TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore Zanc
Restrângerea consiliului consultativ a survenit
modificării Legii 189/2008, republicată.
Istorii cu scriitori
Scoase la lumină de Adrian Suciu
Din punct de vedere al istoriei literaturii române, una dintre arhivele cele mai valoroase și mai
necunoscute este Arhiva Camerei Deputaților. Foarte mulți scriitori au fost parlamentari,
angajați ai instituției, sau s-au intersectat, în activitatea lor, cu forul deliberativ, în diverse epoci
istorice. La inițiativa scriitorului Adrian Suciu, consilier parlamentar la Camera Deputaților,
revista „Tribuna” prezintă cititorilor, în serial, piese inedite și spectaculoase din Arhiva Camerei
Deputaților cu și despre scriitori. Ne propunem un demers de prezentare a unor documente cu
valoare istorică și nu unul de interpretare a acestor documente. Interpretarea rămâne în sarcina
istoricilor și, de ce nu, a cititorilor.
O
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ioan-Pavel Azap
(redactor șef adjunct)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Proclamarea Regatului României în Adunarea
Deputaților. La 14/ 26 martie 1881, în urma
unei interpelări a lui Titu Maiorescu, din ziua prece-
dentă, Corpurile legislative au votat în unanimitate
proiectul de lege potrivit căruia România s-a trans-
format în Regat, iar Carol I a primit titlul de Rege.
„Coroana Regală pusă azi pe fruntea Măriei Sale
Domnul României - sublinia P P. Carp în discursul
de la tribuna Adunării Deputaților - nu este numai o
cestiune de amor propriu național, nu este numai o
răsplată pentru meritele ce Domnul nostru și-a câști-
gat în curs de 15 ani, ci este cheia de boltă ce punem
azi la clădirea edificiului nostru ca stat neatârnat”.
Răspunzând la felicitările Parlamentului și ale mem-
brilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de
Rege nu pentru sine ci pentru „mărirea țării”.
Sursa foto:
Arhiva Camerei Deputaților
Scriitorul și politicianul V. A. Urechia, împreună cu scriito-
rii Barbu Ștefănescu Delavrancea și Alexandru Vlahuță.
Sursa foto: Arhiva Camerei Deputaților
Revista Tribuna
susține candidatura
orașului Cluj-Napoca
la titlul „Capitală
Culturală Europeană
2021”
Vizitați noul nostru site:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
Pe coperta:
Soo Zold Margit, Nori (2005) pastel, 62 x 48 cm
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE
IN ENGLISH AND ROMANIAN
2
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
editorial
Ce este metafizica? (V)
■ Mircea Arman
Vom lua acum în discuție o altă definiție
a filosofiei grecești, ultima, și cea care in-
teresează cel mai mult cercetarea de față.
În Metafizica, Aristotel formulează astfel această
definiție: „De aceea nu fără motiv filosofia se nu-
mește știința adevărului”.1
Ștefan Bezdechi, tălmăcitorul român al
Metafizicii, traduce expresia theoria thes alethe-
ias, prin știință a adevărului, alții au tradus-o prin
cunoașterea adevărului. Nici una dintre aceste
traduceri nu surprinde esența termenului theoria
care este o cunoaștere de tip special în care inte-
lectul activ privește obiectul cunoscut contopin-
du-se cu el. Acest lucru se realizează în starea de
contemplație. Dar dacă obiectul ultim al filosofiei
este ti to on - existența ca existență, atunci, ur-
mează că termenii de realitate și adevăr sînt iden-
tici. Dar să vedem ce crede Aristotel referitor la
acest fapt: „Existență și neexistență se spune mai
întîi despre diferitele forme ale categoriilor; apoi
despre putința și actul acestor categorii sau des-
pre contrariile lor; și în fine, în sensul lor cel mai
propriu de adevărat și fals”.2 Stagiritul reiterează
această afirmație și în alte părți ale acestei lucrări3.
Pe de altă parte Platon, în Sofistul, scrie:
„Adevărul exprimă cele ce sunt, falsul exprimă
cele ce sunt ca fiind altceva decît cele ce sunt -
legei o men alethes ta onta ous esti, o de pseudes
hetera ton onton”4. Aceste pasaje ne indică faptul,
afirmat deja de către noi, că neantul nu putea face
obiectul cercetărilor filosofice antice și că adevă-
rul este identic cu ființa.
Thoma de Aquino, în De veritate, conchidea:
„Adevărul și existența sînt absolut identice -
Verum et ens sunt omnio idem”5.
Referitor la această idee, după care existen-
ța este adevărul, Parmenide spunea: „Ei bine, îți
voi spune[...]cele două drumuri ale cercetării
care sunt singurele posibile[.]Primul arată că
existența este și că este imposibil ca ea să nu fie.
Aceasta este cărarea convingerii, căci este însoțită
de adevăr. Al doilea, însă, susține că existența nu
există și că nonexistența în mod necesar trebuie
să existe, acest drum, îți spun, nu poate învăța ni-
mic. Căci tu nu poți cunoaște ce nu există - aceas-
ta-i imposibil - nici să-l exprimi”6. Ideea identită-
ții dintre adevăr și existență o găsim și la Platon:
„Nous-ul este sau identic sau cel mai asemănător
cu adevărul”7.
Vom sesiza, împreună cu Heidegger, că exis-
tența este stratificată într-o serie de existențialii,
pe care gîndirea le determină prin identificare.
Putem conchide, de aici, că dacă existența este
adevărul, atunci și acesta este stratificat într-o se-
rie de determinări. Aristotel o afirmă însă cu o și
mai mare claritate: „Așa că fiecare lucru participă
la adevăr în măsura în care participă la existență”8.
Am ajuns, acum, la noțiunea de aletheia care
concentrează în sine întreaga filozofie grecească.
Existența este adevărul iar neantul este falsul.
Referitor la adevăr Stagiritul spune: „Acesta
depinde, cît privește lucrurile, de însușirea lor de
a se prezenta ca unite și despărțite și, prin urma-
re, calea adevărului aparține acelui care socoate
drept despărțit ceea ce este în realitate despărțit
și ca unit ceea ce este unit, precum este în eroare
acela care gîndește contrar de cum sunt lucrurile
în realitate”9. Dar aici Aristotel se referea la lucru-
rile compuse, deoarece numai despre ele se poa-
te afirma sau nega, numai ele implică intelectul
patetic, dianoia, unirea și separația. Numai aici
poate apărea eroarea, numai pe calea lui a spune
este ea posibilă. În ce privește a fi lucrurile stau cu
totul diferit. De aceea, Stagiritul spune: „Dar cînd
este vorba de lucruri necompuse, ce înseamnă
existență și neexistență, ce înseamnă adevăr și ne-
adevăr? Căci un astfel de lucru nu este ceva com-
pus, astfel că existența lui să depindă de părțile
care-l alcătuiesc, iar despărțirea acestora să atragă
după sine dispariția lui. Cînd este vorba de lu-
crurile compuse problema adevărului sau neade-
vărului nu se pune la fel ca în domeniul lucrurilor
necompuse. Și precum în domeniul acestora ade-
vărul nu poate fi considerat din același punct de
vedere, tot astfel nici problema existenței. Atunci
ce este adevărul și neadevărul”10. Răspunsul la
această întrebare îl găsim în același loc: „Pentru
astfel de lucruri [necompuse], adevărul constă
numai în a le concepe cu mintea [fiind realități
prime]; cu privire la ele nu există nici neadevăr,
nici înșelare, ci doar ignoranță”11.
Vom desprinde de aici două concluzii: prima
se referă la adevărul condiționat ontologic și ține
de intelectul pasiv - nous pathetikos, privind lu-
crurile compuse, a doua ține de adevărul în sta-
re ontologică, în act, de intelectul activ - nous
apathetikos, cel ce cunoaște lucrurile simple, indi-
vizibile, cel ce sesizează ființa ca ființă.
Demonstrația anterioară, prin care am arătat
identitatea dintre adevăr, ființă și existență, pune,
în mod automat, o altă problemă. Ea se referă la
cercetarea noțiunii de adevăr. Acesta este și sco-
pul excursului care urmează.
Am văzut ce gîndea Aristotel, în Peri hermene-
ia, despre adevăr și fals: „Adevărul ca și eroarea
implică unire și separație - syntesis kai diairesis”12.
Mai departe, filosoful grec afirmă: „Nu orice lo-
gos este un enunț, ci numai acela care este adevă-
rat sau fals”13. Pentru a exprima vocabula enunț,
Stagiritul folosește expresia logos apophantikos.
Adverbul apophantikos însemnă explicativ, decla-
rativ, enunțiativ, și se trage de la verbul apopha-
ino, care la rîndul lui provine din apo ce are ca
prim sens noțiunea de depărtare, departe, și ver-
bul phaino care înseamnă a face să strălucească,
a lumina. Așadar, logos apophantikos înseamnă
„vorbire care face să strălucească pînă departe
ceva (Anton Dumitriu)”. Ce poate să fie însă acest
ceva despre care tocmai vorbim? Adevărul. Astfel,
lumina pe care o are acest logos apophantikos este
lumina adevărului.
Însă, așa cum aminteam, există două tipuri
de adevăr - aletheia: adevărul celor compuse și
adevărul celor necompuse, simple. În mod firesc,
urmează că, adevărul celor compuse este o adequ-
atio rei ad intellectus, este un adevăr sintetic, cîtă
vreme adevărul revelat de acest logos apophan-
tikos este unul asintetic, simplu, neamestecat.
Primul, cel sintetic, ține de intelectul pasiv - nous
pathetikos, în vreme ce de al doilea de cel activ
- nous apathetikos, deci, este un adevăr asintetic.
Acești termeni, sintetic și asintetic sînt preluați de
către noi de la Aristotel și vor să spună tot atît cît
adevărul elementelor care se unesc și se despart
- adevăr sintetic - care este livrat apoi gîndirii și
expresiei ei - acelui logos apophantikos, care la
rîndul lui este lumina care îl face inteligibil.
Aristotel, în De anima, sublinia: „Sufletul este
Soo Zold Margit	Aterizare forțată
într-un anume fel, toate cele ce există - he psyche
ta onta pos esti panta”14. Adevărul devine, de data
aceasta, o identitate a intelectului cu obiectul cu-
noscut.
Paul Wilpert, într-un studiu intitulat Zum
aristotelichen Wahrheitsbegriff, în vol. Logik und
Erkenntnislehre des Aristoteles, p. 112, arăta că
adevărul asintetic nu are nimic de a face cu syn-
thesis și diairesis. Gîndirea, spune el, funcționează
ca un act al vederii intelectuale, prin contempla-
re, într-un mod și formă simple. Există un punct
comun între cele două adevăruri: amîndouă sînt
luminate. Dar, cîtă vreme cunoașterea celor syn-
theta nu cere decît o iluminare a intelectului pa-
siv, cunoașterea celor asyntheta cere theoria, adi-
că funcția intelectului activ, contemplarea. Astfel,
cunoașterea adevărului devine theoria thes alethe-
ias.
Filosofia europeană s-a axat pe primul tip de
adevăr, acel al lui adequatio rei ad intellectus și
a omis din vedere acest al doilea tip de adevăr -
asynteton - pe care grecii îl admiseseră.
În Ființă și timp, Heidegger spune: „Ca vorbire
logos înseamnă tot atît cît deloun, a face vizibil pe
acela despre care este rostit în rostire.
Aristotel a explicat această funcție a vorbirii
mai pătrunzător prin apophainestai. Logos lasă
ceva să se vadă, anume ceva despre care e vor-
ba pentru vorbitor, respectiv pentru covorbitor.
Vorbirea lasă să se vadă apo. chiar pe acela des-
pre care este vorba. În rostire, în măsura în care ea
este autentică, acela care este rostit trebuie să fie
creat din acela despre care se rostește, astfel încît,
comunicarea prin rostire să facă vizibil, în ceea ce
este transmis prin vorbire, acel ceva despre care
se rostește, și astfel să-l facă accesibil celorlalți.
Aceasta este structura logos-ului ca apophansis.
Nu orice rostire aparține acestui fel de a face evi-
dent, în sensul de a-lăsa-să-se-vadă. Actul de a
cere, de exemplu, face și el vizibil, dar într-un alt
chip.
În realizarea ei concretă, rostirea are caracte-
rul limbajului, a exprimării vocale prin cuvînt.
Logos -ul este phone și anume phone meta phan-
thasias - exprimare vocală prin care ceva este în-
fățișat.
Și doar fiindcă funcția logos-ului ca apophansis
constă în a-face-vizibil-ceva, logosul poate avea
O
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
3
o
funcția structurală de synthesis. Aici synthesis
nu înseamnă asociere și înlănțuire de reprezen-
tări, manipulări de evenimente psihice, referitor
la care se ridică apoi problema de a ști cum co-
respund sentimentele interioare cu evenimentele
fizice exterioare. Particula syn are aici o semnifi-
cație pur apofantică și exprimă: ceva în reunirea
sa cu ceva, să lase să apară ceva drept cutare sau
cutare lucru.
Și invers, tocmai pentru că logos-ul este un
a-lăsa-să-se-vadă, de aceea, poate el să fie adevă-
rat sau fals. Totul depinde și de faptul de a ne ab-
ține să definim adevărul drept o adecvare. Această
idee nu este nicidecum primordială în conceptul
de aletheia... Faptul de a-fi-adevărat a lui logos
ca alethein înseamnă: ființarea despre care este
vorba, scoasă în legeo ca apophainestai din ascun-
derea sa și lăsată să se vadă ca neascuns, deci a
dezvălui. La fel, faptul de-a-fi-fals, pseudesthai,
înseamnă a înșela, în sensul de a acoperi: a așe-
za ceva înaintea altui ceva și de a-l da astfel drept
ceva ce el nu este.
Deoarece, însă, adevărul are acest sens, iar lo-
gos-ul este un anumit mod de a face vizibil, lo-
gos-ul tocmai că nu poate fi considerat drept locul
primar al adevărului. Dacă așa cum a devenit as-
tăzi, în general, obișnuit, se determină adevărul
drept ceea ce i se cuvine propriu-zis judecății,
iar prin această teză se face, pe deasupra, refe-
rință la Aristotel, atunci această referire este atît
neîndreptățită, cît este, mai ales, neînțeleasă no-
țiunea greacă de adevăr. A fi adevărat, în sensul
grecesc, și anume mai originar decît denumitul
logos este aisthesis, fireasca, senzoriala percepere
a ceva. Numai dacă aisthesis se referă la idia sa,
care este ființarea accesibilă genuin doar prin ea
și pentru ea, de exemplu văzutul de culori, numai
atunci perceperea este mereu adevărată. Aceasta
înseamnă: văzul descoperă mereu culori, auzul
descoperă mereu sunete. A fi adevărat este în
sensul cel mai pur și originar, purul noein care,
incapabil de a învălui, nu poate decît să descope-
re; el este receptarea firească a celor mai simple
determinări ale ființei ființării ca atare. Acest noe-
in nu poate niciodată să reacopere, sau să fie fals,
el poate eventual rămîne o ne-receptare, agnoein
fiind astfel insuficient pentru a furniza un acces
direct și convenabil la ființare.
Sinteza care nu are forma de realizare a faptului
pur de a-lăsa să-se-vadă, ci în indicare face recurs
la o altă ființare și astfel lasă să apară ceva drept
ceva, acest fapt preia, cu această structură a syn-
thesei, posibilitatea ocultării. Adevărul judecății
este însă doar cazul opus al acestei ocultări - cu
alte cuvinte el este un fenomen de adevăr multi-
plu fondat”15.
Distincția evidentă între cele două tipuri de
adevăr nu apare cu claritate în acest pasaj, însă
ceea ce putem reține cu precizie este faptul că filo-
soful german consideră drept insuficientă aceas-
tă adequatio pentru a explica doctrina grecească
despre adevăr. Cercetarea noastră trebuie să se
concentreze, pe mai departe, pe ideea, enunțată
deja, că metafizica este theoria adevărului.
Așa cum am mai arătat ființarea se dezvăluie
la modul unor stratificări, iar dacă adevărul este
identificat drept ființare, existență, conchidem că
și el se află într-o serie de multiple stări ontologi-
ce. Acest fapt este hotărîtor pentru a putea înțe-
lege noțiunea de adevăr. Pentru gîndirea moder-
nă însă, de la Descartes încoace, nu există decît
adevăruri științifice. Numai în cea mai apropiată
modernitate, în speță de la Heidegger încoace, cu
toată pleiada de cercetători care i-au urmat, noți-
unea de adevăr a fost repusă în discuție realizîn-
du-se, astfel, o răsturnare a sensului acestui con-
cept și o întoarcere, evidentă, la noțiunea antică
de aletheia.
Heidegger a înțeles, primul, că cercetarea refe-
ritoare la adevăr la greci trebuie pornită de pe o
poziție cît mai apropiată de a lor. Văzînd filosofia
ca pe o proprietate a grecilor, el pornește cerceta-
rea pentru a găsi semnificațiile originare a unor
concepte fundamentale cum este și cel de alethe-
ia. El a fost primul care a înțeles că pentru a deter-
mina ce este adevărul trebuie mai întîi văzut cum
este el. Astfel, el explică sensul ontologic al expre-
siei „se dă adevăr” das es Wahrheit gibt, în sensul
existenței sale. A fi adevărat, înseamnă pentru
Heidegger, a fi la modul descoperirii, al dezvă-
luirii. Pentru el a fi adevărat la modul logos-ului
este tot atît cît alethein. Pentru a-și legitima ide-
ile, filosoful german apelează și la autoritatea lui
Aristotel care spunea că impresiile sufletului,
aidoma unui clișeu fotografic, sînt adecvate lu-
crurilor. Acest text, după cum este bine cunoscut,
a dus la formula tomistă de adaecvatio rei ad inte-
llectus. Această structură, așa cum s-a mai văzut,
nu este, în concepția heideggeriană, definitorie
pentru adevăr. El ajunge la concluzia că pentru
Aristotel aletheia înseamnă - lucrurile înseși, ceea
ce se arată, ființarea în modul său propriu de a se
descoperi. Heidegger arată că această concepție
nu-i aparține, cu necesitate, lui Aristotel și că în
tradiția mai îndepărtată a filosofiei grecești încă la
Heraclit transpare fenomenul adevărului în sens
de ne-ascundere, dezvăluire.
Adevărul este, deci, ceea ce se arată, scoaterea
din ascundere, devoalarea. Heidegger crede că
sensul originar al lui aletheia este tocmai aceas-
tă scoatere din ascundere - Unverborgenheit.
Descompunînd termenul aletheia în a-letheia el
ajunge la concluzia după care a este o particulă
privativă iar letheia este un derivat al lui lanthane-
in, termen pe care îl traduce cu a fi ascuns.
Anton Dumitriu, face o analiză pertinentă a
interpretării de către Heidegger a termenului
de a-letheia și făcînd referire la studiul lui Paul
Friedlander, Platon I, arată că: „Acest bun cunos-
cător al lui Platon constată că etimologia propu-
să de filosoful german pentru alethes și aletheia,
ca a-lethes și a-letheia, pare să fie în general ac-
ceptată. Ca ceea ce nu este ascuns sau ca ceea ce
nu se ascunde. Dar pentru el această etimologie
nu este chiar atît de neclintit. Considerarea lui a
din aletheia ca privativ este discutabilă, deoarece
există o serie de cuvinte din același cerc semantic,
cum ar fi, de exemplu, atrekes, drept, exact, real,
și atrekeia, realitate, adevăr, exact, sau akribes sau
akribeia, exactitate, în care a nu are nicidecum
un caracter privativ. Totuși, observă Friedlander,
grecii începînd cu Homer și pînă tîrziu, au asociat
aletheia cu rădăcinile lath, leth, și lanth, care au
semnificația de a fi ascuns și au considerat aceas-
ta ca un lucru de la sine înțeles. Considerarea ră-
dăcinii leth care conduce imediat la lethe și prin
aceasta la letheia îl face pe Friedlander să regă-
sească sensul originar al cuvîntului lethe, așa cum
apare încă la Hesiod.Autorul pe care îl urmă-
rim dă mai multe exemple, din care se vede că și
în Homer se găsesc versuri în care aletheia poate
apărea ca neascunderea sau rectitudinea. Dacă
se iau la un loc afirmațiile lui Homer și Hesiod,
alethes și aletheia au următoarele semnificații: 1.
exactitatea care nu ascunde, devoalantă a vorbirii
și opiniei; 2. realitatea neascunsă, devoalată a ceea
ce există, a existîndului; 3. corectitudinea care nu
uită, neînșelătoare, veracitatea omului, a caracte-
rului său. Deși într-o primă analiză Friedlander
părea că se opune accepției date de Heidegger cu-
vîntului aletheia, ca Unverborgenheit, el conchide,
după textele citate, și după considerarea altora din
Heraclit, Parmenide sau Platon, în același sens.
Deosebirile pe care le semnalează, în ceea ce pri-
vește propria lui părere și aceea a lui Heidegger,
par minore și el însuși ne spune că sunt conside-
rate mai mult din punct de vedere istoric. El se re-
feră în special la afirmația lui Heidegger că Platon
ar fi corupt conceptul de adevăr, părere cu care
el este în total dezacord, socotind, din contra, că
acesta l-a precizat, sistematizat și elevat.
Ceea ce este nou în analiza lui Friedlander este
apariția cuvîntului lethe ca uitare, așa cum de
altfel se regăsește în textele vechi. De acest sens
Heidegger nu a amintit în nici un fel în Sein und
Zeit.
Totuși, în studiul citat, închinat special acestei
probleme, întitulat Aletheia, Anton Dumitriu îl
va lua în considerare referindu-se în special la un
fragment din Heraklit, care întreabă: „Cum poate
cineva să se ascundă de ceea ce nu apare nicio-
dată?“16
Heidegger, în Vortrage und Aufsatze spune:
„Rămîn ascuns mie însumi, în ceea ce privește
raportul cu mine însumi a ceea ce altfel nu este
ascuns. Cînd spunem că am uitat ceva nu este nu-
mai ceva care ne scapă, ci însăși uitarea este as-
cunsă”17 Așadar, concluzia lui este că fenomenul
uitării începe de la faptul de a fi ascuns. Astfel,
uitare și ascundere se întrepătrund reciproc, de
aceea a-letheia, în sensul cel mai originar, este vă-
zut ca dez-văluire - Ent-bergen, îndepărtarea de
ascundere.
Vom continua cercetarea noastră conchizînd
că filosofia greacă nu a fost un început, ci un sfîr-
șit, chiar Platon și Aristotel fiind conștienți de
faptul că cei vechi știau mai mult, erau mai aproa-
pe de sophia, trăiau cu adevărat în preajma zeilor.
Prin urmare, așa cum am și făcut, cercetarea ter-
menului de aletheia trebuie începută cu cei vechi,
cu miturile și legendele, cu poezia și textele pre-
socratice, care în fond, sînt mai aproape de mit și
poezie decît de filozofie, înțeleasă ca și construct
sistematic, discursiv.
Note
1	Aristotel, Op. cit., II a, 1, 993 b.
2	Aristotel, Metafizica, IX, O, 10, 1051 a-b.
3	Aristotel, Op. cit., : VI, E, 2, 1026 a, 4, 1027 b.
4	Platon, Op. cit., 263 b., Opere, vol. I-VI, Buc. 1974-
1989.
5	Thoma de Aquino, Op. cit. Quaestio I, art, 1, 5.
6	Diels-Kranz, Op. cit, Parmenide. fr. 5.
7	Apud. A. Dumitriu, Aletheia, Eminescu, 1984, p.
83.
8	Aristotel, Metafizica, II, a, 1, 993 b.
9	Aristotel, Op. cit., IX, O, 10.
10	Aristotel, Op. cit. IX, O, 10, 1051 b.
11	Aristotel, Op. cit., loc. cit.
12	Aristotel, Peri hermeneia, 1. 16 a.
13	Aristotel, Op. cit. loc. cit.
14	Aristotel, De anima, III, 7, 431 a.
15	M. Heidegger, Ființă și Timp, traducere de Dorin
Tilinca și Mircea Arman, p. 49-50.
16	Anton Dumitriu, Aletheia, p. 233-248.
17	M. Heidegger, Op. cit., Pfullingen, Neske, 1954.
■
4
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
eveniment editorial
Timpul ca în-zidire a
Ființei
■ Mircea Arman
Ani Bradea
Poeme din zid
Timișoara, Ed. Brumar, 2016
S-a spus, nu de puține ori, mai mult sau mai
puțin întemeiat, că opera de artă este sufici-
entă sieși iar scopul ultim al acesteia este fru-
mosul. Însă, o operă de artă suficientă șieși, dincolo
de faptul că ar trebui să fie o lume închisă, paralelă
vieții, existenței, nu poate să fie un scop în sine ci
este mai degrabă un act în vederea a...și , în același
timp...un act pentru a...În absența căutării acestor
două deziderate, opera de artă nu poate fi decît joc
gol de sens iar în cazul poeziei, joc de-a cuvinte-
le, respectiv, versificație, ceea ce și este, în cele mai
multe cazuri. Acest mod de a privi variat opera de
artă ca formă frumoasă sau frumos cu semnificație
(adevăr) a fost dezbătut variat în școlile estetice, de
la Aristotel la Kant și apoi pînă în modernitate la
Nicolai Hartmann sau Heidegger.
Frumosul, ca valoare estetică fundamentală, se
confundă în cazul poeziei cu adevărul (Heidegger),
iar poezia ca „poiesis” (a face, a construi) se vali-
dează la nivelul metaforei, așa cum gîndul filosofic
se concretizează în concept.
Metafora ca și „concept” al poeziei face parte
din arsenalul imaginativ (nu imaginar) al poetului,
înțelegînd prin imaginativ acea facultate specifică
omului de a crea lumi și valori posibile, fapt dife-
rit fundamental de fantazare sau de reprezentare.
Capacitatea specifică a creatorului este tocmai pu-
nerea în valoare a acestei capacități imaginative, in-
diferent că vorbim de poet, de filosof, de muzician,
de savantul fizician sau chimist, bunăoară. Doar
de la acest nivel putem discuta de creație, de acel
ceva care încă nu e dar care urmează sa fie, care
este realizabil în spirit sau în natură, referindu-ne
aici la „științele spiritului”(arta, filosofia) sau la cele
ale naturii (chimia, fizica, biochimia, etc.). Altfel,
referindu-ne acum la poezie ca act de creație sau
cunoaștere, aceasta nu este - la nivelul jocului for-
mal de cuvinte, a imaginilor frumoase șocante sau,
mai nou, indecente - decît un sterp joc, mai reușit
sau nu, mai șocant sau nu, dar cu același rezultat
dezastruos: lipsa valorii și a autenticității.
În viziunea noastră, poezia autentică, cea care
aduce un plus de valoare existenței și raportării
noastre opozitive la ea, este, în fond, o îndeletni-
cire care dincolo de modul artistic (făcut, constru-
it, creat, în sensul grecescului poiein) în care este
îmbrăcat, nu este altceva decît o autentică moda-
litate de cunoaștere și de rostire a adevărului prin
metaforă ca rezultat ultim al raportării opozitive a
imaginativului poetic la existență, la lume.
Acesta este și motivul pentru care considerăm că
nu este cazul în ceea ce privește comentariul nostru
asupra recentei cărți a doamnei Ani Bradea, Poeme
din Zid, să vorbim despre un debut în poezie, des-
pre o reușită sau despre un eșec al unui debutant
(refuzăm în acest sens limbajul de lemn al criticii
literare) ci vom alege să vorbim despre cartea unui
poet și de apariția unei voci autentice în poezia
contemporană românească. Nu există, credem noi,
decît poeți și versificatori, fiecare avînd rolul și va-
loarea pe care timpul le va valida sau nu.
S-a spus, în diferite cronici de întîmpinare, că
frapant este modul în care a fost construită aceas-
tă carte și că aceasta marchează un drum al vieții
de la copilărie (vîrsta de aur) la maturitate într-o
structură cronologică distinct asumată. Lucru per-
fect veridic însă eminamente fals. Privită la acest
mod, întreaga construcție pare facilă iar demersul
poetic o „experiență de viață” care trece prin toate
„timpurile ei”. Dincolo de siguranța și eleganța lim-
bajului, de stilul perfect construit, de rigurozitatea
gîndirii, dacă această carte ar fi doar ceea ce unii
critici literari au reușit să întrevadă, atunci aceasta
nu ar fi una ieșită din tiparele comune ale poeziei
românești. Că lucrurile stau cu totul altfel, vom în-
cerca să demonstrăm în cele ce urmează.
Timpul, una din temele majore ale acestui vo-
lum, este privit ca un dat al existenței însă a exis-
tenței ca fapt al trăirii autentice și nu al trecerii
unui timp fizic, liniar, de la copilărie la maturitate
și întoarcere în „illo tempore” al copilăriei, în care
nu există alteritate ci doar eu și „ființarea ici colo
disponibilă” și în care raportarea la lume este una
mai degrabă subzistentă, în care lucrul capătă di-
mensiunea omenescului iar lumea lumește în ju-
rul acestui substitut : „Zace regele plop/cu trupul
secționat/în butuci drepți/egali/și coroana alături./
spânzurate de crengi/globuri cu poleiala sărită/
sparte în cădere/vise roz revărsate din găirile ne-
gre./ puzderie de replici verzi/ale aceleiași inimi/
atinsă de mantia zeului.”
Apoi, acest timp, privit din perspectiva lui
Acum, al unui prezent continuu, al unei zile care
este dar care s-ar putea sa nu mai fie, duce cu gîn-
dul și sugerează, din nou o construcție precum cea
din poveștile Șeherezadei, ducînd lectorul neavizat
pe o nouă pistă falsă.
Timpul însă, nu este altceva decît : „Fiecare cu
timpul său” (Heidegger) iar acest timp este doar
prezentul, timpul lui aici și acum, celelalte mo-
mente ale timpului, respectiv trecut și viitor fiind
me on ti, adică modalități defectuoase/privative
ale timpului. Timpul, ca și în poezia scrisă de Ani
Bradea, este întotdeauna „Je meinich”, adică timpul
meu, dincolo de el neexistînd decît eternitatea su-
pratemporală. Tot ceea ce este me on ti în interiorul
timpului ține de inautenticitate, de timpul și gîndi-
rea calculatoare Aceasta este explicația „povestiri-
lor” falsei Șeherezade și a privirii care se lovește de
zid, a neputinței eului de a evada dincolo de acest
zid care este însăși timpul.
Prin urmare, Zidul din poezia Anișoarei Bradea
este timpul. Timpul inocenței, timpul iubirii, tim-
pul morții (care întotdeauna este moartea altuia
(Heidegger), în cazul de față a călăului devenit vic-
timă, al timpului care este înfrînt de ființa a ceea
ce este etern, adevărul !) și apoi din nou, un timp
al „timpului aceluia” care este mereu prezentul.
Timpul prezent al acelei prezențe statornice (An-
wesen) care este întotdeauna legat de dimensiunea
ontic-ontologică a ființei și care este firul călăuzitor
al poemelor .
Timpul este în același timp călăul care mereu
oprește gîndirea de a trece dincolo de barierele lui.
Gîndirea, atunci cînd este autentică, este dincolo de
timp, ea este în acea prezență continuă (An-wesen)
în care gîndirea se gîndește pe sine (noesis noeseus
noesis). Metafora călăului este, prin urmare, ace-
lași timp care pune zidul între viață și moarte, în-
tre moarte și iubire, între ignoranță și cunoaștere :
„Țipătul absenței sparge întunericul din oglindă./
implozia sfîșie pînza țesută peste insectar./aripile
îți sunt tot acolo, /țintuite de ecran, /elitre smulse
în furia îmbrățișării./pășesc desculță peste amin-
tiri în agonie./n-am reușit să le înalț un templu./...
și aștept./ Cît poate trăi îngerul, /călăule/după ce
și-a smuls aripile ?”...”Du-te acasă, șoptește vocea, /
nu căuta în țărînă urme de aripi !/ ridică-ți genun-
chii din spinarea mea, ia-ți rănile și umblă ! Acasă,
/acasă, / acasă..., / biet suflet rătăcit fără acasă.../
oprește nebunia, /călăule, cu securea ta croiește-mi
drumul”.
Drumul prezenței statornice (Ființa) care iși
găsește locul în veșnicul ACUM este, în poezia
Anei Bradea, iubirea. Iubirea transcende timpul
și moartea, dărîmă Zidul (timpul) pentru a putea
lăsa să apară ceea ce sălășluiește mereu în prezen-
ța statornică : Ființa. Iubirea, în măsura în care
este autentică, transcende timpul iar în măsura în
care nu este capabilă să se înalțe precum „sfinții
ascultînd de puternica chemare” (Rilke) devine
ceva inautentic, astfel încît : „Azi a venit îngerul,
călăule, și nu l-am cunoscut, iar el s-a întors, abă-
tut, în frescă.” Există modalități inautentice ale
faptului-de-a-fi iar acestea sunt momente ale co-
tidianului banal, ale jocurilor aride ale cuvintelor,
al neputinței gîndirii de a sparge zidul, a călăuzi-
torului (îngerul) întors în frescă : „Niciodată/ nu
sunt pregătită pentru venirea îngerului./ aș vrea
să-mi ridic privirea/ din groapa la care șezum și
plînsem, /condamnată să-i scormonesc în zidul
putred/să încerc o evadare, /înainte să-mi îmbrac
în piatră inima”..”
Zidul, însă, nu este numai ceea ce se succede
(timpul) și din a cărui succesiune veșnică a acelui
Acum (prezent) nu ne putem rupe decît în mo-
mente de grație și pentru puțin timp, tocmai atît
cît este necesar a rosti adevărul (Ființa). El devine,
într-un mod firesc, simultaneitate, adică spațiu.
Continuarea în pagina 6
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
5
cărți în actualitate
De la „maladii” la „păcate”
împotriva Spiritului
■ Gabriel Cojocaru
Nicolae luga
Șapte păcate împotriva Spiritului
Cluj-Napoca-Florești, Editura Limes, 2016
Recenta carte scoasă de către profesorul
Nicolae Iuga de la Universitatea de Vest
„Vasile Goldiș” din Arad (Șapte păcate îm-
potriva Spiritului) este o carte căreia nu i se poate
găsi cu ușurință un termen de comparație în pro-
ducția editorială de azi.
Tema cărții și chiar ductul ideatic ne trimit mai
degrabă la renumitul nostru filosof din secolul
trecut Constantin Noica, cu ale sale „maladii” ale
Spiritului contemporan. Dar, spre deosebire de
ilustrul maestru Constantin Noica (al cărui dis-
cipol Nicolae Iuga se mărturisește a fi fost), aici
avem nu „maladii spirituale”, ca extreme care în
ansamblu dau toate seama de integralitatea și de
viața Spiritului, ci avem „păcate” comise de către
oameni, ca lezări ireversibile, incurabile și impar-
donabile la adresa Spiritului, iar păcatele enume-
rate de către Nicolae Iuga nu sunt, ca maladiile
nicasiene, deduse dintr-un principiu logic, ci sunt
inventariate empiric, așa cum pot fi acestea con-
statate spontan în istoria recentă.
În Prolegomenele cărții, autorul nostru arată
că l-a preocupat multă vreme pericopa evanghe-
lică în care se vorbește despre Păcatul împotriva
Spiritului (Duhului) Sfânt, care surprinde prin-
tr-o anumită particularitate. Este singurul păcat
despre care Iisus Christos spune răspicat și cate-
goric că nu va fi iertat nicidecum, niciodată, nici
în timpul prezent și nici în cel viitor, că este de
neiertat în mod necondiționat, absolut. Pasajul se
găsește în toate Sinopticile (Mt. XII, 24-33; Mc.
III, 28-30; Lc. XII, 10), dar formularea cea mai ex-
tinsă și mai clară se află în Evanghelia după Matei
(XII, 24-32): ”De aceea vă spun: Orice păcat și
orice blasfemie li se va ierta oamenilor, dar blasfe-
mia împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta. Cel
ce va grăi cuvânt împotriva Fiului Omului va fi
iertat; dar cel ce va grăi împotriva Duhului Sfânt
nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce
va să vie” (Mt. XII, 31-32). De ce trebuie ca acest
păcat, singurul, să facă o excepție clară și absolută
de la mila, îndurarea și iertarea divină - aceasta
este întrebarea la care caută să dea un răspuns, cu
titlu de ipoteză de lucru, autorul cărții.
În context, atât la Evanghelistul Matei cât și la
ceilalți evangheliști, afirmația cu privire la păca-
tul care nu se va ierta nicidecum este făcută de
către Iisus atunci când, vindecând un demoni-
zat, El este apostrofat de către farisei cum că ar
scoate demonii din oameni tocmai cu ajutorul
căpeteniei demonilor. Cu alte cuvinte, farise-
ii insinuează aici o confuzie totală între Fiul lui
Dumnezeu și căpetenia demonilor, prin extensie
între Dumnezeu și diavol, între Binele absolut și
Răul absolut. Confuzia totală între Dumnezeu și
diavol, între lucrarea unuia și a celuilalt, poate fi
mai rea chiar decât diavolul însuși, pentru că dia-
volul neagă anumite valori, caută să le răstoarne,
dar nu le confundă. Eventual ne ispitește pe noi la
confundarea lor.
Atari „păcate”, marcate de o confuzie groasă,
dusă până la beznă spirituală totală, sunt - după
Nicolae Iuga - ipocrizia generalizată; umplerea
spațiului virtual cu flecăreli care sufocă Adevărul;
decreștinarea Europei, fapt care a favorizat in-
vadarea acesteia de către musulmani; pierderea
semnificațiilor spirituale ale vechilor cetăți; pier-
derea semnificației Cărții ca tezaur al Spiritului,
prin plagiere și producție de maculatură; confuzia
conținută și întreținută în retoricile beligerante;
păcatele împotrivă Spiritului comise în mod in-
stituțional de către bisericile creștine tradiționale.
Analizele pe care autorul le face asupra acestei lis-
te de păcate sunt percutante și incitante.
În esență, avem de a face cu o carte care atinge
sensibilități acute ale lumii contemporane, cu un
caracter abraziv al limbajului și cu o duritate a ju-
decăților lipsite de orice menajamente.
■
Urmare din pagina 5
Timpul ca în-zidire a Ființei
Pentru Ani Bradea chiar spațiul, adică elemen-
tul de simultaneitate, pare să fie îngrădit de zidul
imaginativului poetic. Este greu să vorbești des-
pre o filosofie a spațiului ruptă de elementul timp.
Spațiul din poemele scrise de Ani Bradea este ace-
la al închiderii care deschide, al eternului supra-
temporal. Dincolo de spațiul camerei, al cerului
întins pe tavan, nu poate să fie decît supratempo-
ralitatea, sublimarea ideii de iubire și prezența ei
eternă : Ființa : „Atunci, /și numai atunci, /aminti-
rea pașilor se va izbi cu ecou/de pereții temniței, /
evocînd așteptarea./urma genunchiului în piatră va
seca/și nu vor mai fi brațe să implore/necuprinsul./
pe tavan, /o mînă neștiută, /va să scrie:/aici a fost
odată un cer !/Numai noaptea, călăule, /se topesc
depărtările/dimineața, /pe trupul meu, /pictează
maci/un înger plângînd”.
Timpul prezent/închis sub forma timpului lini-
ar și al gîndirii calculatoare și spațiul închis/des-
chis spre eternitatea supratemporală au ca element
comun iubirea care transcende atît timpul cît și
spațiul spre a se întrupa în adevărul Ființei : „po-
etul e mort/și poemul lui atîrnă de o aripă ruptă
de vreme, ca o podoabă veche de Crăciun./pășesc
pe asfaltul umed, dincolo de poarta mutilată de ru-
gină./ferestrele/grote de schivnici săpate în pereții
de piatră, mă privesc străin/ o siluetă se întrupea-
ză din zid/„ce cauți ?”/„ce cauți ?”/„ce cauți ?”/
Imaginile curg în sens invers.../înainte ca tunelul
timpului/să mă înghită/îți scriu scrisori, /călăule, /
scrisori din celălalt trecut”.
Poezia Anei Bradea construiește la nivelul ima-
ginativului o lume a cărei „metaforă-concept” este
iubirea sub toate aspectele ei, de la cea aruncată
(geworfen) în lumea închisă de zidurile timpului
calculator (iubirea ca sublimare a existenței carna-
le, a trupului muritor) la iubirea care transcende
timpul, al acelui „Philein” care se alătură gîndirii în
căutarea prezenței-statornice-care ajunge-mereu
la-prezență (An-wesen). Cele două ipostaze nu se
exclud reciproc ci se completează.
Iubirea, vazută de Ani Bradea ca mereu „rătă-
citoarea” dar și „desfăcătoarea” este îndreptată atît
spre în-zidire, spre întemeiere, dar și înspre moarte,
spre Orientul Etern. Pentru că, în esența sa, timpul
este drumul spre moarte (Heidegger) iar călăul ucis
de mîinile poetei este timpul dus spre eternitate de
iubirea care, în cazul acesta, este tocmai Ființa, adi-
că acea prezență-statornică-care-ajunge-mereu-la-
prezență: „Mă privesc în oglindă, /călăule, și-ți vad
rînjetul victorios !/ Dimineața/imi număr rănile
crestate de așteptare./cîte una pentru fiecare po-
veste./de-acum/amintirile nu-mi mai aparțin./mă
scutur ușurată ca după o boală de piele./excrescen-
țele purulente au dispărut, /una după alta./Astept
să se deschidă o ușă/în zidul fără fisură./și nu-mi
mai este teamă./femeia, /veșnic rătăcită între păcat
și inocență, /va trece dincolo ușoară, /ca aripa de
înger/Nu, /nu simt nici urmă de îndoială./nici re-
mușcare nu simt./mi-am pus la punct scenariul/în
cele mai mici amănunte./și eșafodul l-am construit,
/pînă la ultimul cui./Cu unghiile înroșite drăgăstos
în carne, răspîndesc răsăritul pe chipul tău./întîm-
pin, /astfel, /prima zi de libertate./și somnul purifi-
cator...chiar dacă/nu mi-am imaginat niciodată că,
/la sfîrșitul arderii, se face atît de frig !P.S. Tot restul
zilei, pînă se-așează noaptea ca o mască mortuară,
cetate-și caută călăul !”
Nu vom face, deocamdată altceva decit să de-
voalăm doar acest aspect, esențial credem noi, a
acestui surprinzător volum de poezie care trebuie
văzut ca un întreg unitar. Promitem să revenim,
însă atunci și doar atunci cînd „hîrtia va avea bu-
năvoința pe care noi o avem”.
Poeme din zid, o carte care, în întregul ei, desfa-
ce și reface o lume, o construiește și o deconstru-
iește într-un mod uimitor și o duce spre Orientul
Etern desțelenind sensurile vieții și ale morții prin
iubirea văzută ca luminiș(Lichtung) al Ființei. Este
admirabila carte a unei poete autentice, ajunsă la
deplina maturitate a creației și care se constituie
într-un eveniment major al poeziei noastre con-
temporane.
■
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
comentarii
România postdecembristă
și mirajul iubirii
■ Gilbert Danco
Orice titlu care pretinde să sintetizeze
substanța unui roman este amenda-
bil, mai ales atunci când acest titlu ia
forma unei conjuncții. Risc totuși să încep a
înțelege romanul lui Claude Karnoouh - „Au-
toportretul adolescentului îmbătrânind” (pu-
blicat, în limba română, la Editura Adenium,
Iași, 2015, iar în limba franceză - „Autopor-
trait d'un adolescent vieillisant”, la Editions
du Present Litteraire, Arad, 2012) prin această
conjuncție: „România postdecembristă și mi-
rajul iubirii”. Sunt conștient de faptul că în ori-
ce conjuncție accentul se pune formal și inevi-
tabil pe expresia lingvistică dinaintea „și-ului”,
în cazul meu pe „România postdecembristă”,
iar partea a doua a instrumentului gramatical
„și” primește o semnificație complementară
- aici „mirajul iubirii”. Aproape sigur această
opțiune nu corespunde intențiilor literare ale
autorului „Autoportretului...”. Probabil auto-
rul ar fi preferat conjuncția inversă - „Mirajul
iubirii și România postdecembristă”. Dar, fiind
un cititor român al scriitorului francez Claude
Karnoouh, prefer să încep lectura din punctul
meu de vedere. În plus, îmi sprijin îndrăzneala
pe subtitlul textului - „un mic roman socio-
grafic”.
Romanul lui Claude Karnoouh este poves-
tea a două iubiri: una, mai transparentă, este
iubirea împărtășită de către personajul roma-
nului celei pe care, adolescentin, o numește
„frumoasa”; alta, un pic mai ascunsă, este dra-
gostea pentru o țară care nu-i aparține, dar pe
care încearcă s-o înțeleagă în urma unor cer-
cetări antropologice. Femeia nu are nume, este
doar „frumoasa”, țara are nume - România,
dar nu este evaluată estetic. Cititorului atent îi
rămâne sarcina să completeze această omisiu-
ne. Și nu e greu.
Așadar, să revenim în Oraș. Orașul, nici
el, nu are un nume propriu (cunoscătorilor le
propun să intre în jocul autorului). În roman,
suntem într-un mare centru universitar din
România postdecembristă, proaspăt... post-
decembristă. Personajul, pe care-l vom numi,
conform datelor existente, „El”, e un dandy an-
goasat, un intelectual „răsfățat” francez care
încearcă să regăsească „Paradisul pierdut”:
în plan sentimental, prin dragostea pe care o
arată tinerei românce trădându-și căsnicia; în
plan cultural, prin experiențele trăite într-un
sat românesc trădând valorile capitalismului
recent. Toate acestea sunt însoțite de conști-
ința faptului că lucrează și gândește împotriva
modernității noastre târzii. Probabil și de aici
autoportretului i se adaugă această calitate de
adolescent.
Cronologic vorbind, prima iubire pe care o
împărtășește personajul nostru este cea pentru
țara cvasi-adoptivă. Și s-ar putea ca prioritatea
acestui sentiment să nu fie doar cronologică.
Este clar faptul că „frumoasa” beneficiază de
o atenție afectivă ieșită din comun, mai ales
că vorbim despre un „El” aflat la o anumită
vârstă, una a deplinei maturități. Totuși, ma-
nifestările acestei iubiri sunt în mare parte
adolescentine. Dovada certă o constituie pa-
sajul în care personajul nostru recurge la un
gest romantic-aventurier care cu greu își mai
are locul în practicile de seducție ale sfârși-
tului de secol XX: își convinge mama, aflată
la Paris, să-i cedeze un inel, un fel de blazon
al familiei, care era destinat fiicei sale; mama
cedează insistențelor fiului ei, astfel că inelu-
lui i se imprimă o nouă destinație: „frumoasa”
tânără româncă. Privit din punctul de vede-
re al pasionaților de jocuri idilice acest gest
pare spectaculos; privit însă dintr-un punct
de vedere mai realist, atitudinea amorezului
francez dacă nu e cinică, aduce cu atitudinea
lui Meursault din „Străinul” lui Camus, adică
o indiferență față de valorile intime ale unei
familii. Coincidențele cu această proză camu-
siană sunt uimitoare. Și stilul literar în care
Claude Karnoouh își exprimă povestea mi se
pare asemănător: mimarea unei distanțe auc-
toriale față de ceea ce se întâmplă; rămâne
doar o mimare, un artificiu care nu-l poate
înșela pe cititorul atent. Dar, pentru a înche-
ia povestea pentru pasionații de jocuri idilice,
inelul ajunge pe fundul Someșului, pierzân-
du-și destinațiile.
E lesne de urmărit idila dintre acești doi
amorezați, mai ales că ea se consumă, de cele
mai multe ori, departe de aglomerațiile coti-
diene. Puține sunt personajele care migrea-
ză printre și lângă ei. Mai dificil de înțeles e
dragostea pe care „El” o împărtășește față de
țara în care a ales să-și desfășoare cercetări-
le etno-antropologice. De data aceasta avem
de-a face cu o dragoste în care adolescentis-
mul îndrăgostitului este înlocuit cu lucidita-
tea cercetătorului care cunoaște în mare mă-
sură aspectele noilor societăți occidentale.
Este vorba despre iubirea pentru România, o
țară abia ieșită din blocul comunist și pe care
Claude Karnoouh o zugrăvește, în stilul său
propriu, în gri. Dac-aș fi regizor, aș compu-
ne un film alb-negru în care aș prezenta nu
doar România postdecembristă descrisă de
autor în acest roman, ci, concomitent, relația
dintre „frumoasa” și „El” pe care o văd în ace-
leași culori. M-aș inspira din filmul lui Alain
Resnais - „Anul trecut la Marienbad”, dar cu
mai puține personaje. N-am amintit întâmplă-
tor acest film; cartea de față creează o astfel de
atmosferă.
Revin la iubirea stranie pentru România.
România e o țară urâțită și faptul că „frumoa-
sa” e o bibliotecară navetistă stă la baza unor
mici aventuri care dezvăluie aspecte fizice ale
organismului acestei țări: autobuze care scot
zgomote infernale, muncitori-călători care
se calcă în picioare mirosindu-și unul altuia
transpirațiile acumulate după o zi de muncă,
frigul etc. Dar astea sunt mici crăpături pe
fața României. Intelectualii care o populează
o urâțesc excesiv și nu mă pot abține, în acest
sens, să nu citesc un pasaj din roman: „La uni-
versitate, colegii săi se lamentau cu privire la
sfârșitul valorilor culturale, fără să înțeleagă
că acest sfârșit se citea nu departe, sub ochii
lor, pe străzile Orașului. Doriseră ca regimul
comunist să cadă, cel puțin asta le spuneau
vizitatorilor veniți din țările occidentale, spe-
rând și în abundența materială, și într-o viață
care să se ordoneze în jurul vechilor valori, de
mult timp părăsite în Vest, în jurul avânturilor
spre lectură, teatru, operă, concerte de muzică
clasică. Astăzi ei constatau descumpăniți tri-
umful pop-rockului. Nu înțeleseseră că regi-
mul comunist, prin cultul său naiv și criminal
pentru triumful tehnic, cu respectul pentru
buna-cuviință mic-burgheză, pentru valorile
patriotarde, îi protajase de nihilismul occi-
dental. Subjugați de propaganda comunistă,
nu văzuseră nimic, nu înțeleseseră nimic din
mutațiile petrecute în Occident de patruzeci
de ani; pentru ei, postmodernismul, triumful
tehnologiei, nu era decât un moft suplimentar
de agățat în rastelul gândirii gata confecționate
de import, cu care își hrăneau visele moralis-
te, fără a sesiza că banii și obiectele devenise-
ră modul de viață al tuturor și singurul destin
oferit omului contemporan. Cu atât mai rău.
Ceaușescu fusese asasinat legal, dar nu demo-
crația politică și socială îl înlocuise. Cultul
personalității unui personaj, ajuns cu trecerea
anilor din ce în ce mai grotesc, i se substituisi-
ră gesticulațiile dezordonate ale politicienilor
și intelectualilor sau mai precis ale pretinșilor
intelectuali neputincioși și ridicoli sau imagi-
nile personajelor din foiletoanele americane.
Astăzi idolii tineretului se numeau Michael
Jackson, Arnold Schwarzenegger, Stallone,
Madona; împreună, formau personajele noului
mit mondial, cel al violenței și al sexului, pus
în serviciul banilor și al corupției. Acești bravi
profesori participau și ei la dansul macabru al
profitului, dar n-o știau. Nu vedeau încă faptul
că noile generații de birocrați universitari nu
mai aveau drept orizont exercițiile formale de
gândire și multiplele sale jocuri intelectuale,
dar că, agățați de telefonul lor mobil, cu ochii
țintă la e-mailuri, ei voiau să trăiască precum
niște businessmeni și, pentru a se pregăti, ac-
celerau barbaria managementului”.
Acestea sunt marea majoritate a perso-
najelor intelectuale care bântuiau România
postdecembristă și care s-au intersectat cu
personajul nostru. Dacă la acestea adăugăm
atmosfera gri de care vorbeam adineaori și pe
care cititorii de o anumită vârstă au trăit-o „în
carne și oase” la începutul anilor 90, rămâne
să ne întrebăm: De ce iubește personajul „El”,
sau, ca să nu ne mai ascundem după persona-
je, de ce iubește Claude Karnoouh, România?
Karnoouh a scris și a vorbit mult despre
România: în interviuri, în cărți, în conferin-
țe, în eseuri, în reviste... Cred că sunt unul
dintre cei care i-au citit aproape toate textele
pe această temă și nu am fost întotdeauna de
acord cu el. Dar mi-a plăcut totdeauna modul
sincer cum vorbește despre România și, acum,
în limbajul literar al „Autoportretului adoles-
centului îmbătrânind” mi se pare cea mai fru-
moasă abordare a sa, mai ales prin poveștile
de iubire la care ne face părtași romanul. Mă
număr printre cei care cred că limbajul lite-
rar construiește ficțiunea cea mai vie, cea mai
apropiată de cele întâmplate și existente.
Așadar, de ce iubește declarativ Claude
Karnoouh România?
■
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
7
Școala românească -
„focar de incompetență,
ticăloșie și impostură”?
Ioan Țiplea
coala presupune învățătură, iar învățarea e
universală. O întâlnim atât la oameni, cât și
la animale. Mai mult, în cazul nostru, ea se
extinde în afara școlii, căci, nu-i așa, cât trăiește
omul învață. Nimeni nu contestă aceste adevă-
ruri. Și dacă e așa, care-i rostul școlii? Să ne învețe
carte, să ne educe, să ne facă oameni, să avem par-
te de binefacerile științei și ale cunoașterii tezau-
rizate în cărți!
Prin excelență școala, cu ajutorul cărții, e de-
pozitarul patrimoniului spiritual al umanității.
Tot ea este cea care transmite această zestre din
generație în generație. Accesul la școală, până la
urmă, înseamnă accesul la această avere nepre-
țuită. Prin școală, omul dobândește calitatea de
coproprietar al acestui tezaur. Ne-au spus-o gre-
cii, au repetat-o romanii, dar și... românii atunci
când au formulat maxima Ai carte, ai parte.
Numai că această sentință, convertită în reper
axiologic și principiu de viață, este ambivalentă.
Cartea la care se referă această vorbă de duh în-
seamnă și învățătură dobândită mai cu seamă în
școală, și act oficial. Dacă nu greșesc, cel puțin în
Ardeal, sensul inițial al acestei expresii făcea tri-
mitere la Cartea Funciară, un document rezultat
în urma cadastrării pământului de către autori-
tățile habsburgice. Iar dacă aveai carte, adică un
document oficial ce atesta înscrierea unui teren în
C.F., aveai parte de toate atributele dreptului de
proprietate. În caz contrar, erai jeler și colduș, adi-
că om fără pământ, căci nimeni nu tăgăduia ceea
ce era consemnat în C.F.!
Însă alături de conotația pomenită mai sus,
cam în același timp, s-a impus și una secundă,
care se referea la școală, educație și învățătură. De
bună seamă că impactul acestei semnificații în
conștiința colectivă a fost variabil de la o epocă la
alta. De pildă, mai cu seamă pe vremea regimului
Soo Zold Margit
ceaușist s-a afirmat și confirmat înțelesul secund.
Și ce ne spunea el? Că un statut social onorabil
putea fi dobândit numai prin intermediul școlii și
al învățării temeinice! Iar cu cât un om era mai în-
vățat, cu cât el avea mai multă școală și mai multă
carte, cu atât era sau putea fi mai prețuit.
Așa cum am spus-o, cu toate că sensul secund
s-a impus și validat în „vremurile de tristă aminti-
re”, ca ecou al Iluminismului, el a fost propovăduit
în acest spațiu mai cu seamă de învățații Blajului,
care s-au adăpat și din izvorul Luminilor.
Enciclopediștii francezi, precum și Voltaire și
Kant, ca exponenți emblematici ai Iluminismului,
denunțau vehement superstițiile, prejudecățile și
starea de ignoranță a contemporanilor. Tocmai
de aceea, ei militau pentru „iluminarea” maselor
prin intermediul învățăturii, al cărții și al școlii.
Până la urmă, proiectul spiritului iluminist n-a
fost altceva decât un generos proiect educativ,
căci așa cum îi asigura pe aceiași contemporani
venerabilul patriarh al Luminilor, I. Kant, aces-
tea (Luminile) atârnă de educație, iar educația de
Lumini.
Fiind expresia spiritului secular al modernită-
ții, Iluminismul a sacralizat adevărurile rațiunii și
ale științei. După cum admirabil se exprima în-
tr-un discurs adresat studenților, primul rege al
României, Carol I, ca o consecință a acestor fap-
te, școala se convertește în sanctuar al adevărului
și al cunoașterii științifice, iar dascălul devine al
doilea părinte ce plămădește ființa intelectuală și
morală a învățăceilor săi întrucât progresul inte-
lectual și moral al acestora era de neconceput fără
școală și slujitorii săi.
În asemenea adevăruri credeau „apostolii”
Luminilor. Și tot în ele mai credeau părinții ori
bunicii noștri. Dar, oare, aceste adevăruri mai
sunt valabile în România de azi? Universitarul
Enigme
orădean, Mihai Maci, crede că nu! În Anatomia
unei imposturi. O școală incapabilă să învețe, după
cum ne-o spune chiar titlul, autorul opinează că
învățământul românesc, mai cu seamă cel superi-
or, a dinamitat proiectul educativ iluminist. Cum?
Prin „învățarea organizată a imposturii”, prin ma-
sificarea învățământului de toate gradele, care
nivelează în loc să trieze și să ierarhizeze, prin
inflația de diplome universitare fără acoperire,
prin tolerarea furtului intelectual, al copiatului și
al plagiatului la cele mai înalte nivele, prin descu-
rajarea muncii temeinice și oneste, prin tolerarea
diletantismului, prin contestarea și autosubmina-
rea autorității dascălului, prin cultivarea șmeche-
riei și a descurcărelii, transformate în sporturi na-
ționale, prin dezvoltarea industriei meditațiilor, a
manualelor alternative, a culegerilor și a testelor
de toate soiurile, prin desconsiderarea dimen-
siunii etice și civice a muncii și a învățării, prin
încurajarea învățării superficiale bazate pe jocuri,
proiecte, referate etc. ce exclud lectura temeinică
și constantă, prin confuzia generată de reformele
neîntrerupte din școala românească a ultimului
sfert de secol, prin calitatea îndoielnică a manu-
alelor școlare, prin iluzia generalizată prin care
părinții cred că își pot păcăli vecinii că odrasla lor
e studentă, iar studenții cred că pot păcăli univer-
sitățile obținând o diplomă la preț de dumping,
și, în fine, universitățile, la rândul lor, crezând că
pot păcăli piața și societatea vânzând diplome și
titluri, inclusiv cel de doctor în științe, la aceleași
prețuri de dumping ș.a.m.d.
Iată, așadar, numai o mică parte din hibele pe
care autorul le semnalează în cartea sa. Maci e în-
credințat că acestea sunt principalele cauze care
au generat transformarea școlii românești din
sanctuar al cunoașterii în „focar de incompeten-
ță, ticăloșie și impostură”. Or, la acest dezastru, pe
lângă autorități, în grade mai mari sau mai mici,
au contribuit, evident, și dascălii nației. Iar dacă
ai curiozitatea de a lectura cele peste 30 de eseuri
ale acestei cărți, constați că autorul orădean, ase-
menea hematologului, identifică mult mai mulți
viruși care pun în pericol starea de sănătate a în-
vățământului și, implicit, a societății. Oricum, di-
agnosticul formulat de autor este extrem de sever:
școala românească e un focar de incompetență,
ticăloșie și impostură! De ce? Pentru că impostu-
ra „e produsă industrial și cu metodă”! Și chiar
dacă situația școlii românești n-ar fi întocmai cu
cea descrisă în Anatomia unei imposturi, întru-
cât, vorba aceea, există și excepții, per ansamblu,
atmosfera din învățământul românesc nu-i chiar
atât de pură, cea mai recentă dovadă o reprezintă
plagiatele strălucite ale doctorilor din științele se-
curității, doctori ce au fost tutelați de către marele
savant Gabriel Oprea?!
Prin urmare, dacă vrem să luăm cunoștință de
o radiografie la zi a situației școlii românești, nu
putem ocoli cartea lui Maci. Iar dacă ne va con-
vinge sau nu, rămâne de văzut. Și, totuși, cum
am putea ieși din acest impas? Cum ar putea fi
ridicată calitatea învățământului nostru? Numai
prin cultul muncii și al studiului bine făcut, dar
și prin exercițiul onestității. Ori poate că și prin
reintroducerea examenelor de admitere în licee și
facultăți.
■
8|
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
carte străină
Visul viermelui de
mătase
■ Ștefan Manasia
W.G. Sebald face parte din familia - me-
reu periclitată - de scriitori despre care
nu-ți vine să scrii și pe care nu ești si-
gur niciodată că e bine să-i popularizezi. Hipno-
tic, elegant, erudit, original și sclipitor, de-o ones-
titate intelectuală rarissimă, Sebald este (a fost)
printre puținii contemporani cărora Susan Sontag
le recunoștea, fără să sclipească, o anume „măre-
ție literară”. Literatura e, de altfel, pentru scriito-
rul german, o formă de angajament existențial ex-
trem (ca la Bolano sau Camus), mediul predilect
prin care își comunică spaimele, incertitudinile
și, finalmente, disperarea dinaintea/ dindărătul
sau la catafalcul proiectului uman(ist). Popula-
rizîndu-l, e ca și cum ai prezenta, într-o grădină
zoologică, un dragon: simți o oarecare milă gîn-
dindu-te că publicul delicat, educat va îngheța și
se va constipa în fața romanelor provocatoare,
inovative sebaldiene.
Frazează armonios, eclatant, într-o germană de
secol XIX, întrețesînd - cu lentoarea și în geome-
tria spațială a viermelui de mătase (nu întîmplător
elogiat în capitolul final) - jurnalul de călătorie,
biografia, lecțiile de istoria artei, istoria universală
(ocultată - astăzi ca și ieri - de marile puteri) și
critica dominației coloniale în romanul Inelele lui
Saturn, publicat în 1995, la cincizeci și unu de ani.
Inserturile în corpusul narativ (redactat la per-
soana întîi sau a treia singular, cu o răceală studi-
ată, „științifică”, de mare efect) sînt reprezentate
de fotografii alb-negru (ale unor persoane sau
locuri reale, relevante pentru biografia autorului
sau a personajelor sale), reproduceri alb-negru
de lucrări artistice, hărți și ilustrații din diverse
cărți rare etc. Totul degajă un amestec, nebănu-
it, de stranietate și armonie. O stranietate armo-
nioasă. Un presentiment al sfîrșitului civilizației
europene, al speciei Homo sapiens, al circului de
orori pe care Occidentul îl pune în scenă cu mici,
insignifiante întreruperi. Desigur culpa colec-
tivă germană (tatăl său a luptat în Wehrmacht),
amplificată poate și de exilul benevol pe coasta
Angliei sud-estice, lucrează - subtil - în favoarea
acestui tip de literatură care, neîncetat, descoperă,
combină și armonizează stridențele: manifestul
antioccidental și estetismul decadent (frumuse-
țea frazei, pasiunea personajului narator pentru
ediții intruvabile și, mai ales, pentru biografiile
unor figuri culturale secundare), proustianismul
narativ și reportajul de tip National Geographic
sau Discovery Channel (pescuitul heringilor, po-
luarea, sericultura ș.a.m.d.)
Rezultatul e un fel de literatură a disperării, a
eșecului global, care a mai produs romancieri va-
labili (de la J.M. Cotzee la Houellebecq, să zicem).
Senzația e însă că nimeni nu a decojit rana atît
de adînc pe cît a făcut-o Sebald, cu vocabularul
somptuos și exact nu atît al filologului (spun asta
nu doar pentru că vulgul și noile elite disprețu-
iesc astăzi filologia), cît al unui anatomist sau ar-
heolog dintr-o civilizație superioară îndepărtată.
Cultura lui metabolizată creativ dublează numai,
garantează adevărul vocilor din roman care asu-
mă experiențe și traume. Pictorul Rembrandt, po-
etul victorian Algernon Swinburne, romancierul
și navigatorul Joseph Conrad proliferează idei,
sentimente, concluzii ale călătorului W.G. Sebald
însuși, pornit într-o călătorie la pas, prin Anglia
sudică, depopulată, rurală, purtînd peste tot sem-
nele distrugerii și istoriei, cînd nu sălbăticită de-a
dreptul, acoperită de sedimente și vegetație ca
orice altă sălbăticie de pe globul terestru: „În ori-
ce caz, în perioada următoare am fost preocupat
atît de amintirea frumoasei efuziuni cît și de cea a
fiorului paralizant de care fusesem cuprins în fața
urmelor distrugerii care mergeau mult în trecut
chiar și în acest ținut îndepărtat” (p. 7).
Distrugerea, suferința sînt firul roșu care tra-
versează istoria; motivează apatia, depresia, tris-
tețea, exasperarea naratorului sebaldian; teme și
variațiuni ale răului traversează biografiile - reale
sau inventate -, autoficțiunile și memorialisti-
ca fixate, cu geniu și neîndurare, între copertele
Inelelor lui Saturn. Ca și între copertele Austerlitz-
ului, ultimul roman publicat de autor, în 2001:
„Austerlitz a mai vorbit încă mult timp despre
urmele lăsate de suferințe care, credea el, străbat
istoria sub forma unei multitudini de linii fine,
aproape imperceptibile.” (p. 16)
Într-adevăr, o parte din strălucirea acestei
proze, din ataraxia în care plonjezi, de la prime-
le pagini, s-ar explica prin tipul de privire pe care
naratorul (martorul) sebaldian și manechinele/
personajele sale (ieșite fie dintr-o ficțiune borgesi-
ană, fie din istoria victoriană etc) o aruncă asupra
lumii; o privire curioasă și rece, aproape extrate-
restră constată violența care guvernează regnuri-
le mineral, vegetal, animal - în microcosmosul
reprezentat de Anglia sud-estică ca și pe hărțile
marilor imperii (Congoul belgian, sclavagizat de
regele Leopold - și azi fetișizat de destui belgieni
-, sau China civilizată și rafinată, superioară în
atîtea privințe Europei, tocmai de aceea îngenun-
cheată, spoliată de trupele anglo-franceze, de ca-
pitalismul expansionist).
Comentînd „viața psihică” a moliilor și com-
plexitatea organizării sociale a unei colonii de
cacadu din Țara Galilor (în Austerlitz) sau isto-
ria sîngeroasă (ah, rolul de neprețuit ce revine
umanității!) a heringului, pescuit cu sălbăticie pe
Baltica sau Marea Nordului, refăcînd biografiile
unor esteți, activiști civici, homosexuali, artiști cu
nervii întinși la maximum, filozofi individualiști
ș.a.m.d. - Sebald aruncă, pe piața editorială euro-
peană, în aproximativ un deceniu, patru romane
care stimulează conștiința occidentalului blazat
cînd nu oripilat de istoria pe care, în bună măsu-
ră, strămoșii lui au produs-o. Dușul ăsta narativ,
filozofic, etic, estetic - practicat dimineața, du-
pă-amiaza sau seara -, zăbava cu Inelele lui Saturn
pe brațul unui fotoliu ne-ar putea da, sînt convins,
mai multe chei pentru lectura istoriei contempo-
rane, dansului de murenă al superputerilor, ma-
relui capital, nevoii - periodice și ritualice - de
țapi ispășitori, impulsului de a jefui - mai nou, cu
viteza obosit-a luminii - Terra, cu tezaurul ei tri-
partit (mineral, vegetal, animal).
Cum povestește și Cornelis de Jong, personajul
enigmatic, extrateritorial - posesor al acelei abi-
lități sebaldiene de a privi, hiperlucid, resemnat:
„Că doar olandezii și-au investit banii în perioada
lor de strălucire în primul rînd în orașe, pe cînd
englezii au investit la țară. Pînă la ora închiderii
ne-am mai întreținut în acel bar despre ascensi-
unea și decăderea celor două națiuni precum și
despre relațiile ciudat de strînse care au existat
pînă tîrziu în secolul al 20-lea între istoria zahă-
rului și istoria artei, întrucît cîștigurile enorme
aduse de cultivarea sfeclei de zahăr și comerțul cu
zahăr care ajungeau în mîna cîtorva familii au fost
mult timp folosite, datorită faptului că posibilită-
țile de a-ți demonstra în alt fel bogăția adunată
erau limitate, într-o măsură considerabilă pentru
construirea, dotarea și întreținerea unor magni-
fice reședințe la țară și palate la oraș. Cornelis de
Jong a fost cel care mi-a atras atenția asupra fap-
tului că multe muzee importante, ca Mauritshuis,
la Haga, sau Tate Gallery, la Londra, au avut la
bază averile unor dinastii ale zahărului ori sînt le-
gate în vreun alt fel de afacerile cu zahăr. Capitalul
acumulat în secolul al 18-lea și în secolul al 19-
lea prin diverse forme de economie sclavagistă,
spune de Jong, continuă să fie în circulație, aduce
dobîndă și dobîndă capitalizată, se înmulțește și
se multiplică, dînd tot mereu în floare prin forțe
proprii. Unul dintre cele mai sigure mijloace de
legitimare a unor astfel de bani a fost dintotdea-
una cumpărarea și afișarea unor obiecte de artă
și, după cum se poate observa astăzi, împingerea
continuă, aproape ridicolă, în sus a prețurilor în
cadrul marilor licitații, spunea de Jong. Peste vreo
cîțiva ani o jumătate de metru pătrat de pînză pic-
tată se va vinde cu mai bine de o sută de milioane.
Uneori, spunea el, am impresia că toate operele
de artă sînt acoperite de o glazură de zahăr, ori
că sînt cu totul din zahăr, ca modelul bătăliei de
la Esztergom, confecționat de către un patiser al
curții imperiale și pe care se spune că împărăteasa
Maria Tereza l-ar fi mîncat în întregime într-un
acces înfiorător de melancolie.” (pp. 195-197, în
Inelele lui Saturn, Editura Art, 2015, traducere din
limba germană și note de Vasile V. Poenaru)
■
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
aniversare
Nicolae Mocanu - 70
■ Horia Bădescu
Alarhos
„Alarhos, prinț sihastru, de te strig/ e pentru că
e toamnă și e frig” „spuse fratele nostru”, Nicolae
Mocanu, la vremea când, tânăr și fermecător poet,
scruta de pe culmile Scărișoarei abia deslușitul ți-
nut al Acarniei. Teritoriu poetic celest aflat sub
veghea Orionului vameș, care ar fi putut deveni,
de ar fi vrut-o însuși poetul, un topos liric de re-
ferință, precum „câmpia eternă”, „infernul discu-
tabil” ori „Umbria”. O lume de cețuri și năluciri în
care constelația regală a Septentrionului „adună și
rotește/ ceva ca o minune de plâns, dumnezeește”,
un spațiu de singurătăți și nostalgii transcenden-
te, spre care cheia de acces este pierderea de sine,
acel „să mori puțin cum moare/ în ochi de lacuri
luna”.
Numai că moțul acesta care poartă în sine și
cu sine pustiitoare solitudini, ale sale dar și ale
locului, cu toate durerile și vrăjmășiile istoriei,
pe care le tăinuiește în scoicile stihurilor, își îm-
parte harurile între farmecul metaforei și seve-
ritatea arheologiei lingvistice, scormonind cu
încrâncenată acribie în arhaitatea rădăcinilor și
polifonia semantică a limbii, atât de răpit de fas-
cinația arhitecturii riguroase a acesteia încât să
lase uneori depărtării tărâmul și principele pe
care îi dăruia poeziei. Moștenitor întru descifra-
rea geometriei gramatice al desăvârșitului logici-
an D. D. Drașoveanu, Nicolae Mocanu domnește
peste universul sensurilor văzute și nevăzute ale
cuvântului, peste profuziunea nuanțelor lui, ace-
le virtualități posibile din care însăși blagoslovita
metaforă își află lumirea. Când se întoarce însă la
Nicolae Mocanu
poezie, iar pragul senectuții, pe care îl trece acum,
l-a îndemnat să dea seamă despre discreta dar
statornica ei neuitare, lirismul lui delicat, de un
patetism reținut, te poartă, sub vămile timpului,
către tărâmul de apus, în care străfulgeră aminti-
rea acelui neuitat prinț Alarhos și a Acarniei sale.
Încăpățânat în făptuire, lucid în judecată, con-
secvent în convingeri și prietenii, face parte din-
tre moții care au fost cu Horea, nu dintre aceia
care l-au dat vrășmașului. Am bătut împreună,
cu pasul, drumurile Apusenilor, învățând dimen-
Nicolae Mocanu
Triptic
Acarnia - nume pe care
tărâmul meu ar fi putut să-l poarte
Tu veneai dintr-o-nghețată mare
Eu veneam dintr-un țărmur de moarte
Alarhos - vreme multă-n zadar
te-am căutat - răsărit indecis
Dacă-aș putea să te ating măcar
Dacă să mă atingi ar fi permis
Dacă - mai înainte ca razele lungi
gâtul subțire să ni-l sugrume
Acarnia - țară de veacuri prelungi
Alarhos - trup fără trup nume fără de nume
Alarhos din Acarnia - Nord împietrit
Tatăl lor rătăcește pe-un munte de gheață
Nu strigați - Va cădea - De pe piscuri uimit
Mersul stelelor seara învață
trupul lui existent - purtându-și demonul
Alarhos - Acarnia - Orionul
siunea kilometrului moțesc, am privit din prispa
casei sale cum se îneacă constelațiile în apele ce-
rului și am mâncat cireșele amiciției din pomul
jertfit acesteia. Din penumbrele amintirii aceleia
și din lumina clipei de-acum, te îmbrățișez, prin-
țe Alarhos, poet al Acarniei și gramatic celest, cu
prietenia unei vieți. Ave!
■
Soo Zold Margit
Pământ
10
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
poezia
■ Gavril Moldovan
Abia astăzi
Abia astăzi pot mai bine vedea
Partea cealaltă a lucrurilor
Cum se adâncesc tot mai mul
În uitare
Cum deasupra lor zboară un fel de trecut
Ce la face agere
Abia astăzi pot zări
Chipul tău de zeiță a serii
Am lăsat bagajul, conduita, drepturile de autor
Și-am alergat sub arborii
Tatălui meu
Semne ce pot dovedi începutul
O rouă purtătoare de avânt
Asemenea lacrimei umane
Unde stă ascuns duhul putreziciunii
Și pândește fiecare eroare
Aici mă simt aproape fericit
Să-i găsesc împrejurimii păcatele
Agoniseala de secole
Averea
Surplusul de inocență cu care ne-a înzestrat
Apoi culmile hazardului
Netrezirea
Și tot ce poate defăima un spirit tânăr
Să-l facă hoinar
Aici sunt legile strânse-n mănunchi
Globulele verzi ale câmpului
Altarul vegetal la care zilnic mă-nchin.
Cum să iau sufletul
Cum să iau sufletul tău în palmele mele
Să te trec râul
Să privim locul uscat care alungă ploaia
Și apele scad
Să vedem până departe printre ore
Locul acela unde ne strecurăm noi pe pământ
Ca niște hiene flămânde
Suntem singurii care ne afundăm
De mai multe ori în apa aceluiași râu
Tot mai puțină
Ce vor face în viitor filosofii cu apa
O vor pune din nou la temelia lumii
Sau vor renunța în favoarea altor principii
Ajungem la capătul orelor
La înfrumusețarea câmpiei pe care
Picioarele noastre tremură
Asemenea viței de vie când
Se apropie culegătorii
Ni-s straiele albe de lumină
Ne topim într-un cotlon
De unde se vede evul mediu
Antichitatea și toate rudele noastre flămânde
Nu bate câmpii nu bate câmpii
Îmi spune de-alături odrasla
Nu-i spune doamnei că te-ai însurat
În adâncuri viitorul
Cu inversele lui cărări
Tot sare coarda
Las-o să trăiască cu imaginea mea, îi spun
Ajungem în sfârșit la grote
Acolo unde se fabrică viermi de mătase
Unde părul cade cu zgomot de pe ulcioare.
Voi începe
Voi începe de-acum să fiu
Eroul unor brazde
Poate vremea ar fi să mă culc
Într-un ram înflorit
În lungul lui să mă strecor
Ca un inel
Sub coaja tânără
Iar copilul ce-ar veni cu vitele la păscut
Și-ar vrea să cioplească un fluier
Din ramul unde eu am mas
Și-ar trece cuțitașul printr-un mugur
Dospit acolo și din el
Lume minusculă să-nflorească
Pitice uliți cu pitici în alb
De-abia zăriți la microscoape
Să unduie-n peregrinări spre locuri
Unde destinele se încropesc
O parte mai suavă să rămână
Pe loc, acolo, unde pistilul
O abureală vioaie așteaptă
Unde se-nscriu mici stropi de rouă
În ceruri și trezesc culori
Cu care-ncepe viitorul.
Exod
Lucrurile o luau repede din loc
Nu numai acul busolei ci și
Pașii omului, petalele florilor, frunzele arborilor
Toate, toate au început exodul spre nord
Încă de dimineață s-a zvonit prin librării
Că puiul de pasăre ivit doar de-o zi
Cu micuțul lui cioc a început să oprească
Această avalanșă
Stând în mijlocul curții natale puiuțul surprindea
Deosebit de atent cohorta de sunete, pregătirea
Plecarea spre acel loc îndepărtat
Elanul sever al unor lucruri
Care se știu de când lumea aici
Vor să-și schimbe locul
Originea, identitatea, buna creștere
Asta nu putea ști
Nu putea afla
Când totul s-a dus, când terenul era gol și
fierbinte
A rămas puiul singur gânditor
Și se-ntreba ce-a fost întâi
el sau găina.
Cum ningea...
Cum ningea înaintea erei noastre
Cum nisipul săpa în clepsidre
Astfel încât
Să-ți vezi prin deschizătura timpului chipul
Cum dacă o clipă visai
Te trezeai în înalte ceruri
Și orele rădeau de pe tine un strat de pământ
Deveneai subțire ca să te poți strecura
De la un pol la altul altundeva
m-am infiltrat cu greu afară din clepsidră
un bob de nisip - atâta tot
am întins o mână să văd dacă plouă
să văd cum e pe pământ când bat clopotele
(dacă guvernul mai ridică salariile)
Tinerețea e tot așa de neștiutoare ca oriunde
Înscrisă pe a ta retină
Simbolici pași ai făcut apoi
Spre lada de gunoi.
Pe-o coală albă
Cu un pai uscat te joci pe-o hârtie
Te faci că faci un cerc apoi o brazdă
Unde să se adune duhuri
Soo Zold Margit	Amintiri din Sfăraș
Te ferești de lumină căci ea
Nu moare niciodată
Plin de somn iei paiul cu mâna
Îl treci prin laboratoare, îl colorezi cu substanțe
Îl pui între degete subțire și tandru
Ca pe-un inel
Ar încerca el să scape
Dar fiii lui din holde
Nu-l mai primesc înapoi
A fost luat special pentru operația aceasta
Să facă semne pe o coală albă
Pentru cei de după.
Etcetera
Hai să trăim oricum
Tu-mi dai o palmă, eu întorc și celălalt obraz
Tu îți ridici o vilă, eu rămân în extaz
Cu opt urmași dezbrăcați după mine
Bat la porțile străinătății, în fine
Tu sub oblăduirea legilor de tine ticluite
O duci mai bine ca mine, neprețuite
Căci te-ai înconjurat cu imunități și avere
Dar la nevoie patria tot pe mine mă cere
Să-i apăr armura cu care tu te-nvelești
Să-i curăț locurile ei îngerești
Tu-mi dai o palmă de aude tot satul
Eu mă plâng mitropolitului Înaltul
Care ca și tine face cruce pe pielea mea
Adusă la sapă de lemn, etcetera.
Resemnare
Deoarece vârsta nu-i de ajuns
Să pui mâna pe un izvor, pe un munte
Mai caută ceva să adaugi în plus
Poate o moștenire albă
Întotdeauna îți lipsește ceva
Pentru a nu urca mai sus
Leagă-ți un bolovan de picior
Să poată trupul sta locului
Și mai ales gândul
Să poată sta
În locul lui predestinat
Nu mai căuta atâtea taine
Locul e pustiu
Mai bine
Cercetează trecutul frunzei
Nervurile cum lucrează singure
Parcă ar vrea să viețuiască etern
Momentan nu mai am ce visa
M-am retras înfrânt
După o polemică ce am avut-o
Cu duhul sfânt.
■
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
11
■ Laurențiu Malomfălean
un circuit închis al naturii
îmi pot închipui moartea.
un anestezic în doze prea mici
paralizându-mă fără s-oprească durerea.
când toate cuțitele te pătrund până la os
când ce mai rămâne transpiră prin piele.
atunci voi fi sigur
de veșnicia singurătății
nu amintire inconștientă
în memoria unor necunoscuți
se spune că-n ultimele secunde
ne privim viața pe niște oglinzi
atârnate de trup înăuntru
copil. scăunel împletit
curcubeu din care dădeam de mâncare la pui
cana legată cu sfoară la brâu după-masa
când verile culegeam zmeură-n spatele casei
bob lângă bob urzicându-mă
parcă monede sau dinți aruncați în ciuterne
dincolo de perete. pe canapeaua îngustă
mama dormea ruptă făcându-mi în vis tortul
izbește-ți pleoapele cu putere poate sevoruni
cu mâinile de la trei ani împletește-ți genele
fă noduri la capăt fă noduri la capăt
ochii strânge-i până la os
mamă.
la intersecția ridurilor nu se adună nimic bun
de mâini mă iau și de mâini mă trag
m-aș înghiți
fără niciun regret
sunt tânăr doamne și nu iert
ca-ntr-o piscină.
pe care plutesc libelule cu ochii tumefiați
mă scurg. în mine mă zbat
prin gurile de canalizare din piept
mă resorb.
un coș în obrazul adolescentului
care n-am fost
un fibrom în pântecul tău
tata. venea de la lucru pe patru
de regulă nu par pe fază la ore de genul
când îl vedeam nu mai trebuia să salut
ca și cum n-ar fi plecat niciodată
și ziua continua fără evenimente
caută-ți primul dinte. nu vei găsi
decât nucile goale scuipate de ciori
tăt timpu trebe să cauți ceva după casă
nu mai căta zâua de ieri mama din casă
eu căutam noaptea de mâine
spre gară. pe o ninsoare ca-n basme
cu ghetele de vreme uscată
și ochelarii uitați în cămin
de parcă n-aș fi avut pe mine chiloți
îmi vedeam. părinții. previziunea cuiva
despre un accident cu mașina
s-o sun pe mama nu mai veni
de ce ți-ar fi musai
tu nu vezi că ninge ca-n basmele pe care
nu mi le-ai răscitit la gura niciunei sobe
nu le-ai cântat nu le-ai visat pentru mine
Deschizi ușa. o veste neplăcută. să mă anunți
că. moșu. pe care nu îl văzusem de doi ani. deja
echipat în costumul de mire al tatei || cu pantofii
mei de la second || cu o bucată lungă de fier
străbătându-i șoldul. s-a dus la naiba.
L-au aruncat în remorcă. ne punem în șir ca
la paradă. mai simplu era să-i fi găsit un loc în
grădină || la rădăcina vreunui copac început de
gângănii. la dreapta bisericii groapa e rece și
primitoare || aduce cu niște brațe bine deschise.
nu mai știu multe. jucam șeptici în bucătăria de
vară.
Și parcă stai în banca ta îi spunea mamei mereu.
la întoarcere toate femeile să-l primească || să
fie primit. de parcă pământul ar ține cont de
cuvintele lor. nici măcar ele nu știu ce spun ||
de parcă pământul ar avea trebuință de vreun
cuvânt.
acum. de la aproape doi metri deasupra
îmi pot zări ca prin ceață evaporarea
va fi o gură de aer
cubuzeleșicunărilestrânse
un melc rupând-o la goană
prin carapacea închisă
cenușa să mi-o suflați ca
lumânările de pe tort.
așa e cumva echitabil
somnul familiei naște poeme
acasă niciodată nu mă culc primul.
timp să-mi închipui ziua de mâine.
parcă dintotdeauna le-am urmărit respirația
sforăitul
mereu am stins eu lumina și focul.
niciodată n-am adormit primul.
niciodată nu m-au privit în timp ce visez.
niciodată nu și-au închipuit ce visez
de ce naiba nu te visez
de ce nu visez visele lor.
acasă mă culc numai în camera mare.
nu mai avem niciun pat dublu doar canapele.
voi duce cu mine cearșaful perna și plapuma
de-o persoană
părinții mei nu mai dorm de mult împreună
pe tata l-am exilat cu termopanul deschis
mama visează că vor veni lupii îl vor începe.
aici toată lumea se culcă odată cu găinile.
până când ziua mea vine cu toamna
se anunță interminabile totmaihulpave nopți
ca să nu facă atâta căldură s-a repatriat lângă
mama.
în patul vecin
dormim.
ca-ntr-un cămin de nefamiliști
băiatul care dimineața și seara făcea paturile
pentru toată familia.
pentru mama și sora lui rupte pentru tatăl plin
cu mămăligă și labe de pui.
se zvonește că nu era un băiat rău n-avea cu
absolut nimeni nimic.
Laurențiu Malomfălean
ajuns la masă după un car de somații
mușca din pâine ca dintr-un lemn putred
împins de spate până la semnul întrebării totale
băiatul pe care se opintiseră tancuri de
melancolie
bătrâne cu puteri ce purică palma și duc vertebra
la
locul știut.
de ce să fac pasul pe care totuși îl fac
un singur motiv de neîmpietrire.
bărbat singur în devenire
dacă se concentra își putea auzi
părul. crescând.
ascultă-mă bine.
acasă ciobită oglinda
copilul din ea privește cu răutate.
cu șapte călușuri în gât
unul. pentru fiecare an
cu siguranță n-ar observa camera mică
mai strâmtă și mai feng șuie.
patul a fost pus la fereastră
pentru mai mult zgomot.
nu va ști nimeni c-am zugrăvit în culori calde
pereții tavanul pervazul ca nimeni alții.
nu s-ar zgâi nimeni la pozele înrămate cu noi
cât de mici am putut fi cât de stupizi.
n-a văzut nimeni că mama-ncuia porțile noaptea
n-a venit niciodată lupul să ne mănânce.
am dus masa pentru tăiatul porcului în garaj
pentru că tata e măcelar și fiecare an se sfârșește
la fel.
în casa noastră nu va ploua niciodată
țiglele sunt aliniate perfect nicio gaură nicio
fisură
toate picăturile curg în ciuterne se scurg în
bazine
și niciodată nu va ploua cu benzină
și niciodată nu vom scăpa vreun chibrit
păsările nu vor intra niciodată
ne-am pus termopane ghimpate
pereții sunt căptușiți cu polistiren
ușile se trântesc etanș
pereții sunt goi
mama vânează muște
mă cheamă să comutăm pe tvr2
suntem acolo în bezna fierbinte.
ratând știrile nopții
cugeamurileînchise
■
12
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
■ Radu Cristian Andreescu
Student la Filosofie în cadrul Universității
„Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. De-a lun-
gul liceului a obținut premii la olimpiadele
naționale și internaționale, la disciplinele Limba
și Literatura Română și Filosofie. A publicat vo-
lumele de poezie Versuri la trecut (Editura Ecou
Transilvan, Cluj-Napoca, 2013) și Poemele Auro-
rei (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2015).
A realizat filmul de lung-metraj Blessed Are Those
Who Mourn / Fericiți cei ce plâng, 2015.
Șeherezadă texană
de la tine am auzit întâia dată poveștile
despre lâna de aur și țigările cubaneze
despre Ulise debarcând la Cape Town
și Don Quijote traversând Manhattanul
in a yellow cab
...de la tine, Șeherezadă texană
tolănită la lumina farurilor unui jeep
acum tu citești undeva departe
Barth, Cortazar și Bolano
eu cobor pe malul mării
în romantism & miros de pește
să înot în apa învolburată
până mi se taie respirația
părându-mi-se că te văd pe tine
în fruntea unei flote
de bătrâni misionari ai dragostei
...da, părându-mi-se că te văd pe tine,
Șeherezadă texană,
pe vremuri strălucire neprețuită
a tezaurului constantinopolitan
Poem (sub Steaua Polară)
timpul nu e bun cu noi
nici vremea de somn măsurată cu ceasurile
la care ne abandonăm toate senzațiile
spațiului pe care imaginația nu ezită
să îl extindă din vis
spre stepele realității primejdioase
dar noi ne mulțumim să privim cerul
ne revoltăm uneori
unul pentru prezența celuilalt
ca doi copii însetați de același lapte
ne reașezăm îngândurați
sub umbrela preaîngăduitoare a nostalgiei
ca să aflăm că ești pețită de toate planetele
cu nerușinare
printr-un surâs înăbușim durerile
ne citim viitorul sub Steaua Polară
deasupra capetelor noastre se cerne făina
Ardere de tot
aruncate din catapulte
gândurile între inimă și glonț
fondează o conștiință
ca berea brună
din abundență revărsată în halbă
și totuși niciun gând nu înlesnește
să nimiciți gigantica pasăre înflăcărată
precum o torță
ardere de tot
muzica ei
prin tuburi de orgă
se pogoară asupra indiferenței cimpoaielor
năpădite de cenușii ierburi de coastă
sfidându-le
stindardul de teracotă
în brațul tău s-a frânt
în bătaie de vânt
în bătaie de pușcă
infanteria de păpuși înaintează pe arcuri
singura revanșă fusese alungarea muștelor
de pe cadavre
cei cu destine fericite plutesc
peste mlaștina sensurilor aceluiași cuvânt
repetat până la destinație
privirile sunt asemenea cârligelor
ele remorchează baloții de ceață
pe calea de două mile
(poate că în anii de bunăstare ai fi putut vedea
prin paharul cu gin
frumoase acrobații
deasupra canioanelor Americii
și piloții aruncând
din zbor găleți de apă încercând
să răcorească soba
în ultimele zile de iarnă)
dar
domeniul luptei
este lăsat în urmă
sabia se retrage singură
în teaca de catifea
Poem (în floarea vârstei)
eram amândoi
în floarea vârstei
tu citeai în încăperea răcoroasă din spate
eu telegrafiam către satul vecin
mesaje care nu preocupau pe nimeni
și au sosit doi cai albi neînșeuați
și i-am înhămat melancoliei noastre sălbatice
și i-am călărit multe nopți și foarte multe zile
și ne-am îndreptat către marginea lumii
și odată ajunși acolo
am răsuflat și am privit îndelung hăul
care nu mai era parte din lume
învinși am făcut cale întoarsă
Peisaj cu bambus
azi am pictat un frumos peisaj cu bambus
„e bine cât avem vin sec în carafă”
mi-ai șoptit în vreme ce stăteam la masă
luând cina
pielea se făcuse argilă
ochii - boabe de struguri negri
săpați în orbita fructierei
eu mă gândeam la peisajul cu bambus
pe care l-am pictat la amiază
„azi am pictat un frumos peisaj cu bambus”
ți-am spus
iată regretul acestei zile
nu avem decât un blid de orez
după care să tânjim
sub acoperișul casei
e locul cel mai de taină în care putem fuma
ferestrele sunt paravane perfecte
prin ele nimeni nu va vedea vreodată
cum nuferii deplâng soarta florii
Poem (în floarea vârstei)
eram amândoi
în floarea vârstei
tu citeai în încăperea răcoroasă din spate
eu telegrafiam către satul vecin
mesaje care nu preocupau pe nimeni
și au sosit doi cai albi neînșeuați
și i-am înhămat melancoliei noastre sălbatice
și i-am călărit multe nopți și foarte multe zile
și ne-am îndreptat către marginea lumii
și odată ajunși acolo
am răsuflat și am privit îndelung hăul
care nu mai era parte din lume
învinși am făcut cale întoarsă
Inventarul tristeților
cineva trebuie
să facă inventarul tristeților lumii
să le aducă tuturor la cunoștință
când vremea o cere
dar și atunci
numai sub forma unor farse ușoare
în barul care răsună a jazz
timp de cinci zile pe săptămână
cineva intră la răstimpuri
anunță ipoteticele pericole ale destinului
și toată lumea tremură de frică
până când lucrurile revin la normal
altul se plânge de mizeria marilor cartiere
și doar poetul
inutil
le îndură
pe toate
Chemarea lui Dali
Figueres! Figueres! Figueres!
pofta pentru asemănarea ispititoare
dintre lucruri
tu, iubito, o cunoști atât de bine
spre pildă asemănarea fructelor zemoase
și a cărnii crude din pastelul suprarealist
Figueres! Figueres! Figueres! când plouă
răsfoiești radiografiile pătate cu gem de cireșe
sertarele golite de aer
te îndemn acum cu gândul:
contemplă somnul liniștitor al oaselor
și coastele arcuite precum carena vechilor
galioane ale Armadei
abia distingi fractura femurului
trup și suflet te dedici studiului falangelor
timpul fluid - un camembert colosal
servit pe tipsie la oră fixă
ți-am șoptit adevărul - nu avem îndrăzneala
să ne mărturisim toate bolile
tu ți-ai dus degetul la buze
făcându-mi semn să tac
■
parodia la tribună
Radu Cristian Andreescu
Poem (în floarea vârstei)
copii eram noi amândoi
până ne-o prins mă-ta
apoi tu te-ai mutat în satul vecin
și uitarea s-a lăsat între noi,
odată cu anii, puțin câte puțin
și eu am terminat și liceul
și încă pe cai mari, premiant,
olimpic la română și filozofie,
și am devenit și student în orașul
transilvan cel mai important,
așa că, privind la trecut, sunt convins
că mă pot apuca și de poezie
fiind om în floare vârstei, neînvins!
Lucian Perța
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
13
proza
Ringhișpilul
Ștefan Aurel Drăgan
Soo Zold Margit	Amintiri din Dubrovnik
Zarva din jurul lui o percepea doar ca un
murmur îndepărtat, un zumzet de viespi,
căci ce putea fi această masă colorată
care fremăta în așteptarea unui stârv. La fețele
din mulțime nu privea decât cu coada ochiu-
lui; la un roi ce se fământa înainte de a fi des-
trămat de spectacolul spaimei. Figurile celor
din mulțime nu-l interesau și nu-l impresio-
nau. În timpul trecerii prin ochiurile lanțului
de indivizi ce acuzau, arătau cu degetul și ri-
dicau pumnii, și-a construit un scut, o imuni-
tate. Acel sistem în care a trăit de atâta amar
de vreme, așteptându-și sentința, l-a ajutat
să-și consolideze un mijloc propriu prin care
își asigura protecția față de manifestarea pu-
blică, acea instituție atât de fragilă și instabilă.
În piață, pe unde trecea el acum sub escortă,
mulțimea, adunată pentru spectacolul oribil
al morții ce se anunța, huiduia, urla, fluiera,
se scălâmbăia, dar el nu auzea, nu reacționa.
Se gândea doar că majoritatea celor buluciți
acolo își căutau un refugiu din mizerabila lor
existență liniară diurnă și nici nu știau pentru
ce se manifestă în acel loc. Ce apluadă.
În fața lui, în fundul pieții, se ridica o con-
strucție, o platformă din scândură mirosind a
rășină de brad proaspăt tăiat, în mijlocul că-
reia, deasupra, trona o alcătuire, un schelet
de lemn semănând cu un cocostârc stând de
veghe inert, într-un picior, deasupra pieții ;
de clonțul lui atârnînd un belciug ca un șar-
pe. Din discuțiile celor care l-au însoțit a înțe-
les că amenajarea în cauză a fost încropită, la
ordinul ispravnicului târgului, cu multă râv-
nă și străduință. „Cât de mult interes pentru
persoana mea!”, gândea Tinu apropiindu-se de
eșafod.
În fața treptelor ce urcau pe eșafod uzanțe-
le impuse în astfel de manifestări ale puterii
publice au fost încălcate. Tinu s-a întors spre
cei doi tineri soldați speriați care încercau să-l
ajute să urce și le-a spus cu calm și politicos că
se descurcă singur. Paznicii nici nu au reușit
să se împotrivească, fiind paralizați de spaimă,
nu față de cel înlănțuit ci față de monstruozi-
tatea spectacolului. A început să urce și după
el s-a rostogolit pe scările ce scârțâiau strident
un ins mărunt și aproape rotund, înveșmân-
tat în negru, cu ochelari rotunzi ce-i striveau
nasul coroiat, încordându-i urechile ce nu se
vedeau de sub pălăria vizibil prea mare pen-
tru capul lui. Sus, sub cocostârc, aștepta un
alt personaj care, contrar uzanțelor, nu pur-
ta mască. Pentru simplul motiv, a descoperit
Tinu, că figura acestuia nu exprima nimic spre
identificare. Trăsăturile feței lui erau ca un șa-
blon pe care îl puteai aplica la orice ins care se
preumblă pe maidanele lumii.
Și-a adus aminte de un om cu care împăr-
țea soarta de câțiva buni ani în temniță, care
îi povestea că în viața lui de tâlhar, de nelegiu-
it, a scăpat de urmăritori - de mântuirea prin
lege, care nu există, zicea el - pentru că și-a
vândut după fiecare acțiune pielea. „Ce-i așa
de catastrofal și de neînțeles în asta? îl liniști
celălalt văzând nedumerirea. Pielea este sin-
gurul atribut biologic care se reface complet,
se înlocuiește.” Îi mai spunea acel om că în lo-
cul de unde vine el s-a instituit impozitul pe
piele. „Dacă n-ai cu ce plăti renunți la ea sau,
dacă totuși vrei să-ți păstrezi siguranța oase-
lor, o vinzi și plătești darea și dacă-ți rămâne
rest îți cumperi alta la mâna a doua... Pe asta o
închiriezi ca să-ți cumperi una mai nouă, mai
arătoasă... Sau dacă vrei o înlocuiești cu una
artificială, cu o mască, zicea el. Avantajul este
mare deoarece pe stradă te vei recunoaște în
fiecare clipă, la fiecare pas, în pielea altucuiva,
ca și cum ți-ai recunoaște copii de care numai
tu știi”.
Înspăimântatul omuleț, funcționarul de ală-
turi, care s-a așezat cu o vizibilă spaimă mai
deoparte, l-a întrebat pe condamnat, cu glasul
sugrumat de emoție, necesitatea și oportunita-
tea prezenței și a intenției duhovnicului. Lângă
eșafod, la prima treaptă, aștepta înfrigurat un
țârcovnic periculos de rahitic, fragil ca o plan-
tă uscată și cocârjată pentru descântec și vrajă.
Nu cred că acest personaj atât de fragil mă
poate duce pe mine, împreună cu tona mea de
păcate, în cârcă, până la porțile cerului. Mai
mult, nu cred că acolo, la poartă, ar putea el
să-mi plătească taxa de trecere cu câți bani am
dat eu acestor duhovnici care mi-au promis
ștergerea păcatelor și eliberarea. Ciudățenia
cu care mă confrunt eu este că spovedaniile
mele, cu cât s-au înmulțit cu atât s-au îngră-
șat cei ce-mi storceau informațiile. Mă mir că
acest amărât a rămas atât de subțire...
În piață lumea a început să murmure și să
vocifereze, nerăbdătoare și cu un început de
dezamăgire. Cei doi însoțitori de pe eșafod își
aruncau priviri neliniștite și nedumerite, însă
condamnatul avea ultimul cuvânt și trebuia
respectat. Micul omuleț, funcționarul, obser-
vând că intervenția celuilalt s-a încheiat, se
scutură ca după un vis urât, se proțăpi solid
pe scurtele lui picioare și cu glasul sugrumat,
afectat vizibil de emoție, a început să îngaime
fraza pregătită pentru astfel de proceduri.
Prin împuternicirea cu care am fost investit,
aduc la cunoștință publică că cetățeanul Tinu
a fost condamnat la moarte prin spânzurare...
Ar fi trebuit să-i mai acorde un ultim cu-
vânt condamnatului, întrucât ce a spus mai
înainte a fost doar o clarificare spirituală per-
sonală sau, mai precis, clarificarea relației sale
cu promisiunea salvării sufletului. (Toți sun-
tem îmbiați cu salvarea dar nimeni nu price-
pe ce greșeală, ce păcat a săvârșit. Numai dacă
apariția noastră în viață poate să fie astfel nu-
mită. Să fi fost existența noastră ceva interzis?
Sau, din nu știu ce întâmplare, ne-am rătăcit și
am ajuns pe acest rotocol neregulat de pământ
în locul altora?). Oricum, totul aici, în această
piață, pe Râtu Acastauălor, se petrecea ciudat,
ieșit din ritual. Însă ce a urmat a rezolvat defi-
nitiv starea de buimăceală.
Dar unde-ți este și cine te-a învrednicit pe
dumneata cu această împuternicire? întrebă
din spate Tinu.
Omulețul a rămas împietrit, paralizat, amu-
țit. Se uită cu disperare, când la osândit, când
la cei din piață, căutând un sprijin, o interven-
ție pentru justificarea acțiunii sale, dar zidul
de apărare căutat începea să se năruie fără spe-
ranță... Bâigui, scoase niște sunete fără înțeles
și, ca și cum s-ar apăra de agresiunea unui roi
14
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
de viespi, se rostogoli pe scara de lemn și se
furișă pe la marginea mulțimii care începu să-l
huiduie batjocoritoare.
Cât despre tine, măi, strigoiule, se întoarse
Tinu spre arătarea din spatele său, călăul, poți
tu să-ți justifici prezența și scopul aici? Nu nu-
mai pentru acest moment, pentru acuma. De
când te ocupi cu asemenea îndeletnicire, de
când sugrumi vieți fără să ai această însărcina-
re sau drept. Te-ai gândit tu vreodată la răsplata
pentru aceste fapte? („Doamne, ce-mi trece prin
minte!”). Că despre plată... ce să mai zic... Doar
nu m-ai face să cred că ai trudit pe degeaba...
Mai ales că am auzit că disperații clienți care vo-
iau săpun se cam înțelegeau cu tine...
Sperietoarea - cum ar fi numită altfel? - se
chirci încurcată și privi fără expresie undeva
în zare.
Între timp, lumea, pe fondul dezamăgirii, în-
soțită de un murmur surd, dezaprobator, se îm-
prăștia și Tinu, coborând de pe construcția de
lemn, se îndepărtă și el parcă împingând această
turmă din spate. De la colțul străzii mai aruncă
o privire fugară înapoi... Pe platformă, un co-
costârc ținea în clonț un șarpe încolăcit în jurul
unei insecte.
După mai mult de doisprezece ani de existen-
ță subterană - dacă nu ar fi mai drept să-i spună
inexistență - Tinu se putea mișca pe stradă, pu-
tea să vadă soarele și oameni liberi.
*
Tinu a fost unul dintre îndrăzneții naivi care
au crezut că revoluția ungurilor ar putea fi un
prilej la îndemână pentru a scăpa și românii de
colindătorii cu steaua din est. După înăbușirea
revoltei maghiare, Tinu nu a mai așteptat să fie
prins și judecat. A abandonat studiile universi-
tare și s-a refugiat rapid și discret la casa părin-
tească din Mesteacănul alb. Acolo, pe Ulița lupi-
lor, la casa lor veche, a mamei, a săpat nopți de-a
rândul sub cămară. Acolo și-a încropit o încă-
pere pe care a căptușit-o cu scândură. În acest
refugiu se putea intra numai prin podul casei pe
sub băbătia construită pe bârne de lemn care se
muta. Ziua era așezată peste capacul lipit cu tină
al adăpostului și noaptea era trasă peste hornul
Soo Zold Margit
Iarnă la Delnița
Soo Zold Margit
casei. Acolo sub pământ și-a petrecut peste un-
sprezece ani din viață. Ieșea doar noaptea când
i se aducea mâncare. Zăbovea câteva ceasuri
printre copacii de pe marginea vâlcelei până
când ziua începea să-și facă loc prin tăietura zo-
rilor. Atunci se refugia înapoi sub pământ.
Acolo, afară, noaptea, îl căuta adesea Livia.
Cu atâta deznădejde încât a ajuns să o transfor-
me în speranță, în nădejde. Din aceste întâlniri,
din această petrecere disperată a celor doi să-
vârșită în întuneric, în interdicție, au răsărit doi
copii.
După o vreme, disperarea, claustrarea, condi-
țiile, l-au îmbolnăvit pe cel care a fost condam-
nat la moarte în contumacie, pentru submina-
rea ordinii de stat și pactizare cu dușmanul de
clasă împotriva puterii populare... S-a predat și
l-au aruncat din nou în întuneric. Când a ieșit
din ascunzătoare au vrut să-l lege la ochi dar nu
era nevoie: nu putea privi lumina naturală. L-au
împins apoi într-o gaură de la subsolul unei clă-
diri. Gaura se deschidea deasupra solului prin-
tr-o fantă mică în formă de stea cu cinci col-
țuri, tăiată în tabla ce acoperea gemulețul. Atât
de mică încât nu putea pătrunde un deget prin
ea. Prin acea stea privea zilnic în curtea casei
de peste drum, la vreo o sută de metri, unde s-a
Angoasă
mutat de curând o familie. Acolo, în curtea ace-
lei case trebăluia o femeie însingurată și tristă,
mereu plânsă, pe lângă care se învârteau mereu
un băiat și o fetiță.
Așa a mai petrecut Tinu aproape un an de
zile. Un an în care în fiecare zi privea peste stra-
dă și în fiecare clipă aștepta deschiderea celulei
prin care să fie scos definitiv din lume, să i se
suprime odată acest sulpiciu.
*
După ce a părăsit piața s-a îndreptat spre casa
de peste drum de la locul de unde a fost scos,
de unde a scăpat înainte cu câteva ore. Știa că
nu poate să rămână acolo, știa că ce a făptuit el
acum îi atrage o altă condamnare urmată de o
altă ascundere. Nu putea să se osândească din
nou și să osândească și pe alții. Voia doar să
mai vadă o dată, o singură dată, acum la lumi-
nă, ceea ce nu a putut să vadă de atâta amar de
vreme numai prin obligatoriul întuneric și prin
impusa distanță.
Credea că reține drumul parcurs de la poar-
ta prin care a fost scos - în fața căreia i-a fost
scoasă eșarfa de la ochi - până în piața de unde
acum a ieșit, unde a abandonat pedeapsa, dar
când a ajuns acolo unde credea că ar fi trebuit să
fie strada, pe acel teren nu mai exista nici casa și
nici poarta. În mijlocul unui teren viran plana o
mașinărie imensă, o ciupercă de care atârnau în
lanțuri mai multe scaune vopsite în mai multe
culori.
„Dacă am reușit să păcălesc mașinăria din
piață de ce nu aș încerca și cu asta, mai pașnică
de altfel?” își făcea socoteala. I-a smuls omului
de lângă tabloul de comandă cheile. Bietul om a
rămas înmărmurit și paralizat, blocat fără nicio
reacție. Tinu a pornit mașinăria și s-a aruncat
din mers într-un scaun. Știa că aceasta era încă
o condamnare... și ultima.
De acolo, de sus, la început a văzut toată
așezarea, inclusiv casa de peste drum de poar-
tă. Toate se învârteau în sens contrar cu el, cu
scaunul lui zburător. Așa cum se mișcă rotițele
propulsoare, așa cum s-a rotit toată viața lui.
Apoi, pe măsură ce viteza de rotație a crescut,
contururile lucrurilor și ale lumii au început
să se încalece, apoi au devenit o linie ce se sub-
ția rapid spulberându-se odată cu viteza ame-
țitoare...
■
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
15
Declinul Occidentului?!
Notații interogative
■ Vistian Goia
Oricare intelectual român, care călăto-
rește în vestul Europei, își dă seama
că societatea de acolo este pătrunsă de
sentimentul „neliniștii”, pentru că psihologia,
traiul diurn, cultura și, în ansamblul ei, civili-
zația, tihna, veselia și umorul de altădată sunt
zdruncinate de „asediul” imigranților sosiți de
pretutindeni.
O seamă de factori sociali, politici sau de altă
natură m-au determinat să-mi pun întrebarea
firească: oare nu cumva asistăm din nou la „de-
clinul” Occidentului? Spontan, mi-am amintit
de cartea germanului Oswald Spengler, intitu-
lată chiar așa, Declinul Occidentului, apărută în
două volume (1918-1922), o carte de filosofia
istoriei.
În general, termenul „declin” este polise-
mantic: se referă atât la coborîrea unui astru
pe bolta cerului spre asfințit, cât și la sfârșitul
gloriei unei personalități, a unui popor și chiar
a unei civilizații.
Autorul cărții amintite consideră „Declinul
Occidentului” un fenomen limitat în spațiu și
timp, cum au fost declinul Antichității, a Evului
Mediu, a epocii lui Napoleon Bonaparte, a celei
interbelice ș.a.m.d.
În general, declinul unor epoci sau a unor
civilizații se caracterizează prin „răsturnarea
tuturor valorilor”, după termenii folosiți de
Nietzsche, utilizați și de Spengler. Fiecare cici-
lizație nouă a căutat să dea altă marcă forme-
lor vechi de cultură și, totodată, alt sens și altă
abordare a problemelor.
Se știe, Imperiul Roman a fost cuprins de
„disoluție”, pe de-o parte din interior, datori-
tă despotismului, pe de alta, din exterior, prin
invazia barbarilor. În secolul al patrulea (după
Hristos), Imperiul s-a destrămat, barbarii au
pătruns din toate părțile, iar provinciile nu au
mai rezistat. Evul Mediu, care a urmat, a sal-
vat câte ceva din strălucirea Antichității clasice.
Rolul principal l-a avut Biserica creștină. Ea a
impus argumentat o anumită morală, a susținut
menținerea credinței divine, separarea puterii
temporale de cea spirituală, separarea guver-
nanților de guvernați ș.a m.d.
Cine erau barbarii, cuceritorii? Erau diver-
se triburi, mai numeroase fiind cele germani-
ce, apoi tribul goților, cu moravuri mai blânde
decât ale francilor, triburile slave ș.a. Despre
sentimentele cuceritorilor, ne-a spus demult is-
toricul Francois Guizot, celebritate sorbonardă
din veacul al XIX-lea în cartea sa, Istoria civi-
lizației în Europa, Humanitas, 2000. Acesta a
intuit și argumentat sensul și particularitatea
năvălirilor barbare: „pentru a cuceri un teri-
toriu și pentru a răspândi o nouă credință” (p.
55). Oare nu aceleași obiective le urmăresc și
imigranții de astăzi?
Același istoric a surprins în chip veridic atât
psihologia, cât și conduita manifestărilor bar-
bare: „plăcerea independenței individuale, plă-
cerea de a se juca cu forța și libertatea sa, în
mijlocul șanselor lumii și vieții; bucuriile acti-
vității fără muncă, gustul unui destin aventuros,
plin de imprevizibil, de inegalitate, de pericol.”
După cum se observă, aceste manifestări sunt
îndeletniciri și ale imigranților de astăzi, fie ale
celor sosiți din Orient, fie ale celor veniți din
nordul Africii. În cazul „islamiștilor” sosiți pe
pământul Europei, descoperim asemănări izbi-
toare cu arabii-năvălitori la căderea Imperiului
Roman. Barbarii arabi, ne spune același istoric,
erau deopotrivă cuceritori și misionari: „forța
cuvântului și cea a sabiei erau ținute de ei în
aceeași mână”. Astăzi, propaganda islamiștilor
din Moscheile care împânzesc vestul Europei
este susținută de explozibilele ascunse în centu-
rile fanaticilor luptători, imprevizibili și dificil
de depistat. Comportarea lor creează sentimen-
tele unei neliniști și îngrijorări cu care societa-
tea occidentală nu este obișnuită.
Pe de altă parte, în cartea sa, Oswald Spengler
își exprimase opinia că Declinul Occidentului
este și „un fenomen limitat în spațiu și timp”,
precum declinul Antichității. În privința de-
clinului occidental de acum, nu cred în limi-
tarea lui prea curând, nici în spațiu, nici în
timp. Probabil doamna Merkel se va încumeta
cândva să aproximeze fenomenul declanșat de
Domnia-Sa, cu entuziasmul marilor reforma-
tori din alte epoci istorice. În general, se spune
că marii „reformatori” sociali s-au „reformat”
întâi pe ei, apoi societatea pe care doreau s-o
schimbe. Mă îndoiesc că doamna Merkel s-a
„reformat” atât de repede pentru a-i îmbră-
țișa, înțelege și iubi pe „imigranții” sosiți în
Germania.
Afirmăm cele de mai sus din motivul sim-
plu că declinul pe plan social se va răsfrânge,
volens/nolens, și pe plan personal, omenesc.
Chiar Oswald Spengler afirma că fenomenul
declinului este și o temă filosofică, pentru că
implică, cu toată gravitatea, și marile proble-
me ale ființei umane. În acest sens, europenii
din vestul continentului au parcurs sute de ani
treptele unei civilizații bazate pe libertate și
creație în toate domeniile, inclusiv în bunăs-
tarea prezentă și încrederea optimistă în ziua
de mâine. În consecință, toată agoniseala lor pe
plan material și spiritual nu poate fi abandona-
tă sub presiunea unor imigranți care vor să-și
mpună, cu forța, doctrina filosofică și religioa-
să, un nou mod de a concepe existența diurnă și
judecarea tuturor fenomenelor contemporane.
Cu tupeul lor, deja manifestat, parcă ar spune:
„ați trăit bine până acum, dați-vă la o parte ca
să trăim bine noi de acum încolo!” Însă fără să
muncească!
Ce învățăminte pot trage români în urma cri-
zei Occidentului? Sigur, deocamdată, țările din
centrul și estul Europei nu prea sunt asaltate de
imigranți. Iar exemplul Ungariei este contagios.
România, precum în alte chestiuni politice eu-
ropene, se complace într-o tăcere inexplicabilă
și, în parte, condamnabilă. Cauza o știe multă
lume: nu avem personalități politice curajoase
și pregătite pentru a trasa pârtia de viitor a ță-
rii, deși criza din vest se va extinde și în est. De
aceea ne putem întreba: ne lăsăm în seama „ha-
zardului”, fără să aflăm și să argumentăm, pen-
tru viitor, care poate fi „destinul” românilor?
Nu credem astăzi în accepțiunea dată de antici
destinului, adică soarta individului sau a nați-
Soo Zold Margit
Compoziție
unii ar fi hotărîtă de o „voință supranaturală”.
Ne amintim, soarta românilor din Evul
Mediu a fost hotărîtă de turci, în epoca mo-
dernă de ruși, în perioada interbelică de nemți,
iar după Al doilea Război Mondial, de sovie-
tici. Acum, se pare că viitorul nostru depinde
de americani. Oare, românii nu sunt în stare
niciodată să-și prevadă și să-și croiască desti-
nul prin puterile lor? Sigur, dacă viitorul țării
este lăsat în seama politicienilor de astăzi, va fi
o mare greșală. Capacități și firi mediocre, pe
ei nu-i interesează decât partidul din care fac
parte și beneficiile pecuniare obținute de la o
sesiune parlamentară la alta. În situația confuză
în care se află „clasa politică” românească, ea
se poate reforma numai plecând de la concepte
elementare, pe care să și le clarifice teoretic și,
apoi, să le aplice pe plan social și politic.
Primul concept poate fi, de pildă, cel de
„caracter”. Refuzăm din capul locului judeca-
ta greșită că „toți” politicienii noștri actuali ar
fi lipsiți de caracter. Conceptul acesta include
însușiri de ordin moral ale persoanei, însușiri
care se manifestă în modul de comportare, în
ideile și acțiunile sale. Aceste calități sunt per-
severența, voința fermă, cinstea și corectitudi-
nea. De la antici ne-a rămas expresia „Carpe
diem”, adică „bucurăte de prezent!” Ea se referă
la ființele mulțumite și obișnuite cu comodita-
tea vieții. Ori omul de caracter este unul pre-
gătit să învingă obstacolele prezente și viitoare,
fiind conștient de binomul „voință și suflet”. În
perioada interbelică a veacului trecut se repe-
tau mereu expresii precum: „voința de a trăi,
forța vitală, energia activă, lupta contra reali-
tăților comode ale vieții, păstrarea constantă a
principiilor călăuzitoare ș.a.m.d. Câte din aces-
te calități caracteriale manifestă personalitățile
românești de astăzi? Prea puține. De aceea o
bună parte dintre politicienii noștri își schimbă
opiniile și crezul după cum bate „vântul intere-
selor”, uitând că ei trebuie să-și păstreze o verti-
calitate caracterială constantă. Exemple poziti-
ve sunt destule în trecutul nostru: T. Maiorescu,
P.P. Carp, Ionel Brătianu, Take Ionescu, Nicolae
Titulescu ș.a. E bine să ne raportăm la ei.
■
16
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
Vasile Sav
(27 noiembrie 1949 - 3 septembrie 2003)
Vasile Sav (pseudonim: v.i.s.) s-a născut la
27 noiembrie 1949, în Șoimuș, jud. Sălaj,
din părinții: Ioan Sav și Aurica Sav (n.
Cosma), țărani, și a murit în 3 septembrie 2003,
în Cluj-Napoca. A fost poet, traducător, publicist.
A absolvit Facultatea de Filologie a Universității
„Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, secția română-lati-
nă, în 1972. În 1973 s-a căsătorit cu poeta Lucia
Sav. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Ro-
mânia din 1990.
Colaborări în reviste: Echinox, Tribuna, Steaua,
Vatra, Poesis, Luceafărul, Orizont, Astra, Ateneu,
Ramuri, Familia, Amfiteatru, Viața studențească,
Făclia, Cahiers roumains detudes litteraires ș.a.
Debutul absolut: Echinox, octombrie 1969, cu
poezie.
Debutul editorial: Alpha (vol. colectiv), Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
Volume: Elogii (versuri, 1986), Solilocvii (ver-
suri, 1989), Catulliene (versuri, 2002).
Traduceri din opera originală în alte limbi: în
limba franceză, Soliloque 25, extrait de Soliloques,
1989, în Poetes Roumains Contemporains,
choix et presentation Irina Petraș, traducti-
on: Ioana Crăciunescu, Alexandru Ștefănescu,
Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București,
Romania, 2000; în slovenă, în revista Sodobnost,
leto XXXIV, 1986; în engleză și coreeană, în Voices
of Contemporary Romanian Poets, selection and
English version by Dan Brudașcu; Korean versi-
on by Yong-suk Park and Chang-soo Ko, Suwon,
Republic of Korea, 2008.
Traduceri din literatura universală: Tibul,
Elegii: Albius Tibullus și autorii Corpusului tibu-
lian, Ed. Univers, Buc., 1988; Properțiu, Elegii:
Sexti Propertii Opera Omnia, Ed. Univers, Buc.,
1992; Montri Umavijani, Călătorii prin tranziții
Vasile și Lucia Sav
Vasile Sav la absolvirea facultății
(în colaborare cu Lucia Sav), Ed. Clusium, Cluj-
Napoca, 1997; Sf. Augustin, De Musica (Despre
muzică), Ed. Univers, Buc., 2000; Sf. Augustin -
S.Aurelii Augustini Opera Omnia: I. Enchiridion,
Despre credință și Crez, Despre Crez, către catechu-
meni; Sf. Augustin II: De libero arbitrio - Liberul
arbitru; Sf. Augustin III: De Musica - Despre mu-
zică; Sf. Augustin IV: Contra Academicos - Contra
academicilor; De ordine - Despre ordine; De qu-
antitate animae - Despre cantitatea sufletului;
Sf. Augustin V: Soliloquia - Solilocvii; De natura
boni - Despre natura binelui; De agone christiano
- Despre lupta creștină; Sf. Augustin VI: De ma-
gistro - Despre magistru; De beata vita - Despre
viața fericită; De immortalitate animae - Despre
nemurirea sufletului (aceste șase volume din
Opera Omnia a Sf. Augustin au fost publicate la
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002-2003).
Ediții: Luptele mele - Un strigăt în pustiu vreme
de un pătrar de veac. Cardinal Alexandru Todea.
Ediție îngrijită de Vasile Sav, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 2003.
Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor pe anul
1992 pentru volumul Properțiu, Elegii (Sexti
Propertii Opera omnia ), Ed. Univers, Buc., 1992;
Premiul pentru cea mai bună traducere la Salonul
Național de Carte, Cluj-Napoca, aprilie 1992,
pentru aceeași operă. Premiul Asociației Cluj a
Uniunii Scriitorilor pentru traducerea operei Sf.
Augustin, De Musica, Ed. Univers, 2000. Premiul
„Andrei Bantaș” pentru Traduceri al Uniunii
Scriitorilor din România, pentru traducerea ope-
rei Sf. Augustin De Musica, Ed. Univers, 2000.
Premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 2002 pentru
traducerea operei Sfântului Augustin (șase volu-
me din Opera Omnia), Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
2002-2003.
Vasile Sav
Elogii - XXIV
„O clipă te-am întrezărit, pe când nu erai
decât gând
risipit în ivoriu și vis înălțat înspre formă.
Câte milenii s-au scurs și câte împărății zac
sub
munții de scrum?
Poate încă n-a încolțit sămânța îngrăpată în
țarini și
ciutele mai poartă poverile toamnei.
Acum te cuprind în priviri și, din făptura ta,
străbate, -n
mine, frigul.
Din moarte te-am chemat, ca dintr-o
răcoroasă stea
înnegurată, dar tu nu ești făptura mea.
Prin goluri de-ntuneric, s-a-nstrăinat o rază,
iar tu
te-ai întrupat și-mi stărui în simțuri și-n
cuget ca o prea
mare tăgăduire”
Postume: Montri Umavijani, Călătorie în
Împărăția Tang (poezie), IDC Press, Cluj-Napoca,
2004 (traducere în colaborare cu Lucia Sav);
Sancti Prosperi Aquitani, Sententiae ex Augustino
Delibatae (Prosper al Aquitaniei, Sentințe alese
din Sfântul Augustin). Ediție îngrijită de Lucia
Sav, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2005.
Au scris despre cărțile sale: Petru Poantă, Ion
Pop, Marian Papahagi, Adrian Popescu, Adrian
Marino, Dumitru Radu Popescu, Al. Cistelecan,
Ion Mureșan, Dan Damaschin, Irina Petraș,
Laurențiu Ulici, Aurel Rău, Horia Bădescu,
Ioan Negru, Ion Cristofor, Ioan Milea, Mircea
Popa, Mihail Nasta, Grete Tartler, Ion Papuc,
Ștefan Damian, Adrian Grănescu, Adrian Țion,
Constantin Zărnescu, Titu Popescu, Virgil
Teodorescu, Eugen Axinte, Ion Aurel Brumaru,
Viorel Mureșan, Claudiu Groza, Dan Brudașcu,
Nastasia Maniu, Gavril Moldovan, Nicolae
Diaconu, Artur Silvestri, Victor Cubleșan, Andrei
Simuț, Vianu Mureșan, Viorel Tăutan, Michaela
Bocu, Lucia Sav.
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
17
Lin cristalin, Vasile Sav
■ Ștefan Damian
Vasile Sav a rămas în conștiința celor
care l-au cunoscut sau doar întâlnit în-
tâmplător drept un boem. Un Boem (cu
majusculă) incorigibil, pus mereu pe povestit,
pe comunicare, pe dispută, contrariat, dar și
contrariind prin aserțiuni care pentru el aveau
valoarea unor maxime cu neputință de pus la
îndoială. Și, indubitabil, un poet al celor mai
neașteptate locuri și localuri, al melancoliilor
violente, generate de frecventarea și asimila-
rea marii și rafinatei culturi romane peste care
s-au suprapus cunoștințele de cultură româ-
nească și universală obținute prin eforturi sus-
ținute în biblioteci în timpul celor cinci ani de
facultate și cele câștigate ulterior, prin citirea
cu creionul în mână nu doar a textelor scriito-
rilor români mai vechi (cei din Școala Ardelea-
nă i-au fost adevărați maeștri de limbă arhaică,
de modalitate de însușire a unor neologisme,
de concepere a operei top Țiganiada) sau mai
noi, ci și a celor care s-au impus în conștiința
europeană și mondială. Mi-l amintesc vorbind
în anul I de facultate despre Muntele vrăjit al
lui Thomas Mann cu colegul de an și de ca-
meră de la „Avram Iancu”, viitorul critic literar
Ion Marcoș (care se „ascunde” acum „miori-
tic” prin vreo Irlandă sau Islandă atât de bine
încât i s-a pierdut urma) cu care era într-un
contradictoriu verbal atât de violent încât era
gata-gata să se treacă de la idei la concretețea
altor argumente!
Mai apoi, în saloanele literare adevărate (ce-
naclul Uniunii Scriitorilor de la Asociație, al
„Echinox”-ului și altele, dar și în cele impro-
vizate în sălile unor restaurante sau, în ulti-
mii ani ai vieții lui, ale crâșmelor-baruri, i se
auzeau cuvintele aprinzându-se și devenind
uneori atât de tari încât cei din jur se uitau cu
stupoare la „bărbosul” care li părea că trecea
dincolo de buna educație, sau transformân-
du-se în „melanholii” aproape barbiene, fluturi
Vasile Sav student
discreți rotindu-se în jurul unor descoperiri
(cuvinte, sensuri, concepte) ascunse sub co-
perțile groase ale unor volume luate împrumut
de la Biblioteca Universității. Aceste discuții
aprinse au fost o emblemă și i-au caracterizat
toată viață. Se manifestau și în lucrările scrise,
în activitatea de „scriitor” angajat spre deschi-
derea culturii naționale spre cea universală și,
mai ales, spre cea clasică.
Sub aceste multiple prezentări, Vasile Sav
era un „înțelept” (cum i-o demonstrează chiar
numele de familie!) de un fel aparte: generos
cu cei tineri sau cu cei aflați în dificultate, fiul
de morar din Jibou era neiertător cu cei îngâm-
fați, cu cei puși pe căpătuială fără eforturi, cu
cei lipsiți de scrupule. Știa să treacă cu non-
șalanță peste diferențele de vârstă cu interlo-
cutorii, să și-i apropie sau să și-i îndepărteze,
fie citând exemple clasice, fie izbucnind cu o
mânie „proletară” contra celor considerați ne-
demni de a accede la o dimensiune superioară
a spiritului.
Ca autor de versuri, publicase doar trei vo-
lume, în care urmărise să transpună în metri-
că românească până și metrica latină, să preia
motive ale poeziei clasice, concepte și expresii
și să altoiască în limba română modernă nu
doar latinisme și arhaisme, ci și cuvinte prove-
nind din cea mai apropiată contemporaneitate
lexicală.
Marea lui încercare au fost, însă, traducerile.
Traducerile ca lucrări de referință, de promo-
vare în spațiul culturii românești a culturii lati-
ne pentru a restabili legătura cu lumea Europei
civilizate. De la autori ai moralității „lumești”
(Tibul, Properțiu, Ovidiu și Catul) care l-au
îndârjit în studiul textelor, Vasile Sav s-a în-
dreptat și s-a temeinicit în abordarea operelor
Sfântului Augustin, și argumente acestui pă-
rinte al Bisericii l-au interesat, pasionat și l-au
persecutat ani de zile. Zile și nopți întregi. Era
în căutarea unor răspunsuri care, de multe ori,
aveau nevoie de un studiu paralel al variantelor
traduse și publicate în diferite limbi: franceză,
italiană, germană, engleză și, pentru a le verifi-
ca, își suna prietenii la orice oră din zi sau din
noapte. Volumele de opere clasice și variantele
lor în traducere erau aruncate în cameră și pe
birou ca la întâmplare, însă pentru el aveau o
ordine precisă. Nu permitea să fie atinse fără
permisiunea lui, ca și cum ar fi fost fragile și
s-ar fi putut descompune în literele din care
erau alcătuite. Traducerile, trecând peste unele
polemici apărute în mediul studioșilor de li-
teratură latină, sunt dovada unei încăpățânări
benefice de a aduce în spiritul limbii române
texte „uitate” spre care nu se mai prea îndreap-
tă mulți cercetători (din păcate studiul limbilor
clasice în școală a fost aproape „eradicat” cu
violența unui taifun de cei care ar trebui să-și
dea seama că ele stau la baza culturilor!) iar
reușitele nu sunt puține.
Cu toate că a terminat facultatea cu note
extrem de mari, V. S. a avut întotdeauna im-
presia că nu era destul de bine pregătit pentru
învățământul universitar: acest lucru l-a făcut
ca în anii ‘90, când Universitatea clujeană își
revenea din perioada de letargie de dinainte
Lucia Sav
Miresme și liniște
In memoriam Vasile Sav
Toamnă. O dimineață răcoroasă.
Nori alburii acopereau cerul.
O ploaie mărunta se cernea din înalt.
Deasupra lucrurilor, gândul.
Și ruga fierbinte sparse norii,
și soarele se arătă, blând, pe cerul pacific.
Menestrelul înveșmântat în falduri de liniște.
Însingurat, se îngropă în flori și miresme.
Mici stropi de rouă,
cristale îi luminau chipul.
Aureolă.
Luminile pâlpâiau împrejuru-i.
Cuvântul sfânt și binecuvântarea.
Și menestrelul se îngropă în flori și miresme.
Blânde albine îl petreceau
cu murmurul lor adormitor:
se pogorâră dintr-o dată -
mesageri ai Mângâietorului.
Căutarea înfrigurată, zbateri, neliniști
se topiră, toate, în neant.
O pace adâncă i se întipări pe chip.
Rosa Mystica îl veghea cu blândețe
și-l însoțea, luminându-i calea.
Tăcerea se-nstăpâni împrejuru-i -
smerenia celor ce-l petreceau.
Îndurerată, privirea răsfrânse clipa
și o adânci în memorie.
și se dezvoltau noi catedre, și când era nevoie
de specialiști, să refuze propunerea care i s-a
făcut de a ocupa un post de lector. A urmat
apoi o perioadă destul de întunecată, revista
„Tribuna” trecând ea însăși prin clipe grele,
trebuind să se despartă de mulți redactori, lu-
cru care l-a marcat în mod deosebit. Dar Vasile
nu ceda prea ușor. S-a adresat unor prieteni și
cunoscuți, l-a contactat pe Adrian Păunescu
(cum mi-a mărturisit) și acesta, generos, i-a
întins o mână, poate și în amintirea faptului că
după retragerea Păuneștilor din Basarabia au
fost ajutați tocmai de tatăl lui Vasile, într-una
dintre localitățile sălăjene unde își găsiseră
temporar adăpost. A fost, apoi, stipendiat de o
editură „Dacia” în derivă, reușind să-și conti-
nue opera de traducere a textelor augustiniene.
Aceeași nonșalanță cu care intervenise în
tinerețe în discuțiile cele mai aprinse avea să
și-o păstreze până la sfârșit: cu vehemența unui
orator în agora încerca să-și impună punctul
de vedere, fie că avea, fie că nu avea drepta-
te. Atitudinea aceasta i-a adus mulți prieteni și
nu prea puțini potrivnici. Era, adeseori, mâh-
nit pentru neînțelegere, pentru că nu îi erau
ascultate sfaturile. Și pentru că nu avea timp
pentru propriile poezii (debutase în „Echinox”,
asemenea multor colegi de generație sau din
generațiile apropiate), în care căutase să fie
singular-sintetic, barbian nedeclarat dar mar-
cat de poezia acestuia și, ca orice ardelean, de
a lui Blaga.
După ce a ars complet uleiul din candela cu
care a fost dăruit de Creator, s-a stins pe ne-
așteptate, în tăcerea unei nopți de septembrie,
lăsând în urmă amintirea unui sacerdot al lite-
relor, coborât parcă de pe pereții unei biserici
din veacuri apuse.
■
18
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
Amintiri literare cu scriitorii
Vasile Sav și Ion Marcoș
■ Constantin Zărnescu
Grup Echinox: Ștefan Damian, Eugen Uricaru, loan Radin Peianov, Marian Papahagi, Vasile Sav, Ion Pop, Alexandru Pintescu (jos)
Sunt aproape cinci decenii de când s-au întâm-
plat aceste lucruri memorabile, în cel mai înalt
chip, mai ales că mulți, foarte mulți nu mai
sunt printre noi. Incidental, sau poate nu, totul s-a
petrecut în seara zilei de 31 octombrie 1968, în au-
la-bibliotecă „Dumitru Popovici” a Facultății de Li-
tere din Cluj, zi mai numită în calendarul religios:
„a tuturor sfinților”. Ni s-a anunțat nouă, studenților
din anul întâi, o importantă vizită - a trei personalități
academice: istoricul Constantin Daicoviciu, latiniștii
Prof. Theodor Naum și Nicolae Lascu, prezentați de
către conf. Viorica Bogrea-Lascu (soția ultimului) -
de la catedra de italiană, și Elena Pătruț, de la catedra
de latină. Nu ne-am putut aduna mai mult de 25 de
tineri, iar decanul Dumitru Pop părea agitat la culme
și ne mustra, din priviri, să nu facem vreo gafă.
- „Este de neadmis, pentru cadrele didactice de
la Universitatea Daciei Superioare, tovarăși studenți,
amenințarea că se va scoate, din programa de învă-
țământ, studiul, orele... limbii și culturii latine! Nu
vom fi de acord niciodată cu așa ceva! Suntem o țară
moștenitoare a civilizației Romei antice - un popor
de sorginte latină!...”. Așa a început savantul.
Prof. Theodor Naum, cel mai vârstnic dintre dum-
nealor, ne-a conferențiat despre Homer și Virgiliu;
iar Nicolae Lascu despre traducerile sale din Ovidiu
și viața poetului la Tomis, stăruind asupra unei idei
de senzație, că geții murmurau și îl „aplaudau”, cum-
va, înțelegându-i versurile, în limba latină!...
La sfârșitul acelei ore „umaniste”, Acad. C.
Daicoviciu a menționat (și) adevăratul scop al vizitei
dumnealor la Filologie: - „înființarea unui cenaclu
de latină”, în care să se formeze poeți și traducători,
dascăli și iubitori ai marii literaturi latine; și să fie
frecventat cenaclul și de alți studenți, de la Drept,
Științele Naturii, Medicină etc., ai întregii Universități
„Babeș-Bolyai”. Dna Viorica Bogrea-Lascu ni i-a
propus pe studenții Ion Marcoș (președinte), iar pe
viitorul poet și traducător Vasile Sav - secretar al ace-
lui „Cenaclu de latină!”...
Cu trei luni de zile, prin urmare, înainte de a se
întemeia cenaclul literar și revista „Echinox”, Vasile
Sav și Ion Marcoș, lucrând împreună, traducând îm-
preună, plimbându-se împreună, au fost „invitați”
la decanat, să li se spună, mai pe șoptite, însă „ofi-
cial”, cumva: „Să fiți atenți. Produceți mari confuzii
și bârfe!... Colegii voștri vă socotesc... homosexuali!”
„Cum?...”, a întrebat, aproape perplex, Ion Marcoș.
„Vi se mai spune..., sunteți numiți... hermafrodiți!”.
În realitatea imediată a epocii, atât Ion Marcoș, cât
și Vasile Sav erau persoane religioase - creștini prac-
ticanți, unul ortodox, celălalt... greco-oriental; cititori
și interpreți, pe față, ai Noului Testament, care figura
„facultativ” în bibliografia generală, studențească.
În restructurările redacției „Tribuna” din 1975,
Ion Marcoș, care avea o rubrică permanentă de cro-
nică literară, nedebutând, încă, în volum și neavând,
încă, familie, i-a uimit pe toți colegii - redactori -
„votând împotriva lui însuși” și, în cele din urmă, fi-
ind chiar exclus! După un anume stagiu la Biblioteca
Universitară „Lucian Blaga”, a cumpărat 10 capre,
patru găini și un cal alb, împrietenindu-se cu o stu-
dentă englezoaică, venită să-și dea un master din
opera acad. istoric David Prodan și pe care a cerut-o
în căsătorie. Apoi a dus-o cu el în comuna Florești,
„îndrăgostind-o” de mânz, purceluși, găini și capre.
A fost, pe urmă, chemat la partid, imputându-i-se
că „sfidează regimul”. După cele aspru discutate li
s-a permis amândurora să plece la Londra, unde el
a început să se documenteze pentru o carte despre
Isihasmul Muntelui Athos - „celălalt Ierusalim”.
Lucruri și destine - stranii.
Scriitorul Vasile Sav a purtat în spate, toată via-
ța sa, acea soartă pe care i-a impus-o marele istoric
Constantin Daicoviciu, prin Cenaclul de latină, înfi-
ințat la 31 octombrie 1968; și prin numeroasele ope-
re, din limba latină, pe care a trebuit să le traducă,
umplând un gol, în Istoria culturii românești. A pu-
blicat și poezie originală, „viziuni pur livrești”: Elogii
(1986), Solilocvii (1989); epopeea parodică intitulată
Catuliene (2002). Însă, cu deosebire, a tradus, inte-
gral, operele poeților antici latini Tibul și Properțiu,
o bună parte din poeziile lui Horațiu; Opera omnia
(șase volume) a Sfântului Augustin (între 1978 și
2003); un lung poem scris de Gh. Șincai în latina me-
dievală, netradus, grație complexității sale, niciodată
în românește. A tradus, din engleză, împreună cu
soția sa, Lucia Sav Retegan: Călătorii în tranziție, vo-
lumul poetului „regal”, thailandez Montry Umavijani
(2001) etc.
Deși a debutat în revista „Echinox” în anul 1969,
ca și prietenul său Ion Marcoș, Vasile Sav a trăit cul-
tivând o formă de opoziție, de rezistență culturală,
după Revoluția din 1989; și există o „tristă fotogra-
fie”, în care echinoxiștii „arată încremeniți, ca un
monolit”: „îngrijorați, temători, cu sacouri negre și
ochelari, tot negri - spăimântați de ziua de mâine”,
spunea V. Sav, ironic. Numai Marcoș, viitorul emi-
grant, lipsește din acel cadru fotografic, ce a căpătat
o anume faimă, despre „nesigura soartă a poeților, în
acea epocă!...”.
După Revoluție, V. Sav a luat-o în altă direcție;
și s-a simțit eliminat și împins în „moarte civilă”,
aproape „muritor de foame”; pentru că aparițiile
„Tribunei” au fost sistate, o anume vreme; iar el purta
în spate acel destin, impus de istorie, originar fiind
din triunghiul de aur, în care se născuseră: Bărnuțiu,
Gh. Pop de Băsești și Iuliu Maniu: Transilvania. Fixat,
în istoria criticii și istoriei noastre literare, de perso-
nalități precum D. R. Popescu, Adrian Marino și C.
Cubleșan, sau de personalități echinoxiste, precum
Marian Papahagi, Petru Poantă, Adrian Popescu,
Al. Cistelecan, Horia Bădescu, el, Sav, a fost desfiin-
țat, în Dicționarul Echinox, de la A la Z (2008), de o
necunoscută recenzentă echinoxistă, din generațiile
foarte tinere, Sabina Andron, studentă la engleză (n.
1978)! Lucru de neînțeles. Simulând un „eseu de-
scriptiv, analitic și valoric”, ea comite aceste diletante
concluzii: „Vasile Sav - rămâne un pamfletar, cu lim-
baj agresiv. Poezia sa are o dimensiune total asocială
(s.n.). El își caută o falie a lui - aparținând sălbăticiu-
nii naturale și autenticității tari. Creația sa literară ca-
pătă note prețioase, coagulându-se în zona lipsei de
actualitate, producând o semnificare desuetă. Astfel,
ea eșuează în clișee, golite de sens!... Iar abundența
stilistică devine vidă, atât intelectual, cât și emoțional.
Catulienele - un volum cu pretenții exhaustive, lan-
sează acuze grobiene, revendicându-se din anticul
Catul!...” Apoi: Ironiile sale „sunt explicite, din pos-
tura unui cetățean mioritic (s.n.). Amalgamul tema-
tic nu e provincial, ci e unul stilistic, neprofesionist
și grav!” „Fermitatea quasiabsurdă a tonului este una
din trăsăturile scriiturii lui Sav. Te simți (lecturându-i
cărțile, n.n.) în fața unei satire - interminabilă, mai
puțin isteață și mai mult vulgară” (p. 394-396).
Ai spune că juna recenzentă și co-autoare de
Dicționar Echinox Sabina Andron ne relevă, prin
epitetele sale postmoderne, o nouă ordine și estetică.
Descoperită, îndrumată și manipulată de coordona-
torul volumului (și care trece, în cv-uri, Dicționarul
colectiv, drept operă sa), juna Sabină nu s-a afirmat,
prin această malefică morală, ci a rămas tot anonimă.
Încheierea i-ar aparține lui Urmuz:
„După ce a fost descoperită, Sabina a fost... acope-
rită, prin propriul anonimat - la loc!...”
Vasile Sav nu a fost un scriitor gășcar. Redactor
„echinoxist”, „stelist”, „tribunist”, el este și azi unul
din cei mai importanți din Transilvania, rămânând
prin timp. Iată ce le spune el, ca o concluzie, celor ce
l-au împins în moarte civilă: „Mă crucific cumplit
/ În fața persuasiunii voastre / Celei șerpești / [...]
Rău mi-ați făcut-o, puișori de lele / Voi, protofran-
cofoni loviți cu leuca / Celei de-a treia Rome! / Rău
m-ați lovit / Găini care-mi cântarăți cocoșește!... / Pe
Daicoviciu, acolo, întrebați-l / De nu mă credeți că
vă plâng de milă / Pe Daicoviciu, acolo, întrebați-l /
Trei lucruri vă va spune el că are / Fiece om, pe lumea
asta, numai / Pe Dumnezeu, Familia și Țara! / Și dacă
el, pe una, o trădează / Atuncea le trădează pe tustre-
le!” (Din Catuliene, cap. XII, Către culturnici).
E viziunea unui poet religios, metafizic, nicide-
cum asocial!
■
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
19
O absență aproape ireală
■ Constantin Cubleșan
Teodor Tanco, Adrian Popescu, Lucia Sav, Ion Mureșan și Vasile Sav
Una din figurile aparte ale Clujului li-
terar a fost Vasile Sav. Poet și excelent
traducător din latină - meserie extrem
de rară în zilele noastre, când în liceu nu se
mai predă latina și nici în învățământul supe-
rior, filologic, nu i se acordă atenția cuveni-
tă, Vasile Sav a fost prezent în viața scriitori-
cească din Cluj cu o vitalitate debordantă. Nu
cred că era vreo manifestare - lansare de carte,
conferință, festival etc. - la care să nu fi par-
ticipat, însă nu oricum, ci într-un mod care
atrăgea atenția, dintr-odată, asupra lui. Tip
locvace, plin de umor și de anecdote, el însuși
oferind, prin prestația sa, subiectul unor sa-
vuroase anecdote, a fost prietenul tuturor și
moralistul de ocazie pentru oricine dorea să-l
asculte. Cunoștea limba latină în profunzime.
Traducerile sale din Sfântul Augustin și din
alți antici o dovedesc cu prisosință. Ar fi putut
fi un profesor de renume în această disciplină
dacă cei de la Literele clujene ar fi insistat mai
cu temei, după decembrie ‘89. Dar, n-a fost să
fie...
L-am cunoscut încă din vremea studenției
sale și mai pe urmă am avut plăcerea să fiu
alături de el în diferite împrejurări, unele de-a
dreptul hazlii. Haz pe care îl provoca dezin-
volt, jucându-și firesc cabotinitatea. Așa bu-
năoară, prin anii ‘90, când un mare număr de
scriitori clujeni au mers la București, la unul
din faimoasele Congrese de după. revoluție,
s-a nimerit să am loc într-un compartiment
de clasa întâia, la tren, împreună cu el. În în-
tregul vagon erau presărați scriitorii clujeni,
printre alți călători, pentru că nu se putuse-
ră asigura locuri compacte acestora. Așa se
face că în compartimentul în care mă aflam,
împreună cu Vasile Sav și alte două doamne
scriitoare clujene (n-are importanță numele
lor), mai erau încă doi domni străini. Unul
dintre ei se dovedise foarte retras, tăcut, în-
fundat în fotoliul (să-i zic așa) de la intra-
re, cu un maldăr de ziare și reviste pe care le
răsfoia și din care citea cu sârg încă de cum
a pornit trenul. Noi, scriitorii, discutam tot
felul de chestii legate de lumea artelor. Așa se
face că după o bună bucată de vreme, a venit
vorba despre ultima premieră de la Naționalul
clujean. O piesă din repertoriul clasic, mon-
tată foarte. modern. Latinistul care era
Vasile Sav, om de formație culturală clasică,
nu se arăta câtuși de puțin încântat, așa că
s-a apucat să facă praf totul: regia, interpre-
tarea, scenografia și coloana sonoră. Cel mai
abitir atacase muzica spectacolului, care nu-i
plăcuse de loc. „- E compusă de unul, Pascal
Bentoiu. N-are melodie, n-are ștaif, domnu-
le, ori muzica de scenă trebuie să dea noble-
țe spectacolului. Ori asta.” După insistente
perorări pe această temă, străinul, care fusese
preocupat până atunci să-și citească ziarele și
revistele, a intrat brusc în discuție: „- Să știi
- a zis el, destul de hotărât - că nu ai drep-
tate. Muzica a făcut progrese, s-a modernizat
în ultimul secol.” Și așa mai departe. Vasile
Sav, luat prin surprindere, a ascultat ce-a as-
cultat apoi a reacționat cu destulă brutalitate:
„- Dumneata ce te bagi? Vezi-ți de lecturile
dumitale. Noi suntem scriitori și ne pricepem
la artă.” „- Și eu mă pricep o leacă la muzi-
că”, a zis cetățeanul. „- Mă rog”, a convenit
Vasile, simțindu-se dator să-i reteze elanul
individului. „- Eu sunt Vasile Sav, poet și
traducător din latină. L-am tradus pe Catul,
pe Tibul, pe Properțiu iar acum o să-l traduc
și pe Sfântul Augustin!” Se pare că nu a fost
prea convingător, pentru că replica a venit
oarecum în răspăr: „- Ăștia toți au fost mari
în antichitate. Acum, cel puțin în muzică,
sunt alte idei”. Vasile s-a înfuriat de-a bine-
lea: „- Da, recomandă-te și dumneata, să văd
cu cine am onoarea?!” Devenise ironic. Omul
s-a recomandat, dacă a fost somat: „- Eu sunt
Pascal Bentoiu.” O clipă a fost surprins Vasile
Sav dar în următoarea și-a revenit cu gran-
doare: „- Ei, da, v-am recunoscut și am zis
tot ce am zis ca să vă provoc. Dați-mi voie
să vi-i recomand și pe colegii mei.” Apoi,
ca într-un triumf: „- Desigur, avem în față
un compozitor strălucit, un compozitor euro-
pean de mare talent. Apreciez din toată inima
compozițiile dumneavoastră!” Evident, nu
era așa. Am izbucnit cu toții în râs și întreaga
călătorie până la București a fost o plăcere: să
ascuți un dialog între un latinist și un com-
pozitor modern, care pe tot parcursul călă-
toriei s-au tachinat galant, cu strălucire. O,
dar câte asemenea întâmplări minunate a fost
în stare Vasile Sav să le provoace, cu aplom-
bul său. Tocmai de aceea, absența lui, astăzi,
ni se pare ireală.
■
20
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
Câteva aduceri aminte
■ Ioan Negru
Nu ai nici o speranță să uiți pe cineva drag
care a murit. Poate după ce mori și tu.
Deși am dubii. Ba, aproape că nu cred.
Chestie de credință și mentalitate.
Cum încă n-am murit, nu-l pot uita nici pe
bunul meu prieten Vasile Sav. Nici nu pot, nici
nu vreau.
Mi-l aduc aminte „ca și ieri”. Plin de viață,
uneori arțăgos, alteori molcom, plin de bună-
voință. Întru ale literaturii și filosofiei. Și men-
talităților postrevoluționare sau postceaușiste.
Eram prin anii ‘90 și după. Când mi-am luat, așa
se vede, adio de la profesorat și m-am făcut re-
dactor și un pic de șef la un ziar, „Atlas-Clujul li-
ber”, local și, pe atunci, pe aproape întreaga țară.
El ajunsese șomer de la revista „Tribuna”, apoi
calic. Nu numai el calic de la revistă, ci și alții.
Aproape toți. Nu toți. Cei mai breji, bine au fă-
cut, și-au găsit alte funcții cu bani. Buni bani. El
era calic. Iar nevastă-sa, Lucia, preda engleză cu
o catedră cu jumătate de normă. Din păcate, știu
cum e să fii calic. Atunci nu eram.
Normal că, toată lumea știe, ne mai întâlneam
și la o bere. Sau bere și vodcă. Sau vodcă. La
Pescaru, la Crișul, la Zahana, la... S-au schimbat
de atunci toate „bombele”. Numai bombele și
prețul se schimbă, băutura și oamenii ba.
Pe atunci, după ‘90, era mare scandal între bi-
serica ortodoxă și cea greco-catolică. El, sălăjan
fiind, de-al lui Badea Gheorghe de Băsești fiind
și de-al lui Iuliu Maniu (am fost cu el și la Băsești
și la Bădăcin), susținea argumentat și polemic
poziția greco-catolicilor. Cam preț de o jumăta-
te de carte. Pe care am publicat-o în gazetă. Nu
pentru bani scria. Că era scris textul. Noi, co-
lectivul redacțional, l-am acceptat și publicat. Și
pentru text, și pentru numele și renumele său, și
pentru tiraj.
Nu știu ca acest text, dar și articolele sale pu-
blicate în presă să fi fost editate. Numai soția sa,
Lucia, care s-a ocupat de scrierile sale antume și
postume, cât și de aducerea aminte a celui care
a fost Vasile Sav, ne poate spune. Dacă n-au fost
publicate până acum, înseamnă că n-a avut bani
pentru a le putea tipări. Că, pe banii ei, nici o
editură nu cred că ar binevoi.
Cred că atunci începuse să traducă din Sf.
Lansare Catulliene (mai 2002) - Vasile Sav, Ioan Chindriș, Adrian Popescu, Ion Mureșan
Augustin. Tradusese din Tibul, Catul, Properțiu.
Fusese, pentru traduceri, premiat. Chiar și îna-
inte de revoluția și reforma lui Iliescu.
Atunci, deși nu mai era chiar tânăr, avea ener-
gia unui adolescent. Visa să-l traducă integral
pe Sf. Augustin. Voia să facă, parafrazez, un mic
monument de cultură prin întreprinderea sa. L-a
făcut!
Și-a publicat traducerile la editura Dacia,
unde, pentru o vreme, a fost redactor. Pe vremea
lui, fie iertat și el, Ion Vădan. S-a ales praful și
pulberea și de om, și de editură.
Vasile, în traducerile din Augustin, voia să
păstreze farmecul limbii clasice de pe vremea
celui care scria atunci. Farmec pe care dorea să-l
redea în românește folosind cuvinte mai vechi
ale limbii române. Latinist din școala lui C-tin
Daicoviciu și din aceea a Școlii Ardelene. Fără
parapleu. Prin traducerile sale repunea în valoa-
re limba mai veche un pic, cultura noastră și des-
cătușa multe izvoare uitate ale ei și ale noastre.
A fost unul dintre reproșurile tehnice care i s-au
adus. Păcat. Voia să-l lase pe Sf. Augustin în epo-
ca sa, nu în secolul XX. La Dacia, traducerea a
apărut cum a propus-o Vasile Sav, apoi, din câte
știu, a fost „pritocită” și pentru uzul tolomacilor
oricum necititori.
Bietul și iertatul Vădan, nici nu i-a promovat
opera (de traducere) și nici nu i-a dat decât o
sumă infimă de bani pentru ea. Nici Vasile Sav,
nici Ion Vădan, nici editura Dacia nu mai sunt.
Fie-le țărâna ușoară.
Știu că, din spusele lui, a fost unul dintre cen-
zorii din Cluj. Cenzor de stat, plătit de stat. Cu
un cu totul alt statut decât cenzorii de partid. Nu
dau nume. Întâi, materialul era cenzurat de au-
tor, apoi de redactorul de specialitate, apoi de se-
cretarul de redacție, apoi de redactorul-șef; abia
mai apoi, când ajungea în tipografie, în șpalt sau
în pagina de corectură, de cenzorul de stat (ofici-
al), și, mai apoi, de cenzorul de partid. Dacă erau
probleme deosebite. Oricum, ultimul punea ci-
reașa pe mămăligă. Deci: de la redacție gazeta
pleca la linotipiști (alte vremuri), apoi la zețari,
care puneau fiecare articol în fascicol și tipăreau
șpaltul pentru corectură, se introduceau corec-
turile și se puneau totul în pagină pentru corec-
tura pentru bt (bun de tipar). Aici se citea și de
corector, și de cenzor. Dacă erau probleme, se
anunța partidul. Mai apoi, pagina intra la calan-
drare, și de aici la rotativă. Dacă ziarul era tipărit
la tipar înalt, nu mai era nevoie de calandrare.
Pozele și desenele mergeau al secția zinc. Foarte
toxică. Apoi împachetatul pentru distribuție.
Poșta. Totul se făcea manual. Azi este o cu totul
altă tehnologie.
Pentru cotidiane totul se făcea noaptea.
Sigur că se mai bea și o bere. Sau două. Sau
o pălincă. Și, desigur, lapte. Dacă era. Sau dacă
nu-l duceau acasă la prunci.
Echinoxist vechi fiind el, încă de la începu-
turi, își vorbea de bine pe toți colegii. Să spună
de cineva de rău nu l-am auzit niciodată. Despre
cei intrați în politică însă... Ca și despre cei în-
chipuiți... Avea, are, valoare și era conștient că e
așa. Uneori, nu des, nu rar, mai sărea peste cal.
Doar cei fără valoare și fără umor îi purtau pică.
Parte dintre aceștia, ajunși sus, nu l-au ajutat cât,
cum spuneam, ajunsese calic și falit.
Putea recita ore în șir poezii din poeți români
sau străini. Și nu din cele învățate la școală. Era
o bucurie atunci.
Și din sineși, cum îi plăcea să spună, recita.
Mai rar.
Nu-mi dau seama cum a putut scrie atât de
multe versuri în volumul Catulliene. Ironic, sa-
tiric, polemic. Laudativ. Numai Lucia știe. Dacă
știe și ea. O carte mărturie. O carte de mare va-
loare artistică.
Despre celelalte, amintiri și multe întâmplări,
hazlii, literare, bahice etc., altădată.
■
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
21
Antologie Vasile Sav
■ Adrian Țion
La 13 ani de la trecerea în neființă a poetu-
lui și traducătorului Vasile Sav, echinoxist
din prima generație, apare la Casa Cărții de
Știință din Cluj-Napoca un volum antologic din
scrierile sale, datorat Luciei Sav, devotata însoți-
toare prin viață a poetului. Mai mult decât atât, în
toți acești ani, soția poetului s-a preocupat să păs-
treze o afectuoasă memorie celui care a fost Vasile
Sav, închegând volum după volum întru aminti-
rea sa și îngrijind ediții din scrierile sale, cum este
și această antologie intitulată Ivoriu și flacără.
Cunoscătoare din interior a operei originale
și a trudnicei munci de traducător, poeta Lucia
Sav este persoana cea mai îndreptățită, prin afi-
nitate sufletească și competență intelectuală, să
promoveze și să selecteze textele lăsate în volu-
me sau pe masa de lucru. În privința antologării
acestui volum, poate nici Vasile Sav însuși n-ar
fi făcut o treabă mai bună, cunoscută fiind firea
mai mult decât capricioasă a poetului, lipsit de o
cenzură a izbucnirilor nărăvașe, de moment, ce ar
fi prejudiciat probagil alegerea. Răbufnirile sale
în public erau, nu o dată, ale unui iconoclast. Nu
întâmplător, Dan Brudașcu l-a numit într-un ar-
ticol „un ciudat al elitei culturale clujene”, iar Ion
Pop, în prefața prezentului volum, consideră că
„printre poeții primei vârste echinoxiste, Vasile
Sav a făcut o figură ciudată, de clasicizant boem,
construindu-și, cu destulă libertate, un discurs
modelat, ca univers imaginar și culoare stilistică,
după textele din vechime”. Sarcină deosebit de
grea în selectarea pieselor reprezentative care să
cuprindă ambivalența stilistică a poeziei sale. Cu
serenitatea specifică unui cercetător aplicat, Lucia
Sav a îndepărtat din start această suspiciune le-
gată de subiectivismul conjunctural al autorului
și a închegat un volum consistent din primele
două volume de poezii - Elogii (1986) și Solilocvii
(1989) -, Catullienele n-ar fi rezonat cu acestea și
este bine că au fost lăsate, deocamdată, deopar-
te. Nu e exclus ca poemele-invectivă din acest
ultim volum să constituie în viitor materia altei
antologii. Ivoriu și flacără dezvăluie o introspecție
în fabulosul for intim al latinistului înconjurat de
himerele toposului clasic, în vreme ce Catulliene
reprezintă ieșirea în agora, în lumea exterioară,
literară și civică a prezentului, cu gălăgia babilo-
niană specifică și pitoreștile ei fațete. Cred că așa
a fost gândită pentru această antologie și împărți-
tă opera poetică a lui Vasile Sav. În primele două
volume avem implementată sobrietatea în discur-
sul liric de o densitate imagistică remarcabilă, în
vreme ce al treilea vizează carnavalul cu accente
polemice, pe mai multe voci, motiv literar baroc,
extins în ilar și picaresc.
Vocea interioară a poetului din Ivoriu și flacă-
ră a fost dublată de data aceasta de traducerea în
limba engleză, datorată, firește, tot Luciei Sav. A
găsi echivalențe lingvistice pentru limbajul difi-
cil, adesea arhaizant, pigmentat cu argouri alteori
sau cu invenții lingvistice semnalate admirativ de
Petru Poantă la vremea aceea, al poetului-latinist
obsedat de metrul antic, e o performanță pe care
o pot evalua corect doar specialiștii. Eu mă rezum
la elogierea poetului elogiator al retoricii clasice
în proprie manieră estetizantă. Un estet, desigur,
dedulcit la școala latinității și al verbalizării or-
nante. Dar și un hâtru scormonitor în semantica
limbajului vorbit. Ce elogiază Vasile Sav în poezia
sa? Într-un rezumat pripit, sugerat de titlul extras
din poema cu numărul LXXX, de la pagina 88,
dar și din altele cu acest incipit, s-ar putea spune
că substantivele alăturate copulativ - ivoriu și fla-
cără - omagiază sclipirile de fildeș din iluminările
antichității, captate cerebral și redimensionate în
proximitatea rugului în flăcări al propriilor trăiri
exuberante. E imaginea extinsă la nivel axial ce
„Elogiile poetului se împart, așadar, între marile embleme vizionare, cu modele mitico-biblice, de inspira-
ție medievală sau romantică, între „ofranda pecetluită cu peceți de aur” și „nuntirea înaltă a numărului”,
între „copilul din tine (care) se miră” și pasul „risipitorului” cu „pasul gârbov”, care-și pune „o cârpă nea-
gră pe ochi să nu (vadă) rănile”, ori între „lumina cea vie” a revelației de sensuri ultime pe muntele spiri-
tualizat, și expresioniștii „cocoși negri / care cântară de pe stâlpii de sare”, într-un „măcel al spiritului cu
spiritul”. Tonul înalt și gestica aproape hieratică dau acestei poezii nota de „neomodernism” ce o situează,
cu prima promoție echinoxistă, la capătul modernismului estetizant și manierist, încă încrezător în valori
tari ale spiritului, dar manevrându-le cu o dexteritate și cu un rafinament ce sugerează și un anume grad
de libertate în exploatarea lor”. (Ion Pop)
„Erudiția de latinist și verva amintesc de Țiganiada lui I. Budai-Deleanu, dar Vasile Sav are, în plus, umo-
rul, ironia și simțul polemic-deconstructiv al postmodernilor. O lucrare poetică de mare originalitate,
unde cultura clasică și simțul contemporaneității fuzionează în versuri memorabile, o excepțională epopee
a timpului nostru.” (Adrian Popescu, text escortă la Catulliene, Ed. Crater, București, 2002)
„O carte singulară, deopotrivă bufă și patetică, pamfletară și encomiastică, epigramatică și substanțial liri-
că. Sub uimitoarea performanță de natură ludică a discursului, pulsează mânii întunecate împotriva unor
defecte profesionale și morale ale unor scriitori și politicieni, dar și sentimentul unui patriotism originar.
Recursul la mitologie și la modele poetice consacrate, mai mult sau mai puțin parodic, amestecul de inju-
rie groasă - de subtile imagini idilice sau de consistente filosofeme -, toate participă la configurarea unei
distopii umoristice și totodată grave.” (Petru Poantă, text escortă la Catulliene, Ed. Crater, București, 2002)
„Cu Vasile Sav, avem privilegiul de a fi contemporani cu ultimul învățat al Școlii Ardelene. De 300 de ani
aceasta ne arată numai o direcție: spre Occident, spre latinitate.” (Ion Papuc, text escortă la Catulliene, Ed.
Crater, București, 2002)
S. AURELII AU0USTIN1
SFÂNTUL AUGUSTIN
OPERA OMNIA
VO L UM V1 L
Endifridiun
sive
De hde, speti chintale
IX- 6de et Symbolc
De Symlxilo tcrtruj ud Cdlechuit'ienos
Enchiridion (Minuni)
MU
Despre credinți, fptrpnț} ți iubire
Despre credinți ’i Cm
Despre Ctci cine ciietbiuneru
îmbracă osatura versurilor în densă și sugestivă
simbolistică de nuanță constructivistă. Amprenta
personalizării discursului e diluată adesea în in-
venții lexicale ce au în vedere oglindirile eului în
imagini estetizante. Credincios crezului său, poe-
tul descoperea în vârtejul căutărilor că „Deasupra,
cerul înstelat își lumina propria lege morală.” De
unde am putea deduce că propensiunea spre „le-
gea” poetică asumată astfel poartă pecetea unei
puternice personalizări, stil implementat în dis-
curs în mod consecvent și extatic. Antologia
pune în evidență aceste dimensiuni ale poeziei
lui Vasile Sav într-o reiterare fastă a spiritului elo-
giator. Prilej pentru cititorul reticent de azi să se
împace cu formula poetică (adesea controversată)
propusă de Vasile Sav.
■
22
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
diagnoze
Lumea candidaților
la Casa Albă
■ Andrei Marga
n cursa din 2016 pentru Casa Albă au rămas,
dintre candidații cu șanse, Hillary Clinton și
Donald Trump. Este încă dificil să se spună
cu destulă siguranță care va fi noul președinte
al SUA. După unele sondaje, avansul candidatei
democrate crește zi de zi, dar până la alegeri mai
este. Oricum, mai important decât să speculăm
cu privire la cine câștigă este să observăm ce lume
aduc cu ei candidații principali. Observarea este
utilă având în vedere concentrarea deciziilor cu
impact internațional ale SUA la Casa Albă. Desi-
gur, nu este de ignorat faptul că, nu odată în tra-
diția democrației americane s-a ajuns ca cel care
câștigă președinția să-și asume argumente care
s-au prezentat în campania electorală de către di-
verși candidați și au întrunit o adeziune semnifi-
cativă. Viitorul președinte, oricare va fi, va integra
punctele de vedere exprimate de Hillary Clinton,
Donald Trump și Bernie Sanders, care exprimă,
cum au dovedit alegerile preliminare, optici mai
larg împărtășite de electorat.
Așadar, ce lume se configurează odată cu cei
mai probabili ocupanți ai Casei Albe? Iau în sea-
mă, pentru răspuns - dincolo de sinuozitățile
afirmațiilor electorale și înainte de disputele tele-
vizate ale celor doi candidați, care vor fi decisive -
unele trăsături de personalitate și mai ales opiniile
stabilizate în cărți publicate în ultimii ani. Hillary
Clinton a fost mereu vârful profesional al promo-
ției sale - ceea ce se petrece, din nefericire, tot mai
rar în politica multor țări, în care ajung la condu-
cere absolvenți dintre cei mai modești. Ea vine din
mediul acțiunilor juridice pentru drepturi civile.
Hillary Clinton dispune de o experiență adminis-
trativă rară - după opt ani la Casa Albă ca „primă
doamnă”, ulterior ca senator și, apoi, ca secretar al
Departamentului de Stat. Informarea și cultura ei
instituțională sunt mai bine puse la punct decât
ale celor mai mulți responsabili politici din zilele
noastre. Mi-am dat seama de acestea prin lecturi,
dar și personal, cu ocazia câtorva discuții direc-
te. Una, de exemplu, a fost la summit-ul NATO
de la Chicago (2012), când am discutat nu numai
despre Europa actuală, în privința căreia cunoaș-
terea de către Hillary Clinton este în amănunt, ci
și despre România, care tocmai schimbase guver-
narea. Secretarul de Stat de atunci s-a arătat foar-
te suportiv pentru a duce spre rezolvare punctele
cruciale ale agendei româno-americane de atunci
- liberalizarea vizelor pentru cetățenii români
și sporirea investițiilor americane în România.
Spontan, Hillary Clinton și-a declarant sprijinul
pentru a desfășura o vizită și o acțiune bine con-
certată în capital americană, ca ministru de exter-
ne, cu conferințe și întâlniri de rigoare, pentru a
grăbi rezolvarea celor două probleme. La dineul
pe care l-a oferit în onoarea miniștrilor prezenți,
am putut intra în detaliile unei amplificate coo-
perări româno-americane, la care, evident, ținea,
și ale situației internaționale. În tot summit-ul,
suverana stăpânire a dosarelor de către șeful di-
plomației americane a impresionat.
O altă întâlnire cu secretarul de stat american
am avut-o la reuniunea unor miniștri de externe,
la Paris, în același an, convocată de Franța, pentru
a coordona pozițiile în abordarea crizei din Siria.
Opțiunea pe care Hillary Clinton exprimat-o a
fost aceea a înlocuirii regimului Assad și a des-
chiderii căilor spre un regim stabilit liber de că-
tre sirieni. Ceea ce se impunea atenției, relativ la
personalitatea secretarului de stat american, erau
capacitatea de efort enormă și informarea cuprin-
zătoare asupra chestiunilor, ca și rafinamentul
distincțiilor. Situația din Siria era încadrată atunci
de trei repere noi: trecerea regimului Assad la re-
presiune, precizarea Rusiei că ar putea susține în
anumite condiții înlocuirea regimului și constitu-
irea ISIS, la acea oră socotit încă parte a opozi-
ției siriene. Deciziile ulterioare ale președintelui
american și evoluția situației de după plecarea lui
Hillary Clinton de la Departamentul de Stat se
cunosc. Se știe, lui Hillary Clinton i se reproșea-
ză declanșarea indirectă a „primăverii arabe”, ce
ridică și astăzi probleme dificile, prin declarații-
le ei făcute la Golf, conform cărora America nu
va mai sprijini regimuri autoritare. Reproșul este
chestionabil din cel puțin două rațiuni. Politica
externă a Statelor Unite nu se elaborează de pe o
zi pe alta, ci presupune analize din timp. În cazul
„primăverii arabe” se știa cu destul timp înainte
că va fi prezentată o nouă opțiune americană în
subiect, în cadrul reașezării politicii americane în
Orient, impusă de noile pericole. Pe de altă parte,
situația în țările respective era oricum explozivă.
Faptul nu a scăpat corespondenților din regiune
ai marilor publicații (de pildă Le Monde sau Der
Spiegel), care și-au dat seama că Africa de Nord nu
mai putea rămâne aceeași. Cum este de așteptat,
în calitate de candidat al democraților americani
Hillary Clinton angajează o viziune asupra lumii
cu note proprii. Cu siguranță, ceea ce a fost co-
loana vertebrală a inițiativelor sale la conducerea
politicii externe americane, pe care cartea Hard
Choices (Simon and Schuster, New York, 2014)
le-a sintetizat, se va păstra. De altfel, această carte
pare acum o piesă bine calculată în perspectiva a
ceea va urma - noua cursă a autoarei pentru Casa
Albă. Este însă foarte sigur că, în eventualitatea
câștigării președinției SUA, Hillary Clinton, ca
persoană care a fost, prin
înseși capacitățile ei, mereu în frunte, va im-
prima noi focusuri politicii americane, ce vor
marca lumea în anii ce vin. Personalitatea ei va
cântări mult, cum anticipează, de altfel, nu fără
temeiuri, republicanii. În definitiv, dintotdeauna
Hillary Clinton a spus, de pildă, că nu este intere-
sată de funcția de vicepreședinte al SUA! Sub as-
pectul viziunii generale, secretarul de stat Hillary
Clinton a „întors” concluzia unui istoric pe care
îl prețuiește - Paul Kennedy (The Rise and Fall of
the Great Powers: Economic Change and Military
Conflict from 1500 to 2000, 1988). Acesta a invo-
cat excesiva creștere a datoriei publice, impactul
recesiunii economice, „extinderea imperială (im-
perial overstretch)” a Americii, prin războaie în
Iraq și Afganistan, și terorismul și a tras o conclu-
zie pesimistă privind viitorul Americii în lume.
Hillary Clinton a replicat: „Armata noastră a fost
de departe cea mai puternică din lume, economia
noastră a fost încă cea mai voluminoasă, influența
noastră diplomatică nu a avut rival, universitățile
noastre stabilesc standardele globale, iar valori-
le noastre ale libertății, egalității și oportunității
încă atrag oamani de pretutindeni spre țărimurile
noastre. Când avem nevoie să rezolvăm o proble-
mă oriunde în lume, putem apela la zeci de amici
și aliați” (p.26). Hegemonia Americii este cum nu
se poate mai limpede exprimată. Hillary Clinton
a luat în seamă ceea ce Joseph Nye, mentorul său
dintre strategii americani, spune de mai mulți ani
(cel mai recent în Is the American Century Over?,
2015) anume că „secolul american” va conti-
nua. Ea și-a asumat în scris și în discursuri mai
ales teza Americii ca „putere inteligentă (smart
power)”.
Hillary Clinton este de acord cu Henry
Kissinger că „ascensiunea Chinei este una din
dezvoltările strategice cele mai pline de consecin-
țe ale timpului nostru” (On China, 2012, p.42).
Candidatul democraților spune că economiile
SUA și ale Chinei sunt deja „interdependente” și
invocă indicatori categorici, precum sporirea ra-
pidă a volumului schimburilor comerciale ameri-
cano-chineze și uriașele depozite de dolari ame-
ricani acumulate în China. Plecând de la această
premisă, ca și de la interesul comun pentru „sta-
bilitate” în Pacific și în lume, Hillary Clinton
a propus Americii o „strategie sofisticată care
încurajează China să participe ca membru res-
ponsabil al comunității internaționale, în vreme
ce [America] își apără ferm valorile și interesele”.
Ca președinte, Hillary Clinton este de presupus
că va lucra în interacțiunea cu China la o soluție
care să inspire mai multă încredere fiecărei părți
pentru a scoate relația celor două supraputeri din
fricțiunile actuale. Cine a urmărit dezbaterile din
Congresul american din anii nouzeci încoace și-a
dat seama că în politica americană se caută un
răspuns la alternativa: să se continue pe linia înțe-
legerilor dintre Reagan-Bush-Kohl și Gorbaciov
sau să se adopte altceva? Democrații au reanalizat
situația la mijlocul anilor nouăzeci, dar atacarea
de către terorismul islamic a turnurilor gemene
din New York (2001) și a Pentagonului a indicat
un nou pericol. La nivelul datelor actuale, se poa-
te spune că Hillary Clinton va restructura relația
cu Rusia, în optica unei „cooperări pragmatice pe
interese esențiale” (p. 236), cum spune, în pofi-
da rezervelor întreținute de o parte a anturajului.
În fapt, Hillary Clinton a fost autoarea propune-
rii „resetării” acestei relații și s-a distanțat de cei
care cereau acțiuni unilaterale: „Resetarea nu a
fost o recompensă; ea a fost o recunoaștere a fap-
tului că America are multe interese strategice și
de securitate și că avem nevoie să facem progrese
oriunde putem. Ceea ce rămâne adevărat pînă as-
tăzi” (p. 236-237). Așa cum atestă deja acțiunile
Departamentului de Stat, condus de John Kerry,
de a căuta convergențe cu Kremlinul, aceas-
ta va fi opțiunea anilor ce vin, mai cu seamă că
Germania, Franța, Italia și alte țări o împărtășesc
deja. Menținând focusul pe Asia, pe care a pro-
clamat-o, în 2009, „pivotul” politicii americane,
Hillary Clinton va căuta să reconsolideze relațiile
cu Europa. Acestea au slăbit în președinția încă în
curs. Hillary Clinton va încerca să scoată lumea
din inerția tensiunilor de azi, pe care predeceso-
rul i-o lasă moștenire.
Două aspecte ale abordării de către Hillary
Clinton se impun, de asemenea, atenției. Primul
este preocuparea pentru o selecție motivate pro-
fesional a colaboratorilor. Se poate observa inspi-
rația meritocratică în stabilirea decidenților, chiar
O
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
23
o
dacă, mai ales în competițiile politice de până
acum, partizanatul nu a lipsit. Politica externă
Hillary Clinton a distanțat-o, însă, de dispute in-
terne și a plasat-o deasupra lor. Al doilea aspect
este grija pentru o solidă ancorare a deciziilor în
analize factuale operate cu concept verificate, cu
participarea celor mai buni specialiști. În Europa,
din păcate, politicienii de vârf nu mai au forma-
tul intelectual al lui Helmuth Schmidt sau Jacques
Delors, nici măcar al lui Romano Prodi, și se inte-
resează infim de concepte ce conferă rigoare gân-
dirii și asigură eficiență acțiunilor. Ei stăpânesc
superficial conceptele, căci le cam disprețuiesc, și
întrețin o distanță păguboasă de specialiștii reali,
iar faptul se observă în sărăcia ideilor, precarita-
tea soluțiilor și a rezultatelor. Hillary Clinton îi va
suprinde cu o formație culturală și o viziune bine
articulate, ce vor ținti să relanseze tradiția repre-
zentată de Woodrow Wilson și John Kennedy, a
unei politici căreia cultura timpului nu-i este stră-
ină.
Candidatul republican, Donald Trump, este
de formație militară, la origine. El vine din me-
diul afacerilor și dispune de concretețea gândi-
rii ce se pretinde în domeniu. Extrem de bogat,
el a creat multe entități, de pildă, parcuri, hote-
luri, cluburi, stațiuni, companii aeriene, univer-
sități. Mentalitatea sa este încrezătoare în efortul
personal și se lasă ghidată de regulile simple ale
unui om care a reușit strângerea unei averi con-
siderabile. Prelegerile sale, Your First 90 Days on
the Path to Prosperity (Trump University Press,
2007) sunt elocvente în această privință. Donald
Trump apără în ele devize extrase din viața ce-
lui care a ajuns să-și construiască proprii zgârie
nori la New York: să pui pasiune în ceea ce faci,
să fii tenace, să ai planuri mari, să te informezi și
să folosești cunoștințele, să fii meticulos, să acți-
onezi, să asumi riscuri la nevoie, să înveți cum să
negociezi, să-i cunoști pe cei in jur, să-ți asculți
intuiția, să te bucuri că ai concurenți, să te ba-
zezi pe propriile puteri. Aceste devize țin de etica
afacerilor și îi atrag pe cei care întreprind. Avînd
dificultăți cu răspândirea opiniilor sale, întrucât
este un nou venit în arena marii politici, dar și
datorită formei declamative în care sunt expuse
ideile sale, Donald Trump și-a reunit vederile pe
diverse capitole - imigrația, politica externă, edu-
cația, politica energetică, sistemul de asigurare a
sănătății, economie, posesia armelor, valorile, ro-
lul media - în volumul Crippled America - How to
Make America Great Again (Threshold Editions, a
Division of Simon and Schuster, Inc., New York,
2015). Acest volum a fost preluat imediat de edi-
turi străine. Folosim aici ediția germană (Donald
J. Trump, Great Again! Wie ich Amerika retten
werde, Plassen, Kulmbach, 2016).
Care sunt opiniile lui Donald Trump în pri-
vința politicii internaționale? Candidatul repu-
blican propune, în primul rând, o reconsolidare
din interior spre exterior și o reafirmare a puterii
americane în lume. Hegemonia americană este și
pentru el punctul de plecare. Doar că, susține el,
„reprezentarea măreției americane, a țării noas-
tre ca lider al lumii libere și nelibere, a pălit (ver-
blasst)” (p.9). „Nu este de mirare - scrie Donald
Trump - că nimeni nu mai are respect în fața
noastră. Nu ne mai suprinde că nu câștigăm” (p.
49). Cauza ar rezida în „politica de partid, care a
paralizat acțiunea veritabililor aleși ai națiunii”. În
evaluarea lui Donald Trump, America a câștigat
de prea puține ori în războaiele în care s-a anga-
jat în deceniile recente și este cazul să înceapă să
câștige din nou (p. 17). „Suntem - scrie el - în-
Soo Zold Margit
tr-o situație în care trebuie să ne punem în față
sarcina de a face America din nou măreață. Noi
toți.” (p. 8). Donald Trump se angajează să asigure
„o armată efectiv mai puternică, care este gata și
în stare să se opună tuturor inamicilor noștri”(p.
11), și să promoveze „măsuri politice raționale”
(p. 12). Donald Trump lansează un atac semni-
ficativ la adresa „corectitudinii politice (political
correctness)” - acel curent conformist ce s-a insta-
lat la începutul anilor nouăzeci și pe care fundații
cu acțiune globală l-au răspândit. „Corectitudinea
politică” face ca astăzi mulți oameni să creadă că
s-ar fi ajuns la „sfârșitul istoriei” și că fidelitatea
tenace față de ideologia dominant scutește de di-
ficultăți. Donald Trump le-a spus oponenților săi:
„nu am deloc timp pentru absoluta corectitudine
politică. Această țară cunoaște acum probleme
mari. Noi nu mai câștigăm. Noi pierdem față de
China. Noi pierdem cu Mexicul, atât în comerț,
cât și la frontiere. Noi pierdem față de Rusia și
Iran sau Arabia Saudită” (p. 23). Pledoaria sa este,
nestrămutat, pentru o percepție a istoriei necon-
taminată de clișee. El însuși rezultat al imigrării,
Donald Trump se declară energic contra „imi-
grării ilegale” (p. 35). În exprimări variate, nu
totdeauna ferite de pericolul înțelegerii greșite,
el declară că vrea să stopeze acest fel de imigra-
re (p. 36). Acesta este un punct plasat în față în
programul său. Politica externă pe care Donald
Trump o preconizează pleacă de la observația că
„nu a fost niciodată un timp atât de periculos ca
cel de astăzi” (p. 47). Conform opiniei sale, nu se
poate face față primejdiilor fără „a acționa din-
tr-o poziție de putere” (p. 48) și „a evidenția pute-
rea” (p. 49). Donald Trump își asumă maxima lui
Theodore Roosevelt: Vorbește blajin, dar poartă la
tine un băț mare. În vederile sale, „totul începe cu
o armată puternică. Totul.” (p. 64) Donald Trump
insistă asupra faptului că intervențiile în diferite
țări nu au adus câștiguri Americii. Kuweitienii au
fost eliberați de armata americană, dar s-au dus la
Paris cu banii și s-au lăudat că nu le plac ameri-
canii (p. 51). În Irak, America a cheltuit 2000 de
miliarde de dolari, dar ce a ieșit? Cu ISIS, „cel mai
brutal inamic al Americii” (p. 54), se luptă, dar,
așa cum se face, victoria se amână indefinit. Cu
Iranul s-a negociat lăsându-i acestuia de la înce-
put să înțeleagă nevoia administrației americane
de a bifa un acord, ceea ce l-a avantajat, încât este
„o posibilitate foarte reală” (p. 57) ca, în curând,
America să aibă în față o nouă putere nucleară.
Pentru Donald Trump, „Rusia și China vor ră-
Scoici
mâne, pe termen lung, neîndoielnic, cei mai mari
competitori”(p. 59) pentru America. Cu China
„s-a intrat deocamdată doar în competiția econo-
mică”, dar aici este deja „un duel în care de multă
vreme [America] pierde” (p.59). La un moment
dat, Donald Trump a reluat teoria uzată a celor
două Chine, una „bună” și una „rea”, dar a relati-
vizat-o curând, când și-a stabilit
premisa generală a relației dintre SUA și China.
În concepția sa, „cele două economii sunt legate
una de alta” (p. 59) și au nevoie stringentă una de
alta. „Chinezii au nevoie de noi la fel de mult pre-
cum noi de chinezi“ (p. 62). În optica sa, și SUA
și China au nevoie ca cealaltă parte să dispună de
o economie solidă. „China are nevoie de o econo-
mia americană puternică, la fel cum noi trebuie
să facem afaceri cu chinezii. În mai 2015, pildu-
itor, americanii cumpărau o cincime din toate
produsele pe care China le exporta în acea lună.
Cumpărăm aproape 20% din exporturile chine-
ze, evident mai mult decât UE, al doilea impor-
tator de mărfuri chineze. Iar ponderea Americii
în această privință crește de la un an la altul, încât
bunăstarea Chinei depinde tot mai mult de con-
sumatorul american” (p. 61-62). Donald Trump
vrea să convingă americanii să ia în serios relația
cu China, să o abordeze mai precis și să o echili-
breze comercial.
Mulți speculează în jurul viitorului. Trebuie ob-
servat însă mereu că speculația, singură, fără date
precise cu privire la ce au susținut și ce au făcut cei
aflați în discuție, nu duce nicăieri. Nu ar trebui ca
oamenii să se lase înșelați - este plină lumea de co-
mentarii fără acoperire și de susțineri pe care nimic
nu le confirmă, căci societatea mediatică este teren
fertil pentru ele. Adevărurile nu sunt neapărat as-
cunse, dar este nevoie de gândire factuală spre a
le capta. Avem la dispoziție, de pe acum, în orice
caz, date precise cu privire la ceea ce este în joc în
America, încât se pot formula unele certitudini
privind lumea ce se pregătește odată cu schimbarea
de la Casa Albă. Până la dezbaterea directă dintre
cei doi finaliști, menționez doar una. Anume că,
oricine va fi câștigătorul competiției pentru Casa
Albă, noul președinte al SUA se va îndrepta spre
păstrarea hegemoniei într-o lume care cere noi
soluții cu privire la relația supraputerilor nucleare,
economice și culturale. Astfel, politica americană
ce se configurează va cunoaște înnoiri pe direcții
care prind deja contur.
■
24
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
jurnal de idei
Imaginalis (I)
■ Marius Dumitrescu
1Cred că descriptivul reprezintă numai o
dimensiune a fotografiei; cea mai la înde-
. mână, dar și cea mai lipsită de glorie. De
la ea încolo începe ceea ce contează în materie de
imagine. Mă gândesc la meditativ și afectiv, care
vin să dea conținut descriptivului, conferind ast-
fel o altă miză imaginii fotografice. O miză care
surclasează simpla imortalizare - seacă și mo-
notonă - a unor situații, momente sau bucăți de
realitate. Prin urmare fotografia (îndată ce a de-
pășit condiția de poză) nu imortalizează realita-
tea, ci o reprezintă, transfigurată de posibilitățile
interioare ale fotografului. Ea surprinde subiectul
ales într-un moment de grație și îl redă privito-
rului. Momentul de grație poate să fie rezultatul
unei emoții sau al unui elan de natură mentală,
însă oricum apanajul omului din spatele camerei.
Pentru că numai el poate să transforme oferta de
condiții exterioare în stare.
Parafrazându-l pe Leonardo da Vinci, spun
fără ezitare: fotografia - cosa mentale. Iar în aceas-
tă calitate, nu are cum să fie descripție pur și sim-
plu. Chiar și atunci când se apelează la serviciile
sale pentru a imortaliza, fotografia rămâne totuși
pitorească. A pierdut, desigur, cursa care i-ar fi
îngăduit saltul dincolo de privire, dar, în acest
caz, motivația ei o reprezintă divertismentul sau
îndatorirea profesională. Este (o) poză. Refuzul
imortalizării ori al surprinderii cât mai fidele, în-
seamnă ieșire din teritoriile pozei. Pasul acesta,
odată făcut, conferă imaginii șansa de a fi epică,
lirică, simbolică sau conceptuală. Altfel spus, cre-
ativă. Materializarea șansei cu pricina coincide cu
salvarea din felul comun de a privi în jur.
Întâlnirea mea cu fotografia s-a vrut o călăto-
rie în imaginal. Termenul îi aparține lui Henry
Corbin (mundus imginalis) și desemnează ceea
ce este cunoscut prin imagine. Deși sintagma lui
Corbin avea în vedere lumea universalului „meta-
fizic”, mi-am însușit-o, animat de convingerea că
fotografia este imaginalul în formă pură. O lume
paralelă celei reale, care subzistă și se exprimă ca
Soo Zold Margit
Peisaj montan
imagine. Și cum lumea reală este o lume de cu-
noscut, fotografia, ca joc secund, se constituie în-
tr-o modalitate de cunoaștere. Sau așa îmi place
mie să cred.
2.	Focalizarea poate fi definită drept concentra-
re a luminii într-un singur punct de pe suprafața
unei lentile. Altfel spus, confiscare a luminii, con-
strângere a ei, lipsire de libertate. Extrapolând,
același lucru se întâmplă și cu privirea în momen-
tul când e silită să insiste asupra unui detaliu rele-
vant. Focalizarea privirii prin lentilele gândirii și
sensibilității marchează începutul vederii. Atunci
reflexul începe să devină reflecție. Se întâmplă o
dumirire vizuală, dictată de spirit. Ochiul capă-
tă conștiința faptului că vede. Focalizată, privirea
nu mai este simț, nu mai servește doar orientării.
Pentru că s-a dumirit. Iar dumirirea îi oferă șansa
valorizării detaliului.
Privit, un detaliu oarecare nu există pentru
mintea mea, întrucât se pierde în hățișul încon-
jurătorului. Văzut, același detaliu devine clar, se
arată limpede contemplatorului. Prin focalizarea
mentală se activează mai mult ca privirea.
3.	Un enunț de bun-simț: realitatea este policro-
mă. Și nu poate să fie altfel, câtă vreme vedem cu
ochii noștri bogăția de culori și nuanțe din preaj-
mă. În acest context, rostul artei fotografice îl re-
prezintă repedea ochire a unor împrejurări mai
mult sau mai puțin semnificative, dimpreună cu
întreaga lor cromatică. Un fel de ținere de minte
spre neschimbare. Există însă fotografii care nea-
gă bunul-simț al vederii și care surprind realul
altfel decât se arată el privirilor noastre. Mă re-
fer, desigur, la fotografia monocromă, formă sub
semnul căreia de altfel au și stat începuturile meș-
teșugului fotografic.
Se spune, de obicei, că o imagine monocromă
este mai expresivă decât una policromă. Se poate.
Dar monocromia nu este altceva decât policromie
minimalistă. Reducere la dominant.
Cea mai uzuală monocromie o constituie fo-
tografia în alb și negru. Ea presupune reducerea
culorii la nonculoare. Pentru că nici albul, nici
negrul nu sunt culori, ci absențe (luminoase ori
întunecate) ale culorii.
4.	Mai puțin însemnă mai mult. Sau poate
însemna. Butada lui Mies van der Rohe a făcut
carieră și a constituit mottoul arhitecturii mini-
maliste. În domeniul fotografiei n-a existat, după
știința mea, un curent minimalist, ci doar experi-
ențe întâmplătoare, totdeauna individuale și ne-
programatice.
Cred că din perspectivă fotografică minima-
lismul este sinonim cu sărăcia. Sărăcie a formei,
cu intenția mărturisită a unui spor de conținut.
Altfel spus, mesaj bogat, obținut cu mijloace puți-
ne. În acest context, se renunță la poveste, la orice
referință extravizuală, rămânând imaginea în toa-
tă simplitatea ei formală. Detaliile sunt excluse, la
fel ca și eventualele intenții descriptive sau epice.
Importantă e sugestia. Însă numai acea sugestie
capabilă să declanșeze o impresie vizuală. Nu po-
veste, nu descriere, ci stare sau idee sau concept.
În cheie religioasă, nu mi se pare greșit să spun că
orice imagine minimalistă imortalizează exclusiv
ceea ce vede o privire postitoare.
5.	Scriere cu lumina-cea-de-toate-zilele.
Sintagma dinainte nu reprezintă - așa cum s-ar
putea crede - o metaforă, ci o veche definiție a
fotografiei. Din perspectivă etimologică, definiția
este riguros exactă. Cu condiția ca scrierii să nu
i se substituie impresiunea întâmplătoare a unui
suport fotosensibil.
Transformarea luminii în scriere are loc numai
când omul din spatele camerei se află acolo din
îndemnul interior de a spune ceva. Ceva situat
dincolo de simpla conservare a unui timp revolut
ce nu vorbește decât nostalgiei celui ce l-a trăit.
Prin urmare, scrierea începe acolo unde con-
cretul aparențelor trecătoare este abandonat în
favoarea esenței ce transpare, fulgurantă, chiar în
spatele acelor aparențe. Atunci, subiect al imagi-
nii este de fapt un vizibil ignorat, iar ceea ce se
vrea transmis, un fel de inefabil. Orice fotografie
astfel premeditată devine text.
6.	Lucrurile oricât de sărace/ dau buzna-n mine
și mă biciuiesc. Versurile acestea, scrise cu mulți
ani în urmă, vorbesc despre tirania umilă a lucru-
rilor banale. Sau poate nu despre tiranie, ci doar
despre o servitute pe care numai din ignoranță
n-o percepem.
Lumea fiecăruia dintre noi conține o sumede-
nie de obiecte anonime. Le folosim fără ca, măcar
o clipă, să luăm aminte la identitatea lor. Ele sunt
de domeniul bine-înțelesului, din moment ce fi-
ințează ca și cum o voință de dincolo de noi le
pune acolo. Dintotdeauna și pentru totdeauna.
Nu avem timp și nici ochi pentru ele. Fiindcă nu
au nimic spectaculos. Cu toate acestea, ne umplu
fiecare zi a vieții. O fac cu atâta discreție, încât nu
le luăm nici în seamă, nici în serios.
Și totuși, lucrurile umile poartă, fără emfază, o
aură. În lumina ei se vădește acea frumusețe stra-
nie, pe care numai locul comun o are. Dincolo de
indiferența noastră, se întâmplă un spectacol per-
petuu, pe care numai rareori îl vedem: al obiec-
telor oarecare trăindu-și anonimatul. Singure și
sigure de noblețea banalității lor.
■
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
25
opinii
„Frizer, frizer, da’ băiet
galant !”
■ Nicolae Iliescu
Nu despre „alegațiile” deloc elegante ale ca-
puchehaiei Americii la Chișinău avem a
zice. Omul spune ce știe, și adevărul este
că în fosta RSS Moldovinească românași se declară
vreo pa’su’ di mii, restul de câteva patru milionuri
sunt moldovani, bașca ruși, ucrainieni, găgăuzi.
Știu încă de la bietul Vieru. Să nu le mai plângem
de mila deportării, că știm cum s-au comportat
la 1940, când cu evacuarea administrației româ-
nești. Care și aia, „aministrația cu fonciirea” ce
bravuri a mai făcut, nu mai spunem, dar mai cu
seamă după ’41. Și-acum, au luatără cetățenia da-
torită idiotului de Băsău și pleacă odată cu ea „la
Italia sau la Spania”. Mai trimit și cozi de topor
pe aici, precum Jupuian Chiflu, Neghinea, Tumac
Amăruiu, Infelix Târtaru ca să ne învrăjbească din
nou cu alde Ivan. Am propus și propun mereu -
în zadar, firește - retragerea cetățeniei române
unor astfel de păduchi exantematici!
Sigur că dacă ești funcționărete americanoid
în Moldova este un fel de muncă de jos, de exil.
Imperiul te ia, dar te trimite conform pregătirii,
gata ștampilat „bun pentru colonii”, cum au făcut
și cu enșpe inși de-ai noștri trimiși la Pișinău de
la radiourile alea finanțate de CIA. De-un pare-
gzamplu cum a fost aruncat și Jegu Djuvete, în
Niger, aproape un sfert de veac, să scoață petrol,
să facă și el ceva serios pentru metropolă. Asta
este crunta și cruda Realitate! La margine de im-
perii, mereu am fost așa. Imperii care nici nu s-au
sinchisit de noi. Napoleon, ăla Primul și Marele,
nici nu a vrut să ne-asculte, turcul ne-a mai dat la
schimb, că doar nu dădea de la el, austriacul la fel,
măcar ăsta ne-a mai făcut hărți și drumeagul de la
Călimănești la Cozia, frumos șerpuit și pe mal de
Olt. Imperii de cazemate, de cazărmi și de cazină.
Așa am supraviețuit printre ele, șerpuind. Așa fa-
Soo Zold Margit
Scoici
cem și acum. Ne dăm cu cine-i mai mare și mai
tare, copiem tot, până și vesela și tacâmurile ăluia,
pe care le aruncăm data viitoare la lada de gunoi a
Istoriei. Lada de zestre devine ladă de gunoi. Și-o
luăm de la capăt, tot așa.
Ne autopăcălim. Și de la noi pleacă tot oful,
nu-i vina lor. Ei se documentează, vin cu plani-
globul și-l împart cu lingurița. Aia mică, de muș-
tar. Noi ne dăm la cap singuri, căci ăștia suntem,
atât putem. „Las Fierbinți”, că tot e în trend și a
spus un gorobete că-i place și-i deosebit. O mize-
rie ordinară despre un sat de imbecili. Am prins
o vorbă mare, de la un mare scriitor, că nu-i de-
finitoriu pentru un om ce înjură, ci îndeobște ce
laudă. De înjurat știe tot ghiolbanul, fie mai pe
ocolite, fie chiar de cele sfinte. Dar de lăudat, aici
e greu. Vezi câte un prost care zice că dacă s-ar
surpa Pământul, ca planetă, nu numai ca element,
și ar trebui peste milioane de ani să fie cineva ci-
tat, apoi musai ăla despre care vorbește dumnea-
lui trebuie să hie. Sau altul, care zice că ar trebui
ca numele lui Icsulete să fie dat de pe-acuma unui
bulivar, birjar! Cazuri grave, de gângăviți mental
și de „nevoiași cu creierul”. Nu se poate, dom’le,
să faci prefață lui Parascovescu și lui Tuciurescu
și să vrei în Academie! Vă dați seama ce com-
plex, cât casa, șade pe capul unui astfel de popân-
dău? Plus că se laudă singur cum că cetește din
Caragiale, de la care fură și sintagma „sunt vechi,
domnule”. Nenea Iancu era vechi din grețime, „de
la grețilii cu barcuțile”, că aici venise cu tablaua
lui Caragea, după cum îi spunea lui fiu-său. Că și
ăla tot apucături de majordom avea, ca orice bas-
tard. Salamalecuri de șantier! Dar ăști arendași ai
minții nu pătrund până la Caragiale ăl bătrân, se
opresc la borna Nicuță Tănase sau Băieșu, admi-
rabili de altfel în raport cu ei mai ales.
Soo Zold Margit	Case vechi pe Calea Turzii
Încă din anul fără grație ’90 l-am întrebat pe
profesorul meu ce-i unește pe ăștia - că au și ca-
tindat împreună, tuspatru, și au obținut vreo două
sute sau hai, treacă de la noi, vreo două mii de
voturi, exact cititorii și spectatorii lor! -, că unii se
dau de ceasul morții ca boiernași ai minții iar alții
ca ficiori de ciobani legionari, lăcătuși și vânză-
toare de alimentară? „Simplu, Nichi, îmi spunea
el: mahalaua”. Țoape, bre, țoape de ultimă speță,
dar cu ștaif și cu breton. Țoape de Oltenița, de
Caracal, de Jalomița și din Bulgaria lui Bai Ganiu.
De Aleko Constantinov. Nu despre mahala vor-
bea un alt bastard inapt mai acum ceva vreme?
Complexul le sare pe nas, le iese pe urechi, nu și-l
pot ascunde. Ridicoli până în plăsele. Orice-ar
face, oriunde s-ar duce, oricâte librete ar încerca,
tot în nămol intră, ca godacul. Numa’ pe-ăsta că-i
cald!
Aș putea termina aici și așa ar fi și de dorit,
conform legii textuale. Dar mai este ceva de adă-
ugat. Cioflingarii ăștia au vrut totul, ministere,
bani, mașini la scară - nu vedeți prostul ăla care
este născut în Caracal, dar se dă din Vâlcea cum
își laudă „nemțoaica”? Era pe timpuri un colonel
de miliție, autor normal de literatură policier și
care se lăuda, pe bună dreptate, că nu erau multe
mașini pe ulițele de până în 1980, cu „suedeza”
lui, un Saab. Raritate pe vremea aceea, când sin-
gurele turisme de la blocul nostru erau un Renault
Gordini, o Dacie 1 100, un Renault 10 Major, un
Wartburg, o Skoda S 100 și un IMS. Am mai
spus-o deseori, mai poposise Pârcălab cu un Ford
Capri. Ăștia aveau înainte Trabant sau bicicletă
și se prezentau plini de umilință la cerșit sejur la
mare, la Neptun. Erau în permanență refuzați, nu
de mine, eu le înregistram cererile scrise dezordo-
nat, ci de comisia care repartiza nasulia pe motiv
că nu-s scriitori. Ceea ce au și rămas, căci nu sunt
decât oarecum gazetari, de slabă factură tehni-
că. Că nu se comparezează cu cei din generația
noastră este de natura evidenței, dar sunt mult
mai slabi decât mulți bloggări de-ăștia de ultimă
promoție și apariție. Unul dintre ăștia și-a trimis
maculatura, mă rog, cărțile, spre cântărirea unei
secții a Academiei (asta nu le-a ieșit și cât și-o
doresc!). Eseistică mediocră, vorba cuiva „ăsta e
capabil să vorbească o oră despre un tablou, dar
nu e în stare să spuie dacă e bun sau rău”.
■
21
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
aide-memoire
Să ne amintim de înaintași..
■ Călin Stănculescu
Timpul se grăbește și cu cei mai tineri, iar
cei care ne părăsesc la vârste înalte, pe ne-
drept cred, sunt socotiți împliniți cu viața,
cu posteritatea, cu cei apropiați, cu prieteni sau
dușmani.
De aceea, mă simt dator să amintesc prin mo-
deste cuvinte pe câțiva dintre cei înaintași care
mi-au marcat formarea mea profesională, exage-
rat spus, fiindcă a fost de fapt, concretizarea unui
hobby, determinat de un eveniment cam prea
neplăcut din insignifianta mea ființare pe acest
pământ (și anume, exmatricularea din facultate,
la două luni, după ce reușisem, deloc cu brio, la
Filologie).
Eugen Schileru era criticul de artă care își ro-
tunjea veniturile modeste traducând literatură
polițistă pentru noile colecții (una dintre ele se
numea Enigma), ale editurii (fantastice prin pro-
gramul ce a permis alinierea noastră cu tot ce era
de actualitate în literatură, mai ales, cea critică, eu-
ropeană) Univers, condusă cu o dibăcie machia-
velică de profesorul meu de literatură străină din
anul trei Romul Munteanu. Știam asta de la sora
vitregă a tatălui meu, care era secretară la Editura
pentru Literatură, o vreme condusă de play-boy-ul
comunist Petru Dumitriu, scriitor de imens talent
pierdut din păcate pe alte meridiane, după ce pro-
zatorul alesese libertatea, șocând grav pe culturni-
cii dejiști. (Iată un alt paradox, Ion Vitner apolo-
get al realismului socialist de sorginte jdanovistă,
medic stomatolog de profesie, ajuns prin merite de
partid printre asistenții lui George Călinescu, afir-
ma în amfiteatrul Odobescu de la parterul facultă-
ții că Dumitriu era un scriitor extrem de talentat,
de factură balzaciană, cu imense posibilități de a
cuceri chiar și Nobelul. Apoi, spre sfârșitul facul-
tății, unde fusesem reprimit după un an de exil,
Vitner scria prima exegeză dedicată lui Camus,
scriere deloc infestată de criterii de partid.)
Și cum Eugen Schileru mai publica fie în
Gazeta Literară, sau în Contemporanul texte des-
pre film, fie era invitat de Tudor Caranfil la Serile
Prietenilor Filmului, care au debutat la cinema
„Vasile Alecsandri”, din Piața Lahovary, azi cred că
Teatrul Țăndărică, l-am abordat cu îndrăzneală,
ca să nu spun impertinență, când ne-am întâlnit
pe același drum ce ducea la Studioul Sahia, din bu-
levardul Aviatorilor, fost Jianu, eu fiind un modest
student admis la vizionările cercului de creație de
la studio, deoarece organizasem un cineclub la fa-
cultate. Vreme de multe stații de la Universitate la
Bordei (cei vechi știu despre ce amintesc aici). Mie
și prietenului meu de la Politehnică, cu care aveam
să fondez o revistă samizdat de cinema, ne-a vor-
bit cu bucurie despre Ivens și Pudovkin, despre
Potemkin și Bresson. L-am mai zărit de câteva ori
la Katanga, bistroul unde venea Ion Iancovescu
cu pletele-i albe și își savura cafeaua, sau Teodor
Mazilu, înainte de a schimba locația cu barul de
la Berlin, unde se găsea cea mai bună bere din
București, Radeberger, și unde se putea savura
o băutură ciudată (deloc rea, de altfel) denumită
Goldwasser.
Eugen Schileru a fost unul dintre cei mai împli-
niți comentatori, critici, analiști ai artei, inclusiv ai
cinematografului. Nu și-a adunat niciodată scrie-
rile ce ofereau cititorilor evaluarea exactă a unei
opere de artă, a unui film sau a unui text. Probabil
a fost și leneș, a fost și dezgustat de tovarășii de
drum, știu, dar doar din auzite, fără probe, că era
militant asiduu de stânga în anii ultimului Război
Mondial. După moartea sa, deloc la o vârstă ma-
tusalemică, a fost publicat la Editura Meridiane un
volum antologic. Copiii săi au făcut posibilă anto-
logarea textelor risipite în presa vremilor acelora.
L-am socotit profesor, deși lecția sa nu a durat mai
mult decât o călătorie cu autobuzul. Îl păstrez în
amintire până, poate, ne vom reîntâlni.
Histrionic, vorbăreț, costumat pentru tenis,
chiar când venea la ședințele cercului de critică de
la Asociația Cuineaștilor, conduse cu elegantă di-
plomație de Catrinel Oproiu, femeia autoritară în
redacție, dar care ne permitea să consumăm câte o
vodcă de calitate la aceste ședințe de analiză. Era
Stolicinaia, era Krepkaia, sau cele poloneze cu pa-
iul inclus în băutură. Patronul cel mare era Gopo,
pe care nu prea-l interesa ce făceau criticii la șe-
dințele lor, aproape săptămânale.
DIS, sau pe larg Suchi lua mereu cuvântul pe
la sfârșitul întânirilor. Ce spunea era memorabil.
Era fie legat de câte o poveste bis din mintea spec-
tatorului, fie era vorba de ceva unități de frumu-
sețe, inspirata sa denumire a secvențelor, cadrelor
memorabile dintr-un film, care marchează stilul și
personalitatea autorului, dezvăluindu-le spectato-
rului.
Nu pot uita când ne-am întâlnit la cinema, cred
„I. C. Frimu” (sau Capitol), penultimul din bule-
vardul cinematografelor, ultimul fiind Timpuri
Noi, unde rulau filme științifice. La acest din urmă
cinematograf au fost primele proiecții în 3D, cu
ochelarii aferenți prin anii, cred, ,60.
În sala de 700 de locuri ființam doar noi, tri-
miși de revistele la care scriam, (Cinema maestrul,
Luceafărul eu) să comentăm încă o odă adusă re-
gimului. Nici măcar tineri îndrăgostiți nu erau în
sala în care noi înghițeam imaginile triumfului
ceaușist. Ne-am încasat porția, ne-am despărțit ce-
remonios, maestrul stătea la doi pași, (unde acum
este o placă memorială și ea greșită), și în noapte,
pe la ora unu mă trezește telefonul. Era Maestrul
Suchi: Te rog, colega, spune-mi și mie cine a făcut
porcăria aia de film? Da, maestre, era un regizor,
care chiar a murit de inimă la un astfel de specta-
col cu Cântarea României, Doru Năstase. Ultima
amintire cu Maestrul unităților de frumusețe și al
poveștilor bis din mintea spectatorilor.
Regretata Adina Darian (era redactor-șef la re-
vista Noul Cinema) a inițiat o expoziție la Uniunea
Cineaștilor, păstorită în acea vreme de Mihnea
Gheorghiu. Tema: Publicații și cărți rare din istoria
filmului.
Și așa am contribuit cu tratatul de cinema sem-
nat de D. I. Suchianu în 1930, avînd pe prima pa-
gină steaua în șase colțuri, dar pe pagina de gardă
fiind steaua în cinci colțuri. Să fi avut Maestrul in-
tuiția cooperării dintre cele două stele?
Volumul îl cumpărasem de la un Anticariat, de
unde mi-am procurat majoritatea cărților de cine-
ma din modesta mea bibliotecă.
Nu l-am iertat pe fostul director, sau doar re-
dactor-șef al revistei Viața Românească și i-am
smuls un autograf. Semnăturile le dau starurile,
nu proletarii filmului, criticii.
Am regretat că o ființă, deloc chemată să facă
istorie a filmului, a semnat singurul volum dedicat
Domnului Cinema.
Un alt regizor și mai apoi, un alt comentator
de cinema, Marius Șopterean și Radu-Ilarion
Munteanu, l-au pomenit inspirat pe maestrul
Suchi, omul dedicat peste șase decenii filmului,
președinte și fondator al Sindicatului cinema-
tografiștilor din România, director general al
Direcției cinematografiei, omul care, alături de
doctorul Ion Cantacuzino, fiul marii actrițe Maria
Filotti, a contribuit decisiv la înălțarea sediului
Oficiului Național al Cinematografie (arhitect
Octav Doicescu), care a găzduit primul studiou
cinematografic din România, unde s-a turnat O
noapte furtunoasă de Jean Georgescu, film de refe-
rință în istoria artei din țara noastră.
Cu 16 ani mai mare decât subsemnatul, regizo-
rul Savel Stiopul a locuit nu departe de casa buni-
cului meu din Porumbaru (botezată apoi Câmpia
Turzii, revenită la vechea denumire după 1989).
Era însoțit mereu de frumuseți blonde, ultima,
(în anii ,60), Larisa, fiind chiar demnă de un top
model. Pe strada amintită mai locuiau regizorul
Ion Popescu-Gopo (care a murit încercând să îm-
pingă mașina în iarna lui ,89), regizorul de film
documentar Mirel Ilieșiu, poetul și criticul de artă
Barbu Brezianu, compozitorul Sorin Cioroiu, po-
etul Cicerone Theodorescu și încă mulți alții.
Am scris cred, despre aproape toate filme-
le sale de ficțiune, dar l-am urmărit mai îndea-
proape atunci, când după 1989 a devenit direc-
torul Arhivei Naționale de Filme, cu principalul
sediu la Jilava, dar și cu sediul din București în
clădirea ce adăpostea Centrala România film
din strada Fucik (apoi, Masaryk, din nou, iro-
nia edililor noștri). Îl avea adjunct pe prietenul
Mihai Tolu, proletar în alcătuirea fișelor filmo-
grafice, dar și artizan al publicațiilor ANF și ale
Cinematecii Române. A inițiat, cu concursul ge-
neros al lui Michel Buruiană, actor-copil în filmul
Anotimpuri, emigrat în Canada, ziarist și mana-
ger de evenimente culturale, cel mai important
festival de film românesc la Montreal, Quebec și
Toronto, în 1994, unde au fost invitați peste 30 de
cineaști, regizori, actori, operatori, scenariști, do-
cumentariști etc.
A fost acuzat (fără probe, doar guri rele acti-
vate de gelozii profesionale) că ar fi vândut ceva
pelicule din timpul așa-zisei Revoluții, că a închi-
riat abuziv spațiile cinematografelor ANF, Eforie
și Union, că nu a făcut mai multe eforturi pentru
modernizarea instituției ce păstra memoria isto-
riei românești recente.
A fost generos cu debutanții de după ,89, a fost
un entuziast comentator al evenimentelor filmice
românești, a semnat volume importante de istoria
filmului, cum ar fi Despre natura cinematografu-
lui, Incursiune în istoria artei filmului românesc,
Itinerar pentru descoperirea unei a șaptea arte.
Ultimul său rol (fiindcă îi plăcea enorm ha-
ina personajelor imaginate de alții, era un au-
tentic histrion) l-a jucat în Trenul vieții, unul
dintre cele mai inspirate filme semnate de Radu
Mihăileanu. Cântecul de lebădă a fost, în anul
2000, Proprietarii de stele, film care nu prea mi-a
plăcut, dar care avea o actriță cam nebună în rolul
principal.
Am amintit trei înaintași, a căror existență și
operă merită infinit mai mult decât aceste cuvin-
te pe hârtie. Numele lor sunt legate definitiv de
istoria culturii românești, și numai acest lucru
ar trebui să dea de gândit celor care ne păstoresc
destinele.
■
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
27
muzică
„Trebuie să cunoști trecutul
ca să apreciezi prezentul”
■ de vorbă cu membrii grupului Katatonia (Suedia)
De la stânga la dreapta: Roger, Niklas, Anders
Fotografie de RiCo
M-am întâlnit cu jumătate din formația
suedeză Katatonia în a doua zi a festi-
valului Artmania de la Sibiu. Am fost
condus de organizatori la masa unui restaurant
din centrul istoric unde erau așezați chitaristul
Anders „Blakkheim” Nystrom, basistul Niklas
„Nille” Sandin și chitaristul Roger Ojersson.
Katatonia a fost înființată la Stockholm în
1991 de către solistul Jonas Renkse și chitaristul
Anders Nystrom. Componența s-a extins pe mă-
sură ce proiectul a devenit mai cunoscut, iar du-
etul de studio s-a transformat de-a lungul anilor
în formație de scene mari. Pe plan muzical, tru-
pa s-a îndepărtat de rădăcinile metalice, experi-
mentând de o vreme încoace mai mult ritmurile
progresive ale rock-ului.
RiCo: — Am înțeles că ați pornit la drum cu
formația în 1987...
Anders Nystrom: — Nu este chiar așa.
— Mă refer la Mellancholia.
Anders: — Este vorba de o perioadă mai copi-
lăroasă a proiectului nostru, în care mai mult ne
jucam cu instrumentele muzicale.
— Cum te-ai cunoscut cu Jonas; ați fost colegi
de școală?
Anders: — Mergeam la școli învecinate; fă-
ceam multe năzbâtii împreună - și cu timpul
ne-am dat seama că împărtășeam aceeași pasi-
une pentru muzică. În anii ‘80 se asculta mult
pop-rock și heavy metal la școală, dar noi eram
cei mai înverșunați consumatori de muzică hea-
vy metal. Am început să ne petrecem mult timp
ascultând albumele clasice ale genului împreună.
— Cântai la chitară?
Anders: — Nu, exact asta vreau să spun! Asta
a fost perioada înainte ca noi să ne apucăm de
cântat la instrumente. Ne petreceam timpul
visând despre ziua în care am avea trupa noastră.
— Niklas, tu cum ai ajuns în formație?
Niklas Sandin: — Am ajuns la Katatonia
în momentul în care frații Norman au părăsit
proiectul (spre finalul lui 2009); s-au retras ca
să rămână alături de familiile lor. Am intrat în
legătură cu Katatonia iar Jonas m-a rugat să fiu
alături de formație pentru un turneu. Acel șir
de concerte s-a transformat într-o colaborare de
lungă durată.
— Roger, tu cum ai ajuns în trupă?
Roger Ojersson: — Eu sunt noul membru al
formației.
Anders: — Întotdeauna cineva va ocupa pos-
tul de „noul membru” în trupa asta.
Roger: — Am ajuns la Katatonia în momen-
tul în care o bună parte a albumului precedent
era deja înregistrată. Mi s-a cerut să construiesc
părți suplimentare de solouri de chitară pe câte-
va dintre compoziții - și m-am trezit că după ce
mi-am terminat treaba sunt considerat membru
al formației. Până în prezent am avut doar câteva
apariții scenice cu trupa.
— Cu ce formații ai mai colaborat?
Roger: Am cântat cu Tiamat (între 2012-16),
iar înainte cu Kamchatka (între 2001-11) și o
grămadă de alte trupe complet necunoscute în
afara Scandinaviei.
— Ați lansat un nou album (The Fall of
Hearts); cum vă arată programul pentru anul în
curs?
Anders: — Turneul adevărat începe la finalul
verii... și nu ne oprim din cântat până în 2017.
În general, în această etapă a formației, ne aflăm
6 luni pe drum și 6 luni acasă. Am petrecut pri-
mele luni ale acestui an în studio; în ultimele
luni am susținut concerte punctuale, alese pe
sprânceană. În prezent ne aflăm pe un traseu
de recitaluri la festivalurile de vară din Europa,
după care începe adevăratul turneu de promova-
re al albumului. și cred că asta ne va ocupa o
bună parte din următorii doi ani de zile.
— Ați confirmat primul vostru turneu în
Australia unde sunteți cap de afiș; ce sentimente
aveți?
Anders: — Suntem extrem de încântați de fap-
tul că avem șansa să ne prezentăm cu un specta-
col întreg pe scenele mari ale Australiei. Aceasta
este o problemă comună cu care toate formațiile
se confruntă la un moment dat în cariera lor. În
perioada în care ajungi să fii formația de deschi-
dere pe scene mari pentru trupe mai bine cotate,
timpul pe care îl ai să te desfășori pe scenă este
limitat la 30 de minute - și ești constrâns să îți
prezinți doar cele mai reprezentative piese pe
care le ai în repertoriu. De data asta avem 90 de
minute de recital, astfel încât ne putem prezen-
ta cu un spectacol consistent prin care publicul
nostru are șansa să parcurgă istoria discografică
a formației în sală. Fanii noștri din Australia au
așteptat acest moment de câțiva ani buni și sunt
sigur că acesta va fi un turneu reușit.
Niklas: — Data trecută când am fost în
Australia, am fost trupa de deschidere la Opeth.
Am avut o oră pe scenă în mod constant, iar lu-
mea ne bisa în toate orașele pe unde am fost, iar
asta a fost dovada clară că a sosit momentul să
ne organizăm propriul turneu pe continentul de
la antipod.
— Când a avut loc primul vostru turneu în
SUA și care a fost cel mai mare șoc cultural pentru
tine?
Anders: — Primul nostru turneu în State a
avut loc în 2006, dar mai fusesem de câteva ori
în SUA, la un festival și în concerte de club.
Primul turneu unde am fost cap de afiș s-a
numit The Great Cold Distance. A fost extraor-
dinar! Fiind primul nostru turneu - vreodată -
multă lume a ieșit din casă să vină să ne vadă. Ca
turneu de debut, am înțeles că am avut o prezen-
ță foarte bună. Cred că așa și funcționează treaba
asta: publicul avizat dintr-o țară așteaptă cu ne-
răbdare să vadă o formație care nu a mai cântat
în țara respectivă - și când se confirmă turneul,
toți fanii se adună, cel puțin din curiozitate, ca
ulterior să se poată lăuda că au văzut trupa.
măcar o dată! A fost un turneu foarte reușit.
Nu știu ce să zic despre „șocul cultural” pen-
tru că o bună parte a timpului ne-am petrecut-o
călătorind între orașe cu autobuzul. Singurele
persoane pe care le cunoști sunt de fapt fanii tăi,
cu care povestești despre muzică și bere, în ge-
21
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
neral. De aceea nu cred că am simțit vreun șoc
cultural. Consider că este simplu și eficient să îți
organizezi turneul în SUA pentru că se vorbeș-
te aceeași limbă pe un continent întreg - și se
folosește aceeași unitate monetară: dolarul. În
Europa, spre exemplu, trebuie să oprești să cum-
peri moneda locală la aproape fiecare graniță.
Internetul este la fel de simplu de folosit. Spre
deosebire de Europa, în SUA te abonezi la o sin-
gură rețea de telefonie mobilă și rămâi conectat
la ea pe parcursul întregului turneu. Povestind,
îmi dau seama că de fapt îmi place tare mult să
plec în turneu în America.
Niklas: — Consider că cel mai mare șoc cultu-
ral l-au avut prietenii și familia mea... pentru că
m-am îngrășat mult după primul nostru turneu
în SUA.
Anders: — Fiind vegetarian, personal am scă-
zut în greutate.
— Ajungeți în România în fiecare an?
Anders: — Nu ajungem aici atât de des; până
acum am fost de trei ori în România.
Niklas: — Data trecută am fost invitați la
Rockstadt Extreme Fest (REF) din Râșnov.
acum doi ani. REF a fost prima mea cântare în
România.
Anders: — Și am cântat o dată și la București.
Încercăm să venim de fiecare dată când scoatem
un nou album, măcar cu o ocazie.
— Știți de tragedia de la Colectiv (din 30 oc-
tombrie 2015)?
Anders: — Da. incendiul.
— În ce măsură v-a afectat știrea?
Anders: — A fost o tragedie. A fost cumplit.
Cel mai trist este că se poate întâmpla oriunde.
Singurul lucru pozitiv din toată situația asta este
că acum lumea ia afacerea asta mai în serios și
Soo Zold Margit	Tăcerea apelor
s-au implementat mai multe condiții de lucru
mai stricte. A fost aiurea faptul că legile nu se
respectau - iar unii se considerau „șmecheri”
pentru că reușeau să încalce legile și credeau
că un astfel de incident nu li se poate întâmpla
chiar lor, dar aceste accidente se pot întâmpla
oricând, oriunde în lume.
Mai mult, acum ne asigurăm că toate condi-
țiile contractuale sunt respectate. Am cântat și
noi în tot felul de spații unde nu exista niciun
fel de ieșire în culisele scenei. Ieșirea era de fapt
scena spre sală. Deci, dacă un astfel de incendiu
ar avea loc într-o astfel de locație, noi, ca artiști,
am fi blocați.
— Există astfel de încăperi în culise unde nu
sunt nici măcar geamuri.
Anders: — Da, exact. Deci mai avem un de-
taliu la care trebuie să fim atenți acum de fiecare
dată. Este extrem de trist că a fost nevoie de o
tragedie de asemenea amploare ca lumea să-și
deschidă ochii și să priceapă cât de important
este să fii precaut privind condițiile de organiza-
re a unui concert - ca toată lumea să aibă acces la
o cale de ieșire dintr-un spațiu închis.
— Simbolul vostru este o pasăre (care apare
desenată în mijlocul literei „O” în numele vostru).
Ce reprezintă pasărea pentru voi?
Anders: — Pasărea este o entitate care ne ur-
mărește de la începutul proiectului. Pasărea a
fost mereu o metaforă vie în versurile noastre
- iar noi suntem intrigați la rândul nostru de
entitatea păsării. Nu vorbesc despre porumbel,
ci despre cioară, mai exact despre corb. Este un
simbol fascinant, foarte bine documentat în mi-
tologia popoarelor - care reprezintă două teme
importante din versurile noastre: moartea și li-
bertatea (două idei complementare). De altfel,
entitatea păsării, simbolul Katatonia, este un ele-
ment la care nu ne mai gândim, pentru că pen-
tru noi este omniprezentă. Deja unii se gândesc
direct la Katatonia când văd simbolul păsării, iar
acesta a fost scopul nostru de la început.
Soo Zold Margit	Recviem pentru un poet
— Anders, lucrezi cu formația de 23 de ani. De
ce consideri importantă colaborarea cu o casă de
discuri în 2016?
Anders: — Dacă aș avea șansa de a alege în
acest moment, nu cred că aș mai colabora cu o
casă de discuri. Noi ne aflăm încă sub contract
cu o companie cu care am semnat cu mulți mulți
ani în urmă. Probabil că astăzi nu aș mai cola-
bora cu o casă de discuri pentru că foarte multe
lucruri s-au schimbat de când am semnat acel
contract. Artistul din ziua de azi poate avea mai
multe beneficii de pe urma muncii lui dacă lu-
crează pe cont propriu (în regim DIY: do-it-yo-
urself). Aș reevalua modul în care industria
muzicală funcționează în lumea de azi privind
modul în care noi am putea fi mai avantajați;
poate aș semna cu o casă de discuri dacă aceas-
ta s-ar ocupa mai mult de latura promoțională
a proiecului (decât de vânzări), și atâta timp cât
nu aș mai deveni proprietatea ei. Mai avem un
album de lansat pentru a ne încheia obligațiile
contractuale actuale.
— În ce fel consideri că lumea vizuală în care
trăim a făcut ca magia muzicii să dispară?
Anders: — Cred că aceasta ar putea să fie o
temă lungă de discuție. Sunt o persoană foarte
nostalgică, astfel că de multe ori stau să analizez
trecutul și felul în care lucrurile erau organizate
- dar modul de lucru era tehnic inferior. Trebuie
să ții cont de asta, pentru că situația noastră (ca
artiști) este mult mai bună în prezent datorită
faptului că tehnologia evoluează în mod con-
stant, însă s-a pierdut o bună parte din magia
muzicii - datorită aceleiași tehnologii.
Cred că dacă s-ar putea găsi un echilibru în-
tre cele două lumi (ceea ce încerc mereu să fac),
poți avea un mod sănătos de a privi lucrurile. Nu
sunt conservator și consider că cei care spun că
totul a fost mai bine în trecut nu au dreptate.
la fel cum cei care zic că totul merge mai bine
astăzi nu au dreptate.
Trebuie să cunoști trecutul ca să apreciezi pre-
zentul.
Interviu realizat de RiCo
■
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
de-ale cetății
În spiritul colaborării
■ Radu Țuculescu
Soo Zold Margit	Compoziție
Doamna Cireșica Pagubă s-a hotărît să por-
nească și ea o initiațivă particulară, doar a
fost întotdeauna o femeie cu idei pe care,
însă, nu le-a putut pune în practică niciodată, din
vina altora. Din cauza vremurilor ostile.
Viața ei s-a derulat ca un mosor de ață scăpat
pe trepte.
A avut, timp de 15 ani, un iubit, mecanic de
locomotivă. O vizita cam o dată pe săptămînă. De
obicei, ajungea la ea în apartament beat și pus pe
harță. A scos-o o singură dată la o grădină de vară
și au fost de cîteva ori la festivalul berii. Ea a mîn-
cat, de fiecare data, peștișori din ăia mici, fripți
precum cartofii iar el a dat pe gît un șir nesfîrșit
de halbe mari cu bere.
După 15 ani de conviețuire sporadică, Cireșica
l-a întrebat, hotărîtă, cînd are de gînd să o ia de
nevastă. Mecanicul i-a răspuns, la fel de hotărît,
că mai bine se culcă cu locomotiva decît să se
însoare cu ea, ceea ce a dus la ruptura definitivă.
Locomotiva a cîștigat competiția.
Doamna Cireșica este o floare, ca orice femeie.
Este o floare căreia apa proaspătă nu-i mai ajută
să-și desfacă petalele. Dar Cireșica este o femeie
plină de energie iar noua conjunctură îi oferă șan-
se multiple ca să și-o consume în mod construc-
tiv. A citit ziarul Inițiativa particulară, apoi ziarul
Afaceri rapide, apoi ziarul Cum să faci un milion
și s-a convins de șansele extraordinare pe care i le
oferă noul regim.
A început, deci, să umble după autorizație și a
obținut-o într-o lună, ceea ce i s-a părut un record
absolut. Avea la CEC o sumă frumușică adunată
de pe vremea cînd spera să o ia de nevastă meca-
nicul de locomotivă. Într-o afacere nu poți porni
fără să învestești, e firesc și e cu atît mai bine dacă
nu ești nevoit să faci împrumuturi. Ideea doamnei
Cireșica a fost pe cît de simplă pe atît de genială.
Și-a deschis o gheretă în stația de autobuze, lipită
de cea a vînzatoarei de bilete.
Firma La Cireșica oferă sucuri naturale și pră-
jiturele de casă celor care așteaptă mijloacele de
transport în comun, făcîndu-le așteptarea mai
ușoară. Pe perioada anotimpului rece poate oferi
clienților-călători și gogoși fierbinți să le încăl-
zească sufletele și să le calmeze nervii.
Inițiativa doamnei Cireșica se anunța prospe-
ră, pînă cînd, în urmă cu cîteva zile, un bărbat și-a
lipit nasul de geamul gheretei și i-a rînjit.
Era mecanicul de locomotivă.
— Îți merge bine, iubițel? a întrebat-o, fără
altă introducere.
— Pe tine asta nu te privește, i-a replicat
Cireșica.
— Ba da, i-a replicat imperturbabil bărbatul,
acum sînt șofer de autobuz.
— Ei, și? dădu din umeri, ironic, Cireșica.
— Și vom deveni parteneri, deoarece... au-
tobuzul ar putea nimeri în gheretă, știi tu, motor
hodorogit, nu există piese de schimb, bate vîntul
tare. dintr-o parte.
Cireșica a făcut ochii mari și-a vrut să spună:
atîta pagubă! Dar cuvintele i-au murit pe buze. A
respirat adînc, apoi a umplut un pahar mare cu
sirop de mentă și a împachetat cîteva bucăți de
prăjitură cu vișine.
— Sper că n-ai scăpat prin prăjitură și vișine
cu sîmburi, cum îți era prostul obicei, a mai zis
bărbatul, dezlipindu-și nasul de geam.
I-a tras cu ochiul și s-a îndepărtat mîndru ca
un toreador, fluierînd o melodie ritmată, și im-
primîndu-le pașilor mișcări de passo doble.
■
simeze
„Culorile se amestecă...
în creier!”
■ Alexandru Petria
Primind invitația de-a merge la vernisajul
unei expoziții de artiști plastici amatori,
m-am simțit oarecum pus în dificultate,
fiindcă nu am card la compromisuri. Ce te faci,
bărbate, dacă treaba e un spanac, o paradă tâmpă
de veleitarism? Cum scoți cămașa apoi, scriind pe
cinstite, deoarece organizatoarea evenimentului,
Lidia Giurgiu, este soția unui vechi prieten, Mircea
Giurgiu?
Ei, temerile s-au dovedit fără rost în 1 septem-
brie, la Galeria de Artă din Dej. Sub titlul expo-
zițional „Culorile se amestecă. în creier!” și-au
prezentat lucrări Amalia Bătinaș, Dana Beșa, Eva
Dolha, Ionel Federiga, Gabriela Meșter, Marius
Moșuțan și Smaranda Popescu.
Stiluri diferite, talente veritabile sau realiza-
tori de pânze doar pentru a masca, provizoriu,
eventualele pete de pe pereți - ăștia în mino-
ritate, lume multă și de calitate, peste 150 de
persoane, un cocteil spuzit cu viață al pasiunii
pentru artă, după puterile fiecăruia. Per total, o
surpriză plăcută, a dat foarte bine cu plus. Am
găsit în majoritatea tablourilor ceea ce caut și
în literatură - transmiterea credibilă a emoției.
Imagine de la vernisaj
Barometrul care semnalizează unde e arta și un-
de-i doar mimarea ei.
Sabin Mircea Rus și Fabian Arpad au vorbit
despre pictori, iar primarul Costan Morar s-a ară-
tat mulțumit că s-a redeschis cu acest eveniment
notabil, după un timp lung, Galeria de Artă a mu-
nicipiului.
■
30
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
teatru
Pragul de sus al empatiei
■ Claudiu Groza
tacolul își dezvăluie întreaga sa greutate de
semnificație: indiferența culpabilă, neatenția
vinovată, negarea empatiei duc la derivă, sin-
gurătate, neîmplinire.
Și totul e spus ca și când ar fi fost trăit, nu în-
vățat la școală. Ăsta e atuul minunat al acestui
spectacol, în care scenografia superbă a Irinei
Moscu, ce închipuie chiar un ring de dans în
clar-obscur, cu spoturi difuze, cu linii geo-
metrice ale decorului (o exactitate rece, “so-
cială”), le prilejuiește unor actori abia ieșiți ei
înșiși din adolescență - Dragoș Maftei, Ioana
Corban, Alex Iurașcu, George Cocoș, Carmen
Mihalache, Camelia Dilbea - să facă o echipă
bine sudată, bine armonizată, păstrându-și fie-
care, totodată, propria voce distinctă.
Pisica verde este, ca și povestea pe care o
spune, un spectacol exemplar. Poate ușor opac
pentru aceia dintre noi care cred că au învățat
de mult tot ce era de învățat și au apucat să se
mai și blazeze, el rămâne acut pentru cei care
au încă emoția vie, trăirea adolescentină, un
pic de gust pentru poveștile care nu au neapă-
rat happy-end, pentru că viața nu e ca-n filmele
de Hollywood. Mă număr printre aceștia din
Montarea lui Bobi Pricop cu Pisica
verde de Elise Wilk (Teatrul “Lucea-
fărul”, Iași) marchează cumva, sim-
bolic, exact o ștachetă a empatiei, îmi vine să
spun acum, la jumătate de an după vizionarea
sa. Spectacolul e conceput ca silent disco, un
format nu foarte frecventat în spațiul muzical
românesc (singura mențiune a sa am înregis-
trat-o acum câteva săptămâni, când un eveni-
ment de gen s-a desfășurat în gara din Arad).
Or, silent disco înseamnă concomitent apropie-
re și distanță, pentru că protagoniștii stau unul
lângă altul, ca pe orice ring de dans, dar fiecare
poartă căștile în care-și ascultă propria muzi-
că, cumva autist față de ceilalți.
Sociologic, formatul denotă comportamen-
tele psiho-sociale, de la o izolare activă, dacă
pot spune așa, interactivă cu alți indivizi, și
până la indiferența completă față de mediul
ambiant. Ambele aceste ipostaze liminare
sunt cumva cuprinse în concepția scenică a lui
Bobi Pricop, care înscenează admirabil un text
splendid, dar extrem de dificil scenic prin tex-
tura sa monologală și poetică.
Pisica verde e o poveste traumatică, delicată
și melancolică, cumva, a unor adolescenți, po-
vestea maturizării lor dureroase, datul cu capul
de acel prag de sus al empatiei pe care-l evoc
în titlu. Însingurați prin datele vieții ori prin
superbia cu care-și trăiesc adolescența, aceș-
ti tineri vor învăța ce înseamnă solidaritatea,
prietenia, comuniunea și, oricât de pedagogic
sună aceste noțiuni, experiența lor nu pare ar-
tificială, didactică, cu scop moral ci, dimpotri-
vă, ceva ce se poate întâmpla oricui, oricând.
E formidabilul har al Elisei Wilk de a fi dat
naturalețe și veridicitate unei istorii exemplare,
din specia celor folosite în manualele de școa-
lă. E, totodată, o excelentă opțiune a versatilu-
lui regizor Bobi Pricop de a utiliza un format
scenic în care spectatorii sunt confruntați, pur
și simplu, cu povestea care li se spune, și cu
care pot rezona sau rămâne indiferenți, legă-
nați doar de acordurile sonore din căști. Pentru
spectatorii deveniți actanți, impactul semantic
este poate atenuat de bivalenta atenție la muzi-
că și intrigă - textul este spus pe rând de actori,
ca într-un fel de monolog polifonic, oarecum
egal ca ton, dar a cărui tensiune se developează
și acumulează insidios până la final, când de-
bușează cathartic -, însă de pe margine spec-
Dramaturgi francezi pe scenele române
Un ambițios și complex proiect academic și
editorial a ajuns la bun sfârșit în vara lui 2016,
odată cu apariția celui de-al doilea volum din
Dramaturgi francezi pe scenele românești în se-
colele XIX și XX de Anca-Maria Rusu și Ștefan
Oprea. Primul volum, recenzând autorii de la
literele A-L, a fost publicat în 2014, vol. II, M-Z,
în 2016, ambele la Editura Artes a Universității
de Arte „George Enescu” din Iași, unde predau
cei doi autori.
Așa cum se remarcă și în cuvântul introduc-
tiv din primul volum, cercetarea a durat câțiva
ani, iar documentarea a fost adesea complicată.
De altfel, încă de la primirea primului volum am
fost impresionat de demersul Ancăi-Maria Rusu
și al lui Ștefan Oprea, al doilea drag coleg de
peripluri teatrale. E limpede că în România un
asemenea studiu e un tur de forță: teatrul româ-
nesc s-a aflat sub influența netă a dramaturgiei
franceze timp de decenii bune, piese faimoase
ori banale fiind localizate, traduse, adaptate fie
de scriitori autohtoni (Alecsandri, Negruzzi, Ion
Ghica, Minulescu, George Ciprian, Romulus
Vulpescu, Aurel Baranga), fie de diverși oameni
de teatru (Mihail Pascaly, Grigore Manolescu,
Moni Ghelerter) - ca să dau doar câteva exem-
ple.
Dramaturgii consemnați în amplul dicționar
(de vreo 650 de pagini) sunt „de toată mâna”,
cum se spunea pe vremuri, adică de calibre valo-
rice foarte diverse, de la celebrități ca Hugo, Zola,
Maeterlinck, Victorien Sardou, Ionesco, Sartre,
Vișniec, până la necunoscuți cu nume exotic-aris-
tocratice. Dacă e firesc ca un autor bulevardier
precum Sardou să aibă un „palmares” de mon-
tări pe 4 pagini de carte, e uimitor să descoperi că
Auguste-Anicet Bourgeois ocupă peste două pa-
gini, iar un Michel-Antonio Marc are și el cam o
pagină și jumătate de spectacole jucate la noi, deși
numele lor sunt complet uitate acum...
urmă, recunosc...
(text scris pentru un volum dedicat spectacolului)
■
Cu multă acribie academică, Anca-Maria Rusu
și Ștefan Oprea au înregistrat un material de arhivă
uriaș, mai ales dacă ne gândim la vastitatea și eclec-
tismul surselor documentare pentru secolul XIX,
când spectacolele se jucau aleatoriu de către trupe
adesea improvizate, astfel că accesul la ele poate fi o
aventură. O amplă bibliografie de specialitate figu-
rează de altfel la finalul celui de-al doilea tom.
Dicționarul e conceput eficient și succint, cu o
scurtă prezentare a dramaturgilor antologați și o -
pe cât posibil - exhaustivă listă a pieselor jucate la
noi. Efortul celor doi cercetători, Anca-Maria Rusu
și Ștefan Oprea, este meritoriu, și numai pentru
faptul că astfel de proiecte academice și editoriale
au devenit din ce în ce mai rare în spațiul cultural
românesc, fiind însă relevante pentru istoria tea-
trului din România. (Claudiu Groza)
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
31
remember cinematografic
Grandioasă și epatantă...
■ loan Meghea
n anii aceia, Alain Delon intrase definitiv în viața
spectatorilor. Carismatic, talentat, avea o vârstă
apropiată de a noastră și juca în niște filme din
seria „noir” care ne scoteau din platitudinea unor
zile. Așa am văzut În plin soare (1960), Eclipsa (1962),
Ghepardul (1963), Melodie în subsol (1963), Laleaua
Neagră (1664) sau A fost cândva hoț (1965).
Actorul acesta ne incita prin tot ceea ce făcea.
Cât despre partenerele lui, ce să mai zic... Aveau și
ele talent, aveau frumusețe și probabil încă ceva pe
deasupra dar, noi, mai mult pentru Delon intram în
sălile de cinema. Într-una din zilele începutului ani-
lor ‘60, umblând curios printre afișele filmelor de pe
bulevardul 6 Martie - cred că era o zi de luni - am
văzut în geamul de la Victoria, sala aceea din fața
Casei Armatei, o invitație. Afișul, în alb-negru, pă-
rea a fi o copie reușită după cel original: doi bărbați
povestesc, cel din dreapta este Alain Delon. Îmbrăcat
într-un trening și cu un prosop alb atârnat de gât, stă
rezemat de un gard. În stânga lui, un actor nou pen-
tru mine, îl ascultă atent. Deasupra, distribuția: Alain
Delon, Annie Girardot, Renato Salvatori și Claudia
Cardinale. Titlul, Rocco și frații săi. Regia Luchino
Visconti. Mamă... ce garnitură meseriașă!
Bilete nu mai erau. Cum să vă spun, în acele tim-
puri, românul mergea și la film. De ce? Citiți cartea
regretatului Alex. Leo Șerban De ce vedem filme și o
să descurcați și povestea asta. În fine, cu ajutorul unui
„bișnițar” care flana prin fața sălii cu o față tare preo-
cupată, am reușit să găsesc un bilet. Am intrat repede
în sala plină „ochi” și am așteptat. Povestea era destul
de simplă și uneori, în culorile neorealismului italian
din acei ani: drama unei familii italiene din mediul
rural care se mută în nordul Italiei, la Milano. Cei
cinci membri ai familiei Parondi care se mută din
sudul slab industrializat în nordul industrializat sunt
văduva Rosaria și cei patru fii ai săi. Cel de-al cincilea
fiu, Vicenzo, locuia deja la Milano. Prezentat în cinci
secțiuni, filmul relatează povestea fraților Vincenzo
care au dificultăți de adaptare la viața într-un oraș
mare. Familia se descurcă greu la început, dar apoi
frații își găsesc de lucru. În continuare, acțiunea se
desfășoară în jurul unei prostituate, Nadia (Annie
Girardot), care este curtată și dorită atât de Simone,
cât și de Rocco (Alain Delon). La început, aceasta se
întâlnește cu Simone, cu care are o relație furtunoasă.
După ce-și termină stagiul militar, Rocco devine iu-
bitul acesteia. Relațiile dintre cei doi frați devin foarte
tensionate din cauza Nadiei. Punctul culminant al
acțiunii filmului este scena în care Simone o violează
pe Nadia în fața lui Rocco, care renunță apoi la ea în
favoarea fratelui său, din dorința de a face orice este
nevoie pentru a păstra familia unită. În final, Nadia
este ucisă de Simone. Cam asta ar fi povestea...
Așa am cunoscut-o pe Annie Girardot. „Cu vocea
sacadată, spartă, cu chipul său tras, cu gesturile sale
neliniștite, actrița aceasta reușește magistral să impu-
nă dezamăgirea crispată și suferința Nadiei”, spunea
în 1961 criticul de film Jean Pourdin despre prestația
din Rocco și frații săi. Nu avea o frumusețe deosebi-
tă, era ceva obișnuit, poate chiar obraznică uneori în
discuțiile cu ceilalți, dar avea o senzualitate aparte, un
fizic atrăgător și o privire teribil de directă. Fatală sau
înșelată, insolentă sau supusă, tristă până la lacrimi
sau făcându-te să mori de râs, putea să joace orice,
dar păstra pentru viață rolurile cele mai emoționan-
te, oferindu-și inima, fiind întotdeauna îndrăgostită
nebunește „la picioarele bărbaților”. Era atât de natu-
rală încât uitai că joacă.
Annie Girardot s-a născut pe 25 octombrie 1931,
la Paris. Deși făcuse școala de infirmiere, a fost atra-
să de mirajul scenei. A început să urmeze cursurile
Școlii Naționale Superioare de artă și tehnici teatrale,
cunoscută mai ales ca Școala din rue Blanche. Apoi
pe cele ale Conservatorului, pe care l-a terminat
cu două premii, unde a fost colegă cu Belmondo,
Murielle, Rochefort, Francoise Fabian. Este angajată
imediat la Comedia Franceză A debutat în pelicula
Treisprezece la masă, în regia lui Andre Hunebelle,
în 1955. De atunci până la finalul carierei, actrița a
jucat în peste 100 de pelicule, unele dintre ele intrând
definitiv în manualele de istorie a filmului. Girardot a
fost și o puternică actriță de teatru. Încă de tânără, în
1954, a intrat în rândurile Comediei Franceze și nu
s-a despărțit de scenă până în ultimii ani de viață. A
jucat fără întrerupere rolul titular din piesa Madame
Marguerite din 1974 până în 2002, acesta devenind
rolul său fetiș.
Annie Girardot
Putem spune că fost un simbol al femeii puter-
nice, neavând nimic din superficialitatea și kitschul
bombelor sexy. Cu privirea strălucitoare, cu părul
necoafat și un debit verbal sacadat, era femeia mo-
dernă care respira aerul timpului.
Annie Girardot a primit, de-a lungul timpului,
mai multe premii. În 1977 și-a adjudecat primul
premiu Cesar din carieră, pentru rolul titular din
drama Docteur Francoise Gailland. A repetat apoi
performanța în 1996, pentru rolul secundar din fil-
mul Mizerabilii, pentru ca în 2002 să ia încă un Cesar
pentru rol secundar, pentru interpretarea excelentă
a mamei profesoarei de pian din celebra peliculă a
lui Michael Haneke Pianista. Cariera cinematografi-
că longevivă i-a adus roluri spumoase, de comedie,
dar și unele extrem de dramatice. Printre cele mai
importante roluri în film au fost, alături de cel din
Rocco și frații săi, cel din Dillinger e morto (1969), de
Marco Ferreri, Vivre pour vivre, regia Claude Lelouch
(1967), Murind din dragoste, regia Andre Cayatte
(1971) și Cache (2005), regia Michael Haneke. Se
spune că a izbucnit în lacrimi la primirea premiului
Cesar pentru rolul secundar din Mizerabilii, în regia
lui Claude Lelouch, distincție ce i-a revenit după ani
întregi în care cariera ei intrase în umbră. „Nu știu
dacă eu i-am lipsit cinematografului francez, dar mie
cinematograful mi-a lipsit la nebunie, dureros, până
la abandon.” Trist și atâta de frumos spus...
Annie Girardot a încetat din viață la 79 de ani, în-
tr-un azil pentru bolnavii de Alzheimer. Fusese dia-
gnosticată cu temuta maladie în 2003.
Mereu s-a temut de moarte. „Să mori este o dova-
dă de proastă creștere. E ca și cum ai pleca în mijlo-
cul unei fraze”, spunea odată actrița. Numai că nu noi
alegem „marea plecare”...
■
colaționări
Războiul sexelor
■ Alexandru Juncan
Yasmina Reza (n. 1959) - scriitoare, actri-
ță, scenaristă - e preocupată de războiul
sexelor, de deteriorarea iubirii, de rava-
giile căsniciilor eșuate într-un jalnic cotidian.
Regizorul Roman Polanski a ecranizat în 2007
una dintre piesele sale (Carnage). La Polirom a
apărut în 2013 volumul său de povestiri Fericiți
cei fericiți în traducerea Luizei Vasiliu. E destul
să recitim povestirea Odile Toscano ca să regă-
sim infernul atroce al conviețuirii. El se spală
pe dinți, ea se demachiază. E seară. Ea își dă cu
cremă pe mâini și vrea să citească. „Stinge lu-
mina!” - strigă el enervat. Ea nu reacționează,
drept pentru care el se apleacă peste ea și stinge
lumina. Ea o aprinde din nou. El o lovește peste
braț de câteva ori. Ca să nu mai vorbim despre
cearta soților în magazin. Cuplurile ruginite
apelează la formula menage a trois, iar bărba-
tul decide: „nu mă atașez de femei; singura care
contează e următoarea”.
Când apare fisura într-o relație și care o fi
cauza? Astfel reflectez, văzând filmul Blue
Valentine din 2010, regizat de Derek Cianfrance,
cu Ryan Gosling și Michelle Williams. Dean s-a
căsătorit din dragoste cu Cindy, iertând faptul
că nu el era tatăl fetiței. Ce greșește el? Că se
mulțumește cu o slujbă minoră, că se compla-
ce, că bea? Oare Cindy nu e prea interioriza-
tă, fără simțul umorului, mereu preocupată de
munca la spital? Dean încearcă o revigorare
a comunicării, propunând sejurul la hotelul
futurist. Blocajul devine tot mai penibil, cul-
minând cu întrebări de un retorism bizar: „te
simți ciudat pentru că mă simt eu ciudat?”. Se
va ajunge curând la „te urăsc, nenorocit împu-
țit!” sau la „denaturezi totul”. Filmul alunecă în
spirale temporale, mai ales pentru opoziția du-
reroasă romantism-iubire-nuntă (trecut) și cer-
turi-strigăte-impas (prezent). Da, „nu ne potri-
vim”, însă cum apare fisura? Războiul sexelor
continuă și adesea vina e a timpului implacabil,
a rutinei, astfel încât acel roșu al pasiunii din
sărbătoarea Valentine se preface într-un glacial
albastru, cum apar adesea imaginile din film.
Fără ieșire? Poate o nouă pasiune, deoarece a
cârpi înseamnă un eșec mascat.
■
32
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
eveniment
Grafică românească
la Villa Benzi Zecchini
■ Ovidiu Petca
n 16 septembrie este vernisată la Villa Benzi
Zecchini din Caerano di San Marco expoziția
„Divagații estetice” care prezintă publicului din
Italia opera a 20 de artiști români cu 40 de opere din
toate centrele culturale importante ale țării.
Expoziția de față este o primă etapă a colabo-
rării dintre Asociația Gravorilor din Italia și revis-
ta „Tribuna”, care organizează expozițiile anuale
„Tribuna Graphic” cu 30 de graficieni din lumea
întreagă, pe bază de invitație. În acest an „Tribuna
Graphic” este dedicată graficii japoneze.
Această colaborare a fost perfectată în luna mai la
Treviso între asociația italiană și o delegație a revistei
„Tribuna” reprezentată de Mircea Arman, redactor
șef, Ovidiu Petca, secretar artistic, Ioan-Pavel Azap,
redactor șef adjunct și Oana Pughineanu, redactor.
Cu această ocazie s-a hotărât ca în 2017 să fie or-
ganizate la sediul Fundației Benetton din Treviso și
la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca două expoziții
de grafică din operele unor artiști italieni și români
selectați de organizatori, editându-se un catalog co-
mun.
Expoziția de la Caerano di San Marco este o sur-
priză oferită de partenerii italieni. Ea nu făcea parte
din înțelegerea inițială.
Această expoziție va fi deschisă în somptuoasa
clădire Villa Benzi Zecchini între 16 septembrie și
2 octombrie.
Inițiativa fiind una clujeană este necesar să să fie
amintiți în primul rând artiștii care activează în ca-
pitala Transilvaniei.
Cristian Opriș (n. 1973) și Ovidiu Tarța (n. 1976)
sunt cadre didactice la Academia de Artă din Cluj,
cu participări la numeroase expoziții internaționa-
le. Horvath Gyongyver (n. 1952) și Geza Szekely (n.
1958), de asemenea din Cluj, sunt reprezentanți de
seamă ai artei minorității maghiare din România.
Horvath Gyongyver este specializată în colografie,
tehnică dusă la perfecțiune de fostul profesor al ar-
tistei, Laszlo Feszt (1930-2013), unul dintre cei mai
importanți graficieni din România, foarte apreciat
în Italia anilor ‘70. Geza Szekely este cunoscut ca un
bun organizator de expoziții și un viguros grafician.
Călin Stegerean (n. 1961) a fost directorul Muzeului
de Artă din Cluj, iar foarte recent a devenit directo-
rul Muzeului Național de Artă din București. El a
trimis două lucrări de artă digitală.
Ovidiu Petca (n. 1958) face de 15 ani exclusiv artă
digitală. A participat la numeroase expozitii interna-
ționale. Este curatorul expoziției prezente, alături de
Luciano Rossetto.
Brașovul este un important centru cultural și in-
dustrial al Transilvaniei, fiind reprezentat de Adrian
Timar (n. 1954), absolvent al Institutului de Artă
din Cluj. În prezent profesor la Liceul de Arte din
Brașov. Jakab Âbraham (n. 1952), un maestru al
tehnicilor combinate de tipar adânc, este și el din
Brașov. Amândoi au reprezentat România la impor-
tante bienale internaționale de grafică.
Eugen Dornescu (n. 1955) este din Sibiu, fiind un
excelent pictor și grafician. În grafică este cunoscut
datorită colografiilor sale expresive. Un alt artist si-
bian cu o carieră artistică foarte bogată este Ștefan
Orth (n. 1945), cetățean de onoare al orașului Sibiu.
Ferenc Siklody (n. 1968) este și el absolvent al in-
stitutului clujean fiind un artist complex, practicând
toate tehnicile specifice ale graficii de multiplicare.
Este profesor la Miercurea Ciuc. O lungă perioadă a
fost referent la Centrul Cultural din Lăzarea, unde a
organizat multe expoziții.
Timișoara, capitala Banatului, este reprezentată
de Suzana Fântânariu (n. 1947) o autoritate a graficii
din România, posesoare a multor premii naționale
și internaționale și de un foarte tânăr elev al aces-
teia, Mircea Popescu (n. 1985), cu două minunate
linogravuri. Tânărul artist a fost recent premiat la
Bienala de Gravură din Iași.
Aradul este de multă vreme un centru repre-
zentativ al artei românești. Unul din graficie-
nii importanți din această localitate este Adrian
Sandu. Lucrările sale sunt o redare într-un regis-
tru grotesco-comic a vieții cotidiene din România.
Adrian Sandu este muzeograf la Muzeul de Artă
din Arad.
București, capitala României, aduce în prim plan
două artiste, Marina Nicolaev (n. 1960) activă în
domeniul arhitecturii, graficii și a poeziei și Anca
Boeriu (n. 1957) cadru didactic la Academia de Artă
din București. Anca Boeriu se ocupă de organizarea
Bienalei Internaționale de Grafică din București.
Moldova este reprezentată de doi graficieni din
Iași: Atena-Elena Simionescu (n. 1958), rector al
Academiei de Artă din Iași și Mihail Voicu (n. 1963)
muzeograf la Muzeul de Artă din Iași, fiind cunos-
cuti ca organizatorii primei Bienale Internaționale
de Gravură din Iași.
Constanța este reprezentată de Marieta Besu (n.
1956), o artistă sensibilă cu o activitate artistică de
peste 35 ani. Ibrahima Keita (n. 1949), este șef de de-
partament al Institutului de Cercetări Eco Muzeale
Tulcea, muzeograf la Muzeul de Artă din Tulcea.
Lucrările sale sunt inspirate din arta africană, fiind
născut în Republica Guineea. A absolvit Institutul
de Artă din București.
■
Oana Pughineanu, Mircea Arman, Alessandro de Bei, Gianni Favaro, Ovidiu Petca, Luciano Rossetto, Alessandra Delpin, Dario Delpin și Gino di Pieri în 24 mai, 2016 la sala de
conferință a Hotelului Continental din Treviso, Italia (foto: loan-Pavel Azap)
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
33
Tinerețe fără bătrânețe și
viață fără de moarte
Silvia Suciu
Galeria „Epreuve D’Artiste” din Antwer-
pen (Belgia) găzduiește în perioada 16
septembrie - 2 octombrie 2016 expoziție
de grafică românească Tinerețe fără bătrânețe și
viață fără de moarte.
Proiectul expozițional Tinerețe fără bătrâne-
țe și viață fără de moarte se referă la vârstele
vieții și la modul în care acestea sunt percepute
de noi. Unici și universali, singuri și împreună,
tineri și bătrâni, trăim în fiecare zi mii de mo-
mente fără să știm dacă acestea ne aparțin nouă
sau altora. Ca ființe, împărtășim sentimente și
trăiri, emoții și clipe de dedicare. Pentru crea-
tor, acestea devin operă de artă, fiind percepute
în mod diferit de către public. Opera de artă
devine testament, iar creația îi aduce tinerețe
fără bătrânețe și viață fără de moarte.
Au fost invitați să se alăture acestui proiect
unsprezece artiști români, aparținând diferite-
lor generații: Aurel Bulacu (n. 1947), Câmpean
Tudor (n.1983), Răzvan Caratănase (n.1985),
Răzvan Dragoș (n.1992), Emilia Kiss (n. 1962),
Rada Niță (n.1989), Dragoș Pătrașcu (n.1956),
Ovidiu Petca (n.1958), Florin Stoiciu (n.1965),
Elena Surdu Stănescu (n. 1942), Constantin
Udroiu (n.1930 - d. 2014).
“Nu există sfârșit și început. Există doar pa-
siunea nelimitată pentru viață!” Aceste cuvinte
ale lui Federico Fellini se potrivesc perfect cu
grafica realizată de Aurel Bulacu, unde perce-
pem regretul melancolic pentru iubiri secrete
și pierdute; întâlnim zâmbetul binevoitor al
artistului amintindu-și de zilele însorite pe-
trecute pe malul mării, înconjurat de prieteni
gălăgioși și veseli și de modele apetisante. Un
artist care nu precupețește nici o secundă pen-
tru a crea: în atelierul său situat pe strada Eforie
din București, ascultând muzică la radioul său
vechi, împărțind o sticlă de vin cu un prie-
ten-doi, Bulacu desenează visând la vreo insulă
exotică populată de femei frumoase, cu pielea
marmorată. În fața colii de hârtie, el devine pu-
ternic și purificat, lipsit de vini și de păcate, de
teama de viitor, umil în fața unicității misiunii
sale.
Grafica lui Tudor Câmpean trădează forța
unui artist tânăr care folosește tehnici tradiți-
onale pentru a exprima viziunea sa asupra unei
lumi noi. Încăperi, uși, ferestre, turnuri, rafturi,
un scaun, un pat... - toate aceste elemente for-
mează geometria unui spațiu domestic cu care
artistul se joacă în felul său. El este stăpânul
acestui spațiu pe care ne face să-l descoperim,
un spațiu care se adaptează celor care-l animă.
Poetica acestui spațiu este redată în alb-negru:
negrul are adâncime, iar albul aduce lumina.
Fire curioasă, Tudor înțelege lumea așa cum
este și o reconstruiește după propria sa înțele-
gere, în lumini și umbre. Personajul principal al
acestui univers este omul. Între acesta și spațiul
pe care îl populează se creează o relație magică:
omul dă formă spațiului, iar spațiul transfor-
mă ființa umană. Unul fără celălalt nu există.
Elena Surdu St ănescu	Cuplu
Spațiul devine cuib de visare, adăpost pentru
imaginație. Iar omul devine stăpânul acestui
univers.
În xilogravurie sale, Răzvan Caratănase (cu-
noscut printre prieteni drept Zuzu) recreează o
lume în care elementele arhitecturale sunt fo-
losite pentru a scoate în evidență frumusețea și
măreția omului. În lucrările sale, între corp și
arhitectură se creează o relație, un fel de „dans”,
un echilibru care face ca aceste două elemente
să se împletească, să se exploreze, și să se in-
fluențeze unul pe celălalt. Elementul uman dă
sens spațiului, ambele elemente ajungând să
comunice într-un dialog bidirecționat, iar acest
dialog se dezvoltă pe multiple niveluri: fizic,
emoțional și spiritual.
În seria de acvaforte Artes Mechanicae
Ovidiu Petca
Muzică de pian pentru patru mâini II
34
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
(2015), Răzvan Dragoș pleacă de la ideea de
îmbinare a tradiționalului cu modernul: ele-
mente moderne sunt tratate prin apelul la teh-
nici tradiționale, creând o relație între forma
de bază a elementului și imaginea sa finală. Iar
tehnica pe care o folosește se mulează perfect
pe formele și detaliile mașinilor sofisticate pe
care le plăsmuiește.
Emilia Kiss este o artistă sensibilă care ape-
lează la artă pentru a-și exprima sentimentele
și a le împărtăși celorlalți. Ce înseamnă Potirul
(2016)? Poate este adevărul pe care îl căutăm,
poate e simbolul fertilității și al fericirii, poate
un boboc în floare, sau, poate, jumătatea plină
și jumătatea goală a paharului... Un personaj
feminin atinge potirul cu mâna dreaptă, prin-
tr-un gest de ofrandă, de împărțire a bucuriei,
de împărtășire a energiei pozitive. Personajul
poartă un văl diafan, sugerând faptul că cor-
pul nu este un obiect care poate fi îmbrăcat sau
dezbrăcat, ci un spațiu care poate fi încorporat
sau animat.
Rada Niță este o „povestitoare“ autohtonaă
care apelează la vizual pentru a oscila între tre-
cut și viitor și a fixa momentul prezent. „Prin
lucrările mele îmi exprim interesul și fascina-
ția pentru mitologia și folclorul românesc și
slav, pentru obiceiuri și credințe păgâne. Se pot
observa influențele definitorii provenite din
arta medievală și din manuscrise. Jocul dintre
aceste lumi formulează un bestiar subiectiv și
personal. În acest fel, examinez modul în care
obiceiurile și credințele populare se integrează
în arta contemporană.“ (Rada Niță)
În seria de linogravuri Melancolia istoriei
(1987-1988) Dragoș Pătrașcu vorbește despre
trecut ca element definitoriu pentru înțelegerea
oricărei culturi. Istoria are memorie, iar amin-
tirile sunt momente care marchează culturile și
grupurile de indivizi, sunt colecții de imagini
mentale iscate din impresiile simțurilor și ex-
tinse în timp.
Ovidiu Petca este unul dintre primii artiști
care au folosit tehnica digitală. Seria sa Muzică
de pian pentru patru mâini (2016) accentuează
ideea realității care, înainte de a fi figurativă,
Florin Stoiciu	Mască
este abstractă. În lucrările sale, realitatea capă-
tă contururi și nuanțe noi, personalizate, care
apar ca niște valori în sine; imaginea trece de la
accidental la absolut, de la concret la abstract,
de la obiect la geometria obiectului. Lucrările
sale exprimă stări, transformă formele preluate
din natură și revelează o armonie secretă prin
vibrația culorilor și mișcarea formelor. Muzică
de pian pentru patru mâini transferă privito-
rul în lumea fascinantă și glacială a muzicii lui
Henrik Strindberg.
Grafica lui Florin Stoiciu este populată de
personaje feminine, generatoare de impresii
care sintetizează dragostea - încântarea văzu-
lui, voluptatea atingerii, beția gândului după
posesie. Șarmul feminin a jucat dintotdeauna,
în istorie și în moravuri, un rol care formea-
ză un contrast desăvârșit cu atributul capital
al bărbatului, care este puterea, forța. Pentru a
reda corpul feminin, artistul se transformă în
Mască, pândind mișcarea și devenirea grației
feminine. „Noi suntem o Mască? Masca se află
în noi, Masca ne înghite, Masca este pretutin-
deni! Masca se pune, Masca se lipește, Masca
se încorporează, Masca se pliază, Masca ne în-
conjoară! Masca apare, Masca dispare, Masca
devine, Masca se interpune! Masca se deschide,
masca se închide!“ (Florin Stoiciu)
Elena Surdu Stănescu trăiește în iubire! A
trăi iubire înseamnă a te păstra mereu un spirit
liber și independent, deschis la toate provocă-
rile pe care lumea ți le aduce. În seria Cupluri
înlănțuite (2016) Elenea Surdu Stănescu cre-
ează un edificiu al iubirii; materialul folosit de
sculptor se modelează sub mâinile dibace ale
meșteșugarului și de fiecare dată reușește să
transmită ceva din trăirea acestuia. Dorința de
frumos și prefecțiune este o aspirație, o dorință
și o responsabilitate!
Constantin Udroiu: Fără a avea un scop
exact, arta este un postulat iluzoriu. Metafora
se substituie concretului pentru a pune ordine
în abstract. Prin artă, lumea concretă se reflectă
instantaneu.
■
Tudor Câmpean
Wide Awake
TRIBUNA • NR. 337 • 16-30 septembrie 2016
35