TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ștefan Manasia
(redactor șef adjunct)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Corectură:
Sorin Grecu
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Martin R. Baeyens și Christine Deboosere
Proiect de integrare artistică - Universitatea din Antwerpen
(2014), imprimare digitală pe pânză
• comentarii
• analize
• interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE
IN ENGLISH AND ROMANIAN
Editura Tribuna - apariții editoriale
Comenzi la revistatribuna.ro
Conferințele Tribuna
(30 iunie - 3 iulie 2017)
În buna tradiție a Revistei Tribuna, la Cluj-Napoca va avea loc, în perioada
30 iunie - 3 iulie 2017, o serie de conferințe urmate de un recital poetic condus de scriitorul
Adrian Suciu. Printre conferențiari amintim aici pe prof. univ. dr. Andrei Marga,
prof. univ. dr. Ștefan Damian, dr. Mircea Arman.
Vor participa scriitori, profesori universitari, filosofi din întreaga țară.
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
2
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
editorial
De la Sf. Augustin la
Renaștere (III)
■ Mircea Arman
Părinții latini ai bisericii
Este o discuție care a apărut mai ales în epo-
ca modernă asupra calității filosofice a scrierilor
părinților latini ai bisericii, dacă și în ce măsură
aceștia s-au raportat la metafizică sau au făcut fi-
losofie în scrierile lor.
Opinia noastră este că, spre deosebire de pă-
rinții bisericii răsăritene, cei ai bisericii latine au o
puțină înclinare, pînă la apariția lui Augustin, spre
latura filosofică a cercetării teologice. Putem vorbi,
mai degrabă, de atitudini etico-religioase sau doc-
trinare, morale, mai degrabă, ale excursului teolo-
gic occidental.
Coplestone1 susținînd, oarecum, o opinie simila-
ră crede că deși există elemente filosofice în scrierile
părinților bisericii este absolut inutil să căutăm siste-
me filosofice în scrierile acestora. Cu toate acestea,
afirmă el, elementele filosofice devin din ce în ce mai
puternice în scrierile părinților creștini odată cu tre-
cerea timpului, ceea ce va face posibilă o reală opozi-
ție făcută filosofilor păgîni.
Ne îndoim profund de această aserțiune, întrucît,
pînă la Augustin acest lucru nu s-a întîmplat în rea-
litate iar apoi filosofia scolastică va căpăta o cu totul
altă turnură. De altfel, aparătorii religiei creștine nu
vor folosi, în general, în polemicile lor, rațiunea ca
metodă de analiză și expunere ci, mai degrabă, reve-
lația, fondul mistic și dogmatic absolut al creștinis-
mului. Doar Sf. Augustin va fi capabil să contrapună
filosofilor păgîni o doctrină filosofică creștină chiar
dacă nesistematică, însă consistentă. Iar Augustin nu
va porni de la un substrat filosofic propriu creștinis-
mului ci va avea înțelepciunea de a construi pe fon-
dul platonic și neoplatonic dominant în epocă.
Pînă la Augustin însă, cel puțin în arealul latin,
istoricul filosofiei va avea dificila sarcină de a găsi
elemente de filosofie autentică în gîndirea părinților
bisericii.
Există, în acest sens, o adevărată falie între păreri-
le istoricilor filosofiei cu privire la cei ce vor face cu
adevărat metafizică în arealul latin al creștinismu-
lui, spre deosebire de cel grec. Astfel, dacă Clement
din Alexandria2 încerca să împace filosofia greacă
cu creștinismul, mergînd pînă acolo încît să afirme,
la fel cu Filon, că Platon a preluat înțelepciunea lui
Moise și a profeților, Tertulian, de-o pildă, ratează
întru totul tema filosofică, discursul său bazîndu-se
mai debrabă pe aspecte juridice și mistice, mergînd
adesea pînă într-un pur iraționalism.
De aceea, dacă unii vor crede că, în arealul latin cei
ce se vor remarca cu scrieri de sorginte filosofică pînă
la augustinism vor fi Iustin și Tațian, alții vor consi-
dera pe Tertulian, Arnobius, Lactanțiu sau Ambrozie
printre cei călăuziți, în credința lor, de filosofie.
Pentru o succintă ilustrare a acestor preocupări
care premerg augustinismul vom prezenta, în cele ce
urmează, cîțiva reprezentanți mai importanți ai înce-
puturilor doctrinei teologice occidentale.
Iustin (n. 100 d.C. - m. 164 d.C.) este născut la
Nablus din părinți necreștinați și a sfîrșit ca martir la
Roma. Este unul dintre părinții bisericii cu cea mai
mare aplecare spre filosofie fiind un adevărat admi-
rator al platonismului, în Apologiile sale întrebuin-
țînd adesea termeni platonici. El crede că filosofia
este unul dintre cele mai perfecționate metode de
a ajunge la divinitate, desigur aceasta fiind imediat
următoare revelației. Iustin nu este un platonician în
adevăratul sens al cuvîntului deși unii cercetători ar fi
înclinați să adopte o opinie contrară, mai ales că ad-
mira profund doctrina platonica a lumii imateriale, a
eidelor, considerînd că ideea supremă, materialitatea
cea mai imaterială este Dumnezeu.
Dealtfel, dîndu-i dreptate lui Copelstone ne ra-
liem la opinia după care acest Iustin Martirul nu a
fost și nu a vrut să fie un platonician în adevăratul
sens al cuvîntului dar a admis că există o înțelepciune
în filosofie care ne poate ajuta să înțelegem complet
pe Christos. Acest lucru Iustin îl vede tot la modul
revelatoriu și nicidecum la modul rațional.
În acest sens, preluînd teoria logosului plato-
nician, Iustin vede pe Christos ca fiind întruparea
Logosului.
Irineu3 ne spune că Tațian a fost unul dintre dis-
cipolii lui Iustin Martirul. Nu era un mare adept și
admirator al platonismului ca dovadă că în doctri-
na sa atunci cind vorbește despre spirit folosește un
concept din afara filosofiei platoniciene anume pe cel
presocratic de pneuma. El face diferența între suflet
(psyche) și spirit (pneuma), însă doctrina lui nu are
suplețea și spiritul (sic!) maestrului său. Tațian folo-
sește acești termeni în sensul pur al Scripturii evitînd
cu încăpățînare filosofia greacă pe care, se pare, o cu-
noștea îndeajuns de bine.
Coplestone, în lucrarea citată anterior, spune că
Tațian suferea de un „rigorism excesiv” iar după
moartea lui Iustin va înființa o sectă, anume cea a
encratiților caracterizată tocmai printr-un rigorism
dogmatic excesiv și un ascetism dus la extrem. de
departe, nu a fost un adevărat filosof iar uneltele filo-
sofiei le-a folosit cu destulă parcimonie.
Tertulian (n. 160 d.C. -m. 220 d.C.) s-a născut la
Cartagina, în Africa, și s-a convertit la creștinism în
jurul anilor 190 d.C.. A fost hirotonisit și a început să
predice și să intre în bătălia ideilor teologice aderînd
în anul 213 d.C. la montanism4. Mai tîrziu, nemulțu-
mit și de montanism și-a înființat propria sectă care
mai era încă în ființă pe timpul lui Augustin. Se pare
că era un jurist eminent.
Pentru istoria filosofiei cele mai importante scri-
eri sunt: Apologeticul și tratatul De anima. În ceea ce
privește bătăliile ideologice date în interiorul crești-
nismului Tertulian adoptă, mai degrabă, o poziție de
jurist decît una de filosof.
Aplicînd doctrina dreptului roman, acesta sus-
ține că Sfintele Scripturi aparțin primilor creștin,
conform principiului longae praescriptiones posse-
sio5. Pornind de la acestă idee afirmă că cei care au
pretenția, în afară de primii creștini, să le folosească
sunt excluși prin actul prescrierii, o idee, de altfel, cel
puțin îndoielnică pe care Gilson, destul de blînd, o
caracterizează drept „șiretenie” și „lipsă de profun-
zime”. Noi am putea spune chiar mai mult (sic!). Cu
toate acestea, istoria il desemnează pe Tertulian ca
fiind întîiul părinte al bisericii de rit latin.
Această atitudine, mai degrabă sofistică decît par-
șivă, îl depărtează pe Tertulian de filosofie, cu atît mai
mult cu cît evoluția sa care a început cu raționalitatea
este către un iraționalism cras, atunci cînd ajunge la
concluzia falsă, deși stabilă, că dogma Mîntuirii este
de neatins de către rațiunea care ratează orice fel de
înțelegere a acesteia.
Tertulian este mai degrabă un gînditor simplist dar
un bun retor, fără ca argumentația lui să aibă o consis-
tență logică convingătoare ci, mai degrabă, una „defec-
tă”, sofistică și uneori arbitrară. Convingerea lui era mai
puternică decît rațiunea. Exemplele negative în acest
sens, din lucrarea De carne Christi sunt edificatoare.
Nu era un om ar nuanțelor, deși ca jurist ar fi trebuit să
fie. Iată de ce acest credincios devotat va ajunge eretic,
repudiind, așa cum bine se știe, două biserici.
Arnobius (n. 260 d.C. - m. 327 d.C.) face parte tot
dintre părinții africani ai bisericii latine.
S-a născut la Sicca în păgînism, fiind un personaj
local cunoscut și un om cultivat. A scris o lucrare
întitulată Adversus nationes care se constituia într-o
apologie a creștinismului tocmai pentru a fi primit
în sînul Bisericii.
E. Gilson6 spune că dorind să fie botezat în religia
creștină, scîrbit fiind de păgînism, nu a fost acceptat
de către Episcopul de Sicca. Așa se explică și mai sla-
ba consistență dogmatică a lucrării sale, dar lucrarea
este înteresantă tocmai datorită acestui fapt. Retorul
Arnobius va scrie o lucrare în care nu dogmele, nu
erudiția proprie unui părinte al bisericii îl califică și îl
face meritoriu ci smerenia, dorința năvalnică de cre-
dință și toate cele care fac din om un bun creștin, însă
nu un filosof în puterea cuvîntului, în ciuda urmelor
vădite lăsate de scepticism și de neoacademism, gre-
vate de o erudiție destul de serioasă.
Impresionat de anvergura experienței creștine re-
velate a acestui păgîn cultivat, Gilson il compară cu
creștinii Montaigne, Charron sau Pascal, considerîn-
du-i pe toți creștini autentici: „Sceptici, dacă vrem,
dar al căror scepticism este nu atît o afirmare a pute-
rii rațiunii de a judeca credința, cît constatarea pro-
priei ei neputințe de a cunoaște; nu atît revendicarea
măreției omului, cît recunoașterea mizeriei lui”7 .
Arnobius sugerează în lucrarea că sufletul ar fi ne-
muritor dar preexistent, ca în doctrina lui Platon, cu
rezerva evocată și de Iustin și Tațian conform căreia
în creștinism sufletul este nemuritor fiindcă așa vrea
Dumnezeu, însă arată că natura omului este dua-
lă și că acesta este un animal care nu merită lauda
imensă adusă de filosofii greci conform căreia omul
este aidoma zeilor. El arată ca acesta î și dobîndește
cu greu cunoașterea, grație unui efort prelungit și că
aceasta este una limitată și secvențială. Unde să gă-
sim un scepticism creștin mai frumos evocat? „Ca să-
și demonstreze teza pe deplin, Arnobius merge pînă
la a-și imagina o locuință subterană, cu temeperatura
medie variabilă, perfect izolată de sunete și lipsită de
orice obiect. Să așezăm aicea un nou născut de ori-
gine platoniană sau pitagoreică; să-l crească o doică
mereu dezbrăcată, mereu tăcută, care l-ar hrăni mai
întîi cu laptele ei și apoi, mereu, cu aceleași alimente.
Ne întrebăm atunci, ce cunoștințe va fi dobîndit acest
suflet așa-zis divin și nemuritor, la capătul a patru-
zeci de ani. Nici una, evident”8.
Desigur, dincolo de acest „scepticism creștin”, așa
cum arătam, lucrarea lui Arnobius vădește o slabă
familiaritate cu dogmele creștinismului însă preco-
nizează, vorba lui Gilson, apariția senzualismului se-
colului al XVII-le francez.
Note:
1	Op.cit., p. 14.
2	Clement Alexandrinul, Scrieri, vol. I și II, București, 1982, tradu-
cere și note D. Fecioru.
3	Împotriva Ereziilor, I. 28., apud Coplestone, Op. cit., p. 17.
4	Montanismul este o miscare în interiorul creștinismului apărută
în Frigia către anul 158d.C și l-a avut ca intemeiator pe Montanus un
preot păgîn frigian care a trecut la creștinism. A fost o mișcare eretică
în sînul bisericii care considera că Sfîntul Spirit a început să se ma-
nifeste în epocă iar disciplina și morala creștină trebuie imunătățită
prin abstinență sexuală și post îndelungat. Totodată, militau pentru
ruperea de lume și trăirea interioară, singura adevărată. Militau pen-
tru rolul sacerdotal al femeilor.
5	Vidi, E. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, București, 1995, p. 89.
6	Op.cit., p. 93.
7	Op. cit., p. 94.
8	Op.cit., p. 96.
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
3
cărți în actualitate
Recipiente cu memorie
■ Ani Bradea
Ștefan Damian
Arhanghelul de sticlă
Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI
Arhanghelul de sticlă, romanul apărut în
2011 la Editura Dacia XXI, din Cluj-Na-
poca, citit de mine abia la începutul aces-
tei veri, mi-a revelat o surpriză extrem de plăcută.
Îl cunoșteam, într-o anumită măsură, pe poetul
Ștefan Damian, de asemenea pe traducătorul
Ștefan Damian, admirabil mesager al literaturii
române în Italia, și a celei italiene în România.
Știam că opera sa adună, pe lângă numeroasele
volume de critică și istorie literară, traduceri, po-
ezie, și multe cărți de proză, romane și povestiri.
Doar că mie acestea îmi erau încă necunoscute.
Arhanghelul de sticlă mi-a întregit imaginea des-
pre personalitatea culturală a ilustrului profesor
clujean, un scriitor complex, și, potrivit acestui
roman, un antropolog, un păstrător și un tezauri-
zator de istorie vie, trăită. Pentru că, parcurgând
cartea, trecând prin toate poveștile, care par, la un
moment dat, disparate, nu ai cum să nu înțelegi că
personajul Claudiu, liantul, firul care leagă istoria
și istorisirile într-un tot devenit întreg, se substi-
tuie de fapt autorului.
Claudiu nu-și conservă amintirile în formol,
sau, o formulare și mai uzitată, în chihlimbar. El,
împreună cu dispărutul Sergiu, captează suflete
în sticluțe de penicilină și le păstrează pe grinda
casei, unde vor rămâne peste vremuri, mult mai
departe de vârsta copilăriei, singura „vinova-
tă” pentru o idee atât de nebunească. În fond e
o metaforă superbă pentru prețiozitatea aminti-
rilor, păstrate, ca orice lucru valoros, sub forma
concentrată, în recipiente mici. „Nu mai știa de
unde le venise ideea. Probabil totul pornise de la
Sergiu, ca de obicei (...) Într-o iarnă (...) li se întâm-
plase să asiste la agonia unei bătrâne din vecini.
(...) Chiar în clipa în care ea răsufla pentru ultima
dată Sergiu îi puse sticluța la gură și îi închise spi-
ritul în ea, arătându-i-l mândru lui Claudiu. (...)
Nici după ce trecuseră mai mulți ani și se obișnuise
să vadă lumea prin alte prisme, mai mult sau mai
puțin adecvate modului său de a fi, nu putuse uita
spiritele captive din sticluțele de pe grinda principa-
lă a casei.” Sigur, putem interpreta ideea aceasta ca
fiind modalitatea de a salva niște suflete-povești,
ținute în captivitate doar pentru a fi eliberate
cândva, de a le trece peste timp, sau prin timp, și,
astfel, de a le da posibilitatea să trăiască din nou.
Ceea ce se și întâmplă, evident ca amintiri păstra-
te și scrise într-o carte. Sau o putem considera ca
fiind o trimitere la povestea orientală a duhului
captiv în lampă. Oricum am gândi, Arhanghelul
de sticlă este plin de astfel de povești, de un re-
alism alegoric. De fapt, romanul este suma unor
povești cu substrat alegoric, în care personajele
nu au o identitate psihologică, chiar dacă poartă
nume și sunt localizate în spațiu și timp. Ele sunt
în realitate niște simboluri, folosite de autor pen-
tru a comunica teme și preocupări majore, pre-
cum teorii ale timpului, călătoria sufletului spre
lumea de dincolo. În acest sens, morala poveștii
luntrașului Aron, cel ce nu voia să i se adreseze ci-
neva cu numele adevărat, deoarece la un moment
dat îi fusese stâlcit în Caron!, și așa îi rămăsese
porecla, este mai mult decât evidentă. Chiar per-
sonajul, în mod direct, dezvăluie intenția autoru-
lui: „Mi-a spus, odată, învățătoarea că a mai fost
unul ca mine, dar el îi ducea numai dincolo, nu-i
mai aducea niciodată înapoi, aștepta să se întâm-
ple minunea care până acum nu s-a văzut, cu toate
că am auzit despre ea, și, anume, să învie din nou.
Eu îi duc și îi aduc și cei care se întorc rămân așa
cum au fost, cu bunele și relele lor, dacă nu reușesc
să învețe ceva de la cei între care se duc.”
Sau ar mai fi povestea lui Sese, bâlbâitul. El și-a
pus în cap să construiască ceasuri care să meargă
invers, pentru a scăpa oamenii de povara trecerii
timpului. Căzând în depresie, pentru că invenția
lui a eșuat, a sfârșit ca nebun al satului, personaj
arhaic prezent în viața așezărilor dintotdeauna,
prin care Dumnezeu trimite oamenilor profeții.
De aceeași factură e și povestea lui Nedov, inven-
tatorul unui car cu două oiști, una la un capăt și
alta la celălalt, rămas însă nemișcat atunci când au
fost înhămați caii la el și trăgeau în direcții diferi-
te. O viziune metaforică asupra vieții, după cum
spune chiar personajul: „carul ăsta nu merge nici
înainte, nici înapoi! Oricât s-ar sforța cineva să ne
tragă în față, totdeauna este cineva care să ne tra-
gă îndărăt! Da, chiar și așa, seamănă cu viața. Și-i
bine: că rămânem tot călare pe ea și ne găsim aici
bucuria și rostul.”
Dar poate cea mai emoționantă, mai profun-
dă e povestea arhanghelului, aceea care dă și titlul
romanului. Un arhanghel de sticlă adus de apele
Râului și spânzurat de o grindă într-o casă, unde
rămâne martor al unei crime odioase, transfor-
mându-se apoi în răzbunător al bătrânului omo-
rât. Casă în care sunt păstrate și sticluțele cu sufle-
te captive, făcându-se astfel legătura cu povestea
din copilăria lui Claudiu (personajul central, în
jurul căruia se adună piesele de puzzle ale aces-
tei cărți și se transformă într-o imagine coerentă,
întreagă). Este, de altfel, și ultima secvență a nara-
țiunii, unde un Claudiu matur intră în casa pără-
sită, din satul pustiit de o inundație devastatoare.
„Numai sus, dominând toată camera, atârnat cu
un laț de grinda mare pe care rămăseseră flacona-
șele ce țineau spiritele captive, era un arhanghel de
sticlă căruia îi lipsea aripa dreaptă.”
Liantul romanului, alături de Claudiu, e Râul,
scris chiar așa, peste tot în carte, cu majusculă. Un
personaj tăcut, dar foarte important, situat în mie-
zul tuturor acțiunilor. Pe malurile sale se trăiește
și se moare, se scrie istorie, de capriciile sau de
generozitatea lui depinde existeța acestei așezări,
de-a lungul unei perioade de timp destul de în-
delungată. Înțelegem că începutul ar fi undeva în
vremea celui de-al doilea doilea război mondial,
urmat apoi de dificultățile trecerii la regimul co-
munist, totul adus în final până în zilele noastre.
În unele cazuri, relatările ating chiar perioade mai
îndepărtate. Este vorba așadar de o amplă frescă în
timp a unei societăți rurale, o frescă la care Ștefan
Damian lucrează cu minuțiozitate, pagină cu pa-
gină, arătându-ne pe parcurs doar detalii, foarte
expresive de altfel, devenită vizibilă, ca un tot uni-
tar, doar după ce am trecut și de ultimul paragraf.
Abia atunci imaginea de ansamblu ni se dezvălu-
ie, spectaculoasă, dar și coerentă, legând între ele
toate scenele, mici istorii de viață, și construind
povestea vie a unei societăți aflată între mit și is-
torie, și care astfel se salvează. Pentru că, în final,
nu se închide cercul! Fresca lui Ștefan Damian nu
este un exponat de muzeu. Ea continuă să trăias-
că, în urma tuturor vicisitudinilor, prin cele două
personaje continuatoare: Claudiu și Râul. Chiar
dacă apele Râului au distrus pământuri și au pus-
tiit case, chiar dacă în cimitir crucile s-au înmul-
țit, și pe trupul lui Claudiu de asemenea (e aici un
mesaj de un dramatism aparte, Claudiu și Sergiu,
copii fiind, consideră că ar trebui să-și scrijelească
pe piele câte o cruce pentru fiecare strămoș al lor
plecat în lumea de dincolo), chiar dacă iarba a în-
ghițit mai multe morminte, și pe un Christ căzut
de pe cruce, există cineva care a rămas în picioare,
cineva care deține suficiente recipiente cu memo-
rie pentru a asigura curgerea vieții în acel loc. Și
mai există Râul, element al distrugerii și al creației
în egală măsură, un semn promițător ca o ramură
de măslin adusă de un porumbel după potop. „A
doua zi, soarele își reluase locul pe cer ca și cum
nu s-ar fi întâmplat nimic. Observă Râul. Curgea
domol, făcând câteva curbe noi, necunoscute, cre-
ând prunduri, atingând maluri, sfârtecând bucăți
de pământ, ducându-le la vale. Nu-i scăpaseră nici
pomii sau copacii de pe margini, așa cum nu-i scă-
pase nici inima munților, smulsă de izvoare și dusă
tot mai departe spre Apus, risipită cu aceeași dăr-
nicie cu care se risipeau speranțele, anii și viețile, în
nestăvilita rostogolire a timpului.”
Mă gândeam, întorcând ultima filă a romanu-
lui, că Arhanghelul de sticlă s-ar putea interpreta
pe tot atâtea pagini câte are el. Pentru că fiecare
poveste ascunde în spatele ei o alta, sau altele,
cărți, mituri, credințe, eresuri, idei filosofice în-
tredeschise doar de autor, ca niște porți grele în
spatele cărora cititorul interesat și pasionat se
poate pierde. Eu am scris aici despre câteva dintre
ele, și nici nu cred că într-o recenzie ar trebui dez-
văluit mai mult. Recomand Arhanghelul de sticlă
celor cărora le este dor de o carte care, imediat ce
este închisă, începe să încolțească în mintea citi-
torului său, rămânând acolo încă multă vreme. Și,
ca să închei cu un citat, din punctul meu de vede-
re un vers reușit (cum altfel?, doar Ștefan Damian
este și un foarte bun poet!), odată isprăvind acest
roman, vă asigur că nu veți avea „fețele încrunta-
te ca un cearceaf pe care s-a făcut dragoste într-un
hotel de mâna a treia”.
■
4
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
15 ani de la trecerea
la cele veșnice a Cardinalului
Dr. Al. Todea
■ Ion Buzași
Sergiu Soica
Cardinalul Alexandru Todea în
dosarele Securității - Note informative
Cluj-Napoca, Editura Mega, 2017
Episcopul Alexandru Todea (1912-2002), cel
de-al doilea Cardinal al Bisericii Greco-Ca-
tolice, a ieșit din închisoare în 1964, după
aproape 16 ani de detenție, dar urmărirea infor-
mativă de către Securitate a durat din 1946 până
în 1989, deci peste patru decenii.
La împlinirea a trei luștri de la mutarea la
Domnul, istoricul orădean Sergiu Soica a publi-
cat un tom masiv, intitulat Cardinalul Alexandru
Todea în dosarele Securității, cuprinzând note-
le informative redactate de informatorii temu-
tei instituții opresive în perioada 1946-1973 (În
mod sigur a fost urmărit și după această dată, dar
pesemne autorul a găsit documente referitoare
numai la această perioadă.) Notele informative
sunt precedate de o prezentare generală a vieții
și activității neînfricatului ierarh, de fapt o scurtă
monografie documentară, urmând celor redacta-
te de pr. Silvestru Augustin Prunduș și Clemente
Plăianu, prima, și Al. Petărlăcean și Ion Moldovan
cea de a doua. Această ediție cuprinde un Cuvânt
înainte semnat de P.S. Virgil Bercea, Episcopul
greco-catolic de Oradea, care arată că persecu-
ția îndurată are o finalitate pozitivă în planul lui
Dumnezeu, „căci faptele ascunse și eroismul ne-
văzut de mulțime, manifestat de martiri și măr-
turisitori, au fost consemnate și devin acum măr-
turii scrise despre istoria recentă a Bisericii. Este
o istorie care a fost «scrisă» cu propriul sânge de
protagoniștii ei, «înscrisă» în memoria oamenilor,
dar și în notele informative ale securității (subl.n.).
Cine sunt informatorii? „Unii au fost lucrători ai
regimului care au îndeplinit sarcini legate de «si-
guranța statului», legitime în orice societate, însă
alții au fost colaboratori, care au semănat răul din
proprie convingere” (p. 11). Despre unii ca aceștia,
Cardinalul Alexandru Todea spune că îi detestă
pentru că își impun anticipat o dogmă - „distru-
gerea celui despre care relatează și ca atare, folo-
sesc orice mijloace, ca minciuna, răstălmăcirea,
procesele de intenție”, și în special „nu e bine să
Martin R. Baeyens	Daily News: Lună dublă (2008), artă digitală, 42 x 59,5 cm
fie oameni cu două fețe. Am detestat și voi detes-
ta totdeauna astfel de persoane...” (3 sept. 1966,
Memoriu adresat Comandantului Securității din
Reghin, p. 767).
La puțină vreme, după ieșirea din închisoa-
re, ca odinioară ilustrul său înaintaș Inochentie
Micu-Klein, primul mare episcop al Bisericii
Unite cu Roma, începe „lupta”, prin memorii
pentru drepturile confesiunii pe care o reprezenta
la acea dată ca episcop. Asemănarea cu episcopul
întemeietor al Blajului, Inochentie Micu-Klein,
nu este lipsită de temei; atunci nu se recunoșteau
drepturile poporului român din Transilvania în
rând cu celelalte națiuni conlocuitoare pe pă-
mântul ardelean - acum nu se recunoștea exis-
tența Bisericii Greco-Catolice, desființată prin-
tr-un abuziv decret în decembrie 1948 - când se
aniversau patru decenii de la Marea Unire din
1918 - la a cărei realizare contribuția Blajului și
a Bisericii sale este decisivă. „Am socotit acțiu-
nea desfășurată împotriva Bisericii mele - scrie
Cardinalul Al. Todea - ca injustă și ca o îngro-
zitoare siluire de conștiință. De aceea am rămas,
pe linia credinței catolice, îndemnând preoții
și credincioșii să-și păstreze credința”. O parte
din aceste memorii au fost publicate prima dată
în revista Agru arhidiecezan în anul 1997-1998,
de către doamna Emilia Petărlăcean, nepoa-
ta Cardinalului și apoi în volumul Cardinalul
Alexandru Todea, Editura Buna Vestire, Blaj,
2002, alcătuit de Alexandru Petărlăcean și Ion
Moldovan. Doamna Emilia Petărlăcean spune că
au existat peste o sută de asemenea memorii sau
cereri-memoriu din care Vasile Sav a alcătuit vo-
lumul Cardinalul Alexandru Todea, Luptele mele.
Un strigăt în pustiu vreme de un pătrar de veac,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003. Memoriile
acestea dovedesc mai întâi o perfectă cunoaștere
a exigențelor de redactare a unor asemenea acte
cu destinație oficială. Aici argumentarea trebuie
să fie pregnantă și convingătoare, cu o structură
sistematică, pe mai multe sau mai puține pagini,
episcopul Alexandru Todea dezvoltă argumente
de ordin religios (cu puține speranțe că vor con-
vinge niște atei sau liberi-cugetători), de ordin
istoric, cultural și național, educativ și patriotic,
mai ales că, după venirea lui Ceaușescu la putere,
se făcea mare caz de momentele înălțătoare din
istoria patriei. Aici era un „teren”, în care apor-
tul Blajului, al Bisericii sale nu putea fi contestat:
prin Supplex Libellus Valahorum din 1791, prin
Școlile Blajului, înființate în 1754, prin Revoluția
de la 1848 și Câmpia Libertății, prin Unirea de
la 1918, prin marii dascăli ai Blajului, susținători
ai principiilor umaniste și democratice. Sunt ar-
gumentele istorice reiterate în fiecare memoriu.
În al doilea rând, aceste memorii arată o foarte
bună cunoaștere a documentelor de partid, a cu-
vântărilor rostite de liderii comuniști la diferite
reuniuni internaționale despre deplina egalitate
a confesiunilor religioase în România, pentru a
sublinia o flagrantă contradicție între vorbe-de-
clarații și fapte-realitate, ca în cunoscuta fabulă a
lui Grigore Alexandrescu. Sunt în același timp și
pagini de literatură, prin claritatea și precizia sti-
lului și prin argumentări umoristice, prin repro-
ducerea unor anecdote. Vorbind despre felul cum
este marginalizat și prețuit în Reghinul unde a fost
cândva protopop greco-catolic respectat, urmașul
lui Petru Maior, în această demnitate ecleziastică,
povestește următoarea snoavă: „Un țigan coloni-
zat de Antonescu în Transnistria a fugit spre casă.
Ajuns la Nistru, când era pe punctul de a sări în
apă pentru a o trece înot, a apărut santinela și i-a
zis: «Dacă nu ghicești ce am în pumnul închis -
și-i arătă mâna - te împușc». Atunci țiganul a zis:
«o sărace cărăbuș pe-a cui mână încăpuși», adică
viața îi depinde de o ghicitoare. La auzul aces-
tor cuvinte santinela deschide pumnul spunân-
du-i: «Ai noroc, că ai ghicit, altfel te împușcam».
Santinela avea în pumn un cărăbuș și credea că
țiganul a ghicit. Dar pe țigan îl chema Cărăbuș și
el a zis despre sine că a ajuns pe mâna unuia care
îi leagă viața de o ghicitoare. În orice caz a nime-
rit-o și s-a salvat” (p.432). Anecdota este și o ama-
ră reflecție la propria soartă din anii persecuției și
ai hărțuirii cu note informative.
Un stil retoric, o expresie limpede și convingă-
toare expunere, alternând de puține ori, e drept,
cu amară ironie anecdotică, într-o suită de me-
morii ce-și repetă, inevitabil, argumentarea și
care ne amintește de psalmul strigării deznădăj-
duite: „De profundis clamavi, Domine!”
■
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
5
Poezia, precum o arcă
a singurătății
■ Victor Constantin Măruțoiu
Martin R. Baeyens
Balik / Singurătate (2007), artă digitală, 42 x 59,5 cm
Mariana Bojan
Rezervația patetică
Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016
Poezia, ca o identificare singulară a Cu-
vântului din multitudinea de forme, de
estetizări, de conturări a metalimbajului
artistic, constituie o conduită de reformulare a
unei identități mistice a transcendentului, contu-
rată într-un imanent al socializării cotidiene. Sub
această formă, poezia devine o determinantă a
dinamismului existențial uman, într-un spațiu și
un timp al parusiei cotidiene. Ea poate înnobila și
poate deschide noi sensuri în căutarea ariadnică
dintre thanatos și agape.
Poezia Marianei Bojan se descoperă ca fiind o
„patetică” sintetizare, precum o sinergie tempora-
lă a celei ce poate constitui o arcă socială a moder-
nității. Fiecare vers este precum o luptă-căutare,
o zbatere de aripi a unui condor pentru a atinge
un anumit vârf al unui munte, din care să poată
guverna cu privirea întreg orizontul.
Antologia de versuri Rezervația patetică, apă-
rută la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca,
2016, în Colecția „Echinox”, Seria de poezie,
cu o prefață de Ion Pop („Cine vine, cu lumină
vine”...), și o postfață semnată de Irina Petraș, re-
prezintă o arcă a poeziei Marianei Bojan, o artă
a Cuvântului, o chintesență a celor ce sunt scrise
pentru eternitate, o sumă a volumelor editate în
decursul timpului, un areal al unui carusel abs-
tractizat până la punctul axiologic din imaginea
Primei Creații.
Antologia cuprinde poeme din volumele: Elegie
pentru ultimul crâng, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1976; Judecătorul de păpuși, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1980; Haina de cânepă, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1983; Phantasticonul și alte poe-
me, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987; Expertul
și păsările, Editura Didactică și Pedagogică, col.
Akademos, Cluj-Napoca, 14 mai 1996; Epistole
din Piața Norilor, Editura Casa Cărții de Știință,
Cluj-Napoca, 2001; Lupul nostru de toate zilele
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2013.
Pentru autoare poezia este o construcție ima-
gistică ce transcende aleatoriul, o căutare între
ogivele primului pas, o trecere-oglindire dinspre
cuvânt spre sens. Totul se decriptează în și prin
imagini-porți din lungile coridoare ale unui labi-
rint thanatic, adânc ancorat în respirația fiecărei
secunde.
Feeria visului se stinge în nuanțe de verde crud
și albastru marin. Precum într-o profundă în-
cleștare, culorile devin ființe ale antipozilor, devin
eroi ai unei confruntări apocaliptice. Pământul și
apa se metamorfozează în simboluri primare, în
ființe unice, mitologice, ca doi uriași ce-și împart
stăpânirea. De notat este că nu cerul și pământul
sau Olimpul și Hadesul sunt cei care se confrun-
tă, ci apa și pământul, Apocalipsa devenind ast-
fel una pământeană, cotidian-terestră. Cele două
întruchipări poartă semne tainice, ființând ca
unități sacramentale. Apa este divină, pământul
se sacralizează, cerescul este implicat doar ca un
ochi veghetor ori ca un judecător pasiv al acestei
confruntări titanice. Dumnezeu este o premisă a
drumului, un alter-ego al iubirii, ca formă deplină
a Cunoașterii.
Imaginea îngerului este una metaforică, descri-
ind un simbolism aparte. Acesta, pentru că se im-
plică în viața umană, cunoaște toate insuficiențele
terestre: slăbiciune, boală, decrepitudine. Și totuși
el rămâne cel care sacralizează viața: „(...) Desigur
mai există acel înger bolnav/ Pe care mi l-ai așezat
pe umeri/ În tinerețe./ Când va veni vremea/ El
va acoperi inima mea cu pământ” („Înger bolnav”,
din Epistole din Piața Norilor). El este cel care își
acceptă rolul dificil de a intra dintr-o lume acvati-
că într-una a pământului, a tinei plină de mâzgă, a
noroiului și toate acestea le face pentru a înnobila
creatura umană. În acest fel, lupta dintre marin și
pământ, dintre țărână și apă, nu este una a supri-
mării, ci una a sublimării, căci ceea ce este pur,
inima, ca o singură formă de întruchipare a apei,
prin sentimentul iubirii, este acoperită cu pământ
precum într-un gest harismatic, de transcendere.
Îngerul este cel trimis pentru a rechema sublimul
ființei umane înapoi, arătându-i acestuia drumul
spre casă.
Trecerea este schițată de ieșirea prin oglindire,
din acea lume a realului nefiresc pentru creatorul
de sublim, pentru meșterul arcei, pentru autoare:
„Pipăi cu disperare pereții acvariului/ Înlăuntru
Lumea/ în imensitatea neputinței sale/ Privesc cu
ochi de nebun/ sinuciderile voastre/ Pizmuindu-
vă.../ Mi-e o frică îngrozitoare/ de boala cronică/
de a nu vă aparține./ Pesemne sunt locuri binecu-
vântate/ În care poți trăi îndelung/ Dar nu ai putea
muri niciodată.” („Vis de acvariu”, din Expertul și
păsările). Lupta este descrisă ca o ieșire din trup.
O urcare dinspre terestru spre acvatic: „Prin ochii
tăi/ Am fugit din propriu-mi trup/ Cum un suflet
iertat/ Din detestabila lui colivie// Prin ochii tăi/
Am fugit din lume/ Și iată, m-am rătăcit/ Într-un
basm minunat// Semnele de sus și de jos/ Ale zi-
lei/ S-au șters// Prin ochii tăi deschiși/ Într-o mare
necunoscută/ Un pescar sărman/ Câștigătorul
unei excursii/ Prin Purgatoriu.” („Excursie în
Purgatoriu”, din Expertul și păsările).
Divinul este mediul acvatic, este sursa prin
care se preschimbă toate, este mediul vieții biru-
itoare peste moarte. Dumnezeu este privit prin
metamorfozele acțiunilor Sale, ca modalități de
prezentare a Creatorului în Creație. Este un mar-
tor tăcut, dar care acționează în susținerea cau-
zei umane în fața dezagregării materiei. Moartea
nu este o pedeapsă, un cataclism, un nenoroc,
ea este doar o trecere din viața-maya spre Viața
reală: „(...) vom intra în moarte/ învingători”
(„Învingători”, din „Epistole din Piața Norilor”),
„(...) M-am așezat pe malul râului/ A venit băr-
batul meu, mi-a atins umărul/ Și mi-a șoptit:/ Să
mergem iubito/ Speranța noastră este drumul”
(„Lângă tine viață, lângă tine moarte”, din Epistole
din Piața Norilor).
Antologia Rezervația patetică, o carte de lucidă
maturitate a poetei Mariana Bojan, este un amal-
gam al împletirii marinului și terestrului uman,
spre concretizarea a ceea ce înseamnă drum des-
tinal, o cale de individuație (Carl Gustav Jung) că-
tre ființa monumentală a esenței unei arce lirice,
marcată de amprenta iubirii, și care adună între
filele sale multitudinea trăirilor și a experimentă-
rilor umane, atât thanatice, cât și agapice. Pentru
poeta și artista plastică Mariana Bojan, cuvântul,
imaginea, versul devin o echivalență incendiară a
lui ars vivendi cu ars amandi, într-un gnosis a-toa-
te-desăvârșitor: „(...) Vreau să înțeleg șoapta/ fină
a pământului/ îngropată de păsări în propriu-mi
trup./ Ascultă!... Ar putea fi o rugă/ un poem
sau chiar un copil (...)” („Paznicul cel bun”, din
Epistole din Piața Norilor).
Amintind de episodul vetero-testamentar, deci-
zia luptei dintre pământ și apă e dată prin blânda
ramură de măslin, e întrupată în porumbelul cel
alb, este însăși Viața înscrisă cu har în fiecare celulă
a materiei noastre. Poezia devine astfel, în antolo-
gia de față, șoaptă, cuvânt, vers, rugă, poem, de-
senând copilul dintr-un colț al inimii, rămas peste
ani ca-ntr-o iesle de azur, unind cerul cu pământul,
printr-o sevă de viață a drumului de dincolo de
moarte. El, Poesis-ul duhului, constituie o trans-
figurare noetică a celor ce sunt ale Eternității, ră-
mânând incrustat în borna dinspre altarul inimii,
ca sens al iubirii, al cunoașterii, al celor ce se vor
împlini în firescul de mâine. Totul este sublimat în
ființa de pământ și de apă, de trup-materie și de
apă-duh, de „rezervație patetică”, precum într-o re-
naștere perenă, cu parfum de poem.
■
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
comentarii
Stilistica fantastică
■ Alex Ciorogar
Matei Florian
Cexina catapuxina
Iași, Editura Polirom, 2016
Dacă e să acordăm credit ideilor vehiculate
în presa noastră culturală, putem spune
liniștiți că discursul romanesc post-de-
cembrist pare să fi întreținut o relație paradoxală
nu doar cu categoria realismului, ci și cu struc-
tura contextelor ideologice. În primul rând, nu
e deloc limpede de ce scriitura mimetică a fost
definită mai puțin prin intermediul unor coor-
donate tehnice, așa cum ne-am fi așteptat, ci,
mai curând, cu ajutorul unor termeni de natură
etico-politică. Imediat după schimbarea de re-
gim, proza fusese discreditată și denunțată, așa
cum bine știm, ca ideologică (pervertind, adică,
adevărul), documentul memorialistic câștigând
teren în fața normelor romanești. Culmea e că,
imediat după ’89, sinceritatea nu reușise încă să
devină o forță semnificativă în cadrul realismu-
lui, astfel încât romanul social a fost rapid expe-
diat ca incapabil de obiectivitate. În condițiile în
care realismul a fost declinat, de-a lungul timpu-
lui, fie ca o formă de reproducere a dogmei ofici-
ale, fie ca o luptă desfășurată în vederea dezide-
ologizării formelor literare, estetismul începuse
- prin comparație - să simbolizeze totala lipsă
de integritate a discursului romanesc.
În al doilea rând, e suficient de evident că
romanul realist începuse să devină credibil
numai pe parcursul anilor 2000, odată ce își
însușise fața autenticismului, pendulând con-
stant între autobiografie și autoficțiune (Adrian
Schiop, Ionuț Chiva, Ioana Baetica, Cezar Paul-
Bădescu), la fel cum proza fantastică reușise,
în schimb, să dilueze o serie de stiluri și teme,
relocalizându-le fie în zona artei pentru artă, fie
în spațiul consumului capitalist. N-aș vrea ca lu-
crurile să fie înțelese greșit. Romanul fantastic -
utilizez eticheta ca supra-categorie ecumenică,
nu în sensul restrâns pe care îl are noțiunea de
„fantasy” - nu ocolise, sau nu întru totul, proble-
mele trecutului recent (procesele tranziției, de
pildă), însă aș zice că asemenea subiecte, totuși
fierbinți, apăruseră mai degrabă ca un zgomot
de fundal în prim-planul cărora se desfășurau
dramele „basmelor” moderne. Ciclul Orbitor
(Mircea Cărtărescu), Fairia (Radu Pavel Gheo),
Teodosie cel Mic (Răzvan Rădulescu), Parohia
(Dan Coman), Teofil și câinele de lemn (Cosmin
Perța), Cazemata (Tudor Ganea) sau romanul
Laviniei Bălulescu, La mine-n cap, sunt doar câ-
teva exemple înrudite stilistic cu exemplul dis-
cutat aici.
Vedem, așadar, cum ecuația din jurul acestor
dezbateri capătă încet altă formulă. Întrebarea
care se ridică vizează modalitățile prin care auto-
rii ar putea declanșa, utilizând o scriitură anti-re-
alistă, rezonanțe etico-politice. Deconstrucția
iluziei conform căreia datoria scriitorului ar fi
aceea de a rezolva problemele istoriei recente,
dar și a credinței că acest lucru nu-l poate realiza
decât scriitura realistă (marota „epicului pur”)
ar trebui să devină câteva dintre prioritățile dis-
cursului critic actual.
Demonstrația vine în întâmpinarea roma-
nului publicat anul trecut de Matei Florian,
Cexina Catapuxina, la editura Polirom din Iași.
Și nu pentru că ar fi vreo „capodoperă”. De altfel,
nici nu e foarte clar dacă mai putem discuta, în
condițiile de față, despre așa ceva, însă destinul
acestui roman rămâne simptomatic pentru si-
tuația în care se găsește astăzi „proza lirică”. Mă
interesează, pe scurt, să evidențiez modalitățile
prin care un asemenea roman fantastic (suficient
de îndepărtat, așadar, de preceptele realismului)
ar putea deveni relevant din punct de vedere
social. Voi indica, adică, o strategie de fructifi-
care a modului în care romanul își transcende
propriul univers, interacționând cu cititorii.
Premisa e simplă și spune în felul următor: nu
simpla prezență a anumitor problematici (cea a
divorțurilor, să zicem, ori sexualitatea) transfor-
mă această carte într-una etic reprezentativă, ci
modificarea opticii noastre de lectură. Nu prin
examinarea structurii ori a tematicii, repet, ci,
printr-o fină reglare a strategiilor interpretative
am putea justifica relevanța etico-politică a „lite-
raturii imaginative”. Ceea ce înseamnă că valoa-
rea unui asemenea text nu constă în abordarea
temelor zice-se serioase (greutatea marilor eve-
nimente istorice consumate înaintea publicării),
ci în precizia și intensitatea formelor de viață
care acționează ca forțe modelatoare în urma
lecturii.
Aș indica, pentru început, o posibilă analogie
metaforică realizată în vederea clarificării palie-
rului „ontologic” ce structurează universul aces-
tui roman. „Teoria corzilor” spune, pe scurt, că,
fiind punctiforme (deci infinit de mici), natura
particulelor subatomice nu poate fi explicată de-
cât prin intermediul corzilor vibrante. Pură spe-
culație. Cel puțin deocamdată. Visător, protago-
nistul romanului semnat de Matei Florian e, la
rândul lui, om de știință: „Mă aplec în genunchi
în iarbă, scot lupa, o apropii. Închid un ochi, pe
celălalt îl las deschis. Lumea dispare, lăcustele se
măresc. Am o lupă, un ochi închis și unul uriaș,
trăiesc la firul ierbii. Scriu totul într-un caiet”. În
locul corzilor însă, teorema sa implică, așa cum
am văzut, existența unor lăcuste, fluturi, furnici
ori licurici care, în loc să vibreze, „zvâcnesc”. Nu
e de mirare că, încă de la primele pagini, Ioan
declară următoarele: „Mă scufund cu totul în-
tr-un punct mic, pierdut într-o mare albă, stră-
vezie. Nici nu știam că se poate. Se poate”.
Proză de atmosferă, romanul pare mult
mai apropiat - și structural, și psihologic - de
Povestea lui Genji, decât de construcția roma-
nelor moderne. Invenția lexicală aduce aminte,
ce-i drept, de Joyce, însă filtrul narativ e cu totul
altul. Cea mai convenabilă asociație ar fi, cred,
următoarea: imaginați-vă că vocea „Micului
prinț” ar construi, cu ajutorul tehnicilor noului
roman franțuzesc, câteva episoade tragi-comice
peste care autorul toarnă apoi o serie de pelicu-
le „arthouse” (Bergman, Tarkovsky, Kurosawa
ori Lynch). Și dacă tot am ajuns la acest capitol,
aș mai adăuga doar că majoritatea scenelor pe
care Matei Florian le pune pe hârtie împrumu-
tă ceva din dinamica și efectele celor mai noi
animații (vezi producțiile celor de la Pixar ori
DreamWorks). Chiar dacă exploziile vizuale
întrețin aerul de sărbătoare, autorul descrie -
în contrapunct - sintaxa unei existențe abulice.
Prin sacadarea frazelor, a enunțurilor, a silabelor
și, în sfârșit, a sunetelor ce compun, împreună,
materialitatea limbajului literar, impresia rămâ-
ne totuși aceea că tocmai ai parcurs manualul ce
dirjiează mișcările „demonului amiezii”.
Oricât de clișeic ar suna, e la fel de adevărat că
iubirea (un soi de experiență-limită) reprezintă
o soluție în fața abisului ființei. Dacă, pe princi-
piul acumulării, mitul androginului e subtil in-
serat în cadrul poveștilor de dragoste, lipsa unei
intrigi bine închegate nu dăunează cu absolut
nimic derulării sau calității acestui lung poem în
proză. De aceea, singurul moment autentic al că-
utărilor sale rămâne cel al limbajului ce primeș-
te, în urma mantrelor incantatorii, calități de-a
dreptul magice (adevărate heterotopii constituie
câteva capitole). În acest context, fantezia devine
nu o tactică de reprezentare a realității, ci o mo-
dalitate de cunoaștere ezoterică a unei lumi în
care minunile și miracolele se îngrămădesc (un
mathesis, dacă vreți). Recurența metaforelor nu
ne îngăduie, din fericire, să vorbim despre carac-
terul eminamente simbolic al discursului, la fel
cum ambiguitatea structurală a poveștilor nu re-
clamă întotdeauna o lectură alegorică. La urma
urmei, aceste pseudo-parabole tematizează pro-
blema suspendării tuturor responsabilităților
unde problemele adulților devin nesemnificati-
ve odată ce subiectul se vede angajat în vârtejul
de-subiectivării: „cărțile mele sunt experiențe,
într-un sens pe care l-aș dori cît mai deplin cu
putință. O experiență este ceva din care ieși tu
însuți transformat [...] cartea mă transformă și
transformă și ceea ce gîndesc [...] scriu pentru a
mă schimba pe mine însumi și pentru a nu mai
gîndi același lucru ca înainte”. Confesiunea fou-
cauldiană e la fel de valabilă și în cazul de față.
Încadrabil și în categoria realismului-magic,
romanul proiectează atmosfera imponderabi-
lă specifică copilăriei la nivelul incertitudinilor
infinitezimale, crepusculul devenind starea na-
turală a fabulațiilor sale psalmodice. În mul-
tiplele treceri pe care cartea le execută dinspre
macro-univers înspre micro-univers (și invers),
animismul viziunii auctoriale rămâne intact.
Muzicalitatea frazei nu ne îndreptățește să
vorbim însă nici de calofilie, nici de sofisticărie.
O
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
7
o
Aș zice, mai degrabă, că romanul colcăie și vor-
bește kafkian despre carențele dialogului interu-
man sau despre felul în care idiolectul fiecărui
individ marchează ingenioase strategii de do-
cumentare a lucrurilor ce nu pot fi explicate în
mod rațional. Mai departe, „Cexina Catapuxina”
compune, fenomenologic vorbind, antologia
mecanismelor prin care interioritatea e, uneori,
singura realitate la care avem acces: „Le spun
că mi s-au deformat de la lupă, că am început
să văd ciudat, că am un ochi mai mic și celălalt
mai mare, râd. Râd și ei, să nu-mi fac griji, nu
se vede. Totul va fi bine mâine, fotografiile sunt
geniale, chiar, de ce nu mă fac fotograf. Habar
n-am, nu mi-a trecut prin minte, întotdeau-
na m-am gândit la fotografii ca la o dovadă și
atât. O dovadă că există mai mult decât ce știm”.
Admirabil e că Matei Florian pune în scenă o
veritabilă interogație a condițiilor și a formelor
prin intermediul cărora un individ devine, în
fapt, scriitor. El înregistrează procesualitatea și
caracterul cathartic al scriiturii tocmai prin ace-
ea că îi conferă notației întâietate. Fiindcă, „la
firul ierbii”, romanul se prezintă ca o lungă serie
de mici observații (întocmai ființelor studiate),
cititorul având senzația că ține în mâini nici mai
mult, nici mai puțin decât „manuscrisul origi-
nal”, dacă putem spune așa. De aici și caracterul
fractalic al repetițiilor, de aici și dimensiunea
telegrafică a discursului. Mi se pare, de altfel,
că mai importantă decât corecta identificare a
conceptelor naratologice - sau discutarea trucu-
lui postmodern al manuscrisului găsit - devine
tocmai valorificarea acestei poetici a brevității.
Detaliile nu funcționează ca semnale de „real”, ci
ca mostre ale stărilor lăuntrice.
Eliade scria la un moment dat că există două
tipuri de scriitori: cei care restabilesc norme-
le și cei care oferă o notă personală existenței.
Pipăind textura oricărui impuls, Matei Florian
se înscrie în cea din urmă categorie. Fiind ca-
pabil să asimileze și să prelucreze totul, prozato-
rul talentat se remarcă prin dexteritatea cu care
separă contingentul de semnificativ. Dacă rea-
lismul funcționează, în genere, schematic, lipsa
simțului critic devine devastatoare în ambele
sectoare ale cartografierii suprafețelor absurdu-
lui (fie că vorbim de formula existențialistă ori
de metoda suprarealistă). De remarcat, în acest
sens, subtilitatea cu care Matei Florian reinse-
rează chestiunea ce tranșează, în fond, diferența
dintre proza fantastică și proza realistă tocmai
în ADN-ul protagonistului său: la ce distanță
trebuie să-și regleze scriitorul privirea față de
real? Anti-erou, entomologul are un defect pro-
fesional: folosind lupa în exces, privirea îi este
deformată (se trezește cu un ochi mai mare decât
celălalt).
Moment în care aș vrea să revin la ipoteza
anunțată mai sus. Dincolo de moda „literatu-
rii mondiale” sau de omniprezența cercetării
cantitativ-digitale, spațiul francez livrează azi o
convingătoare metodă de lectură ce vizează re-
valorificarea legitimății textelor literare într-o
epocă a lipsei de atenție, într-o epocă a globa-
lizării digitale și a capitalismului cognitiv. Mă
refer, mai exact, la așa-numita „stilistică a exis-
tenței”, o metodă hermeneutică ce-și dovedește
utilitatea în cadrul unor dezbateri ce vizează nu
doar problema particulară a realismului, ci și re-
levanța etică a literaturii în general. Experiență
estetică, lectura reprezintă posibilitatea însușirii
unei existențe diferite. Prelungind viața ficțiunii,
lectură îi conferă cititorului un nou mod de a
se raporta la el însuși și la ceilalți. E important
să reținem aici faptul că orice conduită deține
anumite forme, ritmuri ori stiluri. Între prac-
ticile noastre de zi cu zi, lectura rămâne însă o
experiență estetică extraordinară în urma căreia
cititorul se reinventează. Experiența literară, zice
Marielle Mace, nu echivalează cu o dezertare a
vieții comune, ci, dimpotrivă, cu o manieră de
raliere sau de raportare la comunitate.
Matei Florian nu decupează un grup, o co-
munitate, o ideologie, ci un stil de viață. Fără
a intra acum în alte detalii, rețin, în acest sens,
două episoade alese mai mult sau mai puțin
la-ntâmplare. Extrem de familiară și de ferme-
cătoare e, spre exemplu, scena în care protago-
nistul îi turtește nasul partenerei, „I”. Jucându-
se, el o apasă pe nas, iar nasul ei piuie: „O mai
apăs o dată, piuie din nou. Lasă-mi-l, mi-l
turtești, zice, nu mă pot abține, piuie întruna”.
Anecdota e transformată într-un duios secret
de cuplu ce autentifică intimitatea: „Îi apăs na-
sul cu degetul, să văd dacă piuie. Piuie. Încă mai
piuie, îi zic, vezi, o să fie bine. Zâmbește. Mi-l
turtești, zice. Nu-i nimic, zic, o să ai un nas tur-
tit care piuie, o să fie secretul nostru, cine mai
are așa ceva. Nimeni. [...] Doar eu o să știu că ai
un nas magic. Așa o să te și recunosc. Când n-o
să mai fiu sigur că ești tu. Dacă piuie, o să-mi
aduc aminte. Dar ții secret, da, n-o să le spui și
altora ce e cu nasul tău. Bine, promit, zice, îmi
întinde mâna, dau mâna cu ea, avem un secret,
e doar al nostru”. E ușor de înțeles de ce un ase-
mea gest ar putea fi preluat sau recunoscut de
câțiva dintre cititorii acestui roman ca formă de
relaționare (preluând sau având secrete simila-
re). Imitând sau refuzând practicile auctoriale
sintetizate în aceste fraze-tip (adevărate meto-
nimii stilistice), cititorul însuși se metamor-
fozează odată ce sintagmele își leapădă natura
lingvistica în favoarea celei morale. Teribil de
emoționantă e, apoi, scena în care o banală
ceartă de cuplu e pusă pe seama apariției unui
câine galben mort, tocmai fiindcă surprinde
ridicolul stânjenitor la care se pretează majori-
tatea explicațiilor afectiv-retrospective. Nu mai
insist, demonstrația e ușor de reconstituit.
Acceptând acest gen de lectură, am înțelege -
și la stânga și la dreapta - că stilul e una dintre
cele mai eficiente forme de critică a vieții și că
realismul nu reprezintă un standard (nici măcar
unul tehnic), ci o simplă ipostază a moralității.
Dimpotrivă, aș zice că multitudinea pliurilor
culturale ce constituie miezul romanului lu-
dic-fantezist e mult mai predispusă examină-
rilor venind dinspre zona esteticii existențiale.
Literatura fantastică (și, odată cu ea, Cexina
Catapuxina) ar avea toate șansele să dobândeas-
că însemnătate etico-politică, dacă am accepta
- depășind sterilitatea analizei textuale - mizele
noii stilistici pragmatice. Criza despre care se tot
vorbește nu semnalează, în fond, lipsa de valoare
a ficțiunii (se citește și se prelucrează mai multă
literatură ca oricând), ci confuzia ce caracteri-
zează managementul lecturilor profesioniste. Nu
există marele Roman, numai stiluri narative.
■
Martin R. Baeyens
Noul dicționar ilustrat Fig 1 (2010), artă digitală, 42 x 59,5 cm
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
poezia
■ Alex Cazacu
O negociere win-win
Niciodată nu pierdem destul cât să înțelegem
că fericirea este doar o negociere win-win cu
sacrificiile
în noaptea de Ianuarie asemenea unui deșert plin
cu vedenii
unde se aude în surdină muzica unui piano bar
și din când în când o voce provocatoare anunță
ora exactă
și pretutinderea este periferie iar centru nicăieri
Cruzimea lucrurilor trece prin mirosul persistent
de garoafe și zăpadă în temele unui simpozion
despre cum imaginarul va întregi mereu logica
în postdemocrații, culturile leneșe
și tehnologii cu ciclu de viață ultrarapid
ale secolului abia început
Franjurile lunii răzbat prin geamul cernit
Trupul tău pare o soră vie a statuilor grecești
Este târziu.
Iarna ne-a văzut și o să povestească
Le meilleur des mondes
possibles
Un șal de brumă acoperind grădina interioară
văzută din vestibulul unde se aud
doar torcăitul pisicilor și șoaptele noaste
ce spun că orice confesiune este un început de
compromis
așa cum descrierile nu pot fi decât aproximative
Trandafirii ce ne-au așteptat ca să poată înflori
ne privesc cu o resemnată demnitate
apoi oglinda se deschide doar puțin
atât cât să ne ia partea din viață de care nici noi
nu știam
apoi să se închidă strălucindu-și luciul ei de sticlă
ce pare să spună că mijloacele prin care ai
demantelat un sistem
nu vor fi deajuns să construiești un altul
le meilleur des mondes possibles
Și porumbeii nemișcați ca niște bibelouri
emailate
în petecul de iarbă
și privindu-le ochii
cu irisul lor bogat în culori din care izvorăște
dimineața
ce ne cuprinde asemenea unei benzi galbene a
autorităților
înconjurând perimetrul în care s-a întâmplat
ceva
ori are curând să se întâmple
Misterul din fotografie
Cel care pleacă dintr-o iubire
este ca un vizitator ce ia întodeauna
mai mult decât aduce în ziua ce vine
copiind forma celei trecute
printre arborii seculari ai orașului
ce stau ca niște copci pe obrazul amiezii
iar funigeii lor se înalță in nori și plutesc
peste un bavardaj vesel ce înlocuiește orice
întrebare
când este dureros să-ți amintești
cum pot fi prea mulți nervi,oase și ligamnente
pentru o lașitate dintre multe altele
și prea mult curaj
pentru o singură speranță mereu amânată
ca un spectacol care se teme în spectacolul
riscului
de ferestrele și tăcerea pictate de Edward Hooper
când te afli lângă cei fotografiați cândva
deși nu ai fost niciodată acolo
Scomesso con la notte
Esențele derizoriului extrase peste bulevardele
urbei
în seara ce se întinde oxidată de aparențe
când un soare palermitan mângâie aproape ilicit
cu razele lui
fiecare pată de pământ
ca un miriapod înaintând lent spre alte
orizonturi
O Sicilie plină de extazuri și mici atrocități
stoarsă în capătul zilei de Octombrie
și aburul subțire ieșind din plante și ziduri
colorându-se succesiv în nuanțe de roșu și alb
Dorința ce nu poate fi ipocrită
mâinile ce au strâns
ochii ce au văzut
învăluind rana trecutului
ca un bandaj de sare
printre lupii singurătății ce se gudură lingușitor
în fața nopții ce-o să înceapă
Cu cele mai bune intenții
După somn în brațele tale ca într-un buncăr
înțeleg că nu toate serbările se termină cu uitare
și cu cele mai bune intenții se poți afla departe de
cei buni
în orașul marin lasat pradă sfârșitului de sezon
aici de unde mult timp s-a privit Europa
ca pe o bijuterie a lumii
O mecanică a renunțării
își reglează finele mecanisme
Ai vrea să dispui de un cuvânt care să spună totul
dintr-o dată
și marile efuziuni umane să țină măcar o tinerețe
Martin R. Baeyens
Livrat pe încrederea mea 2 (2009), artă digitală, 42 X 59,5 cm
Alex Cazacu
când diferența dintre adevărul judiciar și cel
cunoscut de toți
spune că semnele ce ne pot salva
stau scrise sub tencuiala unui vechi paraclis
iar generații de fluturi
ani la rând vor râcâi cu aripa lor zidul
în locul acela
Orașul comoară
Orașul comoară în primăvăra cu soare discret
și cuvinte rostite sotto -voce de către amiaza
ce-și mută parcă lumina în ferestrele palatelor
imperiale
când un cer posibil îl înlocuiește pe altul
puțin mai devreme decât s-ar fi cuvenit
iar relieful amintirii bate în asfalt
Orașul comoară în primăvara cu soare discret
ce lunecă peste ziduri căzute în oboseală și
rafinament
printre statuile ecvestre ce-și strâng solemnitatea
în bronzul lor
ca într-un fel de adăpost nesigur
printre fortificații și străzi concentrice
piețe de flori și curți medievale
când dorul de tine se apropie de chipul meu
ca un stol de păsări de turnul catredalei
O
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
o
Despre
Priveliști și peisaje ce ne aparțin
mai mult nouă decât toamnei
iar fumul frunzelor arse
ridicându-se încet ca o reptilă hipnotizată
de muzica unor viori interpretând din Schumann
când tu mă întâmpini să-mi spui că a privi
nu înseamnă nici a salva nici a încuviința
și despre teoria grupului de referință
ce ne obligă să ne raportăm
nu numai la cei pe care îi cunoaștem
ci mai ales la acei care am vrea să ne cunoască
și despre cum suntem mai neputincioși ca
niciodată
stând fată în fața cu ceea ce noi am dorit să se
întâmple
și despre schimbul de lacrimi
asemănător cu cel de ostateci
pe care îl dorește acest anotimp
a cărui rană suntem
Tu să-mi spui
Tu să-mi spui fraze
de încurajare și entuziasm
Pentru cifrele pare care au îmbătrânit teribil
într-o sală de cinema
unde rulează producții “nouvelles vague”
când afară totul este mișcat de o urgență
dincolo de care nu se întrevede nimic
Tu să-mi spui fraze
în care să mă adăpostesc ca într-o crevasă
unde să pot vedea că o iubire puternică
poate slăbi iubirea pentru orice altceva
și să înțeleg că nu există accidente
ci doar o posibilitate de evoluție a lucrurilor
Tu să-mi spui fraze
despre sufletele ce-și caută locul
și tranziteză vieți
în nopțile cărora Rembrandt le-a surprins lumina
convinși fiind că cei slabi
când sunt puși la încercare
sunt cei mai lipsiți de milă
A rămâne
Mă voi apleca deasupra umerilor tăi
când faci să sune acordurile pianului
în prisma mică în care ceri mereu
să iubesc nu să te iubesc
sub bolta cerului de un roșiatic cărămiziu
când soarele își strânge încet luminile
iar orice am vrea poate să spunem
zâmbele deja au rostit
Mă voi strădui să cred că e bine
să oferei celorlalți partea ta luminoasă
iar cu celalaltă să te descurci de unul singur
când orice prezență stârnește visul unei alte
prezențe
în vecinătatea lucrurilor amăgite cel puțin o dată
unde Emma Bovary cest tout la cite
și unde a rămâne mereu la pândă
înseamnă de fapt a rămâne
■
■ Ioan Negru
Ziduri 5
1.
1.1.	Am pus mâna. Am mângâiat-o. Am iubit-o.
1.2.	Nu m-a iubit.
1.3.	Am iubit-o până nu știu când. Am pus
inima.
1.4.	Cine știe când n-o voi mai iubi. Am pus
mâna pe mână.
1.5.	Nu m-a iubit. Cum să-i spun iubirii să nu
fie? Am pus mâna înmugurită.
2.
2.1.	Cât să fi fost, dacă n-a fost? Nu că n-a fost,
este!
2.2.	Cărare pentru doi pași. Unul după altul.
2.3.	Cu genunchii am făcut cărarea. Am plivit-o.
Cu pașii apoi am pășit.
2.4.	Capăt are cărarea. Te duce până acolo unde
tu de duci.
2.5.	Până acolo te duce. Stă și te așteaptă.
3.
3.1.	Singur stai pe cărare. Nu doi. Singur. Are
umbra ta. Pasul tău.
3.2.	Stai acasă cărare, că mă duc singur! Nu stă.
Își ia casa cărării în spate și se duce înaintea ta.
3.3.	Înainte de tine nu ești decât tu. Singur.
3.4.	Înainte de singur nu ești.
3.5.	Dacă ești singur, n-ai cale. Pășește.
4.
4.1.	Iarbă m-am făcut să fiu rouă. Am fost. Cale
prin mine au făcut pașii.
4.2.	Spălam picioarele. De rob și de sfânt. Cu
părul meu de rouă le spălam.
4.3.	Șarpele nu este orb. Nici vulturul. Nici cerul
nu este orb. Are ochii tăi.
4.5.	Văd văzutul. Văd nevăzutul. Acolo. Fără loc
anume.
5.
5.1.	Ieși din mama ta și intri în pământ. Doar
roua îți așteaptă pasul.
5.2.	Du-te, nu cu picioarele pășești! Te du. Aici
este acolo. Te du. Vișinul e copt, gutuiul așteaptă
până la toamnă.
5.3.	Când ești singur, ești întemnițat. În turn. Tu
și clopotul care dă veste.
5.4.	Nu păși fără pas. Numai iubirea pășește așa.
Viclean. Fără șansă.
5.5.	Te du. Iubirea și moartea sunt una.
Ziduri 6
1.
1.1.	Nu numărăm decât ziua de ieri. Decât ziua
de azi.
1.2.	Celelalte sunt ani. Nimeni nu-i mai adapă.
1.3.	Poate ziua de azi. Cu ea însăși azi.
1.4.	Degeaba se reîntoarce timpul fără cărare.
N-are aripi. N-are pași.
1.5.	Numărăm pe degete anii. Până se fac
bătături. Căușul palmei e sec. Nu mai adapă.
2.
2.1.	Vița-de-vie stă agățată peste fereastră, în
cuie.
2.2.	Vinul va fi roșu. Cu trei picături mai roșu.
2.3.	Semănam iubire, ca bătrânii poveștii.
Pleavă semănam.
2.4.	Am secerat grâul și i-am dat foc. Să vedem
cum se aprinde cerul.
2.5.	În cenușa cerului m-am îmbrăcat.
3.
3.1.	Cu rădăcinile pășim, nu cu pașii. Rădăcinile
văd până în cer.
3.2.	Cerul vede până mai jos de rădăcini. Același
cer vede cerul mai dinjos de rădăcini.
3.3.	Ce pământ e acela care umblă?
3.4.	Pomii și-au copt poamele. Cu sudoarea
frunții vine toamna. Păcatul.
3.5.	Și dacă râul e pom? Și dacă marea e pom?
Râu de pământ. Mare de pământ. Care umblă.
4.
4.1.	Am adunat umbra din cimitir. Morții au
umbra cu rădăcina cea mai lungă.
4.2.	Am adunat-o. Am furat-o. Am îmbrăcat-o
pe piele.
4.3.	Am dus-o doi pași. Pământ s-a făcut. Cer de
pământ s-a făcut.
4.4.	Am cules-o cu mâna. Am îmbrăcat-o pe
piele. Stai până la rouă.
4.5.	Da, avea pielea umedă, ca un bot de câine.
Urma pașilor prin rouă e umbra.
5.
5.1.	Nu numărăm ceea ce trăim.
5.2.	Pădure, pădure! Oasele tale nu tac. Nu cântă.
Se rup sub călcâi.
5.3.	Foșnetul nu. Vuietul nu. Nici cerul pădurii
pe care-l rupi pășind.
5.4.	În cimitirul pădurii m-am dus. În cel al
cerului m-am dus. În cimitirul pământului
m-am dus.
5.5.	Am furat roua de dimineață. Am furat-o.
Am furat-o de tot.
(Din volumul Ziduri, în curs de apariție)
■
Martin Baeyens Rămâneți pe drum până la capăt (2015)
artă digitală, 100 x 70 cm
10
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
memoria literară
Un roman memorialistic
(Octavian Paler)
■ Constantin Cubleșan
Ajuns la o vârstă înaintată („la șaptezeci și
șapte de ani, singur într-o cameră ticsi-
tă de cărți, dar pe care nici măcar nu le
mai răsfoiesc, și cu molii care rod, parcă, acum,
și amintirile mele”), prozatorul, eseistul și poe-
tul Octavian Paler își revede (recapitulează) via-
ța, nu atât factologic (întâmplările ocazionate de
traversarea vârstelor nu lipsesc dar interesul este
mereu susținut de comentariul stărilor emoțio-
nale: „pe lângă întâmplări disparate, îmi amintesc
mai ales, stări, senzații /.../ multe din cele trăite
s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o
pădure arsă pe jumătate /.../ memoria mea sea-
mănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie
numai frânturi de viață”) meditând asupra sensu-
rilor existențiale, ale biografiei sau ale destinului
pe care și l-a asumat, punându-și întrebări defi-
nitorii pentru care caută răspunsuri menite a-i
lămuri însuși traseul urmat în viață: „Ce am în
urma mea? O biografie? Sau un destin? Biografia
mea n-are nimic spectaculos. Poate, doar faptul
că am trăit ușor somnambulic, între realitate și
vis, să fie interesant. Dar dacă văd în urma mea,
cum înclin să văd, «un destin», mă lovesc de alte
întrebări. M-am înșelat, oare, crezând că destinul
este, în bună măsură, o consecință a caracterului
nostru? [...] În fine, e greșită sau nu convingerea
mea că destinul nu e ocult și tenebros, ci acțio-
nează la vedere prin amănunte de o teribilă bana-
litate, perfect anodine, cărora nu le-am dat, însă,
importanța cuvenită?”
Rememorarea trecutului - Autoportret în-
tr-o oglindă spartă (Editura Historia, București,
2008) se face cu o aparentă nonșalanță, cu o anu-
me nostalgie dramatică a vârstelor adolescentine,
mai ales, farmecul evocator la copilăriei în satul
natal, în Lisa, nu departe de Făgăraș, undeva
într-o zonă submontană trăind cumva în afara
timpului („Lisa era un loc ideal, aș zice, pentru a
demonstra selecția naturală susținută de darwi-
nism. Nu exista dispensar, nu exista doctor, nu
existau medicamente /./ la urma urmei, cine
«avea zile» - asta era convingerea tuturor - trăia.
Cine nu, «îl lua Dumnezeu» /./ În Lisa, însăși
curgerea anotimpurilor ritma viața și îi dădea un
sens. Venea primăvara, tebuia urcat plugul în car.
Venea vara și se cocea grâul, trebuia secerat, așe-
zat în clăi, dus acasă, treierat. Totul se desfășura
după un ritual precis. Pământul impune un stil
de viață de la care nu te poți abate /./ Pentru
mine, Lisa nu e o localitate. E un amestec de lume
reală și mitologie care nu poate fi asemănat cu
nimic”) are ceva din mirajul descoperirii lumii
pe care l-a trăit cu un secol în urmă și Nică al lui
Ștefan a Petrii.
Mărturisirea banalului existențial pe care îl
consideră a-i fi definitoriu e, oare, o tentativă de
a se amăgi pe sine însuși („Dar oare vreau cu ade-
vărat să-mi explic tot ce am trăit? /./ Uneori,
nu mai vreau să-mi explic nimic. În definitiv, la
ce-mi servesc explicațiile? Cu ce mă pot ajuta?)
sau caută astfel a da contur perimetrului acelor
goluri despre care preferă a nu spune nimic? E
vorba de o duplicitate, cumva, preocupat de fri-
sonul vârstei înaintate? Oricum, lamentoul pe
tema bătrâneții domină discursul, substanța co-
mentariului („Bătrânețea începe ca toamna. Cu
melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii
și doruri vagi. Apoi, când se îndesesc ploile și
mustește igrasia în amintiri, te dor oasele /./
Uneori, respir greu și simt o apăsare în partea
stângă a pieptului. De altfel, dorm cu nitrogli-
cerina pe noptieră, la îndemână /./ Dar nu țin
să fac un inventar al problemelor mele medica-
le. Altceva mă interesează aici. Sau aș vrea să mă
intereseze”) mai mult decât construcția epică în
sine, realizând astfel un roman memorialistic
menit a contura (defini) un personaj aparte, care
trăiește într-o singurătate pe care și-o confecțio-
nează, și-o impune („Singurătatea, am trăit-o ca
ghinion, ca eșec, nu ca vocație /./ singurătatea
cea mai rea e aceea în care nu mai ai nimic de
apărat. Sau nu te mai interesează să aperi ceva”),
în plin vacarm al istoriei care se împlinește bul-
versant în jurul său, el rămânând mereu impa-
sibil („un lup singuratec”) sau, cel puțin asta e
imaginea pe care vrea să ne-o comunice despre
sine. Romanul construit astfel, e unul de o plăcu-
tă intelectualitate, în fond o destăinuire la modul
eseistic, însă destăinuirile merg doar până la un
punct, până acolo unde golurile biografice nu-și
mai află locul și atunci te îndoiești asupra sin-
cerității portretului pe care și-l face. Pentru că,
în realitate Octavian Paler nu a fost chiar atât de
în afara dinamicii sociale pe cât vrea să lase im-
presia. Căci, după absolvirea studiilor universi-
tare, în 1949, este imediat angajat ca redactor al
Radiodifuziunii Române, până în 1964 când tre-
ce în redacția Agerpres (corespondent de presă la
Roma), pentru ca un an mai târziu să fie numit
director general al Televiziunii Române (1965-
1968), apoi vicepreședinte al Radiodifuziunii
Române (1968-1970), redactor șef la România
liberă (1970-1983) până când va fi eliberat din
funcție, intrând „în conflict cu autoritățile comu-
niste”, zice Eugen Simion. Dar, până atunci, între
1974-1978 a fost membru al Comitetului Central
al Partidului Comunist Român (e drept, doar su-
pleant) și deputat în Marea Adunare Națională
(1978-1982). Un drum ascendent în ierarhia so-
cială și e greu de crezut mărturisirea că „Nu m-au
atras niciodată funcțiile. Cele de care am avut
parte, nu mi le-am dorit”. Înseamnă, pe cale de
consecință, că a fost obligat să le accepte. Și le-a
acceptat. Oare, doar așa, de flori de cucu, cum ar
fi zis Coman Chitița? Fără nici un fel de obligații.
E de lăudat că la un moment dat a intrat în con-
flict cu autoritățile. Dar, din ce pricini? Despre
toate acestea nu-și amintește nimic. Pentru că nu
acesta a fost scopul memorialului său.
Portret într-o oglindă spartă e un roman au-
tobiografic, o derulare a momentelor ascensiu-
nii copilului de la țară în mediile orășenești și
apoi în funcțiile importante pe care le ocupă dar
despre care nu spune mai nimic. E bine și așa.
Câți dintre liderii de odinioară nu își cosmeti-
zează biografiile? Octavian Paler nu dă cu pudră
peste obrazul oficial de odinioară ci omite, pur
și simplu, a-l privi, fie și într-o oglindă spartă.
Paginile evocatoare ale copilăriei sunt cu adevă-
rat memorabile, scrise cu o frumoasă caligrafie
emoțională ele recompun viața, imaginea satului
tradițional, cu păscutul vacilor în câmp, alături
de alți copii de seama lui („Existau mici poieni,
unde puteam întârzia mai mult, iar după ce de-
pășeam livezile, pătrunzând, practic, în zona
de munte, nu mai era nici o restricție. Acolo
puteam lăsa vacile să-și caute iarba pe malul
Secii, printre brusturi. Noi plecam după afine,
după mure oloage ori după ciuperci de pădure”,
etc.), cu portretele părinților pe care îi venerează
(„Am iubit-o mult și pe mama, dar am crescut,
de mic, în cultul tatălui”), cu freamătul naturii
copleșitoare („Tot vara, dacă se prăbușeau no-
rii amenințători, bolovănoși, de grindină, din-
spre Olt, întunecând cerul, se porneau să sune
clopotele de la cele două biserici, implorându-l
pe Dumnezeu să cruțe recoltele. De fiecare dată
asistam la un spectacol cosmic în egală măsură
grandios și înfricoșător. Norii erau de un vânăt
dur, ce bătea spre negru. Canonada fulgerelor și
trăsnetelor făcea aerul să vibreze, dând o tensiu-
ne misterioasă în care se amestecau panica și ev-
lavia. Păsările coborau, speriate, și se ascundeau.
Până și nucii, de obicei calmi, nobili, păreau in-
timidați. Ascultam, fascinat, sunetele clopotelor
care când se tânguiau, când aruncau spre cer o
rugăminte patetică”), totul descris în culori vii,
impresionante. E firesc deci contrastul cu peisa-
jul auster al Bucureștiului, mai ales că locuiește
într-o periferie gloduroasă, așa încât pasiunea
lecturii îi conduce pașii spre biblioteci, despre
atmosfera cărora vorbește cu o anumită evlavie.
Motivul rememorărilor îl aflăm odată în soli-
citarea celor de la Liceul „Spiru Haret” pe care
l-a urmat, de a-l convoca la serbarea jubiliară pe
fostul director al acestuia, care nu era altul decât
„unchiul George”, al cărui portret, în tușe groase,
se impune. Este prilejul de a evoca anii adoles-
cenței bucureștene. Un alt imbold în află în con-
templarea unor fotografii de familie, cu aerul lor
vetust dar care servesc prea bine ca poartă prin
care să intre într-un trecut istoric. Factologia ro-
manului este, într-adevăr, aproape de banalitatea
cotidiană, surprinsă însă de condeiul rafinat al
unui romancier și nu mai puțin eseist de voca-
ție (Incursiunile în lecturi și chiar în explicitarea
cărților sale de factură parabolică, își au locul și
rostul lor bine scontat: „Când am scris «Apărarea
lui Galilei», am pus, cumva, în practică îndemnul
lui Oscar Wilde: «Dați-i omului o mască și vă va
spune cine este». Simțeam nevoia să caut conso-
lări și, poate, justificări și m-am folosit de ceea
ce trăise Galilei, când abjurase, ca de o mască.
Prin vocea lui, încercam să exprim niște gânduri
care mă frământau în acea vreme și pe care nu le
puteam rosti altminteri. Galilei, din acel dialog,
eram «eu»”) care știe să construiască un univers
uman veridic, în care însă personajul principal
poartă mereu o mască, dincolo de care e greu să
pătrunzi, atâta vreme cât autorul romanului ține
cu tot dinadinsul să te ademenească în alte zone,
pitorești, ale existenței sale.
Memorialistica lui Octavian Paler te încântă
prin descrierea edulcorată a trăirilor dintr-o vâr-
stă juvenilă, ca și prin meditațiile asupra vârstei
înaintate („eșecul meu în planul relațiilor umane,
care m-a adus la bătrânețe în pragul mizantropi-
ei, cum l-aș putea motiva?”), excurs amăgitor în
ținuturile amăgitoare ale unor evenimente exis-
tențiale spectaculoase dar de suprafață, pentru a
ajunge, totuși, în final să recunoască el însuși, cu
sinceritate: „Ceea ce am reușit în mod sigur a fost
să dau altora o impresie greșită despre mine”.
■
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
11
Ideea unității naționale în
publicațiile lui G. Barițiu
■ Marin lancu
Ilustrului meu profesor Iosif Pervain
Foaia literară, din care s-au tipărit, între
1ianuarie și 25 iunie 1838, doar 26 de nu-
mere, Gazeta de Tansilvania (din 1849, cu
titlul Gazeta Transilvaniei) și Foaie pentru minte,
inimă și literatură, editate de G. Barițiu în ace-
lași străvechi centru de cultură al Brașovului,
au marcat, fără îndoială, un moment decisiv în
acțiunea de realizare a ideii de unitate culturală
și națională a românilor. Cele două periodice,
Gazeta... și Foaie..., unul politic, celălalt cultu-
ral-literar, urmăreau să țină la curent cititorii cu
ceea ce se întâmplă în lume și să ofere, în același
timp, un cadru de manifestare favorabil luptelor
politico-naționale. În acest context, G. Barițiu,
redactorul publicațiilor transilvănene, a năzuit
să promoveze în societatea românească un mai
larg schimb de cunoștințe și convingeri politice și
culturale. Animat de idei progresiste, G. Barițiu,
împreună cu Timotei Cipariu, vizitează în 1836
capitala Țării Românești, București, unde poartă
discuții cu Ion Câmpineanu, membru fondator al
Societății Filarmonice. Cei doi cărturari transilvă-
neni au discutat și cu profesorul ardelean Aaron
Florian de la Sf. Sava, istoric și publicist distins
prin radicalismul convingerilor sale. La discuții ia
parte și Cezar Bolliac, literat cu vederi înaintate,
susținător al revoluției și apropiat tovarăș de lup-
tă al lui N. Bălcescu. Se intenționa crearea unor
noi societăți științifice, cu o bază mai largă, care
să reunească pe cărturarii ardeleni, moldoveni
și munteni în lupta de emancipare din cele trei
țări române. Cu această ocazie, Barițiu și Cipariu
îi cunosc pe Iancu Văcărescu și pe Ion Heliade
Rădulescu. „Ieri, scrie Timotei Cipariu, la 13/25
(august 1836), am dat văzută d-lui I. Văcărescului
(...). Avut-am cuvânt și de politica ce se urmează
asupra noastră și despre starea de acum. În dul-
ce, ne-au poftit la masa sa, slobod totdeauna”.1
Mai târziu, Barițiu reproduce în Foaia literară
(nr. 10, 13, 15 și 16)2 mai multe poezii de Iancu
Văcărescu, copiate de Timotei Cipariu dintr-un
manuscris ce circula în Țara Românească „din
mână în mână”, cunoscut se pare în suficientă
măsură pe atunci pentru ardeleni, din moment
ce Vasile Pop (1827) și Zaharia Carcalechi (în
1830 și 1834) scriseseră despre el laudativ. Barițiu
a făgăduit cititorilor, în prospectul Foii să-i țină
la curent cu mișcarea artistică din Țările Româ-
ne. Popularizarea lui Iancu Văcărescu de către
Timotei Cipariu ține de această făgăduință și ea
trebuie reținută pentru istoria relațiilor culturale
ale Transilvaniei cu Țara Românească. Ample și
interesante informații despre discuțiile de la Bu-
curești întâlnim în articolul lui G. Barițiu cu titlul
Călătoria prima în Muntenia, în care, referitor
la Heliade Rădulescu, Iancu Văcărescu și la alți
scriitori, citim: „Cu toate acestea, Eliad ne asigu-
ră cum că cine vrea astăzi să stingă naționalitatea
românească, să nădușe patriotismul și să înghită
acele țări (Valahia și Moldova), nu face alta decât
vrea să oprească cu degetu vântul. De aceea ne
spunea și boierii de întâiul rang, cu cari am avut
norocire a ne cunoaște. Logofotul Văcărescul,
editorul Poeziilor românești, literatorul acest ro-
mânesc, ne vorbea cu ferbințeală, Câmpineanul,
sprijinitorul teatrului românesc, cu jale. Rosetti,
Voinescu și alții, cu duh de bună nădejde pentru
reînvierea românimii”.3
Legăturile lui G. Barițiu cu oameni de cultură
se intensifică începând cu 1838. Încă din primele
numere tipărite ale Gazetei de Transilvania,
Barițiu întreține o intensă corespondență cu oa-
meni importanți ai epocii sale, din Moldova, Țara
Românească și Transilvania. Activitatea desfășu-
rată de către G. Barițiu la Brașov în domeniul pre-
sei românești a însemnat un act de înaltă cultură.
Acest lucru poate fi dedus și dintr-o scrisoare ex-
pediată pe adresa redactorului din extremitatea
nordică a Moldovei, de către Iordache Mălinescu,
datată la 19 aprilie 1838, când Foaia literară apă-
rea abia de trei luni, Gazeta de Transilvania de o
lună. Se pare că „este cea dintâi epistolă primită
de Barițiu de la un moldovean”, presupunându-se
chiar, după conținutul textului, că între ei exista-
seră schimburi de scrisori și înainte de 19 aprilie
1838. Din această scrisoare deducem că, la edita-
rea celor două publicații românești de la Brașov,
aportul moldovenilor a fost deosebit. Alte pasaje
ale scrisorii trădează într-adevăr o mai veche
afecțiune culturală comună față de Transilvania,
arătându-se interesat asupra soartei și viabilității
publicațiilor românești din Brașov: „M-am abo-
nat prin d. paharnic Bojincă la foaia domniei tale
(...), vă rog ca să binevoiți a le trimite foile de la nr.
1 înainte regulat”.4 În toate celelalte scrisori,
Iordache Mălinescu comunică cu zel la Brașov lis-
te de abonați, mulți cooptați chiar de el, și propu-
neri pentru pătrunderea optimă a revistelor în
mediul moldovenesc. Răsplata eforturilor lui
Iordache Mălinescu, ca și a altor sinceri patrioți,
este propria lor satisfacție, ca și a „prenumeranți-
lor” lor, care „sunt mulțumiți cu foile d-tale, mai
vârtos cu stilul articurilor ce se dau”.5 În primul
rând pe Barițiu îl preocupau evenimentele politi-
ce ale vremii pe care le relata în genul major al
articolului politic, necunoscut încă în Principate,
astfel că pentru mulți cititori surse fidele despre
mersul real al evenimentelor din Țara Românească
și Moldova nu vor costitui nicidecum Curierul ro-
mânesc sau Albina românească, ci Gazeta de
Transilvania. În plus, cu moldovenii Nicolae
Istrati, Gheorghe Săulescu, Gheorghe Sion,
Costache Negruzi și alții, ale căror informații se
vor regăsi tot mai îndrăzneț la rubrica Moldova,
G. Barițiu se va afla într-o strânsă corespondență.
Publicațiile conduse de Barițiu au făcut mai mult
decât ziarele românești de peste munți și în direc-
ția campaniei publicistice a mișcării naționale,
„dezbătând larg și curajos revendicările români-
lor,”6 ceea ce l-a determinat pe Kogălniceanu să-l
numească pe Barițiu, cu recunoștința datorată
unui mare precursor și contemporan al său, drept
„apărătorul cel mai înfocat al Principatelor, sti-
mulatorul neobosit al naționalității lor”. Dintre
foile lui Barițiu, Gazeta de Transilvania ocupă un
loc aparte, devenind cel dintâi periodic românesc
care a depășit vârsta centenară, transformându-se
încă din primii ani ai apariției, așa cum preconiza
însuși fondatorul ei, „într-o școală minunată a
publicului”, publicând articole și studii pline de
învățăminte semnate de Andrei Mureșanu,
Timotei Cipariu și Aron Pumnul, ori de Mihail
Kogălniceanu, Costache Negruzzi și Ion Heliade
Rădulescu, străduindu-se, în acest fel, să nu fie
doar o publicație strict transilvăneană. Așa cum
s-a relevat de către cei mai buni cunoscători ai
presei din Ardeal și ai lui Barițiu, Gazeta a fost cel
dintâi ziar românesc, adresându-se tuturor româ-
nilor, indiferent de granițile politice, iar „energiile
mobilizate pentru scrierea ei păreau capabile să
mute și munții din loc”.7 Intuind rolul culturii din
Țara Românească și Țara Românească și Moldova
pentru viața spirituală a românilor ardeleni, G.
Barițiu deschide paginile periodicelor conduse de
el problematicii de peste Carpați, „făcând din
modelul culturii transcarpatine o componentă a
viitorului program național.”8 Ecouri prelungi a
stârnit și programul Daciei literare, cuprins în ce-
lebra Introducție. Ion Heliade Rădulescu face ade-
seori aprecieri demne de a fi reținute cu privire la
importanța apariției foii periodice Dacia literară,
reproducându-i în mai multe rânduri articole în
Curierul românesc, în nr. 28 din 29 martie 1840,
transcriind în întregime Introducția. La fel proce-
dează și Foaia... din Brașov, în nr. 18 din 28 apri-
lie, publicând din textele apărute în paginile
Daciei literare și-i va urmări, cu românească tra-
gere de inimă”, succesele și eșecurile, angajân-
12
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
du-se, în plus, să sprijine și dezbaterile consacrate
limbii române. În această privință și-au adus con-
tribuția Ion Heliade Rădulescu și C. Negruzzi,
Foaia literară reproducând în numerele 8, 10, 11,
12 și 19 fragmente din Corespondența între doi ro-
mâni, unul din Țara Românească și altul din
Moldova. Foile literare ale lui Barițiu au cules roa-
dele cele mai frumoase ale scriitorilor de pretutin-
deni, împărtășind cu consecvență pe cititorii lor
cu „sporiul” ce-l fac românii din cele două provin-
cii vecine în toate direcțiile literare. „Într-un oraș
de așa pozițiune, remarca în 1851 Al. Papiu-
Ilarian, putea să se facă Gazeta școală politică și
literară a toată Dacia”. G. Barițiu până în 1848, iar
după 1849, succesorul său, Iacob Mureșanu, re-
produce cu regularitate articole apărute în reviste-
le și ziarele din Principate, militând pentru inte-
gritatea patriotismului românesc pe toate
planurile: politic, istoric și cultural. „Toată inteli-
gența Principatelor și mai ales junimea lor, îi scria
Al. Odobescu lui G. Barițiu în 1862, n-are alt vis,
nici altă dorință decât unirea în idei și în lucrări cu
frații de peste munți, spre a da înaintare culturii
morale, curățirii limbii și explorărilor istorice în
națiunea română”. În aprilie 1845, când se adoptă
statutele Asociației Literare a României, alături de
membrii fondatori (lancu Văcărescu - președinte,
N. Bălcescu și I. Voinescu II - secretar) se numără
membri din Moldova (C. Negruzzi, M. Kogălniceanu
și V. Alecsandri), din Transilvania (George Barițiu
și Timotei Cipariu). Asociația își va asigura con-
cursul tipografiei lui C. A. Rosetti pentru publica-
țiile progresiste pe care avea să le dea la iveală.
Merită reținut, de asemenea, interesul arătat de
Barițiu problemei circulației cărților și periodice-
lor, ca, în funcție de nevoile și gusturile publicului
existent, să-și aleagă subiectele și modul de a le
trata. Din aceeași dorință de afirmare a individua-
lității naționale și a consolidării solidarității româ-
nilor din Transilvania și din alte ținuturi, G.
Barițiu participă în 1861, alături de Ioan Pușcariu,
Timotei Cipariu și Andrei Șaguna, la constituirea
la Sibiu a Asociațiunii Transilvane pentru
Literatura Română și Cultura Poporului
Român (ASTRA). Debutând aici ca secretar, avân-
du-i președinte pe Andrei Șaguna și Timotei
Cipariu - vicepreședinte, G. Barițiu a devenit în
1877 președinte al secției istorice și, din 1888, pre-
ședinte al acestei prestigioase asociații și redactor
al revistei Transilvania (1868 - 1893), unde va pu-
blica numeroase articole și studii de istorie și poli-
tică. „Un redactor, un publicist, scria Barițiu în
primul an al revistei Transilvania, nr. 25, 1868, va
prefira îndată lista abonaților, pentru ca să se afle
din capul locului pentru cine scrie, cu cine are a
face și prin urmare cum să-și aleagă și să-și clasifi-
ce materilalul ce-i stă dinainte, apoi în ce fel de stil
să-l îmbrace”.9 G. Barițiu spune că Gazeta și Foaia
au pornit în primul semestru (1838) cu o sută de
abonați, ca să ajungă la sfârșitul semestrului al II-
lea al aceluiași an, la 398 abonați, ca în 1842 cifra
să devină 630. Dintre cărturari sau dintre cei stabi-
liți în Țara Românească mulți sunt abonați la cele
două periodice din Brașov: I. H. Rădulescu, Iancu
Văcărescu, I. Brezoianu, C. Lecca, iar printre abo-
nații din Moldova locul îl ocupă mitropolitul
Veniamin Costache. Urmează Gh. Asachi, C.
Negruzzi, M. Kogălniceanu, D. Bojincă, Teodor
Burada. După 1842 apar alți noi abonați: C.
Conachi, Alecu Donici, A. Pumnul, A. Șaguna, Gr.
Alexandrescu, V. Pogor, Ion Ionescu de la Brad. O
dovadă a aprecierii de care se bucură G. Barițiu o
reprezintă și retipărirea de către M. Kogălniceanu
în Dacia literară a articolului Pământul moldo-
Martin R. Baeyens
Ik Druk Op De Mensen Die Bergen Berzetten (2016), artă digitală, 21 x 29,7 cm
românesc, semnat de transilvănean, în legătură cu
fixarea normelor de corectitudine și stabilitate a
limbii literare. Acest articol este reprezentativ pen-
tru toate contribuțiile sale în planul social-politic,
în care, valorificând creator tradiția Școlii
Ardelene, a înțeles că problema emancipării națio-
nale și sociale a poporului român nu poate fi rezol-
vată din punctul de vedere al unui particularism
regional, ci numai luând în considerare națiunea
în totalitatea ei.
Existența celor două state românești de pes-
te munți constituie pentru „acest vulture al
Transilvaniei” (Al. Russo) suportul moral al tu-
turor acțiunilor sale. Moldovenii C. Negruzzi, M.
Kogălniceanu și V. Alecsandri au recunoscut, prin
articole și scrisori, meritele excepționale ale lui G.
Barițiu, care servea cu atâta îndrăzneală interese-
le tuturor românilor. Contribuind la dezvoltarea
gustului și ținând vie flacăra conștiinței naționa-
le, publicațiile lui G. Barițiu au ilustrat interesele
vitale, politice și culturale ale românilor ardeleni,
prin ele manifestându-se, de fapt, conștiința unui
întreg popor.
Note
Martin R. Baeyens	Prea multe discuții. Norii din inimă (2011), artă digitală, 70 x 100 cm
1.	Gheorghe Bariț, Călătorie primă în Muntenia, în
Studii, 1958, nr. 1, p. 130. Apud Iosif Pervain, Foaia li-
terară (1838) și Timotei Cipariu, în Studii de literatură
română, Cluj, Editura Dacia, 1971, p. 299.
2.	Iosif Pervain, op. cit., p. 299.
3.	Ibidem, p. 300.
4.	Vezi Scrisoarea I, în George Bariț și contemporanii
săi. Vol. VI. Ediție de Ștefan Pascu, Ioan Chindriș și
Ioan Gabor. Coordonator Ștefan Pascu. Documente li-
terare, București, Editura Minerva, 1983, p. 21.
5.	Scrisoarea IV, în op. cit., p. 24.
6.	Maria Platon, Dacia literară. Destinul unei reviste.
Viața unei epoci literare, Iași, Editura Junimea, 1974,
p. 17.
7.	Cf. Iosif Pervain, op. cit., p. 305.
8.	Pompiliu Teodor, Semnificația „Gazetei de
Transilvania”, în Steaua.. Anul XXXIX, nr. 3 (490),
Cluj-Napoca, martie 1988, p. 9.
9.	Vezi George Em. Marica, Studii de istoria și sociolo-
gia culturii române ardelene din secolul al XIX-lea. Vol.
I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 11.
■
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
13
eveniment
Alexandru Surdu - pledoarie
pentru o reconstrucție a
spiritualității românești
■ Mircea Arman
Ultimii 27 de ani au făcut, cu adevărat,
ravagii în ceea ce privește dezvoltarea
și promovarea tradiției filosofice româ-
nești. Să însemne asta că nu mai există nici cel
mai mic interes în a promova filosofia româ-
nească sau, mai degrabă, s-a instalat o seducție
pentru tot ce înseamnă „noua filosofie moder-
nă” de la logicismul cel mai înverșunat (ceea ce
nu este neapărat un rău) la tot mai desele teorii
și speculații în marginea geopoliticii sau politi-
cii propriu-zise ? Răspunsul, dacă ne uităm la
activitatea academicianului Alexandru Surdu,
nu poate fi decît unul negativ, acest interes încă
există!
Ne află acum, în mod paradoxal, într-o peri-
oadă în care dorința (nu neapărat putința) cul-
turii noastre de a se sincroniza cu cea a occiden-
tului capată valențe neobișnuite. Autori români
de cea mai bună calitate, clasici ai literaturii
sau filosofiei românești au căzut într-un con de
umbră, într-o uitare voită, tocmai pentru a face
loc abordărilor culturii occidentale „moderne”,
din care chiar noi facem parte, care mereu se
confundă cu ultima fază a liberalismului mar-
cată de ceea ce se cheamă „progresism”.
Desigur, acest lucru ar putea avea o anumită
rațiune dacă valorile autohtone ar fi deja puse
în valoare, dacă autori de referință ai culturii
românești ar fi fost cunoscuți, impuși, prezen-
tați și valorificați la nivel internațional.
Este un lucru nu tocmai bun să îți blamezi
propriile valori, să le ignori, în favoarea unor
producții culturale recente, impuse sau nu de
anumite curente ideologice, la care, nu înțeleg
de ce, în lipsa probării valorii lor, încercăm cu
tot dinadinsul sa achiesăm.
Academicianul Alexandru Surdu, prieten și,
oarecum, discipol al lui Constantin Noica este,
se pare, unul dintre puținii intelectuali români
care mai crede și promovează cu asiduitate va-
lorile culturii românești, de la filosofie și pînă
la literatură și etnologie.
Apare aici, credem, o mică ambiguitate. Desi
s-ar putea crede că Alexandru Surdu vine în
gîndirea românească pe linia lui Nae Ionescu,
așa cum au făcut-o Cioran, Noica sau Eliade,
opinia noastră este că el se alătură marii tradi-
ții a culturii românești începută de Maiorescu,
P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Ioan
Petrovici și Anton Dumitriu. Sigur, aici vor-
bim, din nou, despre sincronizarea culturii
românești cu cea occidentală, idee pe care o
promova asiduu Maiorescu. Numai că, în opi-
nia noatră, acest lucru a fost deja realizat încă
la nivelul anilor 1920-1945. Să vii acum, așa
cum o fac unii dintre așa-zișii discipoli ai lui
Constantin Noica, preocupați mai mult de pro-
pria căpătuială și de distrugerea culturii scrise
românești și să spui că filosofia românească
este ca și inexistentă, că mari scriitori români
sunt numai buni de aruncat la coșul de gunoi
al istoriei, mi se pare o mostră de infinită rea-
credință, cel puțin.
Din fericire, această tendință nu a reușit să
subjuge în totalitate fluxul ideilor contempo-
rane românești iar tot mai multă lume preocu-
pată de fenomen realizează dimensiunea uria-
șă a capcanei în care a fost atrasă și canalizată
cultura noastră la începutul anilor nouăzeci de
tot felul de aventurieri mai mult sau mai puțin
conștienți de răul pe care îl comit cu mai multă
sau mai puțină rea-credință.
Alexandu Surdu este unul dintre intelectua-
lii de „primă linie” care a sesizat acest pericol
și care, prin activitatea sa, a continuat rolul de
formator, de continuator al culturii românești.
Acest fapt este atestat de multitudinea de lu-
crări publicate începînd cu anii nouăzeci ai se-
colului trecut.
O excelentă lucrare care se vrea a fi o ra-
diografie a gîndirii filosofice românești de la
Cantemir la Țuțea și Noica, intitulată Vocații
filosofice românești (Ed. Academiei Române,
București, 1995) vine să cuprină întreaga pa-
letă a preocupărilor filosofice românești, de la
metafizică la logică, gnoseologie și epistemolo-
gie. Filosoful român face o adevărată pledoarie
pentru scrierea filosofiei în limbile naționale,
arătînd că nu doar conținutul este important
pentru acest domeniu al spiritului ci și termi-
nologia proprie, sfecificul limbii care dă și spe-
cificul filosofiei.
„S-ar părea că scrierea filosofiei în limbile
naționale ar fi un factor secundar, important
fiind conținutul scrierilor filosofice, și nu for-
ma lor lingvistică. dar și aici intervin nuanțe
care pot fi adesea esențiale. Orice filosof își
discută terminologia și o preferă adesea pe cea
semnificativă pentru limba națională în care
scrie. Facem abstracție de faptul că, uneori se
ajunge pe această linie la formulări intraducti-
bile. Există însă situații, în cazul orientărilor de
tip hermeneutic, cînd filosofii sunt interesați
tocmai de semnificațiile cuvintelor. Or, acestea
au adesea o încărcătură sentimentală inefabilă,
despre care vorbea C. Noica în Rostirea filoso-
fică românească, ceea ce face nu numai ca ele
să însemne ceva în plus sau în minus pentru
cunoscătorul unei anumite limbi, dar uneori să
nu mai fie traductibile.
Specificul național al unei filosofii nu înlă-
tură deci diversitatea orientativă și nici nu tra-
sează limite rigide.”
Prin urmare, nu putem cataloga o anumită
filosofie ca fiind minoră doar datorită faptului
că ea nu a fost scrisă într-o limbă de circulație
largă ci însuși limba poate contribui la dimen-
siunea novatoare a unei filosofii.
În aceeași linie a gîndirii este situată și car-
tea lui Alexandru Surdu Izvoare de filosofie ro-
mânească (Ed. Renaissance, București, 2011)
14
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
ALEXANDRU SURDU
;*KitonM
DRAGO-BETELE
Povestea iubirii la români
aici regăsind ceretarea izvoarelor religioase
ortodoxe în perspectiva filosofiei grecești, ger-
mane sau românești. Lucrarea este construită
din perpectivă hermeneutică iar analiza unor
expresii, cuvinte, proverbe, zicale, românești
face deliciul lectorului atent și avizat.
În aceeași perspectiva hermeneutică stă și
lucrarea de „etno-filosofie” , ca sa folosim un
termen mai tehnic, intitulată Drago - Betele.
Povestea iubirii la români (Ed. Kron-Art,
Brașov, 2015). Este o lucrare despre care chiar
autorul spune că: „Am încercat, de asemenea,
să cînt iubirea în versuri (nereușite însă) și
s-o preschimb din dragostea de frumos, pre-
cum zicea și Platon, în dragoste de adevăr și
bine, de înțelepciune din care mi-am și făcut
o meserie. N-am uitat nici dragostea de țară,
de trecutul nației române, de obiceiuri și cre-
dințe, despre care am scris cîte ceva pe măsura
putințelor mele”.
Lucrarea nu este concepută ca un răspuns
altor obiceiuri împrumutate mai nou în are-
alul culturii noastre, altor viziuni asupra iu-
biri ci, după cum mărturisește chiar autorul,
această sărbătoare a primit-o moștenire de la
parinții săi, în lunga tradiție a culturii popu-
lare romînești transmisă de milenii prin viu
grai.
Dealtfel, într-o altă lucrare1, tema este dez-
voltată la modul magistral, dealtfel întrea-
ga lucrae fiind o laudatio adusă spiritului
și culturii romînești, pornită, din nou, de la
Cantemir, cel dinîi ctitor, și ajungînd la Blaga
sau la „sărbătorile” lui Vasile Băncilă.
O ultimă lucrare a lui Alexandru Surdu din
ciclul celor care reconstruiesc spiritualitatea
româneasca și pe care o aminim aici este Pietre
de poticnire, (Ed. Ardealul, Târgu - Mureș,
2014) și care este o altă radiografie a filosofi-
ei și spiritualității românești care adună între
coperți de carte o întreagă istorie potopitoa-
re de la Brâncoveanu, cel dintîi Martir, pînă
la Cantemir, Spiru Haret, Eminescu, Bacovia
Blaga și Noica, Șaguna, Mircea Vulcănescu și
atinge, apoi, problema Marii Uniri.
Academicianul Alexandu Surdu este unul
dintre puținii intelectuali de elită ai culturii
românești care a rămas credincios ideii de
construcție și unitate, de valorizare și interna-
ționalizare a spiritualității românești.
Integrarea noastră în evantaiul națiunilor
europene trebuie făcută cu specificul nostru
național și nu în lipsa acestuia. Altfel, soarta
culturii românești va fi pecetluită pentru tot-
deauna iar românii vor fi tratați ca indivizi
aculturali, lipsiți de tradiție spirituală, ceea ce
nu este cazul.
Academia Romănă prin vicepreședintele ei
Alexandru Surdu dă un puternic semnal în
acest sens. Mărturie stă întreaga operă a lui
Alexandru Surdu și frumoasa carte dedicată
acestuia la împlinirea unei frumoase vîrste. O
carte care face elogiul spiritualității românești,
nu doar autorului.
Notă
1	Alexandru Surdu, A sufletului românesc cinstire,
București, Ed. Renaissance, 2011.
■
Martin R. Baeyens	Pământul 02 (2006), artă digitală, 42 x 59,5 cm
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
15
interviu
„Ficțiunea începe acolo
unde realitatea dispare”
■ de vorbă cu graficianul Martin R. Baeyens (Belgia)
Martin R. Baeyens este un pictor, grafician
și designer belgian. S-a născut în 1943
la Melle (Belgia) și a studiat arta grafi-
că. De peste 40 de ani este profesor la Academia
Regală pentru Arte Frunoase, Colegiul Universitar
din Gent. A fost profesor-invitat la Centrul pentru
Grafică Frans Masereel (Belgia), la Universitatea
Tehnică din Texas (Lubbock, USA) și la universi-
tăți din China, Turcia, Cipru, Spania, Portugalia,
Polonia, Irlanda etc.
Martin R. Baeyens este o personalitate marcan-
tă în lumea ex-libris-ului, realizând până în pre-
zent 815 lucrări din acest gen pentru colecționari.
A realizat 123 de expoziții personale în Belgia și în
străinătate și a participat la 1043 de expoziții de
grup naționale și internaționale, unde a fost premi-
at cu 151 de medalii.
Silvia Suciu: — Când ați început să realizați
primele ex-libris-uri?
Martin R. Baeyens: — Primul ex-libris l-am
realizat în 1966, la îndemnul profesorului meu
Gerard Gaudaen, și a fost o xilogravură cu o com-
poziție abstractă. Eram foarte tânăr. Ceva mai târ-
ziu am participat la un schimb de lucrări și nimeni
nu s-a arătat interesat de lucrarea mea. Pentru
un tânăr artist a fost o experiență frustrantă.
Aceeași reacție am avut-o când am prezentat pri-
ma serigrafie. Și apoi, prima grafică digitală. Din
toate aceste experiențe am tras colcluzia că, în ge-
neral, publicul nu răspunde într-un mod favora-
bil la noutate și preferă să rămână fidel tehnicilor
tradiționale și artiștilor deja consacrați. Cu tim-
pul, am intrat și eu în circuit...
— Există vreo tehnică pe care să o preferați?
— Nu cred. În peste 50 de ani de activitate,
am realizat lucrări în diverse tehnici, precum xi-
logravură, aquaforte, litografie, serigrafie, iar pe
măsură ce mijloacele tehnice au evoluat, utiliza-
rea computerului a devenit inevitabilă. Este foarte
important ca un artist să fie „la zi” cu tehnologia.
În prezent, folosesc mai ales serigrafia și tehnica
digitală; aceasta este reprezentativă pentru vre-
murile actuale, iar posibilitatea tipăririi pe hârtie
de mari dimensiuni îmi oferă multiple posibili-
tăți de creație și mă îndeamnă către experiment
și aplicații noi. Cu toate acestea, indiferent dacă e
vorba de tehnici tradiționale sau contemporane,
procesul grafic urmează aceleași etape.
— O temă frecventă din lucrările dvs. este na-
tura. Cum vă raportați la aceasta?
— În lucrările mele există două elemente care
revin constant: natura este indispensabilă, iar teh-
nica este la fel de importantă. Esențialul este să
găsesc o armonie între acestea, să le integrez în
lucrările mele. Deoarece una nu poate să existe
fără alta.
— De-a lungul carierei dvs., ați participat la
peste 1000 de expoziții de grup și ați obținut peste
150 de premii internaționale...
— Întâi de toate, vreau să menționez faptul
că acele competiții care nu sunt deschise tuturor
tehnicilor de gravură ar trebui excluse, deoarece
ele nu reprezintă diversitatea vremurilor în care
trăim astăzi. Acest „trend” negativ l-am întâlnit în
Italia, unde nu sunt acceptate la concursuri lucrări
realizate prin tehnici contemporane. În Belgia, cel
mai important centru pentru gravură se află la
Sint-Niklaas, unde a avut loc cea de-a 28-a ediție
a Bienalei de gravură. În Polonia, cele mai impor-
tante concursuri de gravură au loc la Malbork,
Gdansk și Gliwice. De asemenea, Asociația de
Ex-libris din Turcia organizează un concurs de o
înaltă ținută. În ultimii ani apar competiții intere-
sante în China și în viitor se va dezvolta ca unul
dintre cele mai importante centre pentru ex-libris.
— Ați pomenit mai devreme de centrul de gra-
vură de la Sint-Niklaas. Ce activități se desfășoară
aici?
Martin R. Baeyens	Marketingul este o cursă fără o linie finală (2014)
proiect realizat în colaborare cu Christine Deboosere la University College din Kortrijk
— Bienala de Gravură de la Sint-Niklaas are o
istorie de peste 50 de ani; aceasta se numără printre
cele mai importante bienale din lume. Am fos in-
vitat în câteva rânduri în calitate de membru al ju-
riului și subliniez faptul că numărul participanților
a fost întotdeauna impresionant, iar calitatea lucră-
rilor a atins un nivel înalt. De asemenea, aici este
redactată Revista “Boekmerk”, care este una dintre
cele mai frumoase reviste specializate în promova-
rea ex-libris-ului din lume. Eu sunt unul din mem-
brii redacției, iar grafica este realizată de Sebastiaan
Geeraert, unul dintre studenții mei. Dorim să le
creăm cititorilor revistei o idee asupra producției
actuale de grafică și ex-libris și, de asemenea, să le
oferim artiștilor tineri posibilitatea de a-și promo-
va lucrările prin această platformă. La Sint-Niklaas
grafica primește valoarea pe care o merită.
— Scena plasticii românești vă este cunoscută în
urma mai multor participări la evenimentele de aici
și a contactului pe care l-ați avut cu artiștii români.
16
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
— În ultimii ani, am participat la mai mul-
te evenimente în România. Amintesc aici de
Expoziția Internațională de ex-libris George
Bacovia - Plumb 1916, care a avut loc la Bacău,
în 2016. A fost un eveniment organizat cu mult
profesionalism, în urma căruia a rămas un cata-
log de o înaltă ținută și calitate grafică. Calitatea
catalogului este importantă, deoarece după în-
cheierea expoziției acesta este singurul docu-
ment care rămâne. Am mai participat la Bienala
Internațională de Gravură Mică de la Timișoara
- Graphium 2006, unde am luat Marele Premiu.
În 2010, am participat la Tribuna Graphic de la
Cluj-Napoca, manifestare realizată de Ovidiu
Petca, un grafician ale cărui realizări artistice le
apreciez mult. Se cuvine să amintesc aici și de ma-
nifestarea Diplomatic Art organizată la Timișoara
de graficianul Ciprian Chirileanu și de Bienala
Internațională de Gravură Contemporană „Iosif
Iser”.
— De 40 de ani sunteți profesor la Academia
Regală de Arte Frumoase din Gent. Ce înseamnă,
pentru un artist, să împărtășească studenților cu-
noștințele sale?
— Când eram copil, îmi doream să ajung să
predau într-o școală de artă. Visul acesta s-a în-
făptuit 40 de ani mai târziu. În prezent, sunt feri-
cit când sunt invitat să predau la diferite univer-
sități, sau să conduc ateliere. Am avut privilegiul
să fac aceste lucruri în treizeci de universități din
întreaga lume. Tocmai m-am întors din China,
unde am susținut conferințe la Universitățile din
Dalian și Taiyuan. A fost o experiență specială de-
oarece acolo am intrat în contact cu valori diferite
de cele europene, și cu o cultură variată. Studenții
și profesorii chinezi au fost extrem de încântați să
participe la cursurile pe care le-am ținut și s-au
arătat deschiși la cunoștințele pe care le-am trans-
mis. De altfel, aceasta este esența educației.
— Care este artistul dvs. preferat?
— Evident că, din trecut până în prezent,
există o pleiadă întreagă de artiști remarcabili pe
care îi apreciez. Există, însă, un artist care a fost
mereu preferatul meu; este vorba despre Pierre
Alechinsky (n. 1927) care a făcut parte din miș-
carea COBRA, cu o viziune apropiată de supra-
realism. Am descoperit în creația lui o mulțime
Martin R. Baeyens
Tabula rasa 1 (2006) grafică digitală, 42 x 59,5 cm
de „bijuterii”. Din 1950, când s-a mutat la Paris,
Alechinsky devine pasionat de gravură; chiar și
în picturile lui, predomină elementul grafic, iar
linia joacă un rol important în toate lucrările sale.
De asemenea, în lucrările sale există numeroase
influențe chineze, punând accent pe semnificația
elementelor caligrafice. Ca și mine, urmărește să
creeze o punte între Orientul îndepărtat și arta
din Occident.
Trebuie să-l amintesc aici și pe Gerard
Gaudaen. I-am admirat mult creația și, în ciuda
abordării sale tradiționale, a continuat să mă in-
spire în experimentele mele mai moderne.
— Cum influențează noile tehnologii evoluția
și răspândirea gravurii?
— Ca artist, trebuie să fii mereu un inovator,
un „copil al timpului tău”; este inutil să copiezi
stiluri din trecut și să imiți alți artiști. Te impui
prin stil și viziune. Sigur că trebuie să faci apel la
tehnologiile contemporane care oferă noi oportu-
nități, și să fii „pe val”. Ca pedagog, trebuie să știi
că educația nu înseamnă doar acumularea de cu-
noștințe, dar și o evoluție continuă și clădirea unei
relații cu cei cărora le transmiți cunoștințele tale.
Cercetarea este importantă și necesară. Luând în
considerare toate aceste elemente, te adaptezi în
mod automat la necesitățile și realitățile contem-
porane, profitând de avantajele și multiplele posi-
bilități oferite de tehnică.
— Între realitate și ficțiune, unde v-ați plasa
lucrările?
— Ficțiunea începe acolo unde realitatea dis-
pare! Și invers: când ficțiunea dispare, ea face loc
realității. La această intersecție trebuie să căutăm
izvorul creației. Un artist nu poate să strălucească
decât atunci când știe să-și pună în valoare perso-
nalitatea. În lucrările pe care le realizez caut întot-
deauna să pun în valoare propriul meu univers,
care nu are limite. Fiecare zi este o nouă experien-
ță și privesc întotdeauna înainte.
— Dacă ar trebui să dați cinci sfaturi unui co-
lecționar, care ar fi acestea?
— 1. Colecționați ceea ce vă place, nu ceea ce
vă spun alții că ar trebui să colecționați!
2.	Valoare unei opere constă în calitatea ei gra-
fică, nu în prețul plătit pe aceasta! Chiar și un ar-
tist mare poate realiza lucrări minore.
3.	Încurajați-i pe tinerii artiști!
4.	Lăsați-i artistului libertatea de creație!
5.	Rămâneți conectat la tot ce e nou!
— Care sunt preocupările dvs. plastice actuale?
— Toate proiectele mele artistice sunt la fel de
importante. Preocupările mele actuale sunt cen-
trate în jurul ideii de integrare a artei în cadrul
clădirilor de utilitate publică, alături de pictură,
grafică și crearea de ex-libris.
Smetlede, Belgia, mai-iunie 2017
Interviu realizat de
Silvia Suciu
■
Martin R. Baeyens
Ceva despre care să vorbim 8 (2003), grafică digitală, 42 x 59,5 cm
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
17
aniversare
200 de ani de la nașterea
lui Henry David Thoreau
■ luliu Rațiu
De la Walden la Sîmbăta de Sus. Între 1845
și 1847, Henry David Thoreau s-a retras
într-o pădure din Concord, Massachusetts
pentru a trăi deliberat și a ține un jurnal pe urma
căruia va scrie o carte faimoasă publicată în 1854
cu titlul Walden; or, Life in the Woods. Între 1928
și 1934, Panait Mușoiu a tălmăcit cartea lui Tho-
reau de-a lungul unui șir de peregrinări care l-au
dus de la viea surorii sale Mădița Colonel Protopo-
pescu din Șorogari-Iași pînă la căminul scriitorilor
din Bușteni, trecînd prin Botoșani, Mangalia, Slă-
nic-Prahova, Brașov, Fălăștoaca-Vlașca, Bucureși,
Ploiești și Sîmbăta de Sus-Făgăraș.
În Statele Unite, cartea a apărut la o editură fai-
moasă din Boston, Ticknor and Fields, care a publi-
cat operele unor mari scriitori de limbă engleză ai
secolului XIX precum Charles Dickens, Nathaniel
Hawthorne, Harriet Beecher Stowe sau Mark
Twain. În România, Walden sau Vieața-n Pădure,
tălmăcirea făcută după o traducere în franceză, dar
confruntată probabil cu o ediție în engleză, apare la
Biblioteca Revistei Ideei, editura lui Mușoiu unde
acesta a publicat broșuri cu traduceri, ale sale și ale
altora, din Platon, Seneca, Plutarh, Leonardo da
Vinci, Stuart Mill, Marx, Engles, Lenin sau Bernard
Russel.
Fiindcă anul acesta se împlinesc două sute de ani
de la nașterea lui Thoreau, iată povestea publicării
primei traduceri în românește din Walden.
Într-o tabletă apărută pe 22 ianuarie 1929 în
ziarul Adeverul, Mihail Sevastos anunță publi-
carea „capitol, cu capitol” a cărții Viața în pădure
de Henry Thoreau. Într-adevăr, cu doar două zile
înainte, duminică 20 ianuarie 1929, în paginile
Adeverului literar și artistic, supliment săptămînal
editat de Sevastos, sub titlul Viața în pădure de
Henry David Thoreau apar două texte despre autor
și cartea lui semnate de P. Mușoiu și de criticul lite-
rar elvețian Maurice Muret, în traducerea din fran-
ceză a aceluiași Mușoiu. O săptămînă mai tîrziu,
apare un alt text despre Thoreau și cartea lui semnat
de criticul literar german Dr. Karl Federn, tradus
din germană de Grigore Goilav și revizuit de același
Mușoiu. Abia în a treia săptămînă apare, sub sem-
nătura lui Mușoiu, prima traducere propriu-zisă a
unui fragment din carte, dar nu din primul capitol,
ci din al doilea, și doar prima parte a acestuia, și nu
din engleză, ci din franceză. A doua parte a celui de-
al doilea capitol va apărea în a patra săptămînă de la
anunțul lui Sevastos, pentru ca în următoarele șase
săptămîni, pînă pe 24 martie, să apară fragmente
din a doua parte a primului capitol. Apoi, publica-
rea cărții în Adeverul literar și artistic s-a oprit.
Întreaga traducere, capitol cu capitol, va fi publi-
cată în volum abia în 1936, traducerea propriu-zisă
fiind însoțită de textele lui Mușoiu, Muret și Federn,
menționate mai sus, precum și de un text scris de
scriitorul american Ralph Waldo Emerson la moar-
tea lui Thoreau, tradus din bulgară de Stanciu
Stefanof. Pe scurt, volumul lui Thoreau și cele trei
texte auxiliare scrise de un american, un german și
un elevețian au fost transpuse în română de trei tra-
ducători folosind traduceri din engleză în franceză,
germană și bulgară. Acest exemplu de circulație a
ideilor și textelor literare de la un secol la altul, de pe
un continent pe altul și dintr-o limbă în alta subli-
niază importanța lui Thoreau la nivel internațional
și evidențiază efortul lui Mușoiu de a-l prezenta pe
scriitorul american publicului românesc.
Thoreau și Mușoiu. Născut pe 12 iulie 1817,
Thoreau moare în 1862, la doar 44 de ani, fără să
se bucure de succesul postum al cărții sale, care a
cunoscut peste o sută de ediții în engleză și peste 25
de traduceri în primul secol de la publicare. Între
timp, numărul edițiilor și al traducerilor a crescut
exponențial, iar Thoreau este considerat unul din-
tre cei mai mari scriitori americani. Scrierile sale
despre natură, precum Walden, îl recomandă drept
unul dintre părinții mișcării ecologiste, iar eseurile
sale politice devin manifeste de nesupunere civi-
că, inspirîndu-i în lupta lor pentru independență
și drepturi egale pe politicieni și activiști precum
Mahatma Gandhi sau Martin Luther King, Jr.
La noi, pe lîngă traducerea lui Mușoiu, au mai
apărut două traduceri în română, în 1973 (reedita-
tă în 2016) și 2004, precum și una în germană în
1976. Cu toate acestea, Walden și autorul său sînt
aproape necunoscuți. La rîndul său, Mușoiu astăzi e
și mai necunoscut decît Thoreau, deși în epocă acti-
vitatea sa de activist, ziarist, traducător și promotor
cultural a fost apreciată de scriitori importanți pre-
cum Emil Isac, Mircea Eliade, Tudor Arghezi sau F.
Brunea Fox.
Născut la Roman în 1864, la doi ani după moar-
tea lui Thoreau, Mușoiu moare la București în 1944.
Încă din timpul liceului, la Bacău, Mușoiu a făcut
parte din cercuri socialist-anarhiste și a militat pen-
tru drepturile muncitorilor și emaniciparea femei-
lor. După ce a colaborat cu Garabet Ibăileanu și alți
tineri înflăcărați la fondarea unor reviste și ziare
dispărute la puțin timp după prima apariție, în 1889
Mușoiu fondează o editură intitulată Biblioteca
Revistei Ideei, unde va edita, publica și traduce pes-
te o sută de broșuri și cărți, inclusiv Walden-ul lui
Thoreau. Practica de a fonda edituri numite după
reviste era la modă în acele timpuri fiindcă perimi-
tea editorilor să promoveze autori publicați în pro-
pria revistă și să facă publicitate unor titluri publica-
te la propria editură. Cazul Bibliotecii Revistei Ideei
e interesant aici fiindcă editura a apărut înaintea
revistei, aceasta fiind publicată abia din 1900 pînă
la jumătatea primului război mondial, și conținînd
literatură socialistă, anarhistă și revoluționară, pre-
cum și traduceri din scriitori străini, printre care
se numără și americanii Washington Irving, Edgar
Allan Poe și Nathaniel Hawthorne.
Tot în 1889, cu economiile strînse din venituri-
le sale de funcționar public, Mușoiu merge la Paris
unde participă la Congresul Liber Cugetătorilor,
prilejuit ca multe alte activități de Expoziția
Universală găzduită în acel an de capitala Franței.
În 1892, folosind o copie franceză, Mușoiu traduce
pentru prima dată în română Manifestul Comunist
al lui Karl Marx și Friedrich Engels. Încîntat de is-
prava sa, îi și trimite lui Engels o copie a traducerii
rugîndu-l să scrie o prefață pentru o viitoare edi-
ție. După un an de tăcere, Engels îi răspunde, re-
fuzînd invitația pe motiv că e prea ocupat cu edita-
rea operelor răposatului Marx și certîndu-l fiindcă
a îndrăznit să traducă prețiosul document dintr-o
Henry David Thoreau
traducere franceză în loc să fi folosit originalul
german. Necazul cauzat de refuzul lui Engles va fi
în curînd amplificat de eliminarea lui Mușoiu din
cercul proto-comuniștilor români pe motiv că tra-
ducerea sa nu e îndeajuns de doctrinară. Cu toate
eforturile oficiale din timpul comunismului de a-l
considera pe Mușoiu printre primii promotori ai
marxismului în România, Mușoiu rămîne un mar-
ginal, iar anecdota cu Engles explică probabil faptul
că Mușoiu nu cunoștea destul de bine germana (și
nici engleza) pentru a traduce un asemenea text și
că traducerile în franceză îi erau mai la îndemînă,
dovadă și traducerea lui Walden din franceză de
mai tîrziu.
În toamna lui 1892, Mușoiu audiază cursuri la
Universitatea Liberă din Bruxelles, scrie pamflete
socialiste și călătorește la Anvers și Bruges unde a
documentat viața minerilor și muncitorilor săraci.
Se întoarce în țară apoi traversînd Elveția, Italia,
Germania și Ungaria. Chiar dacă au fost scurte, că-
lătoriile sale în străinătate l-au marcat pe Mușoiu în
mod profund și pentru că a luat contact nemijlocit
cu idei, autori și cărți pe care mai tîrziu le-a tradus și
publicat pe speze proprii la editura sa. Dintre inte-
lectualii cu care s-a întîlnit, Elisee Reclus, faimos ge-
ograf francez, membru al Asociației Internaționale
a Muncitorilor, așa-zisa Internaționala I, care a
și vizitat Transilvania austro-ungară și Regatul
României, trebuie reținut aici fiindcă se poate ca
el să îi fi vorbit lui Mușoiu despre Thoreau pentru
prima dată. De fapt, Mușoiu publică traduceri din
opera lui Reclus începînd din 1895, iar un text co-
memorativ apare în Revista Ideei în 1907, la doi ani
de la moartea acestuia.
Dintre scriitorii pomeniți mai sus, care l-au
apreciat pe Mușoiu, Emil Isac și Mircea Eliade îl
consideră un idealist și toți împreună laudă munca
de apostolat cultural facută de acesta. Într-un arti-
col aniversar prilejuit de împlinirea a 75 de ani în
1939, neavînd drept de semnătură la aceea dată, dar
scriind sub pseudonimul Cl. Panțiru, Brunea-Fox
îl consideră „magul propriei sale euforii” și îi dă
cuvîntul să se prezinte: „Marea virtute,—continuă
bătrânul cu solemnitate—e să restrângi cât mai se-
ver, sfera necesităților. Socot că am isbutit. Nu de-
pind de nimeni, de nici o patimă. Nu-mi trebue mai
mult de cât am, nu-mi trebuie altceva decât cărțile
și munca. Amintirile? Împotmolire. Rețin numai
acele, capabile să mă justifice înaintea conștiinței
mele. Să mă îmboldească spre bine și spre frumos.
Mătur, cos, deretec, spăl, bucătăresc, îmi țin la zi
corespondența, abonații, împart cărți cu și fără pa-
18
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
rale.” La numai trei ani după apariția traducerii din
Walden, aceste rînduri sînt un eco fidel al vieții sim-
ple descrise de Thoreau în cartea sa fiindcă, în linii
mari, bătrînul Mușoiu trăia în subsolul unei case de
pe Strada Popa Soare din Bucurșeti asemeni tînăru-
lui Thoreau în cabana acestuia de pe malul lacului
Walden.
Mușoiu și Walden. În prefața traducerii, atît în
Adeverul literar și artistic, cît și în volum, Mușoiu
scrie că a aflat pentru prima dată de Thoreau prin
intermediul unei „minunate schițe” a lui Karl
Federn, publicată în revista anarhistă Freiheit din
New York. Din păcate nu am reușit să găsesc numă-
rul revistei cu textul lui Federn pentru a afla data în-
cepînd de la care Mușoiu ar fi putut citi pentru pri-
ma oară textul despre Thoreau. Am găsit în schimb
eseul, scris la Viena, în volumul lui Federn Essays
zur Amerikanischen Litteratur, publicat în 1899 la
Halle, Germania de Verlag von Otto Hendel. De
fapt, acest volum, și nu revista, este menționat ca
sursă a traducerii cînd eseul, tradus în română de
Grigore Goilav, a fost publicat de Mușoiu în Revista
Ideei în 1908.
Eseul lui Federn pare a fi primul text despre
Thoreau publicat la noi, iar Mușoiu a fost așa de im-
presionat de cele citite încît, după cum mărturisește
mai tîrziu, a făcut tot posibilul de a promova opera
lui Thoreau unui public cît mai larg: „Această schiță
mi-a deșteptat arzătoarea dorință de-a face cunoș-
tință mai de aproape cu-n autor a cărui lucrare nu
mă îndoeam c’avea să fie de-un interes palpitant.
Lucrare pe care îmi și propusesem s’o împărtășesc
în deobște, pentru a ne spori cît mai mult punctele
de contact și a ne înmulți semințiea de gînditori.”
Publicată în ziar în 1929 și reluată în volumul din
1936, această mărturisire despre evenimente petre-
cute cu mai bine de două decenii în urmă scoate
în evidență efortul lui Mușoiu nu doar de a îl pro-
mova pe Thoreau publicului românesc, ci și de a-i
folosi opera drept material de propagandă pentru
atragerea de noi membri în cadrul mișcării socia-
list-anarhiste. De altfel, metoda nu e nouă fiindcă
în 1904 Partidul Laburist britanic a publicat o ediție
prescurtată din Walden care a fost folosită sub for-
ma unui așa-zis material de prelucrare de către filia-
lele locale numite „Cluburi Walden.” Cu siguranță,
secolul XX ar fi arătat altfel dacă mai mulți activiști
ar fi citit Thoreau în locul corifeilor socialisto-co-
muniști!
În aceeași prefață, Mușoiu menționează nu doar
primul text pe care l-a citit despre Thoreau, ci și
primul text scris de Thoreau, anume cîteva pasa-
je din Walden, traduse în franceză de Winnaretta
Singer și publicate în două numere consecutive
din La Renaissance Latine între 1903-1904. Revista
conține și textul lui Maurice Muret despre Thoreau
publicat mai tîrziu de Mușoiu în ediția românească
a traducerii din Walden. De fapt, copiile pasajelor
dedicate lui Thoreau din cele două numere din La
Renaissance Latine se află în Fondul Mușoiu din
Colecția de Manuscrise a Bibliotecii Naționale a
României din București, iar textul lui Muret și pri-
ma parte a traducerii lui Singer sînt copiate de mînă
chiar de Mușoiu. Transcrierea traducerii lui Singer
constituie, astfel, dovada primului contact (fizic,
dar intermediat de traducere) a lui Mușoiu cu ope-
ra lui Thoreau!
Din nefericire, atît pentru Mușoiu, dar mai
ales pentru francezi, după doar cîteva numere, La
Renaissance Latine, revista editată de Constantin
(de) Brancovan, fratele Annei de Noailles, își în-
cetează apariția și, o dată cu ea, se oprește și tra-
ducerea din Walden. În treacăt fie spus, pe lîngă
editorului revistei, se pare că încă un alt membru
Martin R. Baeyens
al aristocrației românești pariziene era pe cale
să contribuie la traducerea cărții, fiindcă însuși
Marcel Proust intenționa să o traducă, împreună cu
Antoine Bibesco. De fapt, Proust avea lucruri mai
bune de făcut, iar prima traducere integrală a cărții,
făcută de Louis Fabulet, traducătorul francez al lui
Rudyard Kippling, avea să apară abia în 1922.
Spre deosebire de traducerea Winnarettei Singer,
copiată de mînă de Mușoiu, manuscrisul traducerii
sau transcrierii traducerii lui Fabulet pare să nu se
fi păstrat. Chair dacă e neclar cum și cînd a obținut
Mușoiu această traducere, se poate foarte ușor re-
constitui cronologia traducerii propriu-zise pe baza
unui pasaj adăugat de acesta la cuprinsul ei. După
cum am menționat de la început, Mușoiu notează
cu exactitate datele cînd a tradus și revizuit cartea,
precum și locațiile și numele membrilor familiei,
prietenilor și binefăcătorilor care l-au găzduit în
acel timp. Astfel, traducerea a durat trei ani, din oc-
tombrie 1928 pînă în octombrie 1931. Revizuirea,
incluzînd probabil și compararea traducerii lui
Fabulet cu o ediție în engleză, încă necunoscută,
editată de Francis H. Allen, a luat încă doi ani, din
martie 1932 pînă în iulie 1934. În sfîrșit, tipărirea
cărții a durat aproximativ șase luni, din august 1935
pînă în martie 1936.
Walden după Mușoiu. Timp de aproape patru
decenii, traducerea lui Mușoiu rămâne singura
traducere din Walden. Într-un articol despre recep-
tarea literaturii americane în România, publicat în
Secolul XX în 1973, Virgil Nemoianu se întreba de
ce nu există o nouă traducere a cărții. Din întîmpla-
re, însă, exact în acel an apărea la Editura Junimea
prima traducere din engleză a volumului sub sem-
nătura lui Ștefan Avădanei și Al. Pascu. Mai mult,
volumul era însoțit de o prefață scrisă de Mihail
Grădinaru și o schiță biografică de Don Eulert.
Acesta din urmă, lector american la Universitatea
din Iași la începutul anilor ’70, se află de fapt în
spatele acestei traduceri. În mica perioadă de dez-
gheț cultural începută o dată cu preluarea puterii
de către Ceaușescu, relațiile academice, științifice
și culturale cu Vestul capitalist se reînnoadă astfel
Ex libris Hasip Pektaș (2010), C.G.D., 13,5 x 9,5 cm
că lectori și cercetători străini, precum Eulert, încep
să vină în România aducînd cu ei cărți, idei și mai
ales comportamente mult timp interzise în țările
comuniste din Europa de Est. Acesta este și cazul
traducerii din Walden.
În Statele Unite, după cel de-al Doilea Război
Mondial, Thoreau devine simbolul mișcărilor pa-
cifiste și de nesupunere civică exacerbate de lupte-
le pentru drepturi civile și de protestele împotriva
războiului din Vietnam. În contextul mai larg al
Războiului Rece, în care Estul și Vestul încercau
să evite dezastrul unui conflict nuclear, ideile din
Walden devin apanajul mișcării ecologiste care
propovăduiește întoarcerea la natură și salvarea
planetei. Spre deosebire de traducerea lui Mușoiu
făcută exclusiv pe cont propriu, traducerea din 1973
marchează efortul colectiv al celor implicați de a
profita de pe urma îmbunătățirii pasagere a relații-
lor româno-americane, o dechidere speculată și de
responsabilii Editurii Kriterion care publică în 1976
o traducere germană din Walden de Franz Meyer,
publicată la Berlin pentru prima dată în 1922 și re-
editată la Weimar în 1964.
Acestea sînt, așadar, momentele importante ale
publicării lui Walden în România. Într-un interval
de 40 de ani, între 1936 și 1976, avem trei tradu-
ceri: una din franceză, una din engleză și una pu-
blicată direct în traducere germană. După revo-
luție, au mai apărut o traducere semnată de Silvia
Constantin la Aldo Press în 2004 și o reeditare a
traducerii lui Avădanei și Pascu la Act și Politon în
2016. Dincolo de recepția critică modestă la noi,
importanța acestor traduceri este dată de valoarea
pe care opera lui Thoreau o are la nivel mondial. La
moment aniversar, în România Thoreau se bucură
de atenția unui grup mic dar fidel de cititori și își
așteaptă încă traducătorii și editorii pe care îi me-
rită din plin, nu doar pentru ediții noi din Walden,
dar și pentru traducerea eseurilor și mai ales a unor
selecții din monumentalul său jurnal fără rival în
literatura americană.
■
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
19
filosofie
Situația spirituală a
timpului nostru. Însemnări
■ Alexandru Boboc
Martin R. Baeyens	Ex libris Romain Van Hautekerke (2014) C.G.D., 10,5 x 14,5 cm
1Sfârșitul secolului 20, marcat vizibil de un
sentiment de insatisfacție, precum și de
. un exces de revoltă împotriva așezării de
până atunci a lumii, puneau sub semnul întrebă-
rii, de pe pozițiile unui așa-numit „postmodern”,
nu numai o latură sau alta a modernității, ci în-
suși stilul de gândire și de creație, configurările
la nivel de Weltanachauung și forme de viață.
Interogările vizau, atunci, ca și acum, adevărul,
valorile și tehnica, într-o formă cât se poate de
insolită, producând îngrijorare sau cel puțin ui-
mire, pe alocuri blocaje de comunicare, surve-
nite în principal dintr-o dezordine a limbajului,
dar favorizând și licăriri ale unui sentiment de
emancipare umană. Căci, așa cum spuneau cei
din vechime: Nondum omnium dierum occidisse
(Titus Livius, Ad urbe condita, 39, 36, 9: Încă nu
a apus soarele tuturor lucrurilor), adică: istoria
nu și-a spus încă ultimul cuvânt!
Pasul hotărâtor al înscrierii într-o nouă istorie
fusese însă făcut! Devenea iminentă necesitatea
redimensionării comportamentului uman, în-
tr-un nou orizont al vieții, situarea în conștiin-
ța valorilor perene ale culturii. Căpătau, parcă,
rezonanțe profetice cuvintele unui mare filosof
modern: „Omul trebuie să se cinstească pe sine
și să se considere demn de ceea ce este mai înalt.
Despre măreția și puterea spiritului el nu va
putea avea niciodată să aibă gânduri destul de
mari”1.
Dar (spunea Hegel, în alt context) „cel mai
ușor este să judeci ce are conținut și temeinicie,
mai greu este să-l înțelegi, cel mai greu este, ceea
ce le unește pe amândouă: să înfăptuiești expu-
nerea lui”2.
Aceasta s-ar potrivi și la încercările de a înțe-
lege situația lumii de azi, lucru nu atât de ușor,
cum se crede uneori! Căci „sesizarea situației are
loc într-o asemenea modalitate încât, de îndată
ce facilitează apelul la acțiune și comportament,
ea se și schimbă. De aceea, a examina o situație
constituie deja începutul stăpânirii ei”3.
Așadar, conceptul de situație implică o ambi-
guitate, întrucât, ne aflăm deja totdeauna într-o
situație și, ca urmare, nu putem avea despre ea
o cunoaștere exactă imediată, căci fenomenul
aflării într-o situație este complex, el implicând
nu numai diversitatea poziționării în situație, ci
și raportul cu tradiția și cu orizonturile lumilor
contemporane nouă.
2.	Să nu uităm că noul orizont este și unul de
așteptare, în care iese în relief fenomenul invers
celui descris cândva de Max Weber în formula
«Entzauberung der Welt» (dezvrăjirea lumii),
anume: revrăjirea lumii, prezentă în formele
diverse de pierdere a simțului valorilor, de alu-
necare în neautentic, ceea ce are ca urmare: de-
gradarea limbajului discursului public, lipsa mă-
surii și a nuanței în apreciere, slaba preocupare
pentru identitate, pentru ideal și permanențe ale
istoriei, «convingerea» unora că au fost «trași pe
sfoară», că li s-a «confiscat» ceva și, în reacție,
culpabilitatea (uneori în bloc) celorlalți.
Dar fenomenul cel mai îngrijorător este ceea
ce s-a numit cândva (în tradiția eticii valorilor)
«trecerea pe lângă ceva»: „Nenumărați oameni
se întâlnesc cu alți oameni. Puțini sunt încă cei
care «văd» cu adevărat, în sens valoric... Nu este
chiar culmea absurdului, că fiecare știe care-i
dorința celuilalt, și totuși trece mai departe, fără
să vadă că un om rămâne singur, cu durerea as-
cunsă a singurătății sale?”4
Autorul citat aici oferă o veritabilă radiogra-
fiere a ceea ce am numit prezența în situație:
„Fiecare comunitate de interese își cunoaște nu-
mai țelurile ei proprii, trăiește numai pentru ele,
țese în ele viața întregului precum și pe cea a in-
dividului. La fel trăiește și individul în fața ade-
văratei vieți, a întregului; nu aceasta îi este sfânt,
ci în exclusivitate viața grupului său, așa cum o
găsește vârâtă cu forța în strâmtele formule ale
vremii sale și ale înțelegerii sale. Nimeni nu tră-
iește privind la marile conexiuni care alcătuiesc
viața întregului, nimeni nu vede pulsul istoriei.
Și totuși, fiecare se află în mijlocul acesteia, este
la rândul său în centrul acțiunii și este chemat să
vadă și să co-modeleze întregul. El trăiește mai
departe în epoca lui, pe lângă valorile și sarcinile
lui, pe lângă propria-i viață dată numai lui, con-
temporanului. Este de mirare că în perioada în
care abundă adepții și conducătorii de partid se
simte lipsa cetățenilor și a oamenilor de stat?”5
Dar această stare este latura pasivă, contem-
plativă de constatare, însoțită aici de o nostalgie
ce ține de simțul istoric și de capacitatea creatoa-
re a marilor personalități, de tragicul trăirii aces-
tora într-o lume care, pe de o parte și-a pierdut
sensul, pe de alta este în așteptare!
În acest spațiu, de așteptare și derută nu lip-
sește latura activ-negativă, care ține de fenome-
nul revrăjirii lumii și al autoiluzionării, o situație
marcată prin minciună și «rea credință» (mau-
vaise foi): „Vom accepta în voie, scria Sartre -
că reaua credință este minciună față de sine, cu
condiția de a distinge imediat minciuna față de
sine de minciuna pur și simplu. Minciuna este
o atitudine negativă, se va conveni. Dar această
negație nu poartă asupra condiției însăși, ci ea
vizează doar transcendentul ... Idealul mincino-
sului îl constituie conștiința cinică, afirmând în
sine adevărul, negându-l în vorbele sale și ne-
gând pentru el-însuși această negație”6.
Este de observat că mincinosul are intenția
(pe care nu o ascunde deloc) de a înșela, afir-
mându-se prin conduite secundare (ca jură-
minte, asigurări că spune adevărul ș.a.). Spre
deosebire de minciună, prin care „conștiința
afirmă că ea există prin natură ca ascunsă celui-
lalt, utilizând în profilul ei dualitatea ontologică
a eului meu și a eului celuilalt”, „reaua credință
(la mauvaise foi)” este cumva „minciuna, față de
sine”, structura minciunii păstrându-se doar în
aparență: „ceea ce schimbă totul, este faptul că
aici se maschează adevărul față de mine însumi,
și astfel dualitatea celui care înșeală și a înșelatu-
lui nu mai există. Dimpotrivă, prin esența ei „re-
aua-credință implică unitatea unei conștiințe”7.
Întocmai ca în mitul lui Actaeon: vânăto-
rul devine el-însuși prada pe care o urmărește.
Situația celui de rea-credință nu este simplă: „Cel
care e afectat de rea-credință trebuie să aibă con-
știința propriei sale rele-credințe, deoarece ființa
conștiinței este conștiința de a fi. Se pare deci că
trebuie să fii de bună credință cel puțin în faptul
că ești conștient de propria rea-credință”8.
Pentru cel care trăiește în minciună și rea-cre-
dință, consecințele sunt ruinătoare, ele produ-
când devierea de la normalitate, falsitate, lipsa
de autenticitate a trăirii. Poate și de aceea, ase-
menea stări nu sunt durabile, deși fenomenul
este destul de frecvent (îndeosebi în perioadele
de schimbare în condiție socială a comporta-
mentului uman). Mai mult, stările de acest gen
încep, prin forța lucrurilor, în câmpul de studiu
psihoanalitic, pentru a explica dedublarea între
viața conștientă și inconștient, ceea ce implică
o mare dificultate (într-un fel, un paradox): „nu
20
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
mă pot cunoaște decât prin intermediul altuia,
ceea ce înseamnă că în raport cu acest al meu
mă aflu, pe poziție de altul”; și astfel se ajunge la
„ideea unei minciuni fără mincinos, adică ajung
și înțeleg cum pot să nu mă mint, ci să fiu min-
țit”9.
Nu mai puțin semnificativ este comporta-
mentul prin resentiment, o stare a trăirii efec-
tive care constituie, cum spunea Nietzsche
(Genealogia moralei, I, 8) „izvorul multor preju-
decăți morale”. Căci „punctul de plecare cel mai
autentic al formării resentimentului îl constitu-
ie impulsul spre răzbunare”, un „impuls activ”
care se manifestă „ca un atac sau o lezare a unei
persoane”10.
Și iată descrierea: „Răzbunarea în sine este
deja o trăire care se construiește pe trăirea unei
neputințe, constituind totdeauna un indiciu de
«slăbiciune»; resentimentului îi este structurală
„înșelătoria valorică”, și se manifestă „prin ilu-
zia sau falsul valorilor ca atare”, privește „relația
fundamentală cu conștiința valorii”11.
Mai agravant privit, resentimentul este „unul
dintre izvoarele prăbușirii unei ordini eter-
ne din conștiința umană”, este, cum remarca
Nietzsche „o falsificare a tablei de valori”12,
conduce la un tip de comportament, la „omul
resentimentului” care, în condiții de criză în
starea de lucruri a unei lumi (fie în derută, fie
în căutare), constituie un obstacol principal și
în calea conviețuirii, și în calea afirmării perso-
nalității umane. Căci are loc aici întâlnirea cu
superficialitatea trăirii în plan individual, unde
„se aleargă după impresii, trăiri și senzații, unde
ne uităm totdeauna după ceea ce este mai nou...
iar precedentul este uitat înainte de a fi exami-
nat corect și de a fi înțeles. Trăim din senzație în
senzație. Puterea de penetrabilitate se aplatizea-
ză, sentimentul valorii se tocește în goana după
senzațional”13.
3.	Comentariile ar fi de prisos! Și stările lumii
de azi se pot examina în lumina acestor reflec-
ții, formulate tot într-o perioadă de criză (anii
’30-40 ai secolului 20). Se pot trage însă, mai
întâi, învățăminte: nevoia (morală, culturală în
genere) înscrierii comportamentului uman în
orizontul valorilor, al structurării acestora în-
tr-o tablă de valori aptă să ofere temeiul unor
noi preferințe și idealuri, al situării într-o viață
istoric autentică.
Nu în ultimul rând însă, legarea acestei re-
generări morale de situarea în adevăr, care este
mai mult decât o chestiune de cunoaștere. „În
conștiință - sublinia Hegel - este un pentru al-
tul, adică ea are în genere în ea determinarea
momentului cunoașterii; în același timp, pentru
conștiință acest altul nu este doar pentru ea, ci și
în afara acestei relații, adică în sine: momentul
adevărului. Deci, în ceea ce conștiința declară
în interiorul ei ca fiind însinele, adică adevărul,
avem criteriul pe care ea însăși îl stabilește pen-
tru a măsura prin el cunoașterea sa”14.
De fapt, se produce aici o dedublare în con-
știința de sine, prin care adevărul vine numai
împreună cu efortul de a-l dobândi. „Nu ade-
vărul, în a cărui stăpânire este sau intenționea-
ză să fie cineva, ci efortul intens pe care el l-a
depus pentru a parveni dincolo de adevăr face
valoarea omului. Căci nu prin posesie, ci prin
cercetare asiduă a adevărului se dezvoltă forțe-
le sale, singurele în care se află desăvârșirea sa
crescândă”15.
Cu aceasta, accentul cade pe modul de a fi al
omului ca ființă istorică, a cărei structurare in-
tențională (într-un orizont de cunoaștere și de
situare) are loc în mod diferit, după contexte.
De unde și nevoia de a situa adevărul în uni-
tatea ființare-conștiință-adevăr, luate istoricește
prin contextualizare, ceea ce ridică în primul
plan problema comprehensiunii (a înțelegerii)
și a „experienței de adevăr” (Erfahrung von
Wahrheit). Căci „în științele spiritului se întâl-
nesc modalități de experiență în afara științei,
cum, sunt experiența filosofiei, experiența artei
și experiența istoriei însăși. Acestea sunt tipuri
de experiență în care se anunță un adevăr ce nu
poate fi verificat cu mijloacele metodice ale ști-
inței”16.
Cu acest „demers hermeneutic” intervin as-
pecte noi în cercetarea adevărului, îndeosebi în
urma înțelegerii adevărului prin „ceea ce este
«adevărat»” în orice tip de experiență.
Comprehensiunea (înțelegerea), concept
central al hermeneuticii, se realizează într-un
„orizont istoric” în unitatea dintre tradiție și
ființa prezentului, într-o „situație istorică” și
este solidară cu un „comportament productiv”,
în co-prezența: expresie, creație, interpretare:
Comprehensiunea - preciza Gadamer „nu este
numai reproductivă, ci realizează permanent și
un comportament productiv. Probabil că tocmai
datorită acestui moment productiv din compre-
hensiune, nici nu ar fi corect să vorbim de un
«a înțelege mai bine» (Besser-Verstehen)... Este
de ajuns să spunem că se înțelege altfel, dacă în
genere se înțelege”17.
Ceea ce mărește dificultatea ține de poziția
limbajului, ai cărui termeni funcționează și ca
formă de revelare a sensului (a ființei adevă-
rului) și ca ascundere, în măsura în care orice
revelare este delimitare. Aceasta din urmă își
asociază, inevitabil, limitarea, întrucât (în dis-
curs) cel care vorbește trebuie să se situieze în-
tr-un raport la adevăr, punând în prezență în-
tr-un limbaj (al său) o unitate sui-generis dintre
limbă și gândire, prin forța lucrurilor acționând
aici principiul formulat de W. von Humboldt:
„Limba este organul formator al gândului”18.
În virtutea esenței sale, limba furnizează in-
dividului cadrul ce îi susține „imaginea lumii”
(Humboldt), este un mod de a «locui» în lume
(Heidegger). „Lumea omului este lume - împre-
ună cu alții”19, adică o „co-prezență interuma-
nă”.
În alți termeni, „ființarea în lume” se fundea-
ză în limbă, propunându-se în forma „convor-
birii” (a dialogului) în orizontul unui limbaj,
care, dincolo de faptul de a media comunicarea,
creează și pericolul „pierderii ființei”, pierderii
de sine și al unui blocaj de comunicare. Căci în
jocul dintre cel care spune ceva și cel care as-
cultă, cuvântul devine deschidere și închidere
în același timp, adică: dezvăluie și ascunde, se
manifestă ca purtător de mesaj și ca mască, me-
diator și frână în «con-vorbire».
Și aceasta chiar prin ceea ce de-a lungul dis-
cursului nu este «spus», întrucât în enunț «ade-
văr» apare numai împreună cu ceea ce enunțul
în cauză exclude. În acest sens, poate, și rostul
aforismelor lui Nietzsche: „Fiecare cuvânt este o
prejudecată”; „Același text îngăduie nenumăra-
te interpretări: nu există explicitare «corectă»”20.
Fără a dezvolta aceste chestiuni ale comuni-
cării (importante, cum vom vedea) menționăm
încă o dificultate (un paradox): „dezvăluirea”
unui „adevăr” se produce în sistemul de refe-
rință al celui care îl lansează în comunicare, dar
adevărata comprehensiune depinde de cel care
«înțelege». Poate de aceea se și consideră că „nu
există comunicare umană perfectă”21.
Nici nu e de mirare, întrucât fenomenul in-
terpretării (ceea ce s-a numit „o artă a inter-
pretării”) se confruntă cu o situație complexă:
discursul este desemnat ca «traducere»: a «gân-
durilor» în cuvinte, a «faptelor» în nume, a
«imaginilor» în semne.
Comunicarea reală are loc, de fapt, atunci
când «ceva», spus de un vorbitor altuia, sem-
nifică „ceva”. În limbaj kantian: cel care gân-
dește că nu-i necesar să-și lase examinat al său
„Fuhrwahrhalten” (considerarea a ceva ca ade-
vărat) și altuia, «rațiunii străine» altfel limitată,
și să încerce comunicarea cu ea, acela nu-și cu-
noaște propria condiționare”22.
4.	Revenind la problematica situației spirituale
în epoca noastră, în condițiile noastre, asociem
totul cu orizontul și temporalitatea. Căci proble-
ma de bază este cea a prezentului și a adevărului
acestui țesut din unitatea trecut-prezent-viitor,
fixată prin conștiința de sine, care, spunea Hegel,
„din aparența colorată a sensibilului dincoace și
din noaptea goală a suprasensibilului, dincolo, ea
pășește în ziua spirituală a prezentului”23.
Prezentul, atât de solicitat în proiectele și teo-
riile filosofice, este, de fapt, actualitatea («acum»-
ul) timpului și, prin situarea lui între ceea ce a tre-
cut și ceea ce va să vină implică destule dificultăți
de înțelegere. De aceasta depinde și conceperea
timpului (în știință, în metafizică, în artă) după
modul în care omul-individ căutător și creator re-
ușește să dezlege enigma căreia Schopenhauer i-a
dat o expresie exemplară: „pentru ce acest acum-
aici, al său prezent - este acum prezent, și nu a
fost deja demult astfel?”24
Analiza fenomenologică a „conștiinței tim-
pului” a pus în atenție timpul trăit în interac-
țiunea dintre „actualizare” (Gegenwârtigung),
care survine prin percepție, și „reactualizare”
(Vergegenwârtigung), care este re-prezentare, act
care nu prezintă un obiect, ci „îl reactualizează”,
ca și cum acesta „s-ar prezenta în imagine, dar nu
în modalitatea unei conștiințe a imaginii”25.
Explicația (pe scurt) ar fi următoarea: prima-
tul prezentului survine (nu este dat) contextual,
în forma „prezenței” în timp, și, ca timp privește
„actualizarea”, nu prezentul ca atare (ca mod al
timpului cosmic). În modalitatea „raportării la
lume”, preciza Husserl, „percepția face să apară, ca
prezent și ca realitate, o realitate actuală; aminti-
rea ne pune în față o realitate ieșită din prezență
... nu ca actuală, totuși, ca realitate; fanteziei îi lip-
sește conștiința realității raportată la ceea ce este
«imaginat»”26.
Aceste explicații fenomenologice înlesnesc ast-
fel o mai bună înțelegere a prezentului prin de-
osebirea între prezent ca «actual» și prezent ca
«actualizat». Poziția prezentului este una de cen-
trare, este calea omului de acces la temporalitate.
Modurile timpului constituie o unitate în intrarea
lor în prezență ca «timp».
Primatul prezentului privește «actualizarea»,
nu prezentul ca atare, ceea ce înlesnește situarea
în context a discursului care este, de fapt, pozi-
ționare activă a unui „autor” în timp printr-un
«acum» ce marchează intrarea în timp a celui
care se poziționează, ceea ce înseamnă „ceva” mai
mult decât o afirmare prin «spunere». Căci „po-
ziționare” înseamnă înscriere în orizontul creați-
ei valorice, ceea ce dă valoare „clipei” (o formă a
Z
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
21
o
lui «acum») celui care, poziționându-se în timp îi
dă acesteia o semnificație, «dezvăluie» o înscriere
sub semnul valorilor.
5.	Toate acestea înlesnesc înțelegerea unei for-
me a «experienței de adevăr» în care „ceea ce se
transformă reține atenția mai mult decât ceea ce
rămâne”: experiența istoriei. Aici demersul her-
meneutic este menit să releve particularitățile și
calea către adevăr. Ceea ce nu-i deloc ușor, întru-
cât „perspectivele oferite de experiența transfor-
mărilor istorice se află permanent în pericolul de
a fi contorsionări vane, căci nesocotesc prezența
ascunsă a ceea ce se perpetuează. Trăim, se pare,
într-o continuă stare de surexcitare a conștiinței
noastre istorice”27.
De aici și dificultatea sesizării momentului
dobândirii adevărului. Căci «prezența ascunsă»
a «ceva» nu-i accesibilă oricum, ci numai unei
viziuni interpretative și comprehensive asupra a
ceea ce ființează istoricește, într-o situație dată,
viziune menită să depășească cercul aflării într-o
situație dintr-un alt orizont, anume: orizontul
conștiinței istorice.
Aceasta vine însă la urmă, dacă nu, în unele
perioade, prea târziu. Căci „această conștiință nu
ține pasul cu viața istorică. Ea se reconstituie abia
ulterior din urmele vieții salvate și prezintă de la
o depărtare epigonică un tablou palid a ceea ce
deja nu mai este viața noastră. Vine prea târziu.
Ea nu mai poate înlocui conștiința valorică parti-
cipantă a contemporanilor. Îi lipsește nemijloci-
rea, entuziasmul coparticipării”28.
De aici decurge nevoia de ceea ce s-a numit
«istoria activă» prin care unitatea cu tradiția
vine ca o prelungire a trăirii și a comprehensi-
unii istorice. Prin «istoria activă» învățăm să re-
cunoaștem, în comprehensiune „conștiința isto-
ric-activă”; care este, înainte de toate „conștiința
situației”, într-o contextualizare determinată a
lumilor prezente.
Poate că Hegel avea dreptate, îndemnând spre
exemplul Grecilor, care „și-au făcut din lumea lor
o patrie proprie”, „și-au făcut din tot ce-au avut și
au fost, o istorie”; „însă ceea ce ne face să ne simțim
la noi acasă atunci când e vorba de Greci este faptul
că ei și-au făcut din lumea lor o patrie proprie; ne
leagă de ei spiritul comun al autohtoneității”29.
Evident, nu e vorba de a deveni greci! Dar
avem a învăța din istoria lor ce înseamnă să fii în
stare să ai conștiința unei patrii și, implicit, a unei
identități, și, mai ales, să ai încredere în puterea
spiritului, să ai curajul adevărului. Să ne amin-
tim aici și de îndemnul unui mare filosof con-
temporan, care a studiat cândva „criza existenței
umane europene”; ajungând la o concluzie sem-
nificativă: „Criza existenței umane europene are
numai două căi de ieșire: sau declinul Europei în
înstrăinare față de propriul sens rațional de viață,
căderea în dușmănie față de spirit și în barbarie,
sau renașterea Europei din spiritul filosofiei prin-
tr-un eroism al rațiunii”30.
6.	«Un eroism al rațiunii» mai încearcă, sperăm
și vremea noastră, atât de bântuită de tot felul de
crize, reductibile, în ultima analiză, la dezordine,
la lipsa de orizont valoric, de ideal cultural bine
determinat și susținut prin credința în puterea ra-
țiunii. „Căci genul uman - spunea Fichte (într-un
similar context al frământărilor și al căutărilor)
- și-a orientat toate relațiile sale în funcție de li-
bertate, pe care a situat-o ca scop al întregii vieți...
Căci relațiile trebuie să fie orientate după rațiune
este acum de resemnificat pe multiple planuri...”31.
În ceea ce ne privește, să ascultăm și sfatul
unei mari personalități din istoria culturii noas-
tre: „În străduința noastră teoretică hotărăște nu
atât de unde purcedem, ci unde mergem, nu atât
subiectul mijloc, cât obiectul scop. Puterea de
creație a românismului își va revărsa binefaceri-
le, nu prin tulburarea valorilor sau prin searbăda
copiere a curentelor de aiurea ce întrețin confu-
zie, ci prin energică și lucidă realizare a bunuri-
lor de tot felul, prin luminare până în adâncuri
a rătăcirilor care pot fi foarte vechi ca și foarte
noi”32.
Desigur, considerațiile de mai sus schițează o
analiză a temei, nu vor să fie o radiografiere mul-
tilaterală a situației spirituale a timpului nostru.
Pentru aceasta s-ar cere încă multe și diverse
studii de psihologie socială, de antropologie fi-
losofică, de sociologie și economie mondială, a
căror înțelegere într-un demers (mai mult de-
scriptiv decât analitic) teoretico-metodologic
(de fapt, filosofic) ar necesita încă multe dezvol-
tări teoretice, împreună însă cu analize de situ-
ații concrete.
În speranța că aceste însemnări pot constitui
un îndemn la abordarea (pe multiple și diverse
planuri) acestei teme, ne consolăm cu un gând
venit din înțelepciunea celor vechi: «Non omnia
possumus omnes» (Vergiliu, Bucolica, VIII,. 63:
Nu toți le putem [face] pe toate).
Putem însă încerca să facem cum trebuie ce
trebuie făcut în noua deschidere și interacțiune
a culturilor lumii. Într-o lume aflată în căutarea
unui sens al vieții este loc și pentru cei ce sunt și
pentru cei ce vor veni de-acum înainte. Poate că
„pericolul cel mare” (de care vorbea Husserl) nu
e oboseala, ci blocajul comunicării și mai ales al
deschiderii spre noi orizonturi de resemnifica-
re a omului și a valorilor umane. Poate că „cea
mai bună dintre lumile posibile” (Leibniz) ar fi
aceea în care să se instituie înțelegere și comu-
nicare! Potius sero quom nunquam (Titus Livius,
Ab urbe condita: mai bine mai târziu decât nici-
odată).
Note
1	G.W.F. Hegel, Cuvânt la deschiderea prelegerilor
din Berlin, 22 octombrie 1818, în: Logica. Enciclopedia
științelor filosofice (București, Editura Academiei),
1962, p. 36.
2	Idem, Fenomenologia Spiritului (București, Editura
Academiei), 1965, p. 11.
3	K. Jaspers, Die geistige Situation der Zeit (1931),
Berlin (de Gruyter 1968), p. 23-24. „Conceptul de situ-
ație (se spune în alt context) ține de cel de orizont, de
cercul de viziune ce include tot ceea ce este vizibil în
funcție de un punct central. Aplicând aceasta la conști-
ința cugetătoare, vorbim atunci de îngustimea orizon-
tului, de lărgirea lui posibilă, de deschiderea de noi ori-
zonturi etc.” (H.-G. Gadamer, Wahrheit und Methode.
Grundztige einer philosophischen Hermeneutik,
Tiibingen, Mohr, 1975, p. 286).
4	N. Hartmann, Ethik (Berlin, W. de Gruyter), 1935,
p. 12-13. „Este neîndoielnic - se spune mai departe -
că, pe lângă întreg egoismul natural, pe lângă teama
omenească și falsa mândrie, există, înainte de toate,
incapacitatea de «a vedea» moral ... Bogăția etosului
omenesc se îmbolnăvește și moare datorită meschi-
năriei inculturii privirii etice, a privirilor acelorași oa-
meni pentru același etos uman” (N. Hartmann, Etica.
Introducere, în: Vechea și noua ontologie și alte scrieri,
Editura Paideia, 1997, p., 135).
5	Ibidem, p. 136.
6	J.-P. Sartre, LEtre et le Neant. Essai dontologiephe-
nomenologique, Paris, Gallimard, 1943, p. 46.
7	Ibidem, p. 87.
8	Ibidem, p. 88.
9	Ibidem, p. 89, 90. Condițiile de „rea-credință” per-
mit să se înțeleagă mai bine ce ar trebuie să fie omul în
ființa sa, căci „dacă omul este ceea ce este, reaua-cre-
dință devine imposibilă”; opusul ar fi astfel „buna-cre-
dință” (la bonne foi), prin care se încearcă „fuga de
dezagregarea ființei proprii” (Ibidem, p. 98, 111).
10 M. Scheler, Das Resentiment im Aufbau der
Moralen, Frankfurt a.M., V. Klostermann, 1978, p. 4, 5.
11 Ibidem, p. 15, 16.
12 Ibidem, p. 29.
13 N. Hartmann, Ethik, p. 341.
14 G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului (ed. 1965),
p. 55.
15 G.E. Lessing, Uber die Wahrheit (1778), în: Ce
este „Luminarea?”. Teze, definiții și semnificații (edi-
ție, traducere, note și postfață de Alexandru Boboc),
București, Editura Paideia, 2004, p. 48. Subliniind efor-
tul căutării adevărului, Mircea Florian scria: „pot invo-
ca un gând al lui Diderot: «mi se cere să caut adevărul,
nu să-l găsesc»” (Reconstrucție filosofică, București,
Casa Școalelor, 1944,. 43).
16	H.-G. Gadamer, Wahrheit und Methode, p. XVIII.
17	Ibidem, p. 280.
18	W. von Humboldt, Einleitung zum Kawi-Werk, în:
Schriften zur Sprache, Stuttgart, Reclam, 1973, p. 45.
19	M. Heidegger, Sein und Zeit (12. Aufl.), Tiibingen,
1972, p. 18. În: Erlăuterung zu Holderlins Dichtung
(Frankfurt a.M.), 1963, p. 35: „numai acolo unde este
limbă, acolo este lume”.
20	Fr. Nietzsche, Die Nachgelassene Fragmente. Eine
Auswahl, Stuttgart, Reclamn, 1996, p. 113, 116.
21	E. Tarasti, Existential Semiotics, Indiana Univ.
Press, 2000, p. 6.
22	Imm. Kant, Critica rațiunii pure, București, Editura
Științifică, 1969,. 612.
23	G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 107.
24	A. Schopenhauer, Lumea ca Voință și Reprezentare
(cartea IV, 5) (selecția textelor, traducere și note, post-
față și bibliografie de Alexandru Boboc), cartea IV, 54,
Editura Grinta, 2014, p. 77. Căci „forma vieții sau a
realității este propriu-zis numai prezentul, așadar nici
trecutul, nici prezentul, care sunt numai în concept,
n-au altă existență decât în contextul cunoașterii”;
„timpul se aseamănă unui curent irezistibil, iar prezen-
tul, unei stânci de care se izbește fiecare val, dar nici
unul nu o clintește” (Ibidem, p. 76, 78).
25	E. Hussel, Zur Phănomenologie des inneren
Zeitbewufitseins, în: Husserliana, Bd. X, Den Haag, M.
Nijhoff, 1966, p. 41.
26	Ibidem, Phantasie, Bildbewufitsein,
Erinnerung. Zur Phănomenologie des anschaulichen
Vergegenwărtigungen, în: Husserliana, Bd, XVIII, 1980,
p. 10.
27	H.-D. Gadamer, Wahrheit und Methode, p. XIX-
XX.
28	N. Hartmann, Ethik, p. 340.
29	G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, Vol. I,
București, Editura Academiei, 1963, p. 138, 139.
30	E. Husserl, Criza umanității europene și filosofia
(1935), București, Editura Paideia, 2003, p. 68.
31	Joh. G., Fichte, Die Grundztige des gegenwărtigen
Zeitalters (Berlin 1806), F. Meiner Verlag, Hamburg,
1978, p. 39. Accentul cade astfel pe rațiune, care „este
legea de bază a vieții omenirii, ca și a întregii vieți spi-
rituale ... fără acțiunea acestei legi - genul uman nu
putea nicicum să ajungă la propria-i ființare” (Ibidem,
p. 12).
32	M. Florian, Reconstrucție filosofică, București,
Casa Școalelor, 1944, p. 253-254.
■
22
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
diagnoze
Reflecții despre o nouă
universitate
■ Andrei Marga
Este în pregătire o nouă reformă universitară
în Statele Unite ale Americii. După ce a pre-
luat și a făcut o sinteză nouă între tradiția
colegiilor englezești și universitatea humboldtia-
nă, America nu a contenit să aducă formule noi
de universitate. Universitatea axată pe cercetare,
universitatea antreprenorială, universitatea crea-
tivă sunt modelări care s-au răspândit în întrea-
ga lume. Ce aduce nou reforma americană ce se
pregătește, vom aborda cuprinzător în alt loc, spre
a face loc întrebării simple: cum se poziționează
România în acest context al schimbărilor majore?
Lucrând, împreună cu un grup de colegi, la
proiectul Universității „Liviu Rebreanu” din
Bistrița, a trebuit să ne punem această întrebare și
să o dezlegăm ținând cont de starea de lucruri din
România. Nu se pot transplanta ca atare soluții
din altă parte, iar când se face transplantul rezul-
tatele sunt îndoielnice. Trebuie învățat, firește, din
experiențe mai bune, dar aceasta nu te dispen-
sează, dacă vrei soluții responsabile, de a elabora
răspunsuri proprii. Am mai argumentat această
optică nu de mult (vezi Andrei Marga, Anii înnoi-
rii. Reforma universității clujene, Editura Tribuna,
Cluj-Napoca, 2015; Andrei Marga, Reforma mo-
dernă a educației, Editura Tribuna, Cluj-Napoca,
2016), încât nu detaliez mai mult.
Răspunsurile celor care au lucrat la proiectul
menționat vor fi publicate într-un volum distinct,
care va reliefa până la capăt ceea ce este abordare
nouă. Datorită obiceiului plagierii, din jurul nos-
tru, unii colegi au socotit, pe drept, că publicarea
întregului proiect ar trebuit rezervată unui mo-
ment ulterior.
Nici atunci când proiectezi o nouă universitate
nu poți să faci ruptura pe cât ai vrea cu ceea ce
este, mai cu seamă că la noi tropismul este spre a
privi cu suspiciune și a întâmpina cu răutăți efor-
turile de inovare și schimbare. Aduc însă în față
felul în care s-a gândit și direcția în care s-a lucrat
la solicitarea și cu susținerea autorităților locale
din județul Bistrița-Năsăud și municipiul Bistrița,
așa cum am abordat eu aceste lucruri. Alți colegi
își vor exprima, la rândul lor, contribuții pe care
vor să le facă publice.
Argumentele principale ale înființării
Universității „Liviu Rebreanu” din Bistrița sunt
multiple și obiective. Le redau întrucât ele suge-
rează optica abordării mele.
România actuală are multe universități, dar de
calibre extrem de diferite, încât unele sunt socoti-
te, pe bună dreptate, îndoielnice. Peste toate, așa
cum arată lucrurile în ultimii ani, în țara noastră
continuă o sesizabilă lipsă de rezultate în a scoate
sistemul universitar existent dintr-o criză extinsă
și profundă și o stagnare în idei consumate.
În acest sistem se petrec fenomene grave, sem-
nalate opiniei cetățenilor și devenite de largă
notorietate, precum: neputința de a întreține cu
idei și proiecte specializate o politică a dezvoltă-
rii durabile a țării; comercializarea fără precedent
de lucrări de diplomă și de doctorat și extinderea
plagiatului; scăderea, semnalată de tot mai nume-
roși angajatori, a calității absolvenților; reducerea
valorii vârfurilor profesorale ca urmare a eronatei
înțelegeri a specializărilor și criteriilor birocrati-
ce și arbitrare de evaluare; nepotism pe scară fără
precedent în istoria modernă a țării; emigrarea
crescândă a absolvenților valoroși de liceu, în că-
utarea unor șanse mai bune de studiu; stagnarea
inovației universitare la un nivel redus; mimarea
adaptării la lumea actuală; izolarea în raport cu
tendințele internaționale; nemulțumirile sporite
ale populației cu privire la starea universităților.
Manifestările multor absolvenți de universități
principale în calitate de responsabili la nivelul ță-
rii, lipsa de răspundere și ineficiența acestora de-
notă lacune grave de pregătire, de comportament,
de educație și de caracter. Unii încalcă legea chiar
dacă răspund de aplicarea ei, alții nu pot scoate
din neajunsuri sectoarele pe care le conduc, alții
nu au decât ideile comune, unii nu pot concepe
legi ale domeniului, alții nu știu să facă reformele
la care s-au angajat
Nu se întrevede nici o șansă de a scoate univer-
sitățile românești din criza actuală, care contri-
buie la prelungirea sărăciei și a dificultăților vieții
din țară. Dacă suntem realiști, atunci nu putem să
nu observăm că în ultimii cinci ani nu s-a propus,
de către responsabilii universitari, nici o soluție
nouă la neajunsurile tot mai evidente. La o exami-
nare lucidă, în raport cu situația ce s-a creat și cu
nevoile României, soluțiile în curs și deciziile res-
ponsabililor gestionează, dar nu inovează destul,
izolează universitățile, dar nu pot declanșa curen-
te culturale în societate, consolidează un man-
darinat, dar nu generează creațiile de care este
nevoie. În acest context, singura soluție viabilă ce
rămâne realistă este crearea unor universități pe
baze sănătoase și profilarea cât mai multora dintre
cele existente în raport cu asemenea baze.
Orașul Bistrița este adecvat din toate punctele
de vedere - istoric, economic, logistic, cultural,
al relevanței - pentru a lua inițiativa înființării
Universității „Liviu Rebreanu” din multe rațiuni.
Evoc câteva dintre acestea.
Bistrița dispune la această oră de unități de
învățământ superior autorizate și acreditate le-
gal. În 1997, în cadrul unei acțiuni de extindere
a învățământului superior de bună calitate și de
întâmpinare a nevoilor de dezvoltare ale regi-
unilor țării, s-a creat Colegiul Universitar din
Bistrița, ca parte a Universității Babeș-Bolyai.
Perspectiva enunțată atunci, cum atestă docu-
mentele timpului, era ca aceste colegii să devină,
în funcție de performanța lor, de sine stătătoare
și să nu fie o povară pentru universitățile din care
fac parte în mod provizoriu. După câțiva ani s-a
înființat Colegiul Universitar Năsăud, unitățile
Universității Tehnice din Cluj-Napoca au înființat
unități care au sprijinit dezvoltarea industrială a
Bistriței. Legea educației (2011) a redenumit toate
„colegiile universitare” în mod impropriu „exten-
siuni” și le-a redus relieful.
Aceste unități aflate la Bistrița ar putea fi reasam-
blate, împreună cu noi unități, într-o Universitate.
Dar, așa cum s-a precizat de la bun început, înfi-
ințarea Universității „Liviu Rebreanu” ar fi faci-
litată de reamplasare, dar nu este dependentă de
reamplasarea acestor Extensii. Specializările ce ar
urma să consacre o nouă universitate nu includ
ceea ce este acum în Extensii deoarece este de-
pășit de nevoile regiunii și ale României și con-
sumat sub toate aspectele. Universitatea „Liviu
Rebreanu” nu cultivă specializări ca scop în sine.
Orice instituție universitară trebuie să se prime-
nească radical din când în când.
Bistrița poate reuni un corp didactic de start ce
poate fi consolidat cu numeroși profesori efectiv
de vârf din țară și din afara țării, care ar contri-
bui la asigurarea demarării unei noi universități,
satisfăcând la un nivel profesional înalt cerințe-
le legale. Se poate prezenta, deja la ora de față,
o listă cu profesori care se încadrează în criteri-
ile legale de valoare profesională, productivita-
te științifică și vârstă și care doresc să lucreze la
Bistrița. Urmează, desigur, ca, în continuare, să
se desfășoare selecția corpului didactic conform
prevederilor legale, dar ferind instituția de com-
promisurile grave care afectează din nou multe
universități din țara noastră.
Bistrița dispune de fundalul cultural și științific
datorat unei tradiții relevante. În fond, este jude-
țul din care s-au ridicat Andrei Mureșanu, George
Coșbuc, Liviu Rebreanu, Iuliu Hossu, Nicolae
Bălan, Grigore C. Moisil, Tudor Drăganu și nu-
meroase alte vârfuri în cultura națională. Dintre
județe, județul din jurul municipiului Bistrița a
dat, proporțional, cei mai mulți intelectuali cu
adevărat de vârf în istoria țării. Bistrița nu este
deloc, sub orice aspect care contează drept premi-
să a unei universități, sub nivelul multora dintre
orașele universitare actuale din România.
Bistrița dispune de fondul de carte (biblioteci și
arhive), de infrastructura didactică, de infrastruc-
tura de practică, de bazele sportive și de restul
componentelor indispensabile unei universități.
Bistrița dispune de o industrie dinamică, legată
de ramuri inovative, de o agricultură plină de po-
sibilități, de interacțiuni dezvoltate cu lumea, care
cer personal calificat la nivel universitar. Județul
dispune de o rețea de licee de bună factură, ai
căror absolvenți ar putea avea șanse în plus la o
asemenea universitate. Bistrița este atrăgătoare
pentru cooperări internaționale prin tradiție, prin
personalități care pot fi implicate și potențial de
dezvoltare academică. Așa cum arată lucrurile în
clipa de față, se poate asigura, de la început, spri-
jinul unor autorități universitare din SUA, Italia,
Franța, Germania pentru a organiza Universitatea
din Bistrița.
Municipiul Bistrița și județul Bistrița Năsăud
înregistrează o dezvoltare intensă și cuprinzătoa-
re - industrial, în agricultură și valorificarea pro-
duselor agricole, zootehnie, silvicultură, educație,
cultură, sănătate și sport - care este competitivă și
de natură să facă posibilă crearea unui nou nivel
al studiilor și pregătirii personalului specializat
de care este nevoie - cel al Universității “Liviu
Rebreanu” din Bistrița. La orice analiză lucidă,
este limpede că profilarea mai departe și competi-
tivitatea municipiului și zonei, în spațiul național
și european, reclamă înființarea acestei instituții.
Desigur, însă, că mai mult decât argumentele
înființării contează proiectul. Universitatea „Liviu
Rebreanu” prezintă și pune în aplicare o listă de
specializări în cea mai mare măsură nouă în ra-
port cu cele existente, care corespunde nevoilor de
dezvoltare tehnologică, economică și social-cul-
turală a județului, regiunii și țării. Universitatea
din Bistrița înnoiește semnificativ specializările
existente în România și contribuie la a înlătura
balastul în materie de specializări, care s-a adunat
în universitățile din țară în cursul anilor.
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
23
o
Ce aduce efectiv nou Universitatea „Liviu
Rebreanu” din Bistrița în raport cu cele existente
în țară? Este vorba de cel puțin cinci realizări ce
se regăsesc în programele didactice, de cercetare
și în rețeaua de interacțiuni cu mediul înconju-
rător economic, social, administrativ și cultura.
Anume: a) o listă a specializărilor adusă la zi în
raport cu nevoile dezvoltării regionale și naționa-
le; b) selecția meritocratică a personalului didac-
tic și nedidactic; c) organizări și management de
ultimă oră; d) un profil universitar nou și orientat
spre cercetare, inovație și creație; e) punerea în
mișcare la un nivel nou a energiilor și talentelor
din regiune și din țară.
Odată cu înființarea Universității „Liviu
Rebreanu” din Bistrița nu este vorba de o univer-
sitate care să imite ceea ce fac universitățile exis-
tente, ci de o universitate care să fie o veritabilă
locomotivă a dezvoltării regionale și naționale.
Specializările ce se organizează de Universitatea
din Bistrița vor fi în mare măsură noi, spre a sa-
tisface nevoile de pregătire resimțite în cursul
dezvoltării și a contribui la scoaterea din criză
a învățământului superior din țară. Și din acest
punct de vedere este vorba de o universitate care
să fie înainte de toate utilă în raport cu nevoile de
dezvoltare ale regiunii și ale țării. Un fapt este lim-
pede pentru orice analist lucid: dacă economia,
administrația, cultura din Bistrița-Năsăud vor să
fie susținute cu personal propriu-zis calificat, este
nevoie nu doar de „extensiuni”, care funcționea-
ză în România de astăzi până și la sate, ci de o
Universitate la Bistrița.
Finanțarea Universității „Liviu Rebreanu”
din Bistrița urmează să se realizeze în condițiile
sistemului de finanțare a universităților de stat
aflat în vigoare, în care se și realizează. Având
în vedere schimbările ce au loc în Uniunea
Europeană în materie de finanțare a universități-
lor, Universitatea din Bistrița va putea introduce
soluții de finanțare mai eficace și mai favorabile
unei instituții de performanță.
Facultățile și specializările cu care debutea-
ză Universitatea Liviu Rebreanu din Bistrița țin
cont de condițiile înființării. Ulterior, Senatul,
Rectoratul și corpul academic vor lua decizii con-
form legii. Pentru susținerea cercetării științifice
din centrul Bistrița se înființează trei Institute
în profilul internațional al R&D - Cercetare și
Dezvoltare.
Facultățile și specializările de pornire (din mo-
tivele arătate, lista completă a specializărilor se
pune în discuția publică la ora încheierii Dosarului
de autorizare și aprobare) sunt următoarele:
Facultatea de Turism, Economie și Administrație,
cu specializările Antreprenoriat; Turism și ospi-
talitate; Economie și finanțe; Economie și limbă
germană; Economie și limbă chineză; Economie și
limba italiană, etc. Facultatea de Științe Tehnice și
Agricultură, cu specializările Construcția de ma-
șini; Ingineria materialelor; Ingineria comunica-
țiilor; Eco-Dezvoltare; Agricultură; Pomicultură
și Viticultură, etc. Facultatea de Educație, Cultură
și Sport cu specializările Antropologie și rezolvări
de conflicte; Limbi moderne și cooperări interna-
ționale; Studii românești și management cultural;
Sport, etc.
Institutele de cercetare în profilujl R&D ce se în-
ființează la Bistrița sunt: Institutul de Dezvoltare
Durabilă; Institutul de Valorificare a Moștenirii și
Management Cultural; Institutul de Cercetare a
Competitivității.
Oriunde s-au înființat universități, autoritățile
locale au avut rolul crucial și au luptat cu orice
dificultate. Universitatea “Liviu Rebreanu” se în-
ființează la inițiativa autorităților locale, pe baza
unui sprijin din partea comunităților economică,
financiară, culturală din Bistrița Năsăud. Numai
autoritățile locale pot aloca baza materială a ope-
rării Universității din Bistrița. Numai autoritățile
locale pot asigura suportul instituțional al unei
universități publice.
În România se argumentează acum, inclusiv
la nivelul unor universități existente și la cel al
unor autorități centrale, că sunt prea multe uni-
versități. Într-adevăr, sunt prea multe într-unul și
același centru, dar nu sunt prea multe în teritoriu.
Sunt prea multe care se imită una pe alta, încât
creativitatea este slabă. Sunt prea multe care cul-
tivă specializări de dragul unor persoane, dar nu
pot susține economia, industria și cultura locală.
Sunt prea multe, căci performanțele lor sunt de
fapt modeste. Universitatea “Liviu Rebreanu” din
Bistrița este o inițiativă salutară care dovedește că
universitățile nu sunt nici povară, nici lux, nici
oaze de refugiu, ci locomotive ale dezvoltării -
ceea ce este esențial.
Așa cum Primarul Municipiului Bistrița a pre-
cizat și în declarația de presă din 13 iunie 2017,
autoritățile locale au luat inițiativa înființării
Universității “Liviu Rebreanu” la Bistrița. S-a con-
stituit Grupul de inițiativă și proiectare în forma
unui grup deschis, la care poate adera orice cetă-
țean care dorește să contribuie la proiect și im-
plementare. Rezoluțiile Grupului s-au adoptat cu
participarea autorităților locale.
Opțiunile și rezoluțiile fiind publice, pe măsu-
ră ce elaborarea proiectului a înaintat, a început
discuția publică. Covârșitoarea majoritate a celor
care s-au exprimat salută inițiativa și proiectul.
S-a creat un curent de susținere de către persona-
lități din țară și din străinătate, cu sau fără origini
bistrițene.
Este de așteptat să fie diferite opinii. Orice
opinie, oricare ar fi, dacă este de bună credin-
ță și contribuie la un pas înainte, este de salutat.
Întrucât suspiciunile și zvonurile nefondate în-
trec, din păcate, ca de obicei, discuția serioasă,
este de precizat că nici unul dintre cei care și-au
asumat răspunderi în elaborarea proiectului nu
și-a exprimat dorința să ocupe posturi și funcții.
Fiecare dintre responsabilii proiectului are invita-
ții de predare la numeroase universități din țară
și din afară și oferte de a fi rector, decan, director
sau orice. Nu totul pe lume se face pentru funcții,
posturi, bani! Grupul de inițiativă și proiectare nu
face nicidecum vreo selecție pentru posturi sau
funcții. Competența oricărui om se cuvine fructi-
ficată. Ocuparea de posturi și funcții nu se va face
decât meritocratic, în conformitate cu prevederile
legale.
Nimeni nu poate lua dreptul unui munici-
piu și al unui județ de a iniția proiecte potrivite
pentru propria dezvoltare. Universitatea “Liviu
Rebreanu” poate ridica în timp scurt nivelul teh-
nologic, economioc, administrativ și cultural al
întregii regiuni.
Nimeni nu are monopolul calității universi-
tare. Universitatea “Liviu Rebreanu” din Bistrița
oferă, în cadrul legal existent, un proiect salutar în
actuala criză a universităților din România. Față
de tentația care există, din păcate, la unele uni-
versității publice din țara noastră, de a recurge la
rigiditate administrativă pentru a apăra soluții ce
nu dau rezultate, Universitatea “Liviu Rebreanu”
vine cu idei noi, voință de cooperare și deschide-
re spre societate și solicită examinarea proiectelor
prin prisma valorii, nu doar a criteriilor adminis-
trative.
Universitatea “Liviu Rebreanu” din Bistrița
onorează, prin numele patronului cultural ales,
unul dintre cei mai iluștri creatori din cultura ro-
mână, care a dobândit notorietate internațională
prin validarea universală a operei sale. Înființarea
ei depinde acum de angajamentul autorităților
locale și de înțelegerea nevoii de inițiative noi și
profund utile din partea autorităților naționale.
■
Martin R. Baeyens	Beijing 2008/1 (2008) artă digitală, 42 x 59,5 cm
24
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
religia
Ioan Lupaș: un vajnic
bărbat din anturajul
episcopului Nicolae Ivan
t ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului
După Marea Unire a venit la Cluj un om
providențial: Episcopul Nicolae Ivan. El a
reîntemeiat Eparhia, a ctitorit Catedrala,
a înființat Școala de Teologie, a fondat revista Re-
nașterea, a întemeiat tipografia și s-a implicat cu
râvnă în viața spirituală și culturală a orașului.
Lucrurile acestea nu le putea face singur, ci, cu
intuiția de manager absolut, s-a înconjurat de o
pleiadă de bărbați cu mare greutate. Unii dintre
ei făceau parte și din Adunarea Eparhială. Astfel
îi putem aminti pe Dr. Sextil Pușcariu, Gheorghe
Bogdan-Duică, Dr. Silviu Dragomir, Dr. Ioan
Lupaș, Alexandru Lapedatu, Octavian Goga, Dr.
Victor Stanciu, Dr. loan Goia, Dr. Emil Țeposu și
alții.
De data aceasta ne oprim în mod special la
Părintele Academician Ioan Lupaș, de la a cărui
trecere în eternitate se împlinesc pe 3 iulie 50 de
ani. Personalitatea lui a fost una de excepție. În
bătăliile pentru afirmarea elementului românesc
în mediul universitar clujean și a biruinței orto-
doxiei a fost mereu pe baricade.
Când Părintele Ioan Lupaș împlinea 60 de ani,
Mitropolitul Nicolae Bălan îl omagia astfel: La
sărbătorirea și omagierea Părintelui Ioan Lupaș,
pentru impunătoarea operă realizată de P.C. Sa pe
terenul studiilor istorice, ca și pentru bogata și în-
suflețita activitate desfășurată în slujba Neamului,
Biserica Noastră este cea dintâi îndatorată să
participe cu flori de recunoștință și cu cuvinte de
laudă. Preocupările de istorie ale Părintelui Ioan
Lupaș au fost îndreptate, cele mai multe, spre tre-
cutul și vredniciile Bisericii, iar spiritul de care e
străbătută toată opera și activitatea P.C. Sale este
profund creștin 1.
Părintele Academician Ioan Lupaș s-a născut
la 9 august 1880 în Săliște, din părinții Toma și
Marina. Școala primară o face în sat, gimnaziul
în Sibiu, fiind nevoit în clasa a VIII-a să plece la
Gimnaziul românesc „Andrei Șaguna” din Brașov,
pentru că intrase în conflict cu șovinul profesor
de istorie Tompa Arpad. Același lucru l-a făcut și
bunul său prieten Octavian Goga. Va avea aici o
seamă de profesori distinși, dintre care amintim:
Virgil Onițiu, Vasile Goldiș, Iosif Blaga și alții2.
Primul între absolvenți, pleacă dimpreună cu
Octavian Goga, beneficiind de o bursă „Gojdu”,
la Budapesta și urmează cursurile Facultății de
Litere și Filozofie între anii 1900-1904. Își în-
cununează cursurile cu titlul de doctor cu teza
„Biserica ortodoxă română din Transilvania și
unirea religioasă în cursul veacului al XVIII-lea”.
Teza a fost scrisă în limba maghiară.
Încă din timpul studenției va publica la Tribuna
și Telegraful Român, fiind o voce care afirma cre-
dința ortodoxă și cultura română. După studiile
de la Budapesta va merge, dimpreună cu Octavian
Goga, la Universitatea din Berlin, avându-l profe-
sor pe Adolf Harnack. În compania aceluiași co-
leg, în anul 1905, face o călătorie în Italia3.
Întors acasă, este numit profesor de Istorie
Bisericească la Institutul teologic-pedagogic
„Andreian” din Sibiu. Cum exigențele institutului
cereau ca dascălii să aibă studii teologice, le va face
tocmai la institutul unde funcționa. Profesorul
Ioan Lupaș s-a implicat în toate demersurile cul-
turale și naționale ale românilor și, drept urmare,
a fost închis trei luni la Seghedin.
Datorită sentimentelor sale prea românești,
Mitropolitul Ioan Mețianu va fi nevoit să-l scoa-
tă de la catedră și să-l hirotonească preot pen-
tru Săliște, unde ajunge protopop. Misiunea lui
era de înaltă ținută. Va scrie mult și de calitate.
Prietenul său Onisifor Ghibu va sublinia faptul
că Protopopul Ioan Lupaș a dat viață, în condiții
în adevăr superioare amvonului, care are așa de
puțini slujitori pricepuți la noi. Predicile lui, la fel
de atrăgătoare și de instructive pentru țărani ca și
pentru intelectuali, fac parte din cea mai bună li-
teratură omiletică românească... Și ca duhovnic, și
ca slujitor la altar, Lupaș a pus în uimire pe cei care
l-au privit la început cu scepticism4.
La 29 mai 1914 este ales membru al Academiei
Române. După ce România a intrat în război, au-
toritățile maghiare l-au închis la Șopron, iar la in-
tervenția specială a mitropolitului Vasile Mangra
i se fixează domiciliu obligatoriu la Budapesta. Se
întoarce la păstoriții săi de Bunavestire a anului
1917. În 1918 îi apare la Sibiu „Istoria bisericească
a românilor ardeleni”, retipărită la Cluj de Doru
Radosav în 1995.
A fost participant activ al pregătirilor Marii
Uniri din 1918 și a făcut parte din organismele
Martin R. Baeyens	Ex libris Zdenek Bugan (2016)
C.G.D. +S1/6, 15,3 x 9,5 cm
importante de atunci, ajungând în Parlamentul
României Mari și-n Guvern, la portofoliul Sănătății,
iar apoi ministru al Cultelor și Artelor, în cabinetul
condus de Octavian Goga.
Capitolul cel mai important al vieții sale este
cel de la Cluj, pentru că, în toamna anului 1919,
ajunge profesor de istorie la noua Universitate.
Fiind o somitate, deschide noi căi în cercetarea is-
torică, iar împreună cu Alexandru Lapedatu înfi-
ințează „Institutul de Istorie din Cluj”. Are ucenici
vestiți precum David Prodan, Ștefan Pascu, Ioan
Moga, Aurel Decei, Mihail Dan, Francisc Pall,
Dimitrie Braharu, fiica sa Marina Lupaș-Vlasiu
și alții.
Academicianul Ioan Lupaș și-a adus contribu-
ția la reînființarea Eparhiei Vadului, Feleacului și
Clujului, ajutându-l pe Nicolae Ivan în tumultoa-
sa sa strădanie de a pune pe picioare o instituție
esențială pentru viața spirituală din Transilvania.
Nicolae Ivan îi fusese la Sibiu profesor de reli-
gie și, când s-a pus problema alegerii de episcop
la Cluj, a optat pentru acesta. A predat apoi și
în Academia Teologică înființată aici, pe lângă
cursurile ținute la universitate.
A rămas tot timpul un apropiat și sfetnic bun al
Episcopului Nicolae Ivan. Și pe când se găsea îm-
preună cu soția sa Ana într-o stațiune din Cehia,
Karlsbad, ținea legătura cu Vlădica, și-ntr-o scri-
soare îți exprima părerea referitor la întrunirea
Ligii Antirevizioniste: cred că nu ar fi nicidecum
a se discuta în ședință plenară proiectul unei ma-
nifestațiuni impunătoare la început de August, mai
ales că din partea comitetului central am primit
sugestiunea de amânare pe septembrie. S-ar da nu-
mai prilej presei minoritare de a-și înmulți propa-
ganda revizionistă5. Așadar sfat înțelept și dovadă
de echilibru.
L-a pasionat în mod absolut istoria Bisericii
noastre și, dorind s-o facă înțeleasă de către tineri,
în prefața de la „Istoria Bisericească a românilor
ardeleni”, își destăinuie această intenție: Spre a
face accesibilă cartea aceasta și elevilor, cari cerce-
tează cursurile superioare ale școalelor secundare,
am căutat să îmbrac ceea ce era de spus, în haina
unui stil simplu și ușor de înțeles6.
După instalarea comunismului a fost închis
la Sighet. Pe luptătorul pentru Marea Unire,
pe care l-au întemnițat și maghiarii, acum l-au
închis românii alături de Gheorghe Brătianu,
Silviu Dragomir, Ștefan Meteș și alții. Ultimii ani
și i-a petrecut la Sibiu și la București, trecând la
Domnul pe 3 iulie 1967 și fiind înmormântat în
cimitirul Mănăstirii Cernica.
Rămâne pentru noi chipul unui luptător dârz
pentru apărarea Bisericii Ortodoxe Române și a
Neamului Românesc. Într-o lume în care aces-
tor valori nu li se acordă atenția cuvenită este un
semnal de alarmă, mai ales că la anul vom sărbă-
tori 100 de ani de la Marea Unire.
Note
1	Nicolae Bălan, Un istoriograf creștin, în „Omagiu
lui Ioan Lupaș la împlinirea vârstei de 60 de ani”, au-
gust 1940, București, 1943, p. 47.
2	Cf. Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 370.
3	Ibidem.
4	Ibidem, p. 372.
5	Episcopul Nicolae Ivan, Editura Renașterea, Cluj-
Napoca, 2015, p. 403.
6	Ioan Lupaș, Istoria bisericească a românilor arde-
leni, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p.24.
■
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
25
diplomație culturală
Kazimiera Iliakowiczowna
sau despre dragostea poetei
poloneze pentru poporul român,
pentru Eminescu și Blaga
■ Nicolae Mareș
Eminescu este încercat de gândul Morții,dar
și de speranța reintegrării în Natura-Mamă.
Așteaptă această întoarcere în Cosmos ca pe o
beatitudine finală.
Mircea Eliade
Traducerile Kazimierei Iliakowiczowna
(1888-1983)1 din creația eminesciană
au însemnat, după transpunerile efec-
tuate de Emil Zegadiowicz, în anii 1932-1933
și de Ryszard Dobrowolski, în anii '60, o nouă
etapă în transpunerea operei marelui romantic
român în Polonia. Era pentru prima dată când
un poet de anvergura creatoarei din Poznan,
cu un loc bine definit în literatura țării sale, de
data aceasta bună cunoscătoare a limbii româ-
ne, pe care o vorbea fluent, să îl traducă și să îl
răspândească în țara lui Mickiewicz, Siowacki
și Norwid pe Eminescul nostru, romanticul cu
preocupări largi despre istoria Poloniei2
Marele merit al traducătoarei a fost că a ac-
ționat intens într-o perioadă în care presa cul-
turală din țara natală apărea în tiraje de sute
de mii de exemplare, iar Iiiakowiczona a apelat
din plin la mijloacele respective de comunicare,
precum și la radio și televiziune - ceva mai târ-
ziu - întru cunoașterea în masă a poeziei cla-
sice și contemporane românești, cât și a liricii
populare. Autoarea florilegiului Zborul lui Icar
(a debutat cu volumul respectiv în 1912), a și
declarat că de poezia populară românească este
fascinată. Era pentru prima dată când un poet
de talia și de factura autoarei se apleca constant
asupra literaturii române, ca semn de recunoș-
tință pentru ospitalitatea cordială acordată de
români, timp de peste opt ani, în perioada cea
Ordinul Coroana României în grad de Comandor oferit scriitoare poloneze în perioada interbelică. Efortul postbelic al ei
și altor zeci de scriitori polonezi n-a mai fost răsplătit.
mai grea din viața sa și din istoria generației
sale (1939-1948)3, pentru modul în care per-
sonal a fost înconjurată de aceștia în vremuri
de restriște. O făcea cu prețul unor traduceri de
mare calitate - unele impecabile - cu dragoste
și afecțiunea fraternă. N-a uitat niciodată de
șansa acordată ei de români, de a munci și de-a
trăi pe meleaguri românești, la Cluj, conside-
rând că acesta a fost un privilegiu pentru fostul
diplomat pe care soarta crudă l-a adus aici, la
alegerea ei, în septembrie 1939.
Poeta se trăgea dintr-o familie lituaniană, ca
mulți dintre confrații ei poeți, de la Mickiewicz
la Miiosz, cu rădăcini directe ce duceau la bu-
nicul său, unul dintre membrii organizației
Filomaty, din care a făcut parte însuși autorul
epopeii Pan Tadeusz, Adam Mickiewicz. S-a
bucurat de o instrucție solidă, dobândită în
Anglia, la Petersburg și la Cracovia. De tânără a
cunoscut „durerile vieții”, cunoscut fiind că în
timpul primului război mondial a slujit în ar-
mata rusă, ca infiermieră, (Varșovia se afla sub
imperiul țarist de la 1795), ca apoi să se remar-
ce și în viața publică, în calitate de diplomat,
inclusiv ca secretar personal al celui care a re-
dat Poloniei independența de stat și demnitatea
de odinioară în lume, mareșalul Jozef Piisudski.
Kazimiera Iiiakowiczowna a avut șansa să
cunoască România, pentru prima dată în anii
1937 și în 1938, delegată fiind de Ministerul
Afacerilor Externe de la Varșovia de-a prezen-
ta în lume Polonia și personalitatea liderului
polonez (decedat în mai 1936), cel pe care l-a
slujit cu devoțiune exemplară. În țara noastră
prezentările le-a făcut de la Cernăuți la Cluj
și Timișoara, respectiv la Galați, București și
Kazimiera Iiiakowiczowna
Petroșani în fața unei audiențe selecte, care n-a
uitat-o cât a trăit. În timpul celor două voia-
je s-au pus bazele dragostei și prețuirii pe care
le-a căpătat față de România. Meleagurile car-
patine au devenit un „deliciu” pentru sufletul
ei nobil. „Trăirile românești” le-a înfățișat în
scrieri de mare sensibilitate, care ne-ar putea
interesa din multe puncte de vedere, personal
considerându-le pagini antologice despre ființa
și cultura românească. Impresiile legate de ma-
nifestările poporului român în cele mai diferite
ipostaze, Iiiakowiczowna nu le-a păstrat doar
pentru sine sau pentru studii ulterioare, și nici
nu le-a lăsat să lâncezească în sertare sau prin
jurnale intime, niciodată publicate, ci le-a răs-
pândit cu mult sârg în presa poloneză, din do-
rința ca o bună parte dintre compatrioții ei să
cunoască valențele creatoare de care dispunea
România, aliată cu Polonia din martie 1921,
în lupat împotriva bolșevismului4. România și
Polonia și-au întins atunci cu multă cordialita-
te brațele. Un dirijor neîntrecut a fost în acel
timp, Nicolae Iorga - prin Neamul Românesc
și Timpul lui Gafencu - toată elita românească,
românii toți, de la vlădică la opincă.5
Știa bine Iiiakowiczowna că țara și poporul
român l-au primit de patru ori cu mare căl-
dură pe fostul conducător al Poloniei renăs-
cute; știa că de la cel mai înalt nivel, Coroana
României aprecia personalitatea complexă și
dârză a Mareșalului; a conferențiat diplomata
în cele mai mari orașe, în calitate de scriitor
și de femeie care l-a cunoscut îndeaproape pe
Pilsudski, ca și Regina Maria a României, care
l-a descris în jurnalele sale în cele mai frumoa-
se culori.
,
Enumerarea - fie și numai a titlurilor acestor
însemnări/reportaje - elaborate la fața locului
de scriitoare ar fi suficientă pentru a ne con-
vinge că nu a trecut indiferentă pe lângă ceea
ce întâlnise și remarcase în România la sfârși-
tul anilor interbelici. Republicarea acelor ma-
teriale cât și o lectură proaspătă a textelor pe
care le vom aminti mai jos ar fi extrem de in-
structivă și azi nu numai din punctul de vedere
cultural și scriitoricesc, dar și istoric, politic și
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
sociologic, ajutându-ne să identificăm trans-
formările petrecute în societatea românească
după opt decenii (în bine sau în rău), și dacă
mai este ceva viabil din ceea ce odinioară a
atras-o pe vizitatoare ca un magnet. Ar putea
fi un prilej fericit de a ne raporta la una din
perioadele cele mai mai dramatice și tulburi
care a urmat - atât pentru polonezi dar și pen-
tru români - așadar cu cei cu care poeta a trăit
alături și după Diktatul de la Viena din 1940. Ea
avea să remarce cu multă dragoste și afecțiune
persoanele care au ocrotit-o, iar cu o anumită
obidă a subliniat că ungurii au uitat de ea în
acele momente, au șteres cu buretele faptul că
au curtat-o insistent în prealabil, cu scopul de
traduce din literatura lor, fără a-i sări în aju-
tor de data aceasta, după ce aceștia au ocupat o
parte din Transilvania, săvârșind atâtea crime.
Poeta n-a uitat niciodată că oamenii simpli sau
intelectualii de vază au înconjurat-o ca pe o ru
dă apropiată. Sunt mărturii de răspândit și azi
în lumea întreagă. Iată titlurile acestor scrieri:
W Rumunii /În România/(1937), Rumunskie
roze „Trandafirii românești”, (1937), Ostatnio
w Rumunii „Recent în România” (1937), Jaka
jest Rumunia „Imaginea României” (1937),
Rumunia kamienna „România sculptată în
piatră” (1938), Naszym rumunskim siostrom
„Surorilor noastre românce” (1938) etc6. Iată
sufletul ei în câteva citate din reportajele de o
rară sensibilitate, enumerate mai sus:
„...În România nu trebuie să depui efort să te
acomodezi. Pe străin îl poartă valul omenesc viu,
unduios, sensibil, plin de grijă, de o rară delica-
tețe, un val față de care efortul personal devi-
ne inutil..I se economisește oaspetelui fiecare
clipă de stânjeneală, fiecare ciocnire brutală cu
necunoscutul /.../ în conversații nu există între-
ruperi sau momente de tensiune, discuția curge
ușor, fără șabloane..Există în discursurile româ-
nești un conținut și o arhitectură a căror unitate
și curgere impecabilă îl poartă pe ascultător ca
ritmul unui dans, ori al unui marș”.
Poeta poloneză reține că în România: „totul
pare a se perinda în cadrul unei frumuseți veș-
nice, care e moștenită din ancestral, neștirbită de
la o generație la alta și care se manifestă în orice
clipă, în chipul cel mai firesc, fără constrângere,
fără a se întoarce spre sine.”
”În grupuri frumoase și demne ies românce-
le din biserică înveșmântate în portul lor nați-
onal de sărbătoare, și tot în frumusețe o bătrână
țărancă, la târg stă dusă pe gânduri, aplecată
asupra fructelor și brânzeturilor proaspăt aduse
din sat. /.../Frumoase sunt femeile în România!
/Armonia rasei atinge, prin ele, expresia cea mai
înaltă”.
Remarcă aceste lucruri o Doamnă de mare
sensibilitate, o Poetă, un diplomat umblat mult
prin lume. Nu excludem că unele aprecieri fa-
vorabile să le fi auzit, ca secretară personală,
și din gura superiorului ei, ctitorului Poloniei
moderne, Mareșalul Pilsudski7. La rândul lui
acesta a fost atât de îndrăgostit de România în-
cât a vizitat-o în zece ani de patru ori. Nicăieri
în lume n-a făcut șeful statului polonez atâtea
vizite. Una dintre acestea a durat șase săptă-
mâni (1928). A străbătut mareșalul țara întrea-
gă „la pas”. Printre polonezi, poate numai Papa
Ioan Paul al II-lea a mai vorbit atât de frumos și
de înțelept despre România, în vizita efectuată
în mai 1999, folosind epitetul „Grădina Maicii
Domnului”, cu referiri la spiritualitatea româ-
nească, la cultura și istoria ei, ca punte de legă-
tură între Orient și Occident.
La izbucnirea războiului, în septembrie 1939
se putea îndrepta Kazimira Ittakowiczowna
oriunde în această lume, mai ales că refugiata
era speriată peste măsură. Îi cunoștea pe ruși ca
nimeni altcineva. Dar a ales România și a ho-
tărât să rămână aici și să nu mai continue beja-
nia. Avea în buzunar un pașaport diplomatic și
cunoștințe pretutindeni în lume. A ales Clujul.
Putea lua drumul Franței sau al Albionului, ca
zecile de mii de conaționali. A preferat să ră-
mână în Ardeal, în ciuda faptului că și aici - ca
oriunde în acele vremuri - tot ceea ce se petre-
cea în lume și mai ales înstrăinarea o rodea. A
rămas pe Someș, la Cluj, în casa ospitalieră a
guvernatorului transilvan, profesorul universi-
tar, Coriolan Tătaru, să-i învețe pe copiii aces-
tuia și pe ai vecinilor săi limbi străine, mulțu-
mită că astfel va putea să-și câștige onest pâinea
cea de toate zilele. Printre învățăceii săi, unii au
devenit nume mari mai târziu: Valeriu Bologa,
Nicolae Enescu, Dorli Blaga etc. Cea din urmă
încă își mai amintește cu plăcere de profesoara
poloneză Illa, iar alții au căutat-o și o vor evoca
cu mare căldură decenii mai târziu.
La rândul ei, Profesoara n-a uitat pe nimeni
și a făcut încă de atunci un elogiu deosebit
elevilor săi clujeni, aviz și pentru cei de azi!
„Traian învață de doi ani cu mine limba rusă
și de un an engleza. Iuliu îl ajunge din urmă în
studiul limbii engleze. Pe Traian nu îl intere-
seză nimic altceva în afară de știință. Învață în
taină italiana și greaca, pentru că s-ar putea să-i
folosească. Iuliu învață singur spaniola, fiind-
că zice el, este o limbă atât de frumoasă încât e
greu să îi reziști. (Nu s-ar da în lături să învețe
și japoneza). Această generație a lor, a doua ge-
nerație de intelectuali, după bunicii lor țărani,
este stăpânită de foamea cărții și înghite știin-
ță, așa cum înghite câinele Brak ciocolata, nici
nu-i simte gustul dacă bucățica e prea mică”. 8
Nici că se putea un elogiu mai frumos la
adresa tineretului român studios din acei ani
cumpliți de grei. Nu numai la adresa acelor
tineri, cu precădere însă la adresa oamenilor
simpli, cei care pur și simplu au cucerit-o pen-
tru totdeauna și pe care i-a evocat cu o cordia-
litate copleșitoare.
Martin R. Baeyens	Frumos - Shanxi - pentru totdeauna 9 (2016), artă digitală, 21 x 29,7
„Niciodată nu m-a părăsit bunătatea oame-
nilor. La familia unde m-am stabilit întâi, dând
lecții într-o casă bogată, cea mai bună a fost pen-
tru mine femeia lor din casă, o țărancă simplă.
/.../ Cu toate că nu ne înțelegeam în nici o lim-
bă, ea știa atât de bine să-mi ghicească voia, să
mă consoleze, să plângă cu mine...Seara când
stăteam pe gânduri în cameră, apărea Maria.
Îngenuchea lângă mine pe podea și, plângând,
îmi spunea în jargonul ei ciudat, latin, pe care
aproape că îl înțelegeam, cuvinte pline de ali-
nare..............................Când Clujul românesc, numai după un
an, s-a schimbat și a devenit Kolozvar-ul ungu-
resc, iar eu în douăzeci și patru de ore, am fost
nevoită să părăsesc vila guvernatorului, unde îi
învățam pe copii limbi străine și să caut un adă-
post, cine m-a primit în casă? Niciuna dintre
contesele și baroanele unguroaice care-mi ară-
taseră amabilitatea mondenă din clipa din care
am apărut la Cluj................././ Această țărancă sim-
plă, fostă slujnică, mi-a spus să mă duc la ea, la
țară, și să stau acolo cât voi vrea până când se va
găsi ceva mai bun”.
Și tot acesta, la plecarea definitivă spre țară a
poetei, în 1947, după cumplita foamente care a
bântuit România în acei ani, Maria Lăpușan din
Gilău, i-a adus o pâine rotundă pe care n-a ui-
tat-o niciodată scriitoarea, conștientă că aceas-
ta era o mare raritate. În plus a și invitat-o să
revină la ea, la țară, la Gilău.
Am găsit în rândurile și frazele așternute
de Ittakowiczowna în însemnările sale apreci-
eri de pus la icoană, judecăți emise nu doar de
un talentat scriitor și poet, ci și reflecțiile unui
umanist de mare clasă. Și alți scriitori polonezi,
demnitari sau refugiați de rând din toate cate-
goriile sociale au scris în perioada respectivă
gânduri simțite despre poporul român și cultu-
ra românească9. Însă Ittakowiczowna a înțeles
izvoarele acestei culturi și mai ales trăinicia ei.
Pentru a trece mai ușor peste vremuri-
le crâncene, Maica Lucia, bunica viitorului
academician român, Valeriu Bologa, avea să
îi insufle pentru totdeauna dragoste pentru
Eminescu. Deseori a amintit traducătoarea epi-
sodul respectiv și peste ani. Paginile din poetul
nepereche, cu muzicalitatea și simplitatea lor,
au fost primele impulsuri, primele ei lecturi.
O
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
27
o
A trecut apoi la transpuneri tot mai variate,
atât din creația eminesciană cât și din lirica
altor poeți români de seamă, de la Ienăchiță
Văcărescu, la Alecsandri, Bacovia, Miron Radu
Paraschivescu, Magda Isanos și Marin Sorescu.
Se va atașa, totodată, nu numai de țăranca din
Gilău, femeie în casa guvernatorului transilvă-
nean, profesor universitar, ci și de elevii pe care
îi învăța limbi străine pentru a-și câștiga mo-
dest - cum subliniam mai sus - o pâine.
Drag, chiar foarte drag i-a fost
Ittakowiczownei și țăranul român, despre care
spunea: „este un estet din naștere, lucru vădit
în meșteșugul cu care-și țese portul, își clădeș-
te și-și împodobește casa, își pictează icoanele.
Tradiția frumosului în România se află pe pri-
mul plan. [...] Acolo totul pare a se desfășura
în limitele unei frumuseți eterne sacre; se moș-
tenește neștirbită de la o generație la alta și îți
apare, în orice clipă, în chipul cel mai firesc, fără
emfază [...] Să locuiești într-o casă țărănească
în belșugul de culori al pernelor, chilimurilor,
ștergarelor și covoarelor brodate și țesute, e ca
și cum ai locui într-un curcubeu. Culorile sunt
asociate cu un gust infailibil [...] și nu știu să
fi văzut în altă parte femei îmbrăcate atât de
împodobit [...] Icoanele, aceste imagini sacre
românești, formează un capitol de frumusețe
cu totul aparte. O frumusețe care emană nemij-
locit din sufletul omului simplu, al poporului.
Bizantinismului, care stă la baza iconografiei
românești, cufundat într-o meditație hieratică
i se adaugă blânda seninătate latină. Prin forma
încremenită, rigidă curge un conținut riguros,
armonios”10.
Regatul României avea ca ministru pleni-
potențiar la Varșovia un diplomat de talia lui
Duiliu Zamfirescu, dornic ca și Blaga sau Aron
Cotruș să dea noi dimensiuni colaborării bila-
terale, încât în 1938 autoritățile românești îi vor
acorda scriitoarei Ordinul Coroana României
în grad de Comandor. România știa în vre-
murile respective destul de bine ce înseamnă
recunoștință pentru o faptă demnă de laudă.
O făcea cu generozitate cum a făcut-o și în
cazul celuilalt traducător din Eminescu, Emil
Zegadlowicz.
Modesta ambasadoare a literelor române - așa
cum personal am cunoscut-o la Poznan - nu va
pomeni niciodată despre această înaltă distinc-
ție, cu care alți indivizi ar fi ieșit în față, ar fi ce-
rut sprijin chiar oficial în 1939. Au făcut-o mulți.
Poeta va pomeni, în schimb, cu mare dragoste și
afecțiune despre vecina sa „Maica Lucia”, născu-
tă Pușcariu, bunica profesorului Valeriu Bologa,
cea care înțelegându-i firea poetică a apropiat-o
pentru totdeauna de limba română, ademe-
nind-o cu lecturi din versurile lui Eminescu,
convisă că astfel ne va cunoaște și mai bine. Iar
peste ani, după năpraznicul război, întoarsă în
Polonia (1948), Doamna Hla - cum îi spuneau
cunoștințele și elevii săi - va recunoaște, cu o
sinceritate dezarmantă, despre subtila valoare a
spiritului românesc. Printre primele poeme din
Eminescu traduse și publicate în presa catolică
poloneză de poetă a fost poemul Ruga.11
Nu cumva tânărul preot și Poet Karol Wojtyla
a fost printre cei care a citit aceste versuri pentru
prima dată?. În mod sigur el avea să le recite în
Piața Sfântul Petru de la Roma, chiar în limba
română. Se petrecea în 1983. Era primul Papă
polonez, primul Pontif care făcea acest lucru. 12
”În timp ce de-a lungul celor opt ani și ju-
mătate, nu mi-am putut însuși limba maghia-
Martin R. Baeyens
Ex libris Zdenek Bugan (2016), C.G.D., 102 x 111
ră, deși la cererea unor literați de la Budapesta
tradusesem două romane și câteva poezii ungu-
rești în limba polonă (...), româna mi-a devenit
accesiblă numai în câteva săptămâni (sublinie-
rea mea - N.M.) de la stabilirea (mea) la Cluj”. 13
Se va interesa peste ani Doamna Hla, dacă la
Catedrala greco-catolică de pe Someș mai dăi-
nuie icoana Maica Domnului din Czșstochowa;
și n-avea să uite că pentru cinstirea memoriei
polonezilor îngropați în cimitirul din localita-
te a cuvântat în 1946 însuși poetul și filosoful
român Lucian Blaga. Intrebată, fica acestuia nu
și-a mai amintit recent de acest episod, dar mai
păstrează în minte lecțiile făcute la Brașov (?)
cu profesoara poloneză, secretara personală a
mareșalului Pilsudski. N-a aflat niciodată fosta
refugiată pe meleaguri românești despre faptul
că scriitorul din Lancrăm și-a început cariera
diplomatică la Varșovia, în urmă cu nouăzeci
de ani, în 1926, unde va funcționa și în anul ur-
mător. Din creația Poetului din Lancrăm va tra-
duce și publica în anii '60-'70 poeziile: Orașe,
arhipelaguri, oceane, Scoici, Cântec înainte de
a adormi, Cântecului somnului, Inscripție pe o
casă nouă, Catren și Heleșteul, texte care vor in-
tra în culegerea de Opere complete ale autoarei,
apărute în anul 2000 la Torun. 14
Note
1 Nicolae Mareș, Marea doamnă Ula din Poznan
- un alt „ambasador” al literaturii române pe me-
leaguri poloneze // Nicolae Mareș, Cultură - Artă -
Literatură - Știință - Spiritualitate (Eseuri), Colecția
OPERA OMNIA publicistică și eseu contempo-
ran, Vol. I, Editura Tipo Moldova, Iași, 2014, pp.
387-390; idem, Două distinse traducătoare: Janina
Wrzoskowa și Kazimiera Hlakowiczowna // Nicolae
Mareș, Cultură - Artă - Literatură - Știință -
Spiritualitate (Eseuri), Colecția OPERA OMNIA pu-
blicistică și eseu contemporan, Vol. I, Editura Tipo
Moldova, Iași, 2014, pp. 385-386; idem, Tălmăciri,
27-30; idem
2 Nicolae Mareș, Eminescu și Polonia, România
literară nr. 2/15 ianuarie 2016, pp. 22-23;
3 Nicolae Mareș, Încă Polonia...pp. 234-237,
Editura Prut Internațional and Colosseum, 2008;
idem Tălmăciri pp. 27-30, Ed. TipoMoldova, Opera
Omnia, Iași 2013
4 Nicolae Mareș, Jozef Pilsudski, Mongrafie, eLite-
ratura, București 2015
5 Nicolae Mareș, 75 de ani de la moartea marelui
istoric român - prieten al Poloniei și al poporului
polonez, cel mai mare filopolonez român - Nicolae
Iorga, în „Polonus”, 1/2016, pp. 20-27; idem Nicolae
Iorga despre copilăria sa, despre polonezi și Polonia,
în volumul omagial, Anca Irina Ionescu, Editura
Lider Internațional, pp.277-282; idem în Dacia lite-
rară nr. 7-8 /2013. pp. 17-20.
6	cf. Maria Vârcioroveanu, Kazimiera
Illakowiczowna - o poloneză care ne-a iubit, Ed.
Paideia 2008, idem Nicolae Mareș, Blaga în limba
polonă, Editura eLiteratura, București 2014
7	Idem Nicolae Mareș, op. cit. Mareșalul Pilsudski
8 Idem, Maria Vârcioroveanu, op. cit. - la fel în
continuare.
9	cf. Albumul Iar pământul vostru a devnit casa
noastră, Refugiați polonezi în România în anii 1939-
1945, Centrul Karta, Varșovia 2012, primit de la
ministrul polonez pentru combatanți, Jan Stanislaw
Ciechanowski, cu autograf, știind cât de critic am
fost la apariția, la aceași editură, cu sprijinul ICR, a
unei lucrări intitulate Azilul românesc.
10 „Prosto z Mostu”, nr. 40 din 29 august 1937
11 Cf. Slowo Powszechne - 1948
12	Nicolae Mareș, Sfântul Ioan Paul cel Mare,
TipoMoldova, Iași 2015
13	Idem, Maria Vârcioroveanu, op.cit.
14	Vezi Nicolae Mareș, Lucian Blaga în limba polo-
nă, Editura eLiteratura, București 2015
■
21
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
TIFF 2017
Niciodată TIFF-ul nu fu
mai ploios...
Doinel Tronaru
Sufletului nostru doritor de filme“... Ca de
obicei, fiind prins cu alte obligații extra-
sau semi-cinefile (interviuri cu actori,
regizori sau cei doi specialiști în Giger, conferin-
țe de presă etc.), nu prea am avut timp de filmele
propriu-zise. Pentru mine, însă, actuala ediție a
TIFF stă sub semnul a două filme, pe care le-am
văzut, culmea, în aceeași zi (de fapt, am plecat pu-
țin de la finalul primului pentru a ajunge la timp
la proiecția celui de-al doilea).
Este vorba despre filmul maghiar Despre trup și
suflet / Testrol es lelekrol / On Body and Soul, regia
Ildiko Enyedi (care, însă, intră în distribuție pe
marile noastre ecrane din 30 iunie), și - mai ales -
filmul polonez Playground / Teren de joacă / Plac
zabaw, regia Bartosz M. Kowalski, despre care din
diverse motive, sunt sigur că nu va intra niciodată
în distribuție normală. Voi încerca, în continuare,
o scurtă comparație între acestea două.
Răul de lângă noi
Playground, filmul polonez pe care l-am văzut
aproape de miezul nopții (proiecție urmată de
un Q&A cu regizorul Kowalski), folosește trama
filmului cu adolescenți - imaturi, inconștienți, în
același timp supraoameni și suboameni „dincolo
de bine și de rău“ -, în linia lui Larry Clark și Gus
Van Sant (pe care-i bate însă în duritate și inten-
sitate, cam cum făcea, la vremea lui, Elem Klimov
cu filmele americane de război; de, Estul!), com-
binată cu avatarurile tehnologiei actuale (ca în
After Lucia sau Lumea e a mea, depășindu-le și
pe acestea în intensitate și în crearea tensiunii),
pentru a ne spune că răul e ceva banal, care se află
la orice colț de stradă (chiar dacă nu se concreti-
zează întotdeauna).
Kowalski nu se sfiește să ne arate că Răul se
află adânc încastrat în noi, nu vine din afară, așa
cum ne place atât de des să credem. Chiar dacă
regizorul nu ar fi spus, după proiecție, că are un
background documentarist, aș fi ghicit asta, după
modul admirabil și minuțios în care și-a realizat
filmul. Păcat că acest film, unul dintre cele mai
bune pe care le-am văzut, nu are nicio șansă să
fie distribuit la noi, în primul rând din cauza du-
rității sale, apoi a lipsei de interes a potențialilor
spectatori. Ce să-i faci, adevărul este întotdeauna
neplăcut.
Visează CTC-iștii cerbi sălbatici?
În aceeași seară, diferența dintre un film fă-
cut ca să placă (On Body and Soul) și un film
făcut nu ca să nu placă, dar poate ca să ne tre-
zească (Playground). Amândouă filme din Est.
Nu vreau să se înțeleagă că nu mi-a plăcut filmul
maghiar. Îmi place și artificiosul (Enyedi), și - de
la un anumit moment, în viața mea de cinefil -
simțul aproape „documentaristic“ al realității
(Kowalski). On Body and Soul e un fel de Amelie
(cu o tandrețe mai specială, central-europeană,
cum spuneam) și bănuiesc că, dacă l-aș fi văzut la
vârsta la care-am văzut filmul lui Jeunet, mi-ar fi
plăcut la nebunie. Oameni care visează, în același
timp, aceleași vise, ce poate fi mai frumos? Cineva
mă întreba dacă e posibil în realitate așa ceva, ne-
acordând, astfel, filmului dreptul la vreo fărâmă
de fantastic și nedând nicio șansă imaginației.
Din punct de vedere stilistic, filmul lui Enyedi
este încărcat de calofilie (are, însă, doi actori de
nota 10: Geza Morcsânyi și Alexandra Borbely)
și mai fac o singură paralelă, ca să se înțeleagă ce
vreau să spun: deși este, teoretic, mai explicit de-
cât Playground (arătând „pe viu“ și pe larg sacri-
ficarea animalelor în abatorul la care lucrează cei
doi), totul este filmat atât de calofil, încât practic
nu-ți produce nicio tresărire (nici măcar estetică).
Filmul polonez nu are, propriu-zis, nicio secvență
explicită, violența eventuală este filmată de depar-
te, de la o distanță confortabilă, dar este filmat atât
de autentic și creează atâta tensiune, încât ai im-
presia că e unul dintre cele mai violente filme pe
care le-ai văzut vreodată. Nu este, însă, o violență
gratuită (gen Saw, menționat de mai multe ori de
regizor), ci una avertisment, care vorbește despre
răul din specia noastră.
Eloge de l’amour
Locul al treilea în topul filmelor pe care le-am
prins la TIFF (deși, în seara când l-am văzut, se
afla pe locul 1) este ocupat de filmul Frantz, pe-
nultima producție a reputatului regizor francez
Franțois Ozon. Credeam că o să văd un film ho-
mosexual, așa cum sunt multe ale francezului, și
o să-mi dezvolt studiul asupra acestei condiții (nu
numai) sexuale, dar nici pe departe, homosexua-
litatea aici nu-i decât în filigran, dacă vrei s-o ca-
uți neapărat, nu-i niciodată afirmată.
Frantz (inspirat de scenariul de la Broken
Lullaby, de Ernst Lubitsch, titlu din 1932) este
un film superb și complex, un elogiu al dragostei,
un film împotriva războiului (mai necesar decât
oricând), dar și despre falsele identități pe care ni
le asumăm pentru a nu face rău celor pe care-i
iubim. Un fel de Jules și Jim al vremii noastre. Lui
Ozon, de multe ori genial, dar fără miză (sau cu
una subțire), i-a trebuit să dea multe rateuri, până
să reușească un astfel de film.
■
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
Patru propuneri
Ion Indolean
Dacă anul trecut am reușit să văd destul
de puțin filme, în ediția 2017 am bifat
mai multe. Majoritatea nu suscită însă
mari discuții, pentru că sunt mediocre. Părerea
multor oameni cu care am dezbătut pe marginea
selecției este că aceasta s-a întâmplat să fie mai
neofertantă decât cea de anul trecut. Explicații
pentru acest fapt pot fi diverse. Probabil a fost un
an mai slab la nivelul producției cinematografie
mondiale sau poate că proiectele înscrise la TIFF
s-au întâmplat să fie, multe dintre ele, mediocre.
E posibil ca titlurile bune să fi ocolit de această
dată Clujul, din dorința de a avea premiera în
festivaluri mai mari. Acesta a fost și cazul unor
filme românești care vor debuta în alte locuri,
ceea ce nu s-a prea întâmplat în trecut. Pentru că
nu au fost selectate la Cannes sau Berlin, aceste
filme își încearcă norocul căutând pălării puțin
mai mari decât TIFF, precum Karlovy Vary. În
același timp, se poate ca ideea exprimată aici să
fie eronată și doar eu să fi ratat filmele cu adevă-
rat bune prezente la TIFF-ul acestui an. E greu
de spus. Când ai de ales din peste două sute, in-
tervine și norocul (sau flerul) în a le selecta spre
vizionare pe cele interesante.
În ciuda lipsei mele de inspirație în a le găsi pe
cele solide, câteva titluri au reușit să îmi spună
câte ceva. Acestea sunt: Vânătoare (r. Alexandra
Bălteanu), Sora mea / Demonios tus ojos (r.
Pedro Aguilera), Austerlitz (r. Sergei Loznitsa) și
Procesul (r. Claudiu Mitcu, Ileana Bîrsan). Două
ficțiuni și alte două documentare. În continuare,
voi discuta despre Vânătoare și Austerlitz, dar vă
invit să le vedeți și pe celelalte.
Vânătoare, care nu a fost în competiția Zilelor
Filmului Românesc de la TIFF (fiind proiectat în
afara ei; nu știu de ce și care sunt rațiunile pentru
acest lucru), ar fi meritat premiul pentru debut.
Cred că ar fi indicată o delimitare, pentru edițiile
viitoare, în ideea în care documentarele să con-
cureze pentru cel mai bun documentar, iar fic-
țiunile pentru cel mai bun film respectiv cel mai
bun debut. E greu să compari mere (ficțiuni) cu
pere (documentare). În același timp, ce reușește
Alexandra Bălteanu în Vânătoare (film de semes-
tru, ea studiază în Germania, la Berlin, dar film so-
lid, deloc școlăresc, dimpotrivă!) e mult mai greu
de obținut decât ce reușesc realizatorii Ultimului
căldăraș (laureat cu premiul pentru debut), care e
totuși un documentar antropologic al cărui format
și punct de interes nu e nou (dispariția tradițiilor,
comunități neglijate, în acest caz de rromi etc.)
pentru peisajul autohton, unde meserii și culturi
sunt uitate, dispar. E mai dificil să construiești o
poveste (o ficțiune) decât să documentezi o rea-
litate (poveste deja construită pentru tine), dar și
dacă nu ar fi așa, sunt două tipuri de cinema care
nu ar trebui să concureze împreună. Una peste
alta, Vânătoare prezintă cu mult nerv, cu stăpânire
de sine, cu o implicare care nu devine niciun mo-
ment moralizatoare, povestea a trei tinere prosti-
tuate, nevoie să presteze această muncă în absența
altor posibilități sau perspective. Trei femei tine-
re, triste, îngrijorate și împovărate de contextul
unde s-au născut și pe care nu îl pot depăși. Altă
șansă par că nu au. Lumea în care trăiesc, posi-
bilitățile limitate, oamenii care le înconjoară le-au
adus în această situație degradantă. O situație pe
care, totuși, o înfruntă cu demnitate. Fiecare are
câte un vis, atât de minor încât parcă nici nu mai
contează. Lor și ideea de vis le este refuzată. Ele
nu sunt lăsate să spere la o viață mai bună. La un
trai mai liniștit. Au ajuns într-acolo încât nici cli-
enți nu mai prea găsesc. Sunt la capătul puterilor.
Lidia (Corina Moise) și Denisa (Iulia Lumânare),
mai experimentate, deja mame, reprezintă (anti)
modelul pentru Vanesa (Iulia Ciochină), proaspăt
intrată în acest joc spre pierzanie. Un film necesar,
un debut solid și un regizor, Alexandra Bălteanu,
al cărui carieră merită urmărită.
Față de Vânătoare, care caută refugiu într-o is-
torie minoră, marginală, aflată departe de istoria
mare, cea care rămâne, Austerlitz se poziționează
în fluxul central al discursul politic în momentul
când alege să meargă în orașul unde s-au petre-
cut atâtea momente importante, precum bătălia
care i-a adus una din cele mai mari victorii lui
Napoleon Bonaparte sau lagărul de concentra-
re creat acolo de naziști, în Al Doilea Război
Mondial. Fiind una din vocile sonor-percutante
ale documentarului mondial, Sergei Loznitsa con-
tinuă o serie, un proiect personal, care îl urmăreș-
te constant (a devenit pentru el un mod de trai),
despre durerea umană, clinciurile istoriei, dezas-
trele derivate din orice exces. Acest orășel marcat
de evenimente s-a transformat acum într-un fur-
nicar de turiști: lumea râde, vorbește la telefon,
filmează, urlă, trăiește, e relaxată. Bip-ul făcut de
aparatele de fotografiat sună fără încetare. Aici,
oamenii se comportă ca și cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Locul, solemn prin context, a devenit
total isteric. E una din acele multe mecca europe-
ne destinate turismului, un spațiu pentru peleri-
nii de azi, dornici să consume. Orientat anti-sis-
tem, filmul subliniază ritmul infernal și ipocrizia
în care ne pierdem, cumpărând la nesfârșit excur-
sii, tehnologie, modă. Suntem mulți, zgomotoși,
ne-am pierdut pietatea. Vedem, în flux, în acest
mecanism, felul cum o nenorocire este exploatată
și devine produs. Aceasta e secată de semnificația
veche și umplută cu una nouă, nepăsătoare în fața
marilor lupte purtate acolo. Noi mergem să retră-
im trecutul, dar nu îl mai găsim. Gălăgia, agitația
l-au nimicit pur și simplu. Austerlitz se legitimea-
ză drept un film despre necesitatea, devenită ast-
fel responsabilitate, de a nu uita. E tipul acela de
proiect necesar, pe care nu ai voie să îl ocolești,
oricât de tranșantă ar părea acea realitate captată,
surprinsă de regizorul ucrainean.
Un TIFF din care întotdeauna, indiferent de
selecția oficială și de cea personală, ai ocazia de a
rămâne cu ceva.
■
Pericol în savana
africană: Safari
Adrian Țion
Africa dezolantă, Africa secătuită de puteri,
de vlagă, de vitalitate, al cărei simbol poa-
te fi pictura lui Dali Presimțirea războiului
civil cu hidoșenia proiectată pe un cer apocalip-
tic având sânul stors din care nu mai curge lapte.
Dar nu e un război precum cele care au decimat
populația continetului negru de-a lungul anilor.
Nu. Nu sunt masacrați oameni. E pace în savană,
liniște, secetă îndelungată, iarbă uscată, tufe fără
viață. Ici colo câte un animal rătăcit. Hidoșenia
apare în ipostază de îmbuibați europeni, obezi
sau nu, bătrâni plictisiți sau mai tineri dornici
de senzații tari, cu toții exponenți dezgustători ai
speciei dominante, deghizați în vânători. Turism
animalier. Ei vin în concediu din Germania sau
Austria să ucidă animale. Simplu. Legal. Dorința
lor, distracția lor pentru care plătesc gras. Alegân-
du-și din oferta turistică victima din teren ca din-
tr-un meniu al crimei: „Azi ucid o antilopă gnu,
mâine o zebră... Plătesc atât...” Minunată distrac-
ție! Minunată afacere pentru proprietarul terenu-
lui de vânătoare.
În toiul acestei “afaceri” ne introduce do-
cumentarul lui Ulrich Seidl Safari (2016).
Renumitul cineast austriac nu vrea să acuze, nici
să ia apărarea. Ca un documentarist obiectiv fil-
mează ceea ce este în fața camerei. Urmărește
pe vânători în teren și în momentele de repaus îi
pune să vorbească despre acțiunile și sentimente-
le lor. Ăștia mai au sentimente? Evident că nu. Au
doar preocupări legate de calibrul armei, țintire,
recul. Chestiuni tehnice. Justificările lor sunt de
genul “era un exemplar bătrân”, “nu am nimic cu
negrii” care-i ajută la vânătoare și apoi, localni-
cii mănâncă din carnea pusă la uscat a vânatului.
De altfel, negrii băștinași sunt mereu în spatele
“oaspeților” plătitori. Sunt slugile care-i servesc
pe stăpâni. Îi îndrumă, îi însoțesc, belesc vânatul.
Pătura umană care tace și consimte tacit la aceste
crime comise legal pe pământul lor. În timp ce ei
trăiesc în cocioabe. După ce antilopa este ucisă,
urmează un cinic ritual cinegetic început cu fe-
licitarea “Mulțumiri vânătorului” și cu aranjarea
victimei pentru fotografiere. Mândrie de vânător
iscusit! Tată și fiu se felicită. Zebra zace fără viață
la pământ. Ce bravură! Ce succes! Omorâm zilnic
natura și ne împăunăm cu glorie pentru mârșă-
via noastră! Acesta este sfârșitul. Apocalipsa vine
în fiecare zi, n-o vedem, dar trebuie ca cineva să
ne deschidă ochii. N-o anunța același vizionar
Salvador Dali în pictura Girafă în flăcări? În filmul
lui Ulrich Seidl, girafa omorâtă cu ștaif e filmată
de aproape în timp ce agonizează. Vânătorii o pri-
vesc fără milă. Așteaptă să nu mai miște. O mai
mare cruzime nici că se poate imagina. Specia do-
minantă de pe această planetă în toată măreția ei!
Rasa albă dominantă în splendida ei degradare!
30
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
Vânători plini de fală! Ah, cum mi-aș fi dorit ca un
leu fioros să-i sfâșie. Desigur, nu se întâmplă așa
ceva în filmul lui Ulrich Seidl. Regizorul urmează
calea neimplicării directe, dar sugestiile malițioa-
se nu lipsesc. Intră în adăpostul unde vânătorii
onctuoși, transpirați, plictisiți, plini de bere, aș-
teaptă vânatul așezați pe scaune, la umbră. Unul
din ei adoarme și sforăie. Dezgustător. Sforăitul
lui pare mai mult un grohăit de porc. Adăposturi
de lemn de acest fel am văzut în Olanda, în Parcul
Național De Hoge Veluwe, dar cei care așteptau în
tăcere apariția animalelor aveau pregătite aparate
foto cu telescop, nu arme.
Filmul lui Ulrich Seidl nu pune în evidență
neapărat pofta de a ucide animale lipsite de apă-
rare, dar poate fi, prin recul, o pledoarie pentru
interzicerea practicilor cinegetice în aceste tim-
puri pretutindeni în lume. Un avertisment foarte
serios. Vânătoarea nu mai este ceea ce a fost de-a
lungul timpului. Asta trebuie înțeles foarte bine.
Desigur, Hemingway mergea să împuște lei în
Africa într-o perioadă când problema dispariți-
ei acestor specii nu era atât de acută. Ceaușescu
participa la partide de vânătoare unde cădeau
zeci și sute de mistreți, capre negre sau urși pen-
tru a-și măguli orgoliul exacerbat. Astea au trecut.
O epocă încă romantică pentru safari oglindește
filmul Hatari! al lui Haward Hawks din 1962, cu
John Wayne în rolul unui conducător de grup de
vânători/ prinzători de animale pentru grădinile
zoologice ale lumii. Hatari înseamnă pericol în
swahili, limba locuitorilor din preajma lacului
Tanganyka. Hatari! e un avertisment pentru ex-
cesul de vânătoare din ziua de azi dacă nu vrem
să ne împușcăm Natura! Și nu pot încheia fără să
amintesc filmul Binecuvântați animalele și copi-
ii, producție 1971, regia Stanley Kramer, în care
câțiva copii dintr-o tabără fug într-o noapte să
elibereze din țarcuri bizonii puși la dispoziția vâ-
nătorilor plătitori,o altă afacere cu animale. Unde
este inocența acelor copii dispuși să riște pentru
a reda libertatea unor animale captive? Unde este
salvarea naturii și a faunei planetei?
Revenind la Safari, cineastul izbutește o meta-
foră elocventă. În timp ce se pregăteau pentru o
fotografie cu trofeul unei girafe, o minune a natu-
rii, fata din grup spune în glumă despre vânătorul
care ține în spate gâtul imens al girafei că ar fi un
fel de Atlas. Sinistră asemănare! Bolta înstelată
fără nicio lege morală! Din loc în loc, scenele de
vânătoare și declarațiile vânătorilor sunt între-
rupte pentru câte un stop-cadru cu trofee atârnate
pe perete și în mjloc câte o siluetă fragilă a unui
localnic. Contrast izbitor. Trofee rușinoase răpite
de la niște animale fără apărare și de la niște oa-
meni fără apărare... Film răscolitor adus la TIFF
anul acesta, care pune foarte acut problema con-
secințelor vânătorii în actualitate.
■
Carusel vizual nestăvilit
Alexandru Jurcan
Ca la fiecare ediție, o așteptare frenetică, pân-
dită de nostalgia finală, când Clujul nu mai
e același, iar marile afișe și-au pierdut actu-
alitatea. Pentru că TIFF-ul 16 e tot mai mega-cine-
matografic, biletele se epuizează rapid, discuțiile de
după proiecții adoptă unanim limba engleză, tera-
sele nocturne poartă lumini apoteotice - festivalul
transfigurează cotidianul într-o configurare emo-
țională. Presa consemnează comentarii, interviuri,
impresii. Mă grăbesc să punctez și eu filmele văzute
în acel carusel vizual nestăvilit.
Copacul (Sonja Prosenc) prezintă o situație-limi-
tă, cu inflexiuni de tragedie greacă, în care tronează
culpa, iar casa devine o închisoare asumată. Nici
spaima prea construită nu convinge, nici actorii nu
sunt credibili.
Inimi cicatrizate (Radu Jude) - ecranizarea cărții
lui Max Blecher - nu m-a convins. Citatele prea lun-
gi întrerup imaginile, discuțiile livrești continuă cu
scene expediate. Mi-a plăcut filmarea de la distan-
ță,în timp ce n-am înțeles politizarea, nici cuvintele
vulgare neaoșe.
Mucenicul (Kiril Serebrennikov), după piesa lui
Marius von Mayenburg (autor jucat la Târgu Mureș
și la Arad), se constituie într-un duel cu citate din
Biblie. Venia este elevul fanatic, cuprins de o criză
mistică, extrem de anacronică într-o școală contem-
porană, unde profesoara de biologie îl atacă mereu
cu aceleași arme, însă întoarse spre ateism. Filmul
conține și teme subsidiare, precum rolul religiei în
școală, dar și al educației sexuale. Realitatea prezen-
tată pare denaturată, exacerbată, îngroșată. Chiar
așa să arate o sală profesorală din ziua de azi? Cu
atmosferă patriarhală, vetustă, ridicolă?
O viață (Stephane Brize) m-a fascinat prin com-
poziția vizuală, prin rigoarea ecranizării (romanul
lui Maupassant). Rareori am văzut o transpunere
atât de modernă, de inteligentă. Nu se insistă asupra
dramelor, pentru că importantă e natura, munca în
grădină, viața cotidiană, cu un verbiaj adesea ceho-
vian, printre valuri, poeme și imagini repetitive.
Pierduți în Paris (Fiona Gordon, Dominique
Abel) e o comedie trăsnită, cu umor negru și câte-
va găselnițe, dar care obosește în partea a doua. M-a
înduioșat, desigur, revederea celor doi mari actori
(Emmanuelle Riva și Pierre Richard) în scena cu
dansul ghetelor.
Zeus (Miguel Calderon) - film incitant, cu un
fel de complex Oedip, cu șoimul faimos, cu mama
posesivă, cu imagini cvasi-onirice. Mi s-a părut in-
teresant vălul de minciuni, tronând dincolo de apa-
rențele înșelătoare.
Piatră pe inimă (Gudmundur Arnar
Gudmundsson) se petrece într-o comunitate cu
mentalități dușmănoase și reușește să redea spi-
rala maturizării, în acele peisaje unice din Islanda.
Punctul forte mi s-a părut strigătul lui Christian,
atunci când are revelația propriei sexualități, care-l
împinge spre gestul disperat.
Criminali de provincie (Nicolas Bro, Ulrich
Thomsen) - o comedie tonică. Soții angajează un
ucigaș plătit, iar soțiile plătesc o britanică descinsă
din sferele Agathei Christie. Păcat că partea a doua
a filmului trenează, qui-pro-quo-urile nu au consis-
tență, iar finalul e penibil.
California Dreamin’ (Cristian Nemescu) își do-
vedește perenitatea, la zece ani de la premieră.
Americanii, greva, primarul, sărbătoarea satului,
harababura și lumea debusolată - totul are ritm, cu-
loare, ca să nu mai vorbesc de interpretarea de ex-
cepție a lui Răzvan Vasilescu.
Patru zile în Franța (Jerome Reybaud) pornește
de la un subiect LGBT, dar respectiva temă devine
secundară, pentru că filmul vorbește despre singu-
rătate, despre căutarea de sine, într-o goană pe un
drum cețos, voit metaforic.
Să mori rănit din dragoste de viață (Mircea
Veroiu) mi-a demonstrat talentul unui regizor, pe
care tema impusă nu l-a împiedicat să facă un film
excelent orchestrat, axat pe rama narațiunii, pe pri-
viri conspirative, șoapte, hăituială, consacrând un
cuplu absolut genial (Visu-Bleonț).
Povestea iubirii (Radu Mihăileanu) m-a dezamă-
git, în raport cu potențialul afirmat al regizorului.
Am citit romanul scris de Nicole Kraus, tocmai de
aceea cred că scenariul trebuia ajustat, redus, fără
atâtea inutile tribulații.
Franz (Franțois Ozon) - orășel german, după
Primul Război Mondial. Imagini alb-negru cu in-
truziuni colorate. Poveste despre culpă, iubire, cu
doze de mister și un Pierre Niney într-o postură
inedită.
Delfinii înoată spre est (Gonzalo Delgado,
Veronica Perrota) excelează prin personajul lui
Miguel (gay), un mitoman adesea ridicol, cu aere de
clovn, proclamând teoria minciunilor („să ne min-
țim că o ducem bine”), în conversații formale.
Teren de joacă (Bartosz M. Kowalski) s-a jucat cu
nervii spectatorilor. La scena finală, dilatată într-un
suspans terifiant, lumea a ieșit din sală, refuzând să
accepte violența extremă a copiilor. Mai apoi m-am
gândit la Împăratul muștelor (Golding), dar și la
Mishima (Amurgul marinarului). Am înțeles că oa-
menii nu suportă să vadă un copil chinuit. Da, un
semnal de alarmă, într-o lume cu atentate, terorism,
neofascism.
Despre trup și suflet (Ildiko Enyedi) - o adevă-
rată revelație. O poveste bizară de dragoste, plasa-
tă într-un abator modern, cu trupuri de animale
despicate. Tocmai acolo se nasc scânteile sufletului,
pornind de la un vis comun, cu un cerb și o căprioa-
ră, într-o pădure înzăpezită (imagine emblematică
pentru ciudățenia personajelor, dar și pentru tenta
onirică).
Familia mea fericită (Nana Ekvtimishvili, Simon
Gross) convinge sută la sută. Într-o familie nume-
roasă, gălăgioasă, energofagă, nu ai cum să-ți asculți
sufletul. De aceea eroina se izolează, stă singură și
privește frunzișul care freamătă (altă imagine care
persistă în memoria mea cinefilă).
Gloria (Kristina Grozeva, Petar Valchanov) sea-
mănă cu realitățile de la noi, unde individul mărunt,
cinstit, gogoliano-cehovian, e strivit de un sistem
monstruos, care manipulează și reduce la tăcere.
Goran (N. Marasovic) are o miză măruntă și
un scenariu indecis. Minunați munții înzăpeziți ai
Croației...
Tărâmul binecuvântat (Francis Lee) seamănă pu-
țin cu Brokebach Mountain prin tema LGBT, după
care evoluează pe un teren inedit. Românul ziler îl
învață pe Johnny meserie și afecțiune. O poveste fără
intruziunea răului, ca o speranță (mulți spectatori
au părăsit sala. toleranța e pasăre rară.).
■
Grupajul TIFF 2017
a fost coordonat de loan-Pavel Azap
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
31
showmustgoon
Etic, estetic, taxe, manele
■ Oana Pughineanu
De când Foucault analiza capitalul uman
lucrurile au „evoluat” în domeniul inves-
tiției de sine. Nu doar că individul trebu-
ie să se gestioneze ca pe o întreprindere, ci mai
mult decât atât, mai nou trebuie să se gestioneze
și ca pe o instituție mass-media (rețelele de so-
cializare democratizează reproducerea mecanică
care, de obicei era în puterea celor care dețineau
mijloacele de producție). Artei exploatării de
sine i se adaugă arta expunerii de sine, prima fi-
ind practic de nesusținut fără a doua. Nu mai e
vorba aici de o apariție spontană, mai mult sau
mai puțin deșănțată, mai mult sau mai puțin feri-
cită sau distractivă, gen „Românii au talent”, la fel
cum nu mai e vorba nici de aparițiile boematice
care și-au pierdut cu totul farmecul (presupun)
într-o lume de clubbing, unde, din nou, vorba
lungă e sărăcia imaginii. Paginile personale ale
celor care doresc să devină lideri de opinie sau
care pur și simplu simt presiunea acestui nou
spațiu public ca transformându-i în lideri de opi-
nie arată „comme il faut”, respectând și în glume
limitele corectitudinii politice care, după cum se
știe, poate provoca pierderea locului de muncă
și varii stigmatizări. Facebookul potențează la
maxim autocenzura și fabricarea „selfie-ului per-
fect”. Aparițiile „spontane” sunt procesate de ma-
rile instituții care au resursele necesare pentru a
construi o scenă îndeajuns de mare. Arta pop și
instituțiile media au înțeles nevoile acestui nou
narcisism și locuri precum Factory-ul lui Andy
Warhol sau studiourile de televiziune au funcțio-
nat și funcționează, practic, folosind același prin-
cipiu: oferă un spațiu unde fiecare este invitat să
„fie el însuși”. Succesul este garantat pentru că e
mereu însoțit de efectul non-elitar care maschea-
ză cu strălucire inechitatea. Expunerea obscenă a
corpurilor „talentaților” este cea mai semnificati-
vă formă de „divertisment pentru divertisment”.
Fiecare este deosebit și place în același timp tutu-
ror. Fiecare se autoexprimă pentru a deveni viral.
Scena poate crea inclusiv spații egoist-altruiste
precum în emisiunile „Dansez pentru tine”. Oa-
meni care vor în majoritatea cazurilor să salveze
de boli grele rude care nu-și permit tratamentele
scumpe, sunt puși de bună voie să producă circ
pentru mult râvnita pâine. În viața de zi cu zi ei
sunt cei care produc pâinea pentru circari, dar
puterea de atracție a ecranului este, dacă nu lo-
cul unei transfigurări, atunci, cu siguranță, locul
unei teleportări. Aici, pe micile touch screen-uri
sau pe marile plasme se joacă la miză mare. În
termeni filosofici „divertismentul pentru diver-
tisment” produce un nou raport între două ti-
puri de libertăți. Sau mai bine spus, o pune pe
una în slujba celeilalte. Una este, dacă urmăm pe
un clasic precum Kant, „libertatea pentru”, cea
etică, prin care acționăm încercând să urmăm
imperativul categoric, iar cealaltă este „libertatea
față de” care a luat multe forme, cea mai „nobilă”
aparținând domeniului estetic în vremea apusu-
lui romantic. În zilele noastre disprețul față de
lume nu mai implică retragerea într-o creație er-
metică, ci cel mult, o combinatorică parodică, un
meme viral sau o expunere copy-paste fără sfârșit
a realității. Între o transmisie live și o galerie de
artă care afișează obiecte Ikea doar criticul rafi-
nat mai poate face o diferențiere. Ca de obicei el
este antrenat să creadă și să vadă ceea ce vulgul
nu poate vedea, dar de data asta nu din cauza ca-
racterului incomprehensibil, ci datorită evidenței
zdrobitoare. Între iubitorul de divertisment și cel
de artă (să presupunem că ele nu se suprapun to-
tal) o comică diferență se insinuează. Pentru pri-
mul e frumos ceea ce place fără concept (talen-
tul: o voce fantastică, un corp abil, un meșteșug
oarecare practicat de un amator), în timp ce al
doilea are nevoie de concept pentru a-și explica
diferența atât de fină, transparentă între galeria
Ikea și Ikea (Ikea încă place fără concept și toate
formele abile de publicitate doresc să obțină din
partea cumpărătorului/consumatorului emoțio-
nal, această faimoasă plăcere pe care galeria de
artă dorea să o stoarcă din meschinul burghez.
Acum, galeria de artă poate deveni propria casă,
iar muzeul rareori mai place fără concept. El face
parte din consumul de status: ai sau nu selfie cu
Monalisa?).
Dar făcând abstracție de conceptul care trasea-
ză diferențe și creează valori estetice și financiare,
trebuie să observăm că în lumea capitalului uman
și a mass-mediei de sine, orice libertate pentru,
este posibilă doar dacă e ajutată, promovată și
susținută de libertatea față de. Totuși, ecouri din
vremuri apuse, când accesul la expunere era atât
de restricționat încât valoarea trebuia produsă sau
cel puțin produsele trebuiau selecționate înaintea
expunerii mai bântuie și în zilele noastre. Ele nu
fac, de fapt, decât să creeze confuzie în același
timp în care livrează tot prin expunere, principiile
solide a lumii apuse.
Un astfel de caz este indignarea produsă în
rândul „clasei creative” și a „clasei self-made
manilor” de apariția de succes a maneliștilor în
cultura de club a Clujului. Florin Salam invitat
acum vreo lună și o altă formație care a electrizat
scena TIFF-ului au cântat pentru un public ex-
clusiv hipsteresc și îmbătat de plăcere fără con-
cept. În urma acestei isterii colective Adevărul
a preluat un comentariu deștept postat pe fa-
cebook de către un IT-ist (nu insistăm asupra
autorității de necontestat a părerilor celor care
câștigă peste salariul minim sau mediu în niciun
domeniu, fie el estetic, politic sau economic).
Mesajul e simplu și vizează nu doar manelizarea
Tiff-ului ci, mai ales, se adresează buzunarului
oricui: „Ați celebrat faptul că sunteți niște proști
care plătesc impozite inclusiv în locul maneliș-
tilor”. „Văd multă lume inflamată pe tema ma-
Martin R. Baeyens
Fără cuvinte (2008), artă digitală, 42 x 59,5 cm
nelizarii de la TIFF. Sincer, nu mă interesează,
fiecare are dreptul să se manifeste în felul lui.
Marea mea problemă este cu impozitele. Dacă la
mine la firma „uit” să plătesc chiar și 10 RON
la impozit pe profit sau TVA, sare ANAF-ul pe
mine, poprește conturi, etc... Când vine vorba
de băieții ăștia, facem filme despre cum fac ei
mii și zeci de mii de euro într-o singura noap-
te. Până când nu voi vedea același tratament
aplicat de ANAF ca și în cazul meu, plătitor re-
gulat și riguros de taxe, îmi rezerv dreptul să-i
cataloghez drept ceea ce sunt. Niște evazioniști
nenorociți, mână în mână cu niște (o parte,
nu toți) funcționari la fel de nenorociți care îi
protejează. Asta ca să nu ajungem la subiec-
tul justificării averilor considerabile acumulate
până în acest moment, lucru în legătură cu care
aceiași evazioniști nenorociți (publici și pri-
vați) tac mâlc.” Cu siguranță același IT-ist
nu are probleme cu Avonizarea Tiffului, cu
McDonaldizarea Tiff-ului. Nu se întreabă nici
câtă evaziune legală și consimțită fac marile fir-
me care sponsorizează Tiff-ul. Self made-man-
ul nu vede mai departe de lungimea taxei lui...
IT-istul e un executant de calitate. Nu va fi ni-
ciodată plătit precum confratele lui european
sau american pentru aceeași muncă, dar ce con-
tează? E mai bine plătit decât capra vecinului și
poate să-și ia cel puțin un sandwich cu avocado
pe zi plus o limonadă la prețuri de neconcurat.
Nu are nicio problemă cu Untold și alte blănuri
cultural-artistice plătite din taxele lui. E la fel de
ignorant ca oricare altul. Nu poate face diferența
între un „Picasso și un accident de mașină” dar
știe exact unde se poate expune cu converșii #re-
zist și unde se poate imersa în cultura ceaiului ca
să pară că poate face diferența, în timp ce râde de
țoapa care merge la biserică-mall să-și expună
tocurile roșii. Și nici prin cap nu-i trece că mane-
lizarea Tiff-ului nu e decât felul în care hipsterii
transformă minoritățile și, în general, orice tip
de cultură în propriul „souvenir” kitsch. Pe plan
estetic, desigur, gusturile nu se discută. În fond
manelele învârt aceeași ciorbă binară la care in-
conștientul self-made man-ului rezonează: io cu
frații mei pe de o parte, dușmanii pe de alta, self-
made-ul și confortul familiei sale pe de o parte,
ratații și asistații social pe alta, elita corporatistă
pe una, prostimea pe alta. Plus suferințele din
amor. Dar parcă aici manelistul iese mai sus la
testul de „romantism eminescian”. Self made-ul
pierde investiții și-n relații, manelistul mai plân-
ge, mai moare de dor.
■
32
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
o dată pe lună
Lansare de carte
■ Mircea Pora
Martin R. Baeyens Mesaj neobișnuit - J (2016) artă
digitală, 21 x 29,7 cm
Mulți dintre noi (la vremuri „NOI”, tot
„NOI”), fiind scriitori (România, aici,
poate exporta), unii chiar mari scrii-
tori, așa se spune, e și normal să pornim cu cărțile
scrise prin țară spre a ni le lansa. Pentru puțină
glorie, câteva vorbe bune rostite, nu arareori, în
fața unei asistențe ce n-ar ocupa mai mult decât
o optime dintr-un autobus, suntem capabili, dar
așa este omul au spus grupuri întregi de savanți,
să suportăm călătorii disconfortante, cazări sol-
dățești, din cauza paturilor să ne doară coastele,
șalele, să stăm în restaurante pe la mese în com-
panii dezagreabile. Evident, poate fi și invers, cu
revărsare de lux și confort, dar pentru asta trebuie
să ai statut de geniu, lucru mai rar, dar existent
în România. Nefiind geniu, ba chiar departe de
această „strălucire”, am mers cu lansările de car-
te, pe prima variantă... Trenurile pe relația Ti-
mișoara-Cluj-Brașov-Timișoara sunt cum sunt.
Adică cum?_ De venit, vin, chiar fără întârzieri,
în vagoane e curățenie, e plăcut, dar nici nu pleci
bine că și auzi primul scârțâit al frânelor. El e un
semnal că se va mai auzi, de nu știu câte ori, acest
zgomot neplăcut urechii, prelungitor în timp al
călătoriei. Puse cap la cap, aceste repetate înce-
tiniri, au ca rezultantă ceea ce s-ar putea numi
„mersul agonic al trenului”. Și te duci așa și te
duci, cu rare tresalturi de viteză, prin pustietăți de
dealuri, prin zone de pădure (unde ești, tu, Hre-
benciuc?), treci prin gări mici, adormite parcă pe
vecie, pe lângă sate unde e posibil să nu se știe mai
nimic despre Dragnea. În vagoane, lume puțină,
silențioasă, comparabilă numeric cu exploratorii
polari, cei care totuși în cutiile metalice alunecă
pe șine, dacă sunt tineri stau cufundați în mistere-
le telefoanelor mobile, dacă sunt mai vârstnici, fie
somnolează, fie cu ochi pierduți se uită pe geam.
Conductorii ca niște fantome, deranjează puțin.
Bagajele, în genere, sunt cutii pe roți, au dispărut,
cel puțin de pe trenurile pretinse rapide, traistele
dacice, geamantanele de lemn, plasele cu tot felul
de pachete îndesate în ele, sacoșele burdușite cu
te miri ce. Lumea acum nu se mai mută, ci călă-
torește. Pe vremuri se mânca în tren la „modul
lărgit”. Mai exact, pe la orele prânzului, dintr-o
anumită plasă, pe un șervet întins pe banchetă, se
înșirau spre a fi consumate, uneori chiar hulpav,
cu plescăieli, zacusca, puiul pane, cârnații, mură-
turile, pâinea, prăjituri sfărâmicioase, ca desert.
Totul devenea mai complicat prin prezența co-
piilor mici. Mirosul degajat de „servirea amiezii”
era puternic, o combinație de ceapă, usturoi, chiar
țuică. Acum toate acestea sunt o amintire. Călă-
torul actual mănâncă academic, un produs mic,
nezemos, extras dintr-o cutiuță sau dintr-un fel
de staniol. Mestecatul e discret, gura închisă, șer-
vețelul, pentru tamponări, la îndemână. Orașele
prin care am zăbovit, Cluj, Brașov, le-am găsit pu-
țin schimbate. Nu mai sunt romanțele de altăda-
tă. Vechi restaurante și cofetării dispărute, clădiri
noi, parcă presante printr-un soi de „aroganță,
agresivitate” și multe, multe, telefoane mobile și
capete tunse zero. Prietenii mei din Cluj nu mai
sunt, doar străzile pe care ne-am plimbat, zidurile
pe lângă care am trecut. Pe ansamblu, însă, țara e
frumoasă, mai ales ce-a făcut Dumnezeu, e păcat
s-o tot părăsești, am îndoieli că noi, cei de acum,
chiar o merităm.
Lansările cărții mele, Am trăit în comunism,
le las pe planul doi deși au fost frumoase. Au
vorbit cu căldură, cu înțelegere despre paginile
ei, scriitori pe care i-am resimțit și ca prieteni.
Constantin Cubleșan, Adrian Țion, loan-Pavel
Azap, Vasile Gogea, Rodica Ilie, Adrian Lăcătuș.
Am avut șansa, cu prilejul lansării de la Brașov, de
a-l cunoaște pe domnul Octav Bjoza, Președintele
Asociației Foștilor Deținuți Politici. Un om rar,
dincolo de comentarii, mai cu seamă prin cele su-
ferite. Cei prezenți la lansare au avut ce culege din
vorbele Domniei Sale.
■
Martin R. Baeyens	Mitologia astăzi 1 (2009), artă digitală, 42 X 59,5 cm
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
33
teatru
Locul: o terasă.
Timpul: zilele noastre.
Personaje: doi bărbați care arată identic; fețele
lor sunt degradate de alcool; personajul care nu
vorbește reacționează prin grimase, gesturi, acți-
uni.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu este adevărat! Nu mi-am ucis
soția!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Dacă am iubit-o? Ce întrebare tâm-
pită! O adoram!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Pot să-mi aprind o țigară? N-am
mai fumat de trei minute.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Mulțumesc!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: O bere? Nu refuz.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Scuze. Îmi tremură mâna.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Cum? Sigur că eram gelos!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu, ea nu știa.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu, nu m-a înșelat.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Mi-era groază să nu mă părăsească.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu mint!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu spun decât adevărul gol-goluț!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Și dacă vrei să știi o ura pe mama
mea...
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Voia să îi ia locul.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: S-o dea afară din apartamentul în
care stăteam toți trei.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Dorea să-mi fie și mamă și fiică și
amantă și...
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: ...arunca la gunoi mâncarea pe
care ne-o făcea mama; avea pe dracu în ea; și, pe
urmă, noaptea, se furișa în bucătărie și lingea un
colț de pâine; stătea la fereastră, în întuneric, se
uita la lună și ofta; era nebună!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Ce? Mă contrazic?
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Aiurezi!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Ce?!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Eu nu mint niciodată!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Îți repet: am iubit-o!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Eu ca eu, dar mama mea cât a ți-
nut la ea; în cele șase luni cât am fost căsătoriți,
nicio secundă nu a lăsat-o de capul ei; o urmă-
rea pas cu pas; dacă voia să prepare o salată de
roșii, îi înhăța roșia din mână, o plesnea peste
degete, cu dragoste, bineînțeles, și urla, cu și mai
multă dragoste: „Ți-am spus să nu pui mâna pe
nimic; aici ești în casa mea; a mea! să nu te mai
atingi de lucrurile mele! ale mele! vrei un șnițel
cu salată de varză, roșii, castraveți și ceapă? mă
rogi frumos și le pregătesc eu! ai înțeles? eu! și
asta dacă am timp; nu vezi cât sunt de ocupată?
imediat o să apară dragul meu fiu și nu i-am ter-
minat cina; și nici așternuturile n-am apucat să
le schimb; bine, totuși, că i s-a uscat pijamaua cu
mașinuțe și roboței; ce bine o să doarmă la noap-
te; am stropit-o cu ulei de susan, cum îi place lui,
dragului; ei, hai, de ce taci? bucură-te! fac eu tot
în locul tău; știi că nu ai voie să te obosești; nu
vezi cât ești de debilă, adică de fragilă? și-acum
ce ai?! nu te mai foi! stai! unde fugi? ce faci în ca-
mera mică? iar vrei să deschizi fereastra? de câte
ori ți-am spus că nu suport aerul proaspăt; du-
te de-acolo! mă aduci în pragul disperării! marș,
afară! lipește-te de scăunelul din bucătărie să te
pot supraveghea; fiul meu mi te-a dat în pază; de
ce plângi? în loc să îngenunchezi, să-mi săruți
mâna și să-mi mulțumești pentru că ai unde să
dormi, ce să mănânci și pe deasupra și un soț fi-
del, tu vrei cu tot dinadinsul să îmi iei locul! mai
bine ai grijă să nu răcești și să te îmbolnăvești și,
vai de mine, nu cumva să mori”; înțelegi cât de
mult o iubea mama mea?
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Uneori îi dădea voie să mă tachi-
neze.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Cât mai suferea mămicuța când o
vedea cum mă trage de urechi și de nas și de păr și
bolborosește prostii și...
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Râde de mine! Auzi?! Râdea de
mine!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Mă scotea din sărite! Nu, nu asta
am vrut să spun!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Am greșit!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu, nu am greșit!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu, am spus nu!!!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu sunt vinovat pentru ce s-a în-
tâmplat; ea a fost vinovată! Nu eu!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Vezi că te pocnesc! Ai înțeles?
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Eu nu am simțul umorului! Clar?
Sunt un tip serios!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Și ce dacă am cincizeci de ani și
sunt șomer...
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Cum adică? Ce insinuezi? Nu te
mai uita așa la mine! Eu nu sunt un nimeni! Eu
sunt un cineva!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Stai! Stai așa! Am două facultăți, și
masterat, și-și doctorat! Cum? Asta e nimic?!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: S-o rogi pe mama să-ți dea bani să-
ți plătească studiile e nimic?!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Cum?! La ce mi-au folosit diplome-
le? La omor?!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Până aici!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu mai suport!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Taci! Nu vreau să te mai ascult!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Ce?!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Ce tot bodogănești acolo?
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Trebuia să mă lipesc de sânul co-
lectivității?
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: M-am lipit! Am făcut-o și pe asta!
Dar până aici!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Să ling biroul patronului? Să mint?
Să fur? Să tac? Să rabd? Nu, asta nu!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Eu am șira spinării întreagă! Sunt
un om cinstit, demn! Am primit o educație aleasă.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Sunt nobil din fire! Curajos!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Sunt un erou!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Un supererou!
Bărbatul 1: ...?
34
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
Bărbatul 2: Un model!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Un geniu! Inventez mașinării; meș-
teresc capcane; țes pânze de prins muște; mus-
ca-muscă, musca-om; totuna e! hahaha! mintea
mea mustește mârșăvii; hahaha! sunt grozav! nu?
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Mama m-a învățat cum să mă
descurc în viață; când eram mic, mă bătea cu nu-
iaua până la sânge, mă înfometa, mă culca în beci
cu păianjenii; când am împlinit doisprezece ani
mi-a făcut cel mai frumos cadou pe care îl poate
primi un copil de ziua lui: o muscă moartă!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: A fost cea mai fericită zi din viața
mea!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: E minunată mama mea.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: O supermamă...
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Și-acum mă iubește cu pasiunea
unei soții.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Ea mi-a spus cum trebuie să mă
comport în lume; să dau din cap, să plec fruntea,
să nu-mi surprindă cineva privirea; ceilalți nu tre-
buie să-ți afle gândurile.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Cu modestie, îți spun, sunt un ma-
estru al deghizării! Hahaha! Un învingător!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Cum? De ce m-a dat patronul afa-
ră? Din invidie; nici astăzi nu știu cum de și-a dat
seama că sunt mai deștept ca el; mă exploata la
sânge; eram primul la slujbă; trebuia să spăl po-
deaua, să șterg praful, să ud florile; îi serveam ca-
feaua, nici prea rece nici prea fierbinte; și el mârâ-
ia și plescăia și...
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Mă plătea mizerabil!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Mă ținea peste program; eu, singur,
munceam cât cinci-zece laolaltă; și el se umplea
de bănet.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Mă umilea!
Bărbatul 1:...?
Bărbatul 2: Deliberat!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Îmi venea să-i sparg capul cu ve-
ioza.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu! Cum să-l omor? Eu sunt un tip
rațional!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Chiar dacă îmi sare țandăra, nu-mi
pierd cumpătul...
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Hahaha!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Ce? A! Care soție?
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: A, da, sigur, soția!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Cum ajungeam acasă, urlam la so-
ție; să mă răcoresc.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Adică, nu! Stai! M-am confuzionat!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu-nu, nu țipam la ea!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu spărgeam farfuriile și paharele!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu, nu izbeam cu picioarele în sca-
une!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu, nu mă trânteam cu capul de
toți pereții!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu! Nu am strâns-o de gât pe soția
mea!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Vecinii au spus că fugea la ei de fri-
că să nu o omor?! Niște mincinoși!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Niște jigodii! Lasă că le-arăt eu lor!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Poftim?
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Am glumit! Ce? Nu știi de glumă?
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Vecinii sunt cei mai cumsecade tipi
din cartier!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Ei au găsit-o pe caldarâm...
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: ... au chemat ambulanța...
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: . încercase să se sinucidă...
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Când?
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Nu-mi amintesc exact...
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: . de vreo trei săptămâni.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: M-a făcut de râsul lumii!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: În orice moment, mă așteptam să
mă oprească cineva pe stradă și să strige în gura
mare: ăsta e tipul a cărui soție a vrut să se sinuci-
dă! Hahaha! Caraghiosule! Ratatule!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Cum? Unde eram?
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: La terasa unde îmi beau de obicei
berea.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Mama?
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: În baie, îneca muște.
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: A spart geamul cu mâna...
Bărbatul 1:...?
Bărbatul 2: . nu, nu a murit atunci...
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: . mama presimțise...
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: . cu o seară înainte, m-a luat deo-
parte și mi-a zis: „Nu știu ce-i cu soția ta; nu face
nimic; stă, toată ziua, pe scăunașul din bucătă-
rie, cu mâinile, în poală; mă sperie; respiră greu;
bâiguie cuvinte stranii: „mamă. muscă. zum-
zumzum. zboară. cavou. iubi. fiu. pa-
săre. frică. plouă. porumbei. soare. târ-
ziu. deja; a înnebunit! ce-o să spună lumea? că
te-ai însurat cu o nebună! trebuie să facem ceva!
s-o închidem într-un ospiciu; o să le zicem veci-
nilor și neamurilor că e plecată într-o călătorie
lungă de însănătoșire; or să ne întrebe o zi, două,
o lună, un an ce mai face, cum se simte și noi o
să le răspundem bine, mult mai bine, dar docto-
rii i-au recomandat prelungirea tratamentului, și,
pe urmă, or s-o uite”; și a doua zi s-a întâmplat
rușinea! s-a aruncat de la fereastră în plină zi, cu
soare! când au adus-o acasă, de la spital, am vrut
s-o strâng de gât! cum?! cum a putut să-mi facă
una ca asta?! mie? care i-am fost un soț model!
mamei mele? care a purtat-o pe palme! să ne pună
la zidul infamiei! dar am iertat-o!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: La dracu! Ce nu înțelegi?
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Ți-am spus: am iubit-o!
Bărbatul 1: ...?
Bărbatul 2: Ce zici? Mai dai o bere?
■
Urmare din pagina 36
Expresivitate și
simplitate
simplitatea nu este altceva decât complexitate...
disimulată. Limpezimea organizării formale nu
exclude complexitatea semantică, nici expresivi-
tatea. Dimpotrivă.
Simplitatea și expresivitatea sunt leit-motivele
expoziției lui Simion Cristea - pomenită la înce-
put. Născut la Hunedoara, Simion Cristea își va
face studiile de specialitate la Iași, devenind un
membru respectat al comunității artistice din
capitala Moldovei. Numeroasele prezențe expo-
ziționale, dar și premiile obținute la diverse eve-
nimente de profil îi atestă certele calități.
Conceput în maniera unui Fragmentarium
vizual, noul proiect al lui Simion Cristea se in-
spiră tematic din scrierile biblice și patristice, din
iconografia bizantină și post-bizantină, adecva-
te plasticii sculpturale moderniste. Piesele evocă
nostalgic lumea începuturilor, ethos-ul inaugural
al creștinismului, împreună cu unele din „per-
sonajele” reprezentative (Noe, Avraam, Zosima...
Crist Pantocrator, Madonă, Înger, Sihastru,
Stâlpnic, Pustnic, Sobor, Heruvimi,). „Dezbrăcate”
de orice surplus, redundanță sau artificiu decora-
tiv, lucrările revitalizează simboluri, redescoperă
arhetipuri, situându-se - din punct de vedere for-
mal - la granița dintre figurativ și abstract. Lemnul
de cireș - moale, neted, tactil - devine materia pri-
vilegiată a lucrărilor expuse.
Esențializate la maximum, lucrări precum
Îndurerare, Rugă, Amintirea, refac atmosfera tim-
pului sacru, specific religiozității originare, preo-
cupată de înțelegerea omului și a relației acestuia
cu Dumnezeu. Schițat în triplă ipostază (divină,
angelică și umană), corpul este locul privilegiat al
figurării simbolice, iar mâna - pricipalul detaliu
semnificant. În locul mișcării precipitate sau a
dinamismului exterior, artistul preferă posturile
statice, fixe, specifice rugăciunii, pietății, devoțiu-
nii, reculegerii, replierii spre sine. În locul corpu-
rilor atletice, opulente, degajând forță și vanitate,
autorul sculptează anatomii ascetice, surprinse
într-o gestică ce elogiază demnitatea suferinței și
a sacrificiului.
Dacă Porțile raiului sau Catedralele lui Rodin
„picturalizau” sculptura, Simion Cristea reușeș-
te performanța de a „sculpturaliza” câteva din
motivele consacrate ale iconografiei bizantine,
adăugându-le voit o dimensiune suplimentară,
una în care simplitatea și expresivitatea își găsesc
formula optimă, coincidentă. O dată cu recen-
tul Fragmentarium, artistul ieșean revine acolo
unde îl recomandă meritele incontestabile - în
prim-planul plasticii românești.
■
TRIBUNA • NR. 356 • 1-15 iulie 2017
35
sumar
plastica	
editorial
Mircea Arman
De la Sf. Augustin la Renaștere (III)	3
cărți în actualitate
Ani Bradea
Recipiente cu memorie	4
Ion Buzași
15 ani de la trecerea la cele veșnice
a Cardinalului Dr. Al. Todea	5
Victor Constantin Măruțoiu
Poezia, precum o arcă a singurătății	6
comentarii
Alex Ciorogar
Stilistica fantastică	7
poezia
Alex Cazacu	9
Ioan Negru	10
memoria literară
Constantin Cubleșan
Un roman memorialistic
(Octavian Paler)	11
eseu
Marin Iancu
Ideea unității naționale în publicațiile
lui G. Barițiu	12
eveniment
Mircea Arman
Alexandru Surdu - pledoarie pentru o reconstrucție
a spiritualității românești	14
interviu
de vorbă cu graficianul Martin R. Baeyens (Belgia)
„Ficțiunea începe acolo unde realitatea dispare” 16
aniversare
Iuliu Rațiu
200 de ani de la nașterea lui Henry David Thoreau 18
filosofie
Alexandru Boboc
Situația spirituală a timpului nostru. Însemnări 20
diagnoze
Andrei Marga
Reflecții despre o nouă universitate	23
religia
ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și
Sălajului
Ioan Lupaș: un vajnic bărbat din anturajul
episcopului Nicolae Ivan	25
diplomație culturală
Nicolae Mareș
Kazimiera IHakowiczowna
sau despre dragostea poetei poloneze pentru poporul
român, pentru Eminescu și Blaga	26
TIFF 2017
Doinel Tronaru
Niciodată TIFF-ul nu fu mai ploios...	29
Ion Indolean
Patru propuneri	30
Adrian Țion
Pericol în savana africană: Safari	30
Alexandru Jurcan
Carusel vizual nestăvilit	31
showmustgoon
Oana Pughineanu
Etic, estetic, taxe, manele	32
o dată pe lună
Mircea Pora
Lansare de carte	33
teatru
Diana Cozma
Nu mi-am ucis soția!	34
plastica
Petru Bejan
Expresivitate și simplitate	36
Expresivitate și simplitate
	Petru Bejan
Aproape în fiecare proiect artistic putem
vedea mai mult decât o simplă desfășu-
rare de forțe sau doar un banal cumul
de lucrări. Supoziția pare a fi reconfirmată de
Fragmentarium-ul lui Simion Cristea, inaugu-
rat la Galeria „Dana” din Iași. Pentru privitorul
obișnuit, expoziția în cauză poate fi și prilej de
plăcută desfătare estetică, dar și unul de reflecție
aprofundată. Fără să anunțe explicit, autorul își
invită publicul să delibereze asupra unor subiecte
cu reală densitate speculativă: Care sunt atuurile
unei lucrări reușite? Ce calități ar trebui socotite
drept inerente acesteia? Cum obține un artist ma-
ximum de expresivitate, adică mult-râvnita formă
ideală a operei? Prin tatonări și adițiile repeta-
te? Sau, dimpotrivă, prin ajustări și renunțări?
Chiar așa... Putem spune cu precizie necon-
testabilă ce anume deosebește lucrul frumos, re-
ușit, de un altul, perceput în termeni mai curând
Simion Cristea	Copac II (2005)
lemn nuc și cireș patinat 63 x 13 x 15
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu ri-
dicare de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domici-
liu: 33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achi-
te suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335100xxxx
B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
depreciativi? Ambiguu și evaziv, Aristotel găsise
la vremea lui o rezolvare, chiar dacă aparent so-
fistică; lucrului frumos - credea acesta - nici nu-i
lipsește, nici nu-i prisosește ceva. Orice abatere
de la măsură, de la optima proporție sau echili-
bru formal, îi poate diminua din expresivitate
sau, mai rău, o poate altera ireversibil. Ordinea,
armonia părților sau a elementelor, omogenitatea
întregului trec astfel drept calități intrinseci ori-
cărui proiect. Voința de limitare este văzută astfel
în felul unei „cenzuri” autoimpuse. Artistul sin-
gur, bunăoară, știe din câte linii se face un desen,
câte trăsături de penel sunt suficiente pentru a
finisa un tablou, câte lovituri de ciocan sunt ne-
cesare pentru a transforma piatra brută în statu-
ie vrednică de admirat. Din perspectiva lucrului
„bine-făcut”, atât economia de mijloace, cât și
excesul precipitat sunt reprimate cu premeditare.
Pentru a-și circumscrie propria diferență în
raport cu tradiția, Brâncuși nu a ezitat să critice
cu asprime antecesorii. Ironizase în multe oca-
zii „biftecurile” lui Michelangelo, surplusul de
carne de pe corpul personajelor sale, ca și di-
mensiunile exagerat de mari ale acestora. Doar în
sculptura lui Rodin vedea un sâmbure de geniu.
Aparenta nedesăvârșire a lucrărilor, impresia de
crochiu sau improvizație confereau scupturilor
acestuia „greutate” și distincție. Rodin revenise, în
fapt, la virtuțile simplității. Începând cu Brâncuși,
simplitatea devine condiția însăși a expresivității.
„Simplitatea artistică este cea mai înțeleap-
tă ordonare a mijloacelor bazată pe înțelegerea
esenței”, scria Kurt Badt. Ce anume determină
simplitatea? Complexitatea, structura de ansam-
blu, schema compozițională, tehnica folosită, nu-
mărul elementelor? Simplitatea reclamă înainte
de toate o bună corespondență între înțelegere
și imagine. Ea răspunde unui „principiu al par-
cimoniei” care are ca finalitate eliminarea orică-
rui surplus, oricărei intenții decorative. O spune
Rudolf Arnheim, în a sa carte despre Arta și per-
cepția vizuală. Lucrul simplu se înțelege facil, fără
efort. Simplitatea înțelegerii noastre nu coincide
însă întotdeauna cu intențiile autorului. În fapt,
Continuarea în pagina 35
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
CORESI
mormon* «rdulul