TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ștefan Manasia
(redactor-șef adjunct)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
In memoriam
Maria Vodă-Căpușan
Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România
anunță cu tristețe stingerea din viață a profe-
soarei și scriitoarei Maria Vodă Căpușan.
Odihnească-se în pace!
Maria Vodă-Căpușan (30 decembrie 1940,
Timișoara - 16 noiembrie 2017, Cluj-Napoca).
Teatrolog, eseistă. Este fiica Vioricăi Vodă (născută
Iuga), actriță, strănepoată a lui George Barițiu, și a
lui Ștefan Vodă, magistrat. Liceul „George Coșbuc”
(1953-1956) și Facultatea de Filologie a Universității
„Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca (1956). Doctoratul
în 1969 cu o teză despre teatrul francez contem-
poran. Face carieră didactică universitară la Cluj.
Debutează în 1968 la „Tribuna” cu un articol des-
pre Jean Cocteau, iar editorial în 1976 cu volumul
Teatru și mit. Este prezentă în „Steaua”, „România
literară”, „Contemporanul”, „Ramuri” etc.
Volume: Teatru și mit, Cluj-Napoca, 1976;
Dramatis personae, Cluj-Napoca, 1980; Despre
Caragiale, Cluj-Napoca, 1982; Teatru și actualita-
te, București, 1984; Pragmatica teatrului, București,
1987; Camil Petrescu. Realia, București, 1988; Accente,
Cluj-Napoca, 1991; Mircea Eliade. Spectacolul magic,
București, 1991; Marin Sorescu sau Despre tânjirea
spre cer, Craiova, 1993; Caragiale?, Cluj-Napoca,
2002; 2011; Dictionnaire des relations franco-roumai-
nes (în colaborare cu Marina Mureșanu-Ionescu și
Liviu Malița), Cluj-Napoca, 2003.
Traduceri: Marcel Brion, Homo pictor, prefață
de Dumitru Matei, București, 1977 (în colaborare
cu Victor Felea); Petru Dumitriu, Zero sau Punctul
plecării, București, 1992 (în colaborare cu Horia
Căpușan); Mihai Eminescu, Poezii - Poemes, edi-
ție bilingvă, prefață de Mircea Zaciu, postfață de
Tudor Ionescu, Cluj-Napoca, 1999 (în colaborare
cu Ariadna Combes).
Teoretician și analist al literaturii dramatice,
Maria Vodă-Căpușan concepe o poetică teatrală
modernă, originală sub multe aspecte, axată înde-
osebi pe metodele de investigare oferite de semioti-
că, teoria textului și estetica receptării. Interpretarea
„semnelor” dramatice într-o viziune semiologică,
panoramică, comparatistă îi prilejuiește un excurs
critic nuanțat, menit să surprindă specificul, struc-
tura și modalitățile teatrului, privit ca „fenomen
complex, constituit din semne diverse” (Accente).
Studiile sale vădesc o certă orientare către teoreti-
zarea fenomenului, organizându-se într-un „dis-
curs asupra metodei” ilustrat printr-o varietate de
modele exegetice preluate din literatura română și
universală, comentate cu rigoare demonstrativă și
cu fervoare interpretativă. (Magda Wâchter)
Scriitura elegantă, adeseori memorabilă în seg-
mentele sale de concizie plastică, se întemeiază
pe o lectură lucid asumată. Dimitrie Cantemir,
Shakespeare, Caragiale, A. Jarry, Cehov, Pirandello
sunt câteva din locurile explorate, comparabile prin
prezența a două realități ireale: teatrul lumii și tea-
trul din teatru. Reprezentația dramatică e receptată
dincolo de text; cuvântul, instrument al literaturii și
primă treaptă de descifrare codificată a umanului,
este supus în teatru unei decantări secunde; gestul,
acompaniat de muzică, pictură și dans, este sino-
nim cu dubla rafinare a esențelor, ambiționând să
substituie viața însăși. Lumea ca teatru urcată pe
scenă și teatrul coborât în stradă, vulgarizat în cel
mai nobil înțeles al cuvântului, prin artificii mereu
redescoperite de autorii dramatici, accentuează ine-
fabila interferență a realului cu imaginarul. (Irina
Petraș)
În încercarea de a demonstra teatralitatea tea-
trului, autoarea pune la contribuție o bibliografie
temeinic asimilată, precum și instrumente analitice
de ultimă oră. Eseurile au un caracter preponderent
teoretic, referindu-se mai puțin la o anume piesă
sau la un anume spectacol, cât la fenomenul tea-
tral, cu dimensiunile și conceptualizările sale fun-
damentale. Autoarea consideră că, în dramaturgia
secolului XX, scenariile mitice își conservă funcția
modelatoare și integratoare, în ciuda pasiunii nega-
toare a diferitelor mișcări literare, avangardiste sau
moderniste pur și simplu. [_] În cărțile sale, Maria
Vodă-Căpușan oferă sinteze teoretice demne de
interes, din perspectiva unor noi abordări metodo-
logice și epistemologice, aplicate cu discernământ
critic și erudiție neostentativă. (Iulian Boldea)
Pe copertă:
Maurice Pasternak, Orizontal 11 (1998)
mezzotinta în patru culori, acvatinta, 34,5 x 22,5 cm
Vineri, 8 decembrie, ora 12,
la sediul Filialei, Reuniunea
de toamnă-iarnă
În program:
Lansarea primului volum din seria Scriitorii clujeni în dialog (realizat de
Elena Abrudan și studenții de la Jurnalism).
Salut noilor membri ai Filialei clujene:
Rodica Baconsky, Mircea Gelu Buta, Elena Cărăușan, Ioan Derșidan,
Flavius Lucăcel, Lucian Nastasă-Kovacs, Ana Olos, loan-Aurel Pop,
Mircea Ștefan, Ion Urcan, Veres Istvan
Aniversări rotunde (iulie-decembrie) - 85 - Horvath Aurica; 80:
Viorel Cacoveanu; 75: Nicolae Brânda; Doina Cetea; Elisabeta Donca-
Kirchmajer; Gențiana Groza; Rodica Scutaru-Milaș; 70: Irina Petraș;
Traian Vedinaș; 65: Kiraly Istvan; V. Ștefan; Delia Marga; Alexandru
Cristian Miloș; Ilderim Rebreanu; Viorel Rujea; Ioana Ileana Ștețco;
Andrei Zanca; 60: Doru Burlacu; Egyed Emese; Gh. Glodeanu; Liviu
Mircea; Ioan Negru; Tompa Gabor.
Sărbătorirea seniorilor (scriitori cu vârste peste 80 de ani): Dorin
Almășanu, Ion Antoniu, Leon Baconsky, Ștefan Bitan, Mircea Ioan
Casimcea, Domițian Cesereanu, Vistian Goia, Horvath Aurica, Săluc
Horvat, Jancsik Pal, Mia Pădurean, Aurel Rău, Dan Rebreanu, George
Savu, Miron Scorobete, Szilagyi Julia, Ion Taloș, Teodor Tanco, Tar
Karoly, Mircea Tomuș, Ion Vlad (cei subliniați au peste 90 de ani!).
Recitalul sărbătoriților
Lansări de carte - maraton.
2
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
editorial
De la Sfîntul Augustin la
Renaștere (XII)
■ Mircea Arman
n opinia Sfîntului Augustin omul este, fără
îndoială, o substanță înzestrată cu suflet și
rațiune iar cele două, așa cum arată și E.
Gilson1 , sunt menite să conducă corpul. Astfel,
sufletul este „motorul” corpului și superiorul lui.
După opinia aceluiași, căutarea binelui este sco-
pul suprem al omului, astfel încît problema mo-
ralei e ca și rezolvată. În viziunea Sfîntului doar
îngerii sunt deasupra omului, în ordinea creației,
iar omul nu este cu mult mai prejos decît înge-
rul. „Cele mai nobile creaturi ale lui Dumnezeu
sunt îngerii, despre care Augustin nu știe exact
dacă au sau nu au corp. Vine apoi omul, nu mult
mai prejos decît îngerul (paulo minuisti eum ab
angelis2), însă alcătuit cu siguranță, așa cum am
spus, din sufletul care folosește un corp și din
corpul pe care îl folosește. Absolut spiritual și
simplu, sufletul este legat de corpul său printr-o
înclinație naturală, care îl face să-l însuflețeas-
că, să-l conducă și să vegheze asupra lui. Prin el
devine materia un corp viu și dotat cu organe.
Prezent integral în toate părțile corpului, sufletul
formează cu el acea unitate care este omul, dar
este foarte greu să-i cunoaștem originea. Autorul
lui De anima et eius origine a recunoscut, în cele
din urmă, că este incapabil să rezolve problema.
Oare Dumnezeu a creat de la început germenii
spirituali ai sufeletelor (acele rationes seminale,
n.n. M.A.), sau numai o substanță spirituală din
care sufletele viitoare să fie alcătuite mai tîrziu?
A încredințat îngerilor germenii pînă în mo-
mentul în care avea să-i reia și să-i unească cu
corpurile? Nu știm, iar Sfîntul Augustin nu și-a
revendicat niciodată, în această chestiune, decît
libertatea de a nu ști”3. Deducem de aici faptul
că Sfîntul Augustin nu își însușește nicidecum
doctrina platonică despre materie, aceasta nefi-
ind confundată cu răul (precum în doctrina pla-
tonică prin influență orfică n.n. M.A.) ci a ajuns
să fie considerată un rău în temeiul păcatului
originar. Acest principiu stă la baza dezvoltării
moralei și eticii augustiniene și explică prezența
răului într-o lume construită de un Dumnezeu
bun (cf. E. Gilson). „Dacă este vorba de un rău
natural, trebuie să ne amintim că, luat în sine,
fiecare lucru este bun pentru că este. Orice cre-
atură sfîrșește desigur prin a pieri, dar, la scara
universului, distrugerea uneia e compensată de
apariția alteia și însăși succesiunea lor constituie
frumusețea universului, asemenea succesiunii
silabelor care alcătuiesc un poem. Cît privește
sensul moral, acesta nu se află decît în actele cre-
aturilor raționale. Aceste acte sunt libere pentru
că depind de judecata rațiunii; greșelile morale
provin deci din faptul că omul își folosește li-
berul arbitru. De aceste greșeli este răspunzător
omul și nu Dumnezeu”4. Desigur, arată mai de-
parte E. Gilson, ar putea fi ridicată o obiecțiune:
anume aceea că Dumnezeu putea să nu înzestre-
ze omul cu voință, fapt care îl face să dea greș și
să îl arunce astfel în lume expunîndu-și propria
creație pericolului.
Cu toate acestea, spunem noi, putea oare
Dumnezeu să exonereze omul de voință, dacă
acesta este făcut după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu? Este și Dumnezeu supus greșe-
lii dacă creația lui imperfectă este? Nicidecum.
Întrucît voința este cea care poate să îl îndrepte
pe om spre Bine, bine care este fericirea absolu-
tă, fericire care este scopul suprem al existenței
umane. Astfel, omul, dincolo de alternativa alea-
să, are această alegere prin libertate. Dumnezeu
a creat lumea în afara oricărei constrîngeri sau
necesități, ca expresie a voinței sale suverane și
absolute. La fel, libertatea umană este expresia
voinței suverane a omului de a se îndrepta spre
bine sau spre rău, de a fi fericit sau nu. Astfel,
crede Augustin, omul a avut, prin prisma păca-
tului originar, să se îndrepte spre rău, s-a înde-
părtat de Dumnezeu și s-a apropiat de lucrurile
inferioare. Acesta este păcatul suprem, de care
singur omul, prin propria-i voință și libertate s-a
făcut vinovat.
În ce privește creația universului creația
este, după Augustin, una simultană și continuă.
Altfel, în lipsa continuității care are la bază acele
rațiuni seminale (rationes seminales, id est cau-
sales) universul s-ar opri, nu ar mai avea puterea
continuității și ar recădea în nimicul din care a
fost creat. Tot astfel este gîndită și continuitatea
vieții umane și animale, prin aceste rationes se-
minales care se perpetuează la nesfîrșit.
De aici rezidă și concepția despre Timp a
lui Augustin. Aceasta este preluată, dezbătută
și pusă în valoare de către Martin Heidegger în
lucrarea sa Zeit und Sein (Timp și Ființă5) unde
conceptul de prezență continuă care în această
lucrare dobîndește echivalentul Ființei este dez-
voltat de Heidegger din Acum-ul lui Augustin.
Pentru Augustin timpul are doar dimensiu-
nea prezentului, al acelui Acum prezent, în timp
ce trecutul este un Acum care nu mai este și vii-
torul un Acum care încă nu este. Această viziune
augustiniană a timpului a permis lui Heidegger
să deducă Ființa din Timp, mai mult, să cuteze
ceva aproape de negîndit pînă în lucrarea ante-
rior menționată, anume să afirme că prezența
continuă este Ființa, să pună egalitate între Timp
și Ființă ca fiind unul și același lucru și se de-
duc unul din altul, chiar dacă acest lucru nu este
afirmat decisiv, ferm, ci doar sub forma „punerii
întrebării”.
Totuși, speculația heideggeriană duce mai de-
parte și chiar vine în contradicție cu concepția au-
gustiniană genuină despre timp. Pentru Augustin,
dincolo de toate, timpul este creat de Dumnezeu,
așa cum a fost creat Universul și Omul. Pentru
Heidegger însă, timpul atinge dimensiunea su-
pratemporalității, adică a eternului, ceea ce în
viziunea Sfîntului nu poate fi acceptat. În opinia
sa, timpul este lipsit de substanțialitate proprie, el
fiind doar o relație care se stabilește între realități/
evenimente fenomenale, tranzitorii, aflate la un
moment dat împreună, pentru o durată cît stră-
fulgerarea Acum-ului prezent, pentru a se destră-
ma apoi în formele imperfecte ale lui (me on ti),
trecut și viitor. Prin urmare, înaintea lui Kant și
a lui Bergson, Augustin vede timpul ca un fel de
intuiție, ca o stare a spiritului/sufletului și ca pe o
distensie a lui.
Maurice Pasternak Fără titlu (2017), grafit, 43 x 53 cm
Astfel, fiind fiecare în timpul lui, trăindu-și
fiecare timpul dat, omul este legat de celalalt
și nevoit să trăiască această aventură împreună
sub forma societății, a cetății.
Pentru Augustin acest aspect a fost, spre sur-
prinderea unora, unul extrem de preocupant.
El crede că omul nu poate fi privit niciodată în
afara cetății, a relațiilor sociale, în lipsa cărora
acesta nu și-ar putea realiza menirea. Desigur,
Augustin vede omul ca viețuind în două ce-
tăți, respectiv într-o „Cetate pămîntească” și o
„Cetate celestă”. Cetatea pămîntească este văzu-
tă de Augustin după modelul epocii în care tră-
iește, adică după modelul de organizare a impe-
riului roman, cu relații sociale bine stabilite de
cutumă și lege, cu ierarhii clare și așezate, cu un
stat bine consolidat, în timp ce în ceea ce pri-
vește „Cetatea celestă”, cetatea lui Dumnezeu,
(civitate Dei),aceasta se definește prin faptul că
leagă oamenii prin iubire față de Dumnezeu,
prin altruism și frăție, orice domnie a normei
neavîndu-și sensul.
Cu toate acestea nu există două „Cetăți” se-
parate ci doar simultane. „Cetatea celestă”, a
lui Dumnezeu, sălășluiește în însăși „Cetatea
pămînteană” și deși nu se aseamănă, coexistă.
Acesta este sensul pe care îl dă Augustin pro-
blemei existenței în lume și față de lume a omu-
lui.
Nu vom merge mai departe în analiza gîndi-
rii teologice și filosofice ale Sfîntului Augustin
care, în treacăt fie spus, a depășit tot ceea ce a
fost gîndire teologică și, mai ales, filosofică în
creștinismul incipient și încă foarte multe se-
cole după aceea, ajungînd și influențînd opera
unor filosofi și teologi pînă în prezent.
Am încercat să trecem, în acest capitol pre-
mergător analizei scolasticii ca atare, prin ceea
ce este esențial pentru viziunea filosofică și
pentru deschiderea pe care o va produce gîn-
direa lui Augustin în filosofia europeană pînă
la Thomas din Aquino și chiar dincolo de el,
fie și dacă ne gîndim doar la un Anselm din
Canterbury, la Roger Bacon, Leibniz, Heidegger
și, desigur, la ansamblul ordinului călugărilor
franciscani în care predomină elemente ale gîn-
dirii teologice și filosofice ale lui Augustin.
Note
1 Vidi, E. Gilson, Op.cit., pp. 124-127.
2	l-ai micșorat pe acesta cu puțin față de îngeri (lb.
lat.).
3	Vidi, E. Gilson, Op.cit., p. 123.
4	Vidi, E. Gilson, Op.cit., p. 124.
5	Martin Heidegger, Timp și Ființă, trad. Dorin
Tilinca și Mircea Arman, Ed. Jurnalul Literar,
Bucuresti, 1995.
■
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
3
cărți în actualitate
Diavoli și îngerași
■ Ștefan Manasia
Radu Țuculescu
Măcelăria Kennedy
Iași, Editura Polirom, 2017
Cu un portofoliu invidiabil (romane, po-
vestiri, literatură pentru copii, teatru,
traduceri din poezia de expresie germa-
nă), Radu Țuculescu este unul dintre prozato-
rii de cursă lungă, rari în literatura română. În
2015 publică la Polirom romanul Mierla nea-
gră, ambițioasă construcție simfonică, între
vîrfurile creației sale. La nici doi ani, revine cu
Măcelăria Kennedy, roman publicat de aceeași
editură. Cartea este o sonatină (pentru că auto-
rul, absolvent al Conservatorului clujean păs-
trează, în scris, rigoarea și structura muzicală)
și un erotikon al vremii noastre.
Mica localitate Luna de Jos orbitează Clujul
metropolitan, viețile locuitorilor se întreta-
ie după cum dictează „Ceasornicarul orb”.
Mecanismele comediei, feeriei ghidează întîl-
niri și iubiri fulgerătoare, trădări și gelozii, sau
descoperirea tîrzie - în asfințitul vieții - a amo-
rului consolator. Lumea e, în genere, aceea pe
care o avem, zilnic și silnic, sub ochi: mediocră,
debusolată, căzută în tentația lascivității și con-
sumerismului. Portretist remarcabil, Țuculescu
păstrează și aici o salvatoare doză de cruzime,
un cinism calculat față de peronaje (titlul, a că-
rui geneză nu o spoilerim, trimite la carnalitatea
și carnajul grosier în care ne îmbăiem 24 de ore
din 24). Parcă în permanență bete, stăpînite de
stimuli și receptori lubrici, personajele (pictor
sau măcelar, oameni de radio și televiziune,
muzicanți, intelectuali sau țărani) patinează pe
gheața comediei erotice sub care dispar uneori.
Măștile ascund - în unele cazuri prea puțin
- persoane reale din Clujul sau Ardealul pri-
Maurice Pasternak	Fără titlu (2017), grafit, 43 x 53 cm
etenilor autorului. Sînt colorate în toată gama
afectivității: de la placiditatea Matildei, soția
măcelarului ajuns patron, la erotismul pasio-
nal și paradoxal lucid al documentaristei Doris,
de la naivitatea platonică a ultimului evreu din
Luna, batrînul Sami Goldenberg, la tupeismul
și brutalitatea redactorului-șef Ovi, unul din-
tre oamenii de paie puși să păstorească radioul
public. Într-unele secvențe Radu Țuculescu se
lasă contaminat de frivolitatea actanților, a me-
diului (cunoscut și răscunoscut), ai senzația că
scrie ușor, prea ușor, refuzînd să adauge adînci-
me situațiilor și personajelor. Vorba autorului
însă: „Noi nu scriem studii de specialitate, doar
povestim întîmplări și descriem personaje, re-
producem dialoguri și descoperim, în cele mai
neașteptate locuri, unul sau doi îngeri. Fiecare
poate trage concluzii personale, dacă are chef să
o facă.”(pp. 93-94).
Nu doar îngerii patronează toposul Lunei de
Jos, decorativi și pufoși, lipsiți de puterile cu
care îi credităm: maleficul și reprezentații săi
sînt adevărații patroni ai universului contem-
poran românesc. Și aici intră în scenă Marele
Petric, seducătorul invitat să conferențieze în
cadrul Zilelor comunei, plătit cu bani buni ca
să injecteze naționalismul și xenofobia în cre-
ierele plăpînde și agresate oricum televizual,
politic etc. ale sătenilor. Marele Petric, ridicol
și întraripat, violent și persuasiv, e una din pre-
monițiile-primejdiile evocate în paginile aces-
tui roman, un personaj care ne agresează, să
recunoaștem, tot mai des în ultimii ani. Spune
Petric (alter ego-ul unui, de exemplu, Dan
Puric): „Pe unde, oare, și-a făcut ucenicia Iisus?
A călătorit, căci călătoria înseamnă cunoaște-
re. În anii primei tinereți, a trăit aici, pe me-
leagurile noastre, alături de preoții geto-daci,
învățînd tainele levitației. A meditat pe vîrful
munților noștri și a dormit în colibele ciobani-
lor! A mîncat mămăligă cu brînză și ceapă. A
învățat să pescuiască și să strivească strugurii
sub tălpi. Pești și vin! Împreună cu preoții noș-
tri a călătorit și în India, unde și-a perfecționat
tehnica tămăduirii prin atingerea cu palme-
le.” (p. 132) Delirul protocronist, manipularea
prin convocarea pulsiunilor viscerale ale unui
individ sau popor sunt, în mod tragic, atît de
prezente astăzi, diseminate prin televiziuni,
radio și internet, prin conferințele organizate,
vai!, nu doar în satele uitate de lume, ci chiar
pe scena unor instituții respectabile (dar ce in-
stituție de la noi a rămas nemînjită în vreun fel,
nepenetrată de nechemați, așadar respectabilă?
- decelez în re-construcția, romanescă, a unui
asemenea discurs gongoric și patibular mîhni-
rea și disperarea unui prozator lucid, cu priză la
real). Ce se poate salva cînd feericul, inocența
sînt atinse și distruse, lent, de acizii lascivității
și urii? Poate că numai imaginile luminoase ale
unui trecut, nici el atît de luminos pe cît ne-ar
plăcea, micile ritualuri și micile gesturi, naivi-
tățile și timiditățile care subminează, constant,
nesimțirea din jur:
„Pe Sami îl străbătu un fior nedefinit, ceva ce
ținea de un trecut prea îndepărtat care, iată, a
apărut cu o putere și o prospețime suprinzătoa-
re și a declanșat, cîteva clipe, vibrații de duioșie
în sufletul său.
Deschise ușițele din sticlă mată ale dulapului
din sufragerie, un dulap vechi, stil brîncove-
nesc, din lemn de stejar cu intarsii. Scoase două
cești de cafea și cele două farfurioare aferente,
cu atenția unui ceasornicar care desface meca-
nismul unui ceas vechi și prețios. Praful depus
pe micul serviciu de cafea marca anii de cînd
Rifka și fiica părăsiseră țara și pe el totodată.
Păși, ca pe ouă, pînă în bucătărie și se opri în
dreptul chiuvetei. Ezită, înainte de a răsuci ro-
binetul. Oare se supără cineva dacă le spăl și le
folosesc din nou? O întrebare atît de complica-
tă, încît în cele din urmă își pierdu rostul.” (p.
199)
■
4
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
Lecturi cu
Constantin Cubleșan
■ luliu Pârvu
Constantin Cubleșan
Poezia de toate zilele
Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2017
La vârsta lui seniorală, pe care chipul nu i-o
trădează, Constantin Cubleșan pare unul
dintre cei mai în formă scriitori clujeni ai
momentului. Prin iunie, ne-a semnat o dedicație
pe romanul Anotimpuri paralele; recent, în oc-
tombrie, o alta, de astă dată pe volumul de cronici
literare Poezia de toate zilele. Semnătura sa este
întâlnită constant în revistele clujene sub articole
de o largă varietate, de la simpla recenzie a unei
cărți de curând apărute la o duioasă evocare a
unui confrate dispărut.
Prezență extrem de agreabilă în cercurile pe
care le frecventează, cuvântul său este ascultat cu
respect, bonomia sa induce starea de calm între
spiritele încinse. Mai rar un scriitor atât de echili-
brat, care nu poate fi rău, oricât s-ar strădui. Mai
rar un critic literar cu o atât de cuprinzătoare în-
țelegere pentru orgoliul confraților, pentru efor-
tul creator al acestora, indiferent de păcatele pe
care le-au săvârșit. Trăind de peste o jumătate de
veac între actorii și figuranții de pe scena vieții
noastre literare, a scris cronici de când îl știm. Și
întotdeauna cu deplină onestitate.
Volumul Poezia de toate zilele cuprinde 51 de
cronici și portrete de scriitori, apărute, cu minime
excepții, în ultimii trei-patru ani. Modest, autorul
nu ține să-și prezinte cartea ca pe un eveniment
editorial. Îi lipsește prefața, lipsesc minimele in-
formații despre publicațiile în care au apărut ar-
ticolele, ca și cum nu s-ar miza pe receptarea ei
dincolo de actualitatea imediată. Este adevărat
că asemenea culegeri au publicat și publică mulți
critici de ieri și de azi, deci gestul său ar putea pă-
rea unul de rutină. Dar chiar și așa, cartea merită
mai multă considerație, are de partea ei mai multe
atuuri să fie băgată în seamă. Nici nu știm dacă,
subliminal, autorul nu a acționat ca atare când
Maurice Pasternak	Orizont I (1989)
mezzotinta în trei culori, 31,8 x 24,6 cm
a stabilit genericul sub care sunt puse articolele,
sugerând, mai degrabă, cuprinsul unui eseu decât
al unei culegeri de cronici literare. Acel „de toate
zilele” are destule conotații, încât să fie trecut cu
vederea ușor. Despre Poezia - poezie, consacra-
tă istoric, s-a scris enorm. Despre Poezia de toate
zilele, însă, mai puțin, sintagma însăși riscând să
trezească suspiciuni. Cum, adică, de toate zilele?
Sărăcăcios îmbrăcată? Expresie a unor stări sufle-
tești minore, a unei realități inexpresive?
Nici cuprinsul volumului nu iese din linie.
Toate cele 51 de cronici poartă un titlu, e adevărat,
dar ordonarea lor e făcută după cel mai mecanic
criteriu cu putință. Scriitorii comentați sunt pre-
zentați în ordine alfabetică. Se începe cu Tudor
Arghezi și se încheie cu Călin Vlasie. Nu funcți-
onează nici criteriul cronologic, nici cel al mișcă-
rii ori generației literare cărora le aparțin. Ceea
ce face legătura între subiecți, cu puține excepții,
este empatia acestor poeți față de poezia de toate
zilele. Dacă autorul i-ar fi selectat anume, intenția
sa eseistică ar fi ușor de probat. Dar nu pare să
se fi întâmplat așa. Pretextul cronicilor sunt cărți
apărute în intervalul amintit. Să fie vorba, atunci,
de o molimă care bântuie prin poezia românească
de o bună vreme încoace? Constantin Cubleșan
nu stabilește un asemenea diagnostic, el scrie, bo-
nom, despre ce observă, căci doar acesta-i rostul
unui cronicar. Dar speculații se pot face, în vre-
muri atât de contorsionate ca ale noastre.
O primă serie de articole ar putea fi grupate
într-un capitol de Recitiri în actualitate. Este și
titlul cronicii închinate unei antologii din poezia
lui Tudor Arghezi, apărută în 2014. Aici și-ar găsi
locul eseurile ori evocările despre Radu Stanca,
Ștefan Augustin Doinaș, Gellu Naum, Magda
Isanos, Nina Cassian, Aurel Gurghianu, Marin
Sorescu. Termenii au acoperire, pentru că nu de
simple cronici e vorba în cazul acestor poeți, ci
de incursiuni în opera lor, prilejuite de antologii
recent apărute. În calitate de comentator, căutăm
argumente în susținerea temei eseului, dar le des-
coperim ca evidente numai în câteva situații. În
universul poetic al lui Tudor Arghezi, da, se poa-
te vorbi și de o poezie de toate zilele. Ne asociem
mirării autorului că dintr-o astfel de antologie
nu a fost selectat nici un text din poemele 1907
și Cântare omului. Acestea sunt la fel de arghezi-
ene ca Flori de mucigai, bunăoară, și în raportul
lor cu realitatea, și prin limbajul poetic folosit...
Cât îi privește pe Radu Stanca și Ștefan Augustin
Doinaș, nu ni se oferă motive să-i asociem temei
urmărite. Prin programul estetic adoptat, cei doi
reprezentanți ai Cercului literar de la Sibiu altfel
simțeau poezia, departe de ei intenția de-a o co-
borî în cotidian, ceea ce autorul și recunoaște.
Sunt de reținut portretele poeților pomeniți,
câteva cu adevărat exemplare. Puțini sunt cei
care mai vorbesc astăzi de Magda Isanos ori Nina
Cassian. Volumul de Scrieri al celei dintâi, apă-
rut în 2016 la Chișinău, și jurnalul Memoria ca
zestre al celei de-a doua le aduc însă în actuali-
tate. Reconstituindu-le biografia și urmărindu-le
evoluția operei, autorul le redă istoriei noastre
literare ca personaje feminine capabile să umple
Maurice Pasternak
pastel pe pânză, 130 x 200 cm
Fără titlu (2011)
fiecare paginile unui roman, prin personalitatea
și destinul lor ciudat.
În ordonarea închipuită de noi, grupajul cel
mai consistent din volum ar cuprinde cronici la
cărți ale unor poeți care și-au asumat ca program
estetic poezia de toate zilele. Cu puține excepții,
autori în viață, din generații diferite, unii notorii,
alții mai de ocazie, toți, însă, animați de aspirația
de-a fi în pas cu moda. Câțiva aparțin promoției
șaizeciste, afirmându-se, la început, pe alte co-
ordonate lirice (Mircea Ivănescu, Toma George
Maiorescu, Nora Iuga, Ovidiu Genaru, Ileana
Mălăncioiu), ca să evolueze, apoi, spre o poezie
de toate zilele. Influențele avangardiste asupra
unora sunt evidente. Tentația experimentului,
discursul eseistic, apetitul ludic, obsesia livrescu-
lui, absurdul metaforic sunt câteva din trăsăturile
poeziei acestor autori. Ce expresiv sună, în con-
textul temei urmărite, un titlu de volum ca aces-
ta: Sinucigaș plonjez într-un real imposibil (Toma
George Maiorescu, 2015). Sau Ascultă cum plâng
parantezele (Nora Iuga, 2016). Ceilalți sunt co-
mentați și prin această grilă, pe baza unor anto-
logii reprezentative, comun fiindu-le sentimentul
unei realități ostile, adeseori terifiante, care macu-
lează tot ce ține de ea și a cărei apăsare o simt du-
reros. Însă adevărații exponenți ai acestei poezii
- sau antipoezii - aparțin generației optzeciste,
până la douămiiștii de azi. Cap de listă, evident,
Mircea Cărtărescu. Deloc întâmplătoare eticheta
folosită pentru prestația sa poetică: Antipoezia li-
rică. „Lumea pentru el, precizează C. Cubleșan,
nu era nici dramatică, nici idilică, nici fantastică
[... ] ci pur și simplu exista în toate componentele
unei realități pe care o percepea, oarecum decora-
tiv, în elementele ei firești, precare ca semnificație
existențială și, desigur, cel mai puțin poetice” (p.
50). Cam asta se vrea poezia de toate zilele. Și mul-
ți poeți au preluat modelul. Așa, Magda Cârneci,
optzecistă și ea, care cultivă o poezie a banalului,
într-un discurs confesiv; așa, Ioan Moldovan, care
trăiește o angoasă existențială în fața mainimicu-
lui lumii; așa, Alexandru Mușina, cozeur cinic,
care folosește un limbaj frust, voit naturalist, pen-
tru a descrie cotidianul plat, lumea anapoda în
care este condamnat să trăiască; așa, Ioan Es. Pop,
O
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
5
comentarii
o
într-o poezie marcată de biografism, cu o vădită
predispoziție ludică... Lista e lungă. Cronicile se
referă, cum spuneam, la cărți de poezie noi sau la
antologii apărute recent. În cele mai multe cazuri,
ele tind a se converti în eseuri, preocuparea auto-
rului fiind de-a realiza profiluri scriitoricești.
Subcapitole ale acestui întins grupaj s-ar putea
organiza și după alte criterii. Așa, bunăoară, dacă
ne este îngăduit, cel teritorial. Lui Constantin
Cubleșan nu-i sunt deloc străini poeții români
care trăiesc în afara granițelor țării. Dintre autorii
basarabeni, îi comentează pe Emilian Galaicu-
Păun, Valeriu Matei și Maria Pilchin, a căror poe-
zie se află în rezonanță cu mișcarea optzecistă de
la noi. La fel stau lucrurile și când e vorba de poe-
ții români din Serbia. Slavco Almăjan, Ioan Baba,
Ioan Flora, Adam Puslojic pot fi integrați oricând
în poezia noastră contemporană. Ca și Theodor
Damian ori Carmen Firan, trăitori peste Ocean.
Însă cel mai consistent subcapitol de acest fel este
cel care ar cuprinde cronicile la cărți ale poeților
clujeni. Cum era de așteptat, tonul lor implică
destule accente de bunăvoință ori simpatie con-
citadină. Când nu ști să fii rău, nu te legi de cărți
care îți incită spiritul polemic. Selecția însăși, în
această situație, stă garanție a valorii textelor co-
mentate. Numai că autorul și-a asumat, astfel, ris-
cul să formuleze aprecieri asupra unor cărți care
nu întotdeauna au multe în comun cu poezia de
toate zilele. Dintre poetesele clujene ale momen-
tului, se bucură de sufragiul autorului Ruxandra
Cesereanu, Marta Petreu, Letiția Ilea, Rodica
Marian, Persida Rugu. Citadine, inteligente, toate,
citite, reflexive, însingurate, adeseori, lasă, fiecare,
să răzbată spre cititori o atitudine rezervată față
de existența cenușie din jur. Dintre poeții clujeni
ai momentului sunt comentați Ion Pop, Mircea
Vaida-Voevod, Horia Bădescu, Vasile Igna,
Adrian Popescu, Vasile George Dâncu. Nume
cunoscute, cu profiluri spirituale bine contura-
te, înregistrate ca atare și în plan național. Poeți
sensibili, care cultivă eleganța rostirii, până la a-i
imprima o anumită solemnitate, reflexivi și ei, cel
mai adesea, ori senzuali, ușor melancolici. Se miș-
că, în general, între a poetiza „trăirea intelectuală
a diurnului” (Ion Pop) și a promova o poezie „cu
incantații de imn și freamăt de legendă” (Mircea
Vaida-Voevod).
Cam așa se prezintă, în linii mari, volumul
de eseuri și cronici Poezia de toate zilele al lui
Constantin Cubleșan. Criticul își face datoria de
cronicar. Citește atent, pătrunde cuviincios în in-
timitatea cărții, nu atât spre a se desfăta cu delicii
de lectură, cât a o face cunoscută publicului în ce
are ea particular. Și întotdeauna își exprimă ob-
servațiile elegant. Cititorii își pot da seama, după
lectură, ce va să zică poezia de toate zilele atât de
în vogă astăzi. Noi facem un pas mai departe, ca
să ne întrebăm ce se va alege, oare, de ea, o dată
moda depășită? Mare lucru, nu, ne răspundem,
căci prea se pune în solda efemerului. Or, vor-
ba poetului, ce e val ca valul trece. Într-o lume a
dezmățului demolării valorilor consacrate, mai
era nevoie și de o antipoezie? Să nu-i mai rămâ-
nă omului nici acest minim întăritor spiritual?
Ne dăm seama că suntem priviți ca vetuști, vor-
bind cum o făceau și bătrânii dascăli ai neamului
de-acum un secol. Ne asumăm, totuși, riscul. Nu
trebuie uitat adevărul devenit truism că imaginea
unui popor este condiționată de vigoarea spiritu-
alității sale. Or, nu știm dacă nu cumva antipoezia
o subminează prin facilitatea ei vinovată și, câteo-
dată, prin cinismul ei deșănțat.
■
Gheorghe Crăciun sau
intermitențele nevăzute
ale existenței
■ Geo Vasile
Protagonistul romanului ce vede lumina ti-
parului postum, Femei albastre (Polirom,
2013, o ediție îngrijită admirabil de
Carmen Mușat), semnat de regretatul prozator,
eseist și profesor universitar Gheorghe Crăciun
(1950-2007) este chiar naratorul-personaj fără
nume, a cărui identitate are totuși relevante punc-
te de contact cu autorul și teoreticianul literar. Îi
recunoaștem forsforescenta, versatila, proteica,
profund analitica, oximoronica și culta scriitură,
măestria descrierilor și a monologului îngropat,
temele-obsesii ale romanelor antume, arta nara-
tivă a unui poet cu nostalgia ficțiunii (precum
Mircea Ivănescu).
Iată în ce fel își definea într-un mai vechi inter-
viu (reprodus în iluminantul studiu-prefață sem-
nat de amintita C. M.) intențiile de a-și cuceri pu-
blicul: „În ceea ce-l privește pe cititor, important
nu mi se pare să-i spui o poveste care să-l țină cu
sufletul la gură - ci să-l copleșești cu intermiten-
țele și detaliile nevăzute ale existenței, să-i arăți
neobișnuitul din obișnuit, prospețimea a ceea ce
pare banal, caracterul hipnotic al stărilor diurne,
infinita metafizică a gesturilor și senzațiilor celor
mai mărunte. Femei albastre nu se îndepărtează
în niciun fel de aceste deziderate, în ciuda scena-
riului său epic destul de spectaculos”.
Așadar, înțelegem că romanul trebuie citit în
cheie cinematografică, oricum a artelor vizuale,
fiind el în fapt un colaj alert de instantanee, sec-
vențe, dosare de existență, fișe caracterologice,
conexiuni între roluri de flilm jucate, de pildă, de
Nicole Kidman: Virginia Woolf în The Hours sau
Ada Monroe în Cold Mountain, și roluri jucate de
personajele cărții, dintre care se detașează com-
plicata, placid-tenebroasa și totodată fermecătoa-
rea Ada Comenschi. Celebra actriță cu ochi al-
baștri și carnația ivorie, deținătoare, printre altele,
a unui premiu Oscar, devine treptat personaj în
provocatorul roman al lui Gheorghe Crăciun, ce-i
consacră pagini unice, dând o supremă probă de
cinefil, cineast, cronicar de artă, portretist al sen-
zațiilor, anatomist, fizionomist, psihanalist etc. .
Dacă frumoasa actriță ar fi informată asupra
existenței ei în formă de imagine recurent- fabu-
latorie și punct de referință, statică sau în mișca-
re, suntem convinși că n-ar ezita să sponsorizeze
traducerea în limba engleză și publicarea cărții
prozatorului român, simultan în Statele Unite,
Australia și Marea Britanie.
Femei albastre este o proustiană summa erotica
de intermitențe ale inimii, ale simțurilor și limba-
jului (a se vedea subtitlul amfiguric, sensi blu, care
poate fi tradus și prin preferințe senzoriale pentru
culoarea albastru, culoarea visului și a reveriei,
nu-i așa, de la Eminescu la Kandinsky, consacrată
mondial de poezie, pictură, muzică etc.). Iată ce
spune Ondina, prietena statornică a naratorului
în această privință: „albastrul e o culoare liniș-
titoare, calmă, echilibrată, omogenă, profundă,
imaterială [...] o acumulare de vid de apă și de vid
de aer, un rezultat al transparenței cristalului, o
culoare rece și pură care despovărează formele, le
desfoliază și le desface din chingi”
Romanul, în toate cele trei părți ale sale, tran-
scrie necontenit ca un aparat de filmat pe mai
multe planuri, interioare și exterioare, locuri,
stări, etape ale vieții, întâlniri ale naratorului cu
personajele conexe (Dani Carada, transfugul
Roland, Marvin Leach, Dorin etc.), bărbați, dar
mai ales femei, pe fundalul unei istorii maștere,
a decesului României socialiste și a nașterii cu
forcepsul a celei capitaliste: nu lipsește, evident,
relatarea mineriadei din 13-15 iunie nouăzeci, cu
silniciile, atrocitățile și chiar morții ei.
Primele scene ne familiarizeză cu viața profesi-
onală a eroului într-un cabinet privat de avocatu-
ră condus de un oarecare Alain, dar și cu relația
sa cvasi maritală cu o tânără, frumoasa jurnalistă,
iertător-materna Ondina. Protagonistul, un Don
Juan (ce deține totuși o semnificativă transcen-
dență morală, dublat de un Don Quijote în per-
petuă expediție erotică, cum bine spune C. M.)
evadase după ani de uzură și varii experiențe inte-
lectuale, dar mai ales amoroase cu Ada, Adriana,
Viky Etc., tot atâtea tentative de cunoaștere de
sine și mântuire, în Austria, în localitatea Welk,
spre a se documenta în biblioteca unui institut
pentru teza de doctorat. Juristul nostru nu-și as-
cunde veleitățile de scriitor și nici autismul me-
lancolic de care suferă și care îl ajută să decoleze
în ficțiune, date fiind calitățile lui unice de senzor
al istoriei intime, al unor istorii individuale, dar și
al gândirii și comportamentului unor mari colec-
tivități. Conștientizează schimbările survenite în
România în plan social, sociologic, moral și psihic
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
și nu pierde prilejul de a se autoflagela pentru pa-
sivitatea resemnată dovedită în vremea regimului
dictatorial.
Un outsider, am zice, de sorginte camilpetres-
ciană, ce se mărturisește lumii, asumându-și ere-
ziile și păcatele proprii, neuitând să decripteaze
în cheia tranzitivității și totodată a reflexivității
colegii și colegele de institut, profesorii, feluritele
personaje cu care se relaționează în țară și în stră-
inătate, un cocteil ce devine în chip alchimic o vi-
ziune despre lume și viață. După toate aparențele,
eroul nostru, încă tânăr, părăsit brusc după câțiva
ani de soție, se arată mereu disponibil ca amant,
fie în ipostaza de vânător anxios, pervers, egoist,
calin, fie în cea de estet animat de un amuzament
superior, pentru episoade erotice pasagere, mai
lungi sau mai scurte.
După toate aparențele, protagonistul era nu
doar fascinat, ci și intrigat de misterul feminin
(un veritabil palimpsest din care ieșeau la lumi-
nă simultan sau succesiv Salomeea, Dalila, Sapho,
Isolda, Cătălina, Emma Bovary ș. a. m. d.). Acest
mister al feminității (menit, nu-i așa, să îmbogă-
țească înțelegerea lumii) și explorarea lui în toate
detaliile și nuanțele ce includ intimitatea anato-
mică, psihică, etică, este performanța, dar și cru-
cea autorului Gheorghe Crăciun. Adevărul este că
romanul colcăie de erotism, de scene și episoade
de voyeurism și acuplare ca sport extrem, din care
nu lipsesc detaliile și semiologia seducției, de la
acel tainic innamoramento la provocarea insidi-
oasă, hormonală, de la descrierea organelor geni-
tale, felația și cunnilingus-ul y compris, la actul
sexual și ideea că erosul nu exclude crima.
Alături de protagonist, se conturează memo-
rabil Theacher, profesorul de drept internațional,
devenit consilierul firmei, bărbatul irezistibil cu
aer de vedetă de care se va îndrăgosti încă din
studenție Ada, ceea ce n-o împiedică, în numele
aceluiași mister feminin, să se dăruiască intermi-
tent și eroului nostru; la polul opus acestuia, ca-
racterologic vorbind, se află zeflemistul, misogi-
nul, sarcasticul Alain, divorțat de trei ori, suferind
de singurătate, mai nou îndrăgostit fără speranță
de Ada, și care se va mulțumi în cele din urmă
cu Adriana pe care o va lua de soție, stabilindu-se
în insula Capri. Un evazionism, am zice, al unei
lumi frivole în cosumism, disimulare și fornicație
ca ultimă plajă.
Fapt e că există o evoluție în comportamentul
protagonistului față de femei din clipa în care a
avut șansa iubirii și bucuriei calme dăruite de
Ondina. În fine, actul sexual cu aceasta i se pare
de o inocență și naturalețe edenică, hierogamie,
ce mai! Cu toate astea naratorul nu scapă de nă-
ravul poligamiei, dar se vindecă de mania ideali-
zării femeilor, de infantilismul cu care „ privirea
mea se grăbea să împingă sub pielea lor seringi
întregi de metafizică. Mereu mă temeam să nu le
simplific ca ființe”. Până și Nicole Kidman, feme-
ia de celuloid, al cărei costum de epocă în Cold
Mountain are culoarea florilor de gențiană, ca și
rochia Adei, devine „o femeie reală, posibilă doar
în film, în veci inabordabilă”. Autoportretele ce
abundă în roman lasă când și când să se vadă și
figura și caracterul autorului, înainte și după de-
cembrie optzeci și nouă, autoreferențialitatea fă-
când parte din recuzita postmodernismului.
În timp ce toate personajele se transformau
după Revoluție, naratorul nu voia acest lucru, în
schimb „voiam să mă răzbun pe mine. Voiam să
mă pedepsesc. Voiam să-mi încerc puterea de re-
zistență. Voiam să mă gândesc în secret la Nicole
Kidman. Voiam să nu-mi pese și nu reușeam.
Eu trăiam totul ca pe o halucinație, ca pe un vis
palpitant în care nu mai există rău și bine, azi și
mâine, căldură și frig, eu priveam totul ca pe un
vis monstruos, seducător și atroce, în care nu mai
exiști decât tu”.
Spre deosebire de Alain, cel mult prea slobod la
gură și pentru care femeile sunt niște obiecte ale
dorinței, protagonistul este un estet al erosului,
inclusiv al acelui body language. Autorul recep-
tează și zugrăvește realitatea personajelor apelând
când la o tehnică pointilistă, când la una con-
structiv-deconstructivă ce include și demontarea
ideilor primite de-a gata, un exemplu din multele
ce pot fi citate fiind portretul făcut lui Teacher (ca
profesor la catedră, dar și în ipostazele sale oculte)
personaj ce va dispărea din Bruxelles unde are un
job care îi permit accesul la absobția de fonduri
europene. Posibil că nu rezistase să și le treacă în
conturi personale.
În privința esteticii romanului românesc,
Gheorghe Crăciun refuză să devină „o piesă de
muzeu ca Breban sau Buzura” (p. 153), și nu agre-
ează „sporovăiala mioritică” încă de succes. Riscă
așadar să scrie o proză fără subiecte, deci nein-
Maurice Pasternak	Atracție 5 (1994), mezzotinta, 69 x 50 cm
teresantă. Desigur, Gheorghe Crăciun a fost unul
dintre scriitorii cei mai conștienți de valoarea lor,
permițându-și să lanseze o nouă scriitură, un nod
mod de a face roman, abordând la modul superi-
or eseistic moravurile, climatele, personajele.
Dacă ar fi să-i găsim un termen de comparație,
ne vine-n minte maghiarul Peter Esterhazy, deja
o multipremiată somitate europeană, și romanul
său O femeie. Ca și acesta, Gheorghe Crăciun este
un designer și un investigator al universului femi-
nin, al frumuseții femeii, nemuritoare și totodată
supuse caducității; imaginile sale, tot atâtea eșan-
tioane de opera aperta, izbutesc să reprezinte și
să interpreteze esențial și infinitezmal personajele
feminine (această colecție la purtător!), ca și cum
ar vrea să le spulbere misterul și să se lecuiască de
legendara lor provocare, fără să reușească, bine-
înțeles (dovadă e că naratorul proiectează ca epi-
log al romanului său neterminat, căsătoria lui cu
Ada). Gheorghe Crăciun a revizitat un mit și un
mister, în dublul limbaj al postmedenismului, al
adorației și desacralizării, sporindu-i taina.
■
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
7
memoria literară
Jurnalul unei robinsoniade
(Andrei Pleșu)
■ Constantin Cubleșan
inând seama de opiniile criticilor și teo-
reticienilor literari, jurnalul intim e con-
siderat ca făcând parte din literatura me-
morialistică (Eugen Simion, Al. Săndulescu ș.
a.), așa încât Jurnalul de la Tescani al lui Andrei
Pleșu (v. ediția a doua, Editura Humanitas,
București 1996) poate fi receptat ca o mărtu-
rie a șederii sale, într-un soi de exil („robin-
soniada”), cu puțin înainte de 1989, într-un
anotimp autumnal alunecând pe-ncetul spre
iarnă, la Casa Memorială „George Enescu”, de
la Tescani.
Autorul e un intelectual prin excelență, un
om al bibliotecilor, un citadin sadea, la urma
urmelor („Scriitorul de azi, la Tescani: nu iese
decât cu greu din cameră, nu privește în jur de-
cât constrâns și plictisit. «Bun - îți spui - n-are
sentimentul naturii. E, probabil, o fire livres-
că». Dar îți intră în cameră și n-are nici cea mai
mică pornire să-ți răsfoiască prin cărți. Intri la
el în cameră și nu vezi nici o carte. Doar hâr-
tie de scris și pixuri. Așadar, nici natură, nici
cărți. Ce atunci? Experiența orașului și tribu-
lațiile Eului propriu. Autoscopie și anecdotică.
Citadinism și intimism. Ambele, în variantă
minoră, fără problematică, fără abis. O exhi-
biție de «stări» și metafore”), care dintr-odată
are, ieșind din casă, revelația naturii, cu far-
mecul ei inedit:„Ieri, la amiază, pe o vreme ce-
nușie, mi s-a părut, o clipă, că peisajul poate
fi inexpresiv: o simplă desfășurare de griuri.
Verdele suculent al verii s-a stins, brunurile
exaltate ale toamnei n-au apărut încă; e ca un
moment de pauză între două serbări. Și totuși,
dacă te uiți atent, pauza aceasta e plină de so-
Seria 4/B (2017), grafit, 43 x 53 cm
Maurice Pasternak
lemnitate: un violet de substrat stă sub fiecare
ton gri, făcându-l să sune grav, neptunian, mis-
terios. Înainte de a exploda policrom, pajiștea
traversează un scurt episod de întuneric: opera
«la negru», cu care începe căutarea pietrei filo-
sofale”. O experiență similară întâlnim la un alt
intelectual, de cea mai bună condiție, într-un
veac trecut, Alecu Russo care, surghiunit și el,
la Soveja, într-o iarnă de data aceasta, în scurta
ședere la țară, depășind plictisul de la început,
reclamat de oricare citadin, descoperă fascinat,
nu natura ci folclorul. Apropierea de Vasile
Alecsandri e benefică pentru amândoi. Pentru
Andei Pleșu apropierea de Constantin Noica e,
de asemenea, stimulatoare în privința gândirii
și reflecției, chiar dacă evocarea figurii acestuia
are iz epic: „Mirosul iernii se asociază, adesea,
în sufletul meu, cu dl Noica. Am fost, firește, la
Păltiniș și vara (ultima vară, cu sprint-ul nebu-
nesc spre Gura Râului și înapoi). Dar constat
acum, retrospectiv, că «figura», modelul întâl-
nirilor păltinișene e ceea ce emană dintr-un
peisaj de munte, iarna, sub un soare rece, dar
cordial [...] Iarna ne-am dar drumul, su săniile,
pe pârtia de lângă ușa lui, sub privirea lui mul-
țumită și protectoare [.] Iarna i-am dus lem-
ne sus, cu Trabantul, iarna am citit și comen-
tat, la îndemnul lui, Deuteronomul, Leviticul
și Numerii. Și iarna l-am îngropat, lângă schit,
după ce tot iarna căzuse în cameră, el, care știa
să nu cadă pe gheața din pădure, mergând cu
o grație stângace, cu mâinile îndepărtate de
corp, ca pe sârmă. Iarna filosofiei? Iarna su-
fletului dornic de geometrie? Iarna împrejură-
rilor? Poate. Dar și iarna răgazului lăuntric, a
Andrei Pleșu
comuniunii și a tehnicei de a supraviețui, activ
și adăpostit, până la desprimăvărare [.] Iarna
mereu mângâietoare a dialogului cu el și iar-
na, nemângâiată, a absenței lui”. Această rela-
ție dezvoltă și apetitul comentariului livresc,
de cititor împătimit, de gânditor/filosof, în
marginea lecturilor selectate cu atenție: Saint-
Just, P.-J. Toulet, Marmont (Memoires), Roland
Barthes (Incidents), Șestov, Ilf și Petrov, Tadeus
Hâjdeu, H. Bazin, La Bruyere ș. a. Meditații
și reflecții morale, sociologice, religioase (cu
precădere), consemnate într-un soi de frag-
mentarium, ce dă culoare prin tocmai moza-
icarea aleatorie a acestora: „Plasat în câmpul
credinței, spiritul mediocru încă găsește ceva
de spus. Bunul amplasament îl ridică la nive-
lul lui. Dimpotrivă, spiritul cel mai înzestrat
și mai exersat sfârșește - dacă e prost plasat
- prin a nu avea de spus nimic: e subtil în ac-
cidental și stupid sau inexpresiv în cele esenți-
ale”, sau, altă dată (jurnalul nu are datare calen-
daristică): „Toate obstacolele ne par ca ziduri.
Problema e să le tratăm drept oglinzi, sau fe-
restre: să ne răsfrângem, analitic, în ele, sau să
vedem prin ele zarea care le transcende. Dar
nu numai obstacolele sunt ziduri. Totul poate
deveni zid, dacă funcționează ca blocaj: șan-
sa cea bună, reușitele, fericirea însăși. Binele și
răul sunt, nediferențiat, ziduri latente. Trebuie
să le șlefuiești până la reflex și transparență”,
sau, într-o altă zi: „Până la un punct, credin-
ța și necredința sunt două specii ale îndoielii.
Deosebirea este că, în vreme ce necredincio-
sul pune la îndoială existența lui Dumnezeu,
credinciosul pune la îndoială inexistența Lui”.
Etc., etc. Toate acestea au alura unor panseuri
aforistice și fragmentarismul comentariilor
e evident, după model cioranian, pe care îl și
evocă („Cioran. un caz special; el nu pare
a gândi, ci mai degrabă, a exprima circular o
idee înnăscută. E monoton și, în definitiv, sis-
tematic. Regăsește peste tot același sunet”), te-
oretizând el însuși capacitatea expresivă a frag-
mentarismului: „Cea mai adecvată expresie
scrisă a efortului spiritual îmi apare a fi frag-
mentul. Pentru că fragmentul singur, numai el,
respectă procedura intimă a gândirii. Gândim
intermitent: intermitent la propriu, dată fiind
incapacitatea noastră structurală de a păstra în
act reflexivitatea (pe o unică temă) dincolo de
intervalul câtorva ceasuri [.] Fragmentul nu
îți îngăduie să spui decât ceea ce, la un moment
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
dat, se spune în tine fără adaosul superfetatoriu
al ingeniozității proprii. Fragmentul e onestita-
tea supremă a discursului”.
Întregul jurnal e alcătuit din asemenea frag-
mente. Dar, nu exercițiile meditative de acest
fel constituie partea frapantă, de noutate, a
jurnalului, de fapt a trăirilor afective într-un
alt tip de existență - viața la țară. Surprinzător
este modul în care intelectualul robit citadinu-
lui descoperă și își explică spectacolul naturii,
pe care îl comentează cu instrumentele criti-
cului de artă, dublat însă de ochiul marcat de
prospețimea cunoașterii și revelației ambienta-
lului rustic:„Nu poate gusta «pitorescul» unui
loc decât cineva care nu trăiește în locul acela.
Localnicul resimte peisajul ca destin, ca stihie
bărbătească, de obicei tragică, în orice caz stră-
ină de decorativism. Numai străinul e degustă-
tor. Căci el nu leagă ceea ce vede de nici o ex-
periență, de nici o necesitate, de nici un trecut”.
Ieșind din casă, spectacolul câmpului, al
pădurii, al muncilor agricole (deloc idilice), îi
oferă nu doar motive de contemplare ci și de
meditație asupra esenței vitalității acesteia,
citadinismul încă prezent în sine (își numă-
ră pașii dintr-un loc în altul) cedează treptat
revelației, mereu surprinzătoare, a unor taine
elementare oferite, firesc, de elementele comu-
ne ale acestui tip de ambient. Iată, bunăoară,
spectacolul ciupercilor de pădure: „printre
frunzele uscate de sub pomi (de sub copaci!,
n. n. , Ct. C.) o puzderie de ciuperci înalte, cu
pălărie amplă, plină de pete dispuse concen-
tric. La atingere, dezvăluie o carnație elastică,
spongioasă, din speța cauciucului: un amestec
straniu de suplețe și geometrie”. Contemplația
activează moralistul: „ciupercile otrăvite se văd
mai ușor, sunt mai spectaculoase decât cele
utile. Tot astfel, viciul e mai atrăgător decât vir-
tutea. Prezența viciului e orgolioasă, a virtuții
- smerită. Răul e agresiv, la vedere, la îndemâ-
nă: sare în ochi. Binele e ascuns, discret, îți lasă
libertatea de a alege [...] ciupercile comestibile
și cele otrăvitoare sunt ciuperci; aparțin ace-
leași specii. Cu alte cuvinte, între ele nu e dife-
rență de natură. Cresc în întuneric și umezeală
(sunt «lunare» zice Rudolf Steiner), apar după
ploaie și se înscriu, toate, în aceeași schemă
morfologică. Congeneritatea binelui și răului.
Există un fond adânc, în interiorul căruia ele
comunică: sunt derivate ale aceleiași energii”.
Rafinatul degustător al atâtor tablouri pictu-
rale celebre, nu poate trece indiferent pe lângă
paleta nesfârșită a culori (naturale), ale nuan-
țelor, în degradeuri, pe care toamna le provoa-
că spontan, de la o oră la alta. Astfel devine
un contemplativ, fără a apela câtuși de puțin
la descriptivismul pedestru. Peisajul e absor-
bit prin afect: „Nimic nu ilustrează mai bine
arbitrul splendorii decât un deal împădurit,
toamna, când totul intră în marea derivă a bru-
nurilor. Primăvara e a jubilației, vara, a unei
omogene deplinătăți, iarna - a ascezei cathare.
Dar splendoarea, splendoarea adevărată nu e
de întâlnit decât toamna, în octombrie, pe o zi
însorită. Moartea vegetală debutează cu o cu-
tremurătoare sărbătoare [.] Toamna, fiecare
specie încheie altfel și fiecare individ vegetal se
singularizează într-o culoare proprie. În aceas-
tă diversificare extatică a particularului stă
splendoarea spectacolului autumnal și, poate,
a destinelor noastre postume.” Devine atât de
pătruns de liniștea decantărilor vegetale încât
zgomotul muncii agrare practicată de tehnolo-
gia modernă îl deranjează, îl irită:„plimbarea
de azi e compromisă de tapajul tractoarelor
care ară pe dealul de dincolo de plopi. Oricât
aș vrea să nu cad în pășunism, simt artificiul
și monstruozitatea mașinii: e urâtă, fenome-
nal de urâtă! Tractorul mai ales e o apariție
înspăimântătoare. Nici un design nu l-a putut
îmblânzi, nici un peisaj nu-l poate asimila. La
fel - sunetul motorului, de o regularitate gro-
biană, terorizează. Aratul are un aspect de exe-
cuție. Tractoarele înșiruite la orizont par trupe
de ocupație în marș. Plugarul: efort suprem în-
tr-o desăvârșită liniște. Tractorul: efort minim
într-un vacarm. Recolta pare obținută prin re-
chiziționare. Pământul e exploatat la propriu,
ca o slugă inertă. Și încă odată: ceea ce se vede
și ceea ce se aude e urât, îngrozitor de urât, jig-
nitor de urât”.
Pătruns astfel în ritualica cunoașterii lu-
mii, prin contemplarea firii în toată purita-
tea ei, care omului îi e dată să o slujească,
Andrei Pleșu nu putea găsi un final mai mi-
Maurice Pasternak
Persoane și arbore (1994), mezzotinta, 50 x 80 cm
nunat pentru jurnalul său de mărturisire și
de inițiere în tainele (diurne) al universului,
decât cu Rugăciunea unui intelectual, dato-
rată Sf. Anselm: „Nefericiți suntem, de unde
am fost alungați și unde am fost azvârliți? De
unde am căzut și unde suntem îngropați? Din
țara de baștină în surghiun; de la vederea lui
Dumnezeu, în orbire; de la bucuria nemuririi
la amărăciunea și groaza morții. Necruțătoare
schimbare a unui Bine atât de mare într-un atât
de mare rău! Grea pagubă, grea pedeapsă, grea
între toate!”.
Jurnalul de la Tescani, al lui Andrei Pleșu, se
dovedește a fi astfel, o emoționantă reculege-
re de sine a autorului, în templul unei naturii
îndumnezeite încă, în care intră nu pentru a o
descrie ci pentru a o cunoaște și a se cunoaște
pe sine, aflat într-o stare de penitență ce-i oferă
treptat o profundă revelație a sacralității diur-
nului etern.
■
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
poezia
Evanghelia după Lilit
| Crista Bilciu
Capitolul 18:
(La fel ca raiul,)
Iadul e-o imensă biblioteca
Ușa era de foc,
dar dincolo nu ardea deloc
și nici nu era vreun abis să te-nghită,
era doar o bibliotecă -
e drept, infinită -
un fel de catedrală imensă, răsturnată,
se pierdea în jos, n-o puteai vedea toată
și fiecare carte era de mărimea unei uși
iar Laura se simțea acolo păpușă
într-o casă de păpuși.
Cărțile erau de tot felul:
mai noi și mai vechi,
sofisticate sau modeste,
românești sau străine,
Unele stăteau cuminți, altele nu:
lunecau ca pe șine
alergau
levitau
se-nvârteau
unele veneau în zbor spre Laura să o vadă mai bine
își deschideau paginile și fluturau către ea
altele o strigau șuierat și deșucheat: La-u-raaaaa!
și scuipau din cuvinte spre ea, nărăvașe,
o-mproșcau cu ghemotoace de hârtie și răvașe
Ba mai sărea afară vreun personaj stingher,
făcea un giumbușluc și dispărea în eter.
Era forfotă și freamăt, dar totul estompat și ușor,
de parcă fiece vocală ar fi avut atașat un mic
amortizor.
- Lasciate ogni speranza....
mormăi Cal-ciorap privind printr-o fantă.
- Hehe, lăsați speranța
că vine restanța,
făcu Rima o poantă.
- Ce restanță?
- Păi în viață mereu ai câte-un examen,
nu-i niciodată vacanță!
Dar dă-mi și mie drumul, n-ai nevoie de ghid?
Ah, migrenele mă ucid!
- Ba am, dar rimează și tu mai ușor
că mă ustură vorba.
Prea multă sare strică, îmi spurci toată ciorba
De ce am fugit noi din Târgu-Mureș, Andu?
Pentru că viața nu era acolo.
Viața o vedeam printr-un geamlâc, la televizor
Încă de mici ni se dădea în fiecare seară niște viață
la porție,
după telejurnal
Ni se arăta numai prin micul hublou aburit, cu
butoane
și pește de sticlă asortat.
Chiar și așa făceam alergie,
ne apăreau vise pe tot corpul, niște eczeme
astea se tratau mai încolo prin telenovele prin
reclame
prin reality show.
Ca să scap am început să dorm ziua și să trăiesc
noaptea
Noaptea se trăiește în șoaptă
se respiră prin litere.
Viața
mi-o extrăgeam eu din cărți, 200 de pagini pe
noapte
200 mg de viață injectate direct în creier,
supradoză de viață
(încercam să ajung la 500, ca Martin Eden,
pe care l-am iubit;
ca adolescentul miop al lui Eliade,
care mi s-a părut arogant și mizantrop și nu l-am
iubit -
o singură dată am ajuns la 350 și a doua zi
mi-am ieșit din ritm,
am citit numai 59. Tu nu te iubești pe tine -
mi-a spus o profesoară - nu mai citi, trăiește!
Ce să trăiesc într-un oraș în care
toată lumea se culcă la ora 18
în care singura evadare e poezia
dar poezia neputinței
literatura ca certitudine că sunt singură,
că sunt o albină conectată la televizorul-matcă,
dar dețin, în schimb, meșteșugul
să mă revolt frumos în fața destinului meu
insignifiant?
Ce să trăiesc
când viața mea nu se lasă trăită de mine în orașul
ăsta?)
Uite:
În prima zi de București am văzut:
un bătrân jefuit de niște puștani lângă Lupoaică
două mașini tamponându-se
o bătrânică din acelea pe care acasă
le ajutam să treacă pe zebră, aici urla:
„’tu-ți gâtul mă-tii”
agitând bastonul septuagenar în urma unei mașini
și mulți oameni tineri plimbându-se seara pe stradă
Cum să fii singur în orașul ăsta, Andu?
Și Maia Morgenstern,
chiar Maia-Morgenstern-de-la-TV cumpărând
pâine
într-un non-stop în fața noastră la coadă -
am fi putut să o întrebăm ceva orice
nimeni n-o să ne creadă când vom povesti acasă
noi nici n-am crezut că Maia Morgenstern e reală.
Toată lumea din Târgu-Mureș ne invidia
pentru că noi, la București, vedeam viața pe viu
O să trăim acum viața, Andu
o s-o trăim din toate puterile
va fi calul nostru de lână
Iartă-mă, Târgu-Mureș cu Pocloșul cel frumos
curgător,
dar viața nu era acolo
- Hei, Laura!
sări afară din valiză Rima foarte sfătoasă:
- Bine ai venit acasă.
Eu, rima,
îți voi fi aici călăuză,
ți-o spun din prima:
Sunt Marele Bibliotecar.
- Ha?
- ... Mă rog, sunt cam mic...
- Păi ești băiat?
Credeam că ești fată!
- Din cauza părului din ochi, ce să zic!
- Ba din cauză că ești „O” rimă.
- Păi și ce, voiai să îți spun că sunt rim?
- Păi cel ce face pantomimă
eu știu că se numește mim...
- Ascultă
Crista Bilciu
nu mă mai necăji și tu!
se bosumflă Rima și înghiți o virgulă
(un fel de hap).
E ca în germană, cuvântul „fată”
adică „Mâdchen”,
de ce gen e? Să spună Cal-ciorap!
- Neutru, se formează cu „das”
Aber es ist absolut unlogisch1,
se auzi din foale de cufăr un glas.
- Q. E. D. , se strâmbă Rimă. Hai să mergem mai
departe.
Sau facem popas?
Vrei să vizitezi vreo carte?
Vrei să-ți fac o analiză?
- Dar nu ne scoate și pe noi cineva din valiză?
mârâi Fusta 12
Stau cu coada lui Cal-ciorap drept în nas!
și mă plictisesc de moarte!
- V-aș scoate cu drag,
dar pe aici nu se poate cu cal, surioară,
suntem într-o bibliotecă-labirint,
ne deplasăm din scară în scară.
- Păi și eu ce vină am?
Măcar pe mine scoate-mă afară.
Ții minte? Odată ai scris un poem pe un colț al
meu,
când eram cu toții în capitolul 5.
Îți pot servi drept drapel literar.
Avea dreptate
Laura îi scoase pe-amândoi să mai sufle și ei nițel,
reciti poemul mâzgălit pe Fustă
și-o apucă un dor de acasă destul de amar.
Alergând prin București să ne găsim loc de muncă
era o toamnă ploioasă - atât de triste treceau
autobuzele, tramvaiele, troleibuzele
Tu tot îmi explicai diferența dintre tramvai și
troleibuz
unul pe șine, celălalt pe roți,
dar eu nu voiam să învăț,
îmi plăcea să te las să ai grijă de mine la unele
lucruri,
după cum îmi plăcea și să te sun și să-ți spun că
m-am rătăcit
să ascult exasperarea ta în fața hărții,
călăuzindu-mă să ies din labirint - îmi mai place și
acum
ești primul om pe care-l sun orice mi se întâmplă.
1O
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
Pe atunci cumpăram ziarul ăla cu anunțuri de la A
la Z,
angajăm șoferi, coafeze, secretare, bone, escortlux
fete prezentabile, maseuze program flexibil,
videochat la tine acasă, croitorese,
muncitori calificați și necalificați,
agenți de pază cu și fără atestat,
în general, găseam numai oferte de îngrijire bătrâni
am și sunat la câteva
spuneam mereu că suntem două și că ești soră-mea
mai mică
”Mamaie e paralizată la pat, trebuie doar să-i țineți
de urât.
Nu e greu, îi mai dați un pahar cu apă
bineînțeles o schimbați o
ajutați să facă baie vă plac pisicile? are șapte
dar sunteți două, vă descurcați”.
Și eu închideam telefonul plângând pentru că
nu știam să fac nimic decât să scriu
și nici măcar nu scriam.
Toți adolescenții se înghesuiau să împartă fluturași
în Romană sau la Unirii,
să dea la promoție mostre de iaurt cu aditivi
și cubulețe de telemea în scobitoare
prin supermarketuri
Ne-am depus CV-urile pe toate site-urile cu E-Jobs,
Best-Jobs,
dar eu scriam că sunt regizor și scriitoare,
tu erai actriță aspirantă,
cine să ne angajeze?
Pe atunci stăteam la astrologul ăla, cum îl chema?
ne subînchiriase o cameră și mereu ne mânca
mâncarea
din frigider
spunea: fetelor, azi e o zi bună să vă radeți pe
picioare,
e luna în descreștere -
noi râdeam de el pe ascuns,
deși, într-o zi mi-a spus: hai să-ți fac astrograma
mi-a spus: visul pentru care ai venit la București
nu se va împlini
am râs
mi-a citit acolo că prin nașterea mea am provocat
moartea
unei persoane de sex feminin din familia mea,
o bunică sau o străbunică
mi s-a strâns puțin inima, m-am gândit la Bunica
Betty,
la cât de vinovată m-am simțit când s-a spânzurat,
n-am știut s-o ascult
aveam zece ani.
A doua zi m-a pufnit râsul
l-am auzit pe astrolog prin perete
fonfănind solemn către iulia:
”Prin nașterea ta ai provocat moartea
unei persoane de sex feminin din familia ta”
Și iulia impresionată: Da...
Mi-am dat seama: era doar o șmecherie astrologică,
o tactică stelară de agățat,
câte femei în jur de 30 de ani nu au pierdut o bunică
sau o străbunică?
N-am nici 30 și viața abia începe.
la București.
Astrologul își căuta toată ziua o iubită pe internet
ofta patetic de se cutremura apartamentul și
porneau singure robinetele de jale,
pleca de acasă noaptea fără să încuie și
ne baricadam în cameră cu scaunul.
”Să nu ieșiți azi din casă, e semn rău”,
ne-a spus într-o zi
și chiar în ziua aia ne-am găsit loc de muncă:
eu am prins un post de profesoară de engleză la un
colegiu
la km 0
lângă TNB aproape de strada Mântuleasa;
ție ți-au dat juma’ de normă undeva la mama
dracului
știi că și acum când văd pe vreo vitrină anunțul
cu „Angajăm vânzătoare”
răsuflu încă ușurată și-mi zâmbesc: „Nu mai am
nevoie.
Sunt regizor.”
- Știi ce, zise Rimă
mai bine spuneți-mi pe nume.
- Păi cum te cheamă?
- Uroboros...
- Ce nume frumos!
- Ba mi-au zis așa fiindcă de mic mereu coada
mi-am ros!
- A, știu,
și eu rodeam întotdeauna capătul creioanelor, știi?
De-aceea am dinții
strâmbați,
iar părinții,
pe creion îmi puneau ardei iute, piper
și alte substanțe usturătoare.
- Și?
- Îl rodeam cu poftă în continuare!
Rodeam și hârtie!
- Ba eu lingeam și lipici!
- Fugi de-aici!
Păi toată generația mea a mâncat Pelicanol cu
lopățici.
(Uroboros,
chiar trebuie să rimeze fiecare vers?
Rărește-le, drăguță,
mai avem mult de mers!)
La București am fost fericită că sunt artistă
pentru că toți în jurul meu erau artiști:
vânzătoarea ambulantă de cercei era pictoriță,
traducătoarea de la TVR avea diplomă în regie de
teatru,
taximetristul voise mai demult să dea la actorie,
capitala avea răbdare cu visele.
Și chiar dacă rămâneam fără bani de mâncare
cu o săptămână înainte de salariu,
o porneam de la Romană pe jos și până la Unirii
sigur găseam pe asfalt 10 monezi de câte 10 bani
ca să luăm o franzelă.
Părea că plouă cu bani în București, Andu.
Dintr-o dată am cunoscut oameni liberi,
Maurice Pasternak
mezzotinta, 49,5 x 39 cm
Orizontal 10 (1991)
fete care-și făceau cumpărăturile în week-end la
Paris,
am văzut o bucătărie în Floreasca atât de mare,
încât puteam alerga prin ea în jurul mesei
și un teren de aterizare pentru elicopter pe
acoperișul vilei.
Erau fericiți până și oamenii străzii
pe pătratele lor de carton
cu câte un maidanez bine înșurubat lângă ei,
nu mai văzusem până atunci așa ceva
decât în filmele americane.
- Uroboros,
Dar cum poți găsi o carte aici dacă ele tot timpul
se mișcă?
Uite, aia parcă e morișcă!
- Te găsesc ele pe tine!
Te simt imediat.
- Păi arată exact ca biblioteca mea,
după ce s-a răsturnat,
(doar că asta, evident, e mai mare).
Oare pot să vizitez niște personaje literare?
Aș fi exact ca Dante...
doar că el la vârstă puțin mai rumen era...
... Apropo, aș vrea să consult Commedia divină,
un gând nu-mi dă pace
(demult îl țin la naftalină).
- Nimic mai ușor, zise Uroboros, privește în spate:
se ține după noi de când am intrat.
Te place, se pare. Se apropie imediat
Dar, ai grijă:
nu încerca să o mângâi pe scoarță, nu te lasă.
Să știi că vine la tine numai dacă vrea ea și
e periculoasă
ca o pisică nedomesticită, plină de colțuri și ghiare.
Mai bine n-o deschizi:
e-mpănată cu fiare.
(ajunge să te înțepe o virgulă -
să vezi ce te doare!).
Atunci Laura cugetă puțin
și scoase din valiză o oglinjoară
o coborî ușor în Divina Commedia legată cu
sfoară
așa cum cobori în fântână o ciutură când arșița-i
cruntă:
- Vreau să-l văd pe Charon, cel cu ochii cumpliți!
Vreau să mă iau cu privirea-i la trântă!
Dar, vai!
Un cutremur zgudui cartea umbroasă pe loc
pe-un urlet împletit se târau limbi băloase în sus,
dintr-o supă de foc
și-n fund de oglindă doi ochi albăstrui clipoceau
neîmblânzit.
- Ah, m-a plimbat cu barca un mort! țipă Laura
Sau poate și eu am murit?
Am sperat că nu-i el,
că luntrașul lui Dante azvârle ochi roș care doare,
dar iată-i ocheada albastră!
și Laura simți cum deodată în întregul poem se
face răcoare
- Nu e el, hămăi Jumătate-de-câine mirosind
oglinjoara atent.
- Non e lui2, râncheză Cal-ciorap,
îl cunosc dup’ accent.
- La plimbarea cu barca pe nume mi-a spus,
de unde știa?
- Ne-o fi auzit vorbind pe careva...
Totuși Laura închise capacul Divinei cu inima boț:
Întreg echipajul roti împrejur o privire albastră cu
moț.
Atunci se lăsă o liniște pioasă și peste ei o
penumbră
Continuarea în pagina 26
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
11
■ Eugen Barz
Tulburare
Tulburare de strigoi și legi întortocheate
peste pruncii aceștia fără îngeri păzitori,
cine să le lumineze drumul,
când capetele lor sunt de carton moale,
iar picioarele lor sunt de sârmă?
Deasupra albiei de tablă zincată,
cine să le spele carnea străvezie,
când îngerii lor au fost lăsați la vatră
cu salarii compensatorii
și flutură batiste în loc de steaguri?
Ne vom topi ca tutunul în ploaie,
desene întregi de lanuri vor putrezi pe câmp,
picioarele pruncilor zac în noroaie, iar mâinile lor
au prins mucegai rezistent la lumină.
Unul câte unul, în paturi de fier ruginit,
își vor șterge suspinele cu șervețele închiriate.
Bat clopotele Doamne, cui ai dat funia?
Fluturii orbi
Fluturii orbi
și-au întins cortul
peste noi,
nici o tristețe
nu ne mai impresionează,
absurdul nu va trebui
să aștepte în oglindă.
Vei înțelege de ce
orice asemănare cu mine
e ca o tandrețe împinsă
spre eșafod.
Groapa unui zgârie nori
Să ne înțelegem bine, totul se construiește
pe viitoarea groapă a unui zgârie nori:
se ia copilul și se așază în cartea de citire,
știind că mai tîrziu va ajunge în volumul unui
poet
talentat și bețiv.
La colțul paginii se lasă o stradă curată,
pe care să se scrie litere drepte,
bețigașe de alun tare,
cu păsări pe deasupra și pe dedesubt,
cu aripi mari și umbroase ca în visul copilului.
Să ne înțelegem, copilul nu trebuie lăsat în
groapa uscată,
vremea lui Iosif a trecut de mult,
acum autostrăzile șuieră povești de amor
licențioase,
marile bulevarde cu clădiri înalte
sunt pavate de albul reclamelor care se așază
peste noi toți.
Să nu ne amăgim, copilul va fi protejat
de o casă de asigurări cu oase de cremene,
capcanele sunt formale,
de dragul cititorului.
Cartoane pe pavajul străzii
O văd cum se desprinde din moarte
fără să privească înapoi,
ochii ei, care până mai ieri fixau două puncte
pe cer,
desenează cartoane pe care le așază
ca Murivale pe pavajul străzii,
le compară cu unghiile
care s-au întors de la manichiurist,
iar cu picioarele ei frământă lutul tuturor olarilor
din lume.
Lângă biserica veche ferită de miracole,
rostește rugăciuni să separe somnul copiilor
de gândurile care stau în pumnii lor mici.
Nimic nu e adevăr, nimic nu e minciună,
lucrurile ieftine au dus la saturație marginea
paharului,
până și bărbații pe care i-a strâns în brațe
parcă ar fi fost doar unul.
Risipire
Vai, tinerii aceștia își smulg de pe umeri craniile
albe ca sarea
și le aruncă printre picioarele fetelor tăcute,
direct sub roțile motocicletelor,
prin ochelari groși de sticlă măsoară viteza.
Aleluia, strigă ca evreii când au trecut Marea
Roșie,
iată granițele timpului lor sunt pe rod,
înainte de a începe recolta de sânge au învățat
cum să strângă pumnii de fluturi din venele
înțepate.
Umerii lor îmbătrânesc înainte de vreme,
înalță statui pentru reginele nopții,
până li se usucă gurile,
cârciumi scorojite îi așteaptă să se așeze pe
scaune ca pe sicrie,
lângă ochii de sticlă ai farurilor furate din
porturi,
ce luminează colțul misterios de cânepă
proaspătă.
Castelul H
Îmbrățișați pe un limb,
două pietre
una în cealaltă,
forța gravitațională
devine
cuvânt de prisos.
Dintre ape
în amonte,
privim
spre dulcele gust
al primei îmbrățișări
Cercuri de struguri
Ochii tăi, cercuri de struguri verzi
cu apă curată pe margini,
se așază nemângâiați
pe caldarâmul străzilor
fără nume.
Poate au fost aleși
să strige la cer,
să spele viață printre gene,
să se răstignească.
Cântecul
O pasăre își cuvântă zborul altfel
în fiecare cuib, în fiecare lume,
numai în propria durere, nu.
Eugen Barz
Aici cântecul ei e lucid,
e zvâcnet solitar,
e zeu aprins în tăciuni.
O pasăre cuvântă altfel în toamna ei
și altfel în propriile tale vise,
precum frunza presată de poet în vers.
Cântecul ei este al iubirii
care singură potopește
stoluri de gloanțe.
Nu vă temeți
Stăpânesc cu ușurință toate simbolurile și
lucrurile,
pot ține împărățiile lumii în palmă
și toate temeiurile
pe care le-ați spintecat de nu știu câte ori,
forfecând orice gând,
orice promisiune.
Am să vă dăruiesc
buzunarele mele burdușite de perle cu gust de
soare
și casa mea,
inimă cu mai multe încăperi.
Nu vă temeți.
Ploaia care își face de cap
Pe fruntea mea ploaia își face de cap
cu minciuni trase de păr,
ca o secure galbenă, pe creștet se așază.
Un sentiment ascuțit de frig mă corupe,
o capră neagră mă lovește sub coastă,
scoțându-și lasciv ca o rochie, pielea.
Tremurând, mâinile mele scot păsări din
buzunare,
amestecate cu un fel de amintiri din copilărie,
pe care le aruncă peste corăbii:
salvați-vă voi măcar,
ploaia aceasta va curge în neștire ca sângele din
nas,
peste șanțuri cu pantofi de virgine mirese,
păpuși de catifea și vaiete cumplite.
De sub haina mea
un greiere îmi numără degetele.
(Din volumul Iarba din ceainic, în curs de apariție
la Ed. Colorama, Cluj-Napoca)
■
12
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
proza
Vis cu fluturi
^[Tetiția Vladislav
Ninsese o zi și o noapte; un adevărat blestem
peste mahalaua pestriță și plină de gropi.
Dimineața s-a arătat strălucitoare ca un
joc de lumini. Pe scaun, rochia mea albă, luată cu
împrumut de la „Articole pentru nunți și botezuri”,
voalul lung, bogat, prins într-o cununiță argintată,
buchetul, plastic și hârtie creponată, de-a valma; cale,
asparagus, trandafiri.
Nu le probasem. Soră-mea alergase prin maha-
la, apoi prin centru, acolo unde se mai puteau lua
cu împrumut astfel de articole, cu măsurile mele în
buzunarul sacoșei de piață. Îmi erau străine, ostile
chiar, atât de albe, false și ademenitoare; o puritate
îndoielnică și ostentativă, aruncată în mijlocul încă-
perii pestrițe, cu icoane și fotografii de familie pe cei
patru pereți.
El padre, cu favoriți și mustăți stufoase, încruntat,
bănuitor, gata să te ia la palme pentru orice fleac.
Anciana, pierdută în volane și baticuri brodate,
toate negre, austere, impunându-ți respectul față de
neam, pogoane de pământ și viță de vie.
Mica, osoasă, ștearsă, firavă în același timp, mo-
del perfect de specie pe cale de dispariție. Cu mutra
ei nebăgată în seamă o fi dat mult de furcă severei
Anciana, care, obosită, scârbită și sătulă de propria-i
creație, a dat-o slăbănogului Gabor de nevastă. Gabor
era tatăl meu și avea portretul aproape de sobă, unde
nu trăgea nimeni cu ochiul. Într-un fel, acest bărbat
zăpăcit și bețiv reușise să facă ceva util: un copil și un
aparat de radio. Copilul îi păstra trăsăturile și îndă-
rătnicia. Radioul se stricase de mult și zăcea, din po-
runca Ancianei, în podul casei, acolo unde se afuma
porcul și se păstra porumbul pentru iarnă.
Mica și Gabor plecaseră cu noaptea în cap, să adu-
că vasele de prin vecini: patru coșuri mari, pentru
strâns porumbul (luate și ele cu împrumut de la ru-
dele lui Gabor, niște țărani zăpăciți, dar plini de bu-
năvoință), pline cu material fragil, dat cu ceară roșie
pe fund pentru recunoaștere.
Seria 4/A (2017), grafit, 43 x 53 cm
Maurice Pasternak
Soră-mea ieșise de câteva minute, o auzisem
trântind poarta, cu bigudiurile și fierul Jenicăi, ulti-
ma mireasă din mahala. Era supărată, nu îndurera-
tă, cum afirmase Luca, vecinul și prietenul familiei;
trudise o noapte întreagă, sub o ninsoare strașnică,
să spânzure panglici de hârtie creponată peste cur-
te și la intrarea în casă; niște șerpi lungi, colorați
ca la bâlci, înmuiați din pricina fulgilor de zăpadă.
Mi-am trecut degetele prin păr; era sârmos, în-
tărit cu lămâie și zahăr. M-a cuprins groaza. Părul
meu rebel, tuns bărbătește, care flutura la cea mai
mică pală de vânt, semăna, după o singură noapte,
cu blana unui câine; creț, cleios, tern.
— Ești adorabilă, strigase vară-mea, după ce-mi
scoseseră bigudiurile din cap și-mi aranjaseră bu-
clele, adevărată păpușă!
Nașa, o croitoreasă corpolentă, cu sânii ca niște
ghiulele de tun și-o perucă adusă de onorabilu-i
soț dintr-o deplasare peste graniță, a scos un oftat
greu, de nemulțumire, apoi a ieșit din odaie.
— Asta, a chicotit vară-mea, era bună pentru
Verdun, nu crezi? Ducea singură tunul...
Mi-a pus coronița, apoi voalul.
Când s-a întors Nașa cu niște mărgele de sticlă
în două șiruri, eram gata pentru ceremonie.
— Roșii?
— Asta-i, a țipat Nașa, doar n-oi fi vrând perle?!
Merge și roșii, țâfnoaso!
— Pune-le, a gângurit vară-mea, mulți văd, pu-
țin pricep...
Am auzit lăutari la poartă și vocea lui Gabor,
gravă, foarte joasă, de parcă se temea să nu-i cadă
cuvintele din gură, invitându-i în camera mare.
Mărgelele sclipeau batjocoritor în mâna grăsanei;
ca niște ochi de pește.
— Așa, scumpo, a pleoscăit Nașa, când te-o ve-
dea mirili...
— Deschideți ușa, a strigat tata, s-a strâns lu-
mea!
Vară-mea a dat ușa la spate; în prag, lăutarii luase-
ră un aer grav, de parcă asistau la decernarea Oscar-
ului; aveau viorile îndreptate în jos și, în fiecare buzu-
nar drept, câte un sfert de șliboviță.
— Salut, le-am spus, fluturându-mi mâna înmă-
nușată în aer, voi veți cânta, nu?
— Trăiască mireasa! a strigat unul din ei, cel mai
mărunt, îmbrăcat în negru și cu o mutră măslinie,
de cioclu; ceilalți au ridicat viorile, ca la comandă și-
au început să cânte ceva vesel, în ritm de marș; mai
auzisem cântecul și altădată, la nunțile din mahala:
„Darul miresei”.
Am simțit că mă sufoc. Rochia, cununița, voalul,
pantofii, toate mă incomodau; parcă eram strânsă în,
cercuri.
Una din femeile de la bucătărie a început să țipe
asurzitor, ca o locomotivă, cu aburi.
— Zâmbește, toanto, m-a înghiontit Nașa, ăștia
plătește ca să vadă o mireasă veselă!
Zâmbetul a venit singur, s-a așezat în colțul gurii
și-a încremenit acolo, ca în urma unui machiaj iscu-
sit. Apoi mi-a venit să râd în hohote: de mine, împo-
poțonată ca la bâlci, de hârtia creponată, fleoșcăită,
spânzurând peste tot, de țiganii cu mutre de ciocli și
papion roșu sub bărbie; numai Nașa se unduia prin-
tre invitați, purtându-și ghiulelele de tun și supraelas-
ticul nemțesc ca pe-un blazon regal.
...Pe scaun, așezate cuminți, după o zi obositoare
și inutilă, hainele aveau ceva jalnic și trist; parcă plân-
geau. Florile din buchet se turtiseră; doar calele, de
plastic, luceau dulce-amar în lumina zilei. Ținusem
buchetul în brațe, vreme de o zi încheiată, foarte la
vedere, amalgam de culori, plastic și creponată; dan-
sam strâns, mai ales cu Nașul, iar sârmele florilor îmi
zgâriau pielea.
— Sus buchetul, șuiera Nașa, ori de câte ori în-
cercam să-l fac scăpat printre picioarele nuntașilor,
nu merge fără, și se supără ăștia, că d-aia dă oamenii
bani, să vadă...
Trecuse de prânz când s-au dus după mire; cu că-
ruța lui Antal, zarzavagiul. Doi țigani, nașii, Gabor
și soră-mea. Ningea dulce, ca într-un vis cu fluturi
uriași, de zăpadă; soră-mea își pusese căciula albă și,
nu știu de ce, semăna cu o oaie. Gabor era serios și
grav; toată dimineața tânjise după puțină liniște, dar,
măcar o dată în viață, îl avertizase Mica, era necesar
să arate lumii că merită să fie ginerele Ancianei și ta-
tăl progeniturii cu haine de închiriat.
Casa a rămas pustie și tăcută; camera mare, cu
mesele lipite de pereți și scaunele nașilor, tapițate, cu
spătar și perinițe plușate; camera mea și-a soră-mi,
plină de paltoane, cizme și pachete; curtea, împo-
dobită cu vreji uscați de viță și aceeași creponată. În
mijloc, lângă fântână, stâlpul improvizat, acoperit cu
crenguțe de brad, globuri și flori de plastic, în vârful
căruia va arde un bec de 100, toată noaptea; lumina
va ricoșa în fereastra odăiței pentru chiriași, unde, în
așternut curat, vom dormi eu și mirele, un băiat din
mahala, urât și destul de tăcut.
M-am așezat în dreptul ușii, de unde puteam ve-
dea până departe în stația de autobuz. Câțiva copii
se jucau în zăpadă; nici țipenie de om. Câinii va-
gabonzi, ciorile, copiii... Și eu. Am vrut să intru puțin
în odaie, atât cât să-mi pot vedea chipul în oglindă.
Să-mi zâmbesc și să-mi spun: „Curaj, ce dracu, nu se
moare din asta...” Apoi mi-am amintit că Mica aco-
perise oglinda, din superstiție, cu o seară înainte. Din
dosul depozitului de cherestea se auzeau clopoțeii
cailor; inima mi s-a făcut mică-mică de tot, apoi a
început să bată repede, din ce în ce mai repede, că-mi
țiuiau urechile.
— În stradă, a țipat mama, țâșnind din bucătărie,
ia buchetul și ieși la poartă!... Mi-am pus șalul
O
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
13
o
Ancianei peste rochie și-am deschis ușa; o stradă
albă, curată, pustie; parcă eram la capătul lumii.
— Scoate șalul, a sărit bucătăreasa, fa, Mică, spu-
ne-i să-și dea jos gioarsa aia de doliu că vă râde lu-
mea, fa...
Căruța a oprit sub ferestrele noastre; erau atât de
liniștiți, aproape macabri, că aduceau, mai degrabă, a
convoi funerar.
— Nu-i, a izbucnit soră-mea, vârându-se cu capul
în șalul negru, brodat, rărit de-atâta purtare, nu-i...
Cioclii aveau ceva jucăuș în ochi, o sclipire veselă,
ca un foc de artificii.
— Golanu, lepădătura, rușinea lumii, țipa Nașa,
din ce în ce mai aprinsă la față, făcând ghiulelele să
salte în sus și în jos, periculos, de parcă pregătea un
atac la sol, îl nenorocesc, fino, pe cinstea mea că-l
scot din rândul oamenilor!
— Taci, fa, Eugenio, taci că-ți urcă tensiunea, fa, o
liniștea Nașu, mângâindu-i brațul vânăt de frig, și nu
merită să mori din cauza unui pârlit...
Am vrut să întind mâna spre părul grăsanei, s-o
alin cumva, dar am băgat de seamă că are un coc
enorm, plin cu agrafe lucioase și confeti; m-am mul-
țumit să-i zâmbesc, puțin mai afectat, după cum ce-
rea împrejurarea; era, într-adevăr, teribil de nenoro-
cită.
— La dans, m-am pomenit strigând, de parcă ni-
mic nu se întâmplase până atunci, muzica! Cioclii au
săltat viorile în sus și-au început să scârțâie pe toate
notele posibile.
— Primul dans este pentru mireasă, am spus, fe-
ricindu-mă pentru ceea ce-mi hărăzise ninsoarea,
Nașule...
— Nu se cade, toanto, mi-a șuierat Nașa în urechi,
plângi, smulge-ți părul, bocește, ăștia plătește gras
pentru așa ceva...
Am dansat, sclipind de bucurie, așa cum sclipeș-
te orice mireasă; doar buchetul artificial îmi zgâria
pieptul, dar m-am făcut că nu bag de seamă. Adus de
spate, de parcă îmbătrânise cu zece ani, Gabor um-
bla printre nuntași, îmbiindu-i cu țuică. Mica privea
mirată în jurul ei și nu pricepea de ce nu-i ieșiseră
pasiențele, mai ales că făcuse goluri serioase în bu-
getul de iarnă.
Pielea Nașei se învinețise de tot; până și sânii lua-
seră o tentă albăstruie.
— Dansează, Eugenio, chicotise Nașu, uite, conu
Paul de la Carne stă pe tușă, fă mișcare, Eugenio,
c-am dat două mii și mă ard rinichii văzându-te în
halul ăsta...
Am început să râd; la început ușor, de parcă s-ar fi
pornit ninsoarea din înaltul cerului...
— Ce-ai, fa, m-a întrebat Nașu, din ce în ce mai
contrariat, ori nu ți-e bine?
...apoi mai tare, în cascade cristaline, coborând o
mare de fluturi albi peste lume, tare, tare de tot, că mă
dureau plămânii.
— Săraca, a șoptit cineva, nu-i întreagă...
...se întunecase și Gabor a aprins becul de 100.
Cioclii trăsneau la șliboviță și cântau cu ochii închiși
și capetele date pe spate.
— Trăiască mireasa! a strigat cel mai pitic dintre
ei și papionul i-a săltat scurt în sus, apoi a coborât
cuminte la locul lui.
— Salut, i-am spus, aruncându-i o cală de plastic
din buchet, ești în formă, băiete, mă bucur!
Nașu a făcut o piruetă, l-am urmat, cu o grație de-
plorabilă; pe cer erau toate stelele și ningea dulce, ca
un vis cu fluturi și flori albe, curate, inaccesibile.
— Să mă ia dracu, a sughițat cioclul pitic, asta-i
cea mai trăsnită afacere din viața mea. Papionul i-a
săltat iar și, curios, semăna cu arătătoarele unui ceas
pestriț, din hârtie creponată.
■
Porunca 8
■ Dan Căilean
Ofițerul șef Furtan era foarte bine dis-
pus in acea dimineață. Ieși din casă
fluierând și, deși vremea era destul de
mohorâtă, avu presentimentul că toate îi vor
merge din plin. Această stare de bine avea de
gând să o insufle tuturor celor cu care urma să
interacționeze. Ajunsese să creadă cu tărie că
un furtac adevărat nu avea voie să fie deprimat.
Ofițerul șef Furtan conducea, cu extraordi-
nare rezultate, Biroul pentru Supravegherea și
Controlul Cinstelilor, singura structură poli-
țienescă existentă într-unul dintre Cele Două
Orașe. În celălalt Oraș era altcineva.
— Să furtăciți cu spor!, îl salută respectuos
un vecin pe care-l știa furtac serios.
— Să aveți și dumneavoastră spor la furtăcit,
îi răspunse, și din nou avu sentimentul că va fi
o zi minunată.
Acest gen de salut era unul cât se poate de
obișnuit între furtaci și concentra, în cele câte-
va cuvinte, esența existenței lor.
Era cât se poate de mândru de condiția lui
de furtac și încă unul în plină ascensiune. Ca
marea majoritate a furtacilor, fusese educat din
copilărie în spiritul furtăciei și, fiindcă dove-
dise seriozitate și ambiție, reușise, încet, încet,
să câștige încrederea Mai Marilor și să ocupe
un post de mare responsabilitate. Încrederea în
loialitate era cât se poate de importantă pentru
comunitatea furtacilor.
Îi plăcea să meargă pe jos până la Birou, deși
ar fi putut să furtăcească oricare dintre mași-
nile parcate pe ambele părți ale străzii. Mersul
pe jos îl ajuta să-și pună ordine în gânduri și
să-și schițeze planurile pentru ziua respectivă.
Plus că putea să simtă pulsul Orașului și să pri-
vească atent figurile, în special pe cele mai pu-
țin cunoscute. Fiindcă pericolul infiltraților, a
cinstelilor rebeli, era permanent. Și era nevoie
de multă vigilență.
Se opri in fața unei brutării. Dinăuntru răz-
bătea un miros îmbietor de prospături. Intră și
având în vedere că proprietarul nu era, încă,
un furtac ci un semi cinstel, nu îl salută el pri-
mul, ci așteptă.
— Sunt onorat că ați venit să furtăciți de la
mine, îl întâmpină, cu voce mieroasă, proprie-
tarul. Se cunoșteau de mult, chiar copilăriseră
o vreme împreună, până când părinții viitoru-
lui Ofițer Șef consideraseră ca nedemnă de fiul
lor prietenia unuia dintr-o familie de semi cin-
steli. Așa că drumurile lor se separară.
— Să-ți vezi de treabă!, îi răspunse Ofițerul
Șef și, ducându-se la tejghea, își alese câteva
croissante și un baton bine rumenit, pe care
le îndesă într-o pungă. Apoi se îndreptă spre
ieșire.
— Vă mulțumesc că ați furtăcit azi de la
mine, se auzi, din spatele lui, vocea proprieta-
rului de brutărie.
Pentru unii dintre cei cu care conviețuia și
pe care avea datoria să-i supravegheze, Ofițerul
Șef Furtan avea un sentiment de compasiune.
Era și cazul celui de care tocmai se despărțise.
Îi plăcea la el faptul că era respectuos, că nu
crea probleme și totuși nu putea trece cu vede-
rea nehotărârea lui. Era cât se poate de clar că
nu era hotărât defel. Iar un furtac adevărat tre-
buia neapărat sa fie hotărât. Băgă mâna în pun-
gă, rupse o bucată din baton, începu să mestece
cu poftă și își continuă drumul.
Păi da! Nu era un lucru serios să rămâi în
continuare semi cinstel! Atenție! Nu semi fur-
tac ci semi cinstel! Partea aceea de semi era mai
degrabă înclinată înspre netrebnicii de cinsteli
decât înspre bravii furtaci. Hotărât lucru! Va
trebui să stea de vorbă cu brutarul! Avea pre-
sentimentul că va reuși să-l aducă pe calea cea
dreaptă și bună.
Ofițerul Șef putea fi mândru că are la ac-
tiv multe asemenea reușite. Asta îi dăduse, în
timp, o tot mai mare încredere în capacitățile
sale și ajunsese să-i crească faima printre con-
vertitorii autorizați. Fiindcă, la începuturi fu-
sese unul dintre aceștia, un simplu convertitor,
ca mai apoi, vestea despre reușite să-l ridice
ierarhic, până la actualul post. Un zâmbet îi lu-
mină fața în timp ce rememoră, ca de atâte alte
ori, momentele absolut fabuloase ale scurtei și
zbuciumatei lor istorii.
Atunci, la început, Părinții Fondatori
Furtaci, exilați din alte ținuturi, pe nedrept, nu
atât din cauza convingerilor cât a invidiei, po-
posiră în zona Celor Două Orașe și își începură
anevoioasa muncă. De construcție a unei noi
și luminoase societăți. Ce găsiră acolo îi cutre-
murară. Existau cinsteli și în alte părți, doar
era normal că aceștia trebuiau să existe, însă
așa de mulți ca acolo nici nu-și închipuiseră că
ar putea fi. Și cum unde există mulți cinsteli
există și multă naivitate, Părinții Fondatori
Furtaci își frecară mâinile de bucurie și se apu-
cară de treabă.
De cinsteli era absolută nevoie. În fond aceș-
tia erau cei care produceau tot ceea ce se con-
suma. Și dacă asta era dorința lor și dacă asta
considerau ei că le este menirea, atunci trebu-
iau lăsați să facă. Însă nu oricum. Nu haotic. La
momentul sosirii Părinților Fondatori, marea
majoritate a cinstelilor era mulțumită cu mer-
sul lucrurilor. Însă existau și voci care spuneau:
„Așa cum unora dintre femeile noastre nu le
plac bărbații blânzi, ci le trebuie din ăia care
să le mai și cotonogească, tot așa ne-am dori
și noi o conducere mai aprigă, mai cu gândire
de viitor! Că ăștia de-acum sunt prea moi și nu
vedem nicio perspectivă! Muncim, și-atât!”.
Acesta era terenul propice pentru ideile
Părinților Fondatori. Pas cu pas, fără prea mul-
tă vâlvă, își creară adepți, se înfiltrară, făcură
șiruri interminabile de promisiuni și sfârșiră
prin a reuși să învingă. Să ajungă sus. Iar odată
ajunși acolo, nimic nu i-a mai putut urni!
De multe ori, este relativ ușor sa ajungi în
vârf, dar este foarte greu să te menții. Nu era
nimic nou în această cugetare, iar Părinții
aveau deja o serie de experiențe anterioare din
care învățaseră destule, așa fel încât își luaseră
măsuri de precauție. Considerând că nimic nu
poate fi mai sigur decât să te înconjori de per-
soane de încredere, Părinții Fondatori Furtaci
se înconjurară de foști cinsteli care văzură în
venirea acestora noi oportunități, noi perspec-
tive. Se săturaseră de atâta muncă!
Următorii pași au fost în direcția unei noi
organizări. Iar o nouă organizare presupunea
noi reguli, noi legi. Care, în esență, erau urmă-
toarele:
14
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
Furtăcitul este legal.
Furtacii sunt protejați prin lege.
Cine nu este furtac este cinstel.
Cinstelii sunt obligați să muncească.
Nu oricine poate deveni furtac.
Evident, după apariția unor asemenea legi,
unii dintre cinsteli și-au dorit să ajungă și ei
să fie furtaci. Dar așa cum spunea legea, sta-
tutul de furtac nu era pentru oricine. Trebuiau
parcurși niște pași. Anevoioși. Trebuia ca dori-
torii să prezinte încredere. Era absolut necesar
să aibă prestanță de conducători preocupați de
soarta celor mulți. Să aibă capacitatea de a fi
permanent crezuți în promisiunile lor. Nu era
deloc ușor să ajungi furtac și cu atât mai mult,
un furtac de frunte! Selectarea viitorilor furtaci
era o treabă de mare responsabilitate și astfel
apărură convertitori care făceau acestă selecție.
Și cu toate acestea, marea masă a cinstelilor
prefera să rămână la fel. Adică cinsteli! Care să
muncească, să crească și să educe copii, să-și
trăiască viața cât mai liniștit. Fără să se revolte.
Doar să trăiască, să muncească și să moară.
Lucru de neînțeles și chiar de disprețuit de
către Părinți și de către furtacii promovați, de
care se înconjuraseră. Ce fel de viață este ace-
ea fără furtăcit? Unde este satisfacția? Și cum
să nu te bucuri când vezi că și copiii tăi de-
vin, la rândul lor, furtaci de nădejde? Cu toa-
te acestea, trebuiau să recunoască faptul că și
cinstelii erau buni la ceva. Și anume la faptul
că fără munca cinstelilor n-ar fi avut ce furtă-
ci! Iar pentru ca raporturile să nu se schimbe,
trebuia avută mare grijă ca numărul cinstelilor
să fie cu mult mai mare decât cel al furtacilor.
Fiindcă dacă s-ar inversa, atunci s-ar ajunge la
o situație foarte neplăcută, și anume la aceea
ca furtacii să se mulțumească cu mai puțin! De
aceea, poate, Părinții au avut grijă să mai scrie
un text de lege, doar intern, pentru furtaci:
Furtacii inferiori nu pot furtăci de la furtacii
superiori.
Fiindcă, normal, și în rândul furtacilor apă-
rură ierarhii.
Cam acestea erau gândurile Ofițerului Șef
Furtan, în timp ce pășea, cu pas vioi dar ne-
forțat, înspre Birou. Se vedea pe el că are pre-
stanță, iar acest lucru, de care era conștient, îi
dădea un aer de superioritate, pe care nu încer-
ca să-l disimuleze. Puținii trecători de la acea
oră îl recunoscură și îl salutară, unii cu plecă-
ciuni vădit slugarnice, alții cu reținere. Primii
erau furtaci inferiori lui, care mai tot timpul
se lingușeau sperând într-o ascensiune cât mai
grabnică, iar ceilalți erau semi cinsteli care
încă nu erau hotărâți în ce barcă să urce. Și mai
erau, enervant lucru, câțiva care nu-l salutară!
Aceștia erau, sigur, cinsteli! Pe care prezența
lui nu-i impresiona în vreun fel. Hotărât lucru,
era extrem de neplăcut să vezi atâta desconsi-
derare și lipsă de bun simț din partea unor ni-
micuri! Era sigur că sunt cinsteli, doar puteau
fi recunoscuți din orice mulțime. În timp ce
chiar și cel mai de jos furtac ieșea imediat în
evidență prin ținută, prin mers, prin gesturi,
(ce să mai vorbim de limbaj?), cinstelii nu se
remarcau prin ceva. Figuri anoste, șterse, obo-
site, siluete gârbovite. Aceștia erau cinstelii.
Nu era nevoie de niciun efort în a-i deosebi.
Iar semi cinstelii erau între. Măcar pe figuri nu
se mai observa atâta resemnare și deprimare.
Ofițerul Șef considera că nu este vina cuiva
dacă cinstelii doreau să fie așa. Adică cinsteli.
Ei aleseseră drumul pe care mergeau și dacă le
plăcea munca atunci nu aveau decât să o facă.
Oricum, erau obligați și prin lege. Iar dacă nu o
făceau, repercusiunile existau și erau suficient
de dure pentru a-i face să renunțe la revolte. Și
nu mergea nici cu manifestări de genul: „Eu nu
mai vreau să muncesc... Vreau să fiu și eu fur-
tac!” Așa, dintr-o dată!. Nu mergea deloc așa.
În primul rând trebuia menținut un număr su-
ficient de mare de cinsteli, iar pe de altă parte,
așa cum Ofițerul mai spusese de atâtea ori, nu
oricine era făcut pentru a fi furtac.
Era enervant, și aproape că-i strică ziua, fap-
tul că niște amărâți de cinsteli îl desconsiderau.
De făcut nu le putea face ceva, însă avea me-
morie bună și unora le reținu figurile pentru
un viitor „nu se știe niciodată!”. Știa că printre
ei sunt unii mai rebeli, care agită spiritele și
abia aștepta momentul prielnic de a-i prinde
cu ceva. Oftă, gândindu-se că printre rebeli
erau unii care făceau niște grătare, o minună-
ție!
— Furtăcește sănătos, Furtane, îl smulse din
visare o voce feminină, autoritară, guturală și
ușor răgușită. Indiferent câte voci feminine ar
fi auzit, era imposibil să nu recunoască acea
voce și să nu se întoarcă rapid în direcția din-
spre care aceasta venea.
— Să furtăciți cu voioșie, doamnă Furtelia,
răspunse respectuos Furtan și se înclină plin
de sinceră considerație.
O admira sincer pe doamna Furtelia, atât
pentru faptul că era soția unuia dintre cei mai
influenți furtaci și idolul lui, Marele Furbos,
cât și pentru sprijinul pe care îl simțise din
partea acesteia pe măsură ce începuse să intre
în grațiile mai marilor. Și față de care își do-
vedise loialitatea si atașamentul. Nu se putea
spune că era o femeie frumoasă, ci din contră.
Grasă, butucănoasă, cu figura ridată și ochii
bulbucați, îmbrăcată în niște pantaloni și o
bluză mult prea strâmte pentru formele um-
flate, mai purta, pe deasupra, și o caraghioasă
pălărie cu boruri enorme, care atârnau fleșcă-
ite pe laturile feței. Hotărât lucru, nu era chiar
o apariție de top model!
— Ce mai faci, dragul nostru Ofițer?, se in-
teresă doamna, în timp ce-l măsură din cap
până-n picioare, cu o privire pătrunzătoare și
nu lipsită de înțelesuri. Furtan era bărbat bine,
impunător și atrăgea atenția multor femei fur-
tace din familii bune, acesta nefiind căsătorit.
Sau, chiar dacă ar fi fost, multe n-ar fi consi-
derat acest lucru un impediment. Însă Furtan
nu părea interesat de astfel de relații și, așa în
sinea lui, era mâhnit și intrigat de faptul că
femeile cinstele nu-l băgau în seamă. Aceeași
enervantă indiferență! Se scutură supărat pe el
însuși de faptul că îl obseda atitudinea cinste-
lilor. Și se grăbi să răspundă pentru a nu părea
lipsit de maniere, dar și pentru că doamna ob-
servase scuturatul lui, iar el trebuia să fie atent
la orice gest care putea fi interpretat, într-o
lume atât de suspicioasă. Și de lacomă!
— Încerc să-mi pun ordine în gânduri,
scumpă doamnă, în timp ce mă îndrept spre
onorabila mea treabă!
— Vai, ce frumos te exprimi!, exclamă
Furtelia. Întotdeauna am spus acest lucru des-
pre tine, iar comparația cu știi tu cine nici nu
se pune în discuție! Și chicoti rotindu-și bulbii
ochilor.
„Știi tu cine” era, desigur, onorabilul furtac
și soț al doamnei. Mai avusese asemenea apre-
cieri, față de Furtan și, probabil, față de mul-
ți alții. Ce-i drept, domnul Furbos nu excela
prin vreo capacitate intelectuală deosebită.
Sau, măcar medie. Avea în schimb un simț de-
osebit al furtăciei și asta îl propulsase printre
cei câțiva care aveau un cuvânt greu de spus.
Printre Iluștri! Iar acest lucru, precum și fap-
tul că îl luase sub aripa lui încă din perioa-
da uceniciei, făcuse ca Furtan să-l considere
pe domnul Furbos mentorul și idolul lui. Nu
se poate spune că Furtan nu primise o edu-
cație sănătoasă în familie, tatăl lui fiind un
furtac serios și vechi, dar fără mari aspirații,
iar mama casnică. Cu toate acestea, ceea ce
deprinsese de la domnul Furbos nu putea fi
asemănat cu nimic altceva. Un singur lucru îi
lipsea domnului Furbos, ceea ce-l asemăna cu
nevasta lui: fizicul. Fiindcă, atunci când erau
împreună, aduceau a două buturugi. Ceea ce
nu scădea din calitățile acestuia, în materie
de furtăcit. Era un as! În schimb, doamna se
cam săturase să vadă doar aceste calități, de
care beneficia din plin și considerând, ca orice
femeie, că are atuurile ei feminine, mai arun-
ca priviri languroase în stânga și-n dreapta,
doar, doar s-o ivi ceva. Însă furtacii ceilalți nu
îndrăzneau să facă vreun pas, nu c-ar fi fost
tentați fizic ci doar din interes, de frica dom-
nului Furbos, iar Ofițerului Furtan nu dădea
niciun semn de interes. Cât de mic. Și doamna
Furtelia ofta.
— Ei, mă exprim frumos, zâmbi amabil
Furtan. Așa suntem noi furtacii, știm să vor-
bim și să ne comportăm civilizat, nu ca... Și
arătă înspre un cinstel slab, adus de spate,
purtând pe cap o pălărie de paie cu borurile
zdrențuite, care nici nu se uită înspre ei. În
comparație cu zecile de saluturi pe care le pri-
miră în scurtul timp de când începură conver-
sația.
— Hei, tu! Furtan luă o decizie de moment,
deși nu era genul de acțiune care să-l carac-
terizeze. Poate faptul că, brusc, ziua nu i se
mai părea atât de reușită, sau poate prezența
doamnei Furtelia. Ceva îl determinase să stri-
ge și să-și întindă brațul înspre cinstelul care
se îndepărta. Mai mulți salutători slugarnici
se opriră din plecăciuni și întoarseră capetele,
mai întâi înspre Furtan, iar mai apoi înspre di-
recția mâinii acestuia.
— Hei, tu!, repetă Furtan cu intensitate mai
mare și simți cum sângele îi invadează obrajii
din pricina nesimțirii cinstelului care conti-
nua să nu-l bage în seamă și să se îndepărteze.
Sesizând oportunitatea, doi dintre furtacii din
apropierea cinstelului îl apucară de mâini și îl
făcură să se întoarcă spre Ofițer. La început,
omul se smuci să scape, dar mai apoi se liniști
și, după ce se eliberă din strânsoarea mâini-
lor celor doi, începu să-și netezească, apăsând
cu palmele pe verticală, hainele de pe el. Apoi
ridică privirea interogativă înspre fața îmbujo-
rată a lui Furtan. Toată lumea își ținu răsufla-
rea, așteptând ca cinstelul să fie făcut praf. Cei
doi furtaci care-l opriseră, se înghesuiră de-a
dreapta și de-a stânga cinstelului, cu scopul
evident de a fi băgați în seamă. Însă Ofițerului
Furtan nu-i stătea capul la asta. Simțea cum în
interior sporește sentimentul de iritare, pen-
tru care chiar nu găsea, deocamdată, nicio ex-
plicație. Și doar ziua începuse atât de bine!
(fragment de roman)
■
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
15
T. Maiorescu: raporturile
dintre fiu și tată
■ Vistian Goia
Nici un volum din Jurnalul maiorescian
nu a căpătat atâta însemnătate pentru
descifrarea raporturilor dintre fiu și tată
ca cel de al patrulea,1 publicat în 1983, la Editura
Minerva. Prin conținutul său, corespondență in-
edită, adevărată „cutie neagră” cu înregistrarea
gândurilor lui T. Maiorescu, aflat într-un mo-
ment de răscruce al vieții și carierei sale, când
evadează din „anonimat”, după un scurt popas
în magistratură la București, așezându-se la Iași,
unde se va realiza pe toate planurile. E vorba de
perioada dintre 22 iulie 1862 - 12 iulie 1864.
Citind sau recitind acum pagini din Jurnal sau
epistolare, de la primele Însemnări zilnice, din
1855, când elevul de la gimnaziul vienez avea 15
ani, ni se creează impresia (chiar convingerea) că
toate silințele, tulburările și obsesiile propriului
destin nu au făcut decât să pregătească într-un
fel sau altul „descălecatul” ieșean, deopotrivă de
fertil pentru personalitatea în devenire a criti-
cului și pentru cultura română în general. Căci
ce era fosta capitală a Moldovei la trei ani după
Unire? O urbe părăsită tot mai des de oamenii ei
de marcă, în frunte cu Kogălniceanu, consolân-
du-se, după cum se poate citi în presa timpului,
cu ipostaza iluzorie că, dacă nu a putut rămâ-
ne capitală politică, ea continuă să fie „Atena”
României.
Atmosfera culturală din jurul gimnaziului și a
Universității abia înfiripate era răscolită de firea
incomodă a avocaților pentru împărțirea postu-
rilor administrative.
De o înviorare a vieții școlare și culturale ie-
șene se poate vorbi numai după stabilirea lui
Maiorescu la Iași, mai întâi ca director la gimna-
Maurice Pasternak
Fără titlu (2017), grafit, 43 x 53 cm
ziul central și la Internatul acestuia (decembrie
1862), apoi, treptat, ca profesor la Universitate,
inspector școlar, director al Institutului Vasilian
(Școala Normală), decan și rector la 23 de ani.
Erau vremuri când lui Maiorescu i se cuvenea
totul, iar Hasdeu era nevoit să-și schimbe mereu
catedra, biblioteca sau revista abia editată! Însă,
Maiorescu știa atât de inteligent să-și motiveze
ascensiunea, încât nimeni nu punea la îndoia-
lă ocuparea îndreptățită a vreunui post. Fiind
numit director al Gimnaziului din Iași, nu se
mulțumește cu atât, ci solicită printr-o cerere
numirea sa și ca profesor de istorie universală la
Facultatea de Filosofie de aci, pentru că, în con-
cepția lui, „catedra fiind locul unde inteligența
profesorului se poate manifesta de-a dreptul,
influențează asupra directoratului și devine cel
mai puternic sprijin al autorităței directorului și
al încrederei școlarilor în el, adevăratul mijloc
pedagogic pentru susținerea disciplinei într-un
institut”. 2 Apoi, dorește să devină inspector șco-
lar, pentru a avea influență asupra instrucțiunii
în general ș. a. m. d.
El avea dreptate, pentru că viața școlară ieșea-
nă se degradase prin intrigi și dezinteres pentru
problemele ei. După cum îi scrie tatălui, condiți-
ile erau extrem de precare: „clase cu 30 de școlari
și numai cu două bănci, ferestre sparte, uși fără
lacăte, păreții mânjiți, sobe stricate, ca într-un
grajd”. 3 De asemenea, lipsind cu totul manualele
școlare, îi solicită tot părintelui cărțile uzitate în
fiecare clasă gimnazială din București, pentru a
le introduce și la Iași.
Cu privire la concepția pedagogului, plănu-
iește din primele luni ale directoratului „a trans-
muta centrul învățăturei din științele esacte și a-l
pune în limbi și istorie”, lucru delicat, întrucât
profesorii de matematică și fizică sunt buni, cei
de limbi și istorie sun netrebnici”. De aceea, îi
spune tatălui, că intenționează să-l atragă la Iași
pe profesorul Meșotă de la Brașov, pentru limbi,
iar pentru istorie intenționează să-i propună mi-
nistrului înlăturarea lui Hasdeu, care în cursul
anului școlar (1862) nu a ținut decât „patru ore
și un pătrar în trei clase”, și „a-i sustrage din leafă
suma corespunzătoare absințelor nemotivate”.4
Iată, așadar, unul din motivele viitoarei pole-
mici dintre cei doi dascăli și scriitori. De fapt,
cu sau fără „urzeală” din umbră a lui Maiorescu,
Hasdeu este transferat la București chiar în anul
următor (1863).
Tot acum Maiorescu își publică primele lu-
crări: Disertație asupra limbii latine ca funda-
ment al educației morale și Regulele limbei româ-
ne pentru începători.
La fel, viitorul mare orator își inaugurează în
februarie 1863 ciclul de conferințe publice cu ca-
racter pedagogic și e încântat, după cum îi scrie
tatălui, că sala Băncii Moldovei e neîncăpătoare
pentru publicul în majoritate feminin, ceea ce
justifică ironia lui Hasdeu potrivit căreia colegul
său „e chiar menit a fi profesorul doamnelor”.
Treptat sunt atrași și alți conferențiari și în
jurul lui Maiorescu se încheagă nucleul viitoa-
rei „Junimi”: Rosetti, Carp, Pogor, Negruzzi ș. a.
(Vezi scrisoarea către Emilia Maiorescu din 26
martie 1864).
Așadar, în toate compartimentele profesiunii,
drumul lui Maiorescu este deschis și ceea ce a
realizat el în acești doi ani (1862-1864), puțini
dintre contemporanii săi au reușit într-o viață.
În timp ce fiul urcă la Iași treptele ierarhi-
ei sociale, la București, tatăl, Ion Maiorescu, se
află în preajma morții. În mai 1864, ieșeanul este
îngrijorat de sănătatea tatălui, dar nu poate ple-
ca, îi spune Emiliei, până după examenele din
iunie. Într-adevăr, în iunie e la București, scrie
„Părinților Kremnitz” la Berlin, despre tabloul
întunecat de acasă prin îmbolnăvirea tatălui de
diabet. În timp ce mama, soția muribundului,
are „doza necesară de nepăsare”, sorei, Emilia, i
se frânge inima, după cum notează Titu în ace-
eași scrisoare.
Scrisoarea aceasta are însă și un lung pasaj
anulat, pe care editoarele l-au reprodus la sub-
sol (vezi p. 249-250). Tocmai acest pasaj ne in-
teresează pentru a corecta sau completa portre-
tul psihologic în aparență contradictoriu al lui
Maiorescu-fiul. În legătură cu sfârșitul previzibil
al tatălui, el notează: „Și eu sânt mai indiferent
la toate astea decât ar putea fi, de fapt, admisi-
bil. Dar n-am ce face. Tata și-a trăit traiul. Suflet
n-a avut niciodată, iar să se facă iubit în familie
n-a căutat niciodată. Singurul lucru pentru el a
fost totdeauna activitatea intelectuală istovitoare
pentru el sau pentru alții. Cu asta însă s-a ispră-
vit încă de acum doi ani, el nu mai poate produ-
ce nimic, este morocănos și nefericit fără motiv
și dacă ar reveni bun, zdravăn la viață, ar fi ima-
ginea vie a nemulțumirii ursuze, spre chinul său
și al altora”. Speriat, probabil, că l-a trădat astfel
cugetul, în continuare, tânărul adaugă câteva
rânduri explicative: „La drept vorbind, e oribil să
scriu toate astea în felul acesta. Dar convingerea
mea cea mai profundă este că așa stau lucrurile
și numai prin această convingere îmi pot explica
răceala și relativa nepăsare a mamei”.
Chiar atât de crud să fi fost Ion Maiorescu cu
16
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
ai săi? Chiar atât de rece și indiferent a putut fi
fiul la căpătâiul tatălui? Atunci suntem, într-ade-
văr, în fața unor părinți „cumpliți” și a unor co-
pii „teribili”, după expresia de mai târziu a lui
Jean Cocteau.
Fără să cunoască pasajul din scrisoarea de
mai sus, E. Lovinescu îi face tatălui, cu ajuto-
rul fiului, un portret atât de condamnabil încât
par îndreptățite afirmațiile amintite ale lui Titu,
care, dacă acesta a fost adevărul, a dus o viață
de „martir” până la vârsta încheierii studiilor.
Pe o pagină întreagă din cunoscuta monogra-
fie dedicată fiului, sunt adunate destule epitete
pentru a sugera răutatea tatălui: „sever” și cu
„principii rigide și arbitrare”, „auster și lipsit
de comunicare sufletească”, „ursuz și cu toane”
pentru toată familia etc Față de aceste „ieșiri”
ale tatălui, fiul este cumva traumatizat sufleteș-
te? Nicidecum. La 13 mai 1856, deci la 16 ani, el
notează în „jurnalul” său: „Acasă, așa, așa. Cu
mama, ca totdeauna, binișor; cu soru-mea, nu
vorbesc decât ce e chiar de trebuință; cu tata,
încă nimic; dacă îmi dă ceva de lucru, îl fac; fi-
niș; dacă mă ceartă, tac și nu-mi pasă...”5
Așadar, tratamentului dur al tatălui, fiul îi
opune indiferență și nepăsare, ceea ce explică în
parte atitudinea oricum nefirească din preajma
morții părintelui. Dacă tatăl nu a avut acel capi-
tal sufletesc care să-i înlesnească apropierea de
copilul precoce sau de adolescentul prematuri-
zat, nici acesta nu a avut sensibilitatea și naivi-
tatea necesare unei punți de legătură dintre tată
și fiu. Se poate susține, cum se vede în rândurile
de mai jos, că Ion Maiorescu nu a avut nicioda-
tă în familie un copil, ci un partener incomod
prin precocitatea și gândirea lui abstractă. Iar
acesta nu a fost dominat niciodată și în nici un
fel de ceea ce Freud numește „complexul cen-
tral”, care explică dorința fiului de a lua locul
tatălui și ostilitatea generată de acest sentiment.
Mai degrabă, T. Maiorescu putea zice, cum va
spune Sartre mai târziu: „nu am avut un su-
pra-eu”. „Nu există tată bun, - spunea filosoful
francez - asta e regulă; nu trebuie învinuiți băr-
bații, ci instituția paternității care e putredă...
Dacă ar fi trăit, tatăl meu s-ar fi culcat peste
mine în toată lungimea lui și m-ar fi strivit”6.
În cazul lui Titu Maiorescu, situația este
chiar inversă: cel care prin dimensiunea per-
sonalității și profunzimea operei l-a umbrit și
micșorat a fost fiul pe tată, încât se cuvine un
gest de recuperare nu pentru a reduce portretul
fiului, ci pentru a vedea ce îi datorează acesta
tatălui, ridicându-l la statura lui obișnuită. „Un
tată m-ar fi înzestrat cu câteva încăpățânări du-
rabile; - credea Sartre - făcând din dispozițiile
lui principiile mele, din ignoranța lui orgoliul
meu, din maniile lui legea mea, ar fi locuit în
mine; acest respectabil locatar mi-ar fi dat res-
pect pentru mine însumi. Pe respect mi-aș fi
întemeiat dreptul meu de a trăi”7. Credem că
un astfel de tată a avut criticul român, oricât de
înzestrat a fost.
Astăzi nu se poate susține că Ion Maiorescu
a fost întotdeauna un familist însingurat și ne-
fericit. Dimpotrivă, în primii ani ai căsniciei
cu Maria Popazu, izvoarele fericirii le vedea
„într-o soție bună, cinstită și harnică”, în tra-
iul „cumpătat”, în „cetania, gândurile și lucrul”
care îi dau sentimentul datoriei împlinite, și în
dragostea și prețuirea orășenilor, care-i ascul-
tă povețele”8. Însă, în curând craiovenii vor fi
primii care îi vor prilejui zile negre exigentului
dascăl transilvănean, acestea alternând mereu
cu puținele perioade luminoase, la Iași, Viena
și din nou la Craiova. De aceea simțea nevoia să
se închidă în „căbinetul” său pentru a petrece
zilnic „cel puțin două ceasuri cu mintea” sa. Nu
așa va proceda și fiul său mai târziu? Faptul că
tatăl, lovit din exterior în aspirații și profesiu-
ne, își descărca uneori amarul vieții asupra câte
unuia din membrii familiei, ni se pare cu totul
firesc și scuzabil. Din acest punct de vedere, Ion
Maiorescu nu a fost un soț sau un tată mai rău
decât alții.
De asemenea, Ion Maiorescu nu a fost lipsit
de sensibilitate paternă și indiferent cu privire
la destinul fiului. De mai multe ori își exprimă
îngrijorarea , în scrisorile către Bariț, în legă-
tură cu faptul că elevul a rămas de tot înapoi la
„germănește” și „latinește”, altădată că „este ne-
supus, neascultător și că nu învață nimic” - de
aceea, exclamă tatăl, aflat departe de casă, „mi
se rupe inima și mă tulbur cu totul”. 9 Așa cum
se prezenta în 1850, deci la zece ani, părinte-
le era înclinat, dacă băiatul nu se îndrepta, să-l
dea la o „meserie de mână”, deci, semnalul de
alarmă era motivat.
Pe de altă parte, dacă în copilărie Titu
Maiorescu nu a avut în tatăl său un tovarăș de
joacă așa cum l-ar fi dorit probabil, deși lipsa
lui de imaginație nu-l stimula în acest sens, în
anii formației spirituale rolul părintelui este
mai mare decât s-ar crede. Permanent îi rapor-
tează planurile și succesele, încât acum, în cei
doi ani cât acoperă scrisorile din volumul IV
al Jurnalului, dialogul are același conținut. Îi
solicită mereu nu numai intervenții la „trânto-
rii” de la minister pentru a i se trimite la timp
salariul său și al celor din subordinea sa, dar
îi descrie și felul cum își ține cursul de istorie
universală, de pedagogie, gramatică și metafi-
zică, fie pentru a-l impresiona, fie pentru a-i
cere indirect sfatul. Cum poziția tânărului la
Iași este dintre cele mai bune posibile, cu largă
audiență în opinia publică, cu mult respect din
partea școlarilor și cu un început de căsnicie
luminoasă - deducem că „izvoarele fericirii”
erau aceleași și pentru fiu și pentru tată. Acesta,
aflat la București și în relații colegiale și ami-
cale cu Odobescu - ministrul Cultelor, nu era
străin de ascensiunea rapidă a lui Titu la Iași,
unde „toți își aduc aminte cu venerațiune” de
Ion Maiorescu de când era profesor la Socola.
10 Adăugând la acestea ceea ce Titu îi datorează
tatălui în formularea teoriei formelor fără fond,
în acordarea importanței limbii latine ca fun-
dament al educației etc - avea destule motive să
fie emoționat și să regrete sfârșitul aceluia din-
tre părinți care i-a impus respect și de la care a
moștenit tenacitate și exemplul unei înalte pro-
fesionalități.
G. Călinescu afirma că lui Titu Maiorescu
nu-i lipsea emoția, ci putința „de a o exprima”.
Însă, chiar el explică, s-a văzut, de ce este indi-
ferent față de apropiatul sfârșit al părintelui. Cu
totul altfel reacționează în decembrie 1886 când
are o ultimă discuție cu prima soție, Clara, îna-
intea divorțului: „La înapoiere, am plâns spas-
modic. Este un pas greu, care mă zguduie până
la ultima fibră, dar hotărârea este fermă...”11
Emoția, plânsul ș. a. nu sunt la el spontane,
firești, ci posterioare unei situații sau hotărîri
luate, clasate. Tentativele de sinucidere sau de a
fugi în America, de care s-a făcut atâta caz, nu
pot fi date pe seama unei hipersensibilități, ci
erau soluții posibile, raționale, de ieșire dintr-o
situație. Psihologia tânărului Maiorescu, supra-
dotat, cum se spune astăzi, nu e construită pe
gesturi și fapte antitetice. De mic, având relații
de familie mai degrabă distante, impersonale,
de câteva ori se plânge (în Jurnal) că nu este
înțeles de cei din jur, ceea ce a accentuat la el
tendința autarhică de izolare și concentrare
asupra propriilor interese, fără să dea și fără
să primească multă afecțiune. Că acestea erau
relațiile și cu tatăl său ne-o dovedește una din
ultimele scrisori ale acestuia către Bariț, unde
se plânge de Titu, care plecase la Berlin „să facă
acel pas important în viața omului (căsătoria),
în privința căruia nu m-a consultat la timp și în
privința căruia eu n-am dreptul de a-l reține”12.
În legătură cu sinceritatea totală a confesi-
unilor lui Titu Maiorescu privind personalita-
tea tatălui, ea se explică prin programul pe care
tânărul de 23 de ani îl elaborează acum și-l va
respecta întreaga viață. Într-o scrisoare neexpe-
diată, adresată prietenului Richard Capellman,
datată Iași, 27 mai 1863, publicată pentru pri-
ma dată acum, în volumul IV al Jurnalului, Titu
Maiorescu își expune coordonatele vieții inau-
gurate la Iași. „Noua viață - spune el - este pen-
tru mine activitatea practică cu largi ramificații
pe care am început-o...” și pentru care trebuie
un efort „care-ți răscolește inima”. Trebuie să
săvârșești înlăuntrul tău judecata din urmă a
gândurilor tale”, când „balastul inutil al memo-
riei este recunoscut ca atare și azvârlit încetul
cu încetul peste bord”, când „ideile de impor-
tanță vitală ies la iveală și se înfățișează înain-
tea sufletului ca niște vajnici luptători și sprijin.
Atunci se dă răspuns la marea problemă vitală
și aici se află punctul hotărâtor al existenței in-
dividuale. De la care cei mai mulți pier; pentru
că în loc să-și fi umplut memoria cu idei, și-au
umplut-o cu balast.
Cine rămâne sincer, în acela se petrece o a
doua mare schimbare, de fapt precipitatul și
rezultatul celei dintâi: dobândește unitatea de
măsură. Iar aceasta este ultimul pas către ma-
turitate, către o „dreaptă distincție între bine și
rău, între drept și nedrept, între spiritual și lip-
sit de spirit, între frumos și urât, între drept de
stimă și demn de dispreț...”13
Iată un exemplu de adevăr spiritual, cod etic,
carte a înțeleptului etc de la care Maiorescu nu
a abdicat nici un moment al vieții, rămânând
el însuși chiar în fața tatălui bolnav și aflat la
apusul vieții.
Note
1	Titu Maiorescu, Jurnal, IV, ediție Georgeta
Rădulescu-Dulgheru și Domnica Filimon, București,
Editura Minerva, 1983.
2	Op. cit. , p. 50.
3	Ibidem, p. 66.
4	Ibidem.
5	Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, vol. i, ediție I.
Rădulescu-Pogoneanu, Socec, p. 40.
6	Jean-Paul Sartre, Cuvintele, colecția Meridiane,
București, Ed. pentru Literatură Universală, 1965,
p. 33.
7	Jean-Paul Sartre, op. cit., p. 93.
8	George Bariț și contemporanii săi, studii și docu-
mente, vol. I, București, Ed. Minerva, 1973, p. 212-213.
9 Ibidem, p. 336.
10	Titu Maiorescu, Jurnal iv, op. cit. , p. 69.
11	Însemnări zilnice, vol. II, Socec, p. 370.
12	George Bariț și ... op. cit. , p. 417.
13	Jurnal IV, op. cit. , p. 138-139.
■
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
17
interviu
O imagine valorează cât
o mie de cuvinte...
■ de vorbă cu artistul plastic Maurice Pasternak (Belgia)
— Evenimentele din viața de zi cu zi vă influ-
ențează creația?
— Nu mă pot gândi la un creator ca fiind
impermeabil, ermetic la toate evenimentele
care marchează umanitatea.
— În lucrările dumneavostră omul ocupă un
loc special, îi împrumută imaginii o anume
energie, un dinamism care animă spațiul...
— Spațiul sau, mai bine spus, definirea unui
loc a constituit întotdeauna centrul preocupă-
rilor mele, pentru a evita referințele narative
sau situaționale. Spațiul este un mijloc prin
care intenționez să disipez orice formă de na-
rațiune.
— Alături de gravură și de grafică în general,
ce proiecte mai deosebite ați realizat?
— Din 1974 în 1983 am realizat macheta
bancnotelor de 1. 000 și 5. 000 de franci bel-
gieni, pentru Banca Națională a Belgiei. De
asemenea, în 1995, am colaborat la coregrafia
„Les plis de la Nuit” a lui Michele Noiret, care
a avut loc la „Le Botanique“ din Bruxelles. Am
realizat și ilustrație de carte, în colaborare cu
alți artiști; aceste proiecte au fost mai degrabă
un dialog între artiști, inspirându-ne unul pe
altul.
Maurice Pasternak este un grafician
belgian, participant la evenimentul
Tribuna Graphic (Muzeul de Artă
Cluj-Napoca, 15 noiembrie - 3 decembrie 2017).
Maurice Pasternak (n. 1946) a urmat cursuri-
le Școlii Superioare de Arte Vizuale La Cambre
(Bruxelles); din 1979 este profesor de desen și
morfologie a corpului uman, iar din 2005 este
profesor-director al departamentului de gravu-
ră din cadrul aceleiași Școli. A realizat nume-
roase expoziții personale în Belgia, Luxemburg,
Japonia, Macedonia, Anglia, SUA, Franța.
Maurice Pasternak a fost premiat în mai
multe rânduri: 1972 - Medalia de aur la Bienala
de la Florența, Italia; 1976 - Bienala de la
Frechen, Germania; 1979 - Premiul Bienalei de
la Listowel, Irlanda; 2003 - Medalia de argint
la Bienala de la Beijing, China; 2007 - Marele
Premiu al Bienalei de la Guanlan, Shenzhen,
China.
Silvia Suciu: — În 1978 făceați următoarea
declarație: „Despre gravură nu am foarte mul-
te de spus; pot să vă vorbesc despre pisica sau
câinele meu, sau despre ferestrele casei în care
locuiesc; despre tavane și despre oamenii care
locuiesc în apartamentul de deasupra. De ase-
menea, pot să spun că poate mâine nu mă voi
mai ocupa de gravură, dar ce-aș putea spune
despre gravură? Nimic.” Rămân valabile și azi
aceste afirmații?
Maurice Pasternak: — Ei bine, o să vă dau
un răspuns din realitatea imediată: de șase ani
nu mai fac gravură, ci doar pastel și desene. Mă
fascina gândul de a lucra timp îndelungat la rea-
lizarea unei gavuri. Însă, de vreo zece ani, ideile
și preocupările mele au nevoie de un timp mai
scurt pentru a fi puse în practică, astfel încât am
renunțat treptat la gravură. Și, da, am o pisică.
— De ce ați ales să faceți artă?
— Chiar dacă îmi manifest interesul față de
multe lucruri, cred că altceva nu știu să fac.
— Există un fel de mister care vă caracteri-
zează lucrările. Este o modalitate personală de
a vă raporta la realitate?
— Este adevărat că în lucrările mele nu inven-
tez nimic și că acolo unde există mister, acesta
vine din dorința mea de a nu povesti nimic și de
a mă depărta de orice referință narativă.
Maurice Pasternak
Profile orizontale (1985), mezzotinta, 54 x 78,5 cm
— Piața de artă este un organism viu, cu
schimbări succesive în funcție de perioade și de
țări. Cum vă raportați la această piață, având
în vedere că lucrările dumneavostră sunt vându-
te în Europa, Japonia și Statele Unite ?
— Lucrările mele au fost vândute în nume-
roase țări, și îi datorez acest fapt specificității
tehnicii gravurii, care reprezintă un mijloc ex-
traordinar de difuzare și de transport al me-
sajului și limbajului plastic. Gravura este un
limbaj specific realizat prin tehnici diverse.
Ca orice alt mod de expresie, însușirea acestui
limbaj este fundamentală pentru a reda rigoa-
rea conceptuală, mai degrabă decât pentru a
18
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
Serie 5 (încercare 1 & 2) (2017), ceară; pigmenți pe plexiglas, 30 x 30 cm
Maurice Pasternak
— Nu cred că motorul muncii mele este ima-
ginația, ci, mai degrabă, la baza lucrărilor mele
se află indescriptibilul, pasiunea interioară și
un fel de „joc secund“ dintre mine și lumea din
jur. Eu nu-mi termin lucrările: le las oprite în-
tr-o stare, din care se nasc idei și imagini noi.
— Credeți că un mesaj este mai ușor de perce-
put prin imagine, sau prin cuvinte?
— O imagine valorează cât o mie de cuvin-
te... Un cuvânt valorează cât o mie de ima-
gini... Un cântec valorează cât o mie de cuvin-
te și o mie de imagini. O imagine valorează
cât mii de cântece și cuvinte. „Mesajul“ este
întotdeauna suspect!
— Ar putea exista lumea fără artă?
afișa tehnica sau efectele acesteia. Avantajul pe
care îl prezintă gravura este acela că mesajul
poate fi „lecturat“ de mai multe persoane afla-
te, în același timp, în locuri diferite.
Dar, în același timp, nu măsor „recunoaș-
terea“ artistică sau importanța creativă după
criterii legate de piața de artă. Când un artist
este recunoscut, acest lucru se vede dincolo de
valorile cu care lucrările lui circulă pe piață.
— Există ceva care vă displace referitor la
piața de artă?
— Nu. Aceasta se aseamănă cu societatea în
care trăim. Unii artiști recunoscuți de „marea
piață de artă” sunt fascinanți, alții, mai nume-
roși, nu prezintă un prea mare interes. Există
și artiși care au fost „distruși” de această pia-
ță strâns legată de puterea monetară globală,
unde există o diferență din ce în ce mai accen-
tuată între bogați și săraci, sau „mari” și „mici”.
Dacă vreți, piața de artă din zilele noastre se
aseamănă cu sportul profesionist.
— În ce colecții se află lucrările dumneavoas-
tră?
— Lucrări semnate de mine se găsesc în
Cabinetele de Stampe de la Bruxelles și Liege
(Belgia), în Colecția Bibliotecii Regale Albert
I din Bruxelles, în Colecția Băncii Naționale a
Belgiei, la Muzeul din Cracovia și Muzeul de
Stat din Majdanek (Polonia), Muzeele de Artă
Modernă din Taipei (Taiwan) și Stockholm
(Suedia), Muzeul de Artă din New Orleans
(SUA), Muzeul din Yamanashi (Japonia) și în
colecția Universității Alberta (Canada).
— Sunteți și dumneavostră colecționar?
— Eu nu colecționez nimic, adică nu îmi
fac un obicei din achizițioanrea de opere sau
de obiecte aparținând unei serii stilistice. Însă
îmi palce să adun obiecte eteroclite din locuri-
le unde călătoresc; iar, cel mai adesea, acestea
sunt obiecte utilitare.
— Există o memorie a operei?
— Cultura este memoria colectivă a civi-
lizației și a umanității. Fără îndoială că aceasta
este definiția durabilității și a depășirii propri-
ei epoci.
— Întotdeauna m-am gândit la artist ca la
un demiurg care stăpânește domeniul imagi-
nației. Care este senzația înainte de începerea
unei lucrări noi? Și ce simțiți când o termi-
nați?
— Ce ar mai rămâne din acea lume?
Realizat de Silvia Suciu
Octombrie-noiembrie 2017
■
Maurice Pasternak
Profile orizontale (1985), mezzotinta, 54 x 78,5 cm
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
19
diagnoze
Justiția și valorile
■ Andrei Marga
Justiția este la ordinea zilei în democrații.
Faptul nu este surprinzător. Atunci când nu
mai sunt privilegii, litigiile iau calea dreptu-
lui. Întreaga răspundere a administrării societății
revine legilor și instituțiilor chemate să le aplice,
într-o expresie sintetică „statului de drept”. În
fapt, pe umerii judecătorilor ca decidenți inde-
pendenți, ai procurorilor ca apărători ai ordinii
legale și ai avocaților ca sprijinitori ai părților în
litigii stă răspunderea atingerii justiției.
Funcționarea democrațiilor depinde de justi-
ție. Economia are forța cea mai mare în societă-
țile actuale, dar nu este acțiune economică ce nu
trece, la nevoie, prin justiție. De aceasta depinde
nemijlocit felul în care oamenii își trăiesc viața în
comunitate - atunci când se înfăptuiește convin-
gător dreptatea ei au o motivare înaltă, când se
comit nedreptăți, nemulțumirile sunt mari.
Justiția are un aspect normativ și, prin acesta,
angajează o componentă ideală. Ea suscită aștep-
tări în orice societate. La rigoare oamenii acceptă
privațiuni materiale, dar nu pot accepta reduceri
ale dreptății. Spre deosebite de alte bunuri, justi-
ția, ca și morala, nu poate fi pe bucăți.
Dar justiția presupune un ansamblu de institu-
ții cărora le revine răspunderea promovării drep-
tății în relațiile din societate. Dreptatea nu pică
de undeva pe capul oamenilor, ci este în primă
instanță opera instituțiilor și stă sub dependențe
umane. În fond, justiția depinde de măsura res-
pectării legilor, presupunând că acestea sunt legi
la propriu - adică reglementări în interes public
precis formulate. Apoi ea depinde de valoarea
procedurilor și conformitatea lor cu libertățile și
drepturile. Mai departe dependența este de orga-
nizarea lăuntrică a sistemului judiciar. Apoi intră
în discuție pregătirea profesională a magistraților
și procurorilor. În sfârșit, totul depinde de politica
în materie de justiție a autorităților și de simțul
răspunderii justițiarilor.
În tranziția de la socialismul răsăritean la so-
cietatea deschisă justiției i s-a acordat, pe bună
dreptate, importanță majoră. Nu este societate
normalizată fără justiție nepărtinitoare, nesupusă
vreunei presiuni, adică independentă. O întreagă
tradiție culturală cultivă imaginea zeiței Themis,
legată la ochi și ținând în mînă talgerul, în care
este captat un concept impresionant al justiției.
Numai că din măreția conceptului nu rezultă
nicidecum că felul în care se face dreptate în sis-
temul judiciar este indiscutabil. Justiția este legată
de ochi, dar adesea se observă cum aruncă priviri
în afară. Conceptual, justiția poate să arate sublim,
dar aplicarea ei poate să fie instrumentalizată sau,
în orice caz, inacceptabilă. Probă este și împreju-
rarea că, în acești ani, România s-a evidențiat nu
numai prin proclamarea luptei cu corupția, ceea
ce este oricând de salutat, dar și prin abuzuri ale
unor procurori și judecători, care amintesc de pe-
rioadele cele mai negre ale istoriei.
Așa stând lucrurile, pretenția conform căreia
hotărârile justiției nu sunt discutabile este fără
suport în drept, străină democrației și imorală.
Socrate se plia la hotărârîrea justiției timpului
său, dar aceasta nu însemna deloc să nu spună că
se supune unei condamnări nedrepte. De multe
ori în istorie timpul a dovedit că unele hotărâri
ale justiției au fost neîntemeiate și au trebuit să
fie corectate, adesea prea târziu pentru cei im-
plicați.
După ce s-au dezvăluit protocoalele secrete de
cooperare dintre procurori, judecători și servici-
ile secrete, după ce s-au deconspirat aranjamente
oculte care au dus la sentințe, după ce ministrul
justiției a arătat oficial derapajele și abuzurile pro-
curaturii din România, este clar că revizuiri de
procese sunt inevitabile. De ce să nu se discute
fără reținere și suficient aceste hotărâri la timpul
lor, de ce să nu se facă temă din funcționarea jus-
tiției și să se reducă la maximum posibil erorile?
Prea rar dreptatea se impune imediat și cu
forța evidenței. Până la dreptate, așadar până la
justiția de care se vorbește excesiv, dar se face de
fapt puțin, este în cele mai multe situații un drum
de parcurs. Acest drum, de la activitățile procu-
rorilor și deznodământul din tribunale și curți
la înfăptuirea dreptății nu este nici scurt și nici
neted. În cazul justiției indigene, acest drum este
deocamdată considerabil.
Cum se știe, societățile moderne întrețin feno-
menul exploatării, care a alimentat controverse
din secolul al XIX-lea încoace. Democratizarea a
adus la ordinea zilei corupția.
Prin corupție se înțelege la propriu, conform
definiției în uz, folosirea unei funcții publice pen-
tru avantaje private în afara venitului stabilit prin
lege. În sfera corupției intră, evident, recompense
pentru servicii, mita, nepotismul, influențe prin
relații și tot ceea ce excede venitul legal.
Pe bună dreptate lupta cu corupția a devenit în
România prioritate. Aici sunt vechi atât tentația
deținătorilor de funcții de a profita, cât și neîn-
crederea cetățenilor în instituții, corupția fiind
rezultatul ambelor. Lupta a fost comasată și încre-
dințată justiției.
Dar lupta cu corupția desfășurată în ultimul
mai bine de un deceniu a avut în țara noastră efec-
tul paradoxal al extinderii corupției. Cazuistica
atestă că sunt corupte mai mult ca oricând în
istoria modernă a țării selecția pentru funcții și
instituții publice și accesul la resurse din fonduri
Maurice Pasternak
Triptic (2011), pastel, 3x (130 x 60) cm
publice, iar cei care conduc lupta anticorupție
s-au dovedit a fi mai corupți decât ceilalți. S-a
ajuns ca cei mai corupți sa dea lecții de legalitate,
delatorii să-i lovească pe cei care au făcut ceva și
falsificatorii să predice adevărul.
Cauza principală a acestei situații rezidă, pe de
parte, în lipsa culturii, pe de altă parte, în faptul că
această luptă, formal intensificată în procesul ade-
rării la Uniunea Europeană, a fost repede instru-
mentată de decidenți. Mai ales din 2004 încoace,
lupta anticorupție a fost nu pentru a eradica co-
rupția, ci pentru a lovi rivalii politici, economici
sau culturali. Indiciile sunt multe.
Procurorii au fost proclamați magistrați, pre-
cum in cele mai negre regimuri, iar magistrații au
fost incluși în „câmpul tactic” al serviciilor secrete.
Acestea au fost scoase în fapt de sub control par-
lamentar și trecute în subordinea unui președinte
devenit pe nesimțite, în pofida Constituției, „șef al
statului”. Prin mecanismul desemnărilor uniper-
sonale, administrația și instituțiile de forță s-au
umplut de servitori, de sus până jos, în disprețul
oricărei meritocrații. Statul a devenit stat clien-
telar, apoi, cum a recunoscut chiar creatorul său,
20
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
„stat mafiot”, iar mai nou efortul este de trecere la
stat disciplinar.
Imediat dupa instalarea acestui sistem s-a pro-
cedat la modificarea Codurilor juridice, iar rezul-
tatul a fost, între numeroase aberații, revenirea la
prevederea din 1948 a „denunțului” ca probă în
tribunal și la practicile extorcării de „probe” după
arestarea suspectului. Dreptul persoanei la pro-
cedură corectă a fost practic demolat. Acum apar
indicii factuale a ceea ce se știa, anume că alegerile
prezidențiale din 2009 au fost „controlate” de șefii
serviciilor secrete, ai procuraturii și ai ministeru-
lui de interne și o parte a presei, care s-au ocupat
de realegerea „șefului statului” în condițiile în care
majoritatea populației o respingea. Se înmulțesc
indiciile a ceea ce se bănuia - influențarea frec-
ventă a alegerilor..
Peste toate, în interior s-a făcut mare tapaj pe
apelul eronat „să nu comentăm hotărârile justiți-
ei!”. În exterior România întreține cu costuri sem-
nificative un vast aparat de propagandă, susținut
cu „intelectuali finanțați” și satisfăcuți în orgoliile
lor (traduceri, deplasări, excursii etc.), pentru a
menaja organizarea existentă.
Tema luptei cu corupția a fost dezvoltată de
propagandiști în tema „statului de drept”. Acesta
este invocat mai ales pentru a împiedica discuta-
rea funcționării statului. Oficial, nu se face nici
acum distincție între stat de drept democratic și
stat de drept fetișizat. Supremația legii, libertățile
și drepturile cetățenești, tripartiția puterilor, in-
dependența justiției sunt înțelese îngust, conform
intereselor de perpetuare a puterii unor persoane.
Tema statului de drept a fost legată de aceeași
propagandiști de tema „occidentalizării”. Mai nou
se reia justificata apărare de către John Stuart Mill
a democrației în fața „dictaturii majorității”, ca
pretext pentru a opri normalizarea legislației și
justiției de către parlamentul și guvernul stabili-
te democratic. Nu se acceptă adevărul simplu că
orice stat devine performant dacă este subiect al
deciziilor luate democratic și competent....
Din toate considerentele - economice, inclusiv
- trebuie ajuns din nou la normalitate și justiție. În
fapt, trebuie făcut acum drumul invers în raport
cu cel care a dus la degradarea de astăzi...
Recent actualul ministru al justiției a declarat
repetat ca sistemul judiciar din România scârțâ-
ie din toate încheieturile. Constatare cât se poate
de lucidă! Așa stând lucrurile, este clar că la de-
gradare nu se face față cu demagogia reflexă a in-
dependenței justiției sau cu spălarea obișnuită a
mâinilor.
După această degradare, sunt de făcut în fapt
doi pași mari.
Primul este declasificarea protocoalelor care
au dus la malformările justiției și tragerea tuturor
consecințelor. Adică restabilirea justiției peste tot
acolo unde aceasta a fost violentată. Vor fi, logic și
legal vorbind, revizuiri de procese, dar dreptatea
este mai importantă într-o societate decât orice
altceva.
Al doilea pas constă în cunoașterea a ceea ce
înseamnă o lege, dreptul, funcționarea instituții-
lor judiciare și justiția și diferența dintre ele, și în
aplicarea justiției.
Întrebarea cheie este aceasta: cum se ajunge
ca prin hotărârile judiciare să se ajungă la justi-
ție? Răspunsul meu este că, în situația creată în
România, trebuie satisfăcute cinci condiții ale nor-
malizării. Anume:
a)	legi în interes public, în locul legilor ca in-
strument de luptă al cuiva. Sub acest aspect se în-
șală cei care cred că simpla punere în aplicare a le-
Seria 8/A (2017), grafit, 54 x 74 cm
Maurice Pasternak
gilor și independența judecătorilor ar fi suficiente
pentru a ajunge la justiție;
b)	proceduri normalizate capabile să promove-
ze dreptul. Sub acest aspect se înșală cei care nu
vor să ia în seamă faptul că procedurile din siste-
mul de drept al României actuale sunt retardate
chiar dacă au fost adoptate recent, ele fiind ori-
entate mai mult spre lovirea unor persoane, decât
spre apărarea drepturilor și libertăților și a ordinii
de drept, cum prevede Constituția;
c)	instituții decolonizate prin trecerea selectării
și numirii magistraților în seama unei autorități
publice. Sub acest aspect se înșală cei care mini-
malizează importanța scoaterii selectării și numi-
rii magistraților din sfera desemnărilor uniperso-
nale. Destul să vedem cum s-au numit vârfuri ale
justiției (recompense cu numirea pentru servicii
făcute celui care numește, oameni de casă ai unor
politicieni, premierea necalificării și supușeniei
etc.) pentru a recunoaște urgența punerii întregu-
lui proces sub autoritate publică;
d)	revederea pregătirii juriștilor. Sub acest as-
pect se înșală cei care cred că pregătirea actuală ar
fi în regulă. La orice comparație, fie și cu alte țări
din regiune, rezultă că România are ceva de fă-
cut în materie. Așa cum educatorul trebuie să fie
educat și justițiarul trebuie să posede competența,
inteligența și înțelepciunea justiției;
e)	asumarea adevărului că independența jus-
tiției și, mai profund, conștiința juridică nu sunt
produs doar al educației, ci și al unei organizări
instituționale. Sub acest aspect se înșală cei care
pun totul în conștiința judecătorilor, în loc să pre-
vadă mecanisme de corectare a deciziilor și, de ce
nu, de răspundere pentru sentințe.
Trebuie asumat că occidentalizarea înseam-
nă înainte de orice justiție ce constă în triumful
dreptății în litigii și trebuie învățat cu adevărat din
practica democrațiilor. Nu este justiție unde nu
este democratizare, tripartiție a puterilor; inde-
pendență a justiției, „neliniște etică” în adoptarea
deciziilor și „îndoială metodică” privind adecva-
rea lor. Aceste măsuri, abia ele, vor permite închi-
derea dramaticei și oneroasei paranteze a degra-
dării justiției și, în fond, a economiei neputinței
din societatea românească a ultimului mai bine
de un deceniu.
Cartea de față cuprinde studii și articole cu
privire la aspecte actuale ale dreptului și justiți-
ei într-o optică filosofică ce-și ia argumente din
abordări economice, sociologice și politologice
reprezentative. Scopul ei îl constituie restabili-
rea dreptății ca valoare conducătoare a justiției
și conceperea sensului justiției ca promovare a
dreptății, cu implicațiile respective. Primele ar-
ticole lămuresc, de altfel, această optică asupra
justiției.
Fundalul istoric, inevitabil pentru filosofarea
celor care trăim în această parte a Europei, este,
de altfel, trecerea de la socialismul răsăritean
la societatea deschisă și frământările trecerii.
Public conferința pe care am susținut-o, în 2010,
la Centrul Internațional Woodrow Wilson din
Washington DC, cu privire la evoluția democrați-
ei în Europa Răsăriteană.
În continuare, volumul reunește studii și arti-
cole pe care le-am elaborat în anii din urmă cu
privire la chestiuni de teoria statului și a dreptu-
lui și la funcționarea justiției. Mersul justiției în
România, de fiecare dată având ca reper ceea ce
se petrece în democrații avansate, a fost inevitabil
focusul analizei.
Rezultanta generală a cărții este privirea drep-
tului și a justiției în ceea ce au specific și profilarea
unui punct de vedere propriu. Acesta leagă drep-
tul și justiția de valori, în contextul unei societăți
care are nevoie de drept rațional și de justiție efec-
tiv independentă ca organismele de oxigen.
Statul de drept este, desigur, o magnifică achizi-
ție istorică. Dar, așa cum probează actualul impas
din România, statul de drept își etalează avantaje-
le numai dacă evită instrumentalizarea - atât din
partea celor care sunt tentanți să-l slăbească, cât și
din partea celor care, sub pretextul apărării lui, îl
îndreaptă împotriva altora. Și numai dacă destul
de mulți oameni veghează, cu critici prompte și
pricepute în dezbaterea publică, la buna funcțio-
nare a sistemului judiciar.
(Andrei Marga, din Prefața la vo-
lumul Justiția și valorile, Editura
Ratio&Revelatio, Oradea, 2017,
260 p.)
■
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
21
opinii
Repetiții istorice:
modelele imperiilor
■ Alexandru Nemoianu
Oamenii din toate vremile au trăit și conti-
nuă să trăiască sub iluzia că viețiile lor și
circumstanțele timpului istoric pe care îl
străbat sunt nu numai unice și irepetabile, lucru
perfect adevărat, dar că sunt fără precedent sub
specia „modelului”. Această nesocotință, și de fapt
trufie, are și a avut consecințe foarte grave. Între al-
tele, acestui fel de gândire îi este datorată în bună
măsură incapacitatea societăților omenești de a în-
văța din trecutul lor, a indivizilor de a învăța din
exemplul înaintașilor lor și, finalmente, acest mod
de gândire este vinovat de neputință oamenilor de
a învăța unii din viața altora și a putea comunica în
bună credință. Pentru a fi mai lămurit.
Este fără îndoială că fiecare existență omeneas-
că, fiecare neam și fiecare societate sunt chemate
și aduse în existență spre a avea un rol unic. În
același timp fiecare existență cuprinde elemente
care se pot întâlni și în alte existențe și cel care
va studia categorii mai mari și cât de cât semni-
ficative va trebui să observe că anume „modele”,
anume „tipuri”, sunt mereu repetate, completate,
extinse și șlefuite spre desăvârșire. Este limpede
că fiecare existență omenească este supusă și re-
petă un ciclu biologic, naștere, tinerețe, maturita-
te, bătrânețe, moarte și, în chip necesar, va „repe-
ta” forme care au fost și vor continua să fie. Unor
modele obligatorii le sunt supuse și societățile
omenești. Fiecare societate sau sistem omenesc va
experimenta, într-un anume chip particular, for-
me care sunt comune celorlalte societăți omenești
care au preexistat sau vor urma. Într-o asemenea
înțelegere putem vedea că unele „modele” sunt
bune și altele rele. Pe măsură ce categoria studiată
crește în spațiu și timp, devine mai cuprinzătoa-
re; pe măsură ce amănuntul, detaliul devin mai
puțin relevante, „modelul” poate fi deslușit mai
limpede și are o mai mare importanță. Astfel este
Fără titlu (2017), grafit, 43 x 53 cm
Maurice Pasternak
cazul marilor alcătuiri omenești sau, altcum zis,
al „imperiilor”.
Au existat mai multe „modele” imperiale în
istoria omenirii, dar dacă vom restrânge cazul la
zona euro-mediteraniană și prin extensie logică la
zonele care îi aparțin cultural, America de Nord,
Rusia „asiatică”, vom vedea că două modele au
existat și încă există. Unul întemeiat pe extinderea
unor principii, a unor stări organice (dinastice) și
altul întemeiat pe pragmatism, materialism, câș-
tig imediat și eficiență. Cele două „modele” sunt
al Romei și al Cartaginei.
Din capul locului trebuie înțeles că aceste „mo-
dele” sunt tipare generale și circumstanțele tim-
pului istoric, sub care aceste două „modele” au
fost și sunt întâlnite, diferă foarte mult. Dar esen-
ța lor de „model” a rămas neschimbată în ceea ce
este esențial.
Cazul „modelului” roman (al Romei) este mai
simplu și mult mai bine cunoscut. Este exemplul
„bun”.
Roma a început ca un oraș liber, ca o societate
de revoltați și în căutare de dreptate socială, juri-
dică și economică. În timp multe dintre idealu-
rile inițiale au amorțit și și-au pierdut stringența
dar, din când în când, ele se manifestau din nou
și răbufneau cu furie. „Modelul” era întemeiat pe
dorința de bine și mai bine și oricât balast au pus
peste acțiunile și ambițiile omenești, aceste ide-
aluri nu au putut fi eliminate. Iar în final, ideea
Romei despre stat și lege, împreună cu tradiția
iudeo-creștină au alcătuit imperiul creștin, ’bi-
zantin” care, după părerea semnatarului acestor
rânduri, este culmea ajunsă de vreo societate
omenească.
Al doilea „model”, mult mai puțin luat în sea-
mă, mult mai „discret” (și asta nu întâmplător)
este modelul cartaginez.
Întemeiată de către coloniști fenicieni din Tyr
și Sidon, de închinători ai lui Baal și Moloch,
Cartagina devenise o mare putere comercială,
un adevărat imperiu mercantil, în vremea în care
Roma era doar un oraș de plugari, un sat mare.
Unul dintre principalele produse exportate de
către Cartagina, fala și semnul distinctiv al aces-
tui comerț, semnul triumfalismului, era esența de
purpură. Semn al aroganței care se revărsa și pe
altarele pe care acești comercianți eficienți le ado-
rau. Căci, în primul rând, acești comercianți asta
erau: practici, „eficienți”. Civilizația cartagineză
nu a lăsat nimic în urma ei, nimic artistic, nimic
„frumos de dragul frumosului” sub specia monu-
mentelor și nimic în poezie sau literatură. Dar, în
același timp, acest imperiu foarte bogat se lăuda
cu, repet, „eficiența“ lui, rezultatele practice, capa-
citatea de a face bani. Iar acești negustori solemni,
acești oameni foarte practici, aveau o relație spe-
cială cu „zeii” cărora se închinau. Pe altarele ace-
lor „zei” se aduceau ca jertfă copii, sute de copii
la marile „sărbători”. Era aici o manifestare clară
a credinței că cel care poate aduce câștig material
imediat este „necuratul” și hrana lui ideală sunt
„inocenții”, copiii. (Vedem aici diferența de esență
dintre Cartagina și Roma. La Roma copiii puneau
pe altarele zeilor, larii și penații, fărâmituri din
prânzul lor, în Cartagina copiii erau jertfiți „ze-
ilor”, Baal și Moloch.) În chip necesar o societate
întemeiată pe adorarea câștigului material, o atare
societate va sfârși, la început pe ascuns, iar apoi
pe față, să adore forțele și mijloacele care seamănă
confuzie, silnicie și finalmente teroare. Formele
sub care funcționa Cartagina erau, în exterior, si-
milare celor ale Romei. Există și acolo un sistem
senatorial și consular dar extrem de exclusivist
și de fapt „invers”. Recunoaștem și aici faptul că
întotdeauna „răul” se arată sub trei forme: parazi-
tism, impostură și parodie.
Cele două modele imperiale înfățișate au fost
întâlnite în cursul istoriei europeano-medite-
raniană. Modelul „Romei” a fost repetat de că-
tre Bizanț, Imperiul Romano-German, Rus etc.
Modelul cartaginez a fost repetat mai ales de către
„imperiile” anglo-saxone și în mod absolut înfri-
coșător de către „globalism”.
La fel ca și Cartagina, „globalismul” se mân-
drește cu eficiența și simțul său practic. La fel ca
și Cartagina „globalismul” dorește realizarea „bi-
nelui universal”, care este cel mai vag și iluzoriu
„ideal”. Dar asemănarea merge mult mai adânc.
Cui se închină „globalismul”? Răspunsul su-
perficial ar fi, „suntem ateiști”. Este un răspuns
„oblic”. Ateismul este tot o credință. Dar chiar și
asta este o declarație falsă. Oare muzica „meta-
lică” și festivalurile ei, care induc o stare de iste-
rie colectivă, nu sunt tot forme de „închinare”?
Drogurile și fuga de realitate nu este tot o formă
de închinare? Iar modul în care, tot mai frecvent,
în cursul acestor manifestări de isterie colectivă,
au loc masacre ale celor tineri, fie prin arme, fie
prin incendii, chiar nu ne poate duce cu gândul la
„închinătorii” lui Baal și Moloch? Să nu ne amă-
gim.
Intenția „ispititorului” este neschimbată, ace-
eași de la căderea protopărinților. Dar încă mai
ferm este planul Celuia care stă deasupra vieții și
deasupra morții. Alegerea este, ca întotdeauna, a
fiecăruia dintre noi, căci înzestrați cu liber arbi-
tru suntem „condamnați la libertate”, dar pentru
această alegere vom avea de dat răspuns: în lumea
asta și în cea care va sa fie.
■
22
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
însemnări din
Mancha
Humuleșteanul
și feciorul de crai
■ Mircea Moț
Atât Nică a lui Ștefan a Petrei din
Humulești, cât și mezinul craiului din
Povestea lui Harap-Alb sunt nevoiți să
părăsească un spațiu protector, satul Humulești,
cu trimiterile lui spre teluric, ori curtea tatălui,
ambele spații sugerând că cei doi se află intr-o
condiție similară celei prenatale. Amintiri din
copilărie și cunoscutul basm se integrează operei
lui Creangă ca produse artistice legitimându-se
sub semnul scrisului și al ficțiunii. Nu este deloc
întâmplător faptul că în scrierea socotită auto-
biografică și în creația de ficțiune, izgonirea din
paradis se datorează scrisului: Nică pleacă pen-
tru a învăța carte, la Socola, mezinul craiului pă-
răsește curtea tatălui în urma scrisorii lui Verde
împărat.
Nică a lui Ștefan a Petrei parcurge drumul
dinspre natură spre cultural, spre condiția unui
individ care va recepta lumea prin intermediul
semnelor. Pentru fiul de crai drumul este unul al
inițierii, nelipsit de confruntarea cu labirintul și
cu suferința ori umilința.
Cei doi sunt însă marcați de niște morți sim-
bolice, care pun cele două texte pe același plan, al
imaginarului, Amintirile din copilărie și Povestea
lui Harap-Alb întâlnindu-se sub semnul ficțiu-
nii.
Humuleșteanul trăiește într-un univers pa-
radisiac (numele satului trimite evident spre
teluric, spre elementar) și într-un timp auroral,
în care nu sunt de conceput suferința, de orice
fel ar fi aceasta, și sentimentul de culpabilita-
te. Morțile lui Nică sunt menționate de Valeriu
Cristea în dicționarul dedicat personajelor lui
Creangă. Impresia este însă că, scriindu-și amin-
tirile, Creangă a supralicitat motivul, în spiritul
imaginarului ce-i definește opera. De câte ori
copilul este marcat de suferință ori de vinovă-
ție, atunci când condiția sa armonioasă este pusă
așadar sub semnul întrebării, el trebuie să moară
simbolic spre a se lepăda de condiția degradată.
Întâia moarte a lui Nică a lui Ștefan a Petrei
se consumă în timpul școlii. Simțindu-se învino-
vățit de către monitorii ce se pregătesc să-l pe-
depsească pentru neștiința lui de carte, copilul
este profund tulburat, răvășit, ceea ce contrazice
condiția sa paradisiacă: „Și unde n-a început a
mi se face negru pe dinantea ochilor și a tremura
de mânios...”. O primă soluție în fața primejdiei
este fuga: „Atunci eu, cu voie, fără voie, plec spre
ușă, ies repede și nu mă mai încurc prinprejurul
școalei, ci o ieu la sănătoasa spre casă”. Adăpostul
nu este însă casa: „și unde nu încep a fugi de-mi
scăpărau picioarele; și trec pe lângă casa noastră,
și nu intru în casă, ci cotigesc la stânga și intru în
ograda unui megieș...”. El preferă grădina, cu su-
gestiile sale simbolice: „și din ogradă în ocol, și
din ocol în grădina cu păpușoi”. Salvarea nu poa-
te fi casa ori curtea împrejmuită, ci moartea sim-
bolică, înmormîntarea în prelungirea păpușoiu-
lui și a vegetalului, care i-ar garanta personajului
condiția senină de plantă și, în felul acesta, re-
generarea. Este un fel de moarte cu sugestii de
însămânțare, asupra căreia naratorul insistă prin
detalii semnificative. El se oprește în grădina cu
păpușoi pregătiți, prin prașilă, pentru a rodi, și se
înmormîntează/se îngroapă cu toată seriozitatea
la rădăcina lor: „și, până să mă ajungă, eu, de fri-
că, cine știe cum, am izbutit de m-am îngropat
în țărnă la rădăcina unui păpușoi”. Dușmanii săi
nu-l pot vedea fiindcă el este deja altul, căruia
moartea simbolică i-a schimbat condiția: „au
trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă; și
se vede că i-a orbit Dumnezeu de nu m-au putut
găbui”. Urmează învierea simbolică: „am țâșnit o
dată cu țărna-n cap, și tiva la mama acasă...”.
O moarte simbolică a humuleșteanului are
loc în timpul holerei de la 1848. Pentru a-l feri
de boală, părinții îl trimit pe Nică la stâna din
dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgiței, însă
copilul nu scapă de boală. Vindecarea presupune
un anumit ritual cu sugestii ale readucerii bol-
navului la condiția de proaspăt născut: „după ce
mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean,
mi-aduc aminte ca acum, au întins hoștinele
fierbincioare și m-au înfășat cu ele peste tot, ca
pe-un copil; și nu pot ști cât a fi trecut la mijloc
până ce am adormit mort. Și de-abia a doua zi
pe la toacă m-am trezit sănătos ca toți sănătoșii”
(s. n.).
Cea de-a treia moarte a lui Nică este conse-
cința durerii fizice. Iată ce se întâmplă cu el la
scăldat: „Și îndată ce m-am sculat de la masă, lu-
ându-mi rămas bun de la călcâie, fuga la scăldat;
și când sar odată voinicește de pe-un mal înalt
în știoalnă, din greșeală, drept cu fața-n jos, nu-
mai scântei nu s-au făcut pe dinaintea ochilor de
durere; și-am crezut că mi-au pleznit pântecele,
nu altăceva”. Salvarea este previzibilă: „Și după
ce-am ieșit cu mare greutate din apă și m-am pus
pe mal, ținându-mă cu mâinile de inimă, băieții
s-au strâns ciotcă în jurul meu și m-au înmor-
mântat cu năsip, și m-au prohodit cum știau ei,
și de-abia mi-am venit în simțire peste vreun ce-
as.”(s. n.).
Dar să nu uităm o ală moarte, semnificativă,
a humuleșteanului: drumul spre Socola are in
el conotațiile unui drum deosebit de trist, să nu
spun ale ultimului drum, dar, oricum, trimis la
școală, în Nică moare naturalul și inocența, per-
sonajul înviind sub zodia culturalului.
Feciorul craiului are și el parte de două morți
necesare și semnificative pentru drumul pe care
îl parcurge.
Mezinul craiului, după cum bine se știe, tri-
șează într-un fel: el trece cu bine proba la care nu
au reușit frații mai mari, cu ajutorul calului, al
armelor și al hainelor de mire ale tatălui, sfătuit
de Sfânta Duminică. Cu această personalitate de
împrumut, cea a tatălui, iese viitorul Harap-Alb
în lume.
Acceptat ca însoțitor de mezin în ciuda inter-
dicției tatălui, Spânul îl determină pe mezin să
intre în fântâna ca imagine particulară a unui
mormânt, aspect cu atât mai convingător cu
cât această fântînă și-a pierdut funcția inițială,
fiind lipsită de roată și de cumpănă: „Fântâna
era adâncă și nu avea nici roată, nici cumpă-
nă, ci numai o scară de coborât pănă la apă”.
Capacul greu, menționat de autor, întărește ide-
ea: fântâna era cu „ghizdele de stejar și cu un
capac deschis în lături”. Intrând în această fân-
tînă, personajul moare simbolic, mai bine spus
moare în el personalitatea de împrumut, cea a
tatălui său, craiul. Mezinul învie (apa și pămân-
tul sunt garanția germinării) în altă condiție. El
intră intră abia acum în orizontul lumii reale și
al numelui. Harap-Alb, prin amestecul de alb și
negru, rezultând un gri comun, marchează con-
diția unui om obișnuit, care trebuie să parcurgă
un drum dureros al umilinței, pentru a se defini
pe sine însuși. Ieșind însă din fântînă, cel deve-
nit de acum Harap-Alb poartă povara unui des-
tin. Atunci când îl eliberează, Săpânul îi spune:
„Și de azi înainte, eu să fiu în locul tău nepo-
tul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu,
sluga mea; și atâta vreme să ai a mă sluji, până
cănd îi muri și iar îi învie. Și oriunde vei mer-
ge cu mine, nu care cumva să bleștești din gură
către cineva despre ceea ce a urmat între noi, că
te-am șters de pe fața pământului”.
Din acest moment, Harap-Alb străbate dru-
mul prin care trebuie să se elibereze de puterea
blestemului. Spânul il trimite pe Harap Alb la
moarte, în calculele sale neintrând ideea de în-
viere: ca și omul Roș, Spânul este un accident al
actului creator, sustrăgându-se creației din illo
tempore.
Adevărata eliberare a personajului începe să
se realizeze prin intrarea lui în condiția unui
autentic personaj de basm. Ceea ce face Sfânta
Duminică este să-i creeze un scenariu pe care
fiul de crai îl respectă cu sfințenie, jucând de
fiecare dată ireproșabil invingătorului. Este evi-
dent însă că nu Harap-Alb este învingătorul, ci
tocmai celălalt, personajul ideal, iluzoriu, eroul
basmului, pe care mezinul îl interpretează admi-
rabil. Secvențele din grădina ursului ori din pă-
durea cerbului sunt semnificative în acest sens.
Important este că, într-un fel, Harap-Alb intră
în pielea personajului interpretat și se „molip-
sește” de curajul pe care îl presupune condiția
unui personaj de basm: în drumul spre Verde
împărat, Sfânta Duminică nu-l mai ajută, și nici
nu e nevoie. De acum, pe Harap-Alb l-a preluat
mecanismul previzibil al basmului(furnicile, al-
binele, ajutoarele fabuloase) care-l modelează în
spiritul său.
Înainte de a se confrunta cu o moarte necesa-
ră pentru afirmarea condiției sale, Harap-Alb se
îndrăgostește. Sentimentul este transcris în con-
textul unor termeni implicând cosmicul și gene-
za, răsărirea, nașterea: „Fata vesel îi zâmbește,
luna-n ceriu au asfințit. dar în piepul lor răsare...
Ce răsare? Ia, un dor; soare mândrul luminos și
în sine arzătoriu, ce se naște din scânteia unui
ochi fărmăcătoriu”.
Momentul în care Spânul îi taie capul mar-
chează finalul traseului inițiatic al lui Harap-
Alb. Iubirea este tare ca moartea: fiica împăra-
tului Verde îl readuce la viață pe feciorul de crai,
făcând uz de elemente a căror valoare simbo-
lică este absolut cunoscută. Ea „pune capul lui
Harap-Alb la loc, îl încunjură cu trei smicele de
măr dulce, toarnă apă moartă, să steie sângele și
să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și
atunci Harap-Alb îndată învie”.
În ultimă instanță, atât humuleșteanul cât și
fiul de crai mor pentru a învia în spiritul imagi-
narului și al Operei.
■
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
23
social
# me too, între nebunie
mediatică și realitate
socială
■ Ani Bradea
Pe la mijlocul lui octombrie, o postare a ac-
triței Alyssa Milano pe o rețea de sociali-
zare scotea la lumină un imens scandal de
hărțuire sexuală la Hollywood. A fost începutul,
scânteia care a aprins vâlvătaia într-o campanie
mediatică probabil fără precedent. Sub titlul
# me too femeile din toată lumea erau invitate
să rupă tăcerea și să povestească, în același me-
diu vitual, episoadele traumatizante pe care le-
au trait, sau despre care ar fi avut știință. Că au
rupt mai mult decât tăcerea (cu riscul de a-mi
atrage puternice antipatii din partea semenelor,
eu cred că, în unele cazuri, au rupt și granițe-
le imaginației) s-a văzut în uraganul de postări,
unele scrise, chiar la noi, în România mă refer,
de scriitoare cunoscute, bloggerițe, ori alte per-
soane publice. Desigur, hărțuirea sexuală este o
faptă antisocială foarte gravă, incriminabilă, în
anumite condiții, și de legislația românească, dar
care trebuie reclamată, într-un termen rezona-
bil, instituțiilor abilitate să cerceteze și să pedep-
sească abaterea, nu dezbătută, fără vreun rezul-
tat, pe rețelele sociale, ori la televizor, unde se
face, mai nou, justiție. Până la a vorbi însă mai pe
larg despre această problemă, să vedem de unde
vine numele campaniei me too.
Tarana Burke, activist social, a înființat în
urmă cu zece ani o organizație non-profit pen-
tru a le ajuta pe victimele hărțuirilor și agresi-
unilor sexuale și a pornit o campanie, intitulată
Me Too, pentru sprijinirea persoanelor abuzate.
Anul acesta, pe 15 octombrie, cele două cuvinte
au fost răspândite pe rețelele sociale sub forma #
me too, un hashtag promovat de actrița Alyssa
Milano, care invita femeile victime ale hărțuirii
sexuale să vorbească despre experiențele lor de
acest fel, pentru a-i demasca pe agresori, fără să
facă vreo referire la Tarana Burke. Aceasta din
urmă, contrariată la început, a căzut repede la
pace cu actrița, care a afirmat că nu știa de exis-
tența unei mișcări precedente, cu acest nume și
cu același obiect. Ce a urmat s-a văzut și se poate
vedea în continuare, și nu doar în lumea virtuală.
Pornit dintr-o bună intenție, tăvălugul s-a ros-
togolit și a scăpat de sub control. Că altfel cum
putem interpreta o știre apărută pe HotNews în
care se precizează că o britanică cere ca basmul
Frumoasa din pădurea adormită să fie scos din
programa școlara, deoarece prințesa este săru-
tată fără consimțământ! Ori alte și alte reacții,
care de care mai fanteziste, deși, nu cred că se
poate nega totuși acest lucru, s-au scos la lumină
și multe drame, care, cred eu, nu au făcut altceva
decât să zgândărească răni și dureri îngropate.
Pentru că, repet, problemele nu își au rezolvarea
în lumea virtuală. Nu acolo, și nu după ani de
tăcere, se depun plângerile!
O definiție a hărțuirii sexuale nu este atât de
simplu de formulat, cum ar putea părea. În ge-
neral, este considerată ca fiind acea atitudine se-
xuală indezirabilă, care poate lua diferite forme,
de la atingere și mângâieri, la comentarii sexua-
le. Victimele se pot afla ele însele sub influența
favorurilor sexuale în schimbul unor avantaje
la locul de muncă, ca de exemplu promovarea
în diferite funcții. În alte situații, victimele pot
găsi un mediu de muncă ostil. În dreptul inter-
național al muncii, fenomenele de hărțuire și de
hărțuire sexuală sunt percepute ca atentate se-
vere la principiile fundamentale ale egalității de
șanse și ale respectului pentru demnitate la locul
de munca. În dreptul nostru, Legea nr. 202/2002,
privind egalitatea de șanse între femei și bărbați,
a preluat standardele comunitare și a asigurat
structurarea unui sistem juridic de promovare
a egalității de șanse. Actul normativ introduce
pentru prima dată în dreptul român noțiunea de
hărțuire sexuală la locul de muncă, aceasta fiind
apreciată ca o variantă de discriminare sexuală.
De asemenea, Codul Penal încadrează hărțuirea
sexuală la capitolul infracțiuni contra libertății
și integrității sexuale, definind-o ca pretinderea
în mod repetat de favoruri de natură sexuală în
cadrul unei relații de muncă sau al unei relații
similare, dacă prin aceasta victima a fost intimi-
dată sau pusă într-o situație umilitoare. Ambele
acte normative incriminează, așadar, doar fap-
tele de acest fel petrecute la serviciu, în spațiul
public. Acesta este și motivul pentru care, după
răspândirea fenomenului me too, o deputată in-
dependentă din Parlamentul României cere ca
atât hărțuirea sexuală, cât și cea psihologică, să
fie amendate contravențional, în toate situațiile,
indiferent dacă incidentele au loc pe stradă, în
mijloacele de transport în comun sau în univer-
Maurice Pasternak
Seria 9/A (2017), grafhit, 43 x 53 cm
sități. În prezent, arată parlamentarul, se pedep-
sesc penal doar faptele de hărțuire care presupun
urmărirea victimei în mod repetat sau dacă se
cer favoruri sexuale în cadrul relațiilor de mun-
că. Proiectul de lege vrea să completeze legislația
și să interzică hărțuirea sexuală și cea psiholo-
gică atât în spațiul public, cât și în privat, aceste
fapte urmând să fie amendate contravențional cu
sume de până la o sută de mii de lei.
Chiar dacă femeile prezintă un grad mai ri-
dicat de vulnerabilitate, nu trebuie să omitem
faptul că și bărbații pot fi victime ale hărțuirii
sexuale. Deși cele mai multe reclamații vin din
partea femeilor, bărbații, în special în relațiile
de muncă, se pot confrunta cu aceleași situații.
Iar stresul rezultat ca urmare a hărțuirii sexua-
le poate avea ca efect reducerea eficacității și a
capacităților de acțiune, precum și reducerea
motivației de a munci, afectând atât viața pro-
fesională, dar, mai ales, viața personală. Cine se
confruntă cu această problemă poate suferi o
depresie, poate avea sentimentul de confuzie, al
lipsei de speranță. Psihologii atrag atenția asu-
pra efectelor pe care experiențele de acest fel le
au asupra persoanelor. Inclusiv în cazul hărțuirii
psihologice, care nu presupune un contact fizic,
ci unul emoțional, prin replici tăioase și ofensa-
toare, și care poate lăsa urme adânci.
Hărțuirea sexuală, indiferent de forma ei și de
contextul în care se produce, este o faptă gravă
care nu trebuie trecută cu vederea. Victimele
însă, fie ele femei sau bărbați, trebuie să știe că
doar instituțiile abilitate ale statului sunt com-
petente să cerceteze și să sancționeze asemenea
cazuri. Nu televiziunile, nu presa scrisă, nu me-
diile virtuale, care au devenit un fel de băncuțe
pe la porți, unde se adună bârfitoarele satului
să-și dea cu părerea despre tot felul de lucruri.
Dincolo de acest aspect, moda #, semn adăugat
înaintea oricărei postări de pe rețelele sociale
care se dorește să devină virală, e în plină ascen-
siune. Și, ca în orice societate simplistă, imitația
e mama învățării.
■
24
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
expoziții
„Acvariile” și întrebarea:
„Ce este omul?
- Înconjur -
^^IStvân Kirâly V.
(Dedic acest text discuțiilor
purtate cu Gina Neamțu)
ntrebările noastre fac parte „din” noi. De
aceea le și purtăm peste tot. Fie la lumină, fie
doar în umbră. Deși suntem, totdeauna, plin
ide întrebări, unele sunt totuși decisive! Întrebarea
mea - cu care umblu deci peste tot unde mă aflu
- este străveche. Chiar dacă doar cu Kant a ajuns
ea la o formulare precisă și la un „loc” pe care me-
rită. Sună așa: „Ce este omul?” și, cum am spus,
prin Kant devine ea în mod explicit cea mai înaltă
întrebare a filosofiei. Mai precis: a omului!
Stând deja latent-permanent în mine, cu aceas-
tă întrebare am ajuns să fiu prezent în 8 septem-
brie 2017 și la deschiderea Fundației Cosman.
Care s-a făcut prin vernisajul expoziției pictoru-
lui Octavian Cosman. Expoziția cuprinde opere
din perioada 1967-1979 și se intitulează Acvarii...
Acvariile sunt de regulă spații artificiale și captive,
dar - dacă sunt întreținute - viabile totuși pentru
ființele apelor. Nu pentru oameni! Este deci vorba
de o metaforă, căci toate operele expoziției vor-
besc - mai precis: se întreabă! - despre om.
Și chiar astfel ne-am întâlnit noi acolo în... în-
trebare/întrebări. Eveniment rar care se numește
deja în mod prea comun: comunicare. Care este
de fapt, întâlnire în interogație.
Toate exponatele vorbesc/se întreabă deci des-
pre om. Numai că, în majoritatea lor, oamenii
- pictați sau sculptați aici - nu au față. Au doar
Maurice Pasternak	Seria 4/C (2017), grafit, 43 x 53 cm
siluete - de genuri deseori indecidabile - și cape-
te... fără față. Iar acest „aspect” a fost explicat la
vernisaj prin influența existențialismului, repre-
zentând astfel și o expresie a „golirii spirituale”
contemporane a omenirii...
Numai că, pe de o parte, cei mai mari gânditori
ai existenței (Martin Heidegger și Karl Jaspers)
au refuzat și au protestat constant la încorpora-
rea lor în curentul și moda intelectuală numită
„existențialism”. Plus, deși au fost critici severi
ai cotidianității și a contemporaneității, ei au
gândit în permanentă existența în primul rând
drept: orizonturi de posibilități de a fi ale omului
de din totdeauna și de oriunde! Pe de altă parte,
deplângerea și plângerea după vremuri idealizate
deja apuse - acel Ubi sunt? - este pur și simplu...
desuetă. Căci, chiar dacă, vorba lui Holderlin, au
existat și există „vremuri sărace”, vremurile idea-
le, de aur (să zicem ale lui Platon) sau vremurile
paradisiace ale credințelor... nu au existat de fapt
niciodată. Orice istorie sinoptică planetară din
oricare timp cunoscut, ne poate convinge ușor de
acest lucru.
Totuși, majoritatea exponatelor prezintă deci
oameni care au cap, dar nu au față! Ele nu sunt
prin urmare aidoma statuilor ratate ale „soldatu-
lui necunoscut” care au totuși un trup și o față...
bine conturate... Nu sunt deci negândite și super-
ficiale!
Ce poate fi atunci omul reprezentat fără fața
lui? El/ea nu poate fi pur și simplu „anonim/ă”
căci asta nu este fără față, ci doar cu o față pe care
nu o cunoaștem ori care stă cu fața întoarsă vede-
rii sau poartă chiar mască.
De aceea, omul reprezentat - pictat și sculp-
tat! - fără față... nu poate fi decât o întrebare! Mai
precis, nu poate fi decât tocmai omul care (se)
întreabă și care este întrebat. Adică, tocmai omul
surprins în esența umanității sale. Ca fiind deci
problematic și ca atare, întrebător! Muritor fiind
și raportându-se existențial la această calitate a
existenței sale, omul, de când a ajuns să fie om,
este problematic pentru el însuși, și, prin urma-
re, este esențialmente întrebător. Toate modurile
noastre umane de a fi - arta, tehnica, științele, re-
ligiile, instituțiile, meseriile etc. - nu se originează
și nici nu reprezintă altceva, decât realizări între-
bătoare ale omului muritor, problematic - și din
aceste motive!: întrebător!
De aceea, inevitabil, în orizonturile întrebări-
lor sale se află - deci chiar și tăcut ori ne-întrebat
în mod expres - (și) el însuși. Adică întrebarea
umană capitală: „Ce este omul?”. Problema este
însă totdeauna: Ce putem face noi oamenii cu
această întrebare capitală, care, tocmai... ne face
om? Setați fiind - de istorie - în logica întreba-
re-răspuns... Deși putem trăi liniștiți - chiar mi-
lenii - cu întrebări și probleme false... cu lipsa
răspunsurilor nicicum nu ne putem împăca. Fie
aceste răspunsuri de fapt doar înlocuitori. Mai
ales dacă nu înțelegem specificul, gravitatea și
miza întrebărilor.
Așa s-a întâmplat cu siguranță și cu Kant.
Care a repartizat cea mai înaltă întrebare a ome-
nirii unei „discipline specializate”: antropologiei.
Numai că antropologia - deși se originează și ea
din întrebarea „Ce este omul?” -, nu tratează to-
tuși decât feluritele aspecte în care omul a fost,
este și va fi. Deci asumă doar întrebarea „Cum
este omul?”. Ne mai vorbind despre faptul că ter-
menul grecesc „anthropos” - de unde vine deci
și numele antropologiei - se referea inițial doar
la bărbat... Doar el a fost deci considerat a fi pro-
priu-zis „om”... Iar ideologiile mitologizante și/
sau religiozizante nu au făcut - și nici nu fac -
decât întăresc patriarhatul... Plus întăresc, sanc-
tifică „diferențele”. Pentru creștin doar creștinul
este cu adevărat om, iar pentru ceilalți... la fel. Așa
se comportă și rasismele, naționalismele, tribalis-
mele și celelalte ideologii de acest gen.
Nu vom înșira și analiza aici toate „definiți-
ile obiectuale” date de om sieși. Precizăm doar
că o asemenea definiție obiectuală „corec-
tă” nici nu poate fi dată omului. Din simplul
motiv că omul se află totdeauna - și perso-
nal! - într-o istorie. Deci el este împreună cu
ceea ce el nu-mai-este (trecut), dar și cu ceea
ce încă-nu este (orizontul posibilităților sale
viitoare). Prin urmare la întrebarea „Ce este
omul?” orice răspuns obiectual este insufici-
ent și chiar periculos.
Singurul răspuns autentic la această întrebare
nu poate fi de aceea decât întrebarea însăși. Omul
este deci existența care se întreabă asupra a ceea
ce este el!
Iar acvariile - tocmai pentru că constituie
un mediu artificial-metaforic - ne pot releva
importanța dar și apartenența acestei întrebări.
Care se deschide deci și acum în dialogul artei
și gândirii.
■
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
25
o dată pe lună
Neînțelegeri,
■ Mircea Pora
Eu, personal, regret că noi, românii, ne-
am despărțit (forțat) de monarhie. Ca
instituție, în variantă modernă, fusese
continuatoarea domniilor din Evul Mediu și
până în zorii epocii moderne. Începutul eu-
ropenizării, proces cu desfășurare lentă dar
constantă, îl legăm de-o parte a boierimii, cea
cu vederi liberale, care prin câteva familii,
Cantacuzino, Brâncoveanu, Golescu, Rosetti,
Ghica și printr-un număr apreciabil de perso-
nalități, Kogălniceanu, Brătianu, Alecsandri,
Heliade, elaborează programele revoluțiilor
de la 1848 și pun răspicat în discuție Unirea
Principatelor. Cei doi regi care au urmat la
scurtă vreme după unire, Carol I și Ferdinand,
ajutați de intelectuali de frunte ai țării, reușesc
obținerea independenței de stat și prin actul
de la 1 Decembrie 1918, realizarea României
Mari, ce cuprindea între fruntariile ei provin-
ciile locuite de români din vremi îndepărtate.
Al treilea cap încoronat țării, Carol al II-lea,
nu e la înălțimea precedesorilor săi, dar și cli-
matul istoric e cu totul altul. Agresivitate, vi-
olență, cotropiri, conflicte armate regionale
care, ulterior, conduc spre un război mondial.
Cel de al patrulea rege, Mihai, spre deosebire
de tatăl său, e ponderat, curajos în decizii greu
de luat, moral, lipsit de extravaganțe, cu cul-
tul familiei și multă dragoste pentru poporul
suferințe^
său. Din nefericire, a stat pe tron puțin, fiind
obligat să abdice, sub presiunea lui Stalin, la
30 decembrie 1947. Cu toate lipsurile ce-i pot
fi reproșate monarhiei, în perioada acesteia a
crescut sentimentul de solidaritate al români-
lor, au fost înregistrate salturi economice sem-
nificative, performanțe culturale, cuantumul
de suferințe al populației fiind relativ redus.
Din partea autorităților nu veneau amenințări
înspre mulțime. Semn că lucrurile stăteau așa e
și faptul că românilor nu le trecea prin cap să-
și părăsească țara. Aveam una și ea se numea
România. Statul avea și un protector, el fiind
întruchipat în persoana Regelui. Acesta, în câ-
teva cuvinte, fusese traseul istoric normal, pe
care românii îl parcurseseră și care, prin regele
Mihai ar fi trebuit să fie continuat. Au inter-
venit, însă, în viața celor de aici, „republicile”,
impuse de forțe străine. Păzitori ai limbii, tra-
dițiilor, liniștii și bunăstării noastre au devenit
secretarii generali ai Partidului Comunist, Dej,
Ceaușescu și uneltele lor. Continuându-ne vie-
țuirea sub sceptrul simbolic al regelui Mihai,
căci treaba efectivă ar fi făcut-o guvernele, am
fi învățat mai bine și lecțiile democrației, am
fi respectat „meritul” și „valoarea”, am fi fost
scutiți de teroarea și închisorile securității, ne-
am fi învățat corect istoria, trăind în spiritul ei,
nu ne-am fi părăsit țara cu atâta indiferență,
sub nici o formă n-am fi fost de râsul nimănui.
În fine, după dispariția funestului Ceaușescu,
regele Mihai cu familia au revenit în țară. Mai
exact li s-a permis să revină în propria lor țară.
Atunci, în anii 1990, 1991, printr-un efort co-
lectiv al nației (căci tot spunem că-i deșteap-
tă), republica impusă în 1947 de ruși putea fi
abolită și reinstaurată monarhia. Adică „anor-
malul” alungat și revenirea la „normal”. Dacă
lucrurile s-ar fi petrecut astfel, personaje ca
Iliescu, Băsescu, Udrea, Blaga, Cocoș, Niro.
Gh. Ștefan, n-ar fi circulat pe prima scenă a ță-
rii. De la Ionel Brătianu la atâtea caricaturi...
Incompetența în actul complex al guvernării,
abuzurile în funcții, corupția n-ar fi constituit
„pâinea noastră cea de toate zilele”. Nu s-ar mai
fi tremurat atâta pentru relația salarii-locuri de
muncă-pensii. Dar poporul l-a vrut pe Iliescu
ca șef de stat. Pe Iliescu și cei care i-au urmat.
Acum să se spele pe cap cu ei... Aceste rânduri
le-am scris cu privire la starea de sănătate ac-
tuală a M. S. Regele Mihai dar și cu privire la
ceea ce eu numesc „o ultimă ocazie pierdută”...
Aflu și eu ca atâția alții că în familia regală
în momentul de față sunt neînțelegeri. Pentru
lămurirea acestora poate că ar trebui să fie
întrebat câte ceva fostul actor mărunt Radu
Duda, actualul Principe Radu.
P. S. Am auzit de la mulți „înțelepți” că for-
ma monarhică de guvernare ar fi demodată.
Totuși, nenumărați români și-au părăsit „repu-
blica” optând pentru țări monarhice, Anglia,
Spania, Belgia, Olanda.
■
Urmare din pagina 11
Evanghelia după Lilit
răcoroasă și bună, de casă (nesumbră).
În aer, pe sus, ca un Leviathan, trecu o carte mare
și grea:
Biblia...
Trecu încet
pârâind și trosnind discret,
ca o rumenă pită ce se coace la propria-i pară
și coaja-i pocnea legănat și-aromat, fără șfară.
Fulgera
strălucea
și călare pe ea
literele cântau ca heruvimii în cor -
vocalele mai ales
levitau în jurul cărții susținute de un motoraș
sonor.
Cal-ciorap se trezi că plutește-atârnat de-al lor
cânt,
dar Laura-l înșfăcă de coadă și-l trase înapoi pe
pământ
și-apoi vru chiar ea Cartea s-atingă,
dar aceasta își săltă cotorul discret ca suflat de zefir
și trecu somnambulic fulgerând și lucind,
unsă-n cântări și în mir.
Laura alergă după ea, o strigă, dar
Cartea impasibilă se pierdu în zare
se duse departe
O vreme tăcură cu toții din nou, foarte tare...
- Laura, nu vrei tu mai bine să vizitezi altă carte?
Știu una aproape la fel:
„Shakespeare, Opere complete” îi spune...
N-ai vrea să porți cu Hamlet un duel
amical? Sau zi tu alt nume...
Ce-ar fi să faci cu Mașa din „Trei surori” un
concurs
de fluierat?
Te duc la ea imediat...
Ei? Pe cine ai vrea să întâlnești?
Pe Martin Eden? Pe Prințul Mîșkin?
Uite, roșești!
- Pe Jeni Acterian!
- Păi Jeni nu e ficțiune.
- Ba este,
căci orice jurnal nu e viață, e poveste.
Hai,
Uroboros, nu mai sta cu coada în gură și rima în
gură
te du și vorbește cu Jeni să ne primească la un ceai.
- Bine, intru să vorbesc cu ea.
Așteptați icișa...
27 de ani am crezut că scrisul este destinul meu,
dar Bucureștiul îți scoate cărțile din cap.
Bucureștiul apăsa în fiecare zi peste Laura cu guma
de șters
și pe urmă cu șmirghelul
Mergeam prin ploaie și deasupra mea Laura într-o
bulă de săpun, ca o floare:
se ciondănea cu Rima, alerga după Cal-ciorap,
o să ajung ca oamenii ăia care vorbesc siguri pe
stradă
și te înjură fără motiv la semafor.
La Târgu-Mureș am stat aproape orice clipă liberă
la sala de lectură,
dar la București nu am fost niciodată la bibliotecă.
La București literatura a coborât în stradă
și încă pe strada mea, Căderea Bastiliei,
pe care o iubesc și mai mult de când știu că
e fosta stradă a Cometei,
pe ea Eminescu număra plopii fără soț și o pândea
pe Cleopatra,
iar eu, 130 de ani mai târziu, îl căutam pe
Eminescu,
cu dorința infantilă de a pipăi un obiect atins de el:
Inventariat clădiri, dale de piatră, guri de canal,
copaci
(un mesteacăn, doi tei și un ciot glorios care părea
suficient de vechi și ar fi putut fi plop, dar era în
curtea
unora care m-au alungat de acolo înainte să ajung
la o concluzie),
până la urmă zărit luna,
cu siguranță aceeași și pe vremea lui Eminescu,
N-am putut „s-o ating cu deștul”, dar am
mângâiat-o
cu ochii,
e bine și așa
case closed.
(fragment)
Note
1	Dar este absolut ilogic (germană)
2	Nu e el. (lb. italiană)
■
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
traduceri
Rebirthing
■ Antonella Barina
1.	Cel care torturează broaște
Scena întâi
Carne: Ce sunt eu pentru tine?
Cel care torturează broaște: Carne.
Scena a doua
Simt că acționezi.
Nu ai altă cale să îți cureți sufletul?
Cel care torturează broaște: Aceasta este calea
mea.
Scena a treia
Carne: Nu poți să mă ajungi.
Cel care torturează broaște: Așa îmi dai ghes,
suflete.
Unde ești, mai precis?
Scena a patra
Carne: De fiecare dată că mă vei ucide
eu voi renaște.
Cel care torturează broaște: Lucrul acesta-i
prevăzut.
Scena a cincea
Carne: Cum de mă ții în viață?
Cel care torturează broaște: Văd că începi să
înțelegi
măreția acestui lucru.
Scena a șasea
Carne: N-o să mă mai întorc niciodată.
Cel care torturează broaște: Spuneți mereu așa.
Scena a șaptea
Cel care torturează broaște: Eu sunt
modernitatea.
Carne: La modernitee cest finie.
2.	Fii atentă
Fii atentă
Acesta este un lucru
care îți murdărește
mâinile
Fii atentă este ca aurul negru
pe față
ca un gaz incolor
în plămâni
Este un lucru murdar
care înnoroiește memoria
un lucru care te învață
să vezi scheletul
în aripile unui înger
După nimic nu va mai fi ca înainte
și totuși totul
va fi exact așa
ca înainte
Este un lucru ca
blana unui șoarece
ca fixarea unui cadavru
în mod nepotrivit
Știi bine
ce atracție este
Fii atentă
Nu te lăsa atrasă
Nu va exista fântână
în care să te poți spăla
3.	Distinsă doamnă de la B&B
Distinsă doamnă de la B&B
Vă rog să îmi dați
o cameră cu vederea la mare
ca să văd insula de mâine
O să eliberez aripile negre
ale unei nopți luminoase unde
tot ceea ce este acum
trebuie să fie arătat
Uite, întind cearceaful meu negru
4.	Doamnă
Ca să vorbim despre treaba
aceasta
doamnă
am nevoie de o zonă
de margine
Întocmai ca aceasta
de o cameră ca aceasta
Un punct de debarcare
sau de plecare
Când pleacă vaporul?
Trebuie să încarc două lăzi
Una în care să mă întind
Cealaltă, de schimb
5.	Către care insulă
Cu distanța aceasta eu
Numai așa distantă eu voi putea lăsa libere
Aripile negre ale nopții fără zori
Cu lumini rare de faruri sau case
din arhipelag nu ai putea să știi
unde vapoare în radă
nu distingi
Către care insulă
merg acum
când ceva cântă în mine
Și sunt iar
Această putere înăuntru
ce crește
din insulă în insulă trecând
navigând de-a lungul coastei
Nu sunt frântă de tot
Cu distanța aceasta eu
Numai așa distantă voi putea lăsa libere
Aripile negre ale nopții
cu lumini rare de vapoare sau case
nu ai putea să spui
6.	Acesta este drumul meu
Admite cu măsură
carne
și păr și oase
și ochi
Eu îmi smulg din pleoape
un cordon lung care
se răsucește pe pământ
Apă neagră băltește sub masă
Vin infermierii în grabă
Miss B. și-a pierdut măsura
Nu, mă gândesc eu întinsă
Cu ochii închiși
Am găsit-o
Aștept de atâta vreme
Poți să mă eliberezi acum?
7.	Apă neagră
Apă neagră
Apă neagră îmi iese din gură
Apă neagră din ochi
O fântână de apă neagră
Tot ceea ce
este alcun
Trebuie
să fie arătat
Uite, întind cearceaful meu negru
Ecoul gălăgiei unui postav
Îl sfâșii
Uite, întind cearceaful meu negru
(îmi amintesc dintr-odată de mine
urmând cu un steag negru
începutul unui cortegiu)
Din vol. Mestreniente (“Mestrenimic”)
Traducere din limba italianăde
Ștefan Damian
■
Maurice Pasternak	Contrast IV (1982)
mezzotinta în trei culori, 31,5 x 21,5 cm
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
27
teatru
„...Era vorba chiar despre
viața mea”
■ de vorbă cu Radu Afrim
Regizorul Radu Afrim a avut cea mai con-
sistentă prezență la ediția din acest an a
Festivalului Național de Teatru. A fost
selecționat în programul festivalului cu nu mai
puțin de trei spectacole. Cel mai discutat dintre
ele a fost Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe
asfaltul fierbinte, montat la Teatrul Național din
Târgu Mureș, compania „Tompa Miklos”, specta-
col pe un text scris chiar de Radu Afrim.
Pasărea retro... este o incursiune în viscerele
copilăriei regizorului. Acțiunea se petrece în anii
‘70, în primul bloc ridicat în micuța localitate
Beclean pe Someș, în care au fost mutați sinistra-
ții în urma unor inundații devastatoare. Micuțul
Radu Afrim era locuitor al acestui prim bloc.
Despre teatru și copilărie am vorbit și noi.
Gabriela Lupu: - Radu, am văzut pe Facebook
o postare foarte drăguță scrisă de tine în care, refe-
rindu-te la cele trei spectacole ale tale care au putut
fi văzute în cadrul Festivalului Național de Teatru,
spuneai că ți-ai făcut planul pentru centenar. Ce
voiai să zici cu asta?
Radu Afrim: - Da, mi-am făcut planul pen-
tru centenar în sensul în care am fost prezent în
Festivalul Național de Teatru cu un spectacol din
Ardeal, Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe
asfaltul fierbinte, montat la Teatrul Național din
Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte	foto Rab Zoltan
Târgu Mureș, secția maghiară, unul din Moldova,
Măcelăria lui Iov, pus în scenă la Teatrul Național
din Iași, și unul din Oltenia, Dacă am gândi cu
voce tare, pe care l-am făcut la Teatrul Național
din Craiova. Așa că eu am unit Moldova, Ardealul
și Țara Românească prin teatru. Special mi-am
ales acest program anul acesta pentru a fi corect
politic cu toate regiunile țării și pentru a mă schi-
zofreniza și eu cât mai bine. Glumesc. Așa s-a
nimerit. Sau așa a ales selecționerul Festivalului,
doamna Marina Constantinescu.
— Ca „schizofrenia” să fie completă vorbim nu
doar de moldoveni, olteni și ardeleni, ci și de ro-
mâni și unguri.
— Toate cele trei trupe sunt excelente, dar aș
minți dacă nu aș recunoaște că există diferențe
între actorii din cele trei regiuni. Diferențe nu
doar de joc, ci și de mentalitate, de seriozitate, de
disponibilitate, dar, una peste alta, vorbim despre
trei trupe aflate la înalte cote de profesionalism.
— Ai un top personal al trupelor cu care ai lu-
crat de-a lungul timpului?
— Nu îmi permit să fac un top, dar am ținut
neapărat să fac cadou trupei maghiare de la Târgu
Mureș spectacolul Pasărea retro se lovește de bloc
Radu Afrim
și cade pe asfaltul fierbinte, montat pe un text scris
de mine, un text în mare parte autobiografic. Dar
voi face astfel de cadouri și celorlalte trupe, dacă
o să mă mai iubească și o să mă mai cheme să
lucrez cu ele.
— Ai devenit deja în ultimii ani și un dramaturg
cât se poate de serios.
— Aoleu! E grav atunci! E adevărat că multă
lume mi-a spus că Pasărea retro... are un text co-
pleșitor, dar eu m-am temut de asta, pentru că nu
vreau să merg pe acest drum. Eu nu vreau să mă
apuc serios de scris, dar mi-e teamă că exact acest
lucru se va întâmpla pentru că este o criză teribilă
de texte bune în dramaturgia contemporană. La
cât de greu găsesc eu un text care să-mi placă mi-e
teamă că o să mă apuc de scris. Din fericire, nu
prea am timp.
— Ai scris greu Pasărea retro?
— Incredibil pentru mine a fost că acest text
parcă mi se dicta de undeva de sus. Aș putea spu-
ne, deși nu prea folosesc eu cuvinte așa de mari,
că parcă a fost o inspirație divină. Dar pentru a
scrie așa ceva trebuie să fie un subiect al tău, legat
de sufletul și viața ta. Nu aș putea scrie la coman-
dă un text legat de fenomene exterioare mie. Nu
aș putea scrie o piesă despre emigranți, de exem-
plu, fiindcă nu o să-mi iasă.
— Cum adică ai simțit că parcă îți era dictat de
undeva de sus?
— Scriam în fiecare dimineață monoloage pe
care după ce le citeam mă întrebam: „Oare eu am
scris asta?” Găseam acolo cuvinte pe care eu nu le
folosesc în mod normal. Și nu am utilizat substan-
țe. Eram la cafeaua de dimineață la care mâncam
și o prăjitură de mălai într-o patiserie din Târgu
Mureș. Mă prezentam în fiecare dimineață la șap-
te cu laptopul la aceeași patiserie, stăteam la ace-
eași masă, scriam, trimiteam pe e-mail pagină cu
pagină la tradus și rugam traducătorul să fie gata
cât mai repede ca să poată fi folosite la repetiția
din aceeași zi de la ora 10 jumătate. Era totul pe
repede înainte și pentru că textul are foarte multă
poezie a fost extrem de greu pentru traducător.
Nu poți traduce la comandă poezia și nici umo-
rul. De altfel, ungurii au un alt tip de umor decât
noi. În funcție de public, se râde la alte poante. În
București s-a râs la poante la care în Târgu Mureș
nu se prea râde și invers.
— Oricum tu ai un umor specific.
— E adevărat, dar unele poante mai scapă la
traducere. Iar altele sunt chiar intraductibile.
— La București, sala a fost în delir. Tu cum ai
simțit reacția publicului?
21
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
— A fost extraordinar! Am fost de-a dreptul
fericit. Eu nu cred că am mai trăit un sentiment
similar în 20 de ani de când fac teatru. Am fost
nu mulțumit, nu împlinit, ci pur și simplu fericit.
Copleșit.
— Nici un alt succes din carieră nu te-a făcut
atât de fericit?
— Nu. Pentru că, spre deosebire de alte mon-
tări, pe textele altora, aici nu doar că era o piesă
scrisă de mine, ci era vorba chiar despre viața
mea. Era o parte importantă din copilăria mea
jucată de niște oameni la care țin mult. Mă uitam
la public și oamenii plângeau în sală sau râdeau
în hohote, fără să își cenzureze emoțiiile. Erau
parte din poveste. Ce poți să îți dorești mai mult
atunci când faci teatru?
— Ceea ce am văzut pe scenă este tot ce ai scris?
— Nu, din păcate, a trebuit să tai mult din
text. Dacă vreodată îmi voi publica textele, în
carte o să dau varianta integrală. Spectacolul ar
fi fost mai lung cu o oră și jumătate. Nu se putea
nici chiar așa. Am tăiat mult înainte de premieră.
Actorii au plâns că le-am luat din monoloage. Le
ziceam: „Fraților, credeți că pe mine nu mă doa-
re? Doar eu am scris textul. E copilăria mea. Și
pe mine mă doare”. Dar m-am gândit și la spec-
tatori săracii, că totuși nici să stea cinci sau șase
ore în sala de teatru nu e normal.
— Anii ‘70 te fascinează?
— Mă fascinează și mă bântuie și cred că gă-
sim acolo material infinit pentru piese de teatru.
Unii confundă anii ‘70 cu anii ‘80, tot comu-
nism, tot blocuri, dar în realitate lucrurile nu au
stat deloc așa. Și nu mă refer doar la situația din
țară, ci mă refer și la istoria personală. Piesa mea
se oprește la finalul anilor ‘70. În anii ‘80 eram
deja adolescent. În anii ‘80 nu mai stăteam în
fața blocului. Anii ‘70 erau anii copilăriei când
copilul cu cheia de gât nu se îndepărta prea mult
din fața blocului. Blocul era universul lui. Mai
fugeam câteodată prin pădure sau ne jucam prin
fundațiile celorlalte blocuri care se construiau.
Ca adolescenți deja fugeam de bloc, ne ascun-
deam, nu mai voiam să ne urmărească părinții
de la fereastră căci începusem să avem și noi
micile noastre secrete și voiam să fim indepen-
denți. Dacă ar fi să scriu despre anii ‘80 probabil
că personajul principal nu ar mai fi blocul.
— Blocul era o entitate în sine?
— Categoric. Ceea ce nu am putut arăta în
spectacol era cum la mine în bloc toate ușile erau
în permanență deschise, la fiecare etaj. Eu, copil
fiind, intram fără opreliști dintr-o casă în alta.
La noi la etaj eram patru familii, noi și trei fami-
lii maghiare. Se vorbea foarte mult ungurește în
jurul meu. Mai ales când eu nu trebuia să înțeleg
ceva. Așa se întâmpla în Ardeal, când copilul nu
trebuia să audă niște secrete de familie, adulții
vorbeau ungurește. Din păcate eu nu am învățat
prea bine limba maghiară.
— Vecinii erau familia extinsă?
— Evident. Cum spuneam, toate ușile erau
deschise, mirosurile de mâncăruri se amestecau.
Știai mereu cine ce a gătit, mâncam unii la alții,
iar micile drame personale se consumau la co-
mun. Nimeni nu avea secrete în bloc. Când ve-
cinul își bătea soția, ea se refugia la noi pentru
o săptămână. Aveam trei camere și ea stătea în
camera liberă. O păzeam foarte bine. Când era
ziua mea mi-o serbam în fața blocului și îi aveam
invitați pe toții copiii vecinilor, după cum arăt și
în spectacol.
— Deși acțiunea se petrece în plin comunism,
perioadă foarte gri, dacă nu chiar neagră a istoriei
noastre, viziunea ta este una foarte colorată.
— Da, dar să nu uităm că povestea este pre-
zentată din perspectiva copilului. Iar copilul are
vocația fericirii. Indiferent de circumstanțele is-
torice, copilăria este o perioadă fericită în viața
fiecărui om. Dar în spectacol sunt și doze hard de
tristețe și melancolie, mai ales atunci când poves-
tirea este continuată de bărbatul matur, de copilul
devenit între timp adult, sau de adulții din bloc.
Eu nu am făcut un proces al comunismului cu
spectacolul ăsta, ci am povestit despre copilăria
mea. Iar în timp, amintirea lucrurilor rele se es-
tompează. Știi cum e. Eu de pildă când povestesc
despre perioada în care am făcut armata, care a
fost horror la început, acum nu îmi mai amin-
tesc decât despre lucrurile haioase. Și chiar vreu
să scriu o comedie despre stagiul meu militar.
Plus că am vrut să răstorn și niște clișee, cele des-
pre griul absolut, despre uniformizarea absolută.
Pentru că totuși fiecare personalitate era diferită,
fiecare avea o viață a lui. Am băgat, desigur, și
niște semne ale robotizării comuniste prin scene-
le cu înviorarea de dimineață în fața blocului sau
cu munca așa-zis voluntară, vizita lui Ceaușescu
la Beclean pe Someș, tratate, firește, cu umor.
— A venit Ceaușescu în vizită de lucru în
Beclean pe Someș?
— L-am așteptat 11 ani, mereu ni se spunea
că vine și, în cele din urmă, a apărut cu un an
înainte de a fi împușcat. Eu am fost efectiv fas-
cinat când a aterizat elicopterul și l-am văzut pe
șeful statului în Beclean. Eram deja licean atunci.
Nu credeam să se mai întâmple. Ne scoteau zilnic
la măturat străzile orașului că vine Ceaușescu. Și
Ceaușescu nu venea. Era ca în Așteptându-l pe
Godot. Ei, și până la urmă a apărut în 1988. Iată
că Godot n-a venit, dar Ceaușescu da.
— Ce vizita Ceaușescu la Beclean?
— Era laminorul de sârmă și mai aveam încă
două fabrici care atunci când au apărut au schim-
bat complet fața orașului. Până atunci fusese un
orășel care păstra intacte castelele grofilor, aveam
parcuri cu ginkobiloba. Eu nu am mai prins lebe-
dele negre, dar, cică, înainte să mă nasc eu, exis-
taseră și ele. În anii ‘80 s-a transformat într-un
oraș industrial și tot farmecul dinainte a dispărut.
— Anii ‘70 sunt redați excepțional în spectaco-
lul tău și din punct de vedere scenografic. Ai adus
pe scenă un bloc întreg, ai reconstituit un bloc ade-
vărat. Cum ai reușit?
— Scenografa Irina Moscu s-a documentat
până în cel mai mic detaliu și a reconstituit mi-
limetric anii ‘70. Mi-a făcut la un moment dat o
surpriză fabuloasă. Copiii care se jucau în fața
blocului erau îmbrăcați în uniformă. Ei bine,
Irina le-a cusut la uniforme până și matricole pe
care scria „Școala generală Beclean” și „Liceul
Industrial Beclean”, deși amănunte de genul ăsta
nu se prea observă din sală. Sigur că pe lângă sti-
clele de lapte, peștele de pe televizor, buteliile, ar
fi încăput multe alte obiecte-simbol ale epocii.
Era o panoplie largă de obiecte în anii ‘70. Multe
dintre ele de bun gust. Eu îmi amintesc că aveam
jucării foarte frumoase. Cărțile pentru copii erau
superbe. Cărțile cu povești aveau desene în re-
lief. Dacă trăgeai de o bandă personajele săreau
din pagină. Nu am mai văzut apoi așa ceva. Să nu
creadă cineva acum că jelesc comunismul, nici
vorbă, dar anii copilăriei sunt unici. Nu poți să
îți blamezi copilăria decât atunci când ea a fost
cu adevărat nefericită. Nu a fost cazul meu, slavă
Domnului!
— Apare ca obiect fetiș în spectacolul tău case-
tofonul.
— Daaa. Aveam casete BASF, TDK, AGFA de
care aveam grijă ca de ochii din cap. Când banda
se încurca era un moment plin de emoție în care
cu un creion încercai să o descâlcești fără să se
rupă. Dacă se rupea totuși o lipeai cu scotch și
nu mai mergea banda decât pe jumătate. Era o
tragedie. Eu țineam foarte mult la casetele mele.
Le înregistram și de câte zece ori. Țin minte și
acum. Costa cam 25 de lei o casetă și înregistrai
patru melodii pe o parte, patru pe cealaltă. Erau
de 60 și de ‘90 de minute.
— Îți amintești de primul tău casetofon?
— Nu am să uit niciodată primul meu caseto-
fon. Era mono, adică avea o singură boxă. A fost
cumpărat de la niște polonezi. Noi eram departe
de graniță și nu aveam acces decât la produsele
pe care le vindeau polonezii care tranzitau orașul.
Fie le vindeau, fie făceau schimburi de mărfuri.
Femeile din Beclean dădeau mileuri croșetate la
schimb cu electronice. Și casetofonul meu era
sfânt. Până când într-o vară, la bunici, la țară, am
vărsat peste el un pahar cu apă și nu a mai funcți-
onat. Am avut o durere în inimă care m-a ținut o
vară întreagă pentru că nu aveam de unde să îmi
cumpăr altul.
— Ce muzică ascultai?
— Abba, Boney M, muzici ce nu mă vor părăsi
niciodată. Sigur că nu erau Pink Floyd sau Paul
Simon, dar sunau bine și erau figurile copilăriei
mele pe care le vedeam la televizor la Albumul
duminical. Și când am avut în sfârșit o poză cu
Abba, aia a devenit pentru mine iconică. Eu am
trăit toate aceste lucruri cu o plăcere greu de
descris. Mă uitam la poza aia minute întregi și
mă cuprindea o bucurie incredibilă. Eram dotat
pentru astfel de bucurii. E greu să îi explici unui
tânăr de azi ce însemna pentru un copil din anii
‘70 să aibă o vedere cu Abba. O vedere care costa
doi lei. Aveam albume de vederi cu artiști, ier-
bar, colecție de timbre, de șervețele, de pachete
de țigări. Pe toate le-am avut. Și le colecționam
cu patimă. Cum poți să faci un tânăr de azi să
înțeleagă așa ceva? Eu am încercat să readuc acea
lume la viață prin teatru.
Interviu realizat de
Gabriela Lupu
■
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
dramaturg
Dați-mi viața înapoi!
(monolog cu Facebook-ul)
■ Diana Cozma
Locul: o cameră.
Timpul: Facebook nonstop.
Personaje: Judy.
Pe pereții camerei sunt proiectate imagini de pe
Facebook; neoanele emană o lumină rece, stranie;
câteva scaune, de diverse forme, dispuse într-o ordine
aleatorie, sunt îndreptate către pereți; pe podeaua nea-
gră zac azvârlite aiurea pungi cu chipsuri, pop-corn,
badoage de Coca-cola. Judy, o tânără supraponderală,
vorbește și mestecă câte ceva tot timpul; e îmbrăcată cu
o rochie scurtă, de un verde electric și în picioare poar-
tă niște șlapi; părul vopsit în șuvițe rozalii e tuns cu
creastă de cocoș; are cercei în urechi și în nas și e tatua-
tă pe tot corpul; de gât îi atârnă o pereche de căști mari
și o telecomandă; de-a lungul scenei vorbește continuu
cu imaginile proiectate.
Judy (Ascultă muzică la căști, dansează ca o apu-
cată, răcnește frânturi dintr-o melodie; pe pereți e pro-
iectat un video cu o trupă de muzică): Bun solistul!
Nici cu bateristul nu mi-e rușine! Bum-bum-bum!
Și încă o dată bum-bum-bum! Viață, tată! Pe felie!
Hai, băieți, make my day today! Hahaha! Cool! Ye-
ye! Vă iubesc! Trăiască libertatea! Noi, tinerii, sun-
tem pe val! Acum e timpul nostru! S-a terminat cu
băbătâile! Viitorul omenirii suntem noi! Noi! O vom
salva! Jos cu putregaiurile bătrâne! Jos! Cu botul în
țărână! Ye-ye! Yupeee! (Se termină videoclipul și buto-
nează; apare fotografia unei tinere superbe): Whoops!
Asta, nu! Am spus nu! Iar îmi sare în față paparuda
asta? Clanță! Ce vrei? Ce te holbezi așa? Suferi de
anorexie și te pui în văzul lumii în pielea goală! Mă
rog, aproape goală. Totuna e. Gata! Nu-ți mai dau
like! Până acum ți-am dat deja două! Stai să te ve-
rific pe listă. Exact. Două. Enorm. Oricum până aici
ți-a fost! Pur și simplu nu mai suport! Nesimțito! Zi
de zi postezi poze cu tine! Egocentristo! Narcisisto!
Cine te crezi, tu?! Nenorocito! Ai, cine? Aoleu!
Ți-am dat inimă din greșeală. Stai tu numai stai că
acum mi-o iau înapoi. Așa. Ei, ce ți-aș trage un co-
mentariu să mă ții minte. Ba nu! Mai bine te blochez.
Hahaha! Scap eu de tine. Uite-acum! Hahaha! Doar
n-o să-mi acrești tu mie fericirea! Destul! E super
Facebook-ul! Dacă vrei să fii prieten cu cineva, ești,
dacă nu, block pe loc! Ok. De una care mă enerva
am scăpat! Drum bun, cretino! A! Stai să te tai și de
pe listă! Byeee! Super! (Butonează, febril, cu degetele
de la ambele mâini; în timp ce imaginile se derulea-
ză cu o repeziciune uluitoare turuie întruna) Ce spu-
neam? Ye! Acum nimeni nu ne mai poate comanda!
Controla! Manipula! Avem acces la informație! Aici
e schepsisul. (Butonează cu o plăcere sălbatică; apare
imaginea unui tip la cârma unui vas.) Deci nu pot să
cred! Iarăși! Afacerist împuțit! Miliardar de internet!
Întinde-o! Tu niciodată nu-mi dai like pe poză! De
ce? Ai?! De-al dracu și de ambițios! Să fii tu sănătos!
Lasă că te înhață tipii de la finanțe! Pun Interpolul pe
tine! Șobolanule! Și tu ești pe lista neagră...
Golește dintr-o sorbitură un badog de coca-cola,
îl strivește între mâini și îl azvârle pe podea. Râgâie.
Butonează mai departe. Apare fotografia unei femei
cu un zâmbet luminos.
... Ia să spionez eu dușmanul! Intelectualii sunt cei
mai periculoși! Mai ales scriitorii! Roșcata asta atâta
gândește că, zău, așa mă plictisește. Bla-bla-bla! Îmi
vine să vomez. Obosesc. Casc nonstop. Dar mă sa-
crific. Ce-i drept, cinci minute! Nicio secundă mai
mult! Nu merită. Ia! Să văd ce i-a mai trecut prin
biluță. (Apare textul proiectat.) „Adio-thought”. Ce
titlu tâmpit! (Ronțăie.) Cum e aia domnule să gân-
dești degeaba și ceilalți să te bage în seamă? Ia s-o
pun pe listă. Uite! Din cauza uneia ca asta noi, tine-
rii, nu suntem lăsați să ne afirmăm! Suntem mii, sute
de mii, eu cu cei din generația mea, care postăm pe
Facebook capodoperă după capodoperă! Și? Nu ne ia
nimeni în seamă! Dar, lasă! Punem noi mâna pe pu-
tere! Și-atunci ye-ye! Yupi! Mumia asta roșcată, marș
la descreierisire! Ye! Sau nu! La decapitare! Scurt. Ai!
N-am cum să scap! Trebuie să mă informez. (Judy
citește textul aproape silabisind; tonul ei e arogant,
disprețuitor, impregnat de o superioritate falsă.) „Mă
întâlnesc, ieri, cu o prietenă de-a mea revoltată foc
pe un tip care îi plăcea și pentru care nutrea anumite
gânduri. Mă înhață de braț, mă târăște până la o cafe-
nea din apropiere. Nici n-apucăm să dăm comanda
și răbufnește: E îngrozitor! Știi tipul cu care mă întâl-
neam? Cum nu știi?! Doar ți-am povestit de el. Unul
frumușel și curățel, care îmi lua flori și ciocolată. Îți
amintești? Lasă! Nici nu mai contează! Oricum am
rupt orice relație cu el. În fine, și-a dat arama pe față.
Aseară m-a invitat la o cină romantică. Vorbeam de
una de alta, ne aruncam ocheade dulci. Era perfect.
Briza adia, păsărelele ciripeau, noaptea se lăsa. Ce? A,
să trec la subiect. Bine! Deci. După ce am băut vreo
două pahare de vin roșu, ce crezi că-mi spune? Hî?
Habar n-ai! Nici nu ți-ar putea trece prin cap! Oribil!
Așa. Mă țintește cu o privire în flăcări, mă ia de mână,
cu sfială, și zice: Nu știu cum să-ți spun, dar eu nu am
răbdare să citesc o carte. Mergem la mine sau la tine?
Incredibil! Nu mi-am revenit preț de câteva secunde.
Și, pe urmă, i-am înfipt în inimă cuvântul fatal: Adio!
Adio, de ce? mi-am întrebat prietena. Răspunsul ei
m-a pus pe gânduri. Cum, de ce? Dacă tipul nu are
răbdare să citească o carte, cum are răbdare să facă
dragoste?!” Phui! Bleah! Babornițo, du-te la pensie!
Și ia-ți și cărțile cu tine! Lectură plăcută! Sex? Uită-l!
Hai, dispari!...
Ronțăie de zor. Golește un badog de cola. Râgâie.
Butonează. Apare figura unui tinerel care are un zâm-
bet larg cu strungă.
... Ye-ye! Bună, poețașule! Ce faci, iubi? (Apare
textul.) A! Astea sunt versurile tale de dimi? (Recită
în timp ce ronțăie.)
„Când amurgul te prinde singurea,
tu nu uita,
iubirea nu e rea.”...
... Super! Sunt pe spate! Mai vreau! Mai dă-mi! Ye!
„Minune dulce,
de ce nu ești cu mine
să ne zbenguim prin poienițe
ca niște oițe?
Sunt vinovat,
te-am supărat,
m-ai abandonat.
Of-of, de-ai știi,
lecția mi-am învățat,
fete sunt multe,
dar multe nu sunt fete”...
... Ye-ye! Cool! Mă inspiri! Stai așa că vine! Fii
atent! Ți-o zic pe-a mea: Nu contează cine te rănește,
contează cine te oblojește. Ye-ye! Ce tare! Stai-stai!
Mai vine una: Femelele umblă să se ajungă și mas-
culii umblă după ele să le ajungă! Ye-ye! Ți le trimit
diseară colega, în privat.
Ronțăie. Bea pe nerăsuflate două badoage de cola.
Râgâie. Butonează. Derulează, la rapid, imagini cu ti-
neri în tot soiul de ipostaze.
... Ok. Și-acum să trec la treburi serioase, că doar
o tânără mai are și de muncit. Dacă îmi găsesc azi
hombreroul, vipesă m-am făcut! Nu trebuie decât
să am răbdare. Să caut, pagină de pagină, chilot cu
ouă după chilot cu ouă. Așa, îi iau așa, rând pe rând.
Deodată, zbang! Îl dibuiesc! Arunc năvodul, îl prind,
îl mușc de nas, îl târăsc la ofițerul stării civile, și-l bag
în storcătoare! Și? Și-acum ce mai aștept? Să-mi dau
drumul! Să pornesc într-o nouă aventură! Palpitantă,
periculoasă, plină de neprevăzut! Deci. Să recapitulez.
Cum am zis că trebuie să fie alesul vrăbioarei mele?
Simt eu că profilul ar trebui revizuit. (Butonează.
Deschide un file în computer; apare un tabel cu trei
coloane; prima conține caracteristicile unui soț model,
celelalte sunt căsuțe în care Judy a bifat deja obligato-
riu sau opțional.) Ye-ye! Tânăr: obligatoriu. Rămâne.
Mușchiulos: obligatoriu. Rămâne. Brunet cu ochi
căprui migdalați: obligatoriu. Nu rămâne. Dacă dau
de un șaten cu ochi verzi? Merge și unul șaten! Bifez
opțional. Ok! Cool! Mai departe! Bogat: obligatoriu.
Rămâne. Cult: opțional. Rămâne. Manierat: opțio-
nal. Rămâne. Cu sex-appeal: Obligatoriu. Rămâne.
Ye-Ye! Am terminat! Un chilot cu pomponele tot gă-
sesc eu pe Facebook!
Închide file-ul. Deschide pagina ei de Facebook. .
Ronțăie. Golește un badog de cola. Râgâie.
Ce frumi e pagina mea! Sute de poze cu mii de
likeuri! Mai am un pic de muncit și ajung la zeci de
mii, sute de mii, milioane de likeuri! Și de inimi! Ia
să-mi fac un selfie și să-l postez! Unul sau două? Hai,
unul! (Își face un selfie cu buzele țuguiate.) Ye-ye! Ce
frumi am ieșit! (Postează selfiul.) Hai! Dați cu likeuri
în Judy, hai, dați, tânără e, frumoasă e, hot e! Wow,
cinci likeuri o dată! Hai, hai, dați dați! A! Șase, șapte,
zece likeuri în două minute. Cam puțin. Hai, like-li-
ke-like! Viteză! Ce stați? Mai vreau să-mi pun un sel-
fie! O sută de likeuri în șase minute treizeci și nouă
de secunde! Bat recordul! Asta-i lumea mea!
Imaginile dispar brusc.
... Nu! Ce-i asta? Ce se întâmplă? S-a luat cu-
rentul? Hei, ce faceți acolo? Stai un pic! Neoanele-s
aprinse! Și atunci? Nu, nu puteți să-mi faceți una ca
asta! N-aveți dreptul! Câte likeuri am acum? Câte?!
Înnebunesc! Asta e mâna băbătâilor! Au oprit com-
puterele din toată lumea! Vor să distrugă tineretul!
Să-l țină în beznă! Boșoroagelor, fac orice! Orice!
Dați-mi viața înapoi!
Imaginile reapar brusc. Judy înhață un badog de
cola. Îl dă gata într-o secundă. Râgâie.
■
30
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
muzica
Tânăr și avântat: Mozaic
Jazz Festival Sibiu (I)
^Virgil Mihaiu
După o întrerupere de un an (s-au în-
tâmplat asemenea cazuri și la case mai
mari), temerarul director artistic Silviu
Scrob ne-a oferit o nouă ediție a Festivalului de
Jazz Mozaic, pe care îl fondase în 2014 la Sibiu.
În reușita sa acțiune organizatorică (implicând
și interesante deplasări cultural-culinare în zona
Mărginimii), dinamicul manager a fost susți-
nut de către Consiliul Local Sibiu și Primăria
Municipiului Sibiu, precum și de o eficientă echipă
organizatorică - Rareș Budac, Bogdan Brylynski,
Iulia Scrob, Valentina Ignat, Anda Ghazawi, Anca
Dobrotă, Rareș Scrob, Silviu Moldovan și o bri-
gadă exemplară de voluntari. Dificultățile tehni-
ce fură surmontate grație implicării specialiști-
lor Levi Szocs / sunet, Ovidiu Drăguț / lumini,
Bogdan Motorga / tehnician scenă și a firmelor
Audio Solutions, Set Up Sibiu, Serious Wood.
Conform unui line-up dens, judicios conceput,
festivalul ne-a înfățișat un mozaic stilistic reprezen-
tativ pentru scena actuală a jazzului. În deschidere
avurăm privilegiul de a-l vedea în acțiune pe Isfar
Sarabski. Născut în 2 nov. 1989, la Baku, strănepot
al lui Huseyngulu Sarabski (cântăreț de renume al
Operei din Azerbaidjan), el s-a afirmat pe plan in-
ternațional încă de la etatea de 19 ani, când a câști-
gat competiția de pian solo din cadrul Festivalului
de la Montreux. Cum am putut constata la Mozaic
Festival, avem de-a face cu un demn urmaș al ge-
nialului Vagif Mustafazadeh, datorită căruia capi-
tala Azerbaidjanului, Baku, a devenit un punct de
referință pe harta jazzului (apropo: dacă ajungeți
pe-acolo, nu ratați o vizită la Muzeul ce-i poartă nu-
mele). De la bun început, junele Isfar își cucerește
auditorii printr-o hipersenzitivitate transfigurată în-
tr-un tușeu pe cât de diafan, pe atât de convingător.
În piesa-omagiu pe care i-a dedicat-o lui Vagif, am
admirat capacitatea de resorbție a codurilor muzi-
cale de sorginte mughamică în fluxul improviza-
toric (mugham-ul fiind sursa folclorică autohtonă,
pe care Vagif reușise să o capteze și să o remodeleze
în caracter jazzistic). Discursul muzical e organizat
Gilad Atzmon Orient House Ensemble
într-o mătăsoasă dinamică, decorată cu melisme și
arabescuri unduitoare, presărate cu triluri și sferturi
de ton specific orientale. Pe de altă parte, Sarabski
își elaborează propriile compoziții într-un stil qua-
si-beethovenian: distribuire echilibrată de energii,
mai mult sugestii decât linii melodice, nuclee ritmi-
co-armonice intersectate cu surprinzătoare contra-
melodii, lirism cristalin, sensibil dar rezolut. Aș zice
că, la pianistul azer, forța gentilă alternează cu deli-
catețea fermă. Compoziția sa Planet fu o demonstra-
ție despre cum concepția și interpretarea pot atinge
o unitate estetică superioară, în timp ce standards
precum Blame It On My Youth, Anthropology, sau
savurosul bis a la Michel Camilo, au constituit reale
demonstrații de claritate a ideilor și expresiei muzi-
cale. Rămâne de sperat că Sarabski va reveni pe sce-
nele noastre, eventual chiar în formula atractivului
Trio pe care îl conduce.
Un jazz de factură eminamente combativă pro-
movează saxofonistul israelian Gilad Atzmon, îm-
preună cu formația sa The Orient House Ensemble.
Aceasta e alcătuită din doi compatrioți ai liderului
- contrabasistul Yaron Stavi și bateristul Asaf Sirkis
- împreună cu excelentul pianist britanic Frank
Harrison. Personalitate multiplă, Atzmon nu e
doar un redutabil jazzman/compozitor, ci și un
cugetător, om de spirit, scriitor - calificativele pot
continua... Artistul s-a manifestat la Sibiu prin pa-
sionale, intense solo-uri de saxofon alto și sopran,
dar fără să neglijeze aspectul structural al pieselor,
transgresând limitele tradiționale ale temei cu va-
riațiuni. Nu întâmplător, recitalul a stat sub semnul
comemorării unei jumătăți de secol de la moartea
(lumească) a lui John Coltrane. Modul în care fu
abordată In A Sentimental Mood mi s-a părut un fel
de pioasă re-creere a semnificațiilor originare ale
jazzului modal de esență coltraneană și, implicit,
un argument că ele și-au menținut vitalitatea/vali-
ditatea până în acest timp al totalei disipări. După
o pseudo-coda cu intense vamps, susținute pianis-
tic de către Frank Harrison în maniera lui Mc Coy
Tyner, Atzmon și-a ațintit pâlnia „axului” (cum e
Virgil Mihaiu, Mozaic Jazz Festival
poreclit saxul sopran) asupra cutiei de rezonanță a
pianului, ca într-un fel de invocare a spiritului lui
Coltrane. Dar suita rememorărilor nu s-a oprit nici
aici. A urmat o tranziție spre altă temă arhicunos-
cută - My Favourite Things - printr-o succesiune
de inteligente sugestii, citate sau frânturi din re-
pertoriul canonizat, jocuri aluzive, enunțarea qu-
asi-integrală a noii teme - săgetată tot spre interi-
orul pianului, după care saxofonistul s-a retras din
prim-plan, lâsând secția ritmică să se desfășoare.
Cum se vede, recitalul avu caracterul unei succesi-
uni aproape epice de secvențe epatante, asezonate
cu swing paroxistic, mult nerv și substanță jazzis-
tică. În fapt, muzica lui Gilad Atzmon și a com-
panionilor săi e un antidot pentru ceea ce liderul
definise (la conferința de presă din ziua concertu-
lui) drept maladia de care suferă în anii din urmă
jazzul: fenomenul academizării, interpretarea mu-
zicalmente impecabilă dar vidată de creativitatea
genuină. Rezultatul? Eșecul în plictiseală. Din fe-
ricire, însuși cvartetul Casa Orientului e o probă că
procesul nu a devenit nici universal, nici ireversibil.
Inventivitatea și expansivitatea solo-urilor, inserți-
ile de ritmuri aksak, invocațiile vocal-saxofonisti-
ce cu ecouri orientale, humorul temei în genul lui
Nino Rota (unde fluieratul admirativ după femei
rimează atât de bine cu hedonismul inerent jazzu-
lui) sunt doar câteva dintre elementele ce conferă
prospețime acestui tonifiant demers muzical.
În ordine cronologică, pe scena festivalului a ur-
mat un cvintet de tip multimedia, grupat în jurul
cuplului portughez Melissa Oliveira/voce & live
looping - JAM (numele de scenă al unui artist de
tip nou, ce manipulează prin intermediul poten-
țiometrelor imagini și sunete, realizând un fel de
comentarii tip emotikon la restul acțiunii scenice).
În cazul de față, ambițiile experimentale păreau să
excedeze substanța propriu-zis muzicală. Convins
fiind că nicio miză (fie ea și artistică) nu justifică
periclitarea simțului vederii, am rezistat în cea mai
mare parte cu ochii strânși la rafalele de imagini
ce se succedau pe ecran. Din ceea ce am ascultat
în acel timp am remarcat „melodizarea” de către
Melissa a textului, în original, Pensamentos (= cu-
getări) de Fernando Pessoa, precum și remodela-
rea pe care i-a conferit-o incitantei piese Use Me,
făcută celebră de către Bill Withers în prima jumă-
tate a anilor 1970. În absența bateristului, rămas în
Olanda din motive medicale, tandemul antemenți-
onat a reușit să-l integreze în timp record pe Tavi
Scurtu în proiect. Hazardul s-a transformat în câș-
tig: alături de ghitaristul galician Virxilio da Silva,
tobarul nostru a oferit cea mai coerentă prestație
din acest program.
Continuarea în proximul număr
al revistei Tribuna
■
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
31
“Nu-mi propun lucruri
mărețe”
■ de vorbă cu criticul muzical și DJ-ul loan “Bibi” Crișan
n viața de zi cu zi, fostul profesor de istorie
are o slujbă anostă de la 8 la 4, ca inspector
la Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție
Socială Cluj (fosta Direcție de Muncă), dar în
timpul liber Ioan Crișan (n. 19 octombrie 1981,
în Șomcuta Mare, Maramureș) este preocupat de
muzica rock, în mod deosebit de metalele grele.
Poreclit Bibi, fostul redactor la revista “Heavy-
Metal Magazine” este în prezent colaborator la
Radio România Cluj (din 2007) - prezentator al
emisiunilor “Supersound” (din 2009), “Alternative
Muzicale & Classic Rock” (din 2016) - și DJ la
HardClub.
RiCo: - În ce perioadă de timp ai fi dorit să tră-
iești, din punct de vedere istoric?
Ioan “Bibi” Crișan: - Perioada pe care am tră-
it-o a fost cea mai potrivită. Nu mi-aș fi dorit să
trăiesc într-o altă perioadă. Le-am prins pe toate.
Am gustat puțin și din comunism, am prins și anii
de după ‘89. Am căpătat experiență și din toate
câte au fost am avut ce să învăț.
- Cum ai descrie viața culturală din Șomcuta
Mare, Maramureș?
- În Șomcuta Mare există doar câteva eveni-
mente culturale. După câțiva ani de pauză (ultima
ediție a avut loc în 2008), a revenit, anul acesta, sub
egida „Zilelor Culturale”, evenimentul „Cultură,
tradiție și continuitate în țara Chioarului”, unde
și-au anunțat participarea ansambluri folclorice,
dar s-au organizat și concerte de muzică pop și
folk. Alte evenimente care se desfășoară cu dife-
rite ocazii sunt cele care aparțin corului „Glasul
Chioarului” (un cor cu tradiție care datează
din 1889), corul bărbătesc din Finteușu Mare,
Ansamblul Folcloric „Chioarul”, fondat în 1997
și format din elevi și studenți, care-și desfășoară
activitatea în cadrul Casei de Cultură Șomcuța
Mare.
- Mai ții minte ce făceai când ai aflat de lovitura
de stat din ‘89 și ce emoții ai avut în acele clipe?
- Îmi amintesc... În acea perioadă, eram în
clasa a doua, eram prea mic să înțeleg mai clar lu-
crurile. Eram acasă la Șomcuța Mare, cu bunicii.
Știam că se întâmplă ceva, că există o tulburare
socială, o stare de agitație, de neliniște popula-
ră văzută cu ochii mei în acele zile la Baia Mare,
când, cu mama de mână, am ieșit în stradă în fața
prefecturii alături de mulți alți participanți.
- Cum ai descoperit metalul extrem?
- Prima dată, prin 1991, am descoperit zona
metalică extremă, iar în timp, după ani, am
început să fac cunoștință cu alte zone muzi-
cale mai “soft”, să zicem, din aria rock-ului.
Contactul cu muzica rock s-a datorat și antura-
jului. Imediat după evenimentele din 1989, ac-
cesul la muzică devenea tot mai vizibil și pentru
cei din Șomcuta Mare, iar prin intermediul unor
prieteni din localitate (mai în vârstă decât mine,
eu fiind cel mai mic din grup) am reușit să ascult
chestii muzicale de-a dreputul fantastice, pornind
de la Metallica, trecând prin Sodom, Slayer și
Tankard, și terminând cu cele mai grele titulaturi
metalice din acea perioadă: Incubus, Obituary,
Sepultura (care a fost și rămâne una din cele mai
importante formații, care mi-a influențat prima
parte a tinereții) și Napalm Death. Alte trupe de
metal cu care am crescut sunt: Morbid Angel,
Cannibal Corpse, Entombed, Carcass, Protector,
printre altele. Nu pot să nu le mulțumesc oameni-
lor din jurul meu, cei care mi-au influențat viața
din punct de vedere muzical: Cornel Gligan, plecat
acum în Suedia, venea cu ultimele noutăți muzi-
cale trase pe casetă de la Adi Mariș din Baia Mare,
Cătălin Donenanu (plecat de mulți ani în SUA),
Radu Tinc (un prieten din copilărie) și mulți alții.
Tot în perioada 1991-1992 organizam la căminul
cultural rockoteci săptămânale (întâlniri acasă pe
la care cum, unde ne ascultam idolii), mai prin-
deam câte o revistă de specialitate, gen “Rocker”
(a lui Doru Ionescu) sau “Metal Hammer”-ul din
Ungaria, unde admiram cu orele câte o figură
emblematică a momentului și din care decupam
cu nerușinare pozele cu preferați pentru a ne face
insigne. Iată, așa s-a creat legătura cu rock-ul me-
talic. Pe lângă această pârghie bună și reușită ar
mai fi de amintit rockotecile din Baia Mare unde
am cunoscut o grămadă de meseriași, oameni
faini ai vremii, despre care nu mai știu nimic. Altă
pârghie importantă către zona rock-ului metalic
au fost și emisiunile TV și radio: “Întâlnirea de
la miezul nopții” a lui Petrică Magdin, “Studio
Rock”-ul lui Lenți Chiriac și internaționalele me-
morabile alături de Vanessa Warwick și a ei emi-
siune “Headbangers Ball” de la MTV. Eram foarte
mic pe atunci, dar important era că începeam să
înțeleg tot mai bine fenomenul și ce se întâmplă în
jurul acestei muzici. După descoprerirea thrash-
ului/death-ului și a zonei grindcore, odată cu anul
1996 am descoperit și partea mult mai întunecată
a muzicii, și anume black metal-ul.
- Cum ai ajuns angajat la Radio Cluj?
- Colaborarea cu Radio Cluj a început în 2007.
Atunci am prins portița și am intrat. Am rămas
colaborator până prin 2009, când s-a aprobat emi-
siunea “Supersound”. În prima fază, emisiunea
avea o durată de o oră, iar din decembrie 2012,
s-a extins la două ore. Pentru cei care încă nu știu,
de când a intrat noua grilă de programe la Radio
Cluj (în noiembrie 2016), în paralel cu emisiunea
de metale “Supersound”, mai realizez emisiunea
“Alternative Muzicale și Classic Rock”. Înainte de
2007 nu am mai lucrat în radio, dar de mic copil
am fost pasionat de muzică. Imaginează-ți că de
pe la 7-8 ani “fugeam” de acasă în oraș și intram în
fiecare loc unde se putea asculta muzică. Faza cu
prezentarea o aveam în sânge, doar dicția a trebu-
it să o îmbunătățesc de-a lungul anilor.
- Ce părere ai de presa culturală din România
în 2017?
Ioan “Bibi” Crișan
- Există multă informație, cu care trebuie să fii
foarte selectiv. Cultura promovată ar putea să se
preocupe mai mult și de domeniul muzical. Cu
toate că presa scrisă a cam dispărut, există pasi-
onați, și există multe site-uri de specialitate de
unde poți extrage multă informație de valoare.
Totul depinde de noi și să ne dorim să fim bine
informați.
- Ce făceai în momentul în care ai aflat de tra-
gedia din Colectiv?
- Eram la cineva acasă, la o mică petrece-
re. Inițial, după ce am ajuns acasă, după ora 23.
00, am dat drumul la TV și am văzut că e ceva
nasol legat de un club din capitală și ceva legat
de un concert rock. Nu știam cât de grav este,
așa că pentru moment nu i-am dat mare im-
portanță. După un timp, am văzut de fapt ce
s-a întâmplat și am început să mă cutremur.
A fost ceva.... O barieră, între vechiul și noul...
O tragedie pe care fiecare dintre noi a resimțit-o.
Din toate aceste lucruri parcă am învățat ceva. Mă
gândesc fără să vreau, în fiecare zi, la acel 30 oc-
tombrie. Nu pot să-l uit. Mi-a schimbat percepția
cu privire la viață și la cât de repede se poate ter-
mina totul dintr-o neatenție.
- Dacă ai fi Ministerul Culturii din România
care ar fi trei proiecte pe care le-ai iniția pe plan
național?
- În colaborare cu Ministerul învățămanâtului,
primul proiect ar avea ca scop promovarea muzi-
cii rock și introducerea ca materie opțională pen-
tru învățămantul preuniversitar, a istoriei muzicii,
cu precădere, a istoriei rock-ului și a subgenurilor
muzicii rock. Al doilea ar fi un proiect de promo-
vare a muzicii rock la televiziune și al treilea ar
promova muzica rock pe posturile radio.
- Care este festivalul autohton care îți place cel
mai mult?
- Din punct de vedere al distracției, în ceea
ce privește diversitatea stilistică și al perioadei
în care se organizează, aș recomanda “Rockstadt
Extreme Fest”. Îl recomand pentru că zona de des-
fășurare este una de excepție, pitorească, liniștită
cu un aer curat de munte.
- În 2017 au rămas puține emisuni de rock la
32
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
radio în țară. Vlad Bușcă prezintă “Metal Trib” (la
Radio Trib), Lenți Chiriac produce “Studio Rock”
(la Radio3Net) și istoria Rockului (la Bucuresti
FM), iar Olimp Boroș realizează “Metal Chaos” (la
Radio GaGa). Ai încercat să-i cunoști pe colegii tăi
și să colaborați în vreun fel?
- Da, din fericire îi cunosc pe toți. Pe Vlad Bușcă
îl știu de când era membru în formația Abigail iar
pentru prima dată ne-am întâlnit la Rockstadt
Extreme Fest în 2014, de Olimp Boroș am aflat
când am organizat concertele cu Annihilator și
Nevermore la Târgu Mureș (în 2001), iar ulterior
ne-am întâlnit la un concert Tribute Sepultura, la
Cluj-Napoca (în 2015), iar pe Lenți Chiriac îl știu
încă din 1991, de când am aflat pentru prima oară
de emisiunea “Studio Rock” (la Radio România
Tineret). Cu Lenți am colaborat la revista „Heavy
Metal Magazine”, prin 2008, și am avut câteva
discuții legate de muzică de-a lungul anilor. Cu
siguranță Lenți este omul de la care am învățat
mai multă muzică și de la care am învățat cum se
produce o emisiune bună. El a rămas un model
pentru mine în general, prin tot ceea ce a făcut în
mass media pentru a promova muzica rock.
- Ce planuri de viitor ai pentru 2018?
- Sincer, nu-mi propun lucruri mărețe, pen-
tru că mi-am dat seama că cele mai multe lucruri
bune și frumoase se întâmplă atunci când te aș-
tepți mai puțin sau când te gândești mai puțin la
ele. Totuși, îmi doresc ca anul ce vine să fie unul,
dacă nu mai bun ca 2017, măcar la fel, în ceea ce
fac în momentul de față. Mi-aș dori să văd mai
multe festivaluri, și cu toate că în ultimii ani tele-
viziunea m-a cam dezamăgit, aș dori să realizez și
o emisiune de muzică Rock la TV.
Interviu realizat de
RiCo
■
Rudy Roth
Poet, ziarist, grafician și cercetor român care locuiește în Palma de Mallorca. Fost jurnalist la
Radio România, este în prezent redactor-șef adjunct al publicației de limbă română „Occidentul
Românesc”, ce apare lunar în Spania și manager de proiect al revistei online „Leviathan”. Ca gra-
fician a avut mai multe expoziții în țară și străinătate, iar lucrările lui au ilustrat volume de poezie
apărute la Editura Ars Longa din Iași: Pașii profetului (2008) și Lauda somnului (2008) de Lucian
Blaga, precum și volumul Ultimele noduri (2010), semnat de Mircea Albulescu.
Deocamdată
Deocamdată, îți trăiesc absența
Ca pe o stare de argilă
În care inexistența lui noi
Îmi apasă eul
Cu toată greutatea neființei.
De asta, atâta timp cât visele tale
O să-mi urle prin sânge
Nu-mi rămâne decât consolarea că poate
Vremea amintirilor noastre
A fost mai mult decât o antimetaforă a iubirii
În care eu ți-am trăit prezența
Fără ca tu să fi fost, într-adevăr,
Cu mine.
Palma de Mallorca, 15 octombrie 2017
Insuficient
Insuficient expus la acustica fericirii,
Mi-am ghemuit singurătatea
În vibrația acelor amintiri
În care umbra ta și ezitările mele
Coexistau încleștate într-o singură taină.
Rod al acestui nonsens
Prezentul eului meu
S-a găsit dară locuit de-o tăcere ostilă
În care ecoul absenței tale
Avea armonia nefirească a unui blestem.
Palmanova, Spania, 27 martie 2014
Urmare din pagina 36
Coincidentia Oppositorum - Alexandru Mărginean
limbajul corpului, de gesturi identitare și trăsături
lăuntrice.
Artistul lucrează exclusiv după model, ceea ce
înseamnă că în spatele fiecărui nud al său se as-
cunde o persoană reală. Definirea acesteia prin
Alexandru Mărginean	Bacantă
tempera cu ou pe hârtie 145 x 114 cm
reprezentare vizuală se constituie în adevăr al
meșteșugului, în sensul platonician de techne, așa
cum îl înțelege și îl practică.
Dacă în grafică este interesat să înfățișeze din
cât mai puține linii și puncte, desigur, ca mijloc
de exprimare, nu ca scop, în pictură marșează pe
cartea cromaticii. Precum Tintoretto, nu își colo-
rează picturile, ci mai degrabă șterge impuritățile
de pe ele. Aceasta este direcția în care își concen-
trează energia Alexandru Mărginean. Căutarea
unei valori cromatice sau intensități poate face
obiectul a numeroase experimente, unele dintre
ele de sorginte alchimică.
În fine, dacă artistul își pune știința în linie și
talentul în culoare, cu siguranță își ascunde sufle-
tul în subiectele alese. Acestea nu țin de narațiu-
ne, ci de surprinderea momentului ideal pentru
reprezentarea unei scene. Acel „atunci și acolo”
împrumutat din sesiunile de lucru cu modelele
tinde să transceandă sursa iconografică sau chiar
erminia.
Muzele, bacantele, menadele și himerele iau
parte la spectacolul unei expoziții care reușeș-
te, așa cum și-a și propus, să unifice contrariile
pentru a se impune ca întreg. Panotarea coerentă,
ritmurile create prin alternanța dintre linie și cu-
loare, cald și rece, clasic și modern, citat vizual și
interpretare, sau academism și romantism, nu fac
Alexandru Mărginean	Menade
tempera cu ou pe hârtie 145 x 114 cm
decât să valideze ideea comună aflată dincolo de
tot ceea ce se arată privirii, cu mențiunea că între
a privi și a vedea este o diferență care nu poate fi
abolită decât prin inițiere în domeniu.
■
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
33
remember cinematografic
Yves Montand
■ loan Meghea
n ultimii ani căutam prin librării tot ceea
ce ar putea vorbi despre anii ‘30 și despre
Marea Teroare stalinistă. Încercam să mă
documentez pentru ultimul meu roman, și nu
e deloc simplu să scrii o asemenea istorie! Așa
a ajuns camera mea să arate ca o bibliotecă
răsturnată pe jos: cărți, cărți... Cărți peste tot,
pentru că bine spunea Gabriel Garcia Marquez:
„De câte ori scriu o carte strâng cât mai mult
material de documentare. Este partea cea mai
intimă a vieții mele de scriitor”.
Și uite așa, într-o seară de noiembrie, um-
blând pe plasma din perete, am găsit un film
din anii ‘70, Mărturisirea. De la început, trei
lucruri „m-au dat pe spate”: regizorul Costa
Gavras, marele Gavras ai acelor ani, story-ul
filmului care vorbea despre povestea adevărată
a comunistului cehoslovac Artur London, un
inculpat în procesul stalinist Slansky, regizorul
intenționând să realizeze o pledoarie împotriva
totalitarismului și, în particular, a stalinismu-
lui, și nu în ultimul rând, actorii. Foarte cunos-
cuți, mulți dintre ei din păcate astăzi dispăruți,
oameni pe care în acele vremuri i-am întâlnit
în filme mari. Dintre aceștia, am remarcat trei
legende ale cinematografiei europene: Yves
Montand, Simone Signoret și Gabriele Ferzetti.
Timp de aproape două ore, m-am uitat fascinat
la o poveste cât se poate de urâtă a acelor ani.
Eroul din film, Anton Ludvik, vice-ministru al
afacerilor externe al Cehoslovaciei, după ce este
observat și urmărit, este arestat și întemnițat de
o organizație care se declara, ea însăși, deasupra
partidului comunist. Epoca proceselor-specta-
col inițiate de Stalin... În sfârșit, filmul acesta
îmi aducea aminte că și cea de-a șaptea artă
poate fi o documentare în ale scrisului. Să re-
vin la actori. Încă de la primele imagini, actorul
din rolul principal s-a detașat de restul echipei.
Asta o făcea de ani de zile Yves Montand.
Yves Montand, pe numele său adevărat
Ivo Livi, a fost un actor de cinema, cântăreț
și dansator de music-hall francez. S-a născut
pe 13 octombrie 1921 la Monsummano Alto,
în Toscana (Italia). Băiatul lui Giovanni și al
Giuseppinei Livi s-a născut dintr-o familie de
origine iudaică, de muncitori și militanți care
i-au transmis idei marxiste. În 1923 familia sa
emigrează în Franța pentru a scăpa din Italia
lui Mussolini și se instalează în cartierul săra-
cilor din Marsilia. Ivo era pasionat de cinema,
de comediile muzicale americane, idolul său
fiind Fred Astaire. Copilăria lui Ivo nu a fost
prea ușoară. Începând de la 11 ani a lucrat în-
tr-o fabrică, apoi ca ucenic într-un salon de
coafură iar din 1938 a acceptat să lucreze ca
șofer la un cabaret din Marsilia. Aici a început
să cânte încercând să-i imite, și chiar reușind,
pe vestiții Charles Trenet, Maurice Chevalier
sau Fernandel și a cântat o melodie, Dans les
plaines du Far West, sub numele de artist Yves
Montand, ales de mama sa.
A avut un mare talent ca interpret, șarmul
și ținuta zveltă i-au asigurat un succes imedi-
at la public. A apărut pe o scenă de cabaret,
în Marsilia, prima dată pe 21 iunie 1929, la
Alcazar, apoi la vestitul Odeon, adevărata ram-
pă de lansare a atâtor mari cântăreți. Succesele
au început să apară pentru acest tânăr dezin-
volt, carismatic și, mai ales, cu o voce atât de
frumoasă! A cântat la ABC cu același succes ca
și la Marsilia, apoi au urmat alte săli de legen-
dă: Bobino, Folies-Belleville și celebrul Moulin
Rouge unde a dat peste Edith Piaf. A fost o dra-
goste mare între cei doi și Edith Piaf, deja cele-
bră, începe să-l inițieze în tainele acestei me-
serii atât de complicate. În acea perioadă, Yves
Montand a cunoscut persoane importante din
lumea spectacolului, ca Joseph Kosma, Henri
Crolla, Loulou Gaste, Jean Guigo, Henri Contet,
Louiguy, Marguerite Monnot, Philippe-Gerard,
Bob Castella, Francis Lemarque.
Apoi a venit și filmul... Mult timp după aceea
mă întrebam ce este Montand. Un mare cântă-
reț de music-hall sau un mare actor de cinema?
Excela în amândouă! În cinema și-a făcut de-
butul alături de Edith Piaf în filmul Etoile sans
lumiere, apoi în minunatul Les Portes de la nuit
al lui Marcel Carne.
După perioada Moulin Rouge, pleacă cu
Edith Piaf în turnee până în 1946, când cei doi
se despart. Ce la vie! În 1948 pleacă la Saint
Paul de Vence pe Cote d’Azur unde devine un
obișnuit al festivalului de la L’Auberge de la
Colombe d’Or și unde îi va cunoaște pe Jacques
Prevert și Simone Signoret. Asta se întâmpla
în 1949. Întâlnirea cu Simone Signoret este un
adevărat coup de foudre. Aceasta își va părăsi
soțul, regizorul Yves Allegret, și se va muta cu
fetița sa și cu Yves în Place Dauphine, la Paris.
Pe 22 decembrie 1951 cei doi se căsătoresc și
devin cuplul cel mai mediatizat din lumea
spectacolului francez. Urmează apoi filmul
Salariul groazei. Am avut șansa să-l văd și eu.
Un scenariu bine scris, o poveste teribilă, așa
cum erau multe povești în acei ani. Filmul este
recompensat cu Marele Premiu la Cannes, în
1953. În 1954, cuplul cumpără o proprietate în
Autheuil-Authouillet din Normandia care de-
vine un loc de întâlnire a multor artiști și in-
telectuali din acele vremuri. Printre cei care-l
frecventau erau Jean Paul Sartre, Simone de
Beauvoir, Serge Reggiani, Pierre Brasseur, Luis
Bunuel...
În 1956, omul de stânga Montand a făcut un
turneu de music-hall în URSS, după acel 24
octombrie când tancurile rusești au intrat în
Budapesta. La Moscova se întâlnește cu pre-
ședintele rus Nikita Hrușciov cu care a avut o
discuție ce a durat patru ore și unde s-a inte-
resat de cauzele ocupației rusești din Ungaria.
Urmează anul 1957 când intreprinde un tur-
neu în toate țările Europei de Est. Eram stu-
dent în București când Yves Montand a venit
și în România. Sigur, costul unui bilet m-a
ținut în afara Sălii Palatului... Atunci a apă-
rut și o legendă urbană. Se zice că toată pro-
tipendada comunistă a mers la acest concert
în ce avea ea mai bun: fracuri, haine de firmă,
rochii de dincolo - dar, stupoare! Cântărețul a
apărut pe scenă în salopetă! De, cânta pentru
clasa muncitoare... Cel puțin așa credea el. În
1959, Montand și-a câștigat un statut de vede-
tă internațională după un turneu intreprins în
SUA împreună cu Signoret, unde i-a cunoscut
pe scriitorul Arthur Miller și pe soția acestuia,
Yves Montand
Marilyn Monroe, apoi a cântat în Canada și în
Japonia. Totul mergea cât se poate de bine...
În timpul turneului din 1960, a făcut la
Hollywood filmul Let’s Make Love, de George
Cukor, cu Marilyn Monroe, cu care a avut o
idilă, lucru pe care nu l-a prea agreat Simone
Signoret. Lucrurile se derulau tot mai gro-
zav pentru Yves. Se întoarce în SUA în 1961
la Golden Theâtre de pe Broadway, apoi în
Japonia și Anglia, fiind în acel timp cel mai cu-
noscut artist de music-hall al planetei. Începând
cu anul 1964, se îndreaptă doar spre cinema și
va mai urca pe scenă doar ocazional. Va face o
mulțime de filme sub bagheta unor regizori ca
Costa Gavras, Alain Resnais, Rene Clement...
În anii ‘80, Montand s-a angajat în luptă în
favoarea sindicatului polonez condus de Lech
Walesa. Urmează apoi acel septembrie 1985
când moare Simone Signoret la numai 64 de
ani. Originile sale muncitorești au fost un mo-
tiv pentru rolurile din cariera sa cinematogra-
fică dar și pentru multe melodii interpretate
de-a lungul anilor. A jucat în trilogia lui Costa-
Gavras denunțând extremismul: Z (1969),
unde l-a interpretat pe Grigoris Lambrakis, un
deputat de stânga asasinat de regimul condus
de coloneii ce guvernau într-o țară meditera-
neană; L’Aveu / Mărturisirea (1970), unde l-a
jucat pe primul ministru ceh Artur London în-
chis de regimul comunist; Etat de siege (1973),
unde este un agent american, rol inspirat de
un anume Dan Mitrione, consilier al unui re-
gim sud-american înlăturat de extrema stângă.
Da, am avut marea șansă de a vedea filmele lui
Yves Montand. În toate, absolut în toate, acto-
rul acesta a dat dovadă de un mare profesiona-
lism, a reușit mereu să fie de acolo. Îndrăgostit
iremediabil de cinema, Montand era capabil să
joace orice rol. A reușit să-și imprime perso-
nalitatea puternică asupra personajelor sale, fie
că era vorba de un polițist alcoolic ca în filmul
Le Cercle rouge, sau de procurorul din I comme
Icare, până la disperarea iubirii din Clair de fe-
mme. A făcut și câteva filme polițiste deosebite:
Compartimentul ucigașilor, Police Python 357
sau Cercul roșu.
Pe 9 noiembrie 1991, actorul a decedat în
urma unui infarct, la vârsta de 70 de ani, îna-
inte de a termina filmul IP5 de Jean-Jacques
Beineux, film în care personajul său - fantasti-
că premoniție! - moare în urma unei crize car-
diace rostind următoarele cuvinte: „Je sais que
je suis foutu mais ce n’est pas grave, j’ai eu une
tres belle vie” / ,,Știu că sunt terminat, dar nu e
grav, am avut o viață frumoasă”. A fost îngropat
în cimitirul Pere-Lachaise din Paris alături de
soția sa.
■
34
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
eveniment
Tribuna Graphic 2017
■ Ani Bradea
Vernisajul expoziției „Tribuna Graphic 2017”. În fotografie de la stânga la dreapta: Dan Breaz, Lucian Nastasă Kovacs,
Istvan Vakar, Mircea Arman, Ovidiu Petca, Elena-Atena Simionescu și Pavel Pușcaș
Așa cum i-a obișnuit an de an pe cititorii săi,
și, în special, pe iubitorii de artă, Revista
de cultură Tribuna a deschis miercuri, 15
noiembrie 2017, cea de-a VIII-a ediție a expoziți-
ei „Tribuna graphic”, găzduită de către elegantele
săli ale Palatului Banffy, sediul Muzeului de Artă
din Cluj-Napoca. Este al doilea eveniment de
acest fel în 2017, organizat de Tribuna la Muzeul
de Artă, după ce, în luna iunie, unul dintre cei
mai mari artiști italieni contemporani, Giancarlo
Pozzi, a fost prezent pe aceleași simeze. Dar nu
doar pe simeze, artistul a susținut cu acest prilej
și o conferință, tot la invitația și prin grija Revistei
Tribuna. Atunci, ca și acum, la fel ca în toate ce-
lelalte ediții ale expoziției „Tribuna graphic”, lu-
crările au rămas să îmbogățească patrimoniul
Muzeului de Artă, ele fiind donate de către artiști
județului Cluj.
Vernisajul de miercuri, 15 noiembrie, de la
ora 18, a fost precedat de conferința susținută de
către artista din Letonia, Liena Bondare, invitata
de onoare a evenimentului, având ca temă grafi-
ca celor mai importanți artiști contemporani din
Țările Baltice. Expunerea amplă (tradusă din en-
gleză de Diana Cozma) a captat atenția unui pu-
blic numeros în Sala Tonitza a Muzeului de Artă.
Auditoriul s-a mutat apoi în sălile unde au fost ex-
puse lucrările celor 30 de artiști prezenți la ediția
din 2017. De altfel, numărul de 30 de graficieni
a rămas constant pe parcursul celor opt ediții ale
manifestării.
Evenimentul, un regal artistic, s-a bucurat de
prezența vicepreședintelui Consiliului Județean
Cluj, dl. Vakar Istvan, mereu alături de activită-
țile Tribunei, care a felicitat, în discursul său, cele
două instituții partenere: Revista Tribuna, ca or-
ganizator, dar și ca realizator al catalogului edi-
tat cu acest prilej, în condiții grafice deosebite, la
Editura Tribuna, precum și Muzeul de Artă din
Cluj-Napoca, în calitate de gazdă a expoziției. Dl.
Vakar Istvan i-a mulțumit managerului Tribunei,
filosoful Mircea Arman, pentru disponibilitatea
și efortul de a păstra în fiecare an, în calendarul
activităților revistei, „Tribuna graphic”, dar și lui
Ovidiu Petca, secretarul general de redacție al
Tribunei și curatorul expoziției, pentru implica-
re, el fiind cel care a contactat artiștii și a adunat,
efectiv, lucrările. În seria luărilor de cuvânt au
urmat: Dr. Mircea Arman, manager și redactor
șef al Revistei de cultură Tribuna, Prof. Univ. Dr.
Pavel Pușcaș, critic de artă, Prof. Univ. Dr. Lucian
Nastasă-Kovacs, managerul Muzeului de Artă
Cluj-Napoca, Ovidiu Petca, în calitate de curator
și Dan Breaz, comisar de expoziție. Câteva cuvinte
au fost adresate celor prezenți și de către doamna
Atena-Elena Simionescu, Rectorul Universității
de Arte George Enescu din Iași, de asemenea in-
vitată de către Revista Tribuna la acest vernisaj.
Lucrările, care ocupă mai multe săli ale
Palatului Banffy, considerat a fi cea mai reprezen-
tativă clădire în stil baroc din Transilvania, sunt
semnate de către graficieni din lumea întreagă.
S-au reunit aici artiști din: Italia, Spania, Grecia,
Belgia, Bulgaria, Belarus, Letonia, Rusia, Ungaria,
Polonia, Serbia, Slovacia, Elveția, Germania,
Israel, Iran, Coreea de Sud, Japonia, Cuba, Africa
de Sud, Guam, Canada, S. U. A. și România, cu
tehnici diferite de lucru, printre care litografie, se-
rigrafie, acvaforte sau artă digitală.
În prefața catalogului, în textul-pledoarie pen-
tru lucrările incluse aici, criticul de artă Pavel
Pușcas intitulează selecția „Magie și metaforă”. Și
cred că nu întâmplător, cel puțin doi dintre vorbi-
torii de la vernisaj au strecurat în discurs poezia
și numele lui Nichita Stănescu. Dar și metafora,
pentru că, spune același Pavel Pușcaș: „Arta este
un azil al libertății!” Iar mai departe, criticul argu-
mentează: „În artă și în special în grafică și pictură
nu există corect sau univoc. Asemeni Limbajului
și Imaginea dispune de o polisemie quasi-nelimi-
tată, care face ca decodificările să poată fi variate,
diverse, surprinzătoare, contradictorii...”
Expoziția „Tribuna graphic” poate fi văzută la
Muzeul din artă din Cluj-Napoca până pe 3 de-
cembrie 2017, dată până la care doritorii sunt in-
vitați, vorba criticului, să decodifice lucrările în
viziune proprie, să le filtreze prin propriul lăun-
tru, pentru că „imaginea interioară e o consecință
a mentalului, experienței și sensibilității proprii și
idiomatice”.
■
Expoziția „Tribuna Graphic 2017”. Muzeul de Artă Cluj-Napoca
Liena Bondare (Letonia)
TRIBUNA • NR. 366 • 1-15 decembrie 2017
35
sumar	
	
editorial Mircea Arman De la Sfîntul Augustin la Renaștere (XII)	3
cărți în actualitate Ștefan Manasia Diavoli și îngerași luliu Pârvu	4
Lecturi cu Constantin Cubleșan	5
comentarii Geo Vasile Gheorghe Crăciun sau intermitențele nevăzute ale existenței	6
memoria literară Constantin Cubleșan Jurnalul unei robinsoniade	8
(Andrei Pleșu)	8
poezia Crista Bilciu	10
Eugen Barz	11
proza Letiția Vladislav Vis cu fluturi Dan Căilean	13
Porunca 8	14
eseu	
Vistian Goia T. Maiorescu: raporturile dintre fiu și tată	16
interviu	
de vorbă cu artistul plastic Maurice Pasternak (Belgia) O imagine valorează cât o mie de cuvinte...	18
diagnoze Andrei Marga Justiția și valorile	20
opinii Alexandru Nemoianu Repetiții istorice: modelele imperiilor	22
însemnări din La Mancha Mircea Moț Humuleșteanul și feciorul de crai	23
social Ani Bradea # me too, între nebunie mediatică și realitate socială	24
expoziții Istvan Kiraly V „Acvariile” și întrebarea: „Ce este omul?” - Înconjur -	25
o dată pe lună Mircea Pora Neînțelegeri, suferințe.	26
traduceri Antonella Barina Rebirthing	27
teatru	
de vorbă cu Radu Afrim „...Era vorba chiar despre viața mea”	28
dramaturg Diana Cozma Dați-mi viața înapoi! (monolog cu Facebook-ul)	30
muzica	
Virgil Mihaiu Tânăr și avântat: Mozaic Jazz Festival Sibiu (I)	31
de vorbă cu criticul muzical și DJ-ul loan “Bibi” Crișan
“Nu-mi propun lucruri mărețe”	32
remember cinematografic
loan Meghea
Yves Montând	34
eveniment
Ani Bradea
Tribuna Graphic 2017	35
plastica
Mihai Pămădeală
Coincidentia Oppositorum. Alexandru Mărginean 36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
plastica	
Coincidentia Oppositorum.
Alexandru Mărginean
Mihai Pămădeală
Alexandru Mărginean	Taur, acrilic pe hârtie, 125 x 164 cm
Una dintre cele mai interesante și surprin-
zătoare expoziții ale anului 2017 găzduite
de Academia Română, în Sala Theodor
Pallady, a fost cea a lui Alexandru Mărginean,
„Coincidentia Oppositorum”, din luna noiembrie.
Principiile aflate la baza acesteia sunt identitatea
și non-contradicția. Aparent este vorba despre o
retrospectivă, dar în fapt avem de-a face cu un
jurnal fragmentar în imagini, alcătuit din lucrări
realizate pe parcursul unui deceniu, neexpuse pu-
blic până la respectivul moment. Dacă acceptăm
paralela cu jurnalul, cu siguranță ne referim la
unul secret. Este momentul să punctăm și faptul
că principalele lucrări expuse sunt deja instaurate
Alexandru Mărginean
acrilic pe hârtie 130 x 128
Tauromahie
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu ri-
dicare de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domici-
liu: 33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achi-
te suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335100xxxx
B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
iinjy^Liii	II
CORESI
mor morii «râu Iul	I
0M234 6 100180"
în postura de capete de serie pentru proiecte
viitoare.
Dincolo de munca propriu-zisă, de pașii urmați
și de interogațiile plastice formulate, îl identifi-
căm pe același Alexandru Mărginean, de fiecare
dată același și întotdeauna altul. Aria preocupă-
rilor sale artistice este extrem de vastă. Nu există
gen al picturii pe care acesta să nu îl fi abordat
în mod sistematic. Personala din 2016 reunea, de
exemplu, lucrări cu predilecție abstracte. De data
aceasta, artistul a optat, în actul selecției, pentru
un criteriu tematic, iară nu stilistic sau morfolo-
gic: valorile lumii antice greco-romane, ca punct
de plecare al unui discurs care mizează pe unitate,
fie ea a contrariilor.
La nivel pur descriptiv, expoziția cuprinde
lucrări de pictură, grafică, schițe și studii, toate
abordând corpul, drapajul și ornamentele arhi-
tecturale. O parte dintre acestea sunt realizate la
modul clasic, cu mijloace academice. Cele mai
multe reprezintă însă interpretări cu grade vari-
abile de libertate, în relație cu modelele clasice.
Nudul ocupă rolul central în economia expunerii.
Indiferent de direcția stilistică pe care o urmea-
ză artistul, nuditatea reprezintă înveșmântarea în
propriile virtuți sau trăsături de caracter.
În fața nudurilor, privitorul este tentat să com-
pare și să evalueze, în relație cu propria sexualita-
te. Alexandru Mărginean se detașează magistral
de latura sexuală, biologică, sau socială în mun-
ca sa artistică. Este interesat, în schimb, de fra-
gilitatea relațiilor dintre material și spiritual, de
Continuarea în pagina 33