TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore Zanc
Restrângerea consiliului consultativ a survenit în urma
modificării Legii 189/2008, republicată.
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ioan-Pavel Azap
(redactor șef adjunct)
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
CLUJ-NAPOCA 2021
EUROPEAN CAPITAL OF CULTURE
CANDIDATE CITY
Revista Tribuna
susține candidatura
orașului Cluj-Napoca
la titlul „Capitală
Culturală Europeană
2021”
Pe copertă:
Constantin Flondor, Flori de zăpadă pe o temă de
Paul Klee (2015) tehnică mixtă, 180 x 180 cm, detaliu
copyright pentru reproduceri: Galeria Baril,
Cluj-Napoca
Istorii cu scriitori
Scoase la lumină de Adrian Suciu
Din punct de vedere al istoriei literaturii române, una dintre arhivele cele mai valoroase și mai
necunoscute este Arhiva Camerei Deputaților. Foarte mulți scriitori au fost parlamentari,
angajați ai instituției, sau s-au intersectat, în activitatea lor, cu forul deliberativ, în diverse epoci
istorice. La inițiativa scriitorului Adrian Suciu, consilier parlamentar la Camera Deputaților,
revista „Tribuna” prezintă cititorilor, în serial, piese inedite și spectaculoase din Arhiva Camerei
Deputaților cu și despre scriitori. Ne propunem un demers de prezentare a unor documente cu
valoare istorică și nu unul de interpretare a acestor documente. Interpretarea rămâne în sarcina
istoricilor și, de ce nu, a cititorilor.
Semnătura lui Sorin Toma în Cartea de onoa-
re a Marii Adunări Naționale din România,
„în numele redacției ziarului Scânteia”. Nu este
menționată data la care a fost făcut înscrisul.
Sorin Toma a rămas celebru în istoria literatu-
rii române prin articolul „Poezia putrefacției
sau putrefacția poeziei. Răsfoind volumele lui T.
Arghezi” Articolul a avut drept scop delegitimarea
scriitorului Tudor Arghezi și a fost publicat în zia-
rul „Scânteia” în zilele de 5, 7, 9 și 10 ianuarie 1947.
◄---------- Sursa foto:
Arhiva Camerei Deputaților
Fișa datelor personale „care urmea-
ză a fi întrebuințate la întocmirea
apelului nominal și al anuarului le-
gislaturii 1948/'52” aparținând isto-
ricului, arheologului și cărturarului
Constantin Daicoviciu, deputat în
Marea Adunare Națională, ales pe lis-
tele Partidului Muncitoresc Român,
completată și depusă în aprilie 1948.
Sursa foto:
Arhiva Camerei Deputaților
----------►
Vizitați noul nostru site:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE
IN ENGLISH AND ROMANIAN
2
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
editorial
Un miracol al sfîrșitului
antichității: neoplatonicii (II)
■ Mircea Arman
Ammonius Sakkas
(m. 243 d. Ch.)
Despre Ammonius Sakkas avem puține infor-
mații, însă este privit ca unul dintre întemeiatorii
școlii neoplatonice. Nu au rămas nici un fel de
scrieri de la acesta, iar din puținele lucruri care se
știu despre el le aflăm din destăinuirile lui Plotin,
care a învățat cu acesta pînă la vîrsta de 39 de ani
la Alexandria. În fond, după cîte știm, Ammonius
Sakkas se ocupa cu comentariile la Platon și
Aristotel, ba mai puțin, spune Hegel1, cu conspec-
tarea acestora. Totuși, el cerea discipolilor săi să nu
expună în scris filosofia pe care acesta le-o preda.
A avut, se pare, mulți discipoli, printre care
Longinus și un oarecare Origen, nefiind limpede
dacă acesta era sau nu cunoscutul părinte al bise-
ricii. Fără îndoială, cel mai celebru discipol al său
rămîne Plotin.
Plotin
S-a născut din părinți egipteni în localitatea
Licopolis în anul 204 sau 205 d.Ch., în timpul
domniei împăratului roman Septimiu Sever. Porfir
ne spune că a plecat cu împăratul Gordian pen-
tru a cunoaște înțelepciunea indiană, însă cam-
pania eșuînd și împăratul găsindu-și moartea în
Mesopotamia, nu își poate îndeplini visul, ba, mai
mult, abia reușește să se salveze fugind în Antiohia.
La 40 de ani ajunge la Roma, unde își va petrece
restul vieții.
A avut un comportament bizar în timpul șederii
sale în capitala Imperiului Roman, purtînd costum
pitagorician și ținînd o dietă vegetariană. Era ținut
în mare cinstire de oficialii romani, întrucît susți-
nea strălucite prelegeri publice.
Același Porfir, cel care va redacta și transmi-
te Enneadele, opera fundamentală plotiniană, ne
spune, în Vita Plotini2, că Gallien, împăratul ace-
lor timpuri, îl prețuia pe Plotin într-atît încît ar fi
vrut să îi pună la dispoziție un oraș din provincia
Campania spre a pune în aplicare forma de guver-
nămînt descrisă de Platon în Republica. Că acest
lucru nu s-a împlinit, este un lucru evident, datori-
tă sfetnicilor împăratului care s-au opus unei atari
întreprinderi utopice.
Porfir îl cunoaște pe Plotin cînd avea vîrsta de
30 de ani, iar Plotin de 59, acesta din urmă avînd
pînă la acea dată scrise 21 de cărți, marea majori-
tate discursuri ținute cu diferite prilejuri și diverse
discuții avute cu terți.
La cererea lui Porfir și a unui alt discipol,
Amelius Gentilianus, Plotin a mai scris încă 24 de
cărți. În timpul în care Porfir locuia în Sicilia, unde
s-a retras, Plotin îi mai trimite încă nouă cărți. A
fost așezat „printre daimonii preafericiți” în anul
270 d. Ch., cînd împlinise vîrsta de 66 de ani.
Cărțile lui Plotin nu erau întocmite după un
plan general, așa cum relatează Porfir, întrucît erau
scrise cu primul avînt, iar filosoful nu avea obiceiul
a reveni asupra construcției frazelor. Datorită aces-
tui fapt, și a cunoștințelor imperfecte de greacă, lui
Porfir i-a revenit sarcina de a revizui și edita scrie-
rile plotiniene.
Lui Porfir i se datorează aranjarea cronologică a
celor șase Enneade, numele cu care au fost boteza-
te cele cincizeci și patru de cărți, aranjate în gru-
puri de cîte nouă. Aranjarea acestor scrieri, crede
Whittaker3, respectă în linii mari o anumită cro-
nologie, cel puțin în cazul grupelor mari, cum ne
spune de altfel chiar Porfir, dar restul cărților par să
fie orînduite după libera voință a acestuia.
„Atunci cînd cărțile sunt citite în această ordine
cronologică, punctul de pornire de tip psihologic
al sistemului devine în mod special evident, prin-
cipalele perspective asupra sufletului fiind primele
din serie. [...]. După Psihologie urmează Metafizica,
apoi succesiv Cosmologia (împreună cu Teodiceea),
Estetica și Etica4. Un capitol separat va fi dedicat
misticii lui Plotin. Pentru această ordine de expu-
nere se poate găsi susținere în ceea ce însuși Plotin
spune, unde acesta arată că, pornind de la doctrina
despre suflet, ca dintr-un centru, putem deopotri-
vă urca și coborî.”
Cu toate acestea, și în ciuda faptului că există
o sistemică interioară a scrierilor plotiniene, lipsa
unei construcții sistematice este relativ ușor vizi-
bilă. Aceasta se observă mai ales atunci cînd unele
idei fundamentale sunt obsesiv repetate, dar și în
ceea ce privește construcția alambicată și, uneori,
obositoare a frazelor.
În ceea ce privește materialul ideatic, Plotin da-
torează mult lui Platon, dar în aceeași măsură, sau
poate chiar mai mare, lui Aristotel. Astfel, ideile de
dynamis sau energeia, fundamentale în metafizica
lui Aristotel, au aceeași importanță capitală și în
aceea a lui Plotin.
Nu este ușor să expui gîndirea lui Plotin, așa
cum o mărturisește însuși Hegel5. Metafizica lui nu
este una explicativă, de detaliere și punere în evi-
dență a obiectului, ci, mai degrabă, în spiritul cel
mai pur al metafizicii grecești, de reducere a feno-
menului la unitate. Este o despuiere a fenomenului
de mantia fenomenală, de aparență, și o încercare
de punere în aspect, în formă, a ceea ce constituie
substanțialitatea obiectului. Or, ceea ce este esenți-
al ca putință a faptului de a fi sesizat este, la Plotin,
așa cum este în integralitatea metafizicii eline, ade-
vărul și binele.
Întreaga metafizică plotiniană se concentrea-
ză asupra reducerii aprarenței și diversității feno-
menale la UNU, la ceea ce este adevărat și etern,
pentru ca sufletul să își găsească desăvîrșirea în
contemplarea față către față a adevărului, binelui și
frumosului. Aceste trei noțiuni, dincolo de aspectul
lor pur metafizic, capătă la Plotin și dimensiunea
etică a virtuții. În acest sens, ca fundament, metafi-
zica plotiniană își găsește imaginea „în oglindă” în
mai vechea gîndire platoniciană.
Problema etică a virtuții, așa cum este privită de
Plotin, îl face pe Hegel să afirme că: „Plotin are, de
exemplu, mult de a face cu gnosticii; vorbește des-
pre ei și le reproșează6 «că nu tratează deloc des-
pre virtute și despre bine, despre felul cum se do-
bîndește virtuitea, și nici despre felul cum trebuie
format și purificat sufletul. Căci spunînd „privește
la Dumnezeu” nu promovezi nimic, ci trebuie să
și arăți cum se obține această vedere, cum poate
fi adus omul la această contemplare. Virtutea care
Constantin Flondor Ramuri (2014) u/p, 40 x 30 cm
se îndreaptă spre un scop final, suprem și locuieș-
te în suflet împreună cu înțelepciunea ne arată pe
Dumnezeu»” (Enneada II, 1, IX, c. 15).
Spre deosebire de stoici sau epicurieni, cu care,
de altfel, nu are nici un fel de afinitate, Plotin nu
este adeptul unui criteriu în funcție de care să își
asume poziția doctrinară, ci, precum în gîndirea
timpurie, el se așează într-un centru (es meson)
din care, prin contemplare, va încerca să realizeze
unitatea gîndirii și sufletului. Aceasta este o formă
specială a meditației, resimițită de gînditor ca pe
o stare extatică. Însă am greși profund dacă am
crede că Plotin este un mistic exaltat. Din contra,
filosofia lui nu are aproape nimic de a face cu mis-
ticismul, deși în unele momente el însuși acceptă
taumaturgia ca stare și îndeletnicire a filosofului,
ci tot ceea ce propune gîndirea plotiniană este în
considerarea rațiunii. Și chiar atunci cînd Plotin
afirmă că adevărul nu poate fi cunoscut decît în
starea extatică, trebuie să înțelegem acest fapt ca pe
o stare theoretică, contemplativă, în care sufletul,
în simplitatea lui, se oglindește în liniștea, nemiș-
carea și simplitatea esenței lui însăși.
Desigur că extazul acesta al cunoașterii, cum îl
numește Plotin, nu trebuie confundat cu un extaz
în sensul lui ec-stasis, adică al ieșirii din sine, al de-
lirului sacru, așa cum îl găsim la poeți sau la marii
mistici, ci este, mai degrabă, o stare a lucidității în
care gîndirea gîndește gîndirea și în care filoso-
ful găsește „primul mișcător nemișcat”, adică pe
Dumnezeu. Dumnezeu, în acest caz, nu este decît
un supra eu, o stare superioară a conștiinței indi-
viduale, este gîndirea în forma ei cea mai rafinată,
golită de orice sens al existenței. Ca existență pură,
Dumenzeu este Natura7.
Nu suntem de acord cu Hegel8 care spune că, fi-
ind de părere că însăși gîndirea, era, în opinia lui
Plotin, Dumnezeu, starea contemplativa era una
goală, la fel ca și simțirea. Nicăieri Plotin nu afirmă
că a contempla este egal cu a privi în gol, că actul
contemplării este unul lipsit de sens. Contemplatio
este sinonim cu theoria, este actul prin care gîndi-
rea se oglindește în ea însăși. Aserțiunea lui Hegel,
din această perspectivă, și, de altfel, din oricare
alta, este un nonsens. De altfel, însuși extazul de
care vorbește Plotin este tocmai starea de contem-
platio, de theoria.
Pentru Plotin adevărul și ființa sunt identice cu
gîndirea, cu acea gîndire care se gîndește pe sine.
O
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
3
o
Conceptul nu este unul nou, ci l-am regăsit în meta-
fizica lui Aristotel, iar în acest sens, putem vorbi des-
pre Plotin ca despre un adevărat neoaristotelician.
Plotin nu se apleacă asupra existenței în sensul
multiplicității ființării, nu încearcă să deducă ființa
și adevărul din existență, respectiv din „ființările
ici-colo contingente”. Demersul gîndirii sale este
unul aplecat spre sinteza maximă a faptelor exis-
tențiale care este reducerea la unitate. Este un fel de
fenomenologie avant la lettre. La fel ca Parmenide,
primul care ignoră ființarea în dauna gîndirii,
Plotin extrage noțiunile și determinările esențiale
ale filosofiei sale din și prin gîndire. Or, acest lu-
cru nu este posibil în afara contemplării. Hegel ra-
tează sensul demersului noetic plotinian afirmînd
că: „Ideea filosofiei lui Plotin este intelectualismul,
adică un înalt idealism, dar care, în ce privește con-
ceptul, nu e încă idealism desăvîrșit”9
Este un fapt de domeniul evidenței că numai
prin intermediul contemplației, a theoriei, indi-
vidul are acces la oglindirea propriei gîndiri în ea
însăși, un alt tip de demers nefiind posibil, sau, cel
puțin, nu este cunoscut pentru ființarea numită
om. Pentru a atinge absolutul, ca formă pură a ade-
vărului și ființei, pe care Plotin îl numește binele
absolut, gîndirea își capătă propria determinație
și își extrage propria esență în actul contemplării.
De aceea, în măsura în care metafizica grecească
atinge maximul ei posibil, acest lucru este realizat
prin contemplatio, atît de către Platon cît și de către
Aristotel și, în mod special, de Plotin, care numeș-
te, repetăm, această stare, extaz.
De altfel, despre ființa absolută, care este pen-
tru Plotin gîndirea, acesta afirmă că nu poate fi
cunoscută, întrucît ea nu este decît ceea ce este ea
în sine, și de aceea rămîne în sine și la sine. Însă
acest indeterminabil din gîndire este ceea ce astăzi
numim, de la Fichte încoace, supra eu, adică acea
parte a gîndirii care conține ființa divină, respectiv
pe Dumnezeu. Acest Dumenzeu este însă UNUL
absolut, fără nici un fel de determinare, fără nici un
fel de substanțialitate și, la fel cu Demiurgul aris-
totelician, deși le gîndește pe toate, le creează și le
mișcă pe toate, el nu se simte și nu se gîndește pe
sine, nu are conștiința propriului eu, fiindcă astfel
s-ar crea posibilitatea distincției, ceea ce nu este
posibil.
Plotin reduce totul la această entitate, care nici
măcar nu este o substanță, cum greșit o cataloghea-
ză Hegel10. Ea este adevărul absolut, care este imu-
abil, egal cu sine, etern, și care „se divide dar nu se
împarte” (Noica). Acest ceva absolut este un izvor
care nu țîșnește de nicăieri, ci doar din sine însuși,
și de la care iau ființă toate lucrurile, fără ca el să
fie mișcat sau tulburat într-un fel. Această tratare
metaforică, pe care o împrumutăm și noi, face po-
sibilă metafizica plotiniană, deoarece conceptul nu
este aici suficient de determinat pentru a asigura
determinarea logică a creării efluviului dătător de
existență prin care Unul, în nesfîrșita sa mișcare
interioară, creează în mod etern realitatea.
Acest ceva, izvor sau principiu, adevăr absolut
sau bine suprem, este acel ceva care produce inte-
lectul ca fiind ceva determinat și prin care gîndirea
își face simțită prezența de sine. Acest principiu
care produce din sine intelectul (nous) nu este,
cum spuneam, altceva decît gîndirea, însă acea
parte lipsită complet de determinații a acesteia,
care este divinitatea, Dumnezeu.
Hegel sesizează corect, în acest caz, paradoxul
prin care Unitatea se hotărește să emane din sine
acest al doilea principiu, intelectul (nous) și modul
în care acest fapt se realizează, lucu care prezintă
un „interes esențial”11 inclusiv pentru metafizicie-
nii de azi. Plotin spune despre nous că ar fi regăsi-
rea de sine a lui însuși, ar fi acel duas, acel doi care
este el însuși obiectul său, fiind însuși conținutul
gîndirii. El este tot ceea ce este gîndit, fiind prin
aceasta o diferențiere, însă tocmai diferențierea
pură care este identică cu sine însăși. „Cum are loc
această producere, cum au luat naștere din unitate
doi și multiplul în general - problemă cunoscu-
tă și ridicată de toate timpurile -, iată o întrebare
la care ca să știi răspunde ești nevoit să invoci pe
Dumnezeu, dar nu cu voce tare, ci prosternîndu-te
în rugăciune înaintea lui; acest lucru îl putem face
numai întrucît, solitari în noi înșine, ne adresăm
celui ce este solitar. Contemplatorul trebuie să fie,
în interiorul său, la sine însuși ca într-un templu,
să rămînă în sine calm și înălțat deasupra a toate și
să contemple astfel faptul că nu există nici o schim-
bare”12.
Plotin arată că această producere nu se consti-
tuie într-o schimbare. Schimbarea și ceea ce se pro-
duce prin aceasta este abia un al treilea aspect, al
doilea fiind nous-ul. Prin aceasta nous-ul, cum ară-
tam ceva mai devreme, rămîne la sine însuși fiind,
în esență, pură contemplare. Acest lucru nu se rea-
lizează prin intermediul voinței divine și nici prin-
tr-un altfel de act al acesteia, ci este acea oglindire
a lui însuși prin raportarea la sine însuși. Plotin o
numește lucire venită din el însuși, așa cum soarele
lucește, dar acest fapt nu îi schimbă identitatea de
sine însuși. Într-un fel, nous-ul este o exalație a di-
vinului, fără ca acesta să sufere vreo modificare sau
să iasă într-un fel din sine însuși. În acest fel, inte-
lectul nu este altceva decît imaginea fidelă a acelui
UNU care se reîntoarce mereu și mereu la sine. El
este lumina care ia lumină de la UNU și o răspîn-
dește în contemplație. Această mișcare circulară de
la UNU la duas și întoarcerea acestuia către UNU
este, după Plotin, chiar mișcarea gîndirii, este acel
mers în cer al gîndirii care se gîndește pe sine (no-
esis noeseus noesis).
În linii mari, aceasta este esența cea mai pură a
gîndirii plotiniene, din care el deduce apoi întreaga
sa metafizică. Toate aspectele pe care le lansează fi-
losoful în discuție, pornind de la problemele etice,
la cele estetice sau metafizice au la baza lor această
formulă pe care am încercat să o redăm mai sus.
Nu este un fapt simplu a surprinde esența gîn-
dirii plotiniene, cu atît mai mult cu cît, cum arată
și Hegel13, această schemă ideatică se repetă și se
aplică în majoritatea temelor puse în discuție de
către Plotin.
Este în această gîndire un proces de implozie,
în care lucrurile în multitudinea și diversitatea lor
sunt atrase mereu spre unitatea gîndirii, iar anali-
za se face la nivelul gîndirii, metafizica plotiniană
fiind, așa cum arătam și mai devreme, un proces
prin care gîndirea gîndește gîndirea. Se constituie,
astfel, o lume a inteligibilelor, ca și la Platon, care
este matricea lumii sensibile, și nu invers, lumea
reală, natura, nefiind decît un reflex al acestei lumi
a inteligibilelor.
Sigur că nu îl putem suspecta pe Plotin, în
acest caz, de o deosebită originalitate. El încearcă,
așa cum este lesne observabil, să împace oarecum
gîndirea platonică cu cea aristotelică, adăugînd
și cedînd cîte puțin fiecăreia. Desigur, dincolo de
această combinație a celor două concepții, plato-
nică și aristoteliciană, Plotin nu uită să facă loc
și condimentelor necesare constituirii unitare a
concepției sale și nu uită să aducă un adaos din
teoria numerelor pitagoriciene. Numărul, însă,
nu mai face parte din unitatea indestructibilă a
intelectului cu Dumnezeu, ci este al treilea factor,
momentul în care apare multiplicitatea, întrucît,
lucru știut chiar de la pitagoreici, unitatea nu este
număr.
Multiplicitatea este legată de ideea de materiali-
tate. Materialitatea provine din pluralitate, dar este
privită ca determinare negativa a Unului. În această
postură, materialitatea este pură posibilitate. Plotin
leagă existența răului de materialitate. Pentru el,
materia este chiar neființa, care, totuși, poartă în ea
forma a ceea ce ființeză cu adevărat. Prin urmare,
posibilitatea este capacitatea intrinsecă a materiei
de a se realiza sau nu în lucru. Prin urmare, materia
nu este act, ci doar acel ceva ce ființează potrivit
posibilității. „Ființa ei este numai anunțarea unei
deveniri, întrucît ființa ei se convertește în ceea ce
va fi”.14
Datorită faptului că materia este negativul în
opoziție cu gîndirea, urmează că materia este asi-
milată răului. După Hegel, „Plotin examinează răul
în multiple feluri; dar cercetarea pe planul gîndirii
a acestui punct nu merge încă departe. În general,
domină reprezentările acestea: Acțiunea sufletu-
lui este mișcarea spre unic, între suflet și XoYoaț
nu este nimic; căci gîndul se are numai pe sine ca
obiect, se privește pe sine cum gîndește15. Binele
este ceea de care atîrnă totul, ceea ce designează tot
ce este, ceea ce își ajunge lui însuși, măsură, princi-
piu și limită a toate, ceea ce conferă suflet și viață;
și el este nu numai frumos, ci este deasupra a tot ce
e mai bun, dominînd regește în gînd. «Binele este
vouț, dar nu în sensul în care obișnuim să luăm
intelectul care se împlinește într-o presupoziție și
înțelege ceea ce i se spune, care trage concluzie și
face teorie din ceea ce urmează, cunoscînd de aici
ceea ce este, cunoștință pe care mai înainte n-o
avea, înainte de cunoașterea sa fiind gol, deși el este
intelect. Ci acest vouț, inteligența, posedă totul în
sine; el posedă totul întrucît nu îl posedă, întrucît
el este de natură ideală, este inteligibil în el.» Însă el
nu îl posedă în sensul în care considerăm ceva ce
posedăm drept ceva străin. Drept altceva; ceea ce
posedă el nu diferă de el. Deoarece el este în între-
gime orice și pretutindeni totul, și neamestecat, ci
iarăși în sine și pentru sine [...].
«Materia este o neființă adevărată, fiind miș-
carea ce se suprimă pe sine însăși; este neliniștea
absolută, însă această neliniște însăși în repaus
(aber diese selbst ruhend): e ceea ce este opus în
sine însuși; materia este marele, care e mic; micul,
care e mare; mai multul, care e puțin; mai puținul,
care e mai mult. Determinată într-un fel, ea este
dimpotrivă, contrariul: sau, fiind intuită, pusă, ea
nu este pusă, a dispărut; sau, fiind nepusă, ea este
pusă; ea este ceea ce este absolut înșelător»16.[...].
Ideea schimbării însăși este ceea ce e nepieritor,
însă ceea ce e angajat în această idee este schimbă-
tor. Dar materia aceasta nu este fără formă; iar noi
am văzut că intelectul se comportă față de obiectul
său într-un al treilea mod, anume ca unul care sta-
bilește raporturi între diferențe. Această raportare,
trecere, schimbare, este viața universului, sufletul
universal al lui. Ființa sufletului nu este nici ea o
schimbare care s-ar petrece în intelect, ci ființa lui
este faptul de a fi gîndit nemijlocit de intelect”17.
A treia mare categorie, sufletul, este ceea ce face
contemplația cu putință, dar în același timp el este
motorul tuturor calităților, al virtuților. Ca toți ma-
rii gînditori greci, Plotin pune la baza considerați-
ilor sale despre suflet noțiunea de virtute. În acest
sens el vine în contradicție cu gnosticii astfel că: „
Nu disprețuirea lumii, a zeilor din ea și a celorlalte
frumuseți este ceea ce ne face buni. Cel rău dispre-
țuiește pe zei și este cu adevărat rău numai cînd a
înfăptuit acest lucru”18.
Continuarea în pagina 13
4
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
eveniment
Conferințele TRIBUNA,
8 - 10 aprilie 2016,
Cluj-Napoca
■ Sorin Grecu
n saloanele Hotelului „Seven” din Cluj-
Napoca - s-a desfășurat, timp de două zile, o
nouă ediție a Conferințelor revistei de cultură
TRIBUNA. Evenimentul, de o înaltă ținută acade-
mică s-a bucurat și de această dată de o participare
numeroasă - atât din rândul scriitorilor invitați,
cât și a publicului - cuprinzând comunicări, lan-
sări de carte, recitaluri de poezie și un microrecital
de pian susținut de compozitorul Ionică Pop, de la
Academia de Muzică „Gh.Dima” din Cluj-Napoca.
Prima conferință a evenimentului de vineri, 8 apri-
lie, i-a aparținut managerului revistei TRIBUNA,
filosoful Mircea Arman, pe o temă dragă sufletului
său, care de altfel a constituit și teza sa de docto-
rat, Poezia ca adevăr și autenticitate. În comuni-
care, Mircea Arman tratează tema propusă într-o
perspectivă fenomenologică, estetică și filosofică
aducând laolaltă perspectivele valorilor literaturii
și artei, precum și cele ale valorilor teoretice într-o
manieră proprie, convingătoare - și accentuat dis-
tanțată de cea a școlilor estetice „clasice”. Tratarea
temei poezia ca adevăr și autenticitate debutează
prin analiza unor concepte precum: poet, poe-
zie, poem, cu referire la grecescul poîein (a face, a
produce), care a căpătat de-a lungul timpului mai
multe sensuri, pe care autorul le desprinde cu gri-
jă, cu numeroase ilustrări din cultura greacă veche
și altele. Apoi, filosoful abordează - într-o manie-
ră laborioasă, purtându-și ascultătorii pe cele mai
diverse domenii ale filosofiei și poeziei - subiectul
prin prisma filosofiei lui Heidegger, dar și a altor
mari gânditori. Concluzia fiind una singură: „gân-
direa filosofică merge în urma gândirii poetice”
iar poeții dintotdeauna doresc să refacă, la modul
simbolic, drumul omului spre divinitate, spre ade-
văr... Punctând aceste idei enunțate de către Mircea
Arman au mai intervenit pe marginea subiectului
filosoful Andrei Marga și scriitorul Vasile Gogea.
A urmat lansarea volumului Timbre literare fără...
TVA! apărută la Editura Grinta. Referitor la aceas-
tă carte, autorul a declarat următoarele: „Cartea
e importantă pentru că sunt o serie de texte care
au fost prefețe și postfețe despre niște oameni din
boema clujeană, maramureșeană și din alte părți și
care - așa cum scrie pe ilustrația de pe copertă - e o
taxă de plată, timbru pentru ajutor. O carte pe care
am făcut-o din generozitate, și pe care am dăruit-o
memoriei unor oameni care nu mai trăiesc sau
unor scriitori contemporani care îmi sunt apro-
piați. Astfel în paginile ei veți găsi mărturii despre
regretații Alexandru Vlad, Nicolae Benea, Lucian
Pop, Laurențiu Mihăileanu, Emilian Nicula, Radu
G. Țeposu, Simion Șuștic, Vasile Latiș dar și despre
scriitori aflați la apogeul carierei lor, precum: Radu
Țuculescu, Vasile Muste, Ioan Pavel-Azap, Andrei
Zanca, Lucian Perța, Dorin Tudoran și mulți alții.
E o carte pe care eu am dăruit-o istoriei culturale a
Clujului, din locuri și situații aparent minore: bo-
ema, marginalitatea, izolarea”. În continuare prof.
dr. Maria Vaida și-a lansat cartea Yvonne Rossignon
sau poezia ca destin apărută, precum cea lansată
anterior, la Editura Grinta. Referindu-se la această
apariție editorială scriitorul Vasile Gogea consi-
deră că Maria Vaida și-a asumat ca misiune per-
sonală imperativul conținut în cuvintele Monicăi
Lovinescu, din Memoriile sale: „Yvonne Rossignon
se odihnește acum într-un cimitir din Roma. Mai
rămâne să-i facem loc și ei în literatura româ-
nă. Maria Vaida, după ce, prin volumul de opere
poetice complete, a repatriat în limba română pe
autoare, ardeleancă prin adopție culturală, dar
exilată din țară prin tulburarea istoriei, cu aceas-
tă carte devotata cercetătoare aduce și o temeinică
evaluare a valorii poeziei Yvonnei Rossignon dar și
a exemplarității ei ca destin”. „Cercetările noastre
au urmărit cu asiduitate și seriozitate numele său
în toată presa la care am avut acces din limbile ro-
mână, franceză și italiană. Rezultatul este uimitor,
dovedește că tonul de oracol al Mariei Lovinescu
se adeverește și în cazul poetei Yvonne Rossignon,
poeta florilor de prun, românca ce a trăit în exil
până la sfârșitul vieții”, a fost punctul de vedere al
autoarei cărții.
Cea de-a doua zi a manifestărilor de la Hotel
”Seven” a debutat cu conferința „Elveția, antica-
mera lui Dumnezeu”, susținută de scriitorul și
traducătorul Radu Țuculescu, în cadrul căreia a
lansat antologiile de traduceri din poezia și pro-
za unor scriitori elvețieni de expresie germană,
De-a lungul străzii fluieră o mierlă (antologie de
poezie) și America nu există (antologie de proză).
Nu înainte însă ca Radu Țuculescu să fie prezentat
de către scriitorul Ion Moldovan, directorul revis-
tei orădene Familia, editoarea al celor două cărți.
Printre altele, Ioan Moldovan a afirmat următoa-
rele: ”Beneficiind de bursele oferite de un renumit
for cultural elvețian, Pro Helvetica, Radu a tradus
din cei mai mari scriitori elvețieni. El, fiind prie-
ten cu noi, revista „Familia”, am crezut de cuviință
să apară cărți de autor, în colecția revistei noastre,
pe măsură ce le traducea. De atunci, în bibliote-
ca „Familia” au apărut multe cărți, prin sprijinul
d-lui Ion Vartic, în perioada când acesta se afla
la Ministerul Culturii, iar între ele, printre cele
mai valoroase cărți și cele ale lui Radu Țuculescu.
Antologiile de față - cea de poezie și proză - au
apărut anul trecut, după ce revista Familia a ob-
ținut o finanțare substanțială, la aniversarea a 150
de ani de existență a sa”. A urmat apoi conferința
traducătorului, care a vorbit - în fraze simple și
care au mers direct la inima celor prezenți - despre
cele trei burse de studiu ale sale din Elveția, în do-
meniul teatrului, muzicii și literaturii, despre care
mărturisește că „niciun bursier din lume n-a mai
avut atâtea!” - precum și despre împrejurările în
care i-a cunoscut pe câțiva din marii poeți și proza-
tori prezenți în aceste antologii. „Sunt niște oameni
extraordinari și sper să reușesc să-i aduc la vară, la
Cluj, ca să-i cunoașteți”- a adăugat el. Pentru edi-
ficare, din bogăția impresiilor extrem de colorate
ale autorului, împărtășite publicului redăm doar
un scurt pasaj, mostră de umor savuros: „În 1991
am fost bursier la Swiss Radio International - SRI,
o mare instituție din Elveția. Mi-a plăcut atât de
mult această bursă încât m-am întors în țară cu
bluze SRI, ceasuri SRI, pixuri SRI și când intram
într-o crâșmă se cam făcea liniște în jurul meu”.
A urmat momentul muzical al serii interpretat
de compozitorul Ionică Pop, de la Academia de
Muzică „Gh.Dima” din Cluj-Napoca. Piesa aceas-
ta, Pro Helvetica am scris-o special pentru această
seară și pentru prietenul meu Radu Țuculescu”, a
mărturisit acesta. În continuare, au urmat lansări
de carte, iar prima carte prezentată a fost Balade
cosmice - volum de versuri apărut la Editura
„Princeps media” din Iași sub semnătura lui Ion
Petrovai. „Un poet deloc grăbit și un volum de
maturitate, foarte bine structurat, care se citește cu
interes. Iar despre poezie, aceasta e greu integrabilă
într-un anume stil, pentru că nu se raportează la
un curent cultural, o fibră blagiană în cultul spațiu-
lui și pământului maramureșean, un poet sensibil
și capabil să comunice lucruri esențiale”, a afirmat
despre autor poetul Ion Cristofor. Următoarea car-
te prezentată a fost Neodihna seminței de Dumitru
Fânățeanu, apărută recent la Editura Grinta - di-
rector Gabriel Cojocaru - și prezentată de către
prof. dr. Maria Vaida ca pe o poezie de factură cla-
sică, ca pe o „neodihnă menită creației, somnul pe
care îl atragem spre noi, sufletul nostru în momen-
tul când se apropie inspirația”. La final, au urmat
lansările volumelor Mihail Sebastian. Remember
1945, aparținând lingviștilor Liliana și Dan George
Burlacu și În inimile noastre eram niște uriași, de
Yehuda Korenk și Eliat Negev, ambele apărute
recent la Editura Grinta. Salutând apariția cărții
depre Mihail Sebastian, Vasile Gogea a afirmat ea
reprezintă „o bună compensație pentru cei care au
urmărit dezbaterile apărute după publicarea jurna-
lului, o lucrare de mare valoare care ajută la lectura
sa aprofundată, pentru care cei doi autori merită
toate laudele și mulțumirile noastre”. Referindu-se
la cartea În inimile noastre eram niște uriași, poves-
tea piticilor din Rozavlea, ajunși subiect de expe-
riment al funestului doctor Mengele la Auschwitz,
Ion Cristofor o consideră un adevărat „roman de
aventuri al celor șapte pitici care, datorită talentu-
lui și inteligenței lor reușesc să-l cucerească pe dr.
Mengele și despre modul în care, manifestându-te
ca artist, învingi barbaria”. La final, a urmat un reci-
tal de poezie susținut de poeții prezenți în sală, ca o
încununare a acestei noi și reușite acțiuni culturale
purtând marca revistei TRIBUNA.
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
5
cărți în actualitate
O carte de literatură
epistolară
■ Ion Buzași
Mircea Zaciu - Octavian Șchiau
CORESPONDENȚA (1956-2000)
O carte gândită și alcătuită de Ilie Rad,
Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2015
Literatura română are o veche tradiție epis-
tolară. Într-un fel, cu genul epistolar în-
cepe chiar istoria literaturii române, căci
primul text scris în limba română este Scrisoarea
lui Neacșu din anul 1521; iar în secolele urmă-
toare epistola literară devine o specie intens cul-
tivată de scriitori: Scrisorile (lui Ion Ghica) către
Vasile Alecsandri sunt capodopere ale genului și
între epistolierii remarcabili ai literaturii româ-
ne, chiar într-o înșiruire grăbită, trebuie amintiți
Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Timotei
Cipariu, G. Călinescu, Marin Preda ș.a. La șirul
acestora se adaugă Mircea Zaciu, - pe care auto-
rul ediției, istoricul literar Ilie Rad, îl consideră
„ultimul mare epistolier român”. Mare epistolier
român da, dar ultimul este o afirmație ușor ris-
cantă, de vreme ce și acum când genul epistolar,
concurat agresiv și neloial de alte mijloace de
comunicare - telegramă, telefon, internet -, tot
se mai cultivă și revista Vatra publică în serial
„epistolarul” regretatului Alexandru Mușina.
Dar, hotărât lucru, Mircea Zaciu a avut o
vocație epistolară, după propria-i mărturisire:
„Sunt mare cititor de literatură epistolară și eu
însumi cred că am trimis la viața mea câteva mii
de scrisori, unele lungi și ele” - îi scria pictorului
Spiru Vergulescu. Literatura sa epistolară, chiar
dacă nu toată, a fost adunată în patru volume:
Întoarcerea învinsului - Întâlniri cu Mircea Zaciu
(2001), Mircea Zaciu - Ion Brad, Dialog episto-
lar (2003), Aurel Sasu - Mircea Zaciu, Amiaza
cea mare. Corespondența (2008), O insulă de
clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondență Mircea
Zaciu - Marian Papahagi (2012).
Este al cincilea volum de corespondență
Zaciu - și cel mai bogat: cuprinde 198 de scri-
sori (150 expediate de Mircea Zaciu și 48 trimise
de Octavian Șchiau), pe parcursul (aproape) a
unei jumătăți de secol între 1956-2000, orându-
ite cronologic în trei capitole. Capitolul I. Cluj-
Berlin (1956-1959); Capitolul II. Koln-Cluj;
K6ln-Tubingin (1964-1984) - urmează un hiat
de șase ani - și Capitolul III. (1990-2000).
Ca și în celelalte volume, ambii epistolieri cul-
tivă una din cele mai răspândite epistole: episto-
la amicală și, într-adevăr, volumul înfățișează o
frumoasă prietenie literară, cum puține au fost
în literatura română. În scrisoarea din 8 febr.
1995, Zaciu îi scrie lui Octavian Șchiau: „Dragă
Bubu,/ Ești, de fapt, singurul prieten adevărat
(s.n.), care ne-a întins o mână, ceilalți amici, co-
legi, rude, n-au făcut decât să ridice din umeri
ori să ne compătimească (dar și invidieze), la
urma urmelor. Nu știu cum aș putea să-ți răs-
plătesc vreodată binele ce-mi faci, crede însă că
până la moarte îți voi păstra cea mai vie recunoș-
tință, împreună cu afecțiunea mea de totdeauna”.
Prietenia (și literară) a celor doi se explică în pri-
mul rând prin trasee biografice comune. Ambii
sunt universitari clujeni, la facultatea de filologie;
ambii urmează studii de profesorat în perioa-
de diferite în Germania - la Berlin și Leipzig
(Șchiau), la K6ln și Bonn (Zaciu); amândoi au
parcurs treptele ierarhiei universitare de la lector
la profesor universitar și au fost, o vreme, decani
ai Facultății clujene de filologie. Specificul scri-
sorilor este evident în limbajul familiar și în for-
mule de adresare: Dragă Bubu (sau Bubulache,
sau Bubulică în alte scrisori) se adresează Zaciu
lui Șchiau, iar acesta, mai mic, cu doi ani, inva-
riabil, Dragă Mircea.
Comentariul epistolelor poate fi făcut din un-
ghiuri diferite: portrete (sau autoportrete) ale
epistolierilor, cronică a Clujului universitar și
literar, mai ales a Facultății de Filologie, valori
literare în scrierile lui Zaciu etc.
Tineri universitari, cei doi sunt preocupați de
pregătirea și împlinirea profesională și, din acest
punct de vedere, Zaciu este un îndrumător al
lui Șchiau, recomandându-i lecturi, schițându-i
proiectul unei antologii de literatura română, ce-
rută la o editură din Germania (R.D.G.); multe
scrisori arată pasiunea pentru pictură a celor doi
prieteni: Mircea Zaciu își va exersa condeiul și în
calitate de cronicar plastic, iar Octavian Șchiau
a organizat, în anii când a fost decan, „Galeriile
Filo” - cu expoziții de pictură și grafică.
Scrisorile lui Mircea Zaciu conturează o
cronică în registre stilistice variate (evocator,
nostalgic, ironic, satiric, sarcastic) a vieții uni-
versitare clujene, îndeosebi a filologiei. Și totuși
câteva personalități se bucură de aprecierea ne-
precupețită a epistolierului: rectorul Constantin
Daicoviciu, susținătorul lui Mircea Zaciu, și
profesorul Ion Breazu, specialist în literatu-
ra Transilvaniei, direcție în care va fi urmat de
Mircea Zaciu, așa cum arată masivul tom Ca o
imensă scenă Transilvania. Breazu este în amin-
tirea lui Zaciu un șef de catedră înțelept care
prin prestigiul, blândețea și colegialitatea sa a
stimulat energiile creatoare și didactice ale tine-
rilor săi colaboratori. Dintre cei tineri de bune
aprecieri se bucură Ioana Em. Petrescu, fiica
profesorului-savant Dimitrie Popovici, și soțul
acesteia, Liviu Petrescu, morți prematur, cărora
le închină rânduri de emoționat panegiric.
Lui Zaciu îi reușesc însă scenele și portrete-
le lucrate „in aqua forte”: Iosif Pervain, poreclit
Ioșca, și Gavril Scridon au parte de asemenea
rânduri satirice, caricaturale, dar spre sfârșitul
epistolarului vedem o umoare variabilă pentru
că scrisorile din această ultimă secțiune arată
sentimente mai generoase față de acești colegi
mai vârstnici și, la tardivul debut editorial al lui
Iosif Pervain în 1971 cu volumul Studii de litera-
tură română, scrie o recenzie elogioasă cu titlul
O carte savantă, iar pe Gavril Scridon îl laudă
pentru omenia cu care a fost primit la Budapesta.
Un eveniment cultural pe care i-l comunică
lui Octavian Șchiau este ciclul de conferințe sus-
ținute în primăvara anului 1957 la Cluj de pro-
fesorul Tudor Vianu, care-i produce o impresie
copleșitoare: „E un om deosebit, așa cum puțini
îți e dat să cunoști în viață... Ne-a câștigat pe
toți, chiar pe cei mai sceptici, dar ne-a și năucit;
pe mine personal m-a demontat pentru multă
vreme, căci simt că nu-mi vine deloc la îndemâ-
nă să mai scriu, să mai țin cursuri, după ce l-am
auzit pe el.” (p.73)
Autorul ediției a avut buna inspirație să ex-
tragă o propoziție sau o frază semnificativă din
fiecare scrisoare, care ar putea constitui și titlul
acesteia. Într-o scrisoare din mai 1957 îl infor-
mează că „atmosfera de la facultate e proastă de
tot” - propoziție ce constituie leitmotivul episto-
larului lui Zaciu. Puține personaje, chiar dintre
prieteni, scapă de condeiul său satiric și ironic și
autorul ediției recurge salvator la. X, numai că
în felul acesta romanul epistolar se transformă
într-o cantemiriană Istorie ieroglifică, dar fără
„scara tâlcuitoare” a „icsurilor”. Ar fi interesantă
o lectură paralelă a epistolelor cu Jurnalului lui
Mircea Zaciu, căci scrisorile înfățișează și evo-
luția sufletească a epistolierului: de la un Zaciu
tânăr, îndrăgostit, pasionat de scris și carieră
universitară, la profesorul asaltat de senectute,
dezamăgit și descurajat, măcinat de „gândul la
proces (procesul cu casa de pe strada Bisericii
ortodoxe nr. 12) la Dicționar” a cărui apariție
este mereu obstrucționată.
Multe scrisori conțin fragmente de literatură
autentică. Regretul după profesorii care au tre-
cut la cele veșnice în deceniul șase al veacului
trecut (Ion Breazu, Ștefan Pașca ș.a.) pare un
fragment desprins din suita de portrete Oameni
cari au fost de N. Iorga: „se duc bătrânii și, cum
or fi fost, cum n-or fi fost, totuși erau oameni
de suflet și cu cap, așa cum nu mai avem după
ei”. Se pot cita și alte fragmente: epistola în care-i
mărturisește prietenului său că e îndrăgostit, de-
scrierea „talciocului” din Cluj, scenă ce aminteș-
te de o pagină din Scrinul negru de G. Călinescu,
agonia profesorului Breazu ș. a., pentru că dacă
Mircea Zaciu s-a voit scriitor, el este de căutat
în aceste pagini de epistolar și de jurnal și nu în
nuvelele și povestirile publicate la începuturile
sale literare în Almanahul literar și Tribuna, și
nici în scenariile de film pe care le-a semnat în
colaborare cu Vasile Rebreanu.
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
Ancora cu opt brațe
■ Ștefan Manasia
Radu Niciporuc
Pascal desenează corăbii
București, Editura Cartea Românească, 2016
Pînă la începutul lui 2016, Radu Niciporuc
exista doar ca prieten aureolat al optze-
ciștilor clujeni (Alexandru Vlad, Marius
Jucan, Ion Mureșan, Horia Ursu) sau bucureșteni
(Bedros Horasangian), prieten evocat deseori in
absentia la mesele „Arizonei”, pentru că mai tot-
deauna aflat în voiaj pe mările și oceanele planetei.
Uneori semn(al)ele lui ajungeau pînă la ceilalți -
cărți poștale, scrisori, mesaje pe facebook și emai-
luri pentru apropiați sau povestiri și fragmente de
proză apărute în reviste ca Observator cultural și
Vatra, traduceri din limba spaniolă pentru publi-
cul elitist și rafinat. Marinarul născut în orașul de
pe Someșul Mic a tradus și publicat la propria edi-
tură, Fabulator, multe din legendele literaturilor
de expresie castiliană: de la romanul „imposibil”
al lui Ramon Gomez de la Serna, Omul pierdut,
la seria volumelor de convorbiri cu Julio Corta-
zar, J.L. Borges și Adolfo Bioy Casares. E primul
traducător în română al prodigioasei autoare chi-
liene Isabel Allende, cu Povestirile Evei Luna. A
găsit echivalențe formidabile pentru cîteva dintre
poemele altui chilian glorios, Roberto Bolano, din
Los perros romanticos - acestea apărînd chiar în
paginile revistei Tribuna.
Amînîndu-și sine die propriul debut editorial,
asemenea polonezului Andrzej Kusniewicz,
fratele rătăcit(or) al contingentului ’80, Radu
Niciporuc, nu doar că a îmbogățit - între timp -
limba română cu oaze de expresivitate și delicii
literare, dar și-a perfecționat, desigur, propriul
gust și stilul personal. Așa că debutul din februa-
rie 2016, cu volumul de proză scurtă Pascal dese-
nează corăbii, nu pare nici tardiv, nici forțat, nici
scandalos, nici întîmplător. Și justifică, pînă la un
punct, entuziasmul masiv al cronicarilor literari,
copleșiți atît de stranietatea și pitorescul persona-
jului, cît și de greutatea și coerența lumii narative
propuse.
În cele 178 de pagini ale cărții, autorul a păs-
trat opt povestiri (cîteva mai întinse, complexe,
adevărate nuvele), opt proze marinărești care
uimesc nu atît prin panoramarea întinderii ne-
sfîrșite a oceanului, prin iluzia de grandoare sau
deșetăciune absolută pe care ar putea-o provoca,
ci prin nonșalanța și arta cu care privește Radu
Niciporuc în „hubloul” - cu ramă de nisip - al
vieților marinarilor, familiilor și prietenilor lor, al
existențelor supuse deriziunii și melancoliei (cum
sînt funcționarii și prostituatele pierduți în portu-
rile Caraibelor sau „negrișorii” africani, victimele
războaielor civile cronicizate, aflați în căutarea
unui container și a unui port american).
Personajul celor opt „tentacule” narative, in-
giner electrician român, schimbă vapoarele și
întîlnește sau reîntîlnește echipaje, figuri lugubre
sau personaje mitice, conradiene. Făr-a disprețui
taclaua, caută, inconștient, intimitatea cabinei,
compania unui policier sau a unui vis din trecut.
Evocările, portretele și povestirile sale au fluxul
melancolic al romanului proustian, te ingurgitea-
ză lent, boa constrictor, prin intro-uri și invitații
ca aceasta: „Cu răbufnirile brizei și cu amintirea
berberului dormind la soare, în burnuzul lui, în-
tr-un port de pe coastele Mauruitaniei, realitatea
mi s-a strecurat din nou în auz cu zumzet de muș-
te, ciripit de vrăbii, jeturi de apă din furtunuri,
lipăit de cizme și frînturi de glasuri răstite, cum se
întîmplă cînd se spală punțile și hambarele.” Am
citat din prima povestire, Delfinii, prilej pentru
evocarea unui lungan cu „dinții galbeni și strîm-
bi și privirea pierdută”, înnebunit de claustrare și
poate de propriile lui ritualuri și zeități: „miniatu-
ră de fildeș”, „borțoasa cu ulcior pe cap”, divinitate
protectoare a somnului.
Da, există o alfabetizare ludică, fără stridențe,
în argoul și „DEX-ul” marinăresc. Notele de sub-
sol îți revelează cuvinte și lucruri precum: babord,
bintă, cambuză, coferdam, copastie, grui, pupa,
santină, saulă, vinciu ș.a.m.d. Arta naratorului
însă, nu termenii tehnici, impune această lume,
ți-o fixează-n memorie, ca urmele tălpilor clan-
destine pe vaporul din Don’t kill me, my friend.
Salvarea unui emigrant mobilizează energiile și
e totodată rutină. Fără desfășurări melo (ridicole
pentru matrozii căliți), echipajul îl adăpostește pe
„Jimmy” firesc, port după port, sperînd ca unul
din statele occidentale, cu miere și lapte, să-i ofere
azil. De la Daniel Defoe la Joseph Conrad, recu-
noaștem aici atitudini și mărci, negrul i-așa cum
ni-l imaginăm (din superstiție & ușor rasism):
atletic și comic, harnic și fricos, discipolul ideal
(cînd naratorul îl învață, de plictiseală, engleza,
observă cum „memoria lui era ca o oglindă curată
și nu trebuia să repet nimic”). Finalul, cu „gorile-
le de la emigrația nigeriană” și mortuarul aiming
field, frazarea gîfîită, emoția țîșnind ca hemoglo-
bina din jugulară, rușinea și neputința, în defini-
tiv numai rușinea și compasiunea, fac din Don’t
kill me, my friend unul din hiturile volumului.
Apoi ritmul feroce lasă loc unei narațiuni lente,
cu pliuri și văluri, de tipul In The Mood For Love.
Însingurat, eroul scanează „un trecut devenit între
timp mai ductil”. Un bănuț cafeniu e, prin urmare,
cronica descompunerii cuplului. Presentimentul,
filajul, reflecția amară domină poveștile uscatului
și mării întrețesute, aici, cu mînă de magician.
Există o tristețe, un palpit hrabalian în anecdo-
te precum: „Nu înțelesesem de ce într-un voiaj
anterior, în Suedia, alergaseră toți să-și cumpere
yale, credeam că oțelul lor le făcea atît de rîvnite.
Îmi aduseseră și mie una, căci îi împrumutasem
cu bani, însă abia după ce am intrat în casă, ca o
fantomă, am înțeles la ce erau bune. Nu făcusem
nici un zgomot.”
Urmează piesa care împrumută titlul volumu-
lui, Pascal desenează corăbii, o nuvelă construită
din flashbackuri nostalgice, grele ca sîmburele în
fruct, din istorii nicicînd epuizate. „Ultima mea
perioadă romantică pe mare” e, pentru narator,
motivul perfect pentru omagierea artei navigației
(de la caravela lui Enrique Navigatorul la tipolo-
gia comandanților de vas africani - nobili, copi-
lăroși). Navele Soltera și Marseille devin, acum, la
rîndu-le, personaje fabuloase, pe măsura căpita-
nilor Pascal și Emmanuel. „Mediterana, o lume
în care legile vicleniei se mînuiau cum se mînuia
și sextantul”, e scena creșterii și descreșterii aces-
tor vechi marinari, neocolită - ba din contra - de
aromele iubirii: „Dacă în clipa aceea, cînd se uita
la rodie, și în următoarea, cînd deja întindea mîna
spre ea, Pascal și-ar fi îndreptat ochii spre obrajii
ei, ar fi văzut cum pe curbura lor înflorise o pată
fină, de culoare roz, desprinsă parcă din coaja
fructului. Dar el nu se uita decît la rodie, și la de-
getele femeii, care le atingeau pe ale lui.”
Aceeași atmosferă fabuloasă, condimentată,
onirică, același apetit pentru digresiune, pentru
miniaturi și hiperbolizări le întîlnim în Marinarul
din Șumen. Portretist sclipitor, naratorul creează,
iar și iar, personaje enigmatice și totodată preg-
nante, ca Vladimir și Papa Melik sau vechiul mi-
neralier Lucky Trader, cu ale sale „coridoare con-
fortabile și saloane unde mahonul respira liniștit
în compania candelabrelor de cristal și a covoa-
relor cu monogramă.” O frază, cîteva tușe îi sînt
de ajuns pentru a imortaliza un chip, un spirit, o
existență pierdută-n hățișul caraibian: „Însă ri-
giditatea îi dispărea cînd își muia vîrful limbii în
paharul cu lichid auriu și privea apoi în sus, cum
fac vrăbiile cînd beau apă.”
Autoficțiuni, amintiri camuflate savant, ra-
mificînd lujeri sau tentacule narative, textele lui
Radu Niciporuc sînt fragmentele (răni și extaze)
unei lumi de care autorul nu vrea, nu poate sau
ezită, pur și simplu, să se despartă. În Frapieră cu
capac, o tînără impetuoasă și dezesperată, rătăcită
pe chei, agită - într-un prezent continuu, netul-
burat - sutienul cu „țesătură albă” către vaporul
dispărînd la curbura unde rîul se varsă-n ocean.
Un gest căruia naratorul îi recuperează - intacte -
noblețea, splendoarea și magia originare.
Ar mai trebui observată aici tehnica finalului
(valabilă pentru oricare din cele opt proze), ex-
celenta rezolvare a jocurilor diegetice, desprinsă
cumva din Julio Cortazar: „Nu poate exista acolo
nici un cuvînt, nici un punct, nici o virgulă, nici o
frază în plus. Povestirea trebuie să ajungă în mod
fatal la finalul ei, așa cum se termină o mare im-
provizație de jazz sau o mare simfonie de Mozart.
Dacă nu se oprește acolo, se duce totul de rîpă.”
(în vol. Fascinația cuvintelor, Editura Fabulator,
2006)
Sculptor în timpul mărilor și oceanelor, colec-
ționar neorealist de glasuri, fizionomii și încăperi,
Radu Niciporuc este, de fapt, un mare povestitor.
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
7
Poezia lui Pavel Șușară
■ Constantin Zărnescu
Pavel Șușară
Sissi - „Împărăteasă a Austriei și Regină a Ungariei”
București, Editura Tracus Arte, 2014
Pavel Șușară a devenit unul din cei mai cu-
noscuți scriitori români contemporani.
Nu doar prin variațiunea genurilor pe
care le cultivă, în frunte cu poezia și proza, ci și
prin activitatea sa de critic și istoric de artă, cro-
nicile de televiziune și eseist, cu o rubrică săptă-
mânală, pe care a avut-o, ani de zile, în România
literară, între 2006-2013. Bănățean de naștere
(Bănia, 1952), poetul și publicistul Șușară s-a afir-
mat, la București, după Revoluție; și a debutat,
devreme, la 24 de ani, cu un îndrăzneț volum de
versuri: Regula jocului (1990), fiind încununat cu
premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Ro-
mânia, anul următor.
Au urmat, având o activitate intensă, îndârji-
tă, volum după volum, la diverse edituri: Urmuz
(parodii și satire politice, 1996); Veto (poeme în
proză, 1998); etraklys (poeme, 1998); Opt povești
adevărate/ Cu ființe minunate (poezii și pro-
ze pentru copii și tineret, 2000); Corneliu Baba
(monografie, în franceză și în română, 2001, și
respectiv 2013); Sinuciderea se amână (schițe,
nuvele și povestiri, 2003); Universul din cușcă
(poem, 2010); Carcase de cristal (cronici și artico-
le de televiziune, 2012); Amore more ore re (poe-
zii, scrisori, poeme, 2014).
Vom stărui asupra „epopeii” Sissi -
„Împărăteasă a Austriei și Regină a Ungariei”
(Ed. „Tracus Arte”, Buc., 2014), având-o ca per-
sonaj pe legendara și fabuloasa Elisabeta Amalia
Eugenia de Wittelsbach, mai numită, în Împărăția
Europei Centrale, „Sissi”.
Acest volum e structurat pe mai multe stiluri,
curente și epoci, într-o excepțională interferență
manieristă și reprezintă o operă literară (artisti-
că), profundă și complexă, poate cea mai împli-
nită estetic (și după noi canoane) din activitatea
poetică și scriitoricească a lui Pavel Șușară, de
până azi.
Întreg fondul „folcloric” și fantast al copilăriei și
adolescenței poetului (personaj), se concentrează
într-o călătorie „epopeică”, pe care, când va ajun-
ge soldat și cetățean al Imperiului, tânăr „onest”,
va deveni (și) expeditor al unor „scrisori-poeme”
spre Împărăteasă. Scrisori de „dragoste”, dar apoi
și de vești „politice”. Soldatul Șușară își începe
peregrinarea din Bozovici (Caraș-Severin), punc-
tul unde Împăratul Franz Iosif făcuse, cândva, o
„garnizoană grănicerească”, vizitând, cu onoruri
și Valea Almăjului. Apoi, ajungând la Viena, cu
gândul de a călători spre Geneva, naratorul (epo-
peic) o „vede” pe Sissi, în imaginația sa, „citindu-i
privirile, cu mare grijă, pândindu-i bătaia pleoa-
pelor, felul în care i se schimbă vibrația volăna-
șelor, de la rochia verde, de smarald, modificarea
ritmului respirației, palpitațiile irezistibile - sem-
ne ale unui „alfabet tainic”. Într-un vis treaz, na-
ratorul cel „odiseic” devine conștient de starea sa
și conchide:
„.atunci mi-am dat seama, iubita mea Sissi,
că eu citesc ceea ce încă nu s-a scris!...
Că eu țin minte și vârsta nisipului
Că eu sunt textul însuși
Că eu știu totul!...”
Eposul fabulos, bănățean, cu mici diavoli, pe
cărări, câini, lupi și căței ai pământului, dar și co-
mori blestemate, ascunse la răscruci de drumuri,
de soldați ori bandiți, dușmani ai imperiului, pes-
te care pâlpâie flăcări albastre - acel epos migrea-
ză, în versuri, spre Europa Centrală, iar naratorul,
tocit de drumuri, devine „profet al vremurilor” și
„cerșetor”, scriindu-i, plin de griji, lui Sissi: „Văd/
Cum se-aprind vâlvătăile/ De la Răsărit la Apus/
E pârjol deasupra munților/ Văile fumegă/ Aerul
tremură/ De-atâta dogoare./ Văd ca prin cea-
ță/ cum, la Sarajevo, își cumpără unul pistoale
(Gabriel Princip, n.n.)/ Și pândește caleștile/ care
trec, la trap/ Peste pod.”.
Văluri negre, „năzăriri” și fantasme împânzesc
secolul, cu semne funeste - „iar peste statuile de
la Schonbrun/ Din întunericul nopții/ Va veni,
vărsând flăcări/ Ca balaurul/ Va ieși în lume/
Târându-se ca șarpele/ Zugravul din Linz” (Micul
Adolph, n.n.).
Sunt pagini în care efectul adânc, parodic și
umoristic se atenuează, dispare, în fața „senti-
mentului tragic” pe care îl trăiesc mulțimile, co-
munitățile, naționalitățile:
„(Acela) va aprinde apele/ va răsturna crestele
munților/ și va aduce pe copiii Domnului (popo-
rul lui Israel, n.n.) după cum scrie și la Carte/ Pe
flămânzi și zdrențuiți/ În marginea piețelor!”
Trăind cu două decenii mai târziu, după sol-
datul Svejk, naratorul-poet-profet se confesează,
dramatic, spre o Sissi eternă, cu grijă și cu spaimă:
„. se va ridica și seminaristul caucazian (desi-
gur: Iosif Visarionovici, n.n.)/ Și va sufla, pe sub
mustața cea groasă/ Viscole și sloiuri (.), de vor
cădea păsările,/ Și va îngheța stejarul în ghindă.”
I se confesează lui Sissi, Împărăteasa, că „doar
este și Regină a Ungariei”, despre „străzile, cu fa-
țade ciuruite de gloanțe, din ’56,/ De ai putea cre-
de că ești în Timișoara, București, sau Sibiu, după
Crăciunul din ’89/ Unde s-au dat bătălii mai grele
și zadarnice/ Decât la Solferino./ Încât ai avea ce
să scrii dragă Sissi, în caietele tale/ cu coperți din
piele roșcată/ de Cordoba,/ cu desene stil seces-
sion;/ elegii delicate!/ Ori poezii de dragoste.”
Poetul, profetul, cerșetorul-narator o vede, din
nou, și din nou, pe Sissi, în fața ochilor, „după
legile vechi ale miracolului, ale închipuirii și după
nevoile imprescriptibile ale visului” - o vede,
pierdută prin mulțimile din Capitala Imperiului.
Versurile, nostalgice, ce urmează, în viziunea epo-
peică, devin iarăși parodice, chiar dantești, amin-
tind iubirea lui Dante față de fecioara Beatrice:
„Atunci, zării, o, Doamne, pe alee/ În strai bo-
gat, de catifea, subțire/ Cu falduri, tremurând,
sub alizee/ Un chip gingaș, de dincolo de fire,/
De Doamnă, ce anume se gătise./ Când mă văzu,
pleoapele-și închise:/ în ea, subit, recunoscui pe
Sissi/ și chiar din clipa-aceea eu eram/ suspinul
greu ce-n inimă-și sădise,/ chiar textul care încă
nu se scrise!...”
Deși zâmbește, melancolic, fragilă, fulguran-
tă, frumoasă, ca Elena din Troia, pusă în frun-
tea albumelor, pe afișe și icoane, „asemănătoare
unui înger/ ce a trecut pe la starea civilă”, picta-
tă pe porțelanuri de Jena, și pe cupe de cristal,
Împărăteasa Sissi e veșnic îngrijorată și temătoa-
re, de soarta Împărăției; iar poetul-profet îi amin-
tește și el, de Ninive și de Troia; și mai adaugă:
„Cred că nici Luminăția Sa Împăratul nu se simte
chiar în apele lui; fiindcă mi-a spus mie un vizitiu
ungur, cu musățile răsucite, care aștepta cu ca-
leașca lângă Sf. Ștefan, în timp ce priveam cum
o doamnă distinsă își plimba purcica în lesă, bo-
somego, ia uite ce-a ajuns Împărăția, purtăm în
inima Vienei porcii în zgardă, ca pe câini, de-aia
nu-i nici de mirare că armata e slabă, bună numai
de parade, ofițerii bețivi și curvari și fără nici un
respect, față de Împărat”.
„- Ascultă-mă pe mine, mi-a zis vizitiul ungur,
de-aici/ ni se va trage/ De la scoaterea porcului/
La plimbare,/ Pe strasse.”.
Călătorind, mai departe, spre Geneva, narato-
rul-profet, devenit anonim, se simte „ca un erou
fără de glorie”, își lasă „mustață neagră, vrând să
schimbe Lumea, cu mâna lui./ Descoperind mă-
reția Istoriei/ Ca și chemările veșniciei!...”
Este uimitor cum, prin intermediul eroziunii
parodiei, Pavel Șușară ne sugerează ideea subli-
mului (împărățiilor) și a oricărui sentiment tra-
gic. I se conversează, brusc și intempestiv lui Sissi,
după prăbușirea oricărei idei (ce ar întemeia ide-
ologii): „Pentru că eu sunt textul/ Eu sunt logod-
nicul tău/ Îți eliberez cărarea și îți întind covorul/
De flori (.) / Eu te voi urma chiar și în moar-
te.”. Textul - sufletul Poetului.
Nu pare să existe vreo „ieșire”; și caracterul
epopeic, intens, teribil revine. Strigătele „narato-
rului” o spun, fără a mai găsi epitete (adjective),
ca un blestem, ca o „nouă Apocalipsă”: „Nu veni
la Geneva!/ Iar dacă, totuși, vii/ nu ieși din casă/
pe 10 septembrie/ în ziua de sâmbătă!/ Iar, dacă,
totuși, ieși,/ nu ieși la orele 14,40,/ iar dacă, to-
tuși, ieși/ eu voi fi acolo și ne vom întâlni amân-
doi cu Istoria/ și eu știu asta pentru că eu știu to-
tul,/ pentru că eu sunt textul: blestemul, soarta,
călăuza și asasinul/ și rămân supusul veșnic al/
Luminăției Tale”.
Spuneam că epopeea aceasta originală: Sissi nu
e doar literară, ci și artistică-plastică, cu personaje
în viață (M. Bochiș, Ungureanu, Babeți, Claudia
Tache); și că pe lângă tipăritura, mirosind a cer-
neală, a poemelor, întâlnim scrisori-holografe (și
alte manuscrise), fotografii, ștampile, timbre fis-
cale, sau poștale, facturate, datate; și altele și alte-
le: corecturi, pete, picturi naive, amprente, mașini
de cusut și umbre (ale contelui Lautreamont); în-
tâlnim chiar și un „colofon” - fiindcă EPOPEEA
lui Șușară e un eclatant melanj între cuvinte și
imagini; iar hârtia de imprimerie și cartonul co-
perților este de culoare „sofisticată”, galben-untu-
rie (culoarea lui de origine, numită pe vremuri,
după o invenție franțuzească: „Chamois”); iar po-
etul e înveșmântat în haine de soldat al imperiu-
lui, alături de legendara pictură, portret, cunos-
cută peste tot, în lume, a „destinatarei scrisorilor
Poetului-epopeic: Elisabeta Amalia Eugenia de
Wittelsbach, Împărăteasa.
Viziunea parodico-epopeică-poetică, numi-
tă Sissi, este un excepțional text autoreferențial,
structurând istoria-text și personajul-text. Ea ne
strecoară, la interpretare „chinurile metafizice”,
pe care ni le produc epocile, erele, „politicile”,
precum și caducitatea eroismului. Pavel Șușară
preferă drumurile și căile lungi, întortocheate
și rătăcitoare, labirintice. Iar ca structură și fas-
cinație a amestecului cuvintelor-metaforă cu
icoanele-imagini, pe hârtie „Chamois”, epopeea
se transformă în „obiect de artă plastică!” Operă
originală, cu caracter manierist - cea mai impor-
tantă -, pe care a scris-o scriitorul și poetul Pavel
Șușară până azi.
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
Poștașul duce tăcerea de
la o tăcere la alta
■ loan Negru
Viorel Mureșan
Poștașul rural
Cluj-Napoca/ Zalău, Editura Școala Ardeleană/
Caiete Silvane, 2015
Poate fi poetul și poezia scrisă de el un fel
de mediator între edit și inedit, între do-
rință și așteptare? Un fel de „oficial” plă-
tit să umble cu „cărți poștele” în sus și în jos
pe cărările și drumurile desfundate de la țară?
Unul dintre semnele angoasei, stresului și plic-
tiselii, spune Nicolas Grimaldi, în Tratat despre
banalitate (traducere din limba franceză de Dan
Petrescu, ed. Nemira & Co, București, 2006),
este așteptarea. Aștepți pentru că trebuie (ar fi
bine) să vină ceva. Nu poștașul, care este plă-
tit să vină, ci ceva altceva. Poate un poet. Poate
o poezie. Sau măcar niște bani. De-o bere și de
niște țigări.
Tu, ca dascăl, dar și ca poet, ești atât de singur
încât ți-a devenit stresantă chiar simpla ta, și nu-
mai a ta, și tot timpul a ta, prezență. Și, ca din se-
nin, vin doi poștași, nu unul. Să-ți aducă aminte
de poezia ta. Așteptarea lor, și a ta, este o anto-
logie, „o selecție din cărțile de poezie de până
acum, în număr de zece. Criteriul de alegere a
poemelor mi-a venit instantaneu: intră numai
acelea care, puse laolaltă, să poată lăsa impresia
că au fost scrise într-o singură noapte, cât via-
ța mea de lungă.” Volumul are 145 de pagini de
poezie, plus câteva „referințe critice.” Cam mult
pentru o noapte, cât viața lui de lungă.
Poezia lui Viorel Mureșan, din volumul
Poștașul rural, este una de luat în seamă cu se-
riozitate și, dacă ai răbdare, cu bucurie. Nu știu
dacă și viața lui. Dar, dacă gândim viața și noap-
tea în registrul oriental și nu occidental, atunci
cred că vom da peste un adânc mai limpede și
peste un înțeles mai profund. Dacă le trecem și
pe acestea în registrul valorilor poetice. Gândim
astfel că somnul nopții este viața acesteia, că
există un somn de început (să-i zicem), apoi
unul cu vise și, mai apoi, unul fără vise, unul
profund. Acesta din urmă îți dă viața profun-
dă, atunci când o face, știință fără de care rămâi
supus Mayei, suferinței și neștiinței. Neștiința
fiind, de altfel, cel mai mare păcat. Știința spu-
ne că Atman este același cu Brahman (Tat tvam
asi), că totul este o manifestare a Zeului și că nu
există nimic în afară de el. Voi spune că, aici, în
cazul lui Viorel Mureșan, nu există decât mani-
festarea Zeului, adică a poeziei. De aceea ea tre-
buie să fie revelația unei singure nopți. A uneia,
aceleași vieți. Poștașul rural nu este decât ceea
ce ți se relevă în somnul profund, pentru care
te-ai pregătit prin așteptare, prin singurătate și
asceză.
Zeul, adică poezia, este acela care ia tot felul
de forme, de înfățișări. Coboară în tine, el în-
suși fiind atunci. „Numai sculptorul/ taie mărul
în patru felii/ și scoate din el/ floarea de măr”
(Ars poetica). Floarea de măr este, mai întâi,
începutul de dinaintea mărului tăiat și devenit
mandală. Iar actuala floare de măr este scoasă
acum din sămânță, devenind astfel, cu mandală
cu tot, una fiind, axis mundi. Coloană din pă-
mânt la cer.
Se poate însă, urmând mai ales o modă occi-
dentală, citi poezia lui Viorel Mureșan reificând
fiecare cuvânt, adică gândindu-l pe fiecare ca
fiind un lucru. Adică nu semn, ci lucrul însuși.
Ceea ce spune că este și cum spune că este acel
lucru. Fără nici o figură de stil, metaforă sau
simbol. Poate fi privită, mai ales în prima sa
parte, ca un fel de tablou sau ca un fel de sculp-
tură: dadaistă, suprarealistă etc. Cu un cititor
dinăuntrul și altul din afara sa. Și ambii privi-
tori/ cititori cuprinși în tablou și priviți și ei, la
rândul lor, de alți oameni-ochi, până la al trei-
lea om, la Unu. „prin coloana mea/ vertebrală/
zboară// foi albe” (Zile). „viața/ căzând dintr-o
cutie în altă/ cutie” (Peisajul acesta peisajul ace-
la). „fulger cu etaje locuit de hulubi” (Porumbițe
pe calea ferată). „țin cu pleoapa apusul/ să nu se
prelingă în mine// ce vei face tu/ care ai o mie de
ochi” (Poezie de buzunar).
Nu mai vorbim de un spațiu tridimensional,
nici măcar de cel cu patru dimensiuni, în care
includem și timpul. Vorbim de o deformare
spațio-temporală, care ar fi gravitația văzută în
relativitatea generalizată (cam greu de priceput
pentru novici, cum suntem). Dar, este limpede
că la Viorel Mureșan spațipo-temporalitatea se
deformează, și nu numai din punctul de vedere
al receptorului/ observatorului. Că așa este rea-
litatea la modul obiectiv, indiferent de percepția
observatorului.
Tot „deformată” o găsim și dacă gândim cu-
vintele ca fiind semne absolut întâmplătoare. Și
în acest fel se poate citi poezia sa. Mai ales cea
din prima parte. Titlul primului volum al po-
etului (Scrisori din muzeul penduleleor) spune,
cred, mai mult decât că ar fi niște depeșe scrise
într-un muzeu. Mă gândesc tot la spațio-tem-
poralitatea „îndoită”, deformată. Căci scrisoarea
poate fi fără a fi scrisă, fără adresă, fără autor,
iar pendulul poate fi fără ceas, de unul singur.
Pendulând sau nu. „întorceau/ de pe-o parte/
pe alta/ cadavrul de mătase” (Fișele de la Băile
Felix). „bătrânul avea în față o farfurie cu stru-
guri// oare număra boabele/ sau aprindea lumâ-
nări/ într-un templu” (Ziar)
Scrisorile toate, nu numai cele din primul
volum, au expeditor (autorul) și destinatar (ci-
titorul). Rămân clădirea muzeului și pendulele.
Muzeul poate fi și fără ceasornice cu pendule,
pendulele pot fi și fără ceasornice. Muzeul pen-
dulelor poate fi unul al timpului învechit, bun
doar de arătat în expoziții. (Un inutil prezent,
destinat altei utilități).
Asta dacă atribuim fiecărui semn lucrul de-
semnat de el. Dar putem să-i atribuim orice lu-
cru, semnul fiind aleator. Totul devine atunci un
joc. Acceptat sau nu. Cum și cu cât deformează
spațio-temporalitatea pendulele din muzeu? Nu
realul este distorsionat, el așa este. Nu poezia
pune lucrurile anapoda în text, așa sunt ele în
ansamblul lor văzut acum, așa este și textul care
„le filmează” sau tabloul care, deși bidimensi-
onal, le redă nu în trei ci în patru dimensiuni.
Adică într-o altă modalitate de a privi cosmosul.
Fie el și unul lingvistic.
Așa face și poezia. Dar poezia nu ține de
ceasornic, acesta doar o „ticăie”. Care cum poa-
te, care cum e de lung, sau de lent, sau de lus-
truit.
Poezia stă însă sub puterea limbii. Pentru ci-
titor, deloc comodă, una altfel decât aceea cu
care s-a cam obișnuit. Jocul, ludicul imagina-
ției și imaginarului este cuprins între semnele
reificate și cele aleatorii. Putem vorbi, afectiv
vorbind, de cruzime, dar și de tandrețe sau de
scâncet de bucurie. Poștașul de la țară face legă-
tura dintre case, dintre case și ulițe, dintre des-
tinatari, după cum i se cere în adresele „cărților
poștale”. Ele sunt cele care îl călăuzesc. Pare un
joc, dar nu este. Uneori este o „carte” de ieri sau
alaltăieri, alteori este o amânare pe mâine sau
poimâine. Uneori plouă sau e prea mare frigul.
El, ca simbol, este responsabil cu limba satului.
Și cu veștile pe care le duce peste tot, oricui vrea
să le-asculte.
Deși aș cita în întregime poezia Aperto libro,
am să mă mulțumesc doar cu ultimele două ver-
suri: „rugăciunea mea e numai apusul/ acestui
lung șir de sori”, dar cu întreg poemul „Anul în
care n-a înflorit Forsytia: tu și eu/ o pereche de
foarfeci/ tăind amiaza/ din jurul uni fluture”.
Ca poștaș rural ce este, ca singurătate ce este,
Viorel Mureșan își trimite mai întâi sieși cărțile;
își bate-n poartă, dă o coajă de pită cânelui, dă
bună ziua, intră după sine în sine însuși. Adică
în casă. Uneori e dur cu sine însuși, alteori tan-
dru, alteori egoist până-n prăsele. „un stâlp cu
brațele-ntinse/ vrea să prindă stolul de corbi/
dar/ strălucitoare două cabluri/ îl trag în adânc”
(Desperado)
Scrie ca să știe sigur că singurătățile sunt toa-
te la locul lor. Le trimite, din sine însuși, „poș-
tale”, nu ca să le unească, ci ca, din gratitudine,
să le mărească, adâncească singurătatea. Pentru
că toate singurătățile sunt numai ale lui. La țară
fiind singurătățile, comunică între ele, dar mai
ales, și prin asta comunică, știu să tacă. Poștașul
duce tăcerea de la o tăcere la alta.
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
comentarii
Istorie și istorisiri
■ Ani Bradea
Apărut la Editura Corint în 2015, în co-
lecția Istorie cu blazon și lansat la târgul
de carte „Gaudeamus” în același an, în
prezența autorului, volumul Tovarășul baron,
O călătorie în lumea pe cale de dispariție a
aristocrației transilvănene, semnat de olande-
zul Jaap Scholten, a trezit interesul cititorilor
români (și) datorită subiectului său. Poate mai
mult al istoricilor, cunoscătorilor, sau al celor
trăitori ori urmași de istorie transilvăneană,
dar totuși nu în sensul temerilor autorului. În
Prefață la ediția în limba engleză, Jaap Scholten
nota: „De teama represaliilor, unii dintre cei in-
tervievați mi-au cerut să nu public această carte
în română sau maghiară. Așa că iat-o apărută
în versiunea englezească - la o editură din Un-
garia.”
La aproximativ doi ani de la această declara-
ție, apare traducerea în limba română, dar nu
cred să fi avut cineva de suferit din cauza asta.
Cu siguranță trecutul istoric al Transilvaniei
este unul zbuciumat de lupte interetnice, și
nici acum, trebuie să recunoaștem, subiectul
nu e pe deplin închis. Cu toate acestea, poveș-
tile din cartea lui Jaap Scholten sunt mărturii,
extrem de valoroase fără niciun fel de îndoia-
lă, ale unor politici de mult apuse, iar temerile
povestitorilor nu mai pot fi acum îndreptățite.
Versiunea românească beneficiază de o pre-
față care ghidează cititorul, menită parcă să
Constantin Flondor Un fulg de nea pe o temă de Leonardo (2015), tehnică mixtă, făină, pigment alb pe pânză 70 x 70 cm
indice o lumină în care trebuie văzut și înțeles
textul. Autorul ei, Dr. Filip-Lucian Iorga, tânăr
istoric și publicist român, el însuși descendent
al unei vechi familii românești, înrudită cu
familii de boieri moldoveni, „îndreaptă” prin
notele de subsol, în calitatea sa de coordonator
al colecției, unele inadvertențe, exagerări ale
realităților istorice strecurate în interpretare.
Sigur, acestea nu trebuie să constituie impe-
dimente în fața interesului cititorului român
pentru cartea lui Jaap Scholten, care, dincolo
de anumite răstălmăciri ale autorului, conține
mărturisiri inedite ale unor personaje intervi-
evate în ultimii ani ai existenței lor, reprezin-
tând o societate cu adevărat pe cale de dispa-
riție. Faptul că toți cei întrebați sunt urmași ai
unor familii aristocratice nu poate fi decât be-
nefic pentru tema aleasă, pentru că, spune pre-
fațatorul: „(...) descendenții familiilor «nobile
și notabile» au mai multe povești de spus decât
reprezentanții altor categorii sociale. În același
timp, în special în acea parte a Europei care s-a
aflat jumătate de secol sub dictaturi comuniste,
acest patrimoniu memorial este și unul dintre
cele mai amenințate cu dispariția. De aceea, este
urgent ca amintirile de familie ale urmașilor de
aristocrați să fie înregistrate, notate și aduse la
lumină, până nu este prea târziu.”
Și chiar asta face scriitorul olandez, cei
cu care stă de vorbă, atât în Ungaria cât și în
fAAF 9CHOLIEN
Tovarășul
baron
0 călătorie în lumea
cale de dispariție
a aristocrației transilvănene
■JMf
■
Corint
România, sunt în mare parte nonagenari, ur-
mași ai marilor familii care au deținut sau nu
un titlu nobiliar. Suprinzătoare însă, dacă ne
gândim la vârstă, este memoria fantastică a
acestora, păstrată, poate tocmai din lipsa altor
dovezi palpabile, distruse de regimul opresiv,
nu doar intactă, cât, mai ales, vie. Personajele
lui Scholten retrăiesc, povestind, toată gloria
apusă, tot fastul din sălile de bal de odinioa-
ră, dar și durerile, umilințele de tot felul din
beciurile securității, sau alte spații întuneca-
te și insalubre în care au fost silite să-și ducă
existența după data fatidică de 3 martie 1949.
Atunci, în zorii zilei, reprezentanții aristocrați-
ei transilvănene au fost încărcați în camioane
și duși în domicilii obligatorii, în urma decre-
tului regimului comunist de naționalizare a
averilor. Mulți dintre ei au fost arestați, viața
le-a fost pusă în pericol, confiscarea proprietă-
ților nefiind cel mai mare rău care li s-a putut
întâmpla. Firește, măsura a fost aplicată și în
restul țării, familiile nobiliare din Moldova și
Țara Românească împărtășind aceeași soartă.
În Tovarășul baron, linia care stabilește
timpul devenit istoric, granița dintre atunci
și acum este data de 3 martie 1949. Din acel
moment lupta celor care au supraviețuit este
continuă, dusă pe mai multe fronturi. În pri-
mul rând a fost vorba despre rezistență, apoi
de păstrarea identității și, în zilele noastre, de
recuperarea proprietăților. Sunt mărturii abso-
lut cutremurătoare. De pildă, în Ungaria, o fos-
tă contesă ajunge servitoarea unei activiste de
partid, pe care o învață regulile unei conduite
rafinate în societate, ceea ce o face, pe respecti-
va activistă, să fie invidiată în cercurile pe care
le frecventa. Mulți aristocrați ajung să-i slu-
jească pe noii îmbogățiți, sau să trudească în
condiții foarte grele, în activități solicitante din
punct de vedere fizic, fără să le fie permis să-și
etaleze cunoștințele și capacitățile intelectuale.
Domiciliile obligatorii mai impuneau, pe lângă
alte înjosiri, și prezentarea frecventă la Miliție,
unde erau chemați și delincvenții de drept co-
mun, pentru a li se constata prezența perma-
nentă în acea localitate. Emma P., una dintre
aristocratele care povestesc în cartea lui Jaap
10
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
Scholten, era batjocorită la fiecare înfățișare de
acest fel. Deși era deja cunoscută de milițieni,
era întrebată mereu : „La ce categorie ești? Târfe
sau contese?”
Sunt în volum capitole cu un puternic im-
pact emoțial asupra cititorului, în care, cu
detalii mai mult decât înfiorătoare, sunt de-
scrise torturi inimaginabile pentru o societa-
te civilizată, aplicate în închisorile comuniste
de la Sighet, Aiud, sau Jilava, celor considerați
dușmani ai poporului, pentru simpla vină de
a se fi născut în familii cu averi și titluri no-
biliare, și care s-au împotrivit naționalizării.
Pagini dureroase care se adaugă altora de acest
fel, scrise despre atrocitățile și abuzurile celor
cincizeci de ani de regim comunist, nu doar în
Transilvania, ci în întreaga Românie, și, de ase-
menea, ne spun personajele lui Jaap Scholten,
în Ungaria.
Am cumpărat cartea cu deosebit interes,
nu doar pentru că sunt născută și locuiesc în
Transilvania, trecutul acestui ținut fiindu-mi,
din acest motiv, mai aproape de suflet, dar și
pentru naționalitatea autorului ei. Sunt intere-
sată de povești ale vremurilor apuse, am cunos-
cut și am stat de vorbă și eu cu o urmașă a unei
familii de nobili maghiari, cu foste proprietăți
și conac în zona în care locuiesc. Mă intere-
sează așadar la modul cel mai obiectiv trecutul
nostru comun, români și maghiari deopotrivă.
Sunt puține scrieri de acest fel, nepărtinitoa-
re unora sau altora. Un scriitor olandez, care a
călătorit deseori în România pentru a se docu-
menta în vederea scrierii acestei cărți, și care
spune în introducere (o porțiune ce poate fi
citită în reclama unei librării virtuale) despre
Transilvania că este „una dintre cele mai fru-
moase regiuni din Europa”, nu putea fi bănuit,
credeam eu, de subiectivitate. Am aflat însă că
soția lui Jaap Scholten este urmașa unei familii
cu titlu nobiliar din Ungaria, înrudită cu mai
multe familii de aristocrați transilvăneni, iar,
la un moment dat, înțelegem din cele scrise
că autorul însuși are rădăcini în aristocrația
maghiară. Este de înțeles, în lumina acestor
informații, preferința scriitorului olandez pen-
tru o anumită interpretare a trecutului istoric.
Sigur, faptul că nu am găsit nici de data asta,
într-un străin, un analist cu totul imparțial,
nu știrbește cu nimic valoarea documentară
a scrierii. S-au adunat zeci de mărturii, s-au
purtat dicuții cu foarte multe persoane și au-
torități, s-au vizitat conace, în ruină sau rea-
duse la viață, închisori, foste domicilii forțate,
muzee și biblioteci. Cercetarea este cu adevărat
vastă și laborioasă. Trecem cu vederea micile
inexactități, erori strecurate, pe alocuri, din
lipsa consultării arhivelor și a încrederii în
istorisirile terților, ca de pildă acele afirmații
aproape tendențioase la adresa Reginei Maria.
Important este că această carte vine și umple
un gol. S-a scris foarte puțin despre acest su-
biect, și oricum foarte puțin în limba română.
Documentele de arhivă ale acelor vremi, mă
refer acum la perioada în care Transilvania a
fost sub ocupație austro-ungară, sunt, după
cum bine știm, în limba maghiară. Ori, trăito-
rii acestor meleaguri, indiferent de etnie, sunt
îndreptățiți să-și cunoască trecutul, așa cum a
fost el. Este, de fapt, nu doar un drept, cât, mai
ales, o datorie.
Însoțite de un calup de fotografii vechi, po-
veștile intervievaților lui Jaap Scholten poartă
un fermecător parfum de epocă, menit să tran-
spună cititorul într-o lume despre care nicăieri
nu se mai vorbește, o lume a eleganței, a bunei
cuviințe și a manierelor alese. Pentru că, poves-
tește un personaj: „Pe vremea aceea lumea avea
așteptări mari. Ți se cereau multe. Trebuia să te
porți cum se cuvine și să acumulezi cunoștințe,
să fii punctual, să ai maniere și simț al umorului.
Exista o tradiție umanistă.” Cât despre educația
rafinată, există un pasaj absolut încântător în
care ne este redată lecția de comportament pe
care autorul o primește de la Erzsebet T., năs-
cută în Transilvania, pe moșia familiei sale, și
care, la cei 91 de ani ai săi, împliniți la domici-
liul actual din Ungaria, este una dintre cele mai
prezente povestitoare din Cartea lui Scholten.
„Erzsebet mi-a arătat recent cum să îndeplinesc
corect acest ritual. «Tu ești femeia. Așază-te»,
mi-a ordonat ea în timp ce se ridica. A venit în
fața mea, mi-a luat mâna dreaptă, a ridicat-o, a
răsucit-o cu dosul palmei în sus, apoi s-a aple-
cat spre mine. «Patru centimetri, nu mai mult!
Nu te apleca niciodată mai mult de patru centi-
metri - și numai din umeri, niciodată cu capul.
Stai frumos, cu spinarea dreaptă. Nu te apleca
din șale. Numai țăranii fac așa. Țăranii săru-
tau mâna moșierului.» Ridică semnul arătător
în semn de avertisment. «Dar nu săruți mâna,
doar aerul. Și dacă un bărbat se uită în ochii
unei femei, când îi sărută mâna, oh la la! Dar și
mai frivol e să faci așa.» Îmi ia mâna din nou și
o răsucește încet cu palma în sus. «Dacă o săruți
așa...» Își dă ochii peste cap. «Un vechi proverb
spune că dacă o doamnă zice nu, asta înseamnă
poate, dacă spune poate înseamnă da, iar dacă
spune da înseamnă că nu e o doamnă.»” Pentru
frumusețea pasajului, l-am transcris integral.
Constantin Flondor Ramuri (2014) u/p, 40 x 30 cm
Cât despre relațiile interetnice, sunt câteva
mărturii care ne îndreptățesc să credem că ver-
siunile actuale, de o parte și de cealaltă, sunt
doar expresia patimilor politice și că, atunci ca
și acum, oamenii au trăit unii în preajma ce-
lorlalți, au conviețuit, au suferit și au iubit fără
să se gândească la cum va scrie istoria despre
ei. O poveste a unei familii din neamul Bânffy,
care-și avea conacul într-un sat locuit doar de
români, și care a fost salvată de la deportare
de țăranii veniți să-i împiedice pe milițieni să-i
ridice pe boieri, îmi sună cunoscut. Am auzit
și eu una similară, povestită de fiica unui fost
nobil maghiar. Concluziile sunt lesne de trasat.
Tovarășul baron, O călătorie în lumea pe cale
de dispariție a aristocrației transilvănene este o
carte care-ți persistă multă vreme în gânduri,
după ce i-ai citit ultima pagină. Te întrebi cum
de au fost posibile anumite grozăvii, de ce au
plătit atât de crud oameni nevinovați, dar și
de ce nu reușim nici astăzi să ne împăcăm cu
trecutul nostru. Da, e o carte care ridică între-
bări, parțial are și răspunsuri, dar eu tot mai
aștept, până nu este prea târziu, până când
se mai pot strânge mărturii, Marea Poveste a
Transilvaniei, în care poveștile tuturor, indi-
ferent de etnie, să-și afle locul. Eventual fără
niciun fel de interpretare!
■
Constantin Flondor
Concav-Convex (1977) fotografie, desen, obiect pe panou de lemn, 46 x 154 cm. Colecție privată
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
11
poezia
■ Dumitru Velea
Lada cu zaruri
Lui V. G. Paleolog
Se-aruncă zarurile
cu semne și simboluri săpate pe fețele lor:
șase zaruri se rostogolesc în lada deschisă,
ca interpretul să-mi lege și să-mi dezlege
fraza pe care mâna mea o scrie,
aici, când ziua se-apropie de capăt.
Spun: Bătrânul nu joacă zaruri,
și semnele de pe ele sunt săpate
de vrăjitoarea formelor
cu un ac de oțel înroșit în foc.
Mi se spune: Tânăr ai fost și le-ai aruncat,
între pereții lăzii încântat le-ai rostogolit.
Acum, Bătrânul alege fața și semnul
și-așează cuvintele în fraza
pe care interpretul o citește.
Liniștește-te: O singură dată o auzi,
așa cum o singură dată zarurile se-aruncă.
N-ai dreptul să rătăcești între deciziile sale,
căci, într-o clipă, capacul lăzii se trage
cu pocnet și țipăt. Vrăjitoarea te-așteaptă,
cu acul de oțel înroșit în foc.
Nașterea fluturelui
Firul de borangic s-a tors
ca și cum ar fi o cămașă pe umeri,
prin ea aripile îți cresc
în lumina dintr-o altă zi.
Cu aripi sunt între cei sălbatici.
Dumnezeu s-a retras
ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis
și urmele ți-ar fi rămas
să le calci într-o altă noapte.
Sălbatic sunt între cei cu aripi.
Cele trecute, cele rămase
Veșmântul sfâșiat în vis
nu poate să treacă în imagine
chiar dacă el a fost continuu imagine.
Doar umărul de pe care a curs
își lasă lumina pe perete
chiar în clipa când picioarele desculțe ating
dalele reci, din Sfânta Sfintelor.
În țesătura luminii se aleg ochii
pentru care toți cei intrați aici
sunt imagini.
- Pentru ce veșmânt de sărbătoare
și-atâta văl pe ochi? Trezește-mă,
că picături mari de sânge
cad din ochii mei!
Palma primită
În poveste el este o ladă
în care se găsește o altă ladă
asupra căreia cel ce imaginează
trebuie să păstreze tăcerea,
căci în chichița ei doarme o femeie.
Ea îl visează venind să ridice capacul,
chiar în clipa când, nerăbdător,
el i-l dă la o parte.
Fiindcă i-a stricat visul,
ea îi trage o palmă,
pentru a simți plinul
și golul lăzii.
Pălmuit, el vede cum o femeie bătrână
sparge oala de stâlpul înfipt
la capul său.
Din cioburile și cărbunii ei,
ca o imagine,
răsucit din fum
cu miros de smirnă,
se înalță cel ce imaginează.
Întoarcerea acasă
Când tu privești dunga colinei pierdută în cer,
altul privește marginea cerului atingând
dunga colinei;
când tu auzi tunetul cerului cu tremur
în fereastră,
altul aude sunetul zăbrelei încrețind
apele cerului;
când tu numeri și-mparți urmele
pe pământ și apă,
altul numără și-mparte țărână și apă
fiecărei urme;
când tu vorbești despre piatra ce-o rotunjești
în gură,
altul vorbește cu piatra ce zboară din gură
spre munte;
când tu ieși din odaie, trântind ușa cu zgomot,
altul în liniște se-ntoarce în odaia
de unde ieșiseși.
Hegel
Întregul există,
partea dispare -
brațul tăiat, în vis,
continui să-l simți și te doare.
Adevărul există,
minciuna dispare -
focul, chiar ca imagine,
întreține rugul sub picioare.
- „Adevărul este întregul”
și nu ciuma -
spune Bătrânul care pe flăcări
își lasă urma.
Bătrânele silabe
Am imaginat o locuință,
am imaginat și ziditorul ei
cu palmele lucrătoare,
până când acestea au dispărut.
De pe sub garduri într-o rână,
de pe sub ziduri, oameni au năvălit în casă,
au scotocit prin odăi, prin unghere,
prin dulapuri și sertare-au căutat,
dar n-au găsit decât câteva pietricele
cu semne pe ele săpate. Cu mâinile goale
au plecat,
mâhniți că nimic n-a fost de luat.
Pereții casei au dispărut. Pietrele se rostogolesc
în lădiță. Sunetul lor abia îl mai aud.
Oricum, lădița demult n-o mai disting.
Nici mâinile mele întinse-afară
prin fereastră. Și locul ei e gol.
Ce-a fost imagine n-a mai rămas.
Ce-a fost să rămână a rămas:
pietrele și silabele astea bătrâne
rostogolite prin pulberea argintie a drumului.
Dumitru Velea
Râul de sub casă
Cu sfoara în mână, bătrânul
măsoară pereții locuinței
pe care mi-o lasă moștenire.
De sub pragul ei izvorăște un râu.
La măsurarea zidului de la răsărit,
mă trece prin apă până la glezne;
la cel de la miazănoapte,
mă trece prin apă până la genunchi;
la cel de la apus,
mă trece prin apă până la piept;
la cel de la miazăzi,
prin apă trebuie să înot.
Valul mă poartă în locuință,
ca și cum sfoara de măsurat
m-ar trage înăuntru.
Sfoara de in s-a înfășurat pe mine,
îmi ia măsurile, prin apă,
astfel mi se dă parte.
■
parodialatribună
Dumitru Velea
Întoarcerea acasă
Când tu privești la cer, pierdut în vers puțin,
altul, mai pragmatic, îți fură pânza de in;
când tu trezești imagini în locul gol din vers,
un altul umflă premii, așa, simplu, din mers,
când tu-ți împarți bănuții de pâine și de apă,
un altul chinuiește în bănci să-i mai încapă;
tu umbli, ceri dreptate și-ai uși bătute-n cuie,
și-altul pe munți de-onoruri, cu vorbe doar se suie;
și când te-ntorci acasă, că te întorci odată,
observi că din odaie și muza ți-e furată!
Lucian Perța
12
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
Deshamă cerul
■ Gabriel Cojocaru
Apoi la masa sentimentelor
amânate împărțirea ne
dădea mereu fără rest
En pas de deux
Diavolul ne-a furat Postul.
„Fiule! Când vrei să te apropii să slujești Domnului
Dumnezeu, gătește-ți sufletul tău spre ispită”
(Isus Sirah, 2.1)
Și după cum îți va șopti
vocea interioară -
câtă speranță îți va împrumuta
somnul și câtă siguranță după
tămăduire îți va da gratuit
moartea
Stingeți lumina!
Va fi din ce în ce mai greu
Să nu vorbiți pe întuneric
Păstrați-vă pacea
Așa-i când
ți se face dor
de un loc în care
n-ai fost niciodată:
. .pământ netocmit și gol.
Mergi pe bârnă parcă
aluneci pe lângă
balustradele plăcerii -
colectezi selectiv
sentimente adiacente
sexul ca o înfrângere diortosită
Stinge lumina!
Cum nelocuită de sfinți
e plăcerea ce dulce e
nemărturisirea
Plănsu-mi-sa cealaltă voce
interioară - voces de primavera
că nu-mi mai poate dicta
că nu mă poate ierta...
Și ce mult mă poate durea
Stingeți lumina!
căci acesta e gustul mărturisirii
precum turta dulce a copilăriei
pe care o mâncam pe ascuns
jucând la tombola uitării
ce puzderie de zei
pe pământ!...
Gabriel Cojocaru
Restul l-ai uitat, l-ai ascuns
restul lumii nu va fi
niciodată de partea ta
pentru că nici acum n-am să
vă spun de ce continui
să iubesc femeile cu tălpi mici
Stinge lumina!
DESHAMĂ CERUL.
■
Urmare din pagina 4
Un miracol al
sfîrșitului antichității:
neoplatonicii (II)
Că Plotin nu acceptă teoria gnosticilor relativ la
„inteligibilitate” este un lucru evident pentru orici-
ne a trecut cu gîndul prin textul Enneadelor. Altfel,
gnosticii sunt repudiați de chiar biserica creștină
apuseană, întrucît aceștia acordă doar „aparență”
corpului lui Hristos. Acesta, conform teoriei gnos-
tice, este mereu și mereu răstignit în lume, cruci-
ficarea nefiind decît un act mistic și realizîndu-se
necontenit în sufletul credinciosului. Astfel, latura
umană a lui Hristos este negată. Această idee, ex-
trapolată de gnostici asupra tuturor inteligibilelor,
a fost vehement contestată de Plotin. Între ideea
de aparență a răstignirii și cea de acceptare a du-
alității divin-uman, Plotin își situează gîndirea pe
cea din urmă poziție, repectiv a unității celor două
componente. Reducția la Unu a lumii fenomena-
le, acceptarea acestui caracter pozitiv-negativ ca o
constituție unică și esențială a ființei, iată adevărata
concepție filosofică platoniciană.
Nu regăsim în această metodă plotiniană de
abordare a lumii nimic din dialectica platonicia-
nă, ci mai degrabă realizăm marea apropiere a lui
Plotin de spiritul analitic al lui Aristotel.
Desigur, așa cum arată și Hegel19, există une-
le probleme nerezolvate în construcția filosofică
plotiniană, cum ar fi conceptele atît de utilizate de
scindare, apariție, exalație, curgere etc., concepte
care, în însăși structura lor, apar ca fiind goale de
conținut. Gîndirea gîndește gîndirea la modul la
care încă Aristotel ne-a făcut să o înțelegem, însă
mecanismul prin care lumea emană, ca un efluviu,
din contrarietarea(?) Unului (cum ar putea fi expli-
cată această dorință de multiplicare a Unului în alt
mod?, n.n. M. A.) nu este suficient de clar explicată
de Plotin, oricît de mult s-a străduit să o facă, iar
acolo unde conceptul nu a putut lega o explicație
rațională, a venit metafora să o suplinească. Însă
gîndirea filosofică, ca discurs, ca element dianoetic,
nu poate face apel la metaforă pentru a-și rezolva
imposibilitatea aducerii la lumină a unor elemente
conceptuale care ar trebui să fie precis definite și
relaționate. Poate, de aceea, de prea multe ori s-a
spus, uneori nu fără de temei, dar în marea majori-
tate a timpului eronat și cu rea voință, că metafizi-
ca, dincolo de aparența de știință, este, în esența ei
cea mai intimă și poezie.
Sigur, este o problemă încă dezbătută dacă filo-
sofia plotiniană și, în general, cea neoplatonică mai
poate fi considerată ca făcînd parte din filosofia
greacă genuină. Guthrie, în cîteva considerații din
primul volum al monumentalei sale lucrări20 lasă să
se înțeleagă că aceasta este prea impregnată de ele-
mentul oriental pentru a mai putea fi considerată
filosofie greacă pură. Nu subscriem acestui punct
de vedere, iar argumentele pe care le-am arătat mai
devreme vin în sprijinul tezei noastre, prin urmare
nu le mai reiterăm.
Oricum, cu Plotin se termină filonul autentic al
metafizicii grecești, după el putem să vorbim real-
mente o o impregnare masivă a filosofiei grecești
cu elemente orientale și, în special, cu elemente
creștine sau iudaice.
Reduta ridicată de gînditorii neoplatonicieni în
apărarea vechii gîndiri și, implicit, a vechii lumi, nu
va rezista atacului fanatic, necruțător, al noii religii
și al noii lumi aflată încă in statu nascendi.
Note
1 G. W. F. Hegel, Op. cit., p. 163.
2 Porphyrios, Viața lui Pitagora. Viața lui Plotin, Ed.
Polirom, Iași, 1998.
3	Th. Whittaker, Op. cit., pp. 45-46.
4 „În mare, aceasta corespunde următoarei ordini: En., IV,
V, VI. II. III, I.” (Th. Whittaker)
5 G.W.F. Hegel, Op. cit., p. 166.
6 G.W.F. Hegel, Op. cit., p. 167.
7 G.W. F. Hegel, Op. cit., p. 171.
8 G.W.F. Hegel, Op. cit., p. 171.
9 Idem, ibidem.
10 Idem, p. 173.
11 Idem, p. 275.
12	Plotin, Enneada V, I, I, c. 6., apud G.W.F. Hegel, Op. cit.,
p. 174.
13	G.W.F. Hegel, Op. cit., p. 179
14	Plotin, Enneada II, I, V, C 3.
15	Plotin, Enneada, II, I, V, c. 5.
16	Plotin, Enneada, III, I, VIII, c. 7.
17 G.W.F. Hegel, Op. cit., pp. 182-185.
18 Plotin, Enneada, II, I, IX. C. 16, apud Hegel, Op. cit. p.
186.
19 G.W.F. Hegel, Op. cit., pp. 187-189.
20 W.C.C. Guthrie, O istorie a filosofiei grecești, ed. Teora,
București, 1999.
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
13
meridian
■ Luca Cipolla
Luca Cipolla este poet, dar și traducător
din sau în italiană și română. A publicat
în 2014 volumul de poeme Monade (îm-
preună cu Melania Cuc). Activează ca redactor
al unor publicații literare din România și a co-
laborat la numeroase reviste de profil, între care
România literară, Apostrof, Mișcarea literară,
Argeș, Urmuz etc. Este extrem de activ în relațiile
culturale româno-italiene, cu traduceri de volu-
me și grupaje de poezie.
Una candela
Tremo all’idea della porta,
credo di non poterti piu sollevare
ma almeno
non fingo piu di mangiar mosche
nel sogno del padre...
sai, a volte
manco di rispetto
ad ogni stato di coscienza
quando leggo nel tuo volto
la sofferenza,
tu sei una flebile candela
che piu si spegne
piu in me accende luce.
O lumânare
Tremur la ideea porții,
cred că nu mai pot să te ridic
dar cel puțin
nu mai simulez că mănânc muște
în visul tatălui...
câteodată, să știi,
lipsesc de respect
la fiecare stare de conștiință
când citesc în chipul tău
suferința,
tu ești o lumânare slabă
ce cu cât se stinge
cu atât în mine aprinde lumina.
Viva particella
Mi butto nella mischia
O particulă vie
M-arunc în luptă
uitând de prezența Ta
și rămân singur...
un șoc electric mâhnește vinele mele,
coboară o lacrimă
dar în praf mai târziu
o rază de soare
îmi amintește că și eu sunt o particulă vie
veșnic ocrotită și nestrivită
între degetele Tale
pline de iubire luminoasă
astfel încât
nu mă pot abține să nu mă las
căzut pe perna de pene
a unei răsuflări moi
și să nu adorm
puțin câte puțin,
puțin câte puțin...
Mulțumesc.
Il folle
Qual seme di mela
disgiunto
dalla polpa,
viso d’aquila tersicoreo
e il folle,
acqua pura,
vive nella sua stanza
anni addietro,
pigramente ucciso
da ricordi assassini.
Nebunul
Ca pe un sâmbure de măr
detașat
din pulpă,
chip de vultur al Terpsihorei
e nebunul,
apă curată,
locuiește în odaia lui
cu ani în urmă,
leneș omorât
de amintiri ucigașe.
Madre permeata di gioia
(Anandamayi Ma)
Prima di venire al mondo
ero la stessa,
da bimba pure
e divenni donna...
sempre la stessa.
Lo specchio
chiaramente
rimandava i miei silenzi
cosi stavate a bocca aperta
ed imperturbabile io,
cosciente che
se tutto e Atman
nessun’arma puo trafiggere l’anima,
ne parola o confine tra me e voi
- che mai siam nati
e mai periremo -
puo separarci dall’io perenne
del soffio vitale
che ci accomuna.
Mama plină de beatitudine
(Anandamayi Ma)
Înainte de a veni pe lume
eram aceeași,
când eram copilă de asemenea
și am devenit femeie...
tot aceeași.
Oglinda
clar
înapoia tăcerilor mele
astfel rămâneați cu gura deschisă
și imperturbabilă eu,
conștientă fiind
că totul e Atman
nici o armă nu poate străpunge sufletul,
nici un cuvânt sau hotar între mine și voi
- ce niciodată nu ne-am născut
și niciodată nu vom pieri -
nu ne poate despărți de eul veșnic
al suflului vital
care ne unește.
dimentico della Tua presenza
e rimango solo...
uno shock elettrico affligge le mie vene,
scende una lacrima
ma nella polvere poi
un raggio di sole
ricorda ch’io pure son viva particella
eternamente custodita e non pigiata
tra le Tue dita
piene di luminoso amore
cosi
non mi posso trattenere dal lasciarmi
cadere sul cuscino di piume
d’un lieve respiro
e dall’addormentarmi
poco a poco,
poco a poco...
Grazie.
■
Luca Cipolla
14
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
întoarcere în timp: „Tribuna”
Profesorul Mircea Zaciu (I)
■ Constantin Cubleșan
Mircea Zaciu și Ion Agârbiceanu
Tânăr universitar, cu o bună recunoaștere
a capacităților sale scriitoricești, pe lângă
cele didactice, Mircea Zaciu era încă din
acei ani un om de direcție, un spiritus rectus, te-
mut de studenți pentru exigența exagerată (une-
ori îndreptățită în totul, bunăoară atunci când a
lăsat corigenți aproape trei sferturi din efectivul
unui an, care scriseseră la examen: Arghezii, adi-
că cu doi de i), autor al unei prime monografii
consacrate lui Ion Agârbiceanu (reprezentând,
de fapt, teza de doctorat), semnând articole de
critică și istorie literară cu tăioase observații de
ordin estetic etc. El este cel care a năzuit să rea-
lizeze și a realizat coagularea în jurul său a unui
număr de tineri cercetători clujeni (și nu numai),
pe care îi urmărea în evoluție, cu care discuta di-
verse teme de lucru dându-le efectiv sarcini în
domeniu - Seria Restituiri, coordonată în cadrul
Editurii Dacia, nu a fost altceva decât un labora-
tor de testare și impunere publică a unor tineri
cercetători în domeniul literar, cărora le-a încre-
dințat - învățându-i de fapt munca de recuperare
a unor opere și scriitori uitați sau numai negli-
jați, din diferite motive - sarcina de a se apleca
creator asupra textelor, comentându-le critic și
construind în parte, cu acribie, note explicative,
justificative, nu mai puțin de a elabora studii in-
troductive analitice, introduceri eseistice ș.a., cu
alte cuvinte pregătindu-i pentru profesiunea de
filologi, critici și istorici literari. Nimeni până la
el n-a căutat să formeze o școală clujeană de cri-
tică, nici Bogdan-Duică, nici Lucian Blaga (poate
Liviu Rusu, la Sibiu, dar neputând împlini nimic
în acest sens datorită eliminării sale, după 1948,
din sistemul de învățământ universitar, pe motive
politice, cum era moda la acea vreme), nici D. Po-
povici, cu atât mai puțin Iosif Pervain. Rezultatele
au fost pe măsură. Aproape toți cei care au lucrat
cu el ediții în Restituiri, au evoluat ulterior, confir-
mând intuiția profesorului. Dar, era preocupat și
de afirmarea în jurul său a scriitorilor de literatu-
ră beletristică. Augustin Buzura este în acest sens
exemplul cel mai edificator. Prin anii ‘60 îi puteai
vedea pe cei doi, magistrul și discipolul, plimbân-
du-se pe stradă, de la Biblioteca Universității până
în colț la Continental și înapoi, eventual făcând
popasuri pe lângă o ceașcă de cafea, în dialoguri
inițiatice, după exemplul marilor gânditori greci
ai antichității, în celebrele lor dialoguri. Primele
volume de povestiri și nuvele ale acestuia (Capul
Bunei Speranțe, 1963 și De ce zboară vulturul?,
1966) sunt rezultatul acestor... îndrumări. Curios
lucru, profesorul părea un om distant, rece, chiar
țepos, de care cu greu te puteai atașa, lăsând în
totul impresia unui om puțin sociabil. Pe măsură
însă ce înainta în timp și în vârstă, masca aceasta
glacială s-a topit pe-ncetul, așa încât spre sfârși-
tul anilor de viață a devenit un admirabil com-
panion, e drept selectându-și cu grijă apropiații.
Marele său proiect literar, Dicționarul scriitorilor
români, realizat în colaborare cu Marian Papa-
hagi și Aurel Sasu (patru volume), i-a produs, pe
lângă mari satisfacții și mari decepții, iritări, stări
de nervozitate, adevărate revolte. Într-o asemenea
stare de iritare l-am întâlnit în chiar ultima sa zi
din viață. Cred că am fost unul dintre cei mai de
pe urmă scriitori (dacă nu cumva chiar ultimul)
cu care s-a întreținut. Tocmai ieșise din Alimenta-
ra ce funcționa pe atunci la parterul blocului din
vecinătatea intrării la Filiala Uniunii Scriitorilor.
Dădeam să intru pe poartă - era ziua în care se
anunțau premiile Filialei - când l-am remarcat,
cu două sacoșe pline. Își cumpărase, după cum se
lăsau bănuite, sticle cu apă și suc, pâine, mezeluri,
fructe ș.a. L-am salutat și s-a oprit cu mine, ca în
atâtea alte rânduri. M-am bucurat să-l întâlnesc și
l-am invitat să urce la Filială. A refuzat. Cum să se
expună cu sacoșele burdușite? I-am spus că le pu-
tea lăsa după biroul Doinei Cetea, din anticamera
sălii de ședințe. Apoi, un whisky sau un coniac nu
i-ar fi stricat. Era cât pe ce să accepte. Credea că
i-ar fi prins bine, pentru că era într-adevăr obosit;
călătorise toată noaptea cu trenul, de la București,
de unde se întorcea dezamăgit că nu putuse re-
zolva nimic în privința tipăririi unui nou volum
al Dicționarului. Buzura, la Fundația Culturală
unde apăruse primul volum, îi spusese că nu se
mai putea angaja să continue tipărirea următoa-
relor volume. Era decepționat și mâhnit. Dacă
nici Buzura. Nu-i nimc, domnule profesor, i-am
spus, în ambianța festivă de la Filială o să uitați,
cel puțin pentru câteva ore, anturat de cei care vă
prețuiesc. A făcut un pas spre intrarea la Filială
dar imediat a renunțat. Nu pot să vin la festivi-
tăți în ținuta în care mă aflu. Era, într-adevăr,
într-o ținută lejeră care însă îi stătea, parcă, mai
bine decât cea îngrijită, din totdeauna, care îi
dădea aerul distinct de care era conștient. Mi-a
întins mâna zicându-mi: Altă dată. Și a pornit
pe trotuar în sus pe strada care duce spre fostul
cămin Avram Iancu iar de acolo, traversând, pe
strada Bisericii Ortodoxe, unde locuia. N-a făcut
însă decât vreo cincizeci de pași, că asupra lui s-a
năpustit o femeie care - nu auzeam ce-i spune dar
înțelegeam că-l agresează - s-a ținut de el până
l-am pierdut din vedere. Probabil era una dintre
cațele care îi făcuseră multe zile negre în legătură
cu apartamentul în care locuia și de care rudele
voiau să-l deposedeze, aflându-se într-un mizera-
bil proces nesfârșit. Spre seară am aflat că odată
ajuns în apartament, făcuse un infarct și se pră-
bușise iremediabil. Am să regret toată viața că nu
l-am putut determina să urce la Filială. Atmosfe-
ra sărbătorească de acolo l-ar fi destins și, poate,
sunt sigur, sfârșitul ar fi fost amânat pentru cine
știe când.
Puțină lume știe azi că Mircea Zaciu a început
prin a se afirma ca un veritabil prozator, publi-
când câteva volume, la care n-ar fi rău să ne în-
toarcem, măcar în treacăt. Ceea ce am să și fac,
prezentându-l generațiilor tinere de azi și în veș-
mântul aristocrat al epicii sale în care cu greu se
alinia cerințelor partinice din anii ‘50.
Format în rigoarea unei școli tradiționale (în-
cepe liceul la „Moise Nicoară” în Arad și îl termi-
nă la „Emil Gojdu” în Oradea, cu bacalaureatul în
1947) ce punea accent pe însușirea unei temeinice
culturi umaniste, Mircea Zaciu debutează timpu-
riu, în 1944, în ziarul Ecoul, cu un medalion con-
sacrat personalității lui Duiliu Zamfirescu, ates-
tând tocmai insuflarea acestui cult al valorilor pe
de-o parte, dar și apetitul personal pentru proza
literară, pe de altă parte. Urmează Facultatea de
Filologie (Litere) la Universitatea din Cluj, unde
are, de asemenea, profesori (D. Popovici, Ion
Breazu) capabili a-i fixa și orienta definitiv preo-
cupările înspre literatura română (cu precădere),
dar ambiția lui, în acei ani, viza gloria pe linia
epicii. Publică așadar proză (nuvele și fragmente
de roman) în revistele Flacăra, Almanahul literar,
Tânărul scriitor, contând în Raportul prezentat la
Congresul tinerilor scriitori (1958) în capul listei
celor ce s-au personalizat deja, ca autori de bele-
tristică, în peisajul literar românesc. Cu Amiaza
unei revoluții (1954) se încercase în domeniul
scenariului de film - mirajul cinematografului a
atras întotdeauna pe tinerii scriitori - la care va
reveni abia peste ani, scriind piese de teatru, de
data aceasta, în colaborare cu Vasile Rebreanu,
Sechestrul (1972), dar consacrarea i-au adus-o,
în epocă, cele două volume de proză artistică din
1956: Unde sfârșește pustiul și nuvela (micro-ro-
manul) Începutul sfârșitului, cu care, cu aceasta
din urmă, își încheie, de altfel, cariera de proza-
tor, chiar dacă fibra de povestitor se va recunoaște
în multe din eseurile sale și mai ales în paginile
celor patru volume ale Jurnalului, publicat între
1993-1998.
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
15
evocare
Mircea Zdrenghea -
15 ani de la moarte
■ Veronica Hicea
La împlinirea a 60 de ani, în anul 1974, noi,
membrii Catedrei de limba română de la
Facultatea de Filologie a Universității „Ba-
beș-Bolyai”, l-am sărbătorit pe profesorul Mircea
Zdrenghea (1914-2001), la Casa Universitarilor;
era o sărbătorire importantă, care s-a ținut în sala
din stînga curții, unde se afla, pe atunci, restau-
rantul.
Eram încă în curtea Casei Universitarilor cînd
a sosit prof. Romulus Todoran. Domnia Sa era
atunci șeful catedrei. În ținută festivă, cu o căma-
șă de culoare roz, pe sub elegantu-i costum, avea
pe față un fel de strălucire trandafirie; cu atît mai
mult cu cît, în mîna stîngă, purta un fir de tranda-
fir. Am înțeles cu toții pentru cine era trandafirul
și în numele cui! Un buchet splendid din aceleași
flori a sosit apoi din partea Universității, cu mul-
țumiri pentru activitatea desfășurată și urări de
noi succese.
Sala de la Casa Universitarilor era, în seara ace-
ea dedicată sărbătoritului, în întregime a noastră,
a Catedrei. A fost o întîlnire omagială, desigur,
dar într-o atmosferă, de la început, de voioșie și
de sinceră și caldă prietenie. Încît, deloc surprin-
zător, la un moment dat, conf. (pe atunci) Nicolae
Goga a propus că să-i facem sărbătoritului niște
epigrame, care să încălzească și mai mult spirite-
le. - „Bun!, la treabă!”, a zis atunci prof. Romulus
Todoran, care era de o sobrietate devenită prover-
bială, dar care știa și să guste umorul de calitate.
Bucățele de hîrtie și pixuri au intrat în funcție,
de prin buzunare. Atunci am compus și eu prima
și singura epigramă din viața mea; bazîndu-mă pe
sensul cuvîntului latin casus, -us (= în sens comun
„cădere”, dar, ca termen gramatical, „căderea sub-
stantivului într-o anumită funcție”) am brodit-o
cum urmează: „Este Vocativul caz / Sau e numai
o părere? / Hai să-i zicem o cădere / Și să nu mai
facem caz”.
Sincer emoționat, cu acea atitudine de bonom,
cu seninătatea-i sufletească binecunoscută, prof.
Mircea Zdrenghea rîdea cu lacrimi în ochi, ală-
turi de prof. Viorica Pamfil și de prof. Pompiliu
Dumitrașcu, pe măsură ce fiecare își depăna epi-
grama. Nu se supăra! Știa de glumă! Profesorul
Mircea Zdrenghea s-a mirat că eu, ultima ve-
nită la catedră, pe atunci, de la București, eram
deja „la curent” cu Vocativul. Un subiect ca vo-
cativul trimitea direct și spontan la prof. Mircea
Zdrenghea și devenise un element definitoriu al
său. Adică studiile Domniei Sale despre Vocativ
făcuseră deja „înconjurul lumii” academice și
universitare și deveniseră un fel de „semn dis-
tinctiv” al profesorului Mircea Zdrenghea. Toată
lumea știa de Vocativ! - „Iată că și generația tînă-
ră...!” zice, bine dispus, prof. Romulus Todoran,
care, cum am spus, la petrecerile catedrei devenea
foarte cald și binevoitor; dar nu uita de veșnica sa
preocupare față de „generația tînără”, „schimbul
de mîine al catedrei” etc. Generația tînără eram:
Gligor Gruiță, Anton Goția, Viorel Păltineanu, G.
G. Neamțu și eu. (Elena Popescu încă nu venise
de la București.) Ștefan Hazy se dădea și el pe lîn-
gă noi, zicînd că preferă grupa celor tineri.
Profesorul Mircea Zdrenghea era la Catedra
noastră de mai bine de un sfert de secol.
Absolvent, la mijlocul anilor ’30, al cursurilor
Facultății de Litere și Filozofie a Universității
Daciei Superioare, ca student al renumiților pro-
fesori de atunci și membri a ceea ce se va numi
„Școala lingvistică clujeană”, Sextil Pușcariu,
Theodor Capidan sau Nicolae Drăganu, a intrat
în Catedra de limba română, după un deceniu de
profesorat la liceu, în anul 1947, iar de atunci ți-
nuse neîntrerupt cursuri de latină, de lingvistică
generală, de fonetică, de literatură română veche,
de istoria limbii române, de dialectologie, de lim-
ba română contemporană. A semnat, ca profesor,
cursuri universitare și culegeri de exerciții, dar a
fost și un cercetător asiduu, cu multe și remarca-
bile rezultate științifice, recunoscute între specia-
liști. Dovedise, prin tot ce a făcut, atît didactic, cît
și științific, o formație profundă și complexă. Era
un profesor de reală vocație, admirat și iubit de
studenți și de colegi nu numai pentru claritatea,
proprietatea și simplitatea expunerilor, ci și pen-
tru corectitudinea și echilibrul său, precum și, în
latura sa științifică, pentru etica desăvîrșită a cer-
cetării, de care a dat mereu dovadă. Precum era
omul în viață, tot așa profesorul și cercetătorul
Mircea Zdrenghea era în studiu. Se poate urmări
în întreaga sa viață un parcurs prioritar intelectual,
cu o unitate în personalitate și în cercetare demnă
de admirație.
Aceleași impecabile trăsături de caracter le-a
demonstrat prof. M. Zdrenghea și ca șef de ca-
tedră. Pe cînd Domnia Sa era Șef al Catedrei
de Limba română a Facultății de Filologie a
Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca
(căreia îi era afiliat și subcolectivul de Limba la-
tină), noi, membrii Catedrei, ieșeam bine la toate
analizele de activitate, și didactică, și științifică,
și educativă (se punea, pe vremea aceea, accent
pe educația moral-cetățenească a studenților). La
învățămîntul politic, la activitățile sindicale, la
cele cultural-educative, pînă și la muncile agri-
cole, peste tot Catedra noastră ieșea pe primele
locuri, dacă nu chiar pe primul loc. Cum reușea
Profesorul Mircea Zdrenghea să țină piept la toa-
te aceste forme, cele mai multe „fără fond”, adică
să țină în mîinile sale frîiele unei catedre mari și
importante - Limba română și Limba latină în
perioada „Cîntării României” erau disciplinele cu
cele mai multe „implicații ideologice” -, a rămas
pentru mine „un mister”. „Nu știu alții cum sînt,
dar eu”, cînd îmi aduc aminte de acele vremuri,
le găsesc drept „epoca de aur” a Catedrei noas-
tre, o epocă de liniște, de pace și înflorire. Catedra
mergea „ca pe roate” [sic!], de parcă s-ar fi con-
dus singură. Avea, cumva, Mircea Zdrenghea
„ceva puteri” ieșite din comun? De fapt, cred că
secretul consta în faptul că, și ca șef de catedră,
Mircea Zdrenghea dădea importanță doar laturi-
lor majore ale activității, laturii didactice și celei
științifice; întotdeauna știa să discearnă priorită-
țile și valorile și, de cele mai multe ori, prefera să
preia singur toate neplăcerile birocratice ale unei
asemenea funcții în asemenea vremuri, pentru ca
noi ceilalți, membri simpli ai Catedrei, să ne pu-
tem vedea mai în liniște de preocupările noastre
didactice sau științifice. Conducea totul cu calm,
în liniște, fără nervi, fără stres, fără sarcini și po-
veri inutile. Într-o perioadă de ședințomanie, la
Catedra condusă de Domnia Sa ședințele erau
puține și scurte, numai cît era necesar didacticii și
cercetării. Cu modestie, fără să afișeze vreodată o
atitudine de șef, rezolva toate problemele birocra-
tice cu ușurință, ca și cînd ele nici n-ar fi existat.
Ne lăsa să studiem, să cercetăm; în acea atmosfe-
ră generală, de atunci, de apăsare, de stres dirijat
de sus, de teamă și neliniște, la Catedra noastră
atmosfera era de prietenie și de o calmă colegiali-
tate. Încerca să ne protejeze, pe cît posibil, de pre-
caritatea, formalismul și inutilitatea „învățămîn-
tului politic”, spre exemplu; alinierea la dogmele
ideologice, supușenia față de „politica partidului”
erau, pentru Domnia Sa, dar și mai mult pentru
noi, lucruri parcă inexistente. Învățătura, cerceta-
rea, știința, activitatea intelectuală erau singurele
preocupări care contau în ochii săi și față de care
era exigent și de neînduplecat. Drept, sincer, mo-
dest, calm, cu un caracter impecabil, cu o ținută
demnă de intelectual - așa mi-l amintesc pe omul,
profesorul și cercetătorul Mircea Zdrenghea.
Pentru prof. Romulus Todoran, cei care se ocu-
pau de Limba română, de Istoria limbii române,
de Gramatica limbii române erau un fel de „sfinți”.
Iar sărbătoritul din acea zi era unul dintre aceștia.
Unul care el însuși dădea o mare importanță pro-
blemelor majore ale limbii române, în viziunea
sa adevărate „pietre” fundamentale ale culturii
(într-o sferă largă) și ale cercetării filologice ro-
mânești (într-una mai restrînsă, mai specializată).
Dovedeau aceste lucruri studiile sale, numeroase,
cunoscute și apreciate de comunitatea lingviștilor
români, dedicate fonologiei limbii române, lexi-
cologiei, unor probleme de lingvistică generală,
toponimiei, dialectologiei, istoriei limbii române,
dar, mai presus de toate, dedicate gramaticii lim-
bii române și mai ales morfologiei sale. Studii pre-
cum În legătură cu evoluția sistemului vocalic al
limbii române; O nouă clasificare a părților de vor-
bire; Articulat - nearticulat; Articol sau pronume;
Un, o - articol, numeral, pronume; Adjective de-
terminative sau pronume (posesive, demonstrative,
interogative-relative și nehotărîte)?; În legătură cu
numeralul și adverbele cantitative; În legătură cu
topica obiectului direct și a celui indirect; Există
adjective posesive în limbile romanice?; Este vo-
cativul un caz?; În legătură cu vocativul; Analogii
în conjugarea verbului auxiliar a fi; ș.a., cuprinse
toate în binevenita ediție a operei lingvistice a lui
Mircea Zdrenghea publicată la centenarul naște-
rii sale, sunt studii cunoscute și incluse și azi în
bibliografia tratatelor de specialitate, a lucrărilor
de doctorat, a sintezelor gramaticale și lexico-
logice contemporane. Asta, și pentru că Mircea
Zdrenghea, deși tradiționalist în formație, urmă-
rește ceea ce era nou la data respectivă în istoria
ideii și a conceptelor urmărite (să amintim doar
faptul că postulează și el necesitatea depășirii fa-
zei neogramatice și a istorismului în cercetarea
lingvistică și a orientării spre limba contempora-
nă și spre stilistică sau acceptarea psiholingvisticii,
atunci, la începuturile ei), majoritatea cercetărilor
sale rămînînd, în terminologia mai ales a Școlii
lingvistice clujene, contribuții (cf. ceea ce însuși
spune despre cercetarea sa asupra clasificării păr-
ților de vorbire pe care o propune în 1960: „Cred
[...] că ea constituie o contribuție la rezolvarea
acestei dificile probleme și că, în același timp, va
suscita discuții” - vezi op. cit., p. 136). Și pentru
că studiosul Mircea Zdrenghea era, precum omul,
de o corectitudine desăvîrșită: nu trece sub tăcere
16
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
nici o sursă, cît de măruntă, în argumentarea ști-
ințifică, dar nici nu face concesii, nu flatează orgo-
lii (chiar și cele impuse politic în epocă au parte
de reverențioase dar sigure delimitări: cf. op. cit.,
p. 133 ș.a.), nu este robul supus fără crîcnire ori-
entărilor la modă în epocă. Dimpotrivă, și în via-
ță, și în studiu, știa să-și aproprieze concepte cu
finalitate epistemică, dar și ontologică: timp, loc,
mod, finalitate erau, pentru cercetătorul Mircea
Zdrenghea, nu numai criterii logice de clasificare
a părților de vorbire, ci și forme de a se adapta la
contextul socio-istorico-existențial de atunci. În
fine, pentru că orizontul cercetărilor sale era larg,
uneori impresionant de deschis zonelor celor mai
diverse (deși, repet, numele Mircea Zdrenghea s-a
confundat și se confundă încă, în amintirea celor
care i-au fost studenți, l-au cunoscut sau doar l-au
citit și studiat, cu morfologia limbii române). Am
înșirat mai sus cîteva dintre acestea. Le voi relua,
pe rînd, în scurte comentarii, adăugînd și alte do-
menii care au fost de interes pentru gramaticianul
nostru.
Sistemul vocalic al limbii române stabilit de
Mircea Zdrenghea este o sinteză avută și azi în
vedere de către fonologi. Lexicologia îi datorea-
ză cîteva studii importante: Raporturi lingvistice
româno-germane (în care se fac distincții fine în
privința rolului bilingvismului în influențele re-
ciproce dintre graiurile românești transilvănene
și graiurile săsești din aceeași zonă) sau Structura
etimologică a cuvintelor cuprinse în Vocavular-ul
din Elementa linguae daco-romanae sive valachi-
cae (unde, în cîteva pagini dense, dovedește ceea
ce Blaga spunea despre Samuil Micu: niciodată nu
s-a lăsat ispitit de încercarea „de a lua cu duiu-
mul cuvinte din limba latină și de a le anexa limbii
noastre”); cf. și Neologismul în romanele istorice
sadoveniene ș.a. În teoria limbii, preocupările lui
Mircea Zdrenghea privesc mai ales raporturile
dintre logică și gramatică (cu ilustrare din Micu și
Șincai: Probleme de limbă în „Loghica” lui Samuil
Micu (contribuții); Probleme de limbă în opera
lui Gheorghe Șincai) și dintre limbă și gîndire
(Considerations sur le rapport entre la langue et la
pensee). Fără să fi fost unul dintre domeniile sale
predilecte de cerectare, și toponimia i-a stîrnit in-
teresul, studiul său despre toponimele din Valea
Sebeșului fiind un exemplu în acest sens. Legat
strîns de acest domeniu este dialectologia; și aici,
Mircea Zdrenghea rămîne printr-un studiu de re-
ferință (Limba română vorbită de sașii din Cîlnic),
ca și în domeniul istoriei lingvisticii românești
(prin cel puțin două studii: Premiers essais de
phonetique et de morphologie historique roumai-
nes a la fin du XVIIIe siecle (care putem zice că
face deschiderea autorului spre studierea operelor
corifeilor Școlii Ardelene) și O scurtă istorie pu-
țin cunoscută a limbii române - acesta din urmă
avînd la bază „o privire generală asupra originii și
progresului limbii române” făcută de romanistul
italian A. Ubicini, ca introducere la Grammaire de
la langue roumaine a lui V. Alecsandri, publicată
la Paris în anul 1865 -, dar și prin interesantele,
informativele și formativele pagini dedicate unor
personalități ale Școlii lingvistice clujene: Sextil
Pușcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu,
Emil Petrovici, Iorgu Iordan, punînd în relief as-
pecte mai puțin cunoscute ale activității și operei
acestora). Cum am spus însă, domeniul de pre-
dilecție al profesorului și cercetătorului Mircea
Zdrenghea a fost morfologia limbii române. Nu
voi relua titlurile înșirate mai sus, nici nu voi in-
sista pe această latură a personalității sale, întrucît
lucrurile acestea sunt, îndeobște, bine cunoscute
Constantin Flondor Fulg de nea pe o temă de Paul Klee (2015), tehnică mixtă, făină, pigment alb pe pânză 70 x 70 cm
și de către generațiile mai tinere. Dar aș dori să
scot în evidență un alt aspect al cercetărilor sale:
Mircea Zdrenghea este, poate, cel mai important
nume din a doua jumătate a secolului trecut, prin
care, în istoria limbii și a lingvisticii românești (și
a culturii românești, în general), se impune studi-
erea aprofundată a operelor lingvistice și filologi-
ce ale Școlii Ardelene.
Simpla înșiruire de titluri de studii poate da o
imagine globală a cercetărilor de această factură,
axate în special pe doi corifei ai Școlii Ardelene,
Samuil Micu și Gheorghe Șincai: În afara celor
trei titluri prezentate mai sus (Structura etimologi-
că..., Loghica... și Gh. Șincai...), merită amintite
Despre sistemul ortografic al lui Samuil Micu; Cu
privire la ortografia lui Gheorghe Șincai; Cuvinte
și forme regionale în „Elementa Linguae daco-ro-
manae sive valachicae”; Elemente populare în ver-
siunea românească din Gramatica limbii latine a
lui Gheorghe Șincai; Samuil Micu (1745-1806)
175 de ani de la moarte și mai ales ediția din 1980
a Elementelor. lui Samuil Micu și Gheorghe
Șincai (la 200 de ani după ediția vieneză), care
este, în același timp, o traducere în românește
și o reproducere facsimilată a originalului din
1780, o ediție ce va rămâne, suntem siguri, încă
mult timp de neegalat, prin seriozitatea, profesi-
onalismul, acribia științifică și implicarea afectivă
cu care este realizată. Ediția este precedată de un
substanțial și extins studiu introductiv intitulat
Elementa Linguae - la 200 de ani, unde Mircea
Zdrenghea reușește o analiză detaliată a acestei
gramatici, subliniindu-se mereu efortul celor doi
autori de a demonstra latinitatea poporului și a
limbii române, precum și continuitatea sa istorică
în teritoriul actual. Scrisă cu scopul de a obține
drepturi pentru românii din Transilvania, lucra-
rea este subsumată total momentului socio-isto-
ric și dependentă de finalitatea sa istorică și de
intenția autorilor săi; ca urmare, trebuie judecată
din această perspectivă a cerințelor timpului său:
„Căci nu sînt vremile sub oameni, ci oamenii sub
vremi!”. Pentru Mircea Zdrenghea, lucrarea lui
Samuil Micu și Gheorghe Șincai este un fel de
„Scriptură a neamului”. Deschizătoare de drumuri
în filologia și lingvistica românească, Elementa.
poate incita la comentarii extinse, al căror loc nu
este însă în aceste rînduri comemorative. Totuși,
fără a intra într-o argumentare propriu-zisă, simt
nevoia să pledez pentru considerarea mișcării și
grupării intelectuale cunoscute sub denumirea
de Școala (latinistă) Ardeleană (sau Transilvană)
drept o mișcare de natură romantică și încadra-
rea ei în Preromantismul românesc (ceea ce, cre-
dem, nu anulează posibilitatea apartenenței, prin
anumite aspecte, și Iluminismului european sau
Raționalismului secolului al XVIII-lea european,
cum o încadrează Adrian Marino sau Mircea
Zdrenghea însuși).
În toate aceste studii privind Școala Ardeleană
se poate vedea originalitatea, curajul opiniei, pre-
cum și seriozitate, profunzime, onestitate, simțul
valorilor, alegerea priorităților, intenția de a sta-
bili „pietre fundamentale” în cercetare; criteriul
logic îl însoțește permanent pe cel formal. Atît în
viața sa, cît și în profesoratul său și în cercetarea
științifică efectuată, Mircea Zdrenghea a dovedit
o unitate și o consecvență vrednice de admirație.
Note
1 Mircea Zdrenghea, Studii lingvistice, Ediție îngri-
jită, note preliminare, bibliografie și indice de Nicolae
Mocanu și Mihai Zdrenghea, Editurile Altip și Scriptor,
Alba-Iulia și Cluj-Napoca, 2014.
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
17
In memoriam
Amintirea lui Radu Mareș
■ Ion Cristofor
S-a stins, nedrept de devreme, colegul nos-
tru, reputatul prozator Radu Mareș, iar dis-
pariția sa i-a îndurerat pe toți cei care i-am
fost cititori sau colegi de redacție la revista Tri-
buna. Împlinise doar 75 de ani, era în plină pu-
tere creatoare, dar cum se întâmplă cu oamenii
buni, timpul n-a mai avut răbdare cu acest mare
scriitor. Iar Radu Mareș a fost neîndoielnic un om
bun. L-am cunoscut ca elev de liceu, când frec-
ventam cenaclul revistei clujene Tribuna. M-am
bucurat de încrederea și încurajarea sa exigentă,
de sfaturile lui, chiar dacă, vai mie, nu le-am ur-
mat întotdeauna. Nu am fost niciodată un apro-
piat al său, ci doar un admirator care a păstrat
întotdeauna o distanță respectuoasă. Știu, însă, că
deși părea rece și protocolar, Radu Mareș avea și
un cult al prieteniei, printre prietenii săi numă-
rându-se câțiva bucovineni (cum a fost regretatul
poet Corneliu Popel, poet debutat în Zori noi),
dar și câțiva ardeleni (traducătorul Virgil Stan-
ciu, poetul și traducătorul Ioan Mușlea), cu care
se întâlnea periodic la o cafenea din apropierea
Tribunei, în mitologica „Arizona”.
În chip ciudat, Radu Mareș a lăsat multora
imaginea unui „bătrân ursuz, pisălog, cârcotaș”.
Era, așa cum bine a sesizat criticul Adrian Dinu
Rachieru, mai mult o poză. În realitate, Radu
Mareș era un om cu educație, provenind din-
tr-o familie de intelectuali bucovineni, un om cu
principii, pentru care talentul nu scuza în nici un
caz lipsa de caracter. Marele prozator avea, spre
deosebire de mulți dintre colegii săi de genera-
ție, o bogată experiență de viață. Trecuse prin
medii diverse, prin experiențe dureroase, ce-i
ascuțiseră simțul de observație și-i dăduseră un
soi de înțelepciune, de înțelegere cumpănită a
vieții și a oamenilor. Născut în comuna Frasin,
în Bucovina, la 3 martie 1941, era fiul inginerului
agronom Gavril Mareș și al învățătoarei Francisca
(n. Suhoverschi), făcuse studii filologice la Cluj.
A fost profesor în Dobrogea, electrician, activist
cultural în județul Suceava, ziarist la cotidianul
Zori noi (1966-1970) din Suceava, unde l-a avut
șef pe prozatorul Platon Pardău, pe care-l evocă
în câteva împrejurări. Tânărul Radu Mareș era un
bărbat distins și frumos, pe care, elev de liceu fi-
ind, l-am zărit de câteva ori pe străzile Clujului
la brațul unei femei la fel de frumoase, prima sa
soție, o unguroaică. Era înconjurat, de pe atunci,
de o anume faimă, căci în acele vremuri a fi redac-
tor la revista Tribuna nu era puțin lucru. Cu atât
mai mult cu cât romanul său de debut, Anna sau
pasărea paradisului (1972), fusese încununat cu
premiul de debut al Uniunii Scriitorilor.
Ca elev, îl întâlneam la cenaclul pe care-l pa-
trona revista Tribuna, fiind printre primii scriitori
care m-au încurajat să perseverez în încercările
mele poetice. A avut generozitatea să semnaleze
activitatea mea de redactor la revista Echinox, în-
tr-o perioadă în care revista studențească nu era
deloc pe placul culturnicilor locali. În 1987, pă-
răseam postul meu de merceolog de papetărie la
Centrul de Librării Cluj (în cartea de muncă figu-
ram ca „inspector de carte”) și deveneam redac-
tor la revista Tribuna. Biroul în care eram primit,
prima încăpere de pe partea dreaptă a coridorului
ce ce deschide în spatele masivei uși de fier for-
jat de la intrare, era stăpânit de prozatorul Radu
Mareș și de poetul Ion Arcaș, supranumit Bădia.
Când pătrundeai în birou, dotat cu câteva vitri-
ne pline de cărți din perioada Proletcultului, pe
care nu le deschidea nimeni, aveai senzația că pă-
trunzi într-o afumătoare sau într-o anticameră a
iadului. Regretatul Radu Mareș și colegul său poet
erau fumători înrăiți, astfel că a trebuit să devin
eu însumi un fumător pasiv, nu foarte convins,
dar desigur conștient că noul venit nu poate im-
pune condiții. Adeseori, diminețile, îl auzeam pe
Radu Mareș cum urcă pe scările instituției tușind
înfundat, din cauza excesului de tabac. Era con-
vins că va muri din cauza țigărilor, dar nu se putea
lăsa. Poetul Ion Arcaș era și el proaspăt venit în
redacția Tribunei, fiind surghiunit de la cotidianul
Făclia, organul de propagandă al partidului, din
cauze pe care poetul mi le explicase pe îndelete
cu ocazia unei deplasări în Maramureș. Băiatul
său încercase să treacă fraudulos frontiera cu
Iugoslavia, fusese prins, iar poetul a uzat de toate
relațiile sale pentru a liniști furia autorităților și
a-și scăpa de închisoare năbădăioasa odraslă. Dar
încrederea partidului în poet se fisurase, astfel că
a fost mutat la o publicație în care prezența sa era
resimțită ca fiind mai puțin nocivă. În fond, cole-
gul și șeful său ierarhic, Radu Mareș, era el însuși
un om care fusese ejectat cu ani în urmă de la un
cotidian, Zori noi, de la Suceava. Lumea povestea
că Radu Mareș ar fi intrat în conflict cu autorită-
țile de partid de la Suceava din cauza preferinței
sale pentru blugi. Se zvonea că ar fi fost chemat la
județeana de partid și somat să renunțe la acest
accesoriu vestimentar capitalist. Tânărul redactor
s-ar fi conformat, dar atitudinea sa de gazetar re-
bel și nonconformist n-a fost pe placul partidului,
astfel că, în cele din urmă, ar fi fost îndepărtat de
la cotidianul sucevean.
Nu știu care a fost realitatea, dar cert e că ma-
rele prozator D. R. Popescu i-a întins o mână și
l-a angajat la Tribuna, mai mult l-a sprijinit cu
apariția primei sale cărți, Ana sau pasărea para-
disului. N-a fost un caz singular, căci DRP, cum îi
spuneau cu afecțiune redactorii Tribunei, i-a nășit
pe mulți dintre prozatorii clujeni, dintre care îi
amintesc doar pe Vasile Sălăjan, Tudor Dumitru
Savu, Constantin Zărnescu, Dan Rebreanu, Emil
Bunea și alții, toți apăruți într-o colecție de proză
pe care marele prozator o gira la editura Dacia.
Regretatul Radu Mareș avea el însuși genero-
zitatea de a sprijini tinerele talente. Iar eu m-am
bucurat din plin de sprijinul său. Abia instalat ca
redactor la Tribuna, m-a luat cu el într-o expedi-
ție culturală în miraculoasa Țară a Fagilor, desco-
perindu-mi un colț de țară care avea să mă cuce-
rească pentru totdeauna. Pe drum, mi-a povestit
pe îndelete cum s-a născut în realitate Festivalul
„Nicolae Labiș”, la care a contribuit el însuși din
plin, după cum voi afla mai târziu dintr-un inter-
Radu Mareș
viu pe care prozatorul îl acordă lui Ion Filipciuc
în revista Vatra. Pe vremea aceea, Tribuna publica
diverse suplimente culturale dedicate unor locali-
tăți obscure din țară, cum ar fi „Tribuna la Fundu
Moldovei”, o zonă etnofolclorică în care l-am în-
soțit pe Radu Mareș, fiind cucerit de civilizația
rurală de acolo, de hărnicia și generozitatea bu-
covinenilor. Nu întâmplător, satul s-a bucurat pe
vremuri de curiozitatea științifică a lui Dimitrie
Gusti. Dar nu mai puțin pasionantă a fost descin-
derea la Mălini, în satul de baștină al lui Nicolae
Labiș, avându-l ghid pe Radu Mareș care știa totul
(și ceva pe deasupra) despre cel care a rămas în
literatura română mai mult decât o promisiune
frumoasă. Am impresia că am învățat multe de la
Radu Mareș, care dăruia generos sfaturi, pigmen-
tate invariabil cu o surâzătoare doză de ironie.
Am regretat imens plecarea șefului meu ca
director la editura Dacia, o perioadă fructuoa-
să pentru editură, dar care cred că i-a pus capac
omului sensibil ce se ascundea în autorul Cailor
sălbatici. Un autor pe care suntem datori să-l re-
descoperim în cărțile lui, în care Radu Mareș s-a
mutat pentru eternitate.
Cu Radu Mareș dispare nu numai un prozator
de primă mărime al literaturii române, ci și un ad-
mirabil prieten și coleg. Pentru mine dispare deo-
potrivă un fragment din cea mai luminoasă epocă
a tinereții mele naive și entuziaste. Fie amintirea
lui în veci binecuvântată!
18
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
Două amintiri
■ Ștefan Manasia
L-am invidiat și admirat, înainte de a-l citi,
pe omul Radu Mareș pentru ținuta lui atle-
tică, de baschetbalist pensionar. L-am și cu-
noscut, deceniul trecut, la „Arizona”, unde își bea
tacticos cafeaua miercurea și era angajat în discu-
ții literare, politice, totdeauna politicos și intran-
singent. Schimba enorm de multe gazete cultura-
le cu prietenii. Îi scandaliza - din te miri ce - pe
unii, făcîndu-i să-l evite pe alții și sfîrșind prin a
fi iubit de mulți, ca un copil mare și neîmblînzit.
Mi-a dăruit romanul lui, Cînd ne vom întoarce
(i-am răspuns oferindu-i, la schimb, Cartea mici-
lor invazii), și am avut revelația prozatorului. Am și
scris, elogios, în paginile Tribunei, despre ultimul
său roman, Deplasarea spre roșu. Mă apasă acum
tristețea, vinovăția pentru că nu am apucat să ci-
tesc și să comentez (fie și între patru ochi, într-o
cafenea) volumul său de proză scurtă, Sindromul
Robinson.
Radu Mareș părea în permanență vexat de sti-
lul risipitor de-a fi al poeților, de adicția lor auto-
distructivă pentru alcool. Și, totuși, la cîteva zile
după ce i-am arătat cronica, m-a invitat la cafe-
neaua „Sisters”, unde, a zis, îmi va face cinste. N-a
acceptat să comand un espresso lung, bea, dom-
nule, o vodcă, mi-a spus și a adăugat: în plus, este și
ziua mea. Am discutat, extrem de agreabil, despre
romanul lui, despre proza contemporană, despre
poeți și bețiile lor. Mai vrei o vodcă? m-a întrebat
și am izbucnit în rîs văzîndu-i surîsul/ rictusul șu-
gubăț. Mi-l imaginam ca tată sau soț, sau șef (cum
a și fost la Tribuna, în urmă cu mulți ani), imposi-
bil, robespierrian. Dar iată că îl întîlnesc pe Mareș
pe strada Napoca, îi comunic vestea că voi avea
o fetiță, și el se aprinde, gesticulează, nimic nu se
compară cu asta, bătrîne, ai să vezi. Prefer să mi-l
amintesc pe acest mare prozator așa!
■
Deodată doi
■ CornelCotuțiu
Radu Mareș
Deodată mi-a venit gândul: Cât timp îi tre-
buie unui suflet până ajunge la Ceruri?
Ori, probabil, în această ipostază fiind nu
mai e vorba de durată, de necesitate, de trebuință?
Acu-acu, literatura română a pierdut, trupește,
doi scriitori: Daniel Drăgan și Radu Mareș. Se vor
fi întâlnit oare pe drum, spre acel loc luminat, loc
de verdeață, loc de odihnă, „de unde a fugit toată
durerea, întristarea, suspinarea”?
Amândoi au avut un traseu cultural cva-
siasemănător, veniți în Transilvania, unul din
Muntenia și așezându-se în Brașov, celălalt a tre-
cut munții dinspre Bucovina pentru a se opri de-
finitiv la Cluj. Amândoi sunt prozatori, gazetari,
editori (Am folosit verbul „a fi” la prezent, con-
vins fiind că rămân pentru prezentul și viitorul
literaturii române contemporane).
Pentru mine - și nu numai! - cei doi au un loc
aparte în propriul nostru traseu existențial.
Dacă Cenaclul „Saeculum” - mai cu seamă în
anii săi de fervoare la Beclean (1982-1985) - a
fost nu doar un cenaclu literar artistic, nu numai
Daniel Drăgan
o stare de spirit inconfundabilă (în climatul cul-
tural al acelor vremi), ci un fenomen de manifes-
tare ritmică a nevoii de exigență și prietenie în
febra germinativă a actului artistic - aceasta s-a
datorat Și lui Daniel Drăgan (am scris intenționat
cuvântul cu majuscule). Venea aproape lunar la
Beclean, aducând cu el, senioral, tineri scriitori
de la Brașov și București. Cum era redactorul-șef
al prestigioasei (atunci) reviste Astra, publica me-
reu creații ale cenacliștilor de la „Saeculum”, iar,
prin Radu Săplăcan („spiritus rector” al acestei
societăți independente), revista informa asupra
noutăților din cenaclul de pe Someș și satiriza
„literatura futilă” (sintagma îi aparținea). Cum
aici, în fiecare ultimă vineri a lunii, poposeau cre-
atori întru literatură de la București, Brașov, Baia
Mare, Oradea și Zalău, de la Cluj, Dej și Bistrița,
Becleanul a început să fie mai mult decât o gară
pe Someș. Daniel Drăgan a participat, din pre-
țuire pentru noi (cu toată familia!), până și la un
Revelion, organizat de Cenaclul „Saeculum” la
„Castelul” din oraș.
Radu Mareș
Pe Radu Mareș îl cunoscusem din vremea stu-
denției, la taifasurile de la faimoasa „Arizona”
sau cenaclul revistei Tribuna, unde avea interven-
ții cel mai adesea bonome, amintind de spiritul
hâtru al moldoveanului.
A manifestat dintotdeauna deschidere persua-
sivă față de confrații întru condei; e și un motiv
pentru care s-a străduit, în cei vreo 25 de ani de
redactor la Tribuna să ofere, mai ales celor tineri,
spațiu tipografic, ori a răspuns la chemările în te-
ritoriu, la fel de fel de fapte culturale.
La Beclean a avut prieteni. Îi are și de aceea ei îi
deplâng dispariția. Cum reverberațiile Cenaclului
„Saeculum” au dăinuit, după dispariția acestuia,
Radu Mareș a fost receptiv la chemările Clubului
„Saeculum” de la Beclean, de mai târziu, unde
aveau să participe scriitori, artiști plastici, este-
ticieni dintr-o arie românească largă, acum de
la Timișoara și București până la Câmpulung
Moldovenesc și Suceava.
Pentru mine rămâne inconfundabilă partici-
parea sa la întâlnirea desfășurată sub genericul
„Memorialistica între realitate și ficțiune” (mai,
2004). Vorbind despre relațiile dintre mass-media
și românii de pretutindeni, Radu Mareș considera
că a remarcat „o nenorocită îndepărtare de cele-
lalte spații ale românității”, că, în această direcție,
noi, românii, dăm „un examen colosal de prostie”
și „dacă prostia poate fi notată de la 1 la 10, noi
luăm nota 10 categoric” (cum între timp lucrurile
s-au mai schimbat, cred că exigența sa va fi trecut
la altă dimensiune).
Tot în 2004, Clubul „Saeculum” organiza,
în generoasa incintă a Școlii Generale „Liviu
Rebreanu” Beclean, lansarea fulminantului său
volum de memorialistică Manual de sinucidere,
pagini dedicate anilor săi de redactor la „Tribuna”
clujeană. Toți opinenții erau colaboratori ai revis-
tei, încât nu întâmplător afirmațiile lor aveau o în-
cărcătură anume de emoție. Contaminat de tonul
cărții, Ioan Pintea credea că Manual de sinucidere
„e o carte provocatoare, necesară și absolut folo-
sitoare pentru uituci”. Aceasta, deoarece „Radu
Mareș nu cruță, în numele adevărului pe care îl
proclamă, nici timpurile, nici oamenii”.
Prin nemaifiindul celor doi, lumea multora
dintre noi a pierdut două palme din conturul ei.
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
19
diagnoze
Păstrează-ți principiile,
chiar dacă este să pierzi
mandatul!
■ Andrei Marga
ntr-o atmosferă de political correctness, în
care conformismul bântuie nestingherit prin-
tre lideri politici și intelectuali, reflecțiile lui
Helmut Schmidt erau la polul opus. De aceea,
pe piața cărților s-au înmulțit nu numai evocări-
le biografice ce i se consacră, ci și interviurile cu
fostul cancelar federal. Dintre acestea din urmă
se detașează cel realizat de redactorul șef al săp-
tămânalului Die Zeit, Giovanni di Lorenzo, sub
titlul Auf eine Zigarette mit Helmut Schmidt (Kie-
penheuer & Witsch, Koln, 2016). Formula alea-
să, câte un interviu la o proverbială țigară, vreme
de săptămâni, a dus la etalarea unor vederi deloc
convenționale într-o carte fermecătoare, ce ia dis-
tanță de degradarea actuală a politicii.
Poate că nu întâmplător, volumul debutează
cu relatarea celei care a gestionat miile de pagini
ale cărților lui Helmut Schmidt. Secretara pune în
lumină delicatețea autorului. Atunci când întreba
la telefon „ați primit manuscrisul?” trebuia înțe-
les de fapt „cât de avansată este dactilografierea?”,
când întrebarea era „manuscrisul este lizibil?”,
trebuia tradus: „aș vrea să primesc textul dacti-
lografiat”. Vis-a-vis de pălăvrăgeala care a umplut
interacțiunile oamenilor, la Helmut Schmidt „la-
udă era atunci când nu spunea nimic (Lob war
wenn er gar nichts sagt)” (p. 15). La el cuvintele și
tăcerile aveau întotdeauna greutate.
Pentru a-și scrie cărțile, Helmut Schmidt
își lua din când în când ceea ce numea „conce-
diu de muncă (Arbeitsurlaub)”. La nouăzeci de
ani, continua să sublinieze că încă nu s-a pen-
Constantin Flondor	Concav-Convex (1977) fotografie pe panou de lemn, 38 x 48 cm, colecție privată
sionat (p. 176) și-și vedea secretul în „dis-
ciplina de sine (Selbstdisziplin)”. În timp,
aceasta a făcut, de pildă, ca discursurile sale
parlamentare, rostite de a lungul a treizeci de
ani, să poată fi subscrise și astăzi, fără mo-
dificări (p. 67). În fapt, Helmut Schmidt a
readus raționarea la rigoare, cuvintele la
semnificația proprie, înăuntrul unei civilități
caracteristice.
Interviurile aruncă lumini interesante asupra
biografiei lui Helmut Schmidt. Împreună cu tatăl
său, a parcurs cu repulsie și plin de teamă regi-
mul nazismului, unul dintre bunici fiind evreu (p.
35). Școala, mai mult decât universitatea, l-a făcut
capabil să lucreze independent (p. 142). A prac-
ticat toate sporturile, afară de ski - prea scump
pentru cineva din Hamburg (p. 81). Din război
și din prizonierat s-a ales cu un reumatism, încât
organismul său a fost devreme lovit de suferință și
a trebuit să se susțină cu un baston. Deși cu cinci
intervenții pe cord (p. 207), a muncit mult, de fapt
cât a trăit. La peste nouăzeci de ani, spunea că a
avut „mii de boli“, dar nu a mai răcit de mult, poa-
te din cauza nicotinei (p. 71). A preferat meniuri
naturale - legume, fructe, enorm de multă cafea
cu lapte și ceai, cu mult zahăr - și a fost reticent
față de mesele oficiale (p. 56). Concediile le-a pe-
trecut într-un loc izolat din nordul Germaniei,
unde, împreună cu soția, au amenajat o suprafață
pustie, întreținând vegetația crescută natural, cu
semințe aduse de vânt, grădină care astăzi inte-
resează botaniștii. Nu se considera un exemplu
public, fiind fumător înveterat, și nu dădea sfaturi
de viață, dacă nu i se cereau (p. 125). Aprecia orice
contradicție la ceea ce spunea (p. 197). În fiecare
seară, înainte de culcare, citea din cărți de specia-
litate - istorie, finanțe, științe (p. 112). Relua frec-
vent lectura scrierilor lui Max Weber. Considera
că „cine nu citește, rămâne prost (jemand, der ni-
cht liest, bleibt dumm)“ (p. 114). Socotea că „totul
pe lume este risc“, inclusiv „iubirea (Liebe)“ (p.
199). Helmut Schmidt s-a lăsat călăuzit de maxi-
ma ilustrului teolog Reinhold Niebuhr: să ne ru-
găm la Dumnezeu să ne dea puterea de a schimba
lucrurile pe care le putem schimba, răbdarea de a
suporta lucrurile pe care nu le putem schimba și
înțelepciunea de a face distincția între cele două
feluri de lucruri (p. 65).
În cultura actuală, reflecțiile asupra politicii
contează în multe cazuri doar pentru că sunt ale
unor autori care au ocupat funcții notorii. Regula
nu este valabilă în cazul lui Helmut Schmidt. La el
contează, înainte de orice, nu funcțiile deținute, ci
forța și relevanța gândirii proprii. Hannah Arendt
susținea, la nivelul anilor șaizeci, că veracitatea
(spunerea a ceea ce se gândește, onestitatea, cin-
stea, cum se zice la noi) nu a fost enumerată prin-
tre virtuțile din politică. Helmut Schmidt a corec-
tat-o, pe bună dreptate, cu observația că Aristotel
a tematizat, totuși, adevărul în politică (p. 145). Și
în fotbal se driblează, argumenta el, dar aceasta
nu înseamnă că jucătorul trebuie să trișeze.
Helmut Schmidt a constatat pe cont propriu
că mass media au schimbat profund politica - și
nu doar în bine (p. 146). Pe de altă parte, spunea
el, oamenii se lasă ușor înșelați prin mediatizare
(p. 147). El insista asupra efectelor perverse ale
talkshow-urilor - cărora le-a preferat totdeau-
na interviurile în doi, cel mult trei. Talkshow-ul,
spunea Helmut Schmidt, a subminat Parlamentul
(p. 37-39) mutând interesul pe prezentare (înfăți-
șare, îmbrăcăminte, coafură etc.), în dauna viziu-
nilor și argumentelor, și nu este decât „circul” din
deviza panem et circenses (p. 79), care călăuzește
politica cinică.
Helmut Schmidt s-a pronunțat mereu critic la
adresa proliferării „aranjistului (Macher)” în viața
publică, preferând politicieni care rămân fideli
principiilor. Păstrează-ți principiile, chiar dacă
este să-ți pierzi mandatul! (p. 32) era deviza sa,
iar Willy Brandt, exemplul la îndemână (p. 131-
133). A considerat mereu că partidele au nevoie
de lideri, președinții acestora nefiind niciodată
destul (p. 30), și de lămurirea principiilor. Aceasta
și în situația în care, cu cât un partid este mai fără
principii, cu atât este mai puțin periclitat de scizi-
uni (p. 31).
Helmut Schmidt s-a împotrivit măririi salarii-
lor politicienilor (p. 108) și îmbogățirii pe seama
funcțiilor publice. El spunea că a avut ipotecă pe
casa pe care și-a construit-o și după ce nu a mai
fost cancelar (p. 110). Când Gerd Bucerius l-a
invitat să devină coeditor al prestigiosului săptă-
mânal Die Zeit și i-a cerut să-și stabilescă singur
salariul, l-a fixat egal cu cel al altui ocupant al unei
asemenea funcții (p. 164). Nu a mers niciodată în
sauna potentaților care l-au invitat să-i viziteze (p.
87).
Supravegherea convorbirilor cetățenilor, ce
se extinde chiar în statele democratice din zilele
noastre, Helmut Schmidt a socotit-o efect impa-
rabil al tehnologiei (p. 236). În opinia sa, anticipa-
rea de către George Orwell a extinderii controlu-
lui din partea instituțiilor se confirmă și nu avem
deocamdată alternativă. Cât privește imigrația
în Germania, el spune că a oprit-o, spre a nu
20
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
Constantin Flondor	Concav-Convex (1977) fotografie pe panou de lemn, 38 x 48 cm
provoca xenofobie înăuntru (p. 135). Apelul său a
fost la luciditate - acceptând că nu se pot integra
populații de străini, de orice mărime, fără a avea
reacții interne. Cel mai mare succes politic al său
îl socotea decizia de a merge la Shanghai imediat
după Tienanmen (p. 212-213), când s-a prevenit
un „război rece” cu China și s-a păstrat un curs
pozitiv al cooperării internaționale.
Helmut Schmidt avea pregătire în economie
și a fost totdeauna respectat pentru elaborate-
le sale vederi asupra economiei. El considera că
„toate prognozele economice sunt nesigure, pre-
cum previziunile vremii de afară (alle okonomis-
chen Prognosen sind unzuverlassig - genauso wie
Wetterprognosen)” (p. 20). A fost adept al „statu-
lui social (Sozialstaat)”, pe care îl socotea o mare
realizare culturală (p. 225), și a pledat pentru
sporiri de salarii ce nu antrenează creșterea infla-
ției (p. 174). Una dintre problemele lumii actuale
vine, potrivit opiniei sale, din lipsa unei coordo-
nări a finanțelor mondiale (p. 21). „Economia
lumii are nevoie de reguli valabile global și supra-
veghere a circulației monetare și a capitalurilor,
pentru toți participanții la circulație și pentru
toate instrumentele financiare folosite de aceștia”
(p. 242). În acest moment este indispensabil, spre
a preveni noi crize, un acord global între Uniunea
Europeană, SUA, China, Rusia, India, Japonia,
OPEC și alte țări.
În calitate de ministru federal al apărării și, cu
atât mai mult, în cea de cancelar federal, Helmut
Schmidt a participat la decizii cruciale (p. 92-
93) de consolidare a Alianței Nord-Atlantice.
Solidaritatea cu SUA și democratizarea în pro-
funzime a Germaniei au fost axiome ale concep-
ției sale politice. El a privit mereu înfrângerea din
1945 a Germaniei naziste, de către coaliția multor
națiuni, ca o „eliberare” pentru Germania (p. 25)
și a exprimat îndatorarea profundă a acestei țări
față de americani. Aceasta nu l-a împiedicat să
exprime, de asemenea, rezerve față de evoluții ul-
terioare (p. 23) și să-și declare dezacordul cu ceea
ce a intervenit după 2000 (p. 102). El a fost un
critic sever al administrației lui George Bush Jr.,
inclusiv pentru tratamentul minimizant aplicat
Europei (p. 104).
Format în cadrele unei social-democrații ce
a respins de la început comunismul și venind
din cercurile succesiunii lui Fritz Erler, Helmut
Schmidt a pledat pentru o politică temeinic gân-
dită față de Rusia. El a cerut luarea în considerare
a ponderii tradiției autocratice în evaluarea politi-
cii Rusiei, dar și a schimbărilor ce au loc inevitabil
(p. 85). A pledat pentru detensionarea relațiilor
luând în seamă, în mod realist, raporturile stra-
tegice, inclusiv militare, dar și „sentimentele poli-
tice” (p. 231) ale tuturor părților. El a spus mereu
că „recursul la boicot nu aduce nimic” (p. 153) și
a criticat improvizațiile.
Helmut Schmidt mărturisea că citește zilnic
zece ziare, nu ascultă radio-ul și nu se uită la te-
levizor (p. 168). Odată devenit editor al unei pu-
blicații de referință mondială, el a consacrat re-
flecții mai ample și deosebit de precise impactului
și rolului presei. Este un fapt care dă de gândit,
Constantin Flondor
Concav-Convex (1977) fotografie pe panou de lemn, 38 x 48 cm, colecție privată
spunea el, că terorismul actual, care este esenți-
al de proveniență islamică (p. 73-74), profită de
deschiderea fără rețineri a presei diferitelor de-
mocrații spre discutarea a ceea ce se petrece în jur
(p. 74).
Presa, observa Helmut Schmidt pe de altă par-
te, s-a schimbat însă în societățile deschise, odată
cu apariția concernelor și mărirea puterii celor
care le conduc (p. 75). Pe suprafața multor publi-
cații, se observă „alinierea” viziunilor și evaluări-
lor. La timpul său, Axel Springer, bunăoară, a im-
pus pe scară mare „unilateralitățile“ unei viziuni
proprii, formată la un moment dat. Ceea ce este
de semnalat însă astăzi este alunecarea presei în
analiza psihologică a politicienilor. În opinia sa,
aici este o eroare gravă, căci „psihologia nu expli-
că politica” (p. 169), aceasta din urmă fiind mult
mai mult decât trăire personală.
Politicianul veritabil, argumenta Helmut
Schmidt, trebuie să se poată susține în fața presei.
O poate face, însă, numai câștigînd cursa mediati-
zării la televiziune (p. 76). Opinia presei nu ai cum
să o iei decât așa cum luăm vremea de afară: nu o
putem schimba singuri (p. 77). Helmut Schmidt
mărturisea că a recurs de multe ori, spre a reacțio-
na la relatări incorecte, la acele scrisori din partea
cititorilor (Leserbriefe), care sunt folosite în presa
germană ca mijloc de publicare, totuși, a opiniei
alternative la articole. La întrebarea dacă se simte
jurnalist, după un sfert de secol petrecut ca editor
la Die Zeit, Helmut Schmidt a răspuns: „nu, căci,
simplu spus, eu nu pot să mă dezobișnuiesc să lu-
crez temeinic!” (p. 78).
Dintre arte, Helmut Schmidt a iubit pictura -
El Greco fiind preferatul său - și muzica. El vor-
bea de „incredibila claritate a muzicii lui Bach” (p.
94) și-și declara preferința, de asemenea, pentru
Brahms și Mahler (p. 96), precum și pentru jazz
(p. 100). Considera că von Karajan, Celibidache
și Bernstein sunt, împreună, cei mai mari dirijori
care au fost. Când cânta la pian, Helmut Schmidt
se adâncea în partitură și în muzică, încât orice
altceva era suspendat. Aspira și aici, de fapt, la te-
meinicie, asumându-și că, atunci când întreprinzi
ceva, e firesc să cauți să o faci cât mai aproape de
ireproșabil.
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
21
interviu
„Ficțiunea e calea cea mai
bună de-a spune lucrurilor
pe nume”
■ de vorbă cu Arthur Suciu
Consultantul politic Arthur Suciu a publi-
cat recent, la editura Adenium, romanul
În gaură. Despre el și puțină politică o să
vorbim în cele de mai jos.
Alexandru Petria: - Consultant politic, cum te
simți acum Arthur Suciu în piele de romancier?
Arthur Suciu: — Eu sunt mai degrabă un filo-
sof, distribuit in diverse roluri. Consultant politic?
Formula e pretențioasă, fără acoperire. Consultanții
politici sunt adesea inși fără o calificare precisă, ca
și analiștii politici. Nu mă recunosc în această cate-
gorie. Prefer să cred că sunt un simplu comunicator
politic, mai ales unul care scrie și interpretează tex-
te politice. Sunt un copywriter și un hermeneut al
discursului politic. După părerea mea, acest discurs
este definitoriu pentru epoca pe care o trăim, așa
cum era altădată discursul religios. Discursul literar
este doar o alternativă discursivă raportată, în di-
verse forme, la discursul politic dominant. Autorul
unui roman este cineva care-și asumă statutul ris-
cant de sursă discursivă. Forța literaturii vine din ca-
pacitatea de a prezenta construcții noi ale realității,
noi și diferite de aceea propusă de politic. În ceea ce
mă privește, am început să scriu ficțiune când mi-
am dat seama că nu mai pot să spun în mod direct
ceea ce vreau. De la o vârstă, îți vine tot mai greu
să scrii despre tine. Cine sunt eu? Iată o întrebare la
care răspunsul e tot mai improbabil. Ficțiunea e ca-
lea cea mai bună de-a spune lucrurilor pe nume fără
să fii obligat să dai explicații după aceea. În același
timp, ficțiunea este și o șansă de a continua să te ca-
uți pe tine, nu atât în ceea ce scrii, în cuvinte, cât în
interstițiile construcțiilor narative conștiente și in-
conștiente. Eul nostru stă totdeauna pitit în spatele
unei metafore sau al unei parabole.
Constantin Flondor
Concav-Convex (1977) fotografie pe panou de lemn, 38 x 48 cm
— Chiar nu ți-a cerut nimeni explicații după În
gaură, fiindcă unele personaje sunt recognoscibile?!
— Acela care, eventual, mi-ar cere explicații ar
trebui să recunoască că nu știe ce este un roman.
Literatura n-ar trebui să lezeze pe nimeni în mod
personal. Naratorul romanelor lui Charles Bukowski
nu este Charles Bukowski. El este, totodată, Charles
Buwovski, chiar în mai mare măsură decât perso-
najul real, decât autorul. Această ambiguitate, asu-
mată strategic, creează ficțiunea. Între autor și textul
narativ poate exista o relație dialectică, în sensul în
care autorul face intenționat trimitere, în textul său,
la propria sa situație existențială și socială. Efectul
acestei trimiteri este dublu: pe de o parte autentifica-
rea narațiuni, pe de altă parte ficționalizarea realită-
ții. Când trecem realitatea în ficțiune, cea care are de
pierdut este întotdeauna realitatea. Desigur, mă pot
aștepta la atacuri și supărări din partea unor persoa-
ne foarte reale. Poate că acesta este un fel interesant
sau instructiv de a fi urmărit de propriile persona-
je. Sper totuși că am fost suficient de obiectiv încât
oricine ar încerca să reconstituie contextul social și
existențial al romanului să fie pus în situația de a re-
cunoaște, până la urmă, că nu face altceva decât să
distrugă în felul acesta romanul.
— Cred ca ai realizat o premieră. Ai introdus DNA
în literatură...
— Este posibil, DNA are într-adevăr o funcție în
roman. Am observat că, atunci când concepi strate-
gia de comunicare a unui politician, riscul ca acesta
să fie cercetat de DNA nu are nici o relevanță strate-
gică. Nu poți construi o strategie, nu poți gândi un
viitor pentru un om politic, plecând de la ideea că va
fi arestat (sau că va muri). Consecințele sunt impor-
Arthur Suciu
tante însă asupra vieții omului politic. La fel este și-n
literatură, unde o acțiunea a DNA are consecințe
dramatice asupra personajelor.
— Ce zici de primele reacții la roman?
— Reacțiile au fost, cred, foarte bune. A existat
de la început un interes față de romanul meu și el se
datorează, cred, faptului că am spus lucrurile într-un
mod foarte direct, neînvăluit.
— Încearcă o descriere a cărții.
— Am vrut sa scriu o carte scurtă și densă, care
să lovească. E vorba desigur despre descrierea unei
crize, dar această descriere nu e complet lipsită de
umor. Umorul este esențial în literatură, ca și în via-
ță. Diferența dintre discursul politic și cel literar este
chiar aceasta: discursul politic este lipsit de umor.
Cred că oamenii se pot regăsi în căutările, ca și în
blocajele mele. Sorin Delaskela a spus că romanul
se putea, la fel de bine, numi Blocaj. Am avut chiar
în vedere acest titlu. Romanul prezintă un blocaj pe
toate fronturile: existențial, profesional, amoros, iar
întrebarea este dacă există o ieșire din acest blocaj.
— Scrii la altceva? Mă refer la literatură.
— Da, vreau să scriu un nou roman, mai puțin
autoficțional, deși referințe existențiale vor exista de
asemenea cu duiumul. Intenția mea este să evoluez
către o abordare ceva mai proiectivă, dar niciodată
nu știi ce va ieși până la urmă. Oricât mi-am dorit,
n-am reușit să scap cu totul de mine însumi. Acesta
este chinul și salvarea mea.
— N-am cum să nu te întreb, în încheiere, și des-
pre politică. Anul acesta o să fii extrem de ocupat, cu
două rânduri de alegeri. Se va schimba semnificativ
spectrul politic?
— Convingerile mele sunt democrate, în sensul
clasic, și deplâng faptul că valorile democrate sunt
puse adesea la îndoială chiar de către instituțiile care
ar trebui să le apere. Cred că va fi un an foarte dificil
din punct de vedere politic, dar mai cred că parti-
dele sunt acelea care trebuie să conducă Guvernul.
Sper că ele vor reuși sa treacă peste momentul actual
de criză, deși e greu de spus ce se va întâmpla până la
urmă. După părerea mea, ne confruntăm cu riscul
unui colaps politic chiar în acest an.
Interviu realizat de
Alexandru Petria
■
22
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
filosofie
P. P. Negulescu: încercare
în filosofia culturii
■ Remus Foltoș
Ceea ce atrage atenția mai întâi la P. P. Negu-
lescu, în toate scrierile sale, este claritatea,
limpiditatea exprimării. Cred că este prin-
tre puținii filosofi români al căror stil este impe-
cabil; și nu numai din punct de vedere al aspectu-
lui științific, expres formulat, dar și din punct de
vedere oarecum literar. Dintre interbelici se poate
să aibă cea mai abilă și fericită folosire a raționa-
mentului și a demonstrației.
În Geneza formelor culturii apare o înșiruire
de teorii culturale cunoscute, din compilarea și
prezentarea cărora se articulează un discurs co-
erent pe marginea genezei culturii. Folosindu-se
de marile idei ale epocii sale, P. P. Negulescu alcă-
tuiește un tablou bine structurat și corect îndrep-
tățit al factorilor, atât concreți, cât și posibili, care
să fi condus de la matrici, fie biologice, genetice,
istorice, sociale, politice etc., la manifestări cul-
turale bine determinate, urmând firul unui de-
terminism intern pe care autorul îl presupune în
subsidiaritatea ideilor sale despre cultură. Cred că
n-am întâlnit un optimism mai pronunțat, în ceea
ce privește convingerile la care autorul a ajuns,
iar această siguranță a părerilor sale este direct
contagioasă. Faptul că el prezintă anumite teorii
care nu-i aparțin, numai și numai însoțite de ar-
gumentele, de data asta ale sale, de argumentele
cele mai serioase și mai pertinente, înseamnă că a
avut, în elaborare, o strategie bine pusă la punct.
A gândit fiecare lucru separat și apoi pe toate la
un loc, găsind o idee dominantă, unitară, și în
același timp cu un rol precis explicativ.
Acest volum este mai degrabă o operă expli-
cativă decât una speculativ-originală - asta ar
putea oricine să confirme. Dar nu are, cu toate
acestea, o valoare - să spunem, filosofică - mai
mică. Chiar dacă e vorba despre Darwin, despre
Spengler, despre Gobineau, despre Freud, despre
Mendel, despre Herzberg, despre Nicolle, sau
despre mulți cercetători și teoreticieni în antro-
pologie, biologie sau filosofie a culturii, ideile lor
sunt integrate într-o lucrare cu caracter specific
și distinct. Și chiar dacă „se inspiră” din operele
acestora, autorul este mai degrabă preocupat de
„mersul” argumentațiilor sale decât de a întârzia,
mai mult sau mai puțin, pe marginea respective-
lor idei. Mai degrabă, autorul nostru se folosește
de ele ca de perspective ajutătoare, decât să se lase
„prins” de semnificațiile lor în operele de unde
provin. Că lucrurile stau așa, o demonstrează în-
treaga desfășurare a volumului, căci a avea o idee
unitară - ceea ce P. P. Negulescu are, fără discuție
- înseamnă a aduce neapărat ceva nou, ceva care
este rodul unei sinteze (de data aceasta).
Iar considerând că ideile din toate timpuri-
le - despre absolut toate registrele sau regiunile
existenței - au un sens unitar, au o structură cu
caracter de succesiune necesară, poate reprezenta
unul dintre resorturile explicative cele mai puter-
nice. De fiecare dată când autorul nostru se aplea-
că asupra aspectelor de tot felul - începând cu
primele teorii asupra naturii și terminând cu pro-
cese genetice extrem de complicate (al căror sens
a fost decriptat și etalat în mod obiectiv, chiar în
contemporaneitate) - toate aceste aspecte fac par-
te dintr-o Rațiune Organizatoare care pare să nu
fie neapărat a autorului nostru, ci luând naștere
și existență chiar în sânul evenimentelor cogni-
tiv-explicative.
Ca rațiune de la sine necesară, P. P. Negulescu
optează pentru determinism. Și altfel nici nu s-ar
fi putut, căci contemporaneitatea lui nu ar fi per-
mis prea multe explicații hazardate. Cu toate că
teoriile lui Jung sau Eduard von Hartmann - des-
pre Inconștient -, erau atunci la apogeul lor; cu
toate că Blaga explică anumite caractere stilisti-
ce printr-o matrice deloc conștientă, din contră,
abisală - P. P. Negulescu rămâne doar la explicații
deterministe.
Ca să atingem câteva lucruri concrete vom spu-
ne că, rând pe rând, capitolele, în forma în care se
organizează discursul din Geneza formelor cul-
turii, reprezintă o desfășurare a multor factori ce
concură la constituirea unei culturi. Și aici avem
un mănunchi (însoțit de o mulțime de explicații).
„Pornirile afective” - presupun că procesul cu-
noașterii este influențat de tendințe afective sta-
bile.
„Inhibițiile” - presupun că orice cunoaștere
poate fi susținută de un refuz pentru trăirea anu-
mitor afecte.
Problema freudiană a „sublimării” - presupune
că energiile interioare tumultuoase sunt transfor-
mate, sublimate, în procese cu mult mai rafinate
- să spunem, actele artistice.
Un factor determinant al genezei unei culturi,
asupra căruia se insistă, este „contextul geofizic”.
Desigur e vorba de condițiile de mediu, clima, as-
pectul strict geologic, condițiile particulare, ende-
mismele ș.a.m.d.
Un alt factor este „moștenirea ereditară” ma-
nifestată în toate domeniile vieții unui om.
Înzestrările pe care individul uman le moștenește,
toată lumea înțelege, sunt cele mai importante in-
strumente de adaptare - specifice fiecărui individ.
Datorită acestora, lumea unui individ are culoa-
rea aceea aparte care determină un comporta-
ment adaptativ sau altul. Există aici acea marcă a
originalității mânuirii realității.
„Influența mediului social” - iată un alt fac-
tor determinant ce nu este deloc de ignorat.
Interacțiunile dintre oameni vor stabili un „des-
tin” atât singular, cât și unul comun.
Constantin Flondor Veranda (2014), u/p, 130 x 160 cm
P. P. Negulescu
Un alt factor este „influența contextului cultu-
ral” - valorile la care indivizii se raportează (de
cele mai multe ori e vorba despre valori impuse de
știință și de cugetare) sunt aceleași pentru para-
digma culturală existentă - și numai combinările
de raportare la aceste valori reprezintă marca ori-
ginală a individului. Însă de obicei, valorile unei
paradigme culturale, în general, sunt împărtășite
la unison.
Din alt unghi de vedere, o altă opinie intere-
santă este raportarea disociativă dintre două as-
pecte privind individul uman: „fiziologia” lui, pe
de-o parte, și „personalitatea” lui, pe de alta. Cele
două pot fi origini diferite în explicarea psihisme-
lor implicate în toate conjuncturile vieții persona-
le și colective.
Din alt punct de vedere, și anume din acela al
„psihologiei popoarelor” - o națiune sau un po-
por trebuie să aibă o unitate istorică bine delimi-
tată, iar aceasta înseamnă comuniunea tuturor
condițiilor posibile care pot determina, în chip
comun, o masă de indivizi, aparent diferiți.
Desigur, studiul lui P. P. Negulescu se oprește
la toate problemele, are un spirit exhaustiv, însă
microeseul nostru nu ne permite să zăbovim, așa
cum ar trebui, asupra tuturor acestora. Ne-am
mulțumit cu aceste câteva idei, despre care cre-
dem că sunt mai importante.
Poate anumite concluzii ale prezentului volum
- partea cea mai bună - sunt cele referitoare la teo-
ria darwinistă a speciilor (în particular, a raselor),
la problema „dialecticilor” bio-chimice care sunt
menite să genereze reacții „spirituale” determina-
te, cât și la liniile de forță ale geneticii (cu tot ceea
ce semnifică acest termen). Aici toate informații-
le, noțiunile, cunoștințele, postulatele sunt menite
să atingă un grad superior de promptitudine ex-
plicativă, dar pot deveni și platforma de pe care să
fie lansate noi teorii, la fel de valoroase ca și cele
vechi. Din acest punct de vedere, Geneza formelor
culturii face operă de pionierat. Cei ce sunt inte-
resați de filosofia românească și care n-au lecturat
acest volum cu siguranță o vor face la un moment
dat. Și poate nu numai pe considerentul clarității
și limpezimii cu care sunt spuse lucrurile, dar și
pentru faptul că, acolo, sunt înmănuncheate atâ-
tea lucruri cu adevărat importante și interesante.
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
23
Ceva despre mistica luminii în
pictura Părintelui Arsenie Boca
■ Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: „Oamenii simpli înțeleg mai bine decât cei
cultivați sensul imaginilor. Vorbirea imaginii e mai
complexă și mai directă decât cea a cuvintelor.”
(Sf. Ioan Gură de Aur).
Primul care a sesizat cu justețe sensul „lumi-
nii de tonuri deschise” din pictura Bisericii
Drăgănescu n-a fost un om tocmai simplu.
Înainte să fie întemnițat 16 ani fără să fi fost adusă
nici o singură probă a inventatelor vinovății, fuse-
se profesor de Ascetică și Mistică la Facultatea de
Teologie din București. În locul lui (al profesoru-
lui Nichifor Crainic) avea să predea în 1945-1946
asistentul său, arhimandritul Benedict Ghiuș. În
anul universitar 1946-1947 cursul de ascetică și
mistică ortodoxă a fost predat de prof. Ioan Gh.
Savin, specializat în filozofie și teologie la Berlin
și Heidelberg, închis „administrativ” la Sighetul
Marmației din 1950 până în 1955. Din 1940 (și
apoi din 1944) refugiat de la Chișinău, unde fusese
profesor universitar de apologetică și de filozofia
religiei, Ioan Gh. Savin, la 65 de ani, a fost arestat
în noaptea de 5/6 mai 1950, când a fost arestată
mare parte din secția de istorie a Academiei Ro-
mâne dizolvată în 1948. La catedra de Mistică a
lui Nichifor Crainic (reabilitat post-mortem și
reprimit după 1990 în Academie) a urmat prof.
Stăniloae în 1947-1948, după aceea mistica a fost
scoasă din programul de studii teologice. Din
cursul ținut de prof. Ioan Gh. Savin ne-a reținut
atenția figura lui Renan desenată în Biserica Dră-
gănescu de Părintele Arsenie sub umbră de aripi
de diavol, întrucât „raționalismul protestant” l-a
făcut pe Renan să separe firea umană de firea
divină, considerând că Mântuitorul ar fi fost un
mistic trăind transe extatice. Problema este însă
fals pusă, explica la cursul său profesorul I. G.
Savin: „căci Iisus Hristos, fiind Dumnezeu și om
Constantin Flondor
Aluat II (1985) pastel pe hârtie
în aceeași persoană, nu se putea desface în două,
separând persoana divină, făcând-o obiect al con-
templației, de cea umană, devenită subiect al con-
templației, ca apoi să se contopească una în alta
datorită uniunii mistice” (I. Gh. Savin, Mistica și
ascetica ortodoxă, București, 2013, p.72). Cel mai
potrivit partener de discuție pentru Renan, care
a considerat Biblia simplă sursă istorică relatând
despre omul Iisus (E. Renan, Viața lui Iisus, 1863)
nu putea fi decât „modernul” Nietzsche. Odată cu
pictarea bisericii de la Drăgănescu, Părintele Ar-
senie Boca sintetizează buna înțelegere dintre cei
doi prin următoarele cuvinte: „Ți-am spus să fii pe
pace. Oamenii l-au creat pe Dumnezeu”, îi spune
lui Nietszche întunecatului Renan pufăind o ți-
gară de foi, ca și Churchill cu care seamănă leit.
Congestionat la față, Nietzsche adaugă mândru
de închipuita sa ispravă: „Iar eu l-am omorât!”, în
registrul de jos, pictat în stânga naosului.
Într-o scrisoare către călugărul iconar Arsenie
Boca, autorul Nostalgiei Paradisului scria în 1971
că „Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina ra-
iului” într-un stil nou adus de „pictura nouă după
viziunea nouă” a fostului stareț de la Sâmbăta de
Sus. Imaginea de nuanțe paradisiace a sfinților
„mângâiați cu penelul” pe zidurile sacre ar re-
flecta „spiritul și chipul Mântuitorului coborât să
ne aducă lumina de sus” (Nichifor Crainic, Iubite
Părinte Arsenie, în vol. Părintele Arsenie Boca,
Cărarea împărăției, Deva, 2006, p. 331-333).
Însăși treimea de ipostasuri ale lui Dumnezeu
este descrisă de imnografii bisericii ca „o lumină
în trei străluciri”.
Poetul Vasile Voiculescu, practic ucis în tem-
nița comunistă după arestarea sa în așa-zisul lot
al Rugului Aprins îi mărturisea indianistului Ion
Larian Postolache că experiențele sale mistice l-au
purtat prin cele mai felurite spiritualități (budism,
teosofie, ocultism) ca să se întoarcă apoi la Platon
dar să sfârșească „prin a dori lumina cea albă, cea
adevărată. Și am ieșit afară la ea cu ochii la cer”.
Arhim. Benedict Ghiuș (1904-1990) - a cărui
studenție bucureșteană a fost scurtă, dar fericit
plasată în timp - precizase cu filozofică limpezi-
me că există o înțelegere total raționalistă pen-
tru care „chipul și asemănarea lui Dumnezeu în
om” ignoră „chemarea omului la trăirea divină”.
Pentru Sfinții Părinți, chipul lipsit de asemăna-
re este întunecat, asemănarea fiind „frumusețea
cea firească a chipului”. A crede că asemănarea se
reduce la „conștiință, voință liberă și rațiune” re-
prezintă o înțelegere total raționalisă și ca urmare
„total trunchiată” (arhim. Benedict Ghiuș, Taina
răscumpărării ...). După ce fusese în 1937 prefect
de studii la Internatul Teologic din Cernăuți și
pe urmă profesor la Liceul Seminarial din Bălți,
părintele Benedict Ghiuș a fost hirotonit ierodi-
acon de mitropolitul Gurie Grosu, care l-a adus
la Chișinău. Părintele Arsenie Boca s-a aflat și el
la Chișinău - de la începutul lui octombrie 1939,
cu o bursă de trei luni, locuind „în obștea mona-
hală de pe lângă Palatul Arhieresc din Chișinău”
(Pr. Streza Nicolae Zian, Catisme ale Părintelui
Arsenie Boca, 2008). La întoarcerea Părintelui
Arsenie în decembrie 1939, el a avut acea experi-
ență de neuitat în gara de la Chișinău.
Diadoh al Foticeei, căruia profesorul Ioan G.
Savin de la Chișinău îi consacră un loc de cinste
în cursul său de mistică, înțelegea prin păcatul
originar o întunecare la chip a omului, spălată
prin botez, care însă nu dă încă „asemănarea”.
Chipul lui Dumnezeu în noi, „asemănarea se câș-
tigă prin sforțarea noastră proprie și o atingem
desăvârșit când dragostea lucrează în noi desăvîr-
șit” (Mistica și ascetica ortodoxă, 2013, p. 98).
După smulgerea Bucovinei de Nord și a
Basarabiei prin înțelegerea dintre Stalin și Hitler,
când numărul refugiaților români a atins câte-
va sute de mii de oameni, profesorul Savin și pr.
Benedict Ghiuș s-au refugiat de la Chișinău la
București. În ianuarie 1943 arhim. B. Ghiuș a fost
ales Episcop de Hotin. Fiind școlit la Strasbourg
și în bune relații cu Monseniorul Vladimir Ghica,
neprietenii săi îl acuzaseră de alunecări... papista-
șe. Nu se știe dacă din această pricină numirea sa
ca episcop n-a fost confirmată și nici dacă ulterior
s-a plasat în aceeași categorie dezavantajoasă fap-
tul că în cei șase ani de temniță comunistă, când
să facă și el o minune, arhim. Benedict Ghiuș a
salvat de la moarte un preot unit (vezi Tertulian
Langa, Trecând pragul tăcerii, 2008, p. 311). La
una din anchetările prin tortură de după aresta-
rea sa în noaptea de 13/14 iunie 1958, Benedict
Ghiuș descrie activitatea asociației Rugul Aprins
(1944-1948) ca „o experiență duhovnicească. Ea
consta din îndemnul la credință, la rugăciune, la
disciplină de sine, la muncă și la fapte de dragoste
față de aproapele”.
Pe când era „ctitor de frunte al Filocaliei ro-
mânești”, ierom. Arsenie Boca spusese că „noi nu
suntem născuți de timp, ci de veșnicie. Deși trăim
o vreme îmbrăcați de lumea aceasta, ni se întâm-
plă adesea ca fratele vis și sora moarte să ne dea
târcoale și să ne despice făptura în două. Atunci
scăpăm de chingile lumii văzute și ne trezim în-
tr-un alt fel de a fi și de a cunoaște”. În finalul in-
terpretării sale dată parabolei fiului pierdut, stare-
țul Mănăstirii Brâncoveanu se arătase interesat de
„cauza pentru care omul ajunge să piardă chipul
lui Dumnezeu”.
La sfințirea Bisericii Drăgănescu (2 X 1983) i-a
fost total interzis să ajungă. Legat de acea ocazie,
24
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
Părintele Arsenie Boca schițase ideile pe care le-ar
fi dezvoltat dacă ar fi putut vorbi despre pictarea
micuței biserici. În rândurile sale, el n-a menționat
doar noutatea adusă de cele două registre „unul
mai mare sus și altul, la o scară mai mică, jos” în
care a realizat pictura, ci a scris și despre evoluția
„de la chip la asemănare” care ar fi „continuita-
tea de conștiință a atotprezenței lui Dumnezeu”
(Părintele Arsenie Boca, Geneza picturii, în vol.
„Capela Sixtină” a ortodoxiei românești: Biserica
de la Drăgănescu, Deva, 2005, p. 16). Această con-
tinuitate de conștiință transpare din privirea sfin-
ților, din chipurile lor luminate de ochii extrem
de vii. Preotului paroh de la Drăgănescu îi părea,
de pildă, că Paisie de la Neamț „parcă vorbește,
parcă este viu, parcă ar sta să-l întrebi ceva” (pr.
Savian Bunescu, 1991, înregistrare video cu pre-
zentarea Bisericii, fragmentar transcrisă în vol. 4
de Mărturii, Ed. Agaton, Făgăraș, 2011, p. 207).
Pentru Eliade, a cărui gândire filozofică răzbate
din fiecare rând scris pe tema istoriei religiilor,
mistica era credința în sfințenie (Jurnalul portu-
ghez, 23 sept. 1942).
După Simion Noul Teolog - citat de Părintele
Benedict Ghiuș în lucrarea sa de doctorat din
1946, omul ar fi „chemat să se împărtășească de
Dumnezeu, până a se face un dumnezeu-creat.
Chemarea aceasta împlinită se numește asemă-
nare” (B. Ghiuș, Doctrina răscumpărării în imno-
grafia Bisericii). În paginile concepute (probabil
în 1983) despre pictura bisericii Drăgănescu, pă-
rintele Arsenie Boca a sugerat o gradație a asemă-
nării, de la Maica Domnului care ar avea „cea mai
mare asemănare cu Domnul Hristos”, la cei patru
„martori ai Adevărului” care au fost evangheliștii.
Accentul pus de Părintele Arsenie pe asemănare,
înțeleasă de el ca permanentă conștientizare a
atotprezenței lui Dumnezeu face ca figurile sfin-
ților, deși diferite, să aibă un aer comun. Aceasta
a dus în 2007 la „descoperirea” autorului icoanei
cu Sfânta Parascheva expusă la biserica Sfântul
Antonie. În acea biserică de la Curtea Veche pa-
roh fusese preotul Popescu Victor (1897-1978) cu
care Nae Ionescu scosese în 1928 revista „Logos”,
preot căruia sub comuniști nu i s-a mai publicat
Constantin Flondor
Aluat (1985) desen, 50 x 65 cm
nici o scriere. Anchetat pe 23 oct. 1968, după
arestarea preotului Spiridon Cândea, fratele lui
Cioran, avocatul Aurel Cioran (locuind într-o
pivniță după cei 12 ani de închisoare) declarase că
parohul de la Bogata Olteană era nemulțumit de
lipsa „posibilității de informare și tipărire a unor
lucrări cu conținut religios” (Cioran și Securitatea,
Iași, 2009, p. 242; în acest sens, grăitoare este în-
săși lungimea intervalului de timp dintre 1948
și 1976 necesară cenzurii în cazul publicării ce-
lei de-a doua jumătăți a Filocaliei, primele patru
volume tipărite între 1946 și 1948 fiind rezultatul
eforturilor a patru mari personalități ale culturii
românești: D. Stăniloae, Părintele Arsenie Boca,
N. Crainic, Zorica Lațcu).
Între anii 1934 și 1948 pr. Victor Popescu fu-
sese bibliotecar și duhovnic la Seminarul Central
„Radu Vodă”. Era perioada când Părintele Arsenie
era student la Belle Arte și la Academia de Muzică
Religioasă, fiind cazat în căminul studențesc de la
„Radu Vodă”. Desigur că Părintele Arsenie Boca
l-a cunoscut în acei ani pe viitorul preot paroh
de la biserica Sfântul Antonie. Și cum hramul
Bisericii de la Bogata Olteană (a cărei frescă pic-
tată de Părintele Arsenie Boca a fost distrusă de
securiști cu ciocanul) este Sf. Parascheva, e foarte
probabil ca icoana să fi fost pictată pentru acea
biserică al cărui paroh fusese arestat după inva-
zia Cehoslovaciei din 1968. Pr. Spiridon Cândea a
fost întemnițat din octombrie 1968 până în 1971.
Mai fascinantă decât descoperirea autorului mi-
cii icoane cu Sfânta Parascheva (pornind de la
asemănarea ei cu icoana Învierii Domnului de
Constantin Flondor
Aluat III (1985) pastel pe hârtie
la Biserica Drăgănescu ilustrând textul Tatianei
Sergiu, Părintele Arsenie Boca sau Universul sfânt
al culorilor din volumul Unde a fost biserica?,
București, 2001, pp. 165-168) ne pare însă cea-
laltă revelație avută de același student la Teologie
(Alexandru Valentin Crăciun). Ne referim la vi-
sul prin care în vara anului 2007 i s-a descoperit
partea pictată de Părintele Arsenie Boca la biseri-
ca Sf. Elefterie cel Nou precum și semnificația ei
ascunsă 46 de ani. Deși angajat ca pictor secund,
Părintele Arsenie Boca a pictat întreaga boltă a al-
tarului. Icoana o reprezintă pe Maica Domnului
ținându-l în brațe pe Iisus copil în haine de pușcă-
riaș (Formula As, nr. 822/2008). Printr-o uimitoa-
re revelație i s-a arătat studentului cum zeghea se
poate transforma în raze dumnezeiești inundând
cu lumina harului întunericul celulelor de temni-
ță politică. O mistică a luminii aflată la îndemâna
prea multor martiri ai temnițelor comuniste...
„Întrebat-am luminata ciocârlie,/ Candelă ce
leagănă-n tărie/ Undelemnul cântecului sfânt:/
Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Unde sunt cei
care nu mai sunt?/ Zis-a ciocârlia: s-au ascuns/ În
lumina celui nepătruns” (acad. Nichifor Crainic,
detenție politică între anii 1947-1962).
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
25
tale quale
Ezoterism
■ Vasile Zecheru
n alcătuirea cadrului strict delimitat în care
Tradiția este definită ca având o esență su-
praumană, se impun a fi clarificați, de ase-
menea, încă doi termeni antitetici și comple-
mentari - ezoterismul și exoterismul. În formula
sa completă, Tradiția are o dimensiune ezoterică,
precum și una exoterică, aceasta din urmă fiind
suportul și acoperământul celei dintâi. Așadar,
miezul interior, ezoteric - rezervat și select - își
are întotdeauna sprijinul și exprimarea publică
într-un ordin exoteric mai larg, preponderent
moral și liturgic. Aceste concepte erau foarte
bine cunoscute în vechime; stă mărturie, în acest
sens logos-ul Sfântului Pavel care nu s-a sfiit să
propovăduiescă în mod explicit în legătură cu
ezoterion.
O înțelegere corectă a acestor termeni poate
conferi o imagine mai fidelă asupra unei realități
atât de vaste și de complexe și cu atât de multe
implicații, cum este Tradiția. De aceea, am găsit
de cuviință să extindem aici, expunerea noastră,
prezentând câteva considerații teoretice privind
ezoterismul, urmând ca apoi, în articolul urmă-
tor, să ne referim la exoterism. Înainte însă, de a
trece la fondul problemei, semnalăm asemăna-
rea cuplului de termeni menționați cu dualitatea
sacru - profan, cea impusă cultural de stiința re-
ligiilor ca reper central și fundamental în pro-
blematica tradițională (Eliade, M., 1992).
Trebuie spus din capul locului că ezoterismul
are o natură inițiatico-sacramentală, aceasta
presupunând credință în Entitatea supremă și
în veșnicia spiritului. În plan pragmatic, aceas-
tă cerință esențială pentru o eventuală admite-
re la inițiere pare a se materializa în declarația
solemnă a candidatului privind credința sa în
Dumnezeu și în nemurirea sufletului. Pe de altă
parte, principala funcțiune a inițierii constă în
reconfigurarea conștiinței aspirantului, aceasta
înfăptuindu-se sub îndrumarea unor maeștri
spirituali care, împreună, alcătuiesc un miez viu
în interiorul Tradiției, inperceptibil din afara
acesteia. Re-ligarea aspirantului la sacru și divi-
nitate constă în activarea, prin metode specifice,
a unei capacități speciale a creierului uman care,
în timp, s-a obturat devenind astfel, inoperantă.
Treptat, aspirantului i se va releva o cunoaștere
(gnoză) total diferită de cea analitică și secvenți-
ală, cea care se învață public, în școală. În egală
măsură, procesul acesta de perfecționare spiritu-
ală poate fi asimilat unei terapii pentru că, prin
natura sa, introduce un grad mai mare de cla-
ritate în mentalul individului și, ca atare, o mai
bună înțelegere a realității, precum și o înțelep-
ciune inerentă, philosophia mirabilis. Aspirantul
este ajutat astfel, să se ridice deasupra dualități-
lor de tot felul, să perceapă organic interconecta-
rea a tot și a toate și să „vadă”, la propriu, ordinea
supremă existentă în univers.
În sens larg și la modul general, prin ezoterism
se înțelege „...practicarea unei cunoașteri secre-
te”. După unii cercetători, cele cinci mari curente
ale ezoterismului sunt: astrologia, hermetismul,
cabala, gnoza și alchimia (Messadie, G., 2008).
Cunoașterea ezoterică presupune, cum spu-
neam, o prealabilă inițiere, așadar, o acceptare a
neofitului în interiorul unei grupări deținătoare
a metodei practice prin care acesta este ajutat să
parcurgă devenirea spirituală (lucrarea lăuntri-
că). Un veritabil inițiat va putea accesa nivelurile
superioare și mai subtile ale conștiinței, pe tim-
pul acestui proces de metamorfozare și astfel, va
experimenta în mod direct și nemijlocit, stări de
conștiință menite să-i schimbe neurofiziologia
creierului și să-i capaciteze o înțelegere corectă
a realității. Analogia, alegoria, mitul și limbajul
simbolic alcătuiesc panoplia tradițională de in-
strumente ezoterice. (Faivre, A., - Op cit., vol.
1, p. 17-21). În mod particular, ezoterismul oc-
cidental a fost definit ca fiind „o formă identifi-
cabilă prin prezența a șase caracteristici funda-
mentale...” Aceste caracteristici sunt: (i) Ideea de
corespondență, (ii) Natura vie, (iii) Imaginație
și mediere, (iv) Experiența transmutației, (v)
Exercițiul concordanței, (vi) Transmisia înțele-
gând prin aceasta, în special, transmiterea unei
metode de elevare spirituală. (Antoine Faivre -
Idem, vol. 2, p. 46-51)
În vederea aprofundării, considerăm că este
necesară explicarea prealabilă a încă doi termeni
fără de care manifestarea în sine, specifică ezo-
terismului nu poate exista. Acești termeni, pe
care-i vom prezenta succint în continuare sunt:
maestrul spiritual și ceea ce generic vom denumi
în continuare, regula.
Autoritatea unui maestru se justifică doar
dacă personajul respectiv a atins statutul de om
adevărat, precum și acele sublime „ceruri” (trăiri
deosebite, stări de conștiință non-ordinară) pe
care omul obișnuit nu le poate accesa din cauza
condiționărilor sale bio-socio-culturale și a blo-
cajelor inerente. În astfel de cazuri, expandarea
conștiinței umane se va fi realizat treptat, prin
asceză, exerciții și asiduitate, prin transcenderea
condiției personale, finite, perisabile, toate aces-
tea acătuind un suport pentru trăirea la propriu
a stării de „înfiere” (identitate) harică prin care
omul poate avea acces, încă în viață fiind, la ceea
ce Tradiția numește îndumnezeire, unio mistica.
Maestrul este pe deplin stabilizat sufletește pen-
tru că, de mult timp, el și-a încheiat socotelile cu
lumea profană.
Totuși, cunoașterea de sine nu se poate rezu-
ma la un simplu antrenament mental. Aspirantul
va fi îndrumat din treaptă în treaptă, de către un
maestru, nu doar pentru a experimenta stări de
conștiință non-ordinare, ci îndeosebi pentru a
recepta, prin harisma dăruită lui, Fiat Lux-ul ca-
re-i va revela permanent adevărata sa natură și
alcătuire ființială. Treptat, ca o consecință a per-
severenței și acumulărilor succesive, dar mai ales
ca urmare a revelațiilor primite, inițiatul devine
conștient de ceea ce este el cu adevărat, dincolo
de nivelul ego-ului, al aparențelor și iluziilor de
tot felul. Fatalmente, toate aceste realități subtile
sunt de natură exclusiv experiențială și indivi-
duală.
Un profan care ar încerca să străpungă acest
adevărat „zid sonic” fără să beneficieze de o
asistare calificată și fără să respecte calea pre-
scrisă în manieră tradițională, nu are nici o
șansă de reușită. Autoinițierea este și ea exclu-
să. Trebuie sus, însă, că inițiatul nu mai este
singur în periplul său eroic. Înainte ca el să se
fi născut și să fi conștientizat necesitatea reali-
zării spirituale, au existat iluștri inițiați care au
trecut la propriu prin această sublimă experi-
ență, au conceptualizat metoda, calea de urmat
și au transmis-o, sub jurământ, din generație
în generație, „Lumină din Lumină”! La rândul
lor, și ei s-au confruntat cu blocaje, rătăciri și
diverse himere până când să-și croiescă drum
către Marea Lumină din sufletul lor, Sinele
transpersonal.
Pentru noi, cei de azi, acești maeștri din tre-
cut au făurit reguli care, odată urmate cu consec-
vență și deplină convingere, pot face ca lucrarea
lăuntrică să fie încununată de succes. Totodată,
pentru a păstra Tradiția, acești iluștri inițiați s-au
unit într-o confrerie dedicată devenirii omului
întru transcendență și îndumnezeire. Această
frăție îl va sprijini discret și eficace pe aspirant
prin ritualuri, îndrumare și instrucțiuni clare.
Concret, Tradiția presupune o rânduială stabilă
și călăuzitoare constând în reguli, îndrumare du-
hovnicească și, pe cale de consecință, existența
unor maeștri spirituali care fac această lucrarea
vie și rodnică. Tradiția contează, de asemenea,
pe o anumită dedicare a aspirantului materiali-
zată în ascultare, perseverență și asumarea unei
stări de deplină receptivitate (ascultare). Tocmai
de aceea, anterior admiterii, profanul care bate
la poarta templului pentru a fi inițiat, va fi supus
unor riguroase probe și verificări.
La rândul său, regula este o formulare precisă
și imperativă sau, uneori, o metodă consacrată
prin care se introduce un grad sporit de ordine
într-un anumit domeniu. Regula este, totodată,
o formă de întărire a unei lucrări, fie că aceasta
este exterioară sau interioară, în raport cu fiin-
ța. Pentru aspirant, regula stabilită de maestru
fixează cu exactitate startul, treptele lucrării,
locul, poziția, instrumentele (bibliografia), pre-
cum și rezultatul așteptat. Fără o regulă fermă
venită din Tradiție, în periplul aspirantului apar
erori, abateri, omisiuni, sincope care, în final,
conduc la rătăcire, dezamăgire și la o inevitabilă
prăbușire.
La întrebarea ce face un maestru, se consem-
nează într-un catehism medieval, următorul răs-
puns: „Maestrul îți arată regula. Asta face maes-
trul”. Acest răspuns simplu în aparență poate fi
interpretat în următorii termeni: „Cine este capa-
bil să vadă regula și să o facă și altora cunoscută,
acela este cu adevărat un maestru”. Regula este în
legătură cu ordinea divină și cu Principiul și, de
aceea, identificarea și proclamarea sa constituie
un apanaj al maestrului. Nu oricine este în mă-
sură să „vadă” regula; ca să o poți „vedea” trebuie
să ai o certă și stabilă înălțime spirituală. Tradiția
însăși s-a perpetuat și s-a îmbogățit prin regulile
stabilite de-a lungul timpului, de diverși maeștri
spirituali. Astfel au apărut canoanele din religia
ortodoxă, ca și landmark-urile masonice, de al-
tfel, rezultate din prelucrarea vechilor îndatoriri
- old charges (Dangle, P., 2010).
Din perspectivă strict istorică, edificiul tradi-
țional își revendică drept piatră de temelie, vi-
ziunea unui profet primită de către acesta prin
revelație divină. Ca atare, Tradiția ar putea de-
semna acea moștenire de cunoștințe sacre pri-
mite de către un inițiat, precum și măiestria sub-
tilă de a merge pe calea spirituală până la obârșia
supremă. Capacitatea modelatoare a acestei
metode de împreună-lucrare a ucenicului cu
maestrul său se exercitată asupra posibilităților
fiecăruia printr-un continuu Fiat Lux - acea vi-
brație care scurtcircuitează permanent convin-
gerile, mentalitățile și conștiința, determinând
destinul inițiatului, relațiile acestuia cu semenii
și cu mediul socio-natural în care el viețuiește ca
personaj istoric.
21
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
showmustgoon
Transmiterea influenței spirituale presupune
așadar, un transfer de cunoaștere supraumană
și se realizează prin ambele interfețe ale actului
sacramental - iradierea ezoterică, directă, de la
trasmițător la recipiendar, cât și cea indirectă,
realizată prin multiple lucrări elaborate și sus-
ținute de ritualul canonic corespunzător unor
trepte ale devenirii, așa încât nimănui (afară de
„fii pierzării”) să nu-i lipsească posibilitatea de a
se întoarce în patria cerească.
Bibliografie
Dangle, P. (2010) - Le livre du Maître, Maison de Vie
Editeur, Paris.
Dumitriu, A. (1992) - Philosophia mirabilis, Ed.
Fundației Culturale Române.
Eliade, M. (1992) - Sacru și profan, Ed. Humanitas.
Faivre, A. (2007) - Căi de acces la esoterismul occiden-
tal, Ed. Nemira.
Guenon, R. (2006) - Mai există posibilități inițiatice în
Occident? în vol. Oriens. Studii tradiționale, Ed. Eion,
coord. Tămaș, M., A.
Guenon, R. (2008) - Domnia cantității și semnele vre-
murilor, Ed. Humanitas.
Guenon, R. (2009) - Inițiere și realizare spirituală, Ed.
Herald.	Guenon, R. (2012) - Ezoterismul creș-
tin, Ed. Humanitas.
Messadie, G. (2008) - Patruzeci de secole de esoterism,
Ed. Nemira.
Voiculescu, V., G. (2011) - Tradiție primordială și ezo-
terism la Rene Guenon în vol. Recitindu-l pe Guenon,
Ed. Civitas, coord. Verescu, Z., A.
Note
1	În greacă, ezoteros - înăuntru sau mai lăuntric, mai
în interior, tainic, ocult.
2	În greacă, exoteros - în afară.
3	Biblia, Evrei, 6: 18-20
„	18. Ca prin două fapte nestrămutate - făgăduința și
juramantul - în care e cu neputință ca Dumnezeu să fi
mințit, noi, cei ce căutam scăpare (mântuire, eliberare,
n.n.), să avem îndemn puternic ca să ținem nădejdea
pusă înainte.
19	. Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită și
tare, intrând (în interior, n.n.) dincolo de catapeteasma,
(eic to euwTepov tou KaTaneraapaToc)
20	. Unde Iisus a intrat noi ca înaintemergator, fiind fă-
cut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec.”
4 Exoterică (didactică, liturgică, etică etc.).
5	O lucrare lăuntrică presupunând un mod de viață
în acord cu Legea, precum și practicarea de exerciții
spirituale.
6	Ceea ce este sus, este și jos! Instrumentul consacrat
în acest sens este analogia (mit, ritual, simbol etc.) .
7	Universul nu este doar infinit, etern, complex, plu-
ral etc., ci și viu, conștient de sine.
8	Descifrarea ordinii divine și, în plan individual,
deziluzionarea presupun interpretarea corectă a cores-
pondențelor de tot felul, așadar, o altă modalitate de
„citire” a realității.
9	Cunoașterea inițiatică și realizarea spirituală pre-
supun o trăire ființială a iluminării.
10	Există un numitor comun al tuturor tradițiilor, un
fel de câmp unificat al tuturor spiritualităților.
11	Eliberat (jivan-muktha), „perfect”, homo universa-
lis, chen-jen etc.
12	Întâlnirea cu Steaua înflăcărată, cum spun franc-
masonii.
13	Precepte, pravile, porunci, canoane, landmark-uri.
14	Râvnă, osteneală, podvig, stăruință, asiduitate etc.
15	Simbolizată în masonerie prin riglă.
16	Metafizice, provenite de dincolo de universul fizic,
cogniscibil prin simțuri.
■
„Trainer în feminitate”
■ Oana Pughineanu
Constantin Flondor	Aluat IV (1985) pastel pe hârtie
Un gânditor precum Rousseau vedea cuplul
bărbat-femeie ca formând o „persoană
morală, ai cărei ochi sunt femeia și al că-
rei braț este bărbatul, însă o astfel de dependență
a unuia de celălalt, încât femeia învață de la bărbat
ceea ce trebuie să vadă, iar bărbatul învață de la
femeie ceea ce trebuie să facă”. Chiar dacă asevi-
rea femeii e derivată direct din natură, ea nu este
totuși în zadar. Este menită să mențină societatea
pe linia de plutire, să facă astfel încît bărbatul să
își înceapă viața prin acest „ocol” civilizator care
este femeia, un ocol care pune un „văl” peste as-
pectele rușinoase ale vieții, învățându-i pe băieți
bunele maniere.
Această tradiție care vede în femeie transmi-
țătoarea regulilor bunei purtări se păstrează și în
ziua de azi. Iar unul din locurile în care vechile
virtuți feminine sunt preluate masiv este fenome-
nul de leadership. Femeile își regăsesc o utilitate,
bazată tot pe calitățile lor naturale, fiind, de data
aceasta, purtătoarele de cuvânt ale unei bune pur-
tări corporatiste. Poate va sosi timpul în care nu
va avea niciun rost să ne mai întrebăm dacă dis-
cursurile neoliberale ale unui capitalism agresiv
mai sunt sau nu patriarhale, pentru că, în fond,
patriarhatul se poate menține pe „piață” doar în
măsura în care e productiv. Dacă este un model
dominant, acum, este (și) în virtutea acestui fapt.
Compania și corporația sunt mecanisme de au-
topropulsare care depășesc diferențele de gen,
înglobându-le în propria funcționare. Profitului
îi este indiferent dacă a fost realizat prin metode
de leaderschip feminin sau masculin, dacă el s-a
mărit prin virtuți „agonistice” masculine sau „co-
operante” feminine. De fapt, la fel cum dreapta a
preluat cu succes sloganurile stângii, compania
amestecă cele două tipuri de „virtuți” în folosul
propriei extinderi.
Iar femeilor le revine, în companie, cam ace-
lași rol care le revenea pe vremuri în societate.
Ele sunt menite să creeze o „ambianță plăcută”,
iar în caz că ea nu poate fi pur și simplu produ-
să prin farmecul personal, prin forța exemplu-
lui, poate fi implementată, sau mai brutal spus,
impusă, în mod masculin, printr-o clauză. Un
exemplu în acest sens este „exploatarea senti-
mentală” care se numără printre ingredientele de
bază ale obținerii unui mediu care să-l aducă pe
angajat pe culmile productivității și creativității.
Ramona Wonneberger, președinta unei firme IT
din Leipzig (și autoarea mai multor cărți moti-
vaționale printre care „Cum să fii binedispus tot
anul” și „Vânzătorul entuziast”) a introdus cla-
uza anti-enervare în contractul de muncă: „La
Nutzwerk sunt interzise comentariile și văicăre-
lile. Angajatul se obligă să respecte politica orga-
nizației, în special în timpul orelor de program, în
incinta firmei, precum și în fața colegilor, clienți-
lor, partenerilor și vizitatorilor. Excepție fac teme-
le de discuție care ar putea contribui la creșterea
productivității”. Angajatul trebuie să se autodre-
seze permanent, controlându-și orice văicăreală
care nu este potențial creativă. Contrazicerile se
doresc epurate de orice eroare umană. Ele trebu-
ie desprinse de fondul hormonal și, eventual, ge-
nerate asemeni unor coduri sursă, asezonate cu
emoticoane zâmbitoare. „Nu ai cum să obții per-
formanțe cu angajați cu clapa pusă. Proasta dis-
poziție e paralizantă. Mai întâi oamenii se ener-
vează în timpul discuției. Indiferent că e vorba de
o bicicletă furată, de un client sau de un software
care nu funcționează. Și, după discuție, oamenii
se întorc la lucru, unde retrăiesc situația care le-a
creat neplăceri. Și uite așa trec la repezeală două
ore”. Un programator costă firma circa 30 de euro
pe oră. Dacă-și petrece două ore pe zi bombă-
nind, înseamnă că pierd 60 de euro. La 200 de zile
pe an, vorbim de costuri de 12000 euro” (Jakob
Schrenk, Arta exploatării de sine).
În România, discursul biopolitic al mari-
lor corporații preia același limbaj de lemn, deja
atât de bine cunoscut: firma este o mare familie.
O
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
27
o
Reprezentantele leadershipului feminin, intră în
rolul de mame-soldați care se ocupă cu recrutarea
și se preocupă de însușirea manierelor angajatu-
lui. Nicoleta Capătă, HR manager al Flanco Retail,
explică într-un discurs la limita autocontrazice-
rii, care este profilul ideal al angajatului: „«viu»,
axat pe client, suficient de sociabil, orientat către
tehnologie, capabil să aibă atitudinea potrivită și
«cei șatpe ani de acasă»”. „Căutăm preponderent
oameni cu experiență pentru că sunt mai simplu
de introdus în bussines și devin productivi mai
repede, însă ponderez competențele și experiența
cu atitudinea sau profilul. Dacă trebuie să aleg în-
tre un candidat cu atitudine potrivită, dar care nu
are suficiente competențe tehnice și unul cu expe-
reință chiar de doi ani în IT sau retail, dar fără ati-
tudinea potrivită, automat îl voi alege pe primul.
Oamenii se pot schimba într-adevăr, însă este
greu să înveți pe cineva cei șapte ani de acasă, să
îl înveți să salute un client să îi zîmbească, în timp
ce trei ani a fost obișnuit să nu o facă”. Cei trei ani
reprezintă timpul în care firma Flanco a intrat în
insolvență, începând cu anul 2009. La reintrarea
pe piață firma ar vrea „să readucă în companie”
o parte din foștii angajați, dar, numai în condiți-
ile în care aceștia nu s-au sălbăticit de tot, odată
scăpați de sub privirea maternă a specialiștilor în
psihologie organizațională. Viața din afara firmei,
reprezintă o junglă. Ea aparține barbarilor care
nu zâmbesc, nu salută și practică o economie axa-
tă pe vînzare și nu una axată pe client. Mai rău
chiar, angajatul s-ar putea să nici nu mai fie „viu”,
la fel cum pe vremuri, în celebrul experiment cu
cei doi copii cărora nu le-a adresat nimeni, nici-
odată vreun cuvînt, ei și-au găsit barbarul și ne-
obștescul sfîrșit la o vârtsă fragedă. Limbajele cu
care angajatul lăsat la vatră se confruntă poate fi
letal sau extrem de dăunător, la fel cum, dialecte-
le, „particularismele, devenite regionalisme” erau
pentru pătruile sărace, nevoite să învețe limba
oficială a fiecărei noi puteri. Bourdieu a demon-
strat deja cum egalitatea și fraternitatea s-a impus
printr-o limbă oficială, în analizele sale despre
despre efectele Revoluției Franceze asupra lim-
bii. Subiectivitatea angajatului ar putea fi oricînd
trezită la viață de limbi neoficiale aruncându-l în-
tr-un paradox de-a dreptul existențial: viu pentru
sine, mort pentru firmă, sau mort pentru sine, viu
pentru firmă. Intreprinderea de sine nu mai per-
mite nici o coincidență a contrariilor. Viața e viață
și moartea, moarte. Cu noi sau în afara noastră.
Împotrivirea pare imposibilă. Ea nu poate fi de-
cât un virus care îmbolnăvește angajatul, dar lasă
imună firma.
În privința calităților prin care se evidențiază
lidershipul feminin, ele reiau neschimbate di-
hotomiile care-i plasau pe bărbați în cultură, iar
pe femei în natură. Dar există totuși o schimba-
re. Femeile se pot distinge prin calitățile lor na-
turale, dar nu pentru e deveni eternul Celălalt,
ci pentru a funcționa complementar, pentru a
forma „persoana morală”, de data aceasta, „efi-
cientă”. „Leadership-ul este abilitatea de a con-
strui și menține o echipă înalt performantă.”
Leadershipul e o artă a asamblării, a reproducerii
unui golem-androgin, mereu în luptă cu stag-
narea profiturilor sau chiar insolvența. Aproape
ca într-o societate spartan-egalitară, fiecare vine
cu propria „specificitate” și o depune la picioa-
rele corporației. Femeile sunt mai „empatice”,
„mai deschise către feedback și auto-dezvoltare.
Acestea sunt mai introspective, mai puțin agresi-
ve și dominante, mai colaborative, sunt mai prag-
matice în privința rezolvării de probleme, mai
Constantin Flondor
Pâine (1985) ulei pe pânză, 80 x 130 cm
orientate spre a implementa”. „Femeile lideri sunt
motivate să ajute, să își dezvolte echipele, să ofere
suport, chiar și dincolo de binele organizației (se
implică mai mult în proiecte de responsabilitate
socială). Se concentrează pe a crea medii de lucru
plăcute și sunt atente la moralul echipei. Femeile-
lider cred în valorile familiale și au principii eti-
ce puternice, cred în bine și adevăr și sunt atente
la imaginea personală și a organizației pe care o
reprezintă.” Bărbații leaderi sunt mai dependenți
de adrenalină, de risc, sunt mai curajoși, mai ca-
rismatici și mai manipulativi. (Mădălina Bălan,
Managing Partner HART Consulting, Leadership-
ul competent nu are gen, http://www.elitewomen.
org/leadership-ul-competent-nu-are-gen/).
În această minunată lume nouă a complemen-
tarității, opresiunea a devenit și ea cuantificabilă.
E doar o chestiune de timp până cînd femeile vor
fi leaderi în proporție de 50% sau, de ce nu, chiar
100%. În fond, doar cerul e limita pentru un lea-
der adevărat. Între timp raporturile de gen devin
inesențiale o dată intrați în Taina Căsniciei cu
Munca. Pe vremuri, Kant alesese un limbaj poli-
tico-administrativ pentru a descrie raporturile de
subordonare într-o căsnicie, care era, în fond un
soi de înșelăciune controlată, menită să-l salveze
pe bărbat de lucrul cel mai rău: de înjosirea prin
femeie (nu mai aduc aminte că de înjosirea prin
femeie, bărbatul trebuie salvat tot de femeia care
alege să fie castă, nu seducătoare). Acum, cred
că putem înlocui liniștiți, Soțul cu Compania și
Angajatul cu Soția, care îl salvează atît pe bărbat,
cât și pe femeie, de înjosirea prin relații „extra-
conjugale”, eventual chiar de posibile relații între
ei, în măsura în care i-ar face să încalce clauza an-
ti-enervare: „Comportamentul soțului (compani-
ei) trebuie să ateste că satisfacerea soției (angaja-
tului) sale se află în inima sa mai presus de toate.
Căci el trebuie să cunoască foarte bine situația
sa și să știe până unde se poate merge: asemeni
unui ministru atent față de ceea ce îl amuză pe
monarhul său, cum ar fi o serbare sau construirea
unui palat, mai întâi el se va arăta cu totul dispus
să execute ordinele; după care el va observa, de
exemplu, că pe moment nu mai sunt bani în vis-
tierie și că există alte necesități încă și mai urgen-
te erc., astfel încât stăpânul absolut poate face tot
ceea ce voiește, dar totuși cu condiția că această
voință să fie validată de ministrul său.”
Și pentru ca acest golem-androgin să nu fie ni-
ciodată expus unei limbi neoficiale, pentru timpul
liber, există o nouă pătură de experți: life coach și
trainerii în feminitate. „Antrenor de viață”, iată o
expresie care vorbește de la sine. O figură care nu
se mai complică, precum depășitul psihanalist cu
meandrele căutării de sine. Menirea antrenorului
de viață e aceea de a te face să conștientizezi un
continuu „acum” care bubuie constant in urechi
asemeni un Start pe pista de alergare. Fără steroi-
zii mentali ai autodezvoltării ceilalți ți-o vor lua
mereu înainte. Ești deja o persoană minunată și
plină de energie. Antrenorul nu face decît să te
ajute să fugi, să-i depășești pe ceilalți care, ca și
tine, se autodepășesc constant și sunt persoane
minunate și pline de energie. Ce mai aștepți?
O variantă mai personalizată a antrenorului de
viață o reprezintă trainerul în feminitate (e deja
arhicunoscut că personalizarea e noul motor al
diversificării pieței care nu se mai adresează tur-
mei, ci fiecărei oi în parte). Probabil, la fel cum,
există diete cu numele unor vedete, sau nasuri
Mang (după numele chirurgului german care le
produce), vor exista și traineri în feminitate tot
mai diversificați, purtînd numele unor leaderi
feminini de succes sau ale unor vedete femini-
ne care au fost vindecate de neștiința de a fi fe-
mei. Misiunea unui astfel de trainer este aceea
de a „reconecta” femeile cu corpurile lor, de a le
face să conștientizeze bunăoară „semnificații-
le menstruației”, de a le ajuta să practice o „res-
pirație ovariană” (https://lifeinbalance.ro/tag/
curs-de-feminitate/). Acești antrenori, alături de
medicii cărora Foucault le acorda o atât de mare
importanță, sunt noii propagatori ai unei puteri
biopolitice care nu e interesată doar de un control
extraordinar al corpurilor de „docilizat”, ci și de a
interpune între individ/angajat și corpul său, pia-
ța cu varietatea ei amețitoare de produse fără de
care pierde startul în „masculinitate”, „feminitate”,
„sexualitate” și până la urmă, în el însuși.
Ceea ce deosebește leadershipul feminin de cel
masculin (pe lângă trăsăturile mai sus enumera-
te) e dorința primului de a ajunge la o egalitate
numerică cu cel de-al doilea. Leadershipul și/sau
masculin pot deveni forțe „frățești” în producerea
a nenumărate produse preocupate de propria am-
balare. Iar dacă nu pot deveni, și asta e egal.
■
21
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
efectul de seară
Obsesiv 20 DEN (4)
■ Robert Diculescu
Franjuri. Imagini rupte și reînodate. Acum
trecutul este pe deplin prezent. Tot trecutul.
Totul aproape dispărut în acum.Totul este
pregătit să dispară. Căsăpit și reînviat. Reîntors.
Trecutul este tot ce mai are de dat.
La fereastra căminului de unde poate vedea
magazinul chinezului cu bere Branik la doi litri.
Cel de lîngă gară. Berea blondă curge în rîuri pe
gîtleje uscate. Astîmpără ce mai poate astâmpăra.
Curge berea din magazin toată noaptea în gu-
rile lor însetate. Stau la rînd să-și ea gura de bere
repartizată. Este o mare sete împrejurul magazi-
nului. Mai este un pic. Până cînd setea va cuceri
pentru totdeauna magazinul plin de bere. Atîta
sete de la prea multă arșiță resimțită în stomac.
Lîngă gară se petrece și se așteaptă trenuri care
nu mai vin. Se muncește pe loc în așteptare. Stai
pe loc și muncești. Ești cu gîndul la muncă și ea
te muncește.
Au spart de bucurie mai multe navete de sticle.
Plătește colegul care a luat de curând salariul.
Ars de îndoieli. Altfel. Pîrlit. Altfel întors. De
pe o parte pe alta. Rumenit de la focul oboselii.
Totul o să fie după căsăpire altfel. Totul trans-
format. Va fi o căsăpire transformatoare.
Ultimul măcel este hotărâtor. Doar acesta mai
contează pe lista calamităților interioare.
***
Au de transmis. Doar de transmis. Copiat.
Mințit. Îndobitocit. Mecanizat.
Constantin Flondor
Aluat (1985) pastel pe hârtie
Omul-mașină mai face un pas înapoi și tot îna-
poi. Nu au nimic de zis. De transmis. Nimic.
O adunătură. Noi facem lumea să nu se învâr-
tă. Am oprit în loc tot ce nu era nevoie. Opritului
îi spunem înaintare.
***
Înstăpînit de liniște. Traversat de ea ca un ex-
pres care a găsit în el o mică gară părăsită. A oprit
pentru câteva minute. Altădată va staționa mai
mult. A fost prins în ondulațiile liniștii. În dansul
ei. O tură. Și încă una de dorit. Vrea să rămînă în
toată retragerea asta, pe care liniștea o impune și
o hrănește.
***
Stăm unul în spatele altuia. Ne-am disciplinat
forțat. Stăm pe străzi, holuri, ganguri, mansarde
ale orașului etc., fără a face prea mult zgomot, fără
parada inutilă a unor proteste prelungite. Grevele
au fost suspendate. Nu urlăm. Doar cu pumnii în
pereți mai este voie să lovim. De dat și primit îna-
poi. Mai ales de primit. Vom auzi îndemnuri ti-
mide la început, care vor crește în intensitate, vom
fi gata pregătiți de un timp al pierderilor. Va înce-
pe o succesiune de pierderi neîntrerupte. Pierderi
neașteptate se vor întâmpla.
Banda rulantă a pierderilor va trece pe la fie-
care loc unde stăm disciplinați, pregătiți și nerăb-
dători. Au inventat după multe teste costisitoare o
bandă ireproșabilă. Trece banda pe la fieacare să
ia și să nu mai dea nimic înapoi. Fiecare va avea
partea lui de pierderi. Se vor înmulți odată cu tre-
Constantin Flondor Veranda (2014) u/p, 160 x 160 cm
cerea timpului. Nu vor mai putea fi oprite de ni-
meni. Impunerile vor părea drepturi în plus acor-
date. Inplusul se va transforma într-o răsplată.
***
Ai văzut toate petele acelea de lumină? Trebuie
să le fi văzut. Dacă nu le-ai văzut acum ai pierdut.
Mai apar? Cine știe dacă mai apar și unde. Au fost
așa de aproape de noi încît puteai să le atingi ca pe
un material îndrăgit.Ca pe un trup îndrăgostit ce
te suportă atunci cînd îl atingi prea insistent.
Petele acelea din geam au apărut doar pentru
noi. Și s-au dus.
Petele de rugină au rămas. Autoadministrarea
la ce a rămas va fi acum ocupația de bază. Nu a
mai rămas nimic.
Căruciorul de invalid era plin de pete de lumi-
nă. Căruciorul plimbat zilnic prin fața ferestrei.
Baia unde se retrage noaptea animalul ca să doar-
mă se transformase într-o capsulă plină de lumi-
nă. Animalul avea pe blană pete de lumină.
Holurile încăperilor se scăldau în lumină.
Apartamentele-cavouri erau mîngîiate de un fel
de mîini ale luminii cu degete lungi. Lumina are
degete lungi? Are. Și nu numai degete. Mult mai
multe.
Baia foștilor servitor cu dușurile și cada înve-
chită avea acum un alt luciu de la pătrunderea
luminii. Era o baie cu aură. Avea parcă aspectul
curat acela din trecut. De atunci cînd servitorii
existau și se jucau cu lumina aceasta în baia lor.
Servitorii au parte de pete de lumină? Da. Uneori
numai ei au parte de pete de lumină. Li se arată
și apoi intră în ei. Îi poate transforma în servitori
plutitori. Din dușuri curgea lumină peste tru-
purile goale ale servitorilor. Erau strânși într-un
pumn al luminii.
Se auzeau pe sub ușile apartamentelor incanta-
ții ale luminii. Muzica luminii. Lumină cu muzi-
că. Tot era lumină și nu mă mai părăsea. Îi plăcea
să mai stea.
Dar nu am mai stat. Poate va reveni. Va reveni.
Vom aștepta.
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
arena Tribunei
Televizorul
■ Daniel Moșoiu
Eram, de câțiva ani, profesor de limba ro-
mână într-un sătuc din Ardeal. Casele mai
aveau încă acoperișul din paie. Să vă mai
spun că nici măcar curent electric nu exista în sat?
A doua zi, cercetând satul de la un capăt la altul,
am auzit o voce care se pogora în ecouri pe uliță.
L-am întrebat pe învățător ce naiba se întâmplă.
Strigă unul din deal. Dar ce are, e nebun? A râs
sănătos, după care mi-a explicat că aici veștile
importante se aruncă peste sat, prin viu grai, din
vârful celui mai înalt deal, de către un om anume
ales. Mătușa la care stăteam în gazdă m-a rugat
într-o zi să-i cumpăr și ei niște „ilest”, dacă trec pe
la prăvălie. Am rămas descumpănit, m-am bâțâ-
it o vreme prin curte, dând să plec, dar până la
urmă m-am întors în casă și am întrebat-o: bine,
dar câți metri să cumpăr? Vai, domnișorule, mi-a
spus, dar „ilestul” nu se vinde la metru... Credeam
că vrea, acolo, un metru-doi de elastic. De unde să
fi știut că era vorba de drojdie?!
Dacă tot m-am așezat în sat, fie și provizoriu,
cum credeam eu pe atunci, primul lucru pe care
i-am rugat pe săteni a fost să amenajăm un teren
de fotbal. După-amiaza, neavând altceva mai bun
de făcut, încingeam nemaipomenite partide de
fotbal, cu elevii mai mărișori, ba și cu tații lor,
până când veneau femeile să se rățoiască, de pe
margine, cu mâinile în șolduri, că nu avea cine
să isprăvească treburile gospodăriei. Seara mer-
geam la bufet, la badea Șandor. Celor puțini care
știau să citească le strecuram la lumina lămpii
„Sportul popular”, iar ei îl buchiseau, urmărind
cu degetul pe pagină rând după rând. Într-o sea-
ră, unul dintre părinții elevilor mei, tot citind zi-
arul și sorbind din halba de bere, s-a trezit vor-
bind tânguitor, aproape jalnic: domnu’ director,
vine Campionatul Mondial și noi ce ne facem?
Noi, adică ăștia din sat care aflaserăm din ziar și,
evident, de la radioul portabil, îmbrăcat în husă
din piele, pe care-l purtam aproape tot timpul cu
mine, inclusiv la prăvălie, la bufet, că România s-a
calificat la Mexico ’70. Prin urmare, a trebuit să-
mi iau rolul în serios: ori de câte ori aveam o înt-
runire, consfătuire, comisie metodică sau ședință
în oraș, dădeam o fugă la sediul Comitetului ju-
dețean de partid unde lăsam o cerere, o plângere,
o doleanță, să urgenteze cumva procesul de elec-
trificare. Lucrurile se mișcau greoi. Oricum, mi-
am spus, eu trebuie să fiu pregătit. Așa se face că,
pe nepusă masă, mi-am cumpărat televizor. Fără
știrea soției. A, am uitat să vă spun că, între timp,
mă căsătorisem.De unde înainte nu știam cum
să plec cât mai repede din văgăuna aceasta, acum
mă și însurasem, ba mai mult, aveam împreună
cu doamna profesoară, de aproape un an, și un
copil, o mândrețe de copil.
Cînd m-a văzut cu ditamai cutia de carton în
care se afla televizorul cu lămpi, soția și-a făcut
cruce. Adică ce-mi trebuie mie televizor, când
nici măcar curent electric nu aveam în sat?! După
ce i-au trecut nervii că risipisem banii de po-
mană, a așezat peste el un mileu, apoi un bibelou
și mi s-a părut că e chiar încântată să-l știe aco-
lo, să-l privească. N-o să vă vină să credeți, cu o
lună înaintea Mondialului, aveam curent electric!
Pentru că omisesem un amănunt important, am
înjghebat rapid o antenă uriașă, grea, din fier bet-
on, cu cinci elemenți, pe care, cu ajutorul câtorva
săteni, am ancorat-o lângă casă, pe un par înalt,
din brad, tăiat din pădure. Bun, cu sătenii mei de
față, am legat cablul, am pus televizorul în priză
și... nimic. Nici o lumină, nici o umbră, nici un
zumzet n-au dat semne că aparatul s-ar afla în
viață. N-aveam de ales, am plimbat televizorul
cu căruța până la autobuz, și de acolo, în oraș,
până la centrul de reparații. Cu el în brațe, după
vreo săptămână, am făcut cale întoarsă. Ajuns
acasă, l-am băgat repede în priză. Degeaba, tot
nu mergea. Înnebuneam. Campionatul Mondial
bătea la ușă. Până la urmă, norocul meu, am
întâlnit în centrul de comună un depanator am-
bulant, pe care l-am adus cu șareta poștașului
în sat. Depanatorul avea trei degete ciuntite la
mâna dreaptă. Dar, cu toate acestea, șurubelnița
nu-i scăpa din palmă. După câteva ore de chin
în care a verificat și schimbat lămpi, ecranul a
început să se lumineze. Funcționa! Mexico ’70
putea să înceapă! La meciurile României n-am
avut realmente loc unde să-i așez pe toți sătenii.
Mulți au rămas în picioare, privind din bucătărie,
prin ușa deschisă. Sigur, soției nu prea i-a plăcut
toată hărmălaia și înghesuiala aia, mai ales că cel
mic se trezea din somn când nici nu te așteptai și
începea să plângă. Atunci, în cele două camere,
se făcea o liniște de mormânt, până adormea la
loc. Meciurile se transmiteau noaptea târziu,
veniseră ploile și tunetele din vara lui ’70, dar nu
ne păsa. Îmi mai aduc aminte că atunci când a
înscris Neagu, în meciul cu Cehoslovacia, parcă,
era primul nostru gol la Campionat, am crezut că
se sparg nu geamurile, ci pereții. Goooooooool,
am strigat cu toții, ridicându-ne în picioare, care
pe unde eram. Ce ne mai păsa nouă de ăl mic?!
Ba am avut impresia că se trezea sărăcuțul ca și
cum ar fi vrut și el, în felul lui, să privească, să se
bucure. Asta-i tot.
■
cadenței
Cum am mers la
Darmstadt
■ Ionică Pop
Cam prin 1999, am scris o piesă pentru orgă
pe care o cheamă Paideuma, după cum
și Leo Frobenius a scris o carte cu același
nume despre cultura africană, foarte dragă mie.
Paideuma este un fel de spirit al culturii. Vă reco-
mand cartea cu cu căldură.
În cadrul Festivalului clujean Toamna Muzicală
Clujeană, am cântat această piesă și, grație Silvei
Pană care întorcea paginile și mai punea câte un
degețel pe orgă dacă mie nu îmi ajungeau, chiar la
propriu, am dus-o la bun sfârșit.
Printre auditori un spirit tânăr și generos:
Francisc Laszlo.
Domnia sa Friți Laszlo, cum îi spuneam noi,
eminent muzicolog clujean, cu scrieri de referință
despre Bartok, și nu numai, mă ia la rost, ce-i cu
Paideuma asta.
Explic eu după putințele mele ce am înțeles din
Frobenius, când mai multe când mai puține, și mă
trezesc că Domnul Francisc Laszlo îmi face o re-
comandare ca să merg la Darmstadt unde se țin
anual cursuri de compoziție modernă cu oameni
de referință ai muzicii actuale.
Nu numai atât, dar îmi face rost de o bursă care
includea casă masă, domnia sa știind că noi o du-
cem mai greu cu banii.
Câtă noblețe și înțepciune.
Și totul pornind de la Paideuma lui Leo
Freobenius pe care și astăzi o mai revăd din vre-
me-n vreme.
După ce m-am întors de la Darmstadt, am
mers să dau raportul.
Ca un aristocrat ce era, Domnul Francisc
Laszlo m-a servit cu soumon fume și coniac de
foarte bună calitate, petrecând cu domnia sa o
seară de-a dreptul superbă.
Ce l-o fi apucat, ce l-o fi determinat să facă
acest gest de înaltă noblețe rămâne până în ziua
de astăzi o taină pentru mine.
Să nu strivim corola de minuni ale lumii și să
lăsăm tainele să ne-nconjoare cu larghețe.
O fi în subsidiar Paideuma un fel de spirit al
Francisc Laszlo
culturii africane care a făcut ca acest miracol să fie
cu putință? O fi orga?
Știu doar că de la Darmstadt m-am întors îm-
bogățit cu o experiență benefică.
Îi port o mare recunoștință acestui om și-i tri-
mit în sferele înalte pe unde rezidențiază, gratitu-
dinea mea.
■
30
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
de-ale cetății
La Mela, pe Canalul
Morii
■ Radu Țuculescu
Cel puțin o dată la două zile, dau o raită prin
piața agro-alimentară din piața Mihai Vi-
teazul. Îmi place să mă plimb, fără grabă,
printre tarabe. Se împletesc arome și culori în ju-
rul meu, acompaniate de glasurile vînzătoarelor.
Haide, domnule, să te servesc cu ridichi proaspete
ori castraveți românești, de la țară...
- Ahaa!, exclam eu cu un zîmbet cît se poate
de larg și de îngăduitor, de la țara lui Mahomed!
Nevinovata mea glumiță apasă butonul declanșa-
tor. Se răstesc la mine, ce spui domnule!? Ești deș-
tept, te pricepi al naibii. Asta-i marfă de grădină
fără chimicale!
Ridic din umeri în semn de scuze. Dacă vor
rosti și cuvîntul bio, n-am să mă pot abține și voi
izbucni în rîs. Cumpăr frunze de pătrunjel și mă-
rar, usturoi, ardei iuți și un praz apoi intru la lac-
tate. Sînt un client fidel, deci cunoscut celor două
vînzătoare rotunde, simpatice și mereu capabile
să dea replici pline de umor. Prima oară cînd am
intrat aici și am văzut o gamă prea largă de produ-
se din capră (lapte, iaurt, brînză frămîntată, tele-
mea, caș.) am rostit, vag ironic: Da’ multe capre
trebe că aveți în dotare! Eu cred că mai scăpați și
puțintel lapte de vacă, în amestec. Ba, nu scă-
păm nimic, doar vedeți că avem, separat, produse
din lapte de vacă, scrie clar, da?, îmi răspunse una
dintre ele, deloc deranjată de neîncrederea mea.
Apoi cealaltă îmi explică rar, ca unui băiețaș de
grădiniță, grupa mare: Noi avem 250 de capre în
dotare și am cîștigat un proiect european. Pe lîn-
gă capre mai avem și vaci, și oi, ba chiar și cîți-
va porci, dar ăia sînt pentru consumul familiilor
noastre. Acum e clar, am zîmbit eu și-am dat din
mînă, a scuze.
Am cumpărat lapte și telemea de capră apoi
am pornit-o spre ieșire printre rîndurile cu mere
frumos clădite, ca niște ziduri de cetăți colorate.
Desigur, am făcut un popas în barul La Mela de
pe Canulul Morii. În încăpere, un singur client
plus Mela în spatele barului, blondă și melanco-
lică. Dar și vigilentă, în același timp. Îmi acordă
un zîmbet duios, în timp ce îmi aducea cafeaua cu
lapte și scorțișoară. Clientul e un om al străzii ori,
mai exact, al pieții. Îmbrăcat stil „varză” (maiou,
cămașă, pulover, haină și palton negru), cu căciu-
lă pe cap și o față roșie, încălțat în bocanci frecați
de timpuri, poartă mereu plase cu el burdușite
cine știe cu ce! După ce primesc cafeaua, se ridică
zîmbitor și, în pas șovăielnic, se apropie de mine
cu mîna întinsă în care ținea un leu.
- Îți cumpăr o țigară. bombăni el tărăgănat,
lansînd spre nasul meu miasme de bere amesteca-
te cu ceapă și altele pe care nu le-am dibuit.
- Nu fumez. am apucat să rostesc. Glasul as-
cuțit al Melei îmi opri cuvintele.
- Mă, omule, ți-am zis că aici nu se mai fumea-
ză, ești surd ori idiot? Îmi deranjezi clienții, că te
zvîrlu afară cu plase cu tot!
Omul străzii se așeză la loc, deloc afectat de to-
nul barmaniței. Bombăni ceva, mai trase o dușcă
din sticla cu bere. Rîgîi cu poftă, rîse scurt, apoi
își înălță brațul în care ținea leul jilav spre Mela.
Tu ești surd!? Nu am țigări, ești bătut în cap?!
Individul zîmbea în continuare și mormăi, aș ieși
afară să fumez, dar dacă nu vrea nimeni să-mi
vîndă. Își desfăcu o plasă, scoase un sandviș,
două cepe verzi și începu să mănînce, plescăind
sonor. Fu ca un duș rece pentru Mela.
- Aici nu-i cantină! Bagă-ți imediat haleala la
loc!! Vrei neapărat să te arunc afară!? Bar scrie și
pe ușă, poate ești chior, aici se beau cafele și bău-
turi alcoolice, nu se halește!
Individul vîrî totul la loc în plasă, afișînd o ex-
presie de om împăcat cu soarta. În bar intră un
bărbat tînăr, amic de-al Melei. Începură un dia-
log sprinten în limba maghiară. Ce mai faci, rosti
tînărul o întrebare grandios de banală iar Mela îi
răspunse, chicotind, te anunț că mă enervează ăla
de acolo, ba vrea să mănînce, ba să fumeze, nu ai
o bîtă să-i trag vreo două peste cap!
Omul străzii zîmbi larg, dădu din mînă a pa-
gubă apoi rosti, privind-o duios pe Mela:
- Am înțeles ce ai spus, am înțeles tot. Află că
eu știu și limba franceză.!
Mela și tînărul cu care dialogase în maghiară
pufniră a rîs. Eu am mai sorbit o gură de cafea,
aruncîndu-i omului străzii o privire amuzată.
Ceva mă făcea să cred că spunea adevărul.
■
jurnal de idei
Ochii enormi
■ Marius Dumitrescu
Despre azi dispărutul Antinoe, se știe că a
fost întemeiat la poruncă imperială, pen-
tru a celebra cultul lui Antinous, mort la
numai douăzeci de ani în acel loc de pe malurile
Nilului. Tânărul bitinian fusese favoritul împăra-
tului Hadrian, iar în gestul sinuciderii sale mulți
au văzut un act ritual. Este posibil să fie așa, câtă
vreme pe atunci era încă vie credința ocultă potri-
vit căreia sacrificiul unei ființe aparținând cuiva
trece în contul aceluia zilele pe care le-ar mai fi
avut de trăit sacrificatul. Pare, deci, plauzibil ca tâ-
nărul să-i fi dăruit împăratului (aflat către amur-
gul existenței) restul netrăit al vieții sale. Mișcat
de acest gest, dar poate și mustrat de conștiință
pentru dispariția prematură, Hadrian a cinstit
memoria lui Antinous cu onoruri rezervate ex-
clusiv zeilor. Și a poruncit să se construiască, pe
locul sacrificiului, orașul. De fapt un imens sanc-
tuar dedicat zeului ce pătrunsese în panteonul ro-
man tocmai prin autoritatea sa imperială.
Celebrarea omului Antinous începuse încă din
timpul vieții sale. Numeroasele efigii sculptate,
ajunse până la noi, spun asta fără echivoc. Am gă-
sit expuse prin Roma destul de multe, la muzee-
le capitoline, la Vatican, la Palazzo Massimo alle
Terme, la Palazzo Altemps, unele de o frumusețe
tulbu-rătoare. Vederea lor mi-a confirmat ceea ce
știam din lecturi: că toate sunt de un tip sculptural
nou pentru acele vremuri, definit de perfecțiune
formală, bine temperată de o sfâșietoare melan-
colie. Tratate cu rigoarea proprie clasicismului ro-
man, însă cu o delicatețe vădit elenistică, ele stau
mărturie despre poetica pietate păgână ce-l anima
pe împăratul comanditar. Această artă, născută
din cultura și sensibilitatea suveranului, poate fi
caracterizată succint astfel: naturalism, delicatețe,
melancolie, pietate păgână.
Este de presupus că edificând orașul, Hadrian
l-a dăruit cu edificii, statui (inclusiv ale noului
zeu) și temple ce ilustrau propria viziune despre
artă, o viziune profund elenizată, caracterizată
de rafinament și subtilitate. Era secolul al doilea
după Hristos când, așa cum zicea Flaubert, „ne-
maiexistând zei, iar Hristos neexistând încă, de
la Cicero la Marcus Aurelius a fost un răstimp în
care, singur, doar omul a existat”.
În Antinoe, paralel cu rafinata și elevata
artă imperială, s-a dezvoltat, mai discretă dar
tenace, o artă de sorginte populară. Ea consta în
reprezentarea picturală, pe capacele sarcofagelor,
a chipurilor celor dispăruți. Aceste portrete
(de tip Fayum, după numele oazei unde au fost
descoperite cele mai numeroase) sunt rezultatul
unei sinteze a tuturor experiențelor greco-
egiptene din vremea ocupației romane. Le-am
contemplat peîndelete pe cele de la Luvru, dar și
Constantin Flondor Fulg de nea (2014) u/p, 100 x 100 cm
altele găsite prin albume. La o lectură, fie și grăbi-
tă, în ele se poate identifica natu-ralismul aproape
miticului Apelles, grația și fantezia frescelor de
la Pompei și Herculanum, dar și expresivitatea
frustă a reprezentărilor precreștine din Orient.
Altfel spus, naturalism acut și expresivitate, vag
temperate de grație și fantezie. Însă ceea ce im-
presionează la portretele apărute în același loc și
în aceeași vreme cu efigiile bitinianului sunt ochii
enormi. Ei prevestesc acea plină de spirit, dar și
de neliniște, iconografie bizantină.
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
31
muzica I
Prima trupă punk din
România: Haos
RiCo
aos este o formație timișoreană de atitu-
dine politico-socială și este considerată
prima trupă punk declarată din România,
fiind înființată în 1991, cu rădăcini ancorate în fos-
tul regim comunist. Interviul a fost luat cu ultima
componență stabilă a proiectului. În acest moment,
arhitectul Andrei Racolța (solistul trupei) a rămas
ultimul mohican. În 2016, Haos mai poate fi ascul-
tată extrem de rar în cafenelele micuțe din capitala
Banatului, în versiune minimalistă: omul cu chita-
ra. Haos a fost implicată activ în mai multe proiecte
cu mesaj politico-social, precum ideea festivalului
Underground din Timișoara, Zilele Pământului,
Food Not Bombs, No Borders.
RiCo: - Sunteți prima formație punk din
România. Sunteți din Timișoara. Considerați că a
avut vreo influență proximitatea față de Iugoslavia?
Andrei (voce): - Cu siguranță Iugoslavia era
foarte dezvoltată. Ei în anii ‘80 aveau deja formații
de punk care rezonau absolut pe aceeași lungime
de undă cu formațiile internaționale. Erau KUD
Idijoti, Pekinska patka, erau Laibach, tăticii indus-
trialului din Ljubliana, Slovenia. Sigur că a fost o
mare influență, mai ales că noi prindeam posturi-
le FM din Beograd, din Novi Sad, toate emisiunile
unde se transmitea muzică... Însă, legat de faptul că
Haos ar fi prima formație punk din România, există
mai multe păreri, în sensul că unii spun că Roata ar
fi fost prima formație de punk, a lui Sorin Chifiriuc,
Chifiriuc fiind dintotdeauna un artist foarte punk,
doar că Roata nu a fost o formație punk propriu-zi-
să...
RiCo: - Andrei, ești cel mai în vârstă, ai venit în
formație în 1993... Restul când v-ați asociat forma-
ției?
Floyd (tobe): - Nu mai știu.
Andrei: - Eu am prins a doua echipă. Era echipa
originală (nu se numea Haos) din 1991-1993 unde
era Dan Nichici (Nexantes de la Terror Art) solist
vocal. Erau la bas când Mani, când Motișan; era
Tzavă (ex-Implant pentru Refuz) la tobe. Apoi, în
1993, când s-a desființat prima formulă, Tzavă cu
Mashi, bateristul cu chitaristul (care au făcut ulte-
rior Implant pentru Refuz), și Lori cu Andrei (adică
fostul basist și cu mine) au completat trupa Haos.
La telefon, eu cu Tzavă am hotărât că numele for-
mației va fi Haos. Apoi (prin 1995) Tzavă și Mashi
au pus bazele IPR, iar noi l-am cooptat pe Floyd și
am continuat cu Haos.
Floyd: - Deci, la Timișoara tot au fost celule din-
tr-acestea care tot s-au schimbat între ele. Din unele
celule mai mici s-au dezvoltat chiar celule care au
devenit mai cunoscute pe plan național.
Andrei: - Eu înainte cântam într-o formație de
grindcore numită Hades.
Arthur (bas): - Când a plecat Lori, fostul basist,
și s-a stabilit definitiv în Ungaria, prin 2004, am ve-
nit eu în locul lui.
Andrei: - Istoria are și ea un spate mai larg, înce-
pând de la No Man’s Band...
Floyd: - La un moment dat eu am cântat cu
Persona, din 2003 până în 2009.
Arthur: - Erau multe celule care se intersectau
prin săli de repetiții.
RiCo: - Se vorbește mult în România despre DIY
(fenomenul Do It Yourself)...
Andrei: - Nu ne-am pus problema așa. Mie mi
se pare DIY un mod de viață și nu un mod artistic
de exprimare. DIY este pur și simplu ce faci tu de
capul tău și fără a te folosi de sistem (râde). Dacă e
bine sau e rău să fii DIY? Eu cred că e foarte bine să
fii DIY și că este singura variantă.
Floyd: - Să zicem că are și o latură nasoală, pen-
tru că noi, spre exemplu, la Timișoara nu avem
parte de manageriat, studio, implicare comunitară,
finanțare prin sponsori. Toată lumea a încercat să
își producă albumul singur, să investească bani de
acasă în ceea ce face... Presupune un efort enorm.
Cum am avut cu Persona, spre exemplu, 25-30 de
piese care s-au pierdut pe drum. Dacă eram de na-
ționalitate germană și trăiam acolo, aceste 25-30 de
piese nu s-ar fi pierdut, ar fi apărut pe trei albume
care se trăgeau într-un an de zile, nu în 3-4 ani...
Andrei: - Noi cu Haos nu am imprimat nicioda-
tă nimic într-un studio. (Pardon! Am imprimat la
Studio Recording în Timișoara în 1994 niște piese
de DAT.) Foarte mult timp am considerat că sin-
gură variantă viabilă este performance-ul live și că
poate nici nu merită să rămânem în analele istoriei.
Arthur: - Adevărul este că perioada aia a fost
una plină, a fost frumoasă. Niciodată nu am avut
atâta public ca atunci. Era un public care într-ade-
văr se simțea bine. Acum sunt numai mortăciuni,
cel puțin în Timișoara.
Andrei: - Înainte, se făceau concerte din plăcere
și din plăcerea de a comunica cu alții, din bucuria
de a cânta pur și simplu. Cântam, se dansa, comu-
nicam la modul direct, urca publicul pe scenă, vor-
beau ei la microfon, apăream noi în public, făceam
tot felul de șmecherii.
RiCo: - În ce sens este moartă scena din Timișoara
acuma?
Arthur: - E moartă... În primul rând, Clujul de-
ține o grămadă de cluburi, o grămadă de trupe - și
public, care contează cel mai mult.
Andrei: - Oameni sunt și acolo, doar că acum
sunt interesați de altele.
RiCo: - Ce s-a întâmplat?
Floyd: - Eu zic că este ca și cu televizorul, oame-
nii s-au săturat.
Andrei: - Unii au plecat definitiv în străinătate.
Arthur: - Alții au crescut, și-au făcut o familie.
Sunt mulți care au renunțat la muzică. Eu mă aflu în
același impas acum.
Andrei: - Uite, spre exemplu, ce s-a întâmplat cu
Festivalul Underground, care inițial era făcut pen-
tru multe grupuri pe care noi le cunoaștem în oraș,
din care nu a venit nimeni anul acesta la festival...
Echipa lui Mani, echipa lui Cip, echipa Biancăi.
Festivalul era făcut tocmai pentru ei, dar nu s-au
mai deranjat să facă prezența.
Arthur: - Când s-a făcut primul festival la
Timișoara, s-au vândut peste 1.000 de bilete în două
zile. A fost extraordinar de mult. Au venit oameni
din toată țara. A fost ca la mineriadă, invazie de
punkeri. Era plin de punkiști. Toată lumea a rămas
surprinsă. Acum nu se mai deranjează.
Andrei: - Asta se întâmpla în 1997.
Floyd: - Au venit și pentru că pe atunci nu se
întâmpla nimic altceva.
Andrei: - A fost chiar prima chestie organiza-
tă de acest fel; acum s-a banalizat totul, plus că vin
formații foarte bune, destul de cunoscute din străi-
nătate... Noi am susținut INCA, o asociație tot DIY,
unde au venit formații foarte OK. Cu timpul, oame-
nii s-au obișnuit. La început a fost efervescență, au
venit inițial 200 de oameni, apoi 120, 80, 40, 30 și
până la urmă făceam chefuri între noi. S-a ajuns la
punctul unde lumea zicea lasă, că merg peste două
săptămâni, relax... Între timp au apărut chefurile cu
muzică...
Floyd: - Drum and Bass, house ...
Andrei: - De la cămașă neagră ai trecut la tre-
ningul negru, apoi la treningul alb, și așa mai depar-
te. Cu două dungi, trei dungi...
RiCo: - Andrei, cum ai trecut de la grindcore-ul
din Hades în rolul de solist punk la Haos?
Andrei: - Foarte simplu. Eu am ascultat de foar-
te mult timp în paralel și metal, și punk, și hardco-
re, și grindcore. Ultima perioadă la Hades a fost o
perioadă punk de fapt. Am făcut până si preluări
după Toy Dolls.
Floyd: - Îți plăceau mult și Dead Kennedys...
Andrei: - Nu a fost o trecere bruscă. Meritul îl
are Lori (fostul basist), care a venit la mine și a zis,
hai în trupă, că eu plec în armată, hai cu bas-ul,
poate bagi cu vocea - hai să vedem ce iese... M-a
atras mai mult partea asta mai melodică.
RiCo: - De ce considerați că nu există sprijinul
unor instituții guvernamentale a scenei alternative în
România?
Continuarea în pagina 35
32
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
teatru
Despre Aleodor Împărat
și vraja învățării prin basm
■ Olivia N. Petrescu
Lui Ralf îi plac mult basmele, atât cele „au-
tohtone” cât și cele de pe alte meleaguri,
clasice sau moderne, le savurează cu can-
doarea specifică celor cinci anișori și jumătate.
Datorită acestui fapt, orice spectacol la Teatrul
Puck din Cluj înseamnă garantat o porție bună
de râs și bucurie, condimentată cu surprize și is-
torioare ce împărtășesc emoții și personaje dragi.
Premiera piesei Aleodor Împărat, în regia lui
Decebal Marin, la care am participat în luna mar-
tie 2016, a fost un deliciu vizual și expresiv, în po-
fida tracului actoricesc și micilor scăpări inerente
oricărei prime reprezentații.
De la început, am râs copios la episodul omizii
urmărite de ciocănitoare, plin de haz și rotunjime
pentru întreaga poveste, care, de altfel, respectă
îndeaproape firul narativ original al basmului
scris de Petre Ispirescu, publicat în 1884 în colec-
ția Legende sau basmele românilor. De asemenea,
ne-a încântat scenografia semnată de Vlad Tănase
și muzica lui Traian Păcurar, surprinse în decorul
predominant al verdelui de codru, fremătând de
copaci, ape, castele și felurite vietăți, precum și al-
ternanța lor în fața spectatorilor, realizând înche-
gat succesiunea planurilor narative, delimitarea
zilei de noapte și trecerea timpului de poveste.
Ralf a făcut ochișorii mari atunci când Aleodor
împărat, pierdut la vânătoare, a dat peste hidoșenia
Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-
Șchiop, un monstru cinegetic, care în loc să sperie
și îngrozească, impresionează prin umanitatea sa,
ba chiar plânge pentru că este atât de singur în pă-
dure. Cu toate acestea, îl obligă pe Aleodor să i-o
aducă pe fiica lui Verdeș împărat și, iată, intriga
fiind țesută, nu ne rămâne decât să asistăm la fasci-
nanta aventură a acestuia prin lumea largă, alături
de animăluțe cu puteri supranaturale și obstaco-
le-probe imposibile pentru muritorii de rând.
ACTING III
■ Alexandru Jurcan
Festivalul de teatru „Acting” de la Baia Mare
a ajuns la a treia ediție, mereu sub auspiciile
Rotary. Doamna Angela Dobrai, de la Ro-
tary Club Baia Mare, coordonatoare de proiect, a
fost secondată pe planul artistic de profesorul Ni-
colae Weisz. Ca și anul trecut, spectacolele au avut
loc la Teatrul de Păpuși din centrul vechi al orașu-
lui primăvăratic: 25-27 martie, 2016. Din nou, cu
seriozitate și dăruire, a fost prezentă echipa de la
Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj: Dana
Moisuc, Gelu Badea, Raluca Sas-Marinescu, Mi-
hai Pedestru, Cătălin Mardale. Workshopurile
s-au axat pe rostire, memorare, imagine, spațiu
sonor, situații scenice. Andreea Mărculescu, de
la Palatul Copiilor Cluj, a realizat o emoționantă
animație „Black light”. Au sponsorizat cluburile
Rotary din Arad, București, Cluj, Focșani, Hue-
din, Satu Mare, Sighet, Baia Mare.
Cel mai bun spectacol a fost Tics bureautiqu-
es realizat de Nicolae Weisz cu trupa sa Dramatis
Personae din Baia Mare. Funcționari, șoareci
Ne-au impresionat rezolvările regizorale ale
știucii, corbului și păianjenului, triptic magic ce
îl va ajuta pe Aleodor să se ascundă cu iscusință,
astfel încât frumoasa fiică a împăratului Verdeș
să nu îl găsească prin ocheanul magic. Astfel, toți
spectatorii devin martori vizuali, transpuși cum-
va în mintea și ochii prințesei, deoarece percep
apa și cerul prin lupa lunetei sale. Acest moment
reprezintă punctul culminant al piesei, valența
căutării fiind sporită de întunericul instaurat atât
în sală cât și pe scenă, cu excepția luminii din
ochean.
A treia încercare, cea cu noroc pentru Aleodor
și deznodământ fericit, readuce lumina la ram-
pă, transformându-ne pe toți în actori, părtași
la metamorfoza dimensională și temporală ce a
avut loc, operație catalizată uluitor prin basm și
reprezentare teatrală. Știm că Ralf este încă mic
să înțeleagă transfigurarea artistică la nivelul unui
adult, însă, cu siguranță, este mai înfiorat decât
noi atunci când acest miracol devine posibil, sau,
așa cum se spunea în prezentarea scrisă a piesei:
toți devenim prinți și prințese, odată cu eroii din
poveste, înfruntăm primejdii și învățăm despre
oameni și lume.
În ceea ce privește învățăturile ce se desprind
din reprezentația basmului, într-adevăr, prin
Aleodor, ne-am dat seama că până și căpcăunul
Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-
Șchiop poate fi umanizat, spălat și, în cele din
urmă, iubit de doica fetei de împărat; am desco-
perit că cea mai bună ascunzătoare nu este întot-
deauna cea aflată departe, ci una de lângă noi, fie
și un păianjen micuț, pitit sub o șuviță de păr de
prințesă; am realizat că lucrurile nu sunt ce par a
fi, nici măcar în povești sau piese de teatru; am
aflat că și fiii de împărați sunt supuși primejdiilor
și regulilor de a fi loiali, respectuoși și curajoși;
de birou și o dramatică radiografie actuală a
birocrației morbide, într-o regie exactă, surprin-
zătoare, de înalt nivel. Palatul Copiilor Cluj a pre-
zentat Eu sunt Marie - un spectacol de Andrea
Mărculescu, de neuitat, grație păpușilor giganti-
ce. Gabriela Pavel de la Palatul Copiilor Arad s-a
aplecat cu talent asupra unui text de Alejandro
Jodorowski (Opera panica), făcând viabil un
univers al rigidităților și stereotipurilor. Ca de
obicei, trupa Protha din Panciu face minuni în
regia lui Cătălin Sfîrloagă, în sensul adaptărilor
credibile și incitante. Textul lui Eric-Emmanuel
Schmitt (Oscar și tanti Roz) prinde viață sceni-
că, în mișcări precise, cu planul doi viabil, în-
tr-o înlănțuire profesionistă. Am râs cu poftă la
textul lui Valeriu Butulescu (Veșnicie provizorie)
propus de trupa Ferdy din Sighetu Marmației,
în regia lui Gelu Marian. Actorii au înțeles per-
fect absurdul cotidian, frontiera dintre tragic și
comic. Trupa Assentiment din Huedin a jucat
textul lui Alexandru Jurcan, sus-semnatul, adică
am înțeles cât de important este să acceptăm ne-
număratele fețe ale naturii, plantelor și animale-
lor, prieteni buni cu oameni pe măsură, generoși
și milostivi; dar, poate mai presus de toate, am re-
ușit să ne bucurăm și să râdem de lucruri simple,
a căror vrajă vine din gesturi și fapte, muzici și
cuvinte, la unison.
Totuși, referitor la vorbele, cântecele și meca-
nismele de manevrare ale păpușilor, am observat,
după atenta preîntâmpinare a regizorului, că sunt
puse într-o lumină specială datorită elementelor
mobile ale feței, ochilor și gurii, mișcarea acestora
conferindu-le o notă aparte personajelor, făcân-
du-le mult mai reale și vivace.
Respectivele aspecte, poate obișnuite pentru
Ralf și colegii lui de grădiniță, dar noutăți pen-
tru părinții lor, au devenit „o provocare și nece-
sitate a teatrului de păpuși”, răspunzând implicit
și invaziei tehnologice, nu întotdeauna benefică
pentru micuțele creaturi în formare. Felicitări, în
acest sens, inimoasei echipei actoricești forma-
tă din Andreea Bolovan, Ionuț Constantinescu,
Iulia Dinescu, Robert Gutunoiu, Călin Mureșan
și Andra Ștefan.
Pentru toate acestea, dar mai ales pentru noi,
haideți să ne întoarcem din când în când la teatrul
de păpuși și învățarea prin basme, haideți să fim
copii uneori, să ne bucurăm prin râs și visare de
lume, fără ele, omizile nu ar mai deveni niciodată
fluturi.
■
(Păduri criminale), care a semnat și regia. O pro-
punere pirandelliană despre nașterea unui spec-
tacol, despre necesitatea dialogului actor-regizor.
Dora Lazăr din București s-a încumetat să redea
„altfel” versurile lui Sorescu, cu candoare și iro-
nie. Extrem de dificil și interesant a fost specta-
colul trupei Alandala din Baia Mare, inspirat din
commedia dell'arte, cu măști confecționate de ac-
tori. Mai puțin lucrată a fost piesa Game Over în
regia lui Radu George Horotan (trupa Arttis din
Satu Mare).
Un spectacol complex, remarcabil, pe un text
inedit, a prezentat trupa Par Ris din Baia Mare
(piesa Charlie Davidson după Tankred Dorst) în
regia lui Andrei Dinu. Muzica originală live, inge-
niozitatea regiei și prestațiile actoricești au marcat
reprezentația îndelung și pe merit aplaudată.
Am fost răsfățați cu două piese profesionis-
te: Plex, după texte de Eric Bogosian, cu Andrei
Dinu și Andrei Stan, dar mai ales Columbinus de
S. Karam și P.J. Paparelli - Teatrul Municipal Baia
Mare -, regia: Horia Suru (extrem de percutant,
jucat impecabil, cu ingrediente pe măsură). La fi-
nal, discuții cu animatorii, analiza spectacolelor,
diplome, premii și chiar întâlniri mai zgomotoase
la un_ pahar.
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
33
film
Spotlight
■ Lucian Maier
Spotlight este numele echipei de investiga-
ții a cotidianului The Boston Globe, echi-
pă care a cîștigat premiul Pulitzer pentru
modul în care a servit societatea prin demas-
carea unui abuz sexual sistematic condus de o
bună parte din preoții catolici din zona Bos-
ton. Datele culese de echipă (cazuri din partea
a doua a secolului trecut) au apărut în ziar în
anul 2002 în mai multe articole. Ideea de inves-
tigație a celor de la Boston Globe a fost prelu-
ată și de alte publicații din lumea catolică (din
SUA pînă în Argentina, Europa, Australia), fi-
ind descoperite multe astfel de cazuri.
Filmul lui Tom McArthy dramatizează acest
caz, iar pe ecran urmărim o poveste construită
în raport cu cercetările echipei reale în ceea ce
privește molestarea copiilor. Construcția cine-
matografică a lui McArthy este una discretă.
Camera stă în apropierea personajelor, fără să
le pună în gros plan, dar suficient de aproape
încît să creeze intimitatea unei redacții și, mai
ales, să sublinieze relațiile ce se nasc între jur-
naliști și persoanele care le oferă materialul de
lucru, membrii comunității.
În fapt, lucrurile nu stau chiar așa. Camera
creează acest mediu intim, însă doar ca să arate
importanța jurnalismului, atunci cînd este fă-
cut cu cap. În realitatea redacției The Boston
Globe - o realitate amintită în film, dar petre-
cută în istoria dinaintea istoriei reconstituite
de pe ecran - lucrurile nu au stat precum pe
ecran. Cei de la Spotlight aveau cazul pe masă
de mulți ani, după cum se revoltă liderul unei
mici asociații în care erau o parte din victimele
molestărilor. Doar că nu i-au dat atenție - fie
din complicitate cu Biserica, fie din neștiința
de a gestiona cazul. Cazul a devenit important
pentru echipa acestui ziar în clipa în care edi-
torul s-a schimbat și i-a pus la treabă. A venit
omul providențial, care face să meargă totul ca
uns. Ceea ce arată că nu jurnaliștii sînt cauza
acestei suite de dezvăluiri (cu adevărat drama-
tice, în realitate, nu pe ecran), ci ei sînt doar
mijloacele prin care au fost posibile dezvăluiri-
le, odată ce au încăput pe mîna celui priceput.
Societatea află, fiindcă are noroc să fi ajuns
ziarul pe mîinile cui trebuia (ceea ce, desigur,
demonstrează că acel om chiar merita). Avem
un discurs hollywoodian, unul care vrea să
aibă pole-position-ul în lupta pentru deținerea
mecanismelor iluziei sociale. De fapt le are, și
asta se vede tocmai în realizarea acestui film.
Povestea lui e posibilă fiindcă Biserica nu mai e
instituție extrem de puternică. În anii ‘20 - ‘30,
cînd era, un astfel de film era interzis prin lege
(legea adoptată de producătorii americani, sub
supravegherea Bisericii). Acum, 80 de ani mai
tîrziu, Hollywoodul ține predici fostei Biserici.
Fiindcă a dobîndit mijloacele. Ceea ce, pînă
la urmă, nu e chiar rău, fiindcă e o iluzie mai
apropiată de iluzia reală, e o iluzie non-reli-
gioasă în temperament (e religioasă doar în
caracter). La începutul secolului XXI, cinema-
tograful își afirmă superioritatea, asigurîndu-l
pe Malraux că a avut dreptate: va fi un secol
religios, într-o religie a imaginii - Hollywood.
Și, fiind Hollywood, mesajul contează, as-
cuns în paradigme narative pe care nu le mai
descoasem, fiindcă e ok. E mai bine, un idol
a căzut. Biserica. Nu mai mergem la biseri-
că. În rest, mai vedem unde nu mai mergem
după următorul film. Deocamdată ne mulțu-
mim că jurnaliștii de pe ecran sînt împăcați,
chiar dacă pe ecran nu au luat Pulitzer, ceea
ce îi mulțumește și pe jurnaliștii din realitate,
fiindcă Hollywood spune că mai e nevoie de ei.
Și victimele de pe ecran sînt ok, după cum ne
spune textul de pe generic, au fost demascate
OIN 26 FEBRUARIE 2016 LA CINEMA
ÎN SPATELE MINCIUNILOR
MARK' MICHAEL RÂCHEL UEVJOHN , STANLEY
RUFFALO KEATON McADAMS SCHREIBER SLATTERY TUCCI
SPOTLIGHT
finBUIHManBMinEH
laainKtNHiiCJiUliKKKI'iBII^m
IMF UHU nitUI KEUIK	fiUBaWID
"W WiM 36 "«M ■ SIV ■ .BkUE «ES 9111 SUI 10IB6
££■ IMS HM IttlIHill UH fi® Bl® IfflU IffilKM
tskjw gnu ian giiuw*:fi®iiitw^aiim
6 NOMINALIZĂRI LA PREMIILE OSCAR
CEL MAI BUN FILM ai«ja5* sctS^Maui TiSisSmm* ^aa^aNOM11
NOMINALIZĂRI LA PREMIILE SINDICATULUI ACTORILOR DE FILM I PREMIUL CRITICILOR
•A DISTRIBUȚIE	RACHELMcADAMSIceTmaTbunfFlm

aceste violențe în multe locuri, deci mai au și
ele o șansă. Toată lumea e împăcată: specta-
torii, care nu trebuie să se mai întîlnească în
realitate cu victimele respective, fiindcă le-au
văzut la cinema și e suficient, le știu povestea;
jurnaliștii, fiindcă par oameni decenți; produ-
cătorii, fiindcă au luat Oscar; sistemul, fiindcă
funcționează; Biserica însăși, fiindcă doar unii
preoți au făcut asta, și, între timp, i-a pitit. În
societate e mai bine, filmul a funcționat, ne pu-
tem culca liniștiți. Merita să ia Oscarul, spun
jurnaliștii unui film cu jurnaliști. Ei înșiși ac-
torii unei mari povești hollywoodiene, istoria.
■
colaționări
Perdeaua difuză a morții
Alexandru Jurcan
Nici prin cap nu mi-a trecut că ar putea
cinemaul să mai inventeze în registrul
exprimării. Am văzut filme și filme, cre-
zând că ochiul stilistic a ajuns la limita epuizării.
Iar acum, deodată, rămân mut de uimire în fața
filmului Fiul lui Saul de Laszlo Nemes, premiat cu
tot ce putea fi mai bun, începând cu Cannes, apoi
Globurile de Aur, culminând cu Oscarul din acest
an. Joacă în film actorul clujean Levente Molnar,
dar și Geza Rohrig, Urs Rechn etc. Imaginea e
semnată de Matyas Erdely și trebuie să reținem
acest nume! Molnar Levente e surprinzător, joacă
din priviri, cu arderi interioare plauzibile.
Niciodată n-am simțit un impact mai puternic,
exploziv, înfricoșător. Doream să evadez din coș-
mar, vrând, totuși, să nu se mai termine mărșălu-
irea din fabrica morții, zbuciumul inedit al came-
rei de filmat, așezată în spatele lui Saul. Vedem ce
vede el, adică da și nu, deoarece marea găselniță
e planul doi evanescent, cețos, obnubilat, care ne
ferește de șocuri oribile, dar ne și stârnește. Vrem
și nu vrem să scăpăm de perdeaua difuză a mor-
ții. Imaginația dezlănțuită ne spintecă uneori mai
mult decât dacă am vedea clar ororile. Regizorul
a putut face filmul în economie de spațiu, lucrând
apoi la sugestie, la coloana sonoră angoasantă, cu
voci, țipete, ordine, stridențe. Nicio clipă de ră-
gaz în tremurul chirurgical al imaginii. O grabă
a exterminării, a uciderii, a arderii corpurilor, a
aruncării cenușii, în tenebre dantești, umede, sân-
gerânde, în labirintul de infern al umanității pu-
trede. O apocalipsă delirantă.
S-au făcut multe filme despre Auschwitz, cu
spații largi și desfășurări de forțe, dar Laszlo
Nemes a reușit să creeze senzația de documentar
prin reducerea imaginii, prin pâlpâirea ei spre fri-
ca interioară. Nicio notă falsă, nimic contrafăcut,
totul e veridic tenebros, nemaiîntâlnit. Nu con-
tează dacă băiatul mort era sau nu fiul lui Saul.
Un simbol al inocenței nepervertite ce trebuie
salvată, de aceea copilul din pădure, ca descins
dintr-un oniric tarkovskian, smulge primul și ul-
timul zâmbet al lui Saul, ca singura speranță posi-
bilă la frontiera morții.
■
34
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
remember cinematografic
Anonimo veneziano
■ loan Meghea
Un actor care s-a pierdut și el undeva, de-
parte... Da, tinerii de astăzi nu au auzit ni-
ciodată de numele lui, altele sunt priori-
tățile, altele sunt „modelele” vremurilor... În fine,
haideți să nu mai plângem pe umărul celei de-a
șaptea arte și să revenim la pagina asta pe care am
denumit-o inspirat ,,Remember cinematografic”.
Asta parcă înseamnă „aducere-aminte”, nu?
Spre sfârșitul anilor ’60 eram în București și am
văzut un film care m-a tulburat, The Incident. Un
film alb-negru, la fel ca și acțiunea cât se poate de
„cenușie” a acestuia.
Într-o noapte, doi delincvenți tineri iau os-
tatici pasagerii unui întreg metrou newyorkez.
Victimele, alese la întâmplare de cei doi, sunt mai
interesate de propriile probleme decât să-i ajute
pe ceilalți, și fiecare se roagă să nu fie următoarea
pradă. Dar va fi nevoie de mai mult decât simple
rugăciuni pentru a pune capăt acestui coșmar al
fricii și terorii. Filmul e făcut cât se poate de bine
de regizorul Larry Peerce și cu un scenariu atât
de real în acei ani dar și astăzi. Din păcate. Încă
de la primele imagini vedem doi derbedei într-un
club pustiu - era ora închiderii -, care vor să mai
râmână în ciuda programului.
„Dacă te atingi de întrerupător, îți rup mâna”, îi
spune patronului de club unul din cei doi golani.
Îl văd și astăzi pe acesta. O claie de păr creț, căma-
șa descheiată până la cureaua pantalonului, privi-
re cât se poate de obraznică, vorba bolovănoasă,
violent și „sugând” tot timpul dintr-o sticlă de
whisky. Parcă am mai văzut recent imaginea asta.
Tony Musante, actorul care a interpretat unul
din cei doi derbedei din filmul Incidentul de
care vă vorbeam (numele real: Antonio Mauro
Musante), s-a născut la Bridgeport, Connecticut,
la 30 iunie 1936. Își face debutul în 1963 în tele-
viziune, interpretând un rol de tânăr delincvent
în Ride With Terror. În 1967 repeta pentru ma-
rele ecran primul său rol de televiziune în adap-
tarea cinematografică Ride with terror, titlul fiind
schimbat acum în The Incident. În acest film îi
are parteneri pe Martin Sheen și Beau Bridges.
Doamne, ce companie!
În continuare, actorul este chemat în Italia
pentru un western spaghetti, dar filmul care l-a
făcut cunoscut publicului italian este L’uccello da-
lle piume di cristallo, unul din primele filme sem-
nate de celebrul regizor Dario Argento. Urmează
alte doua filme de succes: Metti, una sera a cena
(1969) și Anonimo veneziano (1970), în ambele
jucând cu Florinda Bolkan, actrița pe care o va
întâlni cincisprezece ani mai târziu în filmul La
gabbia. În 1973 filmează pentru televiziune seri-
alul polițist Toma, în care interpreta un polițist
italo-american din New Jersey. Îmi aduc aminte
că am vizionat și eu în acei ani serialul. Teribil de
convingător acest Tony Musante!
Dar nu pot să nu mă opresc la filmul Anonimul
venețian. Și asta pentru că zilele trecute, aflân-
du-mă în sala Filarmonicii din Cluj, am ascultat
Concertul pentru oboi, coarde și bas continuu
în Re minor, iar la partea a doua am tresărit:
Dumnezeule, asta e muzica din filmul Anonimul
venețian! Da, era într-adevăr superba melodie
care l-a însoțit pe eroul din film, Enrico, muzici-
anul care urma să moară, bolnav și plin de amin-
tirile fostei iubiri. Ce frumos scria marele critic
de film D. I. Suchianu în 1972 despre această peli-
culă: „De vreme ce el moare, de vreme ce Veneția
moare, de vreme ce ea, iubita lui, este pierdută
pentru el - compozitorul venețian se va pierde și
el în lumea anonimă a morților. O scurtă întâl-
nire de-a lungul unei Veneții tot atât de frumoase
ca iubirea și moartea”.
Filmul acesta are o poveste extraordinară pe
care trebuie să v-o spun. Realizat în 1970 de Enrico
Maria Salerno, cunoscutul regizor italian, filmul de-
scrie povestea unui muzician vienez, din „La Fenice
Theatre”, cântăreț la oboi, Enrico, interpretat de Tony
Musante, care realizează că suferă de o boală incura-
bilă. Deși despărțit de fosta soție, Valeria (Florinda
Bolkan, deținătoarea unuia din cele 4 premii ale
filmului), el o cheamă în Veneția pentru a-i povesti
ceea ce i se întâmplă. Odată sosită în Veneția, ei re-
trăiesc clipele anterioare despărțirii, se plimbă prin
locurile cunoscute, ea îl ascultă cântând trist din
oboi, se iubesc, „vroiam să sufere cineva odată cu
mine”, îi spune el, în mod egoist, dar ea realizează că
încă îl iubește.
Cei doi se plimbă pe străzile orașului, reme-
morând trecutul tumultuos și dându-și seama că
Tony Musante
iubirea lor nu a murit încă. Filmul impresionează
prin peisajele venețiene și mai ales prin interpre-
tarea excelentă a celor doi actori: americanul Tony
Musante și brazilianca Florinda Bolkan. Povestea
este însă neverosimilă, iar personajul Enrico pare
a fi de-a dreptul odios. Cât timp a trăit cu Valeria,
egoistul Enrico a înșelat-o, a alungat-o și timp de
șapte ani după despărțire nu a vizitat-o nicioda-
tă, nedorind să-și vadă nici măcar propriul fiu.
Auzind că e pe moarte, își plânge de milă și este
indignat că va trebui să moară tocmai el.
„Poveste despre iubire și moarte, de un răsco-
litor rafinament plastic“ - spunea criticul de film
Tudor Caranfil în 2002.
Adagio în sol minor al compozitorului
Alessandro Marcello face ca trista melodie, răma-
să mulți ani anonimă, să se piardă în lumea ano-
nimă a muritorilor, a unei Veneții ce stă să dispa-
ră! Superbă poveste, minunată interpretarea celor
doi actori, Tony Musante și Florinda Bolkan! Un
film care și mie mi-a arătat atunci - aveam vreo 30
de ani - că dragostea poate fi eternă, așa cum spu-
neam recent într-una din emisiunile mele de pe
You Tube: „O, nu-mi jura pe luna-nșelătoare, ce-și
schimbă discu-n fiecare seară, nu vreau să fii și tu
din cei ce mint”. Romeo și Julieta, Shakespeare.
Tony Musante moare la 26 noiembrie 2013 la
New York. Încă nu împlinise 78 de ani, încă nu
terminase ceea ce și-a propus. Viața și moartea
merg împreună alături de noi, nu știm niciodată
care se apropie mai mult de persoana noastră. Și,
mai ales, când.
■
Urmare din pagina 32
Prima trupă punk din
România: Haos
Andrei: - În primul rând afară există interesul
de a sprijini diversitatea și există niște legi foarte
clare care susțin diversitatea. Că vor, că nu vor, ei
trebuie să facă chestia asta. Ei, ca și guvern, ca și
stat. Susținerea diversității este politică de stat. Aici
nimeni nu le impune chestia asta. Chiar dacă se im-
pune, ei probabil că nu au habar, indiferent că sunt
în UE sau nu...
RiCo: - Probabil că se consideră că dacă se dau
bani pentru festivaluri în aer liber cu muzică popula-
ră, house și pop, ei au acoperit problema diversității.
Andrei: - Da, plus că faptul că sistemul ar susți-
ne alternativa este doar la un nivel superficial, chiar
și înafară...
RiCo: - Care considerați că ar fi asemănările în-
tre comunism și democrație?
Arthur: - În primul rând că niciodată nu a exis-
tat un comunism exact așa cum a fost scris pe hârtie,
și niciodată nu a fost nici democrație. Aproximativ
aceeași oameni ne conduc în democrație, care ne-
au condus și pe timpul comunismului... Și oricum,
sistemul a fost distrus rău de tot încă din perioada
comunismului, mă refer la faptul că totul se bazează
pe cunoștințe, pe mită, pe pile și foarte, foarte greu
o să scăpăm de aceste probleme în România.
Andrei: - Aș mai spune o altă asemănare, dar nu
neapărat faină... Faptul că ambele sisteme mizează
pe puterea grupului și nu a individului. Se acordă
prea mult credit turmei și nu individului. Dar eu nu
mă refer la o elită sau la elitism. Nu a existat nicio-
dată democrație, nici măcar în Grecia antică.
RiCo: - Ce credeți că trebuie să se întâmple ca să
avem parte de o adevărată revoluție?
Arthur: - Greu de spus. Ce i-ar scoate pe
Români din amorțeală?
RiCo: - Mă refer la o revoluție a mentalităților.
Andrei: -Eu cred foarte mult că fiecare individ
are moralitatea lui proprie și trebuie să își facă trea-
ba pur și simplu fără să țină cont de regim politic,
de orientare politică. Dacă ceea ce face individul
este un lucru bun, acel lucru trebuie făcut pur și
simplu, fără să impună și altora punctul lui de vede-
re, dar nici să se înglodeze într-un sistem nefuncți-
onal. Dacă vezi că ceva nu funcționează în grup, fă
tu altfel, dar de unul singur, și gata.
Interviu realizat de
RiCo
■
TRIBUNA • NR. 327 • 16-30 aprilie 2016
35