avanpremieră
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ștefan Manasia
(redactor-șef adjunct)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Giancarlo Pozzi, Copacul cu fructe stricate (2011)
acvaforte, acvatinta, 39,5 x 29 cm
Prezentare: Filosofie într-o
Europă în schimbare
Editura Academiei Române a tipărit în ultimii ani o
seamă de cărți ale lui Andrei Marga ce constituie pre-
miere în cultura română și au relevanță internațională.
Volumele Argumentarea (2010), The Destiny of Europe
(2011), Religia în era globalizării (2013), Universitatea
veritabilă (2015), Reconstrucția pragmatică a filosofiei.
Profilul Americii clasice (2016) sunt printre acestea.
Recent, aceeași editură a reunit în volum, sub ti-
tlul Philosophy in a Changing Europe [Filosofie într-o
Europă în schimbare] (Editura Academiei Române,
București, 2017, 306 pagini) conferințele prezentate de
Andrei Marga în instituții din diferite țări. Sunt confe-
rințe susținute la universități sau institute de cercetare
avansată din Riverside (California), Leipzig, Viena (cu
prilejul primirii Premiului Herder), Paris, Budapesta
(cu ocazia primirii unui titlu onorific), Tel Aviv, Tokyo,
QuFu-Beijing, Maribor, Montpellier, Washington DC,
Beirut, Wiirzburg, Harvard, Roma, București (la pri-
mirea Marii Cruci de Merit a Germaniei) și altele. Noul
volum oferă un tablou concludent al unor probleme de
stringentă actualitate, al soluțiilor elaborate de filoso-
ful clujean și al concepției pe care acesta a articulat-o.
Publicăm în cele ce urmează coperta și prefața autoru-
lui la acest volum edificator.
Reporter
„Schimbările în Europa au fost continue și au
mers mult dincolo de cotitura istorică din 1990.
Anticiparea lui Hegel, conform căruia societatea mo-
dernă este plasată, în virtutea noilor mecanisme de
legitimare, în perpetuă schimbare, a fost confirmată
și chiar depășită. În jurul lui 2010 organizarea lumii
atinsă cu două decade înainte a intrat în schimbare,
iar astăzi Europa unită are nevoie de o reconfigurare
culturală, politică și socială. O filosofie demnă de tra-
diția ei de explorare a condiției umane nu poate sta la
distanță de asemenea schimbări și, precum altădată,
are de aruncat lumină asupra a ceea ce se petrece.
De-a lungul anilor am căutat să contribui - nu
doar prin comentarii și eseuri sau în manieră de-
scriptivă, ci și prin conceptualizări - la orientarea
într-o lume a cărei complexitate descurajează adesea
efortul sistematic. Cu propunerile mele, am urmă-
rit să particip direct la înnoirea scenei filosofice în
România și în afara ei și să schimb abordări din filo-
sofia culturii, a politicii, a religiei și a educației.
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
• comentarii
• analize
• interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE
IN ENGLISH AND ROMANIAN
Restabilirea distincției dintre demonstrație și ar-
gumentare, sursele conceptuale ale crizei marxismu-
lui și declinului său, specificul cultural al Europei,
reconstrucția liberalismului clasic, tranziția de la ilu-
minism la societatea post-seculară a timpului nostru,
ambiguitatea imanentă a relativismului, alternativele
Europei, noua poziție a religiei printre formele spi-
ritului și noua relație dintre creștinism și iudaism,
diferențierea democrației și legătura lăuntrică din-
tre guvernare și guvernanță, identificarea sensului
istoriei contemporane, misiunea și funcțiile univer-
sității veritabile sunt teme în care contribuțiile mele
s-au profilat. Acestea sunt contribuții rezultate din
investigațiile unuia cu formație filosofică și sociolo-
gică, angajat, cu reflecții și decizii, în transformările
Europei din ultimul sfert de secol.
Resimt ca o datorie să reunesc într-un volum
o selecție din conferinmțele pe care le-am susținut
în perioada 1993-2016.Nu sînt toate conferințele
și intervențiile mele în dezbaterea internaționa-
lă a timpului. Unele conferințe rămân cuprinse, în
limba în care au fost rostite, în volumele University
Reform Today (2005), Bildung und Modernisierung
(2005), La sortie du relativisme (2008), Philosophia
et theologia hodje (2008), Riflessioni italiane (2o11),
Challenges, Values, Vision. The University of the 21st
Century (2011), Profilul și reforma universității cluje-
ne.Discursuri rectorale (2011).
Conferințele au atras interesul și aprecierile spe-
cialiștilor și au fost publicate în reviste și volume de
referință. Ele sînt un indicator al transformărilor din
România și din Europa perioadei menționate și al fe-
lului în care filosofia și le-a asumat.
Este totdeauna facil pentru filosof să se refugieze
în istoria filosofiei, să toarcă, cum s-a spus, firul lă-
untric al acesteia și să mențină iluzia infailibilității.
Personal, sunt de părere că nu doar istoria trebuie
confruntată cu filosofia, ci și filosofia trebuie supusă
la teste în câmpul istoriei. Din acest punct de vedere
am derivat imperativul de a articula o abordare pro-
prie - inevitabil personală - care este, în optica mea,
cea a unui pragmatism reflexiv. Cititorul va putea
găsi expresii ale acestei filosofii în studiile ce com-
pun volumul de față” (Din Prefața la volumul Andrei
Marga, Philosophy in a Changing Europe, Editura
Academiei Române, București, 2017).
■
2
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
editorial
De la Sf. Augustin la
Renaștere (IV)
■ Mircea Arman
Lactanțiu este unul dintre discipolii lui Ar-
nobius, însă, spre deosebire de acesta, se
dovedește a fi un temperament apolinic, în
vădit contrast cu maestrul său, un om cu o struc-
tură vulcanică a personalității.
Profesor de retorică în Nicomedia, se va con-
verti la creștinism în jurul anilor 300 d. C., în
anul 316 d.C. avînd privilegiu să fie numit per-
ceptor al fiului împăratului Constantin. De altfel,
Instituțiile divine, cea mai importantă operă a
lui Lactanțiu îi este dedicată acestuia. Alte opere
semnificative ale lui Lactanțiu ar fi: De ira Dei, De
opificio Dei, De mortibus persecutorum.
Lactanțiu este un comentator plin de seninăta-
te, calm, care nu proferează amenințări sau nu iși
pune probleme doctrinare explozive, fiind astfel
undeva deasupra a ceea ce se poate numi filoso-
fie, atît de deasupra încît nu are nici o legătură cu
abordarea de tip filosofic, E. Gilson aratînd că:
„În zadar am spera vreo revelație filozofică de la
autorul acestor rînduri. Lactanțiu nu este metafi-
zician, după cum nu este nici savant, dar este un
martor de seamă al uimirii pe care o vor încerca
atîția păgîni în fața unei religii în care, luată ca
filosofie, credința depășea atît de mult filozofia
însăși”1.
Lactanțiu, la fel cu marea majoritate a părinților
latini ai biserici își va găsi împlinirea în credința
creștină iar fericirea pe care o trăiește, una calma,
în afara zbaterilor diavolești ale metafizicii, do-
rește a fi transmisă tuturor. Spiritele evoluate ale
vremii, cunoscători ai filosofiei antice, l-au igno-
rat și l-au luat în derîdere, tocmai datorită slabelor
cunoștințe de filosofie și de cultură antică.
Ca și credincios creștin, Lactanțiu vede religia
păgînă ca nefiind legată, în nici un fel, de înțe-
lepciune. Creștinismul, în opinia lui, este singura
religia care leagă, în mod natural, credința de în-
țelepciune prin însăși învățătura christică. Cu asta
se ocupă, în fapt, cele șapte cărți ale Instituțiilor
divine, lucrare greoaie și lungă, cum însuși
E. Gilson o caracterizează. După părerea savantu-
lui francez care îl ironizează subtil pe Lactanțiu,
concepția acestuia se reduce, în fond, la următoa-
rele aserțiuni: „Lumea a fost făcută pentru ca noi
să ne naștem; ne naștem pentru a-l recunoaște pe
creatorul lumii și al nostru, Dumnezeu; îl recu-
noaștem pentru al sluji; îl slujim pentru a primi
nemurirea drept răsplată a strădaniilor noastre,
căci slujirea lui Dumnezeu este făcută din mari
strădanii: de aceea primim nemurirea drept răs-
plată pentru ca, ajunși asemenea îngerilor, să-l
slujim neîncetat pe Tatăl stăpînul și domnul nos-
tru și să fim împărăția veșnică a lui Dumnezeu”
(VII, 6). Iată, conchide liniștit Lactanțiu, la ce se
rezumă totul: „Haec summa rerum est, hoc ar-
canum Dei, hoc misterium mundi” (aceasta este
suma lucrurilor, aceasta este taina lui Dumneze,
acesta e misterul lumii, trad. E. Gilson)2.
Ceea ce atrage, totuși, atenția cercetători-
lor, este atenția pe care acest cunoscător al lim-
bii grecești, la fel ca maestrul său Arnobius, o
acordă lui Hermes Trismegistrul. Din lucrările
presupuse ale acestui Hermes „de trei ori mare”
Lactanțiu nu s-a servit sau poate că nu a cunos-
cut, decît pe cele care se rezumă la chestiunile
religioase. Lactanțiu este un admirator declarat
al lui Hermes Trismegistrul despre care spune că
într-un mod misterios, inexplicabil, reușește să
cerceteze aproape tot adevărul.
Comentînd scrierile lui Lactanțiu despre
Hermes Trismegistrul, E. Gilson conchide că:
„Lactanțiu regăsește astfel la Hermes nu numai
nemurirea sufletului (VII, 13), ci chiar și elemente
despre sfîrșitul lumii care i se par acceptabile pen-
tru creștini(VII, 18). Coincidențelor observate
de Lactanțiu le-am adăuga cu ușurință multe alte
trăsături pe care se putea baza un platonism creș-
tin și care par să anunțe, uneori, însăși doctrina
platoniană. Cu toate acestea, regăsim aici distanța
care desparte doctrinele gnostice de creștinism,
iar mitologia rudimentară din Poimandres sau
din Asclepios nu putea juca rolul pe care aveau să-l
joace mai tîrziu Eneadele, operă care va avea pen-
tru istoria gîndirii filosofice creștine importanța
unui moment hotărîtor și poate chiar al unui în-
ceput de drum”3.
Este curioasă preferința unor autori moderni
pentru unul sau altul dintre părinții latini ai bi-
sericii, însă, în marea lor majoritate, istoricii fi-
losofiei conchid că patristica latină, mai puțin
ancorată filosofiei, este una care are un centru
fundamentat în morală și revelație, în ciuda unei
evidente excepții care este Sf. Augustin. Nu același
lucru, repetăm, se poate spune de strălucita tradi-
ție filosofică a patristicii orientale care, însă, nu
face obiectul studiului de față.
Un exemplu vădit în ceea ce privește latura
morală peremtorie ce caracterizează scrierile pă-
rinților latini il găsim la Sf. Hilarius din Poitiers
(mort la 386 d.C.) și a cărui principală lucrare este
De Trinitate.
Problema pe care Sf. Hilarius și-o pune cu în-
tîietate este aceea a fericirii. Ca și alți apologeți
creștini acesta căuta fericirea în virtute, lucru nu
tocmai nou, avînd în vedere preocupările filoso-
filor greci în această direcție. Însă, nu este mai
puțin adevărat că orice tip de gîndire creștină nu
poate căuta fericirea decît în virtute. Nu întimplă-
tor Clement din Alexandria atunci cînd traduce
celebra fericire christică referitoare la „.cei să-
raci cu Duhul” o traduce în spiritul adevărat al
credinței creștine și o interpretează ca fiind feri-
cirea celor săraci în patimi, deci a celor care res-
pectă cu sfințenie virtutea. Această interpretare
are o rădăcină mult mai veche și se leagă de ideea
trupului (soma) ca mormînt (sema) al sufletului.
Prin urmare, fericirea ar fi tocmai această elibe-
rare de patimi, acea ieșire a sufletului din mor-
mîntul corpului. Acest lucru este realizabil doar
prin asceză, prin ruperea totală de orice patimă.
Această interpretare este în totală concordanță
cu spiritul creștinismului și este natura adevărată
a celebrei sintagme „Ferice de cei săraci în (cu)
Duh(ul)!”
Hilarius, însă, în concordanță cu gîndirea mai
aplecată raționamentului de tip moral al latinilor
găsește că fericirea este luată de Dumnezeu chiar
și celui virtuos odată cu moartea, Dumnezeul
acesta creștin fiind extrem de diferit de zeitățile
păgîne, adică fiind cel ce este, unic, veșnic și atot-
puternic.
Scrisă în exil, De Trinitate, nu are nimic de
a face , totuși, cu speculația adînc metafizică a
unui Clement, Origene sau Augustin. Totuși,
cum subliniază și E. Gilson, spre deosebire de
Coplestone care îl ignoră , la fel cum îl ignoră
pe Lactanțiu, Hilarius pune bazele unor concep-
te pe care le va dezvolta ulterior Sf. Augustin.
Astfel, pentru Hilarius „nimic nu este mai pro-
priu lui Dumnezeu decît ființa”4 care, așa cum o
știm încă de la Parmenides este opusul nimicului.
„Anticipînd cîteva teze fundamentale ale augusti-
nismului, Hilarius leagă strîns această noțiune de
Dumnezeu de latura imuabilității a acestuia, căci
„tocmai ceea ce este” nu poate să aibă început și
nici nu poate sfîrși. Ființa absolută este deci imu-
abilă, veșnică, perfect suficientă ontologic și cu
desăvărșire simplă”5.
Thoma din Aquino este și el tributar modului
de a pune problema a Sf. Hilarius atunci cînd de-
rivă toate atributele lui Dumnezeu din acel esse,
înțeles în sensul ființei sau esenței.
Ultimul dintre părinții bisericii latine pe care
îl vom aminti aici și pe care il dezbat, agreea-
ză și inserează în lucrările lor marea majorita-
te a celor care s-au ocupat de această epocă este
Sf. Ambrozie (333 - 397 d.C.).
Este o chestiune cel puțin ciudată că un bun
cunoscător al limbii grecești și un cititor asiduu al
lui Origen sau Filon nu va fi deloc atras de proble-
ma dezvoltării unei abordări metafizice în chiar
sînul bisericii creștine de rit latin. Mai mult decît
atît, nu a avut nici o prețuire pentru problemele
filosofiei care, culmea, îi erau la îndemînă, însă,
în buna tradiție a bisericii latine Episcopul de
Milano a păstrat atitudinea curentă a părinților
bisericii occidentale, anume abordarea practică,
etică și morală a credinței creștine.
Coplestone6 arată că Ambrozie în interpreta-
rea textelor sacre și în cele de dogmatică a fost
influențat, în special, de părinții greci, lucru cu
care suntem, în parte, de acord, iar în problemele
de etică, influența majoră a fost cea a lui Cicero
așa cum rezultă din lucrarea De officiis ministro-
rum(391 d.C.), în fapt o replică dată lucrării ci-
ceroniene De officiis. Această lucrare a fost adre-
sată clerului din Milano.
Importanța Episcopului de Milano nu rezidă,
așa cum am arătat în mod succint în atitudinea
metafizică ci, mai degrabă, importanța lui o gă-
sim în scrierile etice și a influenței acestora asupra
succesorilor sai.
Concluzia care se trage cu necesitate din abor-
darea oarecum succintă a concepțiilor părinților
latini ai bisericii nu poare fi decît una: anume că
biserica occidentală prin reprezentanții săi cei
mai de seamă, cel puțin pînă la Sf. Augustin, a
fost interesată mai mult de morală și etică decît
de metafizică. Un fenomen opus celui întîmplat
în biserica orientală.
Note
1	Vidi, E. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, București,
1995, p. 98.
2	Vidi, E. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, București,
1995, p. 100.
3	Vidi, E. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, București,
1995, p. 102.
4	Apud, E. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, București,
1995, p. 103.
5	Vidi, , E. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, București,
1995, p. 103.
6	Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. II, p. 35,
București, 2009.
■
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
3
cărți în actualitate
Trick or trip?
■ Cristina Ispas
Vlad Moldovan
Glitch
Bistrița, Editura Charmides, 2017
Remarcam în Blank (debut, Cartea Româ-
nească, 2009), vizavi de poezia celorlalți
congeneri interesați (și) de relația omului
cu noile tehnologii, cum ar fi Gabriella Eftimie
sau val chimic (alias Valentina Chiriță), detașarea
cu care părea să marcheze Vlad Moldovan trece-
rea în noua eră, hipertehnologizată, cu care ne
confruntăm. În timp ce poeziile Gabriellei ema-
nau răceală (ca urmare a separării, fără echivoc,
a celor două lumi), prin care răzbătea, din când
în când, câte-o notă de melancolie, iar Valentina
propunea o imersiune (apocaliptică, cu decoruri
steampunk) în catacombele viitorului, Vlad Mol-
dovan ignora granița dintre realia și virtualia, bi-
nomul privilegiat al momentului, încercând să se
miște degajat în ambele lumi. Evident însă, exer-
cițiul nu putea fi făcut fără efort, de unde ruperi-
le de ritm, contorsiunile sintactice și, în general,
structurile sabotate încă din start.
În următorul volum, Dispars (Cartea
Românească, 2012), Vlad Moldovan depășește
faza de asimilare a po(i)eticii congenerilor (în ge-
neral, nu mă refer acum la cele două poete de mai
sus), prin refacerea buclei obișnuite și recuperarea
trucurilor optzeciste (cu deschidere - minus che-
ia ironică -spre întreaga tradiție poetică), mixând
nediscriminatoriu registre și stiluri, jucându-se cu
rima și ritmul, revitalizând vocabularul perimat,
arhaismele și regionalismele, laolaltă cu neologis-
mele generate de expansiunea noilor tehnologii și
conceptele preluate din tradiția religioasă orientală
sau ocultă și reintegrând în text referințele livrești.
De asemenea, respirațiile uneori mai lungi ale ver-
sului, tentația retoricii și pe alocuri tonul ușor de
lamentatio, plus perspectiva mai largă, viziunea
mai sofisticată asupra vieții, încep să trădeze mai
mult din formația filozofică a poetului. Bineînțeles
însă, poezia, filozofia și muzica sunt componen-
te (policefale) esențiale în toate cele trei volume.
Pentru că, pe lângă versul tăiat foarte scurt, de in-
spirație hip hop (în termeni de ritm) din cel mai
recent volum, Glitch, muzicalitatea versurilor lui
Vlad Moldovan poate fi pusă, la fel de bine, pe
seama școlii unor Barbu, Bacovia, Dimov, și chiar
Eminescu. De la care nu preia doar muzicalitatea,
dar și câte ceva din ermetismul, obscurantismul
semantic și exotismul lui Barbu sau al oniricului
Dimov, un pic din patetismul lui Bacovia sau din
pesimismul lui Eminescu, inclusiv prin calchierea
unor formulări uberconsacrate. Cum la fel de bine
putem identifica aici o influență New Age, mișcare
promotoarea unui sincretism nelimitat, bazat, în
egală măsură, pe știință (incluzând aici și științele
oculte, cum ar fi astrologia sau mitologia) și spiri-
tualitate, și a terapiei prin muzică: „Pe toate le vei
stăpâni - / împărăția e clasată / akașic. / Dar fără
să le atingi / și cumva dând de la tine / te vei pierde
în / viețile lor hipodimensionate. / Se vor revărsa /
aberant / se vor intersecta afișaje / psihice / speci-
fice ritmuri / spre traiectorii / năimite. / Fierbând.
/ Bolborosind. / În flama / făr de capăt” (A star
flies). Dar nu orice fel de muzică, ci una specială,
stranie (variații downtempo, ritmuri ambientale,
chill, presărate uneori cu înregistrări de sunete din
natură), concepută special ca o alternativă (asu-
mată totuși ca iluzorie) subversivă la paradigma
(culturală) manipulatoare occidentală.
Și tot în Dispars, ar mai trebui menționat, bi-
nomul real-virtual devine binomul (mai complex)
biologie-tehnologie. Și așa ajungem la postuma-
nism.
Prin postumanism înțelegem o nouă etapă în
istoria omenirii, marcată de depășirea vechii opo-
ziții binare dintre natură și cultură, supusă unei
duble presiuni: cea a evoluțiilor tehnologice și ști-
ințifice, care au și generat-o, și a crizei economice
globale. Pe de o parte, vorbim astăzi despre posi-
bilitatea de a coloniza alte planete, introducerea
venitului minim garantat, care ar schimba radical
societatea în care trăim (pe fondul automatizării
și al dezvoltării roboticii), iminența populării pla-
netei cu mașini electrice etc., toate subiecte care
ascund o criza economică profundă, vorbim, pe
de altă parte, despre neuroștiință, biogenetică,
domenii care vin la pachet cu serioase probleme
etice. Vorbim, adică, de un post- mai radical decât
cele anterioare, însemnând practic o reconsidera-
re a noțiunii despre om valabilă de la Iluminism
încoace. De asemenea, vorbim și despre o criză
generală care a survenit în teorie, în special pe
fondul eșecului înregistrat de ideologiile clasice,
după încheierea Războiului Rece (vezi, de ex., eșe-
cul partidelor tradiționale la ultimele alegeri din
Franța), context în care metoda de cercetare folo-
sită astăzi în sfera umanioarelor echivalează cu un
fel de săpare după date. De unde, poate, și ideea de
curatoriat, la care face referire V.M. pe coperta a
IV-a a cărții („am fost curator acestor poeme”), un
fel de prejudecată care bântuie cercurile de artiști
contemporani,al căror rol a fost, aparent, redus la
acela de administratori și ocrotitori ai unui patri-
moniu deja existent, pe care îl colează și îl reinves-
tesc cu autoritate, și îl pun, în principiu, în slujba
societății. În acest context, tensiunea care transpa-
re și în Glitch este aceea dintre dorința de a mai
salva (prin selecție și recontextualizare) câte ceva
și aceea, la fel de naturală, de a vedea mai repe-
de înfățișat viitorul. Îl bănuiesc însă aici pe Vlad
Moldovan de disimulare, pentru că poeziile lui
nu sunt nici pe departe colaje sau colecții, oricât
de sofisticate, ci compoziții. Ceea ce este un pic
altceva. Până la urmă, întregul volum, chiar dacă
impecabil stilistic (unii aduc inclusiv acuze de ma-
nierism), nu ar fi decât un alt volum experimental/
conceptual și epatant. Și așa ajungem la glitch.
În jargonul celor pasionați de videogames, glit-
ch-ul(termen ce comportă multiple definiții) este
o problemă de soft, o eroare de scurtă durată, care
generează consecințe neașteptate. Această eroare
poate fi însă și implantată intenționat în sistem
(practica se numește glitching) de către unii jucă-
tori,cu scopul de a căpăta anumite avantaje față de
alți jucători, ca de exemplu acela de a depăși unele
obstacole sau de a sări peste unele etape ale jocu-
lui și a trece astfel mai repede la un nivel superior.
Și așa ajungem la transumanism. Deși, iarăși, la fel
de bine putem dibui aici și o idee romantică, de
care Vlad Moldovan se declara la un moment dat
atașat. „De fapt, eu nu propovăduiesc decât ceea
ce romanticii, Schlegel, Schleiermacher, Novalis,
numeau a începe de la mijloc, adică a începe cu în-
țelegerea, luând fenomenul din mediul și mijlocul
său vital. A renunța la unele lucruri nu înseamnă
a avea acces la o libertate absolută, ci doar a găsi
calea cea mai scurtă și propice spre ceea ce cauți”.
În fond, și acesta mi se pare că este și trick-ul
suprem în Glitch, multe dintre trăsăturile roman-
tismului (care a și apărut ca reacție la Iluminism)
se regăsesc foarte bine în volum (lipsa îngrădirilor
de natură estetică, apetitul pentru exotism, ocul-
tism, amalgamarea neologismelor, arhaismelor și
regionalismelor, și chiar și aspirația spre absolut
- iubirea perfectă, libertatea deplină etc.), temele
- viața, moartea libertatea, iubirea, tema naturii
etc. În special moartea (obsesia trecerii timpului)
este amplu reprezentată: „Ca o viață,/ o furtună,/
vine toată/ și se gată” (Cu capul ca o minge) sau „Te
uită/ și înțelege/ cum toate -/ de neatins adastă/
doar pentru a se ascunde/ în cel mai bun pământ”
(Electronische Bauhaus) sau „Totul continuă/ Îmi
șoptește adminul/ Și îmi frânge inima” (Calypso)
sau „Se-nfig/ sub șenile/ mănunchiuri smolite/
din iarba/ învinsă de-a/ nopții tornadă./ din ca-
pete/ iasă/ un cânt/ fără sens/ prăpăd fără sens/
spre munți fără sens” (Chimera) și aș putea conti-
nua așa cu o mulțime de alte de exemple, cum ar
fi: „Acum văd:/ Ceva ascuns/ În corp/ l-a ruinat/
iremediabil” sau „Norii se/ împrăștie în dealul/ în-
serării/ fâșii de abur tulbur,/ perlate rămurele,/ și
noi am fost cu ele/ prin ploaia îndesată/ grăbind
silit din pași/ inima mea și/ inima ta / un ghem
în rafală” (Anevrism) sau „De deznădejde/ Stau și
plâng/ pentru că/ trece timpul/ în veșnică iubire/
ale ’celor vremi/ ce mutilate’s supte/ de monstru-
oasa vrie/ nedreaptă, infidelă,/ fie” (XXX) etc. Iar
dacă trick-ul constă în suprapunerea acestor sche-
me - cea romantică, vetust-retrogradă, peste cea
postumană, progresistă, cu tot cu glitch-urile, su-
biectul flexibil și dez-articularea aferentă, dintre
care prima iese subtil-subversiv favorizată -trip-ul
suprem ar putea fi reinvestirea cu autoritate a lui
Eminescu, dar nu în calitatea lui de poet național
(deși puțin și asta), ci în calitatea lui de poet ro-
mantic (promotor al senzațiilor extreme și al para-
disurilor artificiale și cultivator al unei naturaleți
rudimentare). Cu toate că, iarăși, aceeași obsesie
legată de trecerea timpului poate fi integrată foarte
bine și în postumanism, caracterizat printre altele,
inevitabil, și de frica de extincție a speciei umane,
în vârtejul dement al schimbărilor.
Și totuși, nu mi se pare că întâlnim, în Glitch,
la nivel de emițător, acel tip de interrelaționare
și interconectare specifice postumanismului, ci
dimpotrivă, un individualism (romantic) cât se
poate de pronunțat. În acest sens, Vlad Moldovan
pare interesat de o cunoaștere intuitivă, empatică
și senzorială, a vieții (cu toate elementele care o
compun), dar fără nevoia narcisică (iată și contri-
buția postumanismului) de exacerbare a propriei
drame, pe care nu o regăsim nici măcar în pasajele
confesive, de unde și, uneori, senzația de discurs
depersonalizat.
În concluzie, nu cred că postumanismul (care
abia acum stârnește valuri la noi, în poezie cel pu-
țin) este miza în Glitch, ci tocmai (sau deja) de-
pășirea lui, o strategie (glitching, saltul peste eta-
pe), detectabilă și în volumele anterioare, Blank și
Dispars, care îl ajută pe Vlad Moldovan să fie me-
reu cu un pas conceptual în fața celorlalți. Oricare
ar fi însă intențiile autorului și indiferent ce in-
terpretare am alege din multiplele posibile, Glitch
este un volum care își merită toată atenția pe care
o primește.
■
4
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
Intuițiile tehnologului
de pe verandă
■ Cosmina Moroșan
Alex Văsieș
Oana Văsieș, Bistrița, Editura Charmides, 2016
Instalația, București, Editura Cartea Românească, 2016
Dissonance/(if you are interested), /leads to discovery
(William Carlos Williams)
Poezia nevrozei călduțe, care poate ascun-
de răfuieli și mai subtile de nerezolvare,
întreține, într-un mod compensator &
beyond, și o puternică etică a ruminației lumi-
noase. Post-grunge, post-mizerabilism, post-te-
en presupune intrarea într-o expresivitate a psi-
hozei pozitive, unde reușesc, iată, să se insinueze,
și un soi de sincronicități aberante, noir ca-n fil-
mele lui Lynch cu H. Korine-n intermezzo.
Alex Văsieș debuta cu un volum (lovitura de
cap, casa de pariuri literare, 2012) care a pregătit,
destul de gratificator pentru cititor, această împă-
răție stranie: e vocea mellow, de guru african cu
iluzii prea puternice de izolare pentru comunita-
tea în care l-a potrivit universul, conștient ame-
nințată și de anxietăți / ipohondrii (elemente ce
mai degrabă ni se sugerează de către autor - spe-
cialist, se știe, în ambiguizări, suspensii la nivel
de sens, insinuări, false ermetizări simpatice a la
Ashbery and co.: „Tata va muri într-o zi, și atunci
voi fi excentric./ Dacă el s-a întins peste noi când
meritam pedepse,/ așa o să fac și eu, fără obiecții,
peste tot, cu oricine. , p. 39) // „departe de orice
cădere nervoasă”, p. 32). Switch-ul poetului va
presupune alchimizarea a orice ține de zona soft-
dark printr-un instrumentar conceptual care
vine, la prima vedere, dintr-o compilație intere-
santă de retorici științifice-new-age, vag psiholo-
gizante, generând texte care par a media constant
între blocuri de proto-problematizări - odată cu
volumul Instalația (Cartea Românească, 2016).
O comuniune stilistică cu Bogdan Coșa („Dacă
mergi cum zic eu, / ei vor ști pentru ce ești aco-
lo; va fi o tehnică de înălțare.”, Boala regelui, p.
38; „Am bucata asta de natură unde pot să fac ce
vreau eu,/ eu încerc să o explic în funcție de pozi-
ție și viteză., p. 29), Andrei Dosa („Lentoarea s-a
întins ca progresie negativă, fixată pe depărtarea
de casă., music soundtrack drowns speech p.11)
sau Ștefan Baghiu (prima parte a poemului 2.) va
fi evidentă, și asta apare, până la urmă, dacă pro-
iectul e unul reușit - ca și în cazul cărții lui Alex,
ca o marcă ok a întâlnirii emoțional-culturale
sănătos recunoscătoare unor tone de alte pliuri
și linkuri (de la Aphex Twin la poezia america-
nă) moștenite sau absorbite (încă un scurt stop,
de raliere filologică aici: poetica lui Alex trece de
fragilizările formatului de împletitură-colaj al in-
fluențelor odată cu volumul de față, deși puternic
infuzată de tranzitivitatea înțeleaptă și tricky a
unui Auden sau Simic. Cititorul, iubitor al poezi-
ei lui Dan Sociu din Vino cu mine știu exact unde
mergem, se va încorda, totuși, familiar la unele
secvențe simulând pateticul și nostalgia, cum o
va face și dacă a fost atent la literatura lui Vlad
Moldovan - unde exemplele sunt mai evidente,
dar mai puțin pregnante ca în volumul de de-
but: „Nu fac nimic toată ziua, mor în facultate.”,
Bucuria grădinarului p. 20; „Nu vă bateți joc de
mine fiindcă/ mă dau pe lângă voi ca Lonicera
flamă-aurie., Bucuria grădinarului, p. 21; „des-
chizi geamul și înnebunești de la sunete.”, p. 25).
Pe parcursul lecturii, mi s-au decelat câteva
tag-uri semi evidente de încadrare filologică: at-
mosfera post-ironică pe sub plierile unei retorici
sintetico-biedermeier (când, la Vlad Moldovan,
ecoul contemporan cel mai sonor pentru poezia
lui Alex Văsieș până la volumul Oana Văsieș -
care pare, dincolo de ingineriile singularizatoare
ale poetului pe vocea unei fete traversând zilele
cu căști pe The Smiths și, concomitent, muzici
românești S.F., și reconstrucția unora dintre cele
mai duioase și stricate linii de poeți din generația
clubliterar.com: Andrei Peniuc, Liviu Diamandi,
Gabi Eftimie și chiar HitGirl -, vorbim de o re-
actualizare a romantismului tras peste dantelă-
rile tematice post-umaniste și ritmicitățile sale
sparte, stridente aferente), încadrând frameurile
mentale ale unei voci jucând normalitatea. La
Văsieș - personajul poemelor pare din start alie-
nat, deviat, de parcă grundul său de familiaritate
ar fi în sine nefamiliarul (primisem avertisement
încă din primul volum, în acest sens: „sunt pre-
dispus la felurite deviații”, acum că funcționăm
după alte coduri, p. 8). Nu se alintă în postura sa
apriori tulburată, nu o joacă, ba din contră, cau-
tă, uneori orbecâind duios, un filon de ajustare la
iubită („O lumină pulsatorie se-ntindea deasupra
ta,/ împrăștiindu-te-n bucăți de informație greu/
de descifrat [...]”., Corp boreal, p. 55), un mod
de înțelegere care să scufunde nu de puține ori
evocatele „distorsiuni” (frica de moarte, de boa-
lă, de decalaj relațional, emoțional la pachet cu
dorințe aproape bucolice, glisând pe un plan de
Giancarlo Pozzi	Ducesa fluturilor (1970)
acvaforte, acvatinta, 49,5 x 32 cm
reverii cyborg, mișcate de o voce melancolizată,
amuzându-se foarte subtil de propria-i supă, pre-
cum aici: „Mi-au cerut texte la revistă dar nu am
dat nimic, doar o/ fotografie’ cu mine când eram
mic și fericit, zâmbind pe capota/ unui/ Trabant
într-o livadă bogată la marginea unui fir de apă.
[...]// „Singurul lucru care mă preocupă real/ a
rămas frumusețea din preadolescență, aia incon-
știentă.// [...] Am un mare respect pentru Aphex
Twin,/ acolo e descrierea exactă a traiectoriilor
căderii tale.//[...], Nicio distorsiune, p. 52 sau în-
treg poemul Vreau să vă reamintesc ceva f impor-
tant, sufletul lui Alex).
Îl suspectez pe Alex că lucrează aseme-
nea DJilor explorând maniacal și euforic după
goodies, la câtă versatilitate (exponențială) apa-
re în modul cum își gândește poezia în Instalația
(citim: ode ironice - Ritmurile sectantului, poe-
me-interludii în semi-rimă - XYZ, Corp Boreal,
poeme în proză - music soundtrack drowns speech
etc., multe poeme-scrisori ce ne trimit chiar și la
bilețelele/ scrisorile din Toți sunt îngrijorați a lui
V. Leac). Câteva certitudini avem în acest sens:
traduce texte favorite din C.K.Williams, Thomas
Lux, Ron Padgett etc., ascultă și invocă în poezie
muzica electronică, există titluri, versuri-trimeri
la Ammons, Auden, Shakespeare. Există, însă,
și-o infraretorică, puțin mai intrigantă, a spiritu-
alității înfrățind analizele științifice și concluziile
de control ale băiatului inteligent-lunatic: tem-
plul, pozitronul, sectantul, reveria la unicul per-
formance al iubitei mediat de ... Dumnezeu etc.
E personajul poemelor un cititor care a asi-
milat cadențe tibetane, poezii de matematicieni
obscuri în timp ce o altă parte a minții zorea spre
reveria la subsolurile bubuind tehno, la o iubi-
tă - acel alt peisaj de blurare și extaz? O intuiție
de explorat în cazul acestui poet bizar și special
pentru o generație 2000 care încă își urlă duios
necesitatea identificării unui iremediabil terito-
riu etic/ stilistic și instrumentarul curios al noilor
poeți încercând scintilant să se smulgă din sine,
reificând constant lumi prin cele mai pragmatice
și personale aproximări.
■
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
5
Cărțile Teodorei
■ Radu Țuculescu
Teodora Gogea
Caii trebuie să fie liberi
Cluj-Napoca, Editura napoca Star, 2016
Se numește Teodora Gogea și este o artis-
tă plastică cu personalitate și o explozivă
fantezie creatoare. Dar Teodora, din cînd
în cînd, lasă penelul și scrie povești. E un fel de
a spune, căci scrierile sale nu sînt doar simple
povești pentru copii (nu este deloc „simplu”
să scrii pentru cei mici!) ci sînt, deopotrivă,
destinate și celor mari. Îmbrăcate în hainele
„clasice” ale poveștilor, ele vorbesc, în fond,
despre cunoașterea sinelui și a lumii înconju-
rătoare, despre vise și dezamăgiri, despre scur-
gerea nepăsătoare a timpului, despre speranțe
și singurătate, despre lumea convulsionată în
care trăim și alta, ideal, pe care ne-o imaginăm.
Uneori, paginile cărților capătă o tensiune
aproape kafkiană, ambiguitățile avînd conota-
ții multiple într-o atmosferă încărcată de sim-
boluri. Dar prezența, constantă, a cailor face
ca, în cele din urmă, speranțele să licărească
iar pofta de viață să își intre în drepturi. Căci
calul apare mereu în cărțile Teodorei, fie el în-
aripat ori ba, iar galopul, zborul său înseamnă
libertate. Nu întîmplător, Cîmpia cailor se mai
numește și Cîmpia libertății. Calul, cel mai bun
și constant prieten al eroinelor Teodorei.
Dar să spun care sînt cele două cărți (format
mare!, bogat ilustrate, desigur, chiar de către
Teodora, de cine altcineva?) primite de la au-
toare: Fetița care s-ampiedecat de șarpe (Ed.
Limes, 2009)) și Caii trebuie să fie liberi (Ed.
Napoca Star 2016). În ambele, o fetiță o por-
Muntele sfânt (1978), acvaforte, acvatinta, 49 x 63,5 cm
Giancarlo Pozzi
nește într-o călătorie, mai mult sau mai puțin
voluntară. O odiseea mai mult ori mai puțin
fantastică. Prima fetiță se numește Thira iar cei
care o îndeamnă la călătorie sînt un șarpe și
însuși Timpul, marele Numor. Fetița trebuie să
ajungă la Palatul Oglinzilor și s-o elibereze pe
Fetița de Aur. Jucăria preferată a Thirei este un
căluț - Astrai - din lemn care, firesc, se va trans-
forma într-un armăsar albastru și-o va purta
prin diverse ținuturi. Întîi nimeresc în burta
unui Monstru vînăt unde dau peste tot soiul
de oameni, unii lacomi după aur locuind în
Țara Banilor, alții cu dor de măreției trăind în
Țara Faimei. După ce omoară Monstrul, Thira
și Astrai ajung în Lumea oamenilor. Aceștia o
supun la tot soiul de teste (ca pe un cobai), o
cercetează ca pe o făptură ciudată. În această
lume, sufletul nu este important și nu i se sta-
bilise nici o valoare. În cele din urmă, fetița se
sătură de oameni și , printr-un labirint , ajun-
ge în Țara Înțelepciunii, formată doar dintr-un
cer albastru fără nori! Aici, Thira (se) întreabă
ce-i viața și de ce trăim continuînd cu alte în-
trebări existențiale. Răspunsurile nu vin, desi-
gur, dar este condusă într-o bibliotecă uriașă
unde ajunge la o posibilă concluzie care sună
minunat: a citi înseamnă a trăi. Își continuă
odiseea prin Cîmpia Cailor, adică a libertății,
pe platoul eroilor unde-i întîlnește pe rege-
le Arthur, pe Hamlet, Guliver, Heracle, Făt-
Frumos, ba chiar și pe Alice. În Împărăția Artei
dă peste Van Gogh, Dante, Soren Kierkegaard,
George Orwell și Brâncuși! În cele din urmă,
Thira ajunge la oglinzi unde își găsește ...pro-
pria imagine. De fapt, se căuta pe sine! În final,
după ani, ea se transformă în Mireasa-Casă,
o scară urcătoare spre cer, un suflet nesfîrșit
pe care Moartea nu o poate atinge. În urmă-
torul volum, mult mai consistent, fetița se nu-
mește Atlaza și trece printr-o scorbură (ca o
poartă stelară!) într-altă dimensiune. Ajunge
în Cetatea Piticilor condusă de Luceafăr, evi-
dent acesta fiind cel mai înalt pitic! E dusă prin
Codrii Creației pînă în Orașul sclavilor (nu-
mit de oficiali Orașul Oamenilor Liberi!) unde
i se dă un număr (!), i se imprimă un sigiliu
pe braț și este trimisă la școală și la Internatul
Orfanilor. Într-o atmosferă vag orwelliană, de-
curge viața în acest ținut în care toți locuitorii,
de la copii la bătrîni, înalță zilnic ode condu-
cătorului iubit, Luceafărului, pionierul progre-
sului, cîrmaciului, stăpînul universului! Pagini
care amintesc, clar, de Epoca noastră de Aur. Și
nu numai a noastră. În cele din urmă, caii (de
lumină) eliberați, distrug Cetatea Piticilor și pe
Luceafărul cel adulat!
Sînt multe întîmplări, numeroase personaje,
descrieri și variate conotații în cărție Teodorei
Gogea, superb ilustrate de însăși autoarea. Nu
le pot înșira aici pe toate, merită să le desco-
pere cititorii singuri. Vreau doar să extrag un
mic fragmente, pentru a (se) vedea și plastici-
tatea scrierii. „Prin noapte, împotriva timpu-
lui și a morții, plîngînd Atlaza gonea învelită
în coama neagră ca o mătase a calului și mai
negru decît întunericul. Acoperit de spume, cu
tropotul furtunos al copitelor lui, armăsarul
spărgea liniștea nefirească așternută la margi-
nea orașului devastat de trecerea războinicilor
Luceafărului.”
Cărțile Teodorei sînt cele ale unui povesti-
tor, ale unui moralist și ale unui suflet scor-
monitor într-ale tainelor ființei în același timp.
Iar deasupra acestora domină artista plastică.
Tocmai de aceea, închei rîndurile mele, măr-
turisind, sincer, că ceea ce aștept de la ea acum
este deschiderea unei expoziții personale! Să
nu lăsăm ca această așteptare să devină ea în-
săși o.poveste! Ar fi păcat. Părerea mea.
■
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
Fărâmituri din ospățul
cuvântului
■ luliu-Marius Morariu
loan Chirilă
Scara cuvântului. Eseuri omiletice,
cuvânt înainte de Constantin Cubleșan,
col. „Școala ardeleană de teologie”,
Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2017
Priceput mânuitor al condeiului, părintele
Ioan Chirilă, profesor universitar la Fa-
cultatea de Teologie Ortodoxă și președin-
tele Senatului Universității clujene, a oferit deja
cititorilor mai multe volume de teologie, dar și
un festin poetic, prin volume precum Urme pe
cer (Cluj-Napoca, Limes, 2016), Fărâme de cer
(Cluj-Napoca, Limes, 2014), Sfânta Scriptură -
Cuvântul cuvintelor, (Cluj-Napoca, Renașterea,
2010), sau The Dia-logos between Theology and
Science. Meeting through the Word (Cluj-Napoca,
Renașterea, 2009). De această dată, dânsul vine în
fața cititorilor cu un interesant volum de eseuri
omiletice, ce abordează anumite pasaje scriptu-
ristice importante (cu precădere evanghelice), sau
analizează un anumit eveniment religios.
Din bogata sa activitate în ogorul cuvântului,
autorul a ales așadar un număr (deloc întâm-
plător) de cuvântări, frumos articulate teologic,
bine structurate și atent întocmite, în cadrul că-
rora analizează, dezbate sau oferă sfaturi, ofe-
rind în același timp o perspectivă competentă,
cu iz didactic, asupra unor probleme importante,
fapt pentru care, așa cum remarcă prefațatorul
Constantin Cubleșan:
,,Există în aceste eseuri și un cuantum de plă-
cută sfătoșenie, nu neapărat bătrânească - suntem
în general tentați a crede că numai cei în vârstă ne
pot sfătui - cât mai cu seamă de îndrumare, de
orientare, căci preotul trebuie să fie, nu în ultimul
rând, și un bun și apropiat călăuzitor de oameni”
(p. 9).
Deși nu abuzează de metaforă și de alte pro-
cedee stilistice, părintele autor nu le ocolește.
Îngemânate cu simbolistica scripturistică, cu ele-
mente ale gândirii creștine și fundamentate prin
referințe biblice, ele se conglomerează într-o fru-
moasă și solidă structură a logicii argumentative,
care-l lămurește pe cititor și-l face dornic să par-
curgă întreaga lucrare. Iată un astfel de exemplu:
,,Întunericul care vine peste noi este mai
ușor atunci când, în străfundurile ființei tale,
se sălășluiește cuvântul laudei și preamăririi lui
Dumnezeu. Căci atunci, acolo înlăuntrul tău -
cum zice Evanghelistul Ioan - acolo, înlăuntrul
ființei tale începe nu să fie doar izvor de apă vie
(Ioan 4, 14), ci începe să strălucească, începe să
răsară lumina vieții, lumina cea purure fiitoare,
care te îmbie neîncetat să te apropii de Cel care
este Soarele dreptății și Lui să-I zici așa cum ai au-
zit și tu în Apostol: Ce este omul că-ți aduci aminte
de el, sau fiul omului că-l preamărești pe el? (Evrei
2, 6)” (p. 21).
Alteori, în cuvinte cu iz poetic, autorul porneș-
te în descrierea unor aspecte mai puțin îmbucură-
toare ale existenței, îndemnându-i pe cititori să-și
reconsidere propriile biografii (p. 62), sau privind
prin fereastra cerului înspre rai, oftează nostalgic
și face îndemnuri pline de miez:
,,Dincolo de facerea mâinilor noastre, pe care
o donăm pentru cei care sunt în suferință, dați
lui Dumnezeu rugăciune pentru aceștia și atunci
peste acest pământ, care este de multe ori înecat
de ape, se va revărsa ploaia Cerului de Sus, care
face să rodească belșugul pământului și care ne
face să înțelegem că acesta este chipul raiului,
acesta este chipul Împărăției celei cerești, pe care
neîncetat trebuie s-o căutăm cu râvna și duhl lui
Ilie, pentru ca să ajungem și noi cândva să stăm la
taifas, pe Tabor cu Mântuitorul Hristos, în lumina
cea nepieritoare” (p. 63).
În cuvinte frumoase și atent alese, în fraze ine-
gale ca structură, dar dense din perspectiva con-
ținutului, părintele Ioan Chirilă reușește așadar,
în paginile volumului Scara cuvântului să ofere
frumoase meditații privitoare la aspectele funda-
mentale ale vieții creștine, să mustre, să mediteze,
să constate (p. 157), și, în același timp, să ofere
o serie de texte valoase pentru contemporane-
itate, atât datorită valențelor lor teologice, cât și
pentru dimensiunea lor interdisciplinară și pro-
funzimea lor culturală. Prin publicarea acestei lu-
crări, dânsul contribuie la eliberarea teologiei de
clișeele unui limbaj vetust și rigid, înveșmântând
adevăruri perene în mantia metaforei, fără a da
însă o prevalență nejustificată aspectului, ci doar
evidențiindu-i valoarea complementară în reda-
rea lor.
Lucrarea lui, deși oferă cititorului câteva firi-
mituri din ospățul Cuvântului, pe care-L slujește
și din opulența căruia se împărtășește cu regulari-
tate autorul, îl transformă pe cel care o parcurge,
sădind în el o frumoasă scânteie-sămânță, din al
cărei rod se împărtășește întreaga făptură.
■
Giancarlo Pozzi
Pește mediteranean (1975), acvaforte, acvatinta, colaj, xilografie, 43 x 63,5 cm
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
7
comentarii
Jonathan Swift și
Constantin Noica despre
moarte ca binefacere (I)
■ Nicolae luga
Giancarlo Pozzi
Odă pentru orașul mort (1972), acvaforte, acvatinta, 48,5 x 64 cm
1În loc de introducere, un exercițiu mental
contrafactual: ce ar fi dacă am fi nemuri-
. tori?
Frica de moarte este unul dintre cele mai mari
paradoxuri ale sufletului omenesc. Cu puține ex-
cepții, tuturor oamenilor le este frică de moarte,
cu toate că nimeni nu poate să spună exact ce este
moartea și de ce ar trebui să ne fie frică de ea.
Excepțiile, puține, unele aflate în partea de sus a
etalonului uman, cei care își expun viața pentru
o idee în mod conștient, un Socrate de exemplu,
care ne spune că de ticăloșie ar trebui să ne fie
teamă mai mult decât de moarte1, căci ticălo-
șia ucide sufletul în mod lent, spre deosebire de
moarte care ne ucide doar trupul în mod brusc.
Sau, în cealaltă extremă, mai sunt neînfricați în
fața morții sinucigașii, cei care se află în căutarea
unei fericiri mai mari în moarte, mai mari decât
le poate da aici pe pământ nefericirea de a trăi.
Este de observat că frica de moarte chiar se
intensifică într-o lume secularizată. Într-o astfel
de lume se manifestă în mod deghizat dorin-
ța ca nu viața de dincolo de moarte să fie veș-
nică (ceea ce este destul de nesigur), ci viața de
dincoace de moarte, viața pământească, viața
trupului să fie veșnică. Valorizarea va fi în con-
secință. Cunoașterea este redusă la empirism,
iar Dumnezeul acestei lumi este Banul, avuția
materială în genere. Oamenii caută să își ridice
în cimitire, încă din timpul vieții, monumente
funerare durabile și megalomane, ascunzând-și
în acestea disperarea și iluzia că nu vor muri de
tot. Bunurile acumulate, lucrurile considerate de
valoare adunate de-a lungul vieții sunt cele de
care ei se leagă excesiv și care nu îi lasă să moară
liniștiți, iar unele ramuri ale medicinei se speci-
alizează în simpla prelungire a agoniei trupului.
Această specie de trăire pseudo-religioasă este
numită de către Mircea Eliade „paradoxala coin-
cidență a sacrului cu profanul”, în care tot ceea ce
există în sens empiric poate să devină o întrupare
a sacrului2, în care de fapt sacrul se camuflează
în profan.
În contextul celor spuse aici cred că am pu-
tea, în plan pur imaginar desigur, să ne punem și
întrebarea inversă: ce s-ar întâmpla dacă această
dorință arzătoare a omului - de a nu muri defel
- ar deveni realitate? Dacă omul ar fi nemuritor
cu trupul? Care ar fi atunci statutul ontologic al
omului? Și oare nu cumva ar trebui să ne fie fri-
că mai mult de o viață fără de moarte decât de
moartea vieții noastre, de moartea fizică pro-
priu-zisă? Vom încerca să conturăm un răspuns
cu ajutorul unor autori clasici.
Jonathan Swift (1667-1745) este nu doar un
scriitor satiric celebru, ci era și un om foarte învă-
țat; preot, doctor în teologie și decan al Catedralei
din Dublin. Era totodată și posesorul unor uimi-
toare cunoștințe esoterice3. Un om care, la fel ca
și Gogol sau Freud, vedea necruțător patologia
vieții cotidiene până în profunzimile ei și până
la pericolul contaminării de aici a propriei sale
minți, având și o imaginație adeseori de-a drep-
tul înspăimântătoare. În Călătorile sale, în partea
a III-a cap. X, Swift narează întâlnirea sa cu câți-
va struldbrugi4, ființe omenești puține la număr,
care sunt nemuritoare în sensul cel mai propriu,
fizic, al cuvântului.
Când află de existența unor ființe umane ne-
muritoare, călătorul străin care narează la per-
soana întâi se entuziasmează peste măsură. La
cererea însoțitorilor săi, le împărtășește acestora
ce fel de viață ar înțelege el să ducă, dacă soarta
i-ar hărăzi să se nască nemuritor. Eliberat fiind
de teama de moarte - zice naratorul - el și-ar chi-
vernisi bine averea și ar face economii, încât în
vreo două sute de ani s-ar asigura de o viață fără
de griji pentru multă vreme de aici înainte. Încă
din primii ani ai vieții ar studia temeinic știința și
artele, timp de mai multe decenii, încât i-ar între-
ce pe toți și ar ajunge cel mai învățat om. Ar ține
un jurnal în care ar însemna toate faptele și în-
tâmplările din societate, apoi după trecerea tim-
pului ar putea să scrie în mod nepărtinitor isto-
ria vremurilor apuse, a unor generații întregi de
regi și mari personalități istorice. Ar consemna
spre aducere aminte schimbările care ar surveni
în obiceiuri, limbă, îmbrăcăminte, alimentație și
viața cotidiană. Ar deveni astfel un tezaur viu de
știință și înțelepciune, un sfetnic prețios pentru
conducătorii politici și un adevărat dascăl al po-
porului. Nu s-ar mai căsători după vârsta de șase-
zeci de ani, ci și-ar petrece timpul ca să formeze
și să îndrume mințile tinerilor mai înzestrați, îm-
părtășindu-le multe din vasta sa experiență. Și-
ar forma un cerc de prieteni cu care ar lua masa
împreună, iar pentru cei lipsiți ar construi niște
locuințe în apropierea moșiei sale, ca să le dea
posibilitatea să petreacă o viață de studiu, fără să
ducă grija zilei de mâine.
Ar avea posibilitatea să urmărească nenu-
mărate revoluții în țările și împărățiile lumii, să
contemple melancolic cum cetăți înfloritoare
se transformă în ruine, cum popoare barbare
cotropesc țări civilizate, după care aceste popoare
ele însele se civilizează, cum în unele locuri apele
acoperă uscatul, iar în altele fluviile seacă și ținu-
tul se transformă în deșert. Având atât de mult
timp la dispoziție, ar avea șansa să rezolve pro-
bleme care frământă omenirea de multă vreme,
cum ar fi bunăoară perpetuum mobile sau pana-
ceul universal, fapte care fără îndoială i-ar adu-
ce o faimă deosebită. Trăind dincolo de limitele
unei vieți omenești obișnuite el, naratorul nemu-
ritor, ar avea posibilitatea să constate, în viitorul
îndepărtat, dacă se adeveresc sau nu prezicerile
oamenilor de știință cu privire la mișcarea astre-
lor, la eclipse și la revenirea cometelor. Într-un
cuvânt, naratorul a descris în culori vii avantajele
de netăgăduit ale unei vieți fără de moarte, care
ar sta la baza dorinței noastre arzătoare de a ne
feri de moarte și de a trăi cât mai mult, dacă se
poate veșnic.
Și, într-adevăr, noi toți putem vedea că aceas-
tă dorință este puternică și că este universală, în
ciuda evidenței că este vorba de o dorință nesă-
buită și absolut imposibilă. Observăm că dorința
cea mai fierbinte a semenilor noștri este să tră-
iască cât mai mult, cu sau - mai ales - fără rost.
Cel care se află cu un picior în groapă caută să se
sprijine din răsputeri pe piciorul rămas încă afară
(cum zice Swift însuși), cei bătrâni trag nădejdea
să mai trăiască măcar o zi, cei bolnavi sunt de
acord cu orice fel de operații, amputări sau mu-
tilări, numai să mai trăiască puțină vreme o viață
suferindă, vegetativă, fără sens, lipsită de sănătate
și vigoare.
Struldbrugii pe care îi întâlnește naratorul lui
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
Swift sunt însă cu totul altfel decât cei pe care el
și-a imaginat apriori. În realitate, acești nemu-
ritori sunt niște ființe nefericite și degenerate.
Scriitorul a observat că acești nemuritori sunt în-
tru toate asemănători cu muritorii de rând până
la vârsta de treizeci de ani dar după aceea, din ca-
uza conștiinței că sunt nemuritori, ei devin me-
lancolici în jurul vârstei de optzeci de ani, când
constată dispariția cunoscuților lor muritori. Pe
la vârsta de optzeci de ani ei au, față de ceilalți
bătrâni, și alte metehne în plus, pricinuite de în-
grozitoarea perspectivă de a nu muri niciodată.
Nu sunt numai încăpățânați, vanitoși și avari ca
orice bătrâni în genere, ci în plus sunt și inca-
pabili de sentimente de prietenie și afecțiune. Ei
invidiază nu numai viciile tinerilor, care se mai
pot bucura de plăcerile vieții, ci și moartea bătrâ-
nilor, care își găsesc odihnă atunci când viața nu
le mai aduce bucurii. Nemuritorii lui Swift nu își
mai aduc aminte mare lucru, în afară de câteva
întâmplări vagi din tinerețe, pentru că nu sunt
puși în situația de a-și exersa memoria, ba chiar
sunt mai fericiți atunci când dau în mintea co-
piilor și și-o pierd cu desăvârșire. Dacă un strul-
dbrug se întâmplă să se însoare cu o femeie din
același neam, legea prevede cu înțelepciune ca la
vârsta de optzeci de ani căsătoria să fie desfăcută
Giancarlo Pozzi	Păsări zig-zag (1974), acvaforte, acvatinta, 50 x 39,5 cm
obligatoriu, pentru că nu se cade ca un nemuri-
tor, pe lângă că este condamnat la viață veșnică,
să mai fie nevoit să suporte și o nevastă, de ase-
menea pentru vecie.
După ce nemuritorii au atins vârsta de optzeci
de ani, legea îi socotește pe bună dreptate ca și
morți din punct de vedere civil, averile lor sunt
trecute către moștenitorii de drept, iar ei urmea-
ză să trăiască pe mai departe dintr-o pensie de
nimic, sau sunt întreținuți pe socoteala statului.
Nu mai au voie să cumpere pământuri sau case și
nici nu li se mai îngăduie să depună mărturii în
Justiție. De la nouăzeci de ani încolo, ei nu mai
au nici un fel de gusturi ori preferințe, mănâncă
tot ce li se dă, fără să simtă nici poftă nici plăce-
re. Trăiesc așa secole întregi, fără ca starea lor să
se agraveze, dar nici să se îmbunătățească. Nu își
pot petrece timpul nici citind, pentru că oricum
nu mai țin minte nimic, ba chiar ajung ca nici să
nu mai înțeleagă nimic. Limba țării fiind un pro-
ces firesc în continuă evoluție, struldbrugii din-
tr-un secol nu îi mai înțeleg pe cei din secolele
anterioare și ajung astfel să trăiască înstrăinați și
complet izolați.
Antiteza dintre nemuritorii din imaginație și
cei din realitatea imaginată de către același Swift
are efectul unui duș rece, menit să ne trezească
la realitate. Viața noastră este așa cum este, cu
frumusețile, cu farmecul și cu sentimentul de-
șertăciunii ei, tocmai pentru că este un perpetuu
echilibru dinamic între durere și absența ei, în-
tre dorințe și realitate, între fericire și nefericire,
între proiecte și realizări, și mai cu seamă între
finitudinea vieții și aspirația noastră către infinit,
tot acest echilibru fiind calat exact pe conștiin-
ța morții, pe conștiința faptului că suntem ființe
muritoare. Această conștiință ne dă tonusul vieții
noastre sufletești, ne mobilizează și ne dă o anu-
mită febrilitate a activității, a faptelor și a creați-
ei, ne menține vii sufletește, durata vieții ne este
marcată prin datini și rituri, prin acestea aproxi-
măm involuntar cât mai avem în mod normal de
trăit și ce mai avem tot în mod normal de făcut.
Dacă nu am avea în permanență explicit sau ta-
cit conștiința morții, sau dacă am crede efectiv că
suntem oricum nemuritori, atunci s-ar produce
o delăsare totală și o degradare inimaginabilă a
ființei umane. În antiteza: conștiință a morții /
aspirația noastră către infinit, dacă am suprima
primul termen și ne-am comporta ca și cum am
fi veșnici, atunci echilibrul vieții s-ar deregla pro-
fund și este de admis că nu am mai fi motivați să
mai facem nimic. Așadar, conștiința morții este
un impuls creator și moartea ca atare o adevărată
binefacere.
În ale sale Șase maladii ale spiritului contem-
poran, Constantin Noica arată cu claritate, în ter-
minologia sa proprie, că o ființă care și-ar depăși
măsura duratei sale de viață nu ar fi o ființă a pli-
nătății ontologice, ci mai degrabă „o ființă falsă.
Existența amoebei întrece în durată toate celelal-
te existențe pământești”5, dar este o ființă falsă cu
care noi cel mult am tinde să compensăm un vid
de ființă. La fel - mai spune Constantin Noica -
„în basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe ni se
arată admirabil cât de searbădă este o viață de om
proiectată pe ecranul eternității”6. Este o idee ne-
cugetată să ceri prelungirea vieții peste măsură.
La fel ca și în cartea lui Swift, ar fi vorba de o viață
grevată de anemie spirituală cronică. Veșnicia nu
este o condiție suficientă spre a conferi ființei pli-
nătate, ci dimpotrivă această însușire definitorie
este dată tocmai de felul de a fi trecător al omului,
iar prelungirea la nesfârșit a vieții ne relevă toc-
mai carențele ființei în om.
Tot aici, în acest context, trebuie enunțată cu
un plus de luciditate și problema sensului medi-
cinei, ca știință teoretică și practică terapeutică.
Pentru că medicina este preocupată doar de pre-
lungirea vieții biologice în timp, ca și cum viața
biologică a omului ar fi o valoare în sine, fără să
își pună problema dacă nu există cumva oameni
care nu mai au pentru ce să trăiască, sau nu mai
pot să trăiască, sau - la limită - nu mai merită
acest lucru.
Note
1	Platon, Opere, vol. I, E.S.E., București, 1975, p. 41.
2	Mircea Eliade, Traite d’histoire des Religions.
Morphologie du sacre, Paris, Payot, 1949, p. 54.
3	http://www.nytimes.com/books/first/g/glendin-
ning-swift.html
4	Aici noi am utilizat ediția românească: Jonathan
Swift, Călătoriile lui Gulliver, traducere de Leon
Levițchi și Andrei Brezianu, Ed. Univers, București,
1985, p. 195-202.
5	Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului con-
temporan, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 8.
6	Ibidem.
■
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
in memoriam
Buzura sau oglinda
netrucată a istoriei
■ Geo Vasile
„Buzura a făcut ca România
să nu fie sub comunism o Siberie a spiritului.”
(Eugen Simion)
Luni 10 iulie 2017 a încetat să bată inima ce-
lui care a fost romancierul și academicianul
Augustin Buzura, anunță sec ziarele. Marele
prozator ardelean s-a născut la 22 septembrie 1938,
în comuna Berința, județul Maramureș. A absol-
vit liceul „Gh. Șincai” din Baia Mare în anul 1955,
apoi Facultatea de Medicină Generală din Cluj-Na-
poca (1964), cu specializare în psihiatrie, conform
volumului Dicționarul general al literaturii române’
(Editura Univers Enciclopedic, București, 2004). A
fost redactor, secretar general de redacție, redac-
tor-șef al revistei Tribuna din Cluj, la care a debutat
în 1960. A abandonat medicina în favoarea litera-
turii, debutând editorial cu volumul de povestiri
Capul Bunei Speranțe’ (1963). După încă o culegere
de povestiri și nuvele (De ce zboară vulturul?’, 1966)
se dedică în exclusivitate romanului, dobândind
o rapidă și largă cunoaștere din partea criticii și a
publicului. Absenții’ (1970, Premiul pentru proză
al Uniunii Scriitorilor), Fețele tăcerii’ (1974, Pre-
miul Uniunii Scriitorilor), Orgolii’ (1977, Premiul
pentru Literatură „Ion Creangă” al Academiei Ro-
mâne), Vocile nopții (1980, Premiul Uniunii Scriito-
rilor), Refugii (1984, Premiul Uniunii Scriitorilor),
Drumul cenușii (1988), ultimele două făcând parte
dintr-un ciclu intitulat Zidul morții, configurează o
problematică, un univers literar și o suită de modali-
tăți compoziționale caracteristice. Romane ale unor
cazuri de conștiință, aceste cărți urmăresc în egală
măsură și implicațiile sociale, istorice și politice ale
devenirii colective. În anul 1999 i-a apărut Recviem
pentru nebuni și bestii, iar în 2004, două cărți: o re-
editare — a cincea de la apariția sa în 1974 — Fețele
Tăcerii și Teroarea iluziei, care transcrie după ani de
zile de la înregistrarea ei, un dialog avut de scriitor la
Munchen, în 1989, cu Crisula Ștefănescu, pe atunci
angajată în secția de cercetare a postului de Radio
Europa Liberă. În 2009, i-a apărut volumul Raport
asupra singurătății.
Masivul roman Recviem pentru nebuni și bestii
(reeditat de Editura RAO, 2013, 634 p. seria Opere
complete) pare să fi convocat toate cărțile anterioare
anilor ‘90, ca de pildă Fețele tăcerii, Drumul cenușii,
Vocile nopții (primele două reeditate la Editura
Polirom, ultima la Editura Paralela 45) inclusiv tehni-
cile (în special fluxul conștiinței și monologul interi-
or), obsesiile și temele întregii sale opere narative.
Cronică a vieții și mentalității românilor, mai
ales în ultimul deceniu de dictatură comunistă și în
primii ani de libertate veritabilă, cartea focalizează
eliberarea protagonistului Matei Popa de felurite-
le complexe și tabuuri, mărturisind indirect ieșirea
autorului în arenă pentru a defini și sancționa prin
mijloace epice și tablouri vivante o răscruce istorică,
atât pentru destinul națiunii cât și pentru destinul
scrisului său și al romanului românesc în general.
Cu detașarea unui om în fine liber, Buzura consta-
tă perpetuarea nebunilor și bestiilor, explicabilă în
virtutea unui viciu istoric frate cu fatalitatea: mini-
ma rezistență, tentația românilor de a fenta istoria.
Vechii monștri, abia azi au ajuns la maturitate, spre
a se insinua definitiv în viața noastră „încât ne râd
din interior, ne iau aerul, și încet pe nesimțite, zilele”.
Augustin Buzura nu pregetă să identifice fauna
actuală de politicieni și afaceriști ce se trag din man-
taua lui Ceaușescu, fascinați de modelul dictatorului,
imitându-l, multiplicându-l în mii de copii la scară
națională. În privința intelectualilor eșuați prin tră-
darea propriului sstatut, judecata este la fel de drasti-
că: ei nu s-au impus, ci s-au adaptat. Încât (se întreabă
și își răspunde Matei Popa) cei care contează acum
în țara asta sunt păcătoșii de ieri, turnătorii și secu-
riștii mascați, lașii și mincinoșii, nulitățile, epavele și
ciurucurile. Și culmea, cei născuți slugi filmează azi
în procurorii națiunii, în modele de patriotism și de-
mocrație. Este o reglare amară de conturi, exorcism
al inepuizabilei imaginații a bestiilor dar și recviem.
Matei este tentat să se roage pentru „nebuni și bes-
tii” în sensul de ființe afectate de maladiile spiritului
românesc precum lipsa mentalității de învingători,
sau a vocației solidarității. Toate aceste idei susțin un
edificiu epic de factură modernă, în interiorul căruia
realismul psihologic își dă mâna cu radiografia soci-
al-politică, satira anticomunistă cu sondajul abisal al
vieții interioare, sublimat în registre de o mare expre-
sivitate și altitudine intelectuală.
Nu se poate vorbi de o frescă social-istorică în
sensul romanului clasic, ci de o frescă preponderent
spirituală a epocii și a exponenților acesteia. Climate,
mentalități, situații și stări emblematice pentru
imensa închisoare comunistă în aer liber, dar și pen-
tru ceea ce a urmat după 1990, totul focalizat într-un
oraș transilvan minier. O provincie aptă să concen-
treze și să reprezinte societatea românească, înce-
pând cu apocalipsa cu figuri a vieții la bloc, și termi-
nând cu promiscuitatea demisiilor și lașității morale,
sub pretextul supraviețuirii. În funcție de trăirile, re-
prezentările și peripețiile lui Matei Popa, firul epic se
rupe, spre a reveni când înainte de 1990, când după,
într-un glissando care ține de însăși arhitectura edifi-
ciului epic, legând momente și secvențe de istorie, de
viață și suferință, dar mai ales de reflecție a acestora.
Există multe nuclee narative, cel al familiei lui Matei
(tatăl, bunicul, mama, fratele Visarion), cel erotic, tri-
nitar, (Elena, Estera, Anca) cel politic-polițist ș.a.m.d.
Pendularea între trecutul comunist și anii
Tranziției este de mare efect, alergia lui Matei vizavi
de frauda morală funcționând ca un implacabil de-
tector de minciuni: „Toți își arată rănile și în același
timp toți au luptat. Eroi, văicăreală, ură, cacialma. La
ce-mi folosește că știu care e drumul, dacă nimeni
nu ascultă pe nimeni”. Sub grila critică a cărții se află
mai ales bestiarul Tranziției (generali, bancheri, afa-
ceriști, misterioși achizitori de dosare de securitate,
inclusiv consoartele sau „însoțitoarele”) dar și une-
le organe de presă ce și-au împrăștiat toxinele prin
avortoni și rebuturi umane de pripas, inducând scâr-
ba de libertate. Ca să nu mai vorbim de „unul din
jegurile renumite ale orașului”, Th. Antim, patronul
ziarului Drumul libertății, fost cântăreț în versuri al
conducătorului, ce-și face din șantajarea protagonis-
tului Matei (prin calomnie deșănțată, amenințări cu
moartea, spionarea și intimidare după metodele celei
mai agresive securități), el însuși patron de ziar și edi-
torialist redutabil, un scop al vieții. În contrapunct cu
starea de fapt actuală, ni se oferă scene din viața mi-
Augustin Buzura
nerilor, univers închis, sub zodia nefericirii și a mor-
ții. Tatăl lui Matei lucrase în mină, Matei este artifici-
er și salvator, dar, ca și cum toate acele circumstanțe
negative n-ar fi fost de-ajuns, familia lui Matei Popa
se află în atenția poliției politice locale reprezentate
de maiorul Toma, ce merge cu ancheta pe firul gene-
alogiei până la disidentul bunic Visarion, luptător în
munți, aventurier și ctitorul bisericii din sat. Nimic
nu e întâmplător, când e vorba de racolarea lui Matei.
Frapante prin originalitatea lor ni se par tablourile
din detenție, acel univers purgatorial al pegrei și co-
rupției. Unii deținuți reușesc să-și plătească paznicii
și doctorii pentru a-și exercita virilitatea și deprinde-
rea de hoți, fie și pentru câteva ore, după care revin
la bază. Matei însuși, grație „colegului” Dinu, are
ocazia unei partide de sex într-o încăpere „conspira-
tivă”: sentimental și receptiv, ascultă și chiar se emo-
ționează, împărtășind drama partenerei, prostituată
de nevoie, dar cu mari resurse afective. Dar fericirea
deplină va fi savurată într-un monolog post-coitum,
Matei jucînd rolul navigatorului la granița dintre
sex și moarte ș.a.m.d.. Terifiante sunt episoadele de
emigrare a românilor, forțând granița la Dunăre; în
ciuda împietririi timpului și a aparentei resemnări,
existau numeroși disperați, potențiali sinucigași ce
penetrau sistemul și vigilența totalitară .Sfidând-o
sau cumpărând-o, de vreme ce corupția și traficul
cu orice erau în floare pe ambele maluri, românesc
și sârbesc. Numeroase pagini din Recviem pentru ne-
buni și bestii (tradus în limba franceză de Marily Nir
sub titlul de „Requiem pour salauds e fous” și apărut
în 2001, dar și în limba engleză - Boulder, Colo.: East
European Monographs / Chichester: John Wiley
(distributor), 2004) narează ce s-a întâmplat cu noi
timp de cincizeci de ani: două secvențe ni se par an-
tologice, un studiu în cheie morală sau o specie de
editorial despre patriotism și patriotul român, înain-
te și după, de la origini și până în prezent (p. 398) și
o radiografie a Tranziției în cheie filosofică: „Întreaga
energie se pierde mai ales aici cu descrierea catastro-
fei, în lupta neîncetată cu morile de vânt. Din această
cauză, mare lucru nu reușim să ducem la capăt, de
nimic nu suntem întrutotul convinși, nici o filosofie
și nici o ideologie nu ne-o însușim pe deplin sau nu
izbutește să ne impresioneze. Cu un firesc exasperant
plutim printre sisteme politice și economice dând
impresia că am optat de mult pentru ceva deosebit,
un ceva numai al nostru pe care lumea îl va afla la
momentul potrivit. În realitate, totul se rezumă la
acum, imediat. Mâine? Vom afla mâine, ne vom
gândi atunci. (...) Țara este condusă mai mult după
articole din ziar, talk-show-uri, sondaje făcute după
nevoile celui ce le plătește, păreri luate întâmplător de
pe stradă, dar foarte rar după Constituție sau legile
izvorâte din aceasta (...) Cine n-are tăria să lupte sau
credința în ceva, persiflează. Și persiflează de pe o ilu-
zorie înălțime, la o altitudine care i-ar da dreptul să ia
totul în râs. În realitate nu este decât un gol, pustiu,
penibil. Neant cu chip uman”.
1O
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
Nu ne facem iluzii, romanul lui Buzura nu este o
lectură ușoară, miza autorului, în ciuda unor descu-
rajante lungimi analitice, este categorică: reabilitatea
narațiunii ca oglindă netrucată a istoriei, a stării unei
națiuni. Reflectă oare Matei Popa starea națiunii?
Toate datele sale pledează împotrivă. Spre deosebi-
re de bunicul Visarion ce nu se va lăsa pradă, prin
faptele sale de rezistență, evadare matrimonială și
ofrandă religioasă, fricii și morții, Matei este bolnav
de moarte, frică, lehamite și greață. Prin lunga sa
confesiune de exorcist, vrea să se vindece de senti-
mente, trăiri, monștri ce l-au chinuit în anii ‘80 dar
și în prelungiri, după Revoluție, când devine par ha-
zard patron și editorialist, critic acerb al îmbogățiți-
lor de război, complici și ciraci ai persecutorilor lui.
Pe fundalul Tranziției, al convalescenței, mai lungă,
mai perfidă și mai dureroasă decât boala, Matei vede
cum închisoarea ceaușistă devine casă de nebuni.
În care își fac de cap, într-o desmățată cacofonie,
oportuniștii, escrocii, nebunii și bestiile. Un context
al dezamăgirii, în care Matei este bântuit de aceeași
epuizare fizică și psihică, căutând nemântuit acordul
între gând și faptă, pacea cu propria conștiință, mo-
ralitatea interioară. Un neo-kantian creștin, am zice,
ce speră ca și personajele lui Dostoievski sau Mircea
Eliade, într-o hierofanică instanță cerească. Sub egi-
da căreia să poată să-și domine monștri lăuntrici,
reacțiile iraționale provocate de presiunea Istoriei.
De care scapă când și când cu ocazia unor căderi în
lumea de dincolo, în intermundii (la spital, în comă
profundă, în detenție etc.). Reveria și singurătatea îi
sporesc judecata de valoare, acuitatea examenului
clinic asupra stării românilor în comunism. Viața lui
Matei în anii ‘90, senzor al Răului istoric și uman, va
fi o înfruntare cu fostul Matei, susceptibilul și super-
stițiosul, o deparazitare de spectrele fricii ce i s-a im-
pregnat în toți porii ființei. Matei străbate un labirint,
fără o dorință prea mare de a ieși... Umilit cum e și
revoltat totodată de disoluția morală din jur, de săl-
băticirea oamenilor, de mârlănia și josnicia masivă,
Matei se simte desmoștenit afectiv, debusolat, un om
de prisos. Consolându-se in extremis doar cu Estera
(temporar repatriată în Israel) cea din vis, principiu
nocturn, oniric, hiperionic.
Vizitat fiind de dileme tip aut-aut, Matei Popa
are iluminarea, echivalentul, de ce nu , al unei re-
velații biblice: jertfa este costul libertății și al iubirii.
Dubitația îl va însoți totuși până în ultima clipă: „pe-
depsit să trăiască mereu în interiorul unui nesfârșit
coșmar cu fiare și amintirea îngerilor”. Prima decizie
e luată: Matei trece Dunărea, cu fratele său Visarion
și cu Estera, ce-i însoțește pe acel traseu disperat
plătind cu viața, cu toate că avea pașaport de cetă-
țean străin. Sigur, o jertfă simbolică. Singurul care
trece, va fi Visarion. Matei se-ntoarce înot pe malul
românesc, în timp ce trupul Esterei dispare pentru
totdeauna în valuri. Matei va supraviețui cu gândul
răzbunării Esterei, sensul vieții lui de-atunci încolo.
Pe fondul culpabilizării, al depresiei și izolării, se coa-
ce a doua decizie, cea de a face el ceva, nu ceilalți.
Resortul acțiunii este chiar prețul pierdut al vieții. Se
oferă ca jertfă pe altarul Istoriei. Crede că existența
lui se justifică de-acum doar prin a da acel semnal în
calitate de herald violent al unui sfârșit ce nu poate fi
blând și senin. Implozia lumii în care trăise se apro-
pia de explozie. El devine Alesul ce nu se mai agață
de nădejdea salvării din afară. Se smulge din menta-
litatea de lagăr a celui ce așteaptă eliberarea generică.
Arestat pentru tentativa de atentat la securitatea sta-
tului, Matei este eliberat pe 21 decembrie 1989, spre
a deveni liderul răsturnării sistemului în acel oraș.
Ceea ce nu înseamnă că metehnele sale psihice și
temperamentale dispar cu totul (autoscopia propriu-
lui deșert afectiv, suspiciunea de a fi malefic pentru
persoanele iubite etc.). Întâlnirea sa cu Istoria este în
primul rând o victorie personală asupra Istoriei, dar
și un prilej rapid de resemnare în sensul mai vechii
sale oboseli sau chiar pietăți față de „nebuni și bestii”.
Între personajele feminine, ultima ca apariție în
viața lui Matei, Anca Negru are o foame declarată
de afecțiune sufletească. Își recunoaște statutul de
intrusă în acea lume violentă și pestriță, găzduită de
doctorul Cernescu, as și victimă a propriilor inter-
medieri, dar este necruțătoare (chiar fără motive) cu
eventuala sa rivală, desinhibata, libertina și liberala
Roxana, precum și cu celelalte cliente ale unor auto-
provocate accese de misoginie. Verva sa satirică este
neîmblânzită față de figurile de pandemonium de la
vârfurile puterii. Anca se poartă ca o „scriitoare” cu
o imensă disponibiltate de a pune în abis totul, sub
inevitabila grilă morală. Nu disprețuiește colportajul,
realizându-și totuși esența superioară, excepțională
într-o lume cameleonică, a metamorfozelor subite,
grotești. Solitară și incompatibilă, suflet geamăn al lui
Matei, șeherezadă modernă ce despică firul în patru,
în speranța îmblânzirii, umanizării iubitului, străinu-
lui Matei. Pe cât este de polemică vizavi de măștile,
trucajele și trișurile celor scoși de Revoluție în față,
pe atât de resemnată va fi în umbra primelor două
iubite ale lui Matei, Elena și Estera. Elena are verva
teribilistă a vârstei, este degajată, anxioasă, știe mul-
te peste condiția sa de femeie, este o mutație, o rara
avis in terra, preacurată și fragilă, menită parcă vio-
lului traumatic, predestinată maculării. Pentru Matei
episodul Elena va fi nu numai iubirea pierdută, ci și
unitatea de măsură a neputinței.
Estera, iubita evreică cu nume simbolic, emble-
mă a iubirii jertfelnice dar și a doborârii tiranilor,
este o atletă la propriu și la figurat, ironică, parodică,
superinteligentă ș.a.m.d. Nici ea nu evită monogul
confesiv sau aforismul în a se diagnostica. Prezența
ei misterioasă în viața urbei și a lui Matei induce și
declanșează idealitatea acelui innamoramento de
amintire sthendaliană. Deși chinuită, cu un trecut
matrimonial nefericit (ca și Anca), deși interiorizată,
Estera are talentul și forța de a face primul pas atât în
plan erotic (comunicare = comuniune), cât și în cel
al fugii din țară la Dunăre. Estera declanșează pagini
antologice de iubire și adorație, dar și de epică aler-
tă, declanșând acțiune (cum se spune în filme), cea a
ieșirii din impas și ezitare. Cu ea se anunță deznodă-
mântul cărții, legitimând în fine un proiect drama-
tic, radical, pe viață și pe moarte, de vreme ce timpul
nu mai are răbdare și nici cititorul. Inginerul Radu
este febrilul, statornicul aliat al lui Matei, la bine și
la rău, dar și autor de felurite strategii de subminare
și provocare a regimului. Este un personaj atașant,
de un pesimism activ, gata să ofere la rândul său fișe
vituperante vs genocidul ceaușist deghizat în lozinci
gen „cu poporul și pentru popor”. Simte și el climatul
prerevoluționar al anilor ‘80, dar așteaptă pe cel ce va
da semnalul izbăvirii.
Visarion este prea analitic, sarcastic și misogin
pentru a nu crea sentimentul de inadecvare între
vorbe și fapte. Teoretizantă, livrescă, verva lui se pro-
duce în gol uneori, spontaneitatea e trucată. Rebel și
histrionic, sardonicul Visarion este credibil doar prin
disperarea sa de animal încolțit. Va fi singurul care
va reuși să treacă dincolo, să ajungă în America, să se
descurce. Misoginia lui de paradă va înceta subit în
fața Esterei și a performanțelor ei de rațiune practică.
Schimbarea la față a lui Visarion este definitivă. Va
îmbrățișa în SUA filosofia practică, fără iluzii și fără
Dumnezeu, recunoscând doar nevoia omului de do-
minare, ură și violență. Conformându-se, va intra în
lumea traficanților de droguri, călcând în picioare ta-
bla de valori, umane sau creștine, slujite de fratele său
Matei. Căruia îi va trimite după Revoluție un cec de
sute de milioane de dolari (îngrozitor!) și o scrisoare
unde își exprima surprinderea că mai există „fraieri
gata să se sacrifice pentru cauze nobile ce vor fi uitate
și apoi sacrificați”. Profetic, nu?
Chiar și personajele-securiști reușesc să se impu-
nă, nefiind ele doar odioase, mefistofelice și respin-
gătoare. Au un credibil grad de complexitate, față
umană uneori, fac bune roluri de compoziție, și chiar
de complicitate cu victimele, mărturisindu-și în mo-
mentul adevărului (care vine și pentru ei), nesuferin-
ța față de propria meserie, admirația chiar dacă tardi-
vă față de comportamentul inflexibil al anchetatului
Matei. Ca de pildă colonelul Marin Ionescu, ce se re-
cunoaște învins și nu pregetă să-i facă fostei victime
confidențe, să-l consilieze, să facă prognoze. Fără să
renunțe la aroganta siguranță și vigilență anterevo-
luționară, securistul, printr-o fulminantă lovitură de
teatru, scapă de Matei cu destinația Suedia, nu înain-
te de a-l asigura că victoria Revoluției se datorează și
pasului lateral făcut de Securitate. Dând apă la moară
incontinentelor dispute în jurul mimetizării „teroriș-
tilor”, punct nevralgic al adevărului despre Revoluție.
Cam toate personajele se psihanalizează reciproc
(romancierul-academician fiind absolvent de medi-
cină-psihiatrie, fără a fi profesat în domeniu) prin
confesiune și autoironie superioară. Investigația are
înălțimea mizei grave, intelectuale și morale, a auto-
rului. Se face, desigur, risipă de inteligență și fabulație
constructiv-deconstructivă. Rămâne totuși dicțiunea
subtilă a introspecției la granița dintre eros și politi-
că, un balans sub zodia conspirației. Problematizarea
fără de sfârșit este credibilă doar ca reflex al unei ne-
mântuite dissidio, boală a voinței dar și revoltă față
de fundătura spirituală a epocii. Reflex de apărare,
consolare și terapie și în cazul cuplurilor, veritabi-
le alianțe eroto-antidictatoriale. Când și când, în
frenezia teoretizării ostentative, personajele cad în
inautenticitate, mai ales când vorbesc prea elaborat
sub dicteul omniprezent al autorului. Ce prezidează
întâlniri-ședințe comune de analiză și psihanaliză,
asistă personajele în timp ce își iau reciproc intervi-
uri. Până și Mitică violatorul este pus de autor să-și
susțină în stilul liber indirect monologul. Ca să nu
mai vorbim de șoferul de basculantă ce agrăiește ca
un disident sadea, sau de o bucătăreasă-șefă, un fel de
neologică Ana Ipătescu locală.
În această polifonie monodică de monologuri in-
terminabile, este de-a dreptul o desfătare aducerea la
rampă a jargonului și argoului hoților și delincvenți-
lor, reprezentați de inițiaticul, filosoful Dinu Piștalu,
misteriosul caid internațional al pușcăriilor, mani-
erat, sedițios, acest Rastignac sarcastic, inventiv și
aventuros, cinicul maestru al evadărilor. Cu el proza
lui Buzura capătă gust și o alonjă inedită. De care se
lasă captivat însuși Matei, gravul și îngânduratul erou
al intransigenței morale. Nu putem nega proteismul
și versatilitatea stilistică a lui Buzura, mai ales în ex-
celenta probă de mimetism, de artă a contrafacerii și
pângăririi în care sunt redactate scrisorile otrăvite ale
lui Antim.
În ciuda personajelor prea inteligente în expresivi-
tatea lor (ospătarul, antrenorul, milițianul), în pofida
manierei lui Matei de a se ambala analitic (chiar și
de gât cu violatorul), a lungilor partide de pin-pong
verbal de dragul vervei și al sarcasmului ca gimnasti-
că a minții, Recviem pentru nebuni și bestii este o de-
monstrație de forță a stilistului Buzura. Compendiu
vizionar asupra stării națiunii, reabilitare a romanu-
lui românesc dar și a statutului scriitorului și a in-
telectualului român în general, cartea lui Augustin
Buzura consacră definitiv în istoria literaturii noastre
realismul psihologic în cheie morală, în linia unor
Dostoievski, Musil, Th. Mann, Camil Petrescu sau
Mircea Eliade.
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
11
eveniment editorial
Poeme din zid de Ani Bradea,
libertatea femeii „șaman”
Neria De Giovanni (Presidente Association Internationale Critiques Litteraires)
Nu știu dacă a fost doar o simplă alegere
editorială sau va fi avut o motivație in-
trinsecă textului, dar faptul că volumul
Poeme din zid de Ani Bradea trebuie citit fără nici
o informație despre autoare sau vreo introducere
te aruncă imediat între versuri, fără nici o parașu-
tă de salvare.
Îți începi călătoria într-un râu de cuvinte or-
ganizate riguros și distribuite în mod ordonat în
4 Cărți, precedate de un titlu pentru fiecare seg-
ment, câteodată prezentate chiar și cu câte un spa-
țiu pentru o inscripție sapiențială.
Și, totuși, întreg acest ordin formal este o ramă
pentru un poem care devine pe parcurs tot mai
visceral. Te prinde și te cuprinde depășind pragul
rațiunii, ajungând direct în zona cea mai ascunsă
a emotivității noastre, a percepției sale cu întreaga
ființă.
Îi sfătuiesc pe cititorii acestui volum, și pe
cei italieni în foarte buna traducere a lui Ștefan
Damian, să citească fără întreruperi, dintr-odată,
poemul, lăsând orice rezistență logică spre a se
afunda în jocul înțelept de metafore, de aluziuni
simbolice care istorisesc povestea unei iubiri ne-
gate, a unei îndepărtări, a unei dureri.
În țările din Balcani există o legendă macabră
care povestește despre femei zidite de vii în con-
strucțiile care nu știu nimic despre elementul ma-
cabru care există în interiorul lor.
Așa că încă din titlu înțelegem faptul că acele
poeme sunt glasul unei femei zidite de vii, care
privește prin fisurile zidului care îi permit să con-
tinuie să respire.
De aceea câmpul semantic al privirii este foar-
te dur: ochi, privire, pupilă sunt termenii prezenți
cel mai adesea și care descriu condiția eului po-
etic de imobilitate fizică forțată dar, care, prin
contrast, sunt de o mare vivacitate intelectuală, și
chiar vizuală, de reținut.
Într-adevăr, multe poeme sunt povestirea unor
amintiri mai ales personale, dar și ale unei so-
cietăți de apartenență îndepărtată în timp și în
obiceiuri, în contrast cu oroarea și violența pre-
zentului. Eul poetic nu este anonim, în unele po-
ezii centrale se manifestă cu numele său adevărat,
Ana, declarând, astfel, o identitate între scriitor
și operă, renunțând la paravanul obiectivității:
„zidul crescut la marginea nopții / lucește în lu-
mina reflectoarelor. / mii de ochi răzbat sticlos
prin crăpături, / de când Ana nu mai are lacrimi.
/ Ana are pietre” (Cartea a doua, „Rătăcirile”, X).
Astfel, noi, cititorii, suntem spectatori pasivi
la ceea ce eul poetic Ana privește rând pe rând
dinlăuntrul zidului și al trecutului său, personal și
colectiv, a dragostei sale și, totodată, a satului său.
Iar spre sfârșitul volumului cititorul este chemat
în mod direct în versuri, devine orator interior :
„picăturile lovesc sonor / peretele vegetal al aces-
tui macondo / ce se va închide, / cititorule, / ime-
diat ce tu vei isprăvi poveștile din carte” (Povești
din Submarginea, X).
Cititorul, înlăuntrul versurilor, împărtășește
rolul de destinatar al auto-confesiunilor-amintiri
ale eului poetic, cu o altă dramatis-personae: că-
lăul.
O modalitate de a se adresa vocațional călăului
închide fiecare poem, așa încât noi, cititorii poe-
mului, ne gândim de la început la acest personaj
ca la acela care a închis-o în mod material în zid
pe Ana, femeia, dar, apoi, rând pe rând, când se
trece la citirea versurilor ne dăm seama că acel
călău este iubitul, bărbatul care a iubit-o pe Ana,
pentru ca apoi să dispară.
Cel de al zecelea poem din Cartea a treia,
(Despărțirea) este dedicat în mod explicit „ Ție, că-
lăule, cu dragoste!”, și aici este amintit cu cruzime
sindromul Stockolmului care îl unește pe prizoni-
er cu cel care îl închide printr-un raport pervers
de iubire și ură.
Poemul nr. 4 din Cartea a patra și ultima,
Povești din Submarginea ilustrează identitatea
dintre călău și iubitul a cărui depărtare a zidit-o,
fizic, într-un zid al durerii, pe însăși Ana, eul poe-
tic: „de când dădusem cunoscutul pe necunoscut,
/ și-l așteptam să se întoarcă viu din tranșee. / el
a venit / și mi-a adus în dar / toate războaiele lu-
mii... // Addenda: / în orice carte există un timp
pentru pace. / și acel timp se face pat pentru dra-
goste. / acolo ajunge păcatul să-și culce oasele, /
primenite în cuvinte. / În cartea mea, / călăule, /
sunt doar așternuturi de spini! / Acum n-ar trebui
să te mai mire / dârele ce se scurg printre file”.
Cine nu ar trebui, oare, să fie uluit? Călăul sau
cititorul? Desigur că, aproape de sfârșitul acestui
splendid și teribil poem, noi, cititorii, avem mai
clar mozaicul de metafore și imagini vizionare: o
femeie, rănită în iubire, zidită vie în așteptare, își
așteaptă călăul, paznicul său și își aduce aminte de
vremea întâlnirilor lor, a libertății.
Acest al doilea câmp semantic, foarte bogat,
este cel construit în jurul cuvintelor tren, șine, linii
ferate, gară, eterna temă a călătoriei: „... înțelegi
că visele tale încap toate / în cufărul cu care te-ai
Giancarlo Pozzi Sub semnul lui Ahura Mazda (2014)
acvaforte, acvatinta, relief, 35 x 24,5 cm
întors din armată. / cenușa viselor ei deja oblo-
jește / câmpul tăiat de trenul de noapte” (Cartea
a treia, VIII) „Țipă un tren de noapte [.] / Ca și
cum, / iubindu-mă cu tine, / între marginile bile-
tului dus-întors, / aș putea schimba rânduiala; / ca
și cum / dragostea, declarată cu disperare pe un
peron, / ține de cald în toate iernile / de dincolo
de gări” (Cartea a treia, III).
Poezia Anei Bradea pornește cu un mix stilistic
într-adevăr original și foarte acut: realismul ima-
ginilor și al povestirilor, chiar dur și crud, se în-
tâlnește cu imaginația suprarealistă a unor figuri
alegorice care personifică însăși istoria poeziei.
Astfel, legată de tema călătoriei care se opune
în mod oximoronic staticității femeii prizonieră
în zid, este metafora Îngerului, prezentă și prin
metonimia „aripilor”, care își găsește completarea
prin figura la fel de cuprinzătoare a vrăjitoarei.
Magia este una dintre caracteristicile „femeii
șaman” din Poemul liminar și, împreună cu ea,
șarpele, figura-simbol care se regăsește de multe
ori în versuri. Șarpele, nu în accepțiunea creștină
de perdiție diabolică, ci ca animal lunar, sapienți-
al, în mâinile zeiței „stăpână a șerpilor” regăsită
în peșterile din Creta, aparținând civilizației mi-
noice mediteraneene străvechi: „Ascunsă în tru-
pul șarpelui, / străbat muntele. / tu ai rămas, / din
nou, / dincolo” (Cartea a III-a, Rătăcirile, X).
Drept concluzie pentru aceste Poeme din zid
de Ani Bradea aripile Îngerului vor fi mijlocul
simbolic prin intermediul cărora femeia zidită
își va regăsi libertatea, departe de sclavia iubirii,
departe de călăul ei: „Aștept să se deschidă o ușă
în zidul fără fisură/ și nu-mi mai este teamă/ fe-
meia,/ veșnic rătăcită între păcat și inocență,/
va trece dincolo ușoară,/ ca aripa de înger. [.]”
(Poemul dimineții).
Traducere din italiană de
Ștefan Damian
■
12
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
poezia
■ Petru Covaci
Strada șaizecișișase
cerul pare un pic obosit
pe drumul acesta, bătătorit
ultimul pas (de pripas)
atinge
strada plină de flori (printre jerbe de nori)
Călătoria
călătoream (fără bilet, la clasa întâi)
trenul acesta, imaginar, mă îndemna
să privesc cerul milenar (cu degetul pe trăgaci)
(ca după cel de al treilea
război nuclear)
particule abandonate înroșeau zăpada târzie
(îngheța până și timpul, resturile de umanitate
frunzăreau
resturile de adevăr)
m-am apropiat de tine (evanghelizându-te că
sunt
viu și că m-am lăsat de fumat)
în tren mirosea a pâine prăjită
în gară așteaptau anotimpurile, pe un podium
(alcătuit din cele câteva litere)
trebuia să țin un curs, măcar un simplu discurs
și am urcat (să citesc
ca de pe un prompter
toate pomenirile)
se lăsase frigul (auzeam cum îngheață
frigul)
norii pluteau deasupra trenului
mecanicu-și improvizase un scaun
juca, uneori, în propria-i piesă
(aplauzele începeau să îl toace, mărunt)
vino (spuneai)
să culegem fructele (care vor putrezi)
lacrimi necenzurate cădeau
pe obrajii tăi de petală
în semn de bunăvoință Dumnezeu îmi dădea
să notez ceva, poate să țin socoteala zeilor?
(în carnețelul cu zei cuvintele nu mai pot fi
modificate)
și a venit conducătorul, să-mi ceară sfatul și
biletul de tren, încruntându-se, făcându-mă
vagabond
,,e dreptul meu” - voisem să zic
(conducătorul se făcuse galben, plângea
ca un copil, ca un dușman)
,,hai, împușcați-mă!” - striga micul artist
inconfundabil de trist
trenul ne ducea (pe toți) mai departe, mult mai
departe
spre zările unde mulțimile își rezolvau, deja
primele ecuații (modificate genetic)
Balada bătrânului crocodil
înaintam prin bâlciul (destul de bine organizat)
unde mi se dărâmase taraba
„dacă voiai să reziste
trebuia să convingi o zână
să se lase zidită
doar așa taraba ar fi rezistat, veacuri nenumărate
ar fi trecut
și taraba ar fi rezistat” - spunea meșterul
care o meșterise
zâna venea cotrobăindu-se, bătând
un fel de step prin
praful ucigător
purta o caschetă nouă pe cap
părea un fel de... cosmonaut sovietic
din revistele acelea, vechi
în care încă se frunzăreau (amintirile)
(luna și stelele păreau epuizate
sub fusta ei (un pic cam... prea transparentă)
meșterul înnebunise, se droga, trăgea (pe nas)
aerul plin de rugăciuni
„se vor deschide bâlciurile” - striga zâna
„tradițiile noastre nu vor pieri”
„ai spus că... vrei să mă zidești?!
Giancarlo Pozzi	Fierul (1986)
acvaforte, acvatinta, 33,5 x 24,5 cm
Petru Covaci
o da, ba da, sunt sigură că așa ai spus!”
dar meșterul, luat de urechi, promitea
că nu se va mai repeta
că nu va mai construi
„stați oameni buni, stați
nu plecați!
circul abia de-acuma începe!!” -
cânta bătrânul meu crocodil
voind să se facă util
Criticul literar
în orașul unde se fac și se desfac
imperiile, unde câini nevinovați latră
lozincile luate de vânt
în orașul (ca un rest
de
zădărnicie, putreziciune, nimicuri)
(cu dascăli care nu se vor revolta
niciodată!)
o monedă de schimb va fi despicată
de mâna vlăguită a cerșetorului
mimând
disperarea (aproape angelică)
(vom studia, împreună, impactul privirii asupra
puținului?)
porumbeii zboară deasupra destinului de parcă
ar locui
deasupra
unei tranșe de adevăr
învinșii și învingătorii sunt liberi
vor destupa șampaniile din care a băut stalin
(pe fundul paharelor poate-au rămas câțiva
stropi de
...nebunie)
hai, nu fi animal! - răbufnește
securistul de omenie
care, de la o vreme
zice că este... criticul meu literar
■
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
13
proza
Surorile
■ Leonard Voicu
i asta a durat săptămâni și luni de zile.
Apoi, mai mulți ani. Îmi închipuiam une-
ori că s-a format un dop la nivelul colului
meu uterin, care creștea și nu mai era loc să pui
nimic înăuntru. Deci, nu mă puteam culca cu
el. A încercat să mă convingă, să mă forțeze,
dar când am început să țip de durere, jumă-
tate închipuită, jumătate adevărată, m-a lăsat
în pace. Nu i-a convenit, dar nu i-am dat altă
alternativă. Ce făcea el ca să compenseze lipsa
de sex? Nu știu și nu mă interesa. Vroiam să-l
pedepsesc și atât puteam să fac și eu, atât m-a
dus mintea. Dar, reversul medaliei nu l-am vă-
zut atunci, la început, ci după câțiva ani.
Răzvan începuse școala, era lipit de mine tot
timpul, nu vroia să știe nimic de tat-su. Avea și
note bune, aproape zilnic mă chema când ajun-
gea acasă:
— Mami, mami. Știi ce-am făcut azi la
școală?
— Nu! zic. Ce-ai făcut? ia povestește lu’
mami.
— Am făcut exerciții la matematică. Ușor!
Am citit la citire. Ușor! Și apoi am desenat la
desen. Uite! Ți-am făcut un buchet cu flori. Îți
place? Și scoase din ghiozdan o foaie mare, cu
o mulțime de flori de câmp de toate culorile,
împrăștiate în toate sensurile. Mi-au dat lacri-
mile.
— Păi, de unde știi toate florile astea?
— Mi le-a arătat bunicul la țară, în grădini-
ța de la drum. Îți place?
— Sigur că-mi place. Vino să te pup, băia-
tul mamii!
Așa se mai alinau durerile mele din suflet,
dar și de jos. Că, de la un timp nu mai era
nevoie să-mi închipui că mă doare, chiar mă
durea de-a binelea. Am tot amânat eu, am tot
amânat, până la urmă, n-am mai putut rezista
și am mers la doctor.
— De când vă deranjează?
— De mai mult timp.
— Adică?
— Să zicem... luni de zile.
— Și nu puteați să veniți mai devreme?
În loc să răspund, am dat și eu din cap, semn
că nu știu ce să zic.
— Aveți cancer!
— Cum așa?
— Nu știu cum... dar asta este! Și e mare.
A invadat tot vaginul, probabil aveți metastaze
și la alte organe, în tot abdomenul. Vă doare
burta?
— Nu mereu, dar a început să mă doară.
— Trebuie să vă facem mai multe analize.
Vă programăm cât de curând. Între timp am să
vă prescriu un tratament cu citostatice. Costă
cam scump, dar nu avem de ales.
Nici nu știu cum am ieșit din policlinică.
Parcă eram și beată și bătută. Mă dureau toa-
te alea și nu mai vedeam nimic în fața ochilor.
Am plecat la țară, la Antonești.
— Ce-ai? mă luă Mica de la poartă când
m-a văzut așa... fără vlagă.
— Mor!
— Cum așa? Ai înnebunit?
— Nu! Am cancer!
— Aoleo, maică, da’ de unde știi?
— Am fost la doctor.
— Când?
— De-acolo vin. Trebuie să fac tratamente,
dar nu mai sunt speranțe, am metastaze.
— Au, Doamne ia-mă! Da’ ce vorbă e asta?
— Adică, s-a răspândit cancerul și la alte
organe din corp. Acu’ ai înțeles?
— Fugi, fă! Te-a mințit doctorul. Las’ că te
duc eu la baba Filofteia și are ea leacuri câte
vrei. Te face bine cât ai bate din palme. Te duc
la alți doctori, la București, găsim noi o soluție.
Te facem bine!
— Nu-mi trebuie nimic!
— Hai! Nu mă supăra. Că acu’... știi tu, și
săraca Mica ridică mâna de parcă ar fi vrut să
mă amenințe că mă lovește, dar înțelese și ea
ridicolul situației, i se înroșiră ochii și mă luă
repede în brațe.
— Las’ că nu-i dracu’ atât de negru. Vindem
vițeaua, vindem porcul și cu bani faci orice. Nu
te las eu așa, de izbeliște. Numai să-ți scoți ide-
ile alea din cap! Trebuie să te faci bine!
Dar bine nu aveam chef să mă fac. Mă împă-
casem cu soarta mea, depusesem armele și încă
de mult timp. Îmi autoprogramasem această
boală și, în loc să lupt de la bun început spre
succes, să trec peste hopurile întâmpinate pe
parcurs, eu alunecam la vale. Mă complăceam
cu înfrângerea.
Am fost pe la mulți doctori, unii chiar vro-
iau să mă ajute, să mă opereze, în fine, câte și
mai câte. Parcă vorbeau cu pereții, nu cu mine.
N-aveam urechi să-i aud. Eu vroiam să-l pe-
depsesc pe Neagu, nici vorbă să fiu iar sănă-
toasă și să mă culc cu el. Asta era mai îngro-
zitor decât orice altceva. Să divorțez? Cum să
divorțez când Mica mi-a zis: ,,Acu’ l-ai luat,
i-ai făcut copil, e al tău pe viață! Păi, ce? Vrei
să ajungi de râsul satului? Ca a’ lui Gătej? Aia
schimbă bărbații cum își schimbă ciorapii. Stai
la casa ta!’’
Peste câteva luni, am preferat să mă mut la
noi la țară, la Antonești. Mica era bolnavă, bă-
trână. Ce s-o mai chinuiesc și eu cu ale mele?
M-am dus la sor-mea aia mare, că ieșise la pen-
sie și se întorsese în sat. Cumpărase o casă la
drumul principal, aproape de cooperativă, cu
un pic de grădină și o boltă frumoasă de viță
de vie. Când ieșeam pe prispă ori în fața casei,
eram mereu la umbră. Răzvan terminase liceul,
nu stătea pe acasă mai deloc. Era mare, își gă-
sise o fată și lucra deja la un atelier de reparații
metalice. Nu prea mai avea nevoie de mine. Se
descurca singur.
Într-o zi, mai pe seară, pierdeam și noi, eu
cu sor-mea, timpul pe la „tembelizor” ca să
zicem că mai aflăm ceva, dar degeaba, că vor-
beau numai de accidente, omoruri și hoții. Ne
pierise cheful și îl stinsesem, când, deodată,
am auzit că bate cineva la geam.
— Cine-i? zise Nina.
— Io, Rada! Purcica, de!
Săraca de ea nu se mai supăra când îi ziceam
noi așa, că-i ziceam cu drag și o iubeam ca pe
sora noastră.
— Păi, vino-n casă! Ce mai stai?
— Veneam io, da’ nu știam dacă v-ați cul-
cat, că e lumina stinsă.
Și avea dreptate, când am oprit televizorul se
făcuse întuneric și nu avusesem timp să aprin-
dem lumina.
— Ce-i cu tine? zic. Pari cam ciufulită.
— Nenorocitul ăla al meu.. Iar a venit beat.
— Și?
— M-am luat de el.
— Păi, nu puteai să taci și tu din gură?
— Nu! Nu mai rabd! Într-o zi am să-i dau
cu ceva în cap. Am să-l omor.
— Taci, fă! Nu mai spune prostii, încercai
s-o calmez.
— Tu vorbești? se supără Purcica. Da’ tu de
ce nu ai grijă de tine? De ce nu te duci la trata-
mente, să te faci bine? Să-ți vezi băiatul însurat,
să ai nepoți. Ce să-ți mai zic eu? Că doar le știi
și singură.
— Du-te, fă, dracu’! Pe cine ai mai auzit
să scape de cancer? Sunt coaptă pe dinăun-
tru, coaptă, n-auzi? O să-mi rămână băiatul pe
drumuri și am să putrezesc în mormânt, colo
pe deal. Nu ți-e clar?
— Ai înnebunit complet! În loc să vorbești
despre planuri de viitor și cum să scapi, tu o
dai înainte cu cimitirul. Proastă ești! Singură
îți distrugi moralul, singură te bagi în groapă,
își răcori sufletul Rada, supărată cu gândul că
își va pierde prietena cea mai bună, gând care
nu putea să mi-l spună direct. Tu nu vrei să te
faci bine?
— Nu! De ce să mă fac bine? Nu vezi ce ra-
hat împuțit e viața asta? Și la cine să mă întorc,
că ăla mi-a otrăvit zilele, fii-miu își vede d-ale
lui, nu mai are timp de mine. De ce să mai tră-
iesc?
Sor-mea Nina mă privea cu ochi mari și nu
înțelegea nimic. Nici nu putea să mă înțeleagă.
Viața ei era complet diferită. Avusese parte de
altceva. A fost norocoasă toată viață ei.
După câteva săptămâni, într-o dimineață,
numai că o aud pe sor-mea că începe să plângă
și să cheme lumea:
— Veniți, oameni buni! A murit surioara
mea! A murit Ana! Și plângea și se văicărea,
iar eu nu înțelegeam nimic, doar îi eram ală-
turi. Da’ vorbeam cu ea și nu mă auzea! La fel
nu mă auzeau nici ceilalți. M-au luat, m-au
îmbrăcat cu o rochie albă, nici astăzi nu mai
știu de ce albă, așa mi s-a năzărit mie, o pregă-
tisem dinainte, special pentru înmormântare.
Abia atunci, când m-am văzut așa, am început
să înțeleg și a început să-mi pară rău. Să-mi
pară rău că nu am apucat să-i spun băiatului
meu cât de mult îl iubesc, să-mi pară rău că
mi-am făcut-o cu mâna mea, în loc să am gri-
jă de sănătate, că m-am îmbolnăvit singură cu
gândurile mele negative și cu dorința mea de
a-l pedepsi pe Neagu. Dac-aș fi știut ce mare
putere au gândurile mele, nu aș fi făcut greșea-
la pe care-am făcut-o.
Acu’ stau între patru scânduri, să putrezesc,
adică corpul, vreau să spun, pentru că într-un
fel mai trăiesc. Trăiesc prin gândurile celor
care își mai aduc aminte de mine. Mă plimb
de colo-colo, îmi privesc crucea, florile de pe
mormânt și mă bucur când mai vine cineva să
vadă ce fac.
Dacă aș fi știut...
■
14
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
memoria literară
Mandarinul valah
(Petre Pandrea)
■ Constantin Cubleșan
Una dintre cele mai pitorești figuri ale
vieții publice românești din perioada
interbelică și din scurta perioadă de
după război cât n-a fost deținut în închisorile
comuniste (1948-1952 și 1955-1956, apoi din
1958-1964, dar de patru ori arestat și în perioa-
da dictaturii antonesciene), Petre Pandrea (pe
adevăratul nume: Petre Marcu) s-a afirmat ca
jurist (pledant în procese de larg răsunet), jur-
nalist, scriitor ș.a., spirit recalcitrant, pitoresc
în felul său, militant politic fără a fi fost mem-
bru al vreunui partid, a lăsat în urma sa și un
amplu jurnal memorialistic, scris fragmentar
între 1954-1958 și publicat târziu după moarte
(1968), cu un titlu de rezonanță oarecum exo-
tică: Memoriile mandarinului valah (Editura
Albatros, București, 2000). Într-o Predoslovie
din 1958, când se gândea că însemnările acelea
ar putea fi tipărite cândva, își explică această
condiție de mandarinat românesc: „Mandari-
natul intelectual în Valahia a fost un blestem
și o profundă realitate. N-a fost o calitate, ci o
realitate sui-generis. A fost un bine? A fost un
rău? Nu emit o judecată de valoare, ci o jude-
cată de constatare a unui fapt notoriu uneori
incomprehensibil, încercând să-l definesc, să-l
despic, să-l fac comprehensibil pentru viito-
rime. Singura virtute la care ține cu adevărat
mandarinul este detașarea, o detașare de sine,
o detașare de oameni, o detașare de lut, o de-
tașare de ambiții, o detașare de viața de rând
și ascensiunea în turnul de ivoriu, departe de
hărmălaie, în acea regiune de azur unde voința,
afectivitatea și intelectul propriu se pot echi-
libra, se pot controla reciproc și se poate păși
- în sfârșit - la cunoașterea de sine, la cunoaș-
terea omului, la descifrarea epocii [...] Aceste
turnuri de ivoriu sunt legate prin fire invizi-
bile de zumzetul vieții după cum în cochilia
ghiocului se aude prăvălirea și vuietul apelor
marine”.
Coordonata majoră a memorialisticii sale
o dă atitudinea de moralist, de cozeur (cu pi-
canterii de bârfitor superior), de comentator
cu un limbaj acid, colorat violent, a diverselor
momente de implicare în dinamica vieții, ca și
a creionării portretelor unor personalități și fi-
guri marcante din epocă pe care le-a cunoscut
îndeaproape („I-am cunoscut pe toți. Pe cine
nu cunoșteam pe-atunci ca ziarist-editorialist
la trei ziare și ca avocat al Capitalei?”), fără sfi-
ală în a divulga intrigi de alcov, să le zic așa,
intimități obscure sau sforării politice mize-
rabile. „Mă cutremur, că acest Jurnal de man-
darin valah - nota el în vara lui 1958 - ar putea
fi foiletonat de copii, de nepoți, de frații sau
de alte rude ale mele de sânge. M-ar amuza să
cetesc fragmente prietenilor hâtri, buni de glu-
me, în toamna și iarna vieții, anotimpuri care
se apropie, claustrați undeva la țară, în bătaia
vântului, a ploilor și în șuierul viscolului”.
Axul, în jurul căruia se înfășoară, mai strâns
ori mai lejer, toate amintirile, îl constituie per-
sonalitatea lui Lucrețiu Pătrășcanu (cumnatul
său, el fiind ginerele scriitorului și militantului
Petre Pandrea
D. D. Pătrășcanu - „socrul meu era un delicios
gafeur”), despre activitatea politică și mai ales
despre procesul intentat acestuia, oferind nu-
meroase informații de. culise („Nu mă intere-
sează faptul în sine că L. Pătrășcanu a fost ucis.
În revoluții și războaie mor oameni, iar el a fost
timp de 25 de ani amestecat în chestia revoluți-
onară din Valahia. S-a amestecat singur. Mă in-
dignează modul ilegal al uciderii, procesul cu
uși închise, călcându-se principiile de bază ale
publicității /uși închise/, oralității /fără apă-
rare/ și contradictorialități /fără apărare/. Mă
indignează comunicatul oficial hidos, terfelind
memoria unui om fără apărare, lezând grav
familia. Unde am fost noi, dacă-am întreținut
un mincinos, un provocator, un escroc? Acest
om era fără vicii: nu bea, nu fuma, nu mânca
decât pâine cu brânză și bea lapte. Avea două
pasiuni: muzica și femeile. Cu femeile a greșit;
se culca mereu cu cele din partid. Le regula și
le părăsea. S-au indignat când a luat pe oaia
capie de Hertha, și-au instigat bărbații și l-au
decapitat /./ Pentru postul de Lenin valah
a candidat Lucrețiu Pătrășcanu. N-avea stofă
nici de Lenin, nici de Stalin. A fost lichidat de
Ana Pauker, devenită o. Stalină valahă, cu al
său Beria, nenorocitul de Teohari /./ A fost
lichidat fizic /./ bietul Lucrețiu Pătrășcanu,
singurul candidat la leninat băștinaș. A fost
spurcat cu lături și fecale, făcut cu ou și cu oțet
în comunicatul în care se anunța execuția”).
Fragmentariul memorialistic al lui Petre
Pandrea, tumultuos adesea, are pasaje de evo-
cări autentice, alături de pagini eseistice, de
portrete făcute în aqua-forte, de meditații, re-
flexii (filosofice, estetice), panseuri etc., com-
plăcându-se mai ales în condiția de bârfitor, așa
încât multe dintre cele relatate de el trebuiesc
luate sub o cotă de rezervă, fiind marcate de un
unghi de vedere extrem de. personal. Scrisul
său este degajat și, prin excelență, pamfletar.
Chiar și atunci când se referă strict la propria
sa personalitate, la propria familie: „Mama
n-avea nici un mister, în afară de maternitate,
hărnicie, realism dur și duioșie familiară. Tata
era plin de mistere [.] Nu călca în cârciumi de
rușine, deși era un băutor [ponderat] și a ținut
toată viața un han pe care l-a mutat din casa
veche, în casa nouă de la gară [.] Avea pre-
judecăți feudale. Făcea comerț prin interpuși,
tăia păduri și organiza transporturi (cărăușie
simplă). Avea două trăsuri și două căruțe, trei
perechi de cai, dar nimeni nu l-a văzut birjar
[.] Părea omul cel mai harnic, dar și cel mai
leneș”. Portretul ce și-l face are linii teribiliste:
„Mă simt oltean, european și cetățean al lumii.
Pot face traiectoria planetei, fiindcă am stat 52
de ani înrădăcinat în solul natal, copac cu coa-
ma rotată, în sus, nuc amar, fără a mă claustra
vreunei idei, de oriunde ar fi venit, numai pe
temeiul că este o idee și o experiență «străină»
[.] Mie mi-a mers când bine, când rău, când
foarte bine și când foarte rău. Mi-a mers foarte
rău în pușcăriile burgheze (arestat de patru ori,
exclusiv pentru pledoarii gratuite în favoarea
comuniștilor). Mi-a mers și mai rău în pușcă-
riile lui Teohari Georgescu, Vasile Luca, Ana
Pauker (triumviratul fatal) pe care, tu, dragă
Puiule (e vorba de J. Perahim, n.n., Ct.C.), i-ai
pictat și hipostaziat, sub semnătură [.] Știam
că ești șbilțar și obedient șbilțarilor. Când am
ieșit în zdrențe, bolnav de icter și macerat de
inaniția celor 4 ani și 184 de zile, cât am zăcut
în pușcăria paukeristo-teoharistă, fără judeca-
tă și fără condamnare, nu m-am gândit o se-
cundă să bat la poarta ta. Teohari îmi aruncase
copiii și cărțile în stradă pentru a-și băga un
zețar de-al lui în locuința mea, locuința unui
avocat antifascist”.
Amintirile din detenția anilor postbelici sunt
în totul edificatoare pentru condițiile în care
erau ținuți condamnații politici: „Când am ve-
nit eu la «penitenciarul principal Aiud» (prin
august 1948), murise un deținut într-o celulă
unde se mai găseau încă alți doi camarazi de
suferință politică [.] Când a murit colegul de
celulă, cei doi au ținut un consiliu secret și au
hotărât să nu anunțe imediat moartea colegu-
lui pentru a-l transporta la cimitirul de alături.
Îl vor ține trei zile. Nu ca să-l plângă. Ca să-i ia
porția de mâncare. Să-și astâmpere cârceii din
burtă. Îl vor anunța după cele trei zile ale ritua-
lului funebru. Se dădea turtoi de trei ori pe săp-
tămână, mălăieș cu crustă inefabilă. Prietenii
mortului s-au dedulcit ca urșii la miere și au
ținut mortul în celulă până când a început du-
hoarea. Mai doreau să prindă încă un turtoi,
pe care-l împărțeau frățește. Plângeau și mân-
cau”. De la Ocnele Mari redă alte imagini, ale
disperării de a-și păstra condiția intelectuală
elitele închise acolo: „Ceea ce mă înduioșează
întotdeauna, când mă gândesc la Ocnele Mari
(unde am stat de la 1 decembrie 1948 până la 3
februarie 1952) și la celelalte pușcării ale mele,
se referă la strădania codeținuților de a-și îm-
părtăși și transmite cunoștințele [.] unul ține
prelegeri despre albinărit [.] Ilie Ioan preda
lecții de limba română, eu predam germana și
am ținut, în franțuzește, un curs de lirică, de la
Victor Hugo până la Paul Claudel, Puiu Vojen
ne-a explicat pe Shakespeare, Mihai Popescu,
pictura italiană, Manolescu, economia politică,
Țuțea făcea filosofia istoriei [.] Aveam cătușe
pe mâini. N-aveam cătușe pe creier și nici nu
se pot pune. Aveam cătușe la mâini, la picioa-
O
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
15
o
re și chiar pe limbă față de administrație, deși
protestul meu, zgomotos, și limba de aspidă,
n-au putut fi reduse la tăcere”.
Galeria portretelor celor din protipenda-
da burgheză ca și a celor din elita comunistă
este realizată în tușe grotești, cu ură și dis-
preț, picanteria (vulgară) a detaliilor dând la
iveală mizeria caracterelor și morala imora-
lă a acestora: „Carol II, primul născut al lui
Ferdinand și al reginei Maria, este fiul tatălui
său, fiindcă Ileana și Mircea sunt copiii lui
Barbu Știrbey, amantul oficial al reginei mulți
ani în șir./ Regele Kakadu, cum a fost numit
Ferdinand de colegul său de liceu Hans Heiz
Ewers [...] era un degenerat inferior. Urechile
clăpăuge, aparatul genito-urinar slăbănog și
sfincterul anal deteriorat (a murit de cancer
la sfincter) nu formau un material de armăsar
pentru o iapă de o mare frumusețe și vigoare,
cum a fost regina Maria”. Slobod la gură, Petre
Pandrea șuietează luându-i în ridicol pe cei ce
se perindau în jurul Casei regale. Așa, „Elena
Lupescu a căutat cu intenție să se încurce cu
prințul Carol. Fusese măritată cu locotenentul
Tempeanu, a divorțat, și pe urmă s-a măritat
cu politicianul țărănist Lupescu, de R. Sărat.
Trăia în București. Era din neamul Wolf-ilor
și al Miletinenilor, farmaciști de Piatra Neamț.
Nu făcea copii. Era rezistentă la băutură, la
pat, la nopți pierdute cu hăndrălăi de genul lui
Lupescu, un taur ambițios care vrea să ajungă
ministru, cu ofițeri destrăbălați și dornici de
nopți pierdute [.] a devenit amanta oficială
a prințului moștenitor Carol [.] Pândise pe
Carol pe stadioane, pe câmpiile hipice”. Nu i-a
menajat nici pe sus-pușii statului comunist, ba
i-a pictat cu încă și mai multă cerneală vitri-
olată: „Ioșca Chișinevschi este cancelarul de
fier al Valahiei puturoase din 1945 [.] este un
cocoșat. Cu tendința mea spre fabulație și ima-
ginar l-am caracterizat dintru început «coco-
șatul de la Notre-Dame». Avea și pela pe cap. Îi
cădea părul în rotocoale. L-am iertat și neglijat
sub pretextul că în revoluții apar tot soiul de
făpturi anihilante, bizare, degenerate, stupi-
de. Revoluția se face cu stârpituri”. Sau: „La 11
ianuarie 1958 a venit în fruntea statului acest
amic al meu, Ion Gheorghe Maurer. Tată sas,
mamă franțuscă alsaciană, rămasă văduvă de
tânără. Crescut la liceul militar din Craiova
între 11-18 ani, are toate defectele și calități-
le olteanului de adopție, o anumită faconadă
a trivialității, care este de mare efect printre
proletari și cheflii./ El este omul de casă al lui
Gheorghiu-Dej și a pontat pe această carte.
E un jucător de ruletă politică”. Sau: „Lothar
Rădăceanu, o pramatie nemaipomenită, un
aventurier de Cernăuți, doctor în filozofie din
Viena, prost jurnalist, prost vorbitor, detesta-
bil caracter și găman. Îi plăcea vinul, femeia și
muzica [.] s-a aliat cu sindicatele plebeilor
și pe urmă cu Ana Pauker uzurpând locul lui
Titel Petrescu, locul socotit predestinat de lea-
der intelectual al mișcării muncitorești valahe
[.] Rădăceanu prospera cu negoț de ceasuri
sub Hitler între București și Berlin. Pe el îl che-
ma pe pașaport Herr Wurzel. Putea trăi. Dacă
venea Stalin îi era teamă că-l belește. A venit
Stalin și caftanul s-a dat Anei Pauker. A intrat
sub poala ei”. I-a satirizat, caricaturizat, cu as-
prime și pe amicii intelectuali, scriitori: „M.
Ralea a fost totdeauna lichea. Se simte bine în-
tre cei puternici. De la praznicul boierilor pică
și pentru valeți. Are psihologie, mentalitate și
maniere de valet de casă mare [.] Licheaua
Nr. 1 este: Mihai D. Ralea. A acceptat să fie
vicepreședinte de consiliu în ceasul al XI-lea,
când toate lichelele aveau nevoie de cineva cu
prestigiu universitar, politic, ziaristic, scriitori-
cesc, etc. Mihai D. Ralea camuflează vermina și
suferința”. Spiritul pamfletar se remarcă deplin
în scurtele caracterizări, de câteva cuvinte, ale
unor ilustre personalități pe care le socotește
a se fi depravat politic în noul regim: „Tudor
Arghezi care a pactizat cu ocupantul, după 11
ani de butade. A îmbătrânit, s-a îmbolnăvit”;
„Mihai Roller un nenorocit de arhivist care
a terorizat Academia”; „P. Constantinescu-
Iași: un sifilitic tratat (cu Wernwr-Yaurey-
malarioterapie) căruia i-au dispărut încrețitu-
rile pe creier și - deci - memoria”; „Prof. Dr. C.
I. Parhon: un biet profesor umanitarist condus
de dr. Milcu, ginere-său, bulgar oltean, carie-
rist”; „Zaharia Stancu: un pokerist politic, un
cafegiu de Turnu Măgurele”, dar și: „Ghiță Dej
sau Ghiță Apostol: ei sunt doi groștei, doi pur-
cei, doi țigănuși [.] unul chelner, altul cefe-
rist”.
Din galeria unor asemenea personaje
nu-i scapă nici D. Gusti, N. Titulescu, Marta
Bibescu, Take Ionescu, P. P. Negulescu, Petre
Andrei, Miron Constantinescu, Bellu Silberg,
T. T. Braniște etc., etc.. în legătură cu care,
Giancarlo Pozzi	Călătorie în stratosferă (2009), acvaforte, acvatinta, 29 x 22 cm
aproape cu fiecare în parte, cu un apetit evo-
cator nestăpânit, deapănă amintiri, întâmplări
la care a fost martor-spectator sau chiar actor
implicat într-o lume de farse, tragice din nefe-
ricire, care toate la un loc alcătuiesc imaginea
unei Valahii (cum îi place să zică) de o morali-
tate dubioasă, din care cată a se salva printr-o
retragere undeva la periferia societății, într-un
loc din care continuă a scruta istoria cotidia-
nă a devenirii unei lumii pe care o detestă și
o condamnă, definindu-se pe sine, cu anume
tristețe dar deplină luciditate: „Ah, inima mea
a murit demult./ Inima mea, intrată ca un șo-
ricel în stupul evenimentelor politice din ul-
tima vreme, a murit ucisă de viespi și albine.
Albinele au înfășurat-o într-o cocă de ceară.
Inima mea e mumie. Se vede, dar nu mai bate
sincer. Lucrează mecanic după reguli milenare,
regulile crucii roșii, după regulile tradiționa-
lei omenii valahe. Inima mea a murit demult.
Nu mă mai interesează nimic. Nu mai vreau
nimic. Ce poate face o inimă mumifiată?/ Ce
poate spune o inimă mumifiată, ulcerată și în-
veninată? Cel mult ca propriul său venin să-l
transforme în medicament pentru alții”. Iată
calitatea (menirea?!) acestui tragic jurnal de.
măscărici superior.
■
16
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
Bolano și Crucea sudului
■ Andras B. Vagvolgyi
Vâgvolgyi B. Andrâs
Vagvolgyi B. Andras (n. Szeged, 15 august 1959) scriitor, ziarist, regizor și critic de film, comentator
politic și cultural. Între 1978-1981 a studiat dreptul la Facultatea de Științe Juridice „Jozsef Attila” din
Szeged. Între 1982-1984 a studiat la Universitatea „Eotvos Lorând” din Budapesta MA (Doctor Iuris).
Între 1984-1987 este bursier la sociologie în cadrul Academiei de Științe. Între 1987-1988 studiază
la Facultatea din Essex. 1988 devine membru Fidesz (1988-1993) și SZDSZ. În 1989 a fost ofițer de
presă cu ocazia reînhumării lui Nagy Imre. În 1989 a înființat publicația Magyar Narancs, unde între
1991-1998 a îndeplinit funcția de redactor șef.
În 1990, respectiv în perioada 1994-1995, a fost bursier în SUA, la Universitatea Harvard unde a
studiat cu regizorului de film Dusan Makaveiev. Între 1990-1992 a fost consultant pentru Fidesz în
probleme de politică externă. Între 1993-1994 a activat ca însărcinat cu afaceri la “Nyilvânossâg Klub”.
Între 1997-1998 a fost bursier la Tokyo, iar între 2000-2002 a lucrat la revista “Elet es Irodalom”.
Principalele opere publicate: Narancs Blue (1998), Tokyo Un-derground (2000, 2004, 2013),
Neondelibâb (2002), Eorsi Istvân (2003), Felelem es reszketes Las Vegasban (1994, 1998, 2004), Tarantino
mozi-ja (2004), A Felelem Birodalma (2006), EnNeM indiân (2006), 1989 (2009), Kolorâdo Kid (2010),
Steve Jobs (2012).
În 1990 a colaborat ca stagiar la publicațiile The New Republic în Washington DC., The New York
Times și Village Voice în New York.
Ca regizor de film, a colaborat ca director asistent al lui Miklos Jancso la filmul Kelj fel komâm!
(2002), apoi a regizat propriul film Kolorâdo Kid (2010). A regizat multe filme documentare.
În prezent predă tehnica filmului la Universitatea Metropolitan din Budapesta și la Universitatea
„Babeș-Bolyai” din Cluj.
Toată mânia mea legată de Bolano a înce-
put în 2011, cu două luni după topirea
barelor de combustibil nuclear. Shinju-
ku e Rive Gauche-ul orașului Tokio, unde se
află bine-cunoscuta librărie Kinokuniya din
filmul lui Oshima Nagisa (Shinjuku dorobo nik-
ki, 1969). Chiar am terminat prima conversație
cu Adachi Masao (cunoscutul rebel al filmului
japonez care - fapt ciudat și totodată amuzant
- și-a părăsit meseria și țara pentru a partici-
pa, aproximativ un sfert de secol, la activitățile
Armatei Roșii Japoneze în Liban, ca un guer-
rillero), tovarăș al regizorului într-un pub ir-
landez, am ieșit să-mi aerisesc puțin capul, mă
tot uitam și, până la urmă, ca un mic burghez,
mi-am cumpărat o carte care, ca de obicei în
Japonia, a fost împachetată frumos - am păs-
trat-o așa până astăzi. Autor chilian, The Nazi
Literature in the Americas, mă bucuram mult,
și cum am ieșit din librărie chiar s-a oprit și
ploaia neagră (Hiroshima, Fukushima). Înain-
te am citit două cărți: O stea îndepărtată, care
mi-a plăcut foarte mult, și Nocturnă în Chile,
despre care, recitind-o, am descoperit că este o
capodoperă. Pe avion spre acasă, pe teritoriul
siberian, poate deasupra Kolîmei sau chiar a
Vorkutei, aveam în gând exactitatea paralelelor
paradoxe. Când în anii ’80 stăteam mai înde-
lungat în Japonia, am fost nevoit să recunosc
că niciodată nu voi învăța acea limbă perfect,
astfel m-am hotărât să încep în schimb spani-
ola cu scopul de a citi scriitorii argentinieni în
original. Borges, Cortâzar, Bioy, Sâbato, Arlt,
Wilcock, Piglia, cele două Ocampo etc. Încă în
Budapesta. Atunci însă nu s-a schimbat nimic.
Iar până la urmă s-a schimbat în Cluj, cu Bo-
lano. A-l citi pe Bolano în spaniolă - chiar dacă
cu un pic de ajutor - e un mare flash, mai mare
decât un timbru cu Bart Simpson.
Da’ cine e omul ăsta? S-a născut în Santiago
în 1953, tatăl era funcționar și boxer la catego-
ria grea, mama era casnică, el singurul copil.
S-au mutat în regiunea B^o-B^o, la câteva blo-
curi de la Polul Sud. Are cincisprezece ani când
familia pleacă în Mexic. An bun: de exemplu
maghiarul Zsivotzky aruncă ciocanul în afa-
ra stadionului, are loc demonstrația politică
a sportivilor afroamericani (Tommie Smith,
John Carlos), dar pe Bolano îl interesează mai
mult faptul că armata iese în piața Tlalelolco
din Mexico City și termină demonstrația stu-
denților nemaipomenit de dur, într-o salvă. În
perioda Pinochet (1973) se întoarce în Chile,
se opune regimului, ajunge în pușcărie, și reu-
șește să iasă numai cu ajutorul unui amic din
școală, care este la vremea respectivă polițist.
Înapoi în Mexic. În El Salvador face cunoștin-
ță cu rebelii Frontului Național de Eliberare
Farabundo Marti, nu ocolește experiența fun-
damentală troțkistă americană latină. Cu pri-
etenul Mario Santiago Papasquiaro creează
un val nou în poezie contra - între alții - lui
Pablo Neruda și lui Octavio Paz, multe scri-
se sub pseudonimele Arturo Belano și Ulises
Lima. Pornesc o mișcare poetică numită rea-
lism visceral, pe care o alcătuiesc numai ei doi,
nu e permisă participarea nimănui altcuiva. Se
naște un roman mare cu titlul Los detectives
salvajes și mai multe mici, cum este și Amuleto.
Bolano transcrie poezia Consejos de un dis-
apulo de Marx a un fanâtico de Heidegger, a
lui Mario Santiago, împreună cu Antoni Garcia
Porta, sub titlul Consejos de un disc^pulo de
Morrison a un fanâtico de Joyce.
În 1977 sosește în Europa, călătorește
mult până când mai are ceva bănuți, mer-
ge în Barcelona, în Girona, în Costa Brava și
apoi se așează în stațiunea Blanes. Primește
o slujbă bună ca paznic într-un camping, de-
vine o Pamela Anderson masculină: nu face
altceva decât să bea, să consume heroină și
scrie. Cele două romane scrise în această pe-
rioadă (Monsieur Pain - despre un hipnoti-
seur, și Antwerpen - o poezie în forma unui
Bildungsroman) apar numai postum. În 1992
află că suferă de cancer de ficat - un ac rău
vechi... Curând devine totuși tată. În această
perioadă nici nu mai bea, numai scrie. În 1996
apare La literatura nazi en America și Estrella
distante, în 1998 Los detectives salvajes, în 2000
Nocturno de Chile. Primește câteva premii lite-
rare spaniole și sud-americane, dar pe el aces-
tea nu îl interesează, numai opera întreagă. La
50 de ani decedează. Până la ultimul moment
al vieții scrie obsedat, dar marele 2666 rămâne
neterminat.
Să nu evităm să ne întoarcem puțin la „li-
teratura nazistă”. Tema principală a lui Bolano
este „războiul murdar”. Războaiele secrete
ale lui Pinochet, sistemul generalilor argenti-
nieni după Isabelita Peron (care a fost așa de
elegant învins de britanici în 1982, în timpul
debarcării la Goose Green - Insulele Falkland,
Las Malvinas), țării lui Alfredo Stroessner
(Paraguay), grupărilor paramilitare de colum-
bieni de dreapta, polițiștilor entuziaști, jandar-
milor, soldaților, grupărilor contra studenți-
lor, contra femeilor și contra celor de stânga.
Bolano se interesează de literatura, cultura,
istoria militară germană, dar nu pentru Târgul
de carte de la Frankfurt. E posibil ca Bolano
să fi avut amintiri despre răpirea lui Eichmann
din Buenos Aires (o acțiune renumită a
Mossad - preludiu legendar al unui proces),
despre campaniile de presă isterizate până în
anii ’70, unde se ascunde Mengele, în ce jun-
glă se găsește Martin Bormann, cum se sim-
te ustașul Ante Pavelic sau dacă este suporter
al Partidului Crucilor cu Săgeți Pâger Antal.
Și astăzi țin minte, călătorind în Argentina în
2005, cât de mulți bărbați germani pensionari
erau în Bariloche (”Elveția argentiniană”).
Maxima pictorului Willem De Kooning
„Style is fraud” e frecvent amintită de Bolano.
„Literatura nazistă” e o parodie, parodia câ-
torva ființe literare imaginare. Inspirația prin-
cipală nu e Karinthy, ci Raymond Queneau
(Exercices de style), Marcel Schwob (Vies ima-
ginaires) și Juan Roberto Wilcock (La sinagoga
de los iconoclastas). Un critic al lui Bolano a
scris în The New York Times că e un romanci-
er (novelist) splendid, dar un scriitor (writer)
slab, frazele sale sunt agitate, unduitoare. După
părerea mea asta este o neînțelegere funda-
mentală. El este perfectul ironizator al stilului.
Fraze exacte de James Ellroy: scurte și puterni-
ce. Care te mișcă până la lacrimi. Perioade de
Cervantes: grațioase, fermecătoare, ritm lent,
hiperbolă barocă. Sau limbaj al dreptului. Al
unui procuror. Al unui judecător. Sau al unui
detectiv. Se știe că a dorit să devină detectiv la
O
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
17
o
criminalistică. Fantasticul aborigen pe pâlnia
sud-americană cum este foca, pinguinul, pes-
cărușul sau Philip K. Dick. Dar ce este aspectul
acela exotic? Cu siguranță vine dintr-un loc fe-
ricit - stabilește definiția. E Germania exotică?
Da - după Bolano. Berăriile, Schnellimbissurile
și ruinele lagărelor de concentrare.
La literatura nazi... este viața și opera fic-
țională a scriitorilor nazi imaginari din emi-
sfera occidentală. Pe Edelmira Thompson
de Mendiluce, soția unui aristocrat din pam-
pas, o primește Fuhrerul încă din anii ’20 în
Berchtesgaden. Evenimentul s-a păstrat pe o
fotografie: în brațele lui Hitler zâmbește feti-
ța scriitoarei. Aceasta e tipărită după 1945 în
importanta revistă literară El Cuarto Reich
Argentino. Și fiica devine scriitoare, deja în-
tre două vârste se îndrăgostește de o tânără
troțkistă din Rosârio, pe care până la urmă
o execută neîndurător o grupare ofițereas-
că, iar Luz Mendulice-Thompson aruncă în
aer o benzinărie după ce intră în ea cu o Alfa
Romeo. Băieții minunați Schiaffino - Italo
și Argentino - din huligani ai echipei Boca
Juniors, după puțin timp petrecut ca scrii-
tori, devin ucigași de dreapta, Jim O’ Bannon
din Texas devine poet-KKK. Carlos Ramirez
Hoffman (”The Infamous”) vizitează semina-
rul unui profesor rus-evreu care nu îl conside-
ră un talent mare, însă admiră gemenele minu-
nate Venegas. Pinochet, în 11 septembrie ’73,
distruge palatul Moneda, Salvador Allende „se
sinucide”, Hoffman ajunge să fie pilot în arma-
tă, apoi membru de commando secret, pleacă
spre sud, poate petrece o noapte cu una dintre
fetele Venegas, deasupra Antarcticii desenează
pe cer scurte (și slabe) poezii haiku în latină
din condens. Se ocupă de fotografiat, face ex-
poziții secrete. Hoffman dispare pentru câteva
decenii. Pe poetul imigrant chilian, Belano, în
Catalonia îl caută un detectiv, Abel Romero, să
vadă dacă cineva (Hoffman) poate fi găsit după
caracteristicile poetice. Se poate. Nu mai mult
spoiler. Bolano scrie acest ultimul capitol al ro-
manului Literatură nazistă... în celălalt, O stea
îndepărtată. Hoffman aici se numește Carlos
Wieder.
„Tarantino al literaturii”, „Kurt Cobain li-
terar”, „cum ar juca Coltrane cu Sex Pistols”,
„coșmar suprarealist de la Poe și Chandler”.
Patti Smith și Susan Sontag îl laudă, dar toate
acestea țin mai mult de construirea brandului
din partea editurii după decesul scriitorului.
Totul pentru că, în ciuda faptului că a fost un
scriitor din America latină, mai mult de jumă-
tate a vieții a trăit-o în Europa și, mai impor-
tant, limbajul, temele și opera scurtă: toate l-au
facut potrivit să ajungă la un succes imens pe
piața literaturii europene.
El Norte. Gringo. Cine a fost în Tucson,
Arizona sau în părțile sudice din New Mexico
(Las Cruces, Alamogordo, Carrizozo) are o
imagine clară cum arată Deșertul Sonora sau
statul Chihuahua de partea cealaltă a grani-
ței. Este cu siguranță sărac și nefericit. Mari
războaie de droguri, numai de la decesul lui
Bolano și până astăzi au murit 120.000 de oa-
meni și au dispărut 30.000. Acest deșert este
spațiul unde se petrece o mare parte din roma-
ne. Lumină aurie continuă, big sky, pustietate
infinită, cosmică, cactus și crotal - nu din în-
tâmplare a influențat și un scriitor sas etnoro-
mantic, pe Karl May. Iar Los detectives salvajes
începe într-un megapolis, în Mexico City, pe la
sfârșitul anului 1975. Narrador-ul, Juan Garda
Madero, poet tânăr, de 17 ani, se alătură gru-
pului realiștilor viscerali. Înființează o revistă
cu numele Lee Harvez Oswald (comitetul asa-
sinării JFK după părerea comisiei Warren), o
idee tex-mex cu adevărul: picant și cu un ritm
plăcut. Zeița, figura mamei, casta diva under-
ground a poeților infrarealiști este (cum și în
Amuleto) Auxilio Lacouture.
Opera lui Bolano nu e alcătuită pur și sim-
plu din niște cărți una după alta. Este un sistem
complex cu alei, coridoare, rețele coerente și
plin cu referințe. Tânărul Juan Garda scrie po-
ezii, citește, fute ca un iepure, până când ajun-
gem la Revelionul anului respectiv, un seans al
poeților, care se termină cu un scandal cu îm-
pușcări, de unde Belano, Lima și o curvă (care
fuge din fața proxenetului lui Juan Garda) sca-
pă, și pleacă din țară pentru a-l căuta pe poe-
tul dispărut de ani întregi din Sonora, Cesârea
Tinajero. Căutarea din 1976 până în 1996 este
scrisă pe baza unei confesiuni. Personajele că-
utate beau o băutură foarte rară, fabricată li-
mitat în Chihuahua (mescal Los Suicidas), dis-
trug totul pe unde umblă în nordul Mexicului,
în Paris și în Tel-Aviv, povestesc despre poe-
zie, au ambiții imense până în momentul care,
cele două personaje de Kerouac, într-o gară
în Languedoc-Roussillon desființează Punk
Poet’s Power-ul realiștilor viscerali.
Celălalt roman mare al lui, monstruosul
2666 constă in 5 volume. Locul acțiunii este
orașul mexican de lângă granița cu SUA, Santa
Teresa, cunoscut dupa maquiladorele (uzine
de montări) de acolo, unde începând din anii
’90 se ucid femei pe retribuție pe oră, incă și la
cumpăna mileniului. În prima carte urmărim
întâmplările unor patru critici literari în diferi-
te conferințe și un menage a trois sexual-cultu-
ral din diferite orașe ale Europei până în Santa
Teresa. În a doua, profesorul Amalfitano își
pierde catedra la universitatea din Barcelona,
și își găsește alt loc de muncă tot în acelasi
oraș mexican. În al treilea volum, un boxer
afro-american sosește în orașul defăimat din
strălucitorul Tucson și are planul să-și schim-
be meseria și el ca ucigaș al femeilor. Meseria,
care a început în anii ’90, femeile sunt întâi în
cele mai multe cazuri violate anal sau vaginal.
Roberto Bolano
Asta e descrisă în a patra carte, detaliat, pe 300
de pagini. În ultima îl cunoaștem pe Benno
vont Archimboldi, scriitorul german candidat
Nobel, pe soția sa nevropată, pe editorul lui și
pe soția sa, baronesa von Zumpe, care pe tim-
pul războiului s-a culcat cu generalul român
Entrescu, faimos pentru penisul sau enorm.
Cartea omorului este cea mai sălbatică par-
te, parcă Hunter S. Thompson ar citi apocalip-
sa lui Ioan pe cocaină. Merge după teza filo-
sofului Stanley Cavell: mijlocul inimii genului
operei este the undoing of women. Periferie pe
lângă centru, partea cealaltă a oglinzii, malul
celălalt al Rio Grande, industrie bazată pe bani
mici, maquiladora. În 2006 Gregory Nava a fă-
cut un film bazat pe carte (Bordertown) în rolu-
rile principale cu Antonio Banderas și Jennifer
Lopez. Dacă Borges ar fi scris romane, acela ar
fi asemănător cu proza lui Bolano. Dezmințește
timpul, creează spații fantastice, construiește
în urma lui Stendhal și Flaubert, arc gotic, cul-
tură înaltă și pop deodată, underground. Și tot
nu ajunge să fie manierat. Pentru că ce învață
studenții profesorului Amalfitano? „Învață să
citească cu voce. Au învățat două-trei poezii de
pe rost, cele pe care le iubeau cel mai mult, să
le poată cita la ocaziile potrivite: la înmormân-
tări, la nunți, în momentele singurătății. Au în-
țeles că o carte e un labirint, un deșert. Că cel
mai important este să citești și să călătorești în-
continuu. Căci citirea dezleagă scriitori dintre
sufletele pietrelor, unde s-au mutat după ce au
murit, iar acuma se mută în sufletul cititorului,
cum s-ar muta într-o pușcărie care mai târziu
se umflă, apoi explodează. Că scrisul totdeau-
na este înșelăciune. Că adevărata poezie se află
între decalaj și nenorocire și că merge pe au-
tostrada acțiunii dezinteresată, cu eleganța ve-
derii și cu soarta lui Marcabru. Că adevărata
lecție a literaturii este curajul, curajul ca cel al
fântânii de piatră, al furtunului sau al oglinzii.
Că a citi nu e mai ușor decât a scrie. Căci cu
cititul au învățat să întrebe și să amintească. Că
memoria este iubire.”
Traducere de
Robert Fancsali
■
18
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
Ion D. Sîrbu
și Drumul Damascului
(din Catedrala Sfântul Vitus)
■ Dumitru Velea
Scrisorile lui Ion D. Sîrbu către Sergiu
Al-George cuprind direct și indirect, ca pra-
guri și porți, două grele mărturii existențiale
și creatoare. Să le expunem invers, conform gene-
zei lor:
Indirect, cu scrisoarea din „Craiova, 16 mai
1979” i se trimite „credo-ul”, „decalogul” exigenței
artistice - „Să nu uit...” scris „ în ziua pensionării,
17 sept. 1973”. Ce coincidență, în aceeași zi, după
16 ani de creație sub acest „decalog”, Ion D. Sîrbu
trece „pragul albastru”! „Dumnezeule, există mi-
nuni?” îi scrie lui Sergiu Al-George, întrebându-se
afirmativ: exact în clipa în care se pregătea să-i tri-
mită textul respectiv, scris cu mult timp în urmă,
ca „scrisoare” lui N. Carandino, acesta îl sună la
telefon, anunțându-l că „Horea Popescu și Florin
Piersic, dar mai mult Florin, au obținut delegarea
de a face filmul. Pragul albastru, după scenariul
inițial”. Criticul îi mai spune și despre efectul tex-
tului asupra lui Doinaș, Negoițescu și Regman.
„Dragul meu, aseară am primit un telefon, Doinaș
aproape plângea, îmi spunea: <singur, ți-am citit
paginile de două ori, sunt copleșit. Apoi au venit și
Negoițescu și Regman, dragă Gary, suntem fericiți
pentru aceste gânduri, e uluitor cât de paralel am
evoluat, deși despărțiți... Nego mi-a spus că aces-
te pagini sunt literatură pură etc.>” Mai mult, Ion
D. Sîrbu se întreabă dacă bucuria lor se biziue pe
faptul că-l considerau „fiul rătăcitor în Oltenia și
dramaturgie”? Fără să desfacem vălurile de pe în-
trebarea sa, sau de pe textul cu pricina, au impor-
tanță trei determinante: ideea de „literatură pură”
sesizată de Ion Negoițescu, ce apropie textul acesta
„credo” de Glossa eminesciană, și ea având carac-
ter legic, de exigență artistică și de „lirism pur”;
ideea de „fiu rătăcitor”, care pune într-o lumi-
nă sporită experiența religioasă, a învierii dintre
morți a celui rătăcit, ca bază încercărilor și creației
sale; și în ultim, ideea de comuniune sufletească
cu Sergiu Al-George, cu corolarul ei - minunea.
Nu este greu de văzut dialectica acestei triade, sau
silogism: - prima determinantă se constituie pe
afirmația emiterii exigenței artistice cu definirea
sa în această zonă a abstractității, ideatică, odată ce
Negoițescu, criticul cel mai exigent din punct de
vedere estetic al literaturii noastre, spune că acele
pagini sunt „literatură pură”; - a doua determi-
nantă reprezintă experiența artistică, de încerca-
re prin „rătăcire” a autorului, prin acea rezonanță
sesizată prin parabola christică a „fiului rătăcitor”
- ea este extrasă de autor, în primă instanță, din
considerațiile prietenilor, care îl vedeau acum, în-
tr-un prim sens rătăcit din spațiul transilvănean,
carpatic, în Oltenia, și, în al doilea sens, rătăcit din
zona filosofiei și a filosofiei culturii în dramaturgie.
Însă, ceea ce se știe în cultura noastră, și în vremea
epistolei nu se cerceta, este marea și tragica rătăci-
re impusă autorului prin aruncarea în închisorile
roșii. Aceasta constituie de fapt fondul experienței
subterane a lui Ion D. Sîrbu, de la îndurările iovice
la rătăcirile fiului, aceasta este de fapt experiența
spiritului creator în lupta cu materia, cu certitu-
dinile sensibilului și ideologiilor, pentru a accede
la lumină și libertate. În parabola fiului rătăcitor,
tatăl, văzând pe fiul rămas acasă că se întristează
la tăierea vițelului cel gras pentru întoarcerea fiu-
lui rătăcitor, îl îmbunează cu vorbele grele de sens,
că acesta merită fiindcă „mort a fost și a înviat”;
- iar a treia determinantă, a comunității sufletești
dintre cei doi, Ion D. Sîrbu și Sergiu Al-George,
marchează trecerea de la cazul individual la cel ge-
neral a lucrării spiritului, când fapta și opera omu-
lui preluând experiența rătăcirii, îndurată prin
chingile morții, cu exigența legică, se deschide în
infinitatea lumii, pășire cu pășire, înscriindu-se pe
calea recuperării și salvării de sine, prin accedere
la înfiierea fiecăruia de către Domnul.
Direct, cu scrisoarea din „Praga 18 Nov. 1979”
i se trimite lui Sergiu Al-George mărturia unei cu
adevărat experiențe religioase, care îi va schimba
lui Ion D. Sîrbu pe nesimțite dar categoric viața și
opera, acestea trecând în mâna Celui de Sus, um-
plându-se de duh și realitate. (Adevărul acesta, de
proporții ontice, se poate întrevede chiar și dintr-o
simplă afirmație a autorului, continuu repetată că
trebuie să scrie nu altfel, după moda postmoder-
nistă, ci despre ceea ce nu s-a scris.) Experiența
religioasă trebuie să fi avut loc, mutând cu patru
zile, cum se specifică, față de data scrisorii, în ziua
de 14 noiembrie 1979, în Catedrala Sfântul Vitus
din Praga.
Ca într-un basm, după deplasările din 1971,
de câteva zile „cu simple treburi de comis-voiajor
teatral”, însoțind trupa Teatrului Național din
Craiova în Bulgaria și Polonia (la Teatrul de Dramă
din Plovdin, respectiv la Teatrul Powszechny din
L6dz, aici prezentându-i-se, alături de Otello al
Marelui Wil, și Arca Bunei Speranțe, în traduce-
re Arka Dobrej Nadziei), Ion D. Sîrbu are ocazia
în 1979 - a treia ieșire! - să i se aprobe o vizită,
la alegere, fie în R.D.G., fie în Cehoslovacia. Alege
Cehoslovacia, ca răspuns al chemării mamei sale,
„mă urmărea chipul mamei mele”, și al întoarce-
rii spre origine, spre Muma din subconștientul
colectiv al făpturii sale milenare, idee-arhetip a
lumii aparențelor. Termenul de mumă, din vizi-
unea lui C. G. Jung, i-l împrumutase și lui Blaga
la traducerea misterioaselor zeițe (Gottinnen) de
dincolo de timp și spațiu, Mutter, din Faust-ul
lui Goethe. Întoarcerea acasă începe, de fapt, cu
Arca Bunei Speranțe, care i se tradusese în cehă, i
se jucase la Praga, făcându-se asociații între Iafet,
personajul care „nu trebuie să moară” și studen-
tul Jan Palah, care la 16 ianuarie 1969 și-a dat foc
în Piața Wenceslav, ca reacție împotriva ocupării
țării de către tancurile roșii din noaptea de 20-21
august 1968, ce puseseră sub șenile primenirile lui
Dubcek din lumea comunistă, cunoscute sub nu-
mele de „Primăvara de la Praga” (sensul piesei de
străvechime, dar cu ambitus românesc și ideologic
rezona frățesc și, oarecum, filial), și sfârșește cu
trimiterea romanului testamentar, Adio, Europa!,
înainte de a muri, traducătoarei sale din Praga, ca
sigură depozitare, ca și cum greul manuscris l-ar
Giancarlo Pozzi	Arc de lumină (2016)
acvaforte, acvatinta, relief, 20,5 x 14,5 cm
fi depus acasă - într-o aceeași ordine simbolică -
în Camera Coroanei care păstrează bijuteriile de
Încoronare din spatele ușiței cu șapte încuietori
din peretele de sud-vest al capelei din Catedrala
Sfântului Vitus.
El îi scrie lui Sergiu Al-George și numai lui - in-
dianistului care se ocupa de Gramatica lui Pânini,
de subterana și confluența dintre cultura noastă și
cea indiană, de străvechime și ontică retragere din
contingent și istorie - că prin alegerea sa, în pri-
mă fază, „ziceam, aduc un omagiu postum limbii și
umorului sveikian al foartei inteligentei mele mume
(semianalfabete) de la care am moștenit verbul de a
povesti (cu aplomb satiric) și acea permanentă stare
de veghe față de orice formă de ridicol, de infatuare,
de anti-țărănie bună”, iar în a doua fază, de adân-
cime, constată: „Dar în subconștientul copilăriei
mele, mă simt copilul cuminte al acestei țărănci din
Boemia; în visele mele de febră, revin mereu la o
uliță de burg medieval și o poartă veche cu o clanță
forjată în chip de pasăre.”. Fără să detaliem co-
borârea spre zonele noptoase ale inconștientului,
pornind fie și de la simbolurile din urmă sau să
pătrundem spre miracolele subterane ale acestei
unice comunicări între două spirite și doi prieteni
care au dormit în același pat în închisorile roșii din
Marea Baltă a Brăilei, să ne constrângem, prin câ-
teva determinante, la experiența sa religioasă.
Conștient de condiția sa de „captiv”, aidoma ce-
lor din care face parte, se bucură că reușește o ieși-
re, dar la fața locului constată că se află, după cum
știa, în alte și aceleași spații de captivitate, este „ca-
zat la hotelul Yalta” și se înfioară auzind, chiar în
catedrală, aceleași cuvinte ideologice și rusești ale
unui ghid care conducea „un grup organizat de tu-
riști mongoli”. Pentru Ion D. Sîrbu călătoria aceas-
ta este un „straniu pelerinaj”; deși este însoțit de
Cicerone, un reprezentant al Uniunii Scriitorilor
din Cehoslovacia, se gândește „cumplit de intens și
de des” la Sergiu și la chipul mamei sale „așa cum
arăta” când i-a „deschis ușa ultima oară”. La Praga
află și se înfioară, că numele orașului înseamnă,
pe lângă „mater urbium” și „prag”, dar și „hotar și
trecere”, iar el scrisese anterior tocmai piesa trece-
rii „dincolo”, Pragul albastru, despre care vorbiseră
prietenii săi și el se zbătea să o aducă în lumina
scenei sau ecranului. Spațiul și timpul se stratifi-
O
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
19
o
că legendar și sacru. Praga și națiunea cehă s-au
fondat prin decizia reginei Libuse de a se căsători
cu umilul plugar Premysl, perceput într-o viziu-
ne profetică, întemeind Dinastia Premyslid. Ea
ar fi spus: „Văd un oraș întins, a cărui glorie va
ajunge la stele! Văd un loc în mijlocul unei păduri,
unde o costișă prăpăstioasă se ridică deasupra râ-
ului Vltava. Zăresc un om, care cioplește pridvorul
(prah) pentru casă. Un castel numit Praha va fi
construit aici. Când prinții și ducii se vor opri în
fața pragului, ei se vor închina la castel și la orașul
înconjurător.”
Un umil miner, „atlet al mizeriei”, dar cu frun-
tea plină de sudoarea cărților, pășește în acest spa-
țiu, intră în Catedrala Sfântul Vitus a Castelului
din Praga, fondat la 870. Catedrala „are o mie
de ani”. Este cuprins de febră și amețeală, de un
sfânt cutremur („Simt la tâmple un svâcnet. Parcă
amețesc. Sub stern sughițe o (...) încep să mă în-
șurubez în spaimă. Zicându-mi nu e nimic, poate
oboseala, poate puțină tensiune.”). Spirit lucid
și rațional, în relație bizară cu Bunul Dumnezeu,
„un fiu rătăcitor”, cu religiile plasându-se mai
mult de partea ecumenismului - cum acționase
la Unirea de la Strâmba - astfel își definește ter-
menii, ca într-o aserțiune filosofică, înainte de de-
scrierea experienței petrecute. „Eu numai la Cluj
am fost în catedrală, - continuă scrisoarea către
Sergiu Al-George - și atunci din motive de muzici
și arte medievale. Sentimentul religios, acela care
alcătuiește scheletul ascuns al ființei din mine, mi
s-a dezvoltat mai târziu. Întâmplător tu ești unicul
martor lucid al acelui Blow-up, din care momentul
Strâmba este doar o verigă. Sunt un judeo-creștin
de cultură greco-latină, și de orientare liberal-euro-
peană. Nu am confesiune, nu aparțin spiritual de
o biserică anume. Consider religiile, confesiunile,
bisericile, forme prin care se arată, se exprimă, se
semnifică, universal și general umanul sentiment
religios primar și - în cazul meu - naiv și copilă-
resc - primitiv. Cu Bunul Dumnezeu sunt în relații
bizare, sunt un fiu rătăcitor, o oaie (măgar, bou)
mereu în rătăcire, niciodată găsit de păstorul cel
bun. Nu-mi place păscutul în turmă, m-am născut
singur, voi muri singur - cu D-zeu comunic rar și
în mare - umilă - jalnică taină... În singurătățile
yoghine ale Jilavelor, mă obișnuisem să solicit ajutor
de sus, făcând ocol, citând suflete curate ca Mama,
Tata, Blaga, Doamne, ziceam, eu sunt păcătos, dar
ei, doar știi, sunt curați, nu au risipit lumina ta.
Ajută-mă, în contul lor. (Creștin - cu taxă inver-
să!)” (s.n.). Definirea aceasta și modul de rugăciu-
ne prin „ocol” i se par ridicole față de înfiorarea
sacră, de „nivelul fiorului de atunci”, de trăirea „în
spaimă și cutremur”. „Tot ce-i mai bun în om e-nfi-
orarea”, zice Goethe în partea a dua din Faust.
Lui Ion D. Sîrbu îi este teamă să numească
această stare experiență religioasă sau viziune, el
văzându-se ca orice creatură „pulbere și cenușă”
(Facerea 18,27), oricânt de rațională și biruitoare
prin aceasta ar fi asupra iraționalității. Totuși, cei
aleși sunt fiii rătăcitori, cei care, cutreierând lumea
cu toate ale ei, încep să-i vadă alunecarea în capti-
vitatea răului.
Își pune în mișcare spiritul de observație, feno-
menul încearcă să-l treacă într-o desfășurare ana-
litică, obiectivă. Dar surprizele sunt halucinante.
„În mijlocul curții II, nu-mi vine să cred ochilor: este
acel baroc Sfântul Gheorghe călare ucigând duios,
ca în joacă, un balaur deloc fioros. Exact această
statuie era așezată de unguri încă, în fața Bibliotecii
Universității din Cluj. Treceam zilnic pe lângă ea.
Blaga i-a dedicat o poezie.” Descrie mutarea aces-
teia și înlocuirea cu bustul lui Blaga; conchide că
Giancarlo Pozzi	Păpușarul (1997)
acvaforte, acvatinta, 16,5 x 15 cm
de acest Sfânt Gheorghe i se leagă o „tragică vârstă
a spiritului”. Totuși, „amețesc - îi mărturisește mai
departe lui Sergiu - îmi vine să respir adânc, îmi
apăs osul ce-mi adună coastele”. Intră în Catedrala
Sfântul Vitus.
Bătrâna catedrală gotică strânge laolaltă efor-
turi omenești creatoare de-a lungul a sute de ani
și, ca așezare, străjuiește centrul Europei. Sub
zidurile ei a fost cândva o rotondă romanică, ri-
dicată de Wenceslaus I, ducele Boemiei, în anul
925. Construcția se înălță pe mormântul Sfântului
Vaclav, patronul Boemiei, pe dealul unde se găsea
și altarul vechiului zeu slav, al fertilității, Svatovit,
nume creștinat - Vitus. În forma actuală, a fost în-
cepută de regele Jan Jindrich, în 1334. Odată cu ri-
dicarea episcopiei la rangul de arhiepiscopie, la 21
noiembrie 1344, patronii ei, arhiepiscopul Arnost
din Pardubice și Charles IV, regle Boemiei și viitor
împărat al Imperiului Roman, decid ca aceasta să
fie biserică de încoronare și criptă regală. Primii
ei arhitecți și constructori sunt Matthias de Arras,
care proiectează în stilul gotic târziu francez o ba-
silică cu trei nave, mai târziu Peter Parler, care rea-
lizează o sinteză de elemente gotice în arhitectură,
acele bolți-rețea cu diagonale duble, ce-i poartă
numele, apoi fiii acestuia, Wenzer și Johannes
Parler, care finalizează lateralele și marele turn de
pe laterala sudică, numit, datorită mozaicului de
aur care înfățișează Judecata de Apoi, Poarta de
aur, locul pe unde intră regii pentru ceremoniile
de încoronare. În ciuda strădaniilor mai multor
regi de a continua construcția, lucrările stagnează
până în secolul al XIX-lea. În 1844, Vaclav Pesina
și arhitectul neo-gotic Josef Kranner prezintă pro-
gramul de renovare și finalizare a lucrărilor cate-
dralei, la Uniunea pentru finalizarea Catedralei
Sfantului Vitus din Praga. După moartea lui
Kranner, planurile și lucrarea sunt preluate de
arhitectul Joseph Mocker, care proiectează fațada
de vest într-o modalitate de gotic clasic, iar după
moartea acestuia, același design este continuat de
următorul și ultimul arhitect, Kamil Hilbert. În
fine, Catedrala Sfântului Vitus este o impresio-
nantă construcție a geniului uman trecut prin mai
multe generații, care centrează, putem zice, spațiul
european, și organizează sufletele sub semnul ab-
solutului.
Cultural, Ion D. Sîrbu se află însoțit, în primul
rând, de Lucian Blaga (de-ar fi să amintim defini-
rea goticului și sofianicului din Filosofia culturii,
1935-1937) și de Mircea Eliade (cu Sacrul și profa-
nul său, 1964), dar și de cheia de aur a lui C. G. Jung
de a deschide grelele porți ale psihismului abisal,
netulburat de secole. Intrarea în catedrală este ca
și cum s-ar petrece o întoarcere spre origine, aude
cuvintele din pruncia sa, „Moja mila maminko”,
este pe o arcă a sufletului, cum este definită biseri-
ca, își amintește de Arca Bunei Speranțe și de clo-
potul ei de alarmă, tras de moarte. Privește într-un
album și vede Orologiul primăriei. Într-o parte,
sacrul cu eternitatea și absolutul său, în cealaltă,
profanul cu efemeritatea și acel „memento-mori”.
Experiența religioasă a sa confirmă și modalitățile
de împlinire ale acesteia descrise de Rudolf Otto,
în celebra carte Sacrul (1917). Privește „cerimea”,
„albastra, încremenita înălțime a nervurilor de pia-
tră” și amețește. „Vitraliile vibrează - îi scrie mai
departe lui Sergiu Al-George - nu disting figurile,
totul mi se pare un joc de culori pe un luciu de apă
tremurând.“ Realizează sacrul, cu spațiul fără de
spațiu, cu timpul fără de timp, cu clipa sacră, cu
schimbarea de sine - „parcă eram altcineva” (s.n.).
Cităm in extensio: „Într-o clipă m-am gândit la sa-
crul lui Eliade, și am realizat sacrul. Nu vreau să
comit o impietate spunându-ți acum, ce am simțit
acolo și atunci. Eu cred că și clipa mea a fost sacră,
ca și întoarcerea sufletească ce s-a întâmplat. Prin
picioare mi-a trecut un fior, mi-am simțit rădăcinile
firelor din părul meu. Simultan mi-am văzut toți
morții dragi, mi-am amintit cât de mult și multe
am scris, în ultima vreme, despre moarte. Parcă
am și tremurat puțin, apoi am început să mă rog:
mamă, mamă bună, ajută-mă, nu mă părăsi!. Ca
un copil nenorocit și părăsit, am murmurat cele câ-
teva cuvinte ce se rosteau în gând, dar nu asta era
important, ci haloo-ul care se crease în jur, un fel de
singurătate în spirală, o bucurie însă nesosită dar
anunțată, nu mai vedeam statuile altarului, nici vi-
traliile, aveam ochii aburiți deși nu plângeam. Doar
tremuram ușor. Ghidul vorbea, vorbea, rețin doar
că altarul Sfântului Nepomuk conține o tavă de ar-
gint pur (Doamne, doamne, cât poate compromi-
te cifra pe D-zeu). Am ieșit din catedrală. Parcă
eram altcineva. am mers tăcut vreo sută de me-
tri, controlându-mi lucid amețeala, zvâcnetul în
timpan, apăsarea de sub stern. La ușa muzeului
m-am oprit. Calm, zâmbind, dar ferm, le-am spus
celor doi însoțitori ai mei văr rog, chemați o mași-
nă, duceți-mă la spital!”
Ion D. Sîrbu descrie îngrijirea spitalicească, fap-
tul că nu are un diagnostic definitiv, că de la date
îngrijorătoare s-a trecut la normalitate, că „electro-
cardiograma s-a reparat” și că doctorii au acceptat
ca „luni 20 nov.” să iasă din spital. În fine, urmează
concluzia, pe care nu poate s-o spună, comunicân-
du-ne ceva, prin semne culturale, comparativ. „Ce
am gândit, în pat, în aceste zile, nu pot să-ți spun.
Mi-am spus lucrurilor pe nume. Am fost senin,
vesel; constat că sunt cu adevărat un atlet al mi-
zeriei (Blaga) și posed, după Nego și Doinaș cetire,
cel mai autentic talent pentru nenoroc și suferință.
S-a scris un Tod in Venedig, eu mi-am scris mein
Tod im Prag. Nu vreau să anticipez, dar mă simt ca
după o încercare biblică. (.) Sunt obosit! Vă sărut
ca pe drumul Damascului” (s.n.).
Ce nu poate să spună Ion D. Sîrbu?
O spun cărțile de după. (Și chiar ziua „în-
tâmplării”, Sf. Gr. Palama.) În romanul Lupul și
Catedrala, personajului central, Ion Lupu, i se
adaugă de către prieteni, în lumina sporită a tai-
nei duhovnicești, numele Ezechiel, care înseamnă
„Dumnezeu întărește”. Dar pentru aceasta se cuvi-
ne deschisă o nouă poartă.
■
20
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
filosofie
Noica și Hegel.
Trei interpretări ale
Fenomenologiei spiritului1
■ Alexandru Boboc
1Fenomenologia spiritului, preciza W. Win-
delband, celebrul istoric al filosofiei, „este
. cu adevărat cea mai grea dintre toate ope-
rele care s-au scris cândva în întreaga literatură
filosofică. Un dialog platonician și Critica rațiunii
pure constituie o lectură relativ ușoară în raport
cu cerințele pe care le impune înțelegerii citito-
rului această introducere în filosofia hegeliană.
Dacă întrebăm despre temeiurile acestui fenomen
puțin obișnuit, acestea nu se află numai în difi-
cultățile formale, pe care această carte le împăr-
tășește cu toate celelalte ale autorului, ci, înainte
de toate, în conținutul propriu ei și absolut de ne-
comparat cu altele”1.
Poate nu întâmplător, Windelband (în 1880, la
prima ediție a cărții menționate) scria: „Generația
crescută în bogăția acestei opere s-a stins, și acum
ar putea deja să fie numărați aceia care au și citit-o
de la început și până la sfârșit”2.
Nu-i de trecut cu vederea faptul că Hegel oferă
prin aceasta și o vastă sinteză a marilor momen-
te din istoria culturii, a celei moderne îndeosebi:
„Filosofia sa urmărește să înțeleagă, în semnifica-
ția sa profundă, tot ceea ce spiritul uman a creat
în dezvoltarea sa prin toate formele afirmării sale,
și să-l cuprindă într-un sistem al cunoașterii lu-
mii astfel încât toate aceste produse să fie înțelese
ca formele necesare de dezvoltare ale spiritului
universal”3.
„Spiritul” devine astfel solul pe care experien-
ța, istoria însăși este ridicată la o nouă demnitate,
dincolo (dar și prin) fapte și contexte, dar fără să
uite ceea ce Hegel însuși numea «nevoia contra-
ră»: „întrucât sensul este atât de înrădăcinat în
ceea ce este pământesc, încât e nevoie de o violen-
ță egală spre a-l ridica de-asupra acestuia”4.
Giancarlo Pozzi	Cursa manipulată (1977), acvaforte, acvatinta, 43 x 64 cm
2.	În Povestiri despre om, Constantin Noica dă
subtitlul: „După o carte a lui Hegel”, și înfățișea-
ză cititorului „două interpretări ale aceleași cărți”,
cu precizările: „Prima, «Neobișnuitele întâmplări
ale conștiinței», care acoperă numai jumătate din
operă”; „A doua interpretare, «Povestrea omului
ca toți oamenii», care acoperă întreaga operă”; „O
a treia interpretare, tot completă, întreprinsă ca
«Jurnal intim al conștiinței», a trebuit să fie lăsa-
tă deoparte ... pentru că, în gândul interpretului,
opera lui Hegel este Cartea omului (subl. n.), una
pe care o citim, pe neștiute, statornic”5.
În buna tradiție a travaliului istorico-filoso-
fic, ilustrat prin studiile sale asupra lui Platon
și Aristotel, Descartes, Kant și Hegel (și altele),
Noica relevă aici poziția Fenomenologiei spiritu-
lui, carte, care, cum am subliniat mai sus, nu-i
ușor de lecturat, și, mai ales de înțeles. „Cel mai
ușor - scria Hegel - este să judeci ce are conținut
și temeinicie, mai greu este să-l înțelegi, cel mai
greu este să le unești pe amândouă, să înfăptuiești
expunerea lui”6.
Într-o scurtă „Introducere”, Noica ia în discuție
un gând al lui Hegel (din corespondența din 1805
către Voss, traducătorul Iliadei): «eu aș spune des-
pre încercarea mea - scria Hegel - că mă străduiesc
a face ca filosofia să vorbească în limba germană»,
și precizează: Hegel „face nu atât ca filosofia să vor-
bească în limba germană, cât să vorbească pur și
simplu, să se istorisească. Îi lipsea lui Hegel să scrie
o carte cum nu se mai putuse scrie - căci lipsise
până atunci conștiința istorică (subl. n.) - și cum
nu mai avea să scrie nici el: una în care întâmplările
sunt idei, sau mai degrabă ideile sunt întâmplări.
Cineva a cutezat să o compare cu Divina Comedie.
Este în orice caz o Umană Comedie”7.
Importanța Fenomenologiei hegeliene este ar-
gumentată pe mai multe planuri, dominând ideea
că este o „carte mare”: „Într-o care mare - cum
ni se pare a fi aceasta, al cărei fir începem să-l
toarcem - este întotdeauna vorba de un personaj
extrem de puțin interesant la prima vedere și pen-
tru care totuși profeții au făcut religii și scriito-
rii cu un dram de geniu, cărți; este vorba de tine.
Trebuie să te deprinzi cu acest omagiu, nu neapă-
rat măgulitor, pe care ți-l aduce cultura în general
și cartea lui Hegel în particular”8.
Să urmărim motivarea acestei interpretări,
după care „Hegel pare să fi descris aici gândul de
dindărătul gândurilor și demersurilor noastre, fie
că filosofăm, ori nu. Și e vorba de un gând pe care
îl purtăm statornic cu noi, dar care de fapt, spune
Hegel, ne poartă cu el, sau care, chiar dacă nu-l
gândim, ne gândește el, ne însuflețește și ne leapă-
dă el pe drum, atunci când nu mai suntem în stare
să ținem pasul. Despre asemenea și alte peripeții
vorbește cartea lui Hegel”9.
3.	Oricum, o lectură „dincoace” de limbajul
specific (pe alocuri criptic!) scrierilor hegeliene
constituie o faptă (culturală) inedită. Și aceasta cu
atât mai mult cu cât o situiază „sub semnul vorbei
lui Eminescu pe marginea Criticii Rațiunii Pure10,
precizând (în baza taxtului de mai jos, nota 10)
că „Hegel are predispoziție filosofică: abstrage
de la tors. Noi însă suntem, sub torsul care ține
într-una. Și e ceea ce ne spune cartea: Conștiința
noastră vrea să se oprească la o certitudine, dar
vede că nu poate; obține o alta, dar decade iareăși.
De câte ori? Dar învățați întâi să vedeți care sunt
peripețiile”11.
Dar, înainte de a da curs acestui îndemn (de
a urmări „peripețiile”), reținem câteva liniamen-
te ale „interpretării”: cartea aceasta este „stranie
pentru că te privește atât de aproape: că există pe-
ripeții ale cugetului”; „o întreagă carte de filosofie,
adică o carte ce ține de genul didactic, trece astfel
în genul epic”: „în locul unui cuget care să spună
ce este pe lume sau ce trebuie să fie, iată unul care
pățește ceva încercând să spună așa”; peripețiile
sunt legate: conștiința, conștiința de sine, rațiu-
nea, spiritul; peripețiile „nu sunt doar legate, sunt
organizate, cifrate, ca sub un cod genetic”; în car-
tea lui Hegel „toate curg așa în tact”, ca un dans al
ideilor, căci peripețiile „nu sunt numai organiza-
te, ele sunt și întruchipate”; peripețiile conștiinței
„au fost peripețiile omului istoric”, povestind „pă-
țaniile conștiinței”, Hegel „desfășoară peripețiile
istoriei de trei ori, în cercuri tot mai largi, până ce
unda istoriei ajunge, pare-se, la țărmul certitudi-
nii căutate”12.
Iată de ce „o asemenea carte nu poate fi igno-
rată nepedepsit”, căci „nu poți lăsa neștiute căile
omului, dacă a reușit cineva să le arate”; „dacă nu
citești cartea, atunci riști să o scrii, într-un fel”, și
„riscul cel mare e de a o scrie prost...”13.
În esență, o organizare a modului de interpre-
tare ce premerge teoretico-metodologic urmăririi
„peripețiilor” sub un risc, legat, firește, de „a-ți
închipui că ai înțeles-o”, că „ai devenit mai lu-
cid” - formula prin care este clară ideea pe care
ți-o poate da Hegel: că „luciditatea aceasta” este
„o peripatie a veacului nostru”14, evident, încă
nescrisă !
4.	Dar nu ne propunem să urmărim (în re-
zumat) modul în care conceptele de bază ale
Fenomenologiei hegeliene iau calea „peripețiilor”,
ci vom încerca să punem în atenție câteva mo-
mente care justifică avantajele unei astfel de lec-
turi.
Din vasta literatură a temei, reținem câte-
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
21
o
va care își dau parcă întâlnire cu interpretarea
Fenomenologiei ca „o carte a peripețiilor conștiin-
ței”, ceea ce sună consonant cu noutatea demersu-
lui hegelian, care nu provine doar din preocupa-
rea cu problematica conștiinței, ci dintr-o radical
inedită concepere a conștiinței: «conștiința care
apare» (das erscheinende Bewufisein), adică: „nu
conștiinței îi apare «ceva», ci conștiința «trece în
fenomen», iar consecința configurațiilor ei este
constituirea conștiinței însăși”15.
Mai îndeaproape privită, scrierea lui Hegel
„prezintă oarecum o cronică despre această con-
știință totală”, este „re-interiorizare (Erinnerung),
reflecția participă la aceasta, dar numai întrucât
ea este identică cu intuiția productivă”16.
Așadar, „conștiința nu este părăsită niciodată;
ea este și rămâne scena pe care se efectuează dez-
voltarea spirituală ca «interiorizare» (Er-inerung)
de șiruri ale configurărilor”17.
Hegel însuși scria: „În concentrarea sa de sine,
Spiritul este cufundat în noaptea conștiinței sale
de sine, existența sa - în fapt dispărută este însă
păstrată în aceasta și această existență depășită -
cea dinainte, însă renăscută din cunoaștere - este
noua existență ... În ea el trebuie să înceapă tot
atât de naiv de la început, din nemijlocirea ei, și
s-și extragă iarăși din ea măreția lui, ca și cum
tot ceea ce a precedat ar fi pentru el pierdut și nu
ar fi învățat nimic din experiența spiritelor care
l-au precedat. Dar re-interiorizarea (Er-innerung),
a păstrat această experiență și este interiorul, și,
de fapt, forma superioară a substanței. Dacă deci
acest spirit ia iarăși de la început cultura sa, pă-
rând că pleacă numai de la el, el începe în același
timp pe o treaptă superioară. Imperativul spiri-
telor care se formează în acest fel și își dă formă
în existența-în-fapt, constituie o succesiune în
care unul a înlocuit pe altul și fiecare a preluat
imperiul lumii de la cel precedent. Scopul acestei
succesiuni este revelarea adâncului, și aceasta este
conceptul absolut”18.
Din experiența cunoscutei Hegel-Forschung
mai reținem că „Fenomenologia spiritului,
deși păstrează forma de «Doctrina științei»
(Wissenschaftslehre), se deosebește însă de aceas-
ta în mod esențial prin procedeul său de tip de-
scriptiv, nu deductiv”19.
De fapt, „Fenomenologia spiritului constituie
în principiu o temă eternă a filosofiei. Hegel nu a
fost nici primul, nici ultimul care a tratat-o. Dar
prima cuprindere clară a problemelor și duce-
rea până la capăt o constituie opera sa ... Chiar și
analiza descriptivă a actului, ceea ce azi numim
«Fenomenologie», este în esență Fenomenologie
a spiritului”20.
5.	De aici, poate, și noi posibilități multiple de
lectură și interpretare a Fenomenologiei, în rândul
cărora se integrează și Povestiri despre om. Căci
cartea lui Hegel care „se face și reface cu fiecare
dintre noi, de parcă nu ar fi scrisă ... Căci după
ce a fost cartea peripețiilor cugetului, a peripe-
țiilor legate, a celor ce se organizează dialectic, a
celor întruchipate istoric, Fenomenologia e cartea
peripețiilor adevărate din fiecare conștiință indi-
viduală” și, peste toate acestea, este „o peripeție a
veacului nostru”21.
Forma de „povestire” adoptată de Noica nu
este o simplificare, ci urmează o înțelegere care să
ducă de la «conștiința de sine» la om. Și nu fără te-
mei, căci la Hegel «conștiința de sine» ține, parcă,
locul omului. „Nu te poți opri - subliniază Noica
- atunci, dacă ai ieșit o clipă din cartea lui Hegel,
și te gândești la ceea ce se întâmplă în istoria reală
și, poate mai impresionant decât oriunde, în is-
Giancarlo Pozzi
Scandalul Lockheed (1977), acvaforte, acvatinta, 43 x 64 cm
toria culturii: trecerea de la substanță la subiect e
legea însăși a culturii, dialectic ori nu înțeleasă”22.
Să lăsăm cazul lui Shakespeare și „să urmărim,
scrie Noica, cazul lui Eminescu, mai apropiat lu-
mii noastre”: În Eminescu, substanța a devenit
subiect. Cultura noastră folclorică, cultura lumii
largi așa cum a știut el să și-o însușească, în sfâr-
șit, rostirea noastră rămânească, toate laolaltă se
topeau pentru Eminescu într-o substanță. El le-a
făcut subiect. Pătruns de ele, le-a pătruns și le-a
îmbibat la rândul său cu subiectivitatea sa, așa în-
cât codrul se leagănă acum, pentru noi, așa cum
l-a cântat Eminescu, iar zeii și oamenii se tânguie
după tânguirea lui”23.
6.	Pe acest fond, Noica înscrie câteva conside-
rații semnificative pentru înțelegerea specificului
culturii noastre, țesute în jurul a ceea ce s-ar pu-
tea numi „modelul cultural Eminescu”: „Ce ne-
adevărat ar fi totuși - și ce străin de hegelianism
- dacă ne-am grăbi să fim «subiecte» pe socoteala
substanței Eminescu, dacă l-am reface ca simpli
epigoni ... într-o cultură, vine ceasul când te în-
trebi: care mi-e substanța - limba, folclorul, aria
de cultură? De aceea și suntem în ceasul acesta,
cu Eminescu, întocmai ca după începutul ori-
cărei triade hegeliene. Cine ne dă substanța? Ce
este Eminescu acesta, în răspunderea căruia ne
luptăm pentru o afirmare de subiectivitate româ-
nească?”24.
Aici, se pare, aflăm motivarea aducerii în aten-
ție a Fenomenologiei spiritului anume: ca preemi-
să (teoretico-metodologic, evident!) nu doar
pentru a înțelege, prin Eminescu (model pentru
o nouă epocă de „Bildung”, de formare culturală)
cum „întreaga noastră cultură românească trăieș-
te astăzi limpede pe modelul triadei hegeliene”25.
Hegel vine aici tocmai prin dialectica: conști-
ință, conștiință de sine: „cutremurul”, pe care „îl
încearcă orice substanță ce devine subiect - scrie
Noica - „trebuie înfruntat și de noi cu încrederea
pe care ți-o poate da dialectica, în acest ceas al
cărții lui Hegel chiar”26.
7.	Se pregătește astfel (cu o continuare a „in-
terpretărilor” la alte nivele ale Fenomenologiei
hegeliene) motivarea (teoretică, de fond) de care
autorul vorbește în „Cuvânt înainte”: „opera lui
Hegel este Cartea omului, una pe care o citim, pe
neștiute, statornic”.
Este de reținut punerea în relație cu acțiunea:
din cartea lui Hegel „se poate desprinde ceva des-
pre felul cum omul atacă - și cum trebuie să ata-
ce - orice problemă: nu numai ca spectacol, dar
și ca sugestie pentru acțiunea proprie. Capitolele
lui Hegel, din trei în trei cum merg, au o curioasă
alternanță: trei sunt de cunoaștere, apoi următoa-
rele trei sunt de viață și acțiune; vin din nou trei
de cunoaștere, apoi alte trei de viață și acțiune. E
o întrebare dacă Hegel și-a dat seama de această
desfășurare modulată a lucrurilor...”27.
Din dezvoltările ce urmează pas cu pas tex-
tul lui Hegel rezultă tocmai îndemnul că această
„Carte a omului” trebuie citită atât pentru conți-
nutul ei teoretico-metodologic, pentru modul de
gândire dialectic hegelian, cât și pentru învăță-
mintele care se desprind pentru a înțelege lumea
noastră și posibilitățile situării ei în noi orizonturi
ale istoriei și culturii.
Câteva rânduri din finalul la „A doua interpre-
tare” devin grăitoare în acest sens: „Ținta întregii
desfășurări? Este ca din istorie, pe de o parte, din
Fenomenologia regăsită ca o carte deschisă omu-
lui, de altă parte, spiritul absolut să-și continue
amintirea și adevărul”28.
În stilul acestei „povestiri”, textul următor este
și mai elocvent: „Aici a oprit povestea omului
Hegel, cel care i-a istorisit-o întâi. Iar noi, care
o repovestim, știm că el descria, cu ultimele sale
gânduri, ceea ce avea să facă el însuși mai târziu
cu Enciclopedia, de parcă își amintea de viitor,
cum s-a spus despre profeți. Poate că își amintea,
în felul acesta, și de viitorul nostru, în măsura în
care nici noi, oamenii de după el, nu scriem alte
cărți decât cele pe care le prescria el, Cartea logi-
cii, Cartea naturii și Cartea istoriei”29.
„Dacă graiul nostru spune într-adevăr lucruri
care nu s-au rostit întotdeauna în alte limbi și care
le-ar putea îndemna pe acestea să se mlădieze
după cuvântul nostru atunci, în măsura în care
există un rost românesc în cele ale gândului (subl.
n.), suntem datori lumii cu acest rost”30.
Ca și în studiile asupra lui Platon și Aristotel,
Descartes și Kant (și multe altele), Noica înscrie
o pagină semnificativă și în studiul lui Hegel, al
unei opere de referință în cultura modernă. Ceea
22
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
ce vine ca „interpretare” și aici este modul pro-
priu de a regândi și aceasta în folosul înțelegerii
și prețuirii a ceea ce a venit ca „rostire filosofică
românească”. „Dacă s-ar întreba cineva de ce dăm
atâta însemnătate câtorva cuvinte românești -
scrie Noica - am răspunde: pentru că aceasta este
partea noastră de cer”.
Note
*	Textul (parțial dezvoltat) comunicării prezentată la
Simpozionul Național Constantin Noica, Ediția a IX-a,
Arad, 26-27 mai 2017.
1	W. Windelband, Die Geschichte der neueren
Philosophie in ihrem Zusammenhange mit der allge-
meinen Kultur und den besonderen Wissenschaften,
Zweiter Band: Von Kant bis Hegel und Herbart, 5. Aufl.,
Leipzig, Verlag von Breitkopf & Hartel, 1911, p. 332.
2	Ibidem, p. 334 („Das Geschlecht, welches dem
Reichtum dieses Werkes gewachsen war, stirbt aus,
und schon jetzt durfen diesjenigen, die es auch nur von
Anfang bis zu Ende gelesen haben, zu zahlen sein”).
3	Ibidem, p. 336. Un rol important îl are Prefața, des-
pre care exegeți de marcă ai operei lui Hegel spuneau:
„Cel care a înțeles Prefața la Fenomenologia spiritului,
acela l-a înțeles pe Hegel” (Hermann Glockner, Hegel,
II, 1940, p. 419).
4	G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, București,
Editura Academiei, 1965, p. 46. Aceasta este și ediția pe
care o utilizează C. Noica în: Povestiri despre om.
5	Constantin Noica, Povestiri despre om. După o car-
te a lui Hegel, București, Cartea Românească, 1980, p.
5.
6	G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 11.
Aceasta întrucât „lucrul nu este epuizat în scopul său,
ci în dezvoltarea sa, nici rezultatul nu constituie între-
gul real, ci numai împreună cu devenirea ... Tot astfel
diversitatea este mai degrabă granița lucrului; ea este
acolo unde lucrul încetează, adică este ceea ce acesta
nu este” (Ibidem, p. 10).
7	C. Noica, Op. cit., p.	9-10.
8	Ibidem, p. 15.
9	Ibidem, p. 10.
10	Iată textul: „Reprezentația e un ghem absolut și
unul dat simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e
timpul și - experiența. Sau și un fuior, din care toarcem
firul timpului, văzând numai astfel ce conține. Din ne-
fericire atât torsul cât și fuiorul țin într-una. Cine poate
privi fuiorul abstrăgând de la tors, are predispoziție fi-
losofică” (reprodus la p. 10).
11	C. Noica, Op. cit., p. 10.
12	Ibidem, p. 11, 12.
13	Ibidem, p. 10.
14	Ibidem, p. 13.
15	H. Glockner, Hegel, Band II: Die Entwiecklung
der Hegelschen Philosophie, Stuttgart, Fr. Frommanns
Verlag, 1940, p. 402-403.
16	Ibidem, p. 403. «Konkret zu denken» este tema;
„ceea ce Hegel a considerat ca cert, ca «sigur» și «fapt»
al său, a fost convingerea că adevărul nu este ceva as-
cuns sau numai simbolic, ci se află în fața ochilor tutu-
ror” (Ibidem, p. 410-413).
17	Ibidem, p. 475.
18	G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului (tradu-
cere de Virgil Bogdan, revederea traducerii și note
de Alexandru Boboc), Editura Grinta, Cluj-Napoca,
2012, p. 426-427.
19	N. Hartmann, Die Philosophie des deutschen
Idealismus, 3, Aufl., 1974, p. 266-267.
20	Ibidem, p. 324. De aceea, poate, „cu cât ne rapor-
tăm mai critic la Hegel, cu atât avem de învățat de la el.
Astăzi, critica lui Hegel nu constituie o temă mai puțin
prezentă decât înțelegerea concepției sale” (Ibidem, p.
VI).
De fapt, Hegel a exprimat mai precis „gândul călăuzi-
Giancarlo Pozzi
Munument restaurat (1977), acvaforte, acvatinta, 43 x 64 cm
tior al epocii sale”, căci „a lăsat să vorbească minunata
obiectivitate, obiectul însuși, să se lumineze el-însuși
de la sine, fără a-l mișca în lumina unei teorii deter-
minate” (Ibidem, p. 18).
21 C. Noica, Op. cit., p. 52. Ca ilustrări, autorul se
referă la Shakespeare și la Eminescu, într-o explicație
demnă de prezentat: „Să luăm cazul unui Shakespeare,
în care în chip izbitor substanța momentului elisabe-
tan... se rezolvă într-un subiect creator ... care avea
apoi să devină el însuși o substanță pentru cultura
engleză” (Ibidem).
22 Ibidem, p. 52. Firește, continuă Noica, că se mai
poot închipui, în cultura noastră, și alte subiectivități
creatoare în care să se rezolve substanța aceea. Dar
între timp Eminescu însuși a devenit substanță, și
subiectele creatoare noi nu mai pot apărea în lumina
noastră fără să-l distileze pe el, ca o esență, în subiec-
tivitatea lor” (Ibidem, p. 52-53).
23 Ibidem, p. 53. În același sens ale lecturii prin
comparație pentru o mai bună înțelegere a textului
hegelian este aplicarea la contextul limbii noastre: „Ni
se păruse, la capitolul despre intelect, că trecerea la
conștiința de sine este făcută firesc de «sinea» româ-
nească: privești în sinea lucrului după modelul sinei
tale. Acum spunem și mai mult, că prima triadă he-
geliană, și aproape toate cele ce vor urma aici, nu se
înțeleg, cu mișcarea lor dialectică, dacă punem în joc
pe «nu». Va fi fiind nu suveran în logică și în „Logica”
lui Hegel, dar în „Fenomenologia” lui cel care dom-
nește și însuflețește este ba. Nu poți să negi ce ești
și ce este în lucruri, ceea ce rămâne statornic în ele,
cum va rămâne conștiința simplă. Dar poți spune ba.
Devenită pelerin al certitudinii, conștiința pleacă la
drum cu un toiag din pădurile Thraciei” (Ibidem, p.
34).
24 Ibidem.
25 Ibidem. De altfel - continua Noica - „Când vezi
feciorii aceștia de țărani ridicați dintr-o dată, ca su-
biecte creatoare, până la pragurile marii poezii și
cunoașteri, când îi vezi chinuiți de gândul că pierd
substanța din care totuși au trebuit să se desprindă
... înțelegi cum substanța românească, atâta amar
de vreme reținută ca substanță, se rezolvă în subiec-
te și se dizolvă în obiectivitatea istoriei de mâine”
(Ibidem).
26 Ibidem. Explicația devine aici îndemn: „Căci iată,
se rezolvă și se încheie substanța unei Vieți istorice, și
se deschide calea, cu noi cu tot, către substanța nouă,
care poartă numele de rațiune” (Ibidem).
27 Ibidem, p. 95. Este semnificativ, că în timp ce
conștiința simplă se menține în puritatea cunoaște-
rii (chiar la nivelul elementar) conștiința de sine se
desfășoară întreagă în orizontul experienței de viață
și al acțiunii”; „ce curios: când oamenii îi reproșează
filosofiei că nu reușește să fie științifică, ei nu știu ce-i
cer: să pună în ordinea dezordinea lor. Ei își permit să
trăiască oricum, dar cer ca proiectarea haosului lor pe
ecranul filosoifiei să fie ordine. - Ei bine, este ordine.
Și atunci omul ... își dă seama că ceea ce i se părea
libertate era necesitate” (Ibidem, p. 96, 97).
28 Ibidem, p. 250. Este de reținut că preocuparea
(mai timpurie) a lui Noica pentru tema „Cât de clar
poate fi înfățișat Hegel”: „Ceea ce îi reușește lui Hegel
- și reușita aici s-a dovedit unică în istoria filosofiei -
este tot, am putea spune absolut tot ce înfățișează el
din perspectiva spiritului, despre om. Fenomenologia
spiritului reprezintă, după noi, una dintre puținele
cărți de filosofie ce se vor mai citi în anul 3000” (C.
Noica, Cât de clar poate fi înfățișat Hegel, în vol. Teme
hegeliene, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982, p. 19).
29 Ibidem. În „Introducere”, autorul vorbea de „luci-
ditatea pe care ți-o poate da Hegel”, considerând-o „o
peripeție a veacului nostru”: „Probabil că face parte
dintr-un capitol al cărții pe care o va scrie un alt do-
cent, de astă dată poate nu unul de la Jena. - În nădej-
dea că ar putea fi din țara lui Eminescu, ne gândim și
toarcem firul cărții ajutorului de profesor” (Ibidem, p.
13). Un gând bun, desigur. Numai că „un alt docent”
întârzie or poate stă să vină !
30 C. Noica, Rostirea filosofică românească,
București, Editura Științifică, 1976, p. 6. Căci, la Hegel
- precizează Noica (în studiul amintit) „vorbirea des-
pre om reușește cel mai bine pentru că - întocmai bu-
nului simță, ar fi spus el - știe să cufunde mai adânc
pe om în Altceva, de care totuși omul singur devine
conștient. Iarăși pe limba noastră ... am putea spune:
noi cunoaștem cu intelectul nostru lumea și aflăm de
la Hegel care ar putea fi sinele rațional al lumii, dar
nu știm ce este sinea ei. Știm doar ceea ce este în sine
omului” (Cât de clar poate fi înfățișat Hegel, p. 20).
■
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
23
diagnoze
Unde este realitatea? Noi
argumentări filosofice
■ Andrei Marga
Unde este realitatea?” este întrebare
străveche, iar cei mai mari filosofi s-au
confruntat cu ea. Un filosof apărut re-
cent și viguros pe scenă, Matthew B. Crawford,
o abordează într-o manieră nouă. El pleacă de la
observația că astăzi oamenii sunt captați de mul-
te lucruri și deturnați sistematic de la realitate,
printr-o mulțime de stimulente amăgitoare, încât
trebuie regăsită calea spre realitate. Cartea sa The
World Beyond Your Head (2015) lămurește ambe-
le - cum stau oamenii acum în raport cu realita-
tea și cum se ajunge la realitate.
Cartea este fructul inteligenței și culturii unui
om care, într-un fel, repetă viața lui Spinoza.
Celebrul gânditor șlefuia lentile și filosofa liber.
Matthew B. Crawford repară motoare de moto-
cicletă și este profesor de filosofie la o renumită
universitate americană. În plus, el a căutat să pri-
ceapă, ca observator coparticipant, cum experi-
mentează lumea, de pildă, cumpărătorul dintr-un
supermarket sau folositorul tabletei electronice
sau călătorul cu avionul. Primul își dă seama,
stând la casa de plată a magazinului și reflectând,
că de fapt este luat ca spectator, ca public pentru
o intenție care este dincolo de ceea ce se derulea-
ză în supermarket. La fel este luat călătorul când
folosește tableta în avion sau când, în aeroport,
urmărește anunțurile pe monitoare. Șirul ilus-
trărilor poate continua. În fiecare situație, nu se
angajează doar „evenimente electronice, ci și o
tehnologie socială” (citez din ediția germană,
Matthew B. Crawford, Die Wiedergewinnung des
Wirklichen. Eine Philosophie des Ichs im Zeitalter
der Zerstreuung, Ulltein, Berlin, 2016, p. 14). De
fapt, nu poți deschide un ziar fără a percepe că
ești îndreptat de articole într-o direcție anumită.
Îți poți imagina că managerul care primește pe zi
două sute de E-mailuri nu mai poate vorbi de „au-
todeterminarea” sa (p. 16).
Această dependență de ceva ce îl depășește pe
fiecare dintre cei menționați - cumpărătorul la
casă, călătorul, cititorul de ziare, managerul - nu
este fără efecte durabile. Este tot mai clar ceea ce
științele neurologice au constatat mai recent, anu-
me că preluarea fugitivă de informații (informati-
on grazing) și stimularea electronică ajung să „ne
schimbe gândirea” (p. 15). Aceasta este tot mai
puțin „a noastră” și mai mult a altcuiva, aflat în
spatele evenimentelor.
De fapt, trăim „criza autodeterminării”. De
ea se leagă o criză a capacității de evaluare încât,
drept urmare, tot mai mulți oameni nu mai pot
decide ce este mai important. Nihilismul actual
spune, de altfel, că nu mai avem de a face cu va-
lori, ci doar cu „informații” despre evenimente.
În fapt, „ne pierdem adesea, ca indivizi autonomi,
într-o ceață a posibilităților. Viața noastră spiri-
tuală devine fără formă și receptivă la orice este
posibil, care ne este prezentat din eter” (p. 17).
Teza lui Matthew B. Crawford este netă: „aceste
prezentări sunt orchestrate perfect: forțele comer-
ciale intervin în locurile goale ce s-au impus oda-
tă cu slăbirea unei autorități culturale și pretind
influență crescândă asupra judecării de către noi
a lumii. Întrucât aceste forțe acționează în foarte
mare măsură, viața noastră spirituală se supune
unei masificări cuprinzătoare - care, în mod pa-
radoxal, are loc sub drapelul libertății individuale
(p. 17). În locul bucuriei de a fi împreună cu alții,
oamenii se lasă colonizați de ofertele persoanei a
treia: servicii, reclame, știri, informații ce par ino-
cente.
Pentru Matthew B. Crawford „filosofia este,
între altele, o încercare de a înțelege propria ex-
periență” (p. 361) - o încercare la care nu se poate
renunța fără pierderi majore. Întrucât obscuri-
zarea realității începe pentru oameni cu ideile în
circulație, cu noțiunile împărtășite în viața cu-
rentă, care sunt de fapt teorii tacite, „filosofarea
începe cu întrebarea cum se obține claritatea asu-
pra a ceva” (p. 362). Iar astăzi un fapt este cât se
poate de sesizabil: „Deși atenția este în primă linie
o capacitate a intelectului individual, este evident
că ea este și o acută problemă colectivă a omului
modern. Ea este o problemă culturală” (p. 15). De
Giancarlo Pozzi	Drumul mătăsii (1996), acvaforte, acvatinta, 39,5 x 29,5 cm
aceea diferitele stimulente (Reize) care ne încon-
joară viața zi de zi ar trebui chestionate și înțelese
din punctul de vedere al „vieții izbutite”.
Orizontul lui Matthew B. Crawford este recu-
perarea „ființei proprii coerente” - adică a ființei
care nu se lasă smulsă din sine și refuză să fie ju-
cată de împrejurări, care își urmărește „anumite
scopuri” și care atinge „realizări durabile”. Este
o recuperare sinonimă cu a redeveni uman, „a
fi uman”, într-o situație în care în „afara capului
propriu” se petrec lucruri de fapt răscolitoare și
pline de amenințări. „Experiența umană de astăzi
este în grad înalt construită și, prin urmare, les-
ne manipulabilă” (p. 10). Manipulabilă, desigur,
în detrimentul „individualității” la care oamenii
aspiră și pe care o cred atinsă. Trăim de fapt într-o
„societate de masă, care vorbește despre individu-
alism, dar îl înlătură, totuși, în fapt” (p. 11). Ceea
ce se vorbește este prea puțin legat de ceea ce se
trăiește.
Această neobișnuit de inteligentă carte arti-
culează treptat o filosofie explorând situații de
viață și, prin ele, o întreagă cultură, în orizontul
amintit. Conform ideii generale pe care cartea
lui Matthew B. Crawford o desfășoară, cultura
în care trăim în societățile moderne „transformă
viața noastră spirituală într-o resursă ușor accesi-
bilă, care poate fi ușor exploatată de alții” (p. 359).
Exploatarea se face mai nou cu ajutorul a „ceea
24
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
ce este permis (Affordanzen)” (p. 362). Este de
mult știut că individualitatea este tangibilă numai
în contexte istorice. Kierkegaard avea dreptate să
caute să ajungă la sine și să examineze devenirea
de sine, dar Hegel avea dreptate, de asemenea,
să interogheze interacțiunile societății. Astăzi,
în orice caz, asistăm la lichidarea individualității
proclamată de iluminism tocmai de către acesta.
În Fundamentele metafizicii moravurilor, Kant a
proiectat libertatea într-o formă ideală, dar aceas-
ta este contrazisă în fapt de legătura dintre atitu-
dinea noastră față de lumea lucrurilor și moralis-
mul ce s-a pus sub drapelul afirmării de sine.
Din această situație nu se iese decât prin „în-
vățare (Lernen)”, resuscitarea unei teme, „aten-
ția (Aufmerksamkeit)”, și acceptarea concep-
tului nou, cel al „atenției la ceea ce este comun
(Aufmerksamkeitsallmende)” sau „atenției îm-
preună (gemeinsame Aufmerksamkeit)”. Cum se
știe, „atenția” s-a bucurat și altădată de interes,
mai ales în psihologie, iar William James a făcut
din ea cheia înțelegerii proceselor psihice (Vezi
Andrei Marga, Reconstrucția pragmatică a filoso-
fiei. Profilul Americii clasice, Editura Academiei
Române, 2016). Numai că până acum nu s-a te-
matizat ceea ce se petrece atunci când „atenția”
este deturnată și ce consecințe economice are de-
turnarea, respectiv, revenirea la „atenție” (p. 25).
Deocamdată „atenția” este socotită doar o chesti-
une personală. Ce ar fi dacă am înțelege-o până la
capăt și ținând seama de faptul că împărtășim, ca
oameni, o lume în comun? Ce ar fi dacă am con-
sidera „atenția” ca un bun comun, care să își afle
locul chiar într-o economie politică a societăților
modernității actuale? Cineva aflat la volanul unei
mașini își reduce capacitatea a conducere dacă în
mers vorbește la telefon, dar dacă acela are alături
un alt conducător autor atent la condițiile de cir-
culație, buna conducere crește. „Atenția” este de
fapt o resursă economică - cum aerul curat este
resursă, absența gălăgiei este resursă, meditația în
liniște asupra soluției mai bune este resursă.
Matthew B. Crawford reia și întărește motivul
teoretic al „învățării” ca „asceză” și apără ideea
după care „învățarea făcând cu propriile mâini”
este indispensabilă pentru cel care vrea să cunoas-
că realitatea. Argumentul său este că „întâlnirea
directă cu lucrurile este mai importantă decât în-
tâlnirea cu reprezentările lucrurilor. De aceea, ar
trebui ca formarea în atelier să nu fie socotită ca o
formare de a doua clasă, iar pe cei care au nevoie
de asemenea formare ca oameni din clasa a doua”
(p. 373). Doar pe baza unei asemenea formări se
poate pune în mișcare acea „etică a atenției” care
a devenit, la rândul ei, indispensabilă, dacă se vrea
ieșirea din „criza autodeterminării”, în care socie-
tățile moderne au intrat.
În concepția lui Matthew B. Crawdord, „o etică
a atenției ar trebui să înceapă cu luarea în serios și
încercarea de a înțelege calitatea experienței noas-
tre personale în mediul înconjurător cognitiv al
prezentului și al unei experiențe ce poate fi plină
de angoasă, pierdută, risipită, epuizată, ostraciza-
tă, extatică sau uitată de sine” (p. 20). Fapt este că,
în calitate de oameni, suntem, totuși, diferiți, încât
este mereu complicată găsirea unei căi de acces la
noi înșine. O cale directă, intuitivă sau neintuiti-
vă, cum se speră, nici nu există, la drept vorbind.
A avut dreptate Iris Murdoch când a spus că omul
este un animal care își face „reprezentări” despre
el, pentru ca apoi să caute să fie aidoma reprezen-
tărilor.
Aceste „reprezentări” sunt de pus acum în dis-
cuție reinterogând „direcția orientării” care se
cultivă în „spațiul public”.„Supunerea spațiilor
publice prin tehnologiile învăluitoare ale atenției
profită de reacția de orientare instinctivă pentru
a bloca socialitatea (Geselligkeit) noastră și a ne
separa unul de altul, spre a ne conduce spre o rea-
litate găsită dinainte, al cărei conținut este stabilit
din depărtare de grupuri care urmăresc interese
private, materiale. Faptul nu are deloc de a face cu
vreo conjurație; simplu, astfel funcționează lucru-
rile” (p. 23). Nu „critica ideologiei”, ci abia o nouă
antropologie poate face față situației.
Matthew B. Crawford a înaintat spre o aborda-
re antropologică riguroasă spre a explica faptul.
Omul, scrie el, nu este o ființă atât de autonomă
cum a presupus tradiția ce culminează cu Kant.
„Noi încercăm să ne manifestăm o parte a gân-
dirii noastre în mediul nostru înconjurător sau
instituim obiecte ce funcționează ca niște proteze.
Hotărâtor este faptul că în străduința noastră de
înțelegere a cogniției umane săvârșim o greșeală
dacă ne concentrăm doar asupra a ceea ce se pe-
trece în cap, căci în folosirea capacităților noastre
ne sprijinim pe un eșafodaj (Gerust) de mijloace
ajutătoare din mediul înconjurător, pe tehnologie
și practici culturale, ce devin o parte componentă
a sistemului nostru cognitiv” (p. 59-60). Omul nu
este nici atât de rațional pe cât a susținut tradiția.
„Suntem mai puțin optimizatori raționali cât mai
degrabă creaturi care în hotărâri importante ne
sprijinim pe opinii dinainte pregătite și euristică
nematurizată” (p. 61). Echiparea noastră organică
este una care face nerealiste asumpțiile tradiției
filosofice. Bunăoară, noi „nu avem percepții, ci re-
alizăm percepții”, care sunt de fapt „acțiuni” (p. 80).
Omul este, aidoma motociclistului, o „ființă
giroscopică” (p. 88). El este de fapt orientat în
mediul înconjurător de numeroase semne ce i se
adresează. Oricare ar fi aceste semne și oricum
ne-ar afecta, devenim realiști dacă ne dăm seama
că „în spatele conceptului tehnologic al unei re-
alități virtuale se adăpostește și un ideal etic” (p.
108). Nu este reacție umană la semnele mediului
fără componente etice și, în fond, fără socializare.
Matthew B. Crawford pune la probă pozițiile psi-
hologiei și ale eticilor cu realitatea pe care viața
a câștigat-o recurgând la mașină, la computer, la
zbor etc., începând cu automobilul personal și ta-
bleta electronică. El obține reformulări ale unor
adevăruri socotite axiomatice, cum sunt cele ce
privesc autodeterminarea de sine a ființei umane.
„Speranța mea este ca prezentarea activităților
cotidiene precum cea a bucătarului, a jucătorului
de hochei, a motociclistului la care se adaugă mai
târziu cea a suflătorului în sticlă (Glasblâsers) și
a constructorului de orgi - oferă câteva exemple
concrete pentru ceea ce numesc ecosisteme ale
atenției și acțiunii. În asemenea ecosisteme este
posibilă o adiere apropiată de realitate a esenței
umane” (p. 171).
În configurarea drumului invers, de la luarea
noastră sub control de către instituirile societății
moderne spre autodeterminare în condițiile reali-
tății, Matthew B. Crawford ia ca punct de plecare
„bucuria (Freude)”. Este vorba, în fapt, de a lua
în serios lumea din jur, dar aceasta nu înseamnă
de loc doar a ne „adapta” ei, cum se crede în mod
curent. Înseamnă a face loc „diferenței” de care
vorbea Kierkegaard. Aceasta, diferența, nu numai
că nu împiedică democrația în societate, dar a de-
venit condiția democrației. Nu mai dă rezultate
„empatia egalitară”, care doar postulează egalita-
tea. „Atenția pentru ceea ce deosebește (Rang)
- rangul meritat - nu amenință nicidecum con-
știința noastră democratică, ci poate să o pună pe
Giancarlo Pozzi	Camera puterii (1996)
acvaforte, acvatinta, 29,5 x 40 cm
aceasta pe o bază mai solidă” (p. 372). Rezultate
dă doar o „atenție” orientată spre „individuali-
tate” și situațiile de viață marcate de „particular
(Besonderes)”.
Sunt câteva învățături importante de tras din
analiza lui Matthew B. Crawford.
Mai întâi că filosofia demnă de nume nu se mai
face comentând texte clasice fără a le contextuali-
za și asumând o istorie, în sensul rău, contrafactu-
ală sau măcar improbabilă a ideilor. Se poate face
istoria filosofiei, iar aceasta este indispensabilă fi-
losofului. Dar filosoful demn de nume face un pas
mai profund, acela de a încadra istoria filosofiei
într-o interpretare filosofică proprie a lumii.
Apoi, ca a doua învățătură, filosofarea are a se
confrunta nu doar cu cunoștințe despre oameni,
ci și cu înseși experiențele oamenilor - cu diver-
sele lor profesii, din diverse stări sociale, formații
culturale. Ea nu le poate trece sub tăcere fără a
risca un culturalism obosit și irelevant și, până la
urmă, stagnarea în ceea ce este deja de multă vre-
me cunoscut.
Mai departe, a treia învățătură este că, în po-
fida prejudecății tenace după care învățarea pre-
supune detașarea de activități, nu se poate ajun-
ge la realitate pe căi pur retorice, cum se crede.
Cunoașterea și învățarea presupun limbaj, dar un
limbaj ce dă seama de obiecte și de conexiunile
lor, ce se înțelege operând asupra obiectelor. În
fapt, acțiunile asupra obiectelor - de la funcțio-
narea într-un atelier, organizarea unei instituții, la
munca la un film, angajarea în lupta unui grup sau
a unei organizații - deschid în mai mare măsură
șansa ajungerii la realitate decât recluziunea sau
abstinența în fața realității, oricare ar fi rațiunile.
A patra învățătură este aceea că dinspre obiec-
tele cu care intrăm în atingere, tehnologiile pe
care le folosim, mediul înconjurător plin de po-
sibilități „tehnice” ce ne înconjoară ni se induc
obișnuințe și tipare de gândire și, până la urmă,
forme de viață. Acestea se lasă abordate din punc-
tul de vedere al realizării unui sens al vieții și se
cer abordate astfel, dacă orizontul „vieții izbutite”
rămâne în vigoare.
În sfârșit, ultima învățătură este că ofensiva
lumii exterioare este atât de mare în zilele noas-
tre, încât „autodeterminarea”, „individualitatea”,
„eu”-l au fost aruncate în criză. Este improbabil
ca această criză să fie una care trece de la sine prin
simpla maturizare a „tehnicilor” sau adaptarea
mentală a oamenilor la ceea ce este. Trebuie găsi-
tă calea recuperării „individualității”, a „eu”-lui și
a reconfigurării cadrului „autodeterminării” lor.
Aici este una dintre temele de importanță cruci-
ală pentru cei care caută ieșiri din crizele lumii
actuale.
■
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
25
tale quale
Templul ideal
■ Vasile Zecheru
Sicut in Caelo, et in Terra! (Iisus)
Cu adevărat, de la sine înțeles și fără nicio îndoială,
ceea ce este Jos e la fel
cu ceea ce este Sus, pentru înfăptuirea lucrului unic.
(Hermes Trismegistus)
Sintagma aleasă drept titlu pentru acest arti-
col este, înainte de orice, o imensă și fasci-
nantă metaforă despre care se știe că a cu-
noscut numeroase versiuni anterioare; ea stă la
temelia unui construct ideatic viu și distinct ce
însoțește istoria omenirii. În varianta sa comple-
tă și actuală - Templul ideal al umanității - meta-
fora noastră face trimitere evidentă la un edificiu
socio-uman ce capătă concretețe în urma unui
efort asumat de transpunere în fapt a Ordinii di-
vine1. Această Ordine, pe care o menționăm cu
majuscule, este cumva semnătura secretă prin
care Dumnezeu marchează întreaga sa Creație.
Pe cale de consecință, misiunea și responsabili-
tatea unui aspirant întru realizarea spirituală ar
presupune o vocație a Luminii, a Armoniei și,
astfel, o continuă luptă cu Întunericul (haosul,
ignoranța, neantul). De aceea s-a spus că inițiatul
moare și reînvie reconstruind lumea după crite-
rii atemporale, prin cuvânt (idee rostită, logos)
și prin număr. Desigur, înălțare unei asemenea
construcții ar presupune o cunoaștere prealabilă
a acestei Ordini de origine non-umană, precum
și a principiilor și cerințelor ce se impun a fi res-
pectate întocmai, cu măsură, cu asiduitate și în-
țelepciune.
Pe de altă parte, tot așa cum trupul omu-
lui este considerat ca fiind casa spiritului său,
Templul ideal este casa spiritului omenirii, o
lume deconectată definitiv de la instinctualita-
tea primară, o lume a păcii, prosperității și bunei
înțelegeri. În acest mic joc de analogii, Templul
lui Solomon pare a fi doar un precursor mitic al
Templului ideal așa că, practic, putem așeza, fără
să greșim, semnul egal între cele două expresii.
În toate timpurile, metafora menționată a re-
prezentat o reflectare a Cerului (centru al unirii
omului cu divinul) având, ca atare, semnificația
unei cosmogonii despre voința și intenționali-
tatea celestă. Așa, de pildă, în pasajul biblic re-
feritor la casa Domnului înălțată de către regele
Solomon vom găsi semnificații profunde privind
armonia cosmică, acestea fiind perfect interșan-
jabile cu metafora noastră actuală, cea referitoare
la Templul ideal al umanității. Așadar, în esență,
Templul ideal reprezintă generic o casă a oameni-
lor liberi care au depășit constrângerile limitative
ale materialului și percep evoluția lor ca fiind una
preponderent spirituală.
În variantă tradițională, ordinea universală
este dezvăluită ca având două paliere distincte, cel
mai adesea, sugerându-se două realități diferite
- Cerul (Sus, Ierusalimul ceresc, Civitate Dei) și
Pământul (Jos, Ierusalimul lumesc, Civitate terre-
na). Primul nivel menționat este cel superior și
dominant, constituind inclusiv un model, un ide-
al de urmat pentru cei ce viețuiesc la nivelui se-
cund. Se subînțelege, din această logică, statutul
de copărtaș la Creație al omului care a conștien-
tizat ordinea superioară căci, doar un asemenea
statut, asumat cu smerenie și responsabilitate, îl
va fi autorizat pe homo sapiens în demersul său
eroic și sacrificial de a transpune armonia și pro-
porționalitatea divină în mundanul cotidian.
În temeiul acestui raționament analogic bazat
pe principiul corespondenței, lumea în genere și
aspirantul la realizare spirituală în special, tre-
buie să se supună ordinii superioare, dat fiind că
aceasta din urmă decurge dintr-o logică transcen-
dentă - planul lui Dumnezeu, Marele Arhitect al
Universului - Principiul. În paranteză fie spus, a
întrezări planul divin înseamnă a cunoaște cau-
zele; omul care cunoaște Cauza primă2 nu se mai
poate rătăci, pe când, cel aflat în ignoranță va fi
de-a pururea „orb” și astfel, condamnat la o cu-
noaștere imperfect, va suporta vicisitudinea acți-
unilor sale. (Bacon, Fr. - 1957, p. 105). Chiar dacă,
in nuce, Principiul este incognoscibil3, el devine
„vizibil” în toată splendoarea și gloria sa prin atri-
bute și prin efectele pe care le produce.
Se știe că metafizica tradițională s-a edificat în
jurul unei Cauze prime4; cu toate acestea știința
secolului XX proclamă, cel puțin pentru dome-
niul mecanicii cuantice, o acauzalitate suverană
acreditând astfel ipoteza indeterminismului5.
(Einstein, A. - 2015, pp. 63-73) Prin urmare, după
trei sute de ani, logica de tip newtoniano-cartezi-
an ridicată la rang de sistem filozofic de către Kant
a fost, iată, îngenunchiată de Werner Heisenberg,
cel care, prin teoria sa privind relațiile de incer-
titudine, introduce pe ușa din față relativismul și
probabilitatea în cunoaștere; astfel, iraționalitatea
însăși a fost (re)considerată ca fiind o prelungire
și o completare a gândirii logice, tot astfel cum
întunericul este în continuarea luminii și Ființa
face unitate cu neantul. În contrapartidă, nume-
roși cercetătorii afirmă o surprinzătoare coerență
în univers, o structurare parcă voit proiectată și o
transformare continuu-ordonată, ciclică și previ-
zibilă a materiei în energie și invers. Corpurilor
cerești par a se afla într-o interconectare greu de
explicat și de pus în ecuație. Atât la nivel macro
cât și la nivel infinitizecimal, raporturile cosmice
Giancarlo Pozzi	Plaja (1975)
acvaforte, acvatinta, colaj, relief 63,5 x 43 cm
relevă așadar, o viguroasă coeziune dincolo de
care întrezărim o voință supremă și absolută pri-
vind manifestarea realității și o logică ce scapă
înțelegerii umane. În mod cert, parametrii uni-
versului sunt, extrem de fin conjugați, ca și cum,
în mod voluntar, o forță ar menține coerent și in-
terconectat totul, într-o stare de echilibru perfect.
Pe plaiurile eterne ale cunoașterii inițiatice
având ca obiect Ordinea, a întrezări acest plan de
origine nefirească înseamnă a te poziționa echi-
distant față de excese, a domina timpul și a crede
cu smerenie și deplină convingere în forța crea-
toare a omului. În această ipostază neobișnuită,
un inițiat veritabil este aidoma unui vânător care,
pentru început, își va construi cu răbdare și pri-
cepere, instrumentele, hărțile realității și modele
de rigoare. Sub privirea sa de perpetuu aspirant în
ale înălțării spirituale, eternele plaiuri ale cunoaș-
terii vor deveni germinative și se vor metamorfo-
za treptat într-un imperiu al armoniei și al ordinii
atotstăpânitoare pe care vânătorul îl va proclama
lăuntric, mai întâi, pentru ca apoi să impună tu-
turor această stare cu blândețe, cu moderație și cu
nemărginită iubire.
Cel ce vrea să vâneze cunoașterea (Ordinea) va
construi, înainte de orice, eliberarea și decondiți-
onarea sa și va edifica, totodată, un climat de pace
deplină în juru-i. Numai atunci eternele plaiuri
ale cunoașterii îi vor dărui cu generozitate „pra-
da” (informația) pe care el o caută cu însetare și
asiduitate, și anume, când el însuși va devenit un
model de toleranță, înțelegere, altruism, calm și
beatitudine.
Cel ce știe să vâneze cu adevărat a citit Ordinea
divină, inculcă proporționalitate, rigoare și înțe-
lepciune în toate acțiunile sale. Matricea cunoaș-
terii devine astfel oglinda înălțării și a iluminării
sale prin cercetare prudentă și rodnică îndoială,
prin ingeniozitatea abordărilor și sinergia ce se
pogoară în liniște asupra lucrării sale, asemenea
unui dar celest.
Cel ce poate să vâneze cu adevărat, înțelege că
trebuie să semene iubire și devotament în juru-i
prin chiar sacrificiul de sine. Doar așa eternele
plaiuri ale cunoașterii inițiatice renasc din acest
suprem efort întru desăvârșire spirituală, devin
cooperante și apoi, fecunde, din încredere gene-
roasă în cei de azi, din dragoste pentru cei de mâi-
ne și din venerație pentru cei care au fost.
După ce se va fi încărcat cu toate aceste virtuți,
vânătorul de cunoaștere va putea purcede să pună
și el o piatră șlefuită la temelia Templul ideal, și
astfel, continuând, în mod conștient, tradiția ma-
eștrilor adevărați, va putea spune că a avut un
rost în lume (vide problematica sensului vieții).
Așadar, cât încă mai este în viață, protagonistul
nostru generic se va strădui din răsputeri să-și
identifice menirea ce i-a fost hărăzită și să lupte
cu toată convingerea de care este capabil pentru
a o transpune în fapt. Cel ce intră într-o astfel de
logică trebuie să-și dorească cu ardoare calitatea
peregrin în ale cunoașterii, să acționeze metodic
pentru a se încărca cu puteri spirituale pentru ca,
în final, să se obișnuiască să vadă totul din pers-
pectiva dăruirii totale și a sacrificiului de sine.
(Maestrul Z & Discipolul A - 2012)
Alegoria aceasta cu vânătorul nu aparține ce-
lui care semnează prezentul articol. Ea a fost lan-
sată în spațiul public de către Carlos Castaneda
care, în drumul său inițiatic, pleca uneori pe
dealuri și prin păduri, la vânătoare de puteri spi-
rituale, însoțindu-l ca ucenic ascultător pe maes-
trul său - un șaman mexican de origine toltecă
anume. Aventura cunoașterii pe care o parcurge
21
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
Castaneda sub îndrumarea maestrul său a fost
considerată de către cunoscători ca fiind una din-
tre cele mai spectaculoase inițieri ale secolului XX
(Castaneda, C. - 2004, 2005, 2007)
Ideea că existența lui Dumnezeu poate fi de-
monstrată rațional pornindu-se de la ordinea
matematică omniprezentă nu este nouă; de la
această constatarea și până la supoziția că există
un planul divin și o intenționalitate nefirească în
raport cu cele lumești nu mai este decât un sim-
plu pas de făcut. În acest cadru, intelectul uman
este doar instrumentul menit să oglindească pla-
nul lui Dumnezeu așa cum transpare acesta din
Ordinea sacră - eternă, absolută și atotcuprin-
zătoare. Pentru aceasta omul își făurește unelte
logice destinate să-i multiplice forța mentală și
să-i facă posibil accesul la esența lucrurilor. Mai
mult decât atât, după ce cunoașterea Ordinii su-
preme devine efectivă, homo sapiens își va face
un țel în viață din dezideratul de a transpune în
fapt preceptele ce decurg din proporționalitatea și
armonia Templului ideal; astfel, Ordinea implicită
devine un ideal călăuzitor (planul lucrării) în ceea
ce am putea numi (re)construcția ființei umane și
a Lumii, în egală măsură.
În vechime, constructori de catedrale6 se aple-
cau cu deosebită asiduitate asupra filosofia her-
metice. Pentru ei, întreaga natură înconjurătoare
avea viață și viața era Dumnezeu însuși; cel ce
studia natura și geometria sacră devenea, chiar
prin această nobilă îndeletnicire, un înțelept și
propovăduitor al armoniei și proporționalității.
Ca simplu obiect de studiu al metafizicii, natura
cuprindea toate lumile fie că erau acestea vizibi-
le sau invizibile spre deosebire de știință zilelor
noastre care se concentrează doar asupra dimen-
siunii cantitative a fenomenelor realității. În acele
timpuri, metafizica tradițională cerceta lumea ca-
uzelor, cu tot atâta ardoare cu cât știința de astazi
studiază lumea efectelor.
Templul concordiei și al păcii este, așadar, un
edificiu socio-uman marcat însă de o puternică
amprentă spirituală, având ca fundament o etică
de sorginte geometrică asemenea celei promovate
de către Spinoza. Totuși, noțiunea de templu spi-
ritual este destul de vagă și de polivalentă. Poate
tocmai de aceea, în chiar prima constituție maso-
nică editată la 1717, se menționa ca principal
deziderat construirea unui Templul ideal al uma-
nității, azil de pace și de fericire nu numai pentru
francmasoni, ci și pentru toți oamenii, sub egida
Marelui Arhitect al Universului. Rolul social și di-
mensiunea etică al Ordinului inițiatic au fost bine
precizate încă de la începuturi: ... un mason este
obligat [.] să se supună legilor moralei și dacă în-
țelege corect Arta Regală, el nu va fi niciodată un
ateu stupid și nici un libertin fără de religie. În
plus . un mason va fi un subiect obișnuit în fața
unor autorități civile și nu trebuie niciodată să fie
implicat în conspirații sau comploturi împotriva
păcii și bunăstării națiunii sale. El va susține în ori-
ce ocazie interesul comunității și va promova zelos,
prosperitatea țării lui. [.] masonii sunt meniți să
promoveze pacea, să cultive armonia și să trăias-
că în bună înțelegere și iubire fraternă” (Dalea, I.
G., 2014, pp. 277-285, Constituția lui Anderson
- 1723)
Date fiind toate aceste precepte tradiționale,
prin acțiunile și poziția sa, Ordinului inițiatic
poate influența decisiv mediul social în care își
desfășoară activitatea. Promovarea păcii și armo-
niei sociale, extrapolarea comportamentului cari-
tabil și de întrajutorare fraternă la nivelul întregii
comunități, ar putea reprezenta orizonturi către
care să tindă acțiunea Ordinului în mediul social.
Dintr-o altă perspectivă, opusul ordinii este ha-
osul (dezordinea); în plan social, opusul ordinii
este anarhia. De menționat, de asemenea că, po-
trivit Dicționarului explicativ al limbii române,
prin termenul sinarhie se înțelege guvernarea si-
multană a mai multor căpetenii, care conduc fie-
care câte o parte a unui stat sau formă de guvernă-
mânt în care puterea de stat este repartizată între
mai multe persoane. Apreciem în acest context că
cele două definiții invocate nu reușesc să trans-
mită totuși, esența lucrurilor și anume că sinarhia
este antonimul anarhiei.
Termenul sinarhie pare să fi fost inventat de
către Saint-Yves d’Alveydre, la finele secolului al
XIX-lea, ca o nominalizare a efortului uman de
a transpune Ordinea divină în plan social. Ideea
este însă, mai veche și oarecum similară cu filoso-
fia de a construi pe Pământ un Ierusalim lumesc,
aidoma celui ceresc. În plan faptic însă, tentativa
extremei drepte din Franța de a aplica ideea de
sinarhie, în perioada interbelică, a compromis un
posibil viitor și a produs efecte devastatoare în
ce privește conceptul propriu-zis, dezbaterile pe
această temă nemaifiind reluate și devenind un
tabu. În argumentația ce o vom dezvolta succint
în continuare, pornim de la considerentul că a
doua definiție menționată ar fi mai apropiată de
nivel de conținut al sintagmei Templul ideal ca
structură de tip sinarhic7.
Într-un alt registru și din perspectiva analizei
structurale a conducerii a unui stat, cele trei puteri
fundamentale (puterea legislativă, judecătorească
și executivă) coexistă și își desfășoară activitatea
în baza mandatului expres atribuit de către elec-
torat. În majoritatea statelor lumii, reprezentanții
puterii legislative sunt aleși prin scrutin direct de
către cetățeni, reprezentanții puterii executive au
mandat atribuit, în timp ce puterea judecătoreas-
că funcționează ca factor de control și echilibru.
O astfel de conducere de tip sinarhic a unui stat
este concepută a fi funcțională și eficace, numai în
situația în care cele trei puteri conlucrează în mod
armonios pentru interesul binelui general. Acest
mecanism presupune, de asemenea, inclusiv o
raportare a tuturor actorilor la un sistem unic de
principii, valori și scopuri comune ale societății
respective.
Chiar dacă, sub aspect istoric, democrația a
fost considerată una dintre cele mai adecvate for-
me de conducere a mediului societal, pe lângă
atu-urile de netăgăduit ea prezintă de asemenea
inclusiv o serie de limitări evidente. În manifesta-
rea lor, aceste carențe ale democrației determină
îndepărtarea sa de statutul ideal în ceea ce priveș-
te organizarea societății. În nenumărate cazuri,
democrația a generat corupție, manipulare și o
incompetență contraproductivă. Cum se știe, în
democrație, alegerea reprezentanților se realizea-
ză prin exprimarea directă de către electorat a op-
țiunilor sale, în funcție de preferințe care, cel mai
adesea, pornesc de la argumente de ordin emoți-
onal. Această problemă a democrației este legată
de faptul că statul, împreună cu structura sa de
conducere, reprezintă voința comună a unei mase
eterogene de cetățeni, pentru care este greu să se
evidențieze un numitor comun de principii, va-
lori și scopuri unanim acceptate. O altă problemă
fundamentală rezidă din ignorarea argumentelor
privind performanța individuală și calificarea în
ceea ce privește adoptarea deciziilor. În general,
regula sistemelor democratice impune selectarea
în poziții de conducere a statului a indivizilor ca-
rismatici, în dauna celor merituoși și cu adevărat
performanți, aceștia din urmă fiind nevoiți să
ocupe poziții subalterne în cadrul sistemului.
În fine, o a treia deficiență majoră a democrați-
ei este dată de de creșterea continuă a gradului de
entropie (dezordine). Tot astfel cum în domeniul
fizicii, amplificarea entropiei conduce la deterio-
rarea constantă a sistemului, în societatea umană
pot apărea fenomene extreme (crize, războaie,
revoluții etc.) ajungându-se, în cele din urmă,
la distrugerea sistemului însuși. Mai mult decât
atât, excesul de democrație conduce, în mod in-
evitabil, la deturnarea de la scopul binelui comun
a mediului social și la orientarea acestuia către o
anarhie devastatoare. Dintr-o astfel de perspecti-
vă, trebuie subliniat aici, încă o dată, faptul că si-
narhia este în principiu, opusul anarhiei. Tot ast-
fel cum sinarhia ar putea fi o măsură a ordinii și
echilibrului, anarhia poate fi considerată o măsu-
ră a entropiei și dezordinii sociale. În logica sinar-
hică, într-o societate ideală8, Parlamentul ar putea
fi înțelepciunea în acțiune, Puterea judecătoreas-
că ar caracteriza iubirea ca dreptate și adevăr, în
timp ce Guvernul ar reprezenta puterea care asi-
gură aplicarea și supremația legii (Verescu, Z. A.
- coord., 2009, pp. 289-302).
Bibliografie
Bacon, Fr. (1957) - Noul Organon, Ed. Academiei, Buc.
Bohm, D. (1995) - Plenitudinea lumii și ordinea ei, Ed.
Humanitas, Buc.
Castaneda, C. (2007) - Al doilea cerc de putere, Ed.
Rao, Buc.
Castaneda, C. (2005) - Povestiri despre putere, Ed. Rao,
Buc.
Castaneda, C. (2004) - Călătorie în Ixtlan, Ed. Rao,
Buc.
Dalea, I. G. (2014) - Documente constitutive ale
Francmasoneriei, Ed. Arcana, Timișoara
Einstein, A. (2015) - Cum văd eu lumea, Ed.
Humanitas, Buc.
Maestrul Z & Discipolul A, (2012) - Ab initio, Ed.
Herald, Buc.
Maestrul Z & Discipolul A. (2015) - Ars moriendi, Ed.
Herald, Buc.
Verescu, Z. A. - coord. (2009) - Silabisiri, Ed. Civitas,
Buc.
Note
1	În esență, metafora Templului ideal are ca sorgin-
te Ordinea divină - o „ordine implicită”. (Bohm, D. -
1995)
2	Denumită uneori Cauza cauzelor, Cauza finală sau
Realitatea ultimă, indefinibilă etc.; Cauza primă este
cea care dirijează și menține creșterea și continuitatea
ființelor vii. (Bacon, Fr. - 1957, p. 210)
3	S-a spus, nu de puține ori, că măreția lui Dumnezeu
constă în a ascunde Adevărul, iar cea a Omului, în a-l
căuta.
4	În lumina acestei axiome, întreaga fenomenologie
nu este nimic altceva decât o consecință a Cauzei pri-
me.
5	Vide principiul incertitudinii enunțat de
Heisenberg, precum și interpretarea de la Copenhaga.
6	Masonii operativi care venerau arta sacră a geome-
triei.
7	În esență, date fiind responsabilitățile specifice li-
ber exercitate de către oficianți și, în genere, funcțio-
nalitatea sa, un atelier masonic ar putea fi asimilat unei
structuri sinarhice.
8	Fondată pe Adevăr, Dreptate și Binele general, toa-
te acestea izvorând din scopuri, principii și valori și
comune.
■
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
27
religia
Credinciosul, ateul și o
asimetrie
■ Nicolae Turcan
Devenită un loc comun, ideea lui Mircea
Eliade că omul nereligios ar practica,
de fapt, o camuflare a sacrului în pro-
fan răstoarnă opinia opusă, modernă și antire-
ligioasă, că religia ar fi profan transfigurat sau,
în termenii lui Feuerbach, că secretul teologiei
ar fi antropologia. Sunt simetrice aceste două
poziții contrare sau am putea vorbi despre
existența unor argumente care să încline ba-
lanța mai degrabă în favoarea uneia dintre ele?
Ambele au în comun dimensiunea axiolo-
gică, religioasă într-un caz, nereligioasă în ce-
lălalt. Obiectivitatea minimă ne obligă la a nu
stabili de la bun început ierarhii, de vreme ce
fiecare poziție, religioasă ori atee, își are pro-
priile valori. A spune că valorile religioase sunt
superioare celor nereligioase înseamnă a crede
deja în cele dintâi, adică a vorbi din perspecti-
va credinciosului. În replică, a afirma de la bun
început că valorile nereligioase sunt mai cre-
dibile și mai utile social, înseamnă din nou a
argumenta de pe o poziție deja aleasă, în acest
caz cea atee. Pentru a nu amesteca preferințe-
le proprii în argumente și în ierarhia valorilor,
este nevoie de abținere, pentru moment, de la
orice subiectivitate axiologică.
Ar trebui încercată o altă cale, care să urmă-
rească de pildă capacitatea integratoare a celor
două, pornind de la sfera fiecăreia în raport cu
cealaltă. O primă întrebare ar fi dacă valorile
religioase pot cuprinde genuin valori pe care
le practică și ateismul. Răspunsul ar fi, desigur,
afirmativ: de aceea, din perspectiva celui ce
crede în Dumnezeu, valorile religioase, întru-
cât pot integra și valori atee, par a fi superioare
acestora. Odată stabilit că în fruntea ierarhi-
ei se află axiologia religioasă, am putea rapid
conchide cu Pascal că, de vreme ce un ordin
inferior nu îl poate înțelege pe un altul supe-
rior lui, religia nu poate fi înțeleasă de ateism,
dar, fiindu-i superioară, îi poate vedea acestuia
rătăcirile.
Aceasta demonstrație este problematică, fi-
indcă oricând un ateu ar putea răsturna rezul-
tatul, argumentând că orice valoare esențială și
non-religioasă din religie se poate regăsi și în
propriul său corpus axiologic. Simetric, ateis-
mul ar putea utiliza exact același argument
pentru a ajunge la o concluzie contrară.
Dar ce înseamnă această înțelegere despre
care vorbea Pascal și cum se manifestă ea aici,
în cazul în care concedem că fiecare poziție se
crede, și chiar ar putea fi, superioară celeilalte?
Îl înțelege omul religios pe ateu mai bine de-
cât îl înțelege ateul pe cel credincios? Nu este
deloc ușor de răspuns, de vreme ce se poate
trece dintr-o tabără în alta, chiar dacă nu cu
ușurință. Cât de religios este ateul și cât de ateu
omul religios? Camuflarea sacrului în profan a
lui Eliade ne descoperă dimensiunea religioasă
a celui care refuză credința. El este un credin-
cios fără zei, un idolatru, dacă e să-l privim din
perspectivă religioasă, pentru că își învestește
cu valoare cvasi-religioasă persoanele, lucru-
rile sau idealurile situate în orizontul lumii.
Rămânând în sfera mundană, religiozitatea
lui este o religie fără zei și fără eshatologie, iar
moartea un sfârșit definitiv. Nu contează aici
dimensiunea tragică a acestei atitudini, ea poa-
te fi considerată oricând eroică și primi toate
laudele. Invers, omul religios dă dovadă de
ateism ori de câte ori nu își trăiește credința, în
momentele sale de lașitate ori îndoială, în dez-
nădejdile și încercările prin care trece, atunci
când este asaltat de gândul că Dumnezeu fie
nu vrea să-l ajute, fie nu există. Momentele
de îndoială fac parte din credință, după cum
o dezvăluie răspunsul tatălui din Evanghelie,
care îi cerea Mântuitorului Hristos să-i vindece
fiul: „Cred, Doamne. Ajută necredinței mele”
(Marcu 9, 24).
Așadar, fiecare pare că știe și să experimen-
teze ceva din ce este celălalt, motiv pentru a
conchide că cele două atitudini ar putea fi con-
siderate, ontologic, simetrice. Această conclu-
zie nu este însă întru totul corectă, de vreme ce,
dacă facem un pas mai departe și ne întrebăm,
cantitativ mai întâi, care sunt trecerile cele mai
numeroase, de la credință la necredință sau
invers, constatăm că există o asimetrie: orice
credincios a fost mai înainte necredincios, dar
reciproca nu este întotdeauna valabilă. Pentru
a susține această opinie, trebuie clarificată în
special prima parte, și anume că un om reli-
gios provine dintr-unul nereligios. Or această
devenire pare valabilă doar pentru cazurile
convertirii de la necredință la credință. Pe dea-
supra, din punct de vedere calitativ, existența
unor culturi tradiționale în care oamenii reli-
gioși sunt educați de copii în această atitudine
ar putea pleda pentru ideea că, în aceste cazuri,
nu ar exista o asemenea radicală schimbare.
Giancarlo Pozzi
Sămânța mare (1990)
acvaforte, acvatinta, 49 x 31,5 cm
Giancarlo Pozzi	Mesaje augurale (2001)
acvaforte, acvatinta, 31,5 x 17 cm
Opinie defel adevărată însă: Paul Evdokimov
susținea, în Vârstele vieții spirituale, că chiar
și un credincios botezat are nevoie, cândva
în timpul vieții sale, de o convertire, fiindcă
propria maturizare spirituală trece printr-un
moment începând cu care seriozitatea și res-
ponsabilitatea angajării religioase devin clare,
asumate.
Am putea conchide deci, nu fără urmă de
scandal, că omul religios este ateu într-un mod
mai evident decât este ateul om religios, dat
fiind că lumea nevăzută este mai puțin apo-
dictică decât lumea aceasta. Poate că la nive-
lul existenței unei religiozități difuze, care va
deveni fie credință, fie camuflare a sacrului în
profan, există o simetrie. Fiecare om se naște
cu o dispoziție pentru absolut. Însă disputele
dintre credincioși și atei sunt disputele din-
tre cei care și-au asumat deja o atitudine. În
măsura în care facticitatea lumii acesteia ni se
impune cu mai multă evidență empirică decât
Împărăția cerurilor, putem spune că oame-
nii religioși provin din atei într-o măsură mai
mare, cantitativ și calitativ, decât provin ateii
din oamenii religioși. De aceea se poate afirma
că orice credincios cunoaște ateismul mai bine
decât cunoaște un ateu credința religioasă.
Prin urmare, un om religios poate înțelege mai
bine pe un ateu, decât poate un ateu să înțelea-
gă pe omul religios.
Aceasta ar fi asimetria, o asimetrie a înțele-
gerii alterității. Pentru moment și de la măsura
rațiunii, deci fără a face apel la Revelație, este,
poate, tot ce putem obține. Însă avem de-a face
cu o asimetrie care, deși neconstrângătoare,
poate justifica alegerea credinței, ceea ce, în
orizontul acestei lumi, nu este deloc puțin.
■
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
simptome
La patul meu
^^Otilia Țigănaș
Veneau lunar la cabinet, ca să le măsor ten-
siunea. Azi, ei nu mai sunt.
Băbuța cu broboadă maroniu-roșcată,
modele florale, îmi părea mereu aceeași broboa-
dă. Dar posibil să fi avut ea mai multe baticuri din
această gamă cromatică. Moșul ei, chinuit urât de
coxartroză, pășea sacadat, sprijinit în două bote,
apăsarea corpului pe bote făcea să-i tremure tare
mâinile brăzdate de vinișoare sinilii.
Veneau mereu neanunțați, chit că în câteva
rânduri le explicasem treaba cu programarea,
cu Legea Sănătății 95/2006 adăugită & modifi-
cată & ajustată & masacrată, le-am vorbit și des-
pre Contractul Cadru și Normele de Aplicare ale
acestuia, de curând apărute în Monitorul Oficial
și despre...
Îi primeam, iar uneori aveau de așteptat mult.
Mă înduioșa drumul lor șchiopătat în doi. Nu mă
înduioșează într-un asemenea hal chiar toți paci-
enții. Nu. Doamne, m-aș prăpădi cu zile, sufocată
de duioșie.
Trecuseră ani. Anii lor cu sine, anii lor cu mine.
Băbuța avea tot timpul de comentat ceva. Lui,
nu mie. Mie nu îndrăznea, pe el îl cicălea, aș min-
ți să spun că era o băbuță simpatică, s-o ungi pe
pită. Când își punea pe nas și ochelarii ăia de fiță
cu rame groase negre, fixați cu puțin leucoplast
roz la un braț, mă lovea râsul, era veșnic nemul-
țumită de el, el muta sacoșa unde nu trebuie, își
scăpa pe jos căciula, na, el greșea sistematic, ui-
tase acasă cuponul de pensie, deși i-a spus să nu
carecumva să-l uite, ea îl atenționa apăsat, drăguți
erau ei doar împreună, altminteri n-aș fi vrut să-
mi fie ea bunică și să mă „învețe cum să trăiesc”.
După ce așteptau conștiincios să le măsor
tensiunea și rosteam cu voce tare valoarea, ar fi
fost dispuși să plece înapoi acasă, cu sentimen-
tul lucrului bine făcut. Nu numai ei, o grămadă
de bolnavi vin la tensiune, le spui niște cifre și
ei ar pleca, dacă i-ai lăsa, fără să se întrebe dacă
e bine. dacă e rău. iar dacă e rău, ce e de
făcut ca să fie din nou bine.
Îi opream din drum, comentam ceva despre
tratament, completam o rețetă, o mai decla-
mam pe aia celebră cu „evitați excesul de sare,
zahăr și grăsimi”, rahat, moșul pilea ca lumea,
pe ea o deranja să-l vadă afumat, voia să-i zic
să nu pună picătură de alcool în gură, sub nici
o formă, SUB NICIO FORMĂ! Dar ei aveau în
pivniță hectolitri de pălincă de casă, fiartă de
ginere, de două ori întoarsă, așa cum se cuvine
la orice gospodărie ardelenească respectabilă.
— O gură-două de pălincă, înainte de a
prânzi, e chiar bună! Zic, apoi citesc fulgerul
de nemulțumire din irisul albastru/spălăcit al
băbuței, știe ea de ce, știu și eu de ce, că mo-
șul nu se oprește la o gură-două când se por-
nește, merge pe principiul „totul sau nimic”, or
eu ador bărbații „totul sau nimic”, râd în mine
mai avan și mă mai joc nițel cu irisul albastru
de gheață și mă fac că nu pricep, insist arcuin-
du-mi sprâncenele a virgină:
— Puțin, ceva, poate să bea, dacă mâncă după
aia. De ce n-ar bea?
Irit din vorbe irisul albastru. Totuși, să mă ierte
Dumnezeu, dar cum nu l-a oprit ea șaptezeci de
ani de la butoiul cu pălincă, nu l-oi opri nici eu în
cele zece minute pe lună, când vreau să-l învese-
lesc, mai ales că omu' mi-e drag. Să fim serioși!
Iar tonul ei arțăgos:
— Spuneți-i! Spuneți-i că nu-i bine să bei! mă
determină să fac taman pe dos, cu atât mai mult
cu cât eu nu-s defel convinsă că e bine să nu bei
deloc.
Târziu, după patru-cinci ani de vizite lunare
care se repetau identic, ceva în scenariu se schim-
bă. La plecare, moșul se orientează spre ușă, ea
îl lasă să coboare și revine precipitat lângă biroul
meu. Secretos. E încurcată, nu știe cum să pună
problema, se asigură din priviri că suntem singu-
re, asistenta era în celălalt cabinet.
— Doamna doctor, vă rog să-i dați ceva ca să.
ca să nu. exagereze.
Cuvântul „exagereze” mi s-a părut sofisticat
în gura ei, eu mă gândeam că tot pălinca-i baiul,
ascult, o ajut cu blândețe să-și continue păsul, bă-
buța:
— Doamna, dați-i ceva pilule să nu mai vie la
mine la pat, că tot timpu îi trebe muiere și io nu
mai vreau să vie tătă noaptea la patu meu, că nici
nu mă lasă să dorm și nici nu se mai cade să faci
din astea!
Îi urmăresc pe geam, traversând strada.
Zâmbesc. Ce zici, domn’le, de unde sare iepurele,
unde se pitea culmea culmii performanțelor erec-
tile din România. La nici doi pași de mine!
■
Giancarlo Pozzi	Pin mediteranean (1975), acvaforte, acvatinta, colaj, 43 x 63,5 cm
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
2!
remember
„Două voci într-o silabă”
Andor Komives în metadialog cu Nicolae Komives1
■ Ioana Savu-Gruiță
Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor și
Galeriile Revistei Steaua au găzduit în
iunie 2017 un dublu eveniment cultural:
lansarea volumului postum Trupul și mâine al
poetului Nicolae Komives (1956-1987) și o ex-
poziție de desene, anume create pentru această
ocazie și care parțial se regăsesc în ilustrații-
le cărții, semnată Andor Komives. Antologia,
îngrijită de poetul Ioan Hădărig și de pictorul
Andor Komives, apărută în condiții grafice
excelente la editura Grinta, Cluj-Napoca, este
cadrul/scena unui tip de comunicare aparte,
este o dublă mărturie, foarte intimă, care vine
la un număr rotund de ani de la trecerea lui
Nicolae Komives dincolo de membrana sensi-
bilă a lumii vizibile și care vorbește despre pro-
funde legături de sânge. Andor Komives este
cunoscut în lumea culturală clujeană pentru
proiectele colaborative pe care le-a realizat cu
membri familiei sale, însă acest eveniment este
unul cu totul special, în care pictorul și poetul
întră într-un metadialog, care trece dincolo de
starea palpabilă, de barierele ființei sau nefiin-
ței, dincolo de cuvinte și de imagine, „dincolo
de hotarul pietrei”.
Întregul volum de poezie stă sub semnul al-
chimiei, post-modernului, suprarealismului,
este un colaj de trăiri lăuntrice, poetico-vizuale
condensate, instantanee golite de trivialitatea
cotidianului care urmăresc călătoria spirituală
în căutarea sinelui, în toată complexitatea lui.
Arta poetică a lui Nicolae Komives este in-
trospectivă și ermetică, nu se lasă descoperită
imediat, ci necesită o anume stare sufletească
și timp de așteptare, asemeni ochiului ce des-
coperă în bogăția penumbrei lucrurile ascunse,
așa cum bine spune Andor. Poezia sa se oferă
în toată frumusețea numai atunci când, cu ure-
chea sufletului, îi poți auzi muzicalitatea inte-
rioară.
În acest volum Nicolae Komives rămâne
prin discursul său poetic acel tânăr, perpetuu
tulburat de umanitatea sa, de fragilitatea tru-
pului, de carne, de sânge, de pâine, pietre și
cenușă, de trecere și de moarte. Vizual în abor-
dare el colează stări de spirit, revine obsesiv la
anumite elemente cu semnificații tainice/ crip-
tice, forțând materia să ia formă.
Ilustrația grafică a lui Andor Komives vine în
întâmpinarea textului poetic. Artistul, receptiv
la unde nevăzute se lasă pătruns de energia lor,
receptează cu „ochiul inimii” aura cuvintelor
și, în asamblajul de imagini-stări, devine in-
tercesor între fratele său și lume. În desenele
ce însoțesc poemele, pictorul Komives renunță
la culoare și realizează lucrări care, prin trans-
parențe de alb-negru, devin narațiuni poetice
non-lineare, un soi de picto-grafii. În aceste
lucrări Andor este analitic-evocator, întors cu
fața spre amintire, spre copilărie și spre lumi-
nă și își poartă mereu fratele cu sine, ca pe o
umbră, ca pe o foșnet de înger aducător de in-
spirație.
Nicolae Komives, preocupat de destin și fi-
ravitatea trupului și, aproape premonitoriu,
de ziua de mâine, iar Andor Komives, preo-
cupat de spirit și, neresemnat, de ziua de ieri,
se întâlnesc în căutarea suprasensibilului - în
„ploile albastre oglinzi”, în umbre, în bătăi de
inimi, în ochi închiși, în portrete - autoportre-
te oglindite, în grădini cu îngeri, în „ochi de
stea” și în iubire.
Ca într-un basm, amândoi frații, nu gemeni,
dar de vârstă foarte apropiată, s-au născut în-
semnați cu stea în frunte, au fost dăruiți cu o
sensibilitate aparte: unul stăpân peste cuvinte,
celălalt stăpân peste linie și culoare și, tot ca
în scrierea lui Slavici, acești doi frați au ră-
mas într-un dialog continuu: doi paltini, două
scântei, doi pești aurii, doi copii care, conectați
la aceeași matcă și dincolo de coaja de formă,
șoptesc împreună, pentru ei și pentru noi.
Notă
1 Toate expresiile care se regăsesc în text între ghili-
mele aparțin poetului Nicolae Komives.
■
Ilustrații de Andor Komives
30
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
simeze
Hans Mattis-Teutsch
Sub semnul Avangardei @ Muzeul de Artă
Cluj-Napoca
■ Silvia Suciu
Arta reprezintă spiritul colectiv în mod individualizat.
Arta este de natură etică.
În opera sa, artistul trebuie să fie mesagerul omului
nou.
Hans Mattis-Teutsch
De fiecare dată când, într-un muzeu sau o
colecție particulară, m-am întâlnit cu lu-
crările lui Hans Mattis-Teutsch, acestea
mi-au dat sentimentul că formele vor să se des-
prindă din locul în care erau așezate, să se elanse-
ze și să înceapă să danseze, să se descătușeze din
materia din care au fost create și să prindă viață.
Procesul psihologic al creației rămâne un mister
pentru sufletul uman.
Expoziția Hans Mattis Teutsch. Sub Semnul
Avangardei deschisă la Muzeului de Artă Cluj-
Napoca a fost realizată la inițiativa Muzeului de
Artă Brașov și cuprinde 36 de lucrări (gravură,
acuarelă, pastel, ulei, sculptură) din patrimoniile
celor două muzee (curatori: Andreea Pocol, Radu
Popica; comisar de expoziție: Alexandra Sârbu).
Personalitate polivalentă (pictor, grafician,
sculptor, teoretician al artei și poet), Hans Mattis-
Teutsch (1884-1960) este un artist complex, re-
prezentativ pentru avangarda artistică din spa-
țiul Europei Centrale. Expoziția de la Muzeul
de Artă Cluj-Napoca (22 iunie-31 iulie a.c.) își
propune să ilustreze etapele stilistice parcur-
se de creația lui Mattis-Teutsch între anii 1917-
1932, perioadă de maximă creativitate în care
artistul a fost o prezență activă în cadrul mișcării
de avangardă din Ungaria („MA”; 1917-1918),
Germania („Der Sturm”; 1921-1925) și România
(„Contimporanul”- alături de Victor Brauner,
M. H. Maxy și Marcel Iancu, „Integral”; 1924-
1925), ea relevând, totodată, legăturile și interco-
nexiunile cu reprezentanții avangardei artistice
europene (Wassily Kandinsky, Franz Marc, „Der
Sturm”).
Perioadele de studiu la Academia de Arte
Decorative din Budapesta (cu pictorul Jozsef
Rippl-Ronai) și la Academia Regală din Munchen,
în 1903 (cu Wilhelm von Rumann și cu Baltasar
Schmitt) îl pun pe tânărul Hans Mattis-Teutsch în
fața marilor mișcări estetice europene, acesta os-
cilând în creația sa între art nouveau, postimpre-
sionism, fauvism, expresionism abstract și con-
structivism. Între 1910 și 1925, Mattis-Teutsch a
cunoscut lucrările lui Frantisek Kupka, care venise
de la Praga la Paris, unde lucra din 1896. De aseme-
nea, a fost la curent și cu tendințele grupului Der
Blaue Reiter, al cărui Almanah apăruse în 1912,
iar în 1918 s-a alăturat grupării Abstrakte Gruppe
der Sturm, în cadrul căreia a avut o expoziție per-
sonală, la Berlin. Aceste experiențe complexe vor
fi trecute prin registrul conceptual-plastic al ar-
tistului care se impune printr-o expresivitate și
originalitate inconfundabile. Prima sa expoziție
personală a avut loc în 1920, la București, unde
expune pictură, sculptură și linogravură; aceasta
este bine primită de criticii de artă, iar artistul ad-
mirat pentru cutezanța de a expune lucrări în stil
expresionist.
Lucrările lui Hans Mattis-Teutsch sunt emoții
de-o secundă, explorând o gamă întreagă de nos-
talgii și senzații ale spectacolului uman și cosmic
din care facem parte zi după zi. În fața lor, ne dăm
seama că totul este o interogare. Linogravurile
denotă o bună stăpânire a mijloacelor tehnice și
asumarea conceptelor din vremea în care a trăit
și a lucrat; culorile crude ale liniilor despletite din
pasteluri și acuarele sugerează exuberanța lirică.
Cele două serii de picturi expresionist-abstracte,
Empfindungen (Senzații) și Seelenblumen (Flori
sufletești), realizate în perioada 1918-1924, inspi-
ră maturitate, împlinire și sinceritate, iar sculptu-
ra - unde este predominantă ideea de elansare, de
evadare - încununează portretul artistului care,
prin asumarea atâtor tehnici plastice, face dovada
unui artist complex și complet.
Din formele reale ale naturii artistul creează
forme artistice care nu mai sunt simboluri ale lu-
crurilor, ci expresii ale sentimentelor... Căci, pic-
tarea sentimentelor nu este o alegorizare naivă, ci
expresia nemijlocită a mișcărilor sufletești, reali-
zată cu mijloace picturale absolute. Este înrudită
cu muzica, atât din punct de vedere al conținutu-
lui, cât și din cel formal (Stefan Hevesy).
Apropierea de avangardă este prefațată de pe-
isaje de factură postimpresionistă, realizate în
acuarelă (1910-1915). Treptat, după 1916, sim-
plificarea și esențializarea elementelor naturale se
accentuează (Peisaj nordic, Peisaj cu mesteceni,
seria de linogravuri din anii 1917-1920). Aceste
experiențe plastice cvasi-abstracte sunt transpuse
apoi în ciclul Florilor sufletești. După 1925, inte-
resul lui Hans Mattis-Teutsch pentru problema-
tica socială îl determină să se apropie, treptat, de
principiile constructivismului. Artistul îmbrăți-
șează o nouă viziune artistică („realism construc-
tiv”), centrată pe căutarea proporțiilor „omului
nou”, tip uman reprezentativ pentru epoca tehni-
că și industrială, ce își va găsi expresia ideală în
seria nudurilor stilizate de la începutul anilor ’30.
Dogma sa, crearea omului veacului nostru, în
plastică, printr-o proporționare nouă a forme-
lor. Redarea perspectivei mișcate, prin viziona-
rea omului în același tablou, pe planuri și pozi-
Hans Mattis-Teutsch	Flori sufletești II, pastel
ții diferite. Stabilirea formelor umane, prin linii.
Cristalizarea, o cristalizare nu însă ca la cubiști, în
muchii și planuri geometrice rigide, ci una în pu-
rități, neoclasică. Pentru un secol-mașină, Mattis-
Teutsch a descoperit cu puterile sale idealul omu-
lui contemporan (Eugen Jebeleanu).
Activitatea de creație a lui Mattis-Teutsch este
completată printr-o susținută implicare la nivel
didactic, la Liceul Industrial Brașov (din 1908 și
până la sfârșitul vieții), instituție care îi va prelua
numele. Concepția sa asupra artei este oglindită în
volumul Kunstideologie - Stabilitat und Aktivitât
im Kunstwerk (Ideologia artei - stabilitate și acți-
une în creația artistică), apărut la editura Muller
& Kiepenheuer (Potsdam, 1931) și tradus în lim-
ba română în 1974. Prin convingerile exprimate
în această carte, Hans Mattis-Teutsch manifestă
o adeziune asumată și radicală la socialism, ideile
sale cu privire la această mișcare fiind transpuse
și în opera plastică (Gesturile muncii, Muncitori
fizici și intelectuali, Compoziție-Atitudini).
„Noi, moderniștii, vrem să ne menținem în-
tr-o revoluție continuă... Dacă se întâmplă să ne
încătușeze vreo formulă, noi părăsim vechiul gen
- codificat - și pornim mai departe, văzând în artă
libertatea deplină, fără reguli stabilite.” (De vorbă
cu d. Mathis Teutsch, revista „Drumuri noi”, anul
I, nr. 3, 15 martie -15 aprilie 1929, Brașov, inter-
viu de Șt. I. Chendi)
Marea provocare a artei este să-l determine pe
artist să fie în pas cu timpul istoric în care există și
acesta să poată să se proiecteze creativ în timpuri
trecute și în istorii viitoare, lucru pe care Hans
Mattis-Teutsch îl realizează pe deplin. Prin opera
sa, artistul pare a striga: Rațiunea mea de-a fi este
arta!
■
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
31
interviu
„Nu pot spune că am trăit
vreodată un sentiment de exil,
ci unul care a semănat mai mult
cu o despărțire în amor”
■ de vorbă cu balerinul și coregraful Gigi Căciuleanu
Foarte bine cunoscut iubitorilor dansului
contemporan, marele coregraf român Gigi
Căciuleanu a ajuns de curând să fie o pre-
zență constantă pe micile ecrane, fiind unul dintre
„jurații” emisiunii „Uite cine dansează” difuzată la
Pro TV. Pe lângă povestea lui de excepțional bale-
rin și coregraf care și-a intersectat traseul artistic
cu nume uriașe ale dansului precum Pina Bausch
sau Maia Plisețkaia, el are de spus mii de alte po-
vești fabuloase pentru că destinul său este unul
absolut uluitor. Despre copilăria sa în perioada
cea mai neagră a comunismului, despre rădăcinile
lui basarabene, despre șocul întâlnirii cu Miriam
Răducanu, despre anii de exil și despre regăsirea
patriei ne-a povestit și nouă Gigi Căciuleanu în in-
terviul de față.
Gabriela Lupu: — Cum era copilul Gigi
Căciuleanu?
Gigi Căciuleanu: — În primul rând trebuie să
spun că provin dintr-o familie foarte amestecată,
de români basarabeni, ruși și greci. Tatăl tatii era
grec rusificat de mai multe generații, mama tatii -
grecoaică get-beget, din Atena, cealaltă bunică era
rusoaică din Sankt Petersburg, iar celălalt bunic,
moldovean. Bunicul român și bunica rusoaică au
locuit la Mășcăuți, în Basarabia. Când, în 1940, so-
vieticii le-au dat numai 24 de ore ca să-și părăseas-
că locuința, ei au venit în România, unde mama
termina facultatea de agronomie iar sora ei mai
mare avea un apartament. Au locuit la București cu
toții într-o locuință unde se înghesuiseră în două
cămăruțe vreo treizeci de rude, refugiate și ele.
— Dar cum au reușit să se refugieze în România
în doar 24 de ore?
— Bunica ne povestea că la refugiu nici nu i-a
trecut prin minte să ia cu ea nimic din ceea ce se
cheamă ‘”de valoare’’, nici măcar o bijuterie. A ple-
cat cu Biblia într-o mână și cu un cactus în cealaltă.
Acest cactus însemna foarte mult pentru ea: îl scă-
pase de la îngheț, îl îngrijise, îl crescuse, îl bibilise.
— Ce s-a întâmplat cu cele două obiecte salvate
de bunica?
— Cactusul a rămas la București, dar Biblia
am luat-o cu mine când am plecat din țară. O am și
acum.
— Bunica ți-a inspirat și credința ei?
— Și ea și bunicul. Îmi amintesc că atunci
când eram copii nu aveam voie să purtăm cruciu-
liță la gât, bineînțeles, eram în anii cei mai grei ai
comunismului, și trebuia să o ascund sub cravata
de pionier. Spre groaza părinților mei, dedușka
Sașa, bunicul meu dinspre partea tatei, mergea cu
mine pe stradă și cum ajungea în fața unei biserici
se așeza în genunchi și se închina de mama focului.
Acesta era un gest pentru care erai trimis urgent
la Canal de unde un om de 80 de ani nu mai avea
șanse să se întoarcă viu.
— Vezi biserica și cu ochii de artist?
— Desigur. Am și dansat cândva într-o biseri-
că. A fost o experiență extraordinară. Erika, o prie-
tenă foarte bună din Germania, m-a întrebat odată
dacă nu vreau să vin să dansez într-o biserică din
Koln. Am fost de acord zicându-mi că orice expe-
riență mă îmbogățește cu ceva.
— Ce ai dansat?
— Nu mă pregătisem cu ceva anume. Nici
muzică nu aveam. Erika mi-a spus că are pe cineva
care știe să improvizeze la orgă, un pianist. Mă în-
tâlnesc cu el la ușa bisericii și îi spun că îmi voi axa
intervenția pe ideea celor patru elemente. Ordinea
era următoarea: încep de la ușă și avansez printre
bănci, acolo este apa, trec mai departe, ajung în fața
oamenilor, ca pe o scenă-pământ, intru în spațiul
altarului care reprezintă focul - nu poate fi altceva
- și ies din biserică, la aer, nu-i așa? Perfect. Ne înțe-
legem noi, am și repetat, însă ceea ce nu mi-a spus
nimeni era că acel spectacol urma să se desfășoare
în timpul slujbei.
— Chiar în mijlocul serviciului religios?
Cu Lari Giorgescu, unul din actorii săi preferați
Gigi Căciuleanu
— Exact. Urma să fie un fel de intermezzo în
timpul slujbei! Când am aflat am avut, evident, un
moment de panică. M-am întrebat cum de m-am
băgat eu în așa ceva. În fine, la momentul stabilit
aud clopoțelul care mă chema și intru în biserică.
Nimeni nu știa că urma să fie un spectacol. Biserica
era ticsită de lume, domni eleganți și sobri, doam-
ne cu pălărioare și eu, care eram îmbrăcat în negru,
m-am simțit deodată de parcă aș fi fost în pielea
goală.
— Și ce ai făcut?
— Am intrat, n-am avut ce face. Și încetul cu
încetul, lumea se întoarce, simte că se întâmplă
ceva (preoții își părăsiseră locurile). Mă descoperă
pe drumul „apei“. Traversez eu „apa“ - eram deja
ca pe o altă lume -, intru în spațiul intermediar, la
„pământ“. Aud orga ca în vis și mă îndrept înspre
altar. Paff! În momentul când am pășit în spațiul
altarului, a fost... Nu știu ce a fost. Imaginasem
niște mișcări, îl atingeam, aveam o întreagă relație
de contact cu acea sculptură cu care lucrasem fără
probleme la repetiție. Ei, în momentul în care am
pus mâna pe ceea ce nu mai era un obiect de artă,
ci redevenise un obiect de cult, un altar, această
atingere cu interzisul ancestral m-a electrizat lite-
ralmente. M-a cuprins groaza de a transgresa un
tabu atât de puternic înrădăcinat în gene, în cro-
mozomi, în atomi, în celule, în sângele creierului,
în neuronii inimii. A fost oroarea sacrilegiului sau
a fost o criză mistică? Cine să mai știe! Mi-am pier-
dut cunoștința, n-am mai știut nimic, cine sunt,
unde sunt.
— Ai leșinat?
— N-am leșinat, dar n-am mai auzit muzica și
nu mai știu ce s-a întâmplat. Eram și flacăra și cel
care ardea - „foc”, „foc”, „foc”. N-aș putea descrie ce
s-a întâmplat. O liniște totală și în același timp era
muzică, dar nu era o muzică pământeană. Nu știu
cu prețul cărui efort mi-am zis: „Aer, aer!“ și nu
știu cum am ieșit din biserică - sau poate chiar din
foc - și am plecat.
— Ai plecat pur și simplu?
— Nu știu cât a durat totul. Experiența a fost
atemporală, parcă a durat o viață, parcă nu a durat
nici măcar o clipă. În orice caz, ecourile ulterioare
au fost foarte bune, ba chiar am fost invitat din nou
de preot să mai dansez acolo. Eu am zis însă că în
viața mea nu mai fac așa ceva.
32
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
— De ce nu?
— Pentru că am trăit un moment unic, atât de
special, încât să-l repet ar însemna fie să-l distrug
pe el, fie să mă distrug pe mine.
— Să ne întoarcem la copilul Gigi. Când și-a
dorit el să devină dansator?
— Speranțele acestea s-au născut în excitația
serilor în care părinții mă duceau la Operă, la spec-
tacolele de balet - patru lei costa atunci biletul la
balconul trei - și îi vedeam pe scenă pe Irinel Liciu
și pe Gabriel Popescu. Copilul care eram atunci as-
culta cu sufletul la gură - cu o emoție pe care am s-o
resimt, sunt sigur, la fel de intens în toate viețile pe
care le voi mai trăi de acum încolo, orchestra acor-
dându-se în fosă când se pregătea pentru Noaptea
Valpurgiei sau pentru Lacul lebedelor, unde urma
să apară acea minune de Irinel Liciu.
— Ce amintiri ai din anii de școală?
— Eram încă în ciclul elementar când am trăit
un moment total suprarealist. Tocmai luasem pre-
miul întâi pe școală, fusesem felicitat, evidențiat.
Avusesem nota cea mai mare și am plecat acasă cu
o mulțime de cărți primite ca premiu, care mi-au
făcut cea mai mare bucurie. Nota era o chestie abs-
tractă, dar cărțile erau acolo, reale, grele, sub braț și
reprezentau adevăratul premiu.
Căpătasem, deci, o mulțime de cărți și am ple-
cat de la școală sărind într-un picior. A doua zi
tata, ducându-se la școală să ia rezultatele, s-a ui-
tat pe lista celor promovați și a văzut că nu figurez.
Atunci a intrat la directoare să o atenționeze că e o
greșeală în aceste liste.
Directoarea, stânjenită puțin, i-a spus: „tovară-
șul Căciuleanu, știți cum e, e o problemă cu dosa-
rul...”
Tata tocmai fusese dat afară din serviciu pe
temă de dosar, mama, tot cam din aceleași motive,
nici nu avea serviciu, în afară de obligația famili-
ală de a îngriji un „trib” de vreo 20 de indivizi de
toate vârstele, locuind toți în același subsol de pe
Eremia Grigorescu... Deci: „băiatul nu are origine
sănătoasă”, a conchis ea jenată, „asta e situația”. Mai
erau și câțiva copii aduși din Bărăgan, care trebuiau
să intre morți-copți în școală, ca să acopere cota
de fii de țărani. Așa am fost scos afară din școală.
Eliminat pentru a fi terminat anul cu premiul întâi.
Origine nesănătoasă, ce mai...
— Cum ai fost totuși reprimit în școală?
— Salvarea mi-a venit de la teatrul meu de
păpuși. Unchiul meu, meșter talentat, cu mâini
de aur, tocmai întors dintr-o forțată vilegiatură de
câțiva ani în Siberia, mi-a făcut un mic teatru, din-
tr-o ramă de fereastră pe care a întors-o pe dos și
i-a pus o cortină, un fel de perdeluță în fața scenei.
Împreună cu mătușa mea, Mama-Dia, sora mamei,
primul meu amor, care era ceva mai liberă, după
birou (avea, dintr-un motiv complet inexplicabil,
statutul social cel mai ridicat din familie - ajunsese
să aibă o slujbă de dactilografă în limba rusă la re-
vista sovietică Narodnaia Rumânia), am început o
serie de turnee; adică ne trambalam prin București
cu o tărăboanță conținând teatrul și păpușile pen-
tru a da spectacole oriunde era cineva dispus să ne
primească. Până la urmă mi s-a dus vestea și am
început să fiu invitat pe la orfelinate sau la cămine
de copii, unde dădeam spectacole pentru cei mici.
Asta a durat un an de zile. Între timp, mama s-a dus
Secvență din Un minut de dans sau uff
la școală, a vorbit cu secretara de partid, care era o
doamnă - chiar o doamnă! - și mai era și profesoa-
ra noastră de română. Ea a venit să vadă un spec-
tacol, a mai adus câțiva profesori și, sub pretextul
foarte periculos și riscant pentru ea, și anume acela
că eram născut pentru a fi artist, și că talentul, câte-
odată, poate fi mai important decât dosarul, a cerut
să fiu reprimit în școală, pe răspunderea ei. Târgul
cu mama însă fusese foarte clar: trebuia să fiu pri-
mul la învățătură. Ceea ce s-a și întâmplat.
— Îți amintești de primele recunoașteri ale co-
regrafului Căciuleanu?
— Primul meu premiu de coregrafie a fost
pentru mișcare scenică. L-am primit la Piatra
Neamț, când abia ieșisem de pe băncile școlii. Era
un spectacol care se numea Harap Alb, regizat de
Zoe Anghel Stanca. Mai am un premiu de la un
spectacol la care am avut norocul să lucrez cu Liviu
Ciulei, care pentru mine a reprezentat mereu un
fel de maestru universal; nu român, nu francez, nu
american, ci pur și simplu un maestru al scenei.
E vorba despre Leonce și Lena cu Ion Caramitru
și Irina Petrescu. Liviu Ciulei mă chemase să fac
mișcarea scenică, dar, în fond, Liviu Ciulei nu avea
nevoie de nici un fel de ajutor. Nu știu cât a ținut
seama de timidele mele sfaturi, date mai mult mort
decât viu, eu însă m-am hrănit foarte mult din în-
tâlnirea aceea.
— Vorbind despre întâlniri, cum a fost cea cu
doamna Miriam Răducanu, care te-a marcat defini-
tiv?
— Despre Miriam Răducanu eu n-aș vorbi în
termeni de „întâlnire“, nici de „întâmplare“, aș vor-
bi de „șoc“. Un șoc artistic declanșator. O avusesem
profesoară (toată lumea îi spunea: Doamna Papa),
dar nu am realizat pe deplin cine și ce era. Un copil
nu realizează. Descărcarea electrică mi-a provo-
cat-o Miriam Răducanu abia în momentul în care
am văzut-o dansând... Avea un recital, undeva în-
tr-o sală foarte obscură pe undeva prin București,
pentru că nu era acceptată de curentul artistic ofi-
cial - opera, dansul care se făceau atunci... Venea
însă lume foarte multă și bună. Așa marginală
cum era, sala era arhiplină. Eu am ajuns cu întâr-
ziere, pentru că avusesem școală înainte. Am ajuns
gâfâind să văd dans. Și am văzut-o pe Doamna
Papa nemișcată pe scenă într-un dans despre
care după aceea am aflat eu că se numea Gândul.
Muzica mi s-a părut extraterestră. Când m-am mai
obișnuit, am văzut că se mișca și avea niște mișcări
complet de pe altă lume. După toate „evidențele“
alea cu care eram disciplinați de către profesorii de
balet, puterea nuanței gesturilor ei m-a înnebunit.
Când am văzut gestul acela, gest pe care ea îl repeta
la infinit și care uneori avea o semnificație atât de
plină, iar alteori parcă nu avea nici una, nu era din
lumea asta. Un șoc fizic, psihologic, filosofic și di-
namic parcă m-a izbit. După Gândul a mai dansat
și alte lucruri, dar acest prim șoc este pentru mine
ceva ce am purtat cu mine toată viața. Oriunde aș
fi, orice aș dansa, acest moment este în mine. E răs-
pândit în toată ființa mea.
— Ai studiat la legendarul teatru Balșoi din
Moscova, ai fost solist la Opera Națională din
București dar, la un moment dat, ai decis să pără-
sești România comunistă. Cum au fost primele mo-
mente ale exilului?
— Personal, am trăit foarte greu despărțirea de
țară. Pentru unii e mai ușor, dar pentru mine, pri-
mul an a fost un an de traversare a Lethei, așa, de
parcă traversam o vale foarte întunecoasă, asta deși
profesional totul îmi mergea foarte bine. Cred că nu
exagerez deloc dacă spun că am supraviețuit practic
datorită poeziilor pe care le învățasem la școală și
pe care nici nu bănuisem până atunci că le știam pe
de rost. Când m-am trezit departe de țară am ajuns
să le repet ca pe niște mantre. Eminescu, Coșbuc,
Topârceanu, Alecsandri, Minulescu, Bacovia, chiar
și Miorița, poeme recitate printre lacrimi, dându-mă
aproape literalmente cu capul de pereți: „Mișu Șt.
Popescu vrea să divorțeze... iar plopi în umedul
amurg... și cu sergentul zece... să se-mpiedice de-un
ciot... pe-un picior de plai... din rude mari împără-
tești... o pictură parfumată cu vibrări de violet”... și
dă-i înainte și antrenează-te și strânge din pumni,
din dinți „...două jucării stricate... alt acrobat... alt
salt mortal”... Asta deși eu nu pot spune că am trăit
vreodată un sentiment de exil, ci unul care a semă-
nat mai mult cu o despărțire în amor.
Interviu realizat de
Gabriela Lupu
■
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
33
teatru
Un tramvai din alt secol
■ Adrian Țion
Sfârșitul de stagiune la Teatrul Maghiar
din Cluj a marcat, printr-o montare sur-
priză, împlinirea a 70 de ani de la pre-
miera absolută de pe Broadway a piesei lui
Tennessee Williams Un tramvai numit dorință.
În traducere maghiară A vagy villamosa, versi-
une asigurată de Czimer Jozsef. O longevitate
impresionantă pentru un text primit la început
cu puțin entuziasm de critica vremii. Desigur,
la succesul ulterior al piesei a contribuit din
plin filmul lui Elia Kazan din 1951 cu Marlon
Brando și Vivien Leigh în rolurile principale.
Pentru istoricul teatral dispus să consemne-
ze recorduri sau să înregistreze un succes atât
de răsunător, e o remarcabilă reușită, pentru
criticul ațos, mai puțin. Nu că aș fi excesiv de
pretențios, dar e firesc să te întrebi dacă pie-
sa rezistă azi, chiar într-o formulă revigorată
de un regizor venit din spațiul social-cultural
american cum este Tom Dugdale.
Fapt e că Tom Dugdale a mai lucrat la
Cluj, atât la Teatrul Național cât și la Teatrul
Maghiar, spectacole cuminți, corecte, rămase
într-un con de umbră discutabil. Abordarea
Tramvaiului numit dorință este una necon-
vențională, jucăușă, destinsă, abstrasă discret
din convenționalismul de tip clasic, rigid, ne-
ofertant. Libertățile pe care și le permite Tom
Dugdale țin de încadrare și de un retorism asu-
mat cu jumătate de măsură. Este un angrenaj
voit teatralizat, cu delimitări rostite deschis
de actori între acte și scene, cu decor mini-
malist, schematic, funcționând între perdele
ce separă salonul, baia și dormitorul modes-
tei familii Kowalski, cu amprentări naturaliste
(Stanley la baie trage pârțuri) și costumeriste
(voalurile și peruca scoase la vedere din va-
liza adusă de Blanche). Decorul conceput de
Carmencita Brojboiu înaintează doar până la
nivel de sugestie. E clar că trebuie să simțim că
suntem într-o sală de teatru (nu într-un apar-
tament sărăcăcios din New Orleans) și când
iluzia avansează și se instalează pe scenă prin
jocul actorilor, suntem brusc treziți la realita-
tea convenției. O convenție afișată ostentativ,
ce obturează magia, fluiditatea discursului și
întărește cu inocență programată „jocul de-a
teatrul”. Regizorul spune că a vrut „să dezgo-
lească reprezentația scenică, să reducă din rea-
lismul impus reprezentării”, fără să se sustragă
total tradiției realiste a piesei. Acest balans al
realității crude cu iluzia deșartă i-a reușit în
mare parte să conducă trama pe aliniamentele
misterului în care plutește Blanche DuBois, in-
trusa în cuibul sănătos, dar modest, al cuplului
Bella și Stanley. Structura și stilul dezlipite pu-
țin de cursul întâmplărilor permit regizorului
să lumineze, la propriu, prin reflectoare și pro-
iecție video simultană, fața întunecată a perso-
najului central, Blanche. Când vălul aparențe-
lor cade de pe ea, simte nevoia să-și schimbe
înfățișarea. De fapt, asistăm la o dare în vileag
extrem de dură. Mai întâi aflăm despre pier-
derea moșiei Belle Reve, apoi despre trecutul
ei dubios. Interesat de moștenirea soției sale
Stella (conform codului lui Napoleon, tot ce-i
aparține soției îi aparține și soțului), Stanley
vede în Blanche o rivală, o provocare, dar
senzualitatea ei este atrăgătoare și el nu poa-
te rămâne indiferent. Mai puțin evidențiată în
spectacol este această atracție dintre ei și chiar
apropierea fizică, atunci când se produce, pare
artificială, comandată, nu simțită ca o tensiune
îndelung amânată. Profesoara de literatură din
Sud se va întoarce la condiția ei de floare ofilită
uitată într-o vază din sufragerie. Plecarea ei va
readuce căldura, armonia în familia Kowalski,
după tulburențele iscate. Finalul e ratat. Ni se
spune că ar urma o scenă între Stella și Stanley,
dar ea nu mai are loc. Poate chiar asta era miza.
Nu mai e nimic de spus.
În ciuda impresiei de limbaj dezlânat, des-
cărnat până la evidențierea articulațiilor, frac-
turat jovial pe scene și secvențe, jocul actori-
lor a încercat să adune drama de familie a lui
Tennessee Williams într-un ansamblu coerent
de trăiri și simțiri corespunzătoare conflic-
tului. Mult timp mă voi gândi la Kezdi Imola
ca la cea mai bună alegere pentru Blanche.
Sensibilă și gravă, senzuală și reticentă, sedu-
cătoare în rochiile pe care le poartă, ea face din
Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor anunță
cu durere încetarea din viață a scriitoru-
lui Virgil Nistor (fost redactor la revista
„Steaua”), la venerabila vârstă de 95 de ani.
Odihnească-se în pace!
Virgil NISTOR (22 septembrie 1922,
Șomartin /Sibiu - 10 iulie 2017, Cluj-Napo-
ca). Poet, prozator și dramaturg. Facultatea
de Filologie Cluj (1948). Volume: Puii nu
zboară singuri, teatru, 1963; Întoarcerea în
anotimp, versuri, 1968; Spirală, povestiri,
1969; Ispititoarea pasăre de foc, versuri,
Blanche un prototip al așteptării, acea „femeie
așezată lângă fereastră”, care, după mărturisiri-
le dramaturgului, este imaginea-prag a piesei.
Kezdi Imola strălucește, eclipsează celelalte
personaje prin naturalețea jocului, nuanțează
cu finețe oscilația personajului, prins între do-
rință și resemnare. Poate nu la fel de fericită
a fost opțiunea pentru Farkas Lorând în rolul
lui Stanley. Regizorul a vrut să accentueze tră-
săturile violente, primare ale caracterului său
și actorul răspunde acestor cerințe reușind să-l
apropie de o stare instinctuală de animalitate,
bădărănie, impulsivitate, toate tratate cu pastă
groasă. Dacă Stanley e stăpânul, Stella este su-
pusa, victima lui. Petho Aniko evidențiază cele
două laturi ale personajului: dragostea pentru
sora ei și supunerea față de un soț violent. Cam
artificial în joc apare Orbân Attila în Mitch,
virtual partener al lui Blanche, deși actorul se
străduiește să facă față cerințelor. O distribu-
ție mai judicios alcătuită ar fi ridicat valoarea
spectacolului. Cu toate eforturile de resuscita-
re a textului, „tramvaiul” lui Tom Dugdale, re-
pus în circulație de pe o linie moartă, are mai
mult caracteristicile unui vehicul din alt secol.
■
1975; Pe-o invizibilă harfă percuții, 1976;
Clipa când orele tac, versuri, 1979; Ceremo-
nia cuvintelor, versuri, 1986; Alternativă cu
fata morgana, teatru, 2001; Ultimele cuvin-
te , versuri, 2001; Teatru, 2 vol., 2002 etc. A
colaborat la „Luceafărul” (Sibiu), „Pagini
literare” (Turda), „Provincia” (Craiova),
„Almanahul literar”, „Tribuna”, „Orizont”,
„Familia”, „Argeș” .
„Mi-e imposibil să-mi imaginez / că într-o zi
nu voi mai auzi zgomotele străzii / că nu voi
mai vedea iarba și arborii
Au scris despre cărțile sale: Aurel Gurghi-
anu, Victor Felea, Dumitru Micu, Nicolae
Balotă, Nae Antonescu, Paul Dugneanu,
Virgil Mihaiu, Victor Felea, Petru Poantă,
Valentin Tașcu etc.
„Virgil Nistor părăsise poezia în favoarea
teatrului, dar, nemulțumit probabil de
performanțele obținute, revine la poezie
și practic redebutează în 1968 cu Întoar-
cerea în anotimp. În această carte, care ar
fi trebuit să fie de maturitate, poetul se
manifestă ca un june romantic, cu accente
de baladist (poate sub aripa lui Radu Stanca
sau a lui Ștefan Aug. Doinaș). Era, cum
remarcă Nicolae Balotă, «un sentimental cu
pudori», acoperindu-se cu cuvinte («ver-
be-afecte», precizează același critic). El
ajunge să învăluie totul, mai ales meditația
despre condiția umană, în straie neologice,
dominate de o luciditate căutată. [...] Abia
în Ultimele cuvinte (2001) scriitorul își
regăsește sensibilitatea refuzată, dar pe te-
meiul unei nostalgii, e drept, acum senină”
(Valentin Tașcu).
34
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
Urmare din pagina 36
Mașina de imprimat
îngeri a lui
Giancarlo Pozzi
mașina compozițională din pictura și grafica lui
Gianccarlo Pozzi dezvăluie acel accident biogra-
fic inefabil care scrie nu istoria prozaică, ci istoria
poetică a lumii înconjurătoare, adică ceea ce poe-
tul Wallace Stevens considera a fi îngerul necesar.
E momentul să spunem că Giancarlo Pozzi
lucrează adesea cu un volum de poezii la înde-
mână, fiind în permanență pregătit să adnoteze
acele versuri care vor conduce la crearea unei
picturi sau a unei lucrări de grafică.
În lucrările artistului regăsim o interacțiune
între elementele vizuale asemănătoare funcțio-
nării unui mecanism sau a unei mașini pentru
care narativitatea este în esență un tip de proces
pus în mișcare chiar de către motivele icono-
grafice. Spre exemplu, în lucrarea La montagna
sacra, două fire aplicate pe suprafața lucrării
demarchează o secvență dintr-o narațiune mai
amplă a imaginii. Cristallo, Venezia oggi, Il canto
del cigno și Ucelli zigo zago sugerează la rândul
lor un strâns raport de interdeterminare în-
tre elementele compoziționale cvasi-abstracte
care constituie subiectul lucrărilor. În fond, în
creațiile din expoziție, pe care Giancarlo Pozzi
le va dona muzeului, subzistă, fie și numai din
perspectiva narativității procesuale a imaginilor,
ideea că trăim într-o mașină a haosului, în care
întâlnirile providențiale ale lumii sensibile ne
pot prinde cu ochii închiși sau cu mintea parali-
zată de viteza cu care haosul ne înfășoară într-o
factologie nerelevantă. Prin construcțiile sale
compoziționale, artistul, spirit înrudit cu Pablo
Neruda, recompune imagini potențial veridice,
doar pentru a ne arăta că pe parcursul înrudirii
și confundării noastre cu haosul putem întreve-
dea, pentru câteva secunde, o lume de o extra-
ordinară frumusețe și armonie: să vorbești prin
imagini despre carcase zburătoare ale unor foste
animale (Pesci volanti), despre oameni-fluturi
Dl. vicepreședinte Istvân Vâkâr, înmânează domnului Giancarlo Pozzi distincțiile acordate de Consiliul Județean Cluj
(La Duchessa delle farfalle), oameni-lucruri (La
marchesa de maccheronis), volute (acele arce de
cerc, simboluri ale libertății de acțiune, inspira-
te dintr-un text de Pablo Neruda) sau Coji sfinte
(titlul uneia dintre cele mai recente expoziții a
artistului) este foarte aproape de a converti rea-
litatea în poezie.
Remarcăm viziunea generală încărcată de
compasiune, pentru care precaritatea ființei
umane este un prilej de construire a metaforei
imaginii. Giancarlo Pozzi are o retorică învălu-
itoare, în care figurile de stil pun în funcțiune
peisaje ale imaginației sale, care are o capacita-
te inconfundabilă de a evita locul comun și de a
descoperi liricul la intersecția geometriilor sale
cu universul vizual al lumii concrete. Artistul ca-
ută să-și aproprieze spațiul și substanța volatilă a
realității imediate, încercând să identifice colțuri
de transcendență create aparent arbitrar prin in-
tersecția simbolurilor lumii factologice. Să ima-
ginezi reflectări ale realității mai veridice decât
realitatea însăși, ca în Venezia nr. 1, mai stranii
decât aceasta, ca în Venezia sau să reprezinți o
realitate supradimensionată ca în Pesce medi-
terraneo, înseamnă să fii capabil să vezi o ieșire
metafizică chiar prin „utilizarea” resurselor con-
crete. Înseamnă, cum ar spune Wallace Stevens,
să te afli în căutarea îngerului necesar, ceea ce la
Giancarlo Pozzi presupune reprezentarea mize-
lor metafizice ale filosofiei existențialiste sub for-
ma unor obiecte sau scenarii cotidiene. Acestea
au capacitatea de a provoca iluminarea gândirii
artistului, care decupează altfel lumea din stra-
tul realității convenționale, în care se fosilizează
pentru a deveni asemenea unei memorii mine-
rale. E suficient să dăm ca exemple L’albero dai
frutti bacati, Il parlamento dei Babacci, Volo in-
tercettato, La corsa manovrata sau Monumento
restaurato pentru a ilustra felul aparte prin care
adevăruri existențiale neconfortabile devin posi-
bilități de poetizare a sensibilului.
Prin urmare, pietre, arbori, flori, păsări, ființe
umane sau fragmente ale materiei animale par
a avea rolul de ghizi metafizici în lumea sensi-
bilă, de figuri ale iluminării profane eliberate
din mașina de imprimat îngeri a graficianului
Giancarlo Pozzi.
■
Vernisajul expoziției Giancarlo Pozzi
Muzeul de Artă din Cluj-Napoca
TRIBUNA • NR. 357 • 16-31 iulie 2017
35
sumar	
avanpremieră Prezentare: Filosofie într-o Europă în schimbare	2
editorial Mircea Arman De la Sf. Augustin la Renaștere (IV)	3
cărți în actualitate Cristina Ispas Trick or trip?	4
Cosmina Moroșan Intuițiile tehnologului de pe verandă	5
Radu Țuculescu Cărțile Teodorei Iuliu-Marius Morariu	6
Fărâmituri din ospățul cuvântului	7
comentarii	
Nicolae Iuga Jonathan Swift și Constantin Noica despre moarte ca binefacere (I)	8
in memoriam Geo Vasile Buzura sau oglinda netrucată a istoriei	10
eveniment editorial Neria De Giovanni Poeme din zid de Ani Bradea, libertatea femeii „șaman”	12
poezia Petru Covaci	13
proza Leonard Voicu Surorile	14
memoria literară Constantin Cubleșan Mandarinul valah (Petre Pandrea)	15
eseu	
Andras B. Vagvolgyi Bolano și Crucea sudului Dumitru Velea	17
Ion D. Sîrbu și Drumul Damascului (din Catedrala Sfântul Vitus)	19
filosofie Alexandru Boboc	
Noica și Hegel. Trei interpretări ale Fenomenologiei spiritului	21
diagnoze Andrei Marga Unde este realitatea? Noi argumentări filosofice	24
tale quale Vasile Zecheru Templul ideal	26
religia Nicolae Turcan Credinciosul, ateul și o asimetrie	28
simptome Otilia Țigănaș La patul meu	29
remember Ioana Savu-Gruiță „Două voci într-o silabă” Andor Komives în metadialog cu Nicolae Komives	30
simeze Silvia Suciu	
Hans Mattis-Teutsch. Sub semnul Avangardei @ Muzeul de Artă Cluj-Napoca	31
interviu	
de vorbă cu Gigi Căciuleanu „Nu pot spune că am trăit vreodată un sentiment de exil, ci unul care a semănat mai mult cu o despărțire în amor”	32
teatru	
Adrian Țion Un tramvai din alt secol	34
plastica Dan Breaz Mașina de imprimat îngeri a lui Giancarlo Pozzi	36
plastica	
Mașina de imprimat îngeri
a lui Giancarlo Pozzi
Dan Breaz
Giancarlo Pozzi	Marchiza De Maccheronis (1973), acvaforte, acvatinta, 36 x 49,5 cm
Lucrările de grafică ale lui Giancarlo Pozzi,
care urmează să îmbogățească zestrea Mu-
zeului de Artă Cluj-Napoca, la finalul aces-
tei expoziții-eveniment, completează un patrimo-
niu muzeal din care lipseau marii reprezentanți ai
neoavangardei europene. Gravurile artistului vin,
de fapt, să sublinieze și o surprinzătoare continu-
itate de idei cu unii dintre avangardiștii români
„conservați” în fondul nostru muzeal. Aici, lu-
crările sale se vor întâlni cu cele ale lui Max Her-
man Maxy, Hans Mattis-Teutsch, Jules Perahim și
Corneliu Michăilescu. Undeva, în codul genetic
al acestor lucrări și al creațiilor artistului italian se
pot identifica stileme ale energiilor futuriste și ale
sintaxei suprarealiste (care-l apropie pe Giancar-
lo Pozzi mai ales de transele suprarealiste ale lui
Corneliu Michăilescu).
Creațiile lui Giancarlo Pozzi reunesc reprezen-
tarea problematizant-antimimetică și experimen-
talismul formal, ceea ce îl asociază unor artiști
care au interogat sensurile tradiționale ale ideii de
reprezentare, așa cum se poate observa la Lucio
Fontana (Concetto spaziale - 1965), Michelangelo
Pistoletto (Scimmia in Gabbia - 1962-1973) sau
Mario Mertz (L’iguane - 1987). Odată cu aceștia,
Giancarlo Pozzi a comentat într-un sens critic
așa-numita „reîntoarcere la imagine”.
Din punctul de vedere al dialecticii materializa-
re/dematerializare, opera lui Giancarlo Pozzi poa-
te fi comparată cu lucrări de felul Clic-clac (1971,
Arman), Aktion Restaurant (1972, Daniel Spoerri) și
Il movimento delle Cose (1993, Dadamaino).
Creația sa s-a remarcat într-o epocă de mari
dubii la adresa validității proiectului artistic avan-
gardist, adică perioada anilor 1960, când arta lui
Giancarlo Pozzi se dezvăluia ca un moment de
maximă dezvoltare a ideilor generatoare ale avan-
gardei istorice, reintegrate în sensibilitatea neoa-
vangardistă. Originalitatea artistului se probează
și prin faptul că arta sa nu ni se revelează prin
comparația cu artiști înrudiți ca demers artistic și
ca viziune. Cum să nu te gândești la dinamismul
Râșniței de cafea sau al Roții de bicicletă create de
Marcel Duchamp? Doar că în cazul lui Giancarlo
Pozzi, ideea nu mai este a unui mecanism care
funcționează în gol într-o lume care și-a pier-
dut centrul, cum ar spune Hans Sedlmayr, ci a
unui mecanism care pune în mișcare culori și
peisaje pentru a regenera emoția estetică. Cum
să nu te gândești la mașinile autodistructive ale
lui Jean Tinguely? Deosebirea esențială în acest
caz este că, în vreme ce mașinile artistului elve-
țian se autodistrugeau, elementele care alcătuiesc
Continuarea în pagina 35
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu ri-
dicare de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domici-
liu: 33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achi-
te suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335100xxxx
B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
iiiijy^Lin	II
CORESI
mor morii «râu Iul	I
0M234 6 100180"