TRIBUNA
333
Consiliul Județean Cluj
4 lei
Director fondator: loan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XV • 16-31 iulie 2016
Mircea Arman
Ce este metafizica?
Andrei Marga
Istoria propriu-zisă.
O scriere monumentală
Ștefan Manasia
Krasznahorkai și merele
de aur
Ilustrația numărului: Ioana Antoniu
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore Zanc
Restrângerea consiliului consultativ a survenit
modificării Legii 189/2008, republicată.
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ioan-Pavel Azap
(redactor șef adjunct)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Istorii cu scriitori
Scoase la lumină de Adrian Suciu
Din punct de vedere al istoriei literaturii române, una dintre arhivele cele mai valoroase și mai
necunoscute este Arhiva Camerei Deputaților. Foarte mulți scriitori au fost parlamentari,
angajați ai instituției, sau s-au intersectat, în activitatea lor, cu forul deliberativ, în diverse epoci
istorice. La inițiativa scriitorului Adrian Suciu, consilier parlamentar la Camera Deputaților,
revista „Tribuna” prezintă cititorilor, în serial, piese inedite și spectaculoase din Arhiva Camerei
Deputaților cu și despre scriitori. Ne propunem un demers de prezentare a unor documente cu
valoare istorică și nu unul de interpretare a acestor documente. Interpretarea rămâne în sarcina
istoricilor și, de ce nu, a cititorilor.
Vizita unei delega-
ții a Marii Adunări
Naționale în Franța. Al doi-
lea de la stânga la dreapta:
Roman Moldovan, Ștefan
Voitec, Președintele MAN,
Chaban-Delmas, Președintele
Adunării Naționale france-
ze, Pierre Comte Offenbach,
Președintele Grupului parla-
mentar de prietenie Franța-
România, scriitorul Ion Pas,
membru al delegației, cu pri-
lejul primirii delegației româ-
ne de președintele Adunării
Naționale a Franței, la data de
22 septembrie 1964.
Sursa foto:
Arhiva Camerei Deputaților
Grup de parlamentari ro-
mâni și elvețieni cu oca-
zia unei întrevederi la Palatul
Marii Adunări Naționale
din București. De la stînga
la dreapta: Barbu Solomon,
Traian Ionașcu, Petre
Constantinescu-Iași, Andre
Guinand, Hans Oprecht, Ion
Pas (centru), Gh. Vasilichi,
soția unui parlamentar elveți-
an, Zoe Rigani. 3 septembrie
1964.
Sursa foto:
Arhiva Camerei Deputaților
◄---------
>
Revista Tribuna
susține candidatura
orașului Cluj-Napoca
la titlul „Capitală
Culturală Europeană
2021”
Vizitați noul nostru site:
tribuna-magazine.com
• comentarii
•	analize
•	interviuri
Pe copertă,
Ioana Antoniu, Sfârșitul jocului (2016), tehnică
mixtă pe pânză, 100 x 100 cm
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE
IN ENGLISH AND ROMANIAN
2
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
editorial
Ce este metafizica? (I)
■ Mircea Arman
ntr-o lucrare care a surprins și a revoluționat,
oarecum, sensul noțiunii de metafizică - Was
ist Metaphysik (1928) - Martin Heidegger
afirma că, pentru a afla sensul acesteia este sufi-
cient a întreba veritabil despre metafizică, prin
urmare, spune el, întregul sens al filosofiei se află
în modalitatea esențială în care ființarea umană
care sîntem noi înșine va pune întrebarea despre
aceasta.
Operatorul ontologic pe care noi l-am ales
pentru a structura gîndirea metafizică, de la în-
ceputurile ei și pînă în prezent, este ADEVĂRUL.
Pentru aceasta, vom urmări firul roșu al cerce-
tărilor grecești privind noțiunea de filosofie de la
Thales la Aristotel, pentru a încheia, mai apoi, cu
neoplatonicii.
Ideea de adevăr a preocupat gîndirea umană
încă din cele mai vechi timpuri. Ea a fost dezbă-
tută variat încă din vremea așa-ziselor culturi pri-
mitive și pînă în contemporaneitate. Din China
antică pînă în India, din Sumer și pînă în Grecia
noțiunea de adevăr se confundă cu însăși existen-
ța și dezvoltarea gîndirii umane. Această consta-
tare este de necontestat și prin chiar exprimarea ei
implică cercetarea noțiunii de adevăr.
Dar ce conținut are această noțiune pe care o
numim adevăr și care apare peste tot, în vorbăria
cotidiană, în discursul științific, în drept, în filo-
zofie, în matematică? Ce este de cercetat asupra
unei noțiuni cu care toată lumea a fost de acord și
a resimțit-o ca universală acum și dintotdeauna?
Problema, însă, capătă o altă nuanță. Una este să
recunoști valabilitatea unui adevăr și alta este a ști
ce este adevărul.
La o primă vedere, în perspectiva mentalității
contemporane, întrebarea primă care se pune este
următoarea: este sau nu valabil un lucru?
O dată pusă această întrebare ne ancorăm deja
în mentalitatea științifică.
A doua problemă care se pune are în vedere o
altă întrebare: ce este ceea ce este valabil? și face
referire la interogația de tip filosofic.
Cele două întrebări s-au disjuns și problemati-
ca lui ce este adevărul a fost preluată de metafizică.
*
În capitolul Introducere în metafizică din lucra-
rea Gîndirea și mișcarea apărută în 1934, Bergson
crede că prin sistemul rigid al conceptelor filo-
sofice nu poate fi sesizată realitatea aflată într-o
continuă mișcare. Realitatea, după el, nu poate fi
sesizată decît intuitiv, gîndirea fiind nevoită să-și
reconstruiască mereu conceptele, în funcție de
circumstanțe. Numai așa va fi posibilă o filosofie
capabilă să rezolve, dincolo de disputele școlilor,
problemele realității. La fel, și adevărul pe care în-
cearcă să-l determine filosofia, mai precis defini-
ția filosofiei, are sensuri polivalente.
David Armeanul prezintă șase definiții ale fi-
losofiei grecești, iar E. Zeller în Philosophie der
Griechen, se plînge de multitudinea de sensuri pe
care le are noțiunea de filosofie la elini.
Heidegger, într-o conferință ținută la Cerisy-
la-Salle, în august 1955 - Was ist das - die
Philosophie? - afirmă vastitatea acestei teme și
posibilitatea ei de tratare diferită. Prin urmare,
indiferent de abordarea pe care am alege-o, ea se
va dovedi subiectivă.
În antichitate, cei ce se îndeletniceau cu filoso-
fia erau numiți înțelepți - sophoi. Sub acest nume
au fost recunoscuți un Homer, Ulise, Lycurg,
Nestor, dar și Solon, sau Pitacos din Lesbos. Ei se
ocupau cu contemplația, fiind denumiți studioși,
și considerau valorile lumești drept nimic.
Legenda, preluată de Diogenes Laertios în
Despre viețile și doctrinele filosofilor1, spune că cel
dintîi care a folosit noțiunea de filosofie și s-a nu-
mit filosof a fost Pythagora și că cei dinaintea lui
erau înțelepți, oameni desăvîrșiți, aidoma zeilor.
Pythagora spune că el nu poate fi sophos, înțelept,
ci doar iubitor de înțelepciune - filosof - numai
zeul fiind înțelept.
Aproximativ în același timp cu Pythagora, adi-
că tot în sec. VI-V î.e.n., Heraclit rostea: „Oamenii
care iubesc înțelepciunea trebuie, cu adevărat, să
fie la curent cu o mulțime de lucruri”2. De remar-
cat faptul că aici, nu apare, totuși, cuvîntul filoso-
fie ci numai cel de iubitor de înțelepciune. Eduard
Zeller ne atrage atenția că, în textul grecesc, unde
cuvintele apar separate, sensul expresiei este de
bărbat iubitor de sophon.
Heidegger, în Was ist das - die Philosophie?,
arată că traducerile care au apelat la termenul de
philosophia nu sunt exacte.
Anton Dumitriu sublinia faptul că însuși
Heidegger căzuse în eroare atunci cînd afirma, în
lucrarea mai sus citată, că filosofia este formată,
ca și alte cuvinte care au rădăcina în substantivul
philon, din combinația lui philein cu sophon de
unde se obține philosophia. Sensul prim al ver-
bului philein este acela de a iubi cu prietenie pe
cineva. Pornind de aici, nu a fost greu a se echi-
vala sensul lui philosophia cu iubitor de înțelepciu-
ne, iubire de înțelepciune. După Anton Dumitriu,
Heraclit nu a avut în vedere acest sens întrucît ar
fi utilizat vocabula sophia sau sophos, care apare
încă la Homer. El arată că sensul originar al ex-
presiei philon to sophon este acela de: „cel care ur-
mărește ceea ce este înțelept”3.
Așadar, filosofia nu este văzută de către antici
ca o pură speculație, dar nici ca un sistem închegat
de concepte. Acest lucru îl spune atît Pythagora
cît și Heraclit sau Platon.
În dialogul platonician Protagoras, Socrate
spune: „Dragostea de înțelepciune este mai ve-
che și mai răspîndită în Creta și în Lacedemonia
decît în oricare parte a Greciei și acolo există cei
mai mulți sophistai. Dar aceste popoare își ascund
superioritatea și o neagă pentru a nu lăsa să se
vadă că ei sunt dintre greci cei mai cunoscători ai
sophiei4”. Mai departe, referindu-se la oracolul de
la Delphi, Socrate afirmă: „Pentru ce spun aceste
lucruri? Pentru că acesta era în vechime caracte-
rul filosofiei: o conciziune laconică”5.
Filosofia era în vechime o conciziune laconică.
Așadar, nu era nici iubire de cunoaștere, nici de
înțelepciune. Sophos-ul era un laconic, adică vor-
bea în aforisme. Acest fapt ne duce cu gîndul la
semnificația vocabulei sophos. Să urmărim acest
termen, sophos, după construcția lui etimologică:
SAP - a avea gust, a avea savoare6
Saphes - clar, manifest
Sapha - în mod clar
Sophos - înțelept
Sophia - înțelepciune.
Ioana Antoniu Ispitit de gândul! (2015), broderie și
tehnică mixtă, 100 x 100 cm
Toate aceste sensuri7 au ca liant intim al lor
ideea de claritate, de înțelepciune, de înțelept, de
lumină.
Aristotel, vorbind despre intelectul activ, spu-
ne că este oion to phos, adică asemenea luminii.
Sophos și sophia au, deci, o legătură intimă cu lu-
mina.
David Armeanul, atunci cînd își pune pro-
blema etimologiei cuvîntului sophos, scrie: „Mai
mult încă, și numele de înțelepciune ar tre-
bui, de fapt, să fie derivat de la lucrurile divine,
deoarece se spune înțelepciune pentru cea care
este păstrătoare, adică păstrătoare a luminii. Căci
cele divine, fiind imateriale și incapabile de con-
trarii, păstrează lumina ce le este proprie, în timp
ce lucrurile materiale, în speță cele ce sînt capa-
bile de contrarii, nu păstrează lumina ce le este
proprie, ci o întunecă prin contrarii.”8.
Heidegger, în aceeași Was ist das - die
Philosophie? (p. 24), analizînd fragmentul lui
Heraclit citat mai înainte și care se referă la expre-
sia philon to sophon, arată că verbul philein are aici
sensul de a se apropia, a se armoniza cu sophon:
„Această harmonia este ceea ce caracterizează
verbul philein, așa cum îl gîndește Heraclit, ceea
ce este a iubi”. Avînd în vedere acest sens al verbu-
lui philein, adică cel de apropiere, expresia citată
ar putea fi tradusă drept apropiere de lumină.
Anton Dumitriu, în excepționala sa Aletheia,
analizînd relația în discuție arată că lumina era
legată de conceptul de înțelepciune, iar legendele
spun că zeița înțelepciunii era Athena, cea născu-
tă complet înarmată - din capul lui Zeus.
În dialogul Kratylos, Platon dă în întregime
interpretarea etimologică a numelui obișnuit al
acestei zeițe. Să precizăm mai întîi că pallas, ca
nume comun, se trage de la cuvîntul pallax, care
înseamnă un tînăr sau o tînără fată. Pallas Athena
vrea să însemne astfel, într-un sens imediat, fe-
cioara Athena. Socrate crede, însă, că acest nume
vine de la „dansul în arme”: „Căci faptul - spune
el - de a se înălța singur sau de a sălta ceva, fie în
sus de la pămînt, fie apucînd cu mîinile - acțiuni
care se exprimă prin verbele pallein și palleisthai
- înseamnă de fapt a face pe cineva să danseze
și a dansa”9. De aici, s-ar trage numele Pallas.
Pentru celălalt nume, Athena, Socrate apelează
la autoritatea celor vechi, după care s-au luat și
cunoscătorii lui Homer contemporani cu marele
athenian, care spun că „ar fi redat prin Athena
însuși cugetul și gîndirea”. „Ba chiar mai mult -
adaugă Socrate - cel care i-a dat numele pare să
se fi gîndit că acesta înseamnă gîndire a divini-
tății, ca și cum ar fi spus că ea este cuget divin,
O
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
3
o
folosindu-se de a potrivit unui dialect străin în loc
de e, și eliminînd pe i și pe s. Sau poate nici așa,
ci pur și simplu pentru că ea ar gîndi cele divine
altfel decît ceilalți, de aceea a numit-o Theonoe
(inteligența divină). De asemenea, nimic nu ne
împiedică să spunem că el a vrut să o numească
pe zeița aceasta Ethonoe, ca fiind vorba de inteli-
gență în ce privește datina. S-a ajuns apoi, schim-
bînd cîte ceva, pentru înfrumusețare, la numele
de Athena.”10
„Să strîngem și să privim mai de aproape ideile
acestea. Athena este zeița-fecioară, adică pură: ea
reprezintă gîndirea divină și este născută înarma-
tă pentru că gîndirea pură este o luptă continuă.
Sophia, fiind reprezentată de Pallas Athena, are,
prin urmare, toate atributele zeiței.” Mai mult, săr-
bătorile închinate zeiței, după cronica din Paros
fondate de regele Erichtonius, erau așa-numitele
sărbători ale luminii, în care se depuneau torțe
aprinse pe altarul lui Prometheu, cel care dăduse
oamenilor focul, adică oiesis, lumină și rațiune.
S-a arătat cum, treptat, termenul de sophia,
evoluează spre philosophia. Pentru a răspunde
însă mai clar acestor probleme, să încercăm să
punem în lumină chiar definițiile date metafizicii
de către filosofii greci.
David Armeanul este de părere că cei ce au o
pasiune pentru cunoașterea celor ce sînt, adică
pentru filosofie, lasă de o parte toate grijile vieții.
El socotește că în materia filosofiei există patru
puncte esențiale: dacă este, ce este, de ce fel este,
pentru ce este. De aceea, cu toate obiecțiile aduse
filosofiei asupra caracterului ei de știință, el spune
că aceasta nu se ocupă cu particularul, ci cu uni-
versalul, cu ceea ce este identic, subliniind teza lui
Aristotel că nu există decît știința universalului.
Pentru a ilustra aceste aserțiuni, David dă șase de-
finiții ale filosofiei. Acestea sînt:
1.	Philosophia esti gnosis thon onton he onta esti
- filosofia este cunoașterea celor ce sînt ca fiind
ceea ce sunt.
2.	Gnosis theion et kai antropinon pragmaton -
cunoașterea lucrurilor divine și omenești.
3.	Melete thanathou - practicarea morții.
4.	Omoiosis theou kata to dynaton anthropou -
asemănarea cu divinitatea pe cît îi stă omului în
putință.
5.	Techne technon kai episteme epistemon - arta
artelor și știința științelor.
6.	Philia sophias - dragoste de înțelepciune.
Ar mai fi de amintit aici încă două definiții cu
care David nu este de acord: filosofia este medici-
na sufletelor, iar medicina este filosofia trupurilor,
pe care o consideră sofistică și filosofia este edu-
cație desăvîrșită, dată de Platon în Phaidon, dar
care este cuprinsă, după el, în filosofia este artă a
artelor și știință a științelor. Tot el spune că numă-
rul de șase definiții ar fi necesar limitat deoarece
filosofia are un obiect și un scop, ambele fiind du-
ble11. „Obiectul imediat este constituit din cele ce
sînt în general, iar cel îndepărtat din cele ce sînt
în mod determinat. Scopul imediat este moartea
pasiunilor iar cel îndepărtat a deveni pe cît posibil
asemenea divinității.
Se cer deci două definiții. Dar obiectul și sco-
pul fiind fiecare dublu, urmează încă patru defi-
niții, două plecînd de la obiect și două de la scop.
Numărul definițiilor, ar fi astfel necesar corespun-
zător celor șase citate.”
Ceea ce este interesant de arătat este faptul că
David omite dintre definițiile filosofiei date de fi-
losofii greci pe cele date de Platon și Aristotel.
Platon, în Charmides12, afirmă că filosofia este
gnoti seauton, adică cunoaște-te pe tine însuți, în
Ioana Antoniu	Te văd! (2015), ulei și broderie pe pânză, 70 x 100 cm
timp ce Aristotel, în Metafizica13, arată că: filoso-
fia este theoria thes aletheias - teoria adevărului.
Vom mai aminti aici, pentru o mai completă in-
formare, o altă definiție aristoteliciană, și anume
cea după care filosofia este episteme thon proton
arhon kai aition theoretike - știința teoretică a pri-
melor principii și cauze14.
Urmînd aceeași linie, vom spune că Platon
împarte, pentru o mai nuanțată privire asupra
lucrurilor, domeniul cunoașterii după cum ur-
mează: științe practice, poetice și teoretice. Aceste
denumiri provin de la verbele prattein, poiein și
theorein.
Aristotel va prelua această idee și va împărți
științele filosofiei în trei grupe distincte:
1.	Theoretică - metafizica, matematica, fizica
2.	Practică - etica, științele economice, politica.
3.	Poietică - muzica, poezia, arhitectura15.
Pentru a-și argumenta această clasificare el
subliniază că: „I se recunoaște celui ce se înte-
meiază pe experiență o doză mai mare de știință
decît celui ce se întemeiază pe senzații, oricare ar
fi ele; tehnicianului una mai mare decît omului de
experiență; conducătorului de lucrări, mai mul-
tă știință decît lucrătorului manual; și, în genere,
științelor teoretice mai multă decît artelor prac-
tice”16. El spune că, printre toate aceste științe,
există una care este știința supremă și se ocupă cu
primele cauze și principii.
Constatăm că, încă de la Aristotel, filosofia și-a
pierdut obiectul, unitatea, transformîndu-se oa-
recum în diviziunile ei și existînd în diviziunile
ei independente. „Deci filosofia are atîtea părți
cîte substanțe sînt, așa că, în chip necesar, există
o primă substanță din care derivă cea care vine
după ea, căci Unul și Ființa cuprind, prin firea lor,
genuri și vor exista prin urmare atîtea ramuri ale
științei, cîte sînt și genurile Ființei și Unului”17.
Idealul grecesc de filosofie luase sfîrșit.
Idealul de filozofie grecească a fost posibil da-
torită filiațiunii filosofilor greci, sistemului de dis-
cipolat.
Pentru a demonstra că toți filosofi greci au un
singur „arbore genealogic” Diogenes reproduce
două scrisori, una a lui Thales către Pherekydes
și o alta a lui Pherekydes către Thales. Din aces-
tea se deduce strînsa legătură între cei doi sophoi,
Pherekydes lăsînd la latitudinea lui Thales lucra-
rea sa, pe care acesta din urmă ar fi urmat să o
publice dacă o va socoti bună18.
Dacă mai adăugăm că cei doi „începători” ai
filosofiei erau socotiți printre cei șapte înțelepți
- sophoi, urmează că originea filosofiei grecești
este unică, și că își are aceeași sursă și își păstrează
același scop.
Note
1	Diogenes Laertios, Op. cit., I, 12.
2	Diels - Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, fr.
35.
3	A. Dumitriu, Aletheia, Ed. Eminescu, București,
1984.
4	Platon, Op. cit., 342,b., Opere, Bucuresti, vol. I-VI,
1974-1989.
5	Platon, Op. cit., 342,b., Opere, Bucuresti, vol. I-VI,
1974-1989.
6	Apud, Anton Dumitriu, Eseuri, Aletheia, Ed.
Eminescu, Bucuresti, 1986, p. 356.
7	Vidi, A. Bailly, Dictionnaire Grec-Franțais,
Hachette, Paris, 2000.Tabelul de rădăcini.
8	David Armeanul, Introducere în filozofie, Ed.
Academiei, București, 1977.
9	Platon, Kratylos, Opere, București, vol. I-VI, 1974-
1989.
10	Platon, Kratylos, Opere, București, vol. I-VI, 1874-
1989.
11	David Armeanul, Introducere în filozofie,. Ed.
Academiei, București, 1977.
12	Platon, Op. cit., Opere, București, vol. I-VI, 1974-
1989.
13	Aristotel, Metafizica, II, 2 ,993 a., Ed. Academiei,
București, 1966.
14	Aristotel, Metafizica, I, A, 2, 982, b.
15	Aristotel, Metafizica, VI, 1, 1026 a și urm.
16	Aristotel, Metafizica, I, A, 1, 981 b.
17	Aristotel, Op. cit. IV R, 2, 1004 a.
18	Diogenes Laertios, Op. cit., I, 43; I I, 122, Ed.
Academiei, București, 1963.
■
4
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
eveniment
Sfântul și Marele Sinod
al Bisericii Ortodoxe
t ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului
ntre 16-26 iunie 2016 a avut loc în Creta
Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Orto-
doxe. Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor
Ortodoxe Autocefale din 21-28 ianuarie 2016
de la Chambesy a aprobat ca pe ordinea de zi
a întrunirii să figureze șase teme: 1. Misiunea
Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană; 2.
Diaspora Ortodoxă; 3. Autonomie și modul ei
de proclamare; 4. Taina căsătoriei și impedi-
mentele ei; 5. Importanța postului și respecta-
rea lui astăzi; 6. Relațiile Bisericilor Ortodoxe
cu ansamblul lumii creștine.
Din România l-am însoțit pe Preafericitul
Părinte Patriarh Daniel 24 de ierarhi. Din
cei paisprezece Întâistătători ai Bisericilor
Ortodoxe, care împreună hotărâseră locul și
data întâlnirii precum și temele, s-au prezen-
tat zece. Au lipsit Patriarhul Rusiei, Patriarhul
Antiohiei, Patriarhul Georgiei și Patriarhul
Bulgariei.
După ce vineri, 17 iunie, a avut loc o sinaxă
a Primaților la Academia Teologică din Creta,
unde, de fapt, s-au ținut toate lucrările, sâm-
bătă, 18 iunie, am participat cu toții la Sfânta
Liturghie oficiată în Catedrala Mitropolitană
Buna Vestire din Kissamos, de către Teodor
al II-lea Patriarhul Alexandriei și a întregii
Africi. Era sâmbăta morților și ne-am adus
aminte de toți cei care, de-a lungul zecilor de
ani, au pregătit Sfântul și Marele Sinod, pre-
cum și de toți cei dragi plecați la Domnul.
Seara, la Heraklion, capitala insulei, a avut loc
un Te Deum în Catedrala Sfântul Tit, apoi cu-
vântările oficiale, urmate de slujba Vecerniei.
Pe 19 iunie 2016, Duminica Rusaliilor,
Sfânta Liturghie a fost oficiată de către cei zece
întâistătători, avându-l protos pe Sanctitatea Sa
Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului,
în Catedrala Sfântul Mina din Heraklion, ur-
mată imediat de Vecernia „Plecării genun-
chilor”. Toți ierarhii prezenți s-au împărtășit,
domnind o atmosferă de liniște și pace pe care
doar Duhul Sfânt o poate aduce. Omilia du-
hovnicească și cu un profund caracter teologic
a ținut-o Patriarhul Ecumenic Bartolomeu.
Printre altele, Sanctitatea Sa a spus că aceas-
tă zi de Rusalii este o sărbătoare plină de bu-
curie, când noi sărbătorim întemeierea istori-
că a Bisericii. Este o zi de unitate, fiind toți
uniți în credință și în taine datorită adunării
la Liturghie în același loc pentru „a frânge
pâinea”. Sfânta Euharistie „confirmă cu adevă-
rat unitatea și sobornicitatea Bisericii noastre
Ortodoxe”.
Primind binecuvântarea supremă de a păs-
tra tezaurul adevărului și de a avea integral
darul Sfântului Duh „care umple pământul”,
Biserica noastră Ortodoxă trebuie să dăru-
iască lumii mărturia dragostei și a unității.
Domnul Bisericii, care „este același ieri și azi
și-n veci”, a rânduit să ajungem la acest mo-
ment istoric al Sfântului și Marelui Sinod, la
această comuniune liturgică și la împărtășirea
din același potir. De fapt, noi ortodocșii trebu-
ie să subliniem că unicul drum de călătorie în
această lume este unitatea.
Chiar dacă suntem de neamuri diferite, noi,
ortodocșii, purtăm în lumea aceasta însetată
un mesaj de adevăr, de puritate și de speranță.
Duhul Sfânt ne-a unit în biserică prin legătura
perfectă a dragostei exprimată de persoanele
Sfintei Treimi care, deși fiind Una în ființă, se
descoperă în Trei Persoane. Prin analogie și
Biserica Ortodoxă, fiind una, se manifestă în
lume prin comunitățile locale legate între ele
pentru a forma un tot, o Biserică, un trup.
La Liturghie a fost prezent Președintele
Greciei, Domnul Prokopios Pavlopoulos, pre-
cum și alte personalități. Înaltpreasfințitul
Irineu, Arhiepiscopul Cretei, a ținut cuvântul
de bun venit pentru oaspeți și a făcut oficiile
de gazdă.
În toate zilele cât au ținut lucrările
Sinodului, dimineața la Mănăstirea din Gonia,
în proximitatea Academiei Ortodoxe din
Creta, atât bisericile de obârșie greacă, cât și
cele de proveniență slavă, română sau albane-
ză, au săvârșit Sfânta Liturghie. De împărtășit
s-au împărtășit toți doritorii. Rândul nostru,
al românilor, a venit în ziua de joi, 23 iunie. În
prezența Preafericitul Părinte Patriarh Daniel
a liturghisit Preasfințitul Visarion Episcopul
Tulcii, dimpreună cu patru preoți și doi dia-
coni. Răspunsurile au fost date magistral de
către grupul de psalți „Tronos” al Patriarhiei
Române.
Sesiunea inaugurală a avut loc în a doua zi
de Rusalii, după Sfânta Liturghie, la Academia
Ortodoxă din Creta. După cuvântul Sanctității
Sale Bartolomeu, cuvânt protocolar au ținut
pe rând și ceilalți întâistătători de Biserici.
Apoi, în toate zilele Sinodului, sesiunile de
lucru au avut loc dimineața după Liturghie și
după-masa, cu o pauză la mijloc. Rând pe rând
au fost citite cele șase materiale pregătite de
Conferințele Panortodoxe Presinodale.
Apoi au fost îndelung discutate, cele șase
teme, ameliorate și completate, până ce au pri-
mit formele definitive ce au fost semnate de
către toți participanții la Sinod. Prima temă
analizată a fost cea legată de Misiunea Bisericii
Ortodoxe în lumea contemporană. După ce s-a
subliniat faptul că Biserica lui Hristos trăiește
în lume, dar nu este din lume, a fost analiza-
tă valoarea persoanei umane, libertatea și co-
responsabilitatea, pacea și dreptatea, pacea și
prevenirea războiului, Biserica Ortodoxă față
de discriminare, Misiunea Bisericii Ortodoxe
de a mărturisi dragostea prin diaconie.
A doua temă discutată a fost cea legată de
Diaspora Ortodoxă și de regulamentul de func-
ționare al Adunărilor Episcopale în Diaspora
Ortodoxă. Chiar dacă din punct de vedere
eclesiologic prezența mai multor episcopi or-
todocși în același oraș este necanonică, prin
iconomie, plecând de la o realitate pastorală
obiectivă, episcopii ortodocși din același oraș,
preocupându-se fiecare de diaspora sa, se reu-
nesc într-o Adunare Episcopală. Actualmente
există în lume 12 Adunări Episcopale în diferi-
te zone. Ținta îndepărtată este ca în toate țările
să existe Biserici locale, fiecare cu ierarhia ei.
A treia temă discutată este legată de
Autonomie și modalitatea ei de proclamare. S-a
subliniat autonomia și modul ei de proclama-
re, dimensiunile eclesiologice, canonice și pas-
torale ale instituției autonomiei, și s-a căutat o
formulare unanimă a consensului panortodox
asupra problemei.
A patra problemă examinată a fost cea legată
de Importanța postului și respectarea lui astăzi.
Analizarea temei a comportat multe discuții.
Au fost și voci care doreau relaxarea postului
sau scurtarea lui. Intervenția Preafericitului
Părinte Daniel, Patriarhul nostru, a fost una
categorică: postul trebuie să rămână așa cum
este. Într-o lume ce se secularizează, într-o
lume robită de desfătări trupești, este nevoie
să rămână postul, ca mijloc de despătimire.
A cincea problemă a fost cea legată de
Căsătorie și impedimentele ei. În Patriarhia
Georgiei, interpretând cu acrivie canoanele,
nu sunt permise căsătoriile mixte. Concluziile
Sfântului și Marelui Sinod au fost că, în mod
normal, trebuie respectate canoanele, dar, în
contextul lumii contemporane, din motive de
înțelegere pastorală și dragoste față de păsto-
riți, se poate aplica iconomia, când este vorba
de căsătoria între creștinii de diferite confe-
siuni. Asupra acestui pogorământ am stăruit
și eu. A rămas valabilă acrivia doar când este
vorba de căsătoria cu necreștinii.
A șasea temă, care a provocat cele mai mul-
te discuții, a fost intitulată: Relațiile Bisericii
cu ansamblul lumii creștine. Au fost voci care,
plecând de la eclesiologia ortodoxă, interpre-
tată în acrivia ei, nu erau de acord ca celelal-
te confesiuni să fie denumite Biserici. Rolul
salutar l-a avut Preafericitul Părinte Patriarh
Daniel, care, după ce a făcut mai multe amen-
damente materialului, l-a adus în stadiul în
care putea fi semnat. A mai avut câteva inter-
venții pertinente și Înaltpreasfințitul Teofan,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Dacă și
celelalte confesiuni pot fi numite Biserici, așa
cum de ani de zile se procedează la Consiliul
Ecumenic al Bisericilor, și așa cum au fost
numite în istorie, ele sunt Biserici nedepline.
Relațiile și discuțiile cu lumea creștină neor-
todoxă nu pot fi întrerupte.
Sâmbătă, 25 iunie 2016, după-masă, s-a în-
cheiat festiv Sfântul și Marele Sinod. Dacă la
celelalte lucrări reprezentanții cultelor etero-
doxe și presa n-au avut acces, la sesiunea finală
ca și la cea inaugurală au avut acces. Sanctitatea
Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a făcut o
evaluare exhaustivă și duhovnicească. Totul
s-a încheiat într-o atmosferă de serioasă și
profundă trăire duhovnicească.
Duminică, 26 iunie 2016, Întâistătătorii
prezenți, zece la număr, au coliturghisit la
Catedrala din Chania, iar cei peste 300 de epi-
scopi au asistat și s-au împărtășit. Am dori ca
viitorul, chiar dacă au lipsit patru Biserici, să
recepteze pozitiv rezultatele bune ale Sfântului
și Marelui Sinod. Enciclica și Mesajul Sfântului
și Marelui Sinod sunt două materiale de o pro-
funzime teologică și pastorală aparte care me-
rită studiate și meditate.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
■
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
5
cărți în actualitate
Forme ale protestului
liric
■ Marin lancu
George Astaloș
101 Poeme
Râmnicu Vâlcea, Editura Inspirescu & Cervantes, 2015
Publicat la un an de la trecerea în veșnicie
a lui George Astaloș (1933-2014), volu-
mul 101 Poeme cuprinde o selecție din
cele mai reprezentative cărți de poezie publica-
te de scriitor, preferințele mergând spre poeme
din ciclul Blue Jeans, aparținând perioadei de
creație ‘55-’60 și cuprinse în volumul Șodron,
urmate de texte din Retorice (ediție bilingvă:
română-franceză, Editura Vitruviu, 1999),
Aqua Mater (ediția bilingvă, italiană-franceză,
Italia, 1984; ediția română din Ecuația Tăcerii,
Editura Vitruviu, 1996) și, în final, din Sime-
trii (versiunea originală Symetries, 1986; Sime-
trii, ediție bilingvă: franceză-română, Editura
Pontica, 1991). Prezentată într-o ținută grafică
impecabilă, această ediție bibliofilă este tipări-
tă în 82 de exemplare, numărând anii pe care
i-ar fi împlinit George Astaloș în 2015, fiecare
exemplar purtînd semnătura autografă a edito-
rului. Stabilit la Paris în anul 1971, cu o bursă a
Academiei franceze, acordată la recomandarea
poetului-academician francez Pierre Emma-
nuel, George Astaloș devine scriitorul român
contemporan cu una dintre cele mai bogate
opere, ilustrându-se cu o egală strălucire în
poezie, proză, eseu, corespondență, memoria-
listică și, cu deosebire, în teatru, „acest fiu le-
gitim al artei poetice”, cum îl numește acesta
în eseul-concept asupra Pluridimensionalității
Teatrului, dat fiind că, „până la prima revolu-
ție tehnică din secolul nouăsprezece, teatrul se
scria în versuri”. Până la plecarea sa definitivă
din țară, după un debut mai mult decât pro-
mițător cu piesa pusă în scenă în premieră la
Studioul Studențesc „Casandra” al Institutului
de Teatru din București (stagiunea 1968-1969)
și publicată în volumul Vin soldații și alte piese
(București, 1970), lui George Astaloș i se edi-
tează la scurt timp volumul de poezie Șodron
(București, Editura Eminescu, 1971), apreciat
unanim pentru dezinvoltura gestului poetic,
dezhibat și plin de un umor tandru, cu un fel
de sarcasm imagistic de sorginte suprarealistă.
Protestatare și rebele, versurile din Șodron
au tonalitatea nonconformismului beatnicilor
și ceva din ironia autoportretizărilor realizate
în maniera excentricului Salvador Dali. Editate
frecvent în versiunile franceză, italiană, ameri-
cană, după ce, până în 1971, anul exilării scri-
itorului, aceste poezii făcuseră și la noi școală
printre studenții universităților bucureștene,
ca mai apoi, puse pe muzică acusmatică și
prelucrate simfonic, să fie cunoscute în toată
lumea. Analizată în ansamblu, o notă perma-
nentă a liricii lui George Astaloș o reprezintă
umorul dus de la un zâmbet de-abia schițat la
sarcasmul manifestat intens. Inteligent, tran-
șant, cu o atitudine ofensivă și, adeseori, de-a
dreptul brutală, procedând în stil pur avangar-
dist, George Astaloș își exprimă repulsia față
de cuvintele „lustruite”, cu remarci resemnate
și sarcastic, în mai larga atitudine de oroare
față de iluzoriu, față de măști și de tot ce ține
de un decor artificial. Amintiri ale unor coș-
maruri se amestecă obsesiv cu unele „mani-
festări neașteptate ale spiritului ludic” sau cu
„spaime fără motiv”, această componentă inso-
lento-licențioasă imprimând poeziilor sale „un
neașteptat caracter comercial”. Am putea cita
aici integral ciclul Blue Jeans, din care reținem
totuși poeziile Ora gărilor („Îmi plac gările /
cu băieți în pantaloni albaștri...”), Baba oar-
ba („Din urechi de țeavă sună /noaptea albă /
noaptea bună / Liliacul prins de stea / roagă
umbra să-i mai stea / să-l legene-n stele coapte
/ dar călcase oarba-n noapte...”), Și însuși („Și
însuși Dumnezeu a spus / vreau poezie / și se
făcu lumină când cineva / l-a nimerit cu-o
schijă de poem / în inima-i după asemănarea
noastră”) și În al noulea cer („Sunt în al noulea
cer / ești în al noulea cer / e în al noulea cer
// Ce mulți suntem în al treilea cer / suntem
prea mulți în al treilea cer // Toți suntem / în
al treilea cer / al treilea cer / Ce departe-i / AL
NOULEA CER”). În prefața la Șodron, cu toa-
te cele trei secțiuni ale sale Peștii, Blue Jeans și
Retorice, Eugen Schileru îl definește pe Astaloș
drept „un menestrel”. Trăsăturile tipului liric
din Șodron sunt, scria Schileru: „Distanțarea
amuzată, ironia și autoironia, umorul tandru”
care „se împletesc și garantează acel sunet de
neconfundat al autenticității”. Vizând o anu-
mită ordine socială, poetul se supune direct
jocului de recuperare a libertăților pierdute,
respinge eternele interdicții „nu e bine” sau
„nu se poate”, deși, de multe ori, poetul devine
conștient de amarnica „inutilitate a efortului”
său: „Totul este inutil, iubito / Citim în soarele
care ne sâcâie, / în lumina răsturnată a zăpezii
/ în gerul care ne înțeapă buza...” (Inutil, iubi-
to). Din această propensiune lirică spre lume,
ironia vizează o realitate „lustruită”, invadată
de elemente ale unui decor ce sugerează doar
Ioana Antoniu Intermezzo (2016), ulei pe pânză, 120 x 100 cm
George Astaloș
măști, idolatri, artificialitate și fals, de unde și
imaginile verbale prețioase, cu versul nervos și
direct acuzator, folosit cu virtuozitate, dimpre-
ună cu tropii ce se impun printr-o mare pros-
pețime și se asociază unei viziuni epurate, în
genere, de sentimentalisme și excese formale:
„În cinstea cui în cinstea cui / Răsar ca din se-
nin statui / De parcă-i țara nimănui / În cinstea
cui în cinstea cui // Statui de fani și de profani /
De narcisici megalomani / De psihopați și mi-
tocani / Sau de celebri bădărani” (Balada dez-
velitorului de statui). De altfel, efuziunile lirice
de esență romantică vizibile în versurile publi-
cate în epocă devin la George Astaloș semne
stilistice ale unui alt tip de structuri estetice
nealterate, ale unui mod poetic ușor de identi-
ficat prin simplele jocuri de cuvinte evocatoa-
re: „cântăm / reîntoarcerea sirenei / și lăudăm
transparența meduzei / cu entuziasmul opac al
liliacului // sărbătorim zăpada carbonică / și
glorificăm furtuna detergentă / cu voluptatea
contagioasă a poluării / și suntem atât de dis-
trați / încât nu ne gândim nici o clipă / la con-
secințele // ACESTOR DEPRINDERI” (Cântec
de sirenă).
Îndreptate împotriva unei „propagande in-
comunicabile”, poetul distruge prin versuri
precum cele de mai sus imaginea falsă a unui
paradis, dezvăluind aspecte în măsură să-i
schimbe în bună măsură orizontul cititorului.
Sarcastic și rău în luciditatea sa, precum în po-
eziile din ciclul Retorice („Totul e să vrei / totul
e să poți / totul e să știi / să faci noduri // Se
ia o simplă frânghie de rufe / se înfășoară de
câteva ori pe braț / i se încearcă rezistența tră-
gând / și se unge ușor cu săpun”, Albă) sau din
Sistem, de unde preluăm poezia ce încheie ci-
clul: „la început // a fost pământul // care prin
învârtire / și-a păstrat luciul apei // o clipă de
oprire / o înfrânare bruscă / un cosmic derapaj
/ și biblicul tabu ar fi pierit // ÎN VID” (La în-
ceput). Simțirea sa este modernă, superior au-
toironică, poate cea mai pregnantă trăsătură a
modului poetic trăit de George Astaloș. Multe
poeme respiră aerul tare al realității și destruc-
turează, într-o manieă comică, pe temele înalte
ale Poeziei, adaptând un ton ironic și exhibând
atitudini și gesturi diferite de cele ieșite dintr-o
reacție firească, George Astaloș înfățișându-se
hazliu-livresc, plin de vervă, inteligent, ironic
și grav. Fără să fi dovedit o reală vocație de re-
formator, asemenea lui Nichita Stănescu sau a
altor poeți ai generației sale, George Astaloș
rămâne un reprezentant de seamă al poeziei
contemporane românești.
■
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
Nici o mamă
Patricia Lelik
Nicolae Avram
Mame
Iași, Editura Polirom, 2016
Nicolae Avram s-a născut în 1966 la Nă-
săud și a debutat în 2000 cu volumul
Cîntece de sinucigaș. În 2006 publică
a doua carte de poezie, Litanii pentru diavol.
Dar abia volumele ulterioare, editate în 2010 și
în 2013 - Federeii și All Death Jazz - îl impun
ca voce inconfundabilă în contingentul mile-
narist.
Expresionist și polifonic, livresc (în manie-
ra lui Trakl) și colocvial (pînă la violență sub-
urbană - nicidecum și niciodată gratuită!),
Nicolae Avram panoramează, în vers, copilăria
și pubertatea „federeului” universal (adică a
copilului instituționalizat, ca să traducem plat
o vocabulă nostimă inventată & dăruită DEX-
ului de către poet). Existențele mutilate și/ sau
efectiv lichidate în orfelinate, în România co-
munistă sau în cea imediat postrevoluționară,
sînt chemate la viață, la judecată și reabilitare
postumă - ca în sîngerosul și catharticul tea-
tru grec. Fără lamento și dulcegărie, fără să-și
exhibe compasiunea (autorul însuși a crescut
într-o asemenea instituție și nu și-a cunos-
cut mama), poemele/ cărțile lui Avram sînt
calupuri de narațiuni și de voci, monologuri,
imprecații acide, întunecate - departe atît de
„dulcele stil clasic” din poezia generației ’60,
de suavitățile și prețiozitățile echinoxiste, cît
și de cotidianismul și periferismul generației
2000 - lipsit, cel mai adesea, de miză existen-
țială și de patos contestatar, cu excepția unor
Marius Ianuș sau Ștefan Manasia.
De la prima la ultima carte de versuri, liris-
mul cedează spațiul epicului - iar asta este o
constatare la îndemîna oricui. S-a scris în presă
că Radu Afrim va pune în scenă Federeii, așa-
dar și dimensiunea dramatică a cîștigat spațiu,
în opera lui Avram, de la prima la a treia carte.
Metaforele, cancerigenele imagini expresionis-
te înfloresc și acum, numai că lateral, oblic, în
colțuri umbrite. Autorul părea deja - în volu-
mele publicate la Casa de Editură Max Blecher
în 2010 și 2013 - obsedat să adune tot mate-
rialul lumii federeilor, toată scîrna și sperma,
toate violurile și sinuciderile, actele de pedofi-
lie și să ni le arunce în față: societate de rit co-
Ioana Antoniu	Creanga de aur (2015), tehnică mixtă, 30 x 60 cm
munist oriental, care n-a văzut n-a auzit și nici
n-a știut, așa cum în urmă cu 50-60 de ani nici
locuitorii de lîngă Auschwitz și Birkenau nu au
văzut nu au auzit nu au știut etc.
Inteligența și instinctul artistic formidabil
ale acestui self-made man (între puținii noștri
autori cu viață & carieră de scriitor american
rebel) l-au făcut pe Nicolae Avram să stea de-
oparte de melodramă sau de rechizitoriul acti-
vistului de rit nou, lăsînd poveștile să se aștear-
nă, cu indiferență și cinism calculat, sub ochii
cititorului traumatizat și reechilibrat, pe rînd
emoționat și reumanizat.
Și iată că în 2016, editura specializată în
promovarea și rebranduirea prozei autohtone,
Polirom, aruncă pe piață un manuscris ucigaș,
monstruos, intitulat Mame. Mame este romanul
anunțat de patru cărți de versuri, cea mai vio-
lentă, diabolică (la modul artistic!) încercare a
autorului de a scăpa de trecutul său, cu umbre
infernale, pestilențiale, aproape imposibil de vin-
decat. Scrisul lui Nicolae Avram are un efect de
sinceritate aproape insuportabil, de la prima la
ultima pagină (și cînd ne gîndim că manuscrisul
a fost intens editat și prescurtat de redactorul de
carte, după cum mărturisea romancierul la lan-
sarea clujeană...)
Ce este Mame? Este un autoblindat narativ, o
armă - posibilitatea lui Nicolae Avram de a însce-
na și de a - repet - panorama totalitatea, esența
experiențelor federeului (universal), ante și post
1989. Rezultatul este un fel de circ nemaivăzut al
ororilor: anumite pagini le citești numai după ce
te-ai autosugestionat, minute în șir, că sînt de fapt
delir, coșmarul personal al autorului, mega-ura sa
pentru această lume cu permanente secreții infer-
nale, imorale. La alte pagini, aproape că vomiți,
aproape regreți că nu ai ales pentru după-amiaza
aceasta un roman horror cu milioane de vamipiri
și extratereștri și cargouri de hemoglobină.
Privit lucid, Mame este și un studiu statistic, un
tratat despre cruzimea și perversiunile practicate
în universul românesc (pastoral, dacic, ortodox,
comunist, capitalist ș.a.m.d.)
Un roman cu morți-vii, roman al frumu-
seții furate, al deliciilor de ocnaș. Despre un
„Experiment Pitești” generalizat, triumfal. Celor
care vor să rămînă lucizi la vreme de vară, l-aș pu-
tea recomanda drept lectură antihipsterească, de
vacanță:
„Îmi amintesc luntrea din Valea Piersicilor.
O mîna un bătrîn pe care-l păcăleam să ne
treacă pe malul celălalt, dîndu-i un obol din
capace de bere strivite sub roțile trenului.
Moșul primea tăcut tinicheaua, se uita la ea,
o întorcea pe toate fețele, rîdea pe sub musta-
ța căzută pe oală, apoi, fără să spună o vorbă,
ne trecea apa. Mă apropiam de trupul Soarelui
Mic, începeam să torc precum un motan. Vrei
să mi-o lingi? La întoarcere ne ploconeam în
fața moșului cu ramuri cu cireșe negre sălbati-
ce sau cu prune coapte pe care le rupeam de pe
deal. Bătea clopotul de vecernie.” (pp.119-120)
„În timp ce sapă într-un mușuroi pe malul
apei după o cîrtiță, Sentiment, băiat în clasa a
treia, miop, dă peste o bombă. În momentul
în care scoate bomba la iveală se îndrăgostește
de ea pînă peste urechi. De atunci nimeni nu-l
mai poate clinti de lîngă bombă. Cînd piroteh-
niștii vin să ridice bomba, Sentiment ia-l de
unde nu-i. [...] Un cioban cu stîna lîngă poli-
gon descoperă în bărbînța cu lapte acru, după
ce se liniștesc oile, un cap chilug de copil și o
ramă boțită de ochelari.” (p.121-122)
„Slăbănogul cu Gaura Urîtă în Cap apare pe
neașteptate oriunde se formează o gașcă sau
are loc o bătaie. Turbează dacă observă mai
mult de trei copii stînd de vorbă. Îl apucă nă-
bădăile dacă ne vede cu părul lung. Dacă um-
blăm noaptea prin curte. Dacă ascultăm radi-
oul. Dacă sărim gardul sau jucăm cărți. Seara
ne adună pe toți într-un dormitor și ne ține
discursuri. Fața lui de spart badoage a deve-
nit cu timpul arămie. Rana din cap i s-a lărgit.
Puroiază întruna. În vreme ce vorbește, scurmă
cu unghiile în rană și scoate din cînd în cînd
un vierme mare. Galben. Mustos. Îl prinde cu
două degete de cap și-l trece prin fața ochilor
noștri. Ca pe o oglindă. Bagă apoi viermele în
gură, îl mestecă ca pe tutun, îl scuipă în sfîrșit
în fața cui se nimerește.” (pp.167-168)
■
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
7
În
tinerețe toți pornesc
spre Troia
■ loan Negru
Vasile Dâncu
75 de poeme
Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2015
Când a împlinit 75 de ani (s-a născut în 11
mai 1939) Vasile Dâncu a scos o carte care
poartă drept titlu zisa cifră, deci 75 de poe-
me, carte apărută la editura Școala Ardeleană, cu
ilustrații de apreciatul și cunoscutul pictor Marcel
Lupșe (din ciclurile „Coaste” și „Grădini”) și cu
un „Cuvânt înainte” de Irina Petraș.
Sigur că Vasile Dâncu nu este la prima carte.
Mai are tipărite până acum încă șase (ultima,
Cântece, o antologie). Și, așa cum știe toată lumea
preocupată de literatură, este din Runcul Salvei
(Bistrița-Năsăud), alături de sau împreună cu alți
mari scriitori mai tineri: George, Sebastian, Ioan
Pintea.
Unii spun despre Vasile Dâncu că este un ță-
ran. Așa este. Alții spun că este un autodidact. Așa
este. Cu toții spun că este un poet. Chiar așa este.
Știm că veșnicia s-a născut la sat, dar nu știm
câtă. Nu știm nici unde. Sigur nu în textele fi-
losofice ale lui Lucian Blaga. Dar, de acum sun-
tem siguri că o parte din ea, adică din veșnicie,
s-a născut la Runcul Salvei. Pe dealuri, pe văi, în
scrierile, din cele 75, ale lui Vasile Dâncu. „Satul
meu/ nicicând nu va pleca/ în altă parte/ să-și ca-
ute norocul.// În jurul lui se învârte/ și se tocește
lumea”(Satul, p. 48) Aș repeta ultimele două ver-
suri cu „se învârte” și „se tocește” „lumea”. Adică:
roata, care este axis mundi, apoi erele (Yuga), care
se perindă și revin cu aceeași (sau alta) lume. „În
jurul lui”, adică al zeului. Adică al eternității. Al
veșniciei.
În veșnicie fiind, n-ai nici de unde veni, nici
Ioana Antoniu	Capricii (2016), ulei pe pânză, 90 x 100 cm
(de) unde pleca. La Vasile Dâncu, rămânerea, ră-
dăcina este în el, adică în sat, iar plecarea este în
vis. „nici o plecare/ nu schimbă peisajul (Cântec,
p. 96), orice-ai visa/ era în vis” (Cântec perma-
nent, p. 98).
Dacă completăm ideea lui L. Blaga cu aceea a
lui Heidegger, conform căreia limba este păzitoa-
rea și casa ființei, am putea spune că, într-un fel,
la Vasile Dâncu satul este acela prin care ființa se
deschide spre fiind și care-l face, deși oarecum
anistoric (cu veșnicia lui cu tot), să „pătrundă” în
istorie, adică în universal.
În acest caz (dar nu numai), când vorbim de
sat, spunem ceva despre individual, chiar dacă
satul ține de colectivitate. Și de comuniune. Satul
este „casa” ființei, dar acum ea, ființa, se dezvăluie
prin limba poetică a lui Vasile Dâncu. „încât mă
mir/ de ce-oi mai fi dorit/ să-mi atârn sumanul/ la
intrarea în catedrală.// O mână văd - ca-n biblii
-/ scriindu-mi pe perete” (Regăsire, p. 57). Ar fi
multe de spus despre acest text. Rețin acum doar:
catedrala, sumanul și scrierea (decalogul). Adică,
în termeni heideggerieni: ființa, fiindul și scrie-
rea, adică limba. Probabil că Vasile Dâncu nu l-a
citit, cât de cât, pe Heidegger, dar poezia sa poare
fi citită și prin „calea” propusă de filosof. Ființa sa-
tului se deschide omului cotidian prin limbă. Este
aceasta ca un fel de revelație. O mână care scrie
în piatra catedralei în care ai intrat, lăsând afară
(epoche) veșmântul exterior (și dealul, și valea și
oile din a căror lână este țesut sumanul), cotidi-
anul. „Mâna” nu pictează în piatra catedralei, ci
scrie. Abia când ești în templu, ai „decalogul” fi-
inței. Ființa (mâna) satului scrie, adică veșnicia.
Adică Dumnezeu.
Poezia din acest volum al lui Vasile Dâncu este,
în marea ei majoritate, una a luminii și a lucruri-
lor, faptelor ajunse în lumină. Lumina, aș zice, este
a satului care își face luminiș în poezia sa. S-ar
mai putea vorbi de o „lumină” a visului, a doru-
lui de ducă. „doar bietul dor de ducă/ îmi poartă
gândul/ prin multe cetăți” (Fixare, p. 52). Nu este,
cum ar gândi hindusul, un somn cu vise urmat
de unul profund, fără vise. În care poți aprofunda
știința cuprinsă în tat tvam asi. Fiindul, cotidia-
nul visează în propriul său trecut. Acolo, în și la
cetățile vechi „dorul de ducă”. Într-o „altă” eterni-
tate. Veșnicie. „Ia-mă cu tine, Cristofor Columb,/
străbunii mei/ au fost legați de glie/ și nicio mare
nu i-a legănat” (Cristofor Columb, p. 17) Poate că
de aici, de la un fel de vis în cotidian, „ruptura”
pe care unii comentatori au „simțit-o” în textele
lui Vasile Dâncu. Toate visele autorului se referă
la trecut: fie personaje, fie, continente, orașe an-
tice, coloane etc. Nu însă numai la lumea antică
orășenească, să-i zicem, ci și la aceea a satului. La
tatăl său: „Niște umbre/ pe care tata/ mi le făcea,
în copilărie,/ pe perete/ le văd și acum” (Umbrele,
p. 49). Nu știu dacă aici ideea lui Platon, cu vestita
lui peșteră, ar fi neaparat de pomenit, dar știm că
cei care-au ieșit la lumină, au fost datori (filoso-
fii) să coboare în peșteră pentru a le spune și ce-
lorlalți unde și în ce situație sunt. Și mulți dintre
ei n-au fost crezuți, ba unii chiar uciși. Sigur, aici
este vorba de poezie și de limba în care vine pe
lume, în lumea cotidiană, cu sacrul ei. Iată-l din
nou pe tatăl, de data aceasta prezent. Simbolic
sau nu. „Macin la moară/ înaintea tatii./ Bătrânul
mă privește resemnat,/ odată și el făcuse la fel”
(La moară, p. 24). Și despre amândoi: „O, gara,
gara.../ unde va trebui să coborâm/ cameleonic/
se-apropie de noi” (Elegie, p. 68). Suntem într-un
cotidian, într-o ființare fără milă, în același zilnic,
de neoprit. Uneori, deseori, am putea folosi ele-
mentele sale drept simboluri. Asta pentru a putea
gândi oarecum în rând cu lumea. „Nu-i ieri,/ nici
mâine/ nici acum” (Cântec permanent, p. 96).
Uneori cred că poezia lui Vasile Dâncu seamă-
nă, în adânc, cu aceea a lui Konstantin Kavafis.
Nu numai cu aceea din celebra Itaca, ci cu multele
acelea care dau seamă și despre lumile trecute, și
despre cele actuale. Nu-l alătur pe autorul nostru
grecului, dar are ceva din seva lui. Sau, citindu-i
pe amândoi, aceasta ne devine oarecum prezentă.
Nici un autor/ poet citit de mine până acum (și
nu sunt puțini) n-a scăpat de cotidiana prezență a
social-politicului. Nici Vasile Dâncu nu trece ușor
peste această „teroare”, mai ales în ultima parte a
cărții. Normal, ca orice înjurătură, n-aduce nimic
nou. Știm doar că este și oful lui. „în tinerețe/ toți
pornesc spre Troia,/ dar când ajung/ războiul s-a
sfârșit.” (Anonimii, p. 108)
Volumul 75 de poeme nu este câtuși de puțin
scris pentru cei din Runc, ci pentru cei care, fie de
la țară, fie de la oraș (căci oricum nu contează), ci-
tesc, caută să înțeleagă poezia. Nu cu seninătatea
vârstei, ci cu limpezimea senină a ei.
Așa se va spune cândva:
„A zis ciobanul în ultima lui toamnă:
îmi voi duce oile
pe celălalt tărâm
să pască nevăzuta iarbă
ce crește deasupra și dedesuptul vostru
ori poate niciunde.”
■
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
comentarii
O reeditare eveniment
■ Voichița Pălăcean-Vereș
Radu Ulmeanu
Chermeza sinucigașilor (ediția a Il-a revăzută)
Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2016
Primul lucru care te șochează la romanul
recent reeditat (prima ediție a părut în
2009, la Ed. Pleiade din Satu Mare) al
lui Radu Ulmeanu este titlul, alcătuit dintr-un
oximoron al cărui prim termen semnifică „pe-
trecere (în aer liber), cu muzică și dans” (cf.
DEX 2009), iar potrivit dicționarelor neofici-
ale, „1. petrecere; beție. 2. scandal.” (cf. http//
dexonline.ro), sensuri lexicale mai apropiate de
conținut. Suprinzătoare este și tema, România
din preajma evenimentelor din Decembrie 1989
și din perioada imediat următoare.
Ultimele decenii literare au exploatat cu ge-
nerozitate tema Revoluției și a consecințelor ei
pe plaiurile mioritice. Ceea ce detașează creația
romanescă a lui Radu Ulmeanu de alte scrieri
subsumate temei este viziunea lucidă, detașată,
ca și felul în care scriitorul reușește să se eschi-
veze de la a cădea în capcana locului comun -
care, în cazul tratării acestei teme, îl constituie
preamărirea oropsiților (dizidenților) vechiului
regim, a eroismului lor și sublinierea zbaterilor
acestora pentru propășirea noii democrații (ne-
apărat originale și profund dezamăgitoare).
Romanul conține mai multe fire narative, ur-
mărind evoluția câtorva personaje atipice, ba-
nale, în pofida situațiilor deloc comune în care
sunt surprinse. Pe alocuri, destinele lor se în-
tretaie, ori evoluează în paralel pentru o scurtă
perioadă de timp. Dar impresia generală este că
personajele se ciocnesc datorită mișcării brow-
niene, nu datorită predestinării ori propriei vo-
ințe, cititorul având impresia că asistă la evolu-
ția pe scenă a unui grup de somnambuli ori a
unor marionete mânuite de niște păpușari bine
aghezmuiți. Deruta, incapacitatea de a price-
pe ce li se întâmplă îi apropie pe eroii lui Radu
Ulmeanu de psihologia caragialianului cetățean
turmentat.
Partidul și reprezentanții ei locali de seamă,
securitatea, cu cele două fețe ale sale - cea tira-
nică, din anii comunismului, și cea aparent re-
formată, botezată S.R.I. - și o exacerbată, devi-
antă activitate sexuală (ce își pune amprenta pe
toate păturile sociale) devin constante ale ani-
lor reflectați în roman. Radu Ulmeanu creează
fresca socială a Sculeniului (oraș de provincie
condus de câțiva „sculă mare” inamovibili, unși
cu toate alifiile), frescă pe care, conform cunos-
cătorilor, dincolo de țesătura ficțională, pot fi
lesne recunoscuți cei care au fost protagoniști ai
câtorva evenimente scandaloase ce au zguduit
odinioară liniștita urbe din nord-vest.
În cele nouăsprezece capitole, reflectorul se
deplasează dintr-o parte în alta a scenei fără ca
prim-planurile să fie urmărite liniar, deși nara-
țiunea urmează strict firul cronologic.
„Un posibil hidalgo”, Grigore Lapteș, „cavaler
al tristei, ridicolei figuri” (conform cronicarului
de serviciu Andrei Cetean, „diacul gazetar”, na-
ratorul din roman) trăiește din plin tribulațiile
epocii căreia i se jertfește. Ca mai toți dascălii
din țară, își duce existența de modest profesor
de franceză navetist, până după Revoluție, când
Ioana Antoniu Dincolo de pleoape... pictura (2016),
broderie și ulei pe pânză, 120 x 90 cm
reușește să se titularizeze la un liceu din oraș.
Neangajat într-o relație matrimonială, tânjind
după dragostea cu Marta, o artistă talentată la
anii adolescenței, pe care a cunoscut-o când era
elevă, iar el deja cadru didactic, Grigore, prins
de elanul revoluționar, decide să se implice ple-
nar în politică. Constatând că CPUN-ul, în pofi-
da declarațiilor publice inițiale, s-a transformat
în partid politic, numindu-l în fruntea sa, „cu
voia dumneavoastră”, pe Ion Iliescu, resimte
puternic deziluzia, ca mai toți românii „deștep-
tați”, și se retrage din activitatea politică, mai cu
seamă constatând că destinele județului ajung
în mâinile potentaților anterevoluționari, pe
principiul „La vremuri noi, tot noi!”. Mai mult
decât atât, se plasează pe poziții diametral opu-
se, devenind virulent jurnalist ce-și folosește
pana drept armă împotriva partidului neoco-
munist autodeclarat democrat, lucru ce-i atrage
pedeapsa, căpătând o importată infirmitate în
urma unui atac mișelesc. Întors la catedră in-
firm, capătă o aură de erou, dar este în același
timp un individ controversat, subiect de bârfă
prin școală.
Echilibrul pare să și-l găsească atunci când
în viața sa intră Monica, însă și de această dată
lucrurile decurg imprevizibil, fiindcă, asemenea
sie însuși, Monica este un suflet chircit într-un
trup chinuit. Îndrăgostită în taină de un coleg
de liceu mai mare, care moare prematur, trăiește
cu acesta, în planul oniric și în cel al plăsmui-
rilor vigile, o stranie idilă postumă. Reflexe ale
dorințelor neîmplinite, visele (visurile?) ei capă-
tă la un moment dat virtuți premonitorii, ast-
fel că Doru o sfătuiește să se ferească de femei.
Victimă a propriei naivități (crede că nu va fi
descoperită când trimite la „Europa liberă” soli-
citarea de a se difuza o anumită melodie), dar și
a conduitei sexuale a mamei sale (lidera lesbie-
nelor locale, alături de care se implică în adevă-
rate orgii), Monica Meleșcanu este violată repe-
tat de maiorul Puiu Dragnea, care o șantajează
și încearcă să abuzeze de ea și după evenimen-
tele din 1989. Lipsită de afecțiunea tatălui său,
plecat cu serviciul la sute de kilometri, frustrată
de irealul amor cu Doru și curioasă în legătură
cu sexul, este ademenită de o colegă (Ramona,
deci tot... Mona, un alter-ego al său reflectat în
oglinzi strâmbe) într-o relație homosexuală, din
care se retrage doar la gândul că va ajunge ca
mama ei.
Olga Meleșcanu, profesoară în liceul în care
învață fiica ei, este partenera profesoarei de bi-
ologie și reușește să adune la un loc toate lesbi-
enele din zonă. Erotismul ei deșănțat intră pe o
pantă tragică odată cu alunecarea narațiunii în
planul fantastic, prin imixtiunea în complicata
ei relație multiplă a unei ființei supranaturale,
a unui spectru cu puteri magice, care provoacă
rând pe rând moartea a două dintre iubitele sale
și apoi a ei însăși.
Moartea Olgăi, întâmplată în proximita-
tea decesului inginerului Meleșcanu, o lasă pe
Monica orfană și singură în casa bântuită de
fantoma cu porniri vindicative. Este salvată de
Lapteș, cu care a inițiat o poveste de dragoste cu
scurtă vreme în urmă. Pentru salvarea aparențe-
lor, mama lui Grigore o înfiază, astfel nepermisa
relație dintre profesor și eleva sa capătă accente
incestuoase.
Finalul poveștii lor de iubire amintește de o
tragedie grecească: Grigore Lapteș este ucis, iar
crima i se înscenează Monicăi, înaintea căreia
el își dă răsuflarea din urmă. Durerea o înne-
bunește, iar ceilalți interpretează aceasta drept
semn cert de culpabilitate. Ajunsă la ospiciu,
este ținută în permanență sedată, astfel încât
cel care o violează să o poată oferi contracost și
altor doritori. În încercarea de a derula înapoi
evenimentele pentru a desluși ce s-a petrecut,
Monica se aliază cu torționarul său ca să scape
de medicamente, spre a-și putea recâștiga con-
știința de sine. Limpezirea lucrurilor o conduce
la singura cale posibilă în a se elibera, sinuci-
derea.
I s-ar putea reproșa lui Radu Ulmeanu că ro-
manul său este „prea modern”, acordând neaș-
teptat de mult spațiu sexului sub toate formele,
de la adulterul definitoriu activiștilor de partid
comuniști, până la voyerism, lesbianism și in-
cest. Nici unul dintre îndrăgostiți nu găsește
lângă celălalt fericirea, ori măcar împlinirea, în
cel mai bun caz având parte de un climax me-
morabil. Pentru personajele din roman, sexul
capătă virtuțile unui drog menit a augmenta
părerea de sine (în cazul „învingătorilor” de ti-
pul Dragnea sau Olga), dar mai cu seamă sexul
este un drog menit a adormi conștiințe ori de a
induce uitarea, eroii („învinșii”) neputând face
față realității sociale profund dezamăgitoare.
Grigore Lapteș (ce poartă numele unui sfânt și
patronimicul provenit din substantivul lapte,
metaforă pentru hrana trupului și a spiritului)
devine în Chermeza sinucigașilor metafora po-
porului român amăgit în Decembrie 1989 că va
scăpa de lumea cenușie în care a trăit, pentru a
constata, cu trecerea anilor, ca în jur totul, în
loc de promisul curcubeu aducător de speranță
și credință, este vopsit în gri, în mii de nuanțe
cenușii, ca visurile noastre.
■
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
Profesiunea de credință
a unui voievod-țăran
■ loan Țiplea
Vasile Igna
Ora închiderii
București, Editura Cartea Românească, 2016
Cu două milenii și ceva în urmă, Protagoras
proclama solemn că omul e măsura - me-
tron - tuturor lucrurilor. Din perspectivă
antropocentrică, pesemne că-i adevărat. Dacă însă
schimbăm perspectiva și ne raportăm la ceea ce face
omul, lucrurile ar sta taman pe dos! În acest caz, nu
omul este măsura lucrurilor, ci lucrurile sunt măsura
și pe măsura fiecăruia. Oricum, fie că e măsură, fie că
e oglindă a lor, omul judecă și se judecă după... fap-
te. În cele din urmă, doar faptele contează! A spus-o
întâi apostolul lacob. A repetat-o apoi și... Goethe.
Și-atunci ce face omul? Viețuiește, simte, plăsmu-
iește, gândește, glăsuiește, tânjește, crede etc. Fiecare
după puterile sale. Și tot după ele, pentru sine și pen-
tru semeni, mai trudește și plămădește bunuri și va-
lori pe care, împarte, le pune în circulație. Unde? Pe
piață! În acest loc „vrăjit” găsim aproape orice: de la
fleacuri și mărunțișuri, până la nestemate și lucruri
neprețuite.
Începând cu Adam Smith, apostolii tranzacțiilor
libere, ca niște sirene, ne tot susură în urechi același
refren: piața e guvernată de o singură lege, a cererii
și a ofertei. Fatalmente, ca „o mână invizibilă”, aceas-
tă lege reglează totul. Așa o fi ! Numai că, bunăoa-
ră, dacă ne îndreptăm privirea spre piața cărții din
România, situația pare a sta tocmai pe dos.
O foame neostoită de câștig și de faimă a stârnit
(stârnește) și alimentat (alimentează) puhoiul de
noutăți editoriale ce s-au revărsat (se revarsă) pe pia-
ța cărții de pe întreg cuprinsul patriei. E drept, din
când în când, acest torent scoate la iveală și „bijuterii”
veritabile ale spiritului uman. Printre aceste podoabe
științifice și literare iese la iveală și romanul Ora în-
chiderii al lui Vasile Igna.
Apărut de curând la Editura Cartea Românească,
ultimul roman al prozatorului, poetului și diploma-
tului maramureșean poate stârni interesul acelui soi
de cititori insensibili la epicul plin de adrenalină, sen-
zații tari, personaje stranii, scene obscure, plăsmuiri
incoerente și halucinante, acte obscene ori stări pa-
tologice etc. și care, pe deasupra, caută limpezimea
și anvergura spiritului educat, profunzimea și nou-
tatea unui gând, subtilitatea unei analogii, vraja unui
simbol, farmecul alegoriei, ispita misterului, genero-
zitatea și eleganța aristocratică a dialogului veritabil,
referințele discrete la idei ce-și au rădăcinile în cele
mai variate câmpuri ale culturii: filozofie, politologie,
logică, antropologie, sociologie, medicină, psiholo-
gie, istorie, fizică, biologie etc.
„Mofturile” ori „virtuțile” stilistice și spirituale po-
menite mai sus, ce se regăsesc din belșug în romanul
Ora închiderii, par a fi destinate amatorilor de emoții
intelectuale, care n-au nicio legătură cu cele stârnite
de freamătul pulsiunilor abisale. Mai mult, același soi
de cititor, parcurgând romanul, ar putea găsi o împă-
trită sursă de fascinație a spiritului său. Ca și seducția
erotică, sub aspectul compoziției și a stilului narativ,
seducția noetică pe care o stârnește acest roman e
bine dozată. Printre altele, această fascinație e gene-
rată de optica narativă a autorului de intriga, cadrul
și conținutul romanului.
Așadar, să le luăm pe rând. Prima surpriză, evident
plăcută, e provocată de noutatea perspectivei est-eti-
ce. Aceasta e răsturnată dinspre prezent spre trecut.
Așa cum ne-o sugerează chiar subtitlul romanului,
numit sugestiv anabasis, poveștile eroilor evocă des-
tine ce sunt reactualizate prin intermediul memoriei.
Amintirile și întâmplările pomenite de principalii
actori ai romanului se desfășoară ca un ghem. Însă
nu cum se întâmplă îndeobște, dinspre trecut spre
prezent și, eventual, spre viitor. Dimpotrivă, ele încep
din prezent, îndreptându-se spre trecut. Anabasis-ul,
ca privire retrospectivă, e îngemănat cu anamne-
sis-ul, cu amintirea și reamintirea.
În plus, optica epică răsturnată e apoi întărită și
de moto-ul pe care ni-l propune autorul: Dacă prin
veșnicie nu se înțelege o durată de timp infinită, ci
atemporalitatea, atunci trăiește veșnic cel care trăieș-
te în prezent. Gândul lui Wittgenstein, ce-l regăsim
în Tractatus Logicus-Philosophicus, este de fapt o
prelucrare a unei reflecții a Sfântului Augustin. În
Confesiuni, reflectând și asupra timpului, marele
gânditor al creștinătății timpurii opinează că acesta
are o natură subiectivă, căci „prezentul, dacă ar fi me-
reu prezent și nu ar trece în trecut, nu ar fi timp, ci
eternitate”. Mai mult, „există trei timpuri, prezentul
celor trecute, prezentul din cele prezente și prezen-
tul din cele viitoare. Căci toate acestea sunt în suflet
și în alt loc nu le văd: memoria prezentă despre cele
trecute, vederea celor prezente și așteptarea prezentă
a celor viitoare.”
După cum se vede, deși numai aparent diferite,
cele două fragmente ne spun cam același lucru: a trăi
într-un continuu prezent înseamnă a aboli timpul și
a te plasa în eternitate sau veșnicie. Iar viața eternă e
o viață în care memoria e suspendată. Numai că, atât
în această lume, cât și în cealaltă, după cum ne spune
Augustin Steriu, cel mai izbutit personaj al romanu-
lui, „Memoria înseamnă totul, inclusiv capacitatea de
a-ți controla prezentul. eu sunt convins că în raftu-
rile acelei biblioteci universale în care sunt așezate, ca
niște incunabile, ființele noastre, fiecare posesor de
memorie are propriul loc. Un loc fix, imuabil, pe care
nici măcar românii nu-l pot negocia”.
Așadar, așa cum se poate desluși din rândurile
anterioare, și în viața de aici, și în cea de apoi, me-
moria este indispensabilă. Prin ea ne definim, și tot
prin ea ne individualizăm. Dacă e ștearsă, e ștearsă
însăși umanitatea noastră. Pesemne că și acesta ar
putea fi unul dintre motivele pentru care autorul,
în mod surprinzător, dar cu eleganță și rafinament,
alege să răstoarne discursul narativ clasicizat, con-
ducându-ne dinspre prezent spre trecutul și istoria
personajelor din roman.
Apoi, tocmai prin simplitatea și limpezimea ei,
intriga romanului e fascinantă. Pe scurt, începutul
poveștilor din această carte e provocat de o întâm-
plare aparent banală: Andrei Ionescu, un bucureș-
tean ca oricare altul, dobândește calitatea de proto-
kletos, de întâi chemat. Cum? Plimbându-se plictisit
și fără țintă pe străzile capitalei, la un moment dat se
hotărăște să intre într-o cafenea ce-și deschisese de
curând porțile. Intră, se așază la masă și așteaptă să
vină chelnerul. Numai că surpriză: patronul localu-
lui, Coriolan Popescu, îl anunță că, împreună cu fa-
milia, au hotărât să ofere „primului client ce va intra
în local privilegiul de a folosi în exclusivitate masa la
care se va așeza precum și dreptul la o consumație
gratuită.”. Astfel, în virtutea acestei donații, Andrei
devine proprietarul unei mese în jurul căreia se vor
aduna principalii protagoniști ai romanului, orga-
nizând un Symphosion ce se repetă la intervale mai
mult sau mai puțin regulate. Și tot la această masă, în
cadrul acestui symphosion, vor fi depănate poveștile
„incandescente” ale acestui roman, povești care te țin
cu „sufletul la gură”.
În al treilea rând, atmosfera și cadrul narativ în
care sunt evocate întâmplările și destinele perso-
najelor sunt la fel de fascinante. În ochii celor șase
protagoniști, rând pe rând, cafeneaua Consul se în-
fățișează „ ca o scenă improvizată ce urma să se po-
puleze., un divan postmodern., o catacombă, un
ascunziș secret asemenea celor primilor creștini, un
echivalent zumzăitor și sărbătoresc luminat al case-
lor conspirative., arhipelagul Galapagos., un la-
birint în miniatură., un câmp electromagnetic.,
o biserică deschisă în care nu se slujește nicio litur-
ghie., a opta bolgie a unui infern cu pereți de sticlă
fumurie” ș.a.m.d.
Indiscutabil, inserate cu multă eleganță și natura-
lețe în câmpul epic al romanului, aceste imagini n-au
cum să nu stârnească fascinația în rândul cititorilor
de care pomeneam mai devreme. Cred că și aceste
metafore, ca niște oglinzi, pot fi expresia unui spirit
poetic, aristocratic și cultivat. Căci acesta este Vasile
Igna!
În al patrulea rând, romanul Ora închiderii fasci-
nează cititorul și prin conținutul său. Policromia și
polimorfismul dialogurilor, confesiunilor și evocări-
lor relatate de cei șase protagoniști - Andrei Ionescu,
un funcționar conștiincios, fizicianul Matei Alupei,
doctorul Luca Hossu, profesorul de istorie Ioan
Hristu și glosatorul Augustin Steriu, cel care inten-
ționase să scrie o Cetate a egalilor - sunt dublate de
reflecțiile, comentariile și problematizările „speciali-
zate” ale acestora. Cu toate că poveștile evocate sunt
captivante, mai încântătoare par a fi glosele, comen-
tariile și meditațiile profesioniste ale protagoniștilor
întruniți într-un „conclav” la cafeneaua Consul.
Parcurgând romanul, ai impresia că poveștile, dia-
logurile ,confesiunile și meditațiile „actorilor” pun și
expun situații, destine și probleme care, la rândul lor,
trimit la alte probleme ș.a.m.d. Scrise în cel mai pur
stil postmodern, dar cu nuanțe și irizări clasiciste,
evocările și narațiunile se completează, se suprapun,
se intersectează și adesea se despart pentru ca, mai
apoi, pe alte coordonate, mecanismul narativ să con-
tinue și să crească în complexitate.
Fără a intra în detalii epice irelevante, aș remarca
totuși țesătura narativă formidabilă a romanului. E o
țesătură întortocheată ce pune în lumină destinul a
trei personaje absente din „conclavul „ de la Consul:
Elisabeta, Dumitru și Terezia. Pesemne că evocarea
destinelor personajelor absente a fost pretextul întâl-
nirilor repetate a celor șase protagoniști. Pe de altă
parte, cu toate că ițele și urzeala poveștilor sunt în-
câlcite, din finalul romanului aflăm că eroii absenți
erau „tot timpul acolo, că fuseseră tot timpul acolo”.
De aici rezultă că nu numai țesătura epică rămâne
deschisă. Tot deschise rămân și interpretările ori
reflecțiile pe care ea le generează. Până la urmă Ora
închiderii face posibilă o. nouă deschidere, căci,
asemenea lui Proteus, romanul scris de Vasile Igna
are fețe multiple și schimbătoare. Cât privește fasci-
nația filosofică a romanului nu pot spune decât că,
cei ce doresc să o găsească, musai trebuie să citească
Ora închiderii. Oricum, după gustul și judecata mea,
această operă se dovedește a fi una din cele mai iz-
butite creații ale literaturii postmoderne românești.
■
1O
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
cartea străină
Krasznahorkai
și merele de aur
■ Ștefan Manasia
Laszlo Krasznahorkai
Satantango
București, Editura Curtea Veche, 2012
Cînd a apărut în română în 2012, Dere-
vlean librarul mi-a vorbit cu orbitele
mărite despre Satantango și apocalipsa
ungară pre-vizionată de Laszlo Krasznahorkai.
Îl văd și acum scoțînd de pe raft cartea și arătîn-
du-mi, triumfal, coperta hidoasă: fulger sau ră-
dăcină fasciculată acoperind chipul masculului
quasi-kafkian. Se fac patru ani de cînd tot intru
la Book Corner și, în zilele în care nici o apari-
ție editorială nu mi se pare suficient de atrăgă-
toare, iau de pe raft Satantango, citesc primele
pagini, apoi pe sărite, spre mijloc, neînțelegînd
sau părîndu-mi-se că încep să înțeleg de unde
cultul - cu puțini adoratori la Cluj, e drept, și în
special filosofi - postmodernului maghiar și ai
filmului omonim realizat în 1994 de Bela Tarr.
Tarr mi se pare deja supradimensionat, fetișizat,
umflat cu pompa. Tot ce e snob, ticălos, josnic
și lipsit de idee în cinema se lipește ca un tim-
bru poștal de filmele lui. Acolo unde Tarkovski
îți oferă nu una ci două butelii de oxigen, Tarr
îți pune sub nas un borcan cu aerul stătut sub
care au eclozat ultimii batracieni: apocalipsa
maghiară, hm!
„Timpul prinde contur prin cuvintele lui la
fel cum lichenii vîscoși se întrupează pe fosilele
seculare” (p. 43) - este una dintre puținele fra-
ze decente, extrase cu penseta de la începutul
romanului, tradus totuși de Anamaria Pop (fal-
sase un pic și-n mai vechea traducere din Tihna
lui Bartis), primul nume care îți vine în min-
te, alături de Marius Tabacu și Ildiko Gabos-
Foarță, dacă vorbim despre tălmăciri din un-
guri contemporani. Traducătoarea abuzează de
gerunzii, folosește stîngaci expresiile românești
(a fost și timpul în loc de era și timpul), topi-
ca-i adesea îngrozitoare - ceea ce îmi demon-
strează, o dată în plus, că orice roman tradus
la noi ar cîștiga înmiit ca valoare dacă ar avea
la dispoziție un redactor de carte împătimit de
proză, eventual el însuși (bun) prozator.
De ce am respins, iar și iar, cartea? De ce
am citit-o, apoi, atît de tîrziu? Krasznahorkai
vine, de la primul la ultimul rînd, cu un proiect
postbeckettian, în pofida mottoului din Kafka
(„Atunci prefer să greșesc așteptînd.”), or eu am
citit toată adolescența (din) proza lui Samuel
Beckett, pentru care aveam - cum astăzi tine-
rii mei prieteni filosofi pentru Laszlo K. - un
adevărat cult. Și încă: descopăr, în primele rîn-
duri din Satantango, pe Mircea Nedelciu într-o
zi proastă, nevizitat de muză, ori pe Alexandru
Vlad din Ploile amare (parcă nici el atît de pre-
vizibil, atît de plicty, cu toate că romanul un-
guresc este un prototip - real - al comunității
izolate și intens hidratate, unificate de crimă
din Ploile...)
Tradus, iată, atît de tîrziu (în 2012),
Satantango se înscrie - și nu sîntem ironici de-
loc - în seria prozei optzeciste române, fără să
iasă, prin valoare, în prim-plan.
Avem o localitate rurală, cooperativizată și
mecanizată odinioară. Abandonată acum de
către stat dar supravegheată, în continuare, de
organele represive. Depopulată. Ultimii rămași
- necroforii agricoli - trăiesc sufocați de igrasie
și depresie, alcoolizați & lubrici. Se spionează
reciproc - sub cerul din care plouă fără înce-
tare - dindărătul ferestrelor. Plănuiesc evadări
și futaiuri, lovituri financiare. Bovarizează -
după stilul auctorelui - previzibil, greoi, ex-
cesiv. Eșuează - de fiecare dată - la cîrciumă.
Împărățind din spatele tejghelei, în locanta
cu mobilă putrezită și diabolici paingi gogoli-
eni - portretul cîrciumarului e, trebuie să re-
cunosc, colosal: „Încă din anii copilăriei și ai
adolescenței știa să calculeze, aproape pînă la
centimă, beneficiul obținut din cantitatea de
ură și dezgust care plana în jurul lui.” (p. 109-
110) Și propoziția asta filigranată, atît de fami-
liară, descriind sentimentul omenesc al șefului:
„De cîțiva ani aproape că-l stînjenea conștiința
mărimii lui.” (p. 110-111) Pe mlaștinile acestei
lumi (în descompunere-accelerată) mărșălu-
iesc, patrulează, respiră și conspiră Irimias și
Petrina: escroci simpatici, transformați peste
noapte - prin puterea enormă de autoiluzio-
nare a localnicilor - în adevărate figuri mesia-
nice. Apostolii unui viitor luminos (altul decît
cel comunist). Nimfomana catifelată a satului,
madam Schmidt, se visează cînd tăvălită, cînd
biciuită și umilită - măcar pentru un an, o lună,
o săptămînă - de retorul și vagabondul Irimias.
Iar Irimias mi-l amintește - destul de puternic
- pe Zacharias Lichter, eroul romanului-eseu
al lui Matei Călinescu. Și Lichter și Irimias sînt
vagabonzi, excentrici, oratori profetici și spec-
taculoși. Paradoxali. Cioranieni. Prin urmare
au putut fi „decodați” ca actanți subversivi, an-
ticomuniști, într-o epocă în care cititorul din
statele socialiste vîna - în textul literar dar și
în cel jurnalistic - aluzia, dublul sens, ironia
politică. Tradus în polonă și maghiară, Viața și
opiniile lui Zacharias Lichter a avut, în statele
socialiste - și mulțumită acestei lecturi obli-
ce - un succes enorm și este posibil să-i fi fost
cunoscut romancierului ungur la data scrierii
acestui Satantango.
Drama e că Laszlo Krasznahorkai folosește,
din răsputeri și cu intenție ironică, limbajul
înalt, ceremonios și paradoxal pe tot parcursul
romanului. Și ceea ce se potrivește în replicile
lui Irimias, în fluxul conștiinței unei bovarice
de tipul damei Schmidt sau al unei lesbiene bi-
gote ca madam Halics, pică prost - al naibii de
prost - în înregistrarea fluxului conștiinței feti-
ței Estike Horgos. Tocmai ce aflaserăm că-i re-
tardată (oare hidrocefală?), iar Krasznahorkai
o pune să gîndească, să se exprime asemenea
unui... psihanalist. Și gafe, și stridențe de ge-
nul ăsta apar cu nemiluita în cele douăspre-
zece capitole, muzical distribuite, umbrind
pasajele (în general descrieri, secvențe de flow
mental) strălucite (și nu sînt deloc puține!) ale
Satantango-ului. Există momente de proză ade-
vărată, care pulsează și sclipește ca o galaxie în-
depărtată. Momente care justifică - pînă la un
punct - entuziasmul și PR-ul de care s-a bucu-
rat și se bucură Krasznahorkai (din partea unor
intelectuali de notorietatea lui James Wood,
Susan Sontag sau Allen Ginsberg).
Grație lor am citit cartea asta masivă, incon-
fortabilă, și nu mi-a părut rău:
„Ocoli clădirea și se opri în fața unui salcîm
desfrunzit ca să se pișe, iar cînd, între timp,
își ridică privirea spre cer se simți îngrozitor
de mic și de neajutorat, drept urmare, pînă ce
urina nesecătuită se scurse de tot din el, iar îl
năpădi tristețea. Scrută cu perseverență cerul
de deasupra lui, gîndindu-se că bolta asta în-
tinsă pentru totdeauna deasupra lor, totuși, se
termină undeva - indiferent cît de departe o fi
-, la fel cum și toate celelalte «aici au un sfîrșit
stabilit dinainte». Parcă ar fi vorba de un coteț,
se gîndi cu mintea care încă îi vîjîia, ne-am năs-
cut pe lumea asta împrejmuită și, la fel ca niște
porci care se tăvălesc în propria mizerie, nici
noi nu știm ce rost are buzna asta în jurul țîțe-
lor hrănitoare, ce rost are veșnica luptă, corp la
corp, pe cărarea ce duce spre troacă sau, la apu-
sul soarelui, spre un loc de dormit. Își încheie
șlițul și se îndepărtă, să simtă din plin ploaia.
«Spală-mi oasele bătrîne! Bombăni cu amără-
ciune. Spală-mi-le ca lumea, oricum pișăciosul
ăsta bătrîn nu mai are mult de trăit». Stătea ne-
mișcat, cu ochii închiși, cu capul dat pe spate,
rugîndu-se să scape de dorința încăpățînată și
tot mai chinuitoare ca măcar acum, în ultimii
ani de viață, să afle, în sfîrșit, răspunsul la în-
trebarea: «Ce rost o fi avut aici Futaki ăsta?»”
(p. 168-169).
Și cartea (și traducerea) curge spre final tot
mai bine. Ca și cum autorul (și traducătoarea)
s-a împăcat cu lumea și ființele de hîrtie din
Text. Pînă la epifanie/ scriitura în transă:
„Umbra-i imensă, asemenea unei fantome,
îl urma pe pereți, uneori aluneca și pe tavan,
apoi, cînd stăpînul umbrei se așeză șovăitor pe
locul său, se odihni și ea, într-un colț” (p. 182).
■
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
11
poezia
■ George Vidican
Râul Soarelui
pătrunzând printre ramuri lumina simte strâmtoarea
dimineții scoasă dintr-o cutie de conservă
soarele în forma unui râu curge ca o alunecare
lucioasă peste mâinile mele
lăsând goală pe cer o sferă cu pereții albi
bunicul cu un licurici în mână mută dimineața de pe
un umăr pe altul să nu-i simtă greutatea
stropii de rouă însângerați de tăișul coasei împrăștie
mirosul fânului cosit într-o poveste de dragoste
în legănatul lor precoce rugii sălbatici înfloresc piatra
ce Ie acoperă rădăcinile
cu ajutorul umbrei învățătoarei copilul din clasa a
treia își citește lecturile suplimentare
râul soarelui curge peste grădina casei lăsând să
zburde privirea bunicii pe marginea vieții
eu mănânc mirosul fânului cosit cu o felie de pită
caldă
scoasă din cuptor de nană saveta la ivitul zorilor
am rugat-o pe vecina mea elevă la școala de artă să-
mi deseneze mirosul pâinii coapte
în nările nasului să-l pot purta cu mine în viețile
mele viitoare
construiesc un castel din mirosul de fân cosit îi ascult
scârțâitul când deschid ușa
de tavan spânzur nuanțele luminii furișate prin
crăpăturile mirosului
cu câtă grație ficțiunea tăcerii mută curcubeul pe
malul stâng al râului soare
tu vii cu șotronul suflecat la mâini să faci aluat în care
să dospească copilăria bunicilor
zâmbetul lor într-un picior renunță la piruiete
tăcerile lor împroptesc pereții castelului
miros de fân cosit înalt cât zelul cosașului umple cu
sângele ierbii paharul dădător de răcoare
o veveriță în copac rostogolește stropul de rouă ca pe
fructul oprit peste sânii anei pădurarului
se usucă dimineața în jirebiile de cânepă întinse pe
sfoară în curtea casei
ca un patefon se aud fâșâitul coaselor la seceriș
cu sfera albă în cap nană saveta duce prânzul
secerătorilor
femeia ce face legători împletește glasul ei în tăcerea
foamei
râul soarelui trece prin trupurile tolănite la umbră
micile lui capricii ard pereții castelului construit din
miros de fân cosit
prin pereții lipsă luneta de la pușca vânătorului ia
libertatea căprioarei la țintă
prin râul soarelui mătasea broaștei se coace până la
rumeneală pentru ospățul birtașului
ține paharul în mânî ca pe o supremă iubită să-i
simtă pulsul dorințelor în gura devenită microscop
să vadă minusculele tale frivolități ca pe un festin al
celor consternați de zborul libelulei
e frumos ca o legendă zborul ei peste râul soarelui
făcând din sfera cu perții albi o fabrică de clipe unice
împărțite muritorilor la balul de la castel
se miră până și păsările migratoare de gingășia
zborului ei
simt căldura râului cum îți coace sărutul în macii
roșii din lanul de grâu
vin secerători destoinici să culeagă belșugul
pământului dus de tălpile tale la culcare
cățeii pământului ridică frica în mușuroaie ca pe
niște semne de dragoste ajunse în pârg
gustul cireșelor amare agață amintirile bunicii de
umbra sferei cu pereții albi
să se poată odihni ca un copil în zâmbetul mamei
se uită secerătorii unii în ochii altora să poată desluiși
uimirea femeii făcătoare de legători
simțind curgerea râului soare pe sub tălpile ei
prăbușind nesfârșitul răcorii în asfințit
Brexit
viscolul din bocancii soldatului salută părul tău
răvășit pe geamul bucătăriei
mirosul cafelei pune gratii ferestrei
în cana ta sondajele de opinii bolborosesc despre
căderea lirei sterline
trăgând mai aproape de soare regatul unit
râdem și ne bucurăm de fuga lăutarilor
privesc cum arde în șemineu nunta noastră
nuntașii își scurg părerile de rău în pahare
paranoicii arlechini duc la grădina zoologică
perspectivele 3 D a dezastrului
trosnește ca un lătrat de câine în șemineu dragostea
noastră
nuntașii își traduc amintirile în esperanto
la îndemâna șoarecilor cuțitul de bucătărie taie în
felii verbul a fi
prieteni cu fluturii pisicile torc imperiul pe limbal lor
depresiile lor dorm liniștite în jocul de flăcări
le-ai dezbrăcat de uitare să poată fi despărțite la
mezatul ce va să vie
împărțirea nuntașilor în găști e o politică de
expansiune
căderea lirei sterline e o floare rară purtată de mire la
butunieră
malurile canalului mânecii după reguli neînțelese de
nimeni mută granițile regatului unit
în jocul de poker rigorile sunt ca o cafea bună
dăinuie
se știe din capul locului că în mirosul cafelei se
desenează un cer liber
fără constrângeri religioase
s-a lărgit hornul șemineului în flăcări șuieratul
șarpelui zgomot de pikamăr
pesonalizate eșecurile nuntașilor dau buzna în
foamea lupilor ce păzesc patul nupțial
despre despărțire se vorbește în zig-zag pe la colțuri
să nu audă bunicii
îmbrățișările tale au amuțit sondajele de opinii din
ceașca ta de cafea
căderea lirei sterline e o linie subțire a amintirilor cu
înfloriri evolventice
în fața șemineului mușchii feței îmi tresar tu mă
săruți înaintea plecării spre umbra degetului tău mic
respirăm aerul viitoarelor milenii de dragoste și
naufragii
mânile noastre pline de seducția exilulu urcă tamisa
în turnul londrei
E delicios sărutul
e delicios sărutul tău cu gust de măcieșe coapte mă
răsfață ca o revărsare de ape
prin trupul meu răcoarea incendiază depărtarea de
tine
până și mâinile îți făcea semen să revii la sărutul
inițial
suferința ta e efemeră ca un curcubeu după ploaie
nemulțumirile tale sunt o formă de liniște
neobservată de trecătorii ce-și duc trecutul la eșafod
e memorabilă clipa în care iarba urcă în copaci sa nu
simtă mersul șarpelui printre stopii de rouă
strălucesc ca niște perle în șuieratul lui
pe buzele tale rezonanțele magnetice ale sărutului au
sonoritatea unui viscol
ai învățat să pescuiești cu minciocul în lacrimă
reproșurile umbrei sunt o descoperire a trecerii
timpului prin pedeapsa hoțului de smaralde
ți-ai deschis ochii larg spre cicatricea ce împedică
respirația peștișorului de aur să-ți oxigeneze sărutul
e delicious sărutul tău învelit în aerul plin de
devălmășia din turnul babel
de-a lungul unei frustrări buzele tale hașurează
eșecul recunoscut ca un balsam al trădării
un cokteil de rouă și lacrimi cu venin pământean
adoareme stașina pleoapei
numai delicatese înșiruite prin prvirea ta
alungă întunericul într-un anotimp al împăcării cu
splendoarea clipei
imposibilă întoarcerea în viscolul dorințelor
corăbierii au vâslele lipite de buzele tale
extreme de exactă lovitura sub centura de castitate a
iluziei
săruturi imaginare pe buze imaginare fac iarmaroc
în trupul tău
o torță imaginară luminează chipul unui te iubesc
pedepsit de uitare
un pisoi plictisit îți piaptănă amintirile
lucesc ca o ploaie de vară pe buzele tale
înnoată peștișorul de aur în lacrimă să-ți limpezească
imaginația
dorințele tale devin valuri
mă privești ca pe un animal de pradă care-și aleargă
umbra prin stepa trupului tău
cu greu te descotorosești de mirosul măcieșului copt
în sigurătatea dulce a buzelor tale
e delicios sărutul albume de artă poartă în șoaptele
sale
câte rigori se-ntâmplă în adorabila urmărire a clipei
galopul nebun al armăsarilor duce-n copite praful de
pușcă pentru vânătoarea regală a suspinelor
■
parodia la tribună
George Vidican
Brexit
în papuci de casă stau răvășit la geamul
bucătăriei,
așteptând cafeaua ca în fiecare dimineață,
fără a bombăni, respectând rigorile cercului de
tabieturi și ale utopiei
nisipului în care se fierbe pentru o nouă viață -
citesc cotidienele și nu mă bucur
de știrile aflate, de fapt ce știri,
toate sunt cu litere de-o șchioapă, desigur,
așa, ca să le vezi de la distanță și să te miri
precum s-au mirat și unii critici paranoici
de debutul meu din '72, în Familia,
ziceau că am scris versuri în esperanto, cică
ironici,
dar iată, că eu acum stau printre cărți în
bucătărie și pe ei istoria
i-a uitat demult, pot scrie eu despre ei
un tratat de liniște, să-i dezbrac de uitare,
sau mai bine un maltratat de liniște, ehehei,
gândindu-mă de câte rele au fost în stare,
dar să revin la presă, pe toate paginile scrie
doar despre brexit și despre căderea
lirei sterline, numai politică, nici urmă de
poezie,
doar despre cum perfidul Albion vrea
să-și retragă fluturii din tranșeele europene -
asta nu cred că o să afecteze cafeaua mea,
după câte știu, ea nu vine de pe genunchii
Tamisei și scene
de acelea, ca de acum câteva secole, la Boston,
nu se vor putea
întâmpla în viitoarele patru decenii cât
mai am eu de gând să beau o cafea bună,
fără concesii politice și literare, atât
de frecvente și normale, precum respirația, în
lumea noastră nebună!
Lucian Perța
12
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
Teodora Păcurar
fiecare cu papucul lui
primăvara
merg și vin și iar merg și iar vin și
mă uit la traseul pe care-l fac
de colo colo
de colo dincolo
de dincolo înapoi
și
mă întreb din mers
cine sunt această fată care umblă
cu o pisică moartă la piept.
merg mai departe și mă întreb din mers cine
sunt
această pisică moartă care umblă
cu un imn latin în re minor
pentru orgă și cor
mort
la piept.
ajung pe un coridor,
un câine latră legat de perete.
nu pot să trec, câinele zbiară și
scoate pe gură foc.
proasto, spune el.
du-te câțiva pași înapoi
și sari în zbor peste mine,
spune el și scuipă enervat.
proasto, rage el,
cu saliva curgându-i din dinți.
sari! și mai scuipă o dată.
mă clatin câțiva pași înapoi,
iau pisica și
o cuprind în brațe.
o țin cât pot de tare la piept,
o țin cât pot de strânsă.
legat de peretele coridorului îngust,
câinele așteaptă și scuipă.
odă
pururi voi privi în gol
înfășurată în manta-mi de vise
flori proaspete și stricate
buchete de gânduri cu sânge înmiresmate
să-nvăț a nu mai fi
vreodată
merg cu manta-mi prin ceață
ca magicianul la alchimie
când deodată îmi apare,
singur pe stradă, ca o stafie,
prospero în trening și pălărie
măturând cu coroanele copacilor
aerul de dimineață.
manta-mi groasă o-nchei încet
mă îngrop în ea ca dumnezeu
în inexistență
mă descompun
în vis
și mă usuc până la oase.
mie să nu-mi spuneți
că nu există fantome
întreaga lume e o poezie urâtă și tristă
o varză acră umplută de o bunică tristă
simboluri triste,
carne tristă
acoperișuri, garduri, rime triste
imagini, semne, fericiri triste
o împopoțonare tristă a nimicului e lumea.
reflexie murdară a purității e lumea.
Ioana Antoniu Blândețea nopții sau Viață încremenită
(2015), ulei pe pânză, 120 x 90 cm
dulapuri pocnesc cu tupeu pe întuneric
țevile răspund răgușite
și atatea sunete fără o sursă
noi de ce nu stăm în tăcere?
cine ne dă voce să vorbim?
aștept dimineața ca o oaie păcurarul
să aibă lumina grijă de mine
să mă ferească neadevărul
de mângâierile nopții groaznice, străine.
dragoste
uită-te la mine o dată
și voi avea credință o săptămână.
voi găsi muzică chiar și în nimic,
coruri îmi vor urca pașii-n lumină
prin întuneric.
iubește-mă în fiecare săptămână o clipă,
și voi trăi sănătoasă până la 60 de ani
n-am să mai ies din casă decât să-ți întâlnesc
privirea -
slujba mea de înviere
religia mea
memoria mea
biciul meu purificator
cred că ne-am închis cumva
pe dinafara versurilor
ca acei infractori care pleacă din casă
înainte să fi luat totul
de-acum putem înjura cât ne-a ține ficatul
memoria mea
vina vieții mele pe pământ
tu, care mă bagi în mormânt
iartă-mă cu sapa, cu pământul,
iartă-mă cu groapa.
mi-e rușine că trăiesc din motive și scopuri
necunoscute
la fel cum mi-e rușine că în loc să îmi fac CV-ul,
editez poze naive cu câinele meu, fiindcă asta îmi
vine să fac spontan
eu sunt un impuls căruia nu i se poate atribui o
explicație logică, cum este și câinele meu
sunt absurdă ca o flegmă și nu am nimic
planificat pentru viața mea
mi-e rușine să îndrăznesc să împlinesc treizeci
de ani peste două luni și mi-e rușine că nu vreau
sa fiu în străinăte de ziua mea
gen, mi-e rușine că nu fac parte dintr-o ordine,
orișicum ar fi ea
mi-e jenă, știți, mi-e jenă că nu sunt în stare să
renunț la păcatul de a întreba ceva ce nu se știe
prietenii iubitului meu mă felicită că îl fac atât de
fericit, cum nu l-au mai văzut niciodată.
bine, bine, măi copii, dar eu sunt pe xanax
sunt o absurdă fără fund
mereu trebuie să am grijă ce fel de pantaloni port
începe să-mi fie frică de dezordinea în care
trăiesc
și mă îngrijorez că și prietenii mei trec prin
același lucru
tot ce nu se poate justifica acum îmi place, deși
mai înainte nu îmi plăcea
o să îmi displacă din nou și iar o să îmi placă
căci așa trăiesc cei care pe internet sunt
diagnosticați bipolari
cum au fost și multe staruri, se consolează
bipolarul, citind psihologie pe net
mă îngrijorez că suferința se măsoară după
expresia sa cât mai arătoasă
sărăcie, boală, terorism
ți-e și rușine să suferi de altceva
orice altceva e isterie și se poate trata
cu terapie de ayahuasca
spontaneitate: azi mă apuc de actorie, azi nu
ies din casă, azi mă mut la londra, azi o sun
pe maria-jose și o mint că sunt bolnavă, azi
îmi deschid o afacere în camden, azi mă duc
în tenerife, azi stau în londra, azi mă duc în
republica dominicană, azi stau în londra, azi
mă duc în jersey și nu mă mai întorc în londra
niciodată, azi mă mut la paris, azi mă duc în
india, azi mă întorc din india din dragoste, azi
mă duc înapoi în jersey, azi îmi trebuie bani, azi
nu-mi mai trebuie bani, azi stau în carei, azi sunt
arogantă, azi sunt umilă, azi sunt boring, azi sunt
interesantă, azi te iubesc, azi mă enervezi, azi am
chef, azi n-am chef, azi sunt zen, azi disperare,
azi mă sinucid, azi trăiesc, azi sunt harnică, azi
sunt leneșă, azi trebuia să-mi fac CV-ul, azi am
editat poze naive cu cățelul meu, azi am reluat
legatura cu prieteni vechi, după ce le-am trimis,
fără motiv și fără scop, pozele cu cățelul, azi
recunosc,
fără să îmi cereți, că picioarele raței se învârt cu
un super motor pe sub apa pe care plutește
rața dă din picioare isteric
în timp ce restul corpului îi pluteste pe apă
mă îngrijorez că spontaneitatea asta a ființei are
în ea ceva obraznic
cum ar fi obrăznicia de a exista
adică atunci când ești spontan, înseamnă că
nu întrebi pe nimeni, ci pur și simplu te naști,
trăiești și mori.
■
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
13
■ Adrian Crețu
în orașul de provincie copleșit scurtă istorie despre un rege fără
sub soarele nemilos de iunie coroană
în orașul de provincie cu două catedrale falnice
erectate nemilos chiar în inima lui
oamenii se târâie, abrutizați de soare,
pe asfaltul moale
transpirându-și în tăcere viețile goale
pe strada principală
în orașul de provincie cu singurul său
cinematograf -
mișună nestingheriți șobolani uriași
și câțiva adolescenți excitați se pipăie febril pe
întuneric
și mănâncă popcorn din pungile jumbo size
în orașul de provincie o pisică tărcată
se furișează pe lângă zidul crăpat
al unei alimentare -
e atât de slăbită încât i se văd coastele
și burta îi e lipită de șira spinării -
doar foamea i se mai vede
în ochii lărgiți de frică
în drum spre tomberoanele de gunoi
în orașul de provincie copleșit sub soarele
nemilos de iunie
deznădejdea se insinuează parșiv peste tot
în betoane, în blocurile coșcovite
în magazinele de haine second-hand
și în tăblăria încinsă a mașinilor grăbite
în orașul de provincie uitat de toți zeii
și demonii creștinătății
în care visele au murit de mult
singura luptă demnă de a mai fi purtată
este să nu-ți pierzi mințile
să ajungi întreg până la dimineața zilei
următoare
urbancolia
poem recenzie
mi-a luat o după-amiază întreagă
o bucată bună din seară
4 cafele și aproape un pachet de camel galben
să dau gata Urbancolia
lui dan sociu
intoxicat de cofeină și nicotină
am luptat câteva ore bune
cu această lungă diaree existențială
de vreo 200 de pagini
despre dragoste, singurătate și delir
pe la începutul serii
pe când mă apropiam încet
de finalul romanului
mi s-a aplecat de la prea multă cafea
și a trebuit să cobor la cramă
de unde m-am aprovizionat
cu trei sticle de vin
pentru a face față restului de lectură
și ce mai rămăsese din zi
dar e prima carte adevărată
pe care am citit-o
în ultimii șase ani
lucru care nu mă lasă deloc indiferent
în acestă seară a avut loc un eveniment politic
de o importanță absolut mondială
în curtea unei cârciumi jegoase
denumită, ironic, „Cafe Bar” -
(deoarece nu servesc deloc cafea) -
dintr-un cartier mărginaș al bătrânului meu oraș
acolo, un bătrânel înalt și uscățiv
s-a îmbătat crunt și s-a încoronat
cu de la sine putere
rege unic
dar fără coroană
al acestei terase murdare -
lucru care, în mod evident
nu putea rămâne fără consecințe
în desfășurarea istorică ulterioară
în scurt timp, a urmat o lovitură violentă de stat
în urma căreia bătrânul rege fără coroană
a fost detronat
ca urmare a primei sale decizii regale
și ușor jucăușe
de a închide, spontan și contra voinței populare
porțile noii sale împărății
în fața clienților terasei în cauză -
apoi, a fost alungat cu câțiva pumni în cap
acompaniați de numeroase picioare în fund
de către un barman, de asemenea, destul de beat
și iritat de această nouă conducere monarhică
toate aceste evenimente politice
de o covârșitoare importanță istorică pentru
întregul mapamond
au avut loc în timp ce îmi beam liniștit
cea de-a doua bere neumarkt
la o masă din apropiere
și înregistram febril cele petrecute
pe spatele unei hârtii oficiale de serviciu
pentru a nu se pierde nimic din proaspetele
întâmplări
pentru posteritate
aseară, în parcarea de la selgros,
am omorât un înger
aseară, în parcarea de la selgros,
am omorât un înger.
pe când mergeam liniștit să-mi iau ceva de băut
un înger mi-a sărit în cale în parcarea imensă a
supermarketului
de la capătul liniei de autobuz 22.
s-a așezat brusc în fața mea și a început să-mi
vorbească repede,
într-o limbă stranie și guturală.
iritat, am încercat să-l dau la o parte -
dar îngerul nu vroia, cu niciun preț, să mă lase
să trec.
pe nesimțite, mintea mi-a fost cuprinsă de o
furie animalică
și am început să-l lovesc cu sălbăticie
plin de ură
de entuziasm
nebunie...
loviturile mele curgeau năvalnic
peste fața...pieptul...peste mâinile...și picioarele
Adrian Crețu
îngerului
care s-a umplut curând de sânge.
în mod ciudat -
el nu se ferea deloc de izbiturile mele repetate -
continua să-mi spună, în aceeași limbă
necunoscută, lucruri pe care nu le pricepeam,
în timp ce furia mea creștea tot mai mult.
până când îngerul s-a prăbușit sub loviturile
mele
și a murit.
gâfâind, mi-am ridicat privirile și am privit în
jur -
o liniște adâncă se așezase peste tot.
am inspirat adânc în piept aerul călduț al serii
cu miros de benzină și iarbă proaspătă din
parcarea pustie de la selgros.
cerul senin era străbătut pe alocuri de fâșii
roșiatice -
precum rănile deschise
ale îngerului mort
care zăcea nemișcat la picioarele mele
mi-am tras respirația pentru câteva momente
apoi m-am căutat în buzunarele blugilor
după o monedă de 5 mii pentru căruciorul de
cumpărături
și am intrat să-mi iau ceva de băut.
orice om este un cântec fără rimă
orice om este un cântec fără rimă
strident
cu multe dezacorduri
în care este vorba de frică
nebunie
moarte
și de o poveste de dragoste
care nu se sfârșește niciodată
orice om este o piesă lungă de teatru
al cărei regizor dirijează fără noimă
iar actorii sunt caricaturi îngroșate la absurd
ale spectatorilor triști din piața publică
orice om este un monstru urban rătăcitor
care mănâncă
bea
se fute
votează
stă la coadă la Impozite și taxe
visează
plânge
râde
și apoi moare
■
14
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
întoarcere în timp: „Tribuna”
Maestrul Ion Rahoveanu
■ Constantin Cubleșan
Prezență discretă în redacție, poetul Ion Ra-
hovea se bucura de o stimă unanimă pentru
atenția și rigoarea pe care o acorda muncii
pe text, el răspunzând de cel mai solicitat sector al
revistei: poezia. Primea săptămânal zeci de plicuri
cu tot felul de creații versificate pe care le citea răb-
dător căutând să afle în maldărul de maculatură,
poezia adevărată, poetul autentic, urmând apoi
susținerea publicării oricărei descoperiri. Scria cu
hărnicie o poezie în formă clasică, bine articulată
din punct de vedere prozodic, ceea ce i-a adus ape-
lativul de maestru. Nici nu se putea să i te adresezi
altfel decât cu: maeste! Primise această recunoștere
cu un zâmbet reținut dar, în fond, mulțumit, chiar
încântat de impunerea autorității sale în materie,
acceptată unanim în redacție.
Era de felul său un introvertit, un timid care nu
prea mergea la Continental în grupurile ce se alcă-
tuiau spontan, aproape zilnic, cu prilejul cine știe
cărui motiv intelectual. Iar când era prezent în in-
cinta localului era foarte atent la tot ce se petrecea
în jurul său, uimit să descopere o lume cam într-o
ureche. Mi-aduc aminte cum într-o zi, stând la
masa noastră (a celor mai tineri) deodată s-a albit
la față și a părut a se înspăimânta. Ce s-a întâmplat,
maeste?, l-a întrebat careva. Maestrul a răspuns cu
jumătate de glas, gâtuit: N-ați văzut? Radu Enescu
a intrat de patru ori în Continental și n-a ieșit
niciodată... De obicei căuta și găsea locuri mai
retrase unde îi plăcea să zăbovească în compania
câte unui colaborator, a cât unui poet, ore în șir,
discutând despre poezie, despre poeți și despre.
pescuit. Într-o iarnă a descoperit la Restaurantul
Vânătorul o excelentă piftie de porc. Se ducea,
cumva tiptil, până acolo și, mâncând câte o porție
bine pipărată, asortată cu un vin fiert, se declara
satisfăcut pentru ziua aceea. Îl acompaniau diverși
poeți tineri, bucuroși de gentilețea maestrului care
le dădea povețe și îi îndemna să nu renunțe în rup-
tul capului în a șlefui cuvântul. De mai multe ori
l-am însoțit și eu și de fiecare dată mă recomanda
tinerilor aspiranți ca pe un exemplu de perseve-
rență în scris. Nu știu câtă dreptate avea dar astfel
creșteam în ochii băieților care veneau în fiecare
joi seara la cenaclul „Tribunei” unde fusesem de-
legat din partea conducerii revistei să supervizez
discuțiile.
Maestrul era și ușor neglijent, ca să nu spun ui-
tuc, plecând uneori de-acasă fără să-și ia niște bani
cu el. Sau, poate se jena să-i ceară soției bani de
buzunar. Soția însă, profesoară de meserie, venea
pe la prânz la redacție și ușor jenată îl scotea pe
maestru din biroul său pentru a-i da cinci sau zece
sau mai mulți lei, apostrofându-l: Altădată să nu
mă faci să vin pentru atâta lucru să te deranjez în
timpul orelor de muncă. Avea probabil impresia că
și la noi era aceeași disciplină orară ca la școală.
Cănd s-au tulburat apele la „Tribuna”, după
1970, a plecat acasă, la Sebeș, să lucreze acolo în
cadrul Comitetul pentru Cultură, traducând din
marea poezie a lumii, din care a și publicat la un
moment dat, pe plan local, o plachetă cu mari ti-
tluri din lirica universală. Și, cum Mureșul era
pe-aproape, își făcuse obiceiul de a merge aproape
zilnic la pescuit. Se urca dimineața pe bicicletă, cu
toate uneltele necesare, și se întorcea abia pe du-
pă-masă. Într-o astfel de întoarcere s-a întâmplat
și nenorocirea. La un moment dat a auzit venind
din spate o hărmălaie îngrozitoare. A întors capul
să vadă cam despre ce ar fi putut fi vorba dar miș-
carea i-a fost fatală. O căruță cu doi cai scăpați din
mână de către un vizitiu beat criță venea ca o vi-
jelie, acroșându-l și pe poetul-pescar care în clipa
următoare a ajuns sub copitele cailor. A fost dus la
spital, dar n-a mai putut fi salvat.
Ion Rahoveanu (pe numele său adevărat Ion
Bâscă) făcea parte din ceea ce istoria literară a nu-
mit Generația revistei „Tânărul scriitor”, o revistă
care a viețuit în capitală aproape un deceniu (din
1952 și până la apariția „Luceafărului”, în 1958), în
paginile căreia au publicat și s-au afirmat scriitori
ca Ion Acsan, Victor Tulbure, Violeta Zamfirescu,
Ștefan Iureș, Ion Gheorghe, Radu Cârneci și alții,
poeți, Vasile Nicorovici, D. Ignea, Vasile Căbulea,
Daniel Drăgan ș.a., prozatori, Aurel Martin, I. D.
Bălan, H. Zalis, Titus Priboi ș.a., critici literari.
Între aceștia, Ion Rahoveanu s-a dovedit a fi „un
rapsod fără conectarea unor emoții lirice pro-
funde”, după cum îl caracterizează Emil Manu în
panorama din 1980, Literatura română contempo-
rană, vol. I, Poezia (coordonator Marin Bucur, la
Editura Academiei RSR). Verdict, în general, va-
labil, dacă e să privim producția din primele sale
volume de versuri: Creanga de măslin, 1961; Cerul
dintre noi, 1963; Strada mică, 1964; Zile de munte,
1965; Țară de cântec, 1966; Decolare, 1967; Lacrimi
pe spadă, 1969, ca să numesc doar volumele tipă-
rite, cu o ritmicitate de metronom, atâta timp cât
a activat în redacția revistei „Tribuna”. E o poezie
tematică, versificând cu program, pe diverse teme
de actualitate, aliniat la un entuziasm general al
celor care cântau realizările regimului („În piept
mi se adună euforie grea,/ hunedorene stele aș fi
aprins în șarje/ ce le ridic în mână prin vis și le
privesc,/ când oameni, fără mine, cresc până sus
orașe” - Cuprins în secol), într-un declarativism
activist: „Dar vom sparge ușile,/ Și-om rupe cătu-
șile,/ Și vom sparge porțile,/ Și-om înfrânge mor-
țile” (Iarnă, 1943), fără să rateze imnul închinat
partidului: „Partid al meu, învoltă cutezare,/ Statui
și case înălțând, și turnuri,/ Ești certitudine și-na-
ripare/ Și spulberi adierea către scrumuri” (Spirit
ziditor). Îndeobște e o poezie confecționată meș-
teșugărește, plată, cu efuziuni patetice în haloul
sloganurilor epocii: „Eu viitorul tragic îl spulber
din timp./ Sunt stăpânul timpului, învingătorul
Ioana Antoniu Răcoare (2015), tehnică mixtă, 100 x 80 cm
Ioana Antoniu Exterior interior (2016), ulei pe pânză, 100 x 90 cm
morții” (Când omul învinge). În mijlocul acestor
platitudini se ivește din când în când câte o ima-
gine poetică notabilă, elevată, ce trădează poetul
sensibil, care de fapt era, refulat („Pământul are
ochii calzi, de mure”; „Ești visul de ploaie al pus-
tietății”; „Dragostea-n sufletul meu/ cutreeră ca
o ciută pădurea” etc., etc). În poezia de dragoste
însă Ion Rahoveanu este cu adevărat el însuși, un
neoromantic, pasional, nostalgic discret. Ciclurile
acestea, dedicate iubitei/iubirilor, sunt așezate, de
obicei, în finalul volumelor, poetul părând parcă
stânjenit de îndrăzneala de a-și descătușa sufletul,
de a-și îngădui efuziuni cu adevărat lirice: „Că dra-
gostea-i ca norii uneori/ Și ne lovesc și grindini? O
durere/ Atunci distruge și lumini și flori/ Dar fru-
musețea ei crescând o cere.// Și orizont și drum aș
vrea să-ți fiu/ Iubito ocolită-n veci de plângeri,/ Eu
sunt un om ce biruințe știu/ Și-n dragostea-am ști-
ut frumoase-nfrângeri.// Chiar clipe fragede dac-
au trecu/ iubirii drumul meu i-i totuși rugul -/ În
zori cu brațul te cuprind tăcut,/ Târziu pe mâini
praf negru-mi lasă-amurgul.// Tu însăți ești feme-
ia care-nalți/ Viața, din nisip și din cenușă -/ Să
nu pleci, când de mine te desparți,/ Cu dalta gân-
dului eu te sculptez în ușă” (Apropierea dragostei).
Sau: „Ești bucuriei amforă, tu ai/ În brațul lin ne-
mângăieri de aștri,/ Durere din mestecenii de mai/
Cu cer cântat în irișii albaștri” (Durată). Sau: „E
vinul vechi și-n seri durerea-i multă,/ Imaginile ți
le-aș stăpâni/ Dar ea, durerea, rareori m-ascultă/
Când o alung din fiecare zi [...] Nedemne lacri-
mile mele sunt/ Pe umăr sau pe mâna ta să cadă,/
Nevrednică mi-e trecerea prin vânt/ Lângă apro-
pierea ta să cadă” (Crestături în fum). Sau: „Ești
prea frumoasă ca să nu te duci/ De unde-o clipă
conturezi vecia/ În care ochii negri ți-i gândesc/
Când dorul își dezleagă herghelia” (Efigie neclară).
Fără îndoială, nu puțini dintre poeții generați-
ilor care au debutat și s-au afirmat în acei ani de
început ai „Tribunei” îi sunt îndatorați (de vor re-
cunoaște sau nu) maestrului Rahoveanu care a ști-
ut să stea cu fiecare dintre aceștia, în parte, în lungi
discuții pe textele pe care i le prezentau, pentru a
rotunji, pentru a împlini artistic câte o poezie ce
urma să-și afle locul în paginile revistei. El a fost,
într-adevăr, un maestru al prozodiei, chiar dacă
opera sa, în ansamblu, rezistă prea puțin în timp,
datorită tributului pe care l-a plătit conștiincios
cerințelor unei ideologii opresive, el nefiind capa-
bil sau neștiind cum să facă să eludeze obligațiile
doctrinei de partid, tutelare.
■
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
15
diagnoze
Istoria propriu-zisă.
O scriere monumentală
■ Andrei Marga
Sînt multe argumente pentru a spune că
istoria are mereu importanță mai mare
în societate decît alte discipline. Ea este
de fapt coloana vertebrală a conștiinței civice.
Scrisul istoric, conștiința de sine și cultura civi-
că sînt lăuntric legate.
Cum se scrie, însă, istoria acum? Ce feluri de
scriere a istoriei găsim pe standuri? Le-am ca-
racterizat recent (în Andrei Marga, Scrierea is-
toriei, în „Tribuna”, nr. 332/ 2016 Cluj-Napoca,
2016), încît rezum, pentru început, câteva ob-
servații.
Cum se știe, în perioada postbelică România
a fost dominantă o vreme de „scrierea explicit
ideologică a istoriei”. Începînd cu 1964 viziu-
nea internaționalistă a stângii de atunci a cedat
preponderența unei viziuni mai înfiptă în solul
vieții, patriotică. Dar ambele, și „scrierea expli-
cit ideologică” și „scrierea patriotică a istoriei”,
au operat reconstituiri ale faptelor prin prisma
clasei sociale, respectiv a națiunii biruitoare.
Au existat, însă, chiar în aceste condiții, profi-
lări profesionale remarcabile. Mulți istorici au
dat, prin săpături arheologice extinse sau ex-
ploatînd arhivele nedesțelenite, scrieri rezisten-
te în timp. Nu se va putea reconstitui în viitor
istoria României fără scrierile lui Dan Berindei,
Alexandru Zub, Constantin Giurescu și, desi-
gur, mulți alții.
Prima observație ce se poate face cu privire
la scrierea actuală a istoriei este că arheologii
sapă prea puțin, iar istoricii nu stau destul în
arhive. Se poate constata ușor pe scrierile însele
paupera asigurare documentară și interpreta-
rea necontrolată de fapte istorice. Și unii și alții
dau mai curînd monografieri parțiale și inter-
pretări valabile local decît reconstituiri neîn-
doielnice de evenimente, biografii, epoci. Spus
mai direct, se face multă „istorie provincială”
- provincială nu pentru că se ocupă de o parte
a Europei sau de provincia unei țări, ci datorită
concepției lacunare despre istorie, ca realitate și
ca știință, și prea slabei frecventări a arhivelor.
Bunăoară, David Prodan a preferat să părăseas-
că învățămîntul superior pentru a putea epuiza
arhivele formării națiunii române. Cărțile sale
înfruntă cu succes, ca urmare, timpul. Se mai
poate adăuga, că alți istorici, precum Ștefan
Pascu, s-au lansat în considerații largi, care i-au
dus la o istorie ce ținea de angajamentul lor ci-
vic și politic, așa cum l-au înțeles la timpul lor,
dar au stat în arhive. Ei au reprezentat o istorie
patriotică, poate cu asincronii de metodologie,
dar reconstituirile lor nu pot fi ocolite. Dacă
facem comparațiile de rigoare, putem spune că
din ceea ce au realizat aceștia a rămas la gene-
rații actuale doar un patos obosit și mercantil.
Neexplorîndu-se arhivele și lipsind concep-
ția riguroasă asupra societății istoria se scrie în
feluri chestionabile. Se scrie multă „istorie liri-
coidă”, asumîndu-se fapte cunoscute într-o lita-
nie cu accente mai mult fals poetice decît știin-
țifice. Nu se descoperă ceva în arhive, ci se caută
detalii a căror etalare într-un peisaj cu puține
noutăți pare contribuție. Nu se atinge rigoarea
profesională, dar se caută aplauzele diferiților
propagandiști. Un romancier reprezentativ era
intrigat deunăzi că un istoric a spus, nu de mult,
cu seninătate, confundînd vizibil planurile, că
Eminescu ar fi mai bun medievist decît Nicolae
Iorga. Acel istoric credea, vizibil oportunist, că
astfel îi face un serviciu celui mai mare poet din
cultura română!
Unii istorici, pentru a fi în pas cu relativismul
în vogă, îmbrățișează „istoria comercială”. Cu
siguranță, a venit timpul ca aceasta să fie dez-
voltată și la noi. Ea este pe standuri în orice țară.
Nu se poate însă epuiza niciodată baza factuală
de către istoria comercială. Aceasta rămîne de
fapt o scriere a istoriei la interferența dintre is-
torie factuală, entertainement și literatură.
Alți istorici, dar mai ales neistoricii care in-
tervin fără pregătire suficientă în discuție, nu
agreează scrierea liricoidă, dar nu ajung decît la
o „istorie controlată de corectitudinea politică
(political correctness)”. Mai cu seamă decenii-
lor postbelice le este aplicată o asemenea scrie-
re. Numai că istoria, cîtă vreme este credincioa-
să sieși, nu poate reda realitatea în cămașa unei
ideologii, oricare ar fi aceasta. În pofida intenți-
ilor afișate, istoria devenită parte a promovării
„corectitudinii politice (political correctness)”
se încadrează în „istoria propagandistică” din-
totdeauna. Acum la aceasta se apelează abun-
dent, sub lustrul unui limbaj neostructuralist și
sub iluzia că ar fi ceva nou.
O democrație ce se ia în serios are nevoie de
altă scriere a istoriei - alta decît cea „liricoidă”,
decât cea „comercială” sau decât cea „propa-
gandistică”. Este vorba de istorie factuală cu
competentă încadrare conceptuală, o istorie ce
captează faptele confirmate de săpături arheo-
logice și arhive și face să se explice și să se în-
țeleagă ceea ce se descrie - într-un cuvînt, de
„istorie propriu-zisă”.
Știm prea bine că lumea în care trăim schim-
bă felurile de scriere a istoriei. De aceea, spre
exemplu, un om cu rigoarea profesiei de istoric,
precum Harald Zimmermann (Siebenburgen
und seine Hospites teutonici, Bohlau Verlag,
Koln, Weimar, Wien, 1996, p. 1-22), sublinia
nevoia urcării de la istoria cantităților, ce do-
mină tradiția scrisului istoric, la „istoria calita-
tivă”. Sub acest termen, peste care se trece prea
grăbit, este vorba de istoria realizărilor exem-
plare în materie de instituții, descoperiri și cre-
ații, nivel de viață, deschidere spre lume.
După părerea mea, apelul acestui cunoscător
profund al istoriei de la Carpați se cuvine com-
plementat cu apelul la intrarea în istoria factu-
ală a comunităților, prin recurs la surse certe.
O asemenea istorie factuală a comunităților
din Transilvania ne-o oferă astăzi, într-o scri-
ere monumentală, Ladislau Gyemant și echipa
care l-a secondat - Remus Câmpeanu, Anton
Dorner, Florin Mureșan și Amalia Gyemant
(pentru indici și ilustrare) - cu lucrarea
Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750
(Editura Enciclopedică, București, 2009-2016).
Ne aflăm, în acest moment, după publicarea,
în 2009, a primului volum din lucrare, în două
părți, însumînd 2550 de pagini, și în 2016 a încă
unui volum, în trei părți, însumînd 2462 de
pagini. Ne putem deja da seama de anvergura
neobișnuită (5012 pagini pînă acum) a lucrării
- una dintre cele mai vaste publicată vreodată
în istoriografia de la noi - chiar dacă al treilea
volum, care-și propune să examineze procesul
deciderii, realizării și valorificării conscripției,
este în faza pregătirii.
După cum se știe, prin conscripția din 1750
se voia stabilirea populației contribuabile din
Transilvania. Din conscripție a rezultat atunci
o sinteză și analize individualizate pe 2117 de
localități contribuabile, în latină, depuse în
arhive. Au rezultat și lucrări ulterioare de eva-
luare a atuurilor și dezavantajelor localităților.
Lucrarea realizată de Ladislau Gyemant redă, în
traducere, materialele conscripției și, în Tabelul
principal, pe 24 de rubrici, țintele și datele sin-
tetice ale conscripției.
Corpusul arhivistic al conscripției, în ori-
ginal, a fost prezervat în Arhivele Naționale
ale Ungariei. Autorii Conscripției fiscale a
Transilvaniei din anul 1750 au adăugat, la acest
corpus, documente aflate în arhive persona-
le de la Bistrița și o lucrare descoperită pen-
tru Nocrich. Scopul mărturist al lui Ladislau
Gyemant a fost cuprinzător: a) editarea mate-
rialelor conscripției, pe baza cărora austriecii au
luat deciziile fiscale, și mai mult decît fiscale, un
secol, pînă la revoluția din 1848; b) redarea ma-
terialului statistic al conscripției rezultate din
instrucțiunile imperiale; c) interpretarea datelor
din perspectiva pregătirii inițiativelor reforma-
toare pentru modernizare asumate începînd cu
Maria Tereza. Într-un întins Studiu introductiv,
Ladislau Gyemant își propune să stabilească
emergența conscripției și să facă cunoscute re-
zultatele ei, pentru ca, în volumul final, să ofere
celor interesați de istoria de la Carpați “liniile
definitorii esențiale ale imaginii societății con-
tribuabile din Transilvania la mijlocul secolului
al XVIII-lea, într-un moment decisiv pentru de-
mararea programului reformator menit a adu-
ce modernizarea dorită și imperios necesară a
structurilor sale” (I, p. IX).
Nu stăruim asupra muncii - vreme de șap-
tesprezece ani - de elaborare a lucrării - de la
consultarea arhivelor naționale ungare la mi-
crofilmare și developare, apoi traducere, în-
tocmirea de hărți lămuritoare pînă la nivelul
situației fiecărei localități conscrise, la editare,
la interpretarea datelor și elaborarea lucrării.
Numai o muncă enormă, pornită din conștiința
nevoii de opere istorice majore și din tenacitate
extrordinară, putea duce la capăt o întreprinde-
re de asemenea anvergură. Foarte probabil, cu
lucrarea lui Ladislau Gyemant ne aflăm în fața
principalei opere de istorie a Transilvaniei din
cultura română de la Suplex-ul lui David Prodan
și Voievodatul Transilvaniei al lui Ștefan Pascu
încoace. O recomandă documentația exhausti-
vă, analiza cu instrumente obținute din istorie,
economie, sociologie, filosofie socială, precizia
formulărilor, calitatea eminentă a argumentării,
etica cercetării. Este o operă creată nu pentru
nevoi propagandistice de moment sau din inte-
rese comerciale, ci pentru a elucida chestiunile
cele mai profunde ale istoriei societății și a în-
frunta timpul.
Conscripția fiscală dispusă de autoritățile
imperiale în Transilvania - așa cum atestă con-
vingător scrierea lui Ladislau Gyemant - a fost
16
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
Ioana Antoniu
Înserare (2015), ulei și broderie pe pânză, 90 x 120 cm
nu numai temeinic gândită, riguros organizată
și condusă cu pricepere, dar a și privit o gamă
largă de indicatori, conform unei bune cunoaș-
teri a ceea ce înseamnă modernitatea economi-
că. Ea nu oferă textual - cum ne atrage atenția
autorul - imaginea completă a societății, căci
conscripția a rămas, chiar pe timpul reformis-
mului din secolul luminilor, în interiorul re-
gimului de Stări, cu inerentele lui privilegii și
scutiri de impozite (I, p. LXXI). Dar, în aceste
limite, autenticitatea și integritatea datelor for-
mau preocuparea dominantă. Instrucțiunile im-
periale obligau conscriptorii ca “în spațiul lăsat
liber în fruntea tabelului să includă descrierea
orașului, tîrgului, satului, locului conscris, și
anume dacă orașul, tîrgul, satul sau locul re-
spectiv se află într-un teritoriu sau ținut fertile
și potrivit pentru comerț; din ce surse și în ce fel
se întrețin locuitorii săi și unde obișnuiesc să-și
vândă produsele; dacă locul respectiv are două
sau trei părți de hotar; cu cîte animale de jug se
ară; dacă se practică gunoirea pămîntului și la
cîți ani o dată; cubulul de semănătură de toam-
nă și de primăvară cîte clăi sau cruci dă într-un
an de fertilitate medie, iar claia cîte măsuri de
grăunțe; de asemenea (dacă există vii) urna de
must de calitate medie pe care o produc, la ce
preț mediu poate fi vândută; dacă există păduri
și pășuni suficiente sau chiar din belșug, Despre
cele menționate să fie interogați juzii și bătrânii
locului care urmează a fi descris, după ce au de-
pus sau nu în prealabil jurămînt, în calitate de
conscriptori” (I, LXXXIV).
Conscripția din 1750 vorbește astfel mai mult
decît despre fiscalitate și nu doar în termenii
acesteia. Tabelele conscripției cuprindeau date
privind populația contribuabilă, distribuția ei
pe ocupații, habitatul, capacitățile de producție
agricole, viticole și fînețe, efectivele de animale,
veniturile impozabile din legumicultură, pomi-
cultură, morărit, berărit, fierberea rachiului și
închirierea caselor, veniturile și datoriile publi-
ce, contribuții și restanțe fiscale, posesorii stră-
ini și lucrătorii pămîntului altora, valorile medii
pe familie și valori numeroase pe comunități lo-
cale. Volumul Conscripția fiscală a Transilvaniei
din anul 1750 oferă tabele edificatoare în mul-
tiple privințe, iar Studiul introductiv al lui
Ladislau Gyemant aduce interpretări exacte ale
datelor privind societatea transilvană de atunci.
Cine scrie istoria Transilvaniei trebuie să fie
gata să facă față diferențierii etnice. Conscripția
imperială nu a conținut vreo rubrică separată
pentru aspectul etnic, dar în 256 de localități
conscriptorii au reținut date privind originea
etnică a conscrișilor. Autorii Conscripției fiscale
a Transilvaniei din anul 1750 au tipărit în com-
pletare Anexe ce oferă date pentru jurisdicțiile
cuprinse în conscripție. Acestea relevă, arată
Ladislau Gyemant, “o proporție a localităților
cu majoritate românească de 53,7%, a celor
maghiare de 36,5%, a celor săsești de 9,7% și
a celor armene de 0,1%. În cifre absolute se în-
registrează 1069 de localități românești..., 727
maghiare..., 193 săsești., 2 armene....În co-
mitate și districtul Făgăraș, loclitățile românești
reprezintă 70,4% în raport cu cele maghiare
(24%), și săsești (5,6%). În scaunele secuiești,
ponderea localităților maghiare este de 91%
față de 9% caracterizate de izvor ca având ma-
joritate românească. În districtele și scaunele
săsești, localitățile cu majoritate săsească au o
proporție de 58% față de cele românești (38%)
și maghiare (45%). Dintre locurile taxale, 74%
sînt preponderent maghiare, iar cele românești
și armene reprezintă cîte 13%“ (I, p. XXII). Pe
bună dreptate, se subliniază că într-o problemă
ce a opus două veacuri istoricii Transilvaniei,
“un izvor de sorginte oficială oferă pentru pri-
ma oară posibilitatea depășirii estimărilor de
epocă sau a calculelor mai mult sau mai puțin
afectate de subiectivitatea autorilor mai vechi
sau mai noi pentru concluzii statistice și istorice
cu un credit sporit de veridicitate” (I, p. XXIII).
Scrierea Conscripția fiscală a Transilvaniei
din anul 1750 se deschide spre multe direcții.
Strict istoriografic, ea își ia datele pentru isto-
ria modernă a Transilvaniei dintr-o explorare
istorică rară - cea a unui recensămînt executat
organizat și ghidat, pe de o parte, de intenția
inflexibilă de a stabili o stare de fapt, pe de altă
parte, de găsirea perspectivei de dezvoltare a
provinciei. Conscripția organizată de autori-
tățile imperiale a dat “prima imagine reală și
comprehensivă a societății contribuabile” din
întreaga istorie a Transilvaniei (II, p. CCCLIII).
În plus, conscripția din 1750 a rămas cea mai
importantă conscripție făcută de austrieci și iz-
butește să dea un tablou istoric dintre cele mai
elocvente.
Reconstituirile istoriografice pe care Ladislau
Gyemant le face în studiile introductive de sub
semnătura sa la cele două volume însumează
434 de pagini - ele însele un impunător volum
distinct, de fapt o lucrare de sine stătătoare. Mai
importantă este, însă, împrejurarea că reconsti-
tuirile publicate pînă în clipa de față sînt irepro-
șabil sprijinite pe date factuale, prelucrate în
lumina unui spectru larg de interogații.
În primul volum, incursiunea lui Ladislau
Gyemant în “antecedentele și premisele con-
scripției” este ocazia de a caracteriza politica
fiscală a imperiului, iar “informațiile oferite de
descrierile localităților” permite explicitarea is-
torică a organizării administrative-teritoriale,
a cadrului natural, structurii ocupaționale, a
agriculturii, a creșterii animalelor, a viticulturii,
silviculturii, comerțului, relațiilor de proprieta-
te. Ladislau Gyemant se concentrează asupra
fiscalității și premiselor asumate de conscripția
din 1750, dar nu ocolește ocazia de a arunca
priviri în viața societății, plecînd de la ceea ce
conscriptorii au remarcat, fie și adiacent. De
pildă, la un moment dat el spune că descrieri-
le localităților cuprinse în conscripție confirmă
imaginea Transilvaniei “cu un cadru natural
echilibrat și variat, favorabil unei mari diversi-
tăți de elemente capabile să determine structu-
ra ocupațională a locuitorilor” (I, p. XXIX). În
alt loc, Ladislau Gyemant arată că “în comitate
transpar în multe locuri informații privind re-
lațiile dintre stăpînii de pămînt și țărani, care
reflectă o diversitate considerabilă ce contravi-
ne includerii în scheme rigide, preconcepute.
Astfel, dacă nu lipsesc referințe la acapararea
celor mai bune pămînturi de cultură, fînețe, vii,
pășuni și păduri de către nobilii proprietari, cu
agravarea lipsurilor și neajunsurilor de care se
plâng contribuabilii conscriși, totuși în nume-
roase cazuri de această natură apare imaginea
unor relații de conviețuire și colaborare, con-
stituite în timp și consfințite prin cutumă între
cele două părți” (I, p. LXIX-LXX). “Bivalența”
relațiilor din comitate, este simultană uneori
cu ceea ce conscriptorii au ținut să consem-
neze pentru Pămîntul Crăiesc - “conflictul la-
tent” din localitățile mixte între sași și români,
“izvorît din modalitățile tradiționale de câș-
tigare a existenței și de practicare a activități-
lor economice specifice” (I, p. LXX). Ladislau
Gyemant infirmă ipoteza colonizării masive a
Transilvaniei cu români veniți din Principate,
care este menționată de către conscriptori doar
în 13 cazuri din 2001 de localități vizate.
În studiul introductiv la al doilea volum,
Ladislau Gyemant se concentrează, pe 361 de
pagini, asupra “populației contribuabile” și rea-
lizează, printr-o inteligentă analiză sociologică
și demografică, o redare diferențiată a societății
transilvane. Scutiții de contribuție în virtutea
regimului Stărilor, persoanele libere, iobagii,
jelerii, meșteșugarii, comercianții, apoi habita-
tul, oamenii legați de agricultură, silvicultură,
creșterea animalelor, de alte surse de venit im-
pozabil, pe urmă veniturile și datoriile publice,
contribuțiile diferitelor unități teritoriale și ca-
tegorii sociale se bucură de examinare scrupu-
loasă. Foarte probabil, Ladislau Gyemant a dat,
cu lucrarea Conscripția fiscală a Transilvaniei
din anul 1750, cea mai riguroasă și solidă operă
de demografie istorică din cultura română de
pînă azi.
Și aici, după interpretarea datelor statis-
tice, Ladislau Gyemant aruncă o privire în
O
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
17
o
“societatea contribuabililor”. Aceștia se recrutau
în proporție de 58% din comitate și districtul
Făgăraș, 22% din juridicțiile săsesști, 17% din
scaunele secuiești, 3% din locurile taxale, 13%
din mediul urban, 60% din familii de iobagi și
jeleri, 20,2% din țărani liberi. În comitate și dis-
trictul Făgăraș, ponderea localităților cu majo-
ritate românească era 70,6 %, maghiară 23,9 %,
săsească 5,5%. “Dintre categoriile socio-juridi-
ce de contribuabili, aproape jumătate din cuan-
tumul contribuțional total revine în sarcina ță-
rănimii dependente, peste o treime oamenilor
de condiție liberă, circa o zecime orășenilor, iar
restul celorlalte categorii. Micii nobili prestează
partea preponderentă a contribuției lor în scau-
nele secuiești, precum și în comitate și distric-
tul Făgăraș, preoții contribuabili, iobagii, jelerii
și oamenii fără domiciliu stabil în comitate și
districtul Făgăraș, oamenii de condiție liberă,
orășenii și țiganii în jurisdicțiile săsesști, iar cei
din categoria Alții în locurile taxale... Dintre
categoriile contribuabile, dacă cifrele absolute
și proporția din cuantumul total indică țără-
nimea dependentă ca cea mai mare purtătoare
de sarcini de această natură, din analiza datelor
privind media pe familia contribuabilă reiese,
în schimb, că cele mai încărcate cu sarcini con-
tribuționale sînt familiile de oameni de condi-
ție liberă, de orășeni și de mici nobili” (II, p.
CCCLX).
Vasta lucrare Conscripția fiscală a
Transilvaniei din anul 1750 ilustrează încă o
dată ideea că modernizarea se face pe o ana-
liză temeinică a stării de lucruri. Proiecte de
schimbare ce nu încep cu radiografierea curată
a stărilor de lucruri nu dau rezultate. Indirect,
ea este o contribuție la cunoașterea abordării
modernizării din Transilvania din partea refor-
mismului iluminist și la teoria modernizării. În
Studiul introductiv, Ladislau Gyemant observă
că, în urma acestei conscripții, s-a introdus “un
sistem fiscal modern, durabil, pomenit pînă as-
tăzi ca vestitul model al fiscalității austriece, ce
a conferit ordine și stabilitate, un caracter pre-
vizibil, transparent și perfectibil în locul abu-
zului, improvizației și inegalității anterioare de
sorginte medievală” (I, p. XVII). Modernizarea
unei societăți nu se poate face decât pe o bază
fiscală cu asemenea caracteristici.
Lucrarea Conscripția fiscală a Transilvaniei
din anul 1750 nu este doar despre transilvă-
neni. Ea lămurește, direct sau indirect, multe
probleme din istoria României, avînd în vedere
ponderea Transilvaniei printre provincii și, de-
sigur, ceea ce au în comun societățile timpului,
ceea le le deosebește, dar și observațiile, analo-
giile și interogațiile ce vor apare în urma lectu-
rii. Analiza din cuprinsul lucrării lui Ladislau
Gyemant este atît de exactă și de bine condusă
spre ceea ce este hotărîtor, încît nu se va mai
putea scrie de acum istoria epocii moderne - a
Transilvaniei și a țării - fără a o folosi.
Pe bună dreptate, în Nota asupra ediției,
Ladislau Gyemant amintește destinul nefast al
autorilor de scrieri de referință din România
ultimului deceniu. El a fost concediat în 2014
de la Institutul de Istorie „Gheorghe Barițiu”
din Cluj-Napoca, cum spune cu franchețe, prin
„aplicarea obedientă a aberantei legislații a gu-
vernării Boc” (II, p. X). Nu este, desigur, decît
un alt exemplu de situații ce se petrec în aceș-
ti ani și în care neisprăviții lovesc oameni care
lucrează și au dat ceva acestei țări! De aceea,
volumul a doilea, cu cele 2462 de pagini ce îl
compun, a trebuit să fie finalizat cu întîrziere, în
afara acelui institut, pe cont propriu. Volumul
a fost tipărit în cele din urmă, cu sprijinul
Fundației „Alexandrion”, în urma câștigării
premiului ziarului „Cotidianul” din București
de către Ladislau Gyemant.
Fără a fi istoric de profesie, citesc în mod cu-
rent scrieri ce dau tonul în filosofie, dar și în
drept, istorie, economie, psihologie, sociolo-
gie, critica romanului, geopolitică, teologie. Nu
pot să nu observ contribuțiile originale ale lui
Ladislau Gyemant, pe care oricare cunoscător
în materie le-ar reține.
Am mai spus-o și nu pot decât să o reiau -
Ladislau Gyemant este astăzi cel mai temeinic
istoric al Transilvaniei, cu scrierile de departe
cele mai elaborate, de la David Prodan și Ștefan
Pascu încoace. Spre exemplu, cartea Mișcarea
națională a românilor din Transilvania în-
tre anii 1790 și 1848 (Editura Științifică,
București, 1986) rămâne de căpătâi în dome-
niu. Cu Ion Budai Deleanu, De originibus po-
pulorum Transilvaniae (ediție critică, tradu-
cere și note, Editura Enciclopedică, București,
1991) Ladislau Gyemant a tradus în română
una dintre cărțile de bază ale culturii acestei
țări. Cartea Evreii din Transilvania (Centrul de
Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004) și revis-
ta de notorietate internațională Studia Judaica
contează ca pietre de hotar pentru istoria evrei-
lor din regiune. Este o mare pierdere, în primul
rînd pentru noile generații, distrugerea după
2012 a tradiției studiilor iudaice, ca și a altor
Concursul Național de
Literatură „Ioan Slavici”
- lucrările pot fi trimise până în 30 septembrie 2016 -
Revista de cultură „Tribuna”, cu sprijinul Consiliului Județean Cluj, organizează a patra ediție a
Concursului Național de Literatură „loan Slavici”. Concursul conține două secțiuni: roman și
proză scurtă.
Pot participa autori de toate vârstele, cu sau fără volume personale publicate, cu condiția ca textele
trimise pentru concurs să fie inedite. În cazul romanului, se va trimite un fragment de maximum 20
de pagini; pentru proza scurtă, numărul textelor rămâne la latitudinea autorului, cu condiția ca aces-
tea să nu însumeze mai mult de 20 de pagini.
Nu se acceptă texte scrise de mână. Este recomandabil ca autorii să posede textul în format electro-
nic, pentru expedierea ulterioară eficientă către redacție.
Se aplică sistemul de semnătură cu motto: autorul alege un motto cu care va semna textele; într-un
plic închis, inclus în plicul cu texte, semnat cu același motto, vor fi scrise datele personale ale autoru-
lui: nume, adresă, telefon, mail, volume publicate (dacă e cazul) etc. Autorii sunt rugați să specifice
pe plic secțiunea la care concurează.
Juriul va fi format din personalități literare clujene și redactori ai revistei „Tribuna” - critici literari
și prozatori. Premiile constă în publicarea textelor în revista „Tribuna”, cu posibilitatea unei eventuale,
ulterioare, publicări în volum la Editura Tribuna. Festivitatea de premiere și manifestările adiacente
concursului se vor desfășura la Cluj-Napoca, la o dată care va fi anunțată ulterior și la care premianții
concursului vor fi invitați.
Lucrările pot fi trimise până la data de 30 septembrie 2016 (data poștei) pe adresa: Revista „Tribuna”,
str. Universității nr. 1, Cluj-Napoca, jud. Cluj, cu mențiunea „Pentru Concursul Ioan Slavici”, cu preci-
zarea secțiunii de concurs. Informații suplimentare la tel. 0749-153.967 (Ioan-Pavel Azap) sau 0742-
188.011 (Claudiu Groza).
■
programe, la Universitatea Babeș-Bolyai, în
urma forțării absurde la plecare a lui Ladislau
Gyemant și a altor specialiști de prim plan și
a prăbușirii în endemica degradare. Conscripția
fiscală a Transilvaniei din anul 1750, aflată de
azi sub privirile noastre, este o altă carte de re-
ferință, ce lămurește în manieră se poate spune
clasică multe probleme, cu argumente peremp-
torii.
Și în Conscripția fiscală a Transilvaniei din
anul 1750 Ladislau Gyemant dă, prin anvergu-
ra demersului și efortului și prin forța analizei
sale, o lecție cu privire la felurile de a scrie is-
toria în zilele noastre. Istoria el o scrie cu anga-
jament față de valori, dar la distanță de istoria
liricoidă, ce înlocuiește cercetarea arhivelor cu
efuziuni. El o scrie cu grija acurateței în raport
cu faptele istorice, adică la distanță de istoria
comercială, ce exploatează adesea mai mult
ipoteze plauzibile decît date sigure. El o scrie cu
preocuparea de a edifica și a convinge în mod
argumentat oamenii și cu respect față de cititor,
așadar la distanță de istoria propagandistică.
Ladislau Gyemant dă, odată cu Conscripția fis-
cală a Transilvaniei din anul 1750, o operă mo-
numentală a istoriei propriu-zise.
(Cuvânt la lansarea lucrării Conscripția fiscală
a Transilvaniei din anul 1750, Muzeul de Artă,
Cluj-Napooca, 5 iulie 2016)
■
18
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
Mircea Eliade, Vintilă Horia
și un istoric răpit prin
Berlinul de Est (I)
■ Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: „Lucrul cel mai greu de ajuns... este
să poți rămâne liber, să fii un om liber, desfăcut de orice grupa-
re, de orice partid, de orice fel de mafie mai mult sau mai puțin
secretă” (V. Horia, Memoriile unui fost săgetător, 2015, p. 207).
„Lui Noica i-am admirat curajul de a fi rămas
pe poziție aici, deși scria parcă liber. Ne întâlneam la Schitul
Păltiniș și la Sibiu. și am avut câteva momente de respiro
duhovnicesc” (Mitropolitul Antonie Plămădeală, în Jurnalul
literar, 9 iunie 2005).
Rezumat de idei: Urmărirea lui Noica și trâmbi-
țarea himericei Școli de la Păltiniș negată de filozof.
Proiecte de ispitire securistă a trei mari exilați. Două
proiecte eșuate și unul finalizat: răpirea istoricului
Aurel Decei. Personalități din țară silite să facă jocul
Securității: acad. dr. Iuliu Hațieganu (proiectul „Aurel
Decei”), ex-acad. Nichifor Crainic (proiectul „Vintilă
Horia”) și filozoful trăirist C-tin Noica (proiectul de
aducere în țară a lui Mircea Eliade). Prețuirea lui
Vintilă Horia în Spania și marginalizarea lui Noica,
folosit doar ca fundal pentru înălțarea unor statui de
mucava. Perpetuând ecoul spaimei dogmaticilor „în
fața libertății conștiinței” (M. Nițescu) „rozătorul”
Sorin Lavric scrie despre Memoriile unui fost săge-
tător „trăgând iepurește cu ochiul la puternicii zilei”.
Pe traiectoria unei idei noiciene, Lavric uită a-l cita pe
Noica în prezentarea lui Vintilă Horia, reiterând aver-
siunea culturnicilor față de „miracolul inteligenței, al
talentului și al personalității” (apud. Marin Nițescu)
primului laureat ne-francez al celui mai prestigios pre-
miu literar din Franța.
Dacă ar fi apucat să-și citească dosarul,
Noica l-ar fi repudiat”, scria Sorin La-
vric în postfața unuia din volumele din
seria Noica în arhiva Securității (Ed. M.N.L.R.,
2009, p. 338), fără a-și da seama că însuși Jurna-
lul de la Păltiniș (1983) a fost, ca să zicem așa, o
primă „selecție” din urmărirea pe ascuns a filo-
zofului care făcuse șase ani detenție politică pen-
tru manuscrisul unei cărți despre Hegel dat spre
publicare la ESPLA (vezi din seria articolelor
scrise în 2009, „anul Noica”, eseul: Isabela Vasi-
liu-Scraba, Noica în cifru „humanist”, Acolada,
Satu Mare, anul V, nr. 4 (42), aprilie 2011, p. 16).
În toamna lui 1983 Jurnalul de la Păltiniș a fost
citit și repudiat de Noica, precum bine s-a văzut în
documentele de arhivă securistă publicate după
un sfert de secol.
În acea postfață, „rozătorul” Lavric (care pe sine
se vede „șobolan” sau „iepure fricos”, cf. Formula
As, nr. 952/2011) și-l imaginează pe Noica în rolul
de „agent de influență al Securității” (Noica în arhi-
va Securității, 2009, p. 340) trimis la Paris să-l cheme
„acasă” pe Eliade. Despre opera filozofică noiciană
(la înțelegerea căreia n-a ajuns nicicând) iepurele
fricos scrie că „tiparele ideologice succesive” s-ar fi
„impregnat vizibil în cărțile sale” (S. Lavric, Postață,
p. 337). Spre a nega (precum stalinistul Pavel Apostol
în referatul său la cartea despre Hegel pentru care
Noica a fost arestat pe 11 decembrie 1958, cf. Noica
în vizorul Securității, în Observator cultural, nr. 20
(277) din 14 iulie 2005) atemporalitatea gândirii
lui Noica, filozof care își atenționa vizitatorii de la
Păltiniș să nu scrie pentru „acum”, fiindcă astfel scriu
în zadar. Și, desigur, spre a face pe plac celor care au
„păstrat puterea după ce s-a renunțat la sistemul par-
tidului unic” (Ion Varlam, Pseudo-România, 2004, p.
80). Despre proiectul (din iulie 1972) de a-l „momi”
pe Mircea Eliade să revină în țară, autorul postfeței
notează la fel de neinspirat că „nu securiștii trebuiau
să-i inspire lui Noica proiectul” (p. 342).
Dacă ar fi vrut să scrie în duhul adevărului (și nu
„trăgând cu ochiul” la ce spun puternicii cripto-co-
munismului contemporan) salariatul fostei Edituri
Politice (1) ar fi putut sesiza o remarcabilă unitate
stilistică din mai multe invitații de întoarcere în țară.
S. Lavric se referă doar la invitația (ratată în cazul lui
Eliade) pe care Securitatea l-a pus pe Noica (dându-i
și permisiunea de a călători dincolo de Cortina de
Fier) să o transmită „celui mai mare istoric al religii-
lor din secolul XX” să revină „în Patrie”. Acea „Patrie”
în care numele lui Mircea Eliade era scos de cenzu-
ră din trimiterile bibliografice și unde, chiar după
moartea lui Eliade (1907-1986), satrapii păzitori ai
culturii comuniste suprimaseră numărul suplimen-
tului literar coordonat de Eugen Simion - Caiete
Critice, nr. 1-2/1988 -, care fusese dedicat faimosului
istoric al religiilor (2). Dan Botta observase încă din
vremea dictaturii regale a lui Carol al II că „înțelep-
ciunea Patriei, geniul ei sunt ursite să se consume
obscure. Nu se pot ivi în marea lumină a zilei. Patria
trece misterios în umbră”. Patria „de fericiri oficiale”,
în care triumfă „coaliții ale prostiei, este altceva. Este
Non-Patria” (Dan Botta, O Românie a dreptății).
O invitație de întoarcere în „Non-Patrie” fusese
ratată în încercarea securistă de aducere în țară a
laureatului Academiei Goncourt printr-o scrisoare
trimisă lui Vintilă Horia de către fostul director al
prestigioasei reviste Gândirea (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare
la „acrobatul” George Călinescu), întemnițat politic
15 ani, supraviețuitor al regimului de extermina-
re din temnițele comuniste, pus director la Glasul
Patriei, care față de Gândirea era precum închisoa-
rea Jilava față de Academia Română (apud. Vintilă
Horia), desigur cea dinainte de 1948 (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideolo-
gică post-decembristă în Acolada, Satu Mare, Anul X,
martie 2016, nr. 3 (100), p. 16).
În extraordinarele sale Memorii ale unui fost săge-
tător, Vintilă Horia nota că a „considerat întotdeau-
na Gândirea drept revista cea mai frumoasă apărută
vreodată în România și în Europa. Era foarte ară-
toasă, elegantă, tipărită pe o hârtie gălbuie, ilustrată
cu desene de Tonitza și se publica sub direcția lui
Crainic și a unei grupări din care făceau parte scriito-
rii cei mai de seamă dintre cele două războaie. Afară
de Arghezi și Bacovia, de Minulescu, Ion Barbu și
Ionel Teodoreanu, figurau în grupare toți poeții și
prozatorii din care îmi trăgeam sevele cele mai entu-
ziaste. Matei Caragiale, Gib Mihăescu, Lucian Blaga,
V. Voiculescu, Ion Pillat, Victor Ion Popa, Victor
Papilian, Adrian Maniu, Camil Petrescu, Cezar
Petrescu, D. Ciurezu, apoi eseiștii Vasile Băncilă,
Basil Munteanu, O.W. Cisek, Al Busuioceanu,
Ovidiu Papadima, cât și teologii atașați de ideologia
revistei care tindea către o explicație a fenomenului
românesc prin ortodoxie” (Memoriile unui fost săge-
tător, Ed. Vremea, București, 2015, p. 112).
Imediat apoi, în pagini țesute pe firul unor idei ale
scriitorului cu mult mai pregătit în domeniul filozo-
fiei decât a putut să-și dea seama modestul său re-
cenzent, Vintilă Horia evocă Italia Sfântului Francisc
din Assisi care i-a prilejuit „despărțirea parțială” de
„soluția ortodoxă”.
Dresajul mental îl face pe Lavric să scrie că Vintilă
Horia ar fi rămas cantonat până la moarte în orto-
doxia Gândirii. Tributar uniformizării gândirii, sa-
lariatul fostei Edituri Politice notează „iremediabila
aversiune” manifestată de Vintilă Horia „față de orice
formă de egalitarism” (Sorin Lavric, Taurul magic, în
România literară, nr. 1/2015).
„Marii creatori în ordinea spirituală nu au fost ni-
ciodată democrați”, observa profesorul Nae Ionescu
încă din 1926. „Cultura este, în esența ei și prin ur-
mările ei, hotărât aristocratică” (Nae Ionescu în rev.
Cuvântul din 11 sept. 1926). Și în opinia fostului său
student (devenit peste ani primul scriitor ne-francez
laureat cu cea mai înaltă distincție a literelor france-
ze), creatorul autentic se detașează de masa manevra-
bilă de oameni gândind la unison prin dresajul unei
industrii media politizate: „Creatorul este în mod
necesar un rebel care trebuie să-și conserve cu orice
preț autonomia și liberatatea”, consemnase autorul
călătoriilor spre „centre”, scriitor care a văzut limpe-
de și dominația celor care „manevrează idei care nu
le aparțin”, trăind de pe urma creatorilor într-o lume
în care ar trebui să domine creatorii. Pentru Vintilă
Horia, „centrele spirituale ale pământului sunt min-
țile cele mai lucide și mai pregătite ale secolului”.
Desigur, un creier supus din pruncie dresajului
ideologic marxist își poate cu greu închipui că „ega-
litarismul” poate echivala (în felurite perspective, nu
doar în ordinea spirituală a marilor creatori) cu o
degradare, o condamnare la nediferențiere și o regre-
siune în inform. Amintindu-și de zicerea lui Heraclit
că „apa este moarte pentru suflet”, Mircea Eliade
vede apa ca având în ea pasiunile ce fac omul să fie
materie, mai precis „mâl”, care în Infern e pedepsit la
„sicitate”, la eliminarea prin mari suferințe a „apelor”
(Jurnalul lusitan, p. 331).
Din perspectiva filozofiei istoriei, „egalizarea”
poate fi percepută ca un proiect ucigaș, un genocid
sufletesc „destinat a converti neamurile în sclavii
uniformizate, dezînsuflețite” (V. Horia, Memoriile
unui fost săgetător, 2015, p. 203). Este pasajul la care
s-a oprit șobolanul Lavric. De aici rozătorul a separat
„neîncrederea în oameni” de momentul și întâmplă-
rile istorice (Ialta, 1945, înjumătățirea Europei) pro-
vocatoare ale „neîncrederii”, pentru ca la sfârșitul re-
cenziei să poată scrie că Memoriile unui fost săgetător
ar fi o „mostră de diatribă sadea, o măciucă polemică
de plesnit adversarii” (S. Lavric).
Din studenția bucureșteană memorialistul poves-
tește cum tatăl său îl dusese să-l audieze pe filozoful
Ion Petrovici și cum el însuși s-a dus la profesorul de
mistică Nichifor Crainic (3) să-i recomande o bibli-
ografie care să-l ajute să combată într-o lucrare de
seminar ateismul unuia din profesorii de la Filozofie.
Punând în paranteză întreaga „producție bibliogra-
fică” (4) a scriitorului venerat în Spania de cititorii
și studenții săi, Lavric ține să evidențieze la tânărul
Vintilă Horia o așa-zisă lipsă de „chemare filozofică”,
agățându-se de câteva cuvinte.
Despre conferințele Asociației „Criterion” (5), fos-
tul student la Filozofie, la Litere și la Drept își amin-
tește că „nu înțelegea cum cineva (6) putea să ia loc în
fața a trei sau patru sute de persoane și să vorbească
timp de o oră despre Kant. fără să consulte o notă,
fără să ezite o singură clipă, citând. date, nume pro-
O
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
19
o
prii, alcătuind încetul cu încetul un portret filozofic
scos ca de sub tipar... în aerul încremenit de emoție
și curiozitate” (p. 99).
Recenzentul trece și peste notația lui Vintilă Horia
de la p. 81 după care Nae Ionescu, Lucian Blaga și
Crainic ar reprezenta „trei centre de putere spiritua-
lă” (7). Cu mai puține prejudecăți și mai multă bună-
voință față de Vintilă Horia - care în 1971 publicase
remarcabilul volum Viaje a los centros de la tierra - și
în 1972 răspundea în scris invitației de a se întoarce
în „Non-Patrie”, Sorin Lavric putea extrage oarece
învățături din răspunsul extrem de inteligent și de in-
teresant dat invitației „maestrului” Nichifor Crainic
care îi scrisese în 1972 din țară (la comandă securistă,
de nerefuzat!) despre „împăcarea cu Patria noastră
care ea însăși vă întinde brațele și știe că are ce să vă
dea [vouă exilaților] ca s-o admirați și ca s-o iubiți ca
pe mama voastră” (vezi Vintilă Horia, Reîntâlnirea cu
Nichifor Crainic, în vol. Vintilă Horia, Suflete cu um-
bră pe pământ, București, 2004, p. 32).
Beneficiind de burse de studiu la Madrid în 1991
și 1992, Cristian Bădiliță și-a amintit „figura lui
Vintilă Horia” care era și a rămas în Spania „foarte
cunoscută. Când a murit, toate posturile de tele-
viziune și-au început telejurnalele cu această știre.
Prietenii spanioli îi citiseră cărțile încă din adoles-
cență. Un grup de studenți îl frecventa ca pe un fel
de guru care întrecea cu mult competențele unui ba-
nal profesor universitar. știu cât de mult îl prețuiau
spaniolii, adică la justa lui valoare” (rev. Rost, nr. 16,
iunie 2004).
În contrast cu atare dovezi de prețuire în Spania a
scriitorului universal Vintilă Horia, în „patria noas-
tră” dominată de cei care „manevrează idei care nu
le aparțin” (8) s-a lăsat o tăcere absolută la moartea
lui Noica, lipsit întreaga viață de catedra universitară
care i se cuvenea. Doar posturile de radio de dincolo
de Cortina de fier au anunțat pe 4 decembrie 1987
decesul filozofului „de modă veche”, cum se auto-in-
titula Noica.
Ideologii comuniști cu putere de decizie au ve-
gheat ca ultima carte scrisă de Noica - De dignitate
Europa - să apară post-mortem, întâi în germană
în 1988. Manuscrisul românesc intitulat Modelul
cultural european a fost cu greu tipărit de fosta
Editură Politică în 1993, prioritate având reeditarea
Jurnalului de la Păltiniș (în 1991).
„Reprezentanții ideologiei dominante” (I. Varlam)
au amânat mereu publicarea lui Noica, ajungându-se
și la întârzieri de. două decenii: predat la începutul
anului 1974 (p. 136-143), eseul Modelul Cantemir în
cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asu-
pra situației spiritualității românești a fost tipărit în
Viața Românească abia în 1993, probabil fiindcă în
acest text Noica (1909-1987) a îndrăznit să semnale-
ze declinul culturii prin contra-selecția care promo-
vează non-valori, non-specialiști în locul specialiști-
lor marginalizați (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica
printre oamenii mici și mari la 25 de ani de la moarte).
Tradus în suedeză, Jurnalul de la Păltiniș - prima
piesă folosită la propagarea minciunii despre pepi-
niera elitelor pe care ar fi reprezentat-o inexistenta
„Școala de la Păltiniș”, negată de C-tin Noica (9) în
cuvântul însoțitor la cea de-a doua „piesă cheie”, i.e. la
culegerea de scrisori publicată sub titlul de Epistolar
-, a înlocuit la Institutul Cultural Român din Suedia
în 2009 orice scriere filozofică a lui Noica chiar în
anul centenarului nașterii filozofului. Ceea ce nu a
reprezentat decât o continuare a politicii oficiale din
timpul vieții lui Noica, înregistrat de organele repre-
sive comuniste spunând că acceptă să nu i se publice
recenzii la cărțile sale, dar îl revoltă lipsa recenziilor
la Eminescu traducător din Kant.
În comentarea invitației pe care o primise de la
octogenarul Nichifor Crainic, laureatul Premiului
Goncourt subliniază un lucru neglijat dinadins de
oficialii din țară: „cultura românească actuală e o re-
ușită, o contribuție la cultura universală, numai prin
românii din exil”: Brâncuși, Enescu, Eugen Ionescu,
Mircea Eliade și Vintilă Horia, toate aceste nume
fiind citate dintr-un articol în care autorul respecti-
vului text publicat dincolo de Cortina de fier „aduce
un curios omagiu” (Vintilă Horia, op. cit.) României
comuniste.
Note și considerații marginale
1.	Din România literară aflăm ca autorul Sorin Lavric (n. 1967) este
de la treizeci de ani redactor la Editura Humanitas, oferită de A. Pleșu
lui G. Liiceanu în 1990, fosta Editură Politică a Partidului Comunist
Român fiind și editura care l-a tipărit pe Lavric până în prezent. După
lectura „cu noduri în gât” (S. Lavric) a Memoriilor unui fost săgetător
(volum inedit tipărit în România în premieră mondială), Sorin Lavric
a scris incredibile prostii precum: „venerarea naturii și respingerea se-
menilor” la.. .„Dezrădăcinatul” (V.H.) care „aruncă ancora în elemen-
tul divin”. În recenzia sa relativ scurtă, Lavric reușeste performanța de
a-l numi pe laureatul Academiei Goncourt de cinci ori „taur magic”
și de nouă ori „satir”, scriind în România literară că „un satir seamă-
nă foarte bine cu scriitorul nostru”, și că „satirului îi putem spune
taur magic”. Cripto-comunismul oficialilor culturii post-decembris-
te a promovat mereu asemenea texte de auto-descalificare scrise de
universitari despre interbelici sau despre exilați. Pentru autoarea de
poeme nerușinate (universitară la Cluj), Nae Ionescu („unul din cei
mai inteligenți oameni din Europa”, apud. Al. Paleologu) ar fi fost „un
Mitică de București”, în timp ce pentru „șobolanul” Lavric (cf. Formula
As, nr. 952 din 2011) care uită să citeze sursele noiciene ale articolelor
sale, profesorul Nae Ionescu (inițiatorul Școlii trăiriste, singura școală
de filozofie din România, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răs-
frângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica,
Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000) ar fi fost „un
delincvent ideologic” (despre gândirea nae-ionesciană a se vedea
Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei
înfățișare, Slobozia, 2000).
2.	vezi Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Ed.
Fundația „Luceafărul”, București, 2001, vol. II, p. 138). Marian Popa
observa că Mircea Anghelescu (n. 1941) ar fi scris „mult și rareori
esențial”. Remarca autorului celei mai documentate istorii a literelor
românești din epoca „după-războiului” (Vintilă Horia) pare confirma-
tă atât de recenzia lui Mircea Anghelescu la Vintilă Horia, Memoriile
unui fost săgetător (Ed. Vremea, București, 2015) din România literară
(ian. 2016), intitulată Mărturia unei formări, cât și de prefața la volu-
mul Georgetei Orian, Vintilă Horia - un scriitor contra timpului său
(Cluj, 2008, pp. 5-8). În prefață, ghidat de șablonul comunist al „an-
tifascismului intransingent față de recrudescențele naționalismului”
(M. Popa, Istoria literaturii., vol. II, p. 196) - cadru propagandistic
simplist prin care s-a dus și se duce o adevărată campanie împotriva
unor scrieri elevate coborâte cu de-a sila la asemenea nivel inferior -,
Mircea Anghelescu imaginează „obsesia identitară” a unor personaje
din romanele lui Vintilă Horia care a scris cărți cu subiect doar aparent
istoric, în fapt cu personaje foarte actuale. Acest lucru esențial reiese
și din câteva observații ale laureatului Premiului Goncourt despre
un filozof antic: „Una de las grandes cualidades de Platon fue tener
conciencia en un tiempo que carecia de ella”. Crizele identitare macină
azi doar pe cei marcați de „învățământul tendențios, tributar gândirii
marxiste, până în 1990 si apoi politically corect, și astăzi în vigoare” (cf.
Ion Varlam, Scrisoare către Radu Preda, președintele IICMER, cu prile-
jul Simpozionului „Paul Goma 80”, sept. 2015). Despre Vintilă Horia,
jurnalistul și romancierul Theodor Cazaban spunea că era „un om
armonios lăuntric. Tocmai această armonie lăuntrică îl ferea de micile
sau marile meschinării din jur, îl făcea rezistent la durere” (cf. Isabela
Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat).
3.	Student în paralel la mai multe facultăți bucureștene (din 1933
până în 1940 când a trecut licența la Drept), Vintilă Horia își amin-
tește de conferințele Asociației Criterion ținute „la Fundație sau la
Academia Comercială, mai târziu la Dalles, unde se organizau ci-
cluri întregi dedicate temelor filozofice sau literare și unde vorbeau
intelectualii cei mai faimoși de atunci: Iorga, Crainic, Nae Ionescu,
Ion Petrovici, T. Vianu, N. I. Herescu, Ion Marin Sadoveanu, D.
Caracostea, Oprescu și alții”. Dacă volumul ar fi fost ceva mai profe-
sional îngrijit, la note ar fi trebuit să apară informații despre soarta
acestor creatori în comunism, prin consultarea volumului Sub zodia
proletcultismului, 1995 (pp. 165-166) de Marin Nițescu sau a altor sur-
se. În 2004 universitarul ieșean Al. Husar a publicat antologia revistei
Meșterul Manole (Editura Fundației Culturale „Memoria”, București),
revista scoasă de Vintila Horia la vremea cand se împrieteniseră mulți
dintre tinerii poeți și când Vintilă Horia l-a cunoscut pe Axinte Sever
Popovici, „omul cel mai inteligent” pe care l-a cunoscut „în prelungile
peregrinări prin timp și locuri” (Memoriile unui fost săgetător). Arestat
în vara lui 1949 când vroia să treacă granița închisă a RePeRe-ului,
Axinte Seve Popovici (fost asistent al lui Nae Ionescu) întâi a fost con-
damnat corecțional la 3 ani, întemnițat la Timișoara, apoi mutat în
diferite închisori și lagăre de exterminare. Bătut la Gherla de torțio-
narul Țurcanu (cf. Aristide Ionescu, Dacă vine ora H pe cine putem
conta?, Pitești, 2010) căruia direcțiunea închisorii îi promisese elibe-
rarea în schimbul sceleratei re-educări comuniste, profesorul Axinte
Sever Popovici (cu trecutul său apolitic notat pe foaia de arestare) a
fost plasat de Securitate în categoria criminalilor de război (cf. Decret
207/1948), dus la Canalul „morții”, reanchetat la Timișoara după pre-
lungirea cu un an a pedepsei pentru trecerea graniței, recondamnat
în 22 nov. 1954 la 5 ani de temniță grea, fiindcă, încercând să treacă
fraudulos granița, „s-a pus în slujba fasciștilor”. Axinte Sever Popovici
a fost eliberat pe 18 dec. 1955 cu Decretul 421/1955 (cf. M. Stănescu,
rev. Rost, on-line, 14 mai 2016).
4.	Cu acești termeni („producția bibliografică”) desemnase falsul dis-
cipol Andrei Pleșu opera noiciană (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pleșu
despre Eliade, sau Un fals filozof al religiilor despre unul autentic; pre-
cum și I. Vasiliu-Scraba, Noica și discipolii săi).
5.	Mircea Eliade consemna în jurnalul lusitan bucuria primirii unei
telegrame de la Nichifor Crainic, ministrul propagandei (pentru pa-
tru luni de zile), confirmând numirea sa în postul de secretar de presă
la Legația României din Lisabona (Jurnalul portughez, 2010, p. 332).
După ce Curtea Supremă de Justiție a constatat la 8 mai 1994 nevi-
novăția celor 14 ziariști condamnați pe nedrept (acuzator public: A.
Sidorovici, soția lui Silviu Brucan) de Tribunalul Poporului în 1945,
Nichifor Crainic a fost reprimit post-mortem pe 22 noiembrie 1994 în
Academia Română la propunerea acad. Eugen Simion. „Tribunalul
internațional din Nuerenberg a judecat un singur caz: al ziaristului
Hans Fritsche, pe care l-a achitat, găsind că propaganda nu intră în
culpele de război” (vezi Răspunsul lui N. Crainic la actul său de acu-
zare, în vol. II de Memorii: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoa-
re. Memoriu-Răspuns la actul meu de acuzare, Ed. Muzeul Literaturii
Române, 1996, p. 257). Din memoriile lui Vintilă Horia aflăm că lui
Crainic la Ministerul Propagandei i-a urmat italienistul Alexandru
Marcu. După ocuparea sovietică a României, profesorul Al. Marcu
a fost întemnițat și legat cu lanțuri nituite la glezne împreună cu
Mircea Vulcănescu, ambii uciși după gratii prin bătăi, foame și frig.
Despre catedra de mistică a profesorului Nichifor Crainic am amin-
tit în eseul: Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie
Boca. În memoriile sale, Vintilă Horia consemnează idei consonând
cu spusele Sfântului Arsenie Boca după care „doar Liturghia mai ține
lumea”: „Sunt convins, poate că din acele timpuri de la Assisi, că din
rugăciuni, și nu din forțele gravitației, sunt țesute firele invizibile care
susțin în cosmos firava așezare a pământului pe orbita lui spirituală”
(V.H., p. 241). Din exceptionala carte Memoriile unui fost săgetător
(2015, p. 203) reiese optimismul lui Vintilă Horia despre care fostul
comunist Dan C. Mihăilescu spunea în mod greșit pe 18 februarie
2015 la TVR că ar fi fost un „autor cu viziune tragică”. Într-un articol
din ian. 1989 Vintilă Horia nota că înclinația către tragic provine din
suprimarea vieții spirituale a omului contemporan (O nouă călătorie
spre centre, în Cuvântul Românesc, ian. 1989, cuprins în vol.: V.H.,
Suflete cu umbră pe pământ, București, 2004, p. 198). În memoriile
sale, laureatul Premiului Goncourt se arată a fi un gânditor religios
convins că planul divin va spulbera „planul demoniac în cadrul căru-
ia Romania pare că stă să moară. Nu va rămâne nimic din șubre-
da, infama mașinație care sfărâmă psihisme individuale și colective”
(Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător, 2015, p. 203). Demne de
reținut sunt și considerațiile sale cu privire la o meta-politică de esen-
ță supra-umană (nestrăină de „principele acestei lumi”/Satan) când
(ascuns) asistă în zori de zi la depunerea cadavrelor pe trotoarul din
fața Facultății de medicină, tineri omorâți la comanda regelui Carol II
într-un „Apocalips minor, când acei mii de morți inocenți nu au pro-
vocat nicio reacțiune. ca și cum acele ucideri de puțini vinovați și de
mulți inocenți n-ar fi avut nimic de-a face cu istoria fiecărui român în
parte. Scene asemănătoare s-au petrecut imediat după război în toată
Europa, când sute de mii au fost uciși de mâna răzbunărilor personale,
de mâna invidiei sau a lăcomiei” (op. cit., p. 142). Mai încolo, despre
„timpul prielnic profețiilor sinistre și răsplătitoare” (p. 240), bazat și pe
sălbăticia uciderii lui Mussolini va scrie că „istoria e plină de astfel de
blestemății, însă evenimente asemănătoare au marcat cu atâta forță și
insistență secolul al XX-lea încât îi definesc substanța mai bine decât
progresul științei și drepturile omului. Nici Franța, nici Rusia, țări duse
de apa revoluției către cele mai teribile țărmuri locuite de monștrii cei
mai înspăimântători, reprezentanți ai sălbăticiei și ai crimelor politice
cele mai nejustificate, n-au produs o scenă atât de neverosimilă și de
primitivă ca spânzurătoarea și blestemăția rituală din Piața Loreto de
la Milano” (V.H., Memoriile., p. 223).
6.	La vremea când și-a făcut Vintilă Horia studenția, mulți profesori
erau extrem de buni cunoscători ai lui Kant, nu doar primii săi tradu-
cători în românește, precum universitarul cernăuțean Traian Brăileanu
(ucis în temnița comunistă) sau M. Antoniade. Unul dintre kantienii
bucureșteni era desigur Nae Ionescu (1890-1940), filozof prestigios
despre care prin anii treizeci voia să afle noutăți de la N. Bagdasar
președintele Societății Kant. Menționând citarea din memorie a lungi
pasaje din filosoful de la Koenigsberg, Vintilă Horia se referă probabil
la universitarul P.P. Negulescu. Scăpat de regimul de exterminare din
temnițele comuniste unde a fost închis 13 ani pentru presupuse delicte
de opinie, doar genialul Petre Țuțea putea cita din memorie pasaje în-
tregi din Kant (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea).
În Estonia, în vara lui 2015, s-a comemorat ziua victimelor fascismului
și comunistului. România (care a reinstituit încadrarea la fapte penale
a delictului de opinie prin Legea 217/2015, lege care recunoaște valabi-
litatea sentințelor comuniste) nu a fost reprezentată la această întâlnire
comemorativă de la Tallin (Estonia). Într-o declarație comună a țărilor
participante la întrunirea din 23 aug. 2015 s-a evidențiat vinovăția to-
talitarismului comunist alături de vinovăția totalitarismului nazist, re-
gimuri totalitare care au comis „crime împotriva umanității motivate
ideologic”.
7.	Există o convorbire dintre Vintilă Horia și Virgil Ierunca, publi-
cată de profesorul Alexandru Husar în 1995 (Dacia literară, Iași, nr.
3/1995) și republicată de Gabriel Stănescu în Origini/ Romanian Roots
(SUA, nr. 4-5/2010). Ea reprezintă o secvență admirabilă de istorie li-
terară, care ar merita să intre în manualele de literatură română.
8.	vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu și plagierea de tip
„inadequate paraphrase” la Patapievici.
9.	vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și Modelul Păltiniș;
precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu
interese ascunse.
■
20
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
tale quale
Esența inițiatică
■ Vasile Zecheru
Eliberarea cu majuscule - finalitatea reali-
zării spirituale, așa cum este definită de
către Rene Guenon - nu poate fi înfăp-
tuită de către aspirant, decât dacă acesta își va
parcurge cu deplină dedicare și asiduitate, iti-
nerariul său inițiatic beneficiind totodată, de o
îndrumare calificată din partea unui maestru.
Dincolo de particularitățile diferitelor căi, prin-
cipalele tradiții existente în cadrul prezentului
ciclu temporal al umanității relevă trei aspec-
te constitutive, astfel: (i) o doctrină metafizică
proprie având în centrul său Principiul; (ii) o
practică specifică trasată prin reguli ferme de
purificare și cultivare a virtuților; (iii) o artă
(măiestrie) prin care se edifică pas cu pas de-
venirea aspirantului având ca esență inițiatică o
metodă (tehnică ) proprie de elevare spirituală.
Cu toate că sunt deosebit de importante în eco-
nomia întregului proces, primele două aspecte
alcătuiesc doar contextul exoteric, în timp ce, al
treilea aspect - măiestria cu esența sa, metoda -
are un rol determinant privind trăirea ilumină-
rii și, mai departe, obținerea Eliberării supreme.
Despre această esență ne propunem să formu-
lăm aici câteva observații, anume pentru a fixa
prin scriitură, pe cât este posibil, dimensiunea
profund operativă a procesului inițiatic.
Pe de altă parte, din perspectivă ezoterică,
există două demersuri pe care le poate urma
aspirantul pentru a trăi și el, precum inițiații
din alte timpuri, acel fior indicibil al ordinii
universale de natură să-i întărească credința
în Entitatea supremă. Primul și cel mai la în-
demână dintre demersuri constă în descifrarea
și interpretarea ritualurilor și a simbolurilor,
cu focalizare pe dimensiunea inițiatico-sacra-
mentală a acestora. Cea de-a doua cale, mult
mai laborioasă și mai profundă decât prima,
constă în efectuarea de exerciții spirituale tra-
diționale sub îndrumarea unui maestru verita-
bil, astfel încât iluminarea să fie experimentată
Ioana Antoniu
Creanga de aur (2015), tehnică mixtă pe pânză, 100 x 80 cm
la propriu. Desigur, prima dintre abordări, cea
interpretativă și speculativă, constituie doar an-
ticamera celei de-a doua, aceasta din urmă fiind
decisivă și obligatorie în ceea ce privește realiza-
rea spirituală propriu-zisă.
În varianta sa tradițională, ascensiunea spi-
rituală presupune așadar, existența unui instru-
ment adânc ocultat, anume acea metodă practi-
că și tradițională de liniștire a mentalului și de
oprire a dialogului interior. În urma prestării
unui jurământ de obediență, discipolul pri-
mește esența inițiatică de la maestrul său. Este
perfectat astfel un pact solemn prin care sunt
asumate, și de o parte și de cealaltă, responsa-
bilitățile aferente acestei transmisii. Ca atare,
instrumentul inițiatic - obiectul predaniei -
poartă adânc impregnată personalitatea celui
care va asigura îndrumarea aspirantului pe ca-
lea inițiatică. Metodele pot îmbrăca diverse for-
me dar, cel mai adesea, sunt menționate la acest
capitol rugăciunea și meditația. Similitudinile
dintre rostirile incantorii ale ortodoxiei, dikhr
din sufism și mantrele din meditația yoga sunt
nu doar remarcabile, ci și profund echivalente,
dacă privim prin prisma rezultatului final; tot
astfel sunt corespondente și tehnicile respirato-
rii asociate instrumentelor inițiatice respective.
Ca o ilustrare a asemănărilor dintre diversele
unelte inițiatice, menționăm că într-o scrisoa-
re datată 1935 și adresată lui Vasile Lovinescu,
Guenon îl atenționa pe acesta în legătură cu
valoarea mantrică a unor rostiri și intonații ri-
tualice creștin-ortodoxe, dar și cu posibilitatea
...unei veritabile transmisii imțiatice în ceea ce
privește rugăciunea isihastă.
Pentru a elimina orice neînțelegere, trebuie
precizat în mod explicit că seminariile, confe-
rințele, lecturarea unor texte ezoterice și par-
ticiparea la ritualuri nu au calitatea să apropie
momentul iluminării sau pe cel al realizării spi-
rituale. În cel mai bun caz, toate cele menționate
nu pot decât să-l “trezească” pe aspirant și să-l
încarce cu o cunoaștere de tip analitic-secvenți-
ală privind doctrină metafizică și la necesitatea
unei conduite etice. Doar acțiunea sistematică
(metoda) îndreptată înspre un asemenea scop
poate produce devenirea scontată și, ca atare,
saltul pe o nouă spiră a cunoașterii. Simpla acu-
mulare de cunoștințe nu schimbă nimic; experi-
ența autentică se naște doar în urma practicării
metodice a exercițiilor, așa cum au fost acestea
primite de la maestru.
Esența metodei constă în liniștirea treptată
a minții culminând cu întreruperea dialogului
interior. Pentru o fracțiune de secundă soliloc-
viile pot fi anulate. Pare imposibil și totuși este
la îndemâna aspirantului, însă pentru aceasta
el trebuie să urmeze cu perseverență canoanele
prescrise de către maestru. În debutul periplu-
lui inițiatic, candidatul este supus unui veritabil
“șoc inițiatic” prin care se determină trezirea
propriu-zisă și îndreptarea celui aflat la început
de drum cu fața către scopul suprem. Privindu-l
necruțător cu ochii săi de foc, părintele duhov-
nicesc îi va spune fiului spiritual: Tu trebuie să-l
cunoști pe Dumnezeu! Dumnezeu vrea ca tu să-l
cunoști! Trecerea aspirantului de la informație
la revelație trebuie să fie abruptă și definitivă.
Acestui moment unic din viața unui bărbat li-
ber și de bune moravuri îi urmează transmisia
propriu zisă a metodei de elevare spirituală care,
în esență, este o rostire, o vibrație unică și dis-
tinctă reprezentând “unealta” de lucru predată
ucenicului potrivit aptitudinilor sale. Astfel se
explică de ce inițierea nu poate fi transmisă de-
cât pe cale orală (șoapta maestrului la urechea
ucenicului) și doar în cadrul unui ritual anume
destinat acestui scop.
Treapta preliminară a demersului de liniștire
a minții constă în urmărirea gândurilor așa cum
vin acestea în înșiruirea lor firească. Aspirantul
își va reprima atitudinea critică la adresa gându-
rilor, el doar observându-le atent și calm, după
care va încerca o revenire la starea sa de pace in-
terioară. Monitorizarea permanentă a gânduri-
lor nu este o treabă simplă pentru că presupune
să te menții într-o stare de autoobservare activă,
să fii tot timpul treaz, vigil și să-ți cultivi capaci-
tatea de a te identifica, cu Sinele transcendent și
nu cu Ego-ul limitat, agitat și vanitos peste mă-
sură. Așadar, pentru început, este necesară doar
o riguroasă monitorizare permanentă a propriei
ființe.
Faza profundă de lucru constă în practicarea
rugăciunii sau a meditației, după caz, adică, ros-
tirea ritmică o mantrei sau a oratio mentis (no-
era proseuche), astfel încât intelectul (care nu
suportă rutina) să renunțe la emiterea de gân-
duri. După ce intelectul este astfel scos din joc,
dialogul interior dispare de la sine, rămânând
treaz în centrul ființei fiind doar Sinele absolut.
Intelectul uman se simte hrănit doar când se află
în stare de agitație și nu este interesat de rutina
impusă prin rugăciune / meditație; drpt urmare,
prin metoda inițiatică descrisă succint mai sus,
intelectul este scos, în mod voluntar, din priză și
astfel, anihilat ca partener al dialogului interior.
Cea de-a treia fază înseamnă concentrarea
pe un singur gând. In Raja Yoga se spune: „Am
un singur gând, că n-am nici un gând.” După un
timp, inclusiv instrumentul inițiatic dispare.
Rămâne doar un ocean de pace și de liniște inte-
rioară și Tu (Sinele), singur, treaz, față în față cu
o experiență pe care n-ai mai trăit-o niciodată și
z
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
21
o
care, cu siguranță, îți va modifica morfologia și
neurofiziologia creierului și cu aceasta, întrea-
ga ta viață. Nimic nu va mai fi la fel după acest
eveniment!
Ce câștigă un om care meditează (se roagă)
sistematic 20 de minute dimineața, la fel și sea-
ra? În plan personal, câștigă mai întâi o stare de
bine, relaxare, sănătate, o conștiință socială mai
bună, convivialitate și capacitate superioară de
integrare, o percepție îmbunătățită a informați-
ilor, creativitate etc. În plan spiritual, aspirantul
va obține o mai bună poziționare în ceea ce pri-
vește trăirea la propriu a iluminării. Doar până
la acest punct de inflexiune îl conduce maestrul;
mai departe, inițiatul își va soluționa singur
problemele ce țin de desăvârșirea spirituală.
•	Rugăciunea isihastă este o psalmodie-
re ritmică, o scurtă invocare repetitivă a unui
text care are două registre: unul exoteric, în-
semnând, în esență, Ajută-mă Doamne! și celă-
lalt ezoteric, care nu este nimic altceva decât o
tehnică, cum vom demonstra în continuare, o
metodă de liniștire, de calmare a mentalului. Cu
toate că nu este exprimat în mod explicit, scopul
rugăciunii este unul singur - oprirea, fie chiar
și pentru o secundă, dialogul interior. “Cum vei
auzi glasul Lui? În esență, ca să auzi glasul Lui
trebuie să faci să tacă gândurile tale. Câtă vreme
nu tac gândurile, nu vei auzi altceva decât pe tine
însuți.” Nu este ușor lucru să stopezi solilocvii-
le! Conștientizând existența dialogului interior,
aspirantul va constata că este foarte bulversat de
acest necontenit schimb de replici care nu-i dau
pace.
În tradiția ortodoxă, s-a ajuns la iluminare
prin deconectarea absolută de la problemele
curente (retragerea din lume). Prin aceasta, re-
alitatea exterioară nu-l mai poate afecta decisiv
pe monahul aflat doar în contact cu Sinele. A
doua deconectare (mult mai greu de realizat
decât prima) este acea a stopării dialogului in-
terior; călugărul se află, așadar, singur în chilia
sa, cu zăvorul tras și își dă seama că tot nu poa-
te opri gândurile care-l împresoară. Au existat
Sfinți Părinți care au mărturisit: „Doamne, eu aș
vrea să spun rugăciunea, dar gândurile nu mă
lasă!” Lupta lui Iacob cu Îngerul este tot o luptă
cu gândul care, iată, se arată teribil de puternic.
Este nevoie o putere supraomenească ca să-ți
poți opri dialogul interior. La aceasta servește
metoda (tehnica) - esența inițierii!
Pentru ca mintea să ajungă la starea de ru-
găciune curată, sunt recomandate următoarele
condiții: (i) atenția să se întoarcă de la lucru-
rile din afară în lăuntrul său, spre «inimă»; (ii)
rostirea lăuntrică a rugăciunii constituie un
mijloc prin care atenția este concentrată spre o
țintă unică păstrând gândul prezenței lui Iisus.
Nimic nu este însă posibil fără o îndrumare te-
meinică din partea unui părinte duhovnicesc.
•	La rândul său, meditația este, în esență, o
repetare a unei mantre. În cuvinte simple, me-
ditația este un exercițiu bazat pe tendința minții
de a se îndrepta în mod natural către relaxare
și, mai apoi, către întâlnirea cu Sinele transper-
sonal și presupune o rostire lăuntrică, repeti-
tivă. Deși simplă, naturală și nesolicitând pre-
gătiri laborioase, meditația, în sine, este totuși,
un proces delicat și extrem de specializat; ca și
rugăciunea, pentru a avea eficacitate maximă,
meditația necesită o călăuzire calificată. În tot
acest joc, mantra nu este altceva decât instru-
mentul prin care se obține o focalizare a atenției
asupra unui reper (bătăile inimii, respirația sau
numărarea inversă). Cel care meditează nu se
mai concentrază pe rostirea mantrei și pe sem-
nificația sunetului respectiv, ci pe o reproducere
cât mai fidelă a acestuia, întocmai cum l-a in-
tonat maestrul consacrator. Vibrația sunetului
respectiv este cea care conduce la relaxare și la
conștientizarea stărilor de conștiință.
Sunt pline site-urile de mantre dar acestea nu
sunt niște simple cuvânte scrise, ci rostiri. Aici
este secretul! Dacă cineva a văzut o mantră în
formă scrisă, nu înseamnă nimic, trebuie s-o și
audă ca propunție, așa cum o intonează maes-
trul, pentru că mantra este, în fond, o vibrație
vie și sonoră. Această rostire trebuie să fie repe-
tată ritmic de către aspirant, la început cu voce
tare, pentru a fi auzită, după aceea, din ce în ce
mai încet, până când, treptat, mantra va deveni
lăuntrică. În faza următoare, aspirantul va core-
la rostirea cea mută cu respirația și astfel împre-
unate, le va coborî în inima sa. Acum, rostirea
mantrei are loc în centrul ființei și nu în minte
sau în cavitatea bucală căci iluminarea nu poa-
te fi obținută din meditație mentală și nici doar
din simpla urmărire a bătăilor inimii, ci numai
din unirea intelectului cu ceea ce bătrânii noștri
numeau suflet. În această este starea fecundă,
când mintea este coborâtă în inimă (plexul so-
lar), apare vlăstarul de lumină, Soarele interior.
Doar din această unire a minții cu inima se va
naște iluminarea, vederea Stelei înflăcărate și
doar ca urmare a acestui efort metodic și perse-
verent de stopare a dialogului interior.
•	Francmasoneria și Companionajul sunt
singurele organizații europene cu pretenții ini-
țiatice care pot revendica o descendență auten-
tic tradițională; aceasta, în ciuda faptului că, în
prezent, se poate constata o accentuată stare de
decădere a celor două societăți în raport cu ce-
rințele Tradiției. În fond, se poate constata cu
ușurință că masoneria modernă (speculativă și
interpretativă) nu are o esență inițiatică de ge-
nul celor prezentate mai sus și de aceea, unii
autori recomandă ca remediu, ratașamentul spi-
ritual. În schimb, pot fi identificate în ritualul
și simbolistica masonică, numeroase rudimente
de metoda. Ca atare, concluziile cercetătorilor
converg către opinia generală potrivit căre-
ia masoneria modernă este doar o formă fără
fond, metoda specifică necesitând o restaurare
grabnică.
În timpul lucrărilor masonice sunt proclama-
te două idealuri: Pacea (împăcarea, liniștirea,
calmarea mentalului) și Armonia (corelarea
individului cu întregul, echilibru, constituirea
unui blocus spiritual - egregor). Practic, edi-
ficare stării de armonie ar însemna consti-
tuirea unui blocus spiritual sau, altfel spus, a
unei încrengături spirituale (egregor). Andrew
Newberg spunea că nu seamănă profilul spiri-
tual care se creează într-un loc cu profilul spi-
ritual care se creează în alt loc, subliniind astfel
o anumită specificitate a grupului și o anumită
determinare pe care mediul o exercită asupra
omului. Egregorul este deci, asemenea unei fiin-
țe vii care adună toți frații din atelierul masonic
într-o entitate holistică de natură spirituală.
•	Tot acest proces prezentat succint mai sus
este explicat în psihologia transpersonală, prin
fenomenul undelor cerebrale. Creierul uman
are capacitatea să lucreze în diverse game de
frecvență, stările de conștiință fiind strict înca-
drate în câteva intervalele determinate prin mă-
surare. Veghea, ca stare obișnuită a conștiinței,
este caracterizată prin existența undelor cere-
brale de tip Beta (13-35 Hz) în timp ce relaxa-
rea este evidențiată de undele Alpha (8-13 Hz).
Undele lente Theta (4-8 Hz) și Delta (1-4 Hz)
sunt specifice somnului și, respectiv, somnului
profund. Sub aspect neurofiziologic, meditația
și rugăciunea reprezintă metode volitive prin
care individul poate accede la stări de conștiință
caracterizate de frecvențele mai lente, relaxarea,
de pildă, fiind, nimic altceva decât o reducere a
agitației mentale însoțită de o tot mai accentua-
tă conștientizare a universului interior.
Există autori de lucrări care susțin desacrali-
zarea metodei. Concluzia lor este că un aspirant
poate aplica metoda și fără a avea credință în
Dumnezeu. Ezoterismul tradițional însă, pune
pe primul plan, credința și nu tehnica. Desigur,
se poate intra în stări de conștiință non-ordina-
re inclusiv prin numărare inversă sau printr-o
tehnică simplă (Kirtan Kriya) care leagă trei
elemente: mișcarea degetelor, respirația reglată
și rostirea repetată a patru silabe. Aceste silabe
(mantra, în sine) sunt rostite, la început, cu voce
tare pentru ca apoi ele să se transforme treptat,
într-un gând repetitiv menit să anuleze agitația
mentală și astfel, să instaleze tăcerea interioară.
Note
1	Guenon, R. (2008) - Inițiere și realizare spirituală,
Ed. Herald, Buc., pp. 64-68
2	Cale (spirituală) - Methoda (meta - hodos), în
limba greacă; cu același înțeles, în lexicul tradițional,
întâlnim termeni: rânduială, meșteșug, tehnică ezote-
rică etc.; cale (Calea, prin excelență) - turuq (tariqah,
la singular), în limba arabă; Tao - Cale a cerului (unul
din cele patru sensuri ale cuvântului chinez originar)
3 Techne - artă, măiestrie (grec.)
4	Vederea Stelei înflăcărate, cum spun francmasonii
sau Vederea lui Dumnezeu ca trăire lăuntrică din orto-
doxie
5	Care presupune, din partea ucenicului, păstrarea
secretului, tăcere, ascultare, perseverență și deplină de-
dicare
6	O psalmodiere repetitivă, rostită lăuntric în core-
lație cu ritmarea respirației
7	Rostire în gând a unei mantre pe care discipolul
se străduiește să o pronunțe exact cu a auzit-o de la
maestrul său
8	Rene Guenon, R. & Gauthier Pierozak (2013) -
Recueil, Ed. Rose-Cross Books, pp. 109-113
9	Interlocutorul tăcut al, (Martorul), Îngerul păzitor
din tradiția ortodoxă, Conștiința holistică
10	Forem, J., (2014) - Meditația transcendentală, Ed.
Atman, Buc., pp. 5-8
11	Andru, V. (2011) - Isihasmul sau meșteșugul liniș-
tirii, Ed. Herald, p. 59
12	Stăniloae, D., (2002) - Ascetica și mistica Bisericii
Ortodoxe, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Buc., pp. 293-294
13	Fiul rătăcitor se întoarce la Tatăl; picătura de apă se
întoarce în ocean etc.
14	Guenon, R. (2008) - Op. cit., pp. 37-52 și Oresve,
L-M. (2010) - Marele secret masonic, Ed. Lucman, pp.
24-66
15	Francesco Brunelli (2013) - Principii și metode ale
masoneriei operative, E:. V:., pp. 10-21
16	Newberg, A. & Waldman, M. (2008) - Cum ne
schimbă Dumnezeu creierul, Ed. Curtea veche, Buc.
17	Seracu, D. (1995) - Autocontrol (ediția a II-a, Buc.
pp. 11-15
■
22
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
jurnal de idei
La noi
■ Marius Dumitrescu
Pe pământ românesc, pictura liturgică a fost
supusă, ca pretutindeni de altfel, vitregiei
vremurilor, dăinuind până azi doar o mică
parte din ceea ce va fi mărturisit in illo tempore des-
pre vocația ctitoricească a înaintașilor noștri. Având
în vedere ce s-a păstrat și ce am văzut cu ochii mei,
sunt de părere că până prin anul 1400, în actualul
spațiu românesc s-au consumat abia câteva experi-
ențe artistice, singulare și neasemenea cu nimic ul-
terior. Am în vedere trei biserici din Țara Hațegului
și două din Muntenia, în care s-au conservat zugră-
velile de la începuturi.
Cel mai vechi ansamblu mural cunoscut a fost re-
alizat în anul 1311 și împodobește pereții bisericii re-
formate din Sântămărie Orlea. Atribuit de specialiști
unor zugravi peregrini de origine dalmată, în ciuda
programului iconografic aparținând tradiției bizan-
tine, tonul său datorează mult romanicului târziu și
ecourilor de protorenaștere italiană, destul de influ-
ente în zona de obârșie a meșterilor. Ceva mai la vale,
pe apa Streiului, în bisericuța din Streisângeorgiu, se
află fragmente ale unui ansamblu mural zugrăvit,
prin 1313-1314, de Teofil, primul meșter autohton
de care avem știre. Demn de reținut este faptul că
ceea ce s-a păstrat din fresca datorată lui Teofil vă-
dește influențe ale picturii practicate în acea vreme
și mai înainte prin bisericile rupestre dintr-o înde-
părtată provincie bizantină, anume Cappadocia. Un
experiment artistic aparte îl reprezintă pictura bise-
ricii din Strei, executată pe la mijlocul secolului 14
de zugravi originari din Dalmația de nord. Podoaba
murală, câtă mai există, este un amestec de romanic
târziu și gotic liniar în forma sa incipientă, presărat
cu îndepărtate aduceri aminte bizantine.
Dincolo de munți, Biserica Domnească din
Curtea de Argeș adăpostește cel mai vast decor mural
datând din secolul întemeierilor statale românești,
ajuns până la noi. Pictată, cu foarte mare probabi-
litate, în 1369, fresca din lăcașul primilor Basarabi
poate fi calificată, fără ezitări, drept un exemplar
de pictură aulică bizantină. Poate că, din punct de
vedere artistic, zugrăvelile bisericii argeșene nu se
ridică la nivelul impus de gustul imperial bizantin,
format la confluența exigențelor ceremoniale cu
Ioana Antoniu
Dimineață de ianuarie (2014), ulei pe pânză și broderie, 70 x 100 cm
gândirea iconică, însă ele sunt, fără îndoială, aulice
în intenție, prin ideologie și prin ton. Ideologia ce se
voia exprimată era chiar cea de la curtea bazileilor
și din anturajul ei: afirmarea orgolioasă a identită-
ții creștin-răsăritene și legitimarea ca paradigmatic
a gestului ctitoricesc. Cât despre ton, mi se pare de
domeniul evidenței că nota ce domină stilul fresce-
lor de la Curtea de Argeș este caracterizată de bogă-
ție și subtilitate iconografică, dublată de o canonică
eleganță formală.
Pe Valea Oltului, biserica mănăstirii Cozia, cti-
toria domnească purtând hramul Sfintei Treimi,
păstrează în pronaos fragmente din pictura cu care
a dăruit-o Mircea cel Bătrân în anul 1391. Chiar și la
o repede privire, se poate citi ascendența bizantină
monastică a respectivelor zugrăveli, ele fiind reali-
zate în cea mai bună tradiție a isihasmului palamit.
Din jurul anului 1400 datează prima exprimare
a unui stil autohton, acel comnen transilvan, iden-
tificat de către Sorin Ullea în interiorul bisericii din
Leșnic, pe Valea Mureșului. În afara Leșnicului, sti-
lul cu pricina s-a materializat în frescele de la Cișcior
și Ribița, în Țara Zarandului, într-o mică măsură la
Strei, precum și, definitiv rusticizat, la Densuș. Prin
urmare, până în 1453, când pictura bizantină a în-
cetat să mai existe în Bizanț, la noi se pot reține abia
câteva realizări în domeniul picturii ecleziale. Cele
despre care am vorbit deja în treacăt, dar și altele, nu
prea numeroase. Cu siguranță că ele vor fi fost mult
mai multe, însă vremurile s-au arătat neîndurătoare
cu începuturile artei pe aceste meleaguri.
Un demers artistic oarecum coerent s-a impus în
spațiul românesc abia pe la 1460 când, în Moldova,
se articulează un stil autohton, de o acuzată origi-
nalitate, atât în arhitectură, cât și în pictura murală.
Nota originală i-o dă faptul că exprimă sensibilitatea
ortodoxă cu mijloace gotice, ceea ce presupune, cum
foarte sugestiv spunea Gh. Balș, „a lucra un proiect
bizantin cu mâini gotice”. Este vorba despre pictura
moldovenească, prefigurată de realizările din vremea
lui Alexandru cel Bun (care nu s-au păstrat, dar des-
pre care avem informații scrise), ajunsă la maturitate
pentru a dărui cu podoabă iconică numeroasele bi-
serici datorate zelului ctitoricesc ștefanian, atingând
expresia cea mai rafinată în acel program iconogra-
fic exterior girat dogmatic de autoritatea mitropo-
litului Grigorie Roșca, vărul domnitorului Petru
Rareș, și epuizându-și resursele în jurul anului 1600.
Chiar dacă nu se poate vorbi despre o școală de
pictură sau despre un stil muntenesc, totuși, în Țara
Românească se desfășoară o intensă activitate de
zugrăvie murală, ale cărei începuturi se plasează în
jurul anului 1500 și care nu mi se pare hazardat să
fie numită generic pictură muntenească. Ea nu a fost
un fenomen unitar, însă și-a păstrat, în toate cazurile
particulare, cel mai pur caracter postbizantin, lucru
de natură să genereze un ton inconfundabil, indife-
rent de harul cu care fusese înzestrat fiecare zugrav
în parte. Podoaba iconografică a bisericilor ctitorite
în perioada 1500-1600 continuă, după Bizanț, tra-
diția picturii paleologe târzii, exprimând iconic am-
bițiile imperiale și deschiderea culturală ce au carac-
terizat domnia lui Neagoe Basarab. Conformitatea
canonică, construcția riguroasă și monumentală,
coloritul pe alocuri exuberant, sunt doar câteva tră-
sături ale acestei picturi, care-i conferă eleganță și
rafinament, chiar și în realizările mai puțin izbutite,
dominate de stângăcie și naivitate. Secolul 17 româ-
nesc a marcat noi experiențe artistice, domnia lui
Matei Basarab - acest militar cu spirit simplu, însă
cucernic și animat de o reală vocație ctitoricească -
fiind o perioadă în care pictura eclezială autohtonă
își reconsideră mijloacele de expresie. Estetica pa-
leologă a fost abandonată în favoarea clasicismului
athonit, curent monastic mai sobru și mai auster.
Practicată cu precădere de localnici, această pictură
pierde în monumentalitate, însă câștigă în expresivi-
tate și concizie. Schemele iconografice sunt simple,
coloritul este reținut și sobru, mesajul tradiției creș-
tine fiind transmis la nivelul înțelegerii populare.
Domnia lui Șerban Cantacuzino a pregătit, pe
plan artistic, marea sinteză postbizantină întâm-
plată în vremea și sub autoritatea lui Constantin
Brâncoveanu. Stilul brâncovenesc, în pictură și nu
numai, este, fără îndoială, creația geniului local în
care se întâlnesc tradiția bizantină cu decorativismul
artei otomane și retorica barocă. Înnoirea formelor
conferă valențe noi structurilor artistice tradiționale,
rezultatul acestui demers fiind apariția celui dintâi
model artistic într-adevăr național, subtil din punct
de vedere teologic, distins sub aspect formal, inves-
tit cu prestigiu de chiar descendența sa voievodală.
Pictura brâncovenească, elaborată și promovată de
meșterii școlii de la Hurezi, cărora li se adaugă Pârvu
Mutu, se manifestă, în forma sa pură, cam patru de-
cenii, începând cu anul 1688, când Constantinos a
pictat biserica Doamnei din București, și până în
1730, când Andrei (meșter al școlii de la Hurezi) a
pictat biserica mănăstirii Săraca.
Modelul plastic brâncovenesc a fost copleșitor,
întregul secol 18 românesc și primii ani din cel ur-
mător plasându-se sub autoritatea sa incontestabilă.
După 1730, acest model începe să fie, din ce în ce
mai mult, interpretat în manieră populară, dat fiind
că atât comanditarii, cât și meșterii proveneau cu
precădere din mediul târgoveților sau din cel sătesc.
Pictura postbrâncovenească, apărută în acest con-
text, renunță la distincția brâncovenească, preferând
verva și naivitatea de proveniență rurală. Se pune
mare preț pe darul și plăcerea de a povesti și pe con-
ținuturile moralizatoare, substratul teologic fiind în
continuare cel bizantin. Rezultatul este, fără îndoia-
lă, unul savuros, materializat în ansambluri mura-
le pline de candoare, definite de trăsături specifice
pentru fiecare provincie în parte, însă mergând în-
tr-o direcție unică: epuizarea brâncovenescului în
rustic.
■
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
23
de-ale cetății
Din plictiseală
■ Radu Țuculescu
Dimineața e răcoroasă, cu un cer de sticlă
aburie. În zare, crestele munților zac în-
văluite în ceață.
Profesorul de sport a bătut în ușa fiecărui sa-
lon, anunțînd că se apropie ora de gimnastică.
Unii își trag păturile peste cap, semn că refuză
mișcările de înviorare, preferînd să mai lene-
vească un minut, două, în cuibul călduț al salte-
lei, chiar dacă somnul ne fusese alungat pentru
dimineața aceea. Ceilalți coborîm adunîndu-ne
pe treptele de la intrarea în pavilion. Inspirăm
adînc, curățindu-ne plămînii. Mulți tușim zgo-
motos, înecîndu-ne, tutunul spunîndu-și cuvîn-
tul chiar dacă fumatul estre strict interzis în in-
cinta pavilionului.
Moș Anton, doar în chiloți de baie, se tăvă-
lește prin iarbă gemînd de plăcere. Îl privim, iar
prin șira spinării ni se strecoară fiori reci. E gim-
nastica sa din fiecare dimineață, „roua-terapie”
cum îi spune chiar el, nu fără mîndrie. Are de ce
să fie mîndru moș Anton, la cei șaptezeci și opt
de ani, cel puțin trupul îi arată perfect sănătos,
numai fibră, fără pic de grăsime.
Facem genuflexiuni, în așteptarea celorlalți
din pavilionul vecin. În mijlocul nostru, unul
singur nu are ținută sportivă. E doctoru’, cum îi
spune aici toată lumea. Un bărbat în jur de cinci-
zeci de ani, cu fața ușor buhăită, cu părul lins
dat pe spate, cu ochii pe jumătate acoperiți de
pleoape. Are pe el fulgarinul verzui, de fapt de o
culoare ambiguă, spălată de vremuri. Fumează
țigară după țigară, cu gesturi line, privindu-ne
cu blîndețe și îngăduință, așa cred eu, dar poate
fi vorba și de o mascată indiferență. Se spune că
și-ar fi luat în tinerețe doctoratul în litere, unde-
va în străinătate, la o universitate celebră, de aici
și porecla. El n-a povestit nimic în acest sens, în
general vorbind foarte puțin. Dimineața, în timp
ce bîțîim în jurul său ca să ne încălzim, spune
invariabil aceleași replici:
— Apa, aerul și fraierul nu dispar niciodată
de pe suprafața pămîntului.
Rîde încetișor, ca și cum e perfect conștient că
se repetă, dar că altceva mai bun n-ar avea să ne
spună. Apoi, pornind-o spre ieșirea din parcul
pavilionului, mai zice:
— Pînă vă zbenguiți voi, eu fac o plimbare pe
malul pîrîiașului. Pentru pofta de mîncare.
Știam deja cu toții ce înseamnă această plimbare.
În fiecare seară doctorul își ascundea în tufișuri-
le de pe mal sticle de băutură, pe care le golea în
timpul zilei următoare, sub pretextul unei scurte
plimbări în natură.
Ne-am terminat gimnastica de înviorare și
l-am văzut întorcîndu-se. Nu zăbovea nicioda-
tă mult. Acum mergea încet, parcă alunecînd pe
alee, cu capul căzut între umeri, cu țigara lipită de
buze și privirile înfipte în pămînt. M-am apropiat
de el și i-am pus întrebarea pe care de mult do-
ream să i-o pun:
— De ce faceți asta?
M-a privit cu ochi tulburi, surîzînd fără a-și
dezlipi țigara de buze. Sufla greu, amenințător.
— Din plictiseală, dragul meu, mi-a răspuns
încetișor.
— Dar aici sînteți la tratament, nu cred că vă
face bine..., am insistat în continuare.
— Eu am venit aici pentru a mă trata de plic-
tiseală, mi-a răspuns continuîndu-și alunecarea
spre sala de mese, dar mi-am dat seama că nu
se poate. N-am să mai scap niciodată de ea. Și-
atunci, fac scurte plimbări pe malul rîului cu apă
rece, cristalină...
Rîse încetișor, fără să mă privească, de parcă ar
fi vorbit doar pentru el.
■
Festivalul Național de
Poezie Satirico-Umoristică
„Ion Budai Deleanu”
Ediția a-VI-a, 26-28 august 2016, Geoagiu
Cenaclul Literar „Ion Budai Deleanu” din Geoagiu împreună cu Pri-
măria, Consiliul Local și Casa de Cultură ,,Ion Budai Deleanu” a
orașului Geoagiu, organizează în perioada 26-28 august 2016, cea
de-a șasea ediție a Festivalului Național de Poezie Satirico-Umoristică „Ion
Budai Deleanu”. Cu această ocazie se vor desfășura următoarele concursuri
pe secțiuni:
I.	Secțiunea POEZIE SATIRICO-UMORISTICĂ: la această secțiune se
va trimite un număr de trei poezii cu temă liberă. Sunt acceptate toate spe-
ciile aparținând poeziei satirico-umoristice: sonet, rondel, fabulă, parodie,
pamflet. În cadrul acestei secțiuni, EPIGRAMA nu va fi luată în conside-
rare.
II.	Secțiunea VOLUME PUBLICATE: la această secțiune se vor trimite
două volume din fiecare specie a genului satirico-umoristic (după caz).
IMPORTANT:
Pentru secțiunea POEZIE SATIRICO-UMORISTICĂ, creațiile se vor
trimite în câte trei exemplare, tehnoredactate computerizat și însoțite de un
motto. În alt plic separat se vor trece datele participanților: nume și prenu-
me; adresa exactă: localitatea, strada, numărul, blocul, scara, etajul, aparta-
mentul, județul, codul poștal, număr de telefon, fax, e-mail.
TEXTELE TRIMISE trebuie să fie ORIGINALE și să nu fi fost publicate
până la data premierii, 27 august 2016.
DATA LIMITĂ A PERIOADEI DE ÎNSCRIERE ESTE 15 august 2016.
Comisia de jurizare va fi alcătuită din trei membri.
Se vor acorda următoarele premii pentru fiecare secțiune:
Premiul I, Premiul II, Premiul III, Mențiune. Se va acorda și Trofeul
Festivalului, concurentului care va întruni cel mai mare punctaj în urma ju-
rizării. De asemenea, juriul și organizatorii vor acorda și diplome speciale.
La secțiunea VOLUME PUBLICATE vor participa lucrările tipărite în
perioada ianuarie 2015 - iulie 2016. Lucrările se vor trimite în două exem-
plare până la data de 10 august 2016, cu specificația „Pentru concursul de
volum”. Volumele destinate concursului nu se restituie, ele intrând în fondul
de carte al Cenaclului Literar „Ion Budai Deleanu” din Geoagiu. La această
secțiune se vor acorda următoarele premii: Premiul I, Premiul II, Premiul
III, Premiul de debut, Mențiune. Concurenții pot participa la toate secțiu-
nile concursului, FĂRĂ RESTRICȚII.
Materialele vor fi trimise pe adresa: Cenaclul Literar „Ion Budai Deleanu”,
str. Calea Romanilor nr. 112, C.P. 335.400, loc. Geoagiu, jud. Hunedoara, cu
specificația „Pentru Festivalul Național de Poezie Satirico-Umoristică „Ion
Budai Deleanu”, ediția a-VI-a, Secțiunea... Relații suplimentare se pot obți-
ne la e-mail: cenaclulgeoagiu@yahoo.com
La concurs pot participa scriitori de peste tot din țară, membrii sau nu ai
Uniunii Scriitorilor din România, Ligii Scriitorilor din România sau a altor
Asociații de Scriitori.
Cei care vor înscrie texte care nu le aparțin sau părți copiate vor fi des-
calificați din concurs. Organizatorii pot de asemenea să descalifice oricare
concurent care nu dă dovadă de bun simț, respect și decență în comunica-
rea cu organizatorii, coordonatorii de proiect, juriu etc.
Înscrierea în concurs reprezintă dovada acceptării tremenilor și condiți-
ilor festivalului și asumarea obligativității respectării lui.
precizări Suplimentare
Câștigătorii concursului vor fi anunțați telefonic sau prin e-mail în timp
util, pentru a fi prezenți la decernarea premiilor. Cheltuielile de cazare și
masă pe perioada desfășurării evenimentului vor fi suportate de organiza-
tori.
COSTURILE DE TRANSPORT VOR FI SUPORTATE DE FIECARE
PARTICIPANT.
■
24
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
arena Tribunei
„Dragarea” fotbalului
românesc
■ Daniel Moșoiu
Când nu te pricepi la nimic,
ajungi șef.
În ultimii ani mi-a fost dat să întâlnesc deseori
astfel de șefi. Tineri născuți nu cu mult înaintea lui
1989, energici și voit simpatici, școliți așa și așa pe
la facultăți private, licențiați, pe urmă, ai unor fa-
cultăți de stat, la specializări înființate din nevoia
de ore a profesorilor, masteranzi mai apoi la tot fe-
lul de institute cu nume pompoase, colecționari de
diplome și titluri sforăitoare, doctoranzi și doctori
în domenii care n-au nici o legătură cu domeniul
lor (inițial) de pregătire. În general, stăpânesc bi-
nișor limba engleză. Mai exact, cunosc la perfec-
ție englezismele care, de o vreme încoace, intoxică
limba română. Mai mult de jumătate din discursul
lor este împănat cu cuvinte și expresii englezești.
Puțina limbă română pe care o folosesc este vorbită
din dicționarul de neologisme. După ce-i auzi, tre-
buie să te scarpini binișor după cap și să te gândești
cam ce au vrut să spună. Vorbirea lor zgârie auzul
ca o bandă abrazivă pe un perete scorțos. Limba lor
este la fel de pițigăiată și stridentă ca polistirenul
în contact cu o bucată de sticlă. Vorbele lor sunt
trecute prin râșnița de cafea. Ei se jenează să folo-
sească verbul „a curăța”, nu le mai place cuvântul,
e uzat, bătrân, chinuit. E mult mai „cool” să-l ros-
togolești din gură, după câteva exerciții de dicție
făcute în fața oglinzii, pe „a draga”. Prea ocupați
să citească, oamenii aceștia îți lasă impresia că au
învățat pe de rost cea mai nouă ediție a dicționa-
rului de neologisme. Prin ei înșiși, băieții aceștia
n-ar fi ajuns nicăieri. Pentru fiecare dintre ei s-a
găsit un unchi parlamentar, o mătușă prin minis-
ter, o cunoștință cu relații în încrengăturile fostei
Securități, un prieten de familie influent, un socru
mare om de afaceri. În general, însă, invizibilele
fire care îi trag în sus și-i manevrează duc înspre
politică. Și pentru că nu se pricep la nimic concret,
nu pot fi altceva decât șefi. Dar nu oriunde. De fapt,
ei au habar despre toate, sunt, la o adică, „speci-
aliști” în te miri ce. Dacă n-ar fi fost întâmplarea
cu fotbalul, la „competențele” lui, Răzvan Burleanu
ar fi putut deveni orice: secretar de stat printr-un
minister, la Externe, bunăoară, director pe la SIE,
membru bine remunerat în vreun Consiliu de
Administrație, băgător de seamă prin Parlament,
directoraș pe la vreo Regie Națională etc. S-ar fi
găsit oricând ceva pentru băiatul doxat și spilcu-
it care este. Dar uite că, profitând de conjunctură
(condamnarea lui Gică Popescu) și susținut politic,
a ajuns președintele Federației Române de Fotbal.
L-a înlocuit pe Mircea Sandu, om venit din altă
lume, din cea a sforarilor, a aranjorilor, a „coope-
rativelor”. Lumea îmbâcsită de fumul înecăcios al
grătarelor, lumea cu damf de whisky și șprițuri pre-
lungite.
Ne-am calificat, altceva ce mai
vreți?
Abia uns la cârma Federației, Burleanu și-a tras
lângă el o echipă aproape la fel de tânără și de pri-
cepută la orice. La orice, în afară de fotbal, pentru
Răzvan Burleanu și Christoph Daum
că nici unul dintre ei n-a avut până atunci nici cea
mai mică tangență cu fotbalul. Mă rog, alți băieți
cel puțin la fel de deștepți și descurcăreți precum
președintele lor. Dator politic, șeful FRF l-a adus
la echipa națională pe Anghel Iordănescu, care
nu mai antrenase de vreo 10 ani, tocindu-și cos-
tumele o vreme prin sălile Parlamentului. Mă în-
țelegeți, etate înaintată, familie numeroase, leafă
de parlamentar... Cu chiu, cu vai, tata Puiu ne-a
calificat la Europene, cu o echipă care nu juca mai
nimic. Din toată povestea noastră scurtă la Euro
a rămas doar meciul cu Franța, pierdut și acela,
norocul în fața Elveției și umilința pe care ne-a
servit-o Albania. Am părăsit competiția pe ușa
din dos și lumea ne-a uitat imediat, ca și cum
nici n-am fi fost. Iordănescu primul și, mai apoi,
Burleanu au încercat să spele putina, căutând să
ne convingă că deja calificarea la Euro e o per-
formanță în sine. Cu alte cuvinte: ne-am calificat,
altceva ce mai vreți? Șeful FRF și antrenorul au
omis însă un amănunt important: cu 24 de țări
participante (în premieră), s-au calificat una din
două echipe. Una din două! Apoi, federalii au tre-
cut cu buretele peste optimismul deșănțat cu care
se încolonaseră spre Paris și care dădeau ca sigură
ieșirea noastră din grupă. De ieșit, ce-i drept, am
ieșit, dar în sens invers. Presiunea opiniei publice
și a presei i-au dat planurile peste cap președin-
telui FRF.
De ce nu Mircea Lucescu?
Cu o calificare în „optimi”, urmată de o elimi-
nare eroică și previzibilă în fața Germaniei, să
zicem, Iordănescu ar fi fost și astăzi antrenorul
echipei naționale, s-ar fi pregătit, după un bine-
meritat concediu, de campania pentru CM 2018.
Contractul tehnicianului expira imediat după
Euro. E limpede că Burleanu a mizat pe norocul
proverbial al antrenorului pupător de iconițe. A
sperat ca rezultatele să-l scutească de bătăi de cap
și să-l oblige să meargă în continuare pe mâna
„generalului”. Altfel ar fi căutat din timp un în-
locuitor pentru banca echipei naționale. Am fi
știut încă de acum două-trei luni cine este noul
selecționer, iar acesta s-ar fi apucat de treabă și ar
fi preluat naționala cu temele gata făcute. Strâns
cu ușa și presat de primul meci din preliminari-
ile CM (4 septembrie, cu Muntenegru, la Cluj),
Burleanu, ghidat de consilierul său, fostul ziarist
sportiv Andrei Vochin, a testat piața europeană.
Ghinion! Unii dintre antrenorii vizați aveau deja
angajamente, mult mai bine plătite decât putea
oferi Federația română. Alții ne-au refuzat poli-
ticos. În disperare de cauză, a fost ales germanul
Christoph Daum, un personaj interesant, dar care
n-a mai antrenat de doi ani de zile. În plus, a fost
implicat și într-un scandal cu droguri și prostitu-
ate, tocmai când era la un pas să preia naționala
Germaniei, după ce câștigase Bundesliga cu Bayer
Leverkusen. S-a reabilitat, mai apoi, în Austria
(un titlu de campion) și, mai ales, în Turcia (trei
titluri). Dar, de doi ani, a șomat... Același consilier
al președintelui, cel care, de fapt, a ales selecțione-
rul (mă îndoiesc că Burleanu a auzit vreodată de
Daum), a declarat că Federația va aduce un antre-
nor de nivelul lui Mircea Lucescu. Hm, dar de ce
nu pe Mircea Lucescu însuși, mai ales că despăr-
țirea acestuia de Șahtior Donetk era previzibilă?
Lucescu este, indiscutabil, cel mai valoros și mai
galonat antrenor român la ora actuală. Poate că în
urma unor runde de negocieri purtate din vreme,
Il Luce ar fi fost convins să renunțe la o parte din
banii pe care îi primește de la o echipă de club
și să se reîntoarcă la cârma echipei naționale de
unde, în 1989, a fost destituit după o victorie în
fața Austriei cu 4-0. Ar fi fost, spre final de carie-
ră, revanșa pe care, mai mult în taină, o așteaptă
de aproape trei decenii. Dar, precum în manda-
tele lui Mircea Sandu, Lucescu nu a reprezentat
o opțiune serioasă. Aducerea lui ca selecționer
unic sau ca manager al echipelor naționale ar fi
însemnat o restructurare din temelii a fotbalului
românesc. Incompetenții din FRF ar fi avut și de
data aceasta de ce să se teamă. Între timp, Mircea
Lucescu a fost „acontat” de cea mai bogată echipă
din Rusia, Zenit Sankt Petersburg.
Și, în sfârșit, dragarea...
Așa ne-am ales cu germanul Christoph Daum,
primul selecționer străin din istoria echipei națio-
nale. Ba nu, al doilea. În 1934, un... actor austriac
a stat pe banca „tricolorilor”, ce-i drept un singur
meci, la Mondialul din Italia... Să ne rugăm ca
Daum să înțeleagă cât mai repede mentalitățile și
obiceiurile românești, să cunoască grabnic fotba-
lul românesc! La conferința de presă în care a fost
prezentat noul selecționer, unul dintre ziariștii de
față, făcând aluzie evidentă la limbajul pompos de
care face paradă Răzvan Burleanu, l-a întrebat pe
Daum „cum intenționează să contribuie la dra-
garea mlaștinii din fotbalul românesc”. După ce
a ascultat traducerea în căști, neamțul a rămas o
clipă perplex. De unde să cunoască el intențiile
de dragare ale șefului FRF, exprimate nu cu multă
vreme în urmă? Conform „Gazetei sporturilor”,
răspunsul a fost colosal, ne-a arătat un Daum
care nu e chiar străin de România, sau măcar de
frumusețile ei: „Despre ce mlaștină vorbim? Cred
că nu e vorba despre Deltă. Eu n-aș asana Delta!”
A doua zi, Christopf Daum a solicitat de urgență
un profesor de limba română. Să poată comunica
cu jucătorii. Pe Răzvan Burleanu îi va fi imposi-
bil să-l înțeleagă, oricât ar buchisi neamțul limba
română.
■
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
25
simeze
O lume ce pe nesimțite
cade...
■ Eugen Cojocaru
Festivalul „Lucian Blaga” din luna mai a.c.
a găzduit în sala mică, dar elegantă a Fili-
alei clujene a Uniunii Scriitorilor o nouă
expoziție a Irinei Petraș: 33 de pânze, 33 de volte
poetice prin artele plastice - acesta e și numă-
rul „magic” ce dezvăluie, la auscultația plămâ-
nilor, medicilor, cum stăm cu „suflul”, pneuma
la vechii greci: adică Sufletul... Pertinentul critic
literar dovedește, încă o dată, că stăpânește cu
același profesionalism și ustensilele culorilor,
uimind vizitatorii prin îndrăzneala armoniilor,
siguranța abordării subiectelor și unitatea tema-
ticii abordate.
De la intrare, privitorul este „furat” într-o că-
lătorie spirituală pe tărâmuri lirico-plastice cu
titluri „grele” de înțelesuri și eresuri, cum ne-a
obișnuit și la celelalte nouă expoziții, la cât se ri-
dică, acum, palmaresul.
Tablourile sunt de mici dimensiuni - toate
ulei pe pânză - și, transgresat în plastică, intrăm
într-o reverberație de „haiku-uri” ale stărilor
interioare reflectate în universul înconjurător. E
un sumbru neo-romantism suprarealist, trecut
ades printr-o pastă groasă „tratată”, parcă, de
tușa maestrului Gheorghe Petrașcu. Ne întâmpi-
nă, astfel, A undei fire - în depărtare, un imens și
năucitor răsărit galben-luminos, în spatele unei
creste de munți, în prim plan, pe un drum de
munte, abia se zăresc siluetele a două persona-
Irina Petraș
Molcomă cadență
je stând, așteptând ceva lângă o căruță; unde-
va, la stânga, se întrezăresc doi-trei cai mari (un
dragon?), și ei în așteptare... Poate o „calmare”
a elementelor, pentru că totul e într-o „neliniș-
te” pictural-tectonică de sorginte vangogh-iană.
Numai culori „de trecere”, nimic „pur”: gri-ma-
rouri, negru verzui, ici-colo o „fărâmă limpede”
de albastru, galben, roșu. Parcă am avea viziunea
unei lumi apuse...
După acest „început de zi”, ne răsfață Bulgări
de lumină - ochiul amenințător ciclopic al unei
floarea-soarelui irumpe din fundalul negru-păs-
tos ca jerbele unei erupții solare: nu știm, se va
încheia cu bine ori... Vaza într-un alb murdar ne
face să credem că totul izvorăște din ceva spec-
tral-nelumesc.
„Călătoria” unor Corăbii negre duce - simț
perfect al proporțiilor în clasicul chiaroscuro -
ne lasă pe niște Câmpuri de mătase, un fel de
pandant la „răsăritul montan” - ne gândim la
câmpiile elizee, cu fantomele celor viteji, morți
în bătălii nenumărate. Un popas la Cifra neîn-
țeleasă - opt flori (acestea și celelalte sunt „in-
venții” fără corespondență în natură!) albe, cu
mijlocul roșu-negru, într-o vază albăstruie, pe
un fond negru-maro... Și rămânem în aceas-
tă grădină sumbră cu Farmecul luminii reci -
florile albe se zbat pentru a nu fi înghițite de în-
tunericul din spatele lor: ni se pare ori chiar stri-
gă disperate după ajutor! La fel, în Întrupările fu-
mului, În orice floare, Moartea ce bătrână, Neguri
și humă, Unde-s șirurile clare... sau, mai evident,
la Începe partea luminei: tot flori albe, cu cen-
trul maro-galben-albastru ca fețele caricaturale
ale modernismului expresionist - aici, o figură
de copil, acolo, o fată, dincolo, ne privește, poa-
te, un Don Quijote... O continuă zbatere irumpe
din tablou, o dramatică neliniște.
Ajungem la o altă serie, cea a „orășelului
vechi, medieval”, fără viață, fără oameni și na-
tură - un halucinant de Chirico „de noapte”:
Harfa de întuneric - o străduță aproape neagră,
cu inflexiuni roșiatice, case cu pereți alburii,
cu uși care ne amintesc de „Strigătul” edvar-
dmunchian și ochi-ferestre neliniștite, înspăi-
mântate. Undeva, în spatele clădirilor, o fâșie
roșu-cadaverică pare să le soarbă spre pieire...
Asemănătoare Intermitențele memoriei, Nimicul
își încoardă struna, Se bate miezul nopții, Visul
unei umbre, O neînțeleasă teamă... Mereu silueta
unui oraș, noaptea - Geniul nopții: un cer negru
ocupă mai tot tabloul, străbătut de un uriaș înger
negru-gălbui.
Fiecare pânză ascunde o tramă, o dramă in-
trată într-o estetică simbioză cu plasticitatea...
Povești sunt toate și Străină gura ne conduc în-
tr-o lume a viitorului (apropiat-depărtat?) unde
prezentul nu mai e decât o „adunare” de siluete
alb-fantomatice - în spatele lor totul se întunecă!
În Lumea cu pustiurile vedem, în stânga, silueta
unui bărbat privind (fără față!) la două siluete
gălbui, mai mari ca el, ca la niște idoli - două sti-
cle cu licori latent-letale, într-o vitrină. Un „cap
cadaveric” îl scrutează nemișcat, din dreapta, în
stânga, sus, o femeie și o vânzoleală de contururi
umane. Tușa spatei lasă câte o dungă luminoa-
să, mai groasă, de pastă sau intră în „carnea” ta-
bloului până la pânză, întrezărind, astfel, fire de
lumină, ca zgârieturile plăcilor vechi de patefon
sau peliculele de la începuturile cinematografu-
lui. Și semnătura pare un apocrif șters, reminis-
cența veche a lumii din tablouri...
Nemărginiri de gând, Niciodată toamna, Spre
marea cea întunecată (totul pe nuanțe de albas-
tru) și Zăpezile de odinioară extind paleta cro-
matică cu armonii îndrăznețe constituind mici
bijuterii compoziționale, cum ar fi Universul cel
himeric - o altă câmpie elizee, ca o mare întu-
necată ocupând treimea de jos; deasupra ei, o
„răbufnire” creatoare de culori pe un cer ma-
ro-galben-siniliu-verde... Doar un „bănuț” lu-
minos, în mijloc, la orizont.
Numai două tablouri au personaje mai contu-
rate: Fluturi de noapte și Păsări de noapte - două
siluete feminine, ca două siameze sufletești ce
caută ceva anume, în întuneric, într-un ambient
nedefinit, amenințător. Dar toate trec - Uitând
izvorul: o cetate cu ziduri orbitor de albe și aco-
perișuri aurii, în spate o aură de un roșu viu; la
stânga, ca o frescă de pe zidurile Voronețului,
siluete urcă spre „Cetatea ideală/Paradis”?!
Și ajungem, în final, la pânza care dă titlul
(definitoriu al) prezentării: O lume pe nesimțite
cade - jumătatea de sus e soarele de un galben
„obosit” pe un fond negru, de nepătruns. Din
el „curg” siluete nemișcate într-un infern ce se
umple încet...
Irina Petraș demonstrează cu această a zecea
expoziție că tăcuta măiestrie poate naște o sim-
bioză perfectă între plastică și lirică.
■
21
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
panoramic
O scurtă istorie culturală
a Rusiei postcomuniste
■ Octavian Sergentu
n perioada începutului anilor ‘90 din secolul
XX ideile și modelele culturii ruse reflectau
starea declinului URSS, se decriptau ideile
mișcărilor democratice și era dezbătută destruc-
turarea în relațiile tradiționale pe care le avea cul-
tura rusă cu atelierele culturale din fostele repu-
blici sovietice, contradicțiile din vârfurile puterii
din anul 1993 și modificarea poziției Federației
Ruse în lume1. Cultura reacționa într-un mod
propriu la noile configurații sociale, la proclama-
ta libertate a creației și la reducerea investițiilor
statului în instituțiile culturale, la deschiderea că-
tre procesul cultural global și la diminuarea nive-
lului cultural al populației, la eliminarea cenzurii
și la o dependență materială a culturii față de de-
ținătorii de capital financiar.
Din perioada anilor 30 ai secolului XX în URSS
în mod oficial a fost recunoscută ca fiind exclusi-
vă metoda realismului socialist. Dar la sfârșitul
anilor 80 realismul socialist este supus criticii
și mai multe personalități din siajul cultural se
convertesc la idealurile artei avangardiste (con-
ceptualism, postmodernism, neoavangardism).
Arta avangardistă este adresată elitei și dispune
de un cerc restrâns de admiratori, valorificatori
și protectori. În același timp în anii ‘90 în Rusia
sunt recunoscute și apreciate operele literare și
de artă care au fost elaborate în acordurile realis-
mului tradițional. Dar porțile deschise ale cultu-
rii occidentale nu au contribuit la formarea unui
orizont cultural pozitiv. În Rusia ajung și produse
decadente, false și imorale care își aduc aportul
la decadența morală a noilor generații și sporește
nivelul infracționalității.
În schimb începutul mileniului III a indicat o
efervescență culturală în Federația Rusă.
Literatura. Scriitorii consacrați, din generații-
le mai vârstnice, au întâmpinat diverse dificultăți.
Unii din ei au intrat în criză, alții au fost contes-
tați. O particularitate caracteristică a literaturii din
această perioadă l-a reprezentat-o recursul la pu-
blicistică. Aceasta oferea oportunitatea să fie înțe-
leasă și conceptualizată în mod critic reorganizarea
socială care a fost inaugurată în anii ‘90. Apar cu-
legeri de texte ale scriitorului disident V. Maximov,
„Auto lichidarea”, articolele publicistice ale lui A.
Soljenițân, L. Borodin, V. Belov, versurile meditații
ale lui S. Vikulov „Poporul meu” etc.
Literatura din perioada anilor ‘90 din secolul
XX s-a reflectat prin debusolare, neînțelegerea
fenomenelor sociale, printr-o nostalgie față de
decesul statului unitar sovietic (povestirea lui F.
Iskander „Pșada” etc.). În cadrul noilor viziuni
literare s-a alocat spațiu pentru eroii din sfera so-
cială a „noilor ruși” (lumea interlopă), șomerilor,
refugiaților, oamenilor homelles (povestirea Z.
Boguslavskaya „Cu ferestrele la sud: Schiță pentru
portretul noilor ruși”).
Regretul față de viața apusă, dar și față de ide-
alul Rusiei patriarhale îl receptăm în creația lui V.
Rasputin. El devine unul din formatorii noului
curent literar al prozei post rurale. Rasputin de-
dică orașului și intelectualității urbane mai multe
opere literare, printre care - „În unul din orașele
siberiene”, „Rusia tânără” etc.
Ca un produs al unei evoluții spirituale bogate
în decursul mai multor ani a lui L. Leonov a de-
venit ultimul roman „Piramida” (1994). Scriitorul
dezbate în această operă contradicțiile progresu-
lui, abordează propria relație pe care o manifestă
față de ortodoxie și biserică.
În romanul „Blestemați și uciși” scriitorul V.
Astafiev, care a fost pe frontul de luptă, ne atrage
în mrejele reflecțiilor sale concluzive. În roman
sunt reflectate ororile războiului, singurătatea
„omului”, calvarul și suferințele care îl însoțesc în
viață.
Scriitorul V. Aksenov, în romanul „Noul stil
dulce” redă cititorului propria sa viziune legată
de starea omului contemporan, atât în reflectarea
sa internă cât și în cea externă. Noua generație
din literatura anilor ‘90 creează alte reprezentări,
genuri, metode artistice decât cele anterioare din
perioada sovietică. Anii ‘90 anunță noi nume de
scriitori, necunoscute sau puțin cunoscute, cum
ar fi cele ale V. Pelevin, A. Dmitriev, Y. Buyda, I.
Ivanov, S. Sorokin, T. Tolstoi, A. Slapovskiy, Y.
Polyakova etc.
Unul dintre cei mai populari scriitori ruși
este considerat V. Pelevin, creatorul romanelor
„Ceapaev și vidul” și „Generation Pi”, care se re-
marcă prin secvențe fantastice și ironice grotești
față de tot ce se leagă de perioada sovietică. În
schimb Y. Buyda, în operele sale „Oamenii de pe
Insulă” și „Don Domino”, ne solicită să privim mai
clar și mai proaspăt lumea din jur. Buyda combi-
nă tematica contemporană și expunerea tradițio-
nală a genului literar. Povestirea lui A. Dmitreiev
„Cartea închisă” prezintă trei generații din viața
intelectualității ruse din secolul XX și continuă
tradiția literaturii realiste ruse.
Istoricul V. Danilov ne spune că poemele po-
etului D. Prigov sunt în spiritul postmodernis-
mului - „Cincizeci de picături de sânge”2. Cartea
poetului avangardist V. Sosnor „Unde ai plecat?
Și unde este fereastra?” a fost distinsă cu Premiul
lui Apollon Grigoriev în anul 2000. Ca lideri re-
cunoscuți ai poeziei metaforelor din anii ‘90 au
fost percepuți A. Eremenko - „Un volum imens
era frunzărit intuitiv”- și I. Jdanov - „Prorocul”.
Un autor extrem de apreciat în Rusia și în
Occident, care se bucură de popularitate în peri-
oada mileniului III este Boris Akunin3. Scriitorul
a semnat foarte multe opere literare care au capti-
vat cititorul și care l-au indicat ca fiind unul dintre
cei mai apreciați și solicitați scriitori din Federația
Rusă. Unele cărți ale lui Boris Akunin prezintă is-
torii detectiv, iar alte romane sunt încătușate cu
multă fantezie sau sunt seduse de spiritul istori-
ei. Seria romanelor întitulate „Genuri” (^awpw)
ale lui Boris Akunin sunt văzute ca fiind cele mai
populare și mai reprezentative, în care scriitorul
experimentează în felul său literatura, prin care
fiecare tip de model este prezentat într-o operă
distinctă. Aici ne referim la seria de cărți: „Cartea
pentru copiii destinată băieților”, „Romanul spi-
onilor”, „Fantastica”, „Kvest”, „Cartea pentru co-
piii destinată fetelor” (coautor cu Gloria Mu),
Ecranizare: 2001 - Azazel (regizor Aleksandr
Adabașyan), 2004 - Gambitul turcesc (regizor
Janik Faiziev), 2005 - Consilierul de stat (regizor
Filipp Yankovskiy), 2009 - Pelaghiya și buldogul
alb (regizor Yurii Moroz), 2012 - Spionul (regi-
zor Alexei Adrianov) - a fost ecranizat „Romanul
spionilor”. La 1 ianuarie 2012 Boris Akunin a
confirmat pe blogul său „Jurnalul viu” (http://bo-
risakunin.livejournal.com) că el este autorul care
se ascunde sub pseudonimul Anatoli Brusnikin.
Sub numele acesta au fost publicate trei romane
istorice: „Al nouălea salvat”, „Eroul altor tim-
puri” și „Bellona”. Totodată el a dezvăluit că este
autorul romanelor ce se ascund sub pseudoni-
mul de Anna Borisova: „Acolo...”, „Creatorul” și
„Perioadele anului”.
Un alt autor reprezentativ al noului val literar
din mileniul III este Evgheniy Vodolazkin, care se
recomandă ca doctor în științe filologice, iar tema
lui de doctorat a fost „Istoria universală în litera-
tura Rusiei Vechi din perioada sec. XI-XV”. Cele
două cărți care l-au făcut apreciat pe E. Vodolazkin
sunt romanele „Laur” și „Soloviov și Larionov”.
Printre numele sonore ale literaturii secolului XXI
se numără Dmitrii Bâkov, Ludmila Ulițkaya, Igori
Yarkevici, Vladimir Makanin, Leonid Yuzefoci,
Pavel Basinskiy, Mihail Șișkin, Daniil Granin,
Zahar Prilepin, Guzel Yahina, Aleksandr Kabakov,
Alexei Varlamov, Ludmila Saraskina, Aleksandr
Terehov, Alexandr Ilichevskiy, Vladimir Sorokin,
Dina Rubina, Rustam Rahmatulin, Leonid Zorin,
Victor Pelevin, Marina Stepanova, Yurii Buyda,
Vladimir Șarov, Roman Sencin, Darya Donțova
etc.
Cinematografia. În anii ‘90 cinematograful
intră într-o nouă etapă de exprimare mondială.
Pozițiile cinematografului francez și italian sunt
înghesuite de cinemateca de autor cu un buget
redus. Noul curent a renunțat la formele clare și
la liniile sugestive din semiotica filmografică și
aceasta a fost denumită ca fiind punk-regie.
Cinematograful rus de la sfârșitul secolului
XX nu a adus mari schimbări în arta creativă.
Tendințele internaționale din cinematografie au
relevat că tematica impusă a violenței și a abjectu-
lui îi era specifică și filmului rus. Impasul creativ
al cinematografului rus a fost motivat în această
perioadă de profunda criză financiară care dom-
nea în societatea rusă. În această perioadă se bu-
cură de succes filme cu tematică criminală pre-
cum ar fi „Petersburgul banditesc”, „Șobolanul”,
„Brat 1”(Fratele 1) sau „Brat 2” „(Fratele 2) etc.
Brusc s-a diminuat producția de filme ruse.
Foarte relevante se prezintă noile produse filmo-
grafice ale noii generații din cadrul filmului rus:
P. Lunghin (”Taxi bluz”), A. Balabanov (”Despre
abjecți și oameni”), A. Hvana (”Scârnăvia bună și
scârnăvia rea”), S. Selyanov (”Ziua spiritelor”) etc.
În anii ‘90 au fost produse filme care au cunos-
cut faimă și au intrat în panteonul cinematogra-
fiei internaționale și ruse: „Sufocați de soare” și
„Bărbierul siberian” de N. Mihalkov, „Ostaticul
caucazian” de S. Bodrov - seniorul, „Țara sur-
zilor” de V. Todorovskii, „Musulmanul” de A.
Hotinenko, „Moloh” și „Taurul” de A.Sokurov etc.
La sfârșitul anilor ‘90 a fost relansat Festivalul
internațional de cinema de la Moscova. În fieca-
re an se desfășoară festivalul cinematografic din
Rusia „Kinotavr” de la Soci.
Începutul mileniului III a surprins cinema-
tograful rus prin diversitate și o expansiune a
produselor artistice. În același timp se prefigu-
rează o competiție acerbă între generațiile pro-
ducătoare de film. Ilustrul regizor și actor rus
Nikita Mihalkov ne surprinde cu câteva produse
O
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
27
o
excepționale printre care „12” (2007) și „Insolația”
(2015). O retrospectivă a cinematografiei ruse
în anii 2000 ne prezintă o adevărată zestre ci-
nematografică. În anul 2001 Alexandr Mitta își
reconfirmă măiestria prin producția cinema-
tografică „Granița / Taejnyi roman” (Granița /
Roman deszăpezit). Serghei Bodrov debutează
cu filmul „Sestry” (Surorile), iar pelicula filmo-
grafică se axează pe o societate în care interferea-
ză crima organizată și poliția. În anul 2002 sunt
produse 61 de filme. Prezintă interes debutul lui
F. Yankovskiy „V dvijenii” (În mișcare). Filme
atractive prezintă regizorii V. Todorovskiy -
„Liubovnik” (Amantul), Al. Rogojin - „Kukușka”.
Dramele militare „Zvezda” (Steaua) - N. Lebedev
și „Voina” (Războiul) - A. Balabanov produc un
ecou puternic în cadrul festivalurilor cinemato-
grafice rusești. Filmul lui Andrei Konchalovskiy
„Dom durakov” (Casa proștilor) obține premiul
Festivalului de la Veneția. În anul 2003 produc-
ția cinematografică rusă, după defaultul din anul
1998, începe încetul cu încetul să-și revină. Sunt
expuse 75 de filme artistice. Are loc debutul în ci-
nema al regizorului necunoscut A. Zveaghințev,
iar filmul „Vozvrașenie” (Reîntoarcerea) ajunge
să triumfe la Festivalul de cinema de la Veneția
(două premii ale Leului de aur Sf. Mark) și obți-
ne mari profituri în comercializarea art-haus din
Europa și America. Totodată filmul lui P. Buslov
„Bumer” obține un mare succes și devine foarte
apreciat de către cinefili, mai ales de cei tineri.
Regizorul V. Bortko, autorul ecranizării lui M.
Bulgakov „Inimă de câine”, proiectează cinemato-
grafic pentru televiziune romanul „Idiotul” lui F.
Dostoievsky.
Anul 2004 aduce în atenție 83 de filme care au
fost realizate pentru marele ecran, iar cele mai
convingătoare au fost cele ale lui: V. Todorovski
„Fratele meu vitreg Frankenstein”, P. Ciuhrai re-
alizează filmul „Șofer pentru Vera”, care se bucu-
ră de un imens succes ca și filmul lui D. Meshiev
„Svoi” (Ai noștri) sau a lui V. Hotinencko „72 de
metri”.
În anul 2005 sunt expuse pe piața cinemato-
grafică 82 de filme ruse. Regizorul și actorul F.
Bondarciuk reușește să captiveze publicul prin
filmul său „9 rota” (Batalionul 9). A. Sokurov
prezintă pelicula filmografică „Soarele”, care a
fost filmată în Japonia. Cele mai bune filme și cel
mai profesionist realizate pentru cinematografia
distractivă trebuie considerate, pentru acest an,
ca fiind cele ecranizate după romanele lui Boris
Akunin - „Statskiy sovietnik” (Consilierul de
stat), în regia lui F. Yankovskiy și „Turetskiy gam-
bit” (Gambitul turcesc), în regia lui D. Fayziev.
În anul 2006 numărul de filme de pe piața ci-
nematografică a sporit la 106. Din nou au bucurat
publicul cinefil debutanții - „Piter FM”, regia O.
Bâchkovoy și „Euforia”, regia I. Vârâpaev. Drama
lui E. Reazanov „Andersen. Viață fără dragoste”
nu i-a convins pe critici chiar dacă s-a plasta ca
lider autoritar pe ecranele televizoarelor. Serialele
„Maestrul și Margarita” (V. Bortko) și „Doctor
Jivago” (A. Proșkin) au intrat imediat în „fon-
dul de aur” clasic al artei cinematografice din
Federația Rusă.
În anul 2007 continuă creșterea producției
filmografice. În consecință sunt expuse 146 de
filme pentru cinematografe și 142 pentru televi-
ziune. Este apreciată drama lui A. Popogrebskiy
„Lucrurile simple” și este foarte dezbătută de cri-
tica și cinefilul rus drama criminală „Gruz-200”
(Încărcătura - 200) de A. Balabanov. Măiestria
regizorului A. Zveaghințev și a filmului său
Ioana Antoniu Poveste de iarnă (2014), tehnică mixtă
pe pânză, 100 x 70 cm
„Izgnanenie” (Exodul) este recompensată de pre-
miul Festivalului de la Cann. Filmul lui Nikita
Mihalkov „12” obține premiul Festivalului de la
Veneția și este nominalizat la premiul Oscar.
În anul 2008, când se produce criza economică
mondială, producția cinematografică rusă este în
ascensiune. Indiscutabil, unele producții au fost
sistate, dar au fost lansate 162 de filme. Regizorul
K. Șahnazarov a prezentat o retro-dramă din epo-
ca anilor 1970, „Imperiul dispărut”.
Cel mai important eveniment al anului
l-a reprezentat filmul „Stileagy” (Stilații) de
V. Todorovskiy. Este un film de excepție al ci-
nematografului rusesc, în care genul muzical se
combină perfect cu jocul emancipat al actorilor și
cu perioada pe care aceștia o redau. Au atras aten-
ție drama „Prizonierul” de A. Uciteli și „Câmpul
sălbatic” de M. Kalatozișvili.
Ca lider absolut pe ecranele de televiziune
s-a plasat serialul „Likvidația” (Lichidarea) de S.
Ursulyak, care a încercat să reconstituie atmosfe-
ra criminală a Odesei în perioada anului 1946.
Anul 2009 ne indică faptul că numărul de filme
ruse se apropie de cifra două sute (194). Filmele
lui P. Lunghin „Țarul” și a lui A. Hrjanovskiy „O
cameră jumătate”, care au fost extrem de mult aș-
teptate, au produs contradicții de opinie în rândul
criticilor de cinema. Meritat a obținut premiul de
la festivalul din Locarno filmul „Buben, baraban”
de A. Mizghirev. Tragicomedia lui B. Hlebnikov
„Salvarea nebună” l-a impresionat pe consumato-
rul de film. Au fost nominalizate pentru premii
în cadrul festivalurilor de cinema ruse filmele
„Anna Karenina” și „2-Assa-2” de S. Soloviov.
Anul 2010 ne bucură cu 160 de filme ruse pe
piața cinematografică. Cel mai semnificativ în
anul 2010 este considerat drama „Crai”(Meleagul)
de A. Ucitely, care a fost nominalizat la Globul
de aur.
Anul 2012 se remarcă prin filmul „Povestiri” de
Mihail Segal, în care sunt prezentate câteva istorii
încinse în diverse forme și genuri. În anul 2012 -
„Jiti”(A trăi) a lui Vasili Sigarev, reprezintă un film
„negru” în cinematografie care este recomandabil
în anumite doze moderate. De asemenea se face
remarcată pelicula „Kokoko” de Avdotia Smirnov,
reprezintă un film relaxant și inteligent în care
este tratată o mare amiciție între o intelectuală și
o femeie din provincie.
În schimb anul 2013 ne seduce cu filmul
„Maiorul” de Yurii Bâkov, un thriller psihologic,
neliniar și ireal, dar care îl impresionează real-
mente pe cinefil. În același an apare filmul „Rolul”
de Constantin Lopușanskiy, o peliculă cinemato-
grafică frumoasă a filmului alb-negru, care pose-
dă un sens pozitiv al trecutului învechit. Filmul
„Încă un an” de Oxana Bâchkova ne propune un
realism rudimentar, fără efecte și meta-sensuri,
dar în logica căruia ne putem regăsi fiecare din
noi. Filmul „Jajda” (Setea) de Dmitri Tiurin, care
nu reprezintă o capodoperă, totuși, este un film
simplu în care este expusă viața unor tineri care
au trăit ororile războiului.
Pelicula „Leviatan” de Andrei Zveaghințev a
reprezentat capodopera anului 2014 căreia i-a
lipsit puțină șansă ca să obțină Oscarul. Tot în
anul 2014 ne este oferit filmul „Prostul” de Yurii
Bâkov, care este un film înspăimântător și plin de
dinamism. De asemenea anul 2014 ne surprin-
de prin filmul „Combinatul Nadejda” de Natalia
Meșaninova, care este un film tragedie și în care
este prezentată o istorie în care în mod fatidic se
năruie speranțele omului.
Anul 2015 ne aduce filmul „Despre dragoste”
de Anna Melikyan, care este o melodramă come-
die pseudo romantică în care persistă elementele
absurdului. Un adevărat ecou în lumea cinema-
tografică îl are filmul lui N. Mihalkov „Insolația”,
care a aspirat la premiul „Oscar”.
Muzica. Contradicțiile din societate au in-
fluențat și viața muzicală din Federația Rusă.
Un fenomen îngrijorător la începutul anilor ‘90
l-a constituit plecarea în străinătate a celor mai
importante personalități din cadrul artei mu-
zicale ruse. La mijlocul anilor ‘90 mulți dintre
aceștia, cultivând și exploatând aceste contracte
artistice cu teatrele și orchestrele din străinăta-
te, devin conducătorii principalelor colective de
creație din Federația Rusă. Aici îi nominalizăm
pe V. Fedoseev, V. Temirkanov, V. Spivakov etc.
Orchestra națională rusă, care a fost formată de
irepetabilul pianist M. Pletnev și Teatrul Mariinsk
din Sankt-Peterburg, condus de V. Gherghiev de-
vin populari și sunt apreciați în lumea muzicală
internațională.
În context s-a produs o îmbunătățire a reper-
toriului artistic al celor mai impunătoare tea-
tre de operă și balet din Rusia, au fost proiecta-
te noi abordări ale muzicii clasice din secolul
XX. Repertoriul celor mai importante orches-
tre din Federația Rusă a fost extins și auditoriul
a fost familiarizat cu operele lui A. Șnitke, S.
Gabaydaullina, V. Artemov, E. Denisov dar și a
altor compozitori. Un fenomen remarcat în viața
culturală a fost cel al concertelor de muzică clasi-
că în spațiile mari și deschise (un prim concert de
acest fel a fost cel din Piața Roșie din anul 1992).
V. Gherghiev a organizat în anul 1999 un concert
al Orchestrei Păcii Piața Roșie, care a fost inclus
în Cartea Recordurilor, întrucât circa două sute
dintre cei mai mari muzicieni au prezentat un
program de melodii capodoperă din patrimoniul
muzicii clasice.
Recunoaștere și apreciere la nivel internațional
au obținut cântăreții de operă D. Hvosrostovkiy,
O. Borodin, balerinele A. Volochkova, D. Vișneva,
A. Liepa, N. Țiskaridze.
Anii ‘90 au fost remarcați ca fiind cei care
au format cultura muzicală în rândul tinerilor.
Stațiile muzicale ale radioului comercial au li-
chidat deficitul informațional muzical. În anii
21
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
‘90 în Federația Rusă se produce o efervescență a
muzicii dansante, iar „urletele” discotecilor adu-
nau câte 10 mii de persoane. În anul 1999 a fost
pusă în scenă opera muzicală Metro, care a repre-
zentat un eveniment special în viața culturală a
Moscovei.
Anii ‘90 ai secolului XX au fost unii de coti-
tură pentru muzica rock rusă. În schimbul roc-
kului social, foarte popular în perioada sovietică
prin muzicienii Y. Șevchiuk, B. Grebenșikov, V.
Țoi, V. Găină, A. Makarevici, apar melodii care
revendică dramatismul, dragostea, spaima, emo-
țiile, visurile, speranțele și dezamăgirile. Ca lideri
ai acestui curent al generației culturale tinere au
fost percepute formațiile „Na-na”, „Mumii Troly”
(I. Lagutenko), „Laskovâi mai”, „Miraj”, „Brigada”,
„Akvarium”, „Arya” și mulți alții. Foarte popula-
ră în rândul tinerilor a devenit „domnișoara cu
ghitară” Zemfira. Moscova anilor ‘90 a devenit
un oraș deschis pentru tinerele talente din toată
Rusia.
Teatrul. Viața teatrală rusă din anii ‘90 ai seco-
lului XX a fost marcată de un suflu nou. Nu mai
erau actuale formele și directivele sovietice și nu
se mai aprobau planificările de repertoriu, nu mai
exista un limbaj camuflat, esopic, care îi obliga pe
spectatori și pe actori să identifice sensul ascuns
în fiecare enunț și replică. Pe primul plan apar
problemele artistice, dar și deciziile regizorale,
claritatea modelelor, capacitatea de-a le transpu-
ne și a le expune. Actorii obțin noi oportunități
care le oferă șansa să realizeze propriile scenarii
teatrale. Tinerii actori A. Sokolov, O. Menșikov,
S. Prohanov, A. Tabakov ajung în postura de regi-
zori ai propriilor piese de teatru. Obțin recunoaș-
tere la sfârșitul anilor ‘80 teatrele studio, teatrele
dramatice de cameră - Teatrul Lunii, Tabachera,
Teatrul studio de la Sud-Vest etc.
Regizorii devin mai curajoși în interpreta-
rea secvențelor clasice. Premiul de stat al Rusiei
îl obține spectacolul teatrului din Moscova
„La Pokrovka” prin prezentarea piesei lui N.
Gogol „Căsătoria”. Teatrul sub conducerea lui P.
Fomenko perseverează prin tradiția regizorală
rusă. O difuzare largă au obținut scenariile co-
merciale, spectacolele sezoniere care au atras în
formatul lor actori populari, dar și spectacolele
antreprenoriale. Au apărut spectacolele de crâș-
mă care își aveau propriul repertoriu.
În anii 2000 devin populare grupul teatral
„Cvartet I” și teatrul cu un singur actor „Grajdanin
poet” (Cetățeanul poet) al lui Mihail Efremov.
Anii 2000 ne prezintă o Rusie în care viața tea-
trală este una vie și bogată în piese foarte bune
și apreciate de public. Au loc numeroase festi-
valuri și concursuri internaționale și naționale
ale teatrelor ruse. Agenda teatrelor din provin-
cii (TYZ din Perm, Teatrul regional de dramă
„A.V. Lunacharskiy” din Kemerovo, teatrele din
Kasnoyarsk, Nijegorod, Tomsk, Mariynsk etc.)
intră în competiție cu cele mai importante teatre
din metropolă - Moscova (MHT, Teatrul Mic,
Teatrul Roman Viktiuk, Teatrul academic de artă
„M. Gorki”, Teatrul „A.P. Cehov” Teatrul de pe
Taganka etc.) și din Sankt-Peterburg („Marele
Teatru Dramatic „G.A. Tovstogonov”, Teatrul
Europa, Teatrul de pe Liteyna, Teatrul „Lensovet”,
Teatrul „Priyut Komedianta” (Adăpostul come-
diantului), Teatrul de tineret de pe Fontanka,
„Baltiiskiy Dom” (Casa Baltică) etc4.
Arte plastice. În anii ‘90 pictura rusă s-a dez-
voltat sub diverse curente artistice. Dacă în epoca
sovietică picturile revendicau problematica soci-
ală, atunci noile tendințe din anii ‘90 revendicau
proiecte abstracționiste, dar și pictură realistă, pe-
isagistică și natiur-mort (natură moartă). A fost
revigorată practica picturii comandate, care s-a
pierdut în perioada revoluției, când picturile de
gen erau create conform doleanțelor și indicați-
ilor comandate de clienții bogați și de către stat.
Arta portretistică a fost reprezentată de maeș-
tri arhicunoscuți ca A. Șilov și ații. Noua genera-
ție de artiști în frunte cu Nikas Safonov a devenit
foarte apreciată în Rusia și în Occident și a fost
recompensată pe merit de către consumatorul de
artă.
Eroi ai proiectelor artistice au devenit persona-
jele istorice, care anterior erau evaluați critic de
literatura istorică. Serialul de portrete și monu-
mente dedicate țarului Nicolae al II-lea și famili-
ei imperiale, lui P. Stolâpin și generalilor armatei
albgardiste se impun ca repere în arta exploatată
în anii ‘90 din sec. XX, dar și la începutul anilor
2000.
Între timp s-a dezvoltat arta monumentală.
Președintele Academiei de Arte din Federația
Rusă Z. Țereteli a devenit autorul complexului
memorial de pe Poklonskaya gora (Închinarea
către munte) și a monumentului lui Petru I din
Moscova. Au fost inaugurate galerii artistice, la
baza cărora au stat colecțiile de pictură ale celor
mai importanți maeștri de artă și colecționari,
care la rândul lor și-au dăruit o parte din propri-
ile opere Moscovei și altor orașe. Pentru prima
dată după mulți ani au apărut galerii private de
artă - galeria lui M. Ghelman etc. A renăscut tra-
diția mecenatului rus. Înapoi în Rusia s-au întors
valori artistice care s-au pierdut în anii revoluției
și ai celui de-a doilea război mondial. Numeroase
expoziții ale principalelor muzee din Rusia a fost
organizate în Statele Unite ale Americii, în cele
mai importante orașe europene. În același timp
are loc renașterea iconografiei ruse. Restaurările
din anii ‘90 ale bisericilor au fost realizate de cei
mai buni maeștri din sfera iconografiei.
Muzeele, bienalele, festivalurile și târgurile de
artă contemporană devin instrumente de atra-
gere a capitalului, a politicilor investiționale din
bissnes-ul turistic și reprezintă o interfață a poli-
ticii de stat. Trebuie precizat că la expoziția artei
contemporane de la Moscova sunt expuși cei mai
buni pictori contemporani, inclusiv din Federația
Rusă. Mulți pictori din țările occidentale sosesc
cu mare satisfacție și cu speranță la Moscova.
Mulți pictori din provincie sunt atrași de magia
marelui oraș și cei mai mulți dintre pictorii ruși
s-au născut la Moscova.
În Rusia din anii ‘90 ai secolului XX se utilizea-
ză termenul de „artă actuală”, care este apropiat de
sensul „artă contemporană”, dar înseamnă altce-
va. Participanții la procesul artistic din Federația
Rusă înțeleg prin artă actuală abordările inovatoa-
re din lumea artei contemporane (în plan ideatic
și ca resurse tehnice). Arta actuală a îmbătrânit,
între timp, iar accederea ei în istoria secolului XX
și XXI rămâne deschisă. Participanții procesului
artistic din Federația Rusă acordau un anumit
sens „artei actuale”, care anterior îi era atribuit
avangardismului (inovație, radicalism, utilizarea
de noi tehnici și metode).
În Rusia există una dintre cele mai impunătoare
colecții de lucrări din sfera artelor contemporane
care se află în posesia muzeului de artă contem-
porană (non-statal) Erarta din Sankt-Peterburg.
În alt context expoziția lui Ilia Yusupov
„Furnicarul” au reprezentat în ultima perioadă
un real succes. Tema expoziției ne invită să adul-
mecăm ca niște persoane hipnotizate activitatea
veșnică și viața rigid organizată a furnicarului.
Alți pictori care se remarcă prin utilizarea lim-
bajului umbrelor, variind în modele și care obțin
o bogată expresivitate a efectelor acontate sunt
Alexei Politov și Marina Belova5.
Mass-media. Reorganizări radicale se produc
în mass-media în anii ‘90, care revendică mai târ-
ziu o nouă școală media de prestigiu. Au apărut în
anii ‘90 câteva sute și ziare și reviste.
Stațiile radio ruse care emiteau până în perioa-
da anilor ‘90 din secolul XX în diapazonul UKW
se lansau conform standardelor internaționale
în diapazonul FM. Apar primele stații radio co-
merciale. Sunt deschise primele posturi de tele-
viziune cu capital privat - REN TV, NTV etc. În
toate orașele din Federația Rusă se formează un
sistem al televiziunii prin cablu. Tot în anii ‘90 din
secolul XX este creată televiziunea publică rusă -
Ostankino, fondatorii căreia devin pentru prima
dată statul, structurile comerciale și persoane pri-
vate. O însemnătate aparte în rândul telespectato-
rilor o obține postul de televiziune „Kultura”, care
îl informează pe telespectatorul rus cu patrimo-
niul cultural mondial și cu cel rus.
În anul 2005 președintele Vladimir Putin, ală-
turi de prestigioși publiciști și regizori, creează o
importantă industrie media destinată propagării
culturii și imaginii Rusiei în lume. Se nasc in-
dustrii media ca RT, Sputnik. În această perioa-
dă apare corporația de stat Nano-tehnologii, care
este condusă de A. Ciubais.
Realitatea secolului XXI este reprezentată de
societatea informațională, prin care noile resur-
se de comunicare în masă prind rădăcini adân-
ci și se dezvoltă în Rusia. La sfârșitul anilor ‘90
circa 4 mln. de persoane utilizau rețeaua globa-
lă a Internetului. În consecință au apărut inter-
net-cafe-urile, care au facilitat utilizatorilor să
însușească și să se folosească de această resursă
informațională, mai ales pentru persoanele care
nu aveau posibilitatea să-și achiziționeze un cal-
culator propriu.
Din anul 2014 are loc o deschidere cultura-
lă la nivel global a Rusiei și care indică faptul că
țara se angajează să devină un pilon important în
cadrul procesului cultural în noua configurație
a globalizării. Rusia se impune printr-un amplu
proces de expansiune culturală prin intermediul
Internetului, care avansează și captivează opinia
publică internațională.
Note
1	flaHunoB A. A., Mcmopun Poccuu, XX —
Havano XXI BeKa : yve6. dnx 9 Kn. o6^eo6pa3OBam.
yvpewdeHuu / A. A. flaHunoB, ^. r. KocynuHa, A. B.
Hmxmkob. — 10-e u3g. — M. : UpocBe^eHne, 2003.
2	Idem.
3	Numele adevărat a lui Boris Akunin este Grigorii
Chartișvili. El s-a născut la 20 mai 1956, în orașul
Zestofani, în Republica Georgia. Boris Akunin este
scriitor rus, savant-niponist, translator, om de cultură.
Boris Akunin s-a publicat sub pseudonimenele de Ana
Borisova și Anatolii Brusnikin.
4	H. Bapa6am, CoepeMeHmiu omevecmBeHmiu
meamp KOH^a XX — Havana XXI BeKa, yve6Hoe
noco6ue no Kypcy «Mcmopun pyccKoro meampa»,
Mockobckum rocygapcTBeHHHM yHUBepcumem um.
M.B. ^OMOHOCOBa, OaKynbmem ucKyccTB, MocKBa,
AKAflEMHKA, 2010.
5	http://cultobzor.ru/2013/03/sny-dlya-teh-kto-bo-
drstvuet/16-52/
■
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
meridian
Transilvania din... Israel!
■ Radu Țuculescu
Acesta e un titlu pus așa, la plesneală, vor
zice unii. Numai bun pentru vreun tablo-
id, mai cu pretenții. Dă bine, sună inci-
tant, încearcă să facă rating! Da, chiar așa pare la
o primă vedere. Dar ne vom lămuri, în curînd, că
nimic din cele înșirate mai sus nu sînt adevărate.
Doar titlul, care dorește să conțină și o mică doză
de surpriză. Plăcută, desigur. Sper.
Ce este Oranim?
Așa se numește Colegiul Academic al Științelor
Educației din Tivon, o localitate de lîngă Haifa.
Amplasat pe o colină, complexul de clădiri se află
într-un parc plin de flori și verdeață, cu palmieri,
ficuși și alți arbori specifici locului. (Ca o infor-
mație demnă de...luat în seamă: în Israel, de-a
lungul secolului trecut s-au plantat peste 200 de
milioane de copaci).
La începuturi, colegiul a avut strînse legături
cu chibuțurile, care au ajutat mult la dezvoltarea
acestuia. Acum este o instituție independentă
dar coordonată de legile Ministerului Educației
și Învățămîntului. Bugetul este de stat însă și din
surse independente. Aici se pregătesc cadre di-
dactice pentru orice nivel și tip de învățămînt.
Cadre didactice pentru gradul întîi și pentru mas-
ter. Decanul departamentului pentru master este
profesorul Moshe Itzhaki care predă literatura și
Fatima Abu Roomi (Israel)
poezia ebraică iar unul dintre colaboratorii săi
apropiați este profesorul de engleză Paul Farkaș.
Doi prieteni care iubesc România
Moshe Itzhaki este și poet, are numeroase vo-
lume publicate și conduce o revistă de literatu-
ră și artă din cadrul colegiului. Anul trecut i-a
apărut o antologie din opera sa poetică tradu-
să în limba română de Paul Farkaș și tipărită la
editura Galaxia Gutenberg. S-a născut în Israel,
din părinți veniți din România. În casă se vor-
bea românește, ceea ce pe micul Moshe nu-l
prea încînta. La școală, pe toți cei veniți din alte
țări (România, Polonia, Maroc etc., etc.) colegii
de clasă îi cam luau peste picior, atitudine tipic
adolescentină. Asta l-a determinat pe Moshe să
refuze a mai vorbi românește acasă, spre supăra-
rea părinților, mai ales a tatălui care-l certa din
această cauză cu destulă vehemență. După ce au
murit părinții, pe cînd Moshe Itzhaki ajunsese la
deplina maturitate, el descoperă în casa părin-
tească un cufăr plin cu cărți și scrisori în lim-
ba română. Fu ca un cufăr fermecat, mărturisi
el mai tîrziu. Curiozitatea i-a trezit interesul iar
apoi pasiunea. Din momentul acela începu să în-
vețe limba română și s-o îndrăgească. Prietenia
cu Paul Farkaș i-a deschis noi orizonturi în acest
sens. Paul Farkaș a absolvit filologia la Cluj, a fost
redactor radio și profesor de engleză, și-a luat
doctoratul la mult apreciatul traducător și eseist,
profesorul Virgil Stanciu iar din 1984 s-a stabilit
în Israel. Împreună cu Moshe Itzhaki au tradus
masiv din opera poetică a Anei Blandiana, au fă-
cut interviuri, au scris eseuri iar acum pregătesc
o antologie cu zece poeți echinoxiști. Și, bineîn-
țeles, nu au de gînd să se oprească aici.
Se pregătește o excursie...
Mai mulți masteranzi se hotărăsc, în luna
aprilie a anului 2016, să înființeze un grup social
de comunicație pe care-l numesc. Transilvania!
Primul pas al acestei hotărîri fu făcut, evident,
pe whattsap. Fără vreo influență ori sugestie ex-
terioară, grupul a hotărît să facă o excursie în
România, (țară pe care nici unul dintre ei nu o
vizitase vreodată pînă atunci ). Domeniile mas-
teranzilor (cadre didactice cu vîrste între 28-38
de ani) sînt limbile ebraice, arabe, geografie, is-
torie, arte plastice etc. Ei aparțin tuturor grupu-
rilor etnice din Israel: evrei, musulmani, druizi
și creștini. Cursurile de pregătire pentru excur-
sia planificată au fost: istoria neamului româ-
nesc, în special a Transilvaniei, istoria evreilor
din România, literatura română în comunism și
în post comunism, viața socio-politică în timpul
dictaturii comuniste, geografie fizică, flora și fa-
una țării, arta și cinematografia.
Studenții și-au ales subiectele pe care le dez-
voltă în două etape: prezentări în timpul excur-
siei iar apoi redactarea mai amplă a lucrării care
va fi notată de către profesor.
Timp de o săptămînă, grupul de masteranzi
conduși de prof. Moshe Itzhaki, conf. Hani Rom,
prof. Paul Farkaș și Elia Demeter, șeful adminis-
trativ, a colindat ținuturi transilvane făcînd sute
de poze, filmînd, stînd de vorbă cu oamenii lo-
cului. Unii dintre masteranzi și-au susținut pre-
legerile pregătite pe diverse domenii, după cum
am amintit mai sus, uneori în locuri pitorești,
neconvenționale, ca de exemplu Poiana Soarelui
de lîngă Tîrgu-Lăpuș, printre numeroase sculp-
turi în piatră. De altfel, Maramureșul a fost una
dintre zonele cele mai apreciate, punctul final fi-
ind, desigur, Sighetu Marmației orașul în care a
existat o mare comunitate evreiască și în care s-a
născut Elie Wiesel.
Două tinere artiste
Au absolvit amîndouă Universitatea de arte la
Tel Aviv. Fatima Abu Roomi, secția pictură iar
Iris Barnea, secția foto. Și ele fac parte din gru-
pul Transilvania al masteranzilor de la Colegiul
academic Oranim. Fatima Abu Roomi a deschis
expoziții personale la cele mai importante gale-
rii de artă din Haifa și din Tel Aviv. Are un stil
care pare, la o primă vedere, simplu, nesofisticat.
Autoportrete ori portrete de familie, toate învă-
luite într-un discret aer de mister. Este o manieră
cu rădăcini clare în arta tradițională musulma-
nă. Liniștea și calmul tușelor întinse pe pînză în
difuze degradeuri ascund clocotul abia stăpînit
al vieții dincolo de aparențe. Simple șuvițe de
păr răsucite în diverse forme pot avea multiple
conotații. Este un joc, în multe din lucrările sale,
între ceea ce se vede și ceea ce se bănuiește. La
Iris Barnea, imaginile irump în crîmpeie din via-
ța cotideană. Alteori apar întrupări care țin de
vis, de visare, de imaginație. Corpuri în mișcare
30
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
ori plutind printre ierburi de apă. Păsări înșirate
geometric pe cabluri, structuri geologice ori pur
și simplu frînturi ale naturii, fotografiate din un-
ghiuri „incomode”, pentru un plus de expresivi-
tate. Experiența lor din Transilvania, mi-au măr-
turisit amîndouă, a fost fascinantă. O adevărată
explozie de culori, de nuanțe, de forme geome-
trice și geografice noi, de gesturi și chipuri uma-
ne. E ceea ce au acumulat și înmagazinat, e ceea
ce apoi vor prelucra pentru noi creații artistice.
Colegiul Academic al Științelor Educației
Oranim organizează, în fiecare an, excursii de
studii în urmărirea comunităților evreiești din
țările europene. Dar grupul despre care am vor-
bit pînă acuma este hotărît să se întoarcă (nu
doar încă o dată) în locul pe care și l-au ales
drept generic: Transilvania.
Cuvintele poetului
Conducătorul grupului de masteranzi din cole-
giului academic Oranim, după cum am mai spus,
este profesorul și poetul Moshe Itzhaki. El se afla
pentru a doua oară în Maramureș. Participase,
în urmă cu un an, la Festivalul internațional de
poezie de la Sighet. Acolo vizitase, printre altele,
și Muzeul Memorialul de la Sighet împreună cu
Ana Blandiana. Impresionat profund de cele vă-
zute și aflate, întors acasă a scris un lung poem
intitulat În muzeul gîndirii încătușate. Consider
firesc să închei rîndurile mele cu un fragment
din acest poem tradus din limba ebraică de Paul
Farkaș.
[-]
În aceste zile rătăcesc împreună cu Ana
printre celulele Memorialului din Sighet,
unde gândurile au fost încătușate din pricina
prea orbitoarei lumini a
popoarelor
agățate de ziduri și pereți, de acoperișurile
caselor, de copaci, de firmele
Iris Barnea (Israel)
magazinelor și de tramvaie.
Prinse de dictator precum un vierme
distrugător de gânduri, consumând
și putrezind mințile lingăilor regimului
și a hăitașilor săi.
De unde vin atâția viermi ai răului
să-ncătușeze gândurile libere între ziduri
groase și-ntunecate ce-nghit în
sinea lor strigătele celor schingiuiți
precum lupii-nfometați?
Până ce-i secătuiesc de ultima fărâmă a
mărului gândirii,
Căzând și îngrășând pământul cu carnea
trupurilor lor.
În aceste ceasuri când încă mă plimb cu Ana
pe culoarele muzeului printre pașii
victimelor luptătorilor libertății,
În bătălia lor împotriva întunericului provocat
de prea mult soare,
ce-ți seacă văzul și te orbește până la moarte,
În aceste ore îl pot zări pe medicul închisorii
croșetând poezii de durere, în cuvinte-ncifrate,
pe pansamente
desfășurate.
Cuvinte de dor și de dragoste, cuvinte de
alinare,
ce reușesc să pătrundă sub uniforme, cizme,
lanțuri de fier și bice care
plesnesc umbre de oameni,
de parcă ar fi vite de povară.
■
Iris Barnea (Israel)
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
31
teatru
Un festival la țărmul mării
■ Claudiu Groza
Miturile cetății” este cel mai nou festi-
val de teatru din România, organizat
prin tenacitatea actriței Dana Du-
mitrescu, directorul general al Teatrului de Stat
din Constanța, dar având o legătură simbolică
cu nostalgic-evocatele ”Seri de Teatru Antic” de
la începutul anilor ‘80 ai secolului trecut, care au
pus vechiul Tomis pe harta cetăților-teatru de la
malul mărilor sud-europene. Un proiect ambi-
țios, a cărui primă ediție - derulată între 20-26
iunie - s-a dovedit calibrată inspirat, organizată
atent și cu implicarea întregii echipe a teatrului
constănțean, în fine, gustată cu bucurie, avidita-
te, curiozitate și enormă participare de specta-
tori. Afluxul publicului la toate spectacolele, mai
ales la cele ample, în aer liber - chiar la început
de sezon estival, așadar cu tot felul de tentații va-
canțiere - e dovada clară că “Miturile cetății” e
un eveniment necesar pentru comunitate și me-
rită susținut administrativ.
Din fericire, conceptul festivalului - ușor con-
strictiv, poate, în măsura în care filiază zona tea-
trului antropologic, o manieră din ce în ce mai
puțin uzitată în spațiul românesc contemporan
- nu a fost rigid; dimpotrivă, selecționerul său,
criticul de teatru Doru Mareș, a reunit formu-
le teatrale diverse, cu spectacole pe texte antice
sau clasice (Dionysos după Euripide sau Othello
de Shakespeare), ca și altele pe texte chiar ex-
trem-contemporane (de Matei Vișniec sau
Alessandro Boffa). S-a asigurat astfel o diversi-
tate benefică a programului, incantația de sor-
ginte tragică alternând cu parodia sau alegoria
amuzantă. După opinia mea, “Miturile cetății”
ar trebui să-și definească programatic un orizont
tematic generos, integrând și “miturile” lumii de
azi, chiar în dimensiunea lor promiscuă compa-
rativ cu cele antice. Deschiderea doctrinară s-a
văzut, de altfel, de la prima ediție.
Festivalul constănțean este internațional,
anul acesta fiind invitate două spectacole fran-
ceze (Homocordus, un spectacol-concert, și
Antigona, după Sofocle), alături de câteva pro-
ducții românești pe care le-am comentat în alte
contexte: Electra după Sofocle și Euripide, în re-
gia lui Mihai Măniuțiu (Teatrul Național “Radu
Stanca”, Sibiu), Ești un animal, Viskovitz! după
A. Boffa (r. Tudor Lucanu, Teatrul “Anton Pann”,
Râmnicu Vâlcea), Leonce și Lena de Buchner
(r. Mihai Măniuțiu, Teatrul “Regina Maria”,
Oradea), Actorchestra (r. Horia Suru, Teatrul
Național București) etc. De remarcat că o parte
din ele au aspect de concert, ceea ce a dat unitate
și atractivitate programului.
Am ajuns la Constanța abia în ultimele trei
zile de festival, un sejur succint, dar suficient
pentru a lua pulsul evenimentului, mai ales prin
intermediul reacției publicului, foarte activ și
interesat, în ciuda temperaturilor caniculare ale
momentului.
Scena din Piața Ovidiu a adunat în fiecare
seară un număr impresionant de spectatori, iar
spectacole care se joacă de obicei în săli de teatru
au avut un efect simbolic-energetic remarcabil.
A fost cazul cu Othello de Shakespeare (Teatrul
“Tony Bulandra” din Târgoviște), montat de
regizorul georgian Suren Shahverdyan într-o
cheie viril-belicoasă, cu o dinamică acută, sau
cu Electra după Sofocle și Euripide, antologicul
spectacol al lui Mihai Măniuțiu de la Teatrul
“Radu Stanca” din Sibiu, relocat foarte bine în
aer liber, cu atmosfera sa incantatorie și muzica
tradițională din Maramureș - la ambele tempe-
ratura de receptare a auditoriului a fost la cote
maxime.
Nu mai puțin însă, sala Teatrului de Stat a fost
mereu plină. Aici am văzut una din producții-
le indigene, Uciderea lui Gonzago de Nedialko
Iordanov, în regia lui Ion Sapdaru, un text
exemplar - din perspectivă tematică - despre
prelungirea contemporană a “miturilor cetății”.
Aici ni se înfățișează soarta trupei de actori care
au jucat la curtea regală din Elsinore, chemați
de prințul Hamlet. Actori care devin victimele
conflictului politic și familial-feudal prezentat
de Shakespeare - o parabolă contemporană a
lui Iordanov despre puterea artei, dar și despre
vulnerabilitatea eternă a artistului, “biet om sub
vremuri”, a cărui forță de dominație de pe scenă
se pierde cu totul în fața nemiloasei forțe a pu-
ternicilor zilei. Un text amplu, stufos pe alocuri,
din care regizorul ar fi trebuit să mai decupeze,
pentru a evita unele diluții de tensiune și câteva
tușe rizibil “groase”, dar o intrigă plină de umor
și dramatism, totodată, în care pragmatismul de
supraviețuitori al personajelor-actori se împle-
tește cu firul roșu al terorii politice, într-o istorie
a vieții libere și existenței controlate.
Un spectacol care ar fi câștigat în ritm printr-o
contracție a duratei, dar care a pus oricum în va-
loare potențialul ofertant al trupei constănțene,
care crește semnificativ pe măsură ce experi-
mentează diverse maniere și formule regizorale.
Personajele au fost bine conturate scenic și
pregnant susținute actoricește, în majoritatea
cazurilor.
Grupul gregar al personajelor-actori provoa-
că mai mereu amuzamentul prin confruntări
geloase între divele trupei (Dana Dumitrescu
și Georgiana Mazilescu, în două partituri bine
marcate - prima e soția directorului trupei, ipo-
crit-demnă, ultragiată, a doua nu-și trădează
trecutul de curtezană, cultivând cinismul), prin
persiflaje între membrii companiei (tânărul ac-
tor, jucat de Andu Axente, versus cel “expirat”,
jucat de Mihai Sorin Vasilescu - ambii portre-
tizați cu bune accente de detaliu), toți “organi-
zați” de directorul Charles (bun pivot de joc Tani
Ștefu) și “ajutați” - manipulați, de fapt, se va ve-
dea - de sufleurul jucat de Cosmin Mihale, care
devine trădătorul lor.
Din curtea regală am reținut jocul ambiguu,
viclean, onctuos-poruncitor al lui Dan Cojocaru
în Polonius, pe cel copilăros, cuceritor, al Alinei
Manțu în Ofelia, pe Remus Archip (un Călău
fericit-sadic), pe Andrei Cantaragiu (Hamlet).
Și ceilalți interpreți cu partituri mai reduse s-au
integrat însă armonios în ansamblu.
De remarcat decorul funcțional și inspirat al
lui Mihai Pastramagiu, o structură de lemn cu
valențe polimorfe, care concentrează și distribu-
ie concomitent spațiul de joc.
Repet, dacă ar fi avut o durată care să-i im-
pulsioneze ritmul, Uciderea lui Gonzago ar fi
câștigat în pregnanță scenică. Și așa, însă, e un
spectacol care se privește cu plăcere și participa-
re, un spectacol prin care teatrul constănțean își
valorifică o trupă cu bun potențial artistic.
Uciderea lui Gonzago
O altă producție a teatrului-gazdă, în alt re-
gistru și cu alt ambitus, a ilustrat cumva nucleul
conceptual pur și dur, ca să zic așa, al festivalu-
lui de la Constanța: Metamorfozele iubirii, pe un
scenariu de Anaid Tavitian și Liviu Manolache
(acesta semnând și regia) după Eschil, Sofocle,
Euripide și Aristofan. Avem de-a face cu cinci
monoloage recitativ-incantatorii a cinci eroine
antice (Electra, Antigona, Medeea, Praxagora și
Hecuba), într-un format ce combină cuvântul,
dansul hieratic și muzica.
Spectacolul propus de Liviu Manolache are
profunzime și amplitudine, deși, din nou, un
tempo de joc un pic ostentativ și nu destul adap-
tat sensibilității de receptare contemporane îl
face pe alocuri greu de urmărit - nu vorbesc
despre partiturile propriu-zise ori de momente-
le coregrafice și muzicale, ci despre momentele
de trecere, prea lente, adică niște timpi morți.
Probabil că o alertețe ceva mai netă a acestora ar
fi păstrat atenția auditoriului mai vie, pentru că
semantica momentelor nu avea musai nevoie de
stratificare în sensul prezumat de regizor.
Însă nu aceste scăderi au dat marca specta-
colului, ci elementele care-i definesc conceptul.
Au fost cinci monoloage pline de forță, care au
dezvăluit personalitatea scenică a cinci actri-
țe cu resurse variate, cu modalități de expresie
diverse, cu tonalități aparte fiecare; or, tocmai
această bogăție de formule expresive, bine asam-
blate regizoral, a atras atenția asupra interprete-
lor: Laura Iordan, Georgiana Mazilescu (cu un
rol memorabil în această reprezentație), Luiza
Martinescu, Dana Dumitrescu (care și-a probat
și aici versatilitatea resurselor artistice), Nina
Udrescu (o prezență scenică puternică, de ac-
triță nu doar experimentată, ci și cu stăpânirea
completă a actoriei de gen).
Nu mai puțin însă, o excelentă muzică de
scenă, interpretată live, cu sonuri grave, cu mo-
mente instrumentale și vocale notabile (Liviu
Manolache, Adrian Mihai au creat-o, inter-
pretând-o alături de Viorel Trofin și Cosmin
Mihale), ca și o coregrafie atent concepută de
Mălina Andrei, care combina elemente de ba-
let clasic și dans contemporan, cu splendide
efecte vizual-cromatice, totodată, într-un decor
simplu și extrem de util orizontului vizual al
spectacolului, cu pânze transparente și costume
discret-opulente (Sanda Mitache), au întregit se-
mantica fină și profundă a Metamorfozelor iubi-
rii. Firește, e un spectacol pentru care trebuie să
ai, ca spectator, o anume aderență, un tip specific
de abordare; atent fiind, însă, nu poți să nu re-
marci rafinamentul propunerii artistice.
Festivalul Internațional de Teatru “Miturile
Cetății” de la Constanța pare să-și fi configurat
deja un pattern specific. Nu pot decât să-i urez
anduranță organizatorică și existență îndelunga-
tă, spre bucuria comunității în care are loc.
■
32
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
Atelierul de miere al lui
Macrinici
■ Paul Sarvadi
Festivalul Internațional de Teatru „Atelier” este
modelul consecvenței, dovada rezistenței prin
cultură, a nevoii continue de reînnoire și ino-
vație. De mult departe de a mai fi doar un festival, el
s-a transformat într-un fenomen teatral, care a vac-
cinat, în cei 23 de ani de existență, generații întregi
de artiși împotriva comodității, clișeelor și automul-
țumirii. A fost și este rampa de lansare a unor tineri
începători, iar mai nou vitrină pentru companiile
independente.
Ar merita să i se ofere, dacă nu acum, atunci mă-
car peste doi ani, când împlinește 25 de ani de exis-
tență, un loc special și în Istoria scrisă a Teatrului
Românesc. În timp ce pe autorul său, Radu Macrinici,
mi-ar plăcea să îl văd invitat în școlile de teatru au-
tohtone, ca să răspândească spiritul „Atelierului”, la
fel cum făcea în 1984 cu poeziile Anei Blandiana.
Asocierea nu e întâmplătoare, căci, din păcate,
păstrarea în viață a unui festival de teatru specific, in-
dividualizat și corect conceptual, cu o structură fer-
mă și pertinentă precum ATELIERUL e azi un act la
fel de curajos, inconștient/responsabil ca și disidența
anticomunistă. Mereu departe de centru, alungat
dintr-un loc în altul (Sfântu Gheorghe, Sighișoara,
Satu Mare, Baia Mare) Macrinci și „Atelierul” au
reușit să rămână în picioare, drepți. Ideilee lor clare,
curate, motivarea justă a proprilor existențe și scopul
altruist au funcționat, de-a lungul anilor, ca o carapa-
ce protectoare, precum scutul fermecat al lui David,
Ahile sau Captain America.
„Atelier” e deopotrivă benefic mișcării teatrale
naționale cât și comunității care îl găzduiește.
Atelier 2016
Festivalul a însemnat anul acesta, între 22 iunie
și 1 iulie, 20 de spectacole, selectate din România,
Franța, Ucraina, Belgia și Finlanda, Bulgaria, variate
ca gen și diferite ca spectacologie. Fiecare, în parte,
importante conceptual, tematic, estetic, nu neapărat
la nivel național, ci mai degrabă local, prin efectul pe
care îl au în comunitățile din care provin, prin sco-
purile pe care și le propun acolo. Exemplare, deci, cu
roluri asumate, aplecate spre experiment și în căutare
de noi forme și spații de exprimare, având la bază tex-
te clasice adaptate - În inima nopții - Episodul Lear,
după W. Shakespeare, cu inserții de Monique Borie
și George Banu, Teatrul Regina Maria Oradea, sau
contemporane - Pisica Verde, de Elise Wilk, Teatrul
pentru Tineret „Luceafărul” Iași.
A fost o bună ocazie pentru gazda evenimentului,
Teatrul Municipal Baia Mare, să se raporteze la in-
stituții asemănătoare ca mărime, presupun și buget,
cum ar fi Teatrul de Nord Satu Mare, Teatrul „Anton
Pann” din Râmnicu Vâlcea sau Teatrul „Regina
Maria” din Oradea.
A însemnat o șansă pentru public de a se familiariza
cu spectacole stradale, care au avut la bază elemente de
circ - Maidanul, Cirque Barbette din Bruxelles, spec-
tacole de teatru cu obiecte - Dublu, WHS Finlanda
și Theater op de Markt Belgia. Astfel, să crească, să
își formeze și să își diversifice gustul. Organizatorii au
avut grijă să includă în programul festivalului și o zi
maghiară, țintită spre minoritatea existentă în Baia
Mare, invitat fiind Teatrul Kamaraszinhaz din Arad.
Nu au fost uitați nici copiii, care au avut bucuria de a
urmări două spectacole de păpuși.
Un loc aparte în programul din 2016 a ocupat
Teatrul Independent Artscape din localitate, căruia
i-a fost dedicată secțiunea „Portret în Atelier”. Trupa
înființată acum un an a beneficiat astfel de o expune-
re pe care cu greu și-o putea imagina cu puțin timp
în urmă, judecând după valoarea îndoielnică a spec-
tacolelor realizate până acum.
„Atelierului” de anul acesta nu i-au lipsit nici lan-
sările de carte, colocviile și expozițiile. O discuție cel
puțin interesantă a avut ca subiect Spațiul teatral mic
și foarte mic.
Baia Mare
Capitala Maramureșului e locul ideal pentru un
festival de teatru, mai ales vara. Am profitat din plin
de poziționarea lui geografică și am petrecut o jumă-
tate de zi în apa lacului Firiza, aflat la doar 10 kilome-
tri de teatru. De altfel, există chiar și curse regulate
ale autobuzelor de oraș într-acolo. Aș aminti și păs-
trăvăriile din zonă, centrul istoric renovat decent și
localurile cu mâncare excelentă și prețuri rezonabile.
O experiență bizară și un loc unic e strada din
imediata apropiere a Teatrului Municipal. Acolo se
găsesc nu mai puțin de 12 magazine de pompe fu-
nebre, înșirate pe mai puțin de 70 de metri. Sute de
sicrie, aliniate în vitrine și în încăperi în care mai
există doar coroane și jerbe, câte o casă de mar-
cat. Vânzătorii stau în stradă și bârfesc, fumează
ori își butonează telefoanele în timp ce așteaptă ca
Thanatos, „cel cu inimă de fier și suflet de aramă” să
le mai rezolve câte un client.
Analize
Festivalul „Atelier” e un festival-concurs, al cărui
juriu a fost format anul acesta din criticul Cristina
Rusiecki, președinte, profesorul Nicolae Weisz, care
coordonează de ani buni, în Baia Mare, o remarca-
bilă trupă de teatru pentru liceeni, actorul Emanuel
Petran, directorul Teatrului de Păpuși „Puck” din
Cluj și tânărul regizor Andrei Măjeri. Cum nu sunt
un fan al competițiilor în domeniul artistic, vă invit
să consultați site-ul Teatrului Municipal Baia Mare
(www.teatrulbm.ro), secțiunea dedicată festivalului,
pentru a afla cine și ce premii a obținut.
Dintre spectacolele văzute la Baia Mare mi-au
atras atenția trei în mod pozitiv și unul cât se poate
de negativ.
Kjaerlighet.Trupuri.Oceane tăcute, după Igor
Bauersima și Gaspar Noe, realizat de Teatrul
Independent Artscape, poartă semnătura regizorală
a lui Nagy Botond și a avut premiera chiar în cadrul
festivalului. Nu mi-a fost dat demult să văd un spec-
tacol atât de răvășit de o concepție regizorală ineptă.
Și-a propus prea multe și a realizat atât de puține.
Construcția tânărului regizor a sângerat prin toți po-
rii, a băltit chiar!
Scenografia nu a fost motivată dramaturgic și a
însemnat pe durata întregii reprezentații un obstacol
pentru actori. A conținut elemente gratuite, aduse
în scenă doar pentru a crea efecte spectaculoase și
pleonastice. Fără ea, până la urmă, spectacolul ar fi
fost la fel. Procesului creativ i-a lipsit un dramaturg
sau o persoană capabilă să identifice tensiunile din
text și liniile sale dramatice, situațiile conflictuale,
care ar fi trebuit să devină scheletul compoziției. În
aceste condiții precare actorii au muncit în gol și au
fost expuși unor situații scenice care au frizat peni-
bilul. Anda Breabănu a interpretat un personaj sus-
pendat, neintegrat logic în poveste, iar scenele în care
a apărut goală au fost de-a dreptul ridicole. Cristian
Ghiciuc a dat impresia că suferă de grave carențe în
ceea ce privește mișcarea scenică, de genul celor atât
de tipice începătorilor, când viețuirea mâinilor și a
gesturilor lor cele mai naturale se dovedesc atât de
greu de controlat. Evelyn Budizsa, de naționalita-
te maghiară, și-a interpretat rolul în limba română,
cu un accent deplorabil și articulări inventate. Acest
handicap nu a fost transformat într-un atu, sau într-o
particularitate a personajului interpretat, pentru că
regizorul, de altfel și el maghiar, nu a sesizat gravi-
tatea situației. Spectacolul lui Nagy Botond a părut o
copie la mâna a treia a unui spectacol de Radu Afrim.
O formă agasantă fără nici un fel de conținut.
Maidanul și Dublu, cele două spectacole invitate
din vest - Franța, Belgia & Finlanda - au reconfir-
mat calitatea actului artistic tipic respectivelor zone.
Pline de umor de calitate, de elemente de show și de
realizări tehnice individuale remarcabile, cele două
producții cu origini în circ au chestionat permanent
conceptul teatral clasic, relația actor-spectator. Au
pus la îndoială, în mod evident, justețea teatrului, li-
mitele acestuia, pentru a le regândi, și a întări astfel
fundațiile, doar ca să faciliteze căile de comunicare și
să eficientizeze transmiterea mesajului. Temele pre-
lucrate nu au fost mai puțin importante sau lipsite de
consistență ca ale altor spectacole, dar au părut per-
fect adaptate spectatorului mediu din secolul XXI.
Au ținut cont de așteptările acestuia, produsul artistic
a fost racordat la acesta. Au demonstrat că nu au uitat
nici o secundă că trebuie să se susțină într-un sistem
de piață concurențial. Astfel au devenit stratificate,
deopotrivă interesante pentru spectatorul laic și cel
avizat, fără a sacrifica în vreun fel calitatea artistică.
Paradoxal, realizatorii lor, Rosa Matthis (Maidanul)
și frații Luis și Pedro Sartori do Vale (Dublu) au părut
a se lua mai puțin în serios ca oameni de teatru sau
creatori și tocmai din această cauză a devenit cu ade-
vărat serios ceea ce au realizat.
O întâlnire de neuitat a oferit spectacolul
Moscova-Petușki, în regia Teodorei Herghelegiu,
după romanul omonim al lui Venedikt Erofeev, in-
terpretat de incredibilul actor Richard Bovnoczki.
Timp de șaptezeci de minute acesta a oferit un ade-
vărat recital actoricesc, care îl transformă într-o re-
velație pe care doar speram să o am, până acum, în-
tr-o sală de teatru. Mă văd nevoit să recunosc că nu
dispun de instrumentele lingvistice necesare pentru
a reda performanțele lui. Richard întrupează scenic
un bețiv cum n-am mai văzut vreodată. Compoziția
lui este aproape perfectă și cred că e unică în acest
moment în România. Pentru a mă scoate din această
plăcută neputință profesională, l-aș cita pe Flaubert,
care scria: „Capodoperele nu trebuie explicate prin
cuvinte”.
Macrinici. Radu Macrinici
Într-una din seri, în pauza dintre două spectacole
m-am răcorit, pe o terasă, cu o limonadă, alături de
o parte dintre actorii tineri ai municipalului băimă-
rean. Ei mi-au spus că îi oferă credit total și încredere
necondiționată lui Radu Macrinici în postura sa de
manager al instituției. Peste câteva zile, dramaturgul
revenit la Baia Mare îmi spunea că în oraș au revenit
albinele, ciorile și șopârlele, semn că efectele poluării
au dispărut.
Prezența lui Radu Macrinici într-o comunitate e
echivalentă cu cea a albinuțelor. E semnul incontesta-
bil al sănătății, al aerului cultural/teatral respirabil, în
timp ce revenirea Festivalului „Atelier” la Baia Mare
e unul dintre principale atuuri ale orașului pentru a
deveni Capitala Culturală a Europei în 2021.
■
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
33
film
Where to Invade Next
■ Lucian Maier
Michael Moore este cineastul cu cele mai
importante premii comerciale din istoria
cinematografului de tip documentar. A
primit Oscarul pentru Bowling for Columbine (film
din anul 2002, care discută problemele legate de le-
gile permisive privind deținerea de arme în SUA,
un subiect fierbinte în State imediat după masacrul
din liceul Columbine), iar doi ani mai tîrziu a fost
răsplătit cu Palme d’Or pentru Fahrenheit 9/11, un
film ovaționat la Cannes vreme de 15-20 de minute,
una dintre cele mai lungi întîmplări de acest gen din
istoria festivalului. Iar Fahrenheit 9/11 este al doilea
documentar care să primească disctincția cea mai
înaltă la Cannes, după The Silent World (realizat
de oceanograful Jacques-Yves Cousteau și de Louis
Malle) din 1956.
Modul de lucru al lui Moore nu poate fi încadrat
între speciile clasice ale documentarului. Nu e ob-
servație (nici măcar participativă), nu e o investiga-
ție clasică (interesată de adevăr ca puncte de vedere
care să acopere întreg spectrul unui eveniment), nu
e Cinema-verite sau Cinema direct, nu e nici do-
cumentar reflexiv, nici documentar performativ...
E un hibrid modern (neo-modernist, poate, dacă
acceptăm ca moderne speciile enumerate anterior)
în care avem în parte o investigație (prestabilită,
dirijată politic), care răspunde unor probleme la zi
(Columbine și portul de arme în SUA în filmul din
2002, politicile administrației Bush și reflectarea în
media a acestor politici în Fahrenheit, sistemul de
sănătate american în Sicko, corporații, criză financi-
ară și democrație în Capitalism: A Love Story - dacă
e să enumerăm subiectele discutate de Moore), in-
vestigație care trece prin documentarul politic (ca
manifest împotriva gîndirii politice și economice
dominante, cea capitalist-corporatistă) și care se ra-
portează - de pe o poziție politică personală, asu-
mată, a autorului - și la modul în care presa privește
toate aspectele de mai sus. O dezbatere de idei, așa-
dar, de pe o poziție individuală clar semnalată. Un
discurs al unui om (Michael Moore) despre proble-
me la zi, o dezbatere de idei în care avem o gîndire
- a unui om care se opune și, în opoziția sa, pune sub
semnul întrebării demersurile oficiale. Uneori acid,
cu un ton zeflemitor, de comedie de moravuri iefti-
nă (de unde, probabil, și unele critici la adresa lipsei
de valoare estetică a filmelor sale, asupra cărora mă
voi opri puțin).
În România, o țară în care intelectualii începutu-
lui de mileniu (în special cei din grupul „Dilema ve-
che”) erau prinși ca gîndire pe ideea de democrație
expansionistă reprezentată de Bush, cu o puternică
aplecare pro-SUA (care, în sfîrșit, prin NATO, a venit
în România - nu că am avea alternativă în afara UE
și NATO!), Fahrenheit 9/11 a stîrnit controverse, a
căror istorie e reținută pe portalul LiterNet.ro în ru-
brica dedicată acestui film.
Critica de film autohtonă a considerat Fahrenheit
o făcătură care nu conține elemente de artă sau idei,
Moore fiind comparat cu Dan Diaconescu (Matei
Martin), o manipulare lipsită de calități estetice
(Alex Leo. Șerban) sau un glonț pentru președin-
te(le Bush), care și-a ratat ținta, astfel că nici nu tre-
buia să nască toate controversele (Andrei Gorzo).
UCIN a interzis proiecția lui Fahrenheit la Cinema
Studio în București din motive ideologice, decizie
susținută de redacția revistei Dilema veche (care in-
voca „valoarea artistică precară a filmului semnat de
Michael Moore”), ceea ce a născut un dialog aprins
între Bogdan Ghiu și redacție, pe de o parte, și Alex.
Leo Șerban pe de altă parte. Aprecierea lui Moore, la
noi, atunci, te ducea automat în grupa comuniștilor:
„Cred că aceia, de aceeași parte a baricadei (politice)
cu Michael Moore - scurt spus: stînga antiglobalistă
și libertariană -, sînt, de fapt, [_] prizonieri ideolo-
gici”, spunea Alex. Leo Șerban într-o epistolă adresa-
tă lui Bogdan Ghiu; „oamenilor inteligenți și cu gust
nu poate să le placă filmul lui Moore”, mai spunea
Alex. Leo Șerban.
Pentru noi, mai ales, Where to Invade Next lă-
murește o serie de lucruri. Că Michael Moore nu e
neapărat un personaj cu gîndire de stînga. O viziu-
ne umanistă, care caută să vorbească despre bene-
ficiile pe care le aduce accesul gratuit la Educație și
Sănătate, care identifică neajunsurile politicilor cor-
poratiste americane (și a acțiunii de acest tip), care
manifestă empatie cu oamenii aflați în suferință și
care caută soluții pentru o societate mai bună... o
astfel de viziune nu ține neapărat de stînga. În gîndi-
rea liberalistă găsim mesaje pro-sociale importante.
La John Stuart Mill, de exemplu, în Despre libertate:
„Un stat care preferă expansiunii și elevației intelec-
tuale a indivizilor săi o îndemînare administrativă
ceva mai mare, un stat care-și diminuează oamenii
va observa că nu se pot face lucruri mari cu oameni
mici.” Sau la Frederick Hayek, care spunea că Marea
Societate ( = societatea democratică) e posibilă doar
dacă guvernarea își asumă responsabilitatea de a-și
educa cetățenii în vederea înțelegerii regulilor ce pri-
vesc întreaga societate (reguli care urmăresc binele
social general) și susține și alte servicii prin care ce-
tățenii să învețe să acționeze spontan, în conformita-
te cu dorințele lor, cu respectarea legii. Ceea ce arată
Moore în documentarele sale e că astăzi, în contra
ideilor umaniste existente în liberalism, am ajuns să
vedem cum drepturile omului au ajuns să fie lega-
te de avere, prestigiu social... altfel spus, drepturile
la viață, la libertate și la proprietate sînt direct pro-
porționale cu resursele deținute, au pierdut legătura
(dacă au avut-o cu adevărat vreodată) cu demnitatea
umană (cu imperativul categoric, dacă doriți).
Where to Invade Next e o pledoarie pro-umanism.
În același timp, e un film-testament despre posibi-
litatea de a avea o lume mai bună. De la bun înce-
put Moore admite că probleme sînt în toate țările,
inclusiv în cele pe care le vizitează. Dar că interesul
său nu e legat de probleme, ci de exemplele pozitive,
benefice. Moore călătorește în cîteva țări din Europa
și Africa pentru a culege idei coerente despre guver-
narea societății: modelul finlandez pentru educație -
pus în relație cu politicile franceze în ce privește masa
la școală - și cu cel din Slovenia în ce privește accesul
gratuit (deplin, numai locuri gratuite) la toate nive-
lurile de învățămînt. Situația muncitorilor în Italia
și Germania (unde e discutată și abordarea școlară
a nazismului), a penitenciarelor în Norvegia, a po-
liticilor legate de droguri în Portugalia, a implicării
femeilor în politică și a investigațiilor oficiale legate
de criza financiară recentă în Islanda, situația feme-
ilor în Tunisia, cu un epilog despre căderea Zidului
Berlinului, un eveniment la care Moore a fost martor.
Cu o concluzie deosebită legată de visul american,
care, în lumea occidentală, pare a fi rămas vis în cel
mai înalt grad tocmai în țara care l-a proiectat global.
■
colaționări
Cele două Tereze
■ Alexandru Jurcan
Dacă e caniculă, vedem filme acasă, de pe
DVD-urile ținute cu sfințenie pe etajere ci-
nefile. Astăzi mă întâlnesc cu fantome cele-
bre, la interminabile discuții. Emile Zola își aminteș-
te cu zâmbetul pe buze că nu și-a luat bacalaureatul,
deși a încercat de două ori. Mauriac a primit în 1954
Nobel-ul pentru literatură („pentru profunda sa in-
tuiție spirituală”), dar nu face caz de asta. Amândoi
au ales ca personaj principal într-unul din romanele
lor o Tereză. În 1867 Zola publică Th e r e se Raquin
(interesat de temperamente, nu de caractere, în spi-
ritul naturalismului), iar Franțois Mauriac scrie în
1927 Therese Desqueyroux (după ce fusese infirmier
pe front în timpul războiului).
Să poposim la ultimul film al lui Claude Miller -
Therese Desqueyroux din 2012. După ce s-a ocupat
de montajul filmului, regizorul a murit. Joacă în film
Audrey Tautou, Gilles Lellouche, Anais Demoustier.
Tereza din carte și din film face o căsătorie de con-
veniență cu Bernard, proprietar de terenuri. Ea cu-
noaște plictiseala, el e tot mai banal și mai bolnav. O
nouă Bovary cu discrete nuanțe de Anna Karenina.
Sufocarea în cuplu e evidentă, sporită de crizele de
angină ale soțului, de cele patru picături de medica-
ment, mereu numărate cu voce tare, până la înstrăi-
nare totală. Therese se închide în sine, iar Bernard o
tratează „ca pe o vază fragilă”. Peisajele statice, tim-
pul implacabil, muzica de pian - toate conțin parcă
premoniția morții lui Miller, regizorul filmului. Mai
apoi Therese procedează la otrăvirea lentă a soțului.
Rețete falsificate, tribunal, umilință, plus obligația de
a sta închisă cu soțul scăpat de la moarte, ca să păs-
treze aparențele, într-o agonie criminală.
Tereza lui Zola e obligată să se mărite cu verișorul
bolnav și ridicol (și aici soțul e bolnav!), suportând
o mătușă-soacră penibilă, protectoare, sufocantă.
Doar că această Therese va acționa, se va iubi cu
amantul Laurent și nu va alege metode subtile, ca să
scape de soț, ci direct crima. După care va urma o
remușcare de coșmar, ce va duce la un final cu tentă
moralizatoare.
Am văzut cele două variante după romanul
Therese Raquin. Prima, din 1953, realizată de
Marcel Carne, cu inegalabilii Simone Signoret și
Raf Vallone. A doua, din 2013, cu titlul În secret, de
Charlie Stratton, cu Elisabeth Olsen, Jessica Lange,
Oscar Isaac și Tom Felton. Pe vremea filmului,
Vallone mai avea de trăit o jumătate de secol, iar
Signoret vreo 35 de ani. Sigur că mi-a plăcut mai
mult filmul lui Carne, cu toate că filmul din 2013 are
certe calități. Prefer însă imaginile în alb-negru, fără
culori comerciale, cu fascinația numită Signoret,
care știe să joace din priviri, fără risipă inutilă de
gesturi redundante.
■
34
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
remember cinematografic
Nu mă simt dur, nu mă
simt puternic...
■ Ioan Meghea
Se pare că cine se mișcă printre Oscaruri,
umblă pe covorul roșu, se salută cu papa-
razzii și blițurile lor, și mai ales se bucură
de „atenția” regizorilor momentului, ei bine,
omul acela se schimbă dintr-odată, teribil de
mult. Apar gesturi neașteptate, un look cât se
poate de nou - privire obraznică, vorbitul din
vârful buzelor, cerințe financiare mari, haine
de la Brunello Cucinelli sau Mark & Spencer -,
locații de calitate și femei cât mai frumoase. Nu
cred că am spus chiar totul. Și totuși, uneori se
întâmplă altfel. Am întâlnit actori posesori de
Oscaruri care se comportau în acele momen-
te ca și cum se aflau la cumpărături în cartier.
Simpli, modești, cu vorbe normale și cu privi-
rea aceea blajină care spune „da, mă așteptam
la premiile astea, nu putea fi altfel. Le meritam”.
Unul din aceștia este și minunatul Tom
Hardy. Tocmai fusese nominalizat la Oscar
pentru rolul secundar din The Revenant, unii
critici de la Hollywood îl considerau „cel mai
bun actor al generației sale”, ba chiar noua față
hot a Cetății Filmului și câțiva „băieți obraz-
nici” îi luau un interviu. Primele întrebări erau
de genul „de ce ocolește nepăsător covorul
roșu?”, dacă este într-adevăr „un dur și un vi-
ril”, dacă... Tom Hardy i-a privit zâmbind ele-
gant și le-a răspuns: „Nu mă prea dau în vânt
după mine. Asta e. Pe urmă, nu mă simt deloc
un dur și un viril, încerc doar să-i imit pe ăș-
tia și uneori reușesc. În general sunt un emotiv,
credeți-mă”.
A continuat cu o mulțime de replici antistar
la care flăcăii cu întrebările nu se prea se aștep-
tau și a încheiat spunând: „Cine sunt eu? Habar
n-am!”. Da, atunci când te întâlnești cu actorul
acesta, observi un om obișnuit de vreo 170 cm,
îmbrăcat cât se poate de simplu în blugi și cu o
șapcă banală pe cap, nu prea frumos și cu apu-
cături de o anumită nervozitate.
Tom Hardy, sau mai exact Edward Thomas
Hardy, s-a născut pe 15 septembrie 1977 în
Londra (Hammersmith). Tatăl său, Edward, a
fost scriitor iar mama actriță. A crescut în carti-
erul East Sheen în Londra, primele studii le face
la Reed’s School, le continuă la Tower House
School, la Școala de Teatru din Richmond, iar
după aceea la Drama Centre din Londra. După
ce câștigă o competiție de modeling la vârsta de
21 de ani, Tom primește un contrat cu o agen-
ție de modă și s-ar fi părut că tânărul acesta o
să-și petreacă tinerețea pe podiumurile mari-
lor concursuri de modă. Din păcate, actorul va
duce o luptă continuă cu alcoolul, dependența
de droguri și delincvența juvenilă. Furturi de
mașini, port ilegal de armă și multe altele...
În 2003, după ce se reîntoarce pe platouri-
le de filmare, îi este premiat debutul în câte-
va producțiile teatrale. În următorii cinci ani
Hardy primește roluri în filme, seriale TV și
piese de teatru, unde interpretează roluri vari-
ate, începând cu Robert Dudley în producția
BBC The Virgin Queen (2005), și continuând
cu Bill Sikes în Oliver Twist (2007). Pe marele
ecran a apărut în thrillerul Layer Cake (2004),
alături de Daniel Craig, în Marie Antoinette
(2006), regizat de Sofia Coppola și în Scenes of
a Sexual Nature (2006).
În 2006, Hardy a fost inițiatorul unei com-
panii de teatru, „Shotgun”, alături de regizorul
Robert Delamare și a regizat o piesă de tetru
numită Blue on Blue, scrisă de tatăl său.
În 2007 a fost nominalizat la categoria Cei
mai buni actori a premiului BAFTA pentru
rolul pe care l-a avut în adaptarea BBC a best-
sellerului lui Alexander Masters, Stuart: A Life
Backwards (2007). În următorul an, în filmul
lui Guy Ritchie RocknRolla a interpretat ro-
lul unui homosexual scandalagiu și în filmul
Bronson, același an, Hardy a jucat rolul renu-
mitului Charles Bronson, care i-a adus premiul
British Independent Film pentru cel mai bun
actor. Da, trebuie să recunoaștem, actorul aces-
ta se mișcă foarte bine! Până la urmă, Hardy a
atras atenția celor de la Hollywood, fiind men-
ționat printre cei „10 actori care trebuie priviți”
(„10 Actors to Watch”), și asta-i de reținut!
Un rol relativ recent a fost apariția sa în
Inception (2010), alături de Leonardo DiCaprio,
Joseph Gordon-Levitt, Tom Berenger, Ken
Watanabe, Michael Caine, Marion Cotillard și
Ellen Page. Filmul a fost lansat în iulie 2010 și a
devenit unul dintre primele 25 de filme cu cele
mai mari încasări din toate timpurile.
În filmul Warrior (2011) a jucat alături de
Joel Edgerton si Nick Nolte și în 2012 îl întâl-
nim alături de Reese Whiterspoon și Chris Pine
în comedia romantică This Means War, regizată
de McG. De asemenea Tom a mai jucat în thri-
ller-ul Tinker Tailor Soldier Spy, cu Colin Firth
si Gary Oldman. Oamenii lui. Extraordinară
companie!
Tot în 2012 Tom Hardy apare alături de
Shia LaBeouf, Guy Pearce și Chris McGarry în
Lawless, regia John Hillcoat, film nominalizat
la Cannes. Este o relatare fascinantă despre cri-
mă și corupție, loialitate și iubire, brutalitate
și tandrețe, filmul venind să completeze pano-
plia filmelor cu gangsteri. În 2012, actorul i se
alătură din nou regizorului Christopher Nolan
pentru ultimul film din renumita trilogie The
Dark Knight Rises.
În afara platourilor de filmare, Hardy este
protectorul unei organizații de binefacere,
“Flack”, care ajută oamenii fără adăpost din
Cambridge, iar din 2010 a fost numit ambasa-
dor al organizației “The Prince’s Trust” - care
se află sub tutela Prințului Charles -, care spri-
jină tinerii cu probleme. Nu o dată, la întâlniri-
le cu tinerii, Tom le-a vorbit despre lupta sa cu
demonii și ce trebuie făcut pentru asta.
Să revenim la omul Tom Hardy... Într-o
lume a Hollywood-ului, cu toate ingredientele
lui ciudate privind succesul, premiile și toate
celelalte, omul acesta rămâne un om surpriză.
Teribil de autentic, imprevizibil, uneori și el
este uimit de caracterul lui. Să nu uităm, când-
va a fost un “bad boy”, un adevărat urmaș al
lui Richard Burton, Peter O’Toole și Richard
Harris. “În tinerețe, nu o dată mi-am pierdut
Tom Hardy
controlul”, declarase cândva marele actor, dar
tot el spunea: “Singurul lucru care m-a salvat în
cele mai grele momente a fost actoria”, și: “Rolul
de părinte mi-a schimbat viața”. Frumoase de-
clarații!
Pentru lumea de celuloid și nu numai, Tom
Hardy rămâne un adevărat antistar. Se bucură
că oamenii nu-l recunosc pe stradă, îl bucură
doza de libertate pe care o are, îl bucură faptul
că toate porcăriile tinereții au rămas doar isto-
rie. “Nu mă simt un dur, nu mă simt puternic și
nici măcar foarte capabil în viața reală”...
■
Urmare din pagina 36
Ioana Antoniu: Miraj
mereu fascinanta imobilitate a unei viziuni ideale.
Utilizarea ambivalentă a relației dintre figură și
fond lasă privitorului decizia de a alege ceea ce
dorește să vadă. Oglindirea imaginii și continu-
itatea ei nestingherită de rigorile reprezentării,
contribuie la desfășurarea tramei imaginii ca în-
tr-un gest de eliberare, iar broderia dă senzația că
plutește în fluidul pictural.
Unele din titlurile lucrărilor sugerează și ele,
într-un mod empatic cu privitorul, regăsirea unui
orizont ideal, intâlnirea posibilă cu momente pri-
vilegiate: „Locul perfect”, „Sub vânt”, „Înserare”,
„Nocturne”, „Intimitatea naturii”, „Liniștea fru-
museții”, „Răcoare”, „Iarna, dincolo de pleoape”,
„Înflorire”, „Sub zăpadă”, „Cascada” sau „Miraj”.
Altele invocă drept referințe titlurile unor capo-
dopere literare și cinematografice cu care ela-
borează complicități vizuale, precum „Muntele
vrăjit”, „Creanga de aur”, „Sfârșitul jocului”,
„Rămășițele zilei” sau „Nopți de sânziene”.
Lucrările Ioanei Antoniu reprezintă cu pre-
dilecție aspecte din natură, imagini familiare
reprezentate adesea mai degrabă sugestiv, ca re-
zultate ale unei cenzuri formale. În acest univers
elementele cromatice și de figurație funcționează
adesea independent și detaliile de vegetație și flori
cusute și articulate minuțios dar fragmentar par
un miraj.
Muzeul de Artă Cluj-Napoca, 23 iunie-17 iulie 2016
■
TRIBUNA • NR. 333 • 16-31 iulie 2016
35
sumar
Istorii cu scriitori Adrian Suciu	2
editorial Mircea Arman Ce este metafizica? (I)	3
eveniment ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului	
Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe	5
cărți în actualitate Marin Iancu Forme ale protestului liric	6
Patricia Lelik Nici o mamă	7
Ioan Negru În tinerețe toți pornesc spre Troia	8
comentarii Voichița Pălăcean-Vereș O reeditare eveniment	9
Ioan Țiplea Profesiunea de credință a unui voievod-țăran	10
cartea străină Ștefan Manasia Krasznahorkai și merele de aur	11
poezia George Vidican	12
Teodora Păcurar	13
Adrian Crețu	14
parodia la tribună Brexit Lucian Perța	12
întoarcere în timp: „Tribuna” Constantin Cubleșan Maestrul Ion Rahoveanu	15
diagnoze Andrei Marga Istoria propriu-zisă. O scriere monumentală	16
eseu Isabela Vasiliu-Scraba Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de Est (I)	19
tale quale Vasile Zecheru Esența inițiatică	21
jurnal de idei Marius Dumitrescu La noi	23
de-ale cetății Radu Țuculescu Din plictiseală	24
arena Tribunei Daniel Moșoiu „Dragarea” fotbalului românesc	25
simeze Eugen Cojocaru O lume ce pe nesimțite cade...	26
panoramic Octavian Sergentu O scurtă istorie culturală a Rusiei postcomuniste	27
meridian Radu Țuculescu Transilvania din... Israel!	30
teatru Claudiu Groza Un festival la țărmul mării	32
Paul Sarvadi Atelierul de miere al lui Macrinici	33
film Lucian Maier Where to Invade Next	34
colaționări Alexandru Jurcan Cele două Tereze	34
remember cinematografic Ioan Meghea Nu mă simt dur, nu mă simt puternic...	35
plastica Radu Pulbere Ioana Antoniu: Miraj	36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
plastica	
Ioana Antoniu: Miraj
	Radu Pulbere
Ioana Antoniu	Obiect transparent, tehnică mixtă, 100x100 cm, (2016)
Pentru Ioana Antoniu pictura e o experien-
ță a tuturor lucrurilor din jurul ei care o
ating. Este mai degrabă felul ei de a reacți-
ona. În pictura ei sunt pe rând sublimate întâlniri,
percepții, amintiri, referințe care devin subiecte
în cadrul unui proces alchimic de transmutare și
resubstanțializare a acestei cunoașteri.
Ioana Antoniu își construiește reveriile într-un
orizont care valorizează într-un mod foarte per-
sonal elemente și surse din mai multe universuri
formale și moduri de expresie. Importante pentru
ea sunt pictura marilor maeștri, filmul, muzica,
literatura, fiind în același timp preocupată de
mutațiile profunde ce însoțesc evoluțiile limbaje-
lor artistice contemporane și impactul lor asupra
definirii unor noi sensibilitați.
Articularea propriului limbaj pictural a evoluat
pentru Ioana Antoniu într-un mod organic, sen-
zitiv și în același timp intelectual, asumat, progra-
mat, fără fracturi, negații și depărtări, atât tematic
cât și ca tehnici de reprezentare.
Picturile din expoziția Miraj, coerente cu
această evoluție, diversifică vectorii și impactul
imaginilor și a transpunerii lor cu mijloace pic-
turale, prin asocierea unor procedee, tehnici și
elemente de reprezentare preluate din broderie
și cusături, în mod neașteptat și subtil integrate
temei generale. Prin acestea, realitatea texturală și
tactilă a picturii se amplifică și își asumă o nouă
expresie și noi conotații. Integrate prin coasere și
broderie structurii picturale, texturile și materia-
litățile firelor textile ne induc o stare neașteptată
de confort, familiară, aproape casnică.
Ca un miraj, jalonând limitele reprezentării,
aproape rustic, un meșteșug vechi se insinuează
pe pânză. Durata temporală de care amintește ac-
tul coaserii și al brodării, dinamica și materialita-
tea firelor, împunsăturile care lasă răni în pânză,
amplifică și nuanțează caracterul, materialitatea și
expresia picturilor. Culoarea care revine și uneori
acoperă, ascunde sau unifică cusăturile, le inte-
grează asumânduși-le conceptual.
Tematica lucrărilor Ioanei Antoniu e deliberat
atemporală, permanentă, operând cu elemente
precum sugestia, absența, narativul aluziv, in-
tensitatea și semnificațiile fragmentarului, vizând
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu
ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin
mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335000xxxx B.N.
Trezoreria Cluj-Napoca.