TRIBUNA
Director fondator: loan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XV • 16-31 martie 2016
325
4 lei
2>
0

Eveniment	Vasile Zecheru
Franțois Breda - 60 Satori
Ilustrația numărului: Radu Pulbere
RiCo
Competiția
muzicală GBOB
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore Zanc
Restrângerea consiliului consultativ a survenit în urma
modificării Legii 189/2008, republicată.
Istorii cu scriitori
Scoase la lumină de Adrian Suciu
Din punct de vedere al istoriei literaturii române, una dintre arhivele cele mai valoroase și mai
necunoscute este Arhiva Camerei Deputaților. Foarte mulți scriitori au fost parlamentari,
angajați ai instituției, sau s-au intersectat, în activitatea lor, cu forul deliberativ, în diverse epo-
ci istorice. La inițiativa scriitorului Adrian Suciu, consilier parlamentar la Camera Deputaților,
revista „Tribuna” prezintă cititorilor, în serial, piese inedite și spectaculoase din Arhiva Camerei
Deputaților cu și despre scriitori. Ne propunem un demers de prezentare a unor documente cu
valoare istorică și nu unul de interpretare a acestor documente. Interpretarea rămâne în sarcina
istoricilor și, de ce nu, a cititorilor.
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ioan-Pavel Azap
(redactor șef adjunct)
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Vizita delegației Marii
Adunări Naționale
condusă de Constantin
Pârvulescu în U.R.S.S.
În imagine: membrii de-
legației române în vizită
la o școală din orașul Ufa
(R.S.S. Bașkiria). În prim
plan: scriitorul Ion Pas,
Florea Tiță, Petre Lupu.
Vizita delegației române
în U.R.S.S. a avut loc în-
tre 6-26 aprilie 1956.
Sursa foto:
Arhiva Camerei
Deputaților
◄---------
Primirea de către
Mihail Sadoveanu,
vicepreședinte al Prezi-
diului Marii Adunări
Naționale, a unei dele-
gații parlamentare din
Indonezia, condusă de
Hardi. Vizita delegației
indoneziene a avut loc
între 21-27 octombrie
1956.
Sursa foto:
Arhiva Camerei
Deputaților
-------------------►
ȘgYVKS!
CLUJ-NAPOCA2O21
EUROPEAN CAPITAL OF CULTURE
CANDIDATE CITY
Revista Tribuna
susține candidatura
orașului Cluj-Napoca
la titlul „Capitală
Culturală Europeană
2021”
Vizitați noul nostru site:
tribuna-magazine.com
• comentarii
•	analize
•	interviuri

Pe copertă: Radu Pulbere, (Astfel), în mințile mai
subtile... (2015), acryl și ulei pe pânză, 100 x 80 cm
(detaliu)
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE
IN ENGLISH AND ROMANIAN
2
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
editorial
Învățăturile lui Neagoe Basarab
către fiul său Theodosie
- o privire critică
■ Remus Foltoș
Cu câteva dispute privind autenticitatea,
dar și limba în care a fost redactat pentru
prima oară, textul Învățăturilor devine un
punct hotărâtor de interes literar-filosofic mai
ales prin conținutul unei înțelepciuni de excepție
(în subsidiarul căruia ar putea încape și o oareca-
re actualitate), dar și a unui travaliu stilistic spe-
cial (de o frumusețe ce poate rar s-ar întâlni chiar
și în zilele de acum). Chiar dacă există păreri care
atribuie textul unui autor sau mai multora, care
să-l fi conceput într-o unitate de timp fragmenta-
tă și succesivă, și chiar dacă - și aici părerile sunt
mai înfrățite - prima redactare a fost în slavonă,
apoi în greacă, și abia mai apoi în română, ceea
ce rămâne important este caracterul de document
de primă mărime a unui moment istoric pe care
textul îl nemurește cu o candoare și o exactita-
te impecabile. Textul are aspectul că a fost scris
ieri - ceea ce nu poate însemna decât că realita-
tea limbii române n-a suferit fracturi sau carențe,
schimbări sau distorsiuni esențiale.
O formulare sintetică asupra textului vine de
la Dan Zamfirescu, semnatarul prefeței de la edi-
ția din 1970: „Un lucru se impune fără dificulta-
te celui ce a terminat de parcurs ultima pagină a
Învățăturilor: ele sunt un imens testament, ideo-
logic și pedagogic, în a cărui redactare s-a făcut
apel la resursele remarcabile ale unei arte a com-
poziției, cultivate în contact cu literatura bizanti-
no-slavă, a cărei lectură destul de întinsă o găsim
atestată la fiecare pas. Dar această artă nu se nu-
trește exclusiv din livresc, așa cum s-a afirmat, ci
își are resursele primordiale în experiența de viață
personală a unui individ și în experiența lui so-
cială, prin care stabilește legătura cu experiența
colectivă pluriseculară a poporului său. Ceea ce
asigură unitatea operei și transfigurează izvoarele,
sudându-le într-un singur tot, este incandescen-
ța unei trăiri plenare, pe toate coardele sufletului
omenesc, de la iubirea fiului față de mama sa, la
durerea tatălui ce-și plânge copiii morți, sau con-
templă cu melancolie sfârșitul său apropiat, care
va lăsa pradă unei lumi pline de adversități pe uni-
cul fiu rămas, și de la lirismul religios al smereniei
creștine la patosul puterii pământești, al iubirii de
„moșie” și al gloriei. În spatele acestei opere, alcă-
tuită după canoanele evului mediu, care nu se sfia
să împrumute copios, putem întrezări contururile
unei personalități originale, puternic reliefată. E
o trăsătură ce distanțează Învățăturile de creații
tipic medievale, impersonale cel mai adesea, și o
proiectează pe fundalul noii epoci, moderne.”
Un alt fragment deosebit de grăitor al lui Dan
Zamfirescu îl găsim mai departe, și nu ne pare
deloc supralicitant să-l redăm în întregime aici.
De ce să nu fim generoși atunci când merită?!
„Învățăturile ne apar, astfel, în același timp ca o
operă de instrucție și de educație religioasă și mo-
rală, un breviar de ascetică și mistică răsăriteană,
o antologie de texte pedagogice selectate și aran-
jate potrivit scopului general al lucrării, un tratat
de teorie politică a monarhiei bizantine de drept
divin, un manual original de teorie și tehnică a
guvernării autoritare moderne, prin limitarea și
dominarea puterii feudalilor, o sinteză a experi-
enței și gândirii diplomatice românești, o carte de
tactică și strategie militară, și una dintre cele mai
autentice și valoroase creații literare din cultura
română.”
Fără doar și poate, și cercetarea lui G. Mihăilă
despre Învățături, aflată în același studiu intro-
ductiv, este mai mult decât lăudabilă și concret
folositoare. Nu vom cita din aceasta pentru a
nu încărca prea mult, și cu prea multe amănun-
te, expunerea de față - care nu se pretinde una
de amploare. Dar putem nota că ne-a surprins
această cercetare prin dimensiunea impresionan-
tă a conținutului și întinderea total sufocantă - ce
implică o muncă fabuloasă, așa cum cred că azi
nu s-ar mai angaja nimeni să o facă. Mă întreb
ce s-ar putea scrie despre Învățături după acest
studiu introductiv, avându-i amfitrioni pe cei doi
comentatori?! Cred că doar câteva păreri absolut
subiective, căci în mod obiectiv - nimic. Și fiind
vorba despre păreri subiective, m-aș grăbi să le
adaug pe ale mele. Poate vor fi relevante, poate nu,
dar socot că merită să mi le exprim.
Pornind abrupt, în primul rând aș vrea să no-
tez că există, fără doar și poate, în subsidiaritatea
textului, o anumită fantezie - și anume una care
se manifestă în găsirea exemplificărilor la care
recurge monarhul și pentru unele și pentru alte-
le dintre lucrurile la care se referă. Atunci când
sunt alese exemplele sau modelele de urmat, în-
totdeauna sunt alese cele mai relevante, cele mai
adecvate, încât te și întrebi de unde atâta voință de
claritate și precizie? Pentru vremea respectivă, mi
se pare un lucru nu numai surprinzător, dar de-a
dreptul demn de toată atenția.
Alt element ce mi s-a părut important a fost
grija cu care autorul s-a oprit asupra enumerații-
lor, folosind o dibăcie veritabilă în alegerea ordi-
nii acestora. Tema aceasta pare banală: enumera-
țiile ce sunt altceva decât enumerații?! Dar tocmai
faptul că și acestora li se dă o importanță nu mică
este revelator. Pare că totul a fost socotit, bine pus
în cumpănă, sau, mai mult, chiar obișnuințele sti-
listice ale vremii par să fi fost un „preparat” veri-
tabil. Nu puteai să spui lucrurile orișicum - mai
ales fiind vorba despre o „față de domn”.
Alt aspect ar fi puterea de convingere a tuturor
ideilor - putere ce traversează lucrarea de la un
capăt la altul. Pentru vremea respectivă - după
cum se știe - cuvântul era, evident, cuvânt. El
avea greutatea necesară pentru a pune în ordine.
Nu așa cum este astăzi: pentru a instaura confuzie
și babilonie. Limbajul era în perioada lui serafică.
Exprimarea directă sau indirectă a emoțiilor,
iarăși, reprezintă un procedeu literar ce a fost
oportun și bine găsit - în economia substanței re-
ceptării propriu-zise a textului. De asemenea cău-
tarea de fiecare dată a tonului potrivit - strunirea
expresiei pentru găsirea formulei optime.
Lipsa oricărei nebulozități intelectuale este
semnalată prin „vocea” distinctă, limpede, clară.
De semnalat o hărnicie de a dezvolta frazele unele
Radu Pulbere	Îndepărtatul țel al acestei minunate
perspective (2015), acryl și ulei pe pânză, 100 x 70 cm
din altele - ceea ce, psihologic, denotă un spirit
cumpătat, dar vivace, energic. Tot așa, lipsa ezi-
tării, în economia internă a textului, semnalează
prezența unui caracter uman hotărât și integru.
Un aspect care ar fi valabil oricând, ținând sea-
ma că într-o ierarhie vârful ei contează cu precă-
dere, este acela care prescrie ca monarhul să ac-
ționeze de fiecare dată cu simplitate și curățenie.
Acesta este secretul oricărei bune guvernări - căci
orice societate omenească funcționează pe pute-
rea contagiunii, pe puterea exemplului. Iar direc-
ția contagiunii este întotdeauna de sus în jos.
Ce ar fi iarăși de notat este prezența diafană a
unui „glas” ce deține înțelepciunea și o exprimă.
Acest glas vine din spiritul anonim al Sfinților
Părinți ai Bisericii de Răsărit, și este deținătorul
tuturor răspunsurilor la toate problemele vieții.
Însuflețirea cu care se citează sau se amintesc cu-
vintele Părinților ne amintește că suntem în plin
miez al expansiunii noului val ortodox (cu origi-
nea în isihasmul lui Grigorie Sinaitul sau Grigorie
Palamas).
Alt lucru, de data asta de ordin mai general,
este înfățișarea de ansamblu pe care Învățăturile o
dau despre viața înfloritoare din Țările Române,
atât la nivel statal, cât și în organizarea existen-
ței individuale. Țările Române nu erau cu nimic
în urmă - o dovedesc toate informațiile de natu-
ră strict istorică din Învățături. Se configurează,
chiar, un univers, o lume bine definită, unde apar
semnele unui rafinament ce organizează cu succes
toate raporturile, fie sociale, fie administrative, fie
politice, fie culturale. În acest sens, Învățăturile
reprezintă un veritabil document istoric de primă
mărime pe care l-am putea invoca oricând ne-am
întoarce îngrijorați cu fața spre trecut. Căci, iată,
am găsi acolo atâta frumusețe, limpezime și lu-
mină...!
■
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
3
cărți în actualitate
O sinecdocă istoriografică
■ luliu Pârvu
Aurel Răduțiu
Romos ( jud. Hunedoara ). File de cronică 1850 - 1950
Deva, Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2015
Fericite sunt așezările care cresc oameni aleși, în-
tru pomenirea lor veșnică!... Scuzați-ne tonul cu
inflexiuni cucernice, știm că nu se mai poartă,
dar i se poate întâmpla oricui când se lasă cucerit de
lectura unei cărți aparte. Romos, vechea așezare din
preajma Orăștiei, s-a bucurat de acest privilegiu, așadar
locuitorii săi pot fi fericiți.
Aurel Răduțiu este unul dintre cei mai cunoscuți
istorici ai Clujului, un intelectual de rasă, care a con-
dus un institut de cercetare în domeniu și a scris studii
fundamentale pe teme ce țin de istoria Transilvaniei.
Discipol al lui David Prodan, s-a înscris în tradiția cer-
cetării arhivistice a acestuia, continuând-o și îmbogă-
țindu-i strălucirea.
Romos. File de cronică: 1850 - 1950, un volum ma-
siv, de peste 560 de pagini, este o carte-eveniment. Nu
pare o monografie în sensul clasic al termenului, și
totuși este; nu-i nicio cronică, precum cele consacrate,
dar nouă ne pare mai mult decât atât. Cartea n-a căpă-
tat forma pe care o are la întâmplare, ea a fost minuțios
gândită în toți parametrii săi. Cu modestia care-i stă
bine unui cercetător autentic, Aurel Răduțiu își prezin-
tă lucrarea ca „o culegere de material documentar”, în
vederea unei posibile monografii, „limitată, deocam-
dată, la un secol, începând cu anul 1850”. Precizarea
care urmează o socotim, însă, mai importantă: „Este
perioada în care satul românesc, în general, parcurge
ultima sa etapă istorică spre finalul unei disoluții irever-
sibile a formelor sale de viață arhaică”. Ne pare evident
că intenția autorului transcende interesul pentru istoria
locală. El procedează sinecdoctic, căutând să ilustreze
o întreagă epocă istorică printr-o imagine particulară.
Romos devine, astfel, o așezare emblematică pentru
ceea ce a însemnat evoluția satului transilvănean în
suta de ani la care se referă Cronica (1850 - 1950). Și
pentru ca această imagine să nu rămână suspendată
între vremuri, autorul consideră oportună o cronologie
până la anul 1850, în care sintetizează informații docu-
mentare extrem de interesante din istoria mai veche a
așezării, cu multele-i evenimente care s-au succedat, pe
baza unei bibliografii atotcuprinzătoare. Între anexe, și
traducerea din limba latină a documentului în care se
face prima atestare a localității: Privilegiul lui Andrei al
II-lea, regele Ungariei, din anul 1206.
Cât privește Cronica propriu-zisă, informația este
adunată dintr-un număr impresionant de izvoare: ar-
hive; colecții documentare în biblioteci publice; acte
și scrisori în colecții particulare; hărți; monumente
funerare; publicații periodice; monografii; sinteze;
albume. Este greu să le enumeri, dar să le mai și cer-
cetezi. A valorificat, din surse locale, matricolele bise-
ricii evanghelice din Romos, protocoalele celor două
biserici românești, greco-orientală și greco-catolică,
ale ședințelor comitetelor parohiale, ale botezaților,
cununaților, repausaților. Dintre periodicele vremii,
a cercetat: Activitatea; Cosânzeana; Foaia interesantă;
Libertatea; Solia Dreptății; Revista Orăștiei ( toate din
Orăștie), Federațiunea (Pesta) ; Gazeta Transilvaniei ;
Transilvania (Brașov) ; Misionarul (Lugoj);Telegraful
român; Observatorul (Sibiu); Hunyad; Hunyad varme-
gye (Deva); Der Siebenburger Bote (Sibiu). Unele infor-
mații sunt transcrise, altele rezumate.
Un spațiu important este acordat în Cronică date-
lor statistice rezultate din recensământurile populației.
Primul e din 1850 și are o valoare de referință pentru ce
va urma. În acel an, existau în Romos 516 familii care
trăiau în 500 de locuințe. Populația era de 2046 locui-
tori (în medie patru membri de familie). Dintre aceștia,
1033 bărbați și 1013 femei (se nășteau mai mulți băieți
decât fete). Pe naționalități, 1578 români, 290 sași sau
germani, 178 țigani. După religie, 1490 ortodocși, 268
greco-catolici și 290 evangheliști. La 50 de ani distan-
ță, deci în 1900, populația a scăzut la 1641 locuitori,
dintre care români 1417, sași - 212, maghiari - 11.
Ortodocșii predomină în continuare (1064), dar crește
numărul greco-catolicilor (356). La ultimul recensă-
mânt consemnat, cel din 1948, populația a scăzut la
1516 locuitori, dintre care 1296 români și 220 germani.
Interesantă involuție a populației între 1850 și 1948!
Viața romoșanilor a curs, oricum, înainte, cu eveni-
mente de tot felul, unele strict locale, altele ca urmare
a evoluției istorice. În 1851, bunăoară, au ars 110 case
într-un incendiu devastator, cu victime omenești... În
1860, se nășteau 56 de copii de religie ortodoxă (32 bă-
ieți și 24 fete), unul „din pat nelegiuit”. Dintre aceștia,
au murit, în anii imediat următori, 20... „În anul 1880
au fost toamnă plăcută (...) de-au putut lucra oamenii
desferecați”...În 20 septembrie 1891 se aprobă o lungă
listă de copii scutiți de școală, între ei: 30 cerșetori, 7
surdo-muți, 2 năuci și 1 servitor... În 3 ianuarie 1892,
pleca din Romos, sub semnătura lui Vasile Vaideanu,
econom, o emoționantă scrisoare ce urma a fi publi-
cată în Gazeta Transilvaniei, din care cităm: „Așa-dară
d.lor maghiari, dacă v-ar plăcea să fiți frați cu noi, nu
ne călcați libertatea căci frățietatea și libertatea laolaltă
sunt surori bune”...În 4 iunie 1897, formația de călușari
din Romos participa la festivitatea populară organiza-
tă la Orăștie de adunarea generală a Societății pentru
fond de teatru român în Transilvania... În 13 februarie
1910, Despărțământul Orăștie al Astrei organiza la
Romos o adunare în care s-au expus prelegeri și s-a des-
fășurat un program artistic susținut de localnici, după
care a urmat Hora până în zori... În februarie 1916,
soția lui Adam Stăncioiu, combatant în Regimentul
24 Honvezi, primea o emoționantă carte poștală de pe
front, din care cităm: „Dorită Aniță și fiii! Prin aceasta
aflați despre mine, al vostru dorit, căci acum, de pre-
zent mă aflu bolnav în acest spital unde am sosit astăzi
și aici poate că voi ședea trei zile și vom merge într-alt
loc, nu știu în ce parte...” În 27 noiembrie 1918, se întoc-
mește un tabel nominal cu locuitorii comunei Romos
care și-au exprimat voința de unire a Transilvaniei cu
România. Familiile cele mai numeroase: Baba, Baboi,
Basarab, Berian, Borza, Căstăian, Dăian, Dragolea,
Drăgan, Heiuș, Hudiță, Lomonar, Măeraș, Măriuț,
Mitea, Muntean, Nedel, Ordean, Pârvan ,Pricăjan,
Purcariu, Rentea, Stanciu, Stoica, Ștef, Ștefan, Urâtoi,
Vaidean, Vasiu, Vochiț, Wolf. În 25 februarie 1926,
Partidul Național Român câștiga alegerile locale, de-
vansând cu 200 de voturi Partidul Liberal... În 1928,
Adam Basarab, parohul bisericii ortodoxe, senator de
Hunedoara din partea Partidului Național Țărănesc
participa la lucrările Parlamentului României... În 10
ianuarie 1935, un anunț matrimonial: „Anunțăm cu
plăcere logodna drăgălașei d-șoare Genica Drăgan, fii-
ca d.lui notar Ioan Drăgan din Romos, cu dl. judecător
A. Răduț de la Judecătoria din Deva” ( Solia Dreptății).
În aprilie 1939, sub îndrumarea primarului Niculae
Stăncioiu, elevii școlii primare executau ample lucrări
de plantare de arbori. O însemnare de pe verso-ul unei
fotografii trimise de pe front în 13 februarie 1942: „Cu
voi mai stau de vorbă pe aceste meleaguri străine și de-
părtate, scumpi și dragi puișori. Sărut fotografia voas-
tră fiindcă îmi spuneți cum că mă voi întoarce la voi,
rugând pe Dumnezeu”. Semnează sergent T.R. Niculae
Stăncioiu... În 16 ianuarie 1945 au fost deportați în la-
găre de muncă din U.R.S.S. 20 de sași, dintre care doi
nu s-au mai întors... În aprilie 1950, 9 țărani din Romos
trimit cereri la raion să fie scoși din categoria chiabu-
rilor și trecuți în cea a mijlocașilor, pentru a scăpa de
povara cotelor și impozitelor majorate și a altor perse-
cuții. În august 1950, 12 locuitori din Romos, bărbați
și femei, sunt judecați de Tribunalul Militar din Sibiu,
pentru presupusa infracțiune de a fi incendiat aria de
treierat, deci pentru sabotaj și acțiuni dușmănoase îm-
potriva puterii populare...
Celor 366 pagini de cronică li se adaugă circa 140 de
Anexe. Acestea întregesc fericit informația, detaliind-o
sau nuanțând-o. Este vorba de genealogii a 25 de fa-
milii fruntașe, din care s-au ridicat oameni de seamă;
de 11 ferpare; de tabele cu meseriașii, comercianții,
vindecătorii și lăutarii comunei în secolul acoperit de
cronică; de tabelele cu notabilitățile acestei perioade,
primari, notari, învățători și profesori, preoți. Un loc
special îl ocupă, în capitolul IV al anexelor, prezentarea
câtorva personalități pe care le-a dat Romosul. Între ele,
Johann Fiedrich Geltch (1815-1851), rector al gimna-
ziului din Orăștie și autorul unei antologii din lirica po-
eților sași; Albert Amlacher (1847-1939), istoric, autor
al primei monografii a comunei; Ioan Sever Ordeanu
(1864-1936), agronom și publicist, autor a șapte cărți
de specialitate; Gheorghe Dubleșiu (1875-1938), jurist,
participant activ la Marea Adunare de la Alba - Iulia
din 1 Decembrie 1918, prefect de Ciuc și Hunedoara;
Adam Basarab (1876-1947), preot, membru de frunte
al Partidului Național Român, senator; Aurel Eugen
Popoviciu (1926-2001), profesor la Facultatea de
Medicină Veterinară din București, autor a numeroase
studii de specialitate; Niculae Stăncioiu (1939-1995),
ilustrul medic cardiolog, autor sau colaborator la trata-
te de medicină cardiovasculară, animator al vieții me-
dicale clujene, întemeietorul Institututului Inimii din
Cluj-Napoca, ce-i poartă numele.
De mare interes sunt și culegerile de folclor local
ori anchetele etnografice din colecțiile lui Ion Rentea
(Timișoara), Ioan Basarab, Ionel Dobrotă, Aurel Jidav,
Aurel Vasiu (Orăștie) ori răspunsurile la chestionare-
le pentru Atlasul etnografic al României ale Monicăi
Budiș. De asemenea, evocările autobiografice ale ofițe-
rului Aurel Ordeanu, inginerului Ioan Rentea și scrii-
torului Mihai Dragolea. Suportul lingvistic al cărții este
întărit de un scurt glosar de termeni locali ori sensuri
aparte ale unor termeni de mai largă circulație.
Încercând o concluzie la cele prezentate, prima ob-
servație care ne vine în minte este că ne aflăm în fața
unei cărți profund originale, gândită pe coordonate
muzeale. O carte - muzeu, mai pe scurt, cu exponate
de o mare diversitate, însă convergente. Nu poți trece
indiferent printre ele, pentru că au încărcătură istori-
că, spirituală, umană, păstrată de minune, ca ceara în
strălucirea chihlimbarului. Chiar dacă ilustrația icono-
grafică se reduce la cea de pe coperte, simți că te miști
printre oameni frumoși, conștienți de noblețea lor ar-
haică. Înainte de-a părăsi muzeul, autorul ne oferă, în
loc de postfață, textul cuvântului pe care l-a rostit în
vara anului 2006 la o întâlnire cu fiii satului. Cu mo-
destia-i cunoscută, el le cere romoșanilor îngăduința
să suplinească inevitabilele lacune ale cercetătorului
istoric „cu preaplinul făpturii mele de om al locului, de
fiu al Romosului, ceea ce socot a fi un mare avantaj, o
înzestrare anume, de care sunt, firește, foarte mândru”.
Cuvinte pline de miez, de profundă dragoste și generos
respect pentru romoșani. Care, suntem convinși, i-au
și rezervat locul unde să-i înalțe bustul alături de cel al
lui Niculae Stăncioiu. Lângă un mare medic, un mare
istoric. Pentru că au cu cine se mândri...
■
4
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
Ion Agârbiceanu
într-o ediție restitutivă
■ Ion Buzași
Ion Agârbiceanu
Opere, vol. III. Schițe și povestiri (1923-1959); vol.
IV. Povestiri și nuvele (1906-1964). Ediție îngrijită,
notă asupra ediției, bibliografie, note și comentarii,
referințe critice și glosar de Ilie Rad, București,
Academia Română. Fundația Națională pentru
Știință și Artă, 2015.
n urmă cu doi ani, istoricul literar Ilie Rad
și-a asumat sarcina unei noi ediții Agârbi-
ceanu, în prestigioasa colecție „Opere funda-
mentale” a Academiei Române în care au apărut
cărți elegante din scriitori români după felul celor
din colecția „Pleiadelor” franceze. Ediția Agârbi-
ceanu e proiectată să apară în zece volume și să
înmănuncheze opera cvasiintegrală a autorului
Arhanghelilor.
Primele patru volume sunt consacrate pro-
zei scurte: schițe, povestiri și nuvele. Punctul de
plecare este ediția Pienescu, devotatul editor al
lui Agârbiceanu, din care au apărut 18 volume -
ultimele, din cauza îmbolnăvirii autorului ediției,
fiind realizate de Victor și Maria Iova. Criteriul
adoptat de Ilie Rad este în principiu același, cri-
teriul cronologic și al speciilor literare: și în ediția
Pienescu-Iova, volumele 1-4 cuprindeau povestiri,
5 și 6 povestiri și nuvele, iar 7-18 romane. Apărută
în anii comunismului, ediția Pienescu a lăsat pe
dinafară unele texte care puteau leza sau nu con-
veneau ideologiei oficiale. Un instrument de lucru
indispensabil ambelor ediții și, de altminteri, ori-
cărui cercetător al operei lui Ion Agârbiceanu este
ampla și documentata Bibliografie alcătuită de
D. Vatamaniuc. Nici ediția Pienescu și nici ediția
Ilie Rad nu au putut retipări întreaga proză scurtă
a lui Agârbiceanu risipită într-o mulțime de ziare
și reviste și apoi adunate în numeroase volumașe
apărute de-a lungul anilor, uneori două sau chiar
trei într-un an, căci autorul Fefeleagăi a fost un
scriitor prolific. Dar ediția Rad este mai bogată
decât ediția Pienescu: în intervalul 1923-1959
(obiectul vol. III), Bibliografia lui D. Vatamaniuc
consemnează 291 titluri în ziare și reviste (198 re-
luate în volum); ediția Pienescu publică, din aces-
tea, 47 de texte, iar ediția Rad adaugă încă 151 de
texte. Îmbinând criteriul cronologic (1923-1959)
cu cel tematic, în vol. III se retipăresc 10 volume
de povestiri de la vol. Primăvara (1928) până la
vol. File din cartea naturii (1959). Criteriile de se-
lecție și normele de transcriere sunt cele precizate
în nota asupra ediției la vol. I. În ediția Pienescu,
schițele și povestirile ce zugrăveau cu inspirat
condei frumusețile naturii sau întoarcerea la na-
tură (Amintirile, 1940, De vorbă cu Ilarie, 1941,
Din copilărie, 1956, Povestirile lui Mărunțelu,
1956, Din munți și din câmpii, 1957, File din car-
tea naturii, 1959), prin care Agârbiceanu este un
veritabil poet al naturii, erau în mod nejustificat
omise, iar acum ele completează sumarul vol. III.
Dacă prozele din vol. III au pus probleme dificile
de transcriere (ezitări și inconsecvențe de voca-
bular și ortografie), la vol. IV acestea au fost con-
siderabil mai puține pentru că, urmând vol. 5 și 6
din Opere (ediția Pienescu), nuvelele și povestirile
din aceste volume urmează în transcriere norme-
le limbii literare actuale.
O problemă (minoră de altfel) este apartenența
discutabilă a unor proze din vol. IV la o specie
literară: nuvelă sau roman. E vorba de nuvele ca
Popa Man, Stana, Dolor, Păscălierul, Jandarmul,
Faraonii ș.a. pe unele dintre acestea autorul însuși
considerându-le romane: Jandarmul se subintitu-
lează „roman” și completat cu explicația „o mare
dramă în Maramureș”, Stana (în ediția italiană,
1931, a cărei copertă se reproduce în Anexe, „ro-
manzo di Ion Agârbiceanu”), Dolor (mic roman),
Editura Scrisul Românesc, Crai ova, 1930 - dar
aceste încadrări în specii literare sunt aproape în-
totdeauna relative. În vol. IV se reeditează pentru
prima dată două scrieri importante, pe nedrept
ignorate de editori: Țară și neam (1928), scriere
lirică din anii Primului Război Mondial - când
scriitorul și familia sa se aflau în pribegie prin
Moldova, celebrând bucuria reîntregirii țării, (ase-
mănătoare cu vibrantul poem în proză Cuvinte
către oastea țării) și Rană deschisă. Povestire de
azi după poveștile străbune, apărută în 1942, ani
de restriște pentru țară, în care utilizând formula
basmului, Agârbiceanu arată „ciuntirea” hotare-
lor țării, dar și puterea de viață a națiunii române,
iar la sfârșit, prin obișnuita formulă de încheiere
a povestirilor, dezvăluie alegoria: „Și-am încălecat
pe-o șa/ Și am povestit așa./ Am încălecat pe una
bună/ Ce-am povestit nu-i minciună!/ Fetele îm-
părătești / Sunt Țările românești./ Împărăteasa ră-
nită/ E patria ciopârțită/ Și iarăși reîntregită”. Este
o reușită a ediției ce trebuie semnalată.
La apariția celor două volume, consemnată în
10 cronici și recenzii, s-a spus, pe lângă eviden-
țierea calităților ediției - (vorbindu-se, pe drept
cuvânt, ca de un eveniment editorial) că nu este
o ediție critică. Și Ilie Rad arată de ce nu este o
ediție critică: nu a avut acces la manuscris (și nu
a pornit de la manuscrise); apoi era o operație
editorială redundantă reproducerea diferitelor
variante din periodice sau volume, mai ales că în
unele texte Agârbiceanu a consimțit sau a accep-
tat „colaborarea” stilistică a unor editori. Autorul
ediției își însușește unele recomandări din recen-
ziile apărute: un volum de scrieri creștine, ca o
componentă esențială a scrisului său, necesitatea
unui tiraj corespunzător pentru ca această ediție
să fie cu adevărat o restituire literară etc. Aparatul
critic, alcătuit cu acribie filologică (bibliografie,
note și comentarii, referințe critice și glosar) con-
feră acestei ediții împlinirea rostului cu care a fost
gândită: o bună ediție restitutivă, o reeditare cva-
siintegrală a operei lui Agârbiceanu, ca punct de
plecare pentru noi evaluări critice.
■
Radu Pulbere Îndepărtatul țel al acestei minunate
perspective (2015), acryl și ulei pe pânză, 100 x 80 cm
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
5
Se conturează la
Bistrița-Năsăud o exegeză
etnoculturală monumentală
■ CornelCotuțiu
Mă refer la Cultura tradițională imaterială
românească din Bistrița-Năsăud, autori
Vasile V. Filip și Menuț Maximinian. E
o trilogie, din care au apărut deja două volume,
sub egida Consiliului Județean Bistrița-Năsăud,
prin Centrul de Cultură al județului. În 2012 ve-
dea lumina tiparului întâiul tom, dedicat Riturilor
de trecere și, spre sfârșitul anului trecut, al doilea:
Sărbătorile ciclului social și calendaristic sau Munci
și zile în ținutul Bistriței și Năsăudului. Va urma
volumul dedicat literaturii populare: poezie epică
și lirică, proză, paremiologie (deși inserții de acest
gen se găsesc, inevitabil, și în cărțile anterioare).
Autorii au ales în capul formidabilei lor fapte
un moto din faimosul Horia Bernea, în finalul
căruia e o frază-avertisment, provocatoare, aca-
paratoare, atât pentru cercetătorul de specialitate,
cât și (sau mai ales?) pentru cititor: „Dacă omul
actual va înțelege cât de sărac este în comparație
cu strămoșii săi, va fi un câștig enorm pentru el”.
Căci așa, continuu eu, va începe să cunoască fru-
musețea și bogăția zămislite de înaintași. Și asta
vor cei doi cercetători: să ne îmbogățească sufle-
tește, spiritual, moral, să ne întărească existența și
prețuirea pentru strămoși, să ne lărgească deschi-
derea spre frumusețea vieții.
Ei și-au gospodărit cele 584 de pagini în funcție
de trebuințe și, presupun, optând pentru sezoane-
le față de care poartă, intim, o mai mare afecțiu-
ne; dar... frățește: Vasile V. Filip investighează
„Sezonul rece” - de la Sâmedru (26 oct.) la sărbă-
torile primăverii timpurii (sintagma îi aparține)
- Buna Vestire, 25 martie; iar Menuț Maximinian
preia „Sezonul cald” - de la Sângeorz (23 aprilie)
la Sfânta Paraschiva (14 oct), având, desigur, ca
nivelul cel mai înalt sărbătorile pascale.
Această lucrare e genul acela de alcătuire amplă
din care rămâi cu folos indiferent ce pagină des-
chizi (ceea ce nu înseamnă că totul nu e elaborat
coerent, fluent). Voiam să spun: frazele au valoare
intrinsecă, fiecare pasaj, pagină îți dezvăluie (sau
îți certifică) semnificația, simbolul unui obicei, a
unei practici, a unei mentalități din vremi trecute.
Iată, să facem o experiență împreună (mă refer la
op-ul recent apărut): deschid la paginile 262-263
- capitolul De ziua păcălelilor. Obiceiul ar deriva
(pentru nu puțini cercetători) de prin sec. al XVI-
lea, ca urmare a trecerii de la calendarul iulian la
cel gregorian „când începutul noului An a trecut
de la 1 aprilie la 1 ianuarie, ceea ce ar fi determinat
condiția de păcăliți a celor rămași pe stil vechi”. Și,
conchide Vasile V. Filip, „farsa în planul relațiilor
interumane ar avea repercusiuni în planul fertili-
tății vegetației și a fecundității animale”. Rețin, în
acest sens, și două aspecte din mentalitatea stră-
bunilor noștri: bărbatul însurat la 1 aprilie „va fi
sub semnul papucului nevestei până la sfârșitul
vieții”; dar copilul născut la această dată va avea
noroc pe toate planurile (cercetătorul îl invocă, pe
bună dreptate, pe Octavian Goga).
Sau, iată, la pagina 388: de Rusalii, la
Dumbrăvița, după ce Menuț Maximinian descrie
ieșirea în câmp a preotului și a sătenilor, face ob-
servația că procesiunea aceasta seamănă cu cea
din ziua Bobotezei, când se merge la malul pârâ-
ului. Și își încheie pasajul considerând că: „Slujba
religioasă și actul simbolic de sfințire a țarinilor
sunt resimțite în memoria colectivă ca acte poziti-
ve, menite să alunge, alături de manifestări de sor-
ginte magică, lucrăturile răului, că „tăt răul poate
fi stârpit dă sfânta cruce și dă apa sfințâtă”.
O asemenea impresionantă strădanie etnocul-
turală înseamnă o seamă de componente tehni-
ce și de elaborare. Numai pentru vol. II, Vasile
V. Filip și Menuț Maximinian au parcurs 122 de
lucrări de specialitate, reviste, memorii, sinaxare,
până și texte beletristice; au luat în seamă răspun-
surile celor 27 de elevi/studenți care au participat
la chestionarele întocmite de Ion Mușlea, privitor
la obiceiurile calendaristice; au cercetat 56 de lu-
crări de licență/ diplomă din care s-au extras in-
formații; s-a stat de vorbă cu 56 de informatori
(Dumnezeule, ce securistic sună!) privitor la pro-
blematica studiată, intervievați din 2011 până în
2014 (născuți între 1909-1963). Apoi, redactarea
- în urma analizelor, selecțiilor, a aplicării unor
principii consacrate în domeniu; asigurarea unei
fluențe, coerențe în elaborarea capitolelor; simț al
măsurii, enunțuri cumpănite pentru probleme/
situații delicate. Și câte și mai câte!
(Apropo de „câte”: Pe parcursul celor aproape
trei ani de muncă la vol. al II-lea, cei doi truditori
au făcut sute de fotografii, dintre care au încre-
dințat tiparului doar. 253 - le-am numărat, cu
răbdare și plăcere.)
Încât, dacă apare vreo inadvertență, aproxi-
mație, incoerență, omisiune, eventual naivități,
acestea țin de zona inevitabilului, firescului. Să
Radu Pulbere
O convergență a aparențelor (2015)
acryl și ulei pe pânză, 140 x 90 cm
luăm un caz: la Teme și motive arhaice din colinde,
Vasile V. Filip inserează o colindă străveche cu-
lească din Breaza, din care rețin (dintr-un motiv
aparte) versurile: „ - Du-te, fată, și te culcă/ În
patul lu frate-tău!/ - Acolo nu m-oi culca,/P atu-i
pus cu perini multe/ Și miroas-a coite multe”.
Cuvântul „coite” îi provoacă nedumerire cerce-
tătorului, încercând o aproximare: „coite” = „acu-
plare?” - se întreabă domnia sa, avansând ideea
că ar fi o incipiență a incestului. M-am interesat
și mi s-a spus că vocabula „coite” are accentul nu
pe „i”, ci pe vocala „o” din diftongul „oi”. Ei bine,
în vechimea acelei zone acest cuvânt, pronunțat
astfel, însemna: femei de moravuri ușoare, iubă-
rețe extraconjugal. Abia așa (cu accentul căzând
pe diftong), versul își păstrează aceeași măsură
prozodică cu versul anterior. Ș-apoi, în latină, cu-
vântul „coitus”, însemna, printre altele: întâlnire
tainică. (Dar să considerăm că un astfel de pasaj e
doar o paranteză, o notă de subsol la această exe-
geză admirabilă).
Volumul în discuție (cum, de altfel, și anterio-
rul) e tentant la lectură și pentru nu puținele pa-
gini de o structură narativă (în fond, un obicei, să
zicem, îl povestești, nu? și are un fir epic, e drept,
linear, fără tenta de subiectivitate a unei ficțiuni).
Deci, dincolo de rigoarea științifică în abordarea
amplei problematici, se întâlnesc și pagini în care
se povestește, se dialoghează.
Cred că trilogia va fi un fel de Biblie pe care
o deschizi în funcție de anotimp, de starea sufle-
tească, de faptele semenului tău, în finalul scurtei
ori prelungitei lecturi nu vei spune „Amin!”, ci vei
îndrepta un gând de mulțumire către cei doi.
„evangheliști”. Chiar și până atunci: mulțam,
Vasile V. Filip și Menuț Maximinian!
■
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
Taina oglindirii
■ Adrian Țion
Persida Rugu
Oglinzi alchimice
Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2015
ntotdeauna am suspectat-o pe delicata poetă
Persida Rugu de o anume grandilocvență a lim-
bajului, proprie douămiiștilor calofili care res-
ping directețea, ostentativă adesea, a așa-zisului „rea-
lism visceral” coroborat cu minimalismul de duzină,
tendințe propagate uneori cu asupra de măsură. Din
această cauză am simțit versul ei mai mult așezat sub
spectrul conceptualizării. Dar nu e mai puțin adevă-
rat că, orientată pe acest făgaș al unui constructivism
sever supravegheat de ochiul minții, poezia ei păs-
trează intacte frăgezimi de limbaj, izvorâte din pulsa-
țiile trăirilor intime și distribuite în grațioase volute.
Așa am ajuns să constat că Persida Rugu frecventează
o grandilocvență grațioasă a limbajului.
Volumul Oglinzi alchimice nu face excepție de la
acest parcurs; ba mai mult, îmi confirmă teza că li-
rismul de fină extracție intelectuală se îngemănează
uneori cu prețiozitatea neostentativă a emisiei verba-
le într-o formulă șocant-rafinată, epurată de striden-
țe neortodoxe și banalități fluide. Materia volumului
face trimitere la un loc al confluențelor textuale, cum
ni se sugerează în Conclavul sibilelor, spațiu tapetat
cu imagini sensibile și elocvente din caruselul afini-
tăților elective ale poetei. În această taină a oglindi-
rii sunt întrezărite forme și culori din Paul Delvaux,
În
cuvinte tăcerea
■ Ioan Negru
Sorana Ionășanu
Inima și pleoapa
Târgu Lăpuș, Ed. Galaxia Gutenberg, 2015
Volumul de debut editorial este, cred, o
binecuvântare. Așa este și cel propus de
Sorana Ionășanu, Inima și pleoapa, apă-
rut la Editura Galaxia Gutenberg, cu o postfață de
Constantin Cubleșan. Autoarea este absolventă a
Facultății de Sociologie și Asistență Socială la Uni-
versității „Babeș-Bolyai” din Cluj (2009) și are duse
până la capăt două masterate, în cadrul aceleași Fa-
cultăți. Este, așadar, învățată cu cifrele, cu limbajul
științific, impersonal. Evident că în poezie are la
îndemână și alte modalități de exprimare, pe care,
desigur, le folosește. Remarc preferința sa pentru
un limbaj (aproape) impersonal, deși nu peste
tot în volumul de poezii pe care-l propune acum.
Poate că și faptul că folosește în textele sale foarte
multe cuvinte abstracte (goale) dă cititorului ideea
de mai sus. Eu aș spune că felul (modalitatea) cum
scrie poeta textele sale duce cu gândul la un baroc
făcut din abstracțiuni. Barocul ascunde, are o rup-
tură interioară, existențială. Vrea să vrăjească și re-
ușește. Elementul care înlocuiește aici perla este vi-
sul. Dacă facem o mică „reducție fenomenologică”,
dăm peste o sensibilitate care uneori iese din matca
bine strunită a obiectivității. Chiar titlul volumu-
lui aduce sensibilitatea în prim plan. Inima ne face
să fim, pleoapa ne ascunde și, în același timp, ne
eliberează vederea. În termenii misticii ortodoxe,
inima este locul unde îl primim pe Iisus, cel care
vine la noi. Pleoapa ar putea fi lumea exterioară,
Magritte, Van Gogh, filtrate în sonoritatea cuvintelor,
dar și umbre livrești din Borges, Jimenez sau Pessoa.
Trimiterile acestea sunt doar puncte de reper în aven-
tura lirică asumată personal, original, deplin. În acest
creuzet poetic al relaționărilor subiective intră, cum
bine observa Mircea Popa în cronica-semnal, diferite
personaje literare sau istorice, cum ar fi Doamna T
sau Ioana d’Arc, simboluri simpatetice ale locuirii în
taină și în sacralitatea istoriei.
Aceste priviri în oglindă tind spre consistența
modelelor invocate, vocabule șoptite din colțul unde
frăgezește umbra, alt simbol recurent în volum, su-
gerând modestia, umilința, sinceritatea, reticența:
„oglinzi nesfârșite îi frământă umbra însămânțând/
anotimpuri/ cu sângele ars” (Conclavul sibilelor).
Trecând prin „pulberea zilelor”, poeta întâlnește
stratificate imagini ale reflectării și proiectării eului
liric în „oglinzi de piatră”, „oglinzi vegetale”, „oglin-
zile norilor”, „oglinzile primăverii”, „oglinzi cețoase”,
etape ale devenirii și autoreflectării în subconștient.
Ars poetica devine subit Ars alchimica iar poeta face
o subtilă schiță poetului generic: „Învăluit în man-
taua-i de ceață/ poetul se pleacă lucrurilor/ adulme-
cându-le esența”. În acest laborator al reflectării și al
prefacerilor lexico-semantice, asemeni unui cercetă-
tor aflat pe craterul unui vulcan activ, „poetul devine
un abur/ între lavă și nor/ între oglinzi și umbre/ ca
foșnetul mătăsos al primei ninsori”. E o definiție/ de-
finire ce poate sta alături de alte celebre ipostazieri
dar și aceea care acoperă, ducându-ne până la întu-
nericul desăvârșit, care este lumina.
Sigur că, poezia Soranei Ionășanu nu are explicit
o preocupare legată de teme religioase. Nu are scris
nici măcar un text pe tema spusă mai sus, dar are
în sine și posibilitatea de a o citi astfel: „au răsărit
îngeri/ cu săbii reci/ și mâini de moarte/ cu tine în
priviri” (p. 37), „singurătatea/ m-a învățat/ cum să
las morții în viață” (p. 20), „ia-mă de mână/ mut/
cumpără-mă” (p. 9), trupul meu/ arde în cenușa/
morții” (p. 36). Evident că divinul îl putem citi și în
eu, și în lume. Și în culori, și în aripi, și în vise sau
somn. Și în moarte. Căci dacă este, și este, el este
peste tot. Nu separat, ci împreună cu profanul, cu
viața de zi cu zi care nu ne prilejuiește bucurii.
Poeziile nu au titlu, sunt despărțite doar de trei
steluțe și de pagină. Primele poeme spun despre un
„tu” („sunt fericit: mă gândesc la tine”), spre final se
vorbește despre un „eu” („în tine simt goliciune/ ești
plecat în cotidianul meu/ eu rămân să-ți citesc gân-
durile”). Citesc aici încă o „ruptură” barocă, neas-
cunsă, dar ascunsă voind a fi.
Recitind poemele Soranei Ionășanu ni se pare
că trăim în Kali-yuga sau în plină „vârstă de fier”,
dar nu într-o lume reală, ontică, ci în una a inimii,
a perceperii sufletului (minții) în plină neorânduia-
lă, deși necesară acesta. Căci totul trebuie dus până
la capăt. Abia apoi „vârsta de aur”: „sfârșitul era de
fapt/ o linie de start” (p. 58). Lumea minții, lumea
poeziei nu poate fi spusă altfel decât în cuvintele lu-
mii acesteia. Pășind către înțeles, trebuie să plecăm
de la semnificația lor primară. Ele, într-un fel, sunt
obiecte, sau țin loc de obiecte, de lucruri. Dar, mai
ale poetului, cum este cea a lui Pessoa, reprodusă de
Persida Rugu în volum: „A fi poet nu e pentru mine
o ambiție. E doar felul meu de a fi singur.”
Asociațiile între sunet și picturalitate sunt cele mai
frecvente, definindu-i demersul ancorat în căutarea
unor armonii secrete sau în adorații divine, de nuan-
ță imnică. În marea lor majoritate, sintagmele căutate
conțin în ele semnul inefabil al purificării: „menuet
alb”, „țipăt de nea”, „cântec nins”, „simfonie albă”,
„strigăt de zăpezi”, „sunetul zăpezilor”, dar și răsfăța-
te expresii neasimilate imagistic: „miresme de orgă”,
„inimă ghilotinată de tăceri” sau „viu arde tăcerea”.
Poezia e un răsfăț sublim pentru Persida Rugu.
Poeta se alintă vaporos și intră într-un joc de metafo-
re ermetice, contopind polarități semantice disjunc-
tive, fără teama de a încălca niște reguli de poetizare
prestabilite (dacă există așa ceva!). Sensul căutării
„sinelui adânc” e sensul oglindirii, al căutării luminii,
al desprinderii de umbră, ceea ce ne îndreptățește să
afirmăm că Persida Rugu aparține poeților încă so-
lari din ultimele generații. Căutarea primește irizări
noi în anotimpul așteptărilor miraculoase: „acum
zăpezi coboară peste muguri/ învățându-i că trebuie
să aștepte/ încă un anotimp/ până se coace lumina”
(Intrarea în lumină). Spre o vârstă a rodniciilor spiri-
tuale fac trimitere versurile atinse de o anumită vrajă
melancolică a rostirii de sine. Sentențiozitatea aforis-
tică uneori a versurilor dă ocazia unor reluări rimate,
ceea ce corespunde cu adevărate priviri în oglindă a
textelor. Exersând tehnica haiku-ului, poeta a învățat
să esențializeze discursul, de unde descriptivismul
concentrat pe picturalitatea exactă, lipsită de fisuri,
a versului. Acestora li se adaugă armonioase rime ce
psalmodiază teme eterne.	■
apoi, ele, cuvintele, devin evanescente, capătă înțe-
les susținut doar de ele, prin ele însele. Deși ni se
pare că țin de lumea aceasta, ele țin doar de lumea
lor. Creează o altă lume. Una poetică, să-i zicem.
Elementele acestei lumi (poetice) sunt: eu și tu,
cuvintele, somnul și visul, culorile, moartea, aripi-
le, îngerii. De precizat că, lumea poeziei nu ține de
„vârsta de fier”. Deși, și ea ciclică. Joc sau, dacă se
vrea, artefact.
Nu poți da seamă de lumea poetică, cum am nu-
mit-o, decât numai prin cuvintele acestei lumi con-
crete, umane. Cum să vorbești despre Dumnezeu
prin limbaj omenesc, s-a spus. Dar și templul, casă
a Zeului, tot numai din piatră stă făcut. Altă cale nu
este. Numai că, în poezie sunt resemnificate: „am
luat apusul de mână” (p. 59), „am luat/ copilăria/ de
mână” (p. 63), stă scris. Le-am luat să le duc pe calea
mea. Acolo, sub ochii voștri: „în cuvinte/ tăcerea” (p.
50), „m-am trezit dintr-o dată murind/ în adevărul
nenăscut” (p. 42), „trupul meu/ arde în cenușa/ mor-
ții” (p. 36), „în orașul/ ultimului cuvânt” (p. 29), „mă
întorc în noaptea șoaptei/ cu trupul deșirat/ în cuvin-
te” (p. 45), „mă închid într-un muzeu” (p. 60), sunt
doar câteva din resemnificările la care este supus
„cuvântul”. La fel am putea nuanța, prin versurile
autoarei, despre culori, moarte, somn, vis, aripi, în-
geri etc.
Într-un fel, poezia pleacă de la uman și ajunge
în non-uman, adică ajunge pe propriul ei tărâm. În
multe din textele sale autoarea reușește pe deplin
acest fapt. Dacă poezie nu e, atunci în zadar cre-
dința noastră. În cazul nostru, nu trebuie să se ducă
mironosițele la poezie să vadă că este. Poezia n-a
înviat, căci n-a murit niciodată. Lăudat fie!
■
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
7
comentarii
Iubirea din vitrina
hermeneutică a lui
Iulian Boldea
■ Sandu Frunză
Iulian Boldea
Modernism and Postmodernism in Romanian
Poetry. A Brief Outline
LAP Lambert Academic Publishing, Saarbrucken,
Germany, 2015
Generația mea, în adolescență, recita cu o
anumită vibrație cosmică versurile: „Sunt
tînăr, Doamnă, vinul mă știe pe de rost/ și
ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sînge...”. Nu
mai cunosc azi tineri care să recite minunatele
versuri scrise de Mircea Dinescu, poate pentru
că tinerii cu care lucrez, fiind deja la universitate,
au depășit vîrsta la care asemenea trăiri sînt imi-
nente. Există o etapă a evoluției tinerilor în care
ei se îndepărtează de această metafizică, pe care o
consideră a fi prea siropoasă și prea încărcată de
o senzualitate sublimată. E adevărat că, mai apoi,
după o pauză, acest tip de erotism reapare cînd te
aștepți cel mai puțin, ca un fel de principiu rege-
nerator.
Am regăsit versurile lui Mircea Dinescu - pe
care azi îl mai văd doar bucătărind la televizor
- în volumul despre poezia românească pe care
Iulian Boldea îl propune cu conștiința evidentă că
literatura românească are nu numai o deschidere,
ci și o vocație universală. Publicînd o carte despre
poeți români și poezia românească în limba en-
gleză, la o editură din străinătate, Iulian Boldea
oferă o bună ocazie de a ieși în lume gînditorilor
pe care îi analizează cu o foarte înaltă conștiință a
valorii lor și a importanței pe care aceștia ar trebui
să o aibă în conștiința literară universală. Iulian
Boldea fixează prin cartea sa un orizont al înțele-
gerii literaturii românești. El asumă convingerea
că literatura românească a ajuns la o anumită ma-
turitate, bazată pe o bună și continuă creștere a
conștiinței de sine și a conștiinței valorii sale.
Iulian Boldea folosește drept cadru al discuției
cîteva reflecții asupra raportului dintre moder-
nism și postmodernism, precum și asupra impor-
tanței amprentei generațiilor și a responsabilită-
ții generaționale. Fiind preocupat îndeosebi de
tematizarea iubirii, nu voi intra de această dată
în disputele modernism vs postmodernism, deși
iubirea ar putea fi un loc al aducerii împreună a
celor două modele ale practicilor creative, prin
tematizare, prin jocul existențial implicat sau prin
regăsirea sau pierderea de sine pe care o presu-
pune.
Mi se pare, însă, util să rețin de la Iulian Boldea
tendința literaturii ce stă sub semnul postmo-
dernismului de a se sustrage oricărui canon, de
a pune împreună expresivitatea obiectivă cu nu-
anțarea și exprimarea a ceea ce e personal și chiar
căzut în zonele subliminale ale subiectivității.
Modul în care prezintă postmodernismul aduce
cu sine principalele ingrediente pe care le găsim,
în forme particulare, și în filosofia iubirii. Dintre
acestea am putea aminti: reconsiderarea temei au-
tenticității ca mod de oglindire a realității, textul
ca mod de a trăi și literatura ca un mod de viață,
importanța explicativă a pluralismului și a su-
biectivității, jocul la care se supun și căruia îi sînt
supuse raționalul, iraționalul și supraraționalul,
evenimențialul și absolutul, imanența radicală și
transcendența, luciditatea și ironia. Pentru Iulian
Boldea, toate acestea caracterizează postmoder-
nitatea poetică românească, iar noi am putea con-
stata cu ușurință că sînt instrumente des întîlnite
și în discursul asupra iubirii.
Am să mă opresc doar asupra cîtorva elemente
ilustrative pentru funcția restauratoare a iubirii
relevată de poeziile analizate de Iulian Boldea.
Cartea lui m-a cîștigat total prin empatia co-
mună pe care am resimțit-o în raport cu tristețea
metafizică a lui Lucian Blaga. Ea este o coordona-
tă existențială ce vine în poezie dinspre gîndirea
filosofică. Filosofia blagiană prezintă omul ca o fi-
ință a cărei imersiune în existență se produce sem-
nificativ prin trăirea deopotrivă în lumea realului
și în cea a misterului. Prezența cenzurii transcen-
dentale influențează și registrul trăirilor poetice
blagiene, ceea ce face ca iubirea să fie marcată de
înstrăinarea în raport cu absolutul, de melancolia
nedezvăluirii integrale, de contemplarea idealului
iubirii și imposibilitatea consumării ei pînă la ca-
păt. Tonul elegiac al metaficii iubirii propusă de
poezia lui Blaga este perceput de Iulian Boldea
ca unul ce ține de însingurarea cosmică pe care
o aduce iubirea pe fondul dublei acțiuni de adîn-
cire în sfera realității și de abandon în fața inefa-
bilului existenței. Această tensiune existențială se
traduce la nivelul iubirii într-o formă a dorinței
mereu afirmate, mereu consumate și niciodată to-
tal împlinite. Ea presupune o prezență a speranței
și transcenderii.
Un adevărat spectacol hermeneutic ne ofe-
ră Iulian Boldea în prezentarea poeziei iubirii la
Nichita Stănescu. Nu despre iubire e vorba aici, ci
despre sensul iubirii sau mai exact despre poezia
ei. Este vorba despre o dimensiune a poeticii exis-
tențiale ce se construiește continuu, se obiectivea-
ză sub ochii noștri și respiră o dată cu respirația
poetului - a cărui voce devine vie prin vocea in-
terioară a fiecărui cititor al său. În felul acesta, are
loc o mutație metafizică pe care Iulian Boldea o
percepe sub forma unei noi ontologii a identității
în care sinele cititorului se identifică cu sufletul
poetului, în care clocotește lumina iubirii și face-
rea și desfacerea ei.
De la eminescianul „îndulcind cu dor de
moarte sufletul nemîngîiet”, cu toții ne-am obiș-
nuit că iubirea poate fi concepută ca o formă de
a muri pentru celălalt și că moartea poate fi utili-
zată ca o metaforă a iubirii care prilejuiește învi-
erea în misterul vieții celuilalt. O formă poetică
aparte a jocului ce implică iubirea și moartea este
relevată de Iulian Boldea în analiza creației po-
etice a Ilenei Mălăncioiu. Acest joc presupune o
retragere în sine, o ascundere în imaginarul pro-
priei existențe. „A murit pentru lumea aceasta”, se
spune despre asceții ce se retrag în lumea consa-
crată contemplării realității divine. Practicînd o
fomă a ascezei introspecției interioare, poeta nu
se desparte de lume, nu moare pentru ea, ci mai
Radu Pulbere Instrucțiuni pentru singurătate (2015)
acryl și ulei pe pânză, 100 x 80 cm
degrabă se regăsește pe sine pentru a da semni-
ficație lumii și a o investi cu un plus de realitate.
„Demonul solitudinii” este în acest caz cel care
construiește mediul propice manifestării iubirii,
al întîlnirii și comuniunii cu Celălalt. Favorizarea
poetică a morții în raport cu viața, eludarea reali-
tății în raport cu trăirea visului sînt un mijloc prin
care utopia iubirii și comuniunea în iubire capătă
dimensiunea mesianică a unei mereu amînate vi-
itoare salvări prin iubire.
Nu numai mesianismul iubirii, ci și apocalip-
sa ei rețin atenția lui Iulian Boldea. Nu putea să
găsească pentru a ilustra un asemenea demers
poetic o figură mai potrivită decît cea a lui Ion
Mureșan. Poetul trăiește o apocalipsă a cotidianu-
lui cu o fervoare și o energie de nestăvilit. Nu mai
sînt prezente aici decît agonia, declinul, lipsa sen-
sului. Totul se desfășoară în lumina descompusă
a unui amurg. În această existență precară nu mai
are loc decît absența iubirii. Ea este resimțită doar
ca o formă de așteptare descărnată, în care doar
umbra speranței ce însoțește apocalipsa mai dă
șansă trăirii iubirii.
Am semnalat doar cîteva din provocările aces-
tui volum, adresate unui public internațional.
Volumul de față, însă, aduce o contribuție extrem
de importantă la cunoașterea poeziei românești
în diferite faze ale exprimării sale. Pe lîngă autorii
amintiți mai sînt puși în vitrina hermeneutică a
lui Iulian Boldea și scoși în lume pentru a-și arăta
virtuțile poeți precum: Tudor Arghezi, Ion Barbu,
George Bacovia, Ion Pillat, Vasile Voiculescu,
Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Emil Botta, Ștefan
Aug. Doinaș, Ana Blandiana, Cezar Baltag,
Leonid Dimov, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu,
Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru,
Marta Petreu, Alexandru Mușina, Matei Vișniec.
Volumul vorbește lumii despre creația poetică ro-
mânească. Eu am fost aici interesat doar de per-
spectiva iubirii. Privit în această oglindă, Iulian
Boldea se dovedește nu numai un foarte nuanțat
hermeneut al iubirii, ci și un poet al iubirii și al
transfigurării prin iubire. Tocmai de aceea mi s-a
părut potrivit ca din toate temele aduse în discu-
ție să aleg aici doar iubirea, cu caracterul ei sote-
riologic. Dorința nebună de a iubi mai poate încă
salva lumea. Sau cel puțin așa deducem din inter-
pretările lui Iulian Boldea.
■
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
poezia
Pietre din Potop
■ Nicolae Scheianu
Pietre din Potop I
Am coborât deodată cu norii
printre muri și aluni
la apa Potopului
cu un gest - ca al apostolilor
am despicat perdeaua
de sălcii și răchite
și m-am prăvălit în apele lui
pe care pluteau
petale uscate de măr
și-atâtea vremuri
în care n-am fost
cu-atâtea umbre pe care
nu le voi vedea
am putea rămâne aici
pe malurile lui între singurătăți
ocrotitoare și bune de leac
să-ncercăm să amăgim ziua
să aprindem focul - ți-am zis
ia din cuib puii de mierlă
și-adu-mi-i în palme
laolaltă cu mierea din sfârcuri
și cu cimbrișorul sălbatic
de la răspântii
tu îți spălai sânii și cântai
un cireș în pârgă plutea parcă-n zări
eu culegeam pietre din Potop
rostogolirea lor pe prundiș
îmi răsună și-acum în auz
ca un morman de secunde
înghesuindu-se toate
într-o singură viață
Pietre din Potop II
De nouă ani Potopul
nu mai avea apă în vaduri
și în nisip
reptilele se zvârcoleau în ouă
nebunii, pe maluri băteau din palme,
se botezau cu nisip
eu aveam luntrea ascunsă-n răchiți
la poalele dealului numit de bătrâni Ararat
himerele tuturor veneau în vârtejuri și se
hlizeau la ferești sau se jucau pe uliți cu pruncii
cei păcătoși și smeriții se târau în genunchi
dar nu era nicăieri nici îndurare nici mângâiere
și nici scăpare
dar eu aveam azimi și mied
și un ochean aurit
când au fost gata norii
deja se împlinise vremea scrisă în cărți
și știam
cocoșii cântau răgușiți în salcâmi
de vreo patruzeci de zile și nopți
și nu s-au mai întors pe pământ
în ceața începutului
pe malul potopului acolo am stat
un bătrân nemântuit și alungat din cetate
cu un ceaslov cu un abecedar
pe genunchi
plutind precum o pasăre neagră pe ape
căutând ceva în adâncuri
ceva din înalturi chemând.
Cei singuri, la fel ca fericiții
Cei singuri, la fel ca fericiții
au nevoie de-o mână din înalt peste creștet
de un cort ridicat între spini
de un foc în negura nopții
dar cum noi trecem în goană
pe lângă atâta disperare
pe lângă cătune arse și pe lângă vetre nefericite
noaptea de spaimă, căutam repede
adăpost în memorie
ne ghemuiam precum fetușii
pe unde nu ajunsese încă mizeria, golul.
Oho, dar nu singurătatea e aici stăpâna noastră
ci nesfârșita suferință umană
frica țipătul spaima durerea
nesfârșita noastră neispășire
îngrozita noastră privire
păduri împietrite pe unde
cai plini de răni au nechezat și au scurmat
cu copita pământul
de unde au ieșit la iveală de-odată
semințe pe jumătate-ncolțite
clopote, pe jumătate sparte, ciobite...
Malul cel bun al Potopului
Nu mai știu care este
malul cel bun al potopului
locul unde poți să pui tâmpla pe nisip
și să plângi până cineva te strigă-n corabie
nu știu dacă e bine sau nu
să mă așez pe malul potopului și
să mă aștept pe mine să vin
din începuturi de unde și eu am fost
un fir de praf din pustia potopului
un fir de praf din pulberea stelelor
un punct oarecare în nemărginirea lumilor
și firul acela de praf plânge și-l strigă pe noe
și te strigă pe tine
și urmele genunchilor mei pe nisipul potopului
sunt urmele părinților mei
care mă strigă și eu
nu îi aud încă
fiindcă vuietul valurilor îmi copleșește auzul
numai sufletul meu te pricepe
numai adâncul meu care
te-a cuprins la începuturi
când mă aflam atât de departe
de apa potopului
și-atât de aproape de Tine...
Cei mai norocoși dintre noi
Cei mai norocoși dintre noi
au fost trimiși la galere
au umplut burțile corăbiilor
ori au cărat piatră și au făcut ziduri
toată generația mea
a zdrobit între degete semințele cucutei
din revolte ne-am întors
storși de vlagă și prăbușiți
înrobiți de patimi și de neputințe
Adeseori cădeam noaptea în genunchi
Nicolae Scheianu
și plângeam până când lacrimile noastre
umflau pâraiele
și ele făceau și mai mare dezastrul
Adesea, în mărăcini se așeza
câte o pasăre grea și urâtă
și cântând căpăta glas omenesc
și se uita la noi și zicea în batjocură
de ce vă tot pierdeți voi vremea cu viața
Dar abia atunci știam că noi suntem
norocoșii, aleșii
cei care am tras la galere
și am trecut potopul cu puterea noastră
pe lacrimile noastre...
■
parodia la tribună
Nicolae Scheianu
Cei singuri, la fel ca fericiții
Ferice de cei singuri, doar ei sunt fericiți
până peste creștet în zilele noastre,
numai ei nu mai sunt pândiți
de foc și de neguri și de alte dezastre,
dar e adevărat că este-anevoios
în ziua de azi singur să fii,
chiar de nu-ți cauți jumătatea, ce folos,
că te caută ea doritoare de copii,
cu disperare te caută și
în memorie îți implantează nefericita idee
că e obligatoriu ca într-o bună zi
să-ți schimbi singurătatea cu o femeie.
Oho, ohoho, câtă mizerie înghiți după aceea,
cum încet-încet vezi că jumătatea ta
s-a întregit,
cum devine, într-un cuvânt, stăpâna ta
și cum numai și numai ea
îți alege hainele groase și cărțile de citit
și îngrozit îi vezi adevăratul scop,
dar înțelegi că salvările sunt deșarte,
în fața ei,ca în fața unui potop,
și pietrele se dau la o parte -
dar și potopul trece, acesta-i lucrul bun,
desigur, când un altul nu mai vine,
așa că nu trag clopote de fericire,
ci doar vă spun:
fericiți cei ce singur sunt... ca mine!
Lucian Perța
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
■ Sebastian Priotese
În oglindă
Stai pitulat în tronul diform de os
Din spatele frunții și plângi.
Nu-mi spuneai tu oare că decadența
n-are lacrimi, nici sînge,
nici draci și nici îngeri?
Nu-mi spuneai tu că nu te-ajută
Cînd scrumiera dă pe dinafară cu
Reportaje și amintiri din fum de
Țigară?
Te-ntrebai de cît scrum e nevoie
Să-mplinești greutatea unui suflet de om
Deformat în interior, îmbrăcat în
sindromuri și pământ afânat de
Mormânt
și încă n-ai aflat...
Încerci să mă ții departe de tine și
Dragostea ta îmi umple scrumiera.
Cea mai frumoasă declarație din lume...
Din lumi ce se-nvârt pe axul minții tale,
Amenințând din ce în ce mai tare să deraieze
Și să-ți sfărâme frumoase
Oasele din chiștoace, fum și
Vînt.
Ex Nihilo
Straniu cum poți umple goluri, măcar pentru un
moment,
Cu nimicnicie; cum intravenoasele cu nopți în
straie pale
Îți electrocutează inima, sărutându-i aortele la
viață; cum
Pereții au gură, și nu le tace; cum totul respiră în
jurul tău
Cînd plămânii tăi se zbat machiavelic în a lor
grevă a foamei.
Cum note îți smulg pielea de pe oase și te
joacă-n picioare cînd
Eul de plumb se scurge din creier pînă în tălpi
și-ți șoptește,
Molcom ca dansul drogat al jugularei: „Nu îți voi
face rău, dar
Nici tu nu-ți vei face. Nu te voi face să-ți pese,
dar nu o să opresc
Din păsat. Hai să studiem tavanul pînă dăm de-o
Radu Pulbere
Serie noire (2014), acryl și ulei pe pânză, 80 x 140 cm
lume-n crăpăturile
Care se cască precum găurile roșii lăsate de
gloanțe în țeste.”
Etici
Care e etica deciziei de a umbla pe picioare
Cînd vrei să stai întins pînă te ofilești ca lumina?
Care e etica inspirației luate din eșec și a
vlăstarului
Care străpunge culmea unei grămezi de cenușă
Ce renaște-ncontinuu?
Dar etica prezenței din lutul putrezit al absenței?
Etica celor ce-și urăsc demonii dar și-i pupă pe
buze?
Care e diferența dintre a fi martir și a fi prost?
Laurii... Laurii pe care scuip cu limbă de mort.
Scuip pe propriul mormânt plin de lauri de
noapte
Și umbră.
Toți o apă și-un pământ.
O respirație septică pe o spuză de durere și lut.
Suburbie
Aici timpul se scurge în pete de sînge
Pe monetare din piele de om,
pășim prudenți să nu trezim
Cocoșii, sărim peste îngeri
Drogați cu smog și pășim în iad
Cu imnurile celor morți
Cîntate pe ciocane și seceri.
Și visele noastre
Ne culcă la pământ și ne lovesc cu
Picioarele-n coaste și boturi.
Toți asasinii ar avea sînge în gură
Și coastele ca pumnale-n plămâni
Dacă ochii lor n-ar fi noile apendice
Și mințile latrine și troci.
Frumoasă Românie, culorile tale
Arată mai bine cuprinse de flăcări,
Dar nu se găsește unul care să arunce
Primul chibrit.
Opulența anatemei
Roze creșteau din gura lui Maldoror,
Trandafirii cu petalele de cărbune ai realizării
Că viața-i pulsația orgasmică
Radu Pulbere Călăuzite parcă de un simț fără greș (2014),
acryl și ulei pe pânză, 80 x 100 cm
A unui dobitoc de-atom. Dar cum se face că,
chiar dacă
atât de infernal, Adonais îi înflorea și îi trăia în
gură? „Opulența anatemei. Doar ea nu-i
perisabilă.
Anatema ține totul în orbita sănătății mintale,
cum
universul ține-n brațe stelele moribunde
violate-n
rigor mortis de vînturi solare. Nimicnicia face
poezia
bună? Cît de paradoxal să renunți la tot ce te
face om
ca să devii poet...Să renunți la a fi ca să devii.
Renunțarea
și Devenirea, călăi mână-n mână, complici la
eșecul
omului și ace în ficatul voluptuozității Sensului...
Pare-se atunci că poeții nu-s oameni, ci umbrele
unor
Ființe aruncate prea profund și-adânc în
mijlocul
Lucrurilor, ca Maldoror în oceanul lui îndrăgit,
În geometria aceea narcotizată de argint viu
În continuă moțiune care demonstrează că
Structura
Nu-i bătută în cuie, prin extensie lumea
pulsează
Încontinuu și-și modifică forma aidoma
Amorfismului însuși.
Cît paradox la fiecare pas.
Cîtă frumusețe verbală în urâțenia fizică;
Cîtă frumusețe în suferințe superbe, fascinante
Care ne țin treji cînd noaptea-și târâie pașii
Pe străzile pe care câinii-și țin seminariile
Și înjură încontinuu luna, care, săraca, nu-i
acolo
Decât pentru c-o-mpinge nesimțitul de soare jos
din
Pat cînd se-ntoarce-acasă, înnebunit de
insolație.
Cît Satan și Dumnezeu în noi, păpușile acestea
de
Papier mache; cît de delicios de amuzantă e
tragedia
Că n-avem niciun sens, dar îl căutăm și cu cât e
mai
Ocultat, cu-atât îl dorim mai tare.
Dacă Dumnezeu l-a posedat pe Lautremont, și
Uitând că e în alt corp, dar turbat, s-a sinucis la
24 de ani pentru că și-a dat seama că ne oferă
Imprecațiile pe care i le adresăm și, ergo,
Iadul e la fel de lipsit de sens ca și noi
Și el, de-altfel?
1O
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
Exulansis
■ Ștefan Aurel Drăgan
Pot dizolva munți în nisip de plajă, dar nu am
nicio satisfacție.
În nimic. Sigur, ca orice creștin, mă rog la
Dumnezeu atunci
cînd mi-e greu: mă rog la zdrobire insidios de-
abruptă; Cînd
oameni cu corbi imutabili pe busturi vin și mi
se-nchină știind
că eu sunt un oarecare ornitolog care-a fost sub
tutela lui Poe,
eu mă-nchin la ei, căci îmi sunt superiori mie;
dar corbul de pe bustul meu rămâne acolo și-n
mine e o tornadă
de pene. Așa că mă rog să fiu crucificat, căci
ființe ca mine-s
abominații și-avorturi; umane, mult prea
umane, dar de ce-aș
fi cruficat? Iisus mi-a spus că doar martirii-și
merită piroanele,
oneiroizii, androginii și sufletele bătrâne nu; nu
te poți mântui
cînd ai mii de persoane zbătându-se-n universul
finit al unui
creier bântuit de frisoane, nesomn și tristețe. Și
firește, în iad
n-am s-ajung. Am sărit zidul luminii, am căzut
în întunericul
din iad și-am luminat atolii de negură din
peșteri bipede de os,
dar nu-n numele lui ci-n numele al celui din
urmă sigiliu,
prostituat și travestit: omul, ființa de alături,
iadul pe care-l
servesc ca un robot în timp ce ruginesc și mă
prăvălesc în golul
dinăuntru, fugind de ajutor, deznădejdea
urmărindu-mă ca un lup nebulos.
Odium
Vă abhorez pe voi, sacouri și cravate din carne
de sărac.
Dar vă asigur, demnitatea mea e o bombă cu
schije;
Munți de bazalt prefăcuți în șrapnele fatale, ca
bice celeste;
vă asigur, domnilor: nu puteți omorî ce s-a
născut,
dar nu i-a fost dată viață.
Din emisfera lipsei de speranță, mă
Tîrăsc cu tendoane tăiate, cu coarne polizate,
Fără membre, fără ochi, cu un abis pe post de
inimă și
vă sărut cu nodus tollens, cadoul pe care mi l-ați
oferit atunci cînd m-am născut într-un cuib de
vipere.
M-au mușcat fără-ncetare și m-au umplut cu
venin.
Dumnezeul meu e Suicidul, și-mi cere ofrande.
Cum eu sunt mort deja, un portret
sideral, discordant ca buza ciocanului pe-un
pian paralizat de teroare, vă voi oferi
Dumnezeului meu,
căci cu voi se va hrăni timp de o eternitate,
pentru că,
vedeți voi... Sunteți atât de plini de viață și
speranță,
și tot ce-ați furat de la alții.
■
Arbore neînțeles
În traistă port lucruri vechi,
din ea va ieși un strigăt ce stă de strajă în noapte
și va rosti nedeslușite șoapte
pe care le-am scăpat
când merindea o-mprăștiam pe la popasuri,
acolo un animal stă la pândă
ca să-mi pună în cârcă o floare.
Am întins brațul
și m-a fulgerat întinsul în care mă subțiam;
am ajuns un arbore neînțeles
cu rădăcina în ceruri,
în crengi doar omizile lumii se înghesuie
să-mi scuture dulceața,
fără o umbră m-au lăsat
abandonându-mi ca zălog, mătasea.
Cifra neîntoarsă
Cineva m-a aruncat peste margine, fiindcă sunt
vinovat,
am primit un număr impar la naștere
și nu m-am străduit să-i găsesc perechea,
nu am avut loc nici în abecedar
iar despre ce urmează de-acum nu sunt șanse;
cineva a ales cifre ce nu pot fi nicicând întoarse.
Umblat-am și pe unde picior viu n-a călcat;
mi-s-a șoptit că am fost împiedicat de umbra
unei stele.
Doar spinul mi-a plâns în călcâi,
mi-a adus aminte de marea petrecere a lumii
unde astrele,
ca niște utopice stări de zvonuri, tot aleargă
înainte cu semnul.
Pasul înflorit
Sufletul meu se plimbă prin cosmos
doar când aripa și-o rănește,
se-ntrupează spre vindecare apoi, aici, jos,
și-nflorește în pasul de mâine;
mereu se rostogolește grăbit să prindă clipa
care la nașterea mea a fost pierdută,
dă târcoale la ușa de boare păzită de nevăzutul
zeu
ce se preumblă prin odăile nesfârșite din cer,
tot caută un pat de neant
în care să mă odihnesc, de fapt, eu.
El, sufletul,
va merge spre mereu dorita poartă
dincolo de care va găsi
veșnic căutata aripei vindecare.
Spinul copilului
Ființa îngână fără-ncetare un cântec
pe care nimeni nu știe cine l-a mai cântat
și pe o ușă nevăzută a izbutit să apară;
se-ntinde la joacă, la un joc -
nimeni nu știe cine l-a inventat -
de unde, pe rând,
spinul copilului, rămas în călcâiul drumului
împlântat,
mereu înflorește, după fiecare abandonare.
Radu Pulbere	În ultimă analiză, magia... (2015),
acryl și ulei pe pânză, 100 x 80 cm
Ființa se calcă necontenit în picioare,
fără împotrivire,
se scaldă în praful netulburat
și mereu spulberat peste văz
și tot alungându-ne spre visata nemărginire.
Podul istoriei
În țara unde soarele niciodată nu apune
pânza basmului
se țese la un război fără vârstă,
din roata valului de pânză fuge omătul
cu fulgerul alb de răcoare furat de sub șa
acolo unde se nasc câmpiile de vise;
așa, nemângâiate, trainicile rămâneri
se înfășoară în noaptea
în care se uită grijile războiului.
Din podul casei
coboară istoria nicicând terminată
și țese cu frig și cu foame copiii -
arșițele de-o clipă îi împing
în brațele unui necuprins delir
unde gerul lumii,
într-o continuă învolburare,
îi aplaudă.
■
Radu Pulbere	Serendipity (2015),
acryl și ulei pe pânză, 60 x 80 cm
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
11
proza
Strada Ciupercuțelor, blocul
numărul nouă, scara A
■ Anca Goja
n marțea aceea care nu anunța nimic deose-
bit, cu douăzeci și cinci de ani, nouă luni și
trei zile întârziere, la blocul numărul nouă,
scara A, din strada Ciupercuțelor, a avut loc re-
voluția.
Era cunoscută în cartier drept scara de bloc cu
cea mai frumoasă grădină. Locatarii avuseseră
grijă să o împrejmuiască cu un gărduleț din me-
tal, frumos vopsit în verde-smarald, și să o popu-
leze cu tot felul de personaje: o Albă ca Zăpada
din gips, câțiva pitici bărboși, cu fesuri și bolovani
vopsiți în roșu, cu buline albe - doar nu degeaba
strada se numea a Ciupercuțelor. Cei care treceau
întâmplător prin zonă se mirau de faptul că Albă
ca Zăpada era blondă, însă locatarii cunoșteau se-
cretul acestei anomalii și îl păstrau cu sfințenie.
Întâmplător sau nu, doamna Elvira avusese pe
vremuri un superb păr blond, despre care se spu-
nea că i-ar fi ajuns până sub fese. Însă nimeni n-ar
fi putut băga mâna în foc pentru asta, de vreme ce
doamna Elvira își purta întotdeauna părul strâns
într-un coc impecabil, prins în vârful capului cu
un sistem complicat de agrafe și elastice. Poate
că domnul Puiu ar fi putut face lumină în aceas-
tă problemă, dacă ar mai fi trăit, deși se zvonea
că doamna Elvira nu își desfăcea niciodată părul
decât atunci când era complet singură. Asta făcea
parte din structura ei de femeie impecabilă, de
fiică a patriei, de mamă model și de soție a secre-
tarului de la județ, funcție pe care domnul Puiu a
Radu Pulbere	Spații scufundate (2015), acryl și ulei pe pânză, 130 x 140 cm
ocupat-o cu mândrie timp de mulți ani.
După ce domnul Puiu trecuse în neființă - și nu
în eternitate, căci fusese, desigur, ateu -, doamna
Elvira a devenit șefă. De scară. Deprinsese de la
bărbatul ei arta oratoriei, astfel că, în ultimii ani,
vecinii o vedeau adesea ieșind la balconul aparta-
mentului ei de la etajul al doilea, îmbrăcată în ca-
potul de casă înflorat, dar având cocul ireproșabil,
și susținând discursuri mobilizatoare.
Stimați tovarăși, e timpul să ne pregătim pentru
campania agricolă de toamnă. Trebuie să muncim
mai mult, mai bine, să facem eforturi zi și noapte
pentru a aduce micii noastre comunități recolte
mai bogate. Planul nostru pentru acest an, de trei
găleți de roșii și una de gogonele, trebuie depășit,
și asta nu se poate face decât cu seriozitate și cu
ceva gunoi de grajd. Vă îndemn să fiți prevăză-
tori, căci dușmani de la alte blocuri au fost văzuți
dând târcoale grădinii noastre, mai ales pe timpul
nopții, de aceea este necesar ca, de acum înainte,
să facem de pază cu rândul. Paza bună trece pri-
mejdia rea, spune o vorbă din popor, căci nimeni
nu grăiește mai înțelept decât poporul ăsta greu
încercat de soartă, care s-a aflat mereu în calea
cotropitorilor.
Doamna Elvira gesticula în timp ce vorbea,
ajutată, în funcție de meniul zilei, de câte o lin-
gură de lemn sau un polonic, care dădeau și mai
multă greutate vorbelor sale. Cuta dintre sprân-
cenele cărunte i se adâncea, vocea i se îngroșa și
întreaga ei ființă exprima autoritate. Desigur, ni-
ciodată, dar niciodată nu se întâmpla ca doamna
Elvira să susțină un discurs la balcon între orele
două și cinci după-amiaza, când era stabilit pro-
gramul de odihnă pentru toți locatarii blocului.
De fapt, adevărul gol-goluț e că nimeni nu voia
să-și amintească de singura dată când șefa de
scară deranjase siesta impusă vecinilor ei, atunci
când se întâmplase ca angajații serviciului de sa-
lubritate al primăriei să ajungă la scara A a blo-
cului numărul nouă de pe strada Ciupercuțelor
în jurul orei cincisprezece și douăzeci și trei de
minute. Toată lumea știa că doamna Elvira nu
îi suportă pe acești oameni, pe care îi considera
murdari, leneși și hoți.
— Săriți, au venit țiganii! Ne fură morcovii din
grădină! Huo, plecați acasă, hoților, cerșetorilor,
pleavă a societății ce sunteți! Nu avem nevoie de
voi, putem face curățenie și singuri. Noi suntem
oameni gospodari, nu ne trebuie gunoieri tuciu-
rii! Hai, roiu’!
În ciuda acestui episod, vecinii erau fascinați
de doamna Elvira. Vedeau în ea nu bătrâna buhă-
ită, cu rujul strident întins, din greșeală, dincolo
de linia buzelor și cu privirea uneori rătăcită, ci
pe femeia aceea ca un tanc sovietic a cărei foto-
grafie se spunea că ar fi atârnat încă pe peretele
apartamentului de la etajul al doilea. Vecinii nu
erau invitați niciodată la ea în casă, dincolo de
ușa roșie de după care se ițea un miros de tocăniță
ce umplea întreaga casă a scărilor; doar Doruțu,
cel cu Dacia albă, care locuia la etajul al treilea, se
jura că a văzut fotografia aceea atârnată pe perete,
alături de un tablou mai mic, cu secera și cioca-
nul pe fond roșu, deasupra căruia doamna Elvira
aranjase un ștergar cu cusături, făcut de maică-sa,
o țărancă simplă din Potârloaga.
Fotografia aceea avea o întreagă poveste. Fusese
făcută într-o zi de august, când în oraș era sărbă-
toare mare: veneau, în vizită, Ceaușescu și Elena.
Doamna Elvira și, pe vremuri, domnul Puiu po-
vestiseră de nenumărate ori cum s-au întâlnit în
acea zi cu secretarul general al Partidului, cum
s-au plimbat pe bulevard în uralele orășenilor și
cum au luat prânzul împreună, în vila de proto-
col, mâncând păstrăv prăjit, adus proaspăt de la
păstrăvărie, icre de crap și sărmăluțe din piept de
pui, căci conducătorul avusese o criză de colecist
de curând. Fotografia nu arăta toate aceste lucruri
decât pentru doamna Elvira. De fapt, în ea apă-
reau secretarul de la județ cu soția lui, făcând cu
mâna mulțimilor de pionieri și uteciști. Domnul
Puiu era zâmbitor; purta un costum maro și crava-
tă albă cu dungi roșii, bine strânsă la gât. Doamna
Elvira îl ținea de braț și, deși era căldură mare, îm-
brăcase un costum regulamentar, bleumarin, cu
fustă dreaptă până sub genunchi, cu un sacou gata
să plesnească pe pieptul bogat și cu cocul blond ca
o cireașă pe un tort prea mare. Doruțu se jura că
fotografia era atârnată deasupra patului doamnei
Elvira, însă de fiecare dată se fâstâcea când vorbea
despre asta. El era privilegiat căci, având mașină,
o Dacie albă care avea fixat pe bord un cățel ce
dădea din cap, era mai mereu solicitat de doamna
Elvira, care voia să ajungă fie la piață, fie la su-
permarket. Doruțu era disponibil de fiecare dată.
Era, cum ar veni, șoferul ei personal. De altfel, el
ieșea foarte rar din casă, iar gurile rele spuneau
că, de fapt, așteaptă ca doamna Elvira să-l sune pe
telefonul fix, pentru a-i da vreo sarcină. Nevasta
lui Doruțu, o femeie de treabă, murise de câțiva
ani de cancer. Acum era singur, părea că se împu-
ținează pe zi ce trece, însă vorba îi rămânea calmă
și caldă, aproape tandră, mai ales când i se adresa
doamnei Elvira.
12
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
În apartamentul cu ușă gri de la etajul I locuia
Tibi, piticul de grădină. Îi spuneau așa pentru că el
avea grijă ca grădina de la blocul numărul nouă să
fie cea mai atrăgătoare dintre toate grădinile din
cartier. Tibi, mic de statură și îndesat, avea, de la
o vreme, un defect la piciorul stâng, așa că umbla
ajutându-se de un baston. Un baston din lemn de
cireș, încrustat și lăcuit cu grijă. Nu întâmplător,
așezase în mâna unuia dintre piticii de grădină o
sârmă groasă, încovoiată la un capăt, care arăta
ca un baston. Tot el pictase bolovanii-ciupercu-
țe și vopsise părul Albei ca Zăpada, inițial de un
negru banal, în blond. Când se referea la statu-
eta din gips cu haine colorate, îi spunea, famili-
ar, „tovarășa”. Uneori chiar îi vorbea, în timp ce
îi acoperea zgârieturile cu vopsea proaspătă, dar
asta se întâmpla doar atunci când nu era nimeni
prin preajmă.
Ușă în ușă cu Tibi stătea familia soților Petrea.
Ei erau responsabili cu fasolea. Trebuie precizat
că toți locatarii din scara A își aduceau contribu-
ția la buna administrare a grădinii. Pentru asta,
se apelase la diviziunea muncii: unii se ocupau
de morcovi, alții de fasole, alții de roșii. Fiecare,
după puteri. În final, recolta era împărțită fiecăru-
ia, după nevoi. Nevoile le evalua, desigur, doamna
Elvira, în calitatea ei de șefă de scară.
În fine, la parter locuia o bătrânică firavă, cu
fața ca pergamentul și cu o privire blândă, de bu-
nicuță tristă. Pe lângă faptul că se ocupa de ardeii
iuți, era și cea mai atentă cu pisicile. Cele trei pi-
sici vagaboande, care se aciuaseră pe lângă blocul
numărul nouă, erau îngrijite de locatari printr-un
efort comun. Nu aveau nume. Li se spunea, sim-
plu, Tărcata, Roșcata și Pătata. Dacă unii vecini
mai uitau să le pună în farfuriuțe resturi de la
masa de prânz și o gură de apă, în schimb bătrâ-
nica aceasta, doamna Sofia, era mereu atentă la
detalii. Ce mai tura-vura, le îngrijea de parcă ar fi
fost ale ei, ceea ce, la scara A a blocului nouă de pe
strada Ciupercuțelor, era un lucru suspect.
De când se mutaseră în blocul numărul nouă
- și asta se întâmplase foarte demult, în zilele fe-
ricite ale tinereții, imediat după ce clădirea fusese
construită, împreună cu blocurile muncitorești
care formau pe atunci noul cartier al Zorilor -,
locatarii aveau obiceiul ca, în zilele calde, să se
întâlnească în grădină, pe banca verde-smarald
și, la o ceașcă de cicoare cu lapte, să joace câteva
partide de remi. Le plăcea faptul că totul în jur
rămăsese în ultimii ani neschimbat: nimeni nu
se gândise să izoleze termic blocul, deși cartierul
își înnoia culorile pe vară ce trecea, primăria nu
reparase trotuarul niciodată de când se înălțaseră
blocurile în zonă, și niciun întreprinzător nu avu-
sese ideea să deschidă vreun non-stop la parterul
blocului lor. O vreme, dulcea rutină le-a fost bul-
versată de faptul că banala cicoare dispăruse din
toate magazinele. Au fost nevoiți să se reprofileze
pe cafea, însă plăcerea nu mai era aceeași. Într-un
târziu, doamna Petrea a bătut la ușile locatarilor
din scara A și, cu o figură misterioasă, și-a invitat
vecinii în grădină. Acolo, cu un fast neobișnuit,
le-a oferit, din serviciul ei de cafea chinezesc, câte
o ceașcă de cicoare, ca pe vremuri. Găsise râvni-
ta delicatesă la un magazin cu produse naturiste,
care se deschisese de curând în cartier.
Poveștile locatarilor de la scara A, blocul nouă,
erau mereu aceleași. La fel ca aspectul zonei, care
rămăsese încremenit, în timp ce în jur totul se
Radu Pulbere
Voracitatea uitării (2014), acryl și ulei pe pânză, 90 x 140 cm
schimba cu o viteză uimitoare, nici subiectele lor
de discuție nu variau prea mult.
— Se duce țara asta de râpă, începea Tibi.
Nimic nu mai e cum a fost. Nu e posibil așa ceva,
nț, nț!
— Ehei, nici noi nu mai suntem tineri, continua
Doruțu. Uite, și vremea se schimbă. Îmi amintesc
de verile din ‘80-’81-’82. Nici vorbă de așa căl-
duri, nici vorbă de vijelii cumplite, ca acum. Parcă
a înnebunit lumea, totul se duce dracului!
— Aaaa, vara lui ‘81... Îmi amintesc și acum
costumașul gri, pe care mi l-a făcut croitoreasa
dintr-o mătase primită de la șoferul ambasadei
noastre din China. Ce frumos era și ce bine îmi
stătea cu el! Eram nerușinat de tânără și, de ce să
nu recunosc, uimitor de frumoasă.
— O, dar tu ești frumoasă și acum, spunea
Doruțu repede, de parcă se temea să rostească cu-
vintele pe îndelete. Orice adolescentă ți-ar invidia
părul, uite cât e de mătăsos!
— A, mulțumesc, mă măgulești. Și lui Puiu îi
plăcea mult. Acum e puțin cărunt. Pe vremea ace-
ea arăta mai bine, pentru că îl spălam cu șampon
de urzică. Unde să mai găsești șampon de urzică
în ziua de azi? Toată lumea știe că e cel mai să-
nătos. Astăzi ni se bagă pe gât numai chimicale,
numai produse de import, numai porcării.
— Da. Toate erau altfel atunci. Când te gândești
cât se construia! Pe locul ăsta nu era nimic, neted
ca-n palmă, numai iulișcă și ciulini. Și au venit
Ceaușescu și cu domnul Puiu și pac, a crescut un
cartier. Rapid, în câțiva ani a fost gata. Astăzi ce se
construiește? Numai frizerii și case de pariuri la
parterul blocurilor. Eu aș da o lege să le desființe-
ze pe toate. Așa: pac, pac!, spunea doamna Petrea.
— Altfel avea grijă de oameni sistemul de
atunci. Păi noi, când ne-am terminat școlile, am
primit casă și serviciu. La douăzeci de ani eram
deja oameni realizați, cu familie, cu copil, cu tot
absolut. Păi astăzi, dacă îl întrebi pe unul de trei-
zeci de ani: Tu ce-ai făcut în viață?, o să facă pe
niznaiul. Stă în chirie sau cu părinții, serviciu
n-are, nevastă n-are, că nu se grăbește să aibă res-
ponsabilități, copii - poate din flori, și te întrebi
unde i s-a dus jumătate din viață. Păi pe vremea
noastră, să fi fost eu așa om fără căpătâi, păi mi-ar
fi tras taică-meu una după ceafă, cât oi fi fost eu
de mare, de să nu mă văd!, zicea și domnul Petrea.
Numai doamna Sofia stătea pe marginea băn-
cii fără să spună nimic, de parcă toate treceau pe
lângă ea fără s-o atingă, și minunile lumii de ieri,
și defectele lumii de azi, deopotrivă, o apă și-un
pământ. Cu ochii ei de un albastru spălăcit, privea
undeva departe, unde cele trei mâțe se hârjoneau,
și ofta.
În acea după-amiază de marți, la început de
toamnă, doamna Elvira, Doruțu, Tibi, familia
Petrea și doamna Sofia se adunaseră în grădină,
la o ceașcă de cicoare. Tufele de tomate erau grele
de fructe, fasolea - gata să fie culeasă, ardeii iuți
- roșii și lucioși, plesnind de sănătate. Lumina era
blândă, iar aerul începea să primească răcoarea
serii. Nimic nu prevestea ce avea să urmeze.
— E cazul să ne mobilizăm. Prea mult ați tras
de timp. Vecinii o să spună că am îmbătrânit atât
de mult, încât nu mai suntem în stare să avem gri-
jă de grădina noastră. Nu uitați că de ani de zile
suntem invidiați în tot cartierul pentru grădina
asta. Și așa trebuie să rămână!, a rostit doamna
Elvira.
— Sigur, doamna Elvira. Chiar mâine dimi-
neață ne apucăm de treabă, a spus Doruțu, emoți-
onat din cauza tonului apăsat al șefei.
— Păi da, mai ales tu! a pufnit domnul Petrea.
— Poftim? s-a sesizat doamna Elvira.
— Păi tocmai Doruțu vorbește, care nu lucrea-
ză mai nimic în grădină. Toată ziua repară pe
Dacia aia, dar când e vorba să sape un strat, ia-l
de unde nu-i!
— Domnule Petrea, de aceea există diviziunea
muncii. Fiecare își aduce în felul lui contribuția
la bunăstarea acestei mici comunități. Doruțu ne
ajută cu transportul, este firesc să aibă mai puțin
timp pentru grădinărit.
— Păi ce e drept, alții nu lucrează nici atât.
— La cine te referi, domnule Petrea? a întrebat
șefa de scară, ridicând o sprânceană de un blond
decolorat.
— Ei, hai s-o lăsăm baltă! Nu vreau scandal.
Voiam doar să spun că, de când mi-am luat ma-
șină, Doruțu parchează mereu pe locul meu. E
foarte enervant.
— Domnule Petrea, în această comunitate ni-
meni nu are „locul lui”. Totul este al nostru, al fie-
căruia dintre noi, în egală măsură. Eu cred că, de
fapt, problema este alta. Problema este că dum-
neata vrei să strici armonia acestei comunități. În
momentul în care dumneata și soția v-ați cumpă-
rat, în urmă cu trei săptămâni, o mașină imperi-
O
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
13
o
alistă, a fost ca o declarație de război. De fapt, mă
așteptam ca lucrurile să degenereze cât de curând.
Îmi pare rău să constat că am avut dreptate.
— Asta e problema? Păi eu cred că am tot drep-
tul să-mi cumpăr ce mașină vreau. Nu stric eu ni-
cio armonie, de mult e ceva putred în Danemarca.
Păi cum se face că unii primesc mai mult decât
alții? Cum se face că toată vara trecută eu și ne-
vastă-mea am muncit la fasolea aia, iar când a ve-
nit toamna ne-am ales cu o ulcică de boabe? Toată
iarna a trebuit să cumpărăm fasole de la super-
market. Asta, în timp ce alții...
— Și la cine te referi, mă rog? a întrebat doam-
na Elvira, deja evident călcată pe nervi.
— Păi, acum ce să zic? Dumneata câte ulcele de
fasole ai primit?
— Asta nu cred că e important. A primit fieca-
re cât a avut nevoie ca să trăiască decent.
— Chiar dacă unii s-au spetit și alții...
— Iar începi cu acuzațiile astea. Vrei să spui că
eu nu am muncit? Dar cine v-a mobilizat, cine v-a
încurajat, cine v-a pus la treabă în fiecare dimi-
neață, cu vorbe bine alese? În orice întreprindere
e nevoie de un coordonator. Ba chiar aș spune că
el e cel mai important. Altfel, fiecare ar face ce-l
taie capul.
— Da? Păi bine, eu nu sunt de acord. Eu în
condițiile astea nu mai vreau să lucrez! a explo-
dat domnul Petrea. Eu cred că ar trebui ca cei
care muncesc mai mult să fie evidențiați. Nu știu,
eventual să facem un panou de onoare. Unul cu
„Așa da!” și „Așa nu!”. Pe Doruțu l-am trece la
„Așa nu!”. Și pe mine și pe nevastă-mea la „Așa
da!”, desigur.
— Nu mi se pare o idee bună. La urma urmei,
toți suntem egali. Doruțu e vecinul nostru, cum
să-l facem de rușine în fața lumii? Ne ajută și el cât
poate. De la fiecare după puteri, nu?
— Păi da, numai că el știe să lingă unde trebuie,
să mai curețe o scamă, ca să aibă parte de muncă
mai ușoară și de privilegii. Să nu crezi că nu a ob-
servat toată lumea ce se petrece.
Bărbia Doamnei Elvira a început să tremure.
— Ce vrei să spui, nerușinatule?
Radu Pulbere	Îndepărtatul țel al acestei minunate perspective (2015), acryl și ulei pe pânză, 80 x 100 cm
— Păi crezi că nu știm că l-ai primit în casă? Se
laudă la toată lumea că ți-a văzut tablourile din
dormitor. Nici nu-i nevoie să spună mai mult. E
clar că e ceva între voi.
— Domnule Petrea, nu credeam că ești un duș-
man al sistemului. De abia acum te descopăr cu
adevărat. Ai o gândire murdară, ești un îmbuibat,
un om cu origine nesănătoasă, un pericol soci-
al. Știam eu că ai afaceri dubioase, nu aveai cum
să îți cumperi BMW-ul ăla aproape nou dintr-o
pensie cinstită. Puteai și dumneata să fii mai pa-
triot, să-ți iei o Dacie de-a noastră, românească.
Însă am ales să trec cu vederea anumite nereguli,
pentru liniștea acestei mici comunități. Se pare că
am făcut o mare greșeală. Dar să mă suspectezi de
comportament imoral, pe mine, care i-am rămas
credincioasă bietului Puiu, asta e...
— Nu e posibil așa ceva, s-a băgat în vorbă Tibi.
— Din acest moment, a reluat șefa de scară cu
un suspin, ești exclus din comunitatea noastră.
Oricum, erai o rușine pentru noi.
Doamna Elvira ținea lingurița în mâna dreaptă
și gesticula în timp ce se ambala tot mai tare.
— Eu am plecat acasă, pac-pac! a spus doamna
Petrea, nervoasă.
Domnul Petrea, repezindu-se în colțul grădi-
nii, a început să calce în picioare tufele de fasole
pitică.
— Păi atunci poftim fasole! Ștergeți-vă cu ea
pe cap!
— Și acum este momentul să facem puțină or-
dine, a spus doamna Elvira, întorcându-și chipul
spre ceilalți locatari și luând o figură demnă. Am
vrut să ignor anumite zvonuri care mi-au ajuns pe
la urechi, dar acum îmi dau seama că răul trebuie
stârpit din rădăcină. Am observat, de vreo două
zile, că Tărcata a dispărut. Știe cineva unde e?
Nimeni nu a scos o vorbă. Se uitau unii la alții
cu niște fețe lungi.
— E la mine, șopti doamna Sofia, cea care nu
vorbea aproape niciodată. Va fi pisica mea de
acum înainte.
Părea că a dobândit brusc un curaj pe care nu îl
avusese niciodată.
Radu Pulbere Se afla în același timp înnăuntru și afară
(2015), acryl și ulei pe pânză, 100 x 80 cm
— Cum adică pisica ta? Ți-ai însușit un bun al
comunității pentru că așa ai avut chef? Păi ăsta e
furt, ca să vorbim pe șleau.
— O să o îngrijesc așa cum trebuie. S-a atașat
de mine și eu de ea. E o pisică sensibilă, are ne-
voie de dragoste. Nu mai vreau s-o las să doarmă
prin copaci sau pe sub mașini, acum are culcușul
ei, la mine acasă. I-am dat și un nume adevărat:
Cleopatra.
Șefa de scară a pufnit.
— Și din ce bani o s-o îngrijești? Toată lumea
știe că ai o pensie ca vai de ea. Cu ce o să-i cum-
peri bunătăți și medicamente, când o să fie bătrâ-
nă și bolnavă?
— O să mănânc mai puțină pâine. Oricum nu-
mi place, nu mai e ca pe vremuri.
— Doamna Sofia, trebuie să ne dai înapoi pisi-
ca. Te somez.
— Nu! a spus bătrâna, și pentru prima oară
privirea ei tristă, umedă, decolorată a devenit tă-
ioasă.
— În cazul acesta, te voi exclude și pe tine
din comunitatea noastră. Voi, ceilalți, ce aveți de
gând? Vorbiți acum sau nicio...
În acel moment, doamna Elvira a încremenit.
Două brațe de bărbat, care ulterior se dovediră
a fi ale lui Tibi, au apucat-o fără menajamente și
au tras-o în ultima clipă din calea autoturismu-
lui care călca totul sub roți. Fără ca nimeni să fie
atent la el, domnul Petrea se urcase în BMW-ul
roșu. Într-o clipă, mașina ajunsese în grădină, răs-
turnase banca și acum manevra înainte și înapoi
peste straturile cu roșii, fasole, morcovi și ardei
iuți. Albă ca Zăpada se spărsese în bucăți, piticii
zăceau jalnici printre plantele rupte și roșiile stri-
vite. O întreagă lume se prăbușea văzând cu ochii.
De atunci, gașca de la scara A a blocului nu-
mărul nouă din strada Ciupercuțelor s-a spart.
Din marțea aceea, nimeni nu a mai săpat sau pli-
vit grădina din spatele blocului. Pe banca verde
smarald, acum ruptă, nimeni nu și-a mai băut ci-
coarea cu lapte, nimeni nu a mai jucat remi. Doar
uneori, în zilele cu soare, doamna Elvira mai ieșea
pe balconul apartamentului de la etajul al doilea
și vorbea despre beneficiile diviziunii muncii,
răstindu-se la un public nevăzut și strângând în
mână o sucitoare.
■
14
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
jurnal
După ce trec, zilele devin
abstracte. Jurnal 2016
■ Gavril Moldovan
1ianuarie: De duminică n-am mai visat nimic.
Mi-am zis să trec la o viață mai practică. Am
luat câteva boabe de struguri să văd ascun-
sele raze ale soarelui. În fiece lucru dospește ceva
nevăzut, retras în veștminte camuflate. Cine poate
ști ce visează materia? Plantele dicotiledonate cu
acel muguraș în formă de clopoțel minuscul pitit
între cele două rotunjimi embrionare. Arborii pe
sub scoarța cărora alunecă invizibila sevă urcă-
toare până la frunze... Ce visează firul ierbii sco-
țându-și capul în univers? Vorba lui Cărtărescu
din Levantul: „Ce simte firul ierbii / Când s-apro-
pie cu nara căprioarele ori cerbii”. Poate că pe noi
ne visează. Cine spune că filosofii nu se pricep la
nimic? Ei știu să dibuie umbrele prin grote, să ca-
ute omul cu lumânarea, zăpada după ce a ajuns pe
lumea cealaltă. Am tot colindat prin ziuă. Am zis:
tot al cincelea om e nefericit. Silabele sunt frag-
mentele cuvintelor. Din ele se fabrică sunete. Tot
al cincilea om trece nepăsător prin colbul stârnit
de viață. Viața lasă-n urma ei colb. Vorba juristu-
lui, prieten al legilor, prieten al meu: ce căutăm
noi pe pământ? Îi răspund abia după o lună. Pia-
tra aruncată de zidari va fi pusă în unghi. Omul
aruncat din cer va fi pus în față. În fața viscolului,
în fața morții, în fața pustiei. Am făcut Revelio-
nul cu nepoții Andrei și Carina. Le-am desfăcut
șampania pentru copii, le-am dat de toate, iar la
ora 24 i-am scos pe balcon să vedem spectacolul
de lumină și sunete de-afară. Ulterior m-au pârât
la mama lor că am aprins scânteiuțe în casă. De la
ora 13,00 - 15,30, drum prin pădurea friguroasă.
Întâlnire cu cei trei tineri și câinii lor mari. Sea-
ra telefoane și vizionare în reluare la TV a ședinței
Cenaclului «Flacăra». «Moș Gerilă să ni-l aducă
pe Moș Crăciun» și «Nimica nu se face-n pozi-
ție de drepți», «Ia priviți-i cum se duc». Noaptea
târziu, telefon Ion Pop Barassovia. Îmi spune des-
pre Stela și Neagoș, cât s-au iubit de mult și totuși
dragostea lor a sfârșit printr-un nemeritat divorț.
Totul se compromite pe lumea aceasta. Legea a
doua a termodinamicii își are aplicabilitatea și în
societate. Despre Fodor, fostul nostru coleg, care
Radu Pulbere	Un zeu binevoitor (2014), acryl și ulei pe pânză, 90 x 140 cm
a descoperit că de fapt e rus, nu ungur, cum cre-
dea el. A mers la întâlnirea cu tatăl său la Chiși-
nău, și acesta a plâns scuzându-se că nu l-a putut
crește în învălmășeala din 1941-45, dându-i totuși
o consistentă sumă de bani. Noaptea târziu, tea-
tru radiofonic: Regimentul de artilerie de Brătescu
Voinești, cu Giugaru în rolul lui Niță, Nineta Gus-
ti ș.a. În afară de asta, o zi compusă aproape din
nimicuri, din bârfe, râsete vulgare, șoapte șchioa-
pe ce împânzesc existența noastră și o fac trans-
parentă și ridicolă. E trist când bârfa e adevărată!
2 ianuarie: Kafka în Jurnal (Editura RAO, 2002,
traducere din germană de Gabriel Pârvan): „Pot
dovedi în fiecare moment că educația pe care am
primit-o a căutat să facă din mine un alt om decât
ceea ce am ajuns”. Dar eu cu educația mea. Nici
măcar n-am știut ce e aia. Părinții mei, de la un
timp, aveau impresia că eu știu ce vreau în viață.
Și lăsau după mine. Cum mi-a terorizat religia co-
pilăria. Nu exista duminică să nu fiu trimis la bi-
serică. Acolo am auzit formularea «păcătoșii vor
arde în flăcările iadului». Cum va fi oare să ard
în flăcările iadului? Când voi arde? Zilnic mă ob-
seda acest gând și mă tortura. De atunci mi-e un
pic necaz pe biserică. E o zi înnourată, întuneca-
tă. Îți vine să cânți cântecul acela trist și dezolant:
«Nu-i lumină nicări/ Că or murit toți oamenii.
/. Și-atâta m-oi duce noaptea/ Pân m-oi întâlni
cu moartea/ Să mă pună-n copârșău/ Într-un loc
cu Dumnezeu» . Citesc din Jurnal. Ce l-a apucat
pe F.K. să descrie un bordel? Bordelul Suha. Raid
prin orașul plin de mașini. La vechii și statornicii
locuitori ai Bistriței se adaugă acum și «stranieri»,
adică cei veniți acasă de sărbători din străinăta-
te, unde s-au dus să facă un ban. Așa că numărul
mașinilor s-a dublat. E o hărmălaie, o îmbulzea-
lă, o harababură. Noii-veniți se cunosc. Au un
aer occidentalizat. Mediul le imprimă ceva ce-i
deosebește de «autohtoni». Să fie semnele unei
ușoare prosperități, ale neliniștii, ale încadrării
în limitele unei alte discipline și rigori? Mediul în
care trăiești își pune amprenta asupra ta. Continui
lecturile din F.K. - Jurnal. La pag. 85: „.m-am
temut că s-ar putea ca lumina ochilor să nu-mi
ajungă toată viața”. Doamne ferește! Ce gând si-
nistru la autor. Se gândește tot timpul la ce e mai
rău. E presat mereu de ceva abstract care se poate
materializa în tot momentul. K. era un om hăitu-
it de propriile lui angoase. Aceste rânduri parcă
stârnesc în mine gânduri similare. Tot timpul F.K.
se autocompătimește, așa ca la pagina 87, rândul
cinci de sus: „Câteva cunoștințe legate de neno-
rocitul de mine mi s-au părut încurajatoare”. Îl
preocupă mult problema evreiască, asupra căre-
ia revine constant. Prezența exotică a evreilor în
spațiul occidental pe care l-au îmbogățit și ei cul-
tural. E atât de sincer cu prietenul său Max Brod
încât îi spune: „Am atâta nevoie să fiu în preajma
ta”. Inundații în S.U.A. 31 victime. S.U.A. este o
țară hăituită de Dumnezeu. Să fie oare la origine
un blestem că acest pământ a fost luat fără niciun
drept de la băștinași?
De citit Dumnezeu, omul și diavolul de Gordin.
Superstiție: când mă duceam cu tata la arat
și semănat, la urmă el presăra la capătul ogoru-
lui niște puzderii rezultate din melițatul cânepii.
Fapta viza creșterea deasă a holdei. Tradiție, nai-
vitate, superstiție!
3	ianuarie: Seara nu pot adormi. Mă zvârcolesc
în așternut. Citesc, ascult muzică. L-am ascultat
la Radio în reluare pe Iosif Sava și ale lui Invitații
ale Euterpei. A vorbit frumos despre felul cum
praghezii l-au receptat și l-au iubit printre pri-
mii pe Mozart. S-a dat pe post bucata simfonică
Vltava de Smetana și Simfonia Praga de Mozart.
Drept răsplată că Praga l-a îndrăgit mult, Mozart
a compus această simfonie dedicată orașului cu
cele mai multe orgi. niciun telefon la început de
an. Dau eu I. P. și o întreb când are loc lansarea
cărții Marianei Bojan. Nu știe. Cartea încă nu e
gata. După ea ar trebui să apară și cartea mea. Cel
puțin așa a spus G.V.D., directorul editurii Școala
Ardeleană într-o ședință a Filialei Cluj a U.S. Dar
la mine totul e altcumva decât la restul umanității.
La mine ceva întotdeauna se întâmplă, se-ncurcă
lucrurile. N-am fost eu studentul ce a repetat anul
din cauza limbii latine (caz unic în Europa), cel
care nu avea bani de tren să vină acasă în vacanțe,
n-am fost eu poetul promițător căruia toți i-au lu-
at-o înainte? Și enumerarea poate continua.
4	ianuarie: Excurs pe un traseu pe care n-am
mai fost demult, pe lângă grădina lui nea Onișor,
casa doamnei R., la a cărei brutărie a lucrat I. Doi
câini în față mă privesc cu niște ochi plictisiți, apoi
se retrag cuminți odată cu înaintarea mea spre ei,
reintrând pe proprietățile stăpânilor lor. De la ca-
bană, spre stânga, în fața așezării lui Părăuan, care
regretă că nu a făcut fundația ca lumea și un pe-
rete a crăpat de sus până jos. Trebuia să pună mai
mult fier-beton. Îmi spune că va săpa sub fundație
o porțiune în care va turna beton pentru oprirea
cufundării peretelui. Alături, pădurea cu straiele
ei sărăcăcioase acum, cu rarele păsări dezorienta-
te, cu lipsa totală a activității umane, ceea ce nu e
neapărat o anomalie, ci mai degrabă un hiatus cu
care nu suntem obișnuiți. Vântul șuieră dinspre
pădure și aburește ochii cu acele înrourări prin
care privirea abia răzbate. Ce a fost pe acest te-
ren înainte de a fi pădure? Dar mai înainte? E și
aici, ca peste tot, o urmare a unor transformări
primordiale, a unor începuturi greu de închipuit.
■
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
15
întoarcere în timp: „Tribuna”
Proza poematică - Vasile
Rebreanu (I)
■ Constantin Cubleșan
La împlinirea a zece ani de la apariția pri-
mului număr al „Tribunei”, în noua sa
serie, redacția a hotărât să sărbătorească
evenimentul așa cum se cuvenea. Între proiectele
aniversare un loc de primă importanță era și re-
alizarea unui număr festiv, eventual cu un număr
sporit de pagini. Imediat după începutul noului
an, 1967, lucrurile au început să se precipite. Dar,
în redacție se instalase deja o atmosferă oarecum
febrilă întrucât se vorbea, mai în șoaptă, mai cu
voce tare, că momentul ar fi tocmai prielnic pen-
tru schimbarea conducerii, în speță a lui Dumi-
tru Mircea care, iată, domnise vreme de aproape
un deceniu. Cel care se vedea a fi îndreptățit să
preia destinele revistei era Vasile Rebreanu, pe
care cei mai mulți dintre redactori îl susțineau și
îl stimulau în acest sens. Într-un deceniu, tinerii
de odinioară, și nu numai ei, publicaseră destule
cărți pentru a se considera de-acum scriitori cu
statut marcant, practicând o literatură mult mai
modernă, ca viziune și modalitate de exprimare
decât cea a lui Dumitru Mircea, pe care cu toții îl
simțeau cantonat în chingile unei literaturi pro-
gramat ideologizante, așa cum era romanul Pâine
albă (1952), apărut în plină epocă a proletcultului
și pentru care primise Premiul de Stat. Așa se face
că se căutau diverse strategii de atac a funcției de
redactor șef. În această atmosferă a venit propu-
nerea lui Vasile Rebreanu de a publica în numă-
rul festiv o nouă piesă a sa, în întregime, ceea ce
putea să însemne că locul central între scriitorii
„Tribunei” îl ocupa el. Și nu greșea, la o adică.
Numai că spațiul acordat piesei ar fi trebuit să fie
Radu Pulbere
Mai mult decât se vede (2015), acryl și ulei pe pânză, 50 x 60 cm
mult prea mare, ocupând mai bine de trei sferturi
din paginile stabilite. Evident, Dumitru Mircea
nu putea fi de acord cu o asemenea propunere în-
trucât concepea profilul acestui număr în cu totul
alt mod, cu un număr mare de semnături ale cola-
boratorilor din țară, nu numai din Cluj, care astfel
nu își mai găseau locul. Respingerea propunerii
lui Vasile Rebreanu a fost considerată ca o ofensă,
ca o demonstrație cumva de forță a vechiului îm-
potriva noului în literatură. Atmosfera în redacție
s-a inflamat, protestele și atacurile la adresa lui
Dumitru Mircea au ieșit la vedere. Greii redacției
deveniseră foarte vocali dar Mircea părea de ne-
clintit. Vasile Rebreanu, care intuise și care mizase
pe ajungerea la o atare acutizare a conflictului, a
propus ca toți redactorii să se solidarizeze cu el
și să-și dea demisia în cazul în care nu se va ac-
cepta publicarea piesei. Iar Dumitru Mircea n-a
fost de acord cu publicarea integrală a piesei, sub
niciun motiv. Așa că ambuscada redactorilor s-a
declanșat și într-o singură zi i s-au pus pe masa lui
Dumitru Mircea un număr important de demisii
(Nu toți redactorii acceptaseră să-și scrie demisia,
ei fiind considerați, oarecum, ca trădători). Curi-
os a părut faptul că Dumitru Mircea, de la care
se așteptase, la rându-i, o demisie de onoare, ne
mai putând conduce revista cu un colectiv care îi
era ostil, părea totuși liniștit, impasibil și continua
să vină la redacție și să se comporte ca și cum nu
s-ar fi întâmplat nimic. Așteptatul scandal nu se
producea nici în redacție și nici în afara ei, deși
întâmplarea fusese adusă la cunoștința forurilor
locale. Totul s-a lămurit însă în ziua când admi-
nistratorul revistei, tovarășul Breiner (Când ridica
receptorul se recomanda cu autoritate: La telefon
tovarășul Breiner!), a primit de la ISIAP (institu-
ția din București care administra revista) statele
de plată, banii fiind scoși din bancă. Atunci, spre
stupoarea generală, cei care își depuseseră demi-
siile nu aveau salar. De ce? Cum de ce? a repli-
cat Mircea. Dacă v-ați dat demisia înseamnă că
nu mai faceți parte din redacție! Totul era acum
ca o mare lovitură de teatru. Dumitru Mircea, cu
viclenia lui țărănească, aprobase demisiile pe care
le trimisese la București cu mențiunea că sem-
natarii nu mai făceau parte din redacție. Ei, da!
Bomba abia acum explodase. Demisionarii nu
aveau cum să accepte situația de a fi dați afară din
slujbă, așa că fiecare și toți la un loc s-au prezentat
la conducerile de partid și de stat, locale și cen-
trale (Județeana de Partid, Secția de propagandă
a CC-ului, București, Ministerul Culturii, Uniu-
nea Scriitorilor etc.) cerând anularea deciziei lui
Dumitru Mircea, ba mai mult, demiterea acum
a acestuia. În vreo două săptămâni lucrurile s-au
limpezit; Mircea i-a reprimit pe toți în redacție,
el rămânând stăpân pe situație încă doi ani, până
în 1970 când în funcția de redactor șef a fost in-
stalat D. R. Popescu, Mircea trecând la Comitetul
local pentru cultură, în calitate de președinte. Pe-
rioada aceasta de doi ani care a urmat a fost atât
de tulbure în redacție încât aproape că devenise
insuportabilă. De altfel, starea mocnită a atmosfe-
rei, instaurată încă de mai înainte, i-a determinat
pe unii, cei care fuseseră mai perspicace, să pără-
sească redacția, cum se zice: cu fruntea sus. Radu
Enescu a plecat în 1965 la Oradea, în redacția
revisei „Familia”; Romulus Rusan s-a transferat
la București în redacția revistei „Viața studențeas-
că” (1967); Teofil Bușecan s-a transferat la ziarul
„Munca”, în calitate de redactor șef adjunct; Ale-
xandru Căprariu și-a organizat lucrurile în așa fel
încât la finele lui 1969 a înființat în Cluj Editura
„Dacia”, el devenit directorul acesteia. Tot în 1969,
Vasile Rebreanu s-a transferat la Radio Cluj, în
funcția de director (Directoratul său a fost extrem
de benefic pentru ridicarea calității emisiunilor,
nu numai a celor cultural-literare), un an mai târ-
ziu, în 1970, extrăgându-l din redacția „Tribunei”
pe Miron Scorobete pe care l-a instalat în funcția
de redactor șef la Radio Cluj (Funcție în care poe-
tul a devenit un excelent organizator dar și un ex-
celent publicist). Apoi, în 1972 Ion Rahoveanu a
fost dus de către Dumitru Mircea la Comitetul de
cultură pentru ca în 1971 Grigore Beuran să plece
și el, la ziarul armatei a treia, „Scutul Patriei”. Ast-
fel, prima garnitură de redactori ai „Tribunei” s-a
destrămat, în redacție râmânând, cu statut destul
de confuz, Ion Lungu, Ion Oarcăsu, Domițian Ce-
sereanu, dintre cei care alcătuiseră brigada de șoc
împotriva lui Dumitru Mircea. Pe lângă aceștia,
dar într-o altă situație, au rămas Negoiță Irimie,
Augustin Buzura, Ion Manițiu, Mircea Vaida și
subsemnatul. Dar, după venirea lui D. R. Popescu,
revista a făcut o cotitură esențială, începând, ori-
cum am lua-o, o nouă etapă în istoria ei.
■
16
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
remember
Clujul din vremea
copilăriei mele
■ Adrian Grănescu
Radu Pulbere	Îndepărtatul țel al acestei minunate perspective (2015), acryl și ulei pe pânză, 50 x 70 cm
III.	Centrul orașului
ndeobște a vorbi despre centrul unui oraș, ca
zonă distinctă - se spune că - ține de o men-
talitate provincială, fiindcă un oraș mare, o
metropolă nu are un centru... Prostii... Clujul nu
este un oraș foarte mare și nicidecum o metro-
polă... Clujul, ca multe alte orașe, a crescut pes-
te un oraș medieval. În Evul Mediu, peste tot în
Europa, centrul orașului era o piață mare folosi-
tă ca atare, de cele mai multe ori avînd o fîntînă
mai mult sau mai puțin impozantă, așadar o piață
înconjurată de o biserică mare (eventual o cate-
drală), o primărie, un palat, un han... Dar Clujul
nu este o metropolă, el este un oraș vechi, chiar
foarte vechi, în curînd va împlini 2000 de ani iar
inima sa a crescut peste vechiul centru medieval.
De aceea unora dintre vizitatori, probabil, nu li se
pare „logic”... Dimpotrivă poate li se pare, puțin,
haotic... Sau, de ce nu, misterios... Ce-ar zice de
exemplu cei din Brașov, sau din Sighișoara, sau
din Sibiu, Bistrița, Oradea, Arad, Timișoara...
Așadar orașul nostru are un centru. Centrul Clu-
jului a fost dintotdeauna o arie ce înconjură Piața
Unirii (Libertății), prinzînd cîte un pic și din stră-
zile învecinate... Locuitorii importanți ai orașelor
(foste) medievale n-au cum evita zilnic trecerea
prin centrul orașului, de acasă spre serviciu, de la
serviciu spre o instituție legată de acesta, spre un
spectacol (operă, teatru, concert, cinematograf),
la vreo manifestare... În dezvoltarea unor astfel de
orașe, la un moment dat se construiesc în locul
unor clădiri vechi, devenite inutile, deteriorate,
ieșite din uz, altele noi. Cea mai mare „bătălie” se
dă pentru zona centrală tocmai datorită faptului
că este aria cea mai circulată mereu intersectată
de cele mai multe traiectorii... De la clădiri ad-
ministrative, de învățămînt, la clădiri de cultură
sau cult, sedii de mari firme... Așadar în multe
îndeletniciri ale omului modern ideea de centru,
„mentalitatea” existenței sale rămîne... Toate ghi-
durile turistice prezintă hărți ale orașelor (sau ale
capitalelor). Dar, în mod obligatoriu există și o
hartă (în detaliu) a centrului turistic identic cu cel
numit de noi aici...
În afara trecerilor zilnice, sau aproape zilnice,
cei mai mulți clujeni reveneau la cîte o promena-
dă, după amiaza, cei care neavînd timp își puteau
permite, doar, duminicile sau în zile de sărbătoa-
re legală. Sărbătorile religioase se celebrau acasă
doar Paștile fiind numai duminica scoteau lumea
pe străzi. Centrul era străbătut și de către toți
„oaspeții” orașului. Ca să spui că ai fost la Cluj,
neapărat trebuia să fi ajuns lîngă statuia lui Matei
Corvin, eventual să-ți fi și făcut o fotografie „la
minut” acolo...
Centrul mai era străbătut de cei care își făceau
cumpărăturile la magazinele mari din zonă. Din
centrul orașului puteai găsi autobuze spre mai
toate marginile sale. Două stații de taxiuri (cea
din Piața Unirii și cea de la Teatrul Național)
puteau servi pe cei interesați. Centrul era înfru-
musețat, cum am mai arătat, și de prezența unor
arbori. Spre iarnă mulți erau invadați de sute de
vrăbii care făceau o larmă uriașă. Încă nu existau
mașini zgomotoase...
La înserare centrul era iluminat mult mai pu-
ternic decît străzile secundare. Cei care locuiau
chiar în centrul orașului se considerau, într-un fel,
privilegiați. Ajungeau primii să fie martorii unor
evenimente locale... Unii, cei cu dare de mînă, lo-
cuiau în condiții decente sau chiar de lux. Existau
însă și locuitori nevoiași care preferau, din motive
numai de ei știute, partea centrală a orașului chiar
cu prețul unor disconforturi legate de spațiul lo-
cativ ocupat: o cameră nenorocită (decomandată
sau nu), o bucătărie comună, spații sanitare co-
mune de o igienă precară. Plăcerea (justificată sau
nu) de-a locui în buricul tîrgului, cum se zice as-
tăzi, există și acum, uneori, cu aceleași „sacrificii”.
Chiar și eu copil fiind, însoțindu-mi părinții
străbăteam adesea centrul orașului și de aceea
alături de strada mea, de cartierul meu, de traseul
străbătut spre școală am înregistrat mental evolu-
ția acestora, schimbările survenite... Acum încerc
cu toate riscurile să scormonesc în memorie și să
vă redau ce mai pot găsi...
Ce putea atrage atenția unui copil traversînd
marea piață centrală a orașului? Biserica Sfîntul
Mihail, turnul său înalt cu ceas, statuia lui Matei
Corvin... Vitrinele magazinelor care flancau pia-
ța. O mare librărie (Cartea Rusă, actuala Librăria
Universității), un magazin de articole sportive,
mare, dotat pentru foarte multe sporturi, farma-
cii, o bombonerie mare, o altă librărie (Librăria
Noastră), la fel de mare, două cinematografe
(Progresul și Timpuri noi), o drogherie, o alimen-
tară mare, un magazin de pantofi, un hotel cu re-
staurant, alt restaurant (de sine stătător), berăria
Ursus, un magazin de jucării - sunt doar cîteva pe
care mi le amintesc... Mie îmi plăcea să intrăm la
librăria Cartea Rusă. Ea avea un mobilier extrem
de adecvat cărților, niște rafturi uriașe, vizibil
compartimentate, ca într-o bibliotecă astfel așe-
zate încît secțiunile erau foarte distincte. Exista
și o secție a cărților pentru copii... Librăria avea
forma literei L. Latura cea mare a literei avea în
partea superioară un uriaș tablou (de lățimea în-
tregului perete) înfățișînd o latură a Pieței Roșii,
zidul Kremlinului și brazii din preajma sa, turnul
Spaski, mausoleul. Parcă eram la Moscova. Peste
cîțiva ani tabloul a fost acoperit dispărînd privi-
rilor iar firma a fost modificată, librăria primind
al patrulea său nume... În amintirea mea intrarea,
pătrunderea în interiorul librăriei era întotdeau-
na plăcută... De ce...? Tot „frumos” era și la maga-
zinul cu articole sportive... Acolo am văzut pentru
prima dată unelte sau aparate caracteristice prac-
ticării anumitor sporturi: arcuri și săgeți, haltere,
gantere, mănuși de box, mingi (din piele) pentru
fotbal, handbal, volei, polo, baschet, undițe și cîr-
lige de pescuit. De acolo mi-a cumpărat mama
prima pereche de teniși chinezești, făcuți din cau-
ciuc natural. Cel puțin, așa se spunea... Eram tot la
cumpăna dintre anii cinzeci cu șaizeci... În vitri-
na magazinului a apărut într-o zi bicicleta (poate
prima bicicletă) de curse (pentru competițiile de
ciclism), pusă în vînzare, de fabricație cehoslova-
că. Ce mai încolo și încoace... Centrul era un mic
spectacol atît pentru copii cît și pentru maturi.
„Clujul înseamnă altceva. Orice oraș e unic,
dar aici, pentru mine, sunt amestecate, ca-ntr-un
vas al istoriei, cunoscut și necunoscut. Pe cît de
clare îmi apar unele indicii, pe atît de ușor mă ră-
tăcesc iar și iară. Nu am un reper în orașul acesta
atît de frumos. Parcă mă tot ademenește, ca o Fata
Morgana. Vesel este că, de fiecare dată ajung în
fața unui edificiu, pe care îl recunosc și nu știu
cum am mers. Ah, aici era ? [...] În orașul acesta
parcă mă caută clădirile pe mine, nu eu vreau să le
găsesc. Îmi apar instantaneu în fața ochilor. Parcă
e vrajă. [...] La Cluj nici măcar nu știu unde să
caut.” (Elena M. Cîmpan, Jurnalul nefericirii, Ed.
Napoca Star, Cluj-Napoca, 2012, p. 51).
■
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
17
eveniment
Magiștri și discipoli.
Lui Fran^ois Breda la
a 60-a aniversare
^^Vasile Muscă
Otrăsătură a gândirii grecești, valabilă nu
doar pentru începuturile acesteia dar si
pentru întreaga sa istorie constă în fap-
tul că în antichitate activitatea filosofică s-a des-
fășurat în cadrul unor colectivități de gânditori
constituite sub formă de școli filosofice. Existența
unor asemenea școli filosofice, contestată într-o
vreme, a fost acceptată în stadiul actual al cercetă-
rii - o certitudine care nu mai este pusă de nimeni
serios la îndoială. Mai mult, existența acestora,
admisă în general pentru epoca presocratică, a
fost admisă și în cazul celorlalte epoci, clasică și
elenistică, din istoria filosofiei grecești. Faptul, de
exemplu, că în epoca de maximă înflorire a gân-
dirii grecești, întâlnim niște școli filosofice temei-
nic conturate - Academia lui Platon și Lyceul lui
Aristotel - constituie astăzi o atitudine bazată pe
numeroase informații provenind chiar din anti-
chitate. Conștiința apartenenței la o comunitate
filosofică bine determinate o exprima clar Aris-
totel cu expresia consacrată în primele cărți ale
Metafizicii sale când se mărturisește, ”noi platoni-
cienii“ (hemeis platonilzoi).
Pentru ca în cazul unei comunități de gândi-
tori să fie vorba cu adevărat de o școală filoso-
fică este necesar ca în jurul unui Magistru să se
strângă un număr de discipoli. Pilonul de bază al
activității desfășurate într-o școală îl constituia
tocmai relația nemijlocită dintre Magistru ca au-
toritate absolută în școală și discipolii obligați la
o supunere deplină. În relația lor cu Magistrul ca
instanță supremă discipolii sunt obligați la ascul-
tare, ei sunt doar niște ascultători - akousantes. Și
aceasta într-un dublu sens al termenului de ascul-
tător. Adică, ascultător în sensul de cel care aude
și ascultă (de la verbul akouein - a asculta), dar
și ascultător în sensul că auzind ceea ce îi spune
magister - magister dixit - dicipolul se supune,
este ascultător. A spune îi revine Magistrului, pe
când a te supune constituie obligația discipolului.
Acesta urmează mai întâi școala tăcerii, fiindu-i
interzis accesul la formularea unor păreri sau
opinii proprii. Trebuie să facem o observație care
privește specificul cunoașterii filosofice, prin care
aceasta se deosebește de cunoașterea științifică. În
acest din urmă domeniu, registrul superior al cu-
noașterii îl dețin adevărurile, în timp ce opiniile
și părerile au, în general o valoare de cunoaștere
redusă, ele constând, mai degrabă, ca etape pre-
mergătoare care duc la afirmarea finală a adevă-
rului. În filosofie situația este oarecum inversă. Pe
treapta cea mai înaltă a cunoașterii filosofice stă
formularea de opinii sau păreri personale, care se
impun prin originalitatea lor. Metaforic vorbind,
se pare că discipolul antic, pe lângă o inteligență
pătrunzătoare pentru a înțelege ce aude, mai tre-
buie dotat și cu o ureche bună, un auz receptive
capabil să rețină tot ce aude. Și cine are urechi de
auzit, pare să spună în acest sens Heraclit din Efes
într-unul din fragmentele sale, să audă.
Caracterul acesta autoritar de supunere și as-
cultare al legăturii dintre Magistru și discipoli a
dus la reprezentarea care a alterat esența nobilă,
altruistă, a acestei relații. În prezența obsedantă,
autoritară, a Magistrului s-a identificat foarte des
o piedică în calea afirmării proprii a discipolului.
Spre a ne păstra în continuare în domeniul filo-
sofiei antice să invocăm doar celebrul exemplu
al lui Platon și Aristotel. Dar asemenea exemple
culese din bogata istorie a filosofiei se pot înmulți
Franțois Breda
cu altele din epoca modernă și cea contemporană
(Husserl - Heidegger). Soluția cea mai la îndemâ-
nă în asemenea situații este una destul de simplă:
a scăpa de magistru, mai cu seamă de tutela sa
apăsătoare. Nevoia aceasta a putut îmbrăca uneori
forme radicale. Se justifică cu aceasta „paricidul”,
uciderea ritualică a tatălui spiritual - „tatăl nos-
tru Parmenide” (Sofistul - 24 cd). În Sofistul lui
Platon, străinul ii pomenește pe cei care se opun
tezelor susținute de eleați afirmând că „este ceea
nu este” și „nu este ceea ce este” (o discuție subtilă
și inteligentă privind paricidul platonicean găsim
în Psihologia lui Platon a lui Yvon Bres, București,
Humanitas; pp. 207-211).
Ajunsă în acest punct al ei, analiza relației din-
tre Magistru și discipoli se lărgește prin luarea în
discuție a dimensiunii morale: implicarea fidelită-
ții și infidelității ca trăsături ale legăturii Maestru-
discipoli. Este clar că o fidelitate excesivă, dusă
până la capăt a discipolului față de Magistru, nu
poate produce, în plan spiritual, decât epigoni,
multipli ai acestuia. Fidelitatea, deși o calitate
morală demnă de apreciere în planul general al
vieții, în cel spiritual nu constituie o dimensiune
spornică, aducătoare de rod. Singura care poate
aduce originalitatea în creația proprie este afirma-
rea orgolioasă de sine până la infidelitate față de
Magistru. Astfel zis, numai trădătorii Magistrului
lor pot fi purtătorii acelui nou prin care se afirmă
originalitatea: Originalitatea discipolilor trebuie
plătită, de cele mai multe ori, cu un preț dureros,
scump, care constă în căderea în infidelitate față
de Maestru, în trădarea acestuia și chiar aban-
donarea fizică a acestuia. În plan strict spiritual,
singura atitudine creatoare care poate asigura ori-
ginalitatea este infidelitatea. Cred că este singurul
caz în care infidelitatea, ca formă de eliberare a
discipolului față de Maestru, este îngăduită și tre-
buie chiar promovată. Ce ar fi ajuns Aristotel dacă
ar fi stat cuminte, toată viața sa, în umbra mare
și deasă care l-ar fi înghițit cu totul, a lui Platon?
Și așa se găsesc destui dintre aceia care nu văd
în Aristotel decât un interpret, este adevărat de
geniu al și mai genialului său „părinte” spiritual
care a fost Platon. Ar fi ajuns Aristotel dacă s-ar
fi păstrat cu fidelitate în tiparul de „discipol fidel”
ceea ce el reprezintă astăzi pentru noi? În gân-
dire, ca probabil în viață, infidelitatea, trădarea,
constituie premisa sigură și necesară a afirmării
depline de sine, în timp ce fidelitatea poate rămâ-
ne doar ca un fel de garant al sterilității creatoare.
În ceea ce îl privește pe Platon acesta nu aprecia
fidelitatea ca fiind esențială nici măcar în actul
iubirii. Dimpotrivă, condiția iubirii, care o între-
ține permanent este infidelitatea față de obiectul
18
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
care a provocat-o, ceea ce ii permite să se instaleze
asupra unui nou obiect, mai desăvârșit în ierarhia
existenței.
Existența unei școli filosofice încă din perioa-
da cea mai veche a gândirii grecești nu trebuie să
surprindă întrucât ea corespunde în modul cel
mai intim conceptului antic de filosofie și practi-
cării acestuia. Filosofia ca treaptă supremă de cu-
noaștere înseamnă, de fapt, o ascensiune continuă
în ordinea infinită a cunoștințelor și a științelor
în care acestea se organizează. Fiecare pas făcut
înainte pe drumul cunoașterii se lasă însoțit de
cucerirea unei noi forme de desăvârșire sufleteas-
că interioară. La capătul acestor strădanii unde
cunoașterea se realizează în forma sa absolută
pe om îl așteaptă drept recompensă a eforturilor
sale de desăvârșire sufletească interioară absolută,
o stare de perfecțiune care îl face asemeni zeilor.
„Filosofia greacă la fel ca misterele, necesită o
ascensiune. Filosofii greci nu privesc cunoștin-
țele ca fiind așezate toate într-un plan unic, ci la
înălțimi diferite; ei nu le consideră dintr-o singu-
ră perspectivă, ci avansează prin etape succesive.
Învățarea adevărului comportă deci, grade. La
fel și virtuțile.“* Dar nici unul nu poate ajunge
în acest punct final. Străbaterea unui asemenea
drum infinit reclamă și ea un timp infinit, ori via-
ța omenească este finită și ea, ba chiar prea scurtă
ca mijloc pentru un scop atât de înalt. În cunoscu-
tul său fragment, celebrul Protagora din Abdera
invocă „scurtimea vieții omenești” ca piedică în
calea cunoașterii unui subiect atât de „obscur”
ca existența zeilor. Pe acest motiv Maestrul să-și
anexeze discipolul (discipolii) spre a-și prelungi
propria efemeritate în/prin ființa acestora.O anu-
me tensiune se instalează de la început în relația
Magistru-discipol. Maestrul tinde să se instaleze
oarecum posesiv în ființa discipolului, s-o ocupe,
dispunând de acesta din interior. Discipolul caută
să se rupă de Maestrul său pentru a se putea defini
independent de acesta. Prețul final poate fi numit
oricum: ruptură, trădare, într-un cuvânt infide-
litatea față de magistru. Dar, chiar dacă nimeni
nu poate atinge această dublă performanță a cu-
noașterii absolute și a desăvârșirii morale depline,
aceasta nu înseamnă deloc inutilitatea unei ase-
menea strădănii. De fapt, ceea ce rămâne valabil
din filosofie este tocmai această strădanie. Chiar
această imposibilitate a atingerii scopului ultim al
filosofiei ca strădanie și căutare.
Filosofia constituie o ascensiune. Scopul ei
este unul practic: spălarea și curățarea sufletului.
Trebuie admis că, după modelul spălării și cu-
rățeniei trupului, mai există și unul al spălării și
curățirii sufletului, ca alt component care intră în
alcătuirea acelui mixtum care este omul. Mijlocul
acestei curățenii a sufletului este cunoașterea,
sporirea cunoașterii ca urmare a achiziționării
permanente de noi cunoștințe. Cu cât știe mai
multe, sufletul este mai curat și stă mai aproa-
pe de zei. Un remediu la dificultatea invocată de
Protagoras a scurtimii vieții omenești este aso-
cierea școlii filosofice în care succesiunea de la
Magistru la discipoli poate garanta continuitatea
actului filosofării. În sarcina discipolilor strânși
în jurul Magistrului intră în obligația ca atunci
când acesta nu va mai fi ei să-i ducă mai departe
cercetarea. Ajunși într-un anume punct al dru-
mului lor propriu, foștii discipoli vor deveni la
rândul lor Magiștri în stare să adune în spatele
lor alți discipoli care să-l urmeze. În felul acesta
filosofia nu doar că nu moare niciodată, dar este
mereu chiar tânără, fără a se opri în loc, ci în ciu-
da caracterului trecător al celor care o practică.
■ Ștefan Manasia
19 ianuarie 2016: O zi pe gustul
lui Franțois
Urcă-te în autobuzul celest 9,
Așează-te lîngă femeia cît un Bodhisattva
elefantin,
Deschide - la pagina unde-ai rămas -
Vagabonzii Dharma, ai lui Kerouac,
Lasă-te prins de hățișul mistic/ substelar
În care și-au zdrelit genunchii/ orgoliul/ retina
Acești ultimi sublimi și exasperați,
Coboară în stația BILLA
Și experimentează - de-acum pregătit -
Iluminarea:
Un chinez +
O fiică a Mănășturului
Vorbindu-și afectuos în maghiară.
Amintește-ți de Breda, de ecumenismul bonom,
Amintește-ți de poemul pentru ziua lui
Dar pentru a împlini toate aceste promisiuni ale
sale, filosofia, în sensul ei etimologic, originar,
trebuie să fie cel mai generos gest de iubire, de
dăruire de sine, de care omul este în stare.
Împrejurarea că relația care se instituie în
cadrul unei școli filosofice între Maestru și dis-
cipoli este, în ciuda atâtor aparențe care o de-
naturează, o relație de iubire, a devenit o temă
frecventată mai cu seamă de marii poeți ai liri-
cii europene. Dimensiunea erotică a învățăturii,
a pedagogiei în general sau și invers, valențele
pedagogice ale iubirii, nu au rămas neobserva-
te marilor poeți. „Nu învățăm decât de la cel pe
care îl iubim” - spunea marele Goethe. Iubirea
constituie izvorul unor mari energii spirituale
care pot fi convertite intelectual în planul cu-
noașterii. Prin iubire, muritorul dăruiește ceea
ce este „mai bun în sine” subliniază Holderlin al-
truismul iubirii ca factor propulsor al cunoaște-
rii. Iar Nietzsche, cel privat de iubirea oamenilor
dar și a zeilor, adaugă „Numai din iubire se nasc
viziunile profunde”.
Dezvoltarea cea mai largă a acestei oferte tema-
tice o găsim într-o minunată poezie a lui Ștefan
George intitulată „Belehrung”, titlu pe care în-
cerc să-l traduc, fără sensurile originalului, cu
„Inițiere”. Iată mai întâi originalul german:
Franțois,
A impecabilului metis cultural
(Plămînii și ficatul lui
Țin cartierul în viață,
Sfinții Filocaliei coboară pe acoperișul blocului-
lamă,
Doar noaptea, cînd Feri își întrerupe - sau nu -
exercițiile filosofico-lingvistice).
Hedonist rătăcit în hățișul limbii române,
El numai
Ar rîde
Cu gura pînă la urechi
(Ca un pui de delfin)
Dacă, la Insomnia, i-ai explica „revelația”:
Un chinez +
O fiică a Mănășturului
Vorbindu-și afectuos în maghiară.
■
Belehrung.
Um welchen Preisgibst du miv
Unterricht?
Lass mich den Sinn der in dir ist
Erfahren
Dass du dich in der wahren Schonheit zeigst
Dein rechter lehrer binich wenn ichliebe
Du musst zu innerst gliihn-gleichviel fur wen!
Mein rechter Horer bist du werm du liebst.
Încerc și o traducerea acestei poezii pe care o
redau cât mai fidel, îndeplinind obligația esențială
a unei transpuneri.
Inițiere
Pe ce preț ai putea să-mi dai învățătură?
Lasă-mă să aflu rostul care în tine se arată
Pe care în frumusețea sa adevărată mi-l dezvălui
Sunt maestrul tău cu adevărat când iubesc...
Tu trebuie să arzi interior indiferent pentru ce
Învățăcelul meu ești doar când mă iubești
Am pus pe hârtie aceste idei spre a le dedica
fostului meu discipol, Franțois Breda, ajuns acum
și el în poziția de Maestru. Lui și discipolilor săi
cu iubire la împlinirea a 60 de ani de viață.
*Victor Magnien, Les Mysteres d’ELEUSIS; Paris, Payot, 1938 p. 62.
■
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
19
diagnoze
Eliberarea la Brâncuși
■ Andrei Marga
Mulți dintre cei care văd la Târgu Jiu Masa
tăcerii, Poarta sărutului, Coloana fără
sfârși, poate și alte sculpturi ale lui Con-
stantin Brâncuși, își dau seama că acestea exprimă
altfel lumea. Unii văd și lucrările de la Craiova sau
București, o seamă dintre ei pe cele din Franța,
Anglia, Statele Unite sau alte țări. Nu trebuie să fii
specialist pentru a percepe, oricâte piese (desen,
pictură, sculptură) ai putut vedea dintre cele 720
ale marelui artist, că aici este vorba de o privire
proprie proiectată asupra lumii.
Considerându-i cronologic opera, se poate
spune, fără teama de a greși, că, vrând să fie el
însuși, Constantin Brâncuși a înaintat neabătut
pe drumul găsirii de sine. „Mon jeu est a moi”,
a spus chiar el, dându-ne astfel o cheie a înțele-
gerii operei sale (v. Sorana Georgescu-Gorjan,
Așa grăit-a Brâncuși. Ainsi parlait Brâncusi. Thus
Spoke Brâncuși, Scrisul Românesc, Craiova, 2011,
p.129).
Achizițiile brâncușologiei, mai ales când sunt
datorate celor care au fost în preajma lui
Constantin Brâncuși - începând cu Peter Neagoe,
Petre Pandrea și V.G. Paleolog, dintre români, și
Carola Giedion-Welcker, Walter Pach și Robert
Payne de pe plan internațional - și celor care
au reconstituit cu grijă date ale vieții și operei,
precum Barbu Brezianu și Sorana Georgescu-
Gorjan, sunt demne de încredere. De cele mai
multe ori, însuși Constantin Brâncuși ne ajută să-i
înțelegem opera. El spunea, de pildă, la un mo-
ment dat, că „am plecat de la Rodin, l-am supă-
rat, dar trebuie să-mi caut calea mea. Am ajuns la
simplicitate, pace și bucurie” (Sorana Georgescu-
Gorjan, p. 129). Iar reflecții de acest fel sunt multe
în lăsământul său.
Oricât de amănunțite ar fi datele despre un au-
tor și oricâte reflecții despre ceea ce a făcut, ră-
mâne însă deschisă întrebarea asupra intuiției, de
multe ori viziunii conducătoare care a stat la baza
lucrărilor sale. În fapt, operele artistice, filosofice
sau teologice, chiar științifice, răspund la întrebări
de diferite profunzimi, fiind conduse de intuiții și,
în funcție de autor, de concepte ce le prefigurează
teme, felul de a proceda, stilul. La fel stau lucru-
rile în cazul lui Constantin Brâncuși. Chestiunea
actuală este aici, în opinia mea, înțelegerea cu-
prinzătoare, în lumina unei viziuni unificatoare,
a întregii opere a sculptorului care a renovat pro-
fund arta.
Îndeobște, se caută aceasta sondând originile.
Petre Pandrea a descris cel mai convingător în-
rădăcinarea felului de a aborda lumea al mare-
lui sculptor în istoria modernă a locurilor nata-
le: „Brâncuși a fost un tipic pandur al spiritului.
Prin nucleul ideativ inițial este un artist oltean
și un român cu valabilitate mondială cu teme,
probleme, aspirații și soluții universale” (Petre
Pandrea, Brâncuși. Amintiri și exegeze, Meridiane,
București, 1976, p. 155-156). În acest fel se explică
mai bine, deopotrivă, atât ascendența carpatică,
cât și nivelul înalt al performanței, la distanță uni-
vocă de cei care îl autohtonizează fără probe pe
Constantin Brâncuși și-i reduc involuntar mări-
mea, cât și de cei care-i detectează cu totul parțial
mesajul, căci nu-i cunosc rădăcina.
Sunt de părere că de la o astfel de optică trebu-
ie plecat pentru a face un pas înainte - obținerea
înțelegerii cuprinzătoare a operei. De aceea, la
evocarea, ce se face în mod obișnuit, a imensului
talent al artistului este de adăugat mereu exami-
narea cu perspective deschise a operei înseși. În
plus, va trebui asumat, dincoace de abundenta is-
torie a lucrărilor ce se dedică diverșilor autori, că
numai cu istorie nu se captează niciodată semnifi-
cația întreagă a unei opere. În continuare, așadar,
este nevoie să stabilim sub ce aspect Constantin
Brâncuși a înnoit sculptura, arta și, prin acestea,
sensibilitatea și gândirea contemporană și, desi-
gur, să-i surprindem intuiția și vederile conducă-
toare, pentru a-i determina pînă la capăt rolul de
cotitură în arta modernă.
În intervenția mea - care nu este a unui brân-
cușolog sau a unui critic de artă, ci a unuia pre-
ocupat de circumscrierea și înnoirea gândirii
propriu-zis contemporane - vreau să aduc ar-
gumente pentru ideea că reușita excepțională a
lui Constantin Brâncuși este legată de o asumare
conștientă de sine și de un efort de profilare desfă-
șurat cu neobișnuită clarviziune. Și opera și viața
lui le confirmă.
Pe de altă parte, așa cum am arătat și cu puțini
ani în urmă, sunt de părere că viața și opera lui
Constantin Brâncuși se cuvin etalate altfel decât
s-a făcut până acum în România, căci din ambele
este cazul să se învețe. La noi se fac destule oma-
gieri, mai mult sau mai puțin de circumstanță, dar
eminamente retorice și fără efect durabil. Spus
fără ocolișuri, s-a făcut excesiv de puțin în țara
de baștină pentru a pune în relief traseul oltean,
românesc și apoi francez și internațional al lui
Constantin Brâncuși, căci se lucrează cu idei să-
race, cu delăsarea obișnuită și egoismul „intelec-
tualilor” oficiali! Dacă privim cum își etalează alte
țări personalitățile exponențiale (Shakespeare,
Mozart, Jefferson, Beethoven, Goethe, Lev Tolstoi
etc.), nu mai este nevoie să insist. Oricum, ar fi
cazul să se învețe din ceea ce au trăit, au gândit și
au făcut cei omagiați. Cu siguranță, Brîncuși este
unul dintre cei mai inspiratori. El a contribuit in-
confundabil la crearea modernității artistice. Nu
mulți artiști îl concurează în reflexivitate. Încă și
mai puțini sunt creatorii care să-l egaleze în au-
toformare.
Așa cum au sesizat cei care au fost în preajma
lui, la Constantin Brâncuși „marea unitate a omu-
lui și artistului, a persoanei și operei se manifestă
cu acuitate” (Carola Giedion-Welcker, Constantin
Brâncuși, 1958, Meridiane, București, 1981, p.
22). Iar dacă observăm desfășurarea vieții și ope-
rei sale ne vine în minte „demonul” lui Socrate
- acea voce lăuntrică ce prefigura calea de urmat.
Constantin Brâncuși nu pare să fi fost străin de o
asemenea voce, care l-a făcut să avanseze conti-
nuu. Aceasta i-a particularizat din capul locului
personalitatea. „Trebuie să ne eliberăm noi înși-
ne pentru ca ceilalți să se poată elibera prin noi”
(Sorana Georgescu-Gorjan, p.143) - a adăugat
adesea însuși sculptorul. Direcția înaintării a fost
la Constantin Brâncuși, după cele mai solide indi-
cii, eliberarea spre găsirea de sine și, corelat, reda-
rea înaintării omului spre eliberare prin revenirea
la esențial, ca destin suprem în lumea dată.
Biografia sa este prima probă a acestei susți-
neri. Alte probe ne vin din scrutarea organizării
operei și și a pieselor ei, a felului de a proceda
ca sculptor, din examinarea conceperii lumii de
către Constantin Brâncuși și din gândirea artis-
tului. Aceste probe ne permit să-l înțelegem pe
Constantin Brâncuși nu doar în raport cu talentul
său neobișnuit sau cu originile sale, ci și ca atare,
în calitate de autor de operă de mare anvergură pe
scena culturii moderne. Cred că înțelegerea mai
profundă și repunerea în atenție a marii lecții pe
care aceasta o degajă constituie cel mai potrivit
omagiu ce i se poate aduce astăzi lui Constantin
Brâncuși, la celebrarea nașterii sale. Să reliefăm,
deci, probele amintite, cât mai strâns.
1.
Ridicat din Hobița Gorjului, Constantin
Brâncuși a vrut să învețe. Rămas devreme fără
tată, cu mamă care nu a avut bani să-l țină la șco-
li, traseul vieții sale avea să fie mai puțin obișnu-
it. După câțiva ani de ciobănie, punctați de fugi
de acasă, a intrat ca meseriaș la o boiangerie din
Târgu Jiu, de unde a plecat plin de orgoliu. Îl re-
găsim ospătar la bodegi din gara Craiovei. În
apropierea dulgherilor, și-a dezvoltat aptitudinea
de a ciopli și a intrat la Școala de Meserii și Arte
din capitala Olteniei. Dexteritatea sa a devenit re-
pede „legendară” (Petre Pandrea, p. 86), primul
rezultat fiind confecționarea viorii din scândurile
unei lăzi de fructe. Mai târziu va confecționa din
materiale improvizate un fonograf, la care asculta
muzică.
La Craiova, Constantin Brâncuși a avut senti-
mentul celei de a doua nașteri. Susținut de pro-
fesori austrieci ai școlii, face o călătorie la Viena,
care îi deschide orizonturile. Absolvă școala de
meserii cu bustul Vitelius, după unul antic. I se
face oferta de a rămâne să-i învețe pe alții la acea
școală, dar vocea lăuntrică îi spune să meargă mai
departe.
Vinde partea lui de moștenire din Hobița spre
a se întreține la studii în Școala de Belle Arte din
București. Aici, Constantin Brâncuși intră în
mediul marcat de viziunea germană a timpului,
încurajatoare pentru eliberarea propriilor ener-
gii și cucerire, conform căruia „Bine este ceea ce
Forța impune, iar Frumos ceea ce Forța răsfrân-
ge” (V.G. Paleolog, Tinerețea lui Brâncuși, 1967,
Scrisul Românesc, Craiova, 2004, p. 72). Pentru a
fi admis, Constantin Brâncuși a sculptat Laocoon.
Răsunetul dexterității sale sporește. Colegii sunt
Șirato, Ressu, Petrașcu, Paciurea, trecuți deja prin
experiența unor școli din alte țări. Cei din jur îi
remarcă enorma capacitate de muncă, precum și
„hărnicia fără preget, destoinicia și îndemânarea”
(V.G. Paleolog, p. 57). Învățătura în apropierea
unui anatomist prestigious (profesorul Gerota)
îl familiarizează cu dispunerea mușchilor și oa-
selor, încât dobândește o nouă perspectivă asupra
laturii carnale a omului. Are impresia că în cărți
sunt înțelepciuni la care și el poate contribui, în-
cât începe să formuleze maxime proprii. Cântă
la vioară, contrabas, flaut și mai ales cu vocea, în
corul unei biserici. Va fi interesat nu atât de muzi-
ca cultă, cât de „muzica popoarelor”, din folclorul
românesc preferând doina.
Se pune pe un drum neobișnuit - cu mers pe
jos, dormit și hrană contra lucru la diferiți mește-
șugari, în sistemul artizanatului medieval - spre
Paris, capitala schimbărilor în artele plastice.
Munchen-ul, apoi, Zurich, Basel, Luneville sunt
stațiuni ale drumului său.
Constantin Brâncuși a început la Paris ca in-
firmier, apoi a fost spălător de vase în restau-
rant, pentru a studia la vestita Ecole Nationale
des Beaux-Arts. O parcurge în 1905-1906, ani
în care lucrările sale încep să atragă atenția. Este
20
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
angajat asistent, dar nu acceptă perspectiva de
epigon și îl părăsește pe celebrul Rodin spre a-și
crea, fie și cu riscul lipsurilor materiale, profilul
propriu. Acesta se conturează în jurul lui 1907,
când are loc cotitura spre sine ca viziune artistică
(Ion Pogorilovschi, Brâncuși Geneza 1905-1910,
Universalia, București, 2007, p. 19-38). Sensibil
la schimbările din viziunile timpului, lucrează la
această profilare, artistic și conceptual.
La Paris, Constantin Brâncuși a câștigat faimă
care, mai ales după Primul Război Mondial, a tre-
cut oceanul. Cu deosebire Marcel Duchamp, din-
tre francezi, Alfred Stieglitz, Peggy Guggenheim,
dintre americani, contribuie la ascensiunea sa
spre notorietate internațională. Legăturile sale
îi includ, pe lângă cei deja pomeniți, pe promo-
tori ai schimbării din literartură și plastică Ilarie
Voronca, Victor Brauer, Tristan Tzara, Marcel
Iancu. În bună măsură în paralel, prestigiul său
urcă și în țară. Camil Petrescu și Lucian Blaga
aveau să fie printre cei care și-au dat seama de
originalitatea operei sale. Invocă filosofii greci ca
exemplu al unei dedicări pe care mariajul ar afec-
ta-o (Petre Pandrea, p. 55). Nu a fost deloc ascet
(“în trecut am avut și eu perioada mea de nebunie,
am trăit în lume”, spunea el mai tîrziu), dar atunci
când avea de realizat o idee, nu pregeta să-i dedice
toată energia, renunțând la nevoie la orice altceva.
Impresionează prin combinația de înțelepciune
tradițională și elaborare ideatică personală spre
exprimare de sine și avansează spre centrul arte-
lor plastice din Parisul timpului. Îi place să treacă
drept „prince-paysan”, o admiratoare numindu-l
chiar „le bon Dieu”. Amedeo Modigliani îl ve-
dea asemenea unui profet din Vechiul Testament.
Ziarul expatriaților parizieni scria, în 1925, că
„nu există poate un artist mai iubit, respectat și
apreciat decât Brâncuși” (v. Alexandru Buican,
Brâncuși. O biografie, Artemis, București, 2006,
p. 18).
Își aduce în Gorj, la Hobița, prietene, dintre
cele care gravitau în jurul său la Paris, le îmbracă
în țărănci și le îndeamnă să umble desculțe prin
sat, asemenea localnicelor. Se supără pe autorită-
țile române - care îi comandaseră un monument
în memoria lui Spiru Haret, iar el a oferit o fân-
tână, ce avea să fie refuzată - și nu mai vine ani
buni în România. Întreține legături cu români din
Paris și din țară, care își dau seama de ponderea
istorică pe care o dobândise în consacrarea mo-
dernismului (v. Doina Lemny, Cristian-Robert
Velescu (ed.), Brâncuși inedit. Însemnări și co-
respondență românească, Humanitas, București,
2004). Constantin Brâncuși a fost sensibil la ape-
lul doamnei Aretia Tătărăscu, ca lideră a femei-
lor gorjene, și a sprijinit realizarea memorialului
de la Târgu Jiu. Chiar dacă autoritățile locale au
avut o părere sau alta, el și-a impus până la urmă
opțiunile, iar „Poarta sărutului”, dedicată eroilor
Primului Război Mondial, și celelalte două piese
au rămas cum le-a gândit.
În 1939, Constantin Brâncuși a făcut ultima sa
vizită la Hobița. Nu a agreat regimul politic din
România postbelică și a devenit, la cererea sa, ce-
tățean al Franței, care îl adoptase și căreia i-a fost
credincios. În 1957, la dispariție, era deja intrat
definitiv în patrimoniul artei mondiale, ca unul
dintre stâlpii modernismului. Imediat, critica de
artă internațională a observat că „suprafețele sale
tensionate, netede și polizate, epurate de efemerul
vieții organice, intrau în contradicție clară în du-
ritatea lor neprihănită, cu suprafețele rodiniene,
dinamizate și animate de suplețea modelajului;
evoluția sa spre un limbaj propriu era evidentă”
(Carola Giedion-Welcker, p. 24). Tânărul de al-
tădată, plecat din Hobița Gorjului, schimbase
sculptura mondială și, prin ea, abordarea umană
a spațiului.
Împins necontenit de „comandamentul lăun-
tric” (Petre Pandrea, p. 28) - sau, cum s-a mai
spus, de „impulsurile de ducă” (V.G. Paleolog,
p. 30) sau de aspirația de „fugă” (Pogorilovschi,
p. 22) sau de „demonul plecării” (Alexandru
Buican, p. 49) - Constantin Brâncuși a înaintat
o vreme pe tărâmul geografic: Hobița - Târgu
Jiu - Slatina - Craiova - București - Munchen -
Zurich - Basel - Paris. Ajuns la Paris, a înaintat
mai ales pe alt tărâm - configurarea formulei pro-
prii în sculptură, căutând, desigur, să cunoască,
între timp, America, Asia, Africa.
Se poate spune că în efortul continuu de a se
găsi pe sine, fiind altceva, Constantin Brâncuși a
reușit exemplar. După dispariție, ministrul Andre
Malraux a reamplasat impresionantul său atelier,
care fusese un fel de laborator al modernismului
la Paris, la Muzeul de Artă Modernă din capitala
Franței, ca recunoaștere a anvergurii operei.
Impresionat de gest, Geo Bogza a putut scrie:
„un țăran din Gorj a făcut pentru țara lui ceea ce
pentru alte țări n-au putut face decât regi și împă-
rați” (“Contemporanul”, 17 aprilie 1964). Era un
omagiu în această formulare, dar și, involuntar,
începutul unei erori.
Este adevărat că pentru Constantin Brâncuși
etalarea originii sale într-un sat gorjean era o
mândrie trăită deschis, dar și o abilă stratagemă
spre a-și crea legenda pe malurile Senei. Și el și
alții știau foarte bine că adevărul este mai adânc.
Așa cum au remarcat mai întâi biografi ameri-
cani și francezi, marele sculptor se ridicase, din
rădăcini carpatine, la o performanță ce nu mai era
nicidecum de simplu țăran, chiar dacă termenul
nu are, pentru oameni cu capul pe umeri, vreo
conotație peiorativă. Și din acest motiv, cadrul
de referință al înțelegerii lui Constantin Brâncuși
trebuie să fie cu totul altul decât simpla lui origine
- anume anvergura deschizătoare de noi orizon-
turi a operei pe care a lăsat-o.
2.
Opera lui Constantin Brâncuși este o altă pro-
bă că el a vrut să ajungă la sine, fiind altceva, și
a perseverat, fie și cu riscul unor privațiuni, pe
acest drum al propriei eliberări de cât mai mul-
te elemente ale tradiției. Ea a urcat continuu cu
piese uimitoare, chiar dacă sculptorul nu s-a ca-
racterizat prin rapiditatea execuției, ci mai cu-
rând prin obsesia formei proprii, care l-a făcut
să stăruie îndelungat (unele piese au fost lucra-
te vreme de 15 ani) și să reia (sunt piese ce au
cunoscut 29 de variante), dar, cum mărturisea,
nu „pentru a face altminteri, ci pentru a merge
mai departe” (Sorana Georgescu-Gorjan, p. 47).
În fapt, sunt lucrări care desfășoară propria sa
viziune asupra eliberării.
După piesele de la Craiova - „Bustul lui
Gheorghe Chițu”, bustul „Vitelius”, de pildă -
cele de la București - „Laocoon”, basoreliefuri,
„Ecorșeu” (1902), „Cap de expresie”, „Medalion”,
„Bustul Generalului Dr. Carol Davilla” etc. (care
au fost inventariate și caracterizate exemplar
de Barbu Brezianu, Brâncuși în România, Bic
All, București, 1998) - au venit cele de la Paris.
Acestea au început cu o serie de „portrete”, dar
opera de profilare definitivă s-a pus în mișca-
re cu ceea ce Constantin Brâncuși a realizat la
Ecole des Beaux-Arts - „Repaus”, „Adolescență”,
„Orgoliu”, „Copilul” - ultimele două bucurân-
du-se de comenzi. Din țară i s-au comandat
unele piese - „Portretul lui G. Lupescu”, „Fiul
câmpului”, „Proiect de monument funerar în
Buzău”, „Bustul pictorului Nicolae Dărăscu”. Au
fost apoi câteva lucrări - „Supliciu I” (1906),
„Supliciu II”, „Rugăciunea”(1907) - unele sub
influența lui Rodin, care l-au nemulțumit și pe
care nu le-a continuat.
Se consideră că, odată cu distrugerea cu mâna
proprie a amplei compoziții Trecerea Mării Roșii
(1906-1907), Constantin Brâncuși se desparte
de trecut - în mod exact, de stilistica rodiniană
dominantă la acea dată și, în general, de felul de
a face sculptură deja consacrat. Un istoric ger-
man (Friedrich Teja Bach, Constantin Brancusi,
DuMont, Koln, 1987, p. 356) a atras atenția asu-
pra importanței acestui grup sculptural în bio-
grafia artistului. Asupra lui se discută și astăzi.
Monumentala lucrare atestă, cum au recunoscut
specialiștii, cel puțin trei caractere: „titanismul”
- adică „vastitatea materială a exprimărilor în
spațiu”, pe care Coloana fără sfârșit de mai târziu
o va reconfirma; opțiunea pentru „compoziție” -
adică amplasarea mai multor entități sculpturale
în spațiu; orientarea spre „cicluri tematice”, aici
în mod evident ciclul biblic (Ion Pogorilovschi,
p. 25-27). Interesul pentru tematica vetero-tes-
tamentară, care a fost mereu viu la Constantin
Brâncuși (“Adam și Eva”, întreaga simbolistică a
„înălțării”, explorările pentru templul „iubirii”
sunt doar câteva probe!), și ancorarea în sensi-
bilitatea românească au mers evident împreună
la marele sculptor. Mai noua punere în opoziție
a celor două (precum la Ion Pogorilovschi, p. 29)
este, trebuie spus, gratuită, fiind fără nicio probă
factuală.
Prin „Cumințenia pământului” (1908),
„Sărutul”(1908) și mai ales „Măiastra” (1912),
începând, în orice caz, cu 1907, Constantin
Brâncuși a trecut la șirul lucrărilor în stil pro-
priu. A urcat repede la lucrări ale viziunii pro-
prii, într-un șir ce cuprinde „Somnul”, „Figură
antică”, „Cap de copil dormind” II și III, „Tors”,
„Narcis”(1910), „Muza adormită” (1910),
„Sărut” II, „Danaida”, „Domnișoara Pogany”
(1913), „Sărut” III, „Muza”, „Cariatidă”, „Himera”,
„Femeia privitoare în oglindă”, „Principesa X”,
„Arc de poartă”, „Bancă”, „Fiul risipitor” (1914),
„Sărutul” IV, „Mica franțuzoaică”, „Platon” II,
„Grup mobil”, „Copilul în lume”, „Tors de tână-
ră fată”, „Coloana” I, „Coloana” II; „Domnișoara
Pogany” II, „Socrate”, „Sculptură pentru orbi”,
„Începutul lumii”, „Pasărea galbenă”, „Mâna”,
„Adam și Eva” (1917-1921), „Prințesa” (1918),
„Torsul de bărbat tânăr”, „Începutul lumii”
(1924), „Pasăre în văzduh” (1926), „Peștele”
(1918-1928), „Negresa albă” (1924), „Negresa
blondă” (1926), „Pasărea în spațiu”, „Coloana
fără sfârșit”, „Socrate” (1923) „Leda” (1923),
„Doamna Eugene Meyer Jr.”, „Fântâna lui Narcis”,
„Miracolul”, „Foca”, „Țestoasa”, „Marele Cocoș”,
„Peștele”, „Noul născut” (1915), „Coloana fără
sfârșit” (1916-1920), „Masa tăcerii și scaune”
(1937), „Spiritul lui Buddha” (1937), „Poarta
sărutului” (1937), „Țestoasa” (1941-1943),
„Țestoasa zburătoare” (1943-1944), „Cocoșul”
(1941), și altele.
Nu sunt nicidecum lucrări ce stau una lângă
alta, precum fructele într-un coș. Lucrările lui
Constantin Brâncuși denotă „treceri” tematice și
sub aspectul concepției, dar, peste toate, și o co-
erență remarcabilă a viziunii artistice, precum și
a viziunii generale. Broasca țestoasă zburătoare
O
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
21
o
(1943-1944) este, cronologic, ultima piesă majo-
ră a șirului, dar nu și ultimul proiect.
Cei care au inventariat piesele operei lui
Constantin Brâncuși amintesc mai nou trei mari
compoziții ce jalonează biografia sculptorului:
Trecerea Mării Roșii (1906-1907), Memorialul de
la Târgu Jiu (1937) și Templul Eliberării. Ultima
nu s-a mai realizat (a rămas macheta din 1927),
încât Masa tăcerii, Poarta sărutului și Coloana
fără sfârșit, ce singularizează Calea Eroilor din
Târgu Jiu, rămân, împreună, după distrugerea
voluntară a primei compoziții (din care au ră-
mas, totuși, fragmente), mărturia sculpturală
cea mai concludentă a reprezentării metafizice
de către Constantin Brâncuși a „trecerilor” ce se
parcurg în lume spre eliberare.
Sculpturile din lista completă merită conside-
rate de fiecare interesat de sculptură, cel puțin
pentru a ne da seama câte avem încă, fiecare din-
tre noi, de văzut pentru a putea vorbi în cunoș-
tință de cauză de opera lui Constantin Brâncuși.
Lista pe care abia am rezumat-o este, firește,
parțială, dar, cu întregirea de rigoare, sugerea-
ză arcul întreg al operei brâncușiene, înăuntrul
căruia lucrările ce ne sunt accesibile se înțeleg
mai bine.
Ne permite acest arc să tragem o concluzie
privind firul conducător, de natura unei intuiții,
a unei viziuni, a întregii opere a lui Constantin
Brâncuși? Chiar dacă face digresiuni, orice autor
păstrează în fapt un fond constant, echivalentul
unui proiect amplu, ce se lasă identificat. Care
este fondul oarecum programatic la Constantin
Brâncuși? Să reținem ce ne spune sculptorul des-
pre lucrări, iar apoi să le caracterizăm fie și la
modul general.
Ne-au rămas unele reflecții cu care Constantin
Brâncuși a însoțit o seamă de lucrări. Polisarea
unor piese o socotește „o necesitate pe care for-
me relativ absolute o impun anumitor materiale”
(p. 76). Relativ la Trecerea Mării Roșii, se explică
el, „năzuiam spre orizonturi fără limite, în timp
ce sculptam un mare grup în piatră, și când l-am
terminat am fost convins pe deplin că toate stră-
daniile și pregătirea mea au dovedit un singur
lucru; eram sigur că am explorat în fond unele
căi și că ele nu mai puteau oferi o altă experiență
spirituală” (p. 111). Constantin Brâncuși era de
părere că „o Pasăre măiastră uriașă, asemeni sta-
tuii libertății din New York, așezată într-una din
marile piețe ale capitalei [...] ar vesti la distanțe
mari în tăria cerului bucuria sufletului descătu-
șat de materie” (p. 87). În viziunea sa, sculptura
este „cea mai desăvârșită exprimare a Dorului
românesc” (p. 91). „Rolul Evei este să perpetueze
viața. E fermecătoare și inocentă. Reprezintă fer-
tilitatea, un boboc gata să dea în floare, o floare
pe cale să rodească. Adam, dedesubt, muncește
pământul” (p. 92). „Cocoșul meu nu este cocoș,
Pasărea mea nu este pasăre. Acestea sunt simbo-
luri” (p. 93). „Cocoșul nu e pasăre în zbor, ci mai
cu seamă expresia dorinței de a zbura” (p. 93).
„Coloana fără de sfârșit e aidoma unui cântec
etern care ne poartă în infinit, dincolo de ori-
ce durere și bucurie artificială” (p. 94). „Pasărea
măiastră este întruchiparea în duh călător a ce-
lui mai adânc dor” (p. 99). Constantin Brâncuși
spunea: „vreau să înalț totul dincolo de pământ...
Vreau ca pasărea mea să umple tot văzduhul, să
exprime marea eliberare” (p. 102).
Reflecțiile, acestea, ca și numeroase altele,
atestă, dincolo de culoarea contextului, orienta-
rea spre mișcarea ascendentă, spre eliberarea de
gravitație, de orice altă condiționare, ca orizont
asumat de sculptor al lucrărilor sale. Unii privesc
lucrările lui Constantin Brâncuși ca niște mo-
nade, închise în sine. Totuși, marele sculptor a
urmat stăruitor teme distincte (sărutul, păsările,
coloanele, peștii etc.) și a vorbit adesea de „eli-
berare”, încât monada lui Leibniz nu este nici-
decum o modelare potrivită în cazul operei sale.
Acest fapt nu ar trebui ignorat atunci când se
interpretează lucrările lui Constantin Brâncuși.
Opinia mea este că nu doar piese, ci opera în-
treagă a lui Constantin Brâncuși este subsumată
intuiției eliberării de contingent, condiționat,
material și a atingerii altei trepte. Argumentul
tematic este la îndemână și a fost folosit de co-
mentatori, încât nu îl reiau. Vreau să facem
un pas mai departe și să observăm ieșirea lui
Constantin Brâncuși din tradiția sculpturii și,
deci, particularitățile sculpturii pe care a pro-
pus-o.
Unele piese, începând cu Adolescenta (1905-
1906), conțin efortul de eliberare mai direct.
Altele pun în relief, sculptural, realitatea spiri-
tuală a lumii, precum Cumințenia pământului
(1908), ce ne pune în fața neliniștii delicate a
adevărului. Cap de femeie (1908), Muza adormi-
tă (1908) țin de același registru. Corelat, fluidita-
tea lumii, pe care ochii larg deschiși o detectează,
precum în Domnișoara Pogany (1913), este cea
surprinsă. Multe lucrări caută să prindă aspec-
tul dinamic al realității, precum Nou născutul
(1915), Începutul lumii (1924) și, poate cel mai
clar, Păsările (1915-1940) și, desigur, Măiastra
(1912): la nivelul celei mai îndrăgite lucrări, de
către artist, forma se eliberează până la capăt, iar
simbolul puterii salvifice iese complet în relief.
Aspectul dinamic revine în Peștele (1918-1928),
Cocoșul (1924), Miracolul (1936). În nici una
dintre lucrările lui Constantin Brâncuși nu se
stă confortabil în realitatea dată, în fiecare este o
interogare mai adâncă și o aspirație ce transcen-
de situația, după cum vedem începând cu Capul
de copil (1905-1906), Bust de copil (1905-1906),
Cap de fată (1908). În aceasta din urmă natu-
ra însăși lucrează la ivirea a altceva decât datul.
Toate lucrările vor să capteze ceea ce se petrece
dincolo de timpul în care operăm. Toate sunt de
fapt polifonice, încât nu se lasă reduse la con-
cretizări curente. Simbolistica generală este cea a
ieșirii din contextualitatea lumii prin etalarea in-
teriorității și a forței privirii, începând cu, de pil-
dă, Orgoliu (1905-1906), a acuității interiorizate
a suferinței, în Supliciu (1906), ca alt exemplu.
Putem compara Somnul lui Rodin (1889),
o cufundare fină și măsurată a ființei în ceea
ce este în jur, cu Somnul (1906) lui Constantin
Brâncuși, oarecum personalizat, sugerând o pa-
uză în existență. Putem compara, de asemenea,
Sărutul (1886) lui Rodin, în care trupurile se îm-
preunează deplin într-o elegantă reciprocitate, și
Sărutul lui Brâncuși (1908), în care corporalita-
tea cade în subsidiar, pentru triumful apropierii
complete, parcă pentru eternitate. S-a făcut evi-
dent o deplasare de la sărutul ce antrenează ființa
în mod cuprinzător, la sărutul ce unește desăvâr-
șit. Putem compara Rugăciunea lui Constantin
Brâncuși (1906), ce captează inefabilul atitudinii
de a te ruga, după o frângere din partea desti-
nului, cu alte redări ale rugăciunii (de pildă la
Rodin, Lehmbruck, Paciurea), în care accentul
cade pe poziția corporală a celui care se roagă.
Memorialul de la Târgu Jiu este el însuși conver-
tirea în sculptură pentru spațiu public a elibe-
rării, dedicată eroilor Primului Război Mondial,
dar transpusă într-o viziune asupra urcării omu-
lui la o nouă realitate. Orientarea spre formă,
spre forma dinamică ce se constituie în viața
însăși, care capătă uneori denumirea de esență,
nu poate fi separată la Constantin Brâncuși de
viziunea sa organizată în jurul eliberării.
Părăsirea de către Constantin Brâncuși a stilu-
lui sculpturii consacrate, incluzându-l pe Rodin,
nu a însemnat schimbarea viziunii sale despre
lume. În fond, orizontul eliberării, care este in-
tuitiv în Laocoon, pentru a fi asumat în Trecerea
Mării Roșii, continuă să fie caracteristic în
Măiastra, Păsările și cam în toate lucrările, pentru
a culmina cu explicitarea din proiectul Templului
Eliberării. De aceea, au dreptate aceia care, la dis-
tanță de eforturile deloc inspirate de a-l plasa pe
Constantin Brâncuși în prizonieratul miturilor
precreștine, pun pe primul plan continuitatea vi-
ziunii marelui sculptor (precum Cristian-Robert
Velescu, Brâncuși inițiatul, Editis, București,
1993), ce atinge expresia de referință în reunirea
oamenilor din Masa tăcerii, îmbrățișarea simboli-
zată de Poarta sărutului și ridicarea pe trepte noi
ale realității din Coloana fără sfârșit. Nu arhai-
zarea servește înțelegerea operei lui Constantin
Brâncuși, ci explorarea opțiunilor marelui sculp-
tor pe harta curentelor modernizării.
Dacă este să găsim în înseși mărturisirile lui
Constantin Brâncuși un termen acoperitor pen-
tru direcția în care căuta, ca sculptor, exprima-
rea eliberării, atunci este vorba de „simplificare”.
Simplificarea era direcția pe care s-a angajat pen-
tru a lua distanță de sculptura consacrată, de la
Michelangelo, la Rodin. De altfel, într-o convor-
bire cu Henry Coandă, care făcea parte, cum se
știe, din cercul marelui sculptor francez, el spune:
„Simt că, așa mare cum e, atotputernic, stăpân
numai pe el și arta lui, Rodin se furișează în mine
și voi începe să gândesc și eu prin el. Ei bine, asta
nu vreau! Sculptura mea e a mea și pornește de
acilea, izvorăște din mine. În momentul în care
eu nu am apucat să fac ceea ce văd cu ochii minții
mele ceea ce am în mine, atunci sculptura mea nu
va fi a mea, ci numai a lui, a celui care a gândit-o”
(Alexandru Buican, p.110). Formula adesea citată
- „nimic nu crește la umbra marilor copaci!” -
era, la origine, un leitmotiv strecurat în discuțiile
sculptorului cu cei care voiau să-i știe intențiile
de afiliere în perioada lansării. Într-un interviu
(L’Ere nouvelle, 1920), Constantin Brâncuși se
explică: „Timp de cinci ani am lucrat, am simp-
lificat, am făcut materialul să vorbească și să ex-
prime inexplicabilul. Pentru că ce este de fapt o
femeie? Șolduri și sâni, un zâmbet pe buze și ma-
chiaj în obraji?... Nu asta e Femeia. Ca să exprim
acea entitate, să aduc în lumea senzorială acel tip
etern din formele efemere, am petrecut cinci ani
simplificând, șlefuind lucrarea mea. Și în sfârșit,
cred, am ieșit triumfător și am transcendat mate-
rialul” (Alexandru Buican, op. cit., p. 241).
Desigur, simplificarea nu a fost fără riscul
neînțelegerii. Editorialistul de la The Art News,
în scandalul vestit din vama americană privind
„Pasărea măiastră”, a scris că „arta lui Brâncuși,
cu excepția câtorva lucruri frumoase, nu e de-
cât impertinență și sfidare” (Alexandru Buican,
op. cit, p. 373). În 1961, L’Express îl socotea, în-
tr-adevăr, „cel mai mare sculptor al vremii noas-
tre” (Alexandru Buican, op. cit., p. 555), dar în Le
Figaro (7 aprilie) se scria că Brâncuși e respon-
sabil de „degenerarea sculpturii”, iar lucrările lui
sunt niște „epave”.
Spre echitabila înțelegere a lucrurilor, tre-
buie spus mereu că sculptorul nu a făcut din
Continuarea în pagina 26
22
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
aniversări
80 de ani de la naștere
Marin Sorescu - romancier (II)
■ Ion Popescu-Brădiceni
Intertextualitate și spirit ludic în
Viziunea vizuinii
În Viziunea vizuinii Marin Sorescu, spirit lu-
dic prin excelență, arhitextualizează la fel de
dezinvolt[1].
Constantin Parfene luând ca bibliografie lucra-
rea lui Paul Cornea[2] identifică în „romanul în-
tr-o doară” exprimarea factuală, adică referențială
în text; ficțională, adică trans- și pseudoreferențială
în text (în care obiectul e o construcție imaginară,
folosindu-se un limbaj simbolic); ludică (adică au-
toreferențială în text).
În Viziunea vizuinii, Marin Sorescu se referă la o
realitate convențională și folosește un limbaj deno-
tativ, univoc; sau, dimpotrivă, nu trimite la nicio ex-
terioritate, e narcisist, obiect și scop în același timp,
etalând o valoare a lexicului și a sintaxei.
Romanul e mai exact o parabolă dar în parodiere
a unor moravuri, atitudini și comportamente soci-
al-politice, culturale, care, în pofida unor posibilități
lesne de localizat spațio-temporal, se ridică la valoa-
rea unor semnificații general-umane.
Stilul parodic de textualizare în Viziunea vizuinii
este un mod original de a citi epoca, adică, în termi-
nologie intertextualistă[3], un ideologem. Un ase-
menea ideologem pare a fi dese(m)nul Balaurului cu
șapte capete (un cap și o coadă) care este provocat de
autor să se dea peste cap și să se transforme ca roman
„de la facerea lumii”, „lumea fiind una ca și lumea”.
Balaurul e un mit extrem de vechi pe care dicțio-
narele îl clasifică profitabil și sub diferite forme: „dra-
gon, zmeu, șarpe, basilisc, behemoth, leviathan etc.”.
Are o latură benefică și o alta malefică. Omorârea lui
semnifică începutul creației lumii sau transformarea
haosului în cosmos (obținându-se haosmosul), ca
lume ordonată, guvernată de anumite legi și datini.
Este paznicul comorii nemuririi dar și principiul
activ și demiurgic: putere divină, elan spiritual. Este
imagine a Verbului creator și reprezentare a rezolvă-
rii conflictului contrariilor, dar și temă arhetipală a
triumfului Eului asupra tendințelor regresive, ca în
mitul lui Iona și al peștelui să simbolizeze eliberarea
scriitorului din burta uriașei sale biblioteci: un ve-
ritabil dragon al culturii de tip Faust/ Mefistofel[4].
Redactarea Indicelui alfabetic[5] e parodică, dar
implică, pe de o parte aluzii descalificante vizând ti-
pologii (s.n.) din sfera politicului, culturii, artei, știin-
ței și comportamentului socio-uman. Scriitorul ofe-
ră, de fapt, ne explică Constantin Parfene cu claritate
metadidactică și chiar transdidactică - un fel de cheie
pentru interpretarea nu atât secundă când transcen-
dentă. Dar „o cheie tare ambiguă, mai bine zis mul-
tiguă, lăsând nelimitat - liberă capacitatea asociativă
și imaginativă a cititorului în a stabili similitudini în-
tre ordinea fictivă a cărții și realitatea epocii”[6]. De
altfel, Marin Sorescu a fost la un pas de a fi pedep-
sit pentru participarea la meditația transcendentală.
Oricum Viziunea vizuinii poate fi (re)calificată drept
o acidă ironie vizând paranoia utopiilor totalitare ca
în Ferma animalelor a lui Orwell”[7] abordarea fiind
compozită pentru că implică elemente de alegorie,
de fabulă, de parabolă, de pastișă, dar toate transfigu-
rate (s.n.) parodic în cea mai limpidă manieră post-,
trans- și metamodernistă.
Intuim în subiectul relatării o plăcere diaboli-
că[8] în demontarea și (re)montarea a la maniere de
a unor mecanisme textuale saturate de formele ver-
bale uzate, care nu mai spun nimic, luate în sine, dar
care, în noile montaje, realizate de scriitor, capătă
viață, devin semnificante, purtătoare ale unui mod
ironic de „a citi” o epocă.
În acest montaj de mostre de limbaj își găsesc loc
expresii idiomatice, zicători, proverbe din vorbirea
și paremiologia populară, citate din diverși scriitori,
aluzii intertextuale aflate într-o (c)osmotică relație.
Aluziile ironice, uneori satirico-sarcastice, ale
scriitorului vizează aspecte de criză epistemologi-
co-axiologică ale unei epoci dominate de dogma-
tism, conformism duplicitar, suspiciune și teroare[9],
de obsesii și reflexe dezumanizante.
Sunt supuse, rând pe rând - preluăm din ace-
lași eseu a lui C.P. -, jocului parodic aluziv aspecte
precum:
-	utopia „lumii mai drepte și mai bune”;
-	bădărănia și ignoranța agresivă a „aparatnicilor”
comunistoizi (a ierarhiei roșii adică - n.n.);
-	condiția morală mizerabilă a acestei clase așa-zis
politice suprapuse;
-	moravurile și/sau năravurile vieții culturale, ale
faunei cenaclurilor literare, obsedante și intolerabile,
reprezentând poeți veleitari și critici inepți;
-	diversele manii, întâlnite în câmpul unor inves-
tigații filosofice, științifice, filologice;
-	clișeele limbajului de lemn.
Pe întreg parcursul discursului dicțional și ficțio-
nal, relectorul de serviciu întâlnește fraze explicative
emise de narator, referitoare la atitudini, compor-
tamente, gesturi ale insolitelor personaje, enunțuri
care sugerează relația de implicare, de interferență a
romanului cu câmpul socio-cultural de apartenen-
ță, constând din textualizarea unor opțiuni (socia-
le, politice, culturale), interese, obsesii caracteristice
diferitelor grupuri (ilustrate alegorico-parodic de
personaje precum Ursul, Vulpea, Bursucul, Iepurele,
Cocoșul și celelalte[10]), toate ținând de ceea ce se
numește contextualitate.
Relația romanului Viziunea vizuinii cu un anumit
câmp socio-cultural este lesne de înțeles, identifi-
cat și datat. Însă prozopoetul și poieticianul Marin
Sorescu procedează în așa fel ca substanța ideatică,
estetico-poetică să nu devină caducă, materia conți-
nând aspecte general-umane, manifestate în forme
durabile, concretizate într-o perioadă precisă de to-
talitarism, parvenitism, prostie, bădărănie, delațiune,
compromisuri de orice soi, păcate personificate de
fauna acestei cărți nici dorice nici ionice nici corin-
tice (întrucât legile enunțate de Nicolae Manolescu
sunt aici neputincioase - n.n.) ci transdiscursiv, cu
incontestabile efecte în procesul lecturii / metalectu-
rii / translecturii.
Personajul Ursul, de pildă, interpretat vizual (vec-
torial), își cedează TC-ul său și se exprimă în CN-ul
său ce-i este propriu. Din TC-ul său fac parte și affor-
dances-urile (pertinențele - n.n.) instituite de codifi-
carea multiplă (în rețea tipologică și metalingvistică
(metasemiotică) și translingvistică (adică retorică),
apoi transretorică (adică poetică)[11].
Corelate cu miturile și figurile arhetipale, perso-
najele „trădează” - cum ne indică chiar autorul - ap-
titudini și atitudini, condiționate social-economic.
Ursul ar fi simbolul clasei războinice și se opune
Mistrețului (Guiț de Lapte) care este simbolul clasei
sacerdotale. Ar fi în legătură cu muntele, care-i este
sălaș, și se opune Șarpelui, fiind rânduitorul lumii.
Ursul și Ursoaica sunt valori ale lui yang și yin. În
mitologia greacă, ursul o întovărășește pe Artemis,
ba chiar este adesea și forma pe care o ia zeița, când
își face apariția pe pământ. Animalul lunar întrupea-
ză una din cele două fețe ale dialecticii legate de mi-
tul lunar: poate fi monstru sau victimă, sacrificator
sau jertfă. În acest sens, ursul i se opune iepurelui,
reprezentând tipic aspectul monstruos, crud, ucigă-
tor al acestui mit. De unde interpretarea psihanalitică
jungiană ca simbol al aspectului periculos al incon-
știentului. Porphyirios crede că numele lui Zalmoxis
ar proveni din zalmox, care înseamnă piele de urs.
Dar și regele mitic Arthur provine din artos = urs.
Concluzia e la vedere: scriitorul se lasă întruchipat, în
scriitura-i insurgentă, de fiecare animal, ursul fiind
revendicat ca erou civilizator, ca strămoș totemic, ca
stăpân al lumii de jos, al subtextului ca atare.
Iepurele ar fi „poet al fugii și al spațiilor verzi, cât
vezi verzi sau narate” dar ar mai avea și alte calități:
„greu de prins, greu de ținut, dar odată ce-ai legat
prietenie cu el e pe viață”. Dicționarul ni-l relevă ca
intercesor (intermediar) între această lume și rea-
litățile transcendente ale celeilalte dar și ca animal
erou și martir, a cărui ambianță simbolică trebuie
apropiată de mielul creștin, ființă blândă și inofensi-
vă, simbol al lui Mesia selenar, al fiului în opoziție cu
războinicul cuceritor și singuratic. Iepurele de câmp,
ce moare precum Luna pentru a renaște, a devenit
în taosim cel ce pregătește băutura de nemurire. În
ceea ce-l privește pe Marin Sorescu, pare să se fi lăsat
sedus de calitatea iepurelui de spirit care se răzvrăteș-
te împotriva simbolurilor vieții elementare pe care ar
vrea să le controleze sau să le zăgăduiască în romanul
său, temându-se că aceste puteri, firesc lucrătoare și
pozitive în copilăria omului și a lumii, să nu distrugă
apoi ceea ce va fi fost edificat grație lor.
Ursoaica ar simboliza pe omul neștiutor perceput
ca fiind cel care își află menirea doar prin cunoaște-
rea spirituală și se întrețese deci programatic cu cele-
lalte „animale”.
Vulpea are „talent dramatic și aptitudini pentru
roluri de ingenuă în diverse spații și în diverse condi-
ții social-economice”. Dar arhetipul ei ne conduce in-
terpretarea subiacentă spre demonul focului, al eroti-
cii, al artei seducției. Vulpea albă ar fi cea care ar ține
în gură sulul sacru de papirus sau cheia Paradisului
scriptural[12].
Analiza semanto-pragma-hermeneutică ar putea
continua pe aceeași cale căreia i-am imprimat tipa-
rul corespunzător și dorit: mitocritic și mitanalitic,
căruia Gilbert Durand i-a consacrat un eseu pe mă-
sură[13] și care, folosit eficient, se dovedește un im-
portant îndrumar de lectură și relectură.
Note bibliografice:
1.	Marin Sorescu: Viziunea vizuinii. Roman într-o doară, ed. Albatros,
București, 1982
2.	Constantin Parfene: Receptarea poetică. Analize și interpretări de texte
literare pentru bacalaureat și admitere; Polirom, Iași, 1998, pp. 152-163
3.	Cristina Hăulică: Textul ca intertextualitate; ed. Eminescu, București,
1981, 214 pag.
4.	Vezi Ivan Evseev: Dicționar de simboluri; ed. Vox, București, 2007,
pag. 52 și Jean Chevalier, Alain Gheerbrant: Dicționar de simboluri (I.
A-D); ed. Artemis, București, 1994, pp. 460-464
5.	Marin Sorescu: op. cit., pp. 217-221
6.	Constantin Parfene: op. cit., ibidem
7.	George Orwell: Ferma animalelor; trad. de Mihnea Gafița, ed.
Univers, București, 1992
8.	Roland Barthes: Plăcerea textului; trad. de Marian Papahagi; postf.
de Ion Pop; ed. Echinox, Cluj, 1994
9.	Vezi Lazăr Popescu: Cărțile destrămării. Introducere în apocalipsele
literare. Vol. I. Aezii și absurzii; Scrisul Românesc, Craiova, 2014, 285 p.
10. Vezi și Kenneth Grahame: Vântul prin sălcii; trad. Frida Papadache;
ed. Ion Creangă, București, 1973
11.	Umberto Eco: Kant și ornitorincul; trad. Ștefania Mincu, Polirom,
Iași, 2010, pp. 157-159
12.	Vezi Jean Chevalier, Alain Geerbrant: Dicționar de simboluri (I + II
+ III), Ed. Artemis, București, 1995
13.	Gilbert Durand: Figuri mitice și chipuri ale operei. De la mitocritică
la mitanaliză; trad. de Irina Bădescu, ed. Nemira, București, 1997
■
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
23
efectul de seară
Obsesiv 20 DEN (2)
■ Robert Diculescu
Osimfonie magnetică a tăcerii. Într-o scară.
Una fără locuitori. Aparent fără locuitori. O
tăcere apărută după niște transformări. Nu
mai distingi între cei aparenți, reali sau ireal apa-
renți dintre locuitori. Cu locuitori sedați. Cu locui-
tori înlocuiți de aceiași locuitori dar într-o variantă
îmbunătățită. Până la urmă. Și după orice. După
înlocuire se întîmplă altceva.
Cu locuitori îngropați în locuințele lor neîncă-
pătoare.
Acest eveniment întâmplat, după ce toți loca-
tarii au părăsit scările, intrările și ieșirile din scări,
scara liftului, ușa spre urcatul pe bloc, au lăsat
pungile strînse în hol sub cutiile poștale, ca niște
câini abandonați, încălțările aruncate, îmbrăcă-
mintea arsă și toți au tăcut. În sfîrșit. Au fost reduși
la tăcere. Toți locatarii au obosit și s-au părăsit din
neatenție. Au căzut în somn. Într-un fel în care le-a
fost greu să cedeze până acum.
Au fost supți sub corturile ermetice ale plăpu-
milor, le-a fost luată carnea, au intrat sub corturile
sedante ale balcoanelor, cămărilor, coverturilor,
covoarelor, aruncați în nemișcare, sedați de ne-
mișcare. Li s-a luat glasul și li s-a oprit dumicarea
cuvintelor, felierea lor inutilă, masticarea zilnică.
Nesfîrșita feliere și fărîmițare a cuvintelor. S-au
oprit din alergat din cameră în cameră și afară din
apartamente. Repetabilitatea lor înfiorătoare a luat
o pauză.
Bloc în bloc. Un iad plictisit fără țipete, pocne-
te, foșnituri, lovituri, murmure, urlete, simfoniile
repetării cuvintelor, tîrșăitul pantofilor pe holuri,
urcatul-coborâtul, nesfârșitele urcări și coborâri,
căratul mîncării în plase etc. Hrana. Hrănirea.
Lovirea în perete. LOVIT. Făcut zgomot zilnic. Ei
fac. Ei se atacă prin pereți. În pereți. Prin pereți.
Făcut. Repetat în lipsă de altceva. Nu știu altceva
și nu pot face altceva. Cărat. Dus. Întors. Plecat.
Ioana (2014), acryl și ulei pe pânză, 80 x 100 cm
Radu Pulbere
Întors. Reîntors. Frigărui-oameni. Frigărui în scări
de blocuri. Puși pe grătarul plictiselii. Frigărui
obositoare care se mișcă. Se vînzolesc, se îmbulzesc
pe scări și înapoi, în sus și în jos, înainte-înapoi, la
stînga la dreapta, chiar fără direcție dată sau urmă-
rită, atunci se mișcă cel mai mult. Se tot mișcă fără
direcție. Niște titireze insuportabile. Nu mai ocupă
locuri pe care nu trebuie să le ocupe. Lasă spațiul
liber.
Au rămas în aer risipite particule invizibile de
praf scuturat după palme. Zgomotul de palme
neatinse. Sunetul unor scări goale țiuie în urechi-
le martorului. Lipsa sunetului unor scări necălca-
te. Nemișcarea lor. Apariția lipsei cuvintelor după
mișcatul buzelor în gol. Nimic mai mult. Nimic
mai puțin. Nimic de prisos. Niciun cuvînt. Nicio
mișcare. Nimic din ce se întâmpla nu se mai în-
tîmplă. Nu se va mai repeta niciodată în același fel.
***
Un personaj care trebuie urmărit. Personajul
diferit de toate celelalte.
Unul singur, focalizat, prins, încadrat, hipno-
tizat. De urmărit cu binoclu și cu luneta. Lăsat să
se miște. Să valseze printre blocuri. Nu prea mult.
Cât să aibă iluzia mișcării. Sedat de idea unei li-
bertăți pe care nu o merită și cu care nu are ce să
mai facă.
Personajul în mișcare pe aleile mult prea în-
guste dintre blocuri. Aflat în trecere pe lîngă par-
cul cu castani care acoperă mesele de șah ale bă-
trînilor din cartier.
Un personaj prins de îndoială, resentimente ,
într-un gang întunecos, un personaj în zbatere.
Micșorat, din cauza lentilelor prin care este văzut
de la distanță, cu sprîncene pensate, tremurînd
din tot corpul în lipsa frigului. Surprins în timp
ce tușeșește de mai multe ori, după primul colț de
Radu Pulbere	Un gol bine umplut (2015) acryl
și ulei pe pânză, 100 x 80 cm
bloc, depășit în viteză de alți trecători, siguri pe ei
și pe direcțiile alese în parcurgerea orașului.
Apariția pe partea stîngă la ieșirea din gang a
unui maldăr de gunoi aruncat neglijent, lîngă un
garaj părăsit de mult timp.
Este gunoi peste tot în oraș, chiar și cînd nu se
vede, sub oraș este un alt oraș-tomberon și tot așa
stau supraetajate orașele dedesupturilor. Prea mult
gunoi. Numai gunoi.
El trece de al doilea garaj în care toarce moto-
rul unei mașini. Este o mașină aflată pe moarte
din cum îi sună motorul încă pornit. Încă răsuflă.
Toarce în apropierea unui sfârșit mereu amânat.
Aici se află aruncat gunoiul a patru scări de lo-
catari și ale animalele locatarilor. Gunoiul anima-
lelor mici și ale animalelor mai mari ca cele mici.
Gunoiul cu revărsarea lui de plastic și mirosurile
din dotare. Greu respirabil. Pe alocuri. Pe anumite
porțiuni parcurs este irespirabil.
Personajul se află acum lângă magazinul de
pompe funebre, cel cu flori creponate la intrare,
care acoperă aproape tot geamul și lîngă care se află
un brad de plastic, cu o inscripție mare deasupra
cavoului. Acolo este o invitație - Oricine vei fi! Tot
la mine vei veni-.
Acest personaj este unul vânat din motive nee-
lucidate. Un personaj trebuie urmărit, ucis sau sal-
vat. Un personaj care cumpără cafele la tonomat,
de la mai multe aparate, cu gesturi diferite. Cafelele
au alt gust în fiecare nouă cană cumpărată.
Un personaj căruia îi va lua prea mult timp să
ajungă din periferie în centru, tocmai atunci cînd
nu va mai există centru, și nici periferie. Se naște o
periferie a centrului și mai multe centre ale perife-
riei. Neîncetat se întîmplă acest lucru.
Personajul se plimbă între toate aceste centre. La
întâmplare. Se mișcă și își caută rostul fără să știe
dacă îl va găsi. Se plimbă după cafele. Personajul
uneori nu stă și nici nu pleacă, nu rămâne, nu
apare, dar nici nu dispare, din raza urmăritorilor.
Uneori pleacă cînd pare că stă într-un punct fix al
orașului periferic sau central. Stă în periferia cen-
trului. Își face cort în centrul periferiei. Stă când
i se pare că a plecat undeva. Este mereu în bătaia
armei urmăritorilor, adulmecă mirosul cafelei din
tonomate, se îndreptă spre parcuri, se așează pe
bănci, doarme și visează, trece pe lîngă alte și alte
mormane de gunoaie, se pierde din bătaia armei și
se tot reîntoarce la nesfârșit în bătaia armei. Mereu.
Gata să fie ucis și pregătit să fie salvat.
■
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
de-ale cetății
Cu Bi, la Euphorion
■ Radu Țuculescu
Mergem diseară la teatru?”
Întrebare cu iz retoric. Știe foar-
te bine că mergem, dar așa e Bi.
Umorul ei este, chiar și pentru mine, adesea
surprinzător. Că nici nu ști, să te superi ori să
te amuzi. Eu prefer varianta a doua. Nici nu
sînt capabil să mă supăr pe ea de-adevăratelea.
Răspund tot cu o întrebare.
„Ai uitat așa repede?”
O aud chicotind în microfonul telefonului.
„A, da, poate ar trebui să fac o cură de Ginkgo
Biloba... Ne vedem la fără un sfert”
Închide. Precis, abia după aia a mormăit ceva
ce semăna cu un salut. Zîmbesc din nou. Mă
bine dispune Bi, chiar și atunci cînd. mă ener-
vează. Paradox care nu solicită explicații. Eu îi
spun, adesea, lady Bi. Dar amănunte despre ea,
data viitoare.
Întotdeauna drumul meu la Teatrul Național
îl fac pe arterele principale. O pornesc din timp,
fără grabă, gustînd atmosfera vag misterioasă
a orașului. E semiîntuneric, lumina zilei se re-
trage ezitînd. E acea oră ambiguă, nici ziua nici
noapte, pe care francezii o numesc ora păianje-
nului. A, da, am scris și un roman cu acest titlu!
Îmi port pașii pe strada Horea, trec podul peste
Someș, mă preling pe lîngă clădirea veche a poș-
tei, urc ușurel spre catedrală. A plouat, străzile
arată ca niște spinări de balene. Vitrinele sînt
luminate, înghesuiala și traficul s-au diminuat.
Farmacii și localuri la tot pasul. Întîi bagi bine
în tine, apoi cumperi leacuri, cu sacul. Ezit dacă
să intru într-una din cofetăriile de pe Eroilor ori
să îmi menajez. colesterolul! Mă hotărăsc să-l
menajez.
Lady Bi mă așteaptă deja la intrare. De obicei
eu ajung primul. Părul ei roșu e ca un punct de
reper, un far învăpăiat! Coborîm în pîntecul clă-
dirii, în spațiul scenic denumit Euphorion. Patru
actrițe (Elena Ivanca, Romina Merei, Sînziana
Tarța și Irina Wintze) se află deja pe scenă,
animînd senzual o masă de biliard. Regizorul
spectacolului se numește Andrei Măjeri (absol-
vent de Cluj la clasa lui Gelu Badea) iar auto-
rul e spaniolul Rodrigo Garcia. Tînărul regizor
a mai montat un text de-al lui, tot aici și altul
de Katalin Thuroczy cu titlul Cutia Pandorei. Cel
de-acum se numește, incitant Moarte și reîncar-
nare într-un cowboy și este, de fapt, un monolog
(ca și precedentele) pe care tînărul regizor l-a
împărțit celor patru actrițe, oferindu-i un plus
de dinamism. Cam la fel a procedat și cu cele-
lalte partituri. E, în fond, un stand up comedy
cu texte care provoacă rîsul. Remarci acidulate,
pseudo-filosofice, pe marginea vieții cotidiene.
Despre relații între cupluri, copii care învață
engleza de cum se nasc, feminism și feminitate,
bărbați și bărbăție, hilar și grotesc. Totul rostit
în tonalități de „poante”, cam în felul următor:
„Ascultă, tu, dacă unul te cheamă să iei cina
cu el, ba îți mai aduce și o floare. e clar că nu
vrea să ți-o tragă! E clar că o să dormi, din nou,
singură!”. Nu există personaje, ci doar un soi de
„verdicte” pe marginea vieții noastre cea de toa-
te zilele, rostite în cheie umoristico-ironică. Iar
pantofii cu toc ai interpretelor ropotesc mărunt,
insistent, insinuant, pe spațiul de joc, în ritmuri
diverse. Lîngă mine, Bi percepe zgomotul tocu-
rilor într-un mod personal, pufnind amuzată. Ea
asociază pantofii cu toc cu... berea! O să explic
altă dată de ce. Pe scenă, din cînd în cînd se cîn-
tă muzică country, desigur! Aceste intermezzo
muzicale sînt excelent interpretate de cele patru
actrițe care dovedesc (și) apreciabile calități mu-
zicale. Bravo lor! Un spectacol spumante, fără
lungimi, care te bine dispune, precum un pahar
Radu Pulbere Alcătuit dincolo de percepții (2015)
acryl și ulei pe pânză, 100 x 70 cm
de vin spumos, făcut după metoda Champagne
și băut dimineața, pe stomacul gol. Am aplaudat
furtunos apoi am ieșit la suprafață. Între timp,
coborîse noaptea peste oraș.
„Dar noi cînd mai vedem și o piesă de tea-
tru?”, mă întreabă Bi, fără nicio altă introduce-
re.
„Cînd. o să se joace”, îi răspund, pufnind
în rîs.
„No, bine, Radule, atunci hai să bem un vin!”
Și ne îndreptăm spre localul de pe Iuliu Maniu
deschis de niște tineri prieteni care au trăit, o
vreme, la Paris. Un local fără firmă dar pe care
eu îl numesc Cabaret Voltaire pentru că seamă-
nă cu acela celebru deschis de Tristan Tzara la
Zurich. Și cum să nu semene? Doar dadaismul
are, totuși, rădăcini mioritice! Da, da.
■
cadențej
Punct și contrapunct
■ Ionică Pop
Printre profesorii pe care i-am avut la
Academia de Muzică din Cluj, pe atunci
cu titlu de Conservator, un loc aparte
în sufletul meu îl are Dan Voiculescu. Repu-
tat compozitor și muzicolog, domnia sa preda
materia numită contrapunct, ceea ce înseamnă
abilitatea unui compozitor de a suprapune mai
multe linii melodice, fie pentru pian fie pentru
orchestră.
A fost o mare șansă pentru mine să-l am ca
dascăl.
Am început cu contrapunctul renascentist,
de factură corală.
De la o oră la alta trebuia să scriem mici lu-
crări în stilul amintit pe care dânsul ni le cânta
la pian pentru ca noi să avem și o impresie au-
ditivă.
A urmat apoi contratimpul bachian iar în fi-
nal cel modern.
Era un profesor sever dar foarte priceput,
drept care nu ne permiteam să mergem cu te-
mele nefăcute.
Îmi amintesc o întâmplare simpatică vizavi
de domnia sa.
Cam prin anul trei, participam la Concursul
de compoziție „Gh. Dima” care se ținea de obi-
cei toamna la Cluj. Cei care participam la con-
curs eram scutiți de școală pe perioada acestu-
ia. Asta se întâmpla aproximativ prin 1989, an
în care am avut șansa să câștig Premiul întâi și
Premiul Uniunii Compozitorilor. Mă întâlnesc
cu domnul Dan Voiculescu în curte și domnia
sa îmi spune: „Știu că sunteți scutit de cursuri,
dar sper totuși că la oră o să veniți!”. Eu, cu
nonșalanța și exuberanța tinereții, îi răspund
sincer și senin: „Nu!”. Până mi-am dat seama
de gafă, vorba ardeleanului, no amu-i târzâu...
Revenind la titlu textului de față, Punct și
contrapunct, parafrază după Aldous Huxley,
îmi amintesc de faptul că alături de cele ale
lui Dan Voiculescu, orele cu profesorii noș-
tri, printre care îi menționez cu recunoștință
pe Cornel Țăranu, Vasile Herman, Valentin
Timaru, Constantin Rîpă, erau nu numai ore
Dan Voiculescu
de specialitate ci și veritabile ore de cultură.
Domnul Dan Voiculescu ne-a făcut surpriza
și a plecat puțin dintre noi, dar numai trupeș-
te. Spiritual rămâne mereu un dar pe care l-am
avut eu și generații de studenți, dar pe care-l
prețuim.
■
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
25
arena Tribunei
Constantin Teașcă,
„U” Cluj și Tribuna (II)
■ Daniel Moșoiu
Suntem în primăvara lui 1968. Debutul retu-
rului de campionat nu este deloc fast pentru
„U” Cluj. Echipa, cu vedetele excluse din lot,
joacă prost, pierde puncte acasă și este la un pas
de ultimul loc al clasamentului. Constantin Teaș-
că primește o gură de oxigen de la Ion Arcaș, în
„Făclia”: „Oricâtă magie i-am pretinde tete-ului,
nu-i putem cere să dinamizeze - redinamizeze -
într-o săptămână o echipă tânără care se încăpă-
țânează să joace bătrânește. Oricâtă magie i-am
pretinde tete-ului, el nu poate scurta perioada de
convalescență a unor protagoniști lezați pe nu
știu unde. Oricât teleghidaj de tușă i-am pretin-
de antrenorului, în ultimă instanță, nu el lovește
mingea și nu el gândește cutare și cutare schemă
tactică în timpul disputei oficiale; acest lucru l-a
făcut la antrenament”. În schimb, în paginile Tri-
bunei, condeiul lui Al. Căprariu nu cunoaște in-
dulgențe: „... cu toată simpatia pe care i-o port
lui Titi Teașcă, nu mă pot împiedica să gândesc la
felul încă molcom în care se materializează ideile
sale în jocul echipelor clujene.” Este posibil ca în
camera lui de cămin studențesc, unde locuia, vul-
canicul antrenor să fi cocoloșit paginile revistei și
să le fi aruncat cu năduf pe linoleum. După care,
cu inima cât un purice, să le fi ridicat de jos și,
îndreptând pagina pe care scrisese Al. Căprariu,
să fi decupat cu grijă articolul pentru ceea ce avea
să devină, în 1975, volumul Ce rău v-am făcut?,
apărut la editura ieșeană Junimea.
La începutul lunii aprilie, „șepcile roșii” se află
pe poziția a 8-a în clasament, cu 18 puncte. În cinci
etape abia reușiseră să acumuleze 3 puncte. Puțin,
foarte puțin. Se prea poate ca, între timp, poetul
să fi stat la o șuetă cu „amicul” Teașcă, pentru că,
tot în paginile Tribunei, se simte nevoit să revi-
nă: „Înseamnă că acum se culeg, de fapt, roadele
unei pregătiri intermitente în timpul iernii (ne-
mulțumit de unele decizii ale conducerii clubului,
Teașcă a părăsit intempestiv echipa aflată în canto-
namentul montan, n.n., D.M.), semnele ineficaci-
tății arătându-se încă din partida susținută în R.P.
Ungară, unde câțiva jucători arătaseră, în plus, că
abia așteaptă să scape de sub supraveghere pen-
tru a se da iarăși în dragoste cu litruța”. Rânduri
care trebuie să-l fi făcut să exulte pe intransigentul
tehnician. Dar „U” continuă să piardă puncte și
să joace meci de meci cu ghilotina retrogradării
deasupra capului. Vine pe Municipalul clujean și
F.C. Argeș, care, după cum se exprimă Teașcă, „ne
îmbracă în doliu în propriul bârlog”. Antrenorul
e, însă, optimist: echipa nu juca rău. Deloc entuzi-
asmat, „Nea Sandu”, cum îl alintă Titi Teașcă, de-
vine ironic, dacă nu de-a dreptul acid: „... s-ar pu-
tea ca în campionatul viitor să se închege, la Cluj,
o echipă mare, numai că acest lucru ține de vii-
torul II. Viitorul I este aici, lângă noi, și nu e fără
spini. [...] La ora actuală, Universitatea Cluj are
șansa și în această direcție (retrogradarea, n.n.).
Dar, vorba românului: „Mare-i Dumnezeu, și
bun!”. Să sperăm că locțiitorul său pe pământ, Titi
Teașcă îi va scoate la liman pe studenții clujeni”.
Locțiitorul lui Dumnezeu pe pământ face ce face
și în penultima etapă „smulge” un egal pe terenul
Stelei care, în ciuda acestui semieșec, avea să de-
vină campioană. Cu punctul obținut la București,
„U” scapă definitiv de emoțiile retrogradării. În
paginile Tribunei, Al. Căprariu răsuflă și el ușurat,
dar pana lui, într-un articol intitulat „Penultima
cortină”, continuă să-l ciupească pe imprevizibilul
antrenor: „Având în față un adversar care merge
la titlu și, peste el, un arbitraj cu fente de cadână
ce putea duce la pierzanie, elevii lui Teașcă au câș-
tigat, în deplasare, cel mai prețios punct al lor din
acest campionat. Faptul a fost catalogat drept sur-
priză, deși - după cum se știe -, în conformitate
cu tradiția, Dinamo și Steaua sunt, când se joacă
în Capitală, două bune cliente ale Universității
Cluj. Deci, la Cluj, un imens suspin de ușurare,
iar pentru Titi Teașcă - proaspătul strecurat prin
urechile acului - posibilitatea de a ne arăta, ne-
stingherit, anul viitor, ceea ce putea anul acesta.
Să sperăm că nu-l va deranja, peste noapte, vre-
un fir de iarbă crescut strâmb pe gazonul clujean,
motiv de închidere a geamantanelor și de plecare
spre alte meleaguri”.
În ultima etapă, „potcoava” de lângă Someș ia
foc: „U” învinge pe Dinamo cu neverosimilul scor
de 5-0! Teașcă păstrează „în inimă acest spectacol
de gală, care se înscrie cu litere de aur în așa de
puținele mele realizări”. Victor Morea subliniază
în „Făclia” că „U” a demonstrat „trăinicia ideii
pentru care luptă antrenorul Constantin Teașcă”,
iar în „Sportul” Viorel Cacoveanu, etichetat drept
„teșchist”, scrie un comentariu care avea să devi-
nă celebru în epocă: „În fond, cine ești dumneata,
domnule Teașcă? Un om care slujește cu patimă
mistuitoare meseria, adevărul și munca, nemăr-
ginit în dragostea pentru fotbal, necruțător cu cei
fățarnici, ambițios și neînduplecat ca nimeni al-
tul. La Cluj, a făcut mai întâi primenirea echipei,
apoi, pe parcurs, a renunțat la cei ce n-au vrut să
se bată cu bărbăție în prima tranșee, căci pentru
el nu există decât o alternativă: toți jucătorii tre-
buie să fie soldați în linia întâi, dar cu bastonul
de mareșal în... bocanc!” Și tot Viorel Cacoveanu
notează că, după cum i-a mărturisit Teașcă, la
cabine a apărut marele Ivansuc, care, cu mâinile
ridicate, ar fi exclamat: „Nea Titi, tot dumneata ai
avut dreptate. Altfel nu se poate!”
Dar Tribuna? Ei, bine, Teașcă așteaptă cu ne-
răbdare cronica lui Al. Căprariu, iar când ea apare
îi dă satisfacție orgoliosului antrenor care are im-
presia că reputatul cronicar „a uitat tot ce a scris
până acum”: „Acest meci al studenților clujeni mi
se pare tipic pentru o echipă universitară și, cred
eu, vine să sublinieze o idee pe care am scris-o de
câteva ori. Mai pe scurt, și aș fi fericit dacă Titi
Teașcă mi-ar înțelege gândul până la capăt, acest
meci, el singur, pentru frumusețea lui, prețuiește
cât trei victorii anodine, obținute gâfâit [...] Acest
meci i-a făcut pe suporterii clujeni ai Universității
să uite, brusc, toate emoțiile ce le-au trăit în retu-
rul campionatului”. Constantin Teașcă „transcrie”
și echipa care umilea Dinamo în acel ultim meci al
campionatului: Ringheanu - Codrea, Pexa, Neșu,
Crețu - Anca, Anghelescu - Mustețea, Oprea,
Adam, Coman. Urmau vara, vacanța, iar apoi, în
toamnă, un nou start pentru Universitatea, tot cu
„Napoleonul fotbalului” pe bancă.
Urmare din pagina 22
Eliberarea la Brâncuși
simplificare un scop în sine, ci mijlocul de a
ajunge la altă concepere a realității. El a și de-
clarat, de altfel: „simplificarea nu este un scop
în artă. Se ajunge, fără voie, la simplitate,
apropiindu-te de simțul real al lucrurilor”.
Constantin Brâncuși s-a angajat mărturisit să se
distanțeze de Michelangelo și, înainte de a veni la
Târgu Jiu, în 1939, pentru lucrările la Coloană, a
declarat: „Sculptura trebuie să fie plăcută la atin-
gere, prietenoasă când trăiești cu ea, nu numai
bine făcută... imaginează-ți că trăiești cu Moise al
lui Michelangelo, chiar dacă noi îi recunoaștem și
îi admirăm puterea! N-ar trebui să ne simțim ca
niște atomi în prezența lui, ci ar trebui să vibrăm
și să răspundem la miracolele vieții. Ce poate fi
mai glorios decât privilegiul omului de a trăi și de
a-și descoperi frumusețea!” (Alexandru Buican,
p. 457). S-a remarcat, de altfel, că „simplificarea”
ține de proiectul lui Constantin Brâncuși de „în-
toarcere la începuturi” în câmpul artei (Robert
Payne, „Constantin Brîncusi”, în World Review,
New York, 1949, p. 61-65).
Simplificarea a înaintat pe linia nevoilor ima-
nente viziunii până la a obține forme - forme
pure, cum este, de pildă, în lucrarea cea mai înde-
lung elaborată (poate numai Sărutul o concurea-
ză), care este Măiastra. Urcarea la forme a putut
trece pentru cercetători de mai târziu ai sculpto-
rului (Sidney Geist, Brâncuși. Sărutul, Meridiane,
București, 1982) ca dispensă de a mai căuta ră-
dăcini ale sculpturii brâncușiene și îndemn de a
explica diferitele lucrări prin circumstanțe bio-
grafice.
Desigur, soluția veritabilă este cu totul alta
decît expedientul psihologist și cere efort de a
capta intuiții, preocupări mai profunde și carac-
teristice întregii opere brâncușiene. Nici refugiul
în datele biografiei personale și nici exaltarea ră-
dăcinilor în folclorul autohton, care epuizează
pentru unii critici de artă alternativele, nu fac față
anvergurii operei lui Constantin Brîncuși, căci nu
explică destul.
În mod evident, opera lui Constantin Brâncuși
s-a născut dintr-o privire altfel a lumii, plecând
de la o intuiție și o temă proprie, ce țin, de fapt, de
o viziune, pe care a și propus-o celor care-i con-
templă lucrările. Cum au remarcat mulți dintre
aceștia, păsările în zbor arată altfel după ce ai avut
ocazia să vezi Păsările brâncușiene! Iar exemplul
nu este deloc singular. Supliciul, copilăria, adoles-
cența, feminitatea, înțelepciunea, timiditatea, ru-
găciunea și multe altele, chiar sensul vieții, capătă
conotații în plus. Este, în definitiv, menirea marii
arte, în particular a sculpturii, să arate noi posibi-
lități de a privi realitatea, iar Constantin Brâncuși
o reprezintă, la rândul său, în ceea ce are ea mai
izbutit.
(Fragment din conferința susținută la Cluj-Napoca, cu ocazia
aniversării a 140 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși)
■
21
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
tale quale
Satori
■ Vasile Zecheru
Așa cum am arătat în articolul anterior,
în întreaga mistică creștin-ortodoxă, ex-
periența eclezială a realității lui Dumne-
zeu este cotată, la o primă evaluare, ca fiind un
apogeu al parcursului monahal. Cu toate acestea,
urcușul duhovnicesc începe să se deruleze cu
adevărat abia de la acel moment de profundă și
ireversibilă inflexiune. În rezumat, despre această
experiență vie și tulburătoare se poate spune că,
de fapt, înglobează toate acele stări catalogate ca
fiind spirituale, religioase, mistice, magice, parap-
sihologice etc.
De altfel, în mod asemănător stau lucrurile și
în ceea ce privește ritualul de inițiere în tainele
francmasoneriei care „...nu are drept scop pri-
mordial [...] decât să permită candidatului să facă
experiența «Unității-Totalității», să trăiască aceas-
tă intuiție fundamentală că nu există o diferență
esențială între sine și ceea ce este în afara sinelui.
Singura rațiune de a fi a ritualurilor - fie ea ace-
ea a inițierii sau cele care urmează, referitoare la
companioni și maeștri - nu este dobândirea unei
științe teoretice, ci trăirea unei experiențe concre-
te. Și, pornind de la această experiență, putem ține
discursuri, nu invers!” La finele stagiului de calfă
aspirantul declară: „Am văzut Steaua Înflăcărată!”
Prin această formulă ritualică este marcată, în
mod simbolic, încheierea parcursului în Micile
misterii (Orizontala, Fotisis) și intrarea definitivă
în arealul Marilor misterii (Verticala, Theosis). Cu
alte cuvinte, „sporul de salariu” pe care-l primește
companionul nu este nimic altceva decât o confir-
mare și o recunoaștere a noului său statut, tocmai
ca urmare a faptului că aspirantul a trăit ființial
experiența transcendentală.
Așadar, mult râvnitul statut de homo universalis
este validat doar prin trăirea lăuntrică a întâlnirii
cu Lumina. Cu alte cuvinte, ești homo universalis
dacă ai avut iluminarea, dacă ai văzut la propriu
Steaua înflăcărată. În absența acestui eveniment
crucial, individul nu are argumente să susțină că
ar fi ajuns în centrul Ființei și astfel el își va con-
tinua nostalgia cu care a venit pe lume, aceea a se
întâlni lăuntric cu Dumnezeu, Sinele transperso-
nal ca expresie supremă a transcendenței divine.
Dintr-o altă perspectivă, s-a spus în mod ex-
plicit că un singur lucru se regăsește în cultura
europeană modernă ca, de altfel, în toate cultu-
rile lumii, anume, ideea de om perfect. „.Într-
adevăr, China a avut idealul unui astfel de om, pe
care l-a numit «omul veritabil» - chen-jen; India a
cunoscut și a păstrat și astăzi ideea unui «om elibe-
rat» pe care l-a numit jivan mukta; Grecia a denu-
mit pe omul perfect sophos, «purtător de lumină»;
Kabbala ebraică vorbește de Adam elyon (Adam
Kadmon, n.n.) - «omul suprem»; civilizația creș-
tină a cunoscut sfântul, întrupat apoi în cavalerul
în căutarea Graalului; islamul a avut ideea unui
om universal - «al insânu l-kâmil»”. De mențio-
nat aici că, de fapt, îi datorăm lui Rene Guenon
formularea primă referitoare la această cunoaș-
tere inițiatică despre omul universal, precum și
transmiterea mesajului către lumea occidentală
materialistă și ateistă, ruptă, așadar, de ceea ce
metafizicianul din Blois numește starea primor-
dială a ființei umane, cea care implică iluminare,
desăvârșire spirituală și transcendență .
Cine ajunge pe această experiență a ilumină-
rii și, astfel, înțelege profund și ființial, în litera și
spiritul lor enunțurile de mai sus, va conștientiza
instantaneu, de asemenea, că miza omului trezit
la realitate și decis să-și asume devenirea întru
Ființă a fost dintotdeauna, este și va fi transcen-
dența despre care vorbesc toți marii inițiați ai
lumii și, mai nou, savanții și filozofii. Totuși, ni-
meni nu va putea vorbi vreodată calificat despre
acest apogeu al omului dacă nu va experimenta,
în prealabil, întâlnirea lăuntrică cu Marea Lumină
din sufletul uman. Iluminarea este anticamera a
ceea ce tradiția denumește generic urcușul du-
hovnicesc, treptele desăvârșirii sau, în alte situa-
ții, vămile văzduhului! De altfel, trebuie spus aici
că, referitor la transcendență, se recunoaște astăzi
din ce în ce mai vocal că aceasta constituie miza
întregii filosofii a lumii!
În continuarea expunerii noastre, ne vom
strădui să ilustrăm această problematică insolită
privind experiența iluminării referindu-ne, cu
deosebire, la un maestru spiritual care a activat
în Occident în cea de-a doua jumătate a secolului
al XX-lea, germanul Karlfried Graf Durckheim
(1896-1988). Cele mai importante lucrări ale
acestuia, pe care, de altfel, le vom evoca și noi în
cele ce urmează, au fost traduse și publicate în
limba română.
Prin forța împrejurărilor, Durckheim își petre-
ce aproape un deceniu din viață în Japonia, pri-
mește aici o inițiere în zen budism și revine, apoi,
în Europa, la începutul anilor ‘50, unde înființea-
ză o școală neobișnuită și unică, în felul ei, inti-
tulată „.de terapie inițiatică”. Maestrul nostru
conștientizează acut o deficiență fundamentală a
omului occidental - materialist și individualist -
în contrast cu cel din Orient, ghidat de o filosofie
de viață holistică și integratoare. Această carență
rezidă tocmai în starea de confuzie și ignoranță
pe care o relevă homo europeus în ceea ce privește
problematica iluminării și a transcendenței, deo-
potrivă. Spune Durckheim, în acest sens: „Avem
nevoie (în Europa, n.n.) de o cultură a experienței
interioare care nu se mulțumește cu exerciții speci-
fice, ci care crede cu veridicitate vechiul dicton: «fi-
ecare clipă este cea mai bună dintre ocazii». Totul
devine ocazie pentru a practica calea interioară,
cale pe care, în perfectă rezonanță cu Ființa noas-
tră autentică și cu FIINȚA, ne transformăm trep-
tat într-o Persoană care, prin permeabilitatea ei la
FIINȚĂ, face posibilă împlinirea vocației noastre.”
Experiența aceasta supraindividuală este văzu-
tă de către Durckheim ca fiind dincolo de religii,
accesibilă omului nu pentru că ar fi creștin, mu-
sulman sau budist ci, în primul rând, pentru că
are statut de ființă umană. Satori face cu putință
imposibilul, inconceptibilul, iraționalul, adică tot
ceea ce încalcă legile rigide ale gândirii reducțio-
niste, intelectiv-raționale . În acest caz, re-ligarea
omului cu divinul este, cumva, un fenomen de re-
zonanță fină, o consonanță care se produce, cum
ar spune Ștefan Lupașcu, între trăirea la propriu
a iluminării și realitatea înconjurătoare în care
sacrul este evident în toate cele ce sunt. Prin sa-
tori, aspirantul reușește imposibilul, coincidentia
oppositorum și astfel, transcenderea contrariilor,
reunirea vidul cu preaplinul, a vieții cu moartea, a
ființei cu neființa.
Pentru cel care a trăit experiența, iluminarea
are o importanța covârșitoare. Ea face distinc-
ția între profan și sacru, între Micile și Marile
Radu Pulbere
acryl și ulei pe pânză, 40 x 40 cm
Flori (2015)
misterii, între om și zeu. „Niciodată omul nu ar
putea depune mărturia Ființei lui autentice fără
«întâlnirile» - experiențe și clipe privilegiate în care
plenitudinea forței, a sensului profund și a iubirii
izbucnesc cu atâta abundență. Asemenea expe-
riențe, prin Plenitudine și prin exigența unei res-
ponsabilități noi pe care ea o generează, se disting
atât de mult de experiența naturală a lumii, încât
omul nu poate să nu vadă acolo manifestarea a
«ceva» supra-existențial.” Iată, în același registru,
încă un citat edificator: „Începutul filosofiei apa-
re astfel ca o minune, ca un miracol. Șocul primit
de către existent în fața Ființei generează o lumină
în intelectul uman, prin care acesta își luminează
propria existență precum și participarea la Ființă.
Revelația produsă în existent în urma constatării
că el aparține Ființei este tocmai miracolul: ceea
ce nu s-a mai petrecut, ceva ce - conform ordinii
firești, cunoscute, a naturii existentului - nu era
prevăzut. Virtual însă, existentul poseda miracolul
de a se deștepta printr-un șoc luminos, dovada con-
stituind-o chiar filosofii deșteptați la filosofie prin
această minune”.
Zen budismul este, înainte de toate, o stare
de religiozitate bazată pe o experiență, ne spune
Durckheim, nicidecum o religie sau o credință, în
sensul pe care-l acordăm noi, europenii, acestor
două concepte. Ca să fii în interiorul zen-ului tre-
buie să fi trăit experiența transcendentală. Când
un maestru zen evocă această trăire supranatura-
lă, el vorbește, de fapt, despre iluminare și despre
natura lui Buddha. În realitate, în noi toți, credin-
cioși sau nu, există această natură, această poten-
țialitate care ne plasează dincolo de spațio-tem-
poralitatea și de convingerile noastre religioase
indiferent care vor fi acestea. Pentru aspirantul la
cunoașterea Ființei sale esențiale, Sinele transper-
sonal, zen budismul propune exerciții spirituale
tradiționale și un anume stil de viață echilibrat și
fără excese.
Pentru cel ce se identifică cu ego-ul său pre-
car și limitat, transcendența este exterioară, în
Cer, iar relația sa cu Dumnezeu va fi întotdeauna
mediată de preot, în timp ce, pentru omul care se
autocontemplă ca fiind un întreg într-o realitate
non-duală, transcendența reprezintă însuși nucle-
ul ființei umane și al universului, deopotrivă. În
acest al doilea caz, relația omului cu sacrul este
neintermediată, adică „față către față”. Iluminarea
modifică instantaneu întreg sistemul de gândire
al individului și nu are nimic comun cu declic-ul
intuițional. „Iluminarea adevărată înseamnă [.]
o cutremurare care transformă omul în întregime,
care schimbă tot modul lui de a fi, chiar și pe cel
O
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
27
corespondență de la New York
o
«fizic» și de fi «acolo» (vigil, atitudinal și extrem
de prezent, n.n.), în lume” .
Așadar, transcendența este leagănul tuturor
religiilor dar, cu toate acestea, transcendența
nu aparține de fapt nici unei religii, ea este pur
și simplu universală, aflându-se la sorgintea fe-
nomenului mistic și al philosophiei perennis, de-
opotrivă. De aceea, religiile îi separă pe oameni,
dogma sfârșind prin a ucide spiritul prin rigoarea
sa absurdă și nefirească. Concomitent, iluminarea
este cea care va asigura unitatea, ea fiind în mod
natural universală și general valabilă. Experiența
este o trăire subiectivă a întâlnirii ego-ului cu
Ființa profundă, transcendentă și imanentă, nu-
cleul divin și necondiționat existent în ființa uma-
nă. Individul este determinat, prin această trăire,
să conștientizeze ceea ce este el cu adevărat. Pe
cale de consecință, conceptele moderne referi-
toare la unitatea transcendentală a religiilor și la
ecumenism au la bază considerente de acest gen.
În mare parte, lumea științifică și oamenii
politici refuză aceste experiențe de teama forței
transcendente care există dincolo de sistemele in-
ventate de om. Această forță însă, reprezintă un
răspuns universal la toate problemele omenirii
deoarece ea corespunde unui nivel superior de
dezvoltare. În mod vădit, transcendența este pro-
blema fundamentală a cunoașterii umane. Totuși,
există și numeroși savanți, între care se disting
cei implicați în cercetarea atomului și a nucleului
său, care acceptă explicit existența unei unice in-
fo-energii fundamentale, omniprezentă și omnis-
cientă, vital implicată în ordinea cosmică. „Cele
două teorii au condus la cea mai impresionantă
construcție a fizicii din toate timpurile - modelul
standard - al cărui subiect «fierbinte» l-a consti-
tuit unificarea forțelor fundamentale din natură.
Concluzia [...] a fost foarte clară; toate cele patru
forțe sunt [.] forme ale unei singure forțe! Iar de
aici până la relaționarea fizicii cuantice cu experi-
ențele misticilor [.] nu a mai fost decât un pas.”
Note
1	Jean-Yves Lacoste - Experiență și absolut, Ed. Deisis,
2001
2	Louis-Marie Oresve - Marele secret masonic, Ed.
Lucman, 2010, p. 116
3	Durckheim utilizează sintagma „om just” sau „om
metamorfozat”
4	Centrul cercului, cum spun francmasonii
5	Setea de întregire, tânjirea naturală după Dumnezeu
și după unio mistica
6	Anton Dumitriu - Homo universalis. Încercare asu-
pra naturii realității umane, Editura Eminescu, 1990, pp.
7-8.
7	Rene Guenon - Omul și devenirea sa după Vedânta,
Ed. Antet, 1995, pp. 184-189
8	Alexandru Surdu - Problema transcendenței, Ed.
Herald, 2012, pp. 233-236
9	Karlfried Graf Durckheim - Dialog pe calea iniția-
tică, Ed. Herald, 2007; Centrul ființei, Ed. Herald, 2011;
Hara. Centrul vital al omului, Ed. Herald, 2012; Calea in-
terioară. Cotidianul ca exercițiu, Ed. Herald, 2014
10	Karlfried Graf Durckheim (2014), p. 48
11	Denumită satori, în zen budism
12	Karlfried Graf Durckheim (2011), pp. 57-58 și 80-81
13	Ștefan Lupașcu - Universul psihic, Ed. Institutului eu-
ropean Iași, 2000
14 Karlfried Graf Durckheim (2014), p. 42
15	Anton Dumitriu - Philosophia mirabilis, Ed.
Fundației culturale române, 1992, p. 30.
16 Karlfried Graf Durckheim (2014), p. 72
17	Teoria electrodinamicii cuantice și cea a cromodina-
micii cuantice
18	Ovidiu Brăzdău (2010) - Experiența conștientizării.
Teorii și cercetări moderne privind stările de conștiință, Ed.
Info-sănătate, p. 11
■
România mistic-martirică
■ Grid Modorcea
Despre România, deși partener strategic al
Statelor Unite, se scrie foarte rar în presa
americană. Nu știu dacă am citit despre ea
de două sau trei ori în The New York Times. Mult
mai mult fac pentru România bisericile românești
din America și mai ales munca intelectualilor ro-
mâni, care trăiesc efectiv printre americani și au
prilejuri neîncetate să le vorbească despre țara
noastră. Am întâlnit mai ales articole împortiva
României, chiar în The New York Times, articole
plătite de unguri, precum Laszlo Tokes, care bat
aceeași placă a federalizării României. Nu am citit
să li se dea vreo replică de către autoritățile româ-
ne din America sau România. Politica struțului.
Qui prodest? Fiindcă ungurii își văd mai departe
de parșiveniile lor. Bine ar fi ca imensul lot de re-
fugiați care ne-au fost trimiși din Italia și Grecia
să fie „cazat” în Covasna, Harghita și alte focare
de terorism. Acum ungurii ne taie pădurile, iar ca
mâine ne trezim că Transilvania a fost o provincie
arabă a marii Asii!
Dar iată că citesc acum un articol cu titlul The
Haphazard Invention of Romania, apărut în The
National Interest, azi, 22 februarie 2016. Nu mi-a
venit să cred că era una din știrile principale ale
zilei. Dar de ce acest titlu? De ce România este o
„invenție întâmplătoare”!? Am deschis imediat
articolul. Nu se justifică acest titlu și nici foto-
grafia care îl ilustrează, de la un congres al PCR!
Am trecut peste acest teribilism ieftin, al cine știe
cărui nechemat (așa vede el România, ca un con-
gres cu Ceaușescu la tribună!), și am văzut că este
vorba despre o prezentare a cărții lui Robert D.
Kaplan In Europe’s Shadow: Two Cold Wars and a
Thirty Year Journey Through Romania and Beyond
(În umbra Europei: Două războaie reci și 30 de
ani de călătorie în România și dincolo), carte apă-
rută chiar în acest an, 2016, la prestigioasă editură
newyorkeză Random House. Conține 336 de pa-
gini și costă 28 de dolari un exemplar.
Textul expune două idei principale: în primul
rând, vorbește pe larg despre originea noastră
latină, despre felul cum s-a format Dacia Felix,
ajungând până la statutul monarhic al țării și la
momentul Gărzii de Fier, considerată, după un
citat din Mircea Eliade: „în principal o mișcare
spirituală menită să ducă la omul nou și care ur-
mărea răscumpărarea noastră națională”.
Apoi, tot pe baza unui citat din Mircea Eliade,
se vorbește despre mesianismul românesc, despre
eforturile românilor de a supraviețui, de a-și păs-
tra limba într-o mare slavă. Eliade arată că „isto-
ria românilor este transfigurată, se poate spune,
de o prezență divină permanentă... Neîncetat ata-
cați, ei pot gândi doar în timp ce ei înșiși apără
istoria lor... Este un război permanent, timp de
secole, pentru propria lor supraviețuire. În fieca-
re luptă, ei riscă totul: dreptul lor la viață, la reli-
gie, la limba și cultura lor”. În acest spirit, Kaplan
scrie această frază: „In other words, not only have
Romanians suffered more than other European
peoples, but their suffering has created a mysti-
cal martyrdom in their souls” (Cu alte cuvinte, nu
numai că românii au suferit mai mult decât alte
popoare europene, dar suferința lor a creat un
martiriu mistic în sufletele lor).
Autorul articolului, să-i spunem totuși nume-
le, Aram Bakshian Jr., care a pus și un titlu ten-
dențios, plus o poză dezonorantă pentru el (asta
e România, istoria ei, d-le Bakshian, care probabil
faci un bakshiș la acel ziar?!), consideră că aici
este vorba despre un self-composed mith / mit au-
to-compus, despre un national exceptionalism ba-
zat pe „nemulțumirile reale sau percepute ale unui
grup religios, etnic sau rasial”, ceea ce s-ar putea
numi „a nation while behaving more like a trib” /
o națiune care se comportă ca un trib.
O, ar fi bine să fie așa, dar națiunea noastră se
comportă ca o ființă desțărată, alterată, care nu-și
mai cunoaște rădăcinile! Evident, este atacată și
problema evreiască (Kaplan e evreu), felul cum
s-a desfășurat ea în România, dar fără o înțelegere
clară a fenomenului. Din nou se expun lucrurile
ca din topor, se acuză ascensiunea fascismului ro-
mânesc, se vorbește de influența Axei și de „scene-
le grave” ale Holocaustului românesc!
Întotdeauna rațiunile politice, adesea conjunc-
turale, au intervenit și au denaturat înțelegerea
profundă a poporului român și a istoriei sale.
Oricum, e pentru prima oară când citesc în
America un astfel de articol, despre o Românie
mai apropiată de realitatea sa adevărată, când se
evidențiază latura mistică a poporului român.
Dacă cineva i-ar fi deschis lui Kaplan poarta
spre vechimea din illo tempore a poporului ro-
mân, spre tracism, spre minunea numită Homo
Olteniensis, primul hominid descoperit pe terito-
riul României, la Bugiulești, Vâlcea, care datează
vechimea omului în urmă cu 1,9 milioane ani,
cred că Kaplan ar fi făcut o adevărată pledoarie
pentru vechimea poporului român și influențele
culturale pe care civilizația traco-dacică a revăra-
sat-o asupra Europei, asupra lumii întregi.
Cartea sa e un pas mare însă. E timpul ca ofi-
cialii României, istoricii, ca și autoritățile politice,
să ajute cu toate forțele la luminarea acestui sens.
Am sub tipar o carte despre Gheorghe Zamfir,
numită Sunetul Primordial, în care marele artist
pledează pentru această linie protocronistă a po-
porului român, pe latura mistică a mesajului său
divin. Cartea face o mare deschidere planetară, fi-
indcă așa cum românii, cu Festivalul „Enescu” în
frunte, nu cunosc opera simfonică a lui Gheorghe
Zamfir, tot așa nu cunosc nici contribuția sa mis-
tică, profund românească, la cunoașterea istori-
ei adevărate a României. Dar cu o floare, fie ea
și neasemuită, nu se face primăvară. E nevoie de
o susținere națională, de o preocupare majoră a
guvernului României, a Ministerului de Externe.
Altfel, rămânem să lămurim dacă Johannis știe să
vorbească mai bine românește decât Cioloș! Ne
trebuie curaj, să facem punți de anvergură. E tim-
pul să muncim în această direcție universală. Nu
putem lăsa lucrurile doar pe mâna străinilor, așa
cum, de altfel, au dovedit ei mereu în istoria noas-
tră, că au fost cei care au observat mai bine lucru-
rile decât cei de acasă, din interior. Iată, Robert
D. Kaplan (n. 1952, New York), unul dintre re-
dutabilii ziariști ai Americii, autor al multor cărți
politice, este un nou nume care trebuie adăugat
pe această listă.
■
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
corespondență de la Washington
Politica Vaticanului
în Orientul Mijlociu
■ Victor Gaetan
De ce Papa încheie parteneriat cu Iranul
Cu atâtea milioane de sirieni care fug din țara
lor devastată de război, s-a acordat puțină aten-
ție celor care sunt disperați să rămână în patrie:
minoritatea creștină din Siria, care crede că e o
cerință existențială să fie păstrați cei peste 2000
de ani de creștinism în regiune. În toiul dezbaterii
asupra relocării refugiaților, când mulți clerici din
Occident făceau lobby în Europa să fie absorbiți
mai mulți oameni, un arhiepiscop din Alep a ple-
dat în fața fraților săi pentru a-i ajuta pe enoriași
să rămână în Siria. Ca și cei mai mulți lideri din
Orietul Mijlociu, el este în favoarea unei soluții
politice a conflictului, mergând într-atât de de-
parte încât să salute intervenția militară rusească
în Siria, care le-a dat locuitorilor destulă speranță
ca ei să rămână în țară. În Siria, creștinii trăiesc în
mare măsură datorită protecției Armatei siriene.
Cei din afara Damascului au fost persecutați de
Statul Islamic (cunoscut sub sigla ISIS) și de dife-
rite miliții care încercau să-l răstoarne pe preșe-
dintele sirian Bashar al-Assad. Nu e de mirare că
ei au senzația că supraviețuirea lor se bazează pe
menținerea lui Assad la putere.
Episcopul greco-catolic al Alepului, Jean-
Clement Jeanbart a explicat pentru BBC în octom-
brie: „Deocamdată, dacă Assad pleacă acum, exis-
tă temerea că totul se va prăbuși și se vor întâmpla
lucruri înspăinântătoare în toată țara.” Părerea lui
Jeanbart reflectă și sentimentele Vaticanului față
de Assad; se înțelege că Rusia și Iranul sunt actori
de bază nu numai în a rezolva războiul în curs, ci
și în a asigura supraviețuirea în regiune a respec-
tivei denominații. Legăturile Sfântului Scaun cu
Rusia sunt mai puternice ca niciodată, iar legătura
discretă de peste 30 de ani între Roma și Teheran
Radu Pulber
Alcătuit dincolo de percepții (2015), acryl și ulei pe pânză, 70 x 100 cm
s-a consolidat în ultimii doi ani în așa măsură în-
cât experții Vaticanului vorbesc despre o „opțiune
șiită” când discută diplomația papală. Azi, iranie-
nii pot chiar citi Confesiunile Sfântului Augustin
și Cathismul bisericii catolice în farsi - produse ale
unui efort de traducere de 12 ani depus de cărtu-
rari iranieni.
Papa despre Siria
Implicarea directă a Papei Francisc în Siria a
început în 2013, când se părea că Assad ar fi fo-
losit arme chimice împotriva propriului popor.
Statele Unite luau în considerare dacă să lanseze
atacuri aeriene împotriva regimului. În septem-
brie, Francisc a cerut o zi de rugăciune pe tot
mapamondul pentru Siria, care se dezintegra mai
departe înspre haos. În timpul veghii, Vaticanul
a instruit circa 70 de ambasadori în legătură cu
poziția Papei - că o intervenție nu ar face decât
să exacerbeze conflictul și că ar trebui găsită o re-
zolvare pașnică. Francisc le-a scris, de asemeni,
o scrisoare membrilor G-20, întruniți atunci în
Rusia, pledând pentru faptul că o intervenție mi-
litară ar fi fost inutilă. Când Statele Unite au decis
să nu intervină și, în loc de asta, să transfere arse-
nalul chimic al lui Assad spre un organism inter-
național, Sfântul Scaun părea că ar fi învins mori-
le de vânt. Această mișcare a creat o afinitate între
Papă și președintele Rusiei Vladimir Putin, care
este de asemeni interesat să protejeze creștinii din
Orientul Mijlociu. Amândoi au coordonat, apoi,
eforturile de a duce ajutoare umanitare în zonă.
Și Iranul și-a exprimat admirația față de mo-
dul în care Papa a evitat atacurile aeriene în Siria.
La începutul lui 2014, ambasadorul Iranului la
Sfântul Scaun l-a numit pe Francisc „o figură pli-
nă de virtute... debordând de moralitate și modes-
tie, iar poporul iranian se așteaptă ca el să reziste
opresorilor și celor puternici, cu ajutor divin, ca și
Isus Christos”.
Cât despre corpul diplomatic al Vaticanului,
acesta privește Iranul ca fiind un jucător indis-
pensabil care poate aduce încheierea conflictului
sirian. „Iran este parte integrantă a... negocierii
care poate duce la pace sau, cel puțin, la încetarea
imediată a violenței în Orientul Mijlociu... în spe-
cial în ceea ce privește Siria,” a spus reprezentan-
tul Papei la Biroul Națiunilor Unite din Geneva.
În fapt, la sfârșitul lui noiembrie, Vaticanul l-a
consacrat pe episcopul Sarkis Davidian pentru
a îndruma catolicii armeni din Ispahan, Iran -
post vacant din 2005. Davidian e născut în Alep,
unul di cele mai mari orașe creștine din Orientul
Mijlociu, până la război. El spune că misiunea sa
este de „a coopera pentru pace,” ceea ce înseamnă
a negocia cu jucători-cheie din regiune, cum ar fi
Iranul, care susține regimul Assad și este, de ase-
meni, un protector demn de încredere al propriei
sale minorități creștine.
Constituția iraniană dă creștinilor, evreilor și
zoroastrienilor dreptul de a oficia liber și le alocă
creștinilor trei locuri în parlament. Lideri ai celor
mai mari comunități creștine din Iran spun că se
simt în siguranță. Arhiepiscopul ortodox armean
Babken Charian nota mai devreme anul acesta
că „Minoritățile religioase au relații amicale cu
musulmanii din Iran, iar dacă popoarele lumii ar
avea o astfel de conduită pașnică, cum o au irani-
enii, lumea ar trăi în pace și liniște.”
Iranul și Sfântul Scaun
Cu toate că Iranul și Sfântul Scaun s-au apro-
piat în ultima vreme, cele două entități au stabi-
lit relații diplomatice în 1954, pe care Vaticanul
a încercat să le păstreze chiar și după Revoluția
Islamică. Analistul Sasan Tavasoli scrie că după
1979, unii imami importanți au promovat în con-
tinuare dialogul interconfesional. Ei au relevat
pasaje din Coran care acceptă pluralismul religi-
os, care se referă frecvent la viața și învățăturile
lui Isus și a remarcat tradiția discursului rațional
între imamii șiiți și conducătorii creștini.
Cu toate că faptul nu a avut un mare răsunet,
Republica Islamică Iran a început să dea priorita-
te relațiilor cu bisericile creștine în 1992, când cle-
ricii șiiți au avut prima lor întâlnire interconfesi-
onală cu Biserica Ortodoxă Greacă, în Atena. Cu
toate că comunitatea greacă din Iran e minusculă
(Biserica Apostolică Armeană, parte a familiei
oriental-ortodoxe este cea mai mare biserică acolo
și are 300 000 de membri), analiștii iranieni admi-
ră Biserica Ortodoxă pentru că păstrează valorile
și identitatea tradiționale în pofida globalizării de
sorginte Occidentală. În 1985, în timpul devasta-
torului război dintre Iran și Irak, Iranul l-a invi-
tat pe primul teolog occidental, preotul elvețian
catolic Has Kung să aibă un schimb de păreri cu
omologii săi musulmani. Kung a fost impresionat
să vadă ayatollahi, oficiali de stat și chiar membri
ai familiei liderului suprem de atunci, Ayatollahul
Ruhollah Khomeini, că vin la seminarul său. El a
scris atunci: „În loc de dispută, dialog. Asta e fra-
za uluitoare pe care am auzit-o în Teheran. Sunt
convins că este în primul rând motivată religios,
că ea va persista... și că va da roade.”
Entuziasmul pentru dialog cu creștinii a per-
sistat într-adevăr. În 1995, Organizația pentru
O
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
o
Cultură și Relații Islamice a sponsorizat prima sa
discuție cu Conciliul pentru Dialog Interreligios
al Vaticanului (care a avut drept rezultat anga-
jamentul de a se întâlni în fiecare doi ani) și cu
Consiliul Mondial al Bisericilor, care a inițiat, de
asemeni, întâlniri regulate cu omologii islamici.
Guvernul iranian a creat, de asemeni, câteva en-
tități dedicate cercetării și dialogului interreli-
gios, cum ar fi Centrul Internațional de Dialog
între Culturi și Civilizații al fostului președinte
iranian Mohammad Khatami. Ca răspuns la ese-
ul din Foreign Affairs publicat în 1993 de Samuel
Huntington „Ciocnirea civilizațiilor”, Khatami a
propus că ar trebui să existe un „dialog între ci-
vilizații.”
În mandatul succesorului lui Khatami, pre-
ședintele Mahmoud Ahmadinejad, dialogul in-
terreligios a continuat. În 2011, doi episcopi ame-
ricani au ajutat la negocierea soldată cu succes a
doi autostopiști americani, încarcerați în Iran în
2009, sub acuzația că ar fi spioni. Episcopul John
Bryson Chane și cardinalul Theodore McCarrick
au negociat actul de amnistiere mai mult de un an
- după ce Departamentul de Stat al SUA le-a spus
familiilor celor doi că nu mai are ce face. Chane
avea deja contacte la vârf în elita iraniană, ca fi-
ind singurul american care s-a întâlnit cu Liderul
Suprem al Iranului, Ali Khamenei.
Și Biserica Catolică a pus pe prim plan cola-
borarea interreligioasă. Ca rezultat al celui de-al
doilea Conciliu Vaticanic, Biserica Catolică cre-
de că musulmanii și creștinii venerează același
Dumnezeu. Enciclica Nostra Aetate, emisă de
Papa Paul al VI-lea în 1965, le cerea, practic, celor
credincioși să se dezică de ideile prconcepute din
trecut și să vadă Islamul într-un mod nou, pozitiv.
În fapt, unii teologi argumentează că islamismul
șiit seamănă creștinismului, în mai multe feluri,
în practici, dacă nu în dogme. În Iran, autorita-
tea religioasă este mult mai centralizată decât în
țările majoritar sunite: Liderul Suprem este ales
din Adunarea Înțelepților, constituită din circa 80
de ayatollahi aleși de popor din 30 de regiuni, cu
mandate de câte 8 ani. Sistemul e analog sisteme-
lor ortodoxe și catolice de a alege patriarhi și papi.
Imamii șiiți, ca și preoții catolici, sunt considerați
investiți cu har divin. Mulți creștini și șiiți împăr-
tășesc credința într-o figură spirituală feminină:
Maria, mama lui Isus are un rol similar cu Fatima
(supranumită al-Zahra, Strălucitoarea) fiica pre-
ferată a Profetului Mohamed.
Povestea Imamului Hussein, nepotul de fiică al
Profetului Mohamed, are de asemeni similarități
cu sacrificiul și răstignirea lui Isus. Hussein a fost
fiul Imamului Ali, care, cred șiiții, a fost succeso-
rul de drept al Profetului și care este miezul ne-
înțelegerii istorice cu suniții. Acesta a fost ucis în
mod brutal în bătălia de la Kerbela, în 680 A.D. În
fiecare an, în ziua sfântă Asura, șiiții comemorea-
ză sacrificiul lui Hussein. În Iran, unii se autofla-
gelează, pentru a suferi asemeni lui Hussein.
Acordul nuclear
Legăturile istorice bazate pe religie și pe părerea
comună despre Siria au dus la o alianță politică fă-
țișă în privința acordului nuclear. În aprilie 2014, o
delegație a Conferinței SUA a Episcopilor Catolici
s-a întâlnit cu Consiliul Suprem al Mullahilor din
Qom, Irak și au ajuns la o poziție comună împo-
triva armelor nucleare. Ei au emis o declarație
comună care stipula că Islamul șiit „se opune și
interzice producția, stocarea, depozitarea, folosi-
rea și amenințarea cu uzul armelor de distrugere
în masă. Catolicismul militează, de asemeni, pen-
tru o lume fără astfel de arme și cheamă națiunile
să anihileze aceste arme.” Episcopii americani, cu
consultarea Vaticanului, au fost influențați de fap-
tul că ambii Lideri Supremi Ruhollah Khomeini
și Ali Khamenei au emis fatwe împotriva folosi-
rii de arme nucleare și chimice. Când Francisc
a salutat la Națiunile Unite acordul care avea să
urmeze între SUA și Iran în septembrie, a vorbit
despre „sinceritatea, răbdarea și stăruința” care au
dus la înfăptuirea acestuia. În Statele Unite, enti-
tăți catolice au făcut lobby la Congres să se apro-
be acordul, încurajați fiind și de Roma ca să facă
asta. Mai de curând, Vaticanul însuși a făcut lobby
ca Iranul să fie inclus în discuțiile de pace pentru
Siria de la Viena
Dacă Vaticanul și Iranul vor găsi moduri de a
colabora pentru a forța comunitatea internaționa-
lă să accepte un tratat de pace în Siria, e un subiect
pe care îl vor aborda Papa Francisc și președintele
Irakului Hassan Rouhani la următoarea lor întâl-
nire, care a fost planificată pentru 14 noiembrie,
dar a fost amânată datorită atacurilor teroriste
din Paris din 13 noiembrie. Pe agendă se găsesc
sprijinul Vaticanului pentru armistiții locale, cum
a fost cel recent negociat pentru orașul Homs și,
apoi, în septembrie, pentru Zabadani, un oraș de
la granița cu Libanul, unde Iran a negociat pentru
Assad. Vaticanul dorește să construiască condiții
pentru un proces de pace care să respecte rolul
Iranului, fiindcă vede Teheranul ca participant in-
dispensabil, gata să apere grupurile doritoare de
pace ale guvernelor occidentale, care, până acum
au eșuat în mare măsură în a-și proteja credința.
(Victor Gaetan este colaborator
al Washington Post și al Foreign Affairs )
Traducere din limba engleză de
Cristina Tătaru
■
Urmare din pagina 36
Dispersia semnelor
corpului sau constituirea
corpului semnelor
sunt ulterioare operării cu semnele vizuale: nu
chei de acces, ci o finalizare personală a posibilu-
lui declanșat de semnele tabloului.
Ceea ce ni se înfățișează prin urmare aici e felul
cum se constituie semnul pictural din infra-sem-
ne, felul cum stimulul sau semnalul optic devi-
ne semn vizual. Sunt lumile picturale prealabile
semnului și procesul prin care semnele vizuale se
constituie înainte unor coduri stilistice stabilite. E
ceea ce precede semnul: matierismul de dinain-
tea formei, informul, latențele, eboșele. Semnul se
naște și se pierde în posibilitățile lui neformaliza-
te, în deformările lui recognoscibile. Fără istorie,
doar alternative, coagulări, ezitante între recu-
noaștere și renunțare, matierism în sensul ente-
lehiei aristotelice. Gest, accident, culoare, layre-le
prealabile semnului, fiecare cu posibilitățile sale
intersectate într-o posibilitate încă mai aleatorie.
De la pre-semn la semn, de la nonfigurativ la fi-
gurativ, de la gest/acțiune la trasarea hotărâtă a
contururilor. De la fragmente și chiar mai puțin
decât fragmente, pete fragmentare de gest-culoa-
re, la fragmente de amploarea unei forme tipolo-
gic recognoscibile. Mai degrabă direcția mișcării,
decât stațiile punctuale ale unor tablouri definitiv
încheiate. O așteptare detașată, lipsită de con-
strângeri, a coagulării semnificațiilor unor semne
vizuale.
Nu e producere planificată: e mai degrabă o
estetică a descoperirii accidentale, pentru că e o
punere în scenă a posibilului. Cât de departe și
în ce direcție pot fi duse astfel lucrurile?! Nu în
sensul unei opera aperta, ci a limitelor produce-
rii posibilurilor semnului vizual, în direcția vir-
tualului picturii! De la diferanța semnificanților
vizuali la diferențiere formei picturale, pot apă-
rea agregări la care alții - cu același vocabular
al semnelor vizuale - să nu se fi gândit. Întrucât
pentru Radu Pulbere nu pare să existe încă voca-
bularul standardizat al scrierii semnelor vizuale,
care să marcheze prezența istoriei formalizate, el
ne propune o manieră de a vizita istoria posibilă
a semnelor propriei vizualități, de a invoca pro-
pria preistorie a semnului pictural. Prin aceasta,
subiectivitatea vizuală a pictorului eliberează ceea
ce subiectivitatea privitorului avizat ținea închis.
Parcă auzi o limbă ce are rezonanțe cunoscute dar
care nu ia forma cuvintelor pe care le știi... Ceea
ce ne propun Rătăcirile trupului este să ne lăsam
în voia limbajului vizual, a unui limbaj care, vor-
bind, descoperă ce vrea să spună așa cum ideea îți
poate veni vorbind!
■
Radu Pulbere, Spații scufundate (2015), u/p, 140x80 cm
30
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
muzica
Competiția muzicală GBOB
România sparge barierele
RiCo
Este o premieră pentru un concurs muzical în
România ca videoclipul unui câștigător de
pe o scenă considerată „underground” să fie
promovat în programul de zi mai multe săptămâni
la un post național de televiziune.
GBOB România își promovează câștigătorii.
După prima ediție organizată de Asociația Sunetul
Muzicii, în colaborare cu H!T Music Channel, a
sosit momentul promovării pe postul național al
clipului de debut lansat la începutul lunii martie
de câștigătoarea ediției din 2015, Hteththemeth din
Brașov. Compoziția „You Are My Last Girlfriend“
urmărește destinul unui personaj neobișnuit, aflat
în căutarea sentimentului perfect al adorației, sus-
ținut și protejat de o entitate divină, între cei doi
existând o puternică legătură spirituală.
Global Battle of the Bands (Bătălia Mondială a
Formațiilor) susține și promovează muzica origi-
nală (de orice gen), interpretată live. GBOB este
cea mai mare competiție de gen din lume, fiind or-
ganizată anual în peste 30 de țări, pe 5 continente.
GBOB nu este un concurs, ci o comunitate.
Publicul are șansa de a descoperi formații pe care
nu le-a mai văzut și de a asculta muzică nouă, ac-
tuală, contemporană, originală și live dintr-o gamă
largă de genuri muzicale. Pentru artiști, este posi-
bilitatea de a cunoaște alți artiști și alte formații cu
care să colaboreze la concerte sau turnee; oportuni-
tatea de a cunoaște și de a da mâna cu cei prezenți
în juriu, oameni activi în industrie: impresari, in-
gineri de studio, organizatori de festivaluri. Acesta
este scopul GBOB România: de a aduna pe cei pa-
sionați de arta muzicii pentru a realiza schimburi
de experiență.
Bătălia mondială a formațiilor este singurul
concurs care oferă o deschidere internațională
formațiilor, indiferent de gen muzical. În 2016,
marele premiu este un turneu internațional sau în-
registrarea unui album într-un studio renumit ală-
turi de un producător muzical celebru. Înscrierea
în concurs se face completând un formular pe:
www.gbob.com
Prin tot ceea ce s-a realizat la prima ediție organi-
zată de Asociația Sunetul Muzicii, GBOB România
2015 a fost un concurs național de impact interna-
țional. 103 formații au urcat pe cele nouă scene ale
semifinalelor regionale, iar 5 au venit din Ungaria,
una din Italia și una din Republica Moldova. Pe
lângă cele 19 finaliste autohtone, la finala națio-
nală (organizată la Râmnicu Vâlcea) s-a calificat și
un grup muzical din Banatul sârbesc (Sequence),
iar aceasta a impresionat atât de mult juriul încât
a obținut cel mai mare punctaj. De comun acord,
juriul a făcut abstracție de scor, pentru a permite
formațiilor autohtone să ocupe podiumul. Ulterior,
prin amabilitatea lui Tore Lande, care a înființat
proiectul acestui concurs în 2004, Sequence a fost
confirmată în programul Finalei mondiale GBOB
la Berlin în 27 mai (aceasta fiind totodată prima
dată când o formație din Serbia participă la GBOB
World Final).
Finala națională de la Râmnicu Vâlcea a fost te-
levizată în direct pe plan național și difuzată în di-
rect la AltRadio online. Practic, 20 de formații mai
puțin cunoscute au avut parte de expunere media
pe plan național. 19 din aceste formații aveau deja
piese înregistrate în studio, iar acestea au apărut cu
câte o piesă pe compilația digitală „GBOB - 2015
Romania Final”.
Invitat în juriu, Vlad Bușcă (Head of Digital la
Universal Music Romania) a declarat după finală:
„M-a impresionat nivelul foarte ridicat al trupe-
lor calificate la Finala GBOB România. Această
compilație poate fi privită ca o radiografie a unei
părți reprezentative din (ceea ce are de oferit) un-
derground-ul de rock alternativ și metal românesc
(în 2015); diversitatea stilistică va satisface cu si-
guranță iubitorii tuturor genurilor și nișelor muzi-
cale. Descoperirea de muzică nouă trebuie să fie o
activitate principală a publicului susținător de un-
derground, și această compilație poate fi un punct
de plecare.”
Ca urmare a participării la Finala națională
GBOB România 2015, pe lângă invitarea forma-
ției Basska (București) la Festivalul de Teatru din
Târgoviște, Vespera (Cluj-Napoca) este inclusă în
programul ARTmania 2016, No Antidote (Craiova)
a câștigat două zile gratuite în studioul de înregis-
trări SySound, N.O.R. (Oradea) a câștigat un con-
tract de mangement și impresariat cu Asociația
Sunetul Muzicii, Invader (Lupeni) a câștigat
un contract cu casa de discuri Universal Music
România, iar Hteththemeth (Brașov) va reprezenta
România la Finala mondială GBOB (la Berlin în
luna aprilie).
Vice-campioana The Kryptonite Sparks
(Botoșani) are șansa de a cânta în Grecia la toam-
nă, iar organizatorii GBOB România încearcă
să pună la punct un traseu de cântări în Serbia și
Grecia campioanei competiției din 2015.
Cine s-a înscris până acum la GBOB România
2016? Dintre finalistele din 2015 s-au înscris din
nou Vespera și The Purple Dandies. Revine în con-
curs formația de adolescenți Atrivm din Tecuci
(care a fost prima înscrisă la ediția precedentă).
În Banat sper să vedem formația reggae BAM care
în acest moment are o problemă legată de compo-
nență. Din Oltenia amintim formația Adastia, care
este o bună parte din Avatar, renăscută, cu solistă
la voce, fiind totodată prima formație înscrisă în
campania GBOB 2016. Din ce am ascultat până
acum, sunt impresionat de mesajul social puternic
al celor de la Zero Tolerance (din Cluj-Napoca), vo-
cea solistului de 11 ani de la Fantazia (din Arad)
și cimpoiul și buciumul de la E-an-na (din Sibiu)
S-au înscris pentru prima dată formații declara-
te ca fiind cover bands de ani de zile (Life On Mars
din București și Black Ice din Râmnicu Vâlcea), iar
ele vor compune două piese proprii cu care să se
prezinte în concurs.
Până în luna februarie, la GBOB România 2016
s-au înscris formații cu cetățeni străini din Franța
(Fawkes, București) și China (Reflections, Bacău),
iar Northern Revival (Novi Sad, Serbia) este prima
formație străină înscrisă în concurs.
După tragedia din Colectiv din 30 octom-
brie 2015, în 2016 rămân cu impresia că rock-ul
a devenit un cuvânt blestemat, stigmatizant și
denigrant. Cover band-urile sunt în mare vogă.
Lumea se înghesuie pentru concertul unei formații
necunoscute care cântă hituri rock din anii ‘70-‘80-
‘90, dar în același timp nu are curiozitatea să plă-
tească un bilet să vadă o trupă necunoscută care își
promovează propriile compoziții; nu apreciază și
nu sprijină acest fenomen, de creativitate artistică,
de originalitate și care face parte din patrimoniul
cultural al generației actuale.
Tineretul din prezent nu mai ascultă muzică, iar
acest lucru se datorează probabil și faptului că nu se
mai face muzică. Lumea nu mai este obișnuită cu
mesajul transmis de un cântec sau opinia unui so-
list vocal care transmite o atitudine și care încearcă
să fie reprezentantul generației lui. Vremurile ace-
lea au apus, din păcate, odată cu ridicarea cortinei
de fier. Trăim într-o lume globalizată. Un prieten
mi-a atras atenția că dacă acum 30 de ani topurile
muzicale din SUA și Anglia promovau artiști com-
plet diferiți, astăzi, aceleași „vedete” se află pe pri-
mele 10 locuri ale ambelor clasamente.
Anul trecut, cele mai multe formații s-au înscris
din Cluj-Napoca, Timișoara și București. În gene-
ral în competiție, au fost multe trupe care au urcat
pe scenă cu hainele de stradă, unde artiștii nu se
potriveau deloc între ei prin felul în care erau îm-
brăcați pe scenă. Acest concurs urmărește toate as-
pectele de spectacol la o trupă, începând de la mu-
zică și carismă, până la aspectul vizual al grupului
de muzicieni. Unele formații nu au impresionat de-
cât cu una din piese (și au fost avantajate cele care
au avut ultima piesă mai bună în recital). La unele
formații s-a simțit că au fost prea concentrate pe
instrumente și au comunicat prea puțin cu privirea
spre public.
De-a lungul tuturor etapelor, deși concursul este
deschis și debutanților, nu a existat nicio forma-
ție care să se piardă pe scenă. Totodată, multe din
trupele care s-au prezentat la Semifinalele GBOB
România în 2015 nu au înțeles conceptul acestui
concurs. Există concursuri locale, organizate de
cluburi, unde formațiile muzicale cântă 20-30 de
minute, ca într-un minirecital. GBOB România
permite artistului să se exprime și că convingă ju-
riul și publicul cu doar două piese (alese atent) și
care să se încadreze în opt minute. Practic, aceas-
tă regulă vine tot în sprijinul artistului pe termen
lung deoarece cine va cunoaște succesul în dome-
niul muzical va avea piese difuzate la radio care au
o durată maximă de 3,5 minute.
Fiind relansată în România de către Asociația
Sunetul Muzicii, lumea și presa nu a descoperit
încă faptul că Semifinalele GBOB sunt inedite, iar
acesta este realmente cel mai amplu concurs na-
țional la ora actuală pentru formațiile LIVE din
România. GBOB România scoate formațiile din
mediul virtual și le obligă să urce pe scenă pentru
a se prezenta și pentru a lua contactul cu oamenii
din industrie invitați în juriu și cu publicul curios
să descopere muzica nouă!
Etapele concursului din acest an vor avea loc la
București (18 martie), Râmnicu Vâlcea (9 aprilie),
Cluj-Napoca (14 mai), Timișoara (24 mai), Sibiu
(în cadrul festivalului ARTmania, în 28 iulie) și
Suceava (10 septembrie). Se mai pot organiza două
semifinale regionale, dar asta depinde de numărul
formațiilor înscrise. Finala națională va fi organi-
zată într-un centru cultural important din țară, iar
organizatorii se gândesc să organizeze acest specta-
col la Baia Mare, Sibiu sau Timișoara.
Pe termen lung organizatorii doresc să dezvolte
acest proiect astfel încât în anul 2021, când Capitala
Culturală Europeană va fi în România, aceasta să
găzduiască Finala Mondială GBOB.
■
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
31
balet
Dance Emotion sau
„Something Broadway”
în România
■ Eugen Cojocaru
De curând, publicul clujean a fost mar-
torul unei premiere inedite la noi (pro-
babil și în acest colț al Europei), care a
avut loc pe scena Teatrului Național Cluj: Dance
Emotion - un spectacol de dans, de divertisment
ca o revistă de pe celebrul Broadway, susținut
de Compania Mario Dance Atelier. Compania
și-a început activitatea în 2011, la Cluj-Napoca,
și succesele fondatorului și factotum-ului Mario
Grosu nu s-au lăsat așteptate, întrecând instituții
de stat vechi în acest domeniu: premii peste pre-
mii la cele mai prestigioase concursuri, din țară,
pentru elevii și studenții săi.
Regizorul Cristian Nedea - adaptând o idee
de Meda și Adrian Holeleu - a imaginat un liant
prozaic între numerele de coregrafie: Bunicul
(Petre B[cioiu) și Nepotul său (Tudor Holeleu
- 10 ani) pleacă într-o călătorie exotică spre
America de Sud, cu o corabie, și discută despre
dansurile întâlnite, când mai scapă de „urmă-
rirea unor pirați fioroși”. Numerele de dans se
înlănțuie, astfel, ca un șirag de perle din Marea
Caraibelor, încântând spectatorii cu o coregra-
fie plină de inventivitate, excelent armonizată
pe toată scena, nu rareori cu inserții dificile de
executat, dar stăpânite, cu multă siguranță, de
membrii ansamblului, altfel foarte tânăr - între
10 și 26 de ani.
Vom extrage din sarabanda „emoțiilor dansu-
lui” câteva nestemate bazate pe ritmuri sud-ame-
ricane; bineînțeles, se începe cu un excelent tan-
go în stil house, dar întreg repertoriul melodic
e perfect ales. De remarcat, îmbinarea inspirată
a melodiilor clasice sud-americane, de sorginte
spaniolă, cu stiluri de muzică actuale, un motiv,
în plus, pentru care show-ul a atras foarte mulți
tineri. Ansamblul se întrece pe sine într-o core-
grafie de înaltă clasă, maestrul de balet și core-
graful Mario Grosu combinând cu gust și măies-
trie clasicul cu modernul, adăugându-le elegante
și spectaculoase elemente acrobatice, răsplătite
cu aplauze frenetice de către public. Ele durea-
ză între două și cinci minute, folosindu-se, ca
fundal, magnifice culori între albastru-sideral și
fascinante apusuri de foc, care scot în relief ex-
celenta mișcare scenică și frumoasele variații ale
vestimentației feminine.
De fiecare dată, vedem alte costume persona-
lizate pline de fantezie, îmbinând, din nou, cla-
sicul cu modernul, sau dansatoarele au aceeași
vestimentație, subliniind frumusețea feminină
cu părul lung fluturând pe umeri, în ritmul mai
lent sau mai dinamic al muzicii, dansând cu pan-
tofi cu tocuri înalte, ce le potențează eleganța și
grația. Iată-ne în mijlocul unui asemenea număr
dansant, când, dintre ei, se desprinde o pereche
- Ștefania Gabor și Rareș Chioreanu - ce ne ofe-
ră un antrenant tango. Ceilalți îi susțin așezați
pe scaune, în semicerc. Altă dansatoare, Camelia
Trif, „geloasă” pe succesul rivalei, se apropie de
ei, o alungă pe cealaltă și încep un alt tango, las-
civ-erotic.
Numerele solo sunt inspirat combinate în
duete, grupuri mici sau ansamblul întreg, totul
„condimentat” cu elemente revuistice, cum e
„secția ritmică” - Attila Szanto, Ovidiu Toți -:
percuție la diferite lădițe speciale și un stil de
nebunesc și variat dans ritmic, inspirat de jo-
curile populare românești, unde flăcăii se întrec
lovindu-se cu palmele la picioare, șolduri, piept,
mâini.
De un deosebit efect, scurtul interludiu pe
fundal indigo-luminiscent, unde dansatoarele,
în costume albe, pe corp, strălucesc spectral în
semiîntuneric - grațioase fantome ale dansului!
La secvențele solo îi menționăm pe foarte ta-
lentatul Matei Holeleu - 14 ani!, cu o prestație
dificilă, pe alocuri, pe o baladă love-story ame-
ricană; Abrudan Miriam, cu un costum alb, de
mireasă, ce interpretează hipnotic, pe un senti-
mental Halleluia de nuntă, un splendid dans „de
dor[ință]” sau Camelia Trif și Călin Mureșan.
De remarcat, dansul flamenco: ele în tipice ro-
chii negre, lungi, jos o bandă, roșie, un colț al
rochiei prins de un deget, „truc” prin care core-
graful găsește elemente noi de mișcare, combi-
nând-o și cu vizualul unui tablou in (e)motion,
ca în toată prestația scenică: de multe ori, fiecare
instantaneu e un impresionant tablou! Alt mo-
ment artistic de înaltă clasă este un spectaculos
„concurs acrobatic” între Rareș Chioreanu și
Abrudan Miriam, într-o frumoasă vestimenta-
ție roșie și Attila Szanto, Ovidiu Toti cu Ștefania
Gabor, într-un over-all cu un delicios imprimeu
a la Matisse.
Muzica excelentă și variată aparține Victoriei
Petrus, care a condus cu siguranță și dificila mi-
siune a regiei tehnice.
Se simte la întregul colectiv o antrenantă
emulație, fiecare oferind o prestație la înalte cote
artistice și, totuși, se observă că nu vedetismul
primează, ci spiritul de echipă, subliniat la fina-
lul multor secvențe cu splendide stop-cadre în
colectiv, ca pentru o fotografie de prima pagină
a unei renumite reviste. De rețșinut și pe ceilalți
membri ai ansamblului, care au garantat, cu ta-
lent și o dăruire exemplară, o reușită de excepție
a show-ului dansant: Doriana Pleșa, Loredana
Chidean, Denisa Moldovan, Oana Chidean,
Miriam Abrudan, Daniel Bota, Nicu Toma,
Andrada Cristea, Anastasia Clipici, Rebecka
Puck.
Finalul irumpe în aplauze frenetice și mai
multe chemări la rampă, iar publicul e surprins
de un mare voal alb, de mătase, aruncat de pe
scenă spre public și „tras” peste întreaga sală,
acoperită, acum, ca de un „văl fermecat”, până la
galerie. Mario Dance Atelier, sub conducerea și
pe coregrafia lui Mario Grosu, a demonstrat că
sunt posibile, și la noi, realizarea de spectacole
de reală calitate artistică, ce pot concura cu pu-
nerile în scenă ale Broadway-ului.
Spectacolul va fi prezent, în continuare, pe
scena Naționalului clujean și, de asemenea, în
turnee prin țară.
■
Radu Pulbere (Astfel), în mințile mai subtile (2015)
acryl și ulei pe pânză, 100 x 80 cm
32
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
teatru
Premiile UNITER -
o perspectivă implicată
■ Claudiu Groza
Am făcut parte anul acesta din juriul de
nominalizări pentru Gala Premiilor
UNITER pe 2015. Propunerile noas-
tre au fost deja anunțate, competiția e în linie
dreaptă, așa că mi se pare firesc, la final de
“mandat”, să prezint public - cum au făcut și
alți colegi de-a lungul anilor - câteva observații
și sugestii despre/pentru mecanismul care co-
ordonează cele mai prestigioase distincții cul-
turale românești, cel puțin prin amploarea lor
mediatică. Voi încerca să fiu punctual, pentru
coerența demersului.
O statistică. 82 de zile (20 noiembrie-20
decembrie 2015; 8 ianuarie-1 martie 2016),
51 de spectacole văzute + 15 radio-asculta-
te sau TV-vizionate (fără a socoti spectacole-
le văzute deja în cursul anului) produse de 33
de teatre și companii, 15 orașe, 30 de popasuri
(București 7, Sibiu 4, Timișoara 3, Brașov 2,
Iași 2, Râmnicu Vâlcea 2, Târgoviște 2, Sfântu
Gheorghe 1, Târgu Mureș 1, Arad 1, Craiova
1, Bârlad 1, Constanța 1, Baia Mare 1, Piatra
Neamț 1) -, cca. 16 000 de kilometri parcur-
și cu trenuri, autocare, microbuze, automobile
sau avioane.
Un comentariu. Am afirmat deja, public,
că respect dreptul oricui de a amenda, comen-
ta, analiza, judeca, demola nominalizările la
Premiile UNITER. Face parte din firescul re-
toricii care înconjoară astfel de evenimente.
Acum însă, m-a frapat nițel - și m-a amuzat,
trebuie să recunosc - acuza că am fi declanșat,
noi, juriul de nominalizări, “o cruciadă a tineri-
lor împotriva bătrânilor”. Așa că am făcut, evi-
dent, o... statistică, din care reiese că media de
vârstă a celor nominalizați e în intervalul 45-50
de ani. Or, dacă ăștia sunt “tinerii răzvrătiți”,
ce-or fi spunând cei de 30-35 de ani? Percepția
a apărut, probabil, dintr-o inerție - justificabilă
- pe care o avem în “clasificări canonice”.
Dar dincolo de aspectul anecdotic al istori-
oarei de mai sus, n-a stat deloc în intenția mea
(a noastră, aș spune, dar acesta e un text per-
sonal), să facem un statement generaționist.
Ca să preiau un truism, în artă, vârsta n-are
importanță. Cred însă că asistăm la o subtilă
schimbare de canon în teatrul românesc, la o
lărgire a piramidei valorice, pe fundalul emer-
genței spațiului independent, care a determinat
și dinamizarea zonei instituționale - oricât de
paradoxal sună formula. Nu e locul aici pentru
o analiză a interacțiunilor și efectelor, însă cel
puțin sociologic și ideologic acestea sunt sesi-
zabile și pot fi deslușite.
Ca o remarcă pragmatică, repet că am jude-
cat și evaluat cu bunăcredință oferta de specta-
cole, însă prin comparație, așa cum face orice
juriu. Și s-a întâmplat ca anul ăsta niște oameni
mai tineri sau mai din marginea establishmen-
tului teatral să ne pară mai inspirați. Nu-i mu-
sai să fie o regulă.
Niște sugestii. Dacă tot am evocat liminari-
tatea, a venit momentul să punctez și lipsurile
Premiilor UNITER sau, ca să nu sune belicos,
ceea ce poate fi ajustat, actualizat, transformat
la acestea.
Am mai spus-o deja, marele meu regret de
anul acesta se leagă de absența din lista de
nominalizări a spectacolului Vertij (Teatrul
“Aureliu Manea”, Turda, regia Mihai Măniuțiu,
coregrafia Vava Ștefănescu și Andrea Gavriliu)
și a Andreei Gavriliu, care a avut un 2015 ex-
celent. Dintre categoriile Premiilor UNITER
lipsește cea pentru teatru-dans/coregrafie, deși
mare parte din spectacole au un coregraf sau
coordonator de mișcare scenică, iar numă-
rul producțiilor de teatru-dans e semnifica-
tiv. Doar pentru anul trecut am fi putut alege
din numeroase creații de gen, între care Hotel
PM (Teatrul German de Stat din Timișoara),
Dezorient Express (Teatrul “Ioan Slavici” din
Arad) - ambele ale Andreei Gavriliu, Bach fi-
les (Teatrul “Bulandra”, regia Alexandru Darie),
Prin vis (Teatrul Național Timișoara, regia Pal
Frenak), Uf! (Teatrul Mic), Vivaldi și anotim-
purile (Teatrul Național Târgu Mureș) - am-
bele create de Gigi Căciuleanu, Cabaret noir
(Centrul CreArt, regia Răzvan Mazilu) - ca să
dau niște exemple.
Deși am sperat până la finalul mandatului
nostru de jurați că vom putea face nomina-
lizări la o nouă categorie, acest lucru nu s-a
întâmplat. Nu comentez rațiunile, temporiza-
rea adaptării - orice decizie privind Premiile
UNITER aparține Senatului Uniunii, singurul
în măsură să hotărască asupra chestiunii. Se
pare însă că insistența noastră - prea discretă
acum, poate - va face ca de anul viitor sa existe
niște premii pentru teatru-dans sau coregrafie.
Deocamdată, eu unul rămân cu micul meu re-
gret.
Mai există cel puțin două categorii care lip-
sesc din “grila” Premiilor UNITER. Precum
coregraful, muzicianul de teatru este din ce în
ce mai prezent în producțiile teatrale. Nu ilus-
tratorul muzical, nu compilatorul de sunete și
acorduri, ci compozitorul. Concerte întregi,
muzică de un album sunt create pentru câte
un spectacol. O să dau tot exemple din 2015,
dar care marchează anvergura fenomenului:
Yves Chambelain la Mult zgomot pentru nimic
(r. Alexander Hausvater, Teatrul “Ioan Slavici”
din Arad), Șerban Ursachi la evocatul Vertij,
Adrian Enescu la Bach files, Mihai Dobre la
Trei ore după miezul nopții (r. Mihai Măniuțiu,
Teatrul “Tony Bulandra” Târgoviște), Tibor
Cari la A XII-a noapte (direcția de scenă Victor
Ioan Frunză, Teatrul Metropolis). Iar lista nu e
exhaustivă. Mi s-ar părea firesc să apară și o ca-
tegorie de muzică de scenă. Formula premiilor
speciale, care s-au dat punctual de vreo trei-pa-
tru ori, e caducă în actualul context.
Aș propune mai degrabă instituirea de pre-
mii speciale pentru două categorii de producții
onorabile în sine, dar care intră într-un oare-
care conflict cu principiul premiilor: teatrul
TV și teatrul radiofonic. Repet - o să-mi sară
lumea-n cap: nu am nimic cu spectacolele de
acest gen, care merită premiate. Însă nu e logic
ca doi producători unici (Televiziunea Română,
respectiv SRR) să-și adjudece anual câte un
Premiu UNITER. Cum ar fi ca, într-un an, la
toate categoriile să fie nominalizate doar spec-
tacole sau interpreți dintr-un singur teatru?
Precizez încă o dată, acestea sunt doar niște
observații și sugestii personale, eventuale su-
biecte de discuție.
În fine, o jumătate de lume teatrală e ne-
dreptățită, an de an în ultima perioadă, ca și
când nici n-ar exista. Nu avem între Premiile
UNITER nici unul pentru teatrul de marionete!
Mai mult, de-a lungul timpului, doar câțiva -
pe degete numărați - artiști din această arie au
fost recompensați cu vreun premiu. Mi se pare
dureros de nedrept, deși vina le aparține și lor.
Juriul nostru, de pildă, nu a fost chemat - rugat,
somat, implorat, amenințat - la niciun specta-
col de păpuși sau marionete. Un soi de păgub-
oasă resemnare pare să domine breasla, pe care
o îndemn colegial să iasă din amorțeală și să-și
facă lobby. Iată, eu o spun public: e rușinos ca
păpușarii să nu fie niciodată premiați!
O ajustare ar trebui făcută și la nivel metodo-
logic. Nu vreau să supăr sau să acuz pe nimeni,
dar e străveziu, ca teatru, să propui juriului,
spre vizionare, toate premierele anului. E o ma-
nieră de a te degreva de eventuale vaiete ale ar-
tiștilor nemulțumiți: să se plângă la/de juriu.
Cred că normal ar fi ca fiecare teatru/companie
să avanseze un număr fix de producții spre vi-
zionare. Altfel, dacă prind toți gustul de a pro-
pune en gros, riscăm să devenim ca Academia
Română: să dăm anul ăsta premiile de acum doi
ani.
Revenind la statistica de mai sus, mai am o
sugestie - concretă, dar cu reverberație și sim-
bolică, și pragmatică: nu văd niciun motiv pen-
tru care juriul de nominalizări să nu fie anun-
țat imediat după Gala Premiilor. Anul acesta la
sfârșit de mai, de pildă.
De ce? Păi ca să evităm “performanțe tu-
ristice” de felul celor din statistica mea. Ca să
avem putința de a vedea mai multe spectacole,
mai așezat - au existat frustrări justificate și în
această privință. Criticii de teatru participă de
regulă la festivaluri, așadar își pot gestiona por-
tofoliile de vizionări cu anume eficiență, câtă
vreme sunt avertizați asupra “misiei” lor oficia-
le. Teatrele și-ar putea coordona regional oferta
de spectacole. Iar ca aspect pragmatic, cred că
s-ar economisi chiar niște bani.
Și dacă nu mă credeți, recitiți statistica și lu-
ați trenul până la Urziceni. De zece ori...
Lista de nominalizări și Premii Speciale poa-
te fi consultată pe www.uniter.ro
■
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
33
film
Knight of Cups
■ Lucian Maier
Cu cel mai recent film al său, Terrence
Malick (cu ajutorul lui Emmanuel Lu-
bezki - imagine, Jack Fisk - scenografie,
A.J. Edwards, Keith Fraase și Geoffrey Richman
- montaj) împlinește un proiect propriu, acela de
a reuși să reliefeze într-un concept vizual întreaga
eExistență, una care în același timp are literă mică
și literă mare, uUna care este Adevăr și, simultan,
este și (auto)ironie la adresa întreprinderii sale te-
merare; și, în același timp, este și înțelegere (pînă
la urmă chiar i-a reușit!) a faptului că iIstoria are
un sens reprezentabil (cinematografic).
Sînt o mulțime de conjuncții pe ecran, ca în-
tr-un joc în care, cu mai multe oglinzi în jurul
unui obiect, reflexie cu reflexie, îi reprezinți de-
taliile într-o imagine total-izatoare; toate detaliile
într-o singură reprezentare, 2D. Malick, însă, lasă
spectatorului grija acestei asamblări; imaginea 2D
în același timp în care e reprezentată, e reprezen-
tată desperecheat; fiecare oglindă e întoarsă spre
spectator într-o altă secvență, importante devin
rezonanțele (cinematografice) și memoria (spec-
tatorului), cea din urmă fiind cea care trebuie
să rețină unghiurile prin care detaliile formează
imaginea globală. Într-o secvență urmărim cum
un cățel de jucărie se rostogolește, face tumbe pe
podeaua casei. Într-o altă secvență, într-un con-
text vizual diferit, un copilaș încearcă să se ridi-
ce în picioare pentru a face primul pas firesc. E
uniunea dintre mecanic (artificial - cățelul de
jucărie) și natural (mișcările copilului) într-un
discurs despre importanța de a fi nNatural, într-o
lume în care naturalul și artificialul se condițio-
nează reciproc, se anulează reciproc și, în același
timp, se conjugă în ideea de eEvoluție. Spirit, teză,
antiteză, sinteză, un discurs hegelian în care uU-
niversul e ca în Timeus al lui Platon și mai apoi
[unde „mai apoi” e un mai înainte - Phaidros, tot
al lui Platon, recitat de vocea din off peste o imagi-
ne în care eroul filmului, interpretat de Christian
Bale, urmărește într-un acvariu enorm cum peștii
urcă spre lumină și anticipează evoluția - în ace-
lași timp un și mai înainte, în viitor, în cinema,
în acest film!], în creștinism, cu o linie clară între
Bine și Rău, ca efort - la Platon - al Ființei Divine
Radu Pulbere
Îndepărtatul țel al acestei minunate perspective (2014), acryl și ulei pe pânză, 100 x 80 cm
de a întemeia, în interiorul său, pe criterii aris-
tocratice, importanța Cunoașterii, ca privilegiu și
armă (morală) a Conducătorului. Dumnezeu.
Christian Bale e un scenarist de la Hollywood,
un născocitor de lumi, cCreatorul. În jurul său
gravitează lumea, fără el lumea rămîne fără po-
vești, fără istorii, fără Istorie. Are toate privilegii-
le, este liber. Liber să călătorească pentru a strîn-
ge materialul necesar spunerii, istorisirii lumii.
În călătoria sa, eEl este pPelerinul (The Pilgrim
Progres /Călătoria pelerinului de John Bunyan, o
alegorie creștină prezentată sub formă de vis) și
este tînărul fFiu trimis de rRegele din Est în Egipt
în căutarea Perlei (Imnul perlei din Faptele lui
Toma, e cealaltă scriere asumată în narațiunea de
pe ecran - un pasaj din The Pilgrim Progress și un
rezumat al Imnului deschid Knight of Cups). Este
risipitorul și culegătorul, e imaginea conștiinței li-
bere în căutare de răspuns și de împlinire. Acasă,
la volan, pe drum, lent, pe repede înainte, șosele,
drumuri suspendate, șine de cale ferată, stîlpi de
înaltă tensiune, poduri, o rețea de comunicații
construită de înaintașii și înaintașii noștri, toți
acești fFii exploratori, prin care noi călătorim în
căutarea răspunsului, iubirii. Senzualism și inte-
lectualism, artă înaltă și kitsch, realitate și simula-
cru, totul împlinindu-se în fFrumos.
Secvență cu secvență, elementele de pe ecran
se continuă, cresc unele din altele, mingea de te-
nis și cactusul rotunjor, mișcarea valului în mișca-
rea camerei de filmat, care, cu fluiditate, urcă spre
lumină și, în tot acest timp, conceptualizează, este
Lumina. Într-o secvență, Christian Bale se des-
parte de soția sa, Cate Blanchett; după multe ame-
nințări că pleacă, ea îi spune să plece odată. El își
întoarce privirea dinspre ea spre stradă, unde un
muncitor de la salubritate, cu o pompă de aer în
mînă, suflă praful și frunzele de pe stradă, curăță
mizeria. Coincidență, conjuncție. Într-o altă sec-
vență, Christian Bale povestește cu un fost pPe-
lerin în Tibet, care îi spune că oamenii de acolo,
călugării, văd limpede fiindcă se lipsesc de orice
fel de distracții - nu e o curvă sau o soție care să
le scoată ochii: coincidență, conjuncție: sîntem în
capitolul în care pPelerinul-Bale e împreună cu
Natalie Portman, care e căsătorită cu altcineva
(altcinema). Fiecare secvență e conjuncția unei
secvențe și coincidența unei alte secvențe, totul
natural, organic, ca într-o rețea neuronală, ca în-
tr-o rețea de comunicații, peer-to-peer, anunțată
de filosofie, cîntată de literatură, transfigurată în
muzică, reprezentată în cinema, ca sumă filoso-
fico-literaro-transfiguratoare. Exteriorizată (de
la The Thin Red Line, Terrence Malick caută acest
discurs), reprezentată și, finalmente, împlinită/
memorată.
tTatăl scenaristului-Bale e actor. tTatăl are trei
fFii, unul decedat. În același timp în care e o luptă
între tTată și fFiu, e și comunicare între aceștia.
Secvențele filmlui (cu monologuri în off) sînt ca
niște eEpistole între acești poli, poli culturali (fi-
losofie, Creștinism), poli reali (tată-fiu), prinși
într-o eEvoluție naturală. tTatăl își îndeamnă fFi-
ul să se îndrepte către Lumină, eEducația însăși
invită la asta; în același timp, accesul la lumină
e cel mai firesc lucru în natură: e evoluția însăși.
Frumosul natural, frumosul Naturii. Și în tot acest
timp - timpul vizionării - discursul nu e deloc
pretențios. Gravitatea Luminii este amendată: la
un moment dat, un negru spune că, în întuneci-
mea sa, și el caută lumina. Michael Jackson, poate.
Discursul e construit la întîlnirea teatrului cu
literatura, muzica și cinematograful, pe teritoriul
artei contemporane. Secvențe aparent banale des-
chid performance-uri neașteptate, suite de sec-
vențe cu imagini din lume se regăsesc în instalații
în galerii prin care trec personajele. Secvențele
curg una după cealaltă în timpii potriviți, Malick
nu stăruie pe un detaliu mai mult decît e nece-
sar pentru a naște coincidențe și conjuncții firești.
Firești, adică naturale și culturale. Reale și min-
tale, real-conceptuale. Și publicitare. Și politice.
Săraci, bogați, diferențe sociale. Totul în imagini
frumoase, simfonice, polifonice.
De la Platon la Augustin la Hegel, prin
Baudrillard, Barthes, Stiegler. Las Vegas: în ace-
lași timp în care ai spune (din afară) că e un kitsch
monumental, dinăuntru (din film) ai spune că e
Roma antică (renăscută). Toate drumurile duc
acolo, la Roma-LasVegas, simulacrul suprem, ora-
șul care nu doarme niciodată - orașul-etern-lumi-
nat, unde visurile sînt scoase la joc. Toate drumu-
rile duc acolo, la Roma-Hollywood, la Cinema,
ghid fiind cărțile de Tarot. Ocult și Religios,
adevărat și fals, totul este iImagine, inclusiv acest
film. Imagini statice, fotografii, cameră care îna-
intează, lent, fluid, mișcare, cinema. Un fFrumos
fără margini: Viață și Cinema!
■
34
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
remember cinematografic
Cei care ne părăsesc...
■ loan Meghea
Multă vreme, copil fiind, despre moarte
nu am știut aproape nimic. Câte ceva
mai aflasem de prin cărți, din poveștile
oamenilor sau din ceea ce se mai întâmpla în mi-
cul meu oraș de provincie. Anii au trecut și pentru
mine iar prin anii ’60 am văzut pentru prima dată
la mine în casă îngerul morții. Murise mama. Din
acea zi îngrozitoare, descoperisem și eu fraza ace-
ea atât de tristă: „Mourir, c’est partir beaucoup”. A
muri înseamnă a pleca de tot. Și totul a început în
jurul meu să se deruleze ca și în jurul altora.
În aceste pagini, nu o dată am scris despre cei
care ne părăsesc mai devreme sau mai târziu, am
fost ca și voi trist, speriat de momentul acela și,
gândindu-mă la „zăpezile de altădată”, până la
urmă întrebându-mă și eu ca și Villon „unde sunt
ele”...
Duminică dimineață am deschis și eu laptopul
ca tot omul și așa mi s-a reamintit că, în urmă cu
un an, pe 4 martie 2015, a murit George Motoi.
Avea 79 de ani...
„Tatal meu si-a trait viata cu discretie si dem-
nitate, prețuind fiecare clipă frumoasă și învățând
din greșeli, cu bucurie și fără regrete. La fel a ales
să părăsească această lume, discret și demn” -
spunea, atunci, fiica lui.
George Motoi s-a născut în 22 ianuarie 1936
și printre multele lucruri atât de inspirate pe care
le-a făcut în viața lui a fost și examenul pe care
l-a dat la dat în 1954 la Institutul de Artă Teatrală
și Cinematografică din București. Reușește. Așa a
ajuns Motoi în clasa unei mari profesoare și artis-
te din acei ani, Irina Răchițeanu. Oarecum, știu
și eu cum se intra la acel institut, dar, mai ales,
cum și cât se muncea acolo. În anii studenției
mele la București, am avut câțiva prieteni actori
care mi-au povestit și treburile astea la ,,Codrii
Cosminului”, la o bere: Geo Costiniu, Sorin
Postelnicu, Victor Mavrodineanu...
După absolvire pleacă cu repartiție la Piatra
Neamț, punînd acolo, împreună cu toți cole-
gii de promoție, bazele unui nou teatru (Teatrul
Tineretului de azi). Acolo a și debutat în 1958 în
piesa Poveste de iubire, de Konstantin Simonov,
regizată de Cristian Munteanu. Teatrul din
Bacău îl împrumută pentru rolul titular din Don
Carlos de Schiller, sub regia artistului emerit Ion
Olteanu. Băcăoanii îi obțin transferul de la Piatra
Neamț și joacă la Bacău numai roluri principa-
le de largă diversitate, fiind remarcat în turneele
din capitală ca unul dintre cei mai buni interpreți
români ai Bufonului din A douăsprezecea noapte
de Shakespeare (sub bagheta regizorală a repu-
tatului Vlad Mugur). Vrea să-l angajeze Teatrul
„Giulești” din București dar Vlad Mugur, pre-
luînd pe atunci (1964) direcția Teatrului Național
din Cluj, îl convinge să meargă cu el. Sub aripa lui
Vlad Mugur ajunge actor consacrat. Interpretarea
rolului Caligula din piesa cu același nume de
Albert Camus, de pildă, îl propulsează fulgerător
printre actorii de prim rang ai țării, iar cîteva tur-
nee în Italia, cu același rol, îl consacră definitiv. Îl
vede și Radu Beligan în Caligula și-l invită să vină
la Naționalul bucureștean. O face. Iată-l, deci,
din 1970 și pînă de curând, actor al primei scene
românești. Și ce actor, Dumnezeule! Extrem de
charismatic, cu o voce inconfundabilă, o ținută
elegantă și un talent uriaș! Așa l-am văzut și eu
în multe din piesele despre care v-am vorbit mai
înainte dar și în filmele în care a excelat. Adică 45
de momente cinematografice! Cât despre regizo-
rii cu care a lucrat acest mare actor, pot aminti pe
George Motoi
Malvina Urșianu, Andrei Blaier, Mircea Veroiu,
Constantin Vaeni, Iulian Mihu și mulți alții. Mari
regizori, mare actor, filme care mi-au rămas în su-
flet. Serata, în 1971, Trecătoarele iubiri (1975), în
1977, Frații Jderi, Ștefan cel Mare - Vaslui 1475,
Adela și câte au mai fost..
Nu pot să nu mă opresc o clipă la unul din ro-
lurile sale. În 1977, regizorul Iulian Mihu ecrani-
zează una din cărțile lui Marin Preda. Așa apare
filmul Marele siguratic în care George Motoi va
avea un rol extrem de solicitant și anume Niculae
Moromete. Este povestea unui om marcat de
evenimentele petrecute în anii instaurării comu-
nismului în țara noastră și care renunță la multe,
inclusiv la activitatea politică. Se retrage undeva
lângă București ca inginer horticol și-și trăiește
singurătatea. Actorul a avut în acest film, lângă el,
mari nume ale teatrului și cinematografiei româ-
nești: Dinică, Caragiu, Caramitru, Florina Cercel,
Florența Manea, Petre Gheorghiu.
Sunt sigur că George Motoi ar mai fi avut încă
multe de spus. Așa cum arăta, așa cum îl știam,
nicio clipă nu mă gândeam la faptul că va pleca
dintre noi. Și totuși s-a întâmplat.
„Mourir, c’est partir beaucoup”. A muri în-
seamnă a pleca de tot.
■
colaționări
Apa ca o metaforă
■ Alexandru Juncan
Filmul european 2015 a fost declarat Youth
al aceluiași Paolo Sorrentino care ne-a de-
lectat cu La grande bellezza. În recentul Ti-
nerețe joacă Michel Caine, Harvey Keitel, Rachel
Weisz, Jane Fonda, Paul Dano, ba chiar Mădăli-
na Ghenea (Miss Univers). Suntem într-o stați-
une montană, între pulsiuni stridente și tăceri
dezabuzate de final de viață. Un film unitar în
mesaj, fragmentar în compoziție, cu imagini care
trimit la Visconti, Fellini, Resnais. Interesant cum
filmul creează o stare inefabilă, fulgurantă, din
pendulări muzicale și imagistice. Unii fac com-
promisuri, alții pun punct prin sinucidere. Apa
continuă să spele trupuri obosite, cu o vitalitate
misterioasă, fascinând prin volute onirice. Apa ca
o metaforă. Turiștii disciplinați par adesea prizo-
nieri tăcuți dintr-o închisoare elegantă ori des-
prinși din Șapte etaje (Dino Buzzati), cu frustrări
viscontiene (Moarte la Veneția), în aburi de Glis-
sando (Daneliuc). În imaginea uluitoare a actrițe-
lor dispersate pe o colină, trasând un trecut filmic
al regizorului la capăt de carieră, îl omagiem pe
Resnais din Anul trecut la Marienbad.
Regizorul Mick și compozitorul Fred sunt pri-
eteni și își spun mereu doar lucrurile bune. Asta
e convenția pozitivă și tonică. Cine mai e capabil
de performanța stabilită de ei, când bârfa înfloreș-
te pe multiple buze? Senectutea e jalnică, natura
fastuoasă devine compensatorie, într-un anta-
gonism emblematic pentru întregul film. Mereu
apare un sportiv, o frumusețe, dincolo de nudul
fellinian al unui bătrân. Oameni în culisele vieții,
hotelul calm cu scaune goale, obezitate, plimbări,
dolce farniente, voyeuri din întâmplare, concert
imaginar cu clopotele vacilor, cupluri care tac,
iubiri ce se destramă, masaje complexe, clipuri
moderne, vorbe care ascund gânduri, viața ca o
scenă. Cum se pot învinge orgoliile? Bătrânețea
tolerează mai mult? Concertul va avea loc? Soția
neglijată, dar adulată, la un geam din Veneția, cu
alură de mască mortuară, să însemne o reconsi-
derare a trecutului tumultuos? Regizorul Mick nu
mai vrea decât să încalece balconul sinucigaș. Un
simplu pas spre neant. Ce mai rămâne? Cât ră-
mâne? Dacă analizele medicale sunt bune, ce mai
urmează? Tinerețea, desigur, după o lungă viață
agitată. Așa afirmă ironicul doctor, cu un subîn-
țeles atroce, desigur. Lăudat, contestat, criticat,
filmul lui Sorrentino obsedează, place, cu citatele
de rigoare, cu puseuri contondente. Cu durere fil-
trată. Echilibrată.
■
TRIBUNA • NR. 325 • 16-31 martie 2016
35
sumar
plastiwca	
Istorii cu scriitori
Adrian Suciu	2
editorial
Remus Foltoș
Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său 'Th.eodos.ie 3
cărți în actualitate
Iuliu Pârvu
O sinecdocă istoriografică	4
Ion Buzași
Ion Agârbiceanu într-o ediție restitutivă	5
Cornel Cotuțiu
Se conturează la Bistrița-Năsăud o exegeză
etnoculturală monumentală	6
Adrian Țion
Taina oglindirii	7
Ioan Negru
În cuvinte tăcerea	7
comentarii
Sandu Frunză
Iubirea din vitrina hermeneutică a lui Iulian Boldea 8
poezia
Nicolae Scheianu
Pietre din Potop	9
Sebastian Priotese	10
Ștefan Aurel Drăgan	11
parodia la tribună
Lucian Perța
Nicolae Scheianu	9
proza
Anca Goja
Strada Ciupercuțelor, blocul numărul nouă, scara A 12
jurnal
Gavril Moldovan
După ce trec, zilele devin abstracte. Jurnal 2016	15
întoarcere în timp: „Tribuna”
Constantin Cubleșan
Proza poematică - Vasile Rebreanu (I)	16
remember
Adrian Grănescu
Clujul din vremea copilăriei mele	17
eveniment
Vasile Muscă
Magiștri și discipoli.
Lui Franțois Breda la a 60-a aniversare	18
Ștefan Manasia
19 ianuarie 2016: O zi pe gustul lui Franțois	19
diagnoze
Andrei Marga
Eliberarea la Brâncuși	20
aniversări
Ion Popescu-Brădiceni
80 de ani de la naștere. Marin Sorescu - romancier (II)	23
efectul de seară
Robert Diculescu
Obsesiv 20 DEN (2)	24
de-ale cetății
Radu Țuculescu
Cu Bi, la Euphorion	25
cadențe
Ionică Pop
Punct și contrapunct	25
arena Tribunei
Daniel Moșoiu
Constantin Teașcă, „U” Cluj și Tribuna (II)	26
tale quale
Vasile Zecheru
Satori	27
corespondență de la New York
Grid Modorcea
România mistic-martirică	28
corespondență de la Washington
Victor Gaetan
Politica Vaticanului în Orientul Mijlociu	29
muzica
RiCo
Competiția muzicală GBOB România sparge barierele 31
balet
Eugen Cojocaru
Dance Emotion sau „Something Broadway” în România	32
teatru
Claudiu Groza
Premiile UNITER - o perspectivă implicată	33
film
Lucian Maier
Knight of Cups	34
remember cinematografic
Ioan Meghea
Cei care ne părăsesc...	35
colaționări
Alexandru Jurcan
Apa ca o metaforă	35
plastica
Aurel Codoban
Dispersia semnelor corpului sau
constituirea corpului semnelor	36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
Dispersia semnelor
corpului sau constituirea
corpului semnelor
Aurel Codoban
Radu Pulbere
Inseparabil legată (2014), acryl și ulei pe pânză, 100 x 80 cm
Ceea ce selectează aici, sub generala formulă
Rătăcirile trupului, Radu Pulbere, sunt lu-
crări dintre cele care, pe durata ultimilor
doi ani, s-au dezvoltat unele din altele ca niște ve-
rigi de trecere ale unui întreg lanț creativ. Acest
lanț creativ al lucrărilor își are, desigur, programul
lui imanent, care, la rândul lui, este amorsat de
programul existențial intenționat al artistului. În
centrul unui atare program personal se află me-
reu chestiunea identității: cum să-ți edifici pro-
priul mesaj ca să te poți deveni pregnant în zarva
post-postmodernității. Mai mult decât asumare
existențială, identitatea devine acum și aici un
procedeu sau o tehnică care preferă etalării talen-
tului, explorarea intelectuală, coerentă și lucidă, a
posibilităților vizuale, prin reveniri, redescoperi și
convergențe. Ea implică distanțare, dubiu și mai
degrabă o bucurie masochistă pentru dificultate,
decât posesivitate egotistă auctorială.
Pentru o astfel de abordare a vizualului, tema-
tica nu poate fi decât aceea a interogării modali-
tăților reprezentării vizuale, a explorării propriei
percepții artistice vizuale într-un continuum al
spațiului și timpului. Deci ceea ce este propus și
prezentat aici sunt rotițele și axele mașinăriei re-
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu
ridicare de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu:
33 lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin
mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335000xxxx B.N.
Trezoreria Cluj-Napoca.
CORESI
mormon* «rdulul
prezentării picturale a lumii, a modalității nașterii
și producerii semnelor picturale. Pentru a le invo-
ca cumva, Radu Pulbere le numește trupuri ceea
ce înseamnă că pentru el aceste corpuri ale repre-
zentării vizuale sunt însuflețite de semnificații.
Iar noi, ca privitori, simțim aceste corpuri într-un
înțeles foarte larg, mai mult decât fizic, în regis-
trul ontologiei semnificante. Vegetație (Frânturi
de memorie, Mai mult decât se vede, Flori), peisaje
(Îndepărtatul țel al acestei perspective, O conver-
gență a aparențelor, Une longueure monotone),
mediul acvatic al înotătoarelor - poate pentru că
apa este mediul proteic prin excelență al botezu-
rilor și abluțiunilor - (Înotătoarea 1 și 2, Toate su-
fletele exterioare), interioare (Instrucțiuni pentru
singurătate 1, 2 și 3), personaje (Nu chiar atât de
departe, Ioana, Voracitatea uitării), sunt toate cor-
puri ale reprezentării vizuale. Sunt figuri care nu
aparțin în sens strict tabloului, așa cum nici ta-
bloul nu se află în stricta posesie a artistului, pen-
tru că figurile, corpurile în calitatea lor de semne
vizuale, aparțin mai degrabă unui repertoriu/vo-
cabular general al vizualității. Și chiar și titlurile
Continuarea în pagina 30