semnal
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ștefan Manasia
(redactor șef adjunct)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Corectură:
Sorin Grecu
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Istvân Kancsura, Desen
Gândirea contemporană
în monografii: Habermas
și Ratzinger
Ponderea pe care o dețin Jurgen Habermas, cel mai profilat filosof pe scena lumii de astăzi, și Joseph Ratzinger, cel mai influ-
ent teolog din ultimele decenii, sunt binecunoscute. Anvergura lor îi plasează în succesiunea lui Kant, Hegel, Peirce, Husserl,
Dewey, Wittgenstein, Heidegger, respectiv Schleiermacher, Rosenzweig, Bultmann, Romano Guardini, Barth, Henri de Lubac.
Aproape în orice țară s-au publicat traduceri din opera lor, monografii sau măcar articole.
Profesorul Andrei Marga lansează două monografii elaborate pe parcursul ultimilor cincisprezece ani. Este vorba de mono-
grafia filosofică Filosofia lui Habermas (Editura Rao, București, 2017, 672 pagini) și de studiul monografic Absolutul astăzi.
Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, Editura Meteor, București, 2017, 3o4 pagini).
Sunt monografii bazate pe cercetarea întregii opere a lui Habermas și, respectiv, a lui Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea
și a exegezei ce li s-a consacrat. Cercetarea a fost întreprinsă de Andrei Marga în calitate de profesor de istoria filosofiei con-
temporane. Monografiile se bazează și pe contactele personale pe care autorul le-a avut în timpul pregătirii doctoratului în
Germania federală și în anii ce au urmat cu cele două personalități care au urcat necontenit în avanscena culturii contempora-
ne. Pe parcursul anilor, Andrei Marga a publicat traduceri din scrierile celor doi gânditori și studii, precum și o examinare în
cadrul gândirii contemporane, mai ales în amplul volum Introducere în filosofia contemporană (Editura Compania, București,
2014).
Considerațiile sale Andrei Marga le-a prezentat, în timp, în cursuri susținute la Universitatea Babeș-Bolyai și la Universitatea
din București, precum și în universități și institute de cercetare din afara țării.
Reporter
Monografia Filosofia lui Habermas (Rao,
București, 2017, 672 p.) este o cuprin-
zătoare monografie filosofică și una din
monografiile ample consacrate filosofului pe plan
universal. Redăm coperta cărții și un fragment din
introducerea lui Andrei Marga la volum.
“Războaiele mondiale și alunecările în totali-
tarism din secolul XX nu au fost evenimente oare-
care ale lumii moderne. Acestea au pus la încercare
filosofiile moștenite. Nu s-a mai putut face filosofie
ca înainte. Pe de altă parte, științele au cunoscut o
dezvoltare explozivă, au adus noi perspective asupra
omului și lumii, schimbând, prin intermediul tehno-
logiilor, mediul înconjurător al vieții oamenilor. Mai
recent, biotehnologiile pun în discuție chiar înțele-
gerea de sine consacrată a umanității. Puține dintre
filosofiile trecutului au pășit pragul dincoace de aces-
te experiențe fără să li se poată arăta dependența de
istoria anterioară și uzura sau, cel puțin, inadecvarea.
Filosofic, nu se poate trăi doar din trecut.
Jurgen Habermas a arătat că ne aflăm dincoace de
experiențe cruciale ale umanității, la un nou nivel al
reflexivității, și a dovedit, prin însăși opera sa, că mari
inițiative filosofice și viziuni cuprinzătoare țin, de ase-
menea, de timpul nostru....Nici un filosof al erei mo-
derne nu a fost promotorul atâtor controverse cru-
ciale pentru evoluția cunoașterii precum Habermas.
El a declanșat noua dezbatere asupra filosofiei
foarte influente a lui Heidegger, la începutul anilor
‘50. Habermas l-a secondat pe Adorno în faimoasa
„controversă a pozitivismului (Positivismusstreit)”
din anii ‘60. În contextul protestelor studențești de la
sfârșitul acelor ani, Habermas a lansat acuzator for-
mula „fascismului de stânga (Linksfaschismus)”, care
a obligat la delimitări în politicile europene. La în-
ceputul anilor ‘70 Habermas a deschis confruntarea
cu funcționalismul lui Luhmann, după ce pusese în
mișcare dezbaterea privind hermeneutica filosofică a
lui Gadamer. Deja la începutul anilor ‘80, Habermas
a lansat critica postmodernismului și a intrat într-o
polemică cu Foucault și Derrida. Nu peste mult timp
el avea să intre în „controversa liberalismului”, avân-
du-i ca oponenți pe Rorty și alți filosofi americani.
La mijlocul anilor ‘80, Habermas a provocat „con-
troversa istoricilor (Historikerstreit)” în Germania și
a intrat în confruntarea asupra metafizicii cu Dieter
Henrich. Anii următori îl găsesc în fruntea dezbate-
rilor privind evoluția democrației germane după că-
derea Zidului de la Berlin și reunificare. El a rămas
în avanposturile disputei privind direcția de urmat
în unificarea europeană, în succesiunea Acordurilor
de la Maastricht (1993). O dezbatere cu John Rawls
a contribuit la dezvoltarea filosofiei politice de as-
tăzi. La sfârșitul anilor ‘90, Habermas a intrat în
polemică cu Peter Sloterdijk asupra tehnologiei ge-
netice. Recent, împreună cu Cardinalul Ratzinger,
Habermas a deschis dezbaterea asupra capacității
statului de drept, democratic, de a-și genera resurse-
le de motivare a cetățenilor.
Opera lui Habermas este, mai mult decât opera
oricărui savant de la Einstein încoace, o „continuă
depășire a frontierelor”. Mai întâi, această operă este
„depășire a frontierelor abordărilor” profilate în dis-
ciplinele pe care Habermas le-a cultivat (economie,
psihologie, drept, lingvistică, sociologie, antropolo-
gie, filosofie) și un efort de a aduce la o „convorbi-
re” fructuoasă optici la prima vedere ireconciliabile.
Apoi este „depășire a frontierelor disciplinelor” în-
seși și un efort, cu puține echivalente, de a realiza
acea interdisciplinaritate pretinsă de obiectul însuși
al investigației. Urmează o „depășire a frontierelor
filosofiilor” aflate în concurență pe terenul acelor
discipline sau în relația disciplinelor și instaurarea
unui efectiv dialog al filosofiilor de astăzi. Mai de-
parte este o „depășire a frontierelor culturale” pentru
punerea într-un contact viu și productiv a tradițiilor
europene cu viguroasele filosofii americane. În sfâr-
șit, este vorba de „depășirea frontierelor” în relația
dintre elaborările intelectuale și acțiunile umane,
considerându-le pe primele ca soluții-tentative la
problemele reproducerii culturale a vieții și obser-
vând „infrastructura” culturală a acțiunilor. Efectele
de primă instanță ale efortului de continuă „depășire
a frontierelor” sunt, neîndoielnic, „stilul ecumenic”
al abordărilor și, desigur, cum s-a spus, <aproape ne-
limitata influență a lui Habermas> asupra desfășu-
rărilor intelectuale ale epocii” (Din volumul Andrei
Marga, Filosofia lui Habermas, Rao, București, 2017).
■
2
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
editorial
De la Sf. Augustin la
Renaștere (II)
■ Mircea Arman
Termenul de „scolastic” a fost preluat de gîn-
ditorii și teologii Evului Mediu din filosofia
greacă, mai precis din filosofia peripatetică
și îl întîlnim încă la Theophrast care se consiera pe
sine un scolastikos1. Prin urmare, a spune că filosofia
și gîndirea acestei perioade s-a făcut în școli, pare un
lucru mai degrabă banal, atîta vreme cît, încă de la în-
ceputurile ei, filosofia greacă s-a constituit în școli, în
jurul unui maestru sau al unei doctrine legate de un
personaj mitic, cum e cazul lui Pithagora sau Orfeu.
Spre deosebire de „școala” greacă, scolastica are
un caracter aparte în sensul în care, deși se constituie
în jurul unui actor sau altul, la fel ca la greci, totuși
dominanta fundamentală în jurul căreia gravitează
totul este Biserica.
Ceea ce, însă, constituie un element general
(katholou) și care structurează atît pe vericală cît și
pe orizontală Scolastica este unitatea lingvistică, ceea
ce a constituit un avantaj pe aria geografică occiden-
tală2, făcînd posibilă o comunicare facilă, pentru acea
vreme, a scrierilor filosofice și teologice, a culturii
scrise în general. Acest element comun își găsește lo-
cul în limba latină.
Să vedem însă, în ce constă această generalitate
statuată în jurul limbii latine și avînd ca fundament și
pornire Biserica Catolică.
Este un fapt evident că, încă de la Sf. Augustin, cel
mai libertin dar și cel mai tolerat autor de către bi-
serică, și pînă la începutul secolului al XIV-lea toată
producția culturală a unui mileniu se învîrte în jurul
dogmei creștine occidentale, iar în domeniul speci-
fic al teologiei folosirea instrumentelor filosofiei ca
metodă a cercetării se explică, mai ales prin faptul
că interesul bisericii era acela de a releva și consti-
tui aspectul rațional al credinței creștine. Acest fapt
a fost realizat cu destul succes de gînditorii scolastici
focusați, oarecum, pe cele trei mari falii ale gîndiri te-
ologico-filosofice specifice Evului Mediu, respectiv:
augustianismul, thomismul (realismul) și occhamis-
mul (nominalismul). Astfel, filosofia devine, în mare
parte, tributară teologiei dar, în mod logic, și teologia
devine tributară speculației filosofice.
Pe de o parte, afirmațiile anterioare duc automat
la concluzia că filozofia scolastică în efortul ei de a
asimila modalitatea de gîndire grecească, atit la ni-
velul ideilor cît și la cel al logicii care, spre deosebire
de speculația metafizică, va dobîndi în Evul Mediu
o spectaculoasă exersare și, mai ales, dezvoltare3. În
mod vădit, dacă vom analiza fie și superficial peri-
oadele de asimilare ale culturii grecești în perioada
Scolasticii vom observa destul de lesne că s-a dez-
voltat mai întîi latura platonică și, ca sa fim mai ex-
cacți, cu deosebire cea neoplatonică în augustinism
iar apoi, odată cu redescoperirea lui Aristotel întră,
deși relativ tîrziu, gîndirea de sorginte aristoteliciană
prin realism și nominalism (determinările sunt încă
grosiere, n.n.), această din urmă devenind și filosofia
oficială a medievalității occidentale, evident nu un
aristotelism pur ci unul „contaminat” de latura fun-
damentală a cercetărilor din acea vreme: teologia.
Acest fapt dar și unitatea lingvistică de care po-
meneam mai sus, a dus în cele din urmă la crearea
unui limbaj comun, specific epocii și care se coagula
undeva pe latura Bologna, Padova, Paris, Oxford sau
Colonia.
În fond, una dintre trasăturile esențiale ale aces-
tei epoci este tocmai această unitate terminologică
în interiorul gîndirii, aplicată pe o arie culturală atît
de mare și importantă, precum și axa fundamentală
care se statuează în relația duală teologie-aristotelism
ceea ce creează atît specificitatea teologiei occiden-
tale cît și modalitatea de raportare la valorile rațiu-
nii a acesteia. Pentru că, dacă în Biserica Orientală
platonismul și neoplatonismul încărcat pe structura
limbii grecești îndemna la meditație și introspecție,
viziunea aristotelică imprimă Bisericii Catolice o ex-
cepțională aplecare spre problemele realității imedia-
te, sociale și politice în tandem cu preocuparea rațio-
nalizării și crearea dominantei înțelegerii raționale a
creștinismului occidental.
Aceste trăsături dominante au fost păstrate, în
linii generale, pînă în contemporaneitate, modelînd
structura mentală și raportarea omului la existent în
Europa.
Emile Brehier4 arăta la vremea sa că: „ De la în-
ceput, Occidentul prezintă o trăsătură cu totul parti-
culară; în timp ce, în țările Orientului orice activitate
intelectuală, începînd de la sfîrșitul antichității, la
păgîni cît și la creștini, pare să fi fost acaparată prin
știința celor divine, în Occident se petrece ceva cu to-
tul diferit: un mic curent al științelor pozitive străbate
epoca, cunoștințe care, prin natura și esența lor, scapă
vieții religioase: sunt mai întîi cele șapte arte liberale,
apoi o morală rațională așa cum o găsim la Cicero în
tratatul Despre datorii, în scrierile lui Seneca... acesta
este motivul pentru care Occidentul menține o preo-
cupare umanistă, proprie latinității”.
Ceea ce spune Brehier se concretizează încă din
perioada romană și trece în Scolastică în structura
învățămîntului. Cele șapte arte liberale preluate de
creștinismul occidental și de școala în care acesta își
desăvîrșește dogmele sunt structurate în două grupe:
Quadrivium, respectiv: aritmetica, geometria, astro-
nomia și muzica iar mai tîrziu s-a adăugat medicina
și trivium: gramatica, retorica și dialectica.
Orice individ al veacului de mijloc care a trecut
prin școală are pusă baza acestor științe, avînd astfel o
structură educațional-culturală comună, de unde și
tipul de individ, mentalitatea și viziunea despre lume
similară.
În acest fel, în jurul unor structuri noi create, re-
spectiv universitățile Evului Mediu, se desfășoară și se
construiește întregul sistem de gîndire al Scolasticii.
Desigur, este un lucru banal pentru cel care studi-
ază această perioadă să observe că noțiunea de uni-
versitate în epoca respectivă este complet diferită de
ceea ce a însemnat universitatea odată cu Renașterea
și pînă în structura actuală.
În Evul Mediu este definită ca fiind ansamblul
profesorilor și elevilor care participă la procesul de
predare-învățare pe aria geografică a unei localități.
Astfel, este lesne de înțeles că sensul de universitate
era unul mai larg, el nerezumîndu-se la corpul didac-
tic organizat într-o structură administrativă.
Stilul de învățămînt, mai ales în structura celor
șapte arte, mai puțin medicina care se adaugă în ju-
rul anilor 1100 (Bologna), este cel bazat pe comenta-
riu și apoi pe discuție, astfel marii profesori ai acelor
vremuri erau în mod exclusiv „Comentatori”. Astfel,
învățătura se baza pe comentariul personal al profe-
sorului aplicat unui text. De aici și multitudinea de
„comentarii” care apar în această epocă.
Discuția, în schimb, nu se rezuma la un dialog în-
tre profesor și elevii săi. Aceasta avea un caracter mult
mai larg, incluzînd toți participanții din localitate plus
străinii veniți și interesați de subiectul în discuție.
Acest tip de învățămîn „universitar5” era organi-
zat astfel încît erau adevărate recitaluri de erudiție și
măiestrie dialectică, fiecare susținîndu-și cu ardoare
poziția. Aceste „lecții” se desfășurau pe lungi perioa-
de de timp, de ordinul săpămînilor și aveau o cadență
bianuală.
E. Gilson, în celebra lui carte6 numea acest mod
de a ține „lecții” drept turneu.
Este un lucru de la sine înțeles că în absența po-
sibilității concrete de a dezvolta teorii filosofice in-
dependente, tot acest asiduu exercițiu a dus, datorită
mai ales modului dialectic de a purta dezbaterea, la
dezvoltarea accentuată a logicii și nu numai, în de-
trimentul metafizicii care era pusă la „remorca” te-
ologiei.
Plin de însemnătate și solemn, ca încununare a ti-
tlui de doctor în teologie pe care îl acordau universi-
tățile, la cei mai însemnați se adăuga un calificativ de
excelență întelectuală astfel încât, Thoma din Aquino
era numit „doctor angelicus”, iar Albertus Magnus
este numit doctor sublimis, iar exemplele ar putea
continua, dar nu aceasta este intenția noastră.
O altă marcă distinctă a acestor „dispute”
(Quaestiones disputatae), a acestei perioade, este fap-
tul că dacă în cultura greacă, și de la Renaștere pînă
în contemporaneitate, problemele dezbătute sunt
extrem de variate, în Scolastică, problema era UNA,
doar soluțiile găsite și afirmate erau multiple. Acest
lucru a dus cu adevărat la o dezvoltare nemaiîntîlnită
pînă atunci a problemelor de logică.
Acest fapt, a condus la considerararea cvasiunani-
mă a perioadei medievale ca fiind una setată numai
pe papalitate și biserică, lăsînd deoparte, mai mult
sau mai puțin, artele liberale și filosofia, respectiv
metafizica.
Totuși, au existat voci, precum cea a lui Albertus
Magnus care s-au opus acestei hegemonii a papalită-
ții, a bisericii, și a afirmat explicit că biserica are au-
toritate și competență doar în problemele teologice,
doctrinare, și nu are deloc în ceea ce privește filosofia
sau artele liberale. Această atitudine este una rațională
care, în contextul aritstotelicismului solastic specific,
nu pare a fi una deplasata ci mai degrabă rațională.
Dealtfel, Albertus Magnus este deplin încrezător că
filosoful, în măsura în care este unul autentic, trebuie
să se exprime întrutotul rațional. Acest lucru demon-
strează, dacă mai era nevoie, cunoașterea deplină a
sistemului logico-filosofic, fapt care, repetăm, a dus la
o asemenea amploare a cercetărilor logice în epocă.
Este, oarecum, o atitudine paradoxală acest rațio-
nalism atroce, însă explicația pe care putem să o ofe-
rim se află tot în registrul religios-dogmatic în care
o simplă afirmație sau o serie de aserțiuni speculati-
ve puteau fi interpretate drept erezii. Este în această
epocă un melanj ciudat între tradiția orientală, misti-
că, și raționalismul cel mai pur.
Note
1	E. Gilson, Op. cit., passim, considera că, la fel ca alte con-
cepte cu care lucrează filosofia și istoricii ei, termenul este în-
țeles doar la modul formal și este, pînă în prezent o noțiune
goală de sens.
2	Evident, același lucru îl putem spune și despre biserica și
cultura Europei Orientale unde elementul comun era dat de
limba greacă dar care nu face obiectul studiului de față.
3	Vidi, Anton Dumitriu, Istoria logicii, Bucuresti, 1969, pp.
300 - 442.
4	Vidi, Philosophie du Moyen Âge, Paris, 1937, p. 3.
5	În Evul Mediu, universitățile au luat ființă undeva în jurul
anilor 1100, din procesul de fuziune a școlilor monahale cu
școlile private. Prima universitate a fost cea de la Bologna ur-
mată la 50 de ani de cea de la Paris, apoi Oxford, Salamanca,
Colonia și Heidelberg.
6	E. Gilson, Philosophie du Moyen Âge, Paris, 1937,trad.
rom., București, 1995.
■
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
3
cărți în actualitate
Fabrica de genii și uzina
literaturii
■ Daiana Gârdan
Adrian Tudurachi
Fabrica de geniu. Nașterea unei mitologii a
productivității literare în cultura română (1825-1875)
Iași, Institutul European, 2016
Efervescența cu care cultura română din pri-
ma jumătate a secolului al XIX-lea creează
sintagme superlative și atribuie dimensiunea
genialității unor figuri ale literaturii (și, mai mult,
ale unei literaturi ce abia se-ncheagă), dar și resor-
turile acesteia rămân o discuție deschisă și puțin
vizitată până la ora actuală în istoriografia literară.
La fel rămâne și dezbaterea asupra contextelor din
spatele mutațiilor care au loc în acest plan începând
cu momentul eminescian și dublat de împământe-
nirea conștiinței genialității (unice și irepetabile) a
lui Mihai Eminescu în spațiul românesc.
Volumul lui Adrian Tudurachi, Fabrica de geniu.
Nașterea unei mitologii a productivității literare în
cultura română (1825-1875), își propune revizitarea
acestei discuții, dintr-o perspectivă istorică și teore-
tică, cu intenția de a oferi o soluție viabilă și func-
țională în spațiul românesc, raportată la Occident
(la literatura și cultura franceză în speță). Dacă, în
aparență, excesul utilizării ideii de geniu după pri-
ma sa atestare (din 1825) în cultura românească
este privit cu rezerve, premisa principală de la care
pornește autorul este aceea a necesității, în realita-
te, a acestui „abuz”. Astfel, una dintre marile mize
ale volumului este stabilirea „primului regim al ge-
nialității” ca un regim de surogat. Geniul, susține
Adrian Tudurachi, a fost necesar întrucât a funcțio-
nat ca substitut al unei tradiții literare inexistente în
spațiul autohton, o lipsă, o absență care urgentează
găsirea unei soluții care să facă posibilă o oarecare
sincronizare cu literatura europeană și, mai mult, o
confirmare în Occident a prezenței unei culturi/li-
teraturi alternative. O a doua miză a volumului este
demarcarea unei rupturi în ceea ce privește ideea de
genialitate, anume o trecere de la genii la geniu, de
la regimul de productivitate la cel de ierarhizare - la
cel estetic, de la literatura română minoră (veche) la
geniul eminescian, de la wannbes („Geniul înseam-
nă în esență wannabe”) la the rockstar.
Prima parte a cărții, Resursele, este și cea mai lă-
muritoare în ceea ce privește explicarea regimurilor
de funcționare a genialității și stabilirea momente-
lor, resorturilor și resurelor care fac posibilă insta-
urarea ideii de geniu în cultura română. Pentru a
demonstra tezele anunțate aici, Adrian Tudurachi
recuperează o dimensiune a literaturii care, după
1875, a fost marginalizată, aceea de mașină pro-
ductivă: „Odată cu impunerea consensuală a unor
autori și a unei noțiuni a elitei, funcționarea demo-
cratică a productivității literaturii a fost marginali-
zată. Încrederea în talente, valori, în ierarhii ne-a
făcut - și continuă să ne facă - să nu mai vedem
adevărata natură a literaturii, matricea ei secretă,
aceea de a fi o uzină al cărei scop principal rămâne
mărirea productivității”. În continuare, în demersul
său, ce are în vedere demonstrația necesității regi-
mului de surogat al genialității, autorul apelează la
istoria (non-)tradiției autohtone raportată întot-
deauna la marile tradiții europene, începând cu
figura lui Barbu Paris Mumuleanu, care folosește,
pentru prima, dată în Caracteruri cuvântul „geniu”.
Cu fine observații de natură istorică și biografică,
Adrian Tudurachi conchide că însăși personalita-
tea minoră a lui Mumuleanu este grăitoare pentru
modalitatea în care se formatează primul regim al
genialității la noi ca soluție a repetentismului literar:
„Era ceva în descoperirea lui care se adresa direct
celor nesiguri pe resursele lor, poeților «repetenți».
Geniul nu era făcut să îi ajute pe învățații care știau
cum se face literatură, ci pe toți «ceilalți», pentru că
transforma incultura, dintr-o slăbiciune care tre-
buia camuflată și compensată prin educație, într-o
strategie”. Genialitatea reprezenta, așadar, o soluție
pentru lipsa unui patrimoniu, prin inversarea valo-
rilor care ar fi urmat să-l constituie. Geniul nu doar
că maschează în spațiul românesc un handicap, ci
are pretenția de a-l face vandabil drept atu.
Încercarea lui Adrian Tudurachi de a prezenta
necesitatea soluției geniului și soluția necesității
nu scapă niciun moment din vedere dimensiunea
periferică a culturii române, o cultură minoră (căci
tânără), aflată în raport de subordonare față de cul-
turile europene cu tradiție, a cărei unică șansă inte-
gratoare și de afirmare este reprezentată de un truc,
de o strategie care utilizează spontaneitatea (lim-
bajului) ca valoare literară: „Ceea ce limba poate
să facă, simpla ei «posibilitate» e opusă realizărilor
efective și, culmea, cu speranță: valorile spontane-
ității pot să fie puse în balanță și să neutralizeze o
anxietate a descendenței. Geniul e un răspuns opti-
mist la o condiționare negativă a culturilor literare”.
Geniul limbii este văzut, spune Adrian Tudurachi,
ca o „avere secretă”, un răspuns pozitiv la întrebarea
„avem literatura română?”: „Nu trebuie recuperat
un decalaj pentru că literatura există deja. Unde? De
exemplu, în practicile lingvistice banale. Poți face
literatură așa cum vorbești și, chiar mai mult, poți
descoperi că vorbirea ta e deja literatură”. Una din-
tre concluziile la care autorul ajunge în prima parte
a volumului este aceea că „genialitatea e o tehnică
de a face literatură din nimic”. Adrian Tudurachi
încearcă, în finalul primei părți, să transfere o an-
tropologie a sărăciei (folosind linia unor comenta-
rii ale lui Didi-Huberman asupra documentarului
Omul fără nume al lui Wang Bing) în literatură.
Întrebarea pe care autorul o pune este dacă există
o poetică a sărăciei, dacă „nimicul are un sens în
literatură?”, dacă „scriitorul nu e și el un homeless”
ce adoptă niște gesturi specifice pentru creația ope-
rei sale din nimic. Resursele unei literaturi lipsite de
tradiție rămân cele sărace, ale supraviețurii, restu-
rile, disponibilitățile coprezente, inegal repartizate,
dar, conchide Adrian Tudurachi, cu pretenția opu-
lenței: „Vestigiile, folclorul național, limba națională
sunt pe rând semne ale lipsei și ale risipei. Pentru că
sărăcia și exorbitanța merg împreună: spre deose-
bire de săracul lui Wang Bing, care culege și gestio-
nează ceea ce găsește, sărăcia productivă a secolului
al XIX-lea e opulentă. Ceea ce se adună din terito-
riu, mizeria și gunoaiele, e pus în vitrină și oferit în
vederea unui raport excesiv, ca o marfă de lux”.
A doua parte a volumului lui Adrian Tudurachi,
Sacralizarea, propune un studiu cu deschideri
economice, demografice, care are ca miză demon-
strarea faptului că „nașterea culturii literare în
Principate a fost contemporană cu o acumulare
de date demografice și cu o conștientizare a reali-
tății cantitative a populației”. Argumentul prim al
autorului este acela că „literatura e o chestiune de
limbă”, așadar „orice activitate literară are ca prim
reper statistic masa utilizatorilor limbii”. De aseme-
nea, contraargumentul autorului la o rezervă față
de acuratețea raportului dintre numărul de locui-
tori ai unei țări și numărul de locuitori care citesc
ai unei țări este acela că nu trebuie să ne rezumăm
la masa celor implicați în mod direct, ci să luăm
în calcul și masa celor „fără voce”: „Nu trebuie să
luăm în considerare doar actorii implicați direct
în creația textului, autorii, criticii care îi îndrumă,
editorii care realizează publicarea, asociația profe-
sională care îi susține financiar. Ci și pe toți cei care
au făcut posibile reprezentările din operă. Istoria
romanului modern nu poate fi desfăcută de lupta
celor «fără voce» pentru impunerea unui nou de-
cupaj al realității și pentru legitimarea unor noi
poziții de enunțare (...) o literatură, «a milioanelor»
ține cont de toate modurile de angajare, în mod
particular de cele realizate «la distanță», care îi im-
plică pe aceia care nu au pus mâna pe carte nici ca
să o scrie, nici ca să o citească”. Dacă a treia parte a
volumului inventariază și analizează niște resorturi
de monumentalizare a literaturii - vestigiile folclo-
rului național, legitimarea estetică a reprezentări-
lor naționaliste -, ultima parte are în vedere muta-
ția de la o literatură produsă de mase, la o literatură
produsă în siajul unei chemări, a unei vocații. Aici
demersul lui Adrian Tudurachi analizează trece-
rea anunțată, de la genii la geniu, la singularitate.
Angajamentul individului față de literatură devine
unul afectiv, raportul cu literatura se schimbă, apa-
re „dorința de a scrie” (Heliade-Rădulescu), care
realizează aici, notează autorul, portretul-robot al
geniului, cu valențele care îi rămân active până în
actualitate.
Volumul lui Adrian Tudurachi își susține teore-
tic premisele, mizele și soluțiile intenționale amin-
tite. Cu un aparat critic foarte bogat și un discurs
nelipsit de urmele unei angajări aproape îndrăgos-
tite a autorului în subiect, Fabrica de geniu pune în
pagină o bine argumentată discuție despre ideea de
genialitate a secolului al XIX-lea și dimensiunea ei
fondatoare în cultura autohtonă.
■
4
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
Universul călătoriei
■ Rodica Marian
Adrian Țion
Nostalgia călătoriei
Cluj-Napoca, Ed. Napoca Star, 2017
Dintotdeauna mă alintam în convingerea
că plecările de acasă fără vreun scop ne-
cesar sunt, înainte de toate, un univers al
prezentului vieții, care te desparte de trecutul și
viitorul tău, și aproape paradoxal, te relaționează
apoi altfel cu esențele tale, revelând, în acel pre-
zent, câte ceva uitat pe dinăuntrul ființei tale. De
aceea, poate, călătoriile mele au ținte atât de di-
ferite ca areal de civilizație, fie mai apropiate, fie
exotice, îndepărtate și cât se poate de vechi. Altfel
spus, fericirea de a te întâlni cu sinele tău nu este
o țintă, ci un mod de a călători. Scriitorul Adrian
Țion mă surprinde însă, și mă convinge apoi, cu
impresiile din jurnalul său european (Nostalgia
călătoriei), fiindcă în toate notele sale deliberat
ancorate în lumea dinafară, palpită mărturisita
sa „patimă a călătoriei”, concurând cu „patima
scrisului” (p. 96), cum însuși mărturisește. Ast-
fel, „obsesia exterioarelor golite de interioare” (p.
98), cu toată obstinația limitării la realitățile în-
tâlnite, consemnate cu o acută poftă de viață și
menite anume de-a-l izola pe pasionatul călător
de „razele unui reflector analitic”, în mod neobiș-
nuit, evident neintenționat, fac să transpară prin
diverse fațete ceea ce autorul numește „forul meu
interior”; această față ar fi chiar chipul său, după
cum observă inspirat Ovidiu Pecican în prefața
volumului, adică un fel de autoportret oglindit în
diferite contexte geografice și culturale. Mai mult,
îmi pare că personajul auctorial se dezvăluie și
pe sine, prin ceea ce notează, pornind chiar din
subcapitole cu conținut informativ (separate prin
titluri precum Excurs info:; aceste mici inserții
sunt și ele personalizate prin felul în care autorul
selectează elementele pertinente), până la inclu-
derea unor portrete, descrieri cu mare putere de
Istvan Kancsura
Desen
evocare (de pildă: artiștii din satele și orășelele din
Gasconia, la fel de încrezători ca cei din Paris în
rosturile creației, stațiunile montane din Alpi, Bă-
ile termale din Debrețin, „Atena - un oraș ca o
iubire devastatoare”, p. 22, excelente pagini despre
Pau). Interesat în special de civilizație și cultură,
de moravuri și mentalități, de aspectul social al
vieții, Adrian Țion pune în pagină flash-uri sem-
nificative pentru viața colectivităților vizitate,
fiind un bun observator, un înzestrat psiholog,
un avid amator de insolit, dar și un cald iubitor
de oameni, uneori intuind cu umor „diversitatea
contemplativă a firii omenești”, alteori încondeind
moravuri neoccidentale cu o nedisimulată ironie,
proprie unui veritabil moralist. Pe de altă parte,
nu sunt rare (p. 68 și 104, de pildă) momentele
textuale ale unei zglobii autoironii, ceea ce dă sea-
mă, în fond, de o tentație analitică, pe care autorul
jurnalului faptic își propusese s-o evite.
Călătorul Adrian Țion circumscrie totoda-
tă paradoxal și destul de elocvent acel ferit - în
intenție - „for interior” prin devoalarea preferin-
țelor sale artistice, cum ar fi cazul reprezentativ
al pictorului Van Gogh, ale cărui urme sunt cău-
tate cu tenacitate tandră la Arles, apoi în muzeul
Orsay („Vreau să absorb cât mai mult Van Gogh”,
p. 116) ori înâlnite providențial, neașteptat și cu
încântare, în Bad Gastein. La fel de caracteri-
zante sunt notațiile care dezvăluie sensibilitatea
scriitorului-călător, reflectată de pildă în floarea
preferată, floarea de colț, așa cum i se potrivește
drumețului îndrăgostit de culmi și de păduri, de
aerul înălțimilor și de mirosul liber al crestelor, al
lacurilor montane. Peste tot observă de fapt flori-
le și frumusețea, dar și starea drumurilor, gradul
de îngrijire ori de neglijare a spațiilor urbane ori
rurale. Drumurile europene ale lui Adrian Țion
sunt străbătute uneori într-un mod sportiv, cu
bicicleta ori pe jos, cel mai adesea însă familia
de turiști călătorește cu mașina, botezată Le petit
Istvan Kancsura
Desen
lion, care devine și ea personaj, precum Pisicuța
lui Hogaș.
Volumul scriitorului Adrian Țion are un im-
pact aparte în cadrul genului, propagând, în ace-
lași timp, din unghiul meu de vedere, un interes
special pentru mărturisirile trăirilor autorului,
mereu „îmbătat de farmecul călătoriei”, de o „in-
sațiabilă curiozitate” (sintagmele îi aparțin, p. 97),
care se antrenează spiritual și analitic în seducția
comparațiilor și a celor mai insolite asocieri cul-
turale și artistice, rareori triste, dar reacțiile me-
morabile sunt dintre cele propulsate de un cald
sentiment al apartenenței la meleagurile natale
(foarte iubite și bine cunoscute). Comparațiile cu
iz amar privesc cunoscutele metehne românești,
actuale ori perene. Scriitura notelor de călătorie
depășește stilistica jurnalului, impregnată adesea
cu metafore integratoare, cum ar fi dialogul zilnic
cu muntele Olimp, evident personificat. La fel, in-
citantul capitol dedicat Parisului („un vârf pe har-
ta oricărui turist”) are un titlu poetic Don Quijote
printre eoliene, care-și prelungește expresiv valen-
țele comparative: „statutul aventurierului clasic
s-a topit în firea fiecărui automobilist ce străbate
Europa” (p. 96).
Tot jurnalul, numit impropriu în substanța sa
Nostalgia călătoriei, este o panoramă a unor de-
scrieri și portrete pline de culoare și miresme, o
trecere dintr-o atmosferă socio-culturală în alta,
locuri, monumente și istorie pilduitoare, în care
palpită prezentul și nicidecum privirea revolută,
ori adierea vreunui regret. Tâlcul acestui titlu, ca
și al subtitlului, se lămurește în finalul volumului
numai în perspectiva - nedorită și amenințătoa-
re - a unei posibile epoci în care autorului i s-ar
lua „libertatea turistică”, epocă care se anunță azi
prin lipsa de siguranță, așa încât călătoriile trecu-
te devin nostalgii, iar amintirea lor scrisă devine
o vade mecum, adică se îmbogățește cu o misiune
compensatoare în fața unei sumbre viziuni. Dacă
e viabilă definiția dată de Adrian Țion: „fiecare tu-
rist are în sânge un sâmbure din Marea Aventură,
Marea Iluzie, Marea Cunoaștere” (p. 97) atunci,
cred că nu putem să ne temem că autorul acestei
nostalgii și-ar putea pierde vreodată harul drume-
țiilor, nici plăcerea de a ni le cuprinde în pagini
seducătoare.
■
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
5
Un prețios dicționar esențial
■ Nicolae Mareș
Zenovie Cârlugea
Lucian Blaga - Dicționar esențial - Oamenii din viața lui
Iași, TipoMoldova, 2017
mpătimitul cercetător al vieții și creației blagi-
ene, exeget și propagator de seamă al multor
creatori români, profesorul Zenovie Cârlugea
a prezentat, la cea de XXXVII-a ediție a Festivalu-
lui internațional Blaga de la Lancrăm și Sebeș de la
începutul lui mai 2017, o lucrare insolită de peste
500 de pagini (A-4) despre personalitatea poetului,
filosofului, diplomatului, universitarului, academi-
cianului transilvan. Aceasta „în oglinzile alterității”.
În această lucrare de referință asupra căreia m-am
aplecat în ultima vreme, autorul opusului dovedeș-
te încă o dată nu numai dragostea și prețuirea față
de cea mai complexă personalitate a culturii româ-
nești din secolul al XX-lea, analizată din alte un-
ghiuri pentru a surprinde - cum și-a propus -, și
mai bine, întregul parcurs al Creatorului și Omului
Lucian Blaga. În opinia sa, care se verifică: „stă sub
ceea ce putem numi coincidentia oppositorum - ca
figură politropică a alterității” (p. 5). Remarc că în
ultima vreme tema a devenit de mare interes în Eu-
ropa contemporană1.
În cazul de față, Zenovie Cârlugea demonstrea-
ză că avem de-a face cu „un fel de conjuncție și
disjuncție a „contrariilor” ce amprentează, în varii
manifestări, atât un mod de viață cât, mai ales, un
stil de creație” (idem p. 5), remarcabil fiind caracte-
rul recapitulativ și de sinteză al lucrărării.
În numeroase articole din Dicționar devenim
martori ai modului în care s-a format Creatorul
prin Ceilalți - prin semenii săi. Numeroasa familie
ne ajută să îi cunoaștem mai bine obârșiile cât și
felul în care a evoluat individualitatea sa creatoare
stabilită fiind o întreagă țesătură de vectori cu rol
hotărâtor în manifestarea ulterioară a presonajului
pus sub o altă lupă. Exegetul identifică cu o deo-
sebită acribie importanța fiecărui individ aflat în
tangență, în parte, surprinzând modul în care apar
sau se oglindesc în operă, și cum a fost receptată
personalitatea sa în conștiința contemporanilor.
Extrem de bine a fost surprinsă perioadă extrem
de controversată, mai ales cea de după 1945, cea
mai bulversată în care a acționat Blaga, vremuri în
care fiecare gest sau contact îmbrăca dimensiuni
existențiale, cu urmări de multe ori imprevizibile,
chiar înspăimântătoare. Mai ales pentru un individ
(un creator), care nu se arăta dispus să pactizeze cu
opresorul, chiar sub presiunea acestuia. Transpar
ingerințele brutale ale statului totalitar în viața sa
și a contemporanilor, faptul că c e d a r e a era la
ordinea zilei printre unii confrați, opoziția fiind
aspru pedepsită. Cât de otrăvitor a fost ameste-
cul respectiv în viața poetului și filosofului român
se remarcă în numeroase pagini din lucrare, dar
mai ales în capitolul în care este tratat și prezen-
tat „dosarul” Blaga în problema propunerii pentru
Premiului Nobel pentru literatură, venită din afa-
ră. În paginile Dicționarului am găsit cel mai bine
și convingător acest aspect despre care mai citi-
sem. Chestiunea mă intrigă până într-acolo, încât
îmi propun să cercetez în Arhiva Ministerului de
Externe în ce măsură misiunea noastră diploma-
tică de la Stockholm a avut ceva instrucțiuni din
țară asupra modului în care să procedeze în cazul
în speță.
Folosind o bibliografie largă despre viața și
opera lui Blaga, îndeosebi scrisorile sale pe care
inteligent le coroborează exegetul cu mărturii din
Hronic sau apelând la declarațiile contemporanilor,
extrase din mai toate lucrările de referință2, chiar
dacă în bibliografie nu le trece pe toate, Zenovie
Cârlugea reconstituie complexul alter ego - ul au-
torului în posturile sale multiple de poet, filosof,
scriitor, diplomat, profesor universitar, publicist,
redactor, traducător, cercetător, propagator al cul-
turii românești, părinte, îndrumător al tinerilor
capabili a-l asculta, conferențiar, etc. etc. pus fiind
până la urmă într-o frumoasă lumină Blaga - de
erou vertical - poate cel mai vertical al vremurilor
sale.
Încercând să fie cât se poate de exaustiv în de-
mersul său, exegetul folosește date cunoscute, care
în mod sigur vor fi în continuare aprofundate în
edițiile care vor urma, precizând că cele mai multe
„finețuri” sunt necunoscute unor specialișit și mai
ales publicului larg. Surprinde în cartea sa Zenovie
Cârlugea raporturile tânărului Blaga cu autoritățile
vremurilor de la cel mai înalt nivel începând, de la
Regina Maria a României, Sextil Pușcariu, Nicolae
Iorga, Carol al II-lea, Octavian și Veturia Goga
până la unii din cei care direct sau din umbră i-au
amărât spre senectute viața: Mihai Beniuc, Miron
Constantinescu și alții.
Cartea cuprinde zeci de medalioane i n e d i t e
oglindite în lumini n o i ale unor scriitori se sea-
mă, descris fiind modul de comportarea al acestora
în relația cu Blaga, fără a-i enumera aici exaustiv,
ci în ordine ordine alfabetică, de la Felix Aderca,
Ioan Alexandru, Tudor Arghezi și Ion Agârbiceanu
până la Tudor Vianu și Alexandru Vlahuță. Pe de-
canul de vârstă al scriitorilor români îl întâlnea
cercetătorul clujean deseori în drumul său zilnic
de întoarcere spre casă. Mișcat am rămas de scena
descrisă în lucrare, în care b ă t r â n u l (fost pro-
topop unit al Clujului și academician), își mătura
frunzele de pe trotuar (ce amănunt surprinzător
din cotidianul anilor 50 și câtă modestie la gene-
rația respectivă!/; Blaga trecea pe cealaltă parte a
drumului pentru a-i da binețe scriitorului. Ce loc
dc întâlnire a două vârfuri ale culturii și spiritua-
lității românești! Ce vremuri tulburi, ce vremuri
cenușii! Nu-i scapă remarcabilului exeget câteva
cuvinte din necrologul consemnat de concitadin
confratelui său mai tânăr, desnre care scrisese sila
Istvân Kancsura	Desen
năpasta care s-a abătut asupra poetului și pe care a
îndurat-o cu stoicism. Cu sabia cenzurii și a securi-
tății deasupra capului, autorul Vâltoarei denumește
stoicismul blagian drept - cuminte și gânditor - cu
gândul probabil că ar fi putut fi și mai rău.
În legătură cu relația Arghezi - Blaga s-ar cu-
veni o reevalare a acestor raporturi pe care pe care
la rându-mi le-am subliniat, în 2010, în articolul
publicat în România literară3. Am amintit atunci
că în 1927, atașatul de presă la Varșovia, Lucian
Blaga, propunându-și a contracara unele aspecte
denigratoare apărute în presa de pe Vistula, ne-
favorabile culturii românești, personal a redactat
câteva articole pe care le-a publicat în principala
publicație la acea vreme din Polonia: Glos Prawdy
(Glasul adevărului). Copia unuia din ele, păstrată
numai în versiune poloneză, în Arhiva MAE (ne-
citit și nedeslușit de nimeni până acum câțiva ani),
era consacrat Poeziei românești actuale: Octavian
Goga, Tudor Arghezi, G. Bacovia și cei mai tineri.
Blaga, plecând de la constatarea că poezia româ-
nească din anii 20-30 se afla în perioada căutării
Etosului său profund, pe Arghezi (eminent po-
lemist) îl considera a fi „un excepțional făuritor de
slove, inepuizabil făuritor de idei stilistice... cu o
activitate de scriitor de mai bine de treizeci de ani”.
„Este un artist profund - a scris autorul - Poemelor
luminii - cu un dar aparte de vizionar, creator pe
care un cititor de duzină niciodată nu îl va înțele-
ge în esența lui”.4 Mă opresc aici pentru a sublinia
că indiocrasiile de rumoare publică dintre cei doi,
amintiți în lucrare, în nici un caz nu s-au datorat
poetului transilvan. Cu alte cuvinte doresc să spun
că nu Blaga a mușcat primul.
De remarcat că monografia d-lui Cârlugea, pen-
tru că și așa ar putea fi considerat aceste Dicționar,
pune în valoare raporturile lui Blaga cu o mulți-
me de scriitori și intelectuali români, printre care:
Anatol E. Baconsky (un proletcultist profitor din
plin al vremurilor lui), Ion Brad, Alexandru Balaci,
Nicolae Balotă, Ion Barbu, George Călinescu,
Ion Chinezu, Nichifor Crainic, Ștefan Augustin
Doinaș, Mircea Eliade, Octavian Goga, George
Ivașcu, Dumitru Isac, Toma George Maiorescu,
Dumitru Micu, Teodor Mihadaș, Basil Munteanu,
Ion Negoițescu, Constantin Noica, Edgar Papu,
Perpessicius, Aurel Rău, Liviu Rebreanu, Mihail
Sadoveanu, I. D. Sârbu, Zaharia Stancu, Ion
Teodoreanu, Tudor Vianu, Alexandru Vlahuță etc.
Nu s-a uscat cerneala de pe opusul exegetului că,
iată, Aurel Rău, fostul redactor șef de la Steaua,
cel care a luptat cu mult sârg pentru a-l pune în
circuitul de valori românești pe autorul Mirabilei
semințe - că acesta a publicat unele însemnări
(amintiri) prețioase - legate de ultimii ani din viață
ai poetului, care se vor regăsi cu siguranță în noile
ediții.5 Sunt evocate, de asemenea, raporturile avu-
te cu artiști de seamă: Filaret Barbu, Constantin
Brâncuși, Brediceanu Tiberiu, Oscar Han,
Romulus Ladea etc., cu academicieni de talia căr-
turarilor Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Ion
Frunzetti, Onisifor Ghibu, Constantin Daicoviciu,
George Oprescu, Andrei Oțetea, Ion Petrovici,
Const. Rădulescu-Motru, Dumitru Vatamaniuc
etc., cât și cu o seamă de oameni de știință, pre-
cum: Aurel Avrameascu & Maria, Vasile Băncilă,
Ovidiu Drimba, Ion Didilescu (profesorul meu de
logică la Universitatea din București), Liviu Rusu,
D. D. Roșca etc., nu în ultimul rând cu o seamă de
„muze”, relevat fiind rolul indubitabil jucat de ele.
Un loc important în economia lucrării îl ocu-
pă relațiile cu unii din diplomații de seamă cu
care Blaga a conlucrat în cei ani 13 ani cât a slu-
jit în diplomația românească: de la Titulescu la
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
Octavian Beu, Blaga Corneliu, Raoul Bossy, Caius
Brediceanu, Oscar Cisek, Aron Cotruș, Eugen
Filloti, Octav Vorobchievici sau Virgil Zaborovski.
Sugerez autorului să introducă în edițiile urmă-
toare câteva siluete: Ioan Mitilineu, Ministrul
Afacerilor Străine, cel care l-a angajat în minister
la propunerea Veturiei Goga în toamna anului
1926, trimițându-l la Varșovia, și pe numele căruia
i-au fost înaintate primele rapoarte, caligrafiate de
Cornelia Blaga (nu avea încă mașină de scris!); a
cumpărat-o abia pe la începutul lunii decembrie,
pentru a-și dactilografia și Meșterul Manole pe
care l-a finalizat înainte de Crăciun. Nu trebuie să
lipsească din Dicționar nici personalitatea unui
diplomat de mare clasă - Alexandru T lacovaky -
director cu ștate vechi la Palatul Sturza, cu studii
la Paris, ca mulți alții dintre colegii săi diplomați
- un om care l-a înconjurat cu mare încredere pe
Blaga și care l-a desemnat să reprezinte România la
dezvelierea monumentului ridicat în cinstea com-
pozitorului Frederic Chopin din Parcul Lazienki
din Varșovia, cât și la festivitățile care au avut loc,
cu participarea unor reprezentați de seamă din lu-
mea întreagă. Nu vedem un ambasador din zilele
noastre care să nu vrea să iasă el în față la aseme-
nea evenimente și să dea ștacheta unui tânăr atașat,
abia intrat în diplomație. În plus, Al. Iacovaky, cu
mici intermitențe funcționa la Varșovia încă din
1920, fiind primul consilier al ministrul plenipo-
tențiar Alexandru G. Florescu, nume de rezonanță
în Ministerul Afacerilor Străine de la începutul se-
colului al XX-lea, Varșovia jucând în acei ani rolul
de placă turantă pentru diplomații români, urmare
a tratatului de alianță semnat la 3 martie 1921, la
București de Take Ionescu și E. Sapieha.
În general, pentru edițiile viitoare ale
Dicționarului voi sugera autorului să introducă și
alte nume din sfera diplomatică și a culturii polone,
îndeosebi a scriitorului în vogă în literatura polonă
interbelică, Juliusz Bandrowski Kaden, care i-a pus
la dispoziție paginile ziarului Glos Prawdy, pe care
poetul și publicistul le-a folosit din plin.6 După cum
din această lucrare de excepție nu trebuie să lip-
sească numele unor traducători polonezi care l-au
transpus poetul din Lancrăm în polonă: Czarea
Dusza Stec (Meșterul Manole - piesă montată la
Teatrul Național din Lwow în 1934, în scenografia
unui pictor de excepție A. Pronaszko), Zbigniew
Szuperski, Kazimiera Hlakowiczowna și alții7.
Sincere felicitări și Editurii ieșene TipoMoldova
pentru forma grafică și introducerea acestei lucrări
de referință despre Lucian Blaga în presigioasa co-
lecție Opera Omnia.
Note
1	Vezi lucrările în franceză, semnate de Michel
Hannoun, Pierre-Andre Taguieff, Emmanuel Hirsch,
Paul Ricoeur, Claude Lefort, Tzvetan Todorov, Julia
Kristeva etc. În România, Zenovie Cârlugea se află
printre pionierii în materie.
2	Ion Oprișan, Lucian Blaga printre contemporani.
Dialoguri adnotate, Ed. Saeculum - Vestala, București,
1995.
3	Nicolae Mareș, Lucian Blaga despre lirica interbelică
românească, România literară, nr. 28/2010, p.20
4	Idem, Nicolae Mareș, Lucian Blaga, diplomat la
Varșovia, Opera Omnia, Ed. TipoMoldova, Iași 2011,
pp.114-116.
5	Ultimii ani din viața ai lui Lucian Blaga în amintirile
lui Aurel Rău, România literară nr. 4-5/2017, interviu
de Anca Sîrghie, pp.14-15.
6	Nicolae Mareș, op cit. pp. 112-124.
7	Nicolae Mareș, Lucian Blaga în limba polonă, Studiu
și antologie lirică bilingvă română-polonă, eLiteratura,
București 2014
■
Redescoperirea dialogală a
Arhiepiscopului Justinian
luliu-Marius Morariu
Călin Emilian Cira
Am ascultat porunca Bisericii. Arhiepiscopul
Justinian Chira în dialog cu Călin Emilian Cira
ediția a II-a, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2016
Arhiepiscopul Justinian Chira al Maramu-
reșului a fost, pe parcursul îndelungatei
sale vieți, o personalitate mediatizată. S-a
scris despre el în paginile unor volme de memorii,
s-au publicat corespondențe ale lui, dar și volume
de dialoguri. În cea din urmă categorie se înscrie
și, recent reeditata lucrare, în paginile căreia, ar-
hiereul se destăinuie lui Călin Emilian Cira, rea-
dusă în atenția cititorului datorită sprijinului ofe-
rit de Biblioteca Județeană ,,George Coșbuc” de la
Bistrița. Spre deosebire de prima ediție, apărută în
anul 2016, cea de față conține un cuvânt intitulat
,,Părintele Justinian” (p. 6-8), semnat de părintele
Ioan Pintea, cu valoare de prefață, și este împodo-
bită cu o serie de ilustrații.
În cadrul fragmentului din deschiderea lucră-
rii, părintele-poet pomenit evocă câteva întâl-
niri cu chiriarhul maramureșean, arătând rolul
important pe care l-a jucat în viața sa. Iată cum
descrie el prima întâlnire avută cu acest om, su-
pra-numit ,,voievodul Maramureșului”, dar și le-
gătura dintre aceasta și următoarele:
,,Nu știu cum ar fi fost viața și devenirea mea
fără întâlnirile providențiale cu el de la Cluj, din
anii '80. Le păstrez în memorie, sunt vii, le revizi-
tez și acum cu specială și cuvenită nostalgie.
Grație Părintelui, am aflat drumul către Rohia,
către vasta și impresionanta bibliotecă a mănăsti-
rii, către N. Steinhardt, către teologie, în cele din
urmă. Îi datorez foarte mult. Mi-a scris, îmbărbă-
tându-mă și apreciind dialogurile pe care le-am
făcut cu Dumitru Stăniloae, N. Steinhardt, Ioan
Alexandru, Valeriu Anania, Antonie Plămădeală,
câteva, foarte lungi epistole (una din 20 ianurie
1988, de 10 pagini!), m-a ,,înfiat” pe Episcopia
Maramureșului, m-a hirotonit diacon, mi-a dă-
ruit, de-a lungul anilor, nenumărate cărți de
Constantin Noica, Andrei Pleșu, ,,Istoria lite-
raturii române de la origini până în prezent”
de George Călinescu, din biblioteca persona-
lă, în ziua hirotonirii întru diacon, mi-a oferit
,,Liturghierul” cu pecetea episcopală și cu auto-
graf. Și astăzi mă folosesc de acest Liturghier la
Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. M-a numit
,,frate Ioane”, ,,frățiorul meu...” M-a legat pentru
totdeauna de Rohia, de N. Steinhardt, de Serafim
Man, de stareții și monahii de aici” (p. 5-6).
După o scurtă bio-bibliografie a părintelui
Arhiepiscop (p. 9-12), și cuvântul, intitulat ,,O
viață... În dialog” (p. 13-15), ce poartă semnătu-
ra domnului dr. Teodor Ardelean, ce a servit ca
prefață a primei ediții, Justinian se prezintă pe
sine, realizând ample incursiuni în trecut și răs-
punzând la provocările lansate de mai-tânărul său
interlocutor. Dacă pasajele din copilăria lui sunt
evocate cu deosebită candoare și lasă să transpară
o oarecare nostalgie, cele ale istoriei mai recente
se constituie în reiterări ce transpun încă o parte
din sentimentele povestitorului pe întinsul pagi-
nii, și-i transmit cititorului până și stările lui.
Istvan Kancsura
Desen
Uneori, episcopul abordează chestiuni pri-
vitoare la momente importante din istoria
României din epoci trecute. Nu se sfiește să abor-
deze chestiuni sensibile și nu ține să cosmetizeze
istoria trăită, ci pur și simplu, prezintă evenimen-
tele așa cum consideră dânsul că s-au petrecut.
Iată un astfel de exemplu:
,,Așadar în '44, în 2 august, m-am dus eu la
Cluj ca să insist să vină totuși la Rohia (e vorba
despre Nicolae Colan, n. n.). Când am intrat în
birou, acesta a fost primul cuvânt pe care mi l-a
spus: ,,Scăpăm”. Acesta a fost primul cuvânt. Eu
am și înțeles că asta înseamnă că vin românii. Dar
eu am fost foarte mirat câtă încredere a avut epi-
scopul în starețul de la Rohia, în Justinian, încât
i-a destăinuit acst secret în 2 august. Colan știa
însă cu o lună înainte” (p. 36).
Chipurile unora dintre personalitățile marcan-
te ale culturii și spiritualității românești sunt și ele
descrise în cadrul dialogurilor de către ierarh. El
vorbește astfel despre Patriarhii României, despre
părintele Stăniloae, Ioan Alexandru, dar și mul-
ți alții, reliefând, în cuvinte frumoase și pline de
miez, calitățile lor, prin prisma impresiei pe care
i-au lăsat-o.
Lucrarea lui Călin Emilian Cira se constituie
astfel, după cum am încercat să arătăm și în pagi-
nile prezentării noastre, într-o frumoasă prezen-
tare a celui care a fost, vreme de mai multe de-
cenii, Episcopul și apoi Arhiepiscopul Justinian.
Reeditarea ei se constituie atât într-o ofrandă
adusă lui, la scurtă vreme după plecarea din
această lume, cât și într-o frumoasă redescope-
rire a personalității dialogale a vlădicului mara-
mureșean. De aceea, nu putem decât să felicităm
inițiativa Bibliotecii Județene de la Bistrița de a o
readuce în prim plan, dar și cea a autorului și să
recomandăm cititorilor un volum ce devoalează
un om din spatele unei legende.
■
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
7
comentarii
Poetul din Răchițele
■ Marin lancu
Istvan Kancsura
Situându-se în afara celor mai importante
dintre experimentele pe bază de afinități sau
opțiuni programatice în măsură să ducă în
ultimele decenii la cristalizarea unor noi serii sau
generații literare cu o rezonanță notabilă în litera-
tura română, Teofil Răchițeanu s-a păstrat cu fer-
voare în limitele unui etos specific, ajungând să
impună prin limbaj și artă combinatorie ingeni-
oasă de cuvinte existența unui gen unic de poezie.
Cu toate energiile absorbite de un anacronism în-
treținut cu destulă ardoare pe durata celor aproa-
pe cincizeci de ani de poezie, de la apariția primu-
lui său volum de versuri, Elegii sub stele, publicat
în 1969, în celebra colecție „Luceafărul” a Editurii
pentru Literatură, și până la recenta plachetă de
poeme (Împărat singurătății, Editura Scriptor,
2017), lirica lui Teofil Răchițeanu stă elocvent sub
semnul meditației în marginea misterului, situ-
ându-se, în acest sens, într-o bună descendență
blagiană, spiritul dominant al autorului Poemelor
luminii fiind absorbit într-un chip particular de
această problematică. Trecerea de la lirica erotică
și vitalismul exuberant, cu accentele sale de buco-
lism, din creațiile lirice ale începuturilor, la un șir
de interogații și reflecții de coloratură elegiacă va
duce, în acest lung traseu al căutărilor și experien-
țelor, la o superioară redescoperire a unei poezii
de viziuni metafizice, de liniștiri și limpeziri inte-
rioare, despre destinul omul modern.
În ciuda unor trăsături comune cu o parte din-
tre creațiile sale lirice anterioare, noutatea pe care
ne-o oferă volumul Împărat singurătății este dată
de fundamentul filosofic și, cu deosebire, de atât
de vizibila diversitate a temelor și a motivelor din
poemele celor trei cicluri (Împărat singurătății,
Rouă de Ardeal și Efulgurații), dar și prin întrebă-
rile tulburătoare asupra vieții, în general. Stările
date de presimțirea morții, atât de atotprezentă
în prima secțiune, sunt asociate cu invocarea lui
Dumnezeu ca o izbăvire și sprijin într-o existență
dusă în singurătatea peisajului Munților Apusului,
un cadru esențializat, ocrotitor, o geografie lirică,
Desen
unde miracolul poeziei palpează prin multitudi-
nea elementelor ce o alcătuiesc, precum izvorul și
râul, pajiștea și „pădurile bătrâne”, întreg muntele,
„cu jalea Iancului într-însul”, „pe sub teii bătrâni”,
unde „e un loc/Pustiu-pustiu în care se-mpreună/
Tristețile celor în toate-nvinși...” Contopit cu un
asemenea teritoriu sufletesc paradisiac (toposul
tipic ardelenesc), Teofil Răchițeanu ne oferă ima-
ginea unui ținut miraculos, cu toate elementele re-
unite sub semnul unui profund sentiment uman,
adevărate epifanii ale luminii și ale necuprinsu-
lui prin multitudinea nuanțelor și a purității lor
primare, de toamnă sau de vară, de seară ori de
dimineață, cu „fragede răsărituri de soare” și apu-
suri sângerii: „Sta, auroasă, peste munți tristețea/
El prinț al ei, nemângâiat, era./Grea, fruntea lui
în aeru-nserării, precum un soare ostenit lucea.”
Aici, în pustietatea munților ce înconjoară Poiana
cu chimen, aflat doar în tovărășia brazilor și a iz-
voarelor, a păsărilor necuprinsului văzduh ori a
potecilor ce urcă spre înălțimi, întâlnirile poetului
cu Dumnezeu și cu Soarele trădează o moderni-
tate a gândirii, a enunțului liric care exprimă o
permanență umană, ca o ieșire din capcanele tim-
pului care datează totul: „Veniți, veniți, prieteni, la
mine-n munți, sus!/Lărmuie-aici, de când lumea,
izvoară/La care, -nsetat, când și când, Dumnezeu/
În zori, spre a bea, se din ceruri coboară.//Mai
bogată aici ca oriunde e roua/Și fragedă-frage-
dă cum nicăieri nu-i./Când iese, în zori, fericit,
craiul Soare,/Vezi în ea, proaspete, urme de-a’
Lui.//Veniți, veniți, prieteni, la mine-n munți,
sus,/Să vă frunțile arse limpeziți în izvoare!/Îl
veți vedea pe un țărmur șezând pe Dumnezeu,/
Cu tâmple-n mâini, și Moartea o veți vedea cum
moare.” Într-un asemenea univers reificat se re-
compune o atmosferă în care un eu singular, cu
imaginea sa pură, ideală, își cântă singurătatea,
divinitatea și mama, codrul, vântul, izvoarele și
frunzele, într-o bucurie dată de prezența atotcu-
prinzătoare a lui Dumnezeu: „În Munți-de Apus,
la o oră anume,/Dumnezeu la un țărmur de apă
coboară,/Adoarme, ostenit, și își uită de ceruri/Și
parcă dor i se face să moară./Stau și mă uit la el
cum visează/Și dulce murmură apa, și-mi pare/
Că pe mine visează-mă și fericit îs și cânt/Și tot
ce în mine-a durut nu mai doare.” Măștile pe
care le preferă poetul sunt Timpul, Singurătatea,
Destinul, Divinitatea, Moartea și Muntele, un
templu al durerii și al amintirilor. Versurile păs-
trează constant imaginea statuară a eului liric,
personaj central al universului său artistic, căru-
ia îi este parcă hărăzită dramatic solitudinea: „Și
singur sunt astăzi cum niciodată n-am fost/Și sin-
gurătății-i sunt duh pe-aici numa.” Într-o ase-
menea reprezentare a lumii și a relației cu aceas-
ta, poetul invocă somnul ca stare de plenitudine
vitală: „Ce nalt e codrul! Ce adânc! Ce sfânt!/Nu
crengi i-s crengile, ci lire./Din ele cântă Domnul
Dumnezeu/Și împle-se de cânt întreaga Fire./În
miezul lui stau și ascult. Și-i cum/Mi-ar fruntea
mângâia-o voivodale flamuri/Și-adorm apoi. și
un cutreier blând/E somnul meu - de râuri și de
ramuri.”
Pe această treaptă a solitudinii, viața își regăseș-
te sensul prin apropierea de un Dumnezeu uma-
nizat, discuțiile atât de frecvente cu Divinitatea
fiind purtate pretutindeni, la fiecare pas, în sin-
gurătățile cutremurătoare ale munților, în patria
legendarului Orfeu, „la un țărmur de apă”, lângă
„izvorul cel vechi”, într-un „etern amurg”, „la mi-
ne-n munți sus” sau „sub fagi bătrâni, în zori de
zi”, atenuând din durerea singurătății prezentă
atât de dramatic în arghezianul „Tare sunt singur,
Doamne, și pieziș”. Sunt reținute, pe rând, părți
ale unui univers într-o veșnică mișcare, precum
în versurile din Cântec de toamnă („Iată, din nou,
obosite, cad frunzele,/Cărări îmi acoperă, colnice,
sufletul, urmele,/Nu sute, nu mii - miriade-s - De
aur/Solzi îmi par, risipiți, pe-aici, de-un balaur.”),
unde eul, „suflet acestei pustii”, se regăsește cu
sine în aceeași ipostază de martor al unui nesfârșit
șir de evenimente pe care le fixează în secvențe cu
un adânc substrat filosofic, de esență heideggeria-
nă: „În lumea asta, Doamne, nu te găsii. Doamne/
În alte lumi, pe țărmuri de mări cu ape moarte,/
Tot singur și de Tine flămând voi rătăci./Te voi
pe-acolo, Doamne, cândva, cumva găsi?” Pe de
altă parte, să adăugăm la toate acestea și poeziile
inspirate dintr-o patetică situație existențială, pre-
cum cele închinate părinților, cu deosebire ma-
mei, fraților și surorilor sale (Rugă pentru mama,
Elegie cu mama, A murit, ieri, sora mea Floralina,
Baladă cu mama), ca o întoarcere la interiorizare
și gravă meditație asupra morții, înțeleasă în cele
din urmă ca reintegrare mioritică în ritmurile
naturii: „În ce văi, în ce munți, te-ai, mama mea
te-ai dus?/Fără tine sunt singur și mi-i lumea pus-
tie./Cerșitu-te-am Domnului și El tace-adânc/Și
unde ești nimeni să-mi spună nu știe.//Undeva,
într-un colț de ceruri, o stea/Mai tristă ca însăși
Tristețea se stinse”. Rostirea directă a împlinirii
definitive a unor asemenea tragice fenomene este
adeseori evitată, sugerându-se doar ca prin nemu-
rire moartea să nu se definitiveze ca act, în mod
ireversibil, ci să se constituie doar ca o călătorie
în necunoscut („Doamne, în Munții de Apus să
mă lași/Subt un brad mult bătrân să îmi aflu să-
laș/Pe un țărmur de apă lin cântătoare./Să fie-n
târziul unei zile de vară/Când soarelui însuși i se
face să moară,/Să fie departe, departe de lume,/Să
dorm. și în somn să v-aud, Sfinte Mume./Mult
bătrân codrul în jur să se clatine/Să îmi molcu-
me, molcume, doruri și patime,/Somnul o dulce
murmură să-mi fie,/Să-mi pară că-i cântecul tău,
veșnicie.”), pragul trecerii provocând accente de
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
tulburătoare tânguire, în genul bocetului popular:
„Teamă mi-i, codru bătrâne,/C-am să mor și tu-i
rămâne!/De-oi fi-n Rai cu Dumnezeu/Fără tine
mi-a fi greu./De-oi fi sub cruce-n hotar/Mi-a fi
fără tine-amar,/De-oi fi-n lună, de-oi fi în stele/
Fără tine mi-a fi jele./Și oriunde-oi fi, frățâne,/
mi-a fi urât fără tine!...” Expresie a unui mod mi-
oritic de a accepta moartea, versurile lui Teofil
Răchițeanu asociază explicit metafora dispariției
cu imaginea apei ca heraclitiană curgere a vieții și
timpului sau a „bărcii” ce transportă umbrele prin
spațiul tenebrelor, aluzie la Aheron, unul din flu-
viile Infernului, cu ape tulburi și noroioase, și la
luntrea miticului Charon: „Ci merge-voi curând
și eu /La «râul cel cu ape-ncete»”. Păstrându-se
pe aceeași filieră blagiană, poetul cultivă miturile
primitivității, ale arhaicului și originalului, prelu-
ând din aceleași zone ale credințelor vechi influ-
ențele dinspre trecutul fabulos al cărților popu-
lare, despre animale fantastice care, trecând prin
severe procese de prelucrare, devin purtătoare de
alte profunde semnificații moderne: „O vrajă în
aer. Inorogii mug. Se-aleg/Vești-povești, vechi,
niciodată-nțelese...”, „...la mistice ore, -mpăra-
tul/Cerb-Inorog nestematele grele/Își scutură”.
Catrenele din cea de a treia secțiune stau sub sem-
nul unei înseninări și prospețimi aduse dinspre
un folclorism de substanță, ca semn al redesco-
peririi unei posibile conviețuiri în pace cu natura:
„Când, Moarte, mă vei lua,/S-o faci într-o blândă
toamnă,/Să mă blând săruți, să-mi pară/Cum că
mi-ești mireasă, Doamnă!”. În locul unei poezii
de idei, Teofil Răchițeanu construiește o poezie de
viziuni metafizice, un tip de poezie, unde spațiul
imaginar devine dominat de interferențe figura-
tive cu semnificații profunde în menținerea eului
poetic într-o continuă relație cu spiritualitatea
spațiului mioritic.
Refuzându-și unele manifestări de gesticulație
preponderent retorizante, Teofil Răchițeanu și-a
configurat un tip de cunoaștere a tainelor lumii
printr-o creație lirică dominată de apăsarea tim-
pului și de fragilitatea condiției omului, sentimen-
tul unei stranii singurătăți și tristeți fiind extins
asupra întregului univers: „Din pieptul meu a iz-
vorât un râu/Și râu-acela s-a-ndreptat spre mare,/
Ca orice râu. Nu apă-n el e, ci/Iubirea mea ce tân-
guie și doare.//Ci marea-i marea-aceea. E un
loc/Pustiu-pustiu în care se-mpreună/Tristețile
celor în toate-nvinși,/La care și tristețea mea
s-adună.” Resacralizând lumea, trăirile profund
interiorizate capătă întotdeauna o rară expresie
plastică prin imagini de o vizibilă forță, biografia
eului definindu-se tot mai pregnant printr-o rela-
ție directă între conștiința poetului și elementele
acestei lumi. Cultivând regresiunea în singură-
tate, poetul îi înlesnește cititorului accesul la un
mister existențial, devenit tot mai seducător și
prin vibrațiile cosmice transmise cu atâta evlavie.
În sfera atât de complexă a liricii moderne, pentru
Teofil Răchițeanu poezia este un act de expresie a
lumii, o filosofie a existenței cotidiene, înregistra-
te imagistic prin forme semnificante („sfera mai
largă a existentului este prezentă în spațiul inte-
rior al simțirii”): „Există o oră când toți greierii
dorm/Iar tăcerea adâncă e ca de piatră./Atunce în
mine, ca dintr-un straniu cavou,/Sfinxul Pustiei
se aude cum latră.”). Versurile reverberează un
fluid indicibil atunci când, în efortul descoperi-
rii de sine ca o formă de acțiune vitală, eul liric
probează apetență vizionară: „Adânc cerul, adânc
cerul,/Și-n adâncul lui cea steauă/De din care,
luminoasă, Dumnezeu tristețea-și neauă.” De
la trăirea puternică a confruntării cu elementele
naturii, peste care se grefează imaginația poetu-
lui („Ca greierii, -ntr-o seară, cântând aș vrea să
mor,/Un amiros să fie-n văzduh, de iasomie,/Să-
mi sufletul într-însul înmoi, să mă topesc,/Știut
de nimeni-nimeni, în apa ta, vecie.”), enunțul
liric surprinde un fel de cădere a individului în
timp („Mă dor ciolanele bătrâne.”). Poetul ajun-
ge la un discurs patetic, străbătut de o undă me-
tafizică, cu inflexiuni profund tragice, adevărate
elegii ale însingurării devenite destin asumat cu
o seninătate vizibil dureroasă, în aceeași mani-
eră a Elegiilor Duineze ale lui Rilke: „Doamne,
în Munți de Apus să mă lași/subt un brad mult
bătrân să îmi aflu sălaș/Pe un țărmur de apă lin
cântătoare/A tot și a toate vindecătoare.” După
cum o arată aproape fiecare poem, începând cu
primele versuri ale volumului Împărat singurătă-
ții, Teofil Răchițeanu ni se înfățișează ca un poet
al timpului care se scurge spre moarte, în tot acest
întreg, în raport cu natura veșnică, omul fiind
perceput ca un scurt moment doar în marea de-
venire a existenței. Timp și anotimp, poezia sa de-
vine cu adevărat mistuire și sete, precum în aceste
versuri cu vizibile nuanțe stănesciene: „Ninge-n
Munți de Apus cu îngeri/(Argintoase pe văi plân-
geri). Roua rouă, neaua neauă,/Luna lună, steaua
steauă,/preacurat soarele soare/Și nimica nu mă
doare,/Tot pământu-i frumos nins/Și amurgul
de-aur stins/Și în el sufletul meu/Stinge-se ca-n
Dumnezeu.” Și de această dată putem vorbi de
prezența la Teofil Răchițeanu a unui anumit simț
metaforic care discerne nuanțele și tonurile, adec-
vându-le contextelor și peisajelor imaginarului
respectiv. Ca într-un desen miniaturizat, prima
ninsoare în Munții de Apus capătă conturul unei
adevărate feerii, după cum imaginea de sanctuar
a codrului etern, cu toate componentele sale, des-
chide în rețeaua metaforică a poetului perspectiva
spațiului de basm, plin de taine, sacralizat și pur,
creat de Eminescu în Memento mori: „Un codru
e, înalt, înalt,/Din de demult, din ere vechi, prin
Istvân Kancsura
care/Din loc în loc deschide Dumnezeu,/Sub fagi
bătrâni, în zori de zi, izvoare.” Expresie obse-
sivă a căutării rosturilor omului prin meandrele
lumii și ale propriei vieți („Știu, Doamne, că mă
vei da viermilor hrană/Ori furnicilor, care, ca pe
niște semințe de mei,/Mă vor pune în cămările lor
drept provizii/cum au făcut și cu străbunii mei”),
poezia lui Teofil Răchițeanu încântă prin sub-
stanța ideilor, prin reflecțiunea pură. Aflată sub
influența cugetărilor libere ale vechilor înțelepți,
nota originală a liricii din acest volum constă, de
asemenea, într-un amestec indescifrabil de dra-
matism și blândețe venit dinspre efortul de a cu-
noaște lumea și propria viață, în care toate iluziile
spulberate se asociază regretelor târzii și aspira-
țiilor neîmplinite. Prin aceste scurte rugăciuni,
în ritmuri de psalmi către Dumnezeu, poetul se
orientează spre un lirism interior, stabilind un
sistem de relații între structurile formale legate
de ritm, de forma interogativă a propoziției, de
sintaxă, cu multiple corespondențe între melodi-
citatea poeziei și substanța ori sensul ei. Faptul ne
îndeamnă să precizăm aici că Teofil Răchițeanu e
un adevărat maestru al sintaxei poetice, cu multe
combinații și construcții cu adevărat ingenioa-
se, gândite altfel decât într-o topică firească, cele
mai multe dintre versurile poetului articulân-
du-se sub zodia unor formulări de acest tip: „Și-
ndurerate maici își prunci jeliră”; „Și miresmă-și
cu ea în cer grădine”; „Străbunii-n morminte își
fețele-ntorc”; „În juru-mi iarba vălure-se lin”; „Și,
moartă, mama n-o să la creștet a mă plânge”; „Se
ca bradu-n vânturi frânge”; „Să-ți orfani puii ră-
mâie”; „M-am cu glonț de fier pușcatu”; „Își, sin-
guri, soartea/Dumnezeu plâng și cu Moartea”.
Prin volumul Împărat singurătății, un șir am-
plu de secvențe lirice ale unei solitudinii asuma-
te, Teofil Răchițeanu își exprimă pe deplin starea
fericită de poezie totală, capabilă să reînvie un
puternic sentiment de încredere în veșnicia dis-
cursului artistic.
■
Desen
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
memoria literară
Imaginea
protipendadei comuniste
(Vladimir Tismăneanu)
■ Constantin Cubleșan
Nu doar curiozitatea oamenilor de rând
ci a istoriei însăși a făcut ca iscodirea
modului în care a trăit (a modului cum
trăiește) protipendada societății, din totdeauna,
să fie o constantă de interes pentru orice inves-
tigație de ordin sociologic. Înainte însă (ori,
poate, în paralel) de a avea o analiză științifică
adecvată asupra acestei realități, asupra acestei
stări de fapte la noi, Vladimir Tismăneanu ofe-
ră o radiografiere amănunțită a vieții intime a
clasei conducătoare comuniste, văzută chiar din
interiorul ei, cu o obiectivitate (atâta câtă poate
ea exista: „Nu am nici un motiv să ascund...”)
remarcabilă și cu o impresionantă exactitate, în
cartea sa de memorii, Lumea secretă a nomen-
calturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete. Indice
de nume alcătuit de Bogdan C. Iacob (Editura
Humanitas, București, 2012). E mai mult decât
o confesiune. E o analiză temeinică făcută de
un expert în domeniu (profesor de științe po-
litice la Universitatea Maryland, SUA) ce poate
completa cu bogăție de detalii (numai bune a
figura într-o Anexă) Raportul Comisiei Prezi-
dențiale Pentru Analiza Dictaturii Comuniste
din România, al cărei președinte a fost, publicat
în 2007. „Cartea de față - precizează Vladimir
Tismăneanu - nu este o lucrare sociologică de
tip tradițional, cu analize de cauze, dinamici și
efecte. Este vorba aici de propriile mele expe-
Istvan Kancsura
Desen
riențe în interiorul unui grup pe care am ajuns
să-l cunosc, îndrăznesc să cred, foarte bine. Un
microcosm politic și psihologic, numit de mine
cândva micul Bizanț roșu”. Acest microcosm se
definește, între altele, și prin ambiția arogantă
(a „înaltei nomenclaturi”) de a locui altfel de-
cât restul oamenilor de rând, constituindu-se
într-un „grup social” aparte, „o societate cva-
sisecretă, cu riturile, codurile, simbolurile, nos-
talgiile și, nu mai puțin important, privilegiile
sale”. Astfel încât „distanța dintre mase și con-
ducători era astronomică”. Se locuia într-un car-
tier aparte - Cartierul Primăverii - („cartierul
nomenclaturii din România, înființat de Ghe-
orghiu-Dej în 1948”, după model sovietic, evi-
dent: „Din momentul în care au preluat puterea
în Rusia, bolșevicii au instituit severe măsuri de
pază pentru protejarea liderilor, care, conform
propagandei, erau exponenții maselor. Izolarea
acestora trebuia să fie cvasietanșă. Modelul so-
vietic al vigilenței maniacale a fost aplicat cu zel
și în România”), în care se mutau ori din care
plecau, după rânduiala schimbărilor în structu-
rile de vârf: „În vilele cele mai impunătoare s-au
instalat Dej, Bodnăraș, Chișinevschi, Ceau-
șescu, Voitec, Sălăjan, Borilă, Pârvulescu, Mi-
ron Constantinescu, Răutu, Moghioroș, Chivu
Stoica, Preoteasa și alții. Erau foarte puțini cei
care treceau pragul casei lui Ceaușescu din Bu-
levardul Primăverii nr. 50 (aceasta a fost adresa
oficială a lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu până
în clipa căderii regimului). Enumerarea celor
care s-au perindat prin cartier e impresionantă
(„cartierul Primăverii a devenit de fapt un ghe-
tou de lux”), dar Vladimir Tismăneanu („mi se
spunea Volodea”) ține să precizeze: „n-am lo-
cuit niciodată în acest cartier, ci în apropierea
sa, în cartierul numit parcul Filipescu [.] Dar,
desigur, am umblat mult cu bicicleta pe acele
străzi, am fost în vizită cu părinții mei la vechi
amici care locuiau acolo, m-am văzut, tot acolo,
cu colegi și colege de școală”. În memorie păs-
trează vii figurile unor înalți activiști de partid,
pe care îi numește după numele oficial, dimpre-
ună cu numele adevărat, spre exemplu: „cei trei
frați Oigenstein, cum se numeau în vremea re-
spectivă Lev (Leonte Răutu), Mihail (Oișteanu)
și David, ulterior Dan (Răutu)”; „Grigore (Gri-
șa) Naum, fost voluntar în Spania, parașutat
din URSS în 1944. Numele lui real era Naum
Rotstein”; „Alexandru Nicolschi, care a purtat
inițial numele de Boris Grundberg” și „Vanda
Nicolschi, născută Șeiva Averbuch”; „Gheorghe
Pintilie - Timofei Bodnarenko, zis Pantiușa”;
„J. Caffe, adică actuala Janina Ianoși”); „Nicolae
Moraru, pe numele său adevărat Iulea Șafran”;
„Petre Gheorghe (Petăr Sariski)”; „Ana (Anuța)
Toma, născută Ana Grossman”, etc., etc., etc.
Reproșului adus la un moment dat de o apro-
piată a părinților săi, că dă în vileag „adevăratul
nume al nomenclaturiștilor, maghiar sau evre-
iesc”, făcând astfel „de rușine” trecutul famili-
ei, i-a răspuns, cu o frumoasă demnitate, însăși
Vladimir Tismăneanu
mama lui: „În ce privește rușinea [.] să știi că
rușinea e înainte de toate a celor care au fost
implicați în ceea ce s-a petrecut. Dacă avem pu-
țină conștiință, trebuie să ne gândim la ce ne-
am pretat, indiferent dacă eu personal n-am ni-
mic să-mi reproșez, eu ca individ. Dar am făcut
parte dintr-o formațiune care a fost o oroare, o
monstruozitate. Nimic din ce-am promis nu s-a
întâmplat, am mințit oamenii”.
Vladimir Tismăneanu este fiul unuia dintre
cei care, după război, întors din Spania unde a
luptat în cadrul Brigăzilor roșii, cu un intermez-
zo moskovit („în anii războiului și după aceea, a
lucrat ca redactor la postul de radio oficial”), în
țară „devenind profesor de marxism-leninism
și numărul doi la editura partidului”, a fost im-
plicat, la nivele decizionale înalte, în statuarea
regimului comunist în România: „Tatăl meu nu
a făcut parte niciodată din Comitetul Central,
nici din Comisia de Revizie, nu a fost mem-
bru al aparatului suprem, nu a fost ministru,
nici ministru adjunct, nu a lucrat în Securitate
și pentru ea. A crezut în comunism și a pro-
pagat ideologia comunistă, a fost un idealist,
un true believer. Dar nu voi nega niciodată că
a făcut parte din structurile care au impus în-
doctrinarea comunistă”. Luând această detașare,
Vladimir Tismăneanu își reconstituie întregul
arbore genealogic (fără ostentație dar și fără
omisiuni), cu bunici, străbunici, părinți, mă-
tuși, surorile și frații părinților, ai rudelor mai
apropiate sau mai îndepărtate ș.a., după mode-
lul, să zicem, al enumerării biblice a generații-
lor de până la Mântuitorul (păstrând proporți-
ile, totuși!), pentru a-și defini profilul propriei
identități: „M-am născut într-o familie a stân-
gii marxiste [.] la câțiva ani după ce părinții
au venit în țară, în 1954”. A fost elev la „Liceul
Petru Groza (fosta Școală Rusă, devenită Școala
Medie Mixtă nr. 28, în 1958). Tot acolo veneau
Nicu Ceaușescu, Vlad Brucan, Lena Răutu,
Veronica Drănceanu, Andrei Manoliu. De la
Liceul Caragiale din actuala Piață Dorobanți
veneau, între alții, copiii Licăi Gheorghiu:
Sanda, Gheorghe (Ghiță) și Mândra. Până în
1963 se numiseră Popescu, după numele tatălui
lor, Marcel Popescu, fostul ministru al comerțu-
1O
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
lui exterior, căzut în dizgrație după divorțul de
Lica (impus, de altfel, de vanitoasa aspirantă la
titlul de mare artistă de film). Se spunea că fu-
seseră înfiați de Dej - oricum, deveniseră «co-
piii Gheorghiu». Lica se măritase, după tragicul
episod Plăcințeanu, cu Gheorghe Rădoi, fostul
director de la Steagul Roșu din Brașov, personaj
despre care ar trebui scris separat. Era minis-
trul industriei construcțiilor de mașini, iar în
martie 1965, cu puțină vreme înaintea morții
lui Dej, devenea vicepreședinte al Consiliului
de Miniștri”. Se recompune, într-un alt fel, un
posibil arbore genealogic și al nomenclaturii de
partid.
Cam în acest mod înaintează amintirile, cu
fișe de tip cadre, extrem de interesante pentru a
se releva baza de cadre selectată din încrengătu-
ra de rubedenie și de etnie a celor care ajunse-
seră la conducerea partidului, a țării.
Memorialistica construită astfel are pagini
anecdotice, de mai mare sau mai mică impor-
tanță pentru istoria trecutului, în general, sem-
nificative în totul pentru înțelegerea criteriului
de funcționare a sistemului instituțional, la vârf.
Dezvăluirile aceasta pot fi considerate pe cât de
obiective pe atât de cinice („nu sunt nici cinic,
nici romantic. Am însă o doză de idealism etic
la care refuz să renunț”), iar portretizarea acto-
rilor înaltei societăți este desenată cu tușe din-
tre cele mai grotești, fără menajamente. Nicu
Ceaușescu, „delfinul” dinastiei „a fost unul din-
tre magnații regimului, responsabil, asemenea
celorlalți activiști de la vârf, de perpetuarea unei
dictaturi ilegitime și criminale”. Ion Gheorghe
Maurer, „cel mai fidel și influent colaborator al
lui Dej [...] Bun cozeur, caustic, cultivat, hedo-
nist, Maurer se bucura de plăcerile vieții. Murea
de plictiseală la plenare, căsca ostentativ, ador-
mea cât mai vizibil cu putință [.] Nu frecven-
ta cercurile din nomenclatură, prefera compa-
nia lui Ion Țiriac [.] avea o colecție de 32 de
puști de vânătoare, dintre care una era primită
de la regina Angliei, alta de la Sadoveanu [.]
Vânătoarea, tenisul și puterea, acestea au fost
patimile levantinului personaj”. Petre Roman,
din „familia Valter și Hortensia Roman” cu tre-
cut „cominternist”, „ca și părintele său se jura
că este un mare patriot, urmaș al lui Horia,
Cloșca și Crișan, al pandurilor lui Tudor, al lui
Bălcescu, al lui Nicolae Titulescu, iar mai târziu
chiar un anticomunist «pur și dur» [.] Cine
crede că Petre Roman a devenit premier în chip
întâmplător și spontan se înșală. I-a avut ca nași
politici pe Ion Iliescu și Silviu Brucan. Veteranii
ideologi comuniști i-au cultivat convingerea că
este un veritabil bărbat de stat [.] Petre Roman
și-a compus și recompus de multe ori biografia”.
Nicolae Drăghici, „rudimentar în gândire, ins
vindicativ și meschin, a fost comandantul su-
prem a ceea ce un scriitor numea «Arhipelagul
MAI». Comandantul unei monstruoase colonii
penitenciare, omul fără remușcări și fără urmă
de căință [.] a ordonat lichidarea fizică a celor
bănuiți de intenții «dușmănoase». A colabo-
rat perfect cu consilierii sovietici și cu agenții
Moscovei, megasecuriștii Nicolschi și Pantiușa.
Îi plăcea în chip patologic să poruncească tor-
turarea fizică a victimelor sale”, profitând de
«solidaritatea de gangsteri» [.] Marile crime
comise de Securitate în anii '50, inclusiv mon-
struosul experiment Pitești, sunt toate legate
direct de acest individ, un fanatic al «luptei de
clasă», al pedepsirii necruțătoare a «burjuilor»
[.] un fanatic al bolșevismului, al doctrinei
resentimentului social”. Pantiușa Bodnarenco,
„primul șef al sinistrei instituții numite Direcția
Generală a Securității Poporului, spion so-
vietic, torționar și criminal dovedit [.] omul
care-l ucisese pe Foriș cu lovituri de rangă în
cap”. Tamara Dobrin - „oportunismul neverte-
brat, conformismul cras și lașitatea de moluscă
s-au îngemănat cu agramatismul, sadismul și
cinismul într-un aliaj pestilențial”. În Facultate,
Tamara Dobrin „era biciul partidului [.] un
veritabil flagel, teroarea studenților și a profe-
sorilor deopotrivă. Nu întâmplător era poreclită
«vipera» sau «cobra». Privire fixă, figură mereu
gravă, încruntată, etern la pândă, tovarășă de
o proverbială vigilență [.] se destindea doar
grație alcoolului [.] Biografia Tamarei Dobrin
include episoade puțin știute, inclusiv faptul că
a făcut ea însăși parte din poliția secretă, că a
fost eliminată pentru hoție, că soțul ei era ofițer
MAI, că tatăl ei fusese implicat în masacrul de
la Odesa”. Mihail Roller „un șarlatan [.] in-
strumentul voluntar și pervers al unei politici
deliberate de anihilare a tradiției europene, pro-
occidentale din științele umane [.] Spre deo-
sebire de C. Ionescu-Gulian, groparul filosofiei
românești, Roller chiar crezuse, într-o manieră
nevrotică, în misiunea sa”. Dumitru Popescu-
Dumnezeu „expertul în operația maniacală de
mancurtizare a unei întregi națiuni [.] cel fără
de care cultul lui Ceaușescu n-ar fi atins nicio-
dată proporțiile aberante, sufocante și universal
umilitoare [.] impenetrabil, hieratic, distant,
politicos, lipsit de umor, de o solemnitate pe cât
de crispată, pe atât de adânc înrădăcinată în în-
suși modul său de a exista, ontologic descumpă-
nit, depeizat, de fapt fără contact cu lumea reală
a României [.] a fost dirijorul propagandei
vreme de decenii”. Paul Niculescu-Mizil „unul
dintre magnații stalinismului național, un ideo-
log marxist-leninist convins [.] în anii '70 era
unul dintre baronii lui Ceaușescu [.] guru al
științelor sociale controlate de partid”. Miron
Constantinescu „a fost un intransigent stalinist,
un locotenent fidel al Anei Pauker până în clipa
în care a înțeles că aceasta căzuse în dizgrația lui
Stalin”. Nestor Ignat „unul dintre cei mai zeloși
susținători ai realismului socialist [.] «deschi-
dea» cazul Lucian Blaga”, pentru care a fost răs-
plătit cu „postul de profesor la Catedra de ma-
terialism dialectic a Facultății de Filozofie din
București [.] unul dintre cei mai vehemenți
acuzatori ai «ideologiei obscurantiste a bur-
gheziei»”. Nicolae Moraru „basarabean [.] a
fost unul dintre cei mai nefaști politruci dintr-o
epocă nefastă [.] un impostor, un semidoct cu
ifose, a cărui cultură precară și superficială se
limita la un marxism primitiv și la canoanele
esteticii realismului socialist [.] exponent al
sociologismului vulgar și al primitivismului
vulgar [.] unul dintre cei mai înverșunați pro-
curori al ideologiei, un vânător de devieri de la
linia ortodoxă în artă și literatură”.
Galeria acestor portrete nefaste ale proti-
pendadei comunismului în România, pe care o
prezintă Vladimir Tismăneanu, este mult mai
bogată. Divulgările sale sunt adesea oripilan-
te dar justificarea sa este de reținut: „Nu avem
nici un fel de obligație ereditară de a împărtă-
și crezurile unei generații anterioare, mai ales
atunci când acestea s-au dovedit catastrofale”,
chiar dacă „nu toți demnitarii comuniști erau
niște troglodiți [.] cei mai mulți erau însă niș-
te oportuniști venali”. În împrejurarea în care
el însuși este descendent al acestei clase po-
litice, justificarea demersului său mi se pare a
fi nu doar corectă ci și credibilă: „Nimeni nu
are dreptul să impute copiilor faptele părinților.
Este o logică pe care o resping categoric [.] În
ce mă privește, fac parte dintre aceia care nu
acceptă să șteargă linia care desparte călăii de
victime. Aici nu este vorba de mine ca persoa-
nă particulară, ci de o direcție de cercetare cu o
deplină legitimitate științifică și morală, pe care
o urmează numeroși cercetători ai regimurilor
totalitare: analiza biografiilor unor personalități
semnificative din acele sisteme de putere, relația
dintre acțiunile lor și ideologie”.
Memoriile, dezvăluirile, portretele datora-
te lui Vladimir Tismăneanu în această carte,
Lumea secretă a nomenclaturii, are darul de a
înfățișa un tablou sinistru al grupului de lideri
de partid și de stat, care s-a perpetuat, mereu
înnoindu-și cadrele, la conducerea României
din toți anii de după război. O imagine dezo-
lantă și înfricoșătoare totodată, înstăpânită de
relații de clan biografic, etnic sau politic, ceea
ce, în punctele esențiale se dovedește a fi același
lucru.
■
Istvan Kancsura
Desen
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
11
poezia
■ Irina-Roxana Georgescu
introducere
mii de imagini, mii de mărturii, mii de cuvinte
care nu mai înseamnă decât:
anulare, dezintegrare, pierderea reperelor,
deznădejde
HAOS
infertilitate singurătate decadență ură
vulgaritate deznădejde violență
neputință
poluare
viață de ecorșeu
bani bani bani bani bani
niciun moment pentru tine
când la breaking news nu auzi nimic esențial,
iar viața se scurge între așteptări și
complicități,
când nimeni nu recuperează nimic din drama
colectivă,
când din surse afli că simpla ta prezență este o
agresiune,
suntem prea săraci să trăim ieftin,
suntem prea săraci să ne pese.
exercițiu de stil
în fiecare zi, cineva e gata-gata să mă trimită
în fața curții marțiale pentru acte de înaltă
trădare:
chiuveta plină de farfurii adunate de-a lungul
întregii săptămâni
cana de cafea uitată de dimineață pe jumătate
plină
garanția morții lente
*
când dincolo de aceste cuvinte știu că se
deschide o lume amețitoare,
când dincolo de aceste emoții răsare ziua
următoare o tulpină plină de viață
și nimic nu contează
-	nici periuța de dinți,
nici șamponul,
nici deodorantul și nici măcar
blânda cremă de față
nu-mi vor tezauriza experiența,
nu vor face nimic pentru mine -
doar asurzitoarea și acuta apăsare a depărtării
care sapă
tunele și coturi meandrate de râu de munte, de
prăpastie spre hăuri de nedescris
și apoi deșertul, curajosul și nesfârșitul deșert
spre care îmi îndrept privirea
fără putința de a-l cuprinde
și apoi distanțele, în fața cărora cuvintele își
pierd conturul
toată ființa se lichefiază
*
deși nimic din toate acestea nu se va repeta
iar curajul meu va crește cu fazele lunii,
cu sutele de poze postate pe facebook,
odată cu prieteniile de conivență
aplicație
la fiecare oprire ceva se frânge și până și
conturul lumii, culorile, textura propriilor haine,
distanțele aproximative către moarte,
oboseala din oase
se pierd în poveste
*
mai târziu, un singur cuvânt va răsuna mecanic
în așteptarea celor câteva ore de sevraj
*
acum, când pământul s-a scuturat de toate
tăcerile lumii
am știut că tot ce trebuise să fie spus / a fost spus
șantier
Casa cu pereți de burete, de var nestins & de
rumeguș,
în care așteptarea se zbate ca o vrăbiuță
de dușumelele reci,
casa cu pereți plini de povești,
casa în care gândurile s-au ghemuit toate în
soneriile care se pornesc în același timp,
casa de carton rigips, de turtă dulce și de hârtie
reciclată,
în care s-au prins cu fermitate
tije, cuie, piese de ancorare,
dibluri curajoase care rămân nu doar în pereți, ci
și în oase,
șurubele, pvc-uri ca niște acrobați făcând salturi
mortale,
iar palimpsestul pe care se țese această scurtă
poveste de supraviețuire
ca un ciocan care bate ritmic în pervazul pe
jumătate finisat
istoria se scrie între aceste mici așteptări ale morții
tăcerea se risipește ca florile de portocal,
iar din petalele ei timpul face cuibușoare de molii
*
le papa, le papounet, chier, cygne, cierge, renifler,
emmerder etc.
învăț cuvinte la întâmplare azi, când timpul a
rămas suspendat în orașul de ciment,
dar zilele trec mai departe cu indiferența celui care
n-are nimic pe lume
*
când se lasă seara peste București,
fiecare margine a orașului
aleargă sub tălpi
rând pe rând, umbrele o iau înainte
(o să ne aștepte la capăt, nu departe de aici,
o să fie totul limpede
și altă poveste va încolți încet-încet)
***
stridența realității - prin decupaje, derapaje,
discriminări -
transformă o mulțime vidă de obiecte lipsite de
concretețe în iluzia diversității
tăcerea asurzitoare a timpului care se frânge sub
propria greutate, sub propria
Irina-Roxana Georgescu
nehotărâre amenință că trăim în intervalul unor
întâmplări
suntem vii, viața țâșnește monstruos și sigur din noi
petale risipite de flori de cais în această zi
luminoasă
imaginea unui albatros la orizont, desfăcându-și
larg aripile ca un răsărit
împăcat cu toate culorile lumii
*
respirăm inerțial
tăcerile se conjugă cu visul înălțimilor năucitoare
***
identitate recompusă din
ore de nesomn, viață în rate, muncă patriotică:
doar drumul acesta care nu se mai termină ar
putea să te ducă undeva
în țara portocalilor și a măslinilor veșnic înfloriți
singura destinație sapă în tine din interior
niciun spațiu personal,
doar o existență spongioasă
în cămașă de forță
iar filmul rulează necontenit:
cadre lungi, nemișcate
lume-surogat
identitate de împrumut
reclame, strălucire fără consistență, derizoriul
fiecărei zile
-	la purtător -
inerția care pune între paranteze luciditatea
*
hipermodernitate
adică, pe rând, mască, fetiș, simbol,
deși toată existența este prinsă în scheme, desene,
directive, grafice, procente,
studii de fezabilitate etc.
povestea se definește între „se întâmplă live“ și
„mâine e reluarea“
deci, reiau.
intermezzo.
o identitate
în cămașă de forță:
voința de a trăi fără determinări, în prezentul
neclar și rarefiat ca aerul înălțimilor
*
ca și când n-ar mai exista nici drum, nici destinații
poate doar o potecă îngustă, năpădită de buruieni
poate doar balansul vesel al vieții
■
12
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
■ Ștefan Melancu
Înmulțitorul de puncte
Într-o zi
Deșertul va fi egalul punctului
punctul egalul fiecărui fir de nisip de deasupra și
dedesubtul
deșertului. Într-o zi drumul își va înmulți
punctele
în locul picioarelor mergând
mergând. Ce-ai să poți spune?
Același cu cerul nu e pământul. Același cu cerul
doar Dumnezeu înmulțitorul de puncte
Sărbătorile nu sunt aceleași
Din prima zi chipul meu e un altul
străzile pe care îl plimb au de la început
un alt miros. Sărbătorile
nu sunt același nu sunt
iubita nu-mi sărută pentru a mia oară
cu același pântec al ei viața
noaptea aceasta
arde sub viață doar o singură noapte
aprilie înflorește în mine într-un singur
aprilie
ci plecându-mă
nelăsându-mă
More geometrico
În drum coborând apoi opriți în margini ca două
linii căutându-ne. Trupul tău șerpuind
chipul meu mărunțindu-se
Zi din 2016 iarna. Se dezbracă în noi cu ochi ficși
și se întinde linii linii
Care e linia ta acum în zi a lumii și-n iarnă?
Unde a mea
întreb cu trupul făcut margini și mărunțit
și dus la vale -
îl car cu mine
micindu-mă din ce în ce mai mult
și cerul se face din ce în ce
mai mic. Cât un cuib uitat să-mpuieze iarăși
și iarăși
cât o noapte pierdută-n himenul tău
pierzându-mă. În timp ce afară ninge albindu-ne
Iarna singură devine
Iarna singură devine. Nu are timp înainte
ci doar mânji albi rămași
în urmă
nu are margini nu are
muguri cleioși doar
rămași ultimi lățiți și la vedere
în care litere moi cern oasele tale
umede. o și u și i lichefiate și ale tale singure
Doamne
ale tale aceleași. Amin!
Să nu plecăm spuneai
La sfârșit de lume și timp părea. O iarnă a lumii
neștiută. Iar tu căutându-mă neașteptat
și ivindu-te
lucruri și ființe uitate treceau pe rând în zare -
ființele mici și lucrurile mici
îndepărtate. Și o clipă părea că Dumnezeu
se apleca chircit peste toate -
ai, ai strigam revăzându-te. Intram apoi
în noi împreunându-ne
pielea arzând în taină
lichefiind viața întreagă
să nu plecăm spuneai. Să nu plecăm?
la 2016 trecut vremea șuieră scurt. Călătoria
devine
ea însăși. La vale ninge mereu. Nori suri
trec prin noi puncte puncte
Înmulțitorul de puncte
Timpul crește mereu, punctele
îl cutreieră
într-o noapte mâna ta va curge sub părul meu
într-un alt fel
ochii îți vor căuta un lucios pământ și iarba care
să crească. Coapsele își vor rezema zvâcnirea
peste
cerul lui Dumnezeu
să ne-amintim. Trupurile noastre au pielea
năpârlind în atâtea dăți - pielea cerându-și viața
ei
amușinând. Urechile au șuierul șoaptelor - și al
morții -
și al vieții. Gura are golul ei chircit în cuvinte
să ne-amintim. Într- o zi am vrut să stăm
doar în noi în creierul nostru cu cerul
deasupra. Ca să auzim luna cum umblă
sau cum se învelește dragostea
unică. Ca să murim apoi liniștiți și neînvățați -
cum într-o clipă a tristeții tinere
șoptind-o
și încă să ne-amintim. Morții și viii noștri tac
deopotrivă
la locul lor. Tac în ei cu uși frecându-se de ziduri
luând
forma zidurilor
iar timpul crește tot crește, înmulțitorul de
puncte
îl cutreieră
Ca să poți visa
Două puncte uitate în arborii ninși
iubindu-se. Apele tale apoi
sorbindu-le
ca să poți visa ia-le cu tine! Revarsă mâna ta
peste mâna
ce cheamă drumul
și îl adună
drept tot în față. Drumul îmbracă astfel mersul -
apele tale o iau la vale chipul meu lipește
veșmintele tale iubindu-le. Ca și cum ți-ar iubi
formele și iernile ce le tulbură
drumul salută marginea
marginea linia - linia punctele
învolburate
Sărut drumul și merg
Un gând cât europa vechi și viu. Pus în alt gând
din ani tineri: înmulțitorul de puncte ar dormi
în limite ale realului, rațiunii. Îmbrățișez piatra
și trec
același gând. Sărut drumul și merg
tot merg
la praga bate încă primăvara, berlinezii pun
mortar alb
într-un alt zid, la cluj femeile își mută ferestrele
cu tot cu dragostea înspre someș. Ultimul papă
își trece prin tălpi cuiele crucii
același gând. Limitele realului adăpostind puncte
puncte între viață și moarte cum iubirea
pâmântul
și apele între doi poli. Aceiași
■
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
13
proza
Amintiri din alte „vremi”
la Cluj
■ Horea Porumb
Cu un an în urmă publicam Parisul meu.
Din jurnalul unui francez prin adopție
(Editura Corint, 2016). Tocmai isprăvesc
o carte, care ar trebui să fie imaginea sa în oglin-
dă: Clujul meu. Memoriile unui clujean de obârșie.
Sunt adunate în acest volum povești des-
pre Clujul meu, Clujul familiei mele, Clujul
Ardealului, Ardealul dintre cele două Războaie,
Ardealul de sub Vama Feleacului, Ardealul de
azi, Țara de azi, lumea de azi.
Amintiri despre oameni care au fost, eveni-
mente care s-au petrecut, experiențe care nu se
vor repeta, lucruri care nu s-au spus,.
Iată o pildă, un extras.
Enescu
De la tata știu despre concertul dat de George
Enescu la Opera Română din Cluj, cândva, în
anii dintre cele două Războaie. Sala fusese arhi-
Istvan Kancsura
Desen
plină. Studenții umpluseră galeria până la refuz.
Concertul a fost un triumf. La sfârșitul specta-
colului, tinerii s-au adunat în preajma porții
artiștilor, pe latura „dinspre oraș” a clădirii, aș-
teptându-l pe maestru. Când a ieșit, au izbucnit
urale. Studenții l-au luat pe sus, ducându-l pe
brațe. L-au suit într-o birjă. Au deshămat caii și
au tras-o ei, flăcăii, pe străzile orașului, până la
hotel. Mi se pare că era hotelul Astoria, dar nu
mai sunt sigur...
Tata s-a nimerit să călătorească, odată, în ace-
lași compartiment de vagon-lit cu George Enescu.
Îmi povestește că, înainte de culcare, Enescu a
scos din bagaj un gât de vioară și, silențios, și-a
exersat digitația.
La „Ecole Normale de Musique” din Paris se
află Sala Cortot. La aniversarea a 60 de ani de la
moartea pianistului român Dinu Lipatti, în fai-
moasa incintă s-a organizat o seară omagială,
unde am aflat că, în anii mai din urmă, alături de
Horea Porumb
Alfred Cortot, „fermenții” acestui Conservator
au fost George Enescu și Dinu Lipatti. (Lipatti
ne-a părăsit în 1950, Enescu în 1955, iar Cortot
în 1962). Un contemporan al celor trei i-a evocat
și ne-a povestit că, la 16 ani, Lipatti câștiga locul
II la Concursul Internațional de Pian de la Viena.
Scandalizat, Alfred Cortot părăsi juriul în semn
de protest, susținând că tânărul ar fi meritat pre-
miul întâi... Tot el ne-a relatat că se afla acasă la
Enescu când bătuse la ușă Maurice Ravel. Aducea
partitura unei noi sonate și dorea ca Enescu s-o
interpreteze la mini-concertul pe care i-l pretin-
dea editorul muzical, înainte de publicarea lucră-
rii. Maestrul s-a așezat la pian. Avea părul vâlvoi
și părea nițel gârbovit. O dată a cântat sonata
după note, apoi a închis partitura și a doua oară a
putut-o interpreta din memorie!
Recent am trecut prin cimitirul Pere Lachaise.
Mormântul, pe care scrie doar „Enesco”, e în
plină vedere și, printre vechile morminte, strălu-
cește neobișnuit de intens, căci niște nepricepuți
îl „curățiseră” cu Karcher-ul, aproape ștergându-i
inscripțiile. Aflu, totuși, descifrându-le, că ală-
turi era înmormântată și soția lui, prințesa care
l-a batjocorit, întorcându-i spatele atunci când
maestrul devenise neputincios. Îmi zic: poate că
Enescu n-ar fi trebuit să facă nebunia de a râv-
ni la o „castă” blestemată, căreia nu-i aparținuse
prin naștere...
Iuliu Maniu
Tata îl cunoscuse pe luliu Maniu - pe el și pe
ai lui. Vorbea ca despre o mare figură politică, dar
era totuși reținut și nu se întrecea în superlative.
În schimb îmi vorbea oare cumva bine-dispus
despre fratele „tătucului”, care fusese „un mo-
latec”, inapt pentru politică. I-a prins bine acest
„handicap”, tocmai asta l-a salvat, căci a rămas în
viață!
După „Eliberarea” țării, fratelui lui Iuliu
Maniu i s-a permis să țină în plin centru o du-
gheană unde repara stilouri cu bilă. Era pe strada
Matei Corvin, într-o firidă medievală de vreo doi
metri pătrați, la care urcai câteva „trepți” de cal-
car tocit. Pe o firmă de tablă, pe fond galben, era
caligrafiat cu pensula, cu scris de mână: „Umplu
stilouri cu pastă”. Mergeam acolo adesea, cu tata,
sau cu bunica, ca să reîncărcăm unicul creion cu
bilă al familiei, unul mic, de ebonită, albastru,
în formă de suveică, cu ferecături aurii. De după
tejghea ne primea un lungan slăbănog, parcă in-
color, cu părul sărac, dat pe spate, de o nuanță
14
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
incertă. Părinții zăboveau în prăvălie mai mult
decât era nevoie, îi vorbeau politicos, fără să dea
însă impresia celor ce i-ar fi auzit că se cunoșteau,
de fapt, din „altă” viață...
Firida nu mai există. O vreme s-au vândut aco-
lo covrigi, dar ulterior a fost desființată. Au pus
o fereastră gotică în locul intrării. Acum, imobi-
lele din acea stradă, ca de altfel multe din cen-
trul medieval al Clujului, au proprietari unguri.
Se zice că au primit împrumuturi speciale de la
Statul maghiar, ca să le achiziționeze. La un mo-
ment dat, în prăvălii apăruseră afișe subtile, cu
tricolor roșu, alb, verde, sub care scria „vorbim
și ungurește”. Subtile - pentru că turistul care „se
nimerea” să fie în oraș tocmai în ziua când, în
Piața Unirii din Cluj, Guvernul... maghiar serba
Ziua Națională a... Ungariei, putea să vadă trico-
lorul în toate spațiile comerciale din zonă, ceea
ce rima și cu șlagărul, compus tot atunci, al cărui
leit-motiv era înscris pe o banderolă, sub statuia
lui Matei Corvin: „Mienk itt a ter” - Pământul
nostru este aici!
Corneliu Coposu
Corneliu Coposu ne-a fost prieten „de familie”
pe linie feminină, pentru că mamele noastre - a
mea și a soției - au fost colege cu una dintre su-
rorile acestuia, Livia. Mama soției o cunoștea de
la Liceul de fete din Blaj, iar cu mama mea a mers
la același liceu la Cluj (care altul, decât „Liceul
Regina Maria”?!). Ne-am pupat, deci, ca prieteni
de-o viață, atunci când ne-am cunoscut și noi
cu el, când l-am întâlnit la Paris, prin anii ’90, la
Congresul Emigrației Române. L-am abordat pe
stradă. Purta un costum gri deschis, la două rân-
duri de nasturi, și un trench coat de culoare ivo-
rie. Din discuția avută, m-au marcat două lucruri:
„Problema e gravă, căci vom câștiga alegerile și ne
vom compromite” - ne-a mărturisit preocupat -
„căci nu avem oameni!”. Voia să zică oameni-oa-
meni adevărați. Nu s-a înșelat. Între timp, prima
lui previziune s-a confirmat. L-am mai întrebat
despre ceea ce ne durea. Seniorul, cu fața suptă și
părul cărunt, dar îngrijit, cu cărare pe dreapta, s-a
apropiat mai mult de mine, mi-a pus cu hotărâ-
re pe umăr mâna lui uscată și tremurătoare, m-a
privit drept în ochi și mi-a răspuns: „Problema
Ardealului e o falsă problemă. Nicio cancelarie
occidentală nu ar lua în seamă agitația iredentiș-
tilor”. Era a doua previziune. Eu tot sper ca marele
Corneliu Coposu să nu se fi înșelat: toate astea să
nu fi fost decât false probleme...
Antonin Ciolan. Și alții...
Antonin Ciolan a întemeiat Filarmonica tran-
silvană în 1955. Concertele noastre se țineau și, cu
o mică întrerupere, datorată unui om sucit, con-
tinuă să se desfășoare în Auditorium Maximum al
Casei Universitarilor, așa cum fusese ctitorit de
regii noștri și cum ne-am obișnuit de o viață. Cât
eram mic, mergeam adesea la repetițiile generale,
care aveau loc ziua, pătrunzând în sală pe intrarea
laterală, cea care dădea la Club și Grădina de vară.
Îmi amintesc cum, odată, maestrul stătea în ulti-
mul rând și își „urmărea” orchestra, care repeta
cu un dirijor invitat. La un moment dat, se ridică
val-vârtej, urcă pe scenă, trece de pupitrul diri-
jorului și se lansează asupra unui instrumentist,
punând degetul într-un anumit loc pe partitură:
„Aici este si bemol!”.
După Ciolan, am crescut împreună cu ceilalți
dirijori succesivi ai Filarmonicii: Emil Simon,
Istvan Kancsura
Erich Bergel, Cristian Mandeal. Au fost omagiați
recent, la Festivalul Toamna Muzicală...
Când frontul a ajuns la Cluj, în octombrie
1944, tata și familia lui s-au refugiat în comu-
na Valea Chintăului și au stat pitiți în lanul de
porumb timp de trei zile, până ce s-au liniștit lu-
crurile. Nu eram născut încă, n-am fost de față
și nu înțeleg pe deplin în ce a constat primejdia.
(În acel timp, în casa noastră au fost încartiruiți
soldați, iar pe stratul de flori tronase un tanc!).
După trecerea frontului și până la venirea comi-
sarilor sovietici și a (pseudo)comuniștilor, Clujul
s-a aflat într-un vid de putere. În lipsa oricărei
autorități, un grup de patrioți au luat inițiativa
de a gera orașul. Tata a convins pe țăranii din
satele limitrofe, de pildă, să-și aducă proviziile
pe piața Clujului, pentru ca lumea să se poată
aproviziona cât de cât. Tot el a asigurat conti-
nuitatea funcționării instituțiilor culturale ale
orașului, determinând pe alți oameni inimoși să
preia conducerea acestora - iar unii dintre acești
oameni și-au păstrat pozițiile și mai târziu. Așa
se explică faptul că, de mergeam cu părinții mei
la vreun spectacol, primeam întotdeauna cele
mai bune locuri!
Aveam patru ani, eram cu părinții la baletul
Desen
„Coppelia”, stăteam în fotolii de orchestră, iar
pe scenă prima-balerină Larisa Șorban se vră-
vuia de mama focului. Mă ridic și spun cu glas
tare: „Uite-o, că-i numai în combinezon!”. Sala
izbucnește în râs. Tata, roșu la față, se întoarce
către public, cu intenția să-și ceară scuze. Lumea
începe să aplaude zgomotos. A fost ultima dată
când am mai stat cu părinții în locurile din față...
Cât timp am fost adolescent, mergeam o dată
pe săptămână la concert, o dată la operă, o dată
la cinema, la teatru mai rar, iar în fiecare dumi-
nică ieșeam la Făget, sau la Fântâna Sfântului
Ion. În plus, aveam școala și mai aveam timp și
să citesc. Nu știu cum se face că acum nu mai
am timp de nimic! Nu pot învinui televiziunea.
În epoca aceea era prea puțină, iar acum, deși e
prea multă, eu oricum nu o privesc.
În ce fel s-au schimbat „vremile”?!
Cluj-Napoca, 25 noiembrie 2016
■
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
15
eveniment
Jurnalul unui cinefil
fără jurnal
■ Ștefan Manasia
Yamato (California),
Japonia-SUA-Olanda-Taiwan, 2016
(în căști Mono, Moonlight)
Regizorul Daisuke Miyazaki e cu al doilea film
la TIFF. Am aflat în sală, în timpul sesiunii de
Q&A, imediat după proiecția cu Yamato. Omul
vorbește engleza fluent, răspunsurile lui atacă
frontal întrebările, nu se „bîlbîie” cînd e pus să
explice (de ce? unde a crescut și s-a educat pu-
blicul?) realitatea Japoniei americanizate și totuși
orgolioase. Americanii au făcut mașinile, noi am
îmbunătățit mașinile; au inventat computere-
le, noi le-am perfecționat pentru ca ei să le facă
acum și mai bune, povestește regizorul nipon.
Yamato (numele e folosit aici simbolic și ironic,
el fiind, de fapt, denumirea străveche a Japoniei)
este un mic orășel de lîngă Tokio, apendice al unei
gigantice baze navale americane.
Avioane supersonice, elicoptere saturează fon-
dul sonor al filmului, iar sunetiștii înregistrează,
lacom, orice zgomot alb, traficul rutier, vîntul în
frunziș ori tîrșîitul adidașilor Sakurei - rapperi-
ța wannabe a cărei adolescență e încapsulată aici.
Sakura trăiește, alături de Kenzo, fratele tocilar și
genialoid (exemplar tipic al subculturii otaku), și
de Kiko, mama cochetă, altruistă, visătoare, într-o
căsuță tipică pentru orășelele nipone.
Filmul începe cu un plan lung - teren viran,
gunoaie, obiecte abandonate, fiare de pe șantie-
re. Ne avertizează: voi, care intrați în cinema, lu-
ați-vă gîndul de la Japonia cireșilor și gheișelor,
de la simbolismul tip Mishima, dacă sînteți cu-
minți veți observa numai o pagodă rahitică, plan-
tată în scuarul unui mall, el însuși replica nano
a unui mall californian. Pentru că Yamato, orășel
defavorizat și pauper, arată - în multe momen-
te - ca o copie brutală a cartierelor asiatice din
metropola-cult, San Francisco. Ușile sînt rabata-
bile, inscripțiile - ideografice, dar încălțămintea și
jeanșii și treningurile și crucifixurile și ritmurile
sînt americanizate, americanizate pe bune, pentru
Yamato (California)
că Miyazaki (cineastul a copilărit în Chicago și
Yamato) e adeptul unui realism onest (citește vio-
lent), potențat de inserturi poetice (scenele de rap
și slam poetry, narcoza eroinelor, visele Sakurei)
și, în final, de un funambulesc delir NDE (near
death experience).
Kiko bovarizează în așteptarea lui Abby, soldat
american care, într-una din aparițiile lui, o-ndră-
gostise pe Sakura de hip-hop. Abby este un Godot
contemporan, marele absent care influențează
- paradoxal - viețile celorlalți, așteptarea lui în-
semnînd promisiunea împlinirii idealului famili-
al. Asta deși făcuse un copil altei japoneze, o fată,
pe Rei, și pe ea o va trimite în vacanță (sau poate
chiar o va abandona) acasă la Kiko, cea cu inima
de aur.
Rei, mignonă și inteligentă, pe jumătate nipo-
nă, și Sakura, obsedată de nonsensul vieții, he-
moragiei de americanizare, în căutarea propriu-
lui său mesaj, propriei sale identități forjează un
conflict pe care Bergmann l-ar fi stins în calofilie.
Miyazaki însă îl înregistrează fără să-l tulbure,
la mijlocul distanței dintre Lukas Moodysson &
Larry Clark, dintre realul poetic și realul drogat.
Aproape fiecare perspectivă, fiecare unghi na-
rativ e urmat de altul care îl bulversează. În fiecare
secvență sînt plantate semne: încetați cu Japonia
idilică; ok, știm să gătim cei mai buni țipari pră-
jiți, dar bem Coke și bere; facem hip-hop din să-
răcie și disperare; sîntem doar copii, dar copiile
(jucăriile, cum ar fi spus Arghezi) au sufletul lor.
Și dacă ai fi, pentru o clipă, tentat să disprețuiești
eforturile puștilor din Yamoto de a duce o viață
americană (cu visul autodistructiv al gloriei și ba-
nilor), apetitul lor spiritual te va pune pe gînduri.
Iar traumaticele lor acte de mimetism cultural
le provoacă gîndirea, le forțează maturizarea în-
tr-un crescendo cinematografic, care culminează
- aproape - cu martirajul Sakurei.
Trei actrițe extraordinare „duc” filmul lui
Miyazaki: Reiko Kataoka (Kiko), Nina Endo
(Rei) și, hipersensibilă și (auto)agresivă, Hanae
Kan (Sakura). Într-o scenă memorabilă, raperița
abrazivă, Sakura, o pune la punct pe fetița de za-
hăr, Rei, în rulota transformată în altarul muzicii
subversive, evadării din zgomotul și furia locu-
lui. Atracția sexuală dintre adolescente, adicția
lor pentru underground se dizolvă într-un dialog
crud, nemilos - așa cum se întîmplă adesea în lu-
mea pe care, politicoși și obsceni, le-am și ne-am
construit-o.
Ăsta nu e film, e răsfăț cinefil: îți provoacă
glandele și gîndirea, îți prezintă Japonia mai crud
decît prezintă Mungiu România, cu - spre deo-
sebire de titanul ieșean - o teribilă delicatețe: în
fundal, transparentizați și sordizi, există homle-
șii agresați de rasiștii autohtoni, grupuri de copii
deratizează, ordonați și tăcuți, urbea, dincolo de
gardurile căreia este baza militară, teritoriu cali-
fornian, cu căsuță poștală... Și, doar sugerat, vizi-
bil ochiului pineal, mai există gardul electric al ier-
arhiei sociale, care-i condamnă pe Sakura și pe cei
din micul ei univers la iluzie, depresie, înfrîngere.
Japonia rămîne o enigmă intactă, inepuizabi-
lă și după acest film, pentru curioșii cinefili eu-
ropeni, ca după lectura jurnalului lui Barthes sau
a romanelor dezvrăjite, incomode, semnate de
Kenzaburo Oe: națiunea asta nu a dat planetei
rock’n roll-ul, dar pune, în schimb, cruce post-
rockului și animației de artă.
Cînd amanții n-au chef/ Even Lovers
Get the Blues, Belgia, 2016
(în căști Deus, Instant Street)
Premiul criticii la Festivalul de film din Namur
anul trecut este un film pentru care nu merită
să te ridici din pat, eventual de văzut pe laptop.
Un sextet de prieteni, boemi și excitați, trecuți
binișor de treizeci de ani, par să fie actorii refu-
zați la castingul Nymphomaniac-ului lui Lars von
Trier. Copulație după copulație, pînă la sațietate.
Naturalism-biftec. Eterna (în Occident) chestio-
nare a identității și drepturilor sexuale. Nici un
copil în peisaj. Adulți juisori, toxicomani, eman-
cipați, frustrați, distrați, violați și - de la un mo-
ment încolo - căzuți în penibil.
O găselniță interesantă, a regizorului Laurent
Michelli, e totuși glisarea dintr-o poveste într-alta
prin intermediul unui poem sau chanson inter-
pretat de unul din actorii aflați într-o permanen-
t(izat)ă conchistă lascivă. De reținut, iarăși, episo-
dul în care corpul feminin blond și înalt, erectil,
ieșit din lac, traversează noaptea lanul de porumb
ca să primească prosop și o porție de sex de la bio-
logul senect, lumbersexual: va primi, în schimb, o
poveste excentrică și uluitoare despre plancton și
diseminarea progeniturilor lui. O epifanie. Peste
care ochii albaștri și reci ai corpului blond trec ca
laserele, rapid și indiferent.
| Simularea/ Tamaroz, Iran, 2017-06-05
(în căști Arsames, Homo sapiens)
Debutul în cinema al lui Abed Abest avea toate
datele să devină unul de referință, cel puțin pen-
tru istoria TIFF. Simularea e filmat în întregime
într-o hală (black box) - gîndit și construit în
funcție de constrîngerile spațiale (și, completează
Abed Abest, de buget), obligat prin urmare la in-
venție și improvizație. Nimic mai simplu pentru
regizorul/ actor de teatru, care și interpretează
rolul unui villain aici: intro-ul de videoclip sau de
computer game ne plasează într-un decor verde,
16
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
filmat digital, într-un peisaj scenic minimalist
(ușile verzi ale unei secții de poliție ne obligă să
„gîndim” întreaga structură a clădirii; din interi-
orul scheletului verde al seifului din casa lui Esi,
de exemplu, sîntem urmăriți permanent de pisto-
lul verde pe care, evident, nici unul dintre cei trei
petrecăreți cu testosteronul la limita superioară,
autoinvitați la Esi, nu-l văd și acționează în con-
secință). Mașinile apar, după necesități, pe scena
de teatru filmat, amintind/ omagiind/ copiind și
reactualizînd stilul lui Lars von Trier din Dogville.
Dogville este însă una din capodoperele marelui
danez. Simularea i-un puzzle narativ asamblat
din trei bucăți, prezentate în diacronie inversa-
tă: C, B, A. Și povestea C (consecința acțiunilor
și deciziilor băieților răi) este de departe cea mai
puternică, de la intro-ul cu personajele apărînd ca
la debutul unui computer game și fixînd specta-
torul cu impertinență (un tată jucat genial de un
actor cocoșat), trecînd prin scene de teatru-dans,
pînă la moartea spectaculoasă, imprevizibilă a in-
fantei dulci și nevinovate (fetița-actor este foarte
convingătoare).
În incinta secției de poliție patru tipi dau decla-
rații despre conflictul aprins spontan acasă la unul
dintre ei (trei sînt vameși, celălalt, Esi - simplu
comerciant și posibil contrabandist). Incapabili să
asume adevărul (deși polițaii nu sînt tocmai zbi-
rii dintr-o miliție islamică), ezitările și minciunile
lor vor duce la moartea unui copil inocent. Filmul
s-ar fi putut încheia magistral aici. El continuă cu
poveștile B și A, predictibile deși jucate, iarăși, ex-
celent de Abed și colegii săi (selectați din lumea
teatrală).
Debut promițător, experiment căruia îi lipsește
tocmai radicalitatea pînă la final (face o reverență
cam adîncă lui von Trier și, în structura narați-
unii cinematografice, lui Tarantino). Un regi-
zor pe care - pentru că așa ne-au învățat Abbas
Kiarostami și Asghar Farhadi - l-aș fi dorit mai
subversiv, gata să renunțe la „simulare” pentru o,
pintiliană, „reconstituire”.
Zeus
Zeus, Mexic, 2015
(în căști El Muerto del Tijuana, Viejo decrepi-
to)
Miguel Calderon (la 45 de ani) e pentru mine
revelația de pînă acum a secțiunii competiție de
la TIFF. Copil teribil al artelor mexicane (a făcut
sculptură, pictură, artă video), propune în Zeus o
ocheadă în lumea bizară a crescătorilor și vînă-
torilor cu șoim. În periferiile urbane, pe tarlale
și arături, în pădurea de cactuși sau la deversa-
rea unei gigantice și poluante canalizări, Joel își
plimbă șoimul, pe Zeus. Îi adresează interjecții și
îl stîrnește la vînătoare de șobolani, iepuri, corbi.
Prada e stocată apoi în frigiderul din vila opu-
lentă a mamei sale - deloc scandalizată, perfect
acomodată cu hobby-ul fiului. Pentru că mama
e un neurochirurg vestit din Mexico City, tera-
peutul competent și benevolent, iar fiul - hipe-
rintelectual introvertit - scrie la un roman de ne-
Yamato (California)
terminat, traduce din engleză. Joel compilează și
sintetizează lucrările științifice pe care s-a clădit,
ghicim în cele din urmă, gloria maternă. Și avan-
săm, ușor-ușor, în domeniul psihologiei devian-
te, drag lui Hitchcock (nume desigur familiar și
lui Calderon).
Băiatul, genialoid și retras, este incapabil să se
emancipeze de sub tutela monstruos-delicioasă:
mama i-o dominatrix seducătoare (iertat să-mi
fie oximoronul), de-o amoralitate superioară (se
folosește, ca de un fel de android sexual, de ve-
cinul disponibil oricînd & bogat; eliberează, din
greșeală, șoimul lui Joel și apoi se face că plouă;
prezintă, în fața unui savant american, sintezele
fiului ca fiind ale ei etc., etc. - it sounds so famili-
ar, isn’t it?). Ceea ce trebuia să devină un Mexican
Psycho pulsează însă în aburul unei umanități in-
deniabile: prietenia tînărului bărbat cu șoimul
are ceva princiar, inițiatic, profund spiritual; pe
urmă flirtul și camaraderia bahico-erotică a lui
Joel cu una din colegele de servici (și fostă aman-
tă) ale celui mai bun prieten îi divulgă foamea de
afecțiune, răbufnind uneori, în rarele clipe cînd
magnetismul tiranic al mamei se va fi fisurat...
Oare? Și avem finalul magic, brusc răsturnat
al filmului, în care Miguel Calderon a înrămat o
parte din copilăria sa (de mic vînător cu șoim!!!),
din fascinația pentru lumea - ascunsă și retracti-
lă - a vînătorilor, din atracția pentru psihologiile
complexe.
Folosind actori neprofesioniști (prieteni, in-
telectuali, propriul său tată în rolul bătrînului
amant, un tînăr poet mexican de succes în rolul
lui Joel etc), Calderon construiește o lume bizară
și verosimilă de care refuzi, pentru destulă vre-
me, să te desprinzi. O serie incredibilă de secven-
țe stranii, fascinante, arătînd că marele cinema va
rămîne, în continuare, prietenul bugetelor mici și
al artiștilor vizionari, profesioniști pînă în vîrful
unghiilor, obsedați - pe viață - de tema pe care
ne-o dezvăluie cu superbie.
În umbra femeilor/ Lombre des femmes,
Franța, 2015
(în căști Charlotte Gainsbourg, Hey Joe)
Philippe Garrel regizează una din bijuteriile
minimaliste, austere, prezentate în ediția aceasta
a TIFF. A filmat în alb-negru pentru că era mai
ieftin și pentru că străzile Franței decrepite, inte-
rioarele insalubre sînt mai ușor digerate de retină
așa; pentru că trioul de personaje - documen-
taristul Pierre, soția și omul bun la toate, Manon,
amanta lui Pierre, doctorand în istorie și angajată
la un depozit de filme, Elisabeth - captează astfel
întreg ecranul.
Garrel privilegiază imaginea-portret: zîmbe-
te, grimase, iluminări, întristări, permanentul
și aproape insesizabilul dans al mușchilor faci-
ali. Pierre e un taciturn care se vrea intelectual
și complicat - tocmai de aceea își închipuie că
amanta ornamentală îi potențează existența artsy.
Manon suportă pînă la un moment dat, fără me-
lodramă, sclavagismul conjugal - și e, pe rînd,
amanta, bucătăreasa, secretara, sponsorul și asis-
tenta documentaristului aspirant. Se lasă ușor,
instinctiv, pradă dragostei sacrificiale (ca, altă-
dată, soția Stalkerului tarkovskian). Pierre i-un
ratat toxic pentru toți cei din jur, unul dintre mi-
lioanele care parazitează/orbitează metropolele
culturale. Trăiește „în umbra femeilor” de cînd se
știe, neajutorat, infantil - capabil însă de sadisme
sentimentale, de acel „teatru al cruzimii” din care
femeile se extrag cu greu. Dar femeile, ultragia-
te, umilite fără motiv, înfloresc: Elisabeth (Lena
Paugam) parcurge strălucit treptele educației,
evadînd se sub tutela propriei familii inculte, cu
pretenții burgheze; Manon (Clotilde Courau) as-
cultă, în cele din urmă, sfaturile mamei (extrem
de vie prezența actriței Antoinette Moya) și reia
cursurile de studii orientale, pentru care dovedi-
se înzestrare.
Părăsit de soție și de amantă, Pierre (Stanislas
Merhar) închină un an elaborării documentaru-
lui (de artă, low budget etc.) dedicat unui erou
matusalemic al Rezistenței franceze. La înmor-
mîntarea seniroului va afla abia că, de fapt, acesta
fusese un aprig colaboraționist, trădător al pri-
etenilor din Maquis. Iar filmul lui Garrel, bene-
ficiind și de serviciile de scenarist ale lui Jean-
Claude Camere, are inteligența de a nu insista
pe halena ideologică, psihologică (francezii uită,
adesea, gradul lor enorm de colaboraționism,
de participare la politicile genocidare hitleriste),
nici pe psihologia vulnerabilă a cuplului (care
pare astăzi, tot mai multora, o formă obsoletă de
agregare).
În scena finală, ieșiți din biserica unde avea loc
serviciul funerar pentru escrocul colabo, Pierre
și Manon re-formează cuplul: pentru că el are
profilul eternului asistat (erotic, sentimental,
Continuarea în pagina 26
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
17
diagnoze
Afirmarea statelor
■ Andrei Marga
n faimosul articol Spre pacea eternă (1795) Kant
a prezentat o concepție asupra relațiilor dintre
state ironică față de oameni de stat, care “nu pot
fi săturați niciodată de război (des Krieges nie satt
werden konnen)“, și față de filosofi, care “visează un
vis dulce (die sussen Traum traumen)“. El și-a asumat
că statele sunt organizări conform unor „principii”,
încât cei care le conduc pot profita de reflecțiile celor
care deslușesc starea lumii. Între cei care inițiază or-
ganizări și gânditori poate fi o conlucrare.
După Kant, statul este o „societate a oamenilor
asupra căreia nimeni altcineva decât ea însăși nu
poate interveni și dispune”, rezultată din „contract
(Vertrag)”, aflată pe un „teritoriu (Boden)”, care po-
sedă un „patrimoniu (Habe)” și se comportă ca „per-
soană morală”. Autorul Criticii rațiunii pure (1783) a
devenit însă reper de această dată prin prescripțiile
sale privind relațiile dintre state. Este vorba de reguli
precum: nici o reglementare de pace să nu conțină
prevederi care pot duce la un război viitor; nici un
stat, mare sau mic, să nu poată fi însușit de alt stat;
nici un stat nu are voie să se amestece cu forța în con-
stituția și guvernarea altul stat; nici un stat nu cultivă
adversități care fac imposibilă pacea viitoare. Kant
era convins că pacea nu rezultă din natură (status
naturalis), ci este o „stare care trebuie fondată” prin
civilizare.
Această concepție a fost învățătura după o lun-
gă istorie de conflicte europene. Ea a conferit unor
năzuințe exprimate deja în Pacea Westfalică (1648)
anvergura unei viziuni. Pe de altă parte, ea a inspi-
rat decidenți - poate că cel mai explicit pe Woodrow
Wilson și Națiunile Unite - și și-a găsit loc în mințile
multor oameni.
Faptul că a fost în minți nu înseamnă însă că a fost
și în acțiuni. În fapt, istoria europeană a luat mai cu-
rând calea pe care Metternich și-a asumat-o - anume
că puterile decid soarta statelor, pe care Bismarck a
pășit cu deviza dacă jocul la vârf este în trei, ai de fă-
cut astfel încât să ai unul de partea ta.
Istoria este cunoscută. Știm și ceea ce se petrece
astăzi. Am arătat cu ani în urmă că are loc o „schim-
bare a lumii” ieșite din cotitura istorică din 1989 (vezi
Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică,
Editura Academiei Române, 2013). Trăim însă mai
departe într-o lume nu doar globalizată, ci și inter-
naționalizată - sub multe aspecte, în bine, spun unii,
sau în mai puțin bine, cum se tem alții - încât fronti-
erele nu mai sunt rigide, cel puțin în Europa actuală,
ci locuri de întâlnire, mai curând decât de separare.
O lume fără frontiere este un vis, dar o lume cu fron-
tiere permisive este o aspirație legitimă.
Așa stând lucrurile, vreau să identific aici impac-
tul ordinii viitoare a lumii asupra relațiilor dintre sta-
te. O fac în trei pași: evoc noi abordări ale acestei or-
dinii (1), caracterizez apoi lumea ce s-a format după
2010 (2) și formulez câteva învățăminte (3).
1.	Suntem pe cursul schimbării rapide nu doar a
lumii, ci și a abordării ordinii ei. Unde ne aflăm acum?
Henry Kissinger observa că „haosul amenință în
același timp cu o interdependență fără precedent”
(World Order, Penguin, New York, 2014, p.6). În tre-
cut, sistemul westfalian a ordonat lumea după „pute-
re și teritoriu”, acum ne îndreptăm spre un echilibru
al puterilor bazat pe „putere și legitimare” (p.367).
Lipsește încă un mecanism de decizie la nivel de
supraputeri (p.370), dar o constatare se poate face.
„O odine mondială a statelor care-și afirmă demni-
tatea și guvernanța participativă și cooperează inter-
național în acord cu reguli agreate poate fi speranța
noastră și ar trebui să fie inspirația noastră” (p.373).
Lumea mai poate avea o ordine.
Alte abordări sunt circumspecte. Analize franceze
(Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers une nouvel ordre
du monde, Seuil, Paris, 2013) insistă asupra ascensiu-
nii Chinei, ca eveniment decisiv, asupra oscilației din
SUA între redresarea națiunii și un război rece inter-
național (p.312), asupra deșteptării Indiei (p.313),
asupra ultimei șanse a Europei, care este federaliza-
rea (p.312). Dar constată că „masificarea este una
dintre caracteristicile epocii noastre, în care opinii-
le, în numele ideologiilor diverse, sunt manipulate.
Spiritele și voințele sunt fructul acestor strategii indi-
recte” (p.311) care pot induce direcții neașteptate în
evoluția statelor.
Abordări germane atrag atenția că, după epoca
marilor proiecte politice, a venit ora unei priviri re-
aliste (ein realisticher Sichtweise) și a acțiunilor „se-
lective”. „Lumea secolului al 21-lea este în dezordine.
Ordinea nu se va instala nici la nivel global și regio-
nal, în diferite părți ale acestei lumi..Absența ordi-
nii nu înseamnă, însă, neapărat haos, dacă se învață
raportarea la condițiile date. Ea înseamnă numai ne-
calculabilitate, netransparență, surpriză și, înainte de
orice, imposibilitate de a calcula. Ea îi constrânge pe
toți actorii (state, dar și actori privați) să păstreze o
privire de 360 de grade, să fie pregătiți pentru orice
și să acționeze permanent în așteptarea că totul se
poate schimba radical de pe azi pe mâine ” (Carlo
Masala, Weltunordnung. Die globalen Krisen und das
Versagen des Westens, C.H.Beck, Munchen, 2016,
p.160). Indiciile sunt multiple. Între altele, este gravă
prăbușirea de state - din 178 de state, 4 sunt aproape
prăbușite, 12 amenințate acut de prăbușire, 22 stră-
bătute de tendințe de disoluție, 26 în stare de alarmă
ridicată, 42 alarmate - adică 59, 6% dintre state sunt
„fragile” (p.103). Are loc o „renaționalizare” a vieții
publice - deviza „noi suntem altfel” și „noi suntem
mai buni” domină discursul public în multe țări
(p.111). În Uniunea Europeană „principiul comuni-
tății solidare” este în defensivă în fața „partidelor na-
ționaliste” (p.113). Cam 25 de milioane de ruși sunt
în afara granițelor ca urmare a descompunerii URSS
și pot adopta o atitudine sau alta (p.115). Terorismul
are ca țintă nu doar preluarea puterii într-un stat, ci
edificarea Califatului (p.125). Dacă în 2005 în jur de
38 de milioane de oameni fugeau din țara lor, în 2014
erau deja peste 60 de milioane (p.133). Digitalizarea
schimbă complet datele coordonării din societate
(p.139), iar lupta pentru controlarea spațiului ciber-
netic s-a declanșat (p.142).
Istorici de certă calificare (vezi Andreas
Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa
seit 1989, C.H.Beck, Munchen, 2015) trag concluzii
privind continentul nostru din asemenea premise:
„ În orice caz, integrarea în forma ei tradițională, ca
proiect postbelic specific vesteuropean, s-a terminat.
Timpul ei a trecut, într-o epocă în care prioritățile se
stabilesc din nou. De exemplu, politica europeană a
Franței, dacă vrea să fie adecvată timpului, nu mai
poate fi înainte de toate politica față de Germania;
Franța trebuie mai degrabă să-și găsească rolul său
în noua, extinsa Europă. Același lucru este valabil și
pentru reunificata Germanie, care nu se mai află la
marginea răsăriteană a Europei integrate, ci în mij-
locul acesteia” (p.228-229). Europa are de angajat
procesul deloc ușor al unei reorganizări, iar fiecare
stat are ceva de schimbat.
China vine pe scenă nu numai cu performanțe-
le ei incomparabile de după 1978, dar și cu o op-
tică specifică. Exponenții ei (vezi, de exemplu, Yu
Sui, China in a Changing World, Foreign Language
Press, Beijing, 2015) vorbesc de „trenduri irezisti-
bile”: „multi-polarizarea și globalizarea economică
sunt cele două tendințe majore ale lumii contempo-
rane” (p.9). Este vorba de multi-polarizarea pentru
care pledează puteri semnificative, precum Franța,
Rusia și China, și de „globalizare ce asigură egalitatea
tuturor țărilor, beneficii pentru toate și coexistență”
(p.11). Supraputerile sunt chemate acum să creeze
„un nou tip de relații”. Dificultățile lumii de astăzi ar
putea fi depășite în această optică.
Autoritățile ruse pleacă de la premisa că Europa
nu s-ar fi distanțat suficient de forțe ostile normaliză-
rii. Așa cum atestă mult discutatul National Security
Concept Paper (2013), pe de o parte, Rusia vrea să
îmbrățișeze cauza unității europene, pe de altă par-
te, vede în unele acțiuni de pe Continent interese de
obținere a superiorității militare. În raport cu discu-
țiile din Europa comunitară, Rusia actuală propune
un „sistem de securitate colectivă regională de la
Vancouver la Vladivostok” și atrage atenția asupra
nevoii lichidării urmărilor „războiului rece”. Din
punctul de vedere al Rusiei, Europa ar trebui, îna-
inte de toate, să revină la propriile valori, pe care le
clamează (Robert Nalbandov, Russian Foreign Policy
under Putin. Not by Bread Alone, Potomac Books,
The University of Nebraska Press, 2016, p.323).
Este limpede că aspirații din Georgia și Ucraina de
integrare în Uniunea Europeană și NATO au compli-
cat relațiile cu Rusia și le-au adus într-un punct din
care se poate lua orice direcție. Ucraina vine dintr-o
istorie comună cu Rusia de multe secole, încât fostul
cancelar german Helmut Schmidt avertiza că această
istorie nu ar trebui luată ușor. Dacă procesele care au
loc înseamnă autodeterminare lipsită de forță, atunci
„amestecul extern ar fi o mare greșeală” (Die Machte
der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von
morgen, Goldmann, Munchen, 2006, p.190). Ne
aflăm perceptibil în fața celei mai dificile probleme
a relațiilor dintre statele europene de la această oră.
Observațiile pe care se sprijină abordările aminti-
te nu sunt neapărat convergente, dar fiecare trebuie
luată în considerare cu precizie. Sunt de părere, cum
am scris pe larg în alt loc (Ordinea viitoare a lumii,
Niculescu, București, 2017), că putem capta cu-
prinzător ordinea viitoare a lumii operând în optica
“societății globale”, reinterpretând „mediile” funcți-
onării ei, urmărind interacțiunea a patru „subsiste-
me”: economic, politic, militar și cultural și luând în
considerare acțiunile supraputerilor respective. În
acest cadru, inevitabil, statele diverse își vor asigura
de fapt profilul.
2.	Eric Hobsbawn a văzut în ceea ce numim con-
vențional „istoria contemporană” o succesiune de
„lumi”. Odată cu Primul Război Mondial s-a pră-
bușit „civilizația occidentală a secolului al XIX-lea”
(vezi Eric Hobsbawn, The Age of Extremes, Abacus,
London, 1996, p.6). A urmat „lumea” în care Europa
a căzut sub dominația viziunilor care interpretează
economia modernă în „termenii opoziției binare” -
dintre un capitalism ce intră în criza din 1929 și un
socialism impus de sus, într-o țară înapoiată. În urma
celui de Al Doilea Război Mondial, au fost „douăzeci
și cinci sau treizeci de ani de extraordinară creștere
economică și transformare socială, care au schimbat
societatea umană probabil mai profund decât orice
altă perioadă de lungime comparabilă” (p.6). După
1989, a luat contur lumea rezultată dintr-o criză ex-
tinsă (p.10). S-a intrat într-o lume care a adus elibe-
rări, dar și o situație plină de vulnerabilități.
Se poate adăuga la inteligenta descriere datorată
18
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
lui Eric Hobsbawn că lumea formată în 1989 - cu
globalizare comercială, aplicarea terapiilor de șoc,
extinderea democrației liberale, deschiderea fronti-
erelor, prevalența capitalului financiar, intensificarea
schimburilor economice, relativizarea suveranității
statelor, o supraputere solitară - a intrat în schim-
bare. Contemporaniști de certă referință ne atrag de
câțiva ani atenția că se schimbă raporturile lumii for-
mate în 1989. Zbigniew Brzezinski (Strategic Vision.
America and the Crisis of Global Power, Basic Books,
New York, 2012) vorbea fără ezitare de redistribuția
puterii dinspre Vest spre Est.
În orice caz, mai ales în Europa, s-au intensificat
preocupările de a sesiza mai profund în ce formă a
intrat societatea modernă. Formule ca „societatea
cunoașterii”, „societatea informației”, „societatea ci-
nică”, „societatea vidului moral”, „societatea haotică”,
„societatea minciunii”, “societatea indiferenței”, „so-
cietatea infantilă”, „societatea mediatică”, „societatea
riscului”, „societatea narcisică”, „societatea clepto-
cratică” umplu spațiul publicistic. Fiecare surprinde
ceva, dar niciuna nu poate da seama suficient de ceea
ce se petrece. Am preferat formula mai acoperitoare
și mai accesibilă verificării în experiență a „societății
nesigure” (vezi Andrei Marga, Societatea nesigură,
Niculescu, București, 2016), care își asumă un fapt
proeminent. Nu suntem la „sfârșitul istoriei”, cum
postula neoliberalismul, reluând ideologic filosofia
istoriei a lui Hegel, ci mai curând la o cotitură a mo-
dernității. Recesiunea continuă, slaba integrare soci-
ală a noilor generații, tensiunile geopolitice, teroris-
mul cu bază confesională, eșecul neoliberalismului
în a democratiza societățile sunt cap de afiș.
Lumea de după 2010 aduce schimbări care abia
s-au declanșat. Ascensiunea Chinei la rangul de su-
praputere economică, politică și culturală, în curând
și militară, este vârful schimbărilor, dar nu le epui-
zează. A început corectura globalizării chiar în țara
în care aceasta a debutat. Democrația liberală care s-a
instalat atestă nu numai capacitate de a disloca auto-
ritarismele, dar și disponibilitatea la crize: sărăcirea
unei mari părți a populației, slăbirea statelor, tensi-
unile internaționale crescute o însoțesc. Frontierele
s-au deschis, dar mulți oameni nu au acces la be-
neficii sau se pun în mișcare disperați, într-o nouă
migrație a popoarelor. Amplificarea schimburilor a
asigurat dezvoltarea în multe locuri, dar bogăția și
sărăcia se polarizează din nou. Se acceptă că terapi-
ile de șoc fără administrație competentă și cultură a
întreprinderii duc la distrugeri de capacități de pro-
ducție. Democrația s-a pluralizat din nou, cu efecte
variate - de la ieșirea benefică de sub controlul unor
doctrine, la revenirea autoritarismului în forme mas-
cate. Sub amenințarea terorismului, devenit, la rân-
dul său global, la frontiere recent desființate se reiau
controalele. Dezvoltarea se dovedește dependentă de
eforturi interne bine organizate, iar statul național re-
vine în rol. Nici o problemă majoră nu se mai rezolvă
fără conlucrarea supraputerilor, puterilor și statelor
însele. Suveranitatea statală tinde să revină în poziția
de reper al relațiilor internaționale. O geometrie va-
riabilă a supraputerilor economice, militare, politice
și culturale și-a făcut loc în lume.
3.	Este mare încă suprafața politicii kantiene, care
pleacă de la asumpția după care “comunitatea mon-
dială” se compune dintr-o colecție de națiuni egale
în drepturi, care evoluează, fiecare, potrivit propri-
ilor interese. Această asumpție rămâne atrăgătoare
sub aspect normativ, dar realitatea interdependen-
țelor dintre state și dependența lumii de geometria
variabilă a supraputerilor o pune în dificultate. Nu
mai este vorba doar de o comunitate mondială, ci
în multe privințe de “societate mondială” (Niklas
Luhmann). În “comunitatea mondială” statele sunt
solicitate să recunoască valori ale umanității, în “so-
cietatea mondială” ele sunt cuprinse în structurile
“complexității”.
Nu ar fi realist să nu luăm în seamă, atunci când
vrem să identificăm solicitările la care vor fi supuse
statele în lumea de după 2010, competiția abordă-
rilor din partea supraputerilor economice, politice,
militare, culturale. Dacă ne oprim doar la politicile
lor internaționale, atunci putem spune că, în situația
în care Uniunea Europeană nu are politică globa-
lă proprie și nici mijloace de a o promova, suntem
într-o lume a concurenței a trei abordări majore:
abordarea legalistă a SUA, care consideră că regle-
mentările internaționale, odată adoptate, trebuie res-
pectate, abordarea axată pe echilibrul supraputerilor
în relațiile internaționale, a Rusiei, și abordarea călă-
uzită de realizarea „armoniei”, a Chinei. Ponderea in-
ternațională a diverselor state rezultă din plasarea cu
inițiative benefice în interacțiunea acestor abordări și
a celor care le reprezintă.
Din lumea de după 2010 rezultă o seamă de învă-
țături ce se cuvin trase de pe acum. Listez câteva, cât
se poate de succint.
Abordarea relațiilor dintre state ca sistem, cu mij-
loace conceptuale bine construite, este de preferat
abordărilor inerțiale ale propagandei, abordărilor
empirice ale multor decidenți și abordărilor foileto-
nistice ale multor comentatori. Dependența de altul
nu este în scădere, ci crește în viața internațională,
încât nici o măsură nu rămâne singulară și fără re-
acție. Statul național revine în rol în cel puțin două
ipostaze - ca o corectură a globalizării și drept singur
cadru al democratizării (Pierre Mannent, La raison
des nations. Reflexions sut la democratie en Europe,
Gallimard, Paris, 2006). Nu mai este posibilă eco-
nomie competitivă în afara lărgirii pieței proprii.
Intervine o nouă migrație a popoarelor, declanșa-
tă nu doar de pauperizarea unor țări, ci și de noua
nevoie de forță de muncă în economiile cele mai
mari. Are loc creșterea importanței inovației și ca-
lității instituțiilor de pe un teritoriu, cu relativizarea
importanței teritoriului în sine, iar legitimarea orga-
nizărilor prin performanță sporește. Se dovedește, în
pofida unei teorii care a dominat viața internațională
a anilor șaptezeci, că mărimea populației nu este pie-
dică a dezvoltării, ci condiție a acesteia. Cleptocrația
a devenit, cum ne spun cele mai recente analize
(vezi Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption
Threatens Global Security, W.W.Norton & Company,
New York, London, 2015), problemă a relațiilor din-
tre supraputeri și alte state.
Lumea actuală cere fiecărui stat reprofilarea poli-
ticii sale. Creativitatea începe cu lămurirea de sine în
noul cadru al interacțiunilor lumii. Ea continuă cu
receptivitatea la fapte și deschiderea interogațiilor și
analizelor proprii. Ea implică inițiative pentru a-și
valorifica interesele într-un cadru de interacțiuni tot
mai dense.
Evidențele sunt că pierd cei care stau cu fața spre
trecut. Pierd aceia care nu au interogații și analize
proprii calificate. Politica externă de excursii sau de
poze sau de bifare sau de aranjare a cuiva nu o mai
fac decât diletanții. Pierd din capul locului cei care
doar așteaptă să vadă ce fac alții. Nu există substitut
pentru propria dezvoltare. Nici propaganda organi-
zată și nici invocarea altora nu țin de dezvoltare. Fără
eforturi proprii nu se câștigă mare lucru, căci, para-
frazându-l pe Constantin Brâncuși, la umbra mari-
lor copaci nu cresc valori competitive. Să te respecți
pe tine însuți în vreme ce îți sporești interacțiunile
în toate direcțiile rămâne deviza profilării statelor în
lumea actuală.
■
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
19
tale quale
Realizarea descendentă
■ Vasile Zecheru
La ce bună cunoașterea, dacă nu te împinge la luptă?
[.]
...e ca și cum ai ști despre o comoară și nu te-ai duce
s-o cauți...
Jakob Bohme, Aurora...
Dintotdeauna și pretutindeni, scopul esen-
țial care a guvernat demersul inițiatic
tradițional a fost transcendența; fie chiar
și într-o variantă incipientă, această stare de con-
știință realizată prin trăire ființială deschide calea
desăvârșirii spirituale și a îndumnezeirii omului.
În raport cu orientarea verticală pe care tocmai
am precizat-o, toate celelalte abordări, mai mult
sau mai puțin inițiatice, sunt subsecvente și con-
juncturale. În practică, vom constata o multitu-
dine de obiective minore și nesemnificative care
animă astfel de acțiuni; chiar și așa, dacă acestea
decurg din scopul unic, ele pot favoriza o apropie-
re de Lumina cea mare; obiectivele iregulare însă,
urmărite în cadrul organizațiilor cu pretenții ini-
țiatice sunt de natură să întrețină o impresionantă
irosire de resurse și evident, o ratare mai mult sau
mai puțin conștientă a realizării spirituale.
Cea mai bună dintre formulările teoretice pri-
vind realizarea spirituală totală presupune o tra-
iectorie ascendentă și una descendentă, tot astfel
cum și Scara lui Iacob este urcător-coborâtoare,
de la om la Dumnezeu. În cuvinte puține, reali-
zarea ascendentă înseamnă atingerea statutului
de homo universalis, trăirea la propriu a ilumină-
rii și atingerea centrului Ființei pentru ca, după
aceea, să poată fi posibilă parcurgerea, treaptă cu
treaptă, a desăvârșirii spirituale. Ni se explică apoi
că, în afara celor trei stări obișnute de conștiință
- somn, veghe, somn cu vise - ființa care atinge
stadiul despre care vorbeam poate intra la pro-
pria sa voință în stări de conștiință non-ordinară,
mult mai subtile și greu de definit decât stările
obișnute. În esență, realizarea ascendentă cu scop
strict individual reprezintă doar o reușită ego-
istă; o asemenea realizare care nu-și propune și
efecte în plan social, vine din faptul că aspirantul
încă mai confundă Sine transcendent cu Ego-ul
limitat și perisabil. Există, așadar, dincolo de ne-
manifestare, o a patra stare ... nici manifestat nici
non-manifestat, deoarece este principiul și al unuia
și al celuilalt, dar care, prin chiar aceasta, cuprinde
și manifestat nici non-manfestat. (Guenon, R. -
2008, pp. 216-230)
Cu privire la această tematică, știința modernă
vorbește despre undele cerebrale ce pot fi eviden-
țiate cu ajutorul unui simplu encefalograf: Betha
(starea de veghe), Alpha (o stare intermediară),
Tetha (somn) și Delta (somn profund). Domeniul
Betha corespunde lumii fizice pe care o exersăm
prin cele cinci simțuri, Alpha corespunde conști-
inței interioare - lumea spirituală necondiționată
sub aspect spațio-temporal, Tetha este o extensie
mai profundă a stării anterioare, în timp ce Delta
corespunde inconștientului. Din perspectiva rea-
lizării ascendente, intrarea și ieșirea voluntară în
Alpha și apoi, în Tetha, au o importanță covârși-
toare. Ajuns la acest nivel aspirantul primește la
propriu o cunoaștere revelată și “vede” răspunsul
la numeroase întrebări existențiale; după o în-
delungată practică el realizează că aflat în aceste
stări poate emite mesaje mentale prin care influ-
ențează derularea evenimentelor. Poate, de ase-
menea, să recepționeze mesaje având astfel acces
la o alteritate fascinantă și indicibilă. (Seracu, D.
-2010, p. 8)
Cunoașterea invocată aici este cunoașterea
Principiului și a elementelor fundamentale ce
decurg din Acesta fără a se avea în vedere apli-
cații contingente sau de altă natură. Acest gen de
cunoaștere pură, radical diferită de cea științifică
(analitică și secvențială), este experimentată doar
de către cei care prin trăire lăuntrică nemijloci-
tă pot intra în stări de conștiință non-ordinare.
În tradiție, s-a considerat că marea Cunoaștere,
cea cu majuscule, i-a fost revelată trăitorului, ea
neputând fi o invenție umană sau o emanație a
temporalității curente. Încriptată în simbolistică
și ritual, știința despre acest Adevăr a fost păstrată
în formulă tradițional-doctrinală, pentru ca apoi,
să fie transmisă în secret celor care fac dovada că
dispun de o înțelegere mai profundă asupra reali-
tății. Potrivit Tradiției, Cunoașterea este trasmisă
de către Autoritatea spirituală și, odată cu aceasta,
misiunile ce vizează aplicații ale doctrinei inițiati-
ce în cadrul societății umane.
Date fiind cele arătate, problematica realizării
descendente, asupra căreia vom insista mai mult
în cadrul acestui articol, decurge dintr-un context
mai general, anume acela al raportului dintre cu-
noaștere și acțiune. În multe privințe, acest raport
este similar cu cel dintre Autoritate spirituală și
Puterea temporală. Ca atare, realizarea descen-
dentă ne apare ca o coborâre a unui inițiat verita-
bil, în manifestarea curentă, după ce în prealabil,
el a parcurs toate treptele desăvârșirii spirituale
și a primit misiunea de a se întoarce în Creație
pentru a săvârși sacrificiul său. Desigur, o aseme-
nea coborâre nu poate fi nicidecum asimilată unei
regresii sau căderi, ea având un profund caracter
avataric ce presupune, înainte de toate, asumarea
unei imense responsabilități. Astfel încărcat cu
această misiune primită în mod nefiresc, inițiatul
devine nimic altceva decât un vehicul prin care
este adusă în mundan voința divină. Misiunea
despre care vorbim presupune, în mod necesar, o
desăvârșită realizarea ascendentă. (Guenon, R. -
2010)
Realizarea descendentă nu este același lucru cu
acea “coborâre în infern” pe care neofitul o par-
curge la începutul periplului său inițiatic în sco-
pul purificării de elementul grosier. Din moment
ce o ființă înnobilată cu toate puterile spirituale
își asumă rolul de vector al acțiunii divine în lu-
mea curentă, dominanta avatarică a coborârii este
mai mult decât evidentă. Pe de altă parte, dimen-
siunea sacrificială a realizării descendente nu are
nimic comun cu altruismul și filantropia, acestea
din urmă putând fi asumate inclusiv de către un
profan oarecare animat de sentimente și idealuri
nobile. Prin acceptarea rolului de victimă sigură,
ființa eliberată își asumă sacrificiul știind cu exac-
titate la ce se expune.
În limbaj inițiatico-metaforic, construirea
Templului ideal al umanității reprezintă orizontul
de sacrificiu și de perpetuă dăruire întru eman-
cipare și cunoaștere. Ajuns din Piatră brută, Cub
perfect, maestrul mason își va identifica singur
un rost în cadrul Templului ideal. Pentru el, per-
fecționarea nu se termină niciodată, iar aceasta
constituie o garanție a faptului că va deveni un
om veritabil, integru, pe deplin calificat să se im-
plice în marea operă de edificare a unei lumi în
acord cu ordinea supremă. Așadar, un maestru
autentic este, concomitent, constructor (sacrifica-
tor) dar și piatră (victimă) în cadrul Templului.
Guenon (citându-l pe Coomaraswamy) ne spune,
în acest sens, că: „victima [...] este o reprezentare
a sacrficatorului, [.], ea este sacrficatorul însuși;
în acord cu legea universală conform căreia iniție-
rea constituie deopotrivă o moarte și o renaștere,
este evident că «inițiatul este o ofrandă», iar vic-
tima este în mod substanțial sacrificatorul însuși.”
(Guenon, R. - 1997, p. 294)
În tradiția islamică, de pildă, cele trei funcțiuni
prin care este evidențiată realizarea descendentă
sunt denumite al-wali, an-nabî și ar-rasul. Chiar
dacă, la un moment dat, funcțiunile respective
ajung să fie purtate de personaje istorice distincte,
se consideră că acestea din urmă, personajele așa-
dar, nu acționează din propria lor voință ci duc la
îndeplinire misiuni poruncite dintr-o dimensiune
non-umană, cea a divinității ominiprezente.
Al-walî poate să se afle în procesul de realizare
descendentă numai pentru a-și desăvârși propria
cunoaștere. Astfel spus, misiunea sa constă în a se
încărca cu acea Cunoaștere supremă și în a o tras-
mite oamenilor, tot astfel cum și Prometeu, după
ce a furat focul de la zei, l-a dăruit cu generozitate
semenilor săi. Sub aspect acțional, se admite situ-
area unui al-walî pe o treaptă inferioară în raport
cu cea pe care o ocupă an-nabî căci, sacrificiul
acestuia din urmă este mult mai generos și mai
evident decât al primului nominalizat. Și totuși,
paradoxal, pentru că nu a fost nevoit să parcur-
gă o coborâre semnificativă, al-walî este văzut ca
fiind mult mai aproape de Lumină în compara-
ție cu an-nabî. Deoarece, pentru a-și duce misi-
unea la bun sfârșit, an-nabî trebuie să revină în
manifestarea cea mai cruntă, distanțarea lui față
de divinitate este mult mai semnificativă în com-
parație cu cea a unui al-walî. (Guenon, R. - 2008,
pp. 234-235)
An-nabî are de îndeplinit misiuni cu caracter
limitat, vizând una sau mai multe situații distinc-
te sau, uneori, un număr relativ mic de persoane.
Chiar dacă pornește la drum încărcat cu toate vir-
tuțile și puterile divine, în situația că se dovedește
a nu fi pe deplin eliberat, an-nabî aflat în contact
direct și nemijlocit cu manifestarea, poate rata
misiunea asumată și astfel, la scurt timp, devine
un înger căzut, asemenea lui Lucifer din legenda
biblică. În afara Principiului, realizarea descen-
dentă nu poate fi rodnică și legitimă; orice acțiune
care ignoră Cunoașterea este, în ultimă instanță, o
agitație sterilă și resursofagă. Tot astfel, întrucât îi
lipsesc reperele esențiale, Puterea temporală care
nu recunoaște Autoritatea spirituală este iluzorie
și trecătoare. (Guenon, R. - 2008, p. 234; Cotrescu,
V. I. în Verescu, Z. A. coord. - 2012, pp. 26-43)
Ar-rasul (legislatorul atotmilostiv) este tot un
an-nabi (reciproca nu este adevărată); acesta co-
boară din cer pe pământ pentru a se angaja într-o
misiune de mare amploare și complexitate, având
statut de universalitate. Există patru personaje bi-
blice menționate ca ar-rasul - Idrîs (Enoh), Ilyas
(Ilie), Aissa (Iisus) și Khidr, acesta din urmă ne-
fiind un personaj socio-istoric, ci o reprezentare
generică a realizării descendente, însăși. (Vâlsan,
M. în Verescu, Z. A. - 2015, pp. 121-150) Ar-rasul
este omul pe care Dumnezeu îl trimite creaturilor
pentru a le transmite Normele - Statutele divine
(ahkăm) sau o persoana însărcinată să transmită
un mesaj (risăla) în mod categoric. (DSI)
20
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
Un alt exemplu de realizare descendentă este
menționat în literatura de specialitate pornindu-se
de la un simbol masonic misterios - triunghiul
inversat de la gradul 33 al Ritului Scoțian Antic și
Acceptat (R:.S:.A:.A:.). Prin clarificările inițiatice
oferite, Rene Guenon și Mihail Vâlsan reușesc să
vină cu elemente și ipoteze inedite privind înțele-
gerea statutului tradițional al Ordinului, precum
și a responsabilităților cu care se încarcă aspi-
rantul pe măsură ce urcă în ierarhia gradelor. În
esență, ni se spune că după ce a primit succesiv
inițierea, până la gradul 30 - Cavaler Kadosh, ma-
estrul este dator să se întoarcă în lume, asemenea
unui avatar, pentru a dărui lumina și cunoașterea.
Acesta ar fi, pe scurt, nobilul sacrificiu pe care tre-
buie să-l înfăptuiască un veritabil inițiat în ceea
ce privește construirea Templului ideal - o auto-
jertfire sacră îndeplinind o misiune care să-i lege
numele de o înfăptuire cu adevărat remarcabilă
și semnificativă. Astfel, întregul parcurs inițiatic
se împarte în două etape distincte: realizarea as-
cendentă (gradele 1-30) și realizarea descendentă
Istvan Kancsura
Desen
(gradele 31-33). De reținut că, vârsta christică se
împarte și ea tot în două mari perioade: prima cu-
prinzînd cei treizeci de ani de pregătire tainică și
cea de-a doua, cei trei ani de viață publică, timp în
care s-a derulat misiunea propriu-zisă. (Guenon,
R. - 2008, pp. 216-230 și Vâlsan, M. în Verescu, Z.
A. - 2015, pp. 121-150)
Prin simpla lor nominalizare, cele trei grade
administrative ale R:.S:.A:.A:. simbolizează func-
țiunile tradiționale Kshatrya - cea judiciară (ba-
lanța) și cea militară (sabia) care, împreună, dau
consistență funcțiunii monarhice, reprezentată
de autocratul luminat (coroana). Această triadă
supremă este simbolizată printr-un vultur bice-
fal jumătate alb și jumătate negru, reprezentând
Puterea temporală aflată sub o dublă înrâurire,
cea a cunoașterii și cea a acțiunii. (Vâlsan, M. în
Verescu, Z. A. - 2015, pp. 121-150)
Totuși, o asemenea interpretare precum cea
prezentată succint mai sus trebuie privită cu re-
zervă. Masoneria presupune o inițiere tradiți-
onală bazată pe practicarea unei meserii și este
limitată la domeniul micilor misterii. În ultimile
patru secole, prin acceptarea de membri care nu
erau masoni operativi, Tradiția inițiatică s-a des-
chis mai mult spre ceea ce numim astăzi eclectism
spiritual. În același timp, sacrificiul pe care-l pre-
supune realizarea descendentă ține, în mod cert,
de domeniul marilor misterii și de Autoritatea sa-
cerdotală, astfel că mesajul nu avea cum să ajungă
în ritualurile masonice decât printr-o juxtapunere
oarecum nefirească. Desigur, aceasta relevă prin
ea însăși o inexplicabilă incoerență doctrinală.
Este incontestabil că această ierarhie [specifică
unui centru spiritual autentic, n.n.] nu apare nici
atât de logic și nici omogen în dezvoltarea sa și că
ea face chiar impresia unei asamblări mai mult
sau mai puțin sincretice... În acest sens, poate fi
interpretată, de asemenea, și existența literei Iod,
preluată în regimul scoțian din iudaism și poziți-
onată în mijlocul triunghiului inversat de la gra-
dul 33 prin care pogorământul avataric divin este
simbolizat fără echivoc. (Vâlsan, M. în Verescu, Z.
A. - 2015, pp. 135-142)
În final, ca o sinteză a expunerii noastre, am
putea spune că, generic vorbind, Arta regală este
procesul intern specific care ar trebui să se des-
fășoare într-un mediu inițiatic autentic, urmă-
rind efecte atât în plan strict personal (realizarea
ascendentă), cât și în plan social prin realizarea
descendentă. Un proces intern tradițional ar pu-
tea garanta îndeplinirea scopurilor fundamenta-
le, cele care, per ansamblu, alcătuiesc misiunea și
menirea de a fi a unei fraternității inițiatice regu-
lare. Așadar, pentru a fi mai aplicați, ar trebui să
vorbim aici despre rolul Ordinului masonic (an-
samblul funcțiilor) și să răspundem la două între-
bări: ce face masoneria și în ce constă utilitatea
sa? Pentru a avea un vag termen de comparație
în acest demers, ne putem imagina că, în vechi-
me, ordinele cavalerești din evul mediu aveau ca
misiune nemărturisită, aceea responsabilitate de
a da popoarelor regii aleși de Dumnezeu, pe de-
plini calificați pentru a întruchipa, în persoana
lor, Puterea, Iubirea și Înțelepciunea. Tot astfel, în
calitate de continuatoare a acestor tradiții nobile,
Ordinul inițiatic ar trebui să-și asume responsa-
bilitatea supremă de a pregăti o elită competentă
care să exercite Puterea temporală cu profesio-
nalism și dăruire. (Maestrul Z & Discipolul A, -
2015, pp. 222-223)
Bibliografie
Guenon, R. (2010) - Autoritate spirituală și putere tem-
porală, Editura Herald, Buc.
Guenon, R. (2008) -Inițiere și realizare spirituală, Ed.
Herald, Buc.
Guenon, R. (1997) - Simboluri ale științei sacre, Ed.
Humanitas, Buc.
Maestrul Z & Discipolul A. (2015) - Ars moriendi, Ed.
Herald, Buc.
Seracu, D. (2010) - Autocontrol pentru avansați, Ed.
Aldo Press,
Surdu, A. (2012) - Filosofia pentadică I. Problema
Transcendenței, Ed. Ed. Herald, Buc.
Verescu, Z. A. - coord. (2015) - Guenon și Tradiția fi-
nală, Ed. Civitas, Buc.
Verescu, Z. A. - coord. (2012) - Discipoli guenonieni
din România, Ed. Civitas, Buc.
* Dicționarul spiritualității islamice (DSI), Ed. An-
Nuqta, 1995
■
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
21
religia
(Dez)locuiri
■ Nicolae Turcan
Afi acasă și terifianta amenințare ce se iveș-
te dintr-o dată: cine poate garanta că dez-
locuirea nu va arunca într-o zi în aer tot
ceea ce considerai familial?
*
Înstrăinarea călugărilor este doar maniera
de a face vizibilă străinătatea noastră originară.
Suntem pe fața pământului încolțiți de neființa ce
stă să vină, de aceea, a alege să fii străin înseamnă
a fi ales deja un acasă pe care nimeni, niciodată,
nu ți-l mai poate răpi.
*
Acasă și neacasă: pentru a scăpa de cel din
urmă, de cel fatal și ineluctabil, trebuie să-l alegi,
iată paradoxul.
*
Pe acest pământ, acasă este doar o formă a
provizoratului, doar o beție a uitării. A nu te lăsa
în voia lui în mod definitiv înseamnă a fi găsit
continuitatea dramatică a Adevărului dezlocuit:
„Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul
Omului însă nu are unde să-și plece capul” (Mt
8, 20).
*
Să faci un singur lucru într-o întreagă zi cu ac-
tivități nenumărate, să te lași exersat de același,
pe când multiplul pare, la o vedere exterioară,
că te-ar fi sufocat, ce experiență a prezenței lui
Dumnezeu! A fi aici, a fi înaintea lui Dumnezeu,
a fi întru Dumnezeu, toate cuvintele spun prea
puțin despre liniștea în care imperativele devin
cuvinte de dragoste, lăsând sensul să irumpă. Cel
aflat pe cale, cel pe care rugina uitării nu-l maci-
nă cunoaște bucuria de a-și pune acțiunile proprii
înaintea lui Dumnezeu. El se aseamănă unui copil
în a cărui lume se află alături de această realitate
și Cel nevăzut de ceilalți oameni, Prietenul atot-
puternic, de la Care și pentru Care sunt toate câte
sunt și câte împlinește.
*
Suntem alcătuiți din daruri care vin de altun-
deva: nașterea, viața, învățătura, prietenii, ființa
proprie, totul arată ca o intersectare a unor daruri
multiple. Eul ca un dar peste dar, ca un chiriaș al
propriei ființe, nu-și aparține cu adevărat decât
prin libertate. Sau, după cum ne reamintește fi-
losofic Scriptura, „voi nu sunteți ai voștri” (1 Co
6, 19).
*
Ființa nu este precedată de dar, ființa este darul
însuși. Însă nu este darul ființei insuficient? Ar în-
drăzni oare cineva să afirme fără teamă că va gre-
și, că se mulțumește doar să fie? Nedeterminarea
pură (Hegel) este aici un neajuns. Poate că viața
ne-a fost dată pentru a găsi mai multul darului,
mai multul ființei. (Dumnezeu pare aici mai în-
dreptățit decât o întorsătură de frază.)
*
Uneori, pentru a-i iubi pe oameni, mă folosesc
de moarte: fragilitatea lor în fața sfârșitului are
forța de a converti indiferența sau ura în dragoste.
Amenințările neantului conferă celuilalt o parti-
cularitate anume, îl expune iubirii.
*
Dacă dragostea este o specie a înfrângerii de
sine, atunci cel mândru, învingătorul, nu ia ni-
mic, absolut nimic: el se va înșela cu iluzia iubirii,
confundând posibilitatea cu deplina împlinire și,
stând în întuneric, se va hrăni cu idoli și cu neîn-
țelegere.
*
Dacă admitem că Hristos a fost un fel de revo-
luționar, trebuie să subliniem că a fost un revolu-
ționar fără ură, adică a produs acel tip special de
revoluție sesizabilă la cei mai dezinteresați dintre
marii creatori.
*
Fiecare locuire e un posibil rapt: în orice clipă
poți să-ți dai ultima suflare. Doar inconștiența ne
ține în viață, inconștiența vieții înseși.
*
Nu vreau ca acasă să-mi fie zeu, ci caut, uneori
nu fără înfrigurare, ca Dumnezeu să-mi devină în
sfârșit acasă. O posibilă definiție a rugăciunii?
*
A căuta să locuiești întru Dumnezeu este o ex-
periență care poate friza imposibilul: exercițiile
filosofice, când sunt afectate de idolatria gândirii,
rămân sterpe. În fapt, paradoxul simplu afirmă
că așezarea în Dumnezeu înseamnă așezarea lui
Dumnezeu în noi, exercițiu pe care doar rugăciu-
nea îl știe când și când, înainte de a-l uita.
*
„Eu, la o infinită distanță, Tu, la o infinită apro-
piere”, așa ar putea fi descrisă fractura interioară
ce deschide spațiul rugăciunii.
*
Sunt momente când conceptele și demonstra-
țiile filosofice rămân în urmă: atunci viața aceas-
ta nu-i decât calitativ inferioară celei viitoare. Se
poate trăi în prezența tainică a lui Dumnezeu și de
această parte a cezurii morții: să fii aici ca și cum
ai trăi în viitorul eshatologic, adică să lași binele
să irumpă de pretutindeni oricât de puțin, în po-
fida părelnicei lui slăbiciuni, în pofida răului.
■
Istvan Kancsura
Desen
22
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
traduceri
Poeme
■ Arthur Rimbaud
Senzație
Porni-voi pe potecă-n albastre seri de vară,
Călcând pe iarba moale, de grâne ciugulit;
Răcoarea o să-mi scalde picioarele, ușoară,
O să mă bată vântul pe capul dezgolit.
Și n-o să scot o vorbă, n-o să gândesc în van,
Iubirea nesfârșită în duh o să-mi scânteie,
Când voi păși departe, așa ca un țigan,
Ferice cu Natura, precum cu o femeie.
Venus Anadyomene
Ca dintr-o raclă verde de tininichea, un cap
De damă, cu păr negru, ce tare pomădat e
Apare dintr-o cadă cu-ncetul, prostănac,
Vădind la beteșuguri destul de prost mascate;
Pe urmă gâtul puhav, mărețele-omoplaturi
Ieșite, dosul mare, urcând și coborând;
Grăsimea pe sub piele-i apare straturi-straturi,
Iar șalele rotunde parcă și-ar lua avânt.
Îi bate șira-n roșu - și totul are-un iz
Oribil - iar pe spate, nelesne de descris,
Anume ciudățenii se pot vedea cu lupa;
Pe șale Clara Venus (un nume) e gravat
Și-ntregul corp se mișcă și-și etalează crupa
Cu anusul de-o bubă urâtă ulcerat.
Răul
În timp ce din mitralii nu au de gând să sece
Scuipaturile roșii sub cerul vast și cald
Și-n purpur sau în verde, luate-n râs de Rege,
Batalioane-n masă se prăbușesc și ard;
În timp ce-o nebunie spăimoasă dintr-o sută
De mii de oameni face un maldăre de scrum
(Bieți morți! Căzuți în vară, în iarba-ți învăscută,
În bucuria-ți, Fire, ce i-ai făcut duium...)
E-un Dumnezeu ce râde altarelor bogate,
Potirelor de aur și-i place tămâiat;
Ce doarme, de-osanale alene legănat
Și se trezește numai când mamele-adunate,
Purtând bonete negre, jelindu-se cu-alean,
Legat într-o batistă, îi dau un gologan.
Adormitul din vale
E o gropană verde, prin care se-mlădie
Cântând un râu ce-mbracă ierbișul în argint,
Iar soarele, pe munții viind cu semeție,
Lucește. E o vale de raze tot mustind.
Un jun soldat, cu gura deschisă, pal la față,
Cu ceafa răcorită de picurii de rouă,
E adormit pe spate, sub nori, în iarba creață,
În patul său cel verde, unde lumina plouă.
Cu talpa-n gladiole, ca un copil la boală,
Zâmbește dintre ierburi, furat de picoteală.
Hai, încălzelște-l Fire și leagănă-l ușor!
Nici un miros văratic nu-i dat să-l înfioare,
Cu mâini la piept aduse el e culcat la soare,
În pace. Și în dreapta e rupt de două ori.
La Birtul Verde
De zile opt la număr, rupsei niște botine
Bâtându-le de pietre. Intrai în Charleroi
La Birtul Verde unde am comandat tartine
Cu unt și niște șuncă, nu rece, -așa și-așa.
Mi-am alungit ferice picioarele sub masa
Cea verde, am luat seama pe urmă la tapet
(Avea desen ingenuu) și-a fost de toată groaza
Când fata cea cu țâțe enorme, ochi șiret,
Ce nu prea face nazuri când vor să o sărute
Mi-aduse zâmbitoare tartinele cerute
Și șunca, nu prea rece, pe-un blid frumos vopsit,
O șuncă albă-roză, puțin usturoiată,
Apoi mi-a pus pe masă o halbă înspumată,
Ce-o poleia cu aur lumina-n asfințit.
Răutăcioasa
În sala cea de mese, în care mirosea
A proaspete vopsele și, delicat, a poamă,
Plăcându-mi foarte tare să șed în tihna mea
Gustam o oarecare mâncare. Belgiană.
Și ascultam un ornic, ferice și tăcut.
Dar ușa de la cuhne a bubuit deodată,
Dând buzna servitoarea - de ce n-am priceput -
Cu șalul alandala, malițios coafată.
Frecându-și cu un deget obrazul rozaliu,
Ca piersica de moale, porni cu mare chiu
A se strâmba la mine cu-o gură de tot hazul;
Mi-a aranjat tacâmul, să-mi fie mai plăcut,
Și, fiindcă pasămite voia să o sărut,
Mi-a spus în șoaptă: „Uite, mi-a degerat
obrazul...”
Boema mea
Mergeam zdrențos, cu pumnii vârâți în buzunare
Și-un pardesiu pe spate mi se părea ideal;
Umblând sub ceruri, Muză, eram al tău vasal
Și tot visam aiurea amoruri o splendoare.
Iar pantalonu-mi unic era cam găurit.
-Biet Degețel cu visuri, făceam pe o cărare
Mici rime. Iară hanu-mi era în Carul Mare.
Și stelele-mi, deasupra, scoteau un fâlfâit.
Le ascultam la margini de drum sau prin poiene
În serile frumoase de toamnă, când, alene,
Curgea pe frunte-mi roua ca al vigorii vin.
Apoi rimam, de umbre înconjurat fantastic
Și îmi trăgeam - drept liră - pantoful de elastic
Ca să-mi apropii talpa de inimă puțin.
Istvân Kancsura
Bufetul
Desen
Bufetului de vreme i s-a-nnegrit stejarul.
E vechi, având un aer de bătrânel blajin
Și are uși deschise, prin care-și varsă harul
Parfumuri ca un abur amețitor de vin
Acolo-s o mulțime de lucruri învechite,
Cearșafuri ofilite, care miros ciudat
Bulendre demodate, dantele-ngălbenite,
Broboadele pe care bunica le-a purtat.
-În tainițele sale se pot găsi de toate:
Medalioane, meșe, portrete, flori uscate,
Al căror iz se-mbină cu-al fructelor parfum.
-Bufet din alte timpuri, știi sute de istorii
Și parcă ai fi gata să ni le spui acum,
Când îți deschidem ușa și-ți scârțâie ușorii.
Rugăciune de seară
Trăiesc șezând - un înger pe scaun, la bărbier -
Ținând în mână țapul cel canelat de bere,
Chircit la epigastru și gât, c-un Garnier
În dinți, sub cerul parcă umflat de niște vele.
Ca niște găinațuri călâi de porumbel
Îmi fac arsuri în suflet noian de vise rele,
Iar inima mi-e tristă precum un plop stingher
Pe care se prelinge-o topire de oțele,
Apoi, după ce visul mi-e dat rostogoliș
Și-a patruzecea bere de gură mi-o apropii
Trecîndu-mă nevoia, mă-ndrept spre un tufiș
O
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
23
o
Istvan Kancsura	Desen
Și, blând precum e Domnul cu cedrii-i și isopii-i,
Spre cerurile brune înalt, înalt mă piș
Iar binecuvântarea mi-o dau heliotropii
O, anotimpuri, o, castele...
O, anotimpuri, o castele,
Ce suflet nu e pus pe rele?
O, anotimpuri, o castele,
Eu am făcut, cum ni-i din fire,
Un studiu despre fericire.
Trăiască el, de câte ori
Cocoșu-i galic cântă-n zori.
N-am ce dori de-acum, firește.
De viața-mi el se îngrijește.
Ce farmec! Îmi ia suflet, corp.
Nu-i trebuință de efort.
Cine-mi pricepe vorba oare?
Ea trebuie să fugă, zboare!
O, anotimpuri, o, castele!
De vine-un nenoroc hai-hui,
Voi pierde dragostele lui,
Și-al lui dispreț, amarnic foarte,
O să mă bage iute-n moarte.
O. anotimpuri, o, castele,
Ce suflet nu e pus pe rele?
■ Alessandro Cabianca
Alessandro Cabianca, poet,
dramaturg și eseist și romancier
Apublicat: Sopra gli anni, 1991, Il gioco dei
giorni, 1992, Le vie della citta invisibile,
1995; L’ora dello Scorpione, 2010, Tes-
timoni del tempo, 2012, Influssi, 2015, I guardiani
del fuoco, 2017 (poezie); Medea, 1998, Clitenne-
stra, 2000, Antigone, 2010 (tragedii); Torquato
Tasso, 2015 (dramă); I musicanti di Brema, po-
veste în versuri pusă pe muzică de către maestrul
Matteo Segafreddo pentru Orchestra Teatrului
Olimpic din Vicenza. Lucrări de-ale sale au fost
reprezentate în diferite teatre italiene. A mai pu-
blicat: Armonie d’insieme - Poesia e musica dal
mito al ‘900, 2009 și Armonie contemporanee -
Teoria ed estetica di opere d’insieme, 2012, scrise
împreună cu compozitorul Matteo Segafreddo și
Ottiero Ottieri - Dalla Olivetti alla Bicetre (eseis-
tică). De curând a publicat: Cinquecento - Papi,
duchi, eretici e mariuoli, roman situat în mediul
curților italiene din ‘500. Numeroase sunt pu-
blicațiile în reviste literare și participările la co-
locvii și întâlniri de poezie. Este printre fondato-
rii Gruppo 90 - ArtePoesia din Padova și al PIP
(Pronto Intervento Poetico).
Șopârlele lui Darwin
Ca să cauți printre gâște sau furnicuțe
care zboară sau se mișcă impasibile
aparența de om ce le urmează
a fost destul să vezi lumea de pe un vapor
vreme de cinci ani lungi și multe porturi,
unde se agită lumea și încearcă să
supraviețuiască.
Eu am văzut furnicile în soarele de iulie,
la aceeași oră, în același punct, ca și gușterii,
întorcându-se să se-ncălzească pentru nopțile de
frig,
nemișcați pe aceeași piatră,
de la un anotimp la altul,
iar tu care vorbești de ele în scrierile tale,
le știi, tu, pe șopârle,
ai încercat să ne vorbești de ele fără să le lași să
scape
sau le-ai însemnat numai în cărțile de povești
unde sperie copiii?
Lumea e aceea care este iar dacă se moare e din
distracție:
prea mulți au întâlnit o mașină nebună
sau o țeavă de pușcă; numai șopârla și bursucul
își termină ziua de bucurie și de chin
în spațiul imens în care trăiesc piticii.
Dacă ar avea sentimentul lunilor și al sorilor,
șopârlele,
care și ele se împerechează și nasc, ca fiecare
ființă
care se mișcă, mâncă, doarme, își închipuie,
disperă
nu ar sfârși acolo unde oamenii se pierd din prea
multă suferință.
Am văzut prea mult, în groază și în deznădejde:
sate întregi trăind din resturi, unde aleargă
fericiți șacalii,
în timp ce bande care urlă termină cu maceta
Senzație
Porni-voi pe potecă-n albastre seri de vară,
Călcând pe iarba moale, de grâne ciugulit;
Răcoarea o să-mi scalde picioarele, ușoară,
O să mă bată vântul pe capul dezgolit.
Și n-o să scot o vorbă, n-o să gândesc în van,
Iubirea nesfârșită în duh o să-mi scânteie,
Când voi păși departe, așa ca un țigan,
Ferice cu Natura, precum cu o femeie.
În românește de Octavian Soviany
■
Istvan Kancsura
Desen
24
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
bătrâni, copii și capre iar caselor pun foc.
Nu e aici omul visat de Darwin,
frate cu rândunica și cu lupul,
copil al babuinului,
asemenea cu șoarecele și cu iepurele.
Trec vorbele
Trec vorbele ca norii:
nu rămân decât goluri între o vorbă și o umbră;
trec orașele așa cum trec broaștele țestoase
și tâmpiții aceștia ce violează și distrug.
Trec trupurile de care te simți așa legat,
trec berzele înalte sus pe hornuri,
și microorganismele trec, chiar dacă-s lenți la
trecere,
pietrele ascuțite șlefuite de curenți
și viața ta și-a mea, de care vei fi vorbit mult,
și cea a eroilor care-au murit pentru nimic
și acțiunile celor uitați
sau abisurile pe care puțini le recunosc.
O știi și tu că timpul poate să tămăduiască,
că rănile sângerează un pic și-apoi se vindecă,
știi că uneori fericirea e înghețată,
că alteori te sufocă și te ucide;
dar nu fii disperat, de pe colină
vine un aer care te reface, aer de septembrie,
de pe o fereastră aprinsă un cântec funebru
coboară
și nu știi dacă te iluminează sau orbește,
cu siguranță celor morți le cântă
și îi vrea alături ori îi amintește
ca printr-un exorcism
ca totuși să rămână acolo unde le e casa.
Traversări
Voiam să trec prin orașe, sate, râuri
dar îmi împiedica trecerea
un zid nevăzut;
trebuia să inventez itinerarii
ca să trec de zidul acela,
dar erau gărzi
și tunuri să îl apere;
am crezut că pot
să mă închid în casă,
dar casa era un zid,
iar viața era în afară;
atunci am ales drumul
și o busolă către altundeva
și un castor să îmi fie călăuză
și-un licurici să-mi lumineze drumul
Istvan Kancsura
și un elastic să trec peste obstacole:
nu ești curioasă să știi
ce fel de paradise am descoperit
ascunse dincolo de zid?
Cer
Dacă privesc cu ochii cerul
strălucește într-o singură culoare
și iarba are numai verdele ei,
albul e al muntilor plini de zăpadă,
iar albastrul intens este al mării;
Desen
dacă închid ochii și privesc din nou
cerul se umple iarăși de forme,
de toate culorile, de sunete,
și-i văd pe cei ce locuiesc în mare
și iarba nu este numai aceea de pe câmp,
cea din pădure, de pe marginea șanțurilor,
de pe pășuni de munte, de prin bălți.
Dacă văd și nu privesc, dacă-mi închipui,
dacă păstrez înăuntru totul din ceea ce trăiește,
atunci curcubeul nu e destul să spună culorile.
În românește de Ștefan Damian
■
Istvan Kancsura	Desen
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
25
Urmare din pagina 17
Neruda
financiar), iar ea este, din nefericire, programată
pentru iubire sacrificială și chinuită...
|	Zoologie, Rusia-Franța-Germania, 2016
(în căști Babylon Zoo, Animal Army)
Într-un oraș rusesc de la Marea Baltică, Natașa
lucrează la o grădină zoologică. Sarcina ei este
să asigure furnizarea hranei pentru animale (și
există acolo, în condiții arctice, surprinzător, lei,
cimpanzei, zebre, pitoni) - chestie cvasiimposi-
bilă în condițiile înjumătățirii bugetului. Veșnic
obiect al deriziunii colegelor și șefei porciniza-
te, femeia între două vîrste mai are de îngrijit o
mamă atinsă de paranoia religioasă, în orășelul și
așa contaminat de delirul ortodoxist și superstiție
(o biserică hidoasă, cu turlă albastră e amenajată
chiar în intrîndul unui bloc mizer...) Coșmarul
existențial era incomplet, astfel că Natașei îi creș-
te o coadă șobolănească, pe care îi e tot mai greu
s-o ascundă și pe care medicii (abulici ori per-
verși) refuză să i-o extirpeze. De aici înainte, fil-
mul ar fi putut deveni o meditație postkafkiană,
o parabolă în trena Metamorfozei, dacă nu ar fi
alunecat înspre comicul scabros. Rămîne, (ne-
împlinită, din păcate, cinematografic, artistic),
ideea „metamorfozei”/ mutației reprezentate de
Natașa - ca semn al degradării ireversibile a „ce-
lei de-a treia Rome”; ca și evidența rinocerizării/
șobolanizării rusnacilor în Imperiul putinian,
unde schilodirea demnității umane e nobila artă.
Din camera sa, Gregor Samsa privea odinioară,
cu silă și resemnare, silueta întunecată a spitalu-
lui - peste așezarea baltică de azi, profilul albas-
tru al bisericii (concrescute pe bloc și injectînd
delir comunității) tronează, la fel, implacabil,
amenințător.
Definii înoată spre est,
Uruguay-Argentina-Germania, 2016
(în căști, bulele de aer ridicîndu-se la suprafață
din epava unui crucișător argentinian)
Comedioara regizată de Gonzalo Delgado și
Veronica Perrota intră deja în tiparul militan-
tismelor enervante, de-acuma obișnuite la TIFF.
Și închinate zeului „political correctness”. Într-
adevăr, comunitatea gay - dezvrăjită aici și în
multe alte proiecții tiffarde - a fost supusă per-
secuțiilor de tot felul, obligată să se camufleze,
replieze decenii la rînd, sub regimurile autoritare
latino-americane (la fel ca în statele comuniste
din estul Europei, unde șicanele continuă și azi).
Persecuțiile astea sînt o pată de neșters pe obrazul
umanității (mai mult sau mai puțin) civilizate.
Relicvă a unei istorii (pe care o ghicim) trau-
matice este și Miguel, bătrînul tată al Virginiei,
stîlp al comunității gay din Rio de la Plata. Abia
acum, la bătrînețe, gustă din plin plăcerile in-
terzise iuventuții (cînd, probabil, a trebuit să-și
asume, strict cameleonic, din instinct de supra-
viețuire, condiția de tată și soț). Toate persona-
jele acestei comedii care te face să surîzi funcțio-
nează ca un fel de potențiatori de aromă pentru
decrepitul, expiratul Miguel. El deambulează
înconjurat de efebi și obiecte de artă, alcoolizat
și mitoman, (auto)exilat dintr-o suburbie într-al-
ta. Fost realizator tv de succes pe vremuri, acum
este remarcat numai de creditori sau datorită că-
mășilor sale roz și mov, eșarfei, batistei, inelelor.
Contabilizarea lucrurilor bune (sau măcar neu-
tre) din Delfinii înoată spre est (frumoasă și nu-
mai atît metafora-titlu) se oprește aici. Enervante
sînt jocul superafectat, isteroid al actorilor, fine-
țea permanent subliniată a replicilor, de parcă ar
fi tot timpul conștienți că joacă într-un film de
artă, un film pentru intelectuali. Și ce triste sînt
filmele pentru intelectuali, scremetele dintotdea-
una ale cinemaului snob!
Orn i tologul, Portugalia-Franța-Brazilia,
2016
(în căști, clămpănitul de castanietă al berzelor
negre)
Pentru mulți dintre cei ajunși ca noi, la ulti-
ma proiecție de la cinema Florin Piersic, joi de la
22.30, pentru un film de 118 minute, proiectat în
secțiunea Fără limită, așteptarea și răcoarea din
sală au meritat. De la primele cadre, Ornitologul
te colonizează vizual. Defilee, promontorii, plajă
sălbatică. Fernando, ornitologul, studiază cui-
băritul călifarilor pe-un plaur, viața acvilelor pe
stîncile înalte, e atent și cînd nu ar trebui să fie
la planajul unei - de rău augur, în film, ca și bu-
fnița - berze negre. Solitar, bine echipat, atletic,
biologul e un Thoreau postmodern - dependent,
totuși, de pastile mov. Le va lua, sau nu le va lua,
în momentele-cheie ale narațiunii filmice, ascul-
tînd sau nemaiascultînd indicațiile, rugămințile
transmise prin SMS de un anume Sergio (iubitul
absent). Cu elegantul caiac spart, tîrît de torenți,
apoi leșinat la ieșirea din cataractele rîului mon-
tan, ornitologul nostru e salvat de doi pelerini
chinezi: două adolescente mixandre, lesbiene,
aflate în drum spre Santiago de Compostela. Și
de-aici înainte, pătrundem în inima realului
halucina(n)t, violent, inițiatic, care îl provoacă
în permanență pe omul de știință autodeclarat
ateu: se manifestă în prezența sa, masiv pînă la
insuportabil, divinitatea (luînd chipul bufniței,
berzei negre, porumbelului alb, ciobănașului gay
surdo-mut - ca într-o pastorală cinematografică
pasoliniană)? Sau halucinațiile și paranoia religi-
oasă (ducînd la crimă și automutilare) sînt efec-
tul întreruperii medicației contra schizofreniei?
E un film creștin inițiatic sau încă o lovitură a
secularismului occidental?
Psihodrama portugheză - contrapunctată,
detensionată de strălucite secvențe comice - se
păstrează în zona safe a ambiguității, deși îți lasă
senzația că, dacă ar fi limpezit mai mult per-
spectivele, ar fi avut de cîștigat. Finalul copilă-
ros-siropos pare, de asemenea, în plus. Totuși,
rătăcirile ateului biolog prin peisajul înțesat de
relcive creștine (și de o măreție a naturii greu de
pus în imagine darmite în cuvinte) se urmăresc
cu sufletul la gură, într-un film enorm de bogat
în sugestii, piste de interpretare, care ar putea fi
studiat în școală. Nu degeaba premiat pentru cea
mai bună regie (Joâo Pedro Rodrigues) anul tre-
cut la Locarno.
Neruda, Chile-Argentina-Franța-Sp ania,
2016
(în căști, Dmitri Șostakovici, Valsul nr.2)
Biopicul lui Pablo Larram e genul acela de film
superficial intelectual, cu replici fine, cu haz și
tristețe romanțioasă, bun de încheiat orice festi-
val. Un pic neașteptat, totuși, la TIFF, care ateri-
zează, anul acesta, în capcana unui ecumenism
prost înțeles sau în poala primitoare a cinemaului
popular. În 2016 - același an în care regiza dez-
astrul Jackie, biopicul crispat pînă la oribil, dedi-
cat văduvei președintelui american J.F. Kennedy
- Larram se aruncă orbește în reconstituirea
urmăririi poetului chilian Pablo Neruda, ajuns
senator, de către poliția președintelui Videla.
Videla anunță fascismul de mai tîrziu al dicta-
torului Pinochet, care a terorizat stînga chiliană
și a fost, decenii, lacheul preferat al guvernelor
SUA și al Marii Britanii. Neruda este acum, sau
va părea peste numai un deceniu, un prigonit
de lux: călătorește în travesti (intră bine în rolul
poetului actorul Luis Gnecco), locuiește, pe rînd,
în case și apartamente intelectuale, frecventează
bordelurile, după ce îi reproșează soției - pictori-
ța argentiniană Delia del Carril - că îl sufocă etc.
Nu în ultimul rînd, e urmărit de un polițist am-
bițios (copil din flori al unei prostituate, plebeu)
întruchipat de Gael Garda Bernal - îmbrăcat, la
fiecare intrare în scenă, asemeni urmăritorilor
naziști din seria Indiana Jones. Ca un personaj
negativ din romane grafice e pofilat polițistul
Oscar Peluchonneau: amenințător, comic, galant,
inteligent, inventiv, etern păcălit - la un pas în
urma prăzii lui preferate, rubicondul și spiritua-
lul poet Neruda.
Poate că trebuia să bifez această proiecție, ca
să înțeleg scîrba lui Roberto Bolano atunci cînd -
bunăoară în romanul O stea îndepărtată - pome-
nea nerudita drept boală extrem de contagioasă
a literaților și intelectualilor chilieni. Nerudita,
gargară spirituală, grandilocvență erotică - ace-
eași care-i face, astăzi, lui Don Pablo, poezia de
nefrecventat. După cum îmbrățișarea necritică a
comunismului din URSS îl plasează, pentru eter-
nitate, în ridicol, în turma semeață a proștilor -
din care un Llosa ori Sabato s-au extras.
■
21
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
piața abator
Flori pentru tovarășul
Nicolae Ceaușescu
■ Adrian Pop
mestecam un Covriking cu brînză și ceva cîr-
naț picant. în plus, puneam un picior în fața celui-
lalt. și tot așa. la fel ca-n ,95. lipseau walkmanu’ și
caseta cu Animals, albumul Pink Floyd.
Clujul mirosea tot a Cluj, ce dracu’. orașele vor
muri neschimbate. de cînd l-au tras pe roată pe
Baba Novac, zidurile put la fel. a viață vîscoasă de
sugar indiferent, a muguri de salcie, a moarte imi-
nentă. singura diferență e că înainte-o aduceau
ungurii românilor, sau invers, românii ungurilor,
în timp ce acum vine cu un taxi Logan pe gaz. sau
cu ditamai autobuzul mov pe care scrie Swing.
moartea vine pe bandă de autobuz.
habar nu am cînd au trecut atîtea zile. unde
s-au dus rățuștele alea. ce mai face domnul pri-
mar Boc. în general, nu știu prea multe. scriu asta
dintr-o scorbură de pe malul Someșului. pe bune,
m-am ascuns acolo cu laptopul Toshiba. sunt un
pitic strîmb și roșcat, amator de magie și bere
Murphy’s (Irish stout).
de fiecare dată cînd mușcam din Covriking, mă
gîndeam că imediat voi da bot în bot cu Victorița,
fosta mea amantă. i-am schimbat numele în text,
din rațiuni care țin de protecția datelor personale.
dacă nu vă place Victorița, trebuie să știți că a fost
printre puținele disponibile. adică nu am cunos-
cut niciodată o tipă Victorița. iar cînd ne vom tre-
zi bot în bot, ne vom opri pentru cîteva secunde
mirați.
cît sunt de leneș! o putoare de om. acum ar
trebui să scriu ceva cod pentru ceva site mișto.
Dracu’ m-a dus în scorbura asta.
după ce ne vom privi mirați cîteva secunde
vom începe să ne studiem. au trecut totuși vreo
zece mii de ani de cînd nu ne-am văzut. Victorița
are o cămașă albă foarte sexy, descheiată la cîțiva
nasturi. așa că voi studia sînii Victoriței. fără nici
o jenă, ca un porc gras și comunist.
pot spune asta fără nici o problemă, nu sunt
gras și nici comunist nu am senzația că aș fi. am
scris o dată un poem care se numește flori pentru
tovarășul Nicolae Ceaușescu, dar asta nu mă face
un comunist.
la dracu’ cu Victorița, e pură invenție. adevă-
rul este că nu mă gîndeam deloc la ea. asta mi-a
venit să scriu acum, să fac textul mai interesant.
de fapt, îmi trecea prin cap că nu m-am gîndit de
mult la Cluj. că mi-e, într-un fel straniu și neștiut,
familiar, dar nu chiar atît cît ar trebui. cred că re-
lația noastră nu e chiar ce ar trebui să fie. dar, spre
deosebire de bulangioaica de Victorița, îl găsesc
întotdeauna la locul lui cînd mă întorc.
de data asta femeia este o tînără studentă, mai
degrabă ștearsă. i-am și uitat fața, iar băiatul are
vreo 50 de ani și brațele pline de echimoze, vînă-
tăi, zgîrieturi și alte rahaturi. cu fix 12 ore înainte
un amețit pe nume Victor i-a spus, hai să facem
ușor randori azi și toată lumea știe ce înseamnă
randori ușor pentru Victor.
se privesc, cîteva secunde, fix în ochi, cînd el
împinge poarta grea de fier. se gîndește că nici
o idilă nu poate începe chiar așa, cu ea ștearsă,
tremurînd în grupul de fete care nici nu există
cu adevărat, cu el mestecînd încă din fututul de
covriking. fără un măcar walkman, fără caseta cu
Animals, fără nimic cool care să-l ajute. un puli-
frici banal de 50 de ani și-o geacă Tom Tailor gri.
fără o caldă, tristă, complicitate.
■
simptome
Fericirea electronică
^^Otilia Țigănaș
Mă echipez bestial, mă parfumez bestial
și mă așez la masa bestială din sufra-
gerie, ca să-mi ofer o oră de fericire.
Îmi aprind o țigară electronică, îmi torn în
paharul de titan un deget de whisky electro-
nic. În fața mea, nemișcat, bărbatul electronic
așteaptă comenzi. Preiau telecomanda și apăs
tasta 1. Am chef, câteva minute, de un băr-
bat-prieten. Așa că, activat de mine, bărbatul
electronic îmi va asculta povești din copilărie,
va asculta empatic tot ce simt, cu ce au greșit
ai mei în pruncia-mi, ce-mi doresc azi și n-am.
Pe urmă va asculta ce am, chiar fără să-mi do-
resc...
DESTUL!
Apăs tasta 2 și setez bărbatul-soț. Mi-e deja
destul de cald, whisky-ul electronic și poveș-
tile m-au încălzit, or eu sunt atehnică, n-am
habar cum să fac să fie răcoare în cameră. Nici
la umiditatea optimă nu mă pricep, iar cu lu-
minozitatea sunt în clinci total. Bărbatul elec-
tronic-soț armonizează în câteva clipe tabloul
de comandă, astfel încât ambianța climatică e
impecabilă. Mi-e atât de bine!
Îndrept telecomanda spre ușa dinspre dor-
mitor și apăs tasta 3.
În prag, apare copilul electronic perfect, mă
strânge în brațe, e dulce ca bebeii de pe cutiile
cu lapte praf, giugiu giugiu, țucă-l mama de în-
geraș bucălat! Îmi gângurește repetat:
Te iubeeșc, mamiii!
Copilul electronic nu face pișu-n chiloți, nu
plânge, nu solicită imperativ tabletă, nu vrea
lapte încălzit. Îl cuprind la piept și îl las, între
sâni, să repete paroxistic “te iubeeeșc, mamii”.
Sunt o femeie împlinită.
N-am nicio grijă, niciun gând, așa că am
vreme să apăs tasta 4 - bărbatul electronic-
amant pătimaș. Se apropie fin de mine, mă
cuprinde între coapse, în timp ce copilul elec-
tronic dispare în camera lui (niciodată nu va
cere mâncare, sau nu va intra peste mine și
amant!!), clima e fără cusur, iar soțul electro-
nic mai meșterește ceva la tabloul de coman-
dă. Spasme electronice cu amantul electronic,
fiindcă el nu are angoase, timidități nerostite,
nici frica unui nou început, nici nu-i trebuie
psihoterapie în numele unei ejaculări destoini-
ce. nu-mi vorbește nici de nevastă-sa, nici de
șef, nici de boli. El este setat electronico-erec-
til, cu exact dimensiunile anatomice potrivite
mie și fredonează electronic (la fel de exact!!)
singura piesa care mă excită încă de la 18 ani.
Ce contopire electronică nebună!
DAR brusc, lumea mea se întunecă.
Nori grei pe tavanul apartamentului. Se face
tare frig, iar eu sunt rea de frig și mi-e nejustifi-
cat de foame. Copilul electronic se aude urlând
de dincolo, s-a lovit la o gleznă, sânge șiroaie,
îl privesc pe amantul electronic cum cuprinde
între coapse o altă femeie, una care nu sunt eu,
soțul electronic recunoaște că e depășit de situ-
ație, iar prietenul electronic insistă obsesiv că
sigur oi fi tastat eu ceva greșit. Rămân marmu-
ră și refuz să iau asupra mea defecțiunile copi-
ilor electronici și ale bărbaților electronici, de
fapt refuz oricare dintre ipostezele lor, brusc
imperfecte.
Whisky-ul electronic devine o poșircă neno-
rocită, iar țigara - un rahat patentat. Orice fost
fumător de țigări normale, o știe!
Mă iau de cap. Dau nebunește pe taste, până
ce afară începe să fulgere cu grindină, iar la
ușă se aude soneria electronică a Protecției
Copilului fiindcă ăștia, cretinii ăștia fără suflet,
vin să-mi ia copilul, cică n-aș fi fost o mamă
bună.
De orgasme pătimașe. ce să mai vorbim,
amantul electronic o troznește vioi pe aia cu
telecomandă mică, fix în casa mea.
E război atomic fără Putin, zău așa!
Telecomanda mea pare moartă. Pot tasta
Fur Elise la doua mâini cât vreau, (și vreau și
știi, fiindcă sunt instruită riguros!), fiindcă te-
lecomanda îmi scoate numai maneaua „Ohh
viața mea/ Oh inima mea” și alte asemenea. Iar
mie, BRUSC, mi se reactivează cunoștințele de
fizică, de când am dat admitere la medicină.
Nebunie de nestăvilit, dar totuși școala contea-
ză, iată.
Este, probabil, o treabă de curent alterna-
tiv. îmi zic.
În zece secunde schimb bateria și resetez.
După tot atâtea secunde, intervenția mea devi-
ne VICTORIOASĂ, zici că-s Halep care câștigă
meciul, pe mingea de meci a adversarei.
Ufff, ce bine! YESSSSSSSSSSSSSS!!! Doar
BATERIA era de vină!
Copilul electronic amuțește brusc, amantul
mă sărută de zor peste tot - așa cum îmi place
mie -, soțul îmi pregătește un grătar virtual, iar
părinții îmi laudă la telefon cariera fabuloasă.
Doamne ce accesibilă este o fericire corect
setată!
■
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
27
muzica
Farmecul lucrurilor
prea bine știute
■ Theodor Constantiniu
Ruxandra Zamfir/Iordache/Sorin Romanescu/
Dan Mitrofan: Wild at Heart, Fiver House
Records, 2017.
Jazzul este de multe ori asociat cu noncon-
formismul, cu emoțiile puternice, cu trăirea
autentică, cu intensități ale expresiei și sim-
i ce cu greu pot fi obținute în alte genuri ale
muzicii. Bineînțeles, nu avem de-a face aici decât
cu o serie de stereotipuri și clișee, pentru că jaz-
zul, înainte de a fi „altfel”, este în primul rând „la
fel” ca oricare alte muzici, fie ele mai populare
sau mai cultivate. Tocmai datorită acestui fapt,
datorită capacității sale de a răspunde nevoilor
estetice comune ale indivizilor a reușit jazzul să-
și câștige o popularitate însemnată, în perioada
interbelică sau, la fel de bine, în anii din urmă.
Căci ce fel de muzică nu vorbește despre aseme-
nea lucruri, sau pentru care ascultător versurile
piesei You dont know what love is - „You don’t
know how hearts burn/ For love that cannot live
yet never dies/ Until you faced the dawn with
sleepless eyes/ You don’t know what love is” - nu
au nicio relevanță?
Albumul Ruxandrei Zamfir, Wild at Heart,
vorbește tocmai despre asemenea lucruri sim-
ple, dar pe care jazzul știe să le spună în felul
său propriu. Din cele zece piese ale discului,
majoritatea aparțin acelui repertoriu standard
RUXANDRA ZAMFIR / IORDACHE
SORIN ROMANESCU / DAN MITROFAN
WiLD at HtAKT
al jazzului, alcătuit cel mai adesea de compo-
zitorii de cântece sau muzică incidentală de pe
Tin Pan Alley, Broadway sau de la Hollywood.
Având deja o stabilitate și o îndelungată tradiție
în urma sa, acest repertoriu este cel care a impus
jazzul în primele decenii ale secolului XX ca un
gen muzical distinct și popular, iar resursele sale
sunt constant explorate de muzicieni din întrea-
ga lume, rămânând o provocare atât pentru in-
strumentiști cât și pentru soliștii vocali.
Pentru Ruxandra Zamfir, Wild at Heart este
al doilea album din carieră, primul, Being Green,
din 2008, fiind înregistrat alături de Mircea
Tiberian și Sorin Romanescu. Deși din peisajul
românesc nu lipsesc discurile care să abordeze
repertoriul jazzului standard, albumul de față
are, ca element distinctiv, o componență instru-
mentală mai puțin întâlnită: în afară de vocea
Ruxandrei Zamfir, pe album mai pot fi ascultați
chitariștii Dan Mitrofan și Sorin Romanescu,
cărora li se adaugă saxofonistul Mihai Iordache.
Coordonatele alăturării dintre voce și chitară
au fost trasate de albumele înregistrate de Ella
Fitzgerald alături de Joe Pass, iar albumul de
față se înscrie, atât prin repertoriu cât și prin
maniera de interpretare, în această descendență.
Prezența a două chitare nu face decât să îmbogă-
țească dimensiunea ritmică, armonică și timbra-
lă, iar adăugarea saxofonului este de asemenea o
diversificare binevenită.
Albumul debutează cu un cover după una din-
tre cele mai cunoscute piese ale lui Tom Waits,
Temptation, căreia improvizațiile celor doi chita-
riști îi conferă un cu totul alt aspect. Balansul rit-
mic de pe Better than anything, susținut de Sorin
Romanescu, este molipsitor, intervenția lui Dan
Mitrofan amplificându-i parcă caracteristicile,
iar pe acest fundal elastic solista își poate permi-
te o desfășurare energică și dezinvoltă. Urmează
un alt cover, My Valentine, piesă compusă de
Paul McCartney, unde intonațiile muzicii pop
sunt mai pregnante. Trebuie apreciată evolu-
ția lui Sorin Romanescu pe A foggy day, atât în
acompaniamentul pe care îl realizează pe prima
strofă (unde reușește parcă să se joace cu pete
de culoare), cât și în coerența cu care-și constru-
iește mai apoi intervenția solistică. Calități si-
milare dovedește și în următoarea piesă, Stormy
Weather, unde chitara sa face o echipă ireproșa-
bilă cu vocea Ruxandrei Zamfir. Pe album este
inclusă și o piesă semnată de Mihai Iordache,
Dissipatin’, care dă și numele albumului din 2005
al muzicianului, prezentată aici într-o variantă
mai aerată, mai relaxată decât cea anterioară.
Black coffee și You don’t know what love is, două
dintre cele mai cunoscute balade, oferă o bună
ocazie protagoniștilor de a-și expune abilitățile
expresive, iar vocea Ruxandrei Zamfir, contu-
rând atent desfășurarea frazelor melodice, își
găsește, pe You don’t know what love is, o fericită
completare în evoluția saxofonului și a chitarei
lui Dan Mitrofan. Albumul se încheie cu două
blues-uri, Cold Cold Heart și Lonely Avenue, pie-
se care, prin ritmicitatea specifică, duc acest final
aproape de punctul de plecare, de tonusul piesei
lui Tom Waits.
Wild at Heart posedă o anumită delicatețe
care, s-ar putea spune, e principala sa calitate. La
o primă vedere, i s-ar putea reproșa, poate, un
anumit convenționalism, însă nu în asta stă miza
albumului. Cum spuneam și mai sus, discul de
față are în spatele său o întreagă tradiție a jazzu-
lui, iar acest lucru este vizibil atât în alegerea pie-
selor cât și în modul de interpretare. Din acest
punct de vedere, a ști să te exprimi expresiv, dar
în limitele idiomului, este la fel de important și
de apreciabil ca neconvenționalul și ireverența
față de tradiție practicate în alte zone stilistice/
estetice. Privit din această perspectivă, Wild at
Heart poate fi considerat o reușită în muzica
autohtonă, iar meritele se împart egal între cei
patru membri ai formației. Vocea Ruxandrei
Zamfir este echilibrată, lipsită de orice fel de
exces, cu o emisie atent dozată, precisă și cu o
inspirată frazare, calități care îi permit să impri-
me un anumit tip de sensibilitate întregii muzici.
Saxofonul lui Mihai Iordache pășește lin peste
armoniile celor zece piese, când mai sfios, atunci
când o completează pe solistă, când mai dezin-
volt, atunci când își construiește intervențiile
solistice. Nu în ultimul rând, contribuția celor
doi chitariști este substanțială; jucând pe rând
rolul de secție ritmică și de improvizator, Sorin
Romanescu și Dan Mitrofan dovedesc incontes-
tabile abilități pentru ambele ipostaze, prin evo-
luția lor fiind un factor decisiv în ceea ce privește
varietatea armonică și timbrală. Toate aceste de-
talii contribuie la ceea ce numeam a fi caracte-
ristica albumului, acea delicatețe a sa, o anumită
fluiditate, o ușurință cu care curg ideile și frazele
muzicale. Pentru repertoriul propus pe Wild at
Heart, asemenea proprietăți sunt indispensabile.
■
21
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
acute
Cântece morții boeme
■ Laurențiu Malomfălean
Se cântă rarități comemorative la Cluj, am
zice. După un concert cu intrare liberă
în Biserica Reformată de pe strada Ko-
gălniceanu, cuprinzând o selecție din liedurile
lui Gustav Mahler, vocal-simfonicul de vineri,
19 mai, a propus publicului meloman o lucra-
re mai puțin cântată, Recviemul de Antonm
Dvorak.
Pentru început, așadar, a fost 28 aprilie, un
așteptat recital de lieduri, avându-i ca pro-
tagoniști pe tenorul mexican Hector Lopez,
baritonul Florin Estefan, acompaniați la pian
de către maestrul italian David Crescenzi. Un
eveniment foarte bine promovat, cu banne-
re agățate prin urbe mai ceva ca la concertele
Operei Române, program distribuit gratis tu-
turor, înfățișând același bărbat cu joben și co-
pac în loc de inimă.
După o prezentare foarte utilă, pentru că
Mahler nu e tocmai cel mai la îndemână și
cunoscut compozitor la noi, oferită de către
prof. univ. dr. Gabriel Banciu, președintele
Senatului Academiei de Muzică „Gheorghe
Dima”, după câteva mostre din culegerea de
folclor Des Knaben Wunderhorn (Cornul fer-
mecat al băiatului, cântece culese de Achim
von Arnim și Klemens Brentano la început de
secol XIX), emanând ceva ce s-ar numi simpli-
tate și naturalețe în subiecte cazon-drăgăstoa-
se, le-a venit rândul bizarelor, am putea spu-
ne, Kindertotenlieder, pe versuri de Friedrich
Ruckert.
Așa cum observa prezentatorul, acestea se
traduc nu - doar - Cântecele copiilor morți,
însă nici Cântece despre moartea copiilor, ci
Cântece la moartea copiilor. Gustav Mahler a
selectat cinci dintre poemele lui Ruckert (425
la număr, publicate postum de către fiul său,
în 1872) pentru a le pune pe muzică, lieduri-
le fiind compuse între 1901 și 1904. Ultimele
două (de fapt, în ordinea cântării, al doilea și
al cincilea) au fost finalizate imediat după naș-
terea celei de-a doua sale fetițe, care va deceda
la vârsta de cinci ani tocmai de scarlatină, pre-
cum fiicele poetului, parcă pentru a dovedi co-
mandamentul postromantic al vieții ce copiază
arta. Alma Schindler, soția compozitorului, a
și luat decesul ca pe un răspuns - al cui? - la
provocarea destinului.
Cântecele acestea sunt scrise dintr-un ames-
tec de sentimente: angoasă, înviere miraculoa-
să a copiilor, aptă resemnare (cel din urmă se
încheie în cheie majoră bâjbâind după tran-
scendență), dar ele pot duce cu mintea și la
întrebarea lui Ivan din Frații Karamazov: de ce
trebuie să sufere copiii? Mahler se considera un
filosof, care, pe când era de-o șchioapă, imagi-
na deja nimicul, înconjurat de muzică funebră,
fanfarele pe care le auzea fără încetare, opt din-
tre frații săi murind de mici copii. Mahler poa-
te și-a spus, înainte să se convertească brusc la
catolicism din rațiuni acut profesionale, că Isus
merită răstignit în fiecare zi pentru fiecare co-
pil îngropat. Fără să știe dacă va învia.
Din partea secundă a concertului, cu Cântece
pe versuri de Ruckert, s-a remarcat mai ales Um
Mitternacht (În miez de noapte), în interpreta-
rea destul de incisivă a lui Hector Lopez, pen-
tru ca recitalul să se încheie cu Florin Estefan
epuizând resursele expresive din Lieder eines
fahrendem Gesellen (Cântecele unei calfe călă-
toare), pe versuri de Mahler însuși.
Încât, la final, ce putea fi mai înălțător decât
să privești în gol înspre lespedea lăcașului re-
format, cu piatra pe piatră călcând, pe notele
sfârșite ale lui Gustav, amintindu-ți cum, de
mult, ai mai fost acolo cândva, orchestre între-
gi răsunând o Simfonie a IX-a, adevăratul său
rămas-bun acordat, nicidecum adresat, vieții,
tot primăvară era, în timp ce de-afară veneau
strigătele unor puștani jucând fotbal pe terenul
de lângă biserică, printre, peste mormintele
unui cimitir vesel.
Originar din aceeași Boemie ca și Mahler,
Antonm Dvorak nu e genul de compozitor in-
comod sau pretențios. El ți le spune ușure pe
față, fără subtilități necesare. Ne-a lăsat însă
un Recviem, op. 89, datat 1890. După mai bine
Conccrl vocal-simfonic
Vineri. 19 mai 2017. ora 19, Colegiul Academie
Corul și < JrchesUa Filarmonicii de Stal .Transilvania"
Xoam Zur dirijor
Diana Țugui soprană
lulia Merca mezzosoprană
Măritiș Budoiu tenor
Sânilor Kopeczi bas
Anlonîn Dvorak
Recviem, op. 89
CorneM •roza dirijorul coi
de zece ani, se zvonește, Filarmonica de Stat
„Transilvania” s-a încumetat să-l interprete-
ze din nou, sub bagheta israelianului Noam
Zur, pe scena devenită subit neîncăpătoare a
Colegiului Academic, unde s-au înghesuit co-
rul și orchestra, respectiv soliștii serii: soprana
Diana Țugui (o prezență desăvârșită), mezzo-
soprana Iulia Merca (într-un rol șters, cumva),
tenorul Marius Vlad Budoiu (magnific) și ba-
sul Sandor Kopeczi (mult prea intens).
Motivul melodic principal este creat din
două semitonuri ascendente încorporând o
sfâșietoare terță redusă, care începe compozi-
ția, pentru a-și continua neîncetata metamor-
foză până la ultima notă, lucrarea putând fi
considerată, până la un punct, înlănțuirea unor
variațiuni. Avem un leitmotiv ale cărui repetiții
sunt reconstituite de-a lungul întregului opus.
Acesta e, pe rând, apăsător, ca atunci când ți-
ar fi tras cineva apa de-a lungul șirei spinării,
pe dinăuntru, și simți cum se scurge lichidul
cefalorahidian, citește vital, din tine. Glorios,
ca niște lacrimi ce se întorc înapoi în glande,
ca niște picături ce se întorc înapoi în nori.
Împăcat, precum fânul încă sevos lângă coasă.
Nu învăluitor ca Recviemul de Mozart, și
nici urgent a la Verdi, ușor inegal, poate, su-
bestimat oricum, ceh până la refuz, boem(ian),
săltăreț, celebrând viața, cum altfel, nu aminti-
rea morților sau propriei morți. Un recviem în
mai, când verde e ziua mâniei. Da, un memen-
to vieții. Memento vivere. Uităm prea des.
■
GUSTAVMAHLER
Intrarea liberă
LIEDER
prezinți
Biserica Reformată
Str. Mihail Kogălniceanu
Lieder und Gesange III
Kindertotenlieder
Ruckert Lieder
Lieder eines fahrenden Gesellen
HECTOR LOPEZ - tenor
FLORIN ESTEFAN - bariton
DAVIDCRESCENZI-la pian
ALINA NISTOR - lighting design
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
teatru
Galactoria 2017 - „fabrica
de bufoni” de la Cluj
■ Adrian Țion
The Rocky Horror Show
foto: Alessia Cremenescu
Explozie de entuziasm juvenil, surprize și
bun gust artistic a adus Galactoria 2017
printr-un evantai policrom de manifes-
tări atractive, cum ne-au obișnuit studenții
clujeni de la Facultatea de Teatru de-a lungul
edițiilor precedente. A XIV-a ediție a Festi-
valului Absolvenților clujeni a pus în ecuație
promoțională dorința desăvârșirii prin artă,
conjugată cu actul performativ și propria exi-
gență ridicată la puterea n a înzestrării fiecăru-
ia. Par cuvinte mari, dar nu le pot ocoli pentru
că ele exprimă cel mai bine starea generală de
spirit, bucuria și tensiunea zilelor când rezul-
tatul muncii lor este expus publicului pe tarabe
îmbietoare. Din salba de mărgele a Galactoriei
2017 voi desprinde câteva din manifestările re-
levante la care am participat.
Abrevieri cu tentă algebrică sau criptică în
titlu au avut două experimente: R3A și J25.
Denominații uzuale în fond pentru practicieni
și cunoscători. O decriptare ar putea fi: cum
se înfruptă clasa de Actorie a profesorului și
actorului Miklos Bacs din textul shakespeari-
an Richard al III-lea în conceptul regizoral al
profesorei și actriței Irina Wintze. J25 e flight
number pentru cursa Londra Gatwick - New
York.
Tabloul clasic din „iarna vrajbei noastre” s-a
transformat înt-o multiplicare și repetare în-
cordată a scenelor axate pe „nebunia puterii”.
Pe masa sacrificială a istoriei sunt proiectate și
împlinite crimele tiranilor sângeroși ce poartă
chipul și asemănarea regelui blestemat imagi-
nat de Shakespeare. La început, Richard are
mers schimonosit, trup scâlciat, apoi seria tira-
nilor trece în alți interpreți, ridicați de pe scau-
ne pentru a supradimensiona simbolic patolo-
gia crimei. La fel sunt multiplicate personajele
feminine, frânturi din Lady Anne și Elisabeth,
prinse în jocul crud și tragic al istoriei și al
isteriei lui Richard III. Toți interpreții poartă
costumația sobră, neagră a tenebrelor în care
sunt prinse personajele. Numai Ursitoarea ce
deapănă firul istoriei și al terorii pare a veni
din altă lume. Viziunea e ofertantă și încor-
porează prestația tuturor studenților, după
cum s-a dorit. Aceștia sunt: Andreea Bănică,
Norbert Boda, Nicole Burlacu, Alexandru
Chindriș, Robert Danci, Blanca Doba, Radu
Dogaru, Denisse Moise, Alexandru Popa,
Dan Pughineanu, Irina Sibef, Cosmin Stănilă,
Maria Teișanu, Victor Tunsu, Eric Țuțuianu. Pe
textul lui Shakespeare, prin partiturile reparti-
zate, tinerii actori își pot etala și încerca loial
puterile. Scurte intruziuni referitoare la studiul
lor pe textul shakespearian te scot din transa
conflictului, amintindu-ți că ești la o etalare a
virtuților actoricești ale unor studenți pe cât de
dotați (nu în mod egal, totuși), pe atât de bine
îndrumați de profesorul lor Miklos Bacs, care
se întreabă retoric Quo vadis, Homine (his-
trionis)? Coridorul decorat sărbătorește, care
duce spre sala Studio „Radu Stanca” din clădi-
rea Facultății de Litere, a devenit mai îmbietor
anul acesta, semn că „fabrica de bufoni” func-
ționează într-un mod în care gazdele știu să-l
facă mai plăcut, mai cald, mai prietenos.
Dar zborul J25 se amână din cauza ploilor
interminabile și eroii piesei, Aaron și Danny,
sunt prinși în șirul unor destăinuiri în aero-
portul unui oraș bizar numit Gladonsbourgh.
Textul scris și regizat de Ioana Mitu pune în lu-
mină spiritul vagant al tinerilor plecați în lume
pentru a cunoaște și a se cunoaște. Andreea
Jurj și Dragoș Lupău se întrec unul pe altul
pentru a da carnație celor doi rătăcitori, călă-
tori neobosiți, în stare să improvizeze o întrea-
gă poveste cu monstrul Zefir și Fata de Foc,
secvență atașată complementar dialogului,
pentru mai multă culoare. Ca să fie cool, sce-
neta e împănată cu englezisme și cu un happy
end pupăcios, detensionant. Meritul acestui act
idilic este de a fi dat glas dorului de ducă, ne-
statorniciei unei generații care își caută rostul
și locul în lume. Cele două personaje au găsit
dragostea, cei doi actori, sperăm, și-au găsit
menirea.
O! nebunia orașului mare, când seara/ Arbori
schilozi stau îngrămădiți / lângă zidul negru...
scria însinguratul poet austriac Georg Trakl în
secolul trecut. Lângă un simbolic zid negru,
sordid, își strigă disperarea rapperul american
Kendrick Lamar adus în văgăuna ZUG Zone
sub forma unei dramatizări după albumul
acestuia Gud Kid, M.A.A.D. City, mai pe ro-
mânește Kendrick: Oraș Nebun. Nebun orașul,
nebun și acest one-man show cu Norbert Boda
în regia lui Cătălin Bocîrnea. Decor minimal
art: patru saci de box pe care tânărul crescut în
suburbii, urmărit de poliție, să-și descarce ner-
vii. Și un pistol cu bila roșie a nasului de clovn
pusă în țeavă în chip de microfon, ca rapperul
să-și verse peste el versurile-i ritmate. De fapt
o vomă angoasantă care adună laolaltă toată
mizeria lugubră a periferiei din marile orașe
americane. Norbert Boda s-a străduit mult să
mă convingă de faptul că vine chiar din această
pătură umană imundă, dar n-a reușit. Efortul
lui însă de a se identifica direct cu un astfel de
personaj merită salutat.
O altă oroare, muzicală de data asta, a fost
The Rocky Horror Show după Richard O’Brien,
în regia profesoarei Irina Wintze. Descătușare
de forțe artistice în formare, dăruire fără limite,
antrenare a întregii clase a profesorului Miklos
Bacs (încă o dată!) într-un joc plin de frenezie,
un delir muzical rock and roll în toată pute-
rea cuvântului. Coregrafia eclatantă aparține
Liviei Gună, partiturile muzicale au fost lucrate
de Incze G. Katalin, iar eclerajul și scenografia
au fost asigurate de Răzvan Mureșan, contri-
buind la un spectacol complex, greu de reali-
zat cu atâtea efecte, proiecții de film, costume
fastuoase, des schimbate unele, strălucind aiu-
ritor. Nu e mai puțin adevărat că actorii aflați
la debut au strălucit în interpretări magice. Cu
totul remarcabil a fost interpretul lui Frank-
N-Furter, stăpânul castelului în care ajung, în
urma unei pene de automobil dintr-o noapte
ploioasă, tinerii logodnici Brad și Janet. Frank,
un simpatic travestit venit din Transsexual în
Transilvania ocultă, atemporală, este creatorul
unui om perfect, plin de mușchi, fără creier,
numit Rocky. Logodnicii participă la tot felul
de festivități excentrice, îndemnați de Riff Raff
și Magenta. Când aceste călăuze prin labirintul
erotic își dau seama că Frank a greșit, se trans-
formă în țărani din Transilvania (de un comic
irezistibil) și devin neaoși justițiari într-o pa-
rodică scenă finală.
Spectacole ca cele din acest an, prezentate la
Galactoria, au servit ca important ghid valo-
ric printre absolvenți și creațiile lor. La aceste
manifestări de la Cluj au fost invitați, printre
alții, și directori de teatru în căutare de talente
tinere. Oferta anului 2017 li s-a perindat prin
fața ochilor în mii de culori și nuanțe având
multiple posibilități de alegere. Și, să recunoaș-
tem, ochiul comprehensiv a avut de unde alege.
■
30
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
„Nottara” x 70
■ Claudiu Groza
A70-a aniversare a Teatrului “Nottara” de
la finele lunii mai a fost prilejul unei săp-
tămâni întregi de reprezentații speciale cu
producții proprii, printre care montări cu parcurs
remarcabil în ultimii ani, ca Vestul singuratic de
Martin McDonagh (r. Cristi Juncu), Metoda de
Jordi Galceran (r. Theodor-Cristian Popescu) sau
Efecte colaterale de Alexandru Popa (r. Vlad Zam-
firescu), alături de noutăți notabile ca Alcool după
Ion Mureșan și Iarna de Jon Fosse (ambele în re-
gia lui Mihai Măniuțiu). Programul aniversării a
inclus și evocarea unor personalități ale teatrului,
între care Horia Lovinescu și Dan Micu, celebrări
ale actorilor din trupa permanentă, lansări de al-
bume etc.
Două din producțiile recente de la “Nottara” -
semnificativă, fiecare, pentru strategia repertorială
dezvoltată de Marinela Țepuș, directoarea teatru-
lui, și echipa sa - am reușit să văd și eu în săptămâ-
na aniversară.
Iubirea la oameni de Dmitri Bogoslavski (tra-
dus de Raluca Rădulescu) este un text cu destin
spectaculos în teatrul proxim. Prezentată inițial
ca spectacol-lectură în Festivalul Internațional de
Teatru de la Sibiu, în 2015, piesa tânărului drama-
turg bielorus a cunoscut anul trecut nu mai puțin
de trei versiuni de scenă, cea bucureșteană (în regia
rusoaicei Evghenia Berkovici) fiind precedată de
cea de la Sibiu (r. Bogdan Sărătean) și cvasi-conco-
mitentă cu cea de la Teatrul “Ioan Slavici” din Arad
(r. Vlad Massaci).
N-am văzut varianta sibiană a piesei, însă aceas-
ta de la “Nottara” mi-a întărit senzația de la repre-
zentația din Arad: Iubirea la oameni are ceva din
forța intrigii și decupajul caracterologic al perso-
najelor pe care eu îl regăsesc în Năpasta caragialia-
nă. O femeie cu personalitate puternică și principii
inflexibile, dusă spre un teribil punct de cotitură
existențială, niște bărbați culpabili, apăsarea unui
univers închis în sine, din care nu se poate evada,
o sondare acută și dramatică a existenței omenești
în măruntaiele sale acționate de impulsuri și rezo-
nanțe - toate acestea se pot regăsi (și) în piesa lui
Ada Navrot și Ion Grosu	foto: Ciprian Duică
Bogoslavski, un text de o forță umanistă incontes-
tabilă, o “felie de viață” ce ne e servită frust.
Intriga se consumă într-un indefinit dar reco-
gnoscibil spațiu (bielo)rusesc rural contemporan,
cu magazine eteroclite, cu o cârciumă ca punct
cardinal, cu tineri ce încearcă să scape de această
“lume unde nu se întâmplă nimic” muncind la oraș
- legați însă, prin fire nevăzute, tot de acest spațiu
muribund. O femeie își ucide soțul abuziv, redes-
coperindu-și totodată o veche iubire. Însă a trăi cu
doi bărbați deodată - cu duhul unuia, apropriat
afectiv după “ispășirea” prin moarte, cu celălalt viu,
frisonant, aproape - se dovedește imposibil.
Acest subiect developat de Bogoslavski cu un
palpit foarte “rusesc”, dar în același timp departe
de orice artificii ori trimiteri etnice sau geografice
a fost prelucrat scenic de Evghenia Berkovici într-o
formulă aproape expresionistă. Spectacolul se joa-
că într-un spațiu redus, care accentuează anxieta-
tea. Scenografia geometrică, eficientă și inspirată a
Kseniei Sorokina propune un cvadrat central mul-
tifuncțional, un fel de agora, cu o prelungire spre
public ce imaginează plein-air-ul și zone laterale cu
caracter domestic - totul însă de dimensiuni redu-
se, exact ca într-un sat cu case adunate. Secvențele
dramatice au uneori interludii muzicale (Vlad
Trifaș este autorul acestora), care detensionează
curgerea intrigii, fără s-o obtureze.
Regia Evgheniei Berkovici respectă datele textu-
lui și intenția auctorială. Ea potențează doar datele
eroilor, ducând intriga într-o zonă pătimaș-deznă-
dăjduită, cu această atmosferă expresionistă - aco-
perită hermeneutic - care dă marca montării.
Echipa de actori de la “Nottara” redă exact și
pregnant intenția regizorală și forța textului. I-am
remarcat în mod special din distribuție pe Ada
Navrot (Liuska) - cu un rol jucat cu o precizie
diamantină și o tensiune sălbatică excelent interi-
orizată, pe Ion Grosu (Serghei) - care a redat cu o
bună vătuire de conștiință, ca într-un fel de transă/
hipnoză morală, dilema și parcursul eroului său
(vechea iubire a Liuskăi), pe Sorin Cociș (Ivan) -
prietenul pătimaș, excesiv în viețuire, un fel de ba-
last al imaturității lui Serghei. Nu mai puțin însă,
partituri bine calibrate au avut și Dani Popescu,
Anca Bejenaru și Anda Caropol, Sorina Ștefănescu,
Vlad Trifaș, Raluca Jugănaru și Carmen Florescu.
În versiunea sa de la “Nottara”, Iubirea la oameni
este un spectacol care relevă eroi și drame umane,
într-o pledoarie indirectă, deloc pedagogică, pen-
tru sondarea empatică a existenței de zi cu zi.
Al doilea spectacol de la aniversarea “Nottara”
fost o avanpremieră reprezentativă pentru linia
de mare public a teatrului: Totul e relativ de Alan
Ayckbourn, în regia lui Felix Alexa.
O prejudecată demontată chiar de acest spec-
tacol spune că, de regulă, comediile scrise după o
anume rețetă sunt ușurele, fără miză estetică, bune
doar să amuze un public imobil intelectual. Felix
Alexa, scenografa Andrada Chiriac și cei patru ac-
tori din Totul e relativ ne demonstrează cum arată
o comedie montată/jucată cu har artistic.
Piesa lui Ayckbourne pleacă de la quiproquo-uri-
le unui soi de... careu conjugal, de data asta, cu
un cuplu de tineri logodnici aflați în vizită la pă-
rinții fictivi ai fetei, niciunul dintre eroi necunos-
când toate ițele intrigii. Se dezvoltă astfel un șir de
confuzii comice, care dau picanterie acțiunii - nu
voi face un rezumat complet tocmai pentru a sal-
va surpriza eventualilor spectatori. Firește, piesa e
scrisă după rețeta comediilor de gen, cu anumite
clișee cam convenționale de developare acțională.
Dacă intrăm însă în economia acestei convenții -
adică nu avem de la spectacol așteptări necuvenite
- putem aprecia deopotrivă finețea regiei, care ex-
ploatează fiecare inflexiune comică, dar o dozează
echilibrat, plasticitatea remarcabilă a scenografiei
și jocul plin de vervă al interpreților.
Felix Alexa se dovedește un regizor cu bună ape-
tență pentru comedie. A abordat textul cu rigoare
și precizie, respectând însă toate ingredientele re-
țetei textuale. Andrada Chiriac a elaborat un decor
admirabil, imaginând o grădină plină de verdea-
ță, cu o clară proporție volumetrică, cu structuri
simplu de manevrat pentru schimbările de spațiu,
un decor care tonifiază și mai mult acțiunea. Dar
savoarea spectacolului e dată de excelenta joacă a
celor patru actori, de la Catrinel Dumitrescu - o
soție rezervată, nițel eterică (cu atât mai comică),
ce pricepe greu, dar pragmatic, miza poveștii -, la
Constantin Cotimanis - de un haz nebun în par-
titura sa de amant de vârsta a doua, care încearcă
să salveze situația, apoi până la Gabriel Răuță -
care face un erou bolovănos-gafeur irezistibil și la
Raluca Gheorghiu - un fel de pivot al intrigii, de
o mobilitate și prospețime în rol cu totul fermecă-
toare.
N-o să insist cu comentariul. Voi spune doar că,
dacă toate comediile de mare public ar fi de nivelul
artistic al acesteia, orice teatru și-ar apropia specta-
torii, cu șansa de a le rafina gusturile.
Și o ultimă remarcă: în cadrul aniversării de
la “Nottara” a fost lansat și un album foto, numit
Obiectiv, subiectiv. Jocul de cuvinte e inspirat, iar
miza simbolică a volumului cu atât mai mare cu
cât reunește, cu prezentări cronologice și criti-
ce succinte, fotografii cu actori de top ai teatrului
românesc, în roluri de început. Printre ei George
Constantin, Anda Caropol, Ion Dichiseanu,
Horațiu Mălăele, Ștefan Iordache, Alexandru
Repan, Emil Hossu, Gilda Marinescu, Margareta
Pogonat, Ioana Crăciunescu, Ștefan Radof. Un al-
bum care arată, cum am spus și la lansarea sa, că,
dincolo de apăsarea vremurilor, artiștii au făcut
mereu performanță.
■
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
31
remember cinematografic
Un mod de a supraviețui
■ Ioan Meghea
Ce ne spune dicționarul? Să vedem: „Filmul
muzical este un gen de film în care cânte-
cele interpretate de diverse personaje se
împletesc cu narațiunea, uneori fiind însoțite de
dans. Cântecele au de obicei legătură cu povestea
filmului sau cu dezvoltarea prezentării personaje-
lor și de obicei, diferența dintre film și musicalu-
rile de scenă o reprezintă utilizarea unui peisaj de
fundal generos și a unor locuri care ar fi imposibil
de afișat într-un teatru”. E clar, am înțeles, asta e!
Cu siguranță părinții mei și ai voștri s-au bucu-
rat prin anii ‘40 de genul ăsta de filme. Să nu uităm,
perioada anilor 1930 - începutul anilor 1950 este
considerată a fi epoca de aur a filmului muzical,
atunci când popularitatea genului a atins cele mai
înalte cote. Să ne înțelegem, în lumea occidentală!
Pentru că noi, imediat după război, „am primit”
filmele de război sovietice, neorealismul italian cu
mizeria italiană din acei ani și nu în ultimul rând,
filmele englezești cu lumpenproletari sau dispu-
tele noii generații cu vechea generație, adică Free
cinema! Așa se explică și gusturile noastre când
eram mai tineri. Sigur, se mai strecura și câte un
film muzical pe afișele orășelului meu dar îmi era
imposibil să dau filmul lui Sergio Leone Cel bun,
cel rău, cel urât pentru muzicalul lui Jacques Demy
Umbrelele din Cherbourg! Asta e!
Și totuși, neprevăzutul s-a întâmplat. Cred că
eram pe la sfârșitul anilor ‘60, înconjurat de filmele
noir franțuzești, de filmele peplum italienești și de
câteva filme americane când, pe afișul de luni sau
de joi - nu mai știu care din ele - orașul îmi anun-
ța un muzical american. Regizat de Robert Wise
și în rolurile principale cu actorii Julie Andrews
și Christopher Plummer. Despre ei nu știam prea
multe, doar revista Cinema, în câteva articole, a
mai povestit despre ei una, alta. Filmul avea un ti-
tlu atrăgător - Sunetul muzicii - și poate asta m-a
făcut să încerc și experiența asta. Timp de vreo
două ore, în sala întunecoasă și destul de înghe-
suită am făcut cunoștință cu niște locuri extraor-
dinare ale Austriei dar mai ales am intrat și eu în
mijlocul familiei Trapp. Și ce familie! În ziua aceea,
încă nu știam că filmul acesta va reuși să declaseze
Gone_with the Wind aflat în fruntea topului celor
mai bine cotate filme la box office din toate tim-
purile. Dar cu siguranță, am fost tare impresionat!
Spuneți și voi, la ingredientele ce le avea: carisma
tuturor interpreților, locurile superbe, cântecele
deosebit de frumoase - da, Edelweiss și astăzi mă
umple de fericire - felul cum decurgea story-ul,
toate astea m-au făcut să mă gândesc mult timp la
acest splendid muzical. Au urmat apoi premiile ci-
nematografice. Oscaruri... Cinci Oscaruri. Și două
Globuri de aur. Cât despre actorii Julie Andrews
și Christopher Plummer, pentru ei au urmat zile
minunate. Roluri mari, filme premiate, ce mai, tot
ceea ce-ți oferă viața după ce ți-ai dus acasă câteva
Oscaruri... Au trecut de la acele vremuri 52 de ani.
Mult? Puțin? Au trecut peste mine dar și peste mi-
nunatul film Sunetul muzicii. Mulți din actori au
îmbătrânit, alții au plecat spre alte locuri, istoriile
se mai uită.
În urmă cu câteva zile am văzut un film, The
Exception, cu o temă incitantă: povestea unui ofi-
țer nazist care are sarcina dificilă de a-l păzi pe
Kaiser Wilhelm și o poveste de dragoste intre ofi-
țerul neamț și o evreică frumoasă din Rezistența
olandeză. În rolul Kaiserului l-am reîntâlnit pe
Christopher Plummer. Filmul mi-a plăcut iar jocul
lui Plummer, excelent. Nu mai știam prea multe
despre el, aveam senzația că a murit și am intrat pe
Internet. Ce surpriză minunată! Actorul are astăzi
87 de ani și face filme! The Exception a fost făcut
în 2016 și la 86 de ani, marele actor Christopher
Plummer, cel mai în vârstă actor de la Hollywood
cu Oscar luat, s-a achitat deosebit de bine de rol.
Christopher Plummer s-a născut în Toronto,
Ontario, Canada la 13 decembrie 1929. Mama sa
a fost Isabella Mary iar tatăl său, John Plummer,
secretar al Universității McGill. Plummer a studi-
at să devină pianist dar dragostea pentru teatru a
fost mai puternică și mama l-a ajutat foarte mult în
acest sens. A jucat în piese de teatru în timpul liceu-
lui. Și-a început cariera profesională atât în engleză
cât și în franceză la Montreal, locul unde “am fost
învățat să respect teatrul ca pe un soi de templu”,
cum declara Plummer, familiarizându-se foarte
devreme cu piesele lui Shakespeare. În 1950, obți-
ne un contract cu Canadian Repertory Theatre din
Ottawa. Debutul său scenic va fi la New York, în ia-
nuarie 1954. Joacă pentru prima dată pe Broadway
în piesa lui George Philip The Starcross, apoi recu-
noașterea publicului și a criticilor vine odată cu
aparițiile sale în roluri de excepție precum Marc
Antoniu în Julius Cezar de W. Shakespeare sau
Ferdinand în Furtuna, fiind supranumit “al doilea
Christopher Plummer
Lawrence Oliver” și cel mai bun interpret din acea
perioadă al operelor shakespeariene. Va continua
să joace în numeroase producții de pe Broadway
și din West End-ul londonez. A fost unul dintre
actorii principali ai Teatrului National din Anglia,
ai Royal Shakespeare Company și ai festivalului
Stratford din Canada.
Cele mai recente roluri de succes ale lui Plummer
sunt reprezenate de cel al jurnalistului TV Mike
Wallace în apreciatul film The Insider îi de rolul
lui F. Lee Bailey în filmul de televiziune American
Tragedy, o productie NBC. În continuare va putea fi
văzut în Lucky Break, film regizat de Peter Cattaneo.
În afară de numeroase distincții primite în Marea
Britanie, SUA, Austria și Canada, Plummer a mai
câștigat două premii Tony, două premii Emmy,
premiul Evening Standard, premiul Genie și multe
alte nominalizări. A fost numit doctor în arte de
către școala Julliard din New York iar în 1968 a
primit din partea reginei Elisabeta a Marii Britanii,
titlul de cavaler al Ordinului canadian, cel mai înalt
titlu de onoare al acestei țări. În noiembrie 2001,
a primit prestigiosul premiu Fovernor General’s
Award pentru întreaga activitate în domeniul ar-
telor. Ce să-ți mai dorești? Splendidă activitatea
acestui mare actor canadian!
Christopher Plummer s-a îndrăgostit la timp de
actorie. „Mi-am petrecut întreaga viață - spunea
actorul într-un interviu acordat cotidianului The
New York Times - pretinzând că ordinarul nu exis-
tă și încercând să gândesc extra-ordinar tot timpul.
Este singurul mod de a supraviețui”. Frumos crez,
frumoase cuvinte! La mulți ani, maestre și să ne dai
încă multe roluri!
■
32
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
anchetă
„Cinema și comunism” (VIII)
n urmă cu câteva luni, criticul de film Doru
Pop a demarat o anchetă cu tematica enunțată
mai sus, adresată criticilor de film și scriito-
rilor cu preocupări cinefile, proiect în care a fost
cooptat și semnatarul acestor rânduri. Ceea ce se
dorea fi o succintă trecere în revistă a epocii, a luat
foarte repede proporții, astfel încât materialul a de-
pășit spațiul revistei căreia i-a fost destinat inițial
(respectiv „Steaua”, în care va apărea un grupaj cu
parte dintre răspunsuri), urmând să fie reunit în-
tre copertele unei cărți pe care sperăm să o vedem
materializată în primăvara acestui an. Până atunci,
propunem cititorilor revistei noastre, și cu dorința
de a le stârni curiozitatea pentru anunțatul volum,
câteva dintre răspunsurile celor care au avut ama-
bilitatea să dea curs anchetei noastre. (Ioan-Pavel
Azap)
1.	Care sunt cele mai bune 10 filme românești
din epoca comunistă?
2.	Există filme „comuniste” bune? Cum le-ați
defini?
3.	Ce filme din acea perioadă ați vizionat
după 1989? Ce filme ați vrea să revedeți din
acea perioadă? De ce?
4.	Care sunt filmele memorabile pe care le-ați
văzut în timpul comunismului (chiar dacă nu
sunt în top 10)?
5.	Care a fost primul film vizionat în perioada
comunistă de care vă amintiți? Unde și în ce
condiții l-ați văzut? Ce impact a avut acest film
Ioan Groșan
(scriitor)
1.	1. Reconstituirea (lucian pintilie),
Moromeții (Stere Gulea), 3. Pădurea spânzura-
ților (Liviu Ciulei), 4. Cursa (Mircea Daneliuc),
5. Concurs (Dan Pița), 6. Moara cu noroc (Victor
Iliu), 7. Dincolo de pod (Mircea Veroiu), 8.
Figuranții (Malvina Urșianu), 9. Prin cenușa im-
periului (Andrei Blaier), 10. Meandre (Mircea
Săucan).
2.	există, desigur, adică filme precum cele
de mai sus și altele, făcute în perioada comunis-
tă. Sunt acele pelicule care s-au străduit - și au
reușit - să evite intruziunea ideologiei în sub-
stanța lor intimă și să păstreze un remarcabil ni-
vel estetic.
3.	le-am revăzut cam pe toate, fiindcă
lucrez la o teză de doctorat despre relația lite-
ratură-film, și majoritatea lor era inspirată din
literatură.
4-5. Am avut șansa să văd, într-o proiec-
ție privată, într-o săliță la Buftea, alături de
Alexandru Paleologu, soții Dimisianu, Gelu
Ionescu și alții de care nu-mi aduc acum amin-
te, în 1981, De ce trag clopotele, Mitică? al lui
Lucian Pintilie. Fusesem invitat acolo de regi-
zor fiindcă nu cu mult timp înainte reușisem să
strecor în ”Echinox” mare parte din scenariul
filmului, o adevărată exegeză a operei caragi-
alene. (În această paranteză fie zis, publicarea
acestui scenariu a dus și la mătrășirea echipei de
asupra dvs.?
6.	Cum ați defini azi rolul politic al acelor fil-
me? Cum vă raportați acum la ideologia domi-
nantă?
7.	Care este regizorul dvs. preferat din acea
epocă și ce impact a avut opera acestuia asupra
dvs.?
8.	Descrieți practicile de vizionare a filmelor
din acea perioadă - când și unde mergeați la
cinema; cu cine; cum selectați filmele; de unde
luați informații despre filme etc.?
9.	În anii '80 se răspândise în România prac-
tica filmelor „pe video”. Descrieți experiența
dvs. cu acest tip de vizionare a filmelor.
10.	Ce filme românești din perioada comunis-
tă v-au impresionat? De ce?
11.	Ce rol au jucat aceste filme în formarea
dvs.?
12.	Ce filme internaționale ați văzut în peri-
oada comunistă, care v-au impresionat? De
ce le considerați memorabile? Ce rol au jucat
aceste filme în formarea dvs.?
13.	Ați văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu?
Care era relația dvs. cu filmele de propagandă
istorică sau cu așa numitele filme ale „epopeii
naționale”?
14.	Ce impact au filmele dvs. preferate din „era
comunistă” asupra gândirii dvs. estetice, artis-
tice, sociale?
conducere a revistei, a splendidului ”triumvirat”
Ion Pop-Marian Papahagi-Ion Vartic). Ei bine,
intuind că filmul nu va trece de furcile caudine
ale cenzurii, dl Pintilie a chemat, pă șest, câțiva
apropiați, cum făcuse și la Reconstituirea, măcar
ei să vadă filmul, să depună mărturie că el a fost
făcut, că există. La sfârșitul vizionării, am rămas
cu toții bouche-bee. Nu mai văzusem, cel puțin
în cinematografia noastră, așa ceva. Nu puteam
scoate nici unul vreun cuvânt. Am plecat ca de
la o înmormântare. Ce-i drept, una fastuoasă...
Evident, chiar așa a fost: filmul a fost înmor-
mântat zece ani și a ”înviat” abia în 1990, după
Revoluție. Am visat nopți la rând funambuleștile
secvențe ale filmului, mai ales cele din carnaval.
6.	În epocă, nici filmele care respectau strict
comanda ideologică și nici cele care o eludau
nu au jucat vreun rol politic important, fiindcă
nici nu aveau cum: primele fiindcă erau toate
proaste, iar celelalte doar întrețineau iluzia unui
dram de libertate. În fond însă, totul era contro-
lat, chiar și ”peliculele-supapă” prin care parti-
dul permitea unor regizori mai incomozi să aibă
micile lor defulări iconoclaste. Plus că filmele
care efectiv puneau mari probleme (cum a fost
Reconstituirea) erau scoase imediat din circuit.
7.	Evident, Lucian Pintilie. După ce-am văzut
Reconstituirea și mai ales, cum pomeneam mai
sus, De ce trag clopotele, Mitică?, primul meu
gând a fost ”Uite, domnule, că, totuși, se poate!”.
Curajul nebun și deopotrivă lucid al lui Pintilie
(care știa bine la ce se expune) a fost pentru mine
o lecție poate la fel de importantă precum cea de
estetică cinematografică. Iar felul cum lucrează
cu actorii (am avut șansa să-l văd în plină acți-
une la producțiile de după 1989 - ba am chiar
”jucat” în Balanța și Prea târziu!) este absolut
fascinant. De fapt, întreaga sa personalitate (și-n
afara platourilor de filmare) este cu totul ieșită
din comun. Un model, un reper esențial pentru
mine.
8-9. ”Sursa” mea video în acei ani a fost regi-
zorul Moscu Copel, cel mai bun documentarist
al generației sale. El făcea rost de ultimele pro-
ducții, nu-mi dau seama cum, de filmele premi-
ate la Cannes, la Veneția, Berlin, Oscar-urile etc.
Și-ntr-o seară îmi dă un telefon: ”Vino la mine
să-ți arăt ultimul Palme d’Or”. M-am dus, m-am
instalat comod cu o bere în fotoliu și Moscu a
dat drumul la video. Am observat imediat că pe-
licula n-are generic, dar m-am gândit că așa a
făcut amicul meu rost de ea, ”piratată”. Și brusc,
fără nici un avertisment, a început o bătaie ”ca-
n filme”, ca-n filmele cu karate, kung-fu ș.a.m.d.
Actorii - toți asiatici. M-am gândit că e vorba de
o parodie și așteptam să văd când începe filmul
”serios”. Aș! Nici vorbă! Producțiunea era atât de
penibilă, că până și ceea ce ar fi trebuit să fie o
cădere într-o prăpastie a fost un fel de rostogo-
lire într-un șanț minuscul, că n-aveau cascadori.
M-am uitat la Moscu, așezat în lateral, ca să mă
observe: se chircise de râs! Atunci am realizat
că-și bătea joc de mine, de fapt de foamea mea
de capodopere, și-mi pusese o tâmpenie, ca să
vadă după cât timp mă prind. După care, ca să-
mi treacă nervii, mi-a pus un film erotic, că nici
din alea nu mai văzusem...
10.	Le-am enumerat mai sus.
11.	Mi-am dat seama ce luptă mă așteaptă și
pe mine, ca scriitor, cu atotputernica cenzură,
m-au călit și nu m-am mai simțit atât de sin-
gur în fața cerberilor de la Consiliul Culturii și
Educației Socialiste.
12.	Am văzut o grămadă, tot la Moscu Copel,
și de atunci am rămas un fan etern al lui Fellini.
Cenușă și diamant și Piesă neterminată pentru
pianina mecanică le-am văzut de vreo șase ori,
însă Fata cu părul cărunt, celebra peliculă cre-
tină nord-coreeană, am văzut-o, împreună cu
amicul Octavian Soviany, de fix zece ori, exas-
perând-o pe casieră de la cinematograful ”Arta”
din Cluj, care voia, la ultimul spectacol, de la ora
22, să plece și ea acasă, dar noi doi ne înființam
la casa de bilete la 22 fără un sfert și regula era
că dacă sunt cel puțin doi spectatori, proiecția
trebuia făcută. Până la urmă ne-a întrebat mâ-
nioasă: ”Voi sunteți nebuni? De câte ori vreți să
vedeți tâmpenia asta?” “Păi tocmai asta e! - am
răspuns noi. Vrem și noi să facem film și învățăm
din greșelile altora!”
13.	Le-am văzut, dar fără nici un folos. Ba, să
nu mint: folosul meu a fost că văzând acele filme,
am realizat mai repede, concret, ce înseamnă
kitsch-ul. L-am și numit pe Sergiu Nicolaescu,
într-un articol, “Un Kitschcock al filmului româ-
nesc”.
14.	Mi-au dat senzația că, totuși, ”se poate”.
Dovada? Chiar nuvela mea, Caravana cinema-
tografică.
■
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
33
simeze
“Violarea copilăriei. Într-un
secol ce s-a schimbat?“
Mostapha Romli - Muzeul de Artă din Cluj
B Andor Kamives
Muzeul de Artă din Cluj, situat în super-
bul Palat Banffy - devenit nu doar păs-
trătorul unor valori de artă inestimabi-
le de patrimoniu național, ci și un ferment activ
al artelor vizuale contemporane - a fost recent
(aprile-mai 2017) gazda unui eveniment artistic
insolit, remarcabil, atât prin tematica, cât și prin
scenografia expoziției-instalație a artistului vizual
Mostapha ROMLI din Casablanca, Maroc.
Numele acestuia a devenit foarte cunoscut în
întreaga lume, atât ca artist vizual cu un impre-
sionant CV cât și ca organizator de manifestări
internaționale de impact: Comisar general al
Bienalei Internaționale de Artă Contemporană
de la Casablanca, Director al Centrului de
Artă Contemporană Essaouira, și al Rezidenței
Artistice IFITRY Essaoira, Maroc. Prin efortul
și energia sa acest excelent curator și artist reu-
șește să promoveze arta contemporană marocană
în context internațional, printr-un dialog artistic
dintre Africa, Orientul mijlociu și Occident.
Lucrările expuse la Cluj aparțin unui proiect
cu preocupările din ultima perioadă a creației sale
care în esență sunt o critică socio-politico-cultu-
rală a societății marocane, o revoltă și o atitudine
militantă împotriva prejudecăților, pentru drep-
turile minorilor, al păstrării candorii copilărilei, și
a feminității, afectate de Legea 20/21 din Maroc.
Acestă lege judiciară controversată, care, aparține
secolul nostru și nu doar istoriei trecute maro-
cane, permite căsătoria între și cu copii minori.
Numărul Legii respective este și titlul laconic al
expozitiei.
Atitudinea critică lui Mostapha Romli nu
este directă, ci el face o buclă în istoria colonia-
lă a Morocului de început de secol 20 pentru a
ne da un prilej de meditație amară asupra unei
realități contemporane: Violarea copilăriei. Într-
un secol, ce s-a schimbat? Acesta este și motto-ul
sub care artistul își regizează întregul concept al
expoziției-instalație. El face rapel la imagini ușor
edulcorate realizate prin anii ’20 de către fotografi
francezii păstrând și alimentând clișeul orienta-
lismului, al exotismului senzual arab, drag visului
occidental, cu tinere adolescente marocane care
pozează goale surâzând în decoruri și scenografii
confecționate. Numai că dincolo de aceste poze
seducătoare se ascunde o dramă adâncă, tăcută.
Recent s-a descoperit că multe din aceste tinere
au fost violate de către colonialiști. Chipul aces-
tor fete, lasă o umbră de tristețe și melencolie a
pierderii inocenței. Căsătoria precoce poate fi asi-
milată unui viol. Unele imagini devin un leit-mo-
tiv obsedant al pânzelor de mari dimensiuni, al
graficii si al instalațiilor cuprinse în expoziția sa.
Istoria acestor poze și al mariajului precoce este
strâns legată de istoria recentă al numărului mare
de căsătorii între minori din lumea marocană și
nu numai. În țările lumii a treia această practică
este foarte frecventă. Chiar și la noi în comunită-
țile rrome mai există acestă tradiție.
Violarea copilăriei poate fi extinsă la fenome-
nul mai global al exploatării și ne putem imagina
fenomenul îngrijorător al lumii prostituție și al
pornografiei juvenile, al pedofiliei, al turismului
în paradisurile sexuale etc.
Lucrările lui Mostapha Romli, asemeni unei
capcane pentru ochi, sunt de o mare vitalitate și
forță cromatică. În absența unui text explicativ
al conceptului și intențiilor artistului, ai putea fi
Mostapha Romli
sedus doar de cromatica, rafinamentul și senzu-
alitatea imaginilor sale. În această expoziție tra-
valiul său ca artist cuprinde atât lucrări în tehnica
mixtă (serigrafie și pictură) pe pânză și hârtie cât
și instalații. Lucrările bidimensionale, de o mare
spontaneitate și prospețime sunt pline de simbo-
luri. Regăsim alături de caligrafii arabe, simboluri
ale fragilității și feminității (flori, cochlii de melc),
dar și ale puterii masculine (mâna încărcată cu
inele, care se impune) simboluri ale civilizației
și tehnologiei (mașinării, trăsuri), simboluri ale
morții (cranii umane sau de berbec) etc.
Instalațiile lui Romli fac trimitere pe deoparte,
la ideea că adolescenta-femeie este un produs co-
mercial, o marfă (instalația cu cutii pe care sunt
imprimate chipul emblematic al unei tinere fete)
dar si al frustrării copilăriei prin intrarea prema-
tură, agresivă in viața adultă (o cușcă neagră in
care este suspendată o rochie de mireasă al cărui
trup a dispărut, despărțită brutal de lumea ino-
centă a păpușilor sale.
Mostapha Romli oferă Clujului o perspectivă
asupra artei marocane contemporane. Proiectul
său va fi continuat la Los Angeles, la Fondation
Building Bridges Art Exchange, USA.
■
Moatapha Romli la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca
34
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
Urmare din pagina 36
Hemografia unui melancolic
(cazul pictorului Istvan
Kancsura)
dincolo de liniștea senin-imobilă și de rana fără
leac a ultimului martir, Istvan Kancsura caută în
pictura și desenele sale marii invarianți care pot
să-i unească în aceeași înțelepciune și în aceeași
credință (căci, în centrul spiritului, Dumnezeul
artiștilor se reunește cu Dumnezeul credincioși-
lor), pe oamenii din toate timpurile și din toate
locurile. Semnul după care recunoaștem acești
invarianți este acela că ei nu sunt niciodată ve-
rificabili din afară și sunt de fiecare dată necon-
testabili înăuntru. Altfel spus, oricare formulă
de viață care se dovedește mai devreme sau mai
tîrziu trecătoare, orice formulă care se sprijină
pe virtuți - interioare și exterioare - care se vor
arăta cîndva a fi de domeniul miraculosului sau
expresii aproximative și provizorii ale lumii apa-
rențelor, intră în jocul unui dialog interior vizibil
și/sau abscons.
Singurul care sfidează uzura veacurilor este
dialogul interior în care se întîlnesc creator cu
creator, se întîlnesc Tao, marile texte ale lui
Platon, ale lui Marc Aureliu, ale Sfîntului Ioan
al Crucii, ale lui Theo și Vincent van Gogh, ale
lui Igor Stravinski, care nu au îmbătrînit și nu
vor îmbătrîni niciodată. Pentru Istvan Kancsura
cetatea sufletului rămîne invulnerabilă în fața
timpului. E în el o anumită calitate de acceptare
și de ofrandă care face dovada de necontestat a
fidelității vii, care nu e altceva decît un proaspăt
neîncetat reînceput, o plecare fără sosire, o auro-
ră fără zenit și fără asfințit, o inocență care pare
a fi impregnată în unitatea originară. Pentru
Istvan Kancsura desenul este fratele visului care
ascultă doleanțele spiritului. Sunt puncte, ener-
gii lineare plane și spațiale, în relație unele față
de altele. Mișcare, caracter, ochi tactil și aforis-
tic, simplitate de ansamblu, polifonie creatoare,
liniște prin echilibru și mișcare tainică, un joc
inconștient, un ecou de basm care gospodăreș-
te binele și răul ca pe o atotputernicie, toate se
întîlnesc precum șuvoaiele puternice ale ferme-
cătoarei grafici care se deschide spre nesfîrșite
încrengături.
Tensiune între real și ideal, între necesar
și bine, între materie și spirit cu rare și scurte
iluminări, sunt puse în lucrarea de artă drept
ceea ce este mai vigilent și mai solid în artist.
Esteticul, eticul și religiosul îl îndeamnă pe ar-
tist să asculte de un judecător interior, de me-
morie, de hazard și de providență.
În relația lui Istvan Kancsura cu frații van
Gogh - constantă de trei decenii a imaginarului
și a epistemei lui artistice - singură memoria,
amintirea, credința îi îngăduie să concilieze atașa-
mentul față de limită cu chemarea infinitului viu.
Ceea ce altădată a fost o dureroasă constrîngere,
devine punct de plecare către toate lumile de din-
colo. Kancsura vede lumea pornind din interior.
Desenatorul, pictorul, artistul nu sesizează inte-
riorul ființei decît pentru a-l proiecta imediat în
exterior cu scopul de a le releva celorlalți secretul
ei. Reușita acestui atentat asupra misterului este
talentul cu care măsurăm împlinirea deplină care
ni se înfățișează ca un straniu amestec de par-
ticipare ritualică la sacru și de exhibiție pîngă-
ritoare. Fiecare desen, fiecare pînză sau foaie de
hîrtie consemnează izolarea artistului în risipire
față în față cu singurătatea lui regăsită în unitate.
Strigătul nemăsurat al fiecărei lucrări vine parcă
dintr-o altă lume: îngerul și sirena cîntă același
cîntec, singura diferență este că nu e vizată ace-
eași atitudine (tot ceea ce este jos este tentație iar
ceea ce este sus e vocație!). Aici jos totul este co-
ruptibil. E coruptibilă pînă și ideea și dorința de
incoruptibil. Dumnezeu, gîndit în timpul lumii,
este la fel de inconsistent ca și toate lucrurile tim-
pului. Artistul caută să surprindă figura și forma
timpului răscumpărat și transfigurat cu dura-
tă în absolut. Se naște în majoritatea gesturilor
artistice o constelație erotică a melancoliei care
se înrădăcinează emblematic în fiecare imagine.
Doar dacă înțelegem că imaginile se întemeiază
iconic sub semnul Erosului putem să le păstrăm
și, totodată, să le dezvăluim taina, a cărei intenție
alegorică este în întregime subîntinsă în spațiul
dintre Eros și fantasmele sale.
Adevărul și frumusețea trebuie căutate, după
opțiunea lui Kancsura, mai degrabă în trecut și
nu în viitor, trebuie căutată mai degrabă amin-
tirea iar nu speranța, privirea înapoi mai curînd
decît privirea înainte. Retrăgîndu-se, marea tim-
pului lasă în sufletul oamenilor o sare de eter-
nitate. Reînceputurile și repetițiile simbolice
trebuie trăite ca o noutate și cuvintele așezate pe
hîrtie și pe pînză trebuie trăite ca revelație. Fără
această iluzie viața s-ar scufunda în iluzia uită-
rii. Recunoștința implică memoria, iar aceasta
implică la rîndul ei un sentiment care dezvăluie
zborul triumfal al speranței. Îngerul trebuie să
plutească pe o mare virgină care se află la orizon-
tul unor promisiuni fabuloase.
Un dogmatism și un optimism gratuit te duc
pe acele cărări unde poți să cazi și să te rătăcești,
dar unde misterul și neprevăzutul își distilează
Istvan Kancsura
toate magiile.
Theo și Vincent devin cu fiecare zi care se
scurge și cu ajutorul artei lui Kancsura, legen-
de eroice și divine; chiar dacă lumea de azi trece
pe lîngă ele în ordinea evenimentului, nu poate
face la fel în ordinea frumuseții și a iubirii. Dacă
oamenii de astăzi transpun naiv în trecut remi-
niscențe ale veșniciei și dacă tot așa visurile sunt
facute parțial din resturi diurne după cum crede
Freud, atunci legendele sunt făcute din resturi
divine luminate istoric.
Istvan Kancsura brodează pe canavaua timpu-
lui elemente ale eternului, brodare care altădată
se răsfrîngea asupra trecutului; astăzi ea se face
asupra viitorului. Dacă artistul detemporalizea-
ză - cum o face de altfel mereu - aceste legende
pentru a le regăsi originea divină și conținutul
saturat de eternitate, asta se întîmplă pentru a ne
demonstra că slujește o tradiție spiritualmente
adevărată.
Derularea „povestirilor” pe care încearcă să ni
le spună artistul care a expus în acest anotimp al
clarificărilor la galeria ARCADE 24 din Bistrița,
fie că se raportează la fapte exterioare veridice sau
fictive, solicită, la rîndul său, un joc de imagini
care construiesc un imaginar narativ care se pre-
zintă sub formă de intrigă mitică, de poveste, de
legendă, sau de scenariu mitico-poetic. Imaginile
sunt de esență metaforică în care trebuie remar-
cat un transfer și o deplasare de sens. Nu e greu
să deslușești cifrul, enigma, ideograma, care sunt
purtătoare de informații seminale capabile să
producă „structuri iconice matriciale”.
■
Istvan Kancsura
Desen
TRIBUNA • NR. 355 • 16-30 iunie 2017
35
sumar
plastica	
semnal Gândirea contemporană în monografii: Habermas și Ratzinger	2
editorial Mircea Arman De la Sf. Augustin la Renaștere (II)	3
cărți în actualitate Daiana Gârdan Fabrica de genii și uzina literaturii	4
Rodica Marian Universul călătoriei	5
Nicolae Mareș Un prețios dicționar esențial	6
Iuliu-Marius Morariu Redescoperirea dialogală a Arhiepiscopului Justinian	7
comentarii Marin Iancu Poetul din Răchițele	8
memoria literară Constantin Cubleșan Imaginea protipendadei comuniste (Vladimir Tismăneanu)	10
poezia Irina-Roxana Georgescu	12
Ștefan Melancu	13
proza Horea Porumb Amintiri din alte „vremi” la Cluj	14
eveniment Ștefan Manasia Jurnalul unui cinefil fără jurnal	16
diagnoze Andrei Marga Afirmarea statelor	18
tale quale Vasile Zecheru Realizarea descendentă	20
religia Nicolae Turcan (Dez)locuiri	22
traduceri Arthur Rimbaud Poeme	23
Alessandro Cabianca	24
piața abator Adrian Pop Flori pentru tovarășul Nicolae Ceaușescu	27
simptome Otilia Țigănaș Fericirea electronică	27
muzica Theodor Constantiniu Farmecul lucrurilor prea bine știute	28
acute Laurențiu Malomfălean Cântece morții boeme	29
teatru Adrian Țion Galactoria 2017 - „fabrica de bufoni” de la Cluj	30
Claudiu Groza „Nottara” x 70	31
remember cinematografic loan Meghea Un mod de a supraviețui	32
anchetă „Cinema și comunism” (VIII)	33
simeze Andor Komwes “Violarea copilăriei. Într-un secol ce s-a schimbat?“ Mostapha Romli - Muzeul de Artă din Cluj	34
plastica Oliv Mircea Hemografia unui melancolic (cazul pictorului Istvan Kancsura)	36
Hemografia unui melancolic
(cazul pictorului Istvan Kancsura)
	Oliv Mircea
„Trece în fugă pe lîngă noi un copil și se
oprește brusc. Se uită lung la noi și ne
spune: mă voi nu vreți un măr, că mie
nu-mi mai este foame de el !”
Nichita Stănescu
Un exercițiu inteligent de artă grafică și de
desen gîndit pentru omul problematic de
astăzi din perspectiva unei estetici abisa-
le în consonanță cu structura psihică a omului
aflat într-o în criză a înstrăinării de orice abso-
lut, într-un hău al negării cazuiste a valorilor,
o heterodoxie care nu e departe de un „strălu-
minat metaforism hermetic”, o ivire de idealism
magic care se originează în Novalis, de ezoterism
care nu e străin de o elevată inteligență a inimii,
reușește ISTVÂN KANCSURA în expunerea sa
recentă 111 desene care sunt gîndite asemenea
unor „telegrame spirituale” pentru „trezire și văz
interior”.
O predispoziție metafizică, o estetizare a me-
sianismului (parabola în parabola conține eve-
nimentul messianic) și, poate acesta este princi-
palul mecanism al fabulării artistice, activitatea
ficțională a gîndirii artistice se dobîndește cu a
jutorul unor concepte auxiliare care nu cores-
pund niciunui obiect real. Pentru Kancsura ima-
ginea este dialectica suspendată. Imaginea este
Dar și Har.
Istvan Kancsura
Coloana
Într-o mai veche mărturisire artistul afirmă:
“Am avut șansa prin har, să văd în profunzime,
să văd scînteia divină în trupul fragil, trecător, în
ochii unor oameni de la țară. Strădania mea este
să realizez un fel de acupunctură între lumina
din sufletul acestora și scînteia care sălășluiește
în fiecare din noi. Stau uimit la poalele neformu-
labilului: Chipul, Sufletul omenesc, tresăririle
tainice, infinite ale sufletului, sfințenia vieții. (...)
În această atmosferă de contemplare a existenței
și a sufletului omenesc, vegheați de imaginea
cosmică a acestui țăran, ca un înger îmbrăcat în
alb, care își duce demn destinul, duhul, durerea
și dorul nădăjduind, împreună cu spiritul aces-
tor ființe resemnate, să rostim cu recunoștință
o înțelepciune ultimă: FIE VOIA TATĂLUI .”
Această mărturisire îl dovedește pe artist ca
fiind în stare să intre în legătură cu irealul și cu
inaccesibilul, ca atare și să-și însușească realita-
tea adeverind faptul că cel care își însușește ire-
alitatea cea mai mare va plăsmui realitatea cea
mai mare.
Cerurile mesianice, o adevărată topologie a
real-irealului, însemnate de pictor pe Stîlpul și la
Temelia Adevărului sînt următoarele în ordinea
urcușului: pămîntul, ploaia, plugul, pîinea, pîn-
tecul, pruncul, pasărea. potirul, pacea. E în toată
această anabază un tremur stăpînit, un echilibru
voios, un țesut de mișcări ale liniei în lume din
care se naște dinamica “devenirii” și a “dispariți-
ei” tuturor lucrurilor.
Sunt mărturisiri despre viața de dincolo de
cotidian și de științele oculte, despre taina naș-
terii, despre nașterea-moarte în care, după cum
însuși pictorul mărturisește, prezența cuvîntului
amplifică mesajul imaginilor în care arta trece
peste obiect, peste cel real ca și peste cel ima-
ginar, făcînd cu obiectele un joc imaginar. Sunt
metafore ale Vasului Plin și ale Vasului Spart care
se desvăluie dintr-o aceeași determinare stilisti-
că care cuprinde structuri unitive dar și univer-
suri heteroclite care descriu un Weltanschauung
care dezvăluie condiția omului de astăzi. Stilul
asianic antic, romantismul învolburat și absur-
dul contemporan, se întîlnesc în sufletul care
vrea să se regăsească în experiența formală, în
acuratețea limbajului, în gramaticile care caută
expresia cea mai relevantă pentru labirintul de
stări și emoții care îl traversează pe privitorul
care se lasă răpit de carnavalul lumii contempo-
rane.
Dincolo de mitologii și de științe, dincolo de
imaginarul miraculos și de realul măsurabil,
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu ri-
dicare de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domici-
liu: 33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achi-
te suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335100xxxx
B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
CORESI
mormon* «rdulul