TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ștefan Manasia
(redactor șef adjunct)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:	Daniel Spoerri, Tribulum (2008)
© Rita Newman
Nu te poți numi licean
dacă n-ai trecut pe la LicArt!
Ați auzit? Este în plină desfășurare ediția
a 16-a a celui mai mare concurs de arte
- LicArt, coordonat de omul de cultură
Radu Herjeu.
Asta înseamnă că, dacă ești licean, îți place
să faci fotografii sau scrii poezii, locul tău e la
Festivalul Național de Arte pentru Liceeni. Deci
trebuie să intri imediat pe www.licart.ro și să te
înscrii. Motive ar fi destule. Am putea începe cu
premiile, cele mai mari acordate în România, la
astfel de competiții (ele vor ajunge și anul acesta
la 15.000 de lei). Și cu numărul de participanți.
Anul trecut au fost peste 1500! Am putea con-
tinua cu oportunitatea de a deveni cunoscut și
apreciat pentru talentul tău. Plus că site-ul con-
cursului și pagina lui de facebook sunt vizitate
zilnic de mii de oameni! Să continuăm cu posi-
bilitatea de a interacționa cu tineri din toată țara
și cu șansa de a merge în cea mai tare Tabără de
Creație, plină de work-shop-uri și distracție! Și,
foarte important, poți fi remarcat de una dintre
personalitățile marcante din domeniile fotogra-
fic și literar care sprijină acest festival prin par-
ticiparea la Marile Jurii, care desemnează câști-
gătorii.
În prima jumătate a concursului s-au înscris
peste 900 de liceeni. Până acum au fost desem-
nați semifinaliști 106 dintre ei. Aici (http://www.
licart.ro/semifinalisti.php?cat=2) și aici (http://
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH AND ROMANIAN
www.licart.ro/semifinalisti.php?cat=1) găsiți
creațiile lor care merg mai departe spre finală!
Dar și tu ai șansa ta să ajungi acolo! Mai ai 6 săp-
tămâni la dispoziție să îți înscrii în concurs foto-
grafiile și poeziile!
E timpul să încurajăm frumosul din tineri!
Prin tot ceea ce face, LicArt rămâne, în aceas-
tă perioadă dificilă pentru cultură și artă, prin-
tre (prea) puținele spații de afirmare a valorii, în
care tinerii se pot exprima, pot comunica, pot fi
recunoscuți și înțeleși. Așa că nu întârzia să devii
licartist, înscriindu-te în cea mai tare competiție
de la noi, la una sau la ambele secțiuni - poezie
și fotografie (cu categoriile alb-negru, portret și
diverse)!
LicArt este organizat de Clubul Noua ne Pasă,
în parteneriat cu Ministerul Educației!
2
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
editorial
Zorii clasicismului elin
■ Mircea Arman
Vorbim, în primul rînd, despre zorii seco-
lului V î.Ch., perioada de timp marcata
de apusul unei lumi și începutul alteia,
de extinctia unui mod de raportare la lume și de
nașterea unei noi înțelegeri a situării individului
față de noile orizonturi și valori aflate in statu
nascendi.
Firesc, această trecere nu se realizează brusc,
nu este rezultatul unui „salt calitativ” ci, mai
degrabă, produsul tuturor „nașterilor și contor-
siunilor” unei spiritualități aflata in stadiul inci-
pient al înfloririi sale.
Războaiele medice marchează, sub aspect
pur istoric, începutul dominației Athenei asu-
pra lumii elenice. Apar eroi - oameni politici,
dacă putem să îi numim așa, și ne referim aici
la Miltiade si Temistocles. Se arată, chiar dacă
încă destul de firav, pentru prima oară, conști-
ința unității orașelor grecești, măcinate pînă în
această perioadă de necurmate rivalități.
Dintre toate orașele elene greul celor două
războaie este dus de Athena, care face isto-
rie la Salamina, Marathon sau Plateea, chiar
dacă atitudinea spartanilor lasă mult de dorit.
Athenienii înțeleg că, pentru noua epocă, rolul
fundamental îl are flota și războiul maritim în
dauna celui pedestru. Grație acestui fapt, presti-
giul Athenei între orașele grecești capătă o am-
ploare pe care nu o mai avusese niciodată.
Numai datorită acestui prestigiu nemaiîntîl-
nit rezultat al victoriilor dobîndite în decursul
războaielor medice putem vorbi de nașterea
confederației de la Delos și de afluxul metecilor
sau a elitei întregii Elade spre Athena, fapt ce
va conferi acesteia o deosebită dezvoltare eco-
nomică și spirituală.
Retragerea Spartei din liga elenică creată în
481 î.Ch., lasă loc manifestărilor hegemonice
ale Athenei. Simahia creată la Delos va lăsa,
de-a lungul timpului, loc liber manifestărilor de
Daniel Spoerri	Camera no. 13. Hotel Carcassone. Paris. 1959-65
Galerie Henze & Ketterer Wichtrach / Berna © Kunstmuseum Ihun
un autoritarism acerb al democrației atheniene.
Paradoxul democrației atheniene este chiar im-
perialismul acesteia.
Este interesant de văzut cum spiritul profund
democratic al athenienilor se împacă cu cel mai
aprig imperialism, cum idealurile de libertate
din discursurile unui Pericle se potrivesc cu cea
mai cruntă teroare pe care Athena o va răspîndi
asupra teritoriilor stăpînite.
Sigur, problema trebuie soluționată doar
avînd în vedere chiar noțiunea de libertate așa
cum era ea statuată la athenieni. Oricum, acesta
nu avea nimic în comun cu ideile impuse nouă
de Revoluția franceză sau de ideile iluministe
kantiene referitoare la limitele autoimpuse re-
ciproc prin respectarea autonomiei celorlalți.
Athenienii „exportau democrație”cu conștiința
clară că aceasta nu este decît o formă de despo-
tism, „instituțiile democratice” create în statele
dominate fiind doar formale.
Pentru Athena democratică, imperialismul
nu era doar un substitut ci un fapt ce ține, în
mod ciudat, de însăsi esența ei. Pentru a putea
asigura bunăstarea în interiorul cetății era ne-
voie de demararea unor mari lucrări publice pe
care statul nu le putea susține decît prin înmul-
țirea coloniilor militare, deci prin politica de ex-
pansiune și prin „anexarea” celor mai mănoase
terenuri ale aliaților.
De fiecare dată cînd îl citim pe Tucidide, ne
consternează lipsa de pudoare și cinismul dis-
cursurilor lui Pericle, fară a putea totuși, rapor-
tîndu-ne la mentalitatea acelei epoci, să acuzăm
pe athenieni de lipsă de bună-credință. Tucidide
surprinde cu multă luciditate acest imperialism
acutizat mai ales în timpul războiului pelopo-
nesiac, în care athenienii, conștienți de imensa
lor superioritate militară inspiră supușilor lor
o extraordinară spaimă, element psihologic de
care nu vor ezita să uzeze și pe viitor.
Astfel, nu trebuie să ne mire apariția ulteri-
oară a cinismului și amoralismului din gîndirea
mai tîrzie a unor sofiști, deoarece elementele ei
fundamentale se găseau, in nuce, în atitudinea
practică a aristocrației cimoniene.
În anul 454 î.Ch., Athena renunță la jocul
„primului între egali” din cadrul simahiei delice
și, printr-un act de voință unilaterală, transfe-
ră întreg patrimoniul alianței de la Delos pe
Acropole.
Cinci ani mai tîrziu, prin așa-zisa pace a lui
Calias se pune capăt războaielor medice prin-
tr-un compromis între Athena si perși, stipula-
ția cea mai importantă fiind aceea a recunoaș-
terii de către Persia a orașelor grecești din Asia.
În același an, Athena impune statelor care
compuneau alianța de la Delos, dar și celor cu-
cerite manu militari, moneda proprie și unitățile
de măsură atheniene prin decretul lui Clearhos
iar prin cel al lui Cleinias(448 - 447 î.Ch.) se
stabilește un sistem riguros, cu tăblițe și peceți,
pentru perceperea tributului. Imperiul, astfel
unificat și din punct de vedere organizatoric-le-
gislativ, este împărțit în cinci districte, pentru a
ușura încasarea taxelor și impozitelor.
Astfel, începînd cu 444 î.Ch., contribuțiile
nu mai sunt folosite doar pentru întreținerea
armatei și flotei ci și pentru construcțiile ce se
vor naște la Athena. Protestele „aliaților” relativ
la folosirea abuzivă a fondurilor comune, sus-
ținuți de aristocratul Melesias, sunt înăbușite.
Revoltele Eubeei sau Samosului sunt reduse la
tăcere de puternica flota atheniană. Democrația
imperialistă a Athenei atinsese punctul culmi-
nant.
În ceea ce privește unitatea politică a statului
athenian, perioada la care ne referim este deja
dominată de un personaj de care Athena își lea-
ga aproape în întregime perioada de măreție,
Pericle.
Provenind din vechea familie a Alcmeonizilor
Pericle este discipolul lui Damon din Oa, care îi
sugerează instituirea mistaforiei, adică retribu-
irea funcțiilor publice, și al lui Anaxagora cel
care îi vorbește de „rațiunea (Nous) ordonatoa-
re”.
Nefiind un iubitor al tovărășiei maselor, acest
democrat are rare ieșiri în public, doar atunci
cînd situația excepțională o cere, preferînd to-
vărășia educatei milesiene Aspasia sau a oa-
menilor de spirit, precum: Sofocle, Protagoras,
Hipodamos sau Herodot.
Pe de altă parte însă, este un creator de sis-
tem politic, un înțelep(sophos) cum îl numește
Aristotel, pe care încearcă să îl pună în practi-
că și care implică, pe lîngă ideea egalității tu-
turor în fața legii, posibilitatea ca toți cetățenii
să ducă o viață decentă, respectivele deziderate
implicînd, la rîndul lor, așezăminte de asistență
socială, acces liber la cultură (așa-numitul teo-
ric) dar și expediții militare de cucerire sau des-
chiderea de vaste lucrări publice.
Acest program, pus în practică, face din
Athena cel mai înfloritor și frumos dintre ora-
șele antichității.
Sigur, nu trebuie confundată democrația
atheniana cu socialismul de stat, așa cum îl
cunoaștem în epoca modernă. Societatea con-
struită de Pericle are la baza, ca toate societă-
țile antice, distincția clară dintre omul liber și
sclav. Sclavul, încă în viziunea lui Aristotel, nu
este decît un „obiect animat care este proprie-
tatea cuiva”1. Cu toate acestea, diverse mărturii
z
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
3
o
arată că, la Athena, sclavii au parte de un tra-
tament uman, luînd parte chiar la ceremoniile
religioase, fiind primiti în rîndul inițiaților de la
Eleusis, recunoscîndu-li-se așadar, dimensiunea
spirituala a existentei, spre deosebire de socie-
tatea romană în care erau asimilati unui simplu
corp, „sine mens, sine anima”.
Aceasta diferență de viziune asupra condiți-
ei sclavului este reflectată și de către sistemul
legislativ care, în ciuda părerii unora, consi-
derăm că era extrem de bine pus la punct nu
numai în societatea romană dar și în cea ele-
nică. Ca dovadă, conform tuturor mărturiilor
de care dispunem, sclavul, în societatea greacă,
dispune de unele drepturi stabilite prin lege
împotriva atitudinilor arbitrare a stăpînului
său care, în opoziție cu reglementările din le-
gislația romană, nu avea drept de viață și de
moarte asupra sa. La țară, nu există nici o de-
osebire între viața sclavului și cea a stăpînului
său.
Nu există proprietăți sau concentrări de
proprietăți mari, necreîndu-se astfel condițiile
nașterii situațiilor economice favorabile dez-
voltării antagonismelor sociale fundamentale
între oamenii liberi și sclavi, care în cazul re-
gatelor elenistice sau a imperiului roman vor
genera atîtea crize sociale majore.
O categorie aparte, deosebit de importantă,
o constituie metecii, străini stabiliți la Athena
și care au o serie de drepturi speciale, fiind
totuși lipsiți de drepturile politice și de drep-
tul de a poseda proprietăți funciare. Cu toate
acestea, ei sunt unul din motoarele importante
ale economiei Athenei, fiind în marea lor ma-
joritate comercianți. Plătesc taxe ca orice om
liber și, la fel a și cetățeanul, prestează servi-
ciu militar obligatoriu în calitate de hoplit. În
mîna lor se concentreaza cea mai mare parte a
averii mobiliare, fiind armatori, bancheri, dar
și filosofi, medici sau artiști importanți.
Cetățenii, în schimb, se ocupă cu treburi-
le politice și își împart proprietatea funciară.
Cu toate acestea, antagonismele între bogați și
săraci nu sunt ireductibile, întrucît deosebiri-
le nu sunt exagerat de mari, „socialismul” de
tip pericleean fiind unul suficient de nivelator,
avînd în vedere și necesitățile relativ reduse
ale majorității populației. Eisfora, impozitul
pe veniturile extraordinare nu afectează decît
minoritatea celor bogați care, în mod ciudat,
în marea lor majoritate, fac parte din categoria
metecilor.
Pe fondul acestui echilibru social, apar nu
numai cele mai spectaculoase dezvoltări eco-
nomice dar, strîns legate de acestea, cele mai
înfloritoare dezvoltări artistice, spirituale, le-
gislative și morale. Epoca lui Pericle și între-
gul secol al V-lea î.Ch., va rămîne în istorie ca
marcînd începutul dominației spirituale athe-
niene asupra lumii antice.
Aceste caracteristici ale societății grecești ce
pun în evidență o stare de echilibru și liniște
socială își găsesesc răspunsul și în creația artis-
tică sau în aspectul pur religios al acestei epoci.
Epoca „luminilor”, cum a fost denumit se-
colul V î.Ch., nu este, din punct de vedere reli-
gios, una ternă, marcată de asebeia, cum lesne
s-ar putea crede, fervoarea rațiunii neîmpie-
tînd asupra sentimentului religios al grecului
trăitor în acea perioadă. Pe cîmpurile de bătaie
grecii au învins datorită prezenței zeilor cetății,
în acea epocă zeii trăind încă pregnant în con-
știința oamenilor.
Daniel Spoerri LEncyclopaedie Diderot et dAlembert
(1994) © www.artnet.com/
Cu toate acestea, spre deosebire de perioa-
da arhaică, zeii nu mai sunt puteri indiferen-
te, lipsite de interes față de soarta muritorilor.
Pindar sau Eschil văd în nobilul Zeus chezașul
justiției. Hybrisul, dincolo de păcat în sine, de
lipsă a măsurii, devine chiar sinonim cu pier-
derea condiției umane. Zeii, pentru Eschil,
evoluează odată cu oamenii, o idee cel puțin
îndrăzneață pentru epoca respectivă! Toate
manifestările divine se umanizează, Eriniile
devin Eumenide, Prometeu devine binefăcă-
torul omenirii, un fel de mesia gata să își dea
viața pentru binele omenirii, atît de diferit de
zeul neastîmpărat și poznaș pe care îl regăseam
odinioară la Hesiod.
Echilibrul preconizat de Pisistrate între cul-
tele poliade și cele populare devine un fapt îm-
plinit. O nouă morală stă să se nască.
Marile Panathenee devin cele mai grandioa-
se și importante sărbători ale lumii grecești, în
timp ce faima zeițelor de la Eleusis nu rămîne
cu nimic mai în urmă. Ca dovadă, Pericle este
obligat să dubleze suprafața telesterion-ului ri-
dicat de Cimon care, la rîndul lui, îl dublase pe
cel ridicat de Pisistrate.
Misterele care se celebrează aici se structu-
rează în jurul unei stăvechi teme cretano-mi-
ceniene: cea a două zeițe, mamă și fiică, legate
printr-o profundă afecțiune, despărțite intem-
pestiv de răpirea fiicei de către stăpînul lumii
infernale. Apoi, reîntîlnirea celor două marca-
tă de o bucurie profundă, motivul „pruncului
divin”, de această dată Triptolem, cel care fa-
cilitează oamenilor accesul la civilizație prin
agricultură.
Oricum, tematica profundă a misterelor este
ținută sub tăcere pînă într-o epocă tîrzie, cînd
diverși autori creștini, prost informați și de o
rea credință evidentă încep să o „devoaleze”.
Am arătat, în linii mari, încă în primul vo-
lum, modul în care se desfășurau aceste mis-
terii. Altfel, oamenii de știintă moderni inter-
pretează aceste sărbători diferit, începînd de
la structura lor pur agrară, la cea religioasă
marcată de hierogamia cerului cu pămîntul, la
cea orgiastică sau inițiatică, aflată sub semnul
cunoașterii si înțelepciunii(sophia).
În mod vădit, ideea esențială este că iniția-
tul va trăi, după moarte, în comuniune cu zeul,
care este și înțeleptul, în vreme ce neinițiatul
va fi condamnat să trăiască, în continuare, „în
jilave tenebre și smîrcuri” adică în întunericul
lipsei de știință, în ignoranță și în suferința
cărnii.
Se vede cum, o religie, alcătuită din sacri-
ficii și sărbători populare solemne organizate
de către stat, introduce, oficial, pentru prima
dată, ideea mîntuirii personale. Niciodată pînă
acum statul nu a fost preocupat de soarta indi-
vidului, tot ceea ce a contat a fost doar cetatea.
Mai presus de acest fapt, aceste sărbători au
loc într-o deplină fraternitate, într-o sublimă
armonie și pace, oricine, de la sclav, străin, oa-
meni liberi sau femei, putînd să participe fără
nici un fel de restricție.
Iar dacă în plan terestru, o democrație zgîr-
cită în favoruri nu acorda dreptul de cetate
decît rar și selectiv, nu același lucru era valabil
în ce privește „cetatea” de dincolo de moarte,
unde toți erau egali și fericiți.
Pe plan artistic, acest drum al ideii reli-
gioase dinspre individual spre general, spre
cetate ca întreg, este marcat de trecerea de la
lirism înspre tragedie. Acum, tragedia care se
adresează întregului demos, nu mai este apa-
najul individului excepțional. Piese precum
Cucerirea Miletului a lui Frinihos sau Perșii,
elogiaza victoriile poporului athenian, iar suc-
cesul lor este atît de mare, afectarea poporului
atît de profundă, încît tragedia lui Frinihos va
trebui chiar interzisă. Arta începe să impună
politicului, se amestecă și influențează deci-
zii de politică curentă, așa cum face Eschil în
Orestia, cînd recomandă partidelor o atitudine
rezervată și moderată.
Cu Eschil, dealtfel, se schimbă ceva în mo-
dalitatea de raportare și abordare a existenței,
a zeilor, a raporturilor acestora cu oamenii, a
filosofiei de viață a grecului. Tragedia, ca gen,
ajunge la desavîrșire, în timp ce comedia se
află abia la primii săi pași, nefiind introdusă
la concursul Dionisiilor urbane decît începînd
cu 486 î.Ch.
Apărînd din comos și din farsa megariană,
comedia își găsește forma definitivă în Sicilia,
în scrierile lui Epiharm care „i-a dat un su-
biect”2 după exemplul tragediei.
În schimb, asistăm la cîntecul de lebădă al
lirismului aristocratic, genial ilustrat de opera
lui Pindar.
Mai tînăr cu puțin decît Eschil, Pindar este
cîntărețul unui mediu total diferit. Născut din
aristocrația războinică, faptele de arme ale fa-
miliei sale erau amintite pînă în timpurile in-
vaziilor dorice. Opera sa dedicată aproape în
întregime concursurilor panelenice, „aceste
războaie pașnic organizate” și cîștigătorilor lor,
concretizate în așa numitele epinikii, adică ode
triumfale menite să-i elogieze pe eroii zilelor
sale, au drept concepte călăuzitoare virtutea
și gloria, amintind grecilor de măreția apusă a
timpurilor vechi.
Este în poezia lirică a lui Pindar o preamă-
rire a virtuților individului, a luptei omului
cu sine pentru a se autodepăși și a cîștiga acea
mult rîvnită glorie pentru care, în vechime,
eroii mergeau la moarte cu sufletul împăcat,
acea glorie care nu mai era înțeleasă de con-
temporani decît ca și glorie colectivă, a demo-
sului, a cetății, ca elemente ale eului colectiv,
opuse individualului.
Continuarea în pagina 28
4
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
cărți în actualitate
Random poetry
■ Emanuel Modoc
Sorin Despot
Termeni | condiții
Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2016
Materializările noilor sensibilități pos-
tumane în poezia ultimilor ani au
produs tot atâtea rateuri câte succese.
În cronica mea la volumul mort după om al lui
Vasile Mihalache (în Tribuna, nr. 343, 16-31
decembrie 2016), principalele rezerve ale uti-
lizării teziste a postumanismului țineau de fap-
tul că, la nivel stilistic, formulele utilizate ră-
mâneau tributare rețetarelor binecunoscute ale
poeziei de după 2000. În lipsa unei reale ran-
versări de coduri, teza din spatele unui volum
atât de angajat precum mort după om rămâne
suspendată în simplu exercițiu de revizitare a
tehnicilor indexate deja de către critica româ-
nească. Poate că postumanismul ar trebui să ră-
mână, deocamdată cel puțin, un fundal pentru
o poezie din care autorul să nu se ferească să
își exhibe mărci personale (s-a testat, s-a reu-
șit). Utilizat „cu teză”, postumanul nu se poate
concretiza într-un proiect de sine stătător, așa
cum depersonalizarea nu poate, singură, să țină
locul unei poezii mai coerente decât simpla in-
ventariere a unor motive familiare.
Tot în cheia unei depersonalizări mai mult
sau mai puțin angajate poate fi citit și volumul
Termeni | condiții, al lui Sorin Despot, apărut
anul trecut la Casa de Editură Max Blecher.
Ovio Olaru vedea, în cronica sa la volum, apă-
rută în Cultura, „staze postumane”, prin care
discursul se detensiona și se echilibra. Rezerva
mea în privința acestei observații se leagă de la
faptul că tânărul critic clujean pornea, totuși,
de la presupoziția că există, totuși, tensiune în
Mese în Sevilla © Colecție particulară. Foto: Silvia Suciu
Daniel Spoerri
poezia lui Sorin Despot. Or, ceea ce lui Olaru
îi scapă, totuși, este evidența unei anomii dis-
cursive și a unui karaoke poetic pe care Sorin
Despot o probează. Iată cum, de pildă, se in-
strumentalizează motivele postumane: „mirea-
sa mecanică face tumbe în iarbă. desprinsă din
portiera mașinii,/ rochia se pliază în foșnetul
cearșafului. cearșafului foșnetul i se pliază/ pe
falduri catifelate, unde quantice creaturi cu mă-
nuși și-asigură/ legăturile metalice sub averse
de aer condiționat”. Nu că tehnica acumulării în
flux a imaginilor ar fi neapărat deranjantă, însă
imaginile în sine falsează aproape melodrama-
tic. E o joacă a aleatoriului acceptabilă doar în
convenția ludicului, însă utilizată altfel decât
decorativ (se încearcă, în poem, o detensionare
prin acumulare, după care poemul se finalizea-
ză cu „chiloții tăi cu hello kitty sînt o lesă/ în
colții monstrului de răchită”), aduce mai mult
a lipsă de imaginație decât a construcție inte-
ligentă.
Tot așa, unele poeme, precum infantilizarea
prin pupăceală, merg pe direcția unui concep-
tualism amintind de volumul Vată de sticlă, al
lui Sebastian Big, dublat de ludic demonstrativ:
„des întîlnit în relațiile cu copiii și cu animale-
le de companie, dar fără a fi limitat la acestea,
procedeul presupune asediul susținut al subiec-
tului cu puzderii de pupici vîrtoși și onomato-
pee sterpezinde (sic!). obiectivul pupăcitorului
este în mod convențional contagiunea celui pu-
păcit cu sentimente gîdilicioase”. În alte părți,
se încearcă pastișe a la Iv cel Naiv: „bună dimi-
neața ta/ se varsă în bună dimineața mea/ și eu,
la rîndul meu, o voi vărsa/ în bună dimineața
altcuiva;/ m-asigur eu și următorii, negreșit,/ să
facă ochi cuvîntătorii, la nesfîrșit”, sau simple
duioșii care, atunci când nu cad în kitsch („am
coborît dintr-o temă cu iz de sinatra./ m-am
lăsat purtat pe sub candelabre,/ am zvîrlit în
piruete pe vîrfuri// fantoma ta în rochie de sea-
ră”), alunecă în ghidușii gratuite: „stă să plouă
cu hașuri apăsate, cu ursuleți de jeleu” sau în
aliterații doar de dragul aliterațiilor: „printre
pupeze precupețe călare pe șapte parcări”, „pe
vidurile vivide care-mi vuiesc în vintre” etc.
Senzația de aleatoriu persistă și acolo unde
Despot încearcă să fie calofil („am tras de ver-
suri ca nebunii/ ca să le facem să valseze”) sau
în incursiuni textualiste amintind de Răzvan
Țupa (cazul [mostre de poezie involuntară] e cel
mai elocvent). Nici poezia tinerilor nu scapă de
playback-ul autorului. Vedem destul Nițescu
(dar din Gringo), destul Ion Buzu (cel cu influ-
ențele la vedere, care simțea neapărat nevoia să
își numească strămoșii totemici) și, la rigoare,
și niște Văsieș ori Vlad Moldovan.
Ultimul ciclu, animale de paradă, conține
poemele cele mai ample și vădit angajate în co-
mentariu social/anti-capitalist. Însă senzația de
proastă gestionare discursivă face ca tot deme-
rsul să devină fastidios. Un poem care începe
impecabil, precum uite visele mele trăite de alții
e rezolvat nefericit în comentariu ludic, cu iro-
nia la vedere, ceea ce face ca tot demersul să
cadă în derizoriu: „obișnuiam să mă dezumflu
la gîndul că, cel mai probabil,/ voi muri într-o
societate porst-înțeles-capitalistă,/ una a com-
petiției rapace, a profitabilității/ dincolo de ori-
ce limită etică, dar mai ales/ o societate clădită
pe gogoșele gogonate/ administrate cu lingu-
rița/ populației metodic/ îndobitocite.// mi-a
trecut”. Mărcile depersonalizării îi slujesc doar
lui Sorin Despot, poetul. Poeziei lui, mai deloc.
Idiosincraziile și eterogenitatea discursive fac
ca momentele bune (ca să numesc câteva: [ne
punem în cap], evanghelia după michael moore,
bonus track) din volum să fie, ele înseși, alea-
torii. De bine, de rău, între atâția poeți care au
încercat mixajul cu succes, nu strică să avem și
câte-un digei bine intenționat.
■
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
5
Epava în flăcări
■ Ovio Olaru
Ciprian Popescu
Mile End
Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2016
Despre premiile Mihai Eminescu, numai
de bine. La începutul anului 2017, Mir-
cea Cărtărescu accepta, în sfârșit, premiul
Opera Omnia. Premiul pentru debut i-a revenit
lui Ciprian Popescu, pentru volumul Mile End,
apărut la Casa de Editură Max Blecher în anul
precedent. Dincolo de toate polemicile referitoa-
re la validitatea unei astfel de decernări, titlul îi
acordă debutantului un capital simbolic incon-
testabil în lumea literară. Orice volum, indiferent
de calitatea lui intrinsecă, devine în urma acestui
premiu un reper temporar și creează o serie de
așteptări. Determinările sunt, însă, confuze. De
exemplu, a fost lăudat Robert Elekes în contul
premiului și fără alte considerente, sau sunt cro-
nicile favorabile la cartea sa o dovadă că îl merita?
Dacă Aici îmi iau dinții-n spinare și adio a fost una
din dezamăgirile anului 2015, e necesar ca atât
critica de întâmpinare, cât și publicul larg să-și
păstreze intactă reticența față de premiile literare.
Iar această necesitate devine cu atât mai vizibilă
acum, când criteriile valorice se estompează, lă-
sând loc antipatiilor personale și demonstrațiilor
de putere instituțională.
În ceea ce privește volumul de debut al lui
Ciprian Popescu, putem discuta despre o poezie a
imigrației. Situată la granița din ce în ce mai vagă
dintre liric și prozastic, cartea lui se constituie ca
un delir al turistului român aterizat în Occident:
vocea poemelor e una în perpetuă mișcare, într-o
dinamică incoerentă, fără reprezentare sau des-
tinație. De la bun început se produce o confuzie
de gen: marketat ca poezie, Mile End nu pare să
iasă din convenția jurnalului de călătorie, motiv
pentru care titlurile volumului urmăresc o desfă-
șurare organizată pe zile. Obiectul precis al acestei
desfășurări rămâne, însă, vag, iar cronologia nu
pare să posede vreo relevanță în context, fiindcă
orice evoluție tonală lipsește. Călătoria, temă și
obsesie, e o mișcare în gol. Rămâne doar o preca-
ritate alintată și cosmopolită, dublată de o critică
naivă la adresa societății occidentale.
Componenta narativă domină totul, eludând
instrumentarul critic și sabotând interpretarea. O
discuție despre liniile de demarcație dintre poezie
și proză nu își au aici locul, însă tema e ofertan-
tă și ridică niște întrebări valide: atât de slab să fi
fost anul 2016 în poezie, încât juriul a fost nevoit
să premieze un melanj neclar? Dincolo de asta,
un lucru e cert: vocea poemelor e narativă fără a
construi o poveste, iar stilul, fracturat sintactic și
inconsecvent în registru. Regăsim intrări clasice
de jurnal (ziua 39: «Cobori din trenul personal
Caransebeș-Timișoara. Miroși a tutun, ai stat tot
timpul pe coridor încercând să înțelegi de ce nu
mai circulă oamenii cu trenul»), livrate cu mult
balast și detalii irelevante, și, alternativ, tentative
de poeticitate care, când nu irită prin kitsch, plic-
tisesc masiv. («prin intestinele acestui oraș/ lutie-
rul surd vânează un job de supraviețuire/ și corzi
de chitară la mâna a doua/ pe Kijiji») Nici tratat
cu indulgență, volumul nu lasă în urmă vreun
mesaj, vreo expresie percutantă, vreo intensitate
sau sens.
Constantă în ambele tipuri de text prezente în
carte este inundația de referințe culturale: paradă
de termeni amestecând romgleza cu franceza în-
tr-o supă lingvistică elitistă, din care se desprinde
o deconstrucție tezistă a stilului de viață modern
(«Consumă facebook, concerte, citește reviste,
uită numele personajelor din cărțile pe care nu le
termini, rumegă pe cruste o idee când nu gândesc
alții pentru tine.» - ziua 51). Ironia secondhand și
calambururi care nu pot provoca decât un rictus
sunt presărate cu generozitate («Accident» în loc
de «Occident», «intelectualbi» în loc de «intelec-
tuali»), laolaltă cu apelarea intensă a numelor de
branduri și locuri: Toys r us, Home Depot, Audi,
LM, atât de uzitate încât își pierd orice sens în eco-
nomia volumului. Ele nu sunt instrumentalizate
și nu vin să contrapuncteze inteligent secvențele
filmice, ci sunt apelate disperat și continuu, într-o
tentativă de a salva narațiunea ternă. Semne în
alfabetul cultural al capitalismului, ele sunt in-
troduse programatic, însă fără discernământ («La
Walter’s intelectualbii/ reveniți dintr-un voiaj în
Cosmos/ cu naveta spațială aparținând libertari-
anului/ Guy Laliberte patronul circului soarelui/
îngurgitează cartofi prăjiți cu colesaw/ vorbesc
despre gravitație dollar value/ și return on in-
vestment// fredonezi Whitey on the moon/ de Gil
Scott-Heron//falimentul astupă găurile din asfalt/
cu burgeri gigantici ofrande/ din care escortele
mușcă lubric/ sting cu șampanie din calice/ în-
tr-un tabernacol la Mont-Tremblant// lângă un
cazinou din Kahnawake/ într-o colonie rurală e
carnagiu/ târziu bat și eu la poarta Edenului fis-
cal/ nu răspunde nimeni» - ziua 50)
Ziua 69 e singurul poem care, cu minime co-
recturi, ar putea fi ok. Departe de a fi un text ex-
cepțional, el e doar mai puțin ilizibil decât cele-
lalte. Iar faptul că, din 88 de pagini de pretinsă
poezie, un singur poem se salvează, e destul de
relevant pentru ce fel de eșec magistral, de epavă
în flăcări este Mile End, volum câștigător al pre-
miului Mihai Eminescu pentru debut.
■
„O boabă de grâu nerodită
de niciun îndrăgostit”
Ioan-Pavel Azap
Mugur Andronic
Fluturi din cuvinte
Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2017
Trecând cu dezinvoltură de la versul alb la
cel cu rimă, de la formula (relativ) avan-
gardistă la cea clasică, Mugur Andronic
se dovedește un abil versificator, fiind în esență
un poet de sorginte livrescă. Modelele, asimila-
te, sunt devoalate nonșalant, într-un joc elaborat,
construit, deși nu lipsit nici de o anume sponta-
neitate a scriiturii: când bacovian („Și-n toamna
aceasta se usucă și cad tot mai multe frunze / Și
muribunzi alcoolici se prăbușesc pe caldarâm”
- “Și piesa merge mai departe...”, p. 12), când
fals-arghezian în accentul final al textului (“Călă-
toresc prin sticla încă înfundată, / În care zac des-
frâul unei epoci și dezmăț de vinuri, / Cu biciul
năravurilor prea dorite de îndată / Mân insistent
femeia-n pat, spre alte chinuri” - “Sfârșit previzi-
bil..” p. 19), când incantatoriu („Mă rog tuturor
zeilor / tuturor rimelor / [...] / Să aibă puțină grijă
de tine, / Tu, poezia mea” - „Baptisteriumul al-
fabetului mut”, p. 62), ș.a.m.d. Autorul accesează
toată gama diapazonului liric, când mai discret,
când mai impetuos, fără inhibiții, reușind adesea
să facă recognoscibil sunetul propriu în marea de
sugestii și, cum spuneam, influențe livrești.
Există un tragism bine temperat în anumite
poeme, de un patetism cenzurat, reținut („Un flu-
ture pe-o cruce schilodită de război / un fluture
pe-o rază de lumină [...]” - „Stop-cadru la filma-
re”, p. 10; sau „A murit balerinul, / Cu ursulețul
copilăriei în brațe / Și țigara făcută scrum la colțul
gurii / Din care ieșeau, înșiruiți, / Ca mărgelele pe
ață, / Dinții săi de lapte [...]” - „Moartea balerinu-
lui”, p. 78), după cum întâlnim și versuri filigrana-
te, metafore majore concentrate în câteva cuvinte,
nuclee cu tentă aforistică, rezistând ca poeme în
sine în cadrul unor construcții lirice mai ample
(„Tu erai doar o boabă de grâu, nerodită / de ni-
ciun îndrăgostit.” - „Dragoste minoră II”, p. 83).
O dimensiune nu de ignorat a poeziei lui Mugur
Andronic este ironismul, niciodată persiflant, dar
suficient pentru a stârni și susține interesul citi-
torului: „Te voi iubi în noaptea post-eternă” („În
sufletu-mi.”, p. 9); „Aș da orice, chiar moartea
mea incertă / să pot închide ochii sub cer senin”
(„Business class”, p. 11); „Oprească-se și opreas-
că-se timpul / Cât mai este timp / [...] / Doamne,
dacă mai ești sus, acolo, / Dacă n-ai plecat la cules
căpșuni” („Ultimul bocet în Piața Vaticanului”, p.
68) ș.a., ș.a. Sunt notații din care nu lipsește nici o
anumită doză de autoironie, dovadă a unei deta-
șări care îi conferă autorului o mai mare mobilita-
te printre mode și modele literare.
Fluturii din cuvintele lui Mugur Andronic
zboară lin într-un spațiul delicat, dar nu fragil,
primordial: „Se născu fluturele din / Sămânța
de trandafir / Mușcat de ger / [...] / Și atunci
Dumnezeu făcu / Iubirea” („Memento mori”,
p. 84).
Lipsit de inhibiții, dispunând de dexteritate
în elaborarea textului poetic, Mugur Andronic
are datele unei evoluții scriitoricești care poate
oferi, într-un viitor nu prea îndepărtat, plăcute
surprize.
■
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
Temeteul copiilor
■ loan Negru
Nicolae Goja
Cimitirul copiilor
Baia Mare, Editura Eurotip, 2016
Am mai scris despre prietenul meu Nicolae
Goja. Nu scriu că e cel mai bun, scriu că
este unul dintre cei mai buni poeți, gaze-
tari și, mai ales, prozatori contemporani. Nu și-a
publicat poeziile. Nici textele sale din gazetă nu
și le-a adunat într-un volum. Doar volumele de
proză. O jumătate de raft de bibliotecă. De prim
raft. Recenta sa carte, Cimitirul copiilor, nu face
excepție.
Orice autor își regizează textul, adică lumea.
La Nicolae Goja, în acest volum, aproape nimic
nu pare a fi scris întâmplător, din fuga condeiu-
lui. Nici măcar incursiunile în lumea tehnicii, a
mecanismelor de tot felul. Cu atât mai puțin cele
spuse despre sat, despre obiceiurile sale (trecute
sau actuale), despre morți și despre prezențele
lor. Cu atât mai puțin despre „cimitir”. Și, dacă-i
vorba de cimitir, atunci trebuie să mergem cu în-
țelesul până la viață și moarte, până la elementele
fundamentale. Până la geneză.
Sigur că, cimitirul a venit în lume odată cu ge-
neza. Nu însă și cel real al copiilor. Dar fântâna tot
de la începutul începuturilor este. Nu chiar des-
pre acesta spune cartea lui Nicolae Goja, dar de
începuturi spune. Unul dintre ele este un început
care trebuie re-făcut pentru a fi geneză. În carte,
începutul (și reluarea sa) este simbolizat prin fân-
tâna din satul Rodina, curățată de Bubu: „Bubu a
coborât de mai multe ori în fântâna de la moară,
din piatră în piatră, și a văzut căței și pisoi înecați.
Mirosul de cadavru în descompunere nu l-a făcut
să renunțe, va veni și va curăța puțul, apoi îl va
spăla, îl va dezinfecta...” (p. 220).
Cartea își dezvăluie adâncimea abia în partea
a doua, atunci când cele trei personaje principale
(Blanca, Bubu și Gelu) ajung, după un bacalaureat
ratat în satul Rodina. Aici, în sat, descoperă moa-
ra arsă, părul sub care se adunau la o vorbă bătrâ-
nii satului (mai tineri nu erau), fântâna înfundată
cu resturi menajere, casnice, animale moarte etc.
și cimitirul copiilor. Real, dar năpădit de bălării.
Ca și celălalt, de altfel. Acest cimitir dă cu ade-
vărat semnificația, înțelesul titlului cărții. Blanca,
evreică, este cea care îl curăță, îl pune în rost și îi
dă viață: „E doar un cimitir ca oricare altul. Ba nu
ca oricare altul, aici copiii sunt îngropați la un loc,
aici se face diferența între morții copii și ceilalți
morți, aici copiii au un tratament privilegiat, sunt
puși unul lână altul în ideea la spune badea Nuțu,
că și în Rai există un loc pentru copii, deoarece ei
au alte preocupări decât ceilalți morți, ei, chiar și
morți fiind, se joacă unii cu alții...” (p. 216).
Mai există în carte un alt cimitir, cel evreiesc
din Baia Mare, unde își petrec timpul cele trei
personaje ale cărții. Cu ei și cu acest cimitir se
deschide cartea. Aici, printre mormintele bine
îngrijite se joacă copiii care, cu timpul, vor deve-
ni adolescenți. Și acest cimitir ar putea fi, și chiar
este oarecum, un cimitir al copiilor care copilă-
resc în el.
Dar cred că cel mai nimerit și de înțeles „cimi-
tir al copiilor” este cartea. Textul acestei cărți. Ea
îi face pe copii, ea îi „îngroapă” în cuvintele ei. În
biblioteca ei.
Romanul se deschide cu domnul D., pictor
amator („Domnul D. Mai are puțină vre-
me... până la time-aut...”) și se încheie tot cu el
(„— Să fiți cuminți, copiii! - închide ochii dom-
nul D., în sfârșit”). Prin el se face intrarea artei în/
pe senă. („Când să semneze ultilul tablou, dom-
nul D., murind, scrie doar o tușă care seamănă cu
o virgulă.”) E un joc al autorului, deloc întâmplă-
tor. Vor mai fi și altele. Începe apoi prima parte a
cărții cu copiii (numiți mai sus), cu părinții lor și
cu cimitirul evreiesc. În a doua parte, adolescen-
ții, după bacalaureat, se întorc în satul Rodina, la
obârșii, să se redescopere într-un „ancestral coti-
dian”. Substanța cărții este dată de această a doua
parte. Nu pentru faptul că este mai bine scrisă,
toată cartea este foarte bune scrisă, ci pentru fap-
tul că ea resemnifică. Adică aduce înțelesul.
Autorul nu are în vedere un cotidian nemilos
(așa cum au spus unii), ci un ancestral care, uitat
(sau aproape uitat fiind) trebuie adus în minte (în
accepțiunea dată de D. Stăniloaie), adică vindecat.
Ancestralul e, oarecum, un fel de ADN cultural.
Mai mult, unul care ține de ființa noastră. De fi-
ințare, ar spune Heidegger, și abia mai apoi, prin
nimicul fântânii, de ființă. Fântâna „uitată”, din
care nu se mai poate bea apă, este ființa. Ea, mai
apoi, resemnifică. Dă apă la toți. Apa, prin stratul
freatic, vine și de pe deal, din cimitirul copiilor.
După cum am scris mai sus, există în carte trei
cimitire: unul evreiesc, celălalt (la Rodia) al co-
piilor și „cimitirul care este cartea”. Cartea este
aceea care re-semnifică, re-face facerea. Prin ea
putem înțelege mai bine statutul lumii ontice și
al cărții, de multiunivers. Oricum am lua-o, exis-
tă o facere continuă. Toată, în funcție de unde se
găsește observatorul. În cazul de față: textul (au-
torul) și cititorul. Ambii resemnifică realul cotidi-
an: „Orele trec, gândindu-te că mulți alți oameni
Daniel Spoerri
fac același lucru plictisitor, trebuie să-ți închipui
că eternitatea asta înseamnă repetiția golului și
repetiția tăcerii...”. „Golul” deplin și „tăcerea” ab-
solută înseamnă lumea de dinainte de Big Bang.
Abia apoi facerea. Spațio-temporalitatea. Viața și
moartea. Și mai apoi cimitirul și cartea. Fiind o
facere continuă, cartea nu despre facerea ei spune,
ci despre înțeles. Cimitirul este o absență a spa-
țio-temporalității, dar, privit din perspectiva vie-
ții de apoi, este și una din prezențele eternității.
Viața și moartea sunt îngemănate. Sunt Una. Unu.
Nu știu cât este așa pentru cei „morți”, dar sigur
este așa pentru înțeles.
Din acest (posibil) înțeles pleacă „treimea”:
„Suntem trei feți, trei frați, trei crai, trei fârtați, nu
vrem să fim altceva! - le șoptește Bubu cu înțe-
les” (p. 236). Treimea este ființă; mai mult, Ființa.
Aceasta, prin mai multe avataruri, prin mai multe
ființări, va ajunge, într-un fel la sine. Ajungerea la
sine a Ființei este cartea.
Ajunsă acasă, în Baia Mare, în cimitirul evre-
iesc, „treimea” pune la cale o poveste. Povestea
Laurei Schwartz, singura care are poză pe piatra
de mormânt din cimitir. Un univers asupra căru-
ia se hotărăsc mai greu cam cum ar trebui să fie:
„Însă viața nu-i simplă, posibilul nu poate suplini
imposibilul. Așa trebuie să vedem mitul Laurei,
dar și al nostru, într-un amestec continuu...”
(p. 249). Mai este o „poveste” în carte, aceea a
domnului D., pictorul. Poveste pusă de el în cre-
ion sau culoare. În imagini. Îmagini care, în vi-
ziunea autorului, ilustrează prin text, cartea sa.
Există mai apoi cartea de față. O a treia carte.
Temeteul copiilor.
Multe-ar mai fi de spus. Despre Rodina, despre
viziunea autorului asupra vechiului și actualului
sat românesc, despre lumea contemporană cea de
zi cu zi, despre bunătatea și blestemul de a scrie,
despre... Închei însă cu încă un citat: „O, mamă și
tată, am văzut moartea cu ochii, am privit-o ochi
în ochi și nu o putem uita! Ce ne vom face, ma-
melor și taților noștri, de acum înainte? Căci nu
suntem oameni, suntem copii!...”
■
Micul dejun al lui Kichka (1960) © ADAGP Paris 2007
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
7
cartea străină
Autor dominican
de succes
■ Ștefan Manasia
Acum cîțiva ani mi-am dorit să citesc Scurta
și minunata viață a lui Oscar Wao, roma-
nul care l-a făcut faimos pe autorul - încă
tînăr în 2007, anul apariției cărții - american năs-
cut în Santo Domingo (Republica Dominicană),
Junot D^az. Am impresia că ediția românească,
lansată în 2008 de Polirom, s-a epuizat înainte de
a intra în librării Așa că iată-mă procurînd urgent
un exemplar din antologia de povestiri Uite-așa
o pierzi / This Is How You Lose Her, tradusă de
Daniela Rogobete și publicată, la finele lui 2016,
de Black Button Books. N-am devenit unul din
admiratorii lui D^az - extatici și intransigenți ca
bolanienii. Nici dialectul Spanglish / spanglez nu
m-a dat pe spate, deși traducătoarea a făcut bine
păstrînd replicile și cuvintele argoului hispano în
peisaj, umanizînd universul acesta - altminteri
dezolant - populat de refugiații economici domi-
nicani. Volumul are coerență și rotunjime date de
personajele (mama, fratele, una dintre iubite) care
se învîrt în jurul mezinului Yunior, o dată adusă
familia în SUA de către tatăl afemeiat și dispărut
destul de curînd din mediul domestic.
Paranteză: reclama fluorescentă pe care nara-
torul ne-o tot aprinde sub nas zice că bărbații și
băieții dominicani sînt permanent excitați, cu pe-
nisul în vînt, în vreme ce dominicanele au culos
ca niște planete intrate în coliziune - teribilismul
ăsta recurent dă un ton enervant, de literatură
pentru camionagii onaniști, pentru tocilari din-
tr-o high school de cartier.
Dominicanii lui D^az o duc în mizerie și în aș-
teptarea permanentă a viitorului daurit. Familia
lui Yunior visează The American Dream îndără-
tul unui munte de gunoi, nivelat din cînd în cînd
de buldozere, acoperit cu zgură și iarbă, apoi de
alt strat de gunoi tezaurizat de puștimea din car-
tier ș.a.m.d. Casele și blocurile sînt transpirate,
supraaglomerate. Comunitățile latino trăiesc în
provizorat. Femeile au parte de cele mai nasoale
munci din lume - spală tone de cearșafuri infec-
tate cu HIV, în subsolurile marilor spitale („Eu
lucrez la două străzi mai încolo, la Spitalul Sfîntul
Petru. Nu întîrzii niciodată. Nu părăsesc nicioda-
tă spălătoria. Nu ies niciodată din zăpușeală [...]
Sortez grămezile de cearșafuri purtînd mănuși.
cele murdare sînt aduse la subsol de către infir-
miere, cu precădere morenas. Nu-i văd niciodată
pe bolnavi; ei sînt cei care mă vizitează pe mine
prin petele și urmele pe care le lasă pe cearșafuri,
ca-ntr-un alfabet al bolii și al morții” pp.53-54).
Bărbații șofează pe camioane grele și ridică saci
uriași care le distrug prematur sănătatea, micul
intelectual al familiei e exasperat de funduri și țîțe,
e fascinat de cărnurile apetisante expuse pe bule-
varde, la piscină în liceu etc. Și aici intervine (iar)
buba: Yunior, alter-ego-ul lui Junot D^az, relațio-
nează, seduce și e abandonat lamentabil, înșală și
se laudă cu asta-n secvențe care funcționează ca
o colecție de selfie-uri prelucrate în Photoshop. E
uluitor cît de primitiv, retardat de-a dreptul este
discursul narativ: stereotipizat, misogin, căzut în-
tr-un fel de fascinație postpop a corpului, muscu-
laturii, culturismului, steroizilor și a sesiunilor de
yoga (locul unde întîlnește adevărate bombe de
estrogen): minime variațiuni ale lui am iubit/ am
înșelat/ m-a prins/ m-a părăsit.
Pe scurt, povestirile din Uite-așa o pierzi sînt
schematice, construite parcă de un program de
calculator în care ai introdus cuvintele: domini-
can, pubertate, fete, sărăcie, New Jersey, Boston,
New York. Ego-ul umflat cu pompa al persona-
jului-narator va face restul: va continua să elogi-
eze, repetitiv-agasant, acuplările, gimnastica, me-
canica sexuală la mii de ani de magia unui John
Updike, să zicem (deși unii mă vor acuza că-s
hispanofob: nu-s)
Adăugăm, aici, nepăsarea redactorului de carte
pentru ediția românească - asta ppresupunînd că
editura, fîșneață, își va fi permițînd risipa, luxul
unui atare slujbaș. De o slujbă nouă - sau job cum
reclamă și proclamă generația smartfone - ar avea
și traducătoarea, care mai bine ar fi lăsat manus-
crisul așa cum l-a găsit: redactat decent, în span-
gleza recentă, de un tip care a citit cîteva romane
grafice la viața lui. Plus Testamentul lui Stephen
King (probabil cel mai mură-n gură manual de
scriere creatoare din toate timpurile). Pentru că
acesta nu este „începutul Ultimii Mare Absențe”
(s.m., Șt.M.), ca la pagina 38, e chiar absența acor-
dului și unul din modestele exemple pescuite de
mine din corpul plin de erori, de traduceri tragi-
ce, grotești, ca un pisoi maidanez de pureci. Nu
scriem nici „boșdeucă”, ca la pagina 167, și nici
„s-o ia mai moale” (calchierea lui take it easy), ca
la 85. Ia-o mai moale, Daniela, și recitește fraza
asta, din pagina 42: „ca și cînd ar mai fi putut să-l
mai convingă de ceva”. Mie, cînd o citesc, mi se
zbîrlește părul de pe mîini și, dacă o rostesc, e ca
și cum aș avea o lamă de ras ruginită în gură.
Dacă - bomboana de pe tort sau cireașa de pe
colivă sau... - mai adăugăm și inexistența corec-
torului din viața acestei ediții/ edituri românești,
v-aș spune doar atît: (nu) dați banii pe prostii,
(nu) luați Junot D^az la copii!
■
Daniel Spoerri	Camera copiilor © Colecție particulară
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
Destin: de la cădere
liberă la renaștere
■ Geo Vasile
Mana Duenas (Puertollano, 1964) nu este
doar profesoară de limbă și literatură
engleză la Universitatea din Murcia,
ci și scriitoare afirmată, autoare a două best se-
ller-uri mondiale: romanul de debut, Iubirile croi-
toresei, Polirom, 2011, 2013 (ce va să devină serial
tv sub titlul Vremea curajului și a iubirii), urmat
de Mision olvido, apărut tot la Polirom dub titlul
Ce avem și ce uităm (2013).
Al treilea roman, La templanza, apărut sub ti-
tlul Cumpătarea, versiunea românească impeca-
bilă fiind semnată de reputata hispanistă Ileana
Scipione (Polirom, 2016, 566 p.), relatează aven-
turoasele încercări prin care trece protagonistul
Mauro Larrea, întreprinzător de origine spanio-
lă, ce a făcut avere în Mexic, începând ca simplu
muncitor într-o mină de argint, ca apoi să devină
proprietar al mai multor exploatări miniere, nu
fără să-și asume riscuri tip ruleta rusească. Mauro,
acest self made man, este o personalitate distinctă
și respectată în comunitatea clasei de mijloc, cum
se spune. Văduv, locuiește într-o vilă impunătoa-
re, împreună cu un exotic amerindian, Santos
Huesos, distribuit în multe roluri, oricum devotat
stăpânului său pe viață și pe moarte. Brusc însă
cariera și bunurile protagonistului sunt amenin-
țate de datorii, incertitudine, faliment. Mauro este
mult prea încercat de soartă să cedeze și decide să
joace totul pe ultima carte, cum s-ar spune, spre
a nu pierde totul, și în primul rând demnitatea
lui de om între oameni, tată a doi copii, mari ce-i
drept, dar pe care vrea să-i vadă căsătoriți.
Primul pas este cel de a se împrumuta la un un
odios și decrepit cămătar Carus cu o sumă im-
portantă de bani, punându-și gaj vila nobiliară
din Ciudad de Mexico. Suntem în veacul XIX și
lumea e încă guvernată de marile puteri coloniale,
aflate acum spre asfințit (Mexicul însuși a devenit
o republică, coroană spaniolă abia dacă mai dis-
pune de câteva posesiuni peste ocean, astfel că și
investițiile lui Mauro pentru a repune pe picioare
mina Las Tres Lunas au fost afectate grav de răz-
boiul de secesiune american).
Maria Duenas pregătește pentru protagonis-
tul romanului o lungă călătorie care începe cu
Havana și se termină în Spania, în localitatea
Jerez, celebră și azi datorită viilor și vinurilor sale.
De la minele de argint mexicane, Mauro înfruntă
lumea coruptă și violentă a neguțătorilor cuba-
nezi, spre a ajunge la podgoriile și cramele din
Jerez deținute de familia Montalvo.
Aparent romanul are o structură compozită,
atestată prin scene, personaje și lovituri de tea-
tru rocambolești tip sustragerea chiar de către
Mauro, în toiul nopții, din arhiva administrato-
rului a dosarului de proprietate asupra minelor,
cu complicitatea fiicei aceluia, Fausta, incendiul
de la mânăstirea maicilor augustine, sinuciderea
britanicului Edward Claydon, asumarea unor fal-
se identități, expedierea în Mexic a misterioasei
dar nepoftitei, transgresivei, cvasi istericei Carola
Gorostiza, straniul Gustavo Zayas ce riscase to-
tul, pierzând în acea ultimă partidă de biliard
din Havana, monahia Ines Montalvo, și last but
not least, întâlnirea decisivă a protagonistului cu
moștenitoarea Soledad, o tânără spaniolă ce pare
a fi făurită din aceeași plămadă cu inflexibilul,
elegantul, seducătorul, luptătorul Mauro, în ciuda
diferențelor de origine socială...
Cumpătarea, roman majoritar scris în dulcele
scris clasic, excelând prin anvergura și farmecul
fluenței epice, este povestea iminentei prăbușiri a
unui destin uman, a problemelor emigrației, și în
final, povestea unei renașteri. Chiar dacă ea se pe-
trece în veacul XIX, este extrem de actuală. Acest
incipit al unei rupturi, al unei înfrângeri subite
ce va să devină motor de propulsie al evoluțiilor
ulterioare, are loc și în al doilea roman al autoa-
rei spaniole. În cartea la care ne referim, Mauro
Larrea aruncă în joc forță și curaj, în tentativa de
a se reconstrui. Astfel că la sfârșitul romanului nu
mai e una și aceeași persoană, adeverindu-se stofa
sa de învingător ce cucerește încă de la primele
pagini simpatia cititorului. Unul din resorturile
psihologice specifice multor episoade narate este
lupta între ambiția nemăsurată și capacitatea de
a te mulțumi. Așadar, nu întâmplător titlul origi-
nal al romanului este La Templanza, Temperanță,
Cumpătare, împrumutat numelui podgoriilor din
Jerez, nume ce trimite, printre altele, la cartea de
tarot Echilibrul, însemnând maturitate, încrede-
re în sine, solidaritate, mărinimie. Ex-minerul
Mauro, despre care se poate spune că este oricum
dar nu cumpătat, învață această virtute odată cu
întoarcerea sa în Spania. Unde, după multe pe-
ripeții, va reuși, alături de moștenitoarea pod-
goriilor Soledad Montalvo, să pună pe picioare
afacerea vieții: livrarea la export, cu precădere în
Marea Britanie și colonii, a celebrului vin de Jerez.
Călător neobosit, Mauro se transformă, nu aș-
teaptă ca viața să-l ajungă din urmă, nu pregetă
s-o întâmpine chiar el, să-i iasă înainte, să provoa-
ce hazardul și providența în acest triunghi Mexic,
Cuba, Jerez. Cuba, în acea epocă, era un magnet
irezistibil pentru cei ce încercau să se îmbogățeas-
că. Locuri pe care Mana Duenas le preferă, le cu-
noaște în detaliu, fie din propriile călătorii, fie din
literatura diaristică, cărți de călătorie etc. Scrisul
autoarei spaniole probează o documentare cvasi
exhaustivă spațio-temporală, așa cum recunoaș-
te în interviuri, în baza unor documente, obiecte,
hărți geografice ale epocii respective asupra ambi-
anțelor și climatului, asupra fenomenelor sociale
și moravurilor.
De unde și autenticitatea epică id est realismul
captivant, ce nu exclude mapa istorică, etnică
dar și una emotivă, sentimentală ca mod estetic.
Toate acestea respiră prin porii protagonistului ce
coagulează întreaga derulare a acestei story. Chiar
dacă aflate în plan secund, personajele adiacente
aceluia, sunt imortalizate în manieră clasică, flau-
bertian, prin portrete și caractere marcate de vicii
sau virtuți, de lumini și umbre, obsesii sau ispite,
la care se adaugă costumele sau interioarele la fel
de specifice, legitimând un anume comportament
sau tip de umanitate.
Bref, în urma pomenitei partide de biliard din
Havana, joc de societate în care era as, bazate pe
un pariu contractual, ex-minerul nostru se tre-
zește peste noapte proprietarul unei întreprinderi
vinicole situate în Andalusia, drept care traver-
sează Atlanticul spre Spania. Aici o va cunoaște,
cum am spus, pe Soledad Montalvo, posesoarea
acum “deposedată” de acele proprietăți, o femeie
pe cât de fascinantă pe-atât de hotărâtă și rafinată
în a discerne intențiile ascunse, bune sau rele ale
anturajului, inclusiv ale neașteptatului său oaspe-
te. Evident, dincolo de afaceri, cei doi vor avea o
relație de dragoste pasională. De altfel dragostea
are un loc de cinste în romanul Mariei Duenas, în
cele mai varii ipostaze: între părinți și fii, (Mauro,
fiul său cam nărăvaș și libertin și înțeleapta lui fii-
că Mariana), între prieteni, iubiri nefericite dar și
tandru generoase.
Deși nu inedit, unul din multele procedee teh-
nice folosite de autoare este prezența statornică a
dublurii lui Larrea, un fel de conștiință exterioară
lui, întrupată frecvent de ex-asistentul și contabi-
lul său Andrade, rămas în Mexic, ce îl va însoți
ca o voce din off, intervenind în desele monolo-
guri și aparte-uri ale protagonistului în timpul
unor situații dificile sau înaintea unor decizii sau
întâlniri de afaceri. La 52 de ani, profesoara uni-
versitară Mana Duenas continuă să scrie în siajul
marilor naratori ai lumii, ca și cum procedee-
le postmoderniste ale mileniului trei, tip Xavier
Marias, n-ar exista. Și bine face.
■
Daniel Spoerri	5 o clock tea
© Colecție particulară
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
comentarii
Haosul dintr-un suflet
agitat (Mihai Beniuc)
■ Constantin Cubleșan
Unul dintre cei mai controversați scriitori în
epocă a fost Mihai Beniuc, poetul care s-a
identificat cu celebrul său vers: Toboșar al
timpurilor noi. Niciodată nu s-a sfiit să se denunțe
ca fiind un comunist autentic: „Sunt comunist și voi
continua să rămân comunist, la fel de comunist ca
totdeauna”, scrie, cu ferimitate, în memorialul său,
editat de curând de către Ilie Rad: Însemnările unui
om de rând. Pagini de jurnal și memorii (1965-1969;
1971; 1974). Cu un argument de V. Fanache. Ediție
îngrijită, prefață, notă asupra ediției, note și comen-
tarii, indice de nume de Ilie Rad (Editura MEGA,
Cluj-Napoca, 2016). O carte ce se așează în comple-
tarea mai vechiului volum de memorialistică: Sub
patru dictaturi (1940-1975), reeditat de Ion Cristoiu
și Mircea Suciu (Editura „Ion Cristoiu”, S.A., Bucu-
rești, 1999). Acestea toate vin să confirme (?!) pre-
moniția sa (orgoliul din totdeauna) că: „Știu. După
moarte voi fi celebru”, aducând în atenție activitatea
literară și obștească a acestuia, în ciuda faptului că
poezia i se citește (citează) tot mai puțin azi, uitată pe
nedrept, pentru că din maldărul de versuri publicate
în sumedenia de volume tipărite, se poate alege un
volum de poezii, cu totul îndreptățit la un loc distinct
în orice istorie literară la noi, a ultimelor decenii. Nu
se poate ști în ce măsură celebritatea îi va fi recunos-
cută post-mortem dar, oricum, cât a stat în fruntea
Uniunii Scriitorilor și, în consecință, în fruntea liricii
noastre oficiale de după război, celebritatea i-a fost
impusă. De aici i s-au tras și toate ponoasele despre
care vorbește cu năduf în paginile ziaristicii sale („să
țin un ziar de impresii”) și care merită, cu prisosință,
a fi parcurse, în beneficiul stabilirii unor adevăruri
(?!) din lupta pentru putere (în breasla scriitoriceas-
că și nu numai) ce s-a dus, mai mult sau mai puțin
surdinizată, în toți anii de dictatură ai socialismului.
Intenția lui Mihai Beniuc de a ține un jurnal cu
mărturisiri privitoare la destinul său literar și știin-
țific, la ascensiunea socială ca și la decăderea sa, nu
mai puțin spectaculoasă, e mereu itinerată în mo-
mente de cumpănă. „Ia să-mi aduc aminte... Dar
de unde începând?”, se întreabă el în 1945, pentru ca
să adauge imediat: „Am să încep cu intrarea mea în
jocul ielelor, adică al treburilor literaturii românești,
mai bine zis din România, în primăvara anului 1945,
și voi duce-o până în primăvara lui 1955, când m-am
desprins din hora blestemată, după ce am fost afurisit
ca un eretic”. E, așadar, un fals jurnal întrucât totul,
sau aproape totul e rememorare, mai ales privitor la
anii de tinerețe. Așadar, aceste memorii se constru-
iesc în jurul a trei momente esențiale din viața sa.
Unul, cel în care este evocată participarea la război
(„un biet caporal”), implicat în mișcarea de rezisten-
ță a comuniștilor - un adevărat roman autobiogra-
fic, spectaculos în felul său, ca un veritabil thriller
(cu arestări, cu evadări din detenție, cu anchetări la
Siguranță, cu legături clandestine în activitatea par-
tidului comunist, cu deconspirări etc. etc., închipu-
indu-se ca un veritabil erou, asemănător celor pe
care Eugen Barbu îi construiește în ciclul romanesc
Incognito, greu de apreciat câtă fantezie și cât adevăr
conțin aceste pagini) apoi, un alt moment, și cel mai
interesant, este cel al înlăturării sale de la conducerea
Uniunii Scriitorilor, la Conferința pe țară din 1964
(„Congresul canibalilor literaturii române”, cum se
exprimă el), pentru ca într-o a treia parte să relateze
despre activitatea științifică, didactică, reluându-și
cercetările asupra peștelui combatant, cu plecări în
străinătate, la congrese, cu examene la facultate,
ajuns șef de catedră („mă duc la o comemorare a lui
Rădulescu-Motru/ făcută la Institutul de Psihologie
al Academiei/, al cărui urmaș sunt la șefia catedrei
de la Universitate: Rădulescu-Motru, M. Ralea, G.
Zapan, pe rând, apoi eu”), mereu ambiționând func-
ții de vârf, chiar dacă mereu ține să declare că nu le
dorește și că ele i se oferă ca însărcinări pe care nu le
poate refuza; în fine pensionarea, în 1968 („Prima zi
când am primit pensia [.] Va să zică sunt și pensi-
onar”) și lamentații (fariseiste) în prag de sinucidere:
„Am fost de multe ori pe punctul de a mă sinucide
- scrie la 29 septembrie 1969 - de altfel ca și Emma,
dar, de când am aflat că prietenii doresc foarte mult
aceasta, m-am hotărât, cred definitiv, să las sarcina
morții mele, ucidere sau «moarte bună», prietenilor
mei și destinului”. Iată, așadar, un om duplicitar și
mai ales ranchiunos, dispus oricând a discredita pe
oricine, a-și blama și denunța colegii de breaslă, de
generație („Ah, ce generație destrămată!”), vanitos,
supraevaluându-și, meritele și considerând că toți
sunt împotriva lui, dorind să-l distrugă: „Generația
mea, însă, m-ar răstigni, să poată. De ce? Nu știu nici
eu [.] Firește că și eu îmi am neajunsurile mele că
s-a ajuns unde s-a ajuns, în primul rând - faptul că
nu știu să-mi țin gura, în al doilea râd - că sunt naiv
de credul, în al treilea - că cedez ușor când cineva
dorește un favor, în al patrulea - sânt neconcesiv, ri-
gid până la fanatism, când e vorba de principialitatea
comunistă”. Ei bine, tocmai această principialitate
comunistă devenise greu de suportat în deceniul al
șaptelea al veacului pe care îl traversa, în momentele
în care scriitorii făcuseră front comun în debordarea
metodei de creație a realismului socialist etc., iar el
devenise, în 1965, o veritabilă frână. Nu degeaba Geo
Bogza spusese, de la tribuna Conferinței, că scaunul
pe care a stat Beniuc în fruntea Uniunii, ar trebui să
fie ars. Era, fără îndoială, o metaforă, dar ea exprima
un punct de vedere ferm, o atitudine pe care o adop-
tau cei mai mulți scriitori. Exact contrar se văd lucru-
rile din perspectiva lui: „de fapt, grupul anti-Beniuc
este cam același, cu roluri schimbate, unii fiind me-
reu de primă importanță, din umbră [.] lichele și
oportuniști [.] Legionarii și emigrația reacționară
este și a fost mereu contra mea și m-a înjurat de câte
ori a avut ocazia, la radio și în presă. Exact ca lichelele
și canaliile din țară, să zicem Geo Bogza și Zaharia
Stancu”. Paginile jurnalului/memorialului sunt pli-
ne de astfel de caracterizări (demne de crezare?!):
Zaharia Stancu „academician, deputat în MAN,
directorul primului teatru național, membru de par-
tid” dar fost „agent și spion” [.] „a fost nu numai
în slujba Siguranței Generale, ci și a lui Intelligence
Service [.] L-am auzit pe Zaharia Stancu înjurând
realismul socialist” ș.a.m.d., făcându-i un portret din
linii groase, parșive: „Era un bărbat frumos, înalt, cu
un zâmbet plăcut, cu un râs răutăcios. Ochii lui al-
baștri s-au poate verzi impresionau în fața-i smeadă.
Că era șchiop nu deranja pe nimeni, nici chiar pe el,
și mai ales pe femei nu, după cât am aflat ulterior.
Îndeosebi Maria Banuș, pe care a lansat-o, cum pre-
tindea el, a avut mult de-a face ca femeie cu dânsul.
Zece ani a fost marea ei dragoste, tragică sufletește,
chinuită. Bărbatul Mariei Banuș era duhovnicul ei,
«săracul», îmi spunea chiar ea, prin 1950, la Moscova.
Dar pe atunci, Maria Banuș ajunsese o femeie săra-
că, își pierduse zestrea odată cu falimentul Băncii
Marmorosch-Blank”. Despre toți cei din jurul său
are aprecieri. demascatoare: Mihnea Gheorghiu
„a fost în legătură cu Intelligence Service”; Cicerone
Theodorescu „fără soață și fără talent”; Ion Barbu
„purtase cămașă verde cu centură și diagonală”;
Petru Dumitriu „a fugit din țară [.] cu nemțoaica
lui, faimoasa «Isolda», fiica unei nemțoaice și a fai-
mosului prefect de poliție Medrea, de la Chișinău,
stabilit la bătrânețe în Cluj, pe «moșioară»”; Maria
Banuș și Radu Boureanu „ambii detestabili și cana-
lii”; C. Daicoviciu „a fost primul decan al fasciștilor
din Sibiu, al Facultății de Litere și Filozofie”; Eusebiu
Camilar „cuzist”; Tudor Arghezi „și-a închiriat sufle-
tul tuturor regimurilor [.] n-a fost și nu va fi comu-
nist”; Nicolae Caranica „un legionar fanatic”; Yvonne
Rossignon „cămașă verde, cu centură și diagonală”;
Ursula Șchiopu „fusese legionară și încă nu o oare-
care. Avusese în primire serviciul relațiilor externe,
iar rebeliunea o prinsese pe strada Roma 25, unde-și
aveau ei un sediu principal”. Etc. etc. etc.
De ce n-am avea încredere în mărturiile lui Mihai
Beniuc?!... Numai că ele dau la iveală un caracter
găunos, plătitor de polițe în alb, pentru că, se au-
to-mustră: „Partidul te-a folosit când ca stegar, când
ca zdreanță de șters pe jos”. Din această ultimă con-
diție existențială pornesc mărturisirile sale, evocând
atmosfera Conferinței din 1964: „veniseră acești co-
rifei să dărâme «statuia» mea, ridicată pe dogmatism,
megalomanie, lipsă de talent și câte altele, între care
teroarea și pumnul în gură [.] Zaharia Stancu, Geo
Bogza, un oarecare Ion Brad, Eugen Jebeleanu și alții
au vărsat peste mine haznale și hârdaie de lături și
fecale, bine condimentate cu toate calomniile și min-
ciunile imaginabile și garnisite cu o bogată laudă de
sine. A venit apoi Maria Banuș, cu un țucal proaspăt
scos de sub rochie, dintre craci, și, turnându-mi-l
grațios în cap, m-a «încoronat» [.] În sfârșit, «statu-
ia» mea a fost dărâmată cu mult zgomot și cu multe
înjurii coram publico, și iată-mă, după șaisprezece
ani, acasă”.
Perioada aceasta de liniște i se pare a fi un exil
(„naufragiat”) pe Insula Singurătății despre care vor-
bește ca un veritabil poet: „Adevărul este că eu am
fugit spre Insula Singurătății, unde trăiesc și azi cu
soția mea - numai doi, ușor, greu, cum ne pricepem.
1O
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
Aici avem avantajul, ca-n spiritism, să aducem ori-
când, orice, din timp și din spațiu, fie trecut, prezent,
viitor sau imposibil, fie planetar, cosmic sau iarăși
imposibil. În locul obișnuitului și fumatului univers
ireversibil, ne-am creat, datorită împrejurărilor, un
univers reversibil. E o roată a norocului care merge în
sensul arătătoarelor ceasornicului, dar și invers. Căci
nimic mai bestial decât ceasornicul: merge într-un
singur sens - de la stânga la dreapta. Iar dacă-l dai
îndărăt, el tot de la stânga la dreapta merge, în cerc,
fugind să recupereze parcă timpul pierdut. Ce se va
face oare ceasornicul, când nu va mai fi timp? Căci,
până la urmă, toate ar trebui să aibă un sfârșit”.
Poate că aflat, totuși, într-un moment de auto-ana-
liză, este capabil să exclame: „Haoticul București, în
mijlocul Insulei Singurătății! Nu știu, e haosul din
lume ori numai din sufletul meu agitat?”. Fără îndo-
ială e un om agitat. Dar unul care știe să-și controleze
foarte bine trăirile, mai ales că în tot universul evocat
nu e decât poza unui victimizat. De ce nu se referă ni-
ciodată la mârșăvia (scuzată-mi fie expresia) pe care
i-a făcut-o lui Lucian Blaga? Numai lui?! Nimic des-
pre angajamentele sale politice, altele decât cele judi-
cios partinice, pe care și pe acelea le prezintă în culori
edulcorate. E, fără îndoială un personaj dramatic, un
produs al epocii sale de tulburări sociale și politice
în care a trăit mereu într-o bine cumpănită poziție
cu dublă vedere la fațadă: „Nimic nu mi-a lipsit, dar
n-am avut nimic”, capabil a lovi în oricine, cu plăcere
diabolică, evidentă, chiar și în tovarășii de drum, ca
să folosesc expresia lui Lenin, însă numai după ce se
asigură că aceștia nu mai pot riposta. Iată, bunăoa-
ră, demascându-l pe „Sângerosul Impostor”, alias
Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Sângerosul Impostor
era pe atunci în lagăr, la Târgu-Jiu. L-au scos de aco-
lo să fugă, pe la începutul lui august, dar s-a speriat
de niște avioane ce se îndreptau noaptea spre Ploiești
sau București și s-a întors în lagăr. Era mai bine aco-
lo - mâncare, băutură, siguranță. Apoi cine putea
garanta că rușii chiar vor veni? Iar dacă da, cine putea
ști cu ce gânduri vin? Sângerosul Impostor interzi-
sese orice mișcare agresivă a comuniștilor împotriva
hitleriștilor și a regimului Antonescu, că de! Sau mai
bine zis cică Gestapoul s-ar fi răzbunat pe comuniș-
tii din lagăre și de la închisori./ Istoriei îi este, însă,
rușine de aceasta și spune basme despre bravurile
comuniștilor sub «conducerea» de la închisoare a
Sângerosului Impostor”.
Fără îndoială, a trăit și a văzut multe („am văzut,
aș putea spune chiar că am pățit multe. Ar merita să
le scriu nu pentru mine, ci pentru ele”), prea puține
din acestea se regăsesc însă în memorialul său, iar
câte se află sunt în așa fel prezentate încât să-i lustru-
iască propria imagine. Căci, precaut în privința etală-
rii adevărurilor trăite cu. adevărat, avertizează: „se
va spune numai, probabil, și dacă, peste 150 de ani”.
E un memorial mincinos? Poate nu tocmai. Dar
laș, în orice caz. Așa că, „volumul de față - spune Ilie
Rad în Prefața la acesta - aduce în actualitate un scri-
itor căzut în uitare, mai ales după 1989, când idealu-
rile comuniste, în care a crezut o viață întreagă, s-au
dovedit o iluzie”. De remarcat acuratețea cu care au
fost redactate și puse în circulație aceste pagini me-
morialistice, cu un aparat critic și de note extrem de
bine susținut, lămuritor punctual asupra momente-
lor epocii traversate, în tumultul cărora se profilează
un personaj ciudat, „plictisit, ca un urs care nu mai
vrea să joace, că-i prea bătrân și nu-i mai place jo-
cul. Pe urși îi trimite la grădina zoologică. Eu unde să
mă duc?” - Mihai Beniuc, personaj căruia i se aplică
perfect judecata exprimată de el însuși: „Toți marii
oameni politici sunt niște lași fără egal [.] Toți ma-
rii politicieni sunt niște criminali înrăiți. De când e
lumea așa e. Atenție!”
■
Răscolitorul
■ Monica Grosu
Poezia lui Dumitru Cerna decupează din
rama cotidianului detaliul afectiv, melanco-
lia metafizicului și a luminii tutelare. Realul
corespunde unei zone simbolice, Dobrogea natală,
irizată de soare și lumină, de mit și amintiri. Biogra-
ficul și prozaicul desenează adeseori nu doar traseul
destinal al plecării din sat, ci, mai ales, cronotopul
simbol, vârsta fericită, copilăria eternă, purtată în-
tr-un nesfârșit exil interior pe drumurile Clujului.
De aceea, rostirea poetică nu se poate produce decât
în gamă melancolic-meditativă, ca un cântec suav
îngânat în surdina unui apus de soare, dar atât de
viu și colorat, atât de îmbujorat de reveria trecerii.
Scriitor prolific, Dumitru Cerna s-a impus în pe-
isajul literar contemporan atât prin numeroasele vo-
lume de versuri, definite de originalitate, tandrețe și
irizări sudice, cât și printr-o bogată activitate editoria-
lă: îngrijitor de ediții, autor de prefețe, lector și redac-
tor de carte, colaborator la diverse volume colective.
Cărțile care îl reprezintă sunt invariabil frumoase,
vădind ochiul estetului care veghează la formarea
actului artistic complet. Recentul volum Răscolitorul.
Poeme paidușcă (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca,
2015), scormonește, în rezonanță cu titlul, printre
amintiri și fotografii ce intercalează textul într-un joc
alternativ și niciodată previzibil. Astfel, pe coperta
întâi a cărții străjuiește ,,Băiatul cu chitara”, adică fo-
tografia poetului însuși, elev la Liceul Pedagogic din
Tulcea, anul 1971.
Se cuvin amintite (măcar) și alte câteva titluri de
volume ce împreună alcătuiesc o arhitectură poetică
solidă, purtând ecoul unor perpetue transformări lirice
și mirajul meleagurilor de origine. De la Cireșe amare,
volumul de debut din 1993 și până la cele mai recente,
poetul transferă angoasele în registrul melancoliei și
realul în așteptare contemplativă, în mirări și gesturi
blagiene de apropiere față de misterele lumii. În acest
mod, diversitatea devine dominantă: Poeme trans-
lucide (1996), Pasărea Ibis și Agresorul (1998), Poeme
dobrogene (ediție bilingvă, 1999), Trist. Poeme bon-
sai (2000), Dumicatul de pelin (ediție bilingvă, 2003),
Magdala (2005), Fiul. Poeme lutnice (2006), Peștera
din pom. Poeme caju (ediție bilingvă, 2012), Dar dacă
vine (2013), Simțul care va veni. Poeme ațipite (2014)
ș.a. Această înșiruire de titluri facilitează și o oareca-
re structurare a creației poetice în discuție, Dumitru
Cerna confirmând prin anvergura orizontului estetic
o deschidere accentuat postmodernă și o conștiință ce
reverberează liric realitatea personală pregnantă.
,,Poemele paidușcă” din Răscolitorul aduc în pa-
gină imaginea unui început auroral, poziționat sub
semnul jocului, al învârtirii amețitoare în cercul cu-
noașterii și al conștientizării (asimilării, însușirii) lu-
mii din jur. Plonjăm, așadar, în visul copilăriei unice,
iar seva acestui timp aproape mitic își păstrează sa-
voarea, forța, frumusețea, filonul popular străvechi:
,,Celor mai frumoși din Cerna/ Pentru care-aprind
lanterna/ Să trec puntea-n precuvânt/ Pentru ei mă
mai avânt/ Prin Chervant spre înmurire/ Și tot pentru
ei sunt mire/ Poeziei de smarald/ Îmi ard trupul plân-
su-mi ard/ Spre a lumina mormântul/ Mamei mele
din lut cald/ Când durerea udă perna/ Sunt străinul ce
presimte/ Port Poemul să-i alinte/ Pe cei mai frumoși
din Cerna”. Această Dedicație împrumută tonalitatea
ritualică a unui (des)cântec, focalizat pe substratul
magic al lumii evocate, pe ritmurile folclorice și sen-
timentul identitar.
Într-un fel, întregul volum stă sub semnul unei fi-
guri tutelare - tatăl - personaj absent la propriu, dar
perceput în vagi neliniști și mereu reluate așteptări:
,,mi-a trebuit o întreagă viață ca să învăț să-l iubesc/
mult timp am considerat moartea ca pe-o trădare/
acum muntele mă privește de parcă mi-ar spune/ ce
mult semănăm avem același plâns și-aceeași însenina-
re” (Muntele). Cu toate acestea, copilăria nu-și pierde
culorile angelice și aroma bomboanelor cu lapte, căci
mama caligrafiază cu tandrețe desenul fiecărei zile (în-
vinge foamea și frigul prin miresme culinare dintre cele
mai ademenitoare, își duce copiii în vizite, la biserică, la
cimitir, și mai ales îi dă la școală, după îndemnul straș-
nic al soțului plecat în eternitate). Mai multe versuri
transpun această atmosferă sărbătorească: ,,copilăria
mi-a fost în fiecare zi duminica” sau ,,în pofida morții
tatălui eu n-am încetat să cânt/ urcam pe scena din parc
încă de la grădiniță/ oamenii mă priveau ca pe un biet
orfan/ iar lacrimile mamei stingeau praful pe uliță// era
un timp al fericirii absolute cred/ mama îmi strecura în
mână o bomboană cu lapte/ [...] copilăria-mi miroase
a bomboane cu lapte/ amintirea mamei e parfumată
la fel/ numai în sat scena din parc a putrezit de parcă/
doar prin inima ei ar fi trecut năvalnicul sel”.
În această dialectică a depărtării și apropierii de sat,
de ființele dragi, se insinuează diverse secvențe, episoa-
de fugare și chipuri întipărite în memoria afectivă. Din
imaginarul personal izvorăsc tot felul de nume ce re-
zonează puternic melodia copilăriei pierdute și dau în-
tregului univers creionat un aer pitoresc. Fragmentele
de timp sunt recompuse cu ajutorul unui lexic speci-
fic - o altă dimensiune a poeziei lui Dumitru Cerna
- care îi susține intertextualitatea, referențialitatea pu-
ternică, rostirea ca un exercițiu cantabil, calofil adesea,
mereu savuros și sugestiv. În acest topos paradisiac al
Dobrogei natale, răzbat și imagini ale maleficului (con-
flicte între vecini, răutăcioasa do-Trâpca, o vrăjitoare
a satului), precum și primele tensiuni erotice, primul
sărut, primul dans ce deschid un drum lung și tulbură-
tor al căutării de sine. Așa cum redau și ultimele poe-
me din carte, această căutare se continuă la Cluj, unde
se simte mai întâi un intrus: ,,n-aveam înveliș pentru
toate primejdiile/ eram firav și iarna făcea ce voia din
mine/ chiriaș sfios pe Codrului ultima casă/ împreună
cu adolescența mă rostogoleam către tine// atunci in-
tram în catedrală/ și genunchii mi-i striveam de cuvin-
te/ n-aveam decât noaptea acoperiș provizoriu/ iar ziua
mă adăposteam în poemul din minte”.
Plecările și întoarcerile se intensifică în timp, biogra-
fia se rescrie cu fiecare poem în parte, evocarea fiind
tot mai transparentă, versul deschis spre epic, sedus
de poveste, fără a eluda simbolul: ,,eu mă întorc acasă
mereu asemenea cerbului/ călcând toropit pe urmele
mele dinainte/ adăpostit în coasta poemului la Cluj/ ca
rana în Iisus am sângerat nu doar în cuvinte”. Poezia lui
Dumitru Cerna recuperează în aceste ,,poeme paiduș-
că”, răscolitoare, dinamice, febrile, un spațiu interior,
fragil încă și încărcat de nostalgie. Această anamneză
lirică se însoțește de expresivitate și sens, dobândind
valențe programatice: ,,dragostea mea cea mai mare
este țărâna din Cerna/ și cimitirul primăvara înflorit
abundent în albastru/ Marcel mă-ndeamnă să le revăd
când în sat vine Învierea/ iar trupul meu se va putea
arăta numai prin duhul acelui sihastru”. Confesiunea li-
rică a Răscolitorului se încheie în această notă reflexivă,
privilegiind iluzia, întâlnirea, întoarcerea acasă.
■
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
11
poezia
^^yîrgll Mihaiu
Horațiu & VM deasupra Fiordului Kotor, după 50 de ani
Fratele meu Horațiu, fratele
nostru Ovidiu
dacă primul copil al părinților noștri
n’ar fi murit la naștere
visul lor de-a avea trei fii
s’ar fi împlinit
numele noastre fuseseră predestinate:
virgil horațiu ovidiu
providența vru să ne lase în viață
doar pe noi doi:
horațiu și virgil
la începuturi horațiu părea
atât de diferit de mine
încât puteai crede că fusese substituit din eroare
în clinica de obstetrică și ginecologie
a municipiului cluj
întâia amintire a vieții mele
e despre cum m’au dus acolo
să-mi văd fratele nou născut
în brațele mamei
memoria mi-a rămas impregnată
de lumina acelei zile de început de toamnă
învăluind clujul în miere
horațiu se născuse când eu împlineam doi ani și
trei luni
la 29 septembrie 1953
(geniul muzicii prokofiev
și geniul răului stalin
muriseră simultan în același an)
în tinerețe horațiu avea păr blond-argintiu
și ochi căprui
eu aveam
păr șaten și ochi albaștri
temperamentele noastre erau diferite
dar - evaluate retrospective -
complementare
în muntenegru
el fugea pe muchiile munților
eu le contemplam
interiorizându-le
la fotbal
el juca pe atac
eu preferam
postul de portar
în trupa liceală de ghitare și baterie
el bătea tobele
eu mențineam linia basului
în marea neagră horațiu se aventura
dincolo de geamanduri
eu nu știam să înot
amicițiile sale erau
nemeritat de sincere chiar față de nemernici
experimenta
fumatul
aleatoriul jocurilor quasi-prohibite
zonele tulburi
adeseori instinctul sociabilității
îl ejecta dincolo de confortul domestic
participase la botezul
terasei croco
din piața păcii
sfida tabu-urile societății
anchilozate’n tabu-uri
purta plete sfidător de lungi
și nu se sfia
să-i persifleze
pe cei care-l antipatizau
era un justițiar de cauze pierdute
mobilitatea sa intelectuală
nutrită din efervescente resurse de humor
se manifesta imprevizibil:
era beatnik
instigator la revolte anticonformiste
jucător de handbal
prestidigitator printre
scoțienceslovacepolonezebelgience
pierzător de timp și de șanse
era student la arhitectură
fan al formației the who
juca tenis de masă
juca badminton
se însura cu partenera sa de bridge
studiase violoncelul timp de opt ani
învățase germana și engleza la școală
și franceza din revista pif le chien
devenise părintele unui fiu cu bucle de aur
pe nume claudiu horațiu mihaiu
frate-meu horațiu
- risipitorul prin excelență! -
savura naveta pe ruta cluj-câmpia turzii
în trenuri sordide
(unde l-a prins noaptea dinainte de 22 decembrie
1989
când din vagoanele târându-se prin întuneric
rezona o scandare unanimă:
jos ceaușescu jos ceaușescu...)
de’ndată ce se dădu liber la creativitate
fratele meu architect violoncelist caricaturist
handbalist
jovial boem incurabil irecuperabil magistru al
jocului
și-a transferat nonconformismul
în teatru
humorul său expanda: chiar în primul an de
libertate fu încununat cu premiul
concursului mondial de caricatură din turcia
l-am dus cu dacia mea galbenă până la istanbul
să-și preia diploma și banii
grație performanței sale furăm frățește depuși în
pera palace
(hotelul preschimbat de agatha christie în depou
de lux
pentru ideile venite cu orient expressul)
pe timpul nonșalanților ani de haos
dinaintea noii ordini haotice a secolului 21 - dar
și ulterior -
mă intersectam cu personaje din branșa ce-l
adoptase pe horațiu:
silviu purcărete gigi căciuleanu sebastian-vlad
popa miriam cuibus
anton tauf mihai măniuțiu victor rebengiuc
loredana grigoriu alex dabija
tudor & mona chirilă gabor tompa fatma
mohamed adam puslojic
sebastian marina esther chloet ulli hoch borna
balletic radu macrinici
mc ranin const. chiriac cătălina buzoianu radu
afrim vlad massaci
florica ichim sorin crișan ștef. iordănescu anca
bradu ștef. caraman
marius bodochi claudiu groza alina & gabi
cadariu radu macrinici
& câți alții
fratele meu rămânea
12
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
traduceri
întotdeauna diferit
mereu același
în inconstanța polimorfismului său înnăscut
fraternitatea noastră și-a aflat sublimarea scenică
prin combinarea concepțiilor
mele muzicale cu onirismul viziunilor sale
pictural-dansante:
17 acte cu piet mondrian picasso: outlandos
d’amour MaMaMagritte
transfigurări de biografii în inefabil teatral
brâncuși de chirico miro leonid andreev daniil
harms gherasim luca
repet: dacă primul copil al părinților noștri
n’ar fi murit la naștere
visul lor de-a avea trei fii s’ar fi împlinit
și totuși
spre senectute realizai că
ovidiu a continuat să existe
transfigurat în
înger protector
pentru frații săi
(radu beligan ajuns aproape centenar își explica
longevitatea în viață și pe scenă
astfel: avusese un frate - mort imediat după
naștere - și era convins că
de-a lungul întregii existențe sufletul înaripat al
aceluia intervenise în favoarea sa
oridecâte ori cel rămas în viață se afla în situații
limită)
în anii ce-mi fură dați / cedați / concedați (chiar
și în cei ce-mi fură furați)
am înfruntat cumplite moment de cumpănă
retroactiv însă, multe dintre situațiile pe care le
crezusem dezastruoase
îmi aduseseră nesperate beneficii
cât privește relația dintre mine și hazard par a fi
un ghinionist norocos
nu știu dacă și lui horațiu îi va fi mers la fel
(judecând după înfățișările noastre tot mai
asemănătoare
zice-s’ar că da)
dar când tenebrele acumulate în 2016 păreau să
ne asfixieze de tot
lucrarea fratelui nostru înger se făcu simțită:
agenții săi
sebastian v.p. & gavril ț. conspirară întru editarea
insolitelor texte de risipitor ale lui horațiu mihaiu
dincolo de diabet jafuri deziluzii exmatriculări
excomunicări
marginalizări strâmbe & tunuri ingratitudini
incertitudini
amenințări anxietăți decepții angoase coșmaruri
se făcu justiție
scrierilor quasi-incognite
ale fratelui meu din viață
ce fericire pentru părinții noștri
lucreția și virgil
plecați dincolo
să-l îmbrățișeze pe
ovidiu!
■
Întâlnirea
■ Jacques Aboukaya
Totul a început într-o manieră cât se poate de
convențională. O navă argintie, cu un dia-
metru de vreo zece metri, stătea așezată pe
un tripod într-un luminiș, lângă drumul forestier pe
care își făcea, de obicei, Jerome alergarea de dimi-
neață. Un habitaclu lunguieț cu un fel de hublouri
din care ieșea o lumină albăstruie.
Dacă nu a auzit șuieratul caracteristic aterizării, a
fost din cauză că avea căștile walkman-ului în urechi
și asculta Taking a Chance on Love a quartetului
Sonny Stitt/Bud Powell. Destul de absorbit de mu-
zică, nu era atent la ce se petrecea în jurul lui, având
grijă doar să-și potrivească ritmul pașilor cu cel pe
care Max Roach, flancat de Curley Russel, îl impu-
nea partenerilor săi. Un pariu pe acel teren inegal.
Mai ales când tema era interpretată într-un tempo
rapid.
Totuși, simțea că urma să se întâmple ceva in-
solit. Un parfum pătrunzător și o amorțeală subită,
imprevizibilă, l-au constrâns să se oprească epuizat,
chiar în mijlocul unei improvizații la saxofon.
Atunci a zărit nava. La doar câțiva pași. Și, părând
că alunecă de-a lungul cabinei, din ea au coborât cu
o agilitate surprinzătoare trei siluete lunguiețe.
Literatura ufologică abundă cu descrieri destul
de concordante ca să mai insistăm asupra aspec-
tului ocupanților navei. „Omuleți, îmi povesti mai
târziu Jerome. De aproximativ un metru douăzeci,
cu combinezoane gri, mulate pe corp, cu cap mare,
urechi ascuțite, ochi roșiatici și gură fără buze.
O lipsă de originalitate mai degrabă dezamă-
gitoare, se gândea el. Citise prea multe povești cu
OZN-uri pentru ca o întâlnire,fie ea și de gradul 3,
să-l mai surprindă.
Prin urmare, nu a fost o surpriză faptul că acele
creaturi se îndreptau țopăind către el studiindu-l cu
o vădită curiozitate.
Altfel spus, un comportament obișnuit a cărui
rezolvare o știa: la cel mai mic gest, un reflux gră-
bit către farfuria zburătoare și decolarea imediată pe
verticală, într-un dezmăț de lumini clipitoare.
La urma urmelor, doar o poveste în plus consem-
nată fără tragere de inimă de niște jandarmi neîn-
crezători, adăugată la alte mii de acest fel și care n-ar
aduce nimic nou. Or, acum era cea mai bună ocazie
să afle mai multe.
Prin urmare, a rămas nemișcat, evitând și cea
mai mică mișcare. Prinzând curaj, vizitatorii s-au
apropiat de el și au început să se învărtă în jurul lui.
Vizibil intrigați de căștile walkman-ului, spre care
unul dintre cei trei, după toate aparențele șeful lor,
arăta frenetic cu brațu-i mic întins și lovind solul cu
piciorul ca un copil râzgâiat.
Jerome a răspuns cu plăcere solicitării. I-a întins
căștile și celălalt le-a băgat imediat în urechile sale
alungite. Efect imediat. Creatura a început să se le-
gene și o beatitudine evidentă se putea citi pe ceea ce
ținea loc de față.
Cu ochii închiși, se legăna după ritm, punctând
muzica cu scurte gemete de plăcere.
Cum a început dialogul? A fost unul verbal sau
unul telepatic? Jerome n-a putut să dea un răspuns
precis,asta fiindcă nici el nu era lămurit cu acest as-
pect. Este,însă, sigur că între cei doi s-a închegat o
conversație, la îndemnul celui pe care, în lipsa unui
cuvânt mai potrivit, va trebui să-l numim E.T. sau
alien, termeni generici a căror imprecizie ne ferește
de orice extrapolare abuzivă.
— Charlie Parker?
După spusele lui, Jerome mai degrabă „simțea”
întrebarea, decât o auzea în mod real. Nicio ostilita-
te. Totul era amical, aproape complice.
— Nu, Sonny Stitt.
Mimică neîncrezătoare. Alienul scoate din com-
binezon o cutie neagră și începe să atingă ușor niș-
te butoane. Se aude o voce nazală: „Stitt «Sonny»
Edward. Saxofonist (tenor, alto și bariton), ameri-
can (Boston, Massachusetts, 2.2.1924/ Washington
D.C., 22.7.1982). Altă întrebare?”
Satisfăcut de confirmarea obținută, extraterestrul
a întrerupt contactul, punând cutia în ceea ce ținea
loc de buzunar.
— Într-adevăr, a admis el. Nu am auzit de acest
saxofonist. Să-mi fie cu iertare. Dar seamănă așa de
tare cu Charlie Parker încât te poți înșela, nu-i așa?
Dar pianistul?
— Bud Powell. Înregistrarea a fost făcută la 26
ianuarie 1950 la New York.
— Ah, Bud Powell! Bineînțeles. Trebuia să-mi
dau seama.
Extraterestrul a început să fluiere Dance Of The
Infidels. Apoi, fără nicio trecere,
— Ați auzit de Earl Hines? Louis Armstrong?
Weather Bird? O adevărată capodoperă!
— Bineînțeles, a răspuns Jerome. Dar aceștia-s
puțin demodați.
— Demodați? Ce înseamnă aceasta?
— Ei bine, aceasta înseamnă că timpul trecut,
jazzul a evoluat...
— Nu înțeleg ce vreți să spuneți. Cum poate
timpul să treacă? La noi...
Conversația a luat o întorsătură neașteptată.
Jerome nu se vedea ținând o disertație despre no-
țiunea de timp, să abordeze concepte filosofice cu
un necunoscut a cărui existență o ignora în urmă
cu câteva clipe. Un necunoscut cu care,totuși, toc-
mai avusese o conversație despre jazz și care părea
competent în materie,chiar dacă nu știa de existența
lui Sonny Stitt...
Situația îi părea nostimă și nu fără motiv. A hotă-
rât,deci, să evite întrebarea și s-o întoarcă:
— La voi? Mai exact?
Cu o mișcare a capului său mare și rotund, cre-
atura arătă spre nava încă iluminată dinspre interi-
or cu o lumină care, de la albastru trecea la violet,
în timp ce se făcea auzit un scârțâit, în același timp
domol și strident.
— N-are importanță. Acum trebuie să plecăm.
Dar ne vom întoarce. Promit. Peste trei zile.
Mână ridicată în semn de salut. Avea doar trei
degete, Jerome a avut destul timp să observe acest
lucru în timp ce creaturile aunseseră din câteva sal-
turi la nava lor. Aceasta a plutit un pic peste copaci
înainte de a țâșni către nord cu o viteză vertiginoasă.
Situație povestită de nenumărate ori de o mulțime
de martori de bună - credință. Totul est conform.
°°°
Împrejurările celei de-a doua întâlniri au fost
aproape similare. Cu diferența că, de data aceasta,
în loc sa coboare din capsulă, micile ființe i-au făcut
semn prin hublouri să urce el în navă.
Fără nicio ezitare, s-a apropiat și s-a pomenit as-
pirat în interiorul navei.
O cabină spațioasă, cu pereți din metal lustruit,
a cărei iluminare nu provenea din nicio sursă dece-
labilă. Scaune confortabile, asemănătoare cu cele pe
care le folosesc dentiștii, acoperite cu un material ce
aducea a piele.
O
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
13
o
În centrul cabinei, un fel de post de pilotaj, cadra-
ne, manete. Un ecran - plasmă de dimensiuni mari
domina tot acel spațiu.
Acestea erau detaliile de care își amintea Jerome.
„Primirea, îmi povesti el, a fost călduroasă. M-au
invitat să iau loc și unul dintre ei mi- a oferit, într-un
pahar de metal, o băutură a cărei savoare o amintea
pe cea a unui whisky foarte vechi. Mă simțeam rela-
xat și, oricât de surprinzător ar putea părea, fericit.
Ca și cum mi-aș fi reîntâlnit vechi prieteni”.
— Vă mulțumim că ne-ați făcut să-l descope-
rim pe Sonny Stitt, începu brusc comandantul lor.
După un studiu foarte vast îl considerăm demn de
interes. Mai ales înregistrările cu Gene Ammons.
Cunoașteți, fără îndoială, superba You Can Depend
On Me și Touch of the Blues de care nu mă satur as-
cultându-le. Cu toate că și vocalistul Teddy Williams
îmi pare grandilocvent. Dar aș dori să vă fac și eu
o bucurie. Arhivele noastre - acesta-i termenul pe
care îl folosiți, nu-i așa? - sunt inepuizabile. Pe cine
ați dori să ascultați? Joe Venuti? Ornette Coleman?
Brad Mehldau? Buddy Bolden?
Jerome tresări:
— Buddy Bolden? Vă bateți joc de mine? Toată
lumea știe că nu a înregistrat nicio notă. Un personaj
legendar a cărui viață este aproape necunoscută și de
la care nu a rămas decât o fotografie făcută în 1905,
chiar înainte de a fi internat pentru probleme men-
tale...
Pe fața alienului a apărut ceea ce părea un zâmbet
discret. I-a făcut un semn unuia dintre însoțitorii săi
și ecranul plasmei s-a iluminat instant, în timp ce
răsuna un Tiger Rug interpretat la cornet cu o forță
nemaiîntâlnită.
Înregistrarea era de o acuratețe perfectă, growls la
trombon, pasaje la clarinet, punctări la toba mare.
Părea că orchestra se afla fizic în habitaclu, mai ales
că apăreau imagini în culori, de o fidelitate impresi-
onantă. Buddy Bolden și orchestra sa, imposibil să
te înșeli. Muzicienii, îmbrăcați în uniformă, vestă cu
nasturi aurii și caschetă plată cu cozoroc, ocupă o
estradă al cărei fronton era decorat cu un echer și un
compas. Toți interpretează cu o convingere plină de
bucurie, dar peste toți domina cornetul lui Bolden,
maiestuos, arămiu, scăpărător. Un atac, un frazeu de
o puritate suverană. Un swing fără cusur.
— New-Orleans, Massonic Hall, 18 octombrie
1902, comentă alienul. Un concert excelent pe care
l-am păstrat integral.
Daniel Spoerri
Ochiul © Colecție particulară Foto: Silvia Suciu
Jerome era năucit. O mulțime de întrebări îi
umblau prin minte, dar nu a avut timp să le pună
fiindcă interlocutorul său le capta imediat.
— Surprinderea dumneavoastră este de înțeles.
Voi, pământenii, nu ați păstrat nicio urmă de-a lui
Billy Bolden și nu ar fi prea elegant să v-o repro-
șăm. Niciunul dintre voi nu putea, în zorii secolu-
lui vostru XX să-și imagineze că muzica elaborată
într-un colț al Americii urma să cucerească lumea.
Mulțumită Domnului - așa spuneți,nu? - noi ști-
am. Și am luat măsuri. Cum? N-o să intru în de-
talii, Trebuie să știți că mijloacele noastre (vorbesc
despre cele tehnice și nu numai) ne permit să cap-
tăm tot ce se interpretează și se înregistrează în
materie de jazz pe întreaga voastră planetă. Aceasta
este specialitatea noastră, ca să nu spun misiunea
noastră. Cei de pe Alpha Centauri se consacră
muzicii clasice. Alții, folclorului. Trebuie să ne îm-
părțim rolurile. Astfel, totul este loc sigur. Pe scurt,
avem, de exemplu, înregistrări cu Luis Tio, unchiul
clarinetistului Lorenzo Tio jr., înregistrări din
1895, care egalează în frumusețe pe cele cu Jimmie
Noone și Johnny Dodds. O să vi le pun când vom
avea ocazia. Iar macheta viitorului album al lui
James Carter e vecină, în arhivele noastre, cu în-
registrarea pe care tocmai a terminat-o Cassandra
Wilson.
Extraterestrul s-a oprit pentru a apăsa un buton
de tabloul de bord în fața căruia stătea. Pe ecran
au început să defileze imagini cu Benny Goodman
la Carnegie Hall, Messengers la Pleyel, Guy Lafite
la Petit Journal. Altele, pe care Jerome le-a recu-
noscut cu greu și care aveau drept cadru Tokyo,
Londra, Melbourne, sau Montreal. L-a văzut rapid
pe Doc Cheatham la Grande Parade de la Nisa, Ella
la Juan-les-Pins, Keith Jarret la Marciac, după care
alienul a pus capăt demonstrației.
— Toate acestea ne sunt accesibile instant, așa
cum puteți observa și singur. Ajunge doar să avem
o conexiune bună.
Greu de respins o afirmație a cărei veridicitate
era evidentă. Dovada a fost făcută în cel mai ecla-
tant mod cu putință. Mai mult, Jerome a putut
aprecia calitatea sunetului și a imaginii, alegerea
gros plan-urilor și a unghiurilor de filmare. O ade-
vărată treabă de artist.
I-ar fi plăcut să înțeleagă, nu atât pentru a-și sa-
tisface propria-i curiozitate, cât pentru a dispune
de elemente tangibile în momentul în care urma să
povestească aventura sa. Dar, o dată în plus, vizita-
torul i-a anticipat întrebările.
— Greu de explicat, poate doar dacă sunteți
dispus să ascultați și dacă vă eliberați, de exemplu,
de categoriile în care sunteți închis. Acum trei zile
mi-ați vorbit despre „timpul care trece”, despre „ja-
zzul care evoluează”. Pentru mine este de neînțeles.
Spațiul, durata, tot atâtea noțiuni care ne sunt străi-
ne. Noi trăim într-un prezent etern.
Frankie Trumbauer, Lester Young, Sonny Rollins,
Ornette Coleman, Eric Dolphy, Joshua Redman sau
Kenny Garrett, tot atâtea fațete concomitente, ca
să spunem așa, ale unei aceleași realități pe care o
putem face să apară după bunul nostru plac. Nicio
ierarhie între toți acești saxofoniști. Ei sunt, fiecare
în felul său, jazzul, sau, una dintre stările jazzului.
Bineînțeles, fiecare e liber să aibă preferințele sale.
Astfel, datorită dumneavostră, simt că începe să-mi
placă Sonny Stitt. Cât despre cei doi prieteni care mă
însoțesc, ei îl venerează pe Mezz Mezzrow.
Un zâmbet părea a se desena pe fața enormă a lui
E.T., care pândea la Jerome un semn de complicitate.
Ce să răspundă? Acel discurs nu putea fi combă-
tut. Realitatea pe care a dezvăluit-o nu putea suscita
decât încuviințarea.
— Dar e fantastic. Când te gândești ce inesti-
mabile comori sunt conservate undeva, la voi... Și
aveți acces la înregistrări pentru care eu aș da o gră-
madă de bani... Că, într-un fel l-ați înviat pe Buddy
Bolden...
Vizitatorul l-a întrerupt cu un gest.
— Am un mic cadou pentru dumneavoastră.
Mă gândesc că o să vă facă plăcere. Nu trebuie să-mi
multumiți. Vă va permite să vă gândiți la noi, după
ce ne vom fi întors la lumea noastră.
A deschis un sertar, a scos din el un obiect îm-
pachetat într-un material plastic arămiu, pe care l-a
pus în mâinile lui Jerome.
Contează mai puțin cum s-a trezit acesta în lu-
miniș. Fără îndoială, a fost „regurgitat” de navă așa
cum a fost aspirat în interior.
„Nava a dipărut, îmi povesti el. Aveam în mâini
un pachet și primul gând care mi-a venit a fost ace-
la ca alienul uitase să lege cadoul cu o panglică roz.
Gând cretin, sunt de acord, dar eram foarte emoți-
onat.
L-am desfăcut repede: un DVD, sau ceva foarte
asemănător. Pe cutie, cu caractere care semănau cu
scrierea gotică, dar perfect lizibil, mențiunea „Buddy
Bolden la Storyville”. Dedesubt, „Funky Butt Hall,
1986, Globe Hall, 1896 și 1897, Odd Fellows, 1909,
Globe Hall, 1907 și, bineînțeles, concertul de la
Masonic Hall, la care avusesem privilegiul să asist cu
o oră mai devreme.
„Inutil să-ți mai descriu exaltarea mea. Țineam
la piept o bucățică din preistoria jazzului. Buddy
Bolden, inspiratorul atâtor legende, supranumit
„King” chiar înainte de Joe Oliver, urma să trăias-
că din nou în realitatea sa. Urma să acopăr o lacună
despre care au făcut speculații cei mai mari specia-
liști. Recunoaște că erau motive de bucurie.
Ca să alerg mai bine, atât de nerăbdător să ajung
acasă ca să văd acele minunății, am pus DVD-ul în
buzunar, din care ieșea cu mult. Cunoști urmarea:
căzătura la doi pași de casă, chiar în mijlocul șoselei,
camionul care mă evită în ultima clipă,DVD-ul dis-
părând sub roțile care-l fac țăndări...”
De fiecare dată când îmi povestește aventura sa,
Jerome începe să suspine. Ca să-l mai consolez îi
torn un Bourbon vechi și pun pe platanul pick up-
ului un disc cu Sonny Stitt.
Traducere de Roland Szekely
(din volumul Dernieres nouvelles du jazz)
■
14
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
Carol Iancu
Pe marginea unei cărți noi
a profesorului Carol Iancu
■ Lucian-Zeev Herșcovici
Carol Iancu, Alexandre Safran et les Juifs de Roumanie
durant l’instauration du communisme: documents inedits
des archives diplomatiques americaines et britanniques
1944-1948. Avant-Propos d’Alexandre Zub, membre
de l’Academie Roumaine, Iași: Editura Universității
”Alexandru Ioan Cuza”, 2016. 561 pagini.
Istoria evreilor din România în perioada insta-
urării comunismului a fost relativ puțin cer-
cetată. Sărăcia documentației arhivistice, ca
și tendințele polemice au afectat acest domeniu
al istoriei recente. Unii polemiști antisemiți s-au
limitat la prezentarea rolului evreilor comuniști în
”bolșevizarea României”, reducând studiul la bio-
grafiile - parte denaturate - ale unor personalități
politice comuniste detașate de viața evreiască. Dar
care era situația reală a masei evreiești în România
anilor 1944-1948? Care era poziția adevăraților
lideri ai evreimii române, care o conduseseră în
perioada Holocaustului (Șoah-ului) și speraseră
în democratizarea țării, anularea discriminării
rasiale și a măsurilor antievreiești după prăbuși-
rea regimului antonescian, dar s-au văzut siliți să
lupte împotriva acaparării puterii de către evreii
comuniști în obștea evreiască prin intermediul
manipulațiilor și represiunilor organizate de noul
regim? Cum au făcut față acești lideri noii situații,
ca și problemelor generale ale României? Noua și
importanta carte a profesorului Carol Iancu, de la
Universitatea ”Paul Valery” din Montpellier, Fran-
ța, își propune să răspundă la aceste întrebări, prin
intermediul prezentării activității șef-rabinului
Alexandru Șafran. În acest cadru, autorul evocă și
activitatea altor lideri politici ai evreimii române,
printre care doctorul Wilhelm Filderman și Avra-
ham Leib Zissu, precum și situația generală în pe-
rioada respectivă.
Cartea este cel de-al treilea volum dintr-o trilo-
gie dedicată lui Alexandru Yehuda Șafran. Primul
volum reprezintă o biografie model, al doilea adu-
ce o impresionantă documentație referitoare la
perioada Holocaustului. Născut la Bacău în anul
1910 ca fiu al vestitului rabin cazuist Bețalel Zeev
Șafran (cunoscut sub cognomenul ”RaBaZ” în lu-
mea academiilor talmudice), s-a remarcat de co-
pil în studiul Torei și a primit titlul de rabin la 19
ani. În afara studiilor de Tora a urmat liceul, iar
după absolvirea lui și după încetarea din viață a
tatălui său (1929) a plecat la Viena, unde a urmat
Seminarul Rabinic și Universitatea (1930-1934),
devenind doctor în filosofie cu o teză asupra pro-
blematicii universale a sionismului. Revenit la
Bacău a funcționat ca rabin al orașului și a colabo-
rat cu articole pe teme iudaice (printre care o pre-
zentare a gândirii rabinului Samson Rafael Hirsch,
întemeietorul ortodoxiei iudaice moderne, de care
a fost influențat), la diferite publicații din România.
După încetarea din viață a șef-rabinului Jacob Isac
Niemirower (1939) a fost ales în funcția de șef-ra-
bin al evreimii române (4 februarie 1940) la vârsta
de 29 de ani, devenind cel mai tânăr șef-rabin din
lume: pentru acceptarea lui ca membru în Senatul
României a fost făcută o dispensă de vârstă. În pe-
rioada 1940-1944, prin intervențiile făcute împre-
ună cu alți lideri evrei la șefi de culte - patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române Nicodim Munteanu,
mitropolitul Bălan, mitropolitul Tit Simedrea,
nunțiul apostolic Andrea Cassulo - precum și la
regina-mamă Elena și la alte personalități a putut
să obțină îmbunătățiri ale situației tragice impuse
evreilor. Confruntat cu tragedia Holocaustului, el
a reușit, împreună cu alți conducători (în special
Wilhelm Filderman), să salveze o mare parte din
comunitatea sa, evitând deportarea evreilor din
Transilvania de Sud și Regat în lagărele de exter-
minare naziste din Polonia.
Care a fost situația în perioada
1944-1948?
Șef-rabinul Alexandru Șafran, conducătorul
spiritual al evreimii române, a încurajat foștii de-
portați supraviețuitori reveniți din Transnistria
sau Polonia (evreii din Transilvania de Nord sub
ocupație maghiară au fost în majoritatea lor de-
portați și omorâți la Auschwitz-Birkenau), și a
luptat pentru anularea tuturor discriminărilor îm-
potriva evreilor din perioada regimului antones-
cian. Printre altele, el a militat pentru înapoierea
bunurilor jefuite proprietarilor lor de drept, pre-
cum și pentru reintegrarea evreilor în funcțiile din
care fuseseră excluși ca urmare a măsurilor rasiste.
Participă la Conferința de pace de la Paris din anul
1946, cerând anularea tuturor măsurilor antise-
mite. Reușește să obțină ajutoare de la organizația
Joint a evreilor americani, ajutoare destinate evre-
ilor pauperizați din România. Reușește să obțină
ajutoare din SUA pentru evreii din Moldova în
perioada secetei din 1946-1947, dar și pentru po-
pulația românească: în acest sens se manifestă atât
ca lider evreu, cât și ca patriot român. Luptă împo-
triva antisemitismului, care reapare în noile con-
diții, folosit de guvernul comunist condus de Petru
Groza pentru a domina populația românească,
oponentă acestui regim într-o proporție care de-
pășea procentul de 90 la sută. Refuză să accepte
de a se alătura organizației sectoriale comuniste
”Comitetul Democratic Evreiesc”, al cărei scop
era anularea organizațiilor evreiești, dominarea
”Federației Uniunilor de Comunități Evreiești” de
către comuniști, transformarea Cultului Mozaic
într-o instituție obedientă regimului. Refuză să
ceară acuzarea și condamnarea la moarte a lui
Iuliu Maniu, deși este presat în acest sens atât de
liderii comuniști cât și de reprezentantul sovietic
de origine evreiască maiorul Levy. Păstrează legă-
turile cu ceilalți lideri democrați ai evreimii româ-
ne, precum și cu oameni politici români, șefi de
culte creștine și familia regală, rămânând un sus-
ținător și un prieten al regelui Mihai. Susține miș-
carea sionistă, luptă pentru dreptul evreilor din
România (și din întreaga lume) de a face ”alyah”,
combătând politica britanică de continuare a limi-
tării imigrării evreiești în Palestina. Este în centrul
tuturor evenimentelor legate de viața evreiască
Carol lancu
Foto: Marina Nicolaev
din România, stabilește legături cu liderii evreimii
mondiale din Palestina, SUA, Anglia. Este iubit și
respectat de evreimea română, inclusiv de evreii
simpli, săraci, foști deportați din orașele Moldovei
și Transilvaniei. Luptă pentru refacerea vieții co-
munitare și religioase evreiești. Luptă pentru
educația evreiască a tineretului, pentru învățarea
limbilor ebraică și idiș în școli de către elevii evrei,
cerând chiar ajutorul evreimii americane pen-
tru procurarea de material didactic în acest scop.
Afirmă că el este un conducător spiritual al tutu-
ror evreilor; aceasta fiind justificarea lui de a nu
interveni în luptele politice. Personalitatea și rolul
lui devin incomode pentru evreii comuniști din
conducerea ”Comitetului Democratic Evreiesc” și
se decide înlocuirea lui. Este izolat în mod treptat
ajungând până a nu mai putea să intre în propriul
lui birou. În cele din urmă, la 23 decembrie 1947,
președintele comunist al ”Federației Uniunilor de
Comunități Evreiești”, Sandu Lieblich, îl anunță
că trebuie să părăsească România imediat. Plecat
în exil, ajunge în Elveția, devenind Mare Rabin al
Genevei și profesor la universitatea locală. O nouă
carieră. Dar a păstrat legăturile cu evreimea româ-
nă și cu România, precum și cu statul Israel, până
la sfârșitul vieții, în anul 2006.
Volumul include un amplu studiu introductiv,
precum și 210 documente: 120 documente arhi-
vistice din arhiva Ministerului de Externe al SUA
(State Department) și din arhiva Ministerului de
Externe britanic (Foreign Office) și 90 extrase din
presă, în majoritate din presa externă, din ziare
evreiești și neevreiești din SUA, Marea Britanie,
Palestina mandatară britanică, Australia, Canada,
Elveția, precum și din România. Documentele de
arhivă provin din corespondența diplomatică a
reprezentanților americani și britanici, incluzând
note și rapoarte asupra situației din România și
a evreimii române, ca și scrisori sau memorii ale
unor lideri evrei din România înaintate acestor
reprezentanți diplomatici. Din punctul de vedere
al limbii în care au fost redactate, 103 dintre aces-
te documente sunt în engleză, 14 în franceză și
3 în română. Majoritatea fragmentelor din presă
sunt în limba engleză; unul este în limba germană;
cele apărute în ziare din România sunt traduse în
limba franceză. Toate documentele, atât cele arhi-
vistice cât și cele provenite din presa vremii, sunt
O
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
15
o
însoțite de regeste în limba franceză. 35 de do-
cumente arhivistice, precum și 30 de extrase din
presă sunt însoțite de facsimile. Volumul include
și 20 de fotografii referitoare la viața și activitatea
șef-rabinului Alexandru Șafran în perioada 1944-
1947, precum și un index de nume și un index
geografic. În privința documentelor și extraselor
de presă, unele depășesc acest cadru cronologic,
ajungând până la anul 1949. Acestea includ re-
ferințe asupra șef-rabinului Alexandru Șafran,
printre care atacuri la adresa lui, ”alegerea” unui
nou șef-rabin devotat regimului, documente refe-
ritoare la situația vieții comunitare în anii 1948-
1949, la interzicerea activității sioniste, trecerea
vieții evreiești din România sub controlul total al
autorităților comuniste. Pentru a prezenta cazul
într-o formă cât mai clară, autorul introduce și do-
cumente referitoare la situația Bisericii Ortodoxe
Române, ca și a Bisericilor Romano-Catolică și
Greco-Catolică. Situația era paralelă: regimul co-
munist totalitar voia să dețină controlul total asu-
pra cultelor religioase prin intermediul unor șefi
de culte servili, care să vorbească despre libertatea
religioasă din țară lumii din afară. Faptul a func-
ționat în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, prin
schimbarea patriarhului Nicodim Munteanu, cu
oportunistul preot (apoi mitropolitul Moldovei)
Justinian Marina - fapt paralel cu plecarea silită
a șef-rabinului doctor Alexandru Șafran și înlo-
cuirea lui cu noul șef-rabin doctor Moses Rosen.
Unificarea forțată a tuturor curentelor din iudaism
- așkenaz central, ortodox, neolog, sefard - decisă
de autoritățile de stat, împotriva voinței rabinilor
și activiștilor comunitari religioși - poate fi para-
lelizată cu lichidarea Bisericii Greco-Catolice, rea-
dusă forțat în cadrul Bisericii Ortodoxe Române:
obediența era importantă. Lichidarea Partidului
Evreiesc (7 decembrie 1947), apoi a organizați-
ilor sioniste în 1949, după publicarea Rezoluției
biroului politic al Partidului Muncitoresc Român
în problema națională care condamna sionismul
ca ”ideologie reacționară”, cerând evreilor să lup-
te împotriva propriei lor burghezii, mobilizați de
Comitetul Democratic Evreiesc (”Scânteia”, 12
decembrie 1948), poate fi paralelizată atât cu re-
primarea ideologiilor și instituțiilor altor minori-
tăți naționale din România, cât și cu reprimarea și
lichidarea de către regimul comunist a partidelor
politice românești, a libertăților democratice și
distrugerea fizică a foștilor lideri politici români.
Represiunea politică nu are limite etnice, culturale
și religioase într-un regim totalitar. Prin selecția și
publicarea documentelor din volum, autorul de-
monstrează acest lucru, pe lângă descrierea rolului
șef-rabinului Alexandru Șafran. Meritul autorului
este de a fi pus în lumină această eminentă perso-
nalitate carismatică în cadrul său politico-religios,
completând reconstituirea tabloului istoric evre-
iesc, românesc și central-est european.
Prezenta publicație științifică de mare valoare,
constituie o contributie de excepție la cunoașterea
activităților lui Alexandru Safran, a evoluției mi-
norității evreiești și a societății românești, în anii
impunerii regimului comunist totalitar de puterea
sovietică ocupantă. Sugerăm ca această nouă lu-
crare de referință a profesorului Carol Iancu, pen-
tru care îl felicităm, să fie urmată de un al patrulea
volum referitor la Alexandru Șafran în perioada
în care a funcționat ca Mare Rabin al Genevei și
profesor la universitatea locală, atât în calitate de
teolog și scriitor, cât și în calitate de lider politi-
co-religios.
■
„Actuala generație are
datoria de a învăța din ororile
trecutului, mai ales din
tragedia celui de-al Doilea
Război Mondial”
Foto: Marina Nicolaev
■ de vorbă cu istoricul Carol lancu
Renumitul istoric Carol Iancu, originar din
Hârlău, România, Master of Arts cu mențiu-
nea magna cum laude al Universității Ebrai-
ce din Ierusalim, Doctor în istorie și Doctor în litere
și științe umanistice al Universității din Aix-en-Pro-
vence, a primit numeroase distincții pentru opera
sa științifică, Doctor Honoris Causa al Universită-
ții „Babeș-Bolyai” din Cluj (2005), al Universității
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași (2010), al Universi-
tății din Oradea (2011) și al Universității „Ovidius”
din Constanța (2013), el a fost ales membru al Aca-
demiei din Nîmes (2011), una din cele mai prestigi-
oase din Franța (fondată în 1682).
Istoricul Carol Iancu, profesor titular de catedră
la Universitatea Paul Valery din Montpellier, di-
rectorul Școlii de Înalte Studii ale Iudaismului din
Franța, a fost decorat în 2012, în cadrul unei cere-
monii la Universitatea din Montpellier, cu distincția
Ofițer în ordinul „Les Palmes Academiques” oferită
de către Guvernul francez pentru activitatea sa ex-
cepțională de istoric.
Autor sau coautor a numeroase studii consacrate
istoriei evreilor, relațiilor iudeo-creștine, antisemi-
tismului, Șoahului (Holocaustului), și relațiilor in-
ternaționale, prof. univ. dr. Carol Iancu a oferit de-a
lungul timpului, și cititorilor din România o serie
de volume de specialitate de un profesionalism de
înaltă ținută.
Astfel, printre volumele traduse în limba ro-
mână, amintim: Evreii din România (1919-1938).
De la emancipare la marginalizare, Hasefer, 1996,
444p.; Shoah în România. Evreii în timpul regimu-
lui Antonescu (1940-1944), Polirom, 2001, 206 p.;
Lupta internațională pentru emanciparea evreilor
din România. Documente și mărturii, Hasefer, 2004,
vol. I (1913-1919), 317 p., vol. II (1919-1939), 395 p.;
Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din anti-
chitate până în zilele noastre, Hasefer, 2005, 304 p.;
Bleichroeder și Cremieux..., Hasefer, București, 2006,
382 p.; Memoriile Șoahului. Poeme (cu pseudonimul
Tristan Janco și desene de Tudor Banuș), Apostrof,
Cluj, 2006, 82 p.; Evreii din România (1866-1919).
De la excludere la emancipare, Hasefer, 2009, 502
p., ediția a III-a, revizuită și adaugită de autor,
cu o „Bibliografie cronologică a chestiunii evre-
iești (1861-1919), completată până în anul 2008 ”.
Cuvânt înainte de Dr. Aurel Vainer, Prefață de Prof.
Dr. Andrei Marga; Alexandre Safran. O viață de lup-
tă, o rază de lumină, Hasefer, București, 2008, 394
p. (plus 32 pagini de ilustrații). Alexandru Șafran și
Șoahul neterminat în România. Culegere de docu-
mente (1940-1944), Hasefer, 2010, 576 p.
Împreună cu profesorul Alexandru-Florin Platon
a coordonat Profesori și studenți evrei (Enseignants
et etudiants juifs) și Le Pogrom de Iași et la Shoah
en Roumanie (Pogromul de la Iași și Holocaustul
în România), apărute la Editura Universității
Alexandru Ioan Cuza din Iași, în 2012 și 2015 (*).
În 2013, a avut lansarea în România, a unui vo-
lum inedit prin valoarea sa „istoriografică și me-
morială”, - Evreii din Hârlău. Istoria unei comunități
- sub semnătura lui Carol Iancu, carte publicată de
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași,
2013.
16
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
În același an, cu prilejul împlinirii a 65 de ani,
istoricii Danielle Delmaire (Franța), Lucian Zeev
Herscovici (Israel) și Felicia Waldman (Romania)
au editat la Editura Universității din București car-
tea Romania, Israel, France: Jewish Trails. Volume in
Honor of Professor Carol Iancu (333 p.), sub egida
Centrului de Studii Israeliene Goldstein Goren din
cadrul Facultății de Științe Politice a Universității
din București. Această lucrare cuprinde în afară de
biografia, bibliografia și lista masteratelor și tezelor
de doctorat conduse de profesorul Carol Iancu, 8 ar-
ticole în engleză și 14 în română. Un al doilea volum
omagial („Melanges”) a fost editat în limba franceză
în 2014 sub titlul Roumanie, Israel, France: parcours
juifs. Hommage au professeur Carol Iancu (740 p.) la
editura Honore Champion din Paris. El cuprinde nu
mai puțin de 34 articole al căror autori sunt originari
din 7 țări diferite. Ambele cărți au cunoscut o dublă
lansare: la Paris, în 2014, în cadrul evenimentului
intitulat „Les Juifs de Roumanie entre histoire et
memoire” cât și mai târziu, la București.
În 29 octombrie 2014, istoricului Carol Iancu i s-a
conferit titlul de membru de onoare al Institutului
de Istorie „A. D. Xenopol” al Academiei Române,
în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Iași.
Acest eveniment a fost consemnat într-un volum
bilingv (în franceză și română) editat de profeso-
rul Alexandru-Florin Platon, și publicat în 2015 la
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din
Iași: In honorem Carol Iancu, membru de onoare al
Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” al Academiei
Române (198 p.).
Anul 2015 este marcat de apariția unui masiv vo-
lum în limba franceză Du genocide des armeniens a
la Shoah : Typologie des massacres du XXe siecle la
Editura Privat, din Toulouse, coordonat în colabo-
rare cu Gerard Dedeyan, profesor la Universitatea
Paul Valery din Montpellier. Tot în 2015, Carol
Iancu a primit Premiul de Istorie al Academiei
Române, pentru cartea sa Evreii din Hârlău. Istoria
unei comunități.
Și iată că în toamna 2016, Carol Iancu lansează un
nou volum Alexandre Safran et les Juifs de Roumanie
durant l’instauration du communisme. Documents
inedits des archives diplomatiques americaines et bri-
tanniques (1944-1948) în cadrul Simpozionului ști-
ințific „Dr. Alexandru Safran și Evreii din România”
organizat la filiala Academiei Română din Iași, luni
5 septembrie 2016, și în cadrul Simpozionului „Dr.
Alexandru Șafran” în Aula Academiei Române din
București, miercuri 7 septembrie 2016.
Vineri 4 noiembrie 2016 a avut loc în cadrul
Adunării generale a membrilor Academiei Române,
alegerea prin vot secret a profesorului Carol Iancu,
de la Universitatea Paul Valery din Montpellier ca
membru de onoare din străinătate al Academiei
Române.
Prezent la București, în data de 26 ianuarie 2017,
profesorul Carol Iancu a primit diploma și însemne-
le de membru din partea Academiei Române.
Marina Nicolaev: — Domnule Profesor Carol
Iancu, sunteți cotat ca unul din cei mai mari istorici
ai momentului prin activitatea dumneavostră profe-
sională excepțională. Întreaga dv. familie v-a sprijinit
întotdeauna, v-a înconjurat cu afecțiune în vechea
urbe moldovenească. Ce idealuri aveați pe vremea
când erați elev ? Ați dorit de la bun început să deveniți
istoric? Când și cum a avut această viziune copilul
plecat din Hârlău în lume spre culmile superlative ale
afirmării?
Carol Iancu: — E adevărat și acest lucru l-am
subliniat și cu alte ocazii, că în Hârlăul meu natal,
Carol lancu cu fiica sa Sarah, violoncelistă, solistă la Orchestre National du Capitole din Toulouse, cu ocazia acordării
titlului de Doctor Honoris Causa al Universității Alexandru loan Cuza din Iași, 14 octombrie 2010
am primit două comori: în casa părintească am pri-
mit o moștenire religioasă și culturală, iar la școala
primară și la liceu, o educație și un învățământ de
excepție din partea unor dascăli de elită. Ca elev,
am iubit foarte mult trei materii, româna, franceza
și în special istoria, dar nu pot susține că chiar de
la bun început am dorit sa fiu istoric. În schimb,
dacă există o relație între destinul unei vieți și locu-
rile natale, pot afirma astăzi că angajamentul meu
în domeniul istoriei a fost determinat de ambian-
ța Hârlăului, unde se întâlnesc amintiri istorice și
dilemele conviețuirii. Aici, unde am văzut lumina
zilei, am fost marcat de ruinele palatului domnesc
al lui Ștefan cel Mare, de lângă frumoasa biserica
Sfântul Gheirghe, cât și de superba Sinagoga Mare
datând din anul 1814. Din anii copilăriei am putut
surprinde problematica relațiilor dintre creștini și
evrei, cu o viață culturală și religioasă bogată, deși
diminuată de presiunile unui regim totalitar, buna
înțelegere intercomunitară, acomodarea, dar și
momentele de intoleranță, subiecte care se regăsesc
în diferitele mele cărți consacrate istoriei evreilor
români și României contemporane.
— Plecat din România la 17 ani, ați urmat
studii atât în Israel cât și în Franța. Aveți anumiți
profesori din Hârlău din memoria dumneavoastră
afectivă care v-au marcat ?
— Persoana pentru care păstrez cea mai mare
admirație și căreia doresc să-i aduc aici un omagiu
este regretata mea învățătoare Hilda Dumitrescu,
o doamnă germană, originară din Bucovina, care
m-a învățat frumoasa limba română. De asemenea
profesorii de limba și literatura română de la liceu:
Vasile Lișman (autorul unei monografii consacra-
te Hârlăului), Puica Grimberg (devenită Marcus
după căsătoria sa cu profesorul de matematică
Avram Marcus) și mai ales Vasile Tătaru, care m-a
marcat și care a marcat multe promoții de elevi. El
a fost nu numai un dascăl cu un mare talent peda-
gogic, dar și fermentul și motorul unei neobișnuite
activități artistice și culturale atât la liceu cât și în
oraș, organizând numeroase spectacole, piese de
teatru cu participarea elevilor săi.
— În familia dumneavoastră, cu excepția fii-
cei Sarah, care este o strălucită violoncelistă solistă
la Orchestre National du Capitole de Toulouse, so-
ția Daniele Iancu, este istoric și de asemenea fiul,
Michael Iancu. Puțini știu că Michael Iancu este
doctor în istorie și a fost conferențiar la Universitatea
„Babeș-Bolyai” din Cluj în România, între 2006
și 2012. Actualmente, Michael Iancu este direc-
tor al Institutului Universitar Euro-Mediteranean
Maimonide, din Montpellier. A publicat în 2014
„Les Juifs de Montpellier et des terres d’oc” la editura
Cerf din Paris, și chiar e-book-ul in 2016. Alături de
soție ați scris în 1995 „Les Juifs du Midi: une histoi-
re millenaire” Editions A. Barthelemy. V-ați propus
vreodată să publicați împreună și cu fiul dumnea-
voastră ?
— Răspunsul este pozitiv: Am coordonat
deja împreună cu Michael un volum colectiv in-
titulat: Les Juifs d’Algerie, de l’enracinement a l’exil
(Evreii din Algeria. De la înrădăcinare la exil) apă-
rut în 2013, la Lille, într-un număr special al re-
vistei Tsafon (revistă de studii iudaice din nordul
Franței). De asemenea, am plăcerea să vă anunț
că în luna decembrie a acestui an va apărea un
al doilea volum colectiv coordonat împreună cu
Michael, consacrat unui subiect extrem de impor-
tant și actual: Les Relations Israel-Diaspora a travers
l’histoire (Relațiile Israel-Diaspora de-a lungul isto-
riei), la editura Universității „Al. I. Cuza” din Iași.
Fiica mea Sarah a susținut sub egida Institutului
francez, Muzeului de Artă și Comunitatea Evreilor
din Timișoara o serie de concerte și a imprimat de
curând cu sprijinul Institut Europeen des Musiques
Juives primul CD „Melodies hebrai'ques” pentru
violoncel și pian (Sarah Iancu, violoncel - David
Bismuth, pian).
— În 2002 ați publicat sub pseudonimul Tristan
Janco un volum de poeme in Coll. „SEM - Etudes
juives et hebrai'ques” n° 9 intitulat „Memoires de la
Shoah”. Cartea a fost publicată in românește în tra-
ducerea Letiției Ilea sub titlul „Memoriile Shoahului”
în 2006. Sunt 36 de poeme, cifră, nu întâmplătoare,
deoarece după o veche credință evreiască la fiecare
generație, prezența a 36 de „Drepți” permit lumii să
existe. Volumul este alcătuit din cicluri poetice care
reprezintă memoria spațiului, omului și a timpu-
lui într-o interdependență indisolubilă, aducând în
prim-plan, necesitatea păstrării intacte a memoriei
a celui mai mare masacru din istoria modernă a
omenirii. Aime Cesaire spunea că „Poezia este o in-
surecție contra societății”. Poate fi poezia o formă de
rezistență în contemporaneitate ?
— Pentru mine publicarea acestei culegeri de
poeme acompaniate de desenele pictorului Tudor
Banuș, a reprezentat o datorie morală. Am dorit să
aduc și prin creația poetică un omagiu victimelor
Shoah-ului (Holocaustului), volum care completează
O
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
17
o
astfel scrierile mele științifice consacrate celei mai
teribile tragedii a secolului XX. Cele 36 de poeme
sunt cuprinse în trei rubrici: - Păzitor al memoriei;
- Memoria poeților; Memoria ciclului lunilor anului.
Primele douăsprezece poeme pun accent pe injonc-
țiunea ebraică „Zakhor !”, „Amintește-ți! ”, A-și adu-
ce aminte, a nu uita sunt imperative care comandă
memoriei, iar în perspectiva problematicii acestui
volum, ea se adresează tuturor oamenilor, indiferent
de originea sau religia lor. Următoarele douăspre-
zece poeme sunt consacrate unor poeți care au fost
victime ale Șoahului sau care au abordat în opera lor
poetică acest subiect, printre care unii originari din
România: Benjamin Fondane (B. Fundoianu), Ilarie
Voronca, Paul Celan. Ultimele douăsprezece poe-
me prezintă fiecare un moment al Șoahului care a
marcat fiecare lună a anului, în tot spațiul european,
România fiind și aici prezentă.
— Între 25 și 28 ianuarie 2015 ați fost la
Auschwitz, unde ați participat, cu profesorii Andrei
Marga și Ladislau Gyemânt, la emisiunile realizate
de TVR Cluj și transmise în programele TVR 2, TVR
3, TVR Cluj, TVRI și online TVR+, cu ocazia come-
morării a 70 de ani de la eliberarea acestui lagăr de
exterminare în masă de trupele sovietice, acolo unde
au fost deportați și uciși peste 1.000.000 de evrei din
cei peste 6 milioane exterminați în al doilea Război
Mondial. „Să nu uităm că autorii exterminării/Unei
treimi a poporului evreu/Sunt parte integrantă/A spe-
ciei umane ”.
Domnule Profesor Carol Iancu credeți ca actua-
la generație poate învăța din erorile trecutului, din
tragediile războiului? În secolul XXI, oare conștiința
umană poate în sfârșit, să perceapă Shoah-ul, acest
genocid uman universal, la adevăratele sale dimensi-
uni monstruoase?
— Actuala generație are datoria de a învăța din
ororile trecutului, mai ales din tragedia celui de-al
Doilea Război Mondial, dat fiind că din diferite mo-
tive, mai ales politice, aspecte primordiale au fost
ocultate, minimizate sau chiar negate. Așa a fost ca-
zul fenomenului Shoah. În ce privește nimicirea sis-
tematică a evreilor de către regimul nazist și colabo-
ratorii săi în diferite țări ale Europei, doresc să insist
asupra faptului ca eu utilizez întotdeauna cuvântul
ebraic „Shoah”, care se regăsește în Biblie cu sensul
original de „catastrofă” sau „distrugere”. Prefer uti-
lizarea acestui termen, uzitat curent în Israel, unde
Parlamentul a instaurat „Ziua Șoahului și a cura-
jului” (Yom Hashoah ve-ha-Gvura), precum și în
Franța unde s-a răspândit grație filmului „Shoah”
de Claude Lanzmann. Ca termen îl prefer celui de
Holocaust care s-a impus în media americană în
anii 60 ai secolului XX și care s-a înrădăcinat și în
România pentru a defini același fenomen. Pentru că
definițiile date de dicționare cuvântului Holocaust
nu convin: „sacrificiu sau arderea integrală a unei
victime”, „sacrificiu sângeros executat în scop religi-
os”, pledez pentru utilizarea cuvântului Șoah, întru-
cât el nu pretează la nici o confuzie, fiind singurul
care desemnează singularitatea fenomenului de ni-
micire totală a poporul evreu.
După 1990, deschiderea arhivelor în țările din
fostul bloc comunist, perspective noi au intervenit
în cercetările istorice și în reconstrucția memoriei
evenimentelor, iar multiplicitatea publicațiilor atât
științifice cât și de popularizare, au dus la o anumi-
tă conștientizare a Șoahului. În acest domeniu este
încă mult de făcut, un rol capital trebuind acordat
învățământului în școli, dar și în universități. De
asemenea, dat fiind existența negaționiștilor, presa
și diferitele organe de informație trebuie să trateze
cu multă atenție acest fenomen. Din acest punct de
vedere, cred că emisiunile realizate la Auschwitz în
ianuarie 2015 au avut un important impact.
Percepția Șoahului cu dimensiunile sale mon-
struoase și singularitatea sa trebuie să se facă și în-
tr-o perspectivă comparatistă, luând în considerare
și celelalte genociduri ale secolului XX. Iată de ce
am coordonat împreună cu un coleg specialist al
istoriei armenilor, un volum intitulat: Du genocide
des Armeniens a la Shoah. Typologie des massacres
du XXe siecle (Toulouse, Editura Privat, 2015, 639
p.). Prin etapele și specificitățile nimicirii diferitelor
populații, principalele teme - asemănări și diferențe,
mărturii, istorie și memorie, negaționism și învăță-
mant - sunt tratate într-o perspectivă pluridiscipli-
nară. Este vorba de o publicație unică prin amploarea
sa publicată în limba franceză la care au participat
universitari și cercetători din zece țări diferite. Prin
varietatea și bogăția studiilor reunite, această carte
propune un nou punct de vedere pentru înțelegerea
fenomenului genocidar care se regăsește în inima
secolului XX, debordând chiar în secolul XXI și care
privește întreaga umanitate.
— V-ați remarcat în mod deosebit prin nobila
misiune de a studia și evidenția ilustra personalitate a
Șef Rabinului României din perioada celui de-al doi-
lea război mondial, Alexandru Șafran, „un maestru
generos, unul din cei mai mari ai generației sale” (Elie
Wiesel) și întreaga sa activitate în slujba iudaismului,
a umanității. În scrierile dumneavoastră l-ați defi-
nit astfel: „interpelator al creștinismului, Alexandru
Șafran este, indiscutabil, unul din artizanii cei mai
importanți ai apropierii iudeo-creștine din sec. XX”.
Puteți relata prima dumneavoastră întâlnire cu Șef-
Rabinul României și mai târziu, după 1948, Șef-
Rabinul comunității evreiești din Geneva Alexandru
Șafran ?
Carol lancu în Aula Academiei Române din București, miercuri 7 septembrie 2016.	Foto: Marina Nicolaev
18
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
— Am avut șansa să cunosc această personalita-
te de excepție în luna iunie a anului 1981, când am
organizat cea dintâi „Universitate evreiască de vară”
la Aix-en-Provence, la care el a pronunțat conferința
inaugurală. Numeroasa asistență a fost cucerită de
farmecul acestui bărbat care, în pofida aspectului
său fragil, respira fervoare, energie și entuziasm, cap-
tivând cu ochii săi albaștri întreaga noastră atenție.
El și-a povestit atunci viața marcată de evenimente
excepționale: alegerea la vârsta de douăzeci și nouă
de ani, în înalta demnitate de șef rabin al României,
tragedia Șoah-ului, abuzurile regimului comunist
totalitar impus de sovietici, alungarea din țara sa na-
tală, stabilirea la Geneva unde a continuat să lupte
pentru apărarea iudaismului și a Israelului, pentru
apropierea între evrei și creștini, pentru drepturile
omului. Tot la Geneva, grație remarcabilei sale eru-
diții, el a elaborat o operă de filozofie religioasă de
anvergură, îndeosebi în domeniul studiilor cabalis-
tice, cărțile sale fiind traduse în numeroase limbi.
Întâlnirea de la Aix-en-Provence s-a transformat
într-o prietenie - din partea mea respectuoasă dat
fiind diferența de vârstă -, atestată și printr-o boga-
tă corespondență pe care am intenția să o public în
viitor. În anul 2001 am organizat la Universitatea
Paul Valery din Montpellier, un congres internați-
onal „Permanențe și rupturi în istoria evreilor din
România (secolele XIX-XX)” pus sub președinția de
onoare a Dr. Alexandru Șafran, iar în 2007 am reușit
să public cartea Alexandru Safran. Une vie de combat,
un faisceau de lumiere (tradusă în limba română de
Țicu Goldstein, și apărută un an mai târziu la editura
Hasefer din București).
— Și iată, mai sunt fapte și documente inedi-
te de prezentat publicului. În aceasta toamnă, ați
venit în România la filiala Academiei Române din
Iași și apoi la Academia Româna din București cu
noul dumneavoastră volum „Alexandre Safran et
les juifs de Roumanie durant l’instauration du com-
munisme. Documents inedits des archives diploma-
tiques americaines et britanniques (1944-1948)”
publicat la Editura Universității din Iași. De men-
ționat că această carte se lansează cu prilejul co-
memorării a 10 ani de la trecerea în neființă a Șef-
rabinului Alexandru Șafran (1910-2006), membru
de onoare al Academiei Române, moment marcat
printr-o Sesiune științifică omagială a Academiei.
Ce reprezintă pentru Dumneavoastră această nouă
publicație ?
— Această carte constituie o urmare a biogra-
fiei pe care i-am consacrat-o și a volumului de do-
cumente dedicat rolului său în timpul Șoahului. Ea
are ca obiectiv să facă cunoscute diversele aspecte ale
activităților lui Alexandru Șafran, dar și al destinului
evreilor din România într-una din cele mai complexe
perioade din istoria acestei țări, cea a instaurării pro-
gresive a regimului comunist totalitar.
Bazată pe cercetări aprofundate în arhivele diplo-
matice americane și engleze, am putut selecționa și
reproduce nu mai puțin de 120 de documente (104
în engleză, 13 în franceză și 3 în română) dintre care
114 sunt inedite. Corespondenței dipliomatice, mi
s-a părut de cea mai mare importanță să adaug o
masă de informații oferite de presa epocii și, în mod
deliberat, nu m-am limitat la ziarele și periodicele din
Statele-Unite și Anglia, și am decis să includ o serie
de organe de presă nu numai din România dar și din
alte patru țări: Australia, Canada, Palestina britanică
și Elveția. Astfel am ajuns la un număr de 90 de arti-
cole sau extrase de articole (majoritatea în engleză și
câteva în franceză, română și germană), dintre care
86 reproduse pentru prima dată. Un total de 210 pie-
Președintele lonel-Valentin Vlad îl felicită pe profesorul Carol lancu, după ce i-a înmânat însemnele de Membru de
Onoare al Academiei Române (București, Ședința Prezidiului Academiei, 26 ianuarie 2017)	Foto: Alina Bălan
se la care am adăugat pentru o mai mare vizibilitate
35 de documente de arhivăm 30 de articole de presă
în facsimil și 30 de ilustrații.
Documentele publicate ne ajută să înțelegem stra-
tegia autorităților comuniste care a constat la început
prin a declara acceptarea monarhiei constituționale
și a regimului democrat, și a demonstra o aparentă
bunăvoință față de cererile justificate ale Federației
comunităților evreiești, pentru ca treptat dar ajuns de
repede să exercite o politică agresivă și opresivă. Ele
descriu teroarea comunistă manifestată în toate do-
meniile societății românești care a vizat în mod egal
pe evrei, organizațiile lor și liderii lor. În ce privește
pe șef rabinul Alexandru Șafran, documentele de ar-
hivă și mai ales numeroasele articole de presă aduc
prețioase informații privind activitățile sale, iar prin-
tre cele mai importante se cuvin a aminti următoa-
rele: - Intervențiile sale la reuniuni internaționale, în
special la Conferința de Pace de la Paris (1946), și cea
de la Seelisberg (1947); - Puternica sa implicare în
mișcarea sionistă, prin discursuri și conferințe emo-
ționante, ascultate de mii de evrei, și lupta sa con-
stantă pentru o liberă alia și recunoașterea Statului
evreiesc independent; - Imensul succes obținut în
decursul voiajului în Statele Unite prin acordarea de
ajutoare importante pentru coreligionarii săi și pen-
tru România, de către organizațiile evreiești america-
ne și de guvernul Statelor Unite; - Rezistența cu mult
curaj de care a dat dovadă la presiunile și amenințări-
le autorităților comuniste și ale C.D.E.-ului; - Voința
comuniștilor de a-l îndepărta din postul său încă din
anul 1946, a fost comunicată primului ministru bri-
tanic Attlee (citez: Dr Șafran este atacat de comuniști
ca reacționar care trebuie înlocuit cu un lider religios
democrat...). Calitățile sale personale sunt subliniate
de diverși observatori străini. Reprezentantul brita-
nic la București subliniază profunda sa stimă pentru
integritatea personală a lui Alexandru Șafran, și influ-
ența sa considerabilă.
În definitiv, examenul documentației reunite
în acest volum ne permite să înțelegem cum, după
1944, Alexandru Șafran a știut să reunească comuni-
tatea sa devastată de război, să o ghideze și să o apere
în condiții din ce în ce mai dure, până în momentul
când a fost împiedicat să-și asume funcția sa și să
fie alungat de reprezentanții noului regim comunist
totalitar. Plecarea sa forțată a avut loc la 23 decem-
brie 1947, în momentul cand se pregătea abdicarea
regelui Mihai, intervenită o saptamână mai târziu și
în care a fost declanșată o violentă campanie anti-oc-
cidentală și mai ales anti-americană.
— În Hârlău a rămas o comunitate de mai puțin
de 10 evrei, cu o sinagogă de la începutul secolului al
XIX-lea, considerată o adevărată „bijuterie a artei
evreiești populare”. Ce măsuri s-au luat în ultima vre-
me pentru consolidarea și reamenajarea acesteia ?
— Sinagoga care a fost construită la începutul
secolului al XIX-lea necesita de câțiva ani o resta-
urare urgentă: datorită Federației Comunităților
Evreiești din România și a președintelui Dr. Aurel
Vainer, membru în Parlamentul României, s-au în-
ceput importante lucrări de consolidare (acoperișul
a fost deja refăcut) și speram că vom putea reinau-
gura acest important edificiu religios cu picturi de
inspirație biblică (animale, păsări și instrumente de
muzică) de o mare valoare patrimonială, peste câ-
teva luni. Cu această ocazie vom organiza un nou
simpozion consacrat istoriei evreilor din acest oraș
și din împrejurimi. Să nu uităm că Hârlăul, străve-
che vatră de cultură și spiritualitate românească, a
fost timp de peste 250 de ani și leagănul unei impor-
tante comunități evreiești.
— Din 2008, școala nr. 15 din Bacău a devenit
Școala „Dr. Alexandru Șafran”. Pe site-ul acestei școli
este un motto din scrierile lui Alexandru Șafran: „Nu
este orfan cel fără tată și fără mamă, ci cel fără în-
vățătură”. Ce ne puteți spune despre acest așezământ
educațional ?
— Alexandru Șafran s-a născut la Bacău: ne bu-
curăm ca în acest oraș municipalitatea a dat numele
său unui bulevard din oraș și că școala citată poartă
numele său. Iată de ce Familia Dr. Alexandru Șafran
a putut veni și oferi în câteva rânduri burse elevilor
merituoși, în cadrul unor emoționante ceremonii în
care elevii școlii au prezentat spectacole de calitate.
— „L’exile ne renonce jamais au retour”. Există
persoane care, în realitate, nu se îndepărtează nicio-
dată. Vă mai aduceți aminte de liliacul de la Hârlău?
— Plecat din România de peste o jumătate de
secol, nu am uitat niciodată locurile natale, țara mea
de naștere este pentru mine o patrie care niciodată
nu m-a părăsit.
— Prof. univ. dr. Carol Iancu este unul din cerce-
tătorii de excepție originari din România, cu misiu-
nea nobilă de a lupta pentru restabilirea adevărului
în paginile istoriei învolburate ale civilizației umane.
Pentru că adevărul întotdeauna așteaptă. Suntem
toți datori acestui adevăr. Acolo, undeva „în inima
Occidentului/Un cărbune incandescent veghează”.
Interviu realizat de
Marina Nicolaev
■
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
19
Câteva note despre
conceptualism(e)
| Yigru Zeltil
„Noul” conceptualism pare
vechi
Suntem și îndreptățiți s-o facem, atâta timp
cât promotorii și arhivarii mișcării au recuperat
diverse texte din tradiția modernității - inclusiv
cea a lui Diderot sau Sterne - și din avangarde-
le istorice și neo-/post-avangarde - Duchamp,
Tzara, unele exemple de poezie concretă (Pedro
Xisto, a e i o u) sau de Oulipo (Queneau, O sută
de mii de miliarde de poeme), Fluxus și alte ma-
nifestări neo-dadaiste, „scrierile” lui Warhol sau
anumite cărți de artist ale celor asociați cu arta
conceptuală și, nu în ultimul rând, unele scri-
eri ale grupului L=A=N=G=U=A=G=E (care,
altminteri, se raportează mai mult la experi-
mentele singulare semnate de Gertrude Stein și
la teoreticienii (post)structuraliști) -, o întreagă
genealogie al cărui capital simbolic n-au ezitat
să-l folosească.
Totuși, noul conceptualism (care se distinge
prin orientare de conceptualismul rus ceva mai
vechi, asupra căruia voi reveni) este într-adevăr
un fenomen recent, însă de ce?
În prefața sa la Against Expression: An
Anthology of Conceptual Writing (2011),
Kenneth Goldsmith este convins că apariția
Internet-ului obligă literatura să se reoriente-
ze așa cum răspândirea fotografiei a dus la o
schimbare de paradigmă pentru pictură, dar
această analogie a fost criticată de Kent Johnson
(cel care a luat un exemplar din Day, volumul în
care Kenneth Goldsmith transcrie un întreg nu-
măr din The New York Times, și-a lipit numele
pe copertă și a înregistrat un nou ISBN pentru
„ediția” sa, spre stupoarea lui Goldsmith însuși)
ca fiind discutabilă încă de la împerecherea ca-
tegoriilor. Apoi, într-un text care deschide Notes
on Conceptualisms (2009), Robert Fitterman
consideră că scrierea conceptuală ar fi poate cel
mai bine definită „nu de strategiile folosite, ci
de așteptările publicului cititor [readership] sau
gânditor [thinkership]”.
În cronica The Aesthetics of Sufficiency: On
Conceptual Writing, Peli Grietzer remarca o
anume capacitate a scrierilor conceptuale de a
integra o mare parte din acele lucruri ale lumii
pe care literatura a încercat să le descrie sau să
le evoce și chiar din acele lucruri asupra cărora
nu au ținut ori s-au oprit rareori chiar și cei din
tradiția avangardistă (scrierile lui Duchamp, de
exemplu, nu sunt mai numeroase decât lucrări-
le sale plastice), locuind într-un „spațiu nega-
tiv” al literaturii obișnuite. El totodată atrăgea
atenția asupra faptului că, în realitate, dincolo
de nucleul dur al partizanilor scrierii „necreati-
ve” se situează o mult mai vastă rețea de practici
„semi-creative”, care dau rezultate ce se pot preta
cu succes și la o lectură lineară, pe când cele mai
radicale scrieri sunt greu/imposibil de citit așa,
obligându-te să recurgi la alte strategii de lec-
tură, chiar și „pe diagonală”. În această zonă hi-
bridă s-au înregistrat deja câteva succese „main-
stream”, cum ar fi Citizen: An American Lyric de
Claudia Rankine.
*
Felix Bernstein a introdus mai recent „poezia
post-conceptuală” drept umbrelă pentru practi-
cile - mai noi, unele dintre ele - care se abat de
la rigorile „necreativității”, debordează de umor
și țin de o sensibilitate camp („structuralismul
queer”). Acest re-branding este precedat de mai
încăpătoarea perspectivă feministă a autoare-
lor antologiei I’ll Drown My Book: Conceptual
Writing by Women (2012). Citând-o semnificativ
pe Kathy Acker („Eram de nerostit [unspeaka-
ble], așa că am fugit în limbajul altora”), Caroline
Bergvall și Laynie Browne văd conceptualismul
drept un „mozaic de posibilități” și un cumul de
experimente făcute în sens deconstructiv („cu
dorința de a revela ceva ascuns anterior”) și în
direcția explorării paradoxale a libertăților pe
care le subliniază constrângerile (vezi experi-
mentele lui Bernadette Mayer). Perspectiva lor,
nu mai puțin riguroasă decât cea, uneori discu-
tabilă și ea, a antologiei Dworkin/Goldsmith, re-
conciliază contrariile și măcar încearcă formula-
rea unor „poetici critice” (Ranciere).
În schimb, imaginea de avangardă „exclusi-
vistă” (prin delimitările repetate de „dionisiaca”
poezie flarf și caracterul ei „prea” relaxat (fun),
nu numai de „poezia lirică” în genere) și „rasis-
tă” (sau, mai degrabă, pusă pe controverse cu
orice preț) pe care Goldsmith și Vanessa Place
au ajuns s-o imprime mișcării din SUA i-a fă-
cut pe nu puțini să se delimiteze în fel și chip de
gesturile lor și chiar de eticheta nefastă de con-
ceptualism (ca de un decadentism al neolibera-
lismului, dacă vreți). S-a vorbit chiar pe alocuri
de boicotarea literaturii experimentale în genere
și de revenirea la poezia angajată - lucru pe care
contextul politic actual pare să-l favorizeze din
plin...
*
Ce se întâmplă în restul lumii? În Australia
a apărut de curând gruparea sOd press (editu-
ră electronică similară platformelor Gauss PDF
și TROLL THREAD), în Brazilia au început să
apară traducerile, iar în țările scandinave, la
aproape două decenii după ce revista/editura su-
edeză OEI a retrezit interesul pentru literatura
experimentală (o nișă care beneficiază acum de
festivaluri, edituri și chiar de o librărie speciali-
zată), se resimte un reflux. Prin anii 2007-2010,
de cea mai mare parte a traducerilor și volume-
lor autohtone care contau în cercurile literare
(timp în care romanele polițiște au făcut legea
în mainstream) era lipită eticheta de conceptu-
alism. Succesul acesta se explică nu numai dacă
ne-am gândi la contextul socioeconomic sau am
invoca sensibilitatea „nordică” sau „germanică”,
ci și dacă am avea în vedere calitatea proiectelor.
Cei de la OEI, de exemplu, au tradus masiv din
alte literaturi și continuă să publice până astăzi
numere tematice de sute de pagini - cu alte cu-
vinte, un proiect consistent și de durată.
După ce am anunțat A Bibliography of
Conceptual Writing (prima tentativă de a reali-
za o bibliografie de o asemenea amploare, fiind
catalogate până acum în jur de 1200 de cărți din
25 de țări), am primit, între altele, un mail de la
poetul și editorul elvețian Hartmut Abendschein
(edition taberna kritika), care îmi mulțumește
pentru listă, dezvăluindu-mi faptul că plănu-
iește să realizeze o întreagă bibliotecă dedicată
mișcării. În fond, o astfel de colecție de cărți ar
fi mai puțin costisitoare decât una de lucrări de
artă, dar este interesant în ce investesc unii chiar
în lipsa unui public pe termen scurt. Este ironic
și faptul că acest lucru se petrece tot în țara de
unde a pornit dadaismul, care s-a dizolvat pen-
tru a evita instituționalizarea și încremenirea
în proiect, în timp ce scriitorii conceptuali își
îmbrățișează caracterul previzibil, se arhivează
și se instituționalizează singuri (dacă nu au în-
totdeauna la fel de mult succes precum colegii
lor din artele vizuale, lucrul acesta se datorează
gradului mai redus de globalizare al câmpului
literar!)...
*
Într-o țară ca România, unde puțina litera-
tură experimentală care există astăzi se plasea-
ză instinctiv sub semnul spectacularului (ca un
mecanism de supraviețuire în lipsa instituțiilor
care să legitimeze discursuri mai pretențioase),
situația este diferită. Când transcrie savuroase
sondaje printre copii, parodiază discursul școlar
cu pretenții de analiză sau realizează un inventar
de „cuvinte poetice” indezirabile (pe care le in-
terzice printr-un act performativ), V. Leac reac-
ționează la discursuri clișeizate și, prin urmare,
nu se îndepărtează de priza critică la contextul
social pe care o anunța fracturismul.
Invocam și în Bateriile nu sunt incluse în
preț (o introducere în poezia conceptuală), un
articol apărut acum aproape trei ani în Poesis
Internațional, exemplul lui Dan Sociu, care scria
în felul următor în legătură cu poeții conceptuali
suedezi: „Discursul, spun aceștia, aparține pu-
terii - capitalismului, în principiu -, iar ceea ce
putem noi face e să îl desfoliem sau să îl punem,
prin experiment, în anumite perspective, pentru
a-i sublinia slăbiciunile, dar și pentru a desco-
peri noi posibilități de comunicare.”
Totodată, întâlnim atât la Sociu, cât și la Elena
Vlădăreanu - cu ocazia unei anchete a Cuvântului
din 2008, Poezia, azi - o critică a conservatoris-
mului mediului literar din România, pe care am
reiterat-o și eu periodic și căreia îi voi da curând
și forme poetice: de exemplu, conceptul unui
Dicționar de poeți români contemporani, care va
include nu doar membrii USR, ci 22 de milioane
de persoane cât are populația României (în vir-
tutea dictonului „românul s-a născut poet” și a
ideii avangardiste conform căreia poezia trebuie
să fie făcută de toți).
*
P.S. Relevantă în unele cazuri și pentru dez-
baterile din jurul conceptualismului, poezia
flarf este un subiect mai accesibil, asupra căruia
voi reveni, probabil, de îndată ce apare FLARF:
An Anthology of Flarf (din care voi și traduce).
Datorită naturii sale flexibile (constrângerile
conceptuale sunt mai rar prezente sau rămân cu
totul discrete), flarf-ul amintește mai mult de o
tradiție dadaisto-suprarealistă încă activă la noi,
deși mai mult în forme marginalizate pe nedrept
și mai ales pe bună dreptate. Cred că în această
direcție - mai degrabă decât în cea a conceptua-
lismului pur și dur - se va concretiza o tendință
consistentă în spațiul românesc.
■
20
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
Drumul la munte al unui
personaj
■ Mircea Moț
Din perspectiva lui Ilie Moromete, timpul
din incipitul romanului Moromeții, unul
ce părea un timp foarte răbdător cu oa-
menii, nu are deloc reflexe patriarhale ori idili-
ce. Pentru țăranul din Siliștea Gumești, care, cu
câțiva ani înainte de izbucnirea celui de-al doi-
lea război, citește ziarul și comentează inteligent
evenimentele politice în poiana din fața fierăriei
lui Iocan (el însuși posesorul unor cărți de po-
pularizare a științei), timpul nu poate fi decât
unul istoric și obiectiv. Cu atât mai mult cu cât
satul Siliștea Gumești aparține vârstei moderne
a lumii, ceea ce presupune estomparea funcțiilor
simbolice ale realității, fără a exclude însă scru-
tarea semnificațiilor de profunzime ale acesteia.
Ceea ce pretinde Ilie Moromete de la acest timp
este să aibă doar o anumită răbdare cu oame-
nii și faptul trimite spre o trăsătură esențială a
personajului. Pe Moromete îl definește o lene
ce-și găsește expresia memorabilă în fumul ți-
gării personajului care, la podișcă, în așteptarea
interlocutorului, se ridică drept în sus, „fără gra-
bă și fără scop”. Această lene trebuie înțeleasă ca
apanajul unui spirit superior, al contemplativului
care nu se dezice de lume, dar care, în anumite
momente, își permite să i se sustragă, refugiin-
du-se în universuri compensatorii, pentru ca, re-
vitalizat de foarte scurtele absențe, să retrăiască
plăcerea redescoperirii realității. Chiar dacă nu
o mărturisește, Ilie Moromete se simte uneori
obosit de lume și se protejează în fața agresivită-
ții acesteia îngăduindu-și fie scurte momente de
reverie, bine controlate, fie călătoria propriu-zisă.
Spațiul și alternanța formelor spațiale mar-
chează în romanul Moromeții relații semnifica-
tive dintre individ și lume: în cartea lui Marin
Preda „dialectica” spațiilor închise și deschise și
opțiunea pentru aceste spații transcriu în ultimă
instanță configurația interioară a personajului /
personajelor, dar, mai ales, a personajului prin-
cipal, care privește întotdeauna dincolo de zarea
ingrată a locului spre un univers care îl atrage
irezistibil. O serie de secvențe ale roma-
nului Moromeții au în atenție diferite modalități
prin care personajul „iese” din spațiul concret al
satului Siliștea Gumești, semnificativ fiind dru-
mul lui Ilie Moromete la munte, echivalentul
unei experiențe care, prin felul cum este povesti-
tă, se impune ca o experiență esențială a perso-
najului.
Mișcare ascendentă în reflexele sale de profun-
zime, drumul la munte îl scoate pe Ilie Moromete
din previzibilul existenței sale.
Moromete face un prim drum la munte, fiind-
că „avea datorii față de copii”, dorind „să câștige
și să-i îmbrace, că erau goi”. Nu comerțul în sine
îl atrage însă pe Moromete (cuvântul comerț este
pus de altfel în ghilimele). Ceea ce contează cu
adevărat este drumul în sine. Personajul - subli-
niază naratorul - „povesti drumul său la munte
ca pe-o aventură”. În această ipostază, de aventu-
ră, drumul implică „peripețiile” călătorului, care,
în fond, repetă un gest paradigmatic. Nu surprin-
de, în această situație, faptul că Niculaie „asculta
uimit peripețiile tatălui cu căruța pe drumul de
munte”, îndemnându-l să repete această călătorie
căreia el, cititorul și iubitorul de carte, îi percepe
alte dimensiuni: „Așa e tată! Mai du-te iar!”.
Interesează în mod deosebit cel de-al doilea
drum la munte al lui Moromete, pentru care per-
sonajul se pregătește cu toată seriozitatea. Așadar,
„el se pregăti pentru al doilea drum” care, suntem
încredințați, „fusese și mai aventuros”. Moromete
însuși povestește propriile peripeții cu aerul că
acestea constituie obiectul unei narațiuni exempla-
re, în spiritul căreia este receptată povestea lui de
către ceilalți: „Moromete povesti într-o seară cu
un glas neobișnuit și fu ascultat cu uimire”.
Pe parcursul călătoriei, Moromete suferă o sem-
nificativă transformare, fiindcă cel care se întoarce
din călătorie este aproape „de nerecunoscut” de că-
tre cei de acasă. Aceasta după ce a parcurs câteva
etape, înainte de a ajunge la capăt, care constituie
pentru el un veritabil centru și unde se consumă
o experiență cu totul aparte: pentru Ilie Moromete
călătoria este într-adevăr o „experiență” (cum sub-
linia Virgil Podoabă in considerațiile sale asupra
călătoriei), una dintre acelea care-l marchează de-
finitiv pe individ.
Drumul lui Ilie Moromete este marcat de câteva
opriri care, în planul simbolic al romanului, cores-
pund tendințelor realității imediate de a-l ademeni
și de a-l reține în condiția repudiată de negustor,
dar și de tot atâtea plecări ca dovezi că personajul
rămâne indiferent la chemările cotidiene, distan-
țându-se de ele, pentru a merge mai departe, spre
munte, în apropierea căruia se va consuma experi-
ența sa revelatoare. Așadar, după un popas „la obo-
rul din Pitești”, spațiu emblematic tocmai pentru
condiția de negustor în care vrea Bălosu să-l ini-
țieze, al orașului ca organizare modernă și „profa-
nă”, călătorii intră în universul satului, fiind opriți
mai întâi de un învățător (cel care propovăduiește
universul semnelor și al altei civilizații), apoi de un
primar, garanția autorității și a prezenței unui timp
modern, obiectiv, pentru ca drumul să continuie
„spre vârf”. Naratorul subliniază că „Moromete
se plictisi” de rolul de negustor pe care de altfel
îl joacă destul de stângaci, și această plictiseală a
personajului trebuie reținută cu atât mai mult cu
cât ea concretizează atitudinea lui Moromete față
de statutul pe care i-l impune o realitate pe care,
deocamdată, o privește exact așa cum o privesc și
ceilalți consăteni sau membrii familiei sale.
La ieșirea din ultimul sat, la limita satului înțe-
les ca un „cosmos” (Andrei Oișteanu), „se petrecu
întâmplarea care avea să-i deschidă lui Moromete
ochii atât asupra lui Bălosu cât și a celor trei fii ai
săi”. Aici, la frontiera dintre universul bine organi-
zat, purtând amprenta umanului, și severul munte,
unde Ilie Moromete nu mai ajunge, tocmai aici se
consumă așadar experiența sa revelatoare, pe care
personajul nu o poate trăi decât singur, după ce
Tudor Bălosu își continuă drumul spre muntele pe
care îl va profana cu interesele sale mărunte și cu
incapacitatea de a-i înțelege semnificațiile de pro-
funzime.
Intâlnirea lui Moromete cu femeia de la munte,
una dintre întâlnirile pe care le-am putea considera
„admirabile”, nu contează aici ca șansa dată unui ță-
ran de a descoperi frumusețea feminină; metamor-
foza pe care o suferă Moromete nu este deloc legată
de erotic, aluziile personajului părând mai degrabă
menite să mascheze fondul adânc al acestei întâlniri.
Ca bărbat, personajul oferă detalii menite să abată
atenția tocmai de la ceea ce l-a marcat profund: „Să
vezi după aia că nu mai puteam scăpa de mocancă:
Că de unde sunt? Că copii am? Dar muierea tră-
iește? M-am uitat și eu la ea și m-am închinat: Păi
bine, creștina lui Dumnezeu, de ce să nu trăiască?
Trăiește, stă acasă după sobă și se vaită că nu-i place
ce e mai bun pe lumea asta, carnea de porc. Avea ea
un rost de întreba așa, fiindcă îi murise bărbatul în
pădure, căzuse un bulumac peste el...”
Revenind, Moromete și Tudor Bălosu sunt opriți
în ultimul sat de o mocancă din portretul căreia re-
țin atenția în mod deosebit ochii: „O femeie tânără
de tot, cu fața albă și cu niște ochi mari, albaștri, fru-
moși, cum aveau mocancele pe aici...” (s.n.). Femeia
li se adresează imperativ („îi strigă să oprească” ).
Moromete cedează (nu însă și Tudor Bălosu, care își
continuă drumul). Ea îi privește stăruitor pe străinii
intrați în sat, în primul rând pe Moromete: „se uita
când la omul cocoțat în căruță, când la caii lui grași
și voinici, aburiți de gerul curat al muntelui”.
Lecturii nu-i poate scăpa atenției albastrul
ochilor mocancei, asupra căruia se insistă de altfel.
Dicționarul de simboluri al lui Jean Chevalier și
Alain Gheerbrant consemnează „importanta sem-
nificație metafizică” a acestei culori, care, dintre toa-
te culorile, „este cea mai adâncă: privirea se rătăcește
într-însa fără să întâlnească niciun obstacol și se ră-
tăcește în profunzime, ca și cum culoarea ar încerca
mereu să-i scape”. Pentru un Kandinsky, albastrul
implică „o mișcare de îndepărtare a omului și o miș-
care dirijată doar spre propriul său centru care, to-
tuși, atrage omul către infinit și trezește în el dorința
de puritate și sete, de supranatural”. Dacă albastrul
eliberează într-un fel, după același Kandinsky albas-
trul amintește de moarte. Să fie oare chiar întâmplă-
toare imprecația lui Moromete, înainte de a se opri
la casa mocancei, cînd protagonistul pune în relație
ochii albaștri ai femeii tocmai cu moartea („Ptiu, lo-
vite-ar moartea cu ochii tăi!”)?
Intâlnirea lui Moromete cu mocanca îi prileju-
iește personajului reconsiderarea privirii și, în ge-
neral, a ochiului. În portretul femeii, atrage aten-
ția un amănunt deosebit de important. E vorba
de o anumită caracteristică a ochilor mocancei:
„Plângea și în ciuda mâniei ochii ei rămâneau mari
și curați”. Puritatea ochilor mari și albaștri ai femeii
nu este deloc condiționată de tulburarea organi-
cului. Privind-o pe femeia care îl oprește la ieșirea
din sat, Moromete sesizează tocmai ochii ei insen-
sibili la mișcarea afectului, ca și cum ar fi separați
de trup, înscriindu-se parcă într-un orizont meta-
fizic. Ochii aceștia determină la Ilie Moromete „o
semnificativă deschidere a propriilor ochi, cealaltă”
privire, cum o numește naratorul, care-i permi-
te să vadă dincolo de vălul de aparențe ale lumii.
Ceilalți descoperă într-adevăr cu uimire că, după
această călătorie revelatoare, Moromete a dobân-
dit „ciudatul dar” de a vedea cu totul altfel reali-
tatea din jur: „Descopereau toți, Cocoșilă, mama,
fetele-până și cei trei- că tatăl lor avea ciudatul dar
de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le
vedeau” (s.n.). În felul acesta, prin intâlnirea magi-
că din satul din apropierea muntelui, la intoarcerea
din călătorie Ilie Moromete este un învingător. El
se întoarce metamorfozat și total diferit de cel de la
la plecare. In această situație, nu surprinde deloc
faptul că atunci „când se întoarse”, pentru absolut
toți, Moromete „arăta de nerecunoscut”.
■
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
21
diagnoze
Platforma lui
Donald Trump
■ Andrei Marga
La fiecare patru ani, în Statele Unite ale
Americii se inaugurează președinția. Unii
câștigători ai cursei pentru Casa Albă -
John Kennedy, Jimmy Carter, George Bush - au
parcurs o inaugurare, alții, în vremuri mai noi
- Ronald Reagan, Bill Clinton, George H. Bush,
Barack Obama - două. Acum, Donald J. Trump
a fost cel care a trecut pragul.
Momentul durabil al oricărei inaugurări este
discursul de după depunerea jurământului. Prin
tradiție, într-un asemenea discurs se evaluează
situația Americii și a lumii și se anunță orientări
majore ale mandatului.
Unele discursuri au rămas mai mult decât
istorie. Thomas Jefferson, de pildă, a afirmat în
discursul său “principiul sacru” potrivit căruia,
“deși voința majorității este aceea care prevalea-
ză în toate cazurile, această voință îndreptăți-
tă trebuie să fie rezonabilă”. Andrew Jackson a
amintit că “ameliorarea internă și răspândirea
cunoașterii sunt de mare importanță”. Abraham
Lincoln se întreba “de ce să nu existe o încredere
plină de răbdare în judecata finală a poporului?”.
Woodrow Wilson menționa că “prima datorie a
legii este să păstreze sănătoasă societatea pe care
o servește”. John F. Kennedy a lansat două prin-
cipii: “să nu negociem niciodată din teamă, dar
să nu ne temem să negociem” și “nu vă întrebați
ceea ce țara poate face pentru voi, ci întrebați-vă
ce puteți face voi pentru țara voastră”.
Fiecare președinte caută să lase în urmă gân-
duri de referință, prin discursul său. Ronald
Reagan, cel care a plasat inaugurarea pe trep-
tele Capitoliului din Washington DC, spunea:
“guvernul nu este soluția, ci problema”. George
Bush a amintit că “marile națiuni, asemenea oa-
menilor mari, trebuie să-și țină cuvântul”. Bill
Clinton a anunțat “noua lume (the new world)”
a globalizării și a declarat că “pentru a înnoi
America trebuie să ne revitalizăm democrația”.
Barack Obama a arătat că “măreția nu este nici-
odată ceva dat. Ea trebuie cultivată”.
Al patruzecișicincilea președinte al SUA,
Donald J. Trump, a preluat administrarea
Americii sub auspicii noi. Este prima președin-
ție americană care se va exercita în condițiile
lumii configurate din 2012 încoace.
Unele auspicii țin de biografia sa. Donald
J.Trump este o personalitate cu o reușită impre-
sionantă în economia privată și vine cu o abor-
dare mai directă, de bussinesman, a societății.
El provine dintre luteranii germani și aparține
Bisericii Reformate a Americii. Pregătirea sa
este militară și economică, la ea adăugându-se
experiențe de realizator de televiziune, autor de
cărți, profesor de management. Politic vorbind,
el vine dintre suporterii lui Ronald Reagan. În
timp, Donald J.Trump a contribuit financiar la
republicani și la democrați și l-a preferat pe Bill
Clinton lui George Bush în alegerile din 1992.
Alte auspicii țin de abordare. Candidatura
la funcția cea mai înaltă Donald J.Trump și-a
lansat-o cu programul “Make America Great
Again!”. Platforma cu care a parcurs cu succes
alegerile a atras atenția întregii lumi și a stârnit
cea mai vastă campanie mediatică de discredi-
tare (“a barrage of propaganda”, cum s-a spus)
împotriva unei persoane și a susținerilor sale.
Această platformă conține obiective pe o
gamă largă. Ele merită amintite în primul rând
pentru faptul că dislocă stereotipuri și ideolo-
gii ce împiedică astăzi rezolvarea de probleme
stringente. Este vorba de: a) luarea sub control
a imigrației ilegale și construirea “zidului” cu
Mexicul; b) anularea restricțiilor impuse produ-
cerii de energii clasice și reexaminarea aranja-
mentelor climatice (“Clean Power Plan” și “Paris
Agreement”); c) înlocuirea educației reduse la
câteva competențe, ce s-ar verifica prin teste și
cuantificări (a acelor “Common Core education
standards”, care s-au răspândit în lume), cu edu-
cația centrată pe formarea persoanei; d) abroga-
rea legislației sănătății adoptate de predecessor
(“Affordable Care Act”) în vederea unei regle-
mentări debirocratizate, mai apropiate de nevo-
ile bolnavului; e) respectarea tripartiției puterii,
oprirea magistraților de la a face sau modifica
legi și “ameliorarea calibrului judecătorilor”; f)
simplificarea fiscalității existente pentru a adap-
ta impozitarea la nevoi din societate; g) impo-
zite pe importurile făcute de companii care duc
joburi în exterior; h) investiții în infrastructură;
i) controlul imigrației muslime pentru a preve-
ni terorismul în țară; î) retragerea din acordul
Pacificului (“Partnership Transpacific”) și sista-
rea de acorduri comerciale care dezavantajează
lucrătorii americani; j) restabilirea echilibrului
în schimburile economice cu China; k) reașe-
zarea relațiilor dintre supraputeri - Rusia și
China, în primul rând; l) reevaluarea intervenți-
ilor externe; m) anihilarea ISIS; n) consolidarea
forței militare a Americii; o) respingerea “corec-
titudinii politice (political correctness)”, care a
îndepărtat mințile de realități și de problemele
de viață, în favoarea abordării naturale, necon-
strânse a situațiilor; p) renunțarea la multicultu-
ralismul ce dizolvă identitățile și reasumarea de
tradiții proprii; r) încurajarea mass media care
urmăresc “adevărul” pe bază de fapte și cărora
“onestitatea (fairness)” relatării nu le rămâne
străină.
Cartea Crippled America - How to Make
America Great Again (2015) conține cea mai
elocventă prezentare de până acum a platfor-
mei. Peste toate, Donald J. Trump preconizează
măsuri destinate să aducă “aer proaspăt” în so-
cietate prin sinceritate, demnitate și autodisci-
plină.
Pe traseul săptămânilor care au precedat in-
augurarea, Donald J. Trump a continuat să-și
promoveze platforma. El a salutat ieșirea Marii
Britanii de sub birocrația bruxelleză. El a amin-
tit că America are în Rusia și China “competi-
torii principali”. Donald J. Trump a declarat că
“numai proștii nu vor relații cu Rusia” și a pre-
cizat: “China are nevoie de o economie ameri-
cană puternică, la fel de mult pe cât noi trebuie
să facem afaceri cu chinezii” și “avem nevoie de
chinezi, la fel de mult pe cât au chinezii nevoie
de noi”.
Donald J. Trump aduce la Casa Albă consili-
eri și secretari (miniștrii) versați, cu idei proas-
pete. Cum a spus un observator, noul președinte
nu și-a ales deloc o echipă de “papagali”. A ră-
mas deschisă întrebarea cu privire la cei care vor
elabora opțiunile administrației într-o abordare
cuprinzătoare și-o vor reprezenta în controver-
sele anilor ce vin.
La întâlnirea cu donatorii campaniei electo-
rale, Donald J. Trump a declarat că, după patru
ani la Casa Albă, va câștiga mai detașat, căci, în-
tre timp, se va confirma “că am lucrat bine, că
ceea ce am făcut este copleșitor, iar felul în care
guvernul nostru a performat va fi convingător“.
La încheierea concertului de la Lincoln
Memorial, în onoarea sosirii sale la Washington
DC, Donald J.Trump a folosit formulări neobiș-
nuit de angajante: “nu veți mai fi uitați”; “vom
face lucruri care nu s-au mai făcut de decenii în
țara noastră”; vom unifica America “pentru toți,
pentru fiecare”.
Discursul inaugural al lui Donald J.Trump a
fost unul dintre cele mai radicale de la John F.
Kennedy și Ronald Reagan încoace. Noul pre-
ședinte a vorbit din capul locului nu doar de
transferul puterii de la o administrație la alta,
ci, oarecum în linia înaintașului său Andrew
Jackson, de “transferul puterii din Washington
DC înapoi, la poporul american”, și a insistat
asupra “controlului guvernării de către popor”.
El a reafirmat, cum era de așteptat, nevoia de
unitate a americanilor sub formula “o națiune,
un destin glorios”. Nu era în aceasta doar conti-
nuarea mesajului predecesorilor, ci și o asumare
lucidă a diferențierilor din societatea americană
și a nevoii resimțite de nouă direcție.
Discursul a etalat acestă direcție. Ea poate fi
captată în formulările cheie folosite de orator.
“Bărbații și femeile uitate ale țării noastre nu
vor mai fi uitați”, a spus Donald J.Trump, după
ce a criticat suficiența esthablishment-ului poli-
tic și distanța acestuia de cetățeni. “O națiune
există pentru a-și servi cetățenii”, a completat
noul președinte. “Am ajuns să apărăm frontie-
rele altor țări, în timp ce refuzam să le apărăm
pe ale noastre”, a declarat el critic. “De astăzi, o
nouă viziune va guverna țara nostră. Din acest
moment, este vorba de America First”, a spus
președintele, în continuare, și a reamintit va-
loarea “patriotism”. “Prin loialitatea față de țara
noastră, vom redescoperi loialitatea unuia față
de altul”, a asigurat Donald J. Trump. “Vom că-
uta prietenia și bunăvoința cu națiunile lumii
- dar o vom face cu înțelegerea că este dreptul
tuturor națiunilor să-și pună propriul lor interes
pe primul loc”, a mai spus noul președinte ame-
rican. “Timpul vorbelor goale a trecut”, a decla-
rat el, amintind că este ora “revenirii la muncă”
și anticipând că America “va câștiga precum ni-
ciodată înainte”.
Opțiunile discursului se pot de acum privi
în relație cu multe întrebări. Ce este de făcut cu
globalizarea? Ce profil capătă politica internă a
Americii și ce restructurări urmează în politica
ei internațională? Care este lumea ce se prefigu-
rează? Dar și multe altele, asupra cărora se va
putea reveni cu detalii. Având în vedere impli-
cațiile vaste ale acestor opțiuni, este important
însă, spre lămurire, să se observe ansamblul ex-
primărilor președintelui american
Despre opțiunile lui Donald J.Trump se vor-
bește adesea fără verificare pe texte. Afirmațiile
sale sunt preluate frecvent în șabloane de gândi-
re uzate. Pentru cei mai mulți, rămân încă difi-
22
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
filosofie
cultăți de a-l localiza exact pe Donald J.Trump
în spectrul Americii de astăzi.
Noul președinte american aduce o corectură
a politicii globalizării și transcende neoliberalis-
mul actual în aproape toate politicile publice. În
raport cu neoconservatorii, el a făcut temă cheie
din condiția americanului de rând. Față de unii
democrați alunecați în retorica noului “război
rece”, el propune fructificarea faptului istoric al
recunoașterii în constituții a libertăților indivi-
duale și drepturilor cetățenești și schimbarea si-
tuației internaționale prin acorduri. În peisajul
abordării societăților de astăzi, Donald J.Trump
aduce în dezbatere teme oportune și îndrăznețe.
Față de predecesorii săi recenți, el aduce în plus
percepția și intuiția celui care a construit.
Ce va fi? Poate că mâine nu va fi încă altfel
decât azi, dar nu sunt, în clipa de față, motive
pentru scepticism sau bănuieli.
Ce are de făcut România după inaugurarea
președinției lui Donald J.Trump? Am mai ar-
gumentat în ultimii ani că România s-ar cuveni
să părăsească politica acefală a ultimei decade
și să-și ia cu pricepere soarta în mâini. Faptul
că țara este în alianțe puternice nu dispensează
de efortul propriu de dezvoltare, cum se crede.
România are nevoie de altceva decât de politica
externă a voluntarismului fanfaron a deceniului
recent sau de politica externă de excursii a ulti-
milor ani - ea are nevoie de politica externă a
satisfacerii intereselor proprii în mijlocul unei
lumi dinamice a cooperării. România are nevoie
de analize fără clișee (care, din păcate, nu s-au
mai făcut de la Gheorghe Brătianu încoace) și
de persoane calificate nu doar să o reprezinte,
cum se spune destul de vag, ci să-i promoveze
interesele. Iar profitul în relația cu Statele Unite
ale Americii nu ar mai trebui redus la “sfaturile”
unui musafir sau altul, care cunoaște din auzite
lucrurile, cu privire la cine este sau nu corupt.
Relația aceasta ar trebui exploatată, în profitul
cetățenilor României, pe scară mare, economic,
instituțional, științific și cultural, cât mai aproa-
pe de incomparabilul potențial al Americii și
de deschiderea pe care președinția lui Donald
J.Trump o promite.
Bunăoară, în ultimele zile se discută aprins la
noi reglementările justiției, inclusiv amnistia și
grațierea. Ar fi de mare folos ca cei care se pro-
nunță să ia în seamă ce se petrece în America. În
Crippled America. How to Make America Great
Again (2016), Donald J. Trump afirmă răspicat
că legile le elaborează nu altcineva decât parla-
mentul, la propunerea guvernului. Procurorilor
și judecătorilor le revine aplicarea cu competen-
ță și bună credință a legilor. Este indispensabi-
lă - continuă Donald J. Trump - o operație de
“ameliorare a calibrului judecătorilor”.
Iar dacă în Statele Unite, care au un sistem
de justiție de mult validat și prestigios, se pune
problema neintervenției procurorilor și judecă-
torilor în elaborarea legilor și dacă acolo se con-
sideră că pregătirea judecătorilor ar trebui să fie
mai bună, nu ar fi cazul să se ia aminte și la noi?
La noi, unde sunt tot mai multe indicii că legile
sunt prost elaborate, procedurile încalcă drep-
turi, iar pregătirea juridică are lacune, unde s-a
ajuns ca procurorii și judecătorii să “coopereze”
cu seviciile secrete, vârfurile justiției să fie de-
semnate fără competiție deschisă, iar juriștii de
bună calificare să fie marginalizați!
■
Profesorul de filosofie
și filosoful
^^Vaslie Muscă
n consens cu evoluțiile gândirii europene
occidentale, la sfârșitul secolului al XIX-lea
apare și la noi odată cu Titu Maiorescu fi-
gura filosofului profesor universitar de filosofie.
Formula a fost experimentată cu succes of bună
bucată de timp în culturile apusene, mai cu seamă
în Germania. Aici, începând cu Iluminismul - de
la Thomasius și, într-un mod cu totul strălucit,
Wolf, cel socotit și adevăratul părinte al Iluminis-
mului filosofic german - aproape toți marii gân-
ditori au fost și profesori universitari. Tendința
aceasta s-a accentuat în mod deosebit odată cu
idealismul german, unde pleiada celor mai mari
reprezentanți ai săi, Kant, Fichte, Schelling, Hegel
au fost străluciți profesori universitari de filosofie.
Desigur, statutul de profesor universitar al filoso-
fului nu a constituit întotdeauna o obligație, deși
filosofia a dovedit mereu și o puternică chemare
pedagogică. În secolul al XVII-lea, marele secol
clasic cum a mai fost numit, situația a fost cu mult
diferită de cea care i-a urmat. Marii gânditori ai
epocii, un Descartes, Pascal, Malebranche, Spi-
noza, Leibniz, pentru a-i pomeni doar pe cei mai
cunoscuți, nu au fost niciunul profesor universi-
tar, ci erau unii oameni ai Bisericii și au lucrat în
slujba acesteia, sau au fost întreținuți de Biserică;
alții erau așezați în serviciu politic pentru diferite
avantaje materiale (Leibniz), erau aristocrați sau
sprijiniți de aceștia (Descartes, Pascal) și numai
prin excepție, trăind ca Spinoza din propria lui
muncă de șlefuitor de lentile. De altfel, Spinoza a
refuzat invitația Universității din Heidelberg de a
ocupa aici o catedră universitară.
Fenomenul pe care-l discutăm a produs la în-
ceputul secolului al XIX-lea o supra-abundență
denunțată imediat de Schopenhauer în cunoscuta
sa lucrare „Filosofia în Universitate” din Volumul
Daniel Spoerri
Dușul (detrompe-lail) (1961) © Centre Pompidou, Paris
I al cărții sale Parerga și Paralipomena (apărută la
Berlin în două volume în 1851). Înțelegerea căr-
ții lui Schopenhauer pretinde o scurtă lămurire,
fie și într-o frază doar, a circumstanțelor în care
aceasta a apărut. Ea exprimă insatisfacția perso-
nală a lui Schopenhauer în legătură cu aspirații-
le sale de a ocupa o catedră la Universitatea din
Berlin, într-un moment nefavorabil pentru el,
când acesta a devenit centrul de unde se exercita
autoritar dictatura spirituală a lui Hegel, în ipos-
taza de filosof oficial al statului prusac. Eroarea
fundamentală a profesorilor de filosofie constă -
după Schopenhauer - dintr-o substituire ilicită de
funcții: în loc de a trăi pentru filosofie ei preferă
să trăiască din filosofie. Cele două vocații, cea de
profesor și cea de filosof, se exclud - „este extrem
de rar ca un profesor de filosofie să fi fost în ace-
lași timp un filosof adevărat” Întreg năduful lui
Schopenhauer se revarsă în mod firesc asupra lui
Hegel, reprezentantul cel mai de seamă al catego-
riei pe care o discută. „Dacă după toate acestea
mai sunt îndoieli în privința spiritului și țelurilor
universitare, să privim destinul pseudo-înțelep-
ciunii hegeliene. I-a dăunat faptul că ideea lui de
bază a fost cea mai absurdă idee, că el a avut o
lume întoarsă pe dos, o bufonerie filosofică, iar
filosofia lui este una din cele mai găunoase și fără
de sens înșiruiri de cuvinte, în care s-au complă-
cut vreodată imbecilii, iar stilul, în operele iniția-
torului însuși, a fost galimatiasul cel mai absurd și
mai repugnant scornit vreodată, aducând vizibil
aminte de lunaticii din ospicii?”
Hegel este o pildă a energiilor negative de
care poate dispune un profesor universitar. El a
dezorganizat și distrus de la catedra sa capetele a
câteva generații. O adevărată dinamită, parafra-
O
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
23
zând pe Nietzsche. Dar nu vorba doar de atât; un
profesor eficient poate distruge nu doar gândirea
a câteva generații care au încăput pe mâna lui, ci
poate descompune însuși organul gândirii, rațiu-
nea: „Hegel - observa Schopenhauer - a distrus
organul cunoașterii, rațiunea însăși.” Peste puțină
vreme, în 1889, Nietzsche va denunța principalul
defect al Universității germane a vremii, tocmai
acela de a fi uitat gândirea: „Să înveți să gândești:
- scrie Nietzsche: în școlile noastre nu se mai știe
nimic în această privință. Până și în universități,
chiar printre învățații propriu-ziși din domeniul
filosofiei, logica privită ca teorie, ca practică, ca
meserie e pe cale de dispariție.”
În cultura noastră, figura filosofului profe-
sor universitar a intrat odată cu Titu Maiorescu.
Autorul Criticelor a reprezentat cu deosebire cel
de-al doilea aspect, acela de profesor de filosofie,
și a rămas în cultura noastră ca Profesorul, pro-
fesorul prin excelență, kat’ exochen. Cât privește
celălalt aspect, al filosofului, părerile negative ale
lui Maiorescu cu privire la posibilității unei crea-
ții filosofice proprii sunt cunoscute. Ca profesor,
Titu Maiorescu a predat logică și istoria filosofiei
moderne, materii cu un conținut preponderent
obiectiv. Sunt exact materiile pe care le recoman-
dă și Schopenhauer pentru o educație corectă în
Universități. Cum zicea undeva D. Drăghicescu,
T. Maiorescu nu a creat o filosofie, ci a produs niș-
te filosofi. Prezența lor va fi resimțită ca o forță
spirituală, poate chiar cea mai importantă, acțio-
nând cu efect binefăcător în spațiul cultural din
perioada interbelică. Este ceea ce E. Lovinescu
numea potrivit generațiile post-maioresciene ale
culturii românești.
Apariția și la catedrele universităților româ-
nești - București, Iași, Cluj, unde existau secții
de filosofie - a filosofilor profesori universitari
sau, poate mai bine zis, a profesorilor universitari
afișând pretenția de a fi filosofi, - sau în cazul de
excepție a lui Lucian Blaga, creator al unui sistem
original propriu, ne pune în fața unei situații noi,
nemaiîntâlnite până acum. Ce va propune de la
catedră în fața studenților un asemenea profesor
universitar-filosof: o disciplină de specialitate
consacrată, impusă prin programul oficial de în-
vățământ sau își va prezenta propriile sale idei și
concepții.
Moda venită din apus pretindea ca într-un ase-
menea caz, în general, un profesor să predea pro-
priile idei sau concepții, chiar propriul său sistem.
Așa au procedat, de obicei, toți reprezentanții de
seamă ai idealismului german care au fost și pro-
fesori. În scrierea sa polemică îndreptată contra
profesorilor universitari de filosofie, amintită
deja, Schopenhauer îl invocă drept făcând o feri-
cită excepție pe Kant - exceptio confirmat regulam
- „I. Kant a fost un profesor și mai adaug doar
faptul că filosofia lui ar fi fost mai măreață, fer-
mă, mai pură și mai frumoasă dacă nu ar fi ocu-
pat scaunul de profesor, deși el considera foarte
înțelept de altfel că filosofii se disting de profesori,
prin aceea că nu-și expun propria învățătură.”
La noi lucrurile s-au petrecut într-un mod ase-
mănător. Este greu să ne închipuim că o persona-
litate puternică, cu gândire atât de originală, vie,
ca cea a lui Nae Ionescu să fi procedat altfel decât
a întâlnit la profesorii săi din Germania. De fapt,
tocmai originalitatea atât de marcată a prelegeri-
lor sale a constituit punctul de atracție care de-a
lungul anilor a adunat un numeros și entuziast
auditoriu în jurul catedrei sale. Fără îndoială la
fel ar fi procedat și discipolii săi Emil Cioran sau
Constantin Noica dacă ar fi ajuns să dețină fotolii
universitare. Și, desigur, la fel s-a petrecut și cu
marii profesori interbelici, de la C. Rădulescu-
Motru, I. Petrovici, P.P. Negulescu, până la Tudor
Vianu, Mircea Florian, Mihai Ralea, D.D. Roșca.
Toți aceștia s-au priceput să strecoare în materia
disciplinelor pe care le-au susținut și numeroase
idei proprii care au imprimat acea alură apăsat
personală și chiar originală a cursurilor pe care
le-au predat.
În cultura filosofică românească problema
se pune cu adevărat în cazul lui Lucian Blaga.
Devenit din 1938 profesor al universității clujene,
această poziție îl va găsi angajat în proces de ela-
borare a propriei concepții în formula originală
a sistemului trilogiilor. În noua calitate de profe-
sor va continua să lucreze cu aceeași consecven-
ță la propriul proiect filosofic. De la catedra însă,
Lucian Blaga, deși susținea o disciplină consacra-
tă, filosofia culturii, își preda propriile concepții.
Această opțiune îl va dezavantaja total prin proce-
darea didactică la care a recurs.
Mărturiile celor care i-au fost studenți atestă că
profesorul Blaga proceda la curs citind din cărțile
sale cu o voce destul de monotonă și chiar plic-
tisitoare. Cum, în cele mai multe dintre cazuri,
conținutul acestor prelegeri era cunoscut deja
prin lectura cărților publicate, interesul pentru
aceste lecții ale profesorului Blaga era unul des-
tul de scăzut. Profesorul își lua revanșa prin tonul
viu, disputat, al discuțiilor din cadrul seminaru-
lui, unde așa numitele analize stilistice (de pildă
relevarea asemănărilor și deosebirilor din punct
de vedere stilistic dintre muzica lui Bach, metafi-
Din seria False tablouri capcană (2011) © nouveaurealisme.weebly.com
Daniel Spoerri
zica lui Leibniz, o teorie științifică a timpului, bio-
logie sau matematică) întrețineau un grad ridicat
de interes. Aceasta justifică intervențiile critice ale
unor personalități literare, care i-au fost studenți
în acei ani. Ne referim întâi la Ovidiu Cotruș, care
într-un eseu al său declară, într-un mod oarecum
surprinzător, că nu există un stil oral al prelegeri-
lor lui Blaga, ci numai unul scris al cărților sale.
Cel scris al cărților sale l-a anulat total pe cel
oral al prelegerilor sale universitare. „Nu exis-
tă - declara Ovidiu Cotruș - un stil vorbit al lui
Lucian Blaga, iar în lucrările sale nu deslușim nici
o turnură de oralitate.” Iar un alt fost student al
Maestrului, Nicolae Balotă confirmă constatarea
anterioară făcută de colegul său - „Arta cuvân-
tului îi fusese refuzată acestui om al cuvântului”
Dificultatea cea mai mare privește gradul de
originalitate la care profesorului îi este permis
să acceadă în predarea propriului curs. Altfel zis,
cum poate fi explicat și înțeles misterul origina-
lității în gândire. Cum spunea în auto-portretul
său filosofic Nicolai Hartmann, în gândire nimeni
nu începe cu sine, toți se expun unor influențe
venite din afară. În aceste condiții cum poate fi
determinată originalitatea? „Se tot vorbește des-
pre originalitate, dar până la urmă ce e și asta? De
îndată ce ne naștem, lumea începe să ne influen-
țeze și continuă s-o facă până murim. Și oricum,
ce putem numi al nostru în afara energiei, forței,
voinței?”
■
24
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
arheologia
Un bilanț al arheologiei
de ieri și de azi
■ Florin-Gheorghe Fodorean
Mihai Bărbulescu
Arheologia azi, în România
Cluj-Napoca, Editura Idea Design & Print, 2016
Cartea pe care o prezentăm este, în opi-
nia noastră, un roman al arheologiei. Nu
unul însă în genul celui despre Zei, mor-
minte, cărturari, ci unul mai personal, povestit,
pe alocuri, în forma unei autobiografii, prin ex-
periențele autorului. Este, altfel spus, “aventura
arheologică” a profesorului Mihai Bărbulescu,
începută acum o jumătate de secol (vă rog să îmi
permiteți să preiau și eu expresia autorului, care
la rândul său a împrumutat-o din titlul celebrei
lucrări a lui Andre Parrot).
Volumul de față nu e o lucrare cu grafice, sta-
tistici sau tabele. Autorul lucrării își prezintă nu
numai experiențele personale legate de profesia
de arheolog, dar îl regăsim în paginile lucrării și
în postura de personaj principal, pentru că de-a
lungul carierei sale a adus contribuții importan-
te privind soarta arheologiei din România și a
învățământului universitar arheologic de la Cluj
în calitate de președinte al Comisiei Naționale
de Arheologie în perioada 2003-2008, respectiv
decan al Facultății de Istorie și Filosofie în peri-
oada 1996-2000.
Arheologia azi, în România oferă răspunsuri
la unele întrebări pe care mulți dintre noi le-am
avut, la un moment dat, în minte: Cum este per-
cepută, în societatea contemporană, Antichitatea
clasică? Ce înseamnă azi studiile universitare cu
specializarea arheologie? Ce reprezintă profesia
de arheolog în România? Cum devii arheolog?
Cât de bine sunt pregătiți, profesional, arheolo-
gii din România? În ce universități? Cum se inte-
grează pe piața muncii? Cum sunt protejate situ-
rile arheologice? Cine le vizitează? Cum percepe
în prezent mass-media arheologia și descoperi-
rile arheologice? La toate aceste întrebări a încer-
cat să răspundă profesorul Mihai Bărbulescu, în
cele 4 capitole ale cărții: I. Noi și Antichitatea cla-
sică (p. 11-26); II. Arheologul român (p. 27-69);
III. Arheologia azi, în România (p. 71-136); IV.
Arheologia și mass-media (p. 137-179). Cartea
se încheie cu două anexe: Anexa I. Profesorii (p.
181-205); Anexa II. Varia (p. 207-224).
Partea întâi a lucrării începe cu o discuție
tranșantă cu privire la marginalizarea din ce
în ce mai acută a limbilor clasice, corelată cu
dispariția “plăcerii culturii clasice”, după cum
mărturisește autorul. În continuare, profesorul
Bărbulescu dezbate Antichitatea ca simbol și
paradigmă. Am reținut foarte sugestive exem-
ple legate de motivele recursului la Antichitate,
unele din Italia, altele din România și Franța.
Nu este ocolită nici discuția cu privire la proble-
matica Imperiului Roman, despre care autorul
crede că are evident legătură cu schimbările po-
litice din ultimele două-trei decenii. Analizând
valoarea Antichității pentru prezent, profesorul
Bărbulescu îi îndeamnă pe cititori să prețuiască
cultura clasică, de care ar trebui să ne îngrijim
în Europa la fel cum se întâmplă și pe alte con-
tinente. Lumea își descoperă și își promovează
moștenirea culturală comună, care de fapt în-
seamnă, după cum însuși autorul observă, “par-
tea cea mai bună din identitatea noastră” (p. 26).
“Cum devii arheolog?” Cu această întrebare
începe partea a doua a cărții, și cu o plimbare
virtuală: 1. prin Transilvania secolului al XVI-
lea, când Zamosius descria o poartă a castru-
lui de la Potaissa, și remarca, “în vârful acestei
porți, ...fie chipul lui Iupiter, fie cel al lui Marte,
fie cel al Minervei” (p.28); 2. prin Roma, unde în
anul 1506 Michelangelo și Giuliano da Sangallo
îl descoperă pe “Laocoon despre care vorbește
Pliniu” (p. 27). Autorul prezintă aceste exemple,
alături de numele lui Alexandru Odobescu și
Heinrich Schliemann, pentru a-i convinge pe ci-
titori cât de importantă a fost și este pentru orice
arheolog să dețină o solidă cultură clasică.
“De câți arheologi avem nevoie?” este a doua
întrebare a autorului în acest capitol. Aflăm că
în prezent își încheie studiile universitare de
masterat circa 100 de absolvenți în toată țara
(jumătate din câți terminau aceleași studii în
anii 2005-2006). Comparativ, în Marea Britanie
se înregistrează, anual, circa 1000 de absolvenți
cu studii în domeniul arheologiei. În România
sunt înscriși, în prezent, în Registrul arheologi-
lor, circa 900 de persoane (debutanți, specialiști
și experți). Evident, nu toți profesează. Ca ata-
re, cifrele avansate de autor sunt corecte: avem
circa 750 de arheologi în România, și ne situăm
sub media unor state europene precum Franța,
Marea Britanie, Grecia sau Elveția. Foarte bine
stă Italia, cu peste 4300 de arheologi, însă, con-
form autorului, dintre aceștia circa 30% nu au un
loc de muncă stabil.
În continuare, profesorul Mihai Bărbulescu
prezintă o radiografie reală, fără menajamente,
a lacunelor sistemului universitar de învățământ
din România, în trei secvențe: licența, masteratul
și doctoratul. Aceste neajunsuri afectează, evi-
dent, și învățământul universitar de arheologie.
Așadar, care sunt problemele, la nivel licență,
în opinia autorului? Iată-le, pe scurt: 1. O pre-
gătire foarte slabă a absolvenților de liceu; 2.
Eliminarea examenului de admitere la facultate
(citiți, vă rog, în carte, ce facultate a propus des-
ființarea, acum 20 de ani, a concursului de admi-
tere, și din ce motiv); 3. Masificarea învățămân-
tului universitar, problemă pe care o rezum aici,
citându-l pe autor: “Sunt prea multe universități,
prea mulți studenți, prea mulți profesori, prea
mulți doctori, prea mulți conducători de doc-
torat” (p. 33). Consecințele acestei masificări se
resimt peste tot, în fiecare an universitar: nivelul
general de pregătire al studenților a scăzut, la fel
au scăzut și exigențele profesorilor.
Să mergem, împreună cu autorul, potrivit sis-
temului 3+2+3, mai departe, spre masterat. Și
aici sunt identificate neajunsuri, între care amin-
tim repetarea unor cursuri de la nivel licență, în
unele cazuri, și, în al doilea rând, posibilitatea
de a putea alege orice masterat, cu orice speci-
alizare, indiferent de pregătirea de la licență. Și
la Cluj, la masteratul de arheologie, am avut și
avem studenți care au absolvit alte facultăți. Unii
reușesc, destul de bine, să recupereze diferențele
de cunoștințe față de colegii lor, absolvenți de is-
torie. Alții, din păcate, nu.
Unde ne situăm cu doctoratul? În opinia auto-
rului, și așa cum crede majoritatea profesorilor,
cei trei ani sunt insuficienți pentru o cercetare
serioasă, mai ales că există multe cazuri în care
unii doctoranzi, împreună cu conducătorii lor,
aleg subiecte provizorii. Sistemul cere ca, după
primul an, doctorandul să prezinte un plan al te-
zei. Însă dacă se întâmplă doar acest lucru, sau
dacă după un an se constată că subiectul nu e
fezabil, nu trebuie să mai continuăm să spunem
ce se poate face și scrie în doi ani... Și aici, ca
și în alte cazuri unde critică, profesorul Mihai
Bărbulescu identifică riscuri sau propune soluții.
Riscul apare când unele teze de arheologie se ba-
zează pe rezultatele unor cercetări în curs. Dacă
nu se descoperă nimic esențial pentru teză în cei
trei ani? Un alt risc identificat de autor este când
se alege ca subiect publicarea unor materiale ar-
heologice inedite, și când accesul la acele mate-
riale poate fi limitat. Care sunt soluțiile? Una ar
fi, în opinia autorului, alegerea de subiecte care
să trateze artefacte inedite, la care doctorandul
să aibă sigur acces.
„Tânărul arheolog pe șantier, dar în biblio-
teci?” Este o altă întrebare a acestui capitol, sau,
altfel spus: Ce contează, realmente, în pregăti-
rea unui arheolog? Cititorii află că în anul 2005
chiar autorul cărții, în calitatea sa de președin-
te al Comisiei Naționale de Arheologie, a con-
vins această Comisie să modifice condițiile de
înscriere și avansare în Registrul arheologilor.
Sunt criteriile privind atestarea personalului de
specialitate din domeniul cercetării arheologice,
pe care le cunoaștem cu toții, blamate de unii,
apreciate de alții. Sunt însă, și aceasta e părerea
noastră personală, criterii de bun simț, care por-
nesc de la ideea că nu poți face știință, nu poți
fi arheolog (debutant, specialist sau expert) dacă
nu ai un minim de publicații. Nimeni nu a cerut
că acele articole să fie publicate în reviste inter-
naționale indexate în Web of Science, la fel cum
nimeni nu a cerut ca acea carte, necesară pentru
a deveni expert, ar trebui publicată în limbă stră-
ină, la o editură internațională. Așadar, să fim
O
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
25
o
realiști: ștacheta nu a fost înălțată prea sus, cum
au comentat unii, prea speriați de un mediu pro-
fesional competitiv. Motivați să publice, arhe-
ologii tineri mai cu seamă vor avea șansa de a
depăși condiția unui tehnician de săpătură, mai
ales în prezent, într-o Românie unde numărul
șantierelor arheologice preventive l-a depășit
cu mult pe cel al șantierelor sistematice. Tocmai
aici este pericolul, am completa noi, pentru cei
tineri. Cercetările arheologice preventive îi so-
litică la maximum: angajați temporar, unii deja
din timpul studiilor de masterat, câte 8 ore pe
zi, uneori în condiții foarte grele, este evident că
nu mai au suficient timp pentru pregătirea ști-
ințifică.
Se mai prezintă, tot aici, aspecte cu referire la
finanțările de granturi, burse și proiecte de cer-
cetare, care îl pot ajuta pe arheolog, dacă sunt
utilizate real, nu formal, să se pregătească pentru
meseria lui.
Le recomand tuturor să citească neapărat,
în carte, despre „Calitățile și defectele arheo-
logului” (p. 48-55). Vor descoperi, între acele
rânduri, în primul rând, pasiunea profesorului
Mihai Bărbulescu pentru arheologie. Cum per-
cepe autorul această pasiune? Îi las pe cititori
să decidă: „Nimic nu se compară cu dimineți-
le de vară pe un șantier arheologic, când totul e
posibil, când marea descoperire e pe undeva pe
aproape, când speranțele sunt vii și nemușcate
de îndoială, când emoția așteptării îți dă măsura
intensității cu care trăiești” (p. 50).
Mai mult decât atât, pasiunea arheologului
Mihai Bărbulescu reiese din felul în care își pre-
zintă în carte unele dintre cele mai spectaculoase
descoperiri ale carierei sale. Citind aceste scurte
narațiuni, m-am simțit spectator la un film do-
cumentar de calitate. Autorul ne povestește cum
a descoperit capul lui Serapis, cămașa de zale
(lorica squamata), superba statuetă de bronz a
lui Jupiter, un pondus cu inscripție, precum și
fragmente din două plăci cu inscripție dedicate
lui Caracalla și mamei sale de către soldații din
legiunea V Macedonica. La finalul filmului regă-
sim cea mai importantă descoperire arheologică
din castrul de la Turda, și cea mai mare descope-
rire din cariera arheologului Mihai Bărbulescu:
mormântul unei aristocrate gepide din secolul al
V-lea e.n. De fapt, prin aceste prezentări, autorul
ne transmite fiorul, emoția, bucuria și satisfacția
pe care le-a trăit când a făcut aceste descoperiri
arheologice.
Profesorul Bărbulescu discută și despre ones-
titate, necesară în meseria de istoric sau în cea
de arheolog. Sunt relatate, în carte, unele aspecte
legate de orientarea ideologică din anii ’40 și ’50,
care au afectat și cercetarea arheologică. Mai de-
parte, autorul dezbate, cu exemple interesante,
despre argumentare, discernământ și limbaj în
scrisul arheologic. Am reținut apelul la prudență
pe care îl transmite profesorul Bărbulescu atunci
când se referă la utilizarea analogiilor (unele ne-
concludente) în studiile de specialitate. La fel de
sugestiv este și exemplul cu referire la una dintre
erorile frecvente în scrisul arheologic, când de
la termenul „poate” se ajunge repede la „posibil”
și „probabil”. În acest fel se distorsionează ade-
vărul.
Ultima parte a acestui capitol se încheie cu o
scurtă discuție pe care profesorul Bărbulescu o
face în legătură cu defectele (și calitățile) celor
care lucrează în breasla noastră. Permiteți-mi să
vă împărtășesc două din sfaturile autorului: 1. să
nu considerăm că știm, sau că putem dovedi to-
tul, când suntem conștienți că nu e așa, adică să
fim puțin mai modești; 2. să fim mai puțin orgo-
lioși, și să facem critică reală, nu formală, dacă se
poate. Și vă rog să îmi permiteți, din nou, să îl ci-
tez și în acest caz pe autor: „În România nu exis-
tă o critică istorică de calitate, cultivată constant
de revistele de specialitate. De aceea recenziile
sunt fie doar simple prezentări ale lucrării “re-
cenzate”, fie pigmentate cu lingușirea autorului,
fie distrugătoare la adresa autorului, vânătoare
de erori reale ori închipuite. Comportamentul
colegial elevat între arheologi nu e prea des în-
tâlnit. Recunoașterea meritului altuia e o situație
rară. În marile centre universitare și academice
din străinătate există un cult al prieteniei; de pil-
dă, aprecierea cărții scrise de un coleg.” (p. 69)
A treia parte a lucrării (III. Arheologia azi, în
România, p. 71-136) începe cu o discuție despre
organizarea, reglementarea și finanțarea arheo-
logiei românești. După ce prezintă, în detaliu,
atribuțiile Comisiei Naționale de Arheologie,
autorul dezbate unele probleme esențiale lega-
te de cercetările arheologice sistematice și pre-
ventive din țara noastră. Avem reglementări și
norme juridice cu referire la arheologie și pa-
trimoniu, doar că acestea nu sunt implementate
corect câteodată. Mai mult, în opinia autorului,
unii au rețineri în a aplica legea, iar consecințele
se reflectă în distrugerea unor situri sau monu-
mente. Un aspect esențial prezentat de profeso-
rul Bărbulescu este legat de principiul „polluter
pays”, menționat în Convenția de la La Valetta,
conform căruia orice investitor este obligat, prin
lege, să finanțeze cercetările arheologice preven-
tive înainte de realizarea investiției. Ca atare, ni-
ciodată beneficiarul (investitorul) nu va fi intere-
sat, în opinia autorului, de calitatea cercetărilor
și de rezultatele acestora. Acesta va plăti sumele
necesare, care comparativ cu alte țări sunt mo-
deste în România, și va finaliza investiția, când
de fapt ar trebui să existe negocieri între investi-
tori și autoritățile însărcinate cu protejarea situ-
rilor și monumentelor, pentru ca unele investiții
să fie realizate în locuri unde patrimoniul nu este
afectat.
Mai aflăm, bunăoară, cât de subfinanțată este
arheologia românească în prezent. În total, în
anul 2013, Ministerul Culturii, singura instituție
care mai finanțează cercetările arheologice siste-
matice în prezent, a cheltuit, pentru toate șantie-
rele finanțate, aproximativ 100.000 euro. În anul
2006, același minister acorda circa 150.000 euro
pentru arheologie. Comparativ, în Italia s-au
acordat, în anul 2010, conform datelor oferite de
autor, circa 1,8 miliarde euro, iar în Germania,
s-au cheltuit, cam în aceeași perioadă, circa 12,5
miliarde euro.
Sunt prezentate, în același capitol, trei cazuri
legate de atitudinea și reacțiile societății româ-
nești față de cercetările arheologice: Autostrăzile
României, Roșia Montană și Piața Unirii
din Cluj-Napoca. În primul caz, profesorul
Bărbulescu critică dur atitudinea unor oameni
politici din România față de cercetările arheolo-
gice preventive desfășurate pe traseul viitoarelor
autostrăzi și față de arheologi. Întârzierile au fost
cauzate de multe alte aspecte, în nici un caz de
arheologi, care au lucrat în condiții grele, sub
presiunea unor termene-limită. Dar e simplu să
cauți un țap ispășitor, iar declarațiile de presă ale
unora au creat o percepție negativă, uneori, față
de arheologie. Capitolul se încheie cu un scurt
excurs despre arheologia-spectacol, unde auto-
rul oferă exemple de monumente arheologice
puse în valoare prin organizarea unor activități
culturale, și cu o dezbatere privind societatea și
arheologia preventivă.
Al patrulea capitol al cărții prezintă Arheologia
și mass-media. Profesorul Mihai Bărbulescu ac-
centuează, din primele rânduri ale acestui ca-
pitol, că arheologia și aspectele legate de patri-
moniu se regăsesc foarte puțin în presa scrisă
de la noi. Autorul se referă și la arheologie în
new-media, observând, cu discernământ, că de
multe ori mediul on-line, unde oricine poate să
scrie sub anonimat, este dominat de teme pro-
tocroniste, precum primordialitatea teritoriului
românesc în civilizația europeană și mondială
(și, ca o continuare, ideea că descoperirile arhe-
ologice din acest spațiu sunt unicate mondiale),
descendența românilor din daci, pusă în legătu-
ră cu combaterea latinității românilor, sau mitul
conspirației legat de adevărul istoric, altfel spus,
cu cuvintele autorului, „ascunderea istoriei ade-
vărate a românilor de către istoricii „oficiali” (în
subsidiar, necesitatea rescrierii istoriei)” (p. 142).
Discutate pe rând, cu exemple sugestive, cu iro-
nii fine (a se vedea, spre exemplu, cum parodiază
profesorul Bărbulescu metoda de „citire” a unor
texte utilizată de unii precum A. Bucurescu),
temele protocroniste sunt demontate, rând pe
rând. Ce atitudine ar trebui să aibă istoricii și
arheologii în fața acestor exagerări, a valului de
texte și comentarii din mediul on-line, cu privire
la temele amintite mai sus? Autorul cărții crede,
pe bună dreptate, că e momentul ca și specialiș-
tii să răspundă, să riposteze, să demonteze toate
argumentele elucubrante, toate teoriile ridicole
apărute în ultima vreme.
În Anexa I (p. 181-205) autorul dezvăluie ci-
titorilor personalitatea câtorva dintre profesorii
care i-au marcat existența și cariera profesio-
nală: Emil Condurachi, D. Tudor, Constantin
Daicoviciu, Mihail Macrea și Ion I. Russu.
Descrierile acestor profesori sunt pline de res-
pect, înduioșătoare pe alocuri, presărate cu în-
tâmplări interesante, unele hazlii.
În Anexa II (p. 207-224) profesorul Mihai
Bărbulescu a grupat trei materiale publicate în
revista de cultură clujeană Tribuna, în anul 2005,
în seria „Nopți și zile”: 1. „Furtul în școală”, des-
pre plagiate și plagiatori; 2. „La doctoraaat, îna-
inte!”, despre neajunsurile sistemului Bologna;
3. „Noile biblii cu 42 de rânduri și alte abera-
ții”, despre „rarități” bibliofile contemporane,
a se citi (și întelege) cărți publicate, câteodată,
într-un singur exemplar, pentru a servi la avan-
sarea unora în cariera universitară sau de cer-
cetare. Anexa se încheie cu două rapoarte pre-
zentate de autorul cărții în plen, în calitate de
președinte al Comisiei Naționale de Arheologie,
la Sesiunile Naționale de Rapoarte Arheologice
din anii 2005, respectiv 2006.
Aș sublinia la final, că această carte a fost scri-
să de cineva total îndreptățit să facă un bilanț al
arheologiei de ieri și de azi din România, de ci-
neva care a luptat pentru un învățământ perfor-
mant de arheologie, pentru protejarea și pune-
rea în valoare a siturilor arheologice. Profesorul
Mihai Bărbulescu a scris această carte cu pasi-
une, seriozitate și respect față de profesia care
i-a oferit, de-a lungul unei cariere de o jumătate
de secol, ”entuziasm, emoție, așteptare, speran-
ță, neprevăzut, stare febrilă, ieșire din timp, un
mod de viață mai puțin conformist, angajare și
acțiune totală, efort, satisfacție” (p. 48).
■
21
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
efectul de seară
Obsesiv 20 DEN (16)
■ Robert Diculescu
Toți ne tragem din Dan Finuțu. Ehee! Și în
același timp ne retragem din el. Dar noi
am ales numele sau am fost aleși de el. Lo-
teria aceasta nu mai contează acum. Ăsta este un
rege al tracilor rătăcit în sudul nostru sicilianic.
Un constructor de vile costisitoare complet in-
utile. Un propovăduitor al marilor deșertăciuni
și nimicuri. Un nimeni-model pentru orșica-
re. Orișicare ca noi și ei, plus ceilalți. Un nume
dintre alte miliarde de nume, ales la întâmplare,
doar un antimodel. Doar pentru că ne poate per-
petua într-un fel deșănțat și antimodelul nostru.
Din câmpii am venit, am fugit ca descreierații,
dintr-o plantație părăsită de pepeni noaptea, am
ieșit la drumul mare. Eheee! Nu suntem paznici,
ci ucigători ai paznicilor, de pe toate plantații-
le de pepeni ale universului. Paznicii de noap-
te care nu mai au ce să păzească. Ăia care sunt
păziți de pepeni, ci nu invers, cum ar fi normal.
Normalul ăsta, care stă mereu cu capul în jos sau
atârnat într-o funie, fără nici un fel forță în jur,
un normal pe deplin anormalizat.
Am ieșit anesteziați, din nopțile lungi și aro-
mate ale câmpiei, atunci cînd luna și tăcerea stă-
pânesc peste toate câmpurile. Ne-am spălat gră-
bit de nămolul și sângele plantațiilor. Am pornit
înainte pe un drum sinucigaș.
Suntem mult prea abătuți, dar numai așa,
am reușit să devenim niște dușmani înrăiți ai
coerențelor de orice tip. Am alungat nebunește
orice fluență din mintea noastră, am îndepărtă-
tat-o în atâtea rânduri violent, am masacrat-o la
fiecare altă trezire, cu un alt instrument ucigaș,
unul mai necruțător ca altul, pînă am ajuns niște
dansatori pe sârmă, care tot cad și cad, și nu mai
mor, mai mult chiar, se ridică la loc, după fiecare
cădere, învie în ciuda tuturor evidențelor morții,
la fel de energici, ca înaintea suspendării în aer.
Alde unii, antimodele, care se urcă excitați pe
sârmă și reîncep numărul lor incorent, ahtiați
după următorul contact cu asfaltul, niște briche-
te izbite de caldarâm, ce-și mistuie ultima clipă
iluminatorie într-o flacără rapidă.
Ne-am izbit metodic de pereți, de paturi, de
tot ce-am întâlnit în cale, mereu de la capăt, am
reluat nebunia, ca pe un imn și o mantră repeta-
tă primitiv, de la capătul capătului, toată nebunia
repetată.
Cerem toată atenția și clipele de neatenție!
Atenție, atenția căderii, o facem orice ar fi! Orice
am declanșa în urma noastră, nu ne pasă decît
de acest număr, de acest număr reluat obsedant,
pentru noi, pentru nimeni într-un final.
Venim dezaxați din dealurile astea reîmpădu-
rite cu conifere și ardem totul în cale, totul în
urmă, pentru a simți că suntem încă vii, și că
am îndepărtat tot ce nu poate fi îndepărtat: fața
nemiloasă a distrugerii. Pentru a nu privi pînă la
capăt autodistrugerea, exersată după un manual
sinucigaș.
Din bere, vin, țuică sau un mix din toate, am
venit neverosimil, ne-am format în feluri ciudate
și inexplicabile, ne-am pregătit autodistrugerea,
cu maxim rafinament și îi dăm mereu alte forme.
Pac! Zdrang! Buf! Bummm! Și de la capăt.
Sparți și reînodați de fiecare dată altfel.
Mișcăm. Mișcăm din ce ne-a mai rămas. Îi miș-
căm pe cei din jur sau cei care par că mai sunt
în jurul nostru. Și cei din jur parcă nu mai sunt
cei din jur. Și tot vor să fie, cei din jur, ăia, care
au mai rămas încremeniți în jurul nostru, rotiți
mereu în jurul nostru, de o tiribombă invizibilă.
Vrem să credem că suntem niște finuți și fini
între noi. Nu suntem deloc finuți. Nu suntem ce
am crezut că suntem. Nu știm de unde ne tra-
gem, dintr-un nume, un oraș, din subsol, scară
de bloc neluminată, dintr-un accident de ma-
șină, dintr-un incediu care nu poate fi stins sau
dintr-o catastrofă cu efecte mortale, în decursul
anilor.
Ne atingem cu mănușile astea împuțite, in-
scripționate cu numele producătorului, cu care
curățăm cablurile de la racii ăia, care stau gata să
cadă peste noi, în fiecare noapte. Atunci cînd pe
la patru și jumătate dimineața te apucă un somn,
o silă, lehamitea de a mai face ceva, orice, o obo-
seală cruntă, ca o înjughiere neobosită. Pleacă,
îți spune ea, mergi, pleacă spre sala de mese!
Oboseala venită dintr-un cavou pregătit în
sala de mese a fabricii. Întins pe locurile de unde
ar trebui să ne luăm ca de fiecare dată porțiile de
mâncare la pauza de masă.
Am vrea să mai avem atîta putere, încît să ne
putem târî ciolanele obosite pînă acolo, capetele
ce nu mai găzduiesc decît geografii fragile, aflate
și acelea în descompunere. Să ne așezăm de bu-
năvoie acolo, singuri, fără a fi forțați de moartea
trupului, care oricum va veni, oricum, nu se știe
cum, nici nu mai contează.
Să fim atrași doar de oboseala și inutilatea a
tot ce facem. Când nimic nu mai putem face.
Nu ne putem da nici o clipă mănușile astea
jos, pentru a ne atinge dulce-tensionat, așa cum
ar trebui să fie o atingere adevărată. Ne transpiră
mîinile în atingerea aceasta eșuată, insuportabi-
lă, în mănușile astea nenorocite, atingerea devi-
ne doar o frecare a materialelor astea inutile, în
loc de piele, frecare neiubitoare, ratată și rece.
Mănușile acestea au ajuns să ne înlocuiesc pie-
lea prea multe ore. Și noaptea când dormim le
simțim tot în mâini. De parcă avem tot aceste
mănuși între degete, care ne tot strâng, și strâng,
și strâng, până ne distrug.
Toți și fiecare în parte, ne tot atingem, dar nici
o atingere nu este dusă la capăt, doar o idee de
atingere neterminată. Ne tremură mânile ca ale
unor alcoolici, rămași fără obiectul distructiv al
Daniel Spoerri	Restaurant Spoerri
© Colecție particulară
Daniel Spoerri	Atenție! Capodoperă (1968)
© Centre Pompidou Paris
muncii, fiecare distrus la el acasă, sub pătura su-
focării lui, în afara casei și pe ograda lui.
Niște distruși înmănușați și înfrigurați. Ne
clănțăne dinții, și nu este frig, ne tremură măse-
lele, în plină vară, salivăm ca niște animale injec-
tate cu un drog nimicitor. Tremurăm din toate
încheieturile, devenim niște cerșetori jalnici. Nu
am învățat cum să ne atingem. Ci doar am per-
fecționat toate modelele de a ne distruge, lent și
în trepte
Vom simți comuniunea, apoi co mu ni tatea, și
apoi mai vedem ce mai este de distrus. Piatră pe
piatră să nu mai rămînă în urma noastră. Apă pe
lîngă apă să nu mai treacă. Să nu se mai unească
nimic vreodată în noi și în afara noastră.
&&&
Sevastos:
Noi suntem exagerați, de for mați. Nici noi nu
știm.
Ce nu știm? Cât am vândut și unde. Nici nu
vom afla. Nu vrem.
Jon:
Mai putem facem un mic cinematograf por-
nografic pentru plante, ce proiectează imagini
filmate, cu polenizare asupra a 90 de rododen-
droni. Calea Lactee, ar putea fi propusă ca operă
de artă moartă. Pentru totdeauna moartă. Acolo
ne vom muta noi, după ce reușim să plecăm de
aici, direct cu trenul.
Sevastos:
Bere mai au cât două continente la un loc, din
alea mari. Noi avem sete și guri să bem. Câți mi-
croni din noi om fi vândut? Jumătate de rinichi
cu vedere la Vedea.
Peștișor în undiță vara, se tot zbate, cînd te
bate prea mult soarele în cap și încep să te gîn-
dești la prostii. La copacabane, aproape de orașul
ăsta din care nu se mai iese, ci doar se intră pe un
pod ce stă să cadă.
Câți microni de suflețel macru am avut? Am
scăpat de o grijă, de toate, nu au ce să mai ne ia,
nu au ce să ne mai dea. Sunt niște sugaci. Noi
avem de toate în sărăcia asta. De toate. I-am pă-
călit pe toți
■
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
27
Urmare din pagina 4
Zorii clasicismului elin
Ceea ce îl face încă contemporan pe Pindar,
este credința nestrămutată în zei. Marea majo-
ritate a comentatorilor, văd în zeii invocati de
către poet elemente clare a unei viziuni tran-
scendente a divinității. Nu suntem de acord cu
această interpretare, cum nu suntem de acord
cu noțiunea de transcendență aplicată filosofiei
lui Platon. Grecii nu aveau cristalizată aceas-
tă notiune nici măcar în filosofia lui Aristotel,
toate interpretările în acest sens, fiind ulterioa-
re și tributare creștinismului. Toate interpretă-
rile sunt prizoniere, de fapt, orfismului și pita-
goreismului care, în ciuda propagării doctrinei
salvării, nu aveau nici ele nimic în comun cu
noțiunea mai nouă de transcendens.
Ce îl face, în acest caz, pe Pindar, contem-
poranul lui Eschil? Nimic, am putea spune, în
afara faptului că amîndoi erau martorii zbuciu-
mului nașterii unei noi civilizații.
În ce privește arta, și aici putem vorbi de
nașterea unui nou stil. Lumea ioniană, cu stilul
și rafinamentul ei, își pierde din ce în ce mai
mult consistența, contururile. Odată cu pră-
bușirea politică și economică a Ioniei, gustul
pentru cultura și arta ei se prăbușește și el.
Marile centre de producție artistică sunt acum
Athena, Peloponesul, Occidentul, iar în ce pri-
vește ultimele două, stilul doric, auster, sobru,
se impune cu precădere.
Nașterea preclasicismului și clasicismului
sunt jalonate în arhitectură de demararea cî-
torva împortante construcții.
Putem vorbi aici de tezaurul de la Delfi, ridi-
cat de Athena, pe metopele căruia sunt înfăți-
șate istoriile lui Heracle și Tezeu. Deși păstrea-
ză unele caracteristici ale artei arhaice precum
musculatura excesivă a personajelor, scenele
redate sunt pătrunse de un nou sens spiritual,
străin perioadei trecute.
Nu altfel stau lucrurile, deși în particular
fiecare constructie, în funcție de regiunea în
care a fost ridicată are caracteristicile pictura-
le, în ce privește ornamentația, vădit diferite
de celelalte, antagoniste uneori, de la templul
E ridicat la Seliunt și dedicat Herei și pînă la
Olimpeionul de la Agrigent sau cel ridicat în
onoarea lui Zeus la Elis.
În ce privește pictura de mari dimensiuni,
ea este dominată de Polignot din Thasos.
Acesta lucrează mai ales la Athena adus fiind
de cimonizi și primește chiar titlul de cetațean.
Pictează porticul din Athena, Stoa Poikile, și pe
acela de la Delos, din sala de întruniri numită a
cnidienilor. Este un pictor deosebit de expresiv
dar care folosește o paletă coloristică, sobră,
extrem de rezervată, în compoziții vaste, isto-
rice sau mitologice.
Dincolo de reprezentațiile picturale din
temple, marcate cum aminteam, de un nou su-
flu sau de pictura lui Polignot, nici sculptura
nu face rabat de la noile tendințe ale epocii.
Corpul uman este redat în detalii precise,
dar în același timp, sobru, iar statuia în ron-
de-bosse, se încadrează în cele trei dimensiuni
ale spațiului. Este perioada preclasică, în care
nu putem vorbi neapărat de mari nume, ci mai
degrabă de școli diferite de sculptură.
Sculptura aparținînd școlii ioniene se ex-
primă plenar în reliefurile „Pritaneului” din
Thasos, în timp de arta attică își păstrea-
ză echilibrul și expresivitatea în Efebul de la
Daniel Spoerri
Obiecte în oglindă (1964)
© 2017 Daniel Spoerri / Artists Rights Society (ARS), New York / ProLitteris, Elveția
Sunion sau în Athena melancolică, în timp ce
arta peloponesiacă vine cu viguroasele-i pe-
plofore, sau monumentalul războinic spartan,
se pare, un portret al lui Leonidas.
Ceramica decorată cu figuri roșii se păstrea-
ză în arealul scenelor mitologice sau al celor
istorice, dar ca element de noutate, apar figuri-
le minuțios desenate, musculatura precis relie-
fată, un simț al armoniei și compoziției străin
perioadei arhaice.
În ce privește edificarea orașelor și acestea se
află sub semnul ordonator al rațiunii. Un nou
mod de a gîndi structura orașului se naște un-
deva în jurul anului 480 î.Ch., cînd Hipodamos
din Milet, un pitagoreic, pare să fi dat soluția
optimă guvernată de două noi principii: pe de
o parte faptul că străzile trebuie să se întreta-
ie în unghi drept, rezultînd arhitectura tablei
de șah, pe de altă parte, faptul că întotdeauna,
în prealabil, se întocmește o schiță, care se va
completa ulterior, în funcție de necesități. În
plan practic aceste principii sunt puse în operă
de către Hipodamos din Milet, odată la recon-
struirea cetății de baștină în 479 î.C., iar altă
dată cu prilejul lucrărilor edificate la Pireu în
timpul lui Themistocle. Acest mod de a aborda
construcțiile va dăinui pînă la sfîrșitul epocii
elenistice.
Este epoca în care se va construi cel mai
mult pe toate teritoriile populate de greci, ne-
maivorbind aici de programul edilitar al lui
Pericle, care depășește absolut tot ce s-a rea-
lizat în alte părți, începînd cu telesterion-ul
de la Eleusis, templul lui Poseidon de la capul
Sunion, cel al zeiței Nemesis de la Ramnus și, la
Athena, Odeonul, templul lui Hefaistos, cel al
lui Dionysos sau noua amenajare a Acropolei.
Așa cum lesne observăm, în toate domenii-
le, începînd cu religia, arta, arhitectura, teatrul
sau filosofia, numitorul comun care definește
acest secol este rațiunea și echilibrul. Or, aceste
două elemente, așa cum am încercat să demon-
străm încă din prima parte a lucrării noastre
vin nu ca un fapt excepțional și miraculos, ci
ca rezultat al unei deveniri, adeseori meandri-
ce, ale spiritului grec ca și expresie a devenirii
istorice, economice, sociale, juridice sau men-
tale ale unui popor ce avea să exprime plenar
caracteristicile de netăgăduit ale ramurii din
care provine, anume indo-europenii.
Începînd însă cu decada a patra a secolului,
elenismul începe să fie marcat de o criză sesi-
zabilă atît în viața socială cît și în cea spiritu-
ală, respectiv în toate manifestările sale, de la
religie la teatru sau filosofie. Asta nu înseamnă
că avem în vedere faptul calitativ al creațiilor
spitituale, ele nu sunt cu nimic mai prejos decît
cele ale generației anterioare, însă seninătății și
echilibrului îi succede neliniștea, certitudinile
sunt înlocuite cu îndoiala iar armonia și echili-
brul este substituit cu investigația.
Am ajuns la concluzia că ar exista două ca-
uze care să explice această schimbare drastică
de raportare și asumare a lumii de către indi-
vidul grec: una ar fi legată, în plan istoric, de
războiul peloponesiac în care Athena își arată
slăbiciunea cu mult timp înainte de prăbușire,
iar alta, mult mai subtilă, dar legată de evoluția
socială, economico-juridică sau mentală, care
se produce în chiar concepția despre lume a
individului și care este marcată de deplasarea
dramatică a înțelegerii lumii, a existenței, de
pe latura generalului pe cea a particularului,
în speță de pe supremația cetății, pe cea a in-
dividului. Cei ce vor rupe maniera de gîndire
tradițională, specifică perioadei arhaice, vor fi
sofiștii.
Note
1	Aristotel, Politica, 1, 4, 3, 1253 b
2	Aristotel, Poetica, 5
■
21
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
muzica
Cântecele celor de
departe
■ Theodor Constantiniu
Lucian Ban
Elevation - Songs From Afar
Sunnyside Records, 2016
Pianist român stabilit la New York, Lucian
Ban este o prezență constantă pe scene-
le de la noi din țară. Ultimii ani au fost
pentru el o perioadă fructuoasă, colaborările
sale cu diferiți muzicieni concretizându-se în-
tr-o serie de albume primite foarte bine, atât
de public, cât și de critică: Enesco Re-Imagined
(2010, co-leader împreună John Hebert), Tran-
sylvanian Concert (2013, duo împreună cu vio-
listul Mat Maneri), Mystery (2013, cu formația
Elevation), Fantasm (2014, trio împreună cu
Mat Maneri și Albrecht Maurer). Anul ce toc-
mai s-a încheiat a adus un nou disc al formației
Elevation, Songs From Afar. La bază un cvartet
format din Lucian Ban (pian), Abraham Bur-
ton (saxofon tenor), John Hebert (contrabas) și
Eric McPherson (tobe), Elevation a beneficiat
pe acest album de prezența a doi special guests:
violistul Mat Maneri, un colaborator mai vechi
al lui Ban și o prezență importantă pe scena
jazzului de avangardă din New York, și Gavril
Țărmure, interpret a două cântece vocale tradi-
ționale din Transilvania.
Albumul are, la o privire generală, un caracter
rememorativ, o tușă de melancolie, încercând
totodată recuperarea și remodelarea unor tra-
diții muzicale. În acest sens, albumul are două
centre principale de interes: Transilvania natală
a lui Lucian Ban și tradiția pianiștilor moderni
afro-americani precum Abdullah Ibrahim și
Hank Jones. Mărturie în acest sens stau și foto-
grafia de pe coperta albumului (o vedere pano-
ramică asupra satului Teaca, localitatea natală
a pianistului) și titlul ales, Songs From Afar
(cântece de departe). Ambianța transilvană este
prezentă prin cântecele lui Gavril Țărmure, un
cântec de jale (sorrow song) care, în limbaj et-
nomuzicologic, aparține liricii neocazionale și
se încadrează genului de cântec propriu-zis,
și un cântec ritual de mireasă (wedding song),
care, ca tipologie, aparține stilului nou mara-
mureșean, stil pe care Bartok îl documentase în
Daniel Spoerri
Masă fără față de masă
© Colecție particulară
campaniile sale din această regiune și care, la
vremea aceea, începea deja să înlocuiască stilul
vechi, al horei cu noduri. Prezența lui Țărmure
este una exotică într-o formație tipică de jazz,
dar Lucian Ban și John Hebert (cei care concep
aranjamentul instrumental pentru intervențiile
vocale) nu vor să expună ostentativ acest exo-
tism, să-l folosească drept momeală facilă pen-
tru ascultătorii amatori de inedit. Dimpotrivă,
cântecele transilvane primesc un suport instru-
mental menit să la pună în valoare calitățile
melodice și ritmice și sunt integrate cursiv în-
tr-un discurs coerent ce lasă loc atât desfășu-
rării strofice a cântecelor, cât și improvizațiilor
muzicienilor. Cât privește referințele lui Ban
la Abdullah Ibrahim și Hank Jones, acestea nu
se vor a fi niște simple reproduceri ale stilului
vechilor maeștri, ci reprezintă mai degrabă un
omagiu adus celor doi mari muzicieni, un oma-
giu alcătuit într-o manieră personală, profilată
de sensibilitatea lui Lucian Ban.
Muzica de pe acest album este dispusă după
un contur boltit, începând melancolic cu cânte-
cul de jale, crescând treptat în tensiune și dina-
mism, pentru a încheia apoi într-o notă intros-
pectivă, similară cu cea de la început. Cântecul
de jale (Transylvanian Sorrow Song) este cel
ales pentru a deschide albumul, stabilind ast-
fel de la bun început componenta folclorică
și ethosul nostalgic și rememorativ. Lucrurile
continuă în aceeași manieră cu Farewell, unde
tonul cald și vibrant al saxofonului lui Burton,
secondat de acompaniamentul violei, prelun-
gește insomniile din cântecul transilvan într-o
visare calmă, aproape plutitoare. Atmosfera se
schimbă vizibil odată cu Travelin’ With Ra, cea
mai dinamică și, aș spune, inspirată compoziție
a discului, a cărei dezinvoltură ritmică le per-
mite lui Maneri și lui Burton să se desfășoare
pe plan melodic cu o deplină libertate. Cei doi
instrumentiști au părțile solistice cele mai con-
sistente de pe acest album, iar abordările lor di-
ferite, cât și natura deosebită a instrumentelor
pe care le mânuiesc, reușesc să aducă un plus
de diversitate muzicii: Maneri preferă liniile
melodice dense, disonanțele puternice și trasee
Daniel Spoerri	Gauloises & Heineken
© Colecție particulară
cromatice ce rareori par a ține cont de suportul
armonic existent; Burton, cu un sunet mai pu-
ternic, preferă linii melodice mai clare, mai pu-
țin infuzate de cromatism, pe care le conduce
deseori, în momentele culminante, în registrul
supra-acut al instrumentului. După piesa dedi-
cată lui Abdullah Ibrahim (Solo for a Brother
With Perfect Timing), unde îl găsim pe Lucian
Ban expunându-și dimensiunea lirică a muzicii
sale, urmează punctul culminant al albumului,
prima variantă (datorată contrabasistului John
Hebert) a cântecului de mireasă, Transylvanian
Wedding Song I. Tempoul alert al piesei con-
trastează cu desfășurarea mai așezată a cânte-
cului de mireasă. De fapt, cântecul și suportul
său instrumental formează două straturi mu-
zicale paralele care, atunci când se suprapun,
formează relații polimetrice. Evoluția instru-
mentală dă naștere unei țesături ritmico-melo-
dice dense, unde avem de-a face mai degrabă
cu o improvizație colectivă, unde saxofonul
are cea mai îndrăzneață evoluție, pasajele sale
atingând zona de free jazz. Balada Chakra, the
Island, este un binevenit moment de detensio-
nare după toată frenezia piesei anterioare, mo-
ment ce este continuat de omagiul pentru Hank
Jones, Spiritual. Transylvanian Wedding Song
II ne prezintă viziunea lui Lucian Ban asupra
cântecului de mireasă, o viziune ce amintește
de compozitorii neo-clasici. Albumul se înche-
ie cu un blues, Southern Down și cu pledoaria
finală a pianistului pentru sonoritățile asociate
plaiurilor natale, Teaca, a Song From Afar.
Chiar dacă, așa cum spuneam, albumul are
o desfășurare circulară, ancorat în melancolii și
evocări, dar cu o culminație debordantă, acest
lucru nu înseamnă că el este și egal din punct
devedere al consistenței. A doua jumătate a
sa, cu piese mai degrabă lente, nu reușește să
iasă prea mult din zona previzibilului, iar mo-
mentele lungi de improvizație pe care acestea
le conțin par a uza implicarea și imaginația
lui Burton, dar și atenția ascultătorului. Deși
bine scris și cu o pulsație ritmică antrenantă,
Southern Down nu face eforturi prea mari de a
se desprinde de convențiile bine știute ale blue-
sului. Însă chiar și cu această inegalitate, Songs
From Afar este departe de a fi un disc super-
ficial. Meritele sale sunt evidente atunci când
vine vorba de integrarea unui material folcloric
în contextul de jazz și în fluența cu care aceas-
tă muzică este capabilă a asimila coerent mai
multe paliere estetice și stilistice. Diversitatea,
atenția la detaliu și un anumit tip de sensibi-
litate cultivată pe tot parcursul discului sunt,
în ultimă instanță, calitățile care dau farmecul
acestui album.
■
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
Retrospectivă 2016
RiCo
Scena autohtonă de muzică live nu este pro-
movată aproape deloc în mass media, iar
atunci când se amintește de această subcul-
tură dintr-o lume paralelă, ea este asociată de un
scandal. În 30 octombrie 2015, lumea rock-ului
din România a primit o lovitură grea: Goodbye
to Gravity a pierdut patru din cei cinci membri în
timpul concertului de lansare al celui de al doilea
material discografic, Mantras of War. Alături de ei
au trecut în neființă și fotografi de concerte, grafi-
cieni, ziariști, sunetiști, prieteni si fani, iar alți 150
de tineri suferind de arsuri se zbat cu probleme fi-
zice și psihice greu de depășit. Este lăudabil faptul
că cineva s-a gândit să organizeze un concert de
binefacere pentru victimele incendiului la un an
după eveniment, dar m-a deranjat faptul că s-au
organizat mai multe spectacole, având același scop,
în aceeași seară. Faptul că s-au organizat astfel de
concerte în orașe diferite (precum ar fi Cluj sau Bu-
curești) este una, dar faptul că s-au organizat două
sau mai multe evenimente simultan în aceeași lo-
calitate dovedește mai degrabă faptul că cineva ar fi
avut de câștigat de pe urma tragediei. Dacă ar fi fost
vorba într-adevăr de o scenă unită, toți artiștii s-ar
fi adunat sub un afiș sau slogan comun, eventual
într-un mini-festival care să se întindă pe durata
unui week-end întreg. Dacă organizatorii acestor
evenimente concurente ar fi avut ca scop comun
adunarea de fonduri pentru aceeași cauză, trebuiau
să se înțeleagă între ei și să organizeze în zile sau
în week-enduri diferite spectacolele de binefacere.
Asta ar fi dovedit unitatea scenei și ar fi dat un înțe-
les mai profund lozincii: „împreună rezistăm”. So-
lista de operă Angela Gheorghiu s-a revoltat când
a aflat că suma adunată de Sorin Săraru (este vorba
de 200.000 de lei), la un eveniment caritabil pentru
#Colectiv (la care a participat și ea), nu a ajuns ni-
ciodată în contul victimelor.
În 15 martie, Cargo a fost invitată la Cotroceni
pentru a i se conferi Ordinul Cultural „Pentru
Merit” în grad de Cavaler, „cu prilejul aniversării
a 30 de ani de existență a formației, pentru con-
tribuția deosebită la promovarea muzicii rock în
România și îmbogățirea patrimoniului acestui gen
muzical, pentru remarcabile interpretări muzicale”.
Dorind să împace electoratul pasionat de muzică
rock, președintele Klaus Iohannis nu a avut altă
soluție decât să acorde aceste medalioane unei for-
mații care a înregistrat un singur succes adevărat,
cu compoziția Ploaia (care a atins o coardă sensi-
bilă la nivel național, fiind semnată la MediaPro în
2002). Membrii trupei Cargo au declarat: „Suntem
onorați pentru această distincție și pentru faptul că
întreaga noastră activitate și-a pus amprenta asu-
pra rock-ului din România.” Din păcate, majorita-
tea celor care au pus umărul la dezvoltarea bran-
dului artistic nu a fost prezentă în componența
decorată în 2016!
În situația timișorenilor, muzicienii care s-au
despărțit de Adi Bărar au rămas activi în dome-
niu, înființând noi proiecte muzicale: Alin Achim
a înființat Desant la Arad în 2010; Tavi Iepan s-a
preocupat de proiectul Rezident Ex după 2012, iar
Ovidiu Ioncu Kempes și-a înființat proiectul solo,
Kempes. Astfel s-a creat un val de trupe „bănățene”
(cărora eu le spun cargoniene), dar nu la cererea
publicului (!) iar trupa preferată de toți organizato-
rii a rămas cea originală, Cargo, în timp ce restul se
zbat în cvasi-anonimat.
Dintre neregulile organizatorice, doresc să vă
povestesc despre EUROPAfest, primul eveniment
din România care a primit Înaltul Patronaj al Casei
Regale (în 2005). În 2016, festivalul care se laudă
cu un concept unic, a promovat ca și capete de afiș
formațiile: Dan Papirany Trio (o trupă jazz din
Auckland, Noua Zeelandă) și Far From Carolina
(un duo din Statele Unite). Repet: un festival numit
EuropaFest și-a promovat capetele de afiș invitate
din Noua Zeelandă și SUA.
În fiecare an descopăr organizatori de festivaluri
(mici) lipsiți de încredere și lipsiți de imaginație
sau inițiativă, care își întreabă „prietenii” pe face-
book despre trupele pe care să le invite în program.
Acești organizatori (care mai și postează online în-
trebări de gen: „ați fi dispuși să plătiți bilet?”) mi se
par complet penibili, ca să nu intru mai profund în
subiectul pilelor și al celor care au acces la fonduri
publice dar nu au un plan concret de gestionare și
administrare a bugetului de festival.
În 2016 ne-am luat rămas bun de la cantautori
renumiți pe plan internațional, precum: Prince
(57), George Michael (53), Leonard Cohen (82),
Maurice White (74, Earth, Wind & Fire), Paul
Kantner (74, Jefferson Airplane), Glenn Frey (67,
Eagles), Dale Griffin (67, Mott the Hopple), David
Bowie (69). Lista este desigur mult mai lungă, dar
aceștia sunt printre cei mai cunoscuți dintre muzi-
cienii de succes internațional.
Anul trecut au decedat doi dintre cei mai res-
pectați jazzologi din Cluj: Ioan Vintilă (79) și Iosif
Viehmann (91). Mass media centrală nu a acordat
nicio importanță trecerii în neființă ale acestor
două personalități deosebite, cel puțin pentru sce-
na muzicală din Cluj. La fel se întâmplă cu diverse
personalități culturale din alte centre importante
din țară, după cum am văzut și în cazul timișo-
reanului Bela „Kamo” Kamocsa în 2010 (membru
fondator la Phoenix și liderul formației Bega Blues
Band, care organiza un festival anual de blues în
Banat).
Dacă în țările din Occident, formațiile se pre-
gătesc din iulie-august să înregistreze colinde de
Crăciun, iar în ianuarie compun versurile și muzica
pentru șlagărele verii următoare, la noi artiștii „in-
dependenți” se gândesc în toiul verii să compună
o piesă dedicată anotimpului respectiv, și până își
așează ideile și se înregistrează piesa într-un studio,
vine toamna. Așa s-a întâmplat cu piesa Vara din
noi, lansată de Jazzybirds (Cluj) în 24 octombrie.
Ideal ar fi fost desigur ca artiștii să pună frumos
clipul în sertar și să aștepte sosirea primăverii pen-
tru a-l scoate la lumina soarelui. Hai să fim serioși,
care post TV ar acepta să difuzeze Vara din noi la
începutul lunii noiembrie, când mall-urile încep să
fie decorate de Crăciun? Este vorba de bun simț la
urma urmei...
Pe plan internațional, anul trecut s-a implemen-
tat o lege nouă prin care toate albumele muzicale
trebuie lansate în aceeași zi a săptămânii: vinerea.
Legea aceasta limitează accesul consumatorului
de muzică la plaja largă de lansări la care acesta ar
avea acces prin mediatizarea zilnică ale unor titluri
nou-apărute. Ideea este că datorită spațiului limitat
de promovare acordat culturii, mass media acordă
importanță doar lansărilor cele mai populare de la
cele trei case de discuri majore, iar restul caselor
independente - sau artiștior care își lansează ma-
terialele pe cont propriu - rămân ignorați și nedes-
coperiți, indiferent de valoarea lor. Astfel, Rihanna
(artistă semnată la Universal Music Group) intră
în istoria topurilor muzicale cu noul ei album Anti
(lansat în 28 ianuarie). Primul single de pe album,
Work, a ajuns pe primul loc în iTunes în 91 de țări
în mai puțin de 36 de ore de la lansare. Coincidența
face ca turneul Rihannei să se numească (în mod
cinic): The Anti World Tour (titlul putând fi tradus
literalmente „turneul împotriva omenirii”).
Despre disfuncționalitatea industriei muzicale
se plâng artiști în etate, precum Roger Waters (ex-
Pink Foyd), care este mâhnit de vânzările scăzute
ale albumelor în ultimii ani. Trebuie avut în vedere
însă faptul că artiști de acest gen nu mai sunt la fel
de populari în rândul tinerilor, care ascultă ritmu-
rile actuale, preferă să se identifice cu artiști de vâr-
sta lor - și sunt obișnuiți să-și descarce câte o piesă
preferată la un timp, în format mp3.
Sunt însă de acord cu ceea ce a declarat Bono
(solist, U2), care l-a contrazis pe un reporter care
l-a întrebat dacă muzica digitală va distruge indus-
tria (muzicală); acesta i-a răspuns că „albumele de
calitate inferioară fac cel mai mare rău”.
■
30
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
teatru
Realismul ficțiunii
■ Claudiu Groza
Cele două spectacole ale Teatrului “Andrei
Mureșanu” din Sfântu Gheorghe pe care
le-am văzut la începutul acestui an mi-au
sugerat titlul de mai sus prin aura cvasi-repor-
tericească pe care o are fiecare, în doze diferi-
te, fără a trăda însă acea pulsională magmă de
imaginație pe care o conține/permite orice act
artistic.
Le-am vizionat în - pentru mine - noua sală
a Teatrului “Andrei Mureșanu”, un spațiu încă în
amenajare, dar prietenos și elegant, în care sper
că teatrul de limbă română al Covasnei să-și
găsească un adăpost pe termen lung, cu spor și
rost.
Prima producție propusă de gazde a fost Orb
de mină de Szekely Csaba, pe un text deja fai-
mos în spectacologia noastră, parte a așa-nu-
mitei Trilogii a minelor - serie dramaturgică
al cărei destin scenic ar merita un eseu aparte.
Spectacolul a fost realizat împreună cu Teatrul
Independent Osono și este regizat de Catinca
Drăgănescu.
Partea mediană a trilogiei lui Szekely Csaba
sondează aceleași resorturi ale sălbăticirii, dezu-
manizării individului, pe un fundal socio-istoric
derizoriu, aici însă cu un accent mai parodic-per-
siflant, mai cinic decât în implicita pledoarie
patetic-emoționantă din Flori de mină ori în șfi-
chiul sarcastic din Apă de mină. Un accent bine
sesizat și asumat de Catinca Drăgănescu, a că-
rei regie reușește să dea personalitate și savoare
spectacolului.
Construită sub falsa aparență a unui polici-
er, piesa are ca subiect “dușmănia” dintre doi
“jupâni” ai unui sat uitat de lume, unul din ei
acuzându-și adversarul de corupție și chemând
pentru anchetă un polițist din oraș. Pe această
canava acțională și având mereu în fundal uni-
versul strivitor-promiscuu al pieselor lui Szekely,
se brodează alte fire ale intrigii, cu primarul al-
coolic și sora lui ciudat-introvertită, cu vecinul
zurbagiu și xenofob, cu fiica studentă cu aspira-
ții imigrante... Aceleași istorii desțâțânate care te
duc dinspre hohotul de râs spre rictus și frison.
Cu fler și ingeniozitate, Catinca Drăgănescu
a reușit să edifice - cu consistentul sprijin al ac-
torilor și echipei - o versiune scenică în care re-
țeta parodică e copioasă, dar nu reducționistă.
Un ingredient al acesteia, de pildă, este accen-
tul... maghiar al polițaiului român (o oglindire
amuzantă și semnificativă a raportului din tex-
tul originar), ca și exhibarea clișeelor identita-
re ori sociale (cu momente/replici spumoase).
Contrapunctul e dat de prezența corului (Mucha
Oszkâr, Benyhe Bernat, Daragics Bernadette,
Fekete Kata, Gyergyai Bea, Peter Izolda), care
interpretează varii melodii (Csibi Szabolcs face
muzica live) - marcând în cheie gravă inflexiu-
nile de semnificație ale intrigii.
Actorii au fost cu toții perfect stăpâni pe rolu-
rile lor, dându-le pregnanță prin atenția la detalii,
gesturi, intonații. Virgil Aioanei a fost convingă-
tor moale, năuc, ambiguu în rolul primarului al-
coolic, în pandant cu Ion Fiscuteanu jr. - ofensiv
și arțăgos în cel al adversarului naționalist, pus
și el pe căpătuială. Elena Popa a conturat exce-
lent introvertirea culpabilă a eroinei sale, cu un
amestec de resemnare și voluntarism, sub care
pâlpâie speranța, în timp ce Claudia Ardelean a
pozat corect în fiica lumpen-emancipat-zăpăcită
care-și “programează” viitorul. În fine, rolul cel
mai acut - atât prin datele sale exterioare, de cu-
loare, ca să zic așa, cât și prin cele de conținut -,
cel al polițaiului, l-a jucat Sebastian Marina cu
un impecabil umor, control și o excelentă pozi-
ționare ca pivot al intrigii.
Atmosfera specială a spectacolului e dată și
de scenografia lui Wegroszta Laszlo, cu un decor
masiv, construit din bârne de lemn, cu o recuzită
bogată și costume sugestive, adunate parcă din-
tr-un magazin second-hand. Echipa e completată
de Ivacson Laszlo (mișcarea scenică) și Fazakas
Misi (coordonator Osono).
Orb de mină e un spectacol care aduce, meri-
toriu și inteligent, universul ardelenesc (și ma-
ghiar, și român, în cele din urmă) din scrierile
lui Szekely Csaba în cultura românească.
Exact în cheia titlului de mai sus, bricolat cu
rafinament și emoție a fost Jurnal de România.
Sfântu Gheorghe, un spectacol cu scenariu co-
lectiv, în regia lui Carmen Lidia Vidu. Montarea
face parte dintr-o tendință teatrală cu o anume
istorie, deja, aceea de a revitaliza în registru fic-
țional realități punctuale, dar o tendință focali-
zată recent pe formule confesive, personalizate,
fie parodice, fie nostalgice ori doar evocatoare.
Acest melanj de nostalgie, evocare (adică
livrare afectivă, în cele din urmă, în fața spec-
tatorilor, câtă vreme spectacolul pleacă de la
realități) și patină ficțională - o patină dată de
trecerea timpului și vătuirea senzațiilor prima-
re - e pregnantă și în Jurnal de România. Sfântu
Gheorghe.
E un spectacol tulburător, și m-am întrebat,
după vizionare, ce anume m-a făcut să stau me-
reu cu o lacrimă la colțul ochiului, deși nu știam
dinainte ce voi vedea. Nu am nici acum un răs-
puns “științific”, dar cred că există o energie emo-
țională ce transpare din acest spectactol și care te
cuprinde și pe tine, spectatorul. Sună poate pa-
tetic și “impresionist” ce scriu, poate faptul că îi
cunosc “de mici” pe majoritatea protagoniștilor
mă va fi influențat, dar emoția pe care am resim-
țit-o a fost reală și puternică, și am sesizat-o și la
alți privitori, prin reacțiile vii și empatice pe care
le-au avut de-a lungul reprezentației.
În Jurnal de România. Sfântu Gheorghe, șase
actori ai Teatrului “Andrei Mureșanu” ies pe sce-
nă și își povestesc o parte din viață. Sunt “alo-
geni”, străini de Sfântu Gheorghe, dar au devenit
fiii acestui oraș. Unii n-au visat să ajungă aici,
alții s-au gândit că e doar o etapă, câțiva ar fi
vrut să emigreze, orașul le-a fost pe rând loc de
tranzit, popas temporar, apoi casă. Nu poți să nu
te oglindești cumva în aceste mărturii, oricât de
“localnic” vei fi fost vreodată, căci fiecare dintre
noi a avut deambulările sale, clipele sale de “na-
vetist”, dilemele și frustrările sale, răzvrătirile și
împăcările sale. Exact aceste senzații și trăiri ies
la iveală și în discursurile pline de căldură, de
sinceritate și de senzația aia fără nume pe care
o ai când îți privești fotografiile vechi - în isto-
riile, zic, pe care ni le spun de pe scenă, ca unor
prieteni, Elena Popa, Ioana Alexandrina Costea,
Orb de mină
Ion Fiscuteanu jr., Costi Apostol, Daniel Rizea
și Sebastian Marina, povestindu-se pe sine. E
imposibil să rezum aceste frânturi de viață care
trec printre surâsuri și lacrimi, cinisme și emo-
ții, idealuri și deznădejdi, decizii și ezitări. Niște
frânturi de viață pe care ei le povestesc cuceritor
și frisonant.
Carmen Lidia Vidu nu a moșit doar (în sensul
grecesc al maieuticii) aceste confesiuni, ci le-a
dat și un fundal vizual dinamic și expresiv, prin
care emoția e potențată iar umorul disipează
emoțiile. Vetro Baji și Levente Vargyasi au făcut
fotografii și secvențe video ingenioase (“deștep-
te”, îmi vine să spun colocvial) populează necon-
tenit ecranul din spatele interpreților, “ilustrân-
du-le” spusele. Așa cum Luiza Zan și K6nya-Ut6
Bence - prima având și ea destinul personajelor
din spectacol - au compus muzica prin care vor-
be și imagini sunt catalizate în senzații. În fine,
costumele Ralucăi Alexandrescu fac un mic con-
trapunct, având o fină tușă parodică.
Jurnal de România. Sfântu Gheorghe e un
spectacol greu de încadrat într-o judecată de va-
loare distantă, strict profesională. Personal, am
reacții foarte vii și intime la acest tip de discurs
scenic, și nici nu mai contează, până la urmă, cât
e ficțiune acolo și cât din realitate a mai rămas,
câtă vreme ceea ce vezi rezonează în adâncul
sufletului tău, ca un catharsis personal. Iar acest
spectacol o face!
Sărbătoarea primăverii. Am văzut la Sfântu
Gheorghe, între cele două spectacole al Teatrului
“Andrei Mureșanu”, și o producție a Studio M, în
regia și coregrafia Andreei Gavriliu: Sărbătoarea
primăverii de Igor Stravinski. O opțiune inedi-
tă pentru Andrea, un fel de provocare personală
onorată excelent, spectaculos, pasional, exact,
cu acel amestec de zvâcnet și geometrie care dă,
după părerea mea, patternul acestei coregrafe
extrem de talentate. Aceste două axe semantice
ale formulei sale de creație sunt vizibile și aici,
amplificate, întărite, opulente prin muzica for-
midabilă a lui Stravinski.
În superbul decor imaginat de Alexandru
Petre și Lea Rasovszky - cu un spațiu larg, ca
un deșert acoperit cu nisip verzuliu, precum se-
mințele ierbii viitoare, dansatorii Polgar Em^lia,
Gall Katalin, Nagy Eszter, Orban Levente, Bajk6
Laszl6, Veres Nagy Attila și Szekrenyes Laszl6
redau, cu remarcabila lor virtuozitate și forță de
sugestie o adevărată celebrare dionisiacă a iubirii
și nașterii, un ospăț nesățios al împreunătății fer-
tile. Asta este matricea vizuală și de mișcare în
care Andrea Gavriliu transpune partitura mo-
numentală a lui Stravinski. Un spectacol scurt,
alert, cuceritor, memorabil prin plasticitatea sa
minimalistă, complementară, acum, cu grando-
area muzicii rusești.
■
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
31
Visul unei nopți de vară
ca baroc bombastic
post-modern
■ Eugen Cojocaru
Teatrul Național București - „sanctuarul” la
propriu și...!? „Punerea în montare” și adap-
tarea: Petrică Ionescu (PI), regizor și sceno-
graf, mai ales de operă, creator de „evenimente de-
osebite” (citate din caietul de sală), pompoase „dări
în spectacol” neo-baroce pe stadioanele Occiden-
tului. PI, în același stil: Dialogurile lui Shakespeare
traversează diverse niveluri, sensuri sau jocuri spiri-
tuale multiple și, față de montarea de la Paris, pre-
zenta viziune e mult mai complexă și... am descoperit
multe lucruri noi!... Am descoperit un Puck diabolic,
dar dematerializat (sic!), bătrân, obosit, fără vârstă,
însă cât de prezent! Ha! Ce aglomerație de inad-
vertențe absurde: „diabolic dematerializat” și „fără
vârstă” un „bătrân, obosit”!? „Cât de prezent!” - nu
era dematerializat!? Așa pagini întregi: e intervievat
de o „groupie”, în extaz orb pentru „idol”: Mai e loc
pentru iubire în spectacolul dvs.? Sau e vorba doar de
sex? PI: Una fără alta nu există decât în câteva ca-
zuri clinice. Nonsens! „Marile sale descoperiri”: sex
animalic! „Adevăruri multiple” - baliverne! Ne vom
distra cu năstrușniciile acestei „monte”, pardon (de-
vin premonitoriu), „montări”...
La dreapta, cuști metalice cu balcon, în fața sce-
nei un „mini-heleșteu”. Intră Puck/Claudiu Bleonț
mâzgălit cu var - clovn: în suspensori, adidași și
halat „strălucitor” de boxer Las Vegas. Ăsta-i „Puck
dematerializat”!? După o fâțâială, Puck vine și taie,
pe butuc, „mărul” cu toporul, își pune un baston în-
tre picioare - falus anemic. Se deschide „cortina de
tablă”: trei Zâne principale și alte 11 în zdrențe-bi-
kini albe și nouă tipi Elfi ca „fetițe homo”, văruiți,
în caraghioase rochii albe, strânse pe talie, „decol-
teu” decolteu gol, cu mănuși roșii lungi terminate cu
fâșii-tentacule. Trei bărboși! Asistăm la un dezmăț
„dansant” pe muzică zgomotos-agresivă (muzica
scenă/Jean Schwarz, muzică live/Petre Ancuța): toa-
te pozițiile și combinațiile de sex - coregrafie/Florin
Fieroiu - ca-n filmulețe „pornoscue”. Tezeu/Marius
Bodochi și Hipolita/Raluca Petra - deșucheat-his-
trionică cu imensa ei perucă roșcată - sunt martori
cu sfeșnicul, pardon sfetnicul (veți vedea de unde
confuzia) lor, Efebul/Rareș Fota, „gayează” pompos
într-o halucinantă mini-rochiță roșie, pantofi cu
tocuri foarte înalte și un candelabru mare (sic!) în
jurul taliei - trăiască bestiarul neo-baroc!
Vin Egeu/Costel Constantin, fiica Hermia/
Raphaela Ley și rebelul ei iubit Lisandru/Vlad
Bîrzanu... Lisandru spune ceva cu voce slabă, inter-
pretează idem, ea vrea să se sinucidă, el o oprește:
Vino, la noapte, în pădure, să fugim!, și dă-i... o pal-
mă peste fund! New-hollywood a impus gestul gro-
bian și obedienții nu mai pot trăi fără!
Zdrang în scenă, dând rău din fund, Helena/
Ilinca Hărnuț - rochie ecosez, ciorapi sexy % - și
Demetrius/Silviu Mircescu, comportament de
mare șme de mahala: pantaloni de piele sintetică,
adidași negri, tricou-maieu, pectorali și bicepși cu
tatuaje se gudură ca un cățel pe lângă ea, o mușcă
de fese, ea dă mai tare din ele. Discurs anemic al
Helenei - țopăie, are un tic deranjant (regia!?) cu
aranjatul părului: îl iubește pe Demetrius, acesta pe
Hermia... Se lasă „tabla”!
Trupa „amatorilor” lui Chitră/Dorin Andone:
Fundulea/Gheorghe Ifrim, Cuibărică/Costi
Apostol, Suflete/Istvan Teglas, Flămânzilă/Daniel
Badale și Botgros/Ștefan Ruxanda într-un atelier
tip „Grivița ’30”... Regizorul s-a exilat prin 1970,
rămânând cu imaginea grevelor din 1933. Cei șase
pregătesc piesa, se chinuie să fie comici - nu reu-
șesc! Și Visul... e o savuroasă comedie! Gheorghe
Ifrim/Fundulea, comedianul din seriale de succes,
va salva ceva?! Se umflă-n... salopetă, declamă ma-
halagesc Eu rup pisica-n două!, îi bate pe colegi,
mimează sex cu regizorul, doar vrea rolul principal
- știe PI cum se face... Vrea și rolul Leului, dă un
„recital” de răgete plus Leul ca privighetoarea... A
râs cineva!? Parcă, acolo, sus - o fi citit un banc pe
net... Au trecut 25’ doar cu răzlețe chicote pe la câte
un balcon (posibil alte „cauze” - e plin de elevi și
studenți)!
„Scena profundă”: Zânele principale, cele 11 cu
peruci blonde și „Elfăii” (mai mai potrivit numele)
trag o horă pseudo-populară pe muzică rap-house...
Vine Oberon/Marius Bodochi, cu înfățișare de dia-
vol, sprayat în auriu - pantaloni și vestă de piele nea-
gră, idem cizme cu talpă groasă doar în față, fără toc,
dând impresia unor copite, un semi-coif cu două
coarne mari, roșii, o coadă reptiliană, brațul stâng
e gol, celălalt o „aripă” („rămășiță” a unui înger-Lu-
cifer căzut) - și Titania/Maia Morgenstern retro-fu-
turistică (costume/Corina Grămoșteanu): diademă
rotundă, platoșă arămiu-aurie cu sâni feciorelnici de
amazoană bine antrenată, o dublă midi-fustă aurie,
ghete (țineți-vă bine!) “kangoo jumps” cu arcuri de
sărit. Amândoi vor fi obligați la eforturi supraumane
să-și păstreze echilibrul - dar ei trebuie să meargă,
danseze, interpreteze...
Elfăii vor să fure Zânele pe o muzică zgomo-
tos-nedefinită cu text ambiguu și nu lasă să se în-
țeleagă dialogurile (capitonarea în pluș a sălii e ki-
ller de rezonanță!), la fel mișcarea de scenă, toate
acțiunile bombastice... Degringolada e completată
de decorurile „luxuriante” cu schele și cuști, plan-
te exotice, două scene rotunde se învârt când într-o
direcție, când în alta și... colac peste pupăzimea asta:
două uriașe măști de trei metri, simbolurile teatru-
lui, la stânga și dreapta scenei. Însă e tot mai sigur:
vom plânge... la o comedie!!
Începe cunoscuta sarabandă de întorsături - le
vom ignora... Demetrius mai mult țipă, se înfoaie, se
umflă-n mușchi - n-o fi Van Damme din filmulețe-
le cu multe explozii, mega-mușchi și puțin... creier!?
Helena îi arată fundul, el o biciuie, ea îi sare în... și
partidă de sex, la zid, apoi o leagă și pleacă. Ea ca o
cățelușă în călduri pe lângă el, Elfăii o dezleagă cu
gesturi porno și dispar...
Elfăii și Zânele se maimuțăresc pe o muzică-zgo-
mot, fărâmițând, iar, acțiunea și înțelesul ei, „îne-
când” discursul lui Oberon cu planta fermecată:
totuși, Marius Bodochi ne oferă un stăpân discreți-
onar al „pădurii”, odios și savuros, în același timp,
dând întreaga măsură a talentului său. Schimbare
de decoruri/Helmut Sturmer: pădurea e roșie, efer-
vescența sângelui: Titania dansează la greu pe arcuri
și mai trebuie să cânte un heavy-metal de calitate
dubioasă. Zânele au măști albe, de mort, spală „rufe
albe” în „iaz” - acțiune dezlânată, tot felul de mici
show-uri fără sens. Puck o adoarme pe Titania,
Oberon vine cu planta (homuncul Gopo!) presă-
rând o pulbere aurie peste ea.
Întregul decor se învârte, la fel capul spectatori-
lor... Lisandru, cu un rucsac în spate, se întinde cu
Hermia pe o saltea și tot încearcă să se culce cu ea:
Nu, nu! Au voci banal-pițigăiate, iar sonoritatea de-
plorabilă a sălii reușește restul! Îl trimite să doarmă
mai departe: Iar ție să-ți închidă ochii dulci! (How
romantic!) și se întoarce fluturând lasciv din fund,
ca-n soft-porno. Nu e destul: doi Elfăi intră la ea sub
pătură și fac sex! Paralel, Lisandru și Demetrius, ca
beți, se bat, Hermia se trezește, apare Helena și se
prefac toți în „animale” avide de rut „interșanjabil”.
Elfăii și Zânele promiscuizează în cușca rotativă,
cântând ceva. „Cortina-tablă” se închide și vine tru-
pa „Grivița” - o oră și-un sfert: nici un hohot! Toți se
scălâmbăie făcând pe proștii ca într-o chinuită pseu-
do-comedie new-hollywood. Travestitul se strâmbă
și se crede comic, Leul ține doamnelor un discurs
sexos, Titania, sub vrajă, țopăie ca lovită de streche
(indicația „iluminatului” PI), Fundulea cântă ma-
choist în atmosfera struțo-cămilească și refrenul
smulge o mică izbucnire de râs: Eu pot fi niha-ni-
ha-nihaios!
Actul 2 - pornoscuitate generală: fiecare după
fiecare, schimburi de partener, Demetrius și
Lisandru se bat, se pupă „din greșeală” (truc răsu-
flat), Demetrius țopăie ca Tarzan, mândru de bi-
cepși (e Van Damme!), mai mult strigă, Puck o ia
pe Hermia de „aia”, Lisandru încearcă să o înece...
Iată viziunea tipică unui val refulat de regizori, „go-
liți” de orice urmă de valoare și cunoaștere! Vine un
„car alegoric” - kitsch pur: un uriaș falus cu testicole
de dimensiuni apocaliptice! „Fericite”, personajele
îl călăresc. Răsete jenat-izolate... Alt dans orgiastic
cu trompete pe muzică punk, text vulgar, o Zână
„cântă” la ghitară și o bagă între picioarele celorlalți.
Puck, Oberon și Elfăii pe scaune, la „film”: Titania
face sex cu Măgarul! Un ecran imens, prim-plan:
fața Titaniei. Apoi o scenă care-și caută, disperată,
umorul - tot sex, ce-ați crezut!? - cu Fundulea: Mi
s-a părut că am o... mare!, perorează el, torturân-
du-ne două minute. Un singur spectator râde - o fi
având motivul său... Îl credem pe cuvânt!
Vin Tezeu și super-gayul candelabru: scena „pie-
sei în piesă”, alte chinuri - nimeni nu râde și come-
dia! e terminată (la propriu și la figurat!). Cele două
perechi beau șampanie, Helena se îmbată, Van
Damme pune cuțitul la gâtul unuia și altuia - în sfâr-
șit, rolul lui preferat! Chitră poartă cască de pompier
în rolul lui Pyram - auto-critica lui PI la opera sa
pompieristică?! Van Damme taie gâtul lui Pyram și
pare foarte fericit. Tezeu: Rămâne ca autorul și regi-
zorul să-și îngroape morții! La cine se referă!? Puck
ține un discurs, toată lumea bâțâie un dans porno.
Final-final: Măi, fraților, puneți mâna și ne-aplau-
dați! Știe că e tare necesar... Nu facem abstracție de
pleonasm - se poate aplauda cu altceva?!
Trio-ul Marius Bodochi, Maia Morgenstern
și Claudiu Bleonț au jucat foarte bine, însă doar
Oberonul primului e reușit ca personaj, celelalte fi-
ind ratate de regizor, în ciuda talentului și eforturilor
marilor actori. Aplauzele moderate au fost vizibil
direcționate celor trei, nu spectacolului sau celor-
lalți actori. Iar Shakespeare și minunata sa piesă!?
Vă amintiți cum a hăcuit Puck, la început, „mărul
Paradisului” cu toporul? E bine să crezi în premo-
niții: era simbolul a trei ore de „spectacol-montă”
petricionescă...
■
32
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
film
In memoriam
Radu Gabrea
■ Ioan-Pavel Azap
Ne-a părăsit pe 9 februarie regizorul de
film Radu Gabrea, la 79 de ani. Radu
Gabrea este un „caz” unic în cinemato-
grafia noastră: este singurul regizor român care
a făcut film de lungmetraj, ficțiune și documen-
tar, în Occident, după autoexilul în Germania din
1975 (ceea ce nu au reușit, din păcate, nici Luci-
an Pintilie - cu excepția Salonului nr. 6, adaptare
după Cehov, realizat pentru televiziunea iugos-
lavă în 1979 -, nici Mircea Săucan, nici Mircea
Veroiu). De asemenea, este regizorul român care,
după ’89, s-a redefinit estetic, nu a rămas cantonat
în parametrii unor performanțe cinematografice
verificate.
Născut în 20 iunie 1937 în București, Radu
Gabrea aparține primei generații de regizori ro-
mâni școliți postbelic: Manole Marcus, Iulian
Mihu, Andrei Blaier - și încă, nu foarte mul-
ți, alții. A urmat și a absolvit mai întâi cursurile
Institutului de Construcții București (1960). Ca
student participă la mișcările revendicative ale
studenților din București în 1956. Este arestat în
același an, achitat și eliberat în 1957. Urmează
apoi cursurile Institutului de Artă Teatrală și
Cinematografică (1968). Debutează în lungme-
trajul de ficțiune în 1969 cu Prea mic pentru un
război atât de mare, film în care narațiunea de
tip clasic se îmbină cu experimentul - încercare
de sincronizare cu tendințele inovatoare ale ci-
nematografiei europene a vremii. Deși a supor-
tat „rigorile” cenzurii, Prea mic pentru un răz-
boi atât de mare a avut un parcurs internațional
nu de ignorat: Premiul juriului pentru tineret la
Festivalul de la Locarno, prezentat la Festivalurile
de la Avignon și Mannheim, selectat la Cannes în
„Quinzaine des realisateurs”.
În 1973, realizează cel de-al doilea lungme-
traj, Dincolo de nisipuri, ecranizare a romanului
Îngerul a strigat al lui Fănuș Neagu, selectat și
acesta în „Quinzaine des realisateurs”. Pentru a
putea trece de cenzură, coloanei sonore a filmului
i s-a atașat un comentariu din off, pentru ca nu
cumva întâmplările de pe ecran să fie greșit inter-
pretate ideologic. În ciuda acestui fapt, Dincolo de
nisipuri este unul dintre filmele reprezentative ale
cinematografiei române, riguros în construcție -
deși fragmentat pe episoade, fiecare „moment”
conținând un nucleu de sine stătător -, impre-
sionant ca dramaturgie, impecabil jucat. După
interzicerea filmului, din ordinul personal al lui
Nicolae Ceaușescu, Radu Gabrea alege calea exi-
lului și se stabilește în Germania, unde lucrează
câțiva ani ca inginer, fără a renunța la gândul de
a face film, participând constant la concursuri de
scenarii. În 1981 are loc premiera primului său
film realizat înafara României: Nu te teme, Jacob!
/ Furchte dich nicht, Jacob!, adaptare liberă a nu-
velei O făclie de Paște de I. L. Caragiale - un film
grav și emoționant, profund -, după unele apreci-
eri cel mai bun film văzut la Berlin în 1981, alături
de Mefisto al lui Istvan Szabo. În 1984 realizează
Un bărbat ca Eva / Ein Mann wie Eva, lungmetraj
de ficțiune inspirat de viața regizorului german
Rainer Werner Fassbinder. Regizează, de aseme-
nea, documentare și filme de televiziune. Tot în
anii exilului susține un doctorat la Universitatea
Catolică din Louvain (Belgia), „transformat” apoi
într-o carte: Werner Herzog și mistica renană (apă-
rută în 2004 și în limba română, în traducerea lui
Călin Stănculescu, la Editura Capitel, București).
Radu Gabrea revine pe marile ecrane din
România în 1994, cu Rosenemil - O tragică iubire,
ecranizare a unui roman de Georg Hermann.
Rosenemil prezintă povestea aventurilor picarești
ale lui Emil Liehman (Werner Stocker), un tâ-
năr scăpătat, angrenat în viața lumii interlope a
Berlinului de la sfârșitul secolului XIX. Rosenemil
este filmul unui sentiment, tratat cu discreție
și eleganță, un film de degustat prin care Radu
Gabrea revine firesc în cinematografia română.
După un titlu mai puțin reușit, Noro (2002),
realizează unul din filmele de referință în cine-
matografia română a deceniului: Cocoșul decapi-
tat, prezentat în premieră absolută la TIFF 2007,
dar intrând pe ecrane în primăvara lui 2008. Prin
Cocoșul decapitat, cinematografia română, după
boom-ul din deceniul precedent - filmele lui
Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Cătălin Mitulescu,
Corneliu Porumboiu, Radu Muntean sau Cristian
Nemescu -, intră în normalitate. Dacă regizorii
amintiți au făcut filme extraordinare sau cel pu-
țin provocatoare, dar destinate în primul rând
festivalurilor și cinefililor, unui public specializat,
Radu Gabrea realizează un film atât pentru pu-
blicul larg, cât și pentru spectatorii cinefili, pe o
temă cât se poate de gravă: formarea și/sau defor-
marea unor adolescenți, a unor caractere, în vre-
muri istorice tulburi. Mai precis, anii ce preced și
primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial,
în Făgăraș, într-o comunitate multietnică - dacă
nu idilică, cel puțin tolerantă - destrămată tragic
într-un timp foarte scurt. În 2011 a avut premiera
Mănuși roșii, ecranizarea celui de-al doilea roman
al lui Eginald Schlattner, Mănușile roșii, continua-
re la Cocoșul decapitat, vorbind despre anii de de-
tenție ai protagonistului în închisorile comuniste
din vremea „obsedantului deceniu”.
Următorul film, Călătoria lui Gruber (2008),
are tot o „bază” literară: câteva fraze din romanul
Kaputt al lui Curzio Malaparte. În 1941, în drum
spre frontul din Rusia în calitate de corespondent
de presă, scriitorul italian Curzio Malaparte se
oprește pentru câteva zile în Iași. La recomanda-
rea unui medic bucureștean, îl caută pe doctorul
Gruber pentru a-i trata o alergie. Numai că docto-
rul este plecat într-o „scurtă călătorie”. Nenorocul
lui Malaparte este că a nimerit în orașul moldav
chiar în zilele pogromului... Filmul se vrea nu atât
o reconstituire, cât o încercare de înțelegere a me-
canismelor cruzimii și crimei, fără a scuza călăii,
dar și fără a prezenta victimele - empatia realiza-
torilor pentru aceștia din urmă fiind subînțeleasă.
În 2013 este lansat pe marile ecrane Moartea
Ceaușeștilor - Trei zile până la Crăciun, o do-
cudramă, reconstituire cu actori (remarcabili
Victoria Cociaș și Constantin Cojocaru, în roluri-
le titulare) a ultimelor zile ale cuplului preziden-
țial, pe un scenariu de Grigore Cartianu, vădind
preocuparea constantă pentru istorie, pentru dra-
mele și culisele acesteia, a lui Radu Gabrea.
Lindenfeld - O poveste de dragoste (2014) este
cântecul de lebădă al regizorului, o poveste de
dragoste la vârsta a treia, cu „rădăcini” în fră-
mântările istoriei: deportarea în URSS a sașilor
din Banat după cel de Al Doilea Război Mondial.
Filmul le oferă partituri generoase și șansa unor
roluri de colecție protagoniștilor: Victoria Cociaș
și Radu Gabrea.
Este de reținut și intensa activitate de docu-
mentarist, ultimul său film fiind un documen-
tar: Împărăteasa roșie - Viața și aventurile Anei
Pauker, lansat anul trecut.
După întoarcerea în țară, Radu Gabrea s-a im-
plicat în destinele cinematografiei române, atât
ca profesor la Academia de Teatru și Film „I. L.
Caragiale” din București, cât și ca președinte al
Oficiului Național al Cinematografiei.
În 2011 are loc prima ediție a Festivalului
Filmului Centraleuropean de la Mediaș, festi-
val conceput, până la detaliu, de Radu Gabrea.
Atunci, la acea primă ediție, a promis că va fi la
cârma festivalului cel puțin primii zece ani. Dar
nu a mai putut să-și onoreze promisiunea...
■
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
33
remember cinematografic
O, lucky man!
■ Ioan Meghea
Am trecut zilele astea prin fața Teatrului Na-
țional din Cluj și am rămas surprins. Tea-
trul avea în repertoriu Portocala mecanică,
piesa după romanul lui Anthony Burgess în regia
talentatului Răzvan Mureșan! Și uite așa, mi-am
adus aminte de anii tinereții. Nu aveam încă 30 de
ani când am „luat parte” și eu alături de cei patru
derbedei, Alex, Dim, George și Pete, la jafurile lor
nocturne, la plăcerile lor intense și la violențele
practicate oarecum gratuit, citind romanul Porto-
cala mecanică, o fabulă teribil de socio-ștințifică
și de fantastică, o carte în care violența e celălalt
personaj principal. Sânge, bătăi, violuri, jafuri, toa-
te încununate cu plăcerea de a le săvârși și cu frica
victimelor. Asta-i atmosfera în care se desfășoară
acțiunea cărții și tema principală este liberul arbi-
tru.
Pe urmă a apărut filmul. În 1971, unul din cei
mai mari regizori ai vremii, Stanley Kubrick, cel
care ne-a dat Spartacus în 1960, Lolita în 1962 sau
Odisee spațială în 1968, s-a hotărât să facă filmul
Portocala mecanică. Avea un roman bine scris de
Anthony Burgess, avea câțiva actori de mare „cali-
bru”, dar mai ales avea talentul lui de necontestat.
Nu era deloc ușoară treaba la care s-a înhămat și
poate tocmai asta îl incita! Așa după cum spuneam,
romanul avea un storry foarte ciudat: „Portocala
mecanică trebuia să fie un fel de manifest și chiar
o predică asupra importanței posibilității opțiunii.
Eroul meu, sau antieroul, Alex, este foarte rău... dar
răutatea sa nu este produsul unei condiționări soci-
ale sau genetice, ci propria sa problemă, în care s-a
angajat cu toată luciditatea”, spunea în 1972 scriito-
rul Anthony Burgess. Personajele cărții, Alex, Pete,
Dim și George, sunt patru tineri rebeli care trăiesc
din jafuri nocturne aducătoare nu doar de bani, ci
și de plăceri. Până la urmă, Alex sfârșește pentru
14 ani în închisoare și este supus unor tehnici de
reeducare ce ar fi trebuit să-l transforme într-un in-
divid perfect integrat în societate. Filmul Portocala
mecanică nu este o pledoarie pentru violență, ci un
antidot împotriva ei, spunea Kubrick. Este o replică
în film de care îmi amintesc și astăzi: „Bunătatea
vine din interior. Bunătatea e o alegere. Când un
om nu mai poate alege încetează să mai fie om”.
Pelicula a fost filmul cel mai controversat al lui
Stanley Kubrick și a fost retras din circulație în
Marea Britanie timp de aproape 30 de ani de către
regizor, căci, în ciuda faptului că premiera fusese
un mare succes de public, filmul a fost criticat ve-
hement de cronicari. Abia după moartea cineastu-
lui, Portocala mecanică a revenit pe ecrane și recu-
nosc, filmul acesta e o creație fascinantă, o adaptare
cinematografică îndrăzneață.
Unul din cei patru tineri atât de antieroi, Alex,
este interpretat de actorul Malcolm McDowell. Un
rol greu, de care tânărul în vârstă de 28 de ani s-a
achitat bine. Și pentru mine, acest tânăr actor dina-
mic și inventiv a fost și este un mare talent și cred
că a dobândit un loc în istoria filmului cu rolul lui
Alex.
Malcolm McDowell s-a născut în 13 iunie 1943
în Horsforth, Regatul Unit. Este fiul Ednei (născută
McDowell), o angajată a unui hotel, și al lui Charles
Taylor, proprietarul unui pub. McDowell și-a înce-
put viața profesională lucrând în pub-ul părinților
săi, apoi ca vânzător de cafea. Nimic nu arăta că
acest tânăr va merge spre actorie. Și totuși, pe par-
cursul șederii sale la Școala Cannock începe să ia
lecții de actorie, pentru ca ulterior să-și asigure o
slujbă la Royal Shakespeare Company, un teatru
mare, cu viitori actori mari. Să nu uităm, de aici
au ieșit în lume Peter O’Toole, Paul Scofield, Helen
Mirren, Ben Kingsley și mulți alții. McDowell își
face debutul pe ecran cu rolul elevului rebel Mick
Travis în if^ (1968), în regia britanicului Lindsay
Anderson, cel care a pus bazele curentului de care
am vorbit cândva, Free Cinema. Au urmat filmele
Figures in a Landscape (1970) și The Raging Moon
(1971). Apoi, s-a întâmplat ceea ce putem numi
ȘANSA! Prestația sa din filmul If... a atras atenția
marelui regizor Stanley Kubrick, care l-a distri-
buit în rolul principal din A Clockwork Orange /
Portocala mecanică. Așa a început povestea acestui
tânăr actor. Au urmat apoi alte filme, alte roluri,
succese, premii: Caligula (1979), O, norocosule!
(1973), Star Trek. Generații (1994), Stăpânii apei
(1995) și altele. Merită amintit filmul din 2003,
Malcolm McDowell
I’ll Sleep when I’m Dead, unde interpretează rolul
unui om căsătorit care răpește un tânăr traficant
de droguri pentru „a-i da o lecție”. Mulți consideră
prestația sa din acest film ca fiind cea mai reușită
de până atunci. În film apare și Clive Owen, ca fra-
tele mai mare al victimei. Filmul a devenit în scurt
timp un „cult classic”. Actorul a avut șansa întâl-
nirii cu mari regizori ca Richard Lester, Lindsay
Anderson, Robert Altman, David Grieco, Michel
Hazanavicius sau Peter Hewitt, regizori care au ști-
ut atât de bine să-i pună în valoare talentul.
Femeile din viața acestui actor nu au fost puține.
Asta e! A fost căsătorit cu actrița Margot Bennett
din 1975 până în 1980. Apoi s-a căsătorit cu Mary
Steenburgen pe care a întâlnit-o în timpul filmări-
lor de la Time after Time și cu care a avut doi copii.
A divorțat în 1990 și în 1991 McDowell s-a căsăto-
rit cu Kelly Kuhr, cu care are trei copii. Da, tumul-
toasă viață sentimentală!
McDowell a interpretat roluri „dure”, apariții ca-
re-l marchează pe orice spectator. Pe omul acesta,
rolurile negative îl prind tare bine. Ce rol demen-
țial a avut în filmul Trecătoarea, un adevărat nazist
sadic dar și inteligent! La fel, și rolurile de psiho-
pat îi vin de minune. Cândva, comenta destul de
malițios despre apetitul pentru acest gen de roluri:
„Presupun că sunt cel mai cunoscut pentru astfel
de roluri, dar de fapt asta ar fi doar jumătate din ca-
riera mea dacă ar fi să pun la socoteală toate filmele
mele.” Sigur, îl așteptăm cu toții și în roluri mai
„dulci”, mai blânde, dar asta nu noi spectatorii o
hotărâm. Te așteptăm, „O, lucky man!”
■
colaționări
Privirea celorlalți
■ Alexandru Jurcan
Revăd cu aceeași emoție Camera ofițerilor,
filmul din 2001, realizat de Franțois Du-
peyron, cu Eric Caravaca, Sabine Azema,
Andre Dussolllier etc. La bază stă romanul lui
Marc Dugain, publicat în 1998. Scriitorul s-a năs-
cut în 1957, iar în copilărie a stat mult cu bunicul
care lucra la „casa fețelor desfigurate” - adică un
castel cu soldați mutilați de război. Poate de aceea
cartea e ca un document emoționant și cutremu-
rător despre recuperarea fizică și morală a ace-
lor eroi fără voie. Marc Dugain a mai scris depre
catastrofa submarinului Kursk, despre epoca lui
Stalin, dar și despre un ucigaș în serie.
Personajul central din Camera ofițerilor este
Adrien, care în 1914 a fost desfigurat de un obuz,
petrecându-și războiul la spitalul militar din Val-
de-Grace. La început nu poate vorbi. Auzim un
horcăit sinistru și vocea gândului: „Nu mai am
dinți... la ce servește războiul?” Aparatul de fil-
mat îi surprinde pe ceilalți, aplecându-se asupra
lui - doctorul chirurg și infirmiera Anai's (exce-
lentă interpretarea Sabinei Azema). Adrien scrie
pe o tăbliță, suportă felicitarea formală a minis-
trului și nu e foarte disperat (în absența oglinzi-
lor). Până când își dă jos bandajul și se vede în
ochiul de geam. Imediat vrea să se sinucidă, însă
mai apoi învață solidaritatea suferinței, alături de
alți mutilați și încearcă să se obișnuiască tacit cu
privirea celorlalți. Se oglindește în groaza celor
sănătoși, dar își repetă cu sfințenie: „Ești viu! Ești
viu!”
Războiul s-a sfârșit. Mama lui Adrien are un
acces de spaimă când îl vede. El învață lecția re-
semnării și acceptării. Nu-și mai ține fața acope-
rită, cu dorința de a-i cruța pe privitori. O fetiță
se sperie la început, apoi Adrien începe să devină
clovn, cu schimonoseli hazlii, până când micuța
reacționează pozitiv. În final, o tânără îl privește
senin, normal, spunându-i „tu nu ești un mon-
stru!” Nevoia de ceilalți. De încredere.
Un film frisonant, uluitor, cu reconstituiri co-
recte de epocă, plus veridicitatea drept deviză ar-
tistică.
■
34
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
Urmare din pagina 36
Capcanele lui Daniel Spoerri
Daniel Spoerii și tablourile-capcană
© schweizer-illustrierte.ch
resturile unui mic-dejun mâncat de prietena lui,
Kichka; un an mai târziu, această lucrare a fost
expusă în expoziția „The Art of Assemblage” de la
Muzeul de Artă Modernă din New York, care, ul-
terior, a și cumpărat-o. La Paris, „tablourile-cap-
cană” realizate de Spoerri sunt expuse la Palais
des Expositions de la Porte de Versailles, în cadrul
Festivalului Artei de Avangardă din 1960.
Astfel, una dintre temele principale ale ope-
rei sale se va contura în jurul ideii de mâncare/
consum/ servire a mesei, ideea fiind transpusă și
în alte contexte. Daniel Spoerri deschide prima
expoziție la Galeria Arturo Schwarz din Milano,
urmată în același an de un „show”-ul „Der
Kramerladen” („Băcănia”) de la Galeria Addi
Koepcke din Copenhaga, unde vinde conserve
cumpărate de la magazin. Amprenta persona-
lă a artistului apare pe etichetă, unde Spoerri își
pune semnătura, alături de inscripția: „Caution!
Antwerpen, 1959. De la stânga la dreapta: Heinz Mack, Otto Piene, Jean Tinguely, Daniel Spoerri, Pol Bury,Yves Klein
© Charles Wilp
Artwork” („Atenție! Operă de artă”). Urmează
expozițiile „Der Koffer” („Valiza. Toți Noii Realiști
într-o valiză”), la Galeria Lauhus din Koln și
„Bewogen Beweging” („Du-te-vino”), la Stedelijk
Museum din Amsterdam.
Spirit întreprinzător, Daniel Spoerri pune
bazele Editurii MAT (Multiplication d’art
Transformable, în 1959, la Paris), întreprindere
care produce și vinde în exclusivitate exemplare
tridimensionale ale operelor unor artiști precum
Marcel Duchamp, Dieter Roth, Pol Bury, J.R.
Soto, Yacov Agam, Jean Tinguely, Victor Vasarely,
Christo și alții (o primă expoziție realizată de
Editura MAT va avea loc în noiembrie-decem-
brie 1959, la Galeria Edouard, Paris). Cu această
inițiativă, Spoerri va introduce pe piața artistică
termenul de multiplu, cu scopul de a răspândi
mesajul operei în rândul unei audiențe cât mai
largi. Anii ‘60 au cunoscut, de altfel, un impuls
democratic care a dus la dezvoltarea considera-
bilă a pieței de artă pentru vânzarea multiplilor;
astfel încât asistăm la un boom al acestei piețe, o
dată cu creșterea numărului expozițiilor de mare
amploare și a târgurilor de artă.
La Paris, Spoerri locuiește în camera cu nu-
mărul 13 din Hotelul Carcassonne din strada
Mouffetard. În dreapta ușii de la intrarea în ca-
meră se afla o masă pe care soția sa Vera (cu care
se căsătorește la sfârșitul anilor ‘50), o vopsise în
albastru. Plecând de la aceasta, Spoerri desenează
o hartă pe care delimitează și numerotează cele 80
de obiecte care se aflau pe masă în ziua de 17 oc-
tombrie 1961, exact la ora 3:47 p.m. Daniel Spoerri
face inventarul obiectelor de pe masa sa de lucru,
descriind fiecare element în funcție de amintirile
personale evocate de acesta, dar și relația dintre
diferitele obiecte aflate pe masă, după modelul
cataloagelor de muzeu. Acest demers stă la baza
volumului Topographie Anecdotee du Hasard, un
“tablou-capcană de tip literar” realizat cu prile-
jul expoziției Spoerri de la Galerie Lawrence din
Paris, în 1962. Prima versiune a Topografiei...
cuprindea un pamflet de 53 de pagini, o hartă
împăturită și un index (distribuite ca publicitate
pentru expoziție). Dacă inițial, prin acest demers,
Paris (circa 1960)
photo: Vera Mercer
Spoerri dorește să facă haz de fluctuațiile pieței de
artă, textul va suscita interesul prietenilor lui care
se oferă să își aducă contribuția în diverse moduri
la edițiile care i-au urmat, volumul reprezentând
autobiografia unei generații de intelectuali presă-
rată cu anecdote personale. Pentru fiecare obiect
de pe masă, Roland Topor realizează ilustrațiile.
Toate aceste materiale ofereau o imagine coerentă
și reală a călătoriilor întreprinse de Daniel Spoerri,
a prietenilor lui și a căutărilor sale artistice, fapt
pentru care Peter Frank numea Topografia... “un
tur de forță auto-biografic”. În 1990, cu prilejul
unei ample retrospective Daniel Spoerri, Centrul
Georges Pompidou reeditează versiunea origina-
lă a volumului, iar în 1995 apare An Anecdoted
Topography of Chance. Re-Anecdoted Version
(Editura Atlas Press de la Londra), cuprinzând
365 de pagini.
Alături de „Manifestul bucătăriei futuriste” al
lui Marinetti, „Les Dîners de Gala” de Salvador
Dali (1973) sau „L’Art de la cuisine” de Henri
Toulouse-Lautrec (1966), „Topografia...” lui
Spoerri semnifică o explorare a zonele consumu-
lui zilnic, arta și mâncarea devenind două ele-
mente interconectate cu referințe culturale și so-
ciale. Bucătăria devine atelier și atelierul devine
bucătărie... Un bucătar bun trebuie să fie întâi și
întâi creativ și iscusit, așa cum un artist operează
în atelierul său cu ingrediente (fie că acestea sunt
materiale folosite pentru pictură sau sculptură),
pe care le combină supunându-se (sau nu!) anu-
mitor reguli.
Călătoriile, căutările febrile din atelier, publi-
carea „Topografiei...” și discuțiile incitante pe
care le are cu prietenii de breaslă fac ca, la opt
ani de la „ospățul” din Antwerp, Daniel Spoerri
să instituie oficial termenul de „Eat Art”, în 1967.
Prin acesta, el nu se referă la vreo bucătărie pre-
tențioasă, cu bucătari vestiți și iscuțiți, ci la prin-
cipiile de bază ale dietei umane, prin lucrările
sale căutând răspunsuri la întrebări de genul: Ce
ingrediente se folosesc în prezent pentru prepara-
rea mesei?; Ce plante/semințe/cereale sunt baza
dietei umane?; Câte versiuni diferite ale rețetelor
de bază sunt cunoscute?
Un an mai târziu, la 18 iunie 1968, Daniel
Spoerri deschide, la Dusseldorf, Restaurantul
Spoerri, debutând astfel o lungă serie de „ban-
chete”, expoziți și proiecte artistice și culturale
cu tentă pantagruelică, amintindu-ne că, înainte
de toate, „arta trece prin stomac”.
■
TRIBUNA • NR. 347 • 16-28 februarie 2017
35
sumar
plastica	
editorial
Mircea Arman
Zorii clasicismului elin	3
cărți în actualitate
Emanuel Modoc
Random poetry	5
Ovio Olaru
Epava în flăcări	6
loan-Pavel Azap
„O boabă de grâu nerodită de niciun îndrăgostit”	6
loan Negru
Temeteul copiilor	7
cartea străină
Ștefan Manasia
Autor dominican de succes	8
Geo Vasile
Destin: de la cădere liberă la renaștere	9
comentarii
Constantin Cubleșan
Haosul dintr-un suflet agitat (Mihai Beniuc)	10
Monica Grosu
Răscolitorul	11
poezia Virgil Mihaiu	12
traduceri Jacques Aboukaya Întâlnirea	13
Carol lancu Lucian-Zeev Herșcovici Pe marginea unei cărți noi a profesorului Carol lancu	15
de vorbă cu istoricul Carol Iancu „Actuala generație are datoria de a învăța din ororile trecutului, mai ales din tragedia celui de-al Doilea Război Mondial”	16
eseu Yigru Zeltil Câteva note despre conceptualism(e)	20
Mircea Moț Drumul la munte al unui personaj	21
diagnoze Andrei Marga Platforma lui Donald Trump	22
filosofie Vasile Muscă Profesorul de filosofie și filosoful	23
arheologia Florin-Gheorghe Fodorean Un bilanț al arheologiei de ieri și de azi	25
efectul de seară Robert Diculescu Obsesiv 20 DEN (16)	27
muzica Theodor Constantiniu Cântecele celor de departe	29
RiCo Retrospectivă 2016	30
teatru Claudiu Groza Realismul ficțiunii	31
Eugen Cojocaru Visul unei nopți de vară ca baroc bombastic post-modern	32
film loan-Pavel Azap In memoriam Radu Gabrea	33
remember cinematografic loan Meghea O, lucky man!	34
colaționări Alexandru Jurcan Privirea celorlalți	34
plastica Silvia Suciu Capcanele lui Daniel Spoerri	36
Capcanele lui Daniel Spoerri
16 februarie - 19 martie, Muzeul de Artă Cluj-Napoca
Silvia Suciu
Daniel Spoerri	Trandafirul alb © Colecție particulară
O fotografie din 1959 ni-i înfățișează pe
Heinz Mack [1931, Lollar/ Germania] și
pe Daniel Spoerri [1930, Galați/ România]
la Anvers, alături de Otto Piene și alți adepți ai
Noului Realism: Jean Tinguely, Yves Klein. Pol
Bury... O masă pe care tronează berea, resturi de
mâncare și scrumierele pline, marcând momen-
tul de început al creației lui Daniel Spoerri. Acest
„instantaneu” marchează debutul demersului ar-
tistic care îl va face cunoscut pe Daniel Spoerri
pentru inovația pe care o aduce în arta plastică:
impunerea și dezvoltarea ideii de Eat Art. Câțiva
ani mai târziu, Spoerri avea să oprească acest gen
de chermeze într-un anumit punct, pentru a fixa
momentul sub forma unui tablou.
Daniel Spoerri s-a impus pe scena plastică
internațională prin așa-numitele “tablouri-cap-
cană”, un tip de asamblaj în care adună grupuri
de obiecte care rămân pe masă după un festin -
resturi, tacâmuri, veselă - transformând totul în-
tr-un tablou gata să fie expus pe perete. Artistul
definește aceste tablouri-obiect drept „...obiecte
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu
ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin
mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G347000xxxx B.N.
Trezoreria Cluj-Napoca.
aflate în poziții aleatorii, dispuse ordonat sau dez-
ordonat - pe mese, în cutii sau sertare - și fixa-
te exact în poziția în care sunt. Doar modul de
afișare se schimbă: întrucât rezultatul se va numi
„tablou”; ceea ce era dispus în plan orizontal va
fi dispus în plan vertical. De exemplu, tot ceea ce
rămâne după consumarea unei mese va fi lipit de
tăblia acesteia, care va fi agățată pe perete.” Pentru
realizarea acestor instalații, artistul colectează
obiecte de uz cotidian, le asamblează pe un su-
port adecvat temei pe care dorește să o abordeze
[tăblia unei mese, un scaun, un platou, o cutie,
etc.], montând întregul ansamblu pe verticală.
Dinamismul plastic se naște din relațiile subtile
create între obiecte, sau chiar din diferitele aspec-
te ale aceluiași obiect. „Capcana” pe care Spoerri o
„întinde” publicului constă în faptul că acesta este
determinat să regândească semnificația și contex-
tul cultural al obiectelor prezentate.
Primul tablou-capcană - Micul dejun al Kichkăi
- este realizat de Spoerri în 1960, pornind de la
Continuarea în pagina 35
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
CORESI
mormon* «rdulul