bloc-notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ștefan Manasia
(redactor-șef adjunct)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Toshio Yoshizumi MU 5 (R&B) (2002)
acvatinta, 20 x 29,5 cm
Despre (N)aum.
Mecanica unui nou festival
■ Ștefan Manasia
Ce s-ar putea spune despre ediția a doua a
Festivalului Internațional de Poezie „Gellu
Naum”, din 3-6 august? Mai întîi că a fost vi-
sul unei nopți de vară, torid, care a dat Bucureștilor
și Comanei o fărîmă din nebunia și canicula
Oranului lui Camus. Rar am văzut atîția poeți adu-
nați la un loc, atîția iubitori de poezie - ca în seara
de lectură din grădina noului sediu al Muzeului
Literaturii Române și, după-amiaza următoare, pe
terasa casei memoriale Gellu Naum - traversați de
valuri succesive de transpirație, fierți și pe urmă
răcoriți de sucuri, apă și bere, nerenunțînd pentru
nimic în lume la fiesta naumiană. Nu știu criteriile
cu care au operat organizatorii ediției 2 (Sebastian
Reichmann & Simona Popescu), însă, ascultînd
cam 90% din poezia invitaților, n-am putut să nu
sesizez cum filonul Naum - postsuprarealismul
subversiv - traversează ca firetul de aur cele mai
bune poeme ascultate. Ireverență, subversiune,
anarhism, cinism, angoasă, vis, trip, videoclip, co-
laj, bruiaj, o privire uneori proaspătă și intensă pes-
te peisajul psihic, peste partea cealaltă - toate astea
mi s-a părut că vin din pathosul Drumețului in-
cendiar. Ca și cum, de acolo de unde e el, Domnul
Naum nu ar controla mințile noastre ci le-ar ajuta
să se elibereze:
„Vă propun un exercițiu mental simplu pentru
accelerarea uitării a tot ce trebuie uitat: prima oară
cînd veți pronunța de acum înainte numele lui (în
șoaptă sau cu voce tare, n-are nici un fel de im-
portanță) și - în virtutea unui automatism la care
probabil nici nu v-ați gîndit vreodată (cu toate că
ați privit automatismul ca pe ceva drăgălaș sau, în
orice caz, inofensiv) - veți fi din nou tentat(ă) să-i
lipiți pe frunte sau pe braț hîrtiuța aceea pe care
scrie «suprarealism», să ascultați cu atenție ce spu-
ne Gellu Naum: «...poezia, o zonă a clarității ha-
otice, o zonă mereu limitabilă și penetrabilă, este
un domeniu de tranziție, nelăsînd să treacă decît
ce poate trece, separînd și unind deopotrivă ce este
dincolo și ce este dincoace de ea. E de la sine înțe-
les că bîiguielile mele privesc poezia magică, fiind
vorba de o disponibilitate a celorlalți, nu de aceea a
poeților». Este cum nu se poate mai clar, nu-i așa?
«Poezia magică», adică uitarea voluntară a ceea ce
Gellu Naum
este uscat în suprarealism, uscat în memoria cam
de multișor comercializabilă a suprarealismului,
este singura poezie despre care este vorba aici”.
Am citat din Uitarea memoriei, argumentul hip-
notic și îndrăgostit, scris de Sebastian Reichmann
în octombrie 2015, pentru caietul omagial GELLU
NAUM 100. O carte-obiect inimitabilă, entuzias
(man)tă ca asta, sau apariția neîntreruptă a revistei
ATHANOR/ Caietele Fundației „Gellu Naum” mă
fac să cred în dispersia rizomatică a eticii & poeti-
cii naumiene, transgenerațional, transcontinental,
spre depresia sicofanților literari care, la adăpostul
costumelor și taioarelor gri, atîta se străduiesc să-i
lipească hîrtiuța aceea, de care vorbea Reichmann,
și să mumifice pohetul sub comentarii idioate.
Și poemele citite în grădina palatului aristocra-
tic din București (MNLR nu putea visa un sediu
mai frumos!) sau în grădina lui Gellu și a Lygiei de
la Comana duc, așa cum spuneam, - în momente-
le lor faste - insurgența mai departe. Dan Stanciu
sau Sebastian Reichmann, Simona Popescu sau
Dorin Tudoran, Angela Marinescu sau Irina-
Roxana Georgescu, Nora Iuga sau Adelina Pascale,
Liviu Antonesei sau Dan Coman, Marin Mălaicu-
Hondrari sau Elena Vlădăreanu, Ana Dragu sau
Robert G. Elekes (unul din rari noștri creatori de
performance text/muzică/dans), Magda Cârneci
sau Ion Pop, Svetlana Cârstean sau Andreea
Teliban au citit texte adecvate momentului. Unii/
unele au scris lucruri mișto iluminate de Vasco de
Gama - ceilalți/celelalte chiar (și) acum scriu.
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
• comentarii
• analize
• interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE
IN ENGLISH AND ROMANIAN
2
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
editorial
De la Sf. Augustin la
Renaștere (VI)
■ Mircea Arman
Desigur, pentru a intra mai adînc în bio-
grafia atît de strîns legată de operă a Sf.
Augustin nu putem trece peste momen-
tul ungerii sale ca episcop auxiliar de Hippona în
anul 395 ca, mai apoi, la diferență de un singur
an, să fie învestit episcop, odată cu moartea lui
Vaerius cel care îl numise episcop auxiliar. Își va
păstra această funcție pînă la moartea sa, surve-
nită în 430.
Funcția de episcop de Hippona va implica nu
numai o liniște care să-i permită să mediteze și să-și
scrie, nestingherit, opera. Episcopia era marcată
de schisma donatistă1 iar Augustinus a participat
activ la lupta împotriva acestui curent considerat
eretic. Dintre lucrările cu caracter antidonatist
amintim aici doar Contra Cresconium drammati-
cum partis Donati (402) întrucît alte scrieri îm-
potriva donatiștilor și mahiheilor nu s-au păstrat,
în afară de cele trei lucrări trimise papei Zosimus
și care-l aveau drept țintă pe episcopul Iulian de
Eclanum.
În tot acest timp, împotriva donatiștilor au fost
emise mai multe edicte oficiale, Augustin lăsînd
deoparte lupta cu aceștia și canalizînd-o împotri-
va sectei pelagiene. După cum bine este cunoscut
și lesne de observat, în perioada creștinismului
timpuriu varietatea schismelor, a ereziilor și a vi-
ziunilor personale este de-a dreptul impresionan-
tă, unele dintre acestea fiind aspru combătute de
către doctrina oficială a Bisericii, altele fiind, în
mai mare sau mai mică măsură, încorporate, cu
timpul, doctrinei oficiale.
O inspirată descriere a atmosferei timpului, a
doctrinei bisericii latine încă insuficient structu-
rată, dar și a libertății de gîndire și speculație o
face Copleston vorbind despre erezia pelagiană:
„Pelagius, cel care a exagerat rolul voinței umane
în mîntuirea omului, minimizîndu-l pe cel al ha-
rului și negînd păcatul originar, a vizitat Cartagina
în 410 însoțit de Coelestius. În 411, după ple-
carea lui Pelagius spre Orient, Coelestius a fost
excomunicat de către un conciliu din Cartagina.
Pelagius încercase să folosească texte augusti-
niene din De libero arbitrio pentru a-și susține
propria erezie, însă episcopul și-a expus foarte
clar punctul de vedere în De peccatorum meri-
tis et remissione, et de baptismo parvulorum, ad
Marcellinum și, în același an (412), în De spiritu
et littera și, mai tîrziu, în De fide et operibus (413),
De natura et gratia contra Pelagium (415) și în De
perfectione iustitiae hominis (415). Totuși, nemul-
țumit de polemica sa antipelagiană, Augustin a
început în 413 cele douăzeci și două de cărți ale
De Civitate Dei (terminate în 426), una dintre cele
mai importante și mai cunoscute lucrări ale sale,
scrise pe fundalul invaziei barbare în imperiu,
pregătind totodată o mare parte din Enarrationes
in Psalmos. În 415, Augustin a mai publicat Ad
Orosium, contra Priscillianistas et Origenistas, o
carte împotriva ereziei inițiate de episcopul spa-
niol Priscillian, iar în cadrul polemicii antipela-
giene, De gestis Pelagii (417) și De gratia Christi
et peccato originali (418). Ca și cum toate acestea
nu ar fi de ajuns, Augustin a terminat De Trinitate
și a scris In Joannis Evangelium (416-417) și In
Epistolas Joannis ad Parthos (416), ca să nu mai
vorbim de numeroasele sale scrisori și predici.”2
Ca și în cazul donatismului și pelagianismul
a fost condamnat, pentru început în cadrul unui
Conciliu al episcopilor africani ca, mai apoi,
această erezie să fie condamnată de către puterea
politică prin intermedul unui edict al împăratului
Honorius iar mai apoi de Papa Zosimus.
Cum bine se știe, nici Augustin nu a fost ferit
de atacurile altor episcopi care l-au acuzat că ar fi
adăugat la dogma creștină, respectiv ar fi inventat
conceptul de „păcat originar”. Această acuzație i-a
fost adusă de Iulian, episcopul eretic (pelagian) de
Eclanum. Augustin îi va răspunde prin lucrarea
De nuptiis et concupiscentia (419 - 420), iar în 420
îi va adresa papei alte două lucrări contra elegiei
pelagiene și a episcopului Iulian.
Aceasta era atmosfera în care își ducea viața
Sf. Augustin iar clocotul vieții spirituale creștine
aflată „in statu nascendi” își va pune amprenta
asupra întregii sale opere. A murit, în timp ce
Hippona era asediată de vandali, sărac, fără a lăsa
nici un fel de testament.
Desigur, s-ar putea ridica întrebarea de ce am
considerat necesară, odată cu Copleston, enume-
rarea și problematizarea mai extinsă a operei teo-
logice augustiniene așa cum nu o fac alți istorici ai
filosofiei. Răspunsul este simplu și a mai fost dat
pe parcursul excursului nostru: este imposibil să
despărțim opera teologică de cea filosofică pentru
întreaga perioadă pe care o numim Scolastică, iar
Augustin nu face excepție. Mai mult, nu credem
că putem vorbi despre o delimitare clară a unei te-
orii a cunoașterii, despre o concepție despre timp
sau chiar despre o concepție estetică bine structu-
rate ale operei Sf. Augustin.
Mulți istorici ai filosofiei se arată dezamăgiți de
faptul că nu pot decela în opera augustiniană o
latură pur filosofică și una pur teologică. Aceștia,
se pare, nu înțeleg în profunzime spiritul epocii
și faptul că Sf. Augustin precum și alți părinți ai
bisericii nici măcar nu își propuneau acest lucru.
De aceea, suntem de acord cu opinia după
care, și excursul nostru de pînă acum o dovedește
cu prisosință, pentru a clarifica latura filosofică
a operei augustiniene avem nevoie nu numai de
lucrurile pe care unii le-au catalogat ca fiind „filo-
sofice” dar și de cele teologice, astfel este absolut
necesar pentru a putea releva o teorie a cunoaște-
rii augustiniene să facem apel la De Trinitate iar
pentru concepția sa despre adevăr, ființă și timp
nu putem ocoli Confesiones sau alte lucrări vazute
ca fiind teologice.
Este o eroare să privim opera augustiniană din
punct de vedere thomist și, dincolo de caracterul
aparent neomogen al acesteia, să căutăm o ati-
tudine și o asumare a adevărurilor creștine doar
prin rațiune. Augustin va vedea individul creștin
ca asumînd adevărul atît la nivel rațional cît și la
cel al revelației. Oricum, ar fi absolut nerealist să
gîndim creștinismul și filosofia creștină în afara
conceptului major de Revelație, concept pe care
se fundamentează întreaga doctrină creștină.
„Augustin știa foarte bine că argumentele raționa-
le pot fi invocate, spre exemplu, pentru a demon-
stra existența lui Dumnezeu, însă nu era interesat
de o adeziune pur intelectuală față de existența
Acestuia, ci de consimțămîntul real al voinței,
de aderarea fermă a acesteia la Dumnezeu, fiind
conștient totodată că, in concreto, o asemenea
adeziune necesită harul divin. Pe scurt, Augustin
nu a jucat două roluri, cel al teologului și cel al fi-
losofului, interesat de „omul natural”, ci l-a privit
pe om așa cum este el de fapt, în umanitatea sa
căzută și mîntuită, un om capabil de a ajunge la
adevăr, dar dependent în mod constant de harul
lui Dumnezeu, pe care îl cere pentru a primi ade-
vărul care mîntuiește”3.
Augustin, la fel, nu neagă rolul extrem de im-
portant al dobîndirii cunoașterii divine, însă oda-
tă ce omul ajunge pe cale rațională la faptul de a
crede, ceea ce primează nu mai este capacitatea is-
coditoare, analitic-sintetică a rațiunii ci relația pe
care sufletul credinciosului o are cu Dumnezeu.
În interiorul acestei relații se construiește omul
creștin, în interiorul acestei relații se degajă filo-
sofia creștinismului și tot aici își are locul revela-
ția. Adevărul revelat, spre deosebire de adevărul
descoperit rațional, este adevărul deplin, total, în
care omul se regăsește pe sine în divinitate, prin
iluminare.
Nu suntem în totalitate de acord cu E. Gilson
care privește filosofia augustiniană ca o filosofie
creștină care are bazele împrumutate din neopla-
tonism. Pe de altă parte, nu putem nega, așa cum
am mai arătat, influențele manifeste ale filosofiei
neoplatonice asupra lui Augustin. Totuși, de la ro-
lul formativ pe care l-a avut filosofia neoplatonică
în structurarea tînărului Augustin și pînă la filo-
sofia creștină pe care acesta o dezvoltă, chiar dacă
nesistematic, este o cale lungă. Nu putem fi de
acord cu opinia tranșantă gilsoniană după care: „
Toată partea filosofică a operei Sfîntului Augustin
exprimă efortul unei credințe creștine care caută
să înainteze cît mai mult cu putință în înțelegerea
propriului conținut, cu ajutorul unei metode filo-
sofice ale cărei elemente principale sunt împru-
mutate din neoplatonism, în special din Plotin.
Dintre aceste elemente, definirea omului demon-
strată dialectic de către Platon în Alcibiade și re-
luată apoi de Plotin a exercitat asupra gîndirii lui
Augustin o influență hotărîtoare: omul este un su-
flet care se slujește de corp.”4 E. Gilson încearcă să
facă aici o despărțire netă între filosoful Augustin
și creștinul Augustin, fapt care ni se pare ilicit cu
atît mai mult cu cît toată biografia și toată atitu-
dinea lui Augustin față de creștinism și chiar față
de filosofie îl contrazic. Augustin nu este un bun
creștin atunci cînd interesele i-o cer și un filosof
plotinian atunci cînd vrea să pară așa. Dacă am
accepta această viziune tranșantă am nega tot
ceea ce am gîndit și afirmat pînă acum, scoțînd
gîndirea augustiniană din contextul timpului în
care s-a afirmat, ignorînd cu bună știință caracte-
rul primordial creștin al gîndirii și a raportării la
lume a acestuia.
Note
1	Erezie a episcopului de Casae Nigrae, Donatus, a că-
rui doctrină se referea, în mare, la validitatea botezului
săvîrșit de un preot care nu ar fi fost imaculat în ceea ce
privește viața creștină. Pe scurt, un preot păcătos nu ar
putea transmite altuia harul creștin, prin urmare botezul
era nul. Această erezie a durat aproximativ 100 de ani.
2	Fr. Copleston, Op. cit., p. 44.
3	Copleston, Op. cit., p. 46.
4	E. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, p. 118, București,
1995.
■
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
3
cărți în actualitate
O contribuție importantă
la istoria învățământului
blăjean
■ Ion Buzași
AnaTatai, Cornel Tatai-Baltă
Anuarul Liceului de Băieți Greco-Catolic din Blaj,
1853-1945
Editura Altip, 2017
Faima culturală a Blajului se datorează, în
principal, Școlilor sale, primele școli sis-
tematice de un grad mai înalt în limba
română.
Istoria lor a fost cercetată mai ales sub ra-
portul contribuției la istoria și filologia româ-
nă, dascăli și elevi ai acestor școli, prestigioase
instituții au fost, mulți dintre ei, personalități
proeminente care au ilustrat aceste domenii.
E suficient să amintim contribuția dascăli-
lor Blajului la întemeierea Astrei (1861) și a
Academiei Române (1867).
Pentru studiul istoriei și istoriei literare un
auxiliar prețios îl reprezintă cercetarea presei.
Profesorul Iosif Pervain care a ținut prin anii
’60 ai secolului trecut un curs de istoria pre-
sei românești la filologia clujeană, recomanda
stăruitor celor care se vor dedica cercetării în
aceste domenii studiul periodicelor românești,
o cronică vie a evenimentelor din trecutul isto-
ric. Din șirul periodicelor (nu numai blăjene),
neglijate au fost până acum anuarele școlare. În
Dicționarul presei românești (două ediții, 1987,
ediția I și 2004, ediția a II-a) de I. Hangiu, ele
nu sunt nici măcar menționate. Anuarele șco-
lare, așa cum le arată numele, sunt cronica unei
școli pe un an de învățământ. Pe lângă proble-
Toshio Yoshizumi
KUU1 (2002), acvaforte, intaglio, ac rece, 16 x 20 cm
me de organizare și legislație școlară, ele cu-
prind și articole și studii cu teme variate. De
aceea autorii acestui studiu sunt îndreptățiți
să încadreze anuarele școlare blăjene în am-
plul tablou istoric al presei scrise sau tipărite
în orașul Școlii Ardelene. Presa blăjeană pe
lângă o lângă o istorie mai mult decât secu-
lară, are în câteva domenii culturale meritul
pionieratului: aici apar primele reviste școlare
manuscrise; aici apare prima publicație perio-
dică tipărită cu litere latine (Organul lumină-
rii/ Organul național); prima publicație de filo-
logie și istorie literară, tipărind preponderent
scrieri și documente istorice și literare inedite,
Arhivu pentru filologie și istorie, 1867, fiind în-
tr-un fel precursoarea revistei Manuscriptum
de azi, Musa română a lui Iacob Mureșianu
- prima revistă de muzicologie; Economul lui
Ștefan Pop, prima revistă de cultură economi-
că din spațiul românesc; Comoara satelor a lui
Traian Gherman, prima revistă de folclor din
Transilvania. Arhivu... lui Cipariu și Cultura
creștină sunt reviste care impun prin ținuta ști-
ințifică și au fost apreciate de cercetătorii aces-
tor domenii.
Anuarele au constituit publicațiile în care
dascălii Blajului și-au tipărit operele lor, - re-
luate apoi în extrase sau în cărți propriu-zise:
așa unele studii despre latinitatea limbii ale
lui Cipariu, studiile istorice ale lui Augustin
Bunea sau studiile geografice și etnografice ale
lui Ștefan Manciulea.
Autorii grupează aceste articole tematic, dar
mai întâi subliniază că o contribuție deosebi-
tă în aceste anuare revine lui Timotei Cipariu,
eruditul director al liceului blăjean timp de
peste două decenii. Răsfoirea anuarelor pri-
lejuiește o semnificativă sistematizare și co-
mentare a lor: istoria Transilvaniei și limba și
literatura română - cele două contribuții esen-
țiale ale programelor școlare din învățământul
blăjean, dar și literatură universală, științele
naturii, istoria școlilor din Blaj. Anuarele evi-
dențiază prin succinte medalioane, la date ani-
versare sau comemorative personalitățile care
au onorat catedrele sau conducerea acestor
școli: Timotei Cipariu, Ion Micu Moldovan,
Augustin Bunea, Alexandru Ciura, Iacob
Mureșianu, Ion Pop Câmpeanu.
În perioada investigată, Școlile Blajului au
traversat momente dificile: pericolul intro-
ducerii învățământului în limba maghiară
în aceste școli de veche tradiție românească,
Revoluția de la 1848, Primul Război Mondial -
momente pe care profesorii și conducerea șco-
lii s-au străduit să le depășească fără traume
educative majore.
Trecând peste aspectele specifice anuarelor
școlare, care au fără îndoială importanța lor,
într-o istorie a învățământului blăjean (per-
sonal didactic, plan de învățământ, populație
școlară, activități instructiv educative, în ca-
drul cărora sunt prezentate societatea de lectu-
ră, reviste ale elevilor, serbări, aniversări etc.),
capitolul Mijloace de învățământ evidențiază
modernitatea școlilor blăjene, pentru că în pe-
rioada investigată ele dispuneau de o bibliotecă
valoroasă, muzee, cabinete, laboratoare, săli de
specialitate. O mențiune aparte merită Grădina
botanică, prima grădină botanică pe lângă o
instituție școlară din Europa. Școlile Blajului
mai aveau și un „observator meteorologic”, iar
pentru sănătatea elevilor - un cabinet medical.
Cele peste 70 de pagini de anexe reproduc
file interesante din aceste anuare, accentuând
caracterul documentar al studiului semnat de
soții Ana și Cornel Tatai-Baltă, și răsfoirea
lor dă cititorului sau cercetătorului actual
impresia că are în față versiunea originală a
anuarelor.
■
4
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
Un lego eclatant asamblat
din mai multe romane
■ Ștefan Manasia
Lucian Dan Teodorovici
Cel care cheamă câinii
Iași, Editura Polirom, 2017
Ocarte-anomalie, o carte aproape imposi-
bilă este noul roman semnat de Lucian
Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii.
Bildungsroman al maturității (cam așa îl numeș-
te, autoironic, LDT), jurnal de spital (crud și ne-
verosimil de uman, autorul își expune - nu vom
ști niciodată gradul de filtrare - experiența can-
cerului limfatic), eseu (splendide analize politice,
ale răului în lume, ale teoriilor literare, artistice,
teatrale), proză mistică (nu găsesc alt termen pen-
tru capitolul de început, demonic-dostoievskian,
sau pentru finalul scris într-o stare de împăcare
magic-tolstoiană), portretistică & memorialistică
(prietenii și medicii devotați cunoscuți în perioa-
da bolii), spovedanie în regim accelerat (de pre-
zența copleșitoare a maladiei).
La mai fiecare apariție editorială, romancierii
douămiiști au fost atacați pentru volumul enorm
de real, mizerabilism, neorealism încapsulat între
coperte și, de mai tot atîtea ori, m-a scandalizat
cecitatea unor critici de a nu observa gradația
realului, diferențele de ton și temperatură, plus
interesul (tot mai antropologic, tot mai științi-
fic-riguros, la generația în cauză) pentru teme de-
monetizate sau ocultate, tabuizate, în fond pentru
toate temele - plasînd proza română actuală în-
tr-un „corn de aur”, nemaiîntîlnit de prin anii ’60.
Dacă Noapte bună, copii și Disco Titanic deve-
lopează, tandru-amar, adolescențele din comu-
nismul bănățean și primii ani infernali de capi-
talism, așezîndu-l în prim-plan pe romancierul
Radu Pavel Gheo, Soldații lui Adrian Schiop e un
studiu poetic și sociologic al lumpenilor gay din
București, focalizează o lume umilită și anatemi-
zată cu un curaj rar (de sinucigaș literar). Alții
scanează lumea birourilor corporatiste, industria
construcțiilor, joburile de supraviețuire, iubirile
ratate, profesoratul și studenția, experiența mar-
ginalității etc, etc. Lucian Dan Teodorovici e, însă,
primul care produce un roman al experienței
(posibil) terminale, intra și extra-spitalicești, care
obligă la confesiune acută, psihanaliză violen-
tă. Pe epiderma epicii sale, autorul consumă tot
demachiantul: și asta duce la un teribil efect de
autenticitate.
În plus, după Muntele vrăjit al lui Thomas
Mann, după Pavilionul canceroșilor al lui
Soljenițîn, e greu de (re)venit. Sînt două cărți ma-
sive, filosofice, serioase. Iar răspunsul lui Lucian
Dan Teodorovici - peste mode și timp - e unul
autoironic, analitic, al deriziunii care calmează
tentația metaforitei. Textul își modifică mizele și
perspectivele de la o pagină la alta/ corespunzător
cumva evoluției bolii și fazelor tratamentului. În
cele din urmă, boala e prilejul enorm al reîntîlni-
rii cu tine, al verificării surselor de umanitate, al
divulgării viciilor și defectelor dar și al meritelor
și faptelor bune, atîtea cîte sînt.
Nu un Marcus Aurelius valah este LDT, nici
un teoretician de tipul Susan Sontag (boala ca
metaforă) ci un romancier ajuns la stăpînirea
perfectă a artei sale. Digresiunea și eseul sclipi-
tor, dialogurile realiste și privirea exersată (de
cineast) insolitează, de la un capitol la altul, citi-
torul pregătit, totuși, cu omenie, pentru un text
clasic & lacrimogen al... experienței spitalicești.
E un roman al clinicii oncologice, al Clujului (m-a
bucurat mult să văd că poate fi admirat într-atît
amarul Clusium), un roman fojgăind de umani-
tate: naivi și mitocani, hipersensibili și cinici, etici
și imorali, sadici și corupți, săraci și bogați, inte-
ligenți și proști. Practic, nu corpul lui LDT (să ne
permitem a-l numi așa pe eroul cărții) este pus pe
masa de operație, nu eul său este (auto)analizat
diabolic și savuros, ci eul și corpul întregii socie-
tăți românești sunt privite prin ochelarii cu raze X
ai romancierului ieșean.
Ca să ilustrez un pic maniera lui LDT de a
blura metafora suferinței, de a bemoliza tentația
autocompătimirii, închei recenzia citînd unul din
pasajele mele favorite:
„A fost însă o noapte plină noaptea aceea.
O noapte în care ușile spitalului au fost uitate des-
chise, așa că mi-am putut-o petrece aproape în
întregime în parc, rareori urcînd în salonul meu.
O noapte în care am fumat mult, rușinos de mult.
Și n-am fost, de-a lungul ei, doar amuzat și incon-
știent. Mi s-a întîmplat să mă gîndesc de multe
ori la mine și la ceea ce va urma, mi s-a întîmplat
să mă gîndesc la familia mea, mi s-a întîmplat să
Mihai Chiuaru
Arhetip I (2016), ulei, tehnică mixtă, 100 x 100 cm
devin și patetic uneori. De pildă, spre dimineață.
Cînd m-am uitat la oamenii din jur, care abia se
treziseră, și mi s-a părut că-i văd cu totul altfel.
Și mi s-a părut că sînt și eu altfel. Așa că am gă-
sit potrivit să mă duc într-o parte a curții golită
de oameni și să ascult pe telefon, de cîteva ori la
rînd, People are strange. Mai încolo, patetismul a
reușit să-mi forțeze minima rezistență, obligîn-
du-mă să postez pe Facebook melodia celor de la
The Doors. N-am fost doar amuzat și inconștient
în noaptea aceea. Am fost ridicol. Am fost trist.”
(p.147)
■
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
5
Copacul timpului arzător
■ Rodica Marian
Toshio Yoshizumi
Chip C - Coexistență 8 (1998), ac rece, intaglio, 20 x 30 cm
Victor Constantin Măruțoiu
Copacul timpului arzător
Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2016
Cel de-al zecelea volum de versuri sem-
nat de Victor Constantin Măruțoiu,
purtând titlul caracterizant Copacul
timpului arzător certifică prodigioasa sa cre-
ativitate - poetul fiind încă foarte tânăr -,
dar marcheză și o anume maturitate, în ace-
lași timp, întru desăvârșirea de sine și întru
propensiunea unei remarcabile forțe expresi-
ve. Unele constante ale formulei sale poetice,
precum dominanta oximoronică, abundența
metaforică și obiectivarea într-un univers li-
ric purificat de inserții narativ-cotidian-em-
pirice au fost și sunt cultivate într-un model
poetic predilect, evidențiat și de titlurile vo-
lumelor (cu un divers areal tematic dealtfel):
Săbiile luminii, 1998, Dinerom, 2000, Călătorie
pe aripa unui inorog, 2001, Macii din Grădina
Ghetsimani, 2002, Clepsidra din care curge
sânge, 2004, Psalmi pentru îngerul meu, 2006,
2007, Ora soarelui, 2008, 2013, Pașii ochilor de
seară, 2012, Cântările Silvaniei, 2014, Copacul
timpului arzător, 2016. Progresiv, dar în ace-
lași timp constant, toate volumele atestă, din
punctul de vedere al artei poetice, un oportun
profil distinct, pe fundalul actual al formule-
lor lirico-prozastice dominante, conform vi-
ziunii sale particulare. Titlul celui mai recent
volum concentrează modelul poetic predilect
al opozițiilor, caracteristice ca elemente de
susținere ale figurii poetice, osatură adesea
ramificată în universul său creator, recognos-
cibilă ca procedeu, din unghiul meu de vedere,
și în titlul Clepsidra din care curge sânge ori în
titlul unei poezii mai recente Copacul sângeriu
al zăpezii.
Clepsidra asimilabilă cu timpul sângerează,
adică participă la existența trecătoare cu toată
ființa, până la suferință (sintagma degajă și un
sens cu aură patetică), ca și timpul care arde,
așadar sugerează, poate, durerea trecerii din
„clipa cea repede” eminesciană și nu încărcă-
tura simbolică a „timpului mort” care devine
„veșnicie”. În intensitatea încuibată de senti-
mentul efemerității, lexicul poetului selectea-
ză „semnele timpului/ renăscut” (Semințe ale
răsăritului) nu în vastele veacuri istorice, ci în
fragilele secunde, care fie se nasc dintr-o „poar-
tă spre tăcere” (La Polovragi), fie sunt arse de
pleoape (Pieta), ori răsar în „glasul/ copilului
care s-a născut/ între petalele arzând/ secun-
de-glăsuiri” (Lacrima Eladei). Timpul arzător
este însă înnobilat într-un copac, ca statornic
simbol al contemplației naturale, alteori va-
lențele binecunoscute ale timpului sunt su-
blimate într-un prezent parfumat ca o Tăcere
arsă. În registrul diafan elegiac al personali-
tății sale meditativ angelice, poetul Măruțoiu,
cel din al zecelea volum al său, altoiește în câte
un Poem serafic, o urmă a diurnului, fiindcă
„îngerii... din rugina timpului/ rodesc/ silabe”
(Arimathea), iar silabele înseși devin paradisi-
ace, când sunt rostite de ani (Anii au început
să rostească silabe). Alteori timpul se transfi-
gurează în pradă: „vânătorii de semne/ adul-
mecă timp” (Vânătorii de semne), ori devine
similar arsenalului erotic: „timpul se cerne
asemenea/ atingerilor tale” (Vântul își pierde
umbra). Cea mai expresivă ipostază a timpului
îmi pare, prin simplitatea intensă a gesticulați-
ei, cea descoperită în starea de grație a iubirii:
„timpul rodit/ cu degetele Tale” (Epifanie).
Câmpul semantic al arderii este prezent în
paleta lirică a lui Victor Constantin Măruțoiu,
și a fost remarcat, în sensul său sensibil, ca
stare poetică și de Petru Poantă în „Călătorie
pe aripa unui inorog”, dar pura linie de arderi/
lin desprinsă de pământ din acel volum devi-
ne acum mai abstractul timp arzător. Simțirea
încorporată în „instantaneele ardente” ale tex-
telor poetice din primul ciclu (Respirația ză-
pezii), dar și din al celorlalte două cicluri de
poeme (Lacrima Eladei și Cartea oglinzilor),
ale celui de al zecelea volum, circumscriu,
doar aparent paradoxal față de titlul cicluri-
lor, un larg areal semantic al focului, al flăcării
(Ambele lexeme poetice au un număr repre-
zentativ de ocurențe în acest ciclu). alături de
procesul arderii. Acesta este reprezentat în ex-
presia simbolic-lirică nu numai prin verb (ard
rugăciunile, arde cărarea, ard valurile, ard su-
fletele... sau: „mă arde/ iubito/ aroma viselor”,
din poemul Vântul își pierde umbra), ci și prin
participii ori gerunzii atributive, cu ocurențe
numeroase și definitorii tematic: suflete arse,
sidef ars, tăcere arsă (mai des) etc., precum
arzândă este cenușa, lumina, noaptea, trupu-
rile și lacrimile. Cred că, la o atentă privire,
toate aceste constante semantice ale arderii
sunt funciare în profunzimile de substanță ale
acestui univers poetic, în care metaforismul
copleșește cel mai adesea, lăsând la suprafa-
ță impresia unei serenități melancolice, ca un
cântec de slavă al purității, o meditație plină
de credință, care se sprijină pe incontestabi-
le coordonate lirice, cele ale frumuseții lumii
create.
Sevele blândei meditații, reale în simțirea
poetului Victor Constantin Măruțoiu, având
în miezul lor lexeme ca zăpada, înger, pas, ru-
găciune, semințe etc. sunt însă dublate, înge-
mănate, împletite cu suflul de flacără al trăirii
poetice, care devine specific și reprezentativ
artei poetice a acestui poet autentic. Altfel
spus, uimirea plină de duioșie în fața a tot ce
este emoționant și declanșator de stare lirică
are natura unui foc care impune tensiune și un
dramatism de răsuflare rimbaudiană acestor
poeme. Printre contrastele armonizate citate
mai înainte sunt și frecvent secvențe de pul-
sație care vin din adâncul imaginației: „vântul
își pierde umbra” (din poemul cu același titlu),
„cuvintele nasc ființe” (Pământ exorcizat), „în-
gerii au închis marea” (din textul purtând ace-
lași titlu), „țărmurile au plecat// s-au ascuns/
de mări oceane porturi” (Izvorul celor șapte
țărmuri), „oceanul nu mai are aripi” (Ritual) și
mai ales inspiratul vers „chiparosul e privirea
Ta/ Doamne” (Chiparosul e privirea Ta).
O modalitate mai puțin abordată, dar de
cea mai vibrantă participare și de un impre-
sionant efect este cea a lirismului construit
pe sentimentul cald al apartenenței, poeme
în care apare lexemul strămoși, cu variantele
străbuni, bunici, unchi (Astăzi sunt pelerin în
visul străbunilor mei, Psalm pentru cei tineri,
La Stănești, Asfințit cu zăpadă ș.a.). Acest fel
de texte lirice au o preeminență a inspirați-
ei, de obicei izbucnind din primul vers (La
Pădureni, Naștere, Cântecul casei strămoșești)
și o intensitate de perlă a limbajului pre-me-
taforic (recognoscibil totuși prin amprenta sa
particulară), care strălucește într-un poem de
cea mai certă valoare, oricând antologabilă
Poem despre greierul-tăcere: „am intrat în casa
strămoșilor mei/ un greier a pășit/ alături/ m-a
privit precum doar bunica o făcea/ l-am poftit
în casă/ și-a ascuțit arcușul/ s-a așezat lângă
mine/ a venit seara/ o noapte întreagă/ nu s-a
deschis niciun sunet/ nicio notă/ doar o tăcere
a celor ce au pășit în legendă/ dimineața/ cu
o ultimă privire/ m-a salutat/ de rămas bun/
nu a mai stat/ la o cafea/ și un poem despre
greieri”.
■
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
comentarii
Mircea Eliade, 110 ani
de la naștere. Evadarea
din exilul istoriei
■ Geo Vasile
Statornic evocat de Mircea Eliade în ese-
urile sale, dar și în proza fantastică,
Mihai Eminescu este considerat drept
personalitate tutelară a mitologiei patriei spi-
rituale, sinonim al specificului național. Se
poate atribui prozatorului Eliade o adevărată
obsesie eminesciană ce va să fie revelată în
replicile sale narative la marile texte poetice
și la avatarurile din unele fragmente epice.
Romanul Domnișoara Christina, recitit în vizi-
unea eminesciană a protagonistului Hyperion
din Luceafărul, materializează iubirea dintre
două ființe substanțial diferite, una din ele fi-
ind un muritor de rând, cealaltă, deja defunc-
tă, și prin urmare străină de tărâmul nostru.
Sursa imaginară a celor două opere este una
și aceeași: credința populară românească și
nu numai în fantasmele din lumea de dinco-
lo care se întorc sub cele mai felurite înfățișări
și cu scopuri nu întotdeauna benefice. Fapt e
că domnișoara Christina se întrupează într-o
variantă de semn opus în comparație cu pro-
tagonistul eminescian. Ea nu are de-a face cu
prototipul schopenhauerian al sorții geniului,
alias Hyperion: nefericit pe pământ, el nu poa-
te ferici pe nimeni; deși are o percepție obiecti-
vă a lumii, se află în afara oricărei relații cu ea.
Mihai Chiuaru
Arhetip III (2016), ulei, tehnică mixtă, 100 x 100 cm
În romanul lui Mircea Eliade (1907,
București - 1986, Chicago) ființa dotată cu
aura nemuririi, dar care râvnește iubirea unui
muritor de rând, adică la condiția pământea-
nă a acestuia, este o femeie; cel care nu reușeș-
te însă să-și recunoască propria caducitate și
să se resemneze la statutul său de muritor de
rând, aspirând la ora de iubire suprafirească,
este pictorul Egor, corespondentul eminescie-
nei Cătălina, îndrăgostită, cum se știe, de lu-
ceafărul cel fără de moarte, Hyperion. Precum
în capodopera lirică a poetului, comunicarea
între cele două personaje are loc prin inter-
mediul visului, acesta având virtuți inițiatice
pentru ambele personaje. Metamorfoza răpo-
satei domnișoara Christina în strigoi, reîncar-
nare a unui duh înaripat nocturn, zburătorul,
frecvent în tradiția noastră orală sau cultă,
reprezintă însăși ispita de a avea parte de o
soartă omenească, chiar dacă imposibilă prin
incompatibilitate structurală. Să amintim că
Hyperion însuși este gata să renunțe la con-
diția sa cerească, pentru a coborî și a realiza
absolutul iubirii alături de o femeie muritoare.
Dorul, râvna, dorința, nostalgia de a recăpăta
condiția umană o aduce în stare pe domnișoa-
ra Christina să revină în locurile unde a trăit
pentru a-și redobândi ființa corporală și a-și
continua viața așa cum trăise înainte de a fi pe
neașteptate omorâtă.
O ipoteză critică asupra identității prota-
gonistului romanului Noaptea de Sânziene,
retipărit într-o ediție superelegantă (Editura
Univers Enciclopedic, 1990, 570 p.), tradus
cu decenii în urmă în franceză, La foret inter-
dite (Gallimard, 1955), și în italiană cu titlul
La foresta proibita (două ediții: Jaka Book,
1955 și 1986), ar putea să-l identifice pe Ștefan
Viziru cu eminescianul Hyperion. Să presu-
punem că dezlegarea de propria-i nemurire
cerută de Hyperion supremei instanțe cerești,
„Tatăl”, îi este acordată: „De greul negrei veș-
nicii,/ Părinte mă dezleagă/ Și lăudat în veci să
fii/pe-a lumii scară-ntreagă”. În poemul emi-
nescian, cum știm, are loc căderea în lume a
Luceafărului îndrăgostit de Cătălina, o Evă
egoistă, incapabilă să facă față unei idile spi-
rituale, inaptă să se ridice din condiția ei te-
lurică, muritoare, sublunară. Să zicem că odată
ajuns pe pământ, se întrupează și ia trăsăturile
unui tânăr bărbat numit Ștefan Viziru; licențiat
în economie la Paris, consilier la un minister
din Capitală. este căsătorit cu Ioana, care îi va
dărui un fiu, călătorește în străinătate cu di-
verse mandate, merge pe front ca voluntar, are
prieteni apropiați și cunoștințe în lumea mon-
denă și cafenelele din București. Va fi arestat și
închis, deoarece este bănuit de spionaj, dar mai
ales că are simpatii pentru mișcarea legionară.
Va avea parte de diverse nenorociri care nu-i
vor cruța nici familia, dar și de o stranie relație
adulterină cu Stella Zissu, femeia plină de far-
mece din Lisabona.
Dar toată această febrilă agitație aventuroa-
să și sentimentală în care trăiește, nu eclipsea-
ză în nicio clipă și în nicio împrejurare pece-
rea spiritualistă, codul genetic suprafiresc de
sorginte eminesciană al personajului. Ștefan,
în presupusul său ex-avatar de zburător hype-
rionic, își făcuse ucenicia în domeniul cosmo-
goniei meandrelor temporale pe lângă celebri
maeștri ca de pildă, Dionis, Poesis, Ieronim,
Dan, Ruben, cu o etapă obligatorie de stagiu în
insula lui Euthanasius.
Cu o astfel de înrudire și informație ilustră,
Ștefan-Hyperion coboară pe pământ în exilul
istoriei, urmărit pe viață de diferența de esență
dintre el și muritorii de rând: „Ei au doar stele
cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem
nici timp nici loc/Și nu cunoaștem moarte”. În
timp ce Cătălina („chip de înger dar femeie”)
ajunsese la mâna norocului și a voinței de dre-
sor a unui Cătălin, „copil din flori și de pri-
pas”, căzând din mitografemul marianic („Și-a
creat pe pânza goală pe Madona dumnezeie”)
în metonimia chipului de lut, Ștefan-Hyperion
joacă ultima carte, cea a ieșirii din timp, din
istorie (metafora de bază a prozei artistice a lui
Mircea Eliade), optând pentru un timp cosmic.
Moartea lui Ștefan într-un accident de mași-
nă, alături de iubita cu care trăise revelația des-
facerii cerurilor (hierofanie), înseamnă de fapt
înălțarea trupului luminos al Fiului la Părintele
său ceresc, reîntoarcerea lui Hyperion la cu-
vântul de-ntâi, prizonier al Logosului, așa cum
muritorii de rând, închiși în cercul Ființei și
al efemerului, sunt prizonierii cercului strâmt:
„Ei numai doar durează-n vânt/ Deșarte ide-
aluri/ Când valuri află un mormânt/ Răsar în
urmă valuri”.
■
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
7
Poezia răscumpărării
■ Teodor Vidam
După Elegiile răscumpărării (2011), Aurel
Sasu ne răsplătește cu un alt volum,
Elegiile absenței (2014). Care este nota
comună care unește și impune acest mic edifi-
ciu poetic? Temeiul timpului este obișnuința
și memoria. Obișnuința este rodul mișcător al
prezentului, iar memoria, experiența trecutului.
Nimeni nu ne rupe de cuprinderea și de reține-
rea insidioasă a acestui concept de răscruce sau
răspântie pentru ființa umană. El este, deopotri-
vă, un concept de maximă generalizare și unul
a cărui prezență și acțiune concretă întreține
țesături fără de care experiența noastră ar fi de
neimaginat. Rețea a rețelelor existențiale din cu-
prinsul cărora nu ieșim întotdeauna izbăviți sau
răscumpărați.
Totul, ca experiență, nu se reduce la timpul
fizic, chimic sau biofiziologic, psihic sau soci-
al-istoric. El circumscrie ceea ce este și devine.
Dimensiunea temporală este una constitutivă
pentru ființarea și comportamentul uman. Este
măsura determinantă a ordinii în curs de de-
terminare și a ceea ce apare ca ființare de real
determinată. Temporalitatea nu este nici succe-
siune, nici coexistență. Ea nu e nici apriori și nici
aposteriori. Trecerea ei este ireversibilă. Aceasta
este drama inexorabilă care-l preocupă pe Aurel
Sasu. Temporalitatea a fost, este și va fi. Suntem
prinși în mrejele ei precum fiii lui Priam în gru-
pul statuar Laocoon, sufocați de șerpii monstru-
oși.
Temporalitatea are trei dimensiuni: trecut,
prezent și viitor. Nu suntem nici în fața, nici la
sfârșitul ei. Suntem în apele aceluiași făgaș he-
racliteean. Dialecticitatea ei este reală și nu doar
posibilă. Ea insistă prin efortul prezent, persistă
prin amintirea trecutului și consistă prin ceea
ce este actual. Trecutul este repetiția însăși, pre-
zentul este repetitorul, iar viitorul este repetatul.
Istoria începe din illo tempore, din vremuri ime-
moriale cosmice și continua cu desfășurarea ma-
rilor perioade social-istorice. Acestea din urmă,
întotdeauna mascate de evenimente unice și ire-
petabile, adevărate pietre de hotar în scurgerea
secolelor și mileniilor. Un asemenea eveniment
de importanță magnificientă, dincolo de reme-
morări și comemorări este, pentru Aurel Sasu,
creștinismul și zămislitorul său Iisus.
Drama trecerii inevitabile a temporalității ni
se dezvăluie în Elegia îndoielii: „Cum orbi co-
borâm în morminte/ cum crește tăcerea în noi/
Cum ne ajunge din urmă/ Învierea de-apoi”.
Ființează în fibrele ultime ale poetului înscrisul
crezului creștin. Dintre fațetele multiple ale di-
vinității: Dominus Deus, Deus Absconditus sau
Marele Anonim, propus de L. Blaga, Aurel Sasu
face apel la Deus Inefabilis, la izvorul prim al
trăirilor poetice profunde și adevărate.
Prezența și acțiunea îndoielii a fost consta-
tată de toate marile spirite ale secolelor de cul-
tură: să ne amintim aforismul lui R. Descartes
„Dubito, cogito ergo sum”, pariul existențial al
lui B. Pascal sau incertitudinile cutremurătoare
ale lui S. Kirkegaard. Aurel Sasu este un fel de
trestie cugetătoare pascaliană: „Cum noaptea se
zidește în noapte/ Cum ninge prin sfinte grădini/
Cum trece prin lume același/ Parfum al zăpezii
de crini”. Și continuă cu o fervoare adânc mișcă-
toare: „Cum se întunecă lumina pe drum,/ Cum
cerul se-ntoarce pe cale/ Cum grăbiți rostim ru-
găciunea/ Pe ruine de mari catedrale”.
Prins în vârtejul unor asemenea arderi puri-
ficatoare din cuptorul Athanor, Aurel Sasu pre-
simte că, în atari situații limită, căderea pe gân-
duri nu e posibilă și nici așezarea sau reașezarea
în rostuirea sau cumpătul vremii: „Cum margini
de lume ne-ngroapă/ Cum cad peste noi veșni-
cii/ Cum sporește trufia nădejdii/ În spaimele
noastre târzii”. Există, în această poezie, o trufie
a sfâșierii sufletești în care trăirile poetice îmbra-
că, subtil, forma dezlănțuit-elegiacă a rănii em-
blematice. Aceasta e o primă formă distinctivă a
lirismului profesat de Aurel Sasu.
Tumultul fervorii ajunge la apogeu în ver-
suri de o spiritualitate vecină Logosului primar:
„Cum vechea pecete se rupe/ Cum lumina se
face desfrâu/ Cum cântă tainic Treimea/ Prin
verde lanul de grâu”. Suntem în plină eflorescen-
ță de revelații subliminale: „Cum timpul trece
prin timp/ Cum Duhul ne poartă pe ape/ O, de-
ar fi atâtea corăbii/ De strigătul meu să te scape”.
Răpus de povara îndoielilor, într-un final, Aurel
Sasu face apel la iubită ca ultim punct de spri-
jin. Pe parcursul întregului volum, poetul se lasă
cotropit și cutreierat, neeliberat și neizbăvit de
profunzimea trăirii absențelor.
Într-un peisaj al înghețului existențial, el con-
tinuă, blagian, să foreze și să exploreze adâncul
fântânilor oarbe. Punctul său de plecare este
năvalnicul iscat de „Deus inefabilis”, descătușat
ulterior și convertit în jocul unei rostiri poetice
translucide.
În procesul dezarticulărilor accentuate de
anonimizare și degradare a identității, regăsi-
rea de sine devine tot mai problematică. Aurel
Sasu se salvează făcând din utopia iubirii o pro-
bă a focului mântuitor: „Iubito am fost atât de
aproape/ De preamărirea dragostei/ Nu cita cu-
vântul psalmistului/ Cu el se poate locui în cer”.
Toshio Yoshizumi	AN 3 (2002)
ac rece, intaglio, 29,8 x 20 cm
O ipotetică consolare, posibil de dobândit din-
colo de zbuciumul existențial: „Și nu te depărta
de Cântarea Cântărilor/ Fiindcă acolo/ Sufletul
este pânza de păianjen a deșertului”.
Palpând cu precizie de bijutier celulele de re-
zistență ale sufletului, Aurel Sasu se destăinuie:
„Cum te schimbă eșarfa ruginie într-o deznă-
dejde/ Fără preț de răscumpărare/ ...Iubito ești
ultimul stâlp de fum/ Al pustiului”. Sesizăm aici
o posibilă retragere sau ascundere definitivă a
chipului iubitei. Prins, în mod fatal, la răscrucea
dintre secolul douăzeci și secolul douăzeci și unu,
poetul nu acceptă condiția de martor tăcut și ne-
putincios al ajungerii, prin iubire, la prezență.
Cheia de boltă a trăirilor sale, în orele împo-
trivirii, este Elegia îmbrățișării: „Iubito cum aș-
teaptă pădurea/ Nebună să coboare în noi/ Cum
ne face păcatul frumoși/ Rătăcind și pururea
goi”. Slăbiciunea «umanului prea uman» poate
oferi momente de înălțare supremă: „Iubito lă-
untrul cum strigă să scape/ În bătaia orei egale/
Cum totul de-acum se îngroapă/ În delta cuvin-
telor tale”. Femeia iubită rămâne laguna visărilor
noastre, în niciun caz lacuna acestora: „Iubito
cum trece prin noi nesfârșirea/ Suavă ca o șoap-
tă de vânt/ Cum miezul de noapte ne-mbracă/
Taina în cerescul veșmânt”. Iubirea, pentru Aurel
Sasu, e glasul transmutării și al contopirii euri-
lor.
Trestia cugetătoare pascaliană ajunge să se
frângă de chinul problematic. Se regăsește par-
țial printre «elegiile gândului», prin ethosul ele-
nic: „Fii dincolo de ochiul meu/ Hotar al lumi-
lor dintâi/ Iubito cer desprins din haos/ În haos
noapte când rămâi”. Despletirea ființărilor este o
subtilă perspectivă plotiniană: „... mișcarea ne-
clintită/ A totului gândindu-se pe sine”. Ne aflăm
într-un regat poetic încă nehotărnicit dincolo de
adâncimea faliei, a absențelor, a căutărilor eșuate
și irosite, ca și cum metamorfoza poetică a lui
Aurel Sasu nu s-ar sfârși sfidător cu presimțirea
scufundării în ținutul nemărginit al „somnului
de veci”.
Rostirea poetică a lui Aurel Sasu devine trans-
lucidă nu prin recurgerea la reprezentările idea-
le de ordin geometric, nici ale pătratului, a cărei
diagonală nu este egală cu niciuna dintre laturile
lui, nici ale cercului (inelului), care pecetluiește
unirea misterului a două destine, ci prin încer-
cuirea sub formă de spirală. Încercuire care ră-
mâne permanent deschisă.
Poetul spune: „Când ultima stea se va stinge/
Unde luminile rănii vor fi/ Suflarea de foc în-
spre cine/ Fără drum va răzbi?” Ceea ce se poate
identifica cu „pneuma” stoică, suflare, forță cos-
mică în opinia unora fluture, al cărui zbor, popas
și drum nu e de nimeni cunoscut.
Există, în această poezie o întreagă filosofie a
suferinței ca admirație nefericită: „Când spaime-
le nopții vor crește/ Cine la capătul lor va pierii/
Înaltul cutremur în noapte/ Oasele cui va zidi?”
Sunt trăiri poetice cernute prin sita intuiției ei-
detice de factură fenomenologică întâlnită și la
Camil Petrescu, precursor strălucit, de altfel, al
acestei rostiri poetice translucide: „Când nimeni
nu-ți știe mormântul/ Când învierea-ți va fi/
Piatra uitată de meșteri/ Spre ce pustiu vei fugi?”
Interogat într-o manieră necruțătoare, substra-
tul problematic se adâncește în necunoscut până
la pragul kirkergaardianei disperări a poetului
pentru sine însuși. Un prag de unde începe marea
poezie.
■
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
memoria literară
O carte despre... o viață
(Gelu Ionescu)
■ Constantin Cubleșan
Privită azi cu anume detașare, viața (bio-
grafia) lui Gelu Ionescu apare ca simpto-
matică, prin excelență, pentru ceea ce s-a
întâmplat în România socialistă cu aceia dintre
oamenii care proveneau dintr-o clasă socială
burghezo-moșierească, pe care sistemul proletar
a făcut tot ce i-a stat în putință să o lichideze de-
finitiv. El provine, așadar, dintr-o familie de mo-
șieri, cu descendență din mai multe generații,
având proprietăți întinse în ținutul Galațiului:
„Sunt român get-beget, îmi știu ascendența de
cinci generații din partea tatei și din trei din par-
tea mamei - se confesează el într-un memorial
publicat sub titlul Copacul din câmpie. Scrieri
memorialistice (Editura Polirom, Iași, 2003.
Seria Egografii) - bunicul fusese mare propri-
etar în județul Covurlui, tata l-a moștenit, în
1949 ni s-a luat totul, iar eu am trăit ani și ani cu
spaima unui dosar de cadre «pătat». Dar până în
anii '80 nu m-am gândit să plec, deși mai fuse-
sem de patru ori în străinătate”. Sub acest spec-
tru se derulează anii copilăriei, ai adolescenței
(elev) și ai maturității, ajungând, după o întrea-
gă odisee, conferențiar la Facultatea de Filologie
a Universității din București. „Între timp, cum
se știe, prin '62 importanța dosarului pălise, era
începutul unei binecunoscute și parțiale «des-
chideri». Am devenit asistent la facultatea pe
care o urmasem, grație lui Tudor Vianu și insis-
tențelor altora din catedră care mă cunoșteau, al
căror student fusesem [...] am reușit apoi să fac
în așa fel încât să nu intru în PCR, tărăgănând
răspunsurile la oferta ce apărea la doi-trei ani o
dată, mai fofilându-mă, mai pretextând diverse
motive de amânare, în fine, grație înțelegerii pe
care am avut-o din partea lui Dan Grigorescu,
devenit șef de catedră și secretar BOB, care mi-a
spus, într-o toamnă, cred că prin 1979-80, că nu
pot fi făcut conferențiar dacă nu intru în partid.
I-am răspuns: «Uite Dane, eu nu intru într-un
partid fascist, condus de un dement. Faptul că
nu mă faceți conferențiar nu e rușinea mea, ci
a voastră». Și n-a înțeles”. Abia după stabilirea
în Germania a devenit profesor la catedra lec-
toratului de limba și literatura română de la
Seminarul de Romanistică din Heidelberg. Dar,
până atunci.
Traiectoria ascensiunii sale sociale e de revă-
zut pentru că ilustrează în totul tratamentul la
care erau supuși, în anii din prima fază a edifică-
rii socialismului, copiii proveniți din alte medii
decât cele muncitorești sau țărănești (exclus cei
înstăriți, chiaburii): „Am mers la școală, în clasa
întâi, chiar în toamna lui '44, la Liceul Ortodox
care, deși școală de fete, avea un curs primar
mixt [.] În seara zilei de 1 martie 1949 [.]
tata a primit un telefon prin care îl anunța că
se expropriază moșiile și deci să plece imediat
de acasă pentru că s-ar putea să fie ridicat de
comuniști [.] Tata a mai stat o zi-două ascuns
prin Galați [.] a plecat cu un tren de noapte
la Târgu-Ocna, la bunicii mei materni [.] A
sosit a treia zi bunica mea de la Târgu-Ocna să
mă ducă și pe mine acolo. Luasem hotărârea să
părăsim Galațiul, să ni se piardă urma. Familia
mea era prea cunoscută, bunicul avusese cea mai
mare moșie din județ, fusese senator și deputat
[.] eram în clasa I de liceu pe care o începusem
la Liceul «Vasile Alecsandri» din Galați, eram
un elev foarte bun dar. un străin, devenisem
un proscris, un copil de «bestie moșierească»,
un tolerat deci de noua putere, un «vinovat».
Dintr-un privilegiat devenisem un paria, îmi
pierdusem «identitatea» și acest lucru mai mult
îl simțeam decât îl înțelegeam”.
Neputând intra la facultate din cauza dosa-
rului de cadre necorespunzător („un fiu de ex-
ploatator”) și a slabei pregătiri teoretice în ora-
șul de provincie, nu trece examenul de admitere
la Arhitectură. Încearcă, în 1955, la Institutul
de Mine („care nu-și completase locurile”),
reușește dar după un an, în practică la minele
din Maramureș, înțelege că „meseria asta nu-i
de mine”, renunță și încercă din nou admiterea
la Facultatea de Teatru („la actorie unde erau
prea multe pile în joc”), fără succes, dar se an-
gajează la Teatrul de Operetă ca figurant („Am
făcut această «muncă» cu plăcere, mă ducea
într-o lume de vis și de butaforie care era cu
totul altceva decât aceea ideologizantă și ternă
în care eram obligați să trăim. Erau seri în care
tot spectacolul mergea ca pe roate, «con brio»,
altele în care greșelile, bâlbele, notele false sau
intrările greșite se țineau lanț. De ce? Nimeni
nu putea răspunde - așa e viața teatrului pe care
n-o înțeleg, în fond, dcât cei care îl practică, cei
care urcă pe scenă sau robotesc în culise”). În
fine, în 1958 reușește admiterea la Facultatea de
limba și literatura română, dar în toamna lui '58
după mișcările studențești „se verificau la sânge
dosarele - și până în 1960, în fiecare zi când in-
tram în facultate mă duceam să privesc cu frică
în aviziere listele de exmatriculați - și mai în
Toshio Yoshizumi	AN 1 (2002)
ac rece, intaglio,, 29,8 x 20 cm
Gelu lonescu
fiecare săptămână apărea una [.] a trebuit să
intru în UTM - nu fără oarecari emoții că va
fi descoperit, cu această ocazie, adevărul despre
originea mea socială «nesănătoasă». Am făcut-o
din frică și cu un fel de dezgust pentru slăbiciu-
nea mea. Căram în spate o falsă vinovăție, un
balast - o duplicitate - așa treceam eu prin isto-
ria acelor ani”.
În anii universitari se distinge ca un verita-
bil cercetător al literelor, apreciat mai ales de
Tudor Vianu, astfel încât la absolvire rămâne ca
asistent universitar. Este prezent cu articole în
reviste și participă la diverse colocvii și sesiuni
științifice. Izbutește chiar să plece în străinătate
ca participant la asemenea reuniuni internați-
onale. Totul îl recomandă ca pe un intelectual
de cea mai bună calitate și, în ciuda faptului că
nu putea avansa pe linie profesională, nicioda-
tă nu a avut intenția de a rămâne în străinătate:
„Eram de câțiva ani pe valul unei semi-libera-
lizări, comunismul părea să cedeze în fața va-
lorilor, să dea drumul oamenilor să călătoreas-
că ușor, din Occident începuseră să vină cărți,
dar și unele produse mai. de lux, cenzura se
atenuase, arestările încetaseră și închisorile se
goliseră, speram cu toții într-o «față umană» a
comunismului care, în fond, în România, a fost
mai mult o. «fata morgana» [.] dar progresul
în liberalizare din perioada 1962-71 a fost ju-
gulat. Progresia cultului personalității și a nați-
onalismului demagogic și delirant a fost rapidă
și coșmarescă”. Sub aceste auspicii se produce și
întârziatul debut editorial, lupta cu cenzura con-
stituind un adevărat calvar pe care îl relatează
în detalii. Acesta este cadrul social și politic în
care se dezvoltă personalitatea lui Gelu Ionescu.
El resimte întreaga „strângere de șurub” ca pe
o opresiune directă asupra individualității sale
și aidoma lui a nenumărator altor intelectuali.
Totul duce la un grad de insuportabilitate care îl
decide să rămână pentru totdeauna în Occident.
Acolo unde totul trebuia luat însă de la capăt,
fiind nevoit a-și schimba profesia, devenind
dintr-un cadru didactic universitar, om de ști-
ință deci, un ziarist, întrucât i se oferă șansa de
O
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
o
a lucra la Radio Europa Liberă: „Am lucrat la
Europa Liberă exact 12 ani, de la 1 iulie 1983 și
până la mutarea definitivă a postului de radio
la Praga, în iunie 1995 [...] Schimbasem țara,
schimbasem profesia, trebuia să-mi schimb și
stilul, la care trudisem vreo 20 de ani.” Această
schimbare constituie de fapt drama sa individu-
ală, a uni intelectual care nu s-a putut realiza în
propria țară.
Memorialul lui Gelu Ionescu este astfel o ten-
sionată mărturisire de sine, nu a unui ratat, ci
dimpotrivă a unui om ce-și dobândește liber-
tatea și odată cu aceasta șansa împlinirii, însă
într-un alt mediu decât cel în care și-ar fi dorit
să trăiască. Își devoalează biografia fără nici un
soi de resentiment, însă cu infinită repulsie față
de sistemul social în care anumite categorii so-
ciale - bunăoară cea din care însuși făcea parte
- erau discriminate pe nedrept, opresiunea po-
litică impunând un mod de viață restricționat
și obtuz.
Evocările sale, subiective nici vorbă, au o
mare încărcătură nostalgică și în același timp
sunt lucide zugrăviri ale realităților mediului
în care a fost silit să-și ducă viața. Portretele
prietenilor apropiați sunt luminoase (Matei
Călinescu), profilurile colegilor de la Europa
Liberă, pe cât de succinte pe atât de pitorești
(Emil Hurezeanu „bun vorbitor, dar și cu o sen-
sibilitate vulnerabilă și de aceea capricioasă”;
Vlad Georgescu „calm, serios, având o veșnică
melancolie în priviri, totuși amator de glume,
de veselie și destindere”; Ion Dumitru „entu-
ziastul editor fără noroc”; Ion Ioanid, Ioana
Măgură-Bernard, Șerban Orăscu, Sorin Cunea
și ceilalți), dar mai ales figurile cuplului Virgil
Ierunca și Monica Lovinescu domină peisajul
exilului românesc. Caracterizările lor sunt exac-
te în definirea profundă a caracterului particu-
lar: „România lui Virgil Ierunca e o utopie alcă-
tuită din două teritorii, vopsite în două culori
- albul și negrul: cea pe care el o crede eternă și
inalterabilă, cu valorile ei îmbrățișate cu și fără
spirit critic, și cealaltă, strivită de ocupația co-
munistă, producând dezastre și mai ales demisii
ale unor intelectuali, demisii pe care autorul le
prevedea sau, dimpotrivă, nu le aștepta, terito-
riul urât, jalnic sau criminal al politrucilor, ti-
căloșilor, al lichelelor sau al lașilor [.] Virgil
Ierunca vrea să-și construiască posteritatea (fal-
să, de fapt) a unuia care nu s-a înșelat, aruncând
în foc dovezile contrare”. În evocarea Monicăi
Lovinescu e multă afecțiune: „Îmi este imposi-
bil să-mi amintesc cum și unde am întâlnit-o
pentru prima oară pe Monica Lovinescu. Dar
am amintirea vie a unei conversații ce a avut
loc în august 1978, în Jardins du Palais Royal.
Eram foarte frământat, nu mă puteam decide
să rămân definitiv la Paris, rămânere pe care
unii prieteni mi-o recomandau, alții se păstrau
într-o caldă rezervă, asigurându-mă de ajuto-
rul ce mi-l vor da, o dată decizia luată. Monica
Lovinescu făcea parte dintre aceștia din urmă;
îmi amintesc bine, era multă simpatie în tonul ei
și multă comprehensiune în atitudine. Țin min-
te de atunci figura sa smeadă și expresiva sa pri-
vire «rotundă» și inteligentă. Sunt aproape sigur
că nu atunci o cunoscusem, ci mai înainte. Am
fost întotdeauna frapat de fizionomia ei foarte
românească și de felul său de a se purta oarecum
discret teatral și desigur, foarte atașant, aș spu-
ne chiar fratern”. Dar cu totul memorabile apar
paginile în care sunt relatate momentele petre-
cute în compania lui Eugen Ionescu, dezvălu-
Toshio Yoshizumi	AHMU 5 (2002), acvaforte, intaglio, ac rece, 16 x 20 cm
indu-i cu discreție și rafinament de observator
al psihologiei, viața particulară, cea comună,
cea de toate zilele. De reținut pentru o posibilă
monografie biografică a acestuia, paginile febri-
le, emoționante în care este descrisă moartea și
mai ales toate preparativele pentru înhumarea
dramaturgului, un tablou insolit pe care nu l-am
întâlnit la alți evocatori ai momentului aceluia
unic, surprins cu anume perspectivă grotescă:
„Sună la ușă de la pompele funebre, e aproape
ora 9 - și apar cinci oameni care, în prezența
noastră, încep preparativele. Pun capacul pe si-
criu, pe el stă scris - tot pe o plăcuță de alamă
- Eugene lonesco, 1909-1994. Ieșim din cameră
ca să facem loc cioclilor, care scot cu greutate
sicriul masiv, ușile sunt strâmte, culoarul la fel.
Ajung spre ieșirea din apartament, sicriul tre-
buie înclinat într-o parte ca să poată fi scos pe
ușă - unul din ciocli îl prinde cu o curea groasă
ca să țină la înclinare și greutate - îl ridică și,
cu greutate încearcă să scoată sicriul mare din
casă. Ceilalți patru fac mari eforturi de susține-
re. Chiar în prag, după nici o jumătate de metru
de înaintare, cureaua de susținere se rupe - sau
se desface - și pentru un moment sicriul e gata
să cadă - ar fi și căzut dacă nu l-ar fi susținut
cei doi oameni din spate, cu mare efort. Un mo-
ment de emoție la noi toți - chiar o exclamație a
cuiva - a fost ca și cum nu ar fi vrut să iasă din
casa lui; infirmierul spunea mai târziu că asta a
fost cea din urmă blague a Domnului Eugen.”,
și așa mai departe, pe aceeași tonalitate, reve-
lând parcă un spectacol absurd semnat de ma-
rele dramaturg.
O altă evocare memorabilă, tot prin absurdul
ei, este cea a găzduirii lui Gelu Ionescu, parti-
cipant în țară la sărbătorirea lui Tudor Vianu,
pentru sejurul bucureștean, într-o vilă somp-
tuoasă, de o eleganță aparte: „Brusc mi-a venit
să întreb:/ - A cui a fost această casă?/ Mi s-a
răspuns prompt:/ - A lui Gheorghiu-Dej, mi-a
spus doamna, cu un aer de mândrie stânjenită,
de umilință orgolioasă, de nemulțumire (pe care
nu o înțelegeam). Am rămas cu gurile căscate -
domnul Heitmann, Mircea (care ne așteptase) și
cu mine. / - Aici a și murit, de altfel - continuă
doamna - vă pot arăta și apartamentul lui. Iar
camerele dumneavoastră sunt la etaj, numai să
vi le alegeți [.] Și așa s-a făcut că o odraslă bur-
ghezo-moșierească a locuit în casa sângerosului
dictator care a comunizat și rusificat România.
Nici nu știu cine s-o fi răsucit în mormânt: bu-
nicul meu sau răposatul de la Parter?”
Dominant eseistice, memoriile lui Gelu
Ionescu conțin și numeroase comentarii, să le
zic așa, de ordin teoretic. Iată, bunăoară, carac-
terizarea specificului ziaristicii radiofonice în
care el s-a exercitat: „Ziaristului de radio i se
cere în plus și suplețe, capacitatea de a trece de
la un subiect la altul cu ușurință și aplomb. O
maximă inteligibilitate «orală» așadar: aș spu-
ne că poți formula două idei într-o frază des-
tinată cititului dar, când scrii numai pentru a fi
ascultat, sunt necesare două propoziții simple
pentru o singură idee”. Este și un fin observator
al fenomenului social de după decembrie 1989
când revine în țară de mai multe ori: „Marea ur-
gență a culturii române este aceea de a umple
IMENSELE goluri de la baza ei: lipsa dicționare-
lor, enciclopediilor, lexicoanelor, bibliografiilor,
tratatelor, a edițiilor de texte integrale pentru
clasici, publicarea arhivelor și documentelor, re-
publicarea cărților fundamentale, de referință;
modernizarea marilor biblioteci și conectarea
lor la rețelele internaționale; refacerea integrală
a setului de manuale școlare în cât mai multe
alternative. Drept este că din aceste puncte de
vedere, lipsurile sunt vechi, de dinainte de 1940
- și că regimul comunist a făcut și ceva bun - și
anume au fost traduse multe opere importante
din bibliografia universală”.
Prin toate acestea, Gelu Ionescu rămâne me-
reu un împământenit al României: „Nici un mo-
ment nu m-am gândit să mă despart de cultura
română. Pur și simplu în ea exist, la ea raportez
întreaga mea viață”.
■
1O
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
poezia
Ostrovul Învierii
■ Aura Christi
E toamnă și ce jariște e!
E toamnă și ce jariște e! Arșița
să se retragă din arenă refuză.
E ceva în aer. E ceva molipsitor;
simt cu toată ființa, prin toți porii,
cum totul comunică, susură, tresare
în subterane, după felul în care cocorii
se succed galeș aproape, umbrind
mestecenii, patimile, trandafirii
și piciorul meu stâng, în care se zbate
ceva ce seamănă cu speriata șopârlă,
prinsă de pantera neagră, Bagheera,
la prânz, sub nuc. Printre legile firii
am regăsit la timp impulsul de a nu
mă opune, de a accepta de la sine
tot ce-mi aduce ziua și noaptea.
Mulțumesc. Slăvesc și binecuvântez
totul. E o curgere smerită și blândă,
în care-s prinsă și-n care totul vine,
se îmbogățește și dă peste marginile
ființei, apoi pleacă, învățând risipa.
Arta de a risipi din naștere e dar
și blestem. Risipim, deci, ne salvăm.
Regele meu de un alb flagrant știe.
Totul e să risipești de pe aripa
uriașă, întoarsă spre inima inimilor:
patrie, liman, ostrov, casă. Totul
e să-i simți vibrația, tremurul și
să fii atent la ritmul ei, la taină.
Să te lași în voia freamătului, care
prin ființa ta neostenit se îngaimă.
Te lași în voia freamătului
Te lași în voia freamătului
în aerul acestui început care
își încearcă tăriile în valea regală
a seninătății. Aerul e de aur alb,
ici-colo împresurat de polen,
zumzet stins și duhuri plutind
stingher, apoi dând năvală
parcă din lumile suprapuse
peste tot, așezate după legi
abia intuite, ce sunt de aici
parcă. Croite pentru noi,
din copilărie le respectăm
din adâncurile firii, unde
ajungem rar și stăm
ghemuiți, înspăimântați de
mama durere, în care unii,
cei mai iubiți și la suprafață
cei mai pedepsiți, deci, iubiți
cu asupra de măsură, să fie
ei înșiși învață, existând de la
o limită-ncolo în noua lor viață
sub semnul miracolului de a fi;
a fi în craterul esențelor, ce nu
tac din gură decât rar, rar de tot,
când sunt în căutarea unui vehicol
potrivit, adică golit de el însuși,
de vise, capricii, de dorul de a avea.
Golit de dorințe, ifose - știi și tu -
de vanitate, de totul. Un vehicol
ca o coloană pe dinlăuntru goală.
E de-ajuns o fisură, un geamăt
și-n miezul ei gol zeul ce ține
toți zeii în palmă pe-acolo
se strecoară. La suprafață
nu simți decât un freamăt...
Tremurul subteran
La suprafață nu simți decât un
freamăt și rar un uruit, despre
care ai scris când te îndepărtai
de zeul în tine adăpostit. Când
înlăuntru îi simțeai prezența,
vedeai totul ca acum, în amiaza
binecuvântată, ca o poveste
fără început și fără sfârșit.
O istorie sublimă, la care
nu se știe cum ai ajuns.
Nici nu te mai iscodești.
Exiști. Ești vie în umbra
unei uriașe inimi. Totul e
la vedere. Nimic nu e ascuns.
Te simți binecuvântată.
Binecuvântezi totul: stejarul,
bondarii, mâinile, așteptările.
Binecuvântezi fluturele cu-aripile
arse, care în lumină se scaldă
și iubește mările dinlăuntrul tău,
grădina și mirosul de lavandă,
care l-a atras, ți se murmură;
e motivul pentru care nu se
mai desprinde de tine: miroși
a lavandă. Nu te mai întrebi
când vei fi iubită pentru ceea
ce ești, mai puțin fiindcă miroși
a lavandă și-a mirt, pare-se.
Nu mai întrebi nimic. Iubești
începutul de octombrie suveran.
Iubești. Cu privirile răsfoiești
aerul. Refaci conturul frunzelor,
al mărului brăzdat de un tremur.
Privirea-și lasă ancora în cais.
Freamătă și el. E ca în povești.
Ca în povești, totul e posibil
Ca în povești, totul e posibil pe platoul
care e dintotdeauna al meu, deși
știu că nu-mi aparține. Un vânt dulce
îmi alintă formele și duhul aplecat
peste cronica războiului pierdut de
Petru cel Mare, Cantemir și Neculce.
Aici, pe platou, e o claritate vie în
lucruri, ființe văzute și nevăzute,
făpturi mari și mici, pururi enorme.
Văd totul altfel, ca albinele. Văd
Aura Christi
ca păsările în acest aer vesel, de aur,
prin care înaintează și cântă un aed.
Eu nu fac decât un singur lucru: respir,
privesc, văd, ascult și în tot acest tumult
sunt atentă la ceea ce se întâmplă și din
ce în ce mai atentă la povestea neverosimil
de adevărată a ființei mele, în al cărui
centru un cântec abia auzit îl ascult.
Miez de toamnă
E ca și cum ți-ai contempla cu o încetineală
de patriarh abătut evantaiul de rădăcini
regăsit peste tot. E ca și cum ți-ai urmări
crengile, duhul, frunzele mușcate de rugină.
E fața chipului tău, multiplicat la nesfârșit,
chip ce-și află odihna și neastâmpărul,
oricând, oriunde, aici, în mine, în vecini,
în frați, surori, păduri, măceșe, vrăbii...
În ce liniște, Doamne, în mine mă aduni
și mă întorci cu duhurile toate spre miezul
toamnei, ce-și lasă în mine amprenta și
ceva de neprins decât cu respirația. Sunt
aici, între lumi, într-un spațiu rarefiat,
viu și... aș spune desăvârșit, deși
parcă mai sunt câteva respirări, câteva
triunghiuri de cocostârci. Abia atunci
totul va ajunge într-un vârf de neegalat.
Suntem, aici, noi doi, pe același platou,
unde totul e posibil în raza iubirii,
care picură nectar, miere, taină
și încă ceva din surâsul de prunci
abia născuți cu grijă cules, împrăștiat.
E ceva care vrăjește totul în pădure.
Ceva de o tristețe de dincolo de lume,
care în mine mă strânge de peste tot
și-n pântecul ei îmi scurmă un adăpost,
unde mă simt acasă, unde sunt eu însămi.
Miros a toamnă, a prăpăd, a uitare și mure.
O
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
11
o
În umbra marelui cârmuitor
Miros a toamnă, a prăpăd și a mure.
Mă pierd în mirosurile toamnei târzii.
Mă las în voia lor. Înaintez prin pădure.
Pașii mă duc pe un drum acoperit cu frunze
ori drumul de țară mi-i soarbe, ca o secure
însetată, ce bea sângele gâlgâind din rana
unei victime vii încă, prinse în spasmul morții
ultime. Se face seara. Ce mai rămâne din zi
întârzie, lasă zdrențe din sângeria mantie
peste trunchiuri, răspântiile sorții,
unde se convoacă viii și morții, viii și morții...
E ca și cum m-aș recunoaște în stinsele
pe jumătate frunze, în scorbura stejarului
cu aerul ei enigmatic, pustiu. E ca și cum
m-aș recunoaște în pâlpâitul incert al farului
de dincolo de lac. Un vuiet urcă din lutul
ascuns sub frunzele pe jumătate moarte.
Urcă prin trunchiul meu trecător și fragil.
Urcă prin trunchiul arțarilor, brazilor.
Parcă aș auzi un scâncet de lup, de copil.
Scâncetul acela mă-ntoarce cu fața spre lac
și pașii mi-i duce spre ochiul acela de un
negru însângerat, prins în raza soarelui
care nu mai apune. Nici o mișcare. Locului
stau. Nici o undă nu tresare în umbra marelui
cârmuitor, în palma-i căzută pe gânduri
ori în palma marelui nimeni, care fața-și
arată și mă face să-l văd din alt unghi.
Totuși, lunecă departe - din adâncurile
apei - ceva spre mine, ca un triunghi...
Da, lunecă ceva milimetric; simt prin toți
porii; și porii nu trag pe sfoară, nu mint.
Lunecă ceva, de parcă s-ar mișca nu în lac,
ci prin sângele meu, și-ar fi dus de șiroirea-i
încetinită, fără să mișc, să-l cânt, să-l alint.
Când zeii coboară
Claritatea se naște din frunze,
din văzduhul greu, locului oprit
în miez de toamnă, când zeii
prin oameni coboară din mit.
Îmi desprind privirile de jar, încet,
de suprafața lacului aproape adormit;
seve vii, seve pure urcă din pământ.
Dincolo de voința mea, un legământ
se încheagă. Simt prin toți porii
- ca miresmele acestei toamne reci -
un geamăt stins, pierdut în văzduh.
Simt cum te strângi în adâncuri și treci
prin trunchiu-mi subțire, cum vântul
șerpuiește prin neagra pădure care
așteaptă să se împlinească ceva
în așteptarea ei de sare ce pare
un ocean presimțind furtuna.
Sunt trup din trupul sever de miresme.
Sunt trup din trupul străvechii păduri,
răsucite în mine din creștet spre glesne,
din glesne spre inimă, scâncet, tâmplă.
Răspândit în nervuri, ghinde, stejari,
frunze moarte aproape, pini, aure, linii,
aspre priveliști, eu apar, tu apari.
Sunt trup din trupul prea limpede
al serii care întârzie, stă pe gânduri
parcă. Sunt trup din trupul soarelui
care tristețea-și ucide în smârcuri.
Isis, regina tronului
Sunt trup din trupul soarelui
de octombrie rece, care-și ucide
tristețea în smârcuri, în acele
locuri mocirloase și hâde,
adânci, ascunse ochiului
cum se ascunde, când și când,
o primejdie de moarte. Din acele
locuri mocirloase - dormind
adânc - marea își trage sufletul,
viața, izvoarele. Așa stă scris
în carte, în dicționare, și tot așa
credea sublima, uriașa Isis -
zeița Iubirii și a Vieții, care-și
făcuse o lege a legilor din fidelitate.
Era venerată de marinari și de
oamenii rătăciți în Cetate.
Când o urmărești, ești
redus subit la câteva linii
și cel mult o virgulă, pusă
‘ntre stejarii din curte și pinii
tineri. Despre Isis s-a
spus că e regina tronului,
care așteaptă de când
lumea venirea faraonului.
Despre Isis se spun atâtea,
o, Doamne, că nu mai știi
ce să crezi despre puterile
ei secrete, magice, vii.
N-ai mișcat, ai stat locului
La Isis mă gândeam cu intensitate,
când înaintam prin pădurea stinsă
aproape de dor și mi se părea că sunt
chemată de o șoaptă vie, încinsă,
spre lacul cuprins de un început de
beznă, scăldată în aromele reci și vii
ale nopții care șovăia să se lase peste
geamătul abia auzit, în care întârzii
și-acum, de nu mai știi ce se petrece.
Este exact ca atunci, când ai simțit
cum erai harponată spre unduirea
vrăjită a apei, ca un călugăr spre schit.
Erai aproape, erai aproape. Malul
extatic se lăsa tras de vrăjitele ape
în adâncuri, spre lumi nebănuite,
ascunse ochiului, învolburate.
Tu te uitai vrăjită la apa ce nu mișca
parcă și, totuși, parcă unduia ceva;
ceva ca un ecou al altui ecou abia
auzit, stârnit în adâncuri de cineva
care era aici, cu tine era, în tine,
căci nu se putea să nu fie în tine,
altfel n-ai respira atât de ușor
și lin, fără să te întrebi cine
anume, și cum, și de ce?... Brusc,
a tresărit ceva pe suprafața moartă
parcă, da, un triunghi, un fel de cap
cât trei pumni de-ai tăi, laolaltă
strânși. N-ai mișcat, ai stat
locului înmărmurită și, totuși, vie
încă. Capul era urmat de un trup
mlădiat pe apa străvezie.
Era târziu, prea târziu
Era târziu, prea târziu să te
aduni și să te urnești din loc.
În fața ta, la vreo șapte metri,
era un șarpe care plutea spre
tine. L-ai văzut. Te-a văzut.
Ca și cum erai crescută locului.
Ca și când ai fi prins rădăcini
pe malul lacului împânzit
de suflete, alge, umbre, vietăți
uimitoare, mușchi, lebede albe
și negre, însemnate de noroc.
Șarpele cu cap uriaș, straniu, te fixa.
Îl fixai și tu. El a văzut că nu miști și
s-a oprit locului. O parte din trupul
lui de reptilă se lăsase în adâncuri.
Rădăcinile tale, și ele, pe malul apei
s-au adâncit. Simțeai cum înlăuntrul
tău una dintre ele - poate cea mai
adâncă dintre rădăcini - s-a răsucit
adânc, ei, cât se poate de adânc, scrii
acum, fără să tresari, aici, în camera
ta verde, cu răceală scrii, deși
atunci simțeai rădăcina rădăcinilor
în tine și o simți cumva și în aceste
clipe de durata unei căderi de cometă
dintr-un spațiu selenar nedefinit,
când aduci față în față răceala de-acolo
și răceala de-aici. O răceală
din altă lume: adâncă, expertă,
care l-a făcut pe șarpele indecis
al acelor ape de miez de toamnă
să tresară în secunda în care
rădăcina ta adâncă s-a răsucit
ca o spirală înlăuntrul meu.
Șarpele n-a clipit. N-am clipit
nici eu. El s-a urnit din loc. Eu
n-am mișcat. Șarpele s-a oprit.
Ne uitam unul la altul, de parcă
eram veniți de pe planete diferite,
aș fi spus dacă eram grăbită. Dar
nu sunt grăbită. Nu ne uitam așa.
Șarpele m-a recunoscut. Și eu
l-am recunoscut, de parcă
în veci nu ne-am fi despărțit.
Fragment din romanul în versuri
Ostrovul Învierii
(25 august 2016 - 16 aprilie 2017,
Învierea Domnului)
■
12
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
■ Irina-Roxana Georgescu
Ritual
*
Începem dimineața la Starbucks cu doza zilnică	spălare pe creieri
de vitalitate la pachet,	zi de zi // mutre uniforme
apoi 10 ore suntem roboți simpatici și versatili	lipsite de orice relief uman
săptămâna trece de la sine descărcăm filme de pe netflix, avem abonament	Pe drum numai deșeuri
la fitness,	
avem carduri de fidelitate pentru toate	cărarea bătătorită de toți cei dinaintea ta
farmaciile,	pe care rătăcești acum fără să știi încotro
lanțurile sephora, marionnaud & librăriile	vei merge
humanitas,	
suntem cool, piratăm muzică,	Închide ochii.
piratăm afecte,	Acum imaginează-ți casa visurilor tale,
ne schimbăm telefonul o dată la doi ani,	imaginează-ți că nu trebuie să mai muncești
fiindcă devenim clienți fideli,	nicio zi,
fiindcă amintirile ni se depreciază constant	că unica ocupație ar fi să privești soarele și
de aceea, stocăm fotografii, gif-uri, documente mărunte,	stelele,
trăim tranzitiv,	să trăiești bine,
asigurăm back-up-ul propriei vieți,	să fii fericit,
apoi o luăm de la capăt, apoi pentru încă 10 ore suntem roboți simpatici	indiferent de prețul pe care îl ai de plătit.
	Nu mișca. Orice mișcare înseamnă ieșire din vis.
sau ducem totul în recycle bin	Vrei să fii cineva, vrei să ai chestii
viața intră în ciclul necesar de regenerare vătămătoare	Vrei să ai chestii, apoi să devii cineva
fără niciun resentiment	Totuși, sentimentul de impostură nu te lasă să trăiești
Aplicație III	O voce din off: știi de ce ești aici?
pet scanuri, analize complexe și infinit prea scumpe pentru ceea ce ai, pentru ceea ce ești,	Scheme rezistente
	
	Frânturi de conversație din care nu înțeleg decât
incizii necesare (mereu indiscrete	că există o schemă în adevărul modic
în concretețea lor)	al fiecărei zile
invariante pentru ceea ce trăiești: cangrena acestei zile interminabile care-ți urcă	undeva, un seamăn se naște
până-n moalele capului,	unde există o ordine a firescului, unde nimeni nu
care pulsează în tine ca	moare sfâșiat, sfârtecat,
un fluture cap de mort	nimeni nu moare prin înfometare
*	cu toate acestea, undeva se moare dintr-o
(nu mai vreau să văd oameni	supradoză, într-o ambuscadă,
o vreme	cineva e victima unui viol,
nu mai vreau să aud pe nimeni	altcineva își pierde familia într-un atac terorist
o vreme)	cineva este întemnițat,
îmi sunt suficientă	altcineva apasă pe trăgaci,
o vreme	alții sunt kamikaze
*	vânatul fraged al fiecărei zile
trăiesc într-o lume plină de lacăte, în care pot ajunge, totuși, dacă-mi propun,	orizontul din care irizează marea, zâmbetul senin
de la București la Atena în două ore sau	al ucigașului care trece prin toate etapele
de la București la New York în 13, în care pot muri de cinci ori într-o zi	vinovăției
fără ca nimeni, dar nimeni	***
să-și dea seama	pierderea libertății - nu poți face educație nimănui - nu poți decât să pierzi
*	ceva din propria demnitate
curaj stingher între două slideuri	***
între două drafturi amânate	în această după-amiază de iunie,
(penitență inutilă între două contracte pe perioadă determinată)	când efluvii sărate îmi umplu nările
Irina-Roxana Georgescu
***
distanțele nu mai contează,
oamenii nu mai contează
DOAR DISPREȚ
DOAR RESPINGERE
DOAR MIZERIE
*
Kevin Carter se sinucide
după ce pozează copilul malnutrit, gata să fie
înșfăcat de un vultur
Jamie Livingston strânge mii de fotografii
de-a lungul anilor
- câte una în fiecare zi - care să descrie rolul
artei,
libertatea necesară,
călătoria necesară,
pierderea cronologiei,
oamenii și minciunile lor,
încercarea de a găsi definiții pentru
dezumanizare
***
dacă într-o zi ar dispărea cuvintele
și în locul lor ar rămâne doar
alegoria câtorva silabe supraviețuind
în asaltul piraților
pescuitorii de scoici își umplu ochii
de foșnetul depărtărilor
în care și-au aruncat năvoadele, în infinitul
albastru al fricii,
lavă lichidă care crește din profunzimi,
asurzitoare glasuri străbat o boală în stadiu
terminal // pletora de cuvinte
realitatea e funcția mea surjectivă
banalitatea se pierde în luările de poziție
banalitatea cu ochi de mort
ghearele birocrației care se prind de gât
de pancreas
de artera femurală
nu te lasă să trăiești
***
omul-scrumieră este numele tău
disponibil 24 din 24, 7 zile din 7,
glasul-mașină de la relații cu clienții
■
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
13
proza
Om și câine
■ Radu Aldulescu
Ziua lui Grigore începea îndeobște la șase
dimineața cu Charlie, bătrânul foxteri-
er aproape orb, pe care maică-sa îl ura
de moarte, de vreme ce-l ruga cu cerul și pă-
mântul, îl implora să facă cum o face și să-l facă
pierdut prin parc când îl scoate la plimbare. Un
câine care năpârlește continuu, curge părul de
pe el fuioare și-l înșiră pe covoare, pe fotolii,
pe canapeaua din sufragerie unde doarme, în
afară că pute îngrozitor, ficatul ei pur și simplu
nu mai rezistă. Când o să dea ochii peste cap,
bărbatu-său și fiu-său să știe bine c-au sacrifi-
cat-o pentru un nenorocit de câine bășinos...
Charlie e mai mereu stricat la stomac, iar când
ajunge în parc, nu scapă ocazia să se tăvăleas-
că prin gunoaie și rahați de câine. Animalul tot
animal, oricât de umanizat și crescut în aparta-
ment. Grigore trebuie atunci să-l îmbăieze, să-l
spreieze și să-l țină înfofolit în pături ca să nu
răcească. Este foarte sensibil, fragilizat precum
un om care bate spre suta de ani; are douăzeci
de ani. S-avem grijă de bătrâni, să-i iubim, așa
încât Ionel, el însuși ajuns la șaptezeci și cinci, îl
iubește și-l protejează pe Charlie ca pe propriul
copil. Să nu răcească, mare grijă să nu răceas-
că, și de aceea plimbarea lui trebuie să respecte
un tabiet asupra căruia îl dăscălește îndelung pe
fiul său: trebuie dus în lesă, cei trei-patru sute
de metri de la bloc până la parc, și pe urmă lă-
sat liber să alerge și să zburde, că nu se pierde.
Chiar dacă nu vede aproape deloc, e în stare să
se orienteze foarte bine după miros, ca să țină
aproape de stăpân. O jumătate de oră, maxim
patruzeci de minute trebuie lăsat să fugă, să um-
ble și să amușine pe lângă lac, nu mai mult de
patruzeci de minute, fiindcă poate răci. Nici nu
trebuie, de altfel, să te uiți la ceas, că după pa-
truzeci de minute cere el singur să se întoarcă
acasă. Să-l lași să fugă, să-și consume energia,
fiindcă în casă se descurcă mai greu, vezi bine,
dacă nu vede, se lovește cu capul de tocurile uși-
lor și de scaune, săracul, e plin de cucuie; mai
bine să se obosească prin parc și pe urmă să zacă
pe canapea. Când îl aduci acasă, să-l speli pe pi-
cioare, să nu mozolească covoarele. Pe urmă,
abia, te duci la cumpărături. În niciun caz nu
te duci la piață direct din parc, cu câinele după
tine. Îl lași în casă și pe urmă. Charlie e un câi-
ne special, nu-i învățat să meargă pe stradă și
ar însemna să-l omori dacă l-ai lăsa legat la ușa
magazinului. Prin piață, în aglomerație, se stre-
sează, îi bate inima să-i sară din piept. Doamne
ferește, să nu facă vreun infarct.
Grigore se ținea de indicațiile lui taică-său cât
putea. Oricum, dimineața avea de făcut două
drumuri, până să-și vadă de treburile lui, cu câi-
nele în parc și după târguieli. Urcat și coborât
de două ori până la etajul zece și liftul defect cel
puțin o săptămână pe lună, dar și când funcțio-
na, o lua pe scări, dat fiind că el dintotdeauna a
ținut să se bazeze pe o bună condiție fizică. Nu
se punea totuși la mintea bătrânului, să plim-
be câinele câte patruzeci de minute dimineața
și patruzeci seara, iar uneori, Charlie cerea și la
prânz afară, din pricina stomacului lui veșnic
dat peste cap; dacă se scăpa prin casă, maică-sa
făcea niște crize de-ai fi zis că acuma moare...
Nu, douăzeci de minute de plimbare, de trei ori
pe zi, era prea de ajuns.
Nu se punea la mintea lui taică-său, dar nici
la mintea maică-sii, să-l facă pierdut prin parc.
Charlie trebuia îngrijit ca și părințeii, laolaltă
cu ei. Grigore îl ducea la consult la veterinar
cel puțin o dată pe lună, fiindcă, pe lângă sto-
mac, avea probleme și cu prostata. Pentru pă-
rinței, doctorul venea acasă tot o dată pe lună,
pentru consult și rețete cu care Grigore umblă
prin tot orașul pe la farmaciile care dau medi-
camente compensate. Cât de mult ar costa acele
medicamente compensate, a căror compensație
de la guvern scade lună de lună, Ionel nu uită
și-i amintește adesea lui fiu-său că lui Charlie
i-ar trebui o operație de cataractă care să-i redea
vederea și care nici măcar n-ar costa cine știe
ce, cam jumătate din pensia lui. Ar merita sa-
crificiul, să-l facă pe Charlie să vadă; cochetea-
ză îndelung cu această posibilitate, îl obsedează
până într-atât, încât la un moment dat trebuie
că s-a scăpat față de nevastă-sa. Pe cât de șocată,
pe atât de tranșantă a fost Claudița lui: în clipa
când Ionel va cheltui jumătate de pensie ca să
opereze câinele, ea una va pleca de acasă.
Cum să plece? Unde să plece? Figura sup-
tă-pergamentoasă, de spectru criogenat a bă-
trânului mustăcea electrocutată de emoții
contradictorii. Dădea să râdă sau să plângă. Pe
moment, cel puțin, o cam băgase pe mânecă.
Soția lui, tovarășa lui de viață la bine și la rău,
de aproape cincizeci de ani... Claudița lui, care
nu mai iese din casă nici să cumpere o pâine.
De când n-a mai fost la piață? Păi, de vreo doi
ani, când s-a întors acasă fără portofel, păi, țiga-
nii ăia nenorociți care se tot îndesau în ea când
stătea la coadă la cireșe... Astă-vară a mai ieșit
de câteva ori, pe banca din fața blocului, dar, de
atunci, pauză, refuză pur și simplu, ce-i trebuie
ei să iasă? Nu-i mai bine să stea în casa ei? N-o
dă nimeni afară din casa ei, proprietatea ei, pen-
tru care a muncit o viață și-acuma, la pensie, de
ce să nu se bucure... Așa zice, și pe bună drep-
tate. Așa că unde ar putea să plece? Se întreabă
soțul ei și o întreabă. Unde? Chiar n-are nicio
importanță, dacă cuvântul ei în casa asta, care-i
aparține și ei, nu contează mai mult decât un
câine nenorocit, care-i umbrește și împute viața.
Cei câțiva ani de care s-ar mai bucura pe pă-
mântul ăsta. Ce? Să știe bine Ionel, în momentul
când va băga jumătate de pensie în fundul câi-
nelui să-l opereze, ea o să plece de nebună prin
parc și o să se arunce în lac...
Bătrânul se mai liniști, amintindu-și și po-
vestindu-i lui Grigore cum, pe vremea când se
cunoscuseră, citeau împreună Război și pace și
Anna Karenina, iar mai apoi ea i-a citit dintr-o
biografie a lui Tolstoi un episod asemănător, în
care soția scriitorului, pradă unei crize de fe-
lul celei pe care o preconizează Claudița, fugi-
se de-acasă și se aruncase în iazul din pădurea
moșiei... Biografia aceea și toate romanele lui
Tolstoi, apărute pe la începutul anilor cincizeci
la editura Cartea Rusă, existau încă, îmbâcsite
de praf, în biblioteca din sufragerie, o încropire
ingenioasă de rafturi din scânduri băițuite, puse
pe lanțuri atârnate în cuie împușcate în perete, la
o palmă sub tavan. Șapte rafturi pe trei metri din
lungimea peretelui și pe doi metri din înălțime,
Radu Aldulescu
deasupra canapelei pe care doarme Charlie,
uneori cu bătrânul. Pe rafturi se îngrămădeau
aproape o mie de cărți, cumpărate de-a lungul a
celor aproape cincizeci de ani ai căsniciei părin-
țeilor. Printre cărțile mai noi, apărute în anii cât
Grigore lipsise din ambientul apartamentului
părintesc, era o Biblie în coperți de vinilin ne-
gru și un Nou Testament cu Psalmii, care-l făcu-
ră pe Grigore să bănuiască, fără a fi totuși prea
sigur, că ai lui se întorseseră la credința părin-
ților lor, de care se deziseseră cândva, mă rog,
asta n-ar mai conta decât ca simplu fapt divers.
Grigore găsi în bibliotecă și un foarte simpatic
și bine documentat catalog al raselor canine. În
dreptul unei fotografii care părea să-l reproducă
foarte fidel pe Charlie, cu tot cu harta de pete
negre și ruginii pe fond alb a blănii crețe, a citit
că foxterierul este o rasă obținută în Anglia la
începutul secolului optsprezece, pentru a fi fo-
losită la vânătoarea de vulpi, cele mai longevive
exemplare putând ajunge la vârsta de optspre-
zece ani.Extraordinar! La cei douăzeci de ani
ai lui, despre Charlie s-ar putea spune că e un
adevărat campion. Ceea ce nu s-ar fi întâmplat,
desigur, dacă ar fi fost nevoit să-și câștige viața
alergând după vulpi prin pădure, în avangarda
vânătorilor călări. Un câine îmburghezit, coco-
loșit, care-și face veacul pe canapea sub biblio-
tecă, o ilustrare vie a degenerării rasei.
Grigore și Charlie, primii ieșiți la vânătoare
de vulpi. În aprilie, la șase și jumătate, în ceața
de cenușă a zorilor, parcul e pustiu. Spre șap-
te încep să apară alți câini scoși la plimbare și
primii amatori de jogging pe aleile din jurul la-
cului, odată cu lumina dezmeticindu-se și cres-
când din boscheți și din luciul lacului tivit spre
maluri cu cruste de gunoaie. Grigore, cu câinele
alergând în fața lui, merge o vreme pe lângă lac,
abătându-se apoi pe un istm lung de cincizeci
de metri care dă într-o insulă dominată de un
deal conic cu pante abrupte, având conforma-
ția unui vulcan. Om și câine urcă spre craterul
vulcanului prin iarba udă. Ajung pe un platou
oval de pământ bătătorit, înconjurat de câțiva
pini pitici, având în centru un gorun înalt, vi-
guros, gros cât să poată fi cuprins în brațe de
un om. De aici se văd împrejurimile, până spre
podul pe care trec tramvaiele și care taie în două
parcul și lacul: jumătate din depresiunea parcu-
lui și jumătate din lac înconjurate de cvartale de
14
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
blocuri; răsăritul văzându-se printre blocuri și
pe deasupra lor, reflectându-se în șirurile de fe-
restre ale blocurilor de pe partea cealaltă a par-
cului, dinspre vest, aprinzându-le.
Nemișcat, cu spatele la gorun, Grigore scru-
tează cerul și zările baricadate de blocuri. E în-
cins peste mijloc cu lesa de lanț a câinelui și cu
gluga hanoracului negru trasă pe cap, căzută pâ-
nă-n sprâncene, ca viziera coifului unei armuri
și câinele frecându-i-se de gambe cu scâncet
stins, cerșindu-i parcă protecție, să-l apere de
liniștea în derivă, invadată treptat și ireversibil
de ciripitul vrăbiilor și croncănitul ciorilor. Un
bărbat crescând parcă odată cu lumina, la fel de
drept și viguros ca gorunul din spatele lui. Văzut
din spate sau dintr-o parte, nu pare să aibă mai
mult de treizeci de ani. Mirosul de pământ re-
avăn și ierburi și mirosul lacului îi induc pen-
tru o clipă lungă senzația că are treizeci de ani.
Se apleacă lent în față, frângându-se de mijloc,
fără să îndoaie genunchii, atingând cu degetele
vârful adidașilor, într-un exercițiu de stretching
care-i solicită la maxim mușchii din spatele
coapselor. După un minut se îndreaptă, începe
să sară, încercând să ridice din săritură genun-
chii la piept. Reușește o dată, de două ori, de trei
ori... Nu mai poate. Altă dată făcea serii de câte
zece-cincisprezece sărituri. Altă dată, când? Mai
bine nu te mai gândești. Refuză gândul, conti-
nuând să țopăie mărunt, pe amândouă picioa-
rele și pe câte unul alternativ, ca și cum ar sări
coarda, după care se învârte pe marginile plato-
ului și în jurul gorunului într-un dans complex
și rapid de box cu umbra, cu câinele țopăind în
jurul lui, sărind, lătrând în ritmul mișcărilor de
cap și de trunchi al simulărilor, eschivelor și lo-
Mihai Chiuaru
Arhetip IV (2016), ulei, tehnică mixtă, 100 x 100 cm
viturilor punctate de jeturi scurte și violente de
expirații. Lovituri directe, un-doiuri, cu brațul
stâng din față, repetat și pe urmă cu ambele bra-
țe, alternativ, din poziție de gardă, din mișcare
continuă, cu brațele sus, îndoite din coate și cu
capul între antebrațe, cu bărbia în piept și as-
cunsă în umărul stâng. Pași înainte, pași înapoi,
pași lateral încrucișați, viteză de reacție și ex-
plozie pe lovitură, directe legându-se cu croșee,
upercuturi, jaburi...
Respiră, respiră, respiră!... Eschivează, fen-
tează, lovește, contraatacă! Du-te peste el, nu-l
lăsa să respire, nu te opri, nu te opri, nu te opri,
mori cu el de gât! În vârful vulcanului din mij-
locul insulei, învârtindu-se în jurul gorunului,
la ora șapte a unei dimineți de aprilie. Un loc
și un timp propice să spună că a fost cea mai
mare greșeală a vieții lui să se lase de box. Asta
ar fi fost să fie menirea lui, deși s-ar zice că s-a
lăsat înainte de a se apuca cu adevărat, înain-
te de a da de greu și a învinge acel greu, după
nouă meciuri la categoria de vârstă juniori doi,
sub șaisprezece ani adică, la categoria de greu-
tate cocoș și pană, cincizeci și patru și cincizeci
și șapte de kilograme. N-ar fi, totuși, mai puțin
adevărat dacă ar spune că s-a lăsat în plină glo-
rie, câștigând opt din cele nouă meciuri, dintre
care unul, ultimul chiar, prin K. O. în repriza
a doua. Culmea baftei și a ghinionului: tocmai
când începuse să-și ghicească adversarii ca să-i
pună jos, a trebuit să renunțe. Respiră! respi-
ră! respiră... Gâfâi, îți dai sufletul, ți-l risipești
peste apa lacului și peste zările baricadate de
blocuri. Momentul fast a trecut prea repede, ca
întotdeauna prea repede. A fost mai scurt decât
cariera lui de boxer. E obosit, amețit, străbătut
din viscere până-n creștet de un junghi incan-
descent. Câinele, ostenit și el, pe brânci, gâfâind
cu limba scoasă, lângă stăpânul frânt iarăși de
mijloc, cu vârful degetelor întinse spre vârful
adidașilor, așteptând să-și revină, privind prin-
tre picioare parcul, lacul și blocurile răsturnate.
Se dezmeticește anevoie prin lava vâscoasă a os-
tenelii, înoată prin ea și malu-i departe, tot mai
departe... Nu mai are treizeci de ani și nici mă-
car patruzeci, se simte mai bătrân cu douăzeci
de ani decât cei patruzeci și șapte câți are. Nu
mai știe nici câți ani are, nu mai știe nici cum îl
cheamă și ce caută aici în vârful dealului cu un
câine lângă el... Ca prin minune-și revine, pare
să-și ia zborul luând-o la fugă la vale spre poa-
lele dealului, energizat de un gând.
Uitase... Zilele astea, mâine sau poimâine, va
primi niște bani în contul unor articole scrise
pentru Revista Crescătorilor de Animale Mici.
Îndeajuns de mulți ca să se bucure, bucurân-
du-se totodată că a picat aplicat pe meseria pă-
rinților lui, deși nu mai e nici pe departe o me-
serie atât de bine văzută și bănoasă ca pe vremea
lor, când Partidul avea grijă, mai cu seamă, de
propovăduitorii grijii față de om a Partidului, ca
ei. Cel puțin în ce-i privea, grija față de om a
Partidului nu era vorbă-n vânt. Partidul nu te
lăsa la greu, Grig, dar cu ce preț, cu ce preț...
Meseria lu’ tata, cică. Moștenirea. Praful și
umbra moștenirii. Partidul. Rahatul frazelor,
care și lui îi dă o coajă de pâine uscată... Dacă ar
fi făcut carieră în box, ar fi luat destui pumni în
căpățână ca să nu mai fie în stare să scoată fraze
din ea. Ar fi fost mai bine? Sau... I-ar da mâna
să spună invers, că cea mai mare greșeală a vieții
lui ar fi fost să se țină de box? Sau să i se fi de-
dicat trup și suflet, tăindu-și astfel posibilitatea
de a se mai mânji de rahatul frazelor... Bucură-
te de ce ți se dă și primește cu brațele deschise.
Mâine sau poimâine, așadar, va avea destui bani
ca să petreacă o săptămână-două înainte și după
Paști în sânul celeilalte familii, cu Camelia și
Dănuț, în apartamentul lor din Slobozia. O bu-
curie umbrită în permanență de reversul ei, fa-
milia lui din Slobozia nu e dorită și primită aici
de către proprietarii de drept, Ionel și Claudia
Stoenescu, cărora Grigore nu vede cum le-ar
putea forța bunăvoința, socotind că deja au do-
vedit destulă bunăvoință primindu-l pe el, deși
s-ar spune că fără el s-ar descurca mai greu. Cel
puțin așa i-ar plăcea să creadă, lui însuși fiindu-i
destul de greu să supraviețuiască împreună cu
familia din Slobozia, așa încât a ales acest com-
promis, sau simulacru de viață de familie, con-
strâns la o adică de lipsa posibilităților, și asta
i-ar plăcea să creadă, când de fapt și el și Camelia
au predispoziție spre formula asta: fiecare cu aia
mă-sii, mă rog, Camelia atârnă și ea cât îi stă în
putință la părinții ei de la țară, dintr-un sat din
împrejurimile Sloboziei, dar când se întâmplă să
avem banii noștri reîncălzim ciorbița iubirii, o
dăm în clocot, ne îmbătăm cu aburii ei... Banul,
care va să zică, oferindu-ți, printre altele, și ilu-
zia unei familii, a tihnei și belșugului domes-
tic, după care tot omul tânjește și se perpelește.
Durează cât durează, se termină; alt moment
nefast, la care Grigore se gândește în avans, ca
de obicei. Ce vom face după aceea ca să mai câș-
tigăm un bănuț, un ban grămadă, de-o fasolică,
de-o murăturică, de-o gustărică, e tot mai greu
și mai greu și mai greu...
Gata, Charlie, am vânat destule vulpi.
■
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
15
Despre blagienele
brânduși
■ Mircea Moț
O singură mândrie avu
gospodărind cenușile:
în ipostază de amurg
să-nchipuie brândușile.
(Lucian Blaga)
Fiecare motiv poetic blagian asigură lec-
turii o generoasă perspectivă asupra unui
imaginar poetic deosebit de coerent și
perfect articulat, un autentic cosmos, o sferă
în ultimă instanță, convingător structurată ca
o „corolă de minuni a lumii”. Un asemenea
univers poetic presupune unitatea ipostazelor
fenomenale înțelese ca „minuni ale lumii”, cu
semnificații simbolice deosebit de profunde.
Această blagiană „corolă de minuni a lumii”
transcrie un imaginar în care fiecare fragment
și fiecare motiv poetic vor face posibilă perce-
perea fondului mitico-poetic al întregii creații
a lui Lucian Blaga.
Câteva poezii blagiene își dezvoltă semnifi-
cațiile în contextul motivului brândușilor, fapt
absolut firesc dacă avem în vedere că „floarea
putea să reprezinte, ca termen generic, ele-
mentul terestru în ascensiune solară, împlinit
în unitatea armonioasă a părților constitutive”
(Ion Pop, Lucian Blaga.Universul liric, Editia a
II-a, Pitești, Editura Paralela 45, 1999, p.112).
În cazul motivului brândușilor, poetul reușeș-
te „să particularizeze anumite stări sufletești,
asociindu-le cu o oarecare consecvență unor
specii florale. Este cazul (...) brândușilor -
semne târzii ale târzielor impulsuri vitale, în-
tr-un anotimp al senectuții” (Ibidem, p. 112).
Floare a primăverii și a toamnei, în simbo-
listica ei brândușa este asociată regenerării,
întreținând iluzia unui ciclu etern, ce exclude
ideea de moarte. Cele șase poeme ce conțin
motivul brândușii trimit, într-un fel sau în al-
tul, spre „facerea lumii”, cu note distincte la po-
etul Poemelor luminii. Creația devine materia-
lizarea unui „gest tomnatic” al lui Dumnezeu,
ceea ce presupune înstrăinarea creatorului de
sine, de propria-i condiție, ca un gest de tristă
și semnificativă renunțare: „Tristețea renunță-
rii Dum-/ nezeu o încerca molatic./ Și lumea
toată o făcu,/ sieși străin, c-un gest tomnatic”
(Brândușile). Finalizarea actului creator coin-
cide cu intrarea creației sub zodia trecerii și
a cenușii, pe care divinitatea blagiană o con-
figurează cu o singulară și justificată mân-
drie: „O singură mândrie-avu/ gospodărind
cenușile:/ în ipostază de amurg/ să-nchipuie
brândușile” (Brândușile). Universul mitic al
pădurii este imaginea particulară a cosmo-
sului însuși, prin bolțile sale și prin gorunii
marcați de atributele sferei. Într-un aseme-
nea univers, brândușile se legitimează sub zo-
dia unui timp amăgitor, iluzoriu și de perfid
echilibru, nu întâmplător aflate în vecinătatea
unor „otrăvuri uitate”, ce tind să abată creația
de la firul tors de Parce. Brândușile cu „viață
târzie” cresc lângă „ochiuri ciudate”, sinonime
iezerelor, oglindă a cerului, reflectare și garan-
ție a echilibrului dintre celest și teluric: „Prin
ceasul verde-al pădurii/ otrăvuri uitate adie./
Cresc lângă ochiuri ciudate/ brânduși cu viață
târzie” (Septemvrie). Motivul pulsează în con-
textul ideii de revenire la începuturi: „Cântecul
vechi înc-o dată/ vrea șipotul să și-1 învețe./
În jilavul mușchi mi se-mbie/ păreri șterse de
tinerețe” (Septemvrie). Amurgul devine emble-
matic pentru o lume aflată sub semnul trecerii,
ceea ce nu exclude însă dimensiunea ei sacră.
„Clopotele” și „pierdutele biserici” accentuea-
ză ideea că întoarcerea la timpul auroral mai
este totuși posibilă: „Mari turme cu clopote
vin/ prin amurgul gorunilor sferici/ în codru
stârnind ca un zvon/ de trecute pierdute bi-
serici” (Septemvrie). Pentru poet nu contează
„izvorul” realității concrete ori freamătul lumii
intrate sub semnul amurgului, ci acel sunet
originar pe care-l poate auzi doar unicornul.
Finalul unei poezii surprinde moartea ca trece-
re în universul boltit, sferic, ca o semnificativă
renunțare la orgoliu și la semnele individuației.
Ființa blagiană se pierde firesc într-un cosmos
pe care-l poate revendica în numele unității
elementelor configurate prin modelul inițial.
Pădurea nu numai că „omoară” individul, ci,
Toshio Yoshizumi
MU 1 (2002), acvatinta, 20 x 29,8 cm
16
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
prin simbolicele tulnice, îl trece în cântecul
ce-i garantează puritatea și mântuirea: „Înalt
unicorn fără glas/ s-a oprit spre-asfințit să as-
culte./ Subt bolțile-adânci mă omoară/ pădurea
cu tulnice multe”. Pădurile blagiene sunt și ele
marcate de semnele trecerii și ale declinului,
fiind nu întâmplător niște „tomnatice păduri”,
în care doar brândușile mai amintesc tinerețea
și pot stimula vitalitatea, dar mai ales pot în-
treține iluzia că întoarcerea în alt anotimp ar
mai fi posibilă: „Ne ducem prin tomnatice pă-
duri,/ tristețea să ne-o ardem în lumină./ Ne
amăgesc cu mii de june guri/ brândușile ivite
pe colină” (Poveste). Aceeași dorită întoarcere
este transcrisă în contextul izvorului și al râu-
lui, ca sugestii ale unor momente existențiale
semnificative: „Adulmecăm miresme tari deo-
dat’,/ prin ferigi dese pârtia pătrunde./ Nu de
izvor, ci ca de râu bogat/ un murmur se aude,
fără unde” (Poveste). Acvaticul se impune ca o
limită: „Un uliu, țipând deasupra-n zbor rotat,/
să iscodeasc-ar vrea ce se petrece./ Noi încă
pe pământ și-n lume-am dat/ de-o apă peste
care nu se trece” (Poveste). Râul ca sugestie a
devenirii și semn al drumului spre pierderea
în întreg este asociat toamnei, iar obligatoria
oglindire în undele sale capătă reflexele unui
sever destin: „Se cheamă Jaleș râul, râul-timp,/
și-i potrivit din veci cu toamna./ Ne oglindim
în ape față, nimb./ Dar să fugim, că-i blestema-
tă coama” (Poveste).
Accentele erotice ale poeziei blagiene își
adâncesc semnificațiile în relație cu aceeași
semnificativă prezență a brândușilor. Cuplul,
surprins în amurg, este pregătit pentru „ma-
rea trecere”: „Și vine toamna iar’/ ca dup-un
psalm aminul./ Doi suntem gata să gustăm/
cu miere-amestecat veninul” (Cântec în doi ).
Brândușile stimulează perechea inoculându-i
speranța că severul anotimp se poate metamor-
foza într-unul al înfloririi și al începutului:
„Doi suntem gata s-ajutăm/ brândușile ardorii/
să înflorească iar’ în noi/ și-n toamna-aceasta
de apoi” (Cântec în doi ). Aceeași stimulatoare
prezență a brândușilor trebuie pusă în relație
cu cifra doi asupra căreia poetul insistă de al-
tfel: „Doi suntem, când cu umbra lor/ ne îm-
presoară-n lume norii./ Ce gânduri are soare-
le cu noi/ nu știm, dar suntem doi (Cântec în
doi). Dicționarul de simboluri atribuie diferite
sensuri acestui numar, dar În contextul poeziei
blagiene doi își evidențiază semnificațiile prin
raportare la timpul mitic, al începutului ab-
solut, al facerii lumii. Dumnezeu iubește fără
indoială cifrele impare, după cum ne asigură
Vergiliu, dar după momentul Genezei lumea
intră sub semnul numărului par, spiritul și re-
flectatea lui, divinul și lumea creată cu un gest
sieși străin si tomnatic. În această situație, cifra
doi este generatoare de liniște si calm, de echi-
librul determinat de conștiința omului că este
creație ce În esența sa nu poate fi negată. Este
de reținut și opinia unui Boncompagni, pentru
care „numărul doi este simbolul egalității și al
opoziției în același timp (...) Poate că tocmai
din acest motiv, zeița-mamă, adică «principiul
feminin», se identifică încă din cele mai vechi
rimpuri cu această cifră” (Solas Boncompagni,
Lumea simbolurilor. Numere, litere și figuri
geometrice, Traducere din italiană de Cornel
Nicolau, București, Humanitas, 2004, p.40). De
reținut de aseemenea: „Tocmai din binarul«-
bărbat-femeie» se naște «filosofia binarului»,
potrivit căreia doi este considerat numărul fe-
meii, zâmbetul Creatorului care-mulțumit de
ultima sa lucrare-s-a așezat să se odihnească”
(Ibidem, p. 45). Într-o adâncă singurătate în
univers, accentuată de prezența norilor, opuși
luminii blagiene, semne ale inconsistenței și
ale opacității, conștiința perechii, cu trimitere
la perechea dintâi, este sinonimă certitudinii
existenței înseși: „Doi suntem, când cu umbra
lor/ ne împresoară-n lume norii./ Ce gânduri
are soarele cu noi-/ nu știm, dar suntem doi”
(Cântec în doi).
Frumusețe, misterul „aurorei”, brândușa și
trandafirul (roza) se regăsesc la Blaga în ace-
eași serie cu veacul și ora, floralul concreti-
zând, prin perenitatea lui, eternitatea, dar și
amăgirea frumuseții trecătoare, redimensio-
nând în acest fel momentul și ora. În această
situație nu poate trece neobservată relația ves-
te/ poveste, ce transcrie tocmai relația dintre
reperele relative, inconsistente, evenimente, în
fond, ale existenței și echivalentul ei ideal: „Ți
se duce, dragă, duce/ fără voie zvonul, vestea./
Vină n-am că-ți sunt de aur/ drumul, umbra
și povestea.// Despre tot ce e frumsețe,/ despre
farmecul aurorei,/ al brândușei și al rozei,/ și al
veacului, al orei,/ s-a vorbi mereu de-acuma,/
ca-n legendele apuse,/ în cuvinte care fost-au/
numai despre tine spuse” (Drum în lumină).
În fața trecerii, soluția rămâne logosul.Vrăjit,
asociat cuvântului mării (Ion Barbu avea în ve-
dere istovirea unui cântec „ascuns cum numai
marea/ meduzele când plimbă sub clopotele
verzi”), cuvântul blagian recuperează existența
trecătoare, așezând-o în „visul țării” ca o ga-
ranție a eternității: „Vină n-am că mi-e cuvân-
tul/ mai vrăjit decât al mării./ Dacă mi-ai intrat
în cântec,/ parte faci din visul țării” (Drum în
lumină). Este țara-idee, redimensionată, asi-
milată codrului cu simbolistica sa gravă, țara
devenind în felul acesta ea însăși o imagine
particulară a întregului: „Intră în codru, în pa-
tria verde./ Mai stă o clipă cu mâna în barbă./
Gândește aiurea, la aur, la sânge,/ și-și face ine-
le de iarbă” (Haiducul). Ideea este subliniată în
alt poem: „Țara și-a împins hotarele, toate până
în cer./ Pajuri rotes-minutare în veșnicul ceas-/
peste câmp și oier” (Țara).
În contextul inexorabilei treceri, ființa se
confruntă cu severele porți ca semn al trecerii
în orizontul altei condiții. Dacă trecerea pre-
supune metamorfoza ființei, trebuie menționat
faptul că la simbolica poartă se ajunge „trecând
prin această vale”. Or, la Lucian Blaga, „valea
e cădere doar în măsura în care nu se mai
deschide către înalt, rămânând opacă la «au-
rorele» și «nimbul» în stare să ateste osmoza
elementarului teluric cu cel uranian-ceea ce se
întâmlă în aria de acțiune a permanentei comu-
nicări dintre «pământ și tărie» (Ion Pop, op.cit.,
p.104). Trecerea și drumul spre această poartă
se consumă la „sfârșitul ăstui timp”, interval în-
tre „floare și poamă”. Este, în ultimă instanță,
„poarta toamnei”, străjuită de „fata necunoscu-
tă”, feminitatea și zeitatea ce veghează misterul
de care este nelipsită brândușa: „Grijește tu să
nu se stingă secretul micului incendiu/ ascuns
în inima brândușei de toamnă” (Cuvânt către
fata necunoscută din poartă).
Realizată din perspectiva unui anumit mo-
tiv, lectura poeziei blagiene (și nu numai!)
trebuie să se recunoască inevitabil „drept frag-
mentară” după cum scria Ion Pop într-o carte
de referință, asemenea lectură fiind inevitabil
limitată de „unghiul de vedere ales”, cît și de
Toshio Yoshizumi	MU 3 (2002)
acvatinta, 29,8 x 20 cm
„momentul desfășurării sale, față de care «des-
chiderea» operei va oferi întotdeauna un mai
amplu spațiu de rezonanță”. În sensul celor spu-
se de Ion Pop, abordarea motivului brândușilor
ar coincide cu „decupajul operat prin limitele
impuse voluntar obiectului” (Ion Pop, Lecturi
fragmentare, București, Editura Eminescu,
1983). În cazul lui Blaga, perspectiva limitată
nu izolează însă „partea de un întreg deja con-
turat” sau, după criticul menționat, nu trădea-
ză „sunetul fundamental al vocii” din operă.
Blagienele brânduși, ca oricare alt motiv bla-
gian, luat aleatoriu, asigură perspectiva asupra
întregii operei și „poarta” spre semnificativul
Centru al imaginarului poetic.
■
Toshio Yoshizumi	MU 2 (2002)
acvatinta, 29,8 x 20 cm
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
17
diagnoze
Destinul Europei?
Reluarea întrebării
■ Andrei Marga
n 1923 Oswald Spengler a publicat impresio-
nanta sa carte Der Untergang des Abendlandes.
Umrisse einer Morphologie der Weltgeschichte,
în care a abordat tema destinului celei mai răspân-
dite culturi de astăzi - cultura europeană moder-
nă. El a fost preocupat să elaboreze o metodologie
(în fapt o morfologie) a interpretării cursului is-
toriei și, după dislocarea principiului unității is-
toriei universale, pe care Hegel, Herder și mulți
alții și-au întemeiat amplele lor sinteze de filosofia
istoriei, a abordat istoria universală ca o colecție
de culturi incomensurabile. Nu mă opresc asupra
întregii interpretări a istoriei universale elaborată
de Oswald Spengler (pe care am prezentat-o con-
centrat în Andrei Marga, Introducere în filosofia
contemporană, Polirom, Iași, 2002, pp.101-106),
ci voi accentua doar tranziția operată de filosof
spre o „filosofie a viitorului (Philosophie der
Zukunft)” înțeleasă ca „prederminare a istoriei”.
“În această carte - așa își începe Oswald
Spengler considerațiile - este prima încercare de
a determina istoria a priori. Este vorba de a cap-
ta destinul unei culturi, al acelei culturi care este
unică și este considerată astăzi ca împlinită, cul-
tura vestică-europeană-americană, în stadiile ei
încă nedescoperite” (I, 3). Apoi Oswald Spengler
face un relativ lung excurs în metoda generală de
interpretare a istoriei pentru a profila tema des-
Mihai Chiuaru
Arhetip V (2016), ulei, tehnică mixtă, 100 x 100 cm
tinului culturii occidentale și se distanțează nu
numai de principiul unității istoriei universale, ci
și de metodele bazate pe cercetare factuală și de
generalizările în special cauzale (chiar identifica-
toare de legi), Pretenția sa adresată Europei occi-
dentale este să treacă de la reprezentarea „ptole-
maică” a istoriei la o reprezentare „copernicană”
(p. 24). El propune o reorientare a filosofiei către
istoria filosofiei ca ultim reper profund al filoso-
fiei (I, 64) și asumând „scepticismul”, înăuntrul
unei „morfologii a istoriei lumii ce se dezvoltă
într-o simbologie universală” (I, 64). El revine
la „analogie” ca metodă de abordare a faptelor
istorice și, firește, îl elogiază pe Leopold Ranke
pentru că a atras atenția asupra virtuților cogni-
tive ale metodei și a discutat „logica timpului” de
care depinde „necesitatea organică a destinului”,
ca un complement, intrinsec abordării istoriei,
al „logicii spațiului”, deja stabilită, conectată cu
„necesitatea cauzei și efectului”. Dincolo de toa-
te, în lunga Einleitung la amplul său opus, Oswald
Spengler s-a concentrat asupra destinului culturii
occidentale. El consideră că „problema destinu-
lui se prezintă ca o problemă a istoriei (problema
timpului, așadar)” și recomandă „fiziognomia” ca
singura cale de a capta acea „altă necesitate, com-
plet străină celei cauzale”, ce acționează în profun-
zimea istoriei (I, 69).
Diagnoza lui Oswald Spengler este prezentată
de la început. Ea constă în „declinul Occidentului
(der Untergang des Abendlandes)”, care dă și
titlul opusului său. El o face explicită fără întâr-
ziere. „Tema mai precisă (a cărții NM) este astfel
analiza declinului culturii occidentale, europene,
care este răspândită astăzi pretutindeni. Scopul
este, totuși, de a dezvolta o filosofie și metoda
proprie acesteia; metoda de examinat aici este cea
a morfologiei comparative a istoriei universale”(I,
70).
Oswald Spengler a abordat destinul culturii
occidentale în cadrul distincției dintre „civili-
zație” și „cultură”, care-i rămâne caracteristică.
„Civilizația este destinul inevitabil al unei culturi.
Este momentul de vârf în care cele mai adânci și
mai dificile întrebări ale morfologiei istorice sunt
solubile. Civilizațiile sunt cele mai exterioare și
mai artificiale stadii ale unei forme de existență
umană. Ele reprezintă o concluzie; ele urmează
devenirii ca devenit, vieții ca moarte, creșterii
ca liniștire. Ele sunt încheieri ireversibile, dar
sunt atinse mereu și mereu și cu cea mai adâncă
necesitate” (I, 43). Un exemplu al tranziției de la
„cultură (Kultur)”, înțeleasă ca inovativă creație
de idei, la „civilizație (Zivilisation)”, considerată
ca o concretizare în instituții, acțiuni, ca materia-
lizări ale ideilor, este secolul al 4-lea al antichității
grecești; un alt exemplu este secolul al 19-lea al
istoriei europene moderne. În aceste vremuri nu
se mai iau „mari decizii spirituale (grosse geistige
Entscheidungen)”, se exploatează doar realitățile
existente. „Umanitatea (Menschheit)” nu-și mai
propune un scop, ci retrogradează la obsesia su-
praviețuirii în condițiile prezentului și devine ast-
fel parte a naturii.
Cu interes înnoit, putem observa efortul lui
Oswald Spengler de a descrie cultura și civili-
zația occidentală mânuind o amplă informație
istorică și abordând cu sagacitate opoziția din-
tre percepția naturii de către Goethe și cea a lui
Newton. Ne interesează, însă, în acest moment
altceva: continuarea întrebării deschise privind
viitorul culturii europene și reformularea ei în
condiții precise sub titlul „destinul Europei de
astăzi”. Oswald Spengler pune întrebarea privind
destinul culturii occidentale (sau cea a culturii
vest-europeană-americană) în contextul istoric
marcat de decepțiile primului război mondial și
ale crizelor europene care l-au precedat: răspun-
sul său la această întrebare a însemnat abandona-
rea explicită a raționalismului inspirat de științe,
care a dominat atmosfera intelectuală a crizelor.
Contextul de astăzi este diferit, iar raționalis-
mul științific și-a dezvpluit nu numai limitele, dar
și forța de neînlocuit într-o Europă ce s-a schim-
bat pe scară mare. De exemplu, ne aflăm între
timp după punerea în mișcare a proiectului uni-
ficării europene (prin Tratatul de la Roma, 1959)
și implementarea lui (prin trei extinderi - spre
Vest, spre Sud și spre Est). Ne aflăm în mijlocul
procesului, cu efective împliniri și promisiuni ce
trebuie satisfăcute și cu perspective ce au nevoie
de lămurire. Drumul înapoi este închis, situația
actuală a Europei este plină de incertitudini, vi-
itorul nu a fost determinat. Elaborând cartea de
față, The Destiny of Europe, caut să dau o diagnoză
situației existente și să prefigurez (poate chiar să
anticipez) viitorul.
Oswald Spengler este abordat aici, în cartea
mea, ca autor al unei interogații originale ce me-
rită reluată mai ales într-o perioadă a istoriei în
care se propune „dialogul culturilor” și care este
marcată de incertitudinea situației și a viitoru-
18
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
lui. Tocmai într-un astfel de timp reiau proble-
ma destinului, a destinului Europei, în această
carte. Restricțiile metodologice puse de Oswald
Spengler pentru a capta destinul culturii occi-
dentale nu sunt eficace. Aceste restricții includ:
apelul la „analogie” ca procedeu de bază, exal-
tarea „fiziognomicii” culturilor, separarea rigidă
între „cultură” și „civilizație”. Abandonez aceste
restricții, în mod explicit, păstrând, totuși, vigu-
roasa cercetare întreprinsă în Der Untergang des
Abendlandes, puternica și proaspăta interogație
asupra destinului, ce rămâne baza pentru o înno-
ită filosofie a istoriei. Cartea mea The Destiny of
Europe va răspunde la întrebarea „ce se petrece
cu noi într-o Europă unificată?”, printr-o cerceta-
re cuprinzătoare a identității europene, a surselor
culturale ale Europei, a dificultăților și provocă-
rilor situației actuale și va formula prognoze pe
termen mediu. Volumul ia în considerare princi-
palele fapte și interpretări existente, dar profilea-
ză propriul punct de vedere într-o materie ce are
nevoie de sincronizare într-un moment în care
în viața europenilor dificultățile și divergențele,
chiar opacitatea situației, au devenit impunătoare.
Trăim, chiar din deceniul al optulea, criza me-
todologiei pozitiviste, care atinge nu doar științele
sociale și alte științe, ci însăși științele consacrate
ale naturii. Interpretarea cunoașterii ca oglindire,
ca tablou sau chiar ca redare aproape izomorfă a
realității se lovește de contraargumentul convin-
gător că în cunoaștere intervin inevitabil „pre-
rechizite”, un „prealabil”. De la Kant, trecând
prin Husserl, Heidegger, Heisenberg, la Quine,
Gadamer și Habermas au fost indicate compo-
nente ale „prealabilului cunoașterii”: concepte,
intenționalitatea trsnscendentală, experiența
existențială, aparatele de măsurare, ansamblul
propozițiilor, limbajul, interesele cvsitranscen-
dentale de cunoaștere ce conduc cunoașterea.
Nici astăzi descrierea „prerechizitelor” nu este
încheiată în filosofie. Foarte probabil se va atinge
limita de îndată ce vom fi în stare să oferim o listă
cuprinzătoare a acțiunilor presupuse de reprodu-
cerea culturală cu sens a vieții umane.
Desigur că nu descrierea prerechizitelor este de
interes aici, ci faptul că în viața intelectuală actua-
lă, puțin sensibilă la ceea ce se petrece în științele
factuale și în acțiunile instrumentale și strategice,
suntem acum în fața unei cotituri de la critica le-
gitimă a pozitivismului, indicând „prerechizitele”
tăinuite ale cunoașterii, la un neoromantism cu
pretenții cognitive, care a fost nerelevant și evi-
tat mult timp. Sub acest aspect se observă ușor
proliferarea în jur a unor judecăți sumare de felul
„Americanii sunt mercantili”, „Rușii sunt nostal-
gici”, „Germanii sunt avocații ordinii necondiți-
onate”, „Britanicii sunt aroganți”, „Francezii sunt
frivoli”, „Românii sunt imaginativi” și multe alte-
le. Acest fel de judecăți sunt formulate fără preca-
uții, de obicei cu pretenții apodictice, ca un fel de
adevăruri indisputabile. Iar când limbajul eseistic
este seducător, aparența de adevăruri a unor astfel
de judecăți sporește.
Dacă cineva își propune să identifice prototipul
ce servește această cotitură, cu menționatele calități
literare, atunci va găsi altceva decît o nouă tendință
sau un nou curent intelectual - o simplă actualiza-
re. Este vorba de actualizarea a ceea ce s-a scris în
Das Spektrum Europas (Niels Kampmann Verlag,
Heidelberg, 1929). Preocupat el însuși să capteze
„viitorul Europei”, odinioară renumitul autor al
faimoasei cărți, Hermann Keyserling, a configurat
metodologia ce a găsit adepți și-i află și astăzi. Să ne
oprim asupra ei, cu o scurtă caracterizare.
Mihai Chiuaru
De la început Hermann Keyserling subordo-
nează exactitatea investigației sale consacrată
Europei față de subiectivitatea percepțiilor, pro-
pozițiilor și evaluărilor. El își începe argumenta-
rea plecând de la unicitatea vieții individuale: „Nu
sunt fotograf, ci un poet care face poze și include
particularitățile în personalitatea mea”. Fără re-
zerve sau preliminarii, el credea efectiv că, „pe
baza unicității sale, fiecare individual are dreptul
să judece întregi popoare” și-și asuma emfatic că
„eu văd semnificația mea capitală posibilă în su-
biectivitatea mea”. Metodologia sa de bază, con-
struită pe acest temei, începe cu o opțiune ce își
păstrează valoarea: „Scriu fără vreo ideea precon-
cepută, dar nu fără presupoziții”. În cazul său, pre-
supozițiile sunt explicite și, din nefericire, discu-
tabile dintru început. Ele pot fi sintetizate în patru
propoziții: a) „înțelegerea este diferită de cunoaș-
tere; ea este o observare imediată a semnificației,
nu pe cale diferită de cea a pictării”, în vreme ce
cunoașterea este, atunci când este matură, plină
de „înțelegere”; b) „în ansamblurile umane (mai
ales popoarele) se poate identifica „inconștiența
totalității”, ce reprezintă cea mai adâncă realita-
te a istoriei - „deplin determinata inconștiență
condiționează istoria particulară a unui popor”;
c) „inconștiența” este similară unei „substanțe”
(Hermann Keyserling avea în minte accepțiunea
aristotelică a termenului!), iar fiecare dintre po-
poare își are „substanța” proprie; d) comunitatea
vie a individualilor este caracterizată de „stil” în
așa fel că „numai popoarele care încorporează o
înaltă unitate a stilului, sub forma unei oeuvre
în moștenirea ereditară a umanității, continuă să
trăiască”.
Dintru început, o metodologie articulată astfel
se poate baza doar pe gust, care este oricum „su-
biectiv”. Inconștiența este mai mult postulată, sub-
Arhetip VI (2016), ulei, tehnică mixtă, 100 x 100 cm
stanța rămâne stabilită contingent, stilul este asu-
mat după afinități, înțelegerea este topită în trăiri
contextuale. Evaluările la care a ajuns Hermann
Keyserling probează, prin eșecul lor, ineficiența
metodologiei sale. Iată câteva exemple: „vorbind
pe șleau, britanicul mediu nu este capabil de re-
flecție. Dacă o face, rezultatul este dezastruos de
cele mai multe ori”; „Germanii sunt fiziologic un
popor al culturii, precum indienii”; „America nu
are un corp național care să poată aprecia valoa-
rea mărețului și spiritului liber”; „Germania gre-
șește dacă vede americanismul drept ideal”. Cât de
eronate sunt asemenea propoziții produse abun-
dent de metodologia lui Hermann Keyserling se
poate evalua de fiecare om care pretinde evidență
empirică propozițiilor. Aceasta contrazice aseme-
nea judecăți.
Caracterul obsolet al acestei metodologii ne
arată din nou, fie și indirect în acest caz, că nu
este suficient să asumăm, inevitabil și irepresibil,
un „prealabil” care este, trebuie recunoscut, cel
care duce la neoromantismul consumat al epoci-
lor trecute. Cartea The Destiny of Europe își asumă
o metodologie diferită care, la rândul ei, își apro-
pie valoarea de neînlocuit a științelor de astăzi,
complementată cu o conștiință de sine reflexivă
a acestora. Depășirea metodologiei pozitiviste nu
este echivalentă cu denunțarea ei, ci implică exa-
minarea scrupuloasă a ceea ce este viu: inevitabila
prezență a unui „prealabil”. Iar acest „prealabil”,
trebuie reconstruit, de asemenea, în mod rațional.
(Varianta tradusă a prefeței „Resuming the Issue of
Destiny” la volumul Andrei Marga, The Destiny of
Europe, Editura Academiei Române, București, 2012)
■
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
19
tale quale
Bucuria lăuntrică
■ Vasile Zecheru
Oricine va studia această problemă va
constata că fericirea este inevitabil lega-
tă de cunoașterea lui Dumnezeu. Fiecare
facultate a noastră își găsește plăcerea în
scopul pentru care a fost creată: poftele
trupești își găsesc plăcerea în satisface-
rea dorinței, mânia în răzbunare, ochiul
în admirarea formelor frumoase, iar
urechea în ascultarea sunetelor armoni-
oase. Cea mai înaltă funcție a sufletului
uman este percepția Adevărului; în ea se
găsește, așadar, și cea mai mare desfăta-
re. (Ghazzali)
Poate că, înainte de orice, ar trebui să con-
venim cât de cât asupra noțiunilor pe
care le vom utiliza în continuare și, apoi,
să distingem în legătură cu cele două tipuri de
bucurie care-i sunt date omului spre experi-
mentare și contemplare. Există, în viața noastră
de zi cu zi, micile bucurii, cele firești și obișnui-
te care, adesea, nu sunt altceva decât sentimen-
te de mulțumire pentru cele materiale și pentru
plăcerile pe care omul le obține din interrelația
sa cu semenii și cu mediul în care viețuiește.
Totuși, e bine de știut că, într-o lume a duali-
tății atotstăpânitoare, la capătul fiecărei plăceri
se află durerea, astfel că, pe termen lung, doar o
viață cumpătată, echilibrată și lipsită de excese
poate garanta evitarea ratării și o minimă reuși-
tă. Plăcerea este produsă de circumstanțe [...] de
factori externi (mâncare, băutură, sex, distrac-
ție) și, în mod fatal, favorizează și întreține ...
divizarea ființei1. (Osho, - 2014, p. 18)
Cea de-a doua Bucurie, cea pe care o vom
scrie aici cu majuscule și asupra căreia vom in-
sista mai mult, este o emanație pur spirituală,
profundă și misterioasă, o satisfacție vie și co-
pleșitoare ce izvorăște dinlăuntrul ființei, odată
cu iluminarea interioară, ca o imensă revărsare
de endorfine ce nu poate fi descrisă în cuvinte.
Știm câte ceva despre această Bucurie extatică
și fără termen de comparație din puținele măr-
turii ale celor care au trăit la propriu întâlni-
rea cu Lumina cea mare din adâncul inimii lor.
Bucuria despre care vorbim înseamnă să intri în
propria ființă; ea presupune, totodată, inclusiv
o aprofundată cunoaștere a nefericirii; ești ne-
fericit pentru că ai pierdut legătura cu comoara
lăuntrică. Despre opoziția plăcere - extaz (ilu-
minare), ni se spune, pe scurt, că .plăcerea
te face sclav, extazul te face stăpân, și că pen-
tru a distinge între Bucurie și bucuria-plăcere,
Buddha a proclamat la un moment dat: Există
plăcere și există extaz. Renunță la prima pentru
a-l avea pe cel de-al doilea. (Osho, - 2014, p. 11,
p. 22, p. 68)
În ton cu interpretarea de mai sus, părinții
îndumnezeiți din ortodoxie amintesc și ei des-
pre o Bucurie duhovnicească spre a o deosebi
pe aceasta de bucuria lumească, plăcerea cea
obișnuită și comună pe care omul o obține din
exteriorul său și care, în final, după numeroa-
se acumulări, poticniri și renunțări, ajunge să-l
îngenuncheze și să-l subjuge pe cel slab de în-
ger. Pe de altă parte, experiența transcendentă
(iluminarea, extazul) diferă de la un om la altul
dar are, totuși, și un punct comun: modifică
neuorofiziologia creierului și, odată cu aceas-
ta, întreg cursul vieții trăitorului. (Maestrul Z
& Discipolul A, - 2012, pp. 189-192) În plus,
iluminarea în sine2 vine împreună cu o enormă
Bucurie tăcută și nemărginită care, din senin și
fără somație, îl cuprinde pe trăitor dimpreună
cu lacrimile de fericire - daruri dulci, mângâ-
ietoare - ce-l podidesc la revenirea în norma-
litate. În momentele de extaz, o imensă pace îl
învăluie pe cel ce experimentează astfel de stări,
o plăcută senzație de plutire și, parcă, o retra-
gere definitivă a tuturor celor cinci simțuri.
(Maestrul Z & Discipolul A, - 2013, p. 154)
Pentru o bună înțelegere, va fi necesar, de
asemenea, să ne clarificăm cu privire la relația
dintre Bucurie și fericire și să precizăm că, în
cele ce urmează, vom considera Bucuria ce în-
soțește extazul ca având totuși, o durată limita-
tă, episodică și punctuală. Bucuria și beatitu-
dinea3 se pogoară asupra trăitorului împreună
cu iluminarea cea îndelung căutată cu metodă,
perseverență și sacrificiu de sine. În cele din
urmă, prin repetarea experienței transcendente
și prin integrarea sa sistematică (împământeni-
re), această stare de Bucurie profundă ajunge să
se permanentizeze, să se statornicească în om
și, astfel, să se transforme treptat în fericire și
chiar în preafericire. (Maestrul Z & Discipolul
A, - 2012, pp. 193-194) Ca un paradox ce sem-
nalează limita firavă dintre normal și anormal,
trebuie spus aici că psihiatria contemporană
consideră euforia perpetuă însoțită de o certă
indiferență față de împrejurările exterioare ca
fiind de domeniul patologiei.
Mergând mai departe cu expunerea noastră
dar și pentru a ilustra corelația dintre fericire
și extaz, prezentăm succint cazul unui călugăr
tibetan, pe numele său profan Ricard Matthieu,
care a fost declarat de către oamenii de știin-
ță ca fiind cel mai fericit om din lume. Timp
de peste un deceniu, el a făcut obiectul unor
măsurători și studii detaliate privind funcțio-
narea sa neorologică. La final, cercetătorii de
la Universitatea din Wisconsin care monitori-
zau subiectul au concluzionat fără rezerve că
Matthieu dispune de o activitate cerebrală to-
tal diferită de cea a unui om obișnuit; din acest
motiv, el pare a fi determinat organic să trăiască
într-o perpetuă și inexplicabilă stare de fericire.
Cauza pe care savanții au identificat-o ca fiind
la baza acestei condiționări excepționale a fost
nimic altceva decât practicarea cu regularitate a
meditației buddhiste tradiționale. Ca un coro-
lar, întrebat fiind cum comentează toate aces-
tea, călugărul nostru a caracterizat titlul ce i-a
fost atribuit de către savanți americani ca fiind
ceva, pur și simplu, de domeniul absurdului:
știu călugări cu mult mai fericiți decât mine - a
spus el.
În același registru, unul dintre cei mai mari
iluminați4 ai veacului trecut sugerează frecvent
în lucrările sale că metoda prin care se poate
evita nefericirea constă în meditație (și în ru-
găciunea isihastă sau în dhikr, am adăuga noi!).
Am observat că atunci când oamenii încep să
mediteze simt un val de energie care se ridică în
ei, când încep să fie fericiți vin imediat la mine și
îmi spun: Se întâmplă un lucru foarte ciudat. Mă
simt fericit. (Osho, - 2014, pp. 76-77) Sau, în
Toshio Yoshizumi	Chip C - Coexistență 4 (1997)
ac rece, intaglio, 15 x 12 cm
altă parte: meditația îți dă posibilitatea să înțe-
legi dorința... (p. 156); meditația este .înfrun-
tarea plictiselii. [.] Asta înseamnă meditație:
întâmpinarea plictiselii cu bucurie, intri în ea
de bună voie; nu aștepta să vină, ci căutând-o.
(pp. 157-158) Și încă, mai mult decât atât: .
dacă măcar unu la sută din oameni ar îmbrăți-
șa meditația războaiele ar dispărea. Altă cale nu
există. Energia trebuie canalizată spre meditație.
(p. 172)
Se știe din Tradiție că facies-ul unui maes-
tru veritabil iradiază constant Bucurie și că
un astfel de personaj legendar se preumblă li-
niștit prin lume, zâmbitor și detașat, afișând o
beatitudine echilibrată, indiferent de ceea ce
se-ntâmplă în juru-i; în final, chiar și masca sa
mortuară va inspira seninătate și va purta pe-
cetea surâsului îndelung exersat. Cel care vrea
să arate fericirea își construiește o față senină.
Gândiți-vă tot timpul la ceva frumos! (Părăian,
T., arhimandrit, - 2009, p. 159) Fericirea pe care
un maestru veritabil o emană cu o naturalețe
remarcabilă este, într-un fel, semnul altitudinii
sale spirituale. A lua act de nivelul și calitatea
unei asemenea stări fundamentale este cel mai
simplu mod prin care poți constata o înălțime
sufletească de excepție. Disponibilitatea de a
simți și de a trăi în permanență această Bucurie
pe deplin stabilizată constituie dominanta care
face diferența între cel ce a atins realizarea spi-
rituală (Eliberarea) și individul banal, rătăcit
fără speranță în labirintul realității sale duale.
Trecând la un alt gen de abordare, vom afla
că, în esență, fericirea ar putea fi de două feluri:
una simplă (sufletească, a inimii) și cealaltă
speculativă (spirituală, a minții). (Russell, B.,
- 2013, pp. 10-11) De menționat că, raportând
la exigențele prefigurate în partea de început
a articolului nostru, cele două fericiri menți-
onate de către Russell, aceste din urmă nu se
vor califica, desigur, pentru a le consemna cu
majuscule. Cum am arătat, fericirea autentică
nu poate să decurgă decât dintr-o acumulare de
Bucurii duhovnicești și nu se poate naște sepa-
rat în inimă sau în minte; doar coborârea minții
în inimă5, pentru a se realiza astfel unirea aces-
tora, face posibilă fericirea autentică. Folosind
perdele de metafore și alegorii, ezoterismul
iudeo-european amintește constant despre o
nuntă alchimică6 pe care aspirantul va trebui
să o înfăptuiască la propriu, în sufletul său.
20
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
Așadar, cel căruia i-a fost dat să trăiască ființial
întâlnirea cu Dumnezeiesca Lumină, Alesul, cu
alte cuvinte, va prefera să explice simbolurile,
ritualurile și vechile pilde din scripturi privind
experiența transpersonală iar lumea va fi uimi-
tă de conexiunile pe care le poate invoca.
În bibliografia atașată găsim chiar și un
studiu cu tentă ateist-materialistă, semnat de
către însuși fondatorul filozofiei analitice; stu-
diul respectiv este dedicat căutării fericirii din
perspectiva unui om practic, fără pretenții spi-
rituale, care se lasă călăuzit și inspirat numai
de etica bunului simț. Pentru o mai adecvată
orientare a demersului, în lucrare sunt trecute
în revistă cauzele nefericirii (competiția, plic-
tisul, antrenul, oboseala, invidia etc.), precum
și cele care pot capacita fericirea (pofta de via-
ță, afecțiunea, familia, munca etc), deopotrivă.
(Russell, B., - 2013) În argumentația sa, auto-
rul lucrării pune accent pe o ipotetică inițiativă
personală și voluntară în ceea ce privește cău-
tarea fericirii. Prin contrast cu aceasta, un au-
tentic spiritual (trăitor al iluminării) ne spune
că a căuta fericirea constituie o inepție, căci fe-
ricirea autentică nu trebuie nicidecum căutată
pentru că ea se revarsă asupra aspirantului din-
tr-o voință non-umană. Căutarea fericirii este
un lucru imposibil. Caută fericirea și fii sigur că
n-ai s-o găsești niciodată. Nu căuta și o să apară.
(Osho, - 2014, pp. 51-52)
Ortodoxia noastră autohtonă este și ea preo-
cupată de problematica fericirii fiind elocvent,
în acest sens, efortul mărturisit public de către
Părintele Teofil Părăian: Eu am un program
de viață duhovnicească legat de fericire, o sca-
ră care duce la fericire. (Părăian, T., arhiman-
drit, - 2009, p. 160). În continuare, duhovnicul
Mihai Chiuaru	Arhetip VIII (2016), ulei, tehnică mixtă, 100 x 100 cm
vorbește despre o scară cu cinci trepte pe care
generic le-a denumit folosind nume grecești
cu înțelesuri predeterminate, după cum ur-
mează: (i) Teopist (cel care crede în Dumnezeu
și împlinește voința Lui); (ii) Teodul (robul lui
Dumnezeu); (iii) Teognost (cunoscător al lui
Dumnezeu); (i) Teofil (iubitor de Dumnezeu)
și, în final, (i) Macarie (cel care este fericit).
(Părăian, T., arhimandrit, - 2009, p. 161)
Și dacă, după toate cele spuse, mai există ci-
neva care încă nu a înțeles ce are de făcut pen-
tru a trăi plenar Bucuria lăuntrică eliberatoare,
îi sugerez, ca o palidă și artificială consolare,
căci nu se poate altfel, un mic și nevinovat
exercițiu - să mimeze, pur și simplu, această
Bucurie, ca și cum ea ar fi reală și pe deplin au-
tentică. Așadar, iubite frate / soră întru Domnu,
prefă-te pentru o clipă că ești inundat(ă) de o
Bucurie nefirească pe care, iată, o simți cum
se revarsă din interior și te cuprinde în mod
miraculos. Nu-i greu, acceptă-te așa cum ești!
Lasă trecutul și nu mai fii preocupat de viitor!
La început, te vei privi pur și simplu în oglin-
dă și vei încerca să zâmbești așa, fără motiv și
fără nicio rezervă. Vei observa cum încet, încet,
mușchii feții tale ies din încordarea lor obișnu-
ită și, treptat, devin vizibil mai relaxați și mai
luminoși decât înainte. Tot la fel, privirea ta cea
aspră, cea cu care deja, poate, te-ai obișnuit, de-
vine și ea, în această clipă magică, tot mai prie-
tenoasă, mai caldă și mai senină. Și parcă și tu
ca persoană ești acum mai mulțumit(ă) de uni-
versul care, în timp, s-a întrețesut de jur împre-
jurul tău. Simți că nimic nu te mai constrânge!
Încordarea ta s-a evaporat!
În această clipă ești chiar fericit(ă): ai reu-
șit ca prin farmec să uiți grijile zilei de ieri iar
pe cele ce mâine se vor ivi la orizont poți să le
ignori, pur și simplu. Pentru moment, contează
doar starea ta de bucurie nejustificată pe care o
exersezi aici și acum cu deplină convingere, de
parcă ar fi aievea. Îți dai seama că timpul a dis-
părut pur și simplu, nu te mai grăbești și nu mai
ai nimic să-ți reproșezi, totul în jur pare să se
liniștească și simți cum această stare magică te
învăluie în mod plăcut și liniștitor. Nu mai vrei
să judeci pe nimeni, accepți realitatea așa cum
este ea și te accepți și pe tine, cu bune și cu rele,
cu împliniri și cu eșecuri. Un vag sentiment de
plutire și de împăcare cu tine însuți și cu lumea,
deopotrivă, revine cu calm împreună cu o stare
de relaxare totală.
Desigur, tu știi bine că tot ce ți se-ntâmplă
acum, când îți privești privirea în oglindă, nu-i
decât un mic exercițiu, un minor substitut al
oceanului de fericire despre care vorbesc mis-
ticii. Știi bine, de asemenea, că ai recurs în mod
deliberat la un soi de autohipnoză dar, în ace-
lași timp, simți că acest paliativ ți-a conferit o
stare de bine și de mulțumire pe care nimeni și
nimic din exterior n-ar fi reușit să ți-o dăru-
iască. Tocmai de aceea, vei decide în sinea ta
că, atunci când va fi posibil, o să repeți exer-
cițiul și, pentru o perioadă, chiar așa se va și
întâmpla. Vei continua, așadar, să te prefaci că
ești fericit și cei din jur - rude, prieteni, colegi
- se vor minuna de schimbarea ta în bine și,
poate, te vor întreba insinuat care-i secretul.
Tu însă, vei zâmbi și, desigur, vei evita să răs-
punzi. E mai bine așa! În timp, toată bucuria pe
care o exersezi perseverent și cu metodă în fața
oglinzii va rodi și se va transforma, poate, în
chiar acea fericire autentică pe care o căutai cu
ardoare și nu sperai c-o vei găsi vreodată. Fața
ta va emana lumină, liniște interioară și seni-
nătate; vei vorbi mai blând cu cei din jur, vei
manifesta compasiune pentru suferința umană
și vei simți nevoia să împărtășești cu ei fericirea
care se va fi revărsat asupra ta.
Bibliografie
Maestrul Z & Discipolul A, (2012) - Ab initio, Ed.
Herald, Buc.
Maestrul Z & Discipolul A., (2013) - Decus in labore,
Ed. Herald, Buc.
Osho, (2014) - Bucuria. Fericirea care vine din interior,
Ed. Litera, Buc.
Părăian, T., arhimandrit, (2009) - Calea spre bucurie,
Ed. ASAB, Buc.
Russell, B., (2013) - În căutarea fericirii, Ed. Humanitas,
Buc.
Saharov, S., arhimandrit, (1997) - Fericirea de a cu-
noaște calea, Ed. Pelerinul, Iași
Steinhardt, N., (2001) - Jurnalul fericirii, Ed.
Humanitas, Buc.
Note
1	Scindare, dualitate, duplicitate, divizare, carențe de
integritate etc.
2	Adevărul care te inundă!
3	Pacea sufletească profundă și stabilă, împăcarea cu
sine și cu lumea, acceptarea fără rest a condiției de om,
starea ideală de înțelepciune și armonie.
4	Sunday Times a scris despre Osho că este unul
dintre cei o mie de creatori ai secolului XX; la rându-i,
Tom Robbins (important romancier american) îl men-
ționează pe Osho drept cel mai periculos om de la Iisus
Hristos încoace.
5	Generic vorbind, centrul Ființei sau între Echer și
Compas, cum spun francmasonii.
6	Unio mistica
■
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
21
opinii
Caracterul neamului nostru
(Ce a fost și ce mai este?)
^^Vistian Goia
Este o întrebare pe care puțini semeni de astăzi
și-o mai pun. De aceea e foarte dificil să ar-
gumentezi afirmativ sau negativ cu privire la
această trăsătură prin care ne deosebim unii de alții
ca individualități și, apoi, ca națiune, prin comparație
și disociere cu alte popoare.
În general, „caracterul” este considerat ca totalita-
te a însușirilor complexe ce deosebesc un om de altul.
Cu alte cuvinte, el este un portret psihologic stabil și
definitoriu care desemnează nucleul esențial repre-
zentativ al unei personalități în ansamblul ei și prin
care sunt relevate atitudinile morale față de sine și
față de ceilalți conviețuitori într-o perioadă istorică.
După opinia noastră, există două categorii carac-
teriale, unele stabile, motivate genetic, altele relative,
chiar schimbătoare, determinate de contextul istoric
și social pe care îl parcurg.
Psihologii și moraliștii au înmulțit „criteriile” cu
ajutorul cărora „caracterul” este definit prin anumite
trăsături ce se convertesc în atitudini morale față de
ceilalți conviețuitori.1
Înainte de a ne referi la alte criterii, menționăm o
judecată a lui Mihai Ralea (v. Între două lumi, 1943),
după care, fiecare român cultivat e, prin definiție, un
„dezadaptat”, el plutește între principiile raționale, în-
vățate în cărțile străine, și moravurile autohtone.
După alt criteriu, elvețianul Carl Gustav Jung afir-
mă și impune următoarea teză: energiile psihice sunt
orientate spre lumea interioară (introversiune) sau
spre exterior (extraversiune). În primul caz, subiectul
acordă prioritate ideilor, în al doilea, el apreciază va-
lorile lumii exterioare, prestigiul și contactele sociale.
De-a lungul vremii, scriitorii noștri au surprins
fie lapidar, fie în imagini artistice, diferite trăsături de
caracter. De pildă, Al. Odobescu compune un per-
sonaj astfel: „Vioiciunea glumeață a caracterului său
a lăsat plăcute și vesele suvenire”. C. Negruzzi subli-
niază partea negativă în conduita altuia: „Nu avuse-
se vreme a-și desvăli urâtul caracter”. M. Eminescu:
„Măști râzânde puse bine pe-un caracter inimic”.
Sigur, când rostim termenul „caracter”, ne vin în
minte imediat numele anticilor Plutarh și Teofrast,
apoi al francezului La Bruyere, din secolele XVII-
XVIII. Dar pe noi nu ne preocupă operele lor, co-
mentate într-o mulțime de cărți și dicționare. Noi am
urmărit să aflăm și să judecăm în ce măsură și prin
ce mijloace românii au descoperit și apreciat „carac-
terul” ca trăsătură definitorie pentru conduita lor, fie
ca persoană, fie ca neam.
În cartea sa, Din psihologia poporului român
(1907), Dumitru Drăghicescu s-a referit de mai mul-
te ori la chestiunea care ne preocupă, fiind destul de
drastic cu privire la caracterul românilor de-a lungul
istoriei lor. „Elementul de căpetenie al caracterului
românesc, spunea el, adică voința simplă, incultă, dar
temeinică, încăpățânată, îndărătnică, voința neîn-
frântă, strajnică, această însușire de temelie a neamu-
lui se slăbi, păli și se topi în focul luptelor năpraznice
cu turcii. În locul curajului și îndrăznelii de altădată,
un fel de frică instinctivă pătrunse în sufletul româ-
nilor”.2
Dincolo de tonul superior, de retorica propoziți-
ilor și de unele contraziceri („voința simplă, incultă,
dar temeinică”?), autorul a surprins efectele, pe plan
psihologic, ale stăpânirii turcești de după victori-
ile lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Mihai
Viteazul. În primul rând, e vorba de inocularea „fri-
cii” în mentalul românesc și de lipsa îndrăznelii și a
curajului de a se revolta. În locul acestora, românii
medievali au căutat, spunea autorul, să „ghicească”
voința stăpânului, abandonând vitejia de odinioară
a domnitorilor valahi sau moldoveni. Astfel, în locul
curajului și a îndrăznelii, românii s-au obișnuit „a se
apleca, a se încovoia sau a dispărea din fața asuprito-
rului, pierzând simțul de neatârnare și căzând astfel
într-o stare „anarhică”.
Concluzia autorului este pe cât de pesimistă, pe
atât de sufletistă: „Cu greu se poate cita în cartea
neamurilor un popor mai brav, mai harnic, mai des-
toinic și mai bine dăruit de natură, căruia soarta să-i
fi fost atât de vitregă și să-l arunce în împrejurări și
condiții istorice mai nenorocite cum a aruncat nea-
mul românesc”.3
Paradoxal, harnicul istoriograf devine, fără să-și
dea seama, un cugetător autentic, atunci când com-
pară clasele sociale (asupritori și asupriți) aflate în-
tr-un conflict necruțător: „Obrazele se pot schimba,
clasa și spiritul de clasă rămân aceleași...”4 Și astăzi e
aproape la fel.
De asemenea, autorul face niște afirmații surprin-
zătoare pentru vremea când a scris. După el, românii
nau trăit „viața lor proprie, ci a altora”. De aci lipsa
de mentalitate și de unitate a acestora, chiar „lipsa
de caracter propriu la tot pasul”. Întrebându-se: „ce
este românesc în sufletul nostru?”, el răspunde, fără
să clipească, următoarele: sufletul nostru etnic este
alcătuit din „crâmpeie și petece împrumutate de la
neamurile vecine”. Observăm că nu-i citise nici pe
M. Eminescu, nici pe T. Maiorescu, fiind mai drastic
decât aceștia. De aceea reține foarte puține calități
psihologice sau caracteriale, însă înșiră cu frenezie
lipsurile sau ceea ce este negativ în conduita români-
lor: timiditatea, paralizia voinței, frica, lipsa de curaj
ș.a. Apoi, nu uită să amintească obiceiul neamului
nostru de a începe multe lucruri, dar foarte puține
sunt realizate, conform proverbului batjocoritor:
„Românului îi este greu să înceapă ceva, că de lăsat
se lasă el ușor!” Această înclinație (devenită obicei
de-a lungul vremii) se datorează „nepăsării” care-i
însoțește mereu în tot ce inițiază. Pentru a accentua
și mai apăsat această latură negativă a caracterului,
analistul acuză fără menajamente neamul: „Românii
sunt neisprăviți: neisprăviți geograficește și istoriceș-
te, nevârstnici din punct de vedere social”, fapt ce se
răsfrânge în sufletul nostru și produsele lui. Așadar
toate felurile de activități: literatură, arte, industrie,
agricultură și comerț poartă pecetea „neisprăvitu-
lui”!5
În avântul lui negativist, analistul trece cu vede-
rea ori uită intenționat niște adevăruri. De pildă,
dacă pe români îi consideri „neisprăviți” istoricește
și din punct de vedere geografic înseamnă că ignori
o realitate, adică, nu a depins numai de ei faptul in-
criminat, ci și de vecinii noștri și de unele puteri net
superioare. Apoi, după Unirea Principatelor, artele și
literatura au cunoscut niște realizări chiar până la în-
ceputul veacului al XX-lea, care au rămas definitiv în
conștiința românilor.
Simțind, probabil, că a apăsat prea mult pe pedala
negativismului, D. Drăghicescu adaugă și câteva ju-
decăți pozitive cu privire la români. Anume, aprecia-
ză spiritul lor satiric și epigramatic, ironia, sarcasmul
și umorul, fapt ce denotă inteligența lor vioaie. La
Universitate, în tren și la cafenele, se ascute un spirit
critic zdrobitor”.
De asemenea, la înfățișare, românul are apucă-
turi „voinicești”: profil frumos, păr lung și negru,
cu sprâncene groase, cu ochi blânzi și mângâioși,
cu sclipiri ironice. Însă, până la 1907, ne sugerează
analistul, românii nu au dovedit că au o „conștiință
națională propriu-zisă”, afirmație cu totul eronată,
pentru că evenimentele din 1859 și Războiul pentru
obținerea independenței tocmai au confirmat ceea ce
autorul cărții nu le-a amintit.
Concluzia de ansamblu a chestiunilor tratate con-
stituie o încercare de a împăca ceea ce nu e posibil:
„românii sunt o rasă occidentală (dar) cu obiceiuri
orientale!”
Ceea ce i-a scăpat lui D. Drăghicescu este altă ca-
litate a caracterului, „toleranța românească”. Simion
Mehedinți o așază la loc de cinste între calitățile
esențiale ale neamului. În cartea sa, Creștinismul ro-
mânesc, el a afirmat răspicat: „Toleranța românească”
a luat naștere din sinceră convingere, este atitudinea
pozitivă a omului matur care nu-și pierde timpul cu
„zădărnicii”. Nici urmă de frică (față de cei care ne
calcă țara). Mai degrabă „răbdare, înțelepciune, ma-
turitate”.6
Și în cazul acestui comentator de nivel mediu
găsești formulări „moralicești” care surprind plăcut
prin conținutul lor, deși îți pui întrebarea dacă sunt
ale lui ori le-a „împrumutat” de la alt confrate, fără
să-l citeze. Iată o judecată reală asupra țăranului au-
tohton: el este „singurul român adevărat”: „e liric fără
misticism, ambițios fără macheavelism, religios fără
fanatism”. Astăzi mai sunt puțini țărani autentici, deci
e foarte dificil să-i caracterizăm. Dar în alt paragraf al
cărții sale, constatăm erori copilărești, scrise în fuga
condeiului. El privește „românismul” drept „esența
firii noastre ca neam”, fiind altceva decât „vechiul da-
cism peste care s-a altoit doctrina mai nouă a crești-
nismului”. Observăm că Simion Mehedinți a uitat de
„latinitatea” limbii și culturii noastre. S-o fi grăbit, fi-
indcă imposibil să nu fi auzit de ceea ce corifeii Școlii
Ardelene au susținut cu tărie și cu încăpățânare.
* * *
Dintre gânditorii străini în ale căror scrieri se află
reflecții și judecăți privind „caracterul”, ne oprim
asupra germanului Oswald Spengler, autorul cărții
atât de des citate: Declinul Occidentului (1918-1922).
În primul rând, el consideră că omul oricărei cul-
turi trebuie să fie conștient de imaginea mintală cre-
ată de el însuși asupra sa și, totodată, asupra omului
contemporan. Astfel, el descoperă principiile, moti-
vele, forțele, convingerile și obiceiurile sale în parti-
cular, adică tot ceea ce se poate rezuma în cuvântul
„caracter”. Acesta este un cuvânt polisemantic, pen-
tru că există peisaje cu un anume „caracter”, orna-
mente, perioade sau culturi istorice cu „caracter” dis-
tinct, apoi muzica „baroc” este o artă a caracterului
etc.
În continuare, autorul descoperă o relație care îi
aparține: cuvântul „caracter” se înrudește cu cel de-
numit „voință”, pentru că voința este, în imaginea su-
fletului, ceea ce este caracterul în imaginea vieții. În
limba germană, amintește el, există expresii precum:
„forță vitală”, „voința de a trăi”, „energie activă” ș.a.
(cândva incluse într-o ideologie de tristă amintire).
Pe de altă parte, el consideră că fiecare cultură spe-
cifică este „o ființă unitară de ordin superior, având
propria concepție morală”, așadar sunt tot atâtea sis-
teme morale câte culturi există. Astăzi, e greu să mai
crezi în această idee. În continuare, Spengler face
22
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
deosebiri tranșante între „stoicii” și „epicureicii” an-
tici, care propovăduiau renunțarea la „luptă”, văzută
ca „ideal”, pentru a avansa câteva idei specifice lumii
occidentale. Reținem câteva:
Învingerea obstacolelor este instinctul tipic al su-
fletului apusenilor;
Se cere activitate, decizie, afirmarea sinelui, lupta
contra planurilor comode ale vieții, contra impresii-
lor de moment;
Lupta contra realităților tangibile, apropiate, care
facilitează triumful asupra generalității și a duratei
care leagă trecutul de viitor.7
Pe plan etic, autorul susține voința statelor vestice,
cu capacități reale economice și tehnice. Respinge fi-
ința mulțumită („Carpe diem”) a anticilor și susține
ființa modernă, care reprezintă o valoare, adică „fiin-
ța activă, luptătoare, care triumfă”.
Din acest orizont occidental, el definește noțiunea
de care ne ocupăm astfel: „prin caracter, trebuie să
înțelegem ceea ce în realizarea vieții păstrează o con-
stanță a principiilor. În caz contrar, vom vorbi de lipsă
de caracter”.8
În altă ordine de idei, Spengler respinge compa-
rația conceptului pur occidental al virtuții bărbătești,
numită de Nietzsche „virtute morală”, cu conceptul
baroc spaniol „grandezza”, dar și cu conceptul baroc
francez „grandeur d'âme”, adică „măreția sufletu-
lui”. De asemenea, se opune tipului dorit de eticile
antice, în viziunea cărora nu erau agreați „oamenii
de granit”. Pe marile personalități ale Antichității
le reduce la dimensiuni pitice, ridicole. Exemple:
Pericle și Temistocle au fost firi molatice în sensul
Kalokagathiei, Alexandru Macedon - un visător care
nu s-a trezit niciodată, Cezar - un diplomat inabil,
Hanibal - un străin, un om printre ceilalți, Ulise și
Ajax aveau un aer straniu, asemănându-se cavaleri-
lor cruciați. Sigur, este, deopotrivă, o exagerare și un
neadevăr cu privire la personalitățile respective și o
eroare să le judeci după criteriile și obiectivele seco-
lului XX.
Bazat pe raționamentele amintite, autorul cărții
Declinul Occidentului afirmă răspicat că sensul vieții
trebuie văzut în „acțiune” și nu în „înclinații pasi-
ve”. De aceea el vede salvarea în generația de oameni
superiori care, grație „voinței, științei, bogăției și pu-
terii lor”, se slujesc de Europa democrată ca de un
instrument maleabil, pentru a „lua în mâini hățurile
planetei, ca să-l modeleze artistic pe omul însuși”. În
epoca interbelică au apărut „oameni de afaceri de
înaltă clasă”, spunea autorul cărții. Ei au reprezentat
voința de putere exercitată asupra destinului celor-
lalți.
* * *
Referitor la „caracterul” românilor de astăzi, e ris-
cant și dificil să-l definești. Cum să scrii despre ca-
racterele românilor contemporani, când o bună par-
te dintre ei îți amintesc de Cațavencu și Trahanache,
de Stănică Rațiu și Lică Trubaduru, chiar de Dinu
Păturică și Hagi Tudose!? Sigur au existat în cultu-
ra și istoria noastră și caractere pozitive, cu reali-
zări remarcabile, cum au fost Spiru Haret, minis-
trul Învățământului de la 1898, Nicolae Titulescu,
Ministrul de Externe și, apoi, președintele Societății
Națiunilor, în perioada interbelică, cărora le putem
alătura mulți alții.
În continuare, ne vom referi succint la specificul
caracterial al românilor de după revoluția de la 1989,
subliniind câteva din moravurile lor. Chateaubriand
(Fr. Rene) afirma cu nonșalanță (la sfârșitul secolului
al XVII-lea) că „orice clasă cunoaște trei vârste: a uti-
lităților, a privilegiilor și a vanităților.
Sigur, românii de după revoluție s-au distins prin
funcțiile, ocupațiile și caracterul lor, colorând me-
Toshio Yoshizumi	MU 5 (2002)
acvatinta, 20 x 29,5 cm
diul social cu cele mai noi și neașteptate profesii și
apucături. O parte restrânsă dintre ei au contribuit
la așezarea societății în cadre și pe piloni cu totul noi
față de România din perioada comunistă. Pe aceștia
îi putem numi oamenii „vârstei utilităților”, pentru că
au contribuit la acțiunea de „restaurare” a noii soci-
etăți pe alte baze (capitaliste), față de cele socialiste,
existente anterior.
Se știe, acești întreprinzători, abili și rapizi în iniți-
ativele lor diabolice, au văduvit țara de ce era mai bun
și trainic, în același timp modern, în industrie, teh-
nică înaltă, construcții, agricultură ș.a.m.d. Așadar îi
putem numi „groparii” avutului național din perioa-
da postrevoluționară. Individual nu-i putem carac-
teriza pentru că sau „risipit” precum nisipul mării în
urma inundațiilor, pentru a-și pierde urma și a nu fi
pedepsiți.
Cea de a doua „vârstă” (după francezul amintit)
ar fi aceea a „privilegiilor”. Ca număr, la români, este
cea mai numeroasă. Îi cuprinde pe politicieni în pri-
mul rând: pe cei din guvernele perindate, pe mulți
dintre parlamentari, din administrațiile locale etc
Cu toții au profitat din plin, înmulțindu-și benefici-
ile pecuniare sau de altă natură, fără să se gândească
la masa largă a românilor. Aceștia abia răzbeau să
trăiască de pe o zi pe alta. Nemulțumiți de „jaful”
privilegiaților, caracterul lor a căpătat accente de în-
durare și răbdare excesive, chiar de lene și plictiseală,
fără să mai creadă în ziua de mâine. Abia acum, în
primele luni ale anului 2017, se zăresc ceva orizon-
turi binefăcătoare și pentru ei. Cât privește „vârsta
vanităților”, e prea devreme să o putem caracteriza.
Oare, pe cine putem portretiza prin caracterul
individual atestat de psihologia și manierele spe-
cifice din ultimul sfert de veac? La Rochefoucauld
îl portretiza pe omul public, nu pe cel privat, iar La
Bruyere căuta în om „ființa care mănâncă, doarme,
sforăie, scuipă și strănută”,9 fiecare în chipuri diferite.
Întrebându-ne retoric: ce fel de „caracter” îi im-
presionează pe românii de astăzi, nu prea avem
exemple care să-i mulțumească pe toți. Cum să-i
impresioneze plăcut politicienii care-și schimbă
culorile partinice în funcție de interesele materiale
pentru care au intrat într-un partid? Cum să fie apre-
ciați parlamentarii care acceptă orice hotărâre luată
de „șeful” lor? Frica, comoditatea și interesul lor îi
determină să accepte orice decizie a șefilor de partid
sau de instituție.
România a pierdut în ultimul sfert de veac o bună
parte din averea ei materială și spirituală: industria,
spațiul verde al pădurilor, un însemnat procent din
„omenia” cu care ne mândream cândva, apoi un pro-
cent uluitor din tinerii care și-au părăsit țara pentru
un trai mai bun în străinătate. De aceea România se
află, în multe domenii, la coada statelor europene.
Din păcate!
Iată de ce simțim nevoia să-i îndemnăm pe ro-
mâni să „reînvețe” să-și prețuiască patria, să devină
din nou sinceri și serioși. Nu ezităm să le amintim
cugetările unor mari personalități din trecutul nos-
tru. Barbu Catargiu, primul orator român modern,
exclama în finalul discursului său, „La Unirea de-
finitivă” (1861): „Totul pentru țară, nimic pentru
noi!” Iar Nicolae Titulescu le repeta contempora-
nilor lui următorul crez: „Partidul meu se numește
România!”
SERIOZITATEA
(am avut-o și... o așteptăm!)
În conversația curentă, antonimele serios/neseri-
os sunt mereu prezente. Prin utilizarea lor, lumea ro-
mânească se împarte în două tabere, fără excluderi și
acuze intolerabile. Adică se acceptă o diferență netă
în exprimare, în comportament și în modul de a se
percepe și judeca unii pe alții. Adeseori auzim expre-
sii de acest gen: „Vino la o cafea, să stăm serios de vor-
bă”. „Am cunoscut-o pe colega ta și mi s-a părut cam
neserioasă, atât în conversație, cât și în îmbrăcăminte
și în mimica ei neconformă cu subiectul discuției”.
De cele mai multe ori, persoana serioasă are cali-
tatea de a fi sobră, chiar gravă, având o atitudine lipsi-
tă de veselie și amuzament. Într-un roman al lui Liviu
Rebreanu „citim” gândurile unui personaj: „Doamna
Herdelea însă nu voia să-și piardă seriozitatea pentru
un lucru de nimic”.
Omul „serios” este considerat cel care are și pro-
bează o pregătire temeinică într-un domeniu în care
s-a afirmat. Pe un medic chirurg, care a dovedit ca-
lități ieșite din comun, bolnavii îl caută și au deplină
încredere în capacitățile lui profesionale, fiind con-
siderat un chirurg de toată isprava. El este un medic
„serios”, bucurându-se de o largă și aleasă clientelă.
Însă, unul care-i tratează superficial pe bolnavi este
considerat „neserios” și e părăsit de majoritatea cu-
noscuților.
În toate domeniile se găsesc astfel de capacități
care impun o anume seriozitate în profesia aleasă.
Studenții de altădată de la secția „istorie”, a Facultății
clujene, l-au avut profesor pe acad. David Prodan.
Sobru și ponderat în prelegerile lui asupra Istoriei
Medii a românilor, temeinic și exigent fără asemăna-
re, el a fost poreclit de către studenți „stânca feudală”.
Numai dacă treceai examenul la disciplina sa, ter-
minai facultatea! Sobrietatea și corectitudinea erau
calitățile lui esențiale. Prin felul cum descoperea și
interpreta documentele istorice dovedea (la curs și
în cărțile sale) o „seriozitate” maximă și fără asemă-
nare cu ale celorlalți colegi. Frivolitatea era exclusă
din manifestările lui, încât cursurile erau rostite cu o
gravitate supravegheată.
În general, „seriozitatea” este considerată o vir-
tute, precum bunătatea, puterea sau frumusețea. Ea
este, în mare parte, o calitate nativă și în toate situ-
ațiile se poate păstra. Deși elevii sau studenții sunt
siliți să devină serioși, nu toți reușesc. „Seriozitatea”
depinde într-un procent mare de caracterul și tem-
peramentul individului.
Aproape în fiecare epocă, seriozitatea a fost apre-
ciată diferit în comparație cu vremurile precedente.
În Franța Evului mediu, un om serios era considerat
unul „greoi, lipsit de grație și de suplețe”. Dar în soci-
etatea românească din veacul XX, o astfel de perso-
nalitate era considerată „încuiată”.
Pe de altă parte, nu de puține ori, caracterizarea
omului serios se face după criterii inadecvate ori
greșite: după o gravitate mimată și după gesturi pe-
dante. Mihai Ralea recomanda celor care doreau să
afle „seriozitatea” cuiva, să țină seama de criteriile
de cercetare ale oricărui fenomen moral. Adică de
existența unui „centru” și a „periferiei” acestuia. În
nucleul de bază se află ceea ce este însemnat în feno-
menul respectiv, iar la periferie ceea ce este auxiliar,
O
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
23
o
secundar. Așadar, spunea autorul amintit, „seriozi-
tatea se caracterizează printr-o diferențiere netă între
central și periferie”.10
Se spune adeseori că un om serios nu pierde vre-
mea cu chestiuni care nu aparțin direct tezei aflată în
discuție. În schimb, unul neserios se pierde în detalii,
în aspecte secundare, ori rătăcește pe căi lăturalni-
ce. Exemplul acesta banal, dat tot de M.R., este unul
edificator: un vânător pe care îl cuprinde mila când
trebuie să tragă cu pușca, nu este unul serios.
Pentru a sonda ce e fundamental și ce nu e, în
componența unui fenomen, subiectul trebuie să se
apropie cu „seriozitate” pentru a afla specificitatea as-
pectului cercetat. Așa cum aminteam deja, din punct
de vedere psihologic, seriozitatea presupune o func-
ție de diferențiere, presupune pătrunderea în parti-
cularitatea esențială a fenomenului cercetat, fapt care
înlesnește apropierea de ceea ce numim seriozitate.
Dimpotrivă, „neserioșii” începători inițiază proiecte
enorme, dar repede se dezgustă și părăsesc grabnic
ceea ce începuseră. Așa procedează astăzi mulți con-
structori români de autostrăzi, dovedind mereu o
seamă de „neseriozități”, de la un an la altul.
Pe de altă parte, „seriozitatea” depinde și de un
anumit „grad de efort”. Pe lângă o chestiune genera-
tă de inteligență, ea depinde și de voința puternică a
persoanei. Așadar, „putința” și „voința” asigură înfăp-
tuirea completă a seriozității.
Sigur, au existat și vor exista mereu așa-numiții
„utopiști” care, pe baza unor resurse pitice, fac pla-
nuri uriașe, înscriindu-se astfel în tagma neserioșilor.
În acest fel, este dat exemplul lui Don Quijote, ca-
racterizat printr-o existență iluzorie, plutind mereu
deasupra realității.
În schimb, omul serios este unul al acțiunilor
complete, care urmărește mereu atingerea scopului
propus. El duce o existență intensă, bazându-se pe
judecăți de valoare și nu pe cele de constatare.
Omul „serios” este, de obicei, sincer. El se conduce
după ceea ce gândește și înfăptuiește, diferențiinduse
de ambianță prin originalitatea succeselor sale. Baza
seriozității se compune din unitatea între fondul
sufletesc și expresia sau realizarea lui. Imperativele
recomandate de Mihai Ralea pentru a-ți păstra seri-
ozitatea sunt următoarele: „Fii ceea ce ești”, iar ca să
poți exista, trebuie să distingi prin ceea ce ai „original
și ireductibil”.11
Un alt aspect al seriozității este „epuizarea com-
pletă”, adică urmărirea până la capăt a tezei propuse,
pentru relevarea notelor ei originale, ca să nu fie con-
fundată cu alta.
Nota de bază a „seriozității” ține de „individuali-
tate”. Adică, o persoană serioasă știe rapid ce e bun și
ce e rău, se dezvoltă sincer, simplu și complet, încât
se ferește de influențe negative și nu se oprește nici-
odată la mijlocul drumului spre obiectivul propus.
Intelectualul serios se autocunoaște foarte bine, știe
ce poate și ce nu îi este îngăduit.
La polul opus, omul neserios se ignoră pe sine, nu
știe ce poate și cât poate. De aceea imită „eul” altora,
își propune obiective pe care nu le poate atinge, pen-
tru că îi lipsesc capacitățile necesare.
***
Cultura și literatura română au cunoscut, în diver-
se perioade istorice, personalități „serioase” care au
impus într-un domeniu sau altul un mod propriu de
gândire și înfăptuire a idealurilor societății timpului.
Nimeni nu contestă astăzi „seriozitatea” activității
lui Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, T.
Maiorescu, B.P. Hasdeu, N. Iorga, Ionel I.C. Brătianu,
Nicolae Titulescu ș.a.
În continuare, pentru a ilustra „seriozitatea” ro-
mânească, ne vom opri succint asupra personali-
tății lui Spiru Haret (1851-1912) din motivul sim-
plu: a fost cel mai „serios” ministru reformator al
Învățământului românesc, neegalat nici până astăzi.
Tânărul a fost licențiat în matematică la Universitatea
din Paris, fiind primul român doctor în matematici,
cu contribuții în probleme de „mecanică cerească”.
La vremea sa, a fost gratulat cu frumoase calificati-
ve: „omul școalei”, „democrat sincer”, „mare patriot”,
„cel mai popular ministru”. A făcut parte din Partidul
Național Liberal. Un dascăl ieșean a spus că Spiru
Haret a fost, pentru România, ceea ce a fost Guizot
pentru învățământul popular din Franța.
Spiru Haret și-a început activitatea didactică în
postura de profesor suplinitor la un gimnaziu din
București. În 1897, el devine pentru prima dată mi-
nistru al Instrucțiunii și Cultelor. Pe parcursul celor
doi ani ai primului său ministeriat, el a elaborat două
legi, care stau la temelia edificiului nostru școlar:
„Legea Învățământului Secundar și Superior (1898)
și „Legea Învățământului Profesional” (1899).
În 1898, pe parcursul lunilor februarie și mar-
tie, s-a dezbătut în camera Deputaților și apoi în
Senatul României „Legea Învățământului Secundar
și Superior”, care a căpătat, cu timpul, denumirea
prescurtată după numele ministrului de atunci.
Săptămâni de-a rândul, în parlament, în presa tim-
pului, la cafenele și în incinta școlilor, politicieni și
intelectuali purtau discuții aprinse pe marginea ar-
ticolelor din proiectul întocmit de un ministru libe-
ral și de colaboratorii săi, în principal C. Dimitrescu
Iași. „Calul de bătaie” al legislatorilor din 1898 a fost
„Legea Instrucțiunii Publice” din 1864.
Cei care au analizat și criticat noul proiect au fost
Barbu Delavrancea, G. Dem. Teodorescu, completați
de T. Maiorescu, Take Ionescu ș.a.
În ședința Camerei Deputaților (din 9 februarie
1898), ministrul răspunde tuturor și argumentează
punctele esențiale ale noii legi. Ceea ce impresionea-
ză în discursul noului ministru este tocmai „seriozi-
tatea” cu care analizează lacunele vechii legi și răb-
darea de care a dat dovadă în trasarea liniilor celei
noi, polemizând cu calmitatea unui legislator a cărui
viziune era pe cât de motivată, pe atât de modernă.
De la începutul discursului, Spiru Haret a afirmat
răspicat că nu e vorba de „reformarea” legii din 1864,
ci de „reclădirea” pe de-a întregul a învățământului
secundar și superior. Din legea veche au rămas doar
niște „sfărâmături” care nu pot fi utilizate în cea
nouă. Apoi, legea din 1864 nu a fost deloc elastică și,
astfel, nu se putea preta „trebuințelor” momentului,
fiind mereu în „dezacord cu mersul țării”.
În propoziții scurte, ministrul își expune serios și
limpede crezul său cu privire la legea nouă: „o lege
nouă nu trebuie și nici nu e bine, să fie eternă, dar to-
tuși ea este cu atât mai bună, cu cât durează mai mult.
Cum însă, toate faptele omenești sunt mărginite în
timp, o lege nu poate trăi cât trăiește și țara în care se
aplică, căci trebuințele țării evoluând mereu, vine un
timp când legea nu se mai potrivește cu dânsele. De
aceea o lege trebuie să prezinte oarecare libertate de
mișcare”.12
„Seriozitatea” presupune și o exprimare aspră, ne-
iertătoare pentru o chestiune care trebuie combătută
și înlăturată. În acest sens, pentru Spiru Haret „legea
din 1864 nu mai era decât o umbră, un cadavru, și a
ținea soarta învățământului secundar și superior mai
mult timp legată de această ruină de lege, ar fi nu o
greșeală, ci poate o crimă în ceea ce privește cultura
țării”.13
O altă polemică iscată între noul ministru și „apă-
rătorii” legii vechi a fost aceea privind „bifurcarea”
claselor liceale din cursul superior în „clasică” și
„reală”, completate de o secție „modernă”. Adică, în
secția „clasică”, preponderența o aveau limbile latină
și greacă, fără matematici și cu puține cunoștințe fizi-
cochimice. În secția „reală”, locul de frunte îl ocupau
matematicile, fizica și științele naturii, iar secția „mo-
dernă” (adăugată ulterior) era una intermediară între
cele două, limba greacă fiind înlocuită cu fizica și cu
științele naturale.
Pentru cele trei secții, erau comune discipline-
le: limba română, istoria patriei, limbile franceză și
germană, noțiunile de psihologie, logică și economie
politică, cărora li s-au adăugat muzica și gimnastica.
În final, Spiru Haret era convins că viitorul în-
vățământului românesc depindea de dezvoltarea
echilibrată a secțiilor respective. După 1900, în țări
precum Franța, Germania și Austria funcționa un
sistem al învățământului secundar similar cu cel sta-
tornicit în România prin „Legea” lui Spiru Haret.
Sub ținuta fermă, serioasă și cumpănită a minis-
trului, conduita parlamentarilor în dezbaterile din
1898 a fost una sobră, cu un limbaj urban, limpede
și persuasiv prin argumentele raționale care n-au
avut nevoie de mijloacele retoricii. Astfel, școala ro-
mânească s-a desfășurat, până în epoca interbelică,
respectând prevederile legii lui Spiru Haret.
După Unirea de la 1918, Transilvania a adus în
viața românească un spor de seriozitate, cel puțin așa
s-au exprimat unele voci autorizate. De pildă, Liviu
Rebreanu, la vremea lui, constata un adevăr: „Lipsa
seriozității era unul din cele mai grave neajunsuri ale
societății noastre”, fiind convins că Transilvania este
un adevărat rezervor de seriozitate”.14 Marele pro-
zator credea că din însușirile specifice tuturor pro-
vinciilor românești va ieși un om ale cărui „virtuți și
calități” se vor impune întregii lumi. Dar „trebuie să
începem prin a fi serioși. Acesta e un lucru capital”.
Din păcate, acel român „providențial” nu s-a ivit
până acum. De aceea ne întrebăm: unde s-a „refugi-
at” seriozitatea românilor după revoluția din 1989?
În parlament? Nu cred. Nici un mare „legislator”
(asemănător cumva cu Spiru Haret) nu s-a ivit încă!
Nici în guvernele mereu schimbătoare nu a putut să
se impună. Va fi, oare, în societatea civilă sau în lu-
mea universitară? Puțin probabil. Ce s-ar întâmpla,
oare, ca un român adevărat, școlit în străinătate, seri-
os și patriot, să fie convins și să dorească să „îmbra-
ce” haina visată cândva de Liviu Rebreanu și, datorită
virtuților și calităților mult așteptate, să determine
„renașterea” României în lumea modernă de acum?
Așadar, românii așteaptă mereu...
Note
1	Din prima categorie fac parte: demnitatea și respectul față de
sine; din a doua: sociabilitatea, generozitatea, sinceritatea, princi-
pialitatea, loialitatea; din a treia categorie: hărnicia, perseverența,
disciplina, angajarea ș.a.
2	Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român
(Introducere), ediție anastatică, Editura Vicova, 2013, p. 269.
3	Idem, p. 281.
4	Ibidem, p. 300.
5	Ibidem, p. 447
6	Simion Mehedinți, Creștinismul românesc, Fundația
Anastasia, 1995, p. 89 și urm.
7	Oswald Spengler, Declinul Occidentului. Schiță de morfologie
a istoriei. Prima parte: Formă și realitate, Editura Beladi, Craiova,
1996, p. 434.
8	Osvald Spengler, op. cit., p. 435.
9	Elena Vianu, Moraliști francezi, Editura pentru Literatură,
1963, p. 261 și urm.
10	Mihai Ralea, „Filosofia seriozității”, în volumul Între două
lumi, Editura Cartea Românească, 1943, p. 210.
11	Idem, p. 214.
12	Vezi discursul lui Spiru Haret, în antologia Oratori și elocință
românească, ediție îngrijită de Vistian Goia, Editura Dacia, colec-
ția „Restituiri”, ClujNapoca, 1985, p. 189210.
13	Idem, p. 191.
14	Vezi Niculae Gheran și Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu -
prin el însuși, Editura Academiei Române, București, 2008, p. 161.
■
24
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
geopolitica
Ordinea globală (I)
■ Octavian Sergentu
n cultura academică excesiv de mult se ope-
rază cu termenul de globalistică, știința despre
globalizare, care vertiginos se dezvoltă și-n
prim-planul căreia apar problemele fundamentale
legate de organizarea lumii și a societăților. Numai
că o mare parte din specialiști consideră că aceasta,
în fapt, se încadrează în arealul cercetărilor pe care le
însumează Geopolitica Globală.
Geostrategia și geoeconomia, ca niște compo-
nente principale a geopoliticii globale, urmează să
fie reglementate sub aspect de drept internațional,
iar geocivilizațiile să fie examinate ca având calitatea
de actori ai relațiilor internaționale și de reglementa-
re mondială. În esență, în baza celor două orientări
prin care se impune noua ordine mondială are loc
formarea politică spațial-temporală a construcțiilor
tipajelor civilizaționale și se produc continuu regle-
mentări civilizaționale mondiale. În fine, în calita-
te de instrument al reflexiilor filosofice se exprimă
istoria geopolitică, tendințele geoeconomice și ge-
ostrategice a centrelor mondiale de factură politică
și economică.
În ultima perioadă foarte mult se vorbește despre
geopolitică, globalism și bătălia civilizațiilor, despre
felul cum ar urma să se comporte Rusia în lumea
externă, cum să-și ordoneze vectorii săi geopolitici.
După cum se cunoaște, geopolitica oferă posibilita-
tea să fie determinată starea concretă al unui stat în
comunitatea internațională și în această bază să fie
concepută și formulată politica externă, luându-se
în calcul oportunitățile faptice care pot influența for-
marea ordinii mondiale. Principala deosebire dintre
scenariul geopolitic și cel civilizațional este legat de
obiectivele „singurătății statale”. Scenariul civiliza-
țional reiese dintr-un tablou ordonat, al unei lumi
sructurate, potrivit căruia deasupra fiecărui stat se
ridică un anumit supersistem, ce leagă statele de un
cod civilizațional cu principii și idealuri, la care sub-
scriu și se subordonează toate națiunile și statele, și
astfel să formeze cel mai stabil și predictibil spațiu
multi-civilizațional.
Conceptul de „globalizare” potrivit profesoru-
lui de relații internaționale Stephanie Lawson de la
University of East Anglia, Marea Britanie (Stephanie
Lawson, Relațiile internaționale: o scurtă introducere,
Cluj Napoca: CA Publishing, 2010, pag.152.), care
îl citează pe Richard Kilminster, „ a apărut pentru
prima dată în dicționarul Webster în anul 19611
(În webster-ul din anul 1961, 1962, 1963 nu există
conceptul de „globalizare”) și a marcat recunoaș-
terea explicită a semnificației tot mai accentuate a
conexiunii globale dintre evenimentele și relațiile
sociale în perioada contemporană”2. Până în anul
1987 în biblioteca Congresului SUA nu existau cărți
care să utilizeze termenul” globalizare”, ca mai apoi
numărul studiilor să sporească vertiginos de mult3.
Se consideră că pentru prima oară despre globali-
zare au vorbit omenii de știință americani. Însuși
termenul îi este atribuit lui T. Levit, care a publicat
în anul 1983 un articol, în care globalizarea era vă-
zută ca un fenomen de contopire a piețelor pentru
anumite produse, care erau produse de marile cor-
porații multinaționale. Un conținut mult mai larg i-a
acordat acestui termen consultantul Școlii de busi-
ness de la Harvard Kenichi Ohmae, care a publicat
în anul 1990 cartea „Lumea fără frontiere” și în care
se afirma că în noua epocă a globalizării majoritatea
proceselor vor fi subordonate celor de piață, iar sta-
tele-națiuni vor înceta să mai fie principalii subiecți
de pe scena economică mondială.
Geopolitica globală și noile
modele de regândire ale
geospațiului
La finele secolului XX, spațiul terestru a fost cu-
prins de numeroase rețele comunicaționale și astfel
a devenit nu doar un obiect, ci și un subiect al rela-
țiilor politice și sociale. Încă din secolul XIX rela-
țiile internaționale erau percepute în Europa ca un
fel de spectacol transparent [O Tuathail 1996], doar
că aceasta se reflecta în special în afacerile europe-
ne și în politica maritimă a puterilor europene. În
secolul XX o atare percepție a devenit dominantă.
În consecință a apărut geopolitica ca un mod cog-
nitiv pe care societatea îl percepea îngrijorător față
de spațiul geografic. Fiind una dintre componen-
tele care anunțau explozia cognitivă și care însoțea
dezvoltarea societății, aceasta s-a integrat natural în
arealul istoric și cultural al secolului. Numai că, în
același timp, au apărut probleme ce vizau dezvolta-
rea conceptuală și metodologică a acestei discipline.
Problema principală consta în inevitabila descriere a
spațiului, în care se produc și se desfășoară anumite
evenimente politice, care-s instrumentele spațiale,
adică cele create în spațiu și de spațiu. Aici, vorbim
despre politica a însuși spațiului, pe care unii au cla-
sificat-o ca fiind „geopolitica internă”.
Retrospectiva geopoliticii: mega-
tendințele evoluției umane
Geopolitica ca disciplină științifică pănă de cu-
rând decurgea din considerațiile conform cărora
spațiul într-o anumită măsură exercită un impact
asupra relațiilor internaționale și asupra politicii
mondiale. Pe parcursul ultimilor douăzeci de ani s-a
conturat, ca și în alte științe sociale, o nouă orientare,
postmodernă, care s-a delimitat de rațiunile globale
și s-a îndreptat înspre analiza care trebuia să răspun-
dă la întrebarea legată de reprezentările geopoliti-
ce. Reprezentanții acestei orientări presupuneau că
geopolitica statului nu se formează sub exercițiul și
influența legilor naturale și a strucuturilor spațiului,
ci prin intermediul imaginarului geografic și a mi-
turilor spațiale. Într-un cuvânt, concepțiile geopoli-
tice ar fi cuprinse și experimentate de o lume ideală.
Aceasta a dus la noi metode de cercetare, în special
analiza discursului, care până în prezent părea una
irelevantă. Noua orientare a fost denumită ca geopo-
litică critică. Geopolitica critică este revendicată ca o
nouă abordare în studiile geopolitice, în anul 1992,
în urma articolului publicat de O’Tuathail & Agnew
„Geopolitica și discursul: reflecții practice geopoliti-
ce asupra politicii externe americane”. În articol este
expus raționamentul conform căruia toate modelele
politicii globale sunt influențate sau chiar se înte-
mează din reprezentările geografice, ceea ce absolut
nu a luat în considerație geopolitica clasică. La sfâr-
șitul anilor 1990 geopolitica critică s-a transformat
într-un program de cercetare interdisciplinar, în
care pot fi evidențiate patru orientări principale: ge-
Toshio Yoshizumi	MUUFA 2 (2002)
acvaforte, intaglio, 24 x 16 cm
opolitica formală, practică, populară, structurală (a
se vedea Tabelul-Dodds, 2001].
Geopolitica critică s-a distanțat în diseminarea
și înțelegerea tradițională a conceptelor „politice” și
„geografice”. Ea a depășit cadrul în care există obiec-
tive de cercetare care se axează exclusiv pe frontie-
rele fizice, institutuțiile puterii statului și condițiile
externe. În sfera intereselor geopoliticii critice au
intrat științele sociale, studiul globalizării și gloca-
lizării, problemele identitare și suveranitate. Claus
Dodds4 consideră că geopolitica critică nu dispune
de o suficientă abordare a problemelor globale și a
modelelor reprezentative din lume. Ea neglijează și
nu acordă o importantă atenție reprezentărilor geo-
politice non-europene și a formelor de guvernămât.
Spre exemplu, ideile geopolitice din Rusia dispun de
un bagaj ideatico-conceptual extrem de larg, care
nu a fost cercetat și nu a existat în imaginarul din
Occident. În geopolitica critică anglo-saxonă nu
este atinsă problematica postcolonială: experiența
statelor postcolonială și gândirea crirică a teritorii-
lor. O altă dilemă a geopoliticii critice o reprezintă
faptul că nu abordează contextul pe care culturile
naționale și extra-naționale îl exercită asupra for-
mării reprezentărilor geopolitice. Pe de altă parte, în
contrast cu afirmațiile adepților geopoliticii critice,
statele nu cedează în fața globalizării și reacționea-
ză dur. Viziunile postmoderniste antipozitiviste și
antistructurale nu sunt străine geopolitii critice.
O’Tuathail consideră că la baza formării noului me-
diu politic s-au exercitat mai multe procese, inclusiv
globalizarea corporațiilor și a piețelor, fuzionarea
tehnologiilor informaționale și comunicaționale,
deteritorializarea guvernelor naționale și dispariția
statului într-o percepție de adineaori (într-o formu-
la anterioară-rigidă), procesul glocalizării.
Dacă ne referim la perspectiva ontologică, atunci
putem observa că în accepțiunea moderniștilor re-
alitatea obiectivă este vizualizată din exterior, iar la
postmoderni aceasta nu există. Potrivit opiniei ge-
opoliticianului Lesli Hepple, texetele geopolitice nu
sunt obiective, ele se bazează pe dilema putere/știn-
ță și servesc interesele unor grupări specifice, care
facilitează să fie legitimate perspectivele schițate și
interpretările5. Geopolitica critică nu vede sensul pe
O
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
25
o
care îl posedă geopolitica clasică, întrucât ea exami-
nează faptele care au fost supuse subiectivismului în
calitate de realitate obiectivă. Politica statului, în ge-
opolitica clasică, este determinată de așezarea geo-
grafică într-un mod, în care sunt tratați și alți factori
subiectivi și obiectiv non-spațiali.
Dacă este să invocăm perspectiva epistemolo-
gică, atunci se observă că pozițiile celor două ori-
entări care se referă la o probabilitate a explicării
științifice obiective, semnificativ, se deosebesc una
de alta. Geopolitica critică consideră că observarea
activităților pe care le desfășoară anumite personaje,
inclusiv personalitățile statului, nu poate fi conside-
rată ca fiind una obiectivă, pentru că obiectul ob-
servațiilor și observatorul sunt indispensabili unul
altuia. O’Tuathail afirmă că geopolitica occidentală
descrie până astăzi lumea imaginară de pe poziții-
le imperiale6. În geopolitica clasică raportul dintre
poziția geografică și politica internațională poate fi
instituit apelându-se la ajutorul teoriilor științifice,
ce se întemeiază pe observații, intuiții și cercetările
statistice. Obiectul observațiilor și observatorul sunt
separați. Abordarea tradițională este un instrument
care se află la discreția funcționarului de stat, pen-
tru că aceasta se sprijină, în primul rând, pe așezarea
geografică, nicidecum pe reprezentările sociale și
politice ale „grupului din vârful” piramidei puterii.
Care este viziunea geopoliticii critice aupra con-
ceptlui de „dominație a puterii”? Geopolitica critică
tratează geografia ca fiind știința despre putere, iar
studiul geopoliticii presupune atribuirea de caracte-
ristici dominante pentru forțele geopolitice și state-
lor. În geopolitica clasică forța statului și dezvoltarea
acestuia depind de factorii geografici, spre exemplu,
așezarea maritimă sau continentală, poziționată în
centru sau la periferie, rezervele de materii prime,
etc. Forța statelor dominante este motivată de o mai
bună poziționare și de avantajele geografice. În ulti-
mul caz funcția geopoliticii devine una consultativă:
ea permite să fie consiliați reprezentanții puterii, cât
de inteligent trebuie aceștia să utilizeze avantajele
obiective și pe cele materiale.
Care este obiectul cercetării al geopoliticii critice?
Adepții abordării critice afirmă că geopolitica repre-
zintă un discurs, care se îndreaptă înspre decriptarea
relației putere/știință și a relațiilor scoiale/politice. Ei
insistă pe interpretare atunci când raționalizează poli-
tica mondială, prin urmare, scopul lor principal con-
stă în aceea de a conceptualiza fenomenele din interi-
orul teoriei politicii mondiale, nicidecum a acceptării
reprezentărilor din cadrul abordării tradiționale.
Geopolitica clasică studiază istoria și geografia,
mai ales relațiile cu diplomația și strategia atunci
când este formulată teoria influenței factorilor geo-
grafici asupra politicii internaționale. Această teorie
servește ca o resursă teoretică și practică benefică
atunci când se dorește a fi înțelese anumite sfere a
relațiilor internaționale și elaborarea unor adecvate
decizii politice.
Pozițiile dinamice ale celor două abordări geo-
politice se deosebesc, în mod cardinal, una de alta.
Geopolitica critică se bazează pe „cronopolitică”, pe
o viteză accelerată și pe cyberspațiu. Ea este focaliza-
tă pe o lume, în care există numeroase amenințări în
actualitate și în care „societatea riscului” reprezintă
o consecință negativă a industrializării, globalizarea
financiară, speficitatea regiunilor sărace și „infor-
materializarea” (vitezele accelerate de transmitere a
informațiilor și numărul informațiilor). Geopolitica
critică insistă asupra faptului că aspectul geopolitic
este unul atemporal. Pe de altă parte, geopolitica
clasică se concretizează pe „valorile temporale” și re-
afirmă continuitatea factorilor geografici, care influ-
ențează asupra politicului, apelează la poziționarea
Toshio Yoshizumi
acvatinta, 29,8 x 20 cm
MU 4 (2002)
geografică ca și o orientare directoare pe care trebuie
s-o însușească funcționarul politic.
Motivațiile metodologice ale geopoliticii trebuie
să derive din acea activtate cognitivă necesară inter-
pretării nu numai la un nivel metodologic, ci și la
unul a sensurilor. Se cere ca instrumentul cercetării
să fie transferat într-un areal de cercetare (cognitiv),
să dispună de un larg context, să determine legile
dezvoltării și a fontierelor a contextului selectat, să-l
examineze ca un vast teritoriu în care se regăsesc
numeroase înțelesuri. Aceasta reprezintă un mijloc
de identificare sau de „înghețare” a nivelului de con-
ținut de care dispune mesageria instrumentului de
cercetare. Cele mai interesante sunt aici nivelul, ca-
racterul și parametrii specifici ai conținutului.
Modelul frontierelor
reprezentative și imaginare
În istoria geopoliticii se evidențiază doă etape de
referință: clasică (sfârșitul secolului XIX - anii 1960)
și noul val (din anii 1970), de începutul căruia a fost
strâns legat de noile abordări metodologice și extin-
derea viziunilor filosofice ale disciplinei7.
Scopul cercetării noastre constă în estimarea și
cercetarea megatendințelor care se pot concretiza
într-o dezvoltare de anvergură. Un asemenea obiec-
tiv se cere a fi alocat nivelului metodologic, care
permite să concentreze la maximum esența mega-
tendințelor8.
Geopoliticianul rus D.Zamyatin consideră că
megatendința specială, care este din ce în ce mai
mult abordată în actualitate o reprezintă continua
conceptualizare al rolului Eurasiei în mileniul III.
Această tendință reclamă relația pe care o are ge-
opolitica cu tradițiile istoriei geografice. În spațiul
postsovietic, mai ales în Rusia, mediul academic și
spațiul public se revendică din școlile geopolitice
clasice și a geopoliticii populare (mass-media inau-
gurează și întreține modelele războiului și amenin-
țările, ce se regăsesc în cadrul școlilor geopolitice
clasice). Mainstreamul conceptual al geopoliticii cla-
sice presupune existența unui centru geopolitic unic
a lumii. Bătălia pentru cucerirea acestuia se regăseș-
te în toate modelele clasice geopolitice9. Aceasta ne
vorbește despre o reprezentare imaginară stabilă și
de bază. Se poate reclama că modelul își legitimează
o legătură cu determinismul geografic clasic sau cu
possibilismul geografic.
Cea de-a doua megatendință constă în fixarea
luptei care continuu se desfășoară pentru optimiza-
rea teritorială și a spațiului statelor10/11/12.
Geopolitica se ocupă de istoria frontierelor și a
diverselor regimuri pe care le are aceasta, utilizând
conceptul de frontieră, graniță, izolare etc. Și aici se
relevă o luptă a formelor geografice, construite și
proiectate în afara resurselor politice și ale puterii13.
Teoria frontierei a istoricului american F.G.Terner a
devenit una referințală în mediul geopolitic, ea fiind
însușită și obținând o dublă semnificație14/15/16/17.
Modelul frontierelor reprezentative și imagina-
re (spațiu-frontieră) reprezintă una din variantele
cele mai puternice ale frontierelor reprezentative
și imaginare (MFRI), ori, în acest caz, observăm
efectul multiplicării dintr-o perspectivă imaginară
(markerul produce disfuncționalități și disjuncții
temporare și spațiale), dar și reală (spațiul este exa-
minat și având calitatea frontierelor, într-un mod
automat cumulează o serie de parametri specifici,
care contribuie să fie percepuți mult mai bine, mai
colorat și mai eficient).
Formarea modelelor frontierelor reprezentative
și imaginare este strâns legată de ciocnirea, lupta și
interacțiunea imaginară care se desfășoară în regi-
uni, țări și popoare. De aceea însăși modelele fron-
tierelor reprezentative și imaginare pot să reprezin-
te un conglomerat complicat al diverselor forme,
unele din care pot să fie transferate din îndepăratele
spații geografico-istorice. Procesul formării unor
astfel de modele de frontierele imaginare și repre-
zenative constă într-o înseilare și interpătrundere
a diverselor simboluri, legi, idei de frontieră, mar-
carea fiind istorico-geografică specifică modelului
spațial. Într-un sens deja arhicunoscut, frontierele
imaginare reprezintă acel amalgam formator ge-
ografic, care exercită o atracție puternică față de
alte spații istorico-geografice. Astfel, spre exemplu,
modelul frontierei nord-americane a atras mari
spații istorico-geografice cum ar fi America de Sud,
Africa, Europa de Est, Siberia, Asia Centrală, China
de Nord.
Frontierele imaginare și reprezenative sunt niște
forme care extind spațiul real istorico-geografic și
concomitent au o putere de atracție și de concen-
trare a diverselor epoci istorice. Fenomenele tran-
zitorii cum sunt cele politice, culturale, social-eco-
nomice, care-s foarte greu de prins în cadrul unor
teritorii concrete și a perioadelor istorice, pot să
fie într-un mod eficient studiate prin intermediul
frontierelor imaginare și reprezentative, care pot fi
desemnate ca fiind niște granițe mentale-geogra-
fice, ce condensează spațiiile temporale și spațiile
psiho-mentale cheie din cadrul geoistoriei. Aici,
vorbim despre adoptarea valorilor și conceptelor pe
care le reprezintă geopolitica critică.
Spre exemplu, în lucrarea „Sociologia și geopo-
litica frontierii”18, Ilie Bădescu și Dan Dungaciu,
ne vorbesc despre procesul de unificare a Europei,
investighează spațiul postsovietic și global, experi-
mentând imaginarul frontierelor geopolitice, geo-
culturale, geoconfesionale, geoistorice sau geocili-
vizaționale.
- Macro-regiunile în era globalizării: UE-Spațiul
Shengen; Asia Sud Estică; CSI-Uniunea Eurasiatică;
BRICS; ASEAN; Microsoft; Visa; America Latină și
țările din bazinul Mării Caraibe.
- Pe harta geopoliticii globale sunt conturate
foarte precis frontierele geopolitice regionale (geo-
political regional boundaries) și frontierele geopo-
21
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
litice globale (geopolitical realm boundaries) între
macro-regiuni (realm - domeniu, sfera).
-	Macro-regiunea continentală Eurasia, concen-
trată în jurul Rusiei (Eurasian continental realm)
este mai puțin supusă unei influențe economice și
culturale externe și arată a fi politic închisă.
Are loc o divizare a spațiului geopolitic global și
se leagă de doar doi poli.
-	Macro-regiunea” atlantică”, unifică SUA și
Uniunea Europeană, ce ilustrează acel” miliard de
aur”, cu care pretinde (în primul rând SUA) să gu-
verneze procesele de pe mapamond.
-	Macro-regiunea” oceano-pacific”, ale cărei
principale generatoare ale spațiului geopolitic sunt
Japonia și China.
În această tipologie distingem cum sunt formate
codurile geopolitice în lumea contemporană și par-
ticipă nu doar anumite puteri geopolitice, ci întregi
geocivilizații.
Geosofia care nu se prezintă ca un analog al is-
toriosofiei și însumează conceptual ceva mult mai
quantificat și mai vast. Geopolitica cultural-istorcă
(geocultura) este sinonimă geosofiei, cum relevă
V.Strada. Ea studiază macro-spațiile (sau arealele), „
caracterizate nu numai prin aspectul spațial, dar și al
dinamicității și a interdependențelor, a apropierilor
și a respingerilor reciproce, în dependență de inedi-
tul specific, care compune imaginea irepetabilă a fi-
ecărui areal și care îi determină destinul în interiorul
comunității, și care poartă numele de „umanitate”,
dar nu într-un sens exclusiv biologic „19.
Geocultura, potrivit lui I.Wallerstein, a devenit
actuală și reprezintă însăși calitatea de dezvoltare a
procesului global și național.” Oportunitatea (eco-
nomică) de dezvoltare a tuturor țărilor a devenit o
convingere universală, împărtășite atât de conserva-
tori, liberali și marxiști. Un instrument al înfocatelor
dispute au constituite rețetele, propuse ca să se obțină
o astfel de dezvoltare, nu însă și însăși posibilitatea.
În acest sens concepția de dezvoltare a devenit un ele-
ment de bază pe care se sprijină micro-sistemul geo-
cultural”20.
Eminentul politolog american consideră că as-
tăzi, în schimb, „ cultura” a devenit nu doar un in-
strument de rememorare, la care se face apel și apoi
este ignorată. Ea a devenit un apel la luptă, procla-
mat și a cărui scop este să acuze. Ce reprezintă” cul-
tura” care este folosită ca și un mesaj ce cheamă la
luptă, se întreabă I.Wallerstein.
Baza geoculturii, de unde a avut loc o dezvoltare
a acesteia, a constituit-o trei convingeri:
(a)	că statele, care sunt parte sau vor avea calita-
tea de membru în viitor a Organizațiilor Națiunilor
Unite sunt suverane politic și, în mare măsură, au
potențialul unor economii autonome;
(b)	că fiecare dintre aceste state posedă în fapt o
Mihai Chiuaru Arhetip VII (2016), ulei, tehnică mixtă
singură „cultura” națională, autentică, sau una do-
minantă;
(c)	că fiecare dintre aceste state poate în decur-
sul timpului să se dezvolte separat (în mod practic
aceasta ar presupune realizarea unui nivel de viață
similar OECD).
Geopolitca globală, care presupune și include
procesele de integrare, transformările și resetările
din lumea contemporană, este diferită de geopoli-
tica clasică. Geopolitica globală este orientată către
o reglementare normativă pe plan internațional și
mondial. Din acest considerent apare ca întemeiată
reglementarea legislativ-internațională a geostrate-
giei și a geoeconomiei, componentele de referință ale
geopoliticii globale, care, la rândul său, examinează
geocivilizațiile în calitate de actori din sfera relațiilor
internaționale și din cadrul proceselor mondiale.
În esență, în baza a două direcții se concretizează
noua ordine mondială care decurge din formarea
unui continuu spațial-temporal al organizării ierar-
hiei civilizaționale.
Ca instument filozofic-reflexiv se pronunță
esența istoriei geopolitice, tendințele geoecono-
mice și geopolitice ale centrelor mondiale și ale
puterilor economice. Până-n prezent studiile
analitice operează pe o polarizare a lumii, pe o
confruntare, dar abordează și consolidarea geo-
civilizațiilor sau dezvoltarea stabilă a umanității.
Corelarea procesului de integrare regională/ eu-
ropeană cu sistemul global este văzută ca fiind o
preocupare ce se revendică de pe agenda secolu-
lui XXI. În analizele și studiile centrelor de cer-
cetare este dezbătut profilul Europei de mâine,
din perspectiva: hiperglobalistă, transformistă,
alterglobalistă sau antiglobalistă. Impactul crizei
financiare globale a repus în discuție (re) for-
mularea obiectivelor și strategiilor UE cu privire
viitorul său. Algoritmul economiei mondiale are
o structură regională de triadă, configurație care
nu dispune de o stabilitate într-o formă finală.
În mod evident întâlnim o construcție bazată pe
o hegemonie regională, în fruntea căreia se află
America de Nord. „Aranjamentele formale stabi-
lite în cadrul Uniunii Europene par să deschidă po-
sibilitatea unei economii continentale integrate, cel
puțin la fel de puternică și dezvoltată ca a Statelor
Unite. Acest lucru anticipează formarea unui he-
gemon regional și poate apariția unui competitor
autentic pentru Statele Unite. Logica capitalistă
care guvernează Uniunea Europeană, deși nu este
una spectaculară, pare să fie perfect funcțională.
Interacțiunile și conexiunile care funcționează în
interiorul economiei proliferează și se consolidea-
ză în cadrul spațiului european”21.
Dintre procesele internaționale de maxim in-
teres și ca să fie înțelese tendințele actuale cel mai
mult s-a focalizat în studiile geopolitice procesul
integrării europene, dar și procesul complex al
globalizării. Statele bunăstării vest europene în-
registrează o tranziție de la statul bunăstării de
tip Keynesian, bazat pe ocuparea deplină a forței
de muncă într-o economie națională relativ în-
chisă la un regim al bunăstării bazat pe muncă de
tip Schumpeterian. La un nivel mai larg, procesul
globalizării generează mecanisme capabile să in-
fluențeze politicile sociale la nivel național.
În prezent, conform lui D.Rodrick, profesor
la Școala administrației de Stat Kennedy de la
Universitatea Harvard, lumea există în cadrul
unei trilogism22, incompatibil cu globalizarea
economică, democrația și existența statelor na-
ționale. El afirmă că, concomitent, pot să existe
două din cele trei puncte. Democrația excelent
coexistă cu suveranitatea națională, dacă este să
excludem globalizarea. Dar dacă noi tindem spre
globalizare, păstrând statele naționale atunci tre-
buie să ne lipsim de democrație. Dacă ne dorim
să avem o democrație alături de o globalizare
atunci vom fi obligați să renunțăm la statele na-
ționale și să trecem la o administrație transnați-
onală23. În același timp profesorul V.Lober con-
sideră că „starea relațiilor internaționale, în care
o particularitate caracteristică o reprezintă spori-
rea interacțiunilor și a interdependenței din lume,
a început să joace un rol mult mai important în
deciziile cheie, care se bazează conceptual pe așa
zisele probleme globale care se află în fața uma-
nității”24. Lober dezbate matricea acțiuniunilor
stabilitzatoare, în contextul unei dezvoltări stabi-
le și securizante, în care statele trebuie să asigure
o anume reprezentativitate atât actorilor interni,
interguvernamentali, cât și celor transnaționali.
Note
1	În webster-ul din anul 1961, 1962, 1963 nu există con-
ceptul de „globalizare”.
2	Stephanie Lawson, Relațiile internaționale: o scurtă intro-
ducere, Cluj Napoca: CA Publishing, 2010, pag.152.
3	MuxanaeHKO, Baaepun MBaHOBUH, „^no6an■U3a^un
u mo6ant>Hoe ynpaBneHue”, EkamepuHâypr, 2008, c.10//VI.
Mihailenko, Globalizarea și gestionarea globală: crestomație,
Ekaterinburg, anul 2008, pag..10
4	Dodds K. Political geography III: Critical geopolitics after
10 years // Progress in human geography. 2001. Vol. 25. No.
3. P. 469-484.
5	Hepple L. Metaphor, geopolitical discourse and the mi-
litary in South America // Writing worlds: Discourse, text
and metaphor in the representations of language / Ed. by T.
Barnes, S. Duncan. L.-N.Y.: Routledge, 1992. P. 139
6	O Tuathail G. Criticai Geopolitics: The Politics of Writing
Global Space. Minneapolis, 1996, pag. 23-24; Rethinking
Geopolitics / Ed. by S. Dalby and G. O Tuathail. New York,
1998
7	Geoffrey Parker, The Military Revolution: Military
Innovation and the Rise of the West, 1500-1800, Cambridge:
Cambridge University Press, 1988, p.10-26
8	3aMamuH 3.H., reonoaumuKa: ocHOBHMe npoâaeMM u
umoru pa3Bumua b XX b., 2007
9	Agnew J., Corbridge S. Mastering Space. Hegemony,
Territory, and International Political Economy. London; New
York, 1995. p. 13-26
10	npoxopeHKO M.. noHxmue ^paHU^bl b coepeMeHHou
reononumuKe. - reononumuKa: meopun u npaKmuKa. M,
1993
11	Hypbe C., Ka3apaH H. 1994. ^pUH^unbl op^aHU3a^uu
reononumunecKoro npocmpaHCTBa. Oâ^ecmBeHHbie HayKu
u coBpeMeHHOcmb, N 4.;
12	MuT^epay^p M. McmopunecKue cmpyKmypHue
^paHU^bl b BocmouHou Eepone. - H^-C^eHapuu, N 2, 1999.
13 Peckham R.S. Map Mania: Nationalism and the Politics
of Place in Greece, 1870 - 1922. - Political Geography, vol.
19, N 1, 2000.
14	flamKeBUH ^.P.. Eonbman ^paHU^a yKpauHu.
(^mHunecKuU 6apbep unu ^mH0K0HmaKmHax 3oHa). -
^mHOKOHmaKmHble 3ohu b EeponeucKou nacmu CCCP
(reorpatpun, duHaMuKa, Memodu usyneHun, 1989
15	M.; Bappem T.M. Huhuu HeonpedeneHHocmu:
ceBepoKaBKa3CKuu „cfipomnup” Poccuu. - AMepuKaHCKan
pycucmuKa. Bexu ucmopuorpa^uu. MMnepcKuu nepuod.
CaMapa, 2000.
16	Treagold W. Russian Expansion in the Light of the Turner
on the American Frontier. - Agricultural History, Ne 26, 1952.
17 Livingstone D.N., Harrison R.T. The Frontier: Metaphor,
Myth and Model. - Professional Geographer, N 32, 1980.
18	Bădescu Ilie, Dungaciu Dan, Sociologia si geopolitica
frontierei, Ed. Floare Albastr , Bucharesti, 1995.
19	Cmpaga B. XpoHomon Poccuu. HoBaa fâHOcmb, N
5-6., 1997, . c.111// Strada V. Cronica Rusiei, Noutățile
Adolescenței, N 5-6., 1997, . pag..111
20	Wallerstein I. Unthinking Social Science. Cambridge:
Polity Press, 1991, p. 104-124, Sec. II.//Immanuel Wallerstein,
Geocultura dezvoltării sau transformarea geoculturii noastre?
21 David Haevey, Noul Imperialism, Editura ALL,
București, 2004, pag. 83
22	PogpuK 3.Eydy^eeEeponbi: ThpHaxMemKa / http://www.
vedomosti.ru/newspaper/article/2010/05/25/235297#ixzz1bIls-
guXt // Rodrik D. Viitorul Europei, Moneda neagră
23 idem.
■
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
27
jurnal
Fragmente
■ Gavril Moldovan
4ianuarie: Mă trezesc la ora 03,00. La Radio,
poezii de Emil Brumaru în lectura autoru-
lui. Versuri frumos sunătoare care merg la
inimă. Cu portocale, borcane goale, cu sosuri ce
plutesc pe ramuri. De esență aparte mi se pare
însă poezia poetei Ioana Diaconescu care a citit
anterior. Totul în cazul artei trebuie privit în timp.
Ce va fi cu poezia peste o sută de ani dacă nici
azi nimeni aproape nu mai citește poezie? Iarna
cu un picior de lemn bate la ușa mea. S-a făcut
ziuă de-a binelea și trebuie să renunț la gândurile
de noapte pentru a fi compatibil cu cele de ziua.
Ies afară și mă-ncredințez străzii. Oameni pes-
te tot. Intră, vin, trec, stau, cumpără. Trebuie să
trăiesc printre ei. Să-i las pe câte unii să-mi calce
cenușa sensibilității mele. Să cânte cum vor ei. Să
le aprob enunțurile, să mă fac că înțeleg ce spun
ei, să nu casc când ei vorbesc. Avem în comun
defectele, tragedia existențială și câteva grame
de fericire iluzorie ce ne apropie. Să ies undeva
pe câmp, să privesc de departe ceea ce am privit
atâta timp de aproape, să văd de departe ce n-am
văzut de aproape. Lista cu amenințările ce vor
veni, teancul de regrete după perioada când eram
fericit, suma de semne prevestitoare ce conține
toată spaima și angoasa injustificabilă a acestei
vieți...Toate sunt pasibile de a-mi elucubra fi-
ința și a o face tainică, bănuitoare și neprevăză-
toare. Inima-mi suportă cu greu greutatea vieții.
Sunt prea conștient de răul ce poate urma unei
clipe de fericire. Nu noi prin noi suntem ceea ce
suntem ci prin cine știe ce complexe cosmice ce
colcăie în noi, în preajma noastră și ne dirijează.
Pe strada Ghinzii văd casa fostului meu prieten
Dumitru M. care acum e mort. E o casă mortu-
ară, părăsită. Cât a ținut la casa aceasta. Acum a
lăsat-o în grija soției lui care locuiește în oraș și
nu are timp de ea. Trece din când în când să facă
curățenie. Fetele lui sunt plecate în străinătate și
nu se mai reîntorc în România. Doar o singură
dată au revenit când trebuiau să participe la întâl-
nirea de douăzeci de ani de la terminarea liceului.
Atunci s-au pomenit, amuzate, că sunt prezente
la întâlnire mai mult de jumătate dintre ele venite
din Occident. Colegele «autohtone» erau privite
cu superioritate, părăsirea țării de baștină fiind
considerată o mare performanță, un dat al inteli-
genței lor. Multe va trebui să repare timpul în țări-
șoara noastră. Acasă mă întâlnesc cu inevitabilul.
La Tv. noul guvern Grindeanu a fost împuternicit
să-și exercite atribuțiile. Jurământele miniștrilor
mi se par false și nesincere. Nimeni nu mai crede
în jurăminte și-n îndeplinirea lor. Parcă intuind
aceasta, președintele Johannis a spus: «Domnule
Dragnea ( președintele camerei deputaților n.n.)
aflarăm de la Tv. că știți din doască-n doască pro-
gramul de guvernare. Învățați-i programul de
guvernare». Perfectul simplu «aflarăm» rostit de
gura unui ardelean a sporit ironia președintelui.
Nici n-au pus bine mâna pe putere că aleșii au și
încercat să violenteze legea prin adoptarea taci-
tă a multpomenitei Ordonanțe de urgență nr.13.
Cineva scria că România este pedepsită de istorie
pentru o vină neidentificabilă. Unde e mult iosag
și nenorocirile sunt pe aproape, la pândă. Avem
bogății dar nu știm să le gospodărim, să facem
negoț, să ne descurcăm în viață.
9 ianuarie: O iarnă geto-dacică s-a instalat
peste România. În unele zone nămeții ajung la
peste un metru înălțime iar temperatura la minus
20 grade. La Radio se spune că într-o zi de 9 ia-
nuarie a fost înfrântă în sânge, la Bobâlna, revolta
locuitorilor țărani din jurul orașului Dej și din
alte localități din Transilvania dar nu se spune că
bătălia finală s-a dat la Apatiu (județul Bistrița-
Năsăud) și că printre capii răscoalei se afla și Ion
Românul din Florești, același județ, sat de origi-
ne a prozatorului Vasile Rebreanu. Dacă tot dai
o asemnea știre, s-o dai completă. Trimit Irinei
Petraș poezia cerută pentru realizarea antologiei
„Transilvania din cuvinte”. E nimerit titlul. Ce să
scrii despre Ardeal? Oricât ai scrie nu e suficient
să resorbi în cuvinte o realitate atât de încărcată
de patimi și suferințe dar și de bucuriile ultimei
sute de ani. La Tv. opera „Don Giovani” de W. A.
Mozart, o bijuterie, o transpunere modernă, cu
costumații din zilele noastre, cu telefoane celu-
lare și bagaje de călătorie cu rotile, cu pipăituri
prin zonele delicate ale femeilor, lucruri care nu
sunt pe gustul oricui și, probabil, nici al epocii
când opera a fost compusă. Am dat telefon lui
Liviu, melomanul prieten al meu să comentăm
chestia asta dar n-a răspuns. Cum n-am răspuns
nici eu când m-a sunat nepotul G. de la Cociu.
Tocmai m-am apucat de curățat cartofi și eram
murdar pe mâini. Așa că n-am mai luat telefo-
nul. Apoi nu mai am ce face. Ce să faci când n-ai
ce face? Să cauți mușuroaie goale, croitorii fără
stofe și magazine fără cumpărători, oameni fără
o mână, lacrimi fără stăpâni. E o plăcere a mea
să caut vidul, golul, deșertul și deșertăciunea. Să
caut lipsa, absența, neîmplinirea, nevindecarea,
numerele fără soț și soții fără numere sau soții
fără soți ori soți fără soațe. N-am mai fost demult
în târg să văd boii cum se vând. Să-l văd acolo pe
Cineștiecine cum se uită tâmp în jur căci nu vine
nimeni să-l cumpere. El privește orarul bufetelor
care nu dă Dumnezeu să se mai deschidă odată.
Cum să-și descrie greierii lui de sub pernă fără
vodcă? Am tot alergat de colo, colo și n-am aflat
motivări rătăcirilor mele. Sunt un rătăcitor prin
viață. Nu mă satur de rătăcit. De rătăcit ce sunt.
Oamenii care rătăcesc mult poartă la ei sămânță
de-ntristare. Căderea în ținuturile tristeței e și ea
o rătăcire a spiritului. Cel căzut ar trebui să-l facă
răspunzător pe spirit de rătăcirile, căderile sau
decăderile lui. La Tv. seara, un cântăreț pe nume
Gh. Simionca interpretează o prostioară de me-
lodie întitulată „Codrule verde ca fânul”. Fânul
e iarbă uscată și nu poate fi verde. Fânul a fost
cândva verde. M-aș duce afară să înlătur zăpada
de pe aleea blocului dar n-am unealtă. Într-o iar-
nă trecută cu zăpadă mare am făcut o asemenea
recuperatoare operație și o doamnă de la etajul
unu a scos capul pe geam și m-a întrebat foarte
mirată: „Dumneavoastră faceți treaba asta, avem
femeie de serviciu?” Ea era una din acele «doam-
ne» ce credea că dacă te muți de la țară la oraș, e
rușinos să pui mâna pe lopată. Da, doamnă eu fac
asta și mai fac și altele. Mai întrebuințez din când
în când cazul genitiv în locul dativului și invers.
Pot chiar să cobor noaptea din Lună pe Pământ
și să văd dacă oamenii sunt tot așa cum i-am lă-
sat. Pe dumneata, dragă doamnă, sunt sigur că o
să te găsesc tot așa. Mai pot urla de singurătate
deși nu doresc compania nimănui. Mai pot, dacă
vrei, să alerg de colo-colo fără nici un rost fiind-
că și rosturile nu-s pentru oricine. Trebuie să-mi
găsesc un rost iar dacă nu-l pot găsi, să-mi fac
unul. Cum spunea Blaga, dacă viața n-are nici un
rost, atunci să-i facem, să-i dăm noi un rost. De
unde naiba să-i dau eu un rost vieții mele dacă
n-am niciunul? Și Blaga ăsta cum ne-a încurcat
pe noi, comuniștii în loc să-și vadă de treaba lui.
Ne-a-ncurcat cu Lancrămul lui, cu Hronicul, cu
Oul lui dogmatic și Marele Anonim. I-am înălțat
un bust la Cluj, în fața Casei de cultură a studen-
ților, în vremurile acelea când eu eram nespus de
rătăcitor. Era nimerit locul, ne plăcea, îl priveam
cu drag în rătăcirile noastre. Apoi au venit niște
teze, niște cuvântări guturale răstite, niște direc-
tive pompoase și bustul a fost alungat de la locul
lui. Mai întâi a stat învelit, din prudență, în carton
vreo câteva săptămâni, apoi dus a fost. Bustul lui
putea fi periculos acolo, cu alura lui de gânditor,
metafizic. Putea umple piața de gândire metafi-
zică. Putea face din spațiul înconjurător un loc
de sustragere de la ideologia vremii. Ceva suspect
plutea acolo, lângă Croco. Cadrul o putea lua la
goană în plin socialism științific. De ce gândea
atâta omul ăsta? Nu putea sta locului. Toată ziua
gândea. Gândea cu rost. El îi găsise vieții mai
multe rosturi. El nu știa că gândirea prea multă
face rău unor oameni? Ce să caute metafizica în
oraș? Ce, noi suntem Germania federală? Acolo
e țara metafizicii. La capitaliști! Prezența bus-
tului lui în oraș îi prelungea viața căci moartea
nu reușise să-l omoare de tot. Mai tare i-a sporit
renumele. Ei, aici bine zici! De renumele lui se
temeau. De viitorul renumelui său, de puterea
renumelui său de-a ne captiva pe noi tinerii de-
atunci. De-a ne molipsi cu idei metafizice. Marele
său renume, al alungatului, putea alunga, la rân-
dul său, directivele și tezele afară din oraș. Ca și
Iisus Cristos și alți oameni mari, Blaga putea de-
veni mai periculos mort decât viu.
12 ianuarie: Încă de dimineață mă duc la
Kaufland să-mi cumpăr «R.L. nr. 1. Mă bucur să
observ cum Ion Pop scrie despre prietenul Ioan
Pintea, care are meritul de a-i fi invitat la noi în
județ pe redactorii și scriitorii acestei reviste lite-
rare la sărbătorirea lui G. Coșbuc. După lectură
mă asociez gândului și-l fac fapt împlinit de-a o
aduce de la școală pe nepoata mea C. din clasa
zero. Atâtea mi-a povestit pe drum că nu mai
aveam urechi să ascult. Îmi spune, de exemplu, că
buni Rodi i-a promis de ziua ei o jucărie numită
de ea «o maimuță la dentist». Apoi m-a întrebat
pe mine ce cadou îi fac? I-am spus că e secret.
Fratele ei A. e născut pe 14 ianuarie iar C. pe 19,
așa că părinții au hotărât să le țină ziua onomas-
tică împreună. Sunt atât de înduioșători copiii.
Îi văd pe stradă respirând aerul poluat, îi văd în
viitor crescând alături de atâta ură și agresivitate
câtă e în stare să degaje umanitatea în acest nou
început de secol și mă gândesc oare ce fel de vi-
itor vor avea ei? Telefon de la nepotul meu Tinu
din Cociu, care-mi spune că tatălui lui și fratelui
meu i-a fost amputat un picior. Brrr! Chestia asta
cu «brrr» îmi amintește de un coleg gazetar care
a scris o notă critică despre unele firme din oraș
care poartă înscrisuri nepotrivite, chiar ciudate.
Un atelier de ascuțit cuțite, spre exemplu, purta
pe frontispiciu cuvintele: «Albert Lukes-cuțitar».
Gazetarul l-a ironizat pe meșterul sas respectiv
punând în paranteză, lângă cuvântul «cuțitar»,
onomatopeicul brrr. Lukes a venit cu ziarul la
21
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
redacție și a întrebat «Ce înseamnă brrr.» Am
râs cu toții. Dar nu prea am chef de glume acum
când fratele meu... Se-ncheie o perioadă de delă-
sări, de ciocniri cu materia neagră, de alegeri ne-
democratice și de spaime neelucidate. Cuptorul
vorbelor s-a-ncins și din grija de-a nu destăinui
totul la-ntâmplare, de-a nu priva întregul de par-
tea sa avântată, te distragi privirii unor forme ce-
ar putea-o lua de la capăt, ce te-ar putea vedea
cum urci cu sacii-n spate plini de spirit înapoiat.
Nu-i mai am la-ndemână pe acei făurari de vise
care toată ziua și chiar și noaptea mă făceau vesel.
Ce să fac? Poet rătăcitor, Maldoror român, Tictir,
om al mlaștinilor și speluncilor, al îndelungatelor
visări care sparg realitatea și o înfruntă. Lângă o
baltă incoloră și puhavă și-a-ntins cortul și toată
noaptea a ascultat răsufletul morții, bulbuceala
adâncului de lângă trestii, pocnetul bulelor de
apă murdară și clocită ce se sparg cu zgomot la
suprafață. Un hățiș al morții adâncite în solul fra-
te, o mică cetate a unei ape captive într-un contur
diform. Un leș masiv de animal preistoric ce s-a
tolănit acolo în pădure și din burta căruia, putre-
zită, ieșeau la suprafață viermii adâncului. Un om
trece cu carul pe micul drumeag de lângă baltă
și roțile se-mpletecesc în straturile umede de pă-
mânt abandonat și compromis, astfel încât vitele
trag la nesfârșit după ele, odată cu carul, sufle-
tul mort și pustiu al începutului. Acel început de
lume care se desfăcea încet, încet din rana provo-
cată de creație. Orice creație este mai întâi o rană.
Balta e o creație. Citesc mai departe R.L. și dau
peste un enunț extraordinar formulat de Răzvan
Voncu: «Geniul eminescian nu constă în mate-
ria poeziei sale și nici în a fi «nepereche» (cum
îi spun «eminescologii» conspiraționiști), ci în
sinteză și viziune. Eminescu asamblează altfel
materiale cu care lucrează și alții și proiectează
pe alte paliere de cunoaștere și sensibilitate idei
poetice comune în epocă. Astfel, supune banali-
tatea post-romantică unui proces alchimic, al că-
rui rezultat miraculos e poezia sa». Excepțională
această afirmație ce demonstrează, după părerea
mea, chipul nou sub care mai tinerele generații îl
receptează pe Eminescu.
14	ianuarie: Un drum lung prin pădure m-a
vindecat de multe stări ce încercau să mă com-
promită. Pășeam greu prin zăpada adâncă.
Urmele pașilor populează peisajul hibernal și-i
dau vaga senzație de spațiu locuit. O urmă a unui
picior de cosmonaut imprimată pe solul lunar
poate viețui acolo o eternitate. Aici, pe Pământ,
ea trăiește doar atât cât trăiește. Aș vrea ca măcar
urmele pașilor mei să devină nemuritoare. Dar
Toshio Yoshizumi
ac rece, intaglio, 10 x 10 cm
Chip S - Semn 4 (1998)
nu se poate. De aceea visez mereu la Lună. Acolo,
din cauza lipsei atmosferei, poeții și mai ales ur-
mele lor pot deveni nemuritoare. Acolo nimic
nu se șterge. Urma piciorului primului cosmo-
naut debarcat mai dăinuie încă. Așa că degeaba
las aici, pe Pământ, urme în urma mea urmărind
tot felul de urmări căci e steril. Bibliofilia scrisu-
lui pe zăpadă nu o cunosc. Nici caligrafia ei. E
rana scrisului pașilor mei o povară. Dar vin aici
printre copaci să-mi uit de ce mă așteaptă, să în-
grop în zăpadă amurgul unei vieți neînsemnate.
Descriu fețele morților și înclinația arborilor, a
frunzelor lor. Recitesc concluzii deșarte și nimi-
cesc decizii. Sunt numai decizii ratate de la țelul
lor suprem. Acum, la bătrânețe, e prea târziu să
constați asta. Nu mai poți îndrepta nimic. Seara,
la ușa casei mele bate cineva. Sunt două femei cu
Biblia în mână. Sunt membre ale unui cult reli-
gios sectant care umblă peste tot și răspândesc
o mică și ridicolă revistuță întitulată «Turnul de
veghe». Vor să discute cu mine. Și-au găsit omul.
Pot ști ele ce-i Dumnezeu dacă nici Emanuel
Kant, nici Hegel, nici Spinoza ori Enstein n-au
putut afla decât atât că el nu dă cu zarurile? Când
le-am spus așa-ceva, cred că ele au gândit că sunt
nebun. Mi-e puțin necaz pe religie care mi-a
distrus o parte din copilărie. Plângeam și visam
noaptea urât gândindu-mă cum va fi când «voi
arde-n focul veșnic». Până într-o zi când mama
mi-a spus că totul e o sperietoare pentru naivi. Eu
eram naiv. Cum sunt și astăzi. Apoi m-am întâl-
nit cu Dumnezeul meu: a venit Ioana pe la mine,
a împlinit azi C. 7 ani, m-am gândit că vine încet,
încet Centenarul Marii Uniri. Lucrurile de genul
acesta sunt dumnezeii mei. Dumnezeii dumne-
zeilor mei. Noaptea târziu, dialog la Realitatea
Tv. cu Eugen Simion. «În anul 1941 România era
aproape sincronizată la Europa Occidentală».
Mereu avem obsesia Occidentului așa precum și
intelectualii turci au obsesia neoccidentalizării
țării lor. Mâine se redeschide Muzeul Național al
Literaturii Române într-un sediu nou. Apoi am
notat în caiet următoarele: Izvorul urii nu se află
într-o pădure oricât ar fi ea de uscată, de rară,
de deasă, de plină de bălți puturoase. Izvorul urii
se află printre oameni, în societate, în instituții,
în parlamente și sedii ale diferitelor consilii. Ura
este o infirmitate a omului nu a copacului sau pă-
sării. Este cea mai mare infirmitate a lui. Ea, ura
izvorăște din om nu din spațiul cosmic. Nu din
Oceanul Înghețat de Nord, Sahara ori Kalahari.
Tot ceea ce reușește gravitația să adune, vine ura
și dezbină. Tot ceea ce luminează lumina din
depărtări trimițându-și razele, vine ura și întu-
necă. Tot ce echilibrează dragostea, vine ura și
dezichilibrează. E plin Pământul de ură. Cel mai
mult mă indispune când vine ura și taie copacii
pădurii.
15	ianuarie: Ziua Culturii Naționale. Se îm-
plinesc 167 ani de la nașterea lui M. Eminescu.
Ambasadorul Marii Britanii la București recită la
televiziune primele șase versuri din «Scrisoare a
I-a». Acest lucru m-a emoționat nespus de mult
în Ziua aceasta. Crainicul a spus «Mulțumim d-le
ambasador». Ninge cu fulgi mari aproape cât
palma. N-am mai văzut demult așa ceva. I-am
dat telefon lui Andrei să-i spun să se uite și el la
spectacolul ceresc, dar mi-a răspuns că e deja pe
balcon și privește. Nu ratez un drum prin pădure
(uzina mea de oxigen) să privesc ninsoarea cum
se vede acolo. Cine știe, poate într-o pădure o
să găsesc până la urmă un sens vieții mele, un
rost, o să aflu acolo cândva limba română pitită
Toshio Yoshizumi Chip F - Punct de sprijin 9 (1996)
ac rece, intaglio, 10 x 10 cm
după vreun copac, după vreo creangă sau, mă
rog, după vreun ram, dacă acest cuvânt înnobilat
de poetul despre care e vorba azi, vă place mai
mult. Poate lângă vreun izvor din acesta despre
care v-am mai spus de-atâtea ori că se află între
niște tufe ce-l ocrotesc, o să ascult eu un dialog
între cer și pământ purtat în această limbă. Dacă
toate elementele pădurii: copaci, crengi, coroane,
iarbă, izvoare, frunze, tulpini, cucuvele, cintezoi,
cuci, ceață, liniște, bălți sunt de față, sunt aici,
înseamnă că limba română se află în pădure, în
preajma mea, nu numai în oraș. Limba româ-
nă e pădurea, cerul deasupra ei, furtuna care se
stârnește, ninsoarea, ploaia etc. Seara dau telefon
unicului meu prieten Liviu H. de la Cluj-Napoca
și-l întreb dacă a audiat pe Mezzo «Pasărea de
foc» de Stravinski, care s-a dat pe post azi. El e
meloman înrăit. Voiam să întreb ceva legat de
spectacol. Îmi spune că am făcut rău că în acest
Jurnal, pe care el l-a citit în prima variantă, l-am
tras rău de urechi pe A.T. și-mi propune să scot
afară partea respectivă. Nu accept. Ca orice om
am și eu dreptul la ură. Urăsc, deci exist! Și el mă
urăște pe mine. Doi urâți. Care se urăsc reciproc.
16	ianuarie: Realitatea Tv. se face de râs cu
emisiuni legate de Ziua Culturii Naționale. S-a
recitat «Mai am un singur dor «în mod penibil
de către o fată care zâmbea tot timpul larg, cu
dinții lați descoperiți, în loc să afișeze un aer so-
lemn adecvat fiorului textului. În interpretarea
ei șchioapă «La marginea mării» devenea «Pe
marginea mării». Zâmbea tot timpul vulgar și
parcă intenționat voia să-și bată joc de marele
poet. Apoi a venit alta care recita și râdea și ea
vulgar. Nici cei doi interpreți ai dialogului dintre
Mircea și Baiazid nu s-au ridicat la un nivel ac-
ceptabil unei asemenea evocări. A venit rândul
lui Andrei Păunescu, cu ghitara lui, să continuie
șirul de gafe la care nu știu ca cineva din presa
culturală să fi dat o replică. El a cântat cam în
felul acesta:
«Popor de somnoroase păsărele
Privește de la Tisa pân la Nistru
Și vezi cum te-au furat în chip sinistru».
Dacă Dumnezeu i-a dat Laviniei Șandru (rea-
lizatoarea emisiunii) frumusețe fizică, nu i-a mai
putut da și inteligență. Nu există cenzură dar să o
facem când e necesar.
(Fragmente inedite din Jurnal - vol. II)
■
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
muzica
Noi concerte încântătoare
la Bistrița (I)
^Virgil Mihaiu
n plină vară 2017 avui privilegiul de a fi in-
vitat la cea de-a noua ediție a Festivalului
Internațional de Poesie și Muzică de la
Bistrița. Responsabilii de proiect sunt doi dintre
cei mai activi literatori români ai anilor 2000, Dan
Coman și Marin Mălaicu-Hondrari. Așa cum ei
înșiși au mărturisit public, succesul și anvergura
evenimentului se datorează în primul rând direc-
torului festivalului, imbatabilul promotor cultural
Gavril Țărmure. De altfel, centrul de greutate al
programului se concentrează în sala special rea-
menajată a Sinagogii Bistrița, convertită de același
Țărmure într-un valoros Centru Multicultural.
Simpaticii amfitrioni ai recitalurilor de poesie
i-au mulțumit coordonatorului pentru deplina li-
bertate pe care le-a acordat-o în structurarea listei
de invitați din sfera literaturii. Pe de altă parte, ca
excelent impresar (absolvent al Conservatorului
de la Iași, la clasa trombon), domnul Țărmure re-
ușește la fiecare ediție să propună o selecție muzi-
cală pe măsura înaltei ținute artistice a festivalului
bistrițean. Așa se face că oaspeții-poeți, veniți din
diverse țări, rămân impresionați de numărul mare
de spectatori și de calitatea acestora, contrazicând
temerile că publicul iubitor de arte s-ar „volatili-
za” în perioada estivală.
Anul acesta, uvertura muzicală a aparținut Noii
Orchestre Transilvane (încă o inițiativă remarca-
bilă a lui Gavril Țărmure!), dirijată de Petronius
Negrescu, avându-l ca solist pe violonistul Radu
Kis. În ambianța solemnă a grandioasei Biserici
Evanghelice din centrul urbei, au fost interpreta-
te compoziții clasice de Beethoven și Ceaikovski.
La amintitul Centru Multicultural avură loc re-
citaluri interpretate de Duo-ul Maria Răducanu
/ Sorin Terinte și de Liviu Mărculescu Jazz Unit.
Acest din urmă cvintet e alcătuit din lider, la
trombon, Elena Gatcin/claviaturi și voce, Eugen
Tobos/ghitară, Eugen Amarandei/contrabas, Teo
Popescu/baterie, continuând oarecum direcțiile
trasate de grupul Balcanamera (creat din iniția-
tiva inubliabilului percuționist Corneliu Stroe, pe
care moartea ni l-a răpit în iunie 2017).
Cele două recitaluri pe care fui invitat să le pre-
zint merită calificativul de memorabile. În conse-
cință, n-aș vrea să ratez șansa de a le comenta în
Formația Trigon - Chișinău
două articole concepute pentru Tribuna. Ca de
fiecare dată, începând din 1992, formația Trigon
din Chișinău și-a uluit și entuziasmat audito-
riul. Fondată de virtuozul violei Anatol Ștefăneț,
această grupare a edificat timp de peste un sfert
de secol o impresionantă sinteză între melosul
tradițional de pe întreg arealul latinității orientale
(în speță, române) și spiritul libertar al jazzului.
Dintr-o perspectivă istorică, demersul înzestrați-
lor discipoli basarabeni din stirpea lui Ștefăneț nu
e singular. Între precursorii săi se reliefează figura
lui Richard Oschanitzky, veritabil fondator al ja-
zzului de expresie română. Eforturi similare, de-
puse încă din anii 1960-1970 cu rezultate adeseori
remarcabile, poartă amprenta unor individua-
lități precum Jancy Korossy, Johnny Răducanu,
Dan Mândrilă, Aura Urziceanu, Marius Popp, iar
mai apoi Nicolas Simion, Decebal Bădilă, Harry
Tavitian, Corneliu Stroe. În ultimele două dece-
nii, jazzul din arealul româno-moldav a dat lumii
noi interpreți capabili să se exprime în acest lim-
baj specific identității noastre: Lucian Ban, Marius
Preda, Maria Răducanu, Alexandru Arcuș, Geta
Burlacu, Dumitru Belinschi, Teodora Enache,
Cezar Cazanoi, Mario Florescu, Ilona Stepan,
Nadia Trohin, Alex Calancea, Gh. Postoroncă,
Elena Mindru, Irina Sârbu, Marius Mihalache...
La Bistrița, Trigon a apărut într-o configurație
pe care jazzologii ar numi-o stelară: pe lângă lide-
rul capabil să valorizeze întreg potențialul violei,
i-am admirat pe discipolii săi, ajunși - la rândul
lor - la deplina maturitate interpretativă. Astfel,
Dorel Burlacu configurează peisaje armonice rafi-
nate, schițează contramelodii sau fugi unde rigoa-
rea bachiană întâlnește expansivitatea swing-ului,
asigurând totodată fundații basistice elastice, pre-
cise și inventive. Tot el ne-a oferit și o piesă pro-
prie revelând sonorități de-a dreptul spectrale ob-
ținute din muzicuță. La rândul său, Vali Boghean
e un temperament tumultuos, căruia nu-i e deloc
suficient un singur instrument. El se manifestă
plenar, quasi-instinctiv, când pe saxofonul so-
pran, când pe flugelhorn, caval, fluiere, trompetă,
claviaturi, percuție, ghitară, sau prin însăși vocea
sa. Un spectacol în sine, care însă are de câștigat
prin cooptarea în aranjamentele ultraofertante
Formația Trigon - Chișinău
purtând marca Trigon. Impecabilă e și contribuția
percuționistului Gari Tverdohleb la materializa-
rea unui concept muzical de o asemenea comple-
xitate. Fără niciun fel de veleități spectaculare, G.
B. a atins un nivel muzical ce mă determină, an de
an, să-l nominalizez ca primă opțiune la categoria
Rising Star/Percussion în cadrul juriului mondial
al revistei americane DownBeat (fondată 1934),
Down Beat Jazz Critics Poll, din care cu onoare
fac parte.
În subtextul bijuteriilor sonore create de Trigon
există un permanent travaliu, la nivelul articulă-
rii polifonice și contrapunctice a temelor, al do-
zajelor timbrurilor și intensităților. Cei patru
muzicieni se întrec în ingenioase combinațiuni
melodico-armonice, în distilarea de savori ine-
dite, din străvechi esențe acustice. Aranjamentele
purtând marca Ștefăneț reprocesează - din per-
spectiva omului rămas om până în aceste deplo-
rabile timpuri - nu doar zestrea etnomuzicală
româno-moldavă, ci și impulsuri provenite din
varii alte contexte (cum se observă, cu prisosință,
în remodelarea idiosincratică a noțiunilor jazzis-
tice de blues și swing în Doina Blues, sau în origi-
nalele versiuni conferite unor standards precum
Caravan sau Birdland). Cum ar veni, nimic din
ceea ce e muzică nu le e străin acestor artiști în-
născuți. Și - să ne înțelegem - nu e vorba de sim-
ple inserturi mecanice, ci de o concepție muzicală
integratoare. Acest conglomerat eclectic se supu-
ne unor subtile legități, induse și reglate prin vizi-
unea de ansamblu a lui Anatol Ștefăneț. Mozaicul
astfel obținut are impetuozitatea și atractivitatea
„colajelor sonore” ale lui Frank Zappa, fără com-
ponenta sardonică a acelora, dar cu masive doze
de autoironie și de humor beningn. De altfel, un
special simț al spectacolului, vizibil în cazul in-
terpretărilor pe viu ale muzicii girate de Anatol
Ștefăneț, ar putea oferi un răspuns la întrebarea
„de ce fu înființat la Chișinău un teatru purtând
numele lui Eugen Ionescu?”
O sugestie survine de la sine: întrucât compo-
nenta vizuală a spectacolului atinge cote pe mă-
sura esteticii muzicale cultivate de Trigon, e im-
perios necesară realizarea unor înregistrări video
corespunzătoare. Pe lângă valoarea documentară
a acestora, ar fi de sperat ca ele să-i convingă pe
impresarii noștri să aducă mai frecvent pe scenele
din România acest grup incomparabil.
■
30
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
„Diferențele nu dezbină, ele
constituie un mare avantaj”
de vorbă cu Alexandra Suciu și Daniel Sas, organizatorii Servus Transilvania
Servus Transilvania Fest a început în urmă cu trei ani, în valea lui Otto Wagner, un sas care s-a întors definitiv acasă,
parcă pentru a reaprinde spiritul comunității locale, transformând un hotar pustiu într-o oază de liniște și destinde-
re, în care freamătă în fiecare vară o vegetație luxuriantă. Woistal, în germană: das wuste Tal, pe românește: Voisala,
adică valea pustie, este situată la aproximativ doi kilometri de Biertan și a devenit kilometrul 0 al reclădirii spiritului
comunitar, al muzicii de calitate și al oamenilor liberi. Anul acesta festivalul are loc între 18 și 20 august. În preajma
evenimentului, am povestit cu doi dintre inițiatorii acestui proiect: Daniel Sas și Alexandra Suciu.
RiCo: - Cum s-a născut ideea festivalului Servus
Transilvania?
Alexandra Suciu: - Ideea unui festival în aer liber,
cu muzică rock și prieteni de pretutindeni a venit în
urma poveștilor de la gura sobei din casa prietenu-
lui nostru din Biertan, Otto Wagner (proprietarul
locației). El a venit cu ideea, iar noi l-am ajutat să o
pună în practică. Prima ediție a festivalului a mawr-
cat și ziua de naștere a Asociației Culturale Servus
Transilvania.
RiCo: - Ce înseamnă Servus Transilvania pentru
voi?
Alexandra Suciu: - Numele Asociației a deri-
vat din obiectivele acesteia: dezvoltarea regiunii și
a comunităților din zonă, conservarea patrimoniul
cultural și natural, organizarea unor evenimente cul-
turale de calitate etc. Abia după ce am definitit clar
obiectivele mi-a venit și numele: Servus Transilvania!
Este un salut plin de recunoștință față de locurile na-
tale, un omagiu adus celor care le-au locuit vreme de
sute de ani și și-au lăsat amprenta pe fiecare casă, ce-
tate sau biserică fortificată. De asemenea, acest salut
implică și promisiunea că vom deservi și promova
Transilvania autentică, multiculturală și interetnică,
un loc în care diferențele nu dezbină, ci constituie un
mare avantaj.
RiCo: - Ce făceai în momentul în care ai aflat de
Revoluție? Care au fost emoțiile pe care le-ai simțit în
acel moment?
Daniel Sas: - N-aveam încă 10 ani împliniți, țin
minte că eram puțin surescitat, presupun că parti-
cipam la atmosfera panicoasă și ușor paranoidă din
jurul meu. Mai țin minte că tatăl meu pleca în fiecare
zi de acasă spunându-i mamei mele: dacă nu mă mai
întorc, ai grijă de Daniel! Tatăl meu a fost unul dintre
organizatorii protestelor din Mediaș, a fost (și este)
un om curajos, lucru pentru care-l admir.
RiCo: - Cum a evoluat scena culturală din Mediaș
în ultimii ani?
Daniel Sas: - Scena culturală din Mediaș este
destul de subțire, cu următoarele excepții: Mediaș
Central European Film Festival (MECEFF) - ediția
2017 a fost suspendată de actuala adiministrație lo-
cală, concerte de orgă și muzică de cameră la Biserica
Evanghelică Sf. Margareta iar la Casa Schuller se or-
ganizează alte evenimente - muzicale ori piese de
teatru puțin frecventabile la Sala Traube etc. Într-un
cuvânt, Mediașul duce lipsă de evenimente culturale
majore, lucru absolut necesar pentru dezvoltarea tu-
ristică și economică a orașului.
RiCo: - Cine a avut ideea de a dezvolta
Asociația Mediașu civic și de ce considerați necesar
acest concept?
Daniel Sas: - Domnii Adrian Andrei Rusu (un re-
numit istoric și arheolog medievist) și Mircea Dăian
(transilvanist notoriu). Apoi ne-am mai alăturat încă
câțiva: Alexandra Suciu, Ladislau Ciocan (membru
la asociația Turist în Transilvania), Lutz Connert (ar-
hitect, un foarte activ om de cultură), Ilie Comănici
(militar în rezervă) și cu mine. Mediașul civic trebuie
să continue, trebuie să devină un reprezentant recu-
noscut al societății civile orășenești. Ideea noastră
este ca organizația să devină un veritabil democracy
watchdog.
RiCo: - România a fost o țară cosmopolită înainte
de '45. Sașii au plecat, dar care ar fi tradițiile și obiceiu-
rile care s-au păstrat și care sunt benefice comunității?
Alexandra Suciu: - Faptul că l-am cunoscut pe
Otto Wagner, unul dintre puținii sași care s-au în-
tors acasă după ce a emigrat în Germania, ne-a dat
șansa să luăm contact cu o lume nouă, în care cu-
vântul „comunitate” chiar are sens. Numai că la sași
se numea „vecinătate” și era o formă organizată de
sprijin comunitar. Găsim și astăzi în Biertan ideea
de vecinătate, unde oamenii de pe aceeași stradă se
ajută între ei, însă doar la nunți sau înmormântări.
Mai demult, oricine avea nevoie de ajutor în gospo-
dărie mergea la Tatăl de Vecinătate, iar acesta trans-
mitea un mesaj care mergea din mână în mână pe la
toți membri vecinătății. În ziua stabilită, toți vecinii
mergeau la cel care avea nevoie de ajutor să adune
fânul sau să-și repare acoperișul. Asta am învățat de
la Otto, că lucrurile se fac împreună cu prietenii, ni-
cidecum de unul singur.
RiCo: - Există o tendință la o mică parte din ro-
mânii plecați să se întoarcă în țară ca să implementeze
proiecte practice pentru dezvoltarea comunităților lo-
cale. Voi cum ați descrie acest fenomen?
Alexandra Suciu: - În creștere, însă din ce ob-
servăm noi, satele din Transilvania se repopulează
nu neapărat cu românii plecați, ci cu străini care se
mută aici pentru că se îndrăgostesc de zonă și văd
potențialul existent. De exemplu în Richiș, sat aparți-
nător comunei Biertan, trăiesc astăzi nemți, francezi,
olandezi, italieni, elvețieni, lituanieni și americani.
Singura femeie din sat care mai folosește războiul de
țesut este o doamnă olandeză, care face prosoape și
covoare.
RiCo: - În ce măsură v-a afectat personal tragedia
de la Colectiv (30 octombrie 2015)?
Daniel Sas: - Ne-a mobilizat energiile politice,
efectul fiind co-participarea (mă refer la Alexandra
Suciu și la mine) la organizarea unui protest de am-
ploare (orientat inclusiv împotriva administrației lo-
cale încă în funcție la acea vreme) la Mediaș.
RiCo: - Considerați că legislația și autoritățile lo-
cale din România anului 2017 sunt pregătite și au des-
chiderea pentru asimilarea proiectelor de dezvoltare
ale comunităților locale?
Daniel Sas: - Primăria comunei Biertan (prin in-
termediul edilului Mircea Dragomir, care are totuși
susținerea Consiliului Local în privința proiectelor
de tineret), Primăria Municipiului Mediaș (prin
intermediul Direcției Municipale pentru Cultură,
Sport, Turism si Tineret Mediaș) și deopotrivă MTS/
DJST Sibiu (prin intermediul d-nei consultant Ioana
Bodea, însă și cu susținerea d-nei director Nicoleta
David) sunt absolut pregătite să susțină astfel de pro-
iecte; acest lucru depinde, în opinia mea, de calitatea
umană a oamenilor care alcătuiesc instituția în cau-
ză, respectiv a decidenților.
RiCo: - Care sunt activitățile noi promovate în ca-
drul ediției din 2017?
Alexandra Suciu: - Dacă la prima ediție am avut
doar câteva sute de participanți, cunoscuți și prie-
teni ai prietenilor, la cea de-a doua ediție l-am avut
drept invitat pe prietenul nostru medieșean, Albert
Mathe (de la Albert Studios Munchen), care a de-
venit co-organizator la cea de-a treia ediție. Albert
este un profesionist, atât ca muzician cât și în ceea
ce privește organizarea evenimentului. A venit cu un
suflu nou, cu multă energie și entuziasm și ne-a „ac-
tivat” și pe noi. Împreună am ridicat nivelul festiva-
lului, i-am creat un specific, o structură. Newcomer
Band Contest este una din noile activități introduse
în structura programului muzical: în afară de com-
ponenta-concurs, există: categoria Cover Band, ca-
tegoria Special Guest. Apoi ar mai fi de menționat
atelierele meșteșugărești, susținute de meșteșugarii
din Corund.
RiCo: - Câți oameni din presă sunt direct interesați
de festivalul vostru? Cifra celor din mass media care se
implică în promovare este în creștere?
Alexandra Suciu: - Atât numărul jurnaliștilor
care ne promovează cât și al instituțiilor și parteneri-
lor este în continuă în creștere. Tot mai mulți oameni
au înțeles ce vrem să facem în Biertan și ne sprijină;
ne întind o mână de ajutor. Asta poate pentru că
și noi facem același lucru, încercăm să ajutăm și să
promovăm mici producători locali, tineri artiști, eve-
nimente sau acțiuni ale comunității locale, ale școlii
sau ale Primăriei. Încercăm să folosim toate resursele
existente și să conectăm toți factorii care pot îmbu-
nătăți calitatea vieții comunității locale, în special a
tinerilor din mediul rural.
RiCo: - Din programul festivalului de la primele
două ediții, care au fost artiștii care v-au impresionat
cel mai mult?
Alexandra Suciu: - Cea mai spectaculoasă
apariție a fost a trupei lui Albert, Still Awake, din
Munchen, care ne-a electrizat de-a dreptul. Țin min-
te că eram foarte ocupată în timp ce ei concertau, dar
n-am rezistat, am lăsat totul baltă și m-am așezat pe
iarbă, în fața scenei. Am fost captivată de atmosfera
pe care au reușit să o creeze împreună, nu-mi venea
să cred că sună atât de bine!
Interviu realizat de
RiCo
■
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
31
teatru
Un teatru anatomic.
Romeo Castellucci
■ Alba Simina Stanciu
Pe fondul unui accelerat fenomen concen-
trat pe un interes al regizorilor asociați cu
avangarda, cu tendințele acestora de a etala
în perimetrul scenic corpuri umane și performeri
dincolo de convenții și norme estetice, apar în
spații fie europene, fie nord-americane artiști ce
explorează potențialul expresiv al corpului, ex-
punând persoane cu handicap fizic sau mental.
Tendința este vizibilă în mai multe zone perfor-
mative, de la arte vizuale până la teatru și dans.
Dacă în teatrul asiatic corpul vârstnic expus pe
scenă este o normalitate (cum este cazul prezenței
acestuia în teatrul Butoh, în care orice tip de per-
former reprezintă un univers unic), anii ‘80 occi-
dentali - orientați spre provocarea tabu-urilor -
oferă posibilități noi de expresie. Motivați pe de-o
parte fie de larghețea oferită de artele vizuale, iar
pe de altă parte de căutarea de nou, mulți regizori
sunt orientați spre formule stranii, având ca prim
obiectiv șocul, eficacitatea teatrală, experiențe in-
edite pentru spectator.
Într-un perimetru teatral contrastant - în ega-
lă măsură conservator și experimental - al Italiei,
produsul Academiei de Arte Vizuale din Bologna,
Romeo Castellucci intervine cu formule radicale,
cu intense consistențe vizuale ale spectacolului,
folosind cele mai înaintate tehnici multi-media
și light-design, formulând imagini complexe, de
la jocuri cu vidul scenei până la sculpturalitatea
și improvizațiile nonconformiste ale performan-
ce-ului acționist. Scena este în permanență domi-
nată de picturalitate, de sculptura în mișcare, este
încărcată cu trimiteri și elemente culturale, extra-
se din cele mai stranii și neașteptate surse, care se
întâlnesc într-o compoziție axată pe o nouă abor-
dare a teatrului de imagine. Intensitatea vizuală
este mereu prezentă, vizând o neîntreruptă luptă
împotriva oricărei strategii artificiale și insistent
teatrale de înfrumusețare a imaginii, menită să
Tragedia Endogonidia
modifice realitatea.
Numele regizorului italian Romeo Castellucci
este sinonim cu compozițiile sumbre, ca mărturii
scenice ale celor mai întunecate zone ale minții
umane, ale fricii, traumei. Imaginea înseamnă
monstruozitate, figuri distorsionate în spații irea-
le. Este vorba de un spectacol cu valențe suprare-
aliste, dominat de suprapuneri de planuri teatrale
și infinite sugestii de forme, experiențe vizuale și
sensibile. Imaginea este nucleul energetic al ori-
cărei idei regizorale semnate de Castellucci, unde
sunt mixate fotografia, tehnica multi-media, care
funcționează ca intervenție chirurgicală în inte-
riorul corpului viu, urmăresc elementele interne
care creează viața, modul în care corpul trăiește
și din care este creat spectacolul. Acesta este con-
ceput în permanență ca o stranie și complexă fan-
tezie picturală încărcată de violență. Este etalată
totodată obsesia, ilogiul funcționării minții uma-
ne, stările de alternanță între fantezii morbide,
imaginii ale picturii renascentiste și expunerea
corpului uman în formula sa degradată.
Sunt create relații noi, cu valențe armonice
muzicale, ca polifonie a registrelor teatrale în care
este invocată „a treia imagine”. Este urmărită dra-
maticitatea vidului susținută de inflexiuni sonore,
de efecte de desfacere a sunetului în cele mai sub-
tile posibilități expresive. Există prezențe obsesive
în design a instrumentelor chirurgicale, destinate
disecării materialului carnal, existența banda-
jelor, a sângelui, a substanței care se scurge din
corp odată cu viața. Regizorul avertizează în re-
petate rânduri că fiecare produs artistic al său este
o procedură de disecție în corp și spirit, executat
cu brutalitate și eleganță. Scena lui Castellucci are
valoarea unui teatru anatomic, iar situațiile au va-
loarea unei disecții în corpul performerului, acți-
uni plasate de cele mai multe ori la limita dintre
obscen și situații sado-masochiste. Este implicat
în egală măsura în producția de operă, în speci-
al opera barocă (Orfeo și Euridice de Gluck) sau
a doua școală vieneză (Moise și Aaron de Arnold
Schoenberg).
Temele sunt universale, extrase din Biblie sau
Dante. Spectacolele sunt redate în formule violent
actualizate, cum este cazul Infernului de Dante,
idee dominată de figura lui Andy Warholl. Regia
aproape elimină cuvântul vorbit. Formulele de
interpretare ale acestor teme sunt distilate prin
cruzimea cu valențe artaudiene, apelând totoda-
tă la strategii și reformulări elegante ale imaginii.
Castellucci oferă o maladivă expunere a sensibi-
lității și vulnerabilității viului, dincolo de uman,
privite prin prelucrarea miturilor esențiale ale
umanității, Isus, Biblia, textele lui Platon și supra-
realismul macabru cu consistența medievală a lui
Dante Alighieri. Orice investigatie a regizorului
începe cu tragedia, substanța corpului, consumul
ființei umane prin tragedie și prin instinctul tra-
gic. Există neîntrerupte jocuri cu artele vizuale în
scenă, cu picturalitatea și cu tehnicile plastice de
a crea imagine densă.
Regizorul studiază - în mai multe etape - emo-
ția și modalitățile prin care aceasta poate fi acce-
sată. Este evitat cuvântul rostit de către actor, țintă
pe care tinde să o desființeze Societatea Rafaello
Sanzio, asociată în permanență cu activitatea re-
gizorului italian. În spectacolul I Miserabili este
aplicată mișcarea care decurge în urma primelor
experimente ale companiei din anii ‘80. Este ur-
mărită totodată formula nemișcării, a corpului
statuesc menit să creeze spectacolul, ce gene-
rează energia performativă a întregii compoziții
vizuale. Corpul - expresia și imaginea sa - este
forța care creează spectacolul, dincolo de cuvânt.
În aceeași lumină se derulează lucrarea creată în
1999 bazată pe Biblie, Genesi. Din muzeul somnu-
lui. Structura sa tripartită debutează cu imaginea
unui Auschwitz stilizat, un perimetru al crimei,
continuat de prezența simbolică a lui Cain și Abel,
personaje încadrate de un spațiu al încărcăturii și
totodată al confuziei de surse și trimiteri, de la ge-
neza (care asigură „programul” întregului spec-
tacol) până la o stare prenatală, pre-formată, în
care naivitatea puerilă este susținută de personaje
și un cadru sub forma unei paste sau ghips alb,
fără contraste sau elemente cromatice. Nașterea
sau topirea în cadru sunt compatibile cu începu-
tul și sfârșitul umanului, al pulsului vital. Crima
dintre cei doi frati este punctul de declanșare al
elementelor distructive, care vor avea loc pe par-
cursul evoluției societății umane. Peisajul scenic
apare ca un laborator sau abator plin de cârlige
suspendate și scripeți, ca o amenințare latentă a
crimei și cruzimii. Materialele sunt reci, subțiri,
ascuțite, dispuse dezordonat pe planul vertical,
înalt al scenei, conceput ca un fundal alb și ste-
ril. Spațiul favorizează transparențele cu consis-
tență lichidă, imagine care mizează pe fantezia
audienței. Spectacolul oferă o experiență unică
destinată fiecărui individ, în funcție de memoria,
informația și experiența vizuală a fiecărui mem-
bru ce compune audiența, o întâlnire directă, fără
sprijinul - sau disconfortul - unui narativ. Sunt
combinate ideile obsesive ale lui Castellucci, visul
- și derularea unor situații în confuzia unui vis -
cu idei scenice care suprapun jocul cu macabrul.
Este reconstituit laboratorul unui lagăr de exter-
minare, copii-cobai înconjurați de cârlige de care
atârnă fragmente umane.
Un alt spectacol de referință pentru Romeo
Castellucci este Giulio Cesare din 2001, o com-
poziție în care scena este creată dintr-o imagine
32
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
gândită ca formă a unei disecții a laringelui. Este
vorba de o etalare a procesului biologic de emitere
a vocii și modul în care arta este produsă de cor-
pul viu, în mișcare. Regizorul expune carnalitatea
artistului, materialul celui ce produce arta, func-
ționamentul dat de organele care trăiesc și creea-
ză echilibrul vital. Proiecțiile expun fără rezerve
părți anatomice ale unui corp care face eforturi să
trăiască. Este ales un interpret bolnav, iar punerea
în scenă devine cvasi-sinonimă cu o intervenție
chirurgicală. Ideea lui Castellucci este expunerea
ultimelor putințe și spasme umane, care sunt vă-
zute de regizor în termeni de normalitate, expre-
sivi și dramatici. În centru se află cuvintele ars și
retorica, cuvinte cheie care coordonează întregul
demers simbolic al spectacolului, susținut în ega-
lă măsură de un cadru dominat de sculptura anti-
că și de gesturi ritualice executate fie în unison fie
în mod solistic. Vocea este prezentă prin micro-
fon pe un fond sonor dominant vocal (o extensie
a tradiției italiene phone impusă de Carmelo Bene
în anii 70). Proiecțiile derulate pe fundal expun
organele umane, provocând un neîntrerupt șoc al
imaginii, combinate cu fragmente de corp uman,
din sculptura latină. Vocea înregistrată este com-
binată cu mecanismele gestuale ale actorului din
prim-plan. Figuri umane care apar în specta-
col sunt create de performeri fie cu vârsta foarte
avansată, fie hiperponderali sau anorexici.
În Tragedia Endogonidia din 2003, lucrarea -
emblematică pentru Castellucci - este gândită
ca o tragedie în termeni mecanici, dominată de
o veritabilă dramaticitate spațială a mașinilor
accidentate. Scenografia împrumută stranieta-
tea materialelor industriale, în formulă distor-
sionată, degradată. Intenția este apropierea de
contextul și aciditatea vizuală urbană contem-
porană. Personajul central al montării este Isus,
imagine ce menține alura atemporală a compo-
ziției. Cununa de spini domină acest perimetru.
Spectacolul nu beneficiază de o formă definitivă,
dezvoltându-se mereu. Este conceput ca o entita-
te într-o continuă metamorfoză condiționată de
spațiul în care acesta se desfășoară. Sunt supuse
manevrelor conceptele lui Castellucci, cum sunt
tragicul și pre-tragicul, obținute din obsesia sa-
crificiului fără întrerupere, accesând sub formă
de efect de transă colectivă simțurile audienței,
în maniera unui performance ritualic. Sunt antre-
nate strategii extreme vizuale și sonore. Suferința
umană este în centru, situație ce expune ceea ce
este ascuns, rușinos și evitat de societatea uma-
nă. Vulnerabilitatea corpului viu și a materialului
organic este suprapusă formulelor contorsionate,
dure ale materialului mecanic. Imaginea cheie a
spectacolului este din nou centrată asupra figu-
rii lui Isus, plasat alături de sfinx și de mai multe
scene biblice care au ca subiect situații derulate
în jurul sacrificiului. Scena este vitalizată de pre-
zența a două mașini de spălat, care face impor-
tante trimiteri către mecanicitatea militarismului.
Tragedia creată de Castellucci este construită din
sugestii ale dezumanizării, de înstrăinarea omului
de orice reper și dorință a existenței în comunita-
te, apelând la căutarea lumii interioare și constru-
irea propriului univers.
Trilogia dantescă creată în 2008, inspirată de
Divina Comedia, are ca punct de plecare datele
cunoscute. Este gândită ca o provocare adusă de
densitatea - nu numai simbolică - dar și de in-
formații precise și politice care susțin un nou fir
narativ al lucrării. Sunt din nou prezente fantezi-
ile vizuale ale lui Castellucci, oferite de echilibrul
geometric și de transparențele spațiale prin care
Giulio Cesare
sunt încadrate temele obsesive ale regizorului,
centrate pe cruzime, tortură și corpul uman. Cele
trei idei, Infernul, Purgatoriul, Paradisul oferă o
structură a condiției umane, de la existența nor-
mală a vieții ritmice de familie (Purgatoriul) până
la instalația paradisiacă a celei de a treia părți a
trilogiei în care propunerea scenică a artistului
italian oscilează între efecte vizuale create prin
oglinzi și reproduceri de imagini picturale.
În anul 2011, odată cu spectacolul Sul concetto
di volto nel Figlio di Dio, Castellucci aduce pro-
vocări noi adresate tabu-urilor scenice. Expune
corpul nud al unui bărbat vârstnic, suprapune
o acțiune banală și în același timp blasfematoa-
re cu imaginea uriașă creată de pictorul renas-
centist Antonello da Messina, Il Salvator Mundi.
Este vorba de eforturile de a depăși orice tip de
handicap fizic, de etalare a expresivității dincolo
de imaginile ce reprezintă repere ale frumuseții
fizice, standarde impuse de societate, valoarea
umană, rușinea vârstei, a urâțeniei, a degradării
fizice, însoțite de imaginea frumoasă, divină a
Salvatorului Lumii. Viziunea apare ca o extensie
Toshio Yoshizumi
ZEMU 3 (2000), intaglio, ac rece, 16 x 23,7 cm
sau consecință a Purgatoriului, plasată la limita
dintre sacrilegiu și problema demnității umane,
odată cu trecerea timpului și pierderea forței vi-
tale. Spectacolul este dominat pe toată durata de-
rulării sale scenice de figura lui Isus, ce mizează
pe contrastul stilistic dintre cromatica și expresia
diafană a figurii de renascentiste și contempora-
neitatea brutală.
Fascinat de imagine și de căutarea celor mai
complexe sensuri și profunzimii umane, Romeo
Castelucci intervine pe scena spectacolului con-
temporan cu mijloace artistice care îmbină deo-
potrivă strategii de compoziție specifice artelor
plastice, îndeosebi pictura, acumulând în același
timp formule variate ale utilizării actorului în
spațiul scenic. Regizorul rămâne în continuare
unul dintre cele mai provocatoare personaje din
lumea spectacolului italian, emblematic pentru
ideea de eficacitate teatrală cultivată în acest peri-
metru de artiștii de avangardă, adepți ai celor mai
violente formule de expresie (Carmelo Bene sau
Pippo Delbono).
■
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
33
simeze
O selecție de gravori
americani contemporani
Silvia Suciu
Lyell Castonguay
Golden Maiastra, xilogravură
Inedită în peisajul plastic, expoziția „O se-
lecție de gravori americani contemporani”
prezintă 33 de lucrări de gravură a 11 artiști
americani (curatori: Barbara Sussman, Silvia
Suciu), fiind găzduită de Muzeul Național al
Hărților și Cărții Vechi (27 iulie - 3 septembrie
2017). Acest eveniment este realizat în colabo-
rare cu Blue Hill Art & Cultural Center, un cen-
tru expozițional important situat în Rockland
County, Pearl River, New York (SUA), fiind
deschis în prezența Ambasadorului SUA la
București, Hans Klemm, a atașatului cultural
de pe lângă Ambasada SUA, Scott A. Rees, și
a noului director al MNHCV, Cristina Toma.
Expoziția își propune să aducă în atenția pu-
blicului opera unor artiști americani en vogue
în prezent în SUA: Joel Beckwith, Dale Bradley,
Lyell Castonguay, Ann Chernow, Joanna
Dickey, Alexandra Eckhardt, Ben Ferguson,
Andre Junget, Andrew Murdoch, James Reed
și Nomi Silverman.
Dedicați tehnicilor tradiționale de gravură,
ei formează un grup bine închegat, remarcân-
du-se prin dragostea pe care o dovedesc față de
domeniul graficii. Artiști polivalenți, cu nume-
roase expoziții personale și participări la expo-
ziții de grup, opera lor se integrează în colecțiile
unor importante instituții americane și inter-
naționale: Metropolitan Museum of Art, New
York; The Library of Congress, Washington;
Museum of Modern Art, San Francisco,
California; Museum of Alaska North, Alaska;
Los Angeles County Museum ofArt, California;
Achille Bertarelli Collection of Milan, Italia;
Tel Aviv Museum, Israel etc. Au fost premiați
la nivel național și fac parte din asociații pro-
fesionale americane, cum sunt: Silvermine Art
Center, New Canaan, Connecticut; Print Club
of Albany; National Arts Club, New York City;
Deschiderea expoziției, Muzeul Național al Hărților și
Cărții Vechi, 2 iulie 2017
Society of American Graphic Artists; Zea Mays
Printmaking; Southern Graphics Council;
Center for Contemporary Printmaking; The
Gabor Peterdi International Print Collection...
Elementul de legătură care îi unește pe ar-
tiști îl constituie tehnicile tradiționale în care
sunt realizate lucrările; pentru ei, atelierul de-
vine spațiu pentru experiment (Joanna Dickey-
atelierul din Strawtown; James Reed-atelierul
de gravură Bridgeport, Milestone Graphics,
Connecticut; Dale Bradley - atelierul Bradley
din North Adams, Massachusetts). Tehnicile
tradiționale de gravură constituie baza pentru
tehnicile mai noi, gravura contemporană re-
prezentând un melanj între vechi și nou; aces-
tea le oferă artiștilor nebănuite posibilități de
a folosi materiale și procedee de gravură, de la
cele tradiționale și până la gravura digitală și la
imaginile realizate pe computer. Fiecare proce-
deu de gravură presupune un set de variabile
și probleme care trebuie rezolvate; prin gravu-
ră se creează multipli, iar artistul se exprimă
prin intermediul materialului în care urmea-
ză să realizeze lucrarea. În cazul litografiei,
Joel Beckwith
O chestiune de interes, acvaforte color, acuarelă, foiță de aur
34
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
„adâncimea” imaginii merge dincolo de linia
desenată. Când lucrează cu placa de metal, ar-
tistul trebuie să dea dovadă de o tehnică ire-
proșabilă pentru a realiza un print de calita-
te. Placa de lemn îi permite să experimenteze
cu materia, xilogravura oferindu-i artistului
numeroase posibilități grafice. Inventivitatea
artistului combinată cu materialul în care este
realizată gravura duc la expresivitatea de care
aceasta este „încărcată”. Astfel, opera finală
este o combinație între „sufletul artistului” și
talentul și măiestria de care acesta dă dovadă.
Acest eveniment este inclus într-un schimb
cultural româno-american; la Blue Hill Art &
Cultural Center are loc momentan expoziția
„O selecție de gravori români contemporani”:
Aurel Bulacu, Tudor Câmpean, Emilia Kiss,
Nemeth Attila, Rada Nița, Romeo Rădulescu,
Florin Stoiciu, Ion Tițoiu (11 mai - 11 noiem-
brie 2017). Acest proiect prezintă opra gravată
a opt artiști români ale căror lucrări se referă la
vârstele vieții și la modul în care acestea sunt
percepute de noi. Unici și universali, singuri și
împreună, tineri și bătrâni, trăim în fiecare zi
mii de momente fără să știm dacă acestea ne
aparțin nouă sau altora. Ca ființe, împărtășim
sentimente și trăiri, emoții și clipe de dedica-
re. Pentru creator, acestea devin operă de artă,
fiind percepute în mod diferit de către public.
Opera de artă devine testament, iar creația îi
aduce tinerețe fără bătrânețe și viață fără de
moarte.
Ann Chernow
Laura mergând, litografie
Schimburile culturale româno-americane au
o tradiție îndelungată. Sculptorul Constantin
Brâncuși a expus pentru prima dată în SUA
la Armory Show, în martie 1913, lucrările lui
fiind extrem de apreciate de publicul larg și
cumpărate de colecționari precum John Quinn
și Peggy Guggenheim. Muzeul Solomon R.
Guggenheim găzduiește în prezent (martie
2017 - februarie 2018) o expoziție dedicată lui
Brâncuși, cu lucrări din patrimoniul Muzeului.
În 1968, pictura abstractă a lui Ion Țuculescu
a fost itinerată de Smithsonian Institute în mai
multe orașe americane. În 1969, Smithsonian
Institute prezenta în România lucrările a 19
pictori contemporani americani, în cadrul
expoziției „Dispariția și reapariția imaginii:
Pictura americană după 1945” (București, Sala
Dalles), eveniment urmat de alte două expo-
ziții, în 1972: „Forma și procesul creației în
pictura americană din secolul 20” și „Noua
sculptură americană” (București, American
Library).
■
Urmare din pagina 36
Lumi de semne: Toshio Yoshizumi și Mihai Chiuaru
Expoziția Toshio Yoshizumi și Mihai Chiuaru	Galeria Dana, Iași
Dacă Toshio Yoshizumi ne coboară în Infernul
emoțiilor, Mihai Chiuaru ne invită în grădina
Paradisului, oferind câteva din merele ispitei biblice.
Pictate în culori de pământ, fructele iau forma unor
inimi decorate cu semne. În centrul fiecărui măr se
deschid ferestre: ferestre către cotidian, puncte de
fugă ale minții și privirii dincolo de spațiul imediat
accesibil. Chiuaru dezidilizează fructele din Eden,
conferindu-le consistența materiei brute, a pământu-
lui-sursă, topos originar, loc al penitenței existențiale,
dar și al tentațiilor evazive.
Spre deosebire de expresionismul și, uneori, ges-
tualismul lui Toshio Yoshizumi, Mihai Chiuaru
optează pentru tușa clasică, figurativă, camuflată în
manta simbolică. Dacă primul pare a suspenda re-
flecția și interpretarea, celălalt le presupune ca ne-
cesare și indispensabile. Manierismul grafic exersat
în tablouri scoate în evidență nu doar ingeniozitatea
asocierilor, cât și dexteritățile picturale, abilitatea de
Mihai Chiuaru	Arhetip II (2016), ulei, tehnică mixtă, 100 x 100 cm
a combina formele și culorile, alternațele de lumini
și umbre.
Diferențele de stil, concepție și limbaj dintre cei
doi artiști sunt asumate și vizibile. Japonezul evocă
teme grave, decupate din recuzita emoțiilor univer-
sal-valabile (angoasa, disperarea, moartea), în timp
ce băcăuanul investighează retrospectiv arhetipurile,
simbolurile inaugurale, într-un limbaj plastic evi-
dent modernizat. Reticenți în etalarea ostentativă a
însemnelor identitare, ambii privilegiază tehnici și
motive care surclasează frontierele și parcelările con-
juncturale.
Expoziția de la Galeria „Dana” din Iași pare mai
mult decât o fericită întâlnire a doi prieteni. Este, îna-
inte de toate, ocazia unui dialog simbolic, la distanță,
între două culturi (japoneză și română), între două
lumi (Orientul și Occidentul). Lumi de semne - de-
opotrivă interesante, atractive, vrednice de explorat.
■
TRIBUNA • NR. 359 • 16-31 august 2017
35
sumar
plastica	
bloc-notes Ștefan Manasia Despre (N)aum. Mecanica unui nou festival	2
editorial Mircea Arman De la Sf. Augustin la Renaștere (VI)	3
cărți în actualitate Ion Buzași O contribuție importantă la istoria învățământului blăjean	4
Ștefan Manasia Un lego eclatant asamblat din mai multe romane	5
Rodica Marian Copacul timpului arzător	6
comentarii Geo Vasile Mircea Eliade, 110 ani de la naștere. Evadarea din exilul istoriei	7
Teodor Vidam Poezia răscumpărării	8
memoria literară Constantin Cubleșan O carte despre... o viață (Gelu lonescu)	9
poezia Aura Christi Ostrovul Învierii	11
Irina-Roxana Georgescu	13
proza Radu Aldulescu Om și câine	14
eseu Mircea Moț Despre blagienele brânduși	16
diagnoze Andrei Marga Destinul Europei? Reluarea întrebării	18
tale quale Vasile Zecheru Bucuria lăuntrică	20
opinii Vistian Goia Caracterul neamului nostru (Ce a fost și ce mai este?)	22
geopolitica Octavian Sergentu Ordinea globală (I)	25
jurnal Gavril Moldovan Fragmente	28
muzica Virgil Mihaiu Noi concerte încântătoare la Bistrița (I)	30
de vorbă cu Alexandra Suciu și Daniel Sas, organizatorii Servus Transilvania „Diferențele nu dezbină, ele constituie un mare avantaj”	31
teatru Alba Simina Stanciu Un teatru anatomic. Romeo Castellucci	32
simeze Silvia Suciu O selecție de gravori americani contemporani	34
plastica Petru Bejan Lumi de semne Toshio Yoshizumi și Mihai Chiuaru	36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.	
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
Lumi de semne
Toshio Yoshizumi și Mihai Chiuaru
Petru Bejan
Asocierea unor artiști în proiecte comune se
justifică, de regulă, prin invocarea de veci-
nătăți confortabile, fie că vorbim de afinități
tematice, de compatibilități formale sau complicități
strategice. Omogenitatea sau coerența ar fi imposi-
bile altfel. Curajoase și insolite sunt însă acele eve-
nimente croite cu premeditare în a etala diferențele,
recurgând la formule nu conciliante sau dizolvante
mutual, ci transgresive și promițătoare sub aspect
cultural. În acest fel ar trebui văzut demersul cola-
borativ al japonezului Toshio Yoshizumi și al băcă-
uanului Mihai Chiuaru, derulat la Iași, pe simezele
Galeriei „Dana”.
Născut la Saitama (1952), în Japonia, Toshio
Yoshizumi este un pictor și grafician cu notorie-
tate atât în țara natală, cît și în afara acesteia. După
o primă familiarizare cu arta europeană (studiată
între 1978-'79, în Spania, la Granada), participă la
numeroase expoziții personale și de grup în orașe
importante de pe mai toate continentele. Are o pre-
zență consistentă la evenimente vizuale organizate
în Centrul și Estul european (Cehia, Serbia, Bosnia-
Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia, Polonia,
Estonia, Moldova, Ucraina). În România, a expus
deja la Cluj-Napoca, Zalău, Bacău, Timișoara, Arad.
Realizate în tuș de sepia, desenele lui Yoshizumi
schițează chipuri și măști, pe de o parte, pete și stropi
în dispuneri aleatorii - pe de alta. În privința cheii de
lectură și a semnificațiilor mobilizate, autorul ne ofe-
ră prea puține indicii. Discreția și retractilitatea - se
știe - sunt note distinctive ale spiritului nipon, perce-
put adesea ca opac și impermeabil. Vizitând Japonia,
Roland Barthes credea că a descoperit acolo un
Imperiu al semnelor, o „țară a scriiturii”. Miniaturală
în construcție, poezia de tip haiku ar fi ilustrat per-
fect paradoxul „suspendării sensului” sau al „viziu-
nii fără comentariu”. Niponitatea s-ar înscrie într-o
paradigmă a semnului/semnificantului vid. Versul
unui haiku, bunăoară, nu descrie și nici nu defineș-
te. Occidentalul caută să înțeleagă și să interpreteze,
în timp ce japonezul caută altceva. Totul se rezumă
la voluptatea de a face semne, de a le transforma în
scriitură, în plăcerea de a semnifica - chiar și fără a
urmări o poveste sau un mesaj anume. La fel, în ca-
zul tablourilor - aș spune. Fiecare autor își confec-
ționează o lume - multiplicând după voie semnele
preferate.
Gravurile lui Toshio Yoshizumi ne coboară par-
că în Infern. Unele vorbesc despre emoții, disperare,
moarte, despre grijă și speranță - teme recurente în
portofoliul expresionist. Oscilant și evaziv, expresio-
nismul japonezului este când abstract, când figurativ.
Pesimismul grafic al lui Yoshizumi este articulat în
cheie subiectivă și personală (preferă fizionomiile ca-
muflate, învăluite, misterioase, sugerând meditație,
introspecție, cenzură interioară, angoasă, teama de
moarte). Identitatea propriei persoane pare incertă
și problematică. Pictor al începuturilor de lume dar
și al Apocalipsei, artistul evocă exploziile de materie,
nașterea și extincția universului. Yoshizumi suprimă
cadrele spațio-temporale, le pulverizează, amplifi-
când impresia de gol, de vid cosmic, în care omul nu
se mai regăsește decât ca particulă infinitezimală.
Absolvent al Universității de Arte din București,
secția Artă monumentală, Mihai Chiuaru este unul
din pictorii autohtoni cu blazon artistic respectabil.
Explorează mai toate registrele artelor vizuale, fiind
autorul unor puneri în scenă memorabile, din care
nu lipsesc tablouri, obiecte și instalații inspirat asam-
blate. Revine uneori la temele favorite, resemnificân-
du-le sau aducându-le la zi. Inaugurată acum câțiva
ani, tema fructului oprit este în fapt o invitație la a
discuta despre seducție și ipostazele ei.
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu ri-
dicare de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domici-
liu: 33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achi-
te suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335100xxxx
B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
iiiijy^iLin
CORESI
Inormorl* «râului