TRIBUNA Director fondator: Ioan Slavici (1884) Publicație bilunară care apare sub egida Consiliului Județean Cluj Consiliul consultativ al revistei de cultură Tribuna: Alexandru Boboc Nicolae Breban Andrei Marga D.R. Popescu Grigore Zanc Restrângerea consiliului consultativ a survenit modificării Legii 189/2008, republicată. Istorii cu scriitori Scoase la lumină de Adrian Suciu Din punct de vedere al istoriei literaturii române, una dintre arhivele cele mai valoroase și mai necunoscute este Arhiva Camerei Deputaților. Foarte mulți scriitori au fost parlamentari, angajați ai instituției, sau s-au intersectat, în activitatea lor, cu forul deliberativ, în diverse epoci istorice. La inițiativa scriitorului Adrian Suciu, consilier parlamentar la Camera Deputaților, revista „Tribuna” prezintă cititorilor, în serial, piese inedite și spectaculoase din Arhiva Camerei Deputaților cu și despre scriitori. Ne propunem un demers de prezentare a unor documente cu valoare istorică și nu unul de interpretare a acestor documente. Interpretarea rămâne în sarcina istoricilor și, de ce nu, a cititorilor. Redacția: Mircea Arman (manager) Ștefan Manasia (redactor șef adjunct) Ovidiu Petca (secretar tehnic de redacție) Ioan-Pavel Azap Claudiu Groza Oana Pughineanu Aurica Tothăzan Maria Georgeta Marc Tehnoredactare: Virgil Mleșniță Redacția și administrația: 400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1 Tel. (0264) 59.14.98 Fax (0264) 59.14.97 E-mail: redactia@revistatribuna.ro Pagina web: www.revistatribuna.ro ISSN 1223-8546 Responsabilitatea asupra conținutului textelor revine în întregime autorilor Pe copertă: Suzana Fântânariu, Univers eliptic II (1975) acvaforte, 66 x 46 cm Ovidiu Tarța Notebook (2014), litografie, 46,5 x 60 cm Vizitați noul nostru site: tribuna-magazine.com • comentarii • analize • interviuri TRIBUNA MAGAZINE, WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH AND ROMANIAN TRIBUNA • NR. 338 • 1-15 octombrie 2016 editorial Ce este metafizica? (VI) ■ Mircea Arman Citim în Pauly-Wissowa, Real-Encyclopădie der classischen Altertumwisenschaft,1 că termenul de aletheia apare la greci încă din cea mai timpurie antichitate, avîndu-și locul în pantheonul grecesc și fiind în relație cu o întrea- gă pleiadă de zei. Pindar, făcea din Aletheia, fiica lui Zeus, iar Aulus Gellius, în Noctes atticae, citînd un poet spune: „Veritam temporis filliam esse”2 - Adevărul este fiica timpului. În același sens el ci- tează alte două versuri, de această dată aparținînd lui Sofocle: „Deci nu ascunde nimic, fiindcă tim- pul, care vede totul și aude totul, dezvăluie totul”.3 Tot din același lexicon aflăm că Aletheia a mai fost considerată fiică a Paideiei, sau doică a lui Apollo, zeul ce personifică lumina. Această divinitate era considerată mama virtuții și justiției și era înfă- țișată prin imaginea unei femei goale ținînd în mînă o oglindă sau o făclie. Se pare, aceste sensuri și simboluri mitice vin să confirme interpretările lui Heidegger referitoare la aletheia, înțeleasă ca vedere și scoatere din ascundere, dar și în sensul de educație, pe care îl pune în lumină în lucrarea sa Platons Lehre vom der Wahrheit4. În schimb, într-un alt lexicon, Lexicon der alten Welt5, găsim termenul aletheia cu sensul de nesi- mulare, necontrafacere, fără însă a se nega sensul de neascundere, dezvăluire. Precum se vede toa- te aceste sensuri sînt filtrate prin prisma filosofiei moderne. Giuliana Lanata, în Poetica pre-platonica6, scri- ind despre Hesiod și cum i-au apărut acestuia muzele pe Helicon, citează din discursul acestora către poet: „Idmen pseudea polla legein etymoisin omoia Idmen d’, eut’ etelomen, aletheia gerysasthai” Ceea ce în românește, după traducerea Giulianei Lanata, ar suna astfel: „Știm să spunem multe minciuni asemenea adevărului; dar mai știm, cînd vrem, să procla- măm adevărul.”7 Observăm că Hesiod folosește verbul legein atunci cînd spune: „știm să spunem multe min- ciuni” și verbul gerysasthai atunci cînd spune: „dar mai știm, cînd vrem, să proclamăm adevă- rul”. Verbul legein are ca sensuri primare a aduna, a zice, a culege, iar gerysasthai pe cele de a celebra prin cînt, a se face auzit prin cînt, a cînta gloria. Vom cerceta mai îndeaproape rolul pe care Muzele l-au jucat în pantheonul grecesc. În Iliada,8 Homer invocă Mousa, termenul fi- ind folosit la singular, dar va apărea și la plural9, sub forma Mousai - muzele. Este cunoscut faptul că acestea erau în număr de nouă: Kleio-istoria, Euterpe-muzica, Thaleia-comedia, Melpomene- tragedia, Terpsichore-dansul, Polymnia-poezia li- rică, Urania - astronomia, Erato - elegia, Kalliope - elocința. După unii, Hesiod, Theogonia10, muzele s-ar fi născut din legătura lui Zeus cu Mnemosyne, iar după alții din Uranos și Geia. Cicero, în De natura deorum,11 dă o interpre- tare foarte interesantă naturii acestor muze: după el acestea ar fi fost patru, pentru început, anume: Aoede - cîntecul, Thelxinoe - cea care farmecă, Melete - pregătirea, studiul, și Mneme - memo- ria, toate născute din împreunarea lui Jupiter cu Mnemosyne. Muzele au fost dăruite, după greci, cu omnisci- ență. Platon, apelînd la metoda orthotes, dezvoltă o etimologie după care Mousa provine din verbul mosthai - despre care Bailly ne spune că semnifi- că tot atît cît a dori și, astfel, ar însemna năzuința către înțelepciune - sophia.12 Heidegger, în Was ist das - die Philosophie13, arată că de la muze și de la Apollo - cel supranu- mit și Musagetes, adică conducătorul muzelor, se naște întreaga civilizație și cultură a lui „a spune”, incluzînd aici și metafizica care, după părerea lui, nu este decît „un mod privilegiat de a spune”. Anton Dumitriu subliniază14 că Polymatheia - omniștiința, era apanajul muzelor. Citîndu-l pe Heraklit, savantul român arată însă că Polymatheia nu duce la înțelepciune - sophia. El arată că nu la nivelul muzelor, la nivelul lui a spune, al expresiei adevărului, se va afla sensul originar al noțiunii de aletheia. Marcel Detienne, în lucrarea sa Les Maîtres de verite dans la Grece archaique 15, vorbește de- spre o strînsă legătură între aletheia și memorie, Mnemosyne. El ajunge la concuzia că Mnemosyne și Lethe formează cuplul fundamental al contra- riilor. Știm, din Odyssea, dar și din vechile legende grecești, apoi de la Hesiod, Sophocle sau Platon, că unul dintre rîurile infernului purta numele de Lethe, iar toți cei ce beau apă din acesta își uitau trecutul. Pornind de la această interpretare a lui lethe, Anton Dumitriu, în celebra sa Aletheia, propu- ne o decriptare tulburătoare a acestui concept. Aceasta șochează atît prin ineditul ei cît și prin simplitatea sa extremă. Lethe, spune el, este în primul rînd uitare, care este sensul ei originar. Procedînd aidoma lui Heidegger și considerîndu-l pe a, din a-letheia, drept un privativ, el dă cuvîntului în cauză sensul de non-uitare. Pentru negație limba greacă avea pe ou, ouk, oux și me însemnînd non. Această non-uitare este, în fond, o stare de conștiință căreia uitarea nu-i aparține. Cu toate acestea aletheia - fără ui- tarea - nu este pur și simplu memoria. Prin ale- theia se depășește o anumită stare de conștiință nu pentru că nu am uita nici un fel de cunoștință dobîndită anterior, ci datorită faptului că starea aceasta este dincolo de orice omniștiință - poly- matheia. Cu aletheia, ne aflăm în domeniul prin- cipiilor, așa cum Aristotel proceda cu intelectul activ. Ne aflăm, așadar, dincolo de prima modali- tate a adevărului caracterizată prin acel adequatio rei ad intellectus, și dincolo de hotarul omniștiin- ței reprezentată prin muze. Deci, nu de la muze începe aletheia ci de la Mnemosyne, de la cea care naște înseși muzele. „Avem astfel succesiunea: «a spune» care este rolul Muzelor, «a uita» care este rolul Lethei și sursa care a dat naștere lui «a spune», care este Mnemosyne. Prin urmare, starea de conștiin- ță «fără uitare» - aletheia - este în regiunea lui Mnemosyne, care nu spune ci este sursa lui «a spune» prin Muze. Analiza termenului aletheia ne-a adus din nou în regiunea mythos-ului, unde nu se spune ci se «contemplă», prin puterea in- telectului activ, care, la nivelul acesta, reprezin- tă înseși eide-le tuturor lucrurilor - topos eidon. Starea intelectuală atinsă era deci «fără uitare», fiindcă a atins sursa principală a memoriei, care este Mnemosyne și la acest nivel toate eide-le aparțin intelectului activ. Nu mai este uitare dar nici amintire, în sensul în care ceva se ascunde și amintirea îl dezvăluie; toate eide-le fiind prezente prin natura lor în intelectul activ, ele nu sunt rea- mintite, ci posedate în permanență”16. Despre aceste permanențe vorbea și Aristotel cînd se referea la faptul că existența este perma- nent posedată de către intelectul activ - nous apathetikos. Cele patru mari categorii ale existen- ței - după cum se știe erau în total zece -, exis- tența prin accident, existența necesară, existența posibilă și existența în act au același drum ca și aletheia. Însă, pentru că la acest mod procesul descoperirii stărilor de adevăr poate fi un regres- sus ad infinitum, Aristotel a statuat un principiu conform căruia undeva trebuie să te oprești - anagke stenai. Pe de altă parte, acest punct trebuie să aibă o altă natură decît cel de la care s-a pornit. Punctul fix căutat este însăși gîndirea. Și, deși întregul proces se desfășoară în timp, trebuie să existe un început care este tocmai gîndirea care gîndește gîndirea - numită de Aristotel prote arhe, adică primul principiu sau principiul divin. Dar ce înțelegeau Platon și Aristotel prin acest di- vin, a rămas încă obscur, nedeterminat. Cicero, în De natura deorum, (I,13), din izvoa- re absolut îndoielnice și referindu-se la lucrarea pierdută a lui Aristotel - Peri philosophias - afir- ma că: „Aristotel atribuie o dată inteligenței în- treaga divinitate, iar altă dată spune că lumea este însuși zeul”17. Afirmația este îndoielnică și pentru faptul că Aristotel nu spune nicăieri altundeva că gîndirea care gîndește gîndirea ar fi însuși zeul. Gîndirea care gîndește gîndirea era pentru Aristotel un act pur, anterior posibilității: „Așa că elementul divin pe care pare să-l cuprindă in- telectul aparține mai degrabă primului mișcător nemișcat, iar actul de contemplare este cea mai mare și cea mai pură fericire. Dacă divinitatea are parte de această fericire veșnică, iar noi doar din cînd în cînd, lucrul este minunat.. Dar și viața îi revine divinității, căci actul inteligenței este viața, iar divinitatea se confundă cu acest act, iar acest act al ei, dăinuind în sine, constituie viața desăvîr- șită și eternă”18. După același Stagirit, omul ar avea posibilitatea să participe, din cînd în cînd, la starea divină prin însăși natura intelectului său, adică prin eide, prin universale. Anton Dumitriu arată19 că grecii își imaginau ca ar exista o ascensiune în etape pe care o are conștiința omului care îl conduce, de-a lungul unor stări pe care nu le defineau, la condiția lui originară caracterizată de eternitate. Acesta este și motivul, spune el, pentru care Platon a dat o defi- niție cu totul surprinzătoare termenului de alethe- ia. Acesta, Platon, în Philebos,20 desparte aletheia, în ale-theia, care ar însemna alergare divină, cur- sa după divinitate. Așadar, și Platon considera starea de adevăr al nous-ului ca fiind pătrunsă în sfera celor divine, a zeului, fapt ce implică atem- poralitatea, eternitatea. Atunci, și numai atunci, nous-ul se contopea cu însăși existența, și nu cu stările ei, cu adevărul divin, supratemporal. * Interpretarea de pînă acum a termenului Aletheia ne duce, vrînd - nevrînd, la concepția platoniciană despre anamnesis. În Phaidros,21 Platon ne arată că, în zorii umanității, omul trăia în prejma zeilor, avînd posibilitatea, pierdută apoi, de a contempla direct Z TRIBUNA • NR. 338 • 1-15 octombrie 2016 3 o ideile. Din cauza atracției lumii senzoriale el și-a pierdut atracția spre înalt și intelectul său s-a în- depărtat de această lume divină. Cei ce mai pri- vesc și astăzi spre lumea zeilor sînt pentru ceilalți aidoma nebunilor și considerați nebuni. Însă, în realitate, inteligența umană, pentru a recupera lo- cul pierdut, are nevoie acum, de supremul efort al gîndirii pentru a ajunge din nou în zona ideilor sfidînd, astfel, prin reflexie, multiplicitatea lumii senzoriale și tinzînd spre unitate. Acest act su- prem al gîndirii, singurul care poate procura cea mai înaltă fericire, constă într-o anamnesis, într-o stare de reamintire a lucrurilor pe care sufletul, care odinioară însoțise divinitatea, le-ar fi văzut. Platon susține că acea realitate, realitatea divină, este singura veritabilă, și că ceea ce trăim noi este un simplu act de reflexie, ca o umbră, a aceleia. Această idee nu este una nouă nici chiar pen- tru vremea lui Platon, Hesiod expunînd-o încă în mitul vîrstelor. Tot Platon este acela care spune că această stare poate fi redobîndită de către om în actul contemplării, prin theoria, după o prealabilă inițiere. Așadar, lumea sensibilă putea fi depășită de intelect prin actul de reflexie numit de Platon anamnesis. Pentru a explica această stare de anamnesis, Platon, în Menon22, face apel la preoții și preote- sele care explică ceea ce au în grijă, la poeți, în speță la Pindar, și la toți cei ce sînt inspirați de zei. Conform lor, arată Platon, sufletul este nemuri- tor și supus unor cicluri de reîncarnare, o dată la zece mii de ani. De aceea, nu este un lucru extra- ordinar că sufletul își poate aminti, în urma unei proceduri bine stabilite, de viețile anterioare, și de aceea nimic din cele cîte există nu-i este străin. Astfel, tot ceea ce încercăm să cunoaștem și tot ceea ce învățăm nu este decît anamnesis. Sofiștii aduseseră un argument după care tot ceea ce știi sau ai învățat ai știut dinainte, deci nu adaugi nimic prin efortul intelectual, sau nu știi, și în acest caz este imposibil să știi ceea ce nu știi. Modul în care Platon demontează afirmația sofis- tă este unul rămas celebru. În Menon, Socrate, folosind celebra techne ma- ieutika, voind să arate că cele ce cunoaștem sînt de fapt amintiri, apelează la un sclav analfabet al lui Menon. Datorită abilei manipulări a tehnicii moșitului, prin tot soiul de întrebări puse într-o anumită ordine, Socrate îl face pe sclavul analfa- bet să expună o teoremă geometrică. Această temă se regăsește și în dialogul Phaidon. Și în acest dialog ni se spune că a învăța este o reamintire: „...oamenii, întrebați cu oare- care meșteșug, află singuri toate lucrurile așa cum sînt. Dacă nu ar fi avut sădită în ei o știință și o rațiune dreaptă, nu ar fi fost în stare să facă așa ceva. Dă cuiva, de pildă, să dezlege o problemă de geometrie, sau altceva de acest fel, și te vei con- vinge de acolo, în chipul cel mai lămurit, că lucrul stă așa”23. Găsim însă la Platon și o altă formă de anam- nesis, și anume anamnesis-ul obținut printr-o sta- re de mania, ceea ce s-ar putea traduce prin stare de nebunie, de demență. După Platon, Phaidros24, existau două tipuri de mania, una datorată bolilor de toate felurile, și o alta care își avea cauzele în divinitate. Această din urmă cauză a fost pe larg dezbătută în Ion. În Phaidros,25 Platon amintește că: „.în vre- muri de demult cei care dădeau nume nu soco- teau că nebunia - mania e un lucru de rușine sau ocară. Altfel, de ce ar fi legat ei numele acesta de cea mai mîndră dintre arte, arta de a străvedea în viitor, spunîndu-i arta nebuniei - manike? Ei so- coteau că nebunia, cînd hărăzită-i de zei, este ceva frumos și tocmai de aceea am folosit numele aces- ta. În schimb, oamenii de astăzi, neștiind ce e fru- mosul, au strecurat aici un t și au numit arta de a vedea cu duhul - mantike.” Platon arăta26 că există patru forme de manifestare a acestui dar divin: Mania poetică, influențată de Apollo. Mania rituală, influențată de Dionysos. Mania poetică, influențată de Muze. Mania erotică, influențată de Afrodita și Eros. Iată cum descrie chiar filosoful grec această nebunie divină: „Și urmînd drumul pas cu pas, ei izbîndesc, prin proprie strădanie, să afle firea zeului de care sînt legați, pentru că nevoia îi îm- pinge să-și țină privirea îndreptată, fără abatere, spre el. Iar cînd aducerea aminte - anamnesis îi poartă în preajma acestuia, ei se simt pătrunși de zeu, și vin să ia din firea lui și apucături și năzu- inți; și o fac, pe atît cît stă în putința omului să se împărtășească din ceea ce este zeiesc. Și izbînda o pun, desigur, pe seama iubitului, pe care acum îl îndrăgesc cu și mai multă rîvnă. Și cînd, aseme- nea Bacantelor, sorb din izvorul lui Zeus, ei scaldă sufletul iubitului în unda cea sfințită, făcîndu-l să semene, pe cît mai mult e cu putință, cu zeul de care sînt legați”.27 Să vedem, o dată cu Bailly28, care este semni- ficația cuvîntului mania. Rădăcina acestui cuvînt este man, care ia uneori forma men, implicînd ideea de a gîndi. Așadar: Man, men, mne - a gîndi. Meno - doresc. Menos - suflet. Menoine - gînd, dorință. Mnesis, mnemo - memorie, amintire. Maino - a înnebuni. Mainas - agitat prin accese de furie. Mania, mane - nebunie. Manikos - nebun. Mantis - prezicător. Manteia - prezicere. Metis - înțelepciune. Metio - a avea în minte. Mousa - muză. Mouseion - templul muzelor. Din cele două dialoguri avute în vedere, Phaidon și Phaidros, desprindem două sensuri ale noțiunii de anamnesis: unul analitic și unul sintetic, de unde putem deduce că existau două tipuri de amintire, unul dianoietic legat de intelec- tul pasiv și altul noetic ce ține de intelectul activ, unul realizat progresiv, prin analiză, iar altul in- stantaneu, prin contemplare, în corelație și ea cu fenomenul de mania. Dar fenomenul de anamnesis nu poate fi privit ca o simplă reamintire. Acest fapt îl afirmă încă Hegel, în Prelegeri de istoria filosofiei29, după care anamnesis are sensul de a se interioriza, de a intra în sine, acesta fiind sensul adînc al cuvîntului. Prin urmare anamnesis are sensul de a căuta în interioritate, de a regăsi locul pierdut, de revenire la starea reală dintr-o stare potențială, de cunoaș- tere fără amintire, cunoaștere aflată mereu în act. Dar să vedem cum a construit Platon acest cu- vînt: el este format din an - a - mnesis, deci două privative și substantivul memorie. Astfel, cuvîn- tul în cauză s-ar traduce prin fără amintire, adică prin uitare - lethe. Mai corect, acesta ar putea fi tradus prin fără-fără-amintire, avînd în vedere că sunt două privative, care ar însemna starea în care uitarea nu există, așadar starea de theoria, realizată prin revenirea la starea originară, divină (A. Dumitriu). Același rezultat l-am obținut și din analiza noțiunii de a-letheia, de unde putem de- duce că pentru Platon cele două noțiuni sunt iden- tice. Prin urmare, a ajunge la starea de anamnesis era pentru Platon sinonim cu a ajunge la starea de aletheia, de adevăr. Abia acum începe să prindă contur definiția dată de Platon cuvîntului Aletheia, după el, acest cuvînt avînd sensul de alergare divină. Această alergare divină implica ieșirea din discursivitatea intelectului și atingerea energiilor cumulate ale intelectului în intimitatea lor. Anamnesis, des- compus ca ana, adverb care înseamnă în sus, și substantivul mnesis, care vine de la memorie, dă sensul de dincolo de memorie, mai sus de memo- rie (A. Dumitriu). Aceasta este și interpretarea compatibilă cu sensul găsit de noi în aletheia, acela de non-uita- re ce ține de regiunea superioară a intelectului și care se află într-un prezent etern, continuu. Credem că, cel puțin în ceea ce privește sensul noțiunilor de înțelepciune și „dragoste de înțelep- ciune” (filosofie), cercetarea de pînă acum a făcut oarecare progrese. Adevărul ca esență a „științei” ființei ca ființă a fost, credem noi, pus în lumi- nă. Urmează ca cercetarea ce se va desfășura să evidențieze sensurile aristotelice sau mai curînd postaristotelice ale termenului de metafizică. Note 1 Cf. Pauly-Wissowa, Op. cit., vol I, Stuttgart, 1894. 2 Aulus Gellius, Op. cit. cartea XII-a, XI. 3 Aulus Gellius, Op. cit. loc. cit. 4 M. Heidegger, Op. cit., trad. rom., în Repere pe drumul gîndirii, Politică, Buc. 1988. 5 Op. cit., Artemis Verlag, Zurich und Stuttgart, 1965. 6 Giuliana Lanata, Op. cit., La Nuova Italia Editrice, Firenze, 1963, p. 24. 7 Giuliana Lanata, Op. cit., La Nuova Italia Editrice, Firenze, 1963, p. 24. 8 Homer, Iliada, II, v. 761, trad. rom., G. Murnu, Univers, Buc., 1979. 9 Homer, Op. cit., v. 604, trad. rom., G. Murnu, Univers, Buc., 1979. 10 Hesiod, Op. cit., 54 și 915. 11 Cicero, Op. cit. III, 21., apud. A. Dumitriu, Aletheia, Buc., 1984. 12 Cf.Platon, Kratylos, 406 a., Opere, Vol. I-VI, Buc., 1974- 1989. 13 Cf. M. Heidegger, Was ist das die Philosophie?, Neske, Pfullingen, 1956, p. 49. 14 Cf. Anton Dumitriu, Aletheia, Buc., 1984. 15 Marcel Detienne, Op. cit., Maspero, Paris, 1973, dar și trad. rom., București, 1996. 16 A. Dumitriu, Aletheia, p. 239-240. 17 A. Dumitriu, Op. cit, p. 241. 18 Aristotel, Metafizica, XII, L, 1072 b. 19 A. Dumitriu, Op. cit., p. 242. 20 Platon, Philebos, 16, c., Opere, Buc., Vol. I-VI, 1974-1989. 21 Platon, Op. cit., 249, b-c, 250, a-e, 251, a-e., Opere, Vol. I-VI, Buc., 1974 - 1989. 22 Cf. Platon, Menon, Opere, Buc.,Vol I-VI, Buc., 1974- 1989. 23 Platon, Phaidon, 72 e., Buc., Opere, vol. I-VI, 1974-1989. 24 Cf. Platon, Op. cit., 265, b., Buc. Opere, vol. I-VI, 1974- 1989. 25 Platon, Op. cit., 244,c., Opere, Buc. Vol. I-VI, 1974-1989. 26 Platon, Op. cit., 265 b., Opere, Buc., Vol. I-VI, 1974-1989. 27 Platon, Op. cit. 253 a., Opere, Vol. I-VI, Buc., 1974-1989. 28 A. Bailly, Op. cit., Tabelul de rădăcini, dar si Anton Dumitriu, Aletheia, ed. Eminescu, Bucuresti, 1984. 29 G.W.F. Hegel, Op. cit. I, p.489. ■ 4 TRIBUNA • NR. 338 • 1-15 octombrie 2016 zilele tribuna Sărbătoarea revistei Tribuna, 23-26 septembrie, trei zile de conferințe, lansări de carte și recitaluri de poezie ■ Sorin Grecu Saloanele Hotelului „Seven” din Cluj-Napoca au găzduit, în perioada 23-26 ediția a IV-a a „Zilelor Revistei TRIBUNA”, care a cu- prins conferințe pe teme filosofice și literare, lan- sări de carte și un recital de poezie, cu participa- rea unor cunoscuți scriitori, profesori și oameni de cultură. Acest eveniment - excelent receptat de numerosul public prezent - a devenit deja unul tradițional, de referință pentru Cluj-Napoca și face parte din eforturile prestigioasei reviste de cultură Tribuna, aflată sub administrarea Consi- liului Județean Cluj, de a polariza în jurul său cele mai importante forțe culturale din Ardeal și din întreaga țară. Prima zi, cea de vineri, 23 septembrie a cu- prins discursurile de deschidere, susținute de dr. Mircea Arman - managerul revistei Tribuna, I.P.S. Andrei Andreicuț - Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, academicianul Alexandru Boboc și prof. univ. dr. Andrei Marga. „Scopul acestei sărbători a revistei noastre, înfiin- țată în 1884, este celebrarea fondatorului revistei, Ioan Slavici, dar și promovarea culturii contem- porane și a tinerilor scriitori. Totul, în spiritul ve- chii Tribune sau al construirii unei reviste cultu- rale care să cuprindă toate domeniile - în sensul contemporan al conceptului de cultură - și nu al unei reviste strict literare”, a declarat în cuvântul său Mircea Arman, managerul revistei. La rândul său I.P.S. Andrei Andreicuț a subliniat importan- ța revistei Tribuna, arătând că fondatorul revistei, Ioan Slavici nu a fost străin de teologie, fiind un bun cunoscător al acesteia, invocând în acest sens un citat din Sf. Apostol Pavel: „Credința-i prin auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu”. Și, referindu-se la un enunț al filosofului Mircea Arman, cum că „nu se regăsesc multe ale cul- turii în revistele literare ale noastre de astăzi”, a Academicianul Alexandru Boboc și Mircea Arman mărturisit, pornind de la un citat din înțeleptul Solomon: „Cele ce lipsesc nu se mai pot număra. Revista Tribuna tocmai de acest lucru se ocupă, de cuvintele cu putere multă”. A urmat comunicarea lui Mircea Arman, „Adevăr și Aletheia”, o conferință despre pro- blema adevărului și a stăpânitorilor de adevăr, respectiv despre adevărul înțeles în cultura eu- ropeană ca și adequatio rei at intellectus (Toma d'Aquino) și ideea de Aletheia, adevăr revelat - așa cum apare el în filosofia greacă până la Platon. Arată acesta, la un moment dat: „În privința defi- niției cuvântului Aletheia, după Anton Dumitriu acest cuvânt are sensul de alergare divină. Această alergare divină implică ieșirea din discursivitatea intelectului în intimitatea lui. Anamnesis, des- compus ca ana - adverb care înseamnă în sus, și substantivul mnesis - care vine de la memorie, dă sensul de dincolo de memorie, mai sus de me- morie. Aceasta este o interpretare compatibilă cu sensul găsit de noi în Aletheia, acela de non-uita- re, ce ține de regiunea superioară a intelectului și care se află într-un prezent etern, continuu”. În continuare, profesorul Andrei Marga a vor- bit despre mai multe probleme ale sensului în lu- mea contemporană, pornind de la Hegel și până în filosofia contemporană și despre factorii care conferă dinamică lumii contemporane, patru la număr: economicul, politicul, puterea militară și cultura, dominantă fiind în opinia profesorului paradigma culturală. Totodată, vorbitorul a fă- cut numeroase referiri la evoluția lumii chineze contemporane, a doua pe glob ca putere econo- mică și militară după S.U.A. Explică profesorul: „Cultural, pentru prima oară în istorie, cultura noastră, euro-americană, întâlnește o cultură - cea chineză - de o magnitudine neobișnuită, cu cea mai vorbită limbă pe glob și cu înfăptu- iri competitive. Pe deasupra, cultura chineză este răspândită astăzi pe toate continentele de o rețea de instituții ce nu are echivalent ca amploare și organizare. Rezultatul, cultura chineză pătrunde în educația generală din tot mai multe locuri ale lumii. Devine tot mai limpede că figura sa tutela- ră, Confucius, nu a lăsat mai puțin decât Socrate, chiar dacă a vorbit înainte de descoperitorul ma- ieuticii, iar ceea ce a făcut pentru chinezi și uma- nitate stă alături de ceea ce au făcut pentru popo- rul lor și umanitate Moise sau Cicero. Va trebui luat în seamă faptul că ceea ce se numește «cultu- ra confucianistă» domină nu doar China actuală, ci și Japonia, Coreea de Sud și mari porțiuni din Asia de Sud-Est, după cum este inclusă deja în pregătirea pentru business din Anglia, Australia și numeroase alte țări”. Fostul rector al U.B.B. a abordat și alte domenii, de pildă cel religios - vor- bind despre „persoana istorică” Isus Cristos, dar și teme culturale, cum ar fi celebrarea - cu totul de- fectuoasă și dezamăgitoare - a lui Brâncuși, prin comunicări făcute fără studii mai recente referi- toare la marele sculptor, de la a cărui naștere s-au împlinit 140 de ani. De asemenea, la un moment dat - pe lângă cultura enciclopedică - și-a de- monstrat și spiritul ironic necruțător, arătând că recenta sărbătorire la Hordou a 150 de ani de la nașterea marelui poet George Coșbuc, a fost orga- nizată pe „repede-înainte” ajungându-se ca până și celebrarea poetului petrecută în urmă cu 50 de ani să fi fost mult mai reușită decât cea actuală, de la 20 septembrie 2016. Apoi au urmat comentari- ile, prea numeroase pentru a fi consemnate aici, așa că reproducem doar un fragment dintr-unul dintre ele. Referindu-se la ideea vorbitorului pri- vind păstrarea statutului propriu fiecărei discipli- ne și de necesitatea separării filosofiei de știință și păstrarea demintății fiecăreia, scriitorul Grigore Zanc a afirmat următoarele: „În relația dintre di- verse discipline din sfera culturii - în speță relația filosofie - religie - știință, insistăm asupra nevoii de-a practica și dezvolta relațiile dintre dome- niile pomenite, fără însă a le mixa de o manieră conjuncturală - așa cum s-a întâmplat în multe cazuri, la noi, după 1989. Numai un singur exem- plu: un cunoscut autor, Petru Constantin Dulcan a scris o carte excepțională, care a creat un interes deosebit asupra modului de abordare și explici- tare a relației dintre gândirea filosofică și lumea științifică, lucrare pe care autorul a considerat că trebuie s-o completeze cu un soi de bigotism - descântece, interpretări de vise, etc.) încât a trans- format-o într-un amalgam misticoid din care nu mai pricepi nimic”. A doua zi a „Zilelor Tribunei” a cuprins con- ferința „Filosofie și literatură”, susținută de acade- micianul Alexandru Boboc, urmată de lansarea a două cărți publicate la Editura „Tribuna”: Stil și stiluri de gândire în cultura contemporană, de acad. Al. Boboc și volumul de poezie-proză al scriitorului italian Dino Campana, Canti orfici/ Cântece orfice, tradus de scriitorul, poetul și ese- istul Ștefan Damian. În prelegerea sa profesorul Al. Boboc a făcut o trecere în revistă a unor teme esențiale din cultură și filosofie, iar referindu-se la o temă predilectă - relația dintre creația literară și filosofie - a mărturisit, printre altele: „O poezie sau un roman nu sunt rezultatul unei «faceri», ci sunt mai mult decât o creație, o ctitorie. Pentru că atunci când dai naștere unei opere literare dai naștere din nou, ești mai mult decât un Demiurg platonician”. Un capitol important al comunicării academicianului Al. Boboc a fost dedicat operei O TRIBUNA • NR. 338 • 1-15 octombrie 2016 5 o filosofice și poetice a marelui Eminescu, asupra căreia profesorul s-a aplecat o viață întreagă, „po- lemizând” peste timp cu alți exegeți de marcă ai poetului, G.Călinescu și N. Iorga: „Când am scris despre poezia filosofică a lui Eminescu, fiindcă avea o cultură imensă, am apelat la istoria litera- turii, inclusiv la istoria religiilor și la un moment dat mi-am dat seama că o cale de acces spre în- țelegerea lui ar fi capodopera critică, Opera lui Mihai Eminescu, de G. Călinescu. Dar, ca orice operă mare lasă posibilitatea de a găsi și neajun- suri. Și Călinescu greșește: deși combate ideea că Eminescu n-a fost filosof clasic, tot el îl face filosof spunând că împrumută din filosofia lui Schopenhauer. Sau, la Nicolae Iorga: Eminescu a avut multiple influențe și ar fi o greșeală dacă n-am lua în considerare toate aceste influențe, dar să aflăm cât de tare a fost influențat de fiecare din- tre ele. Dar dacă totuși căutăm încontinuu numai surse, pierdem automat autorul”. De asemenea, nu se poate abține și-și arată nemulțumirea față noii exegeți ai Luceafărului poeziei românești: „Mă îngrozesc când unii vorbesc de Eminescu în lim- baj de persiflare, de baltă, într-o decădere totală a limbajului”... Iar conferința și-a încheiat-o cu un mesaj tulburător, de o mare actualitate: „Nu uitați, nu pregetați să observați că în loc să ne trăim viața noastră începem să trăim viața altora”! Referitor la cartea domnului Al. Boboc, Stil și stiluri de gân- dire în cultura contemporană, după ce a evocat în cuvinte emoționante figura academicianului, cea de mentor al mai multor generații de studenți, filosoful și profesorul Vasile Muscă l-a caracteri- zat pe acesta cu precizie: „În persoana domnului profesor mă întâlnesc cu omul care încorporează astăzi cel mai bine în cultura noastră enciclopedia filosofică. Rar am întâlnit pe cineva din țară sau din străinătate care să posede, asemeni domniei sale, cultura filosofică din antichitate până la cea contemporană”. La rândul său, scriitorul Grigore Zanc a mărturisit, referitor la persoana profeso- rului Boboc următoarele: „Academicianul Boboc confirmă prin expunerile și expozeele sale făcute în fața noastră o axiomă pe care am reținut-o de la profesorul D.D. Roșca, care avea un fel de sistem față de orele de pedagogie și alte modalități de a preda lecții. Spunea: acela care știe ce vrea să spu- nă știe și să se facă înțeles, deci cum să spună. Dl. Boboc nu numai că știe aceste lucruri dar știe încă ceva pe deasupra. E destul să-i soliciți o lămurire asupra temei dintr-un perimetru filosofic care te interesează pentru a-ți expune cu lux de amănun- te această temă. Ori, și această lucrare se adaugă aceluiași curs”... A urmat prezentarea volumului poetului ita- lian Dino Campana, Canti orfici/ Cântece orfice, făcută de către traducătorul său, scriitorul Ștefan Damian. Nu însă înainte ca autorul versiunii ro- mânești a cărții să facă o descriere a biografiei - cu totul ieșită din comun - a poetului „nebun” Dino Campana, care s-a stins înainte de jumătatea se- colului trecut, într-un ospiciu de boli mintale, aducând, în ciuda acestui fapt, Italiei, unul dintre cele mai elegante stiluri din literatura acestei țări, dublat de o operă cu un mesaj tulburător. Cea de-a treia zi a evenimentului organizat de revista Tribuna a fost dedicată lansării cărții Socrate și Isus, scrisă de prof. univ. dr. Ion Irimie și, la final, a urmat recitalului poeților - veniți din toate colțurile țării la „Zilele Tribuna”. „Este o carte-provocare” - a declarat, din start Ion Irimie - scrisă de pe poziții materialiste și atee, de aceea lucrarea a stârnit aprigi polemici. O mostră: „Sfânta Maria e sărbătorită de două ori pe an, iar Eva niciodată. Nu e drept acest lucru. Fără mușcătura mărului de către Eva am fi fost niște păpuși. Ea este co-autoare la nașterea noas- tră ca ființă umană creatoare. Eva trebuie sfințită și pusă-n calendar”. La care, îngăduitor, acade- micianul Al. Boboc, a remarcat printre altele că „este un punct de vedere cu care poți fi de acord, sau nu”. Profesorul Vasile Muscă l-a „amendat”, la rândul său, elegant, pe Irimie: „Dacă dl. profesor e ateu, eu sunt un teist credincios și mă bucur că pot să mă perfecționez ca om în această privință”. Cel mai radical a fost însă profesorul și teologul maramureșan Nicolae Iuga, care a declarat, pur și simplu că „astăzi am avut ocazia să constat că educația ateist-științifică n-a pierit”! Iar poetul și preotul ortodox maramureșean Vasile Luțai a pus până la urmă punctul pe „i” în această dispu- tă: „Vreau să vă spun, d-le profesor că nu știu ce punct de vedere ați vrut să ne inoculați. Dar eu aș zice că e al omului fără Dumnezeu. Cunoașterea lui Dumnezeu este și apofatică, adică prin nega- ție. Cunoașterea prin negație a lui Dumnezeu nu înseamnă nerecunoaștere”... Ziua de duminică, însemnând practice finalul „Zilelor Tribuna” a aparținut poeziei, iar Mircea Arman a ținut să-și precizeze în câteva fraze po- ziția referitoare la aceasta: „Cel puțin în concepția mea eu cred că poezia este cu totul altceva decât o simplă versificație - și nu vorbesc de Homer sau Hesiod unde găsim multă poezie autentică. Poezia nu aparține vreunui gen literar, nu e artă. Parodistul Lucian Perța și editorul Gabriel Cojocaru Din punctul meu de vedere este o formă de cu- noaștere prin metaforă, care nu e specifică filo- sofiei, de aceea, de pildă nu-l consider pe Lucian Blaga filosof. Așadar, poezia din perspectiva mea nu este nici versificație, nici joc de cuvinte - fru- moase sau urâte. Poezia este fond în măsura în care este autentică, ea duce mai departe gândi- rea, spiritul. Frumosul e-n pictură și-n celelalte arte, e egal cu Adevărul. Nu e artă nici poezia pornografică a lui Emil Brumaru - pe care unii doreau să-l facă academician. Una e să fii obse- dat sexual și alta e să scrii poezie. Una e să vrei să șochezi și alta să spui adevărul Omului, al Lumii, al lui Dumnezeu. Dar îi las pe poeți să vorbeas- că ei, acum”. Iar rolul de amfitrion l-a preluat din zbor cunoscutul scriitor Lucian Perța, care a de- lectat sala cu parodiile unor poeme aparținând poeților aflați în sală. A urmat apoi recitalul lui Gavril Ciuban, Vasile Luțai, Dumitru Fânățeanu, Liana Toma-Sabău, Ioan Romeo Roșiianu, Radu Ulmeanu, Ani Bradea, Sorin Grecu și Gabriel Cojocaru - încununând probabil cea mai reușită ediție de până acum a „Zilelor Tribuna” Să nu-i uităm, totuși, pe ceilalți poeți sau eseiști prezenți la eveniment pe parcursul „maratonului” de cul- tură de la Cluj-Napoca: Regis Roman (Arad), Silviu Dachin (Alba-Iulia), Adrian Cârstea (Alba- Iulia), Marius Dumitrescu (Pitești) Irina Lazăr (București), Gheorghe Secheșan (Timișoara). ■ TRIBUNA • NR. 338 • 1-15 octombrie 2016 cărți în actualitate Samuraiul și contemplatorul concis în dialog epistolar NkțTi LM JMU3 ■ (Ml JJIW 11 sămciraiul CKITIC ■ Ion Popescu-Brădiceni . ■. ■ ... I.sit Pi5r