accent
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ștefan Manasia
(redactor-șef adjunct)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Suzana Fântânariu, Jurnal utopic I (S.O.S-Salvați obiectele
singure), detaliu (1998), 370 x 200 x 1-2 cm
litografie, 145 x 115 cm
Un trecut atât de tragic
■ Raluca Moldovan
Volumul Auschwitz 70 de ani. Alive
(Editura Libris Editorial, Brașov, 2017)
reprezintă o premieră în lumea editori-
ală și, totodată, o inițiativă salutară a TVR Cluj,
o primă apariție dintr-o serie pe care o dorim
lungă și de mare impact. Și oare ce început mai
potrivit ar fi putut exista pentru această serie,
decât o carte care reunește între paginile sale atât
mărturii ale supraviețuitorilor unui infern greu
de descris în cuvinte și de imaginat, cât și opinii
ale unor istorici și experți în domeniul istoriei
Holocaustului prezenți la Auschwitz în timpul
ceremoniilor care au marcat, în 2015, împlinirea
a 70 de ani de la eliberarea lagărului de extermi-
nare nazist de către trupele sovietice?
Volumul, coordonat de jurnalistul Romeo
Couți de la TVR Cluj, este deschis de o introdu-
cere semnată de prof. univ. dr. Andrei Marga,
fost rector al Universității „Babeș-Bolyai”, care
încearcă, prin referire la o serie de autori bi-
necunoscuți care au scris despre Holocaust din
diverse perspective (istorice, teologice, etc.) să
clafirice, de o manieră extrem de coerentă și
informată, câteva aspecte istoriografice privind
Shoah (termenul, de origine ebraică, desem-
nează în mod precis exterminarea evreilor în
timpul celui de-al doilea război mondial și este
folosit cu precădere în Franța și Israel, deoarece
denumirea de „Holocaust” poate avea conotații
mai generale, făcând referire și la alte instan-
țe de genocid); de asemenea, profesorul Marga
ne oferă câteva meditații pe marginea a ceea ce
domnia sa numește „explicația destructivită-
ții”, a urmărilor Shoah-ului și a lecțiilor pe care
Europa le are încă de învățat din acest trecut
atât de tragic.
Mărturiilor celor 6 supraviețuitori ai lagă-
relor naziste, deportați în vara lui 1944 din
Transilvania de Nord ocupată de regimul ma-
ghiar, formează prima parte a volumului: o pri-
mă parte încărcată de emoție, de amintiri, de
povești despre o lume care a fost mistuită în
totalitate de focurile crematoriilor, o lume care
astăzi supraviețuiește doar în memoria unor
astfel de oameni, al căror număr este tot mai
redus. Lecțiile pe care cititorul le poate învăța
citind transcrierile interviurilor luate de Thea
Haimovitz se referă la tăria aproape supraome-
nească a spiritului uman, care a avut puterea să
îndure experiența Auschwitz-ului și să supra-
viețuiască, dar și la reversul medaliei - anume,
la abisul cruzimii și torturii practicate de cei
precum dr. Mengele, menționat în aproape fie-
care interviu, care au fost capabili de acte total
nedemne de o ființă umană înzestrată cu con-
știință morală. Să iertăm și să nu uităm, iată ce
ne spun acești oameni a căror dragoste de viață
și optimism sunt neștirbite, în ciuda vârstei în-
aintate pe care o au.
Ultima parte a cărții cuprinde transcrip-
tul transmisiilor live de la Auschwitz, rea-
lizate de echipa TVR Cluj și moderate de
Sebesi Karen, din datele de 26 și 27 ianuarie
2015. Trebuie menționat aici faptul că TVR
Cluj a fost singura televiziune regională pre-
zentă la aceste evenimente cu un singur car
de transmisie, dar această echipă de repor-
teri extrem de dedicați meseriei lor a trans-
Suzana Fântânariu
desen tuș, laviu/hârtie
Singur prin aer (2008)
mis la un nivel la fel de profesional precum
giganți media ca CNN sau BBC, aceste emi-
siuni în direct filmate lângă gardul de sârmă
ghimpată de la Auschwitz fiind o premieră
pentru România. Pe lângă reporteri ai TVR
Cluj, precum Thea Haimowitz sau Adrian
Rozenberg, la aceste emisiuni au participat pro-
fesorii universitari Andrei Marga și Ladislau
Gyemant de la Cluj, precum și Carol Iancu de
la Montpellier, toți trei preocupați de proble-
matica Holocaustului din perspectivă istorică și
filosofică, încercând să ofere explicații privind
semnificația Holocaustului și a consecințelor
sale asupra istoriei contemporane. Aceste două
teme se regăsesc și în câteva transcripturi ale
unor emisiuni difuzate în februarie 2015 de
TVR Cluj, în care profesorul Andrei Marga a
stat de vorbă cu aceiași invitați în studioul de
la Cluj.
Cartea se încheie cu câteva gânduri ale celor
care au luat parte la aceste transmisii-eveni-
ment și care povestesc, în termeni emoționanți,
modul cum contactul cu supraviețuitorii și cu
realitatea fizică a barăcilor de la Auschwitz, cu
rampa unde ajungeau trenurile de marfă care
aduceau evrei din toată Europa, cu poarta pur-
tând infama și ironica lozincă de „Arbeit Macht
Frei” au avut un profund impact asupra lor.
Auschwitz ALive este un nume care ne amin-
tește că răul absolut care a dat naștere acestui
loc este încă în viață, că omenirea are în con-
tinuare potențialul distructiv de a produce
moarte la scară industrială, dar este în același
timp și un avertisment: este de datoria noas-
tră, a celor care trăim, să nu uitam, să păstram
memoria vie pentru a-i onora pe cei ale căror
vieți au fost curmate în numele unei ideologii
criminale. În acest sens, TVR a înțeles că are
datoria morală și responsabilitatea de a-și adu-
ce contribuția la continuitatea memoriei, iar
volumul de față stă mărturie de neșters acestei
înțelegeri și asumări.
■
2
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
editorial
Dumitru Radu Popescu:
un grand-guignol al
sufletelor moarte
■ Geo Vasile
Președinte al U.S.R. (1981-1989), dar și pa-
ladin al prozei realiste cu ingrediente et-
nomitologice, magice, politice, istorice în
anii ’70-’80 (Vânătoarea regală, Viața lui Tiron B.
I-II, Orașul îngerilor ș.c.l.) Dumitru Radu Popescu
(n. 1935, Păușa, Bihor), aplaudat și în calitate de
dramaturg (Acești îngeri triști, Piticul din grădina de
vară, Mormântul călărețului avar ș.c.l.) sau autor de
scenarii de film, restartează în anii ‘90 printr-o febri-
lă producție eseistică dar și prin acest masiv roman
Paolo și Francesca și al treisprezecelea apostol (Editura
Adevărul S.A., 1996, 456 p.). Credincios sieși precum
și propriilor principii artistice și morale, autorul nu
pregetă, în ciuda evitării prim-planurilor publicitare
sau ale vieții publice de azi, să reintre în circuitul li-
terar cu o ofertă de zile mari, de o fastuoasă moder-
nitate. Un tur de forță epică, polemică și poematică
totodată, o construcție plurisecvențială ce reconsti-
tuie pe baza celor mai eterogene surse fictive, apo-
crife, lvrești sau metabiografice, viața și caracterele
unei comunități transilvane, totul pivotând în jurul
protagonistului-narator Mircea Z(ero) Kopros.
Debordând de vervă, aluzii și digresiuni exege-
tice, romanul lui DRP este un compendiu de glose
la propriile scrieri, prin recurs la limbaje și forme
codificate, începând cu Biblia, cronicarii noștri,
Shakespeare, Dante, și terminând cu Ezra Pound,
Creangă, Beckett sau... pictorul Ion Pacea. În vir-
tutea acestei colosale informații culturale stocate
în extensia epică dar și în creuzetul stilistic al ro-
manului, DRP induce el însuși ideea imposibilei
ambiții de a mai fi original, de vreme ce Joyce a
rescris Odiseea, Mailer și Saramago au rescris fie-
care Evanghelia lui Iisus, ca să nu mai vorbim de
Borges, de metaliteratura unui David Lodge ș.c.l..
Sub acel eșafodaj cultural al perenelor coinciden-
țe, al interferențelor nesfârșite între istorie, des-
tin individual și operă, sub un fatal palimpsest,
așadar, se creionează caracterele romanului, toate
aflate, în felurite proporții, în vârtejul isteriei și al
istoriei deceniului zece românesc, post-revoluți-
onar și post-traumatic. Așezarea urbană (poate
Clujul) are toate datele de a reprezenta, pars pro
toto, noile climate, stări, mentalități și moravuri
din România, focalizate de viziunea unui mora-
list-jucător, nu altul decât protagonistul Mircea
Z., coagulant și totodată actor-exponent al acelei
lumi neverosimile, scufundate într-o ireversibilă
bolgie infernală.
Deși șarja satirică, vădita intenție pamfletară a
autorului se simte încă din onomastica persona-
jelor (Mircea Z(ero) Kopros, F. Kallo Mitu, Anuța
Romcereal, Gigel Gicurcă, Gorgos, Caproșu, Terente
Zacuscă Bahlui ș.a.m.d.), talentul încercatului ro-
mancier are câștig de cauză în a conferi autenticitate
corală și individuală caracterelor, în a actualiza eter-
nul uman în conformitate cu multipla exigență a ci-
titorului postmodern omniscient: a citit toate cărțile,
toate ziarele, a văzut toate filmele și tocmai s-a lăsat
de scris pentru a naviga în oceanul mondial al taifa-
sului virtual.
Intriga (sau pretextul romanului) este una ero-
to-polițistă pe urmele ilustrului cuplu dantesc Paolo
și Francesca, asasinați de soțul adulterinei, războinic
și gelos, incapabil de a tolera o idilă extraconjuga-
lă. În roman, totul stă sub semnul farsei și parodi-
ei, înseși numele celor doi din titlul cărții fiind de
împrumut. Francesca este înfloritoarea fiică a încă
apetisantei văduve Valeria Argăseală, mama tră-
ind în discret concubinaj cu prof. Mircea Z.; Paolo
este un tânăr aventurier de pripas, mascul supra-
dotat printr-o mutație genetică, modelul preferat al
sculptoriței Anuța Romcereal. În loc să-i ceară mâna
amantei sale, Valeria, profesorul i-o cere de soție pe
Francesca, fiica acesteia, pe care o și meditase pentru
facultate, adorând-o furtiv.
Fapt e că un destin aproape livresc sau parodic îi
împinge pe cei doi tineri să exorbiteze din legătura
acceptată - Francesca din căsătoria legitimă, Paolo
din rolul lui de model și amant priapic al Anuței - și
să se iubească în pivnița-bolgie de sub atelier, - ajun-
gând astfel să fie un cuplu damnat, expus blasfemiei
comunității. Până la urmă, ei dispar fizic, proba foto-
grafică a „cadavrelor” lor fiind încă un prilej de dis-
pută și suspiciune între Mircea Z. și polițistul Gorgos,
alt cuplu (urmărit și urmăritor) de bază al romanu-
lui. În climatul de isterie și paranoia, compatibil cu
sfinții-pacienți de la Pavilionul verde de psihiatrie al
doctorului Cristoloveanu, toate personajele suferă
de alienare în strictă contiguitate cu datele realului.
Toate personajele suferă de delir maniacal, contagia-
te de cele câteva crime petrecute în pădurea Frăsinet
de la marginea orașului: vampirism, demență diabo-
lică sau isprăvile unui urs ucigaș?
În această stare de încordare și anxietate, de
colportaj, aluzii și păcate, toată lumea este implicată.
Toți actorii se dedau la o risipă inimaginabilă de inte-
ligență, sunt voyeuriști, au vise și coșmaruri premo-
nitorii, se complac în strategii de amânare ce com-
plică orice scenariu. Ironia prodigioasă, sarcasmul
incontinent îi justifică naratorului Kopros renumele
de cârtitor, de avocat al diavolului în smulgerea mă-
știlor, în acreditarea acelei galerii nosocomice de in-
divizi căzuți pradă celor mai respingătoare complexe,
sindroame, derapaje hormonale și sufletești.
Mircea Z. este un obsedat al resorturilor psihice,
un maestru al demontării iluziilor și ipocriziilor, un
degustător al preludiior erotice cu satisfacții teoretice
de faun voyeurist. Totul este minat în relațiile, com-
portamentul și comunicarea personajelor, inclusiv
înaintarea discursului epic. Lașitatea de fond a lui
Mircea Z. este chiar motorul apocalipsei implozive
ce se conturează. Incapabil de o faptă sau atitudi-
ne bărbătească, tranșantă, ieșirile sale la rampă se
consumă într-o mare bufonadă sau hedonism fără
Dumnezeu, într-un „grand guignol” de păgâne cere-
monii gastronomice și sexuale, de epatări și arivisme
de provincie a „sufletelor moarte”.
În poziția sa de al treisprezecelea apostol, Mircea
Z. este martorul «lepădării celor doisprezece de
Iisus». Uitat prin omisiune sau conjurație. Astfel
s-ar justifica ochiul său critic, neadormit și necru-
țător asupra unei comunități ce reușește totuși să-l
prindă în tentacularul său carnaval și chiar să-i dis-
tribuie un rol în reprezentația teatrală despre viața
și moartea colaboraționistului Brasilach.
Gorgos, în rolul avocatului apărării, îi dă o re-
plică iluminantă generalului (De Gaule) interpretat
de Mircea Z: „Eu sunt un dușman de moarte al lui
Petain... dar ca oameni de bună-credință să fie exe-
cutați pentru că s-au înșelat este un lucru oribil”.
Spectatorii piesei, nu alții decât personajele romanu-
lui, devin și actori (ca în Decameronul lui Boccaccio).
Din această triplă menire se întrupează sursele sim-
bolice ale romanului, dar și ale bestiarului de caracte-
re și figuranți: imaginarul livresc (sculpturile Anuței,
inspirate de Povestea poveștilor lui Creangă, de ma-
nualul alternativ de eroi și trădători ai neamului, de
infernul dantesc), imaginarul hormonal, imaginarul
polițist al scenariilor suspiciunii și urii.
În această ramă trinitară se află și Mircea Z.
Kopros, o Casandră ignorată, ba mai mult, învinuită,
ba în glumă, ba în serios, de a fi abominabilul crimi-
nal, ucigașul în serie, emisarul infernului coborât în
urbe. Vampir, animal ucigaș, extraterestru malefic?
Nici una dintre aceste întrupări, ci doar un mort viu,
gata să arate cu degetul pierzania și fărădelegea celor-
lalți, dar lăsându-se trăit de farsa tragică pusă la cale
pe seama sa, fie și pe celebrele versuri ale lui Dante,
cu Paolo și Francesca în recital.
Nu este exclusă o reglare de conturi a lui Dumitru
Radu Popescu (din 2006 membru al Academiei
Române) cu acest Mircea Z, făcut „un apostol-mon-
stru [...] bucuros să trăiască în lumile aflate în de-
zechilibru - contemporana noastră găleată cu lături!
- martirizat de propriile sale înscenări, al treispre-
zecelea apostol, mereu cârcotaș, conștient, dobito-
cul genital, de imposibilitatea de a trăi normal viața
noastră cea de toate zilele”.
Roman cu cheie, cartea poate fi citită cu mare des-
fătare de cine ar recunoaște-o pe sculptorița Anuța
cu erototeca sa în aer liber, pe nimfoma Daniela
Caproșu, cu aerele sale genealogice și metempsihoti-
ce, pe delirantul parlamentar Sâmboan sau pe F. Kallo
Mitu Georgiana, cu aventuri la Istanbul, pe bricul din
Deltă, în fruntea unor formații de tinere artiste dispo-
nibile la export sau turism sexual ș.a.m.d. Acceptând
și interpretând rolul lui Ezra Pound, Mircea Z., pe
cale de a fi linșat de spectatori, evadează din cușca de
oțel. Este urmărit, vânat și lapidat. Se salvează totuși
într-o farsă livrescă, deocheată, cea a lui Ionică se-
mănătorul de p..., personajul bravului humuleștean.
Autorul nu-i îngăduie lui Kopros să moară, spre a nu
face din el un erou, ci doar țap ispășitor. Un țap ce
nu-și reprimă, în neputincioasa sa revoltă, o criză de
coprolalie, prilej pentru DRP de a oferi un compen-
diu de lexeme injurioase. Compatibile cu involuția
vremurilor, când miturile au fost anihilate, crucile și
icoanele pângărite, valorile tradiției înjosite, mesage-
rii jertfei și ai magiei existenței, aboliți.
Trezirea dintr-un vis ancien-regime este „veșnica
tragedie în deșirare” ce are loc într-un „burg de cu-
rând cosit, într-un infern plin de viață, într-un iad ră-
mas... la suprafața pământului cu oameni care se urau
și se iubeau, cu scrântiți, curve, deputați, escroci... cu
inși care se duceau și la biserică și se temeau că într-o
zi vor muri fiindcă ei nu știau că sunt morți!”.
Dumitru Radu Popescu este un mare stilist al
„sufletelor moarte”, un pamfletar politic, un herme-
neut plin de vervă al rolurilor de compoziție în acest
roman Paolo și Francesca și al treisprezecelea apostol,
o amplă partitură menippeană și poematică, epică
și eseistică, un compendiu de artă a digresiunii și a
peisajului, un roman ce-și reconstituie întregul din
fracturi terifiante, cortine, culise și profeții.
■
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
3
cărți în actualitate
Poezia detenției și a
rezistenței anticomuniste
■ Ion Buzași
Ilie Popa
Antologia liricii de detenție anticomunistă
din spațiul românesc
București, Editura Fundației Culturale Memoria, 2016
Orevelație a poeziei românești în perioada
postdecembristă a fost poezia carcera-
lă, poezia închisorilor comuniste. Poezia
închisorilor are o slabă tradiție în poezia româ-
nească. Avem în secolul XIX o „poezie a ocnelor”
reprezentată de Cezar Bolliac și Al. Macedonski,
care compătimeau suferințele ocnașilor, iar în
perioada interbelică „florile de mucigai” ale lui
Tudor Arghezi dau un colorit lexical pitoresc
acestei teme.
Dar după 1990 ea se constituie într-un capitol
nou al poeziei contemporane, alături de cel, tot
atât de bogat al literaturii memorialistice, de un
realism cutremurător înfățișând spațiul concen-
traționar comunist. Multe din aceste cărți, scrise
de supraviețuitorii acelui infern dantesc vorbesc
despre „poezia temnițelor comuniste” ca despre
un extraordinar tonic moral al acestora, despre
efectul aproape balsamic al acestor poezii asu-
pra suferinței deținuților politici. Iată o mărturie
a lui Paul Goma din romanul Gherla: „.poezia
de închisoare nu trebuie judecată din afară nici
măcar de pușcăriașii odată liberați. Vreau să spun:
poezia de pușcărie, scoasă dintre ziduri, din me-
diul în care a fost produsă, propusă, învățată (deci
folclorizată, deci dăruită cu adevărat fiecăruia),
moare, se usucă, nu suportă lumina și vântul ca
Riga Crypto. Într-un fel aceasta e tragedia poeziei
lui Crainic și a lui Gyr: nu suportă libertatea...
Suzana Fântânariu	Carte val (2008), obiect
Poezia de pușcărie n-are ce face cu libertatea,
după cum libertatea respinge această poezie. Care
poezie respinge tiparul. Și a cărei valoare - și încă
ce valoare - și rost avea numai acolo. Orală,
prin circumstanțe, dar și prin esența ei (destui po-
eți și-au scris poeziile de închisoare - pe gamelă,
pe săpun, rugând pe câte un coleg cu memorie
mai bună să le țină minte. fără ca prin aceasta
să scrie poezie de pușcărie) e născută din și pen-
tru pușcărie.”(v. Paul Goma, Gherla, Humanitas,
1990). O opinie negativă, despre poezia închiso-
rilor comuniste exprimă un alt scriitor, fost și el
deținut politic, Adrian Marino, pentru care sufe-
rințele îndurate în acele sinistre temnițe transpu-
se în poezie sau în memorialistică, n-ar fi altceva,
decât o impostură literară: „Poezii (înțelegem - în
închisoare n.n.) n-am învățat pe de rost niciodată.
Iar folclorul Nichifor Crainic -Radu Gyr - îmi era
total inaccesibil și.antipatic. Avea nu mai puțin,
un succes deosebit. Mistica închisorii n-am avut
niciodată. Iar «a face literatură», «beletristică»,
fraze frumoase, imagini și formule fericite, a ur-
mări efecte pur estetice pe seama unei suferințe
profund atroce, inumane, mi se pare, mai ales
acum, culmea imposturii literare, a mistificării
morale”. (v. Adrian Marino, Viața unui om singur,
Polirom, 2010, pp. 79-80)
Opinia cunoscutului teoretician literar, expri-
mată într-o carte autobiografică este prea drastică
și îngustă. De altminteri sunt și alte opinii care
arată fie inapetența pentru poezie, fie antipatia
pentru unii scriitori, cum sunt paginile despre
G. Călinescu al cărui asistent a fost o vreme, după
terminarea facultății.
Despre poezia carcerală românească nu s-a pu-
tut vorbi în țară până în 1990. În 1982 a apărut în
Canada, la Editura „Cuvântul românesc”, volumul
Poezii din închisori, culegere de Zahu Pană, cu un
cuvânt introductiv de Vintilă Horia. După 1990
au apărut și în țară câteva antologii care au con-
turat dimensiunile acestui capitol de poezie ro-
mână contemporană: Poezia în cătușe. Antologie,
prefață și note de Aurelian I. Popescu. Postfață
de Nicolae Panea, Editura Omniascop, Craiova,
1995; Ioana Cistelecan, Antologia poeziei carce-
rale, Eikon [2006]; Poeți după gratii, Mănăstirea
Petru Vodă, 2010; Unde sunt cei care nu mai sunt?
- ediție bilingvă română-franceză. Prefața, note,
selecție poeme, traducere de Paula Romanescu.
Cuvânt înainte de Dan Puric, București, 2012,
Editura Betta.
Antologia liricii de detenție anticomunistă din
spațiul românesc, alcătuită de Ilie Popa și apărută
la Editura Fundației Culturale Memoria, în 2016,
este cea mai amplă. Ea cuprinde într-un volum de
860 de pagini, 1310 poezii și 167 de autori. Față
de volumul Poeți după gratii, structura volumului
este mai complicată, iar ordinea autorilor în ca-
drul capitolelor este aleatorie. Capitolele, în parte
măcar, urmează pe cele din antologia Poeți după
gratii, dar sunt prolix intitulate. Rezumând, capi-
tolele ar fi: Poezii de autori consacrați înainte de
detenție; Autori debutanți în detenție, Lirica de-
portaților din România, Lirica deportaților din
Basarabia și Bucovina; Deținuți politici tătari;
Poeți neidentificați și necunoscuți. O structură
mai simplă și mai operațională ar fi putut urma
aceste capitole: I. Clasici ai poeziei carcerale; II.
Poeți debutanți în detenție, capitol ce putea să fie
intitulat sugestiv: În închisoare s-a născut poetul,
după titlul poeziei lui Vasile Tacu: „În închisoa-
re s-a născut poetul/ Mai gol ca apa limpede-n
fântână,/ Dar zestrea-i de mireasă, neagră zână/
Mantaua-n dungi i-alese și bonetul.” Și, în fine,
un capitol inexistent în celelalte antologii Poezia
deportaților, cu mai multe subdiviziuni.
Dintre opiniile referitoare la poezia închisori-
lor cele mai consistente sunt cele enunțate de Paul
Goma, citate mai sus și în care se fixează trăsătu-
rile definitorii ale acestui tip de poezie:
Este o poezie cvasifolclorică pentru că a cir-
culat pe cale orală, prin ingenioase mijloace de
colportare, și pentru că are un caracter colectiv
- cunoaște diverse variante în funcție de cei care
4
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
au memorat-o. Această caracteristică se poate evi-
denția prin comparația aceleiași poezii în diverse-
le antologii, dacă ea nu e reprodusă după o ediție
de autor.
Este o poezie religioasă, în vecinătatea rugăciu-
nii pentru că în infernul închisorilor comuniste
rugăciunea și poezia au constituit suportul mo-
ral al existenței și o modalitate de supraviețuire.
Poezia lui Eminescu Rugăciune, cel mai frumos
imn marian din lirica religioasă românească, era
memorată de mulți deținuți și era înțeleasă chiar
ca ... o rugăciune. Se povestește într-o asemenea
antologie și un episod hazliu, legat de ignoranța
gardienilor, sau în limbajul argotic al deținuților,
al caraliilor: „În mina de la Baia Sprie, un deținut
a fost surprins de un gardian memorând aceas-
tă poezie de la un alt deținut. Întrebat cine a fă-
cut poezia aceasta a răspuns simplu: Eminescu.
Atunci gardianul, furios, dar și bucuros că a mai
descoperit «un bandit poet», un contrarevoluți-
onar, a pornit-o prin galeriile minei întrebând:
«Care ești, mă, Eminescu?»” (v. Poezia în cătușe,
ed. cit.,pp.8-9)
Este o replică a poeziei adevărate la poezia lo-
zincardă, festivistă, realist-socialistă a epocii co-
muniste.
Poezia carcerală românească constituie - așa
cum menționează Marian Popa - o notă de origi-
nalitate a poeziei românești și în contextul poeziei
europene contemporane, pentru că în niciuna din
literaturile continentului nostru nu vom găsi ase-
menea poezii, inspirate din suferințele pricinuite
de regimul comunist.
Este o „istorie poetică” a unor ani negri din
istoria contemporană a României, pe care, în
stihuri îndoliate, uneori profetice, ni-i readuce
în memorie această „poezie în cătușe”: „Istoria,
ce curge-acum întoarsă/ va ține minte și-ntre foi
va strânge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe
trei guri apă și pe-a patra sânge” - scrie Andrei
Ciurunga în Poemele cumplitului Canal, iar în-
tr-o poezie omagială Radu Gyr vorbește biblic
despre aceste „jertfe sfinte” din morminte nești-
ute: „Ați luminat cu jertfe sfinte/ Pământul pâ-
nă-n temelii,/ Căci arde țara de morminte/ Cum
arde cerul de făclii/ Ascunse-n lut, ca o comoa-
ră,/ morminte vechi, morminte noi,/ De vi se
pierde urma-n țară,/ Vă regăsim mereu în noi!/
De vi s-au smuls și flori și cruce/ Și dacă locul
nu vi-l știm,/ Tot gândul nostru-n el v-aduce/
Îngenuncheri, de heruvimi./ Morți sfinți în tem-
nițe și prigoane,/ morți sfinți în lupte și furtuni,/
Noi am făcut din voi icoane,/ Și vă purtăm pe
frunți cununi!”
Deși „poezie în cătușe”, scrisă de poeți aflați
„după gratii”, această poezie este un imn închinat
libertății și demnității umane: „Veacuri, lungit,
țeapăn pe spate/ rumeg vedenia ta, Libertate./
Sălbatic, îți ling flacăra, aurul/ ca sarea în bulgă-
re taurul. (Radu Gyr): „La ora când cobor, legat
în fiare,/să-mi ispășesc osânda cea mai grea,/ cu
fruntea-n slavă strig din închisoare:/ Nu-s vinovat
față de țara mea! Nu-s vinovat că mai păstrez aca-
să/ pe-un raft, întâiul meu abecedar/ și că mă-n-
chin când mă așez la masă/ cuviincios ca preotu-n
altar”.
Din aprecierile pertinente ale lui Paul Goma,
trebuie totuși amendată una: că poezia carcera-
lă are valoare numai în spațiul concentraționar.
Valoare terapeutică, de suport moral da, în acel
spațiu, dar multe dintre ele, și mă refer în primul
rând la clasicii poeziei carcerale (Nichifor Crainic,
Radu Gyr, Andrei Ciurunga) au valoare în chiar
spațiul poeziei românești, unele dintre acestea fi-
Suzana Fântânariu
Omul și natura-Transparență, Declin ecologic (2011-2017), instalație
ind adevărate capodopere lirice, stabilind legături
ideatice și tematice cu poezia clasică românească.
Poezia lui Radu Gyr, Cântec de luptă, este o poezie
gnomică, ce amintește de gazelurile lui Coșbuc, în
care se celebra „lupta vieții”: „Nu dor nici luptele
pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor
acele brațe slute/ care să lupte nu mai vor./ Cât
timp în piept inima-ți cântă,/ ce-nseamnă umă-
rul înfrânt?/ Ce-ți pasă-n praf de-o spadă frântă/
când te ridici e-un steag mai sfânt?/ Că-nvins nu
ești atunci când sângeri,/ nici dacă ochii-n lacrimi
ți-s./ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunțările la
vis”. Nici poezia lui Nichifor Crainic, Unde sunt
cei care nu mai sunt? nu este neapărat o poezie
carcerală ci o meditație existențială cu rădăcini
în amara poezie a Eclesiastului, în lirica medie-
vală a lui Franțois Villon și în refrenul persistent
al acestuia din cunoscuta Baladă a doamnelor
de altădată: „Dar unde-i neaua de mai an?”, iar
în spațiul românesc în toată lirica filozofică înce-
pând cu poemul Viața lumii al lui Miron Costin.
Întrebarea, devenită refren al poeziei, capătă un
răspuns de sorginte creștină, prin căderea „mare-
lui întuneric” al necredinței: „Întrebat-am bufni-
ța cu ochiul sferic/ Oarba care vede-n întuneric/
Tainele neprinse de cuvânt: Unde sunt cei care nu
mai sunt?/ Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Zis-a
bufnița: când va cădea/ Marele-ntuneric, vei că-
dea.” Nici un poet din literatura română, în afară
de Radu Gyr n-a fost condamnat la moarte pen-
tru o singură poezie. Este un caz unic, și cred că
nu numai în literatura română, că după răspân-
direa în foi volante a poeziei Ridică-te Gheorghe,
ridică-te, Ioane, regimul comunist îl condamnă
la moarte, comutându-i, în ultimă instanță, pe-
deapsa la muncă silnică pe viață. Nu este o po-
ezie a spațiului carceral, ci un manifest liric al
libertății și demnității, cu antecedente în poezii
foarte cunoscute ale liricii patriotice românești:
Un răsunet de Andrei Mureșanu, Noi vrem pă-
mânt și Decebal către popor de George Coșbuc.
Paginile prezentei antologii aduc utile și sur-
prinzătoare completări la activitatea literară a
unor scriitori cunoscuți: este prezent, bunăoară,
lingvistul și istoricul literar Gabriel Țepelea cu
poezii de închisoare, de asemenea centenarul
Mircea Ionescu Quintus, iar legendarul umo-
rist Păstorel, întâlnit cu trei sarcastice pamflete:
Epigonii, Veselia democrației și Versuri de insultă
la adresa Guvernului și cu o parodie după roma-
nul polițist al Agathei Cristie, Zece negri mititei
- Zece membri de partid, care a circulat și înainte
de ’89 - rostită „sotto voce”, și cu versiuni diferi-
te: „Zece membri de partid/ Visau o viață nouă/
Unul a vorbit în vis/ Și-au rămas doar nouă”. și
până la ultima strofă când rămâne - „un mem-
bru de partid/ Cel mai lămurit/” care „A plecat
cu Onete-ul/ Și n-a mai venit.”
Se cuvin două completări esențiale: Radu
Brateș (1913-1973), pseudonimul literar al pro-
fesorului și preotului greco-catolic Gheorghe I.
Biriș, inclus în antologie, cu o prezentare biobi-
bliografică succintă, dar cu o singură poezie, Pe
șantier, preluată dintr-un articol al subsemnatu-
lui, de pe internet. El este, ca și Andrei Ciurunga,
un „poet al Canalului”, cu volumul publicat pos-
tum, Trăite și scrise-n furtună. Alte scrieri ine-
dite. Ediție îngrijită și Cuvânt înainte de Liana
Biriș și Voichița Ionescu. Note și comentarii de
Liana Biriș, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca,
2013. „Lucrate-n foc din aurul simțirii”, poemele
lui Radu Brateș se disting în cadrul poeziei car-
cerale românești prin două note caracteristice:
o interiorizare a suferinței, îndurată cu discreție
și răbdare creștină și prin alternanța imaginilor
sumbre cu rare luminișuri de nădejde în prăbu-
șirea „rânduielilor satanei”. Poezia carcerală a lui
Radu Brateș nu este una a mâniei scrâșnite, nici
a unor amenințări teribile sau a unui apocaliptic
profetism, ci a unor imagini dantești, de infer-
nală suferință. Cele 10 poezii din ciclul Tristia
(Nopți în închisoare, Înfloresc caișii, Pe dig între
ape, Pe șantier, Moara dracilor, Trec lunile și anii,
Scrisori, Vestea, Visurile noastre, Zori de pace)
ar fi constituit o binevenită completare a „poe-
ziei Canalului”. Lipsește din antologie, Tertulian
Langa, preot greco-catolic, teolog și memoria-
list, care, la finele volumului Trecând pragul tăce-
rii, o carte document, Galaxia Gutenberg, 2009,
are un ciclu de „poeme din captivitate”.
■
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
5
Cartea rîsului și a
neuitării
■ Ștefan Manasia
Jan Cornelius
Eu, Dracula și John Lennon
București, Editura Humanitas, 2016
De cîte ori îmi cade sub ochi un text care
detonează ori subminează formele, ge-
nurile, speciile literare, trăiesc un senti-
ment de triumf personal. Pariez, de cînd mă știu,
pe libertatea, anarhismul, spiritul critic-coroziv,
ironic-iconoclast al literaturii - singurele arme
împotriva uniformizării, globalizării omului con-
temporan. Cartea despre care vorbesc a apărut în
2016, la Editura Humanitas, în colecția memorii/
jurnale. Puși în dificultate de spiritul ei nărăvaș,
editorii au plasat-o numaidecît pe raftul memo-
rialisticii convenționale. Însă volumul semnat de
Jan Cornelius - scriitor de limbă germană, născut
la Reșița în 1950 - avea toate (în)semnele unui
roman deghizat în exercițiu memorialistic, non-
ficțional și paranoic-suprarealist. Încastrînd scri-
sori autentice (recepționate de la Virgil Tănase,
Ion Vianu, Matei Vișniec), rememorînd abera-
țiile sistemului comunist (anii '50-'80 ai seco-
lului trecut), perpetua încercare de a deveni un
bun cetățean al RFG, Eu, Dracula și John Lennon
este mai mult decît atît: e romanul sclipitor, oma-
giu artei ironice, subversive, rockului somptuos
(Beatles, Rolling Stones), literaturii insurgente (a
unor Jaroslav Hasek, Richard Brautigan sau J.D.
Salinger). E o carte a rîsului și a neuitării - ca
să parafrazez un titlu iconic din epica lui Milan
Kundera. „Eu mă numesc Jan Cornelius și nu sunt
o ființă fictivă”, avertizează, la pagina 15, autorul,
lansîndu-ne o dublă provocare: aceea de a citi vo-
lumul ca pe o confesiune presărată cu anecdote
Suzana Fântânariu	Capac de canal cu stele, din ciclul „Canale"', Sighișoara (2010), fotografie
și piruete suprarealiste și, în același timp, de a ne
întreba cît adevăr pur și dur încape în fraza muzi-
cală, permanent ironică. Scrisul pare, în cazul său,
o nemaipomenită terapie antidepresivă, scene
coșmarești fiind polizate permanent, pînă capătă
aerul de un comic absurd ori suprarealist: „Tata
avea pe-atunci 67 de ani și, de la o vreme, Salvarea
nu se mai deplasa decît pentru persoane de pînă
în 65 de ani. Așa se prindeau două muște deoda-
tă: pe lîngă faptul că se economisea benzina, dacă
totul mergea bine, cetățeanul respectiv dădea
ortul popii și putea fi șters de pe lista de pensii.”
(p.33) Colegi de muncă din România, scriitori și
universitari din Timișoara studenției sale, prosti-
tuate și delincvenți români ajunși în Dusseldorf
(unde Jan Cornelius servea ca interpret al poli-
ției germane), bărbierul turc Erdal (de un comic
caragialian) sunt, cu toții, priviți printr-o lentilă
nostalgic-empatică. Autorul refuză satira grosie-
ră, cum și atitudinea superioară a vesticului față
de estici (denunțată ea însăși cu infinită delicatețe
și humor). Empatia netrucată pentru viețile sim-
ple, pentru biografiile umile, pentru ciudați (vezi
taximetristul bucureștean cu alură de rapper dur,
făcîndu-cruce lîngă fiecare biserică ieșită în cale)
îl ajută pe Jan Cornelius să schițeze o geografie
mentală a Estului/ Vestului - mai precisă decît a
unui sociolog, bunăoară. Că povestește un banc -
genial - din epoca lui Nicolae Ceaușescu („acest
mare maestru al absurdului”) ori că schițează fun-
dalul propriei psihodrame, Jan Cornelius păstrea-
ză întotdeauna tonul convivial, ludic, neîncrîn-
cenat. Patetic? Rarisim. Poate doar cînd evocă o
întîlnire, mediată, cu autorul adolescenței sale,
hippiotul Richard Brautigan, în septembrie 1991
la Timișoara, unde Jan revine pentru cîteva zile:
„În aproperea Operei, pe o stradă laterală cu tro-
tuarul plin de gropi, am descoperit într-o clădire
veche, cu o fațadă scorojită în stil Art Nouveau, o
mică librărie, și cînd am aruncat o privire în vitri-
nă inima a început să-mi bată mai tare. În mijlo-
cul vitrinei, între diferite volume de artă și opere
celebre ale literaturii universale, străluceau două
cărțulii înguste și lungi, cu coperte de culoare al-
bastru-închis: La pescuit de păstrăvi în America și
În zahăr de pepene. Richard Brautigan fusese tra-
dus în românește.” (pp.163-164) E util să amintim
că Brautigan și alți ecrivani aiuriți și antisistem
n-ar fi putut fi publicați în România comunistă
(mai ales după vizita lui Ceaușescu în Coreea de
Nord). După cum nici Rolling Stones și Beatles
nu puteau fi difuzați, așa cum ar fi meritat, la ra-
dioul public, nici pomeneală să fi putut concerta
aici. Așa că autorul a învățat de tînăr, mărturisește
undeva, să mînuiască o chitară electrică imagina-
ră, să-și improvizeze bateria din banca unde fu-
sese repartizat ca licean. Sau: „Și eu am căzut la
viața mea de cîteva ori de pe cal și uneori am fost
silit să umblu călare chiar și în absența calului.
Călăritul fără cal mi-a fost întotdeauna de mare
folos în situații limită, grație lui am reușit să scap
din strîmtoare și să-mi continui drumul în galop.”
(p.208) Tot de spiritul acesta anarhic, svejkian,
de donquijotismul asumat pînă în pînzele albe,
ține și apariția acestui roman: Jan Cornelius a in-
sistat să construiască un puzzle narativ din toa-
te anecdotele și istoriile personale care compun
viața sa dublă - pînă recent secretă - de român
german sau de german român. Ediția germană a
apărut în 2013. Ediția română, spuneam, publi-
cată în 2016, este rescrisă de autorul traducător
- dovedind o suplețe invidiabilă în limba în care,
totuși, nu mai publicase de multișor. Limbă din
care a tradus și a propus spațiului cultural germa-
nic autori ca Dan Lungu, Matei Vișniec sau Florin
Lăzărescu. Subintitulată Povestirile unui trăitor și
uluit observator în România comunistă și în miri-
ficul Occident, cartea Eu, Dracula și John Lennon
e, într-un fel, ghidul util al bunului simț - para-
doxal și vizionar - care ar trebui să ne poarte prin
maelstromul lumii de azi. Pentru că, nu-i așa, Jan
Cornelius?
“Călărețul mîndru pe cal se plimbă,
Dacă pică-n cap, situația se schimbă”.
■
6|
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
La „gura metaforei”
cu Dumitru Cerna
■ Adrian Țion
Dumitru Cerna
Însoțirea
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2017
ncă din subtitlul volumului Însoțirea, „mi-
cropoeme adâncate“, Dumitru Cerna pune
în evidență apetența pentru forme flexiona-
re neortodoxe, rare, mișcate din rigiditatea lor de
dicționar. Rezultatul este unul surprinzător și stă
sub semnul unei neliniști a comunicării și a ieși-
rii în lume nu oricum, ci căutând profunzimi și
adevăruri cucernice, esențiale. În cele trei volu-
me publicate în 2017 - Însoțirea (Editura Limes),
Presimțirea Transilvaniei (Casa Cărții de Știință)
și Despre Iubire și Moarte (Limes) - această con-
stantă a scrisului său se insinuează mai mult decât
un moft și motivează inventivitatea unui spirit lu-
dic, liber de constrângeri și canoane literare.
Gândurile pre versuri rostite, transcrise din
vârful peniței, vizează un ton adesea oracular,
îndulcit cu morfeme dezmierdătoare, grupate în
jurul unor panseuri despre Moarte, unde Moartea
este văzută ca o iertuire a umbrei tale, numită
dumbră a mea sau pseudonimul linării, sonorități
care îmblânzesc apropierea de cruzimea temei
tratate. Afin cu Marcel Mureșeanu, alt îmblânzi-
tor al morții în poezia clujeană, Dumitru Cerna
afișează o atitudine deferentă față de simbolul de-
ghizat în însoțitoare mai dezgândurată/ dezmira-
tă/ dezorientată. I se găsesc tot alte veșminte, alte
ipostazieri printre inserturi de biografism unde
experiența morții e traumatică. Din Dobrogea,
unde poetul și-a trăit adolescența zurlie, trece la
toamna clujeană, la panegiricul închinat criticului
literar Petre Poantă sau câinelui Blacky. Toate sunt
notate la mila Poeziei ca și dulceața luntrică simți-
tă în fața bisericii Sfântul Dumitru din Salonic, ca
și graiul meglenit care sună pentru poet ca muzi-
că a solemnității. Toate sunt decantate în vrajnița
Morții, la gura metaforei adâncită sau „adâncată”
în mrejele poetizării.
Ca și în poezie, Dumitru Cerna își agremen-
tează discursul în proză cu giuvaeruri lingvistice
mirabile, melodioase, ciudate, unele preluate din
meglenă, altele prelucrate original în creuzetul
scriiturii personalizate din volumul Despre Iubire
și Moarte. În dulce tangaj nostalgic, aproape litur-
gic pe alocuri, își conduce evocările dobrogene,
cu un special simț al limbii, moștenit de la tatăl
său, vorbind despre localitatea Cerna, unde vie-
țuiesc români, megleni, bulgari, notând despre
copilărie și adolescență, el însuși fiind meglean
din partea mamei. Arealul cultural moștenit se
îmbină cu amintiri legate de descinderea în ini-
ma Transilvaniei, presimțită în reveriile sale,
împletind sonoritățile meglene cu plăcerea de a
comenta substanța ardelenismelor. Așa începe
alintul reconstituirilor din Crăcoangea din zăr-
zărin (Sperietoarea din zarzăr), pagini puse sub
avertismentul Ceea ce trăim nu este Viața, ci per-
manenta pregătire a Morții. Foarte firesc se îmbi-
nă rândurile despre pictori și sculptori ca Liviu
Mocanu sau Iosif Stegaru cu descrierea familiei și
a gospodăriei țărănești in illo tempore, unde teta
(mătușa) purta pristelca (șorț) și localnicii parti-
cipau la paidușca (dans moștenit de la megleni).
Fiind un gurmand, autorul nu ezită să adauge
rețete de „mâncărică dobrogeană”. Atât de puter-
nic e imprimat în conștiința scriitorului Dumitru
Cerna acest univers al copilăriei și al formării sale
intelectuale încât recunoaște: „Poezia mea este
marcată de la un capăt la celălalt de misterioa-
sa, mitologica Dobroge”. Găsim portretele unor
personalități, pagini ocazionale sau de jurnal,
inserate ca solilocviu peste timp, frânturi dintr-o
insolită „comuniune luntrică și celestă”. Alături
de Antonie Plămădeală, „patriarhul transilvan”,
este evocat Mitropolitul Bartolomeu, „vulcanul
tămăduitor”, iar Ioan Alexandru este „profetul
salvat din orbire” petrecut la locul lui de veci de
la Mănăstirea Nicula. Despre Transilvania veghei
noastre găsim însemnări care atestă peregrinări-
le poetului prin locuri încărcate de istorie și po-
ezie din ținuturi ardelenești. Multe sunt locurile
și oamenii portretizați în volumul Presimțirea
Transilvaniei, un fel de monografie sentimentală,
subiectivă, născută în urma propunerii doamnei
Irina Petraș de a participa la o antologie de texte
despre Transilvania, despre locuirea în acest areal
spiritual și cultural. O provocare pentru Dumitru
Cerna, adoptat de orașul care i-a dat posibilitatea
de a se împlini intelectual și artistic. O provocare
pe care nu putea s-o rateze și, gureș fiind, ea s-a
extins la dimensiunile unei cărți, de fapt un ritual
de adorație.
Prin scrieri de acest fel, Dumitru Cerna aduce
în spațiul cultural clujean universul miraculos al
Dobrogei natale și o dată cu ele, anunță o conti-
nuare a demersului orientat spre Meglenoromânii
din Cerna prin publicarea corespondenței cu
mama sa, carte care se va numi Țela dipărtosu, în
traducere „cel îndepărtat, cel de departe, înstrăi-
natul, plecat între străini”, adică Dumitru Cerna...
ajuns în „orașul grădină” din inima Transilvaniei.
■
Suzana Fântânariu	Aspect din expoziția personală „ZidArta” (2013), Muzeul de Artă, Timișoara, Sala Visconti
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
7
Recviem pentru o lume
dispărută
■ Marina Nicolaev
Anca Tudorancea Ciuciu și Felicia Waldman
Personaje și povești din Bucureștiul Sefard
București, Editura Media Print, 2016
Lansată la începutul acestui an, lucrarea
Personaje și povești din Bucureștiul Sefard,
realizată de Anca Tudorancea Ciuciu și
Felicia Waldman, continuă și dezvoltă extrem de
profesionist prezentarea istoriei comunității se-
farde în cadrul comunităților evreiești și nu nu-
mai precum și implicarea lor în viața socială poli-
tică și economică de-a lungul timpului, în capitala
României moderne, subiect preluat dintr-un an-
terior volum apărut în 2011 în română și engleză,
Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc, de-altfel
epuizat.
Cele două autoare sunt recunoscute pentru ac-
tivitatea publicistică științifică susținută privind
prezervarea moștenirii culturale evreiești ce con-
stituie o prioritate la nivel mondial, de conserva-
re a unui patrimoniu de excepție încă insuficient
explorat.
Dr. Anca Tudorancea Ciuciu este cercetător în
cadrul Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor
din România, fiind premiată de Universitatea
Ebraică din Ierusalim pentru contribuția sa im-
portantă privind păstrarea și relevarea unicității
patrimoniului cultural evreiesc.
Dr. Felicia Waldman este conferențiar la
Universitatea București, Facultatea de Litere, co-
ordonator al Centrului de Studii Ebraice și editor
al revistei academice Studia Hebraica, precum și
Profesor afiliat al Universității din Haifa. În ca-
litate de Adjunct al Sefului Delegației României
la Alianța Internațională pentru Memoria
Holocaustului, este coordonatoarea unor remar-
cabile proiecte menite să păstreze patrimoniul
cultural material și imaterial al comunității evre-
iești din România, personalitate de excepție recu-
noscută național și internațional pentru activita-
tea sa remarcabilă.
Cartea este structurată în douăsprezece capitol,
precedate de o introducere despre acest adevărat
filon istoric pe care nu l-ați studiat niciodată la
școală în perioada comunistă, ignorat cu bună ști-
Suzana Fântânariu diptic: „Hipersemne într-un inventar totemic” (stânga), 80 x 80 cm, acryl-colaj pe pânză și „Mâna
într-un inventar totemic” (dreapta), 80 x 80 cm, acryl-colaj pe pânză.
ință de istorici și politicieni în ciuda evidențelor
de necontestat.
Acestea sunt : „Itinerariu sefard: din Imperiul
Otoman în Țările Române”; „My querida y dul-
ce Espana. Scrisori sefarde”; „Memoria străzi-
lor care au dispărut”; „Zece povești comerciale
de succes...”; „...și alte câteva contribuții se-
farde la dezvoltarea economiei bucureștene”;
„Personaje ale Bucureștiului sefard“; „Istoria
sefarzilor bucureșteni reflectată în The Jewish
Chronicle“; „Proverbe sefarde”; „Cimitirul se-
fard. Reportaj fotografic”, urmate în final de o
bogată „Bibliografie selectivă”.
Evreii de rit spaniol, sefarzii, s-au refugiat
din Spania și Portugalia în Imperiul Otoman fi-
ind acceptați încă din secolul XIV, fiind protejați
de sultani renumiți, mai târziu ajungând și in
Principatele Române.
Dacă în Valachia primii sefarzi au ajuns încă
din 1496 (conform M.A. Halevy), în București
primii sefarzi sunt semnalați conform izvoarelor
istorice studiate abia în 1550, conform responsei
rabinice dată de rabinul din Salonic, Samuel de
Medina.
În București deși sefarzii au fost primii sosiți, în
1854, erau doar 150 de familii din 1000 de fami-
lii de sefarzi și ashkenazi cum menționa dr. Iuliu
Barasch. În 1906 numărul populației evreiești se
ridica la 40.000 de persoane din care doar 6000
sefarzi, localizate majoritatea în plin centru al ca-
pitalei, Documentele istorice și hărțile de epocă
studiate și prezentate de cele două autoare locali-
zează celebrul cartier evreiesc, marcat de diverse
activități economice, clădiri religioase și culturale.
O lume a sefarzilor de matematicieni, bancheri,
medici, filantropi, profesori ș.a.m.d. au reușit să
se impună prin inteligența, cultura și viziunea
lor despre lume într-un oraș aflat la marginile
Orientului contribuind de-o manieră indubita-
bil determinantă în cultura și economia cetății
Bucureștilor.
Astfel, în celebra mahala a Popescului, la 1870
se deschide banca LEON MANOACH ET CIE
considerată foarte importantă în lumea econo-
mică internațională iar la 1884, în plin centru
al orașului, se deschide prima casă de schimb
„Mercurul Român”. La 1885 M.Cohen și David
Solomon vor înființa PRIMUL COMPTOIR DE
INFORMATIUNE, agenție de intermedieri.
Scrisori, afișe, schițe genealogice, anunțuri în
jurnalele epocii adunate din arhive private sau pu-
blice îmbogățesc volumul de față.
Felicia Waldman precizează: „Personaje și po-
vești din Bucureștiul Sefard” se dorește a fi doar o
continuare, a doua poartă deschisă spre o lume ce
pare azi de basm, un început, un prim pas care să
incite curiozitatea și să convingă cititorul, fie el ex-
pert sau doar interesat de istoria orașului, să por-
nească în căutarea mai multor surse și informații
despre prezența și contribuția evreilor sefarzi (dar
și a celor ashkenazi, precum și a altor minorități)
la dezvoltarea și modernizarea Bucureștiului.
Fiindcă în contextul înfloririi, în ultima vreme a
ceea ce putem considera o adevărată mișcare cul-
turală pentru readucerea în actualitate a istoriei
capitalei, cu numeroase articole, cărți și albume
care apar cu o frecvență impresionantă, eforturi-
le și rezultatele ar fi incomplete fără includerea și
a acestui aspect, în unele privințe indispensabil,
pentru că în unele domenii evreii sefarzi și ash-
kenazi (și minoritățile în general) au fost deschi-
zători de drumuri. Imagini vechi și noi, povești
de succes și istorii cu personaje care populau al-
tădată Bucureștiul sefard îi sunt puse la dispoziție
cititorului pentru ca, organizându-le așa cum i se
va părea mai bine, să își poată face o imagine de
ansamblu asupra acestei lumi astăzi doar virtuale,
dar care este încă prea frumoasă pentru a fi dată
uitării, căci nu doar sinagogile și clădirile comu-
nitare sefarde au dispărut, ci și sefarzii înșiși; din-
tre cei care reprezentau odată majoritatea evreilor
bucureșteni, astăzi mai sunt doar câțiva, care pot
fi numărați pe degete. Lor le este dedicată această
carte.”
Personaje și povești din Bucureștiul Sefard este
o carte dedicată memoriei colective menite a re-
defini identitatea istorică într-un București fasci-
nant, heteroclit și eclectic, multicultural, marcat
de personalități de seamă din lumea sefardă care
și-au dorit o capitală competitivă din ce în ce mai
deschisă spre Occident.
Încă de la începutul secolului al XIX-lea,
Bucureștiul sefard a reușit să plăsmuiască proiecția
unei cetăți utopice marcate indubitabil de geneza
omului modern dornic să se dezvolte într-un me-
diu constrâns doar la libertatea de a gândi și a crea.
■
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
carte străină
Un interesant periplu
înspre sine
■ luliu-Marius Morariu
Henri J. M. Nouwen
Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă
Traducere de Monica Broșteanu
București, Editura Humanitas, 2017
Există, în viața fiecărui om, un moment ca-
re-l transformă. Îl face să vadă altfel lucruri
pe lângă care trecuse zilnic și care până
atunci nu-i stârniseră nici cea mai mică emoție.
Să se schimbe interior și să devină un altul, cel
puțin la un anumit nivel.
În cazul lui Henri J. M. Nouwen, autorul volu-
mului la care ne vom referi aici, punctul de cotitură
l-a constituit tabloul lui Rembrandt, dedicat fiului
risipitor. Îmbrățișarea tandră și paternă din centrul
acestei opere l-a făcut să-și schimbe radical concep-
țiile de viață, să se înroleze activ într-o comunitate ce
desfășoară activități în slujba unor categorii defavo-
rizate de oameni și să se lanseze într-o amplă inves-
tigație, al cărei rezultat ni-l oferă aici. Când un om
care predase la Harvard face acest lucru, renunțând
la viața comodă de până atunci, cu siguranță că me-
rită cel puțin analizate motivele care l-au determinat
să purceadă la un astfel de drum.
Olandez de origine, Nouwen și-a petrecut însă
cea mai mare parte a vieții în Statele Unite ale
Americii și în Canada, activând, înspre zenitul
vieții într-o comunitate ce îngrijea persoane cu
handicap mintal sever, în apropiere de Toronto.
Preot, conferențiar îndrăgit în spațiul american
și nu numai și profesor universitar, a scris, până
la momentul stingerii din viață, petrecut în anul
1996, 39 de cărți, traduse în mai multe limbi și
vândute în milioane de exemplare, desfășurând
concomitent o frumoasă carieră academică în ca-
drul universităților Notre Dame, Yale și Harvard
din SUA. Între volumele lui cele mai cunoscute
(cu precădere în spațiul teologic, dar nu exclusiv),
se numără și: The Wounded Healer: Ministry in
Contemporary Society (1972), A Cry for Mercy:
Prayers from Genese (1981), Life of the Beloved:
Spiritual Living in a Secular World (1992), The
Return of the Prodigal Son: A Mediation on
Fathers, Brothers and Sons (1992, tradusă și în
limba română, în 1999) și Bread for the Journey: A
Daybook of Wishdom and Faith (1997, tradusă și
în limba română în 2014).
Cea dedicată fiului risipitor sparge însă clișeele
(dacă pot fi numite așa) stilistice sau de abordare,
cu care și-a obișnuit cititorii. Poate tocmai de ace-
ea, e greu de încadrat într-o categorie deja îndăti-
nată a genurilor și de metronomizat pe baza unor
practici deja împământenite. Conține elemente ce
țin de critica de artă, fără a fi însă, în adevăratul
sens al cuvântului, o operă a acestui areal, cuprin-
de referiri ample la teologie, însă nu e o predică
sau un tratat exegetic ce elucidează aspecte teo-
logico-filologice cu privire la pericopa evanghe-
lică abordată în titlu. În plus, este dotată cu o pu-
ternică infuzie de autobiografic, fără a fi însă în
mod absolut o autobiografie spirituală sau un text
memorialistic. E mai degrabă un text eseistic cu
puternice accente subiective, în cadrul căruia au-
torul se descoperă pe sine prin intermediul ope-
rei Rembrandt-iene. Profită de ocazie pentru a se
lansa fie în constatări, fie în speculații teologice.
La baza călătoriei lui înspre sine stă tabloul
pomenit, al cărui leitmotiv îl reprezintă pericopa
scripturistică din cel de-al cincisprezecelea capi-
tol al relatării lui Luca (versetele 11-32). De aceea,
în debutul fiecărei subunități tematice, se găsește
un paragraf din aceasta.
Ampla parte de început, intitulată sugestiv
Întâlnire cu un tablou (pp. 9-30), prezintă con-
textul care a dus la scrierea cărții, dar și călătoria
înspre descoperirea sinestezică a operei artisti-
ce care-l determină pe scriitor la reconsiderarea
propriei biografii, pe principii diferite de cele care
o normaseră până atunci. Momentul de-a drep-
tul proustian, care declanșează înlănțuirea unei
adevărate avalanșe de sentimente, are loc în anul
1983, într-o vizită la centrul unde Nouwen va
ajunge apoi să activeze ca voluntar:
,,Într-o zi m-am dus s-o vizitez pe prietena mea
Simone Landrien la micul centru de documenta-
re al comunității. Pe când stăteam de vorbă, privi-
rea mi-a căzut pe un poster mare prins în piuneze
pe ușa ei. Înfățișa un bărbat cu o mantie largă,
roșie, atingând cu duioșie umerii unui băiat în
haine ponosite, care stătea în genunchi în fața lui.
Nu-mi puteam lua ochii de la scenă. M-am sim-
țit atras de intimitatea dintre cele două personaje,
de roșul cald al mantiei bărbatului, de galbenul
auriu al tunicii băiatului și de lumina tainică ce-i
învăluia pe amândoi. Însă mai ales mâinile - mâi-
nile bătrânului - atingând umerii băiatului, m-au
impresionat cum nu mă mai impresionase nimic
până atunci” (p. 10).
Excursia la Moscova, în căutarea originalului,
întâlnirea cu acesta, inspectarea atentă a lui, du-
blate de metamorfoza interioară, îl determină pe
scriitor să se identifice, pe rând cu fiecare dintre
personajele importante ale picturii și să privească,
secvențial, lumea prin ochii lor. Dacă lucrarea ar
fi fost una literară, cu certitudine am fi putut vorbi
despre un bildungsroman. Așa, e un text cu am-
ple inserții memorialistice, al cărui accent cade pe
introspecția declanșată de modificarea percepției
asupra unor aspecte ale tabloului.
La nivelul vieții mistice interioare, ea produce
uneori scurtcircuitări, stări de revoltă și generea-
ză întrebări. Alteori, duce la trezirea din letargie și
depășirea unor stări de autosuficiență:
,,Toate acestea mi-au părut foarte reale când un
prieten care trecuse de curând la creștinism m-a
criticat că nu mă rog îndeajuns. Critica lui m-a
înfuriat. Mi-am zis în sinea mea: «Cum își permi-
te să mă învețe el pe mine despre rugăciune! Ani
de zile a dus o viață lipsită de griji și disciplină, în
vreme ce eu am trăit cu scrupulozitate, încă din
copilărie, viața de credință. Abia s-a convertit și
începe să îmi spună mie cum să mă port!» Acest
resentiment lăuntric îmi dezvăluie cât sunt de
pierdut și eu. Deși am rămas acasă și n-am rătăcit
aiurea, încă n-am ajuns să duc o viață liberă ca a
tatălui meu. Furia și invidia mi-au arătat cât de
înrobit sunt” (p. 93).
Chiar dacă nu recunoaște în mod explicit că a
ajuns la identificarea finală cu prototipul tatălui,
idealul evoluției, sugerat chiar de pictor, care-l
fascinează pe autor de-a lungul întregului volum,
și ale cărui gesturi, tușe și aspecte paraverbale de
comunicare le analizează aici, Henri Nouwen ține
totuși să arate că, în decursul vieții sale, s-a regăsit
atât în ipostaza fiului celui mare, cât și în cea a
mezinului. În plus, accentuează faptul că dezide-
ratul îl reprezintă tatăl, oferind o frumoasă anali-
ză a imaginii lui și semnificațiilor ei multiple, din
care spicuim câteva idei:
,,Rembrandt îl înfățișează pe tată ca pe omul
care a iertat purtările copiilor săi. Va fi sim-
țit cândva părăsirea și furia, dar acestea au fost
transfigurate de suferință și lacrimi. Părăsirea lui
s-a preschimbat în nesfârșită solitudine, iar furia
în nemărginită recunoștință. Așa trebuie să ajung
și eu. Văd acest lucru la fel de clar cum văd imen-
sa frumusețe a lepădării de sine și a compasiunii
tatălui. Sunt în stare să-i las pe cei doi fii, pe cel
mic și pe cel mare, să se maturizeze în mine, pre-
schimbându-se în tatăl milostiv?” (p. 188).
Fără a aluneca pe panta unui pietism exagerat,
așa cum era parcă de așteptat de la un cleric cato-
lic ca el, scriitorul reușește să realizeze un amplu
eseu, de utilitate multiplă. Pe de-o parte, oferă
bogate informații valoroase pentru analiza tablo-
ului rembrandt-ian din perspectivă artistică. Nu
neglijează însă nici dimensiunea teologică a peri-
copei ce a stat la baza realizării capodoperei pic-
tografice, cu valențele ei literare. Cu toate acestea,
nu s-ar putea spune că scrie un tratat de teologie,
deși aspectele punctate de el sunt fundamentale,
iar dimensiunea teologică e una consistentă.
Cea mai interesantă parte este însă cea care, in-
serând în mod voalat aspecte de teologie, le pre-
zintă pe cele trei personaje ale tabloului ca fațete
sau avataruri ale unei personalități. Spre deosebi-
re de paradigma clasică a personalității multiple,
la el însă, maturizarea ipostazelor filiale în cea
paternă se produce ca formă de metamorfoză, de
evoluție, și nu ca psihopatologie. Asta explică to-
nul optimist și dimensiunea practică a prezentării
sale.
Desigur, alături de cele prezentate, cititorul va
regăsi multe alte aspecte de primordială utilitate
în paginile întoarcerii acasă pe care o relatează în-
tr-un mod atât de frumos autorul. Rămâne doar
ca ele să fie descoperite...
■
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
comentarii
Constantin Eretescu,
la 80 de ani
■ Iulian Chivu
Editura Bibliotheca, din Târgoviște, sub
semnătura cunoscutului etnolog Iordan
Datcu, a publicat anul acesta (2017), un vo-
lum monografic consacrat etnologului, prozato-
rului și memorialistului Constantin Eretescu la
împlinirea vârstei de 80 de ani. Prezent în multe
reviste de cultură din România, deși trăiește din
1980 peste Ocean, în America libertăților absolu-
te, pentru mulți, numele lui Constantin Eretescu
e o veche cunoștință. Sub apăsarea unui singur
motiv - demnitatea de a fi pus libertatea spiritului
la locul cuvenit într-un regim în care personalita-
tea și competența erau un delict -, Eretescu a op-
tat pentru Lumea Nouă, același destin al emigran-
tului îmbrățișându-l și soția sa, Sanda Golopenția,
fiica lui Anton Golopenția (sociolog și geopoliti-
cian decendat în Penitenciarul Văcărești în 1951,
academician post-mortem din iunie 2017). Sanda
Golopenția, profesor emerit la Brown University
din Providence (SUA), rămânea oricum în me-
moria studenților filologi ai Universității
București din anii 1967-1972 prin cursurile sale
de lingvistică și semiotică. Constantin Eretescu
s-a născut sub steaua exodului; sub amenințarea
rusă din 1940, familia lui, ca atâția alți armeni, se
refugiază dincoace de Prut, împreună cu nume-
roși basarabeni. Se stabilesc vremelnic la
Târgoviște, iar nu la Geneva, unde viața ar fi avut
alt curs. Acest episod este amplu conturat în argu-
mentul cărții și în schița biobibliografică prin de-
talii ale conjuncturii și cu constante ale personali-
tății etnologului și memorialistului care i-au dat
noblețe spirituală și distincție oriunde și oricând.
Cartea este structurată, în consecință, după aceas-
tă personalitate complexă, însă tenace și capabilă
să se afirme în orice condiții: Constantin Eretescu
memorialist; prozator și povestitor; diarist; dra-
maturg; America văzută de aproape; exilați, emi-
Suzana Fântânariu
.„Memoria cărții carte-obiect expusă la Lisabona la expozița „Cartea-Literă , sept. 2017
granți și pribegi; Eretescu, redactor pentru
America la Lupta. The fight; legendele urbane etc.
Constantin Eretescu se naște la 21 mai 1937, la
Cetatea Albă, ca fiu al armeanului Petre Eretescu
și al polonezei Alexandra Cuharschi. Petre
Eretescu, cu nume românizat, era grefier la tribu-
nal și, odată cu invazia rusă în Basarabia, se simte
amenințat ca mai toți colegii lui, însă decide să
plece în România numai ca să nu împărtășească
experiența fratelui său, medic de profesie, dus cu
familia în gulagurile siberiene. Astfel ajunge,
printre bombardamentele rusești, la Târgoviște,
dar în scurtă vreme pleacă la București stabilin-
du-se în mahalaua Ferentarilor. În fine, după ce
Constantin eșuează la Facultatea de Filosofie, fi-
ind exmatriculat în anul al patrulea (1959), în ciu-
da opoziției profesorului Tudor Bugnariu (căsăto-
rit cu Dorli Blaga), delatorul său, Virgil Paștina
(viitor politruc comunist), se arăta mult mai cre-
dibil. După demersurile tatălui său la Ministerul
Învățământului, Constantin va fi înscris la
Filologie, facultate pe care o absolvă în 1961 după
susținerea examenelor de diferență. Urmează trei
ani de activitate didactica (profesor de limba și
literatura română în mediul rural). Trece însă la
Institutul de Etnografie și Folclor și se consacră
muncii de cercetare avându-l ca model pe Mihai
Pop, cu care își dă doctoratul în 1976 (teza
Elemente mitologice în literatura orală românescă,
cu atenție specială asupra legendelor populare). Va
continua și după plecarea sa în SUA să se preocu-
pe de folclor, însă în prima parte a vieții de exil va
scrie proză, dar și teatru: romanele Noaptea
(1988), În căutarea Alexandrei (1999), Party cu un
ceas mai devreme (2001), Dragă Maria (2009),
drama Dezvăluirile târzii ale unui pretins martor
ocular (2000) etc. Retrospectiva lui Iordan Datcu
se deschide și ea cu literatura nonficțională care
ocupă un loc important între scrierile lui
Constantin Eretescu. Așadar, Pensiunea Dina
(Jurnal de emigrație), Periscop, Mărturiile unui ve-
netic și Turnul de veghe. Jurnal de exil, apărute în
1995, 2003, iar ultima dintre ele, în trei volume,
tipărindu-se în 2013 (I) și 2016 (II și III). Citindu-
le, „nu-ți lasă impresia că autorul a omis ceva din
întâmplările zguduitoare prin care au trecut, el și
familia sa, că ceva esențial a fost distorsionat, că
distanța dintre cele trăite de copilul de trei ani și
familia sa când au pătruns rușii, în 1940, în
Basarabia, și momentul când Constantin Eretescu
și-a publicat primele pagini, din cartea de mai
târziu, în anii 1998-2001, în Origini-Romanian
Roots, în Ararat și Observatorul cultural”(p.28).
Emoția revederii Basarabiei, fiindcă își oferă un
astfel de prilej peste ani, și atmosfera dezolantă
din paginile de jurnal ale lui Eretescu se strecoară
subtil și în capitolul consacrat de Iordan Datcu
memorialisticii acestuia: „casa bunicii dinspre
mamă nu mai este, casa părintească nu și-o găseș-
te; uniformele străine ale vameșilor ucraineni; o
mașină a poliției care nu permite accesul spre ce-
tate; mormântul gol al Sfântului Ioan cel Nou,
acum sfânt de naționalitate... ucraineană; cimiti-
rul cu poarta ferecată cu lanț; absența limbii ro-
mâne...”(p.29). Periscop-ul lui Eretescu se bucură
de o bună receptare în critica românească (selec-
tiv adnotată de Iordan Datcu inclusiv pe coperta a
IV-a), iar valoarea de document a acestui jurnal
oferă o bogată galerie portretistică de unde des-
prindem figuri ale unor foști colegi, profesori sau
scriitori dintre care Mihai Pop, Ovidiu Bârlea, Al.
I. Amzulescu, Henry Wald, George Ivașcu, Tudor
Bugnariu, Theodor Pâcă, Mariana Kahane, Ioan
Petru Culianu, Adrian Fochi etc. Și se reține re-
marca lui Mircea Anghelescu din finalul capitolu-
lui: „Eretescu se mărturisește a fi un scriitor ro-
mân făcut, iar nu născut”, fiindcă el nu era vorbitor
nativ de limbă română. La refugiul lor în România,
doar Alexandra, mama sa, vorbea cât de cât ro-
mânește, ceilalți fiind vorbitori de limbă rusă,
ceea ce le-a adus suspiciunea românilor, răceala
cu care au fost tratați și pe care a simțit-o mai ales
copilul Constantin. Toate acestea fac să ne oprim
atenția asupra capitolului Exilați, emigranți și pri-
begi, temă care revine frecvent, inclusiv în proza
lui Constantin Eretescu (Pensiunea Dina -1995;
10
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
În căutarea Alexandrei - 1999; Fețele lui lanus.
America văzută de aproape -2001; Dragă Maria
-2009 și nu în ultimul rând în volumul de eseuri
și interviuri Cu ochii în zare. Exilați, emigranți,
pribegi -2011). În Fețele lui Ianus, Eretescu face,
introspectiv, o explorare de suflet a emigrantu-
lui și-i descoperă un soi de alienare, „o formă de
schizofrenie, o pricopseală a lumii moderne,
tulburătoare, primejdioasă uneori, dar nu lipsi-
tă de farmec. Există un deliciu al vieții în schi-
zofrenie(p.108)”. Oamenii de artă, în exil, se
descoperă între două culturi și, sufletește, ei se
opresc la jumătatea drumului; ni-l dă ca exem-
plu, printre atâția alții, pe celebrul Marc Chagall,
pictor rus născut la Vitebsk (Bielorusia) și care
atinge gloria în Parisul pe care îl percepe ca pe
un al doilea Vitebsk. Pe de altă parte, emigrantul
intelectual are de înfruntat pe lângă ostilitatea
populației majoritare și o literatură ostilă (ex.:
Immigrants out! a lui Juan F. Perea ori Nation.
Common Sense about America’s Immigration
Disaster a lui Peter Brimelow). De aceea
Eretescu alege să contrabalanseze acest recul cu
cronici ce țintesc solidarizarea spiritelor, trezi-
rea conștiinței de apartenență a emigranților la
o anumită cultură, cu referințe din diaspora ro-
mânească: Constantin Brăiloiu, Aron Cotruș,
Ștefan Baciu, Andrei Ciurunga etc., conștient că
din exodul românesc de după 1990 lumea occi-
dentală va avea de la români mai mulți Ciorani,
Eliade și Ionesco. Ca jurnalist la Lupta. The
Fight, capitol special în cartea lui Iordan Datcu,
„Eretescu a urmărit modul cum erau tratați de
regimul de la București scriitorii care nu se lă-
sau subordonați și voiau să părăsească țara, pre-
cum Dorin Tudoran” (p.122). Iar ca fost cercetă-
tor la Institutul de Folclor din București
(1964-1980) denunță decimarea instituțiilor de
cercetare nevoite să se comaseze din lipsă de
specialiști și ca să evite eșuarea, în această ches-
tiune având un model chiar în soția sa, Sanda
Golopenția, cu o operă științifică remarcabilă în
România (Sintaxa transformațională a limbii ro-
mâne, 1968; Current Trends in Romanian
Linguistics, 1978), continuată și în exil (Les voies
de la pragmatique, 1988; Voir les didascalies,
1994; Les propos spectacle. Etudes de pragma-
tique theâtrale, 1996), alte lucrări fiindu-i publi-
cate în țară după 1990 (Cartea plecării, 1995;
America, America, 1996; Desire Machines. A
Romanian Love Charms Database, 1998; Vămile
grave, 1999; Intermemoria - Studii de pragmati-
că și antropologie, 2001 etc.). Un loc aparte în
retrospectiva lui Iordan Datcu îl ocupă opera
folcloristică a lui Constantin Eretescu: Folclor
din Țara Loviștei (împreună cu Gh. Deaconu),
1970; Folclor coregrafic din Vrancea (în colabo-
rare cu Anca Giurchescu), 1974;Vrăjitoarea fa-
miliei și alte legende ale orașelor lumii de azi
(2003); Folclorul literar al românilor. O privire
contemporană, 2004; Uriașul Guguza și alte po-
vești actuale, 2007; Fata Pădurii și Omul Nopții.
În compania ființelor supranaturale (2007);
Știma Apei. Studii de mitologie și folclor (2007);
Visul lui Owen. Întâmplări, superstiții, povești
vechi și noi (2009); Mission en Roumanie.
Culegerea de folclor românesc a lui Hubert Pernot
(1928), 2009; Cerbul din Cadillac. Folclor urban
contemporan (2010); Moartea lui Patroclu.
Studii și articole de etnologie (2015). Despre răs-
punsul dat proiectului lui Nicolae Iorga pentru
punerea în valoare a culturii populare româ-
nești la scară europeană de entuziastul Hubert
Pernot (lingvist, elenist, universitar și director
parizian al Arhivei Cuvântului), Constantin
Eretescu află în 1983 de la lingvista Marie-Rose
Aurembou Simoni și relevă în cartea sa anver-
gura proiectului pe care, din păcate, cercetarea
românească l-a abandonat din lipsă de fonduri
și din vinovată nepăsare. Pernot însă înregistra
atunci pe 288 de cilindri de fonograf numeroase
piese folclorice în interpretarea unor amatori
din toate regiunile românești (75 de subiecți),
precum și vocile unor personalități ale vremii:
Iorga, Argetoianu, prințesa Alexandrina Gr.
Cantacuzino, I.G. Duca, Ion Minulescu, Al.
Vasiliu, Gheorghe V. Madan, Sabin Drăgoi,
Tache Papahagi ori Dumitrescu-Bistrița. Într-o
scrisoare din 1930, trimisă lui Al. Rosetti, și el
adept al amintitului proiect, Pernot nota deza-
măgit: „Je regrete bien que ceux qui s’occupent
en Roumanie de chanson populaires aient mon-
tre si peu d’empressement a collaborer avec
nous. Tout cela aurait pu si aisement se faire en
commun. Nous aurions ete hereux aussi de pu-
blier ici les collection qu’ont amassees certain
d’entre eux. Enfin, ce sont de ces amours-pro-
pres nationaux ou individuels contre lesquels il
n’y a pas grand chose a faire.” Așadar, prin sem-
nătura lui Iordan Datcu, această primă retros-
pectivă a operei octogenarului Constantin
Eretescu se bucură de același gir ca și cele care îi
privesc pe Ioan Șerb, Ioana Andreescu, Petru
Ursache, Adrian Fochi, Ovidiu Bârlea și pe alți
mari etnologi români din țară sau din diaspora.
■
Suzana Fântânariu
Ambalaj pentru suflet (2017), instalație
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
11
jurnal
Jurnal 2017
■ Gavril Moldovan
-< ianuarie (2017): De dimineață, lun-
gă convorbire telefonică cu Raul
Constantinescu (Hațeg), pe care nu
l-am revăzut și n-am convorbit cu el de dece-
nii, căruia i-am trimis Jurnalul cu ceva timp în
urmă. Spune că l-a citit, că am oarecare talent
narativ dar că nu am subiecte. O să mă gândesc
la asta. O observație justă face mai mult decât
o tonă de laude. Îi aud vocea în telefon și con-
stat că e aceeași voce ce o ascultam în acei ani
demult trecuți, pe coridoarele căminului nostru
studențesc sau în camera în care-l vizitam, prin
sălile de lectură. Vocea te poate reprezenta chiar
de la distanță și te poate înlocui. Poate fi un sol
al solitudinii tale. O prelungire a sufletului tău.
Cunoscând meticulozitatea și sârguința lui pe
care i le știu din acei ani «pudrați în colb de lună»
sunt convins că «Vechi tradiții și creații populare
din Țara Hațegului», cartea la care lucrează, va fi
o reușită. Costel, cum îl alint eu, are mult neno-
roc la casa lui. Dar e inteligent și optimist și cu
umorul de umărul lui legat, le trece apa pe toate.
Așa cum eu străbat drumul Ghinzii, el străbate
drumul Hațegului, colț de țară trecut în cronici
și psaltiri locale. Costel sapă-n inima mea și mă
face treaz și atent la surupăturile neamului. Toată
slăbiciunea noastră el o știe, tot necazul nostru
milenar îl știe. De-acolo, din Țara Hațegului se
vede mai bine România. Cum își mișcă ea ver-
tebrele și cum baladele și idilele curg spre Țara
Năsăudului. În casa lui din Pâclișa își dau întâlni-
re Simion Florea Marian, Caracostea, Papahagi,
Densușianu, Ion Pop Reteganu și rostesc solemn
într-un cor: «Cu cât cânt cu-atâta sînt».
20 ianuarie: Am mers după C. la școală să o
duc acasă și pe drum mi-a povestit cum mașina
lor a fost tamponată în spate de o alta. Ea a zis
că un drăcușor a fost de vină și a reproșat tatălui
ei faptul că nu a pus o cruciuliță să atârne dea-
supra volanului, așa ca la alte mașini, să alunge
drăcușorii care produc accidente. Particip la o
festivitate de comemorare a lui Petru Creția des-
fășurată la Biblioteca județeană. Toți cei prezenți
au primit gratuit cartea «Eseuri morale» de P.C.,
editată de Muzeul Limbii Române. În cadrul ma-
nifestării, Valentin Coșereanu a expus un mate-
rial de fapte ce ni l-a restituit pe scriitorul mare
iubitor de Eminescu drept o persoană culturală
de rangul întâi, ce s-a mișcat în cercul de inte-
lectuali care îl înconjurau pe C. Noica. Urmărit
de securitate, el a fost până la urmă agresat fizic
de «băieți». Bravo! V-ați făcut datoria față de po-
porul român. Poate acei băieți mai trăiesc încă
printre noi și sunt promotorii democrației. Ei și-
au însușit repede tâlcul ascuns al epigramei lui
Păstorel Teodoreanu :
Camarade nu fi trist
Ține minte trei cuvinte
Garda merge înainte
Cu partidul comunist
21 ianuarie: Am dormit bine. Mă scol și fac
yoga. Stau cinci minute într-un picior, cu mâi-
nile deasupra capului, apoi în celălalt picior.
Circulația cerebrală se alimentează cu un sur-
plus, cu un flux de angajament voluntar. Un frag-
ment din acest jurnal întitulat “Mai am eu timp
să mai visez” a fost publicat în «Tribuna» nr. 345.
Îmi place cum a apărut, fără greșeli de ortografie,
bine plasat în pagină. Telefon de la Gicu Pleș. Am
fost colegi de liceu la Năsăud. El lucrează acum
la o carte despre istoricul școlilor năsăudene, re-
luând faptele de unde le-a lăsat Virgil Șotropa. E
mult de lucru dar G.P. e muncitor și cred că va
duce cu bine lucrarea la bun sfârșit. Seara am fost
la cuscra Rodica unde am sărbătorit ziua ono-
mastică a nepoților: Carina (7 ani) și a lui Andrei
(12 ani). A fost până la un timp minunat, apoi am
văzut viitorul cum dă năvală în interior și o ia pe
Rodica (76 ani) și o duce departe de noi, astfel în-
cât n-o mai putem vedea decât în fotografii, apoi
mă ia pe mine și mă transportă sus, pe un deal,
unde mă așteaptă o moviliță de pământ și-n jur
niște pomi cu fructe acre. Aceleași zile viitoare
vin ca niște iele și dintr-odată Andrei devine băr-
bat iar Carina femeie în toată regula, și se pregă-
tesc să facă și ei sărbătorirea onomastică a fiilor
lor care tocmai împliniseră o vârstă, cam care o
împliniseră și ei cu câtva timp în urmă. Și astfel,
timpul urcă din nou în clepsidră, face să curgă
nisipul colorat, să se veștejească pomii, să înflo-
rească și să se veștejească din nou până ce crengi-
le nu mai sunt în stare să dea rod și cad jos uscate.
Și-n acea confuzie de timp și de mișcare vin acasă
și străbat un spațiu anost, plin de zvonuri contra-
dictorii și alarmante, plin de rugina viețuirii, de
alte rămăsături ale minții mele îndoliate. Nici nu
știi care clipă e cea prezentă ori care e cea viitoare
pentru că vin de-odată amândouă și se mulează
pe trupul tău însingurat, se încolăcesc ca volbura
pe o tulpină din apropiere și nu le poți îndepărta
să nu te sufoce, nu le poți deosebi care e una și
care e alta fiindcă nu știi nici măcar ce e timpul.
Întotdeauna lucrurile acestea abstracte care au
asupra noastră repercusiuni concrete sunt greu
de dibuit.
23 ianuarie: Mă scol pe la unu noaptea și ci-
tesc. Minunea de pe drumul Damascului. Pavel
a avut o viziune și a orbit. Apoi și-a recăpă-
tat vederea și a devenit din anticreștin, creștin,
trimis de Dumnezeu să înfăpuiască minunea
încreștinării. Drumul Damascului ca drumul
Damascului dar ce fac eu pe drumul Ghinzii?
Cum devin eu din așa cum sunt, altceva ce nu
sunt? Poate avea Dumnezeu încredere în mine
să mă trimită undeva să fac ceva așa cum l-a
trimis pe Sfântul Pavel ? Sunt eu în stare să fac
ceva pe drumul Ghinzii cum a făcut Pavel pe
drumul Damascului? Noi nu răspândim nici un
fel de creștinism ci îl suprimăm. Noi bruscăm
creștinismul prin dialogul nostru despre Marele
Pocnet, despre fizica cuantică, despre particule
multiinvizibile. Oare va fi drumul Ghinzii pen-
tru mine un fel de drum al Damascului pe care
eu nu îmi voi recăpăta vederea ci vedeniile? Am
multe vedenii de cum mă scol din pat. Ele se lea-
gă de rătăcirile mele prin tot felul de explicații
precare. Nu pot ieși din desișurile, din încrengă-
turile pădurii Ghinzii. Tocmai se cântă Concert
pentru patru clavire de J.S. Bach. E și acesta un
prilej de a-mi vedea vedeniile. Sunt fel de fel de
vedenii, vedenii explicabile și vedenii inexplica-
bile. Așternutul lor diafan mă face uneori să salt,
să-mi expun temerile și încurajările. Chinuitoare
întrebări ce se află sub pojghița infinitului, sub
coaja neantului care în tot momentul se poate
prăbuși asupra ta prin cine știe ce reacții divine.
Nu-mi mai telefonează Liviu H. S-o fi supărat pe
mine? E un băiat cult care știe ceva istorie, mă-
nâncă muzică pe pâine și visează la viitorul incert
al țării. Îmi trimite decupaje din ziare clujene,
adică ceea ce se scrie în ele despre realitățile și as-
cunzișurile etnice ale Ardealului. Citesc «Eseuri
morale» de Petru Creția. Chiar la început se ci-
tează o învățătură a lui Marc Aureliu, împăratul
filosof, care spune: «Sapă înăuntrul sinelui tău:
acolo se află izvorul binelui, mereu gata să țâș-
nească, dacă sapi mereu». Cum pot eu să sap în
mine? Am eu ceva în mine ce-ar putea țâșni la
suprafață? Drumul Ghinzii acum e plin de ză-
padă și amintiri. Legănări vioaie ale mersului pe
jos. Spre lucruri nevăzute pe care le voi vedea. Să
studiez mai bine frunzele și crengile copacilor.
Schița pădurii, planul ei constructiv cu mires-
me cu tot. În pădure sunt om, în oraș nevolnic.
Astăzi, în timp ce străbăteam și boscorodeam
de unul singur ca o babă rea de gură, țâșnea din
mine toată răutatea adunată de zile bune, toată
hâra și îndoiala metodică și metodologică a unui
om aproape cumsecade. Prostul meu renume se
sparge de o cioată sau de zborul țâșnit al unei cu-
cuvele. Am eu o vorbă rea cu pasărea asta molip-
sitor de tristă. Încă din copilărie. Din colțul casei
mele de la țară țâșnea fum când ea zbura peste
case. Își avea reședința, sediul în hornul ruginit
de ploi și de-acolo zbura pe sub nori, pe sub stele.
Cucuveaua se-mpletecește de ramuri și ramurile
se usucă. Frunzele cad și aerul se colorează. Am
numărat vreo șapte cucuvele în sat. Scade popu-
lația, scade numărul lor. A mai rămas acum doar
una. Și aceea la casa mea. Să mă reprezinte, să mă
năucească cu cântecul ei sinistru: cucuau. Parcă
un bolnav pe pat de spital ar geme, parcă un îne-
cat ar scoate ultimele spasme de pe lumea aceasta.
Cucuveaua este neșansa mea, aripa mea secunda-
ră și obeliscul meu întristător. Când a murit sora
mea, cucuveaua s-a deșteptat mai devreme decât
de obicei și s-a apucat toată ziua, seara și noaptea
ce a urmat să anunțe tot satul. Zborul ei avântat,
țâșnit aluneca pe filele caietului meu căci încă
din acele timpuri țineam un jurnal. Un jurnal al
prohibiției. Sunt un om urmărit de Dumnezeu
care trimite pe urmele mele o asemenea înaripa-
tă să-mi reamintească, să mă atenționeze, să mă
facă neliniștit degustător al cântecului ei răsco-
litor. Sunt un om căruia-i ies la cântar kilogra-
me în minus, ele reprezentând golul ce i-ar putea
umple resemnarea. Sunt maestru al resemnării.
Imediat mă resemnez și apoi mă semnez pe câ-
te-o coală albă desprinsă din sufletul meu. Sunt
un infractor pe care divinitatea nu-l iartă. Cred
că paralel cu Dumnezeu își duce activitatea și
Dracul. Greșelile mele nu se iartă ca ale restului
oamenilor. Eu trebuie să-mi duc greșelile-n spate
ca Sisif bolovanul. Se face oră albă și mă scol să
mai lucrez puțin la Jurnal, ultima variantă. Trag
cu ochiul la o carte pe care o citește soția mea,
«Femei, onoare și păcat în Valachia secolului al
XIX-lea» de Nicoleta Roman, Ed. Humanitas.
Cartea poartă subtitlul «Deznădăjduită femeie
n-a fost ca mine». Aproape că vorbele acestea mi
se adresează și mie. Prietenul meu I.B. a murit.
Nu mai am alt om așa apropiat cum mi-a fost el.
Am atâta povară în suflet, atâta încărcătură încât
n-am în curtea cui o descărca. Micile șoapte ros-
tite-n interiorul tău n-au putere de generalizare,
n-au tăria să-nconjoare trupul, să iasă la suprafa-
ță nici să se facă auzite ci doar bănuite în armonia
aparentă din jur. Sunt plin de șoapte ce-ar putea
12
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
masca devenirea unui trup de la intimitățile lui
la vizibilitățile și vulgaritățile dinafara lui. Ce-mi
șoptesc mie cucuvelele de sunt așa de mohorât?
Mă sună Ioana. E la Spitalul județean cu mama ei
care și-a rupt mâna cu care picta. Mâna cu care
voia să înfrumusețeze o pânză idioată. O pânză
fără valoare căreia să-i dea valoare. Dacă decur-
ge bine procesul de vindecare, atunci probabil
că va fi înlăturat gipsul. Ce păcate trage după ea
și femeia aceasta? Mă gândeam să mă îmbrac și
să mă revărs puțin prin oraș. Mă întâlnesc cu St.
Apoi ne abandonăm reciproc. Nu ne potrivim la
dialog.
24 ianuarie: Sărbătorirea Unirii Principatelor
Române (258 ani). Vise care împrumută realită-
ții chipuri și fapte dragi. Au venit la mine cete
de îngeri, au bătut la ușa sufletului meu anun-
țând sărbătoarea neamului românesc. Păcat însă
că la nivel de guvern sunt certuri multe, insul-
te, contradicții neconstructive. Cum să te prinzi
în Hora Unirii cu asemenea oameni, cu oameni
care slăbesc osatura țării? A fost o zi frumoasă și
urâtă, frumoasă prin amintirea evenimentelor de
atunci, din 1859, când inimile românilor au bătut
la unison, și urâtă prin faptul că inimile politici-
enilor de azi bat alandala, nu la unison. Ce va fi
cu țara noastră până la urmă? De ce o lăsăm pe
mâna unor asemenea.. .Nu-mi pot iubi țara decât
urând unii oameni ai săi.
26 ianuarie: Ora 012,30. Prima înghițitură de
viață din această dimineață. La Radio a început o
piesă de teatru de Paul Claudel. N-am putut să o
urmăresc până la capăt fiindcă nu se auzea clar.
Era ceva cu un vapor care pleca din Marsillia,
având la bord trei bărbați și o femeie. Unul din
bărbați parcă era sau a fost soțul femeii și își
aminteau fel de fel. Titlul piesei era, dacă nu mă
înșel, «Cumpăna amiezii». Nu pot dormi nopțile
așa ca altădată. Mi se strecoară-n suflet paraziți
care-mi deturnează somnul. În aceste momente
sufletul meu este un ecran cu purici. Mai târziu,
parcă văd că această insomnie va fi dublată de
dureri și atunci nu voi mai putea suporta viața.
Câte somnifere trebuie să inhalezi pentru a muri?
O să o întreb pe Marilyn Monroe dacă o voi întâl-
ni în visele mele nocturne. De ce se termină viața
așa de trist? Azi e joi și joia sufăr mai mult. Am
spus aceasta într-o poezie cu ani în urmă. Joia
începe coborâșul de pe panta curbei săptămânii.
Îmi pun mie însumi atâtea întrebări. Caut să dez-
leg atâtea întortocheate gânduri. O uliță pustie
așteaptă pașii mei. O casă cu prispă, acoperită cu
șindrilă, cu portiță și stâlpi de stejar este locașul
ce-a adăpostit odinioară câteva ființe dintre care
astăzi a rămas doar una în viață și aceasta bătrână
și cătrănită. Am ciocănit în singura ușă ce mi-a
ieșit în cale. Organe de viață peste tot. Viața e un
organism și ea. Un organism viu. Ea trece din
colț în colț și nu vrea compania nimănui. Numai
compania mea o vrea. N-am nici o scăpare și o
însoțesc așa cum sunt. Se lasă însoțită doar de
mine. Ceilalți ai mei au abandonat-o care cum
și când a putut fără măcar să aibă răgazul unor
regrete. Exercițiile gramaticale nu rezolvă nimic,
vitalitatea mea e pe ducă, încearcă doar un su-
rogat de viață. Primejdia mărturisirii nu răspun-
de la salut, căile și cultul păcatului te adâncesc
tot mai mult în noapte. Într-o seară de iarnă am
încercat să dizolv amintiri. Să rup bilețelele ce
mi le trimise amurgul depășit. Să aștept toamna
pentru că toamna pot mai bine uita. O muză in-
tergeneraționistă îmi furnică prin mâna cu care
Suzana Fântânariu	Carte val (2008), obiect
scriu. O muză bătrână ce nu mai are nimica de
spus. A epuizat toate creioanele și pixurile ce i-au
ieșit în cale și acum ascultă dezamăgită sunetul
lacrimilor ce cad ca petalele pe lună. Sunetul ge-
nerațiilor viitoare, armura lor. Sunt un croitor ce
nu mai știe meșteșugul croirii unui palton liric.
Sunt de tot prea liric și nu-mi pot agonisi toate
literele poemului următor. Sunt în spațiul lui ver-
de. Melancolie trimisă prin poștă. Prima înghiți-
tură de viață din această dimineață a fost amară.
Maldoror mi-a fumat toate țigările. Obiceiul meu
de-a trăi s-a dus dracului. Dorința mea de cul-
tură e-n scădere ca apele Dunării la mal pe vre-
me de secetă. Ochiul meu stâng și mâna dreaptă
mă duc spre surghiun. N-am văzut pădurea de
mult timp din cauza temperaturii scăzute. Am
fost să cumpăr R.L. la chioșc dar n-a sosit. Mă
duc la depănări interfoane să anunț o avarie. Dar
dacă moartea sună la interfon și nu sunt acasă?
M-am dus după Carina la școală și mi-a spus
cum a scris ea primul cuvânt din viața ei: caiet.
Am ajuns acasă și am îmbrăcat-o cu hainele de
casă. M-am apucat să scriu apoi tot ceea ce am
văzut în această zi cu mâna mea de pe care că-
deau solzii unei viețuitoare preistorice. Aveam o
mână preistorică în care furnicau germenii mor-
ții. Ea se apleca acolo unde trupul nu putea, unde
direcțiile de mers nu arătau nimic. S-ar putea ca
omul să fie cel mai vechi animal de pe planetă. O
spun mâinile lui ciudate care se ramifică fiecare
în câte cinci degete. Cine știe câte alte mâini au
fost înaintea mâinii mele din care apoi ea să pur-
ceadă, să fie urmașa lor. Ea să fie autoarea atâtor
texte și bune și rele, ea singură alfabetizată după
o cohortă de altele analfabete, capabilă de încres-
tarea slovei, încununarea aspirațiilor atâtor mă-
nunchiuri de mâini dinaintea ei, care prin peșteri
milenare au vopsit pereții arheologiei cu semne
enigmatice de care astăzi ne mirăm înduioșător.
Numai mâna mea a fost însă în stare să scrie un
poem ca «Mâna stângă». Mă laud. M-am detestat
destul! Iertați-mă! Orice mână se trage din alta
de dinaintea ei, geneza ei se pierde într-un trecut
de mâini răsfirate și scurse prin atâtea epoci până
în zilele noastre. E o istorie a mâinilor tot două
la un trup ce-au străbătut mileniile și au ajuns în
sfârșit la liman îngândurate și în stare să se între-
be filosofic despre originea lor, despre îndelun-
gata lor supraviețuire. Poate că la început mâna a
fost un ciot din care s-au smuls cinci degete care
urmau să lepede membrana interdigitală, să-și
modeleze carpienele și metacarpienele, falangele
astfel încât să se poată aduna, constitui într-un
pumn viguros. Pumnul și palma care au disci-
plinat agresiv mulțimile rătăcitoare pe planetă,
până când una dintre aceste mulțimi a urcat sus
pe munte și a adus de acolo din mâna necunos-
cută a altcuiva, care seamănă cu noi și cu mâna
noastră, tablele de legi, de porunci ce stau și azi la
baza moralei noastre.
27 ianuarie: E vineri și vinerea e o zi specială.
O zi în care trebuie să-mi țin bine laolaltă toate
gândurile și visurile și aptitudinile atâtea câte mi-
au mai rămas pentru a fi mereu atent la marile
provocări ale neantului. Nu știu ce m-a apucat
astăzi să-i sparg coaja neantului. El mereu în-
cearcă să suprime și să compromită starea mea
și așa destul de compromisă. N-ar mai trebui să-i
permit aceasta. Dar nici nu știi din care parte dă
năvală neantul și asediază tot ceea ce ai agonisit
o viață. Prima dată ar trebui să facem o lege prin
care să interzicem neantul. Prea e peste tot. Să fie
oprit la zidul de la intrare în cetate. Dacă e trimi-
sul lui Dumnezeu, ar trebui să-și vadă de treaba
lui acolo prin munți, pe dealuri și văi, prin spații-
le interstelare nu în inima și sufletul omului. Prea
mă văicăresc. Ia să iau viața mai altfel. Mai cum?
Trebuie să știi cum să iei viața. Amestecul visului
cu realitatea îmi procură deziluzii. Deziluziile mă
umilesc. Sunt surorile neantului. Mai are nean-
tul și un frate numit nihilism. Când ai încăput
pe mâna nihilismului atunci nimic nu se mai ale-
ge din tine. De aceea nu mai recitesc Ecleziastul,
pentru că acolo nihilismul este numit deșertăciu-
nea tuturor deșertăciunilor și eu mă tem de de-
șertăciune tuturor deșertăciunilor. Măcar de-ar fi
așa numai o simplă deșertăciune ar fi mai bine,
dar este una a tuturor deșertăciunilor. E ceva
cumplit.
(Fragmente inedite din Jurnal-vol. II)
■
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
13
poezia
■ Aura Christi
Cum se ridică sfinții
Dacă mă gândesc cât pot eu de bine
și de profund de când mă cunosc,
știu că nu voi anunța nimic pentru
nici unul dintre oamenii din Cetate.
Știu că voi tăcea necontenit și, după
cum îmi stă în obicei, voi cânta cu gura
închisă cântecele negre, senine, vii și,
ades, triste, după felul în care am vegheat
lumina din candelă să nu mi se stingă, după
felul în care, la miezul nopții, în rugăciune
m-am prăbușit, apoi, iarăși, m-am ridicat
cum se ridică sfinții, călugării, eroii și adună
bărbații să plece la război, să-și apere copiii,
femeile, pământul, viii și morții, strânși dintre
lumi. Mai târziu, ei adună cântecele și părinții,
strămoșii, rădăcinile, doinele, bocetele, horele...
După ce stau ce stau și murmur, iarăși cad
pe gânduri și, în cele din urmă, mă adun și eu,
și înțeleg că nu am stofă de erou, nici de sfânt,
nici de preot, nici de voievod. Din ce fel de
drojdie e făcut, atunci, sufletul meu? Duhul
meu din ce materie e construit între rai și iad,
de se mută, când și când, din cele două emisfere,
din care alții cad și cad, și nu se mai opresc din
căderea fără început și sfârșit? De unde e aerul
care-i cutreieră templele și rozele înflorite în
fericita-i grădină? Cine-i cântă doine de jale?
Și cântece de leagăn cine, oare, pentru el
murmură într-o pace care trezește morții, subit
îi ridică din criptă, mută din loc piramide și
pleacă
la capătul lumii, și cântă lumina de aici și de
dincolo
de mormânt? Cine-l leagănă nopțile, cine-l
iubește
cum nimeni, niciodată, niciunde n-a mai iubit?
O, tristețile mele
Mă simt ca un nufăr rătăcit într-un lac
uitat în inima unei livezi apocaliptice.
Mă simt ca o floare de mac dată în pârg
într-un câmp împânzit de spini, buruieni
năzdrăvane, de capul lor rămase de secole.
Ca un crin înflorit, cu o rădăcină în smârc
mă simt de o vreme. O, tristețile mele
sunt negre și-adânci ca smârcurile! O,
tristețile-mi negre scriu cu sânge, deoarece
n-au puterea de-a plânge. Cuvintele mele
sunt lacrimi cu sânge și iz de cerneală neagră;
cuvintele mele sunt lacrimi neplânse - Parce
frumoase de-ți iau mințile. Lacrimi șiroind
prin sânge - cuvintele-mi bune de mâncat,
bune de-aruncat la câinii grași ai lumii tale
îmbelșugate, Doamne, care uită de tine, în
nesfârșita-i sminteală, și calcă legea legilor.
Ce au văzut cuvintele în duhul meu?! În mine,
Doamne, ce au văzut? Ce au văzut în mine
tristețile lumii acesteia, de nu mai pleacă,
de-și fac, aici, cuibul și oaza, de nu mai știu
de mine, de odihnă și somn nu mai știu, și alerg
cât e ziua și noaptea de mare. Pâine-mi e pelinul,
aripă - câmpul de spini, pernă - o grămadă
de pietre și cel mai sălbatic și-nalt iceberg.
Pat mi-e un mormânt din marginea câmpului
lăsat de izbeliște, pe care, în loc de cruce, văd
un maldăr de pietre de stâncă. Ca de lut
argilos mi-e umbra, în care mi se-nfășoară
fiece os, de când am fost acolo unde am fost
și-i o minune că m-am întors. Ce au văzut
tristețile în mine? Ei, ce au văzut, de nu mai
pleacă și din gură nu mai tac, și vorbesc,
și cântă duhul în care și-au făcut leagăn?!
Iar eu mă întreb cum de respir, cum de vie
mai sunt după ce am fost pe tărâmul acela
de iarbă neagră, când altceva era firesc,
cu totul altceva era firesc, Doamne?!!
Ce ai văzut în sufletul meu, de în palma Ta
el stă și tot stă, și cântă, nu plânge, nu doarme,
cântă ‘nainte și-aleargă de-a lungul și de-a latul
pământului, dansează, aleargă și merge pe ape?!
Ce ai văzut acolo, arată-mi și mie, Doamne!
Nu știu ce ai văzut
Nu știu ce ai văzut, Doamne, acolo,
în abisurile mele! Ce ai văzut, ce?!!
Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, iartă
ultimul om dintre oameni, care sunt,
mai sunt încă. Iartă-mi noianul
de întrebări, iartă-mi ochii iscoditori,
iartă-mi inima, iartă-mi greșeala făcută
cu voie ori fără voie, iartă-mi dorul de
poveste, lacrima, uimirile. Iartă-mi
neodihna, oboseala, iartă-mi firea, ce se
împrăștie și se adună mai rar, pare-se.
Iartă-mi visul, zborul, neștiința, teama de
necunoscut, gândul. Nu mai știu ce sunt
și întreb, deși mi-am promis să nu întreb
nimic, pentru că eu nu am decât un singur
drept: să mulțumesc, să te cânt, să te slăvesc
în psalmi, secundă de secundă, aici, sub merii,
perii, nucii, cireșii, lăstunii, duhurile, iarba
și vișinii din subit cuprinsa de frig livadă;
un frig precoce, un frig de neînțeles pentru
luna octombrie, când mai ieri soarele bubuitor
își revărsa lumina peste noi în cascadă.
Iartă-mi ființa sucită. Iartă-mi dorul, setea
de poveste, trăită zi de zi. Iartă-mi iubirea
pentru jumătatea mea, care nu mai vine
și, totuși, este, clipă de clipă, cu mine.
Iartă felul în care, serile, surpată în șoapte,
refac, încet, conturul buzelor lui, copleșitor
de frumos desenate de un maestru care
nu-și divulgă numele. Sorbită de ochiul
abia deschis al cerului, așa se reface dimineața
și urcă din tine, din apele tale, din sare, zâne,
alge, minerale, din mlaștini și mama-noapte.
Rană a nevăzutului acest răsărit
Rană a nevăzutului acest răsărit
purtat ca o amforă din cale afară
de subțire pe creștet. Mi-am găsit
edenul neclintit în puzderia de gutui
din colțul grădinii, uitate acolo de cei
ce puneau ordine în toate aseară
și începeau, din nou, cu viețile
celor din preajmă, de parcă ele
ar fi cele mai importante. Tăceam,
ca de obicei, făcându-mi din tăcere
un fel de azil, un fel de liman ori barcă;
mulțumeam pentru tot ce sunt, tot ce am
și în gând redesenam umbrele
arborilor din grădină, nu se știe
unde dispărute în trena mirosurilor
coapte ale acestui sfârșit de octombrie
sublim, alintat de claritatea-i dulce -
sfârșit retras spre seară în vița de vie
ori în mestecenii de alături, spre
temelia casei înclinați ușor-ușor.
O, claritate de aur, văd rădăcinile
tale pretutindeni, oriunde privirea
întârzie și se agață de felul în care
se-ntorc arborii spre steaua Alcor
ori spre inima mea, ascultată de frunze,
mirosuri, ierburi, sălcii și păsări distrate,
grăbite să se retragă și de astă dată
în foșnetul abia auzit, în țara de scrum
a frunzelor, în patria culorilor stinse,
de unde încerc sufletul să mi-l adun.
Visul
Când vei face ordine în viața ta?
sunt întrebată și ezit să răspund,
cad pe gânduri și tac, fiindcă cineva
dinlăuntrul meu știe că viața mea
e în palma Ta, Doamne. Și-atunci
cum să îndrăznesc ordine să fac
acolo? Ar fi culmea, ar fi culmea,
zic și mă îndrept spre parcul meu
de la răsărit; e un parc de pini, arțari,
copii, patimi, mesteceni princiari, unde
se-ntâmplă ritmurile poemelor cu pasul
meu inegal, șovăitor și încet, să-l măsor,
să-l alint și să-l bat. Clopotele bat, din
nou, când tu apari ca în vis și dispari
în pala de vânt dinspre lac prelinsă și
în ghinda de stejar pusă în buzunarul
hainei de un negru intens. Ieri noaptea
te-am visat între zidurile unei camere.
Erai îmbrăcat în negru și încercai
să te aduni și să-mi spui ceva foarte
important, văzut în cartea
ținută în mâinile tale la fel de subțiri,
ca cele ale profesorului meu de pian
de acum mai bine de patru decenii.
Cred că mi-ai spus tot ce era de spus
în asemenea împrejurări; nu se putea
altfel. Sigur mi-ai spus. Doar că eu
nu găsesc în ce fel de printre vedenii
să mă adun și să-mi amintesc măcar
ceva din tot ce mi-ai povestit aseară în
somn. Și acolo eram în parcul princiar,
printre berze, cai pitici din rasa Falabella
și copii ce aleargă după un zmeu zburător,
căzut lângă o mamă ce-și blestemă fiica
îngenunchiată în fața unui stejar bătrân.
Fragment din romanul în versuri
Ostrovul Învierii
(25 august 2016 - 16 aprilie 2017,
Învierea Domnului)
■
14
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
proza
■ Florentin Gabriel Niculescu
Lada și telefonul
— Daaaa, da’ n-are linia Daciei!
BMW-ul X7. Îi venea să moară. Trecuse spe-
cial pe-acasă, pe la Rogova, pe la ai lui, doar să
le arate noua mașină. Ca și nouă, avea 25.000
km care-n Germania sunt mai nimic. Normal că
n-avea linia Daciei. Cum nu-l avea nici pe Marin,
șoferul de inspector general la școli. Acum era
pensionar și se-aciuase aci, la Rogova, de unde e,
unde o viață-ntreagă au locuit ai lui, învățători,
și ea, și el, plecați de mult.
Normal că n-are linia Daciei la scară, tot tim-
pul parfumată și spălată, Marin, șoferul, după,
ar fi putut să-și tragă o spălătorie, era expert în
astea. Bine, și un butic de-ăsta nou, alături, sau
aprozar, era expert. Să te duci, Marine, cât stau
eu la ședință, vreo trei ore la Voloiac, o oră dus,
o oră-ntors, și-l cauți pe director, zice că mi-a tă-
iat un miel, probabil dă și niște țuică, îți iei și tu
un kil și un picior de miel, care îți place, și mi le
duci acasă. Dar în trei ore ești la Consiliu în par-
care!, sau: Cât stau eu aicea, la liceu, te duci la
abator, și la portar îl cauți pe nea Gică, ține min-
te, nea Gică, iei ce-ți dă, dai fuga până acasă, e
nevastă-mea, că azi nu are ore și deseară pleacă,
cu trenul de șase, Gigi, la facultate, la Craiova, și
trebuie să-i dea pachet.
Benzină-aveau pe săturate, deși în acte doar
două plinuri, însă inspecțiile, în județ, erau se-
parat, cum separat era și când voia cu bani, fix ca
la pompă în oraș, când pompa mergea. Și ulei, și
spray-uri, și mirositoare de interior, de la sârbi,
două pe lună, aici însă putea să ia cu punga.
Da, da’ n-are linia Daciei!
N-are sigur. Ce ți-e și cu bătrânii ăștia! C-așa
e și nea Gigi, cu care se tot încontrează acum, de
la o vreme, de când a hotărât să intre în politi-
că. Dacă nu noi, atunci cine, dacă nu azi, atunci
când? Ăsta, nea Gigi, om cu state vechi, și in-
giner la bază, foarte eficient la sediu, la partid.
Partidul lor, ce el nu știe, atuncea când s-au rupt,
în ’91, minerii au fost praf în ochi, numai că pra-
ful ăsta le-a scos ochii mai târziu, când, după ’96,
au revenit la putere. Valea Jiului a fost rasă, ca
răzbunare pentru atunci. Și mai stătea cu el, nea
Gigi, la un pahar de vorbă. Erau din tabere, ce
tabere, partide, separate, dar valurile vremurilor
îi aduseseră în alianță și trebuiau să se suporte.
Ce viață avusese și nea Gigi ăsta! Și ce figură,
domnule. Fără nicio aluzie acuma. Scăpase greu,
dar greu de tot, și din povestea cu chiaburii, dat
afară de pe la facultăți, apoi bursa tăiată din se-
nin, că el scrisese, trei hectare, cum îl învățase
unu’ de la cadre, numai că în facultate mai erau
vreo doi de pe la ei, și chiar din anul doi s-a aflat
totul. Și după aia, chestia cu subminarea econo-
miei naționale, ei făcuseră combinatul, echipa
lor, nu era el șeful-șef, însă era cu ei, cinci-șase
oameni și secretarul de partid. Orice s-ar spune,
a contribuit din plin. Și ăsta o figură, deși capa-
bil, și cu pile grele la bătrânii din CC, îmbătrâ-
niseră ca dracu’, totuși zburase de la Tulcea cu
tinichele de coadă. Ce se întâmplase? Mergea,
era chemat, într-o duminică, la doisprezece, la
Neptun. La invitația lu’ șefu’. Nu puteai să nu te
duci, și pe la opt era plecat de mult. Ajunsese pe
la..., lăsa mașina mai încet cât traversau pădu-
rea, Rezervația de Tei, însă în dimineața aceea
i-a sărit muștarul. Popasul, făcut chiar de el cu
ani în urmă, era în paragină. Nu că era prost în-
grijit, că n-avea bere bună sau că terminase ăla
micii. Nu, era închis, lacăt pe șandrama, grătarul
aruncat în spate, mesele mobile, că aveau și din
beton, turnate, câteva, aruncate înăuntru, scau-
nele, tot așa. Și l-a apucat nebuneala. Când s-a
întors, luni dimineață, l-a chemat pe unul mai
destoinic, de la ei, Te duci la Vasilescu, la IAS,
la..., popasul e la ei în gestiune! În zece zile, când
mă duc iar la Neptun, vreau să beau bere bună și
să mănânc vreo șase mici. Cu muștar bun, de la
Tecuci. Îi spui că îl ia mama dracului, suprave-
ghezi și mă ții la curent, s-a înțeles?!, - S-a înțeles
to’arășu’ prim’, - Liber, - Onoare muncii, să trăiți!
Și-a uitat, și și-a adus aminte sâmbătă, peste
două săptămâni, când mergea iarăși la tăiere, la
Neptun. Și-a înnebunit când și-a amintit de mici,
de bere și de muștarul de Tecuci. Totul era la fel,
popasul în ruină, șandramaua, mesele, grătarul,
tot, ca atunci, cu două săptămâni în urmă. Pe in-
ginerul de la IAS l-a băgat miercuri în spital, că
luni și marți a fost la București, la contractări. Și
luni, la prima oră, înainte de-a pleca, l-a chemat
pe boul ăla al lui, Păi, ce-am vorbit noi, mă, bez-
meticule (auzise asta pe șantier, la Salva, în ’52,
și i-a rămas)? Păi, măi, bezmeticule, nu ți-am zis,
mici, bere bună și muștar, de mici, de la Tecuci?, -
Ba da, to’arășu’, însă, în mod ciudat, bezmeticul
nu era speriat, deloc, chiar detașat un pic, senin.
- Păi, ș-ai vorbit cu inginerul?, - Vorbit, to’arășu’,
- Bă, tu-ți bați joc de mine? Și de ce nu-s micii
ăia gata, n-aveau oameni, erau în campanie, n-ai
antrepriză de construcții pentru Deltă, care toată
vara o freacă pentru că e sezon?, - Ba da, tova-
rășu!, - Și atunci?, - Păi nu puteam să fac nimic!,
- Cum nu puteai să faci nimic, bezmeticule?, - Păi
nu, că mi-a spus ăsta, șeful de IAS, că ne apucăm
degeaba, că asta s-a întâmplat și până acum!, - Ce
s-a întâmplat și până acum?, - Pe-acolo, dar fix
pe-acolo, zice că trece, el mi-a spus, că-i om cu
facultate, trece pe-acolo paralela 45, și asta arde
tot, așa că ne apucăm degeaba...
Și asta a fost. L-a bătut pe ăla în birou, la el,
la Județeana de partid, cum îi bătea pe ăia cu
ani în urmă, când nu voiau să intre în colectivă.
Dar vremurile s-au schimbat, acum, prin anul
1968, când l-au schimbat și pe el, da’ repede de
tot, în două luni era mutat la Slatina, de parcă
nici nu călcase pe la Tulcea. Acolo s-a înhămat
la muncă, abia, abia săpaseră groapa de fundație
la combinat când s-a dus el acolo, l-au terminat,
l-au pus în funcțiune, voise unu’, de la Bistrița,
să-i ia locul, orașul era important, șeful, erau
mereu cu ochii ațintiți, era și rău, era și bine. Și
idiotul, cu doi de la securitate, cât a fost el plecat
în Cehia, la băi, le-a înscenat o bazaconie de era
să nu-i mai scoată, subminarea economiei nați-
onale! Condamnări la moarte, averi confiscate,
copiii dați afară din școli. Până și el s-a speriat,
însă tăticul de la București era în China, s-a în-
tors la timp, și totul s-a închis. La șefu’ n-ajunse-
se absolut nimic.
Așa-i povestea nea Gică într-o seară, după
ședința la partid. Când au rămas să termine
partida începută înainte. S-a terminat remiză
și remiză au făcut și Galbina, tot el le aducea,
Galbină de Odobești, cum bea nea Nicu, așa zi-
cea Pacipa, în Orizonturi roșii, telemea, roșii și
Galbină de Odobești, gustarea lui dintotdeauna.
Chiar dintotdeauna, asta mânca la mamă-sa, la
Scornicești, și asta a mâncat toată viața. Galbina
a venit mai târziu.
— A, ți-ai luat telefon mobil, nea Gigi, că nu
dădeam de dumneata decât pe fix, aicea sau aca-
să.
— Ăsta e al doilea.
— Cum al doilea?
— Am mai avut, odată, unul!
— Nu pot să cred, că văd că-ți cam prinzi
urechile.
— Păi l-am avut acum vreo 20 de ani.
— Aha, tot partidul, că Petre Roman i-a adus
pe spanioli, Telefonica Spania, NTSC, m-am
prins.
— Cam așa ceva.
— Meniul era în ebraică.
— Ce meniu?
— Scrisul!
— Iar începi!
Și atunci i-a povestit bătrânul cum că, atunci,
în anii ’70, după ce scăpase de la moarte, poate
mai făcuse, de voie, de nevoie, și alte lucruri, s-a
hotărât s-o ducă și el bine. Nu pentru el neapărat,
cât pentru ai lui, nevastă și copii. Și-a luat patru
camere, în fiecare vară concediu în străinătate,
în est, dar tot era ceva, Karlovy Vary, Balaton,
Belgrad, Sofia, Crasnaia Poliana, și Chișinău, și
mai ales Sankt Petersburgul. Și Dacia a dat-o și
și-a luat Lada. Prima din Slatina, orice s-ar zice,
era mai mare decât Dacia, la fel cum era Rusia,
URSS, față de noi. Și-au mers, iarna, la schi, că
avea doi băieți, Sinaia, Bușteni, Poiana, dumini-
ca mergeau la țară, la ai lui, în Teleorman, plecau
sâmbătă pe la prânz, avea șampanie mereu în fri-
gider, copiii aveau mingi de baschet noi, tot tim-
pul, palete pentru tenis, schiuri din Germania.
Dacă a văzut moartea cu ochii, acum voia și via-
ța s-o distingă.
Până într-o zi, când, două blocuri mai înco-
lo, a apărut o nouă Lada. A lui era galben pai,
Dorina alesese, au avut posibilitatea asta, și jocul
îl juca și ea, soția lui, mama copiilor. Iar aia de la
blocul de pe colț era roșie, ca revoluția. Culoarea
curvelor, că a înnebunit, nu că era el singurul,
primul din Slatina cu Lada, îl ajutase primul se-
cretar personal, Eu nu pot, Gigi, bate la ochi, dar
tu meriți din plin, s-au dus vremurile alea, nu asta
îl deranja, ci faptul că a aflat, de-acum problema
cu aflatul era floare la ureche, că e a lu’ curva aia
de la aprozar. Tot orașul o știa de bandită. De ce
nu or fi arestat-o încă nu știa.
— Dom’ne, când am văzut una ca asta,
în două săptămâni mi-am vândut Lada, nici
n-aveam voie, tot primul secretar m-a ajutat, la
un director de la Tulcea, care-i făcuse lui casă la
Enisala, pentru mai târziu.
— Hai, lasă-mă, e tare rău!
— Păi și cu telefonul a fost tot la fel. Eram
director mare în minister, coleg cu o prietenă
de-a lui Năstase, a lu’ Dana, de fapt, nevastă-sa,
doamna Dana, Năstase, și într-o zi eram la pia-
ță, la Obor, că știi că stau aci, pe Făinari, și văd,
că n-avea nimeni pe atunci, văd doi țigani, pe
colț, la hala veche, asta nouă nu era, doi țigani,
dom’ne, amândoi cu telefoane, și amândoi vor-
beau cum vorbesc ăia din America la bursă, de
ziceai că se prăbușise prețul aurului.
— Și?
— Când am ajuns acasă, m-am dat și eu după
bloc, l-am scos din geantă, că erau mari atunci,
la început, și am dat cu el de bloc până l-am făcut
praf. Și douăzeci de ani nu mi-a mai trebuit.
— Până mai acum!
— Exact!
O
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
15
o
Negrilă
Iarna, departe, de Sergiu Andon, îmi amin-
tesc perfect, era prima carte care-mi picase în
mână din teancul pus de vânzătorul ambulant pe
masă, la Minerva, la restaurant, în seara meciu-
lui de pomină, la Craiova. În 1979. Îl aduseseră
pe Vautrot la masă, sau pe Ponet, sau pe un alt
belgian, nu mai țin bine minte. Bă, ăștia sunt nă-
roji!, nu prea aveai voie la relații cu străinii, nici
la restaurant, nici în alt loc, i-am auzit vorbind
pe unii când veneam de la baie. Iote-l pe prima-
rul de la Bâcleș, și contabilul, și ăla cu costum cu
dungi care-l luă direct din hol la ei la masă ce ștab
o mai fi?
Era nea Severică, șef de secție, de tractoare, și
chiar el îl adusese. Că asta a fost cel mai greu, să-l
aducă din hol la noi la masă. Pentru că acolo, eu
eram copil în clasa a doua, era și Gigi, băiatul lui
Tănase, student aicea, la Craiova, la calculatoare,
și el vorbea destul de bine în franceză și cred că
și în engleză s-ar fi descurcat. Omul a venit, și
impresionat de faptul că a fost recunoscut, dar și,
sunt sigur, țin minte de atunci, din curiozitate,
să vadă liber cum trăiesc oamenii aici. Norocul
nostru a fost că sala de recepție, de banchete,
cum se făceau, aveam să aflu, după fiecare meci,
deși separată de restul lumii, permitea accesul și
la baia mare, ca și la garderoba similară; fotbaliș-
tii, antrenorii, oficialii, mesenii de la banchet le
foloseau și pe acestea. Omul a mulțumit pentru
invitație, ne-a dat autografe pe cărțile vânzătoru-
lui ambulant, mai avea Bel Ami, de Maupassant,
Fulgerul negru, tot polițist, Moartea vine pe ban-
dă de magnetofon, de Haralambie Zincă, celebru,
și în general, pe zona asta, romane polițiste și de
dragoste, bine țintite. Vechi. De la anticariat. A
băut două pahare cu vin alb, de Drăgășani, încă
nu-l făceau din surcele, încă, și, deși copil, l-am
văzut foarte, foarte curios. Francezul-belgian a
amușinat vinul, a tras cu ochiul în farfurii, ceafă
de porc, cartofi prăjiți, galbeni, frumoși, cu brân-
ză gratinată deasupra, în farfurii marcate, cu ta-
câmuri din inox, dar și ele cu însemnele ștanța-
te ale localului, murături, era deja un sfârșit de
toamnă rece, toți la costume, toate noi, aceeași
linie, gulere late, cu cravata asortată și solidă,
cu butoni, unele cămăși, românești, dar la fel de
asortate, și-n tot restaurantul lumea numai la
costum. O clipă s-a gândit la satele lui Potemkin.
Dar i-a trecut. Știa că este cel mai bun restaurant
de aici, nu-și permiteau să îi aducă în alt loc, dar
totuși era impresionat. Chelneri cu haine apre-
tate, tunși corect, atenție specială la masa lor, și
chelnerițe una ș-una, vin la frapiere, vinul roșu
în decantoare, și toți până la unul vorbeau de
fotbal și de meciul lor. Nimeni nu i-a făcut vreun
reproș, că i se întâmplase, în Italia, la Belgrad,
nu, aici, toți politicoși, la chef, dar cu bun-simț.
A mulțumit, spusese că nu stă decât 10 minu-
te, a stat 20 și a plecat, franțuzește, cu paharul de
la masă în mână, spre sala de banchete, și știu,
știu sigur, că atunci, pe hol, vorbind cu cineva,
l-am văzut prima dată pe Negrilă. Arăta straniu
în hainele civile, nici nu mai știu dacă jucase, în-
să-l țin minte absolut perfect.
De-aici pornise și discuția, de la Negrilă. Nici
nu mi-am dat seama cum deviase în direcția asta.
Stând la masă, la pomana de șase săptămâni. Nu
prea-i cunoșteam, de fapt, nu-i știam deloc. Așa
s-a întâmplat. Iar pe băiatul ăsta, deși părea că-l
știu de mai de mult, azi îl vedeam în mod sigur
prima dată. Azi. Deși îmi părea atât de cunoscut.
Acum, băiat, era un fel de-a spune, băiatul
lui, ne povestise el, locuiește la Milano. Și așa se
explică totul. Și el, stând în Italia, lucra pentru
un italian, la ferma lui de pere, se molipsise de
acolo, era, ca toți italienii, foarte bine îmbrăcat.
În condițiile date. Pantofi comozi, blugi buni,
curea, cămașă asortată, oricum și pentru doar
atât sărea în ochi acolo, la pomană, în Oltenia
sud-estică, lângă Corabia, la Vișina.
Erau, la masă, popa, popa al bătrân, avea tot
cam cât el, înspre 60 de ani, popa cel tânăr și
neamurile mai apropiate. Nu-i cunoșteam, așa
se întâmplase, decât pe câțiva dintre ei, de la în-
mormântare. Ce-a fost și atunci, cu lumânările
care s-au stins fizic, categoric, la Veșnica pomeni-
re și s-au aprins după câteva clipe din senin, - Ați
văzut părinte?, - Ei, câte n-am văzut eu de-astea!,
și apoi cu baba aceea care a stins dintr-o suflare,
insesizabilă, aproape, 100 și de lumânări înfipte
în colaci în camera închisă unde, la altă masă,
fetele, Bobi și Dena, se chinuiau să sufle în trei
sau patru dintr-odată, și..., de nedescris. Și oa-
menii năuci, vorbind aiurea, de amintiri din alte
timpuri, de câte în lună și în stele, acolo., la..!
Fusese-o tragedie infinită, venită din senin, un
cancer vechi care recidivase violent!
Vinul se potrivea, era cam prima dată când
l-au și potrivit. Vin de țară, zaibăr și nu prea,
amestec de de toate, Algeria, 1001, ananas, so-
iuri americane, imunizate în sălbăticie și aduse
ca drept portaltoi, la noi, după filoxeră. Și mun-
citorii din plantații, de atunci, luaseră și acasă,
numai că nu-i mai altoiseră, și așa butașii au
crescut și au devenit butuci în regulă, cu nume-
le pocite-n oltenește din urmele americane care
probabil se găseau pe etichete și pe ambalaje,
Zaibăr de la unul Seiber și câte și mai câte. Și așa
venise America pe-aici mult înaintea yankeilor
și a scutului de la Deveselu.
Era într-o pauză pe-acasă, pe la Vișina, Vișina
Nouă, proiectată în timpul Regelui Carol al
II-lea, în proiectul lui de creare a satului nou,-
deci n-a fost Ceaușescu primul. Urma să plece
săptămâna viitoare. Avea totuși păreri, convin-
geri chiar, și de politică, și despre fotbal, fixis-
me aproape. De fapt, fără să vreau, am remarcat
faptul că avea o personalitate duală, dar abrupt
duală, fără griuri, alb și negru, roșu și verde,
siclam și persăciu, oranjul din covoarele țesute
la război, pe-aici. Dar dincolo de toate cele, îmi
părea foarte cunoscut. Aveau toți, dar toți, fără
excepție, povești surprinzătoare, unul, chiar el,
cred, dacă nu mă-nșel, sau văr-su, fusese șoferul
șefului, director general sau cum s-o fi numit,
la Krivoirog, în timpul celălalt, când Ceaușescu
voia să se extindă. Dacă știam o boabă de engleză,
mă trimitea în California, c-avea ș-acolo o inves-
tiție, o mină sau ceva! Da’ dacă n-am știut, nimic,
m-au dat la ruși. Lucrase în Ucraina sovietică ani
buni, șofer, mașină bună, drumuri cu directorul,
chefuri rusești, votcă, zacuști, icre negre, cremă
de ghete, viață. De fapt, și acum, dacă îi luai la
bani mărunți pe toți, el era de departe cel mai
bine. Ceilalți, de-un leat cu el, se târâiau, până la
urmă, între Caracal și Corabia. Un coniac, cinci
mici și-o bere, eu asta iau, povestea văr-su, de fi-
ecare dată în piață la Caracal. Un coniac, cinci
mici și-o bere. Și ceilalți, cam la fel.
Dar el avea serviciu acolo, în Italia, îi dusese și
pe toți ai lui, și fata, și băiatul, îi țineau și pe cei bă-
trâni aici, avea mașină, avea motocicletă, s-a gân-
dit să-și ia și tractor, aici, numai că, totuși, pentru
ce, cât timp stă el pe-aici, mai bine le trimite bani
de-acolo, și muncește văr-su pământul, mai ciu-
gulește el și ceva în plus, dar măcar e de-al lor.
Mi-am amintit fără să vreau de Daniel, Dan,
copilul de la Putna. Doar acolo mai văzusem
ceva similar. Căderi atât de abrupte, atât de vi-
olente, dintr-un moment într-altul. Acolo, la
copil, până m-am prins, erau melancolii adânci,
multe în mijlocul hohotului limpede de râs, aici
erau un fel de pesimisme, de păreri proaste des-
pre sine, de regrete dureroase, venite în amiaza
zilei, în mijloc de discuție senină, și despre inter-
net, și de nepoți, unul pasionat de fotbal, despre
motocicliștii din Milano, despre afacerea italia-
nului, despre culesul fructelor, una și una.
Vinul mergea, la țară, la pomană, doar vin
de țară merge, vin american până la urmă,
Căpșunica se numea, în America, Izabela. Și
o țuică bună, frunte, de prună, însă țuică fiar-
tă doar o dată, nu opărită și a doua oară, ca la
Huedin.
Craiova câștigase ieri, la scor, aici în sat aveau
o bază nouă și o echipă surprinzătoare, în liga
a doua, era un ștab de pe la Slatina de-acolo și,
ușor, ușor, discuția s-a dus în partea aia. Și fără
să mă prind s-a adus către Negrilă.
Fuseseră colegi, în clasa a noua, la cămin, și
jucau fotbal amândoi, numai că el le-avea, pe
când Negrilă, nu. Nu sărea mingea din el, da’
nici ceva de capul lui nu era. Numai că a venit
taică-su într-o zi, cu-o Volgă neagră, nimeni nu
știuse, era un fel de șef pe la partid, atunci au
aflat, și l-a luat, și l-a mutat de-acolo direct la
club. El a rămas la CSS, și se antrena, și avea per-
spective, mulți se uitau cu atenție la el.
Da’ nu era la club. A știut de atunci, a presim-
țit de când l-a luat cu Volga neagră și l-a dus. Pe
urmă a venit armata, doi ani jumătate, la marină,
în timpul ăla a debutat Negrilă, n-avea nici 20 de
ani, apoi s-a întors, serviciu, fabrică, navetă, S-a
ales praful de stângul meu!
Iar celălalt, Negrilă, aflând acuma toate astea,
chiar îl văd retrospectiv ca pe-un adevărat au-
todidact, crescând încet, dar sigur, de la meci la
meci. A fost, probabil, cea mai constantă ascen-
siune de acolo, fără sincope, fără accidentări ma-
jore, săracul Balaci, un fel de coca-cola la bursele
din State. Îl văd la ultimul meci de la Craiova, cu
pasa aceea de un rafinament nemaivăzut, o tri-
mitea din tușă, de la careul lor, și mingea mergea
paralel cu linia până în zona cealaltă, când, în
ciuda entropiei care ne înconjoară, în loc să iasă
în dreapta, în afară, o cotea spre mijlocul careu-
lui, descumpănind toți adversarii.
Când îl vedeam pe stradă, treceam pe partea
ailaltă, să nu mă vadă. El m-a strigat odată și
m-am făcut că nu-l aud. Ce să vorbesc acum eu
cu el? Ce să mai vorbesc? Că eu aveam doar teniși
Drăgășani și niște pantaloni de-ai lu’ tata, iar el,
otteri, blugi de la Severin, din piață, sau din străi-
nătate, cămăși mișto, tricouri d’alea cu Lacoste. El
a dat gol cu Kaiserslautern, toți erau la meci, doar
eu, singur la strung, în toată hala, avea paznicul
un tranzistor dat tare chiar atunci! Am crezut că
mor, că-mi venea să-mi bag capu-n strungul ăla!
Juca și la națională! Iar eu, un prăpădit, ce s-a
ales de viața mea?!
Asta era! De-acolo-l cunoșteam, acum, după
aproape 40 de ani! Din cârciumă de la Craiova,
cu Michel Votreau. Nu era numai îmbrăcat la fel,
pantofi comozi, blugi buni, cămașă asortată, era
și tuns, cu fruntea lată în partea stângă, stătea și
din profil, ținea coatele-n șold la fel, da’ fix la fel,
ca și Negrilă, la Minerva, la Craiova, seara, după
meciul de pomină, cu nemții de la Dusseldorf.
■
16
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
Suzana Fântânariu 70
Un destin împlinit
■ Ciprian Radovan
n urmă cu ani o copilă fragilă, provenind din-
tr-o familie de gospodari bucovineni din co-
muna Baia (va deveni mai târziu, după ani și
ani, cetățean de onoare al acestei comune istorice),
ca al șaselea copil, răsfățată și iubită de părinți și
de ceilalți frați, descoperindu-și de timpuriu pre-
dispoziția, devine elevă a Liceului de Artă Plastică
„Octav Băncilă” din Iași și apoi, după propria-i
hotărâre, luată inopinat și oarecum în ultima cli-
pă, studentă a Institutului „Ion Andreescu” din
Cluj (părinții ar fi vrut-o studentă la Institutul
Pedagogic), secția de grafică cu durata studiilor de
șase ani. Talentată și harnică, pătrunsă adânc de
chemarea destinului, își termină studiile universi-
tare în mod desăvârșit, obținând locul întâi pe țară.
Își începe astfel, pornind de la o bază excelentă
și bine definită, cariera didactică ca profesoară la
Liceul de Artă din Craiova și totodată cea artisti-
că propriu-zisă. După unsprăzece ani de activitate
craioveană, având printre elevi câțiva dintre viitorii
noștri mari artiști și de asemenea colegi și prieteni
minunați, cum ar fi, un ilustru exemplu, mentorul
și prietenul I.D. Sârbu, soarta o aduce în orașul
Timișoara ca soție a talentatului sculptor Szakâts
Bela, el însuși profesor la liceul timișorean de artă.
Se impune rapid și în noul mediu prin câteva
expoziții personale, în pararel cu participări re-
compensate cu importante premii la expoziții na-
ționale și internaționale de mare prestigiu.
A fost, ca studentă, trimisă în Germania și în pri-
mii ani de activitate devine bursieră a guvernului ita-
lian și mai apoi, la maturitate, în 2006, beneficiară a
unei burse Brâncuși la Paris, oferită de statul român
pentru merite și calități artistice deosebite.
După 1989, odată cu înființarea Facultății de
Artă și Design de la Universitatea de Vest din
Timișoara, devine cadru universitar, pomovea-
ză treptele didactice până la gradul de profesor
universitar, ajunge doctor în arte vizuale și mai
apoi ea însăși un valoros conductor de doctorate.
Subliniez, cu acest prilej, că Suzana Fântânariu își
respectă, în egală măsură, cariera didactică și cea
artistică. În felul său modestă și deosebit de activă,
cu putere de muncă aparte și cu un har ales, cali-
tăți definitorii ieșite din comun, rămâne în același
timp artistul conștient de propria sa valoare, ca-
pabil să se autodefinească cu exactitate și sinceri-
tate. Anul trecut, într-un lung interviu televizat,
sub genericul „Lecții de viață”, ea rostește simplu
și clar „lecția mea de viață este creația”. Umbrele,
fiecare are umbrele și tristețile lui, rămân undeva
în urmă, triumfătoare fiind doar calea descoperi-
tă dintr-un început, o chemare puternică a desti-
nului de artist și pe un plan înrudit cel didactic,
de dăruit îndrumător și modelator al unor destine
în formare și mai apoi în continuă evoluție.
Sub aparențele unei energii creative debordan-
te, adesea de o forță expresivă extrem de puterni-
că, se ascunde de fapt o sensibilitate specific feme-
nină, apropiată de o fragilitate accentuată.
Dotată în compensație cu o inteligență aparte,
în deplin sincronism cu exteriorul fizionomic,
fruntea înaltă și privirea clară, posesoare a unei
bogate culturi vizuale și literare, înobilată în mod
particular de o vocație literar-poetică autentică,
convertită atât în cuvinte cât și în imagini, artista
se remarcă necontenit printr-o inventivitate apar-
te, atât din punct de vedere al modalităților de ex-
Suzana Fântânariu
presie, cât și prin calitățile asociative excelente și
mereu surprinzătoare.
Se afirmă ani la rând ca un devotat și excepțio-
nal exponent al xilogravurii și al artei în general,
cunoscând, în timp și în repetate rânduri elogii și
o binemeritată apreciere exprimată prin premii,
diplome, ordine culturale.
Tehnica xilogravurii în sine, iubită și desăvârșit
stăpânită, îi conferă o glorie artistică de necontes-
tat. De aceea, această opțiune tehnico-stilistică este
denumită chiar de artistă „matrice stilistică” și tot-
odată este extrapolată, în același sens, discipolilor
O
Suzana Fântânariu pe străduța care duce la „Casa Matei”, sediul Academiei de Arte Vizuale, Cluj (2015)
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
17
o
săi formați, ca artiști, sub o aripă definitorie, fi-
ind incluși firesc și cu dragoste-n seria expoziți-
ilor, din ce în ce mai ample și diversificate, ver-
nisate sub genericul impunător și definitoriu,
„Xilogravura matrice stilistică-XMS”, în esență
un proiect amplu, inițiat prin expoziția personală
Suzana Fântânariu și Simpozionul aferent de la
Centrul Cultural German din Timișoara și ajuns
la cea de a X-a ediție într-un periplu extins, na-
țional și transflontalier (în galerii și muzee din
România, Austria și Mexic).
Cu xilogravura artista, în egală măsură o exce-
lentă desenatoare care practică grafica de șevalet,
atinge treptele desăvârșitei măiestrii, ajungând
la o tehnică impecabilă, prin care se bucură de o
înaltă apeciere în țari asiatice cu o bogata tradiție
artistică (cum sunt China, Japonia, de exemplu),
dar nu numai, cât și în centre culturale și manifes-
tări internaționale consacrate, în care grafica este
foarte apreciată. Artista se află de fiecare dată în
asemenea contexte la loc de cinste și este recom-
pensată prin premii majore. Așa sunt Bienala de
la Cracovia, Wroclaw, ca exemple, cât și alte lo-
curi ori țări demne de menționat (Maastricht din
Olanda, Coreea, Emiratele Arabe, ca să ne rezu-
măm doar la câteva exemple).
Tot xilogravura îi deschide calea sigură spre
seriile structurilor arhetipale, la început expresi-
onist-convulsive (seria „Dragonilor”) și mai apoi
seria „Ambalajelor pentru suflet” cu trimitere la
mumiile egiptene (poate ecouri ale secției de Artă
Egipteană, vizionată de noi în ’78, împreună, la
Bode Museum), de fiecare dată cu marcarea prin
litere a punctelor cardinale și cu o succesiune
de microstructuri, uluitor de dense și expresive
dispuse cu rafinament în interiorul unor macro-
structuri arhetipale, aluziv umane, ca învelișuri
atotcuprinzătoare.
După câțiva ani (nu mulți) acest gen de xilo-
gravuri, în esență de expresie bidimensională, îi
deschid calea spre seria tridimensională a
„Ambalajelor pentru suflet”, și implicit a unei am-
ple serii de instalații care sub diverse forme includ
elementul arhetipal, mumia, silueta cadru, ca mo-
tiv repetitiv.
A spune că Suzana Fântânariu s-a cantonat aici
Suzana Fântânariu lângă lucrarea monumentală „Ambalaj pentru suflet”, desen mixt/ hârtie. Expoziția personală „ZidArta”,
sala Visconti, Muzeul de Artă, Timișoara, 2013
Suzana Fântânariu, după decernarea titlului de „Doctor Honoris Causa” al Universității de Arte „George Enescu”
din Iași alături de Prof. univ. dr. Atena-Elena Simionescu, rectorul Universității (2013)
ar fi o cumplită eroare. După ce a atins un prag
valoric suprem în xilogravură artista și-a orientat
explorările spre variate forme de expresie noi, de o
mare bogație, care pot fi privite ca un fel de elibera-
re, dar și ca un joc artistic ingenios al inventivități
perpetue, în care există loc, pentru obiect, colaj,
desen, instalație, performance și, de ce nu, pictură.
Ca un adevărat rege Midas, tot ce atinge artista
devine artă, fie că este vorba „de obiectele umile
și singure”, fie că este vorba de resturi de obiecte
găsite, culese, înnobilate, folosite în ansambluri
de factură trash art și ready made, uneori aurite
sau metamorfozate cromatic. Suzana Fântânariu
găsește mereu, prin implicare puternică, contex-
tul artistic optim și ele devin elemente pulsatorii
active ale unui limbaj expresiv. Așa sunt și căr-
țile sale de artist (de exemplu ciclul din grupajul
expozițional „Umbra cărții-Biblioteca utopică”),
domeniu în care excelează, umbrelele dezafectate
și cu inscrisuri (Budapesta-„Absurdul în artă” și
Klagenfurt-Austria), sugerând absurdul și princi-
pii dadaiste, ori ușile devenite repere pentru ne-
uitare de la Memorialul Revoluției Romane („89
din ușă”). Instalațiile din expoziția „Zid-arta”
(„Zidarta”) sunt suplimentar unul din exemplele
cele mai elocvente. În această expoziție de referin-
ță, sub un titlu inspirat, Suzana Fântânariu corelea-
ză structura ambientală dată (pereții de cărămidă
roșie, neacoperită din Sala Visconti a Muzeului
de Arta din Timișoara) cu o suită de componente
obiectuale proprii, prelucrate dupa principii ready
made în variante vizuale personale. În acest fel ele
au fost înnobilate suplimentar, prin intervenții sub-
tile, asociate unor aranjamente scenografice, având
ca rezultantă o lume alcătuită prin metamorfozări
obiectual-picturale, încărcate de un lirism specific
artistei. Ansamblul, de o ingeniozitate aparte, a
inclus în mod inventiv și transfigurarea unor bu-
căți, inițial derizorii, de șindrilă provenită dintr-un
acoperiș dezafectat al unui lăcaș de cult brâncove-
neasc, acestea fiind structurate în expoziție ca un
grupaj de siluete umane arhetipale bizantinizate.
Despre artistă și capacitățile ei inventiv-aris-
tice s-ar putea scrie mult. Mai ales și despre con-
semnarea meritelor sale prin valoroase premii și
distincții, inclusiv titlul de doctor honoris causa al
Universității de Arte din Iași. Importantă rămâne
sublinerea faptului că destinul său, evaluat acum
festiv, cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 70
de ani, s-a împlinit major, sub semnul emblematic
al unei lecții de viață dense și clar definită, așa cum
artista afirmase și verbal, cu limpezimea sa vizio-
nară, prin creație.
Timișoara, 19 septembrie 2017
18
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
I.D. Sîrbu
Scrisori
Când scriu despre Suzana Fântânariu, în-
cep întotdeuna de la dialogurile ei cu I.D.
Sîrbu (prezente-prelungite în scrisori pe
care ar fi trebuit să le public în („Iarna bolnavă de
cancer”), pagini memorabile, citabile încă pentru
relația dintre un Maestru-filozof și un Discipol
plastician și poet. Îmi propun să continui cu pagi-
na despre Bucovina mirabilă, spațiu al aristocra-
ției țărănești,al temeiurilor naționale și al sfâșieri-
lor dramatice: de-acolo este și își trăiește, precum
puțini, locul. De-construcțiile și re-construcțiile
plasticianului care este (al marelui artist care este,
ar spune prieteni mei critici de artă) se împlinesc
într-o cheie lirică. Îi citesc cu emoție paginile de
jurnal, în care mesajele arhetipale ne ajută, poate,
să descifrăm epopeile scrise de semnele admira-
bilului creator: „ambalajele pentru suflet” propu-
se odată. Dar și trecerea prin Bucovina sunetului
eminescian, cel mai adânc dintre toate, a Craiovei
dialogurilor fericit tinerești. Așezarea timișorea-
nă le recapitulează și le adună pe toate, scriu azi,
cu gândul să le reiau, odată, într-un studiu despre
locurile și timpurile creației Doamnei Suzana.
Cornel Ungureanu
Luceafărul, Bucuresti, 2009
(...)„Degeaba; cine a ales albul și negrul nu
poate fi luat de soție decât de Socrate .”
(...)„Eu mărturisesc, am primit niște oculte
ordine ca să te susțin, Urbi et orbi. O și fac. Fără
voia ta, ai intrat în circuitul european al valori-
lor.Eu propun dacă mai există 1/5% să poți pleca
la Iași, dar, „cadru” universitar (...). Lucrarea ta
Suzana Fântânariu și I.D. Sîrbu la Galeria Cromatic din Craiova (1976)
„Melancolia” după Durer”, o am în față întotdeau-
na când scriu. Te admiră I.D. Sîrbu.”
„Stăm între cer și pământ, între bine și rău, în-
tre ce știm și, mai ales, ceea ce nu știm, Detest,
în religii, manicheismul dogmatic; suspicionez,
în filosofie, tot ce se împarte în doi sau în două
(alternative ); singurul imperiu în care albul și ne-
grul îi accept în nesfârșita încrâncenare (și pace și
după pace) este grafica „
(...)„Eu cred că suntem vecini cu miracolul,
cu misterul, cu necunoscutul. Nu mă interesează
vecinii: ci vecinătatea veciniciei. Nu mă intere-
sează secretele, ci Taina.Nu mă interesează coaja,
ci sămânța, miezul seminței, miezul-miezului se-
mințelor etc. Un pictor pictează; o graficiană ca-
ută soluții la o problemă care și ea însăși trebuie
căutată”.
„Trei etape: a fi, a cunoaște, a interpreta. Cea
care nu are decât, nu două culori, ci două princi-
pii, alb și negru, aceea, începe de la cap la coadă;
începe prin a interpreta (prin interpretări ), ajun-
ge la a cunoaște, spre a putea spune, într-o seară,
„sunt „.
„Grafica este o formă rezumată dar obligatoriu
dramatică de a lua în piept cele trei-patru proble-
me esenșiale ale condiției umane (Spre deosebire
de pictură, nu are timp și spațiu pentru fleacuri
sau nuanțe.)”
„O mână ce desenează e un spirit plecat în
aventură. O mână ce trage în tuș, o linie dreaptă e
o mână ce trebuie să știe încotro, de ce, pentru cât
și pentru cine.”
„În grafică, crochiurile sunt fantezii, idei în ,sta-
tunascendi”. Forma finită este o ecuație rezolvată
(dar în care Necunoscutele devin Necunoscutul)”.
„O privire de sus în jos, prin aripi, leagă cerul
de pământ, zeii de oameni. Zborul e întotdeauna
orizontal, iată diferența între poet și filozof,între
contemplație și filozofare; pasărea gândirii (sau a
viului ) trece de la orizontal la vertical(în aviație
se zice „comenzile se inversează”) deci: o privire
verticală înseamnă o aripă devenită axă cosmică”.
„Gândesc, trag o linie, trec la tema adversă. Mă
contrazic,, trag o altă linie, oblică, îmi imaginez
adevărul de înainte, acum,într-o oglindă afumată
de timp...Vai, vai, năvălesc, „idolii” pivniței (fără
scholae, tribus, „profesiae”), acum le estompez fe-
țele, le oblig să rămână în urmă...Hai să ne elibe-
răm ;o rază de lumină (o rază de întuneric ), bun,
acum echilibrez totul prin paradoxii certărețe, dar
liniștitoare. Rezultatul: o compoziție grafică”.
„Panta rei, totul curge (afară de ideea de cur-
gere), Chinezii și japonezii, obsedați de tema cas-
cadei (din cauza budismului, e clar).A. de Saint
Exupery a luat un beduin din Sahara, i-a legat
ochii și a descins cu el, din avion, lângă o casca-
dă din Alpi. Arabul s-a crezut mort și reînviat în
sânul lui Allah.Pentru noi cascada este simbolul
singurei prăbușiri, care nu este nici rușinoasă, nici
de moarte aducătoare. E sublimă. Pur și sinplu.”
„În fiecare zi răsare soarele, în fiecare zi moare
discret o dimineață anonimă. Miracolul cu care
soarele nu face nici o diferență între o zi și alta îmi
dă sentimentul unei divine „democrații”; soarele
zice: „eu răsar egal cu mine însumi”; Suzana zice
:„iartă-mă dar eu abia azi ți-am prins și ți-am în-
țeles câteva din razele tale”.
Texte scrise manual în atelier și adresate direct
Suzanei Fântânariu în 1978, Craiova
*
Felicitare de Anul Nou, 1977 de la I.D. Sîrbu
(plic f. mic scris cu stiloul, cerneală albastră,
neexpediat prin „Poștă”, găsit în ușa atelierului.)
„Destinatar: Inaltei și păguboasei zâne eroi-
nă emerită a Alb-Negrului, Suzana Fântânariu,
Asociația artiștilor plastici, Bd.23 Aug. ,.9.
1100-Craiova”
Suzana
-	să-ți pice din cer îngeri, idei, forțe
-	să găsești apa limpezirii, mărgăritarul deci-
ziei, peana de aur a dragostei pure
-	să fii ferită de nebuni, escroci, sadici, con-
vinși turnători, amici invidioși etc.
-	să-ți crească mere în suflet
-	să nu ți se aplece din cauza poeziei
La anu și la mulți ani
Gary
*
“Sapă, frate, sapă, sapă
Până ai să dai de apă”
Blaga
...Teatrul, i-am spus într-o zi Suzanei, este o
forma de filozofare: „gâlceava înțeleptului cu lu-
mea”. Pe urmă m-am dus și i-am văzut lucrările.
Și am înțeles în primul rând, că și grafica ei este o
formă de filozofare. Dialog dramatic cu enorma,
cumplita și totuși superba complexitate a acestei
lumi. Albul și negrul nu sunt culori: sunt prin-
cipii. Coordonate morale, esențe pur dialectice,
pe care se înscriu curbele măreției și iar a măre-
ției omului de astăzi. Iar cele două dimensiuni
ale tabloului, nu limitează, nu aplanează lumea:
ci ascund și comentează în șoaptă, în umbre și
penumbre, simțiri și presimțiri, povestea gra-
vă a timpului interior, simbolurile mozaicale ale
omenirii, văzute dinlăuntru, cu spaimă, dragoste,
reproș sau laudă: cu speranță și omenie cu rigla
într-o mână și clepsidra în cealaltă.
Aceste grafii eu le-aș numi engrame nu se des-
cifrează dintr-o dată: se citesc cu deamănuntul, se
ascultă cu ochiul, se cercetează cu magica lupă a
empatiei, a introspecției. Fiindcă numai așa aceste
eseuri vor deveni, pentru spectator, chei de auto-
cunoaștere, cărări ce se întorc din aventura lumii,
înapoi la liniștea semințelor, semnelor, oglinzilor
originale”.
Suzana Fântânariu, Gravură - Catalog, 1976
O
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
19
o
Alexander Gerdanovits
Konfrontation III
Proiectul expozițional „Konfrontation”
(Confruntări) al Galeriei 3 din
Klagenfurt (Austria) datează de la înce-
putul verii anului 2008. Anul acesta sunt pre-
zentate, pe langă desenele lui Paul Kulnig și
acrilurile Ilsei Mayr, lucrări ale graficienei ro-
mâne Suzana Fântânariu, cu a carei personală
a fost inaugurată seria în iulie 2008.
Ceea ce îi unește pe cei trei artisti plastici, dincolo
de certitudinea căa fiecare a dezvoltat un limbaj artis-
tic propriu, este acel presant act creator simțit de către
ei ca o necesitate existențială, ca singura posibilitate
de a înfrunta viața. Apoi îi mai leagă și convingerea
că desenul reprezintă baza și esența în artele plastice,
fiind un mijloc de exprimare nemijlocit și personal.
Kulnig este recunoscut drept unul dintre cei mai de
seama desenatori ai Carintiei din ultimele decenii,
iar Suzana Fântânariu este, fără îndoială, o graficiană
de excepție, premiată la nenumarate bienale și trie-
nale și unul dintre cei mai valoroși artiști plastici ro-
mâni contemporani. Desenul rămane o componentă
fundamentală a operei celor trei artiști și înseamnă
într-un fel o reîntoarcere la originar, la fundamental
în artă, însemnând mereu și o probă de creativitate
și virtuozitate.
Un „highlight” deosebit de valoros al expoziției îl
reprezintă cele două desene ale Suzanei Fântânariu,
create în 1986 la Babadag, în Dobrogea. Scriitorul
roman I.D. Sârbu numea aceste lucrări „pagini din-
tr-un jurnal dureros”. Aceste desene prezintă, de
regulă, peisaje deluroase sau orizonturi largi și inde-
părtate și sunt realizate în dimensiuni mari. Suzana
Fântânariu construiește imagini, care pot fi inter-
pretate ca expresie a unor stări sufletești, sublimate
prin gestul artistic. Simplificarea structurilor formale
conferă o notă de mister acestor lucrări.
În sala mică a Galeriei 3 („Kabinett”) pot fi văzute
24 de lucrări din seria „Exodul Imaginilor de la Vest
la Est/de la Est la Vest”. În aceste „hipersemne ale
unui inventar totemic” suntem confruntați din nou
cu simbolul mumiei ca paradigma a artei Suzanei
Fântânariu. Mumia, care amintește doar la prima
vedere de forme antice egiptene, apare ca o formă
arhetipală, ce conservă în ea viața veșnică. Urmele
vieții, reminiscențele vieții cotidiene sunt sublimate
de artistă în ideea vizualizată a mumiei. Această re-
sacralizare a unor elemente derizorii, neînsemnate,
Alexander Gerdanovits, Suzana Fântânariu și Birgit Bachmann la Galerie 3, Klagenfurt (Austria) 13 iunie, 2017
într-o formă totemică, este un principiu de bază al
artei Suzanei Fântânariu.
În nici o expoziție a Suzanei Fântânariu nu pot lip-
si obiectele. Cucerirea tridimensionalului a început
foarte devreme în viața artistei. Obiectele-mumii,
numite de artistă „Ambalaje pentru suflet” sunt
cele mai cunoscute. În obiectele mai mici Suzana
Fântânariu „salvează” lucruri simple, banale, inte-
grandu-le într-o operă de artă și conferindu-le astfel
o semnificație mai înaltă. Dacă la început obiectele
au fost mai degrabă conceptuale, ultimele creații ale
artistei au o notă meditativ-poetică.
Daca în „Ambalajele pentru suflet” sau in obiecte-
le „Herta Muller I” si „Herta Muller II”, recent create,
poate fi identificată o puternică dimensiune existenți-
al-politică, în obiecte ca „Femeia Barbie” sau „Contra
fumatului” artista ironizează anumite tendințe sau
realități ale lumii contemporane. Suzana Fântânariu,
ca autoare de obiecte, nu se lasă niciodată în voia în-
tâmplării, ea nu este un simplu „metteur en scene des
objets”, căci toate relicvele vieții și ale trăirilor suferă
transformări, tot ce îi cade în mâna este transfigurat
într-o tehnică personală unică. Suzana Fântânariu se
află într-un permanent dialog productiv cu lumea
obiectelor.
Ceea ce a realizat limbajul concentrat, poe-
tic al Hertei Muller în literatură, a reușit Suzana
Fântânariu în artele plastice, adică cronica unei ex-
periențe existențiale în spatiul sud-est european co-
pleșit de dictaturi și de angoase. Artista e preocupată
de întrebari majore privind identitatea umană, diho-
tomia corp-suflet.
Herta Muller a subliniat într-un interviu că nu-
mim frumos ceea ce nu suportan: „Când este un film
frumos pentru noi, pentru mine? Sau când este un
tablou frumos? Când este o muzică frumoasă? Când
simt un nod în gât, când mă coplesește. Cuvântul fru-
mos nu înseamnă în artă ceva ce ne produce bucurie.
Atât „portretele” Suzanei Fântânariu, care exprimă
o spaimă existențială, cât și peisajele desenate în cu-
lori întunecate, ne impresionează și ne copleșesc în
același timp, nu lasă pe nimeni indiferent. Viziunea
fundamentală este una pesimistă și nu întâmplător
marele critic austriac de artă Bertram Karl Steiner a
pus arta Suzanei Fântânariu în context cu lucrările
unor mari pesimisti europeni, ca Emil Cioran.
„Die Brucke”-Karnten Kunst Kultur, Austria, 2010
Suzana Fântânariu	Materie și concept (2013)
Lucrare-Master, FAD, Timișoara
Marcel Tolcea
89 din Ușă
„Galeria 89” este un proiect gândit pentru
„Memorialul Revoluției din Timișoara” împreună
cu Traian Orban și Pavel Vereș și năzuiește să fie
mai mult decât o galerie de artă.
Ceea ce ar însemna un spațiu simbolic în care
artele plastice evocă momentul 0 al României de-
mocratice dar, mai ales, interpelează timișoreanul
de azi să mediteze la ceea ce a mai rămas din
Decembrie 1989.
Iar întrebările nu se vor neapărat confortabile:
Cât a mai rămas din noi, cei de atunci?
Ce am făcut cu Revoluția de la Timișoara?
Unde au ajuns speranțele noastre?
Ce sau Cine ni s-a deschis, Ce sau Cine ni s-a
închis în tot acest sfert de veac ce s-a topit de
atunci?
Cum ar trebui să le ținem memoria vie celor
ce au plecat?
Iată de ce expoziția Doamnei Suzana
Fântânariu, „89 din Ușă”, este nu doar cea mai in-
spirată alegere de a inaugura acest spațiu al unei
Memorii încă nevindecate, ci singura!
Pentru că atunci, în Decembrie 1989, noi, ti-
mișorenii, ne-am luat Neamul în spate și am tre-
cut, cu el, prin Poarta, Bolta, Strunga, Ușa dintre
Somn și Viață.
Semn, simbol al trecerii, al vămii dintre un
Afară și un Înăuntru, al unei bariere dintre Sacru
și Profan, Cer și Istorie, frică și eroism, dictatură
și libertate, viață și moarte, Ușile transfigurate de
Doamna Suzana Fântânariu rescriu cu forță și pa-
tetism acest întreg alai de semnificații.
De emoții. De reprimări. De mirări în fața unui
miracol. De fantasme. De umbre vii ale celor ce
nu mai sunt printre noi. De nori. De remușcări.
De speranțe. De iubire, frică, nebunie și mîntuire.
Cât din acestea mai pâlpâie astăzi?
Doar dumnevoastră, cei ce le vedeți aici și în
gând, ne puteți spune.
Șopti.
■
20
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
diagnoze
Patriotismul constituțional
■ Andrei Marga
nainte de a fi parte a umanității, a unei cul-
turi și civilizații, fiecare om trăiește în co-
munități nemijlocite - familia, comunitatea
locală, cea regională. Șirul acestora culminează
cu comunitatea națională. Îndeobște, națiunile
dispun de o țară, pe care cei mai mulți dintre
cetățeni o resimt ca patrie.
Ce-i ține de fapt laolaltă pe membrii unei na-
țiuni? Pe bună dreptate, răspunsul dat nu demult
în Germania la această întrebare (vezi Bernhard
Vogel, Hrsg., Was eint uns? Verstandigung
der Gesellschaft uber gemeisame Grundlagen,
Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2008) este că nu
un singur „factor”, ci mai mulți - limbă comună,
valori împărtășite, orientări demne de încrede-
re, conștiința rădăcinilor istorice, anumită cul-
tură și Constituție (pp.22, 58-61) - concură la a
ține laolaltă oamenii într-o națiune. Greutatea
acestor factori este, firește, diferită.
Desigur, limba comunicării curente, locul de
naștere, relațiile de rudenie și alte date ale bio-
grafiilor îi unesc pe componenții unei națiuni.
Este vorba evident de factori concreți, la care se
adaugă alți asemenea factori, precum educația,
însușirea istoriei acelei comunități, a tradițiilor
ei, mândria de fi succesorul cuiva sau de fi par-
ticipat la evenimente cruciale, cu toate conse-
cințele lor.
Acești factori țin de reproducerea socială și
umană a vieții. Ei nu sunt însă întreaga viață
a omului, încât concretismul - acea optică ce
îi ia ca totul pentru oameni - se cere privit cu
circumspecție. Doar propaganda patriotardă,
ce se dezvoltă când nevoia democratizării este
ocolită, îi consideră suficienți. Ea pune semnul
îndoielii în dreptul celui care nu se dă în vânt
după tradiții și istoria ce se cultivă, socotin-
du-l, în același timp, patriot pe cel care le exaltă.
Chiar dacă lucrurile stau, sub alte aspecte, cu
totul invers, un cetățean putând fi patriot și prin
simplele sale performanțe profesionale și inter-
venții în spațiul public!
Mai recent, această propagandă atinge încă
o treaptă, încât îl consideră patriot pe cel care
tămâiază șefii momentului. S-a ajuns, în orice
caz, din nou la simplificarea grotescă a patrio-
tismului, cu compromisurile cunoscute. Ca să-l
parafrazăm pe Mihai Sebastian, unii se umflă
la tribună, pentru a se grăbi apoi către remu-
nerația din culise și, în cele din urmă, spre îm-
păcarea de la bufet. Nici nu putea bănui, însă,
sagacele scriitor ceea ce astăzi este fapt - patri-
otismul plătit și patriotul remunerat. Ca în nici
o altă țară comparabilă, remunerat, așa cum
atestă penibilele pensii speciale din instituții de
forță ale României actuale, chiar de la bugetul
statului!
La propriu, patriotismul este chestiune de
trăire și este echivalat justificat cu „iubirea de
patrie”. Nimeni nu are cum să pună la îndoială
trăirile altuia. Iar trăirile se verifică prin fapte,
al căror evantai este mai larg decât acceptă orice
propagandă - și cea patriotardă, și cea cosmo-
polită, care i se opune.
Dacă este să continuăm reflecția asupra ac-
tualității, atunci se poate spune că în România
ne aflăm după reveniri repetate la concretism.
În faza finală a socialismului oriental, s-au in-
vocat elemente atribuite specificului (inclusiv
o pretinsă „fire” a poporului) pentru a feri țara
de contaminarea cu doctrina universală a drep-
turilor omului și apoi cu reformele lansate de
Gorbaciov. Erai socotit patriot dacă suspectai
acea doctrină și reformele. După 1989 s-a apelat
la elemente concrete pentru a feri țara de inter-
naționalizările năvalnice ce au urmat liberaliza-
rea schimburilor, sub formula „noi nu ne vin-
dem țara” - nici economic, nici altfel. În ultimii
ani, se caută legitimitatea în competițiile erei
globalizării nu cultivând performanțe - lichida-
rea sărăciei, democratizarea, reducerea surselor
de suferință - ci căutând momente de relevanță
în trecutul cultural. Etnicitatea se invocă de că-
tre unii istorici pentru a crea impresia normali-
tății și a preveni necesara reorganizare instituți-
onală și schimbarea liderilor. Patriot este socotit
cel care nu pune sub semnul întrebării situații,
politici și persoane.
În fața concretismului trebuie spus că atunci
când este separată de alți factori, exaltarea lim-
bii, tradițiilor, conștiinței istorice duce într-o
direcție cu care patriotismul are puțin de a face.
Poți face rău țării tale strângând în brațe ele-
mente specifice doar pentru a refuza reforme
instituționale și sociale. Acum, de pildă, proli-
ferează „patrioți” care confundă patriotismul cu
bigotismul politic - luând, de pildă, realizarea
istorică a „statului de drept” ca măciucă de lovit
rivalii, nu ca bază pentru extinderea drepturilor
și libertăților cetățenești - și servesc mai mult
rețele oculte decât patria. Poți face bine, însă,
țării tale corelând prețuirea limbii, tradițiilor,
istoriei cu nevoile de modernizare - adică cu
tehnologizarea, democratizarea și încurajarea
culturii reflexive - și făcând ceva pentru pro-
gresul acestora.
O constatare generală se impune, însă.
Anume, istoria ultimului secol a zdruncinat
forța integrativă a limbii, tradițiilor specifice,
conștiinței istorice. Resorturile au fost multiple.
Națiunile au apucat uneori pe căi pe care o mare
parte a membrilor lor nu le-au împărtășit, încât
derobarea de afinități naționale s-a răspândit.
Conștiința civică a devenit mai critică în con-
secința alunecărilor în dictatură, crime, războa-
ie. Mulți oameni s-au trezit cu patria schim-
bată ca urmare a retrasării frontierelor de stat.
Migrațiile au schimbat adânc viața națiunilor,
încât suprapunerea dintre identitatea națională
și identitatea etnică s-a redus și mai mult.
Ca urmare a acestei istorii, regulile de drept
și construcția instituțională a statului și-au
sporit ponderea în a-i ține pe oameni laolal-
tă. Constituțiile au acum o forță de stimulare a
identificării persoanelor cu statul național mai
mare decât multe dintre elementele concrete
ce formează identitatea etnică - limbă, tradi-
ții, istorie. S-a produs deplasarea patriotismu-
lui - trăirea apartenenței la o țară și a mândriei
acestei apartenențe - de la concretism la adezi-
unea la Constituție și restul legilor acelui stat.
Numeroșii contemporani aflați în diaspore nici
nu mai au cum să împărtășească toate elemen-
tele concrete care îi legau de națiunea de origi-
ne, dar servesc noua lor țară cu devoțiune, fiind
convinși că reglementările drepturilor și libertă-
ților și Constituția acesteia sunt mai bune.
Se pune, însă, întrebarea: ce se întâmplă cu
afilierile concrete? Este evident că oamenii tră-
iesc în continuare satisfacția vorbirii limbii de
origine, mândria personalităților reprezentati-
ve, orgoliul performanțelor comunității etnice,
naționale, statale din care au făcut sau fac par-
te. Manifestările culturale și întrecerile sportive
sunt probe empirice concludente ale continuită-
ții afilierilor. O mutație a avut, însă, loc.
Cea mai profilată personalitate a filosofiei de
azi a observat că se petrece schimbarea profundă
a ceea ce ține laolaltă comunitățile. Identificarea
cetățeanului cu elemente localizabile în spațiu
și timp, cedează locul identificărilor inevitabil
mai abstracte, cu regulile interacțiunilor din
comunitate. Ducând până la capăt observația,
Jurgen Habermas a arătat că terenul pentru ve-
chiul patriotism, al identificării „concretiste”, se
restrânge sub picioare - mai ales prin evoluția
spre globalizare, mișcarea de unificare euro-
peană, pluralismul viziunilor, realitatea multi-
culturalismului, compromiterea unor medii ale
identificării naționale. Ca urmare, „patriotis-
mul constituțional” este acum alternativa mai
bună. Habermas a articulat, de altfel, în mediul
controverselor asupra scrierii istoriei și în cel
al dezbaterilor privind conceperea procesului
democratic (vezi Andrei Marga, Filosofia lui
Habermas, Rao, București, 2017, pp.631-633),
cel mai amplu concepția „patriotismului consti-
tuțional”.
Habermas nu numai că a constatat un pro-
ces, dar a promovat în modul cel mai direct și
mai consecvent exigența trecerii „mândriei
naționale” și a „evaluărilor de sine colective”
prin „filtrul orientărilor valorice universaliste”.
Patriotismul este unit astăzi cu evaluarea capa-
cității de universalizare a elementelor. Ne aflăm
- argumentează filosoful - în cursul schimbării
profunde a conținutului identificărilor naționa-
le. Nu încetăm să ne raportăm la națiune, dar
aceasta contează nu doar sub aspectul elemente-
lor concrete, ci și sub aspectul calității instituții-
lor ei, începând cu Constituția. De aceea, apelu-
rile de Cassandră ale celor ce deplâng „pierderea
simțului istoriei” sau „minarea moravurilor tra-
diționale” pot fi desdramatizate și aduse pe un
teren factual nou. Acesta implică însă părăsirea
ideologiilor specificului național stabilit simp-
list și ale căilor „originale” de dezvoltare, care
duc la singularizare, precum și a aspirațiilor de
a reface organizări revolute. „Unicul patriotism
care nu ne înstrăinează de Occident este un pa-
triotism constituțional” (Jurgen Habermas, Eine
Art Schadensabwicklung, Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 1987, p. 135), căci acesta este dezlegat
de ceea ce poate separa și antagoniza oamenii și
orientat spre consolidarea drepturilor și lărgirea
libertăților cetățenești.
Habermas reunește trei fapte în argumenta-
rea sa. Primul este acela că instituțiile contea-
ză mai mult decât oricând în viața individului.
Al doilea este că elementele concrete și-au re-
lativizat importanța - ele au început să nu mai
aibă caracter absolut în deciziile de viață. Al
treilea este că s-a schimbat condiția culturală a
raportării individului la lume, el devenind mai
critic. Argumentul lui Kierkegaard conform că-
ruia orice folosire a pronumelui „noi” ascunde
o insuficientă reflexivitate intră cu adevărat în
actualitate. Folosirea persoanei întâia plural
are nevoie de circumscrieri precise. Vechile
O
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
21
o
narațiuni ale istoriei, care vorbesc de tendin-
țe irepresibile la scara unor subiecți în format
mare, precum națiuni, civilizații, culturi, clase
sociale, și invocă „legi” și „destine” sunt mai
mult metaforice.
Lămurirea conținutului „patriotismului con-
stituțional” Habermas a făcut-o cu mijloace-
le teoriei identității. Teza sa este că „identități
de grup, ca identități în format mare” nu mai
sunt posibile, încât patriotismul „concretistic”
al trecutului nu mai poate fi reeditat cu succes.
Pe locul lui intră „un patriotism constituțional,
ce se constituie abia după ce cultura și politica
de stat s-au diferențiat mai puternic una de alta,
în statul național de culoare veche. În acest caz,
identificările cu forme de viață și tradiții pro-
prii sunt interferate de un patriotism devenit
mai abstract, ce nu se mai raportează la întregul
concret al unei națiuni, ci la procedee abstracte
și principii. Acestea vizează condițiile conviețu-
irii și comunicării între forme de viață diferite,
ce coexistă egal îndreptățite - în interior, ca și în
exterior. Desigur că legătura în sensul patriotis-
mului constituțional cu aceste principii trebuie
să se alimenteze din moștenirea consonantă a
tradițiilor culturale. Mereu tradițiile naționale
își lasă încă amprenta asupra unei «forme de
viață», având valoarea unei poziții privilegiate
... Acestora le corespund, la rândul lor, identități
colective, ce se suprapun una peste alta; dar de
un punct de mijloc, în care ele să fie legate și
integrate pentru identitatea națională, nu mai
este nevoie. Ideea abstractă a generalizării de-
mocrației și drepturilor omului formează, în
locul acesteia, materialul tare în raport cu care
iradierea tradițiilor naționale - limba, literatu-
ra și istoria propriei națiuni - se frânge.” (Die
Moderne - ein unvollendetes Projekt, Reclam,
Stuttgart, 1990, pp.173-174). Acestea din urmă
rămân liant al națiunilor, dar greutatea lor s-a
schimbat.
Prin „patriotismul constituțional” se pune în
joc un „conținut etic” ce aduce, în același timp,
„simțul pentru multitudinea diferențială și in-
tegritatea diferitelor forme de viață ce coexistă
într-o societate multiculturală” și un „consens”
capabil să genereze integrarea acestor forme
de viață în dreptul „procedeelor de elaborare
legitimă a legislației și de exercitare a puterii”.
„Universalismul principiilor de drept se oglin-
dește înt-un consens procedural care, desigur,
trebuie să fie să spunem așa, inculcat în sensul
patriotismului constituțional, în contextul unei
culturi politice de fiecare dată condiționată is-
toric”(Die Einbeziehung des Anderen. Studien
zur politischen Theorie, Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 1999, p.264). Patriotismul presupu-
ne conștiința unei „proceduri” împărtășite de a
rezolva în practica vieții chestiunile ce rezultă
inevitabil din diversitate.
Adepții patriotismului tradițional pun în-
trebarea: membrilor unei națiuni la rămâne
la dispoziție doar procedura? Care este soarta
efectivă a identificărilor prin limbă, tradiții, is-
torie? Habermas nu a spus nicăieri că identifi-
cările concrete dispar. O condiționare istorică
a patriotismului este ineluctabilă. Are loc, însă,
remarcă filosoful, o deplasare care se impune
recunoscută. Ca să luminăm acest aspect cu un
exemplu simplu, succesul unui artist sau sportiv
sau unui intelectual din națiunea proprie stâr-
nește satisfacție, dar satisfacția este și mai mare
dacă este însoțită de convingerea că succesul nu
este accidental, căci însăși organizarea societă-
ții, începând cu regulile constituționale, este de
natură să încurajeze astfel de performanțe. În
acțiune intră mândria de a aparține unei comu-
nități cu legislație modernă, ce asigură genera-
rea continuă de valori. Nu te bucură un succes
deoarece este în pofida altora, ci te bucură pen-
tru că este produsul unei civilizații superioare.
Se pot da multe exemple ce atestă că diversele
identificări concretistice cu o națiune intră în
legătură de acum cu patriotismul constituțional.
Nu și-au pierdut deloc importanța elementele
concrete de care am vorbit, dar în fața lor sunt
de acum exigențe noi. Dacă prețuiești limba
proprie, atunci te străduiești să o vorbești corect
și să o folosești chiar dacă între timp ai însușit și
alte limbi. Dacă ții la tradițiile țării tale, le valo-
rifici atunci când sunt mai bune. Dacă te mișcă
istoria națiunii cauți să o redai exact și fără omi-
siuni voluntare. Istoricul ce se consideră patriot
Suzana Fântânariu Corp rescris (2017), tehnică mixtă
nu se mulțumește cu o nouă propagandă, ci stă-
ruie pe șantiere arheologice și în arhive pentru
a reda istoria în plenitudinea ei. El nu se rezumă
la a clama că cine îi dezaprobă propaganda, nu
este patriot și nu reia clișeul de mult clasat după
care abia membrul unei națiuni și abia istoricii
se pot pronunța despre istoria acelei națiuni.
Într-un cuvânt, și valorificarea elementelor spe-
cifice are de trecut examenul universalității.
Din rațiuni istorice, Statele Unite ale Americii
au fost terenul emergenței patriotismului con-
stituțional. Acolo elementele concrete ale pa-
triotismului sunt prezente, dar devoțiunea care
este trăită cel mai profund de individ este față
de o constituție și o legislație care nu numai că-i
asigură demnitatea, dar care sunt pilduitoare
pentru multe țări. Superioritatea instituțiilor
ce asigură libertăți în condiții de reciprocitate
este sursa ce alimentează afilierea și mândria ce
compun patriotismul. Așa stând lucrurile, nu
dispar identificările concretistice. Patriotismul
legat de limbă, tradiții, istorie nu-și pierde baza
și actualitatea, dar, odată cu deschiderea istori-
ei patriotismului constituțional, el este chemat
să se îmbogățească și să devină mai reflexiv. Un
patriotism care nu învață din experiența patri-
otismului constituțional este în contratimp cu
istoria.
Patriotismul s-a desprins de elemente con-
crete și s-a reconfigurat în dreptul Constituției.
Este însă Constituția suficientă? Observăm prea
bine că o țară poate avea Constituție democra-
tică, dar până la democrație mai rămâne un
drum, căci aplicarea prevederilor constituțio-
nale este o chestiune aparte. La noi, de exem-
plu, s-a produs în ultimele decenii alunecarea
în „statul clientelar”, apoi în „statul mafiot”, iar
acum aspirația unor este de „stat disciplinar”,
în condițiile aceleiași Constituții. Evident, ce-
tățeanul matur nu poate face obiect de mân-
drie patriotică din acestea - chiar dacă autorii
acestei evoluții invocă o constituție modernă.
Dovadă - cea mai vastă emigrație din istoria ță-
rii și de pe continent are loc acum din România.
Nu cumva patriotismul constituțional trebuie
completat cu componente de practică instituți-
onală? Întrebarea rămâne deschisă, câtă vreme
Constituția prevede prea puține imperative în
materie de aplicare a ei. Este însă clar că poți
fii patriot luptând pentru reforme instituționale
și sociale care să aplice o Constituție modernă,
nu doar promovând limba, tradițiile specifice și
istoria și lăudând la ocazii persoane.
Problema mai amplă ce se deschide este cea
a înțelegerii angajamentelor scripturale. Nici o
Constituție nu prevede totul. Dar orice docu-
ment scriptural se cere privit nu doar sub aspec-
tele consacrate ale literei și spiritului, ci și sub
aspectul sensului. Inclusiv Constituția! Aceasta
nu prevede nicăieri în lume totul, dar conține,
pe lângă literă și spirit, un sens care sugerează
aplicări celui care acționează cu bună credință.
Sensul actualei Constituții, oricum s-ar privi lu-
crurile, este nu de a limita, ci de a extinde drep-
turile și libertățile oamenilor și de a contribui la
împlinirea vieții lor. Aplicarea Constituției este,
însă, într-adevăr, ceva distinct. Un patriot care
se respectă și este demn de respect nu poate ac-
ționa altfel decât în respectul faptelor și cu bună
credință.
(Din volumul Andrei Marga, Identitate și modernitate,
în curs de publicare)
■
22
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
tale quale
Scara elicoidală
■ Vasile Zecheru
Suzana Fântânariu	Omul și natura-Transparență, Declin ecologic (2011-2017), instalație
Scara este un simbol ascensional [...] desem-
nând nu doar urcarea în cunoaștere, ci și o
elevație integrată a întregii ființe. Prin natura
sa, ea ține de axa lumii, de verticalitate și spi-
rală. Atunci când are o formă spiralată, scara
atrage atenția [...] asupra obârșiei dezvoltării
axiale, ce poate fi Dumnezeu, un principiu,
o iubire, o artă, o conștiință sau propriul eu
al ființei aflate în ascensiune sprijinindu-se în
întregime pe această obârșie în jurul căreia
își dezvoltă volutele. (Jean Chevalier & Alain
Gheerbrant)
Marșul la gradul de calfă precizează că tre-
buie să se parcurgă un semicerc prin cinci
pași ca și cum s-ar urca o scară în spirală,
iar tabloul gradului reprezintă această scară.
(Daniel Ligou)
Pe cât de veche, pe atât de răspândită în
lume, simbolistica scării1 indică, prin
aceasta, caracterul său unic ce decurge
direct și nemijlocit din tradiția primordială, ea
putând fi identificată deopotrivă la toate vechi-
le culturi: sumeriană, caldeeană, ebraică, india-
nă, egipteană, aztecă etc. Scara din antichitatea
greco-romană, de pildă, denumită după Homer
catena aurea, avea un rol important în ritualu-
rile orfice. La rândul său, Platon descrie ascen-
siunea sufletului plecat din lumea sensibilă și
ajuns, după ce urcă treaptă cu treaptă, într-un
alt univers, cel al realităților subtile. Scara era
prezentă, de asemenea, în cadrul ceremoniilor
mithraice2 unde inițiatul urca ritualic parcur-
gând cele șapte ceruri care simbolizau gradele
ascensiunii mistice. Tot astfel, în culturile ex-
traeuropene, zborul spiritual al șamanului de
la starea obișnuită la cea de transă extatică este
deseori exprimat simbolic prin urcarea unei
scări iar revenirea la normalitate, prin cobo-
rârea acesteia. Șamanii amerindieni, de pildă,
relatând călătoria lor în lumea spiritelor, vor-
besc și ei despre o scară (o tulpină de viță de
vie, o sfoară, o liană, o voltă etc.) ce leagă Cerul
și Pământul.
În lumea iudeo-creștină, atât modalitatea de
ascensiune către realitățile din planul subtil, cât
și legătura dintre Cer și Pământ sunt simboli-
zate de regulă, printr-un stâlp3, turn sau coloa-
nă dar, cel mai adesea, printr-o scară melcată.
Binecunoscuta viziunea onirică a lui Iacob are
în centrul său legenda unei scări pe care îngerii
urcă și coboară necontenit. Acest străvechi mit
biblic stă mărturie privind interconectarea vie
a omului cu divinitatea. Similar simbolului scă-
rii, în mitologia popoarelor se mai folosește de
asemenea, podul, curcubeul, caduceul etc. și,
îndeosebi, șarpele - animal sacru ce manifestă
tendința naturală de a se ridica prin forțe pro-
prii, sugerând o înălțare către cer. Rezumând cu
genialitate toată această problematică, Mircea
Eliade spune undeva că, în fapt, orice formă
de simbolism ascensional semnifică vocația de
transcendență a omului care, încă din zorii is-
toriei, s-a arătat preocupat de pătrunderea în
niveluri cosmice superioare - stări de conștiin-
ță din ce în ce mai înalte (subtile).
Părinții creștinismului adaugă simbolului
scării noi conotații, metafora fiind utilizată
deseori pentru a desemna o gradualitate a me-
todei tradiționale. De notat de asemenea că, în
doctrina creștină, scara este reprezentată ca fi-
ind ascunsă în sufletul omului. Pentru ca, prin
stăruință, alesul să-i poată descoperi treptele,
acesta va trebui, întâi de toate, să se curețe de
păcate și, apoi, să befeficieze de o îndrumare
privilegiată și competentă. Tot astfel, înainte de
a fi admis pentru a urca scara elicoidală, uce-
nicul mason este îndemnat să-și parcurgă cu
asiduitate probele și purificările - eradicarea
viciilor și consolidarea virtuților.
În simbolistica și ritualurile inițiatice euro-
pene au fost preluate masiv elemente, cuvinte
de trecere, gesturi consacrate și legende kabba-
listice și, de aceea, o argumentare folosind
considerentele și interpretările proprii misticii
iudaice poate să conducă la o înțelegere mai
profundă privind scara ca analogie a ascensi-
unii la Cer. Într-o lucrare relativ recentă sunt
cercetate formele de trăire umană a înălțării,
cu o amplă prezentare a motivul scării în spi-
ritualitatea evreiască, dar și a psihanodiei4, ca
metodă de accesare a sacrului în timpul vieții,
dimpreună cu philosofia perennis asociată în-
deobște acestor forme de cunoaștere revelată
(Idel, M., 2008). Problematica unei ascensiuni
antume la Cer este deosebit de vastă și de com-
plexă iar simbolistica aferentă îmbracă nume-
roase forme și descrieri. Pe fond însă, se face
trimitere la un singur fenomen relatat în mii de
variante și anume, experiența mentalului uman
coborât în inimă unde conștientizează, sub for-
ma unei enstaze, întâlnirea sa cu dimensiunea
cosmică a existenței (Culianu, I. P., 2006).
În esență, ascensiunea prin cele zece sefirah
(proprie Kabbalei) este tot o reprezentare a scă-
rii ca mijloc de înălțare de la Malkuth la Kether
și de coborâre, apoi, în lumea pământeană cu
un plus de cunoaștere revelată ce poate aduce
soluții practice pentru viața de zi cu zi a oame-
nilor. Cei care au aprofundat practicarea me-
todei kabbalistice știu bine că ascensiunea din
sefirah în sefirah se face în zig-zag și, de aceea,
printre liniile arborelui sefirotic este desenat,
deseori, un șarpe care urcă, în felul său mean-
drat, indicând sensul înălțării și al dezvoltării
spirituale, deopotrivă.
Literatura ezoterică abundă în asemenea
reprezentări. Pe bună dreptate, alegoria scării
cotite, considerată de către Albert G. Mackey
de o frumusețe inegalabilă, poate fi nominali-
zată fără drept de apel ca fiind una din legende-
le inițiatice fundamentale. (Mackey, A., 2017)
Reputatul autor menționat alocă subiectului
un capitol distinct în lucrarea invocată. Scara
lui Mackey sugerează ...o înaintare de la o sta-
re inferioară la una superioară - de la întune-
ric la lumină. Candidatul urcă neîncetat; el ni-
ciodată nu stă pe loc, niciodată nu se întoarce,
fiecare pas pe care îl face îl duce către o nouă
iluminare - cunoașterea unei doctrine mai ele-
vate. Din perspectiva acestui progres continuu,
învățătura Maestrului Divin este aceeași cu în-
vățătura Masoneriei (Mackey, A., 2017, p. 142)
Dacă la lecția ucenicului, acest important reper
al simbolisticii inițiatice este prezentat sub for-
ma unei scării teologice care sprijinindu-se pe
Pământ atinge cu vârful Cerul..., iar la gradul
de maestru .îl găsim manifestat sub forma sa
cea mai religioasă, revenirea de la moarte la via-
ță - trecerea de la întunericul mormântului la
Prezența Divină din Sfânta sfintelor., la nive-
lul intermediar, ideea simbolică de elevare este
transmisă prin metafora scării cotite. Această
analogie consacrată privind înălțarea spiritua-
lă induce, între altele, o argumentație implicită
privind scopul măreț ce luminează ascensiunea,
singurul care, de altfel, justifică efortul și riscu-
rile pe care și le asumă aspirantul. Mackey re-
levă astfel o strânsă conexiune între finalitatea
efortului de studiere a doctrinei inițiatice, pe de
o parte, și legenda scării cotite, pe de altă parte
(Mackey, A., 2017, p. 150).
Potrivit reprezentării originare, adevărata as-
censiune începe după parcurgerea purificărilor
(despătimirea). Un începător întru cele divine,
O
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
23
o
trebuie să insiste asupra purificării sale și, astfel,
să pregătească recipientul (trupul, n.n.) pentru
iluminarea mentală ce urmează a-i fi acordată
în gradele succesive (Mackey, A., 2017, p. 144).
Ucenicul este novicele care trudește cu asidu-
itate la șlefuirea pietrei brute în speranța că va
fi admis și el, să urce scara cotită. Mai târziu,
această reprezentare simbolică a înălțării a fost
revizuită și adăugită căpătând un nou format;
așa s-a născut scara cu cincisprezece trepte din-
tre care primele trei sunt urcate de către disci-
pol, următoarele cinci, de către companion, în
timp ce ultimele șapte trepte îi sunt rezervate
maestrului. Scara cotită din vechile ritualuri
devine acum simbol al întregii ascensiuni pe
care aspirantul trebuie să o parcurgă după ac-
ceptarea sa în templu.
Scara cotită este, așadar, instrumentul iniți-
atic care îl conduce gradual pe candidat către
iluminarea spirituală și îi jalonează acestuia
calea de la orizontala lumii profane (labirin-
tul, nivela) către etajul superior unde se află
Camera de mijloc, locul binecuvântat în care
maestrul primește, în final, răsplata pentru
toată truda sa, prin aceea că îi este revelat, în
mod ritualic, Adevărul divin5. Despre comuni-
carea Cuvântului pierdut și despre realitatea su-
premă astfel desemnată, Mackey face un scurt
comentariu metaforic, persuasiv și deosebit de
convingător: chiar și așa, noi știm cu toții că nu
se poate obține decât un substitut (al iluminarii,
n.n.).
În texte ezoterice mai vechi se vorbește des-
pre o scară răsucită numită uneori și scara coti-
tă în spirală. Legenda scării pare a fi este prelu-
ată din vechile scrieri ebraice și indică faptul că,
întotdeauna, evoluția urmează o spirală, nicio-
dată o linie dreaptă. Aspiranului i se sugerea-
ză că poate să ajungă la capătul drumului său
doar parcurgând o scară melcată. De remarcat,
de asemenea, o anumită corespondență între
vârstele omului (copilărie, tinerețe, maturita-
te, senectute), cele patru corpuri fundamentale
(trup, suflet, minte, spirit) și nivelurile conști-
inței. În final, se poate concluziona că doctrina
inițiatică își îndeamnă adeptul să caute cu ar-
doare instruirea sa, să dobândească o dezvol-
tarea intelectuală temeinică, pentru ca, în final,
să intre într-un proces real de elevare și desă-
vărșire spirituală.
La un anumit nivel al ascensiunii, simbolul
dublei scări mistice revine cu noi conotații. Ca
atare, această scară ascendent-coborâtoare cu
două rânduri de câte șapte trepte are, pe de o
parte, dreptatea, bunătatea, smerenia, loialita-
tea, munca, tăria de caracter, conștiinciozitatea
și, pe de altă parte, cele șapte arte liberale ale
erudiției medievale. Prin excelență, motivul
scării elicoidale - desemnând ascensiunea și
acumularea de valoare intrinsecă - este pro-
fund ancorat în ceea ce înseamnă simbolistica
verticalității spiritului. Scara indică, totodată, o
gradualitate, dar și o conexiune cu dublu sens
între diferitele niveluri ale realității așa cum
sunt acestea ordonate pe axa grosier-subtil.
Orice progres în plan spiritual poate fi conce-
put ca un urcuș, după cum, orice înălțare poate
fi descrisă printr-o voltă mergând de jos în sus
și de la inferior (grosier) la superior (subtil).
Într-o asemenea logică, dimensiunea proprie
calității (esența) și elementului subtilului este
verticalitatea, în timp ce orizontalitatea (supra-
fața) ar fi dimensiunea cantității (substanța) și
a nivelului grosier. Asemenea altor reprezen-
tări similare, scara elicoidală are inclusiv unele
conotații negative simbolizând, după caz, re-
gresiunea, coborârea, prăbușirea etc.
Scara exprimă nu doar ideea de intermediere
între cele două lumi cardinale, ci și o ierarhie
a valorilor, virtuților, puterilor, stărilor pe care
aspirantul le transcende și le cucerește treptat,
în timpul înălțării sale. Desigur, urcarea scării
este profund transformatorie, în sensul că mo-
difică benefic și ireversibil neurofiziologia cre-
ierului, întărește sistemul imunitar, amplifică
potențialitatea, înțelegerea realității, discernă-
mântul și claritatea mentalului. În mod mira-
culos, viața celui ce se avântă în acest vortex al
dezvoltării spirituale va căpăta un sens. Totuși,
în lipsa unei călăuze calificate există, pentru
aspirant, riscuri considerabile și, în general, o
probabilitate mică de reușită deplină. Un între-
prinzător pe cont propriu care nu-și ia depline
măsuri de precauție pare a fi un fluturaș im-
prudent ce se lasă nepermis de mult atras de
lumina lămpii și, în consecință, cade doborât,
cu aripile pârjolite.
Cea mai îndrăzneață și mai revoluționară
dintre interpretările atribuite scării elicoida-
le, deseori reprezentată sub forma unui șarpe
dublu, este cea potrivit căreia ar exista o legă-
tură între șerpii gemeni ai șamanilor, prooro-
cilor, tămăduitorilor etc. din toate timpurile și
din toate culturile și dubla elice a ADN-ului
uman. Această presupoziție extraordinară ex-
plică legea proclamată de Mircea Eliade pri-
vind universalitatea sufletului uman și are ca
temei ideea că ADN-ul, în particular și natura,
în general, își au propria lor conștiință. Potrivit
acestei interpretări, coexistă în om două con-
științe, cea individuală care se dezvoltă ca un
produs al creierului și cea cosmică, eternă și
imuabilă, Sinele transpersonal aflat la nive-
lul ADN-ului (Narby, J., 2005, p. 131) În acest
sens, recente cercetări științifice explică faptul
că ADN-ul poate fi influențat cu ajutorul cu-
vintelor și incantațiilor, determinându-se astfel
vindecări miraculoase, percepția extrasenzo-
rială etc. Cercetătorii precum Grazyna Fosar
și Franz Bludorf au concluzionat că ADN-ul
poate fi (re)programat folosindu-se anumite
cuvinte și / sau frecvențe (vibrații) deschizân-
du-se astfel calea unor spectaculoase abordări
medicale neintruzive.
Pe scurt, aflat într-o stare de maximă rela-
xare, intelectul uman poate intra în dialog cu
conștiința fundamentală a ADN-ului, poate
formula întrebări și poate obține răspunsuri la
diverse probleme ale existenței. Toate cunoș-
tințele există în ființa umană și sunt înscrise în
ADN-ul său, ele putând fi accesate și apoi adu-
se, prin măiestrie, spre folosința semenilor din
lumea pământeană. Această tehnică este veche
de când lumea și pentru că nicicum nu poate
fi explicată ci doar constatată ca fiind reală și
autentică, tot ce s-a obținut în această manieră
a fost considerat ca un dar al Divinității. Știința
modernă a confirmat recent că sunt acumulate
suficiente date și cunoștințe ce demonstrează
posibilitatea unui dialog conștient pe care in-
telectul uman (Fiul) le-ar putea avea cu genele
din propriul organism (Tatăl).
Similitudinea dintre vechea scară cotită a
ezoterismului și dubla spirală elicoidală ce de-
semnează AND-ul deschide orizonturi inedite
către care s-ar putea extinde interpretarea și, în
consecință, înțelegerea mesajelor încifrate din
vechile scrieri sapiențiale. În prezent, deși omul
a avansat enorm în cunoașterea realității în-
conjurătoare, misterul legat de tot ce înseamnă
Cauza cauzelor, Sursa primordială6, a rămas ca
la începuturi, la fel de enigmatic, de captivant
și de necunoscut. (Newberg, A. & Waldman,
M., 2008) În toate timpurile, această entitate
misterioasă7 căreia-i simțim prezența și acțiu-
nea a fost denumită de către religii, Dumnezeu.
Deși pare ușor de domeniul absurdului, atribu-
tele divine recunoscute astăzi chiar și de către
știință - înțelepciunea / echilibrul, puterea /
forța, iubirea / frumusețea - sunt cele pe care
marii mistici și maeștri spirituali le proclamă
dintotdeauna.
În loc de concluzii, s-ar putea sublinia că, în
esență, scara elicoidală nu este decât o metaforă
privind parcursul inițiatic, calea spre zei a celui
ce aspiră la deplina sa Eliberare. Nimeni însă,
nu-i poate garanta aspirantului, deplina reușită
în demersul său eroic de a vedea Steaua înflă-
cărată. Vectorul care-l va propulsa pe aspirant
spre înălțimile Ființei rezidă în practicarea cu
speranță și asiduitate a unei metode de dezvol-
tare spirituală. În acest context, interpretarea
simbolului nostru ales drept titlu conduce im-
plicit la observarea unor conotații privind as-
censiunea în sine care ...este mai puțin directă,
pentru că, în loc să fie îndeplinită vertical de-a
lungul axei, se săvârșește urmând traiectul oco-
lit al unei elice care se învârtește în jurul acestei
axe, așa încât procesul său apare mai degrabă ca
periferic decât central; dar, în principiu, rezul-
tatul final trebuie să fie același, căci este vorba
întotdeauna de un urcuș ce traversează ierarhia
stărilor ființei, spiralele succesive ale elicei fiind
[.] o reprezentare exactă a gradelor Existenței
universale (Guenon, R., 1997, p. 331).
Bibliografie
Chevalier, Jean & Gheerbrant, Alain - Dicționar de
simboluri, Ed. Artemis, București, vol. 3, 1993.
Ligou, Daniel (coord.) - Dicționar de Francmasonerie,
Ed. Ideea Europeană, Iași., 2008.
Mackey, Albert, Gallatin - Legendele, miturile și simbo-
lurile Francmasoneriei, Ed. Herald, Buc. 2017.
Ferre, Jean - Dicționar de simboluri masonice, Ed.
Paralela 45, Buc., 2004.
Idel, Moshe - Ascensiunea spre cer în mistica ebraică,
Ed. Polirom, Iași, 2008.
Culianu, Ioan, Petru - Psihanodia, Ed. Polirom, Iași,
2006.
Narby, Jeremy - Șarpele cosmic, Ed. Dao Psi, 2005.
Newberg, A. & Waldman, M. - Cum ne schimbă
Dumnezeu creierul, Ed. Curtea veche, Buc., 2008.
Guenon, Rene - Simboluri ale științei sacre, Ed.
Humanitas, Buc., 1997 .
Note
1	Colimagon-ul sau scara melcată poate fi: (i) cotită
(Mackey, A., 2017); (ii) în spirală (Ligou, D., 2008); (iii)
în formă de șurub (Ferre, J., 2004) etc.; în text a fost
adoptată sintagma consemnată în titlu pentru a se face
legătura cu o ipoteză științifică inedită și revoluționară
privind explicarea cunoașterii revelate.
2	Scara cu șapte trepte: (i) - plumb, Saturn; (ii) -
cositor, Venus; (iii) - bronz, Jupiter; (iv) - fier, Mercur;
(v) - aliaj pentru monede; Marte, (vi) - argint; Luna;
(vii) - aur, Soarele.
3	Uneori pe stâlpul respectiv șerpuiește o coardă de
viță de vie sau un element geometric spiralat etc
4	Psihanodia, spre a se deosebi de nousanodia - as-
censiune a sufletului celui care a părăsit lumea pămân-
teană trecând în cealaltă lume.
5	Simbolizat prin Cuvântul pierdut.
6	Conștiința cosmică, așa cum a fost numită aceasta
de Școala de la Princeton.
7	Tatăl nevăzut, Mind of Universe.
■
24
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
social
Limitele noului val
istoriografic
■ lonuț Butoi
Suzana Fântânariu	În atelierul de la Cite International des Arts (Bursa „Constantin Brâncuși”), 2006
Nu demult, Vintilă Mihăilescu remarca
emergența unui noul val în lumea aca-
demică românească, caracterizat, prin-
tre altele, de o accentuată preocupare pentru
social și de o atitudine realistă, ferită atât de
ispitele „mizerabilismului” cât și de „trium-
falism”. Prin textul de față încerc să privesc la
cealaltă față a lunii, adică la acele manifestări
și tendințe care pot face ca acest nou val să nu
provoace nicio schimbare reală în câmpul aca-
demic, ci să perpetueze mecanisme de putere
care duc la degradarea actului de cunoaștere.
Parcurgând mai multe titluri recente pe su-
biecte de cercetare din aria mea de cercetare
(interbelicul românesc) am remarcat faptul că,
deși, în ceea ce privește contribuțiile pozitive,
fiecare se distinge printr-un specific anume,
în ceea ce privește lipsurile/defectele, acestea
sunt, pe undeva, comune. Lucru care te pro-
voacă la o abordare sistematică a producției
științifice (din domeniul științelor sociale) din
zilele noastre și la posibile manifestări și cauze
structurale ale acestor neajunsuri.
Detailismul parțial și
de-contextualizat
Noile contribuții se remarcă, deseori, prin-
tr-o documentare abundentă. Publicistica vre-
mii, arhive de stat sau/și private, date statisti-
ce sunt conspectate intens și constituie, parcă
mult mai mult ca „înainte”, materia primă a
acestor contribuții. Totuși, această documen-
tare intensivă este însoțită, deseori, de o para-
doxală lipsă de informare pe orice temă care
depășește, fie câtuși de puțin, subiectul de cer-
cetare strict delimitat de autor. Și nu e vorba
despre teme din afara domeniului sau a subiec-
tului, ci care sunt strâns legate, ieșind doar cu
puțin din „pătrățica” decupata pentru defri-
șare. Așa se face că poți trece brusc, de la pa-
saje consistente pline de date inedite la pasaje
în care se fac afirmații hazardate, „lăutărești”,
confuzii inacceptabile, uneori afirmații factu-
ale neacoperite, false, precum și comentarii de
tipul „am descoperit America” (și nu am aflat
că au fost și alții înaintea mea).
Observ aici o oarecare asimetrie în abilitățile
și tacticile de cercetare: hiperspecializare pe un
anume subiect, lipsă de interes și de acrivie pe
orice depășește respectiva „pătrățică”. Efectul
paradoxal este un fel de detailism de-contex-
tualizat: abundența de detalii nu este încadra-
tă într-o lume socială, ci ne este livrată brut,
alături de bâjbâieli amatoristice pe mediul mai
larg de unde au fost extrase datele primare. Sau,
mai degrabă, decupajul operat în datele pri-
mare este încadrat în stereotipii preluate fără
spirit critic de către cercetător. De unde o im-
presie falsă, pe de o parte, de obiectivitate, de
vreme ce avem de-a face cu o factualitate im-
presionantă, pe de altă parte, de demonstrație
suplimentară a temeiniciei stereotipiilor, locu-
rilor comune din istoriografie. În ultimul caz
impresia este falsă pentru că preluarea acestora
nu este decât efectul unei leneviri cognitive, nu
al unei riguroase revizuiri a respectivelor teze
și confruntări cu materialul brut.
O perspectivă limitată
În seria noilor studii despre interbelicul ro-
mânesc, „noul val”, dacă a reușit, de bine de
rău, să lărgească aria de subiecte de cercetare,
nu a reușit, în schimb, să producă vreo muta-
ție considerabilă a perspectivei de ansamblu.
Două defecte pot fi identificate în acest sens:
desconsiderarea factorilor exogeni și structu-
rali în explicația istoriei recente. Interbelicul
românesc pare a fi, în continuare, un produs
strict intern și cultural. Obsedați de impera-
tivul „modernizării” României și a alinierii
acesteia „țărilor civilizate”, perspectiva de bază
rămâne una preocupată de explicarea „decala-
jelor” prin raportare la cauzele interne: politi-
cul și culturalul. Cu alte cuvinte, parcursul is-
toric al României în perioada dintre cele două
războaie mondiale pare a fi cauzat, exclusiv, de
către un stat care ar deține controlul absolut
al politicilor interne și alianțelor externe, aces-
tea din urmă strict determinate de ideologiile
și mentalitățile autohtone. În mod paradoxal,
însă, acest model explicativ este însoțit de un
maniheism culpabilizator sau autoflagelant.
Cumva, premisa implicită și la fel de inconști-
entă este că „Estul”, adică noi, suntem un fel
de produs defect al istoriei, un fel de „ratați”
ai acesteia, mereu evaluați în raport cu „reuși-
ții” ei - „Occidentul”. O tendință pe care același
Vintilă Mihăilescu, vorbind despre „excepțio-
nalismul românesc”, o prezintă metaforic ca
un conflict între Eul nostru balcanic și Supra-
Eul Occidental. Lărgirea perspectivei se poate
face atunci când ne putem detașa de astfel de
complexe provinciale legate de „înapoiere” și,
mai ales, căutăm să lărgim tabloul, plasând în
diversele contexte - geopolitice, sociale, her-
meneutice, obiectul cercetării. România nu
a fost, cum nu este nici acum, o mare putere,
nici măcar una mai mică, ci este o țară perife-
rică, undeva la marginea de răsărit a Europei.
Acest lucru înseamnă că depinde puternic de
evoluțiile, crizele, tendințele - inclusiv ideolo-
gice - care emană din centrul lumii europene
și nu numai.
Reproducerea modelului
istoriografic „clasic”
Modelul istoriografic clasic plasează isto-
ria interbelică în cheia binară a pendulării
României între două direcții: sincronistă și
autohtonistă. Sincroniștii susțineau racordarea
României la modelul occidental de civilizație
și cultură, autohtoniștii exaltau sau reclamau
necesitatea căutării unei căi proprii, corespun-
zătoare „specificului național”. Deși existența
acestor orientări este un fapt istoric, totuși,
această lectură transformată în unică grilă de
analiză a României interbelice devine aproape
o fundătură care limitează drastic capacitatea
de a furniza explicații mai nuanțate pentru
parcursul istoric. Unde mai pui că, de fapt,
autohtoniștii erau foarte sincronizați cu feno-
mene corespunzătoare din țările mai dezvolta-
te. Preluarea necritică a acestei dihotomii are
efecte limitative și în modul în care sunt ope-
rate datele primare, evenimentele, documente-
le sociale sau mărturiile. Astfel, pe de o parte,
evenimentele și acțiunile agenților istoriei sunt
luate ca atare, ca o manifestare ce explică cliva-
jul de bază (sincronism vs autohtonism). Pe de
altă parte, mărturia acestor agenți, ceea ce spun
ei despre ceea ce s-a întâmplat, este de foarte
multe ori luată „face value”, adică este credita-
tă ca atare, fără analiză critică, ca dovadă care
întărește modelul explicativ de bază. Consider
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
25
că ar fi fertilă depășirea acestei grile de analiză,
nu prin anularea ei, ci prin întrebarea simplă:
ce se află dincolo de discursurile sincronicității
și autenticității? Ce raporturi de forță, sociale,
economice, ce resorturi instituționale, ce prac-
tici putem identifica drept relevante în explica-
rea parcursului istoric al României interbelice?
Istoria nu este epuizată de discurs și nu este
un parcurs prestabilit. Prin urmare, atât eve-
nimentele, cât și afirmațiile agenților istoriei
ar trebui supuse unei investigații complexe, di-
acronice, care să ne arate motivele, intențiile,
strategiile lor, precum și cadrul structural care
le-a oferit acestora referențialul de bază și op-
țiunile disponibile.
Detailismul de-contextualizat, mimetismul
și lipsa de perspectivă istoriografică, dar și di-
alogul științific precar sunt, în opinia mea, câ-
teva din limitele noului val istoriografic. Care
ar fi cauzele acestor limite?
Un model precar(izat) de
producție științifică
Consider că o explicație pentru această sta-
re de fapt poate fi găsită în modelul neoliberal
de producție științifică. Într-un astfel de mo-
del și dintr-o perspectivă critică, rațiunea in-
strumentală devine mult mai importantă decât
cea comunicativă, pentru a prelua categoriile
lui Habermas. Astfel, ignorarea unor surse pri-
mare, a altor contribuții științifice, lipsa dialo-
gului critic nu sunt defecte personale ale unor
producători specializați, ci sunt consecințe ale
unor strategii și tactici de afirmare/confirmare
în câmpul științific, un câmp structurat ierar-
hic și împărțit în grupări care își dispută locul,
întâietatea, accesul la resurse financiare, soci-
ale, simbolice. Apartenența și ascensiunea în
cadrul unui astfel de grup explică strategiile de
cercetare și de producție științifică, deoarece
acest lucru apasă asupra importanței acordate
altor producții științifice, altor surse primare
de informare, precum și tezelor istoriografice
discutate. Într-un mod aș zice subtil, incon-
știent, mizele ascensiunii în câmpul academic
sunt grevate de aceste dependențe și se regăsesc
în modul în care arată aparatul critic, modelul
istoriografic și cadrul de interpretare. Aceeași
manifestare se poate explica prin dependențe
care funcționează diametral opus. Astfel, igno-
rarea tactică a unor contribuții științifice con-
curente este specifică atât unui agent ce apar-
ține unui grup academic dominant (în acest
caz, ignorarea alternativei este cea mai bună
politică pentru a minimaliza costurile re-legi-
timării), cât și a unui agent care aparține unui
grup marginal, care se bate pentru afirmare (în
acest caz ignorarea e necesară pentru păstrarea
aparentei originalități). Pentru a ne păstra în
categoriile lui Habermas, nu există un spațiu
public academic, pentru că acesta s-a transfor-
mat (în cazul în care a existat vreodată) într-un
spațiu disputat „politic”, în care marile grupuri
caută să consolideze un sistem de oligopol, iar
cele mici se canibalizează pentru a-și câștiga
un statut de marginalitate/alternativă nedispu-
tat din afara sistemului.
Nici dintr-o perspectivă liberală lucrurile
nu arată mai bine. Așa cum „piața liberă”, ce
ar presupune concurență și competitivitate,
e doar o ficțiune, așa și „piața ideilor” e ine-
xistentă. Nu există concurență a viziunilor di-
Suzana Fântânariu
Imagine din atelier. Compoziție cu portretul mamei artistei
ferite, ci regăsim doar fenomene de oligarhie
culturală, adică de dominare academică a unor
orientări culturale ce au și consistență struc-
turală (infrastructură organizațională, acces
la resurse, capacitatea de a face agenda de cer-
cetare), alături de care găsim, mai la margine,
diverse „triburi” culturale preocupate de pă-
zirea, cu gelozie, a teritoriului propriu. Lipsa
concurenței științifice nu înseamnă, însă, că
nu există concurență la nivelul accesului la
putere și resurse. Dimpotrivă, asistăm tot mai
mult la un fel de darwinism academic (publish
or perish). Presiunea asupra agenților sociali ai
câmpului academic este tot mai mare, sufocan-
tă, ceea ce explică, în mare parte, și manifestă-
rile enumerate mai sus. Și, așa cum, la nivel de
contribuții academice, concurența nu duce la
existența unei piețe a ideilor, la nivel de gru-
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
• comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE
IN ENGLISH AND ROMANIAN
puri, existența și rivalitatea acestora nu se su-
prapune peste activitatea unor Școli. Grupurile
academice sunt mai mult rețele sociale unite de
interese comune, decât colective unite de pro-
blematizări, metode, cercetări comune, adică
de existența unei conștiințe socio-academice
comune.
Precarizarea domeniului științific sub pre-
siunea noilor reguli de ierarhizare academică
riscă să transforme cultura română într-un
șantier stahanovist care produce cincinal în
funcție de interesele grupărilor dominante și
ale carierelor universitare. E foarte posibil să
asistăm nu atât la o reîmprospătare a câmpului
științific, cât la un deznodământ de genul „fie-
care pasăre pre limba ei piere”.
■
21
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
traducere
Împotriva exercițiilor
fizice
^JMark Greif
Mark Greif (n. 1975) eseist și critic cultural american, lector la New School New York City, autor
al volumelor The Age of the Crisis of Man: Thought and Fiction in America, 1933-1973 (Princeton
University Press, 2015) și Against Everything (Verso, 2016). Cea din urmă adună la un loc texte apărute
în revista n+1, pe care autorul o fondează în toamna anului 2004, și eseuri inedite, realizând microana-
lize ale societății contemporane: de la muzică, la exerciții fizice, la alimentație și politici socio-culturale.
A pune întrebări cu privire la situații care trec neobservate sau care, deși nenaturale sau alienante, sunt
considerate „naturale”, conturează rechizitoriul la adresa societății actuale. Fragmentul de față analizea-
ză fenomenul contemporan al exercițiilor fizice, dezvăluind modul în care această activitate modifică în
bună măsură felul în care ne percepem corpul, în care înțelegem distincția spațiu privat-spațiu public, sau
perspectiva asupra duratei vieții în genere, manageriată și redusă la simple numere.
Dacă „Colonia penitenciară” ar fi fost scrisă
azi, Kafka n-ar fi putut vorbi decât de o
mașină de exerciții fizice. În loc să tatueze
sentința pe victimele sale, mașina ar înscrie linii
de numere: atâtea calorii, atâtea mile, atâția wați,
atâtea ture.
Exercițiul fizic modern te face conștient de
mașina care acționează înlăuntrul tău. Nimic
nu te face să crezi că nutrim o nostalgie pentru
munca în fabrică așa cum o face o sală modernă
de fitness. Brațul presei nu ne mai poruncește să
muncim. Dar odată cu sala importăm în timpul
nostru liber vestigii ale echipamentului industrial
de odinioară. Părăsim biroul și ne punem banda
transportoare sub picioare și fugim de parcă am
fi urmăriți de diavoli. Ne cedăm de bună voie pi-
cioarele calandrului și ne punem brațele înțepe-
nite la presă.
Este esențial că mașinile sunt simple. Planuri
înclinate, pini, pârghii, scripeți, încuietori, vincii,
angrenaje și cremaliere, și curele ale mașinilor
Nautilus și de aerobic ne pun la dispoziție etape-
le timpurii ale progesului tehnic - în miniatură.
Elementele ne sunt vizibile și inteligibile pentru
uz, dar nu periculoase. Deplasate, neutralizate, ele
sunt urme ale unei necesități care nu mai trebuie
întâmpinată cu chibzuință sau ingeniozitate.
Odinioară, fermierul folosea un scripete, un
cablu și o ștangă pentru a-și ridica grinda acope-
rișului; tu folosești acum aceleași mijloace pentru
a-ți lucra mușchii dorsali. Astăzi, când presupu-
nem că creierele noastre sunt computere, imagi-
nea unui om-mașină, fie el al lui Descartes sau La
Mettrie, are un aer vechi și venerabil, ca un pos-
ter îngălbenit pe peretele infirmeriei. Presiunea
arterială este hidraulică, puterea este mecanică,
nutriția este combustie, membrele sunt pârghii,
articulațiile sunt biele.
Lumea exercițiilor fizice nu face nici o decla-
rație conceptuală notabilă, nu afirmă că suntem
bărbați și femei mecanici. Eram deja asta, cel pu-
țin din punctul de vedere al științei. Mai degrabă
exprimă o voință a fiecărui individ în parte de a
descoperi și regla în propriul corp procesul de
asemănare cu mașina.
Și ne ducem la această muncă grea fără a aștep-
ta o răsplată imediată - alta decât aceea de a avea
libertatea de a o face. Tocmai acest fel de libertate
poate fi suficient. Aparatele de exerciții fizice îți
oferă o formă de stăpânire superioară, aceea de
a-ți supune corpul experimentelor. Ne ascundem
motivele pentru care ne-am angajat la o astfel de
trudă și îi substituim fără nici un gând o nouă ne-
cesitate. Nimeni nu se întreabă dacă vrem sau nu
să ne târâm viețile peste prag, în regatul exerciți-
ilor fizice.
Exercițiul fizic nu este o alegere. Ne parvine ca
un emisar venit din ținutul proceselor biologice.
Cade sub jurisdincția obligațiilor vieții înseși, pe
care doar cel auto-distructiv le poate neglija. Se
presupune că viitorul nostru controversat va de-
pinde de ingineria genetică, radiografierea creie-
rului, neuroștiință, fascicule laser. Despre astfel
de lucruri avem dezbateri publice zgomotoase,
sterile - în timp ce schimbările istorice reale se
petrec pe covorașul de vinil al sălii, pe sunetul
unui volant și a unui clichet în plan înclinat.
La sală observi cum oamenii se angajază în-
tr-un proces biologic elementar de autoreglare.
Toate activitățile înrudite acesteia se găsesc în sfe-
ra privată. O întrebare ar fi, atunci, de ce exerciții-
le nu rămân private. Ar fi putut rămâne în spațiul
casnic cu celelalte procese aseamănătoare: mân-
catul, dormitul, defecarea, dereticarea, îngrijirea
corporală și masturbarea.
Tu, cel care mergi la sală, ce vezi în oglinda ce
te reflectă de pe perete? Faci grimasele asociate
durerii, lacrimilor, orgasmului, genului de efort
care i-ar aduce de îndată pe ceilalți într-ajutor.
Dar nu îți ascunzi fața. Gemi ca-n chinurile fa-
cerii. Repeți munci silnice, parc-ai freca podele.
Gâfâi și strigi și te căznești. Apari în costume
Lycra strâmte și totuși informe. Aceste veșminte
dezvăluie privirii celorlalți forma genitalelor și
sânii striviți și bandajați, fără a mărturisi tentația
sexuală.
Deși avem cuvântul „gymnasium” de la greci,
sala noastră modernă nu este în spiritul lor. În in-
stituția antică, atletismul era public și combativ.
Consta în antrenarea băieților pentru competiții
publice. Gymnasiumul era mai aproape de ceea
ce cunoștem astăzi ca sală de box, cu diferența
că era de asemenea locul unde bărbații adulți se
adunau să admire cei mai frumoși băieți și, în ma-
nieră ateniană, să-i mentoreze sexual. Era locul
prin excelență al promovării educației sistematice
a tinerilor și în care adulții se angajau în discuții
relaxate, modelând sociabilitatea intelectuală (se-
parată de cea fățiș politică) care este originea filo-
sofiei occidentale. Socrate își petrecea majoritatea
timpului în gimnazii. Aristotel și-a început școala
filosofică în aleea acoperită a unui gymnasium.
Metodele socratică și peripatetică ar avea pu-
țin ecou în sala modernă. Ceea ce noi modernii
facem acolo ținea de intimitatea mută. Grecii își
desfășurau activitățile genuin private într-un loc,
un oikos, gospodăria. De gospodărie țineau toa-
te actele și activitățile care susțineau simpla viață
biologică. Aceasta includea munca de a menține
o locuință și un corp, agricultura și hrănirea, naș-
terea și creșterea copiilor. Hannah Arendt a inter-
pretat această fermă distincție grecească, cea din-
tre gospodărie și lume publică, ca simbol al unui
adevăr general valabil: că este necesar să ții actele
care întrețin viața nudă departe de privirile celor-
lalți. O sferă ascunsă, departe de judecata altora,
constituie fundamentul pentru o persoană publi-
că - cineva suficient de sigur în intimitatea sa în-
cât să-și asume riscurile drastice ale vieții publice,
să gândească, să se pronunțe împotriva voinței
altora, să aleagă în cea mai deplină independență.
În intimitate, singur cu propria-i familie, necesi-
tatea dominantă și apetiturile mute pot fi satisfă-
cute în năzuința fără gânduri de a sta în viață.
Sala noastră ar putea fi numită mai degrabă
„club de sănătate”, cu diferența că nu este un club
pentru întâlniri de la egal la egal ale membrilor.
Este spațiul atomizat în care cineva face lucruri
înainte private sub privirea celorlalți, în solitudi-
nea izolată a unui corp care se comportă ca și cum
ar fi încă în spațiul privat. Probăm aceste contor-
siuni pentru a desface și reface un sine privat; și
dacă ceilalți privitori nu au dreptul să judece, o
adunătură imaginară - „altul” - îl are. Exercițiile
moderne de la sală mută biologia în compania
nonsocială a necunoscuților. Ar trebui să coexiști,
dar să nu privești îndeaproape, să ștergi metalul
ghidonului și cauciucul covorașelor de parcă n-ai
fi lăsat nicio urmă. Ca și în lift, ți se cere să privești
înainte.
Este ca o pedeapsă pentru eliberarea noastră.
Cele mai extenuante forme de necesitate, lup-
ta pentru mâncare, împotriva bolii, întotdeauna
mijlocite de munci grele, au fost depășite. Ar fi
fost naiv, poate, să credem că noua libertate uma-
nă ne-ar împinge spre o societate a aspirațiilor
publice, ca Atena pericleană, sau a unei simple
delectări cu ceea ce există, ca în Eden. Dar adevă-
rata răsplată a unei societăți care alege să facă din
libertățile private și loisir substanța sa principală,
a fost cu mult mai neașteptată. Această răsplată
este un set de forme ale autoreglării corporale
care au târât ultimele vestigii ale vieții biologice la
lumină, ca atracție publică.
Singurele piese de echipament cu adevărat
esențiale în exercițiile fizice moderne sunt nume-
rele. În sală sau pe banda de alergat, calculul ru-
dimentar este tehnologia fundamentală. Așa cum
sunt numărate greutățile pe care le ridică cineva,
tot așa sunt contabilizate distanțele alergate, cât
timp s-a exersat, creșterea ritmului cardiac.
Pentru a afla dacă o activitate este exercițiu
fizic modern, ajunge să-ți pui întrebarea simplă
dacă ar avea vreun rost să fie făcută fără a o numă-
ra sau măsura. (În sport, numerele sunt folosite
în mod diferit; acolo, scorurile sunt o modalitate
de a înregistra competiția în cadrul unei întâlniri
sociale.) Formele de exerciții fizice care se dis-
pensează de echipament mecanic, așa cum o face
alergatul, nu se pot dispensa de asta.
În exercițiul fizic ne formăm o idee despre pro-
priul corp ca o colecție de numere reprezentând
capacități. Un alt loc unde numerele unui individ
mai dobândesc un astfel de statut de talisman este
O
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
27
o
cabinetul doctorului. Există un fel de similitudi-
ne între toate locurile unde se fac exerciții fizice
și cele unde oamenii sunt testați pentru boli, trec
prin reparații și mor. În biroul doctorului, labora-
torul de analize de sânge și spital, ești la mila ex-
perților în numărat. Un tehnician de laborator în
halat alb ia o monstră de sânge. O asistentă strânge
un garou de brațul tău, te conectează la un EKG,
îți măsoară înălțimea și greutatea - nu c-ai vrea
tu asta. Te recompensează cu obișnuitele numere
pentru presiunea arterială, indicele de grăsime al
corpului, înălțime și greutate. Mapa cu numerele
tale este dată mai departe. În sfârșit, doctorul se
așează: un mecanic în roba albă a unui înger și la
fel de arogant ca un șef. În limbaj de specialitate,
sporindu-ți oroarea și angoasa, s-ar putea să afli
numerele pentru colesterol (două tipuri), leucoci-
te, fier, imunitate, din analiza de urină și așa mai
departe. Nici nu prea e nevoie să-ți amintească că
aceste numere sunt corelate cu șansele tale de su-
praviețuire.
Oare cum am dobândit curajul de a exista ca
un set de numere? Întorcându-te la sală sau pe
pistă obții libertatea surescitantă de a te număra.
Și ce eliberator poate fi! Aici sunt numere pe care
le poți schimba. Transformi exercițiile în probe
acționând asupra materiei care ți-e la îndemână,
armura exterioară a grăsimii și-a mușchilor tăi.
Ești asigurat că și aceste numere, nu doar dârele
negre din fișele doctorului, vor corespunde ex-
pectanței tale de viață. Cu determinare și sufici-
entă disciplină, adică supunându-te de-a-ntregul
unei reguli, o să fii schimbat.
Sala se aseamănă unui spital de voluntari.
Membrii personalului sunt și pacienți. Unele apa-
rate te pun într-o tracțiune din care poți evada.
Altele desfac prinsoarea unui plămân artificial,
semnalându-ți că poți și singur să îți umfli plămâ-
Suzana Fântânariu	Semne antropomorfe I (2017), acryl-colaj/pânză, 80 x 80 cm, Hârman/Brașov
nii și să-ți urmărești ritmul cardiac de pe ecran.
Susținută chiar de o dragoste crecândă pentru
durerile tale, această auto-testare devine o a doua
natură. Această ciudată colecție de numere care
ești devine un aspect al libertății tale, uneori cel
mai important, preocupându-te mai mult chiar
decât gândurile sau visurile tale. Descoperi ce fel
de numere mari poți să devii și cât de nemuritor.
Pentru că tu, pariorule, vei trăi veșnic. Te menții
- etern.
Justificarea pentru responsabilitatea integrală
de a face exerciții este sănătatea. Prin extensie,
obiceiul de a număra din exercițiul fizic, conferă
un caracter economic precis sănătății. Determină
numărul anticipat de zile și ore ale vieții noastre.
Astăzi chiar ne putem trăi mult mai mult timp.
Mijloacele de prezervare sunt sigure și ieftine.
Graba de a-ți trăi viața muritoare se diminuează.
Tentația de prezervare perpetuă crește. Păstrăm
cadavrul viu într-o stare optimă, nu pentru a face
ceva cu el, ci pentru propriile-i sentimente bine-
făcătoare: de condiție fizică eternă, încredere și
siguranță. Depunem avari tot capitalul pentru a
câștiga dobânzi și trăim zilnic doar cu coji de pâi-
ne. Dar nimeni n-o să moștenească buna noastră
sănătate după ce nu mai suntem. Orele dedicate
întreținerii vieții dispar odată cu persoana.
În concepția actuală, persoana care nu face
exerciții fizice este un sinucigaș care nu se gră-
bește. Ea nu-și asumă responsabilitatea pentru
propria viață. Nu trudește pentru a-și amâna
moartea. Prin urmare, începem să credem că o
cauzează. Poate fi reconfortant să-ți amintești că
una din cunoștințele părinților tăi a murit pentru
că nu a mâncat corect sau nu s-a apucat de aler-
gat. Cel care nu face exerciții e pus la un loc cu
alți ghinioniști pe care îi discredităm social. Viața
lor valorează un procent din a noastră din cauza
propriei neglijențe. Valoare lor e compromisă de
eșecul de a-și asigura termenul maxim de existen-
ță fizică posibilă. Cel care nu face exerciții fizice
se alătură tuturor celorlalți neadaptați: cei lenți,
îmbătrâniți, fără speranță sau săraci. „Voi nu vreți
să ‘trăiți’?” întrebăm. Și orice ar răspunde, tot nu
ne-ar mulțumi.
Să ne imaginăm o societate în care s-ar crede
că simțurile pot fi epuizate. Vederea s-ar deteri-
ora cu cât vezi mai multe priveliști luminoase.
Auzul s-ar deteriora cu cât auzi mai multe sunete
intense. O atare concepție s-ar scurge inevitabil
în întregul tipar al vieții oamenilor, schimbând
modul în care își petrec zilele. O să-și consume ei
puterile pe cele mai saturate culori, ascultând cele
mai intoxicante sunete? Sau membrii societății o
să refuze să se deplaseze, o să-și închidă ochii, o
să-și astupe urechile, protejând rezervele de sen-
zație rămase?
Și noi, la rându-ne, credem că viețile noastre de
zi cu zi nu sunt trăite până la capăt sau epuizate,
ci sunt mâncate cu totul, pe nedrept, de vârstă. Și
ne trăim viețile cu disperare. Peste dezesperantele
gratificări materiale ale unei societăți hedoniste,
care impune confort imediat și fericire, grefăm
dezesperantele economii ale sănătății, și urmărim
o menținere durabilă a fericirii amânate și a sa-
tisfacței tergiversate, renunțând la partea cea mai
bună a vieții noastre, pentru prezervarea vieții.
Ca persoană statistică, exercițiul fizic chiar te
face parte a unor grupuri de categorii diferite care
mor cu mai puțină frecvență la vârste succesive.
Furnizează șanse mai bune. El este argumentul
public principal pentru miliardele de ore petre-
cute la sală de bărbați și femei. Totuși, adevărul
este că a fi sănătos te face, de asemenea, să te simți
în mod radical diferit. Pentru un segment din cei
mai ardenți practicanți, exercițiul fizic în forma
lui contemporană este în mare măsură o căuta-
re a anumitor stări de spirit. Un fenomen mai
des întâlnit decât cel al unei persoane tinere care
este fizic nefericită datorită faptului că nu a făcut
exerciții fizice niciodată, este cea a tânărului care
face exerciții fizice și care suferă de pe urma fap-
tului că a sărit una sau două zile de exerciții fizice.
Mișcarea este o necesitate. Se pot aduce multe ar-
gumente pentru simpla mișcare fizică, pentru ‘a-i
da bătaie’, pentru a da pur și simplu din popou,
convertind neliniștea în deplasare și vitalitate; dar
exercițiul fizic nu e simplă mișcare. Cel mai co-
mun fenomen ar putea fi cel al individului care
judecă, în propria-i minte sau cu voce tare, sănă-
tatea în ansamblu a stării sale în fiecare moment,
alternând satisfacția cu dezamăgirea, în baza a ce
a mâncat, ce a băut, cât de mult a făcut mișcare,
când, ce sentimente a avut în timp ce făcea asta,
și ce legătură are asta cu noile recomandări sau
avertismente pe care tocmai le-a auzit la buletinul
de știri în reportajul despre sănătate. Te poți simți
mai sănătos chiar și atunci când corpul nu se sim-
te în mod deslușit diferit; te poți simți nesănătos
chiar și atunci când corpul este în regulă. Sau cor-
pul chiar începe să se simtă diferit - mai ușor, mai
puternic, mai eficient, mai puțin toxic - în feluri
care depășesc consecințele posibile ale exercițiilor
fizice făcute; dar sentimentele n-au cum să dure-
ze, ele cer și mai multă muncă. Aceasta s-ar pu-
tea să fie o „medicalizare” psihică a vieții umane,
mult mai importantă decât orice ar putea face un
doctor cu testele lui.
(va continua în numărul viitor)
■
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
o dată pe lună
La vremuri noi,
tot noi...
■ Mircea Pora
Vârsta îmi permite, totuși, să mă întorc
puțin în timp. E ca și cum ai da o pe-
liculă înapoi, să poți încă o dată reve-
dea... începutul. Discutăm aici, fără a fi spe-
cialiști, bazându-ne doar pe ce am văzut cu
„ochiul liber”, despre salarii și pensii. În fond,
două lucruri vitale în viața unui om. Pot spune
de la bun început că relația „salarii-pensii” a
fost dominată de adânci derapaje de la ideea
echilibrului, răsplătirii corecte a muncii depu-
se, în ultimă instanță de la noțiunea de „bun-
simț”... Așa suntem noi. În epoca „Dej”, căci aici
e debutul, cu preluare „din mers” în „Epoca de
Aur”, cei mai bine, pe departe, salarizați și la
momentul potrivit, pensionați, au fost „lucră-
torii”, cât de drag îmi este termenul, din siste-
mele „de forță” ale țărișoarei. Mai exact securi-
tatea, miliția, armata. Intră aici, în acest spațiu,
îndrăznesc să spun, și „justiția populară”, de ale
cărei prestații nu mai are rost să fac vorbire.
Toți fârtații aceștia, pe bani buni, chiar foar-
te buni, în vădită contradicție cu nivelul lor
intelectual, aveau obligația „patriotică”, de la
ruși citire, să-i supravegheze și la cel mai mic
pas greșit să-i „sancționeze”, pe cetățenii fără
grade ai țării, care asemeni unor furnici, cu
spaima în coaste, să admitem că astfel de fur-
nici erau, munceau în domeniile în care aveau
competențe. Intră aici muncitorimea, tăranii,
feluritele categorii de intelectuali. Pentru toți
aceștia formula de bază era „ochii în pământ
și ciocul mic”... Salariile și pensiile acestora,
pe măsura simpatiei de care se bucurau din
partea regimului, adică mici, la limita supra-
viețuirii. Poporul român, luat la aspre „șuturi”
de autoritățile impuse de sovietici, începând
cu 1946, s-a obișnuit cu această „sub-viață”...
spunându-și, printre dinți, „mai rău să nu fie”
(cei din Valea Jiului, Brașov, cu brutalitate au
fost reduși la tăcere). După revoluția din 1989,
tot noi, românii, cu năravurile, metehnele ul-
tracunoscute, apetitul pentru nedreptăți, am
rămas pe mai departe în spațiul carpato-dună-
rean. Creadă cine-o vrea că zilele de relativă
spaimă și multă confuzie, nedumerire, din acel
„faimos decembrie”, ne-ar fi schimbat. Nici
vorbă, iluzii deșarte. Sub masca unei false de-
mocrații, „desenele” foștilor ani dictatoriali au
reapărut. Pe locurile de sus, cu mari privilegii
de salarizare și bucurii la pensionare, se află tot
vechii noștri prieteni, din politică și instituți-
ile de forță. Guvernanții, uneori chiar tâmpi,
politicienii cam la fel, generalii-grade mari, în
bună parte inutili, armată, jandarmerie, S.R.I.,
și cine alții s-ar mai putea adăuga listei... evi-
dent, magistrații. Pe formula „La vremuri noi,
tot noi”... În cadrul acestor structuri cu legături
între ele, cu mult deasupra nației, au cerul lor,
Suzana Fântânariu
I conect (2014), instalație
funcționează vechile mecanisme, ce vin din
îndepărtata istorie, a noastră, firește. Relația
de rudenie, cunoștințele, nepotismul nepieri-
tor, favoritismul etc. În mișcările acestei ciorbe
care stratifică umilitor societatea, salariile și
pensiile, zise „nesimțite”, sunt o consecință fi-
rească. Căci într-un fel sau altul, acești „aleși”,
pe care zilnic îi putem vedea, au acces, printre
altele, și la finanțele țării. Restul, bla-bla, ochii
în pământ și ciocul mic...
■
Stagiunea 225 aduce la Teatrul
Maghiar de Stat Cluj opt premiere!
Cea de-a 225-a stagiune a Teatrului Maghiar de Stat Cluj debutează cu participare la mai multe festivaluri. Astfel, după Almagro și Seul, specta-
colele teatrului vor fi prezente la Festivalul Național de Teatru și la alte festivaluri din București, Odorheiu Secuiesc, Arad și Gheorgheni. De
asemenea, trupei teatrului i se alătură, din această stagiune, T^mea Jerovszky, care vine din Oradea și Francisco Alfonsm, care după mai multe
colaborări, devine membru al trupei.
În luna decembrie a acestui an va avea loc premiera spectacolului Angels in America de Tony Kushner, în regia lui Victor Ioan Frunză, care se va
juca în două seri consecutive. Premiera va avea loc în cadrul microstagiunii organizate cu prilejul aniversării a celei de-a 225-a stagiuni a teatrului. În
cadrul acestei microstagiuni publicul va putea vedea cele mai importante premiere din stagiunile anterioare.
În luna ianuarie 2018, Francisco Alfonsm va pune în scenă, la Sala Studio, nuvela lui Cehov, Un roman cu un contrabas.
Adrian Sitaru va deschide seria regizorilor de film care vor monta spectacole la Teatrul Maghiar și va pune în scenă un text bazat pe filmul Ilegitim.
Gabor Tompa va monta, în martie 2018, spectacolul Los Putrefactos, care pornește de la revista editată de Federico Garda Lorca, Salvador Dal^ și
Luis Bunuel și lucrările contemporanilor lor.
În perioada martie-aprilie 2018, Mihai Măniuțiu va pune în scenă, la Sala Mare, comedia Burghezul gentilom de Moliere, după care va urma piesa
pool (no water) de Mark Ravenhill montată de Radu-Alexandru Nica. În aceeași perioadă, se va monta și primul proiect câștigător al concursului
dedicat tinerilor regizori. Stagiunea se va încheia cu spectacolul Lulu de Frank Wedekind, regia fiind semnată de directorul Teatrului Vlgszmhaz,
doamna Eniko Eszenyi.
Gabor Tompa a anunțat în cadrul conferinței de presă și numele celor patru regizori câștigători ai concursului dedicat tinerilor regizori. Proiectele
propuse de ei vor fi montate în următoarele două stagiuni: Leta Popescu - (In)vizibil, Andrei Măjeri - Las Meninas de Ernesto Anaya, Dorka Porogi
- Alice în pat de Susan Sontag și Ioana Păun - Mercenari / Zsoldos de Mona Bozdog. Directorul teatrului a mai adăugat că în evaluarea proiectelor s-a
ținut seama de claritatea și originalitatea concepției regizorale, de felul în care aceste proiecte se încadrează în programul teatrului și de argumentele
aduse pentru realizarea lor.
Pe lângă cele patru proiecte selectate, teatrul va iniția discuții cu alți patru regizori ale căror proiecte pot fi realizate după dezvoltarea concepției
regizorale. Aceste proiecte sunt: Mădălin Hîncu - Pinocchio de Carlo Collodi, Dragoș Alexandru Mușoiu - Snuff de Chuck Palahniuk, Horvath Anna
- Beyer de iarnă de Saito Ayumu și Andrei Măjeri - Trecătoarea pisicii de Flavius Lucăcel.
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
2
showmustgoon
Arta care ne desparte (II)
■ Oana Pughineanu
Suzana Fântânariu
Ambalaje pentru suflet (1998) colaj, acryl, intervenție/pânză,: 110 x 80 cm. Colecție privată
Cum de arta a ajuns să fie manipulabilă în
atât de multe feluri? Sau cum de, în une-
le cazuri a ajuns să fie văzută ca un sim-
plu accesoriu comunitar (așa cum observă Hito
Steyerl și Martha Rosler), jucând roluri mai peni-
bile decât îi erau atribuite în realismul socialist?
Ea nu mai este chemată să educe poporul în spi-
ritul unei ideologii tari, în schimb poate fi folosită
pe post de „plasture”, punctual, pentru a „vorbi”
despre problemele comunității. Ea deschide un
spațiu de discuție, ca în psihodrame sau alte cure
neconvenționale care pun în contact două lumi
aparte (autiști-animale). Când nu este direct și
grosolan manipulată de putere, devenind „prac-
tică socilă”, se limitează la a face semn către „stră-
inul universal”. În primul caz avem ca exemplu
un raport din 1977 al fondului American pentru
Arte intitulat American Canvas unde se sublinia-
ză că artele trebuie să aibă „abordare pragmatică”,
tradusă în „termeni civici, sociali și educativi mai
generali”: „inundând structura civică - găsindu-și
un cămin în diverse servicii comunitare și acti-
vități de dezvoltare economică - de la programe
pentru tineret și profilaxia delicvenței la cursuri
de calificare și raporturi rasiale - foarte departe
de funcțiile estetice tradiționale artei”.
Dacă ar fi să indicăm un început al acestei arte
maleabile și manipulabile probabil că celebra defi-
niție kantiană a ceea ce place fără concept este un
punct de pornire (ca o ironie a sorții, cu cât pla-
ce mai fără concept și se desprinde de frumos, cu
atât arta devine mai conceptuală). În drumul spre
„autonomia” artei două tipuri de libertate s-au în-
depărtat tot mai mult una de alta: „libertatea pen-
tru” și „libertatea față de”. Davîdov observă foarte
bine cum se poziționează în câmpul forțelor soci-
ale această ruptură și cărei pături sociale aparține:
„...libertatea estetică a devenit un scop în sine, iar
cea etică, tocmai pentru că ridica față de libertate
prea multe pretenții, unul din obstacolele în ca-
lea ei. Și într-adevăr a revendica „libertatea pen-
tru”, libertatea acțiunii pozitive într-o societate în
care nu existau condițiile necesare unei activități
constructive - nu însemna oare acest lucru a cere
„prea mult”? Și oare nu era această revendicare în
măsură să le pară o înrădire a propriei libertăți
- mai cu seamă dacă era vorba de unii care nici
nu o duceau așa de rău în această lume disprețu-
ită de ei? Și oare n-ar fi preferat aceștia libertatea
disprețului lor față de lume, „libertatea față de” în
locul „libertății pentru”, adică în locul libertății de
a lupta împotriva acestei lumi în condiții ce nu
prevedeau nicio victorie apropiată, nici perspec-
tive fericite?”
Analizele unui Norbert Elias asupra modalită-
ții germane de a înțelege cultura, ca noblețe spi-
rituală, interiorizată pentru o pătură care nu are
acces la viața politică dar aspiră totuși, asemeni
lui Goethe la funcții și titluri, prezintă un meca-
nism care în parte este valabil și azi. Disprețul față
mase și realitate a dispărut, dar aura, câtă a mai
rămas, este impusă de spațiile muzeale și pute-
Suzana Fântânariu	Filă din Caietul cu nuduri (2009), Briarre, France, Colecție privată
rea curatorială care sunt managerii acestei „lumi
interioare”. În plus, artiștii au contribuit din plin
la gentrificarea unor spații, reprezentând practic,
avangarda deținătorilor de capital, care au preluat
vechile cartiere sărace, devenite „cool” prin pre-
zența artiștilor. Sloganul situaționist „cultura este
marfa care le vinde pe toate celelalte”, nici nu pu-
tea să-și găsească o aplicare mai ironică. În cazul
gentrificării, cultura a devenit avangarda în slujba
capitalului pe care avangarda artistică dorea să-l
conteste. Arta nu mai este autonomă prin jocul
subiectivității, ci prin instituția/instituționaliza-
rea ei. I se acordă un loc delimitat în cadrul că-
ruia, desigur, poate să-și practice „libertatea față
de” (analogia cu funcționarea pieței libere este
evidentă). „Libertatea pentru” este anihilată însă
în moduri mai subtile și care nu țintesc (doar)
arta, ci care înglobează societatea din care arta
face parte. Este vorba desigur, de mult comentata
societate a spectacolului și, mai important, a si-
mulacrului. Nu voi reține pentru moment decât
unul dintre aspecte: obținerea unui consens de
masă prin manipularea simțurilor care produc
credințe, decât invers (așa cum se făcea bunăoară
pe vremea propagandei totalitare, devenită între
timp PR). David Harvey vorbește de „construirea
consesnului” care naturalizează neoliberalismul,
prin apelul la libertățile individuale, care sunt și
ele „libertăți față de”. Artistul este pus într-o situ-
ație dificilă într-o societate formată din indivizi.
El nu-și mai poate găsi inspirația într-o tensiune
a dihotomiilor, nici într-un dialog sau opoziție
cu metanarațiunile, ci cel mult, într-o expunere
nemoralizatoare a diferențelor. Într-o societate a
consensului pe de o parte și a dreptului la iden-
titate, arta devine „contemporană cu ea însăși”
(Baudrillard).
În privința raportului artă-politică, Louis
Ucciani, comentând apelul galeriei Perogi
(Brooklyn) de a prezenta sloganuri anti-Bush în
2004, observă că „artistul apărea ca un simplu
cetățean utilizând un savoir-faire, meșteșugul său
artistic pentru a enunța propozițiile cetățeanului”.
Artistul, acceptă „deja două registre puse în față:
a vota pentru sau a nu vota”. Ucciani se întreabă
pe bună dreptate în ce ar mai consta dezobediența
artistică?
■
30
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
religia
Animalul absolut
■ Nicolae Turcan
Ne folosim de rațiune pentru a ne justifi-
ca iraționalele - definitive sau nu -, care
ne amintesc de absolut. Suferim de o
sete pe care nu o sting nici măcar exercițiile re-
nunțării depline; ardoarea ne este mai apropiată
decât calculul, patima ne descrie mai bine decât
măsura. Suntem personaje într-o poveste în care
transformăm tot ce atingem, tot ce gândim, în
exces. Iubirea și ura, încăpățânarea și înțelepciu-
nea, toate marile și micile noastre dorințe și idei
sunt mărci vizibile ale aceluiași avânt nesăbuit și
irepresibil, pe care nicio vitalitate nu-l justifică.
Suntem animale absolute. În raport cu acest ade-
văr esențial, istoria pare un biet accident.
*
Din perspectiva nevoii de absolut prezentă în
adâncul omului trebuie să mă declar pentru tot-
deauna înfrânt: nu există mediocritate și nu inte-
ligența este măsura cu care ar trebui să-i înțele-
gem pe semeni.
*
Oare avem nevoie de o virtute non-absolută cu
care să ne măsurăm demăsura cotidiană, nebunia?
Mai degrabă de un Absolut care să nu ne aparțină,
non-identic cu noi înșine, așadar de un Altul, care
nu doar să semene cu Dumnezeu - orice idol o
reușește -, ci să fie cu adevărat Dumnezeu.
*
Toți oamenii sunt egali, nevoia de absolut din
ei reclamă o asemenea afirmație și o justifică.
Etica și religia vin abia după aceea, pentru a or-
ganiza acest vulcan lăuntric care, chiar când pare
stins, rămâne amenințător.
*
De la înălțimea demnității sale, absolutul ar
trebui să scape cu ușurință oricăror prize mun-
dane sau intelectuale. Manifestându-se cu adevă-
rat prin Revelație, „Cel dincolo de toate”, Cel as-
cuns în „lumina neapropiată” nu se epuizează în
descoperirea de Sine. Cu cât se revelează, cu atât
se dovedește mai nerevelat, cu cât se lasă cunos-
cut, cu atât rămâne mai necunoscut, cu cât știm
mai multe despre El, prin Tradiție și Scripturi,
cu atât suntem chemați la mai mult, la infinit
mai mult, fiindcă ne dăm seama că nu știm mare
lucru. Urmele și manifestările Divinului nu ne
sunt date pentru a fi confundate cu totalitatea lui
Dumnezeu, inaccesibilă în fond, ci doar pentru
a-I mărturisi, prăbușiți în țărână, prezența inefa-
bilă, tainică și de necuprins.
*
Să te străfulgere deodată dorul după Dumnezeu
- dorul în lumina căruia lumea este nimic, iar
Dumnezeu este singurul răspuns pentru abisul
absolut al inimii -, nu înseamnă oare să fi găsit
sensul pentru toate acele momente de nimicnicie
pe care le vei fi trăit sau le vei trăi vreodată?
*
Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar trebui să cre-
dem în El doar fiindcă orice alternativă este sub
demnitatea omului, sub nevoia lui reală de abso-
lut.
*
Omul nu poate depăși o libertate paradoxală.
Purtând înlăuntru deopotrivă amărăciunea ne-
cesității și posibilitatea marilor alegeri, el pendu-
lează între ratare și împlinire, între demonism și
sfințenie, pierzându-se adesea printre rătăcirile
aflate la tot pasul. Nedesăvârșirea faptului de a fi
rămâne definiția sa, chiar atunci când alege saltul
credinței în Dumnezeu, de parcă nicio împlinire
n-ar fi ferită de libertatea de a fi pierdută oricând,
pe neașteptate, cu voie sau fără voie.
*
Deținem o libertate impură, minusculă, stri-
vită neîncetat de dependențele noastre, de aceea
este o necuviință a pomeni despre libertatea ab-
solută. Ne putem consola însă că orice măsură a
libertății tot libertate rămâne, așa cum o flacără
de chibrit tot incendiu este, dar în miniatură.
*
M-au dezamăgit toți oamenii care nu s-ar fi
cuvenit să o facă, m-au obligat să dobândesc o li-
bertate amară, necunoscută, de însingurat. Pe de
altă parte, în calitate de dezamăgitor, mă aflu, la
rându-mi, de partea lor. Și așa ne construim liber-
tățile, împreună.
*
A fi „robul lui Dumnezeu” nu înseamnă o pier-
dere a libertății, fiindcă Cel ce este nu ne tratea-
ză ca pe prizonieri. De fapt e tocmai dimpotrivă:
de câte sacrificii de bună voie nu e capabil omul
credincios, câte privegheri, rugăciuni, posturi
și renunțări nu practică el pentru a rămâne în
Dumnezeu? Să manifești maximum de libertate
pentru a rămâne „rob” și să fii mereu în pericol de
a te trezi într-o clipă doar liber, fără Dumnezeu,
așa arată paradoxul. Ca să faci lucruri cotidiene ai
nevoie doar de liber arbitru; ca să fii în Dumnezeu
îți trebuie însă toată libertatea pe care nici nu știai
că o deții.
*
Viața este o obișnuiță atât de îndelungată, că
nu ne ajunge o eternitate pentru a o uita.
*
Când, înaintea zâmbetului întâmplător al unui
necunoscut aflat în suferință, ai deodată revelația
imensului eșec al răului în această lume - nu în-
seamnă oare că întrezărești, pentru o clipă, fața
dumnezeiască a creației? O dovedesc, de altfel,
gândurile și faptele care, alegând nejustificat bine-
le, sfidează neantul acestei lumi, așa cum o dove-
dește orice salt prin care spiritul, inevitabil fragil
și periclitat, își dezvăluie rezistența de mâine.
*
Nicicând oferită după gradele de evidență ale
acestei lumi, prezența lui Dumnezeu înseam-
nă, pentru majoritatea celor credincioși, purta-
rea de grijă pe care o resimt zi de zi. Dumnezeu
devine un principiu ordonator ce explică micile
„minuni” ale vieții, conferindu-i acesteia un sens
mai înalt, în orizontul binelui. Acolo unde cel
necredincios vede întâmplarea, omul credincios
vede lucrarea iubirii dumnezeiești. Luciditatea
celui dintâi întâlnește exaltarea celui de-al doilea.
Inutil să te întrebi de partea cui se află adevărul:
răspunsul trece prin credință sau necredință și,
dacă întâmplarea i se pare credinciosului prea pu-
țin, pronia, dimpotrivă, îi apare necredinciosului
ca prea mult. Cert este că bucuria credinței nu se
încurcă în nimicnicii.
*
Când, în disperare de cauză, omul se arun-
că, rugându-se, înaintea lui Dumnezeu, atunci
Dumnezeu e prezent fenomenologic în conștiin-
ță, chiar dacă rămâne nemanifestat empiric. Este
experiența comună a oricărui credincios, o stare
pe care am putea-o numi teosistență. Când însă
prezența lui Dumnezeu devine efectivă, adică
apare ca fenomen în fața conștiinței, ca prezență
fenomenală, este mai mult decât o teosistență, este
o teofanie. Din acest punct limită doar sfinții ne
pot vorbi, iar cuvintele lor depășesc cu mult orice
fenomenologie a sfințeniei.
*
Pentru cel credincios nu viitorul este ceea ce
vine, extatic, în prezent, ci Dumnezeu. Prezența
Sa ridică ființa noastră la o înălțime de la care pu-
tem vedea atât nimicnicia proprie, cât și orizontul
infinit, pe care nu-l deținem, dar îl primim în dar.
Dumnezeu este timpul, așa am putea formula, po-
etic, o definiție a eternității.
*
Să reluăm meditația lui Descartes, dar s-o în-
dreptăm nu spre certitudinea cunoașterii, ci spre
îndoiala Ecleziastului. Știm că, dacă ne îndoim de
existența tuturor lucrurilor, rămânem cu certitu-
dinea existenței ego-ului, adăugită de Husserl cu
conștiința intențională în care fenomenele con-
tinuă să se arate. Îndoindu-ne însă de valoarea
lor și afirmând că toate sunt deșertăciune, ce mai
rămâne? Ego-ul transcendental, incapabil să-și
confere sieși vreo valoare, se dezvăluie la rândul
lui suspendat în deșertăciune. Această reducție
axiologică nu duce decât la descoperirea nonsen-
sului general, descoperire în fața căreia doar ne-
voia vitală de sens ar putea reîntemeia, subiectiv,
lumea. Dar dacă nu mai există nici această nevo-
ie de sens? Rămânem cu siguranță în acedia cea
mai tenebroasă, în scepticismul cel mai amar, în
ateismul cel mai lipsit de acțiune sau în deplin ni-
hilism. De unde doar Dumnezeul cel viu ne mai
poate scoate, chiar fără argumente suficiente.
*
O îndoială absolută asupra valorii lumii cere
un abis interior sinonim unei supravalori. Cum și
de unde s-a ivit acest abis care oferă spațiu între-
bărilor absolute? Cât de adânc poate fi, de permite
în el ivirea unui cuvânt precum „Dumnezeu”?
*
Pentru cel ce crede în Împărăția cerurilor,
viața aceasta a căzut deja la nivelul ghiciturii, al
prea-puținului, al viabilului.
*
Prezența nu înseamnă proximitate, iată princi-
piul care poate destitui pretențiile criticii derride-
ene a prezenței ca simplă-prezență. Dumnezeu, ca
invizibil, pare o formă de absență pentru mulți, o
distanță infinită pentru filosofi și un aici magnific
și fascinant pentru cei ce cred. Să lăsăm, așadar,
ființarea să fie simplă-prezență și pe Dumnezeu
să fie tainică prezență.
*
Dacă lumina faptelor noastre vine din lumina
Învierii, iar lumea transcendentală (în sens hus-
serlian) este în bună măsură lumea credinței și a
veacului ce va să vină, atunci moartea nu e decât o
scurtă trecere, poate nici măcar cea mai tulbură-
toare dintre toate trecerile. Viața de aici și viața de
dincolo au devenit omogene, întâlnindu-se într-o
unică experiență, ale cărei etape se diferențiază
doar prin trepte ale bucuriei: bucurie rănită aici,
deplină dincolo.
(Fragmente din volumul Paradoxuri și îngenuncheri.
Meditații despre filosofie și credință, în curs de apariție
la Editura Eikon, București)
■
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
31
teatru
Festivalul Internațional
de Teatru „Atelier” - 24
■ Eugen Cojocaru
Cunoscutul eveniment băimărean (10-18 iu-
nie) a sărbătorit a 24-a ediție cu directorul
Teatrului Municipal, Radu Macrinici, cel care
l-a înființat ca festival de teatru experimental, în 1992,
la Sfântu-Gheorghe. Au fost nouă zile cu tot atâtea
teme: „ziua muzicii, a experimentului, călătoriilor,
destinului, fantomelor, ziua Shakespeare, Vișniec, bal-
canică și ruso-americană.”
Consultantul artistic Radu Dinulescu a selecțio-
nat 17 spectacole, din care patru străine, din Belgia,
Coreea de Sud, Statele Unite și Ungaria.
Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați a adus
Trilogia belgrădeană de Biljana Sbrljanovici, în regia
lui Erwin Simsensohn. Episoadele sunt centrate pe
alienarea cauzată de exilul „exterior” (din cauza răz-
boaiele balcanice) al refugiaților sârbi, dar și „interior”
- cei rămași, mutilați, „acasă”! Pentru cine e mai bine?!
Greu de spus... Montarea e realistă, dar accentele ca-
ricatural-grotești sunt atât de puternice încât produc
o „suprarealitate”! Actorii Vlad Ajder, Petronela Buda,
Ciprian Brașoveanu, Flavia Călin, Cristian Gheorghe,
Oana Preda Gheorghe, Elena Ghinea, Oana Mogos,
Adrian Ștefan, Florin Toma și Vlad Volf dau forță și
„culoare” diferitelor personajelor, au mult umor și
îmbină natural drama cu comicul - o trupă cu mult
potențial a tânărului director Florin Toma. Prima sec-
vență e în Cehia: doi frați fac orice pentru a supravie-
țui, spun acasă că lucrează la o fabrică, în realitate fac
strip-tease în localuri de noapte și abia le ajung banii
să trăiască. Fratele mai mare, Kicea, e cinic, cel mic,
Nicea, un idealist care își iubește prietena rămasă la
Belgrad, cu care vrea să se însoare. Nu au bani nici să
plătească chiria și Kicea confiscă economiile lui Nicea.
Visul machoistului Kicea e „să cumpăr un ceas elec-
tronic”! Vor să petreacă mai plăcut Revelionul (chitul
„temporal” al episoadelor), se gândesc doar acasă, însă
tot ce-și permit e o noapte tristă cu o prostituată, care se
dovedește mai normală și mai umană decât ei: le oferă
whisky și-l lasă pe Nicea să telefoneze (foarte scump,
atunci!) logodnicei din Belgrad. Așa află că s-a mări-
tat cu un afacerist. Mai rău nu se poate, dar dialogul,
situațiile dramatice și jocul lor sunt „îmbibate” într-un
caricatural hilar când frust, când subtil, caracteristic și
în episoadele Australia și California. Scenografia lui
Adrian Dinulescu (publicul pe gradene, în scenă) e
adaptată locului, muzica live e adecvată și cântată se-
mivizibil de Tamara Manea (vioară) și Ionuț Donose
(acordeon), impresionând prin virtuozitate.
Studenții de la Universitatea de Arte Tg. Mureș au
jucat un spectacol non-verbal - Unsprezece -, ce fasci-
nează prin ingeniozitate și interpretare convingătoare:
Dana Adi, Flavia Coroian, Niculina Giurgiu, Vlad
Haneș, Alexandra Moldovan, Laura Petric, Anamaria
Popa, Paula Rusu, Georgiana Teleman și Vlad Todea
în regia (și scenografia) antrenantă a lui Ioan Ardelean.
Se înfiripează povestea a zece contemporani cu dorin-
țele și visele lor, înconjurați de realitatea nemiloasă.
Impresionante costumația, mișcarea scenică, invenția
dramatică: actorii ne așteaptă pe scaune, îmbrăcați
cu costume de gală (fațada „eului social” la Marcel
Proust), dar au și cuiere legate cu elastic de o instalație
în tavan - dansează ca marionetele! Se formează un
„cor grecesc” care incriminează șoptit (singurul text)
un potentat: „De ce ai trădat poporul? / Țara se pră-
pădește!” Răspuns: „Îmi cer scuze, nu vreau împărat! /
Mai mult decât tehnologie, avem nevoie de umanitate!”
„Scapă” de hainele „legate de sus” în convulsii ca niș-
te „omizi urâte”, rămânând „curați” în lenjeria albă de
corp: râd, dansează, se bucură de viață - se îmbracă
liberi, de data aceasta, implică și spectatorii, alegând
10 parteneri cu care dansează, fac jocuri de societate...
Se despart de „aleșii” din public îmbrățișându-i, pun
simbolic, în linie deasupra lor, umerașele atârnând ca
săbiile unui „Damocles imaginar”, se așază în „chorus
line” și suntem întrebați: Cine ridică mâna?... Cine
dansează cu mine? Vor să spună: Veniți cu noi, arun-
cați hainele de marionete! Poetic, incitant, complex și
simplu, în același timp, interpretat cu multă forță și
convingere.
Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște a oferit un
Othello stilizat la maximum, destul de fidel textului -
regia: Suren Shahverdyan, scenografia: Mc Ranin și
Raluca Frățiloiu. E, în acest spirit, o provocare pentru
public: mese și scaune în fundal, unde stau, perma-
nent „în așteptare” personajele care nu sunt în scena
respectivă, croncănit de ciori (în loc de pescărușii me-
diteraneeni) ne asurzește des, totul e lugubru. Multe
efecte vizuale, sonore, acustice: se „pompează” mereu
ceața portului, mai multe butoaie de tablă - Othello
/ Liviu Cheloiu, cu statura lui de „Terminator”, joacă
încrâncenat, fioros mereu ca în seria respectivă, stil
accentuat de „efectele” vizual-auditive: înfige, mereu,
în scenă sabia imensă cu o puternică reverberație apo-
caliptică ce cutremură sala! Manierismele astea sunt
întrerupte doar de „durerile” geloziei, în care se com-
portă comic-pueril și exagerat ca în „lacrimogenele”
din epoca filmului mut. Iago / Mircea Silaghi (mo-
noton, fără ceva memorabil) urlă turbat: „Ratatule! Îl
urăsc pe maur!” E cu Cassio / Daniel Nuță și fiecare stă
într-un colț al scenei, vorbind școlărește spre public,
ca majoritatea celorlalte dialoguri. Excepție două-trei
scene Othelo-Desdemona / Andrada Fuscaș - intere-
santă, aparte: pantomimă și balet de îndrăgostiți pe o
muzică funky. Fiecare moment e ultra-stilizat, uneori
dând în ridicol, cum e Desdemona-Cassio, în care ea
îl înfășoară într-o pânză (femeia-păianjen!?), îi sare în
spate, se „pedalează” pe conotații erotice, inexistente
la Shakespeare. Totul pare o poveste simplificată pen-
tru liceeni americani analfabeți cultural! Alt exemplu:
Othello stă pe scaun, Iago aduce alte șase, le prinde
cu funii de Othello, legându-l fedeleș, în timp ce el se
zbenguie pe toată scena declamând silitor un mono-
log abia perceput din aceste cauze și a muzicii tare!
Ciori, zvârcoliri și simbolistici absconse...
Partea a 2-a: Iago profită de naivitatea Emiliei /
Ela Ionescu, intrigă cu Roderigo / Radu Câmpean, o
„aburește” pe Desdemona, se succed scene „alambica-
te” cu scaune în piramidă, butoaie, o ilustrație muzica-
lă paralelă cu piesa, Othello se comportă ca un adoles-
cent cu năbădăi, chiar leșină la aflarea „adevărului” lui
Iago ș.a., dând, astfel, un comic involuntar. Emilia se
suie pe un butoi, după ce îl demască pe Iago, e ucisă cu
pumnalul de el, de la 10 metri depărtare (!?) - ea moa-
re și rămâne în picioare acolo! Se urcă și el (Cassio,
Roderigo, Bianca erau, deja, pe ele - face regizorul
publicitate „ascunsă” la produse petroliere?!) pe unul
e ucis, tot de la distanță, de Othelo. Totul pe o „ciorăia-
lă” apocaliptică... Remarcăm pe Andrada Fuscaș, care
impresionează prin naturalețea și noblețea ingenuă a
interpretării.
O surpriză plăcută au fost englezii de la CoIn
Theatre Company (Londra), care îl recuperează pe
Shakespeare, pentru generațiile tinere, în variante
apropiate de text, modernizate subtil și „epurate” de
lungile monologuri sau scenele auxiliare. Actori talen-
tați și „multifuncționali” pe roluri - Rosalinda / Sylvie
Fawkner-Corbett, Celia - Phoebe / Barbara Blanka-
Wegorzewska, Tocilă - Jaques / Blain Neale, Orlando
- Silvius / Benny Ainsworth reușesc, în regia lui Adam
Burak, să entuziasmeze publicul cu o dinamică, amu-
zantă și ingenioasă punere în scenă, cu mult umor, dar
și auto-ironie tipic britanică. La succes au mai contri-
buit: scenografia - Amakubukuro Brown, costume
- Âgnes Moricz, muzica - Adrian Kovâcs, marionete
- Ildiko Novak, video - Guido Benedicto. Mai multe
scene sunt memorabile prin ingeniozitatea și profun-
zime, dincolo de amuzanta aparență anecdotică: de
exemplu, Jaques duce, în căutarea „jumătății” sale, o
femeie-păpușă camuflată ca rucsac, flirtează cu ea, se
joacă, se tachinează!
Șobolanul Rege de Matei Vișniec a fost alegerea
Teatrului de Stat din Constanța, în regia lui Radu
Dinulescu: un text cu subiecte multiple, stufoase,
tratate secvențial. O alegorie mai mult decât alam-
bicată la contemporaneitate: o lume doar macabră
și tragică, în care „greutatea metafizică” a omului se
măsoară în șobolani, un jurnalist integru care se lasă
corupt de mass-media avidă de senzațional și frivol,
Regele Șobolan negociază cu oamenii urmărind să-i
subjuge, tot felul de scene de război, toate personajele
sunt „anormale”... Lungi discursuri filosofarde (chiar
pedagogic-școlărești), în care sunt incriminați cei ma-
nipulați, în loc de adevărații vinovați din umbră: dia-
triba împotriva publicului, chipurile dornic de cât mai
multă suferință și tragedii, fără a ajunge să demaște
adevăratele mecanisme ale societății post-industriale.
Piesa dă impresia că autorul locuiește într-un turn de
fildeș și redă atât cât poate el pricepe... sau „îndrăzni”!
Sunt unele scene memorabile (prea puține), cum ar
fi cea dintr-un război absurd, în care unul ucide cu
sânge rece un fost coleg de școală, după care cheamă
mass-media să dea un interviu. Se trece nemotivat de
la subiecte de război la tehnologia post-modernă, de
la mass-media la nutriția ecologică, de la teoria abe-
rantă a căderii comunismului din cauza Hollywood-
ului la chestii genetice ori lecții de gastronomie
rafinată. Proiecțiile video permanente creează un ca-
leidoscop teleenciclopedistic. Impresia e întărită, mai
târziu, de discuția cu actorul principal, Iulian Enache
/ Jurnalistul, care duce întreg spectacolul cu har acto-
ricesc și o prestație titanică de aproape două ore: E o
piesă foarte complicată, s-a tăiat mai mult de jumăta-
te din text și s-a simplificat, că altfel... Mi-a fost, mult
timp, greu să înțeleg ce vrea autorul, când trebuie să ies
din ori să intru în scenă... Sunt prea multe tematici...
Au jucat: Malik / Remus Archip, Preot - Sculptor
- Ministru / Mihai Sorin Vasilescu, Șobolanul Rege
- Maria Lupu, Profesor orb - Combatant - Jurnalist /
Marian Adochiței, Mirka - Ghinka - Vanesa - Jurnalistă
/ Mirela Pană, Eriko - Elena - Expert - Jurnalistă /
Georgiana Mazilescu, Tiek - Vidal - Jurnalist / Andrei
Cantaragiu, Igor - Combatant - Expert - Jurnalist /
Adrian Dumitrescu, Combatant - Jurnalistă / Ana
Maria Ștefan; muzica - Mihnea Brumariu; montaj vi-
deo - Alexandru Bibere; scenografia - Sanda Mitache.
Gazdele au venit cu o ambițioasă punere în scenă
a unui autor american contemporan, David Mamet:
Edmond. Excelent interpretat de Eduard Bîndiu, ero-
ul se întreabă, după doi ani împreună cu partenera:
Unde te vezi în 10 ani?! Tot el răspunde: Sex și iar sex
- viața ca sex! O tipică dramă actuală: personajul prin-
cipal trăiește cu un job decent, asemeni prietenei sale,
dar nu a primit educația și cultura unui scop mai nobil
în viață. De aceea, renunță la tot și „plonjează” tot mai
adânc într-o lume mizerabilă și brutală, în care nu poți
avea încredere în nimeni - el preia aceste caracteristici,
32
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
ajungând să ucidă o fată nevinovată, care i s-a dăruit
din singurătate, apoi un hoț care l-a atacat și, în final,
pe cel care l-a batjocorit în închisoare! Specific acestei
lumi, sunt obscenități la fiecare 3-4 cuvinte! Edmond
trece prin „interlopa” de cea mai joasă speță (proxe-
neți, prostituate, peep-show-uri, borfași) neînvățând
nimic pentru a se salva, decade mai tare și răspunde la
violență cu mai mare brutalitate...
Toți actorii îl secondează cu talent pe Bîndiu, fieca-
re în mai multe roluri (între trei și șapte!) stăpânite cu
măiestrie și funcționând perfect în mecanismul com-
plex și alert al montării: Denisa Blag, Dragoș Călin,
Ioana Cheregi, Ioan Costin, Mircea Gligor, Andrei
Stan, Eduard Trifa, Alexandra Vanci. Excelentă regia
lui Andrei Dinu, completată de scenografia minima-
Zece zile de festival
teatral turdean
■ Adrian Țion
După mai multe luni de muncă de organiza-
re și zece zile de festival, directorul Teatrului
„Aureliu Manea” din Turda, tânărul actor
Cătălin Grigoraș, poate răsufla ușurat. Festivalul
Internațional de Teatru pregătit de el și sprijinit finan-
ciar de primarul Turzii, Cristian Matei, a reușit să fie
o adevărată sărbătoare a teatrului, deopotrivă pentru
turdeni și pentru invitați. Un succes înregistrat ca
atare, dezvoltat după tradiția Festivalului „Teatru pe
Drumul sării”, de trei zile, desfășurat sub directora-
tul actriței Narcisa Pintea, care a funcționat până în
toamna trecută. Mult mai bogat și diversificat, actu-
alul festival e dinamic și omogen, exuberant și pro-
mițător, deschis spre inovații și forme de manifestare
atracțioase (vernisaje, concerte, recitaluri, spectacole
stradale, statui vivante), antrenând mai multe instituții
culturale și funcționând în mai multe locații din oraș,
inclusiv în salină. Între 8 și 19 septembrie 2017, iubi-
torii de spectacole din Turda și împrejurimi au fost
prinși în atmosfera creată de această salbă de oportu-
nități artistice, pentru mulți de-a dreptul copleșitoare.
Prima dintre reprezentații a fost producția tea-
trului turdean În căutarea sensului pierdut, montare
recentă aparținând tinerei regizoare Muriel Manea,
după textul lui Ion Băieșu, cu scenografia semnată de
o altă tânără talentată, Eliza Labancz. Sunt nume ce
fac legătura cu ceea ce etalează valoric mișcarea tea-
trală turdeană cu o tradiție de peste 50 de ani; regizoa-
rea Muriel Manea este fiica marelui regizor Aureliu
Manea, cel care figurează pe frontispiciul instituției.
Crescute pe scenă, aceste fete au teatrul în sânge și
imaginația artistică înflorește productiv în gândirea
lor analitică. Piesa lui Băieșu s-a mai jucat pe scena
teatrului trudean acum 20 de ani în regia lui Marius
Oltean, abordarea de atunci a decorului imprimând
o viziune pe verticală a accesului spre Ăldesus. Noua
abordare plasează acțiunea pe orizontala scenei, în
fața unor pereți somptuoși care încadrează o ușă nu
mai puțin somptuoasă, ușă accesibilă doar sacrului,
nu viețuirii profane. În contrast cu această sobrieta-
te impusă, apar personajele, jalnice caricaturi umane,
care evoluează haotic și grotesc în căutarea sensului
pierdut al existenței lor. Comedia primește conotații
profunde prin supradimensionarea planului tempo-
ral cu proiecții de imagini din realitatea mundană tra-
gică, bulversantă, supusă hazardului. Actorii rostesc
replicile țipat, gutural, impersonal, ceea ce accentuea-
ză stranietatea și derizoriul lumii din care vin. Doina
Șoproni e singura păstrată din vechea distribuție, care,
după 20 de ani, creează o altă Fecioară, numai grima-
listă, dar revelator-impresionantă a lui Mihai Vălu, re-
ușind să schimbe, de fiecare dată rapid, decorul la sce-
nele care se succed tot mai dinamic. Și restul echipei
are prestații excelente: desene spații: Alex V. Miclăuș,
mișcare scenică & coregrafie: Raul Hotcaș, muzica
originală: Petru Damșa, editare video: Bogdan Andrei
Dance, regie tehnică & sunet: Dan Prodan, lumini:
Marin Codrea, Sandu Șimonca și Felix Mare. Pe merit,
spectacolul a fost încununat cu Premiul pentru regie.
Festivalul „Atelier” are calități prețioase: nimeni
nu se plânge de stres, oboseală, ne întâlnim, veseli, la
schimburi de impresii, la lansări de carte sau vernisa-
jul unei artiste de excepție, Agatha Hory, cu părinții
din Carei, născută într-un lagăr din Linz, în al II-lea
Război Mondial, sau între piese, pe frumoasele terase
să. Impozantă și ridicolă în misiunea Șefei de cabi-
net apare Diana Tușa, alături de Vali Oncul în rolul
straniului Cocoșat om de serviciu. Înscriși la audien-
ță pentru Ăldesus sunt Infirmul, interpretat de Ioan
Alexandru Savu în regim dramatic sfâșietor, Boxerul
jucat dezinvolt de Vali V. Popescu și Spionul fixat în
tiparele aroganței zeflemisite. N-am mai întâlnit o tra-
tare atât de curajoasă, tușat incisivă, a textului devenit,
iată, atât de ofertant pentru tineri, al lui Ion Băieșu.
Un spectacol puternic, ajustat în iz neaoș maramu-
reșean după piesa lui Slawomir Mrozek Casa de pe
graniță, a adus la Turda Teatrul Municipal Baia Mare,
în regia lui Marcel Țop. O regie cât o reconstrucție
fascinantă a unui edificiu aflat de multă vreme în ar-
hitectura teatrului absurd. Deși unitar conceput, spec-
tacolul lui Marcel Țop are două părți distincte. Prima,
de mare impact asupra publicului, e o comicărie fără
limite, extrasă din viața satului maramureșean, o re-
vărsare plină de umor sănătos și de vitalitate ce face
apel la tradiție și la lupta dintre mentalități în cadrul
unei familii normale. Scenariul regizorului e suculent
și eficient dozat. Masa mare întinsă e un etalon al ar-
moniei familiale și ocupă un loc central pe scenă. În
partea a doua se face mai bine resimțită problematica
piesei: alungarea normalității prin instaurarea noilor
legi de la Bruxelles, care înseamnă noi îngrădiri, adică
noi granițe impuse de coaliția marilor puteri europe-
ne celor mici. Concret, „diplomații” europeni, străi-
nii poruncitori intră cu cizma în viața familiei tradi-
ționale, trasând o nouă graniță, care trece chiar prin
gospodăria lor, graniță care aduce moartea Soacrei
(Aurora Prodan), derutată de „noua ordine”. Adaptați
la condițiile prezentului, când mineritul din zonă a
dat faliment, Ginerele Sandu (Dorin Griguță) și fiii săi
sunt contrabandiști cu țigări din Ucraina și asta pare a
fi noua lor normalitate, dar după apariția Emisarului
european (Andrei Dinu) totul se schimbă. Masa mare
întinsă e tăiată în două. Doi băieți ai lui Sandu se vor
lăsa angrenați în „noua ordine” și vor supraveghea mi-
litărește familia. Socrul lui Sandu (Valeriu Doran) va
muri simbolic pentru că ginerele nu va putea să treacă
granița pentru a-i da un pahar cu apă. Comedia zvă-
păiată se transformă brusc în tragedia unor oameni
nevinovați peste care cad, ca o ghilotină, niște legi
aberante. Minerul-Stafie (Ioan Costin) evocă șoptit și
nostalgic vremuri mai bune. Spectacolul s-ar fi putut
termina aici, dar regizorul aduce și speranța prin ho-
târârea celor două femei (Alexandra Vanci și Sanda
Savolszky) de a pune capăt situației absurde. Ele taie
sârma ghimpată a separării, unesc cele două părți ale
din centrul băimărean cu „prelungiri” după ultimul
spectacol, până după miezul nopții, mulțumită căldu-
roaselor zile de vară.
Premiile „Atelierului”: Premiul special al juriului:
proiectul „Cultură-n șură”; Cea mai bună scenogra-
fie: Adrian Damian (Leonce și Lena, Teatrul Regina
Maria Oradea); Cea mai bună actriță: Denisa Blag,
Ioana-Maria Repciuc, Paula Rotar (All over your face,
Reactor, Cluj-Napoca); Cel mai bun actor: Richard
Balint (Leonce și Lena); Cel mai bun regizor: Zoltan
Balazs (Istoria comunismului povestită pentru bolnavi
mintali, Trap Door Theater, Chicago); Cel mai bun
spectacol: Fantomele noastre (Compania Menteuse,
Bruxelles) și Premiul publicului: Edmond, Teatrul
Municipal Baia Mare.	■
mesei simbolice tăiate cu mânie de Emisarul euro-
pean și are loc nașterea fiului lui Sandu. Final redun-
dant în mare parte, atașat pentru a optimiza viziunea
sumbră, căzută în tragismul descurajării.
Vivant, colorat și plin de pulsiuni dramatice, spec-
tacolul lui Marcel Țop este o realizare remarcabilă a
Teatrului Municipal din Baia-Mare, poate una dintre
cele mai subtil reprezentative decodări, în spirit mara-
mureșean, ale problemelor contemporaneității trecu-
te prin prisma viziunii lui Slawomir Mrozek.
Participarea trupelor din străinătate a fost modes-
tă, dar la edițiile viitoare sperăm să fie mai generoasă.
Dintre echipele prezente, s-au remarcat din Ungaria
Jokai Theatre Hungary, cu The woman sitting 42th
Seat și Hungary University - Baross Imre Artistic
Training Institute cu Sweet charity. O prestație sur-
prinzătoare a avut pe Pietonala Turda Teatro dei Venti
din Italia cu Pentesilea, evoluție pe catalige a doi actori
imaginând lupta dintre Iubire și Spiritul Războinic,
dură confruntare între Regina Amazoanelor și eroul
participant la războiul troian.
În dublă postură (de regizor și interpret) angajat
definitiv în promovarea comediei cu priză la public,
neastâmpăratul Sorin Misirianțu a adus la Turda
Amantul înșelat de Orlin Diakov și alături de el în
scenă pe Ioan Isaiu, îndrăgitul actor de telenovelă ro-
mânească. Cei doi formează un duo artistic omogen,
bine sudat și stăruitor scormonitor de efecte comice
delirante. La fel stau lucrurile cu acest dialog amuzant,
presărat cu gaguri imprevizibile, între un soț încor-
norat și un amant păcălit, atras în cursă de soț pen-
tru a-și disputa aceeași femeie, absentă de pe scenă.
Succesiunea de situații ilare e condusă cu un firesc
desăvârșit, stil deținut și îmbunătățit de regizor de-a
lungul altor montări la fel de reușite. Amantul înșe-
lat este rodul colaborării cu Orlin Diakov, directorul
Teatrului Dramatic din Ruse, Bulgaria. La această in-
stituție Sorin Misirianțu a montat D’ale carnavalului
în urmă cu câțiva ani.
Predominante au fost comediile, adică acele ade-
meniri care au rolul de a atrage publicul în sala de
spectacol și de a forma deprinderea de a savura teatrul
ca pe un bun spiritual trasat de înaintași ce corijează
moravuri. De aceea nu pot să închei aceste rânduri
fără să amintesc uluitorul vertij de faze hazlii în care
sunt prinse personajele din Și miniștrii calcă strâmb,
producție a Teatrului Dramatic „I. D. Sârbu” din
Petroșani, în regia lui Daniel Vulcu, pe un text de Ray
Cooney. Piesă bulevardieră jucată fără cusur, spumoa-
să cât cuprinde, antrenantă, solicitantă pentru actori și
relaxantă pentru public. Predominante au fost forțele
artistice tinere participante la această ediție, actori și
regizori pe cale de a se impune, avizi de glorie și pe-
netrare în mentalul publicului. Festivalul de la Turda a
pășit cu dreptul. Să-i urmărim și pașii următori.
■
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
33
simeze
Trei artiști/două expoziții
■ Silvia Suciu
Tommy Barr, Marie-Paule Benoît Basset
și Cathy Chretien au fost prezenți în
luna septembrie pe simezele Muzeului
de Artă din Cluj-Napoca. O expoziție inedi-
tă a trei artiști cu viziuni și abordări plastice
diferite.
Prima expoziție - „Our woodlands” - s-a
născut în urma unui schimb de schițe dintre
Tommy Barr și Cathy Chretien, având ca sursă
de inspirație copacul, acest simbol al frumuse-
ții, puterii, înțelepciunii și al vieții.
Cathy Chretien
Artist cu renume internațional, Tommy Bar
a realizat numeroase expoziții personale în
Europa și Estul Mijlociu, considerând călători-
ile ca pe o parte esențială din creația sa; inspi-
rația și-o găsește vorbind cu oamenii pe care
îi întâlnește, cunoscându-le obiceiurile și stu-
diindu-le viața de zi cu zi. Pământul determină
existența oamenilor și întruchipează o identitate
care îi leagă de peisaj. Astfel, lucrările lui Tommy
definesc legătura noastră cu pământul, cu credin-
țele și cu identitatea noastră (Clodagh Doyle,
curator al Muzeului Național al Irlandei).
Este deosebit modul în care artistul tratează
plastic subiectul, plasând copacii în momentul
în care soarele se află la apus: folosind tehnica
picturii în acryl, acesta se rezumă la o gamă
restrânsă de culori „hivernale” care tind către
griuri, cu tente de roz, verde sau albastru abia
perceptibile. E un soi de mister, o energie fină
detectabilă la nivel senzorial și care răzbate
din copacii săi; lipsiți de frunze, aceștia par
„înghețați” în timp. Lucrările lui Barr explorea-
ză spații universale care reprezintă începuturile
creației. Uneori, acestea ne transpun în timpuri
îndelungate, alteori acestea reprezintă realitatea
contemporană spațială și temporală (Dr. Reem
Hassan, Universitatea din Alexandria).
Lucrările sale se află în colecții publice (gale-
rii naționale din Iordania și din Bulgaria, mu-
zee naționale din Irlanda și România, Arhivele
Naționale din Franța). Este membru al Royal
Society of Arts și al International Academy of
Digital Arts and Science.
Lucrările Catherinei Chretien vin să com-
pleteze demersul realizat de Tommy Barr, atât
la nivelul cromaticii, cât și la cel al obiectului
reprezentat. De acestă dată, copacii sunt pla-
sați în anotimpuri mai prietenoase, cu frunze
și flori, în lumina limpede a zorilor. Culoarea
este caldă, oscilând între tonuri de roșu, gal-
ben, portocaliu, verde sau albastru.
Arta pictoriței Cathy Chretien este o fuziune
între o varietate de stiluri ce pornește de la sti-
lurile timpurii precum Goticul (Vitrail, La foret
embrasee, Facettes), pictura japoneză din se-
colul al XVI-lea (L’arbre dans les montagnes,
Sous bois printanier), distilându-le cu vizi-
uni moderne precum cele aparținând lui Mark
Rothko (Prunus en fleurs) și Vasili Kandinski
(Horschach, T-R-E-E, Les trois mousquetai-
res). (Ioana Filipescu, curator).
Cahterine Chretien a participat la manifes-
tații artistice în Franța, România, India, China,
SUA, Elveția, Haiti și Suedia.
În cea de-a doua expoziție - „Scenes de la
Vie (extra) ordinaire” - Marie-Paule Benoît
Basset introduce privitorul într-un univers
inundat de culori saturate, contraste, biju-
terii, podoabe și ornamente. Fiecare lucrare
spune o poveste cu secrete și intrigi, într-o at-
mosferă barocă și medievală în același timp,
dar futuristă, înainte de toate. Forme epura-
te, unghiuri ascuțite sau curbe blânde se îm-
bină coerent creând o ambianță de spectacol.
Atmosfera apăsătoare, misterioasă și impenetra-
bilă, reminiscență a celor mai agitate curți regale,
văzute prin optica contemporană a artistei, a dat
naștere acestei serii de lucrări cu o originalitate
destabilizantă, uneori barocă. Personajele sale cu
buzele îngustate, palide, cu obraji roz, sunt uneori
îmbrăcate cu ostentație, acestea putând fi mun-
dane, cinice, deziluzionate, senzuale, suspicioase,
individioase... dar uneori și ceva mai puțin mes-
chine, mai mult naive, iar uneori chiar pline de
afecțiune, iubire maternă, tandrețe și uitare de
sine (Ioana Filipescu, curator).
Marie-Paule Benoît Basset s-a născut la
Innsbruck, Austria (1946), iar în prezent tră-
iește în Auvergne, Franța. A realizat numeroa-
se expoziții personale în Franța, Belgia, China.
■
Benoît Basset
34
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
remember cinematografic
Încăpățânarea de a trăi
■ Ioan Meghea
Mă uitam și eu ca omul la televizor când
cineva mă anunță că între 30 august și
9 septembrie a avut loc cea de-a 74-a
ediție a Festivalului de Film de la Veneția. Ce
pot să însemne toate astea? Ca și altă dată, un
covor roșu, lume bună, femei și bărbați frumoși
și eleganți și mulțimea de paparazzi înghesuin-
du-se cu aparatele lor sofisticate. Să nu uităm:
toată lumea așteaptă noile pelicule și rămâne o
clipă cu privirile umede când Annette Bening,
actrița și președinta Juriului, se adresează pu-
blicului: „Pentru mine, cinema-ul este magic.
Pentru mine, momentul când luminile se sting
în sală, când se face liniște și se așterne întune-
ricul, este momentul când noi cu toții putem să
ne pierdem în cel mai minunat mod cu putin-
ță, să ne eliberăm și să devenim din nou copii”.
Frumos spus...
Și deodată, o veste care mă face să mă ridic
din fotoliu. Anul acesta Festivalul mizează pe
filmele de autor cu staruri în distribuție, așa că
doi actori mari vor prezenta în afara competiției
un film: Our Souls at Night. Un film cu Robert
Redford și Jane Fonda care se reîntâlnesc pe
ecran într-o poveste de iubire, la jumătate de se-
col distanță de la apariția lor în Desculț în parc.
La acest festival, cei doi au primit fiecare câte un
Leu de Aur pentru întreaga carieră. Este un film
despre doi iubiți care se regăsesc peste ani. Sau
peste o viață. Să nu uităm, Redford are astăzi
81 de ani iar Jane Fonda 79. Sunt actori care au
în spate sute de roluri și o mulțime de premii.
Despre bătrânețe am scris nu o dată în romanele
mele și am vorbit în emisiuni TV. Sigur, poves-
tea asta devine o obsesie pentru cei ancorați bine
în „vârsta a treia”, așa cum spunea marele actor
Denzel Washington în filmul Safe House: „la vâr-
sta mea, am în față mai mult trecut decât viitor”.
Așa e, maestre, vine o vreme când lucrurile cam
așa se văd... Deși, sunt bătrâni și bătrâni. „Nu
devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de
ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealu-
rile tale. Anii ridează pielea, dar renunțarea la
idealuri ridează sufletul” (George Enescu).
Ei bine, Robert Redford și Jane Fonda nu au
renunțat la idealurile lor: de a lua spectatorii cu
scaune cu tot lângă ei, de-ai face să călătorească,
de-ai face pe spectatori să trăiască preț de câteva
ore altfel decât banala lor viață. Oamenii aceștia
se încăpățânează să rămână actori și la 80 de ani...
Robert Redford s-a născut în Santa Monica,
California, în 18 august 1936 ca fiu al Marthei
W. și a al lui Charles Robert Redford, un lăptar
care a devenit contabil. Redford are strămoși en-
glezi, scoțieni și irlandezi. A urmat școala Van
Nuys din Los Angeles, California, pe care a ab-
solvit-o în 1954 și a primit o bursă de baseball la
Universitatea din Colorado, unde a fost membru
al Frăției Sigma Kappa. În timp ce era student a
lucrat la celebrul restaurant „The Sink”. Cu timpul
a pierdut bursa din cauza consumului excesiv de
alcool, care fusese probabil cauzat de moartea ma-
mei sale pe când Redford avea 18 ani. Mai târziu
a studiat pictura la Institutul Pratt din Brooklyn și
a urmat cursuri de teatru la Academia Americană
de Artă Dramatică din New York City. Încă o dată
avem parte de drumul sinuos al unui mare actor!
Începând cu anul 1959, Redford a apărut ca în nu-
meroase programe, inclusiv în The Untouchables,
Whispering Smith, Perry Mason, Alfred Hitchcock
Presents, Route 66, Dr. Kildare, Playhouse 90, Tate
și The Twilight Zone. Au început să apară și premi-
ile cinematografice: a fost nominalizat la Premiul
Emy pentru Cel mai bun actor în rol secundar în
pelicula The Voice of Charlie Pont.
Să nu uităm și teatrul, fără de care un actor de
cinema care se respectă nu poate exista. Debutul
pe Broadway al lui Redford a fost un mic rol în Tall
Story (1959), urmat de The Highest Tree (1959) și
Sunday in New York (1961). Succesul l-a obținut
în rolul soțului lui Elizabeth Ashley în Barefoot in
the Park (Desculț în parc, 1963).
Redford și-a făcut debutul pe ecran în War
Hunt (1962), alături de John Saxon, un film des-
pre ultimele zile ale războiului din Coreea. Pe
atunci încă era un necunoscut cu ambiții și încre-
zător în ceea ce ar putea face... După succesul pe
Broadway, a fost distribuit în roluri mai mari în
filme. În Inside Daisy Clover (1965) a jucat un star
de cinema bisexual care se căsătorește cu starleta
Natalie Wood. În 1966 joacă pentru prima dată
cu Jane Fonda în The Chase. Fonda și Redford
au apărut din nou în versiunea pentru mare-
le ecran a piesei Desculț în parc (1967), apoi în
1979 în The Electric Horseman (Călărețul electric).
Pe urmă a apărut filmul lui George Roy Hill Butch
Cassidy and the Sundance Kid (1969), în care a ju-
cat pentru prima oară alături de Paul Newman.
Doamne, ce western, doamne ce mod de inter-
pretare atât de inedit a unei perioade când se în-
tâlnea viața de cowboy cu bicicleta! Filmul a fost
un succes imens, l-a transformat într-un star și i-a
cimentat imaginea pe ecran ca un tip inteligent,
de încredere, bun și uneori sardonic. Redford,
Newman și Hill vor mai colabora la filmului The
Sting, care a primit șapte premii Oscar, inclusiv
pentru cea mai bună producție, iar Redford a fost
nominalizat pentru cel mai bun actor.
Câteva din filmele lui Redford care nu au avut
succes de box office, pentru că au fost și din aces-
tea, sunt Downhill Racer (1969), Tell Them Willie
Boy is Here (1969), Little Fauss and Big Halsy
(1970) și The Hot Rock (1972). Dar cariera sa de
ansamblu a fost înfloritoare, cu numeroase filme
apreciate atât de critici cât și de public. Printre
acestea se pot enumera: Jeremiah Johnson (1972),
satira politică Candidatul (1972), The Way We
Were (1973) sau smintitul The Sting (1973), rol
pentru care a fost nominalizat la premiul Oscar.
Pe parcursul anilor 1974-1976, Redford a fost
în topul box-office cu filmele The Great Gatsby
(1974), The Great Waldo Pepper (1975) și Three
Days of the Condor (1975).
Personal am fost mereu preocupat de imaginea
lui de blond stereotip. Frumos, talentat, cu apetit
la premii cinematografice, Robert Redford a lu-
crat mult. Așa e, are 81 de ani, are riduri, dar nu
cred că greșesc când spun: ,,Toate astea i le-a dat
munca!”
Revin din nou la filmul Our Souls at Night
care a fost proiectat la 1 septembrie anul acesta
la cea de-a 74-a ediție a Festivalului de Film de
la Veneția. E fantastic! Mă face să o mai spun o
dată: ,,Deci, se poate! Se poate și la 81 de ani,
ca și la 41 de ani!”. Și asta, mie îmi dă un tonus
grozav. Maestre, mai ai încă multe de spus, zău
așa!
■
Urmare din pagina 36
Ilie Boca. Pictorul
tăcerilor colorate
miniatură, artistul creează și recreează mici uni-
versuri, bizuindu-se pe resursele propriei ima-
ginații. Singurul canon de urmat: plăcerea de a
picta, convertind fiecare tablou în remediu, în
antidot al maladiilor care subminează sănătatea
noastră morală. Așadar, stilul nu devine o proble-
mă de adeziune la un program deja constituit, cât
o alegere cu miză personală.
Există, fără doar și poate, anumite constante
sau motive recurente în pictura lui Ilie Boca, dis-
puse a jalona intențiile comprehensive. Întreținută
mai cu seamă de jocul liber al imaginației, arta lui
Ilie Boca reciclează semne și simboluri specifice
satului de odinioară, idealizând paradisul pierdut
al copilăriei. Activat cu discernământ, ethos-ul
identitar asociază scene, decoruri, oameni, pă-
sări, animale, întâmplări marcante, dispuse ale-
Ilie Boca
atoriu în sedimentele, în straturile suprapuse ale
memoriei.
O adevărată „mitologie personală”, nostalgi-
că în esență, recompune trecutul îndepărtat, cel
trăit sau doar închipuit de artist. Ilie Boca proce-
dează secvențial: alătură ori suprapune imagini,
combină liber cadrele, flash-urile cu valoare afec-
tivă. Evită picturalitatea facilă, spectaculosul și
insolitul, în favoarea familiarului și relevantului.
Artistul inventează curajos simboluri, fantazează
cu o libertate adesea exuberantă. Picturile lui Ilie
Boca sunt non-narative; nu spun „istorii” sau po-
vești coerente, ci invită privitorul să recompună
întregul din bucățile disparate, din fragmentele ce
populează câmpul vizual. De aici predilecția pen-
tru structurile multiple (tripticul, polipticul, stea-
gul, icoana) care privilegiază detaliul, amănuntul
semnificant, adesea vag perceptibil.
Eschivându-se uzurilor formale, Ilie Boca mi-
mează în fapt inocența. Tablourile sale au aparen-
ța unei naivități... studiate. În locul cuvintelor
așază forme și simboluri, în locul înțelesurilor
- uimiri sau perplexități, în locul retoricilor spu-
moase - tăceri colorate, „grăitoare” în felul lor.
■
TRIBUNA • NR. 362 • 1-15 octombrie 2017
35
sumar	
accent Raluca Moldovan Un trecut atât de tragic	2
editorial Geo Vasile Dumitru Radu Popescu: un grand-guignol al sufletelor moarte	3
cărți în actualitate Ion Buzași Poezia detenției și a rezistenței anticomuniste	4
Ștefan Manasia Cartea rîsului și a neuitării	6
Adrian Țion La „gura metaforei” cu Dumitru Cerna	7
Marina Nicolaev Recviem pentru o lume dispărută	8
carte străină Iuliu-Marius Morariu Un interesant periplu înspre sine	9
comentarii Iulian Chivu Constantin Eretescu, la 80 de ani	10
jurnal Gavil Moldovan	12
poezia Aura Christi	14
proza Florentin Gabriel Niculescu	15
Suzana Fântânariu 70 Ciprian Radovan Un destin împlinit	17
I.D. Sîrbu Scrisori	19
Alexander Gerdanovits Konfrontation III	20
Marcel Tolcea 89 din Ușă	20
diagnoze Andrei Marga Patriotismul constituțional	21
tale quale Vasile Zecheru Scara elicoidală	23
social Ionuț Butoi Limitele noului val istoriografic	25
traducere Mark Greif Împotriva exercițiilor fizice	27
o dată pe lună Mircea Pora La vremuri noi, tot noi...	29
showmustgoon Oana Pughineanu Arta care ne desparte (II)	30
religia Nicolae Turcan Animalul absolut	31
teatru Eugen Cojocaru Festivalul Internațional de Teatru „Atelier” - 24	32
Adrian Țion Zece zile de festival teatral turdean	33
simeze Silvia Suciu Trei artiști/două expoziții	34
remember cinematografic Ioan Meghea Încăpățânarea de a trăi	35
plastica Petru Bejan Ilie Boca. Pictorul tăcerilor colorate	36
plastica	
Ilie Boca
Pictorul tăcerilor colorate
Petru Bejan
Expoziția retrospectivă Ilie Boca la Centrul „George Apostu” din Bacău, aprilie 2017
Printre oamenii Bacăului, numele lui Ilie
Boca trezește, deopotrivă, simpatie și res-
pect. A devenit, cu timpul, un simbol al
urbei moldave. La împlinirea celor opt decenii de
viață, chiar în anul ce se scurge grăbit, concitadi-
nii i-au celebrat opera. Expoziția retrospectivă de
la Centrul de Cultură „George Apostu” este, neîn-
doielnic, un fericit prilej de etalare a potențialului
euristic și de recalibrare critică.
S-a născut în Bucovina (satul Botoșana, jude-
țul Suceava). După imprevizibile zig-zag-uri și
peripeții biografice, își descoperă anumite dexte-
rități picturale, pe care le educă și „disciplinează”
sistematic frecventând cursurile Institutului de
Arte Plastice și Decorative „N. Grigorescu” din
București, unde va beneficia de tutela profesorală
a lui Alexandru Ciucurencu. Au urmat zecile de
expoziții, tabere, premii, burse, diplome și titluri
onorifice, indispensabile în ecuația consacrării
publice autohtone.
Supralicitând predilect relevanța locală, cri-
ticii l-au răsfățat cu calificative mai mult decât
onorante: pentru unii este „seniorul artei plas-
tice băcăuane” sau „partriarhul” acesteia, brand
al Bacăului, „stejarul”, inconfundabil genius loci,
pentru alții - artistul complet, magistru al jocului,
pictor complex, pictor homeric, totemic, pictor al
lumilor văzute și nevăzute, împărat al culorii... Ce
justifică o atare mobilizare de aprecieri superla-
tive?
În primul rând, recunoașterea meritelor cultu-
rale - artistice, pedagogice și manageriale - me-
nite a contracara replierile provinciale și tradițio-
nalismul moldav, de regulă inaderent la formule
inovative. Neîndoielnic, datorită acestora, Bacăul
a câștigat în prestanță și vizibilitate. În al doilea
rând, fascinația modelului uman întrupat de ar-
tist, unul ivit parcă dintr-o lume utopică, nevero-
similă. Retractil și taciturn, Ilie Boca este mai cu-
rând incomodat de zgomotul creat în jurul său.
Evită „datul în spectacol” și afișările ostentative,
retrăgându-se discret în propria cochilie protec-
toare, a imaginilor și tăcerilor colorate, în care se
desfășoară nestingherit.
Se poate vorbi despre o amprentă stilistică spe-
cifică lui Ilie Boca? Există vreun canon estetic la
care artistul subscrie deliberat? Deși exploatează
prioritar matricea tradiției, pictura exersată de
Ilie Boca nu folosește exclusiv recuzita clasică, ci
una îndatorată mai degrabă limbajului moder-
nist. „Tradusă” în termeni negativi, nu este nici
mimetică în exces, nici abstractă, nici pur figu-
rativă, nici subsumată vreunui canon consacrat.
Altfel spus, pare „nealiniată” stilistic, inaderentă
la rețete gata-făcute de împrumut, livrate în func-
ție de capriciile modei. Se eschivează cu preme-
ditare angajamentelor livrești, dar și codurilor de
lectură prefabricate. Nu invită la reflecții abisale,
nici la jubilații contemplative; nu îndeamnă la ac-
țiuni motivate politic, nici la proteste sau condu-
ite subversive, țintind vagi corecții sau ajustări de
sistem. Pentru Ilie Boca, finalitățile artei sunt cele
estetice și educative. Aidoma unui demiurg în
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu ri-
dicare de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domici-
liu: 33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achi-
te suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335100xxxx
B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
CORESI
mor morii «râu Iul	I
6l>4 2 34 6 10018