TRIBUNA
329
Consiliul Județean Cluj
Director fondator: loan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XV • 16-31 mai 2016
4 lei
Nicolae Mareș
Zbigniew Szuperski și
poezia lui Lucian Blaga
Vistian Goia
B.P. Hasdeu și
caracterul poporului
român
Andrei Marga
Despre verticalitatea
intelectualilor
Ilustrația numărului: Cristian Porumb
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore zanc
Restrângerea consiliului consultativ a survenit în urma
modificării Legii 189/2008, republicată.
Istorii cu scriitori
Scoase la lumină de Adrian Suciu
Din punct de vedere al istoriei literaturii române, una dintre arhivele cele mai valoroase și mai
necunoscute este Arhiva Camerei Deputaților. Foarte mulți scriitori au fost parlamentari,
angajați ai instituției, sau s-au intersectat, în activitatea lor, cu forul deliberativ, în diverse epoci
istorice. La inițiativa scriitorului Adrian Suciu, consilier parlamentar la Camera Deputaților,
revista „Tribuna” prezintă cititorilor, în serial, piese inedite și spectaculoase din Arhiva Camerei
Deputaților cu și despre scriitori. Ne propunem un demers de prezentare a unor documente cu
valoare istorică și nu unul de interpretare a acestor documente. Interpretarea rămâne în sarcina
istoricilor și, de ce nu, a cititorilor.
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ioan-Pavel Azap
(redactor șef adjunct)
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
e-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Procesul-Verbal al
Circumscripției
nr. 1 Balotești prin
care scriitorul și criti-
cul George Călinescu
„se declară ales depu-
tat” în Marea Adunare
Națională, în urma ale-
gerilor din 3 februarie
1957.
Sursa foto:
Arhiva Camerei
Deputaților
◄--------
O delegație parlamentară din Marea Britanie, condusă de către Sir Herbert Butcher, a vizitat România
între 20-30 septembrie 1957. Instantaneul alăturat a fost realizat cu ocazia primirii delegației brita-
nice la Marea Adunare Națională, în data de 21 septembrie 1957. Din grupul care a întîmpinat delegația
britanică au făcut parte, printre alții, scriitorii Demostene Botez și Geo Bogza, ușor de identificat în foto-
grafie ca fiind cei doi fumători de pipă.
Sursa foto: Arhiva Camerei Deputaților
Revista Tribuna
susține candidatura
orașului Cluj-Napoca
la titlul „Capitală
Culturală europeană
2021”
Pe copertă:
Cristian Porumb, Nuferi (detaliu), tehnică mixtă pe
hârtie,
25 x 35 cm
Vizitați noul nostru site:
tribuna-magazine.com
• comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINe
in english AND ROMANIAN
2
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
editorial
Apusul lumii arhaice grecești
Zorii filosofiei clasice (I)
■ Mircea Arman
Am ales să întrerupem aici, aparent alea-
toriu, șirul gîndirii grecești arhaice, con-
siderînd că, odată cu empedocle, o lume
care a lumit în jurul unor anumite valori bine de-
finite, intră în perioada ei de stingere. Mentalita-
tea greacă arhaică, legată de cetate și trăitoare prin
cetate, începe să apună, chiar dacă putem vorbi
despre acest fapt ca lucru împlinit abia odată cu
cuceririle lui Alexandru Macedon și dobîndirea
vocației universale a spiritului grecesc.
Aristotel, încă, este ultimul exponent al men-
talității grecești legată de polis și avînd polisul
ca structură centrală a lumii. Dar să o luăm cu
începutul.
Gîndirea poetico-filosofică grecească de pînă
la empedocle, așa cum ne-am străduit să arătăm,
își găsește situarea fermă în cetate și este o ema-
nație și viziune specifică ei. De la organizarea reli-
gioasă și pînă la cea legislativ-statală, lumea arhai-
că grecească își datorează existența și expansiunea
„mentalității cetății”. La fel, structura gîndirii ar-
haice grecești este organic legată de dezvoltarea și
expansiunea polisului grec.
Legat de acest aspect și în directă legătură cu
expansiunea cetății grecești putem afirma că „o
fantomă bîntuie” lumea arhaică grecească: este
fantoma eroului călător, a exploratorului.
Mitul păstrează această imagine a explorato-
rului încă din epoca aheeană, iar săpăturile ar-
heologice din a doua jumătate a secolului trecut,
în Tarent, spre exemplu, vădesc o continuitate a
ocupației elenice începînd cu secolul al XIV-lea
î.Ch. Minos plecase în urmărirea lui Dedal pînă
în Sicilia iar Iason navigase pînă în Colchida în
căutarea Lînii de Aur.
În plan istoric însă, un avînt al acestor înde-
letniciri îl putem situa undeva în secolul al VIII-
lea î.Ch., în jurul anului 775 și va dura mai bine
de două secole, oprindu-se în preajma anilor 500
î.Ch.
este exact perioada în care se naște și prinde
contur, dar se și stinge, lumea cugetării grecești
pe care istoria filosofiei o numește presocratică.
Vom încerca în cele ce urmează, în măsura în
care interesează și servește scrierea de față, să de-
terminăm cauzele social-istorice, religioase, eco-
nomice sau cele ce țin de teoria mentalităților,
care au determinat nașterea, înflorirea și decăde-
rea filosofiei grecești de pînă la Platon.
În felul acesta, vom privi fenomenul arhaic gre-
cesc într-un mod mai apropiat gîndirii europene
contemporane, excursul care urmează venind să
susțină dintr-un punct de vedere „mai științific”,
mai legat de un istorism de tip pozitivist.
1.	Expansiunea
lumii arhaice grecești
Nici nu apucase bine să iasă din epoca geo-
metrică, în decursul căreia lumea grecească fuse-
se obligată să trăiască limitată la sine însăși, dar
în care au loc amalgamări și geneze obscure ale
spiritului acesteia, că secolul al VIII-lea î.Ch. o
și împinge înspre exterior, reluînd contactele cu
Asia și întinzîndu-și cuceririle spre Occident și
Septentrion.
Dar nu numai spiritul însetat de cunoaștere al
grecului arhaic îl împinge spre acest pas, așa cum
prea frumos lasă se se înțeleagă mitul.
Cauza expansiunii grecești o constituie în pri-
mul rînd una dintre carențele majore ale lumii
grecești: lipsa spațiului vital.
Grecia suferă de stenahoria, de faptul că solul
ei are o suprafață extrem de redusă, implicit, as-
pectul social care denotă de aici se traduce în ter-
menii foametei. Acest rău atît de mare este agra-
vat în epocă de proasta repartiție a pămînturilor,
fapt accentuat, progresiv, de fărîmițarea lor și de
fenomenul moștenirilor sau, la polul opus, dar ca
o consecință a acestor fărmițări excesive, a preluă-
rii acestor pămînturi de către marii proprietari în
dauna micilor proprietari.
Prin urmare, spiritul de aventură, neliniștea ce
duce spre cunoaștere, își are originea, foarte pro-
babil, în spectrul foametei ce plutește peste micii
proprietari de pămînt care, fie nu sînt îndestulați
de recolta sărăcăcioasă de pe micile lor propri-
etăți, fie și le-au pierdut de mult timp în contul
datoriilor și a cametei uriașe percepută de către
marii proprietari de pămînt.
Așadar, pentru acești oameni, a porni pe mare
este similar cu a scăpa de foamete.
O altă cauză pe care am identificat-o pentru a
explica acest adevărat exod al lumii grecești arha-
ice înspre Occident sau, după caz, Orient, constă
în imposibilitatea realizării unei stări autarhice în
interiorul propriului teritoriu, în ciuda mentalită-
ții tipic autarhice care stă la baza apariției cetății
grecești.
Această imposibilitate este dată de lipsa sufici-
entă a alimentului de bază în epocă: grîul care la
rîndul său, nu putea fi produs datorită suprafețe-
lor agricole prea reduse.
Pe de altă parte, Grecia nu posedă nici zăcă-
mintele minerale și nici lemnul suficient pentru
nevoile sale crescînde.
Ceea ce grecii produc în cantități excedentare
sînt produsele considerate de lux, anume: vinul,
uleiul de măsline și obiectele de ceramică.
De aici se naște nevoia de a efectua comerț, de
a stabili emporii, adică contoare, locuri în care
schimburile comerciale cu barbarii pot avea loc.
În acest sens, unele polisuri au avut inspirația
de a dezvolta mai multe asemenea contoare, fapt
care a atras după sine o efervescență comercială
aducătoare de prosperitate, odată cu întemeierea
efectivă a unor noi colonii.
ultima și cea mai puțin importantă cauză a
colonizării lumii arhaice grecești o constituie
distrugerea unor cetăți în urma unor războaie și
întemeierea de colonii noi de către populația ră-
masă sau colonizarea unor tărîmuri noi de către
criminali, proscriși sau populații întregi conside-
rate de rang inferior de către populația dominan-
tă, cum este cazul în Sparta.
Interesant de arătat este și modul în care se re-
alizau aceste colonizări.
În cele mai multe cazuri, acest lucru nu se rea-
liza haotic, la bunul plac al cîtorva indivizi sau la
întîmplare. Colonizarea are, îndeobște, loc într-o
formă organizată, cînd cîteva sute de coloni în
frunte cu oicistul lor, căruia i se încredințau pu-
teri aproape nelimitate, și care la moartea sa era
considerat erou fondator al cetății, își aleg un te-
ren fertil în jurul unei ridicături mai proeminente
care să permită o așezare fortificată ce aminteș-
te de acropolele Greciei și avînd un acces cît mai
convenabil la un loc bun de acostare la port.
Acest lucru era dus la bun sfîrșit fie prin pute-
rea armelor fie prin buna înțelegere cu băștinașii,
așa cum a fost cazul Marsiliei.
Pasul următor este făcut de topometrii și to-
pografii aduși cu ei și care împart locuri egale de
pămînt în formă de pătrat tuturor colonilor, prin
tragere la sorți.
Această modalitate de împărțire a terenului ne
duce cu gîndul la celebra centurație a coloniilor
romane sau „reforma agrară” care împarte pînă
astăzi Italia meridională așa cum fusese încă din
timpurile arhaice.
Noua colonie, ca și în cazul cetății mamă, este
structurată în jurul vetrei sacre, cu focul adus din
vetrele metropolei, lîngă care este îngropată o bu-
cată din solul patriei.
La fel, în ceea ce privește organizarea socială
și sistemul legislativ, acesta este întotdeauna cel
existent în cetatea de baștină. Cu toate acestea,
coloniile grecești sînt cetăți - state absolut inde-
pendente, deși legătura cu cetatea-mamă este păs-
trată, mai ales sub aspectul religios și al unității
dialectale.
Agricultura va constitui activitatea de bază a
noilor coloni. Aceștia vor fi surprinși de întinde-
rea și fertilitatea solurilor din Italia și Sicilia, după
recolonizarea acestora petrecută în secolul al VIII-
lea1 î.Ch.
exploatarea terenurilor întinse implică o dez-
voltare deosebită a creșterii animalelor, cu atît
mai ușor cu cît regimul șerbiei aplicat populați-
ilor pelasge îndeosebi în Sicilia sau celor cilirie-
ne în Siracuza, fac din aceștia un soi de hiloți sau
perieci.
La Leontinoi și la Siracuza se constituie o nobi-
lime alcătuită din cavaleri care stăpînesc domenii
întinse și care poartă denumirea generică de ge-
omori, adică cei ce împart pămîntul.
Nici producția de ceramică sau stofe nu bate
pasul pe loc, precum nici cea de prelucrare a me-
talelor. De aici, și dezvoltarea accentuată a co-
merțului care, la început, nu este decît un fel de
piraterie.
Bogăția rezultată își găsește, pentru început,
corespondentul mai ales în arhitectură, care se
dezvoltă liber, noile orașe neîngrădind în nici un
fel planurile constructorilor, deoarece prosperita-
tea generală permite cu prisosință acest lucru.
Avîntul celorlalte arte nu poate fi nici el nelu-
at în considerare. Săpăturile făcute la Seliunt și
Poseidonia au scos la iveală o plastică monumen-
tală strălucită. La fel, săpăturile de la gura rîului
Sele au scos la lumină un sanctuar al Herei Argeia
unde au fost găsite o serie de metope reprezen-
tînd, într-un stil pregnant ionian, scene mitologi-
ce cu preponderență din viața lui Heracles.
Aceleași entuziasm înălțător și fervoare a vie-
ții o găsim în imnurile lui Stesihores din Himera
(640-550 î.Ch.), cel mai mare poet liric înainte de
Pindar și, probabil, inventatorul poeziei bucolice.
Însă această bunăstare generală, cum mai
arătam pe parcursul acestei lucrări, va face
simțită o intensă preocupare pentru viața de după
moarte, influență pe care unii savanți o atribuie
O
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
3
o
lumii etrusce, obsedată de destinul sufletului după
moarte. În acest context, orfismul și pitagorismul
găsesc teren proprice unei înfloriri extraordinare.
În ceea ce privește viața religioasă zeii greci
sînt asimilați zeităților populațiilor autohtone, în
general zeițe-Mame, simboluri ale fecundității și
prosperității.
Hera era adorată în special în Italia mai cu sea-
mă la capul Lacinion lîngă Crotona, în Poseidonia
și, cum aminteam, la gura rîului Sele, unde pe
metopele templului sînt zugrăvite figuri de dans
legate de vechile liturghii agrare.
Demeter este principala zeiță a Siciliei iar
Athena Ilias are un sanctuar la Siris. La erix,
Afrodita este identificată cu o veche divinitate in-
digenă, care la rîndul ei suferise deja cîteva muta-
ții date de contactele mai vechi cu fenicienii.
*
Nu altfel stau lucrurile cu colonizarea extremu-
lui Occident. În viziunea grecilor, acest Occident
este asimilat unui tărîm fabulos al metalelor.
Spania și Galia, în speță sudul acesteia, sînt
locurile din care vin argintul, cuprul și plumbul.
Tot Galia este locul din care este adus metalul cu
cea mai mare căutare în Grecia arhaică: cositorul.
Aceasta era materia indispensabilă pentru indus-
tria bronzului care consuma cantități impresio-
nante pentru acea vreme.
Primele tentative ale grecilor de a se stabili în
aceste locuri sînt și ele legate cumva de negura
legendei. Primul grec care ajunge pe aceste tă-
rîmuri legendare este un samian, un oarecare
Colaios aruncat de furtună dincolo de Coloanele
lui Hercules (strîmtoarea Gibraltar) și care acos-
tează la Tartessos stăpînit de regele Argantonios,
personaj mai degrabă legendar, al cărui nume este
legat de marile cantități de argint existente în ace-
le locuri.
Rodienii, chiar dacă nu beneficiază de un con-
tor, își vînd vasele ceramice în Spania și Galia,
iar foceenii care se stabilesc la Marsilia în jurul
anului 600 î.Ch., după ce cad la înțelegere cu
indigenii, întemeiază trei contoare în Spania:
Palaiopolis emporion, Maianace lîngă Malaga și
Alaia în Corsica.
*
Nici Africa nu scapă colonizărilor grecești, și
ne referim aici la Cirenaica și egipt care intraseră
deja în circuitul comerțului aheean.
În ciuda relatărilor repetate ale lui Herodot
începuturile colonizării Cirenaicii rămîn cumva
nedeterminate.
Se pare că, după o tentativă eșuată făcută la
Plateea, locuitorii Terei și Cretei s-au stabilit, în
jurul anului 630, sub conducerea unui Aristotel
devenit Batos, pe al doilea prag al platoului li-
bian, lîngă Cira. Populația noului oraș va crește
în jurul anului 575 ca urmare a venirii unei noi
grupe de coloni, de neam dorian din Pelopones
și Dodecanez.
În ciuda războaielor civile frecvente, dezvol-
tarea Cirenaicii este legată de potențialul său
agricol și de cultivarea silfionului, acea plantă
ciudată cu tuberculi care apare și pe moneda
autohtonă. Creșterea cailor, în contextul tere-
nului propice agriculturii, ia un avînt însemnat,
Pindar amintindu-le victoriile la concursurile
panhelenice.
Ceea ce confirmă ideea noastră, a dezvoltării
paralele a culturilor și a existenței unor minime
contaminări, este faptul că această colonie se va
dezvolta în sens pur helenic fără aproape nici o
influență orientală2 (în speță a egiptului vecin)
în afara zeului Amon, importat, pe cît se pare,
din oaza Siwah și care va fi foarte repede asimilat
și identificat cu zeus.
Apolo va rămîne zeitatea poliadă împreu-
nă cu sora sa Artemis, săpăturile arheologice
și resturile civilizației materiale și spirituale ale
acestei colonii vădind aspectul unei porțiuni din
europa clădită pe continent negru.
*
În ceea ce privește extinderea colonizării ar-
haice grecești, vom lua, în cele ce urmează, în
discuție partea ei nordică, anume Calcidica,
Tracia, Propontida și Pontida.
Calcidica este colonizată de către orașele
eubeei încă din secolul VIII î.Ch., adică în pe-
rioada similară în care aceștia se extind și înspre
Italia și Sicilia.
Legenda spune, prin gura lui Arhiloh, că in-
sula Tasos ar fi fost cucerită de către Heracles
Kalinikos, și nu face altceva decît să amintească
de luptele crîncene dintre coloni și autohtonii
traci.
În secolul VI î.Ch., colonii vor reuși să treacă
pe continent unde se vor întinde de la Strimon
la Nestos, ocupînd toată zona minelor de aur de
la Pangeu, fapt ce aduce orașului o prosperitate
extraordinară.
*
Dardanele și Bosforul sunt cele două strîm-
tori ce leagă Marea de Marmara (Propontida) de
Marea Mediterană și Marea Neagră.
În mod ciudat, nu excelenta lor poziție este
motivul care îi va atrage pe greci, ci, mai curînd,
prosperitatea economică. expansiunea lor nu
are dimensiune strategică, militară, ci doar una
economică. ei sînt atrași de bogăția în produse
de bază (pește, grîu, vin), așa că primele lor așe-
zări au un caracter profund agricol.
Cu excepția, notabilă altfel, a Megarei care va
dobîndi supremația asupra Propontidei, orașele
Asiei și marile insule din vecinătate vor intemeia
colonii pe aceste meleaguri, asta pînă în secolul
al VI-lea î.Ch. cînd Miltiade cel Bătrîn va realiza
importanța Pontului pentru Athena.
Și, deși Marea Neagră fusese străbătută de co-
răbiile populațiilor aheene încă din mileniul al
II-lea î.Ch., mitologia păstrînd amintirea călăto-
riei Argonauților pe Don sau a stabilirii lui Ahile
în insula Leucos iar descoperiri arheologice vor-
bind despre obiecte găsite pe cursul inferior al
Nistrului și pe cel al Niprului ca și spre Odessa
ca provenind din egida, epoca istorică pe care
o analizăm, respectiv secolul al VII-lea î.Ch., va
însemna, odată cu redescoperirea Bosforului și
Dardanelelor, reluarea contactului grecilor cu
populațiile din bazinul Mării Negre.
Mare puțin ospitalieră, fără insule și fără gol-
furi, neguroasă și cu furtuni care se stîrnesc din
senin, grecii o vor boteza, în scopul de a conjura
primejdiile, Pontos Euxenios, adică marea ospi-
talieră.
Acest secol VII î.Ch. este pentru coasta sep-
tentrională un moment de mari mișcări de po-
pulații, vorbim aici de triburi iraniene care se
revarsă pe aceste meleaguri, de sciți care se vor
pustii peste cimerieni, populație de origine tra-
că. Oricum, din acest moment Sciția va juca un
rol important în viața economică grecească pînă
în jurul secolelor III-IV d.Ch.
Primele contoare se vor înființa în jurul anilor
650 î.Ch., pe Nipru și Bug, la Olbia și Panticapeum,
relațiile cu populațiile băștinașe dovedindu-se
profitabile, mai tîrziu înființîndu-se cîteva orașe
adevărate.
Amintim aicea doar cîteva: Panticapeea și
Fanagorcia în strîmtoarea Kerci, Mirmecion,
Tiritaca, Nymfaion, Cimerion, Teodosia, toate în
Crimeea, Hermonasa și Gorgipia în Kuban.
Miletul este cetatea care joacă cel mai important
rol în aceste colonizări, o contribuție mai scăzută
avînd și Teos și Megara. Legat de rolul Miletului
în înființarea celor mai multe colonii (după unii
autori 90) este explicat și faptul că orașele riverane
Pontului vor întreține relații îndeosebi cu Anatolia
și în mai mică măsură cu Grecia propriu-zisă.
Cu toate acestea, la sfîrșitul epocii arhaice, nici
unul dintre orașele de pe țărmul Pontului nu va
cunoaște vreo dezvoltare mai accentuată, de ace-
ea rarele edificii rămase din această perioadă sînt
absolut modeste, cum ar fi, de pildă, templul fără
coloane de la Istros.
Sub raport economic, se pare, tehnicile comer-
ciale rămîn la nivelul rudimentar al schimbului
deoarece nici un oraș aflat în această regiune nu
va bate monedă pînă în secolul al V-lea î.Ch. O
comparație cu nivelul elenismului Occidental este
imposibil de făcut la această epocă. Dezvoltarea
ulterioară se va datora milesienilor care vor încer-
cui Marea Neagră cu așezările lor.
*
Prima și cea mai importantă consecință a
colonizării din perioada arhaică a fost răspîn-
direa elenismului în locuri mult îndepărtate de
originea lui.
Așezări din Italia aflate într-un stadiu pri-
mitiv imită orașele, modul lor de viață supra-
punîndu-se pe acela al unor polisuri. etruria cu
confederația ei de douăsprezece orașe copiază
dodecapolul ionian.
În alte părți, mai îndepărtate, unde numărul
colonilor era mai mic, în Galia sau Iberia, aris-
tocrația autohtonă asumă cultura superioară a
noilor veniți.
Cea mai importantă dovadă a acestui fapt o
constituie răspîndirea scrierii.
Alfabetul mesapian și cel sicul au la bază
modele elenice la fel ca și cele din nordul pe-
ninsulei italice. Alfabetul etrusc provine din
cel calcidian, așa cum o arată o tăbliță de fildeș
datată către anul 700 î.Ch., găsită la Marsiliana.
Tot din alfabetul elen derivă alfabetele venet,
osc, umbrian, falisc și latin3.
Pe de altă parte, demn de remarcat este faptul
că elenismul va prolifera exploziv în regiunile
cele mai îndepărtate cum ar fi estul Franței sau
Renania, descoperirile arheologice abundente
relevînd prestigiul enorm de care se bucura arta
greacă în lumea celtică, care va cunoaște și va
adopta mult din cele mai adînci izvoare ale civi-
lizației elenice.
În Iberia apar trei sisteme de scriere, o mixtură
de silabar și alfabet, sisteme în care sînt îmbinate
influențele grecești cu cele semitice. Același sin-
cretism se relevă și în arta Iberică din secolul al
VII-lea î.Ch., în fildeșuri, pahare de argint, biju-
terii, candele de bronz, în care influența feniciană
apare ca fiind mai vădită.
Continuarea în pagina 10
4
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
cărți în actualitate
Fundamentalismele
religioase și „alterarea” sferei
comunicării politice
■ lulia Medveschi
Sandu Frunză
Fundamentalismul religios și noul conflict
al ideologiilor (ediția a doua, revăzută și adăugită)
Cluj-Napoca, editura Școala Ardeleană, 2015
Abordările care studiază macrouniversul re-
ligiilor lumii și implicațiile lor în modela-
rea sferei comunicării politice revin azi ca
un demers științific important. un demers iscusit
în această direcție se întâlnește în cartea lui Sandu
Frunză: Fundamentalismul religios și noul conflict al
ideologiilor. Volumul propune o analiză a fundamen-
talismului religios și o demonstrare a contingenței
dintre religie și politică, dintre religie și ideologie.
Sandu Frunză arată că fundamentalismul religios
trebuie înțeles ca o rețea de relații politice care se in-
stituie la nivel global. Ab initio, ni se mărturisește di-
ficultatea găsirii unei definiții standard a fundamen-
talismului. Sandu Frunză optează pentru asamblarea
imaginilor care să ne releve o perspectivă substanția-
lă și unitară asupra fenomenului. un aspect primor-
dial, este faptul că fundamentalismul nu trebuie vă-
zut ca un concept singular (general), ci plural, bazat
pe particularități. Fundamentalismele dețin forme,
conținuturi și mijloace de exprimare de o mare di-
versitate. ele pot fi înțelese sub forma unor concepții
aflate în strînsă corelație cu modernitatea și crizele
pe care aceasta le aduce în comunitățile religioase.
Din analizele propuse de autor conchidem că fun-
damentalismele nu propun o revitalizare de sorginte
spirituală, ci „îmbracă” forma unor ideologii politi-
ce - văzute ca sisteme de simboluri înrădăcinate în
limbajul și imaginarul religios. Astfel, ne sunt înfăți-
șate analize ce pun într-o familie ideologică comună
nazismul, comunismul și fundamentalismul ca trei
ideologii ce au marcat secolul XX. Dintre acestea,
fundamentalismul își dovedește în tot mai mare mă-
sură viabilitatea.
Pentru a pune în evidență structurile imaginaru-
lui la care fac apel fundamentaliștii în comunicarea
politică, autorul realizează o incursiune în dialectica
eliadiană a sacrului și profanului, pentru a nuanța
modificarea ideologiilor moderne în religii seculari-
zate, precum și acel proces de transformare a religi-
ilor în ideologii politice. Fundamentalismele repre-
zintă o provocare atât în câmpul științelor sociale, cât
și la adresa comunităților și indivizilor, cei din urmă
putând deveni adepți ai unor idei radicale - care, în
mod vădit, distrug relația dialogică stabilită între re-
ligie și drepturile umane în societățile democratice.
Subliniem că mișcările fundamentaliste se contu-
rează ca reacție la patologiile societăților moderne.
Carențele postmodernității sunt traduse prin: dimi-
nuarea unității familiei, distrugerea responsabilității
morale, trivialitatea mass-media etc. Plecând de la
acest punct, fundamentalismele își propun să revigo-
reze un praxis religios aplicabil la scara întregii pla-
nete. Punînd în evidență caracterul deviant al aces-
tor practici, într-o manieră subtilă, Sandu Frunză ne
sugerează că avem de-a face cu o „ciocnire a liber-
tăților”, nicidecum cu o „ciocnire între civilizații”; că
suntem în interiorul unui conflict ce nu mai are un
agresor dinafară, ci se află chiar în mijlocul civiliza-
ției occidentale.
Vorbind despre rețelele de promovare a violenței
în spațiul occidental, autorul relevă modul în care
convingerile religioase se pot transforma din viziuni
religioase, care apără fundamentele etnice și asocie-
rea lor cu o serie de valori transcedentale, în scopul
de a dobândi stabilitate și vigurozitate, în pattern-uri
politice care încearcă să impună idealuri similare
prin utilizarea violenței (care poate merge de la vi-
olența manifestată ca presiune psihică până la forme
majore ale violenței, cum ar fi recurgerea la acte de
terorism). Astfel, Sandu Frunză întărește convinge-
rea larg răspândită că există un pericol real în ceea ce
privește utilizarea credințelor religioase pentru atin-
gerea unor idealuluri sociale și politice. Acestea pot
alimenta manifestări fundamentaliste și pot conduce
implicit la strategii de „stigmatizare și demonizare a
adversarilor”. În această ordine de idei, se inițiază o
dezlănțuire a „terorii sfinte”, un război cu implicații
materiale și umane, îndreptat împotriva unor ina-
mici reali sau imaginari. Vedem cum activități cu ca-
racter defensiv se pot schimba în activități ofensive,
care în mod cert conduc la alterarea mediului politic
și social. Fundamentaliștii extrag argumentele pen-
tru asemenea comportamente violente din pasajele
textelor sacre, pe care le interpretează ad litteram,
făcînd abstracție de necesitatea unei lecturi în cheie
simbolică a respectivelor texte. Incontestabil, în acest
fel fundamentaliștii golesc de sens viziunea teologică
de la care se revendică.
Fundamentalismul religios și noul conflict al ideo-
logiilor este structurată în șase părți, unele cu carac-
ter teoretic și propunînd analize conceptuale, altele
cu caracter mai aplicat pe analiza mișcărilor funda-
mentaliste. Cartea se axează pe sondarea mișcărilor
fundamentaliste din cele trei mari religii ale lumii
(Iudaism, Creștinism și Islam). Ni se oferă o radio-
grafie a degradărilor identitare prin recurgerea la o
bază empirică amplă, susținută pe deplin de o varie-
tate de exemple ilustrative adaptate ingenios prezen-
tului. În acest sens, autorul face apel la referințe bibli-
ografice ale unor autori consacrați: Nicu Gavriluță,
Vasile Dâncu, Gideon Aran, Reuven Firestone, Mark
Juergensmeyer, Martin e. Marty, Scott Appleby,
Hava Lazarus-Yafeh, Angela Ann zukowski, Moshe
Idel, Hannah Arendt etc.)
un aspect important relevat de autor este despăr-
țirea politicii de religie în spațiul public european.
În mod limpede, cetățenii aparțin unui grup religi-
os, dar în același timp sunt și membri ai societății
seculare. Negreșit, credințele religioase au implicații
morale și sociale. Componenta etică își are originea
tocmai în aceste credințe de natură religioasă. Se in-
sistă asupra faptului că abordările religioase nu se
vor camufla în formă seculară, cât timp sunt aflate
sub tutela unei autorități instituționale bisericești. In
nuce, secularizarea se rezumă la o trăire în timp și
spațiu, la o structurare a palierului social, cultural și
politic în plan real, părăsind noțiunea de religie vă-
zută ca atemporalitate și aspațialitate. Astfel, spațiile
seculare se oglindesc ca medii de gândire și viețuire
promotoare a libertății de conștiință, iar religia nu
poate dirija politicul prin impunerea normelor la
nivelul întregii societăți. Fundamentaliștii constru-
iesc un discurs care neagă aceste valori specifice
Occidentului înlocuindu-le cu un comportament
habotnic care conduce la o pervertire a sacrului și a
manifestării sale în viața omului religios.
Dintre exemplele pe care le aduce Sandu Frunză
am putea aminti: 1) cazul fundamentaliștilor creș-
tini la care se observă o întrepătrudere a câmpului
semantic al misionarilor creștini cu nuanțele speci-
fice configurării discursurilor politice. Atît misio-
narismului agresiv - bazat pe o comandă divină de
a-ți răspândi credința la nivel global, cît și violențele
practicate de creștini pentru apărarea moralității și a
a vieții celor nenăscuți încă îl determină pe autor să
vorbească despre existența unei forme de terorism
creștin. 2) cazul fundamentalismului iudaic exem-
plificat de mișcări precum Neturei Karta sau Gush
Emunim care duc la o creștere a tensiunilor în relația,
oricum conflictuală, dintre israelieni și palestinieni.
3) cazul fundamentalismului islamic cu formula
unui Jihad înțeles ca un război al lui Allah cu lumea
ne-musulmană. În mod convingător, organizațiile
teroriste Al-Qaeda (cu al său brand reprezentat în
postura lui Osama bin Laden) și Statul Islamic sunt
înțelese ca multiplicatori de imagine ai Jihadului
(care transmit violența prin diverse canale comuni-
caționale). Demn de menționat este studiul de caz
făcut pe atacurile de la Charlie Hebdo, care, conform
autorului, demonstrează cum anume terorismul isla-
mic se poate naște dintr-o structură de la nivel local,
care ulterior este integrată într-un circuit global.
Demne de mai mult interes sînt analizele pe care
Sandu Frunză le face cu privire la modul în care, în
context românesc, religia și politica sunt întrețesute
pe durata campaniilor electorale. La nivelul societății
românești abundă o ritualizare a comportamentelor
sociale și politice. Campania electorală din 2014 este
sugestivă pentru a determina decalajul majorita-
te-minoritate, cea dintâi urmărind să își impună au-
toritatea. Candidatul ce se identifică cu majoritatea
etnică și religioasă a recurs la o serie de particularități
discursive prin apel la: limbă, religie, patrie, care duc
cu gândul la o nostalgie naționalistă (existentă și în
esența fundamentalismelor), însă și la un atac asupra
contracandidatului minoritar din punct de vedere
confesional și etnic. Pentru a evita o situație conflic-
tuală, Sandu Frunză atrage atenția asupra faptului că
în sistemele multiculturale este necesar un dialog in-
ter-identitar și intra-comunitar menit să detensione-
ze orice posibile violențe în acțiunea politică.
Partea finală a cărții relevă că atunci cînd mișcă-
rile fundamentaliste se manifestă nu avem de-a face
cu un conflict între religii, ci cu conflicte între ideolo-
gii care își asumă și o identitate de natură religioasă.
Fenomenele fundamentaliste sunt procese dinamice
și imprevizibile. Viitorul ne va spune dacă se situează
în forma unei spirale ascendente sau descendente.
Astfel, cititorului îi este lăsat un spațiu de reflecție
privitor la solidaritatea intoleranței și a violenței, am-
bele născute din sânul ideologiilor ce se consideră a fi
astăzi reprezentantele legitime ale religiilor de la care
se revendică.
Cartea lui Sandu Frunză aduce în fața cititorilor
săi toate ingredientele utilizate în constucția de ima-
gine a mișcărilor fundamentaliste și în acțiunea lor
persuasivă în spațiul public. La aceasta se adaugă o
serie de clarificări conceptuale ce ne ajută să înca-
drăm fundamentalismele religioase în rândul ideolo-
giilor politice, dar avînd ca preocupare permanentă
și diferențierea acestora ca grupuri ce formulează o
viziune asupra lumii ce se revendică a sta sub semnul
renașterii religioase.
■
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
5
Finis coronat opus...
(Ultimul act al ediției Pavel Dan)
■ Ion Buzași
Pavel Dan
Bibliografie (alcătuită de Aurel Podaru)
Cluj-Napoca, editura Școala Ardeleană, 2016
Bibliografia este un mijloc de informare și
instrument de lucru absolut necesar pen-
tru redactarea unei lucrări științifice. Pro-
zatorul Aurel Podaru, originar din Triteni, ca rap-
sodul Câmpiei transilvane, statornic admirator al
marelui său consătean, la doi ani după încheierea
unei ediții critice Pavel Dan Opere (2012) în trei
volume, alcătuiește o Bibliografie exhaustivă înre-
gistrând apariții editoriale, publicistice sau eveni-
mente dedicate lui Pavel Dan, pe o perioadă de 85
de ani, între 1930-2015.
În prima parte sunt menționate edițiile Pavel
Dan - începând cu ediția Ion Chinezu, apărută la
un an după moartea scriitorului și care a avut da-
rul să impună imaginea unui scriitor reprezentativ
pentru spațiul transilvan. Au urmat apoi edițiile
critice alcătuite de Cornel Regman, Sergiu Pavel
Dan, și în 2012, ediția Aurel Podaru, care „are me-
ritul - poate cel mai însemnat - de a reface istoria
receptării și a situării în context istoric a percepți-
ilor criticii literare... pentru recrearea scenariului
integral al destinului literaturii lui Pavel Dan”(Ion
Vlad). La acestea se adaugă edițiile de popularizare
apărute începând din anul 1956, îngrijite și prefa-
țate (sau postfațate) de diverși critici și istorici lite-
rari: Florian Potra, Nicolae Balotă, Mircea Braga,
Gheorghe zarafu, B. elvin. Ion Buzași, Victor
Cubleșan, Aureliu Goci. O completare binevenită a
operei o constituie publicarea Jurnalului fragmen-
Cioran în Berceni
Patricia Lelik
Octavian Perpelea
cu dricul pe contrasens
București, editura frACTalia, 2015
Lângă Constantin Acosmei, Sorin Gher-
guț, Vlad Drăgoi sau Ilieș Gorzo și V. Leac
(aceștia din urmă mult mai „radicali” to-
tuși), sorescian fără s-o știe, Octavian Perpelea
asamblează poezie ludic-cinic-ironică, parodi-
ază și pastișează. Se declară, pe reversul paginii
de gardă, cioranian: absolvent de științe politice,
autorul născut în 1977 la București meșterește o
teză doctorală despre „naționalismul tânărului
Cioran”. Actantul poemelor sale este, paradoxal,
un cioranian ridicol, om al subteranei ranchiunos
și caustic, totodată prudent. Poetul ni-l arată cu
degetul: un „psihopat liric”, un „diliu”. Luxul ac-
țiunii teribile, fanatice, adolescentine e înlocuit -
și asta, strategic, provoacă hazul - de reflecția de
cârciumă, de silogismul periferiei (opera devine
un elogiu diform adus... cartierului bucureștean
Berceni).
Controlându-și mai bine materia epico-lirică,
dozându-și mai atent efectele, nelăsându-se bea-
tificat (deja) de publicul său potențial, Octavian
Perpelea ar fi scris poate mai multă poezie și mai
puțin banc. Mi-aș fi dorit mai multe poeme - in-
tar (în Paginile Tribunei) din 1966 de către Cornel
Regman, și, integral în seria „Restituiri” a editurii
Dacia, în 1974, de către Sergiu Pavel Dan, fiul scrii-
torului, precum și a unor scrieri inedite, manuscri-
se și proiecte literare cu titlul Ultimul capitol, tot la
editura Dacia, și tot în seria „Restituiri” - de către
istoricul literar Nicolae Florescu, iar în anul cente-
narului nașterii, Aurel Podaru publică paginile în
care autorul lui Urcan Bătrânul a adunat „literatura
populară”, componentă esențială a artei sale nara-
tive.
este tabloul complet al operei lui Pavel Dan care
a constituit impulsul pentru redactarea unor noi
monografii consacrate prozatorului. După prima
monografie în ordine cronologică, amplă și docu-
mentată biografic, a Monicăi Lazăr (1966), au ur-
mat altele din perspective critice moderne, menite
să argumenteze originalitatea prozei sale, semna-
te de Ion Vlad, Constantin Cubleșan și Gabriela
Chiciudean. De asemenea opera lui Pavel Dan a
constituit subiectul unor teze de doctorat, care în
perspectiva publicării vor adăuga noi titluri la re-
ferințe critice.
O binevenită „addenda” la biografia lui Pavel
Dan o constituie cartea Amintiri despre Pavel Dan,
editura Limes, Cluj-Napoca, 2003. este „una din
cărțile evocărilor și depozițiilor celor care l-au cu-
noscut în diverse etape ale scurtei sale vieți. Sunt
pagini emoționante, iar contemporanii fostului
elev sau student al universității clujene, ai tână-
rului profesor de latină și română din Blaj și, mai
presus de aceste etape, ai scriitorului în lupta secre-
tegral - acide și lucide, capodopere acționiste pre-
cum DADAist hold-up: „bag două sute de votcă/
să-mi fac puțin curaj/ îmi pun ciorapul pe față/
& intru în prima bancă/ pe care o văd/ apoi în-
cep să împart/ casierițelor/ flori”. Din două-trei
sintagme doar, Perpelea e capabil să creeze, în câ-
teva rânduri figura unui luzăr savuros (așa cum
Woody Allen, în comediile lui, are nevoie doar de
ochelari cu ramă și lentile groase). Rețeta funcțio-
nează și în alte poeme scurte, epigramatice, atent
ținute în frâu: „sunt un jeg miop cu dinții strâm-
bi/ un om în retragere/ dacă privesc în mine/ e
gol/ dacă mă uit afară/ nu văd nimic/ sunt un cre-
dincios din Berceni/ un enoriaș al bisericii Sfântul
Alexandru Obregia/ ascult liturghia Lambada/ li-
turghia Coco Jambo/ liturghia Of, viața mea/ sunt
nebun Doamne/ ajută nebuniei mele” (romanian
psycho); „mi-am vopsit camera/ în violet/ mi-am
comandat/ perdele negre/ am înlocuit cu niște/
candelabre uriașe/ lumina electrică/ am cumpă-
rat/ de la magazinul de animale/ un pui de peruș/
pe care l-am învățat să spună/ nevermore” (neoro-
mantism); „mi-a fost mereu silă/ de condiția mea/
aș fi vrut să fiu/ un viermișor/ cu nevoi simple/
iar granița lumii mele/ să fie pielița unei/ cireșe”
(*** lui Radu M.); „carnavalul s-a sfârșit/ oamenii
își târăsc de pe plajă/ hoiturile lor/ arse de soa-
tă cu paginile albe, fantomele și obsesiile creației
compun o biografie - opera destinului său. Sunt
pagini prețioase, greu de uitat, semnate de Teodor
Murășanu, Radu Brateș și Ovidiu Papadima, Raoul
Șorban, Corneliu Coposu, Ion Chinezu și Vasile
Netea.”(Ion Vlad)
În anul centenarului nașterii 2007 a apărut Pavel
Dan și Blajul înmănunchind pe lângă pagini scrise
în orașul în care a fost profesor timp de cinci ani,
între 1932-1937, și evocări ale celor care l-au cu-
noscut în această perioadă, conturându-se ideea că
acest răstimp este cel mai important din activitatea
sa literară, din viața unui scriitor care dorește să-și
împlinească opera în ciuda amenințărilor tot mai
agresive și mai evidente ale necruțătoarei sale boli.
Bibliografia menționează și „evenimentele”
dedicate lui Pavel Dan: sesiuni de comunicări la
date aniversare sau comemorative, constituirea
Asociației Culturale Pavel Dan în 2014 și apariția
unei publicații omagiale Paveldaniștii redactată
de un grup de pasionați și statornici prețuitori ai
operei sale. Au fost înregistrate aproape toate aces-
te semne de cinstire a memoriei prozatorului. Aș
adăuga doar unul la șirul celor amintite, primul în
ordine cronologică: la liceul „Sf. Vasile cel Mare”
din Blaj, unde Pavel Dan a fost profesor, în 1947, la
zece ani de la moartea sa, s-a organizat un concurs
de eseuri pe tema vieții și operei scriitorului, co-
ordonat de Mitropolia Blajului, P.S. Ioan Suciu, pe
atunci locțiitor apostolic în urbea Școlii Ardelene.
Concursul a fost câștigat de „septimanul” Ion Brad,
scriitorul care a devenit peste ani un „paveldanist”
cu pagini de aleasă prețuire afectivă pentru cel care
a marcat atât de original evoluția prozei ardelene.
Cu un asemenea sumar, Bibliografia devine -
așa cum conchide profesorul Ion Vlad în prefață
- „o componentă inalienabilă a ediției Opere și ple-
dează pentru un scriitor situat organic în teritoriile
viabile ale literaturii.”
■
re/ sunt prea trist ca să plec/ mă arunc în apă/ &
mângâi absent/ o meduză anorexică” (final de se-
zon). Poetul folosește autoderiziunea atunci când
se autoportretizează savuros: „în fața mea:/ eu/ în
spatele meu:/ eu/ în stânga:/ eu/ în dreapta:/ eu//
sunt/ înconjurat/ numai/ de/ canalii” (inventar)
sau „Perpelea doarme/ & suspină/ mângâie ușor
perna/ din pene de găină/ Perpelea are un coș-
mar/ & i se face/ pielea de găină/ într-o ogradă/
departe/ & puii suspină” (Perpelea visează).
În loc de prefață, alter-ego-ul Pong al poetului
T.S. Khasis recomandă călduros, fără a simți ne-
voia să argumenteze de ce, volumul și poetica lui
Octavian Perpelea, pentru care: „a venit în sfârșit
primăvara/ vrăbiuțele fredonează frumoase/ arii
de Salam/ câinii schelălăie/ îmbârligați/ prin au-
tobuzele de la periferie/ mâinile șuților se strecoa-
ră/ pline de voioșie/ în buzunarele fraierilor/ ieri
am ieșit & eu/ cu băieții la grătar/ am rupt codru-
lui o rămurea/ ce pula mea” (primăvara a sosit).
De la un moment dat, fluxul/ flow-ul poetic,
sclipitor în poemele scurte sau în splendide frag-
mente salvate („tinerețea s-a dus/ animalul nu
mai e la manete” - din un cavou numit dorință),
încorporează - precipitat și nediferențiat - cuvin-
te scabroase, lozinci de cârciumă, (false) ulcerări/
disperări. Atunci actantul poemelor devine un
fel de clovn disperat să facă rating, să stârneas-
că aplauze nemăsurate. Asemeni lui Cioran, din
Silogismele amărăciunii, el știe foarte bine că:
„Într-o lume lipsită de melancolie, privighetorile
s-ar apuca să râgâie.” Iar asta este comic rareori.
■
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
Binecuvântare și blestem
■ loan Negru
Cristian Porumb
Povestea bravului Ulise, tehnică mixtă, hârtie, 25 x 25 cm
elena Cărăușan
Sânge de nisip
Cluj-Napoca, editura Școala Ardeleană, 2016
O„lectură”, așa cum propune foarte bine
Ion Mureșan, înseamnă o citire, în ca-
zul nostru, a unei cărți de poezie. O
nouă lectură înseamnă o nouă citire a volumu-
lui sau, la fel de bine și de necesar, un nou ci-
titor. Că, oricât ar fi Ion Mureșan de bun și de
mare cititor (nu mai vorbesc de poet), tot nu
poate citi pentru toți cei care, și ei, la rândul
lor, citesc aceeași carte.
este acum vorba despre volumul: elena
Cărăușan, Sânge de nisip, editura Școala
Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, prefață de Ion
Mureșan.
Încă mai cred că a scrie poezie este o binecu-
vântare blestemată. Puțini dintre cei care scriu
reușesc să iasă, măcar din când în când, din
cotidian. Nici blestemul, nici binecuvântarea
nu-i scoate din statistic. Nici limba, statistică și
ea până la un loc. Doar câteva cărți, Cărțile, au
fost scrise plecând de sus în jos. Adică revelate.
În rest, cu limba umană la îndemână, ai spu-
ne - s-a spus - că nu ai șanse de reușită. Sigur
că, cele spuse atunci se refereau la Dumnezeu,
la existența și găndirea lui. În principiu, rămâi
blestemat și binecuvântat în statistic. În coti-
dian. În poezia filosofiei sale, Heidegger spu-
ne că se poate, că se poate ca ființa să se des-
chidă către fiind, nu separate fiind ele. Căci,
deși cu alt statut onologic, ființa și fiindul
nu pot fi gândite separat. Doar metodologic.
Fenomenolologic.
Sigur că, poezia iese din cotidian, dar omul,
adică poetul binecuvântat și blestemat, poate?
Așa zisa natură nu iese, socialul nu iese, politi-
cul, cuturalul, artisticul, filosoficul etc. Nu ies.
Toate sunt cele de zi cu zi. Cu și pre limba lor.
Nici măcar afectivul, cu dragostea sa, zisă une-
ori și iubire, nu iese. Aparte sângele, sufletul și
mugurii, dar tot cam acolo rămân.
Și totuși. Ca oameni de zi cu zi, nu sunt mari
șanse. Poate dacă ar fi o binecuvântare și un
blestem. Dacă. Cred că și asta ne propune po-
ezia elenei Cărăușan. O binecuvântare înge-
mănată într-un blestem. Îngemănarea despre
care vorbesc vine de la sacrificiu, de la sacri-
ficiul uman. Poetul nu este ales de către alții
săi, semenii săi, drept sacrificiu, nu se propune
(voluntar) pe sine, ci el este sacrificiu. uneori
Sacrificiul. Nici acesta nu iese decât rar din co-
tidian, din statistic. Dar este așa de la un capăt
la altul. Ca să folosesc alți termeni: poetul este
o jertfă cotidiană. Nu este ales, nu se propune
singur „țap ispășitor”, ci este. Numai că, bine-
cuvântarea și blestemul nu se opresc aici, în-
gemănate fiind ele. urmează limba/ limbajul,
apoi religiosul, metafizicul, cosmicul. În toate
acestea există un statistic care, uneori sau pe
veci, devine sau este lege. Legea, să-i spunem
așa, Legea sacrificiului. Vorbim, evident, de sa-
crificiul uman. De el și numai de el.
Poate părea cam anapoda să vorbim des-
pre sacrificiu în cazul poeziei. Numai că, acest
sacrificiu este peste tot în viața omului. Nu-l
vedem, pentru că de cele mai multe ori este co-
tidian, ține. Dar el este. Faptul este mai evident
în cazul domeniului afectiv, al dragostei sau iu-
birii, dar și în acela al bolii, uneori de netrecut.
Nu te-a ales nimeni să fii îndrăgostit (sau nu),
nici nu te-ai ales singur, dar simți, știi că toc-
mai asta ești: dragostea, iubirea. Nu te-a ales
nimeni să fii grav bolnav, nici tu nu te-ai oferit
să fii, dar simți, știi că tocmai asta ești: boala
și cel de nevindecat. Ai, așa cum spuneam, o
binecuvântare și un blestem. Îngemănate. Cam
complicat, adică nelimpede, spus: nu iubirea ta
te-a ales, ci Iubirea. Nu boala ta te-a ales, ci
Boala. Adică, nu poezia ta te-a ales, ci Poezia.
La ea este îngemănarea. Așa le-am putea gândi,
cel puțin metodologic, pe toate celelalte paliere
enumerate (parțial) mai sus.
Peste tot am avut în vedere sacrificiul uman.
Sigur că gândul m-a dus și la sacrificiile uma-
ne din epoca antică sau din aceea medievală,
pe care le cunoaștem mai bine. Dar acest fel
de sacrificu (uman) ar trebui văzut peste tot
în societățile contemporane. Nu mă gândesc
la
crime, ci la nenumărate „sacrificii de sânge”
care au loc peste tot în lume. Nu le mai vedem
și le numim altfel. Le vedem doar atunci când
„sar” din statistic. Când, dacă se dorește a fi
spus altfel, ființa se deschide violent deasupra
fiindului sau în el însuși. Cu binecuvântare și
blestem. Ale ființei fiind ambele.
Poezia elenei Cărăușan iese din statistic, din
felul deloc comod în care se scrie azi poezie.
Poemele sale mi-au prilejuit rândurile și gân-
durile de mai sus. Aș spune mai întâi că e bine,
cel puțin pentru cititor, că poeta s-a oprit doar
la poemele cuprinse în volum, adică se vede
că a fost „severă” cu textele sale. Așa cum este,
doar de vreo 90 de pagini, poezia este mai ușor
de citit și recitit. Mai multe fiind și-ar fi făcut
singure un deserviciu. Așa, te lasă să-ți limpe-
zești lectura și înțelesul. Toate gândurile scrise
mai sus le-am găsit și subliniat cu creionul în
carte, cu gândul de cita câteva dintre ele. N-am
s-o fac acum și aici. Poemele nu sunt scrise la
modul impersonal, dar sunt de o deosebită re-
ținere și discreție. Omenești fiind, nu țin nu-
mai de omul comun, cotidian. Ies din acesta
cu bună știință. Toate cuvintele, toate înțelesu-
rile sunt „la locul lor”, dar abia citind cu grijă
versurile, îți dai seama că ele sunt acolo unde
trebuie să fie, în poezie. Că abia poezia dă pen-
tru poet, dar și pentru cititor, binecuvântarea
și blestemul.
Nu știu de ce, dar este ca un făcut (sau fă-
cătură) ca nici un poet să nu scape de „vraja”
penibilă și adorabilă a politicului actual. Nu-i
bai că nu scapă, dar le și publică în volume ab-
solut solide de poezie. unde, evident, nu-și au
locul. Nu scapă de „vrajă” nici elena Cărăușan.
Dar, aceeași autoare, pe lângă alte deosebi-
te vrăji poetice, o propune și pe aceasta. unii
ar zice că este un deosebit poem de dragoste.
zic și eu. Atâta doar, în loc de titlul Dacă, citiți
Binecuvântare și blestem, adică Poezia. O citez
în întregime.
„La întretăierea serii cu noaptea/ Dacă, spre
a fi iertat, m-ai fi sărutat pe ochi.//La cântatul
primului cocoș,/ ultima stea dispare în lumi-
nă,/ dacă m-ai cuprinde toată,/ nu mi-ar mai
trebui timp,/ clipa trăită/ între două bătăi ale
inimii,/ aș zâmbi-o pe buze/ aș numi-o regină/
iar restul de clipe ar fi sclavele ei.”
Dacă am fi nemuritori, n-am avea probabil
nevoie de poezie. Probabil, dar tot zeii au lă-
sat-o să fie. Mai mult ca sigur că Dumnezeu
nu putem fi. De-aceea avem pe lume poezia,
care este de-o dată cu el. Iată, prin poezie, prin
această cale de înțeles a poeziei, blestemul și
binecuvântarea elenei Cărăușan.
Bucuria ei. Bucuria noastră.
Lăudat fie!
■
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
7
comentarii
Un poet care și-a atras
timpul de partea sa
■ luliu Pârvu
Gavril Pompei
Inorogul și oglinda
Cluj-Napoca, editura Școala Ardeleană, 2015
Poetul Gavril Pompei și-a sărbătorit cum nu
se putea mai potrivit cei 65 de ani de viață,
împliniți în 2015, printr-o antologie, Inoro-
gul și oglinda, prefațată de Irina Petraș. un volum
masiv, elegant și plin de miez. Adună laolaltă cele
opt cărți de poezie anterioare (în cei peste 40 de
ani de activitate literară), care l-au consacrat pe au-
tor ca o voce distinctă în peisajul poetic românesc
actual. Au scris despre ele, printre alții, Ion Oar-
căsu, Constantin Cubleșan, Dan Damaschin, Petru
Poantă, Al. Cistelecan și Ion Mureșan. Critici și
poeți care pot gira cu numele lor o valoare poetică
sigură. Lectura fiecăruia este nu numai pertinen-
tă, ci adeseori subtilă. Doar că simpla cronică ori
simpla prefață nu pot oferi cadrul unei prezentări
atotcuprinzătoare a unui univers poetic vast și sur-
prinzător de organic articulat.
Gavril Pompei respectă ilustra experiență lite-
rară a lui Ion Barbu. O repetă, însă nu o copiază.
Comentatorii amintiți i-au găsit și filiații în plus, cu
Lucian Blaga, bunăoară, dar numai în parte con-
vingătoare. Nu credem că există mai mult blagism
în poezia sa decât în cea a tuturor poeților post-
blagieni. Filiația cu Ion Barbu este altceva. Derivă
din accentele personalității lor. Amândoi savanți,
amândoi poeți. O structură intelectuală asemănă-
toare, nu și umană; o gândire poetică circumscri-
să aceluiași mod de-a se raporta la lume. Și totuși,
diferența între ei este vădită. Dacă matematicianul
Dan Barbilian, geometrul, aspira, ca poet, să sur-
prindă în versurile sale o lume purificată de ba-
lastrul material, oglindă a spiritului pur, savantul
științelor pământului, geograful, speologul Pompei
Cocean, dimpotrivă, conservă, ca poet, materiali-
tatea lumii în simbolurile pe care le folosește.
Puțini scriitori, în literatura noastră, dar dintre
cei mai expresivi, se exprimă atât de mult prin sim-
boluri și prin alegorii, fac atâtea aluzii mitologice
ori livrești precum Gavril Pompei. Inventarierea
lor absolută ar fi posibilă numai într-un studiu mo-
nografic, ce-și mai așteaptă autorul. Noi ne rezer-
văm plăcerea să ne oprim doar la câteva.
În chiar titlul volumului, apar două asemenea
simboluri: inorogul și oglinda. Amândouă vechi,
amândouă de largă circulație în arta europeană, în
câteva cazuri fericit îngemănate. Plasticianul care a
gândit coperta cărții reproduce o imagine semnifi-
cativă după o celebră tapiserie, Fata cu licornul, ce
se află într-o sală de muzeu din Paris. ea imaginea-
ză un portret al inorogului (licornul), animal fabu-
los, pe care nimeni nu l-a văzut niciodată, doar a
fost închipuit ca o mixtură de cal, țap, leu, purtând
în frunte un corn miraculos, ca fildeșul unui ele-
fant. Prezența fetei are, mai degrabă, o funcție na-
rativă, se raportează la o poveste medievală. Numai
ea a reușit să-l ispitească, spre a-l oferi pradă vână-
torilor, folosindu-se de o oglindă, de care măiestrul
se lasă vrăjit, descoperindu-și chipul. Act clar de
narcisism, cum ar spune Ion Barbu. Astfel, inorogul
și oglinda se îngemănează ca simboluri extrem de
fecunde. Amândouă au făcut carieră în literatura
noastră. Primul, în celebra Istorie ieroglifică a lui
Dimitrie Cantemir, unde inorogul este adoptat ca
personaj autobiografic, deci ca alter ego, și este în-
zestrat cu toate atributele omului superior. Oglinda
este foarte prezentă în poezia lui M. eminescu, ofe-
rindu-i-se funcții magice.
Inorogul, în poezia lui Gavril Pompei, apare în
mai multe ipostaze, întotdeauna cu atributele-i mi-
raculoase: „Spun munții povești despre pustiuri/
foc nisipos în copitele inorogului” (Spun munții);
„Caut încă și n-am găsit izvorul/ unde-și ascute
cornul inorogul” (Caut izvorul); „Mă rog de tine,
Doamne,/ preacuvios mă rog/ să-i dai plecării
mele/ sub șa un inorog” (Măiastra). Gavril Pompei
se situează, astfel, într-o descendență fastă în lite-
ratura noastră.
Luând la rând titlurile cărților cuprinse în vo-
lumul Inorogul și oglinda, nu-i greu de observat că
fiecare cuprinde sau se organizează în jurul unui
simbol. Arcul voltaic, primul, nu-i, deocamdată,
decât un termen științific. Însă două elemente ale
lui sunt consacrate în simbolistica literară: scân-
teia, fulgerul, lumina, pe de o parte, și dualita-
tea factorilor care le produc. Tot ceea ce ține de
lumină induce o stare de jubilație în simțuri, în
gânduri, în trăiri de tot felul. ea întreține viața, în
toate manifestările sale: „Anonimus cel Drept/ în
cronica miracolelor/ binecuvântă arcul voltaic:/
Bună dimineața, nedeslușire!/ Bună dimineața
gel amorf, coacervatelor,/ celulelor, sporozoarelor,
amfibienilor, Arheopteric,/ pitecantropule, Cro-
Magnonule.../ arc peste arc/ succesiune furibundă
de arhaice simțuri/ înlănțuire de arcuri încinse.”
(Cronică). Simbolul este prezent în poeziile eroti-
ce, în stările de reverie, chiar în câteva ars poetica:
„între cei doi poli ai surâsului -/ arcul voltaic;/ în-
tre izvor și delte se izbăvește sângele.” (Întorc pagi-
na); „...scriu cu această sublimă tăcere a pietrelor/
adevărata dizertație despre arcul voltaic” (Scrib).
Adesea, în lumina revărsată peste sine, eul liric se
abandonează în reverii orfice ori într-un dezmăț al
simțurilor: „Legat de catarg cu liane de raze/ aud
sirenele lumii cântând/ seducătoare lieduri despre
vâlvătăile simțului/ izbăvirea focului prin foc/ a
gloriei în singurătatea gloriei ; simfonia netermi-
nată a arcului voltaic ” (Drumul spre labirint).
Jocul cu umbra invocă, din titlu, alte două sim-
boluri poetice foarte răspândite, pe care Gavril
Pompei le-a adoptat pentru a-și exprima frenezia
trăirilor. Amândouă vin spre noi din Antichitate
și au făcut carieră în literatura română. Mai întâi,
umbra. Lumea inițiată cunoaște semnificația ei
ca imagine a sufletului care îl însoțește pe om în
existența sa pământească, dar îl și prelungește după
moarte, ca ființă astrală. Să ne amintim, în acest
sens, de funcția narativă ce i-a dat-o M. emineascu
în nuvela Sărmanul Dionis. Cât despre joc, la fel.
Aristotel compară însăși arta cu jocul. În toate ma-
nifestările sale, el presupune ori reprezintă un cere-
monial, un cod și o cale de inițiere. Să ne amintim
de balada Meșterul Manole, de M. eminescu, Ion
Barbu, T. Arghezi, Camil Petrescu... Cam prin ace-
eași zonă poetică se mișcă și Gavril Pompei, doar că
e mai accentuat liric, printr-o mai densă intimitate
cu cea de-a două sa natură: „Toate îți sunt ofran-
dă, îmi spuse umbra,/ numai de muntele sacru să
nu te atingi!// ...Să înoți în pulberea sidefie a ste-
lelor...// Să vânezi doar cerbii de aur/ doar inoro-
gul cu corn de argint...// ...Să aduni în palme roua
cometelor...// Să fii rege și prinț preaputernic/ iar
tu să nu vrei din acestea nimic...” (Muntele). Jocul
cu umbra nu-i aparține, au încercat să i-l inducă
alții, cei prea siguri pe cugetul lor sărăcit de fioruri:
„Vrut-au maeștrii în arta desprinderii/ cu aprigă
fervoare simbioza s-o curme/ eu de-o parte/ tu de
altă parte/ viața peste viață/ moartea peste moar-
te.// Au abandonat maeștrii/ pradă antagonismu-
lui subtil/ ( ... )/ lăsând cauzele străine de efect/
întrebările alături de răspuns...” (Jocul cu umbra).
eul său liric trăiește cu convingerea fermă a sacrei
simbioze, de aceea are momente de jubilație („Hai
să închinăm pentru euritmia comună /.../ pentru
armonia întregului nedescifrată încă”) și-i vine să
strige, întru știința tuturor: „...la răsărit și-n amurg
infinitul/ prin deltele umbrei intră în noi!” (Jocul
cu umbra II). Savantul și Poetul își aplanează con-
flictul structural, încât jubilația omului dual să fie
întreagă: „Pentru un singur grăunte de adevăr/ vei
dărâma piramide întregi/ pentru boarea unui firav
izvor/ vei răscoli toată sarea deșertului/ și totuși/
bucură-te, o, suflete al meu!/ pentru această șansă
nemaipomenită/ de-a te oglindi în nimbul tău./ O
clipă / (Patetica).
Aceasta ar fi, să zicem,prima parte a creației po-
etice a lui Gavril Pompei. Pronaosul ei. Cu Starea
de labirint, lirica sa atinge una din cotele cele mai
înalte. Jubilația intră, oarecum, în surdină, în
schimb reflexivitatea, tensiunea trăirii se adâncesc.
Și labirintul este un simbol de mare căutare. În
basme, mai ales, eroul rătăcește adeseori în spații
labirintice și este obligat să treacă probe cu func-
ție inițiatică. Starea de labirint îl încearcă mai cu
seamă pe omul modern, care își conștientizează
mai apăsat limitele, își trăiește mai intens drama
existențială. În poezia lui Pompei Gavril, accente-
le tragice născute dintr-o asemenea stare nu ies de
sub controlul rațiunii. Savantul și Poetul se com-
pensează încă o dată. Sunt deslușite căile care duc
spre ieșire, însă nu și certitudinea eliberării depline.
Poemul program se organizează ca un repertoriu
tematic, sugerând liniile de forță ale meditației sale:
„În pronaos zorii primi adăstănd./ Înverșunați, spre
orizonturi noi/ străbatem labirintul amândoi/ con-
duși de-o rază - unica stăpână -/ spre ochi mănos
de dosnică fântână/ în oaza cărui își desfiră cru-
gul/ dialogând, eternul și amurgul...// Apoi ieșirea,
ca o evadare/ dintr-o vâltoare dureros de mare.//
Prin poarta unui semn de întrebare” (Starea de la-
birint). Așadar zorii primi, amândoi, fântâna, eter-
nul și amurgul, simboluri, la rându-le, convertite
în subiecte epico-lirice. este vorba de patru poe-
me, două dramatizate, după modele romantice ori
expresioniste. O viziune poetică a primarului, a
universalului, a grandiosului... Zorii primi se orga-
nizează ca o cosmogonie, dar pe alte coordonate
decât cele cunoscute până acum. Savantul științelor
pământului își dă mâna cu poetul misterelor ca să
rotunjească o imagine asupra organizării universu-
lui și apariției vieții pe pământ, care luminează și
tulbură în același timp. Bine sintetiza Al. Cistelecan
când afirma: „Geologia e surprinsă în freamăt, dar
mai ales predispusă la tensiunea spiritualizării.
Materia în spasm își caută seninătatea în ordine.”
este greu să ilustrezi sumar un poem de acest fel,
de aceea nu insistăm: „se răsuceau vertijele solare”;
„geometria/ își constela grăbită/ fantezia”; „Din
ploaia de materii și vântoase/ se rotunji o sferă în-
tre sfere”; „Lumina, huma, apa laolaltă/ (... )/ Triadă
răsucită anevoie/ într-o beteală firavă de lut”...
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
Poemul Amândoi se situează în succesiunea aces-
tei cosmogonii. O anume ambiguitate nu poa-
te estompa sugestia cuplului. Avem de ales între
arheu și avatarul său ori prima pereche, aidoma
celei biblice, dar încă fără identitate: „Nimic nu
tulbura oglinda apei/ nici iarba aplecată-n îns-
picare/ libertate!/ doar nimbul tău înmugurea
în toate/ dorințele, speranțele - suav/ ecou atras
de-o prea imensitate/ a zărilor migrând, înde-
părtate”... un poem alegoric este Căutătorul și
fântâna, în aceeași descendență. Textul are o for-
mă dialogată. Protagoniștii se constituie, la rân-
du-le, ca simboluri. În evoluția sa, umanitatea a
atins vârsta jarului: „Spre rădăcina izvoarelor se
întărâtă sapa. unde e apa, unde e apa?” ecoul
blagian este, de data aceasta, evident. Căutătorul
nu-i fântânarul de rând, arhetipul pălmașului, ci
alesul între oameni stăpânit de setea cunoaște-
rii. Geniul, altfel zis, atât de prezent în literatura
romantică. zbuciumul căutărilor este dramatic,
oriunde acestea s-au consumat, în vârf de mun-
te, printre izbucuri, în deșert, printre granituri
ori nisipuri mișcătoare, în peșteră, printre stânci.
Dar peste tot nu a găsit decât apa de rând, „apa
zidită-n tipare ”, cea care „și-a pierdut tainul”.
Or, rostul său este să caute „izvorul dalb cu lică-
riri de jar”. un singur loc i-a mai rămas în care
să pătrundă, delta, la rădăcina simțului: „cine-ar
crede/ acest prinos ce-n jur se întrevede/ să fie
izvorul căutat/ fluidul fir amanetat de Lede?”
Aluzia mitologică deschide calea tălmăcirii sem-
nificației noului simbol poetic insinuat de Gavril
Pompei în literatura noastră: „aici revin potecile
din spații/ aceasta-i ținta drumurilor toate/ fân-
tâna unde larii și penații/ revarsă-n suflet veș-
nice libații”... În sfârșit, ultimul poem, Dialogul
Eternității cu Amurgul, încheie ciclul, nu doar în
planul desfășurării epice, cât mai cu seamă în cel
al viziunii cosmogonice. La mijloc stă însăși exis-
tența umanității. Amurgul, simbolul finitudinii;
eternitatea - Marea Împărăție - simbolul ființă-
rii. Cei doi contemplă bătrânețea omenirii. Mai
îngăduitoare, eternitatea îi cere Amurgului s-o
mai amâne, căci fără ei, „n-aș fi știut niciodată/
cât de puternică sunt/ cât de nesfârșită sunt/ (...)/
Mai lasă-i, deci, tăria să-mi încerce!” Replica nu-i
deloc concesivă: „stăpână - niciodată nu m-am
înșelat - această tatonare obsesivă/ premerge ma-
rea lor ofensivă.” eternitatea, însă, știe ce știe: „...
tu uiți că au puterea de-a se distruge singuri?”
Concluzia: „... Între timp au cântat cocoșii: lacăte-
le nopții au plesnit și turmele zorilor aprind, lim-
pezi, fântânile simțului.” Lamento ori jubilație?
În starea de labirint încap amândouă, după cum
reacționează cel care o trăiește, întru acceptarea
osândei ori întru evadare.
Floarea de rouă, sub pana lui Gavril Pompei,
devine un motiv poetic ce-și primește certificat
de liberă circulație. Jerba de metafore prin care
este prezentat publicului nu-l estompează, ci-l
fortifică. Între, să zicem, „trandafiriu de zare
încă neivită”; „sunet abia înfiripat în dorul pri-
vighetorii”; „floarea jarului travestit în petalele
flăcării” și „ținta drumului ultim” ( Floarea de
rouă ), este greu să-i limitezi semnificația. Poezii
frumoase, toate, pe teme variate, unele în pre-
lungirea celor de până acum, altele noi, ca un
prolog la ce va urma. Predomină parfumul pu-
rității primordiale, dar și patosul arderii până la
capăt, în tradiție expresionistă: „Valsul irizărilor
în jariștea încinsă/ dezlegarea de umbră aidoma
unei incizii/ până dincolo de pripoanele sânge-
lui/ arzi tu/ ard eu/ ardem/ iar vâlvătăile rugu-
lui/ înveșmântă în purpură/ gleznele îngerilor ”
(Rug). Abia apocalipsa după Floarea de rouă va
însemna sfârșitul sfârșitului .
Cu Vânt pieziș, sentimentul existenței tragice
începe să ocupe un loc statornic și în trăirile lui
Gavril Pompei. Nu că el ar fi lipsit până acum, dar
de această dată își impune tonalitatea: „Mă fulgeră
o stare incertă/ ceva între scrum și revelație/ (...)/
un vânt nătâng îmi întoarce corăbiile-n radă/ (...)/
Stau pe marginea clipei (...) și nu știu încotro pră-
bușirea” (Vânt pieziș). O poezie de reflecție, pe teme
existențiale, cu accente de deprimare. Golgota;
Meandre; Migrene; Destin; Crepuscul sunt poeme
care vorbesc prin înseși titlurile lor, însă când le
și dezghioci, simți cât de amar le este miezul. Cu
toate acestea, eul liric își mai conservă o urmă de
umor, în spirit țărănesc: „Pompei Cocean,/ Pompei
Cocean,/ te-nvârtejești pe tobogan! / (...)/ atât am
fost înfăptuire!,/ o lacrimă,/ un foc,/ un vis,/ un dor
răsfrânt peste abis.// Iar în final, apoteotic,/ tăcerea
coborând hipnotic” (Solfegii).
ultimele trei cărți de poezie ale lui Gavril
Pompei, Lăsarea la vatră; Întoarcerea lui Dante;
Noduri și alegorii, au ca element comun sentimen-
tul ieșirii din arenă, resemnarea în starea de con-
templare a lumii de pe margine: „Turnirul s-a sfâr-
șit, am învins, n-am învins, cine știe?” (Lăsarea la
vatră II). Clepsidra se întoarce, urmează reversul.
Orice urcuș are un coborâș, orice plecare - o în-
toarcere. Din perspectiva imediatului, ce a fost poa-
te părea „un joc de puzzle”, „un mozaic fărâmițat”,
la îndemâna actorului să-l recompună, pentru a-și
însoți mai amuzant trecerea. Oricum, „peste ma-
rea scenă s-a prăbușit cortina” (ibidem). Starea de
contemplație naște, câteodată, sentimentul zădăr-
niciei, dar cel mai adesea pe cel al unei nostalgii
fecunde. Omul superior, călărind inorogul și râ-
zând în hohote de mersul „ șonticăit” al melcului,
simte, acum, compasiunea și zâmbetul îngăduitor
al acestuia: „La ce ți-a folosit, la ce ți-a folosit?”
(Melcul)... Dar ce reprezintă, de fapt, această lăsare
la vatră? Sintagma a devenit, astăzi, caducă. ea a
funcționat în legătură cu serviciul militar obligato-
riu. Semnifica eliberarea de o servitute ostășească.
Să-și fi asociat poetul îngerul păzitor, arheul, cu cel
al arhanghelului Gavril, ca omonimia să fie depli-
nă? Și unul, și altul de strajă înaltelor valori ale cre-
dinței? Asta ar însemna retragerea dintr-o nobilă
servitute, cea de unealtă a lui Dumnezeu, după fe-
ricita expresie a lui L. Blaga. În sensul acesta putem
vorbi de sentimentul unei nostalgii fecunde. Chiar
deprins cu sonoritățile orfice, în spațiul rarefiat al
marii poezii, îți poți coborî cântarea și jos, printre
oameni, acordând-o la trăirile lor și rostind-o pe
înțelesul lor. Atunci, întoarcerea la vatră semnifică
revenirea la obârșie, printre ai tăi, fiind consub-
stanțială despărțirii de ea: „- Te vei întoarce! mi-au
strigat, despletite, potecile/ (...) /- Te vei întoarce!
îmi șopteau privighetorile, libelulele, fluturii.../ ini-
ma ta nu poate bate străină de cântec/ (...)/ - Te vei
întoarce!/ murmurau, morocănoși, stâlpii porții,/
numai cel care pleacă are de unde veni” (Lăsare la
vatră III). Deși, în felul acesta, a ancorat în spațiul
des cercetat al poeziei înstrăinării, Gavril Pompei
nu s-a lăsat ispitit de tonalitățile minore ale aceste-
ia, ci , conservând prospețimea trăirilor, s-a păstrat
în ținuta modernistă pe care lumea i-o cunoștea.
(Livada cu nuci; Tratatul despre îngeri; Icoană cu
miei; Vecinătate; Caligrafie).
Întoarcerea lui Dante este o altă variantă de lă-
sare la vatră. Aluzia livrescă e elocventă. De unde
ar putea reveni printre oameni marele poet italian
decât din spațiile de dincolo, ale Morții. O experi-
ență ca aceasta nu i-i dată oricui, numai aleșilor,
celor care nu cad la prima adiere a gândului negru,
căci s-au inițiat în cuprinderea și istovirea lui: „Tu
n-ai fost Dincolo/ și n-ai văzut/ cum cad catapetes-
mele/ cetăților de lut,/ cum mistuie rugul/ scânteia,
lumina/ cum crește genunea/ cum zburdă rugi-
na...” (Întoarcerea lui Dante). Sub spectrul acelui
Dincolo, trăirile eului liric alternează între o stare
de resemnare („Cândva se va-ntâmpla, nu e nici o
îndoială,/ să vină Doamna/ și să-mi șoptească cu
o suavitate rece: e clipa!”) și de duioase aduceri
aminte („Căruțele au adăstat demult/ sub streșini
bântuite de rugină/ gălăgiosul pruncilor tumult/
s-a risipit în rariști de grădină”), între elegie pen-
tru cumpăna fântânii ori bobul de rouă și oda în-
chinată trudei, nesomnului, ispitei, deci condiției
omenești.
Noduri și alegorii, ultima carte cu poezii din
volumul Inorogul și oglinda, întregește doar, nu
schimbă datele esențiale din universul liric al lui
Gavril Pompei. De la Nichita Stănescu încoace,
se poate vorbi și de simbolul nodului în literatura
noastră. Ipostaza lui curentă este cea a împletirii
de fire, de căi, de contradicții, care trebuie deșirate
pentru a-i limpezi alcătuirea. Desfacerea nodului
dă, astfel, motive de tensiune poetică la limita cri-
zei existențiale: „Și totuși, cine descâlcește hățișul
/ unde s-au adunat devălmașe/ albul și negrul/ iu-
birea și ura/ fața și reversul?// Caut firul călăuzitor
și nu găsesc decât frânturi/ cioburi, secvențe/ fraze
trunchiate/ jumătăți de argumente./ Parcă cineva
dinadins/ a luat cu el conexiunile/ liantul/ releele/
adică tocmai ceea ce rumenește întregul / în par-
tea sa neștiută” (Despre nod). Alegoriile, mai ales
cele ale îngerului păzitor, sunt reflexe condiționate
ale neliniștitului la vârsta înțelepciunii. Și viziu-
nea apocaliptică din prima, și portretul spiritului
tânăr din a doua încoronează trăirile din Poezia
cărților anterioare. Apoteoza, poemul care încheie
volumul, sintetizează liniile de forță ale unei vieți
intelectuale exemplare: „Iată calea mea lactee! - o
cărare prin hățișuri/ izvodită din bazarul de nevoi
și de fetișuri/ o puzderie de noduri, de răscruci și
confluențe/ de solstiții și penumbre, de izbânzi și
penitențe.”
Suntem conștienți, în încheierea considerațiilor
noastre, că destule aspecte ale poeziei lui Gavril
Pompei ne-au scăpat. este prea mare densitatea ei,
ca s-o poți pătrunde într-o fugară analiză critică.
Nu-i o poezie a trăirilor spontane, ci una minuți-
os elaborată. Își caută drumul spre public folosind
câteva căi de acces. Poetul clujean excelează prin
cultură, prin echilibru, de aceea nu este mai senti-
mental decât rațional, nici invers. Se mișcă, stăpân
pe mijloacele sale de exprimare, între gravitatea
poeziei existențiale și umorul celei ludice, dar în
toate ipostazele fără excese. Viziunea sa tragică nu
capătă accente sumbre, iar cea satirică nu alunecă
în burlesc. Fără a fi epigonul vreunei mișcări po-
etice, este, deopotrivă, romantic și clasic, moder-
nist și parnasian. Intruziunile livrești și frazeologia
academică îl apropie de ermetism, euritmiile - de
cântecul orfic.
este de mirare cum un asemenea poet nu ocu-
pă, oficial, un loc în prim-planul literaturii noas-
tre contemporane. explicația o găsim în echilibrul
umorilor sufletești. Cultivă modestia, ca formă de
afirmare a valorii autentice. Preferă discreția, afir-
mărilor publice, tocmai pentru că este conștient
de perenitatea sa. Nu se bizuie pe sprijinul zgo-
motos al vreunei grupări literare, ci pe forța de
penetrare a spiritului său creator. este conștient
că timpul e de partea sa. Nici noi nu ne îndoim de
asta nici o clipă.
■
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
carte străină
Creta, Carmel, Nazareth,
Sighet
■ Ștefan Manasia
Moshe B. Itzhaki
Pasărea din urmă
Traducere din limba ebraică de Paul Farkaș
Târgu-Lăpuș, editura Galaxia Gutenberg, 2015
Moshe B. Itzhaki (născut în 1951) este
un poet, traducător, editor și universi-
tar israelian de origine română. A scris
șapte volume de versuri originale și a tradus, de
asemenea, o antologie din lirica Anei Blandiana
și o piesă de teatru de Radu Țuculescu.
Iată că a venit rîndul, în 2015, publicării pro-
priei sale antologii poetice în limba română (în
traducerea din ebraică a domnului Paul Farkaș -
absolvent odinioară al Literelor clujene). editura
Galaxia Gutenberg oferă o selecție din volumele
- tipărite sau în curs de tipărire - lui Moshe B.
Itzhaki, o imagine amplă și clară a poeticii sale.
Merită reținut și amănuntul acesta biografic, re-
velator pentru relația autorului cu limba, cultu-
ra și poezia română: „M-am născut în Israel, din
părinți evrei veniți din România cu puțin înainte
de apariția mea pe lume... Părinții mei vorbeau,
în casă, doar românește, încercînd să mă învețe
și pe mine. O vreme i-am ascultat, ba chiar am
început să dau replici în limba română. Dar... a
venit școala unde a început o mică... teroare” (din
Postfața volumului, semnată de Radu Țuculescu).
Rememorează autorul israelian trauma ruperii de
rădăcinile românești: va recupera darul limbii ro-
mâne, după decesul părinților săi, într-un extrem
de emoționant exercițiu intelectual și exemplu de
pietate filială.
Multe poeme biografiste, prin urmare, conțin
trimiteri - subtile, poate, pentru cititorul israe-
lian/ evidente, însă, pentru noi - la universul și
tradițiile românești: „Dar cînd îi spun că am fă-
cut din făină de mălai/ mămăligă cu brînză/ fața i
se luminează în întuneric/ de parcă am proorocit
cea mai mare profeție a alinării.” (Mama - un pi-
lon de lumină) sau „Cu înghițituri mici de țuică/
se-nghite poezia./ Arzînd gîtlejul cuvintele picu-
ră/ precum picăturile de soare/ ce explodează-n
schije de lumină/ în abisul trupului.” (Poezia naște
cititorul - ludică și ingenioasă artă poetică, cu...
„profil” maramureșan).
Moshe B. Itzhaki face parte dintre scriitorii/ in-
telectualii care cred că poezia salvează și codifică
existențe și lumi: figuri familiale, persoane întîlni-
te prin hazard, peisaje românești sau cretane, is-
raeliene, libaneze etc., voci pe care teascul istoriei
nu le poate - fără de urmă - zdrobi. Pasărea din
urmă se înalță, în cele din urmă, chiar În muzeul
gîndirii încătușate (titlul puternicului poem-me-
ditație, scris chiar de Yom Kippur, după o vizită la
Memorialul de la Sighet): „În aceste ceasuri cînd
încă mă plimb cu Ana pe culoarele muzeului/ ce
comemorează victimele luptătorilor libertății/ în
bătălia lor împotriva întunericului/ cauzat de prea
mult soare/ ce-ți seacă văzul și te orbește pînă la
moarte/ în aceste ore pot zări medicul închisorii/
croșetînd poezii de durere în cuvinte-ncifrate pe/
pansamente desfășurate./ Cuvinte de dor și de
dragoste cuvinte de alinare/ ce reușesc să pătrun-
dă sub uniforme cizme lanțuri de fier și bice/ care
plesnesc umbre de oameni/ de parcă ar fi vite de
povară.”
Antologia de față e traversată de țipătul atro-
ce al istoriei, poetul este un călător hipersensibil
și lucid. Crimele și ororile sînt evocate constant
în paginile acestor poeme a căror forță e propria
lor vulnerabilitate. Arta poetică are, pentru au-
Cristian Porumb	Copac înflorit, u/p, 80 x 60 cm
torul israelian (ca altădată pentru Mandelștam
sau Celan), o puternică valență morală. Moshe
B. Itzhaki vorbește, nu o dată, în numele vicitme-
lor, fără a cădea în patos ori fanfaronadă ideolo-
gică. Dar, totodată, corpul antologiei primește și
peisaje/ ființe încă necontaminate de rău, amin-
tiri dulci-amare sau ironice, precum poemele
Tristan și Isolda la Plafar, Pe crestele Carpaților în
miezul unei zile sfinte sau - preferatul meu - Iris
Nazarensis. Să fie acestea semnele unei întrevăzu-
te salvări?
„Pe una din cărările/ de pe Givat HaMoreh/
două femei grăbite/ descinzînd dintr-un Hyundai
obosit/ scrutează din ochi/ plaiurile-nconjură-
toare/ căutînd printre florile iernii/ irișii înfloriți/
sau orhideea albinelor înmugurite./ Două femei
în mijlocul poienii/ precum mireasa și soacra/ își
îndreaptă degetul/ spre frunza cea fragedă/ Oare
vorbesc ele despre noi rpimăveri?!/ Două femei
împlinite/ ce caută noi înfloriri...” (am citat inte-
gral poemul Iris Nazarensis)
Ni se revelează, așadar, un poet versatil și origi-
nal, senzual și civic (într-un amestec paradoxal):
Moshe B. Itzhaki. Plus un traducător atent din
limba ebraică în română: prozatorul Paul Farkaș.
Iar editura Galaxia Gutenberg se cuvine felicitată.
■
Urmare din pagina 4
Apusul lumii arhaice
grecești. Zorii filosofiei
clasice (I)
În schimb, secolul al VI-lea î.Ch. va aduce aten-
ția asupra lumii elenice, în speță asupra Greciei
Mari cu modelul taurilor androcefali.
Nu altfel stau lucrurile în ceea ce privește ce-
ramica, care va copia, începînd cu același secol,
motivele geometrice grecești.
Între Hercules (simbolul lumii arhaice) și
Alexandru Macedon (imaginea imperialismului
grecesc) expansiunea perioadei preclasice impli-
că în cel mai înalt grad vocația lumii grecești de
a-și extinde tot mai departe cuceririle economice
și cele spirituale.
Am încercat să surprindem, cît am putut mai
sintetic, deși expeditiv, această mișcare a lumii
(cetății) grecești din sine înspre afară, starea de
bine a unei lumi ce depășește pragul sărăciei,
ajungînd în unele cazuri la o bunăstare de invi-
diat, deoarece am considerat că acest lucru nu va
rămîne fără repercursiuni pozitive și la nivelul
dezvoltării spirituale a acesteia.
expansiunea fizică, dezvoltarea economică,
specificul religios, progresele făcute în organizarea
socială, pe care le vom arăta in extenso atunci cînd
vom vorbi de organizarea socială a Athenei, vor
marca, indubitabil, și dezvoltarea modului unic
de a gîndi al grecului arhaic și raportarea sa opo-
zitivă, specifică, la lume.
Stadiul de dezvoltare al cetății arhaice grecești
va da și dimensiunea și capacitatea unei gîndiri
raționale sistemice.
Or, acest lucru nu se va întîmpla într-o perioa-
dă de dinamică și efervescență accentuată ce se
găsea abia la începutul decantărilor raționale care
aveau să ducă faima gîndirii grecești.
Note
1	Cercetări arheologice din a doua jumătate a seco-
lului trecut arată că, încă din secolul al XIV-lea î.Ch.,
Italia și Sicilia au fost colonizate de către populații de
origine grecească, însă, la un moment dat, legătura
dintre cele două bazine ale Mediteranei a fost întrerup-
tă. Italia și Sicilia au fost recolonizate în secolul VIII
î.Ch.
2	În ceea ce privește orașul-port Naucratis, singu-
rul loc în care grecii iau contact nemijlocit cu civili-
zația egipteană, aici se face simțit un contact la nivel
egal al dezvoltării statului. De aceea această locație va
fi concesionată de către greci de la statul egiptean, fi-
ind singura excepție de acest fel întîlnită în procesul
de expansiune grecesc. Pornind de aici, apar specula-
țiile, în unele cazuri certitudinile, asupra „călătoriilor”
în egipt, care în covîrșitoarea lor majoritate sunt doar
„călătorii inițiatice” (vidi supra) și nicidecum între-
prinderi reale. De aici, spune legenda, s-ar fi inspirat
Alceu și esop, dar și Thales și mai apoi aproape toți
gînditorii, legiuitorii și poeții greci, lucru, evident, lip-
sit de orice logică și relevanță științifică. Oricum, în
ciuda unor legături reale, nemijlocite, noi considerăm
că nu există o „contaminare” vădită și esențială a cul-
turii grecești. Vestigiile, în speță cele religioase, rămase
ne confirmă clar o cantonare stabilă a colonilor greci la
propriile zeități, Apollo, zeus sau Hera.
3 Cea mai veche datare documentară a alfabetului
latin este piatra neagră din Forum, probabil la sfîrșitul
secolului al VII-lea î.Ch. Acesta va elimina treptat toate
celelalte alfabete dobîndind rolul capital în nașterea și
dezvoltarea culturii europene.
■
10
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
semnal
Banchetul sau dragostea
pentru literatură
■ Adrian Țion
Noul val revuistico-literar nu contenește să
se extindă, împotriva sumbrelor predic-
ții lansate de corul vizionarilor defetiști
care clamează moartea culturii. e adevărat că, din
păcate, multe dintre aceste apariții din provincie
rămân „de provincie”, întrucât nu reușesc să se
salte din zona amatorismului păgubos. Dragostea
pentru literatură, pasiunea pentru scris nu pot fi
stopate și, se vede, se găsesc formule și resurse
adecvate pentru promovarea acestei producții ce
vizează trăirea întru literatură alături de revistele
tradiționale, „bătrâne”.
Așa s-au strecurat printre giganții tabuizați ca
România literară și Steaua, de pildă, cu ani buni
deja de apariție la activ, Caiete silvane de la zalău
(redactor-șef Daniel Săuca) și Spații culturale de
la Râmnicu Sărat (redactor-șef Valeria Manta
Tăicuțu), unde găsești semnături prestigioase ale
scrisului actual din toată țara. Sunt propuneri al-
ternative la dialog intelectual pe teme culturale ce
nu pot fi ignorate și nici nu trebuie. Remarcabilă
este și strădania literaților din afara granițelor de
a simți împreună și de a tipări reviste literare, ba
la Munchen (Alternanțe - coordonator eugen
D. Popin), ba la Dublin (Itaca - coordonatori
Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu, Dorina Brândușa
Landen), ca să mă limitez la două exemple sem-
nificative.
Întoarcerea la Itaca spiritualității românești
este nucleul ideatic avut în vedere și de revista
Banchetul, recent apărută la Petroșani sub pa-
tronajul Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu” și
coordonată de poetul și eseistul Dumitru Velea,
implicat cu mare entuziasm în coagularea forțelor
artistice din arealul cultural al Văii Jiului și pro-
movarea valorilor de pretutindeni. Având la bază
tenta unei insinuări eseistice, titlul revistei, luat
Cristian Porumb
Povestea bravului Ulise, tehnică mixtă pe hârtie, 25 x 35 cm
din scrierile Antichității, desemnează dragostea
pentru dialog, pentru dezbaterea de idei și opinii,
ceea ce caută să ilustreze revista Banchetul chiar
din primul său număr. Din „programul” schițat
laconic se înțelege respingerea unor parteneriate
de ordin conjuctural (literare sau politice), țintind
spre idealitatea „ridicării la concept” a deliberă-
rilor.
Ca principiu fundamental, extras din dialo-
gurile lui Platon, revista Banchetul urmează să
respecte discursul individual, să anime creativi-
tatea și să impună ordine în receptarea valorilor.
Omagierile, din primele pagini ale revistei, ale lui
eminescu și Brâncuși, stau sub semnul divinați-
ei ca străluminare în timp prin rubrici cu titluri
inspirate, mișcate din rutina jurnalistică. Velea
ia în discuție primul și ultimul articol din pu-
blicistica eminesciană - O scriere critică și Ziua
de mâine - și se aliază „legii obiectivității actu-
lui critic”, emisă de eminescu. Omagiul poetului
e așezat sub sintagma Piatra din unghi a culturii
române, prin articole aparținând lui Dumitru
Velea, Ion Hirghiduș și Ion Pachia-Tatomirescu,
iar Brâncuși, alături de Ziua Culturii Naționale
(15 ianuarie), primește și el laudatio sub înscri-
sul Ziua Națională Constantin Brâncuși din par-
tea lui V. G. Paleolog - o conferință din 1939 - și
Dumitru Velea, conchizând apoteotic Un deget de
sus leagă lumile. e legătura simbolică dintre două
repere din cultura română, oglindită corespunză-
tor în paginile revistei.
Sectorul evocărilor este acoperit de Nicolae
Bălașa: Marin Sorescu și India; precum și de
Dumitru Hurubă: Să ne amintim de George
Topârceanu, la 130 de ani de la nașterea poetu-
lui Baladelor vesele și triste. Din șirul dezbaterilor
stringent actuale privind viitorul europei se re-
Cristian Porumb Grădina I, ulei pe pânză, 40 x 60 cm
marcă un comentariu incitant despre romanul lui
Michel Houellebecq Soumission/ Supunere aparți-
nând lui Marian Barbu: Se mișcă lumea, se apropie
continentele - început de eră nouă? eseul filoso-
fic, istoria și critica literară se întâlnesc în cadrul
„banchetului” în persoanele unor autori din ge-
nerații diferite, cum ar fi A. I. Brumaru, Iulian
Chivu, Mihai Barbu, Mihaela Bal, Iulia Bălușă,
Raluca Pavel, Ioan Lascu, Dumitru Munteanu,
Cristian Lumel, Anton Georgescu.
Se vede că în capul mesei acestui festin lite-
rar stă un poet, deoarece, din cele 150 de pagini,
multe sunt pagini de poezie (în original și tradu-
ceri) sau despre poezie. La acest „banchet” poetic
paricipă Flavia Adam, Dumitru Ichim, Cristina
Dana Preda, Doru Roman, Dumitru Toma, Maria
zavati Gardner, Dorina Brândușa Landen, Ana
Podaru, Baki Ymeri. Dar nici proza nu e neglijată,
ci secționată în fragmente semnate de Dumitru
Augustin Doman, Dumitru Hurubă, Petre Mihai,
Cornel Nistea, Raluca Pavel, Constantin zavati.
Lucian Blaga e tradus în limba lui Cervantes de
Petrișor Ciorobea. Translațiunile sunt prefațate
de Mircea Băduț cu Traductibilitatea inefabilului
și toate textele sunt eșalonate în simetrie biling-
vă. Nu lipsesc din sumarul revistei pagini despre
teatru, memorii și cercetări științifice, interviuri.
Ioan Groșan semnalează cartea lui Carol Gigi
Nicolau Roșu adânc de Valea Jiului, iar pictorul
Petru-Ilie Birău îmbracă haina cercetătorului pa-
sionat și riguros analizând cu aplicație Structurile
arhetipale în costumul tradițional românesc.
Iulia Bălușa realizează un emoționant reportaj -
Munții Retezat, ultima dorință - despre cei patru
alpiniști petrileni morți cu 29 de ani în urmă și în
amintirea cărora sculptorul Ladislau Schmidt le-a
ridicat un monument funerar. Sunt pagini în care
reverberează spiritul locului ca punct al plecării și
al întoarcerii perpetue. La această impunere prin
forța grafică a cuvintelor se adaugă impresia vizu-
ală care se degajă din ilustrarea numărului cu re-
produceri după operele sculpturale ale lui Nicolae
Adam ce împodobesc plaiurile din zona Orăștiei.
Colocviul artelor susținut de personalități-
le culturale cuprinse în acest număr din revista
Banchetul își găsește dreaptă măsură a forței de
comunicare și persuasiune. este un proiect revu-
istic ce merită aplaudat și urmărit cu atenție de
acum înainte.
■
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
11
Avanpremieră editorială sub
semnul Gărânei jazzistice
^^virgil Mihaiu
Adriana Carcu intervievându-l pe Marius Giura
Orice nouă lucrare scrisă în limba română
având ca temă jazzul e, din principiu, bi-
nevenită. Asta pentru că, la noi, receptarea
oricât de generoasă a acestui gen muzical nu a fost
însoțită și de o reflexiune analitică pe măsură. Ab-
sența unei publicații române de jazz (cu notabila
excepție a revistei quasi-samizdat Jazz Club, edi-
tată de Ion Mânzatu la Iași pe la începutul anilor
1980, și de frumosul dar efemerul Jazz Compas,
inițiat de Cătălin Milea la trei decenii distanță) a
reliefat și mai clar raritatea aparițiilor editoriale
apte să configureze o jazzologie autohtonă.
Iată însă că, în anii din urmă, domeniul începe
să dea semne de înviorare. Îmbucurătorul progres
fu evidențiat cu ocazia colocviilor organizate în
cadrul edițiilor 2013-2015 ale Festivalului de Jazz
București, pe tema raporturilor dintre editurile/
casele de discuri din România și jazz. Inițiativa
i-a aparținut directorului artistic Lucian Ban, ni-
meni altul decât întâiul jazzman român integrat
scenei newyorkeze „la zi”. Atunci am constatat
că, finalmente, biblioteca română de jazz prinde
consistență și evoluează într’o dinamică proprie.
Pe această linie se înscrie și volumul pe care ur-
mează să-l lanseze în curând Adriana Cârcu, sub
egida prestigioasei edituri Brumar.
În urmă cu câțiva ani, vizitându-l la Timișoara
pe infatigabilul promotor muzical și, totodată,
bunul amic Victor Andrieș, am dat peste cartea
intitulată Cronică sentimentală semnată de tânăra
literată. Acțiunea Adrianei Cârcu, de subliniere
consecventă a rolului jucat de capitala Banatului
în conectarea culturii noastre la valorile europe-
ne, îmi era deja cunoscută din interviurile și ar-
ticolele publicate în revista Orizont. Într’un tipic
gest de generozitate bănățeană, Victor mi-a dăruit
acea carte. Citind-o, nu mi-a fost greu să detectez
empatiile filo-jazzistice ale autoarei. Dar mai tre-
cu destul timp, până când aveam s’o întâlnesc pe
Adriana Cârcu. Asta s’a petrecut în ambianța de
vis a Festivalului de Jazz de la Castelul Bran. Jocul
hazardului a făcut ca proxima revedere să nu aibă
loc la Timișoara sau la Cluj, ci la alt festival de eli-
tă, Jazz in Church, ținut în Biserica Luterană din
București. Ca atare, jazzofilii întâlniți acolo pur-
tau nume de care auzisem oarecum tangențial în
mediile mele predilecte, dar care m’au întâmpinat
cu maximă generozitate și deschidere intelectua-
lă: Sergiu Doru, Paul Tutungiu, Cristian Moraru,
Voicu Rădescu, Codrin Coman, Virgil Oprina,
Adrian Sâncrăian, Ciprian Moga...
Invoc acele momente, pentru a releva încă o
dată cât de intim se întrepătrunde spiritul muzi-
cii de jazz cu semnificațiile marcante ale vieților
noastre. Adriana Cârcu s’a specializat în trans-
punerea/transfigurarea prin scris a unor aseme-
nea întâmplări. ea își atrage cititorii în propriul
punct de observație: martoră la faptele prin care
Timișoara și-a creat statutul de reper al unei ne-
cesare normalități a actelor de cultură. Volumul
JazzStories evidențiază, o dată în plus, aptitudinea
Adrianei Cârcu de a detecta și valoriza însușirile
conviviale ale semenilor ei, catalizate prin miri-
ficul fenomen numit jazz. Și nu e de mirare că
matricea de unde pornește și la care revine ră-
mâne același Banat, teritoriu al bunei conviețuiri
între oameni și idei. O zonă a diversității asumate,
unde individualitățile dețin arta de a se sustrage
dictatului intoleranței, precum și aptitudinea ges-
turilor de solidaritate.
Să-mi fie scuzat subiectivismul, însă nu pot
eluda impactul paginilor de acest fel asupra me-
moriei mele: evocările, interviurile, comentariile
scriitoarei mi-au reactivat nenumărate legături
afective stabilite de-a lungul vieții - într’un fel
de fraternitate predestinată - cu camarazii din
Banat. Probabil că Adriana nu-și va fi imaginat
abundența unor asemenea „efecte colaterale”.
Ca exemplificare, transcriu doar câteva reminis-
cențe personale resuscitate de-a lungul lectură-
rii Istoriilor jazzistice ale Adrianei: părinții ma-
relui poet Șerban Foarță (tatăl său fusese coleg
la Medicina clujeană, în anii 1930, cu părintele
meu) în vizită la casa familiei noastre din Cluj -
demolată în 1986, conform sceleratelor planuri
pseudo-urbanistice ale dictaturii; descinderea
mea, împreună cu emil Hurezeanu și Helmut
Britz, în subsolul timișorean al disidentului os-
tracizat William Totok; tot prin anii 1970-80, un
însorit picnic lângă garajul ce-i servea ca studio
muzical lui eugen Gondi, unul dintre percuți-
oniștii de referință ai jazzului mondial (ca să nu
mai vorbim de cel românesc); ospitalitatea in-
comparabilului Constantin Gurău și a soției sale
Ilse Hehn, în căsuța cărora evocam întâmplări ale
stagiului nostru militar - întrucât amiciția mea cu
Costi (bazată, mai ales, pe comunitatea de gusturi
muzicale) începuse cu acea perioadă tragicomică
și avea să fie „pe viață”; generozitatea funciară a
lui Mircea Mihăieș; mereu surâzătoarele colabo-
rări poetice, jurnalistice și editoriale cu Robert
Șerban; gândul cel bun al lui Vasile Popovici, pre-
cedat de două vizite ale sale în Portugalia, pe când
încă nu era ambasador la Lisabona, ci în Maroc;
inițiativa lui Johnny Bota de a mă face părtaș la
înființarea primei facultăți de jazz în urbea lui
Richard Oschanitzky, geniul tutelar al jazzului de
expresie română; „serata bănățeană” pe care am
reușit s’o introduc în programul Fiestei francofo-
niei, în colaborare cu Institutul Franco-Portughez
din Lisabona, în 2008; ascensiunea spre empire-
ul Festivalului de la Gărâna, unde Marius Giura
și Florian Lungu mi-au acordat creditul de a fi
„maestrul de ceremonii” al grupului basarabean
Trigon; escapada formației Bega Blues Band la
ICR Lisabona; invitația de a sărbători ziua de
naștere a lui Ronnie Reisz la el acasă; inubliabi-
la lansare a volumului meu Lusoromână punte de
vânt la Filiala Timișoara a uniunii Scriitorilor,
unde m’au onorat cu prezența Cornel ungureanu,
Mihăieș, Adriana Babeți, Robi Șerban, Gurău,
Bota, Toni Kuhn, Mimo Obradov, Petru Ilieșiu,
Reisz, Andrieș, Timoceanu, Doina Silaghi, ba
chiar și arhitectul portughez Manuel Taborda...;
descinderea în Sudul Banatului, lângă Reșița,
unde l-am cunoscut pe compozitorul septuage-
nar, etern junele Sabin Pautza, a cărui carieră ro-
mâno-americană fu încununată prin exemplarul
gest al repatrierii...
În aceeași suită aș înscrie și concertul oma-
gial dedicat lui Bela Kamocsa, organizat cu ma-
ximă celeritate de către Johnny Bota și amicii săi
muzicali, la scurt timp după stingerea din viață
a fostului lor coleg. un asemenea gest mi s’a pă-
rut că exprimă o solidaritate umană și artistică
dificil de imaginat în alte provincii ale țării noas-
tre - binecuvântate cu infinite resurse de talent,
dar subminate, ca printr’un blestem genetic, de
morbul discordiei. Or, tocmai acest sentiment de
comuniune interumană transpare, cu pregnanță,
din paginile JazzIstoriilor consemnate de Adriana
Cârcu. Precum într’o piesă muzicală, în care tema
inițială e urmată de variațiuni, dar și de reluarea
ei ca leitmotiv, autoarea invocă „spiritul Gărânei”,
satul din Banatul Montan unde Marius Giura și
acoliții săi au reușit să creeze o metaforă a împli-
nirii comunitare prin jazz.
Din postura de martoră fascinată a fenomenu-
lui, Adriana Cârcu glisează spre chestiunile pro-
priu-zis muzicale. Interviurile cu protagoniștii
actului creativ conțin o multitudine de amănunte
relevante despre concepția interpretativă, despre
modul cum aceasta se nutrește din humusul bi-
ografic. Inevitabil, o temă recurentă va fi relația
12
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
dintre arhetipurile afro-americane ale jazzului
și expresia lor europeană și globală. Subiectul e
elucidat, din perspectivă scandinavă, într’un per-
tinent interviu luat trompetistului și inovatorului
muzical Nils Petter Molver (fulgurațiile memori-
ei mi s’au activat și în acest caz: primisem cadou
LP-ul său de debut cu grupul Masqualero în anul
de grație 1984, când mi se permisese să particip
la congresul Federației Internaționale de Jazz ți-
nut la Norkoping în Suedia; acolo reprezentanții
Norvegiei aduseseră un microbuz plin de albu-
me discografice, pe care le distribuiau gratis co-
legilor interesați - gest în flagrant răspăr cu ceea
ce percepeam drept parcimonia iremediabilă a
Occidentului).
Conversațiile antamate de Adriana Cârcu reu-
șesc să detecteze resorturi intime ce explică evo-
luțiile artistice ale interlocutorilor ei. Abilitatea
și spontaneitatea „descoaserilor” realizate de
jurnalistă, dublate de abnegația cu care își urmă-
rește eroii în condițiuni adeseori improbabile, îi
conferă Adrianei Cârcu - mutatis mutandis - un
aer de Oriana Fallaci descinsă în lumea jazzului.
Prinși în jocul conversațional, interlocutorii își
mărturisesc opiniile cu sinceritate, fără inhibiții.
Atenția ne este captată, în primul rând, datorită
prospețimii degajate de texte, chiar dacă informa-
țiile basculează adeseori din sfera actualității spre
cea a nostalgiei. Astfel, Marius Giura își amintește
cu deferență de Ioan Băcălete (candidatul pro-
pus de mine la postul de președinte al Federației
Române de Jazz, inițiată în 1990 dar curând scu-
fundată în inactivitate; poate că eficientul I.B. ar
fi știut s’o administreze, însă votarea s’a făcut la
modul levantin, funcția fiindu-i atribuită onori-
fic unui muzician de renume, dar completamente
lipsit de aptitudini manageriale); aflăm inedite
detalii - dezvăluite de ei înșiși - despre modul
cum s’au format ca artiști Marilyn Mazur, Mircea
Tiberian, Liviu Butoi, Tord Gustavsen, Alexander
Bălănescu, Luiza zan...; la moartea lui Johnny
Răducanu, Adriana Cârcu reacționează cu o
spontaneitate ce i-ar fi fost pe plac lui J.R.: tran-
scrie opiniile telefonice ale eugen Gondi, bateris-
tul și intelectualul înnăscut, referitoare la muzi-
cianul care „a marcat ființa jazzului românesc ca
nimeni altul”. Rezultă un portret memorabil.
Cristian Porumb
Povestea bravului Ulise, tehnică mixtă, hârtie, 25 x 25 cm
Cristian Porumb
La fel cum memorabil e eseul Adrianei Cârcu
despre enigmatica Pannonica Rotschild, mariată
cu baronul Jules de Koenigswater, dar care și-a
împlinit menirea ca muză și protectoare a lui
Thelonious Monk. Jazzmanul i-a fixat prenume-
le în titlul uneia dintre compozițiile sale geniale,
la fel cum își nemurise soția prin Crepuscule with
Nellie. În schițarea acestui menage a trois, atât de
productiv artisticește, scriitura eseistei devine cu
atât mai elocventă cu cât e mai eliptică: „S’au emis
multe speculații despre adevărata natură a relației
între Pannonica Rotschild și Thelonious Monk.
Fântână, ulei pe pânză, 40 x 40 cm
Dacă în lunile petrecute la Paris ea a fost una
romantică sau dacă pe cei doi i-a legat de la bun
început o prietenie afectuoasă, va rămâne pen-
tru totdeauna un secret. Nellie, soția lui Monk, a
învățat să-i accepte prezența și ajutorul și a fost
chiar recunoscătoare atunci când Monk, bolnav
și bântuit de demoni, s-a mutat în casa Nicăi, pe
care aceasta o cumpărase ca să-l poată găzdui.
Acolo avea să moară în 1982. La înmormântarea
lui, Nica și Nellie au stat alături și au primit în
mod egal condoleanțele și elogiile datorate unei
soții de drept.”
Cea de-a treia secțiune a cărții cuprinde
Cronici, acumulate în anii din urmă, când scena
festivalieră din România a cunoscut o amplificare
și diversificare fără precedent. Parcurgându-le pu-
tem constata că perioada de formare, petrecută cu
folos în mediile jazzistico-intelectuale și antitota-
litare ale Timișoarei, a generat nu doar o jurnalistă
pe deplin adaptată la mediu, ci și o comentatoare
avizată a fenomenului muzical în sine. Dincolo de
talentul scriitoricesc deja (re)cunoscut, Adriana
Cârcu se consacră, prin acest incitant volum, ca
o sensibilă cronicară a recentelor evoluții din arta
jazzului. e de presupus că lansarea JazzIstoriilor
sale se va petrece la proxima ediție a Festivalului
de la Gărâna. În semn de omagiu adus celor ce ne
dăruiesc miracolul. Pe care îmi place să-l numesc
redempțiunea prin jazz.
■
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
13
poezia
■ Persida Rugu
Uitate, exorcismele deșertului
variantă la un motiv biblic
Motto:
„Iubirea ține de elementul apă.
Ea e adâncă, liniștită, când e liberă.
Valurile țin de vânt...”
Gellu Naum, Calea șearpelui
1.	(am pus pe raft păpușa
otrăvită de tăcerea din
morminte)
Am pus pe raft păpușa otrăvită de tăcerea din
morminte
de priviri nearuncate dincolo de oaze
de aspida pe care-o adăpostea în inimă -
ea, păpușa, așteaptă acum cuminte
lângă alte figurine de animale periculoase
ora după-amiezelor
în care să poată visa că-și mai plimbă inima
otrăvită de cobra din
ventriculul stâng
printre clepsidrele văzduhului
fulgi de nisip
dune ancorate în beznă
am pus pe raft păpușa otrăvită de tăceri de
priviri
de vipera pe care-o adăpostea în inimă
2.	(arse frunze scorburi de
lumini se amestecă în retina)
Arse frunze scorburi de lumini se amestecă în
retina
ascuțită
a șearpelui-femelă
— arcuindu-și pielea strivește semințe de nisip
lângă adăpătoarea cămilelor -
sorbind setea din umbra vântului
se adună într-un cerc imperfect
străpuns de ultima răsuflare
albastră
a soarelui de la orizont
acolo
în umezeala ascunsă a țărânei de sub piatră
se coace neliniștită
istovitoare
plămada învolburatului răsărit
3.	(amețită de somnul-nesomn)
Amețită de somnul-nesomn
reptila ezită
nu înțelege lumina care-i sfredelește pântecul
răsturnată sub piatra de nedezlipit
ca o frământare de-opal
strigă sieși în carnea-i desprinsă
din frigul de lună
adânc
înăbușit
țipătul o arde pe dinlăuntru
spintecându-i măruntaiele
în așa fel încât amurgul o va găsi
uscată
o simplă piele uscată
sub piatra de nedezlipit
a pântecelui
4.	(ascunsă lucrare a vulcanului
pe muchia unei flăcări)
Ascunsă lucrare a vulcanului pe muchia unei
flăcări
șerpii se adună în șir
lângă firul subțire de apă
descătușând ecoul urmelor de zăpezi ninse de
rădăcini
flămândă neistovită ardere a spinilor de smoală
încolăcirile arse de ploi
de semințe
se vând privirilor noastre
amenințător strai de venin
căptușit cu mătăsuri foșnitoare
ca-n ziua fără de număr fără de memorie
a genezei dintâi
5.	(aripi acoperite de praf)
Aripi acoperite de praf
atinse de țărână ca de un giulgiu
zac printre solzi și arbori de roci
necunoscute mesaje de dincolo
adulmecând tăcerea
umbra șerpilor din deșert
pe raft păpușa își scoate inima dintre coaste
cobra din ventriculul stâng s-a mumificat
bucată de piele scorțoasă bună
de frecat dușumeaua cerului
în zilele
dinaintea sărbătorii
seismic
rana mușcăturii a înflorit
o excrescență albastră
de forma unei alte inimi
păpușa respiră din nou
cu inima veche
proaspăt înfrunzită în piept
pe când cu inima nouă
străină rană sub umărul drept
învață alfabetul iubirii
ca pe-o uitată strigare
din
lacrima literei H
■
parodia la tribună
Cristian Porumb	Turn Babel, tehnică mixtă, hârtie, 25 x 25 cm
Persida Rugu
3.	(amețită de somnul-nesomn)
Trează trebuie să-ți fie totdeauna
rațiunea,
atât în poezie, cât și în iubire, ce este cununa,
acea frământare de sentimente ezitante
care-ți sfredelește pântecul,
ca o luntre de ghindă
și desprinde cântecul
din focul sacru și-l face
să te cuprindă -
orice simulacru se-ntoarce
împotriva ta și de-aceea
și-n iubire poetul trebuie să tindă
spre simplitate,
aceasta o să-l înalțe -
drept pentru care, înainte de toate,
ar fi bine să... se descalțe!
Lucian Perța
14
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
proza
Zăpadă neatinsă
■ Isabella Drăghici
Cristian Porumb
Labirint în alb-Skiathos, tehnică mixtă, hârtie, 25 x 25 cm
Iubitule, vreau să știu adevărul! îl trezi ea tul-
burată.
Cu o mină gravă, femeia rămase în picioa-
re, lângă pat. Mira îi arătă lui Filip telefonul, pri-
vindu-l sfredelitor:
Cui ai trimis acest mesaj?
Bărbatul deschise ochii somnoros și îi răspun-
se:
Ce e, iubito? Ce-i cu tine așa, cu noaptea-n
cap? Mă verifici? îi răspunse bărbatul.
Nu!
Atunci?
Ai ceva de ascuns?
Nu, dar de ce n-ai încredere în mine?
Nu m-ai iubit de mult timp, mesajul acesta nu
mi l-ai trimis mie, aseară nu mi-ai răspuns la tele-
fon decât târziu... Sunt niște semne...
Îți jur că nu am pe nimeni, iubito! îi zise bărba-
tul calm. Iar cu mesajul - îmi notez citate frumoa-
se în telefon să meditez asupra lor. Atât. Și ăsta
cred că ți l-am trimis. Oricum, e foarte de demult.
Nu poți să mă mai duci de nas, Filip! îi zise fe-
meia din ce în ce mai nervoasă. Așa spuneți toți
când sunteți prinși! Nu mi l-ai trimis mie!
Dacă nu, înseamnă că aveam intenția asta...,
bâigui bărbatul.
Femeia începu să plângă.
Indiferent ce se petrece cu noi, ești liber! îi
spuse ea cu lacrimi în ochi. Dar, măcar atât, din
respect față de mine și față de ceea ce ai sim-
țit cândva, te rog să-mi spui adevărul. Adevărul
e singurul care poate apropia doi oameni, chiar
dacă aparent îi desparte. un om vertical, care își
asumă sentimentele și gândurile sale este întot-
deauna de prețuit. Nu poți avea o relație de iubire
și nici de prietenie trăind în promiscuitatea min-
ciunii. Niciodată! Îți repet, dacă simți ceva pentru
o altă femeie, spune-mi! Merit să mă respecți!
Iubito, nu-ti mai face griji degeaba, ți-am spus,
nu e nimeni! îi zise Filip încercând s-o îmbrățișe-
ze. Nu mă ascund de tine cu nimic. Nu am pe ni-
meni! Tu singură te poți tăia cu un cuțit de hârtie.
Te înjunghii cu un cuțit de hârtie, repetă bărbatul.
Iar aseară nu am auzit telefonul... Ai văzut că
te-am sunat până la urmă.
Lasă-mă! Minți! încheie brusc femeia, trântind
ușa după ea.
era cu Mira de aproape un an - în curând, pes-
te două săptămâni. Filip o iubea pe femeia aceasta
frumoasă cum nu mai iubise niciodată pe nimeni.
Sau poate că nu...? Nimeni nu-l trezise atât de
mult, nu-i pătrunsese atât de adânc în ungherele
sufletului, acolo unde nici măcar el nu îndrăznise
să intre vreodată, dar... uneori se simțea gol, avea
nevoie să fugă și să șteargă toată viața lui de până
atunci... Mira era răvășitoare: subtilă, delicată,
sclipitor de inteligentă, rafinată și foarte femini-
nă. Se dovedise a fi însă și cea mai grea întâlni-
re din viața lui - întâlnirea cu ea. Mira era foarte
greu de mulțumit și neîmpăcată cu sine. Îi reproșa
mai tot timpul câte ceva. În plus, femeia avusese
eșecuri în dragoste unul după altul și rămăsese cu
traume considerabile. era suspicioasă, neîncreză-
toare în oameni, prea romantică pentru lumea de
azi și mult prea sensibilă. Se asemănau pe alocuri,
dar Filip avea un echilibru emoțional mai bun.
Avusese o copilărie foarte fericită, spre deosebi-
re de Mira, și crescuse într-o familie armonioasă.
era un bărbat liniștit, răbdător și cu o atitudine
devoțională profundă. Sigur, până la proba con-
trarie... Frumos, înalt, afectuos și foarte blând, îi
oferea Mirei tot ce putea. „Nu ești realistă, de-asta
suferi!” îi spunea adeseori Filip. „De ce nu-nțe-
legi că unele lucruri din viață nu pot fi schimbate?
De ce nu accepți?” Acesta era unul din motivele
frecvente ale discuțiilor lor. Mira trăia foarte mult
în trecut, avea idealuri prea înalte, și vroia să mo-
difice tot timpul realitatea, i se opunea cu înver-
șunare, în loc să „lucreze” cu ea. Primul bărbat
care o trădase pe Mira fusese tatăl ei, Traian, apoi
mama, mai târziu. Filip îl văzuse într-o poză. era
tipul de bărbat fatal, dar de joasă calitate, un abu-
ritor care reușise să aibă o colecție impresionantă
de femei - câteva mii, cum se lăudase în fața fe-
tei. De fapt, și Mira fusese copil din flori. Traian
nu a vrut să se căsătorească, iar mama ei, răpusă
de farmecul lui masculin, acceptase. Abandonată
de tată de la un an, Mira nu avusese niciodată un
reper masculin. Femeia realiză într-un târziu cât
de legate sunt eșecurile ei în dragoste de trauma
abandonului suferit în copilărie. Nu primise ni-
ciodată afecțiunea de care avea nevoie - mai ales
iubirea paternă. De multe ori se trezea plângând
în brațele lui Filip, cerându-i să o alinte ca pe un
copil, să o legene, să o iubească. O avalanșă de
emoții, de frici, de suferință care răbufnea uneori
în reacții impulsive și violente conturau portretul
tipic al unei persoane care avea nevoie de vinde-
care emoțională. Filip știa în detaliu toate poveș-
tile copilăriei ei care o traumatizaseră definitiv și
vroia să o vindece. Reușise până acum să îi câștige
inima, dar nu și încrederea totală.
În acest moment de cumpănă, Mira era com-
plet derutată. Se duse în baie, încuie ușa cu che-
ia și plânse în hohote câteva minute. Se și vedea
mințită, abandonată, singură, neputând să se ape-
re în fața încă unei josnicii.
Mira! Iubito! Vreau să te iau în brațe. Nu te
mint! Te iubesc! se auzi vocea bărbatului la ușă.
Dar oare așa era?
Lasă-mă! țipă Mira.
În sufletul ei se ducea o luptă intensă. Ce să
creadă? e iubitor, dar dacă și Filip o minte ca
ceailalți? Nu demult, în ultima relație, bărbatul cu
care fusese o înșelase luni de zile și o acuzase tot
pe ea că lucrurile se petrec doar în imaginația ei,
că e paranoică - că el nu are pe nimeni! Îi fusese
frică să mărturisească. Până la urmă, Mira desco-
peri adevărul. Dar nu renunțase la el - îl iertase
pentru că îl iubea. Șocul a fost peste câteva luni
când, evident, Don Juan-ul o părăsise. Nici acum,
după mai mult de un an, Mira nu se vindecase. Se
văzuse căsătorită cu el și cu copii - îi era atât de
greu să renunțe la aceste vise! Avusese noroc mare
că îl întâlnise pe Filip și reușise să își mai revină
puțin. „De ce?” se-ntreba sfâșiată. De ce dădea
mereu peste astfel de indivizi de joasă calitate? Își
dăduse seama că făcuse de cele mai multe ori ale-
geri nepotrivite și începuse să identifice o posibilă
cauză mai profundă: descoperise în ea un tipar al
fricii de abandon, abandonul produs în copilărie,
care îi făcea viața un coșmar.
Respins, bărbatul se întoarse în dormitor.
Dimineața aceea era din nou un test pentru Filip.
Doar cineva care o iubea cu totul ar fi putut s-o
accepte pe Mira cu crizele ei. Dar oare el era cu
totul cinstit? Lui Filip îi plăceau femeile, îi plăcea
și să fie considerat corect, dar noțiunea aceasta
era destul de volatilă pentru el. Filip știa totuși că
Mira e femeia cea mai importantă din viața lui,
știa că într-o zi o să-și revină și va străluci așa cum
puține femei o pot face. era atât de înzestrată! O
iubea, așa simțea.
Peste câteva clipe, femeia intră în cameră cu
privirea în jos. Bărbatul coborî din pat și se puse
în genunchi în fața ei, lipindu-și obrazul stâng de
abdomenul ei, iar brațele, în jurul taliei.
Nu te mai închide, iubirea mea! Îți jur pe cei
vrei tu că nu am nimic cu nimeni! Doar pe tine
te iubesc!
Femeia îl privi intens, cu ochii înlăcrimați.
Jură!
Jur pe ce vrei tu!
Pe Biblie! spuse Mira.
O
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
15
o
Bine, adu-o!
Abia după acest jurământ femeia se mai liniș-
ti. Se retrase într-un colț al camerei, ghemuită pe
un fotoliu, închise ochii și își lăsă capul pe ge-
nunchi. Stătea închisă, epuizată și neîncrezătoare.
Întâlnise în viață persoane care juraseră strâmb
chiar și cu mâna pe Biblie.
Iubito, de câteva mii de ani oamenii au ieșit din
peșteră! Hai, dragoste, vino la lumină!
Nu! spuse ea într-un târziu, alintându-se și
aruncându-i o privire drăgăstoasă.
Iubitul e cu tine, hai afară din catacomba asta!
Nu!
Bărbatul îi înțelese nevoia disperată de iubire
și atenție și o luă forțat în brațe, acolo unde ea de
fapt, vroia. O duse în pat. O strânse tare la piept și
îi spuse în șoaptă:
Te iubesc! Nu fi prostuță!
Ba da, îi răspunse femeia.
Începură să râdă. O sărută tandru pe obraz.
ea îl respinse, apoi treptat, acceptă și, în final, îi
răspunse. Buzele li se apropiară într-o împăcare
tacită. Se iubiră minute în șir, zeci sau poate mai
mult. Nu mai știau cât. el se scăldă în lumina ei,
în apele ei. Două luni rotunde, aninate de trupul
femeii și adorate de un muritor, fuseseră martorul
dragostei lor și preotese. Reușise să îi atingă cerul
inimii, să captureze galaxii de dorințe și emoții, să
răvășească ordinea prejudecăților și neputințelor
ei. Privirea li se unea din când în când în atinge-
rea celor două trupuri, cu o pasiune nemaiîntâlni-
tă. Le era foame unul de celălalt, de carne și suflet,
de gând și senzație, de acea contopire absolută
capabilă să-i smulgă din limitele propriului eu și
să-i vindece.
Într-un târziu, Filip se desprinse cu greu din
brațele femeii. Se uită la ceas. era deja nouă dimi-
neața. Trebuia să fie la serviciu. Dădu un telefon
că întârzie, se ridică, își luă prosopul și se îndreptă
spre baie.
Hai cu mine, iubito!
O privi cu atenție. era superbă - iubirea o făcea
să strălucească:
Nu am cuvinte să-ți spun cât de frumoa-
să ești! Toate epitetele și metaforele s-au adunat în
tine! îi zise șăgalnic.
Știu, sunt o adevărată figură de stil! răspunse
Mira mai relaxată.
Râseră amândoi și-și dădură seama cât de in-
tens simt unul pentru celălalt. Întinsă în pat, cu
lumina dimineții scăldându-i o parte din trup,
părul blond, lung și ondulat, ochii albaștri, plini
de mirări, precum îi spunea și numele, Mira pă-
rea desprinsă dintr-un tablou al unui alt veac. Dar
dimineața acelei zile avea să le ofere o schimbare
de proporții.
Femeia, învăluită de dragoste, se ridică peste
câteva momente și ea și îl urmă în baie unde el în-
cepuse să facă duș. Îl găsi gol și ud. era încântător!
Cu tenul său creol, cu statura sa impunătoare, pă-
rea un prinț arab venit după ea prin deșertul vieții
sale trecute, să o conducă în castelul său, în oaza
dragostei adevărate, își imagină ea. Mira îi sărută
încă o dată trupul, își luă combinezonul roșu cu
care îi stătea așa de bine și se duse în bucătărie
să îi pregătească un sandwich. Bărbatul se îmbră-
că repede, își luă portofelul, cheia de la mașină și
plecă la serviciu, nu înainte de a o săruta din nou.
Pe fugă fiind, Filip făcu însă o greșeală care avea
să schimbe cu totul viața celor doi. Ceva aparent
banal: uită o geantă pe care o folosea uneori pen-
tru serviciu acasă, o geantă care stătea de obicei
în mașină.
Te sun! spuse Filip.
Cristian Porumb
Labirint în alb-Skiathos, tehnică mixtă, hârtie, 25 x 25 cm
Bine. Pa, iubire!
Pa, scumpo! O zi fericită!
O am deja! Mulțumesc!
Și eu! Mulțumesc!
Pe la ora douăsprezece Filip sună acasă, dar
ea nu îi răspunse. Reveni peste un timp. O dată,
de două, de trei, de nouă ori. Mesaje trimise,
fără niciun răspuns. După ora paisprezece, în-
cepu să se agite. O lăsase relativ liniștită. Ce se
putuse întâmpla? Pe la patru plecă spre casă. La
ora cinci, când ajunse, era deja întuneric. Casa
din mijlocul câmpului, pe care o cumpărase de
curând ca să fie cât de cât aproape de București,
nu dădea niciun semn de viață - nicio lumină.
„Poate doarme!“ se gândi Filip. Doar cele două
vile vecine luminau enigmatic zăpada. Iarna ve-
nise anul acesta mult mai devreme, din noiem-
brie, și în data de doi decembrie era, după cum
se vedea, multă zăpadă. Parcă mașina în fața
curții și alergă spre intrare. Încercă să descuie,
dar era deschis. Bătu în ușă să n-o sperie și intră.
Întuneric total. Aprinse lumina din hol, apoi se
îndreptă către living.
Iubi, am venit! încercă să fie jovial bărbatul.
Niciun răspuns.
Mira! strigă el îngrijorat. Mira!
Aprinse lumina în living. În mijlocul camerei,
lângă măsuță, descoperi cauza. Aruncată pe jos,
era geanta lui și o plasă transparentă în care se
afla un bikini de fată și un sutien roz. Într-o clipă
înțelese ce-și imaginase Mira, mai ales după dis-
cuția de dimineață. O căută peste tot. Nu era. O
sună. Telefonul ei era în bucătărie. Ieși val-vârtej
și începu să strige.
Mira, Mira!
Niciun răspuns! Merse la cele două case ve-
cine, o sună pe prietena ei, pe mama ei. Nimeni
nu știa nimic. La un moment dat, remarcă pași
în zăpadă care duceau spre fundul curții și se
continuau peste câmp, spre marginea pădurii.
Se întoarse în casă, luă o lanternă puternică, lăsă
lumina aprinsă pe hol și afară și dădu să iasă. În
prag, un bilețel pe care nu-l văzuse.
„Te iubesc! Știam că mă minți. Am plecat în
peștera mea de unde nu mai am alt drum decât
cel către lumea de dincolo.”
Nu! strigă spontan Filip.
O luă la fugă spre ieșirea din grădină. Se tre-
zi în câmp, înaintând anevoios prin zăpadă și
prin viscolul început de curând. Nădăjduia că
o va găsi până la intrarea în pădure, deși nu se
vedea nimic. Trebuia să-i explice că, măcar de
data asta, e nevinovat. În acea pustietate, doar
ei doi, romantici și îndrăgostiți de natură, și ve-
cinii lor excentrici se puteau muta. O strigă de
câteva ori. Viscolul, întunericul și zăpada făceau
aproape imposibilă reperarea femeii. Bărbatului
începură să-i curgă lacrimi. Nu putea s-o piardă!
Și dintr-o situație așa absurdă!
Mira! Miraaa! Iubitooo!
Începu să alerge pe câmp, în direcția în care
se continuau pașii, și să o strige mai tare. Dar
curând, în zăpadă nu se mai vedea nicio urmă.
O înțepătură violentă în inimă. Dacă s-a sinucis?
Dacă n-o s-o mai vadă niciodată? Filip simți cum
i se taie respirația. Deodată, o durere violentă și
bruscă îi întunecă mintea. Căzu în zăpadă. Apoi
începu să vadă zăpada albă, mai albă și mai clară
decât adineauri Lanterna se izbi de un bolovan
înghețat și se stinse. Prăbușit între nămeți, Filip
încercă să se încurajeze.
Lupișorul meu! o chemă el cu alintul ei favo-
rit. unde ești? Iubita mea scumpă! Trebuie să te
găsesc!
Se ridică cu greu, respiră adânc și-și dădu
zăpada de pe față. Încercă lanterna, dar nu mai
mergea. În depărtare, vuietul pădurii părea a-i
răspunde într-o limbă ce nu putea fi înțeleasă de
oameni. Tresăltă și o luă din nou la goană prin
zăpada din ce în ce mai mare către pădurea de la
marginea câmpului.
Ah, iubito, vreau să fii soția mea! O să fiu cu
totul sincer. Îți promit! Te rog, rămâi cu mine
să-ți dăruiesc tot ce am, să te fac fericită, gândi
bărbatul cu lacrimi pe obraji.
Dar uneori, e prea târziu să te mai îndrepți,
prea târziu să devii sincer, prea târziu să fii onest,
prea târziu... După alte câteva minute de alergat
prin zăpadă, zări prin viscol, la vreo cincizeci de
metri, o siluetă de femeie. era Mira. A găsit-o.
Bărbatul strigă:
Miraaa! Sunt aici!
Femeia întoarse brusc capul spre Filip, dar în
același timp, o siluetă de animal sări și-o dărmă
16
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
în zăpadă. Bărbatul scoase un strigăt:
Mira, ce faci?!
Aaaaa! se auzi țipătul ei disperat.
Filip acceleră. De la el nu se vedea decât silu-
eta ei. Într-o fracțiune de secundă, Mira înțele-
se că e în pericol de moarte. Văzu un lup peste
ea și în jur alți șase care se-apropiau să-și atace
prada. Primul lup încercă să-și înfigă colții în
gâtul femeii, dar nu reuși. Săriră și ceilalți care
începură să-i smulgă fâșii de carne din diverse
părți ale corpului. Când a ajuns Filip, femeia se
zbătea singură, îngrozită, în zăpadă. Filip o luă
în brațe.
Miraaa! Miraaaa!
Femeia devenise imobilă, nu mai scotea ni-
ciun cuvât. Ochii mari, larg deschiși, cu privi-
rea fixă... Doar spasmele trupului înghețat mai
arăta că e vie. era îmbrăcată doar într-o rochie
albă lungă, din catifea și dantelă - rochia ei fa-
vorită. Bărbatul își dădu repede haina jos și o
acoperi.
Iubito! Ce-i cu tine? Sunt eu, nu te speria!
Filip! Mă recunoști?
La un moment dat, Mira bâigui ceva.
Ce-ai spus? Lupii? zise el.
Filip se uită în jur. Nici urmă de lupi.
Nu-ți fie teamă! Nu e niciun lup aici.
O privi pe femeia iubită, apoi se uită mai
bine în jur. zăpada era neatinsă. Nicio urmă de
animale, de luptă cu lupii, de orice altceva, deși
o văzuse și el cum căzuse.
Doamne, își spuse Filip, poate a-nnebunit!
Are vedenii!
O strânse la piept, o mângâie și, peste câteva
zeci de secunde, în brațele lui Filip care o purta
spre casă, Mira începu să-și mai revină. Curios,
lui Filip nu-i era frig - și doar era într-un pu-
lover subțire și o cămașă acum. e-adevărat că
și viscolul se oprise. Dar era ciudat... Bărbatul
consideră de cuviință să îi spună ce vroia de
mult.
Mira, te iubesc! Vreau să fii soția mea! Doar
tu exiști pentru mine!
Femeia tăcu. Doar ochii i se deschiseră mai
mult, căutând cu inocență adevărul în privirea
lui, apoi îi închise încet.
Nu era plasa mea aceea cu bikini, crede-mă...
De ce nu m-ai întrebat? Știi că mașina de servi-
Cristian Porumb	Labirint în alb-Skiathos, tehnică mixtă, hârtie, 25 x 25 cm
ciu a fost la firmă în weekend, a luat-o un coleg.
Plasa era în mașină și am pus-o în geantă că
mereu uit să i-o dau. De-asta i-ai găsit în servi-
eta mea. Iartă-mă dacă asta te-a făcut să suferi!
Te iubesc!
După câteva secunde, femeia deschise cu
greu ochii mari, angelici și triști și se lumină.
Înțelese că el o iubește și își asumă, în sfârșit, o
viață cu ea. Atunci se abandonă pentru prima
dată.
ești mireasa câmpului, și-a pădurii, și-a ini-
mii mele, Mira! Trebuie să te duc în brațe din-
colo de prag... Spune-mi că vrei să fim fericiți
împreună!
Buzele i se mișcară și ea îi răspunse:
Da!
zăpada neatinsă de moarte părea a-i cununa
pe cei doi. Mira își puse capul pe umărul lui și
se lăsă să se afunde acolo unde simțea că va fi
mereu acasă - în inima lui mare...
După câteva minute, ajunseră. Filip o așeză
pe Mira în spatele lui, sprijinită de zid, să poată
deschide ușa. Apăsă pe clanță. Nimic! ușa nu
se deschise. Mai încercă de câteva ori. Același
rezultat! Știa că nu o închisese. Își căută cheile.
Asta-i bună! era tot ce mai trebuia! Le pierduse,
probabil mai devreme, prin zăpadă. Dar cum să
fie încuiată când știa clar că nu avea cum? Se
întoarse către ea și... încremeni! În spatele lui
Filip nu mai era nimeni. Stupefiat, după câteva
secunde, Filip strigă:
Mira! unde te-ai dus?
Doar era la doi pași în spatele lui și abia se
ținea pe picioare! Și în plus, ar fi trebuit să se
audă un minim zgomot - doar e zăpadă! Se uită
pe jos. În locul unde o pusese pe Mira, zăpada
era netedă, neatinsă de niciun picior, de nicio
greutate. Ca și cum acolo n-ar fi fost nimeni! Se
uită în grădină pe poteca pe care venise.
Cred că-mi pierd mințile! își spuse. Nici
urmă de pași! Acolo trebuiau să fie pașii mei!
Nu, imposibil!
Strânse ochii și îi redeschise încet, cu spe-
ranță. Aceeași realitate! După ce o căută în jur
și după casă pe Mira, se hotărî să intre - poate
că acolo e dezlegarea enigmei. Interiorul era cu
totul luminat, o lumină intensă, alb-lăptoasă,
aproape ireală. Și el nu lăsase decât în hol lu-
mina aprinsă! „e, cine știe, poate s-o fi defectat
vreun circuit!” încercă el o explicație rezonabi-
lă. După câteva clipe, becul din hol pâlpâi de
câteva ori și pocni. Făcu un pas către living și
se opri. Pe podea - câteva dâre de sânge. Dacă
sunt hoți? Luă rapid statueta de piatră aflată în
hol, pentru orice eventualitate. Merse tiptil pe
lângă perete și ajunse în living. Candelabrul
lumina toată camera - nu era nimeni! Scoase
încet telefonul din buzunar și formă cu mâna
tremurându-i 112, apelul de urgență. O luă pe
lângă peretele din stânga și ajunse la ușa dormi-
torului care era întredeschisă. O lumină difu-
ză violet, lumina de la veioză, crea o atmosferă
de clar-obscur care pătrundea prin crăpătură.
Ridică statueta în aer cu mâna dreaptă, pregă-
tit să lovească, iar cu stânga împinse încet ușa.
În pat, afundată între perne Mira deschise ușor
ochii. Filip lăsă statueta în jos și cercetă camera
în stânga și în dreapta. Nu era nimeni.
Iubito, cum ai ajuns în pat? Te lăsasem afară!
Mira îi zâmbi și îi făcu semn să vină. Aprinse
lumina din tavan și rămase șocat. Mira era fe-
ricită, îmbrăcată cu combinezonul roșu cu care
fusese de dimineață, exact cum o lăsase când
plecase el la serviciu, numai că foarte palidă.
Puse statueta și telefonul deoparte și se apropie
de ea.
Ce se petrece?? o întrebă bărbatul îngrijorat,
îngenunchind lângă pat.
Mira era învelită pe o parte a trupului pînă
sus, aproape de cap, cu pilota. Femeia închise
ochii la loc, respiră adânc și-i zâmbi. Bărbatul
se ridică și vru s-o îmbrățișeze. Știa că așa era
ea - uneori nu dorea să vorbească deloc și el
trebuia doar s-o iubească și să tacă. Îi dădu pla-
puma la o parte să o ia în brațe și... stupoare! O
parte a gâtului, picioarele și brațele fetei erau
sfâșiate de guri flămânde de lupi.
Iubito! începu să tremure Filip.
Lângă pat, niște fotografii. Se apropie de ele
cu privirea.
Alo! se auzi mai tare la telefon. Sunteți aco-
lo? Alo! Alo! Aveți vreo urgență? Alo!
Lui Filip i se tăie respirația. Fotografiile ară-
tau două trupuri, pe el și Mira în zăpadă. Apoi
cele două cadavre urcate pe targă, înconjurate
de polițiști și medici.
Alo! Alo! Sunteți acolo?
Filip luă receptorul.
Da...
Alo, e cineva acolo?
Da! urlă Filip. Da, este! Suntem aici!!!
M-auziți??? și izbucni în plâns.
Alo, alo!
Filip lăsă telefonul să cadă. Înțelesese... Se
așeză în pat lângă iubita lui, o privi în ochii ei
oceanici și... liniște. Își zâmbiră. era fericit. O
luă pe pieptul lui, cum stăteau adeseori, și în-
chiseră amândoi ochii să mai doarmă puțin...
„Ce este viață, ce este dincolo, ce este vis?”
gândi Filip.
zăpadă neatinsă de moarte, doar iubire pur-
tată în cute de timp...
zăpadă fără sânge, fără pași, doar lupii min-
ții sfâșiind, zâmbind...
Ce este viu, ce este viață-nvie!
Și dincolo de moarte: iubire, poezie...
■
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
17
întoarcere în timp: „Tribuna”
Visând la o Dacie edenică
Miron Scorobete
■ Constantin Cubleșan
Venise în redacție de pe băncile Facultății
de Filologe a universității clujene. Fusese
un student eminent dar un poet discret,
pe care îl întâlneai doar dacă voiai anume să-l ca-
uți. Camarad de nădejde, prietenos fără emfază,
harnic și bun... organizator, cum avea să se dove-
dească, mult mai târziu, în funcția da redacor șef
al Studionului de Radio Cluj. Dar, până atunci, în
redacția Tribunei s-a impus fără dificultate pentru
disciplina muncii sale.
era tăcut ca un înțelept. Poate prea tânăr pen-
tru o asemenea. calitate. Totuși, niciodată nu
spunea o vorbă în plus, niciodată nu vorbea de
dragul de a se afla în treabă. Cumpătat ca un ță-
ran care își vede viața în perspectiva lucrului său
dar altminteri intelectual rafinat și cărturar sadea,
Miron Scorobete era o prezență mai aparte în re-
dacție. Scria poezii în halou clasicist, respectând
metrica prozodiei tradiționale dar în substra-
tul acesteia se putea descifra ușor o perspectivă
de modernitate a gândirii. Poezia sa de dragos-
te, bunăoară, avea o anume melancolie a aștep-
tărilor tomnatice („Va fi o zi cu soare și frunzele
târzii/ Vor face largi ocoluri întârziind să cadă/ Și
toamna nu va crede în moarte și zăpadă/ Când,
prin durerea toamnei, te vei găti să vii” - Sonete
imperfecte de dragoste, II), peisagistica sa aducea
freamătul unei simțiri dramatice a comuniunii cu
natura („Încă mai e. În muguri n-a tresărit/ cotro-
pitoare zodia berbecului./ Lemnele se împlinesc
numai în flăcări,/ luna mai suferă după forma în-
tregului.// Prin gerul tocmit între rocile numelui
meu/ și unice nopțile tale/ sălbăticiuni flămânzi-
te-și mai trec,/ în urme, obsesii de orgi vegetale.//
Voi face la noapte din fiece arbor un rug,/ când
ora de gheață a lunii e,/ de cerbi luat în coarne
să fug/ prin flăcări, din rocile numelui meu, către
iunie” - ***). Trăda acest univers poetic încărcat
de mineralizări ale trecutului în propria ființă, un
Cristian Porumb	Povestea bravului Ulise, tehnică mixtă, hârtie, 25 x 25 cm
vizionarism pe care abia mai târziu l-am înțeles
cu adevărat, când s-a angajat într-o insolită eseis-
tică de surprinzătoare hermeneutică speculativă,
descinzând în străfundurile unei mitologii a nea-
mului, revelând sensuri și înțelesuri ale ființării ce
scapă ochiului omului de rând. Din aceste căutări
și iscodiri prin desișul realităților istorice aflate la
vedere, pe care tocmai de aceea nu le percepem
cum trebuie, s-a născut, ceva mai târziu, o ad-
mirabilă carte. de povești despre obârșii: Dacia
edenică.
Între nu puținele (totuși) cărți care spun ceva
esențial despre ființa spirituală și materială a po-
porului nostru (a seminției noastre, mai degrabă)
pe care le-aș recomanda să fie traduse și circula-
te pe meridianele lumii, este și cea semnată de
Miron Scorobete, Dacia edenică (2006). Aceasta
din multe motive dar mai ales din acela că nu este
o aridă carte de istorie sau de arheologie cultura-
lă, ci una de pasionante pledoarii eseistice în co-
mentariile cărora sunt topite date și informații an-
tropologice și teologice, geografice ori de folclor,
lingvistice ca și artistice, istorice nu mai puțin, cu
precădere paleoantropologice, într-o sinteză ori-
ginală, remarcabilă prin unghiul de înțelegere al
genezei ființei umane pe pământ, suprapunând
ceea ce oamenii de știință numesc prin marea arie
a antropogenezei, cu ceea ce teologii definesc prin
spațiul Edenic, văzut astfel „ca o zonă extinsă în
care au trăit primii oameni după ce au fost izgoniți
din rai”. Iar aceasta - mergând pe un fir deductiv,
din nenumărate referiri de autoritate deplină, mai
vechi sau mai noi, punând în acord „dovezile po-
zitive, concrete de care diversele științe dispun,
cu textul sacru al Sfintei Scripturi” - nu este altul
decât cel ce se extinde „peste egipt, Mesopotamia
și spațiul eleno-trac, din care face parte și Dacia”.
Cu alte cuvinte, cel pe care se află azi țara noastră.
La o primă vedere, această constatare/concluzie
pare fantezistă și hazardată, putând stârni reacții
de respingere, pornite din neîncredere, evident, la
fel cum, prost înțeleasă și mai ales rău tălmăcită
(sau răstălmăcită) fusese respinsă și ridiculizată
ideea protocronismului românesc în varii dome-
nii ale manifestărilor umane. Numai că Miron
Scorobete ne avertizează că nu inventează nimic,
că nu supralicitează sentimente patriotice și mai
ales nu edulcorează nici una din mărturiile secu-
lare (milenare), ce vin în sprijinul acestui adevăr,
dovedit în fragmente disparate și niciodată până
acum, într-o asemenea demonstrație, puse într-o
cercetare de ansamblu, unitară, el având doar gri-
ja de a da coerență acestora într-un sistem unitar
de înțelegere și percepere a lor, pentru a ajunge
la finalitatea unei demonstrații spectaculoase și
de luat în seamă, chiar dacă pentru a convinge
deplin ar mai fi nevoie, parcă, de încă o expertiza-
re (firește de pe o poziție similară de interpretare
a faptelor), poate cu mai susținută. acribie știin-
țifică, dincolo de speculația (vor spune unii) de-
ocamdată a unui inteligent și perspicace demers
eseistic, fascinant în sine, prin revelațiile produse
și asupra cărora ne îndeamnă să medităm, anume
că seminția umană își află leagănul genezei sale
într-un ținut în care azi se află neamul românesc,
beneficiar direct al unei atari descendențe. Și -
neîncrezători sau uimiți - aflăm că aici ar fi cen-
trul lumii (Societatea Austriacă de geografie din
Viena, „măsurând distanța dintre cea mai sudică
coastă a Cretei și cea mai nordică, a Norvegiei,
dintre cel mai vechi țărm al Irlandei și lanțul
Munților urali”, constată că aceste coordonate „se
întretaie în Maramureș”, un loc în care savantul ja-
ponez Miya Kosei se declară fericit a putea vedea
„tradiții străvechi, izvorâte dintr-o experiență mi-
lenară și de înțelepciune” a umanității. Pe aceste
străvechi izvoare și tradiții își construiește Miron
Scorobete pledoaria (pregătită de-a lungul multor
ani de cercetări), pentru legitimitatea noastră, a
românilor, la urma urmelor, în a fi moștenitorii
și păstrătorii, în străfundurile sedimentate ale
umanității pe aceste meleaguri, a însăși esenței și
sensului existențialității civilizației euro-asiatice.
Punctul de pornire îl află Miron Scorobete în
tocmai litera evangheliei, carte pe care nu o tra-
tează ca pe o mărturisitoare de legende și mituri,
ci de adevăruri fundamentale, probate în timp,
nici mai mult nici mai puțin decât prin dezvălui-
rile tranșante de ordin științific, mai vechi sau mai
18
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
recente, acceptate în funcționalitatea lor particu-
lară, fără a se fi făcut pasul mai încolo în spre o
acceptare a semnificației lor în ordin general, sin-
tetizator, veritabil. Iată, bunăoară, Moise vorbind
despre cele patru fluvii ale Paradisului, le numeș-
te, acordându-le „spații diferite fiecăruia dintre
râuri, și anume descrescătoare” ca importanță
„pentru Fison două versete (11și 12), Ghihonul
beneficiază de un singur verset (13) iar Tigrul
și eufratul sunt cuprinse amândouă într-un sin-
gur verset (14)”. Dacă pentru aceste două din
urmă recunoașterea nu comporta dubii, pentru
Ghihon, „care purta un nume necunoscut, a fost
propus Nilul, pe motivul că etiopiei i se spunea în
vechime «țara Cuș», cea pe care o «înconjoară»”.
Fisonul însă a fost mai greu de identificat. Iată însă
că Sfântul efin Sirul, personalitate prestigioasă și
profund credibilă, în Comentariile asupra Genezei
numește cele patru fluvii „care curgeau din iz-
vorul raiului”, ca fiind „Nilul, Dunărea, Tigrul și
eufratul”. Și încă mai ferm, Leon Diaconul vor-
bind despre Dunăre precizează: „Se zice că Istrul
numit Fison, e unul din [...] fluviile ce curg prin
eden [.] iese iarăși la iveală în munții celtici,
apoi străbate europa, se desparte în cinci brațe și
se varsă în Pontul euxin”.
Pornind de aici și mergând din aproape în
aproape, din document în document, străvechi
sau nou, eseistul ajunge la precizări asupra bibli-
cei, de asemenea, țări Hovila, identificată în vre-
me cu Dacia. De reținut că Miron Scorobete nu
marșează la asumări grosiere a spațialității sacre
ci urcă totul spre elevația spirituală: „țara Havila,
cea bogată în aur, e o reflexie a cerului pe pământ.
Situată în eden, în ea s-a revărsat ceva din splen-
doarea raiului, și aceasta nu doar în frumusețea
fără seamăn a naturii sale ci, în primul rând, în
spiritualitatea oamenilor ce o locuiesc”. Așa că,
urmează: „Dacă edenul a fost aici, ne întrebăm
totuși: spațiul acesta, atinsă odinioară de aripa
sacrului, mai păstrează ceva din virtuțile iniția-
le?” Iată o întrebare și o poziție cât se poate de
pertinentă. Răspunsul vine prin comentarea, cu
sprijinul a mult prea multor și evidentelor atestări
științifice, a unor fapte ce trebuie astfel cunoscute
și recunoscute, vorba lui Mircea eliade, prin „re-
cuperarea spirituală a timpului originar”.
Splendide eseuri dezvoltă Miron Scorobete pe
marginea acestor descoperiri arheologice, dintre
care mă opresc doar la câteva, cum este cea din
China, unde recent au fost date la iveală, în Vest,
mumiile oamenilor blonzi, mai precis „cadavrele
unor bărbați și femei foarte bine conservate” în
condițiile uscate ale Podișului Gobi, de o vechime
de 3-4.000 de ani, stabilită prin analiza cu carbon
14, dar „după trăsăturile figurilor și făcându-le
analiza ADN, acești oameni au fost identificați
ca fiind sigur europeni”. În aceste morminte s-au
găsit „pe lângă îmbrăcămintea surprinzător de
bine păstrată, și niște cergi ca abia scoase din răz-
boi, ale căror fire de lână analizate de specialiști
s-au dovedit a proveni de la rase de oi europene
și nicidecum asiatice”. Mai mult, „motivele țesă-
turilor” acestora „se apropie până la identificare
cu cele întâlnite la țăranii români”. Apoi, celebre-
le tăblițe de la Tărtăria, studiate de savanții Boris
Perlov și V. Titov din Moscova, ca și de bulgarul
V. I. Georgiev, specialiști de renume mondial, fac
dovada că ele „sunt mai vechi cu un mileniu decât
monumentele scrierii sumeriene” ceea ce înseam-
nă că „scrierea, sub forma pictogramelor, a apărut
în sud-estul europei și nu în Mesopotamia cum
se credea până acum” (Acum, în 1972 când se
publica studiul academicianului V. I. Georgiev).
Cristian Porumb
Povestea bravului Ulise, tehnică mixtă, hârtie, 25 x 25 cm
Adăugând și descoperirile paleontologului F.
Napsca, în urma săpăturilor din Țara Hațegului,
care evidențiază faptul că aici „au existat specii de
dinozauri, unicate, «care n-au mai trăit în alte col-
țuri ale lumii»”, imagini pe care Miron Scorobete
le identifică în balaurii poveștilor noastre; apoi
descoperirile din județul Ilfgov, la Căscioarele, a
unor „sanctuare datând din mileniul IV î.H., de
acum șase mii de ani”, iar la Trușești - Botoșani
„în interiorul unor locuințe din faza Cucuteni
[.] construcții mari de cult din lut ars”, „în for-
mă de fațade cu reprezentări antropomorfe, legate
de cultul fecundității și al feminități” etc., etc., o
îndreptățesc pe cercetătoarea Marija Gimbutas să
afirme că „România este vatra a ceea ce am numi
Vechea europă, o continuitate culturală cuprinsă
între 6.500 - 3.500 î.e.n.”.
Dar Miron Scorobete excelează într-o auten-
tică hermeneutică demonstrativă privind pă-
trunderea înțelesurilor folclorice, mitologice și
creștine ale unor creați străvechi. Pasionante sunt
descifrările privind existența hiperboreenilor
la nordul Dunării, sau eseul consacrat legendei
despre cuplul Soarele și Luna, făcând legătura cu
mitul lu Apolo și al Dianei („Și dacă lui Apolo, în
Hiperboreea, cum spune legenda, în Dacia, cum
spune istoria și toate vestigiile ajunse până la noi,
i s-a dedicat o cetate, Apulum, un trib dacic nu-
mindu-se, desigur, cu mândrie, apuli, ai lui Apolo,
iar una din părțile provinciei purtând denumirea
de Dacia Apulensis, Dianei, după metafora hora-
țiană, i s-a înălțat un monument și mai nepieritor,
ea fiind asimilată definitiv în spiritualitatea popu-
lară, unde viază și azi. În limba română, Diana a
dat cuvântul zână, ea devenind astfel atotprezentă
în basmele tuturor generațiilor ce s-au succedat
în timp prin văile și pe costișele, prin pădurile și
poienele cutreierate cândva de ea. Sancta Diana,
după modelul Sâmpetru, Sântandrei, Sântămărie,
a devenit, Sânziana, fiind singura dintre zeițe-
le păgâne care a fost acceptată în acest fenomen
lingvistic rezervat numai sfinților creștini, astfel,
sau sub forma Cosânzeana, întruchipând frumu-
sețea feminină, grația, fidelitatea, bunătatea, ide-
alul după care Făt-Frumos va străbate pământul
în lung și-n lat, pentru care se va bate cu toți răii
pământului, oricât de puternici, și-i va birui tot-
deauna. Apolo era zeul soarelui, iar Diana zeița
lunii”).
Nu mai puțin spectaculoasă este relevarea, în-
tr-o fină demonstrație inițiatică, a prezenței ele-
mentelor etnografice românești în frescele etrusce
din biserica Santa Apollinare Nuova din Ravena,
datând din secolele V-VI e.n.: „În biserica Sant
Apollinare Nuova, în spațiul cel mai privilegiat,
pe peretele intact de deasupra coloanelor până la
ferestre, de o parte și de alta a naosului, se înșiruie
două lungi cortegii, în stânga al Sfintelor Fecioare
Mucenice, în dreapta al Sfinților Mucenici.
Fecioarele se îndreaptă spre Maica Domnului
cu Iisus Prunc, iar Mucenicii spre Mântuitorul
stând pe tron”. Alături apar cei trei magi-regi.
„Înfățișarea lor nu e cea tradițională. Costumele
lor nu sunt orientale, ci împrumutate de la cava-
lerii europeni ai epocii [.[ În pictura religioa-
să tradițională, magii poartă pe cap fie turbane
orientale, fie cel mai adesea, coroane împărătești
[.] cu totul neprevăzut la Ravena poartă pe cap
inconfundabilele căciuli de tarabostas daci [.]
Șirul Sfintelor Fecioare ravenate e un «Dans al fe-
telor de la Căpâlna», dans ritual [.] un cortegiu
plin de maiestuozitate, a cărui melodie, ca în nici
un alt caz, face loc, prin niște sincope neașteptate,
care surprind necontenit, unei treceri încărcate
de vrajă”.
Nu mai puțin fascinantă este pătrunderea me-
taforei mioritice „pe-o gură de rai” în semnifica-
ția sa realistă, atestând o vechime de spiritualitate
creștină a poporului dăinuitor pe meleagurile ro-
mânești, dintr-o vechime milenară, Duhul Hristic
fiind prezent în balada noastră „până în cele mai
adânci semnificații ale ei”.
Dar, orice încercare de a pleda critic în favoa-
rea demersului eseistic al lui Miron Scorobete nu
face decât să coboare spre platitudine ceea ce el
ridică, în cartea sa, pe altitudinea de esențialita-
te spirituală. este o carte ce ar trebui cunoscută
și popularizată cât mai intens, ca o pledoarie, re-
pet, pertinentă, pentru atestarea tocmai a genezei
seminției neamului omenesc în spațiul mirific în
care azi este statornicită, cu drept de moștenire is-
torică și spirituală România.
■
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
19
Zbigniew Szuperski și
poezia lui Lucian Blaga
■ Nicolae Mareș
Printre traducătorii polonezi cei mai pro-
digioși în transpunerea în polonă a liricii
blagiene, și nu numai, un loc de seamă îl
ocupă cracovianul zbigniew Szuperski. A plecat
în lumea planetară în care vom ajunge toți, la 30
august 2010. Cu regret, nimeni nu a amintit până
acum de acestă despărțire tristă. Juristul craco-
vian era un individ sobru, însă cordial și înțele-
gător, un om de cuvânt. Plutea și prin nori, dar
elegant, cu alura unui polonez de viță veche, gata
să îți sară în ajutor dacă ai fi avut nevoie de el. De
aceea cred că s-a dus cu siguranță printre stele,
păstrând în suflet imagini românești o dragos-
te nedisimulată față de România și literatura ei,
chiar o anumită nostalgie păstrată la piept, mai
ales pentru orașul în care și-a făcut studiile lice-
ale, Turnu-Severin. Mi-a fost dat să îl cunosc, ca
și pe Kazimiera Illakowiczowna, în anii ‘70. Pe
el, la Cracovia, în pauza unui concert susținut cu
orchestra din localitate de dirijorul Iosif Conta și
violonistul Ion Voicu, cu o piesă din Wieniawski
de mare virtuozitate, pe care doar la Wilkomirska
am mai remarcat-o.
Mi-a mărturisit atunci că absolvise Liceul în-
tr-un oraș de pe Dunăre pe care nu îl mai văzu-
se de la sfârșitul războiului, unde se refugiase, în
1939, împreună cu părinții. Tatăl său fusese ofițer
la o mare unitate militară din Lwow, fiind obligat,
în urma atacurilor hitleriste și sovietice asupra
Poloniei să își găsească refugiu în România, îm-
preună cu cei aproape 100.000 dintre conaționalii
săi. Ca mulți dintre confrații intrați de nevoie în
România în acei ani dramatici, după absolvirea
liceului, Szuperski și-a continuat studiile în țara
noastră, în ceea ce-l privește la facultatea de drept
a universității din București, iar după război nu
s-a mai putut întoarce la Lwow, orașul medie-
val polonez fiind ocupat de sovietici, practic de
ucrainieni. A ales revenirea la Cracovia, unde a
și absolvit, la universitatea Jagiellonă, facultatea
de științe juridice. Vorbea fluent românește, dar
nici nu îi trecuse prin cap, până în momentul în
care ne-am întâlnit, să traducă din limba română.
I-am sugerat pe loc să ia legătura cât mai grab-
nic cu redactorul Ireneusz Kania, de la editura
Literară din localitate (Wydawnictwo Literackie),
care tocmai dovedea o mare solicitudine pentru
a introduce în planurile editoriale și opere repre-
zentative românești, fiind un absolvent strălucit
de limbă română la universitatea Jagiellonă, lim-
bă pe care o învățase cu emil Biedrzycki, cât și
cu lectorul român de la universitatea din Iași, Ion
Tiba. I-am recomandat, totodată, să îl contacteze
și pe redactorul șef de la revista Zycie Literackie,
Wladyslaw Machejek, interesat și el - după o
vizită făcută în România - să publice materiale
despre literatura română și care mi s-a plâns de
lipsă de translatori. Astfel i-au fost larg deschise
începătorului traducător porțile a două dintre
cele mai prestigioase instituții literare cracoviene.
A folosit din plin impulsul dat și, recunoscător,
pe măsură ce cărțile îi apăreau, îmi făcea vizite la
Varșovia pentru a se consulta, în continuare, la ce
proiecte să le dea viață. După un debut promițător
în presă, ajutat fiind și de poetul Marcel Mihalaș,
care tocmai beneficia în perioada respectivă de o
bursă de traduceri în Polonia (era trimis printre
polonezi din porunca și cu sprijinul lui zaharia
Stancu, care conta pe el ca traducător din polonă),
am propus uniunii Scriitorilor să îl invite în țară.
Așa a ajuns zbigniew Szuperski, ca după mai bine
de douăzeci de ani, să efectueze prima vizită de
documentare la București (și Turnu-Severin, bi-
neînțeles), prilej de a cunoaște pe mai toți scriito-
rii români în vogă, inclusiv pe Nichita Stănescu și
conducerea României Literare de atunci, în frunte
cu Geo Dumitrescu.
Ireneusz Kania, un scriitor și traducător din
mai multe limbi romanice și orientale (traducător
al lui eliade, Cioran, Noica etc) l-a îndrumat cu
mare abilitate în ceea ce se cheamă arta traduce-
rii, pentru că Szuperski se apropia de 50 de ani
și nu profesase decât meseria de consilier juridic
la o instutuție nu prea însemnată din oraș. Cum
postul de televiziune din localitate îmi cerea să le
sugerez pentru a monta o piesă scrisă de un dra-
maturg clasic român, le-am propus Năpasta de
Caragiale (celelalte piese fiind traduse de Danuta
Bienkowska și jucate pe scenele poloneze), iar
pe Szuperski l-am recomandat pentru traduce-
rea textului, important fiind că era din localita-
te, putându-se mai ușor consulta cu realizatorii
la punerea-n scenă. A realizat cu brio contractul,
piesa fiind montată în prealabil de Teatrul din
Tarnow, care colabora atunci cu Teatrul din Sibiu
sau Baia Mare; și, apoi, jucată cu actori de seamă
cracovieni și transmisă pe postul național de te-
leviziune. Printre edițiile coordonate de Ireneusz
Kania se afla și tipărirea în colecția Humanum est
a unor poeți de seamă polonezi și din literatura
universală. Aceasta a fost nișa pe care zbigniew
Szuperski a reușit să o umple din plin, în perioa-
da cât am funcționat ca atașat și consilier cultu-
ral la Varșovia, cu florilegii din creația lui Nichita
Stănescu: Nieslowa i inne wiersze (Necuvintele și
alte poezii), Cracovia, 1977; Lucian Blaga, Poematy
swiatla i inne utwory (Poemele luminii și alte ver-
suri), Cracovia, 1978; eugen Jebeleanu, Wiersze
(Poezii), Cracovia, 1981; Ana Blandiana, Pipta
Achillesowa i inne wiersze (Călcâiul lui Achile
și alte poezii), Cracovia, 1984; Geo Bogza, Lata
i wieki (Ani și vârste), Cracovia, 1986. În acest
din urmă florilegiu, Szuperski grupează cu grijă
poeme reprezentative din lirica lui Bogza, respec-
tiv din ciclurile: Urmuz, Ioana Maria, Noaptea
tragică, Eu și palimierul, Statui și lună. În selecția
făcută, el a plecat de la culegerea Orion, apărută în
1978 la editura Minerva. De relevat că zbigniew
Szuperski a reținut corect în lucrarea de referință
mai toate articulațiile demersului liric bogzian, în
postfața la volum făcând și o prezentare succintă
dar pertinentă a scriitorului român, apelând și la
exegezele mai recente semnate de N. Steinhardt.
Ani și vârste debutează cu Preludiu la mizeria
veacului, Elefantiada și Pisica neagră din ciclul
Urmuz, urmând apoi opt poeme din Ioan Maria
și poezii din Noapea tragică. Din ciclul Eu și pal-
mierul traducătorul a transpus și inclus în aceste
florilegiu poemele: Fragii, Urșilor polari, Către
faraoni, Semne, Nausica, Confesiune, Eu și palmi-
erul. Cel mai larg este reprezentat în volum ciclul
Statui în lună din care nu lipsește poemul cu ace-
lași titlu sau cunoscutele poezii: Orice om, Lup de
mare, Către Arhimede, Ani și vârste, Limba boului,
La condition humaine, Geneza, O, morți, Letopiseț,
Oul fenomenal, Câini turbați, Rugăciunea unui
dac, Stâncile albastre, Aș vrea să fiu cinci minute
poet ș.a.
A tradus și proză românească, respectiv: Sorin
Titel, Dluga podroz wipznia (Lunga călăto-
rie a prizonierului), Cracovia, 1975, Ptak i cien
(Pasărea și umbra), Cracovia, 1983; Dumitru
Radu Popescu, Anastazja (Duios Anastasia tre-
cea), Cracovia, 1977; Laurențiu Fulga, Dziwna
panna Ruth (Strania domnișoară Ruth), Cracovia,
1981, Podwojna zbrodnia siostry Diany (Dubla
crimă a sorei Diana), Cracovia, 1981 (în colabo-
rare).
Progresele făcute, mai ales în răspândirea cre-
ației blagiene în presa culturală poloneză, m-a fă-
cut să îl propun editurii Literare pentru a traduce
și alcătui un florilegiu în limba polonă, cu condi-
ția ca acesta să fie pus de acord cu Doamna Dorli
Blaga și, bine înțeles, cu uniunea Scriitorilor, pri-
lej de a solicita să fie din nou invitat în România,
pentru a pune în pagină cele convenite. Îmi amin-
tesc că, într-un concediu la București, i-am făcut
fiicei poetului o vizită, în Bulevardul Dacia, cred
84, pentru a-l primi; trăia încă fostul meu decan
la Facultatea de filosofie din București, dl Teodor
Bugnariu, pe care îl (re)vedeam după o lungă pe-
rioadă de timp. Așa s-a născut volumul de poeme
din Blaga, cel mai amplu publicat în limba polonă
până în prezent. Menționez că în ampla Antologie
a poeziei românești, tipărită în 1989 la Varșovia,
strania - ca să folosesc sintagma din titulul cărții
lui Laurențiu Fulga - strania redactoare a cărții,
Irena Harasimowicz, n-a introdus decât un poem
în traducerea lui Szuperski, respectiv Eu nu stri-
vesc coroloa de lumini a lumii, considerându-l un
intrus printre traducătorii polonezi. De gustibus.
Despre activitatea desfășurată de zbigniew
Szuperski ca traducător am consemnat la vremea
respectivă în presa literară românească (cf. Blaga
în Polonia sau de la Meșterul Manole la Mirabila
sămânță în Încă Polonia pp. 207-210), cât și fap-
tul că Ireneusz Kania a jucat, din umbră, un rol
important în colaborarea, mai degrabă îndruma-
rea lui în redarea poetică a textului, dat fiind pre-
gătirea juridică și nu filologică, a traducătorului.
20
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
(cf. Ireneusz Kania, Cultura română - pasiunea
mea în România literară nr. 4-2004, idem op. cit.,
pp. 336-341).
Făcând azi o analiză comparativă mai amănu-
țită a textelor, cu satisfacție constatăm că trava-
liul depus de Szuperski rezistă timpului scurs de
la transpunere, confirmată fiindu-mi judecata de
faptul că unele din poemele sale sunt preluate azi
pe internet; aceasta într-o țară în care poezia ocu-
pă încă un loc de frunte în cultura ei.
Muțenia pământului sau Cumințenia lui (cum
o întâlnim în arta brâncușiană), în transpu-
nerea lui Szuperski a versurilor lui Blaga (vezi
Pământul) ne este redată sub forma unui r i t u a l
profund si e n i g m a t i c:
N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neîndurător de larg și-ucigător de mut,
nimic?
Czy ziemia nie miala mi
nic do powiedzenia? Ta cala ziemia
nielitosciwie szeroka i zabcjczo glucha,
nic?
Acel ucigător de mut - prin corespondența gă-
sită - zabcjczo glucha, ne amintește, în polonă, de
sintagme din Străbunii lui Mickiewicz, iar nimi-
cul? - nic?” - cu semnul de întrebare, ne afundă
parcă într-un hău.
La fel, iubirea năvalnică din Noi și pământul -
când poetul neoromantic de data aceasta, Lucian
Blaga, spune:
și ca să-ți sorb, flămând să-ți mistui
puterea, sângele, mândria, primăvara, totul.
Aici, în jocul consoanelor surde ale limbii po-
lone, traducăorul cracovian îl imită cumva pe
predecesorul său, emil zegadlowicz accentuând
și mai mult dorința neîmpărtășită, cumva de eul
poetic:
by wchlonqc, wypic - pragnieniem trawiony -
twcjq silț, krew, pițknosc, twcjq wiosnq, wszyst-
ko.
Iar pentru sintagma să-ți mistui puterea - as-
pect greu de redat în polonă - găsește traducă-
torul cuvintele: pragnieniem trawiony și traduce
mândria prin frumusețe (pițknosc) - apoi, pri-
măvara, de la sine, vine să lumineze totul.
zbigniew Szuperski a găsit multe asemenea li-
cențe (corespondențe) alese cu grijă pentru a nu
pierde mesajul poetic pe care l-a surprins mai tot-
deauna; fără să fie poet, traducătorul se apropie
cu grijă, chiar cu o anumită teamă de original, de
mesajul sau intențiile pure, primare din originalul
blagian.
La fel ca și în finalul din Liniște:
O, cine știe suflete-n ce piept îți vei cânta
și tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de liniște,
pe harpă de-ntuneric dorul sugrumat
și frânta bucurie de vieață? Cine știe? Cine știe?
O, ktoz to wie w czyjej piersi i ty, duszo moja,
wyspiewasz sobie, gdy wieki przeminq,
na slodkich strunach ciszy,
na har fie ciemnosci - zniweczone pragnienia
i radosc zycia zlamanq? Kto to wie? Kto wie?
Asemenea paralele găsim și le putem multipli-
ca pentru a releva acuratețea traducerii. Găsim și
unele mici inadvertențe, dar a fi o greșală din par-
tea noastră să accentăm aceste aspecte - cum în-
cearcă unii puriști invidioși în „analize” ale unor
strofe de poezie, fără să fi trecut sau cunoscut
procesul (laboratorul) creației poetice sau poeti-
ca traducerii. Szuperski nu inventează sintaxe noi
pentru a-l reda pe Blaga în polonă, el ține să fie cât
mai aproape de original, de expresia românească.
uneori este întrecut de poeții veritabili, așa
cum vedem în cazul poemului Liniște, când
pentru dorul sugrumat Szuperski găsește cores-
pondența: zniweczone pragnienia. este clar că
el pierde din profunzimea găsită de confrate-
le Wieslaw Piechocki prin: zdlawionq tțsknotț.
Intraductibilul dor din română, în traducere po-
loneză i-ar fi mai aproape ceea ce se cheamă tțs-
knota (cu atâtea sinonime în această limbă: zal,
strata, niespelnienie, cierpienie, pragnienie, ocze-
kiwanie), dar fără îndoială și pragnienie poate fi
o soluție, dar ceva mai departe însă. Ca definiție,
pentru mine, cea mai apropiată în polonă a dat-o
scriitorului Andrzej Poniedzielski: dorul este
apropierea îndepăratată. Așa ceva exprimă Blaga
în expresia - dorul sugrumat.
Conștient de apariția unor astfel de licențe,
unii comparatiști, mai nou le spun găselnițe, nu
mă lepăd de farmecul lor. În aceasta și constă fru-
musețea diversificării transpunerilor și compara-
rea acestora, lucru pe care am ținut să îl subliniez
în culegerea la care am lucrat*), prezentând va-
riante multiple de traduceri ale aceluiași poem;
unele sub pana lui zegadlowicz și Lewik dar și a
lui G^siorowski, Hollender sau Piechocki.
Tulburătorul poem - Înfrigurare, Szuperski îl
traduce cu Niepokcj (Neliniște), folosind sintag-
ma care a bântuit Polonia și lirica din această țară
după cel de al Il-lea război mondial (Rozewicz
consacră neliniștii un volum întreg, pe care l-am
tradus și publicat în BPT, în 1984, nr, 1185). Cred
că editorii au dorit să fie aici în pas cu vremea.
Pentru că, ar fi putut alege, și alte definiții din-
tr-o sumedenie de sinonime ce redau înfrigura-
rea. Respectiv: agitare, tulburare, zbuciumare,
uimire, torturare, penultimul fiind cel adecvat
în cazul mesajului liric (vezi Gheorghe Bulgar -
Dictionar de sinomime, ed. Palmira, Bucuresti
1995); Szuperski a ales pe cel mai apropiat firei
polonezului - neliniște. Procedând așa a intrat în-
tr-o altă zonă lingvistică cu sinonime de genul:
îngrijorare, agitație, tulburare, frământare, neas-
tâmpăr, temere, impaciență, frică, zbucium.
La fel s-a întâmplat și cu sintagma: ochii de
fiară din poemul Noapte; nu mi se pare a fi găsit
corespondența cea mai fericită prin: slepia bestii.
Oprindu-ne la poemul În marea trecere, nu se
poate să nu remarcăm că pentru ciută traducăto-
rul, respectiv editorul au găsit drept corespondent
turma, iar pentru năframă: basma, broboadă sau
batistă. In niciunul din termenii propunși nu gă-
sim măiestria sau profunzimea (subtilitatea ludi-
că) a exprimării blagiene din original.
Iată cele patru versuri din poemul amintit:
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.
Turma - echivalența lui Szuperski - sună, după
mine, și cred că și după înțelegerea românului, a
ceva prea banal în comparație cu originalul - ciu-
tă. Ciuta este, după cum se știe, femela cerbului;
are asemănarea femeii tinere suple, cu mișcări
vioaie și pline de eleganță (vezi DeX). este nefe-
ricit să identifici această faptură cu o turmă. Ce
să mai spun despre tunetele din Furtună, care se
manifestă în zarea necerească! zarea necerească
nu-i totuși una și aceeași cu cerul - precum în
traducere. „Acțiunea furtunii se desfășoară” în-
tr-un cadru neceresc. Clar că termenul potrivit
n-a fost găsit de traducător. În schimb, descrierea
Denumire ilustrație
Cristian Porumb
Peisaj, ulei pe pânză, 60 x 80 cm
în ansamblu a poemului (pentru a da încă o dată
Cezarului ce este al Cezarului!) ne amintește de
unele ecouri care vin din lirica romanticilor po-
lonezi, de la Mickiewicz, dintr-a sa epopee națio-
nală Pan Tadeusz și în care transpare, ca element
plin de zbucium a naturii; la noi doar Miron Radu
Paraschivescu a surprins-o, în zbateri irepetabile
dar și în măreția ei unică prin grandoarea mani-
festării.
Ne oprim aici, subliniind însă că zbigniew
Szuperski are soarta traducătorilor care își consa-
cră (dăruiesc) o parte din viață transpunerii unor
autori remarcabili, al căror verb îl au, îl simt în
toată splendoarea și puterea lui, tresaltă în sufletul
lui. el - cracovianul bine instruit - a fost în țara
poeților transpuși, a învățat românește fără pro-
fesor, încă din copilărie, pe Lucian Blaga, Nichita
Stănescu, Jebeleanu, Geo Bogza sau Blandiana îi
simte cu toate deschiderile lor, și se identifică cu
ei - are u m i l i n ț a necesară în fața unor corifei,
conștient că prin ei intră, împreună cu ei (sub au-
reola lor) în patrimoniul național polonez.
Dacă adăugăm la poemele transpuse și prozele
traduse din autori importanți, constatăm că cei
aproape 30 de ani, cât a trudit Szuperski pe ogo-
rul literelor românești, n-au fost ani irosiți. Anii
aceștia l-au înnobilat. Cinste lui!
*) Nicolae Mareș, Lucian Blaga în limba polo-
nă, editura eLiteratura, București, 2014
■
Cristian Porumb Turn Babel, tm, 25 x 35 cm (detaliu)
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
21
Întoarcerea spre noi înșine!
B.P. Hasdeu și caracterul
poporului român
■ Vistian Goia
Când am scris cartea B.P. Hasdeu și discipo-
lii săi, (ed. Minerva, 1987), nu am acordat
atenția cuvenită unei meditații în stilul en-
ciclopedistului. e vorba de articolul: Caracterul
poporului român. Din punctul de vedere chinezesc
(publicat în Satyrul, anul I, 1866, nr. 8, p. 1-2).
Problema trăsăturilor de caracter e tot atât de ac-
tuală acum ca și în trecut.
una din caracteristicile scrisului hasdeian este
libertatea fără limite a inteligenței și predilecția
lui pentru „jocul” spiritual, încât cititorul e captat
de judecățile savantului, care par când serioase și
documentate, când „excentrice” prin îndrăznea-
la ipotezelor. Din această categorie face parte și
articolul amintit. Hasdeu l-a scris în tinerețe (la
33 ani). el analizează spusele unui filosof chinez,
Meng-tseu, care, în urmă cu 2000 de ani, punea
în relație caracterul popoarelor cu zona geo-
grafică unde acestea s-au statornicit. Românul
constată că ideile chinezului au fost preluate de
istoricul francez Jules Michelet (1798-1874), de
unde Hasdeu le-a „împrumutat”, pentru că, mai
mult ca sigur, românul nu știa limba orientalului.
Interesante și actuale sunt ideile și corelațiile din
articol.
Astfel, Meng-tsen considera, la vremea lui, că
popoarele „nordului” se disting prin caracterul
lor războinic, activ și energic, antrenând forțele
lor fizice. Dimpotrivă, popoarele „sudului” sunt
pașnice, pasive, meditative în sfera lor intelectu-
ală. Francezul, spune Hasdeu, adaugă afirmațiilor
orientalului ideea că popoarele răsăritului sunt
obișnuite a suferi sclavia, iar cele din apus au sim-
țul independenței.
Contopind ideile chinezului cu cele ale france-
zului, Hasdeu afirmă răspicat: locuitorii de la cri-
văț sunt „viteji”, cei de la miază-zi sunt „înțelepți”,
cei din Orient sunt „servili”, iar occidentalii sunt
„liberali”.
În continuare, istoricul român încearcă să
pună în relație „caracterul” românilor cu „pozi-
ția lor geografică”. Consultă o hartă și constată
că România se află la o distanță egală de nord, de
sud, de apus și de răsărit. De aceea, el își propu-
ne să aplice principiile enunțate de cei doi istorici
străini la situația neamului său. Adept al jocula-
rității spirituale, printr-un „dialog” ștrengăresc,
Hasdeu se întreabă și răspunde: românii nu sunt
viteji, pentru că nu sunt o nație nordică; românii
nu sunt înțelepți, căci nu sunt o nație sudică; ei
nu sunt servili, nefiind o nație răsăriteană și nu
sunt liberali pentru că nu sunt o nație apuseană.
Întrucât teoria nu l-a convins, Hasdeu apelează la
„pedestra practică”. Adică, tânărul istoric alear-
gă prin medii diferite: cafenele, birturi, cazărmi,
printre deputați și senatori, asistă la numeroase
manifestații, pentru a deascoperi dacă românul
seamănă cu popoarele nordice sau cu cele sudi-
ce, cu orientalii sau cu occidentalii. Angajează
„colocvii” cu o mulțime de persoane, pentru că
pe vremea aceea nu erau radio, televiziune sau
Internet!
Concluzia istoricului nostru este pe cât de
drastică, pe atât de hilară: „românii nu au nici un
caracter special”, nici ca nație, nici ca individuali-
tate. ei participă în toate punctele cardinale și-și
modifică totdeauna caracterul după oamenii de
stat ce-i conduc: „viteji sub guvern viteaz, înțe-
lepți sub un guvern înțelept, servili sub despoți și
liberali când nimeni nu-i apasă”!Dorința istoricu-
lui nostru este afirmată răspicat. el vrea ca nația
română „să devină statornică în bine, sub un gu-
vern ce ar fi și el statornic în bine”. Sigur, speranța
tânărului Hasdeu, din urmă cu un veac și jumăta-
te, este și a românilor de astăzi. Noi nu am inten-
ționat să-i judecăm afirmațiile raportându-le la
„Geopolitica” de acum, pentru că ideile hasdeiene
sunt uneori naive și insuficient argumentate. Dar
ele ne-au determinat să privim cu un ochi critic
caracterul românilor contemporani.
e adevărat, destule personalități s-au pronun-
țat, într-un fel sau altul, evidențiind câteva trăsă-
turi de caracter ale românilor de altădată. Să ne
amintim cât de mult prețuia N. Iorga „omenia”
românului simplu, ospitalitatea lui proverbială. Pe
de altă parte, sunt actuale multe din judecățile lui
G. Călinescu din Istoria... sa (vezi „Specificul na-
țional”). el nu face corelații geopolitice, precum
Hasdeu, ci identifică specificul național scrutând
psihologia și manifestările intelectualilor apar-
ținând diferitelor etnii. De pildă, pe francezi îi
consideră „raționaliști”, pe germani - „idealiști”,
pe englezi „pragmatici”, iar pe ruși - „mistici”.
Mândria i-a determinat pe apuseni să se conside-
re pe ei înșiși „civilizați”, iar pe orientali să-i nu-
mească „barbari”!
În privința românilor, G. Călinescu e drastic:
„tipul nostru de intelectual nu se distinge prin
semne locale, fiind tributar Apusului”, idee ase-
mănătoare cumva cu spusele lui Hasdeu. După
Călinescu, românul a învățat din străinătate „na-
ționalismul”. Astăzi - zicem noi - trebuie să accep-
te „globalismul”! În viitor, crede criticul, ai noștri
vor învăța să fie români „mai întâi din rațiunea
Occidentului”. Mai mult, chiar „neîncrederea” în
noi înșine a fost „inculcată” tot de străini.
Privind cu atenție arena noastră politică de
astăzi, constatăm același „negativism” semnalat
și de înaintașii noștri din diferite perioade istori-
ce. ea este mereu frământată și contradictorie. În
discursurile parlamentarilor și în cele ale comen-
tatorilor politici, aproape nimic nu e statornic,
credibil, ci contestat sau transformat, „pe ici, pe
colo, prin punctele esențiale!” Astfel se argumen-
tează ipoteza conform căreia „veșnică-i numai
schimbarea”! ereziile din lumea politică sunt cele
mai aprige în campaniile electorale, când aspira-
ția de a fi în sferele puterii și a se bucura repede de
avantajele materiale mult visate îi stimulează pe
oratorii discursurilor să depășească orice limită în
promisiunile lor. Așa au procedat, la vremea lor,
președintele deceniului „blestemat”, apoi, după
el, epigonii ridicoli de teapa lui Dan Diaconescu
„famfaronul”, Monica Macovei - moralista de
B.P. Hasdeu
„mucava”, înțepenită în concepte și manifestări
comuniste, apoi mulți alții.
În manifestările lor multiple (la mitinguri, la
tribuna parlamentară), unii politicieni români
s-au distins prin „ura” patologică față de adver-
sarii de altă culoare politică. ura, ca manifestare
psihologică, generează comportamente condam-
nabile. Dintre cele patru feluri de ură (de clasă,
de rasă, de națiune și ura politică), aceasta din
urmă le-a depășit pe celelalte. Adeseori auzim:
„Să-i înlăturăm pe cei de la putere, care au com-
promis tot ce e specific românesc în gândirea și
comportamentul neamului”; „Să ne luăm țara
înapoi!” Parcă „țara” poate fi de „vânzare”, „răpi-
tă”, ori lăsată „moștenire” numai guvernanților,
spre disperarea celor din opoziție. În ținuta și
vocabularul politicianului român se pot distinge
două atitudini. Când se află la guvernare, vorbele
lui sunt unse cu „miere” sau stropite cu „apă de
trandafir”. Când trece în opoziție, el îmbracă hai-
na și vocabularul pamfletarului intolerant, amin-
tind de creațiile lui Tudor Arghezi, N. D. Cocea,
Geo Bogza ș.a. De aceea atmosfera campaniilor
electorale generează fenomenul „răzvrătirii”, al
revoltei, al instigării adversarului, pentru a fi ri-
diculizat și compromis în fața electoratului. unii
cuvântătorii politici au uitat cu totul de preceptul
biblic: „să-ți iubești aproapele”! Dimpotrivă, pe ei
îi caracterizează „cruzimea”, intoleranța. Dacă ar
putea, i-ar trimite la „Gherla” pe toți concurenții
pe plan local, guvernamental sau parlamentar. În
felul acesta, atmosfera campaniilor electorale de-
vine irespirabilă. Ori astăzi, „democrația” impune
niște reguli care ar trebui respectate, da capo al
fine, înlăturând constrângerile de orice fel. Dar
cine mai respectă astăzi preceptele democrați-
ei pluripartite? În ele mai cred doar „naivii” sau
„idealiștii”!
Amintind unele opinii ale personalităților din
trecut, pe care le-am consemnat în paginile ante-
rioare și comparându-le cu „tezele” politicienilor
de acum, considerăm că „elitele” de astăzi trebuie
să explice credibil românilor că este absolut ne-
cesar să avem încredere în noi înșine în primul
rând. Niciun „binefăcător” sosit din cele patru
puncte cardinale nu ne vrea progresul, bunăsta-
rea. Dimpotrivă, cu toții ne-au inculcat „vocația
autodistrugerii”! Imperativul actual al tuturor
românilor trebuie să fie recuperarea și păstrarea
puținelor bunuri pe care le mai avem.
■
22
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
diagnoze
Despre verticalitatea
intelectualilor
■ Andrei Marga
Societățile avansate își datorează succesul,
în bună măsură, rolului jucat de oameni
inventivi, care le-au asigurat modernizarea
tehnologiei, democratizarea instituțiilor și creația
culturală. O parte au fost numiți, în europa Cen-
trală și Răsăriteană, cu un termen nu tocmai pre-
cis, „intelectualii”. Pe aceștia, într-o memorabilă
conferință, Bronislaw Gyeremek îi caracteriza,
oarecum încurajator, drept „aceia care se dedică
celorlalți” printr-o verticalitate pilduitoare.
Istoria regiunii în care trăim a confirmat me-
reu că verticalitatea cetățenilor în stare să dea
tonul poate pune în mișcare societăți întregi. ea
nu se întâlnește, însă, totdeauna. Acolo unde in-
telectualii caută doar să obțină beneficii (sinecuri,
funcții, titluri, alte favoruri) însăși viața culturală
este anesteziată, personalitățile se descompun și
intră la remorca altora. unde intelectualii întrețin
sensibilitatea față de neajunsuri, exigența și pre-
ocuparea schimbării, ei contribuie la propășirea
societății și capătă profil.
Reflecții asupra verticalității pot stârni diverse
experiențe din jurul nostru. La tot pasul se des-
chid întrebări. Nu ar fi fost cazul, de pildă, să se
formuleze o opinie văzând că punctul de pleca-
re al diagnozei după care s-a intrat în „societatea
minciunii (Lugengesellschaft)”, dată de contempo-
raniști germani, a fost analiza făcută de un cunos-
cut psihiatru român? Nu ar fi trebuit să se reac-
ționeze la declarația liderului bulgar, după care
vecinii de la sudul Dunării ar avea o criză mai
puțin semnificativă decât cea din România, unde
până și foști demnitari caută să obțină cetățenia
altor state? Nu ar fi de așteptat ca perpetuarea să-
răciei pe scara cea mai mare în europa, în epoca
enormelor capacități de producere, să fie pusă în
discuție? Nu s-ar cuveni ca degradarea larg obser-
Cristian Porumb	Măslin, ulei pe pânză, 40 x 50 cm
vată a instituțiilor și scăderea perceptibilă a nive-
lului profesional să devină teme?
Confuzia valorilor este însă atât de intrată în
viața actuală de la noi, încât vezi la tot pasul im-
postura. În fapt, s-a constituit o mulțime de Dinu
Păturică ajunși decidenți, dar inapți de o analiză
serioasă. Li se adaugă numeroși șefi la fel de inculți
precum activiștii politici ai anilor cincizeci, doar
ceva mai rapaci. Le țin isonul coterii de apărători
ai „corectitudinii politice (political correctness)”
cu ochiul la plata din partea unei organizații, a
unui „program” sau pur și simplu din partea mai
marilor zilei. Stendhal spunea că este primejdios
când nepregătiții ajung să decidă, Thomas Mann
că Germania și-a datorat catastrofa din anii trei-
zeci ascensiunii „celor mai slabi (die Untersten)”,
Constantin Brâncuși arăta că „<diștepții> produc
camelotă”, adică „marfă proastă”.
Sunt însă consecințe mai grave ale acestor ca-
rențe. Se lovesc direct oameni și promisiuni. un
exemplu îl constituie ceea ce s-a petrecut în săptă-
mânile trecute, când cel invitat să devină candidat
la postul de primar general al Capitalei - nu altul
decât simbolul, la un moment dat, al luptei pentru
libertăți cetățenești din țară, care, poate, nu a ră-
mas consecvent de-a lungul anilor - a fost supus
unui atac concertat și forțat să renunțe.
Nu examinarea unui cetățean este alarmantă,
căci oricine intră în roluri publice trebuie să se
aștepte la așa ceva, ci felul în care s-a forțat aceas-
tă renunțare. Bunăoară, nu s-a discutat vreo cli-
pă ce propune candidatul potențialilor alegători
sau ce proiect are pentru urbe. S-a discutat numai
biografia sa de acum peste douăzeci de ani. Din
nou a fost evident că la noi sofismul ad hominem
(a ataca persoana spre a discredita ideile cuiva)
este hrana multor „intelectuali”. Oricât ai căuta,
nu găsești o țară comparabilă în care acest sofism
vulgar să aibă în zilele noastre atâta trecere! De
la Aristotel știm că sofismul ad hominem nu do-
vedește nimic. La noi este socotit gândire și se
apelează astăzi copios la acest sofism pentru că
mai asigură marginalizarea oamenilor de valoare,
prin afectarea imaginii lor, și ascensiunea, pe lo-
curile eliberate, a unor carieriști.
Apoi, un alt procedeu, la fel de abuziv: atunci
când se discută biografia cuiva, aproape nimeni
nu stabilește cu precizie faptele. Se pun în circu-
lație zvonuri, se închipuie fapte, care nu se mai
verifică, și se umplu site-urile cu minciuni. Chiar
în instituții ale statului român actual se falsifică
documente, se confecționează „probe” și se pun
în funcțiune delatori (numiți cam elegant „de-
nunțători”), care apoi se lăfăie în prezidii ce dau
rezoluții cu erori elementare de logică. Nu se mai
face distincție între vorbe și fapte și se derivă re-
alități din simplele perorații ale cuiva. Nu numai
că ideile unui om care candidează, proiectul lui,
nu contează, dar se lucrează, de fapt, la macularea
persoanei cu orice chip. În acest fel, se sugerează
că toți sunt o apă și un pământ. Deviza „nimeni
nu este mai presus de lege” se ia mai nou în înțe-
lesul că fiecare este murdar, încât chestiunea este
să-i descoperi păcatele, iar dacă nu are, să le in-
ventezi, căci nu se poate să nu le aibă!
Dar dacă sofismul ad hominem este atât de frec-
ventat, se pune întrebarea: cine sunt cei care dis-
cută biografia persoanei când este vorba de ideile
acesteia? Cine îl folosește? Cine sunt „moraliștii”?
Aici ne întâmpină un alt procedeu ce merită sub-
liniat. Așa cum se vede din nou, pe cazul pe care
îl avem în față, este vorba de persoane care profită
din plin de debusolarea instituțiilor și vând orice,
de inși care nu au realizat ceva în afara delațiunii,
socotită la noi, în mod fals, libertate de opinie și
justiție solitară, și de tot felul de interesați ca nu
cumva alții să reușească. Împreună, aceștia între-
țin atmosfera din jurul unor oameni care ar putea
cel puțin să spună lucrurilor pe nume, în mod
responsabil.
Reflecția asupra verticalității intelectualilor
ți-o poate accentua, printre lecturi, cea a cărții lui
Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita românească
între 1930 și 1950 (Humanitas, București, 2011).
Mi s-a părut la fel de elocventă astăzi.
Autorul observă că în România perioadei cer-
cetate s-au succedat șapte regimuri: democra-
ția relativă de până în 1937, dictatura regală din
1938, statul național-legionar din 1940-’41, dic-
tatura antonesciană din 1941-‘44, scurta demo-
cratizare din 1945, guvernarea comunizantă din
1945-’47, regimul comunist ulterior. Deși istoria
complicată explică multe, cartea pune în lumină
răspunderea individuală a intelectualilor. Lucian
Boia își propune, de altfel, „să testeze comporta-
mentele [tocmai] în asemenea cursă presărată cu
obstacole” (p. 8). Premisă neândoielnic corectă,
căci, în fond, valoarea morală a persoanei se poa-
te stabili abia atunci când a avut în față alternati-
ve și riscuri, nu când totul a fost hotărât de alții.
De aceea, scrie Lucian Boia, „fiecare intelectual a
avut propriul profil și propria poveste” (p. 342).
Pentru perioada 1930-1950, el face această con-
statare generală: „Am întâlnit, de-a lungul peri-
plului nostru, și intelectuali consecvenți în apăra-
rea unor valori și idealuri. unii și-au plătit scump
consecvența. «Adaptabilii» sunt însă o specie mai
numeroasă (s-a văzut și sub Carol al II-lea, și sub
Antonescu și sub comuniști; sunt semne că s-ar fi
z
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
23
o
văzut mai bine și sub legionari, dacă timpul nu ar
fi fost atât de scurt)” (p. 342).
Reflexul cel mai răspândit printre intelectualii
autohtoni a fost, din nefericire, ne spune istori-
cul, „adaptarea”. Prea puțini și-au exprimat răs-
picat opiniile, presupunând că le-au avut. Puțini
au făcut temă din necazurile oamenilor, când, de
exemplu, chiar analize britanice dădeau țara, la
sfârșitul anilor treizeci, ca exemplu de delăsare.
Și mai puțini s-au angajat pentru interesul public.
Rareori s-au uitat la ceea ce fac intelectualii altor
țări. Prea mulți au rămas egoiști și incapabili de
solidarizare în cauze ale vieții celor din jur. Deja
Seton-Watson (Eastern Europe beetwen the wars.
1914-1941, Cambridge university Press, 1945)
observa, de altfel, preocuparea vârfurilor cultura-
le ale vremii nu de a lichida sărăcia și abuzurile
din societate, ci de a intra în grațiile stăpânilor.
Prea puțin s-a asumat realitatea cu gândire pro-
prie elaborată și răspundere aferentă.
Cartea lui Lucian Boia oferă tabloul viu al in-
telectualilor aflați în căutarea soluției în împreju-
rările timpului. unii au rămas fideli convingerilor
democratice - Grigore T. Popa, emil Hațieganu,
Anton Dumitriu, Liviu Rebreanu ies din pagini-
le cărții drept intelectualii cei mai verticali și mai
consecvenți cu ei înșiși. În schimb, „Constantin
Daicoviciu a avut ca nimeni altul abilitatea de a
trece dintr-un regim în altul” (p. 161), iar George
Călinescu nu a ezitat să-i atace pe cei deja puși
în lanțuri, precum Iuliu Maniu și alți opozanți la
comunizare (p. 260-261). De altfel, Constantin
Rădulescu-Motru, la o vârstă venerabilă, observa
cu amărăciune că adaptarea la politica zilei a de-
venit „pavăză împotriva nedreptăților de care pu-
team fi lovit” (p. 277). unii au crezut că adaptarea
îi salvează. Florian Ștefănescu-Goangă, de exem-
plu, l-a urmat pe Gheorghe Tătărăscu în toate tri-
bulațiile lui (cu dictatura carlistă și comunizarea
incipientă de după 1945), pentru ca să sfârșească
lovit din greu.
Sunt multe comportamente evocate în cartea
lui Lucian Boia, care pun pe gânduri. Dar întreba-
rea mai presantă este „cum se stă în anii noștri?”.
Oricum s-ar suci indicatorii și oricât de relati-
vizate ar fi opticile, nu se va putea ocoli adevărul
că România a intrat, din jurul lui 2009, pe cursul
unei politici economice eronate, de care s-a legat
desfigurarea democrației abia renăscute, pentru a
păși în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne.
O criză eminamente indigenă, ramificată, adică
financiară, economică, de lideri calificați, de ca-
pacitate de administrare, de motivație, de creație,
ce se observă și astăzi. Cum se manifestă intelec-
tualii în fața noii curse presărate cu obstacole? Să
răspundem rămânând la reperele excelentei cărți
a lui Lucian Boia, dar să privim lucid ceea ce se
petrece.
În Capcanele istoriei. Elita românească între
1930 și 1950, Lucian Boia aduce la un moment dat
informația stupefiantă că obligarea profesorilor
universitari de vârf la pensionare la 65 de ani nu
este inovația Legii educației adoptate în România
în 2011, lege aflată încă în vigoare. este chiar le-
gea adoptată de legionari în 1940 și aplicată spre
a elimina adversari politici. Atunci, „dintr-o lo-
vitură, universitatea românească s-a eliberat de
cei mai celebri reprezentanți ai săi” (p. 170). Au
fost scoși imediat din universități Nicolae Iorga,
Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Dimitrie
Pompeiu, emil Racoviță și mulți alții.
Personal, eram încredințat că inspirația pentru
legea educației din 2011 venea direct din deciziile
lui Mussolini (evocate în scrierile lui Max Gallo
Cristian Porumb Grădina II, ulei pe pânză, 40 x 60 cm
sau Salvatore Lupo, la care m-am referit în Andrei
Marga, România actuală. Diagnoză, eikon, Cluj-
Napoca, 2011, p. 164-167). Dar, oricare a fost sur-
sa nemijlocită de inspirație, faptele erau limpezi.
În 1940, o mână de exaltați violenți, în 2011 o altă
mână, de obsedați de parvenire, au pus în mișcare
mecanismul eliminării universitarilor care aveau
alte opțiuni politice decât regimul. Nemijlocit,
și exaltații și obsedații voiau locurile și funcțiile
acelor intelectuali, fără să-i poată concura pro-
fesional și civic. este adevărat, dictatorul italian
a eliminat peste o sută de profesori universitari,
legionarii au lovit ceva mai larg, iar obsedații din
2011 au bătut orice record, eliminând, după unele
date, peste o mie de universitari. Ca să întregesc
tabloul, aș aminti că Hitler, după preluarea pute-
rii, a numit un veterinar în fruntea universității
din Berlin și ca ministru un șters director de școa-
lă, pe care i-a instrumentat pentru a scoate din
roluri vârfuri intelectuale care nu-l agreau.
Revenind la legea din 2011, se pune întrebarea
dacă a ieșit ceva bun din prevederea amintită? A
ieșit o irosire incomensurabilă de energii și com-
petențe importante pentru orice țară și o prăbu-
șire vizibilă și astăzi în banalitate și nerelevanță a
universităților, urmată deseori de ocuparea locu-
rilor de către persoane bune de altceva. Nici ra-
poartele pline de autoflatări sau ceremoniile cam
ridicole, nici chiar atribuirea abundentă de doc-
torate fără realizări și de doctorate honoris causa
lipsite de acoperire din anii recenți, nu mai pot
masca efectele nefaste.
Au reacționat, însă, intelectualii? Lucian Boia
spune că aceștia au „abilitatea de a găsi de fieca-
re dată argumente potrivite pentru a se justifica”
(p. 342). Pentru trecut poate că este valabil, doar
că, între timp, odată cu judecarea în tribunalele
postbelice a crimelor comise sub dictaturi, unele
argumente și-au pierdut valoarea. Argumentul,
adesea invocat, „așa a trebuit să fac” nu mai este
acceptat de cetățenii maturi.
Să luăm în seamă situația de fapt. În 2011,
când se discuta cu parlamentari din arcul gu-
vernamental de atunci sau cu responsabili aca-
demici, erai uimit cât de răspândite erau, pe de
o parte, considerarea drept „tâmpenii” a decizii-
lor guvernului de la acea oră și, pe de altă parte,
votarea docilă a „tâmpeniilor”, respectiv pune-
rea lor fără ezitare în aplicare de către unii care,
formal, blestemau. Justificarea invocată era că
„partidul obligă” sau „așa s-a decis” sau „asta-i
situația”. este astăzi altfel?
Nu sunt semne bune, dacă luăm act de confor-
mismul care s-a așternut ca o plagă într-o socie-
tate plină de necazuri. Se poate însă constata că
anonimizarea răspunderii, sub care se ascunde
mereu oportunismul, sau transferarea imaginară
a răspunderii de către cel care votează sau execu-
tă „tâmpeniile” - o astfel de „justificare”, așadar, a
fost infirmată deja de completul de judecată de la
Nurnberg (1946) și de cele care au urmat. Fiecare
persoană trebuie să răspundă până la urmă în fața
justiției, sau măcar a propriei conștiințe, pentru
ceea ce a făcut sau nu a făcut la timp. Altfel, suc-
cesorii servanților regimurilor de tristă amintire
inundă viața publică cu docilitatea lor, gata să
aplaude orice abuz.
Ceea ce a lipsit în mod evident „adaptabililor”
înregistrați de Lucian Boia a fost convingerea că
există valori (libertate individuală, justiție, drep-
tate socială, răspundere personală etc.). Aceia ști-
au, desigur, că pe lume sunt și aceste valori, dar,
în sinea lor, le considerau bune pentru alții sau
pentru alte vremuri. Consecințele nu au întârziat
să apară. România nu a mai putut reveni la demo-
crație decât târziu, iar ceea ce s-a cucerit în de-
cembrie 1989 și anii ce au urmat este periclitat cu
sârg, cu scurte intermitențe, de prin 2009 încoace.
Cum se va putea extinde convingerea valori-
lor și devoțiunea pentru adevărul că „intelectual
este cel care se dedică celorlalți”? Această între-
bare a redevenit acută și dificilă. Acută pentru că
România nu are cum ieși din crizele ei fără verti-
calitatea intelectualilor. Dificilă, pentru că - din-
coace de mănunchiul concetățenilor consecvenți
cu valori și cu ei înșiși - este lățită cohorta parve-
niților, a activiștilor senilizați de incultură, a ce-
lor care portretizează plini de ifose conducătorii,
fără să vadă suferințele condușilor, a căutătorilor
de avantaje indiferent pe seama cui. Se știe din-
totdeauna că pe scena deciziilor vin, în mod fi-
resc, noi și noi oameni. Nu ar trebui întrebat oare
dacă vin oameni cu merite, capabili să-și asume
răspunderi, și nu sfertocalificați, descurcăreți pe
umerii rudelor și ai aranjamentelor oculte, pe care
istoria îi lasă până la urmă pe drum?
Întrebarea se lărgește inevitabil. Nu ar fi cazul
să se dea curs acelor valori simple - sinceritatea,
cinstea, devoțiunea pentru cauze publice, respec-
tul performanței, meritocrația - profund dispre-
țuite în România de astăzi, pe care, așa cum s-a
văzut și de această dată, cei atacați abia apucă să
le numească? Nu cumva tocmai teama de lumina
ce s-ar proiecta asupra profitorilor actualei con-
fuzii din societate explică ceea ce s-a petrecut?
Nu cumva s-a instalat un primitivism care face ca
prea mulți „intelectuali” să lupte mai mult pentru
căpătuială, decât pentru performanțe propriu-zi-
se? Nu cumva plăcerea lovirii este mai căutată de
unii decât bucuria creației proprii? Nu cumva,
în confuzia organizată a valorilor, se ajunge prea
frecvent ca neisprăviții să-i lovească pe cei care au
făcut ceva?
■
24
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
jurnal de idei
Câteva popasuri
■ Marius Dumitrescu
Nu am crezut că locuirea poate avea un
grad zero. un punct dincolo de care să
nu mai fie cu putință, pentru că a con-
trazis-o paragina și pustiul. Totuși acest lucru se
întâmplă, stând mărturie despre posibilitatea ca
truda și zbaterea de câteva secole a mai multor
generații umane să se preschimbe, pe nesimțite
dar fără întoarcere, în ambianță unde proliferea-
ză nimicul.
un astfel de grad zero am găsit la Gherdeal,
undeva în județul Sibiu. Satul, părăsit de oameni
și de Dumnezeu, își dă sufletul încet dar sigur,
devenind pe zi ce trece o așezare pentru nimeni.
Cei șapte locuitori, câți mai avea când am ajuns
eu acolo, parcă i-ar priveghea trecerea tăcută și
împăcată către uitarea fără sfârșit, agonia lipsită
de cea mai mică speranță. un priveghi pe care îl
săvârșesc îndărătnic zi după zi, trăindu-și, într-o
cuminte și netulburată consolare, traiul sărman.
ei au refuzat să plece și vor muri probabil oda-
tă cu așezarea. Sau poate că ea le va supraviețui,
trăind o viață de apoi pe care deocamdată nimic
n-o prevestește. Comunitatea muribundă și-a
epuizat resursele de a se bucura de comuniunea
cu locul.
Gherdealul de odinioară, sat mare și temeinic,
întocmit cu rigoare specific săsească, e o stafie
bântuind nemilos destrămarea ce-i marchează
prezentul. Casele au căzut ori stau gata să cadă,
ulițele se înierbează, iar în cele două biserici,
una lutherană și alta ortodoxă, Dumnezeu pare
să nu-și mai recunoască altarele. Doar cimiti-
rul este ceva mai adunat, îmbogățit uneori de
câte un mormânt proaspăt, semn că aici încă se
moare. Iar câtă vreme are cimitir, orice așezare
umană se opune risipirii. Căci morții îngropați
în pământ îi conferă identitate și îi legitimează
evoluția prin vremuri. Biografie versus eternita-
te.
Numit la începuturi Sfânta Gertruda, satul
deapănă o poveste despre mărire și decădere
pe care n-o ascultă nimeni. Sfârșitul poveștii
e aproape și poate fi văzut deja cu ochiul liber.
Culorile de pe ulițe, bătrâne, degenerate în to-
nuri sepia și pupilele nefiresc dilatate cu care te
privește Hristosul zugrăvit în modesta biserică
de lemn îl confirmă fără echivoc.
Bisericile de lemn din Maramureș emană o
frumusețe închisă, concentrată în ea însăși. Deși
adunate în sinea lor, ele par totuși că se află în
pragul ieșirii din închiderea suficientă a materi-
ei. Abruptul acoperișurilor, cu poală simplă sau
dublă, își transmite întregul potențial ascensio-
nal în elanul vertical al turnului care însă pare
suspendat, ca o încremenire a mișcării ascensi-
onale în momentul imediat următor impulsului
inițial. De aici verticalitatea cu tentă aproape de-
corativă, capabilă însă de a procura o satisfacție
vizuală unică.
În interioar, austeritatea netă a lemnului este
acoperită cu zugrăveli policrome, care sugerează
destul de vag o îndepărtată ascendență bizanti-
nă. Picura unui Radu Munteanu sau Alexandru
Ponehalschi poate fi socotită postbizantină doar
întrucât programul iconografic este în mare mă-
sură canonic. Tratarea plastică, în schimb, nu are
nici măcar ecouri bizantine. De o libertate dusă
la extrem, realizarea formală a compozițiilor este
una rustică, dezarmant de naivă, marcată de o
șăgalnică vioiciune. Spirite nesofisticate, zugra-
vilor maramureșeni le sunt străine subtilitățile
plastice, dar strălucesc printr-o netrucată spon-
taneitate. De aceea, poate, zidurile împodobite
de ei par să fie replici vizuale ale unor povești
spuse iarna la gura sobei. Sfintele Scripturi poves-
tite de Ion Creangă. un realism popular viguros
domină întreaga desfășurare iconografică, exe-
cutată cu mijloace sărace, dar cu o compensato-
rie lipsă de complexe. Lipsa complexelor, conju-
gată cu intențiile programatic moralizatoare ale
discursului plastic a fost de natură să creeze un
efect remarcabil: umanizarea în sens etnografic a
simbolisticii evanghelice. Altfel spus, scenele de
gen au coborât din sferele abstracte ale misticii
în spațiul concret și anecdotic al satului mara-
mureșean. Iată de ce, arhitec-tura împreună cu
pictura parietală dau, în interiorul bisericilor de
aici, o atmosferă intimă, în care comuniunea cu
Dumnezeu este de domeniul bine-înțelesului. De
altfel, în mai toate lăcașele de cult din zonă există
reprezentarea Celui bătrân de zile, emblematică
pentru felul cum se raportează țăranul maramu-
reșean la Dumnezeu. Pentru el, Dumnezeu nu
pare să fie divinitatea îndepărtată și singură în
unicitatea sa, ci bătrânelul din vecini, jovial și
generos.
La o răscruce de drumuri, înainte de a intra în
Bruiu, chiar sub poala pădurii își încropise mo-
vila de lemne și pământ. Bocșa lui Tivadar (căci
așa se numește omul) are menirea să transforme,
prin puterea focului arzând mocnit în mărun-ta-
iele sale, lemnul în mangal.
Bocșer din tată-n fiu, Tivadar (o fi nume, o fi
prenume?) se trage de prin părțile Sovatei, unde
are gospodărie socotită. Însă, cum vine luna mai,
pleacă de acasă pentru a-și practica meșteșugul.
Și se mai întoarce tocmai în noiembrie. Lucrează
împreună cu nevasta și copilul, câștigând sufici-
ent cât să treacă îmbelșugat iarna, cea cu rigori
costisitoare. Da, e o muncă grea, dar merită.
În Ardeal, „cărbunăritul” are tradiții respecta-
bile. Încă din vremuri habsburgice, furnalele de
la Reșița sau Călan înghițeau cantități uriașe de
cărbune. Iar pentru a-l produce a fost nevoie de
cărbunari, cocsari, bocșeri sau cum le va mai fi
spus. Așa s-a născut breasla, care apoi a viețuit
ereditar. Bocșerii din zilele noastre sunt urmașii
acelor meseriași, moștenitorii lor. Dar produc
mangal exclusiv pentru împătimiții de grătar.
Numai pentru ei, fiindcă bocșeritul industrial a
rămas o amintire. Cu toate acestea, Tivadar nu
s-a îndurat să-și abandoneze moștenirea. De
aceea pleacă, șase luni pe an, cu cățel și purcel,
unde are de lucru. Și deocamdată are. Trudește,
senin și fără complexe, negru de funingine, îne-
cat în fum și dogorit de foc. Prin locuri pustii, la
câte o margine de drum.
Tonul aulic al picturii ce împodobește
Biserica Domnească din Curtea de Argeș răzbate
neechivoc din coloritul ei. Chiar dacă azi apa-
re ca unul reținut, patina vremii l-a făcut astfel.
N-am nicio îndoială că îndată după zugrăvire și
încă mult după aceea va fi fost un colorit fastu-
os. Chiar și azi se poate citi în schema cromati-
că acea teatralitate a culorii proprie curții de la
Constantinopol. Prin ea se punea în scenă auto-
ritatea bazileilor.
Plimbarea cu mocănița, trenul acela în minia-
tură, poate să fie una demnă de ținut minte sau,
dimpotrivă, una teribil de plicticoasă. Trenulețul
de pe Valea Vaserului străbate o lume neschim-
bată esențial din vremea când șerpuirea lui pe
firul văii era cea mai însemnată întâmplare de
pe acolo. Numai că azi lucrurile stau puțin altfel,
fiindcă mocănița nu mai servește doar transpor-
tului de bușteni, ci și plimbării turiștilor în tre-
cere prin zonă. este, deopotrivă, tren utilitar și
tren de plăcere.
Spre a fi o întoarcere în timp, undeva la înce-
put de secol 20, plimbarea trebuie abordată cu
o mare doză de inocență. Mai trebuie ceva cu-
riozitate, pe cât posibil plină de uimire și, nu în
ultimul rând, se impune abandonarea oricăror
comodități turistice cu pretenții de rafinament.
Pentru că mica locomotivă șuieră, gâfâie, scoate
fum și aruncă scântei, înaintând bătrânește, cu
tenacitatea unei venerabile doamne, pe o cale de
rulare imposibilă. De aceea transportul nu e toc-
mai lin.
Garnitura se mișcă parcă în reluare, avansează
„la pas”, lăsând răgaz privirii să se desfete în voie,
asta dacă vreunul dintre vagoanele ce o alcătu-
iesc nu sare de pe șine. Iar dacă se întâmplă - și
se întâmplă frecvent - nu-i nicio tragedie. Intră
în scenă un mecanism, venit direct din vremu-
rile romantice ale transporturilor feroviare, care
îndată restabilește situația.
Întâmplat la un auriu sfârșit de vară, voiajul
meu pe Valea Vaserului a fost însoțit de presim-
țirea toamnei. era ceva în aer, ca un abur subțire
sau ca un vag ecou al cromaticii lui septembrie.
Oricum, ceva ce a provocat în mine o mică săr-
bătoare. În ciuda faptului că locomotiva mi s-a
părut, în opinteala ei îndărătnică, puțin patetică.
Nefericit exemplu pentru mine/soarele apu-
nând/nefericit exemplu/și frunzele veștejindu-se/
mă ard lumânările plopilor/către toamnă/mă
doare absența soarelui/(în copilărie credeam/
că merge să doarmă)/singurătatea îmi crește pe
trup/ca o rană uriașă...
Deși nu era toamnă, deși nicăieri în preajmă
nu erau plopi, deși soarele abia se pregătea să
meargă la culcare, deși nu eram singur, mi s-a
făcut deodată starea care îmi dictase, în urmă cu
douăzeci de ani, poemul dinainte. Șalupa gonea
pe apele deltei și mă bântuia o altfel de singură-
tate: a ființei pascaliene abandonate la discreția
imensității lumii acesteia.
Atunci, soarele apunând n-a mai fost un
exemplu nefericit, ci o dureros de frumoasă ex-
piere a luminii în vederea primenirii. Culorile
toate fugeau către roșu, iar preț de o jumătate de
oră am fost suspendat într-un timp de interval,
în care nici nu se înnoptase, dar nici nu se înlu-
mina. Soarele pornise către amurg, coborând re-
semnat în mormântul provizoriu al orizontului.
■
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
25
filosofie
Mircea Vulcănescu
și dimensiunea românească
a existenței
■ Remus Foltoș
Deși recunoaște că expunerea sa nu are
cea mai fericită și măiestrită formă sti-
listică (în studiul cu numele volumu-
lui), Mircea Vulcănescu este conștient de va-
loarea ideilor etalate. Desigur, la acea vreme,
când românismul și paginile despre sufletul ro-
mânesc, erau o preocupare obișnuită și nu pu-
țin reprezentată, acest studiu, ca și celelalte din
volumul Dimensiunea românească a existenței,
deține o profunzime și un evantai larg de deter-
minații privind modul cum românul captează,
experiază și se raportează la existență.
Poate numai Constantin Noica să fi încer-
cat să spună mai bine și mai organizat lucru-
rile. Asta mai ales fiind vorba despre rosturile
cu care Limba română vorbește despre trăirea
românească: căci numai Constantin Noica a
regăsit, în folosirea modurilor verbale din lim-
ba română, acea caracteristică unică prin care
Posibilul debordează Realul, dar și modalitatea
expresă prin care primul îl „explică” magistral
pe al doilea. Numai Constantin Noica a arătat
atât de bine și de exact cum vorbește sufletul
românesc de la sine prin intermediul răsturnă-
rilor prin care verbul (în modurile lui) indică
situările specific-atitudinale în fața existen-
ței. Dar și cum anumite „părți de vorbire” sau
etimologii sau „evoluții semantice” ale unor cu-
vinte reliefează și descriu atât de bine lucruri pe
care nici măcar nu le-ai fi bănuit - întotdeauna
despre sufletul românesc. Adâncirile prin care
Limba se explică pe sine clarifică ceea ce pre-
merge înseși Limbii: ființa românească cea mai
specifică.
Nu numai astfel se apropie Mircea Vulcănescu
de problema sufletului românesc. el ne vorbeș-
te undeva de o „ispită dacică”. eliminând toate
aspectele care par să fie împrumutate din alte
culturi, se pare că ceea ce a rămas ca masă „re-
ziduală” revine de drept unei componente daci-
ce. După ce am înlăturat ispitele franceze, slave,
germanice sau anglo-saxone, rămânem în fața
unui fond mai profund. Și aici se face apel, prin-
tre multe altele, la sentimentul plenar de înfră-
țire și solidaritate cu elementele naturale (lucru
care în lumea actuală a pierit de foarte demult):
„chemarea codrului, chemarea singurătății, a
vitejiei, a haiduciei. Chemarea culmilor aspre și
reci, chemarea apelor și a stelelor ce se oglin-
desc în ape. Orizontul e spațiul fără sfârșit, spa-
țiul ordonat în care zările se înfrățesc și se țin
unele pe altele de mâini, ca și stelele cerului.
Timpul e veșnicia. Nașterea, nunta, moartea
omului se țes în cântecul bradului, în cântecul
miresei, în colinde și în bocet, ca și la ospățul
de priveghi. Sufletul omului trece din vamă în
vamă, în marea liturghie a firii. Cântecul lui e
cântecul lumilor și lacrimile lui sunt suspine-
le ei negrăite.” Cât de frumos a spus lucrurile
acestea Mircea Vulcănescu! Inegalabil!
Cât despre primele „apropieri” carac-
teriale care se pot face românismului (în
Dimensiunea...), acestea sunt făcute pe baza
unui protocol de experiență comparativă: „Cine
se îndoiește oare că existența e clară și logică
pentru francez; adâncă și nebuloasă pentru
german; năvalnică și dezechilibrată, dar plină
de rezonanțe nostalgice, pentru slav; practică
și individuală pentru anglo-saxon; ordonată și
ierarhizată pentru chinez?” Apoi avem iarăși
o enumerație de elemente caracteriale pentru
fiecare suflet național prin care acesta se ra-
portează la celelalte: și „fiecare popor e absolu-
tist în felul său de a vedea. Judecata lui despre
existență constituie un tipar cu care judecă pe
alții. Franțuzul consideră, de pildă, profunzi-
mea neamțului, nebuloasă; farmecul slavului,
nesănătos; spiritul practic al anglo-saxonului,
absurd și lipsit de discernământ. La rândul său,
germanul consideră claritatea franceză super-
ficială; oscilația afectivă a slavului, pierzătoare
de ființă; practicismul anglo-saxon, fără sistem.
În sinea lui, anglo-saxonul judecă dimpotrivă
pretenția francezului de a pune logică în toate,
plicticoasă și arbitrară; adâncimea neamțului,
voință artificială de sistem; misticismul slav,
periculos și inutil. În sfârșit, pentru slav, dim-
potrivă: logica și claritatea francezului apare ca
o meschinărie interesată, lipsită de generozitate
și omenie; profunzimea germană, metodică și
artificială; iar practicismul anglo-saxon, plat,
lipsit de răsunet interior și fără zare metafizi-
că.” Desigur, observațiile lui Mircea Vulcănescu
sunt întemeiate mai mult pe un - să-i spunem -
„simț comun” al lucrurilor, și nu pe ceva struc-
tural-demonstrabil. Dar interpretările, la prima
mână, merg. Însă azi? ele ni se par naive, evi-
dent. La vremea respectivă, totuși, puteau trece
drept chiar bine-venite și inteligente...
O întrebare la care Mircea Vulcănescu între-
zărește, împreună cu epoca sa, un răspuns este
cea pe care a și formulat-o expres: „Când zicem
că ceva care se întâmplă, se întâmplă româneș-
te?” Și mai departe: „Avem noi un asemenea
tipar?”
La această întrebare Mircea Vulcănescu pare
să răspundă într-un mod abrupt: românul nu
are o realitate „pozitivă” (în sens compte-an).
el trăiește într-o lume sinonimă cu basmul.
Lucrurile care îl înconjoară sunt „semne” din-
tr-un trepetnic. Imaginea lui despre lume nu
are nimic din acel hic et nunc. e mai degrabă o
proiecție de ordinul visului.
Cât despre cele mai pronunțate caracteristici
ale sufletului românesc, asupra cărora Mircea
Vulcănescu insistă, acestea sunt: spre diferen-
ță de alte popoare, noi nu negăm cu adevărat
existența - avem acces la neființă, dar nu ca la
ceva total diferit, ci doar ca trecere ca printr-o
„vamă”.
Altă „situare” pur românescă: la români,
imposibilitatea absolută nu există - tot ceea ce
este, este doar un simptom al unei realități cu
mult mai vaste.
Alt aspect cu caracter de singularitate este
prevalența ipoteticului asupra categoricului - și
ne referim la ceea ce înseamnă în limba română
folosirea modurilor verbale (se preferă de cele
Mircea Vulcănescu
mai multe ori condițional-optativul în detri-
mentul indicativului).
Inexistența imperativului verbului „este”
(„fie!” - înseamnă cu totul altceva) semnifi-
că inapetența românului pentru „activism” și
„participare la istorie”. e mai degrabă adera-
rea la „normă” („fie așa!”). Așadar integrare în
„rânduială”.
un alt aspect este imposibilitatea de a conce-
pe iremediabilul - nimic nu poate fi conceput
ca fiind definitiv stabilit. Și asta datorită modu-
lui cum românul concepe „evenimentele” - fără
a le acorda o gravitate intrinsecă prea impor-
tantă. Niciodată nu ia lucrurile prea în serios.
Acestea sunt doar câteva dintre proble-
maticile atinse rând pe rând de către Mircea
Vulcănescu. Puteam spune mult mai multe lu-
cruri, dar considerăm că cele spuse sunt sufici-
ente spre a limpezi acest subiect.
Iar pentru a exemplifica, în final, și alături
de autor, alte lucrări fundamentale ce ar pu-
tea direcționa cititorul nostru spre o minimă
bibliografie asupra românismului, amintim:
Drăghicescu - Psihologia poporului român;
Rădulescu-Motru - Cultura română și politi-
cianismul, despre Țărănism... sau Românism...;
Petrovici - Etnic în filosofie; Vasile Pârvan -
Gândurile despre viață și moarte la daco-roma-
nii din Pontul Stâng; Ovid Densușianu - Viața
păstorească în poezia populară; Blaga - Spațiul
mioritic; Dan Botta - Unduire și moarte; Vasile
Băncilă și e. Bernea - despre Calendar...; D.
C. Amzăr - Gând și cuvânt; O. Papadima -
Viziunea românească a lumii, s.a.m.d.
Pentru a încheia mai spunem că prea adesea
s-a cercetat pe direcția adevărurilor istorice
despre interbelici, și prea puțin s-au discutat,
direct și nemijlocit, ideile lor. Cred, cum am
mai spus-o de multe ori, în reactualizarea ace-
lor zări sau orizonturi spirituale. Repunerea lor
în discuție ar reprezenta un câștig sigur și ușor
accesibil. Dacă am privi mai adânc acolo, am
descoperi încă multe resurse inedite, surprin-
zătoare, care ar putea remodela epoca aceasta
searbădă prin care trecem...
■
2I
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
arena Tribunei
Ultimele 7 minute, dar
nu numai atât
■ Daniel Moșoiu
Vineri, 6 mai 2016, în timpul partidei de
fotbal dintre Dinamo București și Viito-
rul Constanța, un jucător cade secerat la
pământ, atins doar de o adiere ușoară și nevino-
vată de vânt. Arbitrul, aflat la câțiva pași, oprește
imediat jocul, dar, deși de profesie medic (balne-
olog, ce-i drept, dar medic) nu intervine pentru
acordarea primului ajutor, despre care bănuiesc
că a învățat în facultate. Să-i fi luat măcar pulsul,
să fi văzut dacă mai respiră. Jurământul lui Hi-
ppocrate a pălit în fața ecusonului de cavaler al
fluierului. În câteva secunde, lângă jucătorul mai
mult mort decât viu sosește medicul echipei. Îl
răsucește pe-o parte, îi descleștează gura, ca nu
cumva să-și înghită limba. Dar nu limba era pro-
blema, ci inima. Inimă care le stă în loc și celorlalți
jucători, înfricoșați. Se fac semne disperate către
Ambulanță să intre pe teren, măcar una din cele
trei. Arbitrul își agită mâna în vânt. Dar cum n-a
sărit să acorde el primul ajutor, așa nu sosește nici
mașina Salvării. Sosește în schimb mașinuța aceea
care-i scoate pe jucătorii accidentați în afara gazo-
nului. Sosește degeaba, fotbalistul n-are nimic la
gleznă, inima era problema. Iar medicul echipei
continuă să-l țină așa, într-o dungă. Numai ce-ar
fi trebuit să facă nu face: masaj cardiac, resuscita-
re. De ce? Jucătorul mai avea puls, avea să spună
el mai târziu. Posibil. În fine, ajunge ca trasă de-o
roabă și Ambulanța. era dincolo de gardul stadi-
onului, ca să nu strice splendoarea de pistă de pe
unul dintre cele mai urâte stadioane din Româ-
nia. Dar n-a venit în linie dreaptă, nu, a încon-
jurat terenul, ca nu cumva pneurile să strivească
bunătatea de iarbă. Din Ambulanță coboară, însă,
numai șoferul. Doctorița rămăsese în urmă, pen-
tru că tocmai mâncase semințe și-și aprinsese o
țigară. Din mașina care se presupune că salvează
vieți (și de cele mai multe ori chiar o face) este
coborâtă o targă înaltă. Nu defibrilatorul, nu mas-
ca de oxigen. Muribundul, pentru că, din păcate,
asta era, este luat pe brațe, urcat pe targă și in-
trodus în micul salon ambulant de reanimare.
Mașina pleacă grabnic spre Spitalul de urgență,
aflat în imediata vecinătate a stadionului. Toate
acestea s-au petrecut în aproape trei minute. Trei
minute în care un stop cardio-respirator poate fi
anihilat cu măsuri elementare de prim ajutor și cu
un strop de noroc. Trei minute în care, cel puțin
teoretic, se poate echilibra balanța dintre viață și
moarte. Au mai trecut alte 5-6 minute până când
pacientul a ajuns pe mâna medicilor de la urgen-
ță. zece medici s-au chinuit zadarnic mai bine de
o oră să-l readucă la viață. Stupefiat, unul dintre
ei avea să declare mai apoi că, până să ajungă în
salonul lor, bietului om nu i s-a făcut masaj cardi-
ac, nu a fost resuscitat. În nebunia aceea, va zice
medicul sportiv pe urmă, n-am băgat de seamă
dacă în mașină exista sau nu defibrilator. Putem
bănui că Ambulanța nu era dotată cu așa ceva. Iar
dacă totuși era, e cert că nu a fost folosit. Fie că
nu le-a trecut medicilor prin cap, ceea ce e grav și
greu de crezut, fie că aparatul acela de salvat vieți
nu funcționa sau avea bateriile descărcate. Sau
poate că pacientul mai avea încă puls. Controale-
le efectuate a doua zi la societatea comercială care
a asigurat servicii private de ambulanță la stadion
au constatat că mașina în cauză era echipată cu
defibrilator funcțional. Da, era, dar la o zi după
tragedie, fapt care i-a trezit bănuieli doctorului
Raed Arafat, coordonatorul Departamentului
pentru Situații de urgență: defibrilatorul putea fi
pus acolo peste noapte.
Între timp, în urma autopsiei, specialiștii de
la Institutul de Medicină Legală au descoperit că
fotbalistul decedat avea probleme serioase la ini-
mă (inima mărită, anomalii coronariene multiple
etc.). Pentru stabilirea exactă a cauzei morții, sunt
așteptate și rezultatele investigațiilor toxicologi-
ce și histologice. Rămâne, până acum, un mister
cum de aceste afecțiuni (cu excepția celei dintâi)
nu au fost depistate de medicii de la Institutul
Național de Medicină Sportivă, acolo unde fotba-
liștii sunt testați și examinați periodic și, din câte
ni se spune, în amănunțime (nu doar prin teste de
rutină). Așa să fie? Nu cumva se fac de mântuia-
lă, nu cumva se „diluează” precum dezinfectanții
folosiți în spitalele românești, după cum s-a ade-
verit recent în urma extraordinarei anchete desfă-
șurate de singurul ziar de sport din România? Ani
de zile spitalele au cumpărat de la firma preferată
a Ministerului Sănătății apă chioară în loc de dez-
infectanți. Intrai cu o boală în spital, ieșeai cu alta,
și nu știai de ce te stingi.
Poate că fotbalistul se credea sănătos tun, nici
prin gând nu-i trecea că la cel mai mic efort ini-
ma putea să-i pleznească. Poate că ni se va spune
acum că cei în mâinile cărora i s-a aflat firișorul
de viață în cele 6-7 minute nu puteau face oricum
nimic, pentru că jucătorul, bolnav fiind, nu mai
avea nici o șansă. Așa a vrut destinul, așa i-a fost
scris. Să nu ne spălăm pe mâini cu apa de ploaie a
dezinfectanților din spitale! Pentru că, altfel, dacă
trecem cu buretele peste tragedia aceasta, ambu-
lanțele vor continua să vină la stadion tot fără de-
fibrilatoare, parafele de la INMS vor curge pe cer-
tificatele de sănătate ale fotbaliștilor, iar masajul
cardiac va veni din mâinile lui Dumnezeu.
Patrick ekeng avea 26 de ani. era originar din
Camerun. În seara zilei de 6 mai se afla pe un
teren de fotbal din București. A apucat să joace
doar 7 minute, după care s-a prăbușit pe gazon.
ultimele lui minute de fotbalist. De om.
■
Concurs Național de Literatură „Geo Bogza”
data limită de înscriere: 16 iulie 2016
Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” Câmpina anunță organizarea Concursului Național de Literatură „Geo Bogza”, ediția a VII-a.
Pot participa tineri scriitori (limita de vârstă 35 de ani) care nu au publicat un volum propriu.
Se acceptă grupaje de minim 5 și maxim 10 poezii, editate la un rând, cu Arial 14, obligatoriu cu diacritice
(textele fără diacritice sunt eliminate din concurs), în 3 exemplare imprimate pe hârtie A4, trimise în plic A4 închis, pe adresa: Casa Municipală de Cultură
„Geo Bogza”, Str. Griviței nr. 95, 105600 Câmpina, jud. Prahova - cu mențiunea „Pentru Concursul Național de Poezie «Geo Bogza»” - până la 16 iulie 2016,
data poștei. În loc de semnătură, va apărea pe fiecare pagină un moto ales de autor. În plicul cel mare, va fi introdus un plic mic închis
(având scris același moto), care va conține un scurt curriculum vitae al autorului: numele și prenumele; locul și data nașterii; studii; activitate literară; adresa
completă; numărul de telefon și adresa de e-mail; motoul de pe plicul mic și de pe filele grupajului de poezii.
Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul Concursului. Laureații vor fi anunțați până cel târziu la 20 august 2016, pentru a fi prezenți la
festivitatea de premiere, care va avea loc sâmbătă, 27 august 2016, orele 11.00, la Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” Câmpina.
Juriul concursului va fi alcătuit din scriitori, membri ai uniunii Scriitorilor din România.
Se vor acorda următoarele premii: Marele premiu și Trofeul „Geo Bogza”, Premiul I, Premiul II, Premiul III, premii ale unor reviste literare
și ale altor publicații sau instituții culturale.
Juriul își rezervă dreptul de a redistribui anumite premii și de a acorda premii speciale.
Lucrări ale autorilor premiați vor fi publicate în „Revista Nouă” și revista „uRMuz”.
Contact: casabogza@gmail.com sau tel 0244.336.291.
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
27
de-ale cetății
O căsuță în Malta ori
Majorca
■ Radu Țuculescu
— Te iau cu mine la oser?
— Da. Nu am mai fost de-o viață!
— Hai, zău?
— De cel puțin treizeci de ani.
— eu merg în fiecare sîmbătă.
— Tot acolo e, pe la fosta IRA?
— e pe Bobîlna.
— Bobîlna?
— Dincolo de calea ferată.
— Mergem pe jos. Vreau să fac mișcare.
— Nu merită cu mașina. Te iau toți dracii, pînă
găsești o parcare.
Dialogul l-am purtat cu prietenul Viorel. Ne-
am întîlnit sîmbătă dimineața la capăt de pod, în
Mărăști. Lîngă Casa roșie cum i se spune clădirii
care adăpostește atelierele de sculptură ale stu-
denților Institutului de arte plastice. Am trecut
peste calea ferată, pe lîngă o familie numeroasă
de țigani de toate vîrstele. Toți membrii zăceau
întinși pe terasament, încălzindu-se la razele
matinale ale unui soare generos. Vînzătorii im-
provizați își făcură deja apariția printre mașinile
parcate pe trotuarele străduțelor. Sînt oameni în
vîrstă ieșiți în fața caselor proprietate personală să
își vîndă ce le-a mai rămas prin case.
Mirosul de mici, cîrnați prăjiți, plăcinte și bu-
căți de ceafă ne anunță că am ajuns la intrarea
în oser. Cartofi prăjiți, bere, ciocolată de casă
bicoloră, colaci ungurești, prăjituri, sucuri, apă
minerală și plată. Apă de ploaie prin băltoace ici
acolo. Trecem indiferenți pe lîngă tentațiile culi-
nare apoi, în pas alert, pe lîngă chioșcul de unde
timpanele îți sînt bombardate cu manele. Abia
apoi începe aventura. Călătoria printre miile de
exponate aflate pe tarabe ori înșirate pe folii din
plastic direct pe pămînt. e un adevărat spectacol
plin de culoare și animație. „Șase perechi de cio-
rapi la zece lei! Bumbac pur!” „Două jachete la 20
de lei, piele pură!” Au umor, vînzătoarele de texti-
le și piele... pură! Și pe ele le pufnește rîsul.
Nu am venit să cumpăr ceva anume. Mă bu-
cur de spectacol și de buna dispoziție care dom-
nește peste marea piață de vechituri. Dar treptat,
subconștientul începe să lucreze. Mă transform
încet și sigur, într-un căutător de comori. Prin
cap mi se zbenguiesc idei năstrușnice care-mi ali-
mentează speranțe de vis. Dacă aș da, de exemplu,
peste un bătrînel care, printre tot soiul de obiecte
ruginite, defecte, reviste soioase, mileuri pătate
are o mapă mîncată de carii. O ridic, o deschid
și... descopăr în ea cîteva desene semnate de
Goya, din seria Capriciilor! Le recunosc imedi-
at, mi se face inima purice, pielea de găină, mă
trec fiori pe șira spinării. Bătrînelul habar nu are
cine a mîzgălit ciudățeniile ălea, îmi dai zece lei,
le iei cu mapă cu tot, zice. Sau să dau peste două
nuduri desenate de Modigliani pe vremea cînd se
afla la Școala de nuduri din Florența. Sau o băbu-
ță să aibă, printre zdrențe, un mic peisaj semnat
de William Turner. L-am găsit în pod, drăguță,
dacă-ți place, ia-l și dă-mi cît crezi pe el! Ori să
descopăr, printre vase și piulițe strîmbe, o căni-
ță etruscă ori un inel de aur egiptean ori monede
de pe vremea lui Burebista ori măcar o fibulă ge-
to-dacică! M-aș îmbogăți, ce super va fi! Întîi îmi
voi achita toate datoriile. Apoi îmi voi cumpăra o
căsuță modestă pe malul mării, neapărat pe ma-
lul mării și neapărat pe Mediterană. În Malta, de
exemplu, unde-i cald și bine și te păzesc cavalerii
ori în Majorca, unde-i la fel. Liniște, vreme mi-
nunată, înot dimineața și seara, pescuit în timpul
zilei, poate chiar să scriu cîte-o pagină, dacă mă
lovește inspirația, în timp ce pe fereastră îmi intră
freamătul senzual al valurilor. Iar o lună pe an să-
mi adun prietenii acolo, asigurîndu-le transpor-
tul, cazarea, masa și distracția! Să le gătesc pește,
fructe de mare, deserturi exotice. Să le prepar coc-
teiluri mirobolante!
Lătratul cîinilor de la ecarisajul din apropie-
re, mă trezește la realitate. Viorel își cumpără un
portofel cu doi lei. Cică din piele. Pură. e drăguț.
Deja îmi simt picioarele. umblăm de vreo oră și
ceva. zărim un instrument curios. Viorel îl ridică,
să-l studiem mai bine. e un soi de foarfecă ciuda-
tă. La vîrfuri are o cupă și ceva ca o greblă dublă
care se răsucesc într-o parte și-ntr-alta, cînd ma-
nevrezi brațele.
— La ce folosește chestia asta? întreb.
Vînzătorul, un bărbat rotofei, cu obraji conges-
tionați, răspunde hohotind:
— Habar n-am, domnule! Dacă știam, crezi că
o mai vindeam?
Raționament pur. În concluzie, rapid ne în-
toarcem la tarabe și luăm doi mici și-o bere, pe
ritmuri de manele.
■
cadențe
Despre spiritul formelor
Ionică Pop
Oamintire luminoasă în mintea mea este,
fără doar și poate, profesorul Vasile Her-
man cu care am studiat Forme muzicale
la Conservatorul din Cluj, cam între anii 1986-
1989.
Această materie, Forme muzicale, studiază
(adică noi studiem prin intermediul ei), felul în
care este construită o lucrare muzicală; ceea ce
făceam ca studenți, era să dezansamblăm bucată
cu bucată o piesă, respectiv, uneori, la lucrările
mai mari, fiecare parte în parte și apoi s-o pu-
nem înapoi laolaltă. Cum se întâmplă de obicei
cu fiecare lucru pe care îl demontezi, la final, sau
mai rămâneau piese sau dădea cu minus, adi-
că unele bucățele se pierdeau pe parcurs (asta
bine-nțeles în ceea ce ne privea pe noi studen-
ții-ucenici).
Toto Herman, cum i se spunea în mod curent,
ne făcea mai întâi o prezentare detaliată a epocii
din care compozitorul făcea parte. Literatură și
poezie, arte plastice, curente filozofice și gândi-
tori de renume. Și apoi de la general la particu-
lar, trecea spre lumea muzicii. Avea mare răbda-
re cu noi, mai ales cu mine, care mai săream cu
nonșalanță peste câte o temă ce trebuia făcută,
și ne călăuzea pașii cu iscusință. Mereu calm și
binevoitor.
Tratatele și cărțile domniei sale despre forme
sunt lucrări de referință în domeniu. Ca și com-
pozitor a dat la iveală opere viabile, fie inspirate
din muzica bizantină fie din folclor. În ceea ce
privește cele din urmă menționate, îmi amintesc
din creația corală a domniei sale celebrul ciclu
Viersuri de dor, pe versuri populare, compozi-
ții pentru cor mixt ce dau la iveală o muzică de
factură foarte modernă, adevărată avangardă la
vremea aceea (anii ’60-’70). Am cântat aceste bi-
juterii corale deseori în concertele avute cu corul
„Antifonia” în străinătate și de fiecare dată am
avut mare succes cu ele.
În amintirea felului eminamente academic în
care ne preda, permiteți-mi să vă ofer un citat
din Elie Faure, Istoria artei, Spiritul formelor,
vol. 1, apărut la editura Meridiane, București,
1990, pentru a ilustra spiritul orelor cu domnia
sa: „Omul negru practică fără încetare, fără efort
și cu o ardoare care seamănă cu violența, toate
formele primitive ale artei. ele constituie însăși
existența lui. el le trăiește, spre a spune astfel, în
gesturile de fiecare zi. este cu adevărat, beat de
sunete și de culori. Cadențe frenetice, fierbinți
orgii vizuale îi încețoșează ochii, îi vuiesc în cap,
amestecate cu miresme sălbatice și cu parfumuri
grele. Își scandează munca și mersul în ritmul
povestirilor și al cânturilor” (p. 82).
Doamne, de ce nu m-ai făcut negru?, pentru
că la orele noastre de forme era al naibii de greu.
Noi practicam cu mare efort violent și ardoare
primitivă formele artei muzicale, de mirosea a
creier ars de la sute de metri. Până în ziua de
astăzi, n-am reușit ca formele artei să constituie
existența mea (precum în citatul de mai sus) deși
m-am străduit și mă străduiesc cu ardoare. Dar
grație printre alții și domnului Vasile Herman,
din când în când îmi pot permite să mă îmbăt
cu sunete și culori în cadența frenetică a trecerii
timpului. un gând bun și pios spre sferele înal-
te de unde vă uitați cu dragoste la noi, domnule
profesor.
■
21
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
muzica
„Multe din trupele
din România se uită într-o
oglindă falsă”
■ de vorbă cu criticul muzical Doru Atomei
Implicat în industria muzicală de mai bine
de 25 de ani, Doru Atomei (n. 11 decembrie
1970) este critic și redactor muzical, inițiator
al unor reviste muzicale on-line (precum Koga-
ionon) pentru genuri de nișă. Ca organizator de
evenimente, a promovat doar formații internați-
onale care nu au fost invitate înainte de alți pro-
moteri, pentru a le oferi șansa de a fi văzute live în
România, festivalul anual Dark Bombastic Eve-
ning (organizat la Alba Iulia) este specializat pe
genuri minimaliste dark underground. Din mar-
tie 2014 este asociat la clubul de concerte live 31
Motors Pub din Suceava (care este închis tempo-
rar, după tragedia de la Colectiv); în același an
lansează Muzaholic, un site ce promovează expri-
mări artistice de calitate. În 2015 a fost invitat în
juriu la Finala națională GBOB România.
RiCo: - Radio Top 91 Suceava. Cum ai ajuns
în echipa de pornire și de ce ai ales să promovezi
metalul în emisiunea Antofagasta?
Doru Atomei: - era o chestie începută de
câțiva tineri suceveni, care au reușit să facă rost
de ceva fonduri și voiau să mute munții. Cum ne
cunoșteam, nu a fost greu să mă ofer să fac și eu
o emisiune de drujbe, că ascultam metal la greu
și mi se părea exotic să pun muzicile preferate
la un post de radio. Cei din echipa de bază erau
rockeri, dar nu metaliști. eu eram din ăia cu ple-
te, cu barbă, îmbrăcat în negru, eclectic, arogant,
mizantrop, disprețuitor față de cotidian, dar plin
de idei și doritor de a face ceva mai mult decât a
asculta muzică. La acea vreme nu eram în direct,
emisiunea se trăgea pe banda de magnetofon și
apoi difuzată. emisiunea a avut mai multe denu-
miri, dar, după ce am ascultat albumul celor de
Cristian Porumb
Nuferi, tehnică mixtă pe hârtie, 25 x 35 cm
la Sadness, am ales numele unei piese și, astfel, a
devenit Antofagasta. După aceea am aflat că era și
numele unui oraș din America de Sud.
— Te ocupi de organizarea de evenimente în
timpul liber, ca hobby. Ce lipsește pe plan socio-eco-
nomic în România anului 2016 pentru ca acest
hobby să poată deveni o meserie pentru persoane
ca tine, pasionate de muzică, care ar fac ca acest
domeniu de activitate să se dezvolte și în țară?
— Nu știu ce să spun. eu nu am știut să aduc
nici măcar pe zero suma de evenimente pe care
am organizat-o până azi. Când e vorba de hobby,
pragmatismul pălește. Nu am vrut să fac compro-
misuri, poate de asta. Dar sunt exemple în țară
câștigătoare, cred că ele ar putea răspunde la în-
trebarea ta. Știu însă că am invitat peste 120 de
trupe de afară să cânte aici, dar să și cunoască
România. e un sentiment fain și chiar sunt împli-
nit, din punctul acesta de vedere.
— Ai înființat DonisArt pentru a organiza eve-
nimente cu artiști care nu ne-au mai vizitat țara în
trecut, din genuri muzicale de nișă. Cum a evoluat
proiectul și cum ai ajuns la ideea festivalului anual
Dark Bombastic evening?
— Totul a plecat din admirație și dragoste pen-
tru muzica underground, mai întâi cu metal-ul
extrem, apoi cu dark, ambient, industrial, gothic,
ethereal... Am invitat în România numai trupe ce
nu au cântat înainte aici, să le spun nișate, care au
dorit să descopere România, nu doar să mai pună
de o cântare. Am încercat să aduc ceea ce con-
sideram că merită a fi promovat, cu speranța că,
la sfârsit de zi, sau de an, să ating break even-ul.
N-am reușit asta, însă am legat prietenii faine și
Doru Atomei
am trăit momente memorabile, atât eu cât și tru-
peții sau publicul.
DBE a plecat tot de la conceptul de Seară
specială, a fost primul eveniment DonisArt în
București și am vrut să aibă o vizibilitate diferită,
poate mai amplă. După ediția a doua, care a fost
umbrită de mai multe ghinioane, am decis să ies
dintre pereții unui club și să schimb orientarea, în
sensul că am mixat metal cu non metal. Locația a
fost întotdeauna importantă pentru mine, așa că
până la stabilirea locației în cetatea Alba Iulia nu
a fost decât un pas. Nu pot vorbi de o evoluție, ci
de o diversificare, transformare.
— Ce înseamnă Kogaionon pentru tine? Care
este părerea ta privind faptul că nu există o educa-
ție organizată la modul colectiv privind mitologia
dacică, a poporului nostru?
— Kogaionon a fost numele fanzinului pe care
l-am înființat cu un coleg, în 1995. După primul
număr, am rămas singur și l-am continuat cum
am putut, deloc periodic, dar au fost tiparite to-
tuși 10 numere. Între timp l-am făcut și online,
cu ajutorul prietenului meu Lucian, cel care îmi
spunea periodic că e păcat să mă las de scris, de
promovat, că există oarece interes pentru ceea ce
făceam de ani buni. Ce înseamnă pentru mine?
Hmmm, habar n-am. Știu sigur că e ceva ce nu
are legătură cu niciun fel de compromis, cu abor-
dările fariseatice sau cu repere din istorie. e doar
un simbol pentru mine. Și un mod de viață ver-
tical față de mine. Despre daci și toată mitologia
dacică citesc mult, sunt deschis în a afla tot felul
de ipoteze, dar e complicat să emiți ipoteze când
știi că istoria e scrisă de câștigători iar dacii au fost
asimilați de romani. Sunt însă extrem de mirat de
ce nu există un interes în a studia și a dezvolta
profesionist izvoarele istorice care există sau pot
fi cercetate. Ne e mai simplu să admitem istoria
învățată la școală sau, mai rău, să credem scenarii
create de oameni care au probleme cu mansarda.
— Cum te-a afectat pe tine personal incendiul
din Colectiv și în ce sens crezi că s-a schimbat ceva
privind scena muzicală autohtonă după tragedie
(dacă simți s-a schimbat ceva)?
O
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
o
— Colectiv a fost o tragedie. De felul meu sunt
un optimist incurabil și încerc să nu-mi las ne-
mulțumirile interioare să mă copleșească. Privit
pragmatic, nu s-a schimbat nimic, dacă vorbim
de scenă: nu există label-uri, nu există reviste, nu
există platforme... Fiecare merge pe cont propriu,
visează să dea lovitura și da, se declară șocat și
afectat de ce a fost în acea seară ghinionistă. Dar
atât. Nu am văzut pe nimeni să fie franc și să aibă
curajul să declare realitatea. Care? Păi, până în
acel moment, în București, în afară de Fabrica,
nu exista o alta locație indoor în care să încapă
mai mult de 200 de omuleți, care să accepte să se
cânte în ea rock, metal sau alte sonorități extreme,
non mainstream.
Colectiv era un club apărut relativ nou pentru
rock, care oricum mixa și metal cu electro și alte
chestii, era chiar „premium” față de alte cluburi,
cel puțin așa arăta. Am fost acolo înainte, am vă-
zut concerte cu multe trupe extreme, cu flăcări, cu
public dublu față de ce a fost în seara aia diabolică
de sfârșit de octombrie. Până atunci eram convins
că proprietarii clubului sunt tipi care chiar doreau
să susțină mișcarea rock, dar privită financiar, că
era un business pentru ei. Ceea ce era mare lu-
cru pentru o capitală europeană, unde oricum nu
existau alte locații dispuse să accepte rock.
În fine, ipocrizia e mare, au murit copii nevi-
novați, s-au creat traume, suferința continuă să
fie mare, doar pentru cei implicați direct. Restul
au uitat, în sensul că militantismul e zero, mobi-
lizarea de atunci a devenit astăzi doar o mișcare
underground, care va exista și de acum încolo,
dar doar în sufletele celor implicați.
Patriarhia ne-a arătat că, la greu, nu te poți baza
pe ea, așa că până și ideea de credință tinde să se
interiorizeze și să se izoleze, politicienii sunt toți
o adunătură de ciocoi care nu ne reprezintă, oa-
menii de presă de specialitate sunt puțini și dezbi-
nați... hmmm, e totul la fel ca înainte, din păcate.
Doar că suntem puțin mai atenți la ISu și respec-
tăm reguli ce trebuiau oricum respectate. Nu exis-
tă responsabilizare, empatie, dorință. Suntem atât
de ipocriți încât am ținut Arena Națională închisă
patru luni și apoi i-am dat drumul, fără să facem
nimic. Nu mai spun de cluburi. Prieteni care au
fost în Colectiv nu mai sunt, alții, norocoși că au
scăpat, rămân cu traume pe viață... Mă gândesc
Cristian Porumb	Nuferi, tehnică mixtă pe hârtie, 25 x 35 cm
doar că și eu aș fi putut fi în locul lor, dar na, asta
este. un sentiment greu, irespirabil, lăsat pe mâna
timpului, singurul responsabil să-l dilueze.
— Consider că lipsesc liderii de opinie în rândul
soliștilor pop-rock de la noi. Care este părerea ta
și (dacă ești de acord) de ce consideri că se perpe-
tuează această mentalitate de autocenzură la un
sfert de secol după descătușarea constrângerilor
comuniste?
— Multe din trupele din România se uită în-
tr-o oglindă falsă. Faptul că valoarea lor în afara
României e zero, spune totul pentru mine. Doar
pentru mine. Dar în a găsi explicații plauzibi-
le suntem ași. Poate că ni se trage de la resem-
narea mioritică, nu știu. Suntem experți în a in-
voca motive și scuze, dar lași în a muta munții.
Autocenzura dă bine și da, e un motiv care conti-
nuă să fie credibil. Pentru mine valoarea unei tru-
pe este acolo unde ea cântă, pentru prima dată, si
uimește... Dar să nu fie în orașul și/sau țara unde
locuiește.
— Deși există multe reviste muzicale românești
online, majoritatea copleșitoare a lor este formată
din redactori care centralizează și retransmit știrile
în manieră copy-paste. Apar mereu site-uri noi de
gen, dar extrem de puține reușesc să ofere edito-
riale, recenzii și păreri personale privind albumele
noi și scena muzicală per ansamblu, așa cum faci
la Kogaionon. Cum îți explici acest trend virtual
lipsit de culoare care pe termen lung nu ajută la
evoluția scenei muzicale autohtone?
— este greșită referirea la Kogaionon. Acum 5
sau 10 ani poate că era ok, pentru că scriam pe an
cca 250-300 de recenzii. Acum e istorie, mai inse-
rez câte un editorial, din Paște în Crăciun și asta e
tot. În paralel însă, au apărut noi denumiri, între
care pendulez: KRUNA, KruNatura, KrunaVod,
DBE, HASH, DBE echoes, chiar și 31 Motors Pub,
unde m-am asociat acum doi ani, tot pentru a
susține mișcarea muzicală rock/metal din orașul
natal.
Privit la rece, nu avem un portal online autoh-
ton care să facă treabă serioasă. Îmi vine in minte
doar Metalfan, cam singurul site unde mai citesc
câte o cronică, interviu, dar și astea destul de rar.
există și altele mai noi, dar e prea devreme să
Cristian Porumb Vegetație I, ulei pe pânză, 50 x 40 cm
spun că ar conta. Restul, sincer: fosile cu facelift,
doar motoare de promovare pentru propriile acti-
vități, dar nimic care să educe sau să culturalizeze.
— Cum îți explici lipsa unei reviste muzica-
le pentru adulți distribuită pe plan național în
România?
— Nu avem educație muzicală underground,
nu ne place să cumpărăm bilete la concerte (vâ-
năm acreditări, invitații, concursuri), nu susți-
nem trupele cumpărând merch-ul lor, nu facem
altceva decât să apelăm ca proximitate, invocând
apoi motive nenumărate. Nu dăm nicio șansă un-
derground-ului, preferăm să vedem, să vorbim și
să ascultăm trupele pe care le știm, nu avem do-
rința sau răbdarea de a căuta și a descoperi tru-
pe noi și de calitate. e ca la nuntă, mergi la un
concert la o trupă pe care o știi de 5-10 ani și vrei
să-ți cânte aceleași piese la care ai rezonat odini-
oară. Piesele noi sunt percepute doar ca un prelu-
diu pentru ceea ce va urma pe scenă, la bis. e ca
și cu mirosul de naftalină: nu te omoară, dar nici
nu te face să trăiești. Doar respiri. e bine și asa,
zic unii. Probabil că așa o fi, eu sunt din alt film.
Noroc că există și excepții... și ăsta e undergroun-
dul adevărat.
— Ce părere ai de scena muzicală autohtonă în
2016?
— Nu am nicio părere, nu am vreun proiect
nou care să mă miște în mod special, dar mai e
timp.
— Îți pare rău că ești obligat să petreci zilele de
lucru departe de Suceava / Bucovina (și de ce)?
— Noțiunea de spațiu pentru mine e cam
scoasă din context. Încerc să nu-mi număr mo-
tivele pentru care aș putea să am regrete (uneori
ele chiar există), pentru că îmi umplu timpul cu
atât de multe idei, lucruri, proiecte noi, încât și
cei care mă cunosc bine obosesc numai când le
povestesc ce-mi mai trece prin minte și vreau să
fac. Și asta nu are legătură cu un anumit loc. Chiar
vorbeam ieri cu cei de la Irfan și nu înțelegeau:
stau cică în Suceava, job-ul e la Ploiești, fac eveni-
mente în Suceava, București, Cluj-Napoca, Alba
Iulia, Câmpulung Moldovenesc, Timișoara, pe
litoral... cam obositor de povestit, chiar greu de
urmărit.
Ca și concluzie: viața e frumoasă, depinde doar
de tine dacă reușești să o accepți astfel. Și să lupți
pentru asta, dar fără încrâncenare, că asta naște
frustrări și, apoi, invidie. Chiar putem fi mai buni,
dacă încercăm; uneori chiar ne iese.
Interviu realizat de
RiCo
■
30
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
teatru
O altfel de Miorița
■ Eugen Cojocaru
Premiera din 12 martie a piesei lui Flavius
Lucăcel, Nu te pune cu îngerii!, cu subti-
tlul „Miorița reloaded” e o producție am-
bițioasă a Mario Dance Atelier/Mario Grosu. În
caietul de sală, regizorul Cristi Nedea dezvăluie
mesajul spectacolului: „Rescrierea celebrei bala-
de... aruncă în aer receptarea realității socio-po-
litice românești, demascând-o prin tușe groase,
tragi-comice. Parlamentul mafiot e doar o baleri-
nă șchioapă, iar cerșetorul de la colț poate să aibă
aptitudini de veritabil Dumnezeu. Aici, în acest
haos al aparențelor și imaginilor trucate, singura
certitudine este Minunea. Și ea se întâmplă”.
Scenografia creată tot de Nedea e directă, su-
gestivă și eficace: un larg spațiu albastru/marea,
spre public, presărat cu sticle cu diferite mesaje;
în spate și pe laterale sunt podețe de lemn, iar
fundalul e un mare ecran pe care se văd secvențe
de pe litoral: portul/locul acțiunii, pescăruși zbu-
rând deasupra mării etc. Auzim mereu muzică
etno (de bun gust) - ilustrația muzicală, al cărei
autor e tot regizorul - pe care se plimbă perechi
îndrăgostite: se sărută, se ceartă, dau telefoane...
O Cerșetoare - Steluța/Ramona Dumitrean
- caută haine și obiecte folosibile într-un tom-
beron, citește mesajele înduioșătoare din sticle,
aruncându-le înapoi, în mare: „Când am cres-
cut, noi, atât de mari? Când ne-am urâțit atât de
mult?” Apoi afirmă lucruri care ne fac să credem
că nu e în toate mințile: „Opresc 85% din drone
în Afganistan, Irak, salvez multe animale ame-
nințate de ucidere” etc. e prietenă cu Prostituata
Linda/Alexandra Tarce: „Cum faci? Steluța:
Cristian Porumb	Grădina III, ulei pe pânză, 40 x 60 cm
Trebuie doar să crezi. Linda: Doctorii mi-au zis
că e imposibil după cele întâmplate! Învață-mă,
ajută-mă! Îmi doresc atât de mult să rămân în-
sărcinată..”.
Persoanajele malefice sunt Parlamentarul
Pascu/Adrian Cucu, traficant de arme, droguri
și carne vie și unealta sa din port, Norel/Bogdan
Rădulescu - „durul” dintre cei doi: „Într-o zi îi
rup capul (Lindei)! Pascu: Pacea nu e bună! Și e
ceva paranormal: Ne cad rachetele de pe cer ca
fulgii de zăpadă”. Publicul gândește: poate nu e
așa nebună Cerșetoarea, cum pare...
Linda, considerată „bătrână” la 30, își dorește
să se „așeze” cu cineva - naivă, îi spune lui Pascu,
care a ademenit-o din satul lor, fiindcă l-a iubit
mult, că a rămas gravidă cu el - inutil. Același
rezultat cu tatăl lui, la telefon. Apoi cu Norel -
acesta o ia, enervat, la bătaie. „Linda: Să vă ia dra-
cu pe toți, jigodii împuțite!” Vrea să se sinucidă,
aruncându-se în mare, dar o oprește Steluța prin
telepatie.
Limbajul e dur, frust, ca la cei de această spe-
ță, totuși dramaturgul Flavius Lucăcel reușește să
inventeze momente comice, mai ales de limbaj,
care sunt gustate de spectatori - în mare majo-
ritate foarte tineri, sala fiind arhiplină. De exem-
plu, Pascu telefonează unui rus: „Da, Sașa. Sunt
un gunoi fără cuvânt. Iar tu un rahat cu ochi al-
baștri. Înjură-mă. Sufocă-te de mizerie...”
Steluța apare iar să caute în tomberon. Vine
Norel: „Scursori ca tine ar trebui eutanasiate! ...
Puți ca dracu’, curvă bătrână!” Acum se adevereș-
te că Steluța e dăruită cu har, poate face minuni,
hipnotizează: „M-ai supărat. umblă în patru
labe!... Fă ca porcul!” Norel se execută imediat.
Parlamentarul e sunat de un jurnalist - a aflat
de containerele cu arme. Își dă seama că știe de la
contabil - iau niște ciomege cu Pascu și, râzând,
îl bat crunt, după care îl aruncă în mare, la mal.
urmează un macabru dans „cu bâte”, pe muzică
etno, cu câțiva turiști care treceau pe acolo (ju-
cați de Ștefania Gabor, Denisa Moldovan, Matei
Holeleu și Nicu Toma din ansamblul Mario
Dance Atelier).
urmează un dialog demascator al realității lor
intime, ce poate fi extins la alți machoiști de spe-
ță înrudită: cei doi își mărturisesc reciproc într-o
scenă savuroasă verbal și mimic, mai ales datorită
lui Norel/Bogdan Rădulescu, care amintește pu-
ternic de umorul frust și subtil, în același timp,
al lui George Constantin: „Nu mai pot... Știi tu...
- Nici eu. Mă piiișșș doar cu ea!”
Pascu primește un telefon și e terminat: tatăl
său a avut un atac cerebral, e în spital - singurul
care avea contul banilor făcuți ilegal de ei e „scos
din circuit”! Norel profită de greșeala șefului pen-
tru a-l „detrona”, el, umilul executor fără milă și
fără școală. „Cu ce drept, îl întreabă vexat spilcu-
itul Parlamentar. - Și eu am costum!, răspunde
Norel plin de sens zeitgeist.” Doar contabilul îl știa
- merg la el, pe malul mării, dar acesta e mort. Nu
mai au nici o șansă să recupereze banii - iată, deci:
totul se plătește! Norel, naiv cum merg lucrurile
în țara asta: „Nu-i nimic, suntem în „Asociație”,
suntem în Partid, ne ajută ei...” Pascu ne trezește
pe toți la realitate: „Ai Asociație și Partid când ai
bani mulți - nu ai, ești un c...at!”
ei pleacă și vine Silvia: îl învie pe contabil, sal-
vează o mulțime de animale, doboară dronele în
deșert etc. Apare grobianul Norel, o jignește cum-
plit, vrea să o lovească, dar primește același trata-
ment ca Pascu, care îi surprinde și înțelege că ceva
nu e în regulă. După plecarea Silviei îi relatează
lui Norel cele văzute și își dau seama că tot ea le-a
luat „carnea” cu care „lucrau” ei în port. Află că
i-a cumpărat Lindei o florărie, scăpând-o, la fel ca
pe alte „fete”, de dependența și bătăile primite ani
de zile. Credința fermă i-a adus Lindei Minunea:
e gravidă: „Tu ești atât de puternică, Silvia! Silvia:
Numai cei ce îngenunchează știu ce reci sunt bise-
ricile... Ai grijă de tine, acum ești puternică - aju-
tă tu fetele și lumea!”, o pregătește pentru „sacri-
ficiul” ei, în credința că așa va fi mai bine: de aici
subtitlul „Miorița reloaded” al piesei. „De ce, ești
mult mai puternică decât ei!, nu înțelege Linda.
Cât de puțin ne trebuie să fim fericiți!”, filosofează
tot ea.
Spectacolul acestei lumi din România, care ne
confirmă că Prostituția este Constituția, se înche-
ie idealist-apoteotic, dovedind că poate fi decodat
ca un basm în care Binele învinge, cu ajutorul
Minunilor, Răul! Naiv, am tinde să exclamăm,
dacă nu ne-am aminti de celebrul eseu existen-
țialist albertcamusian, Mitul lui Sisif, scris după
ororile inimaginabile ale celor două Războaie
Mondiale: aceasta e damnarea și frumusețea uma-
nului din noi - să luptăm sisific, în continuare, și
să credem permanent în posibilitatea Minunii!
Alternativă nu ne rămâne, decât rațiunea conști-
inței și a umanității din noi...
Jocul excelent al actorilor, reușita regie, sceno-
grafie și ilustrație muzicală a unui text dens, frust
și original al dramaturgului Flavius Lucăcel au
răsplătit acest spectacol cu două intense chemări
la rampă.
■
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
31
film
03.ByPass
■ Lucian Maier
Una dintre problemele cu acest film sem-
nat de Nap Toader începe înainte de vizi-
onarea sa. Sinopsisul distribuit online în
limba română (poate fi lecturat pe pagina filmu-
lui pe cinemagia.ro, de exemplu) enumeră mo-
mentele importante de pe ecran. Că un personaj
e amant, că e vorba de o saltea cu bani; iar afișul
care circulă în România subliniază și el măcar o
parte dintre aceste date - salteaua-seif. Spre de-
osebire, pagina filmului de pe imdb.com are un
afiș mult mai inspirat, realizat în acuarelă, cu o
șosea care are drept marcaje centrale bancnote
americane, cu trei siluete în noapte, pe un fond
albastru și negru. Sinopsisul în limba engleză e
Gabriel Spahiu, Medeea Marinescu, Alexandru Potocean în 03.ByPass
diferit de cel existent la noi, mai bine țintit pe
ideea de mister (într-o ordine cinematografică
de gen, comercială), fără detalii decisive din po-
vestea de văzut pe ecran. Dacă urmărim filmul,
lucrurile sînt mai aproape de prezentarea în ro-
mână a proiectului, nu de cea în engleză. Totuși,
cu siguranță că eu aș fi început altfel acest text
dacă povestea de pe imdb ar fi fost singura pro-
pusă de echipa 03.ByPass publicului pentru a-l
chema în sala de cinema.
În debutul filmului avem iarăși un semn de
întrebare. Salvarea are o intervenție și pleacă din
capitală pe lumină, dar ajunge la destinație pe
întuneric. Din partea opusă a drumului vine o
altă salvare, pe care (după cum vom vedea) sînt
colegi cu cei sosiți mai întîi. Pare că Salvarea în-
totdeauna are curse lungi de făcut și că, în ge-
nere, serviciul de urgență nu are nicio treabă cu
profesionalismul. Chiar dacă e o comedie (care
își caută unele idei și în thriller), de mai mul-
te ori ecranul transmite o stare de involuntar în
construcția acestui comic de situație uPu (mai
tîrziu, o doamnă doctor folosește defibrilatorul
în așa fel încît ea însăși își oferă o replică auto-
ironică).
03.ByPass duce în registrul comercial Moartea
domnului Lăzărescu și Comoara, fără să fie o re-
plică parodică dată acestor două filme. Pare mai
degrabă o scriere în continuarea lui Lăzărescu,
în care firul narativ e cotit prin Comoara (dar
într-un stil mai apropiat de A fost sau n-a fost?)
odată ce angajații de la urgențe ajung în casa bă-
trînului bolnav. Scenariul e scris de Alin Ludu
Dumbravă, care a activat pe teritoriul criticii
de film, proiectele semnate de Cristi Puiu și
Corneliu Porumboiu fiind printre reperele celor
care au urmărit cinematografia autohtonă în ul-
timii cincisprezece ani. În acest sens - de a ieși
din zona realismului artistic în zona celui co-
mercial - apreciez intenția filmului. Doar că si-
tuația cinematografică la noi - în ceea ce privește
distribuția de film la nivel național și polarizările
din public - mi-e teamă că nu poate recompensa
un astfel de film cu vreo fărîmă de succes comer-
cial. Nici nu avem o cultură a parodiei nesimțite,
cum vedem în SuA (poate și fiindcă acel tip de
parodie îl trăim pe viu, în manelismul genera-
list de pe micul ecran și în societatea autohtonă
corespunzătoare lui) - iar filmul acesta oricum
nu merge în direcția respectivă; nici nu cred că
avem un public care să guste propunerile lui
Puiu sau Porumboiu și care, apoi, să aprecieze,
prin comparație, încercarea unui astfel de film.
Nap Toader lasă filmul să se umple cu de toa-
te: amintiri ale comunismului, puneri în balanță
între ce a fost și ce este acum, puțină iubire, mai
o paranteză cu asistente care se fac avansuri co-
legilor în mod explicit, o înjurătură, o mîngîiere,
un vis, glume, atmosferă intimă, cu filmări în
care focusarea în plan e un actor important, dar
rareori pe măsura intenției, de a suplimenta sus-
pansul. Acesta din urmă e de mai multe ori ratat
(ba nu e muzica potrivită, ba nu e ritmul potri-
vit) decît izbutit (spre final avem o secvență în
care lucrurile merg bine), fără să ajungem, însă,
la clipe cu adevărat deranjante.
Trio-ul Medeea Marinescu, Alexandru
Potocean, Gabriel Spahiu reușește să aducă un
plus de valoare personajelor prin jocul reținut,
iar dacă întregul complex cinematografic ar fi
fost condus cu mai mare atenție, filmul ar fi stat
și mai bine. Cu imaginile sale actuale, 03.ByPass
e mai degrabă un test pentru viitoare proiecte
care să meargă pe aceeași linie - de a comerci-
aliza idei și concepte de realizare cinematogra-
fică de succes din realismul românesc actual și,
poate, tocmai prin asta, să devină ele însele filme
importante. Pe de altă parte, e cel mai bun film
realizat de Nap Toader; acest cu de toate e mai
omenos decît cel din Italiencele sau din Nuntă în
Basarabia.
■
32
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
Terminus paradis sau
Intrarea în rânduială
■ Marian Sorin Rădulescu
ncă de la debutul său în lung-metraj cu Du-
minică la ora 6 (1965), Lucian Pintilie avea să
aducă - printre primii, dacă nu chiar cel dintâi
- dimensiunea neorealistă în cinemaul românesc.
O serie de chipuri și spații „nefotogenice”, dar și
un anume tip de narațiune filmică - până atunci
considerate „nedemne” pentru a fi aduse pe ecran
- deveneau un brand. Brandul Pintilie. Șocul re-
generator, pe care - mai ales după Reconstituirea
(1986) - „sălbaticul” și „furiosul” Pintilie îl sconta
pentru soarta filmului românesc „de actualitate”,
„fidel adevărului”, avea să dea roade abia în anii
‘70-‘80. Stau mărturie unele filme de Mircea Dane-
liuc (Cursa, Proba de microfon, Vânătoare de vulpi,
Croaziera), Alexandru Tatos (Mere roșii, Casa din-
tre câmpuri, Secvențe, Fructe de pădure), Dan Pița
(Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi),
Dinu Tănase (La capătul liniei), Iosif Demian (O
lacrimă de fată, Baloane de curcubeu), Stere Gulea
(Iarba verde de acasă), Constantin Vaeni (Imposi-
bila iubire) și chiar Mircea Veroiu (Sfârșitul nopții).
După 1990, întors din „exilul roial” (în 1973
i s-a interzis să mai lucreze în România), Lucian
Pintilie a regizat câteva din cele mai reprezenta-
tive opusuri din istoria post-comunistă. Balanța,
O vară de neuitat, Prea târziu, După-amiaza unui
torționar, Niki și Flo continuă să problematizeze că-
utarea „rădăcinilor răului”. Între ele, Terminus pa-
radis (1998), unde Lucian Pintilie este co-scenarist
alături de Răsvan Popescu și Radu Aldulescu, pro-
pune - caz singular în filmografia regizorului - o
„spărtură în cer”. Pe acolo, prin acea „spărtură” -
surpriză! - pătrunde în poveste o lumină care însă
nu declanșează nici optimism festiv, nici speranța
căinței. este vorba, arăta Pintilie într-un interviu,
despre „o schimbare de optică”, la fel ca în cazul lui
dreptului Iov. Răul este aici - printr-o „iluminare
implicită” - parte a „realității celeste”.
În Terminus paradis, el, „răul”, el, mereu „revol-
tatul”, încearcă să nu mai acuze strâmbătatea, ci să
zărească - deși e învăluit în ceață - „hipopotamul
invizibil din Cartea lui Iov”, să înțeleagă „plutirea
norilor”. Care e numele acestui „hipopotam” invi-
zibil și, totuși, vizibil? Însuși titlul filmului, „mai
exact, mai puțin poetic decât în realitate” - preci-
zează regizorul. unde anume este acel „paradis”?
Nu altundeva decât într-o biserică albă, de țară, si-
tuată pe malul unui lac. Acolo, după multe peripeții
(neînfrânări, fărădelegi, crime), își pun pirostriile
Mitu și Norica. Acolo pătrunde în film „implici-
ta iluminare” care coincide cu intrarea lor - subi-
tă, oarecum pripită - „în rânduială”. Mai exact, în
„rânduiala Bisericii”. (ultima replică din Căința lui
Tenghiz Abuladze: „Ce drum e acela care nu duce
la nicio biserică?”)
una din cheile de lectură ale filmului chiar
aceasta e: de love story. Mai importante decât „ma-
rea poveste de dragoste” sunt însă, atrage atenția
regizorul, „jocul, provocarea, contratimpul, neîn-
țelegerea, dansul mortal pe o muchie de cuțit, o
dragoste ce nu cunoaște tihnă, nu are timp de con-
templație, o dragoste ce nu le oferă celor doi nici
măcar răgazul de a face dragoste, de a-și spune „Te
iubesc!”; o dragoste pe care eroina nu o înțelege de-
cât în pragul disperării, o mare poveste de dragoste
trăită într-un mod foarte personal și provocator”.
Dar poate că cel mai interesant, mai free-style
comentariu despre „morala” din Terminus paradis
l-am primit de la Paul Slayer Grigoriu (translator,
teolog și rocker, autorul volumului autobiografic
Cronicile Vulpii. Amintiri din liceul anilor ‘90), care,
următor vizionării filmului, îmi scrie entuziasmat:
„Frate! Care Născuți asasini?! Oliver Stone poate să
se ducă frumușel la culcare, măcelul lui e o glumă
de liceeni pe lângă filmul ăsta. Iar Pintilie e complet
nebun! Îmi pare rău că nu am apucat să-l cunosc.
Asta înseamnă să calci în picioare idolii. e ca și cum
l-ai fi pus pe Bergman să prelucreze o telenovelă
cu un pic de ajutor de la Tarantino. Și totuși: câtă
poezie, și ce mai poezie, în contextul de față cred că
pot să spun foarte adecvat: «We’ve got some fuckin’
serious poetry here». Cabaret grotesc și morbid,
Bosch pe limba privitorului de Pro TV și totuși la
același nivel ca un Bosch adevarat, ca Grădina plă-
cerilor lumești. Dar, vezi tu, trag spuza pe turta mea
(noastră). Mickey și Mallory ai noștri ajung tot la
biserică. Ai lor își fac din ei înșiși un templu gotic
măreț și van (scena cu inelele în formă de șarpe,
cu Mickey în dublu rol, de mire și oficiant: „Prin
puterea cu care am fost investit ca dumnezeu al lu-
mii mele...”). În timp ce Mitu al nostru, în halul lui
de decadență grotescă și înspăimântătoare, moare
în cămașa albă dăruită de preot. Vorbește ca din
carte: «Să fie totul după rânduială!...». Asta e mo-
rala pe care o deduc eu din acest film: în adâncul
iadului, al absurdului teoretizat de câteva decenii
bune și trăit cum nu l-ar fi visat Camus în mahala-
lele europei, omul ajunge cumva la biserică. Și îi dă
și el lui Hristos ce are: mizerie și păcat. Dar i le dă
pe toate, fără rest. Și când primește de la unul toata
infecția lui, iar de la mine, de pildă, doar preten-
ții pioase, cred că la cel dintâi zâmbește primul. e
cumva o viziune a capitolului despre Judecată din
Evanghelia dupa Matei: întemnițat am fost - chi-
pul Meu din tine, adică, a fost în temnița păcatelor
tale - și M-ai cercetat. Adică, într-un fel, M-ai adus
pe Mine la Mine înapoi. P.S. există în film o repli-
că similară cu una din Cronicile Vulpii, «Scoate-ți
cercelul, că altfel ți-l scot eu cu tot cu ureche». Dar
scena care putea figura în cartea mea este cea de la
început, cu sticla aia de vodcă ce se scurge într-o
clipită în gâtlejurile celor doi. Ar trebui să-mi fie
rușine că aproape salivam?”.
■
colaționări
„Apără-ne de
sinuciderile părinților!”
■ Alexandru Jurcan
Elizabeth Strout este o romancieră ameri-
cană, născută în 1956. A predat și cursuri
de creative writing, iar în 2008 a câștigat
Premiul Pulitzer pentru romanul Olive Kitterid-
ge, o carte care evită melodramaticul, grație per-
sonajului Olive - forță, autenticitate, magnetism.
Depresiile personajelor se produc cu discreție,
acumulările alunecă spre tendințe de sinucidere,
doar că - așa cum i se întâmplă lui Olive - o briză
de viață, un fragment de speranță, un pom înflorit
ori apariția unor copii amână plecarea forțată din
existență.
Lisa Cholodenko a ecranizat romanul în 2014,
selectând cu inteligență episoadele narative, dis-
tribuind-o pe Frances McDormand în rolul titular
(soția regizorului Joel Coen, cu roluri importante
în multe filme). Actrița își construiește meticulos
masca rigidă, plauzibilă, adesea impenetrabilă,
instituind prin simpla prezență un antipatetism
exemplar. Mai joacă Richard Jenkins în rolul so-
țului Henry, dar și Bill Murray (Jack). În roman
timpul aleargă, comprimat adesea într-o singură
frază. Atașamentul farmacistului Henry pentru
neajutorata Denise e mai accentuat în carte de-
cât în film. Mutarea unor accente ține, desigur, de
specificul discursului filmic.
Timpul implacabil aduce comoția soțului, dar
și vizitarea fiului căsătorit cu o femeie ce are doi
copii de la alți bărbați. Acolo stă în chirie un fun-
damentalist creștin, cu papagalul nostim, învățat
să dea replici sacre la orice înjurătură profană.
Olive crede că viața nu mai are sens pentru ea,
până cunoaște pe alt dezabuzat, căzut în parc,
lângă o bancă. Cui pe cui se scoate... iată că altă
disperare o stimulează spre altceva, decât „aștept
să moară câinele, ca să mă sinucid”. Jack cel căzut
o roagă: „Dă-mi un motiv să mă trezesc diminea-
ța!”. Căutând pentru el, găsește și pentru ea, într-o
solidaritate a vârstei. Cineva mai poate avea nevo-
ie de tine, iar Olive își lasă capul pe pieptul obosit
al lui Jack. e singura ei abdicare de la masca dură,
inflexibilă.
■
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
33
remember cinematografic
Unde sunt zăpezile de
altădată...
■ loan Meghea
Da, frumos mai spunea poetul Francois
Villon în elegia romantică a anilor 1400
Balada doamnelor din altă vremuri... ei
bine, astăzi vom povesti nu despre o doamnă ci
despre un DOMN. Alex. Leo Șerban.
Născut în 1959, Alex. Leo Șerban a fost critic
de film, jurnalist, traducător și artist vizual. A
fost unul din acei oameni care ne-a spus de atâtea
ori poveștile frumoase ale celei de a șaptea arte.
Cinematografia! A absolvit Facultatea de limbi
și literaturi străine din cadrul universității din
București în 1983, a fost bursier al Ministerului
Culturii franceze (1992), International Visitor
în SuA (1996) și bursier Ge/NeC (2003-2004).
A predat un curs pentru masteranzi la Centrul
de excelență în Studiul Imaginii. Și astea sunt
doar partea de deasupra apei a aisbergului... În
cinematografie? Acolo a fost ,,ca acasă”. A pre-
zentat retrospectiva Lucian Pintilie de la Londra
(2004), a curatoriat și a prezentat Festivalul de
film românesc Romanian Cinema: A Journey or-
ganizat de ICR Londra (2007) și retrospecti-
va Shining Through a Long, Dark Night de la
Lincoln Center (2008). A fost membru în boar-
duri (Centrul Soros București, Consiliul europei
Strasbourg, Fundatia ProHelvetia, euroArt
etc.) și în juriile mai multor festivaluri de film
(FIPReSCI: Londra, Lisabona, Salonic; TIFF,
DaKINO, Alter/Native, Anonimul; președinte al
juriului la Festivalul de film experimental de la
Baia Mare etc.), iar în perioada 2007-2010 a fost
consilierul de selecție al Festivalului Filmului
european. Și pentru a încununa toată activitatea
asta, în ianuarie 2008 a fost ales - în urma unui
sondaj pe site-ul www.cinemagia.ro - „Criticul
de film preferat al cinefililor români”.
Ce aș mai putea spune despre acest om de cul-
tură? A fost primul beneficiar al Marelui Premiu
pentru Jurnalism cultural acordat de Fundația
„Timpul” (2008) și, nu în ultimul rând, a fost
lector universitar la universitatea Națională de
Artă Teatrală și Cinematografică din București
(uNATC).
Astăzi o să povestim despre una dintre cele
mai populare cărți pe tema cinema-ului de pe
piața românească scrisă de Alex. Leo Serban: De
ce vedem filme.
Și totuși, de ce vedem filme? În acest colț de
revistă am vorbit de zeci de ori despre „bătrâ-
na doamnă”. Cinematografia. Am vorbit despre
viața unor legende ale ecranului, despre aceștia
„ca oameni”, cu viciile lor, cu plăcerile lor mai
mult sau mai puțin vinovate dar, mai ales, despre
imensul talent al acestora. Spunea cândva pro-
ducătorul american Irving Thalberg despre film:
”va fi totuși mijlocul cel mai eficient de a arăta
posterității cum trăim noi astăzi”.
Volumul De ce vedem filme reuneste tot fe-
lul de texte despre film semnate de Alex. Leo
Șerban, pe care acesta le-a publicat vreme de 16
ani în diverse reviste culturale. Articolele au în
comun pasiunea pentru arta cinematografica și
o mulțime de concepții personale privind locul
și rolul cinematografiei în cultura actuală.
Încă de la primele pagini, acesta ne pune câ-
teva întrebări. Până la urmă, cinematograful nu
a venit printre noi prea ușor. Nu i s-a întins „din
prima” covorul roșu, ba mai mult, câțiva oameni
care au simțit că trebuie să vorbească pe-nțelesul
tuturor despre această apariție au avut de suferit.
Prin anii 1925-1926, regretatul D. I. Suchianu
era magistrat și profesor de istoria doctrinelor
sociale la Facultatea de Drept din București.
Dorind să se prezinte la Iași pentru a prelua ca-
tedra de economie politică, a fost refuzat și i s-a
reproșat, printre altele, că nu poate fi profesor
acolo un om care se ocupă cu fleacuri! În acea
perioadă, D. I. Suchianu scria o cronică săptă-
mânală în Adevărul literar, despre filmele care
rulau în București!
Contrar opiniei generale și unanime din acei
ani, domnia sa bănuia că această „distracție de
iarmaroc”, cum denumeau unii spectacolele de
cinematograf, conține în ea posibilitățile unei
arte superioare uneori tuturor celorlalte. Și mai
spunea maestrul Suchianu: „de altfel, și astăzi, o
carte bună nu stârnește opinia unui oraș întreg
cât un film bun!”.
Iată ce ne spune Alex. Leo Șerban: „De ce
vedem filme? este o întrebare ce poate părea
naivă sau impertinentă, pedantă sau inutilă...”
Răspunsurile pot fi interesante, utilitare sau
meschine cum ar fi: ,,vedem un film pentru că
n-avem altceva mai bun de făcut, sau ne plicti-
sim, sau de lene, sau...”
În continuare, cartea vorbește despre mi-
tologiile ecranului. Vorbește despre maeș-
trii ai cinematografiei, Hitchcock, Bergman,
Godard, Pasolini, Paradjanov, Greenaway,
Haneke, Tarantino, Wong Kar-wai, și pune
Alex. Leo Șerban
în discuție cîteva fenomene cinematografice
(Titanic, Stăpânul inelelor) în lipsa cărora - spu-
ne dânsul - Hollywoodul nu ar fi fost decît un
cartier ca oricare altul al Los Angelesului. Alex.
Leo Șerban nu uită să facă și ceea ce știa atât de
bine: cronicile unor mari filme. Așa ne reamin-
tește de Moartea unui comis voiajor, Fahrenheit
9/11, Patimile lui Hristos și multe altele. Autorul,
un erudit, însoțește fiecare cronică cu un subtitlu
care de la început ne arată părerea lui pertinentă
despre aceste producții. Spre sfârșitul cărții, au-
torul nu uită să ne arate direcțiile spre care se în-
dreaptă cea de a șaptea artă. Foarte interesant mi
se pare articolul despre cineasta Leni Riefenstahl,
„muza celui de-al Treilea Reich” ,dacă nu chiar a
lui Hitler. Ca un adevărat „om de cinema”, Alex.
Leo Șerban, comentând una din producțiile lui
Ray Muller, documentarul Leni Riefenstahl: Die
Macht der Bilder, ne arată că „nu un semn de ci-
nism sau senilitate o caracteriza pe Riefenstahl
când admira cortegiul cazon al naziștilor”. Încă
o dată, dacă ai talent sau geniu, ORICe POATe
DeVeNI ARTĂ! Până la urmă - spune Alex. Leo
Șerban, femeia aceasta nu a fost mai „fascistă”
ca artistă decât a fost Michelangelo! Vorbind
despre direcțiile spre care se îndreaptă filmul,
Șerban ne vorbește atât de frumos despre „ana-
mneza imaginii”, despre „filmul iranian” sau des-
pre „neoclasici”. Ne povestește că de multe ori,
demersul dinspre prezent spre trecut este mult
mai profitabil: „pornind de la vârfurile crengilor
înspre rădăcină, totul capătă sens; ceea ce știi -
pentru că ai văzut - începe să se așeze cuminte
în trunchiul din care a explodat, întregindu-ți
cunoașterea.” Superb spus!
În anul 2000 s-a autoexclus din uniunea
Cineaștilor din România (uCIN) și din Asociația
Criticilor de Film Români și în 2009 a emigrat în
Argentina.
A murit la 8 aprilie 2011, suferind de o boală
incurabilă.
Nu pot să închei fără o definiție minunată pe
care Alex. Leo Șerban a dat-o cinematografiei:
„Nu e nici literatură, nici pictură, nici muzică, ci
toate la un loc. Sau, mai bine zis, ceea ce nu pot
face literatura, pictura sau muzica decât la un loc
- iar acest loc este filmul.”
■
34
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
Urmare din pagina 36
Toată lumea e o scenă...
de tablouri!
în stânga, privește o virtuală grădină antică, de-
crepită: o statuie, un templu, zone mari hașura-
te cu creion negru peste vechi capodopere... Un
melanj de „colțuri” renascentiste, baroce, fauviste
etc. se amestecă în același tablou - motive diferite,
ca niște „citate” din marii maeștri cvasi-uitați, as-
tăzi, de o total nouă generație globalizată de „ar-
tiști”: aici o lună și un cer vangoghiene, niște ara-
bescuri matisseiene, acolo un profil raphaelian,
dincolo nuduri rubensiene - femei ideale ale unui
erotism pur, idealizate de o nobilă timiditate.
Perfecțiunea epocii de Aur a Greciei antice
e spulberată de o explozie a tuturor stilurilor și
modelor, sucombând termporal ca în extincția
feerică, dar îngrozitoare a unei supernove. În toa-
te ciclurile folosește tehnică mixtă - acril, ulei,
pastel, creion, cărbune, tuș etc., experimentând și
căutând, ca artiștii renascentiști, noi căi și dimen-
siuni de exprimare.
Cristian Porumb a fost invitat la numeroase
expoziții individuale și în grup - pe lângă Cluj
și alte orașe transilvane menționăm: „Black Sea”,
Galerie’t Lage Land, Olanda, 2001; „Drawings”,
Directions Gallery, Colorado State University,
2004, USA (cu Marius Lehene); Tomescu Art
Gallery, 2012, Kennett, SUA. Picturile sale sunt
foarte apreciate și se găsesc în colecții particulare
din România, Italia, Franța, SUA.
Al doilea ciclu important, pentru mine, este
Turnul lui Babel (Galeriile UAP, 2006), spune pic-
torul. Mai ales aici, încerc să depășesc spațiul cva-
dridimensional al cubismului, al lui M. C. Escher
cu cele ale lui Riemann și Lobacevski prin fractura-
rea perspectivei. E căutare, dar și un joc cu clasicul,
cu numărul de aur... Mărimile și formatul tablou-
rilor sunt foarte variate: romb, dreptunghi pe înăl-
țime/lungime, pătrat. Un exemplu de „fracturare”
- atât a spațiului, cât și a timpului, a modelelor,
stilurilor etc. - e un Turn al lui Babel „secționat”
în șapte „zone”, cu un „turn” renascentist ruinat
sub un fascinant cer galben - niciodată cerul nu
Cristian Porumb	Măslin, ulei pe pânză, 40 x 50 cm
are aceeași culoare, artistul răsfățându-ne cu zeci
de culori și nuanțe: verde, galben, ocru, negru, vi-
olet, bordeaux, roșu sau maro-carmin, indigo.
Observăm că el „prezintă” clădirile - turnuri,
case venețiene, sibiene, sighișorene, mori olande-
ze - ca „portrete”: în prim plan, ocupând aproape
tot tabloul, ele devin adevărate „personaje uma-
nizate”, vizibil mai ales la case și mori, cu ușile și
ferestrele lor negre, ca niște guri și ochi implo-
rând mai multă atenție, mai mult respect! De fapt,
aceste Turnuri sunt o „personalizare” a societății
umane, așa cum a fost și este ea în anumite epo-
ci și, truc existențial și pictural tehnic, Cristian
Porumb le reprezintă în așa fel, încât nu ne dăm
seama: sunt clădiri, acum, în construcție, ruine-
le unor străvechi evuri sau ideile platoniciene ale
unor vizionari? Remarcăm la ultima variantă un
tablou romboidal cu un mirific turn renascen-
tist - pare desprins din scrierea utopică Cetatea
Soarelui a lui Tommaso Campanella - străbătut
de luminiscente linii alb-neon, cu un fel de „ră-
dăcini” puternice, în aceeași culoare, ce pătrund
adânc în pământ.
O altă serie la care țin mult e Capete de grindă,
ne dezvăluie el. Scopul nu e culoarea, ci grafismul,
tectonica spațiului - ce vectori apar în combinație
cu ecuația timpului, atât de vizibilă aici. În ciclul
„Cărților” am încercat să transpun tehnica grafică
prin ulei pe pânză - uleiul e foarte vâscos, deci ne-
adecvat pentru grafică, dar eu l-am. - „forțat”,
îi sugerez eu, dar nu-i convine termenul; când
îmblânzesc expresia cu „forțare în sens pozitiv”, e
mai mulțumit - și pentru redarea trecerii timpului,
a vechimii manuscriptelor medievale, a documen-
telor prin texturare, peceți. Pentru viitor pregă-
tesc o serie Amintiri (de familie) pentru care am,
deja, numeroase desene în creion și cărbune, după
tehnica flamandă.
Și ciclul Burg Transilvan se afiliază, conceptu-
al-estetic și etic, celorlalte, observându-se aceeași
lipsă endemică a oamenilor, în spiritul dez-iluzi-
onat/des-figurat al unui de Chirico, dezvăluind
afinitățile artistului, care se transpune și contopește
în fiecare tablou. evident, umanul, derizoriul etic
Cristian Porumb Povestea bravului Ulise, tehnică mixtă,
hârtie, 25 x 25 cm
și temporal al Creației, se retrage și se ascunde în
spatele (mai) perenului dominant. În unele tablo-
uri „trăim” mai multe lumi picturale „unite” for-
țat (iar nu îi place termenul), cum e unul din ele:
impresionist în stânga, clasic-academic pe centru,
simbolic-abstract la dreapta-sus, iar jos-dreapta
pictură naivă - și, tipic, vine o „explozie” de verde
murdar ce „șterge” totul pe mijloc!
Veneția a atras și impresionat mulți artiști
plastici - pictorul clujean se remarcă printr-o
profundă originnalitate: cum am mai remarcat,
casele sunt onorate de un „portretist” atent, ce nu
se lasă „furat” de fastul exterior: culorile predo-
minante sunt cele ale „trecerii/decadenței”: roșu-
gri-ocru putred sau un roșu aprins ca un început
de incendiu, ce prefigurează un viitor sumbru.
Ușile sunt găuri negre ce scot strigăte mute, fe-
restrele ne amintesc de ochii lui Rembrandt, sun-
tem fascinați de combinații aparte, îndrăznețe de
culori în armonii „tulburătoare” estetic și emoți-
onal. Aproape fiecare spațiu are și un „Pod”, ca în
tabloul ce îl are ca „personaj” principal: clădirea
din spate e în ocru-închis, dinspre ea vine o apă
alb-verde ce se pierde în cromatici suprarealiste și
fauviste, o treime din spațiu e un cer galben-ocru,
spațiul și timpul subiectului sunt „fracturate”
cromatic și grafic cu o „osatură” albă, cu pete în
vișină-putredă ori verde siniliu. Optimist, pe cer,
„tronează” o uriașă „roată solară”.
În Ploaia surprinde câte un colț de oraș cu o
tehnică ce „rudimentează și relativizează” în relief
privirea noastră uimită de efectul impresionant.
Peisajele sunt mereu altfel, deși reiau, des, ace-
lași subiect - un deal/o vale/o grădină. Cristian
Porumb ia pictura „de la început” în fiecare ta-
blou, încercând și experimentând mereu seducția
și ispita actului artistic - deși avem numeroase
tablouri în multele sale cicluri, el nu se repetă în
nici unul, așa cum se vede exemplar în seria de
Nuferi: compoziția, cromatica, tehnica ne oferă
variante infinite. De aceea, artistul ne oferă „se-
rializarea” Universului, pentru că știe că acesta și
Adevărul au mai multe fațete, exact ca în seriile
matematice, de care este pasionat. el se transpu-
ne și contopește în fiecare tablou: tectonica și ar-
monia desenului și a culorilor nu sunt de tip tri-
umfant renascentist, ci baroc: neliniștite și pline
de căutări, dar în exterior, în zeitgeistul cu care
ne luptăm, nu în interiorul artistului, care știe ce
vrea. experimentează, caută mereu alte forme,
îndrăznețe armonii coloristice, uneori fauviste,
încântând privitorul care îi descoperă o adevărată
bucurie lăuntrică de a se „apropia plastic” de tot
ce ne oferă Scena Lumii: capete de grinzi, haine
agățate de un cuier, cuiburi, figuri umane, căpi-
țe, fântâni, legume, case, poduri, ploaia, grădini,
plante, copaci. și, mai nou, magia simbolică a
unor cărți și documente vechi.
■
TRIBUNA • NR. 329 • 16-31 mai 2016
35
sumar
plastica	
Istorii cu scriitori
Adrian Suciu	2
editorial
Mircea Arman
Apusul lumii arhaice grecești. Zorii filosofiei clasice (I)	3
lulia Medveschi
Fundamentalismele religioase și „alterarea” sferei
comunicării politice	5
cărți în actualitate
Ion Buzași
Finis coronat opus...
(Ultimul act al ediției Pavel Dan)	6
Patricia Lelik
Cioran în Berceni	6
loan Negru
Binecuvântare și blestem	7
luliu Pârvu
Un poet care și-a atras timpul de partea sa	8
comentarii
Ștefan Manasia
Creta, Carmel, Nazareth, Sighet	10
carte străină
Adrian Țion
Banchetul sau dragostea pentru literatură	11
semnal
Virgil Mihaiu
Avanpremieră editorială sub semnul Gărânei jazzistice 12
poezia
Persida Rugu	14
parodia la tribună
Persida Rugu
Lucian Perța	14
proza
Isabella Drăghici
Zăpadă neatinsă	15
întoarcere în timp: „Tribuna”
Constantin Cubleșan
Visând la o Dacie edenică. Miron Scorobete	18
eseu
Nicolae Mareș
Zbigniew Szuperski și poezia lui Lucian Blaga	20
Vistian Goia
Întoarcerea spre noi înșine!
B.P. Hasdeu și caracterul poporului român	22
diagnoze
Andrei Marga
Despre verticalitatea intelectualilor	23
jurnal de idei
Marius Dumitrescu
Câteva popasuri	25
filosofie
Remus Foltoș
Mircea Vulcănescu și dimensiunea
românească a existenței	26
arena Tribunei
Daniel Moșoiu
Ultimele 7 minute, dar nu numai atât	27
de-ale cetății
Radu Țuculescu
O căsuță în Malta ori Majorca	28
cadențe
Ionică Pop
Despre spiritul formelor	28
muzica
de vorbă cu criticul muzical Doru Atomei
„Multe din trupele din România se uită
într-o oglindă falsă”	29
teatru
Eugen Cojocaru
O altfel de Miorița	31
film
Lucian Maier
03. ByPass	32
Marian Sorin Rădulescu
Terminus paradis sau Intrarea în rânduială	33
colaționări
Alexandru Jurcan
„Apără-ne de sinuciderile părinților!”	33
remember cinematografic
loan Meghea
Unde sunt zăpezile de altădată...	34
plastica
Eugen Cojocaru
Toată lumea e o scenă. de tablouri!	36
Toată lumea e o scenă...
de tablouri!
Eugen Cojocaru
Cristian Porumb
n prezentarea făcută lui Cristian Porumb -
Academia de Arte Vizuale „Ion Andreescu”
Cluj, promoția 1999 - pentru catalogul
UAP/2015 scriam: „e un adept barbian de joc se-
cund al spiritului artistic, care ne oferă ades un
halucinant melanj de real/figurativ și ficțiune/tex-
tură-linie-culoare. Rar se împletește harul desena-
tor cu cel coloristic la același pictor, vizibil încă
din lucrarea sa de diplomă: un ciclu de 12 tablouri
cu lupte feudale în China”. Încă nu văzusem toată
opera, ce cuprinde multe tablouri sistematizate în
numeroase serii - aparent fără legătură între ele:
Călătoriile lui Ulise, Turnul lui Babel, Burg tran-
silvan, Mori de vânt, Veneția, Case, Ploaie, Gră-
dini, Șuri, Flori de munte, Album (de familie), În
parc, Căpițe, Dealuri, Cămara cu legume, Calling
Rembrandt, Alchimie, Porți și cupole, Nuferi,
Skiathos, Lacustră, Grădini cu măslini.
La întrebarea mea: De ce ai devenit pictor?, răs-
punde simplu, atingând, în treacăt, esența firii lu-
crurilor: Așa te naști! Îmi mărturisește: De student
mi-au plăcut ciclurile picturale - am început cu
Odiseea și continui în prezent... De parcă ar fi ști-
ut că va urma rătăcitoarea soartă exemplară a lui
Ulise, identică oricărui artist adevărat. Nici nu am
vrut să-l termin! Majoritatea tablourilor au rămas,
dar unele le modific și acum... E tradiția renascen-
tistă a migălosului și trudnicului drum spre per-
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu
ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin
mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335000xxxx B.N.
Trezoreria Cluj-Napoca.
Turn Babel, tehnică mixtă, hârtie, 25 x 25 cm
fecțiune. Nu întâmplător, subiectele sunt pline de
trimiteri la sculptura greacă, la arta renascentistă,
dar „trecându-le” prin matricea nemiloasă a tim-
pului ce ne desparte, a epocii de decadență totală,
în care trăim. Într-un tablou, o „frumusețe elină”,
în rochie albă, lungă, privește trist, într-o parte,
înconjurată de o furtună de pete în culori agresive
și privită admirativ de o figură abia vizibilă, ce dă
un văl deoparte - Georgio Vasari, da Vinci, auto-
rul? Multe tablouri cu centauri, mai mult carica-
turali, Ulisee-Artistul suflă într-un corn, mereu în
căutare. Alteori ne încântă grădini fantomatice,
în spatele albei feronerii dantelate a unei balustra-
de - arabescuri maure în forma unei inimi, doi
stâlpi alburii împart suprafața cu numărul de aur,
mereu introdus de Cristian Porumb, ca o năzuin-
ță și reminiscență a unei măreții pierdute, uitate.
Copacul din dreapta pare pictat de Rimbaud: mici
flori albe răsar într-o „vânzoleală” de negru, vio-
let, griuri și carmin. Grădina însăși e o explozie
de culori și armonii îndrăznețe: verde-kaki, ver-
de-muștar, diferite nuanțe de violet. Altundeva, în
gri, un Ulise-Don Quijote pe cal, parcă luați din
schițele davinciene, rătăcesc fără țel într-un peisaj
de spectrale temple în ruină, sub un apăsător cer
negru-tăciune. În altă parte, „umbra artistului”,
Continuarea în pagina 35
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.