujului, dar vin nopți lungi cînd te
lași/ dus de lianele-laser - tragi ultimul shot.”
Apare, aici, biografismul automutilant, derizoriu
(ca în volumele lui Ioan Es. Pop, Dan Sociu sau
t.s. khasis): „Tinerețe este cît stai cu ai tăi acasă/
și cerșești bănuțul de ieșit, cît rămîi/ singur și te
încearcă umilința.// Zile trecute din milă isihas-
tă,/ advaita și mantre răsucite în cohlee,/ mici
impulsuri - fentînd cursele de șoareci/ ale minții
- au transformat criza în lentoare/ și la cei 3 ani
a mai venit unul de a trăsnit/ mai tare și cenușa a
intrat prin toți porii.” Acolo unde triumvirii bi-
ografiști ar fi zgîndărit, voyeurist, rana, trauma,
experiența eșecului, Bogdan Tiutiu compune o
muzică dizolvantă: „Noi stăm pe canapea la me-
ciurile naționalei/ și nu e simbioză e communica-
tion-breakdown,/ a gesturilor și ochilor pierduți./
Tot ce poți vedea în noiembrie/ după ce se ridică
ceața - schimbăm geamul/ de la bucătărie cu gea-
mul de la cameră -/ umerii noștri se ating pe hol
și senzorii/ dau alarma, dar e aproape noapte/ și
pe deal a apărut crucea de leduri.”
Poemul s-a încheiat și cîștigul „formulei” lui
Tiutiu este o voce zen, atașantă dar lipsită de du-
ritate atunci cînd investighează, monomaniac,
dezastrul domestic-existențial. Sau cînd - cum ar
fi spus George Steiner - „inventariază ireparabi-
lul”. Ori cînd rostește, dintr-o Himalaya menta-
lă: „cînd mă gîndesc/ la Sri Ramana Maharshi/
mă lasă rece toți cu poveștile lor” (kaupina).
Simplitatea, austeritatea metaforică, ritmul devi-
talizat și suavizat (în prelungirea Istm-ului lui Ion
Mircea) duc la un memorabil poem de dragoste,
din care vom consemna: „picioarele tale/ la cei 18
ani, vibrația lor spumoasă/ cînd am trecut podul
Saligny/ și rochița a ridicat valuri de frică// mult
te-ai mai adîncit/ în lumina electrică a cîmpiei/
și am făcut din povești/ corpul nostru comun//
aș fi întins mîna pe geam/ să te ajung din cealaltă
parte/ cum am fi trecut atunci printr-un tunel/ și
acolo era tot ce se putea întîmpla// dar realitatea
mesajelor/ a fost mai puternică,/ am pierdut sem-
nalul/ și frumusețea ta răcoroasă” (am forța să-i
arăt cel mai frumos zîmbet). O melancolie pave-
siană patronează, de altminteri, toate tablourile
erotice din placheta lui Tiutiu. Eroul/naratorul
postadolescent & electrohippie se „rușinează”, își
consemnează impulsurile și înfrîngerile amoroa-
se, pentru a se abandona, finalmente, unei atara-
xii solar-vegetale: „le-am simțit mirosul de mar-
garină/ și de salam, ochii lor îmi încercau liniștea/
erau transpirate și vii// își imaginau lucruri fru-
moase// cînd i-au făcut semne celei mai tinere/
și au împins-o în cîmpul meu/ a pus stăpînire
tristețea/ și m-am rușinat// apoi a venit apusul/ și
viața lor era cu totul altceva,/ aveau o privire blîn-
dă/ mult dincolo de blocuri/ pe dealurile tăiate de
soare” (grupul operatoarelor de mase plastice).
Natura, în sensul ei tare și cu insistența ei de a
parazita postumanul, este afrodisiacul lui Tiutiu,
cheia de lectură a micului manifest. Sundial în-
registrează pictogramele erotomanului care, ase-
meni taurului din animația lui Disney, va refuza
arena și lupta, preferînd fie coliba acoperită de
țînțari a haijinului, fie ashramul meditației (gan)
getice.
■
Informed Naivety
■ Alex Ciorogar
Vlad Drăgoi
Sergio Leone
Bistrița, Editura Charmides, 2017
On or about December 2010, human charac-
ter changed. Sau cel puțin modul în care
poezia română îl reflectă. Pentru cei care
nu i-au urmărit cu atenție evoluția, Vlad Drăgoi
se află doar la cea de-a treia carte. La fel cum cei
care nu-i cunosc debutul se vor fi arătat surprinși
să constante această transformare a esteticii celui
care, în 2013, transcria efectele pe care recuzita
slash & splatter o poate produce nu pe marile
ecrane, ci în limitele paginii tipărite. Tehnic vor-
bind, Drăgoi se întoarce la mecanismele debu-
tului (Istoria artelor sau memoriile unui veleitar
incognito, editura Lumen, Iași, 2009), chiar dacă
registrul e preluat, în schimb, din Eschiva (Cartea
Românească, 2015), prelungind astfel lamentația
neo-anacreontică din Elsa.
Așa cum bine arată Corina Croitoru, ironia
etică a fost găzduită, în postbelic, de poezia nara-
tivă. Demonstrația mea vine în prelungirea aces-
tei observații și arată că, odată cu reprezentanții
metamodernismului poetic românesc, ironia nu
mai funcționează în sensul unei angajări politice,
așa cum se întâmpla încă la nouăzeciști și două-
miiști, ci, dimpotrivă, într-o extrem de subtilă,
chiar dacă paradoxală, încercare de redistribu-
ire a accentelor ironice pe teritoriul afectivității.
Paradoxală fiindcă efectul liric e produs, în acest
caz, tot cu ajutorul unor instrumente epice și tot
în sens ideologic. Foarte important însă de notat
că - și în asta constă specificitatea paradigmei ac-
tuale - aceasta reprezintă doar una din multiplele
variante prin care poezia extrem-contemporană
și-a propus, se pare, să înnoiască discursul literar
fără să-l revoluționeze. La capătul opus, de pildă,
se află retorica discreției, acolo unde se situează,
bunăoară, Alex Cosmescu ori Sebastian Big (nici
de aici nu lipsește ironia). Întorcându-ne însă la
Drăgoi, cel mai tranzitiv dintre postumani, pu-
tem să afirmăm, fără teama de a greși, că lirismul
post-ironic reprezintă tocmai esența noii sinceri-
tăți.
Teoretic vorbind, din cauza moștenirii aristo-
teliene, lirica nu a primit atenția cuvenită decât în
epoca romantică, atunci când vocea interioară a
devenit, pe culmile individualismului, un obiect
demn de reprezentare. Cu alte cuvinte, pentru a
deveni literatură „serioasă”, poezia lirică a trebui
să se constituie ca imitația unei experiențe subiec-
tive. Acest model, arată Jonathan Culler, a fost
înlocuit de un altul care (mai ales în spațiul an-
glo-saxon), în loc să trateze liricul ca mimesis al
experienței personale, l-a echivalat cu transcrie-
rea acțiunilor unui vorbitor ficțional. Niciunul
din aceste modele nu e însă suficient de adecvat
pentru a discuta „scriitura” pe care Vlad Drăgoi
o utilizează în Sergio Leone. Abandonând, așadar,
atât modelul mimetic, cât și cel al monologului
dramatic, voi apela, în continuare, la o serie de
explicații extrase, culmea, din sfera retoricii nara-
tive. Textele lui Drăgoi sunt scrise, între altele, și
pentru a fi recitate. Ele conțin o anumită dimen-
siune performativă pe care o voi discuta în cele ce
urmează.
Dimensiunea performativ-retorică a poeziei
actuale funcționează ca o formă de încorsetare a
proliferării semantice infinite pe care postmoder-
nismul a dezlănțuit-o asupra practicilor interpre-
tative și a scriiturii literare deopotrivă. O întoar-
cere a subiectului și a eticii în cadrul literaturii
extrem-contemporane constituie, așadar, una din
reacțiile pe care proiectele actuale le-a produs în
raport cu deconstrucția textuală și relativismul
teoretizant al optzeciștilor. Cu o seducătoare for-
malitate narativă, rândurile lui Drăgoi reproduc
dicțiunea lucidă specifică „strofelor” pindarice.
Sergio Leone constituie un mix excelent de vigoa-
re și simplitate în „lirism”, o formulă pe care ma-
joritatea cititorilor o așteptau de la un autor care
mizează pe autenticitate. Evocarea și reflecția, li-
ricul și evenimențialul reprezintă segmente decu-
pate suficient de arbitrar din aceeași lungă rostire
în care observația minuțioasă și suplețea ideologi-
că, aforismul și cinismul nu vor putea fi niciodată
separate în mod conștiincios. Reușita cea mare a
textelor sale constă tocmai în închegarea acestor
fragmente discursive într-un soi de continuum
literar ce plutește mereu - la limita dintre lirică și
narațiune - pe suprafața poeziei.
O manieră pasiv-agresivă caracterizează deru-
larea memoriei involuntare: în toiul unei discuții
suficient de serioase despre fericire, Drăgoi găseș-
te ocazia perfectă de a fanda brusc și de a lovi,
de pildă, în alegerile deontologice ale unei profe-
soare de gimnaziu. Scriind un soi de poezie con-
versațională, poetul demonstrează că poate glosa
eseistic pe marginea oricărei teme (grave ori mai
puțin semnificative). Nu că această tehnică ar fi
vreodată folosită în mod iresponsabil. Ba chiar
dimpotrivă. Lejeritatea e numai o chestiune de
suprafață. Greșesc cei care-l acuză pe Drăgoi de
frivolitate. El doar pare, în buna tradiție searliană,
că reproduce discursul unui diletant. Zonele în
care meditațiile sale par să atingă sfera unor ade-
văruri general-penibile sunt, în fapt, dintre cele
mai ironice cu putință. Ele trebuie citite, așadar,
O
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
5
o
printr-o lupă relativă. Sentințele sale morale func-
ționează, în cel mai bun caz, metonimic. Aș zice
chiar că anumite rânduri sunt redate parcă - în
ciuda înaltei tensiuni ideologice a contextelor în
care sunt inserate - numai pentru dimensiunea
estetică a afirmațiilor pe care le conțin. De la șla-
pul care-i cade din picior la angoasele capitaliste,
Drăgoi se arată la fel de pătimaș în spirit, iar fra-
zele, deși întortocheate, sunt atent controlate, la
fel cum „concluziile”-i sunt formulate pe cât de
poetic, pe atât de limpede.
Cel mai puțin livresc dintre metamoderniști,
Drăgoi abuzează, în schimb, de ceea ce aș numi
„ekphrasis mediatic”. Textualitatea nu mai aco-
peră, la Drăgoi, istoria literaturii și nici măcar
realul, ci noile „mitologii” digitale (filme, jocuri
video, platforme rețelare). Prin ekphrasis, Drăgoi
subliniază „metodele” prin care poezia mai poate
să vorbească despre propria ei funcție socială ori
chiar psihologică („o să fac referire tot la o posta-
re/ de pe fb, care de data asta n-o să fie rușinoasă,
ci chiar legată de poezie, postarea fiind a lui radu
andriescu [...] în poezie trebuie să spui tot adevărul
dar oblic”). Cu meta-comentarii ironice și hiper-
bolice, discursul din Sergio Leone devine simpto-
matic pentru felul în care limbajul poate să creeze
ritual din absolut orice. Mai mult, volumul devine
paradigmatic și pentru felul în care convenția liri-
cii dramatizează această dimensiune performativă
a limbajului narativ. Deși subliniază semnificația
majoră a anecdotelor relatate, poezia sa nu alunecă
niciodată în alegoric. Și asta printr-un simplu, însă
finuț reglaj al planurilor temporale.
Utilizarea acestui model din sfera naratologiei
retorice presupune și o discuție despre instanțele
comunicative sau, în termeni structuraliști, despre
voce. E foarte important, așadar, să distingem între
autorul empiric (Vlad Drăgoi în carne și oase), pe
de o parte, și cel implicit, pe de alta (poetul care
povestește cele șapte întâmplări), fiindcă distanța
ideologic-principială dintre cei doi va determina
morfologia și procesualitatea narațiunii necredita-
bile utilizate aici (autorul implicit rămâne o con-
strucție și, totodată, o reflectare parțială a autorului
real).
Iată de ce tipologia naratorului necreditabil poa-
te fi identificată prin examinarea funcțiilor pe care
narațiunea/naratorul le îndeplinește (idei preluate
de la James Phelan și M.P. Martin): a. raportează
anumite lucruri despre evenimente, stări și per-
sonaje („e un arțar la poalele dealurilor care sunt
lipite/ de codlea la sud, în care în generală obișnu-
iam să/ ne urcăm și să petrecem timp liniștit și de
calitate”); b. evaluează aceste personaje, stări și eve-
nimente („sergio leone, îți place să înoți, mie îmi
place mai mult/ să plutesc”); c. interpretează stări,
evenimente și personaje („am pățit mai demult o
întâmplare care acum mi-a/ revenit cu însemnă-
tate nouă în minte”). Fiecare dintre aceste funcții
acționează în baza unei singure axe comunicati-
ve. Putem vorbi, în consecință, despre raportarea
necreditabilă (pe axa faptelor și a evenimentelor),
despre evaluarea necreditabilă (pe axa eticii axio-
logice) și, în sfârșit, despre interpretarea necredita-
bilă (pe axa cunoașterii și a percepției). Cititorul nu
poate decât să respingă ori să completeze atitudini-
le și viziunile naratorului necreditabil.
Mai putem discuta, apoi, despre câteva categorii
ce compun ansamblul narațiunii necreditabile (ti-
pologia e preluată de la Robyn Warhol): dis-narat
(ceva ce nu s-a întâmplat, dar s-ar fi putut întâmpla
- „îmi vine și mie/ să-l întrerup și să-i spun pe ju-
mate ironic, pe jumate/ serios, sau la început ironic,
dar în cele din urmă foarte/ serios, bine bălăcene,
Anca Boeriu Cuplu (2008), tablă de cupru, 60 x 54 cm
plat, dar nu poate fi povestit - „unde rămîn apa/
și copacii și apusul, și prietenii și școala, poezia și
fructele alea/ desenate fain și puse în panere. și mă
tot gîndesc așa și pînă/ la urmă mă întristez rău,
pt că știu că toate astea chiar nu rămîn. nicăieri, și
că cruzimea domină prin ere”), sub-narat (e luat
de bun și nu merită povestit - „și se făcuse între
noi/ un fel de relație din aceea cum se face între
gameri”), supra-narat (ceea ce e inefabil - „și iată
iată iată lumea asta în care eram la flanco/ jucînd
cumpătarea, dar triști pe dinăuntru, eu și cu o/ fată.
dar ce mai contează acum, cînd pe pămînt nu/ ai ce
să faci așa de multe, decît să stai dacă se poate/ cu
băieții în juru la un foc, și să ai grijă să nu-ți intre/
prea mult în ochi săgețile de fum”), anti-narat (ceea
ce convențiile sociale consideră inadecvat pentru a
fi povestit - „pentru că ce om civilizat și alb vrea să
se/ bage în cearta a doi țigani nervoși”, „acum jur
că instant mi s-a limpezit în minte/ poziția pe care
trebuie s-o iau, și dacă aș fi avut mai mult curaj,/ cu
siguranță că aș fi sărit în apărarea țiganului și i-aș
fi zis țigane,/ nu băga în seamă ce zice ăsta, tu fii
liniștit, vezi-ți de treabă/ și fă raliu în continuare,
fă țigane raliu pe coridoarele din/ mall, că zilele ai
văzut și tu cum sunt, mai mult rele decît bune”),
para-narat (ceea ce convențiile formale consideră a
fi de nepovestit - „ca să închei poetic/ aș face cum-
va o parafrază la un cîntec drag mie, și chiar/ dacă
nu e total cuvîntarea mea, eu tot vreau s-o spun,
că dacă nu spun simt că mi se balonează mintea în
cap, dacă/ ar fi deci să-l văd iar i-aș zice că bunicule
pot să-ți zic sigur/ că dragostea mea pentru tine va
fi încă puternică, va fi acolo/ sus, numai după ce
băieții de vară departe se vor fi dus”).
Mergând mai departe, trebuie menționat că na-
rațiunea auctorială (comentariul poetic) definește
o ipostază retorică pe care scriitorul o adoptă în
raport cu cititorii. Comentariul auctorial e asoci-
at, așadar, cu autoritatea. Iar autoritatea acestuia
vine, așa cum bine știm, tocmai din capacitatea
„demiurgică” a scriitorului de a inventa și de a se-
lecta. Înțeleasă ca strategie retorică, e ușor de văzut
de ce narațiunea auctorială imită logica producției
textuale. De ce, cu alte cuvinte, comentariul auc-
torial nu produce un anumit tip de instanță fic-
țională (sau nu doar), ci, mai curând, un anumit
performance auctorial. Poezia lui Drăgoi trebuie
înțeleasă, așadar, nu doar ca o comunicare între
autor și cititor, ci și ca o platformă socială în care
cei implicați pot discuta, în mod indirect, despre
relevanța etico-morală a practicilor literare, pe de
o parte, și a problemelor tematizate, pe de alta.
Epitextul (autorul și cititorul), peritextul (vocea
extra-literară a întregului discursul literar) și tex-
tul propriu-zis constituie platforme discursive prin
care instanțele implicate în acest proces comunica-
tiv negociază, cum ziceam, nu atât interpretarea,
cât relevanța gestului literar în raport cu spațiul
public. Comentariul auctorial trimite, uneori, spre
anumite zone ale discursului public cu mai multă
relevanță ori greutate socială pentru a-și impune,
în acest fel, propria autoritate și valoare (aluzia la
filme pe care o face aproape mereu).
Aș zice că resurgența comentariului auctorial în
poezia actuală reprezintă o tehnică metamodernă
sau o reacție, dacă vreți, a scriitorilor față de de-
clinul autorității sociale a liricii contemporane (și
care nu urcă niciodată, cel puțin aici, înspre zone-
le omniscienței narative cum se întâmplă, într-un
anumit sens, la Sebastian Big). Discursul auctorial
determină, totuși, autoritatea vocii narative de a
emite judecăți despre lumea „ficțională”, în aceeași
măsură în care denotă capacitatea acestei autorități
de a rezona în spațiul extra-diegetic. Comentariul
poetic narativ e influențat, desigur, de statutul ac-
tual al culturii: comercializarea, competiția cu ce-
lelalte arte și mijloace media sau democratizarea
opiniei publice - integrarea și subminarea acestor
elemente reprezintă doar două dintre tacticile prin
care poezia își renegociază, ca formă artistică, lo-
cul în ansamblul practicilor existențiale. Vorbeam
la început despre felul în care ironia poetică juca,
în epocă, un rol politic. Putem spune că dimensi-
unea ideologică a acesteia a evoluat în măsura în
care socialul nu mai e acum neapărat criticat prin
discursul parodic, ci, dimpotrivă, socialul e mereu
depeizat în vederea ranforsării relevanței practicii
poetice (chiar dacă vorbim de un nivel etico-mo-
ral).
Poltronerie autoironică, volumul rămâne remar-
cabil nu doar prin stilistica absolut molipsitoare, ci
și prin încărcătura morală a tematicilor, vocea lui
Drăgoi semnalând, odată cu apariția noii sale cărți,
nu doar un adevărat ethical statement, ci și o poe-
tică inconfundabilă. Rușine, stânjeneală, jenă: iată
cum puterea rândurilor sale vine, între altele, și din
abilitatea sa de a cupla o întreagă paletă de nuanțe
afective unor situații existențiale și mize ideologice
suficient de aleatorii. Drăgoi valorifică stângăcia
sentimentalismului și nostalgia unor timpuri lip-
site de morala celor adulți, explorând, așadar, jocul
aparențelor mistificatoare și importanța construc-
țiilor falsificatoare deopotrivă. Poetul nu are nevoie
de mari evenimente pentru a conferi meditațiilor
sale o anumită greutate. Sigur, autoironia e mereu
planificată - oricât de involuntare sau naturale ar
putea trece - însă niciuna din construcțiile sale nu
lasă senzația de artificios. Și asta tocmai pentru că
Drăgoi nu reprezintă acțiuni, ci evocă sentimente
mai mult sau mai puțin emoționante ori șocante și
o face, perfid, cu instrumentele retoricii narative.
Aflându-se într-o stare de criză, apariția (sau
re-apariția) narațiunii auctoriale în poezie repre-
zintă o reacție sau o încercare de a restabili, cum
ziceam, autoritatea literaturii. De cele mai multe
ori, experimentul formal radical denotă, pe scurt,
o criză generică. Ceea ce înseamnă că Vlad Drăgoi,
deși în aparență mai puțin inovativ în formulă de-
cât Florentin Popa ori Cosmina Moroșan, devine,
cu pași repezi, poetul cel mai angajat din cadrul
metamodernismului poetic românesc. Nu e vorba
însă de o angajare similară celor din generația 2000
(făcută, adică, pe calapodul avangardelor istorice),
ci una care marchează (în acest caz, figuralitatea
rostirii e, vorba lui Ranciere, mută) nașterea unei
adevărate dezbateri intelectuale privind puterea și
responsabilitatea formelor poetice în epoca globa-
lizării digitale.
■
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
cărți în actualitate
Actualitatea
lui Vasile Lucaciu
■ Ion Igna
Simion Retegan
Luptând pe două fronturi: memorandistul
Vasile Lucaciu
Cluj-Napoca, Ed. Argonaut, 2016
n acest ianuarie 2018, la aniversarea părinte-
lui Vasile Lucaciu - născut la Apa, în Sătmar,
în 1852 - avem, iată, la îndemână o biografie
pe măsura eroului, povestea vieții și a luptei sale.
E cartea profesorului Simion Retegan. Cartea
ne-a fost adusă și prezentată de autor în vara tre-
cută, în zi de sărbătoare, la umbra zidirilor lui
Lucaciu, la Șișești.
Nu este, desigur, numai o ,,poveste”, deși au-
torul îl arată pe Lucaciu așa cum a fost în atâtea
momente ale existenței sale, drept un erou de
epopee; este, înainte de toate, opera unui isto-
ric riguros, o carte întemeiată pe cea mai întinsă
documentare.
După toate cele care s-au scris despre Lucaciu,
lucrări mai închegate, de la Tiron Albani și Blaga
Mihoc la Ion Iacoș și V. Achim, cu adunarea de
către aceștia din urmă a celor scrise în ziarele
vremii, ori magistral vorbite de erou, după toate
acestea și după multe altele cartea de acum este
cea așteptată.
Ceea ce nu înseamnă că nu mai este de lu-
crat în marginea lui Vasile Lucaciu. Întinsa sa
corespondență în lumea românească și străină
va trebui neapărat publicată. Catalogul cărților
din biblioteca de la Șișești, câte vor mai fi ră-
mas, e o datorie neîmplinită. Un catalog al celor
vreo 2000 de cărți inventariate acum 50 de ani,
începând cu aceea semnată de însuși ,,Basilius
Lucaciu, studentis classe 5, Nagy-Baniensis,
1863” sau cu dezbaterile parlamentului de la
Budapesta, cu adnotările marginale ale depu-
tatului românilor de aici; de asemenea biblio-
grafia Lucaciu, o lucrare extrem de necesară,
Anca Boeriu
Ziduri
pentru a arăta mai bine locul acestuia în mijlo-
cul generației Marii Uniri. Cu asemenea lucrări
se cinstește cu adevărat un erou, cunoscându-l
acum în articulațiile gândirii și faptelor sale.
Pentru a recupera o idee-forță ca aceea care ne
vine de la Vasile Lucaciu, și anume că pentru a
fi socotit cineva printre elite nu-i suficient să
ai un angajament politic oricât de ferm, fără
să faci dovada unei superioare pregătiri inte-
lectuale. În respectul rațiunii și al credinței.
Așa cum tânărul Lucaciu, în chip superior și
cu uneltele gânditorului-filosof, inspirat de te-
ologia Sf. Toma d’Aquino, a crezut că pentru a
face față încercărilor vremii și pentru a ajunge
la adevărurile dorite trebuie urmată calea rațiu-
nii și a credinței. Instituțiuni filosofice, enorma
alcătuire filosofică, 3 volume, apărută la Satu
Mare între 1881 și 1884 este, între altele, și ar-
gumentul gânditorului adus în arena nesfârși-
telor lupte pentru adevăr care atunci stăteau să
înceapă. ,,Voiesc a mă lupta cu armele adevă-
rului, pe terenul civilizației, în interesul nați-
unii mele”, scrie el în prefața Instituțiunilor....
Era abia la 10 ani de când, în cercul ,,României
June” de la Viena, în preajma lui Eminescu, pe
când poetul - un alt tânăr gânditor - se zbă-
tea ,,să facem un congres pentru definirea de
sine a poporului român” atunci și acolo se afla,
după mărturia lui Ioan Slavici, și ,,V. Lucaciu
din părțile Sătmarului”.
E o idee pe care o regăsim și în discursul rostit
de Lucaciu la Gherța Mică, în 31 mai 1885, in-
titulat ,,Lupta preotului român catolic în secolul
XIX”, tipărit la Satu Mare în același an. În apărarea
misiunii istorice și culturale a preotului aduce aici
exemplul înaintașilor, o întreagă pleiadă începând
cu Gheorghe Șincai, Samuil Micu și Petru Maior,
cu Budai-Deleanu și Timotei Cipariu, cu mitro-
politul Ioan Vancea de Buteasa ori cu Tit Bud,
vicarul Sighetului, ,,lucrători neobosiți ai viei cul-
turale, și cari promit încă și mai mult în viitor”.
De la ,,definirea de sine” la împlinirea visu-
lui de unire a fost viața și jertfa lui Lucaciu și a
generației sale luptătoare. ,,Scumpe bade”, cum
i se adresa odată tribunului de la Băsești, este și
semnul solidarității românești, fără de care nici
atunci nimic nu s-ar fi putut împlini.
Toți aceia care, an de an, la Șișești, la Apa, la
Satu Mare și Baia Mare, ori pretutindeni unde
nu este uitat, cei chemați de patosul adevăru-
lui care a luminat existența lui Lucaciu și nu de
mimetice aranjamente aniversare au acum la
îndemână încă o monografie istorică importan-
tă. Adevărurile vieții lui fac mai vizibile multe
dintre cele care alcătuiesc epopeea unirii româ-
nilor. Lucaciu nu e singurul astăzi de la care ne
vine acest optimism istoric ce nu vrea să ne pă-
răsească, dar e unul dintre cei mari care au de
spus ceva celor care vor să-l asculte. De la el ne
vine, între atâtea altele, și lecția băncilor cu do-
bânzi mici pentru săteni, a pregătirii tinerilor
în acord cu nevoile satului și nu a abandonului
școlar și amenințării analfabetismului. Și lecția
demnității naționale. Uităm prea ușor de unde
mergeau ,,Leul de la Șișești” și elitele vremii sale
spre centrul de unde soarele avea să răsară pen-
tru toți românii. Trimis în decembrie 1914 la
Roma, ,,Să vedem ce face Italia”, de către primul
ministru, care nu degeaba are o statuie în Baia
Mare, Lucaciu spune Guvernului român că opți-
unea noastră nu trebuie să fie în nici un caz alta,
ci hotărât apuseană. România a făcut atunci ce
trebuia făcut. Era și contribuția lui, cu abilitate și
geniu diplomatic și pe care o vom cinsti privind
cu răspundere la provocările de azi la adresa țării
de astăzi.
Sunt în cartea aceasta destule dovezi despre
cum anume harul părintelui Lucaciu aduna la
Șișești, în pelerinaj, mulțimi de oameni în nu-
mele ideii naționale, ca un fiu adevărat al unei
biserici luptătoare. ,,...În Sufletul meu se combi-
nă una sfântă unire cu cealaltă sfântă unire, ca
nici una, nici alta să nu producă umilire sau di-
sensiuni sau neînțelegeri”, scria Lucaciu.
Eroul cărții sale este văzut de istoricul clu-
jean în chip integral: ,,Vreme de patru dece-
nii îl vom vedea pe Vasile Lucaciu fie în ipos-
taza eroică, laică, fie în cea clericală, singulară
și aceasta, făcându-și apariția nu doar în unul
sau altul din orașele transilvănene la întâlnirile
conducerii PNR, nu doar în București, Roma,
Budapesta, Viena ci și în centre precum Londra,
Washington, Cleveland, Chicago, Montpellier,
Geneva. Tot astfel cum îl vedem la Roma în au-
diențe pontificale, primit la București de Regele
Carol I, întâlnindu-se, scriind sau corespon-
dând cu miniștri, șefi de partide, parlamentari,
intervievat de ziariști români, italieni, francezi,
englezi, maghiari. Urmărindu-i evoluția publică
pătrundem cu el în intimitatea lumii patriotice
rurale a nașterii și preoției sale, dar întrevedem,
totodată, multiple alte zone cu care s-a intersec-
tat: mediul citadin maghiar și român sătmărean,
cercul elitei românești transilvănene, sfera poli-
tică mai înaltă a Regatului României, anturajul
unor înalți prelați ai Sfântului Scaun, cadrele ier-
arhiei bisericești centrale și locale a diecezei gre-
co-catolice a Gherlei, căreia îi aparținea parohia
sa. Înțelegem astfel de ce s-a scris atât de mult
despre Leul de la Șișești”.
Iată, deci, o carte din care ideea actualității
eroului se detașează firesc.
■
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
7
Un ex-colonel de
Securitate vorbește azi
■ Eugen Cojocaru
Viorel Pop
Barca întrebărilor
Baia Mare, Ed. Eurotip, 2016
Cei care au „apucat” la maturitate, în Decembrie
1989, regimul bolșevic (nu comunist - Marx
și Engels ar fi fost oripilați dacă ar fi văzut
ce „cacialma” de groază a ieșit din frumoasa teorie
și generoasele intenții!), știu că nu era de glumit cu
Miliția și Securitatea, „inima Partidului”, care bătea
și bătea...
Puțini cunosc faptul că au fost printre ei și oameni
care au reușit să facă frondă în masa de obtuzita-
te obedientă, care își bătea joc de un întreg popor
făcând destule victime în rândul celor care aveau
curajul să se opună, să zică adevărul, să critice sau
- cazul halucinant al inginerului Gheorghe Ursu -
să încredințeze aceste gânduri doar jurnalului intim!
Nu-i obliga nimeni, nu aveau ordin să se comporte
inuman în multele cazuri și, totuși, s-au găsit mulți
zeloși care s-au simțit „bine” să servească acea crudă
„Inchiziție”... De ce și cum au ajuns așa e subiectul
unor cărți și studii pe care le așteptăm cu justificat
interes.
Volumul de față demonstrează că a fost posibil,
pentru cine a vrut, în „sistem”, să-și păstreze dem-
nitatea și umanitatea: Barca întrebătorilor de Viorel
Pop (Ed. Eurotip, Baia-Mare, 2016). Cum am menți-
onat, sunt puțin cunoscute cazurile celor care nu au
fost de acord și nu au aplicat multe din „indicațiile”
absurde venite „de sus”, ba chiar (cum vom afla în
această carte unicat) au ajutat multă lume cu riscuri
mari: de la probleme în carieră, diferendele cu anu-
miți șefi obtuzi, marginalizare în funcții inferioare,
chiar darea afară prin pensionare forțată.
Este cazul colonelului (r) Viorel Pop, maramu-
reșean cu trup și suflet din Boiereni / Târgul Lăpuș,
care a renunțat de bună voie la o mare carieră în
București (numai acolo e posibil) pentru a fi între
ai săi și a-i ajuta cât mai mult. Bineînțeles, rămâne
și el tributar unor „matrice” profesionale de gândire
și îi dăm parțial dreptate când afirmă că „s-au creat
legende grosiere vizând numărul persoanelor înca-
drate în sistem și omniputerea destructivă a acestuia”
(p. 7). Pot confirma: povestea cu „marea închisoare”
în granițele țării, un informator la doi oameni, e un
basm. Eu, de exemplu, ascultam zilnic, din a 10-a,
Europa Liberă (Metronomul, jurnale, emisiuni cul-
turale etc.) în clasă (ultima bancă, la fereastră), la
reluările de dimineață. Știa tot liceul, totuși nimeni
nu m-a „suflat”! Idem, în armată: în sălile de curs,
dimineața, în ultima bancă sau serile, când ieșeam la
instrucție, se strângeau 30-40 în jurul meu și „savu-
ram”, mai ales, Metronomul - noutățile discografice,
istoria pop-rock-ului etc. Nu s-a întâmplat nimic,
știau vreo 200, dacă cineva ar fi „șoptit”, aterizam
urgent la „mititica”, la „băieții răi”! E o exagerare gro-
sieră și o denaturare a realității că, înainte de ’90, era
o atmosferă de totală teroare: plânsete, chinuri și tor-
turi, nici un surâs, nimic frumos, vesel, niet oameni
culți și inteligenți și, în consecință, niet cultură, știin-
țe, industrie etc.
Să revenim la „bărcile” noastre: autorul s-a pozi-
ționat, de la începutul carierei (anii ’70), de partea
reformatorilor, a umanismului în exercitarea pro-
fesiei, contra abuzurilor „deceniului negru/ anii
’50”. Crescut la țară, cu tatăl învățător și director de
școală, cu rude preoți - maramureșeni cu dragoste
de pământ și patrie, cu respect față de cultură -, a in-
teriorizat toate aceste calități, le-a trăit și a făcut tot
posibilul să le impună. A trăit și cunoscut „pe viu”, de
mic, durerile și batjocurile la care a fost supus popo-
rul român și a recunoscut, astfel, abuzurile, mai mult
ori mai puțin brutale, săvârșite de unii colegi care
executau fără crâcnire ordinele: „Este greu de numit
atitudinea unui locotenent major care apostrofează
pe un sublocotenent, proaspăt încadrat: Curtea e pli-
nă de dușmani de clasă și tu treci printre ei nepăsător
fără să dai un pumn ori o lovitură de picior să înțelea-
gă cu cine au de a face! În curte, povestea mai târziu
fostul sublocotenent, devenit între timp maior, erau
țărani de prin satele de pe Valea Izei aduși pentru o
anchetă după o metodă tipică epocii [...] Ultimii pur-
tători ai acestei mentalități au părăsit structurile de
securitate în anii ’70, unii dintre ei nerealizând, nici
în ceasul al 12-lea, că nu există interese care să legiti-
meze abuzuri prin încălcarea flagrantă a drepturilor
fundamentale ale individului” (p. 8-9).
Multă lume, în Baia-Mare, poate să confirme
aceasta, pe unii îi vom întâlni în acest volum de ex-
cepție. Bun psiholog și fin observator al „sistemului”,
autorul realizează câteva portrete cu unele tipologii
pretabile alunecării în abuz, ajutând să înțelegem
mai bine mecanismele de funcționare, dar și, foar-
te interesant, de ce ajung unii oameni la contrariul
principiilor frumoase cu care au început! Iată perti-
nentul „portret-robot” al unui asemenea specimen:
„Nu puțini sunt cei ce se pretează la măsuri abuzive
de frică. Teama de a fi umiliți prin receptarea lor ca
incompetenți... [cu] consecințe nedorite în evoluția
carierei lor profesionale, pe cei afectați de un anumit
grad de labilitate să forțeze norocul alegând să prac-
tice metode de lucru în afara reglementărilor legale”.
Nu rareori, Viorel Pop dă dovadă de un dezvoltat
simț al umorului, demostrând că Aristotel avea atâ-
ta dreptate în acel tratat dispărut al său, Despre râs:
„Râsul e cel mai important factor care ne delimitea-
ză de animalitate!”. Dacă privim în istorie, toți cru-
zii dictatori, toate acele popoare renumite, într-un
moment al istoriei, pentru cruzimea lor, sunt total
lipsiți de umor: triburile germanice, tătarii, nemții
perioadei naziste cu Hitlerul lor etc.. „Majoritatea
erau inteligenți peste medie... Excepție făceau unii
dintre c.i.-ști lipsiți totalmente de simțul umorului,
și nu era aceasta cel mai mare păcat al lor” (p. 11).
Din cauza acestor grobieni obtuzi a suferit și autorul,
spirit luminat, educat de tatăl învățător și director de
școală sau bunicul preot - are o vastă cultură, reci-
tând, de multe ori, ore în șir din marii noștri poeți:
Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Eminescu, Goga,
Coșbuc, Ion Barbu, Bacovia, Arghezi, prieten al me-
dicilor, profesorilor, actorilor, scriitorilor și artiștilor
plastici, răspundea de ei până în 1989, ajutând în
multe cazuri, chiar protejându-i contra abuzurilor
menționate. „Grija structurilor de protecție în ra-
port cu mine s-a accentuat după trădarea generalului
Pacepa. Motivul? Unul dintre foarte apropiații mei
prieteni era actorul M. G., un intelectual inteligent,
cult și foarte talentat... vărul lui primar” (p. 12). I s-a
cerut să înceteze orice legătură cu el și „măsura tre-
buia verificată de omul cu protecția informativă, un
tinerel modest din toate punctele de vedere, care ex-
cela doar prin laude la adresa cadrelor de conducere”
(p. 13). Obtuzitatea unora din conducerea băimă-
reană, dar mai ales a celor din București l-a revoltat
mereu: „deși la Baia-Mare în conducere sunt oameni
de toată isprava... s-au aflat cârcotași să susțină că in-
spectorul șef al miliției, cu studii la Moscova, ar fi fost
recrutat de KGB! A fost transferat la Târgu-Mureș pe
funcție inferioară și repede trecut la pensie” (p. 12).
Viorel Pop era responsabil, spuneam, cu domeni-
ile sănătății, culturii și învățământului și a avut des-
tule probleme, mai ales după 1980, cu multe aberații
ce veneau de la București și cu care nu era de acord:
interzicerea avortului, a călătoriilor în străinătate etc.
Deși nu erau în jurisdicția sa, îl revoltau acele „acte
normative abuzive de sorginte totalitară, prin care
se interzicea sacrificarea animalelor sub sancțiuni
penale” (p. 21). Autorul povestește amintirile de elev
în satul natal, liceul la Târgu Lăpuș și cum a ajuns la
Școala de Ofițeri de Securitate, pornind cu bună cre-
dință, cum a învățat acasă, în familie și în sat, cu bu-
nul simț de mii de ani al țăranului, descrie cu talent
dramele crunte prin care au trecut ținuturile natale,
inclusiv familia sa, din cauza crudului regim impus
de ruși. Nu uită să aibă puțin umor, ca în episodul în
care tatăl său, director la școală, angajează din milă
niște familii de țigani cu mulți copii să-l ajute la mă-
rirea și renovarea școlii... Și-a ridicat sătenii în cap,
deoarece în timp ce părinții lucrau, puradeii furau
tot ce puteau din curțile și grădinile oamenilor, de pe
câmpuri!
În continuare, descrie obiectiv, neomițând
comicul unor situații și personaje, viața la Școala
de Ofițeri atât cu lucrurile bune, cât și cele negative
sau, altă mostră, situația crasă a agriculturii în anii
’80: „Diferențele între ce aflasem la Direcția a II-a
și ce se spunea la conferință [națională a PCR, cu
Ceaușescu] erau atât de flagrante, încât nu se puteau
trece fără minime referiri între cei ce participasem la
ambele evenimente. Spre stupoarea mea, acele obser-
vații făcute nu numai cu bun simț, dar și cu prudență
au fost catalogate și tratate de colegii de la «protecție»
ca fiind demne de sancționat, obligându-mă să mă
întreb dacă ei sunt proști sau doar ticăloși. Indivizii
de teapa lor nu au dispărut” (p. 35).
Păcat că nu au fost mai mulți cu aceeași mentali-
tate în securitate, miliție și nomenclatură, mai ales la
București. Concluzionează, din nou, autorul făcând
haz de necaz: „Se spune că mamele proștilor și tică-
loșilor sunt tot mai gravide!”.
Urmează o atentă și incisivă analiză a evoluției si-
tuației din Securitate în primii ani ai deceniului ne-
gru, dar mai ales cei ai destinderii optimiste din anii
’60-’70, urmate, din nefericire, de lehamitea și încrân-
cenarea încadrate în fenomenul economic, social și
politic al anilor ’80. Cititorul e mirat să constate că au
fost și persoane umane în „sistem”, care acționau pe
linia meritocrației ca motor al progresului României
și al empatiei cu poporul român! Exemplele abundă
și vă lăsăm plăcerea să parcurgeți singuri această car-
te „rara avis”, scrisă cu probitate profesională, talent,
onestitate și umor. Mărturie îi stau nu atât colegii de
bună credință din Maramureș, cât, mai ales, mulți
oameni din zonă pe care i-a ajutat riscând profesio-
nal și familial. Dovada supremă este că în Baia-Mare
și județul Maramureș nu au fost victime și conflicte
mari, ca în alte localități, în Decembrie 1989, autorul
bucurându-se și azi de mulți prieteni recunoscători.
■
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
cartea străină
Un italian „plutește
în erudiție”!
■ Vistian Goia
Lauro Grassi
Momente din istoria Europei Central- Orientale
(secolele XVIII-XX)
Traducere din italiană de
Cristian Alexandru Damian și Ștefan Damian
Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2017
Iată o carte doldora de informații istorice și
social-politice privind societatea europeană
trăitoare în secolele amintite. Ea poate fi ju-
decată din multiple perspective. În primul rând,
pentru că oferă cititorului român informații
sigure pe care le utilizează cu îndrăzneală și di-
plomație, evidențiind specificul variat și adeseori
contradictoriu al unei lumi în continuă mișcare.
E vorba de strădania popoarelor din Europa cen-
tral-orientală de a-și afla destinul propriu.
Prima calitate a autorului este erudiția. Lauro
Grassi a fost un italian foarte bine informat, care
nu a scris deloc la întâmplare. Cercetător științific
la Institutul de Studii Sud-Est Orientale din Milano,
el a predat și la Universitatea din Genova. Apoi, i-a
cunoscut, de-a lungul vremii, pe unii intelectuali ro-
mâni specializați în domeniul abordat, precum Ion
Dumitriu-Snagov, Pompiliu Teodor și Mihai Pelin.
Pe de altă parte, subsolurile bogate, adeseori de o
jumătate de pagină, dovedesc consultarea unei bi-
bliografii străine și românești imense, în special de
la Nicolae Iorga la David Prodan, alături de Lucian
Blaga, Andrei Pippidi, Vlad Georgescu, Alexandru
Duțu ș.a.
A doua calitate, strădania italianului de a spune
„adevărul” în legătură cu multiplele interpretări pri-
vind societatea românească din veacurile amintite.
De pildă, Lauro Grassi respinge, din capul locului,
ideea că perioada fanariotă a fost numai o epocă în-
apoiată din punct de vedere economic, politic și cul-
tural. Cu excepția lui N. Iorga, Șerban Papacostea și
Florin Constantiniu, istoriografia românească a con-
siderat perioada fanariotă o epocă de „decadență”,
punându-se accent pe aviditatea și rapacitatea princi-
pilor greci, fiind neglijată strădania de „europeniza-
re” a culturii moldo-valahe. Comparând Principatele
dunărene cu țările occidentale din mijlocul secolului
al XVIII-lea, italianul constată, fără menajamente, o
situație cultural arhaică, un cler ignorant, incapabil
să citească, printre altele, cărțile de cult, o boierime
incultă și grosolană, o clasă țărănească aflată în mi-
zerie, care nu ieșea din cadrele bisericii ortodoxe, cu-
noscând doar vechile ritualuri și obiceiuri obișnuite
din comunitățile sătești (p. 12-13).
Referitor la „principii” fanarioți, după italian, aceș-
tia nu s-au limitat la silința lor de a-i ține pe supușii
moldo-valahi în întunericul „ignoranței”, ci au căutat
să-i conecteze la fermenții intelectuali ai culturii eu-
ropene contemporane. Mai mult, prin instrucția spe-
cifică veacurilor respective, au căutat să-i învețe „să
aleagă binele de rău și adevărul de greșeală, drepta-
tea de nedreptate”. (p. 17). În acest sens, evidențiază
activitatea intelectuală desfășurată în Mitropoliile
din București și Iași, pe cele din marile mânăstiri.
Aci se traduceau opere din limba greacă (antică și
modernă) sau din slavă. Datorită unor grupuri mai
culte și mai deschise ale boierimii, se făceau eforturi
spre Occident, mai ales după încheierea Tratatului
de la Kuciuc-Kainargi, din 1774. Treptat, în conști-
ința slujitorilor de la curțile domnești și-a făcut loc
preocuparea de a-i instrui pe tineri, prin cunoașterea
limbilor apusene, să poată aspira la funcția de „dra-
goman”, adică de „tălmaci, interpreți”, care se ocupau
de relațiile diplomatice ale Moldovei și Valahiei cu
țările apusene.
Sigur, istoricul italian s-a preocupat, în cartea sa,
și de „protectoratul” rusesc asupra țărilor române,
de starea justiției, evidențiind grija lui Alexandru
Ipsilanti de a reorganiza Academia domnească din
București. Aflăm astfel că același domnitor fanariot
a inițiat acțiuni pe tărâm cultural, dorind să apropie
„curtea” sa de cele europene ale vremii. De pildă, așa
cum remarca N. Iorga, citat de italian, femeile loca-
le începeau să părăsească îmbrăcămintea grotescă și
greoaie din prima jumătate a secolului al XVIII-lea,
adoptând haine mai simple și grațioase, asemănătoa-
re „colegelor” din Occident.
Pe de altă parte, amintind de „ocupația aus-
tro-rusă” asupra țărilor central-europene, cercetăto-
rul italian remarcă procesul de „occidentalizare” al
Principatelor dunărene. El observă o „deschidere”
față de obiceiurile europene, spre viața socială, spre
baluri, jocuri, libertinaj etc Tinerii din familiile bo-
ierești încep să vorbească italiana și franceza ș.a.m.d.
Interesant și limpede e capitolul cu titlul: „Italia
și recunoașterea independenței române” (din anii
1878-1879), cu reliefarea contribuției unor persona-
lități române, precum Mihail Kogălniceanu, Mihai
Obedenaru, Vasile Boierescu ș.a. - pe de-o parte - și
a multor diplomati italieni - pe de altă parte. Aceștia
au dat dovadă de un sprijin real, cum a fost cel dat
de Francesco Crispi, care aprecia în acele vremuri
tulburi și tensionate că în poporul român „curge
sângele strămoșilor noștri”, amintind de participa-
rea românilor la războiul împotriva turcului, când
ei s-au comportat cu „bărbăția” specifică popoarelor
tinere, așadar ei merită „a se mântui de libertate”,
merită să fie „prietenul și aliatul” italienilor. Acest
sprijin se exercita când Germania continua să facă
presiuni asupra altor Puteri europene, pentru „a mai
amâna recunoașterea României” (p. 84-85).
La fel de interesant și concentrat e capitolul cu
titlul: „Versailles-ul și Rusia bolșevică” (p. 86-100).
Chestiunile tratate sunt cele legate de „Conferința
de la Paris” din 1919 și de relațiile Rusiei Sovietice
cu cele zece puteri victorioase în războiul abia în-
cheiat. Sunt reliefate contribuțiile președintelui ame-
rican Woodrow Wilson, ale francezului Georges
Clemenceau și ale altora, pentru combaterea „bolșe-
vismului” și stabilirea unor relații normale cu Rusia
Sovietică.
Un capitol controversat pentru noi, românii, este
cel cu titlul: „Frontierele Ungariei” (1920-1947).
După istoricul italian, „destrămarea Imperiului
habsburgic a fost o catastrofă pentru Europa dună-
reană”. Precum un statistician împătimit, italianul
înșiră cu cifre câtă populație și câți kilometri patrați
a pierdut Ungaria la sfârșitul războiului, apoi cât a
pierdut din rețeaua feroviară, din terenul arabil, din
cărbune și minerale, din energia hidraulică ș.a.m.d.
Tonul istoricului italian e unul compătimitor,
parcă propria patrie a pierdut ceea ce i s-a întâm-
plat Ungariei. Dar nu amintește deloc de originea
teritoriilor maghiare antebelice, de asuprirea și ja-
ful practicat de unguri în anii când făceau parte din
Imperiul Austro-Ungar și când teritoriile românești
erau exploatate fără menajamente. E aproape ri-
dicol felul cum istoricul italian deplânge „mutila-
rea” Ungariei milenare în beneficiul țărilor vecine:
România, Serbia, Cehia și Austria.
Dar, așa cum precizează istoricul italian, Ungaria
a fost țara cea mai perdantă și după Al doilea Război
Mondial, de aceea ungurii „nu au renunțat deloc la
visul Ungariei Mari” (p. 115). Astăzi (2018) maghia-
rii reînvie visul lor dintotdeauna, ceea ce nu înseam-
nă că au dreptate
Ultimul capitol are titlul „Vaticanul, presa catolică
milaneză și Al doilea arbitraj de la Viena (30 august
1940)”. Cu lux de amănunte, apelând la reviste din
anul respectiv (apărute în Italia, Ungaria, Franța)
este reconstituită pregătirea și punerea în aplica-
re a cunoscutului „arbitraj” de la Viena, prin care
Transilvania era reîmpărțită, dând câștig Budapestei.
Autorul cărții a fost copleșit de prea multele surse
bibliografice consultate și, de aceea, paginile capi-
tolului (116-129) sunt prea îndesate și obositoare.
Impresia generală a cititorului este că Grassi nu a
selectat îndeajuns sursele bibliografice consultate și,
deci, nu a departajat pe îndelete esențialul de secun-
dar. Prea multele surse menționate la subsolurile pa-
ginilor îl pot dezorienta pe cititorul neinformat.
Totuși, și în acest capitol, două adevăruri au fost
reținute de către italian: 1. „niciodată sentimentul
național al popoarelor mici și slabe nu a fost mai îm-
piedicat și mai călcat în picioare de popoarele mari
și puternice”, ca în timpul amintitului arbitraj; 2.
Celălalt adevăr se referă la rolul Vaticanului care „a
încercat să se împotrivească, cu hotărîre, politicii de
deznaționalizare pe care autoritățile ungare a pus-o
în aplicare contra românilor din Transilvania, reve-
nită sub suzeranitate ungurească grație așa-zisului
arbitraj de la Viena” (p. 129).
În ansamblu, cei doi traducători ai cărții lui Lauro
Grassi au fost inspirați și, prin profesionalismul lor
(de buni cunoscători ai limbii italiene), au pus sub
ochii românilor o carte a cărei actualitate se confirmă
chiar acum, când vecinul nostru din vest dorește un
nou „arbitraj”!
■
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
comentarii
Un demers istoric
lăudabil, dar discutabil
■ Bogdan Caranfilof
Mircea Platon
Elitele și conștiința națională. De la naționalitatea
genetică la personalitatea națională: Despre rolul
elitelor în articularea conștiinței naționale
București, Editura Contemporanul, 2017
n general, mersul unei națiuni prin istorie
este responsabil într-un grad înalt de stadiul
dezvoltării sau, dimpotrivă, al înapoierii pre-
zente. Cu excepțiile de rigoare, statele puternice
de azi sunt cele care au avut capacitatea de a de-
păși dificultățile legate de dificila condiție umană
și de a își articula un destin pe măsura propriului
potențial. Așa cum scria Emil Cioran, nu putem
vorbi de națiuni morale sau imorale; în mod cert
putem vorbi de națiuni care își urmăresc interesul
cu orice preț, preț care poate și trebuie să fie con-
damnat de la înălțimea valorilor și principiilor
noastre contemporane, dar care a fost inevitabil și
care a făcut diferența între subiectul activ al istori-
ei și obiectul pasiv al acesteia. Or, dacă plecăm de
la aceste premise, situația românilor și a evoluției
lor comportă niște certe paradoxuri.
Elitele noastre, incluzând aici pe istorici, au pri-
vilegiat o versiune glorioasă, mitologică în bună
parte, a istoriei noastre, cu accentul pe vechime,
continuitate, apărarea creștinătății, unitatea an-
cestrală și așa mai departe. O istorie amplificată,
punctată de episoade luminoase, de excepționa-
lism în sens pozitiv, menite a fundamenta tena-
citatea și unicitatea acestui popor. În prelungirea
acestui trecut însă prezentul întotdeauna compli-
cat apare tot mai greu de înțeles. Trecutul româ-
nesc, așa cum apare într-o bună parte a menta-
lului colectiv, nu rimează niciodată cu prezentul.
Supuși mereu unui sever retard de dezvoltare în
raport cu națiunile prospere, românii au încercat
în diverse rânduri să caute un debușeu ideologic
fie în recuzarea factorilor extrinseci, fie prin auto-
victimizare dusă până la paroxism.
În raport cu această din urmă atitudine a re-
acționat istoricul Mircea Platon, prin lucrarea sa,
Elitele și conștiința națională. De la naționalitatea
genetică la personalitatea națională: Despre rolul
elitelor în articularea conștiinței naționale. Cartea
propune o viziune fundamental diferită de cea a
prezentului globalizant și consumerist, menit a
șterge identitățile naționale și a dilua conștiințele,
una care presupune reconstituirea modului prin
intermediul căreia elitele României de până la
1948 au încercat articularea unui discurs ce urma
să fortifice conștiința națională românească:
„Avem un trecut, o moștenire culturală pe care o
ignorăm. Și avem moduri de acțiune, modele de
edificare a națiunii române pe care le ignorăm. Le
ignorăm și pentru că personalitatea noastră na-
țională a fost descompusă de acizii consumeris-
mului și ideologiilor vestice, și pentru că deșertul
interior produs de aceste ideologii și obișnuințe
de viață-consum cer asumarea de măști și false
identități. Când nu mai știi cine ești pentru că
nu mai știi cine ți-au fost strămoșii, îți inventezi
o identitate pe baza mărcilor de blugi pe care îi
porți.”
Cartea are o structură eclectică, fiind compusă
din mai multe studii, inegale ca dimensiune sau
valoare, dar care acoperă o paletă largă de timp,
cu începere de la momentul în care statul mo-
dern român deținea premisele necesare pentru
a impulsiona cristalizarea unei națiuni organice.
Episoadele lucrării prezintă diverse secvențe din
activitatea unor personalități românești precum
Gheorghe Asachi, Nicolae Iorga, Constantin
Rădulescu-Motru sau Mircea Vulcănescu sau a
unor personaje mai puțin reținute de posteritate
precum Carol Mihalcic de Hodocin, Petru Th.
Missir, Sever Dan sau I. Șt. Ioachimescu. De ase-
menea, este evocată activitatea societății ASTRA
în raport cu lumea satului românesc, prezentată
într-o manieră idilică, la fel cum pozitivă apare
activitatea Junimii. Autorul nu își ascunde pre-
ferința pentru mentalitatea conservatoare a unei
părți din elita românească, ale cărei fecunde idei
contribuie decisiv la structurarea discursului na-
țional, așa cum nu disimulează preferința pentru
o Românie organică, având ca fundament lumea
rurală perenă și exemplară prin simplitatea sa is-
torică. Este, dacă am înțeles bine, un refugiu in-
telectual generat de o lume în derivă, fără repere
identitare și aflată constant în goana după profit.
Cu alte cuvinte, pornind de la exemplele descri-
se în lucrare, România își poate clădi o identitate
națională fermă ce va determina evoluția sa po-
zitivă. Un prezent sumbru, mocirlos, opus unui
trecut irepetabil, dar demn.
În ceea ce privește formarea conștiinței națio-
nale românești, am scris în multe alte ocazii des-
pre caracterul acesteia și mecanismele prin care a
fost posibilă. Rămâne să precizez doar că, așa cum
s-a întâmplat în multe alte cazuri, națiunea româ-
nă este o emanație a epocii moderne, existența sa
fiind posibilă prin edificarea unui stat național
care a dispus de mijloace eficace pentru a cristali-
za solidaritatea națională în rândul unei populații
lipsită de repere identitare, proces totuși fragil și
incomplet; din acest motiv, teza lui Mircea Platon,
cu accentul pus pe organicitate și atemporalitate
îmi pare a fi ușor inabilă.
În ceea ce privește elita românească modernă,
spre care tindem să privim cu nostalgie din cauza
unui prezent perceput drept nefast, abordarea au-
torului îmi pare a fi nefericită. Așa cum am încer-
cat să arăt mai sus, este improbabil ca o națiune,
fie și cea română, să fi beneficiat de-a lungul isto-
riei sale de elite excepționale, înzestrate intelectu-
al, cultivate, dar mai presus de toate responsabile
și pătrunse de patriotism, iar în prezent să avem
parte exact de opusul lor. Dimpotrivă, dacă, de
pildă, clasa noastră politică este oglinda poporu-
lui pe care îl reprezintă, în mod sigur este măcar
parțial oglinda generațiilor trecute. Idealizarea
trecutului, nostalgia față de vremuri apuse este
legitimă și de înțeles, nu și în cazul istoricilor,
totuși, cărora le revine misiunea de a trata într-o
manieră cât mai obiectivă evenimentele supuse
analizei.
Aprecierile care urmează trebuie să fie înțele-
se în lumina multiplelor nuanțe pe care le com-
portă, mai ales că istoricul trebuie să se ferească
întotdeauna de generalizare. Elita românească
are merite istorice incontestabile, ele sunt bine
cunoscute (Unirea, Independența, Regatul,
România Mare), dar de aici până la tratarea ati-
tudinii lor într-o cheie exclusiv pozitivă este un
lung drum de străbătut. De fapt, la o privire atentă
și lipsită de prejudecăți, evoluția elitelor noastre
politice și intelectuale ni se va dezvălui ca fiind
una grevată de numeroase disfuncționalități și
minată de numeroase vicii. Adrian Paul-Iliescu a
sintetizat aceste caracteristici într-o foarte reuși-
tă lucrare, Anatomia răului politic, și nu ar fi rău
ca această carte să fie citită împreună cu cea a lui
Mircea Platon. Or, marea parte a elitei românești
a practicat fără scrupule un joc politic imoral, a
fost deseori lipsită de substanță, i-a lipsit aproape
în totalitate o minimă morală publică, a practi-
cat un subversiv maniheism sau a o demonstrat o
aversiune furibundă față de democrație, cadru le-
gal și norme firești. Analiștii noștri au trecut prea
ușor cu vederea aceste aspecte și au mutat cauzele
subdezvoltării noastre către veșnicul context ex-
tern. Poziția geografică a românilor, mereu aflați
la confluența unor imperii cu potențial extensiv,
străbate ca un fir roșu istoria noastră și obnubi-
lează orice defecte interne.
Departe de mine intenția de a minimaliza influ-
ența negativă a proximității noastre; este de ajuns
să vedem ce consecințe a avut vecinătatea Rusiei,
care ne-a provocat mereu hemoragii teritoriale sau
ne-a impus regimul comunist, dar, încă o dată, is-
toricul trebuie să fie capabil să surprindă multitu-
dinea de cauze care determină o anumită influență,
indiferent de natura sau de intensitatea lor. Sigur,
atunci când nu politica marilor puteri era cauza in-
voluției noastre, aceasta putea fi găsită în interiorul
țării: evreii erau mereu la îndemână pentru defu-
larea unei neputințe funciare românești. Iar atunci
când era nevoie să fie acuzată politca dusă de poli-
ticienii români, acuzele erau reciproce între liberali
și conservatori. Critica însă depășea limitele unei
polemici politice, prezentă oriunde, transformân-
du-se într-o viscerală ură între cele două tabere,
ce denotă disperarea de a înlătura adversarul de la
putere pentru propriul beneficiu precum și tenta-
ția niciodată înfrânată de a arunca vina, de orica-
re natură ar fi fost aceasta, pe seama celuilalt. De
aici rezultă un tablou al elitei noastre caracterizat
de supradimensionarea conceptelor, ideologiilor
10
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
sau acțiunilor politice. Mereu aflată la punctul de
fierbere, viața noastră publică a dat naștere întot-
deauna unor poziții extremiste, unui antisemitism
irațional și furibund, unor plasări ireductibile. Se
mai adaugă la toate aceastea personalizarea puterii,
nesocotirea cadrului constituțional sau disprețul
suveran atât față de legi cât și față de minime cu-
tume și vom avea una dintre explicațiile rămânerii
noastre în urmă.
Polonia a dispărut fizic de pe harta Europei ca
urmare a împărțirilor succesive la care a fost su-
pusă de către Rusia, Austria și Prusia, a cunoscut
distrugeri groaznice în cadrul celui de-al doilea
război mondial, a trecut de asemenea prin cum-
plitul regim comunist și cu toate acestea apare
astăzi ca un stat mult mai solid și mai prosper ca
România. Dimpotrivă, țara noastră a avut șansa
de a profita de prezența imperiilor vecine pentru
a își urmări idealul național. Avea, așa cum are și
astăzi, toate premisele necesare pentru a deveni
un stat cu adevărat modern, de a își edifica siste-
me decente de educație și sănătate, de a își valori-
fica potențialul turistic și așa mai departe. De ce
nu a reușit România sau reușește cu mare dificul-
tate să realizeze toate acestea? De ce întotdeauna
alții sunt de vină? Carența morală a unei națiuni
sau cel puțin a elitei sale nu poate avea în perma-
nență cauza externe, iar explicațiile nu pot ocoli la
nesfârșit propriile noastre deficiențe. Într-adevăr,
în acest punct îi dau dreptate lui Mircea Platon,
asta nu înseamnă să ne asumăm o culpă colectivă,
care induce unicitatea în raport cu alte națiuni,
dar trebuie să înțelegem că în alte părți a existat
un minim fundament moral al anagajamentului
public pe care noi nu am fost în stare decât să îl
erodăm. Nu cred că România este altfel, dar este
astfel în primul rând din cauze interne.
Din aceste motive, precum și din altele, ideali-
zarea trecutului nostru îmi pare drept o idee pri-
mejdioasă. Bineînțeles, au existat oaze de norma-
litate, personaje pozitive cu o gândire exemplară,
acestea trebuie cunoscute și analizate ca atare, dar
nu în dauna celorlalte aspecte. La fel cum nu cred
că privirea întoarsă mereu spre alte vremuri poa-
te constitui impulsul necesar pentru a construi
un viitor mai bun. Respingând în bloc contex-
tul actual, autorul scrie următoarele: „Singurele
Românii «de succes», în care s-a trăit mai bine,
Anca Boeriu	Amintire despre zbor (2016), ulei/PFL, 63 x 92,5 cm
mai cu rost, care au devenit deci obiectul nostal-
giilor, sunt cele în care a predominant sentimen-
tul național: de la România boieresc-monarhică
a anilor 1859-1947, la scurtul interludiu al dez-
ghețului «național-comunist» de la cumpăna
anilor 1960-1970. Infrastructura instituțională și
efervescența culturală ale acestor două epoci nu
își au corespondent în România post-decembris-
tă.” Este genul de aserțiune subiectivă, scrisă sau
gândită sub imperiul nostalgiei și al răsturnării
universului faptic. Pe aceeași linie se înscrie și
aprecierea asupra satului românesc, o „comunita-
te maturizată organic și adaptată mediului în care
se dezvoltă și în care oamenii desfășoară activități
interdependente, la scară umană, conform unor
cicluri ale naturii.” Această lume rurală exista
doar în imaginația unor poeți; în realitate, lumea
rurală românească din perioada modernă repre-
zintă un tablou dezolant, caracterizat de sărăcie,
ignoranță, condiții inumane de locuit, fără acces
la resurse medicale sau la un sistem adecvat de
învățământ, la care se adaugă violența și alcoolis-
mul. Constantin Bărbulescu a analizat cu price-
pere aceste fapte în lucrările și studiile domniei
sale, bazate în mare parte pe rapoartele medicale
ale epocii.
De asemenea, a compara standardele actuale
de viață cu cele din epoca modernă este cel puțin
o inabilitate, oricât de imperfectă ar fi lumea de
azi. Creșterea nivelului de trai este incomparabi-
lă, realitate ce poate fi susținută cu nenumărate
statistici de la creșterea speranței de viață până
la mortalitatea infantilă; de altfel, probabil că un
cetățean banal de azi are acces la servicii medi-
cale la care nici cel mai bogat boier din secolul al
XIX-lea nu putea visa. În ceea ce privește prezența
sentimentului național, din nou îmi pare a fi uto-
pic a crede într-o prezență efectivă a acesteia în
rândul maselor, localizate în principal în mediul
rural și a căror reper identitar era în primul rând
de ordin religios. Insistența cu care unii gânditori
românești, printre care și Nicolae Iorga, vedeau în
satul românesc motorul unei evoluții fulminante
a României îmi pare a fi mai degrabă un simptom
al anti-modernității decât un proiect civilizator
organic.
Pornind de la aceste premise, autorul creionea-
ză portretele unor personaje marcante ale istoriei
noastre din perspectiva unilaterală a patriotismu-
lui acestora sau al interesului pe care l-au dovedit
în raport cu situația satului românesc. Nicolae
Iorga este apostolul neamului românesc, patriot
aflat mereu de veghe, nu și oportunistul politic,
premier catastrofic sau susținător al sistemului
nedemocratic tutelat de Carol al II-lea; Mircea
Vulcănescu este tipul profesionistului responsabil
pus în slujba națiunii, nu și cinicul reprezentant
al unui regim criminal căruia îi propunea măsuri
aberante împotriva evreilor; Dan Botta este admi-
rat pentru scrierile sale și i se conced fără umbră
de critică elucubrațiile cu iz protocronist și așa
mai departe. Concluzia, întărită de finalul lucră-
rii, converge în a susține națiunea și conștiința
națională ca pe niște realități imuabile în absența
cărora nu se poate imagina rostul nostru într-o
lume cu fundamente volatile. Este greu de spus
cum va arăta viitorul, este posibil fără îndoială ca
acesta să nu fie deloc luminos dintr-o multitudine
de cauze de la lipsa de resurse până la poluare, dar
în mod cert sfârșitul conceptului de stat-națiune
nu ar trebui să ne sperie. Națiunea a fost o etapă
necesară în evoluția umanității, dar ca orice feno-
men istoric, este normal să cunoască un declin
accentuat și să fie înlocuit cu alte formule în con-
dițiile în care contextul mondial s-a schimbat atât
de dramatic în ultimele decenii. Chiar dacă se pot
reproșa foarte multe acestor formule de suprasta-
talitate așa cum este Uniunea Europeană, canto-
narea la nesfârșit în formule naționale nu poate
produce decât o nesincronizare cu realitățile epo-
cii, care ne poate costa din nou scump. Națiunile
nu trebuie șterse, nu trebuie forțate să dispară, ci
este necesar doar să lăsăm ca timpul să își urmeze
cursul și să acceptăm inerentele schimbări pe care
le produce.
În orice caz, merită remarcat travaliul inte-
lectual depus de Mircea Platon pentru scrierea
acestei cărți, a cărei bază teoretică este solidă și
care este amplu documentată, în pofida faptului
că autorul preferă să își canalizeze analiza spre o
zonă care este discutabilă. În fond, doar pluralita-
tea analizelor și opiniilor vor contribui la întărirea
istoriografiei noastre, prea multă vreme caracte-
rizată de imperative unice. Pe de altă parte, cred
împreună cu autorul că elita noastră conservatoa-
re a fost mai judicios organizată, mai profundă în
convingeri și mai rațională în raport cu liberalii,
caracterizați de o distanță parcă prea mare între
ideologie și practică, la fel cum Junimea a fost un
fenomen cultural fără precedent în istoria noas-
tră și nu a avut un corespondent ideologic liberal.
Dar aceasta este numai aversul monedei. Reversul
se lasă mult mai greu dezvăluit fie din cecitate
morală, fie din cauza faptului că trebuie subsumat
întotdeauna factorului superior, în acest caz con-
știința națională. Cum rămâne însă cu conștiința
istoricului, care, cel puțin atunci când își redac-
tează studiile, nu poate fi nici patriot, nici conser-
vator, prin urmare, nici subiectiv? Poate fi însă is-
toricul obiectiv? Poate, într-adevăr nici nu există
istorie adevărată: istoria a fost o singură dată cum
a fost, în timp ce istoricii încearcă să reconstituie
întotdeauna parțial, incomplet ceea ce cred ei că
s-ar fi întâmplat. Din acest motiv nu există isto-
rie, ci istorii. În mod cert istoricul poate fi patriot,
poate face parte activ din viața cetății, nimeni nu
îi poate îngrădi acest drept, dar reconstituirea is-
torică trebuie ferită de influențele care ne guver-
nează destinul. În acest sens, scrierea istoriei nu
trebuie să fie un act patriotic, ci un exercițiu de
documentare și luciditate.
■
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
11
poezia
■ Cornelius Drăgan
Nicio țară pentru
oameni bătrâni
(la mine) mama e la reanimare
am doar o vârstă subțire nu
mai pot ajunge la FILIT
am încetat să mă rog din motive neștiute de
nimeni posibil
aceste rămășițe de cuvinte să devină un poem
autist
unica șansă e să-mi calc înaintele
timpul care a mai rămas mă face
să râd
să r-â-d
să r- -â- -d
ard. rostul
lucrului
făcut în pripă. am încredere în fiicele
care fac revoluție
FEMINISTĂ
La femme fatale
Refractar la sulița înfiptă de Gheorghe
Băieții tremură la vederea fecioriei -
realizez că singurul lucru de care
trebuie să mă feresc sunt OAMENII
Mama se va topi. într -o zi pământească
îi vor crește picioare din umbră
Mă voi impiedica de ele și
abia atunci
voi îngenunchia
timp
O lungă așteptare cu picioarele
Boțite-n ploaia acidă
Cineva urlă
Perimetrul devine strâns
Dacă arunci o vorbă
Timpanele se sparg cu sânge
Zidul e de fapt un perete
Cu miros fetid
Nu se vede decât alb-negru
Când te târăști faci progrese
“Căci nimeni-n lumea asta n-o să
Poată să ne despartă”
Ploaia curge apoi se oprește - buf!
Apoi iar curge apoi iar
Se oprește brusc
Nervii devin neutilizabili
E zi? Sau nu
E noapte? Sau nu
De fapt mersul se vrea înainte?
Rădăcini să te ții de ele
Cât poți cuprinde cu mâna
Diformă
Ratezi intrarea în locul sfânt
Mai calcă o dată
Ratezi și a doua oară
Zidul se mișcă. Ochiul îl
Îndoaie
Saliva se scurge prin cerul gurii
Și atâta frumusețe pierdută
Mergi aplecat în zig zag
În zonele albe & negre
Ai rămas prins aici
Ou tout est pris a la legere
Cornelius Drăgan
nu mai văd bine ținutul
decăzut
întregul atins
de umbra necuvântării
trupuri
hulpave
mișcate
retușate direct pe mușchi -
trupuri care vor
care mă vor
înghițit
până ce mă simt doar pe mine
vertebră cu vertebră
os cu os
puls cu puls
izolat în cuvântul NIMIC
tăcere!
tăcere!
tăcere!
întinsa masă a singurătății
trezește
rugăciunea mistică de a nu
mă mai naște
cu ochiul ieșit - eu, copilul -
îngân și gem profund
învăluit în mucus aidoma
melcului de livadă
Colectiv
intubarea trupului tânăr
mamă o să mușc mai tare ca
un tigru
tată o să smulg mai puternic decât
o hienă
din V i a ț ă !
ne vom bate ca leii -
colectiv
vom aplica mușcături care-ncotro
să rupem
realitatea
să reformăm spitalele
să anihilăm bacteriile
să le trimitem la ele... acasă!
mă voi trezi de pe patul spitalului
voi spune
goodbye to gravity
vom fi din nou
prunc și maică
îmbălsămați
tată tu cu vocea asta umană
nu mă vei mai petrece spre
moarte
ne vom bea gândurile
clipele
bărbile
în infuzii filozofice:
ce e viața
ce-ți este seamănul -
nu ajutorul tău?
ce suntem noi -
doar puncte efemeride
ale unor
zvâcnete
strigă!
strigi
la mormânt să nu aduci flori
încă nu m-am uscat
să nu plângi
nu sunt bărbat
doar 19 ani chipul meu
nu-i conturat încă
nu mă pot mișca aici
atât nu-mi convine
malurile reci înnoadă gura
făcându-mă
să tac
Mamă & Tată
celor mulți -
iubiți-vă
strângeți-vă
mult
focul să nu pătrundă
niciodată
decât
din interior
spre restul de lume
inside all the people / zi în care
nu plouă
iar soarele nu e bipolar ci pur și simplu inert
același ciclu
aprind febril o țigară dimineața devreme
oasele dor / urmăresc fumul albicios aproape
fantomatic cum se disipă-n
materie neagră
(îmi) pun întrebări filosofice
de ce cum unde când
apoi uit
cântăresc gurile de cafea cu grijă
asemenea unui budist tibetan
ridul meu pe sticlă -
ochiul vede ce i se oferă
■
parodia la tribună
Cornelius Drăgan
ard. rostul lucrurilor
făcut în pripă. nu am încredere în poemul
contemporan, revoluționar —
OMUL,
cette canne pensante,
nu trebuie să fie refractar
la sulițele metaforice înfipte cu măsură
de poet prin cuvinte,
ci trebuie să simtă acea mușcătură
de fluture japonez a TROPILOR.
Eu reușesc asta. serviciul la Asistența
Socială și Protecția Copiilor
îmi oferă răgazul și
competența,
noapte și zi!
Lucian Perța
12
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
Teofil Răchițeanu - 75
La începutul acestui an, pe 5 ianuarie, poetul Teofil Răchițeanu a împlinit 75 de ani.
Redacția revistei Tribuna îi urează, cu asentimentul cititorilor săi, La mulți ani!
Catrene cu poeți
Poesia
lui Eminescu
O divină-alcătuire
Din românești Duh și Fire,
De din ieri, din azi, din mîine -
Lacrimă Limbii Române...
Gînd cu Eminescu
Fața lunii, de argint,
Peste munți duios se-nclină -
Fruntea Eminescului
Ce-mi, pe-aici, nopți înlumină...
Un tei în fața mea,
nalt, nalt
Un tei în fața mea, nalt, nalt,
Cît gîndul, până sus în floare -
Mihai era din Ipotești
Înmiresmînd acea-nserare...
Vedenie cu
Eminescu tînăr
Chip de prinț tînăr ca roua,
Parcă întru vechi misteruri
Pe Kogaionon, alesul,
Lui Zamolxe, sol, în ceruri...
Motto:
„Văd poeți ce-au scris o limbă
ca un fagure de miere”
Eminescu
Inscripție pe o statuie
a lui Eminescu
Pe soclu stai, cu fruntea-ți înzeită
Pe care vremile, curgînd, o-nneauă,
Simțirii românești, neîntinate,
Eternitate, marcă, sigil, steauă...
Ci, mut, în elu-și sta,
uitat de vremea-i
în amintirea lui Blaga, ostracizatul
Ci, mut, în elu-și sta, uitat de vremea-i
Ca soarele-ntr-un nour de plumb, greu,
Ca-ntr-un cavou de piatră o tăcere,
Ca-ntr-o planetă moartă Dumnezeu...
Sentiment la Cluj cu Lucian
Blaga
Zeu al Clujului, odată...
Muritor, sub steaua Lui,
Azi i-adulmec pe străzi urme
Și-i înalț în gînd statui...
Dor de Blaga
De din Lancrăm, de o vreme,
Aud, noaptea-n somn, izvor.
E al Mumelor Bătrîne
Glas? Ori e de Blaga dor?...
Pe sub Feleac pașii Lui
Pe sub Feleac pașii Lui,
Așternuți pămîntului,
Nor pe cer, agonizând,
Ca pe fruntea Sa un gînd...
Blaga plimbîndu-se
Trece ca un zeu, în gînd
Taine vechi adulmecînd
Și-n urma pașilor Lui
Răsar pe alei statui...
Bacovienele lungi ploi
Bacovienele lungi ploi
De-o vreme plouă numa noi -
Post-comuniste vremuri grele...
Speranța-mi putrezește-n ele...
Galben de Bacovia, greu
O tristețe e astăzi în aer -
Galben de Bacovia, greu
În care, părăsit de toți zeii
Topește-se sufletul meu...
Al lui Bacovia suflet era
De plumb era zarea pînă departe
Și greu de tristețe amurgul pe ea,
Și un corb, deodată, vîslind ca prin moarte -
Al lui Bacovia suflet era?...
Fantezie cu Geo Bogza
Cu Orion, celesta-i navă,
Plutește-acum prin largul cer,
El, unic pasager și umbră-și,
Sondînd al lumilor mister...
Sufletul lui închis e într-o stea
în memoriam Ioan Alexandru
În dincolo de „Vămile Pustiei”
Sufletul lui închis e într-o stea.
De-acolo lumină, curată, ea
Pe cerul românesc al Poesiei...
Blaga, Baconsky, Mihadaș
Teohar
Lumină deasupra Clujului stele...
Clujul poeților lui parcă-n ele...
Luminile lor peste el ca sfînt har -
Blaga, Baconsky, Mihadaș Teohar...
Gîndind la Rilke
Ucis de-un trandafir, anume
Ca moartea lui să fie nouă
Așa ca-n soare-un bob de rouă,
Cum scris-au zeii vechi în rune...
■
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
13
proză
Bitola
■ Catia Maxim
Bitola, orașul în care familia mea s-a refugi-
at din calea ienicerilor lui Ali Pașa, numit,
în timpul stăpânirii otomane, Monastir
Vilayet, și-a păstrat, în ciuda atâtor cutremure ce
l-au spulberat, aspectul cosmopolit, mai cu seamă
în centru, unde au locuit mai multe familii de aro-
mâni. Încă mai port în buzunarul de la piept ima-
ginea sepia a Străzii Largi, Sirok Sokak, pe care se
înșirau, pe dreapta, de la capătul dinspre gară, casa
familiei Manakia, urmată, la câteva case distanță,
de casa bancherului Cărinte, după care, pe o stra-
dă laterală, se înălțau, curate și pline de viață, casa
lui Chir Todi, casa noastră și casa lui Danagași.
În capătul străzii noastre funcționa un spital. Mai
departe, tot pe dreapta Străzii Largi, urmau far-
macia, Catedrală Franceză și Școlile Franceze.
Mărginită, de-o parte și alta, de râurile Kurderes
și Râul Dragor, peste care străjuiau două poduri
înguste, destinate trecătorilor, Strada Principală
găzduia pe stânga Biserica Românească, după
care urma o stradă laterală ce ducea la Casa
Capsali iar, aproape de malul Râului Kurderes, se
zărea Casa Turcească. Strada Largă își etala, tot
pe stânga, Școlile Turcești, Hotelul Monastir cu
Restaurant și Cinema. Încă o stradă laterală pe
care se aflau Școlile Grecești. Biserica Grecească
dăinuia aproape de râul Dragor, pe altă stradă la-
terală, tăiată din aceeași Sirok Sokak.
Constat, uneori, că memoria devine o foaie
îngălbenită pe care inima trasează cu un creion
bont schițe tremurate. Sper numai ca întâmplări,
care au însuflețit casele pomenite mai sus, să re-
învie o parte din prospețimea și vigoarea acelor
vremuri.
Pe la începutul anilor 1900, aproape de Strada
Largă locuiau trei frați, atât de diferiți că, de ani
mulți, nu mai vorbeau unii cu alții. Pentru a pe-
cetlui definitiv diferențele dintre ei, cei trei și-au
Anca Boeriu
Rememorări (2016), ulei-pânză, 125 x 161 cm
schimbat numele. Fratele cel mare, Ianachi, se
numea Danu, mijlociul Teodor/Todi Danide sau
Danides, după cum îl strigau vechii săi colegi de
la Facultatea de Filozofie din Atena, unde studia-
se cu râvnă și pasiune, inclusiv cultura elenă, iar
mezinul, Alexandru, se numea Danabași, după
cum îl strigau prietenii săi turci: caimacami, valii,
bei și pașale. Nu doar numele lor erau diferite, ci
și locuințele ce păstrau, intacte, istorii și destine
diferite. La mijlocul străzii, casa lui Chir Ianachi,
masivă ca o cetate, acoperită cu plăci de ardezie,
fusese construită de meșteri moscopoleni, după
modelul casei din Moscopole, în care locuiseră
îngeri moscopoleni și istoriile lor îngemănate.
Casa lui Chir Todi (Teodor Danide), situată la
capătul străzii, nu departe de Strada Largă (Sirok
Sokak), aproape de locuința lui Iconomu Cărinte,
era de fapt vechea casă părintească: joasă, cu două
cerdacuri, în față și spate, înconjurată de pomi
fructiferi, cu boltă de viță în spate, sub care trona
o masă de piatră la care, adesea, chir Todi medita.
Pe aceeași parte a străzii, la celălalt capăt, înspre
Piața Mare, către cartierul evreiesc, se înălțau
casele lui Alexandru: două corpuri de cărămidă,
acoperite cu țiglă, cu jaluzele verzi la ferestre și
balconașe cochete. Ianachi Danu era negustor
de cherestea (cherestegiu), Teodor Danides, filo-
zof, iar Alexandru Danabași, furnizor al armatei
turcești. Trei destine diferite. Scrise în Balcanii
misterioși și frământați. Abia în vara lui 1917, în
urma unui bombardament al armatelor germane
și bulgare, care a durat o zi întreagă, după ce ca-
sele lor au fost transformate în scrum și pulbere,
flăcările au pus, în sfârșit, capăt frământărilor și
neînțelegerilor, iar ruina, moartea și tăcerea le-au
luat locul.
Pe la 1900, Chir Ianachi Chiristigi, pomenit
de același carismatic autor, Atanase Hâciu, ca
angrosit de tâmplărie, cu depozit și atelier, situa-
te pe strada Cherestegiilor, avea 93 de ani. În câ-
teva însemnări de-ale lui Chir Ianachi, am zărit
una ce se repeta într-o cheie oarecum umoristi-
că: „M-am născut în 1807. Sunt leat cu Napoleon
Bonaparte și Ali Păshelu, buni prieteni la vremea
lor...” Reflectez un pic la însemnare și gândesc că
savoarea și magia orientală, poposite în Balcanii
mereu gata să dea în clocot, în urma armatelor
de ieniceri, au vrăjit și i-au ademenit pe occiden-
tali. La fel cum, înstrăinat de identitatea sa, Ali
Păshelu a fost, la rândul lui, fascinat de personali-
tatea războinică a împăratului francez.
Viguros ca un stejar, Chir Ianachi moștenise de
la părintele său, Mihai Danu, fiul Marelui Celnic
Petrea, rănit de moarte de ienicerii lui Ali Pașa pe
câmpul de luptă de la Moscopole, spiritul negoțu-
lui bine organizat, deprins la Moscopole pe vre-
mea când producția păstorilor era organizată de
celnici. În cele mai importante centre comerciale,
celnicii se bazau numai pe oameni de încredere,
pricepuți la desfacere și export. Celnicii răspun-
deau însă și de trasport. Prin urmare, angajau
chirigii sau chervanagii viteji și onești care aveau
datoria să apere cu propria viață mărfurile care
circulau spre a fi vândute.
Casa părintească, ridicată de meșteri mosco-
poleni aidoma celei din Moscopole, avea o firi-
dă specială în care tatăl său adăpostise icoana
Sfântului Gheorghe, adusă din ținutul pârjolit
de ieniceri. Atât mai scăpase după măcel. Și câ-
teva cufere mari cu veșminte de mătase veneția-
nă, blănuri fine și alte haine scumpe, purtate la
Moscopole de bunica lui. Sub ele, mai la fund,
cum se obișnuia, se găseau giuvaeruri de preț,
zâvorâte cu șapte lacăte.
Căsătorit cu Anastasia Mamlegi, care i-a adus
o zestre frumoasă, Ianachi și-a pus pe picioare ne-
goțul cu cherestea. Cu Anastasia, numită și Ata, a
avut doi copii: o fată, Veta și un băiat, Gheorghe
Danu, bunicul meu, amintit de același Hâciu:
„Nu departe era Strada Cherestigiilor: Tanciu
din Târnova, Zisi, Mina din Magarova, Ianachi
Chiristigi și fiul Gheorghi și alții, mari angro-
siști...” Chibzuit și răbdător, Chir lanachi a reușit
în afacerea cu lemne, răsturnând sensul zicalei
românești „ ușor e de câștigat, greu de păstrat „
în cea armânească „ dintre toate națiile, armânul
știe, cel mai cu folos, a păstra.” Până la 60 de ani
fusese ca toți oamenii, ceva mai energic și mai
aspru însă. Tot ce plănuise realizase cu propriile
forțe. Firea lui îl făcea adesea să spună:
„Ai mei au scăpat de pârjolul de la Moscopole.
Săraci, dar cu sufletul oțelit. Regesc.” Înalt, impu-
nător și aproape tot timpul încruntat, impunea
respect și stârnea teamă. Nu vorbea urât nimănui,
de fapt nici nu prea vorbea. Nu făcea gălăgie. Nu
ridica tonul. Numai că privirea lui pătrunzătoare
îi făcea pe ceilalți mărunți de tot. Pe stradă, oa-
menii se fereau din calea lui și vorbeau în șoaptă.
Copiii se opreau din joaca lor și priveau temători
la sprâncenele lui stufoase și albe, ridicate în sus.
Necazul era că nu zâmbea și nu prea se omora
nici cu gesturile. Mersul îi era încet, fără grabă,
apăsat. Când intra într-o încăpere sau mergea la
vreo adunare, ceilalți se ridicau în picioare, iar el
îi saluta, mișcându-și ușor capul. Pe femei nu le
privea. Acasă, femeile din familie umblau în vâr-
ful picioarelor și îl serveau, cu un aer umil și su-
pus, ca pe un pașă. Detesta costumul obișnuit de
orășean și-l prefera pe cel de celnic, moștenit de
la tatăl său.
(fragment dintr-un roman în lucru)
■
14
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
Ziua cu flori (II)
■ Pavel Nedelcu
Parcul e verde: poate că primăvara totuși a
venit, și-a revărsat culoarea peste plantele
din București deși temperaturile sunt încă
joase. Funcționarii se duc la muncă și o iau prin
parc, să se bucure de un scurt moment de liniște.
Este sâmbătă, înainte de Paște, deja mirosul săr-
bătorii îi învăluie. Astăzi vor scăpa de muncă mai
devreme, se vor pregăti corespunzător apoi și, cu
soția de braț, se vor îndrepta spre biserică. El va
duce lumânările, ea cozonacul, ouăle și pasca la
sfințit. Câteva ore de cifre și tabele, informații de
pus în ordine pe ultima sută de metri, probabil
mulți funcționari vor greși cu gândul la frăgezi-
mea cozonacului sau a pulpelor bucătăresei, așa
sunt sărbătorile, ne relaxează până la perversiune.
Păsări ciripesc, câini vagabonzi taie calea trecă-
torilor, doamna Maria înaintează cu o navetă de
flori în brațe, cele douăzeci de buchete cântăresc
cât patruzeci în mâinile sale slăbite de bătrânețe.
Se așeză pe o bancă și puse florile la picioare-
le sale. Le așeză cu grijă, Haideți, spuse, nu mai
stați așa, molatice, de parcă n-ați avea vlagă.
Încurajarea creă mari divergențe între flori, fiind
înțeleasă, așa cum se întâmplă mai mereu și în so-
cietatea umană, ca o critică. Margaretele colorate
acuzau garoafele monotone, Nu la culoare se refe-
ră, răspundeau garoafele, ci la postură. Își schim-
bară deci poziția tulpinii, ajutate și de predilectul
lor, soarele, spre care tindeau în mod natural și
care tocmai răsărise. Trecură câțiva funcționari
cu servietele de piele în mâini, câțiva bătrâni care
se duceau la piață cu sacoșele goale de cârpă atâr-
nând în mâna lor legănândă ca niște frunze de
ramurile uscate toamna, tineri grăbindu-se spre
metrou, câini grăbindu-se să-i prindă din urmă
pe cei care se grăbeau spre metrou: nu avem ce
face, unui câine sănătos i se pare suspectă orice
mișcare. Dar niciunul nu se opri înaintea doam-
nei Maria, niciunul nu vru să cumpere o singură
floare, ce să mai vorbim de un întreg buchet. Toți
îi aruncau vânzătoarei neobișnuit plasate priviri
ce ar putea fi clasificate în funcție de expresia fe-
ței: dezgust (de ce?), admirație (cum am spus, nu
într-atât încât să stimuleze dorința de achizițio-
nare), nepăsare (cea mai comună expresie, lua în
considerare silueta doamnei Maria și o lăsa acolo,
pe fundal, unde era așezată, fără niciun interes,
opinie personală sau generală, încercare de a înțe-
lege - ce cuvânt minunat, acesta din urmă! - că-
rei alt membru al societății noastre aglomerate,
chinuite și ursuze aparținea acea siluetă), mânie
(această expresie face doar enumerarea să pară
mai bogată, nu trebuie să o luăm prea în serios
întrucât aparținea unui câine trecând în viteză pe
lângă bancă și care imediat se repezi spre tufele ce
delimitau parcul iar apoi dispăru în mijlocul lor,
complet înghițit, ca și cum nici nu ar fi fost - ceea
ce, poate, în mare măsură, e adevărat, având noi
de a face cu procese imaginare în poveștile în care
personalizăm animalele și în special câinii, ca de
exemplu acum, când îi atribuim acestuia, dispă-
rut, o expresie).
Doamna Maria dădu să plece, ridicându-se
anevoie de pe bancă. Se gândea să se așeze în stra-
dă, unde ar fi fost mai vizibilă, parcul se pare că
nu era, totuși, un mediu potrivit pentru afaceri.
Se simți neînsemnată la ieșirea din parc, panouri
enorme cu embleme ale magazinelor de îmbră-
căminte îmbrăcau complet una dintre clădirile
din intersecție. Motoarele mașinilor plecând de la
semafoare creau mare zarvă, bucureștenii alergau
în toate părțile, încrucișându-se și trecând unii
pe lângă alții ca într-un furnicar. Doamna Maria
coborî scările spre stația de metrou și își alese un
perete al holului ca spătar, apoi se așeză pe jos cu
naveta în față. Așteptă. Florile se simțeau incom-
fortabil, întunericul le irita, se împingeau unele în
altele pentru a fi mai aproape de ieșirea holului, de
unde bătea lumina. Doamna Maria începu să le
zâmbească trecătorilor, celor tineri mai ales, căci
știa că, în dragostea lor nebună, adolescentină sau
doar tânără, partea bărbătească încă mai conside-
ra un gest frumos să ofere flori părții femeiești.
Să nu creadă cititorii că zâmbetul doamneii Maria
era fals. Zâmbea, într-adevăr, din complezență și
interes (poate că zâmbetul ar fi atras niște cumpă-
rători, dacă în semiîntunericul holului care ducea
spre metrou cineva ar fi reușit să-l observe), dar
nu era acesta singurul motiv și nici cel principal.
Când doamna Maria zâmbea, viața însăși trăgea
de colțurile buzelor sale și îi aprindea ochii. Viața
însăși era contemplativă și se hotăra să-și admire,
ca un Dumnezeu plictisit, creația.
În corpul doamnei Maria viața sălășluise pen-
tru multă vreme, așa că își putea permite pauze
de contemplare și reflecție. Toate acele corpuri
tropăind nevoie mare în ambele direcții, mâini-
le care țineau serviete sau sacoșe, umerii care se
legănau în timpul mersului, un picior de femeie
ce se termina cu un toc elegant, un braț de bărbat
ieșind din mâneca unui sacou, îmbrățișat de un
ceas argintiu, toate aceste ființe păreau a nu avea
legătură una cu cealaltă în afara unui singur as-
pect ce se regăsea în fiecare dintre ele și care era
motorul tuturor acțiunilor lor: viața. Viața din
corpul doamnei Maria se reflecta în corpurile ce-
lorlalți locuitori ai Bucureștiului și se admira pe
sine ca într-o radiografie. Principiul vital se re-
găsea în fiecare ființă umblătoare când, deodată,
fără ca nimic să anunțe asta, niciun țipăt de feme-
ie, niciun plânset de copil speriat, nici o încordare
de bărbat pus în gardă și nici un lătrat de câine
vagabond, deodată și fără de veste, spuneam, via-
ța își încetă activitatea și renunță la îndatoririle
zilnice, hotărâtă să alimenteze un singur corp: cel
al doamnei Maria.
Totul se opri în loc. Nici un zgomot în
București. Stane de piatră blocate înainte de efec-
tuarea gestului următor. Doamna Maria se ri-
dică înspăimântată. În fața ei un cuplu de tineri
cu rucsace purtate pe un umăr rămăsese blocat
în pasul următor. Puțin înclinați spre înainte, cu
mâinile împreunate, el râzând, ea posomorâtă.
Radiau de prospețime, pielea le era întinsă și albă,
părul moale și elastic. Doamna Maria o luă spre
ieșire. Urcă scările cu greutate, ajutându-se de ba-
lustradă. Trebuia să eschiveze persoanele blocate
pe scări strecurându-se printre spațiile lăsate între
ele. Atinse astfel din greșeală un domn cu mustață
și chelie ce privea înainte încruntat. Își ceru scu-
ze cu umilință. Observă că nimic nu se schimba-
se în constituția corpurilor umane, aceeași piele
și aceeași carne le dădea formă. Deși păreau de
piatră, corpurile erau la fel de moi și fragile cum
fuseseră întotdeauna. Umpleau trotuarele, inani-
mate, orientate în toate direcțiile. Priviri se încru-
cișau, mâini atârnau, picioare dădeau să pășească.
Pe străzi, automobilele erau aliniate ca pentru o
expoziție. Niciun motor nu se auzea, nicio înju-
rătură, cauciucurile înfierbântate se opriseră în
secunda în care viața părăsise corpurile șoferilor.
Era roșu, dar doamna Maria traversă oricum, cu
toate că o făcu în cea mai mare grabă, cu teama
ca viața să nu-și reintre în atribuții la fel de brusc
cum renunțase la ele, surprinzând-o în mijlocul
străzii. Iată, de partea cealaltă, un câine vagabond
blocat în încercarea de a face un ultim salt după
o cursă jalonândă printre mașinile turbate: saltul
care i-ar fi permis să aterizeze în siguranță pe tro-
tuar. Dar viața, deloc impresionată de eroica fap-
tă a patrupedului, deși își câștigase cu siguranță
dreptul de a trăi, nu făcuse nicio excepție, pără-
sindu-i și lui corpul fără preaviz. Acum, doamna
Maria nu putea decât să-i admire arcuirea spate-
lui, suspendat cum era la limita dintre stradă și
trotuar.
Reintră în parcul de dimineață. Soarele încă
lumina peste București, frigul era mai ușor de su-
portat pe stradă decât în întunecimea coridorului
spre metrou unde doamnei Maria începuseră să-i
dârdâie dinții. Se așeză pe o bancă, puse florile
lângă ea și întinse mâinile, să simtă căldura soare-
lui încălzindu-i degetele. Pielea crăpată a doam-
nei Maria nu era acoperită de faimoasele mănuși
de lână cu un singur deget pe care bucureștenii le
purtau pe timpul iernii și din cauza cărora atâtea
bilete și abonamente cădeau pe jos în mijloacele
de transport. Dumneaei era femeie călită, cu pie-
lea îngroșată de muncă și de greutățile vieții; în
plus, nu se plânsese niciodată, nici de prea mult
frig nici de căldură prea mare. Stând pe bancă, în
mijlocul unei liniști absolute, pașii cuiva apropi-
indu-se se aud chiar și când personajele noastre
suferă de auz prost. Adjectivul pare să ofenseze
capacitatea de a auzi, care se simte jignită de fie-
care dată, asigurăm cititorii că nu e așa, așa e doar
cu expresiile fixe, cuvintele se leagă unele de altele
pe nesimțite, dacă am spune același lucru altfel
probabil că nu s-ar înțelege esențialul, adică faptul
că doamna Maria nu aude foarte bine.
Dar acum auzi. Pași relaxați pe aleea de ciment
a parcului. Care se îndreptau spre ea. Pentru că îi
simțea din ce în ce mai aproape. Talpa unui pan-
tof atingând pământul. Sunetul produs în această
situație, sacadat și oficial, geometric și rece, apar-
ține de obicei unei femei îmbrăcate elegant, cu
trup zvelt, bucle și privire sigură. Nu și de această
dată. Cine venea, îndreptându-se într-adevăr spre
doamna Maria, sau cel puțin dând impresia că
o va face, întrucât pășea pe aleea pe care se afla
banca pe care se afla doamna Maria, era un tânăr
aplecat asupra unui lucru pe care îl ținea în mâini,
ca o lumânare de Înviere pe care o duci acasă pro-
tejând-o de vântul nopții. Când se apropie sufici-
ent încât doamna Maria să-l poată observa fără
probleme, se observă că nota de zor ceva într-un
caiet cu coperțile de carton îngust cât propria-i
palmă. Avea ochelari cu lentile heliomate și părul
negru prins într-o coadă la spate, deși tuns scurt
împrejurul porțiunii centrale a scalpului (de la
frunte la creștetul capului). Puțin aplecat de spate,
înalt dar nu foarte, slab și cu pielea albă, osten-
tând mustăți înguste și un scurt barbișon cu cen-
trul mai sărac în fire de păr decât capetele, tânărul
pășea cu o cadență lentă, monotonă. Ajuns în fața
doamnei Maria, se opri brusc și începu să o pri-
vească. Ea se simți stânjenită și nu ridică privirea,
O
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
15
o
Anca Boeriu
fixată asupra propriile sale mâini, împreunate în
poală. Dar fiindcă tânărul continua să o fixeze și
pentru că îi stătea în soare, doamna Maria, ne-
maiputându-l evita, deși inima îi începuse a-i bate
cu putere și buzele a i se usca, își domoli frica de
a fi jefuită sau batjocorită și întrebă pe tonul cel
mai politicos și umil cu putință, Vreți și dumnea-
voastră un buchet? Sigur că da, răspunse tânărul
la fel de politicos, Trei lei, Știți, spuse tânărul, îmi
sunteți foarte dragă, îmi amintiți de bunica, pot
să iau un loc lângă dumneavoastră, Sigur, și-așa
n-aveam nimic de făcut. Tânărul se așeză, puse
caietul în care nota în poală, își întinse un braț
de-a lungul băncii. Ar trebui să faceți buchetele
pe stradă, spuse, așa ați avea o ocupație, Ce să-i
fac, maică, nu mi-a trecut prin cap, Câți ani aveți,
întrebă tânărul, deși nu se cade să întrebi așa ceva
o doamnă, însă se acceptă pentru cei înaintați în
vârstă, afirmarea vârstei lor înaintate este pentru
dânșii un motiv de orgoliu, o sfidare a vieții, cu V
mare, acea viață care deodată își suspendă activi-
tatea în București lăsând vii o singură femeie și
un singur bărbat, Am optzeci și patru, răspunse
doamna Maria, Mulți înainte, surâse tânărul, Și
dumneata, Douăzeci și patru.
Stăteau pe bancă cu naveta de flori între ei, cu
picioarele întinse, contemplând prima iarbă verde
Punct de sprijin 3, tehnică mixtă, 180 x 125 cm
din an, tufele de tuia ce mărgineau parcul, norii
și soarele, Totul bine, sănătoasă, se interesă tână-
rul, Sunt tun, răspunse doamna Maria înălțând
ușor capul, Mă bucur să aud asta, spuse tânărul,
și îi puse în față o bancnotă de cinci lei, Nu am
rest să vă dau, spuse doamna Maria, Ei, lăsați așa,
Nu se poate, mă duc să schimb aici, la covrigărie,
Nu veți găsi pe nimeni în stare acum, viața a pă-
răsit momentan Bucureștiul, Aha, deci nu mi se
pare doar mie, se entuziasmă doamna Maria, Nu
vi se pare deloc, suntem singurii oameni vii din
București, M-am speriat atât de tare, credeam că-i
lucrarea dracului, Ei bine, nu e chiar a dracului,
e a mea, răspunse tânărul zâmbind. Ochii îi scli-
peau și surâsul îi era sincer, Cum adică, întrebă
doamna Maria, Dați-mi buchetul și vă spun.
Luă florile, îi întinse banii, le puse lângă el și
se lăsă pe spate, de această dată cu ambele brațe
întinse de-a lungul băncii. Mărul lui Adam, proe-
minent, i se profila sub bărbie făcându-i capul să
pară atașat prost de un soclu mult prea strâmt, ca
busturile scriitorilor din parcuri care, terminân-
du-se brusc sub umeri, par a levita. Aveam nevoie
de liniște pentru a mă putea concentra, spuse el
după ce oftă lung, orașul ăsta e haotic, nici par-
curile nu mai oferă acea oază de liniște la care fi-
ecare se așteaptă atunci când intră, Nu acesta, dar
poate cunoașteți Cișmigiu sau Herăstrău, Sigur
că le cunosc, dar e mereu un bulevard acolo care
întrerupe contemplarea, trece o motocicletă, un
autobuz, claxoane și motoare, dăunăzi m-am
dus să văd Arcul de Triumf dar nu m-am putut
apropia, era înconjurat de mașini, a trebuit să mă
opresc în mijlocul trecerii de pietoni pentru a-i
face o fotografie, șoferii s-au enervat și au început
să claxoneze, apoi sunt oameni peste tot, cu copii
și câini și biciclete, o întreagă debandadă, pe când
uitați acum, ce liniște, E o liniște neobișnuită,
Aveți dreptate, și știți de ce, De ce, Pentru că nu
cântă păsările, Nu m-am gândit la asta, Ar trebui,
pentru că ascultați ce se întâmplă atunci când lă-
săm păsările să zboare și să cânte. Tânărul pocni
din degete, păsările începură deodată să ciripeas-
că. Într-adevăr, e o mare diferență, spuse doamna
Maria, E mai bine acum, Este. Un stol de păsări
trecea în zbor pe deasupra Bucureștiului, Ia pri-
viți, arătă tânărul cu degetul spre zburătoarele în
formație, întotdeauna mi-am dorit să zbor, spuse
el, am fost fascinat de păsări și de modul în care
ele se înalță deasupra lumii deplasându-se liber în
orice direcție, nicio stradă nu le limitează mișca-
rea, niciun semafor, nicio regulă de trafic, pot ple-
ca din orice punct și ateriza în oricare altul, Mie
mi se pare că ați putea să și zburați dacă ați dori,
spuse doamna Maria, dacă puteți opri Bucureștiul
în loc și reporni doar pocnind din degete, de ce
nu ați putea să..., Sunteți foarte perspicace, aș pu-
tea, într-adevăr, dar nu și în povestea asta, Care
poveste, Cea pe care o trăiți, răspunse tânărul,
aceasta de acum, discuția pe care o avem pe ban-
că, Nu înțeleg, Totul se petrece pentru că așa am
vrut, am ales orașul, parcul și banca aceasta, v-am
ales pe dumneavoastră și am hotărât să scriu, căci
asta fac, spuse tânărul, sunt scriitorul, creatorul
acestei povești, iar dumneavoastră personajul
principal și, ca să mă întorc de unde am plecat,
dacă aș vrea să zbor în secunda asta, aș putea-o
face, ar fi de ajuns să o scriu aici în caiet, doar că
acesta nu e genul acela de poveste.
Luați-vă florile și plecați vă rog, spuse doam-
na Maria încruntându-se, după un moment de
tăcere în care păruse a asculta ecoul vorbelor tâ-
nărului, M-ați văzut femeie bătrână și v-ați gândit
să vă bateți joc de mine, Această reacție, spuse
el ridicând degetul arătător, o aveți pentru că eu
am vrut să o aveți, Dacă mai continuați cu asta,
am să plec, Nu sunteți primul personaj căruia în-
cerc să mă prezint, așa că nu mă sperie amenin-
țările dumneavoastră, Foarte bine, să știți că nici
eu nu sunt speriată, singurul de care mă tem cu
adevărat este Dumnezeu, Ați ajuns unde voiam,
doamna Maria, De unde știți cum mă cheamă, De
unde știu ce ați mâncat aseară la cină, Asta nici
eu nu îmi mai amintesc, De ce oare, Pentru că
memoria îmi mai joacă feste câteodată, Vă amin-
tiți ce s-a întâmplat alaltăieri, luna trecută, anul
trecut. Doamna Maria încercă din răsputeri să-și
amintească, însă orice încercare era în van, Nu,
spuse cu voce tremurândă, nu reușea să-și amin-
tească nimic din zilele anterioare, orice încercare
de a călători cu mintea în trecut era respinsă de
un gol fără margini. Doar ultimele două zile se
profilau în mintea ei ceva mai clar. Haideți să vă
întreb încă un lucru pe care nu l-ați fi putut uita
cu ușurință, continuă tânărul pe un ton jovial,
Dumneavoastră ați fost căsătorită atâta vreme, e
adevărat, Am fost, cum să nu, până când pe soțul
meu, săracul, l-a luat Dumnezeu, Acum câtă vre-
me, Să tot fie vreo doi ani, Foarte bine, sunt exact
doi ani, doamna Maria, dar spuneți-mi, cât timp
ați fost căsătoriți, Ah, păi asta e simplu, se grăbi
16
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
doamna Maria să îl contrazică, am fost căsătoriți
multă vreme, cred, Zeci de ani, Nu sunt sigură,
Ați făcut nuntă de argint, Nu îmi amintesc, Copii
aveți, Ăăăă, poate, Cum îl chema pe soțul dum-
neavoastră, Ei, asta-i bună, să mă bată Cel de sus
dacă-mi amintesc, dar oare de ce, doar a fost so-
țul meu, dumnezeu să-l ierte, am împărțit atâtea
cu dânsul, Explicația e simplă, doamna Maria, iar
vina nu e a dumneavoastră, și poate nici a mea.
Regulile povestitorului sunt cât se poate de stric-
te, indiferent la ce persoană relatează este interzis
ca el să interacționeze cu personajele sale. Poate
să le comenteze acțiunile sau să se ascundă în-
tr-un personaj perfect integrat în ecuația întregu-
lui, însă niciodată să apară ca autor înaintea lor, să
se coboare de niciunde, nostalgic, înconjurat de
o lumină orbitoare, așa cum a făcut Dumnezeu,
prin multiplele sale personificări, în Biblie. Iar
dacă Biblia este cartea timpurilor trecute, înseam-
nă că cea a timpurilor actuale încă se scrie, ceea
ce înseamnă că eu, scriitor în lumea pentru mine
reală și unică, sunt de fapt personaj în lumea scri-
itorului ierarhic mai bine plasat decât mine, care
mă cuprinde și îmi dictează gândurile și mișcă-
rile, îmi dă viață și mă lasă să mor, atunci când
nu mai servesc scopului de fi personaj printre alte
personaje în lumea pe care el o descrie. Eu sunt,
așadar, un personaj-scriitor, cu propria responsa-
bilitate și putere de a crea lumi în interiorul celor
deja create de personajul-scriitor care mă scrie pe
mine și care a vrut ca eu să rup regulile stricte ale
scrierii și să mă revărs în propria poveste, să cad
în propria-mi lume pentru a mă întâlni cu cel mai
drag dintre personajele mele: dumneavoastră.
Ceea ce trebuia să fie doar una dintre povestirile
ce compun Cartea Lumii, despre, cu tot respec-
tul, o bătrână care încearcă să vândă flori pentru
a face față cheltuielilor prea mari la întreținere,
s-a rupt la jumătate printr-un miracol, o astfel
de schimbare de ton, de la real la fantastic, ne-
așteptată și miraculoasă, în măsura în care sun-
tem dispuși să considerăm un miracol liniștea din
București, și trebuie să o facem, așa cum miracole
erau considerate, în Biblie, fiecare dintre minuni-
le dumnezeului-scriitor care, încălcând regulile
scrierii, se revărsa în propria-i poveste, această
schimbare, spuneam, a întrerupt pentru un scurt
și prețios moment, acesta de acum, linia continuă
a povestirii și a vieții dumneavoastră de personaj
scris de către mine. M-am revelat dumneavoastră
drept cine sunt, creatorul lumii în care încercați
să vă vindeți florile cu umilință pentru a servi
nobilului, înaltului, supremului scop al literaturii.
Iar dacă există lucruri pe care nu vi le amintiți,
se datorează faptului că nu au fost încă scrise și,
de fapt, poate că nici nu vor fi așternute pe hâr-
tie până la sfârșitul poveștii din moment ce, prin
prezența lor aici, nu ar revela nimic semnificativ.
După ce termină de vorbit, tânărul își deschi-
se caietul la prima pagină lăsându-l ușor în poala
doamnei Maria. Mă iertați, începu ea, dar nu apu-
că să termine bine fraza că se și trezi cu ochela-
rii sub nas: ochelarii săi de citire. Îi luă fără să se
mai mire (cum de ajunseră ochelarii ei în mâna
tânărului scriitor?), și-i puse deasupra nasului și
citi primele rânduri. Literele fuseseră scrise cu
cerneală verde, grafia nu era excepțională însă
nu crea probleme de inteligibilitate. Când doam-
na Maria citi, un fior lung îi străbătu șira spinării
strigând din toți rărunchii, E înfricoșător! Și chiar
dacă nu ne putem imagina cu exactitate cum
arată rărunchii unui fior, fie el lung sau scurt, cu
siguranță vom putea trece foarte ușor peste lipsa
de precizie a expresiei atunci când vom afla și noi
ce anume scria în caiet. Așadar pe prima pagină,
cu alineat, stătea scris: Dar poștașul nu îi adusese
pensia, ci factura la curent electric. Deschide-o tu,
Petre, spuse doamna Maria, și citește-mi totalul, că
eu știi că nu văd bine de-aproape. Doamna Maria
se cutremură, fiorul o luase de mult la sănătoasa
lăsând loc unei întregi hoarde de frisoane. Doamna
Maria răsfoi caietul, ajunse la punctul în care scria:
Doamna Maria răsfoi caietul, ajunse la punctul în
care scria... Iar când răsfoirea ajunse la sfârșit, pe
ultima pagină, scris cu aceeași grafie și aceeași cer-
neală verde, doamna Maria putu să citească fina-
lul poveștii. Al acestei povești. Închise ochii și gura,
deschisă din pricina uimirii. Inspiră adânc aerul
rece al primăverii.
Tânărul se făcuse nevăzut înainte ca doamna
Maria să tresară. De data aceasta cauza nu fusese
lectura, ci o bubuitură în stradă, un țipăt, două
țipete, o frână zgomotoasă, încă una, apoi câte-
va înjurături suficient de grosolane pentru a nu
fi reproduse aici. Se produsese un accident, iar
faptul, oricât de lipsită de altruism ar putea părea
preocuparea doamnei Maria, în special șoferilor
care nu sunt obișnuiți să fugă de la locul ciocni-
rii, atrage poliția. Se ridică de pe bancă îndrep-
tându-se de spate. Accidentul se petrecuse între
Independenței și Unirii, așa că o luă repede pe
Brătianu și o ținu drept până când se simți sufici-
ent de departe de pericol pentru a coti la stânga,
pe Lipscani. De acolo, merse până la Cărturești
așezându-se înaintea Teatrului. Îi folosi coloanele
Anca Boeriu
Punct de sprijin 1, tehnică mixtă, 180 x 125 cm (detaliu)
drept spătar pentru a-și odihni oasele, intrarea
era ceva mai înaltă decât nivelul pavajului, așa că
își întinse picioarele în stradă.
Era deja amiază și sunetul furculițelor, al cuți-
telor și al paharelor ciocnite, purtat de vânt, ajun-
gea la urechile doamnei Maria. Se mânca și se bea
bine în Centrul Vechi, pentru cine își permitea.
Cu tot frigul iernii care încă nu voia să renunțe
la proprietate, turiști și localnici deopotrivă luau
masa așezați afară. Soarele, deși cu dinți, conti-
nua să lumineze orașul spre încântarea margare-
telor și a garoafelor. Doamna Maria se găsea de-a
lungul celei mai potrivite străzi pentru negoț din
București. Lipscanii fuseseră negustori care vin-
deau marfă din Leipzig, iar dacă florile vândute
acum nu aveau o proviență atât de îndepărtată,
asta nu ar fi putut în niciun caz să-i știrbească
doamnei Maria din dreptul de a se afla acolo.
Scopul scuză mijloacele, iar dacă scopul e acela
de a vinde, asta se poate face doar pe Lipscani. O
întreagă rețea de vânzători popula strada, atât de
deasă încât de puține ori se întâmpla să întâlnești
o persoană care să nu te întrebe dacă vrei să cum-
peri ceva de la ea. Țigănci cu poșete sclipitoare
așteptau la colțul vreunei clădiri ieșindu-ți înainte
ca invocate imediat ce îți auzeau pașii, Țigarete la
bucată, strigau în urma ta, Nu fumezi, hai, fi-ți-ar
gâtleju-al dracului! Treceai pe lângă tipi cu țigă-
rile în colțul gurii, tatuați, cu geci de motociclist
și plete, Praf pentru nas, băiatu’, șușoteau ei, praf
o
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
17
o
pentru ochi, gagica, prima priză-i gratis. Un copil
s-a oprit înaintea negustorului și i-a spus răspi-
cat că praful poluează Bucureștiul, era un copil
perspicace, premiant la școală, Marș mă de-aici, i
s-a răspuns, să nu poluez eu Bucureștiul cu oasele
tale. Copilul a luat-o la fugă înspăimântat, s-a îm-
piedicat, a căzut rău cu fața de pământ, s-a zgâriat
la o mână, a început să plângă. S-au strâns în ju-
rul său câteva persoane să-l ajute să se ridice, una
dintre ele dintre ele i-a șoptit, Doi lei un plasture,
șefu’, spirtul e gratis, o alta i-a aranjat hainele și, fi-
ind în posesia unui fin simț de observație, Vi s-au
rupt pantalonii, i-a spus, dar aveți noroc, am în
rucsac chiar talia dumneavoastră, cu zece, doișpe
lei vă luați o pereche de firmă, croi englezesc, ma-
terial de calitate... Copilul a luat-o din nou la fugă.
Dar doamna Maria e răbdătoare, nu face parte
din acel grup de vânzători care se țin scai de trecă-
tori. În plus, e cât se poate de corectă, nu negociază
prețul pe loc în funcție de estimarea posibilităților
materiale ale cumpărătorului. Să o privim în timp ce
se scuză, Nu am rest, îi spuse domnișoarei din fața
ei care tocmai ieșise din librărie, Cât e buchetul, Cât
să fie, maică, trei lei. Dacă n-aveți rest, atunci mai
luați un leu și dați-mi două, spuse fata zâmbind larg.
Banii ăștia și cu cei ai scriitorului fac deja unsprezece
lei, douăzeci de buchete ori trei lei fiecare ar trebui să
îi aducă un câștig generos, aproape întreaga factură
la lumină. Doamna Maria o salută pe cumpărătoare
și îi mulțumește, bagă banii în buzunarul șorțului și
continuă să aștepte. Curând, o doamnă pe bicicle-
tă se oprește lângă dânsa. Are părul ondulat, blond,
ochii verzi și o rochie la fel, strânsă cu un cordon alb,
rochia e verde satin, sandalele cu talpă de plută sunt
albe, se asortează doamna de pe bicicletă, rochia cu
ochii, cordonul cu pantofii, coșul din față al bicicle-
tei e decorat cu flori de plastic, Dați-mi și mie trei
buchete, spune ea, vocea îi e blândă și împăciutoare.
Doamna Maria îi întinde florile, doamna îi întinde
banii, sunt zece lei și doamna Maria își amintește că
are rest de la ultimul cumpărător, scoate leul, Iorga
cu barba lui deasă, verde, e în ton cu rochia doam-
nei, doar în ton, nu și în nuanță. Lăsați așa, spuse
doamna de pe bicicletă, care pentru un moment se
dăduse jos pentru a întreprinde schimbul. Doamna
Maria bagă leul înapoi, Iorga e iarăși ținut în întu-
neric, nu îi place acolo, în compania lui Enescu care
scrijelește vioara în continuu și a lui Grigorescu, care
se holbează la el pentru că a decis să-l picteze. I s-a
întâmplat câteodată să locuiască într-un portofel
mai înstărit alături de Caragiale, ăla da om de cul-
tură, intelectual până la sânge, dar și de viață, făcea
glume pe seama lui Vlaicu, că e spân și tras la față
ca țapul la ouă, mâncau bine împreună, câteodată
îi mai vizita Blaga, care vorbea în dodii și era cam
visător, însă deloc neglijabil, cugetările sale, deși
mai greu de descifrat, erau cât se poate de adânci.
Rar de tot, acestui Iorga nu i s-a întâmplat decât o
singură dată, și asta pentru un moment destul de
scurt, într-o casă de marcat a unui schimb valutar,
l-a întâlnit pe marele poet național, s-au salutat din-
tr-o privire. Eminescu a venit mai aproape de el și a
încercat să-i întindă mâna, Știți, domnule Iorga, eu
vă respect foarte mult, însă când să-i mulțumească
poetului strângându-i mâna întinsă, casiera a mutat
leul peste grămada verde, reproșându-și neatenția.
Eminescu a cam rămas cu buza umflată și s-a făcut
că voia să plesnească o muscă, să nu creadă cei din
jur că rămăsese cu mâna întinsă pentru că Iorga nu
îl băgase în seamă. Cronicarul știe că în buzunarul
doamnei Maria este cu neputință să sosească vreun
Caragiale. Chiar și cu banii schimbați, maximul in-
trodus în buzunar astăzi poate fi cel mult slăbăno-
gul de Vlaicu, lucrând la vreun nou model de avion.
Este plictisitor atunci când lucrează (și o face mereu,
cu îndârjire), tot ce iese din gura lui sunt cuvinte ca
elice și motor, alături de altele mai tehnice, Feder,
Riegel, Rolle, Schperrad, pe care le pronunță într-o
germană gâjâită, dacă Exupery l-ar fi ales pe el drept
pilotul prăbușit în deșert, probabil că nimeni nu ar
mai fi citit astăzi povestea micului prinț.
Doamnei Maria i s-a făcut foame, se ridică și
o ia spre o simingerie pe care a văzut-o când a
venit. Dar țiganca cu țigările îi iese în cale, Ia dă,
fă, și mie un buchet. Doamna Maria nu știe ce să
facă, țiganca are voce amenințătoare și o privire
încruntată, dă să plece mai departe dar femeia se
ține după ea, o depășește și i se așează în față, îi
bagă mâna în buzunarul șorțului și scoate banii la
iveală, îi introduce înapoi în șorț după ce i l-a luat
pe Grigorescu. Doamna Maria știe că n-are cum
să se pună cu țiganca, e mai puternică decât ea
și cunoaște locul, Taxă de protecție, îi zice dânsa,
ce crezi, că poți veni pe Lipscani să vinzi când și
cum vrea mușchiu’ lu’ matale? Am și eu copii care
vând flori pe-acilea, continuă țiganca, locul ăsta
e-al nostru, dar mă uit că ești femeie bătrână, ți-
am luat mai puțin decât le iau la ăia tineri, acuma
hai, roiu’ d-acilea și vezi ce faci!
Doamna Maria e răbdătoare, nu a trecut prin
viață degeaba, știe să judece la rece înainte să ac-
ționeze. Împotriva țigăncii n-ar fi avut nicio șan-
să, niciun rost să se împotrivească, amândouă o
știau foarte bine, de aceea au mers lucrurile ast-
fel. Cu banii înjumătățiți, doamna Maria își pro-
mite că va fi mai atentă la locul de vânzare urmă-
tor. Dacă va nimeri doar pe străzi monopolizate,
s-ar putea să nu mai fie în stare să strângă banii
pentru factură. Știe și că orice răufăcător i-ar ieși
în cale ar putea să-i povestească baliverne despre
zonele de vânzare și protecție, că ea nu s-ar putea
apăra în orice caz, însă ar putea evita problemele
dacă ar înțelege situația înainte de a-și alege locul
de vânzare. Își ia covrigul și o sticlă de apă, se
așează pe scările din fața simingeriei și mănâncă.
Nu are nevoie de multă mâncare pentru a se să-
tura, în ultimii ani a învățat să rabde atât de mult
încât abia își mai dă seama că i-e foame.
Sunt puțini trecătorii la ora asta, dimineața s-a
dus și nu a fost deloc spornică, doamna Maria a
vândut puțin și a mai și pierdut banii, speră ca
după amiază și pe seară lumea să aibă o altă dis-
poziție. E aproape sărbătoare, de Paște oamenii
Anca Boeriu Punct de sprijin 5, TM, 180 x 125 cm
ar trebui să fie mai generoși, spiritul religios creș-
tin al acestor ocazii impune asta, doamna Maria
se gândește să se poziționeze la poarta unei bise-
rici astă seară. Brutarul iese să arunce niște apă
murdară în canalul din apropiere. Dă cu ochii de
doamna Maria și se încruntă, Bre, ia dă-i drumul
de-aici, spune, ce vrei, să am probleme din cau-
za ta? Doamna Maria încearcă să-i explice că nu
îi va face nicio problemă, va sta pe scări fără să
spună nimic, Femeie, dă-i drumul de-aici ți-am
zis, zice brutarul, și se înarmează cu o mătură. În
fața unei atât de categorice poziții și a unei atât
de periculoase arme, doamna Maria nu are ce să
mai răspundă. Oricum matahala de brutar nici
nu o ascultă, se vede că nu aude bine sau nu cre-
de că o bătrână în condiția doamnei Maria poa-
te vorbi, în același mod în care nimeni nu crede
că florile sau personajele de pe bancnote o pot
face. Brutarul se apropie amenințător de doam-
na Maria, toți cititorii îl urăsc, e unul dintre acei
oameni zgârciți și haini care populează basmele
din cele mai vechi timpuri, mai e și gras, ceea ce
adaugă alte elemente negative de natură de aceas-
tă dată estetică la deja deloc plăcuta sa imagine.
Ridică mătura deasupra capului, Stai dom’le lo-
cului că plec acuma, spune doamna Maria, la-
să-mă să mă ridic! Își ia naveta cu florile și se în-
depărtează câțiva pași, apoi se întoarce și îi strigă,
Bată-te-ar Dumnezeu să te bată de om hain și
fără inimă! Brutarul nu a auzit-o, mai bine așa,
doamna Maria nu va mai lua niciodată covrigi de
la el, și-așa erau prea uscați, apa prea rece, parcă
abia scoasă de la frigider.
O ia pe Smârdan, apoi la dreapta pe
Stavropoleos. Micuța biserică are porțile deschi-
se, vizitatori silențioși pășesc încet, închid și de-
chid ușile de lemn cu băgare de seamă, să nu cum-
va să-i știrbească din concentrare lui Dumnezeu,
cel Atoateveghetorul, mai ales în preajma unei
sărbători atât de importante. Doamna Maria
ocolește intrarea și o ia spre curtea interioară.
Se așează sub colonada decorată cu măiestrie. În
mijlocul curții interioare se află o masă de piatră
înconjurată de scaune de lemn. Cruci și lespezi
de piatră de diferite mărimi se reazămă de pereții
porticului și de tânărul castan înverzit. Ghivece
cu flori roșii împânzesc locul. Doamna Maria se
așează pe scările care înalță strâmta galerie, pune
florile înaintea ei și, din nou, așteaptă.
Așteaptă o oră, două, trei. Niciunul dintre
drept-credincioșii ce își fac atât de multe cru-
ci că au cu toții frunțile pline de sudoare nu îi
adresează o vorbă. Trec pe lângă ea ca și cum nici
nu ar vedea-o, pupă cu jind lespezile de piatră
rezemate de perete, apoi ies pe partea cealaltă
a galeriei cu expresii îndurerate, mai fac câteva
cruci rapide de încheiere a rugăciunii și se duc.
Soarele a dispărut de mult și piatra pe care stă
doamna Maria e rece. Frigul o face să dârdâie.
Închide ochii și își imaginează că e vară. Că vinde
toate florile și că a strâns imediat banii de factură.
Când îi deschide, un preot îmbrăcat într-o suta-
nă neagră până la pământ stă în fața ei, flancat
de doi polițiști. Cei trei au în comun un rânjet
în care siguranța e amestecată cu zeflemisirea.
Cum să vă spun eu, doamnă dragă, nu aveți voie
să vindeți flori în incinta bisericii, spune preotul
cuprinzând între degete o cruce de aur cu un lanț
atât de gros, încât ar putea ține în loc prizoni-
eri. Aveți autorizație?, completează unul dintre
polițiști scoțând instinctiv un pix din buzunarul
jachetei. Dar doamna Maria nu mai răspunde...
■
18
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
Anca Boeriu
Transfer de imagini,
sentimente și idei
^^Mihai Plămădeală
Anca Boeriu	Expoziția Despre distanțe. Palatul Mogoșoaia, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, 2012
ntregul reprezintă la Anca Boeriu unicitatea.
Lucrările sale nu sunt gândite niciodată indi-
vidual, ideile aflate la baza lor desfășurându-se
complementar, pe întregul număr de piese al seriilor
sau proiectelor cărora le aparțin. Numărul de piese
este stabilit, în principiu, de la început, chiar dacă pe
parcurs intervin modificări. Schițele de la care por-
nește țin mai mult de atmosfera dorită decât de so-
luții concrete de dezvoltare. Artista se reprezintă mai
degrabă prin expoziții decât prin lucrări.
Elementele care apar în mod recurent în creația
ei, concret ori abstract, sunt portretul, autoportretul,
corpul, mâna, cuplul, atingerea, sprijnul, conturul,
gestul și atitudinea. Linia gestualistă poate coexista
cu ornamentele, dacă acestea sprijină compoziții-
le. Tehnicile joacă un rol fundamental în economia
acestora. Anca Boeriu se exprimă plenar în aquafor-
te, optând pentru intervențiile duse spre linotipie.
Fascinează în creația sa ideea prezenței și a lipsei,
privită ca relație între perechi de elemente, care pot
fi oameni, siluete, entități. Personajele create își pierd
genul și chiar identitatea.
În mod paradoxal, tragicul și dramatismul nu fac
parte din imagistica Ancăi Boeriu. De asemenea, nici
angoasa sau morbidul. Totul, mă refer aici la sistem
grafic și atmosferă, ține doar de metaforă și de semn,
de linie și punct.
În gravură, pictură, obiect sau instalație, artista
este aceeași, fiind mereu diferită. Formele rămân
constante, la fel și maniera de abordare, dar dialogul
cu materialele folosite este viu. Surprinde transfe-
rul ideilor compoziționale de la un mediu la altul.
Surprinde și faptul că pictura pare desen colorat, că
gravura tinde să se afirme ca placă, că obiectul po-
sedă atribute sculpturale și că instalațiile mizează pe
planuri plasate în spațiu.
Subiectele atacate nu au de-a face cu narațiunea,
fiind total independente inclusiv de eventualele surse
iconografice, dar și de timp. Nu este vorba nici des-
pre mitologii personale. Reprezentările, întotdeauna
figurative, reale, nu îmbracă însă niciodată forme re-
aliste. Altfel spus, desenul rămâne desen și se supune
în primul rând propriilor legi de compoziție, cu acor-
dul artistei, a cărei voință artistică este de a merge pe
cartea tehnicilor atât de mult cât pot permite acestea.
Rezolvările compoziționale sunt mai degrabă logice,
în imprevizibilitatea lor, decât metafizice.
În pofida celor afirmate, Anca Boeriu rămâne
strâns legată de latura tradițională a artelor, în spe-
ță a gravurii. Experimentul reprezintă, în creația sa,
doar o cale de a ajunge la rezultatele dorite, nu de a
vedea ce se întâmplă dincolo de cele cunoscute. Nu
experimentează de dragul experimentului. Pentru
ea, avangarda este ușa la care, dacă va bate, în mod
sigur, se va deschide.
În fine, imprevizibilul, căruia i se lasă spații ge-
neroase în etapa conceptuală, nu este nimic altceva
decât o sete metafizică de a rămâne ancorată, prin
munca artistică întreprinsă, în prezent. Planurile de
viitor, făcute în trecut, nu trebuie să o distragă de la
clipa prezentă, aceea în care configurează obiectele,
în forma lor profund materială. Nu este vorba despre
nimic altceva decât despre obiecte artistice capabile
să găzduiască ideile, gândurile și sentimentele care au
stat la baza lor.
■
Anca Boeriu
Expoziția Punct de sprijin. Galeria Simeza, decembrie 2008-ianuarie 2009
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
19
„Gravura oferă infinite
posibilități compoziționale”
■ de vorbă cu graficiana Anca Boeriu
Mihai Plămădeală: — Cum ați ales artele?
Motivația unei astfel de alegeri îi va interesa întot-
deauna pe cei care au făcut aceeași alegere.
Anca Boeriu: — Ca mulți colegi din branșă, am
trecut prin liceul Tonitza, apoi am dat examen câți-
va ani până am intrat la Facultatea de Arte, pentru
că atunci erau în medie cam douăzeci și cinci de
candidați pe un loc. Personal, am fost printre „fe-
riciții” care au reușit după doar trei încercări, dar
am avut colegi cărora le-au trebuit șase-șapte ani
pentru a intra. Totuși nu se făcea o mare dramă din
acest fapt, era considerat ceva normal.
— De ce grafică și de ce gravură?
— Am optat încă de la început pentu grafică.
Profesor mi-a fost Eugen Popa, pictor, totuși șef al
Secției de Grafică în vremea respectivă. Poate că
acesta este motivul pentru care, în paralel cu gra-
fica, mă ocup în subsidiar și de pictură. De fapt,
nu cred că pictez în sensul clasic al termenului, de
fapt desenez cu culoare. Nu am abilitățile picto-
rului, format anume în acest sens. Revenind, gra-
vură am văzut prima dată cu adevărat la Mircia
Dumitrescu, în atelierul său. Tot acolo am lucrat
primele mele gravuri, așa că, deși nu i-am spus
niciodată, de la el m-am îmbolnăvit de gravură.
— Ați luat în calcul eventualele riscuri ale alege-
rii unei rute profesionale artistice?
— În acei ani, ‘70, nu am simțit că această
profesie implică riscuri, în sensul incertitudini-
lor profesionale. Exista în România o comuni-
tate culturală mai unită decât astăzi, care trăia
cu sentimentul că în lume se întâmplă ceva deo-
sebit. Mergeam la teatru, la concerte simfonice,
la expoziții; era un val de încredere în funcția
taumaturgică a artelor. Nu a fost ceva programat.
Pur și simplu, așa doream să trăim. Cu acest spi-
rit am terminat facultatea în 1982.
Deși îmi dorisem atât de mult să activez în
domeniul artelor vizuale, paradoxal, până în
1989 am lucrat destul de puțin, intrând într-un
tăvălug al vieții. Deși motivele par a fi subiective,
viață de familie, obligații și așa mai departe, pro-
babil cauzele de fond țin de considerente sociale
și politice.
După căderea comunismului, ceea ce m-a re-
lansat, sau mai bine spus, resetat, a fost în primul
rând sentimentul că puteam face, în sfârșit, ceea
ce îmi dorisem în tot acel timp cu adevărat. Al
doilea motiv a fost atelierul de gravură din str.
Speranței. Acel atunci și acolo a fost motivația de
a-mi continua traseul artistic început cu aproape
două decenii înainte. Am recâștigat sentimentul
că puteam schimba cu adevărat lumea. Mă rog,
poate am schimbat câte ceva, puțin, nu știu...
— Cum și când ați intrat în învățământul uni-
versitar?
— Am intrat în „sistem” în urmă cu vreo do-
uăzeci de ani, în urma unor invitații multiple pe
care mi le-a făcut pe parcursul a trei ani regretatul
Mircea Spătaru, pe atunci rector al Universității
de Arte București. S-a întâmplat cu ocazia unor
expoziții pe care le-am făcut în acea perioadă.
Inițial doream să mă dedic în totalitate muncii de
atelier, dar am reconsiderat problema și am ac-
ceptat oferta.
— Din dubla perspectivă de fostă studentă și ac-
tual profesor, cum este acum față de „atunci”?
— Comparativ cu anii studenției mele, atmo-
sfera din facultatea de arte mi se pare mult mai
bună, chiar dacă nu sunt de acord cu unele lu-
cruri. Cred, în primul rând, că sunt prea mulți
studenți, dintre care unii nu își au locul și rostul.
O schimbare majoră față de anii ’70, ‘80 și poate
’90 este că foarte mulți studenți provin astăzi din
afara sistemului, adică de la alte licee decât cele
de artă, și fac față uneori mai bine. Sunt intere-
sați, deschiși și nu sunt blocați în idei ori tehnici
preconcepute. Elevii de astăzi beneficiază de in-
formații mult mai multe decât în trecut, sunt mai
isteți, în sensul de „smart”, dacă pot spune așa,
mult mai rapizi în gândire, chiar în lucru, ceea ce
câteodată este bine, câteodată nu. Accesul la in-
formație reprezintă în mod evident un câștig, dar
importanța selecției este proporțională cu avanta-
jul menționat.
— Poate fi învățată grafica în trei ani de facul-
tate?
— Sistemul universitar trei ani, în loc de pa-
tru, cinci, sau șase, cum era în trecut, ne obligă la
scurtături, atât pe noi, profesorii, dar mai ales pe
studenți, ceea ce reprezintă un mare pericol din
punct de vedere profesional. Cei care vin la grafi-
că sunt mai apropiați de zona tradiției, a desenu-
lui și manualității decât colegii lor de la alte secții.
Astfel, pot coopera cu ei în procesul didactic. Mai
departe, totul ține de fiecare absolvent.
— Care este cel mai important lucru pe care ar
trebui să îl învețe un tânăr în anii formării sale in-
stituționale?
— O idee pe care încerc să o transmit constant
studenților mei este că artistul nu mai poate sta
Anca Boeriu	Cuplu (2008). din expoziția Punct de sprijin. Galeria Simeza, decembrie 2008-ianuarie 2009
20
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
în turnul său de fildeș, izolat în atelier, ci trebuie
să fie cât mai prezent în societate. Acesta este și
motivul pentru care am ales să particip la nume-
roase acțiuni și proiecte educaționale. Nu cred în
teoria lipsei de public sau resurse din România,
sau a corporatiștilor cu creierele spălate, pentru
care arta și confortul sunt noțiuni inseparabile.
Cred că avem rolul nostru în educarea publicului.
Sintagma poate părea utopică, dar cred că artistul
poate face și altceva decât să fie genial în propriul
atelier, așteptând să fie lăudat din când în când la
scenă deschisă, în propriile expoziții.
— Vă propun să discutăm despre gravură, mai
precis despre pasiunea dvs. pentru gravură, respec-
tiv despre modul în care lucrați.
— Sunt atrasă de gravură, pentru că aceasta
presupune în mare măsură manualitatea, factor
identitar pentru mine. Lucrul cu placa se apropie
până într-un anumit punct de sculptură, oferind
infinite posibilități compoziționale. Evit tirajele,
care nu mă interesează, preferând combinațiile
și revenirile succesive după imprimări. În acest
domeniu nu există limite. Las întotdeauna locul
cuvenit imprevizibilului. Pornesc în munca mea
de la schițe generale, pe care nu le decalchez.
Obișnuiesc să șterg, să adaug, să intervin pe pla-
că, toate acestea pentru că, așa cum am spus mai
devreme, nu îmi propun să știu de la început cum
va arăta lucrarea în final.
Revenind la activitatea didactică, în momentul
acestui interviu le-am dat ca temă studenților mei
din anul II, ilustrația pentru un text trimis, la ce-
rerea mea, de Matei Vișniec. Deocamdată facem
câteva gravuri, de la care putem ajunge la o car-
te, dar mai vedem pe parcurs ce se va întâmpla.
Doresc ca studenții să lucreze direct pe placă la
fel cum ar face-o pe hârtie. Desenele nu trebuie
copiate, pentru că astfel își pierd identitatea.
— Trăirile intense transpar în lucrările pe care le
realizați, nu și în titlurile alese. Ce ne puteți spune
despre acest fapt?
— Dacă aș putea, nu aș pune titluri individuale
lucrărilor mele, ci doar proiectelor artistice și ex-
pozițiilor pe care le realizez. Voi detalia printr-un
exemplu concret, și anume proiectul „Atelier
de gânduri”, o expoziție legată de tragedia din
Colectiv. Fiul meu cel mare ar fi trebuit să fie în
club în seara fatidică. Eu mă aflam în Germania,
unde nu am știut din primele momente ce se în-
tâmplase. Fiul meu mai mic m-a sunat pentru a
mă liniști, ocazie cu care am aflat de incendiu și
mai ales de drama pe care a generat-o. Prieteni
de-ai lui au fost la concert; unii dintre ei nu mai
sunt, alții au probleme de sănătate... Expoziția re-
flectă gândurile mele pentru copiii aceștia. Am
simțit în timp ce lucram siluetele lor culcate la pă-
mânt pentru a se apăra de foc. Lucrările exprimă
nu atât idei, cât mai degrabă sentimente, impresii.
Este vorba despre legătura dintre ei, despre legă-
turile lor cu cei de afară, de acasă. Ce titluri ar
putea avea aceste lucrări?
— Cum vă poziționați între teme și tehnici, între
figurativ și abstract?
— Cred că voi contraria. În munca pe care o
întreprind, nu pun accentul pe diversitatea tema-
tică. Pentru mine tehnica joacă un rol la fel de
important ca iconografia. Pe de altă parte, între
pictură și lucrul cu tabla de cupru, deși modul de
lucru este total diferit, nu simt diferențe de fond,
pentru că rezolvările stilistice țin de aceeași fami-
lie de semne. Deși mizez pe cartea figurativului,
dacă aș reuși să îmi spun ideea printr-un simplu
gest, m-aș opri la acesta. În sensul celor spuse, îmi
place mai mult fierul decât cuprul, forte-ul în fier,
care are o plasticitate aparte.
— Acceptați și tehnicile care țin de digital? Nimic
din ceea ce ați creat nu are de-a face cu această sferă.
— Cu printul digital nu mă împac, și în general
cu tehnologiile digitale. Probabil sunt prea legată
de manualitate. Mai mult nu am ce spune pe acest
subiect, poate doar faptul că pagina de pe o rețea
de socializare mi-a fost făcută de studenți.
— Expozițiile de la Simeza, Galateca și Senso au
reprezentat pași distincți în creația dvs. Vă propun
să ne spuneți câteva cuvinte despre fiecare.
— „Punct de sprijin”, de la Simeza, a fost mo-
mentul în care am avut curajul de a scoate placa
imprimată din sertar și a o transforma în obiect,
a o face să iasă în volum, prin coordonatele sale
materiale. A fost o schimbare de paradigmă. Cu
aceeași ocazie, am imprimat plăcile pe pânză de
pictură, pe care am pus-o ulterior pe șasiu, apoi
am intervenit, pictând peste gravură. Linia grava-
tă, imprimată pe pânză, are o forță extraordinară!
Am recurs, de asemenea, la instalație, sprijinind
plăcile de gravură de niște țevi de metal.
La Galateca am desenat cu acrilic negru și alb
pe tabla de cupru. Tablă zincată, ieftină, care se
pune pe casă. Decupată, pictată și dată cu spray
devine cu totul altceva din punct de vedere optic,
decât este în ipostaze obișnuite. Această tablă, din
care am configurat două personaje, a depășit gra-
nițele instalației, devenind obiect sculptural.
La Senso a prevalat pictura, chiar dacă am
expus și gravură. Numele ales, „Atelier de vise”,
este unul prozaic, deoarece am pornit proiectul de
la o serie de vise reale. De mulți ani visez, ca mulți
alții, că zbor. Și pentru că aceste vise se termină
cu căderi, am creat tot felul de scene cu personaje
care cad.
Discursul meu artistic ține, așa cum am spus
și ceva mai devreme, de tehnici și soluții. Fiecare
dintre cele trei expoziții a însemnat, dacă nu o
schimbare de paradigmă, cel puțin un moment
de cotitură.
— Nu este complet nici un interviu dacă nu vor-
bim despre proiecte de viitor...
— Mă aflu în plin proces de strângere de fon-
duri pentru a treia bienală de gravură tradițională.
Sunt(em) în discuție cu ICR-ul și sperăm să mate-
rializăm proiectul în noiembrie, eu și colegii mei.
Este vorba despre un proiect strict organizatoric.
Acum este în desfășurare un proiect numit
„Întâmplări”, care sper că va continua și în anii
viitori, cu mici cărți de autor, la care participă ex-
clusiv femei.
Ca proiecte artistice din viitorul apropiat, va
fi o expoziție personală la Berlin în primăvara
acestui an, iar în toamnă sper că voi avea una și
în țară. Merg în ambele proiecte pe obiect, tun-
ning și transfer de imagine pe pânză. În ultimii
patru-cinci ani, a fost mai multă pictură și desen
în munca mea decât gravură, până atunci fusese
mai multă gravură, în timp ce cu vreo zece ani în
urmă nu a fost deloc pictură în creația mea.
Planurile de viitor pe termen mediu mă poar-
tă spre zona ceramicii. Ceramică nu am mai lu-
crat, dar de modelaj m-am ocupat la un moment
dat. Bronzul continuă să mă atragă, așa cum mă
atrage și obiectul. Mă gândesc să realizez ceva de
tip basorelief în ceramică, folosind imprimarea
și apăsarea. Caut materialul potrivit, care trebuie
să fie foarte sensibil, cu care să pot lua amprenta
foarte bine. Nu este vorba despre ceramică pro-
priu-zisă, ci tot de transfer de imagine, de grafică.
Sunt încă în faza de căutare a unor soluții tehnice.
— În final, de ce culoare în gravura dvs.?
— Regretatul Marcel Chirnoagă mă critica
mereu, spunând că distrug gravura dacă îi pun
culoare. Obișnuiesc să aplic pigmentul direct pe
placă, a la poupee, cum se spune. Vorbeam mai
devreme despre posibilitățile infinite ale gravu-
rii. Este modul meu de exprimare; ceva irațional,
dincolo de toate regulile și cutumele.
Interviu realizat de
Mihai Plămădeală
■
Anca Boeriu
Expoziția Atelier de gânduri. Galeria Foișor, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, 2015
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
21
diagnoze
Filosofia subiectivității
a lui Manfred Frank
■ Andrei Marga
1,
■ ,5,
Controversa Jurgen Habermas-Dieter
Henrich a opus, deja în anii nouăzeci,
într-o manieră fecundă, filosofia axată
pe intersubiectivitate a celui mai profilat filosof
contemporan și filosofia axată pe conștiință a
celui mai învățat metafizician de astăzi. Ea este,
neîndoielnic, una dintre controversele pline de
consecințe din istoria filosofiei moderne. De al-
tfel, a și fost asumată, între timp, ca un fapt isto-
ric de amploare clasică, de la care se poate pleca
pentru noi inițiative filosofice.
O carte de la sfârșitul secolului anterior
(Placidus B. Heider, Jurgen Habermas und Dieter
Henrich. Neue Perspektiven auf Identitat und
Wirklichkeit, Karl Alber, Freiburg im Breisgau,
1999) se află la începutul acestei asumări.
Ingeniosul autor a reconstituit controversa de-
clanșată de recenziile din 1985, din revista
Merkur, prin care Habermas a acuzat - la con-
frații săi Rudiger Bubner, Robert Spaemann,
Reinhard Low și, mai ales, la Dieter Henrich -
năzuința unei „întoarceri la metafizică”, care ar
fi în fond doar „restaurativă”. Reconstituirea s-a
făcut însă într-o optică nouă - cea a depășirii
ambelor abordări intrate într-o fructuoasă coli-
ziune.
Observația de la care s-a plecat este că
Habermas și Henrich sunt, înainte de toate, uniți
de moștenirea comună datorată lui Fichte, din
care se împărtășesc. Ambii vor să dea relief „ra-
țiunii (Vernunft)”, ambii înțeleg, precum Fichte,
„rațiunea” ca „întreg normativ” din care se des-
prind „rațiunea teoretică” și „rațiunea practică”,
ambii leagă „rațiunea” cu „cunoștința (Wissen)”,
ambii ancorează propria construcție teoretică în
condițiile contingente ale realității. Habermas și
Henrich ar rămâne astfel tributari unui concept
încă insuficient elucidat al „identității”, care,
odată lămurit până la capăt, ar permite depă-
șirea confruntării lor. Autorul consideră că „o
concepție «mai liberă» despre «identitate» ar pu-
tea soluționa pretenții normative și ontologice.
Dacă aceasta ar fi posibil, fără contradicție de
sine, cum eu susțin, atunci ar fi o cale de ieși-
re din dilema concepției rațiunii și a concepției
conștiinței” (p. 24). Noul concept despre „iden-
titate” s-ar elibera de reducerea acesteia la un
șir de analogii, cum se petrec lucrurile în con-
cepția clasică, pe care Habermas și Henrich nu
o mai chestionează, și ar reuni atât „asumările
perspectiviste de formă, de către individ”, cât
și „relațiile dintre diferite asumări de formă”.
„«Identitatea» ar putea păstra sincronia particu-
larității individuale și acordul în toate domeniile
parțiale și integrale ale unui complex” (p. 109)
Chiar dacă nu este încă destul de bine elucidată
diferența acestui concept al „identității” - numit
„identitate contingentă” - de conceptul comun
lui Habermas și Henrich, direcția de dezlegare
a controversei prin găsirea de premise comune
și, mai ales, de soluții conceptuale noi rămâne
promițătoare și, desigur, salutară.
Dar de la promisiuni la conceptualizări noi
rămâne de obicei o distanță. Deocamdată de-
mersul cel mai profilat, prin rezultate, adică
prin construcție filosofică efectivă, plecând de
la fructificarea celebrei controverse, este în altă
parte. Este vorba de filosofia subiectivității ela-
borată de Manfred Frank. Ea este de luat în sea-
mă cu atenție din cel puțin trei puncte de vedere.
Filosofia lui Manfred Frank este o foarte pro-
filată filosofie a contemporaneității - una dintre
inițiativele proprii acesteia. Ea poate fi privi-
tă însă cu profit și ca aducere sub un punct de
vedere bine organizat a unei extrem de ramifi-
cate cercetări ce se desfășoară în filosofia strict
contemporană, în prelungirea lui Descartes,
Kant, Fichte și, mai nou, Sartre. Peste toate însă,
Manfred Frank a făcut el însuși enorm pentru a
face convingătoare o idee ce pare simplă: „con-
știința de sine” este realitate fără considerarea
căreia nu putem înțelege operele umane, iar
această realitate nu se lasă redusă la „reflecția de
sine”. Filosofia sa a subiectivității are acest rezul-
tat major, cu întinse implicații.
Cel mai inovativ dintre discipolii lui Dieter
Henrich a înaintat semnificativ spre restabilirea
filosofiei conștiinței de sine atât printr-o extrem
de cultivată și rafinată incursiune în istoria filo-
sofiei și artei moderne, cât și prin imersiune în
argumentările științifice și filosofice de astăzi.
Două volume (Manfred Frank, Selbstbewusstsein
und Selbsterkenntnis. Essays zur analytischen
Theorie der Subjektivitat, Reclam, Leipzig,
1991, și antologia Analytische Theorien des
Selbstbewusstsein, Suhrkamp, Frankfurt am
Main, 1990) sunt edificatoare.
Manfred Frank și-a asumat să valorifice con-
troversa Habermas-Henrich concentrându-se
asupra depășirii „filosofiei intersubiectivității”,
așa cum a fost concepută de inițiatorul „gândirii
postmetafizice”. Punctul său de sprijin a fost de
la început existențialismul lui Sartre. Manfred
Frank ancorează în teza din Theorie des kom-
munikativen Handelns (Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 1984), în care Habermas a conceput
conștiința de sine drept „ceea ce rezultă în ac-
țiunea comunicativă, preluând perspectiva ce-
luilalt” (I, p. 527), pentru a acuza la Habermas
nu atât considerarea subiectivității drept ceva
„ficțional” - precum la Nietzsche, Heidegger,
poststructuraliști și Daniel C. Denneth, cât con-
ceperea acesteia ca „rezultat al intersubiectivită-
ții”. Habermas ar opera cu un „intersubiectivism
a priori” ce-și asumă că intersubiectivitatea se
desfășoară fără subiectivitate.
Hector-Neri Castaneda, Sydney Shoemaker,
Roderick M. Chisholm, John Perry au arătat,
Anca Boeriu	Atelier de gânduri
22
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
într-adevăr, că ceea ce numim conștiința de sine
este un fenomen ce nu se lasă preluat în ter-
menii percepției, referinței demonstrative sau
descripțiilor definite (în sensul Frege-Russell),
rămânând, cum David Lewis a arătat, o „cu-
noaștere nonpropozițională”. Manfred Frank
folosește argumentele lor. El obiectează lui
Habermas „circularitatea”: intersubiectivismul
neagă subiectivitatea după ce trebuie să o pre-
supună. „Orice încercare de a deriva conștiin-
ța de sine nonrelațională din relații - obținute
din observații comportamentale sau din prelu-
area interactivă a diferitelor roluri - duce, mai
devreme sau mai târziu, în circularitate, așa
cum s-a arătat de mult și din nou de filosofi, de
la Fichte la Sartre.” (Manfred Frank, „Against
a priori Intersubjectivism: An alternative in-
spired by Sartre”, în Dieter Freundlieb, Wayne
Hudson, John Rundell, eds., Critical Theory af-
ter Habermas. Encounters and Departures, Brill,
Leiden-Boston, 2004, p. 263). Manfred Frank
consideră că nu este o altă cale de a evita circula-
ritatea decât părăsind interacționismul.
Circularitatea din argumentarea lui Habermas
- conștiința de sine se formează preluând per-
spectiva altuia, acestuia din urmă recunoscân-
du-i-se conștiință de sine - se originează în cele
din urmă în teoria recunoașterii a lui Hegel, în
care subiectul se constituie în interacțiunea cu
celălalt. Sartre ar avea însă meritul durabil de a fi
argumentat, împotriva intersubiectivismului, că
oamenii sunt, în primul rând, „inter-subiecți”, în
mod, desigur, contingent, și de a fi reușit să păs-
treze intersubiectivismul fără a reveni la o „on-
tologie realistă”. Manfred Franck consideră că
„individualismul metodologic deschide uși spre
câmpul relațiilor intersubiective”, iar teoria acți-
unii comunicative ar fi oportun să se lase instru-
ită de această opțiune a autorului cărții Critique
de la raison dialectique (1956).
Controversa Habermas-Henrich cu privire la
relația dintre filosofia intersubiectivității și filo-
sofia conștiinței a fost, evident, foarte stimula-
tivă pentru constituirea de noi abordări. După
cum se observă pe cazul demersului lui Manfred
Frank, se poate asuma filosofia conștiinței în
orice formă, dar nu se poate evita intrarea în li-
niile conceptualizării interacțiunilor propusă de
Habermas. Această conceptualizare rămâne în
centrul inițiativelor de astăzi, de prindere în ter-
meni a subiectivității. De aceea, titlul dat de elevi
ai lui Dieter Henrich reacției lor la filosofia inter-
subiectivității - Critical Theory after Habermas -
este de înțeles în contextul confruntării filosofii-
lor, dar rămâne perceptibil prematur.
Să circumscriem însă mai exact filosofia con-
științei a lui Manfred Frank (1940). Prin aceasta
filosoful de la Tubingen vrea să facă - dincoace
de Habermas - trecerea mai amplă de la „filo-
sofia limbii (Sprachphilosophie)” la „filoso-
fia conștiinței de sine (Selbstbewusstsein)”. El
arată că tema conștiinței, altădată centrală în
filosofia europeană (de la Descartes, la Kant
și Fichte), a înregistrat o „oboseală” pe ve-
chiul continent, dar cunoaște, cu „philosophy
of mind”, o renaștere în America (Manfred
Frank, Selbstbewusstsein und Selbsterkenntnis,
Vorwort). Manfred Frank pledează pentru „re-
colonizarea” (Wiederansiedlung)” filosofiei din
Europa cu tema subiectivității.
El invocă imediat trei intuiții ce se dovedesc
fecunde ale tradiției ce se bazează pe Descartes,
Kant, Fichte: a) „conștiința de sine” se lasă de-
scrisă altfel decât „conștiința a ceva”, căci nu
se lasă descrisă ca relație a ceva cu ceva, fiind
„prerelațională”, i-mediată; b) „conștiința de
sine” nu se lasă mai departe „analizată”, fiind
inaccesibilă limbajului „lucru-eveniment”, pro-
numelor demonstrative sau desemnărilor (de-
scrierilor determinate), întrucît pronumele „eu”
are un loc aparte în sistemul pronumelor (p. 6);
c) nu s-a reușit derivarea „conștiinței de sine”
din „corelațiile cooperării intersubiective” (p.
7). „Philosophy of mind” desvoltată în America
reacreditează aceste intuiții și redă actualitate
unei distincții pe care Jean-Paul Sartre a fini-
sat-o, între „conscience de soi” și „connaissance
de soi”, ca și tezei acestuia, care în formularea
lui Manfred Frank sună astfel: „cunoașterea de
sine nu este fenomen originar, ci presupune con-
știința de sine” (p. 7). Prin „conștiință de sine”
Manfred Frank înțelege „cunoștința nemijloci-
tă pe care subiectul o face cu el însuși (care este
ne-obiectuală, ne-conceptuală și ne-propozițio-
nală)”, iar prin „cunoașterea de sine” el are în ve-
dere „forma reflexivă a conștiinței de sine: adică
tematizarea întreprinsă explicit, conceptual și în
perspectivă obiectuală, a obiectului relației „eu”-
lui sau a datelor (Befunde) vieții psihice” (p. 7).
În studiul Subiectivitate și individualitate
(1988, prelucrat apoi), Manfred Frank lasă să se
observe mai bine reperele filosofice, pozitive sau
negative, ale tematizării proprii a „conștiinței de
sine”. Acestea sunt date de contribuții ale multor
filosofi: de Heidegger (teoria după care „subiec-
ții”, care suntem noi, sunt „Wesen der Form”, din
studiul Von Wesen des Grundes), de Sartre (teo-
ria după care „conștiința de sine” este imanentă
„plăcerii”, din cartea Letre et le neant, 1943), de
Hegel (teoria după care folosirea singularizată a
pronumelui personal „eu” se face prin delimitare
înăuntrul folosirii universalizante a „eului”, din
partea Logica conceptului), de Foucault (care a
descoperit că „subiectul” nu este apriori, ci des-
coperire a modernității), de Descartes (care ini-
țiază confundarea reprezentării cu reflexivitatea
de sine), de Fichte (care asimilează subiectul cu
Eu-l), de Kant (care identifică Eu-l cu reflexivita-
tea de sine), de Bertrand Russel (care vrea să se-
pare conștiința de sfera vieții psihice și să o deri-
ve ca ansamblu de relații diferențiale dintre date
pur exterioare), de William James (care reduce
aceste date la „percepții” sau „trăiri”). Există o
evoluție în această redare a reperelor, care atestă
„eșuarea” tentativelor de a considera „conștiința”
după modelul „reprezentării (Vorstellung)” și
subiectivitatea ca fenomen de relație. De aceea,
spune Manfred Frank, a devenit legitimă încer-
carea unei alte căi. „Întoarcerea pronumelui re-
flexiv în aceste forme este o probă sigură în ceea
ce privește nesustenabilitatea modelului aflat la
bază” (p. 28).
Meritul de a asuma un alt model revine, ar-
gumentează filosoful din Tubingen, lui Dieter
Henrich: acesta consideră „conștiința de sine
(Selbstbewusstsein)” ca „deplin nerelaționa-
lă (vollkommen beziehungsfrei)” (p. 28). Aici
„conștiința de sine” nu este nici rezultat al unei
acțiuni, nici efect secundar al înțelegerii lumii,
precum la Heidegger, nici caz al identificării, nici
rezultat al „cunoașterii”, nici conștiință de gradul
al doilea (precum în psihanaliză). „Conștiința de
sine” este „nemijlocită (unmittelbar)” (p. 29).
Plecând de la Dieter Henrich, în orice caz,
Manfred Frank propune diferențieri: „persona-
litate” și „individualitate” (Schleiermacher este
reluat explicit sub acest aspect), „Eu” și „su-
biectivitate” (caz, „mod de a fi al Eul-ui), între
Anca Boeriu	Atelier de gânduri
conceperea Eu-lui în mod negativ, prin delimita-
re înăuntrul interacțiunilor (cum Hegel, Mead și
Habermas au văzut), și conceperea Eului ca exis-
tent în spațiu și timp, identificabil și delimitabil
de alte existențe (Seiendes) și persoane (cum au
văzut Strawson și Tugendhat). Opțiunile poziti-
ve ale punctului de vedere al lui Manfred Frank
pot fi redate în propriile formulări astfel: teoria
„conștiinței de sine” evită circularitatea numai
admițând o „raportare la sine” prereflexivă: exis-
tă „posibilitatea atitudinii reflexive de raportare
la sine (die Moglichkeit reflexiven Sich-zu-sich
Verhaltens” ca „o conștiință pre-reflexivă a si-
nelui (ein selbst prâ-reflexive Bewusstsein vom
Selbst” (p. 14); „pre-reflexiv (prâ-reflexiv)” este
complementat de „nemijlocit (unmittelbar)”
(p. 14), încât, de aceea, „conștiința de sine” este
„prepropozițională (vorpropositional)” (p. 14);
în cazul „conștiinței de sine” nu există posibilita-
tea „greșirii referinței (Referenz-Fehlschlag)” (p.
15); „conștiința de sine” nu cunoaște „diviziuni
lăuntrice (innere Teilungen)”, căci ceea ce este
dat în conștiință este în mod necesar conștient
(p. 15).
De pe această poziție, Manfred Frank respin-
ge atât conceperea „conștiinței de sine” după
modelul relației subiect-obiect, precum se face
la Fichte, Schelling, cât și conceperea „conști-
inței de sine” ca fenomen de intersubiectivitate,
precum la Hegel, Mead și Habermas. El consi-
deră că teoria lui Sartre a „conștiinței de sine”,
ca „actualitate” și „spontaneitate” este soluția (p.
15 și urm.).
De aici rezultă că „indivizii” sunt „subiecți”,
dar nu toți „subiecții” sunt „indivizi”; că „in-
divizii” sunt nemijlocit conștienți de sine în
înțelesul că ei deschid (erschliessen) lumea
cu ajutorul semnificațiilor, care sunt conști-
ente și sunt posibile doar în spațiul limbii.
Aceasta, limba, nu are purtători anonimi, căci
semnificațiile ei sunt „interpretări ipotetice
(hypothetischen Deutungen)”, datorate unor
indivizi. Argumentul lui Manfred Frank față
de Habermas poate fi formulat astfel: „Lumea
se deschide în spațiul deschis al interacțiunii
O
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
23
o
inter-individuale ai cărei subiecți sunt ființe
conștiente de sine, fiecare cu motivarea sa sin-
gulară respectivă” (p. 43).
Argumentul lui Manfred Frank față de ide-
alismul ce apelează la „individ” este, de ase-
menea, destul de clar: „individul” are o „iden-
titate”, care nu este dată nici de „proprietăți
corporale”, nici de „stabilitatea semnificației
predicatelor” (p. 44). „Indivizii” creează „in-
terpretări (Deutungen)” și, prin acestea, „sem-
nificații (Bedeutungen)”, dar acestea au loc în
mediul intersubiectivității create de limbă, care
nu este condiționată doar de „natură” și nici nu
este „stabilă”, fixă. Ca urmare, „individul nu
este principiu de unitate (so ist das Individuum
gerade kein Einheitsprinzip)” (p. 44). Manfred
Frank pledează pentru restabilirea cetățeni-
ei filosofice a termenului de „individualitate
(Individualitât)”, care este de gândit ca „opo-
nentul direct la ideea unității și a încheierii
(Abgeschlossenheit) structurii și a identită-
ții...” (p. 44) și ca rezultat nu atât al cauzelor
eficiente, cât al motivației (p.46).
În Individualitate și inovație, Manfred Frank
vrea să salveze individualitatea pe fondul orien-
tării proiectului de abordare științifică a lumii
al raționalismului occidental spre ceea ce este
general, fără să recadă în poziția nefructuoasă
a exaltării individualității ca sursă a lumii sau,
cel puțin, a sensului acesteia. El se plasează pe
terenul filosofiei limbajului, în mod exact pe
terenul creat între Saussure și Michel Foucault,
pentru a argumenta existența unor spații de joc
nedeterminat al individualității (p. 63). Teza
sa este că, odată cu Foucault, se atinge „spirala
extremă a înstrăinării” atunci când, „în loc să
se descopere sub corsetul unei «raționalități»
devenită totalitară un subiect amuțit și afectat,
se renunță complet la acesta” (p. 64). Manfred
Frank mărturisește că a făcut un efort pe o di-
recție diferită de Foucault - ca autor al tezei
„dispariției omului”: „Am legat cu câțiva ani
în urmă, de această diagnoză, întrebarea dacă
individul este, cu aceasta, la sfârșitul său, așa
cum existența sa este amenințată în realitatea
socială și tehnico-științifică. Am fost de părere
că la întrebare se poate da un răspuns numai
pe baza unei munci de reconstrucție arheologi-
că răbdătoare. Așa cum au dovedit exemplele
mele, sub termenii «individ» și «individualita-
te» nu s-a înțeles același lucru în diferite faze
ale evoluției inteligenței europene” (p. 64-65).
Nici chiar la început, odată cu conceptele ro-
mantismului timpuriu, al lui Schleiermacher
Anca Boeriu	Atelier de gânduri
și Humboldt, semnificația acestor termeni nu
a fost sigură. A rămas însă, la aceștia, o „idee
revoluționară”: „spre deosebire de particular
(Besonderen) - „singularul” sau „individualul”
desemnează un element sau o parte a întregului
care niciodată nu se poate atinge plecând de la
conceptul întregului, printr-un lanț logic de de-
ducții” (p. 65). Dar această „revoluție a istoriei
semnificației”, înfăptuită de romantismul tim-
puriu german, a rămas estompată de folosirea
de cuvinte datorată „memoriei colective”.
Problema este acum de a scoate din uitare
această privire a „individualismului”, care îl deo-
sebește de „particular (Besonderes)” plecând de
la un fapt fundamental ca importanță: „semnifi-
cația întregului nu există nicăieri altundeva decît
în conștiința inidivizilor, care interiorizează de
fiecare dată generalul în fel propriu” (p. 69). Nu
rezultă din această reliefare a individualității vreo
exaltare a acesteia. Individualitatea - precizează
Frank - nu este vreun nucleu al realității, ci mai
curând al temporalității, nu este instanță suverană
a lumii sau sensului, ci mijlocitorul inevitabil al
generalului din viața socială (pp. 70-74).
În Identitate și subiectivitate, Manfred Frank
întreprinde o vastă examinare a filosofiei subiec-
tivității, de la Descartes, trecând prin roman-
tismul german, la filosofii americani de astăzi,
pentru a pune în valoare o idee a lui Schelling:
„resurecția naturii (die Wiederauferstehung
der Natur)”. El „citește” această idee, de ase-
menea, pe latura socială și vede aici ideea unui
„stat social liber de dominație (herschaftsfreien
Sozialstaat” (p. 155), care leagă filosofia sa a na-
turii de inspirația Revoluției Franceze. Manfred
Frank spune că epoca noastră, mai mult decât
orice altă epocă, are motive să sesizeze valoa-
rea ideii lui Schelling a „resurecției naturii”
(p. 156). El vrea recuperarea „naturaleței” na-
turii și a afirmării de sine a omului, în forma
socotirii fiecărei părți ca scop pentru ea însăși
(Selbstzweck) (p. 157). Lectura lui Schelling ar
sprijini această optică.
Manfred Frank își concentrează filosofarea
asupra temelor „conștiință de sine, subiectivi-
tate și individualitate”. Acestea, mărturisește
el, sunt „firul călăuzitor ce trece prin publica-
țiile mele” (p. 158). Diagnoza sa este că „după
așa-numita cotitură lingvistică (linguistic turn),
în exprimarea lui Gustav Bergmann, trăim
timpul (re-)venirii la filosofia conștiinței” (p.
159). Impresia sa este că filosofia subiectivității
este deja salvată împotriva filosofiei analitice.
Purtătorul de cuvânt al teoriei subiectivității în
Europa rămîne Dieter Henrich, care a observat
că termenul de Eu, folosit atât de variat de către
Fichte, nu se poate înțelege din explicita întoar-
cere a conștiinței asupra ei însăși, ci are o cono-
tație mai profundă, că Eu poate deveni ceva
care dispune de un criteriu al existenței de sine
înainte de orice reflecție, ceva ce nu este tetic,
prepozițional și este implicit. Dieter Henrich a
putut lansa astfel, printr-o nouă privire în ilu-
minismul idealismului timpuriu, o nouă privire
în discursul filosofic al prezentului. Cu aceasta,
„conștiința de sine” devine nu un „principiu de
deducție filosofică”, dar, totuși, o problemă fi-
losofică majoră. În funcție de ea se decide de
acum discursul filosofic al modernității. Dieter
Henrich a arătat că „subiectivitatea este un
punct de plecare peste care nu se poate trece, al
orientării noastre în lume și un caracter esenți-
al al fenomenelor mentale” (p. 162). „Conștiința
de sine” nu mai este redusă la „reflecția de sine
(Selbstreflexion)” și este gândită ca ceva mai
mult decât „reflecția de sine”.
■
Anca Boeriu	Expoziția Atelier de gânduri. Galeria Foișor, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, 2015
24
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
Doamne, dacă ești
pretutindeni, de ce nu îți
simt prezența?
■ Mario Germinario
Anca Boeriu	Atelier
Anselmo d'Aosta1 unește prima întreba-
re cu cea de a doua. Este o întrebare pe
care numai persoana care crede poate să
și-o pună; și i-o pune chiar lui Dumnezeu și nu
teologilor sau celor care exercită învățăturile în
biserică. Și în acest caz, întrebarea propune din
nou cele deja propuse de Iov: Cel Atotputernic
să-mi răspundă! și nu cei care sunt interpreți ai
cuvântului Domnului, și să ne spună dacă avem
sau nu avem dreptul de a-i pune întrebări lui
Dumnezeu.
Doamne, dacă ești pretutindeni, de ce nu îți
simt prezența? Întrebarea aceasta este nu doar a
celui care este un teolog, ci și un sfânt. Și este în-
trebarea pe care continuă să și-o pună sute de alți
sfinți și milioane de credincioși, și este și întreba-
rea unei sfinte apropiate de noi, Maica Teresa din
Calcutta, care își mărturisește suferința suportată
timp de decenii din cauza tăcerii lui Dumnezeu.
Și este Ratzinger, teologul care va deveni papa
Benedict al XVI-lea, cel care va scrie: „Nu-l pu-
tem afla pe Dumnezeu nici măcar în Biserică, de-
cât urcând pe munte și intrând în el”.
Așadar, dacă și noi propunem iar această
temă, nu o facem din motiv de vanitate litera-
ră sau pentru estetismul cultural propriu celor
care au plăcerea să pună întrebări pentru că nu
se îngrijesc să primească răspuns. Noi punem în-
trebarea pe care și-a pus-o Anselmo d’Aosta, cea
a altor sfinți și a milioane de credincioși și care
a fost și întrebarea Teresei din Calcutta, pentru
că, asemenea lor, simțim nevoia ca Dumnezeu să
existe și, dacă nu ar fi, am fi dispuși să-i căutăm
lipsa. Dar, întrucât credem ca și ei că Dumnezeu
există, îi simțim la fel ca ei tăcerea și îi experi-
mentăm absența?
Doamne, dacă ești
pretutindeni, de ce nu îți
simțim prezența?
Nu caut prezența unui Dumnezeu oare-
care, a unui Dumnezeu creat de oameni, ci a
Dumnezeului credinței care l-a făcut pe om
și l-a făcut din el pe Emanuel. Dumnezeul, pe
care cultura și credința mea a trebuit să-l gân-
dească ca pe o ființă perfectă, creatoare a uni-
versului și care este drept, fiindcă face drepta-
te. Dreptatea în conducerea universului și pe
aceea care se realizează în relațiile umane. Și
încă prezența unui Dumnezeu care este „sfânt”,
fiindcă se exprimă în cadrul sfințeniei și care,
de aceea, trebuie venerat, adorat și rugat și este
prezența unui Dumnezeu care este tatăl lui Isus
Cristos, pe care eu îl caut, pentru că în mod
precis afirm existența acestui Dumnezeu și
caut prezența acestui Dumnezeu.
Cui să mă adresez, pe cine să-l întreb, unde
să caut pentru a avea răspuns la întrebarea
mea? Iar dacă mi se dau indicații, cum pot avea
garanția că Dumnezeu pe care l-am aflat este
adevăratul Dumnezeu pe care îl caut?
Avram, tatăl tuturor credințelor în
Dumnezeu, a avut garanția din însăși credința
lui în Dumnezeul care îi vorbea, dar este vorba
despre un caz tipic și singular. Niciunul dintre
oamenii timpului nostru și nici eu nu m-aș în-
crede într-un Dumnezeu care nu ar da garanții
că este adevăratul Dumnezeu.
Tot așa după cum existența lui Dumnezeu
nu poate fi afirmată ca un act de credință ci
trebuie demonstrată de rațiune - și numai după
ce rațiunea i-a demonstrat existența devenită
fundament al unei posibile revelări a sale - tot
așa și considerarea că Scripturile ar fi revelație
divină nu se afirmă ca un act de credință, ci
fiindcă rațiunea este cea care demonstrează că
a existat o revelație divină, că Dumnezeu s-a
arătat și că Scripturile sunt „cuvântul” său, re-
velarea lui.
Faptul că Dumnezeu există și că Dumnezeu
s-a revelat nu sunt adevăruri ale credinței ci
dovezi ale rațiunii. Amândouă sunt „praeam-
bula fidei”, adică adevăruri care numai după
ce au fost demonstrate de către rațiune devin
condiție că alte adevăruri pot fi revelate și ac-
ceptate prin intermediul credinței.
Așadar, în opoziție cu Avram care a crezut
că Dumnezeu există în unicul și același act de
credință, că îi vorbește și că ceea ce el îi spu-
nea erau lucruri demne de a li se da ascultare,
eu, om credincios din vremurile noastre, i-aș fi
cerut cu siguranță celui care îmi vorbea să-mi
spună că era cu adevărat Dumnezeu și că ceea
ce întreba era expresie a voinței sale. Înainte
de toate aș fi întrebat dacă, cel care îmi cerea
să-l sacrific pe singurul meu fiu, era cu ade-
vărat Dumnezeu și dacă mi-ar fi răspuns că
era vorba de adevăratul Dumnezeu aș fi con-
tinuat să mă îndoiesc și să fiu bănuitor. M-aș
fi îndoit și aș fi fost bănuitor pe drept cuvânt,
tocmai fiindcă Dumnezeu care este tată drept
și îndurător și care va da porunca să nu îl ucizi
pe cel nevinovat nu poate cere să i se sacrifi-
ce un fiu pentru a-i arăta că ai credință în el.
Un Dumnezeu care mi-ar fi cerut un asemenea
lucru nu ar fi un adevărat Dumnezeu și chiar
dacă ar fi un adevărat Dumnezeu eu tot nu l-aș
asculta pentru că m-aș gândi că un Dumnezeu
care are nevoie să i se arate credința din partea
credincioșilor, cerând moartea unei ființe ne-
vinovate, ar putea chiar să fie un Dumnezeu,
dar nu un sfânt, un drept, un tată, nu unul atot-
știutor și, de aceea, nu te poți încrede în el, să-l
asculți, să-l adori și să-l rogi.
Avram, primul dintre credincioși și expresia
cea mai puternică a credinței este, totuși, atipic.
Nu avea un punct de referință pentru a garanta
și a-și justifica credința. Noi, creștinii și cre-
dincioșii din timpurile noastre, avem un punct
de referință în Scripturile atât din Vechiul cât
Anca Boeriu Maternitate (2016), ulei/pânză, 120 x 80 cm
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
25
și din Noul Testament ca loc indicat în care să-l
întâlnim pe Dumnezeu. Scripturile sunt locul
unde Dumnezeu s-a revelat și își arată prezen-
ța, așadar, la întrebarea „unde îți găsesc pre-
zența, unde aș putea să te întâlnesc, unde te-aș
putea asculta și să-ți vorbesc?” sunt Scripturile.
Scripturile sunt Cuvânt al lui Dumnezeu și,
deci, locul unde însuși Dumnezeu se manifestă
celui care vrea să-l cunoască. Nici măcar Iov,
ca și Avram, nu a avut acest avantaj și privile-
giu al nostru.
Dacă credința noastră este încă tulburată,
angoasată, temătoare și lipsită de liniște și în
gâtlej nu mai există strigătul sufletului nos-
tru care a fost cel al sfântului și filosofului
Anselmo d’Aosta, al Teresei din Calcutta și al
milioanelor de alți credincioși care de milenii
sunt răvășiți în credința lor: Doamne, dacă nu
exiști, undeiîți voi găsi absența, dar, dacă ești
pretutindeni, de ce nu-ți simt prezența?, crești-
nul îl poate găsi pe Dumnezeul său în Scripturi,
acolo unde va afla și că adevărata materializa-
re a Cuvântului lui Dumnezeu, cea mai mare
și mai perfectă Revelație a Tatălui Dumnezeu
este Dumnezeu Fiul.
Să fie chiar adevărat? Să fie, oare, în cadrul
experienței oamenilor credincioși dintotdeau-
na, să li se întâmple cu adevărat tuturor, din
orice vreme și de orice cultură, ca în Biblie, să-l
întâlnească pe Dumnezeu, să îi simtă prezența,
să-i presimtă sfințenia, să-i surprindă îndura-
rea și paternitatea, să-i experimenteze drep-
tatea, să fie acel Dumnezeu care se spune în
Scripturi că s-a manifestat prin povestirile lui?
Nu ne-am fi pus asemenea întrebări dacă
parcurgând istoria mileniilor precedente și
reflectând asupra timpurilor actuale nu am fi
găsit motive suficiente pentru a ne îndoi.
Așadar, unde aș putea afla prezența lui
Dumnezeu? În Scripturi? Ca om credincios aș
încerca să cercetez și să verific.
Tăcerea și lipsa de prezență a unui Dumnezeu
sfânt și drept este posibil să fie constatată îna-
inte de toate în incapacitatea noastră care se
extinde și asupra neputinței de a o presimți în
Scripturi.
Unde l-aș putea găsi pe
Dumnezeu care este Sfânt?
Sfânt, sfânt, sfânt s-a spus și s-a repetat.
Dar, așa cum noi gândim și considerăm sfin-
țenia drept religioasă, nu o regăsim în Biblie.
Desigur, în primul rând în povestirile din
Pentateuc, mai ales fiindcă de la Facere până
la Deuteronom, Dumnezeu nu este niciodată
același. Nu pentru că ar fi altul - în toate cărțile
este prezentat ca fiind același - ci fiindcă ace-
lași Dumnezeu este povestit ca un altul și dife-
rit. Dumnezeul din Facere, Elohim din Facere
și cel al lui Avram, Isac și Iacob se prezintă și
ne este prezentat diferit de Dumnezeul din
Exodul lui Moise, din Levitic, din Numere, și
din Deuteronom.
Este vorba de un Dumnezeu care îl relevă pe
om sieși, dar el nu se relevă omului. Spune cine
este omul, dar nu spune cine este Dumnezeu
și chiar și atunci când se revelează ca și acela
care este își declară doar transcendența, nu și
identitatea. Lui Moise îi spune că pentru popo-
rul evreu el va fi Dumnezeul care le însoțește
istoria. Este istoria în care Dumnezeu trăiește
cu poporul său și va putea fi recunoscut, dar el

nu îi va revela numele său niciunui om, adică
identitatea sa, și nu își va arăta chipul, adică
imaginea.
În plus, vedem că nici Dumnezeu însuși,
nici scrierile din Pentateuc care îl povestesc
nu sunt interesate să-l arate „sfânt” în sensul
în care gândim și apreciem sfințenia sfinților.
Dumnezeului din Torah nu i se adresează mul-
te rugăciuni și „transcendența” sa absolută este
revelată prin magnificența și atotputernicia
pe care o creează și are puterea de a distruge,
de a comanda și a pedepsi, care stăpânește și
primează. Nu este un Dumnezeu care spre a fi
virtuos în sfințenia și în perfecțiunea sa divi-
nă te invită să te apropii de el în venerație și
rugăciune. Așa cum va spune și profetul Isaia
„într-adevăr tu ești un Dumnezeu ascuns”.
Scriitorul Sergio Quinzio2 va adnota ex-
cesiva transcendență a lui Dumnezeu față de
sfințenia sa, care este și rămâne cea mai bună
conotație a lui Dumnezeu:
„Un argument împotriva credinței tipic mo-
derne este acela care vede în Dumnezeul tran-
scendent creator, legiuitor și judecător un stă-
pân inacceptabil care își impune propria voință
cerând o supunere absolută.
Ce spațiu există pentru autonomia omului,
mai ales morală, dacă este înscris dintotdeau-
na și pentru totdeauna, independent de voința
sa, într-o ordine pe care nu o poate modifica
și sub care trebuie să rămână sub amenințarea
eternei pedepse?
De la Bonhoeffer3 până la așa-zișii teologi ai
morții lui Dumnezeu, revendicarea autonomiei
omului în sfârșit ‘matur’ a fost propusă chiar
în interiorul teologiei creștine... Acolo unde
este Dumnezeu pare într-adevăr că nu ar mai
fi loc pentru om. Cum spune Iov: Dumnezeu
este prea puternic și omul, în definitiv, nu poa-
te avea nici un fel de dreptate înaintea lui”.
Note
1 Mario Germinario este filosof, teolog și biblist
italian. A publicat numeroase volume, dintre care
unele au argumente
biblice, altele fiind dedicate esteticii și cinematogra-
fiei interpretate prin prismă teologică. Unele dintre
ele au apărut și în românește: Omul, proiecție voca-
ție, Pedeapsa cu moartea, Cinematografie și estetică).
Anselmo d’Aosta (Anselmo di Canterbury), 1033/4
- 1109), teolog, filosof, arhiepiscop de origine fran-
că. Autor al mai multor lucrări în care încearcă să
demonstreze existența lui Dumnezeu. Dintre aces-
tea se remarcă Monologion și Poslogion.
2 Sergio Quinzio (1927-1996), foarte important
teolog, comentator al Bibliei căreia i-a dedicat pes-
te 30 volume, în care a argumentat existența lui
Dumnezeu.
3 Dietrich Bonhoeffer (1906-1945), important te-
olog german. Luteran. A făcut parte din complotul
eșuat împotriva lui Hitler. A fost executat cu câte-
va zile înainte de sfârșitul Celui de al doilea război
mondial.
În românește de
Ileana Damian
■
Anca Boeriu
Expoziția Atelier de gânduri. Galeria Foișor, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, 2015
21
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
Despre o întâlnire
cu o carte problematică
■ Teodor Vidam
Inițial am fost tentat să folosesc sintagma „car-
te admirabilă” a reputatului filosof român A.
Dumitriu. Dar am oscilat și am optat pentru
sintagma „carte problematică” întrucât mesajul
ideatic al cărții lui V. Goia „Românii și morali-
tatea lor” (Ed. Școala ardeleană, Cluj-Napoca,
2017) este una plină de probleme și accepțiuni
conceptuale care depășesc orizontul unui simplu
literat sau eseist cum se prezintă sau se recoman-
dă V. Goia. Autorul este un eseist de marcă în
peisajul spiritual al culturii românești, unul care
nu întâmplător se situează pe itinerariile parcurse
anterior de Al. Husar și O. Paler.
Ca atare, împărtășesc remarca făcută în pri-
mele pagini, al autorului, „În loc de prefață”:
„Nu trecem prin veacuri singuri și nu ne putem
face de cap oricând, de aceea trebuie să receptăm
dorințele și mândria românilor dintotdeauna”
(p. 67). Dacă n-ar fi un descendent al școlii blăje-
ne al cărui făgaș a fost marcat anterior de corifeii
școlii ardelene, de personalitatea vizionară a „eu-
ropeanului S. Bărnuțiu” cu alese calități morale,
de Timotei Cipariu, iscusit lingvist consultat și de
B.P. Hașdeu, V. Goia n-ar fi avut curajul existenți-
al să pornească la drum și să abordeze o asemenea
temă delicată și complexă precum această carte.
Un prim obstacol major este conceptul de
moralitate. El este un concept proteic, cu în-
rădăcinări, încrengături și manifestări diverse.
Moralitatea nu ființează ca fenomen în lume ca
urmare a predeterminării condițiilor spațio-tem-
porale. Ea se constituie și se manifestă inclusiv și
exclusiv pe teritoriul acțiunii uman. Aici întâlnim
întreaga gamă a modalităților sale existențiale
asemănător logicității. După cum în cazul logici-
tății putem vorbi de ilogic, alogic sau nelogic, de
logic și extralogic, la fel în cazul moralității admi-
se ca temei original și nu originar datorită empa-
tiei, putem descoperi manifestări de același gen și
specie. V. Goia, ca reprezentant de seamă al școlii
blăjene, pleacă de la asemenea premise.
Cedând prezenței și acțiunii cumsecădeniei ca
trăsătură de bază a oricărui român în ce privește
moralitatea, V. Goia certifică câteva aliniamente
ale moralității conform cărora omul autentic s-ar
putea realiza în fiecare din noi pornind de la bu-
nul simț, de la cumpănire și moderație.
Onestitatea intelectualilor pe care o profesează
autorul este o calitate morală de care avem nevoie
precum avem nevoie de aer curat pentru a respira.
O primă contradicție a crezului nostru moral
se leagă de opoziția dintre onestitatea intelectu-
ală prestată prin bun simț, cumpănire, modera-
ție, prietenie și ambiția inadecvată, adică flagrant
contrastant cu limbajul faptelor. Sintagma om de
omenie care nu este o tautologie, descoperită și
propusă de învățătura înțelepciunii populare prin
cutume și datini, reluată și profesată de N. Iorga,
V. Pârvan și D.D. Roșca, a culminat în perioada
interbelică prin opera lui I. Petrovici, C.R. Motru,
M. Florian.
Întregul conținut al cărții ne dezvăluie lupta
inegală dintre dezideratele misionare ale școlii
blăjene și realitățile supuse degradării și decăderii
umane prinse în mreaja demonului îmbogățirii
fără muncă. Căci, consideră V. Goia, orice român
cu minte întreagă sau normală își poate da seama
de un adevăr: starea precară a țării se datorează
în bună parte ascensiunii mediocrilor ajunși din
toate partidele și pe toate palierele societății ro-
mânești. Așadar, nu modestia e prețuită ca virtu-
te, ci prioritate are tupeul și obrăznicia.
Mânat și animat de atributele fundamentale ale
omului de omenie, de scopurile majore ale exis-
tenței publice, V. Goia spune un nu hotărât par-
venitismului și parveniților. Parvenitul este omul
îmbogățit prin mijloace dobândite prin căi ilega-
le, ilicite, fără a avea conștiința și meritul muncii
și modestiei. Poate nimic nu e mai tragic decât
mizeria morală în care trăim fără nicio posibilita-
te de vindecare și soluționare de durată. În aceste
trei decenii de prădare a țării s-au antrenat și o
parte din funcționarii de pe treptele superioare
ale instituțiilor de stat.
Nimănui nu-i mai pasă de biata țară sleită de
bogățiile de pe sol și subsol.
Un al doilea obstacol major în calea deslușirii
conceptului de moralitate și a cuplului central al
gândirii etice este cel care pleacă de la sintagma
lui W. Shakespeare conform căreia binele și răul
nu există în sine, ci depind de gândirea noastră.
În cazul marelui Will avem de a face cu manifes-
tarea sublimă a libertății și spontaneității gândirii
creatoare, dar nimic nu ne împiedică să punctăm
sec că acest fenomen nestrunit și necontrolat poa-
te să ducă la rezultate arbitrare. Oarecum la alt
pol se situează filosoful Kant care conștientizea-
ză disjuncția dintre rațional și practic, apriori și
aposteriori, încercând să depășească subiectivis-
mul transcendental ajungând în pragul formalis-
mului etic după Nietsche și M. Scheler.
„Căci dacă oamenii ar îndrăzni să-și vorbească
și să se manifeste în limitele sincerității în mod
sigur ar fi mai puțină durere sufletească, suferință
sau mai puține relații tensionate în întreaga lume”
(Ion Bâtlan. Philosophia moralis. Prelegeri de etică.
S.A. Editura Didactică și Pedagogică, București,
2008, p. 34). E nevoie, considerăm de materiali-
zarea și captarea proiectului sistematic al omului
de omenie care, pe lângă onestitate și sinceritate,
propune și recunoaște adevărul ca valoare și fir
călăuzitor deopotrivă.
Am specificat anterior empatia ca temei origi-
nal al moralității. Ea nu se reduce la trăiri psihice
precum emoțiile la sentimente precum simpatia
sau pudoarea. Empatia este o înțelegere și prețuire
reciprocă pornind de la raționamentul prin ana-
logie. În relațiile dintre oameni ea deschide calea
comprehensiunii, aprehensiunii și persuasiunii.
Ne-am simțit obligați să facem aceste preci-
zări pentru a lumina, completa și a ne edifica în
legătură cu aportul real al cărturarului blăjan V.
Goia. Și atunci, pe bună dreptate, ne chestionăm
împreună cu autorul de ce să ne mirăm de sta-
rea jalnică în care se află satele noastre? De ce să
fim uluiți de atmosfera tulbure și fără orizont care
domină deopotrivă la sate și orașe? Căci, în acest
context, domină năucitor demonul îmbogățirii
Anca Boeriu Straturi de gânduri II (2016), ulei/pânză,
80 x 80 cm
fără muncă, premisă care instituie subminarea în-
crederii în valorificarea forțelor proprii.
Asistăm la exodul specialiștilor, iar ceea ce este
și mai rău, la exodul tinerilor, adică la fenomenul
alienării prin dezțărare. Oamenii în proporții de
masă devin simple căi de rulaj, păpușari care ci-
tesc aceleași ziare, locuiesc în spații comune, vor-
besc în același fel.
Viața a devenit murdărită și tăvălită în min-
ciună, lipsită de noimă dacă nu e trăită frumos,
în intimitate și respect reciproc. V. Goia conclu-
zionează că iubirea dintre bărbat și femeie este
cea mai încărcată de valori pozitive. „Înțelegerea
și toleranța dintre soți asigură durabilitate și li-
niște căminului conjugal” (Vistian Goia, Școala
Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, p 121). Prin cura-
jul și bucuria riscului aventurii tinerilor, căsăto-
ria devine limanul împlinirilor la care aceștia au
dreptul să viseze mereu.
Acest apel și îndemn moral sperăm să nu ră-
mână o chemare seacă și aridă. A fi mediocru în
gândire și conștiință înseamnă că persoana re-
spectivă e dotată deficitar, încât ambițiile ei în-
clină în și față de capacitățile sale. Starea precară
a țării, vicierea vieții și spiritului public, se da-
torează ascensiunii mediocrilor. Țara are nevoie
de oameni inteligenți și modești dar, în prezent
predomină tupeul și obrăznicia, spune V. Goia.
De secole politicienii români vor să dovedeas-
că preceptul biblic „capul plecat sabia nu-l taie”
acesta s-a confirmat de la fanariotism încoace ca
exemplificare a nihilismului la care am ajuns, fapt
care ne împiedică să contemplăm senini răsăritul
soarelui.
Cărturarii blăjeni au fost de-a lungul secolului
blajini și treji deopotrivă. V. Goia îi dă o replică
majoră prin această carte lui A. Marino care ne-a
recomandat două secole de stoicism pentru a ne
redresa moral.
În consecință, după acest excurs ideatic consis-
tent, pilduitor și tragic deopotrivă, deloc conven-
țional sau formal, și în același timp problematic
și „admirabil” cărturarul blăjean V. Goia ne dă o
diagnoză precisă a moralității prezente la români
nelăsându-ne cu ochii în ceață și nici nesuspen-
dându-ne în vid orice speranță. Mărturisim că
trecem împreună prin veac, că refuzăm pasivis-
mul și indiferența, pierderea oricărei busole axio-
logice. De aici nevoia noastră profundă de a face
recurs la memoria arhetipală, la filonul „omului
de omenie”, la demnitatea autentică a acestuia.
■
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
27
social
Modernizarea ca formă a
schimbării culturale
■ Adrian Lesenciuc
Spre deosebire de globalizare, formă a schim-
bării culturale generată atât de factori in-
terni, cât și externi, modernizarea, prin ca-
racterul său eminamente cumulativ, este asociată
factorilor interni: invenție și inovație culturală.
Modernizarea presupune, așadar, căi creative de
rezolvare a unor probleme cu care se confruntă
societatea, și, implicit, schimbarea din interior pe
care o propune cultura. Încă mai persistă ceața
confuziei dintre globalizare și modernizare (con-
cepte parțial superpozabile), ca urmare a asimi-
lării globalizării, în limitele proiecției lui Samuel
Huntington, cu occidentalizarea, și asta în ciu-
da faptului că politologul american a decupat și
decuplat modernizarea de occidentalizare, chiar
avansând ideea indigenizării prin modernizare.
Aflată sub presiunea factorilor cu caracter ci-
vilizator, societatea se schimbă. În urma acestei
schimbări - o adaptare la nou, care nu provine
întotdeauna din interior - soluția de răspuns este
adaptarea socială. Adaptarea, extrapolând teoria
structuralistă a lui Jean Piaget, este rezultatul ne-
voii de cunoaștere, generând la rândul ei nevoia
de cunoaștere nouă și, implicit, de nouă adaptare.
Aceste salturi continue: cunoaștere - adaptare -
elaborare nouă - cunoaștere - readaptare ș.a.m.d.
conduc și la apariția decalajului, în perioadele de
tranziție, dintre schimbarea socială și cea cultu-
rală, posibil de investigat, menționează Grigore
Georgiu „prin grila raportului dintre tradiție și
inovație, care reprezintă un mecanism univer-
sal de evoluție și schimbare, întâlnit în toate so-
cietățile și în toate epocile”1. Inovația culturală,
în acești termeni, pierde din înțelesul clasic de
noutate, rezolvare nouă a unei probleme, fiind
înțeleasă îndeobște în limitele preocupărilor apli-
cative și implementării acestora în practicile cul-
turale existente. Sensul prim al inovației: noutate,
schimbare, prefacere, își păstrează intact înțelesul
în cazul schimbării sociale. Invenția culturală (un
termen utilizat eminamente în literatura antro-
pologică de sorginte anglo-saxonă) reprezintă o
sintagmă substitutivă unei realități culturale din
nevoia de nou, în timp ce inovația culturală impli-
că o provocare, necesitatea de adaptare, de alini-
ere la anumite cerințe de natură socială, mențio-
nează antropologul Gheorghiță Geană: „Cultura
reprezintă, totodată, un câmp propice inovării,
privilegiat chiar prin implicarea capitalului de
creativitate. Aici, în afară de nuanța rezultată din
scoborârea în stratul etimologic, intuiția ne dă
ghes să mai facem o distincție, deși aceasta tre-
buie luată „cum grano salis”. E vorba de contextul
motivațional. Invenția pare în primul rând rezul-
tatul unui joc, al unui neastâmpăr al inteligenței.
Inovația, în schimb, pare a se produce pe fondul
unei carențe, al unei obstrucții prin care realita-
tea îl provoacă pe om, nemailăsându-l să-și des-
fășoare activitatea în condițiile de până atunci”2.
(Geană, 2009:3).
Nu orice schimbare socială, datorată invenții-
lor tehnice și aplicațiilor comercializabile în prac-
tică, produce la rândul său o schimbare de ordin
cultural. Pot apărea discontinuități în întregul
socio-cultural, ultimul secol încheiat fiind carac-
terizat de prevalența schimbării culturale moder-
nizatoare în raport cu tradiția și cu fragmentarea
accentuată. În aceste condiții nu este surprinză-
toare radicalizarea acțiunilor tradițional(ist)e
față în față cu accelerarea schimbărilor tehnolo-
gice, procesuale, organizaționale etc. Acest sens
al schimbării, dinspre social înspre cultural, este
explicit. La un nivel mai subtil, schimbarea cul-
turală determină o schimbare socială mai amplă.
Cauzal, și tot în limitele tari ale înțelegerii, dar în
manieră implicită, societatea este (pre)determi-
nată cultural. Factorii non-economici ai dezvoltării
(Georgiu), cum ar fi educația, cunoașterea, comu-
nicarea, nivelul de socializare politică, configurea-
ză liniile de dezvoltare socială ulterioară. Vorbim,
așadar, despre niște linii de forță care prefigurează
schimbarea, niște direcții de cristalizare socială,
niște engrame care permit modificarea în sensul,
nu neapărat riguros, de acumulare culturală. La
nivel macrosocial cultura predetermină societa-
tea, în timp ce la nivel microsocial, schimbarea
culturală este prefigurată de schimbarea socială,
la rândul ei angajată de inovația științifică, tehno-
logică.
Se poate observa, prin urmare, că modificările
produse în urma schimbării sociale pot contribui
la o reașezare a liniilor de forță, dar efectul nu
poate fi cel al opririi „curgerii”: doar o îngustare a
albiei poate descrie reașezarea societății în canon
cultural. Pentru a vorbi de cauzalitatea schimbare
socială - schimbare culturală de natură să produ-
că efecte majore, cum ar fi modificarea sensului
de curgere, ar trebui să discutăm despre efecte
Anca Boeriu
Despre distanțe
produse în urma unor evenimente majore, care să
conducă la aculturația forțată sau impusă, unila-
terală sau reciprocă, dar inegală: colonizare, inva-
zie etc. Menținerea în matca culturală, în acești
termeni explicată, devine metaforă a continuității
românești în limitele spațiului național. Inovația
socială, datorată schimbărilor de natură internă
(în urma acțiunii directe a factorilor non-eco-
nomici ai dezvoltării), sau schimbării de natură
externă (împrumutul cultural), produce în prin-
cipal schimbări de suprafață ale fluxului, vizibile
la nivelul epocii/generației.
Nu în toate ariile culturale schimbarea socială
produce preponderent modificări de formă, nu
de fond. Spațiul cultural american, pragmatic, fo-
calizat pe eficiență, găsește schimbarea culturală
ca intermediară în parcursul dezvoltării umane,
situându-o, în limitele algoritmicului, procedura-
lului, inductivului, între schimbarea economică
și cea politică. În aceste limite perceptive, schim-
barea culturală vizează trecerea de la valorile de
supraviețuire la cele ale exprimării de sine, dar ea
se produce doar ca pas intermediar în raport cu
democrația necesară. Dacă în condițiile societății
industriale, constată Inglehart și Welzel3, impac-
tul schimbării socioeconomice asupra schimbării
culturale se produce cu un surplus de secularizare
a autorității, societatea postindustrială aduce un
surplus de emancipare, lipsind instanța care legi-
timează (prescriptivă, normativă). Dar, avertizea-
ză Lyotard4, într-un asemenea caz, al abandonului
instanței prescriptive, idealul de libertate devine
vid, iar democrația și arta persuasiunii se dezvol-
tă în paralel. Schimbarea culturală prefigurată de
Inglehart și Welzel se realizează în sens invers, al
subminării culturii și nu al fortificării acesteia.
Din acest considerent, înțelesul schimbării cultu-
rale antrenând factorii non-economici ai dezvoltă-
rii poate fi negociat doar în anumite spații cultu-
rale, cum ar fi cel românesc, spre exemplu.
A vedea acum, la distanță de un secol și jumă-
tate că proiectarea modernizării societății româ-
nești plecând de la fluxurile culturale (așa cum a
avut în vedere Titu Maiorescu în analiza raportu-
rilor dinamice dintre „elementul național” și „ci-
vilizația apuseană” și în propunerea atât de men-
ționatei teorii a formelor fără fond) a fost validă,
înseamnă, implicit, și a recunoaște că fundamen-
tul teoretic al acestei proiecții a fost consistent. Iar
acesta are la bază autonomia valorilor, principiu
erodat, în zilele noastre, prin media, prin persu-
asiunea la care pragmatismul de import și piața
au supus societatea. Iar dacă teoria formelor fără
fond, demitizată, nu poate fi invocată într-o so-
cietate globală, cel puțin principiul autonomiei
valorilor își păstrează potențialul în schimbarea
culturală din interior. Rămâne, cred, să ne întoar-
cem la el.
Note
1	Grigore Georgiu. (2004). Filosofia culturii. Cultură
și comunicare. Ediția a II-a, revăzută și adăugită.
București: comunicare.ro. p.108.
2	Geană, Gheorghiță. (2009). Devenirea socială se
desfășoară în necontenite jerbe de inovații. Interviu.
Revista Inovația socială. Anul I, nr.1. p.3.
3	Ronald Inglehart, Christian Welzel. (2005).
Modernization, Cultural Change and Democracy.
The Human Development Sequence. Cambridge:
Cambridge University Press.
4	Jean-Franțois Lyotard. [1986] (1997). Postmodernul
pe înțelesul copiilor. Corespondență 1982-1985. Cluj-
Napoca: Biblioteca Apostrof.
■
21
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
o dată pe lună
Am fost și eu elev
■ Mircea Pora
După ce am terminat primele patru clase pri-
mare, cu statutul de premiant, eram doar
fiul doctorului, cine ar fi îndrăznit o miș-
care, în comuna Topolovățul-Mare, părinții mei au
luat decizia de-a mă da mai departe la școală, pentru
etapa liceală, direct la București. Brutală schimbare
de situație, cum aveau să mai fie și altele în viața mea.
Intram astfel, an 1955, domnitor absolut, cu voia ru-
șilor, tov. Dej, în familia Nemoianu, urmând ca ală-
turi de cei trei frați, Virgil, Romulus, Alexandru, veri
ai mei, să urmez cursurile Liceului „I. L. Caragiale”,
fost, pe vremea burgheziei, „Titu Maiorescu”.
Clădirea „noii școli”, la o primă vedere m-a uimit,
îmi apărea imensă, trei niveluri, ținând „în șah” trei
străzi, curtea, la rândul ei, părând un spațiu unde ar
fi putut ateriza un avion. Elevi mulți, puhoaie, felu-
riți ca aspect, unii zgomotoși, tupeiști, alții, tăcuți, cei
mai mici având un respect amestecat cu teamă față
de cei mari. Elementul golănesc, din cartier, neșcolar,
îl reprezentau, cu succes, Buză, Gherman, Boghici,
Culineac. „Regi ai curții”, dacă mă pot exprima astfel,
erau cei trei-patru profesori de sport, care sub aspect
fizic chiar arătau bine. Nu era indicat să treci de prea
multe ori pe dinaintea lor. Curtea, cu „zbuciumul” ei,
era însă una, sălile de clasă fiind cu totul altceva. Aici,
dominația profesorilor, cu rare excepții, era aproape
totală. Oamenii aceștia, bărbați, femei, nu se pretau
la familiarisme cu noi. Foarte rar ne spuneau pe nu-
mele mic, nu ne făceau destăinuiri personale, veneau
punctuali la ore, nu prea tolerau să intrăm după ei,
eram doar copiii părinților noștri, nu și ai lor. O dis-
ciplină cu nuanțe militare domnea în liceu. Dacă îți
vedeai de treabă, nu aveai probleme cu „șefii”, în caz
contrar, însă, da... Proaspăt venit de la țară, clasa a
V-a, pe la mijlocul anului, într-o zi, la una dintre ore,
profesorul lipsește, lucru care, de altfel, se întâmpla
rar. Începe, după cum era de așteptat, haosul, țipe-
te, îmbrânceli, alergături printre bănci. Mie îmi vine
însă în minte o idee superioară, fusesem doar premi-
ant, și anume aceea de-a mă urca cu picioarele direct
pe catedră. Chiar trec la fapte, eram piesa „regină”
a haosului, țopăiam pe cea mai importantă piesă
mobiliară a clasei, când ușa de la intrare, brusc, se
deschide. Un bărbat puțin cărunt, cu perciuni mari,
vine spre mine, „coboară imediat”, îmi spune și în
secunda „doi” îmi cârpește, „lup-lap”, două plame
sănătoase peste față. Omul, profesor de fizică, după
cum aveam să aflu mai târziu, nu-și putea ține ora
din cauza „programului artistic” din clasa noastră.
Vreau să spun, că de-atunci nu m-am mai urcat pe
nici o catedră și nici prea mari zgomote n-am făcut.
Cât privește „lup-lap”-urile încasate, a fost în regu-
lă cu ele, n-aveam ce căuta „cu dansul” pe catedră.
Un alt episod, pot să zic de „turbulență”, îl traversez
în ultimul an de liceu, clasa a XI-a, trimestrul II. Ce
să vezi, mă apucă pe mine o mare plictiseală față de
ore, care tinde să se transforme în somn. Văzând că
aceasta e tendința, mă plasez în ultima bancă, șirul
de la perete, având drept protecție spatele unui co-
leg masiv, repetent. Ore de-a rândul, în timp ce pre-
mianții și „turma” munceau, cu capul lăsat pe braț,
ca un oștean rănit, mă pierd într-un fel de ceață.
Materiile curg, eu, tembel, somnolez. Notele și me-
diile, toate pe potrivă. La română, 4, istorie, 4, fizică,
3, chimie, 2. La bilanțul trimestrului, tov. dirigintă, în
fapt doamna Saulea, profesoară seacă de latină, îmi
spune: „Vezi, că ești ultimul din clasă. Ai în față un
bacalaureat (care atunci nu era încă un „cacalaureat”)
și, probabil, vrei să dai și la facultate. Stai jos”. Atât și
nimic mai mult. Deci, cu alte cuvinte, dacă vrei să te
salvezi, depinde doar de tine. Pile politice n-aveam.
În trimestrul trei, am lăsat somnul de-o parte, din
ultima bancă m-am cerut în prima și m-am pus pe
treabă. Tot cu mâna sus până în ultimele zile ale anu-
lui. Mulți colegi cu situații clare se plimbau cu băr-
cile pe lacul Floreasca, eu, tot cu mâna sus, la fizică,
chimie, română. Am tras învățăminte de aici. Bine
mi-au făcut profesorii, adevărați profesori și nu cari-
caturi, că mi-au întors spatele atunci când n-am fost
elev ci doar o „ladă goală”, bine a procedat și Octav
Florescu când m-a tratat cu două „lup-lap”-uri, căci
n-aveam ce dansa în draci pe catedră. Țin să spun, că
în ultimul trimestru, cu medii de 8 și de 9 am reparat
totul, reușind, apoi, să intru și la facultate. Totul prin
muncă, fără pile și fără tupeu. (Printre rânduri se pot
citi destule).
■
opinii
Politică, literatură și teatru
Puși Dinulescu
Vreau să spun că domnul Tudose îmi devenise
oarecum simpatic. Părea un personaj din lite-
ratura clasică rusă, după care, cum se știe, ne
dăm cu toții în vânt. Liniștit și greoi, părea că vine direct
din Suflete moarte sau din Demonii... ori mai degrabă
din Mascarada lui Lermontov... Păcat de niște mari
prostii, cu care și-a încununat fulguranta lui trecere
pe prima scenă politică a țării. În acest teatru național,
care e acum cel în care joacă protipendada româneas-
că, un teatru poate chiar mai prost decât teatrul unde
domnește ca un bimbașa grațiosul campion balcanic
Ion Caramitru. Pe care, însă, nu-l deranjează nimeni,
lumea l-a uitat de mult acolo și va mai sta probabil până
va ajunge la vârsta din urmă a lui Radu Beligan, deci
încă vreo douăzeci de ani...
Dar ziceam de domnul Tudose și de prostiile lui din
urmă. Nu mai știu care a fost ordinea lor în timp. Dar
să-i ameninți pe unguri cu spânzurătoarea și asta în
public, nu la un șpriț, când ești cu amicii, mi se pare la
nivelul unei porne de căruțaș... Și, disperat că nu-ți ies
banii pe care ți-i cere programul-cacealma al domnului
Dragnea, să pui pe drumuri oamenii să se-nghionteas-
că pe la ghișeele Fiscului și să mai încerci să și justifici
astfel de ticăloșii... Și au mai fost vreo două tâmpenii, pe
care le simt, știu că m-au revoltat și pe mine, dar nu le
am acum pe limbă să le bag în tastatură...
Dar oricum, în final, totuși, a dovedit că e un bărbat
și nu o păpușică, bună de întors cu cheia... A, da .. Și altă
măgărie... Să facă pe marele republican, care întoarce
curul casei regale și încă ce cur imens trebuie să aibă
omul ăsta! Se sparie gândul când te gândești la el! Ce
gazometru, domne, vorba lui Caragiale...
Acum, însă, domnul Dragnea s-a gândit la o păpu-
șică adevărată! Poate ține, și domnul Iohannis, ca să
își securizeze scaunul, amenințat de Olguța și de alți
talibani pesediști, va lăsa să treacă de la el. Dar nu-l
văd! Un om cu statura și cu carura sa, nu cred că se va
comporta ca un iepuraș. Poate că și asta este în calculele
inginerești ale domnului Dragnea și tanti Viorica n-o
fi decât ea un iepure, lansat la derută, ca într-o cursă
atletică de fond, iar candidatul pe bune să fie propus la
strigarea a doua, când președintele nu mai poate refu-
za. Eu, unul, l-aș vedea în rolul candidatului admisibil
pe domnul Fifor, dealtfel nu degeaba cred eu că însuși
domnul Iohannis l-a scos la încălzire, cu acceptul de-
ocamdată tacit al domnului Dragnea. Dar sigur că vi-
sul domnului Dragnea ar fi să fie unsă chiar doamna
Vioica, dumneaei având puține șanse să se hainească la
un moment dat, ca domnii Grindeanu și Tudose.
Acum să trecem la literatură, mai precis la viața li-
terară. Citesc pe facebook de lansarea lui Dan Lungu
în cursa pentru președinția Uniunii Scriitorilor. Un
program foarte ambițios și coerent, care dă speranțe
tuturor celor care suportă tot mai greu dictatura ma-
nolescană și camarila din jurul intangibilului acade-
mician, ăștia care i-au asigurat o barieră de foc în jur.
Și mai ales un system electoral care permite toate mâ-
năriile posibile, mergând până la cele mai grosolane
furturi de voturi. Dar, chiar, se apropie alegerile? Cred
că ar trebui să ne strângem în jurul lui Dan Lungu și
să căutăm să-l sprijinim, deși pare și el foarte puternic,
fiind în floarea vârstei, are 48 de ani, este senator USR
în Senatul României și, în plus, are o carieră străluci-
tă, fiind adorat de critica literară și tradus în mai multe
limbi străine, ceea ce exclude simplul veleitarism, ca în
alte cazuri.
Și acum, hai, la teatru! La începutul acestui articol
aminteam de Suflete-le moarte ale lui Gogol. De mult
vroiam să văd spectacolul de la Teatrul de Comedie
după acest teribil roman, mai ales fiindcă dramatizarea
aparține nici mai mult nici mai puțin decât lui Mihail
Bulgakov!
Aveam, însă, un ghimpe în suflet. Mai văzusem un
spectacol al tânărului regizor Vlad Cristache și mă ju-
rasem să nu mai calc pe la vreo creație de-a lui. Deși era
și atunci o piesă din patrimoniul universal, fiind vorba
de Volpone a lui Ben Johnson și având în rolul titular pe
marele actor, care este astăzi Gheorghe Visu.
Atunci reușisem, barem, să stau până la sfârșit.
Acum nu am reușit să rezist nici până la pauză. Și am
invidiat rău de tot pe unul din dreapta mea, care ador-
mise ca un prunc în brațele mamei și pe altul, în stânga,
ce tot pipăia pe androidul aprins. Și nu era singurul, că
mai erau încă vreo trei numai pe rândul meu!
Poate că ăștia erau niște imbecili, incapabili să-l gus-
te pe Gogol! Dar eu? Ce să face eu, care am venit odih-
nit și n-am putut adormi și care nici nu prea le am cu
telefoanele astea de orbecăială!
Oi fi eu un ruginit și nu-nțeleg teatrul modern și
mai ales regia modernă, hai, să admitem, dar de ce
mama dracului ne momesc ăștia cu un Gogol, care nici
pe departe nu-i Gogol, ci doar un circ de urlete, în care
actori de primă mâna ai teatrului de azi se scălămbă-
ie penibil, ca Mitu Boierul, copilul acela silit de niște
ticăloși imbecili să se prostească, într-una din marile
nuvele ale lui Caragiale?
■
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
traduceri
■ Bartosz Radomski
Bartosz Radomski (pseudonim literar
Enormi Stationis) (n. 1983), este un filo-
log clasic polonez, istoric al ideilor, poet
și traducător din literatura clasică și literatura
română. Este doctorand al Institutului de Studii
Clasice de la Universitatea din Varșovia, membru
al Asociației Filologice din Polonia și membru
al Asociației Autorilor Polonezi. Poeziile sale au
apărut în numeroase antologii și reviste culturale.
Enormi Stationis este autorul volumului de poezii
mitologico-erotice Centaurydy. Bursier multiplu
al Institutului Cultural Român din București și al
Agenției Universitare a Francofoniei. Cercetător
în domeniul literaturii române vechi și al cone-
xiunilor literare dintre Polonia și Moldova în
secolul al XVII-lea. În lucrarea sa de doctorat se
ocupă de filozofia lui Andreas Wissowatius și de
reconstrucția acesteia în Divanul... lui Dimitrie
Cantemir. Enormi Stationis locuiește și lucrează
la Varșovia. În timpul liber îi place să călătoreas-
că, cu precădere în România.
O șoaptă
Buzele tale și limba mea stau de vorbă.
Nu scoatem niciun cuvânt,
există numai sărutul, această
discuție pasionată.
Te apleci spre mine
încercând să vorbești în șoaptă.
Nu aud nimic.
Simt doar o rafală de aer
care se strecoară în capul meu.
Excitarea de care nu mă pot elibera
îmi străpunge urechea.
Privirea
Nu ar trebui să mă tem.
Ispitit de privirea ta,
mă aplec în față
însă, fiind atât de aproape,
nu-ți pot recunoaște culoarea ochilor.
Sclipirea lor trădează dorința
adormită din noi.
Disting numai culoarea neagră a pupilelor
tale
care se dilată și freamătă.
Îmi doresc atât de mult să îi privesc,
dar nu sunt în stare...
Lumină,
ochii tăi emană lumină,
strălucirea ei mă orbește .
Îmi acopăr ochii,
acum nu mai văd nimic...
Pe întuneric, desfătarea pare a fi
încă și mai mare.
Roza
Florăreasa mi-a vândut o roză
dar a uitat să-mi spună
că are spini.
Mă înțep în deget, resimt durere!
O arunc pe jos,
se rupe.
Floarea minunată se desprinde de tulpină.
Totuși, o ridic, întrucât tulpina nu mă mai
amenință
cu spinii săi.
Roză,
acum ești și mai frumoasă!
De ce te-au ținut prizonieră aceste gheare
ascuțite?
Roză,
toți te doresc
pentru splendoarea ta!
Dar apoi, atingându-te, resimt durerea!
Florăreasă!
Aruncă aceste buruieni!
Căci noi toți ne dorim doar florile de roză!
Pholus și Chiron
faptă creștinească
să-i torni vin
oaspetelui însetat
per ipsum et cum ipso
et in ipso
noaptea
frații neadăpați
se transformă în bestii
Psihoză
cai cu cap de om
dansează în întuneric
nebuni trăitori în păduri
ființe făcute să trăiască în societate
creatori de nefirească fericire
pun roata în mișcare
cuvintele și gândurile migrează
capul
hârtia
închise în trupuri sufletele
ating extazul
Camera Întunecată
O molie intră în bucătăria întunecată.
Caută lumină.
Găsește cuptorul aprins.
Eurytion
războiul de la nuntă
în joc este voalul.
mireasa beată
l-a ales pe altul
în loc de nuntă
centauromachia
Proxima Centauri
invizibilă cu ochiul liber
din lumea pământească
o stea pitică roșie
printre nenumăratele astre
strălucind în spațiu
ea este cel mai aproape de Soare.
Totuși legile cosmosului
nu le vor permite să se apropie.
totul este ordonat în mod haotic
Ploaie Acidă
Plutesc peste oraș
nori negri.
Nici măcar vântul puternic nu le suportă
greutatea.
Cad la pământ sub formă de picături.
Fenomenul atmosferic
se transformă într-un miracol natural
Admir felul cum din ploile acide
iau naștere bălți ca niște prisme optice.
Magnificat
Dimineața încă îi aud sunetul.
Muzica răsună fără încetare în capul meu.
Soarele se trezește și luminează cerul
Lumea mea de-abia acum merge la
culcare. Mă legăn.
Nu pot citi notele
de pe portativul de astăzi al vieții mele.
Îmi cânt propria melodie și mă
acompaniez.
traducere de
Mircea Dan Duță
■
Anca Boeriu Cuplu (2008), tablă de cupru, 60 x 54 cm
30
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
muzica
Rememorări și încântări
la Gala timișoreană Jazz
Blues Kamo (II)
^Virgil Mihaiu
Cântăreața Teodora Enache a adus la
Timișoara un proiect de anvergură, ce mo-
biliza muzicieni de sorginte cosmopolită:
pianistul american Manu Koch, saxofonistul/fla-
utistul basarabean Alexandru Arcuș, contrabasis-
tul grec Apostolos Sideris, vocalista bucovinean-
că Ana-Cristina Leonte, ghitaristul tulcean Călin
Grigoriu și percuționistul braziliano-israelian Joca
Perpignan. Multe dintre piesele cântate de Teodora
(adeseori în duet cu Ana-Cristina) fură extrase
din ciclul compus de ea pe (pre)textele autorului
libanez Khalil (Kahlil) Gibran, autorul faimoa-
sei cărți intitulate Profetul (1923). Dimensiunea
ecumenică a acestei operei și-a găsit o optimă re-
flectare în combinarea variilor fundaluri culturale
din care proveneau interpreții. În recital au existat
și evocări personalizate: de exemplu, confesiuni-
le ex-profesoarei de matematici Teodora Enache,
a cărei carieră jazzistică a început prin decizia
abruptă de a abandona școala unde preda, la înce-
putul anilor 1990, și de a se alătura muzicienilor
grupați la Clubul Pod 16 din Timișoara (totul s-a
petrecut într-o singură zi, la invitația telefonică a
influentului jazzman Liviu Butoi). Vocalista - în-
tre timp cunoscută și pe plan internațional - și-a
revelat firea sentimentală și prin două blues-uri
dedicate memoriei lui Kamo: Stormy Monday, cu
eficiente solo-uri de sax (Arcuș) și pian (Koch) și
Blues de Timișoara, compus de Kamocsa ca o cele-
brare a eliberării de regimul totalitar, declanșată în
decembrie 1989 în capitala Banatului.
Întrucât Gala Kamo fusese gândită, din prin-
cipiu, și ca o platformă de promovare a jazzului
Nightlosers
din zona geografică europeană căreia îi aparține
Banatul, am receptat cu satisfacție apariția grupu-
lui Jazz Kolective Beograd din Serbia. O notabilă
inițiativă a bateristului de solidă reputație Miodrag
Maljokovic: aceea de a se poziționa în postura unui
„Art Blakey belgrădean” pentru noua generație de
jazzmeni din țara vecină. Actualii săi jazz messen-
gers sunt tinerii Kristijan Mlacak/sax, Dusan Saric/
pian și Milan Pavkovic/contrabas. Cu toții sunt
absolvenți de înalte studii muzicale, fie acasă, fie
la Amsterdam sau Graz. Toți membrii cvartetului
au colaborat, într-un fel sau altul, cu prestigiosul
RTS Big Band, al Radioteleviziunii Sârbe. Prestația
lor se caracterizează prin eleganță stilistică, cir-
cumscrisă reperelor post-bop. O trupă coerentă,
practicând un jazz atletic, însă care știe să eludeze
efuziunile gratuite. După modul lor de a se mani-
festa, cei patru belgrădeni se înfățișează ca un fel
de gardieni ai „bunelor maniere”, presupuse de ata-
șamentul necondiționat la valorile chintesențiale
ale jazzului. Exemplare în acest sens sunt solo-urile
dense și îndelungate (a la Sonny Rollins), cu mo-
dulații gentil controlate, interpretate la sax tenor
de către Mlacak, dar și contribuțiile nu mai puțin
consistente ale pianistului Saric și ale solidului tan-
dem bas-baterie. Lăudabilă mi se pare atitudinea
tinerilor conduși de septuagenarul Maljokovic, de
continuare a vigurosului filon de jazz autentic, așa
cum se configurase el în Iugoslavia dinaintea catas-
trofei belice de la finele secolului trecut.
Gala s-a încheiat cu un recital de zile mari al for-
mației Nightlosers. Binecunoscută pentru maniera
originală în care abordează blues-ul din unghiul
folclorului (preponderent românesc), trupa con-
dusă de vocalistul/ghitaristul Hanno Hofer a atins
un nivel artistic ce o recomandă ca redutabil „bun
de export”. Dar densitatea humorului și abunden-
ța aluziilor la ethos-ul autohton mă fac să cred
că receptarea ideală a spectacolelor Nightlosers se
poate întâmpla doar acasă. Evident, publicul inter-
național poate fi frapat de originalitatea prezenței
scenice a lui Nucu Aloisiu Pandrea, cu ale sale in-
tervenții la frunză, sau de efectele grotești obținute
de către baterist din jucării în formă de porcușori.
Dar când Hanno îl prezintă pe acesta cu sintagma
„La porci - Claudiu Purcărin”, poanta e rezerva-
tă doar vorbitorilor de română. Am urmărit de la
începuturi evoluția muzicală a lui Hofer și a for-
mației sale. Progresele înregistrate sunt uimitoare
(dacă m-aș referi numai la deceniul scurs de la
recitalul lor la Lisabona). Angrenajele bine rodate
din interiorul septetului îl fac să sune ca o sinteză
între o solidă trupă de blues și un dezinvolt taraf
teleportat în era world music. Contribuțiile fiecărui
component sunt valorizate plenar, iar interacțiunea
dintre ei dă muzicii o strălucire aparte. Pasajele de
virtuozitate instrumentală sunt dominate de „El”
Lako Jimi/ghitară, violină, bouzouki. Fantezia sa
improvizatorică e nesecată, iar frecvența imprima-
tă staccato-urilor atinge vertijul. Acestui dinamism
quasi-mediteranean - mixat cu energetismul și
histrionismul bateristului - i se răspunde, com-
plementar, cu o implicare flegmatic-transilvană
din partea celorlalți instrumentiști: Grunzo Geza/
keyboards, Lucian Pop/contrabas, Attila Peter/
violă. Instrumentației de bază îi sunt adăugate pi-
cante ingrediente, precum sunetele obținute din
washboard (scândura de spălat rufe), din cavaqu-
inho (antecesorul micuței ghitare hawaiane uku-
lele), din păsărele de ceramică umplute cu lichid,
sau imitațiile perfect credibile de orgă sau țambal
sintetizate de keyboardist. Transferul dramaticului
blues Hey Joe al lui Hendrix pe un fundal de țambal
în stare de ebrietate e delectabil. Muzică și humor
de maximă inventivitate! În consecință, cronicarul
își deploră incapacitatea de a reda prin cuvinte for-
ța de seducție a unui asemenea spectacol. Nu pot
decât să vi-l recomand, spre a vă convinge singuri.
Din cele de mai sus reiese că Gala Kamo, orga-
nizată de Johnny Bota cu bonomia și competența
ce-l caracterizează, a demonstrat un adevăr cam
ignorat de majoritatea impresarilor noștri: se poate
face un festival de jazz de calitate, chiar dacă ma-
joritatea protagoniștilor sunt autohtoni, sau artiști
români din diaspora. Deși evenimentul a durat nu-
mai două zile, am reușit ca în acest scurt interval să
îmi revăd vechi și buni amici, fie din culise - Eugen
Gondi, Florian Lungu, Marius Giura ș.a. -, fie din
diverse sfere ale culturii, dar cu reală apetență pen-
tru jazz și blues: Sorin Ciutacu - unul dintre fon-
datorii studiilor de olandeză din țara noastră; Ioan
Băcălete - candidatul propus de mine la funcția de
președinte al Federației Române de Jazz, la prime-
le alegeri libere din 1990 (impunerea altui candi-
dat, pe criterii extramanageriale, a dus la disoluția
acelei structuri organizatorice incipiente); Sorina
Ianovici-Jecza, lidera Fundației Triade și a impre-
sionantei case-muzeu Peter Jecza din Timișoara;
Robert Șerban - vitalistul poet, teleast și promotor
cultural; Jenny Brăescu - cunoscuta coordonatoa-
re a festivalurilor de jazz de la Brașov. Din punct de
vedere jazzistic, Timișoara se dovedește a fi pe mă-
sura titlului de Capitală Europeană a Culturii ce-i
fu atribuit pentru anul 2021.
■
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
31
teatru
Geografie teatrală (I)
■ Claudiu Groza
Ia uite cine s-a întors!
foto: Rab Zoltan
Toamna este, pentru oamenii de teatru,
anotimpul cel mai aglomerat. Premierelor
noii stagiuni li se adaugă numeroase festi-
valuri, dacă nu suprapuse - cum se întâmplă ade-
sea - atunci succedându-se unul din altul, încât
ajungi să petreci, ca specialist, săptămâni întregi
prin teatre, fie și dacă stai doar două-trei zile în
fiecare oraș. A fost și cazul meu la finele anului
trecut, așa că - deși a cam trecut timpul - simt
nevoia să comentez măcar câteva din producțiile
văzute prin colțurile României, ca într-un fel de
hartă teatrală aleatorie.
FITO
Un spectacol anume mi-a marcat scurtul popas
la Festivalul Internațional de Teatru de la Oradea
(selecționer Mircea Morariu): Pe jumătate cântec,
scris și regizat de Crista Bilciu, în interpretarea
actriței Anda Saltelechi. Un spectacol extrem de
puternic și de emoționant, nu doar prin textul
denudat de orice inflexiune pastelată, tăios prin
frustețe și necruțător prin sinceritatea radiografi-
ei, dar nu crâncen, ci mai degrabă autoironic, vag
cinic.
Povestea vieții Francescăi, narată chiar de ea,
ajunsă la o vârstă nu prea înaintată, dar într-un fel
de moment de lucid bilanț, îi prilejuiește Andei
Saltelechi un recital impecabil, energic și ener-
getic, ritmat, de anduranță fizică și vocală, bine
nuanțat între emoție și rece detașare. Ni se dezvă-
luie în rolul ăsta o actriță de mare forță, de o bine
dozată expresivitate, care conduce convingător
povestea către finalul semnificativ.
Nu mai puțin, Crista Bilciu se dovedește cu
această montare nu doar un scriitor matur (ea are,
de altfel, o carieră poetică importantă deja), ci și
un regizor cu viziune modernă, suplinind staticis-
mul inevitabil la un one woman show cu o dina-
mică video cuceritoare prin eficientă simplitate.
Rezultă astfel un spectacol deopotrivă puternic
prin povestea sa și plastic prin constructul vizu-
al, calibrat inspirat de partea muzicală și cathar-
tic prin mesaj. Un thriller poetic personal, dacă
vreți...
Tranzit Fes(z)t
Venirea regizorului Ovidiu Caița la direcția ar-
tistică a Teatrului de Nord a dus la un rebranding
al festivalului de la Satu Mare, alături de o dinami-
zare a strategiei repertoriale. Ediția de anul trecut
a Tranzit Fes(z)t a durat nu mai puțin de 11 zile.
Sejurul meu sătmărean a debutat chiar cu o
producție locală: Orchestra Titanic de Hristo
Boicev, în regia Adinei Lazăr - regizoare foarte tâ-
nără, exersată până acum în teatrul independent.
Opțiunea ei pentru acest text oniric și foarte pre-
tențios scenic al dramaturgului bulgar m-a frapat.
Piesa - ai cărei eroi sunt niște vagabonzi aciuiți
într-o gară dezafectată, așteptând ca, odată, un
tren să oprească și să-i ia în vagoanele luxos-lu-
minate - este o parabolă poetică, crudă și psihe-
delică, într-un fel, a condiției umane. Dinamica ei
inevitabil restrânsă spațial și construcția specială
a intrigii o fac nu prea ofertantă scenic.
Adina Lazăr a reușit parțial să controleze acest
text. A izbutit remarcabil - cu ajutorul actorilor
Teatrului de Nord (Cristian Dan, Adriana Vaida,
Romul Moruțan, Alexandra Odoroagă și Ciprian
Vultur, cu toții pregnanți și cu personalitate în in-
terpretare) - să dea o carnație pitorească și pro-
fundă personajelor, accentuându-le doza histrio-
nică și deznădejdea interioară. A mizat inspirat pe
colaborarea cu scenograful Cristian Gătina, care
a configurat un spațiu semi-circular, claustrant,
foarte eficient pentru derularea acțiunii, inclusiv
prin „poarta”-latrină centrală, substitut rizibil al
Porții. Ce n-a reușit însă Adina Lazăr - iar asta
doar din cauza lipsei sale, firești, de experiență
- a fost să calibreze suficient de ingenios rapor-
tul text-spectacol, astfel că developările uneori
prolixe ale piesei n-au fost decupate, iar conflictul
n-a ajuns la temperatura potrivită pentru a da in-
candescența necesară finalului. Un final prea soft
pentru tot efortul depus de echipă în edificarea
acestui spectacol cu destule calități, cu momente
frumoase și emoționante.
Prospețime și umor - sunt cele două senzații
pe care le păstrez despre În viitorul apropiat de
Petro Ionescu, montat de Cristian Ban la Reactor
de creație și experiment & Varoterem Projekt din
Cluj. Spectacolul face parte din programul Teen
Spirit dedicat adolescenților, dar chestionările
sale te fac - orice vârstă ai avea - să reacționezi
la provocările actorilor Carina Bunea, Timea
Udvari, Zsolt Csepei și Cătălin Filip, fie râzând în
hohote, fie ușor jenat, fie critic, fie empatic, pentru
că fiecare întrebare - care s referă la viitor, foarte
frust - e atât de firesc pusă, iar reprezentația are
un aer cuceritor-interactiv, încât te dinamizează
oricât ai evita asta.
În viitorul apropiat este un spectacol tonic -
deși nu lipsit de problematizări -, care întărește o
mai veche observație personală: rețeta maturiză-
rii aparține fiecărei generații, e personalizată. Nu
mai puțin în acest caz.
Ce am remarcat la spectacolul clujean a fost
o excelentă dinamică interioară a reprezentației,
bazată pe un text articulat foarte inspirat, care a
„salvat” minimalismul producției. Mai pe șleau,
În viitorul apropiat este așa de bine construit, în-
cât poate fi jucat și pe o bancă în parc fără să simți
că-i lipsește ceva.
Edmond de David Mamet (Teatrul Municipal
Baia Mare) a fost pentru regizorul Andrei Dinu
un prilej de a construi un spectacol cu marca-
tă amprentă juvenil-virilă, poate cu un exces de
„trăirism” puber-belicos în interpretarea actorilor
tineri. Piesa sondează parcursul existențial al unui
adolescent rebel, cu temperament aprins și viață
dezordonată, pentru care fiecare zi e o provocare,
iar adaptarea e cvasi-imposibilă în marea junglă a
orașului. Dar Edmond nu este un auto-destructiv,
ci un căutător spasmodic și dezorientat al pro-
priului echilibru interior.
Dincolo de micile pusee de hiper-interpretare
și de o anume inabilitate în pasajul dintre scene,
spectacolul este articulat compact, concepția re-
gizorală fiind bine susținută de jocul actorilor
Eduard Bîndiu, Denisa Blag, Dragoș Călin, Ioana
Cheregi, Ioan Costin, Mircea Gligor, Andrei Stan,
Eduard Trifa, Alexandra Vanci, majoritatea din ei
foarte energici în roluri. Echipa este însă mult mai
mare, pentru că Edmond are secvențe muzicale și
de dans. Am remarcat în mod special spațiul sce-
nografic imaginat de Mihai Vălu, foarte versatil,
și excelentul design video al lui Alex V. Miclăuș,
care adaugă un plus de ritm ansamblului.
Edmond este un spectacol care consacră o nouă
echipă a teatrului din Baia Mare, o echipă despre
care vom mai auzi.
Am văzut la Satu Mare și unul din cele mai
bune spectacole ale lui 2017, cel puțin prin in-
terpretarea magistrală a unui actor matur, care se
impune copleșitor printr-un joc dozat cu milime-
trică precizie. Actorul este Jozsef Biro, iar spec-
tacolul Ia uite cine s-a întors!, o satiră acidă a lui
Timur Vermes, pusă în scenă cu un tăios umor
de Theodor Cristian Popescu (Teatrul Național
Târgu Mureș, compania Tompa Miklos).
Piesa lui Vermes este un fel de distopie politi-
că ce-l are drept erou pe Hitler, aterizat din neant
în Germania anului 2011. Are 57 de ani, poartă
32
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
uniforma sa militară și nu pricepe nimic din ce
e în jurul său. Din neștirbita încredere în misiu-
nea sa istorică (un fanatism care nu e deloc dis-
părut din lumea noastră, punctează dramaturgul)
și condescendența celor din jur se hrănește po-
vestea acestui spectacol, care nu este o comedie,
ci poartă în el diverse inflexiuni semantice mult
mai miezoase și excelent catalizate de impecabilul
hermeneut care e Theodor Cristian Popescu.
O scenografie plastică și ingenioasă a lui Mihai
Păcurar, muzica inspirată a lui Sebastian Androne,
decupajul dramaturgic profesionist operat de
Mihai Ignat precum și o distribuție numeroasă
și bine condusă regizoral - ca să nu mai zic de
interpretarea care potențează umorul și subtextul
piesei - fac din Ia uite cine s-a întors! cel puțin un
spectacol excelent, un must see al ultimilor ani.
Dar montarea mureșeană devine capodoperă
prin jocul lui Jozsef Biro. În interpretarea lui de o
rigoare chirurgicală, fără șarje, construită geome-
tric, figura lui Hitler - personajul principal - nu
e caricaturizată, dar nici eroizată. Avem de-a face
cu un biet om, lipsit de orice fel de aură, nu ridi-
col, nici teribil, ci doar fără rost. E o aneantizare
simbolică formidabilă. În istorie rămân oame-
nii despre care se vorbește. Redus la postura de
oarecare, Hitler-eroul piere de tot. Iar satira poli-
tică se prelungește usturător peste decenii, până la
politicienii de astăzi. Sper sincer ca Jozsef Biro să
ia un premiu UNITER pentru rolul ăsta.
Repet, Ia uite cine s-a întors! nu este o simplă
comedie cu iz politic și contemporan, ci aproape
o dezbatere etică, profundă, dar narată ceva mai
hâtru, e-adevărat, despre oameni și Istorie. Un
spectacol de neratat, oricum ai vrea să-l „guști”,
până la urmă.
Tragos
Un prilej de bucurie prietenească și intelec-
tuală am avut la prima mea vizită la Tulcea, la
a XV-a ediție a Festivalului Internațional de
Teatru „Tragos” organizat de Teatrul „Jean Bart”.
Dobrogea de Nord nu este doar un spațiu miri-
fic, prea puțin pus în valoare turistică, din păca-
te, ci și un loc unde se petrec evenimente cultu-
rale admirabile, datorită unui grup de oameni
Demonstrația
de mare ispravă - și n-o spun ca să-i laud, ci
doar recunoscându-le efortul. „Tragos” este re-
zultatul acestei dedicări personale și profesiona-
le, un festival curatoriat anul trecut de criticul
Doru Mareș.
Metoda de Jordi Galceran (Teatrul „Fani
Tardini”, Galați) a fost o mică capcană pentru
regizorul Adi Iclenzan. Piesa are drept subiect
cinica politică de recrutare a unei mari compa-
nii, care scoate la iveală arivismul, oportunis-
mul, lipsa de empatie a virtualilor candidați.
Lucrurile nu sunt, totuși, ce par a fi, acțiunea
având o subită răsturnare finală.
Iclenzan a articulat un spectacol coerent,
conducând bine developarea intrigii, cu un
joc acurat al actorilor Florin Toma, Vlad Ajder,
Radu Horghidan și Oana Mogoș, deși cu pasa-
gere sincope de ritm. O scenografie interesantă,
monumentală cumva - dând senzația de birou
aflat la etajele de sus ale unui zgârie-nori, cu o
cromatică lambrisată - a creat Bogdan Spătaru,
dând personalitate vizuală ansamblului. Toate
premisele, așadar, pentru un spectacol bine fă-
cut. Din păcate, Adi Iclenzan a supralicitat fi-
nalul, reușind să disipeze tot clou-ul de suspans
și inducând o supărătoare senzație redundantă.
Am rămas din Metoda cu o amintire „de par-
curs” plăcută, dar și cu frustrarea unui final care
nu validează efortul echipei.
Un one woman show absolut memorabil a fost
la Tulcea De ce fierbe copilul în mămăligă, o pro-
ducție independentă regizată de Dana Paraschiv
și jucată de actrița Edith Alibec.
Un spectacol de frisonantă emoție și cople-
șitoare candoare, care a impus o actriță cu un
talent notabil și o știință aparte de a se livra ar-
tistic.
Avem de-a face cu o producție realizată cu re-
surse materiale minime, bazată așadar aproape
total pe resursele de expresivitate actoricească.
Iar Edith Alibec a reușit impresionant să redea
amestecul de fragilitate și voință de supravie-
țuire din povestea eroinei sale, o copilă dintr-o
familie de circari nomazi.
Cu atâta sensibilitate și autenticitate a fost
jucat acest spectacol încât la final, când actri-
ța își aduna recuzita, eu vedeam încă perso-
najul și îmi venea să mă duc s-o îmbrățișez pe
Edith Alibec
mica eroină de circ. Vreți un mai clar semn de
catharsis?
În fine, m-am bucurat că, după remarcabila
producție cu Oleanna, văzută la Constanța, am
reușit să văd la „Tragos” o altă montare locală, la
fel de izbutită: Demonstrația de David Auburn,
regizată tot de Vlad Cristache. Se pare că aerul
Dobrogei îi priește tânărului regizor, ambele
sale spectacole de aici fiind bine închegate ar-
tistic și semantic și jucate cu o poftă și o energie
notabile de actorii tulceni.
Demonstrația are o intrigă complexă, ceva în-
tre dramă psihologică și policier, cu un bricolaj
cronologic înșelător, care presupune atenție din
partea spectatorului și oarecare spirit detectivis-
tic.
Un mare matematician care se confruntă cu
propriii demoni, atașat paroxistic de fiica sa, un
discipol cam prea interesat de opera maestrului
și o altă fiică, precum o voce a rațiunii comune
- acestea sunt personajele poveștii ramificate, în
care ceva din personalitatea frământată a savan-
tului se transmite traumatic fiicei care l-a îngri-
jit până la moarte.
Vlad Cristache a mizat inspirat pe o montare
care pune onest în valoare inflexiunile intrigii,
fără artificii, dar cu un ingenios accent pe in-
terpretarea actoricească - care dă o pregnanță
consistentă spectacolului.
Memorabil și plin de o atent interiorizată for-
ță este jocul lui Nelu Serghei în rolul profeso-
rului. Se vede că experimentatul actor își face
cu pasiune meseria, pentru că partitura sa pare
un lejer menuet, de o fermecătoare naturalețe,
care ascunde însă un consum uriaș de energie,
de autocontrol. În rolul fiicei Katherine, Aida
Economu s-a ipostaziat cu finețe, delicatețe și
o bună nuanțare de stări intime, de la caline-
ria filială la vulnerabilitate sau fermitate. Florin
Hrițcu, discipolul, și Oana-Lavinia Pisaroglu,
sora mai mare, s-au integrat și ei firesc în angre-
najul spectacolului.
Demonstrația este un spectacol care combină
un pretext „intelectualist” cu pragul unei trau-
me personale, într-un melanj de volute acade-
mice și stări intime surprins și redat convingă-
tor - și fermecător - în montarea tulceană a lui
Vlad Cristache.
■
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
33
remember cinematografic
Lumina înșelătoare
■ loan Meghea
Recent, lumea și-a adus aminte că au tre-
cut 100 de ani... De necrezut cum poate
să se scurgă vremea! Da, în 1917 Rusia
pravoslavnică devenea prima țară comunistă din
lume. A fost una din cele mai mari catastrofe din
istoria omenirii, dar despre ceea ce a urmat nu
vreau să mai povestesc. O mulțime de istorici,
scriitori, filozofi, oameni de artă, autori de teatru
și film au vorbit despre acei ani. Cu ură, cu pa-
timă, cu un anumit fel de „înțelegere”, uneori cu
acceptarea evenimentelor. Am scris și eu o car-
te despre Marea Teroare stalinistă care, sper, va
apare pe rafturile librăriilor anul acesta. Romanul
Anonimul rus se vrea un remember al acelor ani
îngrozitori, ani în care în Rusia, la fel ca și în 1794
în timpul Revoluției Franceze, prin închisorile și
lagărele staliniste, la intrarea celor arestați, se con-
juga batjocoritor: „Eu sînt suspect, tu ești suspect,
ei sînt suspecți. Toți sîntem suspecți!”.
Imediat după 1917, cinematografia rusă nu pu-
tea să stea deoparte. Controlul asupra producției
cinematografice era vital într-o perioadă de tran-
ziție, deoarece în viziunea partidului bolșevicilor
elementele reacționare rămase în sânul societății
trebuiau identificate și eliminate prin orice mij-
loc. Chiar și prin a șaptea artă, cinematografia,
care a fost transformată într-o armă ideologică
pentru apărarea intereselor de clasă. Regizorii
ruși - unul din ei a fost Serghei Einsenstein - au
trebuit să se alinieze la ceea ce Lenin declarase din
primele zile ale noului regim: „trebuie să începem
producția de noi filme care să reflecte ideile co-
munismului și realitatea sovietică”, precum și că
„dintre toate artele, cinematografia este cea mai
importantă pentru noi”. Așa au apărut pe ecranele
din Rusia filmele Lovește, Crucișătorul Potemkin,
Octombrie, Greva, Ivan cel Groaznic, filme care au
fost realizate după conduita socialismului realist.
Au trecut 100 de ani și acele vremuri au fost
prezentate în numeroase filme, piese de teatru,
cărți. Da, nu e ușor deloc să spui ceea ce s-a în-
tâmplat atunci... Majoritatea celor care au luat
parte la evenimente au murit și foarte mult timp
documente din Arhivele de Stat rusești nu au fost
Nikita Mihalkov
desecretizate. Unele probabil și astăzi sunt impo-
sibil de văzut.
Ce vreau să vă povestesc? Suntem la o pagi-
nă despre cinematografie așa că vă invit să par-
curgem împreună istoria unui film rusesc care
în 1994 a câștigat Marele premiu la Cannes și
Premiul Oscar pentru cel mai bun film într-o lim-
bă străină, un film care povestește despre anii ‘30
din Rusia, despre anii Marii Terori staliniste, un
film de război regizat de Nikita Mihalkov și care
se numește Soare înșelător... Undeva, cândva, am
citit câteva fraze care m-au impresionat, spuse
de regizorul Mihalkov referitor la felul în care a
apărut acest film: „Să nu-ți fie teamă de dușmanul
tău; cel mai rău lucru pe care ți-l poate face este
să te ucidă. Să nu te temi nici de prietenul tău; cel
mai rău lucru pe care ți-l poate face este să te tră-
deze. Teme-te însă de indiferență. Căci prin tăce-
rea ei, prin consimțământul ei tacit, te ucide și te
trădează în același timp”. Da, este un mare adevăr!
Tăcerea, indiferența pot să ucidă și să trădeze în
același timp.
Story-ul filmului? Scenariul a fost scris de
același Nikita Mihalkov împreună cu Rustam
Ibragimbekov și povestește despre ultimele mo-
mente ale colonelului Kotov. Ne aflăm în Rusia
anului 1936. Eroul revoluționar colonelul Kotov
petrece o vară idilică în dacea lui - casa de odih-
nă - alături de tânăra sa soție, de fiica sa de șase
ani Nadia și de alți membri ai familiei și prieteni.
E o atmosferă teribil de liniștitoare. Ce vrei mai
mult decât să fi cine ești, adică un erou comunist,
și să ai lângă tine pe cei dragi! Primele secvențe
ale filmului sunt edificatoare în acest sens: câți-
va oameni din sat îi informează pe Kotov că niște
militari sovietici fac manevre pe câmpurile lor și
imaginile devin antologice. Urcat pe un cal, cu
picioarele goale, într-o cămașă „de concediu” și
cu capul descoperit, eroul nostru aleargă în fața
tancurilor. Primul întâlnit, pe care-l ceartă pen-
tru neglijență, este un ofițer care nu-l recunoaște
și atunci se petrece o scenă memorabilă: Kotov
îi smulge acestuia chipiul și-l pune pe capul său,
apoi îi cere celui din fața sa să fie atent, moment
în care ofițerul îl recunoaște pe eroul revoluțio-
nar Kotov și bâlbâindu-se înțepenește salutând.
Grozavă găselnița regizorului!
Lucrurile însă se schimbă dramatic odată cu
sosirea pe neașteptate în casa lor a vărului Dmitri
de la Moscova, care farmecă femeile și pe mica
Nadia cu jocurile sale și cu bravurile sale pianis-
tice. Dmitri este un bărbat căruia Dumnezeu i-a
dat totul. Tinerețe, carismă, vorbe meșteșugite,
virilitate. Dar Kotov nu poate fi păcălit. Și el, ca și
alții, știe că aceasta este epoca represiunilor cri-
minale conduse de Stalin. Marea Teroare stalinis-
tă a anilor 1934-1938. Se întâmplau prea multe în
acei ani și în rândurile Armatei Roșii se apropia
ceea ce istoria a denumit decapitarea conduceri
armatei.
Cu ani în urmă, Dmitri, un student extrem de
înzestrat, fusese răsfățatul profesorului său, tatăl
soției lui Kotov, Marusia, cu care Mitea ar fi putut
să se căsătorească. Mitea trebuie să împiedice fuga
sau rezistența lui Kotov care urma să fie arestat în
chiar după-amiaza acelei zile. Astfel, Mitea duce
pînă la capăt șirul trădărilor: după ce îi trădase în
timpul Războiului civil pe albii de partea cărora
luptase, după ce, aflat în misiune în Occident, a
continuat să-i trădeze pe cei din propriul său grup
(intelighenția rusă din exil), acum o trădează toc-
mai pe femeia pe care se presupunea că o iubește
participînd la arestarea soțului ei. Planul este dus
la capăt fără ca cineva dintre cei din casă să bă-
nuiască ceva. Întors la locuința sa din oraș, Mitea
se sinucide în timp ce un fulger globular străbate
scena pentru ultima dată... Într-adevăr, tot filmul
s-a derulat sub un soare strălucitor și cald, dar,
Doamne, cât de înșelător!
Soare înșelător e un film tulburător, este un
strigăt de revoltă împotriva unei lumi ticăloase în
care voința unei persoane puternice, a unui dicta-
tor, este ridicată la rangul de lege, călcând în pi-
cioare valorile umane. Filmul acesta îl recomand
tuturor cinefililor. Am văzut aproape toate filmele
lui Nikita Mihalkov, însă Soare înșelător cred că
este cel mai bun film al său. În fiecare moment
se simte stilul elegant al regizorului, cu subtilități
psihologice, momente care amestecă discuțiile
lungi cu tăcerile profunde și pline de subînțeles.
Bravo, maestre Mihalkov!
■
34
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
Tribuna 60
Tribună pentru țară
nouă (III)
■ Silvia Suciu
Liviu Rebreanu cel necunoscut...” se in-
titulează un amplu articol dedicat de
Horia Oprescu scriitorului român (nr.
17, p. 6-7) care a dat literaturii noastre roma-
ne precum Ion, Răscola, Pădurea spânzuraților,
Adam și Eva sau Ciuleandra. Îi plăcea să lucreze
noaptea, în liniște și singurătate, preferând „masa
de scris din odăițele mici de la țară“, din casa de
la Valea Mare unde, în toiul nopții, ieșea adesea
pe cerdac să scruteze „bolta spuzită” printr-o lu-
netă fixată pe un trepied. Avea o atracție aparte
pentru desen și pictură, spunând că „ar fi putut
fi artist plastic, așa cum a scris literatură”. Era un
personaj sociabil și prietenos, cu o mare dragoste
de oameni; de aceea, mulți țărani îi cereau să le fie
naș de cununie și apoi să le boteze copiii; „făcea
binele tainic”, ajutând mulți tineri țărani să studi-
eze și să ajungă oameni. Pe țăranii din sat îi ajuta
cu jalbe și plângeri, prin ministere, tribunale, ori
administrații financiare. În ciuda vieții echilibra-
te și a regimului sobru, încă din 1943 sănătatea
lui Rebreanu începe să se șubrezească. Moare
în 1944, la doar 58 de ani, fiind înmormântat la
Valea Mare și strămutat două luni mai târziu în
Cimitirul Bellu din București.
Viorica Marica realizează un frumos por-
tret gravorului Gabriel Popescu (1866-1937)
care calcă pe urmele lui Theodor Aman și ale
lui Constantin Stahi, transpunând în gravură o
seamă de opere celebre din pictura universală;
abordează cu virtuozitate toate tehnicile, „insis-
tând asupra gravurii originale, ca și asupra gravu-
rii de interpretare”. După câțiva ani petrecuți ca
desenator-gravor la prima fabrică de timbre din
România, în 1908 este chemat la București, unde
este numit profesor de desen și apoi titular al cate-
drei de gravură la Școala de Arte Frumoase. „De o
vibrație profundă, opera ne dezvăluie o sensibili-
tate vie dar stăpânită și un temperament complex
în care vigurozitatea ardentă și lirismul entuziast
se îmbină cu ponderea unei rațiuni mature și cu
discreția subtilului” (nr. 18, p. 11).
Interesant este articolul „Poezia comerțului”
de Eugen Barbu (nr. 20, p. 1-2), unde autorul rea-
lizează o critică a produselor din punct de vedere
estetic, dar și al promovării lor în magazine. Pe
lângă observațiile pertinente în materie de mar-
keting, atrage talentul scriitoricesc al autorului:
„Niște munți de cafea, reflectați în talgere de ni-
chel, dau curiozități exotice. Adăugați la aceasta
parfumul și moliciunea măcinării. Râșnitul cu
mirosul zdrobirii și cu zgomotul sfărâmării sute-
lor de ghiocuri verzui ca lișița aduce câștig comer-
cinaților rafinați”. Eugen Barbu observă prezenta-
rea neglijentă a produselor din magazine, acestea
având etichete al căror desen este rudimentar și
„lipsit de humor”. În plus, autorul reclamă o lipsă
de imaginație în domeniul designului vestimen-
tar: griul predominant care duce la melancolie,
costume rigide, abuzul de floricele și de linii de
pe stofe, pălăriile prezentate în magazine în co-
loane de pâslă, în loc să fie înșirate pe sârme așa
încât, „din cauza luminii solare, să pară trecătoru-
lui grăbit, mari păsări plutind”. În același număr
(p. 2), Radu Enescu face o cronică romanului au-
to-biografic Am plecat din sat de Ion Vlasiu.
La comemorarea a 50 de ani de la moartea lui
Nicolae Grigorescu, Petru Comarnescu sublinia-
ză că, în ciuda faptului că „scriitorii sau criticii văd
arta făcută de cei proveniți din lumea satelor ca
o artă necesar primitivă, aspră, simplificată prin
stilizare sau potențată prin violență, în care nu ar
mai fi loc pentru sentimente mai gingașe, pentru
armonii mai subtile, pentru viziuni mai îndelung
meditate”, acest artist nu a avut nimic „primitiv,
brutal și aspru în ființa sa și la fel îi este și arta”.
Fire meditativă și visătoare, Grigorescu a știut să
redea prin lucrările sale adevărata fire a lucrurilor,
„creșterea vieții, drumul ei spre împlinire, năzu-
ința spre marea cultură”, printr-o cunoaștere mai
temeinică a naturii, în special în timpul perioadei
albe („Mesajul lui Nicolae Grigorescu”, nr. 24, p.
1 și 9).
În nr. 30, V. Beneș tratează „Perioada albă a lui
Grigorescu” (p. 10); această etapă a operei grigo-
resciene se datorează unei slăbiri a vederii picto-
rului, fapt care nu a rămas fără consecințe. Pe de o
parte, colecționarii au evitat achiziția lucrărilor în
această perioadă, ceea ce a dus a o scădere a pre-
țurilor lucrărilor: „Criteriul de valoare al colecțio-
narilor rămânând suma gustului personal, tradus
în preț de cost, evident că repudierea de către ei a
lucrărilor lui Grigorescu din perioada albă a pro-
vocat o scădere a prețurilor acestora și, implicit,
credința că sunt de o valoare artistică inferioară”.
Totuși, autorul articolului consideră că această
etapă a creației lui Grigorescu e „cea mai origi-
nală [...] și cea mai românească”: lumina se pre-
zintă ca o „masă de pulbere luminoasă, aproape
incandescentă”, culoarea e „difuză ca identitate și
armonizată în alburi colorate subtil și rafinat”, iar
forma este sugerată într-un mod discret, confe-
rind o „realitate luminoasă și colorată atmosferii”.
„Retrospectiva Pallady în Transilvania” con-
stituie un prilej pentru Viorica Marica de a-i
dedica acestui artist un amplu articol (nr. 25, p.
10), unde accentuează preferința lui Pallady de
a oglindi realitatea în mod obiectiv, fără accen-
te dramatice, într-o cromatică calmă și punctată
de armonii „surdinzante”: „Revelatoare pentru
structura lui Pallady sunt preferințele care îl în-
demnau să admire rigurozitatea compozițională
și spiritul metodic al lui Leonardo, perfecțiunea
liniei în pictura lui Ingres și să respingă cromatica
senzuală a lui Tizian sau, în pictura noastră, a lui
Petrașcu, înclinat spre strălucirea grea a veneție-
nilor”. Pallady se dovedește o fire contemplativă,
un creator preponderent cerebral, portretele sale
prezintându-ni-l „în nuditatea vulnerabilă a uni-
versului său sufletesc”.
Referitor la „Expoziția Ștefan Luchian” de la
Muzeul de Artă al RPR din București, V. Bereș
(nr. 28, p. 10) face o critică a modalității de ex-
punere a lucrărilor (acuarele, pasteluri, desene).
Deși aceasta prezintă un material documentar
extrem de bogat și util pentru înțelegerea operei
artistului, „expoziția ne oferă o conologie văzută
în mare, făcută după rudimente de date obiective,
fără ca opera să fie supusă unei analize critice-ști-
ințifice a evoluției facturii, manierei și stilului
artistului”. Există în opera lui Luchian un soi de
unitate la nivelul exprimării, un limbaj stilizat ori-
ginal pentru arta românească, articulat „în sinco-
pe și ritmuri noi de culoare”. Numărul este ilustrat
cu lucrări ale artistului.
Mircea Zaciu ne introduce „În atelierul unui
mare artist” (nr. 31, p. 1 și 10), ale cărui tablouri
„făceau senzație când erau expuse”: deși făceau
senzație în rândurile publicului străin, doamna
directorului de la Bancă „era gata să leșine pri-
vind terifianta imagine din Gazele, cu chipurile
răvășite ale soldaților în fața morții iminente”. Este
vorba de pictorul sătmărean Aurel Popp, ale cărui
lucrări se impun și astăzi prin forța compoziției și
a cromaticii, prin vitalitate, introspecție, dar și pa-
triotism. Ele trădează felul creatorului lor: „caru-
ra puternică a omului, felul semeț în cere-și ținea
capul leonin, avântat mereu, bătăios fără odihnă,
prezența unei energii extraordinare...”
■
Anca Boeriu	Atingere, placă de fier, 200 x 100 cm
TRIBUNA • NR. 370 • 1-15 februarie 2018
35
sumar
plastica	
bloc notes
Privind istoria în ochi.
100 de portrete de țărani transilvăneni	2
editorial
Mircea Arman
De la Renaștere la Sf. Augustin (XIV)
„Evul întunecat”	3
Premiile naționale de literatură
„Nepotu’ lui Thoreau”
Ștefan Manasia
Liniștea de după communication-breakdown	4
Alex Ciorogar
Informed Naivety	5
cărți în actualitate
Ion Igna
Actualitatea lui Vasile Lucaciu	7
Eugen Cojocaru
Un ex-colonel de Securitate vorbește azi	8
cartea străină
Vistian Goia
Un italian „plutește în erudiție”!	9
comentarii
Bogdan Caranfilof
Un demers istoric lăudabil, dar discutabil	10
poezia
Cornelius Drăgan	12
Tec fil Răchițeanu	13
parodia la tribună
Lucian Perța
ard. rostul lucrurilor	12
proză
Catia Maxim
Bitola	14
Pavel Nedelcu
Ziua cu flori (II)	15
Anca Boeriu
Mihai Plămădeală
Transfer de imagini, sentimente și idei	19
de vorbă cu graficiana Anca Boeriu
„Gravura oferă infinite posibilități compoziționale” 20
diagnoze
Andrei Marga
Filosofia subiectivității a lui Manfred Frank	22
eseu
Mario Germinario
Doamne, dacă ești pretutindeni, de ce nu îți simt
prezența?	25
Teodor Vidam
Despre o întâlnire cu o carte problematică	27
social
Adrian Lesenciuc
Modernizarea ca formă a schimbării culturale	28
o dată pe lună
Mircea Pora
Am fost și eu elev	29
opinii
Puși Dinulescu
Politică, literatură și teatru	29
traduceri
Bartosz Radomski	30
muzica
Virgil Mihaiu
Rememorări și încântări la Gala timișoreană
Jazz Blues Kamo (II)	31
teatru
Claudiu Groza
Geografie teatrală (I)	32
remember cinematografic
loan Meghea
Lumina înșelătoare	34
Tribuna 60
Silvia Suciu
Tribună pentru țară nouă (III)	35
plastica
Anca Dobre
Sinele lui Dan Gavriș	36
Sinele lui Dan Gavriș
Anca Dobre
Pentru Dan Gavriș, sculptura este un mod de
a fi. Adept al cioplirii directe, artistul are o
legătură viscerală și nemijlocită cu lemnul,
material în care se exprimă plenar. Deși ajunge la
formele dorite din doar câteva tăieturi, drumul de
la trunchiul de copac la lucrări este, în principiu,
lung și anevoios. Lemnul îi cere, pentru a i se su-
pune, un timp de grație, care ține mai degrabă de
coordonatele regnului vegetal decât de timpul de
lucru propriu-zis. Nu este vorba despre super-fini-
saje, ci despre starea de grație în care trebuie să in-
tre artistul pentru a debita materialul în felul dorit,
și în același timp într-un mod pe care îl permite
structura proiectată în el.
Pentru a scoate forma gândită din masa de
lemn, Dan Gavriș trebuie să se detașeze de orice
algoritm, lucru știut, sau tehnică, până în momen-
tul în care va simți că tăietura sau incizia operată
ese identică până la suprapunerea ideală cu prime-
le astfel de gesturi care au fost vreodată făcute. Nu
contează doar forma în sine, ci și modul în care a
ajuns la ea. Concepția potrivit căreia materialul,
respectiv lemnul, păstrează inscripționate proce-
sul, ritmul, cadența, interacțiunea cu unealta și le-
gătura dintre gând și acțiune are conotații sacre și
nu poate fi explicată prin prismă logică sau măcar
profesională. Lucrarea Sinele meu, un omagiu adus
de artist lui Brâncuși, se înscrie complet în coordo-
natele schițate mai sus.
Discipol al lui George Apostu, alături de care
a lucrat la începutul anilor ’80, apoi student al lui
Paul Vasilescu și Horea Flămându, Gavriș a evitat
împrumuturile și soluțiile marilor artiști în ambi-
anța cărora s-a format, reușind să se exprime în
totalitate pe sine. Faptul de a avea ceva de spus, și,
Dan Gavriș
Sinele meu
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau
Cu ridicare de la redacție: 30 lei - trimestru, 60 lei - semestru, 120 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
39 lei - trimestru, 78 lei - semestru, 156 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, contravaloare revistă cont nr. RO57TREZ21621G335100xxxx și
contravaloare taxe poștale cont nr. R016TREZ24G670310200108x deschis la B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Dan Gavriș	Psalmi I
mai mult decât atât, de transmis prin arta sa l-a de-
terminat să caute în sculptură mijloacele potrivite
care, așa cu am afirmat anterior, transcent finali-
tatea. Între artist și sculptura sa, privită ca obiect,
există o relație vie, de coordonare. Nu este vorba
în niciun caz despre fuziunea cu lucrările sale, des-
pre vreun transfer (magic) de personalitate sau de
pneuma.
Fagurii, Psalmii, mai nou, Sinele, am numit aici
câteva dintre ciclurile importante din creația sa, sunt
o pledoarie pentru sculptură și mai ales pentru ceea
ce se află dincolo de cele care se lasă văzute în ea.
După cum s-a autocaracterizat, Dan Gavriș este
paradigmatic, introvertit, ascet, un om care uită de
sine în momentele în care lucrează, întreaga sa viață
fiind o sesiune de lucru, o cale spre adevăruri mai
profunde decât cele care se pot lăsa transpuse în
semn. Din punctul său de vedere, toate drumurile
noastre diurne sunt amprentate de Drumul Crucii.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
CORESI
mormon* «rdulul