nepotu' lui thoreau
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ștefan Manasia
(redactor șef adjunct)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Mircea Vremir, Baraj II, (1968-1969)
ceracolor, hârtie, 60,5 x 43,9 cm, nesemnat
Reproducerile din acest număr fac parte din expoziția
retrospectivă Mircea Vremir de la Muzeul de Artă și
Galeria Quadro din Cluj-Napoca.
Fotografii de Istvan Feleki și Vecsei Hunor
„Zona nouă” la Thoreau
(ediția 4/ 2017)
| Patricia Lelik
n 2010 se coagulează la Sibiu gruparea și ce-
naclul literar „Zona nouă”, în spațiul securizat
oferit de Universitatea „Lucian Blaga” și de re-
vista Transilvania. De aproape cinci ani, zoniștii or-
ganizează nu doar lecturi și festivaluri literare, dar
editează și o revistă care, pentru prima oară la noi,
în mod coerent, lansează un ambițios program de
cercetare: există viață după douămiism? - s-ar pu-
tea intitula el. Tinerii redactori (unii încă studenți)
prezintă, în paginile revistei, pe cei mai promițători
poeți români sau îi contextualizează și traduc pe
noii poeți din lumea hispanică, din SUA, din țările
vest-europene. Astfel încît publicația, inspirat ilus-
trată de Ilinca Pop, se păstrează și se citește - de mul-
te ori - ca un ghid, ca o antologie, ca o minienciclo-
pedie a teritoriului scanat.
Ieșind din logica sincronismului și prezenteismu-
lui, nr.4/ 2016 ne propune - aparent în răspăr - o
rememorare necesară a Școlii de Poezie de la New
York, pentru că: „Rareori au existat orașe care să
strîngă și să catalizeze marii artiști ai unei perioa-
de, cel mai ușor vin în minte Florența Renașterii
și Parisul din a doua jumătate a secolului XIX și
prima jumătate a secolului XX, dar New York-ul
a fost în anii ’50-’60 as good as it gets. Puteai să in-
tri în acum celebrul și defunctul Five Spot și să dai
de pictori ca Jackson Pollock, Willem de Kooning,
Robert Motherwell, Franz Kline, Elaine de Kooning
sau Mark Rothko (...), de muzicieni ca John Cage,
Morton Feldmann sau Christian Wolff, de poeți ca
Frank O'Hara, John Ashbery, Kenneth Koch, James
Schuyler sau Barbara Guest”, amintește Vlad Pojoga,
redactor-șef, în editorialul Untitled 4, 2016, pentru
a continua argumentul numărului de față cu citarea
altor nume de poeți și artiști newyorkezi, cărora le-
ar mai fi putut adăuga, desigur, și numele marilor
prozatori asociați cu devenirea metropolei (inevita-
bilii Norman Mailer și Paul Auster).
Sumarul revistei face, în mod elocvent, dreptate
Școlii de poezie newyorkeze căreia îi este dedicat:
pînă astăzi, nici o antologie de poezie americană
apărută la noi nu a surprins amploarea evenimen-
tului - Zona nouă prezintă profiluri bogate ale ce-
lor cinci poeți canonici ai mișcării, Barbara Guest,
Frank O’Hara, James Schuyler, Kenneth Koch și
John Ashbery, traduși cu poeme ample, epistole,
eseuri.
Extrem de util tinerilor noștri poeți, celor atrași
de studiile americane, numărul din Zona nouă sur-
prinde și cu eseul lui Bogdan-Alexandru Stănescu,
Școala de poezie de la New York, înăuntrul și în afa-
ra esteticii de gherilă, scris de pe poziții teoretice și
totodată complice. Despre plastica newyorkeză scrie
Ilinca Pop, iar revista cuprinde, oricum, și eseul-cult
al lui O’Hara dedicat lui Jackson Pollock. Scrisorile
lui Schuyler către același O’Hara, referințele poeților
traduși unul la celălalt, constituie un tablou familial,
subversiv, excentric, format din personalități conști-
ente fiecare de propria valoare și de genialitatea ce-
luilalt, de superbia scenei poetice/artistice din New
York.
Din cei cinci poeți transpuși în română au citit pe
scena thoreau - joi, 30 martie, la a patra ediție - tra-
ducătorii (& poeții) Cătălina Stanislav, Vlad Pojoga,
Ovio Olaru, Alex Văsieș și Ștefan Baghiu.
Citează Bogdan-Alexandru Stănescu, în fina-
lul articolului său, dintr-o evocare marca Kenneth
Koch, la care ne oprim și noi: „E minunat să ai trei
prieteni buni pe care să-i consideri geniali. Eram
ca membrii unei echipe, ca Yankees sau Minnesota
Vikings. Ne inspiram unul de la celălalt, ne invidiam
unul pe celălalt, ne concuram între noi, ne criticam
foarte dur, ne admiram unii pe ceilalți, eram aproa-
pe dependenți unul de celălalt. Fiecare trebuia să fie
mai bun decît ceilalți, dar dacă unul dădea greș, dă-
deam greș cu toții.”
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
• comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE
IN ENGLISH AND ROMANIAN
2
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
memoria literară
Un destin asumat
(Ion D. Sârbu)
■ Constantin Cubleșan
ntre cerchiștii sibieni, Ion D. Sârbu (1919-
1989) are, cu siguranță, biografia cea mai
zbuciumată, cheltuindu-și viața, superior,
într-o singurătate interioară de un dramatism
vecin cu tragicul. A cunoscut, în adolescență,
viața de solidaritate muncitorească de pe Valea
Jiului, trăgându-și obârșia dintr-o familie de mi-
neri din Petrila, fapt ce i-a determinat, de tim-
puriu, orientarea politică de stânga („am devenit
comunist ilegalist în 1940”), a studiat literele și
filosofia (ajungând asistentul profesorului Liviu
Rusu și unul dintre apropiații lui Lucian Blaga),
a luptat pe frontul de Răsărit iar după război,
datorită atitudinii refractare față de politizarea
învățământului, a fost epurat din Universitate,
odată cu mentorii săi, funcționând puțină vreme
în învățământul secunadar (la Baia de Arieș, la
Cluj), apoi în redacția revistei Teatru din Bucu-
rești, scriind dramaturgie și scenarii de film; este
arestat în 1957 în urma unei înscenări („Andrei
Băleanu, fostul mare-inchizitor al teatrului, re-
dactor la «Scânteia» /.../ în 1956-57 timp de șase
luni, să organizeze o campanie în presă împo-
triva mea, numai și numai fiindcă am îndrăznit
să critic piesa foarte stalinistă a tânărului său
prieten, coleg la «Scânteia», «genialul» Al. Mi-
rodan, campanie terminată cu arestarea mea și
condamnarea, în trei trepte de groază și anche-
te, la șapte ani muncă silnică și confiscarea ave-
rii. Iar după executarea pedepsei, același cabinet
Răutu-Băleanu-Mirodan aranjează cu Drăghici
să plec în domiciliu forțat la Mina Petrila /mai
târziu la Craiova/”), pentru ca după o perioadă
de interdicție a semnăturii să publice piese de
teatru, care i s-au reprezentat destul de sporadic,
rămânând în anturajul Teatrului Național din
Craiova, la care a funcționat până la pensiona-
re, în calitate de secretar literar. Nu-și dezminte
pasiunea lecturii, a scrisului, continuând în toate
Mircea Vremir	Munții Hășmașul Mare, gouache, hârtie, 29,6 x 42 cm
împrejurările să-și mențină nealterată calitatea
intelectuală: „În tinerețele mele zvăpăiate, tragic
risipite (mereu mă dureau dinții, primeam ordi-
ne de încorporare, plecam, dezertam, iar plecam,
muream, înviam etc), în timpul «liber», citeam
grăbit, hămesit, cu frică să nu mi se ia cartea sau
să nu sune alarma. «Scrisul» îl simțeam doar ca o
vagă durere sub inimă, ca un fel de tărâm promis,
dar mereu amânat sau interzis./ Între 1950-1955
am «experimentat»: scriam rar, smucit, savant,
nu aveam nici busolă și nici orizont - iar vasul pe
care pluteam era o simplă plută a meduzei./ Am
scris doi ani ca un posedat (1955-1957), zilnic,
în poduri, pivnițe, cârciumi, la birou. (Totul s-a
pierdut, s-a dat la topit după arestarea mea)/ În
pușcărie și mină, timp de șapte ani, am tot poves-
tit și ce scrisesem cândva și ceea ce continuam să
clocesc în creierul meu fierbinte - dar având deja
sentimentul că am coborât sub ecuatorul ratării
sigure./ Acum, de vreo zece ani (mai precis din
2 august 1977, ziua în care am fost «reținut» și
tratat ca un hoț de cai), când nu scriu simt ne-
voia pilulei de cianură sau a robinetului de gaz.
În timpul liber citesc, trăiesc, gândesc. Dar scri-
sul meu de acum nu este decât acel medieval ars
bene moriendi”. A scris mult și a publicat puțin.
Probabil este singurul scriitor din România care
a avut cu adevărat o literatură de sertar, scoasă la
iveală abia după decembrie 1989. Între operele de
acest fel se află și Jurnalul unui jurnalist fără jur-
nal (Ediție îngrijită, tabel cronologic și referințe
critice de Toma Velici și Elena Ungureanu. Pre-
față de Ovidiu Ghidirmic. Postfață de Marin So-
rescu. Ediția a II-a revăzută și adăugită la Editura
Scrisul Românesc, Craiova, 1996), două volume
de glose, aforisme, meditații, panseuri, fabule și
parabole, însemnări pentru viitoare romane, pie-
se de teatru sau nuvele, comentarii pe margini
de cărți, însemnări despre autori (străini sau au-
I. D. Sârbu
tohtoni) etc., toate probând un spirit critic viu, o
vocație de moralist, adesea sarcastic dar și bufon,
din când în când intercalând pagini de veritabilă
memorialistică, în care își evocă familia, anii de
studiu, cei de detenție, anturajul intelectual uni-
versitar și (poate pentru că i s-a impus la înce-
put domiciliul obligatoriu în Cetatea Băniei) cel
de toate zilele al Craiovei, care i se părea un loc
anodin, un Isarlâk balcanic (preluând viziunea
lui Ion Barbu), în care se simțea cu totul străin și
opresat, într-o atmosferă fadă, plictisitoare și pro-
vincială: „În acest Isarlâk nu există nici convin-
geri, nici credințe sau păreri ferme, continue; ca
și metabolismul organic, convingerile se schimbă
ritmic, după orele zilei: dimineața toți cetățenii
sunt atei și materialiști, pleacă la uzină sau fa-
brică mărșăluind brigadierește, dar spre amiază
încep să se îndoiască de totul și de toate: seara
se închină, devin buni credincioși, iar noaptea se
întorc, visând în mitologia sclavagistă a spaime-
lor și paradoxurilor inconștiente, rezultate din
hibridizarea noastră latino-greco-iudeo-crești-
no-slavono-fanarioto-bonjuristo-balcanică”.
E vorba de anii dictaturii socialiste când cu
greu îți pueai exprima opiniile în public, fără
teama unei drastice sancțiuni penale. Tocmai de
aceea, jurnalul a devenit (între 1983-1989; toate
capitolele stau sub genericul iernii, ceea ce poate
însemna că în serile mai lungi, după zile în care
își făcea prezența pasageră prin oraș, se retrăgea
la masa de scris, căutându-se pe sine însuși), un
mijloc discret, chiar de taină, de a-și consemna
gândurile, opiniile:„Sunt conștient că aceste mo-
deste bucăți de sticle colorate, pe care le transcriu
în aceste caiete ale robului Deziderius Candid,
nu au nici o valoare literară sau filosofică. Sunt
un fel de «hybris» gazetăresc între foileton de du-
minică și notă marginală. Am în față un mun-
te de nisip scos din Arieș, ca un moț bătrân și
disperat, spăl și cern, cern și spăl, poate mă aleg
cândva cu câțva solzi de aur curat. Îmi face bine
această litanie-calvarie, nu fac decât să trec în cu-
rat ce «mâzguie» cețos și otrăvit în mintea mea
de vagabond risipitor. Încet-încet, cine știe, ca
într-o oglindă afumată, într-o zi îmi voi putea
contempla chipul meu superb, de ratat, și me-
diocru, și amator, și veșnic ucenic. Ce nu a găsit
O
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
3
o
nici cărarea și nu a găsit nici coama înzăpezită a
muntelui visat. Și nici curajul de a termina nu l-a
avut./ În schimb, în timpul acestor teribile ierni
ale bătrânețelor mele urâte, am terminat trei vo-
lume de proze: La condition roumaine (două vo-
lume, 900 p.) - ce va purta titlul, în 1992, Adio,
Europa! (n.n., Ct.C.) -, Lupul și Catedrala (460
p.), Dansul Ursului (320 p.). Dumnezeu cu mila
(...) Sunt atât de singur, atât de departe de oa-
meni și izolat de lume, încât nu ar fi deloc exclus
ca tot ce visez și gândesc să fie atât de fals, încât
să fie adevărul-adevărat”. Nu este însă un visător.
E atent la mișcările sociale și politice, la modul
de viață al oamenilor de pretutindeni din țară,
la condițiile de existență într-o lume marcată de
impostură, prostie, lașitate. Observațiile sale sunt
ale unui sociolog („Trăim într-o epocă de uriașă,
fantastică explozie, expansiune și înstăpânire a
PROSTIEI ca valoare. Prostia inteligentă, știin-
țifică, descurcăreață, șmecheră; prostia sublimă,
cezarică, divină; prostia ca fundament, ca acope-
riș; prostia ca stil și Weltanshauund”), ale unui
politolog („Sfânta treime istorică: clasa munci-
toare, revoluția, partidul. La ora asta, a amurgu-
lui zeilor judecând după cele ce se întâmplă în
marea Uniune Sovietică, se pare că, din motive
de evoluție și involuție, din treimea elementelor
sacrosante au dispărut clasa muncitoare /«dicta-
tura proletariatului»/ și revoluția /«saltul calitativ
în istorie»/: a rămas însă cum era și normal, mai
puternic decât oricând, partidul./ Totul și peste
tot, în toate comitetele centrale din lume, se în-
vârte acum în jurul acestei insolubile dileme: tre-
buie să reformăm absolut totul., dar fără să ne
atingem de rolul conducător al partidului. Adică
de organul celor care azi sunt reformatori, dar
ieri au fost conservatori și alaltăieri revoluționari
fără scrupule /./ Ideologia se cere a fi reformată,
dar fără să se știrbească o iotă din mitul leninis-
mului./ Deși marxismul vechi preconiza o voință
a majorității, leninismul a fost acela care a negat
alegerile libere, impunând dictatura nomenclatu-
rii/. În ortodoxia sa naivă și sentimentală, șeful
nostru suprem mi se pare a fi deosebit de sincer
și de «realist», în felul său. Socialismul real este
acesta, cel pe care îl vedem și în care trăim: el nu
poate fi nici altul, nici altfel și nici altundeva”),
ale unui moralist:„Dacă mi s-ar da ordin să fac
reclamă, să zicem pentru săpun, eu m-aș sălta
în propaganda pentru curățenie în general, cu-
rățenia aș încadra-o într-o ideologie morală a
curățeniei, ideologia asta aș topi-o, mai sus, în-
tr-un sistem de morală a Binelui, încercând, ca și
Binele acesta să-l plasez - ca valoare, numen sau
substanță - într-un sistem filosofic sau metafizic.
Și aș ajunge la ideea de Creator și creațiune, po-
menindu-mă că îmi pictez tavanul capelei mele
cu imaginea bunului Dumnezeu care își întinde
mâna spre Adam, omul./ Într-un anume fel, sunt,
așadar, tot un fel de prost ridicat la putere, par-
curg același drum ca și un activist oarecare, de
dreapta sau de stânga. Doar că îl parcurg în sens
invers”.
Ion Dezideriu Sârbu e un polemist și un pam-
fletar, un exeget literar sau un rafinat estetician.
Jurnalul este mărturia unui intelectual superior
care e dispus să judece, să gândească dar care are
interdicție la exprimare liberă.
Ca memorialist e un pasionat povestitor
(„Pantagruelica mea poftă de a povesti”), un evo-
cator nostalgic al tinereții, al părinților („Pentru
Mama, toate relele familiei erau concentrate în
cuvântul Soțalist /./ Țărancă ceho-germană
din Banat, fostă servitoare la Belgrad, Mama era
structural și religios convinsă că Dumnezeu a
făcut lumea în așa fel, ca să fie, oricând și peste
tot, oameni sărmani și domni îngâmfați /./
Când, în toamna lui 1963, fiind nevoit să îmbrac
hainele de șut ale Tatălui meu, care murise abia
de 3 ani, și să intru ca simplu vagonetar în mina
strămoșilor mei, ea, pregătindu-mă ca și pe Tata,
atât a avut să-mi spună: «Vezi, ai fost mare profe-
sor, ziarist, filosof, tot aici te-ai întors. Miner te-ai
născut, mina e soarta ta. Din valea asta nu poa-
te pleca nimeni.»”), sau figura Tatălui: „Pentru
un proletar, îmi spunea Tata, naționalismul e o
tâmpenie de beție. Pentru un muncitor, naționa-
lismul e un lux de care se poate lipsi (Tata numea
«proletari» pe muncitorii zilieri nesindicalizați -
iar «lumpen-proletarii» erau, pentru el, șomerii,
argații, bețivii și vagabonzii, adică cei fără no-
roc)”. În galeria, restrânsă totuși, de oameni cu
care discută și cărora le transcrie opiniile (de cele
mai multe ori sunt personaje fictive), se află me-
dici, foști activiști de partid, ingineri etc, dar per-
sonajul cel mai constant, martorul și stimulatorul
colocvial, este Limpi, Olimpia, soția pe care o ve-
nerează și a cărei prezență, mai ales în perioada
ultimului an, când boala i se agravează văzând cu
ochii, devine un sprijin moral, discret și aparent
puternic („Olimpia în bucătărie /unde gătește, fo-
losind ca materie primă imaginația, memoria și
înjurătura/ îmi explică băbește, politica zilei.”).
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal dezvălu-
ie, din interior, personalitatea unui scriitor de o
mare demnitate umană, un caracter puternic, și,
în felul său un analist vizionar al epocii în care
a trăi („trăiesc melcoid”), în care a scris, opere
strălucite; o epocă pe care a judecat-o și a comen-
tat-o fără menajamente, chiar dacă numai atât cât
i-a fost permis („îmi ascund scrierile, îmi ascund
gândurile, îmi ascund automat vorbirea”), adică
într-o literatură destinată sertarului.
■
Mircea Vremir
Ghiolul belii (1982), ulei pe pânză, 45 x 68 cm
4
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
cărți în actualitate
Într-o leneveală vinovată
■ Ștefan Manasia
Ioana Bradea
Înalt este numele tău
București, Editura Humanitas, 2017
n definitiv nu cred că mă fac prea tare de rîs
mărturisind că, pentru a descoperi impulsul
scrierii recenziei ăsteia, am băut o cafea tare
așa cum știe să facă numai Patrix și, tot amînînd,
am ajuns să descopăr iar apoi, într-o leneveală
vinovată, să citesc, interviul realizat de George
Șerban (omul-revistă) cu Ioana Bradea și postat,
la 29 martie 2017, pe http://www.thechronicle.
ro/opinion/ioana-bradea/. Interviurile lui Geor-
ge Șerban sînt totdeauna tripante, le citești cu
sufletul la gură (reper: „clasicul” cu Cristi Puiu).
Neajunsul, dacă o fi și ăsta vreun neajuns, e că
nu-ți revelează chestii ci te adîncesc în concep-
țiile/ ideile/ prejudecățile tale privind artiștii sau
scriitorii intervievați, adorați (pentru că, în reali-
tate, the chronicle e revista unui fetișist cultural).
După aversa de întrebări, Ioana Bradea rămîne
scriitorul ăla special, onest, care preferă - dintot-
deauna - să-și ruleze filmele lui nu pe-ale alto-
ra, ajungînd să provoace, să insoliteze cu fiecare
nou titlu, fără să forțeze pătrunderea în canon, în
conștiința publică, așa cum o fac atîția alții prin
campanii mediatice (tot mai) jenante - a se vedea,
spre exemplu, nr.11/ 2017 din România literară,
unde unul din boșii revistei e împăiat, e îmbălsă-
mat pe viu de criticii fidelizați.
Prin urmare, primul roman al autoarei Ioana
Bradea (n.19 octombrie 1975, Bistrița), Băgău, a
obținut premiul de debut al Uniunii Scriitorilor
din România pentru anul 2004: volumul a fost
publicat de EST (Samuel Tastet Editeur), cea mai
selectă editură apărută la noi după 1990, poate
tocmai de-aceea între timp dispărută, intrată în
legendă; Băgău e titlul-reper al eroticii roma(â)
nești postdecembriste, care i-a extaziat pe un
Radu Cosașu ori Ștefan Agopian. Scotch, apărut în
2010 la Polirom, e poemul bolnav al lumii (post)
industriale și provinciale - scris, mărturisește
Bradea în interviul pomenit, pe ritmuri electro.
Dur și poematic, Scotch îi consolidează statutul de
romancier dar nu mai scandalizează, ca odinioa-
ră, romanitatea orientală turcită, cumanizată, cu
creierul injectat de pornografie. Al treilea roman,
Înalt este numele tău, apare la începutul lui 2017,
la Humanitas, și cred că nu merită doar o recepta-
re discretă, elitistă, ca între aficionados.
Este o carte scrisă într-o română strălucitoare,
policoloră, pe urmele ficțiunilor istorice ale lui
Ștefan Agopian (Sara, Tobit, Tache de catifea). Un
fel de microroman - oblic - omagial. Acolo unde
Agopian colorează și înmiresmează abuziv, îndră-
gostit de propriul lui viciu, de propriul lui rafina-
ment narativ, Ioana Bradea estompează culorile,
parfumurile, ritmurile, folosește parcimonios fili-
granul: e de-un realism magic auster/ nordic.
Chipurile închise în casele din jurul
Marktplatz-ului, din preajma catedralei aflate în-
tr-un interminabil proces de renovare, din centrul
cetății medievale Bistritz, din timpul domniei lui
Matia Corvin și/ sau a lui Petru Rareș (aproxima-
tiv), ei bine, chipurile sînt expresive, deformate și
ispititoare ca figurile boierești pictate de Mircea
Ciobanu pe urmele lui El Greco: din întunericul
primejdios (ploi nesfârșite, demențiale, ceață și
nori) se încheagă figura, cu psihologia și ambițiile
ei, cu ADN-ul ei etnic și cultural.
Pînă la ultima frază rămasă neterminată, ro-
manul se lasă citit cu delicii, cu revenirea (pri-
virii și urechii vinovate) pe spinarea frazei, cum
spuneam, muzicale, anticipînd sau reluînd o alta,
zburînd de sub condeiul scribălăului săsescului
burg, sau de sub fruntea unuia ori altuia dintre
locuitorii vizitatorii săi, predestinați - dacă stau
să mă gîndesc -, aproape în totalitate, unei ex-
tincții violente de rit faulknerian. Faulkneriană
și mitică este și scînteia urii care strică prietenia
goliardică dintre judele Thomas Werner și fostul
jude al cetății, Andreas Beuchel, actual consilier
municipal; de asemenea fabuloasă, obsedantă este
apariția (și silueta) Margaretei Werner, fiica edu-
cată la mînăstire a judelui, precoce și cultivată,
prădător sexual cum urbea nu mai văzuse vreo-
dată; figura arhitectului italian depeizat, Petrus da
Lugano, care renovează și consolidează catedrala,
ar fi trebuit să atragă ca ananasul așezat pe pla-
toul cu fructe autohtone - dar e singurul perso-
naj șters, forțat, neverosimil, într-un concert de
voci extrem de inteligent transcris, în care pînă
și caracterele secundare (țărani, tîrgoveți, copii
de-o pauperitate cum mai afli doar în cotloanele
României de azi, mitocănime adăpostită la han,
pelerini, cavaleri între două violuri și două bătă-
lii etc) au momentele lor de strălucire. Toate sînt
extrase cu penseta din neantul istoric (germanic),
din mormîntul unde fură îngropate de vii, puse să
gesticuleze iarăși, să implore, să - preț de trei pa-
tru secunde - mai spere. Nu știe să implore, să ac-
cepte căsătoria aranjată cu un impotent, să supor-
te cutumele falocrației, tocmai fiica blestemată a
judelui, întemnițată în cele din urmă de sanguinul
ei tată, obligată să evadeze „mental”, prin tablouri
și fantazări care invită la relectură:
„Și cînd privirile tale se desprind lent de zăbre-
le, ochii înecați în soare se întorc alene în came-
ră, dar nu mai deslușesc conturul, și te împiedici
de scăunașul de lîngă pat și întreaga odaie pare
ciudat de întunecată după ce stai așa o vreme,
cu ochii măturînd și măsurînd strada scăldată în
lumina amiezii - rareori sfîșiată în două de cîte
o caleașcă învăluită în praf, care trece în goană,
lăsînd să se întrezărească, printre perdele flutura-
te, umărul gol al vreunei fete țîșnind din rochia
de catifea verde cu care merge în Klausenburg
să-și plătească și să-și aducă acasă o parte din
trusoul pentru apropiata nuntă, sau, dimpotrivă,
umărul gol și alb țîșnind pentru ultima oară din
rochia care va fi curînd schimbată în straie negre,
la mănăstirea la care a fost trimisă de părinții ei,
meșteri înstăriți ai cetății, să-și însușească o mai
dreaptă educație și să deprindă mai bine treburile
femeiești”. (pp.44-45)
Călătoria la oraș a unei tinere analfabete, din-
tr-un sat săsesc, în căruța unchiului Petermann și
oprirea la han au ceva dintr-un film tarkovskian,
documentînd nu atît arheologic perioada, cît îm-
brăcînd lumea aia într-o filozofie a destinului dat:
„Iar privirile verzui, adîncite în orbite, se înal-
ță peste mulțimi și poposesc din nou, o singură
dată, și în ochii tăi, și apoi surîd înseninîndu-se și
fără cuvinte îți șoptesc că, într-adevăr, și apa din
care bei tu sub șopron tot tămăduitoare este, căci
astăzi firea apelor se sfințește, iar oamenii care se
căiesc cu adevărat sînt atît de rari, și la fel de rar îi
întîlnești și pe cei sinceri. Adică, în fapt, astfel de
oameni sînt cei mai rari, mai ales atunci - acum,
cînd nimeni nu poate fi sigur că a ajuns la deplina
iertare.
Și înaintea oricărui răspuns, înainte să te tul-
buri peste măsură, ai putea să juri că acesta e pri-
mul salut adevărat care ți se adresează în ultima
vreme, poate și ultimul - dacă nu s-ar auzi o voce
pițigăiată, chiar în stînga ta, strigîndu-ți că a so-
sit vremea de pornit mai departe și de pătruns în
cetate - și cu părere de rău și un fel de oboseală
încetinită, îți întorci fața către Petermann și către
drum (...)”. (pp.62-63)
Strînse în mai puțin de 94 de pagini, destinele,
experiențele, tablourile, detaliile de istorie, men-
talitate, medicină, arhitectură, privirea caldă și nu
afectată a autoarei spre miezul orașului natal sînt
concentrate în fraze lungi, lustruite intens, aduna-
te ca cireșele pietroase pe o farfurioară, pe măsuța
de pe balcon, la sfîrșitul lui mai.
■
Mircea Vremir	Obiecte cioplite
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
5
New Romanian Yuppies
■ Emanuel Modoc
Mircea Vremir
Vele pe lacul Razelm (1968), ceracolor, hârtie, 44 x 58,1 cm
Lavinia Braniște
Interior zero
Iași, Editura Polirom, 2016
Dintre aparițiile anului trecut, Interior
zero al Laviniei Braniște a avut parte
de cea mai mixtă receptare. Rețin in-
tervențiile lui Ovio Olaru („e genul de carte
pe care, citind-o în metrou, o uiți a doua zi
după lectură”) și Marius Miheț („un roman
ca o ploaie lungă, elegant și plictisitor deo-
potrivă, corect și fără zvâc”), pe partea „de-
tractorilor”, și pe cele ale lui Cosmin Borza
(„edifică o autoficțiune minimalistă cu ade-
vărat autentică și relevantă pentru societa-
tea imediat contemporană”) și Ștefan Baghiu
(„Interior zero este [...] una dintre marile re-
ușite ale prozei românești recente, care pare
că a descoperit la ce folosește minimalismul
autoficțional după decenii de experimente”)
pe partea apologeților. Aș încerca să moti-
vez ambele poziționări (deși subscriu, în
mare, celor din urmă): dacă reținerile pri-
milor reflectă o insatisfacție generală a ci-
titorilor specializați de proză contemporană
românească cauzată de cvasi-absența unei
proze maximaliste care să recupereze pe larg
contextul sociologic al României postco-
muniste și post-tranziție, cei din urmă văd
în minimalismul formulei operate de Lavi-
nia Braniște un model compensativ pentru
panoramarea unei pături a societății care e
tot mai „răsfățată” (din punct de vedere al
prezenței tipologice) în proza ultimilor ani.
Astfel, micro-narațiunile biografiste, a căror
cristalizare a fost alimentată de ceea ce Mi-
hai Iovănel numește, într-un studiu publicat
în Vatra (nr. 1-2/2017), „autobiografismul
exagerat ca sursă de cunoaștere și de ficți-
une în literatura postcomunistă” și a căror
structură caracterologică „depinde decisiv
de structura sociologică a autorilor”, par a
constitui, fatalmente, resursa majoritară a
prozei românești, prin care se va reconsti-
tui în viitor marele peisaj romanesc de după
anii 2000.
Interior zero se înscrie în seria tematică,
deloc de neglijat, a radiografiei mediului
corporatist-urban, pusă în scenă în ultimii
ani prin romane precum Uranus Park al lui
M. Duțescu, Agenția lui Cristi Ardelean sau
Poker al lui Bogdan Coșa. E vorba, aici, de
zona „răsfățată” de care pomeneam mai de-
vreme. Mai mult, apariția unei reviste de
proză scurtă precum iocan, care reunește au-
tori de cele mai multe ori aflați în afara zo-
nelor literare (bloggeri, copywriteri, consul-
tanți business etc.), ne arată că deschiderile
în zonele corporate vor constitui una dintre
viitoarele marote ale prozei românești din
acest deceniu. În cadrul acestei teme, una
dintre marile reușite ale romanului vizează
felul în care tânăra prozatoare scade inten-
sitatea relatării până la nivelul zgomotelor
de fundal. Refuzul intervențiilor discursive
prin acumulare maximalistă conferă spațiu-
lui de lectură o respirație mult mai largă în
zonele interstițiale ale textului. Majoritatea
episoadelor sunt tratate în acest mod. În
sensul acesta, romanul infirmă orice suspi-
ciune de „proză leneșă - în care totul ți se
oferă de-a gata, inclusiv interpretarea fapte-
lor”, aspect imputat de Bianca Burța-Cernat.
Ceea ce pare să neglijeze colaboratoarea
de la Observator cultural în lectura ei sunt
tocmai detaliile în filigran prezente în dis-
curs, în care comentariul social se împleteș-
te cu incertitudinea dată de șocul corporate.
Decepțiile și angoasele Cristinei, personajul
central, sunt excelent mascate sub forma
șocului provincial, auto-colonizant, în fața
unor inovații prea puțin familiare, dubla-
te, în contrapunct, de imaginile foburgului
autohton (gropi în asfalt, prezența foselor
septice în zonele de tranziție dintre cartie-
rele marginale, segregate, și centrul high-life
etc.): „Pășim înăuntru, pe ceea ce intuiesc
a fi pardoseala elicopterizată. Aceste lucruri
care chiar există”. La fel, comentariul social
foarte subtil trebuie văzut tocmai în aces-
te imagini de tip NCR care ne sunt livrate
în roman: „Sunt mioapă și nu văd până în
fundul magazinului. Mă mai mir încă o dată
ce mare e. În curând va fi plin de rafturi și
de mărfuri, pe-aici se vor rula produse, vor
tropăi angajați și clienți. Minunea care este
acest magazin, ridicat din prefabricate în
doar șapte luni. Care va anima comunitatea”.
Aș spune că romanul Laviniei Braniște nu
doar că realizează cu succes (ba chiar de-
cisiv) sinteza minimalismului românesc în
proză, dar livrează și cel mai autentic perso-
naj al societății românești post-decembriste.
Mark Blyth (cunoscut economist politic) ex-
plica, într-una dintre conferințele lui, cum
societățile post-comuniste sunt caracteriza-
te prin neîncredere față de guvern (oricum
corupt sistemic și care n-a trecut prin nicio
reformă politică reală) și relativă încredere
(precaută și ea, până într-un punct) față de
piața liberă. Prins între aceste două forțe
supra-individuale și trans-societale, tână-
rul middle-class-er est-european pendulează
între fascinație și revoltă înăbușită intern.
Începutul noului deceniu a surprins socie-
tatea românească cu o adevărată hemoragie
de corporații, care voiau, în fapt, să „exter-
nalizeze” rapid resurse ieftine (după ce ana-
lizele indicilor de performanță și de profit
au scos la iveală faptul că indienii, de pil-
dă, sunt leneși și, pe lângă acest lucru, au
început să formeze și sindicate) și care au
descoperit în zona est-europeană o forță de
muncă deosebit de competentă și capabilă
concesii pecuniare temporare (cu promi-
siunea majorării salariilor și livrarea unor
mici avantaje, precum tichete de benzină și
reduceri la abonamentele la sală). Ideologia
capitalistă a creat, astfel, profilul omului
central- și est-european competent și mereu
precar existențial, cu toate deziluziile tână-
rului yuppie (confruntat cu efectele generate
de aceeași ideologie precum bula imobiliară
- vezi, în roman, episodul în care Cristina
vizitează garsoniere situate în zone deosebit
de precare, dar vândute la prețuri indecen-
te). Acesta este personajul central pe care
Interior zero îl confirmă și îl desăvârșește
(după anticipările anterioare din Cinci mi-
nute pe zi și Escapada), la care viitoarele stu-
dii de sociologie literară aplicate spațiului
literar românesc se vor raporta invariabil.
Depășind cu mult așteptările unui public
de larg consum (și care, de altminteri, e ori-
cum satisfăcut, ținând cont de faptul că ro-
manului i s-a reînnoit recent tirajul), Interior
zero confirmă o prozatoare care urcă, cu fie-
care apariție editorială, în topurile ierarhice
ale prozei contemporane românești.
■
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
Poezie a la Brussolo
■ lonuț Caragea
C. Suditu
Poeme carnivore
Pitești, Editura Paralela 45, 2016
n ultima vreme se vorbește tot mai mult
despre fenomenul Qpoem, un proiect
inițiat cu mult optimism de neobositul
editor și scriitor Călin Vlasie. Chiar dacă
în ultimii 15 ani au existat nenumărate pro-
iecte și site-uri de creație literară care s-au
dus pe apa sâmbetei (în special din cauza
proastei administrări), acest nou proiect
(transformat într-o revistă online aflată sub
egida Uniunii Scriitorilor din România) are
un avantaj palpabil față de celelalte. Mă re-
fer, în special, la cărțile de hârtie care sunt
publicate de editura Paralela 45 în cadrul
colecției Qpoem. Călin Vlasie oferă o șan-
să reală debutanților sau poeților care încă
nu au reușit să se afirme, iar acest lucru
înseamnă enorm pentru cultura noastră. O
astfel de șansă primește în 2016 și C. Sudi-
tu, autorul volumului Poeme carnivore (Ed.
Paralela 45) și membru al cenaclului Qpoem
din 2015.
Despre acest poet nu știm prea multe, dar
aflăm de pe coperta a patra că s-a născut
pe 12 martie 1970, în satul Băjani, comu-
na Vadu Pașii, județul Buzău, și a debutat
în 2012 cu volumul de poezii Sub gutui
(Editura Națiunea, București). A mai publi-
cat în 2014 volumul Terra Nobilis (Editura
Eikon), iar poemele sale au apărut în câteva
antologii și publicații (Romeo și Julieta la
Mizil, Citadela, Cartelul Metaforelor, Don
Quijote, Oglinda Literară etc.)
Tot de pe coperta a patra aflăm de la cri-
ticul Felix Nicolau că poetul „...adună în
stradă tot arhondaricul european și tribal
în vederea unui bal filosoficesc. La tot pa-
sul, cuplaje imposibile: rațiune și dezmăț,
hazard și bariere. Lorelinele și Carmelinele
asigură migrația dinspre austeritatea scep-
tică către fierbințeli acrobatice. Vitalismul
cu perspective a la Picasso este ținut în frâu
de o luciditate cinică. Rezultă mitologii ur-
bane și comploturi galactice proferate la
modul cârcotaș și cu imaginație năucitoare,
carnivoră...”
Ce-i drept, descrierea de mai sus mi-a
stârnit curiozitatea, ba chiar m-a provocat
să aflu care este dimensiunea metaforică și
filozofică a acestui volum. Oare chiar atât
de năucitoare și carnivoră este imagina-
ția poetului? Un prim răspuns l-am primit
după ce am citit poemul metamorfoză: „ră-
tăceam printre ciuperci urbane în care pân-
deau monștri canceroși/ peste carcasa bitu-
minoasă flegmele străluceau translucide/ în
ochii visătoarei de serviciu/ măgarul răgea
de zece ori seara/ mai blând mai înțelept
mai sincer.”
Aceste versuri nu-mi amintesc de vreun
poet contemporan cunoscut, ci mă trimit,
undeva, prin epoca dansului macabru bau-
delairian. Sau, mai recent (și cu referire la
alt gen literar), îmi amintesc de prozatorul
francez Serge Brussolo, cel care a revolu-
ționat science-fiction-ul printr-un stil dis-
tinctiv și absolut original. Numai Brussolo
a fost capabil să construiască universuri
literare atât de halucinante, folosind doze
excesive de violență, sexualitate, morbidi-
tate și alte orori culminând cu grotescul.
Romanele Lacăte carnivore și Haita sunt
doar două exemple. Iată câteva cadre ase-
mănătoare cu cele brussoliene pe care C.
Suditu le folosește în poezia plictisit și pră-
fuit: „în vintre simțeam cum se rostogolea
un bolovan/ peste organele și mațele uitate
de zile bune/ în mașina de spălat creieri//
aiurea îmi era o foame de lup trebuia să-mi
găsesc o haită/ singur nu reușeam.”. Astfel
de descrieri mă fac să mă întreb dacă nu
cumva C. Suditu ar fi trebuit să-și dedice
energia și talentul pentru scrierea unor ro-
mane science-fiction de succes, mergând
pe linia lui Brussolo, Koontz sau Lovecraft.
Totuși, există și câteva situații în care po-
etul încearcă să ne convingă prin sensibili-
tatea și afectivitatea sa: „de multe ori mi-
am zis că bărbatul / poate fi un cer pentru
femeie / pentru mai multe deodată sau pe
rând / cum și femeia poate fi altceva decât
amantă / mai mult albastru mai mult se-
nin” (cer pustiu decolorat). Numai că, din
punctul meu de vedere, contrastul izbitor
dintre versurile de dragoste și versurile
care au suferit ample mutații organoleptice,
trădează un autor care e indecis în privința
alegerii unui gen literar în care să exceleze.
Dar poate că ordinea în literatură și alege-
rile cele mai bune vor fi dictate de viață.
■
Mircea Vremir
Peisaj din Delta Dunării, ulei pe pânză
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
7
comentarii
Historia lux veritatis est:
tribu(na)tul Tribunei
(1957-2017) [II]
■ Fănel Șuteu
Introducere
În vatra „orașului-comoară” - Kluswar /
Kolosvar / Cluj - a luat ființă de acum aproape o
viață umană, precum o rază care ascunde un as-
tru, o publicație periodică. Astfel, s-a conturat pe
firmamentul publicisticii românești steaua noas-
tră transilvăneană, confirmând ceea ce spunea
Octavian Paler: „la noi, geografia produce istorie”1.
Putem reconstitui în acest ton trecutul evocat de
prezentul publiciștilor care au scris timp de șase de-
cenii, din 10 februarie 1957 până astăzi, dăruind
viață și lumină revistei Tribuna. În numărul trecut
am discutat despre varianta din titlu a „tribunatu-
lui” și a „tributului” revistei, urmate de explicațiile
terminologice legate de „tribună”, dar și de o dez-
ambiguizare: la care dintre cele peste 200 de titluri
care-și revendică numele Tribunei ne referim? Și
deoarece o serie de numere incluzându-le pe cele
contemporane își revendică directorul-fondator în
persoana lui Ioan Slavici, voi oferi câteva date des-
pre Tribuna din Sibiu (1884), apoi despre cea din
Cluj (1938) și Brașov (1941).
Tribuna de la Sibiu (1884-1903)
În anul 2015 s-a celebrat perioada de nouă de-
cenii de la moartea lui Ioan Slavici, personalitatea
acestuia fiind asociată cu apariția Tribunei sibie-
ne2, ligament ideologic proclamat de chiar scri-
itorul și publicistul român care considera publi-
cația „cea mai scumpă dintre creațiunile mele”3.
Oferim mai sus prima pagină din primul număr
al cotidianului (14 / 26 aprilie, 1884), unde este
propus printr-un articol-program intitulat „Cătră
publicul român!”, parcursul ideologic intenționat
de fondatori:
Siliți a se retrage pas cu pas din viața publică și
a aștepta cu răbdare o situațiune, care le va lesni
eșirea din reserva ce și-o impun acum, Românii din
țerile coroanei S-tului Ștefan au fost încetul cu înce-
tul lipsiți de toate mijloacele de apărare națională:
nu le-a mai remas decât presa. Trebuința unui diar
român cotidian, care să apere posiția Românilor în
viața publică a patriei noastre [...] și se creeze în
mijlocul partidului național, care cuprinde aproa-
pe totalitatea românilor, un teren comun, pe care se
vor pute întâlni cu toții, e Tribuna pentru toți [...].
Tribuna nu vine cu idei preconcepute, nu e me-
nită a face politică personală, nici a propaga ten-
dențe politice pornite din redacția ei: ea va fi organ
al curentelor populare (?), va lămuri și va motiva
dorințele majorității concetățenilor noștri români
[...]4.
După încercarea din 1883 finalizată cu un co-
laps, a unui grup de intelectuali brașoveni și si-
bieni de a imprima „Gazetei Transilvaniei” pro-
priul program ideologic, a apărut în perioada
14-26 aprilie 1884 la Sibiu Tribuna, avându-l pe
Ioan Slavici la pupitrul de director. Publicația era
susținută de Ioan Slavici, Nicolae Popea, Nicolae
Cristea, Ioan Bechnitz, Aurel și Eugen Brote și
Diamandi Manole.
Chiar dacă pe parcurs, funcția de redactor
responsabil a fost atribuită unor publiciști ca
Septimiu Albini, Cornel Pop Păcurar, Pompiliu
Pipoș, Adrian Cașolțeanu (ziarist bucureș-
tean), Cornel Scurtu, Teodor Păcățian, George
Coșbuc, totuși conducerea publicației, care mai
târziu va deveni printre cele mai importante din
Transilvania, a rămas în general responsabilitatea
lui Ioan Slavici. Aceste dese scindări nu consti-
tuiau altceva decât rezultatul conflictelor cu au-
toritățile, în urma cărora survenea suspendarea,
judecarea sau amendarea redactorului.
Din 21 noiembrie 1886 Slavici și-a pierdut sta-
tutul de director, din această dată Tribuna deve-
nind un „oficios al grupării politice din care făcea
parte Rațiu [Ioan]”5; Ioan Slavici a continuat să
coordoneze totuși publicația, până în data de 14
iunie 1888 când a executat un an de închisoare
la Vac.
Între 5-17 decembrie 1893 și 4-16 ianuarie
1894 Tribuna nu a mai apărut, răstimp în care
s-au publicat broșuri nedatate („Informațiuni”
și „Cronice”). Editarea „Calendarul poporului”, a
„Bibliotecii poporale” alcătuită din broșuri (între
anii 1884-1887 și în 1890) în care se republicau
rubricile foiletonistice, a suplimentelor gratuite
intitulate „Dar de Crăciun”, „Tribuna de Paști”
(1896-1897) sau „Tribuna literară” (1900-1902)6,
a antrenat publiciști ca V. Mangra, G. Coșbuc,
Septimiu Albini, I. Russu-Șirianu, G. Bogdan-
Duică; iar după anul 1896, pe unii ca Elie Dăianu,
I. Scurtu și Andrei Bârseanu7.
După anul 1900, cotidianul a trecut sub direc-
ția lui Elie Dăianu, „având o difuzare limitată,
devenind un ziar provincial în care predomina
informația de interes local”8, iar din data de 29
aprilie 1903, Tribuna a dispărut, reînviind la Cluj
54 de ani mai târziu.
Un hapax legomenon publicistic:
Tribuna de la Cluj (1938-1940) urmată
de Tribuna de la Brașov (1941-1944)
Din data de 29 octombrie 1938, sub direc-
ția lui Ion Agârbiceanu, cu Ioan Petruca direc-
tor administrativ și Liviu Hulea apoi Gheorghe
Stoica prim-redactor responsabil, a apărut la
Cluj Tribuna, funcționând până în data de 2 sep-
tembrie 1940. Cele 552 de numere înregistrate
în Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-
Napoca, având formatul de 44x32, au văzut lumi-
na tiparului la tipografia „Cultura”.
Articolul-program al primului număr, intitu-
lat „Către cititori”, reclamă „unitatea românilor
în jurul regelui” deoarece „națiunea începe să se
regăsească pe sine însuși”9. Deviza proclamată
este grăitoare: „O patrie, o națiune, un monarh!”.
Printre publiciștii care au contribuit cu poezii
amintim pe Lucian Blaga, Emil Zegreanu, Radu
Stanca, Iosif N. Frâncu, C.S. Anderco, Dionisie
Fărcașiu, Ion Negoițescu etc. Proză a fost sem-
nată în general de Agârbiceanu. Partea publicis-
tică, cu comentarii politice a fost susținută de:
Onisifor Ghibu, Teodor Păcățian, Ioan Lupaș,
Ion Agârbiceanu, Iosif Naghiu, Ștefan Meteș, Elie
Dăianu, Andrei A. Lillin etc. Oficiul critic (lite-
ratură, plastică, teatru, muzică) a fost realizat
de: Ion Moldoveanu, Gheorghe Stoice, Nicolae
Agârbiceanu, Horia Stanca, Ovidiu Drimba,
George Sbârcea, Romulus Roșu, Sebastian Voice,
Octavian Șireagu, Ion Șiugariu, Al. Dima, Victor
Papilian, V. Beneș, Iosif Bâtiu, Nicolae Brana10.
După semnarea Dictatului de la Viena, publi-
cația a fost nevoită să își întrerupă activitatea (2
septembrie 1940)11.
Din 2 aprilie 1941 până în 25 noiembrie 1944,
avându-l ca director pe Gavril Pop, ziarul Tribuna
a apărut la Brașov ca o continuare a celui între-
rupt la Cluj, având subtitlul la antet: „Ziar de re-
zistență transilvăneană”. În „Cuvântul de început”
se precizează că publicația urmărește „o unitate
de vederi în privința rezistenței și a luptei îm-
potriva opresorului.”12, identificat cu cei care au
promovat deciziile stupide ale Dictatului. La acest
cotidian au contribuit o multitudine de publiciști
ca A. Cotruș, C.S. Anderco, I. Oană, R. Teculescu,
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
I.Al. Bran-Lemeny, I. Olteanu, Al. Jebeleanu,
Șt.A. Doinaș, V. Copilu-Cheatră etc. (poezie),
M. Negoescu, O. Rădulescu, I. Gane, M. Balteș,
M. Șerbănescu, S. Stanca, A. Florea, P. Negoșanu
(proză), O. Șuluțiu, V. Spiridonică, L. Valea,
I. Negoițescu, Șt. Baciu, N. Albu, N. Comșa,
C. Mucenic etc. (articole pe teme literare), G.
Sbârcea, O. Drimba, O. Papadima, G. Togan, V.
Fulicea, Z. Pâclișanu, R. Enescu, C. Coposu etc.
(articole pe teme culturale)13. Articolele politice
cu insinuări precum „Jos laba! URSS-ule!” (O.
Șuluțiu) se schimbă după înfrângerea Germaniei,
începând cu 1944, prin altele ca „Imperativul
ceasului de față” sau „Ce este epurația” (Victor
Iancu), pentru ca în 25 noiembrie 1944 cotidianul
să-și finalizeze misiunea.
Concluzie
Ce anume a dat naștere Tribunei de la Sibiu?
„Trebuința unui diar român cotidian, care să ape-
re posiția Românilor în viața publică [...] și se
creeze [...], un teren comun, pe care se vor pute
întâlni cu toții”, fără „idei preconcepute”. Gânduri
nobile; însă realizabile pe parcursul a doar 19 ani
(1884-1903)? Da și nu; publicația clujeană a pre-
luat ștafeta și a condus-o cu succes mai departe,
ajungând astăzi la o vârstă respectabilă.
Sibiu și Cluj: două „tribune” ale Tribunei. Una
antebelică, alta interbelică. Restul? Tăceri între
pagini și pagini între tăceri. Între lux și veritas
oamenii aleg luxul și astfel pierd veritas-ul. Cum
a reapărut Tribuna la Cluj? Vom vedea în urmă-
torul număr.
Note
1 Citat preluat de la adresa: http://citatcelebru.ro/
tag/istorie/, accesată în 15.10.2016.
2 Petru Mareș - cel care a consemnat evenimentul
în spațiul virtual - și-a intitulat articolul astfel: „loan
Slavici (1848-1925) - 2015, 90 de ani de la moartea
fondatorului TRIBUNEI”. A se vedea adresa: http://
www.tribuna.ro/stiri/cultura/ioan-slavici-1848-
1925-2015-90-de-ani-de-la-moartea-fondatoru-
lui-tribunei-105275.html, accesată în 04.07.2016.
3 A se vedea adresa: http://www. tribuna.ro/stiri/
cultura/2015-anul-slavici-lii-rostul-acestei-pu-
blicatiuni-tribuna-cea-mai-scumpa-dintre-creati-
unile-mele-112881.html, accesată în 04.07.2016.
4 Ioan Slavici, „Cătră publicul român”, în: Tribuna,
Sibiu, nr. 1 / 14-26 apr. 1884, p. 1. Putem distinge în
imagine textul reprodus în Tribuna de la Cluj-Napoca,
la aniversarea a 110 ani de la apariția publicației sibi-
ene, în 1994. Vezi: Redacția, „Către publicul român”
(Tribuna, nr. 1, 26 apr. 1884), în: Tribuna, Cluj-Napoca,
nr. 11-12 (2115), 17-29 mart. / 1994, p. 1.
5 Informații preluate din: Remus Zăstroiu, „Tribuna
de la Sibiu”, în: Eugen Simion, op.cit., p. 768-769.
6 Nerva Hodoș, Al. Sadi Ionescu, op.cit., Tom I, p.
740.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Valentin Tașcu, „Tribuna de la Cluj”, în: Eugen
Simion, op.cit., p. 771.
10 Ibidem.
11 Ibidem.
12 M. Pop, „Tribuna” în: Eugen Simion, op.cit., p. 772-
773.
13 Ibidem.
■
Ediția academică
Agârbiceanu. Romanele
■ Ion Buzași
După primele patru volume, consacra-
te povestirilor, editarea operei lui Ion
Agârbiceanu în ediția academică a Fun-
dației Naționale pentru Știință și Artă continuă
cu publicarea romanelor pe care își propune
să le cuprindă tot în patru volume. La sfârși-
tul anului 2016 au apărut volumele V și VI - în
care sunt publicate opt romane: în vol. V: Ar-
hanghelii (1913), Legea trupului (Povestea unei
vieți) (1926), Legea minții (Povestea altei vieți)
(1927), Biruința (1930), iar în vol.VI.: Sectarii
(1938), Domnișoara Ana (1942), În pragul vieții
(1942), Strigoiul (1969).
Așa cum s-a mai spus, ediția Ilie Rad este una
restitutivă în primul rând, deși prin structură
și prin grija față de textul reprodus, se apropie
de exigențele unei ediții critice. Ea reproduce
ediția G. Pienescu, un editor devotat și profe-
sionist al operei lui Ion Agârbiceanu, pentru că
această ediție „exprimă voința autorului”. Față
de edițiile princeps, cu care adeseori confrun-
tă textul ediției Pienescu sunt remarcate unele
intervenții și omisiuni explicabile prin cen-
zura din anii comunismului, precum și unele
retușuri stilistice. Cel mai interesant din acest
punct de vedere este romanul Sectarii, apărut
în 1938, revăzut pentru reeditare în volumul 10
al seriei de Opere în 1964, când România în-
cerca să-și recapete oarecare independență față
de Moscova. Dacă se înlocuiește „Basarabia și
Chișinevul”, cu „Oltenia cu Craiova”, rămâne, în
mod curios, „Bucovina cu Cernoviț” - așa cum
numește aceste locuri un personaj din roman.
Pentru cititorul din deceniul 8 al veacului tre-
cut, când a apărut reeditarea romanului, ca și
pentru cel de azi sunt curajoase cuvintele unui
personaj, iar dacă le raportăm la anul apariției,
1938, sunt chiar profetice - cu trimitere la anii
dictaturii ceaușiste și ai cultului personalității.
Un exemplu: „De-aproape două decenii îl tot
Mircea Vremir	Mireasa (1968-1969), ceracolor
laudă și-l tot lingușesc cu nerușinare. Slab de
fire, orgolios și lipsit de spirit autocritic, de la
o vreme a început să-i placă portretul pe care-l
zugrăveau alții, și, bănuind că se subestimase
a început să creadă că tot ce se vorbește și se
scrie despre dânsul e adevărat. Și-acum nu-i
mai iese din cap că e genial, că-i summum, că-i
extraordinar că e unic”. Cititorul va găsi și alte
asemenea fragmente care conferă romanului
„Sectarii” un caracter pamfletar, dincolo de ac-
centele sale profetice. Unele omisiuni, operate
de G. Pienescu, de înțeles oarecum în contextul
politic și ideologic al epocii - cum este cel de
la începutul romanului Arhanghelii, cu reflecții
despre dificultățile carierei preoțești pentru un
tânăr, chiar dacă este un slujitor cu vocație al
altarului, acum apar ca nejustificate. Motivația
conciziunii textului nu e convingătoare pentru
că autorul Fefeleagăi n-a fost un stilist preocu-
pat de conciziune din stirpea lui Caragiale.
Cele opt romane sunt reproduse în ordi-
nea apariției lor, începând cu Arhanghelii din
1913 și încheind cu Strigoiul din 1969, deși
manuscrisele arată uneori că sunt mai vechi
decât ediția: romanul Legea trupului. Povestea
unei vieți a fost scris în 1911, deci este anterior
Arhanghelilor. Fiecare din aceste romane a fost
întâmpinat la apariție în binevoitoare sau chiar
entuziaste cronici și recenzii. Dintre acestea la
rubrica Referințe critice se reproduc opt cronici
(câte una consacrată fiecărui roman), semna-
te de Oct. C. Tăslăuanu, N. Iorga, Al. Ciura,
Perpessicius, Ovidiu Papadima, Ion Breazu,
Ovidiu Drimba, G. Pienescu. Două probleme
se reliefează cu pregnanță în aceste cronici: nu
se poate tăgădui influența religioasă, a moralei
creștine în opera lui Ion Agârbiceanu, pentru
că, așa cum spune Oct. C. Tăslăuanu, „scriito-
rul Agârbiceanu e preot și încă un preot cum
nu ni s-a dat prilej să cunoaștem al doilea. E
un slujitor al altarului, nu din profesie, ci din
cea mai adâncă convingere”. Dar perceptele bi-
blice evidente în desfășurarea epică și în desti-
nul personajelor sunt asimilate organic în sub-
stanța cărții, pentru că spune același Tăslăuanu
referindu-se la romanul de debut Arhanghelii
„să nu-și închipuie însă cetitorii că părintele
Agârbiceanu a ales forma de roman pentru o
predică din Postul Mare.” A doua problemă este
recunoașterea din perspectiva exigențelor aces-
tei specii literare, în ce măsură aceste scrieri sunt
romane. Agârbiceanu a debutat ca povestitor,
a scris povestiri toată viața, câteva: Fefeleaga,
Luminița, Dura lex ș.a. sunt capodopere și au
fost analizate magistral de către Ion Vlad în eseul
Povestirea. Destinul unei structuri epice, Editura
Minerva, 1968, seria „Universitas”. În cronica la
romanul În pragul vieții, Ovidiu Drimba, fă-
când o încadrare, desigur discutabilă, susține
că abia această scriere, din 1942 este un roman:
„Legea trupului a fost un debut, Legea min-
ții un caz de conștiință, Arhanghelii - o frescă
socială, Sectarii - o șarjă politică, Domnișoara
Ana - o temă. În pragul vieții este un roman”.
Cvasiunanimitatea criticilor consideră Strigoiul
O
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
o
- cel mai bun roman al lui Agârbiceanu, - un fel
de „monografie a unei lumi de datini și tradi-
ții.” (G. Pienescu) comparabil cu Ion, romanul
lui Liviu Rebreanu, prin această dragoste de pă-
mânt a țăranului ardelean, care la Agârbiceanu
capătă caracterul unei elegii la sfârșitul unei
epoci, ca în Moromeții lui Marin Preda. Mai
rău a fost întâmpinat romanul Sectarii de către
Ovidiu Papadima pentru deficiențe de compo-
ziție epică, eludându-se nota dominantă de sa-
tiră politică, în genul Țiganiadei lui Ion Budai-
Deleanu, deși invocația către muză, o pastișă
după „poemationul eroi-comic” al înaintașului
său ardelean, ar fi putut preveni un astfel de re-
proș. Și pentru că tot am pomenit numele lui
Ion Budai-Deleanu, pe care l-am asociat lui
Agârbiceanu, se impune menționarea unei de-
osebiri evidente: pe cât de inventiv este autorul
Țiganiadei în onomastică, pe atât de sărac este
autorul Strigoiului. Unele nume de personaje le
întâlnim în mai multe povestiri și romane; alte-
le apar cu ușoare schimbări într-o altă ediție: de
ex. în ediția princeps a romanului Domnișoara
Ana, numele lui Ion Bradu, cel care o ajuta fi-
nanciar pe tânăra elevă să-și urmeze studiile este
schimbat în ediția Pienescu în Ion Brad „poate
în semn de omagiu discret pentru ajutorul pe
care scriitorul și viitorul diplomat Ion Brad i
l-a acordat lui Ion Agârbiceanu” (Ilie Rad); mai
surprinzător este numele dat liderului extremei
drepte, Andrei Mureșanu! - poetul deșteptării
naționale - pentru care Agârbiceanu, se pare
că nu a avut o prețuire deosebită pentru că nici
nu-l prezintă în broșura sa Marii cântăreți.
Ediția Rad urmează aceeași structură și ace-
leași criterii de editare din volumele anterioare:
o corectare tacită, discretă a greșelilor de tipar,
o evidențiere a diferențelor dintre ediții în „note
și comentarii”, o amplă secțiune de referințe
critice, care arată cum au fost receptate aces-
te romane la debut, iar paginile intitulate Ion
Agârbiceanu în actualitate reproduc cronicile și
recenziile consacrate volumelor III și IV, „im-
presiile fiind foarte favorabile în privința actu-
alității lui Ion Agârbiceanu.” Glosarul, un mic
dicționar de regionalisme ardelenești, adaugă
la cei 500 de termeni din volumele anterioare,
alți 200, pentru că unii se repetă și cititorul are
acum la dispoziție întreg acest material lexical.
Diferența de 300 de regionalisme mai puțin se
explică prin faptul că acțiunea celor mai mul-
te romane se petrece în mediul urban. Fiecare
volum se încheie cu o iconografie reverberan-
tă: coperte de ediții, ilustrații ale unor volume,
frontispicii din ziare și reviste - Agârbiceanu
fiind unul din cei mai harnici colaboratori la
publicațiile periodice, din anii debutului său și
până aproape de sfârșitul vieții -, instantanee
fotografice din biografia scriitorului, manus-
crise, portrete etc.
Așadar, impresiile fiind „foarte favorabile”
după apariția primelor șase volume așteptăm
pe următoarele două consacrate tot romanelor
și apoi - un lucru nou față de ediția Pienescu
- alte volume, cuprinzând scrierile religioase,
memorialistice, o parte măcar din bogata și
variata sa publicistică, risipită în aproape toate
periodicele românești din acea vreme, cores-
pondența etc. care vor întregi armonios restitu-
irea zestrei literare agârbicene.
■
Moartea lui Dumnezeu,
moartea politicii și
o Prezență
^^Cătălin Bobb
Salcii, gouache, hârtie, 29,8 x 41,7 cm
Mircea Vremir
Sandu Frunză
Între moartea politicii și moartea lui Dumnezeu.
Eseuri despre literatură, religie și politică
București, Editura Tritonic, 2016
Sub un titlu suficient de provocator,
Între moartea politicii și moartea lui
Dumnezeu. Eseuri despre literatură, reli-
gie și politică, Sandu Frunză își adună articolele
publicate între anii 2010-2015. Să înlătru, din-
tru început, două posibile obiecții: (1) titlul, în
cazul de față, nu este deloc exagerat. El spune
exact ceea ce spune: forma tradițională (fără a
fi atenți aici la sensurile multiple ale concep-
tului „tradiție”) prin care putem gândi religia
(în cazul de față pe Dumnezeu) și politica su-
portă, în contemporaneitate, în mod inevitabil,
sensuri noi. Desigur, o întreagă logică a mor-
ților succesive (religie, artă, metapovestiri etc.)
anunțate, uneori brutal alteori firesc, susțin,
sau măcar cadrează, și demersul profesorului
clujean. Însă este vorba aici despre o moarte,
atât în cazul lui Dumnezeu cât și în cazul poli-
ticii, ce cumva anunță, dincolo de orice fel de
paradox, permanența unei „Prezențe”. Într-un
fel, ne spune Sandu Frunză, ceva rămâne după
ce aproape totul a fost, în mod firesc și inevi-
tabil, ucis. (2) Deși ca orice volum ce pare, la
o primă privire, spart și reconstruit artificial,
cum se întâmplă uneori cu volumele compuse
din studii și articole ce răspund unor intenții și
cerințe diferite, totuși, această carte are o par-
ticularitate aparte: cioburile, adunate cu grijă,
dau oglinda. În alte cuvinte, toate studiile au o
marcă proprie și marca în discuție stă într-un
soi de tensiune specifică atât fiecărui articol în
parte cât și volumului.
Prin urmare, două sunt lucrurile ce îmi par
esențiale: (1) postularea permanenței unei
„Prezențe” ce deși pare în răspărul oricărei lo-
gici postmoderne, îi respectă în totalitate pos-
tulatele, respectiv, (2) un fel de mărturisire ce
produce un soi de tensiune ce, la rându-i, mar-
chează întregul text.
Să explicităm. Sandu Frunză susține urmă-
toarea teză: omul contemporan nu poate trăi
fără sacru. Însă metamorfozele sacrului res-
pectă logica postmodernității și în acest fel, și
doar în acest fel, putem discuta, în același timp,
și fără a da dovadă de lipsă de logică, atât des-
pre moartea lui Dumnezeu cât și despre per-
menența unei „Prezențe”. Această teză ce pare
imprudentă și aproape imposibil de susțiunut
(orice șarjă postmodernă va spulbera instan-
taneu clamarea oricărei „Prezențe”) se spriji-
nă, în text, pe o indecizie, sau, dacă vrem, pe o
tensiune specifică. Să citez, poate excesiv, frag-
mentul în cauză: „De multă vreme îmi doresc
să ajung să scriu un text despre religie și ideo-
logie care încă din titlu să ne spună că absența
lui Dumnezeu înseamnă absența democrației
autentice sau că moartea lui Dumnezeu expri-
mată în valorile îmbrățișate de o anumită so-
cietate poate duce la o democrație muribundă.
Îmi este dificil să susțin acest lucru, deocamda-
tă, deși sînt convins, în plan personal, că oame-
nii nu pot să supraviețuiască în calitatea lor de
ființe umane fără sacru. Dificultatea se naște
din faptul că trebuie să constat că toate formele
de reunificare a puterii religioase cu cea poli-
1O
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
tică pe care le cunoaștem azi au o tendință de
eliminare a democrației, ele duc de fapt la o
formă mascată de teocrație care înseamnă sfîr-
șitul politicii ca efort de realizare a binelui pu-
blic. Un motiv al acestei dificultăți este acela că
toate cercetările mele recente asupra modului
în care se îmbină religia cu politica, idealurile
ideologice cu cele ale mesianismului religios în
viața omului contemporan, îmi arată mai de-
grabă că orice prezență accentuată a divinității
în acțiunea politică, orice utilizare excesivă a
mesajului religios în comunicarea publică și
orice intruziune semnificativă a teologiei în
politică duce la acțiuni pe care mi-ar fi dificil
să le asociez cu idealurile democratice pe care
le susțin. ” (p.60)
Cred că avem aici unul dintre cele mai fru-
moase fragmente scrise de Sandu Frunză și tot
aici regăsim întregul demers al cărții. În fapt,
aș risca să spun, exclusiv sprijinit pe această
indecizie (sau tensiune) poate Sandu Frunză
să susțină teza excesiv de ontologică conform
căreia toate datele ne arată că în contempo-
raneitate „Prezența”, dacă îmi permiteți jocul
de cuvinte, e încă prezentă. Însă, imediat, un
amendament: este vorba aici de un dat ontolo-
gic sau de unul antropologic?
Perspectiva pe care Sandu Frunză o asumă
pare antropologică, însă, cumva, încărcată on-
tologic. Voi cita, la fel de excesiv, un al doilea
fragment: „Astfel, nevoia unei perspective ge-
nerale coerente asupra lumii și a sensului trăi-
rii în conformitate cu acea viziune, nevoia unei
structuri simbolice pe care să o umple cu pro-
priile sale construcții imaginative, nevoia de a
se situa mereu pe calea unei desăvîrșiri ce se
lasă mereu așteptată, nevoia unei figuri salva-
toare care să vină să suplinească lipsa puterii
sau incapacitatea de exercitare a puterii de că-
tre indivizi sau comunități, nevoia de a resimți
această putere ca exercitîndu-se, nevoia de a
proiecta în viitor nostalgia după ceea ce este
originar, autentic, sau cu alte cuvinte paradisi-
ac, și multe alte nevoi din acest registru fac ca
ființa umană să nu poată fi gîndită înafara unei
relații, oricît de exterioară ar fi ea, cu religia.”
(p.18) Și este încărcat ontologic exclusiv dato-
rită faptului că „religia ”, în acest context, nu
poartă marca lui Feuerbach ci mai degrabă pe
cea a lui Eliade sau, în alte cuvinte, „omul”, în
acest fragment, își asumă mai degrabă „trans-
cendența” decât „transcederea”. Dar, poate,
nu are niciun sens să întrebăm în ce măsură
perspectiva asumată de Sandu Frunză cedează
prea mult loc ontologiei. Până la urmă, oricare
din noi vom recunoaște „nevoia unei structuri
simbolice”, „nevoia de a se situa mereu pe ca-
lea unei desăvîrșiri ce se lasă mereu așteptată”,
„nevoia de a proiecta în viitor nostalgia după
ceea ce este originar” etc., și faptul acesta este
suficient.
Mult mai interesant este faptul că prin aceas-
tă dublă grilă (marcat de o tensiune și încre-
dințat într-o Prezență) Sandu Frunză „citește”
contemporaneitatea. Analizele sale, indiferent
de obiectul pe care îl analizează, poartă cele
două coordonate. În alte cuvinte, „privirea” sa
știe că „ființa umană are nevoie de o Prezență”
însă, în același timp, știe și cât de dificil este
„a susține acest lucru”. Există o consecință ma-
sivă a acestei duble poziționări: vastul registru
al contemporaneității capătă, în acest fel, con-
tur. Or tocmai lipsa de contur (sau, dacă vrem,
lipsa metapovestirilor, idealurilor absolute,
valorilor indubitabile etc.) este caracteristica
primă a contemporanitătii. Aici mi se pare a
fi miza centrală a analizelor lui Sandu Frunză:
acceptând, în absolut, diferența (fragmentarea)
ca marcă specifică postmodernității, totuși, și
nu pot formula altfel decât în această manieră
ce pare improprie, nu renunță la un principiu
unitar. Că acest principiu capătă, în textul lui
Sandu Frunză, numele de „Prezență” (funda-
mentată pe „nevoile” ultime sau prime ale fap-
tului de a fi uman) nu mai are nicio importanță
(ar fi putut să-i dea orice nume, faptul ca atare
rămâne). Din toate aceste motive Sandu Frunză
recunoaște și arată formele sacrului acolo unde
cei mai mulți dintre noi le-am numi reificări
inacceptabile (în „publicitate”, în „consum”, în
„povestirile fragmentare”, în „spectacolul pu-
blic al noilor comunități civice și politice” etc.).
Insistând atât de mult pe Prezență oare am
făcut vizibil, suficient, faptul că Sandu Frunză
mizează cu aceeași intensitate pe fragment?
Într-un fel, este ca și cum tocmai fragmentul,
ca atribut fundamental al contemporaneității,
motivează și arată prezența Prezenței. Însă,
fragmentul, ca efect firesc al secularizării și al
laicizării (pe care Sandu Frunză și le dorește
instalate pe deplin înăuntrul sferei publice) al
morții lui Dumnezeu al morții politicii al co-
Mircea Vremir
Zbor (1968-1969), ceracolor, hârtie, 62,8 x 50 cm
municării generalizate al etc., poartă în grija
sa reconstrucția subiectivității. Numai că este
vorba aici despre o subiectivitate ce, ne spune
Sandu Frunză, nu poate să-și găsească „sensul
ultim”, exclusiv, „într-o ontologie a finitudinii”.
Se prea poate ca Sandu Frunză să aibă drep-
tate și singura manieră în care mai putem dis-
cuta astăzi despre „Prezență” să fie sub forma
metamorfozelor sacrului redate în fulgurațiile
fragmentare specifice contemporaneității. Ba
chiar, e foarte posibil ca aici să regăsim „re-
construcția imaginarului simbolic în funcție
de noua realitate adusă de lumea comunică-
rii generalizate”. Însă am impresia că Sandu
Frunză e prea optimist atunci când vede, tot
aici, posibilitatea unei etici, fie ea și minimală
ce ar avea în vedere „construcția binelui pu-
blic”. Și motivul principal datorită căruia opti-
mismul lui Sandu Frunză mi se pare exagerat
(evident, nu am niciun fel de altă perspectivă
sau, altfel, nu pot gândi nicio altă paradigmă
etică) stă în faptul că în practica cotidiană, fie
ea privată sau publică, a fiecăruia dintre noi,
„nevoile” noastre fundamentale nu se regăsesc
aproape niciodată.
■
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
11
proza
Amintiri dietetice
■ Nicolae Iliescu
Nicolae Iliescu
- memorii inutile, contradicții și exagerări, surprize
autentice, atelier mobil de refacere a tratatelor, răz-
boaielor, iubirilor anemice și stricate și a altor aventuri
amestecate în spațiul unei vieți, ghirlande sofisticate
de încântare la purtător, exuberanță prostească plină
de duh benign, relicve bizare și prăfuite, recuzită in-
candescentă, priviri umflate, gânduri hilare, cuvinte
traforate în fontă, linia unui timp spânzurat într-o re-
marcabilă exegeză crepusculară -
BLOG - NOTES
Nu știu alții cum sunt, dar de la o vreme, care
trebuie spus că trece cu amăgele și pe nesimțite,
toți încep să recupereze din memorie. Ehei, me-
moria asta nu este ea oricum, are selecțiile ei, ca
un antrenor bine format și formatat, reține ce
vrea și cum vrea.
Iaca poznă, bunioară membrii generației mele
vor să se tragă în fotochip și vor să treacă în cadru
pe perete. Noi, de-o pildă, am început a ne întâlni
din cinci în cinci ani cu toți colegii din liceu și
acum, la împlinirea a patruzeci de ani de la ab-
solvire, ne-am pus în pieptul de aramă poza din
albumul anului 1975. Pe de o parte o idee bună,
căci nu ne mai recunoșteam, pe de alta o idee mi-
zerabilă, căci vremea ne-a dospit și ne-a cocârjat
ca vai de lume.
Omul, se zicea odinioară, ce măreț capital!
Timpul: ce personaj odios! Ce spectacol ne oferă,
scurt și câteodată plictisitor, câteodată vesel, rare-
ori somptuos și impunător.
Generația noastră optzecistă începe să-și pre-
gătească ieșirea din scenă și să lase locul celei care
vine la rând, precum și celor ce vin după noi, plini
de speranțe și de idealuri. Prilej de rememorare și
de însăilare de secvențe cât mai fanteziste. Sigur
că fiecare om vede aceeași dimineață cu alți ochi,
dar unii știu să extragă impresia fundamentală în
timp ce alții nu știu nici ce merită să treacă din
maculatorul amintirii pe caietul de curat al me-
morialisticii. Nu oricine merită să aibă amintiri și
nu chiar orice trebuie amintit. Toți își amintesc
fapte mărunte, unele care i-au marcat personal
și i-au umplut de furunculele complexului și ale
ranchiunei.
Acum ceva timp, un elev al unui marginal al
generației noastre din Brașov însăilează o com-
punere despre „cum am petrecut alături de ge-
nerația ’80”. Sigur că poate cea mai bună carte
despre acest subiect va apărea în 2080, va fi scrisă
de cineva născut în 2056 și va folosi documentele
care-i vor sta atunci la dispoziție, atâtea cât vor fi
ele, dar acum, când aproape jumătate din cei po-
meniți în toate listele, începând cu acel staroste,
Laurențiu „Lulu” Ulici, sunt printre cei vii și mai
au ceva amintiri, cât de fabricate or fi și ele, re-
curgi la ăștia! Băiețașul respectiv se zice că-i unul
dintre elevii lui Sandu Mușină și vorbește despre
„Cenaclul de Luni”.
Întâi de toate, ca prezent la fondarea acestei
instituții, trebuie să spun că respectivul cena-
clu aparținea de Centrul Universitar București
și își desfășura ședințele duminica, începând cu
ora zece, într-o sală a Casei de Cultură „Grigore
Preoteasa”. La prima ședință au fost prezenți stu-
denți reprezentând anul meu, cred că doi pe vre-
mea aceea, precum și unii din anii mai mari, dacă
nu chiar și profesori navetiști, ca Ion Ivan sau
Marian Dopcea. Coordonatorul primei ședințe a
fost tânărul nostru asistent de la catedra de fol-
clor, Silviu Angelescu. Nu mai țin minte dacă s-a
hotărât ca ședințele să aibă o ritmicitate lunară
sau bilunară, cert este că după vreo trei astfel de
întâlniri totul s-a lăsat baltă dar am impresia că
anul următor Radu Călin Cristea, desemnat coor-
donator din partea studenților, a apelat la Nicolae
Manolescu, lector pe atunci. Nucleul principal era
alcătuit din poeții Cenaclului „Junimea”, de care
se ocupa profesorul Crohmălniceanu și ai cărui
secretari fuseseră înaintea mea Andrei Roman
și Cornelia Maria Savu, poeți ei înșiși. Lor li se
adăugau Traian T. Coșovei, Mircea Cărtărescu,
Florin Râpă, aka Iaru, Nino Stratan. De altmin-
teri, volumul-manifest al generației se intitulează,
după un vers al Beatles-ilor, „Aer cu diamante”. A
mai existat o replică, alcătuirea volumului „cinci”,
din care se reține doar Mariana „Madi” Marin și
poemul „Budila express” al lui Alexandru Mușina.
Ședințele au început să fie mutate seara, la șase
sau șapte, întâi marțea și apoi lunea. Motivul era
extrem de simplu, lunea nu erau programate acti-
vități, era relaș la casa de cultură și adunările pu-
teau avea loc în liniște.
Cu timpul, cenaclul „Junimea” își va schimba
locul de desfășurare de la Clubul Litere, din podul
Facultății de Limba și Literatura Română, într-o
sală de seminar de la parter și apoi la etajul unu
al casei de cultură a Universității, de pe Schitu
Măgureanu. Acolo, la parter repeta trupa „Sfinx”
iar la etajul ultim se afla redacția revistelor „Viața
Studențească” și „Amfiteatru”. Cenaclul se va pro-
fila îndeosebi pe proză, dar se vor păstra și legătu-
rile cu poeții plecați la „Cenaclul de luni”.
Ce ciudat, Poe mi se pare extrem de ironic,
simbolic, heraldicos! Stil excelent, parodiere
multă, atmosfera este nu de coșmar, ci de căde-
re în mistere. Ca și „Hanu Ancuței”, prozele sale
negre sunt agape, etimologic și esoteric!
Borges este un Eco avant la lettre: hermeneu-
tică prozastico-eseistică de consum curent! Dar
ce cultură mare este la Flaubert! Chiar așa, nu
cred că există un scriitor important care să nu
știe carte. Chiar dacă este autodidact. Viața tre-
buie întotdeauna citită cu ochii căscați, cu ure-
chile ciulite și cu creionul în mână.
Ce mult știau americanii despre unguri:
Poe vorbește despre doi nobili ce se numesc
Berlifitzing și Metzengerstein. Habsburger SV!
Alte televizii fac istoria mediatică, ale noastre
nu au încă istorie.
În creație, Dumnezeu nu-i niciodată superfi-
cial. Are întotdeauna un scop (Binele) și îl urmă-
rește destoinic.
Păcatul, dacă tot este iertat permanent și șters,
ca să începi o nouă viață și să parcurgi un nou
drum, mai există el, ca păcat? Sau totul este un
păcat etern? Există etică sau și dumneaei este tot
o plăsmuire omenească, o funcție, o ecuație a
unui Timp dat?
De le simplu la complex, așa merg toate lucru-
rile în lumea asta. În prima călătorie inițiatică
descoperi simplitatea elementelor care ți se de-
voalează treptat; în cea de-a doua, începi să simți
lumea, să o cercetezi, să o măsori, să-i vezi stilu-
rile, să o clasifici; în fine, cel de-al treilea voiaj te
renaște, te contopește cu divinitatea, te învață să
lucrezi și să vezi că Universul însuși nu-i decât
atracție și respingere, întuneric și lumină, iubire
și moarte.
Citesc o grămadă deschisă de cărți polițiste.
Aproape toate conțin poncife: detectivul este
mereu tânăr și necăsătorit, cu o viață sexuală
pustie sau pe fugă, îmbrăcat neglijent, fumător
asiduu, șmecher dar băiat bun, victima sau per-
sonajul negativ este mai mereu o femeie frumoa-
să, apetisantă, abordabilă, acțiunile se petrec in-
tens în pat, în restaurante elegante sau pe străzi
12
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
dosnice, replicile sunt pline de umor de vodevil,
iar traducerile noastre se dovedesc execrabile,
nici o palmă nu se dă „pe față”, ci peste sau pe
obraz, oricum! Geaba ne-am plimbat - pe bune
ori pe internet - prin lume și ocupăm subsoluri-
le de pagină cu informații despre meniuri și des-
pre aeroporturi, tot provinciali părem!
Observez un șoz foarte interesant: încercarea
de a smulge lacrimi și emoțiuni simple în fapte
diverse, în sport, unde șampionul nu mai apare
singur, ci anturat de famelie, până și în filmele
xxx, adecă porno hard, unde imitarea iubirii tra-
ge mai mult în imagine decât mecanica poziții-
lor.
Istoria oare există și altfel decât pe hârtie? Ce
e aia „istorie”? Cronologie de fapte, înșiruire de
vieți, amestec și amalgam de evenimente? Școala
franceză, ca de atâtea ori, a luat-o înainte și a fă-
cut din istorie un recitativ, un inventar de norme
și de habitudini, un ghem de patimi și de inte-
rese.
Mult ai, mult cheltuiești, puțin ai, cumpă-
tat trăiești! Aud la un ceva, telejurnal sau cine
știe ce, că presarii au acumulat averi imense
după 2004, căci din 1990 încoace au dat tunuri.
Șantajul și etajul, dar Șeicaru măcar avea talent
și investea apoi îndărăt în presă. Hulpavii ăștia,
mă rog, unii dintre ei, dar cei mai mulți și mai
inutili, nu fac altceva decât să-și adune case, ho-
teluri, restaurante ca la monopoly! Sau capitaly,
ăla românesc, cu STB-ul, Parcul Carol, Parcul
Filipescu, Bulevardul Elisabeta.
Fiecare dintre noi trebuie să-l includă, să-l re-
pete și să-l trăiască, firește că metaforic, pe Iisus!
Oare de ce o fi zis Heliade „Curier de ambe
sexe”? Dorea o literatură bună și pentru Zița și
Veta dar și pentru alde Călinescu?
mea și mă mult bucură. (Primirea lor). Unii
dintre ei sunt foarte tineri și au un gust pen-
tru o lume neagră, de coșmar, ceva de speriat.
Mult regretatul meu prieten Mircea Nedelciu,
Dumnezeu să-l ierte!, mi-a atras atenția asupra
acestei tendințe. Eu, unul, am pus-o pe retipări-
rea și receptarea târzie a lui Daniel Harms.
Cred că ăsta este, până în prezent, lucrul cel
mai bun realizat de către întreaga noastră gene-
rație: o asanare a scriiturii.
Se deplângea cândva faptul că nu avem o li-
teratură de consum. Aș nuanța, nu o „sublitera-
tură”, ci o literatură bine scrisă, cu ironie, înșu-
rubată în cuvânt și în real, clară dacă se poate.
O literatură de citit în tren, vorbă de-a lui G.
Călinescu. De-abia în siajul unei astfel de scri-
ituri poate apărea și capodopera.
Și în cazul criticii este aceeași situație.
Recenzașii care au citit în traducere și la a doua
mână câte ceva nu au ce spune, nu știu ce vor,
nu știu să scrie. Nea Romică Munteanu le făcuse
un bine, traducând kilograme de texte critice din
care s-au putut inspira, bieții de ei. Unde mai pui
contactul direct și la timp cu o mare cultură. Ca
să nu mai vorbim despre „nas”, calitate absolut
necesară în parfumerie și în critica literară. Cu
ăsta te naști, nu devii. Să zicem că nu-ți place un
scriitor consacrat, bun, e dreptul tău; dar depan-
dă pe cine așezi în loc.
Mă văd în dosul copilăriei, ca după o pânză,
cam cum văd acum cu ochiul stâng unde s-a
instalat un început de cataractă. Stau singur pe
un covor de iută (mult mai târziu aveam peste
parchetul din sufragerie unul persan!) confecți-
onându-mi jucăriile. Mașinuțe colorate, oameni
pe care îi disecam (văzusem sau auzisem, citi-
sem în manuale, mă pocnise informația televiza-
tă - era prin 1965, murise Dej și se dădeau zilnic
buletine medicale). Nu aveam decât un Schuko,
cu cheie și cu telecomandă printr-un furtun de
plastic, o chestie nemțească luată de la Romarta
copiilor, un trenuleț de lemn, lucios, cu vagoa-
ne vopsite strident în roșu și în galben și cu o
locomotivă cu abur, neagră, negrul ăla intens,
dens, misterios, fără niciun orizont de pe piesele
de șah de aceeași culoare sau de pe pionii ăia de
la țintar. Mai aveam și niște cuburi, din lemn,
pe care i le-am dăruit odată Rodicăi, în liceu,
pentru fiica ei. Dintre toate jocurile cel de fotbal
cu nasturi îmi plăcea cel mai mult. Jucam singur
dar și cu vecinii de scară sau de bloc.
Copilăria ca un instrument - taragot, fla-
ut, oboi, tubă. Să-mi acord copilăria. A fost
oare un paradis, o fază demnă de reținut, fără
de griji, fără de Timp, format panoramic? Sau
una strâmtă, săracă, plină de umezeala inac-
tivității și a unei dragoste materne extrem de
exagerate? Nici, nici, copilărie standard, de sat
așezat pe verticală, la bloc, întâi un bloc mic,
cu apartament „la comun”, împărțit cu familia
Eibenschutz, cu crematoriu și răcitor, cu Temp
2 unde cânta Ima Sumak, apoi cu bloc mare, cu
opt scări, apartamente semi-sociale, îngrămă-
dite unele peste altele, cu câte două sau cu câte
trei camere, cu balcon, cu dependințe, fără boxe
(doar una singură, în holul fiecărei scări), cu
ghenă și cu spatele blocului, curte cu vedere spre
Moara Dâmbovița. (Astăzi, după dărâmarea mo-
rii și pe același loc se înghesuie un ansamblu de
mare fală, numit „Central Park”!)
Neologisme, foc de artificii, argou, injurii
groase și mustoase, geamuri multe și geamuri
mate care țin la respect griul și scriitura pava-
jului știrbit de sub care se văd dinții de piatră ai
pietrei de râu.
■
Ce bine e să ai copchii. Îi poți folosi ca teleco-
menzi - ia aia, fă ailaltă, dă-mi aia, adu-mi ailal-
tă! Nu ca termopane! Am de luat niște rezultate
ale unor analize ale sângelui și nu știu cum să
ajung la acel laborator că tare e peste mână. Se
află situat în dosul blocului de vizavi de Perla, pe
lângă ambasada Turciei, o încurcătură de mațe
stradale, un mic sat, de altfel, cu parc, cu parcări,
cu parcaje, cu parcele. Un labirint înfundat, căci
Labirintul trebuie să aibă o deschidere, o cheie,
o ieșire. O ascundere sub mormanele de ciment
ale blocului. Ce bună era o telecomandă!
Sunt unii care se cred cei mai importanți scri-
itori pe o felie dată. Alții, mai modești, optează
pentru câte o localitate.
Eram în casa unui prieten și cineva, venit din-
spre părțile Brăilei, ne spunea că se duce acolo
un fel de bătălie surdă pentru cel mai bun poet
al urbei. Păi, frate, acolo trebuie să candideze
Voronca și Mihu Dragomir!
Serios vorbind, să fii cel mai mare poet al
Bacăului, cum e Bacovia, e lucru mare! Arghezi,
ca să-l necăjească, îl gratula pe Blaga cu „poetul
clujean”. Firește, ca și Arghezi, Blaga depășește
arealul respectiv, ba intră adânc în istoria lite-
raturii române. Dar și aici, mulți scriitori sunt
blestemați ca, așa buni cum sunt, să fie foarte
locali.
Primesc în ultima vreme o sumedenie de cărți
de la autori pe care nu i-am cunoscut în viața
Mircea Vremir
Obiecte cioplite din lemn (anii 1970)
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
13
jurnal
Spicuiri din jurnal
■ Gavril Moldovan
1ianuarie 2016: Ziua aceasta mi-a rămas dra-
gă. Pentru că este ziua de început de an, anul
vârstei mele înaintate. Am să-i însemn sufle-
tul în cuvinte alese și am să-i urc voioșia pe ulucii
amintirii mele veșnice. Sigur o voi lua cu mine în
mormânt pentru că ea va fi, este încrustată în chi-
pul meu, în ritmul tot mai sacadat al inimii mele,
în cutele de pe față, în greutatea tot mai mare cu
care-mi mișc brațele ori picioarele, în ochii tot mai
lăcrimoși, în urechea tot mai bleagă și de acolo nu
mai poate fi ștearsă. Cu cât mă îndepărtez de ea în
timp, cu atât ea crește în ridurile feței mele tot mai
adânci, în pașii tot mai șovăielnici, în părul tot mai
alb și rar. Ziua aceasta se va suprapune peste altele
poate nu la fel de ademenitoare dar oricum par-
ticipante și ele active la edificiul unui trup care se
îndreaptă vertiginos spre dezastru și prăbușire.
4	ianuarie: Am sosit în acest spațiu silvan în
care să-mi alung melancolia, să mă pun de acord
cu mine însumi, să-mi număr defectele și să văd
cum pot viețui pe mai departe în mod conciliant
la umbra lor, să-mi compar reușitele și eșecurile
într-un fel de inventar și să mi le enumăr înșirate
pe ața gândului. Aș vrea să ningă, să văd văzduhul
plin de nămeți cum se năpustesc asupra arborilor
și-i decorează într-o clipită. Să mă acopăr ca Hans
Castorp de zăpadă, să dorm acolo în puful ei și să
nu mă mai duc acasă. E un sentiment care mă face
tangibil cu arborii descrescători acum în vegetarea
lor ascunsă. Nu mă mai strigați pe nume că nu vă
răspund, spun celor ce-ar vrea să mă abată de la
drumurile mele în care deocamdată nu întâlnesc
nici „copacul care scrie”, nici femeia cu sarcina de
lemne, nici bălțile, nimic! Sunt numai privire: zum
sehen geboren! Și singurătate. Am adus cu mine
multă îngândurare, multă patimă și cred că pot să
mă debarasez de ele aici printre foioasele acestea
fără foi, printre cărările pe care le știu pe de rost,
printre ramurile ce se lasă atinse cu mâna. Aici se
află culcușul unui iepure, dincolo copituța unei
sprintene căprioare desenată pe pământul gol, care
a fugit ca o săgeată când m-a văzut, iar în depăr-
tare mistreții cu boturile prelungi mișcând stratul
de frunze uscate. O liniște împovărătoare crește
din ram în ram, din pas în pas și mă trezesc sin-
gur și pustiu. Încă din copilărie am dobândit acest
sentiment al pustietății care mă-ncearcă din când
în când, încă din copilărie când mama torcea și își
plângea nenorocul în ritmul fusului iar eu în preaj-
ma ei îmi murmuram, îmi murmuram nerostitele
povești.
5	ianuarie: Lui C., cerșetorul principal al orașu-
lui, îi dau un palton. Nu vrea să-l poarte. Spune că
e prea elegant și, dacă-l poartă, n-o să-i mai dea
oamenii pomană. Nu se impacientează că sunt mi-
nus cincisprezece grade. Se complace în postura de
zdrențăros care să stârnească mila. Se mulțumește
cu cincizeci de bani dacă-i dai. În câteva ore adună
o sumă din care poate să-și procure o pâine și ceva
pe lângă ea. Are un frate care vine adeseori în sec-
torul lui dar îl alungă să nu-i facă concurență. Dacă
treci pe lângă el și nu-i dai nimic, scoate niște mor-
măituri de nemulțumire. Parcă ar vrea să te înjure.
Prin 1958 în gara CFR Câmpulung Moldovenesc,
unde mă duceam să stau câteva zile la fratele meu,
își duceau traiul amărât doi bătrâni, Titi și Fișman.
Se băteau de la prioritatea asupra transportării ba-
gajelor călătorilor. Fiecare din ei avea câte un căru-
cior cu care alergau în întâmpinatea celor ce se dau
jos din tren și aveau bagaje numeroase. Lumea râ-
dea cum se certau și se încăierau ei. Lecturi Jurnal
K. Delicată scrisoare părinților Feliciei B. în care
spune: „Slujba pe care o am este insuportabilă în-
trucât contravine singurei mele dorințe și vocații,
adică literaturii». E atât de sincer în aceste rânduri
trimise părinților logodnicei sale. El le spune franc:
«.. .rămâne totuși adevărat faptul că are să fie nefe-
ricită cu mine datorită adevăratei mele firi, sunt un
om închis, tăcut, nesociabil și nemulțumit». Din
acest caracter a ieșit o operă originală ce va stârni
admirația lumii literare. Seara târziu, un mic pai-
anjen atât de clar conturat pe suprafaței filei albe pe
care scriu. E atât de drăgălaș. Ar trebui să-l prind
în palme și să-l arunc de pe balcon. Dar îl las să
se descurce singur. În mersul lui vioi cu picioarele
alungite, cu sprinteneala proprie insectelor mici,
nu știa că cineva, poate la fel de firav ca el, are drept
de viață și moarte asupra ființei lui în această sea-
ră pe care el o cercetează intrând într-un spațiu
pe care omul și-l revendică și și-l rezervă exclusiv
pentru sine. La rândul nostru și noi suntem niște
greierași sub pielea de bivol a cerului și sub privirea
îngăduitoare a lui Dumnezeu.
11	ianuarie: Azi au fost 18 grade cu plus. Nu se
poate așa ceva. Vară în plină Iarnă. Pentru prima
dată îmi fac gânduri de sănătate. Senzație că pute-
rile mă părăsesc. Simptome de vertij. Prietenei din
adolescență, care mă sună, îi spun să-mi trimită
câteva scrisori ce i le-am expediat cândva, pe care
mi-a spus că le mai păstrează, pentru a le citi-reciti
la rându-mi. A fost ca și cum vântul ar sufla prin
pomii înfloriți din fundul grădinii., scuturând pe-
tale adormite. Au trecut cincizeci de ani.
13	ianuarie: Mă scol la ora 06. Fac mișcări de
dezmorțire a trupului. Aceeași senzație de vertij
semnalată și accentuată pe vreme de ploaie. Ce va
fi ? Voi ajunge să nu mă mai pot ridica din pat ?
Meciul de tenis Simona Halep - Pliskova. Românca
a câștigat primul set (6-4), apoi a pierdut totul. E
fragilă psihic. Am dus la bibliotecă Jurnalul lui F.K.
și am luat «București» de Paul Morand. Am mai
citit-o cândva dar acuma vreau să o recitesc. Citesc
«România literară» nr. 1/ 2o16. Arțagul ridicol al
scriitorior mai tineri contra celor mai bătrâni dar
mai tineri în spirit. Nu înțeleg ce vrea Komartin.
Cred că nu mai are ce spune în literatură și din
această cauză a devenit răutăcios. A fost primit
la debut destul de corect de către «bătrâni» care
i-au semnalat talentul pe care acum nu-l mai are.
Manolescu e domn că îi răspunde totuși la insulte.
Ar trebui să nu-l bage în seamă. Nu se pot compa-
ra suprafețele literare (culturale) ale celor doi. Ana
Blandiana tradusă (“ Patria mea A4”) în engleză,
spaniolă, catalană, polonă. Plouă. Văd pe geam
autobuze cu capota plină de zăpadă. Înseamnă că
undeva, acolo de unde vin ele, a nins. Întâlnire în
oraș cu Popovici. Mi-a povestit cum s-a despărțit
tatăl lor de el și de fratele său înainte de a pleca pe
frontul de răsărit de unde nu s-a mai întors. A dat
fiecăruia câte o cutie de bomboane, i-a sărutat și
dus a fost în veșnicie. A murit în stepa Kalmâcă.
Ziua pâlpâie și e pe sfârșite. Mă retrag sub plapuma
Gavril Moldovan
nopții și dau drumul viselor care au găsit adăpost
în mintea mea plină și așa de închipuiri care tot
vise sunt.
28 ianuarie: Începutul acesta al anului îl vreau
senin. Poate se-nsenizează cu sosirea lui Maldoror.
L-am văzut venind cu ramuri în mâna stângă răs-
foind caietele de școală, școală a poeziei. El lua file-
le la rând și le cerceta. El venea din pădure, dintre
coperțile copacilor. Din coperți făcea avioane și le
dădea drumul de pe coline. Maldoror lua frunze
uscate-n buze și le lipea de crengi. Crengile-l aș-
teptau. Bucuria lui era bucuria necuprinsului cu-
prins de flacăra-ndoielii. Pădurea e străbunica
lui Maldoror român transilvan silvan faun păun.
Tristețea lui e neîncăpătoare. Nemăsurată. Din ea
Maldoror își face chip cioplit, straie duminicale,
porta-voce și semisemilună. Eu sunt Maldoror sau
un văr primar al lui. Aici printre copaci a privit găr-
gărițele, cucuveaua morții lui și mierla mântuirii
sale. E un tip bonom, ne-citit îndestul și ardelean
întârziat. El ajunge la luntre după ce aceasta a so-
sit deja la celălalt mal. Dacă-i spui un banc râde a
doua zi. Dacă frunzele se lipesc de ramuri înseam-
nă că o nouă primăvară începe, poate începe ( în
curând) odată cu frumoasa izbândă a versurilor
sale. Să-mi închei ziua cu nesocotirea limbajului.
Nu pot. Din pădure o iau la stânga spre nefericire.
Aceeași bătrână duce o sarcină de lemne. A fost și
ea cândva o fetiță. Dormind într-un săhăidac agă-
țat la grindă. Revin acasă ca și cum m-aș apropia de
un oraș cu mai multe abatoare. Sângele cald de la
abatorul descris de Bacovia îmi inundă nările. Urc
treptele unui dreptunghi de beton. La ora 2o,oo
se interpretează la radio piesa de teatru «Pragul»
de scriitorul Alexandru Uiuiu, autor și al unui ro-
man de excepție «Țara ascunsă». Mireasa din piesa
lui A.U. s-a îmbrăcat în negru, și-a cumpărat sin-
gură un buchet de flori, a intrat în biserică și s-a
închinat. Apoi acasă așteptându-și logodnicul,
pe Iustin. El vine, sună la ușă dar nu intră ci stă
în prag. «Atunci primește-mă și pe mine în prag»,
zise fata. Pragul dialogului lor. Pragul dragostei
lor. Emisiunea «Vocile memoriei». Să-l tot asculți
pe Barbu Cioculescu evocând întâmplări din viața
scriitorilor. «Dacă multe lucruri le uit, numai dvs.
sunteți de vină că nu mă invitați mai des la emisi-
uni». O zi tristă cu toate micile bucurii ale ei. O zi
năpădită de fantome negre și de dureroase amintiri
legate de R. și de asaltul bolii asupra ei. Efortul ce-l
făcea să-și ascundă boala.
31 ianuarie: Drum maiestuos prin pădure.
Dezacord între mișcarea membrelor și a corpului.
Pași nesiguri. Deocamdată mai pot călători pe jos
dar nu știu ce va fi mai încolo. Deja, două sau trei
păsărele care-și au «reședința» prin apropiere mă
recunosc. Mă apropiu de trunchiul retezat de jos
și pun firimiturile de pâine aduse, iar ele așteap-
tă pitite de scoarța copacului din apropiere. Când
14
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
mă-ndepărtez, repede se năpustesc asupra mâncă-
rii, iau în cioc câte o bucățică, apoi zboară spre lo-
cul unde au probabil cuibul. E cald pentru această
lună. Trec și pe la fosta mea mică proprietate de
pe Valea Ghinzii nr. 47 care acum aparține fami-
liei Chioreanu. Noul proprietar a pus geamuri noi,
a tăiat pomii de la intrare, a făcut tăierile de rodi-
re la pomii fructiferi și alte îmbunătățiri. Se vede
mâna gospodarului. Îi spun unde se află conducta
ce vine de la fosa septică, astupată acum din cauza
depunerilor și a nefolosirii, cablul electric subpă-
mântean ce pornește de la stâlpul vecinului și vine
până la zid, și alte lucruri de genul acesta pe care
el nu are de unde să le știe dar pe care trebuie să
le știe. Gardul viu de la intrare (sclipicios) e foar-
te frumos și a crescut mai mare decât poarta. Cât
m-am chinuit până am sădit aceste fire ornamen-
tale. Îmi spune că va aduce un tăietor cu foarfeca.
Deja el cu familia locuiesc aici. Nu-mi pot explica
de ce nu arde becul din beci. Va trebui să aducă un
electrician. Eu am introdus curent trifazic ceea ce
pe noul locatar îl bucură nespus fiindcă vrea să in-
staleze în beci un polizor. Seara, mă sună Popovici
să mergem în oraș dar între timp ploaia încurcă to-
tul. Lecturi din V. Mazilescu care numește într-un
vers iepurele «bun cetățean», ceea ce mi se pare
foarte nostim.
1	februarie: Ca să nu pierd o zi și să o cufund
în anonimat, iată-mă sus pe culmea dealului opus
Pădurii Ghinzii, peste calea ferată. Niște băieți cu
schiurile coboară în pantă și râd și coboară și râd.
Ei sunt viitorul. Eu sunt trecutul. Au fericirea pe
buze. Sunt plini de viață. Eu sunt plin de moarte.
Mai e și o fată cu ei, îmbujorată. S-a oprit o clipă,
a împlântat bețele în zăpadă și și-a pus mănușile în
vârful lor privid spre băieții ce coborau în trombă.
Și râdeau, și râdeau... Eu priveam, priveam... De-
ar râde tot așa. Veselia lor, farmecul și vârsta lor
copilărească sunt aproape un atentat la vârsta mea.
Sunt pe dealul unde vara mă duceam cu copiii mei
când erau mici să facem plajă. Aici ne-a prins oda-
tă o ploaie mare și L. era de tot mic. A trebuit să-l
învelesc într-o pătură și să alerg cu el în brațe până
la o casă pentru a ne adăposti până trece furia na-
turii. Au trecut atâția ani de atunci... Acum scurm
cu pașii timpul de atunci, ceea ce se mai păstrează
printre boschete de sălcii, pe drumul învelit în nin-
soare. Nu mai pot comunica cu trecutul. Doar prin
gânduri. Băieții cu schiurile urcă și coboară și râd
și râd.
5	februarie: Azi am adunat multă amărăciune
și m-am trezit dat de-o parte de viața ce trecea pe
lângă mine în pas vioi. Îți trebuie foarte puțin să te
întristezi. E destul să vezi cum cade o frunză ru-
ginită de anul trecut sau să iscodești priviri ostile
îndreptate spre tine, venite din partea de lume din
care faci și tu parte. Acele împrejurări ce te au în
mijlocul lor, pline de substanța răuvoitoare a prea-
multelor inamiciții, acele straturi de realitate care
se ară singure și ți se aștern tăcute sub picioare,
sunt menite a te încredința unor false istorisiri și a
te face ciudat printre semeni. Sunt oameni care în-
fruntă cu tărie orice stare de lucruri precară și trec
biruitori prin miezul zilei. Dar eu nu-i pot șterge
zilei fața-nlăcrimată. Vin din mari adâncuri unele
tristeți, vin din necunoscutul ce te asaltează zilnic
cu aripa lui neagră de pasăre a morții. Am trecut
pe lângă mari arbori și am căutat să privesc spre
vârful lor risipirea în van a trăiniciei și frumuseții.
Am trecut pe lângă mari desfășurări de timp ce lasă
veștejirea să-și facă hatârul. Am descoperit flage-
lul ce lasă virtutea deșartă, inima trist înfășurată în
bătăile ei asurzitoare. Câțiva copaci păreau că-mi
vin în ajutor unduindu-și tandru siluetele în fața
mea. O pasăre ce zboară pe aproape pare că vrea să
tragă după ea pădurea tot mai sus și să o suspende
deasupra înălțimilor. Îmi potrivesc și eu pașii unor
asemenea mișcări și o iau pe scurtătura ce mă duce
la „Masa tăcerii”. Aici voi sta până târziu, până în
amărăciunea și dezolarea mea vor picura tot mai
mult stropii amurgului.
3	martie: Părăsind democrația orașului, profit
de timpul însorit și o iau pe scurtătura ce mă duce
în Pădurea Codrișor. Mă pun în libertate, mă eli-
berez de chestii lumești și mă cufund în legănarea
dulce a codrului de martie, a copacilor populați de
fel de fel de zburătoare. E o zi care se pune singură
pe rană. Ataraxia mea. Rătăcesc ducându-mă tot
înainte, apoi revin tot înapoi, o iau lateral și iar
înainte și așa mai departe. Îmi povestea tata cum
într-o noapte i-a scos dintr-o pădure deasă un ofi-
țer austriac ce n-avea la-ndemână decât o lanter-
nă și o hartă, o mapă cum spunea el. Era în plin
război și acei soldați trebuiau să ajungă la punctul
stabilit. Asemenea lor și eu bat pădurea ajungând
la mai multe puncte stabilite. Toamna sunt un fel
de toamnă așa cum primăvara sunt un fel de pri-
măvară. Îmi iau pașii-n primire și hălăduiesc neîn-
cetat și nepermis de singur. Îmi place sigurătatea.
Am făcut armata împreună. Am făcut santinelă
împreună. Am citi mult împreună și n-am înțeles
multe lucruri tot împreună. Acele margini ale lu-
mii care nu se văd, acele hotare înțepenite în stra-
iele infinitului... Au nu sunt pe acolo și singuratici
ca mine? Stau să mă odihnesc pe câte-o cioată care
a fost cândva copac. Sunt și eu o cioată care a fost
cândva trup. Am atâtea de-mi spus mie însumi, am
atâtea cauze de rezolvat de unul singur și constat că
frumusețea lumii constă în a te pierde singur într-o
pădure chiar dacă aceasta nu-i verde încă. Frați
oameni, e prima dată când vă iubesc, nu încetiniți
mersul vostru în vreo tristețe mare, nu încălecați
cumpăna lumii dacă nu știți reveni dintr-o mare
aducere aminte. Sarcinile mele pe pământ sunt cla-
re. Fac atâta cât pot. Mă plimb atâta cât pot. Lucrez
atâta cât pot, scriu atâta cât pot.
6	aprilie: Drum nesfărșit prin pădure. Un cățeluș
se ia după mine. Nu se teme. Acesta e un semn că
n-a fost încă agresat de om. Nu a avut timp. E prea
Mircea Vremir	Îmbrățișare (1968-1969), ceracolor, hârtie, 51 x 70,3 cm
tânăr. Patrupezii agresați de bipezi fug de ei, se fe-
resc. Aproape toate ființele de pe pământ doresc să
fie mângâiate. La fel și cățelușul acesta ivit nu știu
de unde să-mi țină companie. Întind mâna spre el
și se lasă în jos cu umilință și supușenie. În timp
ce eu mă lupt cu niște gânduri gata, gata să mă-n-
tristeze, el își plimbă botul prin niște frunze uscate,
foșnitoare, aleargă de colo, colo și pare în apele lui.
Vine până la picioarele mele, latră ușor, sare în sus
pe două lăbuțe, mă provoacă, apoi fuge îndepăr-
tându-se. Buna lui dispoziție mă contaminează.
Îl scarpin în vârful capului știind că asta place cel
mai mult câinilor, apoi alerg alături de el. Când ne
oprim, îmi linge mâna și se gudură. La întoarcere,
intră într-o ogradă și mă părăsește. Ce mă făceam
dacă venea până în fața blocului în care locuiesc?
Unde-l cazam? Deștept băiat! N-a vrut să mă pună
la încercare.
9	aprilie: Citind cărți atingi misterul unor în-
tâmplări ori enunțuri, te schimbi la față de pala
adiere a conținutului lor, treci dintr-o epocă în
alta și îți procuri adaosul de îngăduință necesa-
ră supraviețuirii pe mai departe citind. Cărțile cu
semne la pagini dragi, cu sublinierea unor rânduri
ce exprimă câte-o idee, cu îndoirea unei file aflată
la mijloc sau la început, și pe care vrei să o regă-
sești mai ușor și s-o recitești mereu, aduc bucuria
revederii cu slova și cuvântul, cu truda autorului
topit acolo în corpusul unei materii albe. O carte
cu o pată de cerneală pe o filă mi-a amintit de îm-
prejurările în care a apărut acea pată. Puteam chiar
să localizez în timp „evenimentul”, să mi-l reamin-
tesc, să-l retrăiesc poate la o altă dimensiune, când
sora mea mică și-a întins mânuța ei copilărească și,
vărsând cerneala din călimară, a pătat o pagină în
care tocmai se descria cum vasul misterios numit
„Nautilus”, un fel de submarin, avându-l la bord pe
căpitanul Nemo, s-a apropiat încet, încet de fundul
Oceanului și oprindu-și motoarele, stingându-și
farurile a rămas acolo în întuneric pentru totdeau-
na cu locatar cu tot, spre a fi mormântul acelui om
certat cu omenirea. Cam același lucru o să mi se
întâmple și mie când adâncit într-o pădure, certat
cu toată lumea și hulit uneori pe degeaba și pe ne-
drept, lovit în aura mea sentimentală de personaje
mărunte și alcoolice, nu voi mai reveni printre oa-
meni și îmi voi face din pădure un verde mormânt
etern.
■
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
15
Virgil Mazilescu, 75 de ani de la naștere
„Sunt singur am inventat
poezia și mi-am pierdut
inima”
■ Geo Vasile
Virgil Mazilescu (1942, Corabia - Bucu-
rești, 1984), absolvent al Facultății de
Limbă și Literatură Română din Capi-
tală, va face parte din grupul oniric al anilor
șaizeci ce își propunea, conform „ideologului”
respectivului curent estetic, D. Țepeneag, „nu
să transcrie, ci să creeze lucid vise, scopul fi-
ind instaurarea unei realități analoage visu-
lui” (apud Virgil Mazilescu, Opere, 2003, 400
p., ediție alcătuită de Alexandru Condeescu
și care stă la baza acestor însemnări). Autorul
romanului Pont des Arts va afirma mai târziu:
„Onirismul a fost o piață care a fost traversată
de diverși inși, care veneau din diverse părți și
se duceau în diverse locuri. Adică, de exemplu,
Turcea s-a dus spre misticism (de la Entropia
la Epifania - n.n.), Mazilescu venea dintr-un
fel de suprarealism, Sorin Titel a trecut pe aco-
lo, dar în final a ajuns într-un fel de tradițio-
nalism. Dimov a rămas în piață. Dimov e, să
zicem, stâlpul din piață. Eu m-am dus spre ex-
perimente încă și mai complicate”.
Debutează editorial cu Versuri (E.P.L., 1968).
Încă de la început are critica de partea sa pen-
tru inteligența artistică, deruta carnavalescă
și noblețea frondei în disprețul comandamen-
telor realismului socialist. La 28 de ani, după
câțiva ani de apostolat în învățământul rural,
este angajat ca redactor la România literară,
unde va semna până la sfârșitul vieții. În 1970
îi apare a doua carte, Fragmente din regiunea
de odinioară (Editura Cartea Românească).
În 1973 se căsătorește cu Ștefania Deleanu
(pe care o cunoscuse încă de studentă), locu-
ind amândoi la Casa de creație a scriitorilor
Mircea Vremir
Nud, ulei pe carton, 57 x 79 cm
de la Mogoșoaia până la cutremurul din mar-
tie 1977, moment în care li se repartizează un
apartament în Drumul Taberei. În 1979 publi-
că în noua serie „Hyperion” a Editurii Cartea
Românească cel mai consistent volum al său,
Va fi liniște, va fi seară. Inedite, plus o amplă
selecție din primele două volume. În același
an o cunoaște pe vecina sa de scară, Rodica P.,
cu care va avea patru ani de iubire sub sem-
nul nenorocului, făcută din despărțiri și îm-
păcări, pe cât de dese, pe-atât de tensionate.
Jucând cu garda jos, poetul va suferi cumplit
mai ales în ultimele luni ale lui 1984, când, „re-
pudiat” fiind, se autodistruge cu bună știință
prin consum zilnic de alcool, în doze aproape
otrăvitoare, inimaginabile în prima tinerețe, să
zicem. Ravagiile acestui drog prin care omul
Mazilescu urmărea să ajungă la „anestezie”,
adică la o stare „animalică” de uitare sau somn,
sunt consemnate în scurtul jurnal tragic („apo-
calipsa după Virgil”, cum spune Editorul), ținut
sporadic între 22 decembrie 1983 și 25 aprilie
1984; aceasta este și perioada în care boala s-a
instalat ireversibil și internarea poetului din
mai 1984 devenise un placebo. Nimeni nu îi să-
rise în ajutor în timp util, iar acum medicii nu
mai puteau face nimic. Acest breviar anamne-
tic și autolezionist (jurnalul, adică) este util și
istoricului literar datorită numeroaselor nume
de scriitori cu care Virgil Mazilescu conversa,
bea sau se întâlnea la „Casă”, la Eugen Suciu (pe
atunci, directorul Cinematografului Union),
la „Spaniol” sau la „Pușa”. Îi cităm pe cei mai
des invocați: Romoșan, Madi, Paul Orleanu,
Groșan, Radu Săplăcan, Nic. Iliescu, Francesca
Virgil Mazilescu
Banciu, M. Șora, Radu Țeposu, M. Nedelciu,
Monoran, B. Ghiu, Eva Lendvay, Radu Călin
Cristea, Gabriela Negreanu, Augustin Frățilă,
Laurențiu Cârstean, Eugen Chirovici, Radu
Popa, Arsenie, Nora Iuga, Magda Cârneci,
Florin Iaru, Ioana Crăciunescu ș.a.m.d.
Să nu uităm totuși de episoade mai luminoa-
se din viața lui Virgil Mazilescu, cum ar fi, de
pildă, participarea sa, în 1981, la Festivalul de
poezie de la Liege, de unde, în urma unor stăru-
itoare proteste i se acordă viza pentru un sejur
de o lună la Paris. Găzduit de prietenul de pe
vremea onirismului bucureștean D. Țepeneag,
poetul se va întâlni cu mai toți autorii români
din diaspora pariziană, inclusiv cu Paul Goma.
La sfârșitul anului 1983 îi apare ultimul volum
antum Guillaume poetul și administratorul.
Cititor nemântuit al suprarealiștilor, da-
daiștilor și expresioniștilor autohtoni și stră-
ini, Virgil Mazilescu a evitat programatic în
propria poezie platitudinea și previzibilul fas-
tidios, folosind cu sistem unele procedee de
bruiaj al comunicării anodine, supuse rațiunii
practice, instaurând, în schimb, o dezordine
elocventă, epică, prin aglutinarea unor inser-
turi disparate, frapante, insidioase. Feluritele
dislocări și derapaje ale mesajelor se fac în fa-
voarea unei gratuite semantici a hiatusurilor și
omisiunilor menite să sfideze logica și limbajul
poetic convențional. Textele poetice par a înce-
pe cu sfârșitul, ca să se termine, datorită diver-
selor decupaje, înainte de a începe. Avem de-a
face cu o sintaxă a echivocului, a perplexității,
a unei fantezii creative și parodice totodată, a
unor clovnerii pe seama câtorva tropi suprali-
citați în poezia interbelică, de pildă. Poezia lui
Mazilescu, sucind gâtul confesiunii, excelează
prin intertextualitate, alibiuri prin care disimu-
larea și subversiunea sunt la ele acasă. La mare
preț este mimarea elocinței digresive, vide de
sens și sentiment din poezia postmodernă,
noima finală a acestor subterfugii fiind ofer-
ta unor imagini memorabile în poezia noastră
contemporană. Iată un text, și nu e singurul (a
se citi copilăria lui franz kafka) ce-l arată ca
demn discipol al inventivității și subversiunii
subiacente tip Gellu Naum: „o! norme ale du-
rerii. călare pe propria lui imagine/ guillaume
16
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
scoate din buzunar (la auzul unei frunze galbe-
ne ca și la auzul unei trompete)/ revolverul mic
de alamă. el scoate apoi din servietă o chivără
de mucava/ și până la urmă scoate și disprețul
împăturit în două:/ mă scoate visător pe mine
din umbra măslinului sacru - /și numai astfel
învinge o! norme ale durerii”. Ambiția poetu-
lui, cea de a fi întotdeauna straniu, tulburător
și totodată diversiv, a devenit, în fine, o realita-
te tangibilă: „ce-i spune un perete altui perete
când se-ntâlnesc la colț/ ce-i spune tristețea
mea broaștei care se leagănă se leagănă/ ce faci
dragostea mea dacă refuz și acum să vorbesc/
ce frumoasă toamnă ce despărțire ce înviere”.
Parodierea corozivă a locurilor comune spe-
cifice epocii, ludicul în fond face un pas de deux
cu tragicul, poetul bătând monedă pe stranie-
tatea figurilor de stil. Substantivele, neutre, din
punct de vedere semantic, sunt relaționate cu
sintagme-metafore ce țin mai curând de non-
sens, în orice caz de noțiuni debordând de sub-
stanță, sonoritate, palpit, concretețe: „în ochii
celui ce privește și privește fără să ne vadă/ în
călătoria ca un bici de aramă ca o trompetă
lungă/ în depoziția ca o bătaie de aripă ca un
fum peste case/ în gustul și în pipăitul acestui
act insondabil îndură-te de mine o! noapte/ în
noaptea senină și în palida groapă cu resturi/
în tot ce înaintează o! noapte”.
Vidarea de sens prin repetitivitatea unor tru-
isme (deja-dit-uri epuizate), o tehnică ce ține
de ludicul optzeciștilor, dar și de interbelicul
Gherasim Luca, să zicem, capătă pe neaștepta-
te învestitura unei fatalități ce se anunță. Acest
procedeu se poate derula și invers: strigătul de
disperare al îndrăgostitului părăsit se conver-
tește într-un climax floral cu virtuți simbolice
și heraldice ale numelui iubitei: „viață moarte
viață moarte/ pentru că ne-am despărțit de o
mie de ori/ pentru că ne-am despărțit de o mie
două sute patruzeci/ și patru de ori/ noi nu ne
mai putem despărți niciodată niciodată/ oh
salvie levănțică iasomie trandafir”.
Virgil Mazilescu face și tipologie, disemi-
nându-și textele cu unele figuri livrești, emble-
matice: cinicul egolatru în stare pură (kirilov),
criminal prin omisiunea sau ocolirea victimei,
baletând cvasi algebric (alături și peste și din-
colo), sau sinucigașul potențial (stepan trofimo-
vici verhovenski), un depresiv psihotic ce stă de
vorbă cu umbra propriei nefericiri invazive:
„venise prin perete prin mortarul/ vechi sco-
rojit sfărâmicios. vorbeai de doi ani de zile cu
umbra/ nefericirii tale. Nimic nu se auzea ni-
mic/ nu se vedea. «retează-i vinele» ți-a spus.
«și cât mai repede»”.
Iată, în continuarea acestor prevestiri fune-
ste, sub care recunoaștem avatarii poetului, cel
mai trist și cel mai frumos text scris vreodată
de un depresiv în momente de luciditate, in-
spirație, exorcism, credință: „perechi perechi
se legănau la orizont în ștreangul zilei/ vor-
beau ca morții în praf deși morți nu erau/ își
însușiseră un fel de limbaj subiacent - al ado-
rației// nici acum nu e prea târziu nici acuma/
dangătul norilor o! măruntă iluzie-n ștreangul
zilei/ și convoiul care se duce o! măruntă ilu-
zie-n ștreangul zilei/ pe toate căile viața mă
previne mă avertizează”. Pe de altă parte, co-
pilul Guillaume ar vrea să se întoarcă la para-
disul amniotic, la natura primordială, la zorii
angelismului și zborului prin smulgerea din
torpoarea maturității; doar astfel i se va face
auzit cântecul de dragoste, acele versete bibli-
ce amintind de nunta din Cana, dar mai ales
de eucaristia săvârșită la Cina cea de Taină.
Poetul a pătimit provocându-și un infern
„personalizat”, cel al îndrăgostitului fără spe-
ranță, refuzat. Ca și Nerval, nu-și mai poate
regăsi locul în viața și inima simplității, fiind
pentru totdeauna proscrisul soarelui negru al
melancoliei. Mai ales că obsedanta „margareta
îl înțelege într-o foarte mică măsură pe gui-
llaume”; deși tandră, consolatoare, maternă, îi
vestește totuși sfârșitul. Tipică pentru textele
poetice ale lui Virgil Mazilescu este starea am-
figurică, ambivalentă între vis și trezie, între zi
și crepuscul, între elegie și ironie, generatoare
a acelui sentiment, vorba poetului, de „atro-
ce seninătate pe marile căi metropolitane”, de
unde iminenta înstrăinare, spaimă nemărgini-
tă și irațională care îl apropiau tot mai mult
de moartea anunțată: „la ora asta în lume pe
ziduri spaima ca o iederă japoneză./ încerc să
descriu muzica ei monotonă pentru că spaima
cântă fără/ pic de rușine despre copiii firavi
care se răsucesc prin somn,/ despre bărbatul
părăsit de femeia lui./ despre bărbatul părăsit
de/ femeia lui despre sângele nostru al tutu-
rora./ ea spune că nimic nu pare mai de preț
decât umbra unei tâmple/ abia înmugurite
sau decât strigătul sau decât limba strecura-
tă/ printre dalele pavajului cântec incoerent -
spaima nu are nici logică nici măsură”.
VIRGIL MAZILESCU (1942-1984)
mare internum
de ce vii din toate lumile să te unești cu
pământul meu
transfigurat în zori când învie și tresaltă nisipul
de ce
ești
minunată femeie apoi ești foarte lacomă și tocești
corabia albă de
ce ne tot zdrobești somnul mare: neverosimilă
greșeală
albastră a
zeilor. aici oprește-te pentru că aici începe ținutul
interzis unde
numai eu pot fi paznicul și biciuirea inimii mele
paznicul și biciuirea
mare internum
perche vieni da tutti i mondi ad unirti alla mia
terra
trasfigurata all’alba quando risorge e sobbalza la
sabbia
perche sei
miracolosa donna poi sei molto avida e logori il
bianco
veliero perche
ci schiacci senza posa il sonno mare:
inverosimile
sbaglio azzurro degli
dei. qui fermati perche qui incomincia il
territorio
proibito dove
solo io posso essere il guardiano e la flagellazione
del
mio cuore
il guardiano e la flagellazione
perechi perechi se legănau la
orizont în ștreangul
zilei
vorbeau ca morții în praf deși morți nu erau
își însușiseră un fel de limbaj subiacent - al
adorației
nici acuma nu e prea târziu nici acuma
dangătul norilor o! măruntă iluzie - ștreangul
zilei
și convoiul care se duce o! măruntă iluzie-n
ștreangul
zilei
pe toate căile viața mă previne mă avertizează
a coppie dondolavano
all’orizzonte alle corde
del giorno
parlavano insieme come i morti nella polvere
benche
morti non fossero
si erano impossessati di un linguaggio sottinteso
-
dell’adorazione
nemmeno adesso e troppo tardi nemmeno
adesso
la scampanata delle nuvole oh! minuta illusione
- le corde del giorno
e il convoglio che se ne va oh! minuta illusione
alle corde
del giorno
per ogni dove la vita mi scongiura mi mette in
guardia
te rog beatrice să ne întâlnim
te rog beatrice să ne întâlnim
te rog și n-ar trebui să te rog
mâine seară în steaua vega
îmbrăcat cu o haină albă simplă ușoară
făra cravată fără să-mi amintesc
versuri sau alte lucruri frumoase din naștere
simplu pe măsura hainei mele
voi coborî din tramwaiul 709
cu o flacără la butonieră
cu un pui de șopârlă în palmă
să mă poți recunoaște imediat
te rog beatrice te rog beatrice te rog
la ce oră omenească vei vrea
mâine seară în steaua vega
ti prego beatrice dai vediamoci
ti prego beatrice dai vediamoci
ti prego anche se non dovrei pregarti
domani sera sulla stella vega
vestito di una giacca bianca semplice leggera
senza cravatta senza ricordarmi
versi o altre cose belle di nascita
semplice su misura della mia giacca
mi vedrai scendere dal tram 709
con una lingua di fuoco all’occhiello
con un cucciolo di lucertola in mano
per essere riconosciuto subito
ti prego beatrice ti prego beatrice ti prego
ad ogni ora umana che vorrai
domani sera sulla stella vega
Z
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
17
o
2.	dacă ai fi privit
dacă ai fi privit lumina acelei ultime zile. faima și
sângele
se răspândeau pe vechile locuri. ah și a trecut și
a trecut
surâzând
prin fața porților înalte ceva de interes universal:
un
lanț de jurăminte
până la această muzică făceam altădată patru
cinci salturi abile
regiunea de odinioară își recâștigă faima și
sângele și
poetul
întârzie în lumina întunecată coborând printre
aburii pe
care nu-i
mai poate împrăștia
2.	se avessi guardato
se avessi guardato il lume di quell’ultimo giorno.
la
fama e il sangue
si diffondevano sui vecchi luoghi. ed e passato e
passato con un sorriso
dirimpetto alle porte alte una cosa d’interesse
universale. una sequela di giuramenti
fino a questa musica facevo altre volte quattro
cinque
salti ingegnosi
la regione di una volta riguadagna la sua fama e
il
sangue e il poeta
Mircea Vremir
Baraj III (1968-1969), ceracolor, hârtie, 50,2 x 62,2 cm
se ne trattiene nel lume cupo venendo giu tra i
vapori
che non
puo piu dissipare
3.	despre felul cum voi trăi
despre apele care m-au învelit. despre galbenul
irascibil. și chiar
despre felul cum voi trăi de azi înainte
bolborosind -
am visat
câteva vise frumoase ca niște mici animale
care se
roagă.
dar poetul: pentru că trebuie să găsească un
nume
supunerii
sale - iată că îl găsește.
3.	del modo in cui vivro
delle acque che mi hanno velato, del giallo
irascibile. e pure
del modo in cui vivro da oggi in poi
barbugliando -
ho fatto
alcuni bei sogni simili a piccoli animali che
stanno
pregando,
ma il poeta: poiche deve dare un nome alla sua
ubbidienza -
ecco che lo troveră.
4.	spectacol
spectacol de zidirea obrazului. privești. martorii
înghit
promisiuni dulci - însă în adânc fulgerul
nu face nici o mișcare. doar
uneltele cad cad cad cad. și poetul? un stâlp de
sare.
după un an
cine îl va mai recunoaște?
4.	spettacolo
spettacolo di come viene murata la guancia.
guardi. i testimoni ingoiano
dolci promesse - pero nel profondo il fulmine
non si muove affatto. solo
gli attrezzi cascano cascano cascano. e il poeta?
un palo di sale.
dopo un anno
chi mai lo riconosceră?
dormi dragostea mea
plânsul în oraș: mâini fricoase își schimbă
într-ascuns culoarea -
și încă o noapte izabela va fi a dreptății
a nisipurilor (respirația
cavalerului printre cavaleri e cea mai galbenă)
și spre dimineață la castel - dacă s-ar auzi
cântece:
o cheie pe
buze oho și pe trădare.dulce strigăt.sarea depusă
la porți.spera
să se joace mai frumos (cavalerul în depozite
mari de sânge)
tu dormi dragostea mea. sunt singur am inventat
poezia
și nu mai am
inimă
dormi amore mio
il pianto nella cittă: mani timorose cambiano
di nascosto colore -
e una notte di piu Isabella sară della giustizia
delle sabbie (il respiro
del cavaliere tra i cavalieri e il piu giallo)
e verso il mattino al castello - se si sentissero
canti:
una chiave sulle
labbra oh sul tradimento. dolce strillo. il sale
deposto
alle porte. sperava
che il gioco fosse piu bello (il cavaliere in grandi
fondachi di sangue)
tu dormi amore mio. sono solo ho inventato la
poesia e
non ho piu
cuore
(antologie și traduceri
de Geo Vasile)
■
18
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
diagnoze
Carl Schmitt și justiția
fără valori
■ Andrei Marga
Nici un jurist al timpului său - poate cu excep-
ția lui Hans Kelsen - nu a întrunit erudiția
istorică, sociologică și juridică și incisivita-
tea lui Carl Schmitt. Nici unul nu a satisfăcut cu atâta
profesionalism aspirația de legitimare a dictaturilor.
Nici unul nu revine mai insidios în practici ce slăbesc
astăzi democrația.
Nu este cazul să descriu aici traseul lui Carl Schmitt
- am făcut-o, de altfel, în monografia Filosofia lui
Habermas (Polirom, Iași, 2006). Nici să-i rezum con-
cepția asupra dreptului nu este nevoie. Căci, după ce
a alimentat și dreapta și stânga europeană cu analize
ce-l repun în actualitate pe Donoso Cortez, se înmul-
țesc scrierile ce se consacră lui Carl Schmitt.
Nu insist acum nici asupra contextului în care s-a
profilat Carl Schmitt. Este destul să menționez că
acest context a dat împreună cele trei componente
ale „revoluției conservative” din Germania republicii
de la Weimar - având drept concepte pivot „acțiu-
nea (Tat)” și „hotărârea (Entschlossenheit)”, ale lui
Martin Heidegger, „decizia” și „starea excepționa-
lă”, ale lui Carl Schmitt, și „lupta (Kampf)” lui Ernst
Junger (Ch.Graf von Krockow, Die Entscheidung.
Eine Untersuchung uber Ernst Junger, Carl Schmitt,
Martin Heidegger, Enke, Stuttgart, 1958). Recursul
la „decizia (Entscheiden)” lui Carl Schmitt este pri-
vit mai nou ca reacție inspirată de „romantism și
gîndirea existențialistă” la neokantismul liberali-
zant (Winfried Brugger ..., Hrsg., Rechtsphilosophie
im 21.Jahrhundert, Suhrkamp, Frankfurt am Main,
2008, p.36), ce precede asocierea autorului cu nați-
onal-socialismul lui Hitler. Unii văd în acest recurs
ieșirea printr-o „politică voluntaristă” dintr-o situ-
ație de „înstrăinare (Entfremdung)” care a dat de
furcă un secol teoreticienilor modernității (Klaus
von Beyme, Theorie der Politik im 20. Jahrhundert,
Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2007, p.93-102). Mă
opresc doar asupra schimbării pline de consecințe a
interpretării dreptului odată cu concepția specifică
lui Carl Schmitt, decizionismul, pentru a sesiza zona
uimitoarei reveniri a acestuia în abordările unor de-
cidenți de astăzi.
Putem profila poziția lui Carl Schmitt în isto-
ria dreptului printr-o succintă comparație. Kant a
stabilit dreptul independent de forțele concrete din
societate, ce l-ar putea influența. El a apelat la pro-
cedeul deducției din principii. Kant pleca (vezi Kant,
Zum ewigen Frieden und andere Schriften, Fischer,
Frankfurt am Main, 2008) de la asumpția că „rați-
unea într-o creatură este capacitatea de a extinde re-
gulile și intențiile folosirii tuturor puterilor sale mult
dincolo de instinctul natural și nu cunoaște granițe
ale proiectelor sale” (p.9). Oamenii, fiind înzestrați cu
rațiune, vor proceda sub imperiul acesteia.
Hegel a recunoscut însă că dreptul este sub ac-
țiunea unor forțe ale istoriei, încât ansamblul le-
gilor trebuie abordat ca rezultat al voinței politice.
În Enciclopedia științelor filosofice, partea a III-a,
Filosofia spiritului, Hegel scrie: „de fapt însă, drep-
tul și toate determinațiile sale se întemeiază numai
pe personalitatea liberă, - o determinare prin sine,
care este mai degrabă contrarul determinării de către
natură” (București, ediția 1966, p.325). El abordează
dreptul istoric și genetic, iar Filosofia dreptului este
locul acestei operații.
Dar același Hegel consideră că oricare ar fi for-
țele ce acționează, dreptul rămâne fidel unui princi-
piu - „unitatea voinței raționale cu voința singulară”.
Reglementarea de drept, legea, „reunește conștiința
inteligenței, cu determinarea de putere valabilă”
(Enciclopedia științelor filosofice, III, p.316) și face
din drept expresia rațională a interesului public de
protejare a libertăților și promovare a dreptății în li-
tigii.
Se poate specula asupra forțelor istoriei ce concu-
ră la stabilirea reglementărilor de drept. Acestea tre-
buie luate oricum în seamă, dacă vrem să ajungem
la o privire realistă asupra dreptului. Hegel a intrat,
cum se știe, în polemică cu von Savigny în jurul in-
terpretării „rațiunii juridice” și a apărat până la capăt,
contra conceperii dreptului ca rezultat al unei meto-
dologii juridice, interpretarea dreptului ca doctrină.
Simplu spus, Hegel nu a acceptat eliminarea oricărei
asumpții filosofice din drept și din aplicarea lui.
Ulterior situația s-a schimbat. Marx a văzut în
„dreptul rațional” al generațiilor lui Kant și Hegel
dreptul celor care au preluat controlul asupra econo-
miei moderne. Max Weber s-a oprit asupra caracte-
rului acelei rațiuni și a distins între „raționalitatea în
raport cu un scop (Zwckrationalitat)” a economiei și
„raționalitatea valorilor (Wertrationalitat)” din cul-
tura modernă. Carl Schmitt a exploatat motive din
analiza economică și sociologică a lui Marx și a lui
Max Weber pentru a se îndrepta contra admiterii de
proiecte etice și civile și, prin acest intermediar, de
valori, în corpul dreptului. Acesta, dreptul, spunea el,
este cu totul altceva - este istorie frustă.
S-a spus justificat că, în 1919-1933, Carl Schmitt
a dat concepția asupra dreptului cea mai eliberată de
tutela filosofică (Jean Francois Kervegan, Hegel, Carl
Schmitt. Le politique entre speculation et positivite,
PUF, Pris, 1992, p.22). Ieșirea de sub tutela filosofică
era explicit și o eliberare de valori prin care dreptul
a fost pus nemijlocit în seama și în slujba politicii.
Acesta este, în miez, decizionismul. În formularea
cea mai concentrată, teza crucială a decizionismului
o găsim în Politische Theologie. Vier Kapitel zur Lehre
der Souveranităt (Duncker & Humblot, Berlin, 1925)
în care se scrie: „Orice ordine se sprijină pe o decizie,
iar conceptul ordinii juridice, pe care lipsa de gândire
îl face să se aplice ca ceva de la sine, conține astfel în
sine opoziția celor două elemente distincte ale juridi-
cului. Ordinea juridică se sprijină, ca orice ordine, pe
o decizie, nu pe o normă” (p.17).
Carl Schmitt a fost preocupat să includă în drept nu
numai aplicarea regulilor de drept, ci și ieșirea din re-
guli - „excepția”. El a și răsturnat ordinea explicativă:
excepția este mai grăitoare decât ceea ce este regulat!
El spune că „este suveran acela care decide starea ex-
cepțională” (p.11). De altfel, deja în Die Diktatur, von
der Anfăngen der modernen Souvemnitătigedanken
bis zum proletarischen Klassenkampf (Duncker &
Humblot, Berlin, 1921) Carl Schmitt considera „ex-
cepția” drept cheie pentru a surprinde natura deci-
zionistă a dreptului. „Starea excepțională” la care se
recurge atunci când existența statului este în primej-
die ar pune în lumină în modul cel mai clar esența
statului și, în același timp, a dreptului. „Aici decizia
se separă de norma juridică și, pentru a ne exprima
paradoxal, autoritatea dovedește că nu are nevoie de
drept pentru a pune în aplicare dreptul” (Politische
Theologie, p.20). Oricum, „starea excepțională” este
cea care dezvăluie natura ordinii juridice, care nu ar
fi altceva decât „decizia”.
De multe ori, Carl Schmitt a amintit maxima din
Leviathan-ul lui Hobbes cu privire la legi - auctoritas,
non veritas facit legem. În Verfassungslehre (Duncker
& Humblot, Berlin, 1928) el a căutat să lăgească ar-
gumentarea afirmând că statul nu este o formă goală,
ci „unitatea politică a unui popor”- o unitate care
trăiește cât acționează luînd „decizii” (p.4), iar „legea
nu este altceva decât comandamentul suveranului
care se folosește de puterea sa” (p.146). Cine despar-
te dreptul de „decizia” subiectului suveran, ar ajunge
să depolitizeze statul, iar „depolitizarea” desființează
statul ca stat (p.214).
În studiul Der Begriff des Politischen (Duncker &
Humblot, Berlin, 1932) Carl Schmitt a exclus orice
componentă normativă din drept. El a conceput ex-
plicit dreptul ca parte a politicii, înțeleasă, la rândul
ei, ca „decizie” rezultând din „distincția amic-ina-
mic”. Aceasta ar fi specifică dreptului tot așa cum
„distincția bine-rău” străbate morala, iar cea dintre
„frumos și urât” estetica.
Carl Schmitt s-a străduit inflexibil să profileze de-
cizionismul invocînd „decizia suverană” și, cel puțin
subsidiar, „starea excepțională’. În Uber die drei Arten
des rechtswissenschaftlichen Denkens (Hanseatische
Verlagsanstalt, Hamburg, 1934) el precizează: „Din
punct de vedere juridic, decizia suverană (în optica
decizionistă) nu este nici explicată plecînd de la o
normă sau o ordine concretă, nici inserată în cadrul
unei ordini concrete; dimpotrivă, pentru decizionist,
decizia singură fondează atât norma cât și ordinea.
Decizia suverană este început absolut, iar începutul
(inclusiv în sens de arche) nu este nimic altceva decât
decizia suverană. Ea izvorăște dintr-un neant norma-
tiv și dintr-o dezordine concretă’ (p.28). Se cuvine
observat că după 1932 Carl Schmitt a văzut în starea
de lucruri existentă o „situație excepțională’.
Pentru a înțelege semnificația decizionismului să
observăm contextul juridic al anilor douăzeci și reac-
ția lui Carl Schmitt. Pe scenă concurau atunci pozi-
tivismul și o încercare de reasigurare a libertăților și
democrației, care era normativismul. Carl Schmitt le
respinge deopotrivă.
Pozitivismul este concepția care echivalează drep-
tul cu legea pozitivă existentă. În Germania, civiliș-
tii i-au pus bazele, iar G.Jellinek și Anshutz, dinspre
dreptul public, l-au consacrat. Carl Schmitt a repli-
cat pozitivismului că Max Weber a avut dreptate să
obiecteze că voința exprimată de legiuitor la un mo-
ment dat nu este unica sursă de legitimitate a unei
legislații. Există și alte surse. Argumentul precis al lui
Carl Schmitt era acela că acceptându-se o sursă de
legitimare unică se face din dreptul stabilit de legiui-
tor unicul drept pozitiv. Or, nu există rațiuni să se ia
un ansamblu juridic ca etern. În plus, chiar normele
juridice îmbrățișate de pozitivism se dovedesc a fi,
aparent paradoxal, fructul unor decizii.
Normativismul este concepția care derivă regle-
mentarea de drept din norme, la limită din „nor-
me pure“, oarecum imune față de asaltul din partea
forțelor istoriei. Exponentul de mare anvergură era
Hans Kelsen, care a reluat, împotriva atacurilor la
adresa statului de drept de după primul război mon-
dial, argumentarea kantiană. Carl Schmitt reproșea-
ză normativismului că separă ceea ce este în realitate
unit - „norma’ și „decizia’. El invocă considerente de
politică și sociologie istorică ce ar dovedi dependența
dreptului de decizii. Normativismul nu leagă regle-
mentarea juridică cu condițiile legalizării ei, crezând
că ea este ceva ce se impune de la sine.
O
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
19
o
S-a pus de mult întrebarea dacă nu cumva Carl
Schmitt reia împotriva pozitivismului și normativis-
mului critica exercitată de Hegel la adresa lui Kant.
Este adevărat, se reia această critică, cu diferența că
Hegel lega evoluția dreptului de mișcările politice,
dar păstra dependența dreptului de valori, în vreme
ce Carl Schmitt era preocupat să elimine valorile din
drept. Decizionismul recuză „principiile” făcând din
politică condiția ordinii de drept.
Nimeni nu l-a folosit în vremuri mai noi pe Hegel
din Filosofia dreptului precum Carl Schmidt, dar
acesta merge dincolo de „statul liberal”, la care s-a
oprit explicit Hegel - la formula „statului total’. Carl
Schmitt și-a asumat devreme teza după care „statul
liberal’ era deja în contratimp cu istoria și a reafir-
mat-o energic de a lungul vieții. Într-o prefață din
1963 la retipărirea scrierii sale la largă notorietate
Der Begriff des Politischen (1932), el scria că „epoca
statului este la declinul ei... Statul modelat de unita-
tea politică și investit cu monopol surprinzător prin-
tre noi, cel al deciziei politice, această capodoperă a
formei europene a raționalismului occidental, este
detronat. Dar aceste concepte rămân, chiar ca și con-
cepte clasice. Desigur, cuvântul clasic are cel mai des
în zilele noastre un accent echivoc și embiguu, pen-
tru a nu spune ironic’ (La notion de politique. Theorie
du partisan, Flammarion, Paris, 1992, p.42-43).
Carl Schmitt a invocat mereu „specificitatea nor-
mativă a deciziei juridice’. El a crezut că poate con-
ceptualiza dreptul, în ceea ce are mai specific, la ni-
velul unei purități oarecum tehnice. Chiar târziu, în
Die Tyranei der Werte (1959), el distingea de la înce-
put „demnitatea umană’ de „valori’ și apăra ideea că
„juristul care se încumetă să devină un actualizator
imediat de valori ar trebui să știe ce face. Ar trebui
să reflecteze asupra originii și structurii valorilor,
fără a trata cu ușurință problema tiraniei valorilor și
a actualizării lor imediate’ (ediția italiană, Adelphi,
Milano, 2008, p.68). Altfel spus, sentințele care pre-
tind legalitate nu pot fi simple aplicări ale valorilor.
Carl Schmitt nu s-a ferit de poziția în care însuși sen-
sul dreptului este scos din discuție în numele unei
tehnicizări dubioase.
Decizionismul nu a fost însă singura preferință
a lui Carl Schmitt. La un moment dat el a introdus
în lista „tipurilor de gândire juridică’ ceea ce a nu-
mit „instituționalismul’. În Uber die drei Arten des
rechtswissenschaftlichen Denkens (1933-1934) el a
preluat conceptual marșurile - de fapt „mișcarea
(Bewegung)’ naziștilor pe străzile orașelor germa-
ne în vederea reorganizării statului sub „șeful’ lor.
„Instituționalismul’ îi părea atunci lui Carl Schmitt
alternativă mai bună la „normativism’ și la „deci-
zionism’ căci ar capta ceea ce se petrece efectiv pe
terenul istoriei.
Se impune precizat, însă, că decizionismul nu a
fost, totuși, denunțat de Carl Schmitt, dar, cât a du-
rat participarea sa la funcționarea puterii naziste, a
trecut în fundal. Tema „instituționalizării’ mișcării a
căpătat în acel timp ascendentul, mai ales că în re-
flecțiile lui Carl Schmitt chestiunea „garanțiilor in-
stituționale’ devenise temă. Argumentul său încă de
la sfârșitul anilor douăzeci era că „drepturile omului’
au nevoie totdeauna de „garanții constituționale’,
care se pot da numai de „instituții’ (p.42). Acestea
prevalează în practica vieții.
Observația principală a lui Carl Schmitt era că
„drepturile omului’ intră în conflict cu evoluția
imanentă a statului. În Verfassungslehre (1928) el
amintește că „statul de drept burghez’, atunci cînd
este consecvent, este construit pe „drepturile funda-
mentale’. Faptul este sursa unei asimetrii. „Aceasta
înseamnă că sfera libertății individului este prin-
cipial ilimitată și că puterile statului sunt principial
limitate’ (p.158). Rezultatul general este convertirea
statului în instrument al sferei private și, cu aceasta,
erodarea lui ca stat. Pe de altă parte, odată cu consa-
crarea de drepturi sociale, cum este, de pildă, dreptul
la muncă (p.169), apare un conflict între libertăți și
drepturile sociale. Carl Schmitt trage o concluzie ce
relativizează „statul liberal’: drepturile și libertățile
imprescriptibile ale individului și cetățeanului duc
treptat la ruina unui asemenea stat.
„Statul liberal’ a luat forma parlamentarismului.
Max Weber, cum se știe, a pus problema legitimării și
a distins mai multe forme ale acesteia. El a vorbit (în
Die drei reinen Typen der legitimen Herrschaft. Eine
soziologische Studie, 1922, în Schriften 1894-1922,
Alfred Kroner, Stuttgart, 20013, p.717, 718-730) de
„legitimarea prin situația intereselor“, „legitimarea
prin simple «moravuri»“, „legitimarea afectuală“, pe
care le-a considerat „labile’, și a pledat pentru „legi-
timarea prin rațiuni de drept“. Înăuntrul acesteia a
distins „legitimare prin reglementare“, „legitimare
prin tradiție“, „legitimare charismatică“, dar a rămas
adeptul legitimării prin voința poporului exprimată
la alegeri.
Carl Schmitt a repus problema legitimării. După
el, statul are identitate și încredințează răspun-
deri. În vremuri mai noi a devenit „stat de drept
(Rechtsstaat)’ - ceea ce înseamnă „constituționa-
litate’, „legalitate’ și „independența magistraților’.
Voința poporului formată legal este aici sursa de legi-
timitate revendicată. Carl Schmitt face o breșă tocmai
în acest punct: pe de o parte, el înlătură exclusivismul
legitimării preferate de Max Weber, pe de altă parte,
el consideră că legalitatea este ordinea unui stat și nu
are capacitatea de a institui statul. Teza specifică pe
care Carl Schmitt o apără în Legalitat und Legitimitat
(Duncker & Humblot, Berlin, 1932) privește dife-
rența dintre legalitate și legitimitate. Aceasta, legiti-
mitatea, el o socotește fondatoare și suportivă pentru
legalitate, după ce o scoate din reducerea la legitima-
re prin alegeri libere.
Deja în faimosa Die geistesgeschichtliche Lage des
heutigen Parlamentarismus (Duncker & Humblot,
Berlin,1923) Carl Schmitt a adresat o critică severă
democrației. El spune că baza socială din care a re-
zultat parlamentarismul modern a devenit cu totul
opacă la „logica politică și socială în vigoare astăzi’,
încât „instituția și-a pierdut solul său moral și spiri-
tual și nu mai contează decât ca o cochilie vidă’. Carl
Schmitt invocă variate argumente.
Bunăoară, prin definiție, democrația presupune
„identitatea’ dintre cei afectați de decizie și cei care
iau deciziile, adică „identitatea dintre guvernanți și
guvernați’, apoi „identități’ precum cea dintre „con-
ducători și subiecți’, „subiectul și obiectul autorității
statale’, „popor și reprezentare în parlament’, „lege și
stat’, „majoritate numerică sau unanimitate și justețe
a legii’. Or, „nici una dintre identități nu este realita-
te tangibilă, căci se sprijină pe asumarea prealabilă a
identității’.
Parlamentarismul este legat de „credința’ că „dis-
cuția poate substitui forța’ în formarea voinței. Or,
aceasta, spune apoi Carl Schmitt, nu s-a petrecut.
„Spațiul public’, născut în lupta contra politicii secre-
te a prinților, decepționează pe măsură ce țările euro-
pene se apropie de epoca actuală, pierzând „eficaci-
tatea în fața altor forțe’. Parlamentarismul nu include
neapărat democrația, iar trecerea de la democrație la
dictatură nu este anevoioasă.
Mai departe, Carl Schmitt considera că orientarea
Manifestul Partidului Comunist (1848) spre dictatură
și recuperarea „mitului’ de către George Sorel ar fi
indicii ale prăbușirii „raționalismului relativ la gân-
direa parlamentară’. Parlamentarismul s-a redus de
fapt la o „metodă de guvernare și un sistem politic’ și
a devenit un „instrument util și chiar indispensabil al
tehnicii sociale și politice’.
În sfârșit, autonomia statului ca instituție a fost
afectată sub presiunea mișcărilor sociale și a forțe-
lor economice. Carl Schmitt invocă faptul că „statul
neutru și nonintervenționist’, proclamat de gândirea
liberală, ce urma să ia forma „statului legislator’, su-
combă în fața „statului ca autoorganizare a societății’
și a societății ce presează la „a deveni ea însăși stat’.
Distincția dintre „sectoare obiective de natură politi-
că și statală’ și „sectoare sociale din afara politicii’ se
șterge. „Societatea devenită stat devine un stat dirijist
în economie și cultură, un stat de asistență, de bu-
năstare, de prevedere; statul, devenit autoorganizare
a societății și, incapabil să se separe de aceasta prin
obiectul său, acaparează întregul social, adică tot ceea
ce se referă la viața comună a oamenilor’. Asistăm -
argumentează Carl Schmitt - la „virajul’ spre „statul
total’.
Max Weber întrevăzuse, desigur, evoluția „statu-
lui liberal’ spre o formulă autoritar-birocratică, care
mai păstra, totuși, măcar formal, legitimarea prin
alegeri libere. Carl Schmitt a arătat că parlamentaris-
mul organizat pe principiul alegerilor libere, ca și alte
postulate ale „statului liberal’, au devenit ficțiuni. El
face pasul nou, dincoace de „statul liberal’, spre „sta-
tul total’.
În Der Huter der Verfassung (Duncker &
Humblot, Berlin, 1932) Carl Schmitt a dus până la
capăt observațiile sale că „statul liberal’ cunoaște o
erodare sub dubla lovitură: din partea libertăților și
drepturilor care, odată dezvoltate, îl reduc la abordări
în interes privat, și din partea expansiunii drepturilor
sociale, care afectează libertățile. Ceea ce se dezvoltă
pe ruina sa este „statul total’. Sub acest termen Carl
Schmitt a prins, odată cu Der Begriff des Politischen
(1932), două evoluții. Mai întâi, preluarea de către
stat de preocupări sociale, inclusiv în materie eco-
nomică, încât granița clasică dintre societate și stat
dispare. Statul este prin definiție politică, dar politica
se extinde acum asupra tuturor activităților. Apoi, ac-
țiunea statului se transformă în acțiune eminamente
administrativă și se ajunge la „statul administrativ
(Verwaltungsstaat)’. Ca o consecință generală, cetă-
țenii imprimă tor mai puțin direcția statului, acesta
ajungând să le condiționeze acțiunea.
„Statul total’ reunește în mâna celor care con-
duc puteri fără precedent. Carl Schmitt nu a ezitat,
la începutul anilor treizeci, să pună aceste puteri în
mâna unei persoane - așa numitul „șef de stat’. Mai
ales sub impresia lui Mussolini, el a vorbit de „stat
calitativ total’, ce însemna subminarea opoziției și li-
chidarea ei, diminuarea și reducerea parlamentului
la un decor, înlocuirea dezbaterii publice cu plebisci-
te, toate acestea împreună cu întărirea instituțiilor de
forță, juridice și nejuridice, militare și paramilitare,
ale statului și a puterii „șefului de stat’.
Nu este destul de clar ce prevalează la Carl Schmitt
de fiecare dată - o analiză care s-a dovedit premoni-
torie sau o opțiune pentru dictatură. Ambele sunt
prezente, în raporturi variabile. Nu este clară nici re-
lația lui Carl Schmitt cu Hitler. Este sigur că decizio-
nismul precede în opera lui Carl Schmitt, cronologic,
întâlnirea cu dictatorul german, dar tot atât de singur
este că această întîlnire nu era exclusă. Să lăsăm însă
aceste chestiuni de exegeză la o parte, fără să ignorăm
unde au dus vederile lui Carl Schmitt. Mai important
este să observăm că asupra decizionismului său nu
s-a așezat praful, cum am fi înclinați să credem, și că
acesta a revenit pe neașteptate cel puțin în acțiunile
unor decidenți.
(Din volumul Andrei Marga,
Justiția și valorile, în curs de publicare)
■
20
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
tale quale
Ars Regia, Ars Alchimica
■ Vasile Zecheru
Istoria legendară a masoneriei nu se mai predă
astăzi aspiranților. Între altele, aceasta menți-
ona că înainte de potopul din care doar Noe
și ai lui au supraviețuit, întreaga cunoaștere acu-
mulată până la acel moment ar fi fost consemnată
pe două coloane spre a putea fi astfel transmisă
viitorimii. Prima dintre aceste coloane a fost găsi-
tă de Hermes - strănepotul lui Noe - cel care este
creditat cu titulatura de fondator al Ars alchimica.
Învățăturile cu Hermes s-au născut în Alexandria
Egiptului, cu trei secole înainte de Iisus Christos.
În acele timpuri, la Alexandria funcționa un ve-
ritabil creuzet al spiritualității universale unde se
întâlneau egiptenii, evreii, persanii, fenicienii și
grecii pentru a-și transmite unii altora învățătu-
rile și, desigur, înalta cunoaștere. Mai târziu, au
trecut pe acolo romanii, arabii, cruciații și bizanti-
nii care, și ei, căutau acea misterioasă înțelepciune
atribuită lui Hermes-Thoth, tatăl tuturor peregri-
nilor întru Lumină și Adevăr (Vibert, L. - 2014 și
Mackey, A.G. - 2017)
Legenda mai spune că cea de-a doua coloană
ar fi fost descoperită de către Pitagora despre care
știm din diverse scrieri antice că a fost un mare
inițiat, întemeietor al aritmosofiei și al doctrinei
protomasonice bazată pe revelarea constantelor
cosmice așa cum ne parvin acestea din geome-
trie. După potop și după ce viața și-a reluat cur-
sul firesc, cei doi mari inițiați au descifrat textele
gravate pe coloane și au înființat cele două tradiții
inițiatice - alchimia și masoneria - care, în timp,
cum vom arăta în continuare, au ajuns și la po-
poarele din vestul Europei. Astfel, celui ce vrea să
cunoască Tradiția și a formelor concrete prin care
aceasta s-a manifestat în lume, legenda îi va in-
dica o potecă îngustă ce coboară încet, dar sigur,
înspre străfundurile istoriei omenirii și ale spiri-
tualității, în egală măsură.
Teza continuității Tradiției prin transformarea
unei structuri inițiatice în alta nu poate fi susți-
nută cu documente și considerații de necontes-
tat; în același timp, nici teza contrarie nu poate
fi temeinic argumentată. Din aceste rațiuni, dar
și pentru că istoria fenomenului inițiatic scoa-
te la lumină numeroase cazuri în care un ordin
sacramental nou înființat preia, printr-o subti-
lă și insesizabilă trasvazare, anumite elemente și
instrumente din doctrinele ezoterice anterioare,
cei care cercetează Tradiția operează frecvent cu
ipoteze, interpretări și, din păcate, doar cu frân-
turi de adevăr. În această logică, înalta cunoaș-
tere pe care o stăpânea Solomon, de pildă, pare
a fi vizibil descendentă din cea egipteană și din
cea feniciană, deopotrivă. Pe de altă parte, con-
statăm că, în mod misterios, acele mituri despre
Solomon (venerabilul) și Hiram (maestrul) par să
aibă legătură fraternitatea pitagoreică și apoi, cu
acele Collegia Fabrorum romane, Steinmetzen-ul
german și Compagnonnage-ul francez, dar și cu
masoneria din timpurile moderne. În mod para-
doxal, toți cercetătorii fenomenului inițiatic au
constatat numeroase asemănări între procesul
intern specific din cadrul unui atelier masonic
și ceea ce se întâmpla în acele confrerii și ghilde
enumerate mai sus (Maestrul Z & Discipolul A, -
2015, pp. 95-104).
Potrivit datelor istorice, masoneria aceasta
speculativă, cu Mari Loji și cu Loja pe post de
Maestru, s-a născut în anul 1717; în prezent, toți
istoricii și, cu deosebire, cei cărora le lipsește echi-
pamentul inițiatic insistă asupra acestui moment.
Pentru toți ceilalți, puțini la număr, este clar însă
că masoneria a existat cu mult înainte de acest
moment, desigur într-o formulă ființială și orga-
nizatorică diferită. Practic anul menționat mar-
chează doar momentul în care s-a născut Marea
Lojă a Londrei prin unirea a patru ateliere maso-
nice. Cu toate acestea, multe grupări din acea vre-
me au rămas în afara noii structuri. Există, de al-
tfel, chiar și unele înscrisuri referitoare la vechile
ateliere ale masonilor care lucrau în mod regular
cu mult înainte de anul menționat. Pe la mijlocul
secolului al XVII-lea, în aceste loji operative ale
zidarilor și cioplitorilor în piatră, au început să
între oameni rafinați, foarte culți, alchimiști pre-
cum Robert Moray More și Elias Ashmole. Poate
că, în mod voit, alchimiștii au pătruns în maso-
neria operativă, tocmai pentru a determina o re-
naștere a spiritului inițiatic sau, de ce nu, poate că
au fost doar niște inițiative individuale izolate; cu
certitudine, nu vom putea ști întreg adevărul în
această materie subtilă. Constatăm doar, pentru
acea perioadă, un aflux al intelectualilor de mar-
că, preocupați de alchimie și rozacrucianism spre
a se înfrăți, în mod inexplicabil, cu acei zidarii cu
palma groasă pentru care întovărășirea constituia
legea supremă.
O posibilă explicație a acestei stări de fapt poa-
te fi aceea potrivit căreia masonii operativi păs-
trau o formă arhaic-originară de companionaj și
aveau un ritual autentic cu numeroase referiri la
sacru și la îndumnezeirea omului. Ei aveau, de
asemenea, o simbolistică anume calificată pen-
tru a transmite influența spirituală, precum și
numeroase parole / semne de recunoaștere și alte
secrete specifice. Masonii operativi păstrau cu
sfințenie, ca valoare supremă, spiritul de frățietate
și întrajutorare - întovărășirea ancestrală bazată
pe practicarea unei meserii. Lucrând de secole la
înălțarea catedralelor din Occident, zidarii opera-
tivi au fost în contact cu mulți călugări erudiți și
luminați și, mai mult ca sigur, o parte din această
lumină s-a răsfrânt benefic asupra lor. Tocmai de
aceea, vom sublinia aici că în ritualurile masoni-
lor operativi existau numeroase referiri la planul
celest și la acele revelații din geometrie, devenite
clasice, prin care se transmit aspirantului, cu atâta
eficacitate, fiorul ordinii cosmice și al intenționa-
lității divine.
Lojile lucrătorilor operativi erau alcătuite din
ucenici și calfe, singurul maestru fiind cel împu-
ternicit să conducă atelierul. Din când în când,
după ce acesta părăsea planul fizic, o calfă devenea
maestru (nu știm cum) și astfel prelua conduce-
rea atelierului. Venerabilul era, în acele vremuri,
maestrul suveran al Lojei, Maestrul cu majuscule.
Chiar dacă nu există suficiente dovezi, acest me-
diu inițiatic tradițional pare să fie portaltoiul care
a susținut și acceptat masoneria speculativă din
zilele noastre. Vechea (antică) masonerie operati-
vă, cea care a cioplit cu asiduitate piatra și a zidit
catedralele Apusului, deținea o formă proprie și
încifrată de sacralitate profundă și tradițională ce
se oglindea în munca și conduita adepților. Cu
doctrina lor specială despre întrajutorare, sme-
renie și onestitate, masoneria operativă este, ceea
Mircea Vremir Rămas bun (1990), u/c, 70 x 58 cm
ce am putea numi aici, portaltoiul masoneriei
moderne. Altoiul trebuie căutat în altă parte, mai
precis, în alchimie. Multe din noțiunile, alegoriile
și metaforele pe care le descifrăm astăzi în maso-
nerie ne parvin din limbajul alchimic. Dar, în
fond, cine erau acești alchimiști? Cunoaștem des-
pre ei numeroase legende, au rămas cărți și chiar
unele rezultate concrete de pe urma cercetărilor
întreprinse de către aceștia (medicamente, parfu-
muri, vopsele etc.). Nu știm însă mai nimic despre
ritualurile lor și măiestria alchimică, în sine.
Alchimistul trebuia să dețină un laborator pro-
priu unde să se retragă și să lucreze la producerea
aurului. Exista o întreagă poveste în jurul acestei
legende despre transformarea plumbului în aur.
De fapt, era vorba despre o devenire a alchimis-
tului, o metamorfozare pe care el trebuia s-o par-
curgă în liniște, în tăcere și în întunericul labo-
ratorului. Aspirantul trudea să înfăptuiască nunta
alchimică (unirea intelectului cu emoționalul) pe
care, mult mai târziu o va explica pe larg fondato-
rul psihologiei analitice (Jung, C. G. - 2006).
Întreaga simbolistică a alchimiștilor oculta
această lucrare sacră ce se consuma la propriu
în interiorul trăitorului, ea fiind din acest motiv,
profund indicibilă și netransmisibilă. Rebisul, cel
cu două capete, unul de femeie, celălalt de băr-
bat, cu echerul în mâna stângă și compasul în
ceas dreaptă, este un simbol alchimic atribuit lui
Basile Valentin - călugăr alchimist din secolul al
XV-lea. Mai târziu, peste cele două capete (Regele
și Regina) era așezată o singură coroană întruchi-
pând unitatea ființei umane. Ce poate simboliza
acest umanoid straniu, cu două capete, decât că,
într-un singur trup sălășluiesc două instanțe, una
feminină și cealaltă masculină (Anima și Animus,
cum le va denumi Jung); partea feminină are le-
gătură cu inima și cu sufletul / materia (echerul),
cea masculină are legătură cu spiritualul / intelec-
tul (compasul).
Mesajul abscons al acestor reprezentări alchi-
mice este perfect vizibil și actual, inclusiv în ca-
drul simbolisticii masonice. Așadar, acest mesaj
ar putea fi: “Frate, tu trebuia să înfăptuiești, în
tine, nunta alchimică! Ființa ta va rămâne veșnic
dezbinată dacă nu reușești această lucrare lăuntri-
că. Bărbatul profan nu recunoaște în sine partea
lui feminină pentru că nu a identificat-o și nu a
asimilat-o încă. Tu ești jumătate femeie, jumătate
bărbat: în plan subtil, ești androgin sau hermafro-
dit; așa era Adam-ul primordial - complet, întreg,
O
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
21
o
perfect. Ca să ajungi la acest nivel, trebuie să unești
partea ta masculină cu cea feminină sub o singură
coroană (decizie, voință). În caz contrar, rămâi un
spirit dezbinat; pentru că n-ai reușit să devii întreg
(integru, integral), mereu se va rupe ceva din tine,
vei rămâne tranzacțional și neîmplinit. Nu poți să
fii „perfect” decât la figurat, poți însă să te între-
gești atâta vreme cât ești încă viu și funcțional, în
această lume, însușindu-ți un raționament inițiatic
superior celui profan, comun.”
În Europa, toată istoria alchimiei durează
aproximativ cinci-șase secole, până în jurul anu-
lui 1700, când interesul dispare brusc, tot așa cum
a și apărut, de altfel. Dar, atenție, precum pasărea
Phoenix, doctrina alchimică renăștea în cadrul
masoneriei speculative ce tocmai se năștea în acea
perioadă. O interesantă ilustrare, în acest sens,
ne este furnizată într-o analiză asupra gradelor
înalte care, între altele, evidențiază numeroase-
le elementele alchimice încorporate în doctrina
masonică actuală. În concluzie: „Înrudirea dintre
alchimie și francmasonerie nu este o iluzie. Este
doar un tezaur prost exploatat. Studiul și cunoaș-
terea legăturilor dintre simbolurile utile ale acestor
două tradiții spirituale, nedogmatice, sunt suscepti-
bile a ne lumina asupra sensurilor pe care le putem
conferi unui ordin inițiatic din secolul XXI care-și
caută reperele spirituale” (Piau, G. - 2009, p. 421).
Imensa ocultare alchimică, întinsă pe mai
multe secole, a ajutat la învăluirea Adevărului
transmis în forma sa tradițională, din treaptă în
treaptă. Sub acoperirea că încercau să transforme
plumbul în aur, alchimiștii s-au sustras suspiciu-
nilor și investigațiilor Inchiziției. Numeroase alte
credințe tradiționale provenite din negura istoriei
nu au putut evita represiunea religiei oficiale și
astfel, au dispărut definitiv, fiind desigur, „ajuta-
te” în acest sens. De fapt, cine înființează maso-
neria modernă în anul 1717? Ei bine, alchimiști și
rozacrucieni (aceștia din urmă provenind tot din
hermetismul originar); dintre cei mai importanți
promotori îi putem amintim pe Isaac Newton
și pe John Theophilus Desaguliers. La acel mo-
ment, acești marii savanți ai epocii, membri ai
Royal Society, dovedeau o înțelegere superioară
cu privire la sacru și la problematica inițiatică. Ca
o concluzie parțială, s-ar putea spune aici că naș-
terea masoneriei speculative rămâne învăluită în
mister, ca și nașterea legendei fundamentale, cea
referitoare la uciderea și învierea lui Hiram Abif,
de altfel (Verlet, L. - 2007).
Hermetismul și alchimia par a fi crescute din-
tr-o tulpină comună. Poate că alchimia este cea
mai veche și mai universală dintre toate spiritu-
alitățile cu conținut inițiatic. Există o alchimie de
origine chineză de acum 5000 de ani, o alchimie
sumeriană, așa cum există și altele, toate având
în comun faptul că trimit la o devenire a omului,
la o metamorfozare (schimbarea la față este tot o
transformare, ca și perfecționarea masonică, de
altfel). După ce va fi înțeles cine este el cu adevă-
rat și după ce se va fi delimitat de toate iluziile și
prejudecățile, un alchimist veritabil se va întreba:
„ce am eu acum de făcut, în continuare?” Astfel,
personajul nostru generic va înțelege că trebuie
să găsească un maestru adevărat (sau poate aces-
ta îl va găsi pe aspirant) care să-l învețe (să-i dea
metoda) cum să parcurgă devenirea de care vor-
beam, Opera magna.
Revenind la hermetismul alexandrin - o școală
extraordinară care a dat numeroși filozofi și ilu-
minați la acea vreme - mai putem constata că, de
fapt, tezele sale specifice se împleteau cu învățătu-
ra de sorgine elenă, aceasta din urmă constituind,
cumva, baza teoretică a devenirii pe care o aveau
în vedere adepții pentru atingerea statutului de
om întreg, om veritabil. Perfecționarea masonică
este, în esență, se urmărește tot o metamorfozare
lăuntrică, profundă și ireversibilă. Înainte de al-
chimiști și legenda lor a lucrat aici o altă legendă,
cea despre Lâna de aur (Toison d’Or) și argonauții
lui lason. În muzeele din Franța și Țările de Jos,
sunt numeroase tablouri înfățișând figuri nobili-
are din secolele XIII-XIV purtând colanul aces-
tui Ordin cu un miel de aur ca pandantiv, legat
în dreptul plexului solar și simbolizând Lumina
interioară. Tot astfel cum și francmasonii caută
Cuvântul Pierdut, în acele timpuri, argonauții că-
utau Lâna de aur, cavalerii din Evul Mediu căutau
Sfântul Graal, iar alchimiștii căutau să transforme
plumbul în aur.
În sinteză, putem consemna că, în tot acest
periplu al măștilor Tradiției, există așadar, un ro-
bust portaltoi pe care a fost răsădită ramura al-
chimică și apoi, încă o ramură, cea provenită din
Kabbala ebraică. La gradele înalte, vom remarca,
de asemenea, un alt ingredient de acest fel se va fi
constituit din fărâme provenite din legendele ca-
valerești medievale. În final, putem de asemenea,
să convenim privind natura sincretică a doctrinei
masonice actuate, caracterizată prin eclectism ex-
cesiv și, pe alocuri, carențe de fundamentare.
Bibliografie
Dalea, I. G. (2014) - Documente constitutive ale
Francmasoneriei, Ed. Arcana, Timișoara
Jung, C. G. (2006) - Opere complete, vol. 14/3, Ed. Trei,
București.
Mackey, A.G. (2017) - Istoria Francmasoneriei, Ed.
Herald, București.
Maestrul Z & Discipolul A, (2015) - Ars moriendi, Ed.
Herald, București.
Piau, G. (2009) - Initianion mațonnique et symbolisme
alchimique, Ed. Vega, Paris..
Verlet, L. (2007) - Cufărul lui Newton, Ed. Nemira.
Vibert, L. (2014) - Masoneria înainte de apariția
Marilor Loji, Ed. Nemira, București.
■
Mircea Vremir
Pescari în Deltă, ulei pe pânză
22
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
religie
Fenomenele religioase
și contra-reducția
■ Nicolae Turcan
Mircea Vremir	Lăzarea, gouache, hârtie, 29,7 x 42 cm
Apariția unui fenomen poate fi analizată
în maniera Husserl și Marion, pornind
de la raportul dintre intenție și intuiție,
dintre concept și ceea apare și umple conceptul,
dintre actul noetic și conținutul noematic. După
cantitatea implicată în sinteza constitutivă ce se
realizează între cele două, pot fi întâlnite feno-
mene sărace (conceptul este mai bogat decât in-
tuiția), fenomene de drept comun (conceptul și
intuiția sunt egale) și fenomene saturate (intuiția
este mai bogată decât conceptul). Această îm-
părțire nu epuizează însă posibilitățile descrierii
pentru cazul fenomenelor religioase.
Fenomenul religios ar putea fi definit drept
o manifestare prin care ceva de ordinul tran-
scendenței apare în câmpul vizibilului. Cel mai
potrivit exemplu pentru această primă înțelege-
re este epifania, manifestarea dumnezeirii prin
intermediul unor fenomene cotidiene (chiar
și Epifania, ca sărbătoare creștină, numită și
Arătarea Domnului, înseamnă manifestarea
divinității Fiului prin descoperirea Tatălui și a
Duhului Sfânt). Tot dinspre istoria și filosofia
religiilor ne vin fenomene interpretate ca onto-
fanii (manifestări ale ființei, ale realității ultime),
hierofanii (manifestări ale sacrului) și cratofanii
(manifestări ale forței sacrului), ceea ce ilustrea-
ză această primă definiție a fenomenului religios.
Potrivit acestei înțelegeri, există obiecte privile-
giate prin care sacrul se manifestă, dar și spații
privilegiate (templele), ori timpuri privilegiate
(sărbătorile). Aceste fenomene nu pun probleme
de înțelegere din perspectiva lui homo religiosus,
întâlnit în toate culturile lumii.
Mai problematic este de a defini fenomenul
religios pornind de la fenomene care, din per-
spectiva unei gândiri atee, nu manifestă sacrul.
Dacă facem o reducție de tip transcendental-fe-
nomenologic, sacrul ar putea să nu apară, deci
să nu reziste acestei reducții: rămân doar ves-
tigiile și urmele - obiectuale, spațiale sau tem-
porale -, pe care oamenii le încarcă religios,
conferindu-le semnificații pe care acestea nu le
dețin, într-un fel de act de transfigurare. Ce se
întâmplă la nivelul conștiinței intenționale în
cazul acestor încărcări cu sens religios ale unor
conținuturi care, pentru cei care nu se recunosc
a fi credincioși, nu au niciun fel de deschidere
spre transcendența care, în opinia lor, oricum
nu apare aici? Intuiția și conceptul pot ajunge la
o adecvare care să ofere fenomenul în carne și
oase, dar fără încărcătură religioasă, după cum
se întâmplă pentru o conștiință non-religioasă.
În același timp, dacă fenomenul este de tipul
evenimentului, adică dacă surprinde intenția
inițială și saturează conceptul, nu este presupusă
defel o saturare cu conținut religios. Iubitorul de
artă care privește o icoană ortodoxă poate întâl-
ni în ea un fenomen saturat fără să întâlnească
o saturație religioasă, ci doar artistică. Diferența
dintre conștiința non-religioasă și cea religioa-
să este dată de diferența dintre necredința celei
dintâi și prezența credinței pentru cea din urmă.
La o primă privire, o asemenea distincție ar
arunca în aer specificitatea fenomenului religios,
fiindcă o conștiință credincioasă n-ar face decât
să adauge de la ea însăși ceea ce nu se află de
fapt în fenomen, într-un fel de contra-reducție.
(Kierkegaard, în Fărâme filosofice, recunoștea că
omul pune în fapte, în realitatea empirică, idea-
litatea divină.)
De fapt, ar trebui să distingem aici între două
tipuri de acte ale conștiinței religioase: între ceea
ce conștiința credincioasă adaugă prin credință
și ceea ce ar putea apărea efectiv ca manifestare
religioasă în baza acestei noi posibilități deschise
tocmai de prezența credinței.
Evident că sfințenia, ca manifestare a puterii și
iubirii lui Dumnezeu, nu este limitată de condi-
ția credinței, fiindcă ea poate irumpe chiar pen-
tru cel necredincios, provocându-i convertirea.
Aceste cazuri reprezintă însă excepția, fiindcă de
cele mai multe ori, minunile par condiționate,
surprinzător, de întrebarea lui Hristos: „Crezi
tu că pot să fac aceasta?”. Credința se dezvăluie
astfel ca o condiție non-necesară și non-suficien-
tă și, din punct de vedere fenomenologic, ca o
contra-reducție.
Conștiința credincioasă transfigurează, prin
credința pe care deja o deține, fenomenul pe care
îl întâlnește: de exemplu, ea poate vedea un om,
care să nu fie vrednic de apreciere, dar pe care
să-l iubească datorită poruncii de a-ți iubi aproa-
pele, ceea ce înseamnă că ea adaugă, în mod ina-
decvat din punct de vedere fenomenologic, feno-
menului celuilalt o vrednicie de a fi iubit pe care
celălalt nu o deține, dar pe care conștiința cre-
dincioasă și-o ia din credința sa. Transfigurând
astfel realitatea fenomenologică, omul credin-
cios nu o sărăcește, ci dimpotrivă, o îmbogățeș-
te, oferindu-i semnificații spirituale pe care rea-
litatea însăși, la o privire factuală, pare că nu le
are. Din perspectiva acestei lucrări a credinței,
toate fenomenele au posibilitatea de a deveni fe-
nomene religioase, Dumnezeu putând lucra prin
oricare dintre ele. Aceasta nu este o falsificare a
fenomenelor, pentru că nu le contrazice, nici nu
le neagă apariția și modul de apariție, ci o îmbo-
gățire a lor cu un sens spiritual.
Acest adaos, că Dumnezeu poate lucra prin
oricare dintre fenomenele transfigurate de cre-
dință, aduce în prim-plan cel de-al doilea sens
al fenomenului religios, manifestarea însăși a
puterii sau iubirii lui Dumnezeu. Credința nu
este ea singură capabilă să producă minuni, ea
produce doar transfigurări ale fenomenelor, ar-
ticulând astfel o lume în interiorul căreia poate
fi imaginată o existență fericită. Când pe lângă
această transfigurare se manifestă și puterea
lui Dumnezeu, ca răspuns la credința omului,
atunci se poate vorbi despre un fenomen religios
de gradul al doilea. Avem aici ceva mai puternic,
mai manifest, care poate fi luat în discuție sub
forma revelației și care surprinde în mod maxi-
mal.
■
Mircea Vremir	Adolescent (1984), u/p, 83 x 55 cm
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
23
istoria
Titulescu 135.
Jurist și diplomat mai
peren decât oricând
■ Nicolae Mareș
La 3 martie s-au împlinit 135 de ani de
la nașterea marelui diplomat român, cel
care în toată perioada interbelică a dat o
dimensiune nouă politicii externe românești și
europene. Presa noastră - atâta cât mai este - și
nici mass-media n-au dat nici un semn că Ro-
mânia, România Mare l-a avut drept ctitor de
seamă. Numai Fundația Europeană, cea care îi
poartă numele, a organizat în capitală o Adu-
nare festivă de comemorare. Aici a fost evocată
personalitatea diplomatului nepereche și a ma-
relui Bărbat de stat român. S-a făcut cu mare
demnitate, cu raportări la situația și obiectivele
curente ale politicii externe românești, inclusiv
prin evocarea unor etape din viața sa, cu tri-
miteri la unele aspecte inedite din raporturile
autorităților vremii față de manifestările lui.
Am remarcat participarea selectă, formată din
academicieni, diplomați, oameni de cultură și -
lucru îmbucurător - foarte mulți tineri.
Tot în această lună, la 17 martie s-au împlinit
76 de ani de la trecerea exilantului Titulescu în
veșnicie.
În contribuția de față aș dori să evoc unele
din judecățile titulesciene care dovedesc pere-
nitatea gândirii sale sclipitoare, a modalități-
lor prin care se raporta Titulescu la realitățile
vremii. Încă de la început subliniez că prin tot
ceea ce a scris în materie juridică, magistrul și
demnitarul român a dovedit o cunoaștere re-
marcabilă a gândirii predecesorilor săi români
și de pretutindeni. Judecățile profesorului ju-
rist Titulescu se circumscriu normelor romane
de drept trecute prin prisma filosofiei adevă-
rului, atât în teorie cât și în aplicație practică.
Astfel, spune juristul: „Nici un considerent de
ordin subiectiv nu poate să creeze dreptul de
a-ți face singur dreptate”; iar acesta „nu impune
individului decât obligații față de semenii lui”.
Titulescu a arătat cu claritate și clarviziune că:
„Legea nu este decât o probă scrisă a unei părți
din drept; ea nu este dreptul însuși”. A se înțe-
lege deci că „Sub abstracțiunea legilor se miș-
că oameni și, a-i sacrifica unui exces de logică,
înseamnă a zice: „Omul este făcut pentru lege,
iar nu legea pentru om”. Cu alte cuvinte, omul
nu este făcut pentru DNA, ci această instituție
pentru Om trebuie să lucreze. Nu pentru de-
gradarea lui, cum trist vedem că s-a petrecut în
ultimul timp pe meleaguri dâmbovițene.
Mai trebuie subliniat că Titulescu a fost un
mare patriot a cărui filosofie în materie națio-
nală se trăge din Bălcescu, cel care la 1848
punea Patria deasupra tuturor; pentru că ea,
patria, este acea „ființă ideală pe care locuito-
rii ei sunt gata a o apăra cu viața, /patria/ este
identitatea intereselor, ideilor, pasiunilor care-i
strânge și întrunește în apărarea unui bine co-
mun”. Din dezideratul de mai sus se trăgea și
raportarea lui Titulescu la Transilvania, aspecte
asupra cărora ne vom referi în final.
Monumentul lui Titulescu de la Brașov
În treburile noastre nu primim
ca stăpân decât pe noi înșine
Încă dinaintea primului război mondial,
Titulescu a arătat:
„În sângele nostru dorm strămoșii care așteap-
tă ceasul de a fi deșteptați în mărire. /Marea da-
torie a oricărui român este astăzi să-și aminteas-
că ceea ce îl unește de ceilalți și să uite ceea ce îl
desparte de ei./Nimic nu poate prețui mai mult ca
glia părintească”. Acesta ar trebui să fie motto-ul
oricărei acțiuni și intervenții istorice azi.
Iar în relația Țării cu străinătatea, Titulescu a
plecat totdeauna de la respectarea principiului
egalității și suveranității, al neamestecului în tre-
burile interne ale altui stat. „Vrem să fim prietenii
tuturor națiunilor fără excepție, dar în treburile
noastre nu primim ca stăpân decât pe noi înșine”.
Aspectele de mai sus au făcut carieră în practi-
ca diplomatică românească mai bine de două de-
cenii în secolul trecut. Faptul că liderii actuali nu
mai apelează deloc la principiile de mai sus naște
stupefacții. Mai mult: în mintea multor funcțio-
nari superiori de stat zicerile respective sunt con-
siderate depășite, în ciuda faptului că un proverb
din paremiologia universală spune: „Omul fără
patrie e ca privighetoarea fără grădină”.
Pacea nu e repaus, nu este
trândăvie
Cel care și-a pus la sfârșitul marelui război
semnătura pe Tratatul de pace de la Trianon, tra-
tat pe care revizioniștii maghiari îl blamează și
azi, Titulescu va deveni unul dintre cei mai im-
portanți arhitecți ai păcii pe continent. Conștient
că războiul este o amăgire și o proastă îndeletnicire,
diplomatul român nu va precupeți nici un efort
pentru instaurarea unei păci trainice în lume, el
fiind conștient că: „Pacea nu se proclamă; pacea
se cucerește... iar strădaniile depuse pentru ca ea
să izbândească sunt mai grele și mai îndelunga-
te decât cele pe care le implică orice altă cuceri-
re”. Este îndeobște cunoscut că pentru Titulescu
pacea are un caracter sacru. De aceea el a propă-
văduit și demonstrat în intervențiile sale că ome-
nirea nu posedă pentru totodeauna pacea, aceasta
fiind de fapt un fenomen al mișcării. În concepția
titulesciană Pacea este ceva viu, ceva ce intră trep-
tat în realitate. „Pacea nu e repaus, nu este trândă-
vie”. Pacea este o stare de spirit, care își are izvorul
în încredere, iar încrederea își are izvorul său în
stabilitate. O logică hegeliană.
Pentru diplomatul român nepereche, înțele-
gerea internațională este baza unică și sine-qua-
non a menținerii păcii. Iar abordarea respectivă
a fost pusă de diplomația românească în perioa-
da războiului pe primul plan al acțiunii ei, deve-
nind pentru ea un crez, un steag cu care a ieșit
la înaintare pe arena internațională și s-s impus
promovând-o proclamând ceea ce Titulescu a
propăvăduit în clipe grele pentru Europa: „Este în
interesul păcii și al dreptății de a ne abține de la
orice intervenție”. În ciuda dreptății și conținutu-
lui lor, cuvintele lui Titulescu, îmbrăcate în cele
mai alese veșminte, n-au fost împărtășite de revi-
zioniștii și revanșarzii vremurilor, cu toate că au
fost spuse chiar în Reichstag.
Ardealul, inimă a României
Acesta a fost un crez dintre cele mai perene
din gândirea și mai ales din fapta titulesciană.
Chemarea de mai sus a fost făcută de Titulescu
încă din 1914, chiar înainte de a izbucni prima
mare conflagrație mondială. Profesor universitar,
tânăr deputat atunci, la o întrunire de la Ploiești
a prefigurat că: „România nu poate fi întreagă
fără Ardeal”, că „România nu poate fi mare fără
jertfă!” Și a avut dreptate. Parlamentarul român
ce trăia în fruntariile de după Mica Unire, a înțe-
les printre primii că: „Ardealul e leagănul care i-a
ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e
farmecul care i-a menținut viața!”.
Cu toate că mulți dintre politicienii acelor vre-
muri simțeau și ei din plin aceste lucruri, nimeni
n-a spus-o atât de clar ca Titulescu. „Ardealul e
scânteia care aprinde energia”; sau: „Ardealul e
întărirea care îndepărtează vrăjmașul, e viața care
cheamă viața /.../ Pentru Ardeal nu-i viață care să
nu se stingă cu plăcere, pentru Ardeal nu-i sfor-
țare care să nu se ofere de la sine /.../Ardealul nu
e numai inima României politice; priviți harta:
Ardealul e inima României geografice. Din cul-
mile lui izvorăsc apele care au scăldat românismul
în istorie./.../Ardealul împreună cu România libe-
ră este mai presus de toate”.
Politicienii de azi, istoricii, România întreagă
nu trebuie să uite aceste lucruri la început de mi-
leniu, în pragul Marii Uniri. Aceste ziceri sunt sa-
cre, sunt un steag pentru contemporaneitate.
Cu toate că era legat cu toate fibra de Oltenia în
care s-a născut, Titulescu a cerut prin testament
ca trupul său să fie îngropat în Ardeal. N-a fost în
hotărârea aceasta prin care își dăruia trupul vre-
melnic Ardealului decât dorința de a se identifica
cu Țara întregită - și prin efortul său - cu tot ceea
ce a fost și este de-a pururi românesc.
În aceste cadre pe care în cunoaștere avem da-
toria să le lărgim, personal îl văd pe Titulescu azi.
■
24
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
efectul de seară
Obsesiv 20 DEN (20)
■ Robert Diculescu
Trec ore. Mai trec. Ceva zile. Câteva nopți
incerte. Încă nu a fost supt de liniștea și go-
lul coridoarelor căminului. Încă. Nu.
Spre ținuturile vaste ale pierii îi este drumul.
Gata trasat. Merge spre marele ținuturi ale dispa-
riției.
În spate, doar un trecut, care nu-i mai ajută în
nici un fel prezentului. Stă între două lumi, din
care nici una nu-l mai salvează, ci doar îi injectea-
ză diverse otrăvuri și anestezice, nu-l lasă să dis-
pară de tot. Și nici nu-l lasă să locuiască într-un
fel prezentul. Oprit. Între ce nu poate uita și tot ce
nu mai poate să fie. Între tot ce i s-a luat și urmea-
ză să i se mai ia.
Este pe holurile căminului în care rătăcește
ca într-un cavou cu etaje. Cineva necunoscut i-a
șoptit că nu mai are cum să țină prea mult timp
ochii deschiși. Da. De la un fel de orbire perma-
nentă.
În plină zi și nu mai vede soarele. Aproape orb.
Aproape viu. Un auxiliar înlocuibil. Un secundar.
Cine sunt oamenii ăștia care îl tot salută? De
unde vin în salopetele astea murdare, pentru
a dormi încă o noapte, înfrânți în dormitoare-
le-pivniță, un somn veșnic? Unul, care ține câteva
ore, niciodată suficiente pentru odihnă deplină?
Cine sunt?
Unde este liftul? Cum de este lift?
De ce nu funcționează liftul căminului?
Și cînd urcă și coboară de ce este de fiecare dată
gol? Parcă nu poate duce oameni la etajele dorite,
se oprește între etaje, blocaj. Transportă doar niș-
te saci de plastic plini cu aer. Un lift gol.
Blocați mereu între etaje. Dorind să ajungă pe
străzile care duc în părțile dorite ale etajului de ie-
șire, aflat deasupra căminului, zonele lui lumina-
te, zonele de trecere, cele rezervate înțelegerii că
timpul nu mai există, ci altceva ca o ieșire bruscă
de aici, ireversibilă. Nimic nu-l poate opri la întîl-
nirea cu acest loc. Este ca o aruncare cu un final
ce-i completează toate golurile acumulate.
Un lift nechemat de nimeni de la vreun etaj
urcă și coboară singur. Cară pe nimeni. Duce pe
nimeni. De la un etaj la altul pe nimeni.
Înaintează prevăzător pe coridor. Din spatele
unei uși aude o voce care urlă altcuiva:
— Te sug pînă nu mai ai vlagă în suflet. Într-o
zi o să mor sugrumat în vreo pizdă versată. O să-
mi moară subit anaconda și gata. Aici este o lume
de jegoși, profitori, toți se sapă, unul pe altul, își
sapă mormântul. Ne sapă. Numai morminte în
jur. Mai multe morminte ca oamenii din jurul
acestor morminte.
Nu mai găsim nici o picătură de alcool și apă.
Nicăieri. Niște sugători neînsetați. Mortăciuni.
Mortăciuni. Numai mortăciuni oriunde te uiți.
Cum de este mereu întuneric pe holuri în pli-
nă zi? Și cu toate becurile aprinse noaptea este tot
întuneric. Administratora a furat toate becuri-
le. I-a pedepsit pentru faptul că două zile nu au
oprit chefurile din mai multe camere. Setea a fost
nesfârșită. Sunetul manelelor era insuportabil la
patru dimineața. Am ajuns reginaa tristețiiiii, se
auzea prin mai multe uși și pereți odată.
Ziua este întuneric. Noaptea este întuneric.
Umblă cu lanterne aprinse ziua pe coridoare.
Dau din etaj în etaj peste alte porțiuni de întune-
ric, cu altă consistență și alt tip de orbire a privirii.
Până se învață cu noul tip de întuneric ochiul ce-
dează. Se întunecă. Îl ghidează spre ziduri și feres-
tre închise. Se lovește de mai multe ori. Bâjbîie și
bâjbîie după direcția bună.
Mergea să-i spună rulvisul lui Jon, cu toate că
știa că acesta nu avea nicio lămurire, doar putea
asculta și îngâna: tu știi mai bine despre ce este
vorba!
Se afla într-o clădire imensă sub formă de spi-
rală. Pe fiecare etaj al clădirii spiralate se aflau
înghesuite mai multe blocuri și chiar cartiere,
despărțite de străduțe și pâlcuri răzlețe de copaci,
iarbă, tufișuri. El vede parcă totul de sus, dinafa-
ra clădirii, privirea lui este filtrată, parcă ar privi
printr-un binoclu, poate apropia și depărta ima-
ginile văzute cu o claritate de invidiat. O privire
trecută prin lentile de mărire și micșorare. Vede
oameni în mișcare, mașini rulând cu viteze ame-
țitoare pe autostrăzi.
Vede ca pe o peliculă aflată în derulare, sec-
vență cu secvență, cartiere după cartiere, oameni
aflați pe balcoane dormitând în șezlonguri, oa-
meni doborâți de oboseală în paturile lor, mame
dând să mănînce copiilor, ghivece de flori, mese,
scaune, sticle de băutură golite uitate pe mesele
bucătăriilor, scrumiere pline ochi de chiștoace,
haine împrăștiate lîngă paturi, gunoie cu pungi
de plastic pline de mai multe zile, uitate, resturi
abandonate, oameni abandonați, oameni singuri,
oameni de neprivit de aproape.
La un moment dat în peliculă îi apare un pod
deasupra unui fluviu. În apropierea podului o
navă care transportă pasageri văzută la dimensiu-
nile unei jucării. Oamenii par niște liliputani care
se tot agită pe puntea vasului. Se tot agită cu niș-
te pahare în mâini. Cîțiva dansează. Alții nu fac
decît să privească melancolici fluviul. Privesc fix
la valurile fluviului. Valurile fluviului cresc ușor și
acoperă tot vasul.
Mircea Vremir	Xenia Archipenko (1968-1969), tuș, laviu, hârtie, 30 x 42,4 cm
Trece mai departe pe coridor spre bucătărie.
Coridorul este plin de capcane. O sticlă de vodcă
Borisov spartă. Bucăți de geam pe ciment întinse.
Sare dintr-o parte în alta și alunecă pe cioburi. Ți-
au dat pat de cioburi! Un pachet de țigări strivit.
Scrum de țigară. Aparate de ras și catăre cu lama
îndreptată în sus.
Atâta oboseala a strâns după schimburile de
noapte. Parcă ar înainta într-o cameră care se
transformă permanent într-un nou coridor mai
labirintic ca precedentul deja străbătut. Un cori-
dor-cameră în expansiune prin care tot rătăcește.
Totul se transformă într-o luptă împotriva som-
nului. Trebuie să înainteze. Aude zgomotele unor
aparate de aer condiționat care nu există. Fășâitul
unor hîrtii mototolite de mâna unui necunoscut.
Trece prin niște găuri albastre formate în niște nori
pufoși ca vata de zahăr pe băț. Undeva luna în col-
țul unui coridor. Strălucitoare. Lună impasibilă,
rece, îndepărtată, suspendată de o frînghie și bă-
lăngănindu-se deaupra capuluisău, gata să-i cadă
peste cap și să-l strivească. Guri de intrare și ieșire
din nori. Îi lipsesc niște scări pentru a trece din-
tr-o parte în alta a acestor găuri. Nu închide ochii!
Pentru a nu rătăci! Nu-i închide. Rezistă!
Înaintează pe coridoare. Dintr-o altă cameră
aude o altă voce:
— În gara aceea nu a mai rămas nici măcar un
tablou, o ramă sau un acoperiș solid, sub care să
te ferești de ploaie. Nici ziduri, doar fâșii de ziduri
fragile, care oarecum mai stau în picioare, ca un
boxer înainte de a se prăbuși, după lovitura finală.
Fără gară mozaicată sau cu amintirea unei gări
cu mozaicuri înlocuită. O dărăpănătură fără
nici o ușă bună, pentru un coteț de porci, mă-
car un coteț de lux și răsfăț. Un coteț pasoli-
an cu un castel lângă el. Un coteț-castel în care
să aibă loc mulți porci rotofei, puși pe îngră-
șare, în lipsa fostelor ceapeuri și ele dispărute.
Acum este moloz peste tot. Numai dărâmături, re-
sturi de cărămizi în dezordine, de parcă a fost un
bombardament pe timp de pace. Niște cimitire în
câmp abandonate în loc de gări, fără îngrijitor și
fără gropar. Nici măcar o bocitoare plătită din banii
statului la căpătăiul acestor clădiri terminate.
■
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
25
opinii
Singurătatea omului
de astăzi
■ Vistian Goia
Despre români se spunea mereu că sunt
persoane deschise, vesele și atașabile, în-
cât prieteniile se încheagă repede și sunt,
de obicei, statornice. Așa o fi fost înainte de re-
voluția din 1989, când erau solidari și nevoiți să
se apere de regimurile comuniste. Treptat, după
evenimentul amintit și intrarea lor în vârtejul re-
lațiilor capitaliste, o bună parte din conaționalii
noștri s-au achimbat. Au devenit mai puțin ata-
șabili, mai zgârciți la vorbă, deosebit de precauți
în confesiunile lor privind familia, slujba, nevo-
ile copiilor, simpatiile lor față de puternicii zilei
ș.a.m.d.
În ce privește conduita lor diurnă, se poate
ușor observa o anumită sobrietate, chiar îngri-
jorare, de aceea au devenit mai tăcuți, mai înne-
gurați în priviri și mai puțin dispuși la taifasuri
cu oricine. Acestora li s-au adăugat exigențele
crescânde privind profesia și multe altele.
De aceea, un număr sporit dintre români
devin „singuratici”, caută ori se complac într-o
izolare durabilă și inexplicabilă pentru semenii
apropiați. Cel care preferă singurătatea caută
separarea de lumea obișnuită, de societate în
general. Cu timpul devine pribeag, retras, amin-
tindu-ne de „sihastrul” de altădată. Michel de
Montaigne (autorul vestitelor eseuri), credea (1),
în veacul al XVI-lea, că ținta singurătății este
„de a trăi mai în voie și liniște”. Chiar dacă ai co-
pii, femeie, avuții - spunea francezul - nu e bine
să fii așa de legat de ele, încât fericirea să atârne
de acestea. În consecință, el recomanda, pentru
iubitorii de singurătate, păstrarea unei „încăperi
dosnice”, unde să ții „sfaturi cu tine însuți”, fără
copii, fără soție, fără avuții. Apoi, adevărata sin-
gurătate o poți avea chiar în mijlocul orașelor.
După anticul Horațiu, firile tari și aspre își înte-
meiază „sihăstria” lor măreață oriunde.
Motivele singurătății sunt mereu altele de la o
epocă la alta. Să ne amintim de P. Ovidiu Naso
(43 î.Chr. - 17 d.Hr.) El a fost exilat la Tomis. Și
aci a rămas „un monden spiritual”, deși nu se pu-
tea înțelege cu barbarii de la Pont, aceasta fiind
marea suferință a exilatului. Aci, la margine de
lume, cum se exprima în Triste, el spera mereu
să-și vadă „pământul țării sale”, unde se desfă-
șurau adevărate spectacole de sărbători: alergări
de cai, vuietul teatrelor din Roma ș.a. Pe când
în reședința exilatului „răsună doar dezgheța-
tele talazuri”. Se mângâie când o navă se abate:
„Oaspete pe țărmul pontic”, sperând „Pământul
țării mele din nou să fie dat”. (2)
Sigur, privind calvarul său, Ovidiu simboli-
zează filonul tragic al exilatului impus de auto-
ritățile romane ale timpului său. Distanța enor-
mă între civilizația imperială în care s-a născut
și s-a format poetul, față de lumea „barbară” de
pe țărmul Pontului Euxin (Tomis), naște și as-
tăzi întrebarea retorică: oare, cum de a rezistat
psihologic, scriind totuși (Tristele și Ponticele),
exprimându-și astfel gândurile și singurătățile?!
La polul opus suferințelor „romanului” se si-
tuează intelectualii care, dintr-un impuls inte-
rior, caută „singurătatea” ca mediu al regăsirii
„eului”, îndrepărtându-se de lumea civilizată în
care s-au născut și aveau motive serioase de a se
realiza. Din contigentul destul de bogat al aces-
tora, ne oprim la Calistrat Hogaș (1848-1917).
Moldoveanul a debutat cu întârziere, fiind au-
torul a două volume: Amintiri dintr-o călăto-
rie și În munții Neamțului, ( cuprinse în ediția
lui Const. Ciopraga, cu titlul „Opere”, ESPLA,
1956.) Amintim amănuntul că, în 1922, scrii-
torul a primit (în absență) Premiul Societății
Scriitorilor Români.Ne vom opri la scrierea cu
titlul „Singur”, edificatoare pentru ce ne intere-
sează.
C. Hogaș a fost un „explorator” al munților
Moldovei, pe care i-a prezentat sub semnul „co-
losalului”, în viziuni parodice și, în parte, umo-
ristice. „Notele” nu constituie un „Jurnal”, fiind
scrise după călătorie. Ele au caracter „mozaical”,
după modelele discursului literar: clasic, baroc,
romantic.
Pregătit de părintele Ghermănuță, cum ne
informează în primele pagini din narațiu-
nea „Singur”, călătorul se afundă în întuneci-
mea codrului fără nici-o teamă de necunoscut.
Dimpotrivă, i se pare că îl stăpânește o putere
„nemăsurată ... asupra nemărginirii mute și so-
lemne a singurătății și a pustiului”.
Deși simte că în jurul său se află o „natură
misterioasă”, călătorul se lasă la „pronia întâm-
plării”, un fel de „zeitate” cu care s-a înțeles pre-
cum cu un vechi și credincios prieten.
Sigur, percepția singurătății aparține omu-
lui, însă e amplificată de imaginația scriitorului.
Astfel, în timp ce el se aștepta ca „fiorii de groază
ai pustiului și ai singurătății să-i străpungă ini-
ma”, constată că e cuprins de un „soi de cereas-
că beatitudine” (după o noapte de somn adânc),
observând cum se așterne lumina binefăcătoare
a dimineții senine, după întunericul nepătruns
al nopții.
Mircea Vremir	Portret de femeie, u/c, 54 x 40 cm
Extaziat, povestitorul dialoghează cu propriul
„eu”, întrebându-se dacă chiar el „e slobod să
cugete, să simtă, să râdă, să plângă, să țipe și să
se dea tumba”, pentru că chiar el, după propria
închipuire, ar putea avea forța nemăsurată asu-
pra „nemărginirii mute și solemne a singurătății
care-l înconjoară”.
Așadar, după cum „singurătatea” îi provoca
exilatului Ovidiu numai sentimente depriman-
te, dimpotrivă, pădurea îl determina pe Hogaș
să trăiască momente de admirație și de plăcută
tulburare a ființei lui. Astfel, călătorul traversea-
ză succesiv stări copleșitoare, ba de fericire abia
stăpânită, ba de frică și sperieturi, încât capă-
tă clipe de cugetător adevărat: „Din închipuire
- crede privitorul - se naște frica, din judecată
bărbăția!”
Pe de altă parte, fiind moldovean din stirpea
lui I. Creangă, Hogaș completează satisfacțiile
naturiste cu cele gustative. Descrie jubilând un
„îmbelșugat ospăț” cu tot soiul de merinde, cu
rachiu călugăresc, cu mirodenii și izmă creață,
cu mere și nuci ș.a.m.d.
La sfârșitul ospățului, ca o gospodină din naș-
tere, așează la locul potrivit toate ustensilele de
care s-a servit. Cu un „târș de brad”, în loc de
mătură, face curățenie în spațiul în care s-a des-
fătat, încât, chiar Ulyse și-ar fi putut îndrepta pa-
șii pe aici, spre „peștera zeiței Calypso”! Așadar,
călătorul e dublat de intelectualul cultivat care,
din nou, își sondează psihicul. Astfel, constată,
în singurătatea lui, că îl cuprinde „sau melan-
colia, sau somnul”, două stări pe care nu prea le
deosebea: „căci după cum melancolia e somnul
sufletului, tot așa somnul e melancolia trupului”.
Hălăduind prin codru, culege ciuperci de toa-
te felurile și, privind în jur misterele vegetației
abundente, simte că îl cuprinde, treptat, dragos-
tea pentru „viața de sălbatec”! Însă, „artileria
cerească” dinaintea furtunii, îl trezește pe visă-
torul rătăcit de bunăvoie prin munții păduroși
ai Moldovei. Ca urmare, el compune o pagină
descriptivă inegalabilă prin îmbinarea imagini-
lor vizuale cu cele auditive, generate de „descăr-
cările zguduitoare ale tunetelor” care cutremu-
rau munții, „fierbeau văzduhurile” și „clocoteau
cerurile”.
Însă stările călătorului, mereu schimbătoare,
îl determină să treacă repede de la una la alta.
Dacă furtuna dezlănțuită l-a înfricoșat peste
măsură, terminarea merindelor i-a accentuat,
din nou, singurătatea: „Cum, însă, lucrurile toa-
te au un sfârșit în lumea asta, tot așa avură sfârșit
și merindele mele”: ouăle, nucile, pâinea, merele
și perele, șipul cu rachiu - toate își dăduseră „su-
flarea de pe urmă”. Același sfârșit, ni se sugerea-
ză, îl va avea și călătoria sa.
Sigur, peripețiile reale ori închipuite ale călă-
torului i-au colorat existența, viețuind un timp
limitat în codrul munților. Zilele petrecute
acolo nu l-au deprimat, ci l-au îmbogățit deo-
potrivă sufletește și trupește, încât nu-l putem
considera pe curiosul călător un „Robinson
Crusoe” autohton. El a rămas cu aceleași obice-
iuri și metehne specifice trăitorului din preaj-
ma munților.
Pe de altă parte, pe călătorul nostru nu-l pu-
tem considera nici „modern”, cum a fost, de
pildă, Jean-Jacques Rousseau în Visările unui
hoinar singuratic. Aci, francezul a fost un scrii-
tor modern prin existențialismul său difuz, ase-
mănător cumva cu Gide sau Camus. În scrisul
acestuia au fost descoperite meandre ale intros-
pecției și ale meditației filosofice (3). Pe când în
21
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
piața abator
paginile lui C. Hogaș au fost identificate influen-
țe semănătoriste și poporaniste.
***
Cu privire la „singurătatea” românilor de as-
tăzi, constatăm motive pe care nu le-am întâlnit
la cei din anii dinaintea ultimei revoluții. Din ce
cauze semenii noștri trăiesc, în bună parte, în-
tr-o singurătate generată de stadiul socio-econo-
mic modern? Se știu, dar nu se recunosc.
E adevărat, restabilirea relațiilor cu lumea bo-
gată și civilizată din vestul Europei a determinat
schimbări esențiale în societatea românească.
Influențele se văd pe toate palierele.
Din punct de vedere economic, țara a sărăcit
nepermis de mult, cu contribuția deopotrivă a
aliaților din Occident și a puternicilor politici-
eni autohtoni, care au fost preocupați numai de
agoniseala pentru ei și pentru rudele sau parti-
dele lor. Românii obișnuiți au fost lăsați să ducă
un „trai pe vătrai”! Țăranii, în majoritate fiind
bătrâni, fie au renunțat la cultivarea pământului,
cum erau obișnuiți de veacuri, fie l-au vândut
la un preț de nimic, fie l-au arendat unor firme
străine care-l lucrează mecanic, iar „proprieta-
rii” sunt retribuiți cu sume modeste de bani.
Consecința dureroasă este cea cunoscută in-
clusiv de autorități: satele românilor devin pus-
tii. Sunt locuite de bătrânii care-și așteaptă sfâr-
șitul. Copiii și nepoții lor au plecat fie în mediul
urban de aci, fie peste graniță, unde află slujbe
mai binișor plătite.
„Singurătății” bătrânilor abandonați, vizitați
doar de marile sărbători creștinești, li s-a adău-
gat singurătatea românilor „desțărați”, care și-au
lăsat copiii la bunici, ca și sentimentul de ființe
părăsite, pe care-l simt micuții fără părinții lor
plecați aiurea!
Dar, oare, tinerii școliți acasă nu sunt
copleșiți de singurătate acolo, în mediile su-
perdezvoltate în care se realizează profesio-
nal? Credem că mulți dintre ei simt „dorul” de
neamul de care s-au îndepărtat, dar nu vor să
recunoască!
Pe de altă parte, din punct de vedere politic,
guvernanții de ieri și de azi preferă „singură-
tatea”, deși fac parte din Uniunea Europeană.
Adică națiunile care hotărăsc destinul popoa-
relor nu prea îi bagă în seamă pe români. Iar
când cele vecine cu noi sau asemănătoare ca
putere economică îi invită și pe ai noștri să facă
parte din organisme potrivite lor, puternicii
zilei tac „mâlc”, fără să motiveze în vreun fel
tăcerea lor.
Când scriu aceste rânduri, aflu că statele gru-
pului de la Vișegrad (Polonia, Cehia, Slovacia
și Ungaria) sunt invitate de către cele din gru-
pul Benelux (Belgia, Olanda și Luxemburg)
la o reuniune pentru a discuta despre viito-
rul Europei, întâlnire la care vor fi invitate,
ulterior, și țările baltice (Estonia, Letonia și
Lituania). Ne întrebăm: România a dispărut de
pe harta Uniunii Europene?! Nu, politicienii ei
cugetă „singuratici” la o partidă de ski!
Note
1	Vezi Michel de Montaigne, Eseuri, Editura Minerva,
București, 1984, p. 291-304.
2	Vezi „Sensibilitatea lui Ovidiu”, în vol. lui Jean Bayet,
Literatura latină, Editura Univers, București, 1972, p.
449-453.
3	Jean-Jacques Rousseau, Visările unui hoinar sin-
guratic, ediție Mihai Șora. Prefață Irina Mavrodin,
Institutul Cultural Român, București, 2006.
■
Sînge romantic
■ Adrian Pop
i mi-am zis că ăsta-i sfârșitul lumii. cel puțin
sfîrșitul lumii pe care-o știu. Gog, un tip din
Cluj a cîștigat marele premiu la Românii au
talent, cu un excelent număr de magie, iar mie nu
îmi trec bubele de pe față de vreo doi ani. nici nu
am nevoie de mai mult să știu că există miracole,
să știu că există blestem.
totul a început cu o durere agasantă de burtă.
îmi intrase în cap că am cancer la colon și orice
semnal care venea din zona aia mă băga-n corzi.
se putea să fiu un mare scriitor pentru că aveam
o imagine idilică a morții. eu ținînd de păr o tipă
brunetă, bronzată, îmbrăcată pe jumătate, dez-
brăcată tot atît. și tipa care mă privește cu ochi
metalici, cenușii, și tipa-i, evident, moartea. eu o
țin de păr pentru că, într-un sens limitat, o do-
min. o domin exact atît cît este moartea mea, cît
îmi trebuie.
și cînd mă doare burta există doar cîteva opți-
uni valabile. una-i să mă bag în pat și să-mi plîng
de milă. îmi pun o muzică sfîșietoare, pink floyd,
atom heart mother. mă gîndesc, sînt tînăr doam-
ne, tînăr și talentat, de ce mă vrei? funcționează de
fiecare dată, Domnul se înduioșează, Domnului i
se face milă, destinul tău e unic, copilaș, tu însuți
ești unic și Domnul ia de la mine durerea asta.
sau ies la sac. la început mă scurg pe ușă, bleg,
neajutorat și Bruno, cîinele, se uită la mine cu
ochii lui plini de soare, și vrea să-i arunc bățul,
sau mingea, vrea să fugă după mine, sau vrea să
facă ce face orice cîine idiot cînd își vede stăpînul,
bleg, scurs în tocul ușii.
lasă-mă cățel, îi șoptesc, trist, nu vezi în ce hal
am ajuns, dar pe Bruno îl doare-n cur. apoi mă
privesc de undeva de sus, sînt deja pe terasă și
simt cum din burtă urcă o chestie neagră, tăioasă.
balegă. atîta-i zic, de sus, celui care se tîrăște. și
cînd ajung la sac sînt furios. am pumnii încleștați.
scrîșnesc din dinți. bang, bang. și tot ce se mai
face la sac.
se poate să scriu o poezie. întodeauna genială
fix minutele alea cît o scriu. bună cînd o pun pe
vreun site. o porcărie dacă se întîmplă să o reci-
tesc. funcționează și asta, pot muri chiar atunci,
dar măcar las lumii un poem genial.
un tîrg foarte bun dacă te gîndești că poți muri
din senin, fără să te doară burta, fără să lași o
poezie bună. doamne ajută. toți dobitocii scriu,
toți dobitocii se cred geniali și exact de un dobi-
toc este vorba aici. mai exact despre-o dobitoacă.
dacă nu mă numeri și pe mine.
dobitoaca-i varianta de rezervă. sau ce faci
cînd cele trei variante principale nu funcționează.
și nu-ți dai seama, dar ai ieșit din curte și copacii
de pe marginea străzii te întreabă, veseli, pentru
că te simpatizează, alo, bre, ce faci? și cînd te în-
treabă îți dai seama că ai plecat și dacă ai plecat
măcar să ajungi undeva.
ăsta-i sfîrșitul lumii, pentru că tipa stă în cur
pe-o bordură și-i grasă, are la fel de multe bube pe
față. și-i îmbrăcată-n negru, fardată violet, urîtă
de nu se poate și nu-mi pot lua ochii de la ea și
nu-și poate lua ochii de la mine. și durerea începe
să mă lase. și cînd ajung lîngă ea pot să zîmbesc.
remediul număru patru. n-ai cum să te opui, îți
spun eu. poți cafti trei popi în zi de duminică, poți
spînzura un cîine în pădure și gîtul să i se lungeas-
că, cam la un metru și ceva, pe acolo, poți să-ți
Mircea Vremir Autoportret (1968?), u/c, 68 x 34 cm
spui, în autobuz, în drum spre job, sînt fericit, dar
nu poți să te opui remediului număru patru.
și tipa-i proastă și îți bagă mîna direct în pan-
taloni și-ți șoptește, gura-i miroase a votcă, o să te
fut, păpușel. o să te fut, de-o să-ți sară capacele.
te uiți mai bine la ea și proasta-i Vicky. dacă nu
o cunoști ești un muist. Vicky-i tot ce îmi trebu-
ie. chiar dacă nu-s tocmai încîntat că m-a ales pe
mine.
da, iubire, îi spun. o să mă fuți. și-o tîrăsc pînă
acasă și acasă o arunc în iarba udă și-mi bag limba
în gura ei, acum miroase a flori, și îmi învîrt limba
și tot ce are Vicky în gură se învîrte tot mai repe-
de. chiar dacă eu am făcut un pas în spate și mă
uit cum gîtul lui Vicky se învîrte tot mai repede,
apoi corpul. dacă am fi într-un roman românesc
contemporan, capul i-ar sări de pe umăr, o bal-
tă uriașă de sînge ar acoperi pămîntul și vreo trei
Satane ar căra ce-a mai rămas din Vicky în iad. pe
mine m-ar căra o dubă și acolo aș deveni scriitor
sau filosof.
dar sîntem în povestea mea și după ce se învîrte
o vreme, Vicky se oprește, pe spate, cu ochii pri-
vind spre cer, cu ploaia căzîndu-i peste ochi. este
puțin tristă și mă privește cu frică. nu o cruț, nu
îmi este milă. ba chiar îmi scot puțin limba prin-
tre dinți. și iarba se face neagră. Vicky tremură și
mai tare, i se aud dinții clănțănind. o las să plece,
știu că nu mai e nimic de făcut cu ea. o să ajungă
acasă. o să își revină cu greu. o să se mărite cu
primul venit. o să moară singură într-o casă cu o
păpușa care ține în mînă un satîr desenată pe tot
peretele. de fapt o să moară din cauza asta.
toți sîntem demoni. sau mari scriitori. etc. și
toate celelalte.
■
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
27
simptome
Sinistrată la Cluj
^^Otîlia Țigănaș
Inundațiile din mai 1970, Satu Mare, când So-
meșul s-a revărsat în oraș.
Eu în clasa a doua, era noapte, vuiau sirenele,
nu pricepeam tare bine ce mi se întâmplă, cert e
că fugeam cu bunicul de mână pe trotuare usca-
te, nu vedeam puhoaie de apă în jur, bunicul mă
ducea la ei acasă fiindcă locuiau la etaj, în timp
ce casa mea cu părinții era la parter, în altă parte.
Nu s-a mai ținut o vreme școală, mă plictiseam
cumplit în casă, mai coboram pe stradă când ve-
neau cisterne cu apă potabilă, mă așezam la coa-
dă cu o găletușă, ca să capăt apă. Aflasem că unii
copii inundați stau cu familia în corturi pe câmp
și îi cam invidiam. Din păcate, în apartamentul
nostu de la parter n-a intrat prea multă apă, au
scos-o cu găleți și cârpe, altminteri minunat ar fi
fost să stau și eu în cort cu ai mei, să facem cli-
să friptă în țepușe, să jucăm volei..., aventuroasă
și tentantă imagine. Dar n-am avut eu norocul
acela! Chiar la reluarea școlii, când se aduceau
coșuri uriașe cu pachețele-ajutoare pentru si-
nistrați, unii colegi primeau inclusiv puișor-gal-
ben-ascuțitoare, creioane colorate, gumă de șters
chinezească. dar ai mei aveau venituri mari și
nici luați de ape n-am fost! Deci rămâneam pe
rândul „nedreptățiților” de soartă, care nu capătă
nimic!
La un moment dat, fiindcă reînceperea școlii
se prelungise enorm, m-au trimis la Cluj la mă-
tuși, m-au înscris acolo la o școală. Începeam o
nouă viață. Una nouă și fascinantă. Învățătoarea,
miloasă, le-a zis alor mei că mă așază în bancă cu
cea mai bună fetiță, ca să mă ajute să mă adaptez
mai ușor. După primele două-trei săptămâni, se
pare că o adaptasem eu pe ea, fiindcă începuse
să nu mai fie la fel de ascultătoare și cuminte ca
până atunci. Și nici la carte nu era chiar invinci-
bilă, să fim serioși, nu există eroi indesctructibili.
Într-o după amiază caldă, sunt trimisă de mă-
tuși în dormitor la somnul obligatoriu „de fru-
musețe”, somnul acela fiind cea mai cretină in-
venție a adulților, de dragul copiilor. Puțini mă
veți contrazice! Mătușile fierseseră dimineața
ceva dulceață și s-au întins și ele spre odihnă în
prima cameră, urmând ca după o oră să reluăm
viața cu toții. Eu nici vorbă să pot dormi, mai ales
că se auzeau afară copiii jucându-se. De plictisea-
lă, trec prin camera mătușilor, din zece în zece
minute, spre baie, să fac piș. Măcar era ceva ac-
țiune, se întâmpla ceva, nu zăceam inertă-n pat,
ca ele. Iar în baie, pe lângă cei doi stropi de piș,
mai puteai băga mâna-n chiuvetă, mai mozoleai
săpunul, mai dădeai cu prosopul în tavan, deci
era fain, oricum. Pe la al treilea drum spre WC,
una din mătuși zice să nu mai tot circul atâta, să
închid frumos ochii și să dorm.
- Dar nu pot, că-mi tot trebe pișu!
- Am zis că nu mai ieși din cameră până la ora
patru și punct. Răspunde autoritar mătușa.
- Bun, și dacă-mi vine iară, ce fac?
- Faci pe tine și gata! Forțează ea destinul.
Revin în dormitor. Stau așezată-n fund pe
patul mare, dublu, cu așternuturi impecabile.
Trebuie spus și faptul că mătușa gazdă avea cultul
patului. Cealaltă venise aici în vizită, la fiert dul-
ceață. Aerisea zilnic pernele, scutura plăpumile,
schimba rufăria săptămânal, o făcea să miroasă
a levănțică, n-aveai voie să te bagi dacă nu fă-
ceai baie înainte, n-aveai voie să te bagi în pat cu
mâncare, trebuia să-ți pui cămășuța de noapte,
iar aia să fie fără pete. deh.
Așadar, stau turcește exact pe domeniul sfânt
și mă gândesc.
- Noa, dacă zici să fac pe mine, iaca fac!
Simțeam eu că s-ar putea să devină un gest
grav, dar fantezia răzbunării nu-mi dădea pace.
Tocmai venisem de la WC, deci trebuie să aștept
răbdător să mi se mai adune piș. Și, după ceva
vreme, se adună. Îmi dau jos chiloțeii, feresc că-
mașa de noapte, mă mut pe jumătatea de pat a
unchiului și reușesc să piș vreo 30 de mililitri.
Apoi revin în curat pe jumătatea mea și aștept, cu
un rânjet sadic, trezirea mătușilor.
Le văd că intră la mine, eu stau proptită de
perne, ochii larg deschiși în așteptare și irisul in-
undat de toată impertinența arogantă lăsată de
Dumnezeu pe pământ. Adunasem într-o singură
privire tot stocul de impertinență permis, însu-
mat, milioanelor de copii de pe planetă. Mătușile
zâmbesc drăgăstos.
- Gaaata. Ne sculăăăm. Ce, n-ai dormit deloc?
Eu, sec, nu mușc la invitația spre armistițiu:
- Nu, n-am dormit, fiindcă tot timpul mi-a
trebuit pișu, dar, dacă ați zis să fac pe mine,
am făcut! .Și arăt cu capul pata de pe cearșaf.
Secunde de consternare, mătușile se privesc una
pe alta blocate și încep să dialogheze de parcă
n-aș fi de față.
- A făcut în pat!
- Nu cred. O fi turnat apă ca să ne sperie.
Le ajut amabil:
-Ba am făcut, acela-i chiar piș, n-am mai putut
să țin în mine. dar dacă mi-ați interzis să ies
din cameră.
Mă las pe spate să savurez victoria, în timp
ce una dintre mătuși miroase „șerlocholmian”
pata, ca să se convingă de adevăr. Gândesc:
Mircea Vremir
Stufăriș, cariocă, hârtie, 29,8 x 41,8 cm
- N-o să mă mai lăsați în curte două zile.
Iaca de asta nu mai pot eu!
Dar nu, nu-i așa, decizia mătușii-gazdă, că-
reia îi întinasem sanctuarul, e imprevizibilă.
Lovitură sub centură, la asta nu mă gândisem.
N-o pusesem în calcul.
- Nicio problemă, ai să rămâi în casă (până
aici eram pregătită perfect!), iar eu am să atârn
afară cearșaful cu pată și, când o să mă întrebe
copiii ce-i cu el, am să le zic că ai făcut în pat.
E momentul meu de consternare. Lucrurile
au scăpat de sub control. N-am nicio soluție
de avarie. Nu-i pot apela telefonic pe ai mei,
fiindcă o să zică că ei nu așa m-au educat, să
mă piș în paturile oamenilor, în clasa a doua.
Asta-i clar! O să țină cu dușmancele. Uau, ce
să fac ca să nu scoată cearșaful pe sârmă?
Mătușile ridică corpul delict de pe saltea,
ies cu rufăria pe antebraț, iar eu rămân singu-
ră, înotând în gânduri sumbre. Încep să-mi în-
chipui ce vor crede copiii, că o să râdă de mine
în loc să mă laude că le-am tras-o mătușilor,
mă vor bârfi, n-am să mai pot ieși din casă de
rușine., eu, lider de opinie, situația îmi pare
din ce în ce mai gravă, totuși las să treacă do-
uă-trei ore și nu scot un sunet. Ciudat că nu-
mi mai trebuie nici piș. Deloc. Aștept să vină
ele la împăcare. Dar ele nu vin. Or fi scos cear-
șaful deja?
Aud dincolo cum s-au adunat și unchii, și
văru-meu adult, (poate văru-meu mă scoa-
te azi din rahat? El SIGUR mă iubește!). Dar
se vorbește despre toate, pe multe voci, nimic
despre pișul meu. Eu sunt singură. Deci mă
ignoră! (După ani, am aflat cum se distrau ei
toți dincolo, se deciseseră să mă testeze, aștep-
tând să fac eu următorul pas.) Și îl fac. Brusc,
mă ridic din pat, mă duc la ei, mă proptesc în
cadrul ușii. Las o scurtă pauză ca să captez toți
ochii asupra mea, inspir adânc, apoi rostesc
sentențios:
- Să vă fie rușine tuturor că vă bateți joc de
o biată sinistrată!
■
21
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
muzica
„Cred că într-o bună
zi vom întoarce armele
împotriva kitsch-ului”
■ interviu cu muzicianul Bobby Stroe
Bucovineanul Ștefan “Bobby” Stroe este ba-
terist (fondator al formației “Help”), om de
presă, organizator de concerte și inițiatorul
festivalului Blues Con Fusion la Suceava (ajuns în
2016 unul dintre cele mai importante din România).
RiCo: - Care este primul concert la care ai mers?
Bobby Stroe: - Cred că a fost în '80 sau '81, un
concert Metropol, în Casa de Cultură din Suceava.
Tata juca teatru pe atunci și m-a dat în grija lui Nea
Puiu, omul cu luminile, așa că am avut acces și pe
scenă. Țin minte că m-au fascinat tobele lui Bela
Raduly. Nu am înțeles mare lucru din concert, ei
cântau o muzică mai dură pentru mine, și destul de
tare ca să-mi vâjâie capul o vreme, dar mi-a plăcut
atmosfera la nebunie.
- Care este primul album primit sau cumpărat de
tine?
- Apăruseră, tot prin anii aceia, în comerțul so-
cialist, trei plăci de vinil cu trupe străine: AC/DC -
Back In Black, Queen - The Game și Roliing Stones
- Tattoo You. Știam trupele, ascultasem pe benzi
ceva la fratele meu și la prietenii lui, așa că m-am
rugat de ai mei să îmi dea bani, în locul patinelor
promise. Au urmat apoi Iris I, Alexandru Andrieș -
Interioare, Sfinx - Lume albă (donație de la un amic),
Celelalte cuvinte și un pic-up mai bun. Dar discul
care a rulat cel mai mult în perioada aceea cred că
a fost Santana - Abraxas, achiziționat la schimb cu
niște afișe. Aveam cam 12 ani.
- De ce te-ai apucat de tobe?
- Ritmul m-a făcut curios întotdeauna. Felul în
care era alcătuit, energia, expresivitatea și multe alte-
le pe care aveam să le descopăr cu timpul. Spuneam
că de mic ascultam foarte multă muzică, aveam în
casă radio, pic-up, magnetofon și casetofon. Printre
benzile preferate era un Led Zeppelin, I și II, și ascul-
tam de multe ori Moby Dick, dar și felul frumos în
care bătea Bonham, încercând să reproduc pe perne,
cutii, ligheane și alte obiecte, ce auzeam. Mai apoi a
venit Santana și nu întelegeam câte mâini are tobo-
șarul ăla, când mi-a picat în fața ochilor o poză din
concert și am descoperit că avea percuționiști. Am
fugit repede la disc și mi-am bătut capul să separ
sunetele de tobe de cele de alte percuții. Cu bagajul
de cunoștiințe nou format m-am prezentat la galeria
echipei de fotbal și am cerut o tobă din cele șase de
acolo. Evident că m-au trimis după bere, dar la un
moment dat tot mi-a picat una în mână, la pauză...
- Cum ai descrie scena muzicală din Suceava în
2017?
- Am fost norocoși aici, la Suceava, pentru că a
fost multă muzică în jurul nostru, oameni pasionați
cu adevărat: o comunitate. Sorin Dorneanu, unul
dintre cei mai mari colecționari de muzică din lume,
apoi schimburile acelea mărunte de discuri, cărți și
casete, informații. Se cânta în crâșme, și bine, erau
instrumentiști foarte buni și foarte deschiși în dis-
cuții. Anca Parghel, Sandy Deac, adevărați mentori.
Vasile Purice cânta cu Semnal M, Riff și Gil Dobrică.
Liceele mari aveau două, trei trupe și câteva instru-
mente în dotare. În mediul acesta au crescut alți ar-
tiști, Berti Barbera fiind unul dintre ei, poate cel mai
cunoscut, dar și Daniel Dragomirescu, doctor în chi-
tară clasică, ori Lucian Rusu, Roje sau Dan Saghin.
În '96 s-a deschis Club 60, unul dintre primele clu-
buri din țară unde se cânta live. Au urmat, apoi mai
multe cluburi unde care au organizat concerte, mai
mari sau mai mici: Fierăria, Talciocul, Deliri, Oscar
Wilde, Centru Vechi, Versus, 31 Motors, asigurând
astfel o continuitate a fenomenului. (Din păcate,
legea anti-fumat a limitat accesul publicului la con-
certe și multe s-au închis sau și-au restrâns activita-
tea. A apărut o Casă de Cultură a Studenților...) Și
toate acestea într-un orășel de 100.000 de locuitori.
La ora actuală funcționează patru posturi de radio
locale (din care două sunt chiar regionale), patru
publicații scrise, trei posturi de televiziune. Iar faptul
că Suceava are două festivaluri muzicale importante
(Bucovina Rock Castle și Blues Con Fusion), la care
se adaugă și Black & White Motorfest, precum și un
festival-concurs de mare ținută dedicat școlilor de
artă (Lira de Aur) nu face decât să demonstreze că
acest loc este unul destul de bine ancorat în lumea
muzicală.
Trupe locale au existat tot timpul și destul de
cunoscute: Playrock, Odyssey (care au deja trei al-
bume scoase), T-Jazz, Toy Machines s-au format
aici, Mercy’s Dirge, New Age, Adamo Caduco, 99
Degrees, într-o ordine aleatoare și cu stiluri diferi-
te. Bucovina este mai mult suceveană decât ieșeană.
Liceul de Artă crește copii buni, apar tineri foarte ta-
lentați, dar este destul de complicat să-i aduni într-o
formație. Timpurile se schimbă, e multă informație
care mai mult strică în educarea unui artist, moti-
vațiile și ele altele. Rămân la părerea că parcul e o
parte importantă în chimia unei trupe. E important
să funcționeze și cluburile, apare un schimb de idei
absolut necesar și benefic de ambele părți. E nevoie
de continuitate și comunicare permanentă și de un
schimb de generații pe baze sănătoase. Eu cred că
acum este doar un moment de re-organizare care se
înscrie în fenomenul global. Deși poate fi oarecum
exagerat, aș spune că există o comunitate muzicală
aici.
- Ai un proiect de revistă muzicală, poți să ne dai
amănunte?
- Chestiunea e destul de delicată. Presa scrisă e
oricum în declin, dominată de online. Asta pe de
o parte; pe de alta, e foarte greu să găsești oameni
echidistanți, bine pregătiți, profesional vorbind, toți
au afinități și prejudecăți. În partea cealaltă, indus-
tria muzicală este la stadiul de manufactură: impro-
vizează și caută. Nu există PR, producători, case de
discuri serioase, cu "label”. Dacă nu-i scandal, lumea
nu citește. Cum ai putea să conturezi astfel un public
constant pentru o revistă muzicală? Proiectul meu
se bazează pe tineri, elevi și studenți. Fiecare cu pă-
trățica lui, și nu cred că-l voi limita doar la muzică.
Ideea este ca acești copii să învețe corect să facă o ști-
re, o recenzie, o promovare, o fotografie, să adminis-
treze un site, o revistă online etc. Doresc să determin
publicul să iasă la spectacole, expoziții, teatru, film,
în cunoștiință de cauză. Să știe ce alege, și de ce. Și
să privească revista ca pe un ajutor în acest sens. Eu
cred că într-o bună zi vom întoarce armele împotri-
va kitsch-ului cotropitor. Și mai e un aspect deloc de
neglijat: în țara asta, cu cât cânți mai puțin, cu atât ai
mai multe de comentat la adresa celorlalți.
- De când ai ideea organizării unui festival, și de ce
ai ales să promovezi muzica blues?
- Am o experiență de peste 300 de concerte orga-
nizate pe scene diferite. La un moment dat, un bun
prieten al meu, artist, blues-man, cetățean norve-
gian de origine română, cu o nominalizare la pre-
miul Grammy (varianta norvegiană), a spus într-un
interviu că ar fi bucuros să cânte într-un festival la
Suceava, dedicat memoriei mentorului său. Joe Rusi
a reluat ideea de a face un festival in-memoriam
Fani Adumitroaie, mentorul său, unul dintre ma-
rii artiști mult subapreciați ai României. A fost de
ajuns; în doi ani aveam prima ediție de festival. Cât
despre muzica blues, orice am face, ne întoarcem la
ea. E rădăcina muzicii moderne. E felul în care mă
simt, și mai cred că este cel mai inovativ gen muzi-
cal, alături de fratele lui de la oraș, jazz-ul.
- Cum ai descrie evoluția Blues Con-Fusion
Festival de-a lungul anilor?
- Blues Con-Fusion vine de la titlul unei casete
pe care Fani Adumitroaie, împreună cu Vali Răcilă,
au înregistrat-o înainte de 2000. E blues, funk, soul,
slide guitar, muzicuță, acustic, electric iar blues, un
fusion, un con-fusion. O joacă serioasă și, în ace-
eași măsură, un crez, un univers. Festivalul este
alcătuit pe scheletul acestui univers: o gașcă mare
de prieteni, cât mai mulți tineri, bucuria revederii.
Muzica este un pretext. Primele ediții au fost un lung
jam-session. Din 2015 a trebuit să îl facem open-air,
pentru că nu mai aveam o sală atât de încăpătoare,
prietenii s-au înmulțit și au venit și alți prieteni ai lor
care au devenit și ai noștri. Am făcut și un seminar
de blues cu copii de liceu și asta se va întâmpla cât
timp va dura festivalul. Dar vrem să aducem și alte
arte lângă muzică.
Interesant că la primele ediții căutam noi artiștii
pentru line-up. Acum avem mailuri de la foarte mul-
ți artiști care vor să fie prezenți la Suceava, români și
străini, de la nume foarte importante la trupe care
vor să se lanseze. Dar nu-mi imaginez acest festival
fără Rareș Totu, fără Vali Răcilă, fără Joe Rusi și fără
mulți, mulți alții. Dar ținem morțiș să promovăm
artiști români, tineri. Și, așa cum noi ne-am „inspi-
rat” din modelul Sighișoara într-un fel, am fost și noi
bucuroși să dăm o mică mână de ajutor celor de la
Cluj sau de la Focșani. Mi-aș dori foarte mult o co-
munitate solidă, fără orgolii și planuri ascunse. Aici
am reușit, în bună parte. Există un parteneriat solid
cu instituțiile statului, apar oameni noi care vor să se
implice în fenomen, oameni din toată țara, de toate
felurile.
Interviu realizat de
RiCo
■
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
rememorări
Lumea lui Ion Vlasiu
■ Silvia Suciu
„Vlahu / Vlasiu /... un talent foarte original, de o vi-
goare rustică impresionantă, plin de surprize, mereu
nou în ideile ce le dezvolta, un autodidact care se
orienta uluitor de just în problemele de artă.” 1
Se împlinesc anul acesta douăzeci de ani de
când sculptorul Ion Vlasiu și-a încheiat misi-
unea pământeană, și a plecat, poate, să izvo-
rească îngeri din materialul diafan al norilor. Vedea
lumina zilei la 6 mai 1908, în satul Lechința (jud.
Mureș), iar aceste locuri i-au rămas dragi tot restul
vieții. Se întorcea adesea aici, fie cu gândul, fie prin
vreo sculptură sau pictură care amintesc de obârșia
lui, fie prin scrierile sale: „Când eram mic, lumea era
cu totul altfel. Greu de spus cum anume. Simțeam că
e împrejur, colo și colo, ca o ființă ciudată pe care o
întrebi câte ceva și ea tace zâmbind, ademenindu-te
s-o urmezi și să mai întrebi; să tot întrebi.” 2
Lumea lui Ion Vlasiu s-a lărgit când acesta, rămâ-
nând orfan, a ajuns în ograda bunicilor materni de
la Ogra: avea doar opt ani. Cu siguranță că aici s-a
format pentru ceea ce avea să devină: o personalitate
puternică din ale cărui lucrări răzbate iubirea since-
ră față de oameni și locuri. Întâlnirea cu materia va
avea loc de-a lungul anilor de formare de la Școala
de Arte și Meserii din Târgu Mureș (1921-1927), iar
„șlefuirea” materialului brut în ceea ce urma să devi-
nă „operă” se petrece în timpul studiilor de la Școala
de Arte Frumoase din Cluj (1927-1931), alături de
profesori celebri precum Alexandru Popp, Romul
Ladea, Catul Bogdan, Anastase Demian, Aurel
Ciupe, Emil Isac, Coriolan Petranu, Victor Papilian...
Prima expoziție personală o va deschide la Târgu
Mureș în 1932, urmată de altele, la Cluj, Timișoara și
București, primite călduros de presa vremii. Despre
lucrările lui Vlasiu din expoziția Nicoale Brana - Ion
Vlasiu deschisă la Sala Prefecturii din Cluj (1933),
viitorul mare psihiatru Eduard Pamfil consemna:
„Pentru Vlasiu, mișcarea trece de fizical, de mate-
matic și devine dematerializare.” 3 Lucrul cu materia
înseamnă o profundă înțelegere a secretelor ei, un
dialog continuu cu sine și cu bucata de lemn sau de
piatră pe care artistul o animă, pentru ca, în final, să
Ion Vlasiu	Aleea Proverbelor la Bistra
ofere publicului formele ivite din lumea geologică
și vegetală. Încă de la primele lucrări, Vlasiu „îm-
blânzește” materia cu vigoare, tăind lemnul scurt și
ferm și șlefuind piatra cu un aer proaspăt, tineresc.
„Eu aș vrea să fac lucrări care să liniștească neliniștea
omului” - mărturisește artistul în volumul În spațiu
și timp. 4
Din nevoia de descoperire a unor noi univer-
suri și de aprofundare a cunoștințelor dobândite în
România, Ion Vlasiu face scurte călătorii de studii
la Belgrad, Budapesta, Zagreb și Praga, iar în 1937
pleacă să descopere „copleșitorul” Paris, tentat, pro-
babil, de experiențele povestite de profesorul său,
Romul Ladea. Sejurul parizian a însemnat „scufun-
darea” într-o atmosferă culturală și artistică deosebi-
tă: întâlnirea cu opera lui Rodin - care „a schimbat
obrazul sculpturii, a alungat formele reci, academice,
a deschis ca un demiurg drumul spre forma vie” 5,
îndelungile discuții cu Emil Cioran, presărate cu au-
diții de concerte, conferințele lui Nicolae Iorga de la
Sorbona...
Luvrul... ca să cuprinzi ceva din el, trebuie să mer-
gi nu o dată, ci să mergi, și să tot mergi... „Luvrul nu-i
o pădure, e o junglă. [...] Pe pereți erau trei rânduri de
tablouri (se pare că între timp Luvrul s-a moderni-
zat). Toate te solicită deodată. Vrei să privești unul și
peretele întreg se mișcă, trebuie să te mulțumești cu
imaginea de ansamblu. Cu timpul înveți să distingi o
lucrare de alta.”6
Parisul a însemnat pentru Vlasiu și întâlni-
rea cu marea iubire a vieții sale, Marina, alături de
care „viața întreagă e un cântec”. 7 Este o perioadă
în care pictura ocupă un loc aparte în creația lui;
participă la Exposition Internationale de la Galerie
Contemporaine (prefața catalogului este semnată de
Jose Germain), și deschide o expoziție personală la
aceeași galerie. Pictează străzi pariziene, figuri uma-
ne grotești, marea la Dinard, dar totodată se întoar-
ce în timp și spațiu, la lumea satului transilvănean,
la casele pitite pe după dealuri și copaci, la oamenii
locului și la bunicii pe care i-a purtat mereu în suflet.
Realizează o serie amplă de autoportrete „...pictate
nervos, cu tușe rapide și cromatică saturată. Vlasiu se
Ion Vlasiu
Bistra
reprezintă frontal, aproape cu brutalitate, într-o ati-
tudine sfidătoare, cu țigara lipită de buze și privirea
aspră și directă. Viziunea este în același timp monu-
mentală și decorativă...” 8
Și, alături de toate aceste experiențe trăite la cea
mai mare intensitate în aventura pariziană, se impu-
ne întâlnirea cu Brâncuși: „un Brâncuși” revigorat
după vizita din India (1937), care l-a convins pe tâ-
nărul artist ardelean că „adevărul artistic nu trebuie
demonstrat. Se impune singur, ca toate lucrurile lu-
mii simple la înfățișare și de neînțeles în taina lor.” 9
Cu acest bagaj de învățături, un „tezaur, al cărui cifru
putea fi scris pe o unghie”, Ion Vlasiu se întoarce în
România, în septembrie 1938: „Am înțeles un lucru:
să nu caut lumina în afară, ci la mine, în suflet, în
adânc, fiindcă numai acolo se pot desluși cu adevărat
căile care duc spre creație.” 10
Ion Vlasiu participă la numeroase ediții ale
Salonului Oficial, ale Salonului Ardelean și la
Expozițiile anuale de stat, realizează expoziții per-
sonale la București, Sibiu, Cluj, Timișoara, Târgu
Mureș, Brașov, Pireu (Grecia). Participă cu lucrări la
expoziții în străinătate: Leningrad (1968), Varșovia
(1972), Roma (1973), Bienala de la Veneția (1976),
Hommage a Brancusi de la sculpture roumaine con-
temporaine (Paris, 1976), Berlin (1977), 30 de ani vic-
torioși (1976, itinerată la Moscova, Praga, Budapesta,
Sofia, Plovdiv, Varșovia, București). Sculpturile sale
sunt instalate în locuri publice din numeroase ora-
șe românești: „Iubire” (Parcul Floreasca, București,
1962), „Horia, Cloșca și Crișan” (Cluj-Napoca,
1974), „Aurel Vlaicu” (Aeroportul Târgu Mureș),
monumentul „Unirii” (Blaj, 1975), monumentul
„Ion Creangă” (Piatra Neamț, 1983). În 1964 i se
conferă titlul de artist-emerit și medalia comemora-
tivă „Eminescu-Creangă”, iar în 1993, Universitatea
Babeș-Bloyai din Cluj-Napoca îi acordă titlul de
Doctor Honoris Causa.
În tot acest tumult de evenimente, expoziții, pre-
zențe publice, exista un loc unde Ion Vlasiu își găsea
liniștea: la Bistra, pe malul Mureșului, unde se află
piatră și lemn din belșug. Din 1954, venea aici vară
de vară și se desfăta lucrând în grădina casei: „Zile
dumnezeiești. Lucrez gol în grădină. Cioplesc și
aș vrea să dureze. Cerule, stai așa! Încă un an, doi!
Numai așa, să mă simt ca acum. Îți dau restul anilor,
Mefisto!” 11 Astfel au apărut în grădina de la Bistra
„Aleea proverbelor” și „În veșnicie (Megaliții)”.
În iunie a.c. va avea loc, la Bistra, o comemorare a
personalității lui Ion Vlasiu în cadrul unei expoziții
30
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
Urmare din pagina 36
de fotografii cu caracter etnografic realizate chiar de
artist. Printre acestea, și o serie de fotografii repre-
zentând sperietori, pe care le-a imortalizat datorită
forței lor expresive și inventivității de care sătenii au
dat dovadă.
În 2015 a fost inaugurată la Muzeul Județean
Mureș Galeria permanentă Ion Vlasiu, reunind peste
o sută de lucrări (cea mai mare parte, donate de ar-
tistul însuși, în 1986) ale acestui artist care „a îmbinat
cu succes limbajul artei moderne cu formele culturii
tradiționale ale universului, găsind căi de comunica-
re atât spre iubitorii de artă contemporană, cât și spre
iubitorii artei populare.” (Soos Zoltan, Directorul
Muzeului Județean Mureș) Curatorii expoziției și
totodata autori ai impresionantului catalog - Ioan
Șulea și Cora Fodor - au știut să construiască un spa-
țiu expozițional apt să pună în valoare semnificațiile
unei opere proteiforme ca aceea a lui Ion Vlasiu care
s-a constituit depășind tradiționalele frontiere între
arte, genuri și tehnici.
Ion Vlasiu
Manuscris
Note
1	Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Editura Humanitas,
București, 1990.
2	Am plecat din sat, Editura „Miron Neagu”, 1939,
Sighișoara, premiat cu premiul „Adamache” al Academiei
Române.
3 în Revista Herald, 1933 (Gheorghe Vida, Tânărul
Vlasiu în oglinda criticii, în catalogul „Ion Vlasiu”, Muzeul
Județean Mureș - Muzeul de Artă Târgu Mureș, 2015, p.
11).
4 vol. I, Editura Dacia, 1970, p. 44.
5	Ion Vlasiu, În spațiu și timp, vol. I, Editura Dacia, 1970,
p. 44.
6	fragment inedit scris în anii 1970, despre Paris, în ca-
talogul „Ion Vlasiu”, Muzeul Județean Mureș - Muzeul de
Artă Târgu Mureș, 2015, p. 272.
7	Ion Vlasiu, În spațiu și timp, vol. I, Editura Dacia, 1970,
p. 67.
8	Ileana Pintilie, Ion Vlasiu și experiența artistică din
Banat, în catalogul Ion Vlasiu, Muzeul Județean Mureș -
Muzeul de Artă Târgu Mureș, 2015, p. 19.
9	Ion Vlasiu, În spațiu și timp, vol. I, Editura Dacia, 1970,
p. 76.
10	Ion Vlasiu, Scurtă autobiografie, Vatra, nr. 326,
TârguMureș, 1998, p. 28.
11	Ion Vlasiu, Obraze și măști, Editura Eminescu, 1995,
p. 164.
Bibliografie:
Catalog Ion Vlasiu, Muzeul Județean Mureș - Muzeul de
Artă Târgu Mureș, 2015.
www.vlasiu.go.ro
■
Arca/Arta lui Vremir
de cercetări în care soluțiile artizanale, înțeleapta
sa experiență țărănească, promordială, rivaliza cu
inventivitatea inginerească și cu explozia visului
copilăresc, locul de joacă profund umanizat, cul-
cușul visului, vehicolul intempestiv cu care colin-
da universul.
„Recuzita” sa testamentară trona în mijlocul
încăperii: o barcă filiformă, „rănită” mereu, cu
chila răsturnată în sus ca lotcile repausate ale
pescarilor lipoveni, gata să înceapă marea ope-
rație de pregătire, întremată după iernare, să
renască primăvara pentru perpetua, marea ex-
pediție de salvare... Nu albatrosul era rănit, ci
catargul pe care acesta se așeza maiestos, cui-
bărindu-și febril „ouăle” imaginației, contem-
plând...universul. Masa de ping-pong cu palete
din placaj rotunjite cu fierăstrăul de traforaj pă-
rea o apariție dadaistă menită să confirme vorbe-
le lui Duchamp despre „asocierea întîmplătoare
dintre o umbrelă și o mașină de cusut pe o masă
de operație”. „Se operau” aici corifeii aristocrați
ai „școlii clujene”, parveniții „cu cravată”, artiștii
birocratizați, alaiul costumat burghez, creatorii
indigestei „școli de griuri” care închideau ochii
și cu mâna tremurândă, continuau să amestece
steril stropii de pigment pe paletă. Profesorii, ar-
tiștii... „operați”! Într-un cuvânt, cei dispuși să
asiste la „scene tari”: pe masă, din loc în loc, cu-
tii de conservă din tinichea pline ochi de mucuri
pestilențiale de la „Mărăști”, întotdeauna „ulti-
ma” sticlă de votcă, după ce ritualul „dezvirgi-
nării ei” s-a consumat și aceasta era ridicată la
rangul de „țintă” estetică. Vremir întindea mâna
și lua pușca cu capse pentru porumbei și te invi-
ta la „ceremonial”. E de înțeles de ce nu artistului
îi tremura mâna, ci neofiților tentați de farmecul
improvizației. Stăpânirea de sine era o practică
vie a celui care exersa „libertățile artei”! Sticla
se făcea țăndări, atinsă de „gloanțe” iar, impru-
denții se împrăștiau cât ai bate din palme, intu-
ind brusc iminența scandaloasă a pericolului.
Practica libertății artei într-un mediu controlat,
contaminat prin subtile forme de sugestionare
estetică, făcu să crească eunuci ai speciei cu apa-
rența „feților frumoși”. Dar „fătul cel frumos” era
un copilul de moldovean din Lipoveni-Romani
(Neamț) ajuns la Cluj „pentru a îmbunătăți”
compoziția etnică (academică!) a viitorilor ab-
solvenți ai școlii clujene-anomalie politică insis-
tent exersată în epocă. Atât de mult încât, astăzi,
le place „ca formă pură” și acelora care repudiau
Mircea Vremir	Barcă realizată de artist, 1974-1975, 320 x 87 x 95 cm
Mircea Vremir Pescar (1968-69), ceracolor, 68 x 51 cm
orice radicalizare artistică. Inclusiv cea formală,
a limbajului artistic. Astfel, încât, nu voi încheia
decât cu o întâmplare a cărui protagonist a fost
însuși artistul: într-o primăvară nespus de caldă,
însorită și frumoasă cum este aceasta, Vremir a
ales pentru Arca lui câteva semințe de dovleac
pe care le-a semănat într-un stat de pământ lân-
gă ușa atelierului. În câteva zile, dovleacul făcuse
vrej cu frunze și flori. Când a plecat seara spre
casă, artistul a examinat vrejul înflorit, admirând
galbenul-violaceu, tonifiant, al florilor. A doua zi
dimineața, sub vrej trona un dovleac galben de
vre-o cinci kilograme. Șocat de miracolul unei
astfel de apariții neașteptate, artistul a început să
bată febril la geamurile vecinilor, exprimându-și
precipitat uimirea. Nu și-a imaginat că fusese
ținta unei farse, de genul celor practicate azi la
televiziune: sculptorul Ioan Rusu așezase, noap-
tea, dovleacul, spre încântarea matinală a pro-
prietarului. Dacă ar fi privit mai atent, Vremir
ar fi văzut că fructul nu era legat prin codiță de
vrej, explicându-și astfel „miracolul”. Mai sceptic
și lipsit de veleități triumfaliste, gândesc, azi, la
fel: fructul rumen de sub vrejul propriu este arta
lui Vremir și conexiunile lui la alte vrejuri (va-
lori) este o manipulare precum a fost manipulat
pictorul „de miracolul divin” care certifica cali-
tățile lui de grădinar! Pixit, Dixit!
■
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
31
idei
Critica de tip vouloir
c’est pouvoir
■ Iulian Chivu
n peisajul atitudinal policrom al criticii lite-
rare, diletanții și entuziaștii sunt simple su-
biectualizări, deși se revendică a fi predicații
în funcțiile ei. Și unii și alții - efecte inflaționiste,
voci armonizate pe o sensibilitate reverberantă,
de vaguitate totuși, într-o estetică refugiată în
formalism, incapabilă să-și radicalizeze provo-
cările identității în sincronism și indicativitate.
Cei mai mulți rămân în tipar; dolce far niente
contra advienne que pourra! Efecte ale unui in-
flaționism de recul, subtil revanșard - pentru că
amatorismul își impune contrafactualul vis-a-vis
de raționalul vocațional după ce a presimțit că
se poate. Prea multul însă poate acoperi esența
după ce mai întâi o va dizloca, o va transfera și
o va dilua în comutativitatea liberului arbitru.
Haosul de suprafață, în principiu, nu riscă să se
înece în adâncime, fiindcă nu are greutatea cu
care s-o cuprindă și nici vigoarea cu care să o
priceapă, dar o umbrește subversiv, nestânjenit,
ca să o asfixieze în concept.
Marile noastre reviste literare, ușor izolate în
teoretizări și elitism, simulează miopia și refuză,
firește, compromisurile, însă se lărgește trufaș, ca
răspuns, linia a doua; puzderie de reviste, unele
prea ospitaliere, altele de urmărit totuși, cele mai
multe scrise inegal, cu veleitari entuziaști și cu
destui frustrați de adunătură. O linie a secunda-
riatului ca o tristă simfonie a redundanțelor în
care strălucesc textele recuperate din stand by-ul
marilor redacții. Mi se pare că avem astazi cam
tot atâtea reviste literare (peste 50) dacă nu mai
multe decât au la un loc nemții (nouă) și france-
zii (opt) și niciun Nobel pentru literatură.
Critica literară, prin obiectualizare dincolo
de sine însăși, este intențională; entuziaștii, prin
inerție cauzală, o mută în epifenomenalism.
Formal, ei nu depășesc autosuficiența, didacti-
cismul vetust și nici tonalitățile voluntarismul
emoțional. Analizele lor sunt fie rigid schemati-
ce, fie eclectic imitative, de tip vouloir c’est pou-
voir. Eterogen ca și modelele lui, discursul critic
de acest tip trimite până la sofismul platonic, în
toate cele patru modalități eristice ale lui, enu-
merate cândva (1886) de Hermann Bonitz și
diferențiate nu după neputințele gândirii, ci pe
măsura perfidiilor ei, cu salturi dinspre valabili-
tățile restrânse spre cele necondiționat generale
sau cu extrapolări în sintaxa textualității. Critica
aceasta își comunică deșertăciunea gratulând,
aplaudând, tămâind sau pur și simplu răstălmă-
cind fără a reuși să deschidă acolade peste struc-
turile textului; cel mai adesea (presser l’eau de la
pierre!) nu izbutește să iasă din metonimism.
Tema discuției nu este deloc nesemnificativă
pentru că nu este accidentală, cu atât mai mult cu
cât problema (fiindcă este deja o problemă) nu e
lipsită de efecte debusolante în axiologia acestui
început de veac și de mileniu despre care Andre
Malraux s-a înșelat amarnic și în care ne arătăm
mult prea inventivi în amănunte. Un patos in-
ventiv ce nu se susține decât vouloir c’est pouvoir
prin postmodernismul care nu e totuși singura
soluție a postmodernității. Un nonconformism
de bravadă care, siluind libertatea, se autoflage-
lează și își caută salvarea grăbit în opțiuni de-
primiste, fracturiste, himeriste etc., cu care trage
după sine, în versuri și în proză, un referențial
psihologizant, (diletant-)filosofic și insipid ecu-
menist ca răspuns dat neînțelegerii prin excese
ale interpretării. Manierism de reflux! Dar unul
transferat cu alchimia lui cu tot în literatură și în
critică, cu simboluri și cu metalimbaj de împru-
mut, cu un erotism parcă deversat din mecanica
fluidelor, cu angoase defulate și afecte de care
doar robotica industrială a scăpat (deocamdată).
Efuziuni ale unei metafizici de consum, ale omu-
lui modern care-și caută salvarea în amnezii și în
intuiții depresive, amânând tranzitoriu aceleași
clasice și neelucidate amenințări. Eșalonului al
doilea, temându-se de însingurări/izolări, pen-
dulează între contagios și carantină. Un pragma-
tism în definitiv irațional, pentru că în tectonica
valorilor se blochează și clivajul, și aliajul, dar și
rațiunea de a fi a acestui gen de critică.
În astfel de condiții, o revistă serioasă de cul-
tură ajungea la un moment dat să (se) chestio-
neze conceptual: Ce mai numim astăzi critică
literară? Și de aici se ridică stăvilarul altor între-
bări din aval: Sunt criticii jurnaliști literari? Dar
promoterii? Unde se face astăzi critică literară?
În universități? În presa culturală? Pe bloguri?
La lansări de carte? Este vreo continuitate între
critica universitară și cea foiletonistică? Și apoi
cât de important e să știe și critica și opera că
trebuie să se raporteze încă la cititor? O pot face
ele singure fără să admită că ambele sunt, pe
aceleași frecvențe, acte de comunicare? Critica
lovinesciană, categoric, nu era una de tip vouloir
c’est pouvoir, însă comunica mult mai mult chiar
dacă realitățile vieții literare de acum un secol
erau cu totul altele.
Diversitatea, tematică și de stil, a operei litera-
re de azi împinge critica spre un limbaj eterogen,
pe care nu îl poate consacra decât pe temeiul
Mircea Vremir
Peisaj, xilogravură
actului de comunicare (efuziunea desfrânată a
adjectivului - când fulgurantă, când debordantă,
când tenebroasă, când proteică, cel mai adesea
ezoterică - alunecă deja în siluite și respingătoa-
re prețiozități, în bombastic). Doar acordul de
comunicare (co-locuția din modelul Shannon)
poate stabili termenii de cod ai pactului de fina-
litate, ai feedback-ului, și înlătură postulatul cu
evidența inclusiv în critică. Variabilele psiholo-
gice ale comunicări, tipurile de atitudini rezul-
tate din aceasta, funcțiile (cognitivă, tonică, de
adaptare și mai ales cea reglatoare), în context
social, cultural, psihosemantic și ideologic jalo-
nează ceea ce Alex Mucchielli numea psihologia
situațiilor de comunicare. Cronicile noastre lite-
rare din linia a doua alunecă ex-abrupto în co-
mentariu și se încheie cam la fel, fără a considera
constructul (cazul prozei) în realitățile lui socio-
psihologice, în conflictualitatea și în dinamica
lui structural-funcțională, în sinusoidele și con-
stantele comportamentale și, mai ales, în para-
digma simbolic-interacționistă. Critica din eșa-
lonul doi e în bună parte publicistic-traseistă, își
caută legitimitatea în elogii rectilinii, plate, tră-
iește din adulmecări de idei și se exprimă în cli-
șee și formule ușor colportabile; iată de ce nu mă
mai miră să citiesc aceeași cronică în mai multe
reviste sub aceleași semnături ale unor critici în
expansiune, dornici să se vadă culeși cu aldine
în sumarul cât mai multor reviste și bloguri din
țară sau din alte orizonturi spirituale românești.
Aproape indezirabile unei critici re-formabile,
judecățile lor de valoare, când nu copiază mo-
dele bine întemeiate, sună ba în registrul plăcerii
(pleasure), ba în cel al trăirii (enjoyment); atât și
nu mai mult decât diferenția Hume.
Mai mult chiar decât ar cere-o depresionismul
francez și neorealismul american, himerismul
tot mai multor texte literare de la noi pretinde
acestor caligrafii profunzime instruită; mala-
divitatea, transfigurarea trimit către explorări
psihologice atât de subtile, că scapă lamentabil
necunoscătorilor. Iar un critic literar neavizat
asupra acestor chestiuni rămâne în foiletonistică
sau ajunge cel mult un promoter onest, mereu cu
nostalgia metanarațiunii.
■
32
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
remember cinematografic
Bucuria de a râde
■ loan Meghea
Dem Rădulescu
Ce aș putea spune despre râs? Sigur, ne
naștem așa cum ne naștem și pe urmă
facem cât mai mult pentru a fi „așa cum
trebuie” sau mă rog, așa cum credem noi că
trebuie să fim în viață: politicoși, serioși, în-
tr-un cuvânt, oameni făcuți pentru a trăi în
comunitate alături de alți oameni politicoși
și serioși. Nimic grav până aici, doar faptul că
mulți dintre noi uităm să ne exprimăm liber și
mai ales să folosim mai des un instrument la
îndemână pentru a nu mai fi atât de rigizi, atât
de „scorțoși”: râsul!
Da, până la urmă râsul face parte din natura
noastră și nu trebuie să uităm că el ne aduce
energie, revitalizare, pași către dragoste, so-
cializare, într-un cuvânt ,,joie de vivre”, cum
spune francezul, bucuria de a trăi.
Din fericire au fost și sunt oameni care știu
să râdă. Și pentru că tot suntem la o rubrică
despre cinematografie, să nu uităm să-i amin-
tim pe Louis de Funes, Fernandel, Charlie
Chaplin, Jerry Lewis, Jim Carrey și mulți alții,
actori care au știut să râdă atât de bine!
Întorcându-mă acasă la mine, trebuie să-i
amintesc și pe marii actori Grigore Vasiliu-
Birlic, Toma Caragiu, Jean Constantin, Puiu
Călinescu, Marin Moraru, Amza Pellea, Draga
Olteanu, Horațiu Mălăele, Gheorghe Dinică și
Doamne, câți mai sunt de amintit...
Astăzi, o să mă opresc la unul dintre ma-
rii actori de comedie români de teatru, film și
televiziune, omul care a știut atât de bine să
râdă. Odată cu aparițile lui pe ecran, de fie-
care dată lumea exclamă bucuroasă: „La omul
acesta se râde mult...”. Așa e, și eu am râs ani
de zile când îl vedeam. Să ne înțelegem însă.
Râdeam cu el, nu de el. Râdeam de felul în
care știa să facă dintr-un lucru ,,de nimic”un
gag uriaș, până la urmă nu prea conta ce spu-
nea ci mai ales, cum spunea. Sunt convins că
dacă ar fi ieșit pe scenă și ar fi recitat Cartea de
Telefoane, am fi râs atât de mult... Acesta a fost
Dem Rădulescu.
Dem Rădulescu s-a născut la data de 30 sep-
tembrie 1931 într-o familie de negustori din
orașul Râmnicu Vâlcea. De la mama ardeleancă
a moștenit lucrurile bune și liniștea interioară,
iar de la tată un umor molipsitor. După ce a ter-
minat liceul, omul acesta a trebuit să aleagă în-
tre sportul de performanță și actorie. Cine știe,
poate ar fi ajuns un mare sportiv. Să nu uităm, a
obținut chiar și o stea de aur la un campionat de
box de amatori la Râmnicu Vâlcea unde a lup-
tat în ring la categoria mijlocie. N-a fost să fie
așa. A ales actoria. Inspirată alegere, domnule!
Începuturile nu au fost extraordinare: a debu-
tat ca amator la vârsta de 17 ani, într-un bal
organizat de fanfara gării din Râmnicu Vâlcea.
În anul 1954 a absolvit cursurile Institutului
de Artă Teatrală și Cinematografică din
București la clasa profesorilor Beate Fredanov
și Irina Răchițeanu. În studenție, în 1953, l-a
interpretat pe Surkin din Rădăcini adânci
de Arnaud d’Usseau, în regia profesoarei Beate
Fredanov; pe Pantalone din Mincinosul de Carlo
Goldoni, alături de Catița Ispas, și pe Smirnov
din Ursul de Cehov, cu Valeria Gagealov în
Văduva Popova, ambele piese în regia profe-
sorilor A. Pop Marțian și Irina Răchițeanu-
Șirianu. În 1956 a câștigat premiul I pentru
interpretare cu piesa Steaguri pe turnuri la un
concurs pentru tineri actori. Atunci a fost re-
marcat de regizorul Sică Alexandrescu. Practic
acesta a fost debutul carierei sale de actor.
În anul absolvirii institutului de teatru, Dem
Rădulescu a fost repartizat la Teatrul Național
din București unde avusese prima oară un rol
de figurant în ultimul an de studenție în pie-
sa Mielul turbat de Aurel Baranga, în regia lui
Sică Alexandrescu și unde își va lega destinul
de mari actori ai Naționalului: Dina Cocea,
Grigore Vasiliu Birlic, Alexandru Giugaru,
Carmen Stănescu, Marcel Anghelescu, Radu
Beligan... Au urmat o mulțime de piese: în re-
gia lui Alexandru Finți, a jucat în Îndrăgostiții
(1954) de Maria Banuș, apoi în Dușmanii
(1958) de Maxim Gorki, în Discipolul diavo-
lului (1960) de G. B. Shaw, cu Mihai Fotino
și Gheorghe Cozorici, în Avarul (1963) de
Moliere. În regia lui Sică Alexandrescu, joacă
rolul lui Oswald din Regele Lear (1955), ală-
turi de Nicolae Bălțățeanu, Emil Botta, Alfred
Demetriu, Ion Manolescu, Birlic și profesoara
sa, Irina Răchițeanu-Șirianu. Au urmat rolurile
Alcidas din Căsătorie impusă (1955) de Moliere,
apoi Conductorul din Steaua fără nume (1956)
de Mihail Sebastian. Dem Rădulescu a mai
jucat în Hangița (1958) de Carlo Goldoni, în
Siciliana (1960) de Aurel Baranga, spectacol
care a bătut în timp recordul de reprezentații
la Naționalul bucureștean. Piesa a fost jucată
de 1600 de ori. Îmi aduc aminte, eram student
în București și la începutul anilor ‘60, mergând
spre cursurile din Moxa, imediat după Buzești,
zidurile erau toate împânzite cu afișe: Siciliana,
cu Dem Rădulescu! A devenit în scurtă vreme
unul dintre cei mai populari actori, iubit de
publicul larg de toate vârstele și umorul său
natural a devenit marca inconfundabilă a în-
tregii sale personalități.
A crezut în cinema la fel ca și în teatru. Va
debuta pe marele ecran în filmul Un surâs în
plină vară (1963) de Geo Saizescu, alături de
Sebastian Papaiani, iar peste puțini ani, îl în-
tâlnește pe platouri pe actorul francez Jean
Marais în Șapte băieți și o ștrengăriță (1967).
Joacă în filmul regizorului Ion Popescu Gopo
De trei ori București (1967). Vor urma roluri în
aproape 30 de producții cinematografice. Seria
B.D.-urilor (1972) de Mircea Drăgan, cu mari
actori: Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Jean
Constantin, sau Astă seară dansăm în familie
(1972) de Geo Saizescu, regizor pe care îl va
întâlni și în Grăbește-te încet (1981), film în
care joacă și soția sa, actrița Adriana Șchiopu,
apoi în Secretul lui Bachus (1984). În Tufă de
Veneția (1977) de Petre Bokor, în Expresul de
Buftea (1978) de Haralambie Boroș, alături de
alți trei mari comici - Jean Constantin, Puiu
Călinescu și Sebastian Papaiani, Actorul nu
a lipsit nici din piesele lui Vasile Alecsandri
ecranizate de Mircea Drăgan: Cucoana Chirița
(1986) și Chirița la Iași (1987), alături de in-
egalabila Draga Olteanu Matei, iar lângă
Tamara Buciuceanu, Dem Rădulescu joa-
că în Primăvara bobocilor (1986) de Mircea
Moldovan.
Au mai fost multe alte producții cinemato-
grafice, a mai fost și activitatea sa de profesor
la Universitatea Nationala de Artă Teatrală și
Cinematografică „I. L. Caragiale”, dar a venit
o zi de septembrie când acest mare actor ne-a
părăsit. Era în anul 2000. Ne-a părăsit cu zâm-
betul și râsul său unic, uneori ironic, alte ori
timid... „Odihnă veșnică, Maestre!”
■
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
33
cartea de film
Viața ca un film
■ loan-Pavel Azap
Așa s-ar putea intitula un volum primit
recent de la Mugur Andronic, autor
moldav care a „comis” până în prezent
poezie și proză, dar și lucrări de istorie, arheo-
logia fiind specializarea domniei sale. Știm că
viața fiecăruia dintre noi e un posibil roman,
dar sensibilitatea contemporanilor pare că re-
acționează mai degrabă la imagine, la dinamica
imaginii mai bine zis, așa că dictonul poate fi
foarte bine parafrazat prin: Viața mea (a noas-
tră) e un film. În Marele romantic, titlul cărții
despre care vorbim, Mugur Andronic își asu-
mă motive autobiografice, însă doar ca declic
al narațiunii.
Cartea-scenariu, pentru că despre un scenariu
de film este vorba, debutează, inducând o falsă
premisă, cu o petrecere de sâmbătă seara a unor
tineri dintr-un sat bucovinean, cu doi ani înainte
de revoluție. Este vorba despre o discotecă desfă-
șurată în incinta școlii, pretext pentru cei câțiva
adolescenți să vadă, pe șest, fără știrea părinților,
un film (erotic) pe video, practică în mare vogă
în România acelor ani. Dintre cei prezenți se re-
marcă Chris, fiul șefului de post din sat, și Alina,
fiica directorului școlii, care formează un cuplu.
Din teribilism adolescentin și sub influența al-
coolului, Chris face un gest ofensator-scatologic
la adresa lui Nicolae Ceaușescu, mai precis a
tabloului acestuia afișat pe atunci în toate inti-
tuțiile publice. De teama consecințelor, a doua
zi este alertată Securitatea, tânărul se hotărăște
să fugă din țară și trece Dunărea în Iugoslavia.
Am spus falsă premisă pentru că această parte
poate fi considerată doar un prolog al filmului
ce va urma, esențial însă prin consecințele sale
asupra destinului lui Chris, personajul principal
al scenariului, dar și pentru că te face să crezi
că aveam de-a face cu o poveste din vremea co-
munismului românesc, perioadă exploatată cu
mai mult sau mai puțin succes în cinematografia
română postdecembristă. Ceea ce urmează după
această răsturnare de situație constituie, dacă va
fi transpusă pe ecran, substanța unui onest film
romantic.
Acțiunea se mută 20 de ani mai târziu, în
Manhattan. Din replici, din flash-back-uri aflăm
Mircea Vremir Cherhana, tuș, laviu, hârtie, 29,7 x 42,2 cm
ce a făcut Chris până în acel moment. După
stagiul din lagărul iugoslav muncește o vreme
la Paris, unde mai apoi, printr-un concurs de
împrejurări favorabil, urmează cursuri de con-
servator de piese arheologice, apoi susține un
masterat în arheologie. După un eșec matrimo-
nial, se mută la New York, lăsând la Paris o fostă
soție și o fiică adolescentă. A scris câteva cărți
de pozie, un roman, are în continuare preocu-
pări literare. Printr-o punere în scenă spectacu-
loasă, o cunoaște pe Flora, o tânără văduvă, și
pe băiețelul acesteia, Johnny. Între Chris și Flora
se înfiripă o idilă care însă va sfârși tragic. Dar,
pentru ca narațiunea să se încheie rotund, Chris
o întâlnește pe Elisabeth Clark, actriță pe care o
„cunoscuse” în țară, în filmul văzut la video, cu
care se va împlini familial.
Toate acestea se derulează într-un ritm susți-
nut (nu intrăm acum în detalii), respectând re-
gulile construcției scenaristice clasice să zicem:
personaje principale atașante, romantice, perso-
naje secundare care au personalitate, dramatism,
schimbări de situație neașteptate dar nu brutale,
o îmbinare a dramaticului cu comicul - ingredi-
ente ale vieții bine dozate, care emoționează și
problematizează totodată.
În forma de acum Marele romantic este un
scenariu literar, o narațiune asumat cinemato-
grafică. Structura sa de rezistență, ca să spunem
așa, ritmul, un anumit suspans, doza de roman-
tism amintită, răsturnările de situație, toate aces-
tea sunt premisele grație cărora Marele romantic
poate fi transpus pe ecran într-un romance de
succes. Cu happy-end, bineînțeles!
■
colaționări
Povara tăcerii
■ Alexandru Jurcan
La Polirom a apărut în 2014 romanul Tăce-
re de Shusaku Endo, tradus de Florentina
Toma. Japonia, secolul 17. Creștinii japo-
nezi erau torturați. Din Portugalia pleacă doi
preoți spre Japonia, să-l caute pe Ferreira, men-
torul lor dispărut. Rodrigues și Garupe se anga-
jează în aventura vieții, printre capcane, torturi,
spaime, sărăcie, cruzime. Primele capitole sunt
scrise la persoana întâia de către Rodrigues. Tot
ce urmează e o recitire a Bibliei în cheie asemă-
nătoare, paralelă, ca o mise en abîme, o dezba-
tere în abis (trădarea lui Kichijiro, judecata, ul-
tima noapte, trecerea umilită prin mulțime). În
mintea lui Rodrigues se insinuează treptat între-
barea: „De ce tace Dumnezeu în fața suferinței
creștinilor?” Ferreira îi va spune că „Dumnezeul
lor nu e ca al nostru” și că s-a lepădat de credin-
ță tocmai pentru că Dumnezeu nu acționează și
că rugăciunea nu poate alina torturile: creștinii
erau spânzurați cu picioarele în jos, având găuri
la ureche, pentru scurgerea înceată a sângelui.
Mai știe că Isus „s-ar fi lepădat de credință pen-
tru oameni, din iubire”. Mai apoi și Rodrigues va
călca icoana, când în depărtare cânta cocoșul.
Eșecul e limpede. Rodrigues și Ferreira „urau
și disprețuiau urâciunea celuilalt”. Au îmbrăcat
veșminte japoneze, dar se observa la amândoi
„adâncirea singurătății”. Inoue le-a spus că în Ja-
ponia creștinismul nu putea prinde rădăcini, că
țara era ca o mlaștină. Totuși, Rodrigues reflecta
la ceea ce Isus îi spusese lui Iuda: „Ce ai să faci,
fă repede!”. Cu siguranță Dumnezeu nu tăcea -
crede el la sfârșit. În orice caz, povara tăcerii era
imensă. Devenind apostat, Rodrigues înfăptu-
iește „o dureroasă faptă de iubire”, salvându-i pe
acei nefericiți de torturile inimaginabile.
Romanul a apărut în 1966. Scriitorul Shusaku
Endo (1923-1996) a mai scris și Omul alb, Marea
și otrava, Un idiot minunat. Regizorul Martin
Scorsese a fost fascinat de romanul Tăcere, iar
în 2016 filmul Silence era gata. În distribuție:
Andrew Garfield (Rodrigues), Adam Driver
(Garupe), Liam Neeson (Ferreira), Ken Watanabe
(Inoue), Yosuke Kubozuka (Kichijiro). Scorsese
e fidel filonului narativ din roman, mergând nu
pe tentă comercială, ci pe tonuri șoptite, cu mi-
gală de tip japonez. Tăcerea lui Dumnezeu în
fața atrocităților îmbracă îndoieli cu diverse in-
terpretări posibile. Deruta unor spectatori apare
din lentoarea demonstrației, din obstinația de a
lumina povara tăcerii divine. Toți actorii sunt
credibili, indiferent de mărimea rolurilor. Vocea
din off suplinește parcă tăcerea lui Dumnezeu și
rezonează șoptit cu empatia spectatorilor. Liam
Neeson (după câteva roluri de dszină) revine în
forță, creând un Ferreira întunecat, înstrăinat,
hăituit.
■
34
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
anchetă
„Cinema și comunism” (IV)
n urmă cu câteva luni, criticul de film Doru Pop a de-
marat o anchetă cu tematica enunțată mai sus, adresată
criticilor de film și scriitorilor cu preocupări cinefile,
proiect în care a fost cooptat și semnatarul acestor rânduri.
Ceea ce se dorea fi o succintă trecere în revistă a epocii, a
luat foarte repede proporții, astfel încât materialul a depă-
șit spațiul revistei căreia i-a fost destinat inițial (respectiv
„Steaua”, în care va apărea un grupaj cu parte dintre răs-
punsuri), urmând să fie reunit între copertele unei cărți pe
care sperăm să o vedem materializată în primăvara acestui
an. Până atunci, propunem cititorilor revistei noastre, și cu
dorința de a le stârni curiozitatea pentru anunțatul volum,
câteva dintre răspunsurile celor care au avut amabilitatea să
dea curs anchetei noastre. (Ioan-Pavel Azap)
1.	Care sunt cele mai bune 10 filme românești din
epoca comunistă?
2.	Există filme „comuniste” bune? Cum le-ați defini?
3.	Ce filme din acea perioadă ați vizionat după 1989?
Ce filme ați vrea să revedeți din acea perioadă? De ce?
4.	Care sunt filmele memorabile pe care le-ați văzut în
timpul comunismului (chiar dacă nu sunt în top 10)?
5.	Care a fost primul film vizionat în perioada comu-
nistă de care vă amintiți? Unde și în ce condiții l-ați
văzut? Ce impact a avut acest film asupra dvs.?
Bedros Horasangian
1.	Zece filme, să le ții minte pe dinafară,
cînd de ani de zile ești călare pe CNN și BBC
Worl News, ar trebui să răsfoiesc dicționarul,
enciclopedia filmului românesc al lui... e chel și
are ochelari, uff, o să-mi aduc aminte... :)) Deci.
Cronologic cumva, un film al lui Iliu, subiect
țărănesc, film bun, apoi Moara cu noroc, Titanic
vals, Valurile Dunării, filmul lui Lucian Pintilie
după povestirea lui Horea Pătrașcu, lansat cu
buluceală la Luceafărul și interzis după trei zile,
parcă, nimic nu mai e clar din trecutul memori-
ei mele, un film de Tatos, alte două de Daneliuc,
Nunta de piatră, da, un mare film, l-am revăzut
la NYC, cred că mi-a plăcut atunci și Adela lui
Veroiu - fără să fie un film mare, uneori ne pla-
ce un covrig în loc de un sandvich cu salam de
Sibiu, Moromeții lui Gulea, nu mai știu cînd a
apărut, dar nu e rău deloc... S-au făcut zece?
2.	Un film bun e un film bun și fără o anu-
me definiție, formularea filme comuniste mi
se pare impropie, au fost filme bune și proaste,
deopotrivă, dar filme comuniste este cu totul
deplasat de a le numi... Călina roșie e un film
comunist? În fine, le-aș defini ca filme bune și
atît. Că au fost supuse cenzurii, influențelor ide-
ologice (sau nu.) este o evidență, dar noi jude-
căm ce s-a făcut, nu ce s-ar fi putut face.
3.	După 1989 nu am mai văzut mai nimic,
am și fost plecat din țară lungi perioade, ani în
șir, am mai ajuns pe la Cinematecă - eram vajnic
consumator mai ales înainte de ‘89, aș revedea
cu plăcere Colina, Călina roșie sau Casablanca,
să zicem.
4.	Păi sunt cam tot alea de care mi-am
amintit la punctul unu. Filme memorabile. Să
spui despre un film că e memorabil și să nu-ți
aduci aminte de el nu știu cum vine, cred că au
fost mai multe decît îmi aduc eu aminte acum
la repede ochire prin trecut, Telegrame, un film
mediocru memorabil aș putea spune.
5.	Cred ca era un film despre viața lui
Schubert, tata mare a adormit la el, la cinema
Miorița, azi îi spune Europa, la intersecția din-
tre Calea Moșilor și Bulevardul Elisabeta; mai
era un cinema, chiar Moșilor se numea, s-a dă-
rîmat cînd s-a construit actuala Cale a Moșilor.
6.	Cum ați defini azi rolul politic al acelor filme?
Cum vă raportați acum la ideologia dominantă?
7.	Care este regizorul dvs. preferat din acea epocă și
ce impact a avut opera acestuia asupra dvs.?
8.	Descrieți practicile de vizionare a filmelor din acea
perioadă - când și unde mergeați la cinema; cu cine;
cum selectați filmele; de unde luați informații despre
filme etc.?
9.	În anii '80 se răspândise în România practica fil-
melor „pe video”. Descrieți experiența dvs. cu acest tip
de vizionare a filmelor.
10.	Ce filme românești din perioada comunistă v-au
impresionat? De ce?
11.	Ce rol au jucat aceste filme în formarea dvs.?
12.	Ce filme internaționale ați văzut în perioada co-
munistă, care v-au impresionat? De ce le considerați
memorabile? Ce rol au jucat aceste filme în formarea
dvs.?
13.	Ați văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu? Care era
relația dvs. cu filmele de propagandă istorică sau cu
așa numitele filme ale „epopeii naționale”?
14.	Ce impact au filmele dvs. preferate din „era comu-
nistă” asupra gândirii dvs. estetice, artistice, sociale?
Condițiile erau cum erau, scaune de lemn, nu
cred că a contat, la cinema Miorița prin anii ‘80,
Mircea Popa, nu cel de la Cluj, era director acolo
- cum a fost și Ion Iuga -, a făcut un ciclu de fil-
me f. tari, din istoria cinematografului, prezen-
tat de Ulieru, cronicar de film la „Săptămâna”
lui Barbu și apoi purtator de cuvînt la SRI, era
un frig groaznic iarna, dar stăteam în rîndul
unu la balcon și ne boieream cu filme care mi-
au plăcut, pe vremea aceea, de la Șoimul mal-
tez la Păsările și de la Călăuza la Cuțitul în apă
etc. Sunt doar impresii personale si subiective
- răspund la această anchetă cu gîndul la prie-
tenii clujeni, care mai mult nu mai sunt, în de-
cembrie 1989 Mircea Zaciu mă ducea la Ioan
Mușlea să vedem nu știu ce film, și am trecut
prin fața casei doamnei Cornea, unde staționa
un automobil, multe filme nescrise au rămas în
acea perioadă, sper că prietenul Mușlea e bine,
cu jazz și fără jazz, cu filme și fără filme. Impact?
Nici un impact, acasă nu am avut televizor, nici
n-avea cine să se uite, tata era un om de viață
și chefliu, nu-i ardea de pierdut vremea la fil-
me, eu am început să mă uit miercuri seara la
Telecinemateca nu mai știu de cînd și pînă cînd.
6.	Nu am ce să definesc, rol politic a fost
evident, de propagandă, dar cît a influențat
pe fiecare dintre noi e greu de evaluat, vezi și
Caravana lui Groșan, și răspunsul țăranului
ardelean la solicitarea lui Zăroni, lumea româ-
nească mereu a fost duală, Zi ca ei și fă ca tine,
era o vorbă, au fost puțini pe care i-am putea
numi cei drepți, menționez că nu am fost mem-
bru pcr nici înainte de ‘89 și nici după pe la
vreun alt partid. Să nu uit, așa zisa rezistență
prin cultură e o prostie lansată de FSN-iști după
1989.
7.	Regizor preferat, nume mari nu sunt
multe: Liviu Ciulei, Pintilie, Tatos, Veroiu, Pița,
cred că rămîn în timp filme de-ale lor
8.	Hm, practici de vizionare, altă deștep-
tăciune care mi-a lipsit, pur și simplu cu bunicii,
apoi cu colegii de liceu sau de facultate, prieteni,
cum se nimerea, cu gagica/iubita/soția am fost
mult mai tîrziu, ce rula prin centru, la Scala sau
Aro, sau pe boulevard, uneori și la nimereală,
Tora, Tora Tora!, sau filme cu Bourvil, Louis de
Funes, nume mari de actori, Spencer Tracy - pe
Mircea Vremir
Silviu, u/c, 56 x 45 cm
lîngă Procesul de la Nurnberg mi-a rămas în me-
morie Muntele, ca și Jean Gabin sau Lee Marvin,
îți dădeau o anume energie, putere etc. cînd ie-
șeai din sala de cinema, filmele lui Kurosawa
etc.
9.	Nu am nici un fel de experiență, nu am
văzut filme pe video decît cu totul ocazional.
10.	Parcă am spus, de ce m-au impresionat,
nu știu dacă m-au impresionat, mi-au plăcut
sau nu, de ce iubim pe cineva? Nu știm bine,
iubim și basta. De impresionat m-a impresionat
Șukșin - mai ales după ce l-am descoperit și ca
prozator.
11.	Nu cred că au jucat vreun rol în forma-
rea mea. Am trăit, și la cinema și în afara lui,
cum, necum.
12.	Am pomenit cîteva, Doamna cu cățelul,
cu Iia Savvina și Batalov, al lui Heifitz, Femeia
nisipurilor, Dodeshkaden, Cei șapte samurai,
Zorba, destule filme cehe și poloneze, britanice
- Viață sportivă și Billy mincinosul, Singurătatea
alergătorului de cursă lungă și Gustul mierii -
Adina Darian are o cărticică unde le analizea-
ză pe toate, sunt multe filme care mi-au plăcut,
unele fără să fie capodopere sau premiate cu
nemiluita ca astăzi. Cuțitul în apă, Crăciun cu
Elisabeta...
13.	Nu am văzut, fără să fac din asta un ti-
tlu de glorie. Relația cu astfel de filme istorice =
zero.
14.	Nu știu ce impact au filmele din era
comunistă, cum tot insistați, în era comunistă
am trăit mare parte din viața mea. Nu cred că
au avut cine știe ce impact. Sociologii, antropo-
logii și psihologii ar putea devoala cine știe ce
năzdravănii. Nu eu mi-am ales era, am supor-
tat-o fără mari crispări, refuzuri, da, revolte, pu-
ține - dacă făceam sport, mergeam la concerte
sau pe munte (și mergeam des și mult) lumea
era a mea. Am trăit de capul meu, cum necum,
decembrie ‘89 m-a prins șomer și pe străzile din
centrul Bucureștilor și nu la USR să prind și eu
un post. Asta e, ghinion, cum ar spune preșe-
dintele Iohannis. Aș minți să spun că a fost al-
tfel.
Un gînd puternic către clujenii Adrian
Marino, Mircea Zaciu, Sandu Vlad, Radu Mareș,
prietenii mei care azi nu mai sunt. Fiecare poar-
tă un film anume.
■
TRIBUNA • NR. 351 • 16-30 aprilie 2017
35
sumar	
nepotu' lui thoreau Patricia Lelik „Zona nouă” la Thoreau (ediția 4/ 2017)	2
memoria literară Constantin Cubleșan Un destin asumat (Ion D. Sârbu)	3
cărți în actualitate Ștefan Manasia Într-o leneveală vinovată	5
Emanuel Modoc New Romanian Yuppies	6
lonuț Caragea Poezie a la Brussolo	7
comentarii Fănel Șuteu Historia lux veritatis est: tribu(na)tul Tribunei (1957-2017) [II]	8
Ion Buzași Ediția academică Agârbiceanu. Romanele	9
Cătălin Bobb Moartea lui Dumnezeu, moartea politicii și o Prezență	10
proza Nicolae Iliescu Amintiri dietetice	12
jurnal Gavril Moldovan Spicuiri din jurnal	14
Virgil Mazilescu, 75 de ani de la naștere Geo Vasile „Sunt singur am inventat poezia și mi-am pierdut inima”	16
diagnoze Andrei Marga Carl Schmitt și justiția fără valori	19
tale quale Vasile Zecheru Ars Regia, Ars Alchimica	21
religie Nicolae Turcan Fenomenele religioase și contra-reducția	23
istoria Nicolae Mareș Titulescu 135. Jurist și diplomat mai peren decât oricând	24
efectul de seară Robert Diculescu Obsesiv 20 DEN (20)	25
opinii Vistian Goia Singurătatea omului de astăzi	26
piața abator Adrian Pop Sînge romantic	27
simptome Otilia Țigănaș Sinistrată la Cluj	28
muzica interviu cu muzicianul Bobby Stroe „Cred că într-o bună zi vom întoarce armele împotriva kitsch-ului”	29
rememorări Silvia Suciu Lumea lui Ion Vlasiu	30
idei Iulian Chivu Critica de tip vouloir cest pouvoir	32
remember cinematografic loan Meghea Bucuria de a râde	33
cartea de film loan-Pavel Azap Viața ca un film	34
colaționări Alexandru Jurcan Povara tăcerii	34
anchetă „Cinema și comunism” (IV)	35
plastica Vasile Radu Arca/Arta lui Vremir	36
plastica	
Arca/Arta lui Vremir
Vasile Radu
Mircea Vremir (1931 - 1991) a fost un
artist stihial. Gânditor paradigmatic și,
cu atât mai puțin, filozof, nu s-a soco-
tit a fi, asemeni lui Noe, purtător al unui proiect
„idealist” pentru salvarea vieții (artei) pe pământ.
Deși, purcese la aceasta! Viața lui a fost o „furtu-
nă” consumată simulativ în limitele unui univers
existențial trasat din utopii copilăroase, paralel cu
paranoile guvernamentale ale timpului. Era „so-
luția” sa de-a fugi de „intemperiile” politice care-i
invadaseră universul. Apariția lui peripatetică în
„țarcul” atelierelor de pe Vlahuță, nr. 63, anturat
de droaia câinilor lățoși - caraule mârâind, zgo-
motoase - provoca rumoare, restabilea mereu
statusul princiar al artistului cu maiestatea sa de
personaj hirsut, molfăind țigară de la țigară, stri-
vindu-le brusc între maxilarele ascunse sub o bar-
bă sură, sălbăticită și scuipate, apoi, cu dispreț din
„gropnița” gurii, după ce erau stoarse de ultimul
strop de nicotină otrăvită.
„Spațiul său de creație”, de la etajul unui imo-
bil cu 4 ateliere, era împărțit, la concurență, cu
un alt „zburător” fastidios al simțurilor, pictorul
Constantin Dinu Ilea, oficiind amândoi, „culegă-
tori”, prin albia Someșului, în căutarea esteticului
virginal, adus de ape, aluviuni, gunoaie, și alte
„fiare” excedate ale civilizației industriale (dar
care mimau universul formelor pure-printr-un
„design” sui-generis, „organicist” și emblematic)
culese cu infinită afecțiune, talent și inteligen-
ță artistică din „interiorul” naturii ale cărei legi
imanente guvernau și „exteriorul” ei. În căutarea
„Legii armoniei estetice universale”, așa, precum,
„Legea gravitației universale” guvernează în mod
absolut căderea îngerilor și zborul acestora spre
înălțimi și, în general, determină dinamica intrin-
secă/extrinsecă a Universului, tot așa, legile fizicii
se manifestă prin efectele lor, iar ocupanților ate-
lierelor de la parter, sculptorii Ioan Rusu, Mihai
Barbu și graficianul Alexandru Cristea, nu le-a
trebuit mult să-și explice de ce le crăpaseră tava-
nele atelierelor, sub greutatea numeroasele dovezi
ale „Legii armoniei estetice universale”, riscând ca
acestea să le cadă în cap odată cu deținătorii lor.
Pereții atelierului de la etaj, „Arca lui Vremir”,
erau tapetați cu picturi: lanuri mari de stuf, legă-
nându-se peste canalele și ochiurile de apă sfin-
țită ale Dunării și Deltei, cu ocruri congruente,
atinse de „alchoolul” brumei tomnatice, alcătu-
ind o verticalitate a cerului cu „tării” de cobalt
și „ceruleum”, cu roșu”vermillon” vitaminizat de
contrastele complementare ale sălciilor cu verde
de crom și galben vital de sofran. Departe de-a fi
sumbră, era o „gama majoră”, rezultată din „fu-
ria” exuberantă a temperaturii solare, în fapt, o
liturgie a luminii celeste revărsate peste pămân-
tul primordial și apa „neâncepută” din tablouri.
Dar, „Arca...” își implinea cu noblețe scopul! Era
depozit, bucătărie, sufragerie, laborator ingenios
Continuarea în pagina 31
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu ri-
dicare de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domici-
liu: 33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achi-
te suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335100xxxx
B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.