TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore Zanc
Restrângerea consiliului consultativ a survenit
modificării Legii 189/2008, republicată.
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ștefan Manasia
(redactor șef adjunct)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Istorii cu scriitori
Scoase la lumină de Adrian Suciu
Din punct de vedere al istoriei literaturii române, una dintre arhivele cele mai valoroase și mai
necunoscute este Arhiva Camerei Deputaților. Foarte mulți scriitori au fost parlamentari,
angajați ai instituției, sau s-au intersectat, în activitatea lor, cu forul deliberativ, în diverse epoci
istorice. La inițiativa scriitorului Adrian Suciu, consilier parlamentar la Camera Deputaților,
revista „Tribuna” prezintă cititorilor, în serial, piese inedite și spectaculoase din Arhiva Camerei
Deputaților cu și despre scriitori. Ne propunem un demers de prezentare a unor documente cu
valoare istorică și nu unul de interpretare a acestor documente. Interpretarea rămâne în sarcina
istoricilor și, de ce nu, a cititorilor.
Consemnarea, în Registrul deputaților, a mandatului de deputat în Marea Adunare Națională a scri-
itorului Aurel Rău, ales deputat în Circumscripția Prundul Bîrgăului în legislatura a V-a a Marii
Adunări Naționale, care a început la data de 7 martie 1965.
Sursa foto: Arhiva Camerei Deputaților
ERATĂ
Autoarea articolului „Cabaretul Dada
sau Arta autoratării, Geneza, Războiul și
Apocalipsa”, apărut în numărul 343, la pagina
17, este Andreea Costea. Ne cerem scuze autoa-
rei și cititorilor pentru eroarea produsă.
Consemnarea, în Registrul deputaților, a mandatului de deputat în Marea Adunare Națională a scri-
itorului Dan Deșliu, ales deputat în Circumscripția Noicești, Regiunea Pitești, în legislatura a V-a a
Marii Adunări Naționale, care a început la data de 7 martie 1965.
Sursa foto: Arhiva Camerei Deputaților
Pe copertă: Maxim Dumitraș, Absență încercuită, lemn,-
nestrapol ,80 x 82 x 4cm
Maxim Dumitraș	Absență încercuită III,
lemn,metal,-170x150x60cm,instalatie, Muzeul de Artă
Comparată Sîngeorz-Bă i
Vizitați noul nostru site:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE
IN ENGLISH AND ROMANIAN
2
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
editorial
Apogeul metafizicii grecești
Scurtă incursiune în gîndirea platoniciană (IV)
■ Mircea Arman
Există, prin urmare, trei funcții sociale ale
Aletheiei în perioada Greciei arhaice. Pe de
o parte funcția poetică, funcția mantică și cea
de justiție practicată de regii-judecători. Elementul
comun al acestor trei funcții și esența Aletheiei în
această perioadă este clarviziunea, iar modul ei au-
tentic de exprimare este logos-ul.
Odată cu reforma hoplitică și trecerea la organi-
zarea falangei, epoca eroică, aristocratică, se înche-
ie. Nu mai avem de a face cu războinicul solitar, cu
eroul homeric, funcția războinică și așa-zisa „de-
mocrație militară” guvernată de „es meson1” și de
întreaga civilizație creată în jurul acestui concept,
apune.
Cu falanga ia naștere cetatea și domnia cetății
în civilizația greacă. Fiind deja un atribut al de-
mos-ului, lupta devine un ce organizat, aidoma
cetății.
Tot ca un om al demos-ului, despuiat de funcțiile
sale mantico-religioase, apare acum poetul. Odată
cu Simonides din Keos, spune Detienne, Aletheia
își pierde funcția sacrală în gîndirea grecilor trăi-
tori în perioada arhaică.
Poetul nu mai este un purtător și „stăpînitor”
privilegiat de Aletheia. Ajuns să fie plătit pentru
munca sa, aidoma sofiștilor cu care se aseamănă
din ce în ce mai mult, poetul este, treptat, asimilat
celui care stăpînește apate. Apate este înșelăciune
și iluzie și nu mai are nimic de a face cu Aletheia.
Cel care compune peanii nu mai este deținătorul
memoriei sacre, conținătoare de adevăr, el devine
un fel de „tehnician” al memoriei, un meșteșugar
(banausos).
Prin apate se ajunge la doxa, adică la părere, care
nu mai are nimic de a face, poate doar tangențial,
cu mistica adevărului. Poetul inspirat, stăpînitor al
adevărului sacru (Aletheia) este tot mai puțin pre-
zent în lumea grecească. Poezia devine tributară
doxei și mnemotehnicii.
Este perioada în care apar primi sofiști, în care
cunoașterea devine meserie. Memoria laiciza-
tă devine izvorul doxei și a „științei” politicului.
Cuvîntul nu mai este creator de lume, el nu mai re-
levă trecutul, prezentul și viitorul, mulțumindu-se
să aplice asupra celor reale (pragmata).
Primii sofiști fiind, de fapt, oameni politici, oa-
meni care au simțul pragmatic foarte dezvoltat,
care gestionează lucrurile în devenirea lor și care
au un real talent de comunicare cu oamenii.
Pentru realizarea obiectivelor lor aceștia nu ezi-
tă să apeleze la înșelătorie (pseudes) și persuasiu-
ne (Peitho), conștientizînd faptul că logos-ul este
unealta potrivită pentru a conduce, modela și do-
mina cetatea.
Odată cu laicizarea logos-ului, respectiv a me-
moriei, apare, cu tot mai multă evidență declinul
Aletheiei. Se înfăptuiește, de fapt, trecerea de la gîn-
direa mitică la cea rațională.
Și așa cum am mai demonstrat-o, acest pas nu
s-a făcut prin miracol, cum credea John Burnet2,
sau doar prin devenirea mitului, cum o face Francis
Mcdonald Cornford3, ci prin nașterea și metamor-
fozarea unor structuri sociale, prin înființarea de
noi structuri instituționale, prin laicizarea drep-
tului, prin împămîntenirea doxei, democratizarea
structurilor militare și dispariția Aletheiei.
Dincolo de a fi un simplu concept Aletheia este
o adevărată instituție, o idee călăuzitoare, aidoma
acelora care au fondat marile mișcări religioase și
au condus spiritual lumea.
Apariția lui Simonides și a sofiștilor, însă, rupe
această tradiție și instaurează în cultura și civili-
zația greacă domnia adevărului ca adecvare a lo-
gos-ului la realitate, la lucru. Este, într-un fel, con-
știentizarea dominației intelectului asupra lumii
exterioare, care, prin Aristotel, și mai apoi prin
Thoma de Aquino va statua acel „adecquatio rei ad
intellectus” și va marca pentru totdeauna spiritul
științific european.
Poeții, politicienii, cei ce se ocupă cu sofistica și
retorica, artiștii - pictorii, sculptorii, muzicienii -
sunt cu toții philodoxoi.
„Or, afinitățile pe care doxa le are cu apate și cu
formele de ambiguitate își pot găsi confirmarea în
anumite semnificații fundamentale pe care le are
doxa. [...]. Din punct de vedere funcțional, doxa
este subordonată lui Peitho4, care substituie o doxa
unei alte doxa, departe de a aparține domeniului lui
Episteme, doxa ține de domeniul lui Kairos, «tim-
pul acțiunii umane posibile», timpul contingenței
și al ambiguității. Instabilitatea care caracterizează
doxa este un fapt fundamental: doxai sunt de ace-
eași natură ca statuile lui Dedal «ele o iau la fugă
și dispar». Nimeni nu a pus în evidență mai bine
decît Platon aspectele de ambiguitate; Philodoxoi,
spune el, sunt «cei cărora le place să asculte glasuri
frumoase, să privească culori frumoase și toate
frumusețile de acest fel». Aceștia sunt oameni care
se ocupă de lucrurile intermediare, cele ce țin deo-
potrivă de Ființă și de Non-Ființă. Platon recurge
la următoarea comparație: «ele se aseamănă acelor
vorbe cu două înțelesuri care se rostesc la masă și
ghicitorii copilărești cu eunucul care lovește lilia-
cul, în care trebuie ghicit cu ce și unde l-a lovit».
[...]. Doxa este forma de cunoaștere care se potri-
vește cu lumea schimbării, a mișcării, cu lumea
ambiguității, a contingenței. «Cunoaștere inexactă,
dar cunoaștere inexactă a inexactului»5.
În această perioadă „a ieșirii din sine a grecu-
lui”, doar sectele mistico-filosofice mai păstrează,
spre sfîrșitul secolului VI Î.Ch., un tip de gîndire
apropiat de gîndirea „veche”, mantico-religioasă, și
în constantă și vădită opoziție cu gîndirea de tip
sofistic al cărei principiu fundamental tocmai l-am
expus.
Această opoziție este una evidentă, întrucît nu
acceptă nimic din gîndirea contemporană laicizan-
tă și deschisă spre exterior, axată pe praxis și dedi-
cată demos-ului.
Cei ce trăiesc în interiorul acestor confrerii
mistico-filosofice resping apetitul pentru politic6
și mase (demos) năzuind spre o viață interioară și
spre mîntuirea personală.
În aceste structuri închise vor apărea pentru
prima oară ideile privitoare la obîrșia divină și ne-
muritoare a sufletului legată de structura străveche
a Aletheiei, urmînd ca Platon, în Phaidros, să le
decanteze și să le dezvolte ridicîndu-le la rang de
doctrină personală.
Desigur, pînă la Platon, filosofii care îl vor
precede, în speță, Parmenide, va pune proble-
ma Aletheiei în termenii ei originari, aducînd în
Maxim Dumitraș	Absență încercuită III,
lemn, metal, 170 x 150 x 60cm
discuție, pentru prima oară, chiar dacă la modul m
etaforic încă, problema Unului și a Ființei ca fiind
odraslele Aletheiei.
Astfel, apare pentru prima dată în cultura grea-
că ideea după care deasupra Ființei și Unului se află
adevărul (Aleteheia), ca izvor prim al existenței.
Cele două curente de percepere a adevărului, cel
bazat pe doxa (sofistic și democratic) și cel al sec-
telor mistico-filosofice însușit de Parmenide vor
merge în paralel în conștiința culturală grecească
pînă în metafizica lui Platon.
Există două tipuri de adevăr expuse de Platon în
opera sa. Unul dintre ele este numita Aletheia, iar
celălalt este adevărul onomaton, adică adevărul ca
adecvare a intelectului la lucru.
Pentru a putea vedea ce înțelegea Platon prin
Aletheia, va trebui să facem un scurt excurs în ana-
tomia unui alt termen platonician care a suscitat
un viu interes și a cărui interpretare a cunoscut cele
mai variate soluții.
Termenul în discuție este anamnesis și îl găsim
în mai multe dintre dialogurile7 platoniciene. Să
vedem însă care este legătura între anamnesis și
Aletheia și care este viziunea lui Platon relativ la
Aletheia ca anamnesis.
Am văzut că Aletheia poate însemna, printre
altele, „fără uitare”, fiind un atribut al memoriei
(Mnemosyne) fiind legată de conceptul de prezență
eternă(Parmenide).
În imaginarul platonician desfășurat atît de
sugestiv în Phaidros, omul a trăit cîndva în pro-
ximitatea zeilor avînd posibilitatea nemijlocită de
a vedea ideile. Însă din cauza constituției sale atît
de asemănătoare lumii sensibile omul și-a pierdut
propensiunea pentru „înalt” și s-a lăsat cuprins
de atracția pentru lumea sensibilă. Această cădere
din înaltul sacru al ideilor l-a făcut să nu mai poa-
tă avea acces la acestea decît cu imensă dificulta-
te, prin intermediul unui efort intelectual susținut
care, pornind de la analiza multiplicității senzații-
lor, ajunge la o anumită unitate, prin intermediul
contempației.
Acest act intelectual, de profundă reflexie, este
văzut de Platon ca o „reamintire” (anamnesis) a
lucrurilor văzute de sufletul său în vremea în care
„însoțea Zeul” și în care omul avea acces direct la
Idee.
Totuși, trebuie să o spunem, ideea nu este atît de
nouă precum lasă să se înțeleagă șeful Academiei,
fiind extrem de apropiată mitului ciclurilor, con-
form căruia, în epoca de aur, cum arătam la
O
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
3
o
vremea potrivită, oamenii trăiau ca zeii și cunoș-
teau, aidoma lor, prin intermediul theoriei.
Este binecunoscută povestea lui Platon din
dialogul Menon în care, pornind de la tradiția
mantică și ajungînd la poeți și poezie, adică la
tot de înseamnă „act inspirat”, filosoful grec
ajunge la concluzia că sufletul este nemuritor
și că, în decursul timpului, a suferit numeroa-
se reîncarnări, prin urmare, datorită experien-
țelor nesfîrșite a devenit omniscient.
Pornind de aici și dorind să arate în mod
concret, prin experiență, ceea ce susținea la
modul teoretic, Platon pune anumite întrebări
unui sclav al lui Menon care nu părea a ști ni-
mic altceva decît limba greacă. Grație tehnicii
„moșitului” (maieutica) sclavul analfabet re-
ușește să demonstreze o teoremă geometrică.
Și cum toate răspunsurile aparțin sclavului,
Socrate trage concluzia că toate aceste cunoș-
tințe ar fi preexistat în intelectul acestuia, de-
monstrarea teoremei nefiind altceva decît un
proces de reamintire (anamnesis).
Această temă a „reamintirii” (anamnesis) se re-
găsește și în Phaidon unde Kebes ne spune că oa-
menii întrebați cu un anume meșteșug „află singuri
toate lucrurile așa cum sunt”. Prin urmare, dacă ști-
ința și rațiunea necesare nu ar fi fost preexistente,
omul nu ar fi reușit niciodată să le „redescopere”.
Prin urmare, a învăța, nu este altceva decît a ne re-
aminti.
Sigur, există, după opinia platoniciană, două
feluri de anamnesis, adică de „scoatere din uitare”,
amîndouă legate organic de Aletheia, însă vizind
două tipuri diferite de adevăr.
Una dintre cele două ipostaze este legată de
manta și este modalitatea de acces la adevăr
(Aletheia) a celor „atinși” de divinitate, cum sunt
profeții și poeții. Așa cum arătam și altădată,
Platon descoperă patru tipuri de „inspirații divi-
ne”, respectiv: mania poetică, mania rituală, mania
profetică, mania erotică8. Cu excepția ultimei, toate
cele trei tipuri de „man^^” sunt deja menționate în
miturile grecești și în Theogonia lui Hesiod și au
fost discutate de către noi cu puțin timp înainte.
Totuși, datorită acestei stări vecine cu nebunia,
prin acest dar divin, sufletul poate iarăși să ajungă
în starea de a contempla ideile, prin efortul suprem,
spune Platon, al ieșirii din sine (enthousiasmos).
A doua cale este calea „reamintirii neposedate”,
legată de cunoașterea dianoetică și desfășurată de
către Platon în dialogul Menon9.
Legat de termenul anamnesis și de dezbaterile
contradictorii care au avut loc vom aminti aici cîte-
va opinii așa cum le găsim enunțate de către Anton
Dumitriu în celebra sa Aletheia10.
Plecînd de la un studiu semnat de Mary F.
Rousseau11, savantul român arată că, luînd ca punct
de plecare mai multe mituri, între care cel al ciclu-
rilor sau nemurirea sufletului s-au născut o su-
medenie de tendințe de interpretare a termenului
Aletheia. „Avem astfel: o interpretare tradițională
literară a «mythului amintirii» și, mai recent, o în-
cercare de «a demythologiza» această teorie, adică
de a considera mythos-ul ca un «aspect tematizat»
al cunoașterii noastre, ca inferența, formularea de-
finițiilor sau structurarea experienței sensibile prin
structuri psihice înnăscute.12 Divergentă față de
aceste modalități de interpretare este concepția lui
Schleiermacher, care a acceptat o strînsă legătură
între ergon (acțiune), mythos și logos, în dialogu-
rile lui Platon. După părerea lui și a celor care l-au
urmat aceste scrieri nu sunt decît «psyhodrame»
cu intenția de a provoca pe cititori să intreprindă o
cercetare filosofică.
La rîndul său, Mary F. Rousseau, pentru a găsi
o interpretare a termenului anamnesis în spiritul
marelui filosof, a încercat o «remythologizare» a lui
Platon, numind chiar ideea de anamnesis «mythul
reamintirii» - Myth of Recollection. Mythurile nu
pot fi analizate, după acest autor, prin soluții siste-
matizate și finale, ca și cum ar fi un «puzzle logic»,
ele pot fi luate numai ca luminănd o problemă,
dar nu ca o explicație finală. Pasajele din dialogu-
rile platonice care se referă la «reamintire», fiind
considerate toate mythice, nu pot da, după această
concepție, o explicație completă a ceea ce este ana-
mnesis, dar pot să dea o perspectivă pentru cerce-
tare. De altfel, după acest autor, chiar din textele
platonice ar rezulta că nu toată cunoașterea este o
«reamintire». Această concluzie este în opoziție cu
textele, deja citate, din Phaidon și din Menon, care
afirmă clar că întreaga cunoaștere - fie dianoetică,
fie noetică - este o anamnesis”.
Enumerarea autorilor care contestă universa-
litatea anamnesei ca singur mijloc al cunoașterii
la Platon este continuată de Anton Dumitriu13 cu
exemplul cercetătorului italian Valerio Meattini14
care consideră că legătura cu miturile care sunt în
legătură cu doctrina reamintirii este slabă. El ara-
tă că, în modul în care se desfășoară dialogul cu
scalvul din Menon, apare întrebarea dacă dialogul
și faptul de a intra în dialog nu sunt legate de remi-
niscență.
Problema își găsește răspunsul, spune Dumitriu,
în chiar dialogul Menon, unde dialogul dintre
Socrate și prietenul lui își găsește următoarea fi-
nalitate: „Este adevărat că le va ști fără să îl învețe
nimeni, numai din întrebări, regăsind singur, din
sine însuși, toată știința.”15
Sigur că aceste deosebiri de viziune se datorează,
așa cum se întîmplă cu toate textele transmise din
antichitatea greacă, nesiguranței textului transmis,
iar aceste interpretări variate după care ar exista
mai multe sensuri ale anamnesei a reușit, de multe
ori, să se impună.
Problema legării anamnesei de mit și interpre-
tarea mitologică a doctrinei reminiscenței tinde
să ducă în eroare. Într-o asemenea greșeală cade
și Percival Frutiger care în cartea sa Les Mythes
de Platon16, crede că există două căi de abordare a
„doctrinei reamintirii”, una care este dezvoltată de
Platon în Menon și care este de natură mitică și o
alta, dezvoltată în Phaidon, care este dialectică.
Nu credem că această interpretare duală poate
sta în picioare. În primul rînd, să vedem ce termeni
folosește filosoful grec pentru a reda noțiunea de
„reamintire”. Platon folosește doar cîteodată terme-
nul de mneme (celălalt nume al zeiței Mnemoyne),
deși avea la dispoziție și alte noțiuni precum
hypomnesis sau mneia.17 Cuvîntul cel mai folosit
este anamnesis „forjat chiar de el” (Dumitriu).
Întrebarea firească este de ce Platon care avea la
îndemînă lexemele mai sus amintite a fost nevoit să
creeze un nou termen, anamnesis?
Că termenul în discuție are o evidentă legătură
cu cel de memorie nu o poate nega nimeni, însă
înțelesul său mai profund, spune Hegel, este cel
„de a se interioriza, de a intra în sine”. „În acest
sens, putem spune că cunoașterea generalului nu
este altceva decît o reamintire, o intrare în sine; se
poate spune că din ceea ce se prezintă mai întîi în
chip exterior și este determinant ca diversitate noi
facem ceva interior, ceva general prin faptul că in-
trăm în noi înșine, prin faptul că în felul acesta de-
venim conștienți de interiorul nostru.”18
Prin urmare, anamnesis nu este un simplu pro-
ces de reamintire ci, mai degrabă unul de re-crea-
ție, unul în care individul trece de la potență la act,
Maxim Dumitraș
Locuirea sunetului,
lemn, obiect bronz, 60 x 60 x 5cm
printr-un mod de cunoaștere care se află perpetuu
în act (anamnesis). Legătura cu modalitatea de a
re-crea lumea specifică „stăpînătorilor de adevăr”
nu poate fi evitată, Aletheia fiind re-creerea lumii,
a existenței, a actului prin intermediul memoriei.
Acest anamnesis nu este decît „uitare fără uitare”
adică înstăpînirea perpetuă a memoriei.
Nimeni nu s-a gîndit, și mulțimea cercetători-
lor care spun acest lucru o dovedește cu prisosin-
ță, să spună că anamnesis este un termen în afara
gîndirii mitologice, și totuși el este mult mai mult.
Este evident că Platon nu avea cum să ignore, nici
nu o va face, dealtfel, gîndirea filosofico-religioasă
a sectelor mistice. În interiorul acestei gîndiri s-a
păstrat în întregime concepția arhaică a Aletheiei.
De aceea, Memoria (Mnemosyne) va juca un rol
esențial în construcția platoniciană a anamnesei.
Ca element fundamental al intelectului (sufletu-
lui), memoria re-creează și re-prezentifică lumea
superioară a ideilor, dar, în același timp, reconstru-
iește, interior, lumea exterioară a sensibilului, feno-
menalul. Ea este liantul și motorul reprezentărilor
sensibile și a celor noetice, în același timp. Această
anamnesis este tot ceea ce este opus uitării (lethe),
așa cum nu este neapărat Aletheia opusul Lethei
și cum greșit consideră Anton Dumitriu.19Abia la
Platon putem vorbi de o opoziție anamnesis - lethe
și, implicit, una aletheia - lethe.
Nicăieri în tradiția culturală grecească, pînă
în metafizica platoniciană, nu putem vorbi, de la
primele determinări mitice și pînă la Homer sau
Hesiod, trecînd prin doctrinele sectelor filosofi-
co-mistice ale secolelor VI-V ÎCh., de o opoziție
explicită a termenilor de aletheia - lethe, ci, mai
curînd, de o reală complementaritate a acestora.
Această pereche a contrariilor anamnesis - lethe,
vine în istoria grecească a filosofiei ca o noutate, iar
la Platon, această stare „fără uitare” este starea de
Aletheia, legată de ideea de memorie perpetuă. Dar
întrucît memoria re-crează continuu realitatea,
Aletheia se leagă de ființă și existență. Existența (to
on) este pentru Platon și pentru întreaga filosofie
grecească, Adevărul.
Greșește Heidegger atunci cînd afirmă că ade-
vărul la greci este doar „Unverborgenheit”20, adică
scoatere din ascundere, termen potrivit concepției
mitice despre adevăr, dar neconform gîndirii fi-
losofice, de la primele determinări parmenidiene
și, mai ales, în elaborata metafizică platoniciană.
Adevărul ca anamnesis la Platon înseamnă, în pri-
mul rînd, existență și a gîndi, prin urmare înseam-
nă în modul cel mai originar ființă (to on) și a fi.
Avînd în vedere acest fapt, vom trece la al doi-
lea sens al aletheiei în gîndirea grecească, sens pe
4
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
care Heidegger, în lucrarea mai devreme citată, îl
ratează, afirmînd, în mod inadmisibil, că sensul
adevărului ca adecvare a intelectului la realitate își
face apariția în gîndirea grecească doar odată cu
metafizica lui Platon.
Nu ne vom referi aici la disputa pe care Paul
Friedlander, probabil unul dintre cei mai avizați
comentatori ai operei platoniciene, a avut-o cu
Martin Heidegger și în care, acesta din urmă, s-a
văzut nevoit să se declare învins.
Noi credem că Heidegger nu a sesizat latura
„profană” a sensului Aletheiei, decelabilă din însăși
carcaterul sacru al creeri realității, cînd gîndul, la-
tura noetică a sufletului, se pliază perfect pe rea-
litatea pe care el însuși o crează prin intermediul
memoriei și a logos-ului.
În exercițiul mantic al pitonisei sau în evocarea
plină de har a bătăliei Ilionului se găsește, dincolo
de Aletheia ca „scoatere din ascundere” și aletheia
ca adecvare a realității la intelect, așa cum, întot-
deauna, în actul sacru își află locul întotdeauna
profanul și viceversa. Caracterul profan al adevă-
rului ca Aletheia este unul complementar așa cum
uitarea (Lethe) este complementară Aletheiei, ade-
vărului.
Prin urmare, nu putem vorbi, așa cum face
Heidegger21, de o mutație a sensului Aletheiei care:
„de acum încolo [...] nu se mai desfășoară ca esen-
ță a stării de neascundere provenind din propria
bogăție a esenței, ci ea se mută către esența acelei
^8Ea. Esența adevărului abandonează trăsătura ei
fundamentală: starea de neascundere.”
Sigur că în sistemul platonician al ideilor, ideea
de Bine ocupă locul central, preluînd, oarecum, ro-
lul Aletheiei din perioada arhaică, însă Aletheia pla-
toniciană, ca expresie a realității(to on) și ca identic
al ei, este tot ceea ce este „cel mai esențial” pentru
ființarea numită om.
Oricum, o spunem cu riscul de a ne repeta, încă
Homer și Hesiod folosesc pentru a enunța o situ-
ație oarecare ca fiind veridică termenul Aletheia,
prin urmare, nu poate fi vorba de o deturnare și o
schimbare dramatică a sensului adevărului în filo-
sofia lui Platon.
Identitatea dintre anamnesis și Aletheia în filo-
sofia lui Platon vădește tocmai un raport de adec-
vare. Pentru că, dacă adverbul ana22 din anamne-
sis, înseamnă „în sus”, iar mnesis vine de la mneme,
deci memorie, înseamnă că anamnesis este tocmai
„mai sus de memorie”, adică tocmai în sfera ideilor,
unde se găsesc prototipurile, esențele, realității.
Totuși, noi nu trebuie să cădem în greșeala lui
Heidegger23, care nu face nici o diferențiere între
modul ontologic al adevărului, pe care tocmai l-am
expus, văzut ca identitate între to on și și nous, și
adevărul ca adecvare a lucrului la intelect.
Diferența majoră constă tocmai în faptul că,
dacă în primul caz avem de a face cu identitatea
între gîndire și idee ca esență ultimă a lucrului, în
cel de al doilea, prezent și el în aletheia grecească,
vom vorbi de adecvarea intelectului la copiile idei-
lor, care sunt lucrurile sensibile, fenomenalul.
Pe de altă parte, nu putem fi de acord nici cu o
altă idee heideggeriană expusă în Vom Wesen der
Wahrheit24, după care „Das Wesen der Wahrheit
ist die Freiheit”, pe care filosoful german o dega-
jă din cunoscuta „parabolă a peșterii” expusă în
Republica.
Sensul ultim al adevărului, esența lui, nu este,
în filosofia lui Platon, libertatea. Dacă luăm sensul
grecesc al termenului (eleutheria), adevărul poate
fi văzut drept o eliberare, așa cum în parabola dez-
voltată de Platon, sclavii (unii dintre ei) se eliberea-
ză de lanțurile cu care au fost legați încă din copi-
lărie și ies la lumină, ajutați de paideia (educația).
În sesul heideggerian, paideia este drumul spre
eliberarare. Relația dintre aletheia și paideia duce
spre eliberare, spre relevarea, prin efort intelectual,
a ideilor, a esenței realității, a adevărului ontolo-
gic. Prin urmare sensul „scoaterii din ascundere” a
adevărului nu este libertatea, ca ultim temei, ci eli-
berarea(eleutheria) ca proces al educației (paideia).
Astfel trebuie privită și interpretarea platonici-
ană a Aletheiei drept „alergare divină”25, întrucît
efortul continuu al intelectului de a se elibera de
datele sensibilului, de a se ridica spre lumina pură a
ideilor, este văzută ca o Ale-theia, adică ca și „aler-
gare divină”.
În ceea ce privește esența și temeiul noțiunii de
Aletheia în filosofia lui Platon, aceasta este ideea de
bine, Binele.
Particula ag din agathon devoalează înțelesuri
care pot fi legate de „a conduce” și „de a fi pur”26.
Prin urmare în însăși esența termenului agathon
găsim încriptate sensurile de „conducere” și „pu-
ritate”. Așa cum soarele, care este derivatul Binelui
pentru lumea sensibilă, este cel care conduce aceas-
tă lume, o face posibilă prin lumină și căldură și
este tot ce este mai pur în această lume fenomenală,
tot așa, Binele face posibilă lumea ideilor, a realității
ultime, ontologice, care este identică Aletheiei. În
acest sens, adevărul - Aletheia - este identic - cu
ființa (to on), cu realitatea.
Oprim aici cercetarea noastră asupra filosofi-
ei platoniciene, abținîndu-ne de la a repovesti la
modul exhaustiv dialogurile filosofului grec, așa
cum fac toate istoriile filosofiei pe care le-am avut
la îndemînă, și rămînînd fideli ideii noastre de a
explicita și interpreta cele mai importante concepte
platoniciene, am încercat, prin aceasta, o oglindire
mai clara a ideilor gînditorului grec și nu a diegezei
de tip filosofic, urmărind oarecum ideea hegeliana
de a „nu povesti nici o poveste”.
Bibliografie selectivă
Texte
Platon, Opere, 7 vol., Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1974 - 1993.
Plato, Opere complete, J. Burnet (6 vol., Oxford, 1892 -
1906).
Studii
Annas (J.), An Introductions to Plato s Republic, Oxford,
1981.
Aubenque (P.), Problema ființei la Aristotel, București,
1988.
Brehier (E.), Histoire de la Philosophie I, Paris, 1928.
Brun (J.), Socrate, Paris, 1969.
Cherniss (H.), Aristotle's Criticism of Plato and the
Academy, Baltimore, 1944.
Chevalier (J.), Histoire de la Pensee I, Paris, 1955.
Detienne (M.), Stăpînitorii de adevăr în Grecia arhaică,
București, 1996.
Dumitriu (A.), Istoria logicii, vol. I, București, 1993.
Dumitriu (A.), Aletheia, București, 1984.
Festugiere (A., J.), Contemplation et vie contemplative se-
lon Platon, ed. II-a, Paris, 1950.
Friedlander (P.), Platon, 3 vol., ed. nouă, Berlin, 1964 -
1975.
Frutiger (P.), Les Mythe de Platon, Paris, 1930.
Gaiser (K.), Il paragone della caverna, Napoli, 1985.
Gomperz (T.), Le penseurs de la Grece, vol. I-III, Paris,
1928.
Guthrie (W.), A History of Greek Philosophy, vol. IV,
Cambridge, 1975.
Hegel (G.W.F.), Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. I,
București, 1963.
Heidegger (M.) Vom Wessen des Wahrheit, în Wegmarken,
Frankfurt am Mein, 1967, am folosit și traducerea româ-
nească, București, 1988.
Jolly (H.), Le Renversment platoniciene, Paris, 1974.
Klein (I.), A commentary on Plato's Meno, Chapel Hill,
1965.
Kramer (H.J.), Platone e i fondamenti della metafisica.
Saggio sulla teoria dei principi e sulle dottrine non scritte di
Platone, Milano, 1982.
Mondolfo (R.), Socrates, Buenos Aires, 1955.
Murdoch (I.), The Fire and the Sun: Why Plato Banished
the Artists, Oxford, 1977.
Natorp (P.), Platos Ideenlehre, ed. a II-a, Darmstadt, 1961.
Oehler (K.), Die Lehre vom noetischen und dianoetischen
Denken bei Platon und Aristoteles, Munchen, 1962.
Robin (L.), La pensee grecque, Paris, 1923.
Robin (L.), Le rapport de l’Etre et de la connaissance dapres
Platon, Paris, 1957.
Russel (B.), Istoria filosofiei occidentale, vol I, București,
2005.
Stemmer (P.), Platons Dialektik, Berlin, 1992.
Sthuhl (M-P.), La Fabulation platonicienne, ed. a II-a,
Paris, 1968.
Szlezak (A. Th.), Noul Platon, 2 vol., Cluj-Napoca, 2007-
2008.
Zeller (E.), Die Philosophie der Griechen, vol. II, 1, Leipzig,
1922.
Wieland (W.), Platon und die Formen des Wissens,
Gottingen, 1982.
Note
1	Vidi, Marcel Detienne, Stăpânitorii de adevăr în
Grecia arhaică, București, 1996, pp. 145-174.
2	John Burnet, Op. cit., passim.
3	Francis McDonald Cornford, Op. cit., passim.
4	Persuasiunea și seducția.
5	Marcel Detienne, Op. cit., pp. 186-189.
6	Cu excepția notabilă a pythagoreicilor a căror apetit
pentru politică și complot politic sunt bine cunoscute.
7	Phaidros, 249 b-c; Menon, 81 a-b, d; Republica, XIII,
524 d; Phaidon, 72 e, 73 a-b, 75 d.
8	Platon, Phaidros, 265 b.
9	Vidi, supra.
10	Anton Dumitriu, Eseuri, Ed., Eminescu, București,
1986, pp. 448-454.
11	Mary F. Rousseau (Marquette University),
Recollection as Realization - Remythologizing Plato (The
Review of Metaphysics, 2, 1981, p. 337-348.
12	Despre acest curent tratează John E. Thomas, în
studiul Anamnesis in New Dress (New Scholasticism, 51,
1977, p. 328-349), (N.a.).
13	Anton Dumitriu, Op. cit., p. 449.
14	Valerio Meattini, Temi filosofici nella dottrina plato-
nica della conoscenza (Filosofia, 1, Torino, 1979, pp. 113-
128.
15	Platon, Menon, 85 d.
16	Percival Frutiger, Op. cit., Alcan, Paris, 1930, p. 76.
17	Cf., Anton Dumitriu, Op. cit., p. 449.
18	Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei, Ed., Academiei,
București, 1963, pp. 489-490.
19	Anton Dumitriu, Op. cit., p. 451. Vidi supra.
20	Vidi, Martin Heidegger, Doctrina lui Platon despre
adevăr, trad. rom., în Repere pe drumul gîndirii, București,
1988, passim.
21	Martin Heidegger, Op. cit., p. 195.
22	Cf. J. Brun, Socrate, Paris, 1969, p. 89.
23	Martin Heidegger, Op. cit., passim.
24	M. Heidegger, Vom Wesen der Wahrheit, în vol.
Wegmarken, pp. 73-97, Klostermann, Frankfurt am
Mein, 1967.
25	Platon, Kratylos, 421 b.
26	Vidi, Anatole Bailly, Dictionnaire Grec-Franțais,
Hachette, Paris, 2000.
■
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
5
cărți în actualitate
Obsedanta boală a lui
Eminescu
■ Constantin Cubleșan
Gavril Cornuțiu
Tragedia și suferințele omului Mihai Eminescu.
Ultimii șase ani de viață
București, Editura Saeculum vizual, 2016
De vreo două decenii încoace, una din pre-
ocupările obsedante ale eminescologiei
(critici, istorici literari dar și diverși oa-
meni de știință, de cultură în general) a fost ace-
ea de a căuta, în limita posibilităților de cercetare
ale fiecărui individ în parte, să elucideze cauze-
le morții lui Mihai Eminescu și, în consecință,
justa diagnosticare a bolii de care suferea acesta,
varianta sifilisului fiind, în general, repudiată. În
2015, un mare colectiv de specialiști în diferite
domenii ale științelor s-a reunit pentru a publica
într-un masiv volum de studii opiniile în această
privință, nădăjduind, firește, să aibă astfel ulti-
mul cuvânt și disputa să fie încheiată, cel puțin
deocamdată: Maladia lui Eminescu și maladiile
imaginare ale eminescologilor (Editura Fundației
Naționale pentru Știință și Artă, București). Încă
din formularea titlului se vede limpede carac-
terul polemic al volumului, al studiilor în sine.
Dar, departe de a pune capăt discuției, volumul a
stârnit, la rândul său, replici. Una dintre acestea
aparține unui psihiatru, medic „specialist de larg
orizont”, cum îl caracterizează I. Oprișan, dr.
Gavril Cornuțiu, „cercetător cu rezultate accep-
Mihaela Ursache-Apostol
Ex libris Cristian Ursache (2000)
tate și publicate în reviste internaționale de pro-
fil”, adică în psihiatrică, lansând la rândul său un
studiu analitic al bolii marelui poet: Tragedia și
suferințele omului Mihai Eminescu. Ultimii șase
ani de viață, evident un volum... polemic (în
ciuda faptului că autorul ne atrage atenția: „Stu-
diul nu se vrea polemic”). Domnia sa n-a fost
invitat să se pronunțe în cauza respectivă, în vo-
lumul academic, așa încât demersul său trebuie
inventariat. în adăugire, cu atât mai mult cu cât
tocmai o analiză psihiatrică lipsește, după cum
ține să ne încredințeze: „Eugen Simion ridică
problema. Acad. Ioan Aurel Pop și colab. descriu
cu claritate contextul socio-politic și economic
intern, precum și ancorarea internațională a Ro-
mâniei acelor ani. Prof. Călin Giurcăneanu (der-
matolog) demonstrează «fără fisură» inexistența
infecției sifilitice, fie ea congenitală, fie dobândi-
tă, precum și că ulcerațiile de la picioare nu erau
leziuni sifilitice. Prof. Bogdan Popescu (neuro-
log) demonstrează cu aplombul profesionistului
care își stăpânește specialitatea că este exclus
un sifilis cu afectare cerebrală, adică psihoza lui
Eminescu nu provine de la un creier afectat de
sifilis. Prof. Eduard Apetrei (cardiolog) demon-
strează că moartea poetului s-a produs pe cale
cardiacă, iar date științifice aduse la zi arată că
mercurul accelerează și agravează leziunile va-
selor arteriale făcând «posibilă apariția manifes-
Juri Orlov (Estonia) Ex libris Maria Florescu (2000)
tărilor clinice ale aterosclerozei la un om tânăr».
Dr. Codruț Sarafoleanu (specialist ORL) preci-
zează în mod profesionist clinic de ce o otită a
poetului nu îi putea afecta creierul. Profesorul
Vladimir Beliș (medic legist) demonstrează ire-
levanța informațiilor aduse de către parodia ne-
cropsihică a lui Eminescu. Acad. Victor A. Voicu
(toxicolog) demonstrează corelația dintre into-
xicația cronică cu mercur și simptomatologia
suferinței lui Eminescu”. Așadar, „somaticienii
și-au făcut datoria. Rămânea de definit categoria
suferinței psihice”. Aceasta din urmă lipsind, dr.
Gavril Cornuțiu se oferă să o facă, independent
de respectivul colectiv academic. Domnia sa mai
adaugă și faptul că existau expertize în materie
și înaintea celor oferite de colectivul respectiv.
Anume, studiile unor I. Nica (neurochirurg), O.
Vuia (neurolog), Gh. Scripcaru (medic legist) și
V. M. Ciucă (jurist), care „au dezgropat un di-
agnostic betonat de vreme și au îndepărtat, ca
niște arheologi, poveștile și amatorismele, dez-
velind treptat fața bolii, care pe măsură ce era
scoasă la lumină se dovedea a nu fi sifilisul. Dar,
în privința precizării suferinței, sau a bolii psihi-
ce ei nu erau specialiști”, rămânând, așadar, „de
definit categoria suferinței psihice”.
Mai întâi, dr. Gavril Cornuțiu atrage atenția
asupra faptului că există o mulțime de informa-
ții privitoare la starea sănătății poetului, „expuse
haotic în literatura temei, unele contradictorii,
amestecând informațiile de la începutul suferin-
țelor cu cele de la sfârșit, fără a ține cont de sem-
nificația diagnosticală fundamentală a evoluției,
iar dintre informațiile necontradictorii unele
fiind credibile, altele ridicând serioase semne
de întrebare”. Cel mai mult îl irită „rollerienii”,
care se agită „cu ură, de câte ori istoria va bas-
cula, încercând ca vârcolacii să distrugă mituri
și să ronțăie simboluri”, acestora „nu trebuie să
le acordăm mai mare importanță decât schim-
bărilor vremii. Atâta văd, atâta înțeleg, atâta vor-
besc unii care sunt țuțerii celor cu ură în gușă și
cu venin în inimă”. Limbajul acesta, practicat, e
mai degrabă gazetăresc decât științific. Și îl aflăm
în continuare, încă și mai slobod. Referindu-se,
bunăoară, la opiniile mai vechi, dintr-o carte a
lui Zosim, dr. Gavril Cornuțiu se exprimă ast-
fel: „etichetarea este o flegmă pe ideea de știin-
ță” sau, în altă parte, atrăgând atenția că „știin-
ța înseamnă claritate, concizie și exactitate”, îi
condamnă pe cei care îl acuză pe poet „cu titlul
de simptom psihopatologic”, dovedind „lipsa
minimă de abilitate pragmatică”, pentru a se ex-
plica imediat: „Ei bine, atât eu care scriu cât și
dumneavoastră, toți care veți citi aceste rânduri,
suntem din acest punct de vedere niște păduchi
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
pe lângă potențialul pragmatic al lui Gigi Becali.
Și acum vă rog să vă puneți fiecare față în față cu
Gigi Becali și să judecați cât de anormali sunteți
față de acesta”. Las la o parte limbajul trivial, de
pamflet de proastă calitate literară și cad la un
acord cu dânsul când zice: „Din păcate spațiul
lingvistic românesc este plin de sifonari”.
Trebuie să observăm, în demersul analitic al
d-lui dr. Gavril Cornuțiu, rigoarea și metoda se-
rioasă pe care își construiește demonstrația. Ea
urmează zece trepte, sau segmente cum le nu-
mește, pedant, de abordare a subiectului. Mai
întâi justificarea acestei abordări, cum am văzut,
apoi necesarele precizări preliminarii, cu specifi-
carea metodei de lucru, apoi urmărirea semnifi-
cației medical psihiatrică a operei, în corelare cu
definirea (?!) mitului Eminescu, cercetarea perso-
nalității premorbide a lui Eminescu și stabilirea
momentului intrării în boală, după care efectu-
ează precizări preliminarii referitoare la analiza
suferințelor finale ale lui Eminescu, ocupându-se
pe larg de simptomatologia psihiatrică, urmărită
„prin prisma cercetării clinice medicale, specifi-
că domeniului” și, în fine, concluziile. Nici că se
putea o mai bună sistematizare a cercetării, pe
care însă nu o voi detalia, întrucât nu pun la nici
un fel de îndoială aprecierile, să le zic, diagnosti-
cale, formulate. Rețin însă, câteva chestiuni, să le
zic așa, de ordin general.
Dr.-ul Gavril Cornuțiu precizează, din capul
locului, că „orice rezistență are o limită”, obser-
vând comportamentul poetului de până la intra-
rea în boală, el fiind „un om normal care a creat
o poezie genială”. Această rezistență se referă la
„oboseala fizică, la stresuri, la orice fel de mizerii
trupești, la toxice, la neodihnă etc.”, la „condițiile
negative pe care existența ți le poate oferi”. Mai
întâi cată a stabili „cum o ducea” poetul, acesta
fiind „conștiincios și muncitor peste măsură”, cel
mai adesea ducând „singur greutățile gazetei”,
reținând că au existat „nopți petrecute cu con-
deiul în mână. Ș-a doua zi, palid, nepieptănat,
plin de cerneală pe degete, cu un teanc mare de
foi intra în tipografie, făcea corecturi și numai
seara, când gazeta începea să se învârtă la roată,
atunci își aducea aminte că e trudit și n-a mâncat
în ziua aceea” (Citatul se face după Al. Vlahuță).
Ia în considerare și comunicarea lui Ion Pop
Petrașcu: „locuia în general în spații locative în-
chiriate, în cămăruțe insalubre, unde stătea «ore
lungi și nopți întregi, singur, nemâncat, neîncăl-
zit, numai citind și meditând»”. La astea toate
se adaugă „abuzul de cafea, abuzul de tutun și
probabil ocazional (până la acea vârstă) abuzul
de alcool”. Și, intrând în dialog direct cu cititorii,
pune o întrebare esențială: „Câți dintre dumnea-
voastră credeți cinstit că ați rezista la asemenea
6 ani, zi de zi, fără concedii?” Răspunsul vine
imediat: „Nimeni nu are nici o șansă de a scăpa
nevătămat dintr-un asemenea concasor”. Apoi,
privitor la relația cu Veronica Micle: „Pentru un
bărbat care intenționează să se însoare, dar care
ar trebui să bage în cearșafuri, în fiecare seară,
picioare puroind, închipuiți-vă câte gânduri ne-
spuse și apăsătoare”, la care se adaugă „lovitura lui
Caragiale, vechiul său prieten. Vă puteți pune în
pielea lui Eminescu?”. Așadar, „oboseala creștea,
creierul se intoxica lent, dar cronic, dezamăgirile
se adunau [...] Norii corpului și norii sufletului
se apropiau periculos de masa critică pentru de-
clanșarea furtunii psihopatologice”. Și toate astea
pentru că, așa cum se mărturisea Veronicăi, era
un „jurnalist, deci calic”. Comentariul este, în
continuare eseistic: „Ei bine, când toate idealuri-
Arlen Kashkurevich (Belarus)	Ex libris Ulrike Lang (2000)
le ți se prăbușesc pe cap, pe fondul unei epuizări
la limită și cu un creier stors de cafea și tutun
ce se întâmplă? Se instalează deznădejdea”. După
înșiruirea tuturor acestor neajunsuri, concluzia
vine ca de la sine și dr. Gavril Cornuțiu o formu-
lează astfel: „Din toate cele de până aici reiese
că Eminescu a fost o victimă. A fost victima sa
însăși, deoarece ca structură îi prea păsa, era din
stirpea celor cărora le pasă până în pânzele albe.
Apoi a fost victima nepăsării generale. El a dat
pentru toți, pentru românitate totul, și nu a pri-
mit ceea ce avea nevoie. Sfârșitul lui Eminescu
nu este o boală, ci o tragedie”. Și, mai departe:
„dacă liberalii nu l-ar fi lovit în două momente
esențiale, alta ar fi fost evoluția și soarta sa. Dar,
cei pentru care și-a măcinat sănătatea, conserva-
torii (inclusiv Maiorescu) au mișcat doar formal
un deget. Dacă în acel moment Eminescu ar fi
fost scos din mediu, trimis la odihnă, viață cura-
tă și relaxată, el nu s-ar fi prăbușit în boală. Dacă
Maiorescu, sau ceilalți conservatori pentru care
se sacrifica «în calicie», i-ar fi oferit o slujbă care
să-i permită un venit decent să le poată aduce pe
Veronica și pe fetele ei la București, am fi asistat
la o altă evoluție. Dar, fiecare se gândea la el și
toți au fost de o nepăsare și insensibilitate acuza-
bilă. Și dezastrul odată dezlănțuit s-a desfășurat
în deplinătate”. Concluzie și verdict de specia-
list în psihiatrie. Ei bine, și cu asta - vorba unui
cuplet de șantan - ce-am făcut?! Am făcut că
ne-am întors la opinia lui Dobrogeanu-Gherea și
a socialiștilor de pe vremuri, impusă cu strășni-
cie de proletcultiștii de după război, conform că-
rora Eminescu este victima societății burgheze,
a exploatării nemiloase, a condițiilor de viață și
de muncă mizerabile, oferite de burghezo-moși-
erime etc., etc. Toată demonstrația riguros știin-
țifică a Dr.-ului Gavril Cornuțiu nu este altceva
decât argumentația științifică a teoriei gheriste.
Va să zică, după aproape două secole de cerce-
tări, de discuții, de polemici, ș.a., am luat-o iar
de la capăt. De ce? Cui folosește?... Ca să nu mai
vorbim de apa la moară pe care le-o dă celor care
susțin că T. Maiorescu este vinovat de moartea
lui Eminescu; opinie susținută în ultimele dece-
nii cu fanatism de către diverși eminescologi, ce
aduc argumente credibile (asupra cărora se im-
pune, totuși, un recurs pertinent) în acest sens.
Iar în concluziile generale ale studiului dr.-ul
Gavril Cornuțiu spune limpede: „Implicarea,
sau neimplicarea, altor factori extrapersonali lui
Eminescu în evoluția lui spre deces este o pro-
blemă în care medicii au o minimă competență.
Aici este rolul avocaților, judecătorilor, procu-
rorilor, criminaliștilor și ziariștilor de a clarifica
lucrurile. Dar, ele nu pot fi clarificate decât știin-
țific, neutru, nu de proto, cripto sau fantome, dar
nici de rollerieni. Medicii nu pot vorbi decât des-
pre culpă medicală”. Are dreptate deci I. Oprișan
în recomandarea ce o face lucrării pe coperta a
IV-a: „Lucrarea pune capăt, între altele, discu-
țiilor interminabile despre «trista» moștenire
genetică transmisă de înaintași și deschide noi
perspective asupra înțelegerii biografiei poetului
național, sugerând culpabilitatea celor care-l pu-
teau salva și n-au făcut-o”. Pentru asta însă, nu
era nevoie ca dr.-ul Gavril Cornuțiu să atace și
problema mitului Eminescu pentru a ne spune
că: „mitul lui Eminescu nu este decât un abuz de
cuvinte. Nici măcar în sens metaforic, în discur-
suri analogice, nu avem nici un argument de a
vehicula noțiunea de mit al lui Eminescu, pentru
că tot ce s-a spus și știe poporul român despre
Eminescu nu este născocire, nu este poveste, nu
este legendă./ Eminescu este, în schimb, de o no-
torietate unică în mentalul colectiv al poporului
român, notorietate care nu-i este conferită de că-
tre «povești» și invenții, ci de către niște realități.
Dar, notorietatea este una și mitul este altceva”.
Perfect de acord! Numai că aceste idei trebuie
demonstrate așa cum a făcut și demonstrația pri-
vitoare la boala psihică a lui Eminescu. Domnia
sa o poate face (?!). Chiar consultându-l pe prof.
Lucian Boia. Rămânem în așteptare.
■
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
7
O nouă monografie
Nicolae Steinhardt
■ Ion Buzași
Carmen Sorina Oltean
Nicolae Steinhiardt. Eseu monografic
Sibiu, Editura Crono Logia, 2016
Au fost publicate până acum două teze de doc-
torat despre Monahul de la Rohia: George
Ardeleanu, Nicolae Steinhardt și paradoxu-
rile libertății. O perspectivă monografică, București,
Editura Humanitas, 2009 (urmând unei micromo-
nografii didactice semnată de același autor - Nicolae
Steinhardt. Monografie, antologie comentată, recep-
tare critică, Editura Aula, 2000) și Nicolae Morar,
Dimensiunea creștină a operei lui Nicolae Steinhar-
dt, Timișoara, Editura Paideia, 2004. Așa cum se
observă chiar din titlu, ambele dezvoltau aspecte
esențiale, dar fragmentare, ale operei steinhardtie-
ne - libertatea (la George Ardeleanu) și creștinismul
(la Nicolae Morar). Profesoara Carmen Sorina Simu
(Oltean) își propune o cercetare integrală a operei lui
N. Steinhardt, într-o viziune integratoare biografie
/ operă, așa cum menționează în Argumentul te-
zei: „eseul monografic urmărește modul în care se
reflectă în operă existența unui om ieșit din tipare,
care a parcurs un proces de transformare lăuntrică,
vizibilă pe parcursul operei sale”; pe osatura biogra-
fiei fixând „datele operei în aspectele sale cele mai
importante”. Pornind de la premisa că între biografie
și operă există în cazul acestui scriitor numeroase și
semnificative filiații, autoarea reconstituie în prima
parte a eseului monografic, intitulată Repere biogra-
Maxim Dumitraș
Veriga VII, lemn, acrylic, 47 x 48 x 36 cm
fice, momentele esențiale ale unei existențe mai pu-
țin obișnuite, cu momente dramatice și cu impresio-
nante manifestări de curaj civic și demnitate umană:
Rădăcina străbunilor (cu surprinzătoarea înrudire
cu părintele psihanalizei Sigmund Freud), Copilăria
și studiile (la Școala primară Clemența), cu lecturi
din cărți fundamentale ale copilăriei recomandate
de învățătoarea sa, d-na Bronzsky, liceul „Spiru Ha-
ret”, unde are colegi și profesori ce vor deveni per-
sonalități ale culturii române, iar vărul său Emanuel
Neuman (Manole în Jurnalul fericirii), este un fel de
mentor al său în adolescență și tinerețe, îndemnân-
du-l să urmeze facultatea de Drept și Litere. Urmă-
toarele trei capitole prezintă momente dramatice ale
biografiei - Anii războiului și anii instaurării comu-
nismului - când este înlăturat din redacția Revistei
Fundațiilor Regale, împreună cu Șerban Cioculescu
și Vladimir Streinu - se pare - scrie candidata „în
urma unei cereri ultimative a lui G. Călinescu la Na-
țiunea”, și când are decepția să constate că prietena
sa Beatrice Strelisker (Trixi Strelisker în Jurnalul fe-
ricirii) se va transforma într-o comunistă fanatică și
turnătoare de profesie, trăind mai târziu, ea însăși,
dezamăgirea înlăturării din rândurile partidului
în care crezuse cu atâta ardoare. Arestat în 1960
pentru că a refuzat să fie martor al acuzării în lotul
Noica-Pillat și dovedind o impresionantă demnita-
te civică - la îndemnul bătrânului său tată, Oscar,
pentru N. Steinhardt - urmează un moment cruci-
al - închisoarea - convertirea la creștinism, o lungă
perioadă de urmărire după ieșirea din închisoare,
pe care autoarea o numește sugestiv „perioadă de
mlaștină”, în care notabile sunt doar efortul de su-
praviețuire prin scris (colaborări la reviste, traduceri
și cărți) și gândul călugăririi la sugestia prietenului
său C. Noica, concretizat, în cele din urmă, prin
alegerea mănăstirii Rohia, din Țara Lăpușului „ca
oază de liniște”. Oază de liniște și nu prea, pentru că
așa cum menționează în concluzia acestui capitol,
peste această râvnită oază de liniște a planat în per-
manență „umbra amenințătoare a Securității”. Capi-
tolul acesta arată că Nicolae Steinhardt a fost monah
și om de cultură; avvă și ucenic (v. relația sa cu tână-
rul preot și poet Ioan Pintea), a frecventat Mișcarea
literară de la Beclean și Salonul literar „Liviu Re-
breanu” de la Bistrița, și-a continuat colaborarea la
reviste, a ținut memorabile predici, a lucrat la cărțile
pe care le avea în pregătire.
Opera scriitorului este înfățișată în ipostazele
ei esențiale: parodie, eseu, roman, oratorie de am-
von, jurnal, interviuri și corespondență. Autoarea
dovedește o bună cunoaștere a operei lui Nicolae
Steinhardt și a referințelor critice asupra acestei
opere. Parodia În genul.. .tinerilor, o scriere teribi-
listă, semnată Antisthius (pseudonim preluat din
Caracterele lui La Bruyere), comparabilă cu Nu de
Eugen Ionescu, de care mai târziu autorul se dezice,
scriind despre cei ironizați, pagini de critică de în-
țelegere și prețuire în strălucite eseuri. Căci Nicolae
Steinhardt a avut vocație de eseist și candidata îl
așează în familia unor eseiști de marcă din perioa-
da interbelică, precum E. Lovinescu, Paul Zarifopol,
Emil Cioran (aș adăuga și pe Mihail Sebastian),
clasificându-le tematic în eseuri politice, eseuri
ce discută probleme de artă și cele mai multe care
discută opere literare (ca pretext pentru sublinierea
valorilor morale ale vieții). Finalul acestui capitol
evidențiază trăsăturile eseului steinhardtian: varie-
tatea, antididacticismul, digresiunea, erudiția, subli-
niind originalitatea, adeseori șocantă (v. Glossă - de
Mihai Eminescu - o provocare). Același comentariu
pertinent și în capitolul consacrat romanelor, deși în
opinia noastră N. Steinhardt nu este, ca romancier,
la nivelul colegilor săi de generație, Anton Holban,
Mircea Eliade, Mihail Sebastian ș .c .l. Călătoria fiu-
lui risipitor, este văzut, după o sugestie preluată din
Postmodernismul românesc de Mircea Cărtărescu ca
un roman postmodern, iar legătura cu Eseu roman-
țat asupra neizbânzii, văzut ca o virtuală continuare
a primului roman, este convingătoare.
Unul din cele mai bune capitole este consacrat
Oratorului religios; după o incursiune bine informa-
tă în istoria omileticii românești, cu repere preluate
din cursul de Omiletică al părintelui Vasile Gordon,
se ocupă de predică în concepția lui N. Steinhardt: o
predică atipică, în care oratorul religios se străduieș-
te să aplice, după recomandările Conciliului Vatican
II, conceptul de „aggiornamento”, de actualizare a
predicilor. Predicile sale teologico-morale sau teolo-
gico-sociale se disting în omiletica românească prin
bogate, sugestive și convingătoare referințe la litera-
tura universală sau literatura română. Sunt analizate
câteva predici (Tragedia lui Iuda, Timpul smochi-
nului - aici face o binevenită paralelă cu frumoasa
povestire a lui Vasile Voiculescu, Blestemul smochi-
nului), Două evlavii pe care nu trebuie să le părăsim:
Crucea și Maica Domnului ș.a., pagini antologice în
omiletica românească.
Apariția Jurnalului fericirii în 1991 (despre care
Monica Lovinescu spune că există și o a doua ver-
siune, din care candidata a cercetat fragmente în
Arhiva M-rii Rohia) a însemnat revelația lui N.
Steinhardt ca scriitor. Nu romanele, ci acest Jurnal -
care poate fi considerat și a fost considerat și roman,
8|
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
arată talentul de scriitor al lui Steinhardt. Momentul
apariției sale este asemănător, prin neașteptata reve-
lație literară, cu momentul apariției, peste numai un
lustru, a Jurnalului lui Mihail Sebastian. Roman al
formării, eseu filozofic, dramatică mărturisire carce-
rală și luminoasă confesiune creștină (postulând ca
salvare din universul concentraționar soluția misti-
că a credinței), paginile consacrate jurnalului contu-
rează această izbândă a literaturii române contem-
porane în primii ani postdecembriști.
Ultimele trei capitole constituie, în mod și mai
evident, contribuția originală a autoarei, pentru
că sunt consacrate unor aspecte care n-au stat în
atenția cercetătorilor dinainte. Interviurile, co-
respondența, limba și stilul scrierilor lui Nicolae
Steinhardt. Convorbirile (sau interviurile) cu
Zaharia Sângeorzan, Ioan Pintea și Nicolae Băciuț
reiau probleme din eseuri și din jurnal, discutând
politică, sociologie, și mai ales - literatură - tema
dominantă -; în convorbirile cu Zaharia Sângeorzan
se schițează de fapt o istorie a literaturii române în
viziune steinhardtiană, prin exprimarea unor prefe-
rințe, profund originală și profund subiectivă (v. de
ex. aprecierile despre Ion Agârbiceanu sau Valeriu
Anania).
Fără să fie un mare epistolier, Nicolae Steinhardt
a avut voluptatea comunicării prin scrisori, - cu
fragmente umoristice și epigramatice (așa cum este
schimbul de epigrame cu un coreligionar al său Al.
Mirodan - care-i trimisese un fragment aluziv-iro-
nic din anecdotistul Theodor Speranția: „Un ovrei
se botezase/ Și din Ițic și-a spus Stan/ Se schimbase
doar pe nume.../ Dar încolo tot jidan” - la care N.
Steinhardt a replicat printr-o epigramă savuroasă
și cu mai directă trimitere: „N-o fi jidanul botezat/
Chiar un român adevărat,/ Dar nici transfugul co-
munist/ Nu-i autentic sionist”.
Considerațiile asupra limbii și stilului - făcând la
început o sinteză a studiilor pe această temă consa-
crate lui N. Steinhardt - vorbesc despre forța persu-
asivă, talentul de portretist, procedeul „zenist satori”
(intenția de a șoca), inserțiile interdisciplinare, stilul
limpede, grija față de corectitudinea limbii și pro-
prietatea termenilor (și cât este de actual prin aceste
aspecte Nicolae Steinhardt!) - vorbind despre hipe-
rurbanismul - „Nu servești o prăjitură?” sau despre
utilizarea caragialescă greșită a verbului „a cauza”
etc.
Un capitol final înmănunchează selectiv apreci-
erile critice semnate de critici cunoscuți care s-au
pronunțat asupra operei lui Nicolae Steinhardt:
Al. Paleologu, Valeriu Cristea, Gh. Grigurcu, Ion
Simuț, Ion Stanomir, iar concluziile fixează în câte-
va rânduri memorabile lecția de viață a lui Nicolae
Steinhardt: „În acest secol, dar și în cele anterioare,
condiția creștinului presupune o permanentă luptă
cu sine însuși și cu ispitele sale, un război nevăzut
în care acesta își apără cel mai prețios lucru, sufle-
tul. Oricând realitatea crudă poate fi transfigurată
printr-un act liber asumat, asemenea celui făcut de
Steinhardt, biet om sub vremi, puternic și liber însă
prin credință”.
Eseul monografic al profesoarei Carmen Sorina
Simu (Oltean) se evidențiază prin dorința de a cu-
prinde într-o viziune unitară opera lui Nicolae
Steinhardt; prin reliefarea interferențelor semnifi-
cative biografie-operă; a originalității eseistului și
oratorului religios; prin statutul de capodoperă a
Jurnalului fericirii în istoria jurnalului românesc;
prin efortul de originalitate documentară (studierea
arhivei Mănăstirii Rohia și a arhivelor CNSAS - din
care reproduce pagini inedite) etc.
■
Despre sindromul
recurent al concesivității
■ Iulian Chivu
Maxim Dumitraș
Veriga V, lemn, acrylic, 47 x 48 x 36 cm
Magda Ursache
Noi vrem cuvânt!
București, Ed. Eikon, 2015
Deși nu mai este chiar o noutate editorială,
cartea Noi vrem cuvânt!, semnată de ro-
manciera și publicista Magda Ursache
(Ed. Eikon, București, 2015), este categoric una
dintre cărțile care au șansa să rămână necontenit
în actualitate prin aceea că dă identitate unei pro-
blematici absolut legitime și recurent acutizabile,
decelabile încă din romanul Universitatea care
ucide (Ed. Timpul, Iași, 1995), din Rău de Româ-
nia (Ed. Junimea, Iași, 2003), dar mai ales din ese-
istica sa, atipică, după cum însăși autoarea o cali-
fică: Bolile spiritului critic (Ed. Libertas, Ploiești,
2006), Pe muchie de hârtie (Ed. Ideea Europeană,
București, 2007) și altele. Nu este de prisos să rea-
mintim că Magda Ursache, fost redactor la Croni-
ca ieșeană, a traversat o lungă și nedreaptă peni-
tență dictată de cenzura comunistă pentru o
banală eroare de corectură și poate nu numai
pentru atât: Magda Ursache a fost soția etnologu-
lui Petru Ursache, un marginalizat al învățămân-
tului universitar ieșean, caruia nu i s-a dat nicio-
dată cât și ceea ce i se cuvenea de drept din cauza
veleitarilor, informatorilor și culturnicilor din
Universitate, adesea cu merite cel mult îndoielni-
ce și cel puțin ipotetice. Magda Ursache scrie pro-
testând și spre aducere aminte, fără nădejdea
vreunei îndreptări materiale. Scrie cu îngrijorare
lucidă și cu respect pentru albul pur al colii de
hârtie: „Eu nu vreau să toc degeaba hârtie. Scriu
doar ce sunt convinsă că merită scris, ascultând
de singura cenzură pe care o
respect: cenzura profesională...” (p. 300). Cenzura
profesională, cea de care ar fi trebuit să aibă parte
atâția neaveniți din cultura românească și din în-
vățământul nostru universitar din anii comunis-
mului, dar, din păcate, și după evenimentele din
'89. Magda Ursache și-a publicat în bună parte
volumul în paginile revistei Contemporanul, rezo-
nând acolo cu ceea ce i-a fost dat și lui Nicolae
Breban să trăiască îndelung și pe nedrept (a se ve-
dea în cap. VI, Cui i-e frică de Nicolae Breban; Im-
perialul N.B. versus CNSAS etc.). Cartea Magdei
Ursache are consecvența picăturii chinezești, con-
centrându-și tirul necruțător pe o problematică
bine conturată: a spune adevărăul cu orice prilej și
până la cap, „a se împotrivi răului cu toată ființa;
și celui care vine din trecut, și celui actual” (p. 44).
Pentru asta nu e niciodată prea târziu și mai ales
nimic nu e inutil. Vigoarea argumentației, moti-
vația - dacă adevărul are nevoie de vreo motivație
- și mai ales crezul celui care nu-și înclină demni-
tatea scutesc de vehemențele subiective ale vreu-
nei răfuieli, deși cazul Petru Ursache nu e unul
oarecare. Prozatoarea, într-o ușoară consonanță
cu lamentația coșbuciană, la fel de legitimă, invo-
că dreptul natural la apărare (Noi vrem cuvânt!) și
de aici intrăm într-un remember firesc măcar noi,
O
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
o
cei care am trăit acel timp vicios și viciat, ca nu
cumva amnezia să aducă odată cu ea și iertarea.
Camelonismul înșelător și inconsecvențele în mă-
sură sunt remarcabile: „N-am auzit să fie Mihnea
Gheorghiu blamat ca G. Călinescu, pentru cola-
boraționism” (p. 24). „Ileana Vrancea, Sorin
Toma, Sami Damian au pretenția disidenței și li se
acceptă” (p. 24). Și rechizitoriul abia se deschi-
de:„Nina Cassian a fost susținută de ICR (varian-
ta Patapievici) pentru costisitoare turnee poetice
prin lumea largă” (p. 282); „Maria Banuș a fost
recuperată de I.C.R ca poetă de talent. Nu și Ion
Gheorghe. Aceeași Banuș Marioara cerea să eli-
mine din folclor cântecele cu foaie verde, ca fiind
[...] legionare” (p. 24); „Savin Bratu, fost plutonier
la Interne, profesor universitar și șef de secție la
ESPLA (a debutat în '49 cu titlul: Cum participă
tineretul sovietic la întrecerile socialiste) a fost re-
considerat [...] Alții rămân de neiertat” (p. 24) - și
autoarea continuă inventarul cu o susținută ca-
dență până la final, structurându-l tematic și pe
conjuncturi, pledoaria pro domo nefiind un scop
în sine, ci unul implicit, de aceeași natură, motiv
pentru care nu poate fi trecut la etc. Și aici ne în-
tâlnim cu celebrul Alexandru Jar care amenința
lumea scriitoricească în ședințe prin anii '50 cu
mâna făcută revolver: „această mână a tăiat cape-
te de fasciști și o să mai taie” (p. 23). Continuarea
acestui rechizitoriu sui generis se derulează în spi-
ritul Memorialului Victimelor Comunismului și al
Rezistenței de la Sighet (vezi Fundația Academia
Civică) și constatăm odată cu autoarea că încă
„nu avem monumentul scriitorilor deținuți poli-
tici, proiectat de Ion Lazu; avem în schimb casa
memorială Traian Iancu.” (p. 21). Lazu (Tighi-
neanul) a plătit și el cu marginalizarea refuzând
compromisurile. Și el observă într-un jurnal „că
în capitală strada Sahia e acum Calderon, strada
Ștefan Furtună se cheamă Mircea Vulcănescu. Un
martir al comunismului n-ar fi meritat să dea nu-
mele unui bulevard central, unui cartier (ca Sălă-
jan)? La Iași e și mai jalnic: Titu Maiorescu e
nume de cantină în campus” (p. 107). Sindromul
vertiginos bulversează axiologia și se generalizea-
ză, așa încât nici istoria nu scapă netulburată:
„Dacă într-un manual de istorie eroismul revolu-
ționar a fost ilustrat cu chipurile lui Tatulici și
Esca, de ce n-ar fi și Ceaușescu un romantic revo-
luționar” (p. 49), se întreabă retoric și ușor sarcas-
tic Magda Ursache. Românii școliți la istoria tri-
umfalistă a comunismului au un sentiment
original al ei și sunt gata să se vaite „că apartenen-
ța etnică ne-a nenorocit să vedem România ca pe
o fatalitate: popor second-hand, într-o țară se-
cond-hand” (p. 183), ceea ce nu înseamnă ca ade-
vărurile dure, inconfortabile, să fie trecute sub
tăcere, dar nici nu trebuie să ducă la joaca nesăbu-
ită cu trecutul; replica lui Pârvan dată rescrierii
istoriei, gen Roesler - Roller, ar trebui să fie mereu
reiterată. Cum asta când „după deznaționalizarea
de tip sovietic, în deznaționalizarea actuală, patri-
otismul este considerat prejudecată tribală și pri-
mește epitete denigratoare ca stupid, caduc, pri-
mitiv” (p. 180) și când nobelizabilul nostru
Mircea Cărtărescu declară nonșalant, dezavuabil,
că „n-a crezut niciodată în specificul național” (p.
181). E inutil să-l mai trimitem la numele unor D.
Drăghicescu, C. Rădulescu-Motru, M. Vulcă-
nescu pe care, probabil, opinentul nu i-a citit. În
economia cărții Magdei Ursache o pondere deo-
sebită o are, firesc, epoca comunistă a României,
când sistemul de valori a fost grav clătinat, epocă
de care se ocupă mai insistent cercetătorii străini:
Katharina Kilzer și Helmut Muller (Spirit printre
gratii; Ed. Fundației Academia Civică, 2014),
Dennis Deletant (România sub regimul comunist;
Ed. Fundației Academia Civică, 2006) etc. Noi ne-
am limitat doar la Raportul Tismăneanu (2006),
contestatul Tismăneanu: „Într-o emisiune televi-
zată, de duminică, 17 sept. 2006, G. Liiceanu con-
sidera strigător la cer că Tismăneanu-fiul investi-
ghează crimele comunismului, când tatăl lui,
Leonea Tisminețki, naturalizat Leon Tismăneanu,
a luptat până-n moarte (moartea lor, desigur) cu
dușmanii poporului muncitor. Tismăneanu-pere
a fost coordonatorul, împreună cu Valter Roman
al primului manual de Socialism Științific...” (p.
294). Pervertirea conștiințelor nu este o sincronie
etică neglijabilă - vrea să sublinieze Magda Ur-
sache - pentru că „Doamnele lui Rebreanu i-au
croșetat jurnalul. Veturia Goga și-a păstrat caste-
lul de la Ciucea aderând la doctrina comunis-
tă[...]. Cât despre Agatha Grigorescu-Bacovia,
susținea că poetul îi citea cu sârg pe Engels și
Marx; ca să-l acopere de ridicol” (p. 110). Pe de
altă parte, „Securitatea lovea în trăinicia căsători-
ei. Soțiile (condamnaților politici, n.n.) erau obli-
gate să divorțeze.” (p. 73). Se ajunge chiar la lu-
cruri ilogice: Soția învățătorului țărănist Dumitru
I. Totir, executat la 20 iulia ,53, este obligată mult
mai târziu dupa asta să divorțeze de soțul ei „ca
să-și salveze copiii” (p73). Alții se reabilitează in-
trând în grațiile Securității: „Alt boier decât Stol-
nici (cel care furnizase schița apartamentului Ie-
runcilor spre a fi suprimați de Securitate; p. 298),
conu Alecu Paleologu a fost ascuzat, iertat, com-
plimentat chiar pentru că ar fi scris notele infor-
mative cu mult talent literar. Gogu Rădulescu,
membru al Biroului Executiv al C. C. al PCR (în
subordinea lui se afla Securitatea) trebuie albit,
Burtică - nu. Cât despre Mihai Caraman, a fost
pus de președintele Iliescu director la SIE. Ca
vechi cadru CIE? Că a fost colonel KGB, cum zice
presa?” (p. 293). Nedumeririle autoarei se extind
în conotativ până la irosirea speranțelor, nu însă
până la dezarmare: „Bogdan Crețu (și nu numai
el) s-a întrebat de ce un aparatcik de soiul lui Du-
mitru Popescu, fie el și Dumnezeu, are drept de
opinie în România literară, dar Goma nu, rămâne
exilat din paginile revistei USR.[...] „Pentru că de-
lictul de opinie se pedepsește iarăși” (p. 31). Și s-a
pedepsit și în cazul lui Liviu Ioan Stoiciu care a
publicat în Viața Românească un fragment din
jurnalul lui Goma. „Oare Mircea Arman, con-
damnat inchizitorial, n-are dreptate deloc sau nu
vrem să-l ascultăm?” , se întreabă Magda Ursache
(p. 36). Alte cazuri, mai vechi sau mai noi, adaugă
consternare fiindcă frizează orice logică a valorii
și a bunului simț: „Dumitru Igna figurează fără
vreun merit în tabloul de onoare al Convorbirilor
literare. Iar minunea minunilor i s-a întâmplat lui
George Ivașcu: a stat patru ani închis, apoi Dej l-a
trimis la ONU” (p. 35), sau raționalului i se con-
trapune bunul plac: „Îmi amintesc ce șocați am
fost, Petru Ursache și cu mine, când am citit în
casetă, pe cărțile Humanitas, declarația editurii că
nu publică decât pe cine vrea ea” (p. 35). În lipsa
unei Legi a Lustrației, bunele intenții ale disiden-
ților, ale foștilor deținuți politici (cei de la Pitești,
de pildă, sunt tot mai împuținați de timp) s-au
diluat în mineriade și în cecitatea/opacitatea
pro-iliesciană, subversiv-criptocomunistă. Iată
deci că „Magda Ursache e un autor cu care nu-i de
glumă” , scrie Radu Mareș în ceea ce este de altfel
o prefață a cărții: Ursăcheștii (p. 14). Cu Noi vrem
cuvânt! sau alte feluri de cenzură, autoarea conti-
nuă ceea ce promitea/amenința să spună la pune-
rea ei sub obrocul unei sincope de vreo treispre-
zece ani. Ceea ce s-a dorit atunci a fi o „cumințire”
, a devenit prin recul o riguroasă acumulare de
argumente indezirabile, însă, fără îndoială, me-
morabile adevăruri de care cititorul de bună cre-
dință ia aminte aici altfel decât din sindromul ma-
ladiv-reconciliant al memoriei colective.
■
Maxim Dumitraș
Necuprins, lemn, metal, 380 x 60 x 60 cm
1O
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
comentarii
Inteligența vs. prostia
românilor. Notații fugare
■ Vistian Goia
ntotdeauna, în cariera mea de cititor și observa-
tor al lumii din jurul meu, am admirat inteligen-
ța intelectualilor de la care am învățat ceva, dar și
prostia altora, înveselindu-mi spiritul și ferindu-mă
de conduita hazlie a acestora.
În decursul vremii, s-au repetat mereu, cu diverse
prilejuri, cunoscutele judecăți populare: „Românul
s-a născut poet!”, glumeț, isteț, viteaz ș.a.m.d. Dar
s-au spus cu mare ușurință și altele de acest gen: ro-
mânul ori este prost din născare, ori se lasă prostit
cu ușurință de mai multe ori pe parcursul vieții lui
chinuite, cum se întâmplă și în campaniile electorale.
Verbul „a se prosti” îl numește pe individul care
și-a pierdut, dacă le avea, mintea sau inteligența, pu-
terea de judecată, cu alte cuvinte s-a prostit, adică
s-a îndobitocit. Natura psihologiei prostului a sur-
prins-o C. Rădulescu-Motru astfel: „Prostul nu știe
deosebi esențialul de secundar, nu știe generaliza în
mod logic, ci generalizează de-a-ndoaselea, făcând
dintr-un caz particular o lege, dintr-o întâmplare un
principiu.1
La vremea lui, Alexandru Paleologu era de păre-
re că „dacă pe proști îi consideri frați, te sufocă”. Iar
pentru Gheorghe Grigurcu, „prostia e o candoare
râncedă, pervertită”, ea naște „viclenia, unealtă a im-
posturii ce nu cunoaște limite”.
Pe de altă parte, cititorul român al lui Ion Creangă
descoperă în opera acestuia ipostaza prostiei hiper-
bolice și se complace în acel „râs homeric”, fără să-i
pese de consecințele actelor săvârșite de persoanele
respective. În Prostia omenească (cunoscută și cu
titlul Poveste), autorul nu a intenționat îndreptarea
celor cu minte puțină ori rătăcită, ci înveselirea citi-
torului.
Petru Creția considera prostia un dat genetic, o
slăbiciune a minții.2 Iar un fiziolog francez, Charles
Richet (premiul Nobel în 1913) afirma că omul dă
foarte multe pilde de prostie și, ca atare, el ar trebui
numit „Homo stultus”, adică „omul stupid”.3
În judecata comună, prostul este cel care nu-și cu-
noaște puterile, nu-și cunoaște lungul nasului și, de
aceea, manifestă tupeu, lipsă de măsură în raporturi-
le cu semenii, devenind astfel ridicol.
La polul opus se află „omul deștept”, foarte inteli-
gent. Dacă proștii îndeasă meseriile inferioare, cele
necalificate, ceilalți meseriile superioare, academice.
Proștii au tendința spre conformism, exces de tra-
diționalism, sunt dușmanii oricăror schimbări. În
schimb, deștepții preferă progresul, munca intelectu-
ală, responsabilitatea și inițiativa.4
După același psiholog, inteligența se află în strânsă
legătură cu gradul de experiență și cultură, cu firea și
temperamentul persoanei. Apoi, în cazul oamenilor
deștepți, inteligența este factorul de bază în selecția
și orientarea profesională, chiar în succesul în viață.
În limbajul curent, circulă felurite expresii prin
care tipurile umane sunt surprinse pe cât de plastic,
pe atât de încărcate de adevăr, încât rostirea lor nu
mai are nevoie de psihometria psihologilor. Iată: „om
serios și capabil”; la polul opus se află „brânză bună
în burduf de câine”, strălucind prin lene; „om modest
și de treabă”; „deștept, dar lichea”; aici caracterul de-
servește inteligența; „deștept și cinstit, dar cam trăz-
nit.”
În limbajul comun, este prețuit „omul serios și
capabil”, el fiind inteligent, de caracter, cu o bună
calificare profesională. În antiteză se află „escrocul”,
„licheaua”. Pe treapta intermediară se află „omul mo-
dest și de treabă”, mijlociu ca inteligență, superior ca
cinste și caracter.
După Nicolae Mărgineanu, românii prețuiesc
„tipul uman normal”, folosind expresia „om ca toți
oamenii”, fiind numiți oameni „cumsecade”. Drumul
mijlociu e „drumul lor regal”.
Alt psiholog, Leonard Gavriliu, s-a întrebat dacă
„prostia adevărată” poate fi detectată.5 În ce mă pri-
vește, nefiind psiholog de profesie, ci literat, eu res-
ping sintagma amintită, pentru că prostia conține
totdeauna un neadevăr. De obicei, zicem: noaptea e
întuneric și ziua e lumină, așadar prostul spune pros-
tii și înțeleptul adevăruri. Petru Creția afirma tran-
șant: „cineva este prost așa cum are ochii albaștri sau
mușchii puternici”. În acest sens există o sumedenie
de cugetări despre prostie: „Cel care se naște prost,
tot prost moare”; „Nalt ca bradul, prost ca gardul”;
„Prostul uită, din natură, / De la mână pân-la gură”.6
Fiind lipsit de inteligență și de discernământ, prostul
este incult și devine ridicol și nesuferit.
Unii cărturari din epocile trecute i-au găsit un
„frate” prostului, „zevzecul”, care a fost numit nătă-
rău, găgăuță, neghiob etc Pe timpul lui I.L. Caragiale,
termenul era folosit în conversația sau cearta dintre
oameni. Zevzecul a fost o creație a regățenilor7 și
aproape nu a fost cunoscut în Transilvania. Aci era
frecvent termenul de „deșucheat”, adică smintit și
imoral.
În literatură, zevzecul dă dovadă uneori de un
fel de istețime amestecată cu viclenia. În scrisul lui
Caragiale se află un asemenea personaj: „O fi deștept,
nu zic, dar e cam zevzec”. Într-un roman al lui Liviu
Rebreanu, aflăm că un arendaș se comporta ca un ze-
vzec. De la numele personajului s-a format substanti-
vul „zevzecie”, adică o vreme a înșelăciunii, a hoției și
ticăloșiei. Oare vremurile de astăzi nu ne amintesc și
nu pot fi numite timpuri ale zevzeciei?
Sigur, în marea familie a acestor personaje se află
și vestiții Păcală și Tândală. Dar, find cunoscuți din
școală și din unele texte literare, nu ne vom ocupa
de ei. Vom consemna înclinația unor români de „a
se prosti”. De pildă, se spune despre cineva că „s-a
prostit între pereții bibliotecii”.. Despre altul că lenea
(nevasta sau amanta) l-a „prostit” de tot. De aseme-
nea, se știe și se acceptă tacit cum șefii unor partide
își „prostesc” electoratul din patru în patru ani prin
promisiuni neonorate. Votanții se lasă „prostiți” cu
fel de fel de „atenții”.
Așadar, putem spune că „prostirea” e răspândită
pe tulpina viguroasă a neamului precum tăciunele
pe spicul grâului în vremuri ploioase. Uneori „pros-
tirea” rezultă chiar și din sentimentul iubirii: „Rele-s,
puică, frigurile, / Dar mai rele-s dragostile / Frigurile
te trezesc, / Dragostile te prostesc”. (Hodoș)
Uneori „prostirea” îi caracterizează chiar pe oa-
menii instruiți, cu școală superioară. Cărturarul
V.A.Ureche (1834-1901) s-a lăsat prostit de graba cu
care scria fără să se documenteze. Dorea să pară eru-
dit și comitea șapte erori pentru care T. Maiorescu
îl punea la colț ca pe un școlar prost. De asemenea,
generalul Ioan Emanoil Florescu (1819-1893), care
a făcut școala de ofițeri la Paris și a ajuns ministru
de de război sub Carol I, s-a lăsat prostit de farme-
cele unei actrițe italiene, venită la București pentru
un spectacol. Tocmai atunci, sosește o delegație de
consilieri militari din Rusia. Suveranul îl caută și află
repede unde era subordonatul său, (în cabina actri-
ței), și repede îl destituie, fiind compromis definitiv
ca om politic.
De altă natură este „prostia” criticului Mihail
Dragomirescu, admonestat de E. Lovinescu, pentru
felul eronat cum a interpretat Somnoroase păsărele.
M.D. a crezut că Eminescu a urat păsărelelor „noapte
bună”, florilor „Dormi în pace”, lebedei „să-i fie înge-
rii aproape, somnul dulce”! De fapt, poetul se adresa
iubitei și nu păsărelelor, florilor și lebedei.
Uneori chiar inteligenții neamului greșesc. Nae
Ionescu (1890-1940) se întreba la 1931: „cine face is-
toria, oamenii inteligenți sau ceilalți?”8 După el, omul
politic e unul de acțiune, iar omul inteligent e con-
trariul lui. Deși politicianul junimist P.P. Carp a fost
mai inteligent decât liberalul Ion Brătianu, acesta din
urmă a guvernat 12 ani România și, deci, a făcut „is-
torie”. Afirmația lui Nae Ionescu e paradoxală, pen-
tru că tocmai inteligența îi ferește pe oameni de erori,
iar prostia naște erori. Pentru a-și susține argumen-
tarea, el apelează la crezul unuia din mentorii săi, N.
Iorga. Acesta nu putea să-i sufere pe filosofi pentru
că sunt „fabricanți de teorii”! Sigur, e un argument
de „autoritate”, însă autoritatea lui Iorga putea fi luată
în seamă pe terenul istoriei, dar nu pe cel al filosofiei.
Cum Nae Ionescu era acuzat că se contrazice de la un
articol la altul, el le respinge prin invocarea „naturii”,
care și ea se contrazice: „ieri a plouat, azi e soare!”
Afirmația ni se pare naivă și hazlie, pentru că natura
nu e ființă gânditoare, deci nu e nici inteligentă, nici
proastă, e natură!
„Prostirea” ca fenomen aleatoriu e caracteristică
nu numai maturilor, ci și tinerilor din aceiași ani in-
terbelici. De pildă, Mircea Eliade, la 20 ani, scrie pri-
mele articole la Cuvântul, unde colabora și magistrul
său. Un foileton are titlul: „Citind pe Iorga”. Istoricul
se apropia de 60 ani. Deși istoricul era admirat în cer-
cul lui Nae Ionescu, M. E. devine necruțător când îi
analizează „metoda”. Constată că istoricul mai mult
„frunzărește” decât „citește”, iar metoda acestuia ar
avea „deficiențe”, datorită lipsei de interes pentru
filosofie. Cum N.I. mărturisise că-l citise numai pe
Platon, nu și pe Aristotel, tânărul gazetar conchi-
de cu gravitate că mintea genială a lui N. Iorga ar fi
„asistematică”! Cum conducerea revistei îl dezapro-
bă, tânărul se gândește să-și dea demisia din redacție.
Însă magistrul său îi șoptește ceva pentru încurajare:
„Ceea ce spui dumneata despre metoda lui Iorga e
just, dar asta trebuie elaborată într-un studiu, într-un
foileton, o asemenea critică poate fi confundată cu
un pamflet.”s
Astăzi credem că M.E. s-a lăsat „prostit” de curajul
și îndrăzneala specifice tinereții. Dacă nu a greșit în
calitate de gazetar, a greșit din punct de vedere moral,
pentru că nu era firesc să fie ridiculizată în public o
personalitate de dimensiunea lui N. Iorga. Adevărul i
l-a spus Nae Ionescu.
Note
1.	Vezi Curs de psihologie, 1923, p. 192.
2.	Vezi Eseuri morale, 2003.
3.	Vezi L”Homme stupide, 1919.
4.	Apud Nicolae Mărgineanu, Psihologia persoanei, p. 475.
5.	Leonard Gavriliu, Inteligența și patologia ei, prostia, 2001,
p. 160.
6.	Voicu Lăscuș, În lumea proștilor, Casa Cărții de Știință,
2010.
7.	Vezi Prostia, 1911.
8.	Cuvântul, 1931, 28 și 31 ianuarie.
9.	Apud Mircea Eliade, Memorii, II, 1991, p. 130-132.
■
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
11
FOCUS POEZIA MAGHIARĂ
Tinerii poeți maghiari din
Transilvania
Apărută în toamna anului 2016 la Casa
de Editură Max Blecher, antologia Li-
niște, pace, perversiuni, heppiend - ti-
neri poeți maghiari din Transilvania este un
eveniment. Există, în țară, numeroase contacte
(chiar legături prietenești) între cenacluri lite-
rare / reviste de cultură românești și maghiare;
traducerile în volum lipsesc, însă, aproape cu
desăvîrșire (mai ales din literatura maghia-
rilor ardeleni în română). De aceea, volumul
cu nouă autori (tineri și foarte tineri, fiecare
generos reprezentat cu poeme) îngrijit de su-
perstarul noii poezii/critici românești Ștefan
Baghiu este o lectură obligatorie. În traduce-
rea splendidă, vie și percutantă a lui Andrei
Dosa îi putem, în sfîrșit, citi pe junii maghiari
confruntațional-amical: iată-i scriind fără
complexe, experimentînd, recontextualizînd,
parodiind, deconstruind, revitalizînd prozodia
(așa cum și numele de vîrf ale noii poezii ro-
mânești o fac). În fundalul tabloului de grup,
mustăcește - sociologizant/anarhist - „prefa-
țatorul” Janos Szântai, unul din mentorii Clu-
bului de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau”, unde
mare parte din poemele (versiunile românești)
cuprinse aici au fost scandate/ aplaudate.
(Ștefan Manasia)
O antologie necesară
■ Ovio Olaru
Oantologie a tinerilor poeți maghiari din
Transilvania va oferi, inevitabil, multe
puncte de plecare pentru o discuție criti-
că. Vorbim despre poeți care, scriind în maghia-
ră într-un oraș în care statutul de lingua franca e
disputat încă, își păstrează cu obstinație vitalitatea
și exponenții tari. În Cluj-Napoca, ei și-au dezvol-
tat cu succes un public fidel și constant, coagulat
în jurul cenaclului Bretter Gyorgy, care activează
paralel Clubului de lectură „Nepotul lu’ Thoreau”.
Dar luînd distanță față de fenomenele literare lo-
cale, această antologie era necesară pentru a pune
în lumină o literatură hibridă, puternică și cva-
si-necunoscută în spațiul cultural românesc, care
se derulează chiar sub nasul nostru.
Aproape toți autorii antologiei se remarcă prin
apetența pentru slam poetry, tip de poezie per-
formativă cu ecouri minore în literatura română.
Fapt explicabil și deja revelator: revendicându-se
mai degrabă din poezia maghiară și implemen-
tând acest concept, poeții româno-maghiari au
transformat lectura de poezie într-un happening,
fapt care explică, printre altele, muzicalitatea și
delirul liber, aparent neprelucrat, al textelor din
antologie. O altă chestiune care merită mențio-
nată e calitatea traducerilor semnate de Andrei
Doșa. Având în vedere că limba maghiară e o lim-
bă aglutinantă, ar fi de așteptat ca o parte a coe-
renței lirice să se piardă la o lectură românească.
Lucru ce nu se întâmplă: textele antologizate nu
au momente de stridență, iar traducerea, profe-
sionistă, nu lasă echivocuri și nu permite momen-
te de suspensie logică.
Andre Ferenc abundă în comparații („precum
mierea”, „ca înghețata”, „ca insectele sub fân”), dar
stilul lui se pretează perfect unei lecturi perfor-
mate: posedă un discurs liniar, nesecvențial, ma-
ximalist și dialogic, iar sintaxa, acumulativă, are
minime rupturi (poemul Hipnagogic). Făcând
abstracție de carențele evidente, și anume ro-
manțarea excesivă și lexicul forțat, cvasi-arhaic
(„coșurile nopții clipesc”, „parfumul șoaptelor”),
se pot trage, pe alocuri, paralele cu neoexpresio-
nismul poetic românesc („iar m-ar țintui trupul
și doar gura/ ar striga din sine, totuși buzele/ se
zdrelesc și sunetele erup din/ carne, iar plămânii
se umplu// de solzi, frig și noroi”). Dacă aceste
secvențe sunt tributare poeților români sau mo-
delelor maghiare depășește cadrele acestei discu-
ții. Mai puțin consecvent calitativ, Botond Fischer
scrie o poezie cu referințe biblice abundente, însă
predilecția pentru estetisme sonore e la el mai
pregnantă. Domină inversiuni exotice și-o ape-
tență pentru formele fixe. Însă dacă în poezia
română, recuperarea formei fixe are loc, în cele
mai multe dintre cazuri, în cheie ironică și nea-
sumat, Botond Fischer dovedește că tinerii poeți
maghiari mai au încă îndrăzneala structurilor li-
rice tradiționale, discreditate în douămiismul ro-
mânesc. Iese în evidență poemul A zecea stație, în
care e prădat de haine, unde stilul incantatoriu e
urmărit până la ultimele consecințe. Același stil
își dovedește, însă, limitele în A treisprezecea sta-
ție, Pieta, poem slab și manierist, care rămâne la
stadiul de demers.
Maria Magdolna Gondos apare, modest, cu
doar 5 poeme în antologie, fapt care îngreunea-
ză comentariul critic și nu permite identificarea
unor constante stilistice definitive. Textele ei, deși
nu strălucesc, performează frumos pe secvențe
(„cu un gest lejer al mâinii,/ cineva ți-ar putea
asigura pentru câteva minute/ liniștea, ritmul
respirației.”, „cum să ceri un foc dacă toate cere-
rile/ amintesc de sărăcie/ te fac banală, mai mult,
oportunistă?”), se pierd, însă, în cadre familiale
tratate cuminte și nespectaculos.
Înclinația poeților antologizați pentru fami-
lie și rupturile familiale - influența lui Borbely
Szilard își spune, poate, cuvântul? - e de găsit și
în textele lui Gothar Tamas: „mama mea doarme
la etaj, poate tocmai/ îl visează pe tatăl meu:/ la 16
ani lucra în mină ca să/ o susțină pe bunică-mea
și pe cei doi frați infirmi.” Episoadele narative sau
pasiv-observaționale („la casa de bilete doar in-
diferență, zgomotul tastelor./ Toată lumea aștep-
ta ursuză: degeaba am cercetat/ printre privirile
goale - nimeni nu m-a privit în ochi.”) constru-
iesc, însă, o tensiune eliberată la finalul poemelor
stângaci și anecdotic („a sosit vuind o mașină de
poliție:/ am fost ridicați pentru provocare de in-
cendiu”, „iar ca reacție la lumina pâlpâitoare înce-
pe/ să latre câinele.”)
Un vârf incontestabil îl reprezintă Benji
Horvath, poet cu trei volume publicate, experi-
mentat și deja recunoscut ca fiind una din cele
mai pregnante voci ale poeziei maghiaro-române.
Poezia lui se află la limita biograficului, în iposta-
ze hardcore asumate detașat și firesc: nu dintr-un
efort de epatare și fără sforțare programatică, ci
cu„strălucirea nepăsării imaculate” are loc în po-
ezia lui plasarea scenariilor limită, de unde rezultă
și angajamentul retrospectiv și tonul confesional,
care alternează între vorbire directă cu încărcătu-
ră mistică și efort de conceptualizare („imaginea,/
timpul, moartea. Te-ai plictisit de benevolența
lor./ ești josnic și îndrăgostit de toate/ bestiile tale.
Ce-ți pasă de gândire.”). Momentul Kali Âgnes
e unul care actualizează acut paralele cu poezia
românească revoltat feminină, în sensul în care
textele ei, traumatice, pot trezi aceeași retorică
laxă despre daddy issues, apropierea temătoare de
propria sexualitate, (auto)violentare etc., dublată
de un neoexpresionism întunecat, sângeros, cu
pretenții de profunditate: „am noroi pe tălpi, stau
pe nimic/ sub mine un vid alterat în taină/ coap-
sa rănită tremură pe ritm/ tremură sângele curat”.
Primul text din antologie semnat de Serestely
Zalan - și de departe cel mai reușit al autoru-
lui - este unul tot al dramei familiale: narativ și
prozaic, contrapunctat inteligent de momente li-
rice puternice, de seninătate și vinovăție, el pune
restul poemelor, subtil minimaliste, într-un con
de umbră, astfel încât par diluate prin contrast.
În sfârșit, Laszlo Edgar Varga scrie o poezie ludi-
că, ironică și autoreferențială („vezi toți poeții au
ajuns nevrotici”), o poezie care riscă, însă, să eșu-
eze în alint și în joc fără miză („când am aruncat o
grenadă peste zid/ - cam așa ar trebui începută o
poezie -/ apoi decriptat și clarificat pe parcurs/ ce
sunt aceste pregătiri de război/ și de ce luptăm și
împotriva cărui inamic.”) Dacă acceptăm conven-
ția, ele amintesc de Alexandru Mușina.
Tematic, poemele din antologie nu se depla-
sează foarte departe de zona problemelor perso-
nale: adicții, sexualitate, dragoste, moarte, toate
tratate prin prisma biografiilor individuale. Însă
felul în care ele sunt puse în discuție depășește le-
jer nu numai grila de interpretare a cronicarilor
de poezie de la noi, dar și orizontul de așteptare al
publicului de poezie, care are de acum de-a face
cu un model alternativ.
■
12
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
Metamodernism
■ Alex Ciorogar
Barbara Cassin definește intraductibilul
drept procesul fără de sfârșit al traduce-
rii, articulându-l prin apelul la instabili-
tatea semnificațiilor lingvistice, la dimensiunea
performativă a efectelor sofistice și, nu în ulti-
mul rând, la condiția temporală/temporară a
traducerii. Pe scurt, traducerea înseamnă, pen-
tru editoarea faimosului dicționar, rescriere. La
rândul ei, rescrierea pune în lumină modurile în
care anumiți scriitori intră într-o cultură diferi-
tă de cea autohtonă, dar și felurile în care lite-
ratura adoptivă încorporează autorii non-nativi.
În această ecuație, intraductibilul ocolește cu
succes clișeul conform căruia n-ar exista tradu-
ceri perfecte. Departe de a fi un ideal intangibil,
traducerea perfectă ar fi, în această perspectivă,
o simplă și indezirabilă reproducere. Or, dacă
transferul efectuat dintr-o limbă într-alta ar fi
perfect, idiomurile (și magia fiecăruia în parte)
ar înceta pur și simplu să (mai) existe. Ne putem
imagina, oare, ceva mai fascist decât existența
unui dialect cu adevărat universal (totalizant)?
Nu altceva sesizează Andrei Dosa când scrie,
într-o notă a traducătorului, că limbile și lite-
raturile minore „se reinventează mereu ținând
cont de posibilitățile limbajului”, mizând „pe li-
niile de fugă ale acestuia. Poate că acesta e unul
dintre motivele pentru care literatura maghiară
e greu de tradus. Mai ales poezia, unde dorința
de a agresa limbajul de zi cu zi e și mai accen-
tuată. Iar limba maghiară, datorită flexibilității
ei, permite multe forme de violență și frumuse-
țe” sau, mai departe, unde recunoaște că a vrut
să realizeze - într-un gest de suveranitate a la
Bataille - „un transfer de privilegiu. Măcar unul
parțial”, lăsând cititorilor impresia că ar înțelege
„din interior, (aproape) nemediat poezia celor
9 poeți incluși în antologie”. Din romantism în-
Maxim Dumitraș
Absență încercuită IV, lemn, metal, pigment, 200 x 180 x 50 cm
coace, literaturile minore și-au reinventat con-
stant sursele productivității, compensând lipsa
unor modele și tradiții indigene fie prin valorifi-
carea vorbirii cotidiene ori a folclorului, fie prin
simularea unor forme exemplare ale modernită-
ții occidentale. După sfârșitul Războiului Rece și
odată cu extinderea globalizării digitale, culturi-
le minore dispun, pentru prima dată, de aceleași
resurse creative de care beneficiază și cele din
vest. Fără a intra în alte detalii, mai spun doar că
inegalitățile sunt acum de ordin economic, poli-
tic ori tehnologic.
Acum, oricât de simpatică ar fi micro-analiza
„sociologică” practicată de Janos Szântai, unde
prefațatorul pune în pagină o convigătoare exa-
minare a instituțiilor literare transilvănene, aș
zice că sunt totuși câteva detalii peste care ini-
țiatorul clubului de lectură Nepotu’ Lui Thoreau
le trece cu vederea. Sigur, cenaclul deja amintit
a jucat și joacă rolul, important, de altfel, al unei
societăți funcționale a literaților maghiari și ro-
mâni, însă, dincolo de activitățile cercului literar
Bretter Gyorgy (pe care îl amintește - și acesta
desfășurându-se tot în Cluj-Napoca, la cafenea-
ua literară Bulgakov), mai sunt câteva asociații/
organizații culturale care merită reținute aici,
fiindcă definesc, într-un fel sau altul, direcțiile
estetice asociate poeților prezenți în acest vo-
lum. E vorba, în primul rând, de cercul literar
Jozsef Attila, o asociație literară din Ungaria
care, dincolo de faptul că organizează lecturi
sau tabere literare, publică și diverse volume de
poezie, traduceri sau teorie și, în al doilea rând,
de rolul revistelor clujene Echinox, respectiv
Helikon. Mai mult, majoritatea celor prezenți în
această antologie (cu o singură excepție: Benji
Horvath - care a studiat filozofia și istoria re-
ligiilor la Budapesta) sunt studenți sau absol-
Maxim Dumitraș Locuirea lui Iov, nuiele,pământ desen,
pigment, 260 x 150 x 60cm
venți ai Universității Babeș-Bolyai, mai exact, ai
Facultății de Litere (și aici, cu o singură excepție:
Laszlo Edgar Varga care a absolvit Facultatea de
Biologie).
Ceea ce înseamnă că volumul se putea numi
la fel de bine și „tineri poeți maghiari din Cluj-
Napoca”. E limpede că, dacă adăugăm aici și
rolul pe care îl joacă azi, în interiorul poeziei
de limbă română, așa-zisa „școală de la Cluj”
(Rareș și Vlad Moldovan, Andrei Doboș, Ștefan
Manasia, Florentin Popa, Ștefan Baghiu, Alex
Văsieș, Ovio Olaru), putem spune, fără teama
de a exagera, că orașul universitar se detașează,
în mod hotărâtor, ca unul din centrele „poezi-
ei și criticii contemporane” sau că ar fi, după
București, „cel mai de seamă atelier al literatu-
rii” actuale (citatele sunt preluate din postfețe-
le volumului/antologiei bilingve Un pahar cu
lumină. Poharnyi feny. Antologie. Poeti contem-
porani clujeni, Ed. Tinivar koyvkiado, apărut la
Cluj-Napoca în 2005, postfețe semnate de Petru
Poantă și Molnos Lajos). De revăzut antologia
Milionarii timpului: poeți maghiari contemporani
(apărută în 2006 sub bagheta editurii Arcuș),
dar și volumul Az ev muforditasai (Traducerile
anului) tipărit de „Magyar Naplo” în 2008 la
Budapesta (unde apar, în traducere, poeme de
Romulus Bucur și Răzvan Țupa, printre alte-
le). O altă selecție e publicată de aceeași editură
Arcuș (tot în 2006): A gyonyor roman muveszete
(Romanian Arts of beauty). Aici apar poeme de
Romulus Bucur, Caius Dobrescu, Doina Ioanid,
Alexandru Mușina și Răzvan Țupa. O apariție
mai veche (1997), care merită și ea semnalată, e
Fast a dombrol - Negy roman kolto (editura JAK,
cuprinzând poeme de Nichita Danilov, Aurel
Dumitrașcu, Bogdan Ghiu și Ion Mureșan, tra-
duse de Jank Karoly). În vara anului ce tocmai
s-a încheiat, revista Steaua (anul LXVII, nr.
8/814, august 2016) organizase un dosar dedi-
cat poeților maghiari: „dosarul ce urmează a fost
gândit bicefal și propune atât o serie de tineri
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
13
poeți maghiari crescuți și formați în Ungaria,
traducerea aceastora fiind făcută de poetul oră-
dean Mihok Tamas, cât și câteva nume relevan-
te pentru tânăra poezie maghiară din Ardeal în
traducerea lui Andrei Dosa” (Vlad Moldovan).
Mai notez doar că Festivalul Internațional
„Primăvara Poeziei - A Kolteszet Tavasza” se află
la cea de-a XVI-a ediție (la Zalău), fiecare dintre
acestea concretizându-se într-o antologie biling-
vă (publicate cu sprijinul Centrului de Cultură și
Artă al Județului Sălaj, sub egida editurii Caiete
Silvane). Altfel de a spune că, la o privire mai
atentă, lucrurile nu stau, în ce privește inter-cul-
turalitatea, chiar atât de rău precum s-a tot pero-
rat.
Apărut cu sprijinul Consiliul Județean Bistrița-
Năsăud (Președinte: Emil-Radu Moldovan) sau,
mai precis, prin intermediul Bibliotecii Județene
„George Coșbuc” (Director: Ioan Pintea) și în
urma taberei „Lucian Blaga — Atelierele de poe-
zie. Tineri poeți români și maghiari” (26-30 iulie
2015), volumul poate fi așezat, fără probleme,
lângă alte două apariții recente: e vorba, pe de o
parte, de antologia R25 (editura JAK, Budapesta,
2015) și, pe de altă parte, în lipsa unui exemplu
mai bun, de antologia Subcapitol, poezia (edi-
tura Tracus Arte, București, 2015). Ce mă în-
dreptățește să alătur cele două apariții ale anu-
lui trecut e faptul că ambele conțin textele unor
poeți născuți, majoritatea, după 1989 (o altă
apariție notabilă în limba maghiară ar fi anto-
logia MOZDONYTUZ, apărută la editura FISZ
- Erdelyi H^rad6 Kiado în 2014). Voi încerca să
schițez în continuare, inevitabil la modul sche-
matic, liniile principale ale textelor celor 9 poeți.
Revin, pentru câteva momente, la celelalte
observații ale traducătorului: „e interesant cum
unii dintre cei care scriu poezie la ora actuală în
Transilvania mizează pe adaptarea unei oralități
și directeți specifice poeziei slam, pe când alții
mizează pe formele elevate, sapă zidul care des-
parte epoca vitezei și a versului alb de cea a po-
eziei clasice. Iarăși alții își asumă ciuntiri și con-
diționări, o bruscare în acest sens a limbajului,
textele lor dând senzația că au fost extrase dintr-o
lume interioară aglomerată, cu o logică twisted.
Unde totul e perceput de la marginea întâmplă-
rii. Dintr-un loc privilegiat unde se poate ajunge
doar prin fine reglări sintactice”. Cu alte cuvinte,
Andrei Dosa identifică cele trei filoane principa-
le ale liricii maghiare contemporane (vulgarizez,
desigur). Într-adevăr, poezia maghiară post-Te-
lep (Bajtai Andras, Deres Kornelia, Dunajcsik
Matyas, Ijjas Tamas, Krusovszky Denes, Nemes
Z. Mario, Palffy Andras Gergely, Pollagh Peter,
Sirokai Matyas, Sopotnik Zoltan, Szabo Marcell)
uzează/abuzează atât de formele fixe, cât și de
cuceririle noului autenticism (poeticile corpora-
le, neo-senzorialismul). Sunt prezente, în aceeași
măsură, câteva aspecte împrumutate din sfera
digitală ori din cea a postumanismului, însă in-
fluența cea mai mare o au - s-a tot spus - ele-
mente de slam sau spoken word poetry îndrepta-
te, e clar, împotriva autoironiei și barochismului
postmodern. Însă e greșit să vorbești despre
slam în momentul în care ai de-a face cu un sim-
plu text tipărit, fiindcă mișcarea presupune pre-
zența unui număr semnificativ de componente:
performativitatea, comunitatea, interactivitatea
și competitivitatea (ca să le numesc doar pe cele
mai urgente) - care, în mod evident, lipsesc aici.
Asta pe de o parte. Pe de altă parte, putem vor-
bi, cu încredere, de importanța narativității, de
folosirea unui limbaj concret sau de prevalența
unei poetici a sincerității.
Scrisă la persoana a II-a, Ferenc Andre practi-
că o poezie a absurdului ce oscilează între volu-
tele discursului expresionist și imaginarul este-
ticii oniric-suprarealiste. Restul experimentelor
formale (rime interioare, repetiții, aliterații)
sunt ingenios combinate cu registrele post-con-
fesivului aducând uneori cu Drăgoi, alteori cu
Sociu. Botond Fischer adoptă predispozițiile
discursului vizionar/ist utilizând anafora, de
pildă, pentru a vira imediat într-o scriitură au-
tenticistă. Nici el nu se ferește de rime (pe care
le controlează foarte bine, de altfel), nici măcar
atunci când construiește arte poetice (Cântec).
Polisindenton, epistrofă - iată doar câteva din
figurile de stil pe care le pune la bătaie. Maria
Magdolna Gondos cultivă o poezie ceva mai
cerebrală și, în același timp, mai metaforică.
Folosind, în mod preponderent, descrierea, poe-
ta redă un adevărat proces al conștiinței. Gothar
Tamas se remarcă prin această antropomorfizare
extinsă: „acum că au scos mobilele/ se vede ten-
cuiala coșcovită (dermis)// în spatele betonului
armat (musculus)/ scheletul mâncat al structurii
metalice (ossa)// prin geamuri (oculus) sparte
lumina/ veștejește ce-a rămas din podea (cra-
nium)// ieșite în afară cuiele (costae) rămase în
perete (sternum)/ urme de lipici (pulmo) acolo
unde au fost postere// în spatele atrium și ver-
ticulus întrepătunse/ o ușă (aorta) se deschide
spre spațiul gol (mediastinum)”. Nici trimiterile
homerice nu sunt de neglijat. Benji Horvath con-
struiește o (anti)metafizică trashy, poeziile lui fi-
ind populate atât de demoni, cât și de dumnezei:
„Îmi place viața mea futută,/ am priceput și asta.
Îmi place că e atât de futută./ Sunt mândru de
ea. Ți-aș spune/ că Dumnezeu e prezent și aco-
lo unde abandonează/ și mi-e rușine”. Profetic,
scrisul lui se apropie de ceea ce făcea primul
Marius Ianuș. Dincolo de proiectarea unor sce-
narii narativ-simbolice, Âgnes Kali are obsesia
formulelor memorabile: „dintre sfârcurile mele
întărite se ridică aburi parfumați de ceai”. Ârpad
Kulcsar adoptă masca autismului poetic atât
de răspândit azi, transcriind - telegrafic - con-
versații, impresii, idei și întâmplări. Alături de
Ferenc Andre și Benji Horvath, Zalan Serestely
este unul din cei mai talentați poeți cuprinși în
acest volum. Undeva între parabolă și alegorie,
poezia sa e profund emoționantă. Având stofă de
prozator, Laszlo Edgar Varga folosește, în mod
subtil, câteva din trucurile postmodernismului
pentru a aduce la zi o parte a mizelor principale
ale impresionismului avangardist (un soi de me-
tamodernism, dacă vreți).
Ca notă generală, tensiunile sociale, dar, mai
ales, conflictul dintre generații reprezintă două
dintre temele majore prezente la toți poeții cu-
prinși în acest volum. Dacă e să acordăm credit
ideilor vehiculate în presa cultural-literară, pu-
tem spune că două sunt pozițiile adoptate vizavi
de literatura maghiară din Ardeal: cei care, pe de
o parte, vorbesc de o literatură unitar-organică
și cei care, pe de alta, fac o diferențiere clară în-
tre literatura maghiară națională (din Ungaria)
și literatura maghiară transilvăneană (literatura
diasporică, ca să zicem așa).
Oricum ar fi, nu cred că greșesc atunci când
afirm că o parte a celei mai valoroase poezii ma-
ghiare de azi se scrie în Transilvania. Sau chiar
la Cluj.
■
Maxim Dumitraș	Locuire, lemn, nuiele, lut, 190 x 60 x 45 cm
14
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
Tineri poeți maghiari
din Transilvania
■ Robert Cincu
n 2016 Casa de Editură Max Blecher publică
o substanțială antologie de poezie maghiară în
traducerea lui Andrei Dosa. Textele, așa cum
sugerează și subtitlul volumului, aparțin tinerilor
poeți maghiari din Transilvania, iar imaginea de
ansamblu creată este una eterogenă, complexă,
direcțiile poetice propuse aici orientându-se spre
zone dintre cele mai diferite.
Volumul debutează cu o prefață semnată de
Janos Szântai care face o paralelă între tânăra po-
ezie românească și cea maghiară subliniind ideea
că cele două „lumi” nu sunt, de fapt, paralele ci,
dimpotrivă, există un spațiu comun de dialog tot
mai bine conturat în ultimii ani. De altfel, inclusiv
antologia de față constituie un asemenea punct de
dialog intercultural.
În continuare, într-o scurtă notă a traducăto-
rului, Andrei Dosa, discutând dificultățile pe care
le-a întâmpinat ca traducător al acestei antologii,
reușește în numai câteva rânduri să surprindă mul-
titudinea de direcții spre care se îndreaptă opțiu-
nile poetice ale celor antologați: „e interesant cum
unii dintre cei care scriu poezie la ora actuală în
Transilvania mizează pe adaptarea unei oralități și
directeți specifice poeziei slam, pe când alții mi-
zează pe formele elevate, sapă zidul care desparte
epoca vitezei și a versului alb de cea a poeziei cla-
sice. Iarăși alții își asumă ciuntiri și condiționări, o
bruscare în acest sens a limbajului, textele lor dând
senzația ca au fost extrase dintr-o lume interioară
aglomerată, cu o logică twisted”. Poate tocmai da-
torită acestei diversități a stilurilor (dar și a temelor
abordate) e foarte dificil de găsit un fir roșu comun
tuturor textelor antologate. Cu toate acestea, câteva
puncte/teme comune există, iar dacă semnalarea
lor nu e suficientă, ea poate fi totuși, lămuritoare,
orientativă.
Liniște
Comunicarea în societatea contemporană pare
să fie un aspect adesea problematizat în textele an-
tologate. Acestea surprind natura artificială a lim-
bajului, banalizarea conversațiilor care, în loc să
stabilească o apropiere între oameni, ajung să con-
venționalizeze un stereotip de relație. În poemul
galop, spre exemplu, Ferenc Andre rezumă, aproa-
pe explicit, această situație: „[...] și-ți spun mai
povestește-mi/ despre bunica ta să treacă timpul,/
pentru că eu nu am despre ce să povestesc,/ dar te
ascult cu plăcere, dar tu nu mai/ găsești cuvintele,
spui doar/ că ți-e teamă [.]”. Într-un alt poem (in-
titulat care se îndepărtează), Ferenc Andre dezvoltă
această idee într-un limbaj, de această dată, meta-
forizat: „eu ți-am închis cuvintele-n borcane/ și
totul a mucegăit [.] și cum sa spun ce sunt/ dacă
tu nu povestești/ adică ai povesti/ dar ți-am închis
cuvintele în noroi/ am vărsat împrăștiat cuvintele/
și amestecat/ și atunci cum sa ajungă la mine vocea
[.]”.
O formă de neputință conversațională reușește
să surprindă foarte bine și Gothar Tamas: „Apoi
spre casă, fără o vorbă tot drumul,/ cincisprezece
ore, și măcar am încercat/ să vorbesc în dodii, dar.
Nimic. Știam/ că nici din asta nu voi scăpa teafăr”.
De fapt, la Gothar Tamas problema dialogului, a
conversației, pare să fie o necesitate generată de
context: călătorind cincisprezece ore, așteptând
un tren până dimineață pe peron alături de alți că-
lători (ostili), poetul privește dialogul ca fiind un
ingredient necesar completării acestui cadru, însă
obținerea unui dialog real se dovedește a fi extrem
de dificilă. Se observă, de asemenea, la Gothar
Tamas faptul că acesta preferă cadrele de tranzi-
ție (autobuz călătorind, peron de gară în aștepta-
rea trenului, graniță etc.), astfel nu e de mirare că
unul dintre poemele sale se numește, foarte reușit,
Anatomia mutării.
Pace
E ușor de remarcat faptul că în antologia liniș-
te, pace, perversiuni, heppiend se fumează foarte
mult, fie că vorbim de țigări, fie că e vorba despre
marijuana sau alte substanțe narcotice. Aș aminti
în acest sens două poeme remarcabile semnate de
Botond Fischer unde tema centrală vizează tocmai
fumatul. De altfel și titlurile poemelor sunt foarte
sugestive: Marijuana, respectiv Nicotină.
Fumatul, așadar, pare să fie o activitate suspen-
dată între două stări aproape opuse. Pe de o parte
vorbim despre o naturalețe a fumatului, devenit
rutină comună a vieții de zi cu zi, iar pe de altă par-
te vorbim despre efectele nocive ale sale, traduse
într-un limbaj metaforic tulburător. Ideile nu apar
exclusiv la Botond Fischer ci, după cum anticipam,
tema este una recurentă de-a lungul antologiei.
Astfel, grupajul de texte ale poetei Maria Magdolna
Gondos, spre exemplu, se deschide cu versurile:
„Am făcut bine că mi-am investit în grade minus/
timpul pentru cinci țigări aprinse în lanț [.]”. În
poemul următor însă, nocivitatea fumatului apare
semnalată cinic: „Aveai chibrituri, dar ai cerut și ai
primit./ Apoi a murit de cancer la plămâni, iar tu/
te-ai culcat lângă el în criptă”.
Perversiuni
Un alt aspect major ce poate fi identificat în am-
plul grupaj de poeme antologate ține de configura-
țiile poetice ale sinelui/eului. În mai multe cazuri,
textele reușesc să surprindă nuanțe ale unui sine
scindat, proiecții monstruoase ale eului în exterior,
măști sociale care alterează conștiința, experiențe
traumatice imprimate în materia spirituală a sinelui
sau, pur și simplu, manifestări alienante ale subiec-
tului. Zona această este explorată în profunzime
mai ales în textele lui Benji Horvath care-și încheie
primul poem prezent în antologie cu versurile: „ai
spune uneori doar atât: vie/ împărăția ta, doam-
ne, și lasă-mă/ pe mine să trăiesc așa cum înțeleg
eu,/ apoi dizolvă-mă în cei înfometați”. Într-un alt
poem, epistolar (Dragă Irina,), impulsurile de tip
agresiv (sau pasiv-agresiv) ale eului sunt foarte
reușit traduse într-un limbaj metaforic: „Oriunde
aș merge,/ parcă aș avea un animal/ care locuiește
în sângele meu/ și vrea să facă mereu cunoștință
cu toată lumea”. Sigur, în cazul lui Benji Horvath
exemplele pot continua aici, iar titlurile poemelor
pot fi, în egală măsură, edificatoare (amfetamina ce
va să vină, deepthroat, dependențe).
Cu nuanțe mai puțin categorice, putem identifi-
ca și la Botond Fischer câteva versuri care surprind
o multitudine de (false) euri, un fel de scindări gro-
tești ale sinelui într-o continuă și alarmantă dez-
voltare: „Eu sunt elementul strident al peisajului,/
cântec aparent fals, ce petrecerea o strică,/ pe care îl
miorlăie în cor/ eurile mele în proliferare lăuntrică”.
De aceeași zonă se apropie și multe dintre textele
lui Âgnes Kali, surprinzând raporturile tensionate
dintre lumea interioară (a sinelui), lumea exteri-
oară, discurs și relații inter-umane: „pe gură ți-au
ieșit dintr-o dată toate bestiile latente/ ai prefera să
le împingi înapoi cu degetele altcuiva”. Autoarea
apelează adesea la un ton mai degrabă pesimist în
versurile sale, reușind să-l contrabalanseze prin-
tr-o serie de paradoxuri aforistice: „Despre moarte
nu se cunoaște nimic, doar victima./ Rămân un
posesor îngrijorat al plăcerilor,/ [.] m-am blocat
în mine însămi, mor de rușine că nu/ am pudoare,
să mor atunci, dacă așa m-am născut”.
Heppiend
Pe lângă temele/aspectele comune semnalate
mai sus (problematizarea discursului/ a dialogului,
fumatul, configurarea sinelui), putem identifica și
atitudini comune care se păstrează de la un autor
la altul sau de la un text la altul, iar, în acest sens e
foarte vizibilă o atitudine sarcastică (sau, mai exact,
o atitudine ce îmbină cinismul cu forme ironice
sau autoironice). E, așadar, o atitudine prezentă
la mulți dintre autori, fie că ea apare manifestată
izolat în două-trei versuri, fie că acaparează întreg
poemul. Probabil că cel mai interesant caz în acest
sens este textul Emese, semnat Ârpad Kulcsar. Încă
din prima strofă, analizând o relație de dragoste
mai veche, autorul reușește să fie deopotrivă critic,
narativ, amuzant apelând la tehnici (auto)ironice
și la comparații/metafore foarte potrivite cadrului
general pe care îl creează poemul: „Emese nu mă
mai iubește/ m-a iubit timp de trei ani masivi/ așa
spune masivi de parcă nici nu s-ar referi la cei trei
ani/ ci ar vrea să facă momentul mai memorabil
decât e cazul/ mă uit cum se transformă în armă
ceașca în mâinile ei/ daca tot m-a iubit timp de trei
ani masivi”.
O atitudine similară, deopotrivă critică, amu-
zantă, învăluită într-un aer de sarcasm propune
Laszlo Edgar Varga în poemul său, intitulat de fapt,
unde reușește să formuleze o imagine a scriitorului
absolut inedită: „și așa ar trebui fără îndoială să fie/
și scriitorul [.]/ necerând nici glorie nici onora-
riu/ în stânga ținând strâns două cărți:/ lucrarea cu
titlul «cum să scriem un roman despre nimic/ în-
tru mărirea patriei și tării noastre»/ și «dicționarul
ortografic al limbii maghiare» ediția adăogită”. Nu
de puține ori, aceste mecanisme ironice ajung să
sublinieze foarte clar caracterul absurd al anumi-
tor situații. Exista însă poeme unde același caracter
absurd (al vieții de zi cu zi, spre exemplu), apare
semnalat nu în tonuri comice-ironice, ba chiar
dimpotrivă. Astfel, într-un poem inspirat intitulat
apatheia, Zalan Serestely vorbește despre o vizită
dificilă la un azil de bătrâni apelând la un discurs
neutru, distant, dar care surprinde cu atât mai bine
absurdul situației: „în iarna aceea/ era deja aproape
complet cheală/ ea/ bunica mea/ și când după luni
de zile/ i-am vizitat singurătatea/ ne-a fost frică s-o
sărutăm pe obraz/ iar ea a preferat/ să ne întrebe
despre banane/ daca i-am adus”.
Astfel, antologia liniște, pace, perversiuni, heppi-
end se dovedește a fi un proiect literar remarcabil,
nu doar datorită importanței sale interculturale, ci
și datorită unei diversități de stiluri și teme propu-
se care, fără îndoială, bifează multe dintre direcțiile
majore ale poeziei contemporane în general.
■
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
15
Habemus poezie
maghiară tânără!
■ Emanuel Modoc
tefan Baghiu spunea, în articolul dedicat an-
tologiei liniște, pace, perversiuni, heppiend
y - tineri poeți maghiari din Transilvania că
„fiecare poet reprezintă - în antologie - o indivi-
dualitate poetică supusă acestor registre și obsesii
comune. Și fiecare grupaj de poeme - poate - ar
merita câte o cronică de analiză. Cu toate scăderile
(majoritatea nu au debutat în volum), poeții ma-
ghiari tineri merită o discuție aplicată”. De acord,
mai ales că fiecare dintre cei nouă poeți antologați
au primit un spațiu generos în volum (aproxima-
tiv de mărimea unui ciclu întreg dintr-un volum
de dimensiuni standard). Cu o completare: faptul
că majoritatea nu au debutat, încă, nu strică ima-
ginea generală a volumului. Dimpotrivă, faptul
că poeți foarte buni precum Âgnes Kali sau Fe-
renc Andre sunt nedebutați, deși sunt mai mult
decât pregătiți pentru ieșirea pe piața editorială,
demonstrează o anume maturitate în fața propriei
creații și o prudență pe care mulți poeți români
tineri ar trebui să o exerseze.
E interesant cum reflexul critic îndeamnă la o
analiză, în paralel cu poezia tânără autohtonă, a
acestor autori. Multe registre par familiare (for-
mula directă, notația frustă, oralitatea - caracte-
ristici menționate și de Andrei Dosa, traducăto-
rul poemelor din antologie, în prefață), dar vin
dintr-o cu totul altă direcție. Dacă poezia româ-
nească tânără se află în marele siaj al liricii două-
miiste (toate registrele poeziei milenariste au fost
reiterate, mai mult sau mai puțin, în „post-dou-
ămii”), poeții maghiari naturalizează cu succes
direcția spoken word-ului care a făcut carieră în
Occident. În ritm alert și sincope abrupte, poezia
unui Benji Horvath sau Ferenc Andre poate fi lu-
ată drept studiu de caz pentru mai toate atelierele
românești de scriere creatoare. Iată cum, de pildă,
poezia lui Ferenc Andre fracturează metodic dis-
cursul de tip slam, într-o acumulare nevrotică de
tropi aparținând corporalității eșuate: „doar scâr-
țâitul zgomotului/ cuibărirea cuvintelor în limbă/
așa cum forțează/ grilajul asemenea maxilarului/
asemenea norilor/ și acum/ strânge/ strânge atât
de tare încât/ nici nu poți să ții/ nici n-ai voie să
ții/ nici n-ai cum să ții asta/ pentru că atunci spa-
țiul se închide/ peste noi și-n frică se/ nasc doar
pisici/ doar claxoane și manevre/ și acum încotro/
dacă până și străzile fac pe ele/ așa cum și eu une-
ori/ dar măcar ține de cald/ nu-i așa/ ține cald/ o
vreme/ ca și vorbele”. Sau Benji Horvath, mixând
între directețe confesivă și alint demonstrativ:
„Îmi place să generez anarhie. Îmi place/ când pot
tăia craca de sub mine./ Îmi plac drogurile și îmi
place alcoolul./ Îmi place Eva Green și îmi place
să o fut în cur./ Îmi place când pot să spun că-
tre doi polițiști/ și o polițistă să mă pupe în cur./
Cunosc ca-n palmă redtube-ul./ Să destabilizez
ordinea tâmpită mă pricep./ Îmi place hardtechno
și îmi place rocknroll./ Dumnezeu mă vede, îmi
place gangsta rap-ul./ Primesc dacă cineva îmi
oferă pălincă proastă”.
Ca să recurg, totuși, la o inventariere concretă,
trebuie să fac câteva precizări legate de valențele
de specificitate ale fiecărui poet. Unii dintre ei,
apropiați în sensibilitate, reușesc totuși să se indi-
vidualizeze pertinent. Andre Ferenc mixează vis-
ceralul cu atmosfera claustrantă. La el, corporali-
tatea se descompune mereu chimic atunci când
interioritatea generează implozie: „te-ar susține
țesătura zdrențuită/ a lipidelor sau a glucidelor, la
lumina/ felinarelor doar limba se istovește”, „iar
m-ar țintui trupul și doar gura/ ar striga din sine,
totuși buzele/ se zdrelesc și sunetele erup din/ car-
ne, iar plămânii se umplu de// solzi, frig și noroi”.
În paralel cu el, Botond Fischer testează atitudini-
le grunge: „Eu sunt elementul strident al peisaju-
lui,/ căzut în decrepitudine, un vagant/ nu înăcrit,
doar plictisit,/ nu mizantrop, doar odios, agasant”
și tratează corporalitatea prin recursul la o poe-
tică junky, juxtapusă unor motive biblice (teme-
le mari sunt abordate fără nicio rezervă de către
tinerii maghiari): „nu mă interesează corpul, țe-
sutul conjunctiv nu/ nu mă interesează limba,
cuvintele nu/ nu entorsa temporală pulsând/ trag
perdeaua, cantina THC/ criza nervoasă în spațiul
dintre clipe/ muntele Tabor din stomacul amorțit,
rece/ transcendența instant/ și cu fiul meu oare/
ce e”.
Maria Magdolna Gondos scrie o poezie ce-
rebrală, din spatele căreia se desfășoară, cu inti-
midantă precizie, incizia autoscopică și nervul
tensionat: „Am făcut bine că mi-am investit în
grade minus/ timpul pentru cinci țigări aprinse
în lanț,/ m-am holbat de sus la râu,/ dar nici cu-
raj, nici chef pentru săritură”, iar Gothar Tamas e,
probabil, cel mai intimist poet din grup. Poezia sa
alunecă familiar în aceleași locuri comune ca cea
minimalist-biografistă valului douămii: „Totul se
edifică/ treptat, când visez cu acea femeie/ (pro-
babil) moartă. Am ochii deschiși; la început îi
simt doar atingerea:/ cearșaful care se strânge în
jurul meu”.
Benji Horvath e, de departe, cel mai matur
poet antologat. Pendulând între nervozitate și
atitudine demonstrativă, cu destule opriri în
confesiv vorace, Horvath seamănă cel mai mult,
din prisma acestei maturități stilistice, cu vârfu-
rile din poezia românească a ultimilor ani. Fie că
livrează flash-uri percutante, viscerale, sau osci-
lează între detașare și participare, poezia lui Benji
Horvath surprinde prin însuși proteismul ei: „Eu
întotdeauna ajung să fiu iubit târziu,/ și eu iubesc
Maxim Dumitraș
târziu și nu e corect./ Dar acum accept. Accept/
tensiunea și accept paranoia./ Accept că nu o să
mai tacă niciodată/ lupul sângeros care urlă în
inima mea”.
Cea mai tânără poetă din grupare, Kali Âgnes,
face posibilă paralela cu lirica feminină tânără de
la noi, cu atât mai mult cu cât și ea probează o po-
etică a carnalului dezabuzat, grefat pe un suport
biografist, din care nu lipsesc elemente amintind
de neo-expresionismul celei de-a doua jumă-
tăți a deceniului trecut din literatura română.
Explorările infrareale generează panică, dezgust,
iminența claustrării. Cea mai mare parte a poe-
melor ei promit o voce provocatoare, demonstra-
tivă în resorturi și controlată în discurs: „Toamna
asta e țipătul buzelor cusute,/ frică scheunând din
gâtlej./ Azi, singurătatea mi-a găsit de bunăvoie o
cameră.// Toamna asta e știu, dar nu vreau,/ nu,
vreau, nu, știu./ Deasupra mea bărbatul trage din
pipă, râde.// Vălul lui de fum mă îngroapă, mă în-
văluie”. Ârpad Kulcsar e autorul unui singur poem
demn de luat în considerare. Uzând de tehnicile
oralității și cu o fină doză de ironie auto-depreci-
ativă, poemul Emese îl poate plasa, la rigoare, în
apropierea unui Vlad Drăgoi al nostru: „Emese
nu mă mai iubește/ m-a iubit timp de trei ani ma-
sivi/ așa spune masivi de parcă nici nu s-ar referi
la cei trei ani/ ci ar vrea să facă momentul mai
memorabil decât e cazul/ mă uit când se trans-
formă în armă ceașca în mâinile ei/ dacă tot m-a
iubit timp de trei ani masivi”. Serestely Zalan scrie
o poezie biografist-minimalistă, în care angoase-
le familiale se diluează nefericit prin acumularea
tropilor. Laszlo Edgar Varga e o ultimă surpriză
în antologie. Cu o poezie a cărei cotă de ironie îl
plasează în vecinătatea unui Geo Dumitrescu sau
a celor din aripa lunediștilor, Varga dinamitează
convenții și juisează autoreferențial: „când am
aruncat o grenadă peste zid/ - cam așa ar trebui
începută o poezie -/ apoi decriptat și clarificat pe
parcurs/ ce sunt aceste pregătiri de război/ și de ce
luptăm și împotriva cărui inamic”.
Cu destule momente bune și cu o listă de au-
tori tineri pertinenți, antologia liniște, pace, per-
versiuni, heppiend... e capabilă să îi bucure atât pe
paseiști, cât și pe amatorii de zone slam sau new
formalism. Diversitatea tematică a antologiei, dar
și micile ei obsesii, recurente la mai toți autorii,
fac din volum o lectură nu doar interesantă sub
aspectul relațiilor inter-literare stabilite, ci și una
revelatoare, așa încât putem exclama, după par-
curgerea celor 140 de pagini, „Habemus poezie
maghiară tânără!”.
■
Deal - Vale, bronz, 39 x 50 x 4cm
16
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
poezia
■ Marina Nicolaev
experiment în fața oglinzii
dincolo de poezie s-au ridicat
cartiere pline de interjecții marșuri funebre
focare de gunoi pe străzi abandonate în plină zi
prin distopia acestei singurătăți colective
în fiecare noapte se aud alte și alte ținuturi
cum își leapădă pruncii de fum prin metastaze
de nori târzii
dincolo de iluzie nu mai sunt orașe
ci umbre fără adăpost macerate de spaime
oasele celor spânzurați de cuvinte neînțelese
abrevieri convulsive resentimente
inutile războaie
semne prevestitoare și moarte
numai eu sunt bolnavă de nostalgie
ce-mi poartă prin carne lințolii amare
ca o viscolire malignă între veghe și somn
de câte ori deschid fereastra
aerul lăcrimează
păsări.
știi, doar dimineața
știi, doar dimineața
marea coboară sturionii somnoroși spre țărm
sub iarba cosită se-aud valuri fremătând
de nicăieri
mi-e gând de tine și nu mai sunt
străină prin lume
desemn semn stingher
turme de nouri desprinse din cer
ne rătăcesc mirarea-n semințe
doar dimineața
desemn semn stingher
când te mai văd aducere-aminte
după-amiază vin paseri nebune
rotind peste noi burguri de ceață
flămânde mările ne strigă pe nume
- pe-al meu, pe sub pietre, devreme nu-l spune
-...de m-ai uitat
desemn semn stingher
uitată prin lume
știi, la talpa casei tale umbra mi-o-nchid
spre dimineață.
tu unde-mi rămâi îngere...
și-mi număra ultimele gânduri
lipite amarnic pe-o jumătate din trup
cealaltă parte zăcea sub munte
și muntele înalt uitam să-l mai duc
plânsul nestins prin orbite săpa
doar partea stângă rămasă-n adâncuri
El, fără chip, eu, fără suflet,
m-ar mai vedea?
și-mi asculta foșnetul nins
al aripii din vreme-ascuțite
adânc înfipte în carnea-mi vie
prin coaste prea largi despletite
neîngăduită visam
muntele închegat ca o lespede oarbă
din care anevoie plecam
așa ghemuită-n coconul prea strâmt:
tu unde-mi rămâi îngere
cât timp
ne-or dormi sub pământ?
First you cry
iată nacela și visul destrămate prin burgul orbilor
de toate cuvintele
clopote amare vor respira peste ultimul însoțit
dincolo de facerea ta
dintre coastele și pântecul norului albastru
- când te-au înnegurat în sacristia anotimpului -
vei deschide într-un târziu iertării inima
cartea de nisip dintre noi și cer
până vor țâșni din Styx pietrele înapoi
și crinii ofiliți și foamea de tine
sub talpă se va ascuți tăcerea
numele îți va fi scris cu foșnetul celui crucificat
peste apele Infernului
„Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
che la diritta via era smarrita”
rumorile toamnei te vor duce iar de mână
prin liturghia acestei nopți
lângă regii neîncoronați ai singurătății
first you cry
toamna fără de îngeri
while you were out
dragostea este doar suferință articulară
în care nostalgia aderă târzie
uneori pare un alt portret în bustrofedon
decupat din context ca dintr-o toamnă efemeră
nu mai urcau muntele uitat
cerul se lăsa lung lespede neagră peste inimă
o certitudine nu putem avea niciodată
locația evei rămâne o traumă intercostală
în condiții minime de subzistență
pentru mediul înconjurător ostil
insulă din noapte și veghe El
difuz ca respirația îngerilor in-folio
alte ipostaze definesc deplina consonanță
singurătatea condorilor leagănă cerul
între două silabe un singur priveghi
«ce n’est pas la peine de se tuer
puisqu’on se tue toujours trop tard.»
diversiune ieftină dragostea.
ne-am pierdut dreptul de a supraviețui
în lumea civilizată nimeni nu a demolat schitul
bunei-cuviințe
doar noi am plecat dincolo
cu umbrele incinerate sub braț în urne swarovsky
nevroza colectivă creionează tardiv nostalgia
unui mecanism de a gândi
prea multe erori de procedură
plăgi craniene contuzii leziuni conflicte
domestice
Marina Nicolaev
iluzoriu pact social în jurul propriei ființe
tandrețe impromptu
second hand
parcă ne-am pierdut încă o dată dreptul
de a declina egofobia secundei
diversiune ieftină dragostea
„ar fi bine să nu ne mai vedem niciodată, Feodor
Mihailovici”
■
parodia la tribună
Marina Nicolaev
diversiune ieftină
dragostea...
ne-am câștigat dreptul de a exista
în lumea civilizată civilizând-o prin bună-
cuviință,
aveam înnăscută puterea de a anticipa
și astfel, demolând și incinerând răul, am
avut biruință
asupra planetei și apoi a lumilor galactice,
am înlăturat nostalgia din gândire
și în toate am aplicat procedurile practice,
conflictele domestice dispărând cu
desăvârșire
i-am explicat propriei noastre ființe
cât de iluzorii sunt sentimentele
și, în multe privințe,
cât de dăunătoare îi sunt efectele —
dragostea, de exemplu, este o ieftină
diversiune
și cât de curând o să dispară din Galactica
Uniune!
e un fragment dintr-un roman de-al
dumneavoastră, SF, acesta, nu-i așa, Marina
Nicolaevna?!
Lucian Perța
■
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
17
proza
Meritoriu
■ Andreea Lupu
Premiul II la Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici” 2016, secțiunea Proză scurtă
Simt adieri de vânt legănând ușor cortul.
Răcoarea se strecoară din când în când ca
un puf de piersică și probabil că un pisoi
încearcă să pătrundă în holul cochiliei mele ca
să guste un aer mai cald. Pleoapele îmi sunt din
ce în ce mai grele și mâna pare a-mi îmbătrâni
cu fiecare literă pe care o aștern. Mă uit la aceste
pagini goale și întrebarea care îmi răsare în min-
te este: spre ce înaintez? Mereu ajung să îmi pun
astfel de întrebări când iau pixul între degete.
Dacă privesc peste umăr descopăr câteva caiete
pline de notițe, versuri, mărturisiri, instantanee
și gânduri împrăștiate. În spatele lor se ascun-
de un pârâu în care mi-am scăldat picioarele și
mi-am oglindit chipul timp de nenumărate zile
și nopți fără să am nici cea mai mică idee despre
cum va arâta în momentul în care voi fi semnat
și cea din urmă pagină. Dar cine poate ști, până
la urmă, nu-i așa? Am plutit într-o barcă de hâr-
tie studiind astrele și frunzele ca să ghicesc mă-
car o ploaie înaintea sorții. Nici pomeneală!
Odată cu rafala de vânt, prinde contur un alt
gând demult ascuns în mine: de ce nu pot aștep-
ta finalul? E ca o umbră înfiptă în carnea mea.
Uneori îmi pare că nasc doar mădulare de copii.
Sunt o adunătură de schițe. Ce frumos sună...
Totuși, nu încerc să mă afund într-o dilemă falsă.
Nici pe departe. Știu că buba nu e umbra, ci cu-
iele cu care am bătut-o în mine, iar acum, ori de
câte ori încerc să scot cuiele, degetele îmi sânge-
rează. Măcar mai pot ține dârlogii Zefei în mână.
Și totuși la ultimul parcurs abia am reușit să o
țin sub control. E abia a doua zi de trap săltat.
Nu ar trebui să am pretenții prea mari. Înainte
să pornesc am simțit-o pe Zefa inspirând și ex-
pirând adânc. Cred că pe cal sunt cea mai curată
variantă a mea. Astăzi, la ora de călărie, eram
pur și simplu prezentă, concentrată, cu coapsele
strânse la maximum și cu mâinile transpirate pe
dârlogi, încercând să mă sincronizez cu anima-
lul de sub mine. Nimic mai mult de atât.
Începe să plouă din ce în ce mai puternic. Nu
am fost foarte conștiinciosă zilele astea (în afa-
ră de momentele în care am călărit). Totuși, am
avut destulă ambiție ca să scot caietul galben pic-
tat de Iris și să-l mâzgălesc cu tot felul de minuni
pentru a-mi umple timpii morți din program.
Mi-am promis că voi scrie în fiecare zi. Se pare
însă că imaginația îmi e nefastă: nicio născocire
suculentă nu se încheagă... Poate pentru că toa-
te paginile acestui caiet sunt ca niște reflecții în
bălți. Să continui oare cu o disecție a gândurilor
mele, dezvăluind cât de greu îmi e să pretind în
acest moment al scrierii că mă cheamă Eva și că
sunt o tânără femeie extrovertită și plângăreață
care a ajuns pe nepusă masă la decizia că vrea
să călărească petrecându-și nopțile într-un cort
cu o pătură de lână? Sau că mă cheamă Luis și
că sunt un englez iubitor de animale care își vi-
zitează verișoara îndepărtată, proprietară a unei
ferme de cai? Dar acum că am scăpat o fărâmă
cât de modestă din licuricii obsesiilor mele pe
foaie, nu mai pot trage linie.
Se apropie miezul nopții și lumea se linișteș-
te încetul cu încetul. Pentru o clipă îmi lipsește
zgomotul. M-am obișnuit deja cu zumzetul oa-
menilor de pe-aici: colegi, instructori, prieteni,
cu toții calzi și săritori, dar gata să dea cu pum-
nul în masă când nu le ies socotelile sau când se
simt puși la zid. M-am adaptat repede. De fieca-
re dată când mă retrag mai devreme la culcare,
ascultând cum se sting ușor, simt o lipsă, ca și
cum aș păstra miezul lor în mine. În lipsa acelui
tremur de maracas, răsar petale de mucegai în
fructe.
Mă întind și mă acopăr până la gât, ghemu-
indu-mă ca un fetus mulțumit. Azi am primit
cel mai frumos compliment. Eram lângă fântâna
din spate și tocmai îmi limpezisem puțin mâinile
înainte de masă. Fântâna se află foarte aproape
de țarcul cailor și, din întâmplare, Zefa era prin
preajmă. Am privit-o, zâmbind, iar ea... a venit la
mine. Am pupat-o pe năsuc și am îmbrățișat-o.
Apoi m-am gândit că se răcește mâncarea și am
dat să plec. M-am întors, dar ea a rămas acolo.
Pur și simplu aștepta. În final am cedat și m-am
apropiat încă o dată. Am mângâiat-o și am stat
nițel la taclale. Zefa are ochii mari și negri ca ră-
dăcinile.
Nu reușesc să adorm. Aprind lanterna și mă
ridic în capul oaselor. Îmi sprijin fruntea în pal-
me și îmi susură un tremur blajin în piept. Simt
cortul mult prea mare și mult prea mic în același
timp. Nu am spațiu să îmi desfășor gândurile și
totuși, îmi pare că în jurul meu sunt mii de um-
bre răzlețe care se ascund și râd de mine. Poate
dacă aș avea ochi la spate aș cuprinde întreaga
cochilie. E liniște și ploaia s-a oprit. Mă încalț
și îmi iau sacul de dormit în spate ca să mă fu-
rișez în curte. Aud cum, în depărtare, animalele
insomniace încă mai mișună. Mă așez pe o bu-
turugă lângă jarul stins și mă înfofolesc în sac,
lăsându-mă în voia unei călduri intrauterine. Nu
simt niciun dor. Surâd. Îmi pare că nici înainte,
nici după mine nu a existat nimic. Cerul e foar-
te, foarte aproape. Dacă aș mânui cu dibăcie o
minge de tenis, aș putea fără efort să arunc sfera
păroasă în bolta de sticlă și aceasta să se întoarcă
la mine fără nici un fir ars pe spinare. Cele câteva
stele rămân timide ca și cum cerul nu ar fi al lor.
Una dintre ele cade, dar cade prin mine. Mă tul-
bur și îmi simt corpul înviorat de o scânteie neo-
bosită. Totuși, dacă voi continua să mă uit la cer
pe buturuga asta deja caldă, cel mai probabil voi
rămâne aici, moale ca o trestie fără să știu spre ce
stea mi-au adormit ochii. Mă ridic, așadar, pli-
nă fericire și tai noaptea în punctul culminant.
Iată-mă în cort alături de stelele pe care am decis
de bună voie să le iau cu mine. Mâine voi călări.
Adorm, imaginându-mă călare și repetându-mi
iar și iar ce trebuie să fac pentru ca totul să iasă
bine.
Am echipat-o pe Zefa și am încălecat. Ne sim-
țim agitate. Oamenii din jurul nostru ne privesc
insistenți, cu ochii mari și umezi. Noi deschi-
dem reprezentația. Ieri, instructorul mi-a spus
că un cal simte orice modificări chimice din
corpul uman, deci îmi va percepe instantaneu
emoțiile. Trebuie să ne sincronizăm și trebuie
să îi inspir încredere. Trap săltat. Îi dau pulpă
spun: Zefa trap. Pornește, dar, după câțiva pași
hotărâți, ezită. Încetinește, preiau controlul, ac-
celerează, și luăm curba, strâng dărlogii, trecem
peste obstacol, o îndemn la pas, trap din nou,
o scap din mână, ezită, ezită iar, hop hou Zefa,
o opresc, pornim în trap, ne plac oamenii care
aplaudă, flexiile îmi ies bine în sfârșit, dar tălpile
îmi scapă din scărițe, accelerează, vrea să o luăm
în galop, nu știu galop, o încetinesc, ne sincroni-
zăm, în sfărșit totul merge bine, mai avem o tură
și părăsim manejul, vreau să mă opresc acum,
merge prea bine ca să continui, în sfârșit mă simt
conectactă, nu pot ieși acum, trebuie să continui
tura, dar dacă o scap iar?, nu, concentrează-te,
continuă, lasă controlul, calul, concentrează-te
la cal, dacă aș ieși acum amintirea ar fi perfectă,
oprește-te!, nu, încă puțin, ține-ți tălpile în scă-
riță, strânge nenorocitele alea de coapse, Zefa se
împiedică, rămân în șa, Zefa pas, ne apropiem
de ieșire, parcă vreau să mă uit înapoi, Zefa pas,
gata, am ieșit.
Descalec și o sărut pe nas. Simt cum tensiu-
nile înghesuite în mine se dispersează în toate
părțile. Zâmbesc. Îmi sprijin fruntea de botul
Zefei. Totul a ieșit cum ar fi trebuit să iasă. Dacă
îmi spun asta, îmi pare că sunt bine. O colegă se
apropie de mine și mă felicită. O întreb dacă s-a
văzut tare că nu am reușit să o controlez cum
trebuie, iar ea îmi spune politicoasă că nu. Cel
de-al treilea călăreț vine să o preia pe Zefa. Cum
a mers? Mă întreabă. Relativ okay, ai grijă cu ea,
e agitată, îi răspund. Cred că ne vom descurca.
Zâmbește încrezător și își verifică scărițele. E
timpul să mă retrag. În câteva ore voi fi acasă.
Îmi e dor de casă... și de Vali, și de Iris, și de ai
mei.
Stau ghemuită pe bancă în stația de tramvai.
Prin preajmă sunt doar câteva femei cărunte cu
plase mari îngreunându-le parcă tot mai aproape
de miezul pământului. Din loc în loc, se întind
pâraie lungi de săpături, doldora de mașinării
care bruiază călătoarele înaripate. Parcă s-ar
îndoi lumea să vadă ce a mai rămas din orașul
nostru. Nu îmi vine a crede că de locul ăsta mi-a
fost dor. E prea zdrențuit. Ce-i drept... mi se pare
mai cald și mai loial ca niciodată, dar la plecare,
asfaltul era alb și lăptos ca piatra lunii, iar acum
e ciopârțit și fumegând. Tramvaiul hurducăie de
după colț și se apropie. Urc. E atât de cald și ae-
rul e înecăcios. Trebuie să îmi compostez biletul
și să aștept întâlnirea cu Iris. Avem multe să de-
pănăm. Dar acum... am nevoie să mi se rupă fil-
mul. Trebuie să îmi dau seama ce e cu fumul ăsta
și de ce îmi e așa cald. Am nevoie de un buton
de pauză. Nu e niciun buton de pauză. Mă întreb
ce s-ar alege de lumea asta dacă, accidental, s-ar
împlini tot ce îmi trece prin cap. Nici nu vreau
să mă gândesc.
Mă așez lângă fereastră și mă uit la ceas.
Probabil voi ajunge încă o dată prea devreme, iar
Iris va întârzia. Voi avea destul timp să șed și să
cuget până va apărea în peisaj. E surprinzător de
aglomerat. Căldura se furișează viclean de prin
crăpături și corpuri transpirate. Mirosurile înțe-
pătoare ale oamenilor chirciți sub vreme păcă-
toasă și datorii țin loc asfaltului ars de viu. Lângă
mine se așează un domn. Îl scrutez timp de câte-
va clipe și un fior îmi zburlește părul de pe ceafă.
Deasupra unui medalion argintiu a răsărit, cine
știe când, o tumoare lucie ca o jumătate de mi-
cro-glob pământesc. Simt un nod în gât și, cu
tropote metalice se apropie de mine un gând cu
aromă de măr putrezit: De ce nu pot fi mai mulți?
Știu, sună aiurea. Și totuși... la dreapta mea stă
un om necunoscut. Toate stâncile pe care el a
trebuit să le crape de-a lungul vieții îmi sunt și
îmi vor fi mereu străine. Am fost, negreșit, pot-
18
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
covită-n frunte. Noroc. Dar uneori bate gongul
și fierul moale și roșu îmi spintecă mădularele.
Cu ce drept? Destinul ăsta fast și auriu... cine ți-a
spus că-l meriți? De ce nu pot cunoaște ce duc
alții în spate? În jurul meu sunt gratii de colivie
și nu știu dacă pot să zbor pentru că... încă nu am
căzut. M-am împiedicat, într-adevăr, dar nu am
atins pământul. Se spune că ești călăreț adevărat
abia după ce cazi. Deci vrei să cazi? Când atâția
au căzut și își doresc din suflet să se lepede de ci-
catrici? Sau să nu le fi avut niciodată? Vrei să cazi
când atâția și-ar dori să fie în papucii tăi? Nu...
Vrei să vezi cum e să te târăști? Spune-mi, că re-
zolvăm cu un telefon. Nu, nu vreau, nu vreau, nu
vreau. Moșneagul coboară din tramvai și, odată
cu el, jumătatea de macro-glob pământesc.
Stațiile se succed orbitor, atât de repede încât
îmi pare că am coborât acolo unde sufletele se
uită la ele însele, analizându-și prestațiile spas-
modice reluate aproape identic la fiecare încar-
nare. Când ajung aici, privesc prin gaura cheii
și apoi o iau la goană spre mansardă. Niciodată
nu mă uit înapoi. Conștiința mea e un mădular
sufletesc fără perspectivă și, mai rău de atât, fără
spectacol de jucat și criticat. Mă simt adesea ca o
scenă goală. Totuși, exceptând o ușoară tulbura-
re obsesiv-compulsivă și, poate, un mic exces de
teatralitate, statisticile mă declară în parametrii
normalității. Încă nu știu dacă sunt vești bune
sau rele.
Ies, într-un final, din vastul meu ego și cobor
în stația de la primărie. Sunt mulți porumbei
prin preajmă, iar Iris nicăieri. Mă uit la ceas.
Minutarul mai are drum sănătos de parcurs
până la fix. Cumpăr un pachet de pufuleți pe
post de hrană pentru porumbei și mă așez pe
bancă. Păsările cenușii țopăie spre mine, iar eu le
privesc liniștită. Lumina e caldă și aglomerarea
de pantofi plimbăreți îmi inspiră siguranță. Toți
se îndreaptă spre ceva, deci nu e nicio problemă
dacă eu nu am ajuns încă.
Iris apare de după colț, iar eu mă ridic să
arunc punga goală de pufuleți, răspândind pe
drum ultimele firmituri. O cunosc de mulți ani
și suntem două boabe născute în aceeași păstaie,
dar azvărlite ulterior în preparate culinare dife-
rite. Nici până acum nu am reușit să hotârăsc
din ce mâncăruri mai mult sau mai puțin exotice
facem parte. O cunosc, iar azi ... Iris este tristă.
Schimbăm câteva cuvinte de complezență, în-
dreptându-ne spre o cafenea neaglomerată, iar
apoi o întreb ce s-a întâmplat. Intrând în cafe-
nea îmi spune: Nimic. Pur și simplu mă simt cel
mai oribil om pentru că îmi urăsc părinții. Am
împietrit. Nu am auzit-o niciodată spunând așa
ceva. Bineînțeles, i-am ascultat de nenumărate
ori dilemele și încurcăturile care vin la pachet cu
o familie disfuncțională, așa cum spun specia-
liștii, dar de data asta e altfel. E atât de rece, de
inflexibilă, de inumană. Ne așezăm la masă. Nu
spui așa ceva când ești în stare de șoc, Iris. Știi că
nu e adevărat. De unde știu? Cum fac diferența,
hm? Efectiv nu mai pot, nu mai pot, mă înțelegi?
Dacă în momentul ăsta un câine ar muri în fața
mea, nu aș mișca niciun mușchi. Pur și simplu,
mi se rupe de absolut tot.
Chelnerul se apropie de masa noastră. Eu îmi
comand un cappuccino, iar ea o cafea de care nu
am mai auzit niciodată.
De azi dimineață am băut trei cafele. Și vreau
să-ți spun că abia am ieșit din casă! De când a
venit maică-mea din Germania, zici că suntem
la nebuni. Mai am trei săptămâni la dispoziție să
termin de învâțat chimia aia, plus mate, plus va-
riantele la bio. Si eu ce fac? Spăl, fac mâncare, fac
curat, vopsesc terasa și ascult discursuri intermi-
nabile despre ce părinți grozavi sunt ei și cât sunt
eu de inutilă, fandosită și obraznică. Că ce fac eu
pentru ei? Că ei, vezi Doamne, cât se chinuie și
eu nimic! Mă doare spatele de simt că tembelizez
și mi s-a făcut rău de la vopsea de două ori. Abia
aștept să plece maică-mea și să se termine odată
circu ăsta.
Iau o gură de cafea. Ce aș putea eu să-i spun?
Ce sfat să-i dau? Taci și înghite că scapi de ei pes-
te doi ani? Capul plecat sabia nu-l taie? Nu te
mai consuma atât că îți faci rău? Ce pot eu să-i
spun? Ce vrea să-i spun? Prefer să tac.
Azi noapte am dormit vreo patru ore, că s-a
apucat Axi să latre ca nebunu și a trezit toată
casa. Să vezi scandal! Că îl aruncă afară, că nu
mai suportă, că așa și pe dincolo, apoi au început
să urle unu la altu. Am crezut că o să sune ve-
cinii poliția. Iar cireașa de pe tort, după ce s-au
trimis unu pe altu în toate originile posibile, ce
s-au gândit dragii de ei? Să mă pună pe mine să
decid care are dreptate!
Vorbești serios?
Normal că vorbesc serios. Brusc, nu mai sunt
o nesimțită incapabilă și lipsită de respect, brusc
sunt Confucius! Se oprește să ia niște aer. Obrajii
îi ard și ochii i se învârt în toate părțile, ca și cum
ar căuta undeva un răspuns. Sângele îmi pulsea-
ză din ce în ce mai tare și îmi frec tâmplele de
parcă ar trebui să smulg ceva de sub ele. Ce am
făcut eu ca să merit norocul pe care îl am? Ce?
Ce am făcut eu mai mult decât a făcut ea? Îmi e
silă de mine. Și nu pot să fac nimic.
De când o țin tot așa?
De când a venit maică-mea, dar în prime-
le zile a fost mai okay. Acum e din ce în ce mai
rău. Duce ceașca de cafea în dreptul buzelor și
o ține acolo, privind spuma de la suprafață. Ia o
înghițitură și apoi caută în geantă niște șervețele.
Într-o zi m-au luat la rost că ce fac dacă nu intru
la medicină, eu le-am zis că intru. Apoi m-au în-
trebat: Și ce-o să faci dacă intri?
Cum adică ce-o să faci dacă intri?
Adică: Doar nu crezi că o să reziști tu acolo,
nu?
Poftim? Cum să zică așa ceva? Da ce? Nu-s
normali?
Pentru ei asta înseamnă normalitate. Își spiji-
nă capul în mâini și întregul corp îi freamătă gata
să se spargă în mii și mii de cioburi. Șervețelul
a rămas pe masă, nefolosit. Lacrimile i se scurg
de-a lungul încheieturilor, evadând pe sub pal-
me. Îmi mut scaunul lângă ea ca să o iau în brațe.
Sunt un om slab! Tot ce fac e să îmi plâng de
milă. Nu ești un om slab, îi spun. Și vreau să
continui: eu sunt. Dar mă opresc. Cum știu dacă
sunt un om puternic sau slab? Până acum mi-am
croit conștiincios o alee stabilă (nu dispare, nu
își schimbă subit și misterios traiectoria) care să
mă poarte prin zone geografice faste, îndepăr-
tând cu ușurință cele câteva obstacole care mi
s-au pus de-a curmezișul. Nimeni nu a hotărât
să-mi renoveze aleea, nicio arătare slinoasă cu
dinți feroce nu mi-a înghețat sângele în vene, nu
am dat de fundături, de mlaștini puturoase ori
de râuri mult prea adânci și învolburate ca să le
pot trece înot; cât despre bifurcații, le intuiesc
adesea și pășesc hotărât în drumul meu, știind
că indiferent unde mă va purta aleea, voi reu-
și, într-un fel sau altul, să preiau controlul. Dar
această încredere, oarbă sau nu, în drumul pe
care îl construiesc este rezultatul experiențelor
mele, care, vorba vine, s-au desfășurat într-un
cadru limitat. Limitat de hazard. Până la urmă,
crearea ființei în care sunt încrustată acum a de-
pins de nenumărați alți factori asupra cărora nu
am avut niciun control, prin urmare, de hazard.
Așadar, din întâmplare, nu am cum să spun dacă
sunt un om puternic sau nu. Și totuși... dacă ac-
cept ipoteza aleii care pur și simplu s-a sincro-
nizat cu niște vibrații pozitive (dacă există), în-
seamnă că exclud destinul, Dumnezeul și ochiul
pentru ochi, dintele pentru dinte. Astfel se naște
un prim sentiment de vină: de ce eu și nu cel de
lângă mine? De ce cel de lângă mine și nu eu?
Problema apare când mă așez pe celălalt taler al
balanței unde karma, divinitatea și (de ce nu?)
dogmele morale acceptate de societate încep să
roadă la os: cum îți permiți să pui sub semnul
întrebării geografia soartei tale? Când, în mod
evident, ai fost înzestrată cu toate datele necesa-
re pentru a te intergra la perfecție în mașinăria
grozavă și invizibilă care ține umanitatea și Terra
pe o traiectorie corectă? Realizezi că nemulțu-
mirea și lipsa ta de recunoștință ne supără și că
tot ce ai avut până acum poate dispărea într-o
clipă, nu? Ai face bine să realizezi!
Jumătatea de cafea rămasă în cană s-a răcit
demult, iar Iris și-a recăpătat echilibrul: acum
îmi povestește despre cine știe ce întâmplare
fantasmagorică (îmi dau seama după precipita-
rea cu care îmi vorbește) la care nu pot fi sub
nicio formă atentă.
Dar cum rămâne cu momentele fericite în
care simt că totul e la locul lui? Dacă, de fapt, nu
le merit? Sau... și mai rău! Dacă îmi vor fi luate?
Nu vreau să rămân cu cenușă în mâini. E foarte
cald aici, așa că ies din săpăturile care segmen-
tează asfaltul și încerc să privesc în jur limpede.
Nu te gândi la fericire, orice ai face, nu te gândi
la fericire.
Cum e Vali? A ajuns din Bulgaria? Mă întrea-
bă Iris. Eu tresar și mă rostogolesc la polul opus
al minții mele. E un loc în care ninge tot tim-
pul și Aurora Borealis e la o aruncătură de ochi
distanță. Port mereu o rochie a cărei culoare se
transformă odată cu cerul, adorm adesea lângă
un foc înalt și auriu, îmi sculptez diferite umbre
în gheață și povestesc în fiecare dimineață cu un
pui de urs polar care nu crește niciodată. A ajuns
alaltăieri, ne vedem spre seară, de ce? Fără motiv,
întrebam doar. Nu mi-ai mai spus nimic de el și
eram curioasă. Păi nu e nimic nou, te-aș fi anun-
țat dacă era ceva. Okay, ceri tu nota?
Privesc în ceașca goală de cafea și îmi pare că
petele negre alcătuiesc o ramură legănată de fur-
tună. Un parfum cunoscut mi se prelinge prin
țesuturi și, pentru o secundă, zăresc reflecția
chipului meu în verzeala palidă a ochilor Irisei.
Îmi iau geanta. Hotărâm împreună să ne plim-
băm spre mal în așteptarea serii. Rămân cu ea
până târziu, până când toată lumea începe să se
scufunde în noapte. Ne luăm la revedere, iar eu
mă îndrep spre o căsuță, o căsuță cu perdele pur-
purii și cu salcâm la poartă. Zidurile clădirilor
vechi pe lângă care trec sunt ciopârțite din loc în
loc și par gata să se împrăștie la prima vijelie. Pe
măsură ce înaintez, în mintea mea se deschide
un spațiu aparte, iar eu respir mulțumită de ar-
hitectura imaginației mele.
(fragment)
■
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
19
Despre graficianul
polonez Leonard Salmen
și Eminescu
■ Nicolae Mareș
O literatură trainică, în stare să ne placă nouă și
să fie originală pentru alții, nu se poate întemeia
decât pe graiul viu al poporului, pe tradițiile,obi-
ceiurile și istoria lui, pe geniul lui.
M. Eminescu
Eminescu este principalul creator român
care - în mod fericit - a inspirat și mai in-
spiră un număr important de artiști, atrași
de lirica lui, dornici să îi asigure o redare plastică,
veridică. Atractivitatea poemelor sale se datoreș-
te și faptului că descrierile cât și mesajul poetic
al liricii eminesciene în ansamblu se pretează la
transpuneri vizuale dintre cele mai variate, unele
de o mare gingășie. În investigațiile mele am găsit
un artist care și-a consacrat viața pentru a ilustra
creația poetului nepereche, de fapt el a trăit din
inspirația eminesciană în activitatea desfășurată
de desenator și grafician. Așa cum vom remarca
în cazul artistului, ilustratorului de origine polo-
neză, Leonard Salmen.
Salmen, timp de aproape 30 de ani, a lucrat
din și „la Eminescu”. Nici un alt scriitor român
nu s-a bucurat de o „aderență” similară în rân-
dul plasticienilor precum cea dovedită de acest
grafician. E greu să faci o enumerare exaustivă a
plasticienilor care - cu mai mult sau mai puțin ta-
lent - l-au reprezentat pe autorul Luceafărului sau
i-au ilustrat opera. Din respect pentru travaliul
lor îi voi aminti pe cei mai vechi: V. Antonescu,
Aurel Dragoș, Dem. Iordache, Constantin Jiquidi,
Mina Byk-Wepper, Dem. Demetrescu, Florian
Mureșianu, Ary Murnu, Leonard Salmen, Victor
I. Popa, D. Stoica, O. Smigelschi, Fr. Șirato, Mișu
Teișanu etc. Dar nici pe contemporanii noștri nu-
mi permit să-i uit, mai ales pe cei care au dat noi
dimensiuni receptării poeziilor sale: Alexandru
Ciucurencu, Traian Brădean, Camil Ressu, Ligia
Macovei, Mircia Dumitrescu etc.
O expoziție organizată de secția de stampe a
Academiei Române, depozitară a numeroase și
valoroase lucrări de acest gen, a demonstrat cu
prisosință, la cea de-a 166-a aniversare de la naș-
tere Eminescului, în ianuarie 2016, cât de mult îi
rămâne recunoscătoare arta românească poetului
nepereche. Păcat că slaba popularizare a manifes-
tării a făcut ca expoziția să fie vizitată de un număr
prea modest de persoane. Organizatorii noștri nu
știu să apeleze în asemenea prilejuri la mobiliza-
rea școlilor pentru a le folosi și cultiva receptivita-
tea existentă în simțirea tinerei generații, așa cum
deseori am văzut în orașe mari din Occident, dar
și la Cracovia sau la Varșovia, pentru a aminti de
aceste metropole pe care le-am cunoscut sufici-
ent de bine. S-ar fi cuvenit ca efortul salutabil din
toate punctele de vedere al Academiei Române să
transforme salonul de expoziții al Bibliotecii în-
tr-un loc de pelerinaj pentru liceele și școlile bu-
cureștene. N-a fost să fie.
Lucruri demne de toată lauda s-au petrecut
și în arta monumentală românescă. Aici avem
un număr important de lucrări înfățișându-l pe
poet în locuri dintre cele mai importante, de la
București la Chișinău și Cernăuți sau de la Iași la
Galați, la Alba Iulia sau Onești, cât și în alte lo-
calități de pe tot cuprinsul țării, și nu numai. În
situația dată, un rol important l-a jucat în ulti-
mele două decenii Liga Culturală a Românilor de
Pretutindeni, al cărei neobosit președinte, prof. dr
Victor Crăciun, s-a implicat în amplasarea unor
plăci comemorative în multe din locurile în care
Eminescu a trăit și a lucrat, inclusiv ale unor bus-
turi sau statui ale acestuia.
Ca un fapt divers, amintesc de o întâmplare
petrecută în anul 1991, când într-o plimbare de
duminică, făcută pe insula de pe Lacul Herăstrău
din București, cea care la scurt timp a devenit
loc de jaf, cât și al unor bătălii acerbe imobiliare.
Aici am observat, pe unul din malurile lui, două
sculpturi mici, mai mult ca sigur abandonate sau
„aruncate” pentru a fi ulterior mai ușor acaparate,
în orice caz, ambele cu fața la pământ. În afara
faptului că era un evident act de vandalism al că-
rui mobil nici până azi nu l-am înțeles - prin fap-
tul că primăria aflând de aceasta nu s-a implicat
în elucidarea cazului, ceea ce mi-a prilejuit posi-
bilitatea de-a aduce bustul respectiv în incinta te-
renului din fața Ministerului Afacerilor Externe.
Nu pot uita cum, șocat de ceea ce aveam în fața
ochilor, am încercat să văd ce personaje repre-
zintă sculpturile respective, ca să remarc că una
din ele îl înfățișa pe Eminescu, iar cea de-a doua
pe Sadoveanu. Prin secretarul de stat, regretatul
scriitor și publicist, Adrian Dohotaru, l-am in-
format pe ministrul de externe, de atunci, Adrian
Năstase, făcându-i propunerea de-a interveni pe
lângă primarul capitalei, la vremea respectivă -
Crin Halaicu, individ de tristă amintire ca și mulți
dintre urmașii săi, celebru prin jafurile imobili-
are organizate în capitală în stil mafiot, dar care
a acceptat ca sculptura să fie adusă și amplasată
în spațiul verde din fața Ministerului Afacerilor
Externe din Modrogan 14, unde lucram, sediul
Nikolai Holodok (Rusia) Ex libris Art.Ivanova (2000)
instituției reamplasat fiind aici, în 1990, din Piața
Victoriei, relocare pe care nici Ceaușescu n-o fă-
cuse, dar a făcut-o Petre Roman. N-a durat nici
două zile, ca formalitățile și transportul monu-
mentului să se petreacă și acesta să fie înălțat pe
un postament modest și dezvelit în cadrul unei
ceremonii despre care voi aminti cu un alt prilej.
Spre încântarea celor care intră azi la Ministerul
Afacerilor Externe și au un pic de gust artistic,
nu se poate ca aceștia să nu remarce alura poeti-
că clasică pe care o degajă bronzul lustruit de un
mare sculptor, Ion Jalea, de parcă bardul ar cânta
cu bucurie de vecinătatea asigurată de Patronul
instituției, Nicolae Titulescu, monument ridicat
tot în anii respectivi, vis a vis de Eminescu, iar ră-
mășițele pământești ale marelui diplomat au fost
aduse de la Nisa la Brașov, și îngropate exact în lo-
cul în care și- a dorit - prin testament - Titulescu
să își doarmă somnul de veci.
Bustul poetului nu l-a revendicat nimeni până
azi, și poate fi văzut, după 27 de ani, în același
loc, turnat parcă special pentru a înnobila cele
două direcții ale ministerului de externe, ampla-
sate atunci în clădirea din spatele său: culturală
și românii din afara granițelor. Pe ultima din ele
o păstoream. Implicându-mă sufletește în „tran-
sferul” respectiv, de fiecare dată când trec prin
preajmă îi dau binețe Bardului și-i admir alura pe
care i-a dat-o cu mâna care i-a mai rămas după
primul război mondial, cealaltă pierdută pe front.
Și avut-am ce admira! - cu sentimentul de parcă
personal l-aș fi turnat în bronz.
Cu câteva veri în urmă am fost foarte mâhnit,
când am constat că bronzul lustruit de marele
sculptor se afla nu doar năpădit, ci sufocat de știr
și alte buruieni, de parcă ministerul și-ar fi trimis
pe toți slujbașii (inclusiv pe oamenii de serviciu)
să reprezinte țara peste fruntarii, lăsându-și oas-
petele de onoare uitat în paragină. Imediat am
scris, indignat ministrului de externe despre con-
statarea nu doar tristă, dar și jalnică. N-au fost
smulse urgent buruienile și nu s-au pus straturi
de flori, cum ceream, ci s-a cimentat locul încât
știrurul nu va mai crește acolo în vecii vecilor. Așa
ne luptăm în România cu buruienile de tot felul.
Să nu ne condamne cineva că nu știm să fim eco-
logiști până în măduva oaselor. Doar de păduri
am uitat. Mai marii noștri jupânii le-au dat în ex-
ploatare austriecilor cărora nu le pasă că românul
a fost frate cu codrul.
Cu siguranță, Eminescu se întoarce în mor-
mânt când vede atâta nepăsare. Austriecii se în-
grijesc numai de pădurile lor, să nu le cadă cum-
va vreo crenguță. Mai recent l-am imortalizat pe
poet într-o fotografie cu care am hotărât să ilus-
trez cartea de față. Păcat că nu l-am fotografiat și
pe malul lacului Herăstrău. Atunci nu se făceau
cu atâta ușurință fotografiile. Regret că nici acum
nu știu cine și-a insușit sau unde se află monu-
mentul care îl reprezenta pe Mihail Sadoveanu,
20
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
sculptat - cum am bănuit când l-am văzut - de
Romulus Ladea, că doar nu întâmplător au fost
aruncate sculpturile respective.
Exact în perioada amintită, un alt sculptor
român, G. Pană, emigrat imediat după război la
Muchen, unde a sculptat și înălțat într-un parc
un bust închinat poetului, m-a determinat să
acționez ca ministerul să îi accepte o copie după
opera respectivă. Aceasta, pentru că în momentul
primirii, tocmai remarcase lucrarea din fața mi-
nisterului de externe. Darul a fost primit într-un
cadru festiv și s-a hotărât să fie amplasat în sala
nou denumită: Grigore Gafencu. A stat un timp
în spațiul respectiv, doar pentru câțiva ani, deoa-
rece, în momentul în care m-am aflat la post în
străinătate, bustul a dispărut de acolo.
Cu acest prilej dau de veste mai marilor respec-
tabilei instituții pe care am slujit-o câteva dece-
nii, că ar trebui căutată și reamplasată respectiva
operă de artă în locul în care s-a convenit iniți-
al cu autorul și unde îi stătea chiar foarte bine.
Omagiul domnului Pană ar putea veșnic aminti
românilor și nu numai lor că poetul nepereche a
fost și diplomat la Berlin. E drept, referent numai,
și pentru o perioada scurtă.
Dacă Eminescu a înnobilat meseria pe care
care cei din clădirea respectivă o profesează, de la
vlădică la opincă, ar fi un gest de considerațiune
din partea lor să îl aibă cât mai aproape. Aproape
de inimă prin opera de artă amintită. Mai mult,
îndrăznesc să afirm că i-ar sta bine aici bronzului
realizat de sculptorul Pană, pentru că sala respec-
tivă este cel mai mediatizat loc din minister.
Închid lunga paranteză despre soarta monu-
mentului realizat de Ion Jalea (1887-1983) pentru
a sublinia că, în expoziția amintită de la Academia
Română din ianuarie 2016, dar mai ales în colec-
ția de stampe a Bibliotecii, se află 95 de planșe de
carton cu dimensiuni de la 13 la 64 de cm, realiza-
te de-a lungul anilor de Leonard Salmen, acestea
înfățișând diferite imagini din creația poetului.
Ele sunt executate în cea mai mare parte în cărbu-
ne, altele însă folosind tehnica tuș-peniță, creion,
laviu și acuarelă și poartă semnătura graficianului
de origine poloneză.
Cabinetul dispune și de un număr impresio-
nant de cărți poștale ilustrate. Dar cele mai mul-
te dintre ele se păstrează și în tot felul de colecții
particulare de pe întreg teritoriul țării, dovadă că
printre români cartofilia are o bună tradiție, iar
în această direcție Salmen a fost neîntrecut, chiar
dacă unii îl acuză ca ar fi fost prieten cu kitsc-
hul. Amintesc că un colecționar împătimit din
Teleorman, Corneliu Beda, de formație istoric și
literat totodată, dispune de o colecție de 559 de
cărți poștale ilustrate, realizate de graficianul de
origine poloneză amintit. Tot acest colecționar a
identificat existența a cca 1300 de ilustrații efectu-
ate de Salmen din Eminescu1.
Biografia lui Leonard Salmen, cel mai produc-
tiv grafician din opera eminesciană, rămâne în
continuare necunoscută, puțin repusă în valoare.
Ca și sculptorul polonez Wlodzimierz Hegel, cel
care la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea a realizat nu numai sculp-
turi monumentale ci și lucrări de sculptură mică
pentru Curtea Regală2, la fel și Salmen a realizat
și semnat, în perioada 1908-1909 și 1922-1923,
15 portrete ale familiei regale și 40 de portre-
te înfățișând scriitori, critici, istorici, muzicieni
etc., printre care: D. Bolintineanu, Al. Odobescu,
Al. Vlahuță, Nicolae Iorga, B.P. Hașdeu, Duiliu
Zamfirescu, George Coșbuc, D. Anghel, Șt. O.
Iosif, Dobrogeanu Gherea, Vasile Alecsandri, M.
Marieta Besu	Ex libris T T (2000)
Sadoveanu. Din opera celui din urmă, ca și din a
lui D. Bolintineanu și Carmen Sylva, L. Salmen a
ilustrat diferite lucrări.
Din opera lui Eminescu Salmen a semnat pes-
te 200 de imagini la 99 de poezii, după care s-au
tipărit în culori mii de cărți poștale. Acestea au
început să circule din ce în ce mai intens, încă
din 1895 până spre anii ‘30, ca mijloc de comu-
nicare facil practicat de tineri și nu numai. Unele
ilustrații, în diferite variante, conțineau și versuri
din creația poetului. Cărțile poștale realizate de
Leonard Salmen au străbătut întreaga țară și în
străinate, cu precădere în Europa Centrală și în
Balcani. Cărțile poștale ilustrate de acest grafician
au avut un succes deosebit și datorită faptului că
tema de dragoste abordată era una dintre cele mai
accesibile.
În perioada 1895-1925, depozitele de cărți,,-
Șaraga” din Iași și ,,Socec” din București au scos la
concurență cărți poștale ilustrate, cu poeziile lui
Eminescu, realizate de Leonard Salmen. Artistul
este primul grafician de profesie care a organi-
zat o expoziție personală cu lucrări inspirate din
MINESCU
Ex libris Paolo dal Chiele (2000)
Adrian Sandu
poeziile lui Eminescu. Amintesc că prima de
acest fel a fost vernisată la Galați, în anul 1909,
cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moar-
tea poetului, iar în 1910 unele lucrări au ilustrat
volumul de poezii tipărit de I. Scurtu, lucrare de
referință pentru o bună perioadă de timp.
Au fost ani în care distribuirea cărților poștale
ilustrate se făcea și pe bază de abonamente, solici-
tate fiind nu numai în școli, dar mai ales de casele
de cultură pentru baluri. Se încetățenise obiceiul
ca domnișoara care primea cele mai mare număr
de asemenea cărți poștale să fie aleasă regina ba-
lului. De tipărirea lor și de distribuirea cpi - cum
li se spuneau - s-au ocupat cunoscutele edituri
Socec și Leon Alcalay.
La expoziția de la Academia Română din ia-
nuarie 2016, în afara unor planșe cu ilustra-
ții realizate de Salmen, am întâlnit și unele din
cele mai cunoscute opere ilustrând poeme-
le: Juni corupți; Dintre sute de catarge; Codrule
Măria Ta; Scrisoarea I-a (în două variante);
Satira I-a; Floarea albastră; Scrisoarea a II-a;
Epigonii; Împărat și proletar; Glossa; Din cerurile
albastre; O, rămâi; Codrule, Măria Ta, variantă;
De ce nu-mi vii? (cu textul - „Vezi, rândunelele se
duc/ Se scutură frunzele de nuc,/ S-așează bruma
peste vii -/ De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?”); Făt
Frumos din tei; Înger și demon; Călin ; Scrisoarea a
IV-a; „Somnoroase păsărele” etc.
A fost acesta un mod insolit de mediatizare a
creațiilor poetului la care ar trebui poate să reve-
nim. Noi relevăm aici faptul că un artist de origi-
nă poloneză s-a implicat în această operă.
Note
1	Corneliu Beda - Leonard Salmen - Ilustrator al operei
poetice a lui Eminescu, ediția 2011.
2	Nicolae Mareș, Wladimir Hegel și arta monumen-
tală românească, Cultură - Artă - Opera Omnia, Ed.
Tipomoldova, 2014, Iași.
■
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
21
Evanghelistul absent
■ Mircea Moț
Lui Dan Damaschin
Emblematică „ars poetica”, poezia Flori de
mucigai accentuează, în esența sa, spiri-
tualitatea creației argheziene, propunând
în egală măsură o atitudine semnificativă față
de relația dintre realitate și artă. Refuzând gra-
tuitatea și solemnitatea gestului de a scrie, pro-
cesul creator devine, într-un moment distinct,
„acum”, sinonim acțiunii: el se exercită asupra
realității prezente în textul poetic ca un „pere-
te” ce delimitează spațiul interior, asociat golu-
lui și singurătății, de unul exterior, de un afară,
ca promisiune a deplinei libertăți. Scrisul acesta
cu degetul pe piatră se încarcă de spiritualitate
raportat mai ales la Axion Estin: „Și călugărul
care a venit a început să scrie pe piatră rugăciu-
nea cu degetul lui, ca prin ceara moale. Și i-a
scris foarte frumos pe grecește toată cântarea:
Cuvine-se cu adevărat (Axion Estin). Iar aces-
ta a încremenit când a văzut că acela mergea
cu degetul prin marmură ca prin ceara moale
și ieșea scrisoarea așa de frumoasă. Și se gân-
dea: «Ce om este acesta, de scrie cu degetul pe
marmură?» Și după ce i-a scris, a semnat: «Eu
am scris acestea, Gavriil, mai-marele voievod al
puterilor îngerești», și a dispărut din fața lui”.
În absența hârtiei și a instrumentului de
scris, tencuiala devine suportul activității cre-
atoare, acea tencuială sugerând suprafața amă-
gitoare și perfidă, dincolo de care se ascunde
peretele ca semn al unei limite agresive: „Le-am
scris cu unghia pe tencuială / Pe un perete de
firidă goală”. S-a remarcat gestul singular al po-
etului care, în acest subliniat „acum”, transcrie
condiția unui artist lipsit de sprijinul divin. În
absența acestui ajutor, versurile „de acum” au
fost scrise: „Pe întuneric, în singurătate, / Cu
puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul,
nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul /
Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan.” Luca, Marcu,
Ioan și simbolurile lor, taurul, leul și vulturul!
Și totuși, de ce lipsește Matei? Șerban Foarță
oferă o explicație convingătoare, refuzând ide-
ea că o asemenea reprezentare nu ar putea fi pe
placul genului plastic arghezian. „Matei poate
fi omul ca atare, scrie Șerban Foarță, după cum
locul «ispășirii», al dizgrației e tocmai Miază-
Noaptea, cu nopțile-i pluvioase, cu veșnica ei
iarnă” (Șerban Foarță, Afinități selective, Buc.,
Ed. Cartea Românescă, 1980, p. 61). Eseistul își
susține punctul de vedere trimițând la un Jean
Marques-Riviere, care consideră că „le nom de
Dieu comprend tous les cotes de l’univers, a
l’exception du nord, reserve aux mechants com-
me un lieu d’expiation” (apud Șerban Foarță,
op.cit., p. 62).
Reținând ideea distinsului poet și eseist ti-
mișorean, un detaliu al textului oferă o ge-
neroasă perspectivă asupra altei (posibile)
interpretări. Poetul vorbește despre „unghia
îngerească”, aceasta devenind instrumentul cu
care scrie direct pe tencuială, refuzând „oglin-
direa” realității în favoarea acțiunii nu lipsi-
te de sugestii simbolice. Matei nu mai trebuie
menționat câtă vreme omul are o componentă
divină, chiar dacă e vorba de „unghia îngereas-
că” ce amintește simbolul evanghelistului. Cu
acestă „unghie îngerească”, așadar cu un efort
în exclusivitate omenesc, poetul scrie „stihurile
de acum”, ale căror caracteristici susțin o latură
esențială a creației autorului Cuvintelor potrivi-
te. Ele sunt „stihuri fără an”, sintagmă mai puțin
convingătoare ca expresie a permanenței artei,
vizând în special poezia/creația ca întemeiere
într-un creștin sfârșit al veacurilor, atunci când
timpul „profan” se va fi consumat și când omul
își va redobândi condiția vârstei edenice. Ideea
este susținută convingător de un alt atribut al
stihurilor „de acum”, care transcriu „setea de
apă”, nu atât omenească potolire a simțurilor,
cât expresie a dorinței de purificare, prin îne-
carea simbolică a condiției din prezent, un nou
botez spre care aspiră individul confruntat cu
limita, în speranța deplinei eliberări. Poeziile
concretizează în egală măsură dorința de re-
naștere din propria cenușă, sub semnul miticei
păsări Phoenix („foamea de scrum”).
Versurile argheziene din Flori de mucigai,
socotite ca fiind versuri ale unei noi etape, „de
acum”, spre deosebire de acelea din Testament,
obediente față de o realitate pe care o subli-
mează totuși, metamorfozând-o în cultural
(„sapa-n condei și brazda-n călimară”) nu mai
trebuie înțelese ca îndeletnicire de orfevrier, de
artizan. Să nu uităm că Arghezi nu a practicat
doar meseria de ceasornicar, e drept, nu pentru
multă vreme, ci s-a retras la mănăstire pentru a
învăța, după propria-i mărturisire, „a scrie pe
dedesubt”, căutând în felul acesta profunzimea
lumii pe care în poezia Flori de mucigai o bă-
nuiește sub tencuiala asupra căreia se exercită
actul creator. Poemul deschide nebănuite per-
spective asupra spiritualității profunde a poezi-
ei argheziene, sub semnul mărturisitei intenții
de a scrie pe dedesubt. Universul carceral nu
contează la Arghezi prin notațiile realiste, ci
devine imaginea unei realități în care limitarea
este asociată degradării omului, pe care-l ame-
nință cu alunecarea spre condiția de animali-
tate. Ieșirea din acest univers limitat și defor-
mator se realizează exclusiv pe cale spirituală:
„La patul vecinului meu / A venit azi-noapte
Dumnezeu, / Cu toiag, cu îngeri și sfinți. / Erau
așa de fierbinți, / Că se făcuse în spital / Cald ca
sub șal”. Realitatea se metamofozează, iar mate-
rialitatea acesteia își pierde agresivitatea, totul
sub semnul deschiderii și al eliberării pe cale
spirituală: „Zăbrele s-au îndopat cu faguri de
cer / Și atârnau candele de stele / Printre ele.
/ Ferestrele închise / S-au acoperit cu ripide și
antimise, / Și odaia cu mucegai / A mirosit toa-
tă noaptea a Rai. / L-am găsit / Zgârcit. / El stă
acum în pat. / Unde-i sufletul lui? Nu știu. A
plecat.”
Revenind la motivul scrisului din poezia
Flori de mucigai, reacția față de materialitatea
sufocantă a realității începe sub semnul scrisu-
lui impregnat de dimensiunea umană a artis-
tului, un scris care trebuie perceput ca un gest
legat de „mâna dreapă”, a cotidianului și a rați-
onalului în ultimă instanță. Ultima parte a poe-
ziei Flori de mucigai aduce o vizibilă schimbare
de perspectivă asupra relației omului cu reali-
tatea, relație concretizată tot prin scris, prin ac-
tivitatea creatoare: depășită de efortul luptei cu
limita deformatoare (tencuiala, zidul), „unghia
îngerească” se tocește, după ce eului i se des-
chide perspectiva dorită spre un afară, meritat
după confruntarea cu realitatea imediată. Însă
acest afară este cu totul altul decât cel dorit: este
un univers opac, lipsit de repere și marcat de
agresivitatea ploii:„Era întuneric.Ploaia bătea /
departe, afară”.Omul arghezian este dezorientat
în fața universului lipsit de repere, plasat sub
semnul înfricoșător al departelui, cu atât mai
mult cu cât lipsa de repere transformă existen-
ța în labirintul permanentei rătăciri. În această
situație, ființa este amenințată de regresul spre
animalitate: „Și mă durea mâna ca o gheară /
Neputincioasă să se strângă”. Unghia îngereas-
că rămâne o soluție în fața realității concrete,
materiale, pline de substanță, nu însă și în fața
nelimitatului, a realității de afară, lipsite de re-
pere. Soluția aleasă este acum alta: „Și m-am
silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”.
Motivul mâinii prezent în poemul cu care
se deschide volumul Flori de mucigai trimite la
modul convingător la ideea textului ca spațiu
de întâlnire a umanului cu divinul, sub semnul
nunții și al Creației, singura care permite dia-
logul cu divinul. Nu mai e vorba aici de „slo-
va de foc” și de „slova făurită”, ci de principiul
masculin și cel feminin, într-un loc al Unității.
„Mâna - consideră Irina Mavrodin - este ea
însăși locul seriilor antinomice și simetrice de
diferențe simbolice: mâna stângă/mâna dreap-
tă; principiul feminității/al masculinității; prin-
cipiul sacrului/al profanului etc. Dar ea este
și locul Unității: al Ființei divine și umane, al
puterii divine și umane, al Creației divine și
umane” (Irina Mavrodin, Mâna care scrie. Spre
o poietică a hazardului, Buc., Ed. Est, 2002, p.
26). Nu întâmplător, în prima parte a poeziei,
acolo unde eul se confruntă cu limita materială
a lumii, semnificațiile gravitează în jurul mâi-
nii drepte, care „este lăcașul unui șir de opțiuni,
locul de manifestare a unui lanț de intervenții,
de rupturi în necunoscut și de inventare, de
producere de cunoscut. Mâna dreaptă este ar-
tizană și imediat eficace, dar artistică - înzes-
trată cu cea mai mare Răbdare de a continua,
dar și cu cea mai mare și la timpul potrivit ve-
nită Nerăbdare de a începe și de a sfârși - este
mâna stângă. Închisă asupra tainei, retrasă în
veșnicia unui prezent etern și abstract, ea se
deschide din când în când, după legi doar de ea
știute, intră în prezentul concret, devine mână
a tăcerii vorbitoare, a misterului dezvăluit.
Dacă există un har, dacă există o «inspirație»,
ele vin prin mâna stângă” (ibid., p. 21). În cea
de-a doua parte a poemului, acolo unde ființa
se confruntă cu nelimitatul și cu lipsa de repe-
re, semnificațiile stau sub semnul mâinii stângi
reprezentând „principiul feminin prin care
se perpetuează o imagine paradisiacă, atât de
vagă, încât aproape că s-a șters cu desăvârșire.
Este «pasivă», mâna dreaptă, ca principiu mas-
culin în aceeași gândire simbolică, fiind activă,
prin ceea ce ține (în cazul scriitorului, unealta
de scris). (ibid., p. 23). Până la un punct, întreg
volumul Flori de mucigai poate fi considerat
chiar o creație esențială dedicată mâinilor, pla-
sate într-un context de o deosebită profunzime:
„Mâna dreaptă fructifică darul măruntelor ha-
zarduri, ce se suscită unele pe celelalte, așa cum
o rimă poate aduce o altă rimă. Mâna dreaptă
- pentru a duce mai departe această hermene-
utică pe care o propunem aici - este un loc al
muncii umane, cea stângă, locul muncii divine.
22
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
diagnoze
Prima este sub semnul profanului, cea de-a
doua sub semnul sacrului [...] Mâna stângă este
idee pură, virtualitate, posibilitate și probabili-
tate, mâna dreaptă este corporalitate, actualiza-
re, realizare, cale de întrupare a virtualului în
operă. Mâna dreaptă este materialitate, contro-
lată de spiritualitatea sub semnul căreia ar sta
mâna stângă” (ibid., p 22 )
De aici se poate reconsidera și sintagma „flo-
ri de mucigai” care împrumută și titlul volumu-
lui, în spiritul aceleiași atitudini în fața existen-
ței: depășirea limitei pentru a dobândi condiția
pură a spiritualității. În Flori de mucigai, atunci
când transcrie ipostazele realității, floarea le
temperează materialitatea, reconsiderând ceea
ce ține de trivial. Jucând, Rada din poezia cu
același titlu: „Și-a dezvelit sărind / Bujorul ne-
gru și fetia”. Floarea/fructul temperează uneori
senzualitatea debordantă: „Și se zguduie mădu-
larele, pline / Ca niște struguri, cu chin”. Lumea
degradată din universul imaginar arghezian nu
a ajuns atât de jos încât să nu mai poată amin-
ti modelul spiritual: „O șchiopătare de vulturi
căzuți, din stele / Prin oțățitul întuneric tare. /
O răstignire fără cruci și fără stele. / O Golgotă
ștearsă, fără altare” (Galere). Fructul astâmpă-
ră aceeași senzualitate: „În sânul ei ca mura /
Își pironeau căutătura / Domnii zvelți din jurul
mesei” (Tinca). Femeia este surprinsă în contex-
tul floralului: „- Cine mai ia florile miresii?” Ea
este prezentată apelându-se de cele mai multe
ori la elemente vegetale: „Ducea znopi de ochi
galbeni, cu gene de lapte / Și garoafe de noapte”.
„Hoitul” fătălăului emană miresme de floare:
„Și a tiparoase / Hoitul tău miroase” (Fătălăul).
Jocul unei fete contează până la urmă prin tran-
scrierea în care motivele vegetale și acvatice au
ultimul cuvânt: „Spune-i să nu mai facă / Sălcii,
nuferi și ape când joacă / Și stoluri și grădini
de catapetezme”. Miresmele par să conteze mai
mult decât prezențele concrete: „Sunt bolnav
de mirezme”. Universul Florilor de mucigai este
mântuit, fiind recuperat ca o creație a divinită-
ții în ultimă instanță. Spațiul de jos, limitat, cel
similar chiliei, se luminează, iar materialitatea
sa își pierde agresivitatea, totul învăluit în mi-
reasma, de rai, de data aceasta. Mai mult, ma-
terialitatea lumii își pierde „greutatea” pentru a
elibera sufletul.
Când vine vorba de volumul Flori de mu-
cigai, se amintește estetica urâtului, asocia-
tă baudelairienelor fleurs du mal. Deosebirea
dintre viziunea baudelairiană asupra realului
și cea a lui Arghezi este vizibilă și semnifica-
tivă. Cunoscuta poezie Hoitul (Une charogne)
surprinde atent descompunerea trupului, poe-
tul păstrând însă în amintire „forma și esența
divină a iubirilor descompuse”. Arghezi nu des-
compune realul, chiar trivial fiind, deoarece îl
percepe ca pe o creație divină, care trebuie su-
blimată prin scris și prin arta poetică. Floarea
contează la autorul Florilor de mucigai ca echi-
valent pur și spiritual al materiei (într-un cu-
noscut Dicționar de simboluri se consideră că
„floarea se înfățișează adesea ca o figură arhetip
a sufletului, ca un centru spiritual”). La poetul
Cuvintelor potrivite, floarea poate fi echivalen-
tul mântuitului azur al poeziei barbiene, unde,
după trecerea purificatoare prin glindă, realul
este mântuit de materialitatea sa.
■
Creștinismul chinez
■ Andrei Marga
Nu se poate înțelege China fără a lua în sea-
mă cultura chineză și viziunile ei speci-
fice. Un istoric britanic, Martin Jacques,
care a trăit în China, susține (în cartea socotită
a fi cea mai solidă despre China epocii noastre,
When China Rules the World, Pinguin, London,
New York, 2012) că în lumea actuală nu se înțeleg
suficient percepțiile și concepțiile chinezilor. „Re-
zultatul net este că cei mai mulți dintre occiden-
tali, fie ei turiști, oameni de afaceri sau experți,
își petrec marea parte a timpului într-un mediu
familiar, septic, de stil occidental și fac doar oca-
zional forări în culturi în care nu trăiesc, ci sunt
mai mult oaspeți: ei văd aceste țări prin oglinzi
occidentale care distorsionează” (p. 119). De ace-
ea, discuția despre China trebuie să fie precaută
vis-a-vis de clișeele în circulație. Ea are nevoie, pe
de altă parte, de abordări aduse la zi.
Aduc aici în atenție, ca un alt argument în
favoarea precauției, situația creștinismului în
China. Lui Max Weber i se reproșează că, în re-
flecțiile sale asupra genezei modernității, nu a
întrevăzut ceea ce unii numesc în zilele noastre
„decreștinarea Europei”. Nu este sigur că sociolo-
gul german ar fi fost străin de schimbarea impac-
tului creștinismului. Nu este sigur nici că fenome-
nul „decreștinării”, la care se referă și Papa emerit
Benedict al XVI-lea, în volumul tipărit deunăzi
(Letzte Gesprache, mit Peter Seewald, Droemer,
Munchen, 2016), este ultimul cuvânt al istori-
ei. Acum, unii adaugă un alt reproș, anume că
în examinarea culturii chineze, care l-a interesat
în mod simptomatic, celebrul sociolog nu a lăsat
vreo șansă „creștinării semnificative a Chinei”.
Cel care pune în lumină acest fapt este isto-
ricul cel mai profilat printre contemporaneiști,
Niall Ferguson, care a atras atenția, cu date cer-
te (în Civilization. The West and the Rest, Allen
Lane, London, New York, 2011, pp. 277-288),
asupra interesului autorităților chineze de a par-
ticipa la tradiția religioasă europeană. Întrebarea
care s-a pus în China a fost: ce sursă de motiva-
re a acțiunilor a dus la geneza Europei moder-
ne? Desigur, această întrebare a fost însoțită de o
Maxim Dumitraș	Absențe încercuită, lemn, nestrapol, 120 x 60 x 5cm
alta, provenind din contextul dezvoltării rapide a
Chinei prin reforma de după 1978: liberalizarea
antrenează individualizarea, cu comotițiile și tot
cortegiul de relativizări ce o însoțesc, încât este
nevoie de o „centură” care ține laolaltă societatea.
Se pune astfel întrebarea dacă religia și care religie
ar putea ține în reguli civice și morale mișcarea
centrifugă a individualităților.
Președintelui Jiang Zemin i se atribuie in-
tenția de a face din creștinism religie oficială în
China. Într-o discuție privată, la întrebarea ce
decret ar da înainte de a părăsi funcția, aces-
ta a spus: „aș face din creștinism religia oficială
a Chinei” (David Aikman, Jesus in Beijing. How
Christianity is Transforming China and Changing
the Global Balance of Power, Regnery Publishing,
Washington DC, 2003, p. 17). Afirmația lui Jiang
Zemin nu numai că a ajuns la urechile ziariști-
lor, dar nu a rămas simplă retorică. În decembrie
2001, președintele chinez atrăgea atenția, într-o
reuniune de partid, că nu trebuie subestimată ca-
pacitatea religiei de a influența societatea. El s-a
detașat de formula „religia este opium pentru po-
por” și a exprimat convingerea că societatea chi-
neză ar putea beneficia de religia care a sprijinit
societatea modernă.
Succesorul său, președintele Hu Jintao, a orga-
nizat o plenară a comitetului central al partidului
cu tema „religia”. Această plenară a dat rezoluția
după care religia poate avea o mare importanță
în contextul nevoii de a satisface trei cerințe ale
„creșterii economice sustenabile” - „drepturile
de proprietate ca fundament, legea drept garan-
ție și moralitatea ca suport” (p. 287-288). Discuția
despre religie în China (vezi Andrei Marga,
Ascensiunea globală a Chinei, pp. 166-172) con-
tinuă în zilele noastre și este inovativă, pe fondul
interogării implicațiilor sociale, politice, interna-
ționale ale religiei.
Niall Ferguson menționează o seamă de indi-
catori ai creștinismului chinez din ultimele dece-
nii. În China erau, la nivelul anului 2010, în jur de
40 de milioane de protestanți (unii spun că cifra
O
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
23
o
este mult mai mare, pînă la 130 de milioane) și
aproximativ 20 de milioane de catolici. Bisericile
se construiesc în China într-un ritm mai ridicat
decât oriunde în lume. Cele mai mari edituri din
lume care tipăresc Biblia sunt în China. Tot mai
multe personalități ale vieții publice chineze se
revendică deschis din creștinism. Etica protes-
tantă a muncii este mai viguroasă în China decât
în alte țări. Timpul de lucru este net mai ridicat.
Economisirea, pe care Max Weber o vedea pre-
condiție a capitalizării, se face de către chinezi în
măsură mult mai mare decât în America. „În mod
ironic, utopismul maoismului - scrie cunoscutul
istoric - a creat un apetit pe care astăzi, cu o con-
ducere de partid care este mai mult tehnocratică
decât mesianică, numai creștinismul pare capabil
să îl satisfacă” (p. 285). Cu acest apetit și cu iniți-
ative politice uimitoare, China a intrat în procese
istorice noi pentru un stat în care partidul comu-
nist conduce, care infirmă din capul locului clișe-
ele - deopotrivă ale entuziaștilor care nu văd difi-
cultățile și ale criticilor care nu cunosc realitățile.
La nivelul lui 2003, organizațiile creștine din
China, considerau că unul dintre zece cetățeni
este creștin. S-a mai arătat că cei care au trecut
botezul erau prezenți în aproape toate sectoarele
vieții chineze. Între mulți alții, văduva președin-
telui Chinei, Wang Guangmei, era catolică, alți
membrii ai familiei președintelui Liu Shaoqi la fel,
lideri ai studenților din Tienanmen, fiica primu-
lui ministru de atunci, Li Peng, trecuseră botezul
creștin, de asemenea. După unele date, cel puțin
10% dintre studenții campusurilor universitare
din China ar fi creștini. Mari prozatori, poeți, mu-
zicieni, soliști, sportivi se declară creștini.
După 2003, observatorii occidentali con-
semnau dispariția persecuțiilor față de creștini
(David Aikman, Jesus in Beijing. How Christianity
Is Transforming China and Changing the Global
Balance of Power, p. 14). Liberalizarea a avansat
între timp, încât nu se semnalează opreliști ofici-
ale în fața adeziunii la bisericile amintite, protes-
tante și catolice, și, cu aceasta, la creștinism, chiar
membrii ai partidului comunist fiind declarat
creștini. Ultima campanie contra „poluării spiri-
tuale”, care a atins și bisericile, a avut loc în 1983
(p. 167), dar însuși Deng Xiaoping a intervenit și
a pus lucrurile pe direcția „deschiderii” care func-
ționează și astăzi.
Nu stărui aici asupra istoriei creștinismu-
lui în China, pe care am abordat-o, de altfel, în
Ascensiunea globală a Chinei (pp. 168-172). Aș
observa doar că ceea ce numim „creștinare” -
adică trecerea botezului de către un număr cres-
când de oameni, extinderea informațiilor accesi-
bile public despre creștinism, adeziunea la religia
creștină în datele ei consacrate pe scară tot mai
mare - este, cu siguranța, un proces în mers în
China. Ceea ce frapează din prima clipă și dă de
gândit oricui este faptul că înseși reflecțiile asupra
condițiilor „modernizării” îi fac pe tot mai mulți
cetățeni ai Chinei să îmbrățișeze creștinismul (p.
250 și urm.). Dimensiunile la care a ajuns popula-
ția creștină de aici - azi de peste 130 de milioane
de persoane astăzi - nu sunt deloc neglijabile.
Este dificilă însă stabilirea cu destulă exactitate
a dimensiunilor acestei populații. Unii observa-
tori sunt foarte optimiști: „China este în procesul
creștinării. Aceasta nu înseamnă că toți chinezii
vor deveni creștini, nici măcar că majoritatea o
vor face. Dar, în condițiile ratei de la această oră
a creșterii efectivului de creștini la țară, în orașe
și în special în cercurile sociale și culturale ale
Chinei, este posibil ca creștinismul să constituie
Maxim Dumitraș
Marele veșmânt, nuiele, paie, pământ, pigment, 210 x 150 x 70 cm
20 până la 30% din totalul populației în răstimpul
a trei decenii. Dacă se petrece aceasta, atunci este
aproape sigur că viziunea creștină asupra lumii
va fi dominantă înăuntrul esthablishment-ului
politic și cultural al Chinei, posibil chiar în cer-
curile superioare ale armatei” (David Aikman,
Jesus in Beijing, p. 287). Aici, viziunea creștină
trebuie înțeleasă în accepțiunea dată de Augustin,
în Cetatea lui Dumnezeu. Mai trebuie adăugat
că intrarea Chinei în sfera creștinismului, fie și
numai în datele amintite, va contribui, așa cum
se întrevede astăzi evoluția, la regăsirea de către
creștinism a atașamentului la condiția de viață a
oamenilor, la distanță de formalismul ce l-a trans-
format uneori într-o versiune a ideologiilor. Peste
toate, odată cu acest proces, în care Dragonul tra-
diției sale se va uni cu Mielul creștin, și cu con-
secințele lui societale, politice, culturale, China
are șanse să transforme secolul actual în „secolul
Chinei” (p. 294), așa cum secolul douăzeci a fost
„secolul Americii”, sau secolul optsprezece, seco-
lul Franței”.
Au dreptate, desigur, cei care își dau seama că
procesul „creștinării” Chinei va avea consecințe
deloc neglijabile. Nu cred că este cazul să facem
scenarii de genul anticipării a ceea ce se va petrece
până la sfârșitul lumii. Mai legitimat de fapte este
să ne asumăm că istoria nu se sfârșește nici cu lu-
mea din zilele noastre, pe care vrea să o eternizeze
actuala „corectitudine politică (political correct-
ness)” ieșită din neoliberalism, și este, înainte
de orice, deschisă. Putem spune însă, rămânând
lucizi, că se modifică raportul religiilor în lume,
creștinismul înlăturând cu această extindere, în
mod clar, temerea că va fi surclasat demografic de
alte religii.
Dar nu numai datele factuale sunt interesan-
te, ci și interpretările religiei care își fac loc sau
chiar se creează în China actuală. Intelectuali chi-
nezi lucrează în mod relevant la reinterpretări.
Iau ca exemplu conferința lui Xu Jialul cu titlul
My View on Religion: All Human Beings Are Full
Brothers, de la încheierea reuniunii globale a rețe-
lei Hanban (Institutele Confucius pe glob), la care
am participat în decembrie 2011.
Punctul de vedere explicit asumat era cel al
unui „ateist”, adept al lui Confucius. Cunoscutul
filosof i-a luat însă pe Gadamer și Heidegger în
sprijinul ideii că lucrurile „uitate” s-ar putea să fie
cele de care avem cel mai mult nevoie astăzi, ca
umanitate. „De aceea, popoarele moderne, scrie
Xu Jialu, nu trebuie să privească de sus la copi-
lăria lor și să se jeneze de ea. Întrebările puse de
vechii înțelepți vor continua să ne tulbure, pre-
cum originea universului, de ce corpul uman este
atât de complex și de subtil și care este destinația
ultimă a umanității”. El își asumă, de asemenea,
ceea ce spunea Robert Belah, anume, că științele
moderne pun probleme pe care singure nu le pot
rezolva.
Cu aceste două premise și cu o interpretare
proprie, Xu Jialul spune că trebuie reinterogată
originea religiei, căci rezolvările date de la Hegel
și Marx încoace nu mai satisfac. Religia are surse
în „curiozitatea umană, teamă și încredere în fața
unor fenomene inexplicabile, obiective și psiho-
logice”. Religia are surse mult mai complexe decât
cele semnalate de istorizările consacrate. Se ob-
servă, argumentează filosoful chinez, că „religia
se desfășoară continuu, pe măsură ce umanitatea
și societatea se dezvoltă”, fiind de fapt nu contrară,
ci coextensivă cu dezvoltarea. „Credința este atât
de importantă, încât oamenii nu pot trăi fără ea.
Credințele variate, incluzând credința religioasă,
nu se vor reduce, și nu vor dispărea nicidecum
pe măsura dezvoltării științei. Ca stare de fapt,
religia posedă o abilitate naturală din naștere să
se adapteaze la schimbările aduse de epoci și să
atingă auto-reglarea. Pe măsură ce știința crește,
religia se dezvoltă”. Xu Jialul a explicat că, dacă se
mai consideră că în „credință” oamenii ar avea o
abordare „deficientă” a lumii, atunci „moralitatea
s-a pierdut”. Cu o profunzime care ar trebui să-i
facă invidioși pe „religioșii” ce se bat cu pumnul
în piept în Europa de azi, intelectualul chinez
consideră religia parte indispensabilă a culturii
unei societăți deschise și evoluate.
(Din volumul Ordinea viitoare a lumii,
în curs de tipărire)
■
24
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
tale quale
Doctrina metafizică
■ Vasile Zecheru
Doctrina metafizică nu-i totuna cu Me-
tafizica iar aceasta din urmă, așa cum a
fost ea înțeleasă în mod tradițional, nu
înseamnă același lucru cu metafizica din filozofia
modernă. În accepțiunea sa actuală, metafizica
este un domeniu distinct al filozofiei având ca
obiect de studiu ființa (fiirea, ființarea) și existen-
ța, în genere, precum și explicarea naturii lumii
și a universului, în egală măsură. Pentru că nu ne
propunem să aprofundăm acest domeniu ne vom
opri aici cu subiectul filozofic adăugând doar
că, din perspectivă strict etimologică, termenul
face trimitere la ceea ce este dincolo de materi-
alitatea (fizicalitatea) realității înconjurătoare
și, deci, dincolo de ceea ce poate fi evidențiat și
cercetat prin stricta experimentare de natură ști-
ințifică.	(https://ro.wikipedia.org/wiki/Metafi-
zic%C4%83) În, schimb, pentru prezentarea ce-
leilalte expresii - Metafizica scrisă cu majuscule,
cea pe care o moștenim din ezoterismul original
și tradițional - vom insista mai mult, îndeosebi
asupra nuanțelor atribuite în mod curent astfel
încât, în final, să putem ajunge la ceea ce denu-
mim, în titulatura articolului, doctrina metafizi-
că. Și într-un caz și în celălalt vorbim, în fond,
despre aventura cunoașterii umane, cu cele două
paliere semnificative ale acesteia, cunoașterea ști-
ințifică și cea inițiatică, revelată.
În plan mitologic, diferența între om (fiin-
ță perisabilă, limitată și finită) pe de o parte, și
Dumnezeu, pe de altă parte, este prezentată alu-
ziv și metaforic, în partea de început a Bibliei, cu
ajutorul unei ficțiuni alegorice. Altfel spus, pen-
tru a se marca importanța acestei diferențe dintre
o conștiință mărginită, condiționată, inconsec-
ventă și Marea conștiință absolută, în Facerea,
este abil sugerată aceasta, prin sublima legendă
a celor doi pomi interziși omului, cel al cunoaș-
terii binelui și răului și cel al vieții veșnice. Deja
am putea formula, în acest moment, o concluzie
provizorie potrivit căreia cunoașterea și nemuri-
rea sunt, în fond, cele două dimensiuni care fac
distincția între ființa umană și Ființa supremă ca
univers viu, conștient de sine. Pe cale de conse-
cință, pentru omul de rând, viața trăită în igno-
ranță, precum și teama de moarte sunt cele două
motoare ale infernului, izvoare de angoasă, dez-
ordine și suferință.
Încă de la începuturile istoriei, homo sapi-
ens s-a arătat extrem de preocupat de cucerirea
cunoașterii - primul dintre atributele divine.
Dezvoltând subiectul, Lucian Blaga identifică,
în acest sens, două forme principale de cunoaș-
tere, una paradisiacă iar cealaltă luciferică A nu
se confunda această distincție formulată de Blaga
cu diferența dintre cunoașterea empirică și cea
teoretică, pe de o parte, și dintre abordarea in-
tuitivă și cea rațională, pe de altă parte. Desigur,
este evident că în cazul cunoașterii paradisiace,
subiectul este separat de obiectul cunoașterii, în
timp ce, în cel de-al doilea caz, subiectul, obiectul
și procesul cunoașterii alcătuiesc un singur tot.
Altfel spus, cunoașterea paradisiacă constă într-o
cercetare a datelor și informațiilor prelevate din
realitatea palpabilă, în timp ce cunoașterea lucife-
rică vizează alteritatea (cealaltă realitate), lumea
părelnică și subtilă a principiilor prime, cea care
poate fi accesată doar prin efort contemplativ și
intuitiv, folosind ca atare, percepția extrasenzori-
ală și instrumentarul tradițional (mitul, analogia,
corespondențele etc.).
La rândul său, Platon (invocat de către Diogene
Laertiu, câteva secole mai târziu) vorbește despre
cele trei mari domenii ale cunoașterii: (i) dome-
niul theoretic cuprinzând metafizica, matemati-
ca, logica (theorein, din limba greacă, se traduce
prin a cunoaște nemijlocit / direct, a contempla
sau, uneori, a lua parte la o solemnitate inițiatică
pentru a primi revelația); (ii) domeniul practic
cuprinzând etica, politica și economia (prătein
se traduce prin a acționa, a face, a înfăptui); (iii)
domeniul poietic cuprinzând muzica, poezia, ar-
hitectura (poiein se traduce prin a făuri, a crea, a
combina). Corespunzător acestor domenii există
trei modalități distincte de a obține cunoașterea:
(i) modul theoretic (cunoașterea directă, nemedi-
ată, revelată, intuitivă, cea care asigură cunoaște-
rea principiilor prime); (ii) modul epistemic (cu-
noașterea științifică și exactă cea care implică un
instrumentar ratiocinativ și sensibil și care asigu-
ră un edificiu ierarhizat de adevăruri epistemice
decurgând din principiile prime și subsecvente
acestora); (iii) modul sistematic (cunoașterea
rezultată din organizarea / reordonarea unui an-
samblu de date și informații conoscute, cea care
asigură o aplicație inedită, o creație rezultată din-
tr-o măestrie).
În sfârșit, date fiind domeniile și modalități-
le specifice menționate, rezultă cele trei filosofii
care, împreună, alcătuiesc marea filosofia anti-
că elenă, astfel: (i) filosofia theoretică, cea care,
pentru transmiterea cunoaștințelor, utilizează
cu preponderență ritualul, mitul și analogia); (ii)
filosofia epistemică, cea care, utilizează prepon-
derant raționamenul, logica și arta argumentării;
Maxim Dumitraș Absență încercuită (2008), landart
(iii) filosofia sistematică, cea care, are menirea de
a ierarhiza și organiza cunoștințele într-un tot
unitar și coerent.
Din toată acestă tipologizare antică, prezen-
tată schematic mai sus, rezultă că domeniul de
studiu al Metafizicii este unul universal și atot-
cuprinzător (dincolo de fizică) și că, prin aceasta,
înțeleptul antic se poziționa strategic în situația
proviolegiată de a explica nivelului subsecvent
pornind întotdeauna de la nivelul superior, cel
care, în mod organic, îl îngloba (integra) pe cel
inferior. O astfel de cunoaștere ce nu se lăsa con-
strânsă de nicio limitare, oricât de cuprinzătoare
ar fi aceasta din urmă, nu poate fi decât o cunoaș-
tere ce vizează cauza cauzelor - semnificațiile ul-
time și cele mai profunde ale existenței. Tocmai
de aceea, adevărurile universal valabile la care
se ajunge prin Metafizică pot fi exprimate doar
printr-o solicitare maximă a limbajului și, uneori,
folosind termeni oximoronici, analogici și for-
mulări metaforice. Dat fiind ordinul supraindivi-
dual și suprarațional al Adevărului metafizic, în
numeroase cazuri, gândirea logică nu mai poate
facilita o înțelegere corespunzătoare a acestui gen
de mesaje.
Sintetizând ad-hoc precizările guenoniene în
materie va rezulta că miezul Tradiției îl constituie
Metafizică - filosofia primă - un ansamblu de cu-
noștințe, principii, reguli și credințe fundamen-
tale de natură pur spirituală și supraumană. În
esență, Metafizica adevărată nu este altceva decât
ansamblul sintetic al Cunoașterii sigure și imuabi-
le, în alara și dincolo de tot ce este întâmplător și
variabil. În concluzie nu putem concepe Adevărul
metafizic altfel decât axiomatic în principiile și te-
oremele deducțiilor sale, deci exact la fel de riguros
ca adevărul matematic, a cărui prelungire nelimi-
tată este.
Metafizica a mai fost denumită știința științe-
lor, știința principiilor prime. Metafizica are ca
obiect de studiu realitățile suprasensibile, așadar,
o sumă de elemente și aspecte ce evidențiază,
unele în comparație cu altele, raporturi de asemă-
nare (omonimie). Înțelepții greci din antichitate
numeau omonime lucrurile care, fără a fi cuprinse
în același gen, se comportau ca și cum s-ar pre-
zenta unitar și coerent (după o unitate), ceea ce
înseamna mai mult decât simpla comunitate de
denumire. Pe de altă parte, omonimele se deose-
besc de sinonime care, la rândul lor, desemnează
lucruri de aceeași natură și, cu toate acestea, cu-
noscute sub denumiri diferite.
Asemenea Metafizicii, doctrina metafizică
are ca element central, Principiul etern, imuabil
și infinit, posibilitatea totală, cauza cauzelor. Fie
chiar și parțială, renunțarea la acest raționament
expus succint mai sus este în măsură să anuleze
întreaga aură de sacralitate a activităților inițiati-
ce. De aceea, pentru ca un aspirant întru cunoaș-
tere să înțeleagă corect ceea ce generic denumim
ezoterism, este necesar ca, înainte de toate, să se
clarifice cu privire la doctrină metafizică. Spiritul
doctrinei este, și trebuie să fie, esența călăuzitoa-
re a întregului demers inițiatic. De la originile
sale și până în prezent, învățătura inițiatică poate
fi prezentată succint ca fiind un amplu efort de
explorare a înțelesurilor și ramificațiilor doctri-
nei metafizice. În mod gradual, doctrina-i va fi
revelată căutătorului de lumină prin ritual și sim-
bolistică. Văzută din exterior, învățătura inițiatică
duce, inevitabil, la pierderea a ceea ce reprezintă
adevărata ei natură. Doctrina metafizică este vie,
este Calea însăși și motorul Ordinului inițiatic
universal.
O
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
25
o
În textele cu mesaj autentic și tradițional, învă-
țătura inițiatică tinde să indice însuși sensul între-
gului demers care, în esență, constă în realizarea
de către aspirant a unei metamorfozări profunde
călăuzită de idealul încadrarii în ordinea cosmi-
că prestabilită și de uniunea mistică cu Principiul
(Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului). În
linii generale, devenirea despre care vorbim mai
sus reprezintă un parcurs conștient, pe deplin
asumat de către aspirant, în care se urmărește o
deplină conformarea la exigențele unei realități
superioare. Tot acest demers este indicibil pentru
că, în esență, reprezintă o modalitate tradițională
prin care omul îndumnezeit nu poate vorbi des-
pre accesul, din ce în ce mai semnificativ, la sacru
și la înțelepciunea transcendentală. Tocmai de
aceea, doctrina metafizică este mai mult decât o
simplă constituție formală, scrisă (aceasta putând
fi, la un moment dat, doar un corpus exterior, finit
și limitat). Ca trăire nemijlocită, doctrina metafi-
zică este și trebuie să rămână așa, o prezență vie
și indivizibilă, un fecund și puternic izvor în care
toate decizii și inițiative aspirantului își vor găsi
rădăcina și justificarea, deopotrivă.
Cu tot eclectismul care i s-a imputat de-a lun-
gul timpului, învățătura ezoterică de tip occiden-
tal, de pildă, alcătuiește încă un tot unitar și coe-
rent, chiar dacă, instrumentarul său actual este, în
mare parte, corupt, alterat și decăzut în raport cu
preceptele Tradiției. În principiu, nu poate exista
o ințelegere corespunzătoare a însemnătății doc-
trinei fără cunoașterea dimensiuni sale universale
și formatoare de conștiințe. În masonerie și her-
metism, spre exemplu, universul este reprezentat
ca fiind constituit pe baza unor corespondențe
între diferitele niveluri ale realității. Ce este Sus,
este și Jos! Ca atare, există un Macrocosmos și,
analog acestuia, microcosmosul. Totul în lumea
noastră - aspectul interior din construcția cos-
mică - este dependent de o dimensione superi-
oară și subtilă. Doctrina metafizică - instrument
central al Creației - este piatra fundamentală ce
susține procesul inițiatic făcând astfel posibilă
înțelegerea de către aspirant a lumilor superioare
și, totodată, modalitatea concretă prin care acesta
să poată trăi ființial experiența iluminării și, mai
departe, desăvârșirea întru Ființă.
Doctrina metafizică a fost revelată omului prin
inițiere, conferindu-i-se astfel un sens în viață.
Potrivit Bibliei, Adam a fost primul dintre inițiați.
Ca atare, nimeni nu poate fi invocat cu nume și
prenume ca fiind la originea acestui demers de
natură supraumană. Istoria legendară a Ordinului
masonic, spre exemplu, așa cum rezultă aceasta
din vechile documente, evidențiază o catena aure-
ea care coboară adânc în istoria omenirii. Cei care,
prin deciziile și acțiunile lor, au punctat istoria
Artei regale, fie că aceștia s-au numit Cain (și se-
minția sa), Noe, Regele Solomon, Pitagora, Platon,
Iisus sau Vitruvius, au fost recunoscuți ca mari ini-
țiați prin care, la un moment dat, a acționat însuși
Principiul - Dumnezeul suprem și absolut.
În acest cadru, doctrina metafizică trebuie în-
țeleasă ca având o varietate de funcțiuni ce de-
curg din sacralitatea sa. Astfel, ea este temelia
Ordinului inițiatic, dar și un ghid procedural
(scară) pentru îndumnezeirea omului, ghid ce de-
curge și el tot din Principiu. Acest ghid se impune
a fi transpus în fapt prin strădania celui inițiat,
agentul care, în mod conștient, se va implica în
ceea ce privește menținerea Creației în acord cu
ordinea cosmică și voința supremă. Pentru toate
acestea, doctrina nu poate fi redusă la o simplă
Maxim Dumitraș
Locuirea gândului, nuiele, pământ, paie, pigment, 260 x 105 x 100cm
culegere de principii, legende și reguli. Doctrina
presupune, de asemenea, că intelectul uman ilu-
minat va adopta decizii și va acționa potrivit ca-
noanelor Tradiției și astfel, Ierusalimul lumesc se
va edifica asemenea Ierusalimului ceresc, adică în
acord cu voința și cu planul lui Dumnezeu.
Potrivit doctrinei metafizice, inițiatul este un
căutător fervent al Adevărului (aletheia) și al
Înțelepciunii. ,Veți cunoaște adevărul și adevărul
vă va elibera” (Ioan 8:31, 32). Ezoteric vorbind,
Adevărul absolut este identic egal cu Principiul
și, sub acest aspect, a căuta Adevărul este ace-
lași lucru cu a căuta Lumina cea mare. Și în ri-
tualul masonic se fac adesea referiri la această
problematică. Iată câteva citate semnificative: (i)
Cartea legii sacre (Biblia, n.n.) ne călăuzește dru-
mul către Adevăr și ne îndreaptă pașii pe calea
cea justă, revelându-ne îndatoririle omului față
de Marele Arhitect al Universului, față de semeni
și față de sine însuși...; (ii) Intrând în rândurile
Francmasoneriei, ai pornit alături defrații tăi în că-
utarea Adevărului...; (iii) Armonia, Fraternitatea
și Adevărul să fie triplul liant al Operei noastre!;
(iv) Masoneria nu impune niciun fel de restricții în
ceea ce privește aflarea Adevărului.
Doctrina metafizică presupune trei mari dog-
me misterioase: (i) credința în Dumnezeu; (ii)
credința în nemurirea sufletului; (iii) credin-
ța într-o voință și ordine divină (planul celest).
Întrucât, prima dintre credințe va face obiectul
unui articol separat, nu vom dezvolta aici, acest
subiect. În schimb, despre nemurire și variantele
sale vom spune că, în străvechime, acestea au fost
percepute ca fiind privilegii ale Zeului ce, treptat,
s-au extins și asupra regilor, eroilor, oamenilor
ale căror contribuții și reușite au fost deosebite.
Omul poate înțelege că sufletul său este nemuri-
tor doar în măsura în care reușește, în viață fi-
ind, să se integreze în Conștiința absolută prin
acea sublimă experiență subiectivă ce constă în
trăirea la propriu a iluminării. Ființa umană se
deosebește radical de toate celelalte forme de ma-
nifestare, tocmai prin capacitatea sa unică de a
reflecta, în oglinda sufletului, nu numai la ce este
efemer, perisabil, ci, în egală măsură, a ceea ce
este etern și infinit.
În fine, paradoxal, credința într-o voință reve-
lată are un suport strict rațional care pornește de
la observarea ordinii universale. Nimeni nu a pu-
tut spune cu precizie când și-a dat seama omul că
în univers există o ordine profundă, parcă anume
imprimată și întreținută de către o voință (forță)
superioară. Știm însă, cu exactitate că fiorul or-
dinii i-a fost revelat omului sub forma unei pro-
porții sacre, sublimată într-un număr irațional și
misterios (1,618033...) care, în matematică, este
notat prin litera grecească O (phi). Ulterior, în
Metafizică, proporția și numărul au primit atri-
butul „de aur”, tocmai pentru a se evidenția astfel
originea lor divină și relația specială pe care o au
cu sacrul și supranaturalul.
■
21
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
showmustgoon
Erzsebet torta și sfârșitul
civilizației
■ Oana Pughineanu
Poluarea aduce cu sine senzația de ames-
tecătură, amalgam, particule invizibile și
celebrele 99% dintre bacteriile care col-
căie pe unde nu te aștepți în spațiile locuite de
om. Poluarea are ceva din haosul primordial, ne
ocultează simțurile, vătuiește lumea. Sau cel pu-
țin așa mi se părea până nu demult. Cu siguran-
ță, mă gândeam, poluarea mentală trebuie că are
aceleași determinații. Aduce confuzie, provoacă
ambiguitate prea puțin artistică și duce la inde-
cizie cronică. Dar la o a doua privire, poluarea
mentală poate la fel de bine să fie și un factor
ordonator (propagandiștii transformați în PR-i
cunosc bine efectele repetării sloganelor inep-
te, iar publicitarii renunță pe zi ce trece la orice
urmă de ironie sau umor în favoarea imaginilor
edenice gen Turnul de veghe în viziunea bcr, bt,
șamd.). Primii critici ai industriei culturale vor-
beu de standardizare, un fel de lagăr al minții cu
program strict și mișcări numărate gândite după
câteva rețete strict urmate. Dar lucrurile s-au
schimbat de atunci. Pare banal spus, dar poate
nu reușim încă îndeajuns de mult să conștienti-
zăm standardizarea simțirii (nu doar a gândirii)
pe care o trăim în era simulacrelor. De fapt, a nu
putea conștientiza este trăsătura de bază în lu-
mea simulacrelor, în care nu există diferență în-
tre pilula roșie și cea albastră, căci nu e vorba ca
în celebrul Matrix de niște mașini care folosesc
oamenii pe post de baterii care totuși se trezesc
din somnul peșterii, ci, dacă e să urmăm com-
parația „sf”, e vorba de niște clone-mașini care
se cred oameni (gen Oblivion). Iluzia umanului
sau a unor bucăți de umanitate este cea care asi-
gură funcționarea eficientă a mașinii (a se vedea
și noile generații de roboți umanoizi care devin
inteligenți/se activează/se actualizează prin co-
municarea cu umanoizii robotizați). Desigur,
mi se va aduce aminte, orice ideologie care avea
efecte de standardizare ale gândirii era însoțită
și de felurile de a simți la modă (pe care pentru
o scurtă perioadă geniul sau avangardistul le pu-
tea contesta sau depăși). Mi se pare însă că azi
mișcarea este inversată. Că începând cu supra-
producția și necesara producere a consumato-
rului complementar, simțurile sunt cele atacate
de standardizare. Și asta, în două moduri. Prin
crearea unei imagini unice a binelui comun,
reprezentat de confort și prin livrarea unor ex-
periențe diversificate, dar care urmează cam
același traseu hormonal (tensiune-descărcarea
tensiunii, gen Veronica se pregătește să moară)
sau prin diversificările mai „sofisticate” ale unei
arte publicitare etern conceptuale (happeningul
și instalația fiind niște exerciții live de simulare
artistică a artei sau a procesului artistic). S-a vor-
bit îndeajuns de efectul mass-media care trans-
formă orice „tragedie”, cu sau fără ghilimele, în
fapt divers.
Poate lipsa atitudinii revoluționare deplânsă
de mulți se datorează nu atât unei lipse de viziu-
ne ideologică sau de „soluții” (efectiv internetul
colcăie nu doar de inepții ci de mii de idei intere-
sante dar care nu vor deveni niciodată Modele),
ci acestei simțiri standardizate care nu mai poate
produce o mânie generalizată, ci revolte sau re-
vendicări locale, activisme activate de neotriburi
cu interese punctuale. Sloterdijk observa că pe
lângă acuza de superbie tipică creștinismului
și dresarea prin sublimare tipică psihanalizei,
cum „consumerismul actual provoacă aceeași
excludere a mândriei în favoarea eroticii fără să
recurgă la altruism, la holism și la alte pretexte
nobile, cumpărându-le oamenilor, prin avantaje
materiale, interesul pentru demnitate”. Mândria
și demnitatea aparțineau desigur, omului mâni-
os care lupta până și cu zeii pentru a se afirma
(în stilul homeric sau cel al supraomului). Poate
că cel mai perspicace observator al acestei stan-
dardizări rămâne Anders. Ea nu mai este nici
produsul comunismului nici al capitalismului, ci
provine direct din contactul cu mașina. Lumea
globalizată este lumea procesată prin mașină, li-
vrată în aceleași arome, o lume a „lucrurilor de
făcut/văzut/pipăit într-o viață” din care e elimi-
nată orice formă de întâlnire destinală între om
și mediu, om și om.
Lucrurile mici, asupra cărora s-au aplecat
gânditorii postmoderni sunt cele care emană
încă pentru „mutanți” (cei care, după cum ob-
servă Baricco, trăiesc pe jumătate într-o eră pre-
spectaculară) străfulgerări dintr-o lume apusă,
a „civilizației” bazată pe delimitarea real-ireal,
esență-aparență. Pentru mine, Erzsebet torta
a constituit momentul unui astfel de declic. În
centrul Budapestei, cofetării cu ștaif te invită să
guști prăjituri care la noi sunt de mult apuse. Nu
pentru că ar fi contrafăcute, ci pentru că pur și
simplu, a urmări o rețetă chiar numai pentru o
maimuțări într-o variantă edulcorată, nu mai re-
prezintă un țel al cofetarilor români. Prajiturile
sunt atât de prost făcute încât nici măcar nu pot
fi considerate copii, ci un nou fel de prăjituri:
seci, plicticoase, cu un dulce agresiv fără urmă de
aromă. Batjocura e atât de evidentă, atât de fla-
grantă încât ne păstrăm pe falia esență-aparență,
real-ireal, părjitură bună autentică - prăjitură rea
autentică. Dar cu Erzsebet torta la care am pof-
tit pentru că avea o glazură fondantă (tânjind de
atâția ani să redescopăr gustul bomboanelor de
brad din vremea lui Moș Gerilă) lucrurile stau
altfel. Glazura semăna cu cea fondantă, crema
aducea aminte de gustul de pralină, blatul părea
să fie aromat cu o esență pierdută și totuși ceva
lipsea. Erzsebet torta era și nu era în același timp
și sub același raport Erzsebet torta. Ar fi imposi-
bil de spus de ce era și imposibil de spus de ce nu
era. Dar am rămas cu senzația acută că tocmai
am mâncat o copie a prăjiturii pe care o cumpă-
rasem. O senzație pe care o am adesea la cinema
(în special urmărind valul de filme minimal sau
real care încep să-și trăiască obștescul sfârșit):
imaginea e bună, actorii sunt fabuloși, scenariul
e ok, regizorul e talentat și totuși filmul nu există.
Toate ingredientele sunt la locul lor, până și su-
fletul e turnat în dozele recomandate de nutrițio-
niști, și totuși, maioneza e tăiată. În lumea „bar-
barilor” descrisă de Baricco există o explicație:
alunecarea e expereința fundamentală. Sau, mai
pe românește, scrollul. Absolut orice expereință,
de la mâncatul prăjiturii la o călătorie exotică
sau o noapte în club are consistența alunecării.
Nici trupurile nu mai pot fi percepute în intreaga
lor prezență dură fără a fi imersate într-o lume
virtuală în care poți face „slide to left”. Am văzut
sau cred că am văzut asta în noaptea de Revelion
petrecută la Budapesta. Priveam tinere fete săru-
tându-se și inițial credeam că o fac pentru a atra-
ge băieții. Probabil era doar o experiență în plus,
deși, în lumea alunecării „în plus” devine inutil
sau imposibil. Experimentarea fără experiență e
un mod de a trăi, iar plusul pur și simplu nu mai
are sens, chiar dacă e dorit cu ardoare. Oricum,
băieții păreau imuni la spectacol. Maxim puteau
rosti cele două propoziții necesare obținerii unei
poziții: „Where are you from? That's interesting”.
Pur și simplu în societățile avansate (în cazul de
față un club populat de foarte multe nații din
Budapesta, în special italieni) fetele nu mai au
nicio modalitate de a se face remarcate. La Cluj
ar fi mers. Aici legatura cu originile e mai bine
conservată. Am văzut aceleași scheme (dar ju-
cate mult mai lasciv) în Euphoria și succesul a
fost total. În societățile în curs de dezvoltare,
precum ale noastre, experimentul mai are iz de
experiență chiar și fără wirelessul prealabil. Ceea
ce i-a reușit simulacrului combinat cu societa-
tea de consum e generalizarea celebrului „foto-
liu din care participăm la dramele lumii” care a
devenit un soi de monedă mentală unică. Dar
ceea ce este imposibil de produs în lumea pro-
ducției generalizate este tensiunea pe care soci-
etățile „înapoiate”, de la cele eroice, la cele bur-
gheze se bazau. Baricco crede că profunzimea a
devenit pentru barbar „o pierdere de vreme ce
nu se justifică, un impas inutil care fărâmițează
fluiditatea mișcării (...) a experimenta lucrurile
devine totuna cu a petrece în ele exact timpul
necesar pentru a extrage din ele un impuls su-
ficient pentru a ajunge altundeva”. Dar dacă ar
fi asta, barbarul nu ar fi în totalitate barbar, ci
doar un mutant. Profunzimea pur și simplu nu
mai poate fi accesată. Programele care o detectau
au fost șterse și înlocuite cu o nouă sensibilitate
pentru care profunzimea e cel mult subliminală.
Dar mai bine să-i spunem tensiune. Pentru că în
fond, nici pentru cei care suferă azi mutația, nu
mai era vorba de acea profunzime cu iz metafi-
zic-romantic, ci cel mult de constructele sociale
cu care bietul lor eu se mai războia. Ori, con-
structul este vedeta în lumea barbarului. Exact
ca pe celebrul Airbnb, barbarul cumpără „expe-
riențe”, nu un spațiu în care ar putea rămâne cu
gândurile sau programul lui. Ceea ce nu este în
prealabil preparat/programat, posibil de apropi-
at cu un copy-paste este sursă de angoasă și con-
fuzie. E ca o drumeție cu celularul lăsat acasă.
Ca o existență în afara semnalului, (non)loc al
tututror ororilor posibile. În afara semnalului,
urșii te pot devora în pădure, traficanții își pot
lua organele, sau poți pur și simplu dispărea fără
urmă luat de o civilizație extraterestră. Desigur,
aceleași lucruri ți se pot întâmpla și în aria sem-
nalului, dar nimeni nu-ți poate lua falsa senzație
de siguranță pe care ți-o dă semnalul, nimeni
nu te poate convinge că Erzsebet torta nu e chiar
Erzsebet torta. Un simț odată inoculat, asemeni
unui zvon lansat, nu mai poate fi retras. El poate
fi însă reprogramat în mod continuu, modificat,
corecționat și, cel mai important e că toate aceste
lucruri se pot face fără a întâmpina opoziții. Se
pot întâmpina rezistențe, dar lumea simțului, așa
cum ne-au demonstrat-o generații de neurologi
Continuarea în pagina 35
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
27
istoria
Problema macedoneană,
problema albaneză
■ Andreea Ștefan
Cartea care face obiectul prezentei recen-
zii, Collective memory, national identity,
and ethnic conflict: Greece, Bulgaria, and
the Macedonian question (Westport, Praeger,
2002, 280 pagini), este o apariție editorială mai
veche. Cu toate acestea consider că este impor-
tant să fie adusă în discuție aici întrucât de la
apariția sa rămâne cea mai detaliată analiză a
„Problemei Macedonene” din perspectivă so-
ciologică.
Autorul, Victor Roudometof, profesor aso-
ciat de sociologie la Universitatea din Cipru
și doctor în sociologie și studii culturale al
Universității din Pittsburgh, este cunoscut
pentru contribuția sa la studiile balcanice.
În afara lucrării de față, Roudometof a de-
dicat istoriei recente și moderne a zonei alte
două monografii: Nationalism, Globalization
and Orthodoxy (Westport, Greenwood, 2001)
și Globalization and Orthodox Christianity
(London, Routledge, 2014), a editat volume
colective, semnând totodată numeroase studii
și articole.
Volumul de față explorează „Problema
Macedoneană” relansată în 1991, la destrăma-
rea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia,
odată cu proclamarea independenței Republicii
Macedonia. Apariția noului stat, singurul
care s-a desprins pe cale pașnică din fosta
Iugoslavie, a provocat însă opoziția îndârjită
a vecinilor din est (Bulgaria) și sud (Grecia).
Cele două state au contestat numele republicii
precum și modul în care era definită națiunea,
considerându-le uzurpări ale moștenirii lor is-
torice și culturale. În plus, discursul național al
Republicii Macedonia a fost perceput ca poten-
țial iredentist de către cele două state vecine.
Roudometof examinează în aproximativ 300
de pagini relațiile diplomatice dintre cele trei
state în deceniul 1990-2000 pornind de la pre-
misa conform căreia la baza conflictului se află
concepții asupra istoriei naționale (historical
narratives) divergente.
Lucrarea este structurată în șase capitole ur-
mate de un al șaptelea care reunește concluzii-
le volumului și de un amplu postscriptum (pp.
211-223) dedicat evoluțiilor recente în zonă
(2000-2001) asupra căruia voi reveni.
Cadrul teoretic, în care esențială este discu-
tarea celor două modele de construire a iden-
tității naționale, cel bazat pe cetățenie care dă
accesul la națiune, model folosit îndeobște de
democrațiile Occidentale și cel bazat pe eth-
nos, implementat în Balcani (p. 16), ocupă pri-
mul capitol. Odată stabilită interdependența
dintre identitate națională și apartenența la et-
nia dominantă, importanța acordată modului
de alcătuire al discursului despre trecut (p. 5 și
următoarele) devine perfect justificată.
Capitolul al doilea detaliază conflictul dintre
Macedonia și Grecia până la acordul din 1995,
prin care Grecia recunoaște noul stat sub nu-
mele provizoriu de FYROM (Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei) iar Macedonia re-
nunță formal la orice pretenții teritoriale în
Grecia. Conflictul dintre cele două state este
legat în bună măsură de recuperarea și trans-
formarea în simboluri de stat a unor bunuri
în esență culturale (numele Macedonia, ima-
ginea lui Alexandru cel Mare sau steaua de
pe artefacte descoperite în mormintele regale
de la Verghina, Grecia) de către ambele păr-
ți. Disputa purtată în jurul mizei simbolice a
avut însă grave repercusiuni asupra economiei
Macedoniei (prin embargoul impus de Grecia)
care au impus în final medierea internațională.
Originile conflictului sunt examinate în ur-
mătoarele două capitole în care Roudometof,
urmându-l pe Foucault (p. 57), face o arheo-
logie a „Problemei Macedonene”. Paginile care
urmează sunt o interesantă incursiune în is-
toria Balcanilor în secolul XIX. Autorul pune
astfel în evidență un cumul de factori (moș-
tenirea identității colective create în sistemul
otoman al comunității definite în termeni de
religie, millet, se îmbină cu recursul la alte ele-
mente culturale, precum limba, pentru a trasa
demarcațiile, la acea dată fluide, între creștinii
din Balcani, sub impactul ideii occidentale de
națiune) care au contribuit la specificul con-
struirii statelor moderne în zonă. În cazul teri-
toriului extins cunoscut ca Macedonia, consi-
deră Roudometof, individualizarea lingvistică,
culturală și religioasă nu s-a putut realiza,
populația slavofonă fiind prea apropiată ling-
vistic de bulgari. Împărțirea zonei între Grecia
(Macedonia Egeeană), Bulgaria (Macedonia
Tracică) și Regatul Iugoslav (partea străbătută
de Vardar a Macedoniei) la finalul Războaielor
Balcanice (1912-13) suspendă temporar as-
pirațiile locuitorilor spre alcătuirea unui stat
național. Perioada interbelică e marcată de
eforturile eșuate ale celor trei state de a asi-
mila populația zonei, tentative care au lăsat în
urmă comunități înstrăinate de statul în care
se aflau. Roudometof argumentează convingă-
tor că succesul partidelor comuniste în spațiul
Maxim Dumitraș Absență încercuită. Târgu Jiu, 2016
macedonean, atât în Grecia cât și în Iugoslavia,
se datorează în bună măsură promisiunii de a
forma un stat al Macedoniei (p. 101).
Revitalizarea sentimentelor naționale în rân-
dul diasporei stabilite în Statele Unite, Canada
sau Australia este un fenomen foarte interesant
de „recuperare”, în fapt creare, a unei identi-
tăți naționale departe de spațiul asupra căruia
e proiectată (transnational national identity,
p. 120). Fenomenul este pus în legătură cu
doi factori. Pe de o parte apartenența la stat
și exercitarea drepturilor politice sunt condi-
ționate de cetățenie. Prin urmare identitatea
etnică nu participă la construirea identității
naționale în țara de rezidență. Pe de altă par-
te promovarea, în noile patrii, a valorilor plu-
ralismului a permis recuperarea, uneori chiar
descoperirea, unei identități etnice distincte
de cea națională. Capitolele V și VI explorează
conturarea minorității macedonene în contex-
tul complet diferit al politicilor etnice din sta-
tele balcanice. Situația populației de etnie ma-
cedoneană din Grecia și Bulgaria se conturează
oarecum neclar. Deși autorul prezintă atât date
din statisticile oficiale cât și din cele colectate
de asociațiile de apărare a drepturilor omului,
rămâne sceptic în privința obiectivității ambe-
lor surse. Tinde să considere însă că, deși etnici
macedoneni există în ambele state, aceștia nu
întrunesc condițiile, în principal din punct de
vedere numeric, pentru a fi recunoscuți ca mi-
noritate națională (p. 145). Situația minorității
albaneze din Macedonia e tratată în contextul
mai larg al înrăutățirii bruște a relațiilor dintre
cele două state la începutul anilor 2000 (capi-
tolul VI).
Cartea lui Victor Roudometof, un studiu
bine documentat, sintetizează vasta biblio-
grafie dedicată evoluțiilor recente din Balcani
la nivelul anului 2002. Unghiul ales de autor,
studiul articulării identităților etnice în zonă
în ultimele două veacuri, îi permite să atingă
punctul nevralgic al numeroaselor conflicte
regionale, oferind interpretări interesante prin
punerea în perspectivă istorică a discursurilor
naționale create de fiecare dintre părțile impli-
cate (Macedonia, Grecia, Bulgaria, Albania).
Studiul este accesibil unui public mai puțin
familiarizat cu istoria recentă a Balcanilor eve-
nimentele fiind discutate comprehensibil. Se
remarcă totuși o disproporție în ceea ce pri-
vește ponderea sesizabil mai mare a informa-
ției referitoare la Grecia față de celelalte state
aduse în discuție. Pe de altă parte analiza este
inevitabil deschisă, având în vedere că la acea
dată conflictul armat din Kosovo abia se în-
cheiase (iar statutul său internațional nu este
încă soluționat), diferendele dintre Grecia și
Macedonia în privința numelui acesteia din
urmă nu sunt complet soluționate (Grecia fo-
losește încă acronimul FYROM în relațiile sale
diplomatice), iar „Problema Albaneză” era în
plină desfășurare la data la care a fost publicat
volumul. În sfârșit, având în vedere natura încă
foarte sensibilă a discuțiilor privind minorită-
țile etnice în Balcani, o monografie obiectivă
și echilibrată este încă dificil de găsit. O per-
spectivă care explorează mai adânc versiunea
macedoneană poate fi găsită în Macedonia
and Macedonians: a History (Leland Stanford
Junior University, 2008) a istoricului canadian
de origine macedoneană Andrew Rossos.
■
21
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
jurnal
Mai am eu timp să mai visez?
Jurnal la 75 de ani
■ Gavril Moldovan
iunie 2016: Mă trezesc cu fel de fel de
9 gânduri incomode. O ceață se lasă
peste memoria mea încă nesmulsă pe
de-a-ntregul din noaptea ce a trecut. Personaje
nocturne rupte din visele mele se gudură încă pe
lângă mine, îmi scormonesc mintea și mă atrag
spre ținuturi derizorii. Închid ochii și nu mă uit
spre geam. Se zice că dacă atunci când te scoli te
uiți spre geam, gata!, s-au spulberat toate visele
ce le-ai visat în noaptea trecută. Ori eu nu doresc
lucrul acesta. Visele sunt parte din viața ta, din
trupul tău, din imaginația ta. Cum să renunți la
vise? Eu doresc să-i «văd» nopții visele, să le ana-
lizez, să caut în ele urma viitorului sau poate a
trecutului din care se naște viitorul. În visele mele
apar adeseori arbori cădelnițând, copaci crescuți
la margini de primăveri timpurii, păsări al căror
zbor te face să stai pe loc.Visele sunt pentru mine
înlocuitoarele tristeței. Ele sunt gânduri sau ima-
gini mai bine zis, care șchiopătează, care învață
să umble precum copiii de un an sau doi, sunt
candidate la realitate și nu trebuie să le neglijăm
fiindcă în acest caz ne abzicem de o parte delicată
a ambalajului nostru uman. Visele parafrazează
existența și o colorează așa cum pictorii colorea-
ză pânzele lor cu fel de fel de vise. Iată, am visat
un schelet ce purta pe o mână un ceas. E o alu-
zie ranchiunoasă din partea lui Dumnezeu, care
mă anunță că timpul meu (simbolizat de ceas) nu
mai are mult până să se transforme în veșnicie.
Are sorți de zbândă visul acesta survenit din sub-
urbiile inconștientului meu. Am 75 de ani și nu
mai pot avea mari pretenții de la visele mele. Dacă
n-am visat până acum, adio! Mai am eu timp să
mai visez?
3	iulie: Zorii au încărunțit la geamul meu. Mi-e
gândul mereu la visul visat în una din nopțile tre-
cute, care o avea în centrul narațiunii pe mama.
Ce liniștită era, cum zâmbea ea de fericită când
am îmbrățișat-o în dreptul portiței de la intrarea
în casa noastră din Cociu și cum mi-a spus, atât
de domol, «puteai să scrii măcar o scrisorică fi-
indcă sunt plecată de atâta timp» și «du-te fă un
foc că nu mai pot de frig». N-am să uit niciodată
aceasta, cum mi-am arborat de casă un drapel cu
însemnele durerii, astfel încât cei ce trec să spună:
acesta-i desfășurătorul tuturor pieselor de schimb
de la căruța Mântuitorului când va veni și va fi
prea târziu, medicamentele vor lua sfârșit și doar
acele trupuri rezistente vor mai păcătui din când
în când iar muzeele vor striga după carnea și sche-
letele pierdute. Se anunță moartea lui E. Wiesel,
născut la București și decedat în Israel, întâlnirea
cu I.B., internat în spital («Mi-am luxat un picior
în timp ce-mi vizitam și dereticam viitorul lăcaș
de veci»), întâlnirea cu M. care era în piață la vân-
dut legume (i-am dus o plăcintă), constatarea că
suntem în luna a șaptea, la mijlocul anului și ce
repede trece timpul, apoi Simona Halep pierde
meciul cu Kerber care a fost mai bună, convorbi-
rea telefonică cu Philus care îmi spune că am fă-
cut bine că am plecat de la Răchițele fiindcă acolo
a început o furtună devastatoare și poate nu rezis-
tam noaptea singur, dar el nu știe că eu rezist fi-
indcă am făcut armata în pădure lângă Ploiești, că
am fost la cuscra Rodica să iau nepoții la o plim-
bare, așa mă plimb eu cu viitorul de mână, cu vi-
itorul nației noastre de mână, dacă te uiți printre
crengile copacilor vezi cerul înstelat, o pânză care
se țese singură e viața mea, mă trezesc la cinci și
nu mai pot adormi. Și plec din nou în pădure și
mă fac om ca acea pasăre a lui Blaga dintr-o pie-
să de teatru dacă nu mă-nșel, și iar oameni săraci
cărând vreascuri în spate și tăieri cu drujba și co-
paci mutilați și drumuri noi făcute peste vlăstarii
înnoitori de pădure, zdrobiți, căleați, rupți...Ar
trebui o nouă lege a pădurii, una a căprioarelor și
a păsărilor, legi pentru urși, mistreți și cucuvele.
Legi pentru bipezi există, dar ei nu le respectă.
6	iulie: Aceeași drumeție cu altă pălărie. Am
ieșit din culcușul noptatic și am făcut câțiva pași
pe un câmp la marginea căruia începe vara toridă.
Pădurea se vede ca o liniștire și ca o cumințenie
a naturii, dualitate ce-o resimt contradictoriu.
Batalioane foșnitoare, vântul încearcă mereu să
tulbure conștiințe, să alimenteze cu vid sufletele
melancolice. Când eram la Capul Midia mă în-
grozea vântul pe care nu-l puteam suporta. Toată
ziua bătea vântul care te făcea mereu atent la per-
ceperea realității, te făcea vioi și neliniștit. Pentru
mine perceperea realității însemna perceperea
tristeței. Spațiu vegetal... Am întrerupt lecturi to-
rențiale ca să pot fi prezent aici, la confluența din-
tre concret și abstract, dintre viața privată și cea
ascunsă, invizibilă. Printre ramuri groase se văd
fragmente de cer însorit. Din cer trebuie să cadă
mereu câte ceva și de asta cred că Dumnezeu nu
vrea neapărat ca noi să fim fericiți. Zilnic el pune
semnul egal între fericire și nefericire, superfici-
alitate și gravitate, între cert și incert sau deșert.
Am scăpat de gânduri mustrătoare, am dereticat
prin memoria-mi tăbăcită să văd care sunt împre-
jurările rătăcirii mele, obârșia clandestină a unor
timide înfățișări din care nu se alege decât un fel
de praf ce-l lasă conștiința. Îmi analizez trecutul
de care nu pot fi chiar mândru. Îmi croiesc drum
printre amintiri și dau de pagina apucării pe po-
teci greșite. Nu-i pagina cu numărul 13, cum v-ați
putea închipui, ci e o foaie neagră. I-am studiat
demult veșmântul nenorocului ei. E un loc cu eroi
flămânzi și postbelici, când pâinea nu putea trece
din mână în mână, când pe dealul apropiat satu-
lui mai tronau bombe rămase de la germani și noi
copiii ne-ncălzeam la focoasele lor. Unuia i-a fost
spulberată o mână, celuilalt un picior. E pagina
cucuvelei ce cântă în salcâmul știut. E pagina care
poartă însemnele urii și ale învrăjbirii între oa-
meni. E pagina tristeței mele, a nenorocului meu.
De aceea mă refugiez în pădure. Să uit de tot și de
toate. Dar și aici dau de pagini negre. Cunosc fie-
care colțișor, fiecare copac încrestat, însemnat de
pădurari și predestinat tăierii. Omul și-a extins și
în acest spațiu războiul. Bombele. Viața mea a fost
plină de rătăciri și reveniri, de pierderi de timp
și compromisuri. Privit din exterior, ambalajul în
care este ascuns trupul meu nu trădează ce se pe-
trece sub acest înveliș. Rana ce te doare nu e de pe
lumea aceasta. Când se spăla și îmbrăca o căma-
șă nouă să meargă astfel dichisit la biserică, tata
dezvelea o rană din primul război mondial. Ar fi
trebuit să-i sărut acea rană. Rana mea nu se vede.
E ascunsă în ceața trupului meu ca într-o pădure.
13	iulie: Nu-mi găsesc locul. Sunt din nou în
munți, în locul acesta numit Răchițele, căruia
frații Șușman i-au sporit legenda. Privesc sus pe
colină și văd din nou ruinele casei lui. Sper ca
nu cumva din poporul român să se aleagă în cele
din urmă un maldăr de ruine cum sunt acestea.
Să nu fie ele un semn prevestitor. E un blestem
peste capul nostru să nu ne recunoaștem eroii. Să
nu ni-i putem recunoaște. Ajung la cabană și mă
instalez. Bucuria sinceră a doamnei Cristina, so-
ția prietenului meu, când află că soțul i-a respec-
tat rugămintea, marea ei rugăminte de a nu cosi
florile, margaretele din acea parte a grădinii «că
prea frumoase sunt să le tai cu coasa». Dintr-un
film: Nu există parfum mai plăcut decât cel al vi-
oletelor. M-a îngândurat felul în care Octaviuț a
distrus un cuib de viespi: a luat o pungă de plas-
tic, a suflecat-o peste fagure apoi a închis repede
punguța cu viespii captivi și a aruncat-o în foc. E
atâta cruzime în acest gest. Viespii sunt și ei facto-
rii lui Dumnezeu. Drum până la cascadă și telefon
lui Philus. Să-mi aducă mâine făină pentru mă-
măligă. Foc, ploaie, făcut ceai, citit. Încercare de
lovitură de stat în Turcia, țara care a pierdut occi-
dentalizarea. Nu mi-e teamă de relele ce mi le-ar
putea face dușmanii, ci de cele pe care mi le fac eu
singur. O greșeală în presa literară: «Avea părul
organizat» în loc de «grizonat». Început lectura
Povestiri crepusculare de Ghelderode, traducere
de Ana Blandiana. La o anumită pagină dau peste
sintagma «drăcușorul din borcan» și-mi vine să
exclam: hoțul de Ion Mureșan cum a luat el expre-
sia și a fixat-o în Cartea Alcool, numai că a modi-
ficat puțin lucrurile zicând «îngerașii din pahar».
Marș insistent până dincolo de Salvamont. Locul
unde abundă viperele. Vin la mine pui de cuc /
cucule, măi cucule/ s-a dus maica-n târg să vândă
/ pasărea din pom flămândă / cucule, măi cucule!
Apa curgătoare numită Valea Stanciului se ascun-
de într-un loc pe sub pământ și apoi iese din nou
la suprafață. Ce ciudățenii sunt în munții aceștia,
ce peisaje unice. Iată un fragment din Povestiri
crepusculare: «Posibil că subzistă în spațiu silabe
sau sunete împrăștiate, deșeuri de armonie sau
fragmente de fraze muzicale care plutesc în deri-
vă, un praf sonor pe care o ureche prea sensibilă
sau anormal conformată îl captează brusc, fără ca
aceste cuvinte sau frânturi muzicale să aibă vreo-
dată un sens sau să poată fi acceptate ca un sem-
nal sau indiciu prevestitor» (pag. 144-145). Cam
același lucru spun și eu în Moara, într-un loc, fără
să am cunoștință de traducerea Blandianei. Aș sta
aici tot timpul, dar când sunt la munte, mi-e dor
de Pădurea Ghinzii, când sunt la Bistrița tânjesc
după munte. E greu de luptat cu preferințele pro-
priei gândiri, cu arsenalul tău de convulsii senti-
mentale, cu nehotărârile și rănile tale sufletești.
Alerg dintr-un loc în altul și, pătruns de dorințe
neclare și neinteligibile pe de-a-ntregul, având la
purtător tot felul de suspine și dulci cuvinte ce în-
frumusețează cu alura lor spiritul, mă dedau la fel
de fel de stări una peste alta, depuneri sentimen-
tale în groase straturi ce aluvionează conștiința.
(fragment)
■
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
efectul de seară
Obsesiv 20 DEN (14)
■ Robert Diculescu
Apa este aproape de parc, în creștere brus-
că, și cît de curînd va intra în parc. Va
ridica pe valuri și Harleiul nostru drag.
Cu tot stocul de bere din spatele tejghelei, mii
de hectolitrii puși deoparte, pentru însetați. S-ar
duce astfel pe pustii atîta spumă de calitate. Nu
pișoarcă românească.
Conducta de alimentare de sub bar, cred că
duce pînă la o fabrică de budvaizăr cu un gust
aurit, te-ai aurit, dă drumul la barbut pe masa
de lîngă ecran, vreau să-mi văd cîinele favorit.
Cîinele îmi poate salva tot uichendul, și poate și
pe celălalt. Pe tine. Nu!
Koron sunt Jon? Sevaston lat, perplexat, au-
rolat, amputat. O să vă spun numele de crâșme
închise, la mesele și nunțile lor nu se mai cîn-
tă și nici nu se va mai intona vreun refren: Real
B, Akropolis, Miraj, Azur, Tineret 2000, Stelele
Bucureștiului, Total, Ritmic, Dinamic Junior,
Orient. Formații formatate în crâșme.
Este nevoie urgent. Organe noi pentru oa-
meni vechi. Ca noi și ei. Nicio diferență. Respect
și răbdări! Mărci și dolari. Și nu mai sunt.
Cunoști refrenul? Discul zgâriat, marșul desfun-
dat, febra așteptării unei alte zalohe. Pe ce dați
voi banii? Fil so fiii obitovnici. Suntem călugăriți
și abstinenți, spune Sevastos, el poate dovedi. Cu
nimic.
Au ăștia un aranjament făcut, o mânăreală
cinstită, căci niciodată nu li se termină licorile,
oricât s-ar consuma, cu muzici selectate, bețivi
în clătinare spre closet și drumul dificil înapoi,
aici este închis? Vă închidem noi! Sau este mereu
deschis?
Deschideți doar noaptea? Sau ziua? Poate că
între astea două.
Mai dormiți? Program preferențial pentru
dînșii. Înțelegi? Numai când nu înțeleg.
Măiiii, o spune apăsat, cu vîrful limbii, Sevastos
este în picioare ridicat. Beii, mai înceeeet, cu slo-
vaca asta de baltă, că nu înțeleg, cine pentru cine
muncește? Cine pentru cine stă? Drepți. Și cine
pe cine fură? Noi muncim, nu sclipim, clipocim
doisprezece din douăzeci și patru, ca niște becu-
lețe sau leduri de uzină -multi-star, asta suntem.
Leduri aprinse și stinse. Voi munciți la plimbări
în Billa, cu coșul de cumpărături forevăr plin,
zăsada, v-am prins! Munciți la fiesta din asta a
voastră, germanizaților!
Cînd este închis? Cam niciodată. Niciodată
aici este pe de-a întregul niciodată. Ce aveți ca
fauna prin preajmă? Ce creșteți?-întreabă Jon.
Drogați, aspiranți la titluri nobiliare, emigranți
de toate categoriile, șușari, buretinoși, absor-
banți, floră protejată de stat. Aha! Numai finețe
pentru o sumedenie de zdrențe. O amendă nu
strică.
Barul cu scaune de epocă și barmanița care
ne servea pe datorie era în real pericol. Pericolul
pîndea după colțul closetului și era unul nedor-
mit. Crescută la datorie, moartă la datorie, un
buchet de flori peste. I se pot aduce. Orice flori.
Flori să fie! O va lua și pe barmaniță apa și acest
lucru a devenit inaccetabil pentru noi. Nicio so-
luție de salvare.
Ăsta era un rul-vis, băiii, un simplu rulvis. Și
nicio salvare. Nici una.
Oamenii plutesc pe rîu și sub rîu. Sunt veseli.
Oameni plutitori. Un rîu cu un nume pe care
îl tot uită. Pe râu trec bărci în care nu vâslește
nimeni. Bărcile saltă pe ape și înăuntrul lor nu
vîslește nimeni. Bărci goale înaintează pe Elba în
sus, domol mai plutesc, domol mai vâslesc vâs-
lele singure, trosnesc de la greutatea apei. Unele
se scufundă. Altele nu. Plutesc înainte pe rîu și
înapoi. Unde sunt? Îi vezi? Să nu te mai vadă?
În harleiul din capul fiecăruia cîntă altă mu-
zică, șarmoeria și cei trei chinezi zâmbăreți în-
grășați,de muzica maionezei simple și acelei cu
usturoi, sosuri cu usturoi și mentă, salate și șaor-
ma.
Acel om din autobuz care ocupă patru locuri
cînd mergem spre fabrică, mănâncă șaorma de
la ei, în fiecare dimineață și doarme. Ocupă lo-
cul altora obosiți. Doarme de mai mulți ani, în
același autobuz, întins peste aceleași scaune. Nu
mai avem loc. Un oraș părăsit. Nu mai este loc
pentru toți în el. Nici măcar într-un oraș părăsit
nu mai este niciun loc liber.
(in-fectații)
Asta este o casă plutitoare aruncată în mijlo-
cul apelor. Mă asculți? Plutește cînd într-o par-
te, cînd în alta, pe Elba și poate ajunge cu puțin
efort și la Praga, ca să dăm o raită prin castele-
le și catedralele din Mala Strana. Ne-au instalat
în cămin plutitor, nu ca pe alți angajați, au ști-
ut că nouă ne place apa de mare adâncime. Da.
Drăgălașii, managerii, niște scumpi!
Te și văd în catedrale rugîndu-te la sfînta
fecioară să-ți arunce un bax de Staropramen.
Când ieși din catedrală. Te și văd cum îi mul-
țumești neîncetat. Poți sta și în genunchi, poți
cerși ca ceilalți boschetari pe hol, toată ziua în-
tins pe caldarîm cu basca întoarsă în sus, fără
să spui nimic. Cerșeala cu artă cere imobilitate.
Atitudine și imobilitate într-o singură poziție.
Niște fachiri, zice din colțul camerei, Sevastos.
Nu mai există fachirii ăia, ce se chinuia pe ace
sau treceau prin foc. Ori din ăia, care dispăreau
dintr-un loc și ajungeau în altul. Ăștia mai noi
par încremeniți în nemișcare. Cred că exersează
acasă. Cînd dorm exersează și atunci cînd visea-
ză la banii câștigați (după urma poziției noro-
coase).
Dacă ar afla și numele norocoase de la kino.
Să ți le spună ție! Este de ajuns să-mi trimită un
bilet, un sms, un mail. Și crezi că eu nu pot? Poți,
dacă îți dă. Poți!
Jon, tocmai s-a întors în cameră, după schim-
bul de noapte. Se repede pe hol la duș. Nu lua
și clanța după tine! Trage mai ușor de ea. Uită
săpunul. Se întoarce după săpun. Uită prosopul.
Se întoarce după el.
Erau strînși toți în bucătărie. Olga, face o listă
cu cei care vor spăla astăzi rufele murdare. Nu
prea știe să scrie corect numele românașilor, așa
că o ajută maramureșeanul.
Ăla are scris de licențiat cu viitor de docto-
rand, doar ai văzut cînd ne-a scris adresa baru-
lui, câtă dragoste de caligrafie a pus în amărâta
aia de adresă. Se migălea la fiecare literă scrisă.
Parcă urma să construiască vreo operă de artă.
Păiii, așa trebuie, cine știe, știe. Știi tu?
Am vorbit să ne împrumute niște dero de la
ea, până la prima zaloha de vineri, și a dat din
cap aprobator. Dero sigur? Ariel. Finețe pentru
zdrențe. Cred că uneori înțelege tot ce spun. De
unde să înțeleagă? Telepatia hinimii, bro. Există
slavă veche în ce îi spun. Îmi aleg cu mare atenție
cuvintele.Te aleg ele pe tine. Sunt foarte, foarte
puțin, ales.
Prosopul luat de Jon. Este cel cu răpirea con-
secutivă din serai. Cu fata frumușică în șalvari
îmbrăcată, răpitoarea prințesină, luată pe cal
de turcul-șef pentru a o purta peste țări și mări.
Cine știe undeeee? Un naș al haremului.
Și mi-am adus aminte de nașul beat și călăto-
rii beți (din trenul navetă-înceată-fulger-oprit)
și de cojile de semințe. Cojile strânse stive pe
corridor. Oooo! Piramidele noastre, piramidoa-
nele unei mândrii prăbușite. Mîndria locală.
Toți scuipă pe coridor cojile de semințe nu
le va curăța nimeni timp de mai multe curse ale
trenului le vor lăsa să se adune poate țin de cald
navetiștilor iarna sau dacă este spart vreun geam
în vreun compartiment acoperă navetistul cu
coji din cap pînă în picioare și frigul nu ajunge
în somnul lui pînă la destinație sunt tot felul de
motive întemeiate ale Cfr-ului.
Și ce naiba să fac în camera asta că mă împie-
dic zilnic de sticle și desene sticle și desene pe
toți pereții pe aici se va trece
Dacă nu vezi poți trece și fără să mai distingi
nimic pe jos peste tot sunt sticle goale de vin și
bere țuică de măr naturel de la cezar din rîm-
nicu-vâlcea țuică de colecție cum minte el of ce
naiba este aici cimitirul elefanților cimitir sus-
pendat așa a spus mama voi parcă stați de pe
acum în cimitir și nu vă pasă de ce se întîmplă
în jurul vostru. Poate să plouă, să ningă sau să-i
înghețe pe toți. Nu te mai trezește nici salvarea
nici smurdul nici telepatia nu vă mai faceți bine
dar lasă că vine ăla cu banii din dubai pînă aici la
cămin internaționalizăm produsele de țară brîn-
zica cășcăvăluțul strugurelul de cîmpie și de deal
alb roșu negru roze avem toate soiurile în unul
și o luăm de la capăt găsim noi o cale să trecem
peste sticlele goale fotografii sticle pe jumătate
pline și uitate așa pînă la revenirea setei dese-
ne îndemnuri să ajungem la bucătărie cu sosuri
dulci îmbibate de cimbru și piper alb mușchiu-
leț de porc piept de pui ardei gras și peste toate
aruncată și o mînă de ceapă cu usturoi cu sos din
bere și fiertură de cartofi cu morcovi la care adă-
ugă ghimbir o splendoare la ceaon fel personal
cu influențe locale să ne săturăm un pic.
Un cimitir de elefanți în care fildeșul va fi vân-
dut rapid pe cele de supraviețuire arunc cu ea
zaloha ține maxim trei zile primele două pentru
împușcări în vene cu lichide și rătăcire cronică
pe străzi între clădiri și peste clădiri zboruri la
joasă altitudine apoi intervin următoarele vise
neterminate despre mîncarea care trebuia cum-
părată din penny și tu iei la preț dublu noaptea
cînd te lovește foamea de după sete de la benzi-
năria shell non-stop.
Dar nu ce înțeleg în general cei cu supraviețu-
irea nu niciodată așa cum înțeleg ei ia de aici via-
ță de la gheață cu lămâie bonus dacă nu are grijă
statul de noi? Cine să aibă? Statul lor sau dacă
nu al nostru unul din ele sau amîndouă sugi la
două sfârcuri.
■
30
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
teatru
Non-dans. Teatru de
mișcare. Performance art
■ Alba Simina Stanciu
Non-dansul captează interesul - în ul-
timele trei decade - unor performeri
coregrafi „formați” în artele vizuale,
orientați ulterior de „libertățile” unui gen ca
performance art. Aceștia sunt în același timp
susținători ai reformelor corporalității și ai ten-
dințelor nonconformiste ale dansului, care se
dezvoltă odată cu anii ’80. Este vorba de salturi
ale concepțiilor coregrafice „dincolo” de dans,
în direcția unui „teatru de mișcare” sau „teatru
fizic”, ce va suporta nu doar ireversibile modi-
ficări tehnice, ci devine o „oglindă” a multicul-
turalismului, o entitate ce reflectă probleme de
actualitate ale individului, datorate coordona-
telor economice, sociale, consumeriste. Tot-
odată spectacolul devine o biografie de autor
tradusă prin formă, sugestie și cromatică, prin
compoziții contaminate de reformele regizorale
derulate pe parcursul secolului XX.
Josef Nadj își impune formula sa proprie,
din poziția unui „exilat” (Performing Exile,
Performing Self, Yana Marzoon), a artistului
care vine dintr-un perimetru marginal euro-
pean în cel mai puternic centru artistic, Franța.
Este creatorul unui teatru ce face neîntrerup-
te referințe la artiștii est-europeni care pără-
sesc spațiul natal (sunt frecvent invocați Marc
Chagall sau Balthus), ajung la Paris, purtând
însă în arta lor spiritualitatea locului, memoria,
experiența, ce devin strategii prin care aceștia
creează lucrări originale, profund umane.
Pornind cu o experiență artistică complexă
(muzică, grafică, dans), Nadj creează lucrări co-
regrafice - sau un „teatru de mișcare” - gândite
ca fragmente ale universului plastic, ca fantezie
a artistului ce modelează lutul sau alte mate-
riale. Acesta recompune teatralitatea prin sub-
stanța locului de origine, prin chimismul orga-
nic dintre materialul „scenografic” și cel vital
al creatorului de dans și teatru. Spațiul devine
o temă privită din două direcții, fie material de
reconstrucție a trecutului și o sursă inepuiza-
bilă de creație pentru artistul Josef Nadj (frec-
vente reîntoarceri la locul natal, satul Kanizsa,
Voivodina), fie visul unui spațiu imaginar des-
tinat fanteziilor exotice, privit din perspectiva
celui ce dorește să plece, să evadeze dintr-un
perimetru limitat atât geografic cât și spiritual.
Lucrările sunt veritabile elogii aduse călătorilor
maghiari valoroși și necunoscuți, unor figuri ca
Otto Tolnay, Geza Csath sau Oskar Voinigh, ge-
ografi care au pășit în lumi exotice, fanteziste,
ignorați de istoria contemporană, dar cu incon-
testabile merite.
Nadj creează un teatru al lipsurilor mate-
riale din care este proiectat un bogat univers
imaginar, care devine un perimetru real de
joc. În Canard pekinois personajele principale
- actorii - își imaginează că sunt în China și
acționează potrivit acestor coordonate. În pri-
mele spectacole, spre finalul anilor ’80, teatrul
coregrafic propus de Nadj valorifică corpora-
litatea, elementul scenic de bază prin care este
creată imaginea, compoziția, discursul. Corpul
performerului - al coregrafului autor de spec-
tacol - este un opus mixtum al tehnicilor de
mișcare extrase din surse diverse (dans con-
temporan, elemente de teatru butoh, panto-
mimă), prin care acesta sudează un „dans” al
gestului simplu, comun, inspirat de atitudinea
corpului din meseriile banale, imagini văzute
de artist în copilărie. Acest corpus este com-
binat cu teatralitatea și ritualismul teatrului
asiatic și cu eficiența compozițiilor sculptura-
le filtrate prin dansul contemporan. Traumele
sau întâlnirile dureroase sunt prezentate în-
tr-o lumină naivă firească, personajele având
trăsături de personaje beckettiene ce execută
stranii obiective scenice, lipsite de cauzalitate,
rezumate la expuneri neutre ale metamorfozei
și maturizării. Spectacolul lui Josef Nadj adu-
nă elemente ale spiritului est european, alura
kafkiană a conturului situației și „sărăcia” tea-
trului lui Grotowski. Recurge în permanență la
mijloace minimale de utilizare a spațiului sce-
nic. În prim-plan este corpul, compoziția uma-
nă, pantomima care glisează spre coordonatele
dansului contemporan, devenind o arhitectură
fluidă de forme ce consolidează latura vizuală a
spectacolului.
Spectacolele create în anii ‘90 mizează pe com-
poziții ca selecții cvasi-întâmplătoare de situații și
imagini disparate, montate într-un design scenic
ce reconstituie sau sugerează substanța materială
și cromatică a zonei natale. În acest registru tea-
tral este gândtit spectacolul L’anatomie du fauve
din 1994, care recurge la investigațiile instinctelor
umane, având ca „direcție conducătoare” lucrări-
le lui Oskar Voinigh, scriitor și călător prin cele
mai neașteptate și nedescoperite zone geografi-
ce. Coregraful expune din nou visul de a călători
odată cu scriitorul, de a avea experiența fantastică
a acestuia prelucrată prin propria sa fantezie în
momentul lecturii și amintirii acestuia. Detaliile
dau naștere imaginii teatrale, procesului de recon-
stituire „săracă” a exotismului filtrat prin fantezia
și emoția plasticianului aflat - la un moment dat
- într-un perimetru limitat, izolat de lume și per-
spective (perioada copilăriei la Kanizsa). Textura
teatrală a coregrafiilor și a spectacolelor construi-
tă potrivit „alfabetului” non-dans devine densă și
codificată. Figura este mascată - un alt motiv vi-
zual folosit de coregraf, odată cu spectacolul Sept
peaux de rhinoceros - idee ce se va amplifica în
spectacolele ulterioare, sugerând dezumanizarea
și marionetizarea umană într-un context potriv-
nic, privită printr-o „lentilă” regizorală grotescă.
Tema personajului marionetă (fără mască) este
consolidată în Woyzeck ou l’ebauche du vertige.
Acesta nu este capabil să opună rezistență, de-
venind material de distracție sau manevră din
direcția „forțelor” exterioare (Marie și soldații).
Corpul „mascat” al performerilor, executanți
de situații absurde, face trimiteri la praful alb al
performerului butoh. Compoziția face continue
referințe la zona politică, expuse în mod caustic
dar și simbolic, amintind de regimul politic al
Iugoslaviei anilor ’90.
Dansul-teatru de mișcare creat de Nadj are
ca prioritate expunerea de evenimente „bana-
le”, uitate, merite artistice și umane conside-
rate ca amatorism, extrase din zone marginal
europene din punct de vedere cultural (Les
Echelles dOrphee). Suportul sonor și atmosfe-
ra sunt susținute de muzica și substanța sonoră
metalică stridentă, ca o fanfară de provincie.
Spectactacolul urmărește autenticitatea și efi-
cacitatea momentului, atât vizual-scenografic și
situațional, idei care coordonează gândirea co-
regrafică. Este puternic recognoscibilă nuanța
perimetrului kantorian (materia deteriorată),
a obiectelor, cadrelor cu trecut modest. Nadj
construiește atât în plan vertical cât și orizontal
spații destinate situațiilor scenice compuse din
reacții mecanice fără obiectiv, personajelor cu
talent artistic și cu aspirații și realizări obscure,
mediocre. Titlul lucrării menționează terme-
nul „eboșă”, un stadiu neterminat, un specta-
col-schiță, o mărturisire a fascinației pentru
crochiuri a artistului grafician, a liniilor prin
care sunt redate personajele și substanța lor
umană.
O temă care domină sensibilitatea creatoare
a lui Nadj - și care va avansa odată cu decada
2000 - este lutul. Acesta revine în mod leitmo-
tivic, ca material genetic al corpului, spiritului
autorului și al spectacolului, devenind substan-
ța sculpturii și a scenografiei. Din acest punct
apar infinite combinații cu o altă idee care va
avansa în compozițiile coregrafice, japonismul,
ritualul generant de ritmicitate serială în spec-
tacole ca Asobu, Sho bo ze non sau Il n’y a plus
de firmament, ca o subtilă incursiune în spiritul
asiatic, privit prin perpectiva europeană, ca o
întâlnire suprarealistă între orient și occident.
Sunt conjugate codurile de mișcare, parodia
europeană, elementele sacre, suprapuse gestu-
lui comun extras din comportametul persona-
jelor trecutului, din Kanizsa.
Recent, Nadj creează lucrări de dimensiuni
reduse, atât ca dimensiune temporală, mij-
loace scenografice, dar și ca „material” uman.
Intervine în mod obsesiv termenul „peisaj”, fo-
losit după rațiunile artei conceptuale (Robert
Rauschenberg) unde pulsul vital al spectacolu-
lui este conturat prin sugestii ale materiei verzi,
ale substanței minerale sau acvatice recuperate
prin sunet și senzație, puse în relație cu textul
corporal, cu gestul, atitudinea și limbajul „din-
colo” de cuvânt. Spectacolele sunt definite de
textura grafică a imaginii în combinații cu di-
mensiuni sonore experimentale (colaborări cu
Vladimir Tarasov, un cercetător al dimensiunii
acustice a materiei și substanțelor variate), de
coduri corporale plasate la limita dintre dans
și pantomimă, cu elemente acrobatice de circ,
de frecvente reîntoarceri în zona memoriei
(Kanizsa, Voivodina).
Fără îndoială, trăsăturile spectacolului creat
de Josef Nadj depind substanțial de o serie de
coordonate și contraste ce funcționează într-o
entitate complexă, perfect echilibrată, încărcată
cu simboluri datorate coexistenței în spectac-
tacol a discrepanțelor spațiale, stilistice și tem-
porale. Sursa incontestabilă rămâne perimetrul
natal, suprapus spațiilor iluzorii și etapelor de-
venirii artistice a lui Nadj, influențate de con-
tactul cu cultura occidentală.
■
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
31
Un festival al tinereții
■ Claudiu Groza
Spectacole de top semnate de regizori ro-
mâni ai noilor generații au fost jucate timp
de două săptămâni la finele anului trecut
în cea de-a 28-a ediție a Festivalului de Teatru
“Pledez pentru tiner(ri)” de la Piatra Neamț. Cu
18 spectacole în concurs și alte vreo 10 invitate,
festivalul nemțean a fost unul din cele mai ample
evenimente teatrale ale lui 2016, iar aerul său de
tinerețe dinamică s-a simțit până în ultima zi.
Mi-am “calibrat” prezența la Piatra între două
spectacole ale teatrului-gazdă, profitând de in-
terval pentru a viziona și alte producții de felu-
rite nivele valorice. O să remarc doar că, alături
de câteva montări memorabile alese de criticul
Maria Zărnescu, selecționerul festivalului - une-
le din spectacolele de top ale perioadei recente,
ca Jacques și stăpânul său, Aglaja, Ubu rege sau
Spargerea -, și Teatrul Tineretului a propus - în
afara concursului - o producție remarcabilă, cu
care mi-am și început periplul teatral nemțean.
În regia lui Szabo K. Istvan și scenografia lui
Horațiu Mihaiu, Sfârșitul jocului de Beckett -
montat în premieră la Teatrul Tineretului - este
un spectacol de uluitor rafinament vizual-este-
tic, cu o chirurgical de acută hermeneutică re-
gizorală, poetic până la emoție și tragic până la
sadism, o chestionare dureroasă, crepusculară, a
condiției umane.
Szabo K. Istvan nu “inovează” (un text cu
asemenea caracteristici e de altfel imposibil de
bricolat), ci filiază piesa beckettiană cu o știință
perfectă a lecturii și decodificării sale semanti-
ce. Sfârșitul jocului e o parabolă a muritudinii, a
succesiunii nemiloase de generații, până în vre-
mea apocalipsei, cu aceeași gregaritate biologică
ce face din om abia un animal. Sfârșitul jocului
are în centru un anti-erou ce anulează orice em-
patie, și totuși finalul poveștii nu poate să nu-ți
provoace frisoane, în măsura în care, cutremu-
rat, te recunoști cumva sub masca de nepurtat a
Anul dispărut. 1996
firavului, nemulțumit de sine, sinucigaș în spi-
rit, Hamm_ Piesa lui Beckett e o confesiune, o
mărturisire cinică, întrucât ascunde vulnerabili-
tatea, despre târzii aspirații și idealuri neîmplini-
te, despre greșeli și ispășiri.
Și exact acest bogat orizont de semnificații a
cuprins Szabo K. Istvan în admirabilul său spec-
tacol, o performanță realizată alături de patru mi-
nunați actori nemțeni (Victor Giurescu, Răzvan
Bănuț, Lucreția Mandric, Daniel Beșleagă), în-
tr-o scenografie superbă a lui Horațiu Mihaiu și
cu muzica (sunetele, îmi vine să scriu, pentru că
e o partitură de sonuri aici) excelent alcătuită de
Ovidiu Iloc.
În ciuda mijloacelor limitate de care dispune
- personajul său e imobilizat, cu privirea obtu-
rată de ochelari negri -, Victor Giurescu a reu-
șit cu brio să redea acea aură de demiurg sleit și
malefic a lui Hamm. Din gesturi și posturi cor-
porale, cu o rigoare mereu controlată, cu mare
precizie, actorul a construit un personaj axial al
spectacolului. Rigoarea sa atroce s-a oglindit, cu
semn invers, în mobilitatea volatilă, versatilă -
la fel de precisă - executată aproape coregrafic,
în orice caz cu un ludism cuceritor, de Răzvan
Bănuț în rolul lui Clov. De altfel, interpretarea
specială îl face să se remarce pe tânărul actor, el
fiind un personaj benign, aproape solar, în con-
trast cu arțăgosul său companion. Ceva din ati-
tudinea jucăușă de personaj de desene animate
transpare în evoluția lui Bănuț, un actor cu po-
tențial remarcabil. Nu mai puțin, în ciuda rolu-
rilor episodice, au avut personalitate și prezen-
ță scenică Lucreția Mandric și Daniel Beșleagă
(Nell și Nagg).
Farmecul special al spectacolului și persona-
litatea sa vizuală au fost date de inspirata sceno-
grafie a lui Horațiu Mihaiu. Costumele constru-
iesc un întreg univers, de la alura milităroasă, de
explorator-aventurier a lui Hamm la “scutecul”
Sfârșitul jocului
ce-l acuză de hemoroizi pe Clov ori ținutele de
fantoșe ale lui Nell și Nagg - adevărate povești
adiacente se pot broda de aici. Decorul ce sem-
nifică un fel de observator spațial, dar și o “bor-
tă” spre un deșert subteran, sau extra-terestru,
are și el o bogată textură semantică. Muzica lui
Ovidiu Iloc potențează doar, foarte bine, strani-
etatea acestui univers liminar.
M-am bucurat să văd “live” la Piatra Neamț
un spectacol pe care-l văzusem filmat, Ashes
Afar de Andreea Borțun, în regia lui Bobi Pricop
(Vanner Collective Ltd.). Extrem de suplu și
simplu construit, ca un fel de crochiu-pretext,
spectacolul reușește să aibă tensiune interioară
și rotunjime. Suișurile și coborâșurile unei rela-
ții de cuplu, cu nelipsitele tachinerii, tandrețuri
sau încercări dureroase, au fost redate savuros,
cu umor (negru, cel mai adesea) și naturalețe de
Crissy O’Donovan și Liviu Romanescu, în forma
unei confesiuni parcă personale. Finisat regizo-
ral cu discreție și finețe, interpretat cu aplomb și
farmec, Ashes Afar e un spectacol plăcut-coloc-
vial, un stop-cadru al vieții noastre cotidiene.
Vania și Sonia și Mașa și Spike de Cristopher
Durang (regia: Horia Suru, Teatrul Mic,
București) și Oscar și tanti roz de Eric-Emmanuel
Schmitt (regia: Ion Sapdaru, Teatrul “Jean Bart”
Tulcea) au avut reprezentații ceva mai estompa-
te, în ciuda dozei de empatie poetică pe care-l au.
Primul, în care atmosfera cehoviană, bine recon-
figurată auctorial, este surprinsă corect de Horia
Suru, a avut un tempo care i-a dăunat, diluând
ritmul - oricum nu foarte alert - al intrigii; au
existat bune momente actoricești, secvențe iz-
butite, dar spectacolul a fost palid. În al doilea
avem de-a face cu o viziune regizorală lipsită de
nerv, care a mizat cu totul pe orizontul emoțio-
nal al poveștii, astfel că spectacolul e la un pas de
melodrama lăcrămoasă, fără vibrație; de menți-
onat jocul lui Alecsandru Dunaev în rolul titular
- un actor care ar putea mai mult.
Al doilea spectacol al Teatrului Tineretului
jucat în festival, Anul dispărut. 1996 de Peca
32
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
Ștefan, regia: Ana Mărgineanu, face parte din-
tr-o serie inaugurată de cei doi la Teatrul Mic
cu Anul dispărut. 1989 (jucat și acesta la “Pledez
pentru tine(ri)”, în concurs). Evident, compa-
rația e inevitabilă și statuează deja o ierarhie:
așa cum s-a întâmplat și la seria anterioară de
spectacole Peca-Mărgineanu, dedicată mitologi-
ilor urbane, primul a tins să le surclaseze, prin
scriitură, pe celelalte, dincolo de acuratețea regi-
zorală și performanța scenică.
Cele două montări ale prezentului ciclu sunt
diferite doar prin consistența scenariului, mai
“legat” în prima, ceva mai fragmentar-disonant
în cea de la Piatra Neamț, unde lungimea sec-
vențelor e inegală, unde situații punctuale tind
să ocupe obositor prim-planul semantic, unde
legăturile dintre scene sunt bruște, iar registrele
variază neverosimil, de la hiper-realism la oniric.
E o inabilitate a scenariului, recte a lui Peca, care
cred că și-a dorit mai mult decât a putut gestiona
scriptural. E un scenariu bun, dar mai puțin co-
erent decât primul.
Dincolo de asta, însă, spectacolul nemțean
curge alert, cu un ritm de reprezentație bun și
o interpretare bine susținută (cu mici excepții).
Scenografia lui Gabi Albu e destul de năstruș-
nică pe cât sunt și întâmplările narate, dintr-o
epocă de capitalism de mușama a României,
iar actorii de la Piatra au încercat să-și dezvă-
luie potențialul și ca personalități, și ca echipă,
chiar dacă amploarea rolurilor diferă semni-
ficativ. Îi menționez doar, neavând spațiul ne-
cesar pentru detalieri: Aida Avieriței (care tre-
buie să-și finiseze intonația de scenă), Cătălina
Bălălău, Emanuel Becheru, Sabina Brândușe,
Nora Covali, Valentin Florea, Corina Grigoraș,
Ecaterina Hâțu, Florin Hrițcu, Dragoș Ionescu,
Andrei Merchea Zapotoțki, Sonia Teodoriu.
Anul dispărut. 1996 e un spectacol agrea-
bil, care poate suda, fast, echipa Teatrului
Tineretului, ce pare să se afle într-un demaraj
profesional de bun augur.
De altfel, chiar dinamica Festivalului “Pledez
pentru tine(ri)” arată că teatrul de la Piatra
Neamț e într-un reviriment promițător, care mie
îmi atrage deja atenția.
Premiile Festivalului “Pledez pentru tine(ri)”:
Premiul pentru cel mai bun spectacol: Aglaja,
după Aglaja Veteranyi, concept și coregrafie:
Ștefan Lupu, Centrul Cultural European pentru
UNESCO ,,Nicolae Bălcescu”, București;
Premiul pentru cel mai bun actor: Vlad
Bârzanu pentru rolul Ubu din spectacolul Ubu
rege de Alfred Jarry, regia: Tudor Lucanu, Teatrul
„Anton Pann” Râmnicu Vâlcea;
Premiul pentru cea mai bună actriță (ex
aequo): Alina Petrică pentru rolul Aglaja din
spectacolul Aglaja și Sânziana Tarța pentru ro-
lul Loretta din spectacolul Moarte și reîncarna-
re într-un cowboy de Rodrigo Garda, scenariul
și regia: Andrei Măjeri, Teatrul Național Cluj-
Napoca;
Premiul pentru regie: Andrei Măjeri, pentru
spectacolul Moarte și reîncarnare într-un cowboy;
Premiul pentru scenografie: Anda Pop, pentru
spectacolul Anul dispărut. 1989 de Peca Ștefan,
regia: Ana Mărgineanu, Teatrul Mic București;
Premiul special al juriului: spectacolul
Dezintegrabilii, creație colectivă, regia: Radu
Dragomirescu, RECUL - Remediu Cultural.
■
Playlist - realitatea trăită
■ Adrian Țion
Playlist
Din miezul programului Dramaturgia Coti-
dianului, înființat în 2004 la Facultatea de
Teatru și Televiziune a UBB Cluj de Miru-
na Runcan și C.C. Buricea-Mlinarcic, tânărul regi-
zor Tudor Lucanu, integrat și în activitatea acestui
„atelier de creație”, scoate la lumina rampei piesa
Playlist, scrisă de C.C. Buricea-Mlinarcic, profesorul
și îndrumătorul proiectului, autor și traducător de
piese de teatru. Premiera spectacolului a avut loc la
Teatrul Național din Cluj, în 7 ianuarie.
Acțiunea din Playlist se întinde pe o perioa-
dă de 19 ani, din 1989 până în 2008, și urmărește
viața unei familii mixte din Cluj, prinsă în hățișul
transformărilor politice și sociale postdecembriste.
Practic, avem de a face cu o înșiruire de scene de
familie (parte derulate sub ceaușism, apoi în tran-
ziție), secvențe emblematice pentru fiecare perioa-
dă, mai mult sau mai puțin legate între ele prin firul
melodic al unor piese muzicale inserate în factolo-
gia textului. Melodiile nostalgic-evocatoare însoțesc
evenimentele derulate cu lentoarea necesară pentru
a cuprinde caracteristicile unui ansamblu social aflat
în derivă sau pentru a supradimensiona trăirile per-
sonajelor. Expuse contrapunctic, cele două realități
segmentează discursul în unități dramatice aproape
concurențiale. Care e mai bine redată? Ingrata rea-
litate ceaușistă e colorată ilar din simpla derulare a
unor aspecte netrucate de viață, în vreme ce tran-
ziția aduce accente revendicative, corozive și chiar
tragice. Sunt aceleași personaje în fond, unele cu
nume schimbate, dar ele rămân marcate definitiv de
profunda schimbare. Statutul lor social se schimbă,
bucuria resimțită agonizează treptat și în tânăra ge-
nerație, debusolată, se instalează dezgustul, maras-
mul, disperarea. Sunt cele două extremități ale unui
demers teatral tratat în manieră realistă.
Cam acesta este traiectul urmărit prin transfor-
mările survenite în familia Pogăceanu, reprezenta-
tivă pentru clasa de mijloc, formată din intelectu-
ali modești, așezați, prinși în torentul schimbării.
Firescul conviețuirii dintre un român și o ungu-
roaică îmbracă forme alintător comice. El este un
inginer cu preocupări literare, ea - profesoară de
muzică. Alegerea minunatei actrițe de la Teatrul
Maghiar din Cluj, Emoke Kato, în rolul soției lui
Laurențiu Pogăceanu este cea mai bună găselniță
pentru acest spectacol. Inflexiunile vocii ei au șarm
și candoare în pronunțarea replicilor în limba ro-
mână, în alternanță cu vocea tăioasă a partenerului,
interpretat de Ovidiu Crișan, pretutindeni și mereu
garant al naturaleții în joc. De altfel, firescul relației
soților Pogăceanu e subliniat cu orice prilej și în cele
mai mici amănunte. O familie obișnuită de clujeni,
preocupată de creșterea și dezvoltarea armonioasă a
fiicei lor Melinda. Sânziana Tarța în Melinda e o altă
reușită alegere. Ea subliniază bine atitudinea rebelă
a fetei, exponenta noii generații care nu mai acceptă
conformismul părinților, iese să lucreze în Belgia,
dar nu se poate adapta condițiilor de muncă din
companiile occidentale și clachează. Finalul e sum-
bru. Durerea de pe chipul plâns al mamei impresio-
nează puternic asistența, șocată de gestul Melindei,
căzută în depresie severă. Monologul ei este lung dar
semnificativ. Simbolul alienării individului în noua
realitate se intensifică într-un final apoteotic, tragic,
tulburător. Peste public se revarsă sonurile hitului
Ringas el magad al formației maghiare Locomotiv
GT din albumul anului 1972. Un melos sfâșietor
al însingurării, al alinării sau al alintării dureroase:
Leagănă-te singur că nu-i nimeni care să te legene...
O bună intrare pe scena Naționalului clu-
jean are Mihai-Florian Nițu în rolul dubiosului
Omar Șaripov, spion sovietic și prieten al familiei
Pogăceanu. Jocul lui se impune prin exactitate și
rigoare, prin tact și empatie. La fel de convingător
și amuzant este Adrian Cucu în secvența parodiată
după Copacul lui Aurelian Andreescu (alt hit nos-
talgic din listă) și în rolul colonelului de Securitate
Verdinaș, care o interogheză pe Orsolya Pogăceanu.
Surprinzător de bine înfipt în pielea unui moderator
TV se dovedește Matei Rotaru în câteva intervenții
tunate, în care interacționează hazliu cu spectatorii
din mica sală a Euphorionului.
Poate că scenariul e cam lăbărțat, vrând să cu-
prindă mult, foarte multe aspecte din tarata orga-
nizare a vieții din comunism, cu deambulările ul-
terioare, unele șablonizate, altele exagerate (precum
luarea de ostatic a lui Laurențiu, devenit jurnalist
de război), dar Tudor Lucanu le condensează pe cât
posibil într-un vertij referențial unitar de semne cu
rezonanță documentaristică. Astfel că piesa e un fel
de docu-show mai ales în prima parte, combinație
la îndemână cu prelucrarea informației jurnaliere,
aglomerație de locuri comune ce justifică, până la
urmă, apartenența textului la o poetică a cotidianu-
lui. Din acest playlist aflat la dispoziție prin discuri
puse într-un pick-up uzat și un ecran deschis în
perete, înțelegem că nu contează limba prin care ne
plângem lipsa de bunuri materiale și lipsa de alinare
sufletească.
■
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
33
remember cinematografic
O femeie de tranziție
■ loan Meghea
De-a lungul vieții sale actrița aceasta a in-
terpretat tot felul de personaje. Caractere
extrem de diferite! A făcut roluri de vrăji-
toare de pe la 1300, Florence din 1900, Karen Bixen
- 1930, Sophie - 1940, Linda - 1960, Joana Kramer
- 1970... Dumnezeule, până la urmă actrița aceasta
este o femeie de tranziție, nu?
Meryl Streep s-a născut pe 22 iunie 1949, în
Summit, New Jersey. Și-a făcut debutul pe ecran
în 1977, odată cu filmul Julia unde rolurile prin-
cipale au fost deținute de Jane Fonda și Vanessa
Redgrave. Teribilă companie! Cel de-al doilea rol
pe marele ecran a fost alături de Robert De Niro
și Christopher Walken în Vânătorul de cerbi, care
i-a adus lui Streep prima nominalizare la premiul
Academiei. În anul următor, ea a apărut în filmul lui
Woody Allen Manhattan și a câștigat primul pre-
miu al Academiei pentru rolul din Kramer contra
Kramer unde a jucat alături de Dustin Hoffman.
Merită amintit faptul că acesta, la terminarea fil-
mărilor declarase: „am urât-o pentru cât a fost de
afurisită... o stimez pentru cât e de mare actriță!”
Apoi, Meryl Streep a primit cea de-a treia nomina-
lizare la premiul Academiei pentru Logodnica loco-
tenentului francez și mai târziu a câștigat Oscarul
pentru cea mai bună interpretare pentru rolul din
Alegerea Sophiei. Știe să-și „câștige” rolurile această
actriță! Atât de mult și-a dorit rolul, încât a căzut
în genunchi în fața marelui regizor Alan J. Pakula
solicitându-l. În acel moment deja învățase limba
poloneză atât de necesară rolului!
În anii de studenție din București, în anii de la
Sebeș Alba și în anii de la Cluj, am reușit să vizionez
aproape toate filmele ei. Teribil ce m-a,,urmărit”
această femeie frumoasă, cameleonică, și care a dat
dovadă de interpretări uimitoare în diverse roluri
de-a lungul carierei pe care și-a croit-o în felul său.
Unic. Am spus-o de multe ori: iubim cinematogra-
ful pentru că timp de vreo două ore ne trimite în-
tr-o altă lume, o lume așa cum ne dorim mereu și
atât de diferită de cea reală! Meryl Streep reușea mai
Meryl Streep
mult de atât. Dacă eroul filmului Trandafirul roșu
din Cairo al lui Woody Allen,,cobora” în sală lângă
spectatoarea ce-l iubea, nu o dată Meryl Streep mă
lua lângă ea pe ecran și încerca să se împrietenească
cu mine și cu alte câteva milioane de spectatori!
Au continuat rolurile mari și premiile cinema-
tografice. Am senzația că această actriță „pe tot ce
pune mâna se transformă în aur”! Metaforă, dra-
gii mei, metaforă. Dar cât adevăr au aceste vorbe!
Printre alte realizări ale sale se numără rolurile no-
minalizate la Oscar din Silkwood, de Mike Nichols,
Out of Africa, de Sydney Pollack, Ironweed, în regia
lui Hector Babenco, sau din filmul lui Fred Schepisi,
A Cry in the Dark, pentru care a mai obținut și
Premiul de interpretare la Festivalul de film de la
Cannes, Premiul New York Film Critics Circle și
un premiu AFI. Îmi aduc aminte de o întâmplare:
la primirea unui Oscar în primii ani de cinemato-
grafie, Meryl Streep a intrat agitată în scenă să mul-
țumească, dar... lipsea râvnita statuetă. O uitase în
toaletă...
În anii 1990 Streep a mai jucat în filme ca She-
Devil sau Postcards from the Edge, pentru care a
obținut nominalizări la Globul de aur și o nomina-
lizare la Oscar pentru ultimul dintre ele; Defending
Your Life, Death Becomes Her, The House of the
Spirits, The River Wild, adaptarea pentru ecran a
lui Clint Eastwood The Bridges of Madison County,
rol care i-a adus un premiu SAG și nominalizări
la Globul de aur și Oscar; Marvin’s Room, pentru
care a obținut din nou o nominalizare la Globul
de aur, Before and After, de Barbet Schroeder, One
True Thing, pentru care Streep a primit Premiul
SAG, Golden Globe și nominalizări la Oscar, ca și
Premiul Golden Camera la Festivalul de film de
la Berlin, sau Music of the Heart, în regia lui Wes
Craven, pentru care Streep a câștigat cea de-a două-
sprezecea nominalizare la premiul Academiei.
Recent, la primirea unui Oscar actrița glumea:
„toți se întreabă până când voi mai tot lua premiile
astea și eu le răspund: nu mă opresc!”.
Meryl Streep
Nu pot să nu mă opresc la filmul Podurile din
Madiosn County. Este povestea unei gospodine,
Francesca. Părea sortită să rămână închistată în-
tr-o banală viață provincială: familia, curățenia prin
casă, gătitul și unele întâlniri la o cafea cu femei din
orășel, blazate și ele și convinse că meritau mai mult
de la viață. Dumnezeule, câte femei nu au parte de
astfel de povești. Atunci a apărut Robert. Robert
Kinkaid, un bărbat la 60 de ani, fotograf la National
Geographic. Și de aici, treptat, în sala de cinemato-
graf, se strecoară o dulce-amară poveste de dragos-
te între cei doi. Filmul, realizat de inegalabilul Clint
Eastwood, impresionează teribil spectatorul care,
la ieșirea din sală, cu o lacrimă pe obraz, pobabil
că șoptește: „povestea asta mi se poate întâmpla și
mie.”
Ce aș putea să vă mai spun? În 2003, interpreta-
rea lui Streep din The Hours i-a adus nominalizări la
premiile SAG și Golden Globe. În același an, inter-
pretarea ei din filmul lui Spike Jonze, Adaptarea, a
fost răsplătită cu un Glob de aur pentru rol secundar
și nominalizări la premiile BAFTA și Oscar. Printre
alte filme ale sale se numără Candidatul manciuri-
an, O serie de evenimente nefericite, Ultimul radio
show de Robert Altman, Amurgul și Diavolul se îm-
bracă la Prada, pentru care a câștigat un Glob de
aur la categoria cea mai bună interpretare și nomi-
nalizări la premiile Academiei, SAG și BAFTA.
În 2004, Streep a fost onorată cu premiul AFI
pentru întreaga activitate și în 2010, a câștigat
Globul de Aur pentru rolul memorabil din Julie &
Julia și a obținut încă o nominalizare la Oscar, depă-
șindu-și astfel propriul record, ajungând la numai
puțin de 16 nominalizări. Fabulos!
A fost recompensată și cu o stea pentru fil-
mele sale, situată în partea de sud, aria 7000, pe
Bulevardul Walk of Fame din Hollywood. „Doamna
cinematografiei” este încă tânără. Asta ne arată prin
tot ce face, așa că și eu îi doresc încă mulți ani! Mai
are multe de făcut...
■
ERATĂ
Autorul articolului „Primul contact sau căuta-
rea integrității”, apărut în numărul precendent al
revistei noastre, la pagina 33, este Marian Sorin
Rădulescu, nu Ioan-Pavel Azap, așa cum dintr-o
regretabilă eroare a apărut.
34
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
colaționări
Urmare din pagina 36
O buclă de timp magică
■ Alexandru Jurcan
Cadru din Miss Peregrine
Am citit cartea Miss Peregrine de Ransom
Riggs, tradusă de Gabriela Eftimie, edi-
tura young art, cu multe poze din diverse
colecții, perfect justificate în ficțiune. Am regă-
sit ceva din Harry Potter, dar și din Invenția lui
Morel de Casares (repetarea dementă acolo pe
insulă a unui fragment de viață umană). Cum
să nu-ți placă să te copilărești, printre aventuri,
monștri, mai precis să zăbovești în imaginar (în
utopie, în tinerețe)? Se repetă mereu aceeași zi
din 1943, ca să nu se ajungă la tragedia zilei ur-
mătoare. O buclă de timp mereu resetată. Dar,
oare, nu devine fastidioasă repetarea? E prețul
tinereții veșnice acela de a sta conservat într-o
buclă de timp.
Cu același entuziasm am văzut ecranizarea
din 2016 a lui Tim Burton, magician aidoma lui
Spielberg, pe alte coordonate, desigur. Trucajele
fără cusur înseamnă un profesionalism sută la
sută. În rolul lui Jack e Asa Butterfield, cel din
Hugo și Băiatul cu pijama vărgată. Eva Green
joacă rolul domnișoarei Peregrine (mi-o amin-
tesc din Visătorii lui Bertolucci). Samuel L.
Jackson e magnific în rolul hidosului Baron,
ca să nu mai vorbim de prezența magnetică a
Urmare din pagina 27
actriței Judi Dench. În rolul Emmei strălucește
Ella Purnell.
Deși nu sunt adeptul proiecțiilor în 3D, m-am
lăsat antrenat într-o aventură cinefilă de propor-
ții. Dacă te lași pe mâna lui Tim Burton, nu poți
da greș, deoarece el are experiența călărețului
fără cap, a lui Batman, a planetelor cu maimuțe.
Copiii domnișoarei Peregrine sunt niște „ciu-
dați” simpatici, insoliți.
Unul e invizibil, altul are vise profetice.
Levitația e la ea acasă, în timp ce o fată mani-
pulează creșterea plantelor. Ei pot mânui apa,
focul, iar unul ține albinele pe față. În lupta cu
„găunoșii”, triumfă umanitatea copiilor. La al
nostru Harap-Alb de neasemuitul Creangă nu
există Ochilă, Flămânzilă, Gerilă? Nu sunt ei
niște neobișnuiți, necesari, utili? Ce mult ne pla-
ce maniheismul clar al basmelor! Copiii domni-
șoarei Peregrine își folosesc calitățile în lupta cu
acei monștri, pe care doar Jack îi poate vedea.
Dacă aruncăm zăpadă peste ei, îi putem zări și
noi. Tim Burton ne antrenează ca un demiurg
într-o călătorie singulară, fabuloasă, de neuitat.
■
Absențe încercuite
Și el făcea toate astea cu o nonșalanță, cu un inte-
res care îmi părea cu adevărat suspect, pentru că
nu îi știam resortul. Și am găsit, într-un sfârșit, de
unde îi veneau disponibilitățile astea. În primul
rând pentru că s-a născut într-un spațiu ambiguu.
Este jumătate oraș, jumătate pășune și jumătate
sat. La el lucrurile au mereu trei jumătăți. În al
doilea rând pentru că a avut extraordinara intuiție
să facă școala după ce a învățat să lucreze. A evitat
în felul ăsta să eșueze în rețetă, să se supună unor
norme pe care firile mai puțin rezistente și frage-
de le suportă de multe ori dramatic. El a lucrat ca
autodidact foarte multă vreme. Asta era și partea
lui vulnerabilă, aparent, în relațiile cu ceilalți. A
recuperat cu timpul dimensiunea asta, dar după
ce el era atât de bine definit ca artist încât putea el
să formeze artiști. De ce spun că cele două situații
în care s-a găsit el sunt fundamentale? În primul
rând el s-a format în acel spațiu în care arta nu
e un adaos. Arta nu e ceva exterior. Și așa se în-
tâmplă în toate mediile tradiționale. Nu la țară,
nu în mediul rural, nu la sat, să nu confundăm.
În lumea lui Max Dumitraș oamenii trăiesc ritu-
alic, prin moșteniri care se transmit într-un mod
aproape genetic. Trăind în acest mediu, el și-a în-
sușit câteva lucruri fundamentale pentru acest tip
de civilizație, niște tehnici. Cioplirea, modelarea,
împletirea și încă vreo câterva. Materialele sunt
lemnul, piatra, lutul, nuielele, compoziția de paie
și lut cu care se lipesc casele din chirpici. Toate
sunt imemoriale. El și le-a însușit ca pe o formă
de viață, ca pe un fapt al existenței, nu ca pe un
instrument. Pe de altă parte, contactul său cu arta,
prin artiști, participări la expoziții, informare etc.
i-a permis să facă legătura între cele două laturi.
A ajuns, în felul acesta, să lege o tradiție imemo-
rială și cu un parcurs istoric cu experiențele la zi,
cu cele mai noi forme de manipulare a materiei, a
construcției din nimic. Faptul că s-a sustras rețe-
telor a dus la maxima libertate în care s-a mani-
festat. Nu a trăit niciodată sub teroarea modelelor.
El a mers direct la doctorat în artă. A trăit într-o
autodeterminare a meditației, de neviiciat. Nu era
închis într-o lume ci eliberat de orice constrân-
gere exterioară. De aici îi vin lui Max Dumitraș
energiile creatoare. Nu le discut pe cele pe care
nu le poate controla. Nu vorbesc de zestrea lui, de
ceea ce a primit prin naștere. Pentru că putem noi
să trăim la întâlnirea satului cu orașul și degeaba.
Toate contextele în care a fost pus au fost fertile și
extrem de favorabile structurii lui individuale.
■
Erzsebet torta și sfârșitul
civilizației
și manipulatori e plastică. Simțurile nu pot fi au-
toironice. Pot fi doar încremenite sau avide. Și
chiar dacă lumea „creativiti” și pozitive thinching
ne învață că prin simțuri suntem activi și des-
coperim lumea, e imposivil să negi pasivitatea
acestei activități. Nu poți descoperi decât ceea ce
este deja prefabricat. „Creativiti” e combinarea
prefabricatelor sau fabricarea unor prefabricate
reality alike. Azi poți fi creativ făcând portrete
din boabe de cafea sau spagetti, arătând în câte
feluri poți mima însuși mimesisul. Zeuxis și-ar
da demisia de la conducerea a mii de UAP-uri.
Revenită în țară, m-am gândit zâmbind că
aici încă trâim în lumea civilizației, că „barba-
rii” descriși de Baricco încă n-au năvălit cu totul
(deși colcăie peste tot). Aici încă lucrurile sunt
clare. În ciuda invaziei hipermarcheturilor și a
discursului neoliberal eufemistic pentru care o
creștere nesemnificativă de salariu se traduce
într-o „criză economică”, mai poți găsi pe lângă
laptele Clever copiat la jumătate de preț față de
laptele copiat autohton sau pâinea copiată după
rețete italiene care copiază aproape la perfecți-
une pâinea autentică de cuptor - mai poți găsi,
pur și simplu lucruri proaste, făcute de mântuia-
lă, canalii și tâmpiți autentici, mafioți și baroni
de școală veche și dacă mergi la Turda chiar câte
o plăcintă autentică cu smântână și mujdei, fă-
cută în ulei neschimbat de o lună. Sub panou-
rile publicitare zac autentici morți de foame și
frig, iar la Starbucks poți vedea pe căni „taguri”
cu autentici cocalari care se cred hipsteri. În
România, pur și simplu, poți respira! Sub hartă
mai găsești teritoriul. Pute. Te înviorează. Te ten-
sionează. E născător de dumnezei.
■
Maxim Dumitraș	Absență încercuită III,
Muzeul de Artă Comparată Sîngeorz-Bă i
TRIBUNA • NR. 345 • 16-31 ianuarie 2017
35
sumar
Istorii cu scriitori
Adrian Suciu	2
editorial
Mircea Arman
Apogeul metafizicii grecești. Scurtă incursiune în gîndirea
platoniciană (IV)	3
cărți în actualitate
Constantin Cubleșan
Obsedanta boală a lui Eminescu	6
Ion Buzași
O nouă monografie Nicolae Steinhardt	8
Iulian Chivu
Despre sindromul recurent al concesivității	9
comentarii
Vistian Goia
Inteligența vs. prostia românilor. Notații fugare	11
focus poezia maghiară Ovio Olaru O antologie necesară Alex Ciorogar	12
Metamodernism	13
Robert Cincu Tineri poeți maghiari din Transilvania Emanuel Modoc	15
Habemus poezie maghiară tânără!	16
poezia Marina Nicolaev	17
parodia la tribună Lucian Perța diversiune ieftină dragostea...	17
proza Andreea Lupu Meritoriu	18
eseu Nicolae Mareș Despre graficianul polonez Leonard Salmen și Eminescu	20
Mircea Moț Evanghelistul absent	22
diagnoze Andrei Marga Creștinismul chinez	23
tale quale Vasile Zecheru Doctrina metafizică	25
showmustgoon Oana Pughineanu Erzsebet torta și sfârșitul civilizației	27
istoria Andreea Ștefan Problema macedoneană, problema albaneză	28
jurnal Gavril Moldovan Mai am eu timp să mai visez? Jurnal la 75 de ani	29
efectul de seară Robert Diculescu Obsesiv 20 DEN (14)	30
teatru Alba Simina Stanciu Non-dans. Teatru de mișcare. Petformance art	31
Claudiu Groza Un festival al tinereții	32
Adrian Țion Playlist - realitatea trăită	33
remember cinematografic loan Meghea O femeie de tranziție	34
colaționări Alexandru Jurcan O buclă de timp magică	35
plastica Pavel Șușară Absențe încercuite	36
plastica	
Absențe încercuite
	Pavel Șușară
Maxim Dumitraș
Absență încercuită (2017), zăpadă, culoare, 250 x 256
Văzutul-nevăzutul își are și el nuanțele sale:
văzutul care nu se vede, văzutul cel nevăzut,
văzutul care nu poate fi auzit.
Văzutul-nevăzut (absența) ține de om, este
înțelesul pe care fiecare om îl dă lumii, și îl dă
sieși, ca să poată fi. Acest, acel nevăzut poate fi
transcendența, sacrul sau un „mit metafizic”,
cum l-ar numi Lucian Blaga.
Absența locuită sau absența încercuită. Să
ne imaginăm chilia sihastrului săpată în piatră.
Chilia lui Daniil Sihastru. Ascetul e dus, dar chi-
lia nu este fără el. Este o absență locuită. Nu am
încercuit absența pe dinafară, ci pe dinăuntrul ei.
Ea singură s-a încercuit.
Înăuntrul pietrei am făcut golul, ca să poată fi
locuită piatra. De gol să poată fi locuită.
Maxim Dumitraș
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu
ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin
mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G345000xxxx B.N.
Trezoreria Cluj-Napoca.
Eu sunt un fel de doctor în Maxim Dumi-
traș. Îl știu de când ne înjurau pe amândoi,
împreună și separat, toți cei care ne vedeau
pe dealurile Sângeorzului, acum vreo 20 și ceva
de ani. Pe atunci eram mai inocent, nu știam că
te înjură când exiști. Când nu dai niciun semn de
viață toți sunt de o cordialitate extremă, adică nici
nu observă că exiști. M-am întrebat încă de atunci
de ce Max are acest tip de așezare în spațiul cultu-
ral și în existența noastră ca oameni, nu neapărat
în spațiul artificial al culturii. Orice artist major
este un martor al speciei, nu un autist care dă din
mâini și din pciioare pentru a demoinstra că exis-
tă. De ce reușește Max să transmită mesaje atât de
puternice, atât de coerente, atât de concise și cu o
continuitate dezarmantă pentru cerilalți? Fiindcă
noi, de obicei, suntem extraordinar de talentați,
de dotați, dar nu ne lasă cineva. Fie că nu ne lăsau
comuniștii și eram genii cu toții și puteam spar-
ge toate canoanele văzute și nevăzute, toate con-
tururile în care ne puneau ceilalți. Când s-a dus
constrângerea asta am rămas oarecum cu fundul
gol. Cu sertarele goale, cu ateliere goale, cu pân-
zele neîncepute. De asta suntem și frustrați acum,
pentru că odată cu Revoluția nu ne-am pierdut
lanțurile, ci alibiurile. Ne-a dispărut elementul
din exterior spre care ne dirijam neputințele. Ei
bine, Max nu intra în această categorie. Era în-
tr-o permanentă efervescență, făcea simpozioane,
modela orașul, modela dealul, aglutina spațiul,
aducea artiști din toată lumea, în condițiile în
care lumea nici nu știa unde vine. Aterizau acolo
artiști din Franța, de peste tot, care credeau că au
fost aduși acolo într-un fel de ceremonial inițiatic.
Continuarea în pagina 35
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
CORESI
mormon* «rdulul