blocnotes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ștefan Manasia
(redactor șef adjunct)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Corneliu Vasilescu, Compoziție, detaliu (2005)
ulei pe pânză, 160 x 180 cm
■O . -w
WWW
Pe coperta:
Thoreau/ Batfish/ NASA/
+ multă pohezie
Ștefan Manasia & Patricia Lelik
Miercuri, 22 februarie, NASA a anunțat
descoperirea a șapte exoplanete locui-
bile, orbitînd o stea pitică, Trappist-1, la
numai 39 de ani lumină depărtare de Pămînt. Dacă
informațiile astronomilor sunt exacte, planetele de
dimensiunea Terrei sau a lui Venus au apă din bel-
șug, norii le colorează atmosfera, iar Trappist-1 le
încălzește blînd (între 1 și 100° C). Poate că în ape-
le tropicale de acolo există și ceva asemănător mi-
meticului Batfish (pește liliac) descoperit recent în
Golful Mexic de adevărații Indiana Jones angajați ai
revistei National Geographic: cichlidul juvenil, retras
în ape puțin adînci, imită perfect culoarea și miș-
cările frunzelor galben-banan purtate de curenți,
păcălindu-și, prin șmecheria asta, prădătorii. Două
poeme perfecte, mi-am zis, ducînd-o pe Estera la
clubul de aikido, lîngă Parcul Rozelor, și pornind
pe urmă prin ploaia ușoară, deloc rece, spre centru,
la pas. Calea Mănăștur, Moților, Clinicilor, Napo-
ca, Universității, jilăveală plăcută și colorată, (ano)
timp bun pentru poezie, mi-am zis, urcînd treptele
Insomniei, ca să-l întîlnesc pe Jănos Szăntai ieșit pe
terasă la o țigară, tastînd SMS-uri cu gesticulație de
rockstar, reușind totodată să fumeze și să bea din
cană cafeaua cu lapte.
Sîntem primii sosiți, dar imediat urcă trepte-
le Bogdan Federeac și Rita Chirian, poeta sibiană
care ne-a acceptat provocarea și a venit să citească
în seara asta (primăvară care a excitat mierlele) la
- drag inimii noastre! - abatorul literar Thoreau.
N-am mai avut emoții, ca acum un an, ca acum
doi ani, la prima ediție din sezon a „Nepotului”
- Clubul clujean de Lectură, despre care se vor-
bește, de pe acum, desigur, nu doar în România.
Publicul rafinat a sosit, mulțime mare. Plus scri-
itorii înșurubați în istoria thoreau: Ovio Olaru,
Stelian Muller, Ștefan Baghiu, Andrei Pintea, Vlad
Moldovan, Florentin Popa, Vali A. Cuc, Rareș
Moldovan, Oana Pughineanu, Radu Niciporuc,
Franțois Breda, Olga Ștefan, Alex Văsieș, Adrian
Pop, Cosmina Moroșan, George Chiriac, Horia
Corcheș, Alexandra Turcu, Ioana Vintilă. Plus cri-
ticii (atrași, probabil, atît de prestigiul poetei dou-
ămiiste - construit cu volumele Sevraj, poker face,
Asperger și, apărut în 2016, Casa fleacurilor - cît
și de importanța criticului de poezie Rita Chirian):
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
• comentarii
• analize
• interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE
IN ENGLISH AND ROMANIAN
Rita Chirian la Nepotu lui Thoreau
Alex Goldiș, Cosmin Borza, Robert Cincu,
Emanuel Modoc, Alex Ciorogar.
Am asistat la elogii și critici ironice, la disec-
ția pe viu a prozopoemelor din Casa fleacurilor
(Mi-era dor de ritualul, de bisturiele thoreau, pre-
cise și, totuși, nedureroase, ca în secvența din
Drawing Restraint 9, cu Bjork și Matthew Barney,
făcîndu-și sushi din propriile corpuri). Pentru
că, într-o lume (literară), mafiotizată sau... diplo-
matică, la „Nepotu’ lui Thoreau”, vorbitorii devin
critici lipsiți de prejudecăți, de politici, intrînd în
v i b r a ț i a aia inexplicabilă cuiva din afară, care te
îndeamnă să ridici sau să prăbușești un poem sau o
povestire.
Iar toată inteligența replicilor, toată limpezimea
și nelămuririle, ironia, tristețea, bucuria, arteziana
de endorfine, cinsimul mullerian n-ar fi (fost) po-
sibile fără lectura precisă, clară, curajoasă a acestei
poete care își cîntărește extrem de atent cuvintele
și efectele: „apropie-te/ - nu-i așa că pentru cîinii
în lanț nu simți decît scîrbă? - / și poate că tot ce-a
venit/ a fost fetița fără corp/ cubul de gheață sub
picioarele/ spînzuratei/ această crimă/ perfectă”
(picioarele spînzuratei); „mergem împreună,/ stai
lîngă mine, ia-mă de mînă,/ la orizont, pădurea/
(haite de cîini care ne arată cum își sapă/ adăpost
sub pămînt),/ înaintăm, pădurea e înflorită/ (ție
nu ți-e frică),/ apropiindu-ne, vedem/ milioane de
pungi de plastic/ printre ramurile goale ale copaci-
lor/ «a fost furtună», îți spun/ «a fost furtună», îmi
răspunzi.” (dansează)
■
2
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
editorial
Somnul lui Epimenides
■ Mircea Arman
Atunci cînd vorbim despre Epimenides
poetul, facem pasul fatal de la aburul le-
gendei spre tărîmul ferm al determinării
istorice. Dar cum mitul capătă valența rațiunii
numai datorită unor prefaceri în timp, tot așa, le-
genda își dezbracă haina treptat, lent și cu multe
meandre, în fața adevărului istoric.
Că lucrurile stau așa și nu altfel o arată și mărtu-
ria, că acesta, înainte de a deveni un inspirat și un
ales al zeilor, cade într-un somn cataleptic de peste
50 de ani, dar și cele cinci pagini de fragmente pe
care le culege Diels și pe care i le atribuie lui sau
altora.
Să fie acest somn semnul unui fapt șamanic, așa
cum crede Dodds? Nu putem, încă, să ne pronun-
țăm într-un fel sau altul. Să vedem însă, ce spun
izvoarele vechi despre acesta:
DIOGENES LAERTIOS 1. 109 și urm. Arată
că: „Epimenides, după cîte spun Theopomp și
mulți alții, avea drept tată pe Phaistios, unii spun
pe Dosiades, alții pe Agesarchos. Cretan fiind de
neam, din Cnossos, se deosebea totuși ca înfățișa-
re, prin faptul că-și lăsa părul lung. Într-un rînd,
trimis fiind de părintele său la cîmp după o oaie
și făcînd un ocol din drum, către amiază, se culcă
într-o peșteră și dormi timp de 57 de ani.1 Cînd se
trezi după aceea, începu să caute oaia, crezînd că
dormise puțin timp. Deoarece n-o găsi, se întoar-
se pe ogor și, văzînd toate schimbate și pămîntul
în stăpînirea altuia, se duse îndărăt în oraș, plin de
nedumerire, iar acolo, pătrunzînd în locuința sa,
dădu peste unii care-l întrebară cine este, pînă ce,
descoperind pe fratele său mai tînăr, ce ajunsese în-
Corneliu Vasilescu
Semn (2014) ulei pe pânză, 70 x 66 cm
tre timp bătrîn, află de la acesta tot adevărul. (110).
Făcîndu-i-se astfel faima printre toți elenii, fu so-
cotit un ales al zeilor. Chiar pe timpul acela Pythia
dăduse athenienilor, care erau crunt apăsați de ciu-
mă, oracolul de a purifica orașul. Atunci ei trimise-
ră o navă, în Creta, cu Nikias fiul lui Nikeratos, să
facă apel la Epimenides.2 Acesta, venind în timpul
celei de a 46-a olimpiade /596-93/, le-a purificat
orașul și a făcut să înceteze ciuma, în felul urmă-
tor: luînd niște oi albe și negre, le-a mînat spre
Areopag; acolo le-a lăsat să meargă în voia lor, po-
runcind celor ce le însoțeau ca, ori de căte ori se va
culca la pămînt vreuna dintre oi, acolo să jertfească
zeului cuvenit. Astfel a pus capăt răului. Ca urma-
re, chiar și acum se pot afla, în demurile atheniene,
altare fără de nume, ridicate spre a cinsti fapta izbă-
vitoare de atunci.3 Alții însă spun că pricina ciumii
ar fi fost fapta nelegiuită a lui Kylon, relatînd și felul
cum avea să fie curmată ciuma. În acest scop ar fi
fost uciși doi tineri, Cratinos și Ctesibios, și astfel
s-a pus capăt pacostei.4 (111). Athenienii au votat
să se dea acestuia /lui Epimenides/ un talant pre-
cum și o navă care să-l ducă înapoi în Creta. El nu
a primit banii, în schimb s-a încheiat prietenie și
alianță între cei din Cnossos și cei din Athena.
Întorcîndu-se acasă, nu peste multă vreme s-a
strămutat din viață, cum spune Phlegon în lucrarea
sa, Despre lungimea vieții, după ce trăise 157 de ani;
dar, după cîte spun cretanii, trăise 300 de ani fără
unul, iar după cîte afirmă Xenofan din Colofon că
ar fi auzit, 154 de ani.
A dat o lucrare în versuri despre nașterea
Cureților5și Corybanților6, precum și o Theogonie,
în 5000 de versuri; altă lucrare despre construi-
rea navei Argo și călătoria pe mare a lui Iason în
Colchis, în 6500 de versuri. (112). A scris și în pro-
ză Despre sacrificii și Despre cîrmuirea din Creta, iar
Despre Minos și Radhamanthys a scris în 4000 de
versuri. A înălțat la Athena templul/ Eumenidelor/,
după cîte afirmă Lobon din Argos în scrierea
Despre poeți. Se mai spune că el cel dintîi a purificat
și ogoare, precum și că a întemeiat temple. Pe de
altă parte, el afirmă că nu s-ar fi culcat să doarmă,
ci doar s-a abătut din drum cîtăva vreme ca să cu-
leagă ierburi de leac.
(114)	. După spusele lui Demetrios, unii rela-
tează că ar fi luat de la nimfe o hrană anumită, pe
care o păstra într-o copită de vită și doar o ducea la
gură din cînd în cînd; nu-și golea stomacul în nici
un fel și nici n-ar fi fost văzut vreodată mîncînd.
Amintește de el și Timaios, în cartea a doua.
Unii afirmă despre cretani că-i aduceau jertfe
ca unui zeu; se spune, într-adevăr că ajunsese cît
se poate de iscusit în cunoașterea viitorului. Astfel
văzînd /dealul/ Munichia de lîngă cetatea athenie-
nilor, ar fi spus că ei nici nu-și dau seama cîte rele le
va pricinui acest loc; căci dacă ar ști-o l-ar roade cu
dinții. Acestea le-a rostit el cu un mare număr de
ani mai înainte. Se mai spune că singur s-a socotit
a fi fost mai întîi Aiacos și că profețise lacedemo-
nienilor zdrobirea lor de către arcadieni; de ase-
menea pretindea, cu privire la sine, că ar fi trăit în
mai multe rînduri. (115) Theopomp în scrierea sa
Minunile, /spune că/ pe cînd Epimenides făcea să
se înalțe un templu al nimfelor, s-a iscat o voce din
cer: „Nu către nimfe Epimenides, ci lui Zeus”. Le-a
profețit cretanilor zdrobirea lacedemonienilor de
către arcadieni, cum am spus adineauri, iar aceia au
și fost înfrînți, la Orchomenos. Se spune de aseme-
nea că ar fi îmbătrînit în aceleași număr de de zile
cîți ani dormise, iar aceasta o afirmă Theopomp.
Myronianos, în cartea sa Analogii, declară că i s-a
dat de către cretani numele de „curet”. Trupul său îl
păstrează lacedemonienii la ei, potrivit cu un ora-
col, așa cum spune Sosibios laconianul.
Au fost și alți Epimenides.. ”
Este un lucru de bun simț a observa că noțiu-
nea de poet, la origini, acoperea o paletă largă de
îndeletniciri spirituale, de la cele mitologice și re-
ligioase, rituale, cultice, oraculare, la cele de tip
șamanic, iatromantice, astronomice, physiologice
sau filosofice, toate într-un soi de interdependență
intrinsecă.
Noțiunea de poet, așadar, acoperă, pentru înce-
put, aproape tot spectrul îndeletnicirilor intelectu-
ale. Nu exista încă o specializare cît de cît a aces-
tor îndeletniciri, lucru care, se va păstra în cultura
greacă pînă la Platon, și încă mult timp după aceea,
chiar dacă majoritatea specialiștilor consideră apa-
riția filosofilor presocratici semnul specializării și
desprinderii diferitelor științe ale spiritului și na-
turii.
Că lucrurile nu stau tocmai așa, rămîne să de-
monstrăm în cele ce vor urma.
Revenind însă la Epimenide, Dodds afirmă că
de numele său se leagă primele mărturii istorice cu
privire la existența unui tip specific de șamanism în
Grecia antică, asemănător, crede el, în opoziție cu
părerea lui Mircea Eliade7, cu șamanismului nor-
dic, siberian.
Lexicograful SUIDAS8 arată că: „Epimenides,
fiul lui Phaistos sau al lui Dosiades sau al lui
Agesarchos, avînd ca mamă pe Blasta /era/ cretan,
din Cnossos, poet epic. (El avea teoria că sufletul ar
putea ieși oricînd din trup, reintrînd din nou în el;
cît despre el, săvîrșindu-se din viață, în anii tîrzii,
i s-a găsit pielea împestrițată de tot felul de litere).
O
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
3
o
S-a născut în jurul celei de-a 30 olimpiade /660-
657/, așa încît a trăit înaintea așa-numiților înțe-
lepți, sau chiar în timpul lor. [...] „
Povestea somnului lui Epimenides - însuși nu-
mele său putînd avea sensul de „trezire întîrziată”
în sensul trezirii spiritului (menos) de după (epi)
somn - are o certă formă șamanică(Dodds), po-
trivit căreia sufletul părăsește și revine apoi în
trup, lăsîndu-l uneori timp îndelungat, probabil
ani, fără suflu, într-un soi de somn cataleptic, fapt
care, după Culianu nu implică, totuși, șamanismul
de sorginte nordică sau siberiană ci doar o tehni-
că iatromantică autohtonă. Chiar și modul în care
Epimenides își exercită știința divinatorie este
unul retrospectiv, exercitîndu-se asupra greșelilor
(miasma) vechi, rămase ascunse, necunoscute, pe
care le aduce la lumina conștiinței (a - lethes), le
scoate din ascundere, prin rituri de purificare.
Pare ciudată afirmația lui Suidas după care cor-
pul acestuia ar fi fost acoperit de tatuaje (litere) -
deși în tradiția șamanică acest lucru este unul cu-
rent - în cazul grecilor este cunoscut faptul că doar
sclavii aveau imprimate în piele tatuaje, fapt care îi
deosebea de oamenii liberi.
Pe de altă parte, în perioada clasică Pindar arată:
„Corpul fiecărui om urmează chemarea atotputer-
nică a morții; o anumită imagine a vieții (aionos
eidolon) rămîne totuși vie, căci ea și numai ea e de
la zei. Ea doarme cînd mădularele trupești sunt
treze; dar cînd ele dorm ea face să apară în visele
oamenilor bucurii sau necazuri care stau să vină.”
Același lucru îl spune, de data aceasta în proză,
Xenofon: „Somnul e acela care lasă să se întreva-
dă cel mai bine natura divină a sufletului; căci în
somn, sufletul fiecăruia se bucură de o anumită
percepere a viitorului și aceasta, se pare, fiindcă
doar atunci este cu adevărat liber.”9 Asemenea afir-
mații apar și la Platon și Aristotel10.
Citatele din Pindar și Xenofon vin să complete-
ze oarecum această veche concepție de tip șama-
nic manifestată la iatromanți precum Epimenides,
subliniind că activitatea sufletească (activitatea
psyche-i) este invers proporțională cu activitatea
somatică, faptul că intensitatea maximă a vieții
sufletești se manifestă în somn sau înaintea morții
iminente, apărînd încă la Homer.
Nu poate fi contestată aici o influență orfico -
pytagorică incipientă, manifestată prin separația
clară a celor două lumi, cea de aici și cea de dinco-
lo, și a celor două vieți, viața somatică, imanentă,
și cea sufletească, a psyche-i, și modalitățile divina-
torii, de salvare a ei. Dodds11 spune că: „O credință
de acest tip este un element esențial al culturii șa-
manice care există încă în Siberia și a lăsat urme ale
existenței ei trecute pe o arie vastă care se întinde
într-un arc uriaș din Scandinavia, peste teritoriile
eurasiene pînă în Indonezia; vasta extensiune a
răspîndirii ei este o dovadă a extremei ei vechimi.
Șamanul poate fi descris ca o persoană instabilă
psihic, care se simte chemată spre viața religioa-
să. Ca rezultat al acestei chemări el trece printr-o
perioadă de pregătire foarte riguroasă, care de re-
gulă presupune izolare și post, și eventual chiar o
schimbare psihologică de sex. Din acest „refugiu”
religios șamanul iese înzestrat cu puterea, adevăra-
tă sau simulată, de a trece după plac, într-o stare de
disociere mentală. În această stare nu se consideră
că ar fi, ca Pytia sau mediumul modern, posedat
de un spirit străin; se crede că propriul său suflet
părăsește trupul și călătorește în locuri îndepăr-
tate, cel mai adesea în lumea spiritelor. Un șaman
poate fi văzut de fapt, în mai multe locuri deodată;
el are puterea biolocalizării. Din aceste experiențe
narate de el în cîntece improvizate, șamanul obține
darul prorocirii, al poeziei religioase și al medicinii
magice (subl. ns. M.A.) care fac din el un personaj
important din punct de vedere social. El devine de-
ținătorul unei științe supranormale.
În Sciția și probabil și în Tracia, grecii veniseră
în contact cu popoare care, cum a arătat savantul
elvețian Meuli, au fost influențate de această cul-
tură de tip șamanic. Este suficient să ne referim,
în această privință, la importantul său articol din
Hermes, 1935.
Meuli sugerează că efectele acestui contact se pot
vedea în proliferarea de iatromanteis, clarvăzători,
tămăduitori și predicatori, la sfîrșitul perioadei ar-
haice, dintre care unii sunt legați, în tradiția greacă,
cu nordul și care, toți, au caracteristici șamanice,
(dar nu sînt ei însuși șamani n.n. M.A.). Din nord
a venit Abaris, călărind, se spune, o săgeată, cum se
crede că fac și astăzi sufletele din Siberia, el era atît
de avansat în practica posturilor încît învățase să
se lipsească complet de hrană. Putea să izgonească
ciuma, să prevadă cutremure, să compună poeme
religioase, și propovăduia adorarea zeului său nor-
dic pe care grecii îl numeau Apolo Hiperborean.”
Pe de altă parte, aceste exemple ar putea conti-
nua prin amintirea expriențelor unui Aristeas din
Proconesus sau Hermotimos din Clazomenes12.
Cum lesne am observat această structură a le-
gendei se repetă, aproape „trasă la indigo” și în
cazul lui Epimenides. Este un fapt cert că autorul
intrării în istorie a lui Epimenides este Diels, chiar
dacă textele pe care se bazează acesta, cum el însuși
conștientizează, au fost compuse de alții și nu de
Epimenides.
Dodds explică tatuajele de pe corpul său ca un
semn de devoțiune față de zeu, fiind un fel de sclav
al zeului /servus dei/, acest tatuaj trimițînd cu gîn-
dul la Tracia unde șamanii și castele superioare
erau tatuate, fapt cu care acestă teorie a contagiunii
scito - tracă fiind discutabilă, cu toate argumente-
le referitoare la comerțul și colonizarea grecească
a litoralului Mării Negre în secolul al VII-lea î.Ch.
Noi credem însă, asemenea lui Aristotel13 sau
Diels că această tradiție era de sorginte orfică și ar
aparține lui Onomacritos sau anturajului său, deci
tradiției grecești prin excelență.
În altă ordine de idei, părerea lui Dodds după
care Epimenides ar fi un șaman din categoria lui
Pitagora sau Zalmoxes trebuie luată doar sub be-
neficiu de inventar.
Nici teoria lui Meuli, care merge tot pe ideea
„contaminării” culturale, chiar dacă, oarecum, se
apropie de esența chestiunii, arătînd că de fapt „șa-
manii” greci nu sînt decît iatromanți, nu ni se pare
a fi relevantă și credibilă.
Chiar marile mituri eschatologice ale lui
Platon14 apar pe fondul vechilor credințe referitoa-
re la iatromanți. Er, personajul din Republica nu
este decît un cataleptic lovit de apnou (Culianu), la
fel ca Epimenides, Aristeas sau Hermotim, el avînd
acces la misterele sufletului și universului.
De aceea, filiația orfică a poemelor - în măsura
în care ele există15 - lui Epimenides, cît și întregul
imaginar religios, riturile, tehnicile de purificare
atitudinea șamanică (pe care la acest nivel o găsim
la toți orficii și pitagoricii) toate, sunt, în viziunea
noastră, filiații ale doctrinei orfico-pitagorice ex-
trem de răspîndite în Grecia secolelor VII și VI
î.Ch.
Epimenides însuși este considerat unul dintre
întemeiatorii doctrinei orfice, care în fapt circula
în mase, așa cum am arătat, cu mult timp înainte, și
care se va transmite, în varii forme, pînă în filosofia
lui Plotin.
Note
1	Epimenides a dormit în peștera lui Zeus de pe muntele
Ida. Anterior, el avusese o lungă perioadă de asceză după ti-
picul orfic, învățînd și «tehnica extatică» . Mircea Eliade, în
Le Chamanisme et les techniques archaiques de lextase, Paris,
1968, p. 3o6-307 și De Zalmoxis a Gengis Chan, Paris, 1970,
p. 45-46 consideră această retragere asemănătoare coborîrilor
în infern (după model orfic) drept o experiență inițiatică cla-
sică, în dezacord cu E.R. Dodds, care în Dialectica spiritului
grec, București, Meridiane, 1983, p. 168-169 și 178 afirma că
Epimenides poate fi asimilat cu tipul șamanului nordic. La
rîndul său, Ioan Petru Culianu în cartea sa Experiențe ale ex-
tazului, ed. a II, trad, rom., Polirom, Iași, 2004, p. 50, crede
că termenul de șamani nu li se potrivește iatromanților greci
(Epimenide, Empedocle, Aristeas), iar ceea ce este important
pentru teza noastră, este că aceste manifestări apar pe solul
și în spiritul grecesc și nu sînt importate nici din șamanismul
nordic nici de aiurea.
2	Prestigiul de care se bucurau purificatorii cretani în
perioada arhaică era imens, avînd în vedere și legenda după
care, însuși Apolo a fost purificat de aceștia după uciderea
Pitonului.
3	Este vorba de cultul „zeului necunoscut” care încă mai
era funcționabil în timpul în care apostolul Paul vestea evan-
ghelia printre athenieni.
4	Această mărturie precum și altele, printre care și cea a
lui Plutarh, arată că nu numai în secolele VII î.Ch. și VI î.Ch.,
despre care vorbim acum, existau sacrificii umane, dar și în
secolul al V-lea î.Ch. Există legenda după care, la cererea lui
Epimenides, un tînăr atenian s-ar fi oferit voluntar ca jertfă de
ispășire.
5	Aceștia erau divinități cretane care păzeau peștera lui
Zeus din muntele Ida, făcînd zgomot prin lovirea scutului cu
săbiile, ascundeau plînsetele copilului de urechile tatălui său
Cronos. Inițiatul în cultul lui Zeus de pe muntele Ida se nu-
mea neos koures. Vidi, H. Jeanmaire. Couroi et Couretes, Lille,
1939, p. 433-434. Nu sîntem deloc de acord cu interpretarea
lui Jeanmaire de un prozaism străin, în acel moment al plăs-
muirii mitului, gîndirii grecești, mai degrabă zgomotul făcut
prin lovirea scutului face trimitere la modalitatea concretă de
a alunga spiritele rele din preajma copilului-zeu, acei daimo-
nes, atît de prezenți în mentalul colectiv al acelor vremuri.
6	Zeități originare, probabil, din Anatolia, erau legate de
cultul Cybelei frigiana.
7	Vezi nota 49.
8	Apud., Diels - Kranz, Fr. pres., trad. rom.,p. 58, fr. 2,
Junimea, 1974
9	Xenofan,Cyrop., 8.7.21.
10	Platon, Rep., 571 D și urm.: atunci cînd logistikon /rațiu-
nea/ în somn este auto kat auto monon katharon / purificată,
redusă la ea însăși/ (ceea ce nu se întîmplă întotdeauna), poa-
te vedea ceea ce nu știa dinainte, în trecut, prezent sau viitor
și thes aletheias en to toiouto malista aptetai /este legată de
adevăr/. Aristotel, fr. 10= Sext. Emp., adv. Phys., 1.21: căci
atunci cînd, în timpul somnului, sufletul se află în el însuși, su-
primîndu-și natura, prezice și anunță cele viitoare, astfel este
și se desparte de trupuri cum se întîmplă în cazul morții, cf.
Jaeger, Aristotle, 162 și urm. Vezi și Hipp., Peri diaites (Despre
regim), 4. 8; Eschil, Eum., 104 și urm. Cf, Dodds, Dialect. spi-
rit, gr., p.184, nota. 3.
11	E.R. Dodds, Dialect. spirit. gr. p.165 și urm.
12	Tradiția spune că, morți fiind, aceștia au fost văzuți în di-
ferite locuri, în timp ce trupul lor putea fi văzut zăcînd acasă.
Această concepție pare să fi fost deja în perioada lui Sofocles
una foarte răspîndită. Cf. Electra; Cf. Bolton J.D.P., Aristeas of
Proconnesus, London, 1962.
13	Aristot. Rhet., 1418a 24: “ Căci acela /Epimenides/ nu
profețea despre lucrurile viitoare, ci despre faptele trecute, în-
tunecate.
14	Cf. Ioan Petru Culianu, Op. cit., p. 50.
15	A se vedea: Diels-Kranz, Op. cit., B, fr. 2, 5, 11, 19, 21.
Bibliografie selectivă
Bolton (J.D.P.), Aristeas of Proconnesus, London, 1962.
Culianu (I.P.), Experiențe ale extazului, Iași, 2004.
Detienne (M.) Stăpînitorii de adevăr în Grecia arhaică,
București, 1996.
Diels-Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, Berlin 1934 și
trad. rom., vol. I, Iași, 1974.
Dodds (E.R.), Dialectica spiritului grec, București, 1983.
Eliade (M.), De Zalmoxis â Gengis Khan, Paris, 1970.
Eliade (M.), Le Chamanisme et les techniques archaiques de
lextase, Paris, 1968.
Jeanmaire (H.), Couroi et Couretes, Lille, 1939.
Lewis (I.M.), Ecstatic Religion, Harmondsworth, 1971.
Mireaux (E), La vie quotidienne au temps dHomere, Paris,
1954.
Petazzoni (R.), La religione nella Grecia antica fino ad
Alessandro, Torino, 1953.
■
4
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
cărți în actualitate
Milenarismul polițist
■ Ani Bradea
George Arion
Însoțitorul lui lisus
București, Editura Crime Scene Press, 2016
Motto: „setul de valori al omenirii
e într-o continuă schimbare”
George Arion
Am mai spus-o și cu altă ocazie, nu sunt
un consumator frecvent de literatură po-
lițistă. Chiar pot spune că mi se întâmplă
destul de rar. Și nici într-un caz pentru că aș des-
considera genul! Ba din contră, nu cred că e facil
să imaginezi o intrigă într-atât de complicată, pe
marginea căreia să tot brodezi, încât cititorul să
rămână captiv până la final. Dar în fața asaltului
de noi apariții editoriale, care se adaugă la atâtea
cărți fundamentale care trebuie citite într-o viață,
e foarte greu să mai găsești timp și pentru mici
plăceri, precum lectura unui roman polițist. Cu
toate acestea, în unele cazuri chiar merită! Pe
mine, numele George Arion, trecut la autor, con-
tinuă să mă convingă.
În aprilie 2015, tot în Tribuna, scriam despre
Insula Cărților, volum pe care l-am considerat
mai degrabă o scriere fantastică decât o poveste
polițistă. Comparam atunci unele pasaje din carte
cu Maestrul și Margareta a lui Bulgakov, pentru că
George Arion are bunul obicei de a-și purta citi-
torul prin marea literatură a lumii. Continuă acest
periplu și în Însoțitorul lui Iisus, carte apărută în
2016 la Editura Crime Scene Press. Faptul că au-
torul, așa cum spuneam în recenzia anterioară, a
înghițit în prealabil câteva biblioteci, e mai mult
decât vizibil și aici.
Firul principal al acțiunii nu surprinde foarte
mult, este mai degrabă o abordare tipică acestui
gen literar: o anchetă polițienească, iscată de des-
coperirea unor cadavre pe un câmp, de la margi-
nea unui orășel american liniștit (imaginar și el,
se numește Barintown), după ce mai înainte în
același loc tihnit o bombă artizanală ucisese mai
multe persoane pe terasa unui restaurant. Dar
autorul plusează și punctează întotdeauna prin
poveștile aparent secundare, țesute parcă inde-
pendent de acțiunea principală, pentru ca în final
să constați că de fapt miza acolo se joacă. Deși an-
cheta polițienească ajunge la capăt iar cazul e re-
zolvat, povestea paralelă, împletită cu dibăcie de
autor, ca o pânză de păianjen în care te lași prins
fără scăpare, capătă întâietate și provoacă prin
semnele de întrebare pe care le ridică. Într-un fel,
avem de-a face cu un text deschis, soluție agreată
de George Arion, după cum am văzut și în Insula
Cărților, care oferă în acest mod și cititorului un
rol în cărțile sale.
Că autorul nu poate „sta” nici de această dată
în afara cărților, o dovedește faptul că și aici există
o bibliotecă veche care trebuie ordonată, clasifi-
cată, și aici există evocări ale unor mari perso-
naje din literatura lumii (și nu numai literatură,
sunt informații din artă, muzică, astrologie, fizi-
că, ori alte științe), dar mai ales aici există o carte
misterioasă, într-un singur exemplar, copiată și
transmisă sub jurământ din generație în genera-
ție, pentru ca timpul să nu o poată distruge. Va fi
însă întrerupt acest lanț de preotul care apreciază
textul ca fiind o blasfemie, extrem de periculos
pentru viitorul creștinismului. Cartea va sfârși, ca
orice erezie, în flăcări. Evident nu putem să nu ne
gândim la Numele trandafirului, trimiterea fiind,
cu siguranță, intenționată de autor. Pentru că, așa
cum spune însuși Umberto Eco, „întotdeauna
cărțile dezbat alte cărți și fiecare povestire cuprin-
de o alta, care a fost deja spusă”.
Romanul abundă în tot felul de istorisiri, care
intervin și lărgesc foarte mult arealul în care se
mișcă personajele, inițiind noi capete de drum,
pe care pășești, de fiecare dată, cu speranța că, în
sfârșit, ți se va deschide o poartă spre rezolvarea
tuturor misterelor. O demonstrează și tulburăto-
rul text citit în cârciuma tranformată ad-hoc în
salon literar, de către un tânăr aspirant la statutul
de scriitor. Povestea ceasului dăruit la o aniversa-
re, care nu este un ceas oarecare, el măsurând, din
momentul în care începe să fie purtat, timpul pe
care persoana îl mai are de trăit, și care, prin spai-
ma pe care o provoacă numărând minutele finale,
chiar duce la moartea purtătorului său, este o tul-
burătoare metaforă despre scurtimea vieții. Și în
fond ce măsoară toate ceasurile din lumea asta,
dacă nu timpul pe care-l mai avem de trăit? (Nu
cred că voi mai putea asculta vreodată un ticăit,
fără să mă-nfior!)
Cartea are personaje tragice, dar și personaje
amuzante. Ca de pildă acel criminalist, Warren,
îndrăgostit de neologisme, pe care le folosește
frecvent, spre disperarea subalternilor săi. James
Warren e un tip de culoare, căruia nu-i place să
se numească afro-american, cum e politically
correct, preferând să afirme că el este negru, și
atât! Desigur o ironie subtilă la politica practica-
tă dincolo de ocean care, atunci când se publica
acest roman, încă nu se schimbase. „Politically
correct ar fi trebuit să pretindă că este afro-ame-
rican. Însă pe el îl durea în cot de găselnița asta
la care se ajunsese pentru a menaja sensibilități,
a ascunde frustrări, a pansa răni. Când completa
diverse formulare și i se cereau detalii autobiogra-
fice, scria fără ezitare că e negru, spre enervarea
funcționarilor.”
Am spus deja că miza acestei cărți nu este in-
triga principală (intrigă pe care nici într-un caz
nu o putem dezvălui într-o recenzie, fără să adu-
cem prejudicii misterului în care îi șade bine să
se învăluie un roman polițist), fapt dovedit chiar
din titlu. Însoțitorul lui Iisus vorbește și despre un
personaj straniu, care ar putea fi o nouă întrupare
a Mântuitorului, venit însă în condiții cel puțin
ciudate, cu o existență pământească desfășurată
după un scenariu sumbru pentru creștini, descris
în cartea veche din biblioteca bisericii. Pentru a
nu se împlini acel scenariu cartea trebuie distru-
să. Dar mai sunt și previziunile astronomilor și
noile idei desprinse de aici, menite a întemeia o
altă religie, romanul având drept motto un citat
din Stephen W. Hawking: „Rasa umană și-a do-
rit mereu să controleze viitorul, sau cel puțin să-l
prezică. De aceea astrologia e atât de populară”.
Și în tumultul acestor evenimente, dincolo de
tot tragismul lor, mai marii lumii își trăiesc ne-
stingheriți viețile lor tihnite. Altfel spus, nicio ne-
norocire nu e prea mare pentru a opri lumea în
loc. Individul nu este decât un fir de nisip, pe o
plajă care are nevoie de mult mai mult pentru a
dispărea. Cum ar fi de pildă giganticul asteroid ce
va lovi pământul peste sute de mii de ani...sau cel
puțin așa alege să-și încheie George Arion cartea
sa. Pentru frumusețea textului redau aici întreg
pasajul referitor la cât de puțin contează pentru
lumea întreagă o moarte, fie ea chiar a Celui ce s-a
reîntrupat! „Exact în același moment președinte-
le SUA își lansa la o librărie din Chicago cartea
Viitorul ne aparține. Îl durea deja mâna de câte
autografe trebuise să dea. Președintele Franței era
în toiul unei partide de golf. Președintele Rusiei
se sfătuia cu șeful lui de cabinet: oare se cuve-
nea să mai candideze pentru un nou mandat?
Insomniacul președinte al Chinei încerca să-și
obosească trupul într-o piscină pentru a nu mai
petrece încă o noapte albă. Primul-ministru al
Marii Britanii și al Irlandei de Nord se pregătea să
meargă la Operă. Cancelarul Germaniei calcula
în singurătatea biroului său care ar fi cota optimă
de imigranți pe care să-i primească fiecare țară
din Uniunea Europeană.”
Însoțitorul lui Iisus este cu siguranță o carte în
care avem de toate, care captivează de la prima și
până la ultima filă, dar mai ales este o carte pli-
nă de mesaje subtile, și nu mai puțin profunde,
ce îndeamnă la meditație. Așa cum de altfel ne-a
obișnuit și până acum George Arion!
■
Corneliu Vasilescu	Inimi (2002), u/p, 45 x 41 cm
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
5
Deconstrucția religiei
și politicii în era
postmodernă
■ lulia Medveschi
Corneliu Vasilescu	Compoziție de dreapta (2013), ulei pe pânză, 160 x 270 cm
Sandu Frunză
Între moartea politicii și moartea lui Dumnezeu:
Eseuri despre literatură, religie și politică
București, Editura Tritonic, 2016
Trăim într-o lume în care responsabilita-
tea morală se devalorizează din ce în ce
mai mult, e golită de sens. Colecția de
eseuri reunite în volumul Între moartea politi-
cii și moartea lui Dumnezeu, semnat de Sandu
Frunză readuce în atenție conceptul de etică a
responsabilității pornind de la cîteva texte lite-
rare, filosofice sau de spiritualitate religioasă.
În contextul rapidelor modificări de mentalita-
te, este imperios necesară regândirea specificu-
lui responsabilității morale (a indivizilor, gru-
purilor umane), în spațiul ideologic, cultural și
social românesc, încă destul de bine ancorat în
valori perene, dar cu tendințe clare de estom-
pare a acestora.
Sandu Frunză afirmă că sfera publică solicită
un element de moralitate care să înlocuiască pe-
ricolul dezvoltării democrației mimetice, unde
privilegiile triumfă. Drept consecință, pe par-
cursul celor șapte capitole se pledează pentru
o etică relațională - concept privit dintr-o per-
spectivă postmodernă. Pe de o parte, conceptul
se desprinde de ideile înscrise în gândirea teo-
logică. Pe de altă parte, este legat de o etică ce
asumă necesitatea relației si a comunicării. Mai
precis, etica trebuie înțeleasă ca un proces dia-
logal, care are drept miză căutarea neîncetată
a binelui public. Simultan, analiza minuțioasă
oferită de Sandu Frunză atrage atenția asupra
faptului că societățile nu pot trăi fără mituri, și
tocmai de aceea trebuie păstrată o notă de pru-
dență asupra diverselor mituri vehiculate, mai
ales într-o perioadă care oferă un teren propice
manifestării lor. Totodată, simbolismul religios
poate sta la baza explicațiilor ce vizează crizele
majore care intervin în viața indivizilor, atât în
societățile democratice, cât si cele autoritare. În
acest punct, modernitatea atrage atenția asupra
pericolului conviețuirii dintre religie și politică,
insistând asupra necesității separării lor.
Prima parte a cărții, valorifică o serie de
elemente prezente în filosofia post-Holocaust,
un curent major al reflecției existențiale în ca-
drul gândirii iudaice. Tema mitului „morții lui
Dumnezeu“ instituie o nouă epocă în gândirea
Occidentului, epoca eliberării totale de sub ori-
ce formă de autoritate. Având drept reper opere-
le lui Elie Wiesel și Richard Rubenstein, Sandu
Frunză subliniază că „moartea lui Dumnezeu“
trebuie înțeleasă ca „fapt cultural“ (p. 40), insta-
urându-se o lume în care valorile care primează
sunt cele ale monoteismului etic. Relevantă este
în acest sens experiența holocaustului descrisă
de Elie Wiesel. Ea poate fi înțeleasă sub semnul
unei finalități, trebuie văzută ca un simbol al
morții credinței în Dumnezeu, moartea oame-
nilor și moartea unei tradiții. Experiența lagă-
rului - loc dominat de îngerul morții condu-
ce spre dezumanizare. Așadar, perspectiva lui
Wiesel se sustrage mentalității occidentale în
care suferința este asociată cu mântuirea. Elie
Wiesel propune o deconstruire a discursului
teologic tradițional, care determină ca, după
Auschwitz, să se instaureze o nouă realitate,
care a făcut ca teologia iubirii să moară și să
triumfe răul radical. Astfel, pentru ca iluzia
iubirii să persiste trebuie înlăturată starea de
indiferență față de cel perceput ca fiind diferit.
La polul opus, Rubenstein adoptă o perspectivă
radicală, susținând că scopul ființei umane este
acela de a respinge iluzia voinței divine și de
a recunoaște că nu există nicio cale transcen-
dentă, istoria nefiind revelată prin intermediul
unei providențe ce permite prezența răului și a
suferinței în viața omului.
În partea a doua a cărții, Sandu Frunză ana-
lizează perspectivele lui Fundoianu asupra
iudaismului. Autorul optează pentru deter-
minarea liniilor de similitudine existente în-
tre opera lui Fundoianu și scrierile filosofilor
Martin Buber și Franz Rosenzweig. Accentul
pus asupra individului singular îl conduce pe
Fundoianu la ideea unei „plenitudini tragice“:
plenitudine în măsura în care posibilul conștiin-
ței este ilimitat, ireductibil la inteligibil; „Lunea
existențială“ poate fi trăită în imaginație, dar
„Duminica istoriei“ nu se va sfârși niciodată.
În pofida tuturor resemnărilor rațiunii, omul
cultivă disperarea propriului exil într-o lume a
necesității. Disperarea nu-i temperează, totuși,
credința. Metafora sfârșitului se dovedește a fi
doar o „secvență“ a sfârșitului. În cazul religiei,
„ieșirea din religie reprezintă, în realitate, doar
o consecință a procesului de laicizare ce pre-
supune eliberarea terenului pentru o înnoire a
religiosului“ (p. 86).
Partea a treia a volumului schițează trans-
formările pe care comunicarea politică le tra-
versează. Indubitabil, Sandu Frunză admite că,
în cea mai mare măsură, comunicarea politică
păstrează formele specifice comunicării simbo-
lice din societățile tradiționale. Pentru a ilustra
acest fapt, autorul pornește de la reflecțiile lui
Vasile Dâncu, care arată că în perioada post-
modernă, acestea se manifestă sub forma unor
„triburi politice“. Spațiul public, deposedat de
elita intelectuală purtătoare a valorilor și a con-
științei simbolice, ia forma „unui studio TV,
unde mesajele de campanie sunt difuzate, le-
gitimându-se inclusiv utilizarea violenței sim-
bolice“ (p. 119). Aceasta duce la noi forme de
fragmentare și de închegare a spațiului politic,
supraîncărcat de povestiri mitice și ideologiile
generației Facebook - care aduc în pragul „fali-
mentului“ formele clasice ale politicii.
Cu toate acestea, existența postmodernă este
una a suprapunerilor ce se reclădesc continuu
într-un efort de regăsire a subiectului relațio-
nal. Astfel, în ultima parte a cărții ni se relevă
modul în care subiectul relațional se redesco-
peră continuu prin afirmarea unor structuri
originare aflate la granița dintre relativism și
absolutism. Indivizii se înfruptă din mode-
le similare modelului hristic. În acest context,
„Iisus poate fi perceput ca model de lider in-
formal la nivelul vieții cotidiene a comunității
sau la cel al activității mereu reluate a muncii în
mediu profesional, inclusiv cel al politicii ca re-
alizare a binelui public, fără a afecta despărțirea
religiei de politică, specifică spațiilor publice
ale democrațiilor moderne“ (p.138).
Cartea lui Sandu Frunză ne familiarizează cu
preocupările filosofice, literare și spirituale ale
autorului. Acestea relevă că deși indivizii rătă-
cesc în nisipurile mișcătoare ale scepticismului
mulțumindu-se cu adevăruri parțiale și provi-
zorii, în tot mai mare măsură apar voci care ur-
măresc să aprofundeze și să aducă în prim plan,
în mod adecvat și autentic, adevărul. Pornind
de la acest punct, volumul de față, „resuscitea-
ză“ apelul la recta ratio, la raționalitatea dialo-
gală, deschisă spre ceilalți și spre Altul.
■
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
Privind în oglinzile
lui Vianu Mureșan
^^Cătălin Bobb
Vianu Mureșan
Autoportrete în oglinzile cărților
Eikon, București, 2016
Acum știu de la Berdiaev, ceea ce, cumva,
intuiam, că lumea aceasta nu există. Și
mai știu, de la același Berdiaev, ceea ce,
însă, nu intuiam, că Dumnezeu este omenos pe
câtă vreme omul este lipsit de omenie (deși, nu
știu nimic despre Dumnezeu). Ambele propoziții
(precum și paranteza) le-am regăsit, implicit, în
argumentul lui Vianu Mureșan la ultima sa car-
te Autoportrete în oglinzile cărților. În marginea
acestui argument vreau să fac câteva remarci.
Întâi de toate, trebuie spus că această prefață
îmi vorbește exclusiv mie, ea are un singur des-
tinatar: pe mine însumi în carne și oase. Cred
cam acealși lucru și despre Război și Pace și și
despre Suflete Moarte. Precum uneori cred că și
Akaki Akakievici înfășurat în mantaua sa, sau
Mihai Șora cu Despre dialogul interior sau Walter
Benjamin cu Destin și Caracter sau George Steiner
cu Errata sau Alain Badiou cu Sfântul Pavel sau
Cehov cu Unchiul Vanea sau Odo Marquard cu
Dificultăți cufilosofia istoriei sau etc. etc. etc. - îmi
vorbesc exclusiv mie. Despre mine e vorba în toa-
te aceste cărți și nimeni nu-mi va putea spune că
această lume nu există. În schimb, cealaltă lume
(conced întru totul) nu există.
Dar ce fac cărțile și lumea pe care o produc
de au o atât de excesivă realitate? Aici, în această
lume, nu e nimic interpretabil, în afara intepretă-
rii ce vine, evident, de la sine; nu e nimic altfel de
cum e (iar când nu e așa, vina ne aparține nouă,
lectorilor); e egală cu sine în fiecare moment al
ei (chiar și atunci când nu e: e imperfectă acolo
unde e imperfectă și perfectă acolo unde e perfec-
tă); e cu rest, mereu îndeamnă la mai mult; pune
în ordine lumea și odată cu ea și oamenii; pune,
și e ceva mai important decât prima punere, pă-
mânt ferm sub propriile picioare; te arată pe tine
ție și arată și pe ceilalți; etc. etc. etc. Este vorba
aici despre, cu vorba lui Ricoeur, o lume perfect
locuibilă. Ce se întâmplă însă în cealaltă lume,
cea prezentă, ce nu există? Totul e interpretabil în
afara interpretării adecvate; totul e altfel de cum
e (iar când nu e așa, doar noi suntem „vinovați”);
e inegală în sine în fiecare moment al ei (chiar și
atunci când nu e: nu poți decide niciodată când e
perfectă și când imperfectă); e fără rest, mereu te
îndeamnă la mai puțin; e perfect dezordonată, la
fel și oamenii; nu pune nimic ferm sub propriile
picioare; te ascunde pe tine de tine și-ți ascunde și
pe celilalți (care, oricum, se ascund singuri); etc.
etc. etc. Este vorba aici, în mod evident, despre
antonimul oricărei lumi locuibile.
Marcat, și ușor îngrijorat, de rapiditatea (ca și
cum argumentația, singură, ar fi făcut un pas în
fața mea) și importanță propriilor mele reflecții
aș spune așa: prima lume este, în lipsa unui cu-
vânt mai bun, etică pe câtă vreme cea de a doua
nu este. Însă se cuvine să declamăm, într-o paran-
teză, că tocmai aici lucrurile devin problematice:
nu există niciun fel de transfer dintr-o lume în
alta, nici măcar, cum am crezut o lungă periodă
de timp, prima lume, fie ea excesiv de etică, nu se
ostenește să o invadează, vai, deloc, pe cea de a
doua. Și totuși... bine face! Cum ar fi dacă adevă-
rata lume ar aparține doar cititorilor avizi?
Să revenim la cele douăzeci și nouă de pagini
ale lui Vianu Mureșan (în fapt, să continuăm,
căci fragmentul de mai sus nu e străin de aces-
te pagini; deși era, deja, cumva, pregătit). Citesc,
evident, printre rânduri, astfel: cărțile sunt totul;
cărțile nu sunt chiar totul; cărțile nu sunt nimic.
Și nu fără o urmă de tristețe (înfrântă) Vianu
Mureșan trece, progresiv, prin fiecare (însă cu o
mișcare, cred, niciodată încheiată). E ca un fel de
confesiune (spovedanie) laică ce însă nu așteaptă
nimic și nu e marcată de niciun regret: încrede-
rea cu încrâncenare („să-mi sfârâie creieri”) în
cărți e răsturnată într-o calmă detașare ce spune
- „acum citesc de dragul oamenilor”. Și cele două,
cărțile și oamenii, sunt prinse într-un perpetu joc
de excludere și apropiere reciprocă (ca într-un fel
de dialectică hegeliană însă lipsită de aufhebung
- lipsită pentru că nici unul din termeni nu-l în-
ghite și nu-l depășește, întegrândul, pe celălalt).
Vianu Mureșan înclină, totuși, balanța, poate fi-
resc, înspre oamenii. Însă, cred, jocul nu-i tocmai
încheiat. Am impresia că Vianu Mureșan înclină
balanța, precum mărturisește, de dragul oameni-
lor, însă un „drag” ce știe că nu poate face nimic
altceva decât să îndrăgească. Să nu se înțeleagă de
aici că paginile în chestiune și-ar mai pune mari
speranțe în cărți, dimpotrivă, însă nici în oameni,
și aceasta mi se pare a fi teza tristă a argumentului
lui Vianu Mureșan. În fapt, în acest argument toa-
te cele trei propoziții (cărțile sunt totul; cărțile nu
sunt chiar totul; cărțile nu sunt nimic) sunt pre-
zente în același timp (un fel de coincidentia oppo-
sitorum ce suportă însă și un termen mediu) iar
Vianu Mureșan nu face decât să demonstreze pe
deplin această stranie așezare. Și, dacă nu e prea
mult, aș interpreta că această stranie așezare este
produsul oamenilor (sau, dacă vrem, al realității)
ce cumva infirmă și confirmă (în aceeași coinci-
dentia oppositorum) toate cele trei propoziții.
Oare am interpretat excesiv paginile în cauză?
Suportă cărțile statura oamenilor? E, oare, vreun
paralelism posibil? Probabil că nu, însă senzația
certă (ca un fel de întrezărire opacă) pe care pagi-
nile în chestiune o redau este tocmai această luptă
nedeslușită între oameni (realitate) și cărți.
■
Corneliu Vasilescu	Compoziție (2016) ulei pe pânză, 170 x 300 cm
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
7
Un isihast al poeziei
■ Aurel Sasu
Teofil Răchițeanu, poet remarcabil, căutând
de mai multe decenii, departe de lume, ră-
dăcinile singurătății, este victima unei pre-
judecăți. Mai mult sau mai puțin direct, se suge-
rează, cu o lejeritate cel puțin suspectă, că poezia
lui s-ar consuma în nota fabulosului etnografic și
în formula călinesciană a comentariului de prive-
liști. Puțini știu că Geo Bogza făcuse cândva un
drum în Apuseni să-l cunoască pe autorul în ale
cărui versuri aflase, cu surprindere, nu simple re-
portaje lirice ale geologicului, ale istoriei cu atât
mai puțin, ci solemnitatea și grandiosul ca aven-
tură umană, realul iluminat în vaste desfășurări
de exuberanță și extaz, sublimarea, prin confesiu-
ne, a incendiului lăuntric și umanizarea, prin iu-
bire, a primordialului. Elegia gravă, a fabulosului
geografic este doar decorul fizic al unei utopii de
idealitate și al unui suflet învins de cutremurul
purei sale ctitorii. O ctitorie de preamărire a vieții
ca moarte și a morții ca viață. Ctitoria unui cos-
mos spiritualizat, în care cuiele de lemn putrezesc
odată cu oasele și cei plecați își trăiesc odihna sub
fereastra celor vii. În volumul Somn de voevod
(sic!; 2015) abilitatea de a face din cronologie și
eveniment un spectacol de neclintire în pustiu și
Dumitru Ichim - iubirea
început luminii
■ Aurel Sasu
Câte nu se cântă și se descântă în Psaltirea
apocrifă a dreptului Iov (Cluj-Napoca, Ed.
Școala Ardeleană, ediția II-a, 2015). O carte
despre poteca dărâmată și despre corabia care urcă
fără apă. Cu un Dumnezeu trist care, în statornicia
fărădelegilor noastre, pare să ne fi părăsit. Să ne fi dat
în puterea Diavolului spre a vedea până unde merge
bucuria învrăjbirii noastre, a necredinței noastre și
până unde ne întărâtăm împotriva dragostei și a ne-
mărginitei Lui răbdări! Să ne arate că există, dincolo
de cuvinte, „limanul ultim din Cuvânt”.
Adevărat, Iov își blestemă ziua în care s-a născut
(or, ziua e lucrarea iubirii lui Dumnezeu!), își bles-
temă noaptea zămislirii, imploră întunericul stele-
lor și regretă ieșirea în lumină din pântecele mamei
sale! Dar Iov e un profet: el știe că darul rugăciunii
nu și-l poate face decât singur, și gustul pâinii (al
gemetelor) nu și-l poate îndulci decât crezând în
Dumnezeul păzitor de oameni. La care se află, din
veac, pătrunderea, sfatul, puterea și înțelepciunea.
În tot ce spune, Iov este singur, doar el și „tăria
cenușii” celorlalți. Doar el în bezna drumurilor sale.
Ca oricare dintre noi, care ne viclenim viața și re-
fuzăm să ne-o cunoaștem. Fără să știm cu adevă-
rat ce-nseamnă răzvrătirea lacrimilor. Ne-am făcut
casă, precum el, „în inima întunericului” și am în-
tărit-o cu pulberea mormântului. Rătăcim împovă-
rați de spaime, târând după noi un trup străin ce se
destramă. Cum vom ieși din noaptea lui? Simplu,
stând de vorbă cu Dumnezeu, tâlhărindu-i ceruri-
le, cum ar spune Arghezi, iubindu-ne înfrângerea,
răzvrătindu-ne, când nu-l găsim. Ajutând gândului
să fie faptă. Acestea sunt și câteva din marile idei ale
Psaltirii apocrife. Traducerea lirică a dramei lutului
din pulberea vremii un ceremonial de uitare uni-
versală se dovedește a fi suportul ideal pentru o
mitologie în care, eminescian, drama este visul
neființei și noaptea icoanelor stelare. O poezie
bântuită mai degrabă de fiorul universal al extinc-
ției, decât, mistificator, de gândul himeric al lacri-
mii mântuitoare. Starea voievodală nu este capitol
de istorie medievală românească, ea este, com-
pensatoriu, metafora nălucirii de fântâni bătrâne,
viforul blagian de lumină, gândul sfărâmat, auzul
cel din adânc și privirea până la orbire în noi în-
șine. E conștiința care ne dezleagă, printr-un sen-
timent de solidaritate incurabilă, de deșertul vre-
melniciei noastre. Este utopia că ne realizăm în
veghea blândă a absenței. Voievodul este o supra-
realitate de natură ipostatică, o imagine de conti-
nuitate a lucrării în duh și mai puțin sau deloc un
simplu artificiu de rememorare fastidios-pasiona-
lă a unor simboluri ipocrit asimilate imediatului
politic (mulți ani, poeziile din volumul amintit,
scrise între 1970 și 1972, au fost ascunse, de teama
cenzurii, prin sumarul altor cărți). Fantasma, în
acele vremuri, a unui chip străbun veghind nu pu-
tea fi, liric vorbind, decât starea de excepție față cu
o lume nemiloasă în agonia disperării și în orgo-
privind spre cer, ca să înțeleagă ne-începutul și în-
ceputul neînceputului. Hristos, Iov cel Nou, e dus
la răstignire trecând prin umbra celui vechi și prin
foșnetul de suferință al rănilor lui. Fiindcă Iov este
înainte de toate omul, trestia bătută de vânt, uce-
nicul iubit și tâlharul mântuit pe cruce: „Mă iartă,
Iov, c-am coborât de pe Cruce/ dar nu de apă, ci de
tine mi-a fost dor”. Într-o extraordinară deschidere a
cuvântului înspre izvorul ontologic, Dumitru Ichim
lasă la vedere ultima și marea rană a umanității: ne-
putința de a fi „ceea ce suntem” și de a nu rămâne „la
cei ce suntem”.
Există în volum, discret comunicată, sugestia
unei lumi bolnave: fără cer, fiindcă nu știm transfi-
gura pământul în imaginea mormântului gol, și fără
curgere în sus, din obișnuința gândirii cerului ca o
absență. Nu putem „deschide chip asemănării” de-
cât mulțumind, pentru deznădejdea inimii, singu-
rătății noastre.
* * *
Întâia mare greșeală pe care o fac comentatorii
volumului de poezii Așa-i cânta îndrăgostitul din
Sumer (Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2016)
este să caute repere biografice unui demers liric de
o neobișnuită subtilitate metafizică. Se spune: esența
creștinismului este iubirea. Numai iubirea? Dar su-
ferința, teroarea, spaima, cele care pleacă genunchiul
în rugăciune și fac pietrele să cânte? Cine își poa-
te permite să poarte oricum inelul nunții mistice:
v-am logodit... zice Apostolul. Iubirile din carte nu
sunt simple caligrafii erotice, nici grave rememorări
pasionale, ci vaste împrejmuiri de lumină, filosofia
liul spiritual autodestructiv. Figurat ca o prezență
de flăcări și o „candelă a nimănui”, voievodul este
vaierul de suferință al plânsului lui Dumnezeu.
Pustiul asumat ca stare de înmărmurire în visul
cel visat e parte dintr-o subtilă convorbire cu divi-
nul pe care, la asemenea intensitate și exasperare,
n-o mai întâlnim decât în prăpastia de fericire și
de „arc vibrând în sine” al lui V. Voiculescu. Gest
închis, în ambele cazuri, în dorința dulcilor otră-
vuri. La ambii, inima psalmic umilită prin șede-
rea înlăuntrul firii. În momentele lui faste, Teofil
Răchițeanu este capabil de mari viziuni ale exha-
tonului prin subtile reprezentări ale nevindecării,
ale rătăcirii sufletului și ale plângerii cuvântului.
Reiterarea, atent orchestrată, a decorului funerar
(spaimele crepusculare, sunetul de corn, orele târ-
zii sau muzica subpământeană) împinge discursul
spre o cosmogonie a întemeierii pe nimic și a gra-
ției pierdute ca un preț plătit aspirației spre ireal
și inutil (E. Cioran). Totul vine de dincolo și se
duce într-acolo, spre un nicăieri al rugului de în-
geri și al corăbiilor încărcate cu suspine. Impresia
este cea de aiurare în ruină și de stingere în bas-
mul amăgitor al paradisului pierdut. La hotarul
lumilor în destrămare, neclintit și de nepătruns
în trufia demnității lui, pururi egal cu sine, stă
voievodul. Adică poetul. Ca un Sfinx pentru care
smulgerea din trup este tăcerea.
■
versurilor nefiind cea a unuia prin altul, ori a unuia
pentru altul, ci a unuia în altul: „iubirea mistică sau
nașterea lui Dumnezeu în suflet” (N. Crainic). Mai
sugestiv, la Ioan al Crucii: „iubitul în iubita lui topi-
tă”. Duh al neschimbării prin iubire.
Iubirea nu e întâmplare, e poruncă („Poruncă
nouă dau vouă”, zice Hristos!), ea e temelia de chip și
asemănare cu Dumnezeu. Cu acest volum, construit
pe o convenție cultural-sumeriană, Dumitru Ichim
strigă ca un Dosoftei: Doamne, cucerește-mă cu iu-
birea ta, lasă-mă numelui Tău care este iubire. „La
început/ n-a fost nici începutul/ nici altceva din care
să înceapă”. A fost iubirea.
Mireasa lui Hristos este lumea în care „să se
facă tot asemenea Cel iubit/ cu cea iubită” (Ioan al
Crucii). Se spune că pe o tăbliță sumeriană s-a păs-
trat un singur cuvânt: sărut. Arheologia cuvântului
în cartea lui Dumitru Ichim nu este un temei de
cunoaștere a istoriei, ci de coborâre la rădăcina ver-
bului a fi! La firea Ființei. Sărutul este un basm al
primordialității (sărutul dintre întuneric și lumină),
prin el îmbrățișăm veșnicia, prin el murim unul în
altul și ne înviem unul altuia. Sărutul de flăcări al lui
Iisus pe buza de urcior la Cina cea de taină. Sărutul,
spune tot Ioan al Crucii, este rana blagoslovită a ori-
cărui suflet care a atins treapta desăvârșită a comuni-
unii cu Dumnezeu. „Taina se-ntaină”, zice Dumitru
Ichim: sărutul ca îngemănare, îmbrățișare a clipei cu
durata, a vieții cu moartea, început al totului (lumină
din lumină), răsărit al omului (gustul de pământ al
veșniciei), început al lumilor, preț de răscumpărare
și de cădere în „adâncul cel de sus” (Sf. Grigorie de
Nazianz). Acolo unde e iubire, vrea să spună poetul,
totul e sărut. Singurul care ne eliberează de teroarea
timpului și restituie uitării scâncetul de nou născut.
Civilizațiile văzute ca voință de afirmare a iubirii și
pecete a supunerii dragostei lui Dumnezeu. Sărutul
plin („Duhul Sfânt făcut sensibil”) din poezia lui Ion
Barbu.
■
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
focus Radu Pavel Gheo
Roman sârbesc
■ Ovio Olaru
Radu Pavel Gheo
Disco Titanic
Iași, Editura Polirom, 2016, 464 p.
Proza românească trece printr-un reviri-
ment puternic. De la debut (Tudor Ga-
nea, Cazemata) la proză scurtă (Anto-
logiile Iocan) și până la romanul middle-class
(Lavinia Braniște, Interior zero sau Partaj, a lui
Horia Corcheș), se pare că proza ia, în sfârșit,
în stăpânire ce-i al ei. Însă comun acestor ulti-
me apariții este dimensiunea lor contemporană.
Un segment nerezolvat plenar al prozei româ-
nești ar fi, așadar, acela al trecutului comunist.
De altfel, Mihai Iovănel, într-un articol publicat
recent în revista Vatra, punea problema în exact
acești termeni: „poate cel mai important impas
al literaturii postcomuniste poate fi evidențiat
prin neputința de a da un convingător «roman
al comunismului românesc»”.
Departe de a se dori un roman care tratează
comunismul ca motor tematic, ultimul volum
al lui Radu Pavel Gheo, Disco Titanic, posedă
implicații politice adânci, actualizând nu numai
situația lagărului românesc al anilor ‘80, cât și
destrămarea Iugoslaviei în conflictele etnice de
la începutul anilor ‘90. Mai există, însă, o a treia
dimensiune politică, care are mai degrabă rolul
de a contrapuncta războiul iugoslav, și anume
întreaga retorică naivă a protagonistului referi-
toare la ideea unui Banat independent, epurat
etnic, unde locuitorii „vechiului regat”, miticii,
oltenii și moldovenii, nu ar avea ce căuta. („Asta
e, ne mănâncă miticii. Ne-o trag din toate po-
zițiile. Plătim taxe, plătim impozite, trimitem
la București bani cu vagoanele și ce vedem îna-
poi?”) Cosmin Borza, într-o cronică la Disco
Titanic apărută în revista Cultura, îi reproșa
romanului acel political corectness ostentativ, în-
trupat de personajul Gheo - joculeț relativ facil,
dar mai ales gratuit în economia volumului -,
care, în timp ce Vlad perorează despre virtuțile
bănățenilor, temperează discuția cu îndemnuri
la toleranță și reconciliere. Iar contrapunctul
ironic este evident în momentul în care tânărul
personaj Vlad Jivan, urmărit din adolescență
și până la reîntoarcerea în stațiunea maritimă
Split, din actuala Croație, unde fusese cu 22 de
ani înainte, într-o vacanță cu părinții, se vede
confruntat cu realitățile dure pe care războiul
le-a lăsat în urmă. Nucleul închegat în acea săp-
tămână din 1989 (compus din Marina, fratele ei
Renato, Boris și Frane) se vede între timp mu-
tilat. Vlad regăsește un Frane alienat mintal, un
Boris revanșard și plin de ură față de sârbi, și
pe Marina în doliu permanent după fratele ei
Renato, împușcat în circumstanțe neclare pe
front.
Fără a avea structura clasică a unui roman
polițist, romanul împrumută generos din ele-
mentele acestui gen. Tensiunea e construită
concentric în jurul unui eveniment cu valoare
de traumă, devoalat abia la sfârșit, și care legi-
timează și o serie de întâmplări inexplicabile,
precum moartea lui Renato sau nebunia și sui-
cidul lui Frane. De altfel, acest eveniment, care
îi unește pe prietenii din Split în complicitate
și vinovăție, e anunțat subtil pe parcursul ro-
manului: mașina soților Vlad și Emilia e aproa-
pe lovită frontal de un camion iugoslav - deși
Iugoslavia, în prezentul romanului, nu mai exis-
tă de mult -, iar Vlad, conducând spre casă de
la București, adoarme la volan și visează, postat
în mijlocul autostrăzii, un bărbat în uniformă
iugoslavă, pe care îl lovește. Din acest punct de
vedere, întoarcerea în Split se integrează unui
șir întreg de reveniri și recuperări. Firele auxi-
liare ale romanului sunt reluate și urmărite până
la capăt, iar scenele introduse aparent spontan
(conversația lui Vlad cu taximetristul iranian
Hamid și amintirile lui, de exemplu, sau alter-
cația lui Boris cu tinerii care ascultau muzică
sârbească) au rolul de a construi o atmosferă, fie
ea politică sau sociologică.
Personajele sunt rotunde și nu reprezintă
clasicele tipologii (post)comuniste. Acest mo-
del suferă două excepții. În primul rând este
vorba de domnu’ Vergil, fost securist implicat
după schimbarea de regim în afaceri, mafioso
influent și misterios, care îl șantajează pe Vlad
cu informația că, puțin timp înainte de căderea
regimului și din cauza unui episod teribilist din
adolescență, a fost obligat să devină informator
al Securității. Un al doilea personaj de acest fel
e fostul profesor de istorie din liceu al lui Vlad,
Socolaru, figură ștearsă și meschină, căruia ta-
tăl lui Vlad îi rezolvă primirea unui apartament
de la stat, după ce tânărul Vlad mâzgălește, în
manual, imnul Republicii Socialiste. Asta nu îl
oprește, însă, de la a-l denunța, lucru pe care
Vlad îl va descoperi în dosarul său de securitate.
Vlad Jivan, personaj central, este un afacerist de
succes, șeful unei edituri obscure în Timișoara,
oportunist minor, fost traficant de benzină în
timpul embargoului, bărbat coleric și descurcă-
reț, care forțează până la limită legalitatea pen-
tru a putea să se descurce împreună cu soția și
băiatul licean, Alexandru. Soția sa Emilia, cu-
noscută în timpul unei nopți de discotecă, e o
profesoară de liceu și poetă. Geloasă pe trecutul
lui Vlad și pe legăturile lui cu o anumită Marina,
Emilia vrea ca cei doi să-și petreacă concediul
în Split, episod care servește drept pretext pen-
tru rememorarea nopții de la Disco Titanic, dis-
coteca din proximitatea stațiunii.
Dincolo de narațiunea densă, care face orice
analiză exhaustivă imposibilă în cadrul unei cro-
nici, construcția romanului e una profesionist
organizată: secvențele aparent fără vreun rol vin
să întregească atât peisajul României optzeciste
văzute prin prisma adolescenței, o lume sufe-
rind de complexe culturale, o lume a lipsurilor
și a contraabndei (adidași Puma, Kent, geci de
blugi, casete și viniluri cu rock american: „într-o
săptămână urmau să se întoarcă acolo, dincolo
de frontieră, în lumea lui Ceaușescu, a comu-
nismului și a cartelelor la alimente.”), care vedea
în Iugoslavia lui Tito Occidentul, cât și peisajul,
în oglindă, al tranziției spre capitalism al celor
două țări. („erau slujbe și se dădeau locuințe și
puteai să mergi la școală, să faci facultate. Acum
nu e mai e nimic. E sărăcie.”) Mai mult decât
atât, evenimentele din decembrie ‘89 sunt puse
în comparație cu ororile comise în timpul răz-
boiului civil, în care „croații i-au omorât pe sâr-
bi, sârbii pe croați, croații pe bosniaci, sârbii pe
Radu Pavel Gheo
Disco Titanic
bosniaci, sârbii între ei și tot așa.” În panorama-
rea raportului cultural dintre cele două țări, re-
levante sunt nu numai clișeele balcanice despre
sărăcie și corupție sau mutațiile politice, cât și
soundtrackul. Dacă Wind of Change era funda-
lul ales de autor pentru revoluția din Timișoara,
toate celelalte referințe muzicale aparțin roc-
kului Iugoslav. Acesta, în treacăt fie spus, e un
detaliu de forță, care oferă credibilitate sporită
întregului demers.
În ceea ce privește stilul, romanul e foarte vi-
tal și dinamic. Singura stridență este instrumen-
talizarea persoanei autorului în volum, fapt care
reprezintă luarea unei poziții neutre în raport cu
afirmațiile separatiste ale lui Vlad și o strategie
de eludare a unei posibile acuze, dar care, privi-
tă din afară, trădează frica de a părăsi zona safe
a corectitudinii politice. Fără a face din detașa-
rea de subiectul romanului un spectacol în sine,
deturnând atenția cititorului, autorul reușește
să acopere când cinematic - cu didascalii și no-
tații de regizor: „camera arată”, „filmul arată” -,
când în cadrul unei narațiuni omniscente, cele
două decenii din viața lui Vlad Jivan, împărțind
acțiunea cu ajutorul schimbărilor de perspecti-
vă narativă și al salturilor temporale. Regăsim
laimotive a căror relevanță e ilustrată abia în
a doua jumătate a romanului („Păi, de-aia am
murit noi la revoluție?” și „lisîn veri cherfuli, ai
șel sei zis onli oăns”). Elemente de natură fantas-
tică sunt plasate abia spre finele romanului și nu
disturbă radical convenția realistă. Menționarea
lor aici ar deconspira întreg romanul.
Trăgând linie, Disco Titanic e o carte amplă
și ambițioasă, un adevărat tur de forță roma-
nesc care va deveni fără îndoială un punct de
referință al următorului deceniu literar. Dincolo
de dimensiunea politică imediată, cartea lui
Radu Pavel Gheo este un roman al deziluziei și
nostalgiei unei întregi generații, după cum re-
memorează Vlad noaptea de la Disco Titanic:
„Globuri, culori, lumini fluorescente, un stro-
boscop, trupuri tinere în șorțuri și fuste mini, în
tricouri și maiouri, melodii vesele și superficia-
le, care arătau că n-ai de ce să-ți faci griji, totul e
bine în lume și așa va fi mereu.”
■
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
Excepționalism bănățan
■ Emanuel Modoc
Radu Pavel Gheo
Receptarea celui mai recent roman al lui
Radu Pavel Gheo este, după cum obser-
va și Cosmin Borza, una unanim pozitivă
(a se vedea comentariile lui Mihai Iovănel, Paul
Cernat, Mihaela Ursa, Alina Purcaru sau Bog-
dan-Alexandru Stănescu). Revendicarea lui Radu
Pavel Gheo ca prozator de prim raft nu este, desi-
gur, nejustificată, însă valorizările comentatorilor
nu pot să nu fie suspecte de un entuziasm ușor
necontrolat, chiar dacă generat de o contempo-
raneitate literară cu puține reușite de calibrul
lui Disco Titanic (apărut anul trecut la Polirom).
Rețin, în acest caz, judecățile ușor romanțate, sau
puțin prea decisive, ale lui Bogdan-Alexandru
Stănescu („De aici se trage și tristețea pe care o
emană romanul lui Radu Pavel Gheo: oricât de
cinic, de violent, de dur și de hârșit ar fi devenit
Vlad, el nu e altceva decât o umbră deformată,
o proiecție monstruoasă a adolescentului rămas
captiv undeva în Split, lângă o primă dragoste
adevărată pecetluită cu o primă crimă. Drumul
lui romanesc este un traseu parcurs între cele
două tipuri de nostalgie, dinspre cea reflexivă
înspre cea recuperatoare. Un roman excelent”),
sau Paul Cernat („Un roman de categoria grea,
unul dintre cele mai puternice care s-au scris la
noi în ultimele două decenii, un roman vizionar
și destabilizant despre destrămarea unor lumi și
prăbușirea unor iluzii colective. Cei care cred că
generația 2000 a obosit ar face bine să-l citească.
E una dintre cărțile ei mari și definitorii”). Cu toa-
te acestea, subscriu, în mare, la toate concluziile
in-between ale recenzenților menționați.
Disco Titanic se centrează pe viața lui Vlad
Jivan, revoluționar cu idei fixe, excepționaliste,
deseori incorecte politic. Ajuns accidental erou al
revoluției, apoi afacerist de succes după un me-
fistofelic pact cu „Dom’ Vergil”, un fost securist
(impecabil conturat ca profitor tipic al tranziți-
ei românești din anii ’90), Vlad ne este prezen-
tat drept un personaj scindat în permanență de
propriul orgoliu de revoluționar (contrapunctat
de câteva evenimente premergătoare nefaste), de
evenimentele petrecute în 1989 în timpul vacan-
ței la Split și de tensiunile generate de trecutul
său românesc. Dinamica extrem de complexă a
multiplelor interiorități este foarte bine constru-
ită de către Radu Pavel Gheo. Avem, într-adevăr,
de-a face cu unul dintre cele mai bine construite
personaje din literatura română contemporană.
Atât incorectitudinea politică a lui, cât și mul-
tiplele accese de schizoidie și momentele de ex-
cepționalism (manifestate prin patriotism local
demonstrativ), se combină, deloc dizarmonic,
într-o proză care oglindește, prin tehnicile utili-
zate, exact fibra personajului. Scena cu țigăncușa
care încearcă să-i vândă flori la terasă, de pildă,
concentrează atitudinea personajului central din
primul capitol, în care gașca de la început (Vlad,
Vivi, Loți și Cornel), beau bere pe terasă și dis-
cută, în binecunoscutele clișee, despre „Banatul
independent” și despre „veniturile” care amenință
visul bănățean.
Nostalgia este elementul-cheie pe care Radu
Pavel Gheo îl utilizează în întreaga construcție a
romanului. Fie că e vorba despre percepția tineri-
lor bănățeni asupra „Iugoslaviei Mari” în timpul
comunismului, sau despre evenimentele petrecu-
Corneliu Vasilescu Compoziție (2006), ulei pe pânză, 180 x 160 cm
te în Split, personajele din Disco Titanic trăiesc,
permanent, „(...) altundeva, altcîndva, cu un sfert
de secol în urmă, într-o Românie comunistă ce-
nușie și apăsătoare, dar nici măcar acolo, ci în vi-
sul lor evazionist, într-o Iugoslavie ideală în care
n-au ajuns să trăiască niciodată, dar în care trăiau
cu mintea de-atunci, o Iugoslavie la care tînjeau
și pe care o redescopereau acum, întorcîndu-se
printr-o încîlcitură de salturi ale memoriei și re-
zemîndu-se unul de altul pe întortocheatul traseu
al nostalgiei după o nostalgie”. Construcția perso-
najului central e, totuși, inegală. Excepționalismul
lui Vlad, care își are gestația în experiența revo-
luționară, este dublat de frustrările și pornirile
violente crescute dintr-o combinație nefericită de
compromisuri făcute în tinerețe și câteva punc-
te de tensiune conjugală (un ipotetic amantlâc
al soției despre care nu avem nicio certitudine).
Componenta din urmă nu e suficient exploatată
și nu își are nicio soluționare, reprezentând un
fir descusut destul de evident în economia roma-
nului. La fel, clișeul „fantomelor trecutului” este
transpus aproape literal, fie în scena întâlnirii sol-
datului, fie în cea a apariției misterioase a camio-
nului iugoslav de armată.
Există, de asemenea, și capitole mai artificiale,
însă nu deranjante: în asta stă, de fapt, talentul lui
Radu Pavel Gheo, în abilitatea de a livra, aproape
demonstrativ, proză bună înscenată artificial, sau,
cel puțin, cu etichetele scoase. Cele mai elocven-
te capitole sunt, în acest caz, Film, care parcurge
cinematografic traseul amoros, de la prima în-
tâlnire până la căsătorie, al lui Vlad și al Emiliei
(excelent instrumentalizat, în acest capitol, e și
soundtrack-ul unei întregi generații) și Nasturele
alb, care dezvăluie, de altfel, și trecutul tăinuit al
personajului central. Dacă cel dintâi e marcat de
evidența folosirii nostalgiei ca efect supra-ordo-
nator, Nasturele alb folosește tehnici de policier
pentru marele reveal. E drept că, după acest ca-
pitol, romanul începe să se dilueze. În afară de
parcursul acribios al ororilor din timpul războa-
ielor din fosta Iugoslavie, prezent în dialogul lui
Vlad cu vechiul său amic croat Frane (care tră-
dează și un soi de grandstanding documentaristic
al autorului), și de Epilogul foarte bine controlat
(deși derularea neo-noir pare, totuși, ostentativă),
jumătatea croată a cărții servește, cu strategiile la
vedere, doar devenirii întârziate a personajului
central, care descoperă, în traumele și cicatricile
de război ale vechilor săi prieteni, propria sa mo-
derație ideologică: „Ar fi omorît oameni, militari,
civili, iugoslavi sau foști iugoslavi. Sau, cine știe,
ar fi murit și el, ca Renato. Pentru patrie, pentru
una din multele patrii pe care și le imaginează oa-
menii cînd îi apucă nebunia. (...) Pentru România
Mare. Pentru Iugoslavia Mare. Pentru Banatul in-
dependent. Pentru Croația independentă. Pentru
onoarea unei fete, Marina, Giulia... nu contează.
Ar fi fost cu ei, cu morții, viii și răniții lor de aici,
din fosta Iugoslavie. Unul de-al lor”.
Deasupra tuturor acestor elemente pluteș-
te senzația că, de data aceasta, Radu Pavel Gheo
scrie pentru a fi tradus, sau cel puțin ecranizat.
Și deși ar fi, într-adevăr, păcat ca Disco Titanic să
nu aibă parte și de asemenea atenții extra-literare,
multiplele înscenări strategice întru internaționa-
lizarea romanului se cer și ele evidențiate, nu doar
reușitele acestuia.
■
1O
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
comentarii
O meditație
despre cotidian
■ Andrei Marga
Până astăzi nu l-am cunoscut pe Marius
Dumitrescu. Fiind invitat să-mi spun pă-
rerea despre volumul Prezentul continuu
(Editura Tribuna, 2015), am astfel avantajul de
a fi mai detașat.
L-am citit, cam repede, poate, dar cu mare
interes. La început, mi s-a părut că este vorba
despre relatarea unor zile din viața autorului.
Mai apoi, mi-am dat seama că ar fi o păcăleală
dacă aș merge pe această pistă. De fapt, avem
de-a face cu un personaj și trebuie distins între
autor și personaj. Ulterior, am realizat că nu aș
capta destul mesajul cărții, dacă nu aș obser-
va că nu este un personaj oarecare, ci unul care
vrea să exprime o opinie despre lume.
Cartea lui Marius Dumitrescu se poate citi,
în orice caz, pe trei paliere. În primul rând, pe
cel pe care se narează întâmplările pe care le
traversează autorul, într-o anumită perioadă a
vieții sale. În al doilea rând, pe acela al reflec-
ției personajului imaginat. Și, în al treilea rând,
pe acela al gândurilor despre lume de care este
fământat personajul respectiv.
Domnul Mircea Arman susține că ar fi vorba
despre o carte de filosofie, gândindu-se proba-
bil că există între coperte multe pagini de re-
flecție. Am întrebat cine este, de fapt, autorul
și am aflat că profesia lui de bază este aceea de
judecător. Am parcurs apoi cartea ca să aflu cu
ce fel de judecător avem de-a face. Fiindcă sunt
judecători care iau speța, ascultă argumente,
audiază martori, interpretează probe, dau sen-
tința și cam atât. Dacă ar fi fost așa în cazul de
față, aș fi fost dezamăgit; fiecare judecător, cred
eu, trebuie să fie conștient de limitele puterii
umane de a judeca și să se îndoiască suficient
de mult.
La pagina 210 din volumul Prezentul con-
tinuu, am găsit un pasaj foarte bun, în sensul
celor spuse adineaori: „Pronunțând sentința,
judecătorul concluzionează scriptural cu pri-
vire la dezlegarea pricinii. Însă momentul cel
mai laborios al activității judiciare îl constituie
Corneliu Vasilescu
Compoziție de interdicție (2014), ulei pe pânză, 180 x 300 cm
motivarea soluției, care presupune un deme-
rs producător de text. Astfel, este repovestită
întreaga desfășurare a evenimentelor din per-
spectivă faptică, reținându-se ceea ce rezultă
din întregul material scriptural că s-ar fi întâm-
plat în realitate. De asemenea, se stabilește în
ce măsură a fost nesocotit textul de lege care
impunea o anumită conduită, pronunțarea și
motivarea hotărârii având rostul să reinstau-
reze ordinea statuată de textul preexistent. În
felul acesta, judecătorul rezolvă conflictul tex-
tualizându-l, fiind practic producător de text.
Desigur, nu un text gratuit, lipsit de consecințe,
ci unul cu impact în viața oamenilor și a socie-
tății.” În mod interesant, sănătos în orice caz,
judecătorul Marius Dumitrescu nu pretinde că
este cel care împarte dreptatea sau că ar fi ajuns
la adevăr.
Cu câțiva ani în urmă, președintele Curții
Constituționale a Italiei, Gustavo Zagrebelsky,
a publicat un volum intitulat Contra eticii ade-
vărului, în care propune o „etică a îndoielii”,
susținând că nu mai putem vorbi fără precauții
de adevăr. Pare șocant, dar tocmai un judecător
argumentează această idee: judecătorul trebuie
să trăiască într-un dubiu continuu, să se îndo-
iască, în sensul bun al cuvântului, să se întrebe
permanent dacă lucrurile stau așa cum par.
Îmi vine acum în minte că unul dintre judecă-
torii supremi ai Germaniei, Ernst Bockenforde,
are, de asemenea, o carte splendidă în care vor-
bește despre „neliniștea etică” ce trebuie recu-
perată în justiție. Dacă cineva nu are „neliniște
etică”, atunci nu are ce căuta în dezlegarea dis-
putelor juridice.
Oricum, acestea sunt doar două repere ce ar
trebui luate în serios în justiție. Ceea ce m-a
bucurat în cartea lui Marius Dumitrescu este,
cum am spus, că n-am găsit în ea pretențiile
unui judecător care este convins că el împar-
te dreptatea sau că stabilește în mod inscutabil
care este adevărul. Cu siguranță, însă, le caută
până la capăt.
Corneliu Vasilescu Bistrița II (2014), u/p, 90 x 90 cm
S-ar putea, însă, ca, de fapt, „cheia” volu-
mului Prezentul continuu să fie alta. Cartea de-
butează cu o încercare de fixare a importanței
cotidianului în viața oamenilor și se încheie tot
cu o reflecție asupra cotidianului. Iar, pe traseu,
derularea evenimentelor este din când în când
întreruptă de concluzii destul de tari cu pri-
vire la ponderea cotidianului în viața umană.
Cei care am studiat sociologia știm că prin anii
’40-’50 ai secolului trecut a apărut direcția care
s-a ocupat de cotidian și care a încercat să re-
construiască imaginea despre societate plecând
de la viața cotidiană. Acolo s-a ajuns imediat la
conceptualizări.
Marius Dumitrescu nu vrea să facă socio-
logie. Pe bună dreptate, fiindcă nu trebuie să
facem același lucru. El vrea să circumscrie im-
portanța cotidianului, ca preocupare tematică,
însă o face într-o manieră existențială pozitivă,
contemplând adică ce întâmplări parcurge un
personaj în viața curentă. În opinia mea, de-
scrierile vieții cotidiene din volumul Prezentul
continuu sunt admirabile. Cotidianul e fixat
ca teritoriu în care noi de fapt ne desfășurăm
viața. La un moment dat, chiar se vine și cu o
afirmație de acest fel: în definitiv, viața noastră
este în cotidian. Într-adevăr, nu este altundeva.
Din punct de vedere empiric nu se află în altă
parte, dar de aici se poate proceda la o adâncire.
Mai ales că Prezentul continuu se încheie cu ob-
servația că, oricât am dori ca viața să ni se epu-
izeze în cotidian, ea are niște dependențe care,
vrând-nevrând, trimit mult dincolo de acesta.
Marius Dumitrescu a prins, mai bine decât
alții în literatura noastră, tema cotidianului
și duce spre realizare ambiția de fond a cărții,
care îmi pare a fi proza, literatura propriu-zi-
să. Cartea este relevantă, însă, și din punctul
de vedere al reflecției, chiar al celei filosofice,
pentru că încearcă să construiască pe terenul
cotidianului concluzii care țin de sensul vieții,
de organizarea existenței persoanei, teme, se
știe bine, mai mult decât importante. Îmi amin-
tesc că Ernst Junger cam așa explora: pleca de la
ceva factual și urca treptat la analize mai largi.
Dar factualitatea rămânea argumentul, pentru
că viața noastră, într-un fel, se epuizează în co-
tidian. Doar într-un fel!
Cartea lui Marius Dumitrescu m-a captat mai
întâi prin trama evenimentelor zilnice, dar treptat
mi-am dat seama că este ceva mai mult. Prezentul
continuu propune o meditație despre viață.
(Cuvânt cu ocazia prezentării cărții,
Cluj-Napoca, 6 mai 2016)
■
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
11
Petru Maior par lui-meme
■ Radu Constantinescu
La numai un an de la plecarea dintre noi a
istoricului Ioan Chindriș, roadele cercetării
sale de o viață continuă să iasă la lumină.
Prin strădania colegei sale întru investigarea docu-
mentelor istorice, filologul Niculina Iacob, a văzut
lumina tiparului la Editura Mega, sub egida Bibli-
otecii Academiei Române din Cluj-Napoca al căei
director a fost, o lucrare monumentală, atât ca di-
mensiuni, cât, mai ales, ca amploare a investigației
istorice. Este vorba despre Petru Maior în mărturii
antologice, cel de al treilea pilon al unui edificiu
ambițios pus la cale de cei doi cercetători și intitulat
Integrala antologică a Școlii Ardelene. Debutând în
2010 cu volumul dedicat lui Samuil Micu, proiectul
editorial a înregistrat în 2012 lucrarea consacrată
lui Ioan Budai-Deleanu, pentru ca, în 2016, să fie
continuat prin acest impresionant opus având în
centrul său figura unui alt corifeu al mișcării ilu-
ministe ardelene, Petru Maior.
Scopul lucrării, mărturisit de autori de la bun în-
ceput, este acela de a pune la îndemâna cititorului
contemporan „o radiografie convingătoare pentru
ceea ce a realizat și pentru ceea ce a însemnat Petru
Maior în zorii culturii noastre moderne“. Ca și la
primele două volume din seria Integralei, autorii au
încercat ierarhizarea valorică a domeniilor repre-
zentate prin scrierile cărturarului. Opțiune extrem
de dificilă, întrucât acesta s-a manifestat în spirit
iluminist aproape egal în istorie, teologie, filologie,
beletristică.
Confruntați cu această dificultate de clasificare,
Ioan Chindriș și Niculina Iacob au optat pentru
situarea pe primul loc a activității sale de istoric,
politic și ecleziastic, incluzând în sumar fragmente
reprezentative (este vorba, desigur, despre o anto-
logie !) din Istoria pentru începutul românilor în
Dachia și Istoria besearicei românilor. Urmează, în
chip firesc, scrierile polemice ale lui Maior, precum
și o scriere pamflet, fațetă pregnantă a personali-
tății sale tumultuoase și neliniștite. Pagini impor-
tante sunt dedicate activității de filolog a celui care
s-a dovedit preocupat de puritatea latină, de ori-
ginea limbii române, de reformarea sa ortografică,
ca și de cultivarea și îmbogățirea lexicului româ-
nesc. În această secțiune se regăsesc, printre alte-
le, Orthographia Romana, sive Latino-Valachica,
Dialogul pentru începutul limbei română întră ne-
pot și unchi, cele două Disertații care însoțesc textul
Istoriei românilor și altele.
Capitolul consacrat teologului include
Procanonul și Protopapadichia, dar urmărește și
scrierile sale omiletice subsumate unei concepții
de pedagogie populară eficientă (Prediche sau în-
vățături și Didahii). În fine, imaginea cărturarului
se completează prin adăugarea altor două fațete de
neeludat ale activității sale: prozator (cu traduce-
rea unui roman celebru în epocă, Întâmplările lui
Telemah al scriitorului francez Fenelon) și poet. În
ultima secțiune, „Corespondență“, sunt selectate
texte care stau mărturie neobositului său spirit cri-
tic, combativ și incisiv. Să mai precizăm faptul că
fiecare secțiune reprezentativă pentru scrisul auto-
rului antologat (o veritabilă ediție par lui-meme, în
concepția modernă validată de editori) este prefa-
țată de motto-uri sugestive.
Studiul introductiv, Petru Maior, un destin ilu-
minist exemplar debutează cu definirea coordo-
natelor istorice și spirituale ale eruditului în cro-
nologia Iluminismului românesc. El este situat
în continuitatea gândirii celorlalți corifei ai Școlii
Ardelene, Samuil Micu și Gheorghe Șincai, defi-
nindu-i-se nota specifică de „precursor timpuriu
al specificului național în cultura română“. Acestei
fericite formulări apodictice i se adaugă o concisă
și exactă caracterizare: „Gândirea și opera lui Petru
Maior ilustrează fidel epoca în cauză, cu suișuri-
le și coborâșurile, cu izbânzile și neîmplinirile ei.
Nicăieri ca în opera celui mai tânăr corifeu al Școlii
Ardelene clasice nu se etalează cu atâta sincerita-
te impulsurile ascensive și frânele inhibitorii care
au guvernat dihotomic fenomenul Iluminismului
românesc“.
Cu argumente științifice este demonstrat faptul
că, privită în retrospectiva Școlii Ardelene, opera
lui Petru Maior este de neconceput în afara docu-
mentației comune și a strădaniilor devotate ale co-
rifeilor acesteia.
Analiza istorică este exhaustivă, cu discernă-
mânt în selectarea și punerea în valoare a detaliilor,
luând în considerare atât contextul epocii, cât și
destinul zbuciumat al autorului. Conjugarea celor
două perspective analitice conduce la conturarea
unor veritabile biografii ale fiecărei opere în par-
te. Din nenumăratele posibile exemple, semnalez
cazul dramatic al Istoriei besearicei românilor, cre-
ație bipolară, în care istoria efectivă a bisericii ro-
mânilor se îmbină cu propriile trăiri ale lui Maior,
constituite într-un lung pamflet împotriva episco-
pului Ioan Bob. Povestea volumului este fascinan-
tă. Autorii reconstituie detectivistic istoria Istoriei
printr-un adevărat proces de arheologie literară,
urmărind îndeaproape destinul neobișnuit al aces-
tei cărți „tipărite și, totuși, inexistente“ ale cărei
avataruri tipografice s-au încheiat doar odată cu
moartea autorului.
Sunt reproduse capitolele referitoare la unirea
românilor ortodocși cu Biserica Romei, culminând
cu cel consacrat episcopului Ioan Bob, prezentat în
tușe groase, diatribă vitriolantă la adresa episcopu-
lui, semn clar al sentimentelor lui Petru Maior față
de acesta. Pentru corecta informare a cititorului
contemporan, în nota la text, autorii precizează că
fragmentul care urmează „nu face parte din ediția
tipărită a Istoriei besearicei românilor a lui Petru
Maior. De altfel, paragraful despre Ioan Bob iese
din cadrul a ceea ce s-ar putea numi fie și o istorie
orală, convertindu-se într-o insultă grosolană la
adresa episcopului. Este documentul care vorbește
cel mai elocvent despre ura pe care scriitorul, om
al bisericii și subaltern al lui Bob, o nutrea față de
ierarhul de la Blaj. Maior nu a apucat să tipărească
această parte, care a rămas în manuscris, alături de
alte secțiuni mai mărunte de la sfârșitul istoriei sale
bisericești...”
Și dacă Istoria beasearicei rămâne cea mai puter-
nică din scrierile sale polemice, autorii argumen-
tează că întreaga sa operă a fost înălțată sub semnul
frondei spirituale, Maior fiind cel dintâi mare po-
lemist din cultura română. Condeiul său s-a aflat
într-o stare permanentă de tensiune, de militan-
tism fără echivocuri. Fiecare operă, fiecare luare de
poziție, o bună parte a corespondenței, ba chiar și
oratoria sa bisericească, nu sunt altceva decât „trăs-
nete fulminante“, „săgeți violente“ la adresa celor
care se situau pe poziții opuse convingerilor sale.
Concluzia studiului introductiv aprinde o can-
delă nepieritoare la statuia marelui ardelean: „Prin
pâcla unor vremuri pe care corifeii noștri ilumi-
niști le-au dorit mai bune pentru neamul lor, Petru
Maior a fost acela dintre ei care a purtat făclia mo-
dest aprinsă la Blaj de Inochentie Micu-Klein în
urmă cu un veac, spre țelul dorit, spre toate zările
pământului românesc și spre generațiile care au ști-
ut și știu să-i prețuiască strălucirea“.
Cercetarea aprofundată întreprinsă de istoricul
Ioan Chindriș și de filologul Niculina Iacob, acri-
bia cu care s-au apropiat de documentele epocii,
ca și de studiile ulterioare consacrate iluministu-
lui ardelean, sunt fericit completate de profunzi-
mea și originalitatea amplelor note și comentarii
care însoțesc textele, urmărind în oglindă capito-
lele lucrării. Ediția cuprinde și o bibliografie care
consemnează integralitatea operei lui Petru Maior
precum și o selecție a referințelor critice consacrate
acesteia, începând cu texte din 1813 și ajungând la
cele mai recente comentarii, datate 2015. Volumul
de informații verificate și interpretate este impresi-
onant. Au fost fișate mii de pagini, s-au realizat nu-
meroase traduceri din latină, germană, maghiară.
Pe parcursul acestui uriaș efort redacțional, autorii
au beneficiat de sprijinul unui grup de colabora-
tori inimoși ale căror nume se cuvine a fi amintite:
Eugenia Bârlea, Bogdan Crăciun, Vasilica Eugenia
Cristea, Mariana Crișan, Adinel Dincă, Roxana
Furcovici, Andreea Mârza, Roxana Moldovan,
Tana Olteanu și Otilia Urs.
Conceput cu rigoare științifică și respect pen-
tru adevărul istoric, volumul lui Ioan Chindriș și al
Niculinei Iacob mai cuprinde Testamentul lui Petru
Maior, Catalogul bibliotecii sale (lucrări procurate
în anii de studii de la Roma, apoi de la Viena și, după
1809, la Buda), la care se adaugă și un indispensabil
Glosar pentru cititorul contemporan cu sintagme și
cuvinte din textele originare, având forme și sensuri
neobișnuite sau mai puțin obișnuite.
Simbolic (și emoționant) Petru Maior în mărtu-
rii antologice se încheie cu profesiunea de credință,
profund patriotică, a cărturarului, topită în versu-
rile epitafului său:
„Am venit în lume/ Pre cei fără nume/Să-i arăt
la lume/Că au mărit nume/
Iar acum m-am dus/Sus la ceriuri,sus/
A duce vestire/Strămoșilor, știre/Că mai mult în
lume/Nu sînt fără nume
Ai lor strănepoți/Românii cu toți. “
■
12
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
memoria literară
Idei, fapte, emoții, trăiri
integrale (Nicolae Balotă)
■ Constantin Cubleșan
Urmărind toate discuțiile purtate anul tre-
cut (majoritatea penibile), în jurul sculp-
turii lui Constantin Brâncuși, Cumințenia
pământului, mi-am adus aminte, la un moment
dat, de comentariul din 1955 al lui Nicolae Balotă,
din (devenit celebru, de-acum) Caietul albastru.
„Făptura din piatră sculptată de Brâncuși - nota
tânărul scriitor la 29 iunie 1955, contemplând-o
«într-o reproducere fotografică, pentru bunul
motiv că se află la Chicago» - nu este gehorsam,
nu e ascultătoare în acest mod. Dar cred că și ea
este, în felul ei, o «ascultătoare». Mă întrebam pri-
vind-o, chircită, cu brațele strânse lângă piept, cu
genunchii aduși în dreptul brațelor, adunată toa-
tă, concentrată parcă în jurul unui buric invizibil,
cu pleoapele lăsate peste ochi, abia desenați, cu
buzele ușor întredeschise, mă întrebam ce poate
«asculta» o asemenea făptură elementară. Mi-am
răspuns: elementarul însuși. Dacă omul îngenun-
cheat în rugăciune, bronzul din 1907 al lui Brân-
cuși, adus din cimitirul de la Buzău la Muzeul de
Artă, se pleacă în ascultarea unui dincolo, figura
din Cumințenia pământului este adunată toată
în jurul unui dincoace închis în sine./ «Cumin-
țenia» acestei făpturi rezidă în ascultarea pămân-
tului, în legătura ei placentară cu pământul, în
pământescul ei esențial, în lipsa totală a oricărei
transcendențe posibile./ Am fost tulburat privind
Cumințenia pământului de «urâțenia» ei. Îndeo-
sebi chipul acestei făpturi de piatră este «urât», nu
prin diformitatea trăsăturilor, prin disproporții
flagrante, ci prin ascunderea trăsăturilor expre-
sive într-o masă de inexpresivitate. Dacă figura
mi s-a părut a unei cretine, ea frapează prin lipsa
de spiritualitate a acestei inexpresivități. Desigur,
s-ar putea considera că Brâncuși, în această lucra-
re a sa, se afla pe o cale ce ducea spre simplifi-
carea volumelor, calea către Domnișoara Poganyi
și altele văzute de mine prin reproduceri. Dar nu
e doar atât. Structurile ovoidale mai târzii sunt
regizate de o estetică a frumosului, pe când aici
este manifest prezentă o voită estetică a urâtului.
Folosind un termen din Ăsthetik des Hasslichen a
lui Rosenkranz, aveam aici o manifestare a ceea
Corneliu Vasilescu	Diagonala albastră (2014), ulei pe pânză, 180 x 300 cm
ce numește el das Widrige. E ceva «respingător»
în chipul acesta obtuz. Contemplam fascinat,
atras-respins de această formă umanoidă și mă
lăsam sedus încet de urâta mică sirenă mută spre
adâncul pământului, spre adâncuri [...] Ce este?
O idioată a satului? O primitivă arhaică? Un idol?
O biată copilă înspăimântată, strânsă toată în ju-
rul singurului bun care i-a mai rămas: trupul ei?
Sau este, așa cum a numit-o Brâncuși, Cumințe-
nia pământului? [.] Formula lui Brâncuși nu
are nimic comun cu inteligența. Nici formula,
nici lucrarea al cărei titlu este. Nu este vorba de
«deșteptăciune», ci de «cumințenie» [.] «Cu-
mințenia» este, cred, de natura înțelepciunii, nu
a inteligenței”.
Comentariul acesta, speculativ în fond, se află
într-un jurnal de taină al unui tânăr intelectual,
nu atât răzvrătit într-o societate care îl suspec-
ta de neadeziune ideologică și care îl condamna
efectiv pentru aceasta, cât a unui om ce-și căuta
și își afla aici libertatea - libertatea de a gândi, de
a trăi - dincolo de realitățile abuzive nemijloci-
te, retras într-o lume a sa, intelectuală prin exce-
lență, într-o rostire de sine, raportându-se la lu-
mea în care se simțea străin, dar acceptându-și,
vrând-nevrând, calvarul existențial în deșertul
anilor '50: „Adevărata cultură este subterană, o
cultură de catacombe”. Aceasta se regăsește în
Caietul albastru, care își are și el istoria (odiseea)
lui până a ajunge să vadă (peste ani și ani) lumina
tiparului.
Nicolae Balotă, unul dintre Cerchiștii sibi-
eni, a avut de îndurat, ca mai toți colegii săi de
generație și de. atitudine estetică, ani grei de
detenție. Aproape nouă, de izolare (1956-1964),
în care scriitorul, profesorul de mai târziu, ar fi
putut împlini o adevărată operă literară, pe care
abia mai apoi a recuperat-o, cu eforturi extraor-
dinare, după vârsta de treizeci de ani. „La treizeci
de ani - scria el în Jurnalul pe care îl întreținea cu
mare rigurozitate, parcă presimțind hiatusul ce va
urma - ar trebui ca, după perioada de retragere în
singurătate, în deșert, să intri în viața publică, sau,
cu alte cuvinte, să ieși în «lume». Nici una, nici
alta nu sunt însă astăzi cu putință”. Notificarea da-
tează din 19 ianuarie 1955, pentru ca, un an mai
târziu, Jurnalul să se întrerupă brusc, la 1 ianu-
arie 1956, când începea calvarul închisorilor, iar
Caietul, abandonat într-un tren oprit undeva în
câmp, pe traseul Cluj-București, pentru ca tână-
rul Balotă, urmărit de organele Securității, să fie
arestat. Caietul a urmat un drum de recupera-
re, misterios, până să ajungă din nou în mâinile
autorului, după ani și ani de zile, timp în care a
parcurs o adevărată aventură de conservare, ob-
scură. Așa se face că publicarea lui târzie conține
și comentarii ulterioare, un soi de memorialistică,
textele alternate astfel constituind un documen-
tar de epocă, o mărturisire de sine a scriitorului
Nicolae Balotă, sub impresia, sub emoția, sub
presiunea unui timp care nu-i era, aproape în nici
un fel, favorabil. Jurnalul acesta, pe care îl lăsase,
voit, în plasa de bagaje a compartimentului din
care fusese smuls de către cei care l-au arestat, nu
trebuia să cadă în mâinile anchetatorilor. De acest
lucru Nicolae Balotă era conștient („Preferam să
se piardă, să dispară, decât să cadă în mâinile se-
curiștilor”) și decide să îi ofere soarta acelor mesa-
je (din întâmplări reale sau imaginare), introduse
în sticle, bine înfundate, aruncate în valurile mării
sau ale oceanului, pentru a fi descoperite cine știe
când și de către cine, cândva. Dar, iată cum s-au
petrecut lucrurile. În noaptea de 3 ianuarie 1956
când agenții Securității l-au ridicat din comparti-
mentul trenului, luându-i hainele și bagajele, n-au
știut nimic de geanta „mare, burdușită cu cărți, în
care se afla Jurnalul”, pe care însă, la coborârea pa-
sagerilor din acel compartiment, în Gara de Nord,
l-a luat studentul ce asistase la toată scena și care
îl recunoscuse pe N. Balotă. L-a predat la ghișeul
obiectelor pierdute, după care a găsit calea de a-l
anunța pe I. Negoițescu. Acesta, cu o anume stra-
tegie de taină, a făcut posibilă recuperarea genții,
de către mama lui N. Balotă, apoi preluarea de
către el a caietului, în păstrare, pentru mulți ani,
timp în care însuși a fost arestat și condamnat. Ce
conținea caietul pe care îl ascunsese de atâtea ori,
de teama de a nu ajunge în mâinile securiștilor?
„Când ies din birou - scria la 16 aprilie 1955 - fie
și numai pentru câteva clipe - după ce am notat
ceva în caietul acesta, am grijă să-l pitesc sub un
teanc de cărți sau reviste. Când lipsesc ceva mai
mult îl vâr împreună cu cartea pe care o citesc
sau hârtiile manuscrisului la care lucrez în geanta
burduhănoasă a Tatălui meu, pe care am luat-o
în folosință”. De ce atâta precauțiune? Pentru sim-
plul motiv că în el Nicolae Balotă își consemnează
impresiile de lectură, observațiile asupra stării so-
cietății, asupra ideologiei și politicii comunismu-
lui în România, relatări privind umilința familiei
sale, relațiile cu prietenii de la Sibiu și din Cluj,
aprecieri asupra diverselor personalități cu care
intră în contact, pe care le cunoaște și le frecven-
tează, aspectele mizeriei morale și materiale a lu-
mii înconjurătoare ș.a.m.d., menționând: „N-am
scris niciodată doar pentru mine [.] Am scris,
deci, întotdeauna cu gândul ca aceste file «intime»
vor fi odată publicate”. Tocmai de aceea, însemnă-
rile din acest caiet trebuie înțelese și interpretate
ca o operă constituită, operă de tinerețe de atitu-
dine morală, filosofică, literară ș.a., cu atât mai
mult cu cât se află aici pagini întregi eseistice, pe
teme dintre cele mai diverse; reflexii despre servi-
tute sau utopie, despre nevoia de mărturisire sau
sfințenie, despre apocalipsă ori despre Apostolul
Pavel, despre generația anilor '40 ca și despre
Cortina de fie, despre minciună și despre păca-
tele timpului său etc. dar și despre „glaciațiunea
O
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
13
o
stalinistă” a anilor 1948-1954; politică („Politica,
pentru noi cei ce trăim în comunism nu este decât
un deșert în care viețuiesc vorbe mincinoase /.../
orizontul lipsit de orizont al comunismului”);
despre libertate („Libertate: iată un cuvânt inutil
și de neînțeles pentru foarte mulți, dacă nu cumva
chiar pentru cei mai mulți /./ Văd în jurul meu
atâția robi, bucuroși să poarte juvățul stăpânirii
în jurul gâtului, încât mă întreb dacă oamenii nu
suportă mai ușor, în orice caz mai cu plăcere, ser-
vitutea decât libertatea”); comunism („atmosfera
toxică a acestui veac sângeros, aici în Răsăritul
subjugat de comunism /./ Comunismul nu exis-
tă în afara unor raporturi antagonice, pe care le
generează, fără de care piere /.../ Închis după zi-
dul comunist, nu pot decât să visez la o lume pe
care o cunosc fără să fi trăit în ea /.../ Ce te apără
de teroarea comunistă? Înainte de toate, credința
și speranța în Dumnezeu”) ș.a.m.d.
Nicolae Balotă nu și-a propus o radiografiere a
societății („nu sunt în măsură să scriu acel Bestiar
al epocii, care ar merita să fie scris. Când /rareori/
deschid ochii și străpung cu privirea ceața din jur
/voit întreținută de oamenii puterii/ văd desigur
multe din câte ar trebui consemnate pentru a păs-
tra o mărturie a acestor timpuri”), totuși consem-
nează adesea impresii produse de contactul cu di-
versele realități ambiante. Așa, de pildă, imaginea
Bucureștiului o descrie în trăsături sumbre: „Seară
neagră de lapoviță bucureșteană. Troleibuzul se
târâie, patinează pe zăpada udă, prin noroaie,
amenințând la fiecare învârtire de roată să sară
de pe troleu, să se imobilizeze, minute în șir, dacă
peste tot mai poate continua să înainteze. Bestie
greoaie, rău mirositoare, în care oamenii cenușii,
în pufoaice ude, mirosind greu și ele, somnolea-
ză încruntați, dospindu-și oboseala sau vinarsul.
Trecem ezitând, scoțând scântei, rotindu-se, alu-
necând când într-o parte când în alta, prin fața
Casei Scânteii, luminată la unele etaje. Partidul
veghează și servitorii săi, ca viremii pământului,
ronțăie în noapte”. Sau, altădată: „Bucureștiul în
zori pare un furnicar în care cineva a dat cu picio-
rul și furnicile au apucat-o care încotro înnebuni-
te, trecând unele peste altele. Cele mai asemănă-
toare cu gângăniile ce-și cară ouăle albe, mai mari
decât ele, sunt bietele femei alergând cu copilașul
lor să-l depună la vreo creșă înainte de a «ponta»
la serviciu [...] scoriile penibile ale acestei vieți
rutiniere, într-o lume plină de obstacole, de mi-
zerii, de amenințări, nu poate sufoca setea după
o viață superlativă, extremă, singura viață cu sens
teologic. Cât vid, Doamne, cât vid în succesiunea
acestor lucrări și zile!”. Asemenea descrieri con-
trastează evident cu cele pe care ziarele, în repor-
tajele festiviste, le propun în fiecare zi pe pagini
întregi, vorbind despre eroii exemplari, făuritori
ai socialismului. Numai că imaginea acestui eou
este alta în viziunea lui Nicolae Balotă: „Eroul nu
găsește nici un sens în viață. Într-o lume a com-
promisului, o lume în care te ferești de guturai, de
pământul care ți-a intrat în rană când ai alunecat
și ai căzut, de lumina prea puternică a soarelui sau
a zăpezii, și mai ales de urechile ciulite ale turnă-
torilor. Eroul n-are ce căuta [.] El nu are trecut,
nici viitor, nu are iubită, nu are familie, nu are pa-
trie, nu se are nici măcar pe sine. Nu are nimic.
El nu se ține, ci este ținut. Poziția Eroului e ciu-
dată: stă atârnat de un fir ce coboară de nicăieri.
Eroul e întrucâtva caraghios, cu gesturile lui fără
noimă, ca un manechin al cerului, ca un păianjen
fără plasă, bătând în gol”. Cum ar fi putut accepta
oficialitățile prezentarea unor asemenea realități?!
Jurnalul este, ușor de remarcat, spațiul în care
Nicolae Balotă se exprimă pe sine, liber de ori-
ce constrângeri, unde se simte confortabil, no-
tându-și impresiile de lectură, chiar mai mult,
comentariile și reflexiile exprimate altfel decât
după dogmele ideologice ale timpului. Iată, bună
oară, citind De Civitate Dei al Sfântului Augustin
(lectură inacceptabilă oficial), dezvoltă conside-
rații, reflexii despre demoni, cu subtile trimiteri
spre actualitate: „E adevărat că, după cum susține
Toma de Aquino, demonii atacă omul, îl violen-
tează prin impulsul propriei lor răutăți (ex ipsa
illorummalitia), dar condițiile acestei lupte sunt
fixate de Dumnezeu. Nu e voie să pierdem nicio-
dată speranța, cu toată inegalitatea luptei noastre.
Puterea lor mare nu rezidă în răul trupesc pe care
pot să ni-l facă, ci mai curând în ispita pe care o
reprezintă”. În pandant, reflexii pe marginea tex-
telor doctrinare ale marxismului: „Marxismul,
chiar dacă ar avea adevărul de partea sa (ceea ce
nu este nicidecum cazul), ar fi falsificator (aseme-
nea Diavolului care, chiar dacă ar spune adevărul,
ar minți). Căci în concepția despre lumea marxis-
tă locul iubirii este vid. Dacă n-ar exista forțe con-
trare care subminează din interior comunismul,
acesta ar ajunge să videze societatea de orice soli-
daritate autentică. Ura tuturor împotriva tuturor:
spre aceasta se îndreaptă comunismul”.
Într-o asemenea lume se mișcă și își fac viața
prietenii apropiați, personalitățile de care Nicolae
Balotă se simte legat prin destin și pe care îi men-
ționează în momente și în situații tipice. Evident,
figurile cerchiștilor sibieni se află mereu în prim-
plan, cu precădere Ion Negoițescu („Deosebirea
între mine și Nego. El mereu mulțumit de sine. Eu
mereu nemulțumit de mine /./ Structural, Nego
este un narcisic: se iubește pe sine într-un mod
care nu este acela al obișnuitului amor propriu.
Adoră reprezentarea în sine; se adoră în oglindă.
Cred că de aici derivă și homoerotismul său /./
a rămas undeva blocat într-un narcisism infan-
til, iar homosexualitatea lui nu e decât o repetiție
proiectată în afară a desfătărilor autoerotismu-
lui său”); apoi, I. D. Sârbu („singurul «proletar»
dintre noi”); Radu Stanca sau Eta („mi-a propus
mie și prin mine cerchiștilor, amicilor din de-
functul Cerc Literar sibian, să ne sinucidem cu
toții, împreună. Funesta demonstrație era meni-
tă să zguduie Apusul, de unde nu ne mai venea
nici un semn de bună speranță”), frații Boilă, A.
E. Baconski („care nu pregeta să ne toarne pe noi
cei câțiva din fostul Cerc literar, acuzându-ne că
«sabotăm activitatea culturală a partidului»”),
Viehman („încercase din nou o străveche ten-
dință a conjugării amorului pentru puști”), Radu
Enescu, Puiu Cotruș, Eugen Todoran etc., etc.
Nu lipsesc profesorii de odinioară (Lucian Blaga,
H. Jacquier, Șt. Bezdechi, G. Bogdan-Duică,
Liviu Rusu, C. Daicoviciu, Al. Roșca), persona-
lități intelectuale din noul anturaj, bucureștean:
Tudor Vianu, Edgar Papu, Ion Omescu, Ovid
Constantinescu, Petru Dumitriu, Andrei Scrima,
G. Ivașcu, Vladimir Streinu, C. Țoiu, Șerban
Cioculescu, Ov. S. Crohmălniceanu ș.a., fiecare
dintre aceștia caracterizați succint sau evocați în
scene din întrevederile cu ei - pasaje de viață ce
pot reconstitui atmosfera tensionată a epocii, așa
cum o percepea Nicolae Balotă.
Nu puține pagini sunt interesante și origina-
le reflexii pe marginea lecturilor din F. Kafka,
Dostoievski, Nietsche ș.a., comentarii în sistem
comparatist, cu trimiteri la Homer, Dante, Platon,
Virgiliu dar și Sartre, Nae Ionescu, Aragon etc.
Foarte frumoasă, nu lipsită de un anume pa-
tetism, este pledoaria pentru limba maternă
(„Putem considera limba maternă drept mama
tuturor limbilor pe care le învățăm mai târziu, pe
care le vorbim. Nu suntem, oare, noi înșine întru-
câtva fii limbii noastre? /./ O națiune își păstrea-
ză sufletul cât timp își păstrează limbajul său. Dar
acest limbaj suferea și continuă să sufere în Țara
noastră de efectele unei poluări care nu era și nici
nu este doar lingvistică. Sufletul însuși al poporu-
lui se altera și continuă să se altereze”) ca și aceea
pentru limba franceză.
Eseul cel mai amplu, cel mai important, din
multe puncte de vedere, este cel consacrat lui
Thomas Mann („Thomas Man la judecata de
apoi”). Urmând o practică cenaclieră mai veche,
Nicolae Balotă citește fragmente din acest eseu/
studiu la diverse întâlniri cu prietenii apropiați
(Naivă expunere în public!), în casele acestora,
lecturi ce îi vor fi fatale, în cele din urmă („cel ce
avea să ne denunțe, cel datorită căruia frații Boilă
și cu mine urma să suferim nouă ani de recluziu-
ne, ședea cu noi la masă”), întrucât în urma unei
asemenea întruniri (orice asemenea convocare a
mai multor oameni în spații private era interzisă),
acasă la prietenul Mihai Rădulescu, a constituit
un act de acuzare în procesul intentat împotriva
lui („Securitatea a găsit toate ingredientele nece-
sare montării unui prim act al acțiunii de «uneltire
contra ordinei sociale»”; „Fusesem arestat la trei
luni după seara cu pricina, la 3 ianuarie 1956”, co-
mentează autorul jurnalului, în paginile sale me-
morialistice din 1998). Era, evident, un pretext.
Nicolae Balotă, și alți apropiați lui, erau urmăriți
de multă vreme datorită unui proiect de memoriu
pe care aceștia doreau să-l trimită, pe căi ascunse,
în Occident, respectiv la Postul de Radio Europa
Liberă, memoriu în care se denunțau nelegiuirile
sistemului comunist din țară:„ne-am decis să al-
cătuim un text - scria în Jurnal, la 2 mai 1955 - un
fel de memoriu de transmis în Apus (prin vreun
corespondent de presă, printr-o legație?), referi-
tor la încălcarea brutală din partea comuniștilor
din țara noastră a tututor libertăților (civile, poli-
tice, religioase, culturale.). De mult mă încearcă
un gest de revoltă, să ieșim din starea aceasta de
oi duse la junghiere. Nu mai putem sta și aștepta
cu brațele încrucișate să cadă asupra noastră alte
și alte năpaste, să se ia mereu noi măsuri de re-
presiune, să se săvârșească alte și alte nedreptăți
fără ca noi să crâcnim măcar. A spune măcar pe
calea aceasta adevărul, orice s-ar întâmpla apoi,
ce ușurare!”). Demersurile de strângere a semnă-
turilor de adeziune la acest memoriu au fost, de-
sigur, sesizate de către organele de Securitate, care
așteptau un pretext să poată pune mâna pe textul
original. Ceea ce nu s-a întâmplat, însă motive
pentru dejucarea planului acestor tineri, de redu-
cerea lor la tăcere, s-au fabricat cu destul ușurință.
Procesul a mers oarecum în paralele cu altele, din
aceeași categorie de acuzații (vezi procesul Noica/
Pillat), aruncându-l pe Nicolae Balotă în tenebre-
le închisorilor comuniste.
Caietul albastru (Am utilizat versiunea ediției
din 2007, apărută la Ideea Europeană, București,
două volume, în seria Ediții definitive) este măr-
turia unei conștiințe demne, a tânărului scriitor
Nicolae Balotă care, neputându-se exprima al-
tfel, în public, în presa vremii aceleia, s-a rostit
fără nici un fel de reținere, în propria intimitate,
asupra condiției sale intelectuale (civice, la urma
urmelor), și a altora asemenea, în statul opresiv
și totalitar al României de după cel de al doilea
război, înscris sub pecetea dogmatică a comunis-
mului.
■
14
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
poezia
Poemi dal muro
■ Ani Bradea
VIII.
Non sono mai
preparata per l’arrivo dell’angelo.
vorrei alzare il mio sguardo
dalla fossa dove sedemmo e piangemmo,
condannata a scavare nel suo putrido muro.
tentare un’evasione,
prima di rivestirmi di pietra il cuore
con la paura di poterlo fare a pezzi,
e dividerlo per le feste,
moltiplicato come i pani nel deserto.
vorrei sentire
nel coro degli affamati
il calmo scivolare del vetro sulle guance.
e difficile immaginare
nascosta dai rami, con terra sotto le unghie,
la neve sporca
quando firmo con una linea spezzata
la Sua casa.
Cosa donare al mendicante
per riavere l’omaggio
come mi insegno un altro guardiano,
biondo,
che Dio mi mando una volta
ben disposto
e rinunciando ai consueti messaggi cifrati?
Oggi e arrivato l’angelo,
boia,
e non l’ho riconosciuto,
e ritornato
abbattuto,
nell’affresco.
IX.
Arrivano ancora carovane con aromi e spezie
dal deserto verde.
perfidi i commercianti bussano alla porta
sanno che non li posso rifiutare.
la nostra giornata d’amore,
la notte ancora non arrivata,
un’ombra di tenerezza sfuggita all’uccisione in
fascia,
la maschera di una tristezza tesa sul viso
come una seconda pelle,
tutte sono chiuse nella boccetta dei veleni
dalla quale verso ogni tanto una goccia
nel caffe mattutino.
Avrei voluto restare li,
e non staccarmi dall’anima calda,
che si appanna come il pane appena tolto dal
forno.
avrei voluto chiamare il buio
e chiuderci dentro
come nell’utero accogliente di un amore di
vergine.
avrei inciso le storie in pietra
e avrei vissuto l’ultima notte
fino al mattino.
comunque, non sarebbe stato niente da
aggiungere.
Avrei voluto non salire su quel treno.
e da allora che spacca la lontananza,
nebbia di un futuro incerto,
e cuce alla fine la vicinanza
da vivo,
in fretta
come una ferita che mai guariră.
Ani Bradea
Ho venduto le mie notti
boia,
con ogni chiodo ficcato nella loro carne
cresce nel mio cuore un patibolo.
tra poco si fară
tagliente,
la mattinata.
X.
Nella valle del pianto
sedemmo e ci amammo.
Hai chiuso a catena la stanza,
nemmeno tu hai voglia di ritornare,
anche se hai riempito il frigorifero di sogni
congelati
e i caloriferi di sangue bollente.
le alee, canute e sciolte ci hanno dimenticato,
e camminano da sole per il cimitero dei merli.
mi ricordano la falsa primavera
che scorreva allora nelle vene.
un braccio da gigante smembrava il cielo
in fili ovattati di zucchero.
cadevano e si impigliavano nei nostri capelli.
non potro portarti ancora in volo,
mi dicevi,
le mie ali sono bagnate e pesano.
siamo usciti scalzi di noi,
camminando a lato,
impacciati,
mendicanti d’amore a ore.
Adesso la neve seppellisce
le orme incise nel suo ventre morbido.
il muro cresciuto all’estremită della notte
brilla nella luce dei riflettori.
migliaia di occhi penetrano vitrei tra le crepe,
da quando Anna non ha piu lacrime.
Anna ha pietre.
Nascosta nel corpo del serpente
percorro la montagna. tu sei rimasto,
di nuovo,
dall’altra parte.
Nel pozzo secco,
boia,
tra monete arrugginite,
una chiave tiene prigioniero il mondo.
Traducere de
Ștefan Damian
■
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
15
proza
O seară la televizor, cînd
Galatasaray cu Hagi în teren
și Fatih Terim pe banca
antrenorilor a cîștigat
Cupa Campionilor Europeni
■ Bedros Horasangian
Afost o seară de neuitat. Ce pot să spun mai
mult. Trebuie neapărat să-ți povestesc.
Cine știe să povestească nu moare, ascultă
la mine. Salutare, băi, Costele, ce faci, Mister, ce
ești așa fleoșcăit ca o orhidee? Mulțumesc, la fel,
să-ți trăiască franțuzoaica și tot ce-i gol să fie plin!
Hahaha! Vorbim. Să-mi dai un SMS să spui ce-ai
făcut cu chestia aia la guvern pntru care te ruga-
sem pentru treaba de care am vorbit deja cu alde
Broscoi. Ciupitu stă cu banii pe pervaz. Aștept. Să
fii iubit!
Cum spuneam, bre, Radule, lumea e plină de
dobitoci și jagardele. Nu mai e nimeni cinstit. Care
nu fură deloc, e prost, care fură prea mult, nu se
face, strică jocul și tot prost e. Nu știu care deștept
a zis ceva cu dreapta măsură, că io le cam uit dacă
n-am școală multă, dar la ciripit mă descurc bine.
Io la cîrciumă am învățat destul de multe. Băutura
te face meditativ. Știi ce e aia? Să cazi pe gînduri.
Nu e treabă simplă cu gîndurile. Vin idei și tu,
pac! Te învîrți în jurul lor. Joci la mai multe capete.
Nu joci poker? Păcat. Mie îmi cam plăcea. Să joc
la cacealma. Să riști. Totul e jocul, nu banii. Banii
vin și pleacă. Și nici pârnaie nu am făcut. Asta e,
trăim. Nevastă-mea era plecată la socrii, la Brăila.
Oraș de șmecheri greci cîndva, acum de proști ro-
mâni. S-a lenevit lumea, grecii au plecat, greu de
pus ceva serios pe picioare doar cu arăboi care nu
bea și chinezoi care se uită la tine ca la un perete.
Nu pune sifon, te rog. Merci. De cînd nevastă-mea
are carnet de conducere auto, sunt scutit de multe,
ce să spun. Că merge cu frîna de mînă pusă, treaca
meargă, dar că ar fi în stare să meargă și pînă la
Giurgiu în marșarier, nici nu mai are importanță.
Dar mi-e frică, dacă se ia și alții după ea? Să vezi
apoi o țară întreagă să circule ca ea, hm, ne-ar ieși
vorbe. Ar da vina tot pe mine, că trag la măsea și
nu vreau să conduc. Toți bea și conduce. Eu nu, am
principiile mele. Nu le calc, că iese prost. Ea are pu-
tere de convingere, ce mai. Era dusă, cum ziceam,
după niște zacuscă și murături. În fiecare toamnă
ei ne pregătesc tot ce avem nevoie peste iarnă. De
la copii, nu aștepți mare lucru, dar de la socri e altă
socoteală. Așa. Mai facem și noi cîte ceva, ca tot
românul gospodar și harnic, dar ce vine de la ei
sau e de căpătat de la Uniunea Europeană e baza.
O gospodărie nu se ține singură, știi bine. Mai ales
în timpurile astea grele. Cu comuniștii o mai sco-
teai la capăt, una alta, planuri cincinale, succesuri,
eroism în muncă, ei da, era, a fost, ducă-se pe pus-
tii nevoia, da' cu criza asta mondială capitalistă se
pare că e rău. Rău de tot. Nici strugurii nu s-au mai
făcut pe la noi ca lumea. Varza, așa și așa. Mîncăm
din aia de Bruxelles. Știi cum se scrie? Nu e cum se
aude. Cu maioneză Knorr și muștar de Dijon mer-
ge. Eu fac figuri la mîncare. Mă rog, nici nu beau
orice poșircă. Noroc de crescătoria de struți. Merge
bine, la Valea Sărată. Și cu melcii. Am export bun.
Io nu pun în gură spurcăciunile alea, dar afacerile-s
afaceri. Altfel, na, nu e bine, porumbul mic, man-
go și kiwi nu s-a prins, rapița se face mereu, măcar
că și merge bine orezăria. Altfel e secetă, stratul de
ozon s-a micșorat și e aerul poluat. Chestiile as-
tea primordiale, vezi cum vine. Pericolul nuclear.
Singurătatea, grăsimile. Dacă dragoste nu e, nimic
nu e. Mi-a explicat și mie ăla micu. Cică ozonu,
cu solitudinea, paradigmele lumii moderne. Auzi
la el, să mori de rîs nu alta! Asta cu paradigma a
mers greu, mi-a explicat și mie contabilul meu de
la motel că are un doctorat la Sorbona, dar acum
s-a prins și o vînd ușor la multă lume. Socrii, ce
să zic, niște oameni minunați. El a fost șef de post
la Măcin, ani în șir. E de felul lui din de pe lîngă
Fetești. M-a plăcut ca ginere, ce să zic, am luat-o pe
Marcela cu burta mare. Iar taică-su nu era un fite-
cine, barosan la județ. Mă rog, nu era copilul meu,
ne-am tocmit, am acceptat condițiile puse de fie-
care, asta e. Altfel nu ajungeam eu soțul Marcelei.
Cum, necum a mers căruța și mai apoi l-am iubit
pe ăla micu ca și cum era al meu. Chestii care nu se
uită. I-am mai făcut și io doi, deh, viață, nene. Nu
vrei și niște minerală? Eu nu beau decît rar șpriț.
Cînd îmi vine de șpriț. La șpriț românul e vesel, la
tărie devine supărat.
Hai, noroc, să fii sănătos. Tata socru ține mult
la mine, uite așa. Și uite așa, cum spuneam, l-am
scăpat pe om de rușine. Și uite că nu mă uită pen-
tru omenia mea. Voiam să-ți zic altceva, dar să
termin cu chestia asta dacă tot am abordat-o.
Mda, ce să zic, omul are nevoie de prieteni.
Adevărul e că eu o știam bine pe Marcela, îmi plă-
cea de ea, dar ea nu prea se uita la mine. Nu mă
iubea, cum se spunea pe vremea aia. Acuma soco-
teala e simplă. I-o trage sau nu. Asta e tot. Deh,
fată cu liceul economic, eu, deh, vînzător gestio-
nar la Universal la noi în comună, la Berbești. Cît
ești gestionar nu te întreabă nimeni de studii.
Aveam io vreo zece clase, dar atît. Pe Marcela a
îmbrobodit-o un profesor de la liceul industrial.
Cică îi scria poezii. Poezii, nepoezii, pînă la urmă
a lăsat-o borțoasă. Uite așa, mare scofală. Așa am
apărut eu pe firmamentul istoriei. Ce să mai zic,
vremuri frumoase. Și Marcela era frumoasă, da
nu mă iubea. Iar amărătul ăla care i-a sucit minți-
le și umflat burta a dat bir cu fugiții. Acum e anti-
comunist, cică. Fie, nu e treaba mea să mă pun cu
autoritățile locale și cu organele abilitate. Îți place
cum sună? Purtăm și noi o discuție. N-am școală,
dar am prins cîte ceva din viața asta păcătoasă
care am tot dus-o. M-am lins pe bot de rai, în iad
o să mă duc direct. Hai nu ofta, că nici acolo nu e
rău. Se pare că peste tot e la fel. Nu vezi cîte mai
pățesc și americanii ăștia. O să-i belească musul-
manii ăia cu Allah al lor. Io mă am bine cu toată
lumea, ce să zic, la o adică beau și ceai de urzici
dacă situația o cere. Săraca democrație, cum se
consolidează puțin, cum apar unii care strigă
Huo!. Nu merge treaba așa. Huo, nehuo, ehe, ma-
Bedros Horasangian
măă, ce de mai pește am mîncat pe vremea aia.
Mama ei de viață, de ce-or vorbi atîta de rău de
România și Regele Mihai, nu pricep. Pare el cam
slăbănog, dar se pricepe la mecanică, păi ce, e pu-
țin lucru să schimbi niște planetare? Și eu am fost
comunist, l-am sprjinit pe Durbacă de ori de cîte
ori a avut nevoie de mine, dar să înjuri toată ziua
țara ta natală parcă nu se face. Nu se face, nene, ce
mai. Cică un australian i-a arătat curul Reginei
Angliei. Să mori de rîs, săraca babă, am rîs și eu,
dar nu se face. Cum spuneam, în seara aia eram
invitat la popa Predescu. Parohul de la Sf.
Dumitru. Prieteni vechi, ne știm de-o viață, mi-a
botezat copiii și în fiecare an îmi pune cauciuri de
iarnă. Om, nene, ce să spun, mereu am avut pe
lîngă mine români de omenie. Am iubit și-o tătă-
roaică din Cogealac. Frumoasă fata, haini părin-
ții, pericol nuclear să ne prindă taică-su. Belea
mare, bocluc, fata, ciok ghiuzel, foarte frumoasă,
știi turcește? Eu ciupesc un pic, în afaceri este ne-
voie de multe, ehe, și cuminte fata, se culca numai
cu mine. Vremuri, nene. Păi nu e frumos așa, zii și
matale, văd că tot taci și dai din cap la tot ce dau
eu din gură. Oi fi și tu vreun turc, mai știi? Cam
sec vinul ăsta de Ostrov, nu mai e vinurile de altă-
dată. Ce să zic. Mie îmi lipsește foarte tare că
n-am cu cine schimba două, trei, o mie de vorbe.
Recunosc, vorbesc mult. Marcela nu are răbdare
să m-asculte. Dar și ea și eu avem multe pe cap. Ea
afaceri, eu afaceri, na, e greu. De suflet ce să-ți mai
spun, altul în locul meu se ducea pe lumea ailaltă.
Marcela nu mă iubește nici acum, dar mă respectă
de cînd sunt consilier local și m-am înscris la doc-
torat. Da, da, nu holba ochii, îmi completez studi-
ile și cînd am suficientă vechime o să devin și ca-
dru didactic. Am o vorbă cu unu, direct profesor
mă face la Universitatea din Măcin. O să deschidă
și o facultate de medicină la Isaccea. Dai un ban,
dar stai în față. Și pește, icre negre cît vrei, mi-a
promis omu meu. Jumate de bani acum, jumate
p-ormă. Cinstea e la mine lege! Păi nu e frumos
să-ți zică lumea Trăți, domnule profesor!. Și
Marcela s-o văd gudurîndu-se pe lîngă mine. Ce
faci profesore... Cu subînțeles că ar putea veni
noaptea pe canapeua din sufragerie unde dorm
eu acum de cînd m-a pus muierea la ambiție să
termin facultatea! Nici nu mai știu bine dacă fac
facultate sau masterat, cred că facultatea e după
aia!!! Hahaha, ca să vezi, nene, cum vine chestia
asta! Hai că nu-i rău vinul ăsta de Ostrov! La popa
Predescu urma să vedem meciul dintre Galatasary
și nu știu care echipă nemțească. Am uitat cum îi
zice, ceva cu Munchen. Am trecut pe acolo cînd
am fost la niște neamuri în Olanda, frumoase flo-
ri sunt, bre, acolo. Daaa, de femei, ce să mai zic,
niște negrese cu picioare lungi și albaneze cu țâțe-
le ca merele de Voinești. Ce mere, nene, pepeni de
16
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
Dăbuleni, nimeni nu știe de ce se fac așa mari. Și
zemoși, hihihi, hai că nu e chiar rea viața în
România, degeaba îl înjură unii pe Iliescu, bolșe-
vic în sus, bolșevic în jos, niște proșți. Dar dacă
ești om cinstit, te ia lumea de prost, așa e oamenii,
răi de tot. Nu e bine, nu e bine să fii luat de prostul
proștilor. Dacă ai bani, scapi de toate relele. Da,
cum ziceam cu pepenii și femeile. Ce mai, uite
cum vine de se leagă lucrurile. Eu adusesem niște
vin roșu lu popa Predescu, dar mai venise și un
pretenar al lui din Tulcea. Ăla cu o sticlă de uischi
din aia care miroase nu știu cum. Mie nu-mi pla-
ce, dar popa Predescu apreciază. De altfel el apre-
ciază cam orice e lichid. Hihihihi, femeile să fie
solide. Hahahaha! Zice el. Pune părintele Scarlat,
că așa îl chema pe părintele din Bratoloveni, pune
pe masa lui Predescu al meu un pește mare de
vreo zece kile. Ce-i cu asta? Părintele Scarlat e
unul tînăr și slab cu nevastă voinică. El cîntă fru-
mos, ea gătește bine, au și vie și livadă de piersici,
oameni de omenie, am fost pe la ei. Asta e
România adevărată, nu toate ororile astea cu acci-
dente și morți care le dă ăștia pe la tv-uri. Cum
ziceam, zice popa Scarlat, arătînd peștele întins pe
masă, Pentru matale, facem ceva ca lumea mîine,
poimîine, și vin și eu cu coana preoteasă a mea cu
copiii s-o facem lată și să binecuvîntăm, voia
Domnului. Ia popa Predescu peștele cu pungi și
ziare cu tot, că d-aia nici eu nu arunc ziarele, nu
știu ce scrie prin ele am abonament la sediul pri-
măriei, dar pentru curățat pește este aur. Peștele,
frumos, ce mai, avea mai mult de vreun metru si
vreo zece doușpe kile, ce să zic, frumos crapul. Și
dispare popa Predescu din sufrageria cu televizo-
rul. Noi cuminți în fotolii să aducă ceva de băut să
vedem meciul cu Hagi. Cine nu-l iubește pe Hagi
și pe Domnul Iliescu în țara asta, păi nu? Am uitat
să zic că popa Predescu are două televizoare. Unul
pentru cele lumești, altul pentru programe biseri-
cești, tare chestia, deștept omul. Poate să tragă cu
ochiul și la transmisiile de la Patriarhie să caște
gura și la meciuri sau mai la ce știu eu emisiuni
culturale de pe cabluri și sateliți. Unul dintre apa-
rate are și video, ăla pe care se uită la programele
cu treburi bisericești. Ce să-i facem, pregătirea
profesională nu e de joacă. Dacă poporul român
vrea reformă și să progreseze e musai să se reci-
cleze periodic. Io mereu le spun la ai mei.
Învățămîntul și Cultura salvează România! Zii că
nu e așa! Da, și uite așa apare popa Predescu, nea
Viorel, cum îi spun prietenii, apare de la bucătărie
zîmbind nevoie mare cu o sticlă de vin și patru
pahare ca să ne omenim și noi în timpul meciului.
Că d-aia venisem ceva mai devreme să îmbucăm
ceva și să fim pregătiți sufletește pentru meciul cu
Hagi. Căpitan de echipă la turci, parcă, poate nu
era, dar era cel mai tare la căpățănă, cum să nu fii
mîndru că ești român. Apăruse și nea Pandele,
prieten cu popa Predescu, om negustoros, de pe
vremuri, acum face de toate pe lîngă Predescu al
meu. Conduce mașina cînd e el mai băut, face
achiziții și cumpărături, mai vinde ce e de vîndut,
știe să repare orice, băiat bun și util cu spor la casa
omului. Securist, nesecurist, căcat, băiat harnic.
Are și voce nea Pandele, cîntă pe lîngă popa
Predescu dacă e nevoie. Și mereu e nevoie, mai un
parastas, mai un botez, o cununie, nu toată lumea
are bani să-l angajeze pe Florin Salam și pe
Cornelia Catanga. Vine popa cu vinul pentru
meci și ce să vezi, comedie mare. Scoate părintele
Scarlat de sub sutană o casetă și io pune în brațe
lui popa Predescu. Ce-i cu asta, zice el. O să vezi
tu, bag-o la video, ne uităm la ea în timpul meciu-
lui, acasă nu pot s-o pun de gura nevestei și doam-
ne ferește mai vine vreun copil în cameră, mă în-
țelegi... Nici nu știu ce e pe ea, mi-a dat-o un
enoriaș care a venit din Spania, cică e ceva super
tare, o bagăm și gata, ce mai atîta vorbă, voia lui
Dumnezeu!
Eu vreau fără apă minerală, sec, mulțumesc.
Zice părintele Scarlat și se așează lîngă mine.
Binecuvîntează părinte, zic eu înainte să duc paha-
rul la gură, amîndoi preoții binecuvîntează, iau o
gură de vin și o felie de mușchi țigănesc cu cașca-
val, așa îmi place mie, nu mănînc carne fără brân-
zeturi, pîine mai puțin că îngrașă. Și mai rîdem noi,
mîncăm, bem, începe meciul. Turcii atacau tare de
la început, nemții nu se lăsau, Hagi al nostru făcea
minuni, cap ca al lui mai rar, de piciorul stîng, ce
să mai zicem, ce mai, pe teren s-a văzut imediat. Și
dă popa Predescu drumul la video. Cînd dau turcii
primul gol să-mi cadă paharul din mînă ce văd pe
televizorul ălălalt? Nu băgasem de seamă că înce-
puse și acolo transmisia, filmul, ce naiba adusese
Părintele Scarlat. Nici prin cap nu-ți trece ce se în-
tîmpla acolo în televizorul numărul doi. Ce să te
mai uiți dacă a fost ofsaid la un gol anulat al nemți-
lor și antrenorul turcilor Fatih Terim urla de mama
focului, cînd vreo duzină de bărbați și femei și-o
trăgeau în colectiv unul pe altul de nu mai deslu-
șeai bine unde e capul si unde curul unuia și altuia.
Ce băgau ce scoteau, era ca la balamuc. Munca în
colectiv, întovărășeală nene, de voie bună, veselie
mare, noi cu limibile scoase. Noi nu ziceam nimic,
eram în casă de preot. Ciocu mic. Transpirasem tot.
Și meci și futai, na, om ești. Măi să fie, nu văzusem
așa ceva pînă atunci. Dacă nu zicea nimeni nimic,
nici io n-am zis nimic de cum se regulau ăia acolo
pe capete. Sex oral, anal, mă rog, tot dichisul. Turcii
mai dau un gol și nemții altul, mai aduce popa
Predescu un vin și vine pauza. Noroc de pauză, am
făcut cîțiva pași prin curte, eram nădușit tot, că în-
țepenisem acolo în fotoliu. M-am dus să mă ușurez
și eu că nu stau bine cu prostata și dacă beau vin,
îmi vine imediat să fac treabă mică. Pe televizorul
doi era treabă mare, mare de tot, nene, ce să spun
acum, delir. Am mai stat cu toții în cerdac să mai
luăm o gură de aer, cu nemții nu e ușor, se țin tari
pînă în ultima clipă. Turcii, erau ei muncitori, dar
tot capul lui Hagi făcea toți banii. Ce pase, domnu-
le, cum poate gîndi omul ăsta tot jocul cu piciorul.
Și e și stîngaci! Noroc cu Hagi și Gică Popescu și
cu publicul lor, turcaleții în delir să-i căsăpească pe
nemțălăi, mereu călare pe ei. Ca la balamuc, cu cît
se apropia sfărșitul meciului, cu atît era lumea mai
excitată. De parcă și ăia de pe stadion ar fi urmărit
meciul și filmul deodată. Și ăia cu regulatul parcă
se uitau și ei la meci și se bucurau că au cîștigat
turcii. Era ceva tulbure, ce mai, cu toții excitați la
Corneliu Vasilescu
Joc I (2016), u/p, 65 x 61 cm
maxim. Și atunci cînd s-a terminat transmisia și
au cîștigat turcii cu Hagi în teren, și toată Turcia și
România era în delir, urlau ca descreierații. Și noi la
fel, adevărat, ce mai, ne cam îmbătasem. Și a explo-
dat televizorul ăla cu filmul unde se tot regulau ăia.
Ăia nu terminaseră treaba. Bufff, s-a auzit și a luat
foc. Ne-am speriat cu toții. Pur și simplu s-a auzit
un pocnet surd si a început să scoată fum. Popa
Predescu a fugit în bucătărie și a adus o găleată cu
apă și aruncat-o peste televizorul cu video cu tot
și filmul ăla plin de nerușinări. Am pus și o pătură
peste toată chestia aia ca să nu fie aer să se extindă
incendiul. Dacă nu e aer, nu arde nimic, am tot vă-
zut chestii din astea la viața mea. Cum arde ceva,
pac!, acoperi cu ceva, dai cu nisip, să nu alimenteze
cu oxigen incendiul. Să nu se extindă!
Și să vezi ce s-a întîmplat, așa, mai bagă niș-
te vin, eu nu conduc mașina niciodată, noi, cam
chercheliți bine și speriați de cele întîmplate, Popa
Predescu, alb ca varul, cam speriat și ud de la apa
din găleată, că apoi a mai adus una, zice, cu vo-
cea lui de butoi dogit, Voia lui Dumezeu, pedeap-
să păcătoșilor... În genunchi... Să spunem Tatăl
Nostru!. Și pune-te, nene, în genunchi și zi cu popa
Predescu împreună “Tatăl Nostru” cu el. Și uite
așa cînd eram noi pe la și ne iartă nouă greșalele
noastre apare o femeie, așa cum zic, să nu mă mișc
d-aici dacă mint io, așa ne găsește nevasta popii
în genunchi cu popa Predescu spunînd rugăcuni
pentru iertarea păcatelor. S-a speriat și ea, nu pri-
cepea ce se întîmplă, era ceva tulbure pe acolo. Noi
tot cu rugăciunea, nu se mai termina. Și să vezi lu-
crarea ălui de sus, începe și femeia să se roage cu
noi! Se ruga și ea de nu mai putea, săraca femeie, și
începe să plîngă și ea alături de noi. Și ține-te bocit
și după ce noi deja terminasem. Mizerie mare peste
tot cu apăraia aia, noi cam speriați și chercheliți.
Beți de-a binelea!
Da ce s-a întîmplat, femeie?, întreabă popa
Predescu cu blîndețe de vechi slujitor al Bisericii.
La el nu se vede cînd trage la măsea că ei țin tare la
băutură și doar nasul li se înroșește. Dar și asta e de
la Domnul, am învățat eu multe de la oamenii bi-
sericii. Și femeia lui bocea, noi ne liniștisem parcă,
aburii alcoolului, meciului și filmului ăla păcătos se
mai risipeau după rugăciunile noastre, eu am mai
tras o gură de vin direct din sticlă cînd era Popa
Predescu cu spatele și încerca să-și liniștească mu-
ierea, care era impresionată de cucernicia noastră
și mărturisea și ea, săraca, că și ea a preacurvit cînd
era la liceu cu un preaîmpuțit de ceferist! Tot se dă-
dea de ceasul morții că a păcătuit cu un preaîmpu-
țit ce ceferist. Noi ședeam cuminți în timp ce Popa
Predescu încerca să-i explice femeii că se fac dispo-
nibilizări la CFR și poate l-a pedepsit Dumnezeu
și-l dă afară guvernul din slujbă pentru că s-a dat la
ea cînd era elevă. Totul se plătește pe lumea asta, a
tunat Popa Predescu și nevastă-sa s-au liniștit cînd
a aflat că poate preaîmpuțitul ăla de curvar a rămas
fără serviciu. Cînd am plecat de acolo începuse și
ploaia.
Ce chestie, tare, nu?
Auzi, domnule, ce emotivă femeie. N-am mai
văzut așa meci ca ăla, dar nici nu m-am dus la Popa
Predescu vreodată acasă. Nu e sănătos, tot la local
e mai bine, ce să zic. Tu cu cine ții? Te sun, te sun
vorbim, Costele, să fii iubit! Hai că începe acum
și meciul! Cică o să facă disponibilizări și în învă-
țămînt. Măcar să devin și eu profesor, pe urmă
poate să mă dea afară, bani am, sănătos sunt, viața
e frumoasă. Crezi că o să bată acum Galatasaray
fără Hagi?
■
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
17
interviu
„Scrisul constant și eliberator”
■ de vorbă cu scriitorul Dumitru Popescu
Ilie Rad: - Stimate Domnule Popescu, docu-
mentându-mă pentru acest interviu, am văzut că
despre opera Dvs. au scris, înainte de 1989, toți
criticii literari importanți ai momentului (Șerban
Cioculescu, Al. Piru, Nicolae Balotă, Edgar Papu,
Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Mircea
Iorgulescu, Al. George, Mircea Popa, Ion Vlad, Ov.
S. Crohmălniceanu și mulți alții). Căutând numele
Dvs. în trei istorii literare postdecembriste (sem-
nate de Marian Popa, Nicolae Manolescu și Alex
Ștefănescu), am văzut că doar în cea semnată de
Marian Popa vi se alocă un mic pasaj, de o pagină
și jumătate, în celelalte două numele Dvs. fiind ab-
sent! Cum vă explicați acest fapt?
Dumitru Popescu: - Nu cred că e prea greu
să găsim acestei absențe generalizate un chichirez
(cum se spunea odinioară la noi, în loc de rost).
Până acum, după 1989, și încă și în prezent, cla-
sificările și ierarhiile - în politică, în profesii, nu
în ultimul rând și în cultură - s-au răsturnat, sub
determinismul implacabil al criteriilor „revoluți-
ei”. Chiar până acolo, încât ce a fost alb a devenit
negru. Și viceversa. Criteriul primordial al „revo-
luției” se arăta a fi abolirea trecutului recent (de
aproape o jumătate de secol!), cu înfăptuirile sale
materiale și de spirit, începând de la coloșii indus-
triali ai epocii și până la carte, pictură sau muzică.
Inevitabil, în această neantizare au intrat și autorii
și, în general, orice personaj aparținând timpului
respectiv.
Trebuie spus că ceva similar s-a petrecut și
după cealaltă „revoluție” (cu caracter invers!),
când, datorită rigorii absurde a epurării, în urma
noastră se căscase un adevărat vid de valori. Acest
obicei barbar, mai ales într-o țară ca a noastră,
cu o istorie mai vitregă, este de-a dreptul antina-
țional. Chiar, ne credem atât de bogați în valori
intelectuale, încât să ne permitem a arunca la gu-
noi, la fiecare jumătate de secol, ceea ce s-a iscat
printr-o încordare a efortului creator, pe motiv
politic?
În anii ‘60-’70 ai secolului trecut s-a purces, to-
tuși, la o salvatoare campanie de valorificare (fie
ea și critică) a moștenirii interbelice (la care și
subsemnatul a adus o contribuție, nu de neglijat
cred, ca editor al unor importante publicații ale
vremii și ca administrator de cultură). S-au pus
atunci, la locul pe care îl meritau, operele și per-
sonalitățile nedreptățite în absurdul zel „revoluți-
onar”. Nu ar fi timpul să renunțe, și acum, la în-
dârjirea negativistă, comandanții opiniei publice
culturale?
Consemnați că în trei istorii literare postde-
cembriste numele meu strălucește prin absență.
Nu am citit-o decât pe cea realizată de Nicolae
Manolescu. Nu sunt ipocrit, mărturisesc deschis
că mi-ar fi făcut plăcere să ocup un oarecare loc în
impozanta domniei sale lucrare. Cu atât mai mult
cu cât, pe când își exercita activ funcția de exce-
lent diagnostician al operei literare, dl Nicolae
Manolescu mi-a recenzat o bună parte din cărți.
Ba mai mult, n-a omis să mă includă în volume-
le conținând cele mai reprezentative comentarii
ale domniei sale la cartea românească antede-
cembristă. Aflând însă că prezența mea în acea
retrospectivă a fost aspru sancționată de vigilenți
„fundamentaliști”, am găsit o explicație tocmai în
ostilitatea cu care a fost întâmpinat firescul gest al
criticului literar.
— Cred că orice jurnalist ar începe un interviu
cu Dvs. prin a vă întreba cum s-a născut faimoasa
poreclă “Popescu-Dumnezeu” (care are multe deco-
dări pe Internet), poreclă pe care Dvs. ați explicat-o
astfel în volumul Cronos autodevorându-se...,
memorii, vol. I, Editura Curtea Veche, București,
2005, p. 131: “Pe vremea când ocupam fostul se-
diu al Urzicii, de pe Calea Victoriei (eram atunci
redactor la Contemporanul), îngrămădindu-ne
într-o dimineață să semnăm condica, Andrițoiu,
aflat în spatele meu, s-a impacientat. «Ce faci
acolo, domnule, nu te mai găsești în condică, sau
ce?». Da, nu mă mai găseam. Tocmai se schim-
base catastiful, celălalt fiind uzat, și numele meu
nu mai apărea. Andrițoiu, sprinten, serviabil, a
sărit să mă ajute. A luat lista de sus în jos, de jos
în sus, de la jumătate, pe sărite... Nimic. Portarul,
încurcat, nu știa ce să spună, deși o scrisese cu
mâna lui. Deodată, Andrițoiu exclamă: «Uită-te!
Și a pus degetul pe un nume. Dum. P. Ăsta ești
tu!» «Așa e, tovarășe? l-am întrebat pe portar. Eu
sunt ăsta?» Omul s-a luminat. Nu știu cum, i se
păruse că numele meu de familie ar fi Dumitru
și, în consecință, m-a plasat la litera D. În plus,
mi l-a prescurtat, cum făcea cu toate. Andrițoiu
se prefăcea că sondează de unde ar putea veni
prescurtarea. «Dum... Dum... Ia să vedem noi...
Domnule, asta e prescurtarea de la Dumnezeu!”.
Ce înseamnă inspirația poetică! Porecla s-a lipt
imediat, ca timbrul de scrisoare, dând apoi atâta
bătaie de cap «ghicitorilor»”. Întrebarea mea este:
cum de s-a răspândit această formulă, cum de “s-a
lipit imediat ca timbrul de scrisoare”, cum ziceți
Dvs.? Datorită funcțiilor pe care le-ați avut ulteri-
or, datorită caracterului Dvs. Autoritar?
— Nu îmi mai aduc bine aminte (au tre-
cut peste șase decenii de atunci!), dar cred că
Andrițoiu a ținut să-și exploateze inspirația și a
bătut monedă în redacție, pe așa-zisa lui descope-
rire. Aceasta nu putea fi legată nici de funcție, nici
de autoritate, ținând seama că pe atunci eram un
simplu și modest redactor de revistă (și nu aveam
decât vreo 23-24 de ani). Probabil că mai târziu,
cine a fost martor la măruntul incident, benefi-
ciind de o altă inspirație (trăiam în lumea jurna-
liștilor și scriitorilor!), a transformat cuvântul lui
Andrițoiu în timbru, adică în poreclă. Cine nu
știe cât de meșteri sunt românii la inventarea ace-
lei noțiuni plastice, ce se adaugă numelui, pentru
a face din el ceva hazos! În cazul meu, respectiva
poreclă, încărcată la lansare de o ironie amicală, a
început să fie manipulată, în principal după „re-
voluție”, ca un exploziv toxic. Unii l-au folosit ca
toroipan1. Și acum, oricine îmi ia un interviu, se
simte obligat să lămurească, încă și încă o dată,
„nostimada” de la jumătatea secolului trecut!
— În galeria de portrete pe care o faceți unor
colegi, ziariști și scriitori, pe care i-ați cunoscut în
perioada în care ați lucrat la Contemporanul, ca
redactor, se numără și Nicolae Labiș. Nu spuneți
nimic despre moartea lui, deși sunt convins că au
ajuns și la Dvs., atunci și mai târziu, tot felul de
variante. Iată, de pildă, ce scrie reputatul critic li-
Dumitru Popescu
terar, Alex. Ștefănescu, în articolul recent, Despre
moartea lui Nicolae Labiș, din România literară
(nr. 52, 2016): “Nicolae Labiș a fost asasinat de un
agent al Securității, care l-a împins între primul
și al doilea vagon al unui tramvai, în seara zilei
de 9 decembrie 1956, în zona Spitalului Colțea,
din București. Cu coloana vertebrală fracturată, a
fost dus la acest spital, apoi mutat la Spitalul de
Urgență. Acolo, imobilizat în pat, a primit vizi-
tele unor prieteni, ale unor admiratori, ale suro-
rii lui, Margareta Labiș, a dictat și o poezie și a
murit în dimineața zilei de 22 decembrie./ A fost
asasinat, pentru că făcea parte dintr-un «lot» de
tineri anchetați de Securitate și, inevitabil, viitori
deținuți politici. (În discuții particulare ei apro-
baseră revolta anticomunistă, declanșată la 23 oc-
tombrie 1956, la Budapesta, și încheiată printr-un
masacru săvârșit de trupele sovietice de ocupație,
în noaptea de 10-11 noiembrie 1956. Mai mult,
susținuseră că o asemenea mișcare ar trebui orga-
nizată și la București.) Pe Nicolae Labiș ar fi fost
greu să-l aducă cineva în fața unui tribunal mili-
tar și să-l condamne la închisoare, pentru că, deși
foarte tânăr, avea deja o oarecare faimă. Datorită
înzestrării excepționale pentru poezie, dar și da-
torită intenției oficialității comuniste de a face din
el un simbol al apariției unei «noi literaturi» în
România, ajunsese, la numai 21 de ani, un per-
sonaj binecunoscut. Nu putea fi judecat, aureola
lui nu încăpea într-o sală de judecată. În aceste
condiții s-a hotărât suprimarea lui./ Nu este locul
aici să desfășor toate informațiile și argumentele
de care dispun, ca să demonstrez că a fost vorba
de o crimă politică, și nu de un accident de cir-
culație. (Am să o fac într-o carte, la care lucrez
în prezent.)” Care este punctul Dvs. de vedere, pri-
vind moartea lui Labiș?
— Citatul pe care îl folosiți conține o notă
de certitudine, pe care autorul comentariului nu
o susține cu probe, domnia sa anunțând însă că
deține și elementele probatorii. Ce știu este că, în
epocă, Labiș era adulat de toată lumea, inclusiv
de autorități, ca un strălucit vlăstar al liricii opti-
miste și entuziaste. Dacă la vârsta lui începea să
fie deturnat de la această vocație manifestă, mă
întreb de ce nu s-ar fi practicat „influențarea edu-
cațională”, la modă pe atunci (prin intermediul
Uniunii Scriitorilor sau al colegilor de generație)?
Suprimarea abjectă a celui mai valoros poet tânăr,
fără nicio încercare de a-l corecta (în accepțiunea
dată în epocă acestui termen), nu e prea ușor de
18
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
înțeles. Dacă vom afla identitatea persoanei care
ar fi comis atentatul, vom avea de înlăturat con-
siderentele ce ne împiedică în prezent să ne pro-
nunțăm.
— În capitolul Galerie scriitoricească in nuce,
din Cronos autodevorându-se..., (memorii, vol.
I, Editura Curtea Veche, București, 2005, p. 143),
l-ați evocat, între alții, și pe Fănuș Neagu, care, în
după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, după că-
derea vechiului regim, s-a întâlnit cu trei scriitori.
Fănuș Neagu tocmai ieșea din clădirea Ambasadei
Sovietice din București, având în mână romanul
Dvs., Pumnul și palma, și cărora Fănuș Neagu le-a
spus: «Uite, pe ăsta trebuie să îl lichidăm!». Iar Dvs.
scrieți: «Ce legătură avea imperativul respectiv cu
Ambasada Sovietică e ușor de ghicit, pentru cine
cunoaște istoria epocii. Fănuș Neagu primise in-
strucțiuni urgente și, nerăbdător, începe să le aplice
chiar din poarta «cartierului general». Și-a conti-
nuat apoi misiunea neobosit, ani de zile, cu o obs-
tinație și o ură care l-au făcut pentru vecie grotesc”.
Puteți face o detaliere a relațiilor Dvs. cu scriitorul
Fănuș Neagu?
— Cu Fănuș Neagu am coabitat, ca să zicem
așa, timp de patru ani în redacția cotidianului
Scânteia tineretului. În tot acel timp, relațiile noas-
tre au păstrat un caracter absolut normal. După
aceea, o foarte lungă perioadă de timp, drumurile
nu ni s-au mai intersectat. Am mai avut de-a face
târziu, pe când eu lucram la Ministerul Culturii,
iar el colabora la o casă de film. (Într-un interviu
recent al ziarului Adevărul, cu regizorul filmului
său, rezultă că echipa respectivă a beneficiat de o
bună asistență din partea mea2.) Altădată, venind
în audiență cu câțiva scriitori, a avut ocazia să-mi
vorbească de scrisul lui. Publica pe atunci cursive
lirice și l-am întrebat de ce nu scrie și poezie. Cu
umorul caracteristic, mi-a mărturisit că nu găseș-
te rime și, ca atare, își consumă imagistica poetică
în proză. Cam acesta a fost bilanțiul raporturilor
noastre umane și sociale - cam anemice, dar fără
sincope și animozități - până la căderea comunis-
mului. După aceasta, lucrurile s-au schimbat.
În tot timpul când m-am aflat la închisoare -
prin bunăvoința unui fost semiamic -, oameni de
bine mă puneau la curent cu atacurile fulminante
ale... fostului coleg de presă! Nu prea înțelegeam
ce se petrecea. Puneam întâmplarea pe seama tur-
bării generale a pseudodizidenților, a patimii lor
de a se rupe public, în modul cel mai radical și
spectaculos, de trecut. Dar nu era asta.
La sfârșitul lui 1992, în urma contractării în
închisoare a unei infecții acute, în prag de a face
septicemie, am fost operat, după care, la cererea
spitalului, detenția mi-a fost întreruptă temporar.
În convalescență fiind, am dat editurii „Viitorul
Românesc”, reprezentată de Viorel Știrbu și Ion
Tecșa, un interviu de 1.000 de pagini. După ce
l-am ajustat, acesta a devenit volumul Am fost și
cioplitor de himere3. În timpul lucrului cu cei doi,
scriitorul Viorel Știrbu ne-a povestit întâmplarea
la care v-ați referit, petrecută în fața Ambasadei
sovietice. El era unul din cei trei, din care Fănuș
Neagu se străduia să facă prozeliți, în campania
de defăimare a persoanei mele. Lucrurile se clari-
ficau. Trecând de partea URSS, care mă calificase
a fi mai rău ca scriitorii burghezi, talentatul pro-
zator român mă blama în serviciu comandat. N-a
rămas singur în misia lui, i s-au alăturat și alții, nu
știu dacă recrutați de el sau slujind alt centru al
intoxicării opiniei publice.
— Pe contrapagina volumului recent, Baletul
fantasmelor, există o scurtă prezentare a activității
Dvs. literare, unde se spune că romanul Pumnul
și palma, “datorită abordărtii problemelor epocii, a
stârnit polemici”. Vă rugăm să ne explicați despre
ce polemici este vorba. Din câte îmi amintesc, au
fost și reacții în presa sovietică!...
— Expresia la care vă referiți depășește limite-
le eufemismului, ermetizând totul și restrângând
acesttotlaoaltercațieîntrerevisteliterare.Sovieticii
doriseră ca atacul să poarte o mască. Stratagema
nu a reușit să ducă în eroare presa internațională,
care a conferit evenimentului semnificația unei
noi dispute între cele două țări aflate în conflict.
Despre ce era vorba? După apariția și a celui
de-al doilea volum al trilogiei mele, revista lite-
rară sovietică Literaturnaia gazeta a publicat un
articol intitulat laconic, incisiv și sentențios, Cu
pumnii împotriva istoriei. Agențiile de presă occi-
dentale au preluat imediat cazul, întorcându-l pe
toate fețele. Sute de știri anunțau escaladarea în-
cordării, devenită perenă, între URSS și România,
de data aceasta pe tărâm literar, dar cu substrat
profund politic. Oficiosul sovietic imputa clinti-
rea, mai exact spus revizuirea unei istorii „conve-
nite” și temeinic sedimentate - ca un fel de tratat
sacrosanct.
Se reproșa romanului Pumnul și palma (Vedeți?
Termenul folosit de Literaturnaia gazeta, în titlul
articolului, era extras chiar din titlul romanului!),
de la bun început, descrierea peisajului citadin
al Rusiei, altfel decât se „statornicise”. Adică nu
luminos, scăldat într-o fericire inepuizabilă, in-
spirând încredere într-un viitor glorios, cum îl
consacrase literatura sovietică (ba și cea a țărilor
satelit), ci complex, încâlcit, conținând drame is-
Corneliu Vasilescu	Bistrița I (2014), u/p, 90 x 90 cm
torice și o anumită încordare spectrală a prezen-
tului. Această încălcare a unei rutine, devenită
lejeră, era percepută ca iconoclastie.
În cadență, articolul ataca apoi îndrăzneala
romanului de a atinge clișeul, multiplicat la infi-
nit și apărat cu acribie, al unui ostaș roșu ideal,
monument al umanismului. Dar romanul nu fă-
cea decât să introducă în această temă elementul
autentic al vieții, care nu întotdeauna se suprapu-
ne idealului. Era vorba de felul cum a rămas în-
tipărită în memoria românilor armata sovietică
în 1944, staționând în țara noastră sau în tranzit
spre sud. Ca și de amintirile unui fost prizonier în
URSS, în circumstanțe tipice războiului, cu tene-
brele sale. (Citind cărțile recentei laureate a pre-
miului Nobel, Svetlana Alexievici, despre războiul
dus de ruși pentru apărarea patriei, mi-am întărit
convingerea că romanul meu se situa, și în această
privință, în limitele stricte ale realului.)
Și apoi, articolul sancționa neconcesiv perso-
najele, care cereau în roman abolirea canoanelor
false, impuse României în manualele de isto-
rie, după instaurarea regimului de tip sovietic.
Literaturnaia gazeta califica această „pretenție”
românească drept o năpustire „cu pumnii împo-
triva istoriei”. Ceva - se mai adăuga - similar cu
propaganda nazistă, gobelsiană, care sfârșise atât
de rău. (Oare întâmplător, după 1990, „echipa de
zgomote” de la noi m-a numit, nici mai mult, nici
mai puțin, decât un nou Gobels? Unde ne trimite
reluarea, ca leit motiv, a aberantei comparații fo-
losite de Literaturnaia gazeta, în 1982?)
Sigur, supărarea marilor vecini era provocată
și de galeria personajelor (ce foiesc în roman),
în care, neîndoios, recunoașteau militantul pro-
letar forjat, în grabă, sub oblăduirea consilieri-
lor sovietici. Despre aceasta s-a abținut să mai
O
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
19
o
pomenească revista, întrucât chestiunea privea
lăuntrul României și cădea în sarcina regimului
de la București.
Dar oare această agresivitate a presei sovietice
la adresa romanului meu se dezlăntuise chiar din
senin? Nu avea și antecedente? Ba da, avea, și încă
destule! Aproape după fiecare articol sau cuvân-
tare, în care invariabil invocam drepturile noastre
de popor, de a ni se respecta identitatea națională,
de a ne opune hegemonismului de mare putere,
de a trăi după cum ne era vrerea, nu la ordin stră-
in, mi se aduceau la cunoștință nemulțumirile tot
mai acute ale tovarășilor sovietici. Aceste nemul-
țumiri aveau să izbucnească însă cel mai vehe-
ment, culmea!, după prăbușirea comunismului în
România, când, aparent, ca stat, ne eliberaserăm
de orice tutelă. Atunci tovarășii sovietici nu aveau
de ce să-și mai mascheze iritarea intolerantă.
— Sunt convins că, de-a lungul carierei Dvs.
politice și literare, ați primit cărți cu autograf de
la aproape toți scriitorii români (autograful măgu-
litor de la Adrian Marino, pe vol. Hermeneutica
lui Mircea Eliade, este reprodus de Domnul Alex
Ștefănescu, în monumentala sa Istorie...). Nu v-ați
gândit să publicați și să comentați aceste autografe,
așa cum face în prezent Domnul Ion Brad?
— Nu m-am gândit la așa ceva. De altfel, cred
că, cel puțin noi, avem datoria (nu numai prie-
tenească) de a respecta dreptul de autor al ideii
poetului Ion Brad. Dar și altfel...
Cărțile primite cu dedicație, într-adevăr în
număr foarte mare, s-au răvășit în vicisitudinile
micii mele istorii. De pildă, cu ocazia arestării, în
ianuarie 1990, când procurorii au pus popreală pe
toată mărunta mea agoniseală. Și ceva mai târziu,
când soția mea, convinsă nu știu de cine că re-
spectivele volume ar putea fi folosite în susținerea
cauzei subsemnatului, le-a predat, în bună parte,
lui Corneliu Vădim Tudor - avocat public din
oficiu, pe atunci, al proaspeților deținuți politici
postdecembriști. Când am ieșit din închisoare am
dorit, firește, să reintru în posesia acestor preți-
oase bunuri (altele nici nu prea aveam), dar C. V.
Tudor se considera, de-acum, și de jure proprieta-
rul lor, uitând, chipurile, cum i-au parvenit. Am
privit neputincios la manipularea mediatică a me-
sajelor primite de la unii scriitori, în cauze cu to-
tul străine de interesul și dorința mea. Mai mult,
despre unele am aflat că se află în comerț. De
curând, cineva, a cărei atenție m-a mișcat, mi-a
adus unul din aceste volume, achiziționat, unde
credeți?, la o licitație publică. Era cartea de poezii
intitulată Clar de inimă. Autorul scria pe pagina
de gardă: „Lui Dumitru Popescu, bărbatului gra-
vid de România, omagiul lui Nichita Stănescu, în
februarie 1974”.
Iată cum mai recuperez câte ceva din risipita
mea avere de suflet!
Bănuiesc că d-stră ați dori să știți cum unii din
prestigioșii autori ai dedicațiilor s-au dezis, spon-
tan și radical, de umoarea ce-i mânase altcândva,
în gestul lor. Această dedublare (sau anulare de
sine, mai propriu) a fost deja devoalată în peisajul
nostru cultural. Pe de o parte, mărturia mea ar fi
superfluă, pe de alta, slăbiciunile omenești se anu-
lează, și ele, unele pe altele. Și în cazul de față una
a revenit, deja, asupra... revenirii!
— Cronicarul spunea că, pentru scris, “gândul
slobod și fără valuri trebuiește”. În toată tinerețea și
maturitatea Dvs. creatoare, ați avut funcții de înaltă
răspundere, care numai liniște și libertate nu vă ofe-
Corneliu Vasilescu	Franfurt A Main (2005), ulei pe pânză, 180 x 160 cm
reau. Cum ați reușit, totuși, să fiți prezent cu regula-
ritate în viața literară, cu volume de versuri, note de
călătorie, eseuri, dar mai ales romane (care necesită
un exercițiu mai îndelungat)?
— Ei, când simți nevoia să scrii, îți găsești
timp! Scrisul e o tentație irezistibilă, nu poate fi su-
grumată de nimic altceva. Iar în ce privește presi-
unea morală și psihică a ocupațiilor, sau a vieții în
general, scrisul este un antidot, un factor de deten-
sionare, o eșapare a acumulărilor toxice de stres.
Firește, această presiune a existat în numeroșii ani
de exercitare a datoriei publice, dar nu a fost mai
prejos nici ce a urmat... Anii de închisoare, ca și cei
în care am devenit obiectul (nu-mi place cuvântul
victimă) blamului unor mercenari, au fost ținuți în
frâu, cu încărcătura lor nocivă, de scrisul constant
și eliberator.
— În 2015 ați retipărit cea de-a doua ediție a
capodoperei Dvs., Pumnul și palma4. Ce modificări
ați facut la acesată nouă ediție? Vă întreb, pentru că
unii autori fac modificări substanțiale cărților apă-
rute înainte de 1989, adesea pline de comandamen-
tele politice ale momentului...
— Nicio modificare semnificativă! Linia ideo-
logică și caracterologică, precum și cea conflictuală
a tuturor personajelor, motivația și determinarea
atitudinilor și acțiunilor, toate au rămas la locul lor,
neatinse. Tendința de fond a romanului, ca și me-
sajul fiecărei scene, așișderea. N-am făcut decât să
comprim părțile ce mi s-au părut nejustificat lăbăr-
țate, câte ceva din dialog, atunci când trena, și să
asigur o nouă patină stilistică, la gradul de exigen-
ță actual. Cartea e aceeași în totul, doar, sper, ceva
mai cursivă, mai concentrată și expresivă literar.
În ce privește aserțiunea dumneavoastră refe-
ritoare la „actualizarea” unor lucrări antedecem-
briste, și să-mi fi propus așa ceva, n-aș mai fi avut
ce introduce. Reintrând în articulațiile romanului,
aveam senzația că l-am scris acum și, paralel, mă
întrebam cum de a apărut această carte la începu-
tul anilor optzeci. Ea conține observațiile critice
acumulate în treizeci de ani de contact cu lumea
înconjurătoare, metabolizate chimic în intelectul
meu și ajungând să preseze resorturile scriitori-
cești de o manieră irezistibilă. Practic, a fost explo-
zia unui material psihico-cerebral, pe care nu l-am
mai putut controla decât în expresia lui literară,
sub forma unui univers fictiv, izvorât din cea mai
autentică realitate.
De ce n-a întâmpinat dificultăți, chiar opozi-
ții, în faza tipăririi și lansării? Explicațiile de care
dispun nu mi se mai par nici mie satisfăcătoare.
Mi-am zis că filiera editorială n-a îndrăznit să de-
ranjeze manuscrisul, dată fiind poziția mea în esta-
blishment, și că la apariție n-a făcut impact cu fo-
rurile de control și decizie, deoarece reprezentanții
acestora nu citeau. Dar de ce nu au fost sesizate de
20
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
aparatul Securității, era atât de vigilent și operativ
în semnalarea „derapajelor”? Aici nu mai putea fi
vorba de lipsa îndrăznelii, cel mult de o pactizare
ascunsă cu mesajul cărții. Să fi fost posibil așa ceva?
Nici media nu a devoalat esența romanului,
cronicile nepunând punctul pe i. Dimpotrivă, pă-
reau a fi unanime în învăluirea problematicii sub
pojghițele unei stereotipii a... normalității. Cu toate
acestea, Pumnul și palma s-a epuizat foarte repe-
de, deși beneficiase de tirajul maxim, de 80.000 de
exemplare!
Abia după șocul dat de presa literară sovietică,
ciudata somnolență a antenelor românești a luat
sfârșit. Ceaușescu - după ce i-am cerut permisi-
unea să răspund atacului sovietic, a hotărât să se
replice, dar nu de către autor (prin calitatea sa ofi-
cială putând da impresia că e un război între par-
tide) - s-a trezit să mă întrebe de ce nu am cerut
aprobare de partid pentru publicarea cărții. Aiurea
în tramvai! Titlul romanului figurase în planurile
editoriale anuale supuse aprobării Secretariatului
Comitetului Central și nimeni nu avusese obiecții.
Nicolae Ceaușescu a citit câteva paragrafe din cele
incriminate de Literaturnaia gazeta, iar pentru an-
samblu a întrebat câțiva membri ai CPEx, dacă ro-
manul este sau nu „pe linia PCR”. Primind formale
asigurări liniștitoare, conflictul s-a încheiat. Astfel,
trilogia a trecut, până la urmă, prin toate furcile
caudine și s-a așezat, pașnic și benign, în rafturile
bibliotecilor, unde și după 1989 a continuat să-și
doarmă somnul social netulburat. Ba chiar și după
tipărirea celei de-a doua ediții, la care n-a fost ne-
voie de nicio intruziune.
— Cele mai recente cărți ale Dvs. (Singurătatea
mărilor, Baletul fantasmelor) explorează spațiul
oniric, amintind de afirmația lui Lucian Blaga, anu-
me că ”Mai verosimil decât adevărul / e câteodată
un vis”. Cum se explică această evadare în spațiul
oniric, din partea unui scriitor ca Dvs., “atât de înse-
tat de real”, de viață socială?
— Singurătatea mărilor nu aparține acestei
categorii. Acolo e drama suferințelor unei ființe
umane mutilate, a omului exclus din viața activă a
societății, bântuit de singurătate, dar și de speran-
ța - una cam șubredă - că la orizont se profilează
șansa găsirii perechii, și aceea suferindă, dar recep-
tivă și în măsură să întruchipeze lumea dispărută.
Dezastrul moral este accentuat de sucombarea su-
bită a acestei prietene, criză pe care el oarecum o
depășește în cele din urmă, cu ajutorul altui semen
- tot femeie -, ce îl înconjoară cu respect și cu o
iubire necondiționată.
Baletul fantasmelor da, acesta e ce spuneți dum-
neavoastră. Cum se explică translația interesului
meu literar? Visul m-a fascinat de totdeauna, vă-
zând în el un miracol al ființei omenești (dar sun-
tem oare siguri că animalele nu visează?). Marii
psihiatri ne asigură că reprezintă un fenomen al
inconștientului, rodul unei zone abisale a lăuntri-
cului nostru, dăinuind din vremuri imemoriale,
când, probabil, omul, lipsit de conștiință, orbecăia
și se complăcea în magma pură a naturii. Totuși,
visul se adresează conștiinței și accede până la ea
într-un limbaj foarte elevat, de o frumusețe cuce-
ritoare. El comunică nemijlocit cu existența lucidă,
se inspiră din aceasta și îmbracă forma realului co-
gnoscibil.
Personal, sunt tentat să cred că e mai mult decât
produsul inconștientului pe care-l târâm după noi
de milioane de ani. Constituie, poate, un fel de pun-
te între lumea instinctelor, a percepției senzoriale,
și cea a fanteziei cerebrale creatoare. Întotdeauna
am apreciat visul ca pe o desăvârșită operă de artă
a cugetului genuin - un har primordial, necondi-
ționat de cultură și educație, de treapta civilizației
pe care ajungem în timp. Copiii visează. Se pare că
și pruncii, pe care-i surprindem zâmbind în somn
și înflorind sub eclerajul sufletesc. Visează atât oa-
menii simpli, cât și savanții, și cei răi și cei buni,
și ființele normale și nebunii. Cât privește mesajul
viselor, pe care psihiatrii și ghicitorii se străduiesc
să-l tălmăcească, uneori are legătură nemijlocită
cu viața conștientă. Visăm, de pildă - și atunci vi-
sul devine o adevărată baie de fericire - că ni se
împlinesc dorințe arzătoare, pe care viața ni le res-
pinge. Sau că suntem pedepsiți pentru rele comi-
se din neștiință, superficialitate ori sub impulsuri
demoniace. Visăm oameni pe care-i iubim sau de
care ne temem - și visul ne servește chiar judecățile
acelora, pe care poate le-am intuit, dar nu le-am ex-
plicat încă. Și visăm ce-am văzut odată, prin ochii
celor mai îndepărtați înaintași: creaturi fantastice,
procese geologice, peisaje cosmice. Și, toate, în ha-
ina cea mai rafinată artistic. Până și un analfabet
face artă în vis. Una complexă, cu text, personaje
profund veridice, imagistică și tot felul de conflicte.
Prin urmare, m-am gândit, de ce nu am face mai
mult loc în literatură acestui univers gata cristali-
zat, aproape livrat „la pachet” scriitorului? Am în-
cercat, așteptând verdicte de la cititori.
— Știu că ați găsit interesantă ediția recentă din
memoriile lui Mihai Beniuc, în care am publicat,
la sugestia Domnului Ion Brad, și dosarul relațiilor
dintre Mihai Beniuc și Lucian Blaga. I-ați cunoscut
pe cei doi poeți?
— Pe Minai Beniuc l-am cunoscut. Din ne-
fericire, pe Blaga, nu - tocmai plecasem de la
Contemporanul, când el începuse să publice acolo.
Beniuc ascundea, în trupul său puțintel, o energie
Corneliu Vasilescu	Semn (2014), ulei pe pânză 130 x 140 cm
debordantă. Când o încorpora în poezie, era de
bun augur; îmi plăceau lirismul lui viguros și laco-
nic, parcă cioplit în lemn, sentimentul, de un pa-
tetism când trâmbițat, când strangulat, conținute
în versuri. Am avut însă ocazia să constat că sur-
plusul de energie se convertea uneori în bârfă. Am
detaliat în memoriile mele forma pe care o îmbrăca
această înclinație. În plus, după pierderea postului
de președinte al Uniunii Scriitorilor, mi s-a părut
că a devenit rău, simțământul ce-l cotropise fiind
ura împotriva tuturor - pe care, probabil, într-un
fel sau altul, îi găsea vinovați de ce i s-a întâmplat.
Am admirat felul în care dumneavoastră ați
făcut istorie literară în cazul celor doi poeți tran-
silvani, aflați în conflict. Respectul pentru crea-
ția ambilor, oricât de mult s-ar diferenția aceasta,
obiectivitatea imparțială a înfățișării evenimente-
lor (cu plusurile și minusurile respective) pot con-
stitui model într-o atmosferă ca a noastră, îmbâc-
sită de partizanat vindicativ, care viciază profund
ordinea valorilor.
[București, ianuarie 2017]
Dialog și adnotări
de Ilie Rad
Note
1 toroipan, toroipane, s.n. - (reg. și fam.) ciomag, măciucă,
bâtă
2 Interviul cu Radu Gabrea, regizorul filmului făcut
după scenariul lui Fănuș Neagu, Dincolo de nisipuri, în
Adrian Epure, „Din culisele cinematografiei“. Motivul in-
credibil pentru care Nicolae Ceaușescu a dat ordin ca filmul
„Dincolo de nisipuri“ să fie scos de pe ecrane, în Adevărul, 5
dec. 2016, cf. http://adevarul.ro/entertainment/film/din-cu-
lisele-cinematografiei-motivul-incredibil-nicolae-ceau-
sescu-dat-ordin-filmul-dincolo-nisipuri-scos-ecrane
1_58440ad75ab6550cb81ac113/index.html
3	Dumitru Popescu, Am fost și cioplitor de himere. Un fost
lider comunist se destăinuie. Convorbire realizată de Ioan
Tecșa, ziarist, Editura Expres, București, f.a.
4	Dumitru Popescu, Pumnul și palma, roman. Ediția a II-a,
Editura Anamarol, București, 2015.
■
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
21
Rostitor în Xeniteia
■ Iulian Chivu
Vasile Andru a plecat din toamna trecută
spre Centrul Lumii, la Sinaxix - ceea ce
în limbajul călugărilor athoniți înseam-
nă întâlnirea cu Înțeleptul. I-am citit după asta,
cu pioșenie, ultimele două cărți: Istorie și taină la
Muntele Athos, ediție revăzută și adăugită (Edi-
tura Herald, 2016) și Peregrin în centrul lumii
(aceeași editură, același an). Autorul se va fi bu-
curat să le vadă înainte de a trece el însuși noap-
tea împăratului spre cel mai îndepărtat paradis
și încerc să intuiesc, odată cu el, ordinea ontică
a lumii așa cum o descoperă practicianul isihast,
cu gândul la simbolistica filocalică a scării și a
muntelui.
Parcă premonitiv, ciclul lucrărilor așa-zis sa-
piențiale ale lui Vasile Andru se încheie tocmai
cu Peregrin în centrul lumii - un vibrant loca nota
hospito. Pentru cine a citit Un univers cu o sin-
gură ieșire (1997), Mistici din Carpați (2009) și,
mai ales, Viață și veac (2004), Peregrin în centrul
lumii face un remember cu care pune accente
pe repere spirituale în trei capitole bine definite:
Pe orbita noetică a Pământului (I), Alte țări din
soartă (II) și Povestind suflet românesc predispus
la globalizare (III). Cum vom vedea, ele cores-
pund unui drum spre înălțime (ouranodromos)
prin inițiere, asceză și săvârșire, ceea ce înseam-
nă, conceptual, o înălțare de sine (anabasis).
În Cuvântul de început al Peregrinului..., auto-
rul, cât se poate de succint, își avizează cititorul
asupra unor diferențe de atribut între cele două
variante lexicale (pelerin/ peregrin); titlul cărții
reține varianta peregrin pentru că „pelerinul”
este mai cu seamă evlavios, caută numai moaște
și stăreții, numai temple și biserici (p.6), pe când
„peregrinul” duce cu gândul la încă ceva: la un
capăt de drum îndepărtat, la capătul lumii...(ibi-
dem). Aici, V. Andru se află succesiv pelerin și
peregrin, cum însuși o recunoaște. Face peleri-
naj, și mai ales un pelerinaj devoțional, țintind
mântuirea prin desăvârșire; pelerinajul instru-
mental presupune o mare așteptare, de regulă
legată de o trebuință presantă din viața ca atare.
Vasile Andru cu Dalai Lama
El știe însă că, în general, omul este nefericit,
chiar și când nu este conștient de asta, de unde și
cele două tipuri de bucurie; una exclusiv mate-
rială, facilă, și o alta spirituală, călăuzitoare spre
centrul lumii (p.7). Lor le corespund două feluri
de rai: unul al simțurilor (esthetos) și celălalt al
minții (noitos). Or lucrul acesta a hotărât și titlul
cărții, proiectat inițial a fi Amintiri din jurul lu-
mii, ceea ce e altceva decât Peregrin în centrul ei;
centrifug vs. centripet.
Capitolul I (Pe orbita noetică a Pământului) îi
excede prin referențial conceptului husserlian de
noemă, Andru cantonându-se în lucrările lui sa-
piențiale mai mult în noeză, în sensul de formă a
gândirii și mai puțin în obiectul ei. De la început,
printr-un moto din Stephane Lupasco (1972), au-
torul ne previne în legătură cu ambiguitatea sem-
nificatului în conceptul realității (viață deșteptată
de masa amintirilor sau/și asaltul asupra memo-
riei spre a fi redusă la un esențial suportabil, cum
e visul). Vasile Andru este acasă oriunde, prin
meditație, și se va situa mai aproape de adevăru-
rile care nu presupun nici evidența factuală, nici
justificări (în concret), fiindcă sunt autoevidente
la un alt nivel. El conduce la acest nivel de sinteză
accesibil doar celui care își sporește argumentele
în toate registrele nu atât ca noeză, cât, iată, și ca
noemă; lui îi stau la îndemână conexiuni inedite,
care se înnobilează prin semnificant. Monseniorul
Vladimir Ghika, de pildă, reușește la curtea împă-
ratului Hirohito, în 1933, să-i dea binecuvântare
creștină acestuia într-o vreme când Împăratul era
socotit Dumnezeu pe pământ și el era intangibil,
cu atât mai mult nu trebuia să se plece în fața unui
muritor de rând de la care să primească binecu-
vântare; uimirea acestuia a fost că așa a reușit să
aibă un moștenitor, pe Akihito, actualul împărat
al Japoniei, căruia îi va permite, la timpul potri-
vit, să se căsătorească cu o fată fără blazon regal.
Un liberalism religios, dacă nu chiar un triumf al
creștinismului în Orient; asta descoperă V. Andru
și în India (o patrie alternativă), într-o yaatra (tur-
neu spiritual). Tot mai multe biserici creștine lu-
minează Asia, ceea ce-l face pe autor să exclame
ca împăratul Iulian Apostatul, înfrântul Sfântului
Vasile cel Mare: Ai învins, Galileanule! Și acolo, ca
pretutindeni, tăria credinței e la popor, nu la ca-
petele încoronate (p.33); o pildă au dat-o însă în
celălalt sens lipovenii de rit vechi care au preferat
să migreze în masă când patriarhul lor a introdus
semnul crucii cu trei degete (ibidem).
Convergența teandrică, sugerată de autorul
cărții, după abolirea egoului (despătimirea isihaș-
tilor athoniți), tinde către Punctul Omega, din
antropologia mistică a lui Theilard de Chardin,
adică spre hristosferă. Încă un prilej să se consta-
te asta îl oferă primirea la Dalai Lama, în Micul
Tibet. Aici, îl descoperă pe patriarhul buddhiști-
lor tibetani viguros ca omul de la munte, deștept ca
buddhismul și vast ca Tibetul (p.52), care îi relevă
că odată cu sfârșitul mitologiei (p.53), sufletul se
mută în psihologie; partea văzută a acestuia fiind
suflarea, iar cea nevăzută fiind conștiința (no-
os-ul). Câtă postumitate, atâta suflet - exclamă
autorul în ideea de anamnesis. De la mașina de
rugat a tibetanului (mani - o varietate de flașne-
tă - ; mani, în sanskrită, înseamnă „minte”), ci-
titorul e transferat pe alte coordonate spirituale,
pe colina sacră Tepeyac (Villa Guadalupe), unde
Maica Domnului i s-a arătat de cinci ori și i-a vor-
bit unui aztec creștinat; era la 8 decembrie 1531,
la puțin timp după ce Mexicul a fost cucerit de
spanioli. Mesajul, destinat episcopului, se rosti-
se în nahuatl, limba aztecă, și îi cerea să facă în
acel loc o biserică. Și de acolo, periplul continuă
dincoace de Ocean, în Flandra, la Vila Montnoir
(unde a copilărit Marguerite Yourcenar), la un
Festival al cuvintelor și al bucatelor (o altă fațetă
a spiritualității), printre cei o sută de invitați: De
fiecare dată când mă apropiam de unul și-l ascul-
tam, el ieșea brusc din anonimat și devenea mare
(p.72), de unde concluzia că e nevoie de un mar-
tor ca să exiști. Și tot aici, sublimarea mâncatului;
de la hrana de subzistență, la spiritualizarea ei în
euharistie.
Partea I se încheie în milenarul Istanbul, cu
gândul la sabia lui Ștefan cel Mare, în penumbra
lui Dimitrie Cantemir (cel trișat de istorie), și la
palatul lui Kemal Ataturk, cu convingerea că geni-
ile mor la timp (p.80).
22
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
Partea a II-a începe sub un moto din Un
navigator la Antipozi, care amintește de pilda
călugărului Capsocavilitul (Istorie și taină la
Muntele Athos, p.164) care, ca să nu se fixeze
de dulceața casei, își ardea periodic chilia și apoi
construia o alta. Apoi face, cu Aurel Mihale și
cu confesiunile lui, un Paște roșu la Moscova,
se întristează de excesele stupide ale vameșilor
comuniști la trecerea prin Basarabia, ajunge cu
Mihai Prepeliță printre românii din exilul mos-
covit, cu Valeriu Matei merge la Mănăstirea
Noul Ierusalim, gândită de ruși în elanul religi-
os al imperialismului lor ca o copie în miniatură
a Ierusalimului evreu (p.105).
Însă vine și ziua când lumea a iubit România
- ziua când evenimentele din decembrie 1989
au schimbat destinul țării - și îl găsește pe
V. Andru la Roma (Papa binecuvântează no-
bilul nostru pământ pentru această redeștep-
tare). Și tot în partea a II-a, trece pe meridi-
anul Polineziei, de acolo înapoi, în Balcani, la
Sarajevo (inter arma...), pentru o analiză a ne-
fericirii într-un cimitir, împreună cu Valentin
Tașcu, apoi la Paris, într-o psihanaliză a exi-
lului românesc, în strana unde se reculegeau
Brâncuși, Eliade, Cioran, Eugen Ionescu...
Partea a III-a încheie ceea ce se numește ou-
ranodromos, drumul spre înălțime, povestind
sufletul românesc. Dacă în partea I se reținea
că japonezii se trag din altă maimuță decât noi,
una mai eficientă. Evreii se trag din altă mai-
muță, mai inventivă. Tibetanii se trag dintr-o
maimuță mai răbdătoare. Europenii se trag din-
tr-o maimuță mai nervoasă, mai intolerantă la
frustrări (p.54), românii (cu cele zece ispite ale
spiritului lor, la M. Vulcănescu), fericiți prin
genealogie, chiar dacă în limba lor nu s-au scris
texte revelate, sunt totuși un popor de sorginte
latină, ceea ce nu e puțin; în plus, sunt un po-
por creștin cu o minte creștină. Și ca orice latin,
împărtășesc și ei voluptos cele șapte păcate din
etologia lui Fernando Diaz-Plaja: soberbia (tru-
fia), avaricia (zgârcenia), lujuria (desfrâul), ira
(mânia), gula (lăcomia), envidia (invidia), pere-
za (lenea). Ei, și de aceea, sunt când lichele, ca
Mitică al lui Caragiale, când genii, ca Hyperion
al lui Eminescu (p.172); sunt balcanici, dar nu
acel balcanism de amintire turcească, ci unul
tolerant, al diferențelor. Au practica fericirii,
dar și pe cea a tristeții. De aceea emigrarea lor
e mai ușoară până și peste Ocean; au patos ca
rușii, dar îi preferă pe americani fiindcă au stil.
Melancolia lor îi conduce totuși în Canada:
Prima generație este lovită sufletește. A doua
generație e perfect adaptată. Patria omului este
totuși copilăria (p.189).
Rostitor eliadesc, cu statutul unui secunda-
riat liber asumat, autorul se așază pe tot par-
cursul cărții în postura isihastică a anonima-
tului, în Xeniteia - un anonimat totuși de tip
anabasic. Peste tot însă, călătoria sufletului,
absolut sapiențială, caută neabătut centrul lu-
mii ca metanoia și despătimire. Mă simt ca aca-
să pe planetă. Am senzația de sat natal în cele
mai indepărtate locuri: în Ischia italiană, sau în
Kerala indiană (unde oamenii, dravidienii, chiar
seamănă caracterial cu românii: au o blândețe
inteligentă, românească). Tot sat natal am simțit
în Dharamsala (zis și Micul Tibet) și în Aotearoa
polineziană. Și totuși, am mereu o bucurie in-
tensă când mă reîntorc în București: „Ca și cum
soarele aici l-aș fi îngropat” - mărturisea într-un
interviu Vasile Andru.
■
Călăul harnic e călăul
darnic
■ Ormeny Francisc-Norbert
(un studiu asupra volumului de poezie Călăul harnic al
lui Alexandru Petria, Herg Benet, 2012)
Poezia lui Alexandru Petria, în volumul Că-
lăul harnic, debutează printr-o funcție îm-
prumutată din proza realistă a lui George
Eliot și anume, cochetând permanent cu ideea (cu
necesitatea) unui tip aparte de zero: “Realismul
introduce un zero infinit drept înmulțitor sau di-
vizor în circuitul ecuației care se îndepărtează de
realitate pentru a se apropia din nou de ea. Acest
zero este ceva fără temei și substanță care, cu toate
acestea, are puterea de a face ca ceva să se întâm-
ple. Eficacitatea lui îl face periculos, o forță poa-
te a binelui, poate a răului. (...) [A]ceeași energie
imprevizibilă [n.a. creează] (...) o echivalență se-
cretă [n.a. în toate măsurătorile] (...) care poate fi
definită spunând că orice număr înmulțit cu zero
este zero, [n.a. dar] orice număr împărțit la zero
este infinit.” (Hillis Miller, 2007, pp. 117-118): a)
“te-am iubit cu trupul pe cuvinte / m-ai iubit cu
umbra / am băut numai cafele tari / în căni de apă
/ ai băut numai ceai verde și apă plată / am înju-
rat și am dat din mâini revoltat / ai zis că perturb
liniștea.” (Petria, 2012, p. 5); b) “în dimineața în
care a intrat trenul / în gară / moartea a rămas în
urmă ca aerul din anvelopa spartă.” (Petria, 2012,
p. 6); c) “gheața se retrage în paharul cu whisky /
înseamnă că / azi n-am treabă?” (Petria, 2012, p.
9); d) “să intru prin uterul și mintea ta / precum în
gară / în aburul cu miros de cărbune al vechii lo-
comotive” (Petria, 2012, p. 10); e) “viața ne adună
în acidul lactic din mușchii, / în radicalii liberi, /
în imperceptibilele rupturi celulare, / în obnubi-
lantul bioxid de carbon, / urme de tăceri și spaime
(.) / ne rugăm nouă / când oboseala rupe ritmul
/ privindu-se cu îngăduință / dumnezeu are febră
musculară.” (Petria, 2012, p. 14); f) “pauza a căzut
/ ca fisele din automatul de cafea,” (Petria, 2012, p.
20); g) “țigările cu urme de ruj strivite în scrumi-
eră, fumate pe sfert (...) ^ pe loburile urechilor
fără cercei, / pe lașitățile ca stinghereala de după
masturbație,” (Petria, 2012, pp. 26-27)
A-ți păsa de acest zero cu aceeași dorință
adânc trădată cu care îngrijorează drag-insidios
acel număr de telefon la care îți petreci seara su-
nând zadarnic (de acest zero sub toate formele
sale: a1) de apă calchiată în / cu care umbra stră-
mutată refuză să se mai topească / con-topească;
b1) de brize inconștiente ca vârfurile buzelor
ce-și arată, ascuțindu-se, pătrunzător, vanitatea,
ca pe niște colți exobucali; c1) de otium cald-sfi-
dător, suplimentar colorat și distilat pe logica
unei distanțe sigure; d1) de căldură intim-trans-
misă prin mirosuri post-ambientale lăsată în
urmă de un cazan atrăgător ca un dormitor al
evaluărilor deopotrivă a nervurilor dintre clipe
și ciupituri și a explicațiilor sideral-incrimina-
toare ale revenirii; e1) de rochie cu spatele gol a
cuvintelor ce pufnește pe ascuns dar deloc sub-
til în mușchii învinețiți și înveninați cu dezar-
mări ce nu pot decât să întărâte și să adune și
mai strâns kilometri de acte / arte doveditoare
din noi; f1) de pauză ce are rolul, relevanța și
importanța funcțională a unei copule... a unor
localizări motoare funcționale din măduva gân-
dului; g1) de imagine a ridicolului vizitat, revizi-
tat și ușor-vandalizat prin „excursii organizate”
în tabieturi, în palme peste frunte și în absorbții
de sine) e ca și cum ai reuși performanța să auzi
frecvența încărcării și a absolvirii în vid (ca pe o
aventură scurtă).
Din acest punct înainte și în mod cu totul
neașteptat (spunem noi), volumul continuă
printr-o serie de pigmentări arhaice ce vizează
originea și rostul poeziei în existență, toposuri
ale meditației unde poetul alege să opereze cu
sensul meșteșugăresc primordial al “rostului”:
“Spațiu în formă de unghi, format la războiul de
țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele
rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de
bătătură. (...) Spațiu îngust lăsat între două con-
strucții alăturate sau între două părți ale unei
construcții, pentru a permite mișcarea lor rela-
tivă sub acțiunea forțelor interioare sau a vari-
ațiilor de temperatură.” [1]: „poezia e ca banda
de prins muște” (Petria, 2012, p. 54); „o femeie
fără forme e ca o pereche de blugi fără buzuna-
re” (Petria, 2012, p. 15). În acest sens precis și
necruțător-practicist (simplist dar cu acroșeuri,
“acoperiri” și pretenții metafizice) al poeticului,
reînviat parcă direct din antichitatea greacă (a se
revedea concepția lui Platon despre artă tradusă
prin exemplul patului [idea de pat din mintea
zeului - depozitarul însuși al firii patului, patul
realizat de meșteșugar și patul reprezentat de ar-
tist]), ceea nu se leagă în mod natural, folositor,
consistent-progresiv și lipsit de răspunsuri / re-
acții avantajoase în viața gânditorului devine o
dâră post-cauzală steril eclatată (izbucnită) de
aplauze furtunoase goale (cu o rezonanță și cu
un ecou inexplicabil secătuite, prăbușite în sine
sau astupate și îngropate prin propriul aplomb
foarte puțin după momentul demarajului): “cs-
444 sharp, / smart cam, / cameră video model
pix cu detecție vocală 8 gb, / sistem de alarmă
m3 gsm, / ceas cu cameră video 8 gb, / cameră
model senzor pir, / cameră video model breloc 8
gb, / cameră video cu detecție de mișcare. / pre-
țurile, așa și așa; / mail-urile ofertelor picură cu
ritmicitate, / nu mă interesează, / ce să spionez /
când mi-e peste mână să-mi administrez umbra,
/ când inima e șirul de cutii de conserve / legate
de șablonul cu mașina unor proaspăt căsătoriți.”
(Petria, 2012, p. 32) În spirit post-platonician,
artefactul (patul) care nu îmbogățește firea (nu o
odihnește, nu o administrează, nu o acordează și
nu o restituie ei înseși) dezaxează atât experiența
(utilului ca întâlnire a frumosului cu spiritualul)
cât și poezia (ca intensificare a momentul kairo-
tic cu scopul supraviețuirii și al ispășirii) .
Reeditarea de sine depinde la Alexandru
Petria într-o proporție decisivă de extragerea
femeii din condiția de artefact gratuit-întârzi-
at și strălucios-zvântat („bovarismul tău / ca
apa în care mi-am spălat sexul după dragoste”
[Petria, 2012, p. 71]), de “substanță de contrast”
specios comodificabilă, cu o superficialitate
O
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
23
o
scandaloasă a entuziasmului, ce în acest con-
text aduce mai degrabă a aplomb însărcinat
(electrostatic) în cea mai animalică cu putință
definiție a acestuia - iarăși un topos unde poe-
tul Petria optează pentru valența visceral-arha-
ică a unui concept (“APLOMB [...] 1. Siguranță
absolută sau îndrăzneală (adesea nejustificată)
manifestate în comportarea cuiva. 2. Poziție și
direcție a membrelor unor animale în raport
cu pământul și cu planul median al corpului,
care servește la alegerea animalelor în vederea
selecției.” [2]): „ești ca o scuză a respirației, um-
brelă a umbrei / (...) unde poezia a murit / și nu
intră dragostea / cât un vibrator” (Petria, 2012,
p. 75); „ sentimente la conservă, / cu mărar cu
ceapă / cu pătrunjel / porționate atent / res-
piri și ești moartă / precum o cauză pierdută”
(Petria, 2012, p. 76); „dacă femeile vor doar să
fie iubite, / de ce se îmbracă de parcă ar vrea să
fie pipăite? / e ultima ta nedumerire.” (Petria,
2012, p. 57)
Dezinvestirea invitațiilor, îmbierilor și a îm-
băierilor poetice (a l’invitation au voyage-ului
baudelairian, dar și a altor binecuvântări și bu-
ne-vestiri din aceeași familie) ale lui homo fa-
ber prin banalizarea și contr-escrocarea muzei
se întrupează într-o intransigentă prefabricată
și greoi-plictisitoare ce se așează lasciv-expirată
la picioarele zeului (deus faber) pe chiar patul
platonician în timp ce bărbatul ei (homo faber)
rămâne cu privirea la ceva de afară, o privire nu
neapărat absentă cât dezistorizantă: „tricoul e
călcat, / îl îmbrac peste cuțitele din spate, / tot
atâtea coșmaruri” (Petria, 2012, p. 62); „iubito
tace-mă, / așa păstrăm măcar aparențele, / am
apă de mare în inimă” (Petria, 2012, p. 52); „în-
deși orele himen ca să nu ne mai amestecăm ape-
le.” (Petria, 2012, p. 70)
Iar în acest punct ne aflăm deja la porțile
post-poeziei - loc de unde începe o cu totul
altă mecanică a examinărilor puseurilor și a
acceselor, una exasperant-rectilinie (“zilele au
același ritm / ca în jocul acela / cu bile atârna-
te / care se mișcă din inerție după un impuls”
[Petria, 2012, p. 49]) ce proiectează dezgustul
(deși, atenție, aici nu vorbim chiar de orice fel
de dezgust ci în mod precis de ceea ce în lite-
ratura de specialitate este cunoscut drept “the
yuck factor” - unde yuck reprezintă în limba
engleză interjecția pentru dezgust, expresia în
sine denotând ideea precisă de “înțelepciune
a dezgustului”), din femeie, direct în viito-
rul ascuns în zenit (anterior contemplat rea-
list-melancolic pe geam) pentru ca apoi să-l
prăbușească de acolo în ceea ce este el de fapt,
la nivelul Monstrului-Tuturor-Monștrilor,
Pământul Răscolitor, Răvășitor Auto- și Atot-
Îngurgitant, ca un buldozer turbat al lui în-
suși: “una din acele zile ca și câinele care-și
mănâncă rahatul, / pământul se eviscerează,
cu coji de semințe, mititei și fudulie.” (Petria,
2012, p. 84)
Această din urmă idee (una amenințător-ger-
minală) este transpusă cu un realism magistral
în poezia “sediment”, cu siguranță ars poetica
întregului volum și poate cea mai bine punctată
descriere a irosirilor otrăvurilor și aversiunilor
de orice fel în chiar materia primă a avertismen-
tului ce le-a generat (hrana monștrilor e super-
fluul ce proliferează printre toate presupunerile
marelui vis urât, înconjurând clădiri, sufocând
sulete și macerând vise...cu înăbușirile și apăsă-
rile sale amorfe și imemoriale):
“sediment
ca reținerea femeilor pentru sexul anal
și alcoolicul în fața berii,
ca râma în cârlig,
simplitatea
pământ într-un
lan de cânepă
nimic altceva
pe longitudinea verii.” (Petria, 2012, p. 56)
Pământul, receptaculul petrolului, adică a
marelui suc de cadavre („Hidrocarbură din suc
de cadavre: O entitate post-apocaliptică compu-
să din cadavre organice aplatizate, îngrămădite
și lichidate în bazinele sedimentare (mega-ci-
mitire)” [Negarestani, 2008, p. 27, traducerea
noastră] [3]) știe să lege orice moleculă și orice
atom refractar în marea lui cleială monstruoa-
să de dincoace și de dincolo de ființă: “suntem
cruste / ale aceleiași melodii” (Petria, 2012, p.
31) - marele scrâșnet vibrat în diferite frecvențe
al dezlipirilor (pielii de pe carne și a cărnii de
pe oase); „puls / (...) / crezi că-ți aperi viitorul /
renegându-ți globulele roșii din venele mele / ne
plusăm unu’ prin altul / doar pierderile” (Petria,
2012, p. 68)
*
În final vom spune despre poezia lui
Alexandru Petria că, deși, stă la cea mai mare
distanță posibilă de tropii tenebroși (în sensul
de intenționat-ezoterici, gratuit-eclectici și de
aceea, adeseori, suprasimbolizați [sau forțați să
suprasimbolizeze]), în vreme ce adoptă perme-
nent (se răsfață permanent cu) o o viziune lumi-
nos-utilitară asupra vieții și a sensurilor ei...una
cât se poate de anti-anorectică și de bonom-pa-
ternă (atât în ceea ce privește apetitul sexual cât
și pasiunea [sau foamea! de-a dreptul din spa-
tele] gestului și a actului - “„când mi-ai spus că
putem rămâne prieteni, / că te sperie dragostea,
/ m-am simțit ca și cum hemingway ar fi dat col-
țul, / dar i-aș duce apă încă zilnic la cușcă, / și
mângâindu-i blana să-i zic că e un cățel tălâmb
și lacom, / ca și cum aș povesti despre mărar și
varză / cu bunica moartă / și apoi ne-am certa
pe prețurile de la piață. / (...) nu vreau apă plată
la pet, vreau izvorul [Petria, 2012, p. 63]”), ea nu
este totuși o poezie lipsită de un ocultism păgân
specific arhaismului nordic, trainic, de o clarita-
te rece și cu o intuiție și o putere de redare pă-
trunzătoare.
Astfel, atunci când poetul Petria vorbește de
vagin în termeni de peșteră („în interiorul pește-
rii / era frig, / peștera pulsa cu frigul ei” [Petria,
2012, p. 24]), de momentul de relaxare postcoital
ca despre un desert exotic (“și o să râdem și-o să
spunem ca altădată bancuri, / cum se ridică po-
ezia din cuvinte sper, / după sufleul de căpșuni
de după” [Petria, 2012, p. 46]), sau de vigoarea și
de prospețimea sexuală în termeni de bucolisme
zodiacale (de cicluri selenare și solare cu impli-
cații în fertilitățile agrare - „carnea de martie /
are alt termen de valabilitate” [Petria, 2012, p.
25]), el reânvie aproape nemijlocit saga islan-
deză sau kenningar-ul norvegian vechi: “Cine
spune ‘ghimpe lingual’ în loc de ‘limbă’ (orga-
nul bucal), ‘pardoseala sălii vânturilor’ în loc de
‘pământ’, ‘lupul copacilor’ în loc de ‘vânt’ pro-
pune de fiecare data auditorilor săi o mica ghi-
citoare poetică, pe care ei o rezolvă tacit. (...)”
(Huizinga, 2002, p. 212)
Tonul în care e scrisă cartea e unul hotărât
neglazurat (și asta, deși, glumind, poetul mărtu-
risește ori de câte ori are ocazia că îi plac prăji-
turile mai mult decât orice altceva pe lume „în-
vățătoarea ne certa (...) / aveam o slăbiciune și
atunci pentru dulciuri, / mă dădeam în vânt în
special după ciocolată. / rupeam dimineața din
batonul de ciocolată jumătate, / o înfulecam, iar
restul îl puneam în pupitrul băncii. pentru mai
târziu.” [Petria, 2012, p. 92]) exact din același
motiv din care detectivul Ray Velcoro (interpre-
tat de Colin Farrell) din serialul True Detective
refuză băutura în momentele cu adevărat critice
(decisive): “Booze tends to take the edge off, I
want to stay angry.” („Băutura tinde să calmeze /
tocească / rotunjească limita ascuțită a nervilor,
iar eu vreau să rămân mânios”) În același stil,
Alexandru Petria refuză să-și inducă (lui sau ci-
titorilor săi) narcoze sub formă de producții de
serotonină (de „hormonul fericirii”), și aceasta
deoarece el dorește să-și dea seama de necesita-
te în exact ceea ce reprezintă ea: (femeia) “până
una-alta / ea e învierea ta la purtător” (Petria,
2016, p. 40); „știu că dragostea are / ecou în sin-
dromul stockholm” (Petria, 2016, p. 43); „nu pot
să-mi văd viața nici de departe / ca pe un copil
dintr-o altă căsătorie” (Petria, 2016, p. 77)
La sfârșit rămâne geaca de piele a fostului roc-
ker ca mărturie de profil inerent făcută în stilul
unei confesiuni de credință catolice: “s-o regu-
lezi pe cinstite fără să îmbraci părerile de rău /
ca geaca de piele veche și trainică” (Petria, 2012,
p. 100) Libertatea poate anula și / sau reinventa
orice deficit ființial, ea poate păcăli creierul să
creadă că ești din nou tânăr și puternic (tot așa
cum realitatea virtuală a VR headset-ului păcă-
lește creierul paraplegicilor că membrele sunt
încă acolo și sunt funcționale [4]) și să-l facă să
se comporte în consecință
Note:
1	Preluat de pe https://dexonline.ro/definitie/rost, con-
sultat la data de 20 Ianuarie 2017, 12: 44 p.m.
2	Preluat de pe https://dexonline.ro/definitie/aplomb,
consultat la data de 20 Ianuarie 2017, 13: 48 p.m.
3	”Hydrocarbon Corpse Juice: A post-apocalyptic en-
tity composed of organic corpses flattened, piled up
and liquidated in sedimentary basins (mega-graveyar-
ds)” (Negarestani, 2008, p. 27)
4	Pentru a se înțelege mai bine transpunerea din fizică
în metafizică a metodei, a se viziona în acest scop fabu-
losul material video de la adresa https://www.facebo-
ok.com/quartznews/videos/1247234775310222/?pn-
ref=story, material intitulat “Scientists have found a
way to make paraplegics move again” (Cercetătorii au
găsit o modaitate de a-i face pe paraplegici să se miște
din nou) și care, în esență, vorbește despre sublimările
inimaginabile din ingineria medical venite pe filiera ...
video-game-urilor adolescenței!!!
Bibliografie:
Hillis Milles, Joseph. (2007). Etica lecturii. Traducere
de Dinu Luca. Grupul Editorial Art: București
Huizinga Johan. (2002). Homo ludens. Încercare de
determinare a elementului ludic al culturii. Traducere
din olandeză de H.R. Radian. Humanitas: București.
Negarestani, Reza. (2008). Cyclonopedia: Complicity
with Anonymous Materials. Melbourne: re.press.
Petria, Alexandru. (2012). Călăul harnic. Herg Benet:
București
■
24
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
diagnoze
Identitatea națională.
Trei experiențe
■ Andrei Marga
Conceperea identității naționale condițio-
nează prioritățile acțiunilor, ierarhia valori-
lor, orientarea educației și anvergura cultu-
rii unei comunități. Ea se verifică în raport cu date
factuale și prin consecințe.
Această concepere este din nou discutabilă.
Identitatea a devenit iarăși obiect de „afirmare cu
tărie” sau este redusă la limbă și tradiții. Se lasă ast-
fel la o parte, în mod păgubos, abordări importante
acumulate de istorie și, desigur, experiențele cheie
ale lumii moderne.
Este adevărat că teoria modernizării a subes-
timat importanța identităților. S-a considerat că,
fiind puternice, interacțiunile dizolvă comunitățile
etnice și națiunile odată cu emergența asocierilor
de state și a „societății mondiale”.
Astăzi globalizarea resimte nevoia unei schim-
bări, iar însăși Statele Unite ale Americii, care
au inițiat-o, operează deja corectura. Întârziind
să-și ducă înainte proiectul originar, Uniunea
Europeană nu mai poate înainta fără denunțarea
centralismului birocratic și reorganizare. Unele țări
din Europa Centrală și Răsăriteană semnalează că
nu pot atinge dezvoltarea pe care și-o propun fără
revizuirea acelei abordări a integrării ce s-a aplicat
după 1990.
Suntem astăzi, în orice caz, presați din multiple
direcții la o schimbare de concepere a identității
naționale și a ponderii ei în societate. O succintă
comparație este edificatoare. La începutul ani-
lor nouăzeci, o analiză elocventă (vezi Caterine
Durandin, La France contre l’Amerique, PUF, Paris,
1994) încheia examinarea competiției dintre uni-
versalismul american al libertății, drepturilor și
schimburilor, reprezentat de toți președinții, și
abordarea axată pe valorile națiunii, reprezentată
de de Gaulle, cu concluzia că primul a învins ire-
vocabil. Nu de mult, o analiză reprezentativă (vezi
Pierre Mannent, La Raison des nations. Reflexions
sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris,
2006) a arătat cât de mari sunt forțele de integrare,
dar și dependența a însăși democratizării de cadrul
național.
Identitatea etnică și cea națională sunt reale, dar
în alt fel decît socotesc atât simplismul paseist din
istoriografia actuală, cât și internaționalismul ce i
se opune. Pozitiv formulat, aceste identități se cer
scoase din îngustimea conceperii curente și din
topirea în alte identități și aduse la o concepere
ce include democratizarea și le cuprinde în teoria
modernizării.
În intervenția de față (ce prelungește analizele
pe care le-am publicat în timp în volumele Filosofia
unificării europene, 2003; Die Kuturelle Wende.
Cotitura culturală..., 2005; Reconstrucția prag-
matică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2016)
întreprind un demers în această direcție. Reiau
abordarea diacronică, spre a capta istoria ce face
inteligibilă identitatea națională, și duc mai departe
teoria, spre a o sincroniza.
Din prima clipă se impun semnalate o seamă de
deducții eronate ce privesc identitatea națională.
Din logică știm că orice obiect are identitate ce
constă din ansamblul de însușiri constante de-a
lungul timpului și caracteristice. Din această pre-
misă s-a dedus că identitatea este oarecum sustrasă
timpului. Dimpotrivă, identitățile comunităților
sunt produsul istoriei, iar conceperea lor depinde
de istorie.
Din istorie știm că identitatea națională a fost
conștientizată odată cu sesizarea specificului cul-
tural al popoarelor, când limba și tradițiile au tre-
cut drept indicii. Din această premisă s-a dedus că
identitatea națională s-ar opri la nivelul limbii și
tradițiilor. Or, interacțiunile limbilor se întețesc, iar
dezvoltarea nu mai este strict dependentă de tradi-
ții, nici măcar de teritoriu, încât o altă concepere a
identității naționale a devenit necesară.
Din teoriile modernității, de la Hegel, trecând
prin Marx și Max Weber, la Luhmann, Habermas,
Giddens și Touraine, știm că identitatea depinde de
contexte. De aici s-a dedus că identitatea etnică și
cea națională sunt ceva secundar, de care se ocupă
doar filosofia culturii, nu și teoria societății.
De lacune ale conceperii identității etnice și a
celei naționale este plin astăzi. Le găsim, bunăoară,
în acele reclame turistice ce presupun că potențialii
turiști ar fi atrași doar de date exotice, ancestrale.
Le găsim la propagandiștii marilor unități geopo-
litice, care relativizează identitatea națională. Le
găsim la opușii acestora, ideologii scrierii liricoide
a istoriei, care, sub pretextul apărării identității, vor
manipularea de grupuri din societăți nesigure.
Cu privire la conceperea identității naționale
avem deja multiple experiențe ale consecințelor.
Ele spun ceva despre lacunele abordării identității
naționale - atât din partea celor care o preiau în nu-
mele trecutului stilizat, cât și din partea celor care o
privesc prin ochelarii unui viitor închipuit.
Vreau să evoc aici trei experiențe trăite în
România în legătură cu identitatea națională și să
fac, în această primă parte a demersului meu, o
succintă evaluare.
*
După 1971, România a făcut experiența „căii
originale de dezvoltare”, de această dată în cadrele
socialismului răsăritean. Ideea socialismului în cu-
lori naționale a fost ideea fundamentală a regimu-
lui Ceaușescu. Rezultatele experienței sunt astăzi
bine cunoscute: industrialism forțat, guvernare
ce a trecut repede de la autoritarism la dictatură,
un stat totalitar controlat de partid și Securitate, o
cultură izolată și provincială, o pauperizare a vieții
materiale și spirituale.
Percepția eșecului s-a răspândit destul de mult
printre cetățenii României, care au respins pe bună
dreptate o originalitate costisitoare. În decem-
brie 1989, într-un context internațional schimbat,
proclamația unei noi puteri a prevăzut pluralism
politic, alegeri libere, separația puterilor, drepturi
umane fundamentale, integrarea în Europa unită,
atașarea la valorile civilizației moderne, a exprimat
o reală stare de spirit. Românii se arătau atunci gata
să abandoneze curajos „calea originală de dezvol-
tare” și să participe fără rețineri la procesele demo-
cratice ale Europei.
Ritmul schimbărilor s-a încetinit însă din când
în când. Prin Constituție (1992), România asigura
libertăți comparabile cu țările europene, dar fon-
dul unei noi atomizări a vieții sociale și al unui
control social ascuns la nivelul structurilor de bază
a rămas. În discursul politic au revenit, de altfel,
intermitent, opțiuni ale regimului înlăturat în de-
cembrie 1989: „democrația în condiții specifice“,
particularitățile naționale ca bază a organizării
instituțional-politice, ideea caracterului destabili-
zator al opoziției politice, teza modernizării doar
prin dezvoltare tehnico-economică.
S-a discutat aprins și, fără îndoială, se poate dis-
cuta îndelung asupra multiplilor factori presupuși
în această evoluție. Merită să ne oprim însă asupra
ideologiei care s-a suprapus devreme programului
din decembrie 1989 și alimentează situații de genul
celei amintite. Aceasta este ideologia organizată în
jurul tezei căii specifice de dezvoltare, care ar fi dic-
tată de identitatea națională - naționalismul.
Înțeleg aici prin naționalism exploatarea politi-
că a conștiinței particularităților etnice și îmi asum
deosebirea consacrată dintre versiunile clasice ale
„naționalismului vestic” și „naționalismului răsă-
ritean”. „Naționalismul din vest a apărut într-un
efort de a construi o națiune în realitatea politică
și lupta prezentului, fără prea mare considerare
sentimentală a trecutului; naționaliștii din Europa
occidentală și răsăriteană au creat adesea din mitu-
rile trecutului și idealurile viitorului o patrie ideală,
legată strâns cu trecutul, lipsită de orice conexiune
imediată cu prezentul și așteptând ca aceasta să de-
vină cândva o realitate politică. Astfel ei erau liberi
să o orneze cu trăsături pentru realizarea cărora nu
aveau responsabilitatea imediată, dar care au influ-
ențat imaginea plină de dorințe a națiunii, în curs
de naștere, despre sine și misiunea sa” (Hans Kohn,
The Idea of Nationalism. A Study in its Origins and
Background, Macmillan , New York , 1961, p.330).
Spre deosebire de „naționalismul occidental” cla-
sic, care este orientat spre progresul și propășirea
în cadrele democratice cucerite, „naționalismul ră-
săritean” s-a orientat tot mai mult spre delimitare,
cultivând un „specific” niciodată lămurit destul,
care în fapt izolează. Cupola acestei orientări este
o interpretare pauperă a istoriei, ce-și ia termeni
centrali din filosofia romantică, „poporul (Volk)”
și „misiunea” lui istorică, pentru a minimaliza de-
mocratizarea.
Naționalismul se impune discutat din motivul
factual că a jucat un rol istoric nu numai în epo-
ca emancipării națiunilor, ci și în epoca recentă. A
jucat un rol ca ideologie tardivă (în România după
1971) a regimului comunist, când liderii, nemaipu-
tându-se legitima din vreun sens general al istoriei,
asigurat de „legile dialecticii“, și nici din satisfa-
cerea intereselor proletariatului, au încercat să se
legitimeze invocând interesele supreme ale „patri-
ei“. În România acel regim a cultivat în faza finală
ideea unei „firi a poporului român“ care l-ar face
neinteresat de reformele gorbacioviene ale anilor
optzeci.
Naționalismul a jucat, însă, în continuare, un
rol istoric, de această dată ca ideologie a forțelor
întârziate ale comunismului, care căutau să împie-
dice sau, cel puțin, să încetinească modernizarea
instituțională și culturală. Naționalismul s-a inter-
pus vizibil între socialismul răsăritean și societatea
deschisă, între autoritarism și democrație. El che-
ma la o identificare națională paseistă, redusă la o
identificarea etnică sumară, în fond la tautologia
„noi suntem noi”, cu toate implicațiile.
Nu identificarea etnică ca atare generează pro-
bleme, căci ea este un dat. Felul acesteia și, în mod
exact, felul identificării naționale pe care cei care
dominau l-au cultivat în statul național sunt de
O
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
25
o
discutat. O identificare națională ce nu include de-
mocratizarea statului și angajarea acestuia pentru
dezvoltare prin reforme devine instrumentală. Nu
naționalismul ca grijă a unei națiuni de sine este
chestionabil, ci naționalismul ca folosire politică în
interese particulare a identității naționale.
Experiența pe care am redat-o succinct atestă
clar că o concepere simplificată a identității nați-
onale, separând-o de imperativele democraizării și
dezvoltării, este deschisă manipulării și are conse-
cințe inacceptabile.
*
După 1989 România trebuia pregătită pentru in-
trarea în Uniunea Europeană. Invitația de a negocia
intrarea a sosit în decembrie 1999, iar guvernul de
atunci al Convenției Democratice a negociat unele
capitole, reușind să închidă cîteva dintre ele, primul
fiind “Educația și formarea profesională” (2000).
Guvernul următor, al Partidului Social Democrat, a
negociat restul capitolelor. Ca urmare a acestor ne-
gocieri, în 2007, România a devenit parte a Uniunii
Europene.
Chestiunile identității în statul național nu mai
puteau fi puse ca înainte. Ele trebuiau să încorpo-
reze noua bază normativă a societății: doctrina
libertăților individuale și drepturilor cetățenești
inprescriptibile. Aceasta a devenit fundament insti-
tuțional, precum în orice stat modern.
Dar statul modern, ce se întemeiază pe universa-
litatea acestor libertăți și drepturi, odată reasumat și
în Europa Centrală și Răsăriteană, a fost terenul pro-
pice pentru afirmarea identităților umane - comu-
nitare, individuale, colective etc. Așa cum Charles
Taylor a observat la timp (Politics of Recognition,
în Amy Guttman, ed., Multiculturalism, Princeton
University Press, 1994), „politica egalei demnități
(the politics of equal dignity)”, încorporată în orga-
nizarea statului modern, a fost provocată și aici la
soluții favorabile unei „politici a diferenței (politics
of difference)”, solicitată de minorități (dar nu nu-
mai de acestea!). Statul modern a fost pus astfel la
încercare sub aspectul capacității de a corela mul-
țimea diferitelor identități pe care regimul dreptu-
rilor și libertăților fundamentale ale individului și
cetățeanului le permite și încurajează.
În țările Europei Centrale și Răsăritene corelarea
indentităților, explicită după 1989, a fost un proces
complex și a rămas astfel. Cauzele sunt multiple.
În primul rând, reformele - de recuperare a tra-
dițiilor democrate, de sincronizare cu nivelele de
dezvoltare din Occident, de satisfacere a criterii-
lor intrării în Uniunea Europeană și de adaptare la
condițiile globalizării - au produs dislocări și, inevi-
tabil, noi constelații ale integrării identităților. În al
doilea rând, în majoritatea țărilor regiunii identifi-
carea etnică explicită a majorității și a minorităților
a adus pe agenda zilei nevoia de a găsi soluții noi. În
al treilea rând, politica internațională a devenit, de
la al doilea război mondial încoace, mereu mai pre-
ocupată de protejarea identităților, inclusiv în cazul
comunităților și grupurilor socotite mici, în numele
drepturilor inalienabile ale omului și cetățeanului.
Identitatea la nivelul statului național trebuia
concepută altfel decât prin extrapolarea vreunei
identități etnice, dar, în loc să se opereze adecva-
rea ei, a fost practic pusă în paranteză. Soluția la
îndemână era acceptarea multiplelor identități ale
cetățeanului și recunoașterea diversității culturale
(multiculturalismul). Dar această idee, ce câștiga
teren, a fost înțeleasă repede ca relativizare a iden-
tității naționale, iar multiculturalismul, inevitabil
în regiuni caracterizate de diversitate linguală și
confesională, a fost înțeles ca amalgam manipulabil
de culturi. Consecința majoră a fost o decentrare a
societății care, pe cât a reușit, i-a retezat capacitatea
de autoconducere.
Concluzia este limpede. Respectând libertățile
individului și drepturile cetățenești, o națiune nu
mai poate fi integrată democratic fără acorduri ale
celor implicați. Dar aceste acorduri se cer realizate
continuu la nivelul statului. Acolo unde identitatea
națională a fost subestimată s-au plătit costuri grele
- de la destrămarea economiei la manevrarea po-
liticilor publice din diferite centre de putere. Când
această identitate a fost relativizată, societatea și-a
pierdut busola.
*
România a devenit, în 2007, membră a Uniunii
Europene. Era de așteptat ca acest fapt istoric de
importanță fundamentală să ducă la dezvoltare
impetuoasă în condițiile democrației. Numai că
totul a depins de asumarea situației în numele in-
tereselor naționale bine clarificate. În locul acesteia,
România a intrat pe cursul unei politici ce și-a în-
chipuit că regulile Uniunii Europene sunt suficien-
te pentru a rezolva problemele propriei dezvoltări,
iar o democrație redusă la alegeri libere organizate
periodic este sfârșitul istoriei. În vreme ce în orice
țară a Uniunii Europene statul național a fost o forță
importantă a propriei dezvoltări, în România acest
stat a intrat pe cursa slăbirii sub toate aspectele și a
anonimizării răspunderilor, într-o democrație fără
telos, în care se discută, cum se observă, funcțiile
persoanelor, nu proiecte de dezvoltare.
Drept consecință, România are acum o seamă de
indicatori ce pun pe gânduri. Ea are cea mai mare
emigrație din istoria ei și dintre țările regiunii. Nu
se știe nici astăzi câți cetățeni are țara, dar la, să zi-
cem, douăzeci de milioane, sub cinci milioane de
lucrători este mult prea puțin. Capitalul propriu are
pondere redusă - România fiind țară care, în cursul
privatizării, s-a dezindustrializat. Ea vinde materii
prime, mai nou pământ (recent, în Delta Dunării,
se rade pământul mănos de la suprafață, pentru a
fi exportat!), și exportă forță de muncă. Cele mai
mari suprafețe agricole zac nelucrate. Pe cale de a
redeveni agrară, România importă copios alimente
de bază. O treime din populația ei luptă cu sărăcia,
care lovește un procent mai ridicat de oameni decât
în alte țări europene. Corupția este fără precedent
și stă dosită în locuri care nici nu au fost încă luate
sub binoclu: administrație, educație, știință, servi-
cii publice, reprezentare externă. Lupta anticorup-
ție este politizată și condusă de unii dintre cei mai
corupți. Autoflatarea este proporțională cu precari-
tatea performanțelor: patentele se importă, norma-
lizarea instituțională nu interesează, nepregîătiții au
devenit șefi, excursiile trec drept politică externă.
Peste toate, în cea mai lungă perioadă de pace din
Europa, cu posibilități mai mari ca oricând de a lua
decizii, România înregistrează numeroși indicatori
de fapt dramatici.
Cei mai mulți români trăiesc situația pe care am
creionat-o, nu doar ca o constatare amară, ci pe viu,
cu lipsurile, frustrările și durerile aferente. Și presa,
și literatura, și arta, și istoria recentă preiau prea pu-
țin în formule dramele și tragediile condiției umane
din acești ani.
Pe bună dreptate, unii se întreabă de unde vin
toate acestea. Răspunsul răspândit în ultimii ani
este că “nu ne lasă să ne dezvoltăm! Tot ce încer-
căm, vin alții și ne opresc! Avem bogății, dar nu mai
sunt sub control. Avem păduri, dar le taie alții. Am
avut industrie, dar a trecut în alte mâini. Am putea
avea agricultură, dar este sub obroc. S-a adus un
guvern de așa-ziși <tehnocrați> care, nu numai că
nu știu să facă ceva, dar nu au legătură cu ce trebuie
făcut. În fapt, am ajuns să ne conducă alții!“. Acest
răspuns îl auzi și în Bucovina, și în Dobrogea, și în
Oltenia, și în Transilvania, și în Muntenia.
Desigur, oamenii invocă fapte pentru evaluarea
de mai sus. Când, în 2012, Manuel Barosso și alții
au forțat punerea în paranteză a unui referendum
prin care peste șapte milioane de cetățeni au votat
demiterea președintelui, a fost un gest de condu-
cere de către alții. România a semnat pactul fiscal
al Comisiei Europene, care, aparent, ține de logica
finanțelor, dar nimeni nu l-a aprobat într-o dez-
batere normală, într-o țară care nu se poate nici
ea dezvolta prin „austeritate“. Cei familiarizați cu
ceea ce se întâmplă în bănci observă că nu numai
milionarii români scot cât pot de repede din țară
veniturile, dar orice bancă le duce aproape zilnic în
afară. În viața politică apar peste noapte inși cu ca-
pul plin de banalități, pe care le impun cu emfază
drept soluții, și partide ce par pompate de undeva.
La corupția care înflorește în condițiile luptei anti-
corupție, se adaugă acum intrarea pe ușa din dos a
politicii a tehnocraților de mucava, care tot corupție
este, dacă nu ceva mai rău. Unii șefi ai aparatului
justițiar sunt numiți după interese obscure, dar vor
să treacă examene înainte de toate la poarta unor
ambasade. Se îngroașă iarăși obiceiul lovirii rivali-
lor prin aranjarea de articole la publicații din afara
țării, ca și cum acele articole ar fi vocea acestora. Și
multe altele.
Sunt acestea dovezi că țara este condusă din afa-
ră? Eu cred că răspunsul se cere adus în parametrii
realității.
Cel puțin pe exemplele care se dau, nimeni nu a
prezentat dovada vreunei obligații stabilite în afară
pentru România. Nu s-a prezentat vreun document
oficial al cuiva în care să se spună că nu se recunoaș-
te referendumul de demitere din 2012. Invalidarea
scrutinului a fost o operație făcută de mâini și minți
de pe aceste meleaguri. Nu există vreun document
de obligare la semnare de documente de politică fis-
cală a Uniunii Europene. Nici vreunul privind scoa-
terea veniturilor în afara țării. Nici de obligare la
vânzarea de pământ sau lichidarea de unități. Nici
preluarea de „tehnocrați” în partide care au aban-
donat libertățile cetățenești și nu mai sunt capabile
de soluții nu a impus-o cineva. Nici susținerea unor
impostori indigeni pentru a apărea în mari publica-
ții, spre a-i ataca pe alții, nu e opera cuiva din afa-
ră. Nici acceptarea de către negociatori a clauzelor
oneroase nu se poate pune în seama vreunui străin.
Toate acestea - și multe altele ce se pot invoca
- sunt, trebuie spus lucid, opere autohtone. Este
vorba de opere autohtone legate de neînțelegerea
importanței acțiunii luminate într-un stat național
și a asumării propriei identități.
*
Se poate astfel spune că înțelegerea sumară a
identității naționale, prin reducerea la limbă și tra-
diții, abate preocupările de dezvoltare spre conser-
varea de regimuri. Relativizarea identității naționa-
le antrenează subminarea răspunderilor. Iar atunci
când identitatea națională este dizolvată într-una
mai cuprinzătoare, se ajunge la obstacolarea demo-
cratizării și decapitarea societății.
■
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
tale quale
Regalitatea
■ Vasile Zecheru
n interacțiunea sa cu umanitatea, Principiul
dispune de un mediator discret și cvasi-necu-
noscut, un Centru spiritual suprem (CSS) - viu
și autentic - despre care, mai direct sau mai voa-
lat, amintesc toate marile tradiții, atât cele de mult
apuse, cât și cele contemporane. În acest sens, ca o
prealabilă pregătire la ceea ce s-ar putea numi pro-
blematica autorității spirituale și a puterii tempo-
rale, Rene Guenon a găsit de cuviință că se impun
a fi tâlcuite, mai întâi, înțelesurile misterioșilor in-
termediarii cerești Shekinah și Metatron așa cum
ne parvin aceștia din vechile scripturi ebraice și din
dogma creștină. Astfel, Shekinah înseamnă prezența
reală a divinității, acest termen fiind îndeobște men-
ționat atunci când se face referire la existența unui
CSS. Aflat permanent în corespondență cu Ierusali-
mul ceresc, CSS este locul unde, în mod tradițional,
domnește Shekinah. La rândul său, Metatron-ul este
însuși Principiul / Dumnezeu sau, uneori, trimisul
Domnului, Supraveghetorul / Întemeietorul Tradi-
ției, Îngerul Feții, Prințul lumii, etc. Metatron-ul de-
semnează, totodată, Polul ceresc sau, în unele cazuri,
pe Șeful ierarhiei inițiatice - lisus sau Mikael - cel
care, în unele cazuri, este însoțit de Samael - umbra
- ipostaza malefică și distructivă (Guenon, R. - 1994,
pp. 23).
Toată problematica - deosebit de vastă și comple-
xă - este reluată sistematic în operele guenoniene.
(Guenon, R. - 2012 Stările..., pp. 79-82, Guenon, R.
- 2012 Omul..., p. 55, Guenon, R. - 2008, pp. 120-
129, Guenon, R. - 2006, pp. 209 și urm., Guenon, R.
- 2005, pp. 150 și urm. etc.) Mărturisitorul Tradiției
primordiale pleacă de la străvechea împărțirea pe
caste valabilă, în linii generale, și pentru lumea iu-
deo-creștină. El analizează din diverse perspective
această cazuistică reușind să aducă în realitatea cu-
rentă numeroase interpretări și accente edificatoare.
În acest cadru pe care l-am prefigurat sumar, ni se
spune că Brahman are acces rezervat, prin inițiere
și tradiție, la Marile misterii; ca atare, Ars sacerdo-
talis este calea tradițională care asigură aspirantului
posibilitatea de realizare a stărilor supraumane. În
același timp, casta Ksatriya putea avea acces doar la
cunoașterea Micilor misterii, Ars regis fiind calea ce
asigură dezvoltarea integrală a potențialului uman,
atingerea statutului de Jivan Mukti - Homo univer-
salis. În mod firesc, cea de-a doua cale trebuie văzută
ca fiind subsecventă primei, prefigurându-se astfel o
ierarhie spirituală și o scară către Cer.
În pasajul de mai sus, menționăm doar două per-
sonaje (Sfântul și Regele) din cele trei câte există în
realitate. Această atitudine este explicabilă din mo-
ment ce se cuvine să lămurim, mai întâi, o bipola-
ritate vizibilă în toate societățile arhaice chiar dacă,
prin aceasta, nu producem decât o tratare incom-
pletă a cazului. Este, desigur o simplificare vădită, o
contrapondere reducționistă și, pe fond, doar parțial
conformă cu reprezentarea simbolică din Tradiție.
În esență, CSS nu poate exista fără cel de-al treilea
arhetip - Profetul - aflat în relația cu Dumnezeu,
în cea mai privilegiată postură, cea denumită în
Tradiție, față către față.
Pentru a ilustra simbioza dintre autoritatea sacer-
dotală și puterea regală - cele două coloane funda-
mentale pe care se sprijină orice edificiu socio-uma-
nă - vom apela, în continuare, la un exemplu preluat
din lumea literară și consenat în nuvela Zahei orbul.
Acțiunea sacerdoțiului nu poate asigura, de una
singură, succesul demersului, după cum nici cea a
puterii regale, exercitate în mod unilateral, nu poa-
te duce la un rezultat acceptabil. Vasile Voiculescu,
autorul nuvelei menționate, utilizează inspirat două
simboluri: Orbul (Regele) și Ologul (Sfântul / Înaltul
Preot). Conlucrarea celor două personaje ar fi ima-
ginea ființei reîntregite, unitatea din care nimic nu
mai poate lipsi. Nu cumva, părinte, noi amândoi al-
cătuim fiara cea cu două capete a apocalipsului? - se
întreabă la un moment dat Ologul purtat pe umerii
de către Orb.
Pe de altă parte, opoziția formală dintre Venerabil
și Primul Supraveghetor, pe timpul lucrărilor maso-
nice, mediată de către Secundul Supraveghetor,
trebuie descifrată tot în acest registru. Guenon, ci-
tându-l pe Ossendowski, precizează că: Brahâtmâ
poate vorbi lui Dumnezeu față către față, Mahâtmâ
cunoaște viitorul iar Mahângâ este implicat efectiv
în derularea evenimentelor. Așadar, Brahâtmâ ex-
primă înțelepciunea / voința divină și deține pleni-
tudinea celor două puteri (sacerdotală și regală) în
unitatea lor indistinctă, nediferențiată și nemani-
festă, Mahâtmâ exprimă iubirea / mizericordia și
îndeplinește funcțiunea autorității spirituale, prin
excelență, iar Mahângâ - Regele care menține pacea
și armonia socială - guvernează lumea și exercită
puterea temporală prin dreptate și adevăr (Guenon,
R. - 2010).
În cadrul ritualului masonic, cele trei personaje
arhetipale simbolizează funcțiunile supreme lu-
crând împreună în spirit fratern în interiorul acele-
iași tri-unități (CSS). Atunci când, în istorie, cele trei
funcțiuni s-au reunit într-un singur personaj, aceas-
ta a constituit un eveniment cosmic cu consecințe
extraordinare. De aceea, prin viața și înfăptuirile
lor, Hermes Trismegistos, Moise, Buddha, Pitagora,
Iisus, Mahomed au reprezentat momente de coti-
tură și de semnificativă elevare pentru umanitate.
La nașterea lui Iisus, de pildă, cei trei magi (craii
de la Răsărit) au adus daruri simbolice: Mahângâ
(Regele) - aurul, Mahâtmâ (Preotul) - tămâia iar
Brahâtmâ (Profetul) - mirul, vederea duhovniceas-
că. Astfel, încă de la început, Iisus este învestit cu cele
trei puteri tradițional-sacramentale. Gestul a echiva-
lat inclusiv cu consacrarea religiei creștine ca fiind o
tradiție autentică și în deplin acord cu voia Celui de
Sus; a se vedea, de asemenea, în acest context, legen-
da monarhului ascuns din spiritualitatea româneas-
că (Lovinescu, V. - 1992).
Ceea ce urmează (o serie de trei articole despre
funcțiunile CSS - Regele, Sfântul și Profetul - nu va
epuiza, desigur, subiectul în sine, iar metodologia
ad-hoc pe care o propunem aici, nu reprezintă decât
una din variantele posibile. În consecință, rezultatul
demersului nostru este o invitație la aprofundare,
meditație și dezbateri asupra temei, astfel încât, în
final, să se poată obține o mai bună elucidare în ra-
port cu exigențele Tradiției și ale doctrinei metafi-
zice. În acord cu toate aceste repere, să le spunem,
conceptuale, prezentate succint mai sus, ar trebui să
facem o primă distincție netă între arta sacerdota-
tă și cea regală, prin prisma produsul final specific
anume, Sfântul, pentru prima dintre măiestrii și
Regele, pentru cea de-a doua. Desigur, vom admi-
te că asocierea repere conceptuale, fiind preluată din
știință, este vag inadecvată pentru a caracteriza un
subiect ce aparține cunoașterii analogice (simboli-
ce). Cu toate acestea, însă, dată fiind incapacitatea
cuvintelor de a transmite mesaje de ordin spiritual,
ne vom asuma și pe mai departe acestă condiționa-
re, tot astfel cum savanții din fizica cuantică se văd
nevoiți să utilizeze numeroase metafore și termeni
oximoronici pentru a prezenta realitățile pe care ei
le cercetează. Regele și Sfântul au ca bază comună
iluminarea, acea tulburătoare și necuantificabilă ex-
periență transcendentală - personală, netransmisi-
bilă - vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică din
ortodoxie. Această peak-experiance este mărturisită
de către toți trăitorii autentici ca fiind sublimul mo-
ment de inflexiune ce marchează ireversibil începu-
tul îndumnezeirii omului. (Maslow, A. - 2007)
A doua distincție pe care o vom introduce se refe-
ră la modul diferit în care Regele și Sfântul evoluea-
ză ulterior iluminării, primul adunând instrumente
(viziune, charisma^) de îndrumare a acțiunii uma-
ne în vederea edificării Împărăției lui Dumnezeu pe
Pământ, celălalt sporindu-și puterile (despătimirea,
iubirea aproapelui, vindecarea suferințelor) întru re-
alizarea spirituală și unio mistica. Această diferență
pe care o revelăm, aici, între cele două mari categorii
de puteri nu este nici iluzorie și nici incertă, ci doar
dificilă de definit din punct de vedere concret, ana-
litic, pentru că aceste două sidhi vin din adâncurile
Ființei, asemenea unor daruri îngemănate.
Ca spirit și funcțiune, pogorându-se în om și
în Lume tot din aceeași sacralitate, Înaltul Preot și
Regele luminat sunt frați întru Domnul. În toate
societățile tradiționale, palatul regal și catedrala /
templul, două edificii aflate, de regulă, în apropiere
unul față de celălalt, marchează centrul administra-
tiv și sacerdotal al locului și al comunității, în egală
măsură. Fiind potențial litigioasă, scindarea puteri-
lor, ca orice divizare de altfel, a generat și va genera
de-a pururi, conflicte vehemente și contestare reci-
procă. În istorie, au existat și cazuri când o singură
persoană a cumulat cele două puteri. Astfel, despre
statutul său Iisus spune: Eu sunt Alfa și Omega!, cu
alte cuvinte, eu cumulez funcțiunea regală și pe cea a
sacerdotală, deopotrivă.
În fine, ca o a treia distincție, s-ar mai putea
adăuga că arta sacerdotată și cea regală, sunt dife-
rite și separate, îndeosebi datorită metodologiilor
specifice. Pentru formarea sa, Sfântul alege asceza,
izolarea (înstrăinarea de lume), în timp ce, Regele /
Maestrul optează irevocabil pentru acțiune în plan
socio-uman exersând la maxim interconectarea cu
semenii ca o revărsare a propriei sale cunoașteri
asupra societății umane, comunității, etniei din care
face parte și împreună cu care se va mântui sau se va
prăbuși în neant, după caz. De precizat că prin sin-
tagma Arta regală se va înțelege aici, o mixtură între
șlefuirea pietrei brute și edificarea Templului ideal al
umanității, ca fiind acestea, două lucrări distincte
ce se derulează simultan, una în plan personal, de
perfecționare și elevare spirituală, cealaltă, în plan
social, de construire a unei lumi în acord cu ordinea
divină revelată.
Până la un punct și Sfântul și Regele merg pe un
drum comun, acela al cunoașterii inițiatice, și to-
tuși, tradițiile ce se alcătuiesc, în timp, în urma celor
două personaje generice sunt contradictorii și com-
plementare, în egală măsură. Prima dintre tradiții
formează arta sacerdotală / brahmanică, cealaltă,
măiestria regală sau arta castei Kshatria. Istoria lu-
mii abundă în date și informații privind colaborarea
și, uneori, confruntarea dintre cele două funcțiuni
denumite metaforic, pe bună dreptate, coloanele
pe care s-a înălțat umanitatea în aspirația sa către
progres, și prosperitate. Arta regală, așa cum este
aceasta transmisă în prezent în cadrul organizații-
lor inițiatice, se prefigurează ca fiind trăirea cu sens,
trăirea pentru ideal / valoare, adică trăirea orientată
O
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
27
o
efectul de seară
axiologic având drept ultim scop construirea
Templului ideal al umanității.
În plan individual, funcțiunea regală presupu-
ne așadar, atingerea statutului de om întreg cu acel
corolar al trăirii la propriu a iluminării; în prealabil,
aspirantul a parcurs platoul despătimirii (eradicarea
viciilor și exersarea virtuților) și a participat efectiv,
în cadrul unei organizații inițiatice, la cultivarea
spiritului fratern. După ce se va fi încărcat cu toată
această cunoaștere pe care o trecem aici în revistă
fără a insista, un astfel de Monarh ascuns (decondi-
ționat de cele lumești) va privi dintr-o altă perspec-
tivă viața sa de după inițierea cea mare - moartea
simbolică urmată cu necesitate de o renaștere. Prin
urmare, el va vedea cu alți ochi realitatea, asemenea
celui care își schimbă filozofia de viață după ce a in-
trat în stări de conștiință non-ordinară. Un astfel de
aspirant își va pune problema sensului vieții sale și
va încerca să se clarifice la acest capitol. Tot medi-
tând la aceasta, personajul nostru generic va înțele-
ge că nu trebuie să-și fixeze un scop care să fie doar
strict personal, ci să vizeze cu deosebire producerea
de efecte benefice în plan social (comunitar).
Din acestă perspectivă, cel consacrat Rege își va
asuma responsabilități privind transpunerea în fapt
a voinței și ordinii divine. Desigur, el știe că nu se
poate bucura de rodul muncii sale; pomișorul pe
care tocmai l-a sădit în urma convingerilor sale vizi-
onare va deveni falnic și va bucura un nenăscut pui
de om care-i va culege fructul și-l va pomeni, peste
timp, pentru fapta sa. Către un astfel de scop se va
îndrepta de acum înainte acțiunea Regelui, sacrifi-
ciul său și întreaga energie câtă i-a mai rămas până
la marea trecere, cea definitivă și ireversibilă. Și iată
cum, încet dar sigur, ars moriendi se transformă în
ars vivendi. Acesta este fondul perfecționării iniția-
tice pentru orice Rex Deus! Când aspirantul la mă-
iestria regală va ajunge să înțelegă ființial Adevărul
atunci, cu siguranță, el se va fi înțelepțit definitiv și,
astfel, va putea să-și asume, asemenea unui Avatar,
o misiune de pogorâmânt în lume pentru a înfăp-
tui voia lui Dumnezeu - ordinea sacră așa cum re-
zultă aceasta din proporționalitate omniprezentă.
În esență, funcțiunea Regelui constă în exercitarea
efectivă a puterii lumești în scopul obținerii echili-
brului și armoniei și presupune efort normativ des-
tinat să ordoneze și, totodată, exercitarea controlului
menit să regleze sistemul condus în raport cu sco-
pul. Desigur, este inutil să mai precizăm că, de fapt,
nu ne referim la un rege concret și că avem în vedere
doar un personaj generic, definit în mod tradițional
prin funcțiunea pe care el ar trebui să și-o asume ca
supremă îndatorire și orizont de sacrificiu.
Bibliografie
Guenon, R., (2012) - Stările multiple ale Ființei, Ed.
Herald, Buc.
Guenon, R., (2012) - Omul și devenirea sa după Vedanta,
Ed. Herald, Buc.
Guenon, R., (2010) - Autoritate spirituală și putere tempo-
rală, Ed. Herald, Buc.
Guenon, R., (2008) - Inițiere și realizare spirituală, Ed.
Herald, Buc.
Guenon, R., (2006) - Introducere general în studiul doctri-
nelor hinduse, Ed. Herald, Buc.
Guenon, R., (2005) - Metafizică și cosmologie orientală,
Ed. Herald, Buc.
Guenon, R., (1994) - Regele lumii, Ed. Rosmarin, Buc.
Lovinescu, V., (1992) - Monarhul ascuns, Ed. Institutul
European, Iași
Maslow, A., (2007) - Motivație și personalitate, Ed. Trei,
Buc.
Ossendowski, F., (1999) - Animale, oameni și zei, Ed.
Institutului European, Iași
■
Obsesiv 20 DEN (17)
■ Robert Diculescu
Prima săptămână a urmat un curs de asambla-
re a servărelor. A fost selectat pentru asta. Câtă
mândrie!
Se bucura doar pentru faptul că mai mințea o săp-
tămână munca în secții și era plătit pentru asta. Nu era
nevoit să intre din prima în șuturile obositoare de doi-
sprezece ore. Cursurile țineau opt ore pe zi.
Instructorul, era un tip de cincizeci și cinci de ani,
care avea deja zece ani de stat în Cehia.
Era plictisit de toate aceste instructaje săptămânale
cu nu știu câți afoni ca noi. Tot efortul predării la vârsta
lui îl obosea vizibil. Se gândea cred mai mult la cîte zile
libere urma să aibă pentru a se înfunda în vreun bar
din Kuthna Hora sau Kolin să-și bea mințile cît mai
multe ore. Să uite într-un fel de toate.
Fața îl trăda, alcoolul își lăsase semne distinct, în pie-
lea lui. Nu și le putea ascunde. Asta îl făcea plăcut. Cei
degradați și în curs de finalizare a acestei degradări co-
tidiene au un farmec aparte pentru el. Avea și un anu-
mit tip de oboseală care se învecina cu un fel de sfîrșit.
Îi ghicea în priviri și în tonul cu care vorbea o conști-
ință a inutilității a ceea ce face. Încerca doar să mimeze
un minim de entuziasm pentru a nu fi eventual conce-
diat de șefuleții cehi. Exemplarele ca el păreau în locul
acela distincte printre ceilalți. Cred că se întreba zilnic
ce naiba mai căuta de atîția ani în țara asta și de ce nu
se întoarce la soție , și la casa lui din țară? Obosit să tot
explice și să tot explice aceleași lucruri, pînă uiți și ce
vrei să mai explici unora și altora.
Toate bârfele celor mai vechi din fabrică aveau in-
variabil cam aceeași concluzie: este un bun meseriaș,
nimeni nu prea poate să îi sufle în ciorbă, dar este un
bețiv înrăit.
Dar uneori avea glume bune. Se destindea și deve-
nea senin. Vorbea calm.
Existau vreo douăzeci și cinci de modele de servă-
re care se asamblau în uzina de la Kolin. Maxim zece
modele veneau cel mai frecvent pe linia de producție.
Restul ajungeau destul de rar să fie comandate de către
clienți.
La curs mai erau încă zece colegi. Toți păreau atît
de interesați de viitoarea meserie. Fremătau de emoție,
calculau banii pe care îi vor lua, puneau o grămadă de
întrebări instructorului.
Numai el și-a dat sema din prima că nu îl interesau
deloc acele servăre și nici nu voia să învețe asamblarea
lor. Știa că va pica testele finale. Era inevitabil.
Într-o săptămînă de zile s-a străduit enorm să nu
învețe nimic.
Era mai atent la trecerea orelor și la pauzele de ți-
gară, la cum să se facă că vrea să învețe piesăraiele de
acolo, denumiri, cote, mișcări subtile de înfiletare a
dimilor în carcase, fixarea hardurilor și a plăcilor de
bază. Îi erau atît de străine și îi păreau atât de neintere-
sante acele componente. Toată munca aia de la secția
de asamblare de robot pus pe modul automat timp de
doisprezece ore. Nu era de el munca aia! Muncă cu cla-
caj. Îi era teamă că nu o să-l mai angajeze deloc, dacă
pică testele, dar nu îi păsa, se putea întorce acasă și gata
distracția cehească.
În ultima zi de curs a picat testele. Nu învățase mai
nimic. La proba practică de asamblare a luat nota mini-
mă. S-a mișcat prea încet față de timpul în care trebuia
să termine punerea componentelor corect.
Salvarea a venit de la instructor. După ce i-a făcut o
morală de ochii celorlați, că este singurul care a picat
testele din cei zece și nu își explică de ce, i-a spus că are
pentru el un post invidiat de mulți. Tot la secția asam-
blare. Se numește homolifter. Omul cu liftul. Oho!
Practic, trebuia să care de pe bandă servărele, să le
introducă în niște cărucioare , să le fac un test de curent
în cincisprezece minute și să le dea mai departe. La un
alt rând de teste mult mai elaborate.
Asta însemna muncă mai puțină, pauze mai lungi și
fără stresul pe care îl aveau roboțeii de la linia de bandă.
Exact ce avea nevoie! Un post cât de cât respirabil.
I-a mulțumit în gând instructorului.
***
În fața peretelui. Stă așezat în fața peretelui. Privește
un punct fix. De cîteva zile tot privește peretele.
Denivelările lui, curbele, micile găuri făcute cu ajuto-
rul pixurilor și cuțitelor, de către cei de dinainte, care
au locuit în această cameră. Probabil, au căutat acolo
un loc. Un așezământ altfel. O evadare imposibilă din
celulele-standard.
Închide ochii în perete.
Nemișcat precum peretele. Imobil. Nu mai aude ni-
mic. Nu mai vrea să audă nimic. Nimic nu mai ajunge
pînă la el.
Nu mai poate auzi nici un zgomot. Stabilizat în imo-
bilitate. Trupul lui ia locul peretelui. Devine peretele.
Totul în el a devenit zid și nemișcare. Este asemeni
peretelui.
***
Nu se mai petrece nimic. Nici înainte nu s-a petre-
cut nimic. Nu se mai poate petrece absolut nimic. Nu
se va mai repeta nimic. Nimic.
Și dacă poate să adoarmă, dacă mai poate, vrea să
adoarmă doar în somnul lui, nu în al altuia!
În somn nu se va mai repeta nimic. În somn se va
întâlni. Se va recunoaște ca o rudă moartă demult. În
sfârșit.
Va înțelege tot ce a părut straniu pînă acum. Iluzia a
ce s-a întâmplat. Praful și cenușa întâmplărilor.
***
Sevastos: Mi-am luat tot uleiul ieftin la bucătarie,
unde era să intru în blonda cehoică, ca într-o skoda de-
capotabilă. Jupâneasa, cea care stă în camera de lîngă
baie, și vine la muncă numai în fuste mini colorate.
Trebuia să-mi fac loc să gătesc cît mai repede. Orele
libere sunt parcă secunde. Nici nu apuci să gătești și să
înfuleci ce ai gătit, că trebuie să alergi echipat la stația de
autobuz, pentru schimbul tău.
Mă întreb: unde trage ea? Barosane! Unde se duce
cînd se duce? Cînd este tristă și dărâmată de la bere?
Unde își caută ea căldura? Pe unde o găsește? Pe unde?
***
Jon:
Strâng ăștia bani de la fiecare cameră. Să aibă de
rezervă.
Azi-dimeață l-am văzut pe unul de la etajul doi fu-
gind pe scări cu o pungă de bani. Cine știe unde! Cine
știe cît avea în acea pungă.
Și puțin mai târziu, în mașina aceea care este și
acum acolo, parcată în fața căminului. Ehee!
S-au petrecut niște mici orgii pe bani. Cu două ce-
hoaice blonde din cap până-n picioare. Frumușele.
Au urcat pe rând în mașină vreo șapte băiețași.
Dădeau sticlele din mînă în mînă pînă le goleau. Își fă-
ceau curaj. Apoi se urcau în mașinuță pentru răcorire
și pierderea lichidelor.
■
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
o dată pe lună
Dialoguri posibile...
■ Mircea Pora
La Casa Albă, în Biroul Oval, un dialog în jur
de ora zece dimineața.
— Ei, James, până-mi termin trabucul
și cafeaua fă un tur prin „împărățiile mele” și spu-
ne-mi „ce și cum”...
— Yes, my President... În China e liniște, P.I.B.-
ul în scădere, au orașe goale, nicio manifestație, mă-
nâncă ce au, lucrează și tac... Japonezii cum îi știți,
harnici, fideli în tratate, Coreea de Sud la fel...
— Dar cei din Nord?
— Mister president, am primit prin sateliți mai
multe imagini... șeful lor s-a îngrășat, fac rachete
care tot lor le cad în cap iar la comanda dată tot de
șef, râd o oră dimineața și plâng una seara...
— Și dacă n-o fac, sau mă-nțelegi, numai zâm-
besc sau scâncesc?
— Atunci gata, se termină cu ei...
— Hei, James, e tragic ce-mi spui, dar e și co-
mic... Zi-i mai departe...
— În America de Sud e liniște, în Africa la fel,
unele probleme în Orientul Mijlociu, Volodea e
puternic dar își știe lungul nasului, în Uniunea
Europeană Merkel a câștigat la categoria ei de vârstă
un concurs de frumusețe...
— Nici nu știi, prietene, cât de plăcut, distrac-
tiv, mi-ai făcut dejunul în dimineața asta... Dar
înainte de-a ne ocupa de revigorarea monedei
noastre și de flota din Pacificul de Sud, spune-mi
ceva despre fostele țări din imperiul, să zicem, al
lui Volodea. Țări mici, nu prea mai știu cum le
cheamă...
— Yes... Yes... Polonia lui Chopin, că-l știți, mer-
ge totuși înainte, Cehia lui Kafka, pe care tocmai îl
citește Doamna, la fel, Slovacia, Bulgaria pâlpâie, cu
România ar cam fi probleme...
— Da. da. la investirea mea, la cina comună
cu o mie de oameni am dat mâna cu doi conducă-
tori de-ai lor. I-am întrebat dacă le place pescuitul și
ei au spus... Yes... Yes... cum să nu ne placă... Dar ce
dificultăți au căci păreau siguri de ei?...
— Siguri, siguri, dar asta de fațadă. E un haos ge-
neralizat acolo, guvernul, parlamentul, președintele,
nu știu câte servicii, tribunalele, se urăsc unii pe alții,
bat pasul pe loc, sunt oameni mai simpli, ce vreți, au
stat cinzeci de ani sub comunism...
— Și cei doi, care-au fost aici, „pescarii”, nici ei
nu fac nimic?
— Tot într-o horă, Donald, la o adică știi ce
vreau să spun, nu prea cred că ne putem baza pe ei...
— Știi ce, trece-i atunci pe lista cu „probleme”,
să discut cazul lor cu Volodia când ne vom vedea
la Budapesta, să vedem ce putem face cu ei... Încă o
chestiune, sunt în N.A.T.O.?
— Da, flancul de est la apărare le revine lor...
— O, my Good, asta ne mai lipsea.
***
Moscova, primăvară, Kremlin, Biroul Pătrat, pre-
ședintele Putin stând cu picioarele „americănește”
pe o masă de aur. Pe peretele din față, deasupra unei
oglinzi ovale, portretul lui I. V. Stalin. În stânga și
în dreapta oglinzii, fotografiile unor scriitori... Isac
Babel, Boris Pilniak, Osip Mandelstham, Mihail
Bulgakov. Președintele în dialog cu unul dintre stra-
tegii săi...
— Grișa, până ce rezolv eu votka asta, fă-mi o
prezentare a situațiilor din toate Rusiile și Nerusiile
mele, fără grabă, calm...
— Gaspadin, tavarișci, cum doriți, la noi, acasă,
e bine, dizidenții tac, poporul cu „hleba” lui, mai cad
avioane, accidente, fleacuri, toți ne zic „Superputerea
de la Răsărit”... Avem peste tot în lume „puncte”, să le
zicem astfel, și nu e de glumit cu ele.
— Grișka, ești un vechi tactician, nu crezi c-ar
trebui să-i mai „bâzâim” cu niște zboruri, chipurile
de antrenament, pe englezi, francezi, pe balticii ăia
mici care încap într-o batistă? La conferințe spunem
una, în realitate facem alta...
— Comandant Vladimir, dați comanda. dați
comanda.
— Știi ce, Grișa, am și eu un vis, poate că-l și știi,
vreau să profit că Uniunea asta Europeană, militar, e
un balon de săpun și să pun mâna pe țărișoarele din
estul continentului, doar știi c-au fost ale noastre.
— Camandir, încercarea moarte n-are, cine vă
împiedică să faceți asta... o buznă, într-o noapte...
— Mă-mpiedică, pentru moment, americanul
de la Casa Albă, moș Donald. Cel mai ușor, ca să
rămânem în problemă, cu producerea unor zâzanii,
ar fi de pus mâna pe România...
— Poi vorbiți cu el la Budapesta, poate vă ajută
aici și Viktor, Orban vreau să zic. El tot vorbește de
o republică secuiască, în mijlocul Ardealului, stiți,
geografic, despre ce vorbim.
— Grișa, nu sări calul, că așa general cum ești
ajungi în Siberia...
— Glumesc, scumpe tavarișci comandir... pen-
tru o destrămare de un haos oricând se poate profi-
ta. România, deocamdată, ne oferă o ocazie... și încă
ceva, poate vorbind cu Moș Donald, reactualizăm
problema cu „sferele de influență”, Teheran, 1943...
— Grișa, încă o vodcă, te rog, cu multă gheață
acum.
— Am înțeles, vine imediat...
■
simptome
Evelyne
^^Otiila Țigănaș
Tanti Evelyne, la vreo șaptezeci de ani, îmi
este vecină, perete în perete. Dar ce pereți!
De doi metri grosime, vorba aceea, Tanti
Evelyne și cu mine avem apartamente într-o casă
veche, naționalizată, ne încălzim cu teracote, iar
ca să schimbi un bec ars în tavan, chemi pompi-
erii datorită înălțimii. Eu - mamă singură, single
mum, fiică-mea Sorina la o grădiniță foarte aproa-
pe de casă, eu fac naveta zilnic, la țară, o comună
la 22 de kilometri de oraș, mă mișc ba cu mașina
ba cu autobuzul, sunt medic acolo. Tanti e săsoai-
că văduvă, mereu corect și sever îmbrăcată. Este
slăbuță, are chiar talie și poartă rochițe negre sau
cenușii cambrate, încheiate până sub bărbie, coc
cărunt adunat la ceafă, are mâinile foarte foarte
îngrijite, tenul adânc ridat, neverosimil de ridat.
Tanti Evelyne fumează, bea cafea, nu bea alcool.
Nu în afara zilelor de sărbătoare cu musafiri. Mă
ajută enorm cu Sorina, o aduce de la grădi, o înva-
ță poezii până ce vin eu de la cabinet, gătește pen-
tru toate trei, aproape zilnic alt meniu, fiindcă de
materie primă - ciubuc eu, medic la țară, nu duc
lipsa, tot eu acopăr cu cafea necesarul noii fami-
lii. Ne e bine împreună, Sorina o adoră, iar toată
această organizare internă am făcut-o cumva din
mers, fără o anume înțelegere bilateral autentifi-
cată cu semnătura.
Lecții de viață date mie de Tanti Evelyne, care
mă găsea cam împrăștiată, neatentă la detalii, de-
loc gospodină și păguboasă în relațiile cu bărbații.
— Fata mea, o doamnă adevărată nu stă nici
măcar în casă fără sutien! Nimic mai dezolant, la
o femeie care se respectă, să nu-și pună sutienul.
...Mda. Acu' eu ce să zic. Are dreptate Evelyne.
Ieșeam prin facultate cu tricou și fără sutien, era
chiar brandul meu. Dar, după o sarcină și un alăp-
tat de opt luni, poate un rebranding n-ar strica,
mai ales când se vede limpede că targhetul și pu-
blicul țintă devin altele.
— Să-ți păstrezi mereu intimitatea față de soț.
Nu lăsa niciodată chiloții pătați de ciclu, la înmu-
iat în lighean, în baie, la vederea lui. Să știi că nu e
bine să nu-ți menții misterul.
N-am soț, gândesc, iar astea-s vechituri. O las
să mă mai învețe, fără să-i retez ceva din avânt.
— Nu ieși niciodată din casă fără dres, chiloți,
sutien impecabile, cine știe ce se întâmplă, vreun
accident, trebuie să fii perfect îngrijită.
Aci zâmbesc în sinea mea, de-a binelea. O fac,
Tanti Evelyne! O fac, dar nu pentru accident ci
pentru mine, niciodată nu te simți mai sigură pe
tine decât când ai chiloți de fiță. Unde mai pui de o
aventură accidentală! Păi să mă ierte Dumnezeu,
dar eu nici strada n-o traversez fără ca sutienul să
se asorteze cu chiloții.
Tanti Evelyne, o gospodină de top. Îmi mai po-
vestea ea cum ani de zile, zilnic, zilnic fără NICI
O EXCEPȚIE, i-a gătit răposatului soț altă mân-
care, întotdeauna trei feluri, l-a așteptat cu masa
pusă, cu șervețel, tacâmuri, coșulețul cu pâine fe-
liată acoperit cu un ștergar alb, pahar pentru vin
dar și pentru apă.
Ceva din echilibrul minifamiliei noastre s-a
zdruncinat puțin atunci când pe mine a început
să mă mai viziteze un tip, „curtezan” în accepți-
unea Evelynei, ea nu-l plăcea pe tip chiar deloc,
probabil și nițică gelozie, dar îmi toca creierii cu
opinii într-un moment în care nici măcar mie nu-
mi era clar dacă tipul îmi place. Necum încotro
ne îndreptăm, sau ce am de gând. Într-una din
seri, când m-a bătucit la neuroni peste clemența
lor, i-am răspuns cam obraznic și mi-a fost clar
că s-a bosumflat. A doua zi mi-a răspuns rece la
salut, distant, fără să-mi încurce ploile cu Sorina,
sau gospodăria. Eu am lăsat-o în suc propriu, nu
tu iertăciuni, nu tu nimic, Tanti tot distantă, dar
viața ne curgea la fel ca înainte. Poate o săptămâ-
nă să fi durat asta.
Primesc eu de la un pacient o caisată de casă,
aromă dumnezeiască, mă înființez la Tanti spre
O
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
o
traduceri
împăciuire. Eu nu beau băuturi dulci, nici tării
dulci, nici vin dulce, asupra celor fără zahăr am
un control exact. Dulcegăraiele te pot fura, plus
că nu-mi place gustul lor. Când doresc desert,
mănânc înghețată sau prăjiturică glazurată. Când
beau, nu mănânc desert. Dar azi fac o excepție,
după cum face și Evelyne care nu bea decât la
Paște și Crăciun, dar acuma abia apucă să ne îm-
păcăm.
Întinde ea rapid o tăviță cu pahare de cristal
anume pentru caisate, prepară două cafele slabe,
că-i seară și seara nu se cam bea cafea, scrumieră,
pachetul cu țigări al fiecăreia, bricheta la îndemâ-
nă, apă minerală. Purcedem la vorbe. Înaintăm
nestingherit în caisată, nu-mi dau seama ce tărie
avea, dar avea. Umplem periodic păhăruțele de
cristal cu picior, deveneam ca înainte, poate chiar
mai apropiate, Tanti Evelyne îmi e tare tare dragă.
O iubesc, ce mai!
Remarc, după ceva vreme, că e bine atinsă de
alcool, totuși sunt mai tânără și țin mai bine la din
astea, dar a și băut ea mai vârtos, eu mai mult am
fumat. Nu vorbea greu sau împiedicat, dar îi ve-
deam ochii albaștri, un albastru mat, ochii erau
tulburați. Începe abrupt.
— Fata mea, am să îți povestesc ceva ce nu știe
nimeni. Nu vreau să intru în mormânt, singură cu
acest adevăr.
O privesc uimită, ceva din tonul ei mă face
să cred că nu glumește și că nu-i o urmare a
caisatei.
— Spune, Evelyne. Spune, te rog.
— Eram măritată, el era administrator și pe-
dagog la un cămin de băieți. Eu casnică, aveam
acolo o mică locuință de serviciu, o cameră a
noastră, o bucătărioară și un hol. Era al cincilea
an de căsnicie. Plecasem la biserică să fac curat,
mă știi că umblu mult la biserică, iar acolo chiar
mergeam des să ajut, nu aveam ce face acasă
după ce terminam mâncarea. M-am întors mult
mai devreme, uitasem ceva și...
Tace lung, nici un sunet, îmi ridic privirea, mă
temeam de alcool să nu i de facă rău, lui Tanti îi
curg șiroaie lacrimi pe obrazul brăzdat, contu-
rul gurii e nesigur, totuși are ceva din atitudinea
omului serios pilit, eu nu mai știu ce să cred.
— Evelyne? Și?
— Și, fata mea, și... în camera noastră îl gă-
sesc încălecat pe la spate peste un băiat tânăr de
acolo. Erau pe plapuma mea roșie. M-am uitat
câteva secunde. M-am întors și am plecat, nu știa
că am văzut. Inima îmi sărea din piept. N-a aflat
niciodată că am văzut, a murit de infarct după
încă trei ani, era gras și avea tensiune. Am murit
și eu înainte.
Eu nu spun nimic, încerc să procesez infor-
mația, eram probabil lividă, îmi așez palmele pe
masă, peste mâinile ei. Unul din paharele cu ca-
isată se varsă în această mișcare, lichidul porto-
caliu se întinde aproape vulgar peste albul feței
de masă din damasc, o strâng ușor de mâini, o
mângâi peste vinișoarele lor.
Cu gura uscată, buzele i se lipeau când vorbea,
continuă rar, sacadat, înecat.
— N-am uitat, n-am putut să uit niciodată,
mă ucidea mai ales nopțile când mă trezeam
transpirată de gânduri, fața lui transfigurată de
plăcere, ochii închiși, fruntea umedă, gâfâia...
fata mea, gâfâia peste băiat... băiatul tăcea par-
că speriat și am mai dormit în același pat cu el,
câteva luni. Și n-am spus nimănui nimic. Am ră-
mas singură cu priveliștea.
■
■ Gabriella Valera Gruber
S-a născut la Baia, Napoli dar își desfășoară
activitatea ca și profesor de Istorie și critică
a istoriografiei la Universitatea din Trieste.
Promotor al culturii, în teritoriu, din 2000 se ocu-
pă de proiectul Poesia e Solidarieta Linguaggio dei
Popoli. A gândit și se ocupă de Concursul Inter-
național de Poezie și Teatru “Castello di Duino”.
Este președintă a Asociației Poesia e Solidarieta.
A publicat numeroase poezii, iar dintre volume
amintim: “Lasciami danzare” (Firenze, 2000),
“Gente della mia vita” (Empoli 2004), “Le molte
case dei miei ritorni” (Risolo 2012).
Este prezentă în numeroase antologii de po-
ezie apărute la diferite edituri. Poezii de-ale sale
au fost traduse în slovenă, engleză, spaniolă, ger-
mană, lituană, sârbo-croată, albaneză, română.
A îngrijit volume de poezie, proză, teatru și s-a
occupa de prezentarea a numeroși autori în Italia
și în străinătate. (din vol. “gente della mia vita”)
Dacă nu aș exista
Dacă nu aș exista
nici măcar vântul
trecând
nu și-ar da seama
de umbra goală
de la fereastră.
Dacă nu aș exista
ar fi
ca un gol al memoriei
ca atunci
când cauți ceva
ce nu poți găsi
dar a fost atât de viu odinioară.
Dar eu exist
trup conștient
ascuns gingășiei
poate un mic spațiu gol
lăsat în amintirea ta.
Și-acum
Și-acum
respiră aerul lipsit de vlagă
din noaptea aceasta-n oraș.
Apucă-ți drumul.
Dacă ți-e rău
strânge din umeri
apleacă-ți capul.
Percepi frecarea
dintre tine și gol.
Între urletul acelui rău
și nimicul care răspunde
trupul tău
își continuă drumul.
A fost pusă
I-a fost pusă o limită:
mării
când atinge țărmii,
pământului
care moare în ea;
o limită pentru crengile copacilor
și pentru mâna omului
când se întinde către altul;
chiar și cerului
când se topește în zare.
Numai izvoarele iubirii
nu se pot sătura,
sunt fără sfârșit.
Și am ajuns
Și am ajuns
străină
în orașul unde stelele nu au strălucire.
Nu te-am uitat
iubire
oriunde te-am întâlnit
în timp ce rătăcită
stând pe marginea propriei vieți
căutam în gând locul
unde trăiești
fără să-mi spui vreo vorbă.
Mi-am lăsat mâna
pe un pian negru.
Nu izvora nici muzică, nici plâns.
Și eram singură de tot
între luminile scenei
care stingeau văzduhul.
Dincolo de marginea
Dincolode marginea trupului
este marginea sufletului.
Dincolo de marginea sufletului
este marginea cerului
unde cântă păsările,
și cea a nopții
în care
stăpâne sunt stelele și planetele.
Apoi
e marginea Universului.
Numai copiii
nu cunosc marginea
cu ochii lor
plini de rouă.
Așa ne sunt pașii
Așa ne sunt pașii:
ușori ca aripile de fluturi,
aproape un fâșâit al sufletului,
înceți
ca mângâierile insistente ale timpului
în viața oamenilor.
Așa ne duc
dincolo de pragurile
viitorului nostru
între zilele liniștite ale bucuriei
între umbrele zâmbetelor.
Așa ne sunt pașii:
o înaintare ușoară
între minuni care se lasă văzute.
traducere din limba italiană
de Ștefan Damian
■
30
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
muzica
„Scena rock din Timișoara e
mai puternică ca niciodată”
■ de vorbă cu producătorul muzical Emil Biebel
Fondatorul primului magazin de muzică din
România, Emil Biebel a fost bănățeanul
care a inventat conceptul de excursii la con-
certe rock (la Budapesta). Având sânge maghiar,
român, german și slovac, Emil Biebel a publicat
unul dintre primele fanzine din țară, a organizat
primele evenimente DIY la Timișoara, a făcut
management artistic timp de 10 ani pentru Im-
plant pentru refuz și este producător muzical.
RiCo: - Când ai descoperit pasiunea pentru
muzică?
Emil Biebel: - La întrebarea asta putea să îți
răspundă mai bine mama mea care avea obiceiul
să povestească că dansam pe lângă mese pe mu-
zica lui Elvis Presley (pe vremea aia lăutarii din
Timișoara asta cântau!) de câte ori mergeam la
restaurant. Dar conștient am început să ascult
muzica la modul serios de pe la 12 ani, când am
primit de ziua mea albumul Phoenix “Cei ce ne-
au dat nume”; îl ascultam de cel puțin trei ori pe
zi. Ai mei însă aveau multă muzică pe vinil, așa
era pe atunci. Cred că prima dată am auzit muzică
populară la televizor. În copilăria mea nici măcar
țiganii nu ascultau “muzică populară”, mă refer la
shitul ăsta urban ce a apărut în anii comunismu-
lui.
— Care este primul album pe casetă sau vinil
pe care l-ai deținut?
— Tocmai ți-am povestit despre primul
meu disc. Primele trei au fost toate semnate de
Phoenix: al doilea a fost “Mugur de fluier” și al
treilea a fost “Cantafabule”. Primele discuri occi-
dentale mi le-am cumparat pe la vreo 16 ani: Led
Zeppelin, “III”, Jean Michel Jarre, “Oxigene” și
Mike Oldfield, “Tubular Bells”; le-am cumpărat
deodată și m-au costat o grămadă de bani.
— Cum ai descrie scena muzicală din
Timișoara la începutul anilor ‘90?
— Am sa îți enumăr câteva nume: Pro
Musica, Cargo, Survolaj, Cardinal și mai erau
și altele... Multe trupe s-au spart pe la sfârșitul
anilor ‘80, alta ar fi fost treaba dacă membrii lor
nu fugeau din țară. Trebuie sa îți aduc aminte că
Timișoara a avut în anii respectivi (mă refer la
sfârșitul anilor ‘80) cel mai mare festival de rock
din țară: Tim Rock. După 1990, aproape imediat
au apărut, odată cu festivalul “Underground”, mai
multe trupe de punk, cum ar fi: Haos, Guranii,
Arc Gotic sau Umbre Zidite, și câteva de me-
tal, precum: Ultimatum, Damnat, Macrothumia
(transformat ulterior în Negură Bunget). Se cânta
destul de mult pentru acele vremuri fumurii.
— Ai înființat primul magazin independent de
muzică din România după ‘90. Cum ai defini spiri-
tul Rocka Rolla?
— Nebunie frumoasă!
— Când te-ai implicat prima dată în organi-
zarea unui concert și care este cea mai frumoasă
amintire pe care ai avut-o în postura de organiza-
tor?
— Cred că primul concert organizat în tota-
litate de mine a fost unul cu Anarhia din Lugoj
și Damnat din Timișoara (în 1 noiembrie 1992).
Toate sunt amintiri frumoase. Dar concertul care
m-a marcat cel mai tare și care până la urmă mi-a
și distrus cariera de promoter (cu toate astea iu-
besc fiecare minut din el) este concertul open
air cu Implant pentru refuz din curtea clubului
Lemon, în care am încercat să fac primul DVD
Live al unei trupe din România (în 2 mai 2000).
Cred ca la vremea respectivă să captezi sunet live
pe 16 canale și să ai nouă cameramani friza nebu-
nia. Ei bine, noi am realizat acest lucru. Am avut
30.000 W la sunet, o scenă profesională, multă
lume, o cântare foarte bună, un succes, dar în ace-
lași timp cel mai mare eșec al meu.
— Când te-ai decis să te implici în impresa-
riatul și managementul de formații și care au fost
colaborările cele mai importante pentru tine de-a
lungul anilor?
— Am avut câteva încercări prin ’93 cu
Damnat și Subcontrol. Cea mai importantă cola-
borare pentru mine a fost cea cu Implant pentru
refuz.
— Prin ce consideri scena muzicală timișorea-
nă mai răsărită față de celelalte scene muzicale din
țară și de ce consideri că a devenit din ce în ce mai
greu de-a lungul anilor ca artiștii de origine timișo-
reană să se impună pe plan național?
— Ca sa îmi întăresc punctul de vedere pot
doar sa fac o înșiruire a trupelor care s-au năs-
cut aici, dar sunt sigur că îmi vor scăpa câte-
va: Phoenix, Progresiv TM, Abra, Autostop,
Metamorf, Sector 3, Bega Blues Band (origina-
la, nu fake-ul de acum), Impact, EKG, Cardinal,
Amala, Ultimatum, Neurotica, Radical din Val,
Umbre Zidite, Haos, Damnat, Subcontrol, Negura
Bunget, Guranii, Koma, Arc Gothic, Cargo,
Implant Pentru Refuz, Dor de Duh, Methadone
Skies, Egocentrics, Kultica, Scrum, Era Ticăloșilor,
Stone Fixion, Quo Vadis, Survolaj, Burning Table
- și multe altele. O grămadă de muzicieni sunt
împrăștiați prin țară, iar asta este o poveste ce
ține de prin anii ‘60 și încă continuă. În înșiruirea
mea poate am enumerat 30% din formațiile care
au fost în Timișoara. Scena din Timișoara nu e
mai răsărită, ci este mai completă din punct de
vedere stilistic. Aici s-au cântat de toate; trupele
din Timișoara au acoperit de-a lungul timpului
aproape toate genurile de rock. Nu cred că e mai
greu să se impună pe plan național, niciuna nu
și-a făcut din asta un țel; cred că mi-au ascultat
sfatul și și-au canalizat energiile în alte direcții,
mai “în afară”
— Cum a evoluat scena muzicală din
Timișoara pe parcursul anilor 2000?
— Eu cred că acum scena rock din Timișoara
e mai puternică ca niciodată. Notorietatea, acum
știm cu toții, are tot mai puțină legătură cu cali-
tatea. Și mai știm că scena a fost ucisă din fașă de
media românească.
— Ai înființat Viniloteca cu scopul de a crea
un centru de cultură alternativ. În ce sens consideri
că ai reușit acest lucru?
— Am înființat Viniloteca ca o consecință a
faptului că sunt adept al culturii alternative, nu
neapărat împotriva curentului principal, dar nici
cu el. Viniloteca s-a născut dintr-o frustrare, aceea
că știam sigur că mai am multe de spus. În perioa-
da asta de 10 ani de “sihăstrie” puterea de muncă
în ceea ce făceam zilnic (total altceva, nelegat sub
nicio forma de muzică) mi-a fost dată de gândul
că odată cândva mă voi reîntoarce și voi face ce
știu eu mai bine: management muzical în toate
formele lui. Mi-a ieșit o parte din asta, în foarte
scurt timp Viniloteca a ajuns un spațiu căutat de
timișoreni, dar mai ales de turiști.
— Ce părere ai de faptul că Timișoara este
Capitală culturală europeană în 2021 și în ce sens
consideri că ar trebui să se dezvolte scena cultura-
lă timișoreană în următorii ani ca să fie pregătită
pentru acest moment istoric?
— Eu văd chestia asta ca pe o recunoaștere a
trecutului orașului. Ce se întâmplă în prezent în
oraș e puțin mai departe de ceea ce ar trebui să fie
o Capitală europeană a culturii. În consecință va
trebui să ne recuperăm cât mai repede trecutul.
Asta înseamnă că trebuie reabilitat centrul istoric
al orașului, revigorat cu ajutorul autorităților iz-
vorul creativității locale (care părea interminabil).
Trebuie sa profităm cât mai mult de multicultu-
ralitatea orașului; nu știu însă dacă autoritățiile
orașului sunt pregătite pentru asta. Din punct de
vedere cultural însă, orașul e pregătit să facă față
și situația actuală e ca o mană cerească pentru ar-
tiști. Să sperăm că vom reuși să ducem la capăt cu
bine chestia asta, ca Timișoara să devină un pol
important al culturii din România și, de ce nu, din
Europa.
Interviu realizat de
RiCo
■
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
31
teatru
Tigrul nostru de cartier
■ Claudiu Groza
Ca un fel de reportaj sentimental, un tes-
timonial afectiv, emoționant nu doar prin
subiectul său genuin, ci și prin personajele
pe care le aduce în scenă, este Tigrul din orașul
nostru de Gianina Cărbunariu, în regia lui Bobi
Pricop - prima producție a celui mai nou teatru
public din România, Teatrul “Matei Vișniec” de
la Suceava.
Două vorbe despre această remarcabilă ini-
țiativă, de tot rară în peisajul nostru social-ad-
ministrativ, și de aceea demnă de laudă. Teatrul
“Matei Vișniec” funcționează sub egida Primăriei
și Consiliului Local ale Municipiului Suceava
- autorități care merită felicitări pentru decizia
luată. Își împarte sediul cu cinematograful local,
într-o clădire care arată grozav, are o sală în am-
fiteatru, cu o acustică mulțumitoare, din ce am
dedus (spectacolul s-a jucat cu microporturi), are
o echipă tehnică profi - o mare provocare pentru
teatrele românești -, actori angajați etc. Teatrul
este condus de scriitoarea Carmen Veronica
Steiciuc, una din personalitățile culturale ale
Bucovinei, și are toate premisele pentru o evoluție
de bun augur, ceea ce nu pot decât să le doresc
colegilor noștri.
Un program artistic ambițios a fost inaugurat
cu acest prim spectacol care, sub aparența sa ino-
vativ-estetică, are totuși catifelarea semantică ne-
cesară pentru a nu brusca niște spectatori poate
mai puțin obișnuiți cu noile coduri teatrale.
Povestea piesei este inspirată de faptul divers
cotidian - deși un fapt divers excepțional: evada-
rea unei tigrese dintr-o grădină zoologică, urmă-
rirea, apoi împușcarea ei (întâmplarea s-a petre-
Un anxios joc postmodern
■ Claudiu Groza
Trebuie s-o spun de la început - și i-am spus
și regizorului: Un stejar de Tim Crouch,
înscenat de Bobi Pricop la Teatrul Tinere-
tului din Piatra Neamț, cu premiera în 4-5 februa-
rie, mi s-a părut un spectacol la fel de anxios ca
Mastromas al aceluiași regizor montat la Oradea.
Ambele texte au formate dramaturgice extrem de
bine marcate: primul e post-dramatic (cu un ter-
men încă în definire, de fapt), al doilea e postmo-
dern pur-sânge, zic eu (cumva post-dramatic și el,
dar nu intru în detalii conceptuale acum). Un text
postmodern întrucât auto-referențial, meta-tex-
tual, auto-parodic, auto-generativ, surprinzător și
oarecum teribilist prin tumbele de sensuri pe care
le execută autorul pentru a configura-reconfigura
o poveste cu potențial dramatic evident.
Dar s-o luăm pedagogic. Subiectul din Un stejar
(text tradus de Ionuț Sociu) ar fi întâlnirea dintre
un artist iluzionist (!) și tatăl fetei pe care primul a
ucis-o într-un accident. O întâlnire ca un prilej de
confruntare, de răzbunare și de ispășire. De elibe-
rare, până la urmă, a ambilor eroi de demonii lor.
Dincolo însă de acest pretext dramatic, Crouch,
edifică un întreg, opulent, construct semantic, cu
fracturi de planuri, cu sincope și reluări, cu o abil
căutată și condusă incitare-întru-confuzie (poate
cut la Sibiu, acum câțiva ani) -, însă pe acest fir
roșu care și aglutinează orizontul emoțional se
întrețes alte fire, cele ale poveștilor de viață ale ce-
lor... vizitați de tigrul fugar. Tigrul din orașul nos-
tru e probabil cea mai frumoasă piesă a Gianinei
Cărbunariu, piesă pe care regizorul Bobi Pricop o
încarcă și cu o căldură bonom-ironică.
Spectacolul are o structură incisiv-vizuală, fi-
ind gândit exact ca un reportaj de televiziune, cu
acea alertețe a “prizei directe”, a căutării cu orice
preț și exploatării “autenticității”, a unui verism
impetuos. Amplul ecran din jumătatea de sus a
scenei preia și redă imaginile filmate de o cameră
mobilă, mânuită - printr-un artificiu meta-tea-
tral - chiar de protagoniști, în chip de reporteri
ad-hoc. Scenele se succed cu intertitluri afișate
tot pe ecran, care dau succinte informații despre
“eroul(ii)” care urmează a povesti. Subiectul e,
firește, dacă, cum, când au văzut fiecare din ei
tigrul evadat, însă acesta, cum am spus, e pre-
textul prin care ni se înfățișează o adevărată ga-
lerie de personaje exponențiale, încât textul (și
spectacolul, implicit) se preface într-un studiu
empiric de sociologie urbană. Despre simpati-
cul tigru, dar mai ales despre ei și ale lor, mai
pe față, mai cu fereală, vorbesc boschetari, au-
torități, pensionari, ba chiar și animalele orașu-
lui - într-o secvență frisonantă prin ingenuitatea
și forța sa de sugestie. La fel de puternică, dar
într-un registru mai acut, este scena mărturiei
pensionarului, un melanj de rizibil și traumă. De
altfel, întregul spectacol are o conținută seman-
tică ofensivă, deși tonul său generic e mai degra-
bă calm-detașat.
un pic prea calofilă și sieși-suficientă pentru capa-
citatea de a despica firul în patru a spectatorului
de azi, dar fără discuție ingenios articulată).
Abordarea asta postmodernă (post-dramati-
că) apare și scenic: interacțiunea se petrece între
un actor care cunoaște partitura și un invitat care
trebuie să improvizeze stările, gesturile, să repete
replicile “suflate” ale personajului pe care și-l asu-
mă. Un exercițiu istovitor dar și provocator pen-
tru orice artist.
Bun, trebuie să ai versatilitatea conceptual-re-
gizorală a lui Bobi Pricop ca să optezi pentru un
asemenea text, mi-am zis după vizionarea celei
de-a doua premiere, însă cert este că spectacolul e
rotund, reușit, fidel intenției lui Crouch și chiar cu
un anume grad de coerență (pentru inteligibilita-
te însă spectatorul trebuie să fie atent, asociativ și
deductiv). Dar nu asta contează, de fapt, cât doza
ușor crudă de ludic, de joc artistic și între artiști și
public pe care îl propune spectacolul.
Rolul titular este deținut de Mircea Postelnicu,
care a fost un maestru de ceremonii - ca să zic
așa - flexibil și cu fler, poate cu un exces de pre-
cauție pentru controlul ansamblului (era, totuși,
doar a doua reprezentație, deci totul e explicabil).
Cu naturalețe, spirit de improvizație și fără os-
Spectacolul sucevean are o pregnantă plasti-
citate. Dublul plan propus prin scenografia lui
Adrian Damian (care lucrează pe fine volume
cromatice), cu spațiul de jos în care joacă actorii și
cel superior, cu ecranul ce redă imaginile, este di-
namizat de un întreg bricolaj video și de animație
(Andrei Coziac & Alex Tilică), care proiectează
povestea într-un orizont anistoric, oniric-fantas-
matic. Muzica Anei Teodora Popa completează
acurat universul spectacular, în cheie îngânat-pa-
rodică ori adjuvantă.
Dar un sincer chapeau! merită cei patru ac-
tori - Cătălin Mândru, Cosmin Panaite, Clara
Popadiuc și Diana Lazăr - care au jucat cu o pof-
tă și o dedicare cuceritoare în Tigrul..., interpre-
tând fiecare personaje diverse, demonstrându-și
totodată puterea de concentrare și versatilitatea,
profesionismul bine controlat și capacitatea de a
face o echipă perfectă. Spectacolul are un tempo
destul de alert, scenele sunt scurte și cu succesiu-
ne rapidă, astfel că actorii au doar câteva secunde,
efectiv, pentru a-și schimba nu doar ținuta de sce-
nă, ci și starea. O solicitare căreia i-au făcut toți
față cu brio. N-a existat nici o ezitare, nici o în-
târziere, nici o sincopă de comunicare între pro-
tagoniști. Am remarcat impecabila partitură de
compoziție a lui Cătălin Mândru în secvența cu
pensionarul - un portret copleșitor; m-am amu-
zat de boschetarul imaginat de Cosmin Panaite;
delicioase mi s-au părut ipostazele “animaliere”
ale Clarei Popadiuc și Dianei Lazăr. Patru actori
care-și fac meseria cu bucurie.
Tigrul din orașul nostru este un spectacol de
virtuozitate artistică, construit ingenios și fru-
mos, în ciuda subiectului său care te pune pe gân-
duri. Îmi pare că e o inaugurare cu totul reușită a
unui nou teatru, care trebuie să promoveze teatrul
nou, al extremei-contemporaneități, teatrul zilei
de astăzi. Succes, dragi colegi!
■
tentație, el s-a întâlnit excelent cu Ana Ciontea,
actrița care a jucat celălalt rol. O actriță matură
și experimentată, aflată însă în premieră în fața
unei astfel de provocări, Ana Ciontea s-a mulat
perfect pe datele personajului său, cu o maleabi-
litate din care n-a lipsit personalitatea, accentele
tari, pregnanța interpretării. Nu mai puțin, publi-
cul a fost co-participant activ, ca la un spectacol
de iluzionism, la întreaga istorie. Firește, pe par-
cursul derulării sale, spectacolul se va “așeza” mai
bine, micile asperități se vor estompa cu totul, iar
această permanentă înnoire de forțe actoricești îi
asigură cumva lung-parcursul.
Ca de obicei, Bobi Pricop - care a bricolat cu
har și inteligență sfera țepoasă a textului original
- a făcut echipă cu scenograful Adrian Damian,
acesta imaginând un univers vizual în același
registru ermetic-abstract în care e conceput și
textul, cu prisme cu lumină rece, mobilier scenic
asimetric, un soi de fractali vizuali care dau per-
sonalitate spațiului și potențează minima dinami-
că a jocului scenic. Strania muzică a lui Eduard
Gabia și light-designul lui Cristian Șimon au
contribuit și ele la crearea acelui halou de “expe-
riment de laborator” pe care o insuflă spectacolul.
Un stejar este un spectacol ambițios, un gadget
ludic-artistic de ultimă generație, atât de perisabil
prin evoluție tehnologică cât orice alt obiect de
acest gen, dar nu mai puțin atrăgător, acum, prin
gradul său de inedit.
■
32
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
Cum să păcălești războiul
■ Eugen Cojocaru
Teatrul bucureștean Coquette are, deja, un
bun renume între cele independente, câș-
tigat cu multă muncă, montări de calitate
cu regizori și actori talentați. Colonelul și păsă-
rile de Hristo Boicev e o piesă care s-a impus în
dramaturgia contemporană prin originalitatea
textului. Subiectul ne duce cu gândul la celebrul
„soldat Svejk” al lui Jaroslav Hasek, care, mimând
un prost, scapă de monstruozitățile Primului
Război Mondial. Aceeași cruntă realitate în răz-
boaiele balcanice din anii ’90! Autorul le-a trăit
pe propria piele și a ajuns la o concluzie similară:
Dumnezeu ajută totdeauna pe cei nebuni, pentru
că a fost și el nebun când a creat lumea și s-a în-
drăgostit de propria sa greșeală!, afirmă, în final,
„colonelul”.
Sala intimă (50 locuri - % ocupată), mica scenă
e „ascunsă” de un voal (Isis?), întuneric total, trep-
tat lumină. O cameră cu două fete: Teresa/Celina
Nițu face calcule, cu creta, pe podea: Tatăl meu e o
cretă!; Nina-Mata Hari/Ruxandra Bălașu: Eu sunt
un pescăruș! (aflăm mai târziu că a jucat Cehov)...
Clar: un azil de „nebuni”! Vine „Doctorița”/Iulia
Carnaru și constată că Teresa aude ce spune -
Nina: Citește pe buze! Teresa: Trădătoare! Iată
micile lor conflicte, fiecare își creează propria re-
alitate spre a-și proteja sufletul... Teresa se crede
la mănăstire: a fost, mult timp, abuzată sexual de
soldați. Totul se învărte în jurul lor și a războiu-
lui! Intră altă „colegă”, Meral Romska/Alexandra
Niță: M-am făcut mică-mică și mi-e frică să nu mă
calce cineva! Jocul e autentic, deloc exagerat/șar-
jat, cum obișnuiesc cei fără talent, subliniindu-se
subtil, indirect, dramatismul lor. De la început,
comicul e complex, uneori „subteran”, alteori di-
rect, în forță: de situație, limbaj, slap-stick... Una
din fete: Nina a furat vin și bani! Nina: Le-am gă-
sit. Eu sunt un pescăruș... Fetelor! Știrile! Aduce un
aparat și anunță, ca la TV, același lucru - lupte în
Balcani -, de fiecare dată: de ani durează coșma-
rul... Va face mereu așa, pentru a distrage atenția.
Sună telefonul - Doctorița: N-avem alimen-
te, medicamente...! Aflăm, pe parcurs, în pofida
permanentului umorul debordant, drama rea-
lității crude. Romska fură și ea medicamente, e
prinsă, simulează cu un umor delicios că Aoleu,
mor! Tot ea: Noi, romii, am creat Roma, Roman,
pe Romy Schneider și Petre Roman, CD-Rom-ul...
Pantomima, textul, grimasele, slap-stick-ul etc. se
amestecă sub bagheta sigură a regizoarei Ingrid
Bonța, care știe bine când să accelereze ori înce-
tinească ritmul, să varieze și alterneze ilarul cu
nostalgia, surprinzând publicul cu mai multe ni-
veluri de înțelegere, și să le gradualizeze inteligent
spre un final apoteotic-amar. Ne întrebăm și noi,
ca în prezentarea de pe site: care e frontiera din-
tre realitate și normal, că nu e mare diferență față
de ce se întâmplă „dincolo” - adică aici, la noi!?
Doctorița le mărturisește că nu e doctor, ci o de-
pendentă de droguri, care a profitat că nimeni nu
vrea să riște venind aici - acum le are gratuit!
Salvarea și chiar „vindecarea” vor veni de la
organizare și găsirea unui scop nobil în viață -
Fetisov: Armatele mari au fost învinse de cele mici,
dar disciplinate! Nina mai întâi, fostă sergent, apoi
„Colonelul” Fetisov/Pavel Bârsan vor ști să le ca-
nalizeze energiile, inventivitatea - Nina și Romska
fură valută, alimente, medicamente etc. pentru ei,
își asumă o responsabilitate și, astfel, încep chiar
să se vindece! Romska: Domnule Colonel, vă mul-
țumesc mult, nu mai cred că mă fac mică! Fetisov:
Nu eu, disciplina! Au ideea „genială” să trimită
„lumii civilizate și pașnice” SOS-uri cu porumbei,
așteaptă luni la rând, însă nimic - doar publicul
trepidează în hohote!
Lucrurile se precipită când Nina „găsește” un
pachet cu uniforme ONU, Romska „șterpelește”
și ea un jeep militar și așa, împreună, le vine ideea
să scape toți pornind spre Strasbourg ca echipaj
ONU!
Situațiile comice vin una după alta, stârnind
numeroase hohote de râs: fetele, ca niște groupies,
se îndrăgostesc de Fetisov; ne distrăm copios la
orele lor de „instrucție”... etc.
Un spectacol caracterizat prin descătușarea de
energie și pofta de a dărui a actorilor.
■
Nominalizările pentru Premiile Galei UNITER 2017
Gala Premiilor UNITER, ediția a XXV-a, va avea
loc în data de 8 mai la Teatrul Național „Mihai
Eminescu” din Timișoara.
Juriul de nominalizări a fost alcătuit din criticii de teatru:
Monica Andronescu, Alice Georgescu și Mircea Morariu.
Spectacolele care au intrat în atenția juriului sunt cele care
au avut premiera în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie
2016.
Nominalizările sunt următoarele:
Debut:
•	Radu Brănici pentru rolul Morritz din spectacolul
Deșteptarea primăverii la Teatrul German de Stat
Timișoara
•	Lavinia Pele pentru rolul Doruleț din spectacolul
Visul unei nopți de iarnă la Teatrul „Tony Bulandra”
Târgoviște
•	Iustinian Turcu pentru rolul Georg din spectacolul
Martiri la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu -
Secția Germană
Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic:
•	Biblia Neagră a lui William Blake, scenariul și regia
artistică Ilinca Stihi, producție a Societății Române
de Radiodifuziune
•	Dada Cabaret după Matei Vișniec, adaptarea
radiofonică și regia artistică Mihai Lungeanu,
producție a Societății Române de Radiodifuziune
•	Poveste despre tatăl meu de Radu F. Alexandru,
regia artistică Gelu Colceag, producție a Societății
Române de Radiodifuziune
Cel mai bun spectacol de teatru TV:
•	Livada de vișini de A.P. Cehov, regia Alexandru
Lustig, producție a Societății Române de Televiziune
(Casa de producție a TVR)
•	Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, regia Anca
Maria Colțeanu, producție a Societății Române de
Televiziune (Casa de producție a TVR)
•	Vandalul de Hamish Linklater, regia și adaptarea
Andreea Vulpe, coproducție a Societății Române
de Televiziune (Casa de producție a TVR) -
UNTEATRU
Premiul pentru critică teatrală:
•	Alina Epîngeac
•	Doina Papp
•	Mirella Nedelcu Patureau
Cea mai bună scenografie:
•	Adrian Damian pentru scenografia spectacolului
Iarna la Teatrul „Nottara” București
•	Dragoș Buhagiar pentru scenografia spectacolului
Cafeneaua la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”
Iași
•	Irina Moscu pentru scenografia spectacolului
PASĂREA RETRO se lovește de bloc și cade pe
asfaltul fierbinte la Teatrul Național Târgu-Mureș -
Compania „Tompa Miklos”
Cea mai bună actriță în rol secundar:
•	Antoaneta Zaharia pentru rolul Ecaterina din
spectacolul Soldatul de ciocolată la Teatrul Odeon
București
•	Ana Bianca Popescu pentru rolul Luka din
spectacolul Soldatul de ciocolată la Teatrul Odeon
București
•	Ana Ciontea pentru rolul Korobocika, Nastas^a
Petrovna, moșiereasă din spectacolul Suflete moarte
la Teatrul de Comedie București
Cel mai bun actor în rol secundar:
•	Gheorghe Visu pentru rolul Nozdriov, moșier din
spectacolul Suflete moarte la Teatrul de Comedie
București
•	Miklos Bacs pentru rolul Satin din spectacolul În
adâncuri la Teatrul Maghiar de Stat Cluj
•	Conrad Mericoffer pentru rolul Sergius din
spectacolul Soldatul de ciocolată la Teatrul Odeon
București
Cea mai bună actriță în rol principal:
•	Alina Petrică pentru rolul titular din spectacolul
Aglaja la Centrul European Cultural și de Tineret
pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” București
•	Ana Ularu pentru rolul A din spectacolul O
intervenție la Teatrul ACT București
•	Mihaela Trofimov pentru rolul titular din
spectacolul Molly Sweeney la Teatrul UNTEATRU
București
Cel mai bun actor în rol principal:
•	Andrei Huțuleac pentru rolul Wolfgang Amadeus
Mozart, compozitor din spectacolul Amadeus la
Teatrul Metropolis București
•	Ciprian Nicula pentru rolul Christopher din
spectacolul O întâmplare ciudată cu un câine la
miezul nopții la Teatrul Național „I.L.Caragiale” din
București
•	Richard Bovnoczki pentru rolul Ciki din spectacolul
No man’s land la Teatrul Național „I.L.Caragiale” din
București
Cea mai bună regie:
•	Yuri Kordonsky pentru regia spectacolului În
adâncuri la Teatrul Maghiar de Stat Cluj
•	Victor Ioan Frunză pentru regia spectacolului
Amadeus la Teatrul Metropolis București
•	Bobi Pricop pentru regia spectacolului O întâmplare
ciudată cu un câine la miezul nopții la Teatrul
Național „I.L.Caragiale” din București
Cel mai bun spectacol:
•	Amadeus, direcția de scenă Victor Ioan Frunză la
Teatrul Metropolis București
•	Artists Talk, un spectacol de Gianina Cărbunariu,
la ARCUB - Centrul Cultural al municipiului
București. Co-producător Asociația Piese Refractare.
Cu sprijinul Institutului Goethe, Ambasadei Franței
la București și a Institutului Francez
•	PASĂREA RETRO se lovește de bloc și cade pe
asfaltul fierbinte, scenariul și regia Radu Afrim, la
Teatrul Național Târgu-Mureș - Compania „Tompa
Miklos”
■
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
33
remember cinematografic
Luptătorul Gene Hackman
■ loan Meghea
Despre Filmele noir am povestit cu ani în
urmă. Au fost filmele anilor '40-'50, apoi
'60, filmele americane cu Gary Cooper,
Cary Grant sau Humphrey Bogart, franceze cu
Jean Gabin, Lino Ventura, Alain Delon, filme care
au avut un impact de necontestat și asupra altor
genuri. Pe urmă a venit anul 1971. Până atunci,
despre contrabanda cu narcotice, despre „marile
filiere”, ecranul a spus destul de puțin. Bineînțeles,
știam despre povestea asta, dar... Într-o după-masă
am intrat într-o sală de cinema și am văzut filmul
american French Connection. Regizorul William
Friedkin nu-mi spunea nimic, doar câțiva actori
din distribuție, cum ar fi Fernando Rey, Roy Sch-
neider sau Marcel Bozzuffi, îmi erau cunoscuți din
alte filme. Și mai era un actor. Un om fără carismă,
cu o față destul de banală, mișcându-se pe străzile
marelui oraș New York cu o pălăriuță stupidă pe
cap, un oarecare detectiv la Narcotice. Acesta era
Gene Hackman. Un actor fantastic, care reușise să
aducă strada pe ecrane. Filmul, ecranizat după ro-
manul scriitorului Robin Moore, spunea povestea
lui Jimmy “Popeye” Doyle și a partenerului său,
Buddy Russo, detectivi new-yorkezi la Brigada
Narcotice. Oamenii aceștia încearcă să afle pe ce
cale ajunge heroina în Statele Unite. Și reușesc.
Filmul a fost un mare succes, prestațiile acto-
rilor adevărate revelații. A câștigat Premiul Oscar
pentru cel mai bun film, Cel mai bun actor, Cel
mai bun regizor, Cel mai bun montaj și Cel mai
bun scenariu adaptat. De asemenea a fost nomina-
lizat la categoriile Cel mai bun actor în rol secun-
dar, Cea mai bună imagine și Cel mai bun sunet.
Pentru scenariu a primit și Premiul Writers Guild
of America și Premiul Edgar, fiind nominalizat și
la Globul de Aur. Și asta nu a fost destul așa că, în
2005, a fost selectat în Registrul Național de Film
al Statelor Unite de către Biblioteca Congresului ca
fiind „semnificativ din punct de vedere cultural,
istoric și estetic”.
Născut pe 30 ianuarie 1931, în San Bernardino,
California, Gene Hackman nu părea să se îndrep-
te spre actorie. La vârsta de 16 ani a fugit de aca-
să și a intrat în marină unde a activat patru ani
și jumătate ca operator radio. A fost trimis în
China (Qingdao și mai târziu în Shanghai), apoi
în Hawaii și Japonia. Întors acasă, tânărul se ho-
tărăște să studieze jurnalismul la universitatea din
Illinois și se gândește tot mai mult să încerce să
lucreze în mass-media astfel că a început o carieră
în televiziune. Mai târziu se va decide pentru acto-
rie. Grozavă mișcare! Se înscrie la școala de dramă
Pasadena, unde îl are coleg pe Dustin Hoffman.
O vreme, cei doi nu au prestații actoricești prea
mari, așa că se mută la New York și Hackman se
înscrie la școala de teatru a lui George Morrison
și în anul 1961 are primul rol în filmul Mad Dog
Coll. Hackman debutează în afara Broadway-ului
în 1963, cu rolul din Children at Their Games, câș-
tigând premiul Clarence Derwent pentru rol se-
cundar. În 1964 urmează filmul Lilith, iar în 1966
Hawaii. A jucat și un rol secundar în Bonnie and
Clyde, pentru care este nominalizat la Oscar. Un
început bun!
După ce joacă într-o serie de filme cum ar fi The
Split și Riot, Hackman are câțiva actori mari ală-
turi de el: Robert Redford în The Downhill Racer,
Burt Lancaster în The Gypsy Moths și Gregory
Peck în Marooned. Anii ce urmează vor fi pentru
el de importanță majoră, deoarece joacă în rolul
lui Popeye Doyle în The French Connection, film
pentru care obține Oscarul pentru cel mai bun
actor. Urmează apoi un alt succes: The Poseidon
Adventure (1972).
Am avut și eu marea șansă de a vedea aces-
te filme. M-am bucurat de fiecare apariție a lui
Hackman și îl așteptam în noi roluri. Îmi făcusem
o anumită părere despre talentul lui deosebit. Joacă
alături de Al Pacino în Scarecrow și, apoi, face un
rol de zile mari în filmul lui Francis Ford Coppola
The Conversation (1974), după care apare în Young
Frankenstein. Au urmat Night Moves și Bite the
Bullet, apoi actorul se hotărăște pentru The French
Connection 2. Pe urmă, inevitabilul! Cariera sa de
actor începe să scadă o data cu filme care nu au
avut succesul de public așteptat, cum ar fi Lucky
Lady, The Domino și March or Die. Rolul din
Superman (1978) și Superman 2 a însemnat pen-
tru el o oarecare revenire, însă a fost absent de pe
marile ecrane o perioadă de timp. Se mai întâm-
plă și la alte case! Actorul are încredere în abilită-
țile sale și în 1983 joacă în drama Under Fire, care
readuce cariera lui Hackman pe drumul cel bun.
Au urmat Uncommon Valor, Misunderstood, Twice
in a Lifetime, Power, Hoosiers, iar în 1987 se în-
toarce în cea de-a patra parte a filmului Superman:
The Quest for Peace. Alături de Kevin Costner joa-
că în No Way Out, film care a reprezentat un alt
succes al carierei sale. Omul acesta are o activitate
atât de bogată, rolurile bune și filmele mari îi dau
târcoale și în 1988 joacă în cinci filme de succes:
Another Woman, Bat 21, Full Moon in Blue Water,
Split Decisions și Mississippi Burning.
În 1992, îl găsim alături de Clint Eastwood în
westernul, atât de deosebit prin locațiile sale, cu-
lorile întunecate ale peliculei și nu în ultimul rând
jocul actoricesc al celor doi, Unforgiven. Este no-
minalizat la Oscar pentru rol secundar. Urmează
alte două westernuri: Wyatt Earp și The Quick and
the Dead iar în 1995-1996 apare în: Crimson Tide,
Get Shorty, The Birdcage, The Chamber și Extreme
Measures. Un an mai târziu joacă rolul președin-
telui Americii în Absolute Power. Extraordinară
voință la acest actor! Anul 2001 îi aduce cel de-al
treilea Glob de Aur, pentru cel mai bun actor din-
tr-un musical sau comedie, pentru rolul din The
Royal Tenenbaums. Să încerc să fac o recapitulare a
premiilor cinematografice câștigate de Hackman.
Într-o carieră de cinci decenii, a obținut Premiul
Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal
(Filiera franceză) și pentru cel mai bun actor în
rol secundar (Necruțătorul), fiind nominalizat de
cinci ori. În plus, a câștigat trei Globuri de Aur
și două premii BAFTA. E mult? E puțin? Până la
urmă, Gene Hackman a fost și rămane un actor de
mare succes, ale cărui abilități actoricești fac din
el un mare personaj al celei de-a șaptea arte, fiind
printre cei mai respectați actori ai timpului său.
În 2008, după o jumătate de secol de carieră,
Hackman a anunțat că se retrage din lumea filmu-
lui și că se dedică scrierii romanelor. Împreună cu
scriitorul Daniel Lenihan a scris trei romane isto-
rice de ficțiune. Are 86 de ani și cine știe ce surpri-
ze ne mai rezervă...
■
colaționări
Copacul de vindecare
Alexandru Jurcan
Patrick Ness s-a născut în 1971 și a studiat
literatura engleză la Universitatea din Cali-
fornia de Sud. A predat și scriere creativă la
Oxford. Au apărut la Editura Trei cărțile sale Vo-
cea pumnalului, Pe viață și pe moarte, Chemarea
monstrului. Rulează acum filmul A Monster Call
/ Copacul cu povești, inspirat din romanul lui Pa-
trick Ness, regizat de Juan Antonio Bayona. Joacă
în film Lewis MacDougall (Conor), Felicity Jones
(mama), Sigourney Weaver (bunica).
Elevul Conor nu are o viață ușoară: colegii îl
bat, mama e bolnavă de cancer, bunica i se pare
dură, tatăl e plecat în America. Doarme greu,
bântuit de coșmaruri repetitive. Totul pare în-
tunecat, încâlcit, până apare monstrul-copac de
talie Gulliver (trucaje excelente), care-i va spune
trei povești cu tâlc, urmând ca povestea a patra să
fie istorisită de Conor însuși. „Acesta-i coșmarul
tău: a patra poveste” - concluzionează copacul de-
venit marele său prieten. De ce? Pentru că a patra
va trebui să conțină adevărul. Poveștile spuse ape-
lează la animație. Un amestec fascinant de actori
și desene animate, în registre diferite: real, fantas-
tic, oniric. În povești lucrurile sunt amestecate,
nu există răi și buni (maniheism exclus din start).
„Cine știe ce haos pot provoca poveștile, dacă le
dai frâu liber” - îi spune copacul cel înțelept, care
e arborele tisa, capabil să vindece boli grave, deși
preferabilă e încrederea - „credința e pe jumătate
leac”. Care ar fi marele adevăr al lui Conor, cel ce
provoacă dezastre în imaginația lui? Că dorea ca
mama să nu mai sufere, să plece în veșnicie. Da,
„ai vrut să pui capăt durerii tale”. Conor nu-și mai
aparținea, simțea „nevoia să spargă lucruri”, deoa-
rece oamenii sunt „animale complicate”. Acolo la
spital, când agonia mamei atinge apogeul, apare și
copacul-prieten. Viața e o poveste cu multe cobo-
râșuri, nu totul e roz, iar melodramaticul bântuie
adesea. Copacul știe de ce a apărut: să-l vindece
pe Conor.
Copiii foarte mici nu vor pricepe filmul, însă
cei de 14 ani, da. Adulții vor trebui să reflecteze
mult după vizionare, pentru că multe adevăruri
sunt doar provocate, atinse, lăsate intenționat în
suspensie. Iar dacă după ieșirea din sala de cine-
ma oamenii vor simți nevoia să spargă lucruri,
asta va fi de bine.
■
34
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
anchetă
„Cinema și comunism” (I)
n urmă cu câteva luni, criticul de film Doru Pop a de-
marat o anchetă cu tematica enunțată mai sus, adresată
criticilor de film și scriitorilor cu preocupări cinefile,
proiect în care a fost cooptat și semnatarul acestor rânduri.
Ceea ce se dorea fi o succintă trecere în revistă a epocii, a
luat foarte repede proporții, astfel încât materialul a depă-
șit spațiul revistei căreia i-a fost destinat inițial (respectiv
„Steaua”, în care va apărea un grupaj cu parte dintre răs-
punsuri), urmând să fie reunit între copertele unei cărți pe
care sperăm să o vedem materializată în primăvara acestui
an. Până atunci, propunem cititorilor revistei noastre, și cu
dorința de a le stârni curiozitatea pentru anunțatul volum,
câteva dintre răspunsurile celor care au avut amabilitatea să
dea curs anchetei noastre. (loan-Pavel Azap)
1.	Care sunt cele mai bune 10 filme românești din
epoca comunistă?
2.	Există filme „comuniste” bune? Cum le-ați defini?
3.	Ce filme din acea perioadă ați vizionat după 1989?
Ce filme ați vrea să revezi din acea perioadă? De ce?
4.	Care sunt filmele memorabile pe care le-ați văzut în
timpul comunismului (chiar dacă nu sunt în top 10)?
5.	Care a fost primul film vizionat în perioada comu-
nistă de care vă amintiți. Unde și în ce condiții l-ați vă-
zut? Ce impact a avut acest film asupra dumneavoastră?
Marilena Ilieșiu
(critic de film)
„Spectatori și cineaști coexistam într-un
subcod al subversiunii”
1.	Reconstituirea, Pădurea spânzurațolor,
Secvențe, Nunta de piatră, La Moara cu no-
roc, Croaziera, Proba de microfon, Moromeții,
Meandre, Un film cu o fată fermecătoare +
Directorul nostru.
2.	Răspunsul la întrebarea nr. 1este implicit
un raspuns și pentru nr. 2. O definiție aplicabilă
oricărui film bun: o perfectă armonie a expre-
siei cinematografice. Plus necesara cantitate de
revoltă, de mesaj subversiv, de implicare atât în
problemele comunitare, cât și în cele de estetică
cinematografică.
3.	Probabil tot cele 10+1. Pentru stabilirea
unor punți către prezent pe care îl văd legat de
trecut, deși de multe ori a fost marcată doar rup-
tura.
4.	Inevitabil revin la cele 10+1, în general ve-
deam toate filmele românești ale momentului,
dar probabil perspectiva valorică mă aduce tot în
zona menționată.
5.	Abia acum dezvălui misterul acelui 10+1.
Primul film românesc memorabil a fost Directorul
nostru. Nu a fost o revelație estetică, deși acum
am argumente și pentru așa ceva, ci una antiide-
ologică: realizam că cinema-ul este arma noastră,
a celor din întunericul sălii de cinema.
6.	Spectatori și cineaști coexistam într-un
subcod a subversiunii. Marile victorii ale cine-
aștilor erau păcălirea cenzurii, smulgerea unor
aprobări nesperate, includerea unor elemente
anti-propagandă, fundamentarea unui sistem es-
tetic care să evite reglementările din teze și emise
la plenare. A fost cazul realismului care s-a pu-
rificat prin evitarea contaminării cu indicațiile
de partid. Victoriile cineaștilor erau și cele ale
spectatorilor: uniți în sala de cinema noi, spec-
tatorii ne simțeam solidari cu actul de rezistență
culturală, acționam în baza acelui amintit cod al
subversiunii. Poate a fost cea mai frumoasă co-
existență spectator-cineast: aveam speranțe, dar
și un inamic comun.
7.	Mircea Daneliuc, iar impactul s-a concreti-
6.	Cum ai defini azi rolul politic al acelor filme? Cum
te raportezi acum la ideologia dominantă?
7.	Care este regizorul tău preferat din acea epocă și ce
impact a avut opera acestuia asupra ta?
8.	Descrie practicile de vizionare a filmelor din acea
perioadă - când și unde mergeai la cinema; cu cine;
cum selectați filmele; de unde luai informații despre
filme etc.?
9.	În anii 80 se răspândise în România practica fil-
melor „pe video”. Descrie experiența ta cu acest tip de
vizionare a filmelor.
10.	Ce filme românești din perioada comunistă te-au
impresionat? De ce?
11.	Ce rol au jucat aceste filme în formarea ta?
12.	Ce filme internaționale ai văzut în perioada comu-
nistă, care te-au impresionat? De ce le consideri me-
morabile? Ce rol au jucat aceste filme în formarea ta?
13.	Ai văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu? Care era
relația ta cu filmele de propagandă istorică sau cu așa
numitele filme ale „epopeii naționale”?
14.	Ce impact au filmele tale preferate din „era comu-
nistă” asupra gândirii tale estetice, artistice, sociale?
zat sub forma unei cărți despre cele 17 filme ale
sale. Daneliuc reprezenta nu doar o formă de re-
zistență manifestă, dură, ci și cineastul care con-
cretiza această rezistență în filme perfect structu-
rate, asumate politic, dar și estetic.
8.	Practica de vizionare a depins de perioada
de viață: în liceu, ghidul era revista “Cinema”, în
timpul facultății, un sistem profesionist de eva-
luare a discursului filmic mi-a direcțioant vizi-
onările spre valorile clasice, practica de la masa
de montaj din Buftea m-a trimis spre un sistem
analitic de evaluare a textului filmic, munca la
ANF mi-a dat referințele culturale, iar practica
din presă m-a obligat la să-mi dozez sentințele
critice în raport cu orice experiență filmică.
9.	Era mai mult o experiență subversivă, rezis-
tența spectatorului de cinema în fața unui “cinci-
nal” al receptării. Era o formă de opoziție pasivă
a consumatorului de cinema, o experiență oniri-
că a revoltei.
10-11. Directorul nostru, șarja comică lan-
sată de ultimul aristocrat al filmului românesc,
Meandre, inventivitatea formală în desfășurarea
a-narativă a stărilor, Apa ca un bivol negru, lim-
bajul cinematografic descompus în elemente pri-
mare, vizual-sonore, Nunta de piatră, organici-
tatea formalului, filmele lui Daneliuc, discursuri
aplicate despre etica realismului cinematografic,
filmele lui Tatos, lumi perfecte (cinematografic)
ale imperfecțiunii (sociale).
12.	Probabil cu întârziere am văzut filmele im-
portante ale perioadei. De multe ori le-am folosit
ca pe un termen al comparației cu filmele româ-
nești. Rolul lor? Să mă formeze ca pe un produs
mixt: cu ochii ațintiți spre ceilalți, dar cu sufletul
legată de filmul românesc.
13.	De ce este singurul regizor nominalizat?
De ce îl impuneți ca un reper? Faptul că e un re-
per în această anchetă mi se pare simptomatic
pentru maniheismul gândirii cinematografice
românești. Dacă ieșim din complexul Nicolaescu
putem vedea că filmele epopeeice erau o tendință
internațională a perioadei care etala pe un ecran
lat, colorat și tehnicizat (în incercarea de a smulge
spectatorul din strânsoarea micului ecran) mari-
le achiziții din recuzita studiourilor. Epopeea na-
țională era un semn al adaptarii noastre la tren-
dul zilei. Cum erau făcute aceste filme, care erau
mesajele propagandistice, care erau adaptările la
zi, asta este o altă problemă!
14.	Fără comentarii. Răspunsul îl găsiți în ceea
ce scriu... despre cinema-ul românesc.
Irina Margareta Nistor
(critic de film)
„M-au învățat ce înseamnă și la ce e bună am-
biguitatea”
1.	Pădurea spânzuraților, Reconstituirea, Probă
de microfon, Secvențe, Concurs, Croaziera, Dacii,
Visul unei nopți de iarnă, Mere roșii, Actorul și
sălbaticii și De-aș fi... Harap-Alb!.
2.	Ar fi Ilustrate cu flori de câmp, care deși re-
prezintă o pledoarie pro-domo, e foarte ingenios,
fentând cenzura.
3.	E o listă mult prea lungă pentru că a existat
posturi de televiziune care s-au axat pe produc-
țiile românești de până în ’89 și care au molipsit
cu BD-ul, de exemplu. Din acea perioadă aș vrea
să revăd Puterea și adevărul, care părea atunci un
film curajos.
4.	Care e diferența dintre cele memorabile și
cele mai bune? Eu personal nu fac distincția.
5.	În afară de cele de la televizor, cred că a fost
Falansterul lui Savel Stiopul, la care m-a invitat, la
premieră, D. I. Suchianu, cred că la Scala. Mi s-a
părut amețitor și interesant, în același timp. Până
atunci n-am prea văzut filme românești la cine-
ma, pentru că ele conotau, la pachet cu comunis-
mul, pe care încercam să-l ignor pe cât posibil.
6.	Majoritar reflectau o ideologie de la care
creatorilor le era greu să se abată, uneori reușind
subterfugii sesizate de public și ignorate de cen-
zură (de obicei fără bună știință!).
7.	Ion Popescu-Gopo, care m-a dus într-o
lume ironică și plină de mister, fabuloasă.
8.	La cinema mergeam la premiere, cu D. I.
Suchianu, la Scala sau la Patria, informații despre
filme aflam din conversațiile „adulților”. În rest la
Cinematecă, cu mama, și la Sala Palatului (dar nu
la românești), cu tata, mama, bunicul și bunica.
9.	Personal nu le vizionam separat, doar le tra-
duceam.
10.	Tot cele din top 10, care la mine sunt 11,
pentru că pot fi văzute și în ziua de azi, chiar dacă
se mai scapă câte un tovarăș pe ici, pe colo.
11.	Am descoperit că e o cinematografie care a
știut să supraviețuiască, în cazul excepțiilor men-
ționate, și nu-mi dau seama ce rol au avut în for-
marea mea. Poate că m-au învățat ce înseamnă și
la ce e bună ambiguitatea.
12.	Din fericire până în anii ’80, cu un oare-
care decalaj față de premiera mondială, ajungeau
destul de multe filme, de exemplu toată seria cu
Audrey Hepburn. Le consider memorabile pen-
tru că-mi ofereau călătoriile, care îmi fuseseră
interzise de dictatura comunistă. Rolul lor a fost
să descopăr limba vie, mai presus de cea învățată
la școală.
13.	Le-am văzut pe toate. Mihai Viteazu mi-a
plăcut deși știam că istoric are niște neconcor-
danțe. La Mircea deja era ridicol și (care din „Cel
Bătrân” ajunsese „Cel Mare” ca să nu se simtă jig-
nit Nea Nicu), prin urmare era o vizionare cât se
poate de ironică.
14.	Firește că impactul unei pelicule precum
Pădurea spânzuraților este unul major și care de-
finește o gândire estetică și artistică. Nu înțeleg ce
anume înseamnă o gândire socială.
■
TRIBUNA • NR. 348 • 1-15 martie 2017
35
sumar
plastica	
blocnotes
Ștefan Manasia & Patricia Lelik
Thoreau/ Batfish/ NASA/ + multă pohezie	2
editorial
Mircea Arman
Somnul lui Epimenides	3
cărți în actualitate
Ani Bradea
Milenarismul polițist	5
Iulia Medveschi
Deconstrucția religiei și politicii în era postmodernă 6
Cătălin Bobb
Privind în oglinzile lui Vianu Mureșan	7
Aurel Sasu
Un isihast al poeziei	8
Aurel Sasu
Dumitru Ichim - iubirea început luminii	8
focus Radu Pavel Gheo
Ovio Olaru
Roman sârbesc	9
Emanuel Modoc
Excepționalism bănățan	10
comentarii
Andrei Marga
O meditație despre cotidian	11
Radu Constantinescu
Petru Maior par lui-meme	12
memoria literară
Constantin Cubleșan
Idei, fapte, emoții, trăiri integrale (Nicolae Balotă) 13
poezia
Ani Bradea
Poemi dal muro	15
proza
Bedros Horasangian
O seară la televizor, cînd Galatasaray
cu Hagi în teren și Fatih Terim pe banca antrenorilor
a cîștigat Cupa Campionilor Europeni	16
interviu
de vorbă cu scriitorul Dumitru Popescu
„Scrisul constant și eliberator”	18
eseu
Iulian Chivu
Rostitor în Xeniteia	22
Ormeny Francisc-Norbert
Călăul harnic e călăul darnic	23
diagnoze
Andrei Marga
Identitatea națională. Trei experiențe	25
tale quale
Vasile Zecheru
Regalitatea	27
efectul de seară
Robert Diculescu
Obsesiv 20 DEN (17)	28
o dată pe lună
Mircea Pora
Dialoguri posibile...	29
simptome
Otilia Țigănaș
Evelyne	29
traduceri
Gabriella Valera Gruber	30
muzica
de vorbă cu producătorul muzical Emil Biebel
„Scena rock din Timișoara e mai puternică ca
niciodată”	31
teatru
Claudiu Groza
Tigrul nostru de cartier	32
Claudiu Groza
Un anxios joc postmodern	32
Eugen Cojocaru
Cum să păcălești războiul	33
remember cinematografic
Ioan Meghea
Luptătorul Gene Hackman	34
colaționări
Alexandru Jurcan
Copacul de vindecare	34
anchetă
„Cinema și comunism” (I)	35
plastica
Petru Bejan
Nirvana lui Corneliu Vasilescu	36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
Nirvana lui Corneliu Vasilescu
	Petru Bejan
Corneliu Vasilescu
Albastru de Sankt Petersburg (2014), ulei pe pânză, 140 x 240 cm
Născut în 1934, la Bârlad, Corneliu Vasi-
lescu debutează în anii ’60, chiar înain-
te de începerea studiilor de specialitate.
Arestarea tatălui (fost primar țărănist, ajuns deți-
nut politic în regimul comunist postbelic) va avea
un rol decisiv în biografia artistului. Constrâns la
supraviețuire, lucrează ca „pictor” de afișe pentru
un cinematograf din orașul moldav, ocazie cu care
își testează deprinderile artistice. Frecventarea
Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”
din București (1968-1974) contribuie la șlefuirea
dexterităților picturale, pe care le exersează ani
buni în direcția portretului, traseu abandonat
ulterior în profitul experimentelor de tot felul. O
vreme a predat cursuri de compoziție și culoare la
Universitatea din Darmstadt, în Germania. Parti-
cipă la numeroase expoziții în țară și străinătate,
ajungând să fie recunoscut drept un reprezentant
ilustru al expresionismului abstract românesc.
Nirvana, titlul proiectului reprezentativ pentru
creația artistului din ultima vreme, un work in
progress în desfășurare, întregește registrul unui
gestualism bine temperat, care conciliază optim
instinctul și rațiunea. În economia creației, liber-
tățile artistului nu sunt absolute. Jocul spontan și
imprevizibil al reprezentării trebuie susținut pe
ceva. Fie și doar ca tendință sau ca intenție, sen-
sul unui tablou este premeditat. În locul neantului
tematic la care predispune abstracția nesistemati-
zată, Corneliu Vasilescu propune circumscrierea
unei arii problematice ancorate existențial. În ca-
zul de față, „ontologia” picturală propusă de au-
tor vizează, în genere, fie sensul lumii, fie pe cel
al omului.
În tradiția budistă - se știe - Nirvana desem-
nează ținta supremă a vieții, popasul decisiv,
punctul terminus, repaosul etern ce abolește con-
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu
ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin
mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G348000xxxx B.N.
Trezoreria Cluj-Napoca.
HUI Ulii	|
CORESI
mor morii «râu Iul	I
6l>4 2 34 6 10018
trariile într-o sinteză „dincolo” de cuvinte și de
închipuire. Nirvana este, totodată, beatitudine,
eliberare de suferință, întreruperea ciclului reîn-
carnărilor, contopirea sufletului individual cu ab-
solutul divin.
Împrumutul terminologic oriental este pentru
Corneliu Vasilescu doar ocazia de a vorbi despre
Rai - „văzut” ca topos ideal, ca finalitate a vieții
creștine. În fața absolutului, cuvintele pălesc.
„Dacă Raiul există, el trebuie să fie colorat” - spune
undeva artistul. Poate de aceea, întâlnim în pân-
zele sale culori contrastante, calde și reci, pete
ample, tușe larg hașurate (ca la Barnett Newman
și Mark Rothko), și nu stropi distribuiți aleatoriu
(ca la un J. Pollock, bunăoară). Expresionismul
artistului pare nu urmarea vreunei angoase sau a
vreunei nevroze fără leac, ci, mai degrabă, unul
ce evocă obsesia popasului ultim, a împlinirii și
împăcării cu sine. Suprafața pânzei este armonie
difuză, haos organizat, simfonie a formelor și cu-
lorilor, intensitate a tonurilor, muzică... silențioa-
să, oferită spre „ascultare” celor familiarizați cu
un asemenea limbaj.
În locul rezoluțiilor conceptuale ferm de-
terminate, Corneliu Vasilescu privilegiază im-
presia și sugestia, îmbrăcate în hainele colo-
rate ale paradoxului, simbolului și metaforei.
Exploatând resursele inepuizabile ale abstrac-
ției, retorica picturală a acestuia este o invitație
de a vedea cu alți ochi lumea, de a-i scruta mis-
terul și profunzimea. Voit obscurizate formal,
lucrările sale vorbesc generic despre artă și via-
ță, despre fracturile stânjenitoare ale acestora
sau despre norocoasa lor coincidență. Astfel ci-
tită, Nirvana pare o poveste tristă, tulburătoare,
tragică în esență, dar cu final fericit.
■