TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore Zanc
Restrângerea consiliului consultativ a survenit
modificării Legii 189/2008, republicată.
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ștefan Manasia
(redactor șef adjunct)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Darie Dup Mărul Evei III (2015)
Darie Dup	Mărul Evei (2015)
Istorii cu scriitori
Scoase la lumină de Adrian Suciu
Consemnarea, în Registrul deputaților, a mandatului de membru al Adunării Deputaților a lui Ion
Agârbiceanu pentru legislatura începută la 20 noiembrie 1919 și dizolvată la 26 martie 1920. Ion
Agârbiceanu a fost deputat ales în județul Târnava-Mare, circumscripția Șeica-Mare, în această legis-
latură.
Sursa foto: Arhiva Camerei Deputaților
Din punct de vedere al istoriei literaturii române, una dintre arhivele cele mai valoroase și mai
necunoscute este Arhiva Camerei Deputaților. Foarte mulți scriitori au fost parlamentari,
angajați ai instituției, sau s-au intersectat, în activitatea lor, cu forul deliberativ, în diverse epoci
istorice. La inițiativa scriitorului Adrian Suciu, consilier parlamentar la Camera Deputaților,
revista „Tribuna” prezintă cititorilor, în serial, piese inedite și spectaculoase din Arhiva Camerei
Deputaților cu și despre scriitori. Ne propunem un demers de prezentare a unor documente cu
valoare istorică și nu unul de interpretare a acestor documente. Interpretarea rămâne în sarcina
istoricilor și, de ce nu, a cititorilor.
Consemnarea, în Registrul deputaților, a mandatului de membru al Adunării Deputaților
a lui Nicolae Iorga pentru legislatura începută la 20 noiembrie 1919 și dizolvată la
26 martie 1920. Nicolae Iorga a fost deputat ales în județul Orhei în această legislatură.
Sursa foto: Arhiva Camerei Deputaților
Consemnarea, în Registrul deputaților, a mandatului de membru al Adunării Deputaților a lui
Octavian Goga pentru legislatura începută la 20 noiembrie 1919 și dizolvată la 26 martie 1920.
Octavian Goga a fost deputat ales în județul Sibiu, circumscripția Rășinari, în această legislatură.
Sursa foto: Arhiva Camerei Deputaților
04	ROMANI A Târnava-Mare	SiaVuțoatuL ta* n i Ca Cincu^lZa/if		CI qa/i fit ce a	Ca a* C[/it(yUir (j) VaAu	. (D’	"	'•	•• ••	•»	U-	(/ ✓ 7
1				CCf-jiJ		
Li				i		
Sursa: Arhiva Camerei Deputaților
Vizitați noul nostru site:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE
IN ENGLISH AND ROMANIAN
2
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
editorial
Apogeul metafizicii grecești
Scurtă incursiune în gîndirea platoniciană (III)
■ Mircea Arman
Doctrina lui Platon despre suflet
Atunci cînd vorbim despre doctrina sufletului
la Platon, fără îndoială, punctul de început pe care
îl vom stabili este dialogul Phaidon1. Însă pentru a
putea trece la sintetizarea doctrinei platoniciene din
dialogul amintit sunt necesare cîteva precizări preli-
minare.
Încă de la Hegel2 încoace s-a determinat în mod
clar că noțiunea de suflet în dialogul amintit nu are
nimic în comun cu sufletul așa cum este el perceput
de sensibilitatea europeană contemporană, tributară
concepției creștine despre acesta.
Platon spune că adevărul este un produs exclu-
siv al capacității de gîndire a omului, gîndire care își
are sediul în suflet. El admite că există două tipuri
de cunoaștere, una tributară fenomenalului avînd ca
izvor al ei sentimentele, senzația sau conștiința sen-
sibilă, iar cealaltă legată de memorie și reamintire,
fiind adevărul originar, în opoziție cu primul tip de
cunoaștere care este unul de tip sofistic.
Mai mult, nu numai că sediul gîndirii este, pentru
filosoful grec, în suflet dar gîndirea și sufletul sunt
unul și același lucru, existînd între ele identitate per-
fectă.
Or, cum filosofia platoniciană nu admite teza so-
fistică după care sufletul își dobîndește constituția în
contact cu datele senzoriale, cu exteriorul, prin care
sufletul învață despre lume, urmează că acest suflet
este ceva care nu aparține lumii fenomenale ci este
etern și provine din sfera superioară a ideilor. Sufletul
este simplu, nenăscut, în opoziție cu tot ceea ce este
compus, născut, și aparține lumii senzoriale, spune
Platon.
Experiența pe care el o dobîndește în timpul cît
sălășluiește în lumea zeilor, contempînd Ideile, îl
face să poată descoperi esența existenței din sine în-
suși, fără a fi necesar contactul cu înșelătoarea lume
a senzorialității. Din acest motiv, Platon introduce
conceptul de catharsis, purificare, prin care sufletul
se înalță spre lumea ideilor, fapt care vădește, odată
mai mult, filiația pitagoreică a concepției platonice la
acest moment.
Însă dacă acceptăm nemurirea sufletului așa cum
apare ea în determinările platoniciene, va trebui să
arătăm că această nemurire nu are nimic cu „doc-
trina salvării” și că ea este aplicabilă în exclusivitate
gîndirii. Pentru filosoful grec, ceea ce este nemuritor
este gîndirea.
Cum se poate, însă realiza acest lucru, prin paidea,
adică prin învățare, ne spune Platon3. Modalitatea
este și ea duală, ori prin dianoia, care este proprie ști-
ințelor discursive și, prin aceasta, intermediare, cum
este geometria, sau prin nous, prin contremplare,
care este metoda proprie a filosofiei.
Totuși, în Phaidon, repetăm, Platon nu depășeș-
te amintita concepție pitegoreică despre suflet, con-
form căreia acesta este monoeides, simplu, indivizibil.
Indivizbilitatea și simplitatea sufletului este cerută de
chiar teoria reamintirii (anamnesis) și de argumentul
afinității cu ideile.
Din acest punct de vedere doctrina sufletului în
dialogul Phaidon nu este încă definitiv elaborată, fi-
ind oarecum străină de ceea ce va fi dezvoltat ulteri-
or, în Republica sau Phaidros.
În aceste ultime două dialoguri menționate,
Platon își definitivează, oarecum, concepția despre
suflet (psyche) pe modelul tripartiției, model pe care
îl găsim încă în tradiția populară a acelor vremuri,
și conform căruia sufletul ar fi alcătuit dintr-o parte
intelectivă, o alta afectivă și, în sfîrșit, alta instinctu-
ală. Această concepție platoniciană a sufletului apare
pentru prima oară în Republica: „«Nu fără temei -
am spus eu - vom socoti că aceste aspecte sunt două,
distincte și deosebite unul de celălalt. Partea prin
care se judecă o numim partea rațională a sufletu-
lui; partea prin care el iubește, flămînzește, e însetat
și cunoaște și celelalte pofte, o numim irațională și
apetentă, însoțitoare a îndestulării și a plăcerilor.»
«Nu-i deloc fără temei, ci am judeca într-un mod
verosimil» - zise.
«Fie sufletul, așadar, divizat în aceste două părți!
Dar ceea ce ține de aspectul pasional, de capacitatea
de a ne mînia - oare nu reprezintă o a treia parte, sau
ea ar fi de aceeași natură cu vreuna dintre celelalte
două și cu care anume?»”4
„Dar oare acest principiu/partea pasională/ este
diferit de rațiune, sau este un aspect al acesteia, încît
în suflet ar fi două și nu trei părți - partea rațională
și partea apetentă? Sau după cum în cetate există trei
clase - aducătorii de venituri, auxiliarii și cei care iau
decizii, așa și în suflet, partea pasională este o a treia
entitate, ce slujește, prin firea sa, părții raționale, în
cazul că ea nu ar fi stricată de o proastă creștere?
«E necesar ca ea să fie o a treia parte!» - zise”5.
Și deși Platon menține și în acest dialog ideea
după care nemurirea sufletului se datorează caracte-
rului divin al gîndirii și care nu își va pierde niciodată
caracteristicile, fapt pentru care este și nemuritor, fi-
losoful grec va concede, în ce privește celelalte două
atribute sufletești, că sunt, oarecum, derivate ale
naturii corporale și iau naștere prin afectarea exteri-
oară și ca răspuns la stimulii exteriori. Dar, așa stînd
lucrurile, rezultă că aceste două virtuți ale sufletului,
datorîndu-și existența corporalității sunt și ele, pre-
cum cel căruia îi datoresc existența, muritoare.
Ce vrea să arate, în fond, Platon prin această dis-
tincție? Nimic mai mult decît faptul că atîta vreme cît
„virtuțile corporale” sunt accesibile oricărui cetățean,
totuși, deși ea există în fiecare om, virtutea nemuri-
toare a sufletului (logistikon) este accesibilă numai fi-
losofului care este individul privilegiat ce, prin paide-
ia, contemplînd Binele, ajunge la adevăr și dreptate.
Numai că simpla educație și năzuință a omu-
lui spre Idee, nu este suficientă ci, aidoma orficilor,
Platon crede în necesitatea suprimării celor două
laturi „somatice” ale sufletului și concentrarea totală
asupra „sufletului gînditor”, locul în care sălășluiește
amintirea Ideilor.
În felul acesta, identitatea dintre „sufletul gîn-
ditor”, autentic, nemuritor, și adevăr ca emanație a
Binelui și ca esență a realității (to on) ființei, este re-
alizată.
Noțiunea de adevăr la Platon
Așa cum afirmam încă în primul volum al acestei
lucrări, noțiunea de adevăr este cea care va vertebra
întreaga cercetare pe care o intreprindem asupra
metafizicii grecești și europene, iar o repoziționare a
acestei noțiuni în arealul mentalității și culturii eu-
ropene pe parcursul întregii ei desfășurări și în chiar
cea mai apropiată contemporaneitate este însuși sco-
pul metafizicii.
Pentru a putea însă urmări firul roșu al cercetări-
lor grecești asupra metafizicii de la origini și pînă la
gîndirea lui Platon, va fi necesară o scurtă recapitula-
re a înseși noțiunii de adevăr în „devenirea” ei.
Și pentru că puțini au fost cei care au sesizat o de-
plasare a sensului conceptului de adevăr (aletheia) de
la întîii „stăpînitori” și pînă în doctrina lui Platon6,
vom trece la o expunere succintă a acestuia.
Prima și cea mai cunoscută accepțiune a voca-
bulei aletheia este cea de „scoatere din ascundere” și
este legată de modalitatea poetică de revelare a ade-
vărului.
Aleteheia7, în sensul despre care vorbim, este tot
atît cît Mnemosyne, adică memorie ca opus al uitării.
Și poate că nici nu putem vorbi de o situație opozitivă
în acest caz, cît mai degrabă de una complementară.
Poetul, prin intermediul muzei8 devine individul
privilegiat prin care Zeul rostește adevărul (Aletheia).
Este o modalitate mitică, prerațională, prin care indi-
vidul are acces la adevăr, face posibilă „scoaterea din
ascundere a acestuia”.
Să fie prin aceasta, adevărul înțeles ca Aletheia,
inferior noțiunii de adevăr înțeles ca adecvare a lu-
crului la intelect, adevăr rațional și care, în mod
straniu, a fost perceput de marea majoritate a cer-
cetătorilor care s-au aplecat asupra istoriei filosofiei
drept o „descoperire tîrzie a spiritului european9”?
Nicidecum!
Într-o lucrare de referință, Stăpînitorii de adevăr
în Grecia arhaică10, Marcel Detienne, vorbind despre
funcția poetului în societatea „primitivă” arată că:
„În mod tradițional poetul are o dublă funcție «să-
i celebreze pe Nemuritori și să celebreze faptele de
seamă ale oamenilor viteji». Primul registru se poate
ilustra prin exemplul lui Hermes: « Înălțîndu-și gla-
sul, cîntînd armonios din citeră, al cărei sunet plăcut
îi ținea isonul, el a dat la iveală, prin lauda sa, atît Zeii
Nemuritori cît și Pămîntul întunecat; el spunea ce au
fost ei la început și ce atribute au primit fiecare la îm-
părțeală».
Prin urmare, într-o primă instanță, cuvîntul poe-
tului este acela care celebrează faptele muritorilor, dar
și pe acelea ale zeilor. Prin cînt, se aduce lauda fapte-
lor exemplare dar și blamul celor reprobabile. Lauda
și blamul sînt legate de memorie (mnemosyne) iar
Aletheia se naște atunci cînd, făcînd apel la memorie,
poetul declamă faptele pline de eroism ale murito-
rilor sau blamează pe cele lipsite de orice onoare. În
felul acesta, prin intermediul memoriei, se recreează
lumea. Este adusă la lumină Aletheia. Astfel, Aletheia
este legată de lumină și strălucire, ea este, prin inter-
mediul memoriei prodigioase a poetului, scoasă din
ascunderea uitării (Lethe). Cele două noțiuni nu sunt
în stare de contrarietate, ci apar, mai degrabă, ca fiind
complementare.
Însă poetul, prin intermediul muzelor, poate spu-
ne adevărul, dar în același timp și lucruri false, pline
de înșelăciune. De aceea, rolul poetului în societatea
arhaică este unul de „stăpînitor de adevăr”.
Pentru o societate de tip agonistic în care omul ar
trebui să se recunoască direct în actele sale (Detienne)
lumea arhaică grecească găsește un alt mod de oglin-
dire, de punere în aspect a valorilor sale, anume prin
intermediul cuvîntului cîntat, prin memorie, prin
poezie. Poetul recreează lumea spunînd Aletheia.
Însă, aceasta poate avea două întruchipări: una care
privește Kleos și care s-ar traduce în termenii gloriei
„care sporește transmisă din gură în gură, de la gene-
rație la generație11” și o alta numită Kydos fiind asi-
O
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
3
o
milată „gloriei care luminează învingătorul, [...] un
fel de grație divină, instantanee”12.
Astfel stînd lucrurile un om valorează exact cît
valorează vorba care se spune despre el. Însă aceasta
(vorba) poate fi una de laudă sau de blam, cuvîntul
poetic fiind, în acest caz, elementul valorizator prin
excelență. Vorba (logos) face „dintr-un simplu muri-
tor «egalul unui Rege», el îi conferă Ființă, Realitate13”.
În contrast, dar nu neapărat în opoziție, întrucît
vorba nu este decît cealaltă față a tăcerii, uitarea
(Lethe), una dintre fiicele nopții, este legată tocmai de
tăcere, precum lumina (Aletheia) de noapte (Lethe),
adevărul de uitare, întrucît uitarea este congeneră
adevărului și nu falsul, așa cum s-a statuat mai tîrziu
și s-a perpetuat pînă în contemporaneitate.
Cuvîntul care face apel la memorie, care recreează
lumea, este Aletheia, iar astfel el este opus morții care
este similară cu tăcerea.
„Aletheia se află de partea Luminii: ea dă splen-
doare și strălucire, «face să sclipească toate lucruri-
le». Atunci cînd un poet rostește un cuvînt elogios, el
o face prin Aletheia, în numele său; cuvîntul lui este
alethes, ca și spiritul său (vouț). Poetul este capabil să
vadă Aletheia, este un «stăpînitor de Adevăr».14”
Astfel în măsura în care poetul este unul auten-
tic15 și prin intermediul actului contemplării devine
un clarvăzător cuvîntul său este unul întemeietor de
adevăr.
Aceasta ar fi o primă accepțiune a termenului de
Aletheia în cultura grecească. Cum, însă, ne-am pro-
pus să aducem cele mai importante accepțiuni ale
termenului în discuție, vom releva, în continuare, un
alt sens esențial al Aletheiei, anume cel juridic, legat
de noțiunile de politic și suveran.
Făcînd pe mai departe apel la poeți, în cazul de față
la Hesiod și la interpretarea lui Marcel Detienne16,
vom considera al doilea sens al Aletheiei prin mitul
lui Nereus sau al Bătrînului Mării.
Legat de nașterea lui Nereus, cel mai bătrîn și cel
mai venerabil fiu al lui Pontos, Hesiod îl caracterizea-
ză ca fiind: alethes, apseudes și nemertes.
Termenul de nemertes, este legat, în cazul lui
Nereus, de numele fiicei sale Nemerteia, dar are ca
sens primar infailibilitatea și apare în contexte legate
de proorocirile din templele lui Apollon. Oracolul lui
Apollon este întotdeauna alethes, apseudes și nemer-
tes. Adevărul legat de mitul Bătrînului Mării, acope-
ră, deci, două sensuri noi alte noțiunii de aletheia,
anume cel mantic17 și cel juridic.
În Theogonia numele lui Nereus este legat indiso-
lubil de capacitățile sale mantice. Nereus este chiar
una dintre divinitățile oraculare, iar fiica sa „Eido
poartă numele de Theonoe «pentru că ea cunoaște
toate lucrurile divine, prezentul și viitorul, privilegiu
moștenit de la strămoșul său Nereus».” Prin urmare,
mantica este unul dintre domeniile în care Aletheia
ocupă un rol important, iar semnele și cuvintele ma-
gice fac parte din însăși conținutul acesteia. În acest
sens, exemplul femeilor-albine din Imnul homeric că-
tre Hermes, al lui Tiresias al Cassandrei alethomantis18
sau al Olympiei sunt grăitoare. Toți aceștia fac parte
din categoria „stăpînitorilor de adevăr” și sunt legați
organic cu sensul juridic al termenului de Aletheia.
Bătrînul Mării nu este doar un prooroc, un clar-
văzător, dar mai ales el este un promotor neostoit al
dreptății (Dike), un preot al ei.
„Or, în gîndirea religioasă, justiția nu este un do-
meniu distinct de acela al «Adevărului». Afinitățile
dintre Dike și Aletheia sunt multiple și clar atestate:
atunci cînd Epimenides19 se duce în plină zi în grota
lui Zeus Diktaios și visează ani la rînd el conversează
cu zeii și stă de vorbă cu Aletheia și Dike. Asocierea
este atît de naturală încît Hesychios definește Aletheia
prin «lucruri care țin de Dike», 8fcaia. De altfel, dacă
Cronos este, în virtutea jocului de cuvinte Chronos-
Cronos, tatăl Aletheiei, aceasta se întîmplă, fără îndo-
ială, spune Plutarh, pentru că el este într-adevăr, cel
«mai drept» (8iKaioTaToț). Aletheia este, într-adevăr,
cel «mai drept» dintre toate lucrurile. În esență, pu-
terea sa este identică aceleia pe care o are Dike: lui
Dike, «cea care cunoaște în tăcere ceea ce se va întîm-
pla și ceea ce s-a petrecut», îi corespunde Aletheia,
«cea care cunoaște toate lucrurile divine, prezentul
și viitorul». La acest nivel de gîndire nu există nici o
distanță între Adevăr și Dreptate. Puterea Aletheiei
acoperă deci un dublu domeniu: mantică și justiție”.
Sigur, Aletheia acoperă aici sensul unei proceduri
de justiție care are legătură directă cu fenomenul di-
vinației care se întinde de la oioscopie, la prezicători,
păsări, incubație sau ordalie.
Ordalia, în cazul de față proba prin apă, este, spune
Detienne, una specifică popoarelor orientale și este
descrisă de paragraful 2 al codului lui Hammurabi.
Aceasta constă în traversarea cu succes al unui curs
de apă sau a mării, a ieșirii cu succes din apele mării,
echivalînd cu o a doua naștere și cu o adevărată pre-
zumție de nevinovăție.
Marcel Detienne crede că această probă a apei ar
fi putut fi preluată de greci, prin contaminare, de la
orientali, lucru de care ne îndoim profund, întrucît
contactele reale în acele timpuri par a fi minime, de
altfel teza noastră privind existența unui imaginar
general-uman capabil să dezvolte situații, în mare,
asemănătoare, aproape indiferent de arealul geogra-
fic la care individul aparține fiind aplicabilă și în acest
sens. Chiar dacă ca formă, ritualul specific poate fi
diferit, ca esență, el devoalează aceleași lucruri, ace-
leași comportamente general-umane.
Prin urmare, proba ordalică la greci stă și ea sub
semnul Aletheiei. „Într-un studiu despre Travaliul
poetic al lui Homer20, Ch. Picard a demonstrat, în le-
gătură cu faimoasa scenă a Judecății de pe Scutul lui
Ahile, că o confuzie surprinzătoare a înșelat multă
vreme comentatorii, îndeosebi pe istoricii dreptului
grecesc. Se știe că Bătrînii, așezați în cerc, își expri-
mau pe rînd părerea asupra unei cauze referitoa-
re la prețul sîngelui vărsat. «Doi talanți de aur vor
merge la acela dintre ei care va da sentința cea mai
dreaptă.» De fapt, nu este vorba aici de o cantitate
de metal, ci mai degrabă de o balanță de aur, pen-
tru că TâXavTa a desemnat inițial, înainte de a fi o
unitate monetară, balanța sau talerele balanței. Fără
îndoială, poetul care a descris opera de artă nu o mai
avea în fața ochilor și a confundat TâXavTa, care are
sensul de balanță, cu același cuvînt care desemnează
o anumită cantitate de metal. Astfel, a dispărut ba-
lanța justiției dintr-o mărturie foarte veche. Așa cum
demonstrează Imnul homeric către Hermes, balanța
este prezentă atunci cînd Zeus conduce o judecată.
Aceeași balanță este cea pe care Zeus administra-
torul o ține în mînă atunci cînd decide soarta unei
bătălii sau a unui războinic. Utilizarea balanței în
procedurile juridico-religioase trimite la trecutul
cel mai îndepărtat al Greciei, la civilizația miceniană
unde - o știm din tăblițe - totul era cîntărit, unde
administratorul și balanța erau ochiul regelui, justi-
ția sa. [...]. Funcția economică a balanței nu este deci
incompatibilă cu funcția sa judiciară. Tocmai pentru
că se afla în mîinile administratorului, care oficia în
palatul creto-micenian, și pentru că era instrumentul
de măsură al tuturor redevențelor, balanța a putut să
joace în mîinile regelui rolul de instrument al justiției
divine, după exemplul anumitor civilizații orientale.
Gîndirea mitică este și aici revelatoare pentru faptele
sociale și instituționale; ea a păstrat amintirea unui
rege care făcea dreptate cu ajutorul balanței: este vor-
ba de Minos, regele Cretei. Or, acest rege - a cărui
faimă se va perpetua în gîndirea ulterioară în iposta-
za celui care prezidează judecata în Hades - împar-
te dreptatea, potrivit tradiției, pe «cîmpia Aletheiei»
care nu este însă aceea a sectelor filosofico-religioase,
ci acea cîmpie unde își are reședința, în mod natural
și pe deplin îndreptățit, un rege, stăpînitor de justi-
ție și, asemenea lui Nereus, stăpînitor de Aletheia.
Exemplul este semnificativ pentru că același rege
Minos practică personal probele ordaliei cu apă. În
acest tip de rege mitic converg deci ambele forme de
justiție, cea al cărei instrument este apa și cea al cărei
instrument este balanța, amîndouă plasate sub sem-
nul Aletheiei”.
Devine limpede pentru oricine că Aletheia manti-
co-juridică precum și cea poetică nu are nimic de a
face cu un tip de adevăr statuat istoric, cu repunerea
lucrului în situația lui trecută și judecarea sa în func-
ție de diverse circumstanțe.
Probele judiciare sunt departe de a fi probe în sen-
sul în care le admite dreptul pozitiv, a te supune unei
ordalii însemnînd, per se, supunerea la judecata divi-
nă. În acest sens, Aletheia capătă atributul suveranită-
ții, întrucît regele „vehiculînd adevărul” relevat de di-
vinitate își dobîndește el însuși atributul suveranității.
Note
1	Sigur că, doctrina platoniciană asupra sufletului nu
este expusă numai în dialogul Phaidon ci, în mare parte, și
în Symposion, Republica sau Phaidros care poartă subtitlul
„despre frumos”. Oricum, la rigoare, nu putem vorbi de o
doctrină a sufletului exact determinată la Platon.
2	G. W. F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. I, p.
492, București, 1963.
3	Vidi, Platon, Republica VII, passim.
4	Platon, Republica, 439 d-c.
5	Platon, Op. cit., 440 e; 441 a.
6	Martin Heidegger, Op. cit., loc. cit., passim.
7	În cele ce urmează, vom folosi vocabula „Aletheia”
scris cu majusculă atunci cînd va fi vorba fie de sensul „sa-
cru” al termenului legat de modalitatea poetică, mantică
și juridică a termenului, fie cînd ne vom referi la numele
propiu al zeității. La fel vom proceda cu Mnemosyne.
8	A se vedea și argumentația noastră din vol. I al lucrării
de față unde dezvoltăm o analiză mai detaliată a concepției
„poetice” a adevărului (aletheia) grecesc.
9	Este cunoscut faptul că încă Aristotel, dar chiar și
Homer (Friedlander) vorbesc despre adevăr ca veridicita-
te, ca adecvare a lucrului la intelect, însă dacă vom consi-
dera că Aristotel a intrat în conștiința europeană abia prin
scolastici și formula „adequatio rei ad intellectus” aparține
lui Thomas din Aquino, nu vom considera desuetă această
expresie.
10	Marcel Detienne, Stăpînitorii de adevăr în Grecia arha-
ică, Ed. Symposion, București, 1996.
11	M. Detienne, Op. cit, p. 64. În ceea ce privește expune-
rea ideii de Aletheia datorăm mult acestei cercetări clasice.
12	Idem, ibidem.
13	Idem, p. 65.
14	Idem, p. 69.
15	Vidi, Mircea Arman, Poezia ca adevăr și autenticitate
- o cercetare fenomenologică, Grinta, Cluj-Napoca, 2002,
passim.
16	Vidi, M. Detienne, Op. cit. pp. 75-143. Și Marcel
Detienne este tributar, în inerpretarea mitului Bătrînului
Mării, cercetărilor anterioare ale lui J.-P. Vernant, prezen-
tate într-o comunicare în cadrul Asocieției de Studii gre-
cești (ședința din 20 aprilie 1963).
17	Vidi, Mircea Arman, Op. cit., pp. 87-91.
18	Marcel Detienne, Op. cit., p. 80.
19	Vidi și interpretarea noastră în Despre divin, poetic
și filosofic în gîndirea preplatonică, Grinta, Cluj-Napoca,
2004, pp. 94-101.
20	Cf. Ch. Picard, Sur le travail poetique d’ Homere,
Melanges H. Gregoire, Bruxelles, I, 1949, p. 493 sqq.
■
4
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
cărți în actualitate
Revizitarea operei lui Coșbuc
■ luliu-Marius Morariu
Petru Poantă
Opera lui George Coșbuc
Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2016
Pentru a marca împlinirea unui secol și ju-
mătate de la nașterea poetului George Coș-
buc, Biblioteca Județeană omonimă de la
Bistrița, condusă de părintele-poet Ioan Pintea, a
întocmit un proiect editorial amplu ce viza ree-
ditarea unor opere importante dedicate poetului
sau publicarea unor documente interesante pri-
vitoare la biografia lui. În cea dintâi categorie se
înscrie și reeditarea volumului dedicat de Petru
Poantă, deja cunoscut mediului cultural româ-
nesc pentru operele lui.
Spre deosebire de alte lucrări similare, aceasta
este scrisă într-un limbaj interesant și dinamic.
Refuzând să cadă parte unor clișee și să împărtă-
șească, fără analiză, idei enunțate anterior, auto-
rul redescoperă aici un Coșbuc trecut prin filtrul
său propriu. Pentru a-și demonstra competența,
el trece în revistă principalele opinii critice ante-
rioare lui (p. 8-31), realizând astfel un review-al
literaturii dedicate subiectului. Apoi, purcede la
analizarea unora dintre aspectele tematice repre-
zentative, sau la disecarea unor elemente ce țin
de construcția lirică. Așa se face că există capitole
dedicate mitologiei și feericului (p. 31-55), eroti-
cii și formelor pe care le îmbracă ea în versurile
autorului pomenit (p. 56-91), sau eroicului (p.
127-146).
Nu lipsesc nici analize ale modului în care
Coșbuc și-a ilustrat, din punct de vedere imago-
logic, poemele. Astfel, atât în capitolul dedicat
peisajului ideal (p. 92-107), cât și în cel afierosit
spectacolului vieții (p. 108-126), se regăsesc as-
pecte privitoare la acest subiect. Analizând opi-
niile unor critici precum Gherea cu privire la
influența mediului în care s-a format asupra lui
Coșbuc, el arată că:
,,E natural ca și Coșbuc, născut și crescut în
acest mediu țărănesc, fiind deci un poet țărănesc,
să privească cu predilecție natura și s-o zugră-
vească cu toată puterea pe care i-o dă marele său
talent. Un sentiment erotomorf chiar sesizează
criticul în peisajul coșbucian, deducând de aici
suflul liric al poeziilor despre natură” (p. 92-93).
Cu toate acestea, el nu subscrie opiniei acestu-
ia, care a avut mare ecou în epocă, influențându-l
chiar și pe Călinescu, contraaargumentând opini-
ile amândurora.
Pe lângă trecerea în revistă a elementelor care
caracterizează grosso modo opera coșbuciană,
scriitorul realizează o investigație dedicată poe-
ziilor ocazionale ce-i poartă semnătura (p. 147-
158), dar și publicisticii lui, marginalizată de către
majoritatea celor care i-au investigat opera (p.
159-168). Pe cea dintâi o caracterizează prin in-
termediul unei comparații cu lirica eminesciană,
evidențiindu-i elementele definitorii, astfel:
,,Am mai avut ocazia să mă refer la extraordi-
nara ușurință cu care versifică G. Coșbuc. Forța
sa constă în spontaneitate și naturalețe, cu toate
că inventivitatea în structura strofelor, împletirea
ritmurilor, miza acordată surprizei spirituale, par
a sugera mai degrabă o îndelungă elaborare și
migală. El nu are conștiința abisală a poeziei, așa
cum a avut-o Eminescu. Manuscrisele sale respi-
ră un aer tihnit, trăiesc parcă siguranța și odihna
naturii însăși. Totul este «firesc» și domestic, pe
lângă «infernul» manuscriselor eminesciene” (p.
147).
La finele întregii analize, ce se constituie într-o
amplă incursiune în universul coșbucian, edito-
rii acestui volum, ce are deopotrivă un caracter
restitutiv-anastatic, omagiindu-l atât pe cel căruia
îi este dedicat, cât și pe autorul, prematur plecat
dintre noi, au considerat potrivită inserarea pre-
fețelor celor cinci volume ale operei poetului de
origine năsăudeană (p. 169-228). Inițiativa este
una lăudabilă, acestea constituindu-se pe de-o
parte în studii valoroase dedicate lui, și ajutându-l
pe cititor să se familiarizeze mai îndeaproape cu
scrisul lui Petru Poantă.
La final, spre a veni în ajutorul celor nefamiliarizați
cu epoca în care a trăit scriitorul, dar și a celor care do-
resc să-și actualizeze cunoștințele, ei au inserat, de ase-
menea, o cronologie (pp. 229-233). Ineditul ei constă
în relaționarea unor etape din viața celui prezentat cu
momente importante din istoria lumii. Apoi, principa-
lele referințe critice sunt de asemenea evidențiate (p.
234), pentru a-i oferi cititorului posibilitatea aprofun-
dării lecturilor dedicate tematicii abordate.
Lucrarea lui Petru Poantă, dedicată operei și univer-
sului poetic al celui care și-a început destinul literar în
redacția Tribunei în cea de-a doua jumătate a secolului
XIX, se constituie așadar, după cum am încercat să ară-
tăm și noi aici și după cum au arătat și alții de-a lungul
timpului, într-o investigație interesantă și importantă
pentru critica literară românească și istoria literaturii.
Reeditarea ei, în anul aniversării unui secol și jumăta-
te de la nașterea celui căruia îi este dedicată, constitu-
ie deopotrivă un omagiu adus acestuia, și un gest de
recunoaștere a caracterului referențial pe care îl are în
rândul cercetărilor din acest areal.
■
Darie Dup
Simțul tactil (2014)
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
5
Editarea operei pedagogice
a lui Ion Pop Reteganul
■ Ion Buzași
Ion Pop Reteganul
Scrieri pedagogice
Ediție și studiu introductiv de Liviu Păiuș
Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2016
Profesorul și folcloristul Liviu Păiuș, din
Rodna Năsăudului, continuă editarea lui
Ion Pop Reteganul, scriitor de care se sim-
te legat sufletește nu numai prin preocupările co-
mune ci și printr-un moment biografic comun:
folcloristul din Reteag a fost în ultima parte a
carierei sale învățătorești, dascăl în Rodna, loca-
litatea natală a lui Liviu Păiuș, unde și el a fost
profesor de limba și literatura română până la
pensionare. Carierei didactice adaugă activitatea
de cercetare folcloristică, îndeosebi a folcloriști-
lor someșeni și cu precădere a lui Ion Pop Rete-
ganul. Aici, la Rodna, editează împreună cu alți
publiciști rodneni o interesantă revistă Cetatea
Rodnei, care și prin titlu și prin program își pro-
pune cercetarea tradițiilor istorice și culturale
din zonă.
La Rodna, Ion Pop Reteganul a fost învățător
între anii 1886-1892 și a activat în „Reuniunea
învățătorească greco-catolică «Mariana»” din ju-
dețul Năsăud în cadrul căreia a susținut mai mul-
te „disertații” sau „operate”. Chiar dacă numele
acesteia poate duce cu gândul la asociația religi-
oasă care propagă cultul Sfintei Fecioare Maria,
reuniunea dascălilor năsăudeni își trage denu-
mirea de la Ioan Marian, „vicarul Năsăudului
cel bun” (1834-1846), care „a făcut atâta” pentru
școalele române rurale din vicariatul său, cât ni-
meni n-ar greși numindu-l «Părintele școalelor»,
iar învățătorii din vicariatul său, în fruntea căruia
sta dl. Marian, nu puteau boteza reuniunea lor
mai acomodat decât cu numele lui căci prin ace-
ea voiau a invoca ajutorul geniului lui cel energic
și zelos”.
Meritul de căpetenie al ediției alcătuită de
Liviu Păiuș este că a descoperit în arhivele bis-
trițene trei din aceste disertații și le-a tipărit ca
„scrieri pedagogice”, pentru ca la aceste întâlniri
metodice ale dascălilor năsăudeni, Reteganul era
vocea didactică cea mai ascultată, era conferenți-
arul ascultat și apreciat de colegi. Mintea nu este,
propriu vorbind, o scriere pedagogică, este o
scriere filosofică, un eseu și un elogiu închinat ra-
țiunii umane, ca o podoabă divină a omului. Nu
numai în această scriere, Ion Pop Reteganul este
îndatorat lui Andrei Mureșanu, - care în publicis-
tica sa, dar mai ales în poezie a elogiat frumuse-
țea omului „când mintea e regină”. Autorul (sau
conferențiarul) operează și o clasificare, distin-
gând trei feluri de minte: minte teoretică, prac-
tică și estetică - arătând particularitățile fiecăreia
și domeniul în care este absolut necesară. După
ce prezintă aceste caracteristici revine la poezia
lui Andrei Mureșanu pentru a arăta că „mintea”
determină pe om la deprinderea și practicarea
virtuților creștine. Nici următoarele pagini nu
se pot încadra între „scrierile pedagogice”, căci
ele cuprind un elogiu și o entuziastă descriere a
„opidului” Rodna, în care la acea vreme trăia un
renumit învățat, botanistul Florian Porcius, bu-
curos să informeze pe orice doritor de a cunoaște
trecutul istoric al Năsăudului și al Regimentului
2 de graniță; în completare sunt frumoase pa-
gini pe care le-am putea considera de literatură
peisagistică, căci înfățișează întemeierea și dez-
voltarea școlilor năsăudene, îndeosebi a liceului
la catedrele căruia au profesat iluștri oameni de
știință, viitori academicieni, și Năsăudul se laudă
cu dreptate că este unul din cele mai bogate ora-
șe ardelene în numărul de membri ai Academiei
Române.
Celelalte două „disertații” sunt „scrieri pe-
dagogice” propriu-zise; una dintre acestea, este
o pagină de istoria pedagogiei, înfățișând acti-
vitatea pedagogului german Friederich Frobel
(1782-1852), întemeietorul grădinițelor de copii.
Ion Pop Reteganul are un remarcabil talent de bi-
ograf, îmbinând expunerea momentelor însem-
nate ale vieții unui scriitor sau pedagog într-un
stil accesibil, colocvial. Și în aceste expuneri se
resimte influența lui Andrei Mureșanu, el însuși
un cărturar preocupat de „arta educației” copii-
lor, traducătorul unei cărți importante în pedago-
gia secolului al XlX-lea: Krebsbuchlein (Cărticica
racului), căreia în tălmăcirea sa îi dă un titlu mai
sugestiv, mai adevărat pedagogic, Icoana crește-
rii rele, arătând, prin scurte istorioare morale,
că pruncii sunt întotdeauna „icoana educației în
familie”. Același principiu pedagogic îl preia Ion
Pop Reteganul din pedagogia germanului Frobel,
completând, ca și Andrei Mureșanu, argumenta-
rea cu exemple din propria sa experiență didac-
tică. Și pentru familiile sărace și pentru cele din
clasele sociale mai avute este necesară grădinița
ca o etapă pregătitoare pentru școală, ca o com-
pletare a „creșterii”(educației) în familie: „De
aici rezultă, domnilor ,argumentul nostru pentru
folosul și lipsa grădiniței de copii, care-și ia ca
temă sprijinirea și întregirea (subl. n.) educațiu-
nii casnice a copilului în etatea anteșcolară prin
exerciții regulate corporale și intelectuale, cum și
preocuparea spiritului pentru instrucțiunea șco-
lară în mod natural; de aici rezultă cauza de spri-
jinire a institutului frobelian care preparează pe
copil pentru școala elementară, căci el face pun-
tea între leagăn și banca școlară”. Copilul - spune
Ion Pop Reteganul după pedagogul a cărui con-
cepție o prezintă și care este actuală - este curios
de lumea ce-l înconjoară și de aceea „activitatea
este trebuința fundamentală a firii copilăriei”, în
cadrul căreia ca procedeu didactic fundamental
va fi jocul.
Epistola în școala poporală este un studiu amplu
de metodica predării limbii și literaturii române,
de compoziție și de stil. Ca unul care am predat
ani în șir, la un liceu pedagogic, această discipli-
nă și am citit cărți de referință în acest domeniu
(Vasile Teodorescu, Compunerile - coresponden-
ță, E. D. P., București, 1974, Constantin Parfene,
Compozițiile în școală, E. D. P., București, 1984)
pot spune că articolul învățătorului din Reteag
nu este depășit în privința metodelor de preda-
re a epistolei (a scrisorii) în școală, dacă facem
abstracție de unii termeni pedagogici care au o
rezonanță arhaică. De la etimologia cuvântului
epistolă, la exemplificări din literatura populară
și cultă, de la clasificarea epistolelor, aceeași ca în
cărțile menționate, la minuțioase și atente reco-
mandări de predare pentru a sublinia importanța
studiului „limbii materne, a stilisticii și scrierii
epistolelor”. Ar trebui - spune Ion Pop Reteganul
- „cei mai mulți dintre noi să fim cu mai mare
băgare de seamă, să punem în această instrucți-
une mai mult pond” (= importanță). În cei do-
uăzeci de ani cât a fost învățător în multe sate,
a cunoscut mulți învățători dar „despre puțini
aș putea susține fără mustrarea conștiinței, că se
interesează din destul de limba maternă”. Scopul
limbii materne în ciclul primar este formulat în
sensul programelor: „să pregătească pe elevi cu
învățământul limbii materne astfel ca ei, la absol-
vire, să fie capabili a vorbi, citi și scrie bine, a-și
exprima cugetele fidel atât oral cât și scriptural”.
Lui Ion Pop Reteganul îi plăceau pentru astfel de
disertații, încheierile patetice, folosind citate din
mari scriitori sau pedagogi, la finalul acesteia,
reproducând cuvintele lui Timotei Cipariu des-
pre limba română din cuvântarea la întemeierea
Astrei în 1861: „... însă din toate aceste ruine,
providența ne-a conservat încă în aceste dureri
cumplite un tesaur neprețuit, care nu ni l-a pu-
tut răpi nice sabia învingătorului, nice cruzimea
tiranului ce domne pe corpurile noastre, nice
puterea fizică, nice politica infernală - un tesaur
născut cu noi la țâțele maicii noastre, dulce ca să-
rutările măicuțelor când ne aplecau la sânul lor,
tesaur mai scump decât viața, tesaur care dacă
l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vre-
odată, ca cineva cu puterea au cu înșelăciunea, au
cu momele să ni-l răpească din mâinile noastre -
atunci mai bine, mai bine să ne înghită pământul
de vii, să ne adunăm la părinții noștri, cu acea
mângâiere, că nu am trădat cea mai scumpă ere-
ditate, fără de care nu am fi demni a ne mai numi
fiii lor: limba românească”.
■
Darie Dup	Păsări
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
comentarii
O poveste de vară
■ Marin lancu
Cu o prezență destul de discretă până mai
de curând în viața literară, solicitat mai
degrabă de anumite proiecte culturale de
anvergură sau de alte complicate obligații de ca-
tedră universitară, Florentin Gabriel Niculescu (
n. 1969) se afirmă, în cele din urmă, ca autor de
proză scurtă, cele trei recente volume de poves-
tiri (Fâșoaica, Editura Semne, 2013; Criza D. + 2
povestiri din volumul Fâșoaica, Editura Anemone
Collection, 2014; Roșii roșii: proză scurtă, Editu-
ra Anemone Collection, 2015) fiind în măsură să
anunțe un prozator foarte sensibil la sensurile grave
și contradictorii ale unei realități postdecembriste,
pe care, lipsit de orice inhibiții, reușește să le sur-
prindă cu un bun ochi analitic. În această situație,
dacă am avea în vedere „impresia de autenticitate”
creată de un autor capabil să creeze lumi ficționale
bine conturate și „să fixeze, în mișcarea haotică a
vieții cotidiene, câteva caractere”, după cum obser-
va și Eugen Simion în prefața volumului Fâșoai-
ca, nu ni s-ar părea deloc întâmplător că romanul
Soția ta ș-a mea (tot editura Anemone Collection,
2016) vine să confirme tocmai o anume subtilitate
prin care sunt notate consecințele jocului riscant
al unui grup de tineri căsătoriți, supuși, încetul cu
încetul, tentației ca bărbatul și femeia unei perechi
să se îndrăgostească de dublul opus. Ușor de pla-
sat în descendența unor prozatori din categoria
„două miiștilor”, capabili de prelucrări personale
ale unor experiențe romanești mai recente, și-i nu-
mim aici, pur și simplu la întâmplare, pe doar câți-
va dintre cei care s-au impus tot mai convingător
în ultimii ani, Florina Ilis, Petru Cimpoeșu, Dan
Perșa, Iacob Florea, Radu Aldulescu, Lucian Dan
Teodorovici sau mai puțin cunoscuții Ionuț Chi-
va sau Ion Fercu, romancierul Florentin Gabriel
Niculescu ne convinge că are puterea de a stăpâni
materia epică și dispoziția către dezvăluirile minu-
țioase ale frământărilor și ezitărilor ființei umane
aflate în momente de criză.
Ceea ce definește cu deosebire strategia roma-
nului Soția ta ș-a mea, atât de îndelung exersată
de altfel în cele trei volume de povestiri, rămâ-
ne tocmai coerența prin care Florentin Gabriel
Niculescu atrage atenția asupra unei experiențe
consumate în decorul exotic al litoralului româ-
nesc, în a doua parte a lunii august, unde, după o
mai veche tradiție, două grupuri de tineri bucu-
reșteni, colegi de serviciu în domeniul publicitar,
își petrec concediul anual de odihnă. Supusă unui
mecanism narativ lipsit de complicații, fără digre-
siuni și amestec inutil de planuri narative, poves-
tea este ușor de urmărit. Ferite de la început de un
artificios convenționalism, relațiile dintre perso-
naje se disting printr-o remarcabilă naturalețe a
comunicării, de un pitoresc melanj de familiaritate
și nonșalanță tipic bucureștene, fără manifestări
ce ar putea anticipa apariția vreunor obsesii sau a
cine știe ce atracții amoroase irezistibile între par-
tenerii celor două familii cu o viață afectivă ce pă-
rea normală, pe de o parte, cea formată din tânărul
și mai impetuosul Cornele, „cel inspirat și curajos”,
și frumoasa sa soție, Talida (sau Tali), „vulcanică,
energică”, luxuriantă și de o suavă frăgezime, cabo-
tină carnal, și, pe de altă parte, al doilea cuplu, for-
mat din Teodor (Teo), mai tăcut, naiv și agreabil,
și soția sa, Pușica sau Puși, mamă a unui băiețel,
dar mereu cochetă și sportivă, persoane trecute
de vârsta primei tinereți, cu studii universitare
și destul de serios implicate profesional, doi băr-
bați inteligenți și dezinvolți, indivizi maturi și fără
prejudecăți, și cele două eroine, ambele prezențe
decorative deosebite, admirate insistent de mulți
privitori din jur pentru frumusețea lor.
Romanul debutează prin relatarea unor întâm-
plări absolut obișnuite, drumul spre mare, progra-
mul formal și plictisitor de plajă, chefurile prelun-
gite seară de seară prin cârciumi și baruri până
aproape spre dimineață, cu abuz de alcool și țigări.
Acțiunea curge cu dezinvoltură, cu pasaje derula-
te într-un ritm alert, pline de dinamism, rătăcirile
și mișcările sufletești ale celor patru tineri reușind
să confere cărții un plus de încărcătură particular
emoțională. Printr-o angrenare succesivă de sec-
vențe portretistice și peisagistice suprapuse unor
episoade mai frivole sau fantezist psihologice, au-
torul devine tot mai atent la detaliile călătoriilor
de pe litoral, hoinăreli și distracții agreabile prin
stațiunile românești și bulgărești, cu cine roman-
tice la Neptun sau Vama Veche, la Constanța,
Mamaia sau la bulgari, pe la Kaliacra și Balcic,
plimbări agrementate de gesturi și răsfățuri reci-
proce, cu subtile frânturi de gânduri, excursiuni
sentimentale descrise într-o manieră tipic post-
modernistă, esențiale prin felul în care, inversând
rolurile, fiecare dintre eroii cărții încep să resim-
tă spre final o tot mai tiranică atracție reciprocă
față de opusul celuilalt. Lăsându-se atras într-un
asemenea joc al iubirii față de Puși, Cornele, de
exemplu, încearcă fascinat să se justifice pe larg:
„Era complet, definitiv, îndrăgostit, așa cum nici
el nu putea să se gândească. Și din senin, beat în-
tr-o noapte, și de o colegă, nevasta unui prieten,
mai mult chiar, pe care o știa de câțiva ani, pe care
n-o văzuse altfel niciodată. S-a tot gândit dacă
măcar vreodată o urmărise și-o secundă doar, vre-
un mini, vreun decolteu, vreo fustă transparentă,
vreun picior peste picior în conference, fuseseră
și la piscină la Olimpia, și tot nimic. Miop, chior,
orb, surd, lemn, piatră amorfă, aspra de baie. Până
sâmbătă seara la o votcă, sau la o vomă mică. Și
de atunci, cutremur! Dezastru, cataclism, bombă
atomică, tsunami. Și ea vedea, vedea chiar tot, sur-
priza lui, și nebuneala, și hotărârea, și temerile, și
zâmbetul până mai ieri neutru ajuns azi tandru,
melancolic, infinit. Ea a fost prima care a făcut fără
nicio ezitare primul pas, ea a fost prima care a spus
Cornele, te iubesc, ea a fost prima care a dat totul,
însă știa că el era deja și hotărât, și îndrăgostit, și
consolat și mai bine acomodat cu gândul.”
Ipostază a feminității aflate în fața descoperirii
unei noi identități, echivalentă cu aspirația regăsi-
rii de sine, sau, în ultimă instanță, pe fondul unor
incidente fugare sau amăgiri obscure, doar o sim-
plă și trecătoare aventură consumată într-o vacan-
ță de vară, nevinovata atracție încrucișată a unuia
spre celălalt duce în final la complicații cu efecte
dezastruoase pentru coeziunea cuplurilor în ca-
uză. Prinse în păienjenișul acestor rătăciri senti-
mentale, personajele ajung victimele propriilor in-
stabilități și suspiciuni. Totul se transformă într-o
tacită pândă reciprocă, ca, spre final, vocea pro-
fund exteriorizată, ca un țipăt disperat de durere
a Talidei în momentul descoperirii adulterului, să
surprindă dimensiunea complicațiilor sentimen-
tale: „Asta a fost tot! Băieții nu au mai zis nimic. În
liniștea stânjenitoare care se lăsase niciunul nu știa
ce să mai zică, niciunul nu știa ce să mai facă, nu
știau unde să se mai uite, nu știau unde să se așeze,
nu știau cum să-și țină mâinile, nu știau cum să
stea-n picioare, și capetele nu știau dacă n-ao sta
greșit, pereții toți păreau penibili, spațiul pe care îl
făceau părea ciudat, era un fel de hău de stânjenea-
lă în care chiar și șpicherița de la PRO TV părea
jenantă.” În contrast cu locvacitatea și dezinvoltu-
ra de până acum, comunicarea dintre parteneri se
face în surdină, discret, cu gesturi ușor percepti-
bile, sugerându-se astfel trecerea de la exuberanța
teribilistă a gesturilor la stări de îndelungi medita-
ții ce ar putea ascunde, la urma urmei, și o anume
suferință a frustrării ireversibile.
Acțiunea se încheie cu imaginea drumului de
întoarcere spre București, traversarea imensului
Bărăgan fiind făcută într-o notă de totală muțe-
nie, o subtilă combinație de gânduri și rătăciri, de
speranțe și reflecții. Atent la inevitabila tragic-co-
medie a duplicității, naratorul transcrie insolitul
situației în care au ajuns personajele, dezvăluind
micile lor slăbiciuni excentrice, pasionalități, de-
primări sau vulnerabilități, combustii proprii, mu-
tații de tot felul, morale sau, în egală măsură, pur
erotice. Dornică să se pună la adăpost de unele
discrepanțe, deși acum Cornele era numai al ei,
Puși își caută motivele prin care să-și vindece ră-
nile („Puși a închis ochii, nu mai putea, avea în
cap și ură, și durere, și regret, și gelozie. Da, gelo-
zie, era geloasă într-un fel pe toată lumea, pe Tali,
pe Teodor, știa că e golan și că mai umblă, dar nu
se aștepta la ea, chiar într-un fel și pe Cornele era
ea geloasă, pentru modul cum s-a spălat pe mâini
și a scăpat de o panaramă ca Talida.”), după cum,
dinspre bărbați, același Cornele, mai calm, perse-
verent și metodic, are și el nevoie de un reazem de
„supraviețuitor”, trimiterile sale spre trecutele ex-
periențe și peripeții ale Talidei ilustrând de această
dată o viziune egoistă și perfidă: „Și ce-o să fac fără
Talida? Mi-e clar, pe Puși o iubesc, dar peste o lună,
peste două, n-au să-mi lipsească nebuniile, părerile,
scăpările, pierderile, insistențele, istericalele ei, ale
Talidei? Și separați, dar tot vedea că toată plaja se
întorcea după ea. Ce, el nu știe cum trăgeau toți
mai demult de ea? A suspectat-o că l-a luat ca să
scape de ceilalți, să stea și ea tihnită. Și boul ăsta de
Teodor, tocmai el, credea că sunt prieteni, și oare
de când, pentru că părea practic imposibil ca să
li se fi întâmplat și lor la fel, totul, de la început
până la sfârșit, în săptămâna asta singură. Practic
de necrezut.”
Prozator cu simț al detaliului semnificativ,
Florentin Gabriel Niculescu construiește persona-
je incapabile de a realiza mental dezastrul lăuntric
și neputința de a pune capăt, într-un fel sau altul,
tulburărilor sentimentale de care sunt cuprinși.
Cu un limbaj de o naturalețe debordantă, ferit
de trivialități, caracterizat printr-un stil colorat,
cu un aer de oralitate expresivă, romanul Soția ta
ș-a mea surprinde prin maniera narativă de evo-
care ce amintește, prin dezinvoltură și franchețe,
de proza cu tineri intelectuali prinși de elanuri și
rătăciri sentimentale. Scriere exotică de o remar-
cabilă fluiditate, fără inserții meditative de pro-
funzime, cu o acțiune plasată în atmosfera unei
vacanțe de vară, romanul Soția ta ș-a mea rămâne,
în definitiv, povestea unei experiențe de viață, o
poveste de iubire sau o căutare a unei iubiri îm-
plinite, după romanul politic, acest tip de scriere
epică mai complexă rămânând una dintre mizele
majore ale prozei românești de azi.
■
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
7
Pledoarie pentru uman
■ Robert Cincu
Radu Vancu
Elegie pentru uman. O critică a modernității
poetice de la Pound la Cărtărescu
București, Humanitas, 2016
Publicată în 2016 la editura Humanitas,
noua carte a lui Radu Vancu a fost repede
remarcată de critica literară în condițiile
în care avem de-a face cu un volum ce tratea-
ză probleme de maxim interes în sfera studiilor
culturale contemporane. Postuman(ism)ul, an-
ti-umanismul modernității, poezia modernă și
cea contemporană și, nu în ultimul rând, viitorul
științelor umaniste sunt doar câteva dintre coor-
donatele centrale ale Elegiei pentru uman.
Textul debutează cu câteva pagini edificatoa-
re, intitulate sugestiv Ce e „Elegia pentru uman”.
Astfel, aflăm că volumul „e un eseu despre an-
ti-umanismul modernității. De fapt, despre mo-
dul radical în care modernitatea a încercat să exi-
leze omul din artă; și despre modul în care unii
scriitori au încercat - și încercă și acum - să re-
ziste acestei pulsiuni anti-umane [...] «Elegia pen-
tru uman» e tocmai această încercare de salvare a
imaginii omului; e o elegie pentru ce ar fi putut să
fie omul, pentru ce a fost nevoit să fie - și pentru
ce ar mai putea el fi”.
Volumul este împărțit în două secvențe majore.
O primă parte, intitulată Muzeul Anti-umanului
reprezintă o analiză minuțioasă a caracteristici-
lor specifice modernismului (modernității), iar
teza criticului sibian este următoarea: proiectul
modernist este unul, prin excelență, anti-uman,
iar efectele devastatoare ale acestui proiect în-
cep să fie depășite odată cu postmodernitatea
- „modernitatea e coșmarul anti-uman din care
omul postmodern încearcă să se trezească”. Radu
Vancu observă, însă, faptul că în interiorul mo-
dernismului anti-uman s-a dezvoltat și o formă
de rezistență la această dezumanizare, o serie de
scriitori filo-umani contribuind, de această dată
de pe poziții opuse, la configurarea unei altfel de
modernități: „produși amândoi de modernitate,
omul filo-uman și cel anti-uman sunt într-o re-
lație enantiodromică, joc al contrariilor și al de-
venirii, dominanța lor alternativă fiind cea care
dă modernității chipul de Ianus bifrons. «Elegia
pentru uman» din cartea de față e oficiată pentru
omul filo-uman, cel învins de toate ideologiile,
victima perfectă a tuturor totalitarismelor, omul
hăcuit de texte [...], dar pentru care nicicând idei-
le nu devin mai importante decât oamenii, pentru
care empatia și atenția la celălalt sunt înseși con-
dițiile lui de existență”.
Autorul, așadar, urmărește să sublinieze im-
portanța filo-umanilor (în cea de-a doua parte a
cărții) printr-o raportare contrastivă față de gravi-
tatea proiectului anti-uman modernist (descrisă,
după cum am spus, în prima parte a cărții).
Resursele bibliografice și datele istorice abun-
dă în această primă parte a cărții care reușește în
mod strălucit să convingă cititorul de caracterul
anti-uman al modernismului. Însă, poate că toc-
mai abundența acestor resurse, care re-afirmă ob-
sesiv aceeași teză pot crea cititorului și impresia
de supra-saturație. Observăm, spre exemplu, fap-
tul că Radu Vancu nu se mulțumește exclusiv cu
semnalarea repetată a caracterului anti-uman al
modernismului, dar, mai mult decât atât, insistă
asupra nuanțelor categorice ale acestei dezumani-
zări - în acest sens e foarte interesant un pasaj în
care, comentând un citat, mai degrabă neutru, al
lui Arnold J. Toynbee, criticul sibian simte nevoia
plasării unor accente mai categorice: „Toynbee e,
totuși, prea eufemistic aici [s.m. R.C.]: autodescri-
erea modernității în termeni non-umani nu doar
că a intensificat «obscuritatea activităților ome-
nești», ci le-a anulat cu totul, a adus non-uma-
nul și anti-umanul în miezul umanității istorice”.
Din această cauză, nu de puține ori, discursul lui
Vancu e, cel puțin din punct de vedere stilistic,
unul epatant-elegiac (dar, de altfel, în perfectă
concordanță cu proiectul general al cărții).
Partea a doua a volumului, intitulată Filo-
umanii. O tipologie, are un caracter teoretic și critic
mai aplicat. În primul rând, Radu Vancu observă
faptul că filo-umanii, care s-au opus dezumani-
zării moderniste, sunt de patru tipuri: confesivi,
sacrali, corporali, maximaliști. Cele patru catego-
rii propuse de autor sunt apoi discutate pe larg și
exemplificate în capitolele următoare, iar prima
categorie, cea a confesivilor, are în centrul atenției
patru scriitori: John Berryman, Mircea Ivănescu,
Alexandru Mușina și Andrei Bodiu. Capitolul
poate fi confuz pentru cititor din două motive: 1)
nu aflăm de ce autorii respectivi sunt filo-umani
și 2) nu aflăm de ce autorii respectivi sunt con-
fesivi. Partea dedicată autorilor Berryman și
Ivănescu are, de fapt, ca subiecte centrale muzica
și sinuciderea, iar abia ultima frază din capitol re-
stabilește o oarecare legătură (vagă) cu categoria
confesivă sau cu filo-umanismul: „în secret sau
la vedere, muzica e întotdeauna legată în scrisul
lor de reactualizarea celor mai profunde traume
biografice - id est, de pierderea unor ființe iubite
(un tată sau un frate mai mare, substitut de figură
paternă). Pentru amândoi, muzica e ineluctabil
asociată cu confesiunea”.
Capitolul Sacrali e, probabil, cel mai bine ar-
ticulat din această parte a doua a cărții, fiind și
cel mai voluminos. Sunt discutați aici autori ca
Mircea Ivănescu (din nou), Mircea Eliade și Sorin
Titel, iar, dincolo de observații critice/istorice le-
gate de opera acestora, câteva clarificări teoretice
sunt extrem de bine punctate în acest capitol. Pe
de o parte, anumite goluri care rămăseseră nea-
coperite în capitolul anterior (despre categoria
confesivilor) sunt completate aici. Practic cele mai
interesante nuanțări ale categoriei confesive sunt
făcute, de fapt, în acest capitol. Pe de altă parte,
referindu-se strict la categoria scriitorilor sacrali,
Radu Vancu propune un termen foarte intere-
sant și foarte bine delimitat conceptual: acela de
mitoizi. Pe scurt, modernitatea a anulat legătura
omului cu mitul/mitologia, astfel, omului con-
temporan nu-i rămân decât fărâme din vechile
mituri, accesabile în literatura contemporană prin
diferite strategii postmoderne. Practic, mitoizii ar
fi fragmentele rămase în urmă după anularea ac-
cesului uman către marile mituri. Acest concept
are, de fapt, un loc central în cadrul analizei lui
Vancu privind categoria de scriitori sacrali.
În fine, următoarele capitole dedicate corpo-
ralilor și maximaliștilor aduc în discuție scriitori
ca Emil Brumaru, Dylan Thomas, respectiv Ezra
Pound și Mircea Cărtărescu. Analizele lui Radu
Vancu aici sunt, ca și în cazul capitolului confe-
sivilor, eterogene, îmbinând observații critice cu
Darie Dup Stradă din Amsterdam, instalație (1998)
date biografice ale autorilor, confesiuni, amintiri
ș.a.m.d. Din acest motiv toate cele patru catego-
rii propuse de autor constituie, mai degrabă, for-
me orientative de grupare a autorilor discutați și
nu criterii concrete de diferențiere între anumiți
scriitori sau anumite direcții literare. Sub sem-
nul celor patru categorii sunt astfel discutate di-
feritele lupte pe care diferiți scriitori le-au purtat
împotriva dezumanizării, iar miza autorului e, de
fapt, tocmai semnalarea acestui efort, dincolo de
o eventuală analiză punctuală a textelor.
În mod vizibil, așa cum însuși autorul afirmă,
Elegie pentru uman este un eseu, asta în ciuda
numeroaselor clarificări istorice, teoretice și cri-
tice pe care le propune Radu Vancu. Confesiunile
acestuia, pledoaria sa pentru un anumit sistem de
valori, retorica alternantă de la un capitol la altul
sau chiar de la un paragraf la altul, în fine, selecția
vizibil (și asumat) subiectivă a autorilor discutați
sunt toate elemente incontestabile ale unei ample
construcții eseistice. Din acest punct de vedere,
în mod cert, vorbim despre unul dintre cele mai
complexe eseuri din cultura română a ultimilor
ani, iar problemele ridicate aici de Radu Vancu
deschid un spațiu de dezbatere extrem de ofertant
în contextul confuz al schimbărilor de paradigmă
care devin tot mai clare în cultura contempora-
nă. Mai mult decât atât, prin natura eseului său,
autorul pare a se încadra în propriul sistem de va-
lori descris. Pledând pentru o întoarcere la om,
admirând caracterul confesiv al scrierilor filo-u-
mane, autorul construiește el însuși un discurs
confesiv, filo-uman prin excelență, refuzând să se
limiteze la spațiul rigid al teoriei, istoriei, criticii
literare. Cu alte cuvinte, așa cum însuși autorul
spune la un moment dat, în Elegie pentru uman
„nicicând ideile nu devin mai importante decât
oamenii”.
■
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
Euforie în „vidul ovid”
| Yigru Zeltil
Scriind în 2006 pe marginea unui volum de
Adina Dabija (o poetă care, între timp, n-a
fost reținută de aproape nicio panoramă a
generației 2000)1, Mugur Grosu susținea că ar
trebui să se distingă între o așa-numită promo-
ție „milenaristă” afirmată înainte și imediat după
2000 și o propriu-zisă „generație 2000”, care s-ar
distinge de primii autori prin absența traumei
„faliei” dintre perioada comunistă și noul regim.
Dacă ar fi fost adoptată cu succes, această per-
spectivă ar fi înlăturat dileme precum cea care s-a
pus obsesiv pe tapet la una dintre lansările anto-
logiei POEMARȚI (Tracus Arte, 2014): „grupul
de la Constanța este nouăzecist sau douămiist?”...
(Un răspuns ar fi: și-și.)
Sunt nevoit să „dau din casă” câteva lucruri:
proiectul acestei antologii - un raport de etapă
resimțit ca necesar după plecarea dintre noi a pro-
fesorului Marin Mincu și a lui George Vasilievici,
din care n-a apărut deocamdată decât ediția
CDPL a romanului Viseptol - s-a aflat în pregătire
câțiva ani, iar diferențele de opinie dintre cei care
au lucrat la el au fost aplanate în cele din urmă de
decizia lui Grigore Șoitu de a propune un format
cvasi-neutru, în care autorii (printre care, în semn
de omagiu, a fost strecurat și „părintele spiritual”
al aproape tuturor celorlalți, Marin Mincu însuși)
au fost ordonați invers în funcție de data nașterii,
iar prezentarea redusă la minimum:
„Am optat pentru un mod auster de prezentare
a autorilor, fără a emite niciun fel de judecăți de
valoare despre textele antologate, pentru a evita
supralicitarea critică (...), sublicitarea constructi-
vă ori sfârtecarea sângeroasă a textelor” (p. 10).
Ceea ce însă nu implică lipsa intențiilor de ma-
nifest. Conform narațiunii legitimate și aici, nu a
existat decât „vidul ovid” înainte ca acești tineri
să realizeze în Constanța, în spiritul sincronist
adus în mare parte de Mincu, „un laborator efer-
vescent de teste care a precedat Cenaclul Euridice
din București” și datorită căreia, mai mult, „poe-
zia a coborât pentru prima oară în stradă în anul
2000”... Ștefania Mincu spune cam același lucru și
în cuvântul înainte: aceștia au dorit prin „proezia”
lor „să scoată poezia din scleroza ei șablonard-es-
tetizantă”, nemaiavând cultul „literaturizării”. (Că
apelul la modele avangardiste și optzeciste a dus
uneori la un alt fel de „literaturizare” ar explica în
parte de ce, în afara textelor cele mai „fracturiste”
ale lui George Vasilievici, membrii grupului nu
par să fi ocupat o poziție tocmai centrală în cadrul
generației la nașterea căreia, totuși, au contribuit.)
Printre aceste rânduri trebuie citită umbra ve-
chiului conflict cu „vechea gardă” constănțeană
- care, trecând prin perioada comunistă fără o
autentică omologare de la centru, se auto-legiti-
mase instituțional după începutul anilor ’90, prin
înființarea în 1994 a unei filiale locale USR, și care
s-a simțit, pe bună dreptate, amenințată - și ori-
entarea lor „dobrogenistă”, căreia i s-a opus explo-
rarea deloc puritană a unei altfel de urbanități, ex-
plicabilă din moment ce tinerii „insurgenți” sunt
născuți și crescuți în noile cartiere de blocuri ale
unui oraș în expansiune (o întreagă „geografie” ar
putea fi analizată în poemele lor). dar de reținut
este că această situație a stimulat - alături de ha-
bitus-ul gândirii critice și polemice, învățat de la
Marin Mincu - cristalizarea unui grup în opozi-
ție. Cu toate poticnirile și tensiunile interne create
de existența mai multor poli, „frăția chiustengea-
nă” (așa cum o numește Sorin Dinco) a menținut
o identitate de grup și o constelație de afinități.
Revenind la perioada de activitate a Asociației
Arte/Litere ASALT (care a organizat seria
EroTICA și, printre altele, a co-editat prima se-
rie românească de e-books), Mugur Grosu și Gili
Mocanu - amândoi veniți (și) dinspre artele vi-
zuale și muzică - au reușit împreună cu Aurel
Gheorghiu-Cogealac (cel care avea să ilustreze
coperta antologiei Generația 2000) și alți câțiva
(Șoitu mai menționează aici „grafica sau foto per-
formance-ul lui Sorin Condrea”) să dea o dimen-
siune în plus acestui „fenomen cultural” - cum
este definit în prefață -, nu numai literar, așa cum
putem avea impresia din această antologie exclu-
siv axată pe p(r)oezie2.
Din păcate, POEMARȚI nu oferă nicio crono-
logie - alta decât cea a bibliografiilor autorilor -,
iar textele sunt aruncate în pagină fără a se preciza
din care volum a fost extras fiecare. Dosarul de
referințe critice este și el absent, riscând să lase
impresia că receptarea s-a redus la textele sem-
nate de soții Mincu, de Octavian Soviany sau de
alți apropiați ai grupului ori ai revistei Tomis.
Prin urmare, ghidajul cititorului este minimal,
ceea ce poate sugera orientarea către un public nu
neapărat filologic (deși volumul a fost lansat și la
Universitatea „Ovidius”, nu numai prin cluburi).
Însă, dincolo de impactul visceral al unor texte
ca „Poem în care Emilia se povestește” (prin care
s-a impus George Vasilievici în 2001), întâlnim și
texte care debordează de referințe nu întotdeauna
la îndemână, de inside jokes sau de tehnici insolite
pentru cei care dau peste antologie fără o minimă
familiaritate cu poezia (post)modernă...
În acest sens, cuvântul înainte al Ștefaniei
Mincu, nu lipsit de „post-textualism”, „agonal” și
alte câteva noțiuni care le vor scăpa celor nefami-
liari cu metoda Mincu, reușește să ofere niște re-
pere: angajarea „până la absurd” a autobiografiei
traumatice „cu aspectele ei brute, destabilizante,
dureroase”, (re)apropierea „de ceea ce este viu,
imprevizibil și presant” (ceea ce nu explică întru
totul reminiscențele de gratuitate ludică optzecis-
tă), ireverența „până la cinism”, „o poezie asumată
ca act efemer, tulbure, plasmatic, fără distanță și
fără cenzură”, „poezie-bruiaj (...) ca metodă de su-
praviețuire în perioadele de recesiune” sau ca un
fel de exorcizare, de „dezamorsare a răului” și de
angajare totală „în actul de comunicare”...
Atâta doar că și această probă a rămas, poate,
o încercare: eșuată pentru George Vasilievici, mai
mult sau mai puțin suspendată pentru mai toți
ceilalți, care continuă să scrie (cu excepții, poa-
te, de moment - mă gândesc aici, în primul rând,
la Gili Mocanu, care pare să fi abandonat scrisul
după aventura editării volumului sport, în timp
ce Lih datează din anii ’90, fiind oricum receptat
ca o carte de artist), dar fără a mai învesti atâta
energie (poate cel mai radical exemplu este cel
al autoexilatului Sorin Dinco, care nu numai că
și-a „slăbit” textele după volumul depresia, dar a
și ajuns să jongleze cu spangleza și cu romniola).
Ar fi vorba, după Ștefania Mincu, de o cădere „din
entuziasme irepresibile și aproape delirante direct
în angoase și depresii sau, dimpotrivă, într-un
scepticism afirmat neted” (p. 6). Aici ar mai fi de
adăugat că unii dintre chiustengeni pur și simplu
s-au „cumințit” odată cu vârsta și cu trecerea la o
viață de familie, ca să nu mai spunem de „împrăș-
tierea” geografică.
În pofida acestei etape încheiate pe care o mar-
chează și auto-antologizarea - din care unii au
dedus că „s-a spart gașca” - și a faptului că, în afa-
ra celor formați la „Pătratul literar” și la ultimele
cursuri ale lui Marin Mincu (incluși și ei în anto-
logie, deși făcând parte deja dintr-o altă generație
biologică), foarte puțini tineri s-au mai afirmat
local în siajul spiritului „chiustengean” (lipsa lui
Marin Mincu își spune cuvântul), viitorul ne mai
poate rezerva surprize, iar nouă nu ne rămâne
decât încăpățânarea de a mai pune lucrurile în
context, chiar și într-un moment în care declinul
criticii literare și conservatorismul tot mai pro-
nunțat al autorităților câmpului literar în vizibilă
dezagregare lasă loc reinstalării confuziei între
contra-cultural (de interes nu numai pentru cei
care radiografiază cultura) și comercial.
Note
1	Mugur Grosu, Lumea văzută prin tubul de hârtie
igienică, Tomis/noiembrie 2006, pp. 27-30.
2	Nu mai insist asupra termenului de „proezie” (ex-
plicat oarecum în cuvântul înainte de Ștefania Mincu),
care nu a avut mai mult succes în afara grupului decât
cel de „cvasiliteratură” (pus în circulație de Nora Iuga și
Octavian Soviany, după Domnișoara Cvasi, titlul unui
volum de Adela Greceanu), care de asemenea desem-
nează o scriitură la limita dintre poezie, proză și ge-
nurile non-ficționale. Dacă „proezia” lui Mircea Țuglea
sau „proemele” lui Sorin Dinco se disting sau nu de
scriitura pe care o consacrase deja Mircea Cărtărescu
rămâne de (re)discutat.
■
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
Zilele Tribuna
„Conferințele TRIBUNA”,
17 - 20 decembrie - o nouă și convingătoare pledoarie
pentru cultură
■ Sorin Grecu
Timp de trei zile, saloanele Hotelului „Se-
ven” din Cluj-Napoca au găzduit ultimul
ciclu de „Conferințe TRIBUNA” din acest
an - de altfel, mai bogat ca oricând în astfel de
evenimente - semn că revista și mișcarea de idei
din jurul său „crește” de când la conducere se
află filosoful Mircea Arman. Astfel, în prezența
unui numeros public, scriitori și filosofi reuniți
din toate colțurile țării și-au lansat cărți și au
purtat discuții despre destinele literaturii și so-
cietății - și nu numai - în aceste vremuri aflate
într-o permanentă schimbare.
Prima zi de conferințe, cea de sâmbătă, 17
decembrie, a fost dedicată filosofiei prin co-
municarea, extrem de atractivă, a prof. univ.
dr. Andrei Marga, „Avertismentele Școlii de la
Frankfurt”, gruparea de cercetători care a pus ba-
zele “teoriei criticii”, începând cu anii treizeci ai
secolului trecut. Totodată, gruparea menționată
a fost cea care a inițiat cercetarea interdiscipli-
nară a destinului individului în trecerea de la
liberalism la totalitarism, din punctul de vedere
al idealurilor liberale. Iar punctul de pornire al
discuției inițiate de profesorul Marga referitor la
economie a fost opera a patru savanți contempo-
rani de talie mondială (doi dintre ei au câștigat
premiul Nobel în economie - Paul Krugman și
Joseph Stiglitz - și alți doi „se pregătesc” să și-l
adjudece - James Galbraith și Thomas Picketti)
ale căror concluzii sunt alarmante: nu există o
creștere durabilă a economiei fără democrație,
după cum nu e posibilă ieșirea din criză dacă
nu tratăm inegalitățile sociale, idei existente în
gândirea reprezentanților Școlii de la Frankfurt.
„Dacă Stiglitz și Krugman arătau că trebuie fă-
cut ceva pentru eradicarea inegalităților lumii
de astăzi, în care unu la sută din populația lu-
mii, alcătuită din bogați, deține peste cincizeci
la sută din bogățiile sale, Galbraith avertizează
că băncile au preluat, cu lăcomie, sub control so-
cietățile, iar francezul Thomas Picketti - pe baza
cercetării unor documente elaborate pe parcur-
sul a 200 de ani, în douăzeci și două de țări - a
descoperit faptul că puterea de cumpărare a ce-
tățenilor cunoaște o adâncire a inegalității: dacă
la un procent din populația globului aceasta
crește, an de an cu 48 la sută, pentru restul de
99 la sută din populație crește doar cu 4 la sută”,
arată profesorul Marga. Apoi, vorbitorul face o
descriere a istoriei de peste cinci decenii, „te-
oriei critice” a Școlii de la Frankfurt, arătând că
gândirea acesteia a înregistrat o evoluție, trecând
prin diferite faze: „critica economiei politice”
(scrierile antebelice ale lui Horkheimer, Adorno,
Pollok, Marcuse, Neumann, Benjamin), „critica
rațiunii instrumentale” (scrierile postbelice ale
lui Horkheimer, Adorno, Marcuse), „psihologie
social-culturalistă” (scrierile postbelice ale lui
Fromm). În fiecare - arată profesorul - „teoria
critică” a fost reformulată pe baza unor opțiuni
sensibil noi și încercând alte perspective de cri-
tică socială. De asemenea, această școală a aver-
tizat, cu vizionarism, asupra problemelor majore
de care omenirea trebuie să țină seama, referi-
tor la analizele trecerii de la liberalism la totali-
tarism și care au constituit materia unei abordări
filosofice în scrierile ulterioare ale membrilor
grupării: suprimarea inițiativei economice și in-
stituirea „controlului” total, eroziunea generali-
tății legii și deteriorarea condițiilor democrației,
condiționarea și manipularea trebuințelor, pier-
derea „aurei” tradiționale a artei, proliferarea
de structuri caracteristice falsificate. În opinia
profesorului Marga, Auschwitz-ul și atrocitățile
naziștilor din cel de-al Doilea Război Mondial
reprezintă o confirmare a tezelor Școlii, după
cum tot din aceste teze s-au născut și mișcări-
le ecologiste, feministe care au câștigat ulterior
un teren atât de important. Arată profesorul, în
încheierea substanțialei sale conferințe: „Teoria
critică a inclus în evoluția societăților occiden-
tale din secolul al XX-lea argumentele unei
conștiințe de sine critice, emanând din tradiția
ce părea depășită a umanismului liberal. Aceste
argumente nu au putut fi ignorate. Între timp,
multe școli filosofice au căutat să le facă față, iar
cadrele teoriei critice a rămas un moment de re-
ferință în evoluția filosofiei ultimelor secole”. În
comentariul său, filosoful Mircea Arman a ținut
să remarce o latură mai puțin luminoasă a Școlii
de la Frankfurt - proliferarea homosexualită-
ții, LGBT etc. - în timp ce filosoful și scriitorul
Grigore Zanc a ținut să puncteze: „A fost men-
ționat Fromm, respectiv ponderea energiei ero-
tice din cartea sa Arta iubirii, după cum Erich
Fromm este cel care vorbește despre dezvoltarea
multilaterală - concept suprauzitat în cadrul
trecutei noastre ideologii - care este elaborată
și conceptualizată. Deși aici este vorba despre
dezvoltarea multilaterală a personalității umane,
cu referire la latura morală, etică, unde idealul
de personalitate pe care-l găsim la Fromm este
foarte aproape de cel prevăzut în cadrul eticii și
echității socialiste. Aceste idei au penetrat gân-
direa și conceptualizarea gândirii românești
- și nu numai - într-o manieră care a devenit
de-a dreptul organică și dominantă în societatea
noastră. Noi am avut câțiva pași înaintea altora
tocmai prin accesul la gândirea personalităților
remarcabile ale Școlii de la Frankfurt”.
Ziua a doua a Conferințelor TRIBUNA a
aparținut poeziei, amfitrionul evenimentului
fiind poetul Adrian Suciu, liderul „Direcției 9”.
„Îi mulțumesc lui Mircea Arman pentru că avem
ocazia să ne întâlnim atâția poeți din întreaga
țară. E o sală în care, paradoxal, nu există niciun
poet slab - doar poeți tineri al căror talent nu
La conferințele TRIBUNA
La conferințele TRIBUNA
poate fi pus la îndoială”. A urmat prezentarea -
făcută de poetul și publicistul Alexandru Petria
- antologiei Cele mai frumoase poezii apărută la
Editura TRIBUNA. „Proiectul l-am început la
Editura Adenium, acum doi ani și cuprinde o se-
lecție din textele autorilor, publicate în revistele
literare, bloguri sau pe site-urile proprii. Selecția
a fost destul de dură: fiecărui poet i-am inclus
câte trei poeme dar am primit texte de la 273 de
poeți și până la final am rămas cu 30 de autori”.
Din cei treizeci de poeți din antologie, câțiva se
aflau în sală: Adrian Suciu, Ani Bradea, Gabriel
Cojocaru, Nicolae Silade, George G. Asztalos
și Sorin Grecu. În continuare poeții au citit din
creația lor, după cum urmează: Ioana Gherlinde
Nicoară - cea mai tânără participantă, 16 ani,
din București, Nicolae Silade - din Lugoj, Adrian
Suciu, Nicoleta Băcilă - Târgu-Jiu, Alexandru
Petria - Beclean, Gabriel Cojocaru - Cluj-
Napoca, Sorin Grecu - Cluj-Napoca, Cornel
Rodeanu - București, Ani Bradea - Aleșd, Ioan
Pavel-Azap - Cluj-Napoca, Darie Lăzărescu -
Galați, Ioana Haitichi - Cluj-Napoca, Emilia
Nedelcov - Hunedoara, Bogdan Alexandru
Petcu - Bacău, George G. Asztalos - Germania
și George Mihalcea - Constanța. Dacă recitalul
poeților a început cu cea mai tânără participan-
tă, acesta a fost încheiat de „decanul de vârstă”
al evenimentului, scritorul și filosoful Grigore
Zanc, care a citit poezia Dacă, inclusă într-un
volum aflat în pregătire, Metafore: „O, dacă nop-
țile-ar plăti/ Tribut câte o stea/ De câte ori mi-e
dor/ Să fii/ Întru păcat a mea/ S-ar face beznă-n
cer/ Și Dumnezeu, înduioșat/ Ar lăcrima...”
Duminică, 19 decembrie, ziua a treia
Ziua de dumincă, cea de-a treia din cadrul
Conferințelor TRIBUNA a fost rezervată filo-
sofiei, prin comunicarea „Heidegger și esența
temeiului”, susținută de Mircea Arman. Acesta
- traducător de altfel, alături de Dorin Tilinca
al monumentalei opere a filosofului german,
Sein und Zeit („Ființă și Timp”) - a făcut o vas-
tă trecere în revistă a ideilor heideggeriene, tre-
când prin istoria gândirii umane, începând de
la grecii antici. „Nicolae Steinhardt a scris în
„Primejdia mărturisirii” că nu e suficient ca să
știi germană ca să-l traduci pe Heidegger, fiind-
că acesta are un limbaj al lui, un limbaj poetic,
transpus în filosofie. Și îi dau dreptate”... Iar ide-
ea de bază - heideggeriană - de la care a pornit
impresionanta prelegere, care a durat peste 45 de
minute - a fost următoarea: omul are capacitatea
de a înțelege moartea, fiindcă numai prin ea are
acces la ființă și timp și la istoricitate - și nu-
mai moarte ne determină să percepem timpul și
ființa umană, înscrisă în timp. Iar comentariile
- vii, pertinente - i-au aparținut în special pro-
fesorului Andrei Marga, bun cunoscător al temei
dezbătute, dar și poeților prezenți la eveniment.
■
10
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
poezia
■ Cristina Mureșan
Cristina Mureșan este o poetă și prozatoare româncă,
stabilită la Londra, unde scrie și publica în limba en-
gleză. Volumul său de debut, Angel Dust (Praf de în-
ger), publicat în Regatul Unit în 2015, este o colecție de
poezie și proză scurtă.
Inspirație
Ascult cu atenție
Și cuvintele vin la mine
Deja spuse de altă gură
Deja scrise de altă mână
Ca o sculptură ascunsă în piatră
Sau ca muzica de dincolo de liniște
Cuvintele călătoresc pentru a mă găsi
Prin spațiu și timp
Și unde ne întâlnim e inspirația.
(Ne)murire
Aș vrea sa fiu în această clipă pentru totdeauna
Și aș vorbi ca și cum
Acestea ar fi ultimele mele cuvinte
Aș privi lumea
Ca și cum ar fi pentru ultima oară
Mi-aș ține promisiunile
Mi-aș îndeplini profețiile
Ca și cum nu aș mai muri niciodată
Ca și cum nu aș mai trăi niciodată.
Comoara
Poți să fii rege sau regină
Să porți aur și perle
Haine scumpe și diamante
Dar când bați la ușile
Cristina Mureșan
Regatului tău interior
Când pășești pe cărarea
Sufletului tău - căutând -
Când ochii ți se minunează
De bucuria descoperirii de sine
Poartă-ți bijuteriile în tine
Fă să strălucească aurul din inima ta
Fă să-ți sclipească sufletul ca un diamant
Împodobește-te cu frumusețea iubirii
Caută comoara de dincolo de comoară.
Poetul
Maestrul tuturor poeților
Șede pe piatra sa străveche.
Stăpânește cuvintele,
deci e mereu tăcut.
Cunoaște esența tuturor lucrurilor,
deci nu vede nici o diferență
între un fir de nisip
și întregul univers.
De ar fi să își spună povestea
Nu ar ști de unde să înceapă
Pentru că povestea lui nu are început sau sfârșit
De ar fi să vorbească
Ar vorbi în ghicitori
Pentru că mai mult decât un poet
El e stăpânul iubirii
Și mai mult decât un maestru
El e un tată.
■
parodia la tribună
Cristina Mureșan
Poetul
Poetul plecat din România
și ajuns la Londra șade
de obicei în chirie,dacă chiria
nu e prea mare.
El cunoaște două-trei limbi și vede
că dacă scrie cu praf de înger, în engleză, are
șansa să fie cunoscut
de întregul univers.
Povestea lui e frumoasă la-nceput:
își găsește muzele din mers,
dar uneori se sfârșește
într-o manieră românească.
Uneori șade pe o piatră, afară,
după ce i s-a spus englezește
că a devenit tată aseară
și că va trebui să plătească
pensie alimentară!
■
Lucian Perța
Darie Dup
Paturi (1998)
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
11
proza
Cum e să mori
■ Cornel Nistea
Lui Mircea Muthu
Am fost surprins să-l aud întrebându-mă:
— Dragul meu, tu știi cum e să mori?
— I-am răspuns:
— Nu, n-am de unde să știu, n-am murit
până acum niciodată.
— Ei, dacă tu nu știi cum e să mori, află că eu
știu. În momentul în care mi-am dat seama că am
făcut infarct, mi-am zis: gata, asta e, ce mai pot eu
face?...
— Și totuși trăiești și încă te manifești vivace.
— Am știut asta de cum am intrat în casă.
Avionul avusese întârziere vreo patru ore. Era ora
trei noaptea...
— Nu înțeleg ce vrei să spui.
— M-am uitat la ceasul de pe perete, era ora
la care a murit Mariana...
— Faci legături stranii, dragă prietene.
— Nu, vorbesc cât se poate de realist. Am
simțit durerea aceea sub formă de gheară din
piept în vreme ce mă uitam la ceasul de pe perete.
Și mai e ceva, l-am auzit pe Rex mârâind. Mi-am
zis, gata, am dat-o dracului. Imaginează-ți, am
mai avut atâta prezență de spirit să-l sun pe ve-
cinul meu să-i spun că-i bai. A venit imediat la
mine, în pijama...
— Și-mi spui abia acum asta, după o jumătate
de an asta?
— Da, pentru că nu prea mai speram să tră-
iesc.
— Și, iată, ai supraviețuit infarctului, ești
bine.
— Îți dai seama ce face întâmplarea. Am in-
trat în apartament fără să încui ușa, fiind preocu-
pat să rezolv problema bagajului și vecinul meu a
putut intra în casă.
— Ești un om norocos, știai asta?
— Știam, fuseseră atâtea în viața mea cărora
le-am supraviețuit. N-am murit în război, în tim-
pul bombardamentelor, acum însă șansele să su-
praviețuiesc erau minime. Simțeam că nu mai era
nimic de făcut. I-am spus vecinului meu: Te rog
mult să ai grijă de câine...
— Ciudat, voiai ca vecinul tău să aibă grijă de
câinele tău și nu de tine, doar îl chemaseși să te
ajute...
— Așa e, îl chemasem să mă ajute, dar du-
rerea din piept era atât de cumplită încât nu-mi
făceam iluzii că voi trăi.
— Și totuși, te văd aici în carne și oase, ba
chiar vivace.
— Domnule, nici n-am realizat că vecinul
meu sunase la serviciul de ambulanță, parame-
dicii au ajuns acolo extrem de repede. I-am vă-
zut, încă eram capabil să le observ mișcările... Mi
s-a părut că fac parte dintr-un scenariu perfect al
omului menit să moară... Eram extrem de mulțu-
mit că vecinul meu începuse să-mi mângâie cățe-
lul.
— Pe Rex al tău, cu care ieși seara la plimbare
în parc.
— Da, imaginează-ți, vecinul, venit la mine
în pijama, îmi mângâia cățelul la care țin enorm.
— Conștientizai tu asta în momentele acelea?
— M-am gândit și eu la asta mai târziu, cum
dracu de conștientizam că vecinul îmi mângâia
câinele.
— Sincer, te-ai gândit că mângâierea aceea
era un fel de compasiune pentru cățelul ce avea să
rămână fără stăpân?
— Cred că asta era, îmi dădeam seama că ve-
cinul se gândise și el ca și mine la moartea mea.
— Vrei să spui la eventuala ta moarte.
— Nu, nu, nu la eventuala mea moarte, ci
chiar la moartea propriu-zisă...
— Doamne, o fi fost vreo asociere cu moartea
Marianei?
— Iisuse, dar cum ți-ai dat seama de asta?
— Păi, nu mi-ai spus tu că totul se întâmpla la
ora trei noaptea?
— Ba ți-am spus, numai că atunci vecinul
meu nu era acasă, era plecat la băi...
— Se zice că oamenii mor singuri, dar se pare
că nu-i așa. Dacă era să mori, vecinul tău era colo,
îți mângâia câinele...
— Întrucâtva ai dreptate, numai că fenome-
nul morții îți aparține sută la sută. Înainte de-a
muri Mariana, i-am luat mâna și i-am sărutat-o...
Murea totuși singură, oricât sufeream alături de
Darie Dup	Echipament deprotecție/sorț (2015)
ea pe patul pe care petrecea ultimele clipe de via-
ță. Eram atât de uimit că a pretins să-i aprind lu-
mânarea, iar eu am strigat la ea: Nu muri, de ce să
mori, de ce să nu trăiești!? Pe buzele ei am văzut
un zâmbet. Cine știe, poate era felul ei de a-și lua
adio de la mine, de la viață...
— Mă uimești cu povestea asta a morții soției
tale.
— Da, pentru că eu mă prăbușeam pe covo-
rul din sufragerie la ora trei noaptea, privind cea-
sul de pe perete...
— Erai sigur că vei muri zici, de ce nu ți-ai
mai dat o minimă șansă de viață?
— Pentru că nu puteam, nu eram în stare de
asta. Apoi aflasem de atâtea cazuri de oameni care
au făcut infarct și-au murit în vreme ce erau duși
la spital cu ambulanța, iar paramedicii tocmai so-
siseră acolo și mă puneau pe targă.
— Da, îmi pare straniu să mori pe o targă în
drum spre spital.
— Așa e, nu-i nimic eroic în asta.
— Pentru o asemenea moarte, vrei să zici.
— Da, domnule, nu știu ce-mi făcuseră, dar
auzeam sirena ambulanței și asta mă dispera...
— Pe mine mă disperă doar când văd o am-
bulanță, deși de cele mai multe ori vreau să cred
că ea salvează vieți.
— Cum să-ți spun, mi-era tot mai clar că deja
O
12
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
începusem să mor. O parte a inimii noastre care
nu primește sânge cu oxigen începe în clipa ur-
mătoare să putrezească.
— Știai tu asta?
— Da, pentru că tata a făcut infarct și-a murit
când era de vârsta mea...
— Funcționa, așadar, autosugestia...
— Cred că funcționa, se reactiva în momentele
acelea inconștientul...
— Erai în momentele acelea un om fără speran-
ță pe o targă într-o ambulanță ce în goana ei spre
spitalul de urgență pornise sirena, iar sunetul acela
îți părea sinistru.
— Chiar așa. M-au debarcat pe o masă de in-
tervenție. Am auzit pe cineva de lângă mine, ca prin
vis: Dacă sosea cu cinci minute mai târziu, nu mai
era nimic de făcut.
— Auzind asta, îți vei fi zis: Iată, voi trăi.
— Nici vorbă, eram încă atât de sigur că voi
muri; mă împăcasem cu gândul ăsta. Mă auzeam
spunând în gând: Asta e, nu mai este nimic de făcut.
Și, ciudat, nu-mi mai era frică de moarte. Toți oame-
nii mor, iată, voi muri și eu, mi-am zis. Văd că te uiți
neîncrezător la mine, te rog să mă crezi, chiar așa a
fost.
— N-am nici cel mai neînsemnat motiv să nu te
cred, doar că mi se pare cam mult că în momentele
acelea făceai chiar atâtea raționamente referitoare la
viață și la moarte.
— Știi cum a fost, ca într-un vis. Tu n-ai visat
niciodată că ai murit?
— Dacă stau să mă gândesc bine, voi fi avut și
eu un asemenea vis.
— Diferența e că atunci când murim în vis,
trăim un regret imens, în vreme ce când murim cu
de-adevăratelea, nu ne mai încearcă nici un fel de
regret, ba chiar ai impresia, dacă nu certitudinea, că
ți-ai rezolvat toate problemele cu lumea.
— Interesant, eu n-am trăit experiența asta ca
să te pot contrazice.
— Nu știu ce-mi făcuseră că puteam să răspund
la tot ce mă întrebau medicii, sau, să nu exagerez, la
aproape tot. Unul dintre medici mi-a zis: Priviți pe
ecran, aici este artera strangulată. Vă vom pune un
stent și totul va fi în ordine. Mai că-mi venea să-l
cred, când în vreme ce mi-au străpuns brațul stâng
să-l aud pe același medic: Te rog să numeri, soră,
dacă stentul nu ajunge în treizeci de secunde aici, nu
are șanse să supraviețuiască.
— Dar e teribil să spună așa ceva, doar știau că
ești conștient, că auzeai ce vorbeau.
— Ei, în momentul acela am fost sigur că nu vor
fi suficiente cele treizeci de secunde să ajungă stentul
prin venă în locul în care era strangulată. 29, 30, 31...
Gata, nu mai e nimic de făcut. Aha, carevasăzică așa
e să mori, mi-am zis.
— Mă faci curios să aflu cum ai supraviețuit.
— Simplu, asistenta numărase cele treizeci de
secunde inexact, iar stentul ajunsese la locul unde
trebuia în timp optim.
— Trăiai, erai un om fericit.
— Cât de mult te înșeli. Erau proceduri de re-
cuperare, să nu-ți închipui că îmi făceam iluzii că
medicii mă salvaseră. Un văr de-al meu a murit la
50 de ani în urma unei astfel de intervenții...
— Să nu-mi spui că ți-ai reamintit și de întâm-
plarea asta tragică a vărului tău.
— Ba tocmai îmi reamintisem, în fața ochilor
mi-au reapărut scenele de la înmormântarea vărului
ăstuia, toată jalea de a colo. Mi-am zis: Da, a murit
tata de inimă, a murit vărul Sebastian, acum e rân-
dul meu, iar când ți-e clar că tu urmezi să mori după
ceilalți, că e normal să se întâmple așa, nu mai ai nici
un regret, deși tu abia ai împlinit șaizeci de ani...
— Încerc să te înțeleg. Îți ziceai probabil mă-
car dacă aș fi apucat să mă bucur de doi-trei ani de
pensie.
— Nu, nu așa, nu regretam asta. Bunicul meu
Grigore a trăit nouăzeci și doi de ani și ce-a câști-
gat că a trăit patru ani după moartea fiului său?
— Să nu-mi spui că ai fost în stare să faci și
un asemenea raționament în momentele acelea.
— N-am făcut raționamentul acesta atunci,
dar îl făcusem un an sau doi după moartea buni-
cului, care pe la 90 de ani se urâse să trăiască.
— Ce tot spui, cum să se urască omul să tră-
iască?
— Mi-e greu să-ți explic, fapt e că așa se ex-
prima către lume bunicul...
— Care nici el, ca și tine, nu s-a temut de
moarte...
— N-are nici o legătură una cu alta. Bunicul
se urâse de viață, probabil de povara bătrâneții, cu
mine se întâmpla cu totul altceva. Aveam cinci-
zeci și opt de ani...
— Și ce vrei să spui cu asta?
— Că omului i se poate întâmpla asta, să fie
cuprins de-o liniște și-o împăcare stranie cu sine
în vecinătatea morții.
— Iată, vrei să zici că tu spui toate astea din
proprie experiență, fără însă să fi murit.
— Așa e diferența, de vreme ce eu eram abso-
lut sigur că voi muri...
— Mi se pare ciudat să afirmi asta.
— Ascultă. M-au dus în camera de așteptare
când omul e între viață și moarte, când se separă
apele. Pe un pat alăturat mai era cineva, mi-am
dat curând seama că era un bărbat, care mi s-a
adresat: Aveți grijă să vă fi pus cum trebuie toate
șuruburile alea. Nu am știut ce să-i spun, iar el a
făcut un semn cu mâna, ca și când și-ar lua de la
cineva rămas bun. Nu peste mult timp, am avut
curiozitatea să-l întreb pe omul de lângă mine ce
voia să spună cu șuruburile alea, dar el nu mi-a
răspuns. Desigur, murise, altfel de ce mi-ar fi fă-
cut semnul acela de rămas-bun cu mâna?...
— Vorbești de parcă ai fi călătorit în Infernul
lui Dante.
— Așa e, pentru că nu mai eram deloc sigur
dacă trăiesc sau sunt mort, iar liniștea de acolo
îmi părea cu adevărat suspectă. La un moment
dat mi s-a părut că lângă mine văd doi tineri îm-
brățișați. Mi-am zis: aha, a început călătoria spre
trecut, căci în momentele premergătoare morții
omului îi apar pe retină asemenea imagini ale tre-
cutului...
— Vrei să spui că aveai certitudinea că te afli
într-o cameră mortuară.
— Da și nu regretam deloc, doar mă incomo-
da liniștea adâncă de acolo.
— Straniu!...
— Curând a apărut lângă mine o matahală de
femeie de vreo 140 de kilograme în halat alb, care
m-a întrebat dacă am luat cu mine o sticlă cu apă.
Mi-am zis impacientat de ce mă întreba asta. Am
auzit-o spunându-mi: Nu vă supărați, insist să-mi
spuneți dacă aveți cu dumneavoastră o sticlă cu
apă, dacă nu aveți să-mi dați trei lei să vă cumpăr.
— Nu-mi vine să cred ce-mi spui. Era în halat
alb o infirmieră și nu moartea, care ar fi venit în
halat negru.
— Dragule, să nu-ți imaginezi că ăia te duc
la morgă în halate negre, nu, te duc îmbrăcați în
alb...
— Și ce i-ai spus femeii ăleia care ți-a cerut
trei lei să-ți cumpere o sticlă cu apă?
— Tu ce i-ai fi spus?
— Eu m-aș fi răstit la ea: Cum, doamnă, îmi
Darie Dup	Auriga
cereți trei lei să-i cumpărați apă unui om mort?!...
— Nu puteam face o asemenea imprudență.
I-am zis: Distinsă doamnă, vă voi fi recunoscător
să-mi faceți serviciul acesta, iar ea: O sticlă de apă
costă la noi trei lei. Bine, o să vă dau trei lei, dar
acum n-am la mine portmoneul. Ea: trebuie ne-
greșit să vă hidratați...
Mi-am zis, ăștia într-adevăr mă lasă să mor,
cucoana asta n-o să-mi dea un pahar cu apă dacă
nu o plătesc.
— Și tu nu aveai la tine portmoneul...
— Între timp femeia a început să-l elibereze
din aparate pe omul ce tocmai murise. Am au-
zit-o: Dar i-am spus să bea apă și nu m-a ascul-
tat...
— Povestea asta începe să semene cu cea din
Zbor deasupra unui cuib de cuci a lui Ken Kesey...
— Sunt, într-adevăr, oarece asemănări.
— Și totuși n-ai murit.
— Da, n-am murit, are asta însă vreo impor-
tanță?
— Eu cred că are.
— Dă-mi voie să te contrazic. Mi-era totuna
dacă muream sau trăiam.
— Nu fi ipocrit, te văd fericit că trăiești.
— Da, pentru că în vreme ce nenorocita aia
în alb de 140 de kilograme se ocupa de mortul de
alături, a apărut acolo fiică-mea cu o butelie de
apă plată...
— Iaca, să nu spună cineva că nu sunt pe
lume miracole..
— De data aceasta sunt nevoit să-ți dau drep-
tate. Dragul meu prieten, tu zici că nu știi ce-i
moartea, că n-ai murit. Ești tu sigur de treaba
asta, că nu ne-am întâlnit și discutăm dintr-o altă
realitate?
— Ei, uite că la lucrul ăsta nu m-am gândit.
Recunosc că mă aflu într-o confuzie de care nu
prea am cum scăpa. Prea s-au adunat multe pe ca-
pul meu în ultima vreme.
— În ultima vreme zici? Și ce-i vremea asta
pe care o invoci mereu?
— Uite, zău că nu știu. Ție chiar îți e clar to-
tul?
— Da de unde, nici vorbă, nici vorbă...
— Și ce propui să facem să scăpăm de angoa-
sa asta?
— Eu zic să căutăm și să găsim pe undeva o
cârciumă să bem o bere...
— Să fiu sincer, eu aș prefera o tărie...
(Alba Iulia, 11-14 ianuarie 2016)
■
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
13
Două proze
■ Adriana Barna
Omul cu traista pe umăr
Astăzi am cazat un bărbat de statură me-
die, care călătorește singur, cu o traistă pe
umăr, fără bagaj, cu o lumină și o seninăta-
te în priviri, cum nu mi-a fost dat de multă vreme
să văd. E român, adică ungur din Covasna, după
nume și după cum îi scrie în pașaportul american
plin de vize de prin locuri exotice. Am mai cazat și
un francez care era însoțit de un geamantan uriaș,
un adevărat personaj (geamantanul, adică) plin de
etichete în colțul din stânga sus, de pe la hotelurile
în care a poposit. În limbajul recepționerilor eti-
chetele nu erau lipite degeaba în stânga sus, asta
înseamnă că purtătorul bagajului e o persoană co-
lerică, cu care te poți certa rău, dacă nu ești atent.
Dacă etichetele ar fi fost în dreapta pe bagaj, atunci
ar fi însemnat că persoana e generoasă, fără preten-
ții absurde. La școala de turism am învățat la psi-
hologie că cel mai bun limbaj pe care să îl folosești
față în față cu un coleric e unul în care să îi arăți că
tu ești șeful, pentru că se enervează, izbucnește și
după ce își consumă muniția verbală devine un om
docil, cu care poți discuta. Eu am preferat mereu să
nu procedez așa, iar colericii pe care i-am cazat și-
au vărsat năduful în altă parte... Francezul călăto-
rește cu o mașină închiriată, iar ungurul american
călătorește cu autobuzul, cu ia-mă nene, cu trenul,
depinde de locul în care ajunge. Americanul vine
să îmi spună o poveste, așa mi-a promis.
E noapte, portarul e plecat la o chermeză în
sat, precis mâine dimineață va veni cherchelit.
Omul cu traista pe umăr apare de afară, după o
drumeție lungă pe dealuri, unde a fost însoțit de
un câine de pripas, care l-a adus până aproape de
hotel, apoi a plecat în treaba lui. E bucuros de ziua
petrecută în aer liber, cu partenerul lui de nădejde,
întâlnit ocazional, ciobănescul plin de scai în bla-
nă. „Am fost student la Cluj, la filologie, am făcut
germană-engleză, dar am stat în cameră la cămin
cu un vietnamez. A fost norocul meu și nenorocul
lui, că în loc să învețe el românește, am învățat eu
Darie Dup
Bătălie (2012)
vietnameza.” Wow. „Păi, dacă știți maghiara și ro-
mâna, plus germana și engleza, nu e rău”, spun, iar
el adaugă, „mai puneți și franceza și rusa învățate
la școală.” Woooooow. „Sunteți poliglot”, da.
„Dar asta nu e totul, am fugit în timpul lui Ceașcă
și am stat într-un lagăr în Italia și am învățat italia-
na. apoi am plecat în State și acum sunt profesor
la o universitate americană unde predau învățarea
limbilor străine pe computer.” „Și nu vă vine greu
să treceți dintr-un cod lingvistic într-altul, brusc,
dacă aveți interlocutori care vorbesc limbi diferi-
te?” „Nu, nu mi-e greu, toate limbile pe care le cu-
nosc locuiesc în capul meu și conviețuiesc unele cu
celelalte. Unde mai pui că limbile romanice știute
m-au ajutat să învăț alte limbi romanice, și dialec-
te.” „Sunt uimită, mută de admirație, aveți un dar
aparte, asta vă place să faceți?” „S-ar putea spune
și așa, dar eu le socotesc doar mijloace prin care
mă înțeleg cu ceilalți, cel mai mult și mai mult îmi
place mitologia unei comunități, îmi plac credin-
țele, zeii și semnele pe care acea comunitate vrea
să le lase în timp.” „Mă scuzați un moment”, spun,
„doriți o cafea sau un ceai de cimbrișor cules de
mine de pe-afară?” „Ceai, ce bine, oricum, cafeaua
nu e bună noaptea.” Pun fierbătorul în ibric și mă
întorc la Omul cu traista pe umăr.
„Spuneați de limbile romanice pe care le cu-
noașteți, știți cumva și spaniolă?” „Da, am locuit
într-o comunitate hispanică atunci când am ajuns
în State.” „Faceți și traduceri?” „. Păi. cum să
vă explic, am publicat cărți de tehnica învățării
limbilor străine și cărți de antropologie cultura-
lă. Tocmai am publicat o carte cu miturile unui
trib de pe o insulă din Pacific, unde am locuit
patru ani.” „Ați renunțat la confortul Americii
pentru a locui într-un trib?” „Da, am fost primit
de trib doar pentru că părinții mei tribali și-au
pierdut fiul și nu aveau cine să le prindă caraca-
tițele, care constituiau hrana zilnică.” „Ați stat
cu hainele americane în trib?” „Oh, nu, am avut
niște bermude, dar după o vreme am fost atenți-
onat de mama mea tribală să renunț la ceea ce e
inutil. așa că am umblat și eu gol cât am stat aco-
lo. Oricum, convenția era să nu intervin cu acte
civilizatorii în comunitate, am încercat să mă adap-
tez la stilul lor de viață, nu să îi aduc pe ei înspre
mine. Întâi m-au învățat cum să prind caracatițe,
am exersat scufundările până am ajuns să mănânc
caracatiță vie.” Mă ridic și arunc cimbrișorul în
apa fiartă și un miros puternic umple holul. Pun
cele două cești pe desk, stăm în picioare de-o par-
te și de alta, gustăm ceaiul și îl invit în recepție să
ia loc pe un scaun. Refuză. Rămânem în picioare,
el în hol, eu în recepție și ne privim ochi în ochi.
„V-ați obișnuit să mâncați caracatițe zilnic?” „Nu
am avut de ales. La început am făcut un deranj sto-
macal, dar a venit o mătușă tribală care era gravi-
dă și mi-a oferit voma ei.” „Ca medicament?” „Da,
venea zilnic și regurgita pentru mine, până m-am
însănătoșit.” Râd amar, în colțul buzelor. „Nu v-ați
dus medicamente?” „N-am avut voie să iau cu
mine decât creioane și hârtie și asta cu indulgență
din partea tribului. Voiam să le aflu poveștile și să
le scriu, ca să nu le uit.” „Ce aveați în cameră, sau
cum să îi spun? . în locul în care stăteați?” „Doar
unelte făcute de mână, frunze pe care dormeam și
hârtia cu însemnările mele și un porumbel voiajor,
să îi dau drumul într-un caz extrem. Odată am
rugat un vaporean, știți, vaporul trecea pe acolo o
dată pe an, ca la viitoarea sosire să aducă un calup
de gheață și o cărămidă. Când au venit anul viitor
au adus o cărămidă și un calup de gheață. L-am pus
în mijlocul satului și i-am invitat să pună mâna. Nu
s-au apropiat decât copiii, iar unul, cel mai curajos,
a atins cu degetul și a spus E FIERBINTE! - că nu
aveau în vocabular nici o noțiune de rece.” „Cu
cărămida ce ați făcut?” „Am ținut-o în colțul meu,
au venit pe rând toți să o vadă, dar după o vreme
mi s-a spus că este APRAPRATU - adică e un
obiect inutil și a trebuit să o arunc.” „Ați dat dru-
mul porumbelului?” „Da, când a fost o epidemie în
trib am cerut prin bilețel medicamente, pe care le-
am primit într-un pachet lăsat din avion.” Aproape
că nici nu pot să cuprind toate învățămintele din
povestea omului cu traista pe umăr, dar îl întreb
din nou ceva, doar să îl stârnesc să vorbească. „În
cât timp ați învățat limba tribului?” „Păi, nu știu,
repede, că doream să le aflu miturile, povestea înte-
meierii lumii, să înțeleg cum își văd ei viața pe pă-
mânt.” „Ce făceați toată ziua?” „Oh, supraviețuirea
cere efort, eram mereu ocupat, iar în timpul alocat
odihnei scriam.” „Era foarte cald?” „40 de grade și
mai mult.” „Ați fost fericit, sau a fost un chin să
stați acolo?” „Acolo am fost cel mai fericit om.
După ce am plecat din trib, m-am întors după pa-
tru ani. Totul era schimbat. Aveau televizoare, viața
aceea pură dispăruse, se vedeau semnele civilizați-
ei. maaaare păcat,” spune și dă din cap și oftea-
ză. „După aceea v-ați reobișnuit cu binefacerile
civilizației?” „Da, dar am plecat în India, la un guru
care știa că vin, mă aștepta, deși nu-l anunțasem.
am stat o vreme să învăț ce e de învățat și lucrurile
nu au mers bine. eu mă pregăteam să îi spun că
renunț și el a venit și a spus că ar fi bine să renunț la
India, ca nu e asta calea mea.” „Ați aflat de ce?”
„Asta am întrebat și eu. de ce?... mi-a spus că am
un simț al proprietății prea dezvoltat. am răs-
puns: EU? Eu n-am bani la bancă, n-am posesiuni,
trăiesc de azi pe mâine. Da, a spus guru, daaaa.
dar limbile străine? Dar poveștile pe care le-am
aflat? Dar ceea ce am adunat în minte și am scris?...
Oare astea se pun?. Se pun, cum să nu?”
Tăcem. Tăcem din nou. „Vă mulțumesc
pentru ceai, mi-era dor de buruienile de-aca-
să. Noapte bună, plec și eu să mă culc. La ce oră
am mâine un autobus spre Bistrița?”
14
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
Geea
Vara aduce cu ea o mulțime de oameni care
fug din casele lor și se iluzionează că se poate
trăi și altfel. Toți își aduc cu ei problemele, își
poartă în spinare casele de care vor să scape
pentru un timp, precum melcii. Toți facem la
fel. Pentru că se anunță timp frumos și locul
e renumit pentru aerul curat și peisajul ne-
asemuit de frumos, hotelul e plin, turiștii ar
veni și mai mulți dacă hotelul ar avea mai mul-
te camere. Încap doar cei cu rezervări făcute
din timp. Sună telefonul și eu răspund: spun
numele hotelului, numele meu, Bună ziua și
ALO! Un domn dorește să facă o rezervare
pentru sfârșitul de săptămână, dar îi răspund
că nu pot să îl trec decât pe o listă de aștep-
tare, în caz că renunță cineva. Întreb cum îl
cheamă, ca să pot nota: două camere duble pe
numele... și vocea de la telefon spune cu seri-
ozitate: Ștefan cel Mare. Bine, v-am notat, zic,
rezervarea v-a făcut-o Petru Rareș, să îl căutați
când veniți. Închid.
Tocmai a sosit Tifto, un actor la început de
carieră, pe care îl cunosc din oraș, iar soția lui
mi-e prietenă. Tifto își cară bagajele în cameră
și apoi coboară la recepție și cere să îi schimb
camera, pentru că nu merge apa la WC în
camera pe care i-am repartizat-o. Îi dau altă
cheie, să se mute cu un etaj mai sus, dar vrea
la același etaj, îi caut o cameră la același etaj,
ca să nu se mai trambaleze cu bagajele prea
departe.
Între timp în recepție vine Geea, o fetiță
cu ochi uriași verzi, care te pătrund până în
măduva oaselor. Locuiește în hotel de la înce-
putul săptămânii împreună cu părinții ei, care
îmi sunt prieteni. În familia ei s-a petrecut un
eveniment nefericit, sora Geei a murit intoxi-
cată cu ciuperci, dar nu vorbește nimeni des-
pre asta, sunt toți în perioada de negare. Încă
nu pot să creadă că acea minune blondă semă-
nând cu un înger i-a părăsit definitiv. Sejurul
lor la munte se vrea a fi o perioadă în care du-
rerea pierderii să dispară sau măcar să se os-
toiască. Geea știe multe lucruri, e un om mare
cu chip de copil. Cunoaște pe toată lumea din
cercul de prieteni al părinților săi - cu grade
de rudenie, cine s-a măritat cu cine, cumnatul
cui a devenit director, ce procese sunt pe la tri-
bunal -, vorbește corect românește, cunoaște
geografia lumii și din când în când mai scapă
câte o ironie la adresa cuiva. În familia ei are
statut de membru deplin, deși are puțini ani de
când e pe lumea asta. Stă pe un scăunel și mă
ajută să vând vederi cu hotelul, dacă cere cine-
va, apoi întreabă: „Dar cui trimiteți vederea?”
și apoi așteaptă un răspuns exact cu persoana
care va primi mesajul trimis pe spatele vederii.
La o întrebare atât de indiscretă n-ar răspun-
de nimeni, dar când Geea își aruncă privirea
ei nevinovată, verde brotăcel, răspunsul vine
imediat, cu amănunte semnificative. Îi spun
Geei că în hotel s-a cazat un actor. Devine
brusc interesată și spune că ar vrea să îi recite
ceva, să afle dacă poate să devină actriță când
se va face mare. Când Tifto coboară să mai ia
bagaje îi spun că fetița care stă lângă mine în
recepție are același nume de familie cu al lui și
ar vrea să discute cu el. Geea întinde tacticos
mâna, se prezintă și lasă o impresie bună, așa
că Tifto acceptă să stea de vorbă mâine în re-
cepție și să o asculte recitând.
În recepție intră o ospătară să o împletesc.
Darie Dup	Manej (2003)
Maria are un păr negru, lung, mătăsos, proas-
păt spălat, și așteaptă un telefon. Spune că
iubitul ei a fugit în Austria și o va suna, așa
că stă să aștepte telefonul. „Ce face iubitul tău
în Austria?”, întreb. „Deocamdată învață lim-
ba austriacă”, răspunde, iar Geea chicotește so-
nor. îi fac semn să tacă, să nu cumva să spună
ce gândește. Vine un ghid de la grupul de nem-
ți cu lista turiștilor și spune: „Colega, dă-mi te
rog urgent un antinevralgic.” Intru în spate și
caut în lucrurile mele, îi aduc un antinevral-
gic, o rog pe Maria să îi aducă un pahar cu
apă, Maria pleacă și ghidul vrea să știe dacă la
bucătărie e pregătit meniul cu mâncăruri moi
pentru turiștii lui în vârstă. Îl asigur că totul
e pregătit. Ajunge și Maria cu paharul cu apa,
pun o farfurioară dedesubt, antinevralgicul pe
șervetel, ghidul îl înghite pe nerăsuflate și mai
cere un antinevralgic. Maria pleacă din nou să
umple paharul cu apă, eu mai caut un antine-
vralgic și ghidul se scuză: „Sunt de opt zile în
circuit și am vizitat doar cimitire, că turiștii
mei sunt nemți plecați care își caută neamuri-
le pe care le-au îngropat aici.” Apar nemții pe
rând, le zâmbesc, le urez bun venit, se bucură
că vorbesc germană, ghidul merge cu primii
cazați, ajută la bagaje. Sună telefonul, iubitul
Mariei se ține de cuvânt și sună din Austria la
ora fixată. E gălăgie mare, Geea vinde vederi,
eu fac cazările, între timp vine instalatorul, îl
trimit la fosta cameră a lui Tifto să repare apa
la WC. Îl întreb pe ghid dacă grupul lui vrea să
participe la „spectacolul” cu ieșirea din sicriu
a lui Dracula, urmează să îi întrebe, să îmi dea
un răspuns ca să chem chelnerul care intră în
sicriu să își ia costumul de Dracula, dar să nu
le spună exact ce va fi, ci doar că vor asista la
o scenă de groază, dată fiind prezența lor pe
teritoriul vampirului. După ce termină de vor-
bit, Maria se așază să o împletesc și spune că
iubitul ei stă la niște români care îi vor căuta
ceva de lucru. Fug la bucătărie să confirm că
grupul de nemți a venit și să li se pregătească
meniul cu mâncăruri moi. Ospătarii sar să pre-
gătească masa comună, iar bucătarii se apucă
de gătit. Mă întorc în recepție unde Geea se
scuză că au chemat-o părinții. Vine la serviciu
portarul de noapte care e un om din sat, înalt,
cu bun-simț, întreabă ce are de făcut. Îl trimit
să ajute turiștii nemți să își ducă bagajele. Mă
uit la el, îi stă bine cu noua livrea albastră, își
ia munca în serios, spre deosebire de celălalt
portar care bea în timpul nopții.
Lumea vine și pleacă, întreabă una-alta,
uneori simt că ar fi bine să am mai multe guri
să vorbesc cu toate deodată. Apare de pe-a-
fară și familia funcționarului de la ambasada
Finlandei, care vine câte o săptămână în fieca-
re vară cu cei doi copii, pentru ca să munceas-
că la o familie din sat, ei neavând neamuri la
țară. Le-am făcut cunoștință cu Tanti Bunica,
femeia care ne aduce laptele și bucureștenii
s-au atașat de ea și de bărbatul ei, așa de mult
încât vara cosesc pe deal și dau de mâncare la
animale, cu bucuria că fac un lucru necesar
pentru cei doi bătrâni care nu mai au nici un
ajutor.
După ora unu noaptea mă retrag în spatele
recepției și mă întind să-mi trag sufletul, când
se ia curentul. O beznă absolută se întinde pes-
te dealuri și peste gândurile noastre, ale tutu-
rora. Grupul electrogen e stricat. Portarul mă
strigă cu o voce tremurândă. Mă ridic și vin
să văd ce probleme sunt. Portarul îmi cere un
chibrit să aprindă o lumânare „că doar știți că
am frică de întuneric”, spune. Îi dau chibritul
pe care îl găsesc pe pipăite. Aprinde lumâna-
rea și se aprinde și lumina. De data asta a ținut
puțin orbecăiala. Cei care au venit să întrebe
ce se întâmplă au primit un răspuns.
A doua zi turiștii nemți au luat micul dejun
și au plecat mai departe, iar ghidul se gândea
îngrozit că mai are câteva cimitire de vizitat,
de căutat gropari bătrâni care să își amintească
de vreun om sau altul, de citit de pe pietre de
mormânt acolo unde numele s-au șters aproa-
pe în întregime.
La ora fixată, Tifto s-a prezentat la recep-
ție unde îl aștepta Geea. S-a așezat pe scaun și
Geea a început să spună pe roluri toată piesa
Gaițele. Era atât de prinsă de textul pe care îl
știa pe de rost și de interpretare, încât turiștii
care treceau se opreau să vadă fetița care vor-
bea cu patru voci diferite și gesticula ca o ade-
vărată actriță. Tifto se afunda tot mai adânc
în scaun. După mai bine de o oră, când Geea
a dus povestea până la capăt, Tifto rămăsese
mut de uimire. Eu mă miram că a reținut tex-
tul cuvânt cu cuvânt, el se mira că are un ta-
lent atât de evident și că a interpretat fiecare
rol cu o altă atitudine, că a spus cert că viitorul
fetei e asigurat. Va deveni actriță. După aplau-
ze, wcei doi actori, unul care era confirmat și
unul care urma să devină, s-au legat pe viață
într-o relație de acceptare reciprocă, având și
același nume de familie.
Pentru că stau o săptămână întreagă în re-
cepție și apoi am două săptămâni libere, în
săptămâna de lucru aproape uit că am și eu
nevoie de ceva, uit să mănânc, uit că îmi place
să ascult muzica, sau să citesc, dar uneori simt
nevoia să ies până în curte, așa cum fac chiar
acum. Îmi fac cinci minute libere, închid re-
cepția și ies în curtea interioară unde câinele
ciobănesc Sârbu se uită la mine de parcă mi-ar
spune: „Ești obosită, se vede pe figura ta!”
■
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
15
eveniment
Prima ediție a Premiilor naționale
de literatură „Nepotu’ lui Thoreau”,
decembrie 2016
■ Ștefan Manasia
Premiile doreau
Benji Horvath
Miercuri, 14 decembrie 2016, începînd cu
ora 19, Clubul de Lectură „Nepotu’ lui
Thoreau” și-a ales premianții în cadrul
unei gale reușite: publicul a invadat saloanele ca-
fenelei culturale Insomnia, neîncăpătoare cum de
atîtea ori, peste Cluj s-a cernut zăpada ca într-un
film hollywoodian (sau un videoclip de-al lui
Nick Cave), juriul acestei prime ediții s-a grupat
la o masă (Ștefan Manasia - președinte; Szântai
Janos, Alex Goldiș, Ovio Olaru - membri; Ștefan
Baghiu - secretar, maestru de ceremonii; a absen-
tat, motivat medical, Franțois Breda, căruia îi ți-
nem pumnii).
Regula jocului spune ca toți premianții să aibă
vîrsta sub patruzeci de ani la data apariției volume-
lor. Fiecare premiu, în valoare de 600 de lei, a fost
finanțat de Primăria municipiului Cluj-Napoca.
Parteneri noștri: Insomnia Cafe, Revista Tribuna,
Asociația Culturală Origo, DJST Cluj-Napoca. O
mențiune pentru afișele și diplomele create de Ștefan
Baghiu - de altfel, afișele noastre au căpătat, în timp,
individualitate și pregnanță estetică.
Premiul pentru debut a fost cîștigat de romanul
Cazemata (Polirom, 2016), scris de Tudor Ganea.
La secțiunea proză, cîștigătoare a fost Lavinia
Braniște, autoarea romanului Interior zero
(Polirom, 2016)
Dialectica urșilor (Casa de Editură Max Blecher,
2016) a lui Radu Nițescu a fost desemnată cea mai
bună carte de poezie a anului.
Horvath Benji este cel mai bun poet maghiar
din 2016, autor al volumului Az amnezia utja
(Drumul amneziei).
Iar liniște, pace, perversiuni, heppiend (antolo-
gie cu nouă autori) este cea mai bună traducere
din maghiară a anului, realizată de Andrei Dosa.
Despre aceste volume revista Tribuna a publi-
cat sau va publica texte critice.
■
Lavinia Braniște
Premiile Thoreau
Radu Nițescu
16
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
Darie Dup
Opțiunea (stilistică) de a
refuza stilul
^JMihai Plămădeală
Darie Dup este unul dintre acei artiști care
nu pot fi încadrați cu precizie din punct de
vedere stilistic, deși munca lui se bazează
pe o sumă considerabilă de constante. Una dintre
acestea, poate chiar cea care generază echivocul, este
refuzul narațiunii, ca sursă de alimentare a temelor
abordate. Pentru artist, desfășurarea în timp este cel
mult coordonată a formei create, de natură morfo-
logică, nu dimensiune iconografică. Etapele de lu-
cru pot fi și chiar sunt, atunci când execuția permite,
marcate prin semne vizuale.
Autorul acestor rânduri consideră că ludicul și
fabulosul se constituie în doi poli ai creației lui Darie
Dup. Lucrările sale pendulează între reperele sem-
nalate, indiferent de materialele folosite, cu predi-
lecție lemn și rășini, ceea ce diferă de la un artefact
la altul fiind proporția și raporturile dintre acestea.
Intervențiile cromatice au rol de sine stătător în eco-
nomia pieselor, ca și asocierile de materiale, uneori
surprinzătoare. Refuzul algoritmilor de combinare
a părților componente, căci aproape de fiecare dată
este vorba despre elemente distincte ale unui întreg,
cum altfel decât eterogen, pare o clauză specială a
actului artistic.
Numeroase proiecte se dezvoltă ca instalații,
asamblaje sau readymade-uri. Nu de puține ori, ex-
pozițiile însele sunt gândite matricial. Componenta
minimalistă se întâlnește adeseori cu cea conceptu-
ală. Sub egida intermedialității, în munca artistului
pot coexista obiecte volumetrice, imagini bidimen-
sionale, bunăoară fotografii, surse de lumină sau de
sunet, ori imagini video, toate puse în slujba unei
idei bine conturate. Așadar eclectism pe toată linia.
Instalația Simțul Tactil, expusă într-un proiect co-
lectiv, deschis de către semnatar la Centrul Cultural
“Palatele Brâncovenești” Mogoșoaia în 2015, carac-
terizează gândirea vizuală a artistului. Instalația la
care ne referim reunește bronzul, piatra și ready-
made-ul într-o metaforă vizuală care eludează total
epicul. Centrată în jurul văzului și tactilului, simțuri
care fără a fi antagonice pot prevala unul în fața ce-
luilalt, respectiva lucrare trăiește prin forma sa inte-
rogativ-seducătoare. Platforma de bronz constituită
în oglindă, seria de piese volumetrice de piatră așe-
zate pe ea și circuitul electric luminos, alcătuit din
becuri cu firele lăsate la vedere, spun împreună o po-
veste despre texturi, aranjamente, aparențe și revela-
re. Un alt punct notabil al lucrării este relația dintre
constante și variabile. Indiferent de poziționarea
elementelor pe suprafața alocată lor, jocul luminii și
al umbrei conduce spre rezultate similare, ca efecte
vizuale și stare de spirit. Chiar dacă aparențele pot fi
înșelătoare, deoarece simțurile nu oferă întotdeau-
na informații precise despre proporții, consistență,
greutate sau textură, cunoașterea prin intermediul
vizualului rămâne cea mai apropiată de realitate,
consideră artistul.
Într-un alt proiect din 2016, de data aceasta cu
implicații sociale, Darie Dup a expus în proximita-
tea fostei clădiri a guvernului (cea de pe acoperișul
Darie Dup
căreia își lua în 1989 zborul elicopterul care l-a pur-
tat pe ultimul drum aerian pe Ceaușescu) o rețea
de urechi supradimensionate, vopsite în culoare de
semnalizare și prevăzute cu difuzoare încastrate.
Instalația audio difuza în buclă celebrul discurs al
fostului președinte: “ ... Alo! Stați liniștiți la locurile
voastre ...”.
Fiecare moment expozițional este un posibil stu-
diu de caz. Rezumând, Darie Dup reușește să fie
mereu altul, fiind de fiecare dată același. Privindu-i
lucrările din diverse perioade, putem găsi elemente-
le comune sau conexiunile dintre ele, atâta doar că
niciodată nu-i putem anticipa pasul următor. Faptul
de a ne surprinde prin creația sa este întotdeauna fi-
resc, dar niciodată banal.
Spuneam încă din primele rânduri că artistul nu
poate fi lesne încadrat. Dacă ar forța totuși o înca-
drare, autorul l-ar plasa pe Darie Dup undeva între
Niki de Saint Phalle și Marian Zidaru.
■
Darie Dup	Liniștea (2015), instalație, Piața Revoluției
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
17
Drumul, mai presus de
destinație
■ De vorbă cu sculptorul Darie Dup
Sculptorul Darie Dup și criticul de artă Mihai Plămădeală
Mihai Plămădeală: — Vă cunosc prin activita-
tea artistică și didactică din anii ‘90, ceea ce nu în-
seamnă sub nici o formă că lucrurile ar începe abia
de atunci. Așadar, când a luat viitorul sculptor
Darie Dup hotărârea de a deveni artist? Au existat
îndrumători sau modele?
Darie Dup: — Cred că ideea de a mă orienta
spre zona artelor vizuale, raportată la ce înțele-
geam eu pe atunci din această sintagmă, a prins
contur prin clasa a V-a și s-a bazat exclusiv pe
pasiunea pentru desen. Mama, profesoară de bi-
ologie, nu a fost inițial de acord cu alegerea mea,
considerând că ruta artistică este destul de pe-
riculoasă, ca profesie. Mentalitatea că arta trece
prin stomac era extrem de puternică în acea peri-
oadă în care țara se afla într-un intens proces de
industrializare. Liceul cu profil Real și facultatea
Politehnică păreau așadar cele mai sigure investi-
ții în viitor. Strategia mea a dat însă roade: am re-
nunțat în mod deliberat la învățătură și prin clasa
a VIII-a am reușit să o conving că Liceul de Artă
din Craiova, orașul nostru de rezidență, era cea
mai realistă opțiune. Modele propriu-zise nu au
fost. Îmi revine însă în memorie imaginea elevilor
mai mari pe care îi vedeam în autobuz cu pânze
sau șasiuri sub braț, pe care îi invidiam și totodată
îi admiram.
— Se spune că cei din urmă vor fi cei dintâi.
Știu că ați reușit să intrați din prima încercare la
Facultatea de Sculptură, într-o perioadă în care “cei
chemați” erau aleși mai degrabă după repetate în-
cercări. A avut liceul un rol determinant în această,
să zicem, inecuație? De ce sculptură?
— Pregătirea pentru examenul de intrare a fost
dificilă deoarece am avut mult de recuperat, dar a
meritat din plin. Liceul de Artă din urbea mea era
foarte bun pe atunci, cum este de altfel și acum.
Ca paranteză, absolvenții din Craiova care vin la
Universitatea Națională de Arte București, unde
funcționez în prezent ca profesor, fac față cerințe-
lor de admitere. Rezumând, în liceu m-am pregătit
pentru toate ramurile aflate în grila de învățământ
și îmi pare bine. Cred că specializarea timpurie nu
este benefică pentru viitorul artist. Pasul următor a
fost examenul dat în 1978, la Institutul Grigorescu
din București, la Sculptură, domeniu care mi se
părea, dacă nu cel mai ofertant, cel puțin cel mai
incitant. M-aș fi putut înscrie la fel de bine și la
Pictură. În fine, am concurat șaizeci de candidați
pe trei locuri, reușind să intru din prima încercare,
puțin prea devreme, după cum aveam să consider
ulterior. Cu ceva timp înainte, facultatea era de șase
ani, timp suficient pentru a te maturiza. La final,
absolventul știa ce dorește să facă mai departe.
Desigur, bucuria a fost mare, cu atât mai mult cu
cât, în cazul unui eșec ar fi trebuit întâi să plec în
armată pentru un an și jumătate, apoi să mă an-
gajez, conform legilor comuniste în vigoare, care
prevedeau obligativitatea încadrării în muncă.
Darie Dup
Pasul soldatului (1987-2007)
— Ați absolvit facultatea la București în același
an în care Mircea Roman termina la Cluj. De ce ați
ales capitala? Au contat profesorii, a contat distanța?
În fine, Marian Zidaru, craiovean și el, cu care erați
prieten, era deja la Institutul Grigorescu. Există vreo
legătură cu acest aspect?
— Am avut de ales între centrele universitare
aflate în București, Cluj și Iași, singurele care aveau
facultăți de artă în anii ‘70. Cum distanța dintre
Craiova și Iași era cea mai mare, m-am concentrat
pe celelate două orașe, unde existau și mai multe
secții. În final a cântărit felul în care se făcea de-
senul în fiecare dintre ele. Dacă la Cluj se făcea un
desen foarte negru, bazat pe o carte de anatomie a
lui Bammes, la București se punea accentul pe un
desen mai de expresie, în care linia și valoarea mer-
geau cumva separat. Peste ani mi-am dat seama
că nu a contat foarte mult acea alegere în cariera
mea, importanți fiind oamenii pe care îi întâlneai
la facultate. Atât Clujul, cât și Bucureștiul aveau pe
atunci personalități importante și profesori mari.
— Până în facultate nu ați avut modele sau
maeștri. Ce s-a întâmplat de atunci încolo?
— Am fost bucuros că am nimerit la clasa pro-
fesorului Paul Vasilescu, care domina școala de
sculptură și îl avea asistent pe Horia Flămându. Am
avut și un profesor de desen extraordinar, Marin
Iliescu. În acea perioadă se făceau 4 ani de facul-
tate. Eram șapte studenți în clasă, și vreo patruzeci
în toată școala. Atmosfera de lucru era excelentă.
Aveam cheia de la atelier, puteam să lucrăm ori-
când și oricât. Colegii de an și facultate erau foarte
buni și ne înțelegeam cu toții bine. M-am intersec-
tat, printre alții, cu Toni Șevțov, Marian Zidaru și
Liviu Russu. Într-un fel, am fost privilegiați, eu și
colegii mei, fiindcă Paul Vasilescu era un personaj
cu totul special, care căuta să se elibereze de temele
practicate în perioada respectivă, cum ar fi compo-
ziția cu trei sau cinci personaje, teme destul de con-
venționale. În schimb, propunea teme bazate pe
imaginație. Școala a însemnat mult pentru mine.
— Școala v-a oferit, în afară de cunoștințele în
domeniu și o repartiție obligatorie, care, așa cum s-a
întâmplat în alte cazuri, putea să însemne îndepăr-
tarea dvs. de artă. Cum ați scăpat de capcana meș-
teșugului privit ca meserie, care putea oferi din plin
stabilitate socială și financiară?
— Primii câțiva ani după terminarea studiilor
erau extrem de dificili, chiar decisivi pentru cariera
ulterioară. Desprinderea de sistem te izola de tot
ce însemna învățământ și practică artistică. Atâta
numai, că pe vremea aceea, Uniunea căuta să îi
sprijine pe absolvenți prin acordarea unor burse
în bani sau de atelier. Este foarte important, mai
ales pentru un sculptor, să aibă unde să lucreze.
Celelalte categorii de artiști, prin natura activită-
ții lor, se pot adapta mai bine la orice spațiu avut
la dispoziție. Personal, am beneficiat de Bursa de
Atelier Frederick Storck. Timp de doi ani am avut
unde să lucrez, în paralel cu serviciul obligatoriu
pe perioada stagiaturii. Repartiția a fost la Casa
Pionierilor din Cernavodă. M-am transferat după
șase luni în București, la Trustul Carpați, mun-
cind la restaurarea Ansamblului Cotroceni și apoi
la Casa Poporului. Am făcut feronerie, fapt care
mi-a prins bine, pentru că era ceva complet nou.
Realizam, de exemplu, măști pentru radiatoare, or-
namentate, cu flori și frunze, adică lucruri compli-
cate pentru care se muncea mult. Am lucrat vreo
18
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
cinci ani, până într-o zi când am luat hotărârea de
a renunța la slujbă. Din 1987 și până la Revoluție
am trăit în regim de liber profesionist, din vânzări
derulate prin magazinele fondului plastic.
— De ce nu ați intrat atunci în Uniunea
Artiștilor Plastici? Ați fi putut avea facilități profesi-
onale. Știu, în același timp, că nu ați refuzat colabo-
rările cu instituția în cauză.
— În Uniune nu se mai făcuseră “primiri” cu
un deceniu înainte de a termina eu școala, dar
conducerea acesteia, așa cum am spus anterior, în-
cerca să mențină viu contactul cu eventualii viitori
membri. Astfel, am fost în taberele de creație de la
Măgura și Săliște, Sibiu și am avut bursa Uniunii
timp de un an, fără a fi membru. Taberele ne ți-
neau cumva în contact cu lumea artei. Sentimentul
breslei era mult mai puternic atunci, mai ales
sculptura era foarte stabilă și importantă ca secție
în Uniune. În tot acest timp am avut numeroase
ateliere prin oraș. Mă tot mutam, odată la doi-trei
ani, din motive obiective. Nu erau ateliere extraor-
dinare, dar puteam să lucrăm. La un moment dat
am avut un atelier în zona 1 Mai, într-o clădire care
nu mai există și în care am aflat de curând că lucra-
se odinioară și Ștefan Luchian ...
— Vă propun să mutăm centrul de greutate al
discuției spre creația dvs. Care ar fi etapele parcurse
în ultimii treizeci de ani și cum le vedeți astăzi?
— Am adoptat în anii de început o manieră
neoexpresionistă, simțindu-mă revoltat față de so-
cietatea în care trăiam. Îmi revin în minte soldații
din lemn, pictați, pe care i-am făcut în respectiva
perioadă. Astăzi îmi par copilărești, dar dincolo de
acest aspect, multe dintre lucruri, continuate, ar fi
putut conduce la rezultate onorabile. În inocența
mea, am asimilat meseria de artist unei călătorii.
Nu căutam vreo destinație finală, fiind interesat
doar de drum. A fost o perioadă în care m-a pa-
sionat expresia dusă la maximum a figurativului,
după terminologia pe care o foloseam în tinerețe.
Rezumând, în prima perioadă, cea de sculptură fi-
gurativă, căutam să fac lucruri noi și diferite față
de ce văzusem până atunci. Plecam de la corpul
uman, pe care căutam să îl duc într-o zonă inedită.
Pe parcurs, lucrurile s-au mai schimbat și am virat
spre fragmentul anatomic. După perioada emina-
mente figurativă, am încercat reducerea limbajului
și apropierea de zona minimalistă. Un proiect rela-
tiv recent al meu a fost legat de tăierile de păduri.
Copacul este un semn plastic important pentru
mine, pe care îl privesc artistic de la distanță, fără
patimă, eludând descrierea. Acum sunt într-o pe-
rioadă mai ludică. Am căutat întotdeauna ca lucrul
meu să conțină și o doză de umor, de ironie, chiar
și când am abordat teme mai grave. Pasiunea poate
conduce spre ridicol, mai ales atunci când artistul
se ia în serios mai mult decât trebuie. Acum traver-
sez o perioadă în care vreau să mă joc mai mult,
folosind rășini, pe care chiar mi-am permis să le
colorez în masă.
— Sunteți unul dintre acei (rari) profesori care
nu le sfărâmă creativitatea studenților pe care îi în-
drumă. Sunteți și foarte îndrăgit de aceștia. Care este
secretul? Este vreun secret?
— În momentul acestui interviu, predau la
facultate de douăzeci și cinci de ani. Contactul
cu studenții a fost și este benefic, pentru că avem
ce învăța unii de la alții. Inițial am fost poate prea
Darie Dup
Pendul, Axis Mundi # 1 (2014), Cuhnia, Mogoșoaia
pătruns de știința mea, dar acum sunt mai puțin
convins de ascendentul experienței în artă. În pre-
zent sunt foarte interesat de modul în care privesc
tinerii lucrurile, deoarece mereu avem ceva de în-
vățat. Spre exemplu, o bursă la Paris, din 2013, a
determinat o schimbare radicală a modului în care
puneam problemele. Până atunci cultivam conti-
nuitatea, dacă nu a temelor, cel puțin a manierei.
În prezent îmi propun să experimentez noi direcții
la fiecare doi-trei ani. Dacă pierzi contactul cu pre-
zentul, rămâi izolat în lumea ta, fapt care echivalea-
ză cu moartea socială. A fi atent la cele întâmplate
în jur, înseamnă o bună raportare și poziționare.
— Le recomandați studenților să nu se concen-
treze doar pe debitare sau modelaj, ci și pe desen.
Credeți mai degrabă în planificare sau în dicteul au-
tomat, ca să parafrazez sintagma dadaistă?
— Caietul de schițe al sculptorului este ca un
jurnal intim. O spun mereu la școală. Acesta îți per-
mite să te întorci oricând la temele și ideile pe care
nu ai avut posibilitatea ori dispoziția de a le duce
până unde puteau fi duse. O idee pe care nu o fina-
lizezi poate să se întoarcă împotriva ta; ea rămâne
undeva, n-ai consumat-o, n-ai rezolvat-o. Caietele
de schițe nu trebuie să conțină doar desene; pot fi
și texte sau simple cuvinte care, peste timp, pot lua
cu totul alte forme. Eu am desenat mult în tinerețe.
Am văzut desene de sculptor foarte frumoase, ca
cele ale lui Gorduz, desene tratate grafic, ca cele re-
alizate de Sava Stoianov, sau desene în sine, ca cele
ale lui Giacometti. Brâncuși nu a lăsat mari desene,
ci doar schițe din câteva linii. Fiecare cu metoda sa.
— Sunteți un exponent al optzecismului, după
cum este denumită astăzi generația dvs. Cum vedeți
astăzi acea perioadă?
— Dacă arta abstractă a fost hulită în anii ‘50,
fiind asociată cu decadența occidentală, sistemul
și-a schimbat punctul de vedere peste vreo două
decenii, considerând-o mai puțin periculoasă pen-
tru societatea socialistă multilateral dezvoltată.
Astfel, generația anilor ‘80 avea să caute întoarce-
rea la figurativ. Bineînțeles că artiștii acceptaseră în
mod constant comenzile de stat, încerând să expri-
me prin opera lor realizările comunismului. Orice
putere politică caută să își glorifice realizările. Se
făceau numeroase achiziții în urma cărora artiștii
puteau trăi liniștiți din punct de vedere financiar.
În schimb, saloanele de artă, anualele și bienalele
erau ticsite de lucrări abstracte. Aceasta a fost cum-
O
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
19
o
va acceptată și pe fondul deschiderii de la sfârșitul
anilor ’60, când artiștii puteau pleca și expune peste
granițe. Generația mea a realizat nu doar trecerea
la figurativ, ci și la o dimensiune mai mare. Mai
mulți dintre noi am început să colorăm lucrările
sau să intervenim cu materiale noi, să inventăm.
Am mers chiar spre asamblaj sau spre combinări
multidisciplinare. Arta mixed media poate merge
până unde își imaginează creatorul. Sunt artiști
consacrați, de factură tradițională, care consideră
că nerespectarea datelor dinainte stabilite consti-
tuie un sacrilegiu, și artiști care pun accentul pe
libertatea totală de expresie. Ambele posibilități
de a gândi un lucru, cred eu, sunt la fel de vala-
bile. Cheia stă în forța de comunicare a lucrării.
Mijloacele de informare erau pe atunci reduse, dar
nu ne simțeam vitregiți, pentru că știam să privim
și să discernem lucrurile. Prin ’87, când lucram cu
predilecție în lemn, țin minte că m-a impresionat
o expoziție a lui Valeriu Răchită, în care am văzut
pentru prima dată desene multiplicate pe copiator.
Informația era privilegiu ontologic, iar accesul la
mijloace moderne, privilegiu tehnologic.
Darie Dup
Pendul, Axis Mundi # 3 (2016), Muzeul Țăranului Român
— Dacă am ajuns în acest punct, cum vedeți re-
lațiile dintre creativitate și tehnologie? Se contrazic
ele reciproc?
— Artistul se confruntă pe de o parte cu aspec-
tele tehnologice, începând de la știința de a face un
știhlu sau a opera cu un anumit material, pe de alta
cu problemele care țin de inteligența plastică. Aici
intervine noutatea. De multe ori, a ști să faci un lu-
cru nu este echivalent cu o reușită, fiindcă tehno-
logia se poate impune în dauna imaginației. Faptul
de a gândi lucruri imposibile este cel care ar trebui
să conducă spre soluții practice și nu invers. Nu
trebuie să ignorăm însă materialul, care poate dicta
formele proprii de expresie. Un lucru poate aparți-
ne foarte mult tehnologiei și materialului. Uneori
mă condamn pentru căutarea perfecțiunii tehno-
logice, care alterează prospețimea inițială a ideii.
De multe ori, lipsa de mijloace poate conduce spre
forme viabile; mă gândesc la sculptura neolitică. În
arta contemporană, materialele au devenit mai pu-
țin importante în fața conceptului și a ideii, dar lu-
crurile se mai pot schimba, așa cum s-a întâmplat
întotdeauna. Uneori materialul este exaltat, alteori
ignorat. Există o mare legătură între concept, mate-
rial și dimensiune. Am văzut numeroase machete
frumoase, care nu au rezistat la supradimensiona-
re, la fel cum unele lucrări își pierd calitățile odată
cu micșorarea. Am vorbit de materiale, de dimen-
siune, dar mai există un element foarte important
în crearea unei lucrări, timpul. Orice idee are nevo-
ie de un timp, care dă încărcătură lucrării rezultate.
Sculptura este foarte legată de timp și nu cred că se
poate face cu adevărat în tinerețe.
— Anii comunismului au însemnat îngrădire,
mai ales după Tezele de la Mangalia. Cum vedeați
atunci și cum vedeți acum libertatea?
— În anii formării mele, artistul era un perso-
naj liber în societate; lăsat până la un punct să se
manifeste, desigur, supravegheat. Îmi amintesc că
în studenție barba sau pletele erau strict interzise.
Priveam aspectul cu haz, amuzându-ne în încercă-
rile de a îi păcăli pe cei puși să ne monitorizeze. Cel
mai important era că activam artistic, cu toate re-
stricțiile și limitele impuse de cenzură. Fiecare epo-
că are avantaje și dezavantaje. Pe de o parte câști-
găm, pe de alta pierdem. Una este să vezi o imagine
pe internet, cum procedăm cel mai adesea astăzi,
alta este să o privești pe viu, cum eram obligați în
urmă cu ceva timp.
— În încheiere, cum se raportează Darie Dup
astăzi la timp?
— De multe ori, nu suntem pregătiți pentru
anumite lucruri, atunci când se întâmplă, și ca ata-
re nu le receptăm la adevărata lor dimensiune. La
Dalles, în anii tinereții mele, erau organizate expo-
ziții de mare clasă. Acolo i-am văzut, printre alții,
pe Napoleon Tiron sau Sorin Dumitrescu. Întreaga
lor generație a fost extraordinară. Astăzi înțeleg
mai mult decât o putea face tânărul de odinioară
care venea în clasa a XII-a la București pentru a lua
cunoștință de lumea în care se pregătea să intre.
Interviu realizat de
Mihai Plămădeală
■
Darie Dup
Ureche (2011)
20
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
Comportamentul „semiotic” al lui
Euthanasius/Ieronim și al albinelor
în romanul eminescian „O istorie
frumoasă: Ieronim și Cezara” (I)
■ Ion Popescu-Brădiceni
Această conferință își extrage problematica
dintr-un mai puțin cunoscut microroman
al scriitorului tardoromantic român, Mi-
hai Eminescu. Ea pledează pentru recuperarea
căilor de comunicare dintre om și natură (concret
dintre eroii Euthanasius și Ieronim pe de o parte și
albine pe de alta), ca veritabili ghizi ai mierii și ca
agenți ai unei ritualizări etologice. De fapt, roma-
nul eminescian este o alegorie al cărei scop studiul
îl etalează în premieră europeană: nostalgia unei
limbi extraterestre, paradiziace, căci albinele - în
viziunea lui Mihai Eminescu, par a fi ajuns la un
grad de inteligență nu perfect uman, ci superior oa-
menilor, adică suprauman/ transuman. Teza unei
asemenea educații ar fi că viața internă, însăși a is-
toriei, e instinctivă. Metainterpretările lui Euthana-
sius deslușesc cumva originile semiotice ale artei? Se
reculeg în domeniul sacrului (în raiul insulei) asu-
pra limbajului practicilor magice și ale grădinăritu-
lui/ prisăcăritului? Pun accentul pe automatismul
insectelor melifere, reliefând aspectul mecanic al
Cosmosului? Comutându-se pe structura cognitivă,
studiul de față evidențiază, în textul eminescian,
aspectul ludic al creației. Provocarea lui Eminescu,
prin regimul ontogenetic și ontologic al albinelor,
ține tocmai de ordinea, măiestria, armonia din lu-
crarea lor, de clasicismul lor așadar dual, apolini-
co-dionisiac. Este oare rezonabil să căutăm originile
preistorice ale configurațiilor de semne nonverbale
cu încărcătură estetică în ascendența animală a
omului? Autorii cercetării cred că da: Euthanasius,
apoi Ieronim, dispun de două coduri de comuni-
care: codul verbal (limba) și codul mai vechi, non-
verbul interspecific, iar arta este, la fel, verbală și
nonverbală, în relații de complementaritate. Opera
de artă a albinelor eminesciene n-ar fi deloc arbi-
Darie Dup	Ochi (2016)
trară. Dimpotrivă: una motivată, intrinsecă naturii
și cine o poate smulge de acolo acela o are. Desco-
perirea lui Mihai Eminescu constă în încercarea de
a explica relațiile de echilibru și de ordine, care în-
cântă în idiomul caracteristic oricărei arte, ca și în
arhitectonica atotcuprinzătoare a megacosmosului
viu. „Animalul artistic” nu este definit printr-o sen-
sibilitate sporită la mișcare, sunet, culoare, formă,
ci prin capacitatea sa înnăscută și/ sau dobândită
de a alege o structură dinamică din mediul încon-
jurător fluid, indiferent dacă e vorba de un mediu
anorganic, organic sau de o combinație subtilă între
cele două. Structura „Scrisorii lui Euthanasius către
Ieronim” este aceea a unui paralelism continuu în-
tre universul albinelor și cel al oamenilor pe aflarea
unui răspuns la întrebarea: cum se transformă sta-
rea obiectivă numită natură în starea subiectivă nu-
mită cultură. Studiul oferă o spectaculoasă dezvol-
tare a acestei contribuții eminesciene prin metoda
transdisciplinarității și a atentei comprehensiuni,
căci Mihai Eminescu încearcă, auctorial, atinge-
rea absolutului prin Carte. Este Cartea Universu-
lui (acesta însuși vibrând ca niște corzi, ca o uriașă
membrană) pe care virtuțile vizionare ale Eului le
transpun în text inițiatic dublat automat de o (re)
lectură cosmică a (re)cititorului critic. Exprimând
idea unei voinți impersonale ce guvernează lumea,
imprimându-i o temporalitate transindividuală
și „Scrisoarea lui Ieronim adresată Cezarei” ni se
arată astăzi în toată transmodernitatea ei funciară:
transfigurarea simbolic-hermeneutică a ființei indi-
viduale, cea mai autentică și mai abstractă.
Mihai Eminescu epicizează drumul eroului
său (Dan-Dionis, Euthanasius-Ieronim) prin vi-
sul subconștientizat ori coșmarul existențial al
unei iubiri ideale, prin ritualitatea relației cuplu-
lui mereu neîmplinit, romanul său fiind carte de
inițiere, de o limpezime dumnezeiască (transa-
parentă, îi spunem noi, transmoderniștii, n.m.,
I.P.B.). Ca ucenici, Ieronim și Cezara, urmează ei
înșiși un destin al inițierii, al cunoașterii umane
de sine, refăcând sau mai bine zis întorcându-se
la condiția cuplului inițial într-o lume paradisiacă
și a sensurilor profunde ale ființării, unde cei doi
învață regulile existențiale de la efemeride (de la
albine) și unde esența mișcării nu stă în inteligența
lor proprie, ci într-o forță ascunsă ce guvernează,
programează rațional întregul sistem de mișcare
cosmică a materiei.
Dar cum le poate fi celor doi de folos învățătura
de la albine? Un răspuns la această întrebare pre-
supune a identifica un cod al schimbului de mesaje
între om și albină, o paradigmă a comportamen-
tului semiotic al albinei. Semiotica modernă ne
informează că însăși reproducerea este o chestiune
de comunicare, că această comunicare, în integra-
litatea ei, este o manifestare a vieții, că ea se face
prin intermediul codului molecular și codului ver-
bal (limba ca atare). Ca savant, Euthanasius distin-
ge două varietăți de comunicare animală: intras-
pecifică și interspecifică, bazate pe un repertoriu
de semne ce formează un sistem unic pentru el,
semiotic, însă nu lingvistic propriu-zis, dacă nu-i
atribuim „limbajului” albinelor un sens metaforic.
Un prim schimb de mesaje între sihastrul din
insulă și albine are drept conținut comportamen-
tul cinstit al membrelor stupului, transparent ad-
versare ale imposturii, ale perversiunii. Albinele,
bondarii și fluturii par să fie veritabili „ghizi ai
mierii”, căci îi indică omului locul în care se găsesc
roiurile, ba, mai mult, acceptă traiul în simbioză
cu el. Aceste mesaje par/ chiar sunt/ codificate în
formă acustică, iar undele sonore călătoresc prin
mediul aerului, „o regiune anumită de aer deasu-
pra căreia vezi tremurând lumina soarelui”, infuzat
de o „muzică eternă în tăcerea văratică a văiei”.
Stricto sensu, vederea umană „poate înregistra
numai lumina vizibilă, în timp ce albinele și alte
insecte pot comunica în spectrul ultraviolet”1.
Dar pe ce cale a evoluat sistemul de semne ale
stupului, cum s-au transformat ele în mijloace
de comunicare dintr-un segment de comportare
care, inițial, îndeplinea o funcție diferită, la o spe-
cie sau alta (etnologii numesc acest studiu „rituali-
zare”)? Această cale - ne dă de înțeles povestitorul
(etologic în cazul nostru) - este considerată de la
sine înțeleasă. Fenomenul de antropocentrizare,
amplasat într-un cadru literar, este - să ne amin-
tim - transplatonician: în dialogul „Ion”, Socrate
consideră că „Poeții lirici nu cu mintea limpede
își compun prea frumoasele lor cântece; ci, în cli-
pa când intră pe făgașul armoniei și al ritmului,
sunt prinși și stăpâniți de delirul bahic, asemenea
bacantelor care, sub exaltarea sacră, scot lapte și
miere din râuri, spre a pierde acest har de înda-
tă ce-și vin în fire. Astfel se petrec lucrurile în
sufletul poeților lirici, după propria lor mărturie.
Căci ei ne și istorisesc cum, culegându-și mierea
din unda dulce a izvoarelor sau din grădinile și
văile împădurite ale Muzelor, ne-o aduc nouă, în-
tocmai albinelor, zburând parcă ei înșiși”2. Există
multe asemenea „istorisiri” (romane, nuvele, me-
morii fictive) în care întreaga acțiune e narată din
punctul de vedere al unui animal. Și romanul emi-
nescian ar putea fi povestit din punctul de vedere
al albinelor, aceste ființe nefericite, limitate, mute,
care nu au o limbă a lor, în timp ce oamenii sunt
ridicați la nivelul unor entități invizibile, totuși
O
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
21
o
încă prezente și operaționale, rol atribuit de regulă
de către oameni puterilor incomprehensibile ale
divinului. Dar și Euthanasius știe să citească sem-
ne pe care nimeni altcineva n-ar putea nici măcar
să le vadă, dar să le și dea o semnificație proprie.
Aparțin ele unei limbi extraterestre, paradisiace?
Ce întrebare retorică! Sigur că aparțin. Albinele
par a fi ajuns la un grad de inteligență nu perfect
uman, ci superior oamenilor, adică suprauman.
Euthanasius devenise atât de sensibil la miros și
la sunet, încât consideră vorbirea umană absolut
inadecvată pentru a exprima bogăția celor două
universuri („în toată vara vedem câte două sau trei
generații colonizându-se din statul matern, și ceea
ce ne bucură este lipsa de fraze și rezonamente cu
care la oameni se-mbracă această emigrare a su-
perfluenței locuitorilor”).
Inversând raportul, albinele rostesc numai și
numai adevărul. Căci ele nu-s făpturi inteligen-
te. „Ceva mai adânc aranjează totul cu o simțire
sigură, fără greș...” - viața instinctivă, crescută pe
temeiul naturii. Viața internă însăși a istoriei e in-
stinctivă. „Viața exterioară, regii, popii, învățații,
sunt lustru și frază și, cum de pe haina de mătasă
pusă pe un cadavru nu poți cunoaște în ce stare
se află, astfel de pe aceste veșminte mincinoase nu
poți cunoaște cum stă cu istoria însăși”’.
Aceste albine sunt înaripate și sacre. Lor zeul nu
le tulbură mintea, ele rămân integre, identice cu
propriul lor sine. Numai poeților, ca să-i foloseas-
că „drept slujitori, proroci sau tâlcuitori divini”,
încât noi, semenii lor, să știm că „nu ei, oameni
cu mințile rătăcite, sunt cei ce rostesc lucruri atât
de alese, ci zeul însuși e cel care vorbește prin mij-
locirea lor”. „Poeții nu sunt altceva - îi precizează
Socrate lui Ion - decât interpreți ai zeilor”.
Metainterpretările lui Euthanasius deslușesc
cumva originile semiotice ale artei? Se reculeg în
domeniul sacrului asupra „limbajului” practicilor
magice și ale grădinăritului/ prisăcăritului?
Și totuși Mihai Eminescu simte nevoia să ne
pună în temă cu exactitate, asupra itemului prelu-
at de la albine: „Iată ce învăț eu de la dascălii mei,
de la albine - în școală la ele văd că suntem umbre
fără voință, automați care facem ceea ce trebu-
ie să facem...” Punând accentul pe automatismul
insectelor melifere, reliefez aspectul mecanic al
Cosmosului de care prozatorul/poetul are știință.
Fenomenele mecanice sunt profund asociate cu
Viața și inseparabile de ea. Comutându-mi con-
ferința pe structura cognitivă, evidențiez, în textul
eminescian, aspectul ludic al creației („pentru ca
jucăria să nu ne dezgusteze, avem această mână de
creieri care ar vrea să ne dovedească că într-adevăr
facem ce voim, că putem face un lucru sau nu...
Aceasta-i o înșelare de sine (o perversiune inte-
lectuală - n.m.) în care mulțimea de probabilități
e confundată cu ceea ce suntem siliți a face”), pe
care și Johan Huizinga o echivalează cu miracolul,
beția și extazul. Poetul e un vates, posedatul, en-
tuziastul, furiosul. E știutorul, din care treptat se
desprinde figura preotului, prezicătorului, mista-
gogului, poetului-artist, precum și cea a filosofu-
lui și a legiuitorului, a sofistului și a educatorului.
„Poezia, în funcția ei originară, de factor al cul-
turii timpurii, se naște în joc și ca joc. Este un joc
sacru”3.
Tot ce este poezie se dezvoltă în acest joc sacru,
care poate fi cel al adorării lui Dumnezeu, cel al
recuperării/reinventării mitului, care izvorăște o
dată cu poezia în sfera jocului, iar religia sălbaticu-
lui/ săhastrului se află, ca și întreaga lui viață, mai
mult de jumătate în această sferă. Totuși mitul, ca
formă poetică de exprimare a divinului, continuă
Darie Dup
Românul e frate cu codrul (2016)
să aibă și o funcție estetică/artistică.
Provocarea lui Eminescu, prin regimul onto-
genetic și ontologic al albinelor, ține tocmai de
ordinea, măiestria, armonia din lucrarea lor, de
clasicismul lor așadar dual, apolinico-dionisiac,
despre care Friedrich Nietzsche se pronunță în
„Nașterea tragediei”4 ca aparținând unor lumi
distincte: una a visului și alta a beției, una a apa-
rențelor și alta a esențelor misterioase, abisale.
Este oare rezonabil să căutăm originile preis-
torice ale configurațiilor de semne nonverbale
cu încărcătură estetică în ascendența animală a
omului? Thomas A. Sebeok demonstrează că da:
pasărea de atlaz își pictează umbrarul pe din-
lăuntru pentru a-și sublima instinctul sexual,
a cărui existență unii freudieni au postulat-o și
la om (Ieronim e pictor și el și își umple chilia
cu dese(m)ne). Euthanasius dispune de două
coduri de comunicare: codul verbal (limba) și
codul mai vechi, nonverbal interspecific, iar
arta sa este, la fel, verbală și nonverbală, în rela-
ție însă de complementaritate. Bătrânul pustnic
intuiește, în epistola către nepotul său Ieronim,
o bază biologică, pentru estetică în manifesta-
rea albinelor, a căror comunicare prin „dans”
definește o componentă chinetică a acesteia, a
căror construcție „statală” pare să dobândească
și conotații religioase/ culturale/ filosofice/ so-
ciologice/ economice/ politice ș.a.m.d. Să nu ne
speriem de recunoașterea naturală a similarității
ce există între „dansul” albinelor și dansul oa-
menilor și identitatea surselor emoționale din
care își trag originea amândouă tipurile de dans
și nici de fantoma antropomorfismului. Edenul
insular al lui Euthanasius e muzical. „Muzica -
ne încredințează Claude Levi-Strauss - operea-
ză cu ajutorul a două grile. Una este fiziologică,
deci naturală; existența sa ține de faptul că mu-
zica exploatează ritmurile organice și astfel face
ca discontinuitățile să devină pertinente; în alte
împrejurări, ar rămâne în stadiu latent și aparent
înecate în durată. Cealaltă grilă este culturală; ea
constă dintr-o scală de sunete muzicale al căror
număr și ale căror intervale variază în funcție
de culturi”5.
Dacă sunt considerate fenomen biologic, pre-
ferințele estetice izvorăsc „dintr-o predispoziție
a animalelor și a oamenilor de a căuta experien-
țe prin intermediul cărora să învețe să clasifice
obiectele din lumea înconjurătoare. Structurile
frumoase în natură sau în artă sunt acelea care
ușurează sarcina clasificării, prezentând dovezi
cu privire la relațiile taxonomice dintre lucruri
într-un mod care transmite informații și e ușor
de sesizat”6.
Astfel, una din învățăturile însușite de bătrâ-
nul sihastru Euthanasius și de Ieronim de la al-
bine este ideea că opera de artă n-ar fi arbitrară.
Stupul/statul albinelor e un semn/macrosemn,
„un edificiu”, receptat simultan ca un soi de re-
fugiu și ca un mesaj de un anumit tip. Utilitatea
diferitelor configurații arhitecturale ale stupului
este astfel, și ea, considerată de la sine înțeleasă.
„Ceea ce rămâne în discuție este corelarea aces-
tora cu universul corespunzător al semnifica-
țiilor, mai ales în ceea ce privește dimensiunea
estetică și direcția mișcării artistice: oare aceasta
are loc de la forma exterioară, considerată drept
semnificant, la organizarea interioară, ce devine
semnificatul, sau viceversa? O răsturnare seman-
tică pare să promoveze Euthanasius atunci când
stăruie în „confuzia” sa alegorică între animal
laborans și homo faber. Demersul său evită doc-
trinar/ezoteric devalorizarea sofisticată a naturii
și supralicitează „ideologemele/ filozofemele”
arhitecturii naturale, care, de fapt, sunt anularea
acestora/ opusul acestora.
Note
1.	Thomas A. Sebeok, Jocul cu fantasme. Semiotică și
antropologie; traducere și postfață de Mariana Neț,
București, Editura AII Educațional, 2002, p.84.
2.	Arte poetice. Antichitatea; culegere îngrijită de D.M.
Pippide, București, editura Univers, 1970, Platon: Ion,
p.62.
3.	Johan Huizinga, Homo ludens. Încercare de deter-
minare a elementului ludic al culturii; traducere din
olandeză de H.R. Radian. Cuvânt înainte de Gabriel
Liiceanu, București, editura Humanitas, 2003, p. 195.
4.	De la Apollo la Faust. Dialog între civilizații, dialog
între generații. Antologie, cuvânt înainte și note intro-
ductive de Victor Ernest Mașek; traducere de Lucian
Blaga, Ion Dobrogeanu-Gherea, Ion Herdan, București,
editura Meridiane, 1978, Friedrich Nietzsche: Nașterea
tragediei, p. 180.
5.	Claude Levi-Strauss, Le cru et le cuit, Paris, Plon,
1964, p.24.
6.	Vezi Nicholas K. Humphrey, The Illusion ofBeauty,
Perception 2:432.
■
22
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
diagnoze
Erori privind economia
■ Andrei Marga
După 2010 au ieșit în evidență tot mai clar
o seamă de erori ce antrenează crize eco-
nomice sau măcar neputința de a depăși
dificultățile. Unele au fost semnalate anterior. A
devenit limpede, bunăoară, că fără democratizare
creșterea economică este modestă, că mecanis-
mul pieței este cel mai capabil să propulseze eco-
nomia, dar are nevoie de complemente, că inega-
litățile sociale și disparitățile de dezvoltare cresc
în economiile actuale și că de instituții și funcțio-
narea lor depinde succesul economic.
Puțini decidenți au luat în seamă observa-
ția făcută tocmai cei care au conceput tranzi-
ția de la autoritarism la democrație în Europa
Centrală și Răsăriteană. Aceștia (Guillermo
O’Donnell, Philippe C.Schmitter, Transitions
from Authoritarian Rule. Tentative Conclusions
about Uncertain Democracies, The Johns Hopkins
University Press, Baltimore and London, 1986)
au argumentat că, pentru a ajunge la democrație,
tranziția trebuie să ia în seamă faptul că “acei fac-
tori care erau necesari și suficienți pentru a pro-
voca colapsul sau autotransformarea unui regim
autoritar s-ar putea să nu fie nici necesari și nici
suficienți pentru a instaura un alt regim - în cele
din urmă o democrație politică. .. .Factori care au
fost de importanță crucială în subminarea dicta-
turii, precum conflictul dintre hard-liners înăun-
trul regimului sau declinul instituțional al mili-
tarilor, devin mai puțin relevanți de îndată ce au
fost mobilizați noi actori, iar regulile încep să se
schimbe. Invers, aspirații și interese considerate
eradicate sau satisfăcute în spatele fațadei regimu-
lui anterior, <pacea socială> și <consensul tacit>,
de exemplu, pentru autonomia locală și justiția
de clasă (class justice), ar putea deveni teme cru-
ciale, cu care autoritățile tranziției se confruntă
inevitabil. De exemplu, o revoltă populară, ac-
tivă, militantă și foarte mobilizată, poate fi un
instrument eficace pentru a dărâma o dictatură,
dar ar putea face dificilă consolidarea democra-
tică, iar în anumite circumstanțe ar putea asigura
un motiv important de regres spre o formă chiar
mai brutală a dominației autoritare” (p.65). Scurt
spus, mijloacele democratizării nu sînt aceleași cu
mijloacele demantelării autoritarismului. Cine nu
ia în seamă acest adevăr ajunge să plătescă costuri
- în fond cu neputința de a trece de la ceea ce s-a
numit, pe drept, “democratură” la democrație. Iar
costurile, până la urmă economice, sunt mari.
Aruncînd o privire în evoluția țărilor tranziției
de la socialismul răsăritean la societatea deschisă,
de după 1989, se constată ușor diferențele. Unele
țări fructifică avantajele privatizării, descentrali-
zării, statului de drept, iar altele păstrează urmele
deformării acestora ca urmare a folosirii prelun-
gite a mijloacelor demantelării autoritarismului.
România se află printre țările care ilustrează și
astăzi, fie și indirect, adevărul că ajunge la de-
mocrație matură cine nu amână democratizarea.
Democrația este un regim ce nu se poate instala
decât făcându-i loc.
Ca să lămurim acest aspect, să ne amintim
că în decembrie 1989 s-a clamat pe drept, și în
România, înlocuirea politicii comuniste cu de-
mocrația. Voința de a democratiza a ținut, însă,
prea puțin. În locul democratizării - cu tot ceea
ce implică aceasta instituțional: reglementări de
drept avansate, pluralism politic efectiv, merito-
crație - s-au agitat devreme “pericole”. Pericolul
revenirii la un trecut care era de fapt mort, apoi
pericolul extern, care nu a fost localizat. Sub ase-
menea lozinci, liberalizarea economică a mers
pînă la eliberarea liberei inițiative, dar nu a mai
ajuns la asumarea instituțională a interesului na-
țional, iar liberalizarea politică a înaintat pînă la
libertatea de alegere, dar nu a mai prevăzut con-
trolul public asupra autorităților. Apoi, după 2004,
puterea s-a interesat mai mult de controlarea so-
cietății și segregarea cetățenilor decît de democra-
ție. S-a agitat iarăși pericolul comunismului spre
a abate atenția de la două derapaje proeminente:
pe de o parte, de la încălcarea, prin interpretare, a
Constituției, spre a crea privilegii celor care puse-
seră stăpânire pe conducerea administrativă, pe
de altă parte, de la fraudarea pe scară mare a re-
surselor publice de către decidenți, sub pretenția
că așa este economia de piață. Oprirea democra-
tizării a venit până de curând, când s-a apelat la
un tehnocratism de mucava, ce s-a cuplat cu noua
scriere propagandistică a istoriei. În locul conti-
nuării eforturilor pentru o democrație curată și
meritocratică, care este condiție a tranziției dusă
pînă la capăt, România înregistrează în ultimii ani
o nouă stagnare instituțională sub lozinci precum
“schimbarea clasei politice”, “lupta cu corupția”,
“atenție la primejdia externă” sau “aducerea deci-
ziei într-o singură mână”. În mod vizibil nu se știu
integra în dezbaterea democratică teme care ating
interesul național.
În multe țări, aflate în tranziție sau aflate din-
colo de aceasta, se comit, însă, erori cu efec-
te economice și mai directe. Cei mai proeminenți
economiști de pe scena lumii actuale atrag atenția
că aceste erori nu sunt oarecari.
Principalul avocat al economiei concurențiale,
Paul Krugman (The Conscience of a Liberal, 2007),
a construit o analiză convingătoare a economiei
pe diferența dintre „economia de piață”, „reforme
politice”, „democrație”, „evoluția societății” (p. 45
și urm., p. 234 și urm., citez din ediția germană,
Nach Bush. Das Ende der Neokonservativen und
Continuarea în pagina 35
Darie Dup	Axis mundi # 4 (2015), Muzeul Județean Al. Ștefănescu, Gor
die Stunde der Demokraten, 2007). El a argumen-
tat teza că evitarea de noi crize economice pre-
supune decizii lucide ce nu mai țin strict de eco-
nomie. Cunoscutul laureat al premiului Nobel s-a
concentrat pe problema „valorilor”, a cărei dezle-
gare o vede drept condiție a reducerii „inegalită-
ții” din societatea americană. Paul Krugman pro-
pune „schimbări considerabile în politica statală”.
“Țelul ar consta în a împlini opera New Deal-ului,
iar aceasta înseamnă și a extinde asigurarea soci-
ală încât să se acopere riscurile evitabile, a căror
pondere a crescut enorm în ultimele decenii. Din
punctul de vedere economic, realizarea acestui
program nu ar provoca probleme. El s-ar desfășu-
ra spre a asigura cetățenilor americani acea pro-
tecție în fața riscurilor financiare și a ghinionului
personal, de care se bucură deja cetățenii altor țări
dezvoltate” (p. 297). Soluția economistului ame-
rican este, evident, departe de simpla proclamare
a liberei inițiative, cum face neoliberalismul, dar
și de un tehnocratism descărnat, care nu cunoaș-
te conexiunile economiei cu societatea, și de o
dreaptă anacronică, ce crede că simpla tăiere de
cheltuieli sociale rezolvă ceva.
Alt economist laureat al premiului Nobel,
Joseph E.Stiglitz (Globalization and its discon-
tents, 2001), a arătat că globalizarea poate fi rui-
nătoare pentru o economie rău gestionată. Teza
sa este că guvernele „invadante“sunt depășite, dar
nici guvernele „debile“, adică incapabile de a con-
duce o economie spre rezultate pentru cetățeni,
nu fac față situației. Același economist a constru-
it o analiză convingătoare (Making Globalization
Work, 2006) pe diferența dintre „economie de
piață”, „democrație”, „globalizare”, „managemen-
tul globalizării”, „informarea cetățenilor” și a tras
două concluzii: „descentralizarea piețelor (dând
jos barierele, deschizând fluxurile de capital),
prin ea însăși, nu va «rezolva» problema sărăciei;
ea ar putea-o agrava” (p. 14) și „avem nevoie de
un nou contract social global” (p. 285). Teza lui
Joseph E.Stiglitz din cea mai recentă carte (The
Great Divide, Pinguin Books, New York, 2015)
poate fi redată mai concentrat în propriile-i cu-
vinte. “Bogații nu există într-un vacuum. Ei au
nevoie de o societate funcțională în jurul lor, care
să le susțină pozițiile. Societățile profund carac-
terizate de inegalitate nu funcționează în mod
eficient, iar economiile lor nu sînt nici stabile și
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
23
tale quale
Spiritul fratern
■ Vasile Zecheru
Marii inițiați care dirijau misteriilor anti-
ce urmăreau constant să-l introducă pe
aspirant la realizare spirituală într-un
proces complex de metamorfozare (devenire,
transformare, perfecționare) din care, în final, să
rezulte un om asemenea Zeului. În linii generale,
parcursul autentic inițiatic a rămas neschimbat
până în zilele noastre iar acesta presupune două
etape distincte care, în antichitate, erau denu-
mite generic micile și marile misterii. Per total,
în economia procesului inițiatic, micile misterii
(Orizontala) nu sunt altceva decât o treaptă pre-
gătitoare, subsecventă și absolut indispensabilă
pentru ca recipiendarul să se califice și să poată fi
admis spre a parcurge stagiului următor - marile
misterii (Verticala). Așa cum am sugerat într-un
articol anterior, micile misterii presupun, la rân-
dul lor, două etape clar definite sub aspectul exer-
cițiilor ce se impun a fi urmate de către aspirantul
aflat pe cale. Prima dintre etape are drept conținut
exersarea tăcerii și ascultării în paralel cu despăti-
mirea (eradicarea viciilor și cultivarea virtuților),
în timp ce următoarea etapă este dedicată în în-
tregime, trăirii la propriu a comuniunii fraterne și
a camaraderiei întru lucrare și elevare spirituală.
În această ultimă etapă a inițierii, cea a comu-
niunii fraterne, procesul învățării și ascultării ca-
pătă noi și nebănuite valențe comparativ cu ascul-
tarea de la stagiul uceniciei. Pe cale de consecință,
asocierea aspirantului cu ceilalți frați aflați, ca și
el, pe același drum al cunoașterii de Sine devine
necesară și obligatorie. Mai mult decât atât, aso-
cierea despre care vorbim trebuie să fie guverna-
tă exclusiv de acel deziderat suprem și deosebit
fecund al întrajutorării și solidarității fraterne.
Asocierea oamenilor - temporală sau permanen-
Darie Dup
Soldați
tă - este, în sine, generatoare de puteri deosebite
ce se pot manifesta prin sacrificiu de sine, persu-
asiune, emoție creatoare etc. Ca atare, în tot acest
stagiu intermediar, maestrul (îndrumătorul du-
hovnicesc) îi va solicită cu insistență căutătorului
de lumină mai multă toleranță, compasiune, inte-
grare în colectiv, dăruire, empatie și, în genere, o
convivialitate superioară și plină de solicitudine
în relația cu ceilalți frați. Drept consecință, după
un oarecare timp trăit într-o asemenea atmosfe-
ră, modelarea aspirantului de către grupul iniția-
tic din care face parte devine nu doar evidentă și
benefică prin efectele sale spectaculoase în planul
elevării spirituale, ci și determinantă sub toate ce-
lelalte aspectele.
În ortodoxie, tot acest parcurs esențial pentru
formarea aspirantului, pe care iată, îl prefigurăm
aici într-o versiune sumară, este conținut în ceea
ce se numește “viața de obște”, o comuniune întru
spirit fratern, trăită la propriu, zi de zi, în cadrul
unei colectivități monahale. Viața mânăstirească,
în ansamblul său, se alcătuiește din «ascultările»
pe care fiecare frate în parte le înfăptuiește cu ab-
negație și cu deplină devoțiune. În plan personal,
amprentarea efectivă a individului ce “viețuiește”
într-un astfel de așezământ de către grupul din
care face parte se produce în mod firesc și natu-
ral, ca rezultat al acestui proces tradițional de plă-
mădire și coacere treptată care are loc în cadrul
oricărei comunității inițiatice. Fratele nostru este
viața noastră! - obișnuia să spună Sfântul Siluan
Athonitul.
Tot astfel, companionajul operativ din evul
mediu nu era, în esență, nimic altceva decât o for-
mă lucrativă bazată pe practicarea unei meserii.
Aceasta lucrare săvârșită împreună de către frați
reprezenta un acoperământ pentru dimensiunea
inițiatică - cea esențială și fundamentală - care,
din afară grupului, era perfect insesizabilă și, ast-
fel, bine protejată de curiozitatea și eventuala in-
gerință a profanului. De precizat aici că, în realita-
te, masoneria medievală nu avea decât un singur
grad - companionul sau calfa de meserie, cum
i se mai spunea, pe atunci; dat fiind că neofitul
din acele vremuri nu era decât un simplu novice
pus la încercare în vederea unei eventuale inițieri,
ucenicia, ca treaptă în sine, nu necesita un ritual
de trecere specific și distinct.
Pentru ca lucrarea săvârșită în comun, de că-
tre companioni, să fie rodnică sub toate aspectele,
Rene Guenon menționează trei condiții funda-
mentale: (i) munca să fie autentic utilă din punct
de vedere social, (ii) lucrarea să fi fost sacră și să
fi inspirat sentimente de venerație și, apoi, (iii)
aceasta să fie executată fără cusur. În atare condi-
ții, spiritul de întovărășire al celor ce înfăptuiesc o
împreună-lucrare poate fi, și el, un ingredient de-
osebit de stimulativ și, de aceea, nu doar necesar,
ci și indispensabil sub aspect formal și atitudinal.
Într-un climat de o totală dăruire, iubire fraternă
și devotament față de idealul lucrului bine con-
ceput și executat, companionii au demonstrat, de
nenumărate ori în istorie, că pot muta, cu adevă-
rat, munții din loc. De altfel, numeroase înfăptu-
iri grandioase ale umanității au rezultat în urma
unor eforturi comune, pe deplin asumate, după ce
în prealabil, cineva inspirat a proclamat un ideal
demn de a fi urmat. În aceste sens, pentru franc-
masoni adevărați, glorificarea muncii înseamnă a
sublinia aceasta printr-o calitatea a stării de spirit,
printr-un mod de a fi și de a trăi mai cu seamă
prin artă și prin felul de-a face fiecare bine lucrul
său. Această atitudine cere, clipă de clipă, vigilență
și luciditate în lucrarea sau opera pe care zilnic o
avem de înfăptuit.
Iată cum concluzionează Guenon cu privire
la această problemă a «preamăririi muncii» care,
în opinia sa: ...răspunde unui adevăr de ordin
profund; dar maniera în care oamenii din epoca
modernă o înțeleg în mod obișnuit nu este decât
o deformare caricaturală a noțiunii tradiționale,
mergând până la a o întoarce pe dos. În fine, nu
se preamărește munca prin discursuri vane, ceea ce
nu ar avea nici un sens plauzibil; dar munca însăși
este «preamărită», adică «transformată», când în
loc de a nu fi decât o activitate profană, constitu-
ie o colaborare conștientă și efectivă la realizarea
planului Marelui Arhitect al Universului. În plus,
prin glorificarea muncii sale, un companion din
acele vremuri trebuia să fie decus în labore (devo-
tat muncii) și să înțeleagă în mod superior nece-
sitatea integrării efortului său curent într-o formă
de întovărășire în cadrul unei lucrări concrete
(înălțarea unei catedrale, de pildă). În paralel,
companionul avea de parcurs împreună cu frații
săi un efort de elevare morală și spirituală. Înainte
de toate, aceasta i se solicita unui companion,
anume, să fie devotat muncii sale de zi cu zi. In
extenso, mulți binefăcători ai omenirii au rămas
în memoria colectivă pentru rezultatul muncii
lor, pentru o invenție, o capodoperă, o decizie
înțeleaptă iar noi, astăzi, îi pomenim cu venera-
ție și recunoștință. Pentru cel care n-a avut șan-
sa iluminării (fotisis) în mod nemijlocit, munca
dusă până la sacrificiu este instrumentul cel mai
la îndemână prin care poate obține nemurirea.
Asocierea numelui său cu o descoperire, o cari-
eră încununată cu succes, o realizare deosebită
constituie garanția că generațiile viitoare își vor
aminti de faptul că el n-a trăit în zadar.
24
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
Glorificarea muncii și a spiritului fratern (si-
milară cu ascultarea din ortodoxie) constitu-
ie îndemnul fundamental la gradul de calfă.
Aspirantului i se cerea imperativ să nu-și iroseas-
că viața tânjind, în zadar, după idealuri himeri-
ce, ci să se angajeze cu toată ființa sa în munca
obișnuită, așa cum venea aceasta, la rând, în viața
de zi de zi. I se cerea, de asemenea, să caute să
înțeleagă planul divin și să se conformeze acestuia
încercând, cu slabele lui puteri omenești, să fie co-
participant conștient la Creația lui Dumnezeu și
să aibă puterea de a accepta orice sacrificiu pentru
lucrarea la care era chemat.
Cum spuneam, pe lângă activitatea curentă -
proiectarea și construirea edificiilor sacre - în ca-
drul acelor colegii, bresle sau corporații meșteșu-
gărești medievale, se derulau procesiuni inițiatice
tradiționale (ritualuri) menite să asigure compa-
nionului inclusiv acea mult râvnită realizare în
plan spiritual despre care maeștrii aminteau alu-
ziv, din când în când, pe timpul lucrărilor curen-
te. Fără să se spună explicit, prin aceste demersuri
consacrate se urmărea nu doar transmiterea unei
influențe spirituale ci, îndeosebi, parcurgerea de
către individ a unei perfecționări morale și spiri-
tuale și, împreună cu aceasta, a unei restabiliri cât
mai complete a statutului de om primordial. La
apogeu, aceasta echivala cu atingerea statutului
de homo universalis (chen-jen, omul veritabil din
taoism sau jivan muhti, omul eliberat din hindu-
ism) și avea drept corolar trăirea lăuntrică a ilu-
minării așa cum era aceasta sugerată prin ritual și
simbolistică. Ramana Maharishi a sintetizat acest
final de proces, pentru omul modern, folosind ur-
mătoarea formulare cu valoare de efigie: Cel care
îl vede pe Dumnezeu fără a vedea Sinele, nu vede
decât o imagine mentală. Cel care vede Sinele, îl
vede pe Dumnezeu. Cel care, anihilându-și complet
simțul egoului, vede Sinele, L-a găsit pe Dumnezeu
deoarece Sinele nu există separat de Dumnezeu.
Prin poziționarea sa intermediară între parcursul
uceniciei (katharsis - despătimirea, eradicarea
viciilor și cultivarea virtuților) și cel de măestriei
(desăvârșirea, teosis), întovărășirea întru lucra-
re are un rol precumpănitor în cadrul procesu-
lui inițiatic de parcurgere a labirintului mundan
(drumul sinuos, în plan orizontal, de la periferie
către centrul Ființei).
În plus, pe lângă elevarea spirituală și morală a
individului, prin întovărășirea întru lucrare se re-
alizează și construcția ființei colective - acea en-
titate complexă numită, uneori, egregor. În acest
sens, fiecare colectivitate dispune ...de un ordin
subtil constituit [.] din aporturile tuturor mem-
brilor săi trecuți sau prezenți, și care, [.] este cu
atât mai considerabilă și mai susceptibilă de a pro-
duce efecte cu atât mai intense cu cât colectivitatea
este mai veche și se compune dintr-un număr mai
mare de membri. Spre deosebire de cadrul profan
unde un egregor poate fi folosit pentru obținerea
de rezultate limitate și strict corporale (materia-
le), în cadrul organizațiilor inițiatice tradiționale
și regulare, membrii colectivității pot utiliza forța
subtilă la care au acces, inclusiv, în vederea reali-
zării spirituale ascendente sau descendente, după
caz. Pentru aceasta, ruga conștientă a fraților se
adresează direct entității colective astfel cum se
prezintă aceasta la un moment dat.
În prezent, puterea (energia) psihică a indi-
vidului și a grupului, deopotrivă, au fost puse
în evidență inclusiv de către cercetarea științifi-
că. Prin urmare, se știe acum cu certitudine, că
ființa umană dispune de o forță uriașă (factorul
psihologic) pe care însă, omul nu o poate stăpâni
Darie Dup
Stiva, pendul, axis mundi # 1 (2014), Cuhnia, Mogoșoaia
decât dacă devine pe deplin conștient de valoa-
rea acesteia și îi conferă, ca atare, o utilitate con-
cretă și o întrebuințare corespunzătoare. Energia
psihică poate fi benefică sau malefică, în funcție
de utilitatea atribuită, aceasta putând fi inclusiv
„stocată” într-un egregor. Sacerdoții antici au cu-
noscut această putere și au utilizat-o în edificarea
construcțiilor sociale trecute care, în succesiunea
lor cronologică, alcătuiesc ceea ce numim astăzi
istoria umanității. Pentru toate acestea la un loc,
o organizație inițiatică (depozitară așadar, a ceva
subtil de ordin supraindividual) nu trebuie privi-
tă ca fiind un simplu grup oarecare de indivizi, o
adunare inertă și incapabilă de a determina eve-
nimentele realității. Egregorul născut și întreținut
în cadrul unui asemena grup nu reprezintă doar
un instrument eficient și inefabil de comunicare
între oamenii, ci și o forță deosebit de puterni-
că capabilă să integreze cu eficacitate energia și
acțiunile oamenilor sau, dimpotrivă, să producă
divizare și dezordine dacă interesele o cer, căci,
un egregor poate genera nu doar iubire, ci și ură,
viață sau moarte, în egală măsură.
În toate cărțile sfinte se arată că ființa umană
este o fărâmă din Lumina cea mare. Dumnezeu
este în noi și în tot - se spune în Cartea Legii Sacre.
Pe de altă parte, prin simbolistica cercului rezul-
tat din împreunarea mâinilor (lanțul de unire) se
face trimitere la o entitate superioară obținută ca
urmare a asocierii fraților în spirit (gânduri, n.n,)
și-n simțiri (emoții, sentimente, n.n.). În aceste
condiții, unirea fraților întru Domnul prin alcă-
tuirea unui cerc ritualic înseamnă o concentrare
de energie divină adunată, astfel, la un moment
dat, din voință comună, pentru ca prin puterea
gândului și a sentimentelor, să se determine o in-
fluență asupra evoluției omului și societății. Legea
atracției universale ne învață acest sublim adevăr
și anume că putem determina evenimentele prin
forța intelectului și prin atitudinea noastră și, cu
atât mai mult, prin mentalurile reunite conștient
într-un egregor. Simbolurile sacre [.] ne conduc
spre esența a ceea ce înseamnă a fi om. Chiar și
în cultura contemporană occidentală, dominate de
raționalism, consumerism și inovație vizuală, sim-
bolurile împărtășite continuă să ne modeleze arhi-
tectura mentală și emoțională. Dorința de a arti-
cula interconexiunile universului și locul nostru în
interiorul său reprezintă o nevoie specific umană,
nevoie pe care o avem în comun cu strămoșii noștri
cei mai îndepărtați.
Deși perfectă (în sensul că nu-i lipsește nimic)
Creația divină nu este finită sub toate aspectele,
aceasta presupunând o continuă transformare și
intervenție în cadrul căreia omul poate deveni co-
partaș la înfăptuirea planului divin. Totul este o
continuă devenire. Aceasta vrea să spună Heraclit
când afirmă că nu suntem de două ori aceeași fiin-
ță, noi nu ne scăldăm de două ori în apa aceluiași
râu; în momentul când punem mâna pe un lucru,
el încetează deja a mai fi ceea ce era. Ca atare,
omul inițiat, conștient de Sine și de misiunea sa
va participa neîncetat la Opera divină, prin gân-
durile, sentimentele și acțiunile sale. Dumnezeu
a făcut grâul iar omul, continuând planul celest,
a produs, la rându-i, pâinea noastră cea de toa-
te zilele! Dumnezeu a modelat lagunele iar omul
a construit, în calitatea sa de coautor al Creației,
splendida Veneție și exemplele pot continua la in-
finit! Cu foarte mult timp în urmă, homo sapiens
a înțeles că se poate îndumnezei numai și numai
dacă are puterea de a se dărui pe deplin și de a se
sacrifică pe Sine întru desăvârșirea Creației divi-
ne. Non nobis Domine, non nobis, sed nomini Tuo
da gloriam! - spuneau Templierii pentru a-și jus-
tifica acțiunile lor în plan mundan.
Un egregor - ființă psihică colectivă, edifica-
tă în cadrul unui grup inițiatic autentic - trebuie
să fie întreținut printr-o practică ritmică și con-
știentă. Astfel atelierul respectiv capătă o aură
de sacralitate și o direcție de acțiune. Ritualurile
utilizate în prezent la gradul de calfă au o încărcă-
tură ezoterică semnificativă și, deopotrivă, o im-
portanță specială în ceea ce privește eficacitatea
întregului demers. Textele ritualice trăite la cald și
cu sinceritate de către frați pot contribui la conso-
lidarea unui egregor benefic în grupul lor inițiatic
chiar dacă îndemnul de glorificare a muncii vine,
cumva, în dezacord evident cu tendința omului
obișnuit de a căuta calea facilă, efortul minim
și, în general, sustragerea de la orice ar însemna
angajament pentru înfăptuirea unei opere. Omul
încearcă, în genere, să-l imite pe Artizanul divin
și într-o măsură oarecare chiar este coparticipant
involuntar la Marea operă. Tocmai de aceea, roa-
dele muncii inițiatului - conștient de natura sa
divină - sunt mult mai în acord cu planul și opera
Marelui Arhitect al Universului, în comparație cu
cele ale unui profan insensibil la sacru.
■
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
25
filosofie
Filosofie, psihologie și cultură
în orizontul „personalismului
energetic”
■ Acad. Alexandru Boboc
1Cu o participare impresionantă atât prin
amploarea și diversitatea comunicărilor,
. cât și prin aportul specialiștilor, cercetători
și cadre didactice, și a unui public larg (studenți și
cadre didactice din localitate) prima ediție a Sim-
pozionului Național „Constantin Rădulescu-Mo-
tru” a constituit cadrul adecvat, prielnic unei
dezbateri teoretico-metodologice privind opera
și viața marelui psiholog, filosof, om de cultură,
care, prin scrieri și publicații, prin înființarea de
reviste și asociații de cultură, a avut rolul princi-
pal în afirmarea modernității în cultura română
de la finele secolului al XIX-lea și prima jumătate
a secolului al XX-lea.
Gânditor cu formație enciclopedică, savant și
remarcabil dascăl și promotor al noului în învă-
țământ și educație, Constantin Rădulescu-Motru
(n. 2.02.1868 - m. 6.03.1957) rămâne una dintre
personalitățile de prim rang în istoria României
moderne. Continuând opera marilor noștri căr-
turari spre promovarea și afirmarea valorilor cul-
turii naționale, autorul Personalismului energetic
(scrierea care centrează întreaga gândire con-
structivă a lui Rădulescu-Motru) ajunge la o îm-
plinire teoretică ce prețuiește totodată faptul po-
zitiv și exigențele rațiunii, continuând îndemnul
criticismului kantian spre echilibru și armoniza-
re a domeniilor creației umane, cu scop de a da
un fundament dezvoltărilor teoretice și practicii
științifice, care să constituie în același timp calea
unei concepții activiste, finalizată într-o teorie a
vocației, „cu rol hotărâtor în cultura popoarelor”.
În acest sens pledează înseși scrierile sale, din-
tre care amintim: Problemele psihologiei (1898);
Rolul social al filosofiei (1899); Știință și energie
(1902); Cultura română și politicianismul (1904);
Darie Dup
Auriga
suflet și o politică (1924); Personalismul energetic
(1927); Elemente de metafizică, pe baza filosofi-
ei kantiene (1928); Vocația. Factor hotărâtor în
cultura popoarelor (1923); Elemente de psiholo-
gie (Lecțiuni pentru școlile secundare, 1935);
Românismul. Catehismul unei noi spiritualități
(1936); Psihologia poporului român (1937); Timp
și destin (1940); Etnicul românesc. Comunitate
de origine, limbă și destin (1942); Lecții de logică.
Logica genetică (1943); Rolul educativ al filosofiei
(1944); Morala personalismului energetic (1946);
Materialismul și personalismul în filosofie (1947);
I.P. Pavlov și problema metodei experimentale în
psihologie (1956).
2.	Conceput ca o primă manifestare în ca-
drul unui program mai larg, menit studierii și
valorificării operei lui Rădulescu-Motru și, tot-
odată, preluării și integrării în reconstrucția fi-
losofică modernă și în cercetarea științifică din
zilele noastre, simpozionul a prilejuit un efectiv
schimb de experiență în cercetarea operei teo-
retice și practice a ilustrului psiholog și om de
cultură, relevând contribuțiile sale în domenii
fundamentale ale creației teoretice și ale cerce-
tării, ale instrucției și educației.
Programul s-a desfășurat în trei zile (prima
fiind cea a sosirii participanților), debutând, în
a doua zi cu alocuțiunile de deschidere ale gaz-
delor și cu comunicările: Opera lui C. Rădulescu-
Motru, stadiul actual al cercetării și proiectul
cercetărilor viitoare (acad. Alexandru Surdu);
Psihologie și filosofie în opera lui Rădulescu-
Motru (acad. Alexandru Boboc).
În continuare a fost lansată ediția definitivă
a scrierii Personalismul energetic (sub îngrijirea
acad. Gheorghe Vlăduțescu și Eugeniu Nistor),
după care au urmat comunicări și discuții (mo-
derator acad. Alexandru Surdu).
Pentru relevarea problematicii și a demersu-
rilor de abordare menționăm titlurile: Structura
sistematică a personalismului energetic (acad.
Alexandru Surdu); Politicianismul la români
sau despre actualitatea gândirii lui C. Rădulescu-
Motru (Florea Lucaci); Ideea de sistem filosofic
în gândirea românească. Cu privire specială la C.
Rădulescu-Motru (Vasile Muscă); Manipularea
între convingerea logică și propagandă cultura-
lă la C. Rădulescu-Motru (Gheorghe Clitan);
Despre metafora conștiinței-oglindă (Mona
Mamulea); Mihail Eminescu, românul absolut
necunoscut (Ion Filipciuc); Despre moralitatea
poporului român în viziunea lui C.Rădulescu-
Motru (Claudiu Baciu); Construcții identitare
ale tinerilor în spațiul transilvănean (Ruxandra
Gherghinescu și Constantin Edmond Cracsner);
Psihologie și energie spirituală în „Peronalismul
energetic” (Mihai Popa); Profilurile psihologice
ale lui C. Rădulescu-Motru (Dragoș Popescu);
Premise metafizice ale psihologiei poporului ro-
mân (Ștefan-Dominic Georgescu); Este posibilă
o psihologie a poporului român? (Marius Dobre);
Conceptul de axiomă în ... Analitica transcenden-
tală (Marius Drăghici).
În jurul problemelor abordate în referate s-au
purtat largi dezbateri, în cadrul cărora s-a remar-
cat preocuparea pentru a înțelege fondul fiecărui
domeniu în care gânditorul a înscris contribu-
ții, cât și modul în care se poate releva, în studiu
comparat, valoarea acestor contribuții. De o mai
atentă abordare s-a bucurat problematica meto-
dologică, concret aici subliniindu-se necesita-
tea de a cerceta lucrările în funcție de contextul
istoric în care au fost gândite și publicate, căci
Rădulescu-Motru a fost un om activ publicistic
și politic, punând în prim plan interesul cultural.
Ziua a treia a fost dominată de interesul par-
ticipanților pentru psihologie (atât teoretică, cât
și aplicată) și totodată de interacțiunea cu pro-
blemele sociale. Raportarea acestora la viața lui
Rădulescu-Motru și epoca lui a prilejuit preci-
zări din partea acad. Alexandru Surdu, în multe
incursiuni în tradițiile gândirii românești și uni-
versale, precum și în sfera unor tendințe actuale
discutabile, ale cercetării și ale atitudinii în viața
culturală de la noi.
Comunicările (și discuțiile aproape după fi-
ecare comunicare) s-au referit la următoarele
teme: C. Rădulescu-Motru și W. Wundt despre
sinteza creatoare în viața psihică (acad. Alexandru
Boboc); Despre psihologia poporului român.
Dezbateri vechi și noi (Ioan Biriș); Sufletul româ-
nesc și metanoia universului (Mihai D. Vasile);
Metoda aferezei în schizanaliză (Oana Vasilescu);
Nedesăvârșire culturală și politicianism (Henrieta
Anișoara Șerban); Psihologia și studiul originii
operațiilor logice (Titus Lateș); Vocația individuală
și destinul comunitar. Elemente de etnopsihologie
în opera lui C. Rădulescu-Motru (Daniel Cojanu);
Conservatorismul ca element de susținere a româ-
nismului lui C. Rădulescu-Motru (Adrian Mircea
Dobre); Despre relația concept-cuvânt (Ovidiu
Grama); Natura, cultura și comportamentul uman
(Sergiu Bălan); Personalism, energetism, vocație
(Eugeniu Nistor); C. Rădulescu-Motru - promotor
al abordărilor sincronice în primul curs autohton
de psihologie (dr. Mihai Ardelean).
Această din urmă comunicare a prilejuit o lar-
gă dezbatere despre raporturile dintre psihologia
individuală și psihologia socială, pe baza lucrări-
lor lui W. Wundt și C. Rădulescu-Motru, preci-
zându-se în ce sens trebuie să înțelegem celebra
„Volkerpsychologie” pentru a evita căderea într-o
caracterologie generală negativă și tendențioasă a
„sufletului poporului”.
O largă dezbatere s-a axat pe acest „Curs de
psihologie”, în care autorul se dovedește în plină
actualitate (a vremii), ca informație și ca mod de
tratare. S-au făcut comparații cu psihologia lui
Wundt și s-a vorbit despre laboratorul de psi-
hologie experimentală de la Universitatea din
București, laborator întemeiat de Rădulescu-
Motru și continuat de urmași (îndeosebi prof.
Gh. Zapan), în perioada în care domina orien-
tarea pavlovistă, subliniindu-se și latura pozitivă
(Pavlov a fost totuși, un mare psiholog) și locul
psihologiei aplicate (industrială, pedagogică, psi-
hologia muncii), preluată și experimentată de
buni specialiști.
3.	În acest cadru s-a vorbit și de rolul profe-
sorului Mihai Ralea, care a predat psihologie în
spiritul vremii, ilustrând însă constructiv și nu-
anțat domenii ca estetica, antropologia, filosofia
culturii. Cu referiri la viața și soarta marelui om
de cultură după 1944 (din documente și relatări
21
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
ale unor personalități din epocă) s-a convenit să
dăm publicității integral Cuvântul acad. Mihai
Ralea la înmormântarea lui C. Rădulescu-Motru
la 8 martie 1957 (publicat în „Contemporanul” nr.
10 (544), vineri 8 martie 1957, p. 7):
„C. Rădulescu-Motru
A plecat dintre noi, la o vârstă înaintată, pro-
fesorul nostru, al generației mele, C. Rădulescu-
Motru. Se apropia de al nouălea deceniu, conști-
ent, nealterat de povara anilor, cititor asiduu și
plin de curiozitate pentru ultimele achiziții ale
științei. Aceasta a fost, poate, însușirea lui primor-
dială: gustul pentru noutate, contactul permanent
cu cele mai recente producții ale spiritului uman.
În lunga sa carieră de profesor și publicist, el a
deschis o largă comprehensiune pentru curentele
noi ale psihologiei și filosofiei, a manifestat o largă
înțelegere pentru inedit, ținându-și la curent pînă
la urmă elevii și cititorii săi cu un spirit mereu
modern. Rădulescu-Motru s-a așezat de partea
descoperirilor proaspete pe care și le-a însușit și
pe care le-a difuzat. La cursurile sale, studenții nu
puteau ignora nimic din ceea ce se produsese fe-
cund și interesant în câmpul disciplinei pe care
o reprezenta. Spiritul său era nobil și în perpetuă
frământare. Astfel, el a fost printre primii care,
încă de acum 30-40 de ani, au făcut cunoscute în
țara noastră descoperirile geniale ale lui Pavlov.
Acum, în ultimii ani, el a publicat în „Revista de
Psihologie” un articol plin de înțelegere închinat
învățăturii pavloviene. Până la adânci bătrânețe,
n-a încetat să cugete și să-și pună probleme, să se
adapteze spiritual, pe cât îi permitea vârsta, ten-
dințelor epocii contemporane. Celor care îl mai
vizitau în ultimii ani le-a împărtășit adesea adân-
cirea textelor din Hegel, prin care năzuise să ajun-
gă la Karl Marx.
L-am văzut alaltăieri: intrase aproape în ago-
nie. Printre ultimele cuvinte, pe care mi le-a spus
și mie și lui Tudor Vianu au fost acestea: „Să spu-
neți că n-am fost niciodată spiritualist. Am fost
un scientist, și prin urmare un materialist”.
Aceasta dovedește substanța intelectuală a
omului care aproape intrat în comă, în vecinăta-
tea morții, putea fi încă preocupat de probleme
exclusiv filosofice. Deși în fața morții, se frământa
încă de sensul care trebuia să-i lămurească atitu-
dinea lui în concepția de viață.
C.	Rădulescu-Motru a trăit prin și pentru inte-
lectualitate. Nu l-am auzit în ultimii ani, deși sărac
și slăbit de bătrânețe, plângându-se de insuficien-
țele sale biologice. Conversația cu el era orientată
și întreținută numai de problemele de conștiință
și rațiune care se pun adevăraților cărturari.
O a doua caracteristică a fostului nostru profe-
sor a fost marea lui omenie și bunătate.
A ajutat material și moral pe oricine i-a bătut
la ușă.
A figurat ca martor binevoitor în procesele in-
tentate comuniștilor, a scris prefețe și recoman-
dări ale tipăriturilor acestora. Studenții săraci,
fără excepție, au primit de la acest om modest și
patern totdeauna ajutorul său direct, interven-
ția sa la autorități, sfaturile și îndemnurile sale.
Și-a donat biblioteca sa, strânsă cu grijă și nevoi,
Seminarului de psihologie.
Labilitatea lui sufletească l-a făcut, desigur, să
îmbrățișeze adesea în sistemul său filosofic pozi-
ții eclectice sau idealiste. Filosofia sa într-o anu-
mită măsură e legată de individualismul kantian.
Multe din argumentațiile sale apar azi confuze ori
dezorientate. Trebuie desprinse însă două aspecte
pozitive ale operei sale. În primul rând, preocupa-
rea tipologică a personalității pe care, în ultimul
Darie Dup	Exod
timp, el o asimila „stereotipului dinamic” pavlovi-
an și preocupărilor de stabilire a diferitelor tipuri
ale activității nervoase superioare fundamentate
de marele fiziolog rus.
Fără îndoială însă că speculațiile sale din pe-
rioada de tinerețe asupra „vocației”, asupra „per-
sonalismului”, considerat după Ostwald ca „ener-
getic”, o serie de considerente psihologico-etice,
puteau chiar, fără voia lui, să devieze în naționa-
lism și șovinism.
Când se va scrie asupra valorii activității lui
științifice, se vor putea preciza abaterile lui ideo-
logice și filosofice.
C.	Rădulescu-Motru rămâne însă primul iniți-
ator al „psihologiei experimentale”, al primului la-
borator de cercetări științifice în domeniul psiho-
logiei în țara noastră. Manualul său de Psihologie,
plin uneori de ezitări și abateri idealiste, e orientat
în linii largi pe o bază științifică. A fost, până la
urmă, cum îi plăcea să sublinieze, un scientist, un
admirator al disciplinelor exacte.
După 1944, bătrân și obosit el n-a mai putut da
un ajutor substanțial tendințelor noastre de con-
struire a socialismului. Dar nici nu se poate spune
că a fost un „rezervat”, în nici un caz ostil, absurd
ori neînțelegător. Apreciind toate acestea, regimul
nostru i-a oferit o îndulcire a mizeriilor trupului,
legate de vârsta sa înaintată, oferindu-i o pensie
de merit personal. „Institutul de Psihologie” 1-a
avut printre colaboratorii săi, ascultându-i adese-
ori părerile.
Coboară astfel în neființă un exemplar original
al intelectualilor de tip vechi, care în epoca ulti-
milor ani s-a comportat loial, deschis la transfor-
mări și doritor de a ajuta opera cea mare care se
înfiripă sub ochii noștri, cu ce mai putea el să dea.
Noi, foștii săi elevi, îi vom păstra o demnă și
înduioșată amintire.”
Interesant că, în raport cu unele aprecieri
din Necrolog, comunicatul Agerpres (apărut în
„Scânteia”, 9 martie 1957, p. 3) este mai nuanțat,
mai obiectiv.
„Prof. C. Rădulescu-Motru
La 6 martie a. c. a încetat din viată C.
Rădulescu-Motru; fost profesor de psihologie al
Universității din București, fost membru și preșe-
dinte al Academiei Române și una din personali-
tățile culturale de seamă ale țarii noastre.
C.	Rădulescu-Motru s-a născut la 2 februarie
1868 în comuna Butoiești, din județul Mehedinți.
Tatăl său, Radu Popescu ,a fost secretarul primului
profesor de filosofie în școlile românești, cunos-
cutul cărturar Eufrosin Poteca. Bunicul său după
tată era originar din Cărbunești (Gorj) și ca tânăr
a făcut parte din oastea lui Tudor Vladimirescu,
pe care l-a însoțit în marșul său spre București.
C.	Rădulescu a făcut clasele primare în satul
natal. Liceul îl urmează la Craiova și universitatea
la București, obținând licența în filosofie și licența
în drept. În 1889 își continuă studiile la Paris, iar
în 1890 pleacă în Germania, la Leipzig, unde stu-
diază trei ani în Institutul de psihologie al lui W.
Wundt, obținând doctoratul în 1893.
Întorcându-se în țară, este numit bibliotecar
la Biblioteca Universității, post în care funcțio-
nează până în 1898. În această perioadă începe
și activitatea sa științifică și filosofică, publicând
„Problemele psihologiei”, „Rolul social al filosofi-
ei”. În 1897 C. Rădulescu-Motru este numit con-
ferențiar de istoria filosofiei antice și de estetică la
Facultatea de litere din București și astfel începe
activitatea sa didactică, care a durat aproape o ju-
mătate de secol.
Ca profesor de psihologie C. Rădulescu-Motru
întemeiază primul laborator de psihologie din
țara noastră, îndrumând cercetările pe calea unei
psihologii experimentale. El este autorul a nu-
meroase lucrări de psihologie, de filosofie și lo-
gică, întemeietorul Noii Reviste Române, care a
apărut timp de câteva decenii și al „studiilor fi-
losofice”, transformată apoi în Revista de filozofie.
C. Rădulescu-Motru a întemeiat în 1910
Societatea de Studii Filosofice devenită mai târziu
Societatea Română de Filosofie.
În ultimul deceniu C. Rădulescu-Motru a înce-
put să prețuiască metoda reflexelor condiționate,
învățătura lui I. P. Pavlov, pe care o considera o
metodă valoroasă pentru construirea unei psi-
hologii științifice. Ultimul său articol, publicat în
Revista de psihologie (1956) tratează despre învă-
țătura pavlovistă ca singură metodă științifică a
cercetării psihologice.
Cu C. Rădulescu-Motru dispare unul din cola-
boratorii de seamă ai Institutului de psihologie al
Academiei R.P. Române, pasionat om de știință,
care și-a pus toată erudiția în slujba dezvoltării
științei psihologice în România.
Ceremonia funebră va avea loc la Cimitirul
Bellu, vineri 8 martie la orele 16.
(Agerpres)
4.	După toate acestea, cititorul poate să judece
și să aprecieze, ceea ce se spunea atunci și ceea
ce se încearcă și se intenționează astăzi, urmând
nu numai exigențele timpului nostru, ci și măr-
turisirile (cu profil de testament, cumva) marelui
om de cultură, care nu s-a resemnat sub vitregia
vremurilor, păstrându-și speranța într-un viitor
pe care l-a gândit mereu sub semnul valorilor și
al vocației. „Peste 50 de ani, nu mai târziu - nota
Rădulescu-Motru la 3 februarie 1946 - cele pu-
blicate sau crezute de mine și de oamenii din tim-
pul meu vor deștepta din nou interesul publicului
românesc... Și atunci, când publicul românesc va
respira din nou, într-o dimineață senină, va ră-
sări în el dorința de a continua acele începute de
noi și mă va citi cu aceeași bunăvoință cu care am
fost citit în cursul vieții mele, timp de 40 de ani.
Atunci vocația mea pe pământ va fi îndeplinită”.
Orice comentariu ar fi aici de prisos!
■
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
27
efectul de seară
Obsesiv 20 DEN (13)
■ Robert Diculescu
Darie Dup	Urechi (2004-2009)
Ne-au cazat într-un oraș aproape pustiu.
Unul aflat în curs de părăsire. Toate se
părăsesc pînă la urmă. Ce rămîne nu
rămîne, așa cum ar vrea ei să rămână, o formă
clară, o culoare, savoarea unică, chix, chixuri,
nimicuri la un loc strânse, pentru ca în cele din
urmă să fie aruncate. Incendiu în aer, iată, chiar
la ieșirea din cămin, de acolo începe vîlvătaia și
ține până la calea ferată. Pe pod ar fi o scăpare.
Una înșelătoare. Ca toate celelalte. Mi-a spus în-
tr-o seară pe palierul de la etajul unu, că uneori
și-ar amputa toate organele și ar inventa altele,
unele mai apte pentru ce i se întîmplă. De unde
foamea asta? De unde organe noi? Poți fi ultimul
pe lista de așteptare și nu o să-ți spună niciodată
asta. Se mai întâmplă. Se întâmplă din ce în ce
mai des. Nu are ce să se mai schimbe.
Nu mai pot fi nemulțumiți. Nici mâine. Vor
amâna de fiecare dată, orice tip de nemulțumi-
re, și vor mulțumi pentru nemulțumirile atât de
bine legate, înșirate, primite, pentru cele venite
în cascadă, ori în stil picătura-cehească. Să mer-
gem! Jon, ne așteaptă marile cumpărături ale zi-
lei, toate pentru foamea nopții. Pungile goale și
rucsacul negru de umplut până la refuz. Arșița.
Arșița nesfârșită dată de tavanul căzut peste
piepturile fierte de pui în somn. Sabotorii se
nasc zilnic și mor rar. Din ce în ce mai rar. Noi,
suntem prietenii mai mici, ai unui fel de sfîrșit
amânat. ”Să fiu un cocoș. Să-mi las sperma pe
trotuar strălucind!” Sălbaticii au ritmuri apar-
te, sălbaticii nu merg cu mijloace de transport.
Traseele se scurtează. Reușim pe porțiuni mi-
nuscule. Depășim șobolanul urmăritor. Începem
să-l urmărim noi pe el.
Reproduc împreună și separat, evenimente
ale trecutului și sunt reproduși în serie, de eve-
nimente ale prezentului-trecut. În Kolin a simțit
cel mai mult Praga. În Kuthna Hora a simțit pe
deplin Kuthna Hora. Faptul că nu a reușit să o vi-
zitez pe îndelete, a fost ca o vizită în cele mai mici
amănunte, o vizită de la distanță îi pare mult mai
completă. Stai la intrarea în oraș, aruncat pe una
din băncile unei benzinării Mall, sedat de soa-
rele amiezii de iulie și deja parcă străbați domol
orașul stradă cu stradă, ești ghidat de un spirit al
locului, cartier după cartier, parcă și pe oamenii
locului îi cunoști, dar nu îți mai dai seama de
unde și nici nu vrei să-ți mai amintești.
Se părăsesc locuințe, în timp ce încă mai par lo-
cuite, se părăsesc unii pe alții, și unii încă mai vor
să cumpere din magazine, să ia în coș și să care,
ceea ce nu mai pot găsi, ceea ce nu mai poate fi dus
dintr-o parte în alta, artefacte, să se înlocuiască
măcar în parte cu implanturi de succes.
Multilumi foșgăind în cât mai puține alte lumi,
diferite, în mod ineficient.”- Pocnește din deget.
Oprește lumea! Plouă și mai tare.”
Ineficienții ar trebui condamnați. Neîntârziat.
Secvențele funcționale, nefuncționale, o îmbina-
re reușită, legate-relegate. Stațiile de autobuz sunt
prea îndepărtate unele de altele și berăriile. Nu mai
ajung în ele oricît de repede și-ar dori să ajungă.
Și-ar cumpăra amintirile, dar nimeni nu le-a
mai păstrat. Ar cumpăra tot, orice, tot ce nu le fo-
losește pentru a spune și a repeta că le-a folosit.
Ei nu au fost atenți atunci cînd trebuia. Nu a fost
să fie. Să fie concentrați la stocarea în siguranță a
secvențelor importante. Nu au observat cum trep-
tat li se șterg secvențe după secvențe, blankuri vi
împing la blankuri moarte, convoaie-blank caută
pe sub străzi ieșirile. Blainduri vorbitoare dau de
cele tăcute și încep să se lupte pentru supremația
nimănui.
Pătrund sub carcasa celorlați prin efracție,
continuă un viol de prea multe luni, anii ca nori
lungi pe șesuri trec, nu știe cum li se fură aceste
secvențe de legătură. Nu vor să afle cum. Nu-i mai
interesează, și oricum, nu le-ar mai folosi la nimic
tot ce ar afla. Crimele vor avea autori necunoscuți.
Secvențele-legăturii nelegate. Rămân așa pentru
totdeauna.
Calup după calup, stive întrepătrunse, fișiere,
scrisuri criptate și decriptate concomitent, aminti-
re după amintire, aflate într-o luptă pentru întîie-
tate, spune ceva despre, despre cine nu mai vine și
îl tot aștepți, spune ce nu vrea să mai spună, tace.
Să mergem, pe strada asta, în sus și apoi în jos.
Să mergem! Să hoinărim în ultimele ceasuri date.
Aleargă!
Acum este prea tîrziu să le mai recupereze așa
cum le-au trăit. Doar cu ajutorul unor înlocui-
tori distribuiți pe sub mână, poate, cu ajutorul
industriei-second, feicuri jalnice, bune în lipsă
de altceva, adăugate altor lipsuri.” Fete frumoa-
se și tinere alergând sus, pe treptele bibliotecii,
în fustele lor scurte”.
Mai târziu pot inventa ceea ce li s-a întâmplat
și să se mulțumească cu ce primesc, prin procese
dubioase, contrafăcute, în lipsă de altceva, pot adă-
uga alte amintiri. Oamenii sunt o parte prea mică
dintr-o altă lume care a înlocuit-o pe aceasta.
O lume în curs de scădere, cu variabili emoți-
onali, cu destabilizații voioși, nu vorbesc limba
lor, între permanenții distruși și el numai hiatu-
suri. Nu prea mai înțelege ce a rămas din variabili.
Permanenții au accese de tuse, imprecații, nu-mi
urla în singura ureche rămasă, căderi și transfor-
mări de nerecunoscut. Înjurul ăsta ne intră tot mai
înăuntru. Intră și rupe.
Nimeni nu se mai deosebește de nimeni.
Reproduc identic efectele distrugătoare, le înmul-
țesc conștiincios, sunt puși pe treabă și le diversifi-
că, ca pe niște boli fără antidot.
Pe parcurs, cu toate orașele se întâmplă la fel,
repede este de fiecare dată și mai repede ca cel an-
terior.Vor rămâne în locul lor niște ortaci dubioși,
adăpostiți printre dughene, cartoane, dopuri, bri-
ghete folosite, malluri goale, expulzații, perifericii,
ultimii supraviețuitori loviți de noi nebunii. Poate
și ceva amfibieni cu energia refăcută de pe urma
dezastrului. Trăiesc în preistoricul viitor. Niște
pierduți prin tot felul de benzinării ilegale, cu un
combustibil furat prin conducte improvizate, vân-
zând la preț triplat hrana motoarelor, pe post de
alimente. Și un erou, ultimul erou, aflat în căutarea
unui câine al unui prieten, câinele inițiatic mort,
rătăcit demult prin catacombele resturilor urbane.
Intreprinde ahtiat o căutare inutilă.
Atunci vor recita: - Nu veni în sud. Ciuma ro-
șie a învins. Nu veni în sud. Merg caserole la cheie.
Curg tone pe bandă. La abatoare a sosit un cal nou.
Nu veni în sud, nu e Ieud, nu e Mizil, e doar pistil.
Totul le va aduce aminte de ce nu a fost pe post
de înlocuitor. Prea târziu pentru un implant rezis-
tent pentru prezentul-în-gol.
Au ajuns în homepârnăing călduros. Un loc
friguros care pare pentru moment unul încălzit.
Senzațiile li s-au inversat și amalgamat, au căpătat
simțuri extra și minus alte simțuri, în același timp,
un plus-minus corelat dureros. Închiriat pe termen
lung. Un loc amfibian. Un loc al nimănui locuit de
toți nimenii.
Tu, pe ăștia îi mai poți numi oameni? Nu mă-
nîncă și nu mai pot respira. Sunt năuciți.Te mai pot
vorbi pe la spate sau te mai pot asculta în vreun fel?
În niciun fel. În toate felurile.
Tu, nu îți dai seama, dacă vei mai fi omologat?
Oficial? Aici sau în altă parte. Suntem mai mult
guruguru-kanguru. Jumătate om și jumătate un
animal necunoscut. Sevastos? Jon?
Mai mult animal decît om, mai mult pe jos decît
călare, mai mult fiară pentru om. Îndeplinirea ne-
cesară a criteriilor și a cerințelor. Cât reziști cînd
reziști? Mănînci cabluri în loc de mîncare. Dacă
este nevoie. Este. Altfel nu mai adaugau întrebarea
în chestionar. Care întrebare? De unde un răspuns?
Un chestionar nu este decît un jalnic chestionar.
Tu? Eu? Kanguru de noapte.
Pe cine interesează omologarea lor? Nu vreau să
știu. Ei vor. Pe ei? Pe noi? Pe tine? Poate dezbrăca-
rea noastră de haine i-ar putea interesa mai mult
decît crezi. Cine sunt oamenii din orașul acesta?
Dar noi?
■
21
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
o dată pe lună
Noua “aristocrație”..
■ Mircea Pora
Despre vechea noastră aristocrație, cu
plusurile și minusurile ei, cu modul de
formare, cu rolul jucat în edificarea cul-
turii române, ante realist-socialiste, au scris cu
erudiție Nicolae Iorga, George Călinescu, Eugen
Lovinescu, Neagu Djuvara. Prin comparație cu
cei amintiți mai sus, singura mea contribuție la
problema în cauză ar fi tăcerea. Pot, în schimb,
să spun câte ceva despre „noua aristocrație”, par-
te componentă a societății noastre și multilateral
dezvoltate și feudale și occidentale și orientale.
„Noua aristocrație” de sorginte prioritar munci-
torească intră în istoria românilor odată cu anul
1945. E formată, inițial, din personaje cu fălci
puternice, cu 200 de cuvinte în vocabular, ce
spuneau „șac” în loc de „șah”, cu fizionomii gro-
siere, păr pe frunțile înguste, eșaloane întregi de
„tovarăși” având de executat ordine venite de la
Moscova. Cuvântul „axă”, de bază, era „lichidare”.
A vechilor rânduieli provenind firesc din evoluția
istorică, a personalităților ce până atunci ne mar-
caseră destinul, a unui întreg mod de viețuire ce
făgăduia evoluții dintre cele mai optimiste. Jos cu
proprietățile private, cu inițiativele particulare,
jos cu libera manifestare a inteligenței, totul să
treacă „la comun”, bineînțeles, sub multiple supra-
vegheri. Inițial această categorie de „reformatori”
s-a mulțumit cu avantajele strict materiale ale pu-
terii. Cartiere preferențiale de locuințe, evident
păzite, „al Primăverii”, spre exemplu, viață ferită
de ochii mulțimii, magazine, școli speciale, „Zoia
Komsomodemianskaia, tot, spre exemplu, voiaje
în străinătate, case de odihnă rezervate prin țară.
Ca printr-un fel de fortărețe erau separați de po-
porul din ale cărui straturi inferioare proveneau.
Dar, iată, că puterea strict materială nu le ajunge.
Pentru a fi cu adevărat boieri, aristocrați, câtă in-
vidie, de fond, pentru aceștia, mai trebuia ceva...
afirmarea, trăirea prin cultură, neapărat prin cul-
tură. Zis și făcut, bătând cu „pumnii” și „picioare-
le” în cea mai distinsă ușă se va deschide și aceas-
ta. Că rezultatul demersului va fi ceva de toată
rușinea, că tupeului i se va face monument, chiar
că nu mai conta. Astfel, pentru începuturi, ne tre-
zim cu fiica mai mare a tovarășului Dej, Lica, pe
numele ei, în postură de actriță de cinema. Singu-
rul lucru care o recomanda pentru această carieră
era funcția de tiran al României, supravegheat de
ruși, al tatălui ei. Cu mofturi, cu ifose a la Elisa-
beth Taylor, va juca în „capodopera” Lupeni '29.
Parteneri de platou, nume mari ale scenei româ-
nești, George Calboreanu, Ștefan Ciubotărașu,
Colea Răutu, Emanoil Petruț. De nenumărate ori
s-au înfuninginat și prin scalde în butoaie cu ape
speciale s-au desfuninginat, actorii pomeniți mai
sus, în funcție de toanele total „netalentatei” de
a veni sau nu pe platourile de filmare. Ceva mai
târziu în „Epoca de Aur”, tot în branșa actoriei,
se va produce și soția unui alt „aristocrat” de tip
nou, Violeta Andrei. Soțul „divei” era o trompetă
a lui Ceaușescu, ministrul de externe, Ștefan An-
drei, în ultimi-i ani de viață nu prea știu pentru ce
chemat pe la televiziuni. Mergând cu rememoră-
rile mai departe dăm peste evenimentul pe care
l-aș numi „Marea Lovitură” sau „Suprema Obrăz-
nicie”. Elena Ceaușescu, semianalfabetă, oficial,
după spusele învățătorului ei, pe partea studii, cu
doar două clase primare absolvite, intră ca mem-
bru plin, pe chestiuni de biochimie, în Academia
Română. Alături, ca rang, de Liviu Rebreanu,
George Călinescu, Tudor Vianu, post-mortem,
Mihai Eminescu, Horia Hulubei etc. Poporul ro-
mân, tălâmb și resemnat, preocupat de frig, cozi,
nu avem aia, nu avem ailaltă, a înghițit, scuzați,
rahatul și punct și mai departe.
După 1989, puii dragi ai „aristocrației sălbati-
ce, Dej” și ai „aristorației de mâna a doua, valoric
vorbind, Ceaușescu”, au dus tradiția imposturilor
culturale mai departe. La bani și vile au ajuns, le-
gile le-a aruncat în buruieni, instituțiile statului,
vopsite democratic, le-au acaparat dar instinctul
le spunea că trebuie să se facă și oameni de cul-
tură. Deci iama în doctorate, scrieri de cărți, ope-
rațiuni de plagiere. Toți netoții, vorba lui Bădița
Mihaiu din Scrisoarea a III-a, „astă plebe, ăst
gunoi”, au ajuns să fie doctori, să comită cărți, să
facă performanță cu... inteligența. Bineînțeles, sub
privirile indiferente, pierdute în zare ale nației. De
fapt, în acești 30 de ani (cu venire de mai departe)
s-a intrat cu bocancii peste tot, s-a realizat infec-
tarea a aproape oricărui domeniu de activitate.
Plouă cu poeți, prozatori, atoateștiutori, până și
nea Ion din Coarnele Caprei, își freacă mâinile
să scrie ceva, memoriile, eventual o poezia sau,
poate, nu, căci dacă chiar înțelege vremurile ce le
trăiește se va duce în grădină și mâhnit, sub un
prun, se va pune să se culce.
P.S. Sunt așteptați și interlopii să intre în cultu-
ră. Dacă există vreun clan Bulău, Budău, de ce să
nu aflăm că șeful grupării Vasile, la restaurantul
„Șnițelul și Euroii”, cu invitați din „lumea bună”,
deci „unul și unul”, și-a sărbătorit obținerea ti-
tlului de doctor. Doctor în ce?... Asta s-o spună
poporelul în mijlocul căruia astfel de evenimente
n-ar fi exclus să se petreacă...
■
meridian
■ Bruno Rombi
Poetul sard, devenit ligur prin adopțiune, este destul de cu-
noscut publicului românesc întrucât a publicat cinci volume
de versuri și proză, a colaborat la mai multe reviste româ-
nești și a fost prezent la câteva ediții ale Festivalului „Lucian
Blaga”, autor din versurile căruia a tradus și căruia i-a dedicat
trei studii cuprinse într-un volum de critică literară intitulat
Saggi di letteratura italiana e straniera, (apărut în 2007), unde
punea accentul pe legăturile poeziei blagine cu divinitatea și
alte două studii în care se compară opera lui Blaga cu cele ale
lui Salvatore Quasimodo și Eugenio Montale.
Timpul
Timpul are culoarea nopții
pe oglinda de mare
răsfrânge
în solzi colorați de sticlă
tremurători
racursiul fără sfârșit
al unei coline adormite.
Beți
Ne spălăm adesea mâinile
cu vin
să ne acoperim petele
de sângele
vărsat
rănind un prieten.
Plini de tăria alcoolului
amintim numai
intenționat
că poate am băut prea mult.
O pană
În seara asta vântul mi-a adus
o pană de la o pasăre deosebită
ciudată diafană.
Dacă o las în aer liniștit
fixând bolta cerească
ascunsă-n aer
dispare ca în vis.
Ultima parte
Lăsați ca ultima parte
a drumului meu
să fie străbătută pe vârful picioarelor
într-o urcare solitară
cu soarele în față, să ardă
ultimele dorințe.
Să urce pe culmea cea dură
țintind către vârf
și cu numărătoarea pașilor să numere
greșeli, păcate și nerealizări.
Și să respire mai adânc
deschizând plămânii larg
așa încât să fie numai aer
și să dispară în neant
la prima suflare de vânt neașteptată.
Ținta neștiută
Ancorat de surprizele neașteptate
pe care le cunosc așa de bine,
nu am surprins vreo noutate
pe buzele celor ce sunt pe stradă
deschise-ntr-un salut obișnuit.
Însă în cearcănele sale negre
care mă țintuiau sever
încă mai revedeam pașii zadarnici
pe care îi făcusem
când alergând, când lunecând.
Iar la răscruce, unde odată m-am pierdut,
am mai continuat să caut
fuga într-o întoarcere absurdă.
Și iarăși am greșit ținta
rămasă mie neștiută.
În românește de Ștefan Damian
■
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
teatru
Un brand al Clujului:
Interferențe
■ Adrian Țion
Desfășurat sub semnul tematic Odiseea stră-
inului, Festivalul Internațional de Teatru
„Interferențe”, găzduit de Teatrul Maghiar
de Stat din Cluj-Napoca între 24 noiembrie și 4 de-
cembrie 2016, a reunit un număr impresionant de
spectacole bune și foarte bune. Trebuie remarcat că
bogăția, varietatea și valoarea acestor manifestări
artistice cresc de la o ediție la alta și se exprimă prin
interesul vădit al clujenilor de a fi prezenți în sala
de spectacol, la dialogurile cu creatorii spectaco-
lelor, la lansări de carte de profil sau la vernisarea
unor expoziții. Ediția din acest an, a cincea, a invi-
tat la Cluj 20 de companii teatrale din 14 țări și a
atins performanțe râvnite de orice organizatori de
festivaluri. Greu de spicuit din mulțimea de spec-
tacole pe cele mai reprezentaive competițional-va-
loric, acum, după ce lanul foșnitor a fost absorbit și
în locul lui a rămas miriștea impresiilor. Îmi invit
subiectivitatea să discearnă și să se exprime.
Fără îndoială, cel mai controversat și provoca-
tor spectacol a fost Electra, în regia ucraineanului
Andriy Zholdak, prezentat de Teatrul Național din
Macedonia. Un produs teatral polimorf, puter-
nic personalizat, de aproape 4 ore, care a împăr-
țit publicul în adulatori și contestatari. O poetică
adusă la zi a teatrului furiei și al violenței, cu ră-
dăcini în Antonin Artaud și în experimentalismul
de tip extremist, fără limite. O creație vulcanică a
unui “suprarealist neîmblânzit”, după cum îl nu-
mește George Banu pe nonconformistul regizor.
În comparație cu limbajul violent, revărsat vijelios
peste sală de Zholdak, Omul cel bun din Seciuan în
regia lui Andrei Șerban (Teatrul Bulandra) a fost
un liniștit și agreabil popas în China brechtiană,
animată de ambițiile mărunte ale unor protago-
niști, pe cât de simpatici, pe atât de competitivi.
Neliniștile lui Șerban au intrat într-un prestigios
con de umbră pentru a face loc jocului grațios de
marionete pitorești, siluete fragile mânuite cu abi-
litate și farmec de profesionist. O feerică fantezie
după Urmuz a imaginat Helmut Sturmer cu trupa
Teatrului German din Timișoara în Fuchsiada, un
„poem eroico-erotic și muzical” conceput cu com-
plicitatea lui Silviu Purcărete. Revărsare de ritmuri
și imagini halucinante, aventura lui Theodor Fuchs
(Rareș Hontzu) în lumea artelor e o fascinantă suc-
cesiune de scene vivante, pline de culoare, susținu-
te la cote înalte de numeroasa participare a actori-
lor timișoreni.
În topul preferințelor mele subiective se înscriu
spectacolele realizate după textele clasice deja ale
lui Ionesco și Beckett. Parabola Rinocerilor, pusă în
scenă la Teatrul Național din Luxemburg de Frank
Hoffmann, a izbucnit intempestiv în mijlocul să-
lii ca ceartă între doi spectatori: Berenger și Jean,
eroii piesei ionesciene. După „apariția” primului
rinocer, din alte părți ale sălii apar celelalte perso-
naje care iau atitudine și comentează evenimentul.
Printre ele, desigur, și Logicianul cu raționamentul
lui imbatabil, rizibil, prelungit până la parodierea
silogismului. Început șocant, în forță. Din moment
ce “rinocerii” se strecoară printre spectatori, cineva
spunea că toată piesa era bine să se joace în sală.
După mutarea pe scenă, forța dobândită inițial se
diluează. Tensiunea metamorfozelor în loc să cu-
Rinocerii
noască un parcurs ascendent se subțiază, iar finalul
e de-a dreptul anemic. Acel Nu capitulez! spus de
Berenger de după o plasă de sârmă care sugerea-
ză separarea de isteria rinocerilor nu are impactul
emoțional dorit. Berenger, afin autorului, de fapt
un subtil alter-ego în haine de comediant, nu con-
cepe să abdice de la statutul de om pentru a se in-
tegra în turma bezmetică a majorității, stăpânită de
sinistre maladii ideologice sau de altă natură. Nu se
lasă dominat de o majoritate care-i strivește perso-
nalitatea. Wolfram Koch în Berenger ajunge să fie
simpatic din primele secvențe. Alcoolic dugliș, de-
lăsat, e criticat sever de Jean, are tăria morală de a
nu-l urma, de a nu ceda isteriei colective și rămâne
Om. Jean în interpretarea lui Samuel Finzi e impe-
tuos și intransigent cu prietenul său. E furios pen-
tru că prietenul său întârzie și vine în stare de ebri-
etate. Apelează la rațiune, la tradiție, dar curând
ideile lui se schimbă. Aduce și contraargumente la
opiniile umaniste ale lui Berenger, vrea să fie cool și
să meargă înainte cu moda timpului. Instinctul de
turmă primează. „Trebuie să urmăm spiritul epo-
cii”, spune la un moment dat Botard, lovit și el de
rinocerită. Trecând de partea adversă, Jean spune
că „Umanismul a murit, cei care îl urmează sunt
doar sentimentali învechiți”. Prin insinuarea că ri-
nocerii reali sau imaginari sunt printre noi, specta-
colul luxemburghez are un impact puternic asupra
sălii, trezind conștiințe.
Actul beckettian Sfârșit de partidă a reamintit o
calitate binecunoscută a artei practicate de Tompa
Gabor de-a lungul anilor în cariera sa regizorală:
aceea de excelent interpret al teatrului absurdului.
Tompa vine cu experiență și cu rezultate remar-
cabile în domeniu. Așa că spectacolul montat la
Teatrul Național Târgu-Mureș vine ca o confirma-
re prestigioasă a renumelui său pe deplin meritat.
Interpreții, grupați în două cupluri de înstrăinați și
marginalizați anemici (după cum întâlnim în alte
piese beckettiene), sunt Biro Jozsef, distribuit în
rolul lui Hamm - bătrânul orb țintuit în scaunul
lui cu rotile - și Bartha Laszlo în Clov, servitorul
lui, pe de o parte și Biluska Annamaria alături de
Marka Lajos, pe de altă parte, adică Nell și Nagg,
corpuri fără picioare înghesuite într-un fel de tom-
beroane fastuoase. Nici tomberoanele, nici scaunul
cu rotile, nici pereții placați până sus cu panouri
gri-sidefii nu dau impresia de sordid, nu trimit spre
o încăpere oarecare, tomberoane banale sau scaun
cu rotile comun. Decorul e scos voluntar din su-
gestia cotidianului și se înscrie în simbolul concep-
tualizării acestuia. E o metaforă a claustrării desti-
nale. E cadrul sublimat pentru a sugera exilul (în
sens camusian) în propria existență a individului.
Străini într-o lume străină și străini față de ei înșiși.
Hamm cere mereu să fie așezat în mijlocul încă-
perii, ca noul locatar ionescian, e un fel de situare
în centrul lumii sale iluzorii, pe cale de prăbușire,
de cădere în neant. E o disperare abia murmura-
tă, care vine și din partea celuilalt cuplu, Nell și
Negg, ambii claustrați în cilindri, izolați în propria
lor singurătate și dramă existențială. Sunt făpturi
umanoide pe jumătate cuprinse de frigul morții.
Celălalt Beckett a venit din Polonia, Teatr ZAR:
Ultima bandă a lui Krapp și a pus în valoare un
autentic artist al scenei în persoana lui Alessandro
Curti. Recitalul său a curs în totală simbioză cu
spiritul beckettian într-o italiană cu accente gra-
ve și elocvente. Spectacolul are o structură linea-
ră. Krapp la 39 de ani se înregistrează pe bandă în
fața spectatorilor. Mănâncă banane aduse din afara
grotei sale, dar divin, le mănâncă dezinvolt, îi ser-
vește și pe spectatori cu câte o banană, suspectă
ademenire, după care aruncă jumătate de banană
pe jos, semn că darul e numai pe jumătate primit.
Treizeci de ani mai târziu, se ascultă într-un fel de
cutie de rezonanță a trăirilor și a mărturisirilor tră-
irilor. Trecutul rezonează cu prezentul. O punte de
similitudini le unește. Viața lui a fost lineară și mai
degrabă searbădă. Krapp este varianta masculină a
lui Winnie din Ce zile frumoase! Aceleași iluminări
trecute prin spectrul trecerii timpului. Aceeași po-
etică a discontinuității limbajului. Aceeași crampo-
nare în iluzia unui „echinox memorabil”, conturat
mai sobru prin „vocea spartă” a interpretului și în
privirea ațintită în gol, după cerințele autorului.
Rememorarea maschează tragismul existențial.
Înseninări de scurtă durată, amenințate, înghiți-
te de hăul întunricului. Evocări ale clipelor când
Krapp ar fi putut fi fericit dacă... O întâlnire în parc,
o plimbare cu barca împreună cu femeia pe jumă-
tate adormită în atmosfera romantică a plutirii au
rămas ca marcante ademeniri ale vieții „în căutarea
anemică a fericirii”. Sobru, drastic împăcat cu soar-
ta, răvășit de gânduri negre, în grota singurătății și
izolării lui, Krapp spune “rămas bun iubirii” înain-
te de a se prăbuși. Alessandro Curti compune două
fețe ale personajului în totală rezonanță cu particu-
laritățile textului: Krapp la 39 de ani și la 69 de ani.
La 39, încă viguros și... mâncând banane; la 69, un
bătrân neputincios, memorabil, din seria înduioșă-
toarelor personaje beckettiene.
Spectacole fascinante multe dintre ele, surprin-
zătoare prin noutatea montărilor și viziunilor regi-
zorale au fost În inima nopții - Episodul Lear (pre-
zentat în hala Remarul - “16 Februarie”, în regia
lui Gavriil Pinte cu trupa Teatrului Regina Maria
din Oradea), Medea on media după Euripide, cu
o trupă din Coreea de Sud, altă “masacrare-elabo-
rare” de impact, în stil asiatic modern, al mitului
antic. A impresionat profund recitalul lui Kerestzes
Tamas (Ungaria) din Însemnările unui nebun și
sobra actualizare Măsură pentru măsură, propusă
de Declan Donnellan cu trupa Teatrului Dramatic
din Moscova. Desigur, impresiile sunt încă puter-
nice și lista ar putea continua. Concluzia e una sin-
gură: Festivalul “Interferențe” găzduit de Teatrul
Maghiar de Stat este deja un brand al Clujului.
■
30
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
Străinul și „Interferențele”
■ Alexandru Jurcan
ncă o bucurie culturală oferită de Cluj se
adună în jurul Interferențelor (festival inter-
național de teatru) o dată la doi ani, în no-
iembrie-decembrie, la Teatrul Maghiar de Stat.
Anul acesta, între 24 noiembrie și 4 decembrie,
numeroasele spectacole din diverse țări au servit
tematica Odiseea străinului. Inutil să subliniez
importanța dezbaterilor, întâlnirilor, efervescența
ideilor, unicitatea contactelor spirituale.
Teatrul Național Dramatic Sloven din Ljubljana
a prezentat Faust de Goethe, în regia regretatului
Tomaz Pandur (a murit anul acesta în aprilie).
Adaptarea lui Pandur propune o distanțare, o mo-
dernizare, o reconsiderare a poveștii prin lentile
ușor parodice. Ieșirile din rol creează o inteligen-
tă transgresare temporală, spre o reflecție activă.
Actorii joacă în apă, răspândită pe toată scena,
între ziduri-pereți, pe care apar proiecții extrem
de bine integrate. Totul se închide și se deschide,
inscripțiile se șterg și reapar pe palimpsestul fra-
gil, apa nu păstrează urme - astfel am asistat la
un spectacol rafinat, echilibrat, fără stridențe, de
o vizualitate tarkovskiană.
Regizorul Frank Hoffmann a ales Rinocerii lui
Ionesco, lucrând cu actorii Teatrului Național din
Luxemburg. Mereu actuali, rinocerii simbolizea-
ză fanatismul, mărginirea, evadarea în animali-
tate. Decorul imaginat de Christoph Rasche îți
sugerează post-apocalipticul, iar gratiile duc cu
gândul la cușcă, dar și la singularitatea atitudinii
lui Beranger. Spectacolul începe în sală, într-un
ritm dinamic, cu scene (prea lungi) în care pre-
domină ironia și descrierea unor personaje. Mi
s-a părut factice apariția personajului-rinocer, iar
levitația neinspirată. Un spectacol corect, dar care
ar fi putut exploata mai mult scenografia excelen-
tă. Pentru că atmosfera de ansamblu se volatili-
zează treptat, spectacolul scade spre final, fără să
puncteze vreun efect terifiant, în urma căruia să
avem o reacție de apărare.
Am fost entuziasmat de spectacolul Teatrului
Dramatic „Pușkin” din Moscova, care a prezentat
Măsură pentru măsură de Shakespeare, în regia
lui Declan Donnellan. Piesa e, de fapt, o melo-
dramă, dar cu spiritul genial shakespearian, care
transpare în dialog, monolog, personaj, viziune
existențială. Rutina teatrală e abolită de regia lui
Donnellan, care, englez fiind (recompensat cu
premiul „Laurence Olivier”) a realizat un specta-
col profund ...rusesc. Aș zice că am asistat la un
Shakespeare în ritm de tango. Coregrafia semnată
de Irina Kashuba aduce pe scenă toate personaje-
le, care, într-o ireală plutire, se desprind, se regru-
pează, intră în diferite scene, într-o vrajă durabilă,
fascinantă. Scenografia lui Nick Ormerod așea-
ză pe scenă trei cuburi roșii, multifuncționale.
Costumele actuale dau bine, nu au nimic osten-
tativ. Caracterele rămân aceleași, în alte veșminte,
care permit și trimiteri actuale (aplauze, micro-
fon, polițiști).
Am așteptat spectacolul Electra de la Teatrul
Național din Macedonia, ba chiar am recitit pa-
gini din tragicii greci. Pentru mine, spectacolul
a fost una din marile mele dezamăgiri artistice.
Regizorul Andriy Zholdak s-a chinuit aproape
patru ore să dărâme mituri, dar și nervii specta-
torilor, care au cam părăsit progresiv sala. Înțeleg
demitizările, chiar și sensurile iconoclaste, dar
blasfemia întrece aici orice limite. Nu se vorbește
aproape deloc, gesturile au timp real și suprareal,
e o târâre au ralenti, fără urme de semantică logi-
că. Muzică urlată adesea, violențe gratuite, natu-
ralism lipsit de justificări artistice. De ce trebuia
Oreste să se masturbeze minute în șir? Nu sunt
pudibond, dar de ce tatăl Electrei face un duș pre-
lung în fața noastră, arătându-ne detaliile corpo-
rale? Se stinge lumina, se aprinde lumina, ea duce
un lighean, îl readuce, îl duce etc. Dar Isus (zeu?)
tatuat, șchiop, penibil, care fumează? Dilatări
până la refuz, playback din când în când, repetiti-
vul ca o constanță, în ciuda decorului interesant
și a unui vizual care se mai insinuează din când în
când. Plus un apetit morbid pentru violență.
M-am regalat la Omul cel bun din Seciuan -
Teatrul Bulandra, București, regia Andrei Șerban.
Mintea mă duce la 1964, când Liviu Ciulei regiza
Opera de trei parale de același Brecht și trag con-
cluzia că trebuie mult geniu ca să vizualizezi sce-
nic acest autor. Pentru a treia oară, Andrei Șerban
montează piesa - la intervale de timp - și reușește
mici și esențiale actualizări, cu trimiteri la reali-
tatea românească. Brecht se folosește de legen-
de chineze pentru sensurile morale. Caracterul
omului e conturat în tușe ironice, duioase, crude,
revelat prin alegorii și parabole. Spectacolul lui
Șerban e complex, debordant, cu coregrafii vivan-
te, muzică, pancarte, plus un decor fastuos, auriu,
ca o replică ironică, antagonică, la meschinărie,
sărăcie, fraudă, șantaj. Revelația rămâne Vlad
Ivanov, purtând exemplar pe umeri trei roluri,
dar și Ana Ularu, fragilă și tandră, generoasă și
revoltată.
Un gând sublim pentru inițiatorul și directo-
rul neobosit al acestui festival: artistul complet
Tompa Gabor, implicat total într-un proiect ab-
solut fantastic.
■
La “Nottara”, acasă!
■ Claudiu Groza
Revenirea Teatrului “Nottara” în legenda-
rul său sediu de pe Bd. Magheru a fost
prielnică unei febrile activități autumna-
le. A IV-a ediție a Fest(in) pe Bulevard, festivalul
de-acum tradițional al teatrului, a avut nu mai
puțin de două secțiuni competitive, alte două
secțiuni de spectacole, o sumedenie de acțiuni
conexe, de la lansări de carte la spectacole-lec-
tură, momente comemorative, evenimente stra-
dale, expoziții, dezbateri, celebrând vital această
victorie a întoarcerii acasă. De altfel, Fest(in)-ul
din 2016 a fost dedicat “celor care ne-au ajutat
să ne întoarcem acasă”.
Am ajuns la festival abia în ultimele zile, su-
ficient însă ca să mă impregnez și eu de entuzi-
asmul și emoția bucuroasă a gazdelor și să văd
câteva spectacole, pe care o să le comentez nu
în ordinea vizionării, ci conform unui top per-
sonal.
Primul loc a fost ocupat, fără rezerve, de
Jacques și stăpânul său de Milan Kundera, r.
Cristi Juncu (Teatrul “Maria Filotti”, Brăila). Nu
se putea altfel, căci meticulozitatea lecturii și
finețea hermeneuticii regizorale, umorul și vir-
tuozitatea jocului actoricesc, știința remarcabilă
de a îmbina coerent și veridic scenic un discurs
uneori anecdotic, alteori filosofic, fac din acest
spectacol un eveniment al momentului teatral
românesc.
Aș numi acest spectacol o comedie meta-
fizică, pentru că, dincolo de orizontul său ex-
trem-ludic, avem de-a face cu un bildungsroman
postmodern. Piesa e un omagiu al lui Kundera
pentru Diderot și romanul său “jacquian”, dar
firește că autorul ceh destructurează nucleul
etic-filosofic al scrierii diderotiene prin intar-
sii ce persiflează chiar mecanismele auctoriale,
rolul literaturii etc. Miza metafizică e înlocuită
aici de cea narativă, de firul roșu al poveștii, iar
pățaniile personajelor nu sunt musai pilduitoa-
re, ci mai degrabă grosier-amuzante, dar au fie-
care un anume tâlc.
Foietajul semantic al piesei kunderiene e
destul de dificil de explicat în afara conceptelor
teoretic-literare, iar pentru un spectacol aces-
tea n-au nici o importanță, de fapt. Or, aici se
vede impecabila pricepere a lui Cristi Juncu de a
compila cu har orizonturile de semnificație.
Intriga are un tipar gargantuesc, excesiv. În
auster-sugestivul decor, care lasă median un
spațiu larg, între două panouri ce își schimbă
funcția (han, castel, casă etc.), eroii deambulea-
ză precum în căutarea lui Godot - dar fără an-
xietatea de acolo -, povestindu-și peripeții din
trecut. Toate întâmplările, însă, sunt mărețe,
eroice, ori măcar nemaipomenit de năstrușnice,
încât trebuie neapărat spuse, cunoscute de toată
lumea.
Hohotul de râs copios este cea mai frecventă
reacție de spectator la ce ți se petrece în față.
Dar să nu cădem în capcana facilului, căci sun-
tem avertizați chiar de eroi, care alternează
anecdota uneori picantă cu replica profundă ori
auto-persiflantă (sunt personaje postmoderne,
nu uitați) - întăriți semantic în gest sau cuvânt
de mici elemente de recuzită ce nu seamănă
O
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
31
o
defel cu perucile pudrate ori crinolinele de secol
18 (splendidele costume hiperbolice și obiectele
adjuvante - precum ranița multifuncțională a
lui Jacques - aparțin Cristinei Milea).
Cristi Juncu accentuează nota ludică a tex-
tului, șarjând-o uneori (cu o bună măsură, tre-
buie spus), dar nu ocultează deloc inflexiunea
metafizică totuși prezentă în textul lui Kundera.
N-am mai întâlnit de mult o astfel de acută și
perfect calibrată teoretic lectură regizorală...
Savoarea poveștii și nuanțele de semnificație
au fost redate formidabil, cu o apetență a jocului
cuceritoare, de actorii brăileni. Liviu Pintileasa
a fost un Jacques de zile mari, pehlivan și pi-
șicher, în complement disjunct cu “stăpânul”
oarecum abulic, mai degrabă placid-mefient,
imaginat de Ionuț Vișan. Un cuplu comic irezis-
tibil, cu volute interpretative care mi-au stârnit
crize de râs, au format Alin Florea și Mihaela
Trofimov (Marchizul și Marchiza), exponenții
unui ceremonial gongoric, și gongoric-parodi-
at. Silviu Debu, Adrian Ștefan, Corina Borș și
Narcisa Novac - unii cu mai multe partituri - au
completat galeria personajelor, cu același șarm.
Jacques și stăpânul său este un spectacol de-
licios, potrivit și publicului dornic de divertis-
ment, și gurmeților culturali. Un spectacol-eve-
niment prin rafinamentul conceptelor din
spatele glumei deocheate.
Un alt spectacol mi-a atras atenția prin as-
pectul său experimental și plastica sa origina-
lă: Acasă, creat de Nona Ciobanu și Francisco
Alfonsin, “cu câteva texte de Ana Blandiana și
Alexandru Repan”, cum scrie în caietul-pro-
gram (Teatrul “Nottara”).
O colaborare izbutită între tentația simbo-
listă a regizoarei Nona Ciobanu și ludismul
actorului Francisco Alfonsin, Acasă se edifică
scenic precum un carusel-tablou de familie, cu
tușe de frescă istorică - totul exagerat, teatral,
ca în pictura suprarealistă. Gesturi domestice ce
se repetă, mari gesturi istorice căzute în ridicol
cu trecerea vremii, totul sub acoperișul șubred
de pânză al unei case-lumi ce-și arată schele-
tul metalic. O joacă în pragul expierii, un dans
înaintea deznădejdii, entuziasm și resemnare,
gest reflex și poznă, toate sunt de văzut în acest
spectacol cu text - text bun - redus la câteva
versuri și fraze, construit acut-vizual, coregra-
Ionuț Vișan și Liviu Pintileasa în Jacques și stăpânul său
fic și plastic, cu o culoare fermecătoare de colaj
avangardist (scenografia și animația video Peter
Kosir și Nona Ciobanu).
Un experiment reușit, interpretat la fel
de reușit și cu o excelentă unitate de joc de
Alexandru Repan (foarte natural în acest peisaj
deșucheat, recitând superb poemele erotice),
Crenguța Hariton, Raluca Gheorghiu, Liliana
Gavrilescu, Florin Mititelu și Olga Bela. Actorii
de la “Nottara” s-au integrat perfect în tipolo-
gia acestui discurs spectacular, iar Acasă este un
spectacol ce confirmă - alături de altele - linia
inovativă a repertoriului instituției.
Un text contemporan cu o deja bogată spec-
tacologie la noi este Dureri fantomă de Vasili
Sigarev, jucat la Fest(in) în regia lui Bogdan
Budeș (Teatrul de Artă, București). O intrigă
crudă, ce provoacă empatia, naturalistă aproa-
pe, tulburătoare, traumatică, Dureri fantomă e
povestea unei femei cu mințile pierdute după
moartea iubitului ei, la depoul de tramvaie unde
acesta lucra. Olga revine zilnic cu merinde la
depou, livrându-se erotic tuturor celor care
poartă ochelarii dispărutului, ca într-o tentativă
disperată de a asista la o minune, de a-și recupe-
ra echilibrul interior. Cercul cinic al profitorilor
e spart de un tânăr ucenic, ce refuză jocul.
Bogdan Budeș a construit un spectacol în
spiritul textului, plasând acțiunea în scenogra-
fia liminară a unui fel de șopron și mizând pe
actori pentru obținerea intensei temperaturi de
joc. George Constantinescu l-a jucat pitoresc
pe blazat-amoralul Gleb, veteranul depoului, pe
când Rareș Andrici a fost potrivit-adolescentin,
sensibil, în rolul novicelui Dima. Însă un rol
notabil în partitura Olgăi a făcut Mihaela Popa,
amestec de inocență și bună-cuviință, docilita-
te și patimă inhibată, deznădejde și febrilitate a
speranței. Un rol frisonant, care dă acestui spec-
tacol mica sa tușă particulară.
Doar câteva cuvinte despre cele trei spec-
tacole din secțiunea NETA (o rețea a teatre-
lor din Europa de Sud-Est, din care fac parte
și teatre românești) pe care le-am văzut, care
mi-au reconfirmat opinia de anul trecut, de la
amplul Festival NETA de la București, asupra
unui soi de provincialism perimat-experimen-
tal exersat prea mult în această zonă. Pericle
de Shakespeare a fost montat în Serbia pentru
prima dată de Nikita Milivojevic, la Teatrul
din Sabac. Regizorul a construit spectacolul pe
formatul unui recitativ acompaniat de o acți-
une mai degrabă de sugestie, cu o tentativă de
extra-text. O manieră originală în felul ei, dar
cam artificioasă, cam uscată, cel puțin pentru
codurile noastre teatrale. Nu acuz intenția, dar
spectacolul devine la un moment dat obositor,
întrcât e monocord, previzibil și fără alternanțe
de ritm.
Osemintele se întorc târziu de Teki Dervishi, r.
Martin Kocovski (Teatrul Național din Pristina,
Kosovo) - un spectacol pe care mi-am dorit să-l
văd - a pierdut din cauza unei excesive abstrac-
tizări simbolice, ca un fel de ritual inaccesibil
neofiților. Această formulă de teatru generic-an-
tropologic, care înscenează “idei”, este de-acum
impermeabilă publicului contemporan, care fo-
losește alte chei de lectură culturală.
În extrema opusă, deșănțat și deconstruc-
tivist până la incoerență, a căzut Ubu rege de
Jarry, r. Samo M. Strelec (Teatrul din Virovitica,
Croația). Spectacolul are dinamică, e “ubuesc”,
are amprenta regizorului, dar n-are unitate. E o
tatonare, mai degrabă, ce mixează elemente din
cele mai stridente și diverse, dar descumpănește
spectatorul care nu pricepe scopul final al de-
monstrației.
Abia alt spectacol străin, Livada de vișini
de Cehov, regizat de Gabor Tompa la Teatrul
Național din Maribor, Slovenia (jucat în altă
secțiune), și-a arătat un nucleu pur și dur de
semnificație, prin metafora bibliotecii niciodată
citite, dar fără de care simți că n-ai putea trăi.
Un spectacol care nici el nu și-a limpezit de tot
sensul.
Probabil că această tendință de încifrare
metaforică, ce nu mai e familiară teatrului ro-
mânesc, mă face să fiu atât de radical în opinii.
Paradoxal însă, am văzut acum zece ani montări
mai curajoase din același spațiu geografic, așa că
dilema persistă.
Nu pot să trec peste momentul emoționant
care a marcat cumva finalul odiseei din ultimul
an a Teatrului “Nottara” și revenirea sa acasă. Un
mic colocviu cu prietenii și oamenii teatrului, în
care teatrologul Marinela Țepuș, managerul in-
stituției, a rememorat provizoratul, disperarea,
deznădejdea, căutarea de soluții de supravie-
țuire după închiderea sediului de pe Magheru,
solidarizarea echipei și a altor oameni, de la
spectatori la teatratori, de la funcționari la înalți
demnitari de stat - până când tenacitatea de a
merge până la capăt a dus - după o nouă exper-
tiză, mai complexă - la declasificarea Teatrului
“Nottara” din clasa I de risc seismic. Un periplu
năucitor, o experiență extremă, care a justificat
pe deplin emoția Marinelei Țepuș. Să mai spun
că meritul declasificării se datorează arh. Paul
Ioan, care a evocat și el tribulațiile tehnice, une-
le stupefiante.
S-a lansat, cu acest prilej, și nr. 9 din Caietele
Teatrului Nottara, intitulat Buliniada. Volum co-
lectiv realizat de 213 autori, care cuprinde fo-
tografii, gânduri ale oamenilor de la Nottara,
ale prietenilor lor, ale unor oameni de teatru,
jurnaliști și oficialități, statistici și opinii ce do-
cumentează pribegia acestui teatru dar și cele-
brează, ca o bornă de final de drum, o frumoasă
întoarcere “acasă”.
Fest(in) e din nou pe Bulevard și îi doresc să
rămână acolo.
■
32
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
film
Primul contact sau
căutarea integrității
■ Ioan-Pavel Azap
Cu filmele S.F. am, recunosc, o relație destul
de incertă. În cel mai bun caz, asta e sin-
gura mea certitudine, un film S.F. nu este
decât un imn de slavă adus frumuseții Pămân-
tului - naturale și culturale. Cum e Solaris-ul lui
Tarkovski. Călătoria de acolo (ca și, șapte ani mai
târziu, în Călăuza aceluiași) e în adâncul conști-
inței omenești, iar nu în spațiul extraterestru (sau
într-o „zonă” misterioasă, lăsată în dar de extra-
tereștri ca să „fericească” omenirea). Oceanul din
Solaris e un „ocean gânditor” foarte asemenea
unui creier de om. Zona din Călăuza poartă și
ea, la o privire mai atentă, semnele unei civiliza-
ții ecleziale aflate în ruină. „Fantasticul” devenea
astfel - ca în scrierile lui Dostoievski - o altă față a
realității. Cât „real” și cât „fantastic” aveam să aflu
în Arrival / Primul contact- „cel mai tare film S.F.
al deceniului”, după cum îl laudă unii?
Am văzut întâia oară Primul contact într-o
sală mare de mall cu un ecran uriaș, în care - la
ora prânzului - erau, în total, trei spectatori. De
cum am intrat în cinema (ratasem primul sfert
de oră), muzica lui Johann Johannsson - co-
pleșitoare, stranie - transfigura sonor spațiul și
timpul poveștii. Deși filmul avea fluență și - în
limitele genului său - era agreabil, în tot timpul
proiecției m-am gândit la Întâlnire de gradul trei
și Contact, două S.F.-uri „de colecție” realizate
acum 20 și, respectiv, 40 de ani. M-am gândit, mai
ales, la Stigmatul Casandrei, romanul lui Cinghiz
Aitmatov ce poate fi rezumat - de cuvintele au-
torului său - și astfel: „Totul duce la ruină și, cu
Darie Dup
Pasul soldatului, 1987-2007
cât se merge mai departe, cu atât e mai cumplit,
cu cât suntem mai puternici din punct de vedere
tehnologic, cu atât mai înfricoșătoare sunt rătăci-
rile noastre, cinismul nostru si abuzurile noastre.”
Descoperirea genetică uimitoare din romanul lui
Aitmatov iscase - la scară planetară - aceleași
tulburări în rândul naționaliștilor dintr-o serie
de state puternice, la fel ca sosirea misterioasă a
extratereștrilor (heptapozilor) cu douăsprezece
nave spațiale ovale, din Primul contact.
Filmul lui Denis Villeneuve vorbește despre
importanța limbajului uman - idee existentă
și la Aitmatov: „Pentru asta ne-a fost dat de sus
cuvântul. Tot ce se întâmplă în noi si cu noi se
săvârșește prin cuvânt. Și tot ce-i creat de mâna
omului e împlinirea cuvântului. Podul peste râu
a fost la început cuvânt. Voi spune chiar mai
mult, cuvântul e potențialul veșniciei pus în noi.
Murim, dar cuvântul rămâne. Și de aceea cuvân-
tul este Dumnezeu.” În S.F.ul lui Villeneuve însă,
accentul nu se pune pe „Cuvântul-Dumnezeu” și
nici pe „lecția înălțătoare” a Golgotei - prețul plă-
tit cândva de Dumnezeu-Cuvântul „pentru toate
timpurile”. Mesajul - optimist, lipsit de echivoc
- conduce spre un „deznodământ” plat, hollywo-
odian. Tema singurătății care - ni se spune ex-
plicit - nu-l ocolește nici pe cel ce nu recunoaște
„capcanele” comunicării, nici pe cel care știe să le
evite, rămâne în stadiu de enunț. Niciun fior exis-
tențial. Iar extratereștii se întorc în lumea lor, în
vreme ce liderii statelor puternice își vin în fire și
catastrofa ce părea iminentă nu se mai produce.
Non-zero sum game. Un S.F. OK, fără semnifica-
tive „momente de adevăr cinematografic” și fără
efecte speciale năucitoare, excesiv folosite în fil-
mele de gen.
La a doua vizionare mi-am zis că „pronia ce-
rească” ar putea fi nevăzuta călăuză a lui Louise.
Ea îi dă putere să se bucure în orice clipă de fetița
ei a cărei viață pământească știa că va fi curma-
tă - prematur, la vârsta adolescenței - de o boa-
lă extrem de rară. Ea, pronia cerească, înfățișată
printr-o serie de flashforward-uri, îi dă forța să-
și asume singurătatea pentru că îi spune soțului
această taină, iar el, înzestrat cu o „minte știin-
țifică” interesată de exactitate, nu o poate primi
și o va părăsi. Într-un fel, între ei era o prăpastie
de la bun început: el e convins că știința e sem-
nul civilizației, ea crede în puterea limbajului - a
comunicării - de a înfrăți oamenii. A unei comu-
nicări ce nu mai păstrează nimic (nici măcar sub
forma unei miresme, ca în Călăuza lui Tarkovski)
din taina cuminecării.
Am plecat, de la Primul contact, chiar și după
a doua vizionare, mai ales cu imaginea terestră a
unui paradis (familial) în destrămare, cu chipul
fetiței care-și întreabă mama: „Nu-i așa că tu n-o
să mă părăsești, cum a făcut tata?” Sau cu desenul
pe care-l face - ca temă de casă - cu părinții ei
care vorbesc cu animalele (și-i vedem pe mami și
pe tati în fața unei colivii în care se află o pasăre),
cu toate că tati este acum pentru ea doar un tată de
duminică (sau de weekend). Iar ea nu recunoaște
că asta o afectează în vreun fel. Dar toate acestea
se petrec doar în imaginația mamei, ca o pre-în-
chipuire a ceea ce se va întâmpla. În sfârșit, poa-
te că eroinei din film i se potrivesc cuvintele lui
Aitmatov: „Omul n-a fost creat de la început să fie
integru moral, urmărind constant idealul etic, bi-
nele, o ființă înzestrată cu multe virtuți, în nici un
caz, nici vorbă de așa ceva, pentru asta el trebuie
să se străduiască neobosit, să-și întărească sufletul
punându-l la încercare și de fiecare dată, cu fieca-
re nouă naștere, s-o ia de la capăt ca să ajungă la
idealul cu neputință de atins. Totul în om trebu-
ie orientat spre acest lucru. Numai atunci e om.”
Ceea ce, poate, nu e deloc puțin pentru un S.F.
■
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
33
colaționări
Diagnosticul greșit și
portocala
■ Alexandru Jurcan
Incredibil la ce poate duce un diagnostic! Unii
cad în depresie, alții se avântă în muncă, pre-
cum Anthony Burgess (1917-1993). În 1959 i
s-a găsit un cancer la creier și i s-a prezis un an de
trăit. Ca să lase ceva avere, compozitorul Burgess
a scris repede patru romane de succes, iar mai
apoi a aflat că diagnosticul era greșit. Astfel a de-
venit scriitor Burgess. Romanul distopic Portoca-
la mecanică a apărut în 1962. Ca să reziste psihic,
descriind acele orori, el se îmbăta zilnic. Iată că în
1971 regizorul Stanley Kubrick realizează filmul
inspirat din carte. În rolul lui Alex joacă Malcolm
McDowell.
Revăd filmul după 45 de ani. E proaspăt, fără
fisuri, mereu actual. Oare nu suntem și acum niș-
te cobai manipulați? La începutul filmului, asis-
tăm la ultra-violențe, în decor suprarealist. Alex și
prietenii săi nonconformiști poartă pălării și sunt
îmbrăcați în alb, bând adesea lapte din pahare
mari. Argou specific. Curse nebunești cu mașina.
Filme porno. O lume futuristă, în care tronează
natura violentă a omului. Nebunia dusă la ex-
trem. Totul pe muzică aleasă: Beethoven, Rossini,
Purcell. Alex DeLarge e delincventul carismatic,
psihopatul arătos. Uneori imaginea alege ritmul
plutitor au ralenti. Scene onirice delirante. Un
șarpe drept animal de companie. Pe Kubrick nu-l
interesează scenele de sex, le sugerează doar, ex-
pediindu-le în imagini rapide (la fel, nu vrea de-
talii ale violențelor).
Partea a doua e spălarea creierului lui Alex.
Acceptă să devină cobai, ca să scape de jun-
gla umană din închisoare. La centrul medical
Ludovico el învață să fie bun. Numai că posibili-
tatea opțiunii e anulată. El nu mai poate face o
alegere morală. E lăsat liber - un miel între lupi.
De la o extremă la cealaltă. Începe manipularea.
Chiar și politică. Guvernul trage foloase, trimite
flori, se fac poze. Alegoria e perfectă, dureroasă,
viscerală.
Teatrul Național din Cluj pregătește spectacolul
Portocala mecanică în regia lui Răzvan Mureșan.
Cristi Grosu va fi Alex. Așteptăm viziunea scenică
și atmosfera teatrală.
■
remember cinematografic
Un farmec diabolic...
■ Ioan Meghea
Mulți spectatori intrând în sala de cine-
matograf se așteaptă să vadă pe ecran
oameni cât mai frumoși. Au fost răsfă-
țați cândva cu Alain Delon, Liz Taylor, Clark Ga-
ble sau mai nou cu Orlando Bloom, Brad Pitt sau
Tom Cruise. Sigur, mai sunt și alții, tabloidele de
azi sunt pline de ei sau ele și de note acordate pen-
tru frumusețe. Mai ceva decât la școală. Asta e.
Și totuși... Intrând zilele astea într-o librărie a
Clujului, am văzut o carte nouă: Zulu. Povestește
despre Africa de Sud, despre droguri de sinteză,
ritualuri tribale și magie neagră. „Un policier
complex, impecabil scris, o poveste cumplită” - ne
spune „Le Monde”. Scriitorul, necunoscut pentru
mine: Caryl Ferey. Și mai aflu că în 2013, cartea a
fost ecranizată și în rolurile principale: Orlando
Bloom alături de Forest Whitaker. Dacă despre
Bloom pot să o spun că în 2002 a fost nominalizat
de revista „Teen People” printre cei mai atrăgători
actori mai tineri de douăzeci și cinci de ani, iar
revista „People” îl desemna ca fiind cel mai vâ-
nat burlac al anului 2004, nu același lucru ai pu-
tea spune despre Forest Whitaker. Sigur, omul le
are pe ale lui: este vegetarian, studiază yoga, are și
centura neagra la karate, dar nu prea e „zâna zâne-
lor”! Și când spun asta, mă gândesc la flăcăii des-
pre care v-am vorbit mai înainte. Whitaker suferă
de ptoză a ochiului stâng, o boală congenitală a
nervului oculomotor, buzele lui sunt lăsate, merge
ușor aplecat și a trebuit să facă eforturi mari pen-
tru a slăbi vreo 30 de kilograme. Asta ar fi „partea
vizibilă a aisbergului”, vorba unui amic, pentru că
acest actor a făcut și va mai face multe: a câștigat
o recunoaștere internațională cu rolul Jody, sol-
datul din filmul lui Neil Jordan, The Crying Game
(1992), și, în 1988, Whitaker a fost nominalizat la
Golden Globe și a fost recunoscut ca cel mai bun
actor la Cannes, pentru rolul legendei jazzului,
Charlie Parker, din filmul lui Clint Eastwood Bird
și cel mai mare succes al lui Whitaker de până
acum, The Last King of Scotland (2006), în care
interpretează rolul dictatorului Idi Amin, acesta
i-a adus premiul Oscar pentru cea mai bună in-
terpretare masculină în 2007. Pentru același rol,
Whitaker a mai fost distins cu Globul de Aur,
Premiul Sindicatului Actorilor Americani (Screen
Actors Guild Award), premiul BAFTA, distinc-
ția „Hollywood Actor of the Year” și American
Riviera Award, la Festivalul Internațional de Film
de la Santa Barbara. În 2007, Forest Whitaker a
câștigat premiul Cinema for Peace Award. L-am
văzut și eu în câteva filme și de la început, omul
acesta m-a câștigat. Talent, talent, talent...
Forest Whitaker s-a născut la 15 iulie 1961, la
Longview, în Texas. În timpul liceului, a jucat fot-
bal american, ceea ce l-a ajutat în obținerea unei
burse pentru a juca la Universitatea Politehnică
de Stat din California. A suferit însă o accidentare
și a fost nevoit să se mute în California de Sud.
Se pare că nimic nu este întâmplător. A fost ac-
ceptat în Conservatoriul Muzical al Universitatii
Californiei de Sud (USC) pentru a studia opera
ca tenor, după care s-a alăturat Conservatoriului
Dramatic. A absolvit în anul 1982. Grozavă miș-
care!
Primul său rol pe marele ecran, l-a interpretat în
1982 în comedia Fast Times at Ridgemont High, ală-
turi de Nicholas Cage, Sean Penn și Phoebe Cates.
Frumoasă companie, frumos început! În 1986 apare
în filmul lui Martin Scorsese, The Color Of Money
(alături de Paul Newman și Tom Cruise) și în peli-
cula Platoon a lui Oliver Stone. În 1987 e alături de
Robin Williams în comedia Good Morning, Vietnam.
Urmează în 1988 un mare succes. Whitaker inter-
pretează pe muzicianului Charlie Parker în pelicula
Bird, film regizat de Clint Eastwood, rol care îi aduce
premiul pentru Cel mai bun actor la Festivalul de
la Cannes și o nominalizare la Globurile de Aur.
În 1994, joacă în filmul lui Robert Altman, Pret-a-
Porter, apoi în Smoke în 1995.
Am reușit să văd și eu filmul Ghost Dog: The Way
of the Samurai unde Whitaker interpretează rolul
unui asasin plătit. Filmul este scris și regizat de Jim
Jarmusch. Da, încă o dată am descoperit că unii ac-
tori sunt făcuți pentru anumite roluri. Whitaker era
,,de acolo”, credeți-mă!
Forest Whitaker
În continuare Whitaker și-a lărgit domeniul de
activitate. S-a hotărât să se îndrepte spre regie și
producția de filme. Așa au apărut câteva proiecte
de televiziune precum Strapped, în 1993, pentru
HBO, care i-a adus premiul Best New Director la
Festivalul de la Toronto sau Door to Door (2002),
câștigător al premiului Emmy. De asemenea, a
regizat și filme pentru marele ecran: Waiting to
Exhale (1995), cu Whitney Houston și Angela
Bassett, și comedia romantică First Daughter
(2004), având-o pe Katie Holmes în rolul prin-
cipal. Și parcă nu era destul, Whitaker a semnat
regia și pentru numeroase videoclipuri muzicale.
Cum să nu-l iubești pe omul acesta? Face de toate
și încă ceva pe deasupra! Așa că am devenit de-
pendent de prestațiile sale, îi caut filmele și ținuta
atât de relaxată în ciuda oricăror remarce. Pentru
mine și pentru mulți alții, actorul acesta are un
farmec diabolic!
Ce a mai fost? În 2007, Whitaker a jucat în The
Great Debaters, alături de Denzel Washington,
iar în 2008, în Street Kings, cu Keanu Reeves și
în Vantage Point, cu Dennis Quaid. Bune filme,
buni colegi... Au urmat alte filme: Fragments
(2008), Where the Wild Things Are (2009), Repo
Men (2010) și Our Family Wedding (2010). Omul
acesta se mișcă repede, e atent la lucrurile noi și
regizorii momentului îl invită mereu în proiectele
lor. În prezent, a fost confirmat în distribuția unui
nou film din seria Star Wars, Rogue One, care ur-
mează să fie lansat în viitorul apropiat. Succes,
maestre!
■
34
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
Urmare din pagina 23
Urmare din pagina 36
Erori privind economia
nici sustenabile. Evidența istorică și cea asigurată
de lumea modernă este lipsită de echivoc: vine
un moment în care inegalitatea urcă (spirals) în
disfuncții economice pentru întreaga societate
și le produce, iar atunci, chiar bogații plătesc un
preț ridicat” (p.96). Stânga politică greșește când
opune doar desiderate pioase acestei situații, iar
dreapta se înșeală cînd argumentează că nu ar fi
alte soluții pentru a face o economie productivă,
decât cele în curs. Ambele sunt de fapt depășite.
Joseph E. Stiglitz spune că, în fapt, în 2016,
mai puțin de 1% dintre oameni, în SUA, dar și în
restul lumii, posedă jumătate din bogăția exis-
tentă. “Inegalitatea” nu este doar o problemă de
valori și moralitate, ci ține de economia însăși
(p.XVI). Economiștii nu ar trebui să o ocolească,
căci “criza financiară” și “inegalitatea” se implică
reciproc: inegalitatea sprijină înaintarea spre cri-
ză, iar criza exacerbează inegalitățile deja exis-
tente. Joseph E.Stiglitz spune că “sistemul ban-
car a fost în mare însănătoșit. Oficial, recesiunea
s-a sfârșit, și destul de repede. Dar economia nu
a fost în mod clar readusă la sănătate” (p.24).
Un economist tot mai prestigios, James
K. Galbraith (Wachstum neu denken. Was
die Wirtschaft aus den Krisen lernen muss,
Rotpunktverlag, Zurich, 2016), a adus argumen-
te pentru teza că s-au schimbat profund condiți-
ile economiei, încît, pentru a face față crizei care
a început în 2008 și s-a încheiat în SUA, dar nu
și în Europa, este necesară o nouă conceptuali-
zare. În fapt, variabilitatea prețurilor materiilor
prime și energiei, conflictele amenințătoare,
practici egoiste ale băncilor, tehnologiile care
fac superfluă forța de muncă schimbă asumpți-
ile obișnuite ale economiei. Soluția care intră în
actualitate este reorientarea economiei și a gân-
dirii economice spre „solidaritate în năzuința
noastră la o viață bună. Într-o situație a creșterii
încete sau moderate, într-o societate în progres,
cu tehnologie înalt dezvoltată și cu capacitate de
a satisface adecvat nevoile fundamentale ale oa-
menilor, necesitatea presantă constă în păstrarea
și întărirea celor mai importante structuri soci-
ale și economice care sunt indispensabile vieții
moderne, civilizate. De acestea țin asigurările
sociale pentru sănătate, educație și pensionare,
o regularizare eficace a raportului cu mediul, ali-
mentarea cu mijloace de hrană, apă și aer curat,
calitatea vieții urbane, ca și sănătatea și siguran-
ța la locul de muncă. De acestea țin, mai departe,
controlul calității în producția avansată și struc-
turi echitabile de salarizare, între care un salar
minim rațional. În sfârșit, de acestea țin, printre
bunurile ce se consumă în comun, ceva artă și
muzică”(p.12). Sub premisele amintite, nu dau
rezultate nici pachetul keynesian al intervenției
statului și nici politica hayekiană a austerității și
este nevoie de o nouă abordare.
Cunoscut pentru o scriere monumentală
(Le capital au XXIe siecle, Seuil, Paris, 2013),
concentrată asupra relației dintre profiturile la
capital, ratele creșterii economice și venituri-
le salariaților, Thomas Piketty a argumentat că
nu se confirmă nici teza lui Karl Marx, a mă-
ririi continue a disprepanțelor sociale, nici cea
a lui Simon Kusnetz, a nivelării diferențelor ca
urmare a progresului științifico-tehnic din seco-
lul trecut. Situația este mai complicată. Recent
(vezi Thomas Piketty, Chronicles. On our trou-
bles times, Viking, New York, 2016) el a arătat,
cu probe statistice, că între 1998-2005 puterea
de cumpărare a sporit cu 20% pentru 1%, cei
mai bogați cetățeni ai Franței, cu 4o% pentru
0,01 dintre aceștia, și cu 4% pentru 90% din po-
pulație. „Există toate datele că această tendință a
continuat și chiar s-a accelerat între 2005-2008.
Acesta este un fenomen nou și masiv, necunos-
cut în decadele anterioare: tendința este, ținând
cont de mărime, desigur, aceeași ca cea obser-
vată în Statele Unite din 1980 încoace, care în-
seamnă transferul a 15% din venitul național
spre acei 1% din populație care sunt cei mai bo-
gați și stagnarea veniturilor pentru restul popu-
lației” (p.26). Întrebarea este dacă acest „agregat
profit-salarii” va putea fi menținut. Cunoscutul
economist francez pledează pentru soluții de lu-
are sub control a inegalităților, ce cresc alarmant
la ora actuală, și atrage atenția cât de greșită este,
în Uniunea Europeană, sprijinirea deciziilor pe
ceea ce stabilește Consiliul European și cât de in-
dispensabilă este trecerea deciziilor în alt cadru
instituțional.
Putem spune, în orice caz, pe baza celor mai
solide cercetări întreprinse de economiști, că
multe analize existente, mai ales cele care sunt
tributare mondialismului de acum două decenii,
nu mai captează realitatea. Numai o analiză care
menține distincte „economia de piață”, „sistemul
concurențial”, „conjunctura”, „managementul si-
tuației”, „regularizarea juridică”, „voința politică”,
în loc de a le topi grăbit în termeni precum com-
petiția de pe piață, cum face neoliberalismul, sau
în reglementări sumare, cum speră tehnocratis-
mul, sau în reducerea cheltuielor sociale, cum
vor prăfuiți exponenți de azi ai dreptei, poate
descrie suficient criza financiară și economică,
începută în 2008, și are capacitatea de a deschide
orizontul depășirii crizei. Creșterea economică
nu este împiedicată, cum se crede superficial
astăzi, nici de democratizare, nici de considera-
rea inegalității și discrepanțelor, nici de investi-
ții sociale, ci, cu siguranță, este condiționată de
acestea.
■
Darie Dup	Scara lui Jacob
Bienala Internațională de Gravură
BIPB București 2016
plastic acad. Mircia Dumitrescu. Acesta a susținut
prelegerea „Gravura, o tehnică contemporană»,
însoțită de un material documentar video dedicat
gravorilor români reprezentativi moderni și con-
temporani, de-altfel o trecere în revistă a evoluției
gravurii de-a lungul timpului. O serie de xilogra-
vuri ale artistului Mircia Dumitrescu au fost ex-
puse în sala Institutului Cultural Român.
Stampele expuse la salonul internațional au ex-
celat prin tehnicile clasice ale gravurii: litografii,
colografii, xilogravuri, linogravuri, metalogra-
vuri, monotipuri, tehnici mixte etc. de la mo-
nocromie la o paletă coloristică generoasă, s-au
desfășurat pe diverse dimensiuni, ocupând prac-
tic întreg parterul Centrului Cultural „Palatele
Brâncovenești».
«După atâția ani de experiment și înnoire la
nivelul limbajelor în arta vizuală contemporană,
după încercări de a transfera interesul pe medii
noi, inter și transdisciplinare, identitatea specifică
a domeniilor din sfera vizualului a fost contami-
nată benefic de obsesia înnoirii.» (prof. univ. dr.
Petru Lucaci, Președintele UAP România).
Bienala Internațională de Gravură București,
ediția 2016 a adus în prim-plan preocuparea ge-
nerației contemporane pentru o artă veche, tra-
dițională și extrem de laborioasă precum și an-
gajarea constantă a tuturor generațiilor de artiști
într-un ideal decelabil, de rezonanță spirituală
autentică.
Stampele expuse au demonstrat că artiștii pot
excela în tehnici diferite, de ținută, toate unite
sub semnul indiscutabil al talentului. Chiar dacă
vocația de a fi artist poate constitui un privilegiu
într-un secol al mondializării și hipercivilizației,
eforturile pentru reconceptualizarea intuițiilor
desprinse din tradițiile ancestrale trebuie să fie
explorate pe măsură ce divinul este încă relevant
astfel încât și educația estetică pe care o datorează
contemporanilor să reprezinte un target impor-
tant pentru aceștia. «Într-o societate alertă, plă-
cerea de a căuta și a descoperi acuratețea unui de-
taliu realizat în xilogravură, plasticitatea unei linii
gravate în pointe seche sau profunzimea unui gri
imprimat după o piatră litho ne susțin atunci când
reafirmăm că imaginea gravată are capacitatea de
a desluși mesaje și idei ale artistului contempo-
ran.» (prof.dr. Anca Boeriu, coordonator BIPB).
Bienala Internațională de Gravură - BIPB 2016
are ca rezultantă o autentică oază culturală în care
actorii și spectatorii își dezvăluie disponibilitatea
spirituală de a se deschide într-un proiect capabil
să definească permanențele Artei.
■
TRIBUNA • NR. 344 • 1-15 ianuarie 2017
35