TRIBUNA
Director fondator: loan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XV • 16-31 ianuarie 2016
321
□ol
Consiliul Județean Cluj
4 lei
Francisc-Norbert Ormeny	Andrei Marga	Adrian Țion
Pădureanca	Spiritul	Kafka din trecut
Simina ca Seltenvogel creștinismului America azi
Ilustrația numărului: Amalia Crișan
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Alexandru Boboc
Nicolae Breban
Andrei Marga
D.R. Popescu
Grigore Zanc
Restrângerea consiliului consultativ a survenit în urma
modificării Legii 189/2008, republicată.
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
Ioan-Pavel Azap
(redactor șef adjunct)
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Amalia Crișan, Fetiță alergând pe balcon (2015)
instalație (oglindă, pastel, tuș pe calc albastru),
50x70 cm
Amalia Crișan Fetiță (2015), cărbune pe hârtie 20x28 cm
Istorii cu scriitori
Scoase la lumină de Adrian Suciu
Din punct de vedere al istoriei literaturii române, una dintre arhivele cele mai valoroase și mai
necunoscute este Arhiva Camerei Deputaților. Foarte mulți scriitori au fost parlamentari,
angajați ai instituției, sau s-au intersectat, în activitatea lor, cu forul deliberativ, în diverse epo-
ci istorice. La inițiativa scriitorului Adrian Suciu, consilier parlamentar la Camera Deputaților,
revista „Tribuna” prezintă cititorilor, în serial, piese inedite și spectaculoase din Arhiva Camerei
Deputaților cu și despre scriitori. Ne propunem un demers de prezentare a unor documente cu
valoare istorică și nu unul de interpretare a acestor documente. Interpretarea rămâne în sarcina
istoricilor și, de ce nu, a cititorilor.
Iași. Parcul Copou. Teiul lui Mihai Eminescu, la 31 mai 1956. La umbra
arborelui, membrii unei delegații a Sovietului Suprem al U.R.S.S., care
a vizitat România între între 22 mai-5 iunie 1956.
Sursa foto: Arhiva Camerei Deputaților
Vizitați noul nostru site:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE
IN ENGLISH AND ROMANIAN
Gheorghe Gheorghiu Dej semnând pro-
cesul verbal al concluziilor Comisiei
redacționale privind proiectul de constituție
a Republicii Populare Române, la 23 septem-
brie 1952. În stânga lui Gheorghe Gheorghiu
Dej, scriitorul Mihail Sadoveanu.
Sursa foto:
Arhiva Camerei Deputaților

2
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
editorial
Originea dreptului și
noțiunea de adevăr (IX)
■ Mircea Arman
Odată cu laicizarea logos-ului, respectiv a me-
moriei, apare, cu tot mai multă evidență, de-
clinul Aletheiei. Se înfăptuiește, de fapt, trece-
rea de la gîndirea mitică la cea rațională.
Și, așa cum am mai demonstrat-o, acest pas nu
s-a făcut prin miracol, cum credea John Burnet, sau
doar prin devenirea mitului, cum o face F. Mcdonald
Cornford, ci prin nașterea și metamorfozarea unor
structuri sociale, prin înființarea de noi structuri in-
stituționale, prin laicizarea dreptului, prin împămîn-
tenirea doxei, democratizarea structurilor militare și
dispariția Aletheiei.
Dincolo de a fi un simplu concept, Aletheia este
o adevărată instituție, o idee călăuzitoare, aidoma
acelora care au fondat marile mișcări religioase și au
condus spiritual lumea.
Apariția lui Simonides și a sofiștilor, însă, rupe
această tradiție și instaurează în cultura și civilizația
greacă domnia adevărului ca adecvare a logos-ului
la realitate, la lucru. Este, într-un fel, conștientizarea
dominației intelectului asupra lumii exterioare, care,
prin Aristotel și mai apoi prin Toma de Aquino va
statua acel „adecquatio rei ad intellectus” și va marca
pentru totdeauna spiritul științific european.
Poeții, politicienii, cei ce se ocupă cu sofistica și re-
torica, artiștii - pictorii, sculptorii, muzicienii - sunt
cu toții philodoxoi.
„Or, afinitățile pe care doxa le are cu apate și cu
formele de ambiguitate își pot găsi confirmarea în
anumite semnificații fundamentale pe care le are
doxa [...]. Din punct de vedere funcțional, doxa
este subordonată lui Peitho, care substituie o doxa
unei alte doxa, departe de a aparține domeniului lui
Episteme, doxa ține de domeniul lui Kairos, «timpul
acțiunii umane posibile», timpul contingenței și al
ambiguității. Instabilitatea care caracterizează doxa
este un fapt fundamental: doxai sunt de aceeași na-
tură ca statuile lui Dedal «ele o iau la fugă și dispar».
Nimeni nu a pus în evidență mai bine decît Platon
aspectele de ambiguitate; Philodoxoi, spune el, sunt
«cei cărora le place să asculte glasuri frumoase, să pri-
vească culori frumoase și toate frumusețile de acest
fel». Aceștia sunt oameni care se ocupă de lucrurile
intermediare, cele ce țin deopotrivă de Ființă și de
Non-Ființă. Platon recurge la următoarea compara-
ție: «ele se aseamănă acelor vorbe cu două înțelesuri
care se rostesc la masă și ghicitorii copilărești cu eu-
nucul care lovește liliacul, în care trebuie ghicit cu ce
și unde l-a lovit». [...] Doxa este forma de cunoaștere
care se potrivește cu lumea schimbării, a mișcării, cu
lumea ambiguității, a contingenței. «Cunoaștere ine-
xactă, dar cunoaștere inexactă a inexactului».
În această perioadă „a ieșirii din sine a grecului”,
doar sectele mistico-filosofice mai păstrează, spre
sfîrșitul secolului VI î.Ch., un tip de gîndire apropi-
at de gîndirea „veche”, mantico-religioasă, și în con-
stantă și vădită opoziție cu gîndirea de tip sofistic al
cărei principiu fundamental tocmai l-am expus.
Această opoziție este una evidentă, întrucît nu
acceptă nimic din gîndirea contemporană laicizantă
și deschisă spre exterior, axată pe praxis și dedicată
demos-ului.
Cei ce trăiesc în interiorul acestor confrerii mis-
tico-filosofice resping apetitul pentru politic și mase
(demos) năzuind spre o viață interioară și spre mîn-
tuirea personală.
În aceste structuri închise vor apărea pentru prima
oară ideile privitoare la obîrșia divină și nemuritoare
a sufletului legată de structura străveche a Aletheiei,
urmînd ca Platon, în Phaidros, să le decanteze și să le
dezvolte, ridicîndu-le la rang de doctrină personală.
Desigur, pînă la Platon, filosofii care îl vor prece-
de, în speță Parmenide, vor pune problema Aletheiei
în termenii ei originari, aducînd în discuție, pentru
prima oară, chiar dacă la modul metaforic încă, pro-
blema Unului și a Ființei ca fiind odraslele Aletheiei.
Astfel, apare pentru prima dată în cultura grea-
că ideea după care deasupra Ființei și Unului se află
adevărul (Aleteheia), ca izvor prim al existenței.
Cele două curente de percepere a adevărului, cel
bazat pe doxa (sofistic și democratic) și cel al sectelor
mistico-filosofice însușit de Parmenide vor merge în
paralel în conștiința culturală grecească pînă în me-
tafizica lui Platon.
Există două tipuri de adevăr expuse de Platon în
opera sa. Unul dintre ele este numita Aletheia, iar
celălalt este adevărul onomaton, adică adevărul ca
adecvare a intelectului la lucru.
Pentru a putea vedea ce înțelegea Platon prin
Aletheia va trebui să facem un scurt excurs în ana-
tomia unui alt termen platonician care a suscitat un
viu interes și a cărui interpretare a cunoscut cele mai
variate soluții.
Termenul în discuție este anamnesis și îl găsim în
mai multe dintre dialogurile platoniciene. Să vedem
însă care este legătura între anamnesis și Aletheia și
care este viziunea lui Platon relativ la Aletheia ca ana-
mnesis.
Am văzut că Aletheia poate însemna, printre
altele, „fără uitare”, fiind un atribut al memoriei
(Mnemosyne), legată de conceptul de prezență eter-
nă (Parmenide).
În imaginarul platonician desfășurat atît de suges-
tiv în Phaidros, omul a trăit cîndva în proximitatea
zeilor, avînd posibilitatea nemijlocită de a vedea ide-
ile. Însă din cauza constituției sale atît de asemănă-
toare lumii sensibile omul și-a pierdut propensiunea
pentru „înalt” și s-a lăsat cuprins de atracția pentru
lumea sensibilă. Această cădere din înaltul sacru al
ideilor l-a făcut să nu mai poată avea acces la aces-
tea decît cu imensă dificultate, prin intermediul unui
efort intelectual susținut care, pornind de la analiza
multiplicității senzațiilor, ajunge la o anumită unita-
te, prin intermediul contemplației.
Acest act intelectual, de profundă reflecție, este
văzut de Platon ca o „reamintire” (anamnesis) a lu-
crurilor văzute de sufletul său în vremea în care „în-
soțea zeul” și în care omul avea acces direct la Idee.
Totuși, trebuie să o spunem, ideea nu este atît de
nouă precum lasă să se înțeleagă șeful Academiei, fi-
ind extrem de apropiată mitului ciclurilor, conform
căruia, în epoca de aur, cum arătam la vremea potri-
vită, oamenii trăiau ca zeii și cunoșteau, aidoma lor,
prin intermediul theoriei.
Este binecunoscută povestea lui Platon din dialo-
gul Menon în care, pornind de la tradiția mantică și
ajungînd la poeți și poezie, adică la tot ce înseamnă
„act inspirat”, filosoful grec ajunge la concluzia că
sufletul este nemuritor și că, în decursul timpului, a
suferit numeroase reîncarnări, prin urmare, datorită
experiențelor nesfîrșite a devenit omniscient.
Pornind de aici și dorind să arate în mod concret,
prin experiență, ceea ce susținea la modul teore-
tic, Platon pune anumite întrebări unui sclav al lui
Menon care nu părea a ști nimic altceva decît limba
greacă. Grație tehnicii „moșitului” (maieutica), scla-
vul analfabet reușește să demonstreze o teoremă geo-
metrică. Și cum toate răspunsurile aparțin sclavului,
Socrate trage concluzia că toate aceste cunoștințe ar
fi preexistat în intelectul acestuia, demonstrarea teo-
remei nefiind altceva decît un proces de reamintire
(anamnesis).
Această temă a „reamintirii” (anamnesis) se regă-
sește și în Phaidon unde Kebes ne spune că oamenii
întrebați cu un anume meșteșug „află singuri toate
lucrurile așa cum sunt”. Prin urmare, dacă știința și
rațiunea necesare nu ar fi fost preexistente, omul nu
ar fi reușit niciodată să le „redescopere”. Prin urmare,
a învăța nu este altceva decît a ne reaminti.
Sigur, există, după opinia platoniciană, două feluri
de anamnesis, adică de „scoatere din uitare”, amîn-
două legate organic de Aletheia, însă vizînd două ti-
puri diferite de adevăr.
Una dintre cele două ipostaze este legată de mania
și este modalitatea de acces la adevăr (Aletheia) a ce-
lor „atinși” de divinitate, cum sunt profeții și poeții.
Așa cum arătam și altădată, Platon descoperă patru
tipuri de „inspirații divine”, respectiv: mania poetică,
mania rituală, mania profetică, mania erotică. Cu ex-
cepția ultimei, toate cele trei tipuri de „mami ’ sunt
deja menționate în miturile grecești și în Theogonia
lui Hesiod și au fost discutate de către noi cu puțin
timp înainte.
Totuși, datorită acestei stări vecine cu nebunia,
prin acest dar divin, sufletul poate iarăși să ajungă
în starea de a contempla ideile, prin efortul suprem,
spune Platon, al ieșirii din sine (enthousiasmos).
A doua cale este calea „reamintirii neposedate”, le-
gată de cunoașterea dianoetică și desfășurată de către
Platon în dialogul Menon.
Legat de termenul anamnesis și de dezbaterile
contradictorii care au avut loc vom aminti aici cîte-
va opinii așa cum le găsim enunțate de către Anton
Dumitriu în celebra sa Aletheia.
Plecînd de la un studiu semnat de Mary F.
Rousseau, savantul român arată că, luînd ca punct de
plecare mai multe mituri, între care cel al ciclurilor
sau nemurirea sufletului, s-au născut o sumedenie
de tendințe de interpretare a termenului Aletheia.
„Avem astfel: o interpretare tradițională literară a
«mythului amintirii» și, mai recent, o încercare de
«a demythologiza» această teorie, adică de a consi-
dera mythos-ul ca un «aspect tematizat» al cunoaș-
terii noastre, ca inferența, formularea definițiilor sau
structurarea experienței sensibile prin structuri psi-
hice înnăscute. Divergentă față de aceste modalități
de interpretare este concepția lui Schleiermacher,
care a acceptat o strînsă legătură între ergon (acțiu-
ne), mythos și logos, în dialogurile lui Platon. După
părerea lui și a celor care l-au urmat, aceste scrieri nu
sunt decît «psyhodrame» cu intenția de a provoca pe
cititori să întreprindă o cercetare filosofică.
La rîndul său, Mary F. Rousseau, pentru a găsi
o interpretare a termenului anamnesis în spiritul
marelui filosof, a încercat o «remythologizare» a lui
Platon, numind chiar ideea de anamnesis «mythul
reamintirii» - Myth of Recollection. Mythurile nu
pot fi analizate, după acest autor, prin soluții sistema-
tizate și finale, ca și cum ar fi un «puzzle logic», ele
pot fi luate numai ca luminănd o problemă, dar nu
ca o explicație finală. Pasajele din dialogurile plato-
nice care se referă la «reamintire», fiind considerate
toate mythice, nu pot da, după această concepție, o
explicație completă a ceea ce este anamnesis, dar pot
să dea o perspectivă pentru cercetare. De altfel, după
acest autor, chiar din textele platonice ar rezulta că
O
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
3
o
nu toată cunoașterea este o «reamintire». Această
concluzie este în opoziție cu textele, deja citate, din
Phaidon și din Menon, care afirmă clar că întreaga
cunoaștere - fie dianoetică, fie noetică - este o ana-
mnesis”.
Enumerarea autorilor care contestă universali-
tatea anamnesei ca singur mijloc al cunoașterii la
Platon este continuată de Anton Dumitriu cu exem-
plul cercetătorului italian Valerio Meattini, care con-
sideră că legătura cu miturile care sunt în legătură cu
doctrina reamintirii este slabă. El arată că, în modul
în care se desfășoară dialogul cu sclavul din Menon,
apare întrebarea dacă dialogul și faptul de a intra în
dialog nu sunt legate de reminiscență.
Problema își găsește răspunsul, spune Dumitriu,
în chiar dialogul Menon, unde dialogul dintre
Socrate și prietenul lui își găsește următoarea finali-
tate: „Este adevărat că le va ști fără să îl învețe nimeni,
numai din întrebări, regăsind singur, din sine însuși,
toată știința”.
Sigur că aceste deosebiri de viziune se datorează,
așa cum se întîmplă cu toate textele transmise din
antichitatea greacă, nesiguranței textului transmis,
iar aceste interpretări variate după care ar exista mai
multe sensuri ale anamnesei a reușit, de multe ori, să
se impună.
Problema legării anamnesei de mit și interpretarea
mitologică a doctrinei reminiscenței tinde să ducă
în eroare. Într-o asemenea greșeală cade și Percival
Frutiger, care în cartea sa Les Mythes de Platon crede
că există două căi de abordare a „doctrinei reamin-
tirii”, una care este dezvoltată de Platon în Menon
și care este de natură mitică și o alta, dezvoltată în
Phaidon, care este dialectică.
Nu credem că această interpretare duală poate sta
în picioare. În primul rînd, să vedem ce termeni fo-
losește filosoful grec pentru a reda noțiunea de „re-
amintire”. Platon folosește doar cîteodată termenul
de mneme (celălalt nume al zeiței Mnemoyne), deși
avea la dispoziție și alte noțiuni precum hypomnesis
sau mneia. Cuvîntul cel mai folosit este anamnesis
„forjat chiar de el” (Dumitriu).
Întrebarea firească este de ce Platon, care avea la
îndemînă lexemele mai sus amintite, a fost nevoit să
creeze un nou termen, anamnesis?
Că termenul în discuție are o evidentă legătură cu
cel de memorie nu o poate nega nimeni, însă înțele-
sul său mai profund, spune Hegel, este cel „de a se
interioriza, de a intra în sine”. „În acest sens, putem
spune că cunoașterea generalului nu este altceva
decît o reamintire, o intrare în sine; se poate spune
că din ceea ce se prezintă mai întîi în chip exterior și
este determinant ca diversitate noi facem ceva inte-
rior, ceva general prin faptul că intrăm în noi înșine,
prin faptul că în felul acesta devenim conștienți de
interiorul nostru.”
Prin urmare, anamnesis nu este un simplu pro-
ces de reamintire ci, mai degrabă unul de re-creație,
unul în care individul trece de la potență la act, prin-
tr-un mod de cunoaștere care se află perpetuu în act
(anamnesis). Legătura cu modalitatea de a re-crea
lumea specifică „stăpînitorilor de adevăr” nu poate
fi evitată, Aletheia fiind re-creerea lumii, a existenței,
a actului prin intermediul memoriei. Acest anamne-
sis nu este decît „uitare fără uitare” adică înstăpînirea
perpetuă a memoriei.
Nimeni nu s-a gîndit, și mulțimea cercetătorilor
care spun acest lucru o dovedește cu prisosință, să
spună că anamnesis este un termen în afara gîndi-
rii mitologice, și totuși el este mult mai mult. Este
evident că Platon nu avea cum să ignore, nici nu o
va face, de altfel, gîndirea filosofico-religioasă a sec-
telor mistice. În interiorul acestei gîndiri s-a păstrat
în întregime concepția arhaică a Aletheiei. De ace-
ea Memoria (Mnemosyne) va juca un rol esențial în
construcția platoniciană a anamnesei. Ca element
fundamental al intelectului (sufletului), memoria
re-creează și re-prezentifică lumea superioară a idei-
lor, dar, în același timp, reconstruiește, interior, lumea
exterioară a sensibilului, fenomenalul. Ea este liantul
și motorul reprezentărilor sensibile și a celor noeti-
ce, în același timp. Această anamnesis este tot ceea
ce este opus uitării (lethe), așa cum nu este neapărat
Aletheia opusul Lethei și cum greșit consideră Anton
Dumitriu. Abia la Platon putem vorbi de o opoziție
anamnesis-lethe și, implicit, una aletheia-lethe.
Nicăieri în tradiția culturală grecească, pînă în
metafizica platoniciană, nu putem vorbi, de la prime-
le determinări mitice și pînă la Homer sau Hesiod,
trecînd prin doctrinele sectelor filosofico-mistice ale
secolelor VI-V î.Ch., de o opoziție explicită a terme-
nilor de aletheia-lethe, ci, mai curînd, de o reală com-
plementaritate a acestora.
Această pereche a contrariilor anamnesis-lethe
vine în istoria grecească a filosofiei ca o noutate,
iar la Platon această stare „fără uitare” este starea
de Aletheia, legată de ideea de memorie perpetuă.
Dar întrucît memoria re-crează continuu realitatea,
Aletheia se leagă de ființă și existență. Existența (to
on) este, pentru Platon și pentru întreaga filosofie
grecească, Adevărul.
Greșește Heidegger atunci cînd afirmă că adevă-
rul la greci este doar „Unverborgenheit”, adică scoa-
tere din ascundere, termen potrivit concepției mitice
despre adevăr, dar neconform gîndirii filosofice, de
la primele determinări parmenidiene și, mai ales, în
elaborata metafizică platoniciană. Adevărul ca ana-
mnesis la Platon înseamnă, în primul rînd, existență
și a gîndi, prin urmare înseamnă în modul cel mai
originar ființă (to on) și a fi.
Avînd în vedere acest fapt, vom trece la al doilea
sens al aletheiei în gîndirea grecească, sens pe care
Heidegger, în lucrarea mai devreme citată, îl ratează,
afirmînd, în mod inadmisibil, că sensul adevărului ca
adecvare a intelectului la realitate își face apariția în
gîndirea grecească doar odată cu metafizica lui Platon.
Nu ne vom referi aici la disputa pe care Paul
Friedlander, probabil unul dintre cei mai avizați co-
mentatori ai operei platoniciene, a avut-o cu Martin
Heidegger și în care acesta din urmă s-a văzut nevoit
să se declare învins.
Noi credem că Heidegger nu a sesizat latura „pro-
fană” a sensului Aletheiei, decelabilă din însăși car-
caterul sacru al creării realității, cînd gîndul, latura
noetică a sufletului, se pliază perfect pe realitatea pe
care el însuși o creează prin intermediul memoriei și
a logos-ului.
În exercițiul mantic al pitonisei sau în evocarea
plină de har a bătăliei Ilionului se găsește, dincolo de
Aletheia ca „scoatere din ascundere”, și aletheia ca
adecvare a realității la intelect, așa cum, întotdeauna,
în actul sacru își află locul întotdeauna profanul și vi-
ceversa. Caracterul profan al adevărului ca Aletheia
este unul complementar așa cum uitarea (Lethe) este
complementară Aletheiei, adevărului.
Prin urmare, nu putem vorbi, așa cum face
Heidegger, de o mutație a sensului Aletheiei care: „de
acum încolo [...] nu se mai desfășoară ca esență a stă-
rii de neascundere provenind din propria bogăție a
esenței, ci ea se mută către esența acelei ^8ea. Esența
adevărului abandonează trăsătura ei fundamentală:
starea de neascundere”.
Sigur că în sistemul platonician al ideilor, ideea
de Bine ocupă locul central, preluînd, oarecum, ro-
lul Aletheiei din perioada arhaică, însă Aletheia pla-
toniciană, ca expresie a realității (to on) și ca identic
al ei, este tot ceea ce este „cel mai esențial” pentru
ființarea numită om.
Oricum, o spunem cu riscul de a ne repeta, încă
Homer și Hesiod folosesc pentru a enunța o situa-
ție oarecare ca fiind veridică termenul Aletheia, prin
urmare, nu poate fi vorba de o deturnare și o schim-
bare dramatică a sensului adevărului în filosofia lui
Platon.
Identitatea dintre anamnesis și Aletheia în filoso-
fia lui Platon vădește tocmai un raport de adecvare.
Pentru că, dacă adverbul ana din anamnesis, în-
seamnă „în sus”, iar mnesis vine de la mneme, deci
memorie, înseamnă că anamnesis este tocmai „mai
sus de memorie”, adică tocmai în sfera ideilor, unde
se găsesc prototipurile, esențele realității.
Totuși, noi nu trebuie să cădem în greșeala lui
Heidegger, care nu face nici o diferențiere între mo-
dul ontologic al adevărului, pe care tocmai l-am ex-
pus, văzut ca identitate între to on și nous, și adevărul
ca adecvare a lucrului la intelect.
Diferența majoră constă tocmai în faptul că, dacă
în primul caz avem de a face cu identitatea între gîn-
dire și idee ca esență ultimă a lucrului, în cel de al
doilea, prezent și el în aletheia grecească, vom vorbi
de adecvarea intelectului la copiile ideilor, care sunt
lucrurile sensibile, fenomenalul.
Pe de altă parte, nu putem fi de acord nici cu o
altă idee heideggeriană expusă în Vom Wesen der
Wahrheit, după care „Das Wesen der Wahrheit ist
die Freiheit”, pe care filosoful german o degajă din
cunoscuta „parabolă a peșterii” expusă în Republica.
Sensul ultim al adevărului, esența lui, nu este,
în filosofia lui Platon, libertatea. Dacă luăm sensul
grecesc al termenului (eleutheria), adevărul poate fi
văzut drept o eliberare, așa cum în parabola dezvol-
tată de Platon, sclavii (uniii dintre ei) se eliberează
de lanțurile cu care au fost legați încă din copilărie
și ies la lumină, ajutați de paideia (educația). În sesul
heideggerian, paideia este drumul spre eliberarare.
Relația dintre aletheia și paideia duce spre eliberare,
spre relevarea, prin efort intelectual, a ideilor, a esen-
ței realității, a adevărului ontologic. Prin urmare,
sensul „scoaterii din ascundere” a adevărului nu este
libertatea, ca ultim temei, ci eliberarea (eleutheria) ca
proces al educației (paideia).
Astfel trebuie privită și interpretarea platoniciană
a Aletheiei drept „alergare divină”, întrucît efortul
continuu al intelectului de a se elibera de datele sen-
sibilului, de a se ridica spre lumina pură a ideilor, este
văzută ca o Ale-theia, ca, adică, „alergare divină”.
În ceea ce privește esența și temeiul noțiunii de
Aletheia în filosofia lui Platon, aceasta este ideea de
bine, Binele.
Particula ag din agathon devoalează înțelesuri
care pot fi legate de „a conduce” și „de a fi pur”. Prin
urmare în însăși esența termenului agathon găsim
încriptate sensurile de „conducere” și „puritate”. Așa
cum soarele, care este derivatul Binelui pentru lumea
sensibilă, este cel care conduce această lume, o face
posibilă prin lumină și căldură și este tot ce este mai
pur în această lume fenomenală, tot așa, Binele face
posibilă lumea ideilor, a realității ultime, ontologice,
care este identică Aletheiei. În acest sens adevărul -
Aletheia - este identic - cu ființa (to on), cu realitatea.
Oprim aici cercetarea noastră asupra filosofiei
platoniciene, abținîndu-ne de la a repovesti la mo-
dul exhaustiv dialogurile filosofului grec, așa cum
fac toate istoriile filosofiei pe care le-am avut la în-
demînă, și rămînînd fideli ideii noastre de a explicita
și interpreta cele mai importante concepte platoni-
ciene, încercînd prin aceasta o oglindire mai clară a
ideilor gînditorului grec și nu a diegezei de tip filo-
sofic, urmărind oarecum ideea hegeliană de a „nu
povesti nici o poveste”.
■
4
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
eminesciana
Mihai Eminescu -
scriitor european
■ Ion Popescu-Brădiceni
Modelul Eminescu
Eu știu de ce Mihai Eminescu este un scriitor
european. Știu acest lucru și îmi susțin afirmația
până la capăt. Neclintit, dar citind, recitind ca să-
mi pot argumenta ipoteza de lucru.
Mulți îl iubesc necondiționat și nu e bine și
deloc profitabil pentru autorul unei capodopere
a nuvelei fantastice europene precum Sărmanul
Dionis ori a unui roman catiliniar precum Geniu
pustiu. În epoca postmodernismului orice valoare
poate fi „relativizată”.
În aceea a transmodernismului nu, căci recep-
tarea lui Mihai Eminescu e totalmente diferită.
Eu însumi sunt editorul unei „reconstituiri” din
proza-i fascinantă, pe care am reintitulat-o: O is-
torie frumoasă: Ieronim și Cezara1. Cu prilejul di-
ficilei întreprinderi, am abordat opera eminesci-
ană de pe alte paliere: scriitopice, critificționale,
utilizând metode noi derivate din semiotică, din
hermeneutică, din filosofia imaginarului, din me-
tapoetica „celei de-a doua naturi și a lui mundus
poetarum”2, din ostensiotică și himeneutică.
În același timp, Theodor Codreanu a întreprins
un demers similar. Mihai Eminescu se circum-
scrie paradigmei (sau mai exact metaparadigmei
în cazul său) transmoderne/transmoderniste
prin ontologia arheității, care transcende dualis-
mul spirit-materie. „E o paradoxală împăcare, la
Eminescu, între Heidegger și Wittgenstein”3, pe
calea dezbrăcării de formă. Eminescu dezbracă
poezia de cuvinte spre a ajunge la cuvântul ce ex-
primă adevărul.
Marin Mincu a și elaborat, în termenii cei
mai adecvați, o paradigmă eminesciană (meta-
paradigmă, i-aș zice, în spiritul doctrinei con-
fucianiste a rectificării denumirilor) europeană
triadică: culturală, literară și existențială a cărui
- citez cu neascunsă încântare „importanță axi-
ologică nu mai poate fi clintită”. „Pentru a con-
firma Modelul Eminescu, au apărut alți cinci
poeți „paradigmatici” (Arghezi, Blaga, Bacovia,
Ion Barbu, Nichita Stănescu)”4. Deși eu aș con-
tinua lista cu încă alți cinci: Mihai Ursachi5, Ion
Horea6, Cezar Ivănescu7, Grigore Vieru8, Dan
Laurențiu9. „Eminescianismul lui Ursachi - se
pronunță Laurențiu Ulici - este consecința unui
program poetic, dacă pot spune așa, intuitiv; po-
etul are revelația comunicării structurale cu me-
losul eminescian”. Grigore Vieru a fost și el un
posteminescian. Prin apropierea lui intimă, ca în-
tr-un ritual de inițiere magică, de Eminescu, ne-a
ajutat „să ne dăm seama de identitatea noastră, să
vedem cine suntem”10.
„Ion Horea - afirmam într-o cronică de carte
la Bătaia de aur (antologie îngrijită de E. Nistor,
cu o prefață de Al. Cistelecan, editura Ardealul,
Târgu Mureș, 2009) - și-a eminescianizat discur-
sul muzical și auditiv, ca să zăbovească îndelung
în teritoriul abstracțiilor operaționale, reinven-
tatoare ale realului perceput imaginativ și me-
tamorfozat recurent în viziuni de un superior
intelectualism”11.
O operă deschizătoare de noi
orizonturi
În studiul său Eminescu-Arhetipul, Sergiu Al-
George identifică similarități între proza fantas-
tică a lui Mihai Eminescu și aceea a lui Mircea
Eliade pe baza corelației dintre fantastic și sim-
bolic. India însăși a fost pentru Eminescu un spa-
țiu cultural obsesiv. Consonanța lirismului emi-
nescian cu cel al lui Râbindrânath Tâgore, acesta
din urmă și el reprezentativ pentru întreaga liri-
că indiană, n-o mai contestă azi nimeni, grație
și Amitei Bhose12, parțial, dar și unui alt exeget,
craiovean, fost coleg al meu de studii și tovarăș
de idei la Cenaclul „Orfeu” al Universității din
Craiova, Constantin Barbu.
În cartea Rostirea esențială a cercetătorului din
Cetatea Banilor, Mihai Eminescu ne este înfățișat
drept „o cauză începătoare și un timp de începe-
re”13. „Arheitatea se apropriază în chip de înte-
meiere, instituire și autofondare-transstituire”14.
Astfel figura creatoare a lui Eminescu, europea-
nă prin înseși temeliile ei, ne va copleși pururea.
Așadar - precizează hermeneutul craiovean - „o
reevaluare a eminescianității trebuie să-și mute
sediul în ființa temeiurilor operei, în străfun-
dul înțelesurilor ei”15. Numai în această locație,
Eminescu ni se va putea arăta în întregimea euro-
penității sale cutezătoare și va putea fi așezat în ve-
cinătatea consonantă a unor străluciți gânditori ca
Paracelsus, Bruno, Spinoza, Kant, Schopenhauer,
Hegel, Nietzsche. Pe Ludwig Wittgenstein, născut
în 1889, la Viena, și pe Martin Heidegger, născut
la Baden, tot în 1889 (anul morții lui Eminescu),
românul îi anunță prin intuiția-i genială, printr-o
dublă natură, „cu o față care-l trimitea nestăpâ-
nit la problemele ultime” și o alta „întoarsă spre
lumea reală, care-i trezea interesul pentru con-
cret, pentru istorie, pentru limbă și limbi, pentru
dramaticele realități ale vieții oamenilor, până și
pentru statistică”16.
Dar a fi european înseamnă pentru „eroul civi-
lizator” junimist, descoperit de Titu Maiorescu și
consacrat de acesta, curajul de-a se fi aflat într-o
perpetuă deschidere de orizonturi; opera-i edifi-
cându-se ea însăși ca un „univers deschis” exact în
termenii lui Umberto Eco. Prin urmare, ca „opera
aperta”, literatura eminesciană pretinde un alt re-
gim de receptare: reinventarea acesteia într-un act
de congenialitate cu autorul însuși, pe planul su-
gestiei nedefinite și al solicitării emotive, pe cel al
ambiguității dezbaterii problemelor nerezolvate și
care necesită o soluție, în acest caz „deschiderea”
devenind, la Eminescu, „instrument de pedago-
gie revoluționară”17.
Ca operă în mișcare, opera eminesciană este
un obiect artistic cu o structură dinamică, pre-
cum de pildă s-a reconfigurat periodic/ciclic și
cea a lui Paul Valery. Constantin Noica a și inițiat
o paralelă pe această dimensiune comparatistă în-
tre „Caietele lui Eminescu și caietele lui Valery”18.
Și în unele, și în altele este vorba despre exegesul
asupra totului care „e gândul pur, gândul hrănit
din propria sa substanță, sau din vecinătățile lui
imediate, sufletul și trupul”19. Paul Valery trăia
pe jumătate într-o lume fantastică, al cărei găinaț
îi cădea pe caiete. Paginile manuscrisului emi-
nescian exercită o magie care, spre deosebire de
cazul celor 29 de tomuri ale lui Valery, nu poate
fi pierdută. Și totuși se va fi lăsat interesat ca și/
precum Valery de număr, timp, teoria actului, de
stări, esențe, elemente, căile spiritului; la rându-i
de „teoria ecvațiunii universale sau a raporturi-
lor constante între finit și infinit”, de economie,
de credit mobiliar și imobiliar, de speculațiile de
bursă. Însemnările lui Valery erau ale unui străin
(M. Teste: Teste ou Vie de celui qui se voit vivre,
stă scris în tomul X, pagina 254); însemnările lui
Eminescu sunt „mai degrabă ale gândului întors
asupra lui însuși”20. În felul său ar putea apărea
și Eminescu drept un genial creier gânditor, ca și
Valery. Dar e un creier într-un om, sub o vibrație
umană față de tot ce e cultură.
Peste tot în filele acestor caiete eminesciene
sunt însă armele vieții unui om adevărat, cum nu
sunt în caietele lui Valery, unde e vorba de o um-
bră.
Incitanta punere în oglindă a jurnalelor ce-
lor doi scriitori mi-a oferit, în palmă, continu-
area eseostudiului de față. M. Teste (umbra lui
Valery) nu e decât... Valery în versiunea lui ab-
solută. De ce n-ar avea și Eminescu umbra sa,
care uneori se va fi numit Dionis, alteori Ieronim?
Constantin Noica atrage, de data aceasta, într-un
triunghi hermeneutic, epistemologic, și caietele
lui Leonardo da Vinci, despre care, de altfel, Paul
Valery a și redactat, cu o nobilă emoție sugruma-
tă, o „introducere în metodă”21. Întresituarea lui
Eminescu - subliniază autorul tratatului de on-
tologie intitulat Devenirea întru ființă22 îi conferă
geniului (hiperionic) românesc alură... brâncuși-
ană (deci nu europeană ci transeuropeană, adică
mondială). „Căci dacă unul e poet - se conchide
în „articolul” noicanian - celălalt pictor, unul un
om de gândire speculativă, celălalt om de gân-
dire practic-tehnică, unul rătăcitor prin cultură,
celălalt rătăcitor prin natură, amândoi au ceva
dintr-un uomo universale”. Este acea singură uni-
versalitate care în adânc îi e dată omului: deschi-
derea, pietatea față de tot. Pentru Leonardo, tot
însemna experiența, respectiv natura, în timp ce
pentru Eminescu reprezintă viața spiritului, re-
spectiv cultura, valorificată transdisciplinar.
Dar acest „tot” este absolutul; este „adânca
sete a formelor perfecte”, despre care Rosa del
O
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
5
o
Conte a elaborat o monografie rotundă și îndrăz-
neață, care s-a publicat înaintei celei a lui Alain
Guillermou.
Acest tot a fost „tradus” de profesoara de lite-
ratură română de la Universitatea din Roma prin
„Timpul-Demiurg, responsabil al dramei existen-
țiale și Absolutul înțeles ca Eternitate; devenirea
ca structură a Timpului; Poezia biruind Timpul
și poetul-profet; sentimentul duratei și ambiva-
lența timpului psihologic; evaziunea din Timp
și unitatea cosmică; dragostea ca o chemare a
Absolutului”.23 Înșirui în această primă parte a în-
treprinderii mele câteva considerații concludente
ale Rosei del Conte care vin în sprijinul europe-
nității „figurii” lui Mihai Eminescu, una emble-
matică a continentului, care „reflectă drama exis-
tențială în aspectul ei cel mai modern... Problema
cea mai acută rămâne mereu pentru el (pentru
Eminescu - n.m., I.P.-B.) determinarea raportu-
rilor dintre Dumnezeu și lume, dintre existența
definită ca vremelnicie și Ființa identificată cu
Veșnicia: și, totuși, el este mai cu seamă poetul
unei viziuni cosmice, este un însetat de Absolut”.24
Precursor al simbolismului
Văzând în Eminescu o sinteză fericită, culmea
unui proces de asimilare a marii poezii europene,
început în România o dată cu epoca modernă, nu
uit să revendic în continuitatea adecvată arhaici-
tatea cântecului său, ontologic și abisal, selectiv și
transactual. Europei tragice, în plină transmutație
a valorilor, deși fiind încă moștenitoarea miraco-
lului grec, Eminescu i-a suprapus cultura folclori-
că a țării sale. „Hyperionul său este, de pildă, soa-
rele grec altoit pe mitul popular al zburătorului”
- crede Svetlana Paleologu Matta - și chiar așa
stau lucrurile. „Plasându-se în momentul de tran-
ziție care a constat în depășirea metafizicii euro-
pene, în special al speculației lui Hegel, Eminescu
a fost, aparent, romantic - ultimul mare romantic
al Europei - de fapt, primul și unicul care a reali-
zat în cadrul istoric al spațiului românesc dimen-
siunea ontologică”.25
În viziunea lui Matei Călinescu, lui Mihai
Eminescu i se datorează, în spațiul literaturii ro-
mâne moderne, deplina libertate a imaginației
constructive. Rolul lui Mihai Eminescu este iden-
tic cu cel al lui Charles Baudelaire în literatura
modernă franceză.
Dar, cum marele scriitor junimist aparține
momentului intelectual european dominat de
Schopenhauer (vezi Lumea ca voință și reprezen-
tare), a cărui filosofie antiromantică avea să im-
pună noua paradigmă antiistoristă pretutindeni,
Eminescu însuși s-a manifestat ca adept al unei
purități de esență muzicală. Așa că o afirmație pro
domo a lui Emil Manu ni se relevă cu atât mai
potrivită. Poetul român este realmente „un pre-
cursor al simbolismului”26 deși funciar a rămas un
neoclasic. Matei Călinescu consideră că Eminescu
a avut în epocă postura lui Edgar Poe. Iată-i pro-
batoriul succint: „Din punctul nostru de vedere,
Eminescu rămâne însă un poet fundamental mo-
dern tocmai prin acea disoluție muzicală a eului,
prin depășirea nu numai a romantismului retoric,
dar și a autenticei sale fascinații pentru lumea în-
tunecată, a lui Hypnos și Thanatos, într-o veghe
pură, impersonală, în care se realizează o miracu-
loasă circularitate între sunet și sens.”27
Roxana Sorescu a și identificat de ipso et de
facto „o similitudine a motivelor și a sensurilor
simbolice de natură a ne face să stabilim poetu-
lui român o altă familie spirituală decât aceea cu
care ne-au familiarizat studiile de până acum”28.
O familie din care reamintim, cu acest prilej, și pe
Novalis, Einstein, Shakespeare, Brâncuși ș.a.
Note
1.	Vezi Popescu-Brădiceni, Ion: Mihai Eminescu: O
istorie frumoasă: Ieronim și Cezara; editura Cogito
(Oradea), editura Napoca-Star (Cluj-Napoca), 2006,
223 pagini;
2.	Vezi Husar, Al.: Metapoetica. Prolegomene; editura
Univers, București, 1983, capitolul Ad-hoc, p. 379;
3.	Codreanu, Theodor: Transmodernismul, editura
Junimea, Iași, 2005, capitolul Postmodernism și prag-
matism, pp. 107-110;
4.	Mincu, Marin: Paradigma eminesciană, editura
Pontica, Constanța, 2000, pp. 5-11;
5.	Vezi Ursachi, Mihai: Inel cu Enigmă; cu o postfa-
ță de Laurențiu Ulici; editura Cartea Românească,
București, 1981, 335 pagini;
6.	Vezi Horea, Ion: Locul și ceasul, B.P.T., editura
Minerva, București, 1994, 223 pagini;
7.	Vezi Ivănescu, Cezar: Fragmente din Muzeon; cu o
postfață de Costin Tuchilă, editura Cartea Românească,
București, 1982, 235 pagini;
8.	Vieru, Grigore: Văd și mărturisesc - versuri, aforis-
me și confesiuni; prefață de Mihai Ungheanu; medalion
de Mihai Cimpoi; B.P.T., editura Minerva, București,
1991, 276 pagini;
9.	Laurențiu, Dan: Poziția aștrilor; cu o postfață de Dan
Cristea; editura Cartea Românească, București, 1980,
260 pagini;
10.	Cimpoi, Mihai: Medalion (În loc de postfață), în
Vieru, Grigore, op.cit., pp. 267-268;
11.	Popescu-Brădiceni, Ion: Cronică de carte. Măslinul
lui Platon și căderea pe gânduri a lui Ion Horea, în
Polemika, anul IV, nr. 196, p. 13;
12.	Vezi Bhose, Amita: Eminescu și India, editura
Junimea, Iași, 1978;
13.	Eminescu, Mihai: ms. 2287, f. 61r-61v, în
Însemnările în limba germană din caietele lui Eminescu,
Transilvania, nr. 12, 1981;
14.	Barbu, Constantin: Rostirea esențială. Eseu despre
reamintirea ființei; editura Scrisul Românesc, Craiova,
1985, p. 44;
15.	Idem, ibidem;
16.	Noica, Constantin: Introducere la miracolul emi-
nescian; ediție îngrijită de Marin Diaconu și Gabriel
Liiceanu; editura Humanitas, București, 2003; capito-
lul Trei mari gânditori români, p. 377;
17.	Eco, Umberto: Opera deschisă. Formă și indeter-
minare în poeticile contemporane; traducere de Cornel
Mihai Ionescu, editura Paralela 45, Pitești, 2002, p. 58;
18.	Noica, Constantin, op.cit., pp. 167-177;
19.	Idem, ibidem;
20.	Ibidem;
21.	Vezi Valery, Paul: Introducere în metoda lui
Leonardo da Vinci; în românește de Șerban Foarță; edi-
tura Meridiane, București, 1969;
22.	Vezi Noica, Constantin: Devenirea întru ființă;
Editura Științifică și enciclopedică, București, 1981;
23.	Del Conte, Rosa: Eminescu despre Absolut; editu-
ra Dacia, Cluj-Napoca, 2003; vezi postfața lui Mircea
Eliade Eminescu sau despre Absolut, pp. 462-468;
24.	Idem, ibidem; vezi Cuvânt înainte, pp. 26-29;
25.	Paleologu-Matta, Svetlana: Eminescu și abisul onto-
logic; editura Augusta Artpress, Timișoara, 2007, p. 20;
26.	Manu, Emil: Istoria poeziei românești moder-
ne și moderniste. Volumul I, editura Curtea Veche,
București, 2004, pp. 15-29;
27.	Călinescu, Matei: Conceptul modern de poezie. De
la romantism la avangardă; editura Paralela 45, Pitești,
2005, pp. 183-184;
28.	Sorescu, Roxana: Lumea repovestită; editura
Eminescu, București, 2000, p. 206.
■
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
comemorări
150 de ani de la moartea lui Aron Pumnul
Eminescu despre
Aron Pumnul
■ Ion Buzași
Afost dascălul venerat al lui Eminescu. Atâ-
ta numai și ar fi de ajuns ca Aron Pumnul
să merite prețuirea postumă. Nu i-a fost
dascăl la clasă, dar i-a fost mai mult decât atâta:
un dascăl de suflet. L-a îndrăgit atât de mult pe
învățăcelul său, încât după moartea unicului său
fiu, Ioan, ar fi vrut să-l înfieze.
Numele lui Aron Pumnul este adesea pomenit
în vecinătatea celui al autorului Hronicii români-
lor, Gheorghe Șincai. De altminteri, Eminescu a
intuit că generația pașoptistă transilvăneană con-
tinuă programul de emancipare națională și soci-
ală al Școlii Ardelene. Asemănătoare i-au apărut și
destinele lor biografice. Precum Șincai, sărac și ră-
tăcitor, Aron Pumnul va pribegi prin Transilvania
și Moldova până la stabilirea lui în Cernăuți, unde
prin toată activitatea lui s-a ilustrat ca un „apostol
al deșteptării naționale în Bucovina”.
Lepturcmul... este una din lecturile fundamen-
tale în formația intelectuală a lui Eminescu. În pa-
ginile acestei antologii își are sorgintea prețuirea
față de „sfintele firi vizionare” din Epigonii și tot de
aici a cules sugestia unor metafore caracterizante,
cărora le-a dat strălucire poetică. În „lecțiile” lui
Pumnul își are izvorul cultul lui Eminescu pentru
Transilvania și pentru Blajul cărturăresc și revo-
luționar. Călătoria din 1866 o face la puține luni
de la moartea iubitului său profesor și înseamnă
și o datorie de conștiință pentru cel care i-a vor-
bit ca un profet despre Școala Ardeleană și despre
Revoluția de la 1848. În Romanul lui Eminescu de
Cezar Petrescu este o pagină sugestivă pe această
temă, în care scriitorul imită curioasa exprimare
pumnulistă, dar subliniază, ca un dat testamentar,
rostul acestei călătorii inițiatice:
„Căută ochii elevului. Îl privi lung în tăcere.
Târziu de tot spuse:
— Eminovici... tu știi... Eu te-am iubit cu sim-
țăminte părintești... Poate că o dată și peste mă-
sură. Durere!. Am văzut că drumul tău este
altul. Nu este al meu; este al tău. Dar pe drumul
acesta, al său, trebuie să meargă fiecarele, care
vrea să pășească către ajungăciunea meniciunii
sale, care este cultural- dezvoltăciunea, învățătura
și deplinăciunea sufletească morală. Dorindu-ți
tot binele de-n inimă curată, îți spun pre patul de
moarte: de învățăciunea mea poți să te lepezi!...
Aceasta este soarta învățăciunilor, să urmeze nea-
părat o schimbăciune răspunzătivă schimbăciunii
împregiurărilor. Dar să nu-mi părăsești îndrep-
tarul carele l-am urmat în viață. Să nu uiți onoa-
rea precumpătivă pentru națiune. Pentru asta
am trăit din copilărie. Pentru aceasta am sufe-
rit la Blaj. Acolo e Roma noastră. La Blaj, la
Câmpia jurămintelor de la 1848” (Cezar Petrescu,
Romanul lui Eminescu, Vol. I, Luceafărul, E.P.L.,
1968, p. 306).
În articolul polemic, O scriere critică, atunci
când ia apărarea lui Pumnul, Eminescu schițează
pentru prima dată imaginea unui apostol al deș-
teptării naționale, scriind: „Persoana asupra căre-
ia aveți bunătatea a face aluziuni atât de delicate,
domnul meu, a încetat de mult de a mai fi numai
o persoană simplă. Nu mai e muritorul slab. el
e personificarea unui principiu, sufletul - nemu-
ritor neapărat - care a dat consistență și conștiin-
ță națională maselor și a făcut din ele o națiune”
(M .Eminescu, Opere, IX, p. 82.) Urmărind viața
culturală din Austro-Ungaria, Eminescu notează
în articolul Ca să vadă acum... lista cărților româ-
nești „oprite a se întrebuința în școlile de pe feri-
citul regat al Sf. Ștefan”. Între alți autori blăjeni de
manuale școlare (Aug. Treboniu Laurian, Ștefan
Pop, Ion Micu Moldovan) figurează și Lepturariul
lui Aron Pumnul, tipărit la Viena, 1862-1863. De
data aceasta comentariul gazetarului e sarcastic:
„Dar ceea ce la Viena nu-i periculos, în Ungaria
e din contra un sâmbure de distrugere a statului
unguresc, căci, precum se știe, Lepturariul, în apa-
rență inocent al lui Pumnul, îi oprește pe românii
din Transilvania și Ungaria de-a se face maghiari.”
(M. Eminescu, Opere, IX, p. 421.)
Când Eminescu numește Blajul Mica Romă,
se gândea de bună seamă la ceea ce îi spusese
Pumnul despre dascălii Blajului, care făcuseră din
conștiința originii noastre romane un argument
pentru afirmarea dreptului la viață a îndelung ur-
gisitului popor român din Transilvania. Întreaga
prețuire a lui Eminescu pentru Aron Pumnul este
sintetizată în elegia funebră, La mormântul lui
Aron Pumnul, exprimând o admirație căreia i-a
rămas statornic toată viața:
„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde încinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ți auroasă și senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină
Se stinse o dalbă stea.”
E cea mai sinceră și mai emoționantă dintre
Lăcrimioarelor învățăceilor gimnaziști la mor-
mântul prea iubitului lor profersore Arune Pumnul
- marcând debutul lui Eminescu. Se pare însă că
omagierea memoriei magistrului său nu se redu-
ce numai la această poezie în broșura amintită,
care cuprinde șapte texte în versuri, nici unul cu
titlu, ci numerotate cu cifre romane. Cinci sunt
în românește și două în germană. A doua poezie,
în ordinea din volum este a lui Mihai Eminescu,
fiind semnată M. Eminovici privatist. În conștiin-
ța publică ea a intrat cu titlul La mormântul lui
Aron Pumnul. Poeziile nr. I ( O stea încântătoare
a învierii tale) și nr. IV, (În vârsta-ți bărbătească)
nu sunt semnate. Numai aceste două poezii, din
cele cinci în românește sunt anonime. Au fost in-
titulate astfel după primul vers cum se obișnuiește
în practica editorială la poeziile fără titlu. Atenta
lor citire și recitire l-au determinat pe cercetăto-
rul eminescian, bucovineanul George Muntean
(George Muntean, Recitind „Lepturariul”. în
„Contemporanul”, 19 febr. 1991, p.4.) să le atri-
buie tot lui Eminescu. Ion G.Sbiera, succesorul
lui Aron Pumnul la catedra de limba și literatura
română de la Gimnaziul din Cernăuți, care s-a în-
grijit de apariția acestei broșuri omagiale, știa că
„M. Eminovici” este cel mai talentat dintre poeții
Aron Pumnul
gimnaziști cernăuțeni. Și atunci a încurajat cola-
borarea lui cu mai multe ode funebre. Dar a pune
numele acestui școlar sub trei poezii era prea
mult. Dincolo de consonanțe de ton, lexic și ima-
gini poetice, în sprijinul paternității este și citatul
din poezia nr., IV (În vârsta-ți bărbătească), din
opera lui Aron Pumnul, subliniat chiar în text:
„Jurăm cu pietate la umbra ta cerească? Că tot ce
tu în lume mai mult ai adorat:/ Morala, națiunea,
relegea creștinească/ În noi găsi-vor scuturi și
inimi de bărbat.” Or, singurul bun cunoscător al
scrierilor lui Aron Pumnul, asimilate organic, era
atunci între școlarii cernăuțeni, „M. Eminovici”.
Lectura acestor poezii împreună cu a celor din
prima fază de creație, îndeosebi a celor din 1866,
din perioada blăjeană (Din străinătate, O călărire
în zori, La Bucovina ș.a.) întăresc ipoteza acestei
perenități. Iată două fragmente din aceste ode, cu
imagini asemănătoare cu cele din La mormântul
lui Aron Pumnul.
I
[O stea încântătoare a învierii tale]
O stea încântătoare a învierii tale,
Frumoasă Bucovină, din ceru-ți a căzut!
S-au stins acele raze mărețe, ideale
De adevăr puternic, ce-ades ne-au străbătut”
Dar nu moare acela ce zace în țărână
Și care de mari lupte lovit a obosit!
Căci viața ce-o lățise în tine, Bucovină,
Un viitor ferice el ție ți-a gătit!
II
[În vârsta-ți bărbătească]
În vârsta-ți bărbătească, când pentru românime
Lucrai făr-osteneală spre a o înțelepți
Sosi fatala soarte cu cruda sa asprime
Și zilele-ți prea scumpe în clipă le răpi.
O întristare-adâncă, și fără așteptare
Cuprinse a noastre inimi și greu ni le răni,
Din unghi în unghi de țară și chiar peste hotare
Sunând această veste, pre toți amar - lovi.
Prețuirea lui Aron Pumnul de către tânărul
Eminescu, în ciuda opiniilor critice, uneori chiar
drastice din articolele lui Titu Maiorescu, arată
o înțelegere profundă a sensului național în care
dascălul său, plecat din Blajul Școlii Ardelene, ve-
dea istoria și limba unui popor ca elemente vitale
ale existenței lui.
■
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
7
cărți în actualitate
În căutarea sentimentelor
pierdute
■ Andrei Moldovan
Vasile George Dâncu
Universul Mama
Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2015
Cel de al doilea volum de poeme al lui Vasile
George Dâncu (Universul Mama, Casa de
Editură Max Blecher, 2015) apare la o dis-
tanță de 12 ani de la cartea sa de debut, Biografia
secretă (2003). Multe s-ar putea spune, specula-
tiv, în privința asta, dar să luăm lucrurile așa cum
sunt, să o interpretăm ca o notă de seriozitate din
partea autorului, care a înțeles să-și organizeze
astfel lucrurile în propria-i gospodărie. Două lu-
cruri surprind în schimb cu această ultimă pla-
chetă. Mai întâi, așa cum observă și Irina Petraș
pe ultima copertă a cărții, opțiunea poetului pen-
tru o temă atât de frecventă, de comună, nu este
una fără risc. Este un subiect care a dat literatu-
rii capodopere, iar în sfera lor gravitațională este
foarte ușor să te lași prins, dar a dat și cantități
uriașe de subliteratură, pentru că opțiunea pen-
tru o temă majoră nu asigură neapărat și izbânda
literară a scrierii. Apoi, poetul alege forma unei
pseudopovestiri, mult agreată de autorii de po-
eme în ultimele noastre decenii literare, atât de
mult încât am putea spune că a devenit o rețetă
a succesului literar, lucru care aproape că este un
handicap lliterar când optezi deliberat pentru o
astfel de formă.
Și într-un caz, și în celălalt, barierele ce și le
asumă cu naturalețe V. G. Dâncu sunt depășite
fără efort printr-o modalitate care se realizează la
fel de natural: reflexivitatea discursului. Aceasta
este o calitate esențială a limbajului poetic, fără
de care ne-am situa dincolo de zidurile poeziei.
Poemul - îi spunem așa, deși între cele două co-
perți există mai multe titluri, pentru că el ni se
înfățișează ca un discurs continuu - ar părea să
fie un omagiu liric adus mamei ca ființă dătătoa-
re de viață și care se jertfește pe sine, anonim de
cele mai multe ori, pentru cel sau cei cărora le-a
dat viață. În Universul Mama, totul este mult mai
complex decât pare la prima vedere. Discursul
poetic al volumului este un dialog al poetului cu
aceea care i-a dat ființă, mai mult cu spiritul ei,
pentru ca apoi totul să alunece spre o interogare a
propriei ființe. Și asta deoarece autorul pleacă de
la o criză a propriei conștiințe, de la un accentuat
sentiment de vinovăție: „cu busuiocul primit de la
tine/ sfărmat în buzunarul blugilor/ am plecat să
cuceresc lumea/ dragă Mamă// mi-ai spus// o să
răzbești/ că nu ești tu/ mai prost/ ca tătă lumea//
atunci n-am înțeles nimic din aceste vorbe/ vo-
iam doar să fug de tine cât mai departe/ îmi plă-
cea plecarea/ dar când am trecut pe lângă părul
din fața casei/ bluza de trening mă ardea în spate/
geamantanul de carton devenise foarte greu/ și lu-
mea parcă se răsturnase/ pământul era deasupra
mea/ și cerul sub mine/ iar eu mă temeam să nu
calc în gol// am fost pe rând/ elev zilier șantierist
golan bătăuș roker/ bețiv boem gagicar învățător
student bibliotecar/ cinefil cafengiu ziarist soldat
profesor manager/ familist tată editor// un singur
lucru trebuia să învăț/ Mamă/ din viața asta agi-
tată - să mă întorc la timp// nu am făcut-o/ și tu
ai murit// iată cum am ajuns// mai prost/ ca tătă
lumea” (VIII. Plecarea). Capacitatea de a relativi-
za propria persoană, de a se detașa de sine pen-
tru a-și oferi privilegiul esenian al contemplării
dezastrului lăuntric, conferă o notă accentuată de
dramatism, care, asociată cu sentimentul vino-
văției, aduc în prim plan o tragică frământare a
ființei poetice.
Întreaga carte pare un singur bocet. Dar cine
pe cine bocește? Este o profundă lamentație a ne-
putinței omenești de a recupera timpul, singura
modalitate a poetului de a se salva pe sine, de a
corecta rătăcirile de sine ale ființei. O astfel de
neputință o plânge Vasile George Dâncu și nu îi
rămâne altceva decât să încerce izbăvirea poetică,
aceea care să-i poată aduce o umplere a ființei cu
sentimentele pierdute.
Nu figura mamei este aceea generatoare de dra-
matism, pentru că ea se împlinește printr-o iden-
tificare a sa cu ceicare-i urmează. Ea se revarsă cu
demnitate, cu conștiința împlinirii, în existențele
fiilor săi. O întoarcere a timpului nu ar schimba
nimic din toate acestea. Figura dramatică este
aceea a poetului, a fiului. El este acela care nu se
mai poate identifica în nici un chip cu ființa care
i-a dat viață, ceea ce ar însemna la urma urmei o
regăsire de sine: „unde a fost fericirea ta/ dragă
Mamă - / când veneam la Runc/ mă opream pe la
o grămadă de oameni din sat/ și la tine stăteam un
sfert de ceas// te rugai pentru mine/ că nu aveam
locuință/ că aveam probleme/ (nu-ți spuneam/ de
necazurile mele/ dar tu le visai)// de nu erai tu/
nu-mi dădeam seama că există oameni nefericiți/
că nu știu să se roage lui Dumnezeu// tu te rugai/
dragă Mamă/ și erai fericită// eu/ la moartea ta/
nu știu să mă rog” (XIV. Unde a fost fericirea ta?).
Limbajul este unul de o mare simplitate - să nu
înțelegem prin asta sărăcie! - ceea ce se întâmplă
mai rar în poezia noastră de azi, dar care este ca-
pabil să redeseneze realitatea dinspre subiectivis-
mul freamătului lăuntric al poetului.
Există, fără îndoială, în acest amplu poem o
structură care ar putea fi asemuită mai degrabă
cu aceea a unei simfonii, cu o temă majoră care
se dezvoltă prin reluare, schimbare de planuri, de
perspective, dezvăluiri relevante, dar și teme care
se desprind din cea de bază, cu tendințe de perso-
nalizare mai pronunțate, dar care nu fac decât să
consolideze armonia generală. Am putea aminti
în acest sens frecvența cu care revine tema mor-
ții, precum în variațiuni pe aceeași temă: „când
tata era bolnav/ aveam nouă ani/ pășteam mieii
cu o carte în mână/ și tu ai venit la mine și mi-ai
spus/ tatăl tău mai are/ câteva zile de trăit// am
auzit un zgomot aspru al frunzelor/ și cam atât//
la înmormântarea lui/ alergam după fete prin
spatele bisericii/ nu înțelegeam nimic// am simțit
gustul morții la douăzeci și cinci de ani/ când a
murit Săplăcan/ era pe patul de spital/ galben la
față și pentru prima dată înfrânt”. (X. Întâlnire cu
moartea) Sunt toate acestea secvențe care, până
la urmă, se raportează la moartea Mamei, dar și
la ipotetica moarte, prin înstrăinare, a poetului.
Trecerea dramei umane în valori poetice, după
Vasile George Dâncu, nu este recuperativă, nu
aduce o regăsire de sine, un echilibru lăuntric, ci,
dimpotrivă, accentuează îndepărtarea și înstrăi-
narea de valorile esențiale cu care cândva ființa lui
s-a identificat. Astfel, poetul devine de o neobiș-
nuită asprime cu propria-i devenire: „acum când
nu ești cărțile mă ajută/ pe unele le citesc/ pe alte-
le le răsfoiesc/ pe majoritatea le mângâi/ visând în
timp ce citesc să scriu o carte despre tine/ evident/
cu scopul de a te uita/ și de a crea o distanță/ și
mai mare între noi doi”. (XVIII. Zidul de cărți)
Volumul pare să fie o durere care crește, care
nu își găsește nici un fel de alinare, o confesiune
aspră despre sine, despre un univers în care sen-
timentele se rătăcesc iremediabil, despre o alie-
nare a ființei care rămâne, nu a celei care pleacă:
„Te rog pe Tine/ Doamne/ ajut-o pe Mama mea/
Gafta/ căci numai așa salvezi sufletul meu/ Amin”.
(XIX. Rugăciune). Cum am mai amintit, univer-
sul gravitează în jurul propriului suflet, a unei în-
grijorătoare crize de sentimente, de identități, de
identificări cu valorile durabile într-o lume tulbu-
rată și care nu este doar a poetului.
Meritul poetului însă este acela de a izbuti să
comunice toate acestea, de a crea valoare esteti-
că, durabilă deci, trecând toate tulburările și ne-
liniștile într-un spațiu al artei, care de acum nu
mai este doar al lui. Am amintit aici câteva din-
tre modalitățile poetice ale autorului, dar pentru
a nu crea doar o imagine lineară a unui elegiac
susținut de un limbaj surprinzător, deși adecvat,
este bine să spun că există o paletă stilistică destul
de bogată și diversificată, în care, spre exemplu,
nu lipsește nici umorul, nici ironia. Iată: „iar ceea
ce ne rezervă viitorul/ cum ar spune un func-
ționar obosit/ care face pe înțeleptul/ sau ceea ce
ne pregătește destinul/ cum ar spune un profesor
universitar/ care niciodată n-a avut idei/ sau ceea
ce va da domnul/ cum ar spune un popă de țară/
fiind atent la greutatea portofelului tău/ sau în ce
tren al vieții/ m-am urcat să călătoresc/ cum ar
spune maneliștii/ nu știu/ un singur lucru știu/
totul este către moarte” (XV. Atunci am înțeles).
Iar astfel de „devieri” stilistice, destul de discre-
te, nu sunt de natură să modifice linia generală a
volumului.
Universul Mama, prin conferirea de valori
artistice unui limbaj al comunicării directe de o
mare simplitate, prin capacitatea de a înnoi mij-
loacele poetice în trararea unei teme clasicizate
încă de la apariția ei, reprezintă o izbândă poetică
de un contur inconfundabil.
■
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
Portretul artistului în
chip de înger și hingher
■ Ștefan Manasia
Marius Aldea
Sinistra
Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2015
Marius Aldea s-a născut în 1987, la Mo-
tru. A studiat literele la Timișoara și
numele lui, ca poet, s-a rostit tot mai
mult în anii din urmă. Cînd am primit volumul
Sinistra, prin septembrie trecut, aveam deja cu-
riozitatea stîrnită și poemele - citite pe sărite -
mi-au amplificat senzația că mă aflu în fața unui
autor autentic, scenograf migălos, atlet al cruzi-
mii. A unuia dintre puținii despre care se spune
- evlavios, invidios, nevermind - că „poartă cu
sine o lume”. Patru capitole structurează/ recupe-
rează/ spiritualizează - în paginile cărții acesteia
- lumea.
Într-un fel de zona sinistra apar și sînt investi-
gați d’ai casei (titlul primei secțiuni). Poeme na-
rative - ample sau esențializate - îți aruncă sub
ochi ființe primitive, puternic sexualizate, înotînd
în violență și necrofilie, superstiții și ritualuri me-
morabile. Satul - pentru că Marius Aldea e, în
volumul acesta, un ruralist rough - germinează,
violează, înghite viețile astea simple, care, în egală
măsură, încîntă și oripilează: intră-n scenă și scri-
itura, funcțională, acidă, gîfîită, scrîșnită, unde
metafora cade rar și implacabil - ca un epitaf.
Hingher de oameni, poetul îi adună, judecă, exe-
cută aici pe: neluță, șchiop cîine rău, aia, cristina,
soare, cataramă, fonană, turcoaica, chioru’, maica
(toate sînt titluri ale poemelor, scrijelituri de pie-
tre tombale). Luzăr (cum ar fi zis Mușina) de ser-
viciu, slab la minte și ticăloșit de alcool, Neluță e...
un „personaj” (care alterează însă, tuturor, viețile):
„cînd venea acasă beat/ lua bătaie cu funia udă/ și
mîrîia la tataia/ măi dacă n-ai fi tatăl meu te-aș
mînca la gît/ neluță l-a băgat în pămînt pe tataia/
neluță i-a mîncat zilele lu’ maica”. El deschide sec-
țiunea și o bîntuie pînă în ultimul poem, splendid
acesta, pentru că înregistrează - subtil - parcă nu
doar oralitatea excepțională a meridionalilor, ci
și amprenta fizică, fizionomia bătrîneții, mirosul:
„ai mei m-au dat/ de sărăcie// într-o seară/ cînd
mă-ntorc// de la cîmp/ îmi zice mama// nu mîn-
Amalia Crișan
Papuci (2014), creion pe hârtie, 21,5x40,5 cm
ca ceapă/ că mîine te măriți// după nici un an/
l-am născut pe neluță” (maica). „am văzut multe
la viața mea/ am tocat tone de semințe”, intervi-
ne chioru’, a cărui înțelepciune resemnată stă-n
două fraze: „coaja e doliu miezul e viața/ scuipi
moartea papi viața”. Moartea șerpuiește ca iedera
și-n grădina experienței erotice din poemul - cel
mai senin de pînă acum - turcoaica: „turcoaica
mesteca gumă ca vițica/ și ca s-o dau gata îi cer
țigară// mi-a suflat fumul în gură o distra/ trea-
ba asta zicea că se numește cascada/ pe urmă a
venit cu limba/ parcă mîncasem carne crudă// ca
doi melci s-au retras limbile/ ca doi melci înain-
tau// ținea ochii închiși știu pentru că/ i-am săru-
tat pleoapele și i le-am lins/ sînii mici și tari îmi
răneau degetele// și femeilor le place mujdeiul de
usturoi/ și femeile pot tăia/ o pasăre”.
Ceapă spartă, untură pe pîine, carne, zahăr pe
pîine, ficăței și saramurică, porumbi, mămăligă,
lubeniță înseamnă d’ale gurii și compun a doua
secțiune a cărții, intitulată chiar așa. Primul și
al patrulea text sînt anecdote post-Contantin
Acosmei și își ratează - pentru că palide pastișe
- efectul. Al doilea, ceva mai subtil, tot acosmi-
an, e un cîntec de dragoste străveziu. Mi-a plăcut
lubeniță. Are ceva din stranietatea tablourilor lui
Ion Țuculescu: „după masă vrem dulce/ o scoa-
te din fîntînă/ ne arată norul negru// lubenița e
rece pîrîie/ sîmburii nasturi cusuți/ adînc în car-
ne// luăm cu lipe ruptă/ zeama curge pe piept/ ca
sudoarea”. Mai rămîn - fixate în memorie și pe
retină - scene din ritualuri sătești, episoade ale
aceleiași cruzimi care unește și perpetuează co-
munitatea.
Reguli/ recurențe: violența perpetuă. Sexul
și moartea. Floarea soarelui și lubenița - adevă-
rate epifanii. Muștele și pămîntul de sub unghii.
Tonul, accentuat funerar în ultimele două sec-
vențe ale volumului care, în ciuda unor scăderi de
intensitate, parazitismului unor texte decorative,
e - îmi dau seama la finalul lecturii - unul dintre
cele mai bune publicate în 2015.
abateri. la țară este a treia secțiune, deschisă
de acest mic text epifanic, eretic: „cînd te abați de
la regulă/ te abați de la viață// a scris cu semințe
de floarea soarelui/ pe mormîntul fiului/ la prima
ninsoare din an” (sub unghii e o lume la fel de ne-
bună). Inaugurează un fel de slalom prin depre-
sia de după pierderea - întotdeauna prematură,
de nevindecat - a tatălui. Apare, la țanc uneori,
contrapunctul, aici sub forma unei amintiri lu-
dice: „îți vei aminti ziua în care/ ai văzut pisica
acoperind cu nisip/ ceasul tău de mînă” (funia).
Timbrul special, violent și îndurerat, al spove-
daniei (fiului) e subminat de apariția persoa-
nei întîi plural din două-trei poeme artificioase.
Pentru ca, apoi, un cîntec de dragoste să te țină
iarăși cu sufletul la gură, lîngă/ în paginile sinis-
trei. Seducătoare e tocmai simplitatea regizată cu
artă (așa cum o fac sau o făceau și maeștrii sub
motto-urile cărora e așezat - inspirat - volumul,
Virgil Mazilescu și Ionel Ciupureanu): „am iubit/
o fată/ cu pămînt/ sub unghii// icișa sînt toți/ care
nu mai sînt// și mi-a băgat/ degetul în gură/ să i-l
sug” (am iubit).
Partea a patra și cea mai consistentă, abateri.
la oraș, e o transplantare în (sub)urban a lumii
acesteia tribale, superstițioase, (auto)agresive, de
o magie cu atît mai intensă cu cît este mai altera-
tă. Versuri/ versete extrem de puternice, clare sau
oraculare, comemorează pierderea: „tatăl nostru
care ești în pămînt/ mama a ținut doliu pe cap/
pînă i-a albit o dată cu părul”, „cînd îmi vine dor
de tine/ încep să regret/ că nu m-ai bătut/ mai
mult” (tatăl nostru care ești în pămînt), „ploaia îl
lovește ca o femeie îndrăgostită/ stă îngenuncheat
într-o baltă” (somnul), „eu de-atîtea ori te-am
spălat pe spate/ cînd voi muri vei vrea să mă speli
tu?” (cu taxă inversă) sau „pînă la apus mai e mult
și bine/ soarele-i o canistră aprinsă/ femeia mea e
un ou/ sub pătura de lînă/ un pui de om lovește cu
ciocul” (nici o oră dormită și abia începutul vieții).
Sinstra este, în ciuda titlului, un obiect poetic
ademenitor. Îl veți recunoaște și, pesemne, de la
primele pagini îl veți îndrăgi, dacă veți avea nu-
mai curiozitatea și răbdarea să cercetați raftul de
poezie al uneia dintre tot mai puținele librării re-
spectabile. Un „semințar”, un totem vegetal (gra-
fic gîndit de Ana Toma) personalizează coperta și
protejează lumea de care vorbeam la început.
■
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
Un tumul imens în
centrul orașului
■ loan Negru
Dorin Serghie
Clopotele tăcerii
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2015
Volumul despre care va fi vorba mai jos
a apărut postum. (Dorin Serghie, Clo-
potele tăcerii, ed. Limes, Cluj-Napoca,
2015. Ediție îngrijită, texte stabilite, cuvânt in-
troductiv și notă asupra ediției de Traian Ve-
dinaș). „Acest volum ar fi trebuit să apară în
1998”, scrie T. Vedinaș în Notă asupra ediției.
De-atunci, din 1998, după moartea sa (9 martie
1998) mai mulți editori, alături de soția sa Fla-
via, au încercat (inclusiv eu) să-i publice mă-
car poeziile, măcar poeziile, căci mai are multe
eseuri, cronici de carte, interviuri, publicisti-
că etc. Am fost coleg de facultate cu Dorin (el
mai mare cu un an, ca studii) și mi-a fost șef la
Napoca Universitară. A fost student, paznic de
noapte, corector, profesor, gazetar. Molcom cel
mai ades, cu zâmbetul pe buze. Rar l-am văzut
cătrănit. Un boem. Nu fără casă, nu fără masă,
nu fără simbrie, nu fără nevastă. Dar boem.
Și cu mustața veșnic pleoștită. Atunci, vremea
noastră încă mai ținea de o anume mentalitate,
de o anume bunătate, de revoltă plină de ironie;
de gândire și exprimare proprii.
Poate că s-a dus, ducă-se, că este de unde.
Gândind despre Dorin Serghie (dar nu numai
despre el) și voind să înțelegi, n-ai cum să nu
vezi viața și moartea. Și textul, care rămâne pos-
tum. Viața de zi cu zi, apoi viața de mai apoi. Cu
mântuirea ei cu tot. Din viața veșnică nu rămâ-
ne, când rămâne, decât textul (ca un fel de ironie
și tandră boemie) publicat postum.
Viața, moartea și textul. Nu textul, ci cartea.
Cel mai adesea separăm viața de moarte, nu
le gândim împreună, îngemănate. Dacă suntem
o „ființă spre moarte” (Heidegger), atunci atunci
ființa are și viața și moartea îngemănate de la
început. „Devenirea întru ființă” (Noica) spune,
cred, că dacă n-ai moarte, nu poți deveni. Întru
ce devii, întru text, în cazul de față. Un prim
mormânt îți este textul, vine apoi, creștini fiind,
crucea de lemn care, supusă fiind vremii, va pu-
trezi, se va destăma; apoi cimitirul care, neîngri-
jit fiind, va fi doar un loc sacru plin de tumuli,
tumuli acoperiți de iarbă. Iarba devine aici textul
cel mare în care ai și tu loc nevăzut cu textul tău.
Antum sau postum.
Ies tiptil dintr-un dicționar; O parte din istorie
se rostogolea în iarba/ proaspăt fătată (Yes, Sir!,
p. 25-26). Cartea, nu numele poetului, este dicți-
onarul. Dar dicționarul cel mare este iarba. Iarba
crescută peste tumuli. Așa cum vegetația, pădu-
rile au îmbrățișat templele antice. Cu poezia lor
cu tot.
Între omul cotidian (de unde ar trebui să ple-
ce înțelesul Dasein-ului), la mântuirea (prin cu-
vinte) și apoi la text, adică la poezie. Acesta mi se
pare a fi spațiul spiritual în care are loc poezia lui
Dorin Serghie. Poate numai tu,/ iubita mea erai
în afara lucrurilor (Macii roșii, p. 15); Numai o
progresivă incinerare a pendulului (Rezervații
II, p. 38); o sclipire de stea ca un picior de damă
muiat în/ cerneală; nimic nu poate compensa o
literă care a murit, o literă/ moartă; unde numai
adevărul e ceea ce e; o sclipire. (Călătoria, p. 33);
Nimic creat nu este negociabil. (Linie, p. 20); poe-
tul întrezărește nașterea umbrei sale (Bibliografie
pentru un imperiu, p. 51). Am ales doar câteva
versuri drept argument pentru cele spuse mai
sus. Cert este că poezia scrisă de Dorin Serghie,
deși scrisă cu multe decenii în urmă, ne este și ne
va fi contemporană. Poetul întrezărește nașterea
umbrei sale, stă scris. Umbra suntem noi, citito-
rii din bibliotecă. Biblioteca, cu cărțile și dicțio-
narele sale, este, deopotrivă, viața și moartea. La
care fac apel citirorii dornici de înțeles. Fără ei,
biblioteca n-ar fi decât un tumul imens în cen-
trul orașului, peste care ar crește iarba cotidiană.
Un volum de versuri care ne face mai contem-
porani cu noi înșine, cu tinerețea noastră și cu
misterul poeziei.
Numai că, autorul a murit prea devreme. Așa
i-a fost scris, se va spune. Volumul de față face
parte din scrierile sale. Nu spre glorie, ci spre bu-
curie a fost scris.
■
Un scriitor împlinit
■ Constantin Zărnescu
Alături de activitatea sa de autor de teatru și
reporter, apoi aceea, susținută, de cronicar
dramatic și critic de film, Adrian Țion a
fost, întotdeauna, prozator. A debutat cu volumul
de nuvele, povestiri și schițe Un apel disperat (Ed.
Nona, Iași, 1998; încununat cu Premiul „Mihail
Sadoveanu”); au urmat cărțile: Exerciții de tole-
ranță (Ed. Hanina, Cluj, 1999); Zeul Video (Ed.
Tinivar, Cluj, 2000); Ieșirea în decor (roman, Ed.
Tribuna, 2009); Vânătorii de imagini (Ed. Tribu-
na, 2010); iar astăzi: Fluturi în stomac (nuvele, po-
vestiri, schițe, Ed. Tribuna, 2015).
Prozatorul Adrian Țion a devenit creatorul
unui univers (și spațiu) fantast, „imaginar”, ori-
ginal, ce s-a transformat într-unul public: lumea
computerului (calculatorului), dominat(ă) de un
nou zeu: „Zeul Video!...”, și de ecranul său „pictu-
ral-printat”, surprinzând totul: oameni anonimi,
ori banali, ce se pot transforma, peste noapte,
în eroi, ființe culpabile, starlete, ori... teroriști.
Culoarea gri-albastră a ecranului aceluia (și a uni-
versului său „virtual”) ne amintește, obsidional,
de pictura suprarealistului Magritte, sau „girafele
înflăcărate” ale lui Salvador Dali. Alteori, tot uni-
versul se scufundă, parcă, într-un „mediu acva-
tic”, înghițind viața. Povestirile volumului Fluturi
în stomac, unele „crepusculare”, altele „aurora-
le” sunt evanescente, în i-realitatea lor, fragile și
„relative”, ale căror idei, obiecte, imagini, odată
atinse, sau doar privite, ori „atinse cu tasta”, pot
dispărea. „Diadema armoniei estetice, afirmă scri-
itorul Adrian Țion, s-a făcut țăndări, în fața vrajei
mimetice și ea (a computerului!)”, surprinsă într-o
nuvelă, ca Bila albă, bila neagră; sau Linia moar-
tă a vieții; ori în mica povestire Autori pe web,
închinată „liniștii sinistre, dintr-o încăpere imagi-
nară - a unui bloc de apartamente imaginar, din-
tr-un oraș și o țară imaginare” ș.a. „Liniște, afirmă
prozatorul, mai departe, dinaintea unei furtuni
imaginare!...”
Personajele lui Adrian Țion sunt „înlăuntrul
lor, pustiul spectru al ecranului”: vătuit, și de un
gri cețos, plin de nori pufoși, împresurând auzul;
teroare (sinestezică) a unei realități și i-realități
virtuale”. Din cititori, odinioară fericiți și lăudați
ai literaturii (ai culturii universale - scrise și tipă-
rite), eroinele anonime Aneta și Nineta, din nu-
vela Nișa aurită, se metamorfozează în dramatice
„colecționare de stresuri psihice și crepusculare”, de
care, chiar mergând la psiholog, nu mai știu să se
debaraseze, ajungând „făpturi abstracte și com-
partimentate și prizoniere ale acelui straniu zeu
video.
Este, aceasta, o dramă teribilă a actualității,
devenită, ca la M. Blecher, „vizuină” și „irealita-
te - imediate”. Surprinzând această suferință pen-
tru spirit, fantastă și metafizică, scriitorul Adrian
Țion devine, unul din cei mai originali autori de
astăzi.
Astfel, chiar o nuvelă precum Fluturi în stomac
inovează tema, sub presiunea universului calcu-
latorului, a metamorfozării limbajului clasic. E o
idee îndrăzneață, surprinsă desigur ironic: cuvân-
tul nu mai poate cuprinde lucrările; iar propozi-
țiile, devenite „ultra-scurte”, ca niște unde, sunt
telegramatice; au devenit „twitter”! Personajul nu-
velei de mai sus nu mai pronunță verbele: a iubi,
a face dragoste, ci spun telegramatic - twiter, ul-
tra-scurt: „Am fluturi în stomac”...
Pe diverse „canale media”, zeul video îi
metamorfozează pe oameni în ciudate „personaje”
1O
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
solilocvii
- „prizoniere ale ecranului său, cum se întâmplă și
în povestirea tele-literară, internet-istă: excremen-
te.ro; (ce a fost publicată în „Tribuna”, anunțînd
ieșirea în librării, a acestui volum). Enumerarea
unor cuvinte-simboluri, „cimentate, sub magia
tastei”, înlocuiesc efortul clasic de a nara, de a ofe-
ri „flux” (curgere), cursivitate (tradițională) unei
scrieri: „cartier.bouillon chartier paris.cer.oraș
în călduri.stradă.pustiu.salcâmi.nici o legătură
cu sebastian și orașul lui cu salcâmi.trotuar.
tort.torturi.dumnezeu ca proprietar.grădini.
semiramide.caprifoi.liniște.cer pustiu.amorțeală
a simțurilor.femei cu sâni siliconați.silicon valley.
înviorare.zăpușeală.jurnalul lui sebastian, editu-
ra humanitas.preț.dispută la un fresh.restroom.
unde-i buda.buddha „cel treaz”.spiritul civic cel
mort.orașul.ro.revistă de cultură urbană.noi.cod
rutier vechi.bmw tocmai.ro la umbră.chewing-
gum.pisici siameze preț.eleganță.sandale romane.
civilizație.contemporanul.lavandă.indiferență.
piața de capital.la pensie.com.pisicile aristocrate.a
puți, puțire”
„Nimeni nu observă degradarea?...”, se întreabă
prozatorul nostru. „Până și moartea ne pare ca o
lunecare înceată, cădere și coborâre - în apa mută
și grea, a ecranului, ca un plumb”. Zeul video i-a
dresat, nu i-a dresat, nu i-a educat, pe toți, să de-
vină „conformiști”, „regulamentari”, „automați”,
„docili”, „civilizați”!... - „Victime virtuale”, „clienți
și cumpărători virtuali” - „personaje virtuale”.
În acest context, Adrian Țion a devenit un
autor postmodern, care caută să pășească în altă
dimensiune, ce poate fi „fantastică și fascinată”:
carnavalul de Halowen”, spre ilustrare; sau „o
stație finală de autobuz, mânat de tastă, prin-
tr-o pâclă cețoasă, spre Moarte (cu majusculă)”.
„Mașinăria aceea infernală”, zeul acela video s-a
transformat în „motorul acțiunilor nostre coti-
diene”, ispitindu-ne spre „năluciri”, spre „haos”,
spre. „mere coapte”, dar care apar și dispar, de pe
ecran; „abisuri”, „fantasme” - „din caierul imagi-
narului, cu răsucite fire subțiri, pe fusul poveștii”.
„În fața acestor aspre virtualități zăvorâte, nu
poți ieși din literatură, din povestire”, afirmă Țion.
Ce ne rămâne de făcut?, întreabă el, ca un pionier
al post-modernității. „Să re-gândim Lumea?!...
S-o reinventăm?! S-o restructurăm!?...” La aceste
întrebări, ni se răspunde, socratic și poetic, cu
multe alte întrebări. Reporterul-personaj: „Regreți
ce ai făcut, sau ce nu ai făcut, în această viață?...”
Răspunsul (altul personaj): „- Poți să pui picătu-
rile de ploaie, înapoi, în nori?”.
Scriitorul Adrian Țion a folosit, în toate volume-
le și cărțile sale, indiferent de genul literar, pe care
l-a abordat, un anume obsidional tainic cuvânt (și
sinonimele sale): Tabloul! El a devenit fantast, fas-
cinant, virtual: imagine, decor, scenă, ecran, vizual
(și vizualizare) etc. Scriind, concepându-și textele,
direct pe computer, autorul ne atenționează, cu
privire la „griurile plumburii”, „secitatea”, și uneori
confuziile (precum în nuvela Autori pe web, în care
ciorile pot fi albe și blânde, iar porumbeii - pot fi
neguroși și agresivi, etc
De ce dezavua și critica Faulkner lucrul la ma-
șina de scris? De ce a scris manu(scrise), până la
moartea sa?... Manu propria!?... De ce Gabriel
Garcia Marquez și Gunter Grass au fost împotri-
va utilizării computerului în activitatea și proce-
sul de creație?...
Toate aceste aspre, teribile simboluri și invenții
ale minții umane, precum și aventura și riscuri-
le, pericolele pe care le pun în contemporaneitate
aparțin, în chip remarcabil, unui creator - un pro-
zator împlinit: Adrian Țion.
■
Destin tragic, întâmplare
fericită^
■ Horia Pătrașcu
Destinul are o semnificație negativă, de
aducător de nenorocire și ananghie (cu-
vântul românesc format de la ananke).
Fericirea ține însă de întâmplare sau hazard, ca
o potrivire neașteptată și pe undeva caraghioasă
a unor elemente complet contingente - precum
în geometria desăvârșită a petelor de cerneală.
Neplăcerea și suferința emană din ordinea lu-
mii, sunt firele vizibile cu ochiul liber din urzea-
la ascunsă și esențială a universului. Cine spune
destin, spune tragedie. Destinul asigură circuitul
lacrimii în natură, este izvor nesecat de amără-
ciune, tolbă astronomică de vești proaste, olim-
piană fabrică de doliu. Stabilitatea lumii e dată
de greutatea sorții, cea care face din nefast punct
de atracție universală.
Un univers a cărui lege ar fi bucuria s-ar di-
zolva cu evanescența surâsului și volatilitatea
parfumului. Eternitatea lui este inseparabilă de
negativitate, căci a fi înseamnă a nu fi bine.
Lumea a fost concepută ca un câmp de luptă,
nu ca un câmp de flori. Și cel care s-a încăpățânat
să vadă florile și nu mormintele pe care acestea
cresc a fost sancționat de-a lungul timpului de
către toți maeștrii adevărurilor „grele” ca o victi-
mă a iluziei și a ignoranței. Budismul afirmă cel
mai răspicat că suferința este motorul ce pune în
mișcare „ciclul nașterilor și morților”. Dar sunt
ca și inexistente viziunile despre lume și viață
care afirmă ceva întru totul diferit.
Așa se face că ori de câte ori s-a proclamat fe-
ricirea drept scop și sens al vieții, ori de câte ori
s-a emis o teorie a fericirii - aceasta a fost alte-
rată în însuși conceptul ei. Fericirea imaginată
de filosofi și de teologi este o fericire posacă, o
voluptate mâhnită. Pentru a o converti într-un
obiect demn de a fi dorit, într-un țel serios al
vieții și pentru a o scoate din regimul „ușorului”
și al frivolului, al accidentalului și al întâmplă-
rii, pentru a da grației sale aeriene fermitate și
stabilitate - fericirea a fost injectată cu genele
nefericitului și încruntatului destin: privațiune,
lipsă, fatalitate, datorie. Fericirea „serioasă” a fi-
losofilor și a clerului, fericirea „destinală”, scoasă
de sub zodia „norocului” și a hazardului, este o
fericire gravă, coborâtă în bernă, o jubilare cu
morgă, o exaltare funebră, o vitalitate statuară, o
beție sobră, o patimă imobilă.
Numai altoit pe pomul morții și al durerii,
lăstarul fericirii putea să-și tragă seva din pă-
mântul negru al certitudinii și să-și deschidă,
veșted, floarea, sub firmamentul apăsător al
virtuții. Numai așa fericirea căpăta „necesitate”
și, odată cu ea, eternitate (căci pentru filosofi și
preoți este de la sine înțeles că numai lucrurile
eterne merită să fie dorite și urmărite). Fericirea
aceasta nouă - odată dobândită, nu mai putea fi
pierdută. Dar ce poate fi mai simplu decât să nu
pierzi o fericire vidată de sens și de conținut, să
stăpânești o avere din care n-a mai rămas nimic,
să deții cheia unei comori goale. Într-adevăr, ni-
meni nu te va deposeda de o asemenea minunată
bogăție, inepuizabilă și eternă precum nimicul;
nu va stârni invidia nimănui și, mai mult, nici
Amalia Crișan Copac (2015), linogravură, 75x30 cm
măcar dorința „inferioară” și „vulgară” a pose-
sorului ei căruia îi va da în schimb o indiferență
„nobilă”, o „regală” detașare, o liniște paralitică,
o împăcare senilă.
Poetul nu fuge de fuga clipelor. Fascinat de
trecerea lor, se îmbăiază în mereu proaspătul
râu al diferitului; umbrele lumii lui nu au nevo-
ie spre a fi mântuite decât de a fi privite, trăite,
simțite. Poetul poate fi fericit cu „clipa cea re-
pede”, fericirea lui este ușoară și trecătoare - dar
rămâne fericire până la capăt. Eternitatea este a
cimitirelor, vremelnicia - vie! - este a florilor și a
norilor, a surâsurilor și miresmelor, a săruturilor
și îmbrățișărilor. Pentru poet nu există nemuri-
re, dar nici moarte, căci moartea este doar opu-
sul nemuririi. Pentru poet nu există moarte, ci
numai grădini.
■
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
11
comentarii
Amintiri în chihlimbar
■ Ani Bradea
Andreea Nanu
Cartea cuvintelor chivot
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2015
Mi se întâmplă foarte rar să găsesc titlul
unui text înainte de a-l scrie in totalita-
te, aproape de fiecare dată el se ascunde
pe undeva, într-o frază pe care nu o gândesc nici-
odată ca fiind reprezentativă. Titlul mi se revelea-
ză astfel la o simplă lectură a întregului. De data
aceasta el mi-a fost dăruit de autoarea cărții, dar
abia în ultimele pagini, ca o asigurare dar și o re-
compensă pentru atenția cu care am citit până la
acel moment. „Cuvântul închide clipa, precum chi-
hlimbarul insecta.” Acesta e citatul revelator și de-
odată am avut imaginea poveștilor ei în acest fel
salvate. În urma mea, a cititorului care a trecut pe
acolo, și care a perceput o lume cât se poate de vie,
cu personaje autentice și foarte actuale (chiar așa
e scrisă cartea, nu ai deloc senzația că te plimbi
printr-o lume trecută și doar rememorată), se în-
chide totul, se conservă, într-o esență păstrătoare
a senzațiilor de tot felul, pentru următorul cititor.
Chihlimbarul conservă insecta intactă, cartea
despre care vorbesc eu aici închide între coper-
țile ei secvențe de viață autentică, ce vor reveni la
prospețimea originară de fiecare dată când cineva
le va trece pragul.
Cartea cuvintelor chivot este al patrulea vo-
lum al tinerei scriitoare Andreea Nanu, după o
colaborare fructuoasă cu Editura Eikon, editu-
ră care i-a publicat și cele trei romane din ciclul
Ano Timpurilor, respectiv Ziua cea mai albă;
Numele ei era Uitare și Insula melc. Criticul Alex
Ștefănescu, în prefața la volumul apărut în toam-
na aceasta și lansat pentru prima dată la târgul
de carte „Gaudeamus”, își sintetizează observați-
ile (după o trecere succintă, dar elocventă, prin
universul dezvăluit de autoare, încercând și o
variantă proprie de titlu, Tentativă de zbor, su-
gerat, iată, din nou, în context, de o întâmplare
care emoționează), sub un nume mai mult de-
cât relevant: Amintiri salvate. Cu siguranță, și în
general, despre asta e vorba în Cartea cuvintelor
chivot. Spun în general, pentru că, din punctul
meu de vedere, în cartea aceasta nu sunt doar
simple amintiri salvate.
Să argumentez puțin: Andreea Nanu e născută
în 1981, după cum se prezintă ea însăși la sfârșitul
cărții, sub o angelică fotografie a copilei în uni-
formă de șoim al patriei. Și, dacă tot veni vorba
despre imagini, la sfârșitul volumului există un
impresionant calup cu fotografii vechi de familie,
care, după cum spunea criticul literar Christian
Crăciun la lansarea de la „Gaudeamus”, ar trebui
văzute și analizate înainte de a citi cartea, având
darul de a te transpune în lumea descrisă în cu-
vinte, de a precrea atmosfera cărții. Dar să revin
la argument. Acțiunea e plasată în perioada co-
munismului românesc, când, așa cum putem cu
ușurință constata din informațiile biografice, scri-
itoarea era o copilă de câțiva ani. La un moment
dat, în text se precizează că amintirea evocată
este de la vârsta de cinci ani. Așa cred eu că se
explică inadvertențele ivite în urma plasării eve-
nimentelor într-un timp istoric. De pildă, apare
serialul Sclava Isaura amestecat în aceeași poveste
cu festivalul Cântarea României. Desigur, cei care
au trăit în comunism știu că cele două „eveni-
mente artistice” n-au putut coexista. E adevărat
că autoarea nu respectă o anumită cronologie a
faptelor, sunt intercalate amintiri din timpuri di-
ferite, revenind deseori la unele dintre cele mai
îndepărtate, dar acest fapt nu aduce o limpezi-
re a acelor asocieri forțate despre care vorbeam
mai sus. Consider însă că e firesc să existe con-
fuzii în amintirile celei care și-a trăit copilăria de
o parte și de alta a acestei bariere istorice care a
fost Revoluția română. La vârsta aceea e destul
de greu să discerni cu acuratețe între cele două
perioade, să nu amesteci multitudinea de detalii.
Și aici vine observația mea, cum că acest volum
nu este doar al amintirilor salvate. Pornind de la
amintirile proprii, adăugând apoi poveștile spuse
de părinți și bunici, într-o perioadă de formare a
viitoarei scriitoare, când realiza comoara ce o re-
prezintă acești oameni din familia ei, totul com-
binat și condimentat cu bogăția de imagini, s-a
ajuns la nașterea volumului Cartea cuvintelor chi-
vot. Un șantier al celor trei romane apărute deja,
cred eu, deoarece multe scene de aici se găsesc în
romane. Așadar, nu avem de-a face doar cu sim-
ple amintiri, evocări, e foarte multă și migăloasă
construcție aici, e un fel de muncă de restaurator,
acel personaj care, pe lângă temeinice cunoștin-
țe în domeniul în care lucrează, are nevoie și de
multă capacitate de a improviza „muzical”, pentru
a da formă autentică obiectului salvat de la dispa-
riție. Îmi notasem toate aceste observații într-un
caiet, pe măsură ce avansam cu lectura. Și nu mică
mi-a fost mirarea să constat, aproape de finalul
cărții, că autoarea îmi dădea pe deplin dreptate:
„Părintele Ioan îmi zâmbește galeș, să las șarlota în
pace și să îmi amintesc că am o misiune importan-
tă de îndeplinit: să înregistrez tot ce ne povestește
bunica Sofia. Contează pe memoria mea, deși știe
că de multe ori se întrepătrunde cu lichidul amnio-
tic al imaginației care o și conservă.” Am transcris
acest citat în caietul meu și după ghilimele am
scris: exact ce intuiam!! De altfel, înainte de acest
paragraf, există un subcapitol intitulat Fereastra și
copacul (casa mea), un text în care scriitoarea își
lasă liberă, și nestingherită de orice reguli, pute-
rea de a fantaza, rezultând o poveste fabuloasă, un
adevărat poem în proză.
Cartea e structurată în șase capitole, fiecare cu
un ghem de povestiri, în care se recompun atât
copilăria autoarei (pe care sinceră să fiu o invidi-
ez, pentru că e un adevărat privilegiu să ai o pere-
che de bunici la țară și o alta la oraș, și să ai astfel o
imagine de ansamblu a societății dintr-o anumită
perioadă, și, deloc de neglijat, parte de experiențe
atât de diverse), cât și povești de viață ale unor
personaje din trecutul familiilor. Pentru că sunt
mai multe familii supuse analizei, celor din care
provin părinții autoarei li se adaugă familia soțu-
lui, cu ascendențe deosebit de interesante pentru
ochiul de scriitor deja format. Diversitatea medi-
ilor din care provin personajele face ca povestea,
privită ca întreg, să devină completă.
Mi-a plăcut, într-un mod cu totul aparte, jur-
nalul bunicii „Maia de la Onești”. La momentul în
care am citit cartea nu știam dacă acest jurnal e
autentic, deși scriitura dovedea clar o anumită lip-
să de experiență ce nu putea fi atribuită autoarei.
Am notat și asta în caietul meu, împreună cu ob-
servația că, dacă acest text e autentic, el reprezintă
o comoară și explică, într-o oarecare măsură, ta-
lentul Andreei Nanu. Am aflat ulterior că jurnal
e cât se poate de autentic și că a fost preluat, fără
nicio modificare, în carte!
De departe partea preferată a copilăriei o re-
prezintă universul rural, unde poveștile capătă
aură de mister, miraculos niciodată explicat sau
explicabil. Fascinanta lume a satului, cu obiceiu-
rile și credințele ei, țese un cocon în care viitoarea
scriitoare crește și învață dragostea pentru po-
vești. Poate că nicio altă copilărie, în niciun alt ca-
dru, nu se transformă mai mult în regretatul para-
dis pierdut de mai târziu. Povestea lui Oscar, rața
cu noaptea în spate, m-a dus cu gândul la gâscanul
Martin din povestea lui Nils Holgersson. „Vârfurile
penelor lui negre, lucioase, străluceau în bătaia soa-
relui încins, ca sclipiri de uitare pe luciul nesfârșit
al apei. Când trecea dintr-o parte într-alta, undele
râului se desfăceau în urma lui în două dâre mai
întunecate, ca două brațe darnice. Eu și Lenuțica
priveam atent. Trebuia să prindem cu orice preț
rața cu noaptea în spate.” În general, multitudinea
de detalii, lumea văzută prin ochii copilului ager
și foarte atent, mi-au amintit de un film celebru
în care un copil analiza cu multă seriozitate și, în
același timp, umor, străduințele pline de ridicol
ale adulților de a-i face pe plac. Remarc în acest
context umorul care vine ca un contrapunct la li-
rismul evocărilor. Privite din prezent spre trecut,
într-o ascensiune răsturnată, cum spune autoarea
însăși, amintirile copilului se îmbogățesc cu spiri-
tualitatea dobândită a adultului.
Elogiul pe care autoarea îl aduce vieții în Cartea
cuvintelor chivot este subînțeles în obsesia ei pen-
tru verde, simbolul vieții. Pornind de la universul
verde al grădinilor (există un capitol întreg des-
tinat lor, unde observația se întinde pe parcursul
celor patru anotimpuri), și continuând cu detalii
cum ar fi: rochia de mireasă a mamei vopsită ver-
de pentru o nuntă la care era nașă, învățătoarea
din prima zi de școală din clasa întâi, care pur-
ta și ea o rochie verde tricotată, apa verde de la
mătasea broaștei, balustrada verde a balconului
12
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
bunicilor, o valiză din piele verde cu cataramă
mare, acum ruginită, sau un album de fotogra-
fii cu paginile de carton verde-gri. E mult verde
în cartea asta, astfel fotografiile îngălbenite de la
sfârșit se colorează și totul, absolut totul, devine
animat, o lume trezită brusc la viață de/din cuvin-
tele-chivot. De altfel titlul cărții e o alegere cât se
poate de inspirată, concentrează în el întreg me-
sajul.
Aducerea laolaltă a unor medii diferite, a unor
categorii sociale diverse, face posibil ca fiecare
cititor să-și găsească la un moment dat poves-
tea care i se potrivește. Eu m-am regăsit chiar în
mai multe, și mi-au provocat un adevărat dejă-vu
coloanele de praf în soare din biserică și călcatul
pe lumină, adică pe razele strecurate prin geam.
Citind despre ritualul servirii ceaiului, povestea
ceșcuțelor de porțelan din vitrină, păstrate din
generații în generații, ca o moștenire de preț, și fe-
lul aristocrat în care trebuie ținută ceșcuța, cu un
deget în aer, m-am umplut iar de invidie pentru
copilăria petrecută în două lumi: la oraș și la țară.
Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în car-
tea Andreei Nanu este ingeniozitatea de a alătu-
ra unele cuvinte, de a le lega unele de altele, de a
inventa astfel cuvinte noi. Totul pentru a le da o
și mai mare expresivitate, de a reflecta întocmai
stări specifice, cutume ale vremii, oricum ele așa
erau rostite și atunci e limpede că și scrierea lor
trebuie să se adapteze. Săvinămamasămăia, aces-
ta era gândul permanent al copilului lăsat în grija
bunicilor cât timp părinții erau la serviciu, și toată
ziua se învârte în jurul momentului în care mama
va veni. E firesc deci să fie și scris după cum era
gândit sau rostit. Răpireadinserai, carpeta deveni-
tă brandul epocii, nelipsită din aproape orice casă,
cum altfel decât așa era numită în vorbirea curen-
tă? Numele unor locuri în care bunicii aveau gră-
dini eludau orice reguli gramaticale, cum ar fi de
pildă pestevale. Cred că aceste expresii devenite
cuvinte aduc un plus de prospețime și de autenti-
citate atmosferei refăcute a acelor vremi.
Andreea Nanu construiește cu ușurință lumi
din elementele pe care le are la dispoziție. O parte
sunt propriile amintiri, altă parte sunt poveștile
auzite și, în mare măsură, intervine capacitatea de
observație și trăire senzorială care duce la bogă-
ția universului imaginar. Broderia, împletită cu
grijă pentru adevăr, într-o diversitate de culori și
tonuri care reflectă atât privirea curată, lipsită de
interpretări, a copilului, cât și observația atentă,
matură, a scriitorului, este păstrată de acum în ca-
seta de metal prețios, chivotul din altarul închinat
cu recunoștință strămoșilor. Ce altă dovadă mai
mare de iubire de semeni există?
■
Amalia Crișan	Bojdeuca lui Ion Creangă (2015)
tuș pe hârtie, 25x30 cm
Problema science-fiction
cu revenire la subiect
■ Remus Foltoș
lonuț Caragea
Discipolii zeilor de altădată
București, Editura ELiteratura, 2015
Știm prea puțin pentru a fi zei
și prea mult pentru a fi oameni
Pentru a ne face o idee despre locul pe care îl
ocupă prezentul roman SF al lui lonuț Ca-
ragea în opera sa, dar și pentru a ne expri-
ma părerea despre acest gen de literatură, trebuie
să facem o digresiune destul de consistentă, chiar
dacă am risca să devenim plicticoși.
Recunosc, nu m-a preocupat niciodată litera-
tura SF, cu toate că am avut multe ocazii să pun
mâna pe o grămadă de cărți de acest fel. Și cu
toate că foarte mulți prieteni, încă din adoles-
cență, mi-au inoculat un oarecare interes pentru
acest domeniu, niciodată n-am atins măcar vre-
un volum de acest gen. Poate am pierdut, poate
nu. Poate ar fi trebuit măcar să gust ca dintr-o
trufanda, chiar dacă mai apoi m-aș fi convins că
strugurii sunt acri. Nu știu. Pe vremea mea era la
modă Carl Sagan, dar și mulți alții; exista chiar un
club de cititori și un cenaclu la Casa Tineretului
din oraș. Aveam certitudinea că e un moft, o vre-
me pierdută cu prostii, o extensie ridicolă a unui
snobism gregar, care încearcă să găsească valori
acolo unde nu sunt decât dezlegări de inepții la
gura sacului. Și am refuzat, și am strâmbat din
nas de fiecare dată când mă întâlneam cu subiec-
tul acesta. Ba chiar eram un antiprofet al genului,
nescăpând nici o ocazie să defăimez acest curent,
această prostie monumentală. Asta deoarece mi
se părea că a anticipa o societate, știința și tehni-
ca ei, dar și o întreagă lume - e un lucru pentru
copii. Pentru oamenii mari trebuia să existe un
comportament mental în care valorile culturii și
civilizației, comandamentele etice și analiza fină a
sufletului omenesc, atât individual cât și colectiv
- trebuiau să rămână preocuparea centrală. Mă
gândeam evident la clasicii literaturii sau ai artei.
Pentru a descoperi psihologia, dar și caracteris-
ticile sociale ale unei perioade, au existat mereu
creatori care să le exploateze și să le releve valori-
le. Un Dostoievski, un Balzac, un zola, un Hugo,
au făcut ca știința despre om, emoțiile, reacțiile,
habitudinile, trăsăturile de caracter, în general
toate misterele omului să ne devină familiare. Cât
despre reprezentanții artei (propriu-zise): fie ar-
hitectura antică, fie pictura, fie sculptura, muzica
- toate căutau definiții și expresii cât mai adecvate
pentru a „rezuma” esența umană sau pentru a o
îmbunătăți. Atât cunoașterea cât și etica se întâl-
neau în artă, pentru a îl face pe om și mai bun,
dar mai ales, și mai frumos. Într-o lume în care
valorile trebuiau cultivate - în lumea în care eu
eram obișnuit să mă mișc -, literatura SF mi se
părea absolut fără vreun rost. Degeaba ar fi vrut să
imagineze o lume care ar fi existat peste 50-100 de
ani, căci literatura SF nu răspundea la imperati-
vele (mele și în general) copleșitoare ale momen-
tului. La orele de Constituție învățam că un sfert
din populația globului murea de foame (nu prea
era atât de „dureros” pentru mine, dar problema
se punea concret în acea vreme); sau faptul că va-
lorile universale și drepturile omului erau călcate
în picioare (Orientul Mijlociu era zguduit de răz-
boaie, la fel Africa). Pe de altă parte civilizații dis-
părute sau nu, foarte bine cunoscute (cea greacă,
cea romană, cea chineză sau indiană, cele ameri-
cane vechi), exercitau o atracție covârșitoare. Toți
colegii de generație depuneam eforturi pentru a
acumula cât mai multe lucruri despre acestea, nu
numai din curiozitate, cât mai ales pentru că era
la modă. Profesorii noștri ne familiarizau cu Leo
Frobenius, cu Elie Faure sau Oswald Spengler,
Marija Gimbutas, Rohde, Dodds, Braudel. În ce
mă privește, aceste lucruri erau de actualitate și
trebuiau să fie în prim-plan; consideram că e mai
util să știu cât mai multe despre acestea. Istoria
spiritualităților, în general, era cu mult mai capti-
vantă și exercita un farmec irezistibil...
Despre literatura SF - ce îndreptățire aș fi putut
să-i acord? Vorbind despre spații extraterestre ne-
sfârșite, despre inteligențe și civilizații altfel ordo-
nate, despre anticiparea unor cunoștințe și tehnici
nemaiauzite, această literatură SF mi se părea nu
numai ridicolă prin statutul ce și-l crease, ca me-
todă de a investiga viitorul, ci și prin însăși pre-
tenția ei de a fi o literatură.
Acele lumi în care erai obligat să plonjezi, nu
numai că mi se păreau primejdioase pentru fi-
rescul conștiinței, căci departe de realitatea cea
cuminte; dar mi se păreau și păgubitoare prin in-
vocarea unei realități care nu exista. Cum să tragi
foloase, deci, pentru viața cea de toate zilele; sau
măcar să te alegi cu cunoștințe ce ar fi putut când-
va să-ți devină utile?
Până și din punct de vedere estetic, acele lumi
mi se păreau pline de unghiuri ascuțite, tăioase și
dușmănoase - pentru că dădeau frâu liber unor
lucruri cel puțin stranii, dar și foloseau „concepte”
de-a dreptul „hâde”: navetele spațiale (claustrofo-
bice), găurile de vierme (nesigure, tulburătoare),
androizi (un compozit de carne „inventată” și
cipuri cu conexiuni electronice neliniștitoare),
tot felul de războaie, activități nebuloase, și acea
alură psihotică a tuturor personajelor; apoi ceea
ce exista în toată literatura SF: așezarea narațiu-
nii în epoca post-apocaliptică; nu în ultimul rând
prezentarea unor cunoștințe care nu făceau cinste
speciei umane - fiind legate de cuantificări meca-
nice ale fiziologiei, de intervenția unor substanțe,
de haosul ce se putea declanșa absolut spontan,
un haos asumat de o umanitate decadentă.
Cu atâtea lucruri absolut stupide înarma-
tă - literatura SF mi se părea o prostie atât de
O
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
13
o
„gogonată” încât nu numai că eram împotriva ei,
dar simțeam un acut gust al disprețului față de
orice lector, să spun, entuziast ce mi-ar fi trecut
pe dinainte...
A trecut atâta vreme de atunci și de-a lungul
timpului nu m-am mai intersectat cu literatu-
ra SF. Până când într-o zi, poetul Ionuț Caragea
mi-a spus că îmi va trimite o carte de „gen”. Mai
întâi am fost nedumerit - căci cum puteam să-i
răspund?! Așadar mi-am ascuns reacția. Dar mai
apoi am devenit dintr-o dată curios. Mi-am spus:
de ce nu? De ce să nu încerc? Și atunci am citit.
Mărturisesc am avut o impresie nu neapărat po-
zitivă, dar nici de respingere. Pot recunoaște, de
acum înainte, că n-aș mai respinge atât de vehe-
ment „genul”. De ce? Mi-am dat seama că această
literatură nu e chiar atât de întunecată cum mi-am
închipuit. Ipoteticul acesteia nu e neapărat unul
gratuit: el te poate face să gândești mai mult, să-ți
găsești valențe cognitive pe care nu le-ai fi bănuit,
să devii speculativ, să explorezi - post factum -
mai atent realitatea ce poate căpăta un chip nou.
Cât despre prezentul volum SF al lui Ionuț
Caragea (Discipolii zeilor de altădată), el are toate
ingredientele unui roman bine scris: are cursivi-
tate, emană o reală plăcere a lecturii, are intrigi
solide, are acel ceva care captează interesul, are
acea dimensiune narativă ce te introduce în ex-
periența altei temporalități (ai senzația că timpul
trece foarte încet).
Cât despre personaje și evenimente - ele respi-
ră o libertate și o spontaneitate creatoare, încât ai
impresia că acestea n-au legătură cu personalita-
tea autorului lor. De asemenea, dialogurile sună
atât de natural încât creează impresia că pur și
simplu le auzi - iar nu le citești.
De asemenea evenimentele sunt investite cu
efecte stilistice redutabile și totuși simple: hiper-
bola, alegoria, parabola. Realitatea nu este „priza-
tă” direct (nici nu s-ar fi putut - căci e vorba de o
atmosferă SF), ci indirect. Simbolul există la fieca-
re pas. Semnificațiile nu au un caracter cognitiv,
cât unul aluziv. Adevărurile sunt doar sugerate.
Concurs de debut al Editurii „Caiete Silvane”
manuscrisele pot fi trimise până în 19 februarie 2016
Caiete Silvane, editura Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, instituție a Consiliului
Județean Sălaj, organizează concursul anual de debut, ediția 2016, cuprinzând următoarele
secțiuni: Poezie; Proză; Critică și istorie literară; Eseu.
Manuscrisele, în limba română, participante la concurs vor fi expediate, cel târziu până în 19
februarie 2016, în format electronic (pdf sau doc) pe adresele: caietesilvane@yahoo.com, office@
caietesilvane.ro, sau prin poștă, în format printat, însoțite de varianta în format electronic, la adresa
Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, zalău, Piața 1 Decembrie 1918 nr. 11 (cu mențiunea
pe plic pentru Concursul de debut al Editurii „Caiete Silvane”).
Manuscrisele trebuie să aibă: cele de poezie, maxim 50 de pagini (format A4, corp de literă 12), cele
de proză/ critică literară/ istorie literară, maxim 400.000 de semne, iar cele de eseu maxim 300.000
de semne.
Lucrările declarate câștigătoare (de un juriu format din personalități ale lumii literare) vor fi
anunțate la zilele revistei „Caiete Silvane” (18-20 martie 2016) și vor fi publicate la Editura „Caiete
Silvane” până la ediția următoare a zilelor menționate. Sunt acceptate și manuscrise ale autorilor
care au fost incluși anterior în antologii sau au publicat în volume colective.
Premiile concursului constă exclusiv în publicarea volumelor. Manuscrisele nepublicate nu
se înapoiază.
Relații suplimentare pot fi obținute la telefon 0724570646 sau prin e-mail la adresele:
caietesilvane@yahoo.com, office@caietesilvane.ro.
Cât privește numele personajelor, ale tărâmu-
rilor, sau ale entităților de toate felurile - nu nu-
mai că sunt absolut reușite, sau inspirate, ori sunt
inversări sugestive ale literelor unor cuvinte bine
cunoscute (Uezen și Mud - Dum și Nezeu), dar
sunt și exact la locul lor. Numai un poet putea face
asemenea alegeri. Iar faptul că aceste nume sunt,
dincolo de extravaganță, venite parcă dintr-o
lume paralelă - și exprimă cu precizie trăsături de
caracter ale unor personaje la fel de neobișnuite
ca și acțiunile în care excelează -, este garanția că
lumile autorului au avut un rol bine determinat în
„economia” sufletească a autorului lor, au ținut rol
de realitate secundă - cu funcțiuni reale și exacte
în „dialectica” lui sufletească.
Spunând aceste lucruri, mai trebuie adăugat
că, în general, proza science-fiction are și un
rol adaptativ-concret - ceea ce n-aș fi bănuit. În
această lume în care tehnologia a căpătat atâtea
valențe, diversificări aproape infinite și în același
timp de neconceput nu cu puțin timp în urmă -
proza SF este menită să umple intervalul ce s-a
creat și care nu este deloc unul insignifiant. A ne
obișnui cu lucruri din ce în ce mai complicate, cu
lucruri care au o structură funcțională și morfo-
logică din ce în ce mai complexă, trebuie să ne
preocupe în mod serios.
Și apoi, a crea lumi paralele, în care omul ac-
tual să se instaleze confortabil, iar nu tragic; spre
a uita relativitatea valorilor actuale, iar nu pentru
a le resimți gravitatea și durerea; sau a se simți
„ușor” în fața destinului, iar nu „omenește, prea
omenește” -, este un argument destul de convin-
gător pentru a accepta îndreptățirile literaturii SF.
A ști că ceea ce citești este o pură și simplă ficțiune
care nu are nici cea mai mică legătură cu realitatea
- poate doar o legătură indirectă, prin simbolu-
rile ce le propagă -, este o bună modalitate de a
te refugia din fața iureșului cotidian. Universul ce
îți este livrat la îndemâna ta imediată, cât și inde-
pendența cu care poți să te scufunzi în el - sunt
avantaje deloc de neglijat.
Iarăși, literatura science-fiction, poate fi por-
tavocea unor avertismente, ale unor semnale ce
trebuiesc trase, cu privire la noile pericole care
există în această lume ce s-a schimbat dintr-o dată
în câțiva zeci de ani.
De asemenea, mai vrem să punctăm câteva
avantaje ale literaturii SF, chiar de ar fi să ne repe-
tăm. Ca o primă idee vom spune că trebuie men-
ționată în mod expres ușurința cu care, la Ionuț
Caragea, elementele de natură SF sunt integrate
în narațiune, provocând un efect de separare de
lumea comună, dar și un efect cognitiv expres.
Mă refer la chestiuni ca: transferul de memorie,
problemele strict de funcționare infinitezimală
a conștiinței, utilizarea de substanțe psihotrope,
mecanisme chimice neurologice, intervenții de
asemenea chimice, dar și fizice pe palierul concret
al fiziologiei umane (de ex. funcționarea tiroidei),
etc.
Un alt aspect ar fi flexibilitatea noțiunilor de
timp și spațiu. Ele sunt dominate de puterea in-
ventivă a unei științe avansate, dar și de „forțele”
potențate ale psihicului care, prin diverse tehnici,
și-a depășit limitele. Acestea sunt proiectate în-
tr-un viitor care poate fi și unul promițător, dar și
unul înnegurat de posibilități distructive.
Altă idee valoroasă transferă eterna problemă
a binelui și răului într-un cadru SF. Binele se în-
fruntă cu răul, însă răul este scuzabil, căci a izvo-
rât din suferință - și nu este, deci, de sine stătător
(un personaj negativ și-a început odiseea după o
experiență nefericită).
Pentru a colora atmosfera romanului, dar și
pentru a lansa o explorare morfologică posibilă
- ne sunt prezentate diverse ființe care depășesc
cadrele obișnuitului sau ale umanului: tot soiul de
androizi, șopârle, insecte, negustorii Tzulu, lemu-
rienii, clonele, etc. Toate acestea reprezintă lan-
sarea unei încredințări în posibilitățile creatoare
ale înseși Matricei generatoare universale, fie că e
vorba de aspectul ei sub forma conștiinței și cre-
ierului uman care prelucrează și inventează, fie că
e vorba de geniul formator al unei vieți extrateres-
tre de sine stătătoare.
O altă idee valoroasă este aceea care supune
interogației identitatea conștiinței umane. Dacă
clonarea aduce în discuție o identitate de bagaj
genetic și fizic, altfel se pune problema memoriei
clonei - această memorie va diferi de la original la
replică. Ori în acest spațiu interval apare faptul că
diversitatea, în interiorul universului, nu poate fi
niciodată anulată sau transgresată. Nu poate exis-
ta o entitate care să nu difere față de alta. Repetiția
este imposibilă. Evident, ideea e copleșitor de va-
loroasă: dumnezeirea e infinită sau nemărginită
(cel puțin în diversitatea ei intrinsecă).
Tot ca un avantaj al literaturii SF, dar și al ro-
manului lui Ionuț Caragea, apare dezbaterea unor
probleme filosofice ca: liberul-arbitru; necesitatea
existenței adevărului; cum am mai spus - lupta
dintre bine și rău; problema responsabilității ma-
xime, atât pentru viața proprie, cât și pentru viața
cosmosului; dezideratul ca fiecare să se auto-de-
pășească; problema ciclicității generațiilor; pro-
blema, cum am mai spus, a identității conștiinței
umane, atât identitatea de sine, cât și cea a speciei;
ș.a.m.d.
Una peste alta, ca să revenim, chestiunile abor-
date de Ionuț Caragea în acest roman se integrea-
ză perfect în problematica genului, iar rosturile
acestui roman sunt bine amplasate în context.
Faptul că Ionuț Caragea face figură bună și în
acest domeniu, ne dezvăluie un scriitor nu numai
polivalent, dar și curajos...
■
14
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
poezia
■ Robert Cincu
*
corpul ei miroase a cadavru și degetele vineții
alunecă lungi peste tastatura din care lipsesc
câteva piese:
l,	., shift, săgeată stânga.
e supărată din cauza asta
și muncește opt ore pe zi pentru un laptop nou.
mă mai iubești?
nu-i răspund pentru că oricum nu m-ar auzi
ca marxiștii cu care vorbesc despre metafizică.
înainte îi spuneam Lucia
nu credea că o să plece vreodată în alt oraș la
facultate
credea că oamenii cresc ca niște plante de
apartament pe care câteodată uiți să le uzi.
acum îi spun tu și nu observă sau se preface că
totul e ok,
mă întreabă dacă vreau un ceai, ea o să-și facă
unul de mentă dacă mai avem în cutie.
prietenii noștri comuni au rămas doar prietenii
mei, ea a rămas doar prietena mea
aragazul pornit se aude ca un om care expiră
încontinuu
flacăra albastră.
se dezbracă fără să zică nimic,
ibricul a dat în clocot și mirosul de mentă mă
înconjoară.
ea se mulțumește să privească cum facem sex, de
undeva din colțul mesei.
*
mă ții de mână și alunecăm pe un asfalt ud
la câteva minute după ce a început ploaia.
apartamentul tău e departe, dar intrăm într-un
magazin unde
se vând căni și brelocuri și cadouri și vânzătoarea
ne dă afară
pentru că am furat o mică statuetă cu buddha
îți fac cadou o statuetă cu buddha
tu o arunci după un câine care stă sub copertină
la adăpost.
câinele se uită la buddha, ar vrea să-l mănânce,
dar nu-i place plasticul auriu, gol pe dinăuntru
Amalia Crișan	Peisaj rural I (2015) tuș pe hârtie, 40x56,5 cm
*
îi dau banii și omul mă îmbrățișează ca într-un
film cu negri
apoi îmi strecoară în buzunar o mizerie care
seamănă cu un pește mic.
în scară mă așteaptă Kenny cu filtrul făcut
ne uităm în staniol și pare ok,
fumăm și ai zice că ne distrăm dar, de fapt,
vorbim despre droguri.
rămâne doar o chestiune de timp până ne
strângem mai mulți
sau, dacă nu, până dăm iar după blondu
*
mergem mai mulți la grătar pentru că e vară
și dealerul e plecat la slatina după marfă
ea mă minte că și-a luat un costum de baie
foarte sexi,
deci să fiu cuminte,
dar e o pereche de chiloți portocalii și un sutien
vechi.
nu prea intru în apă
pentru că e un râu care abia se freacă de maluri
și nu-mi trece de glezne.
se fac micii si mă uit la prietenii mei care
mănâncă 6-7 fiecare
cu muștar și pâine, cu doze de bere și țigări kent.
mă mir că nu a propus nimeni încă să dăm
drumul la muzică din mașină,
dar asta o fac în sinea mea, dintr-o răutate de
care vreau să scap
mai facem baie o vreme, la glezne
și la buci cei care se lasă pe vine
apoi iar spre casă în mașina care ne coace
la foc mic,
deși soarele e deja portocaliu ca slipul Sabinei.
*
drumul înapoi spre casă, lista tuturor lucrurilor
bifate peste zi
luminile portocalii de pe stradă și oamenii
care dau impresia că se grăbesc pentru că e târziu
sau noapte
în fața scării te prefaci că îți cauți cheile pentru
interfon
Robert Cincu
mai mult decât era cazul
o ultimă gură de aer curat până se închide
capsula
zgomotul izolat de ziduri sau ferestre
cușca zugrăvită cu lavabilă de culoarea
confortului.
ceasul cu o singură limbă, o singură cifră pe
cadran
măsoară spațiul cu acuratețe
te uiți la formele din jur, alegi una pe care o
întinzi și o remodelezi
până începe să-și piardă orice stabilitate
cubul de gheață se rotunjește
și-n urma lui rămâne, înaltă de câțiva milimetri,
o pată de apă
■
parodialatribună
Robert Cincu
*
drumul spre bibliotecă, în mână cu lista
cărților de citit peste zi,
bibliografie, nu glumă, te ciocnești
de oameni, toți sunt grăbiți, și ei se ciocnesc
de tine și
spui pardon și românește și ungurește să nu
greșești,
ești în Cluj-Napoca și te prefaci
că ești student străin, de fapt tu ești asistent
la UBB, încă asistent, ce să faci,
cușca lectoratului ți-e închisă ție pe moment
dar tu ești doctorand și faptul acesta îți
indică
viitorul cu o acuratețe
de ceas elvețian, cum ai văzut tu la cineva la
Insomnia, adică,
vei face parte dintre cinstitele fețe
academice, asta ți-e viața promisă,
totul e să nu-ți pierzi stabilitatea și să fie
biblioteca deschisă !
Lucian Perța
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
15
proza
Titirezul și altele, altele
și Titirezul...
■ Mircea Pora
— Hai, ce Dumnezeu, nu poți prinde postul?
— Încerc, doar vezi bine, se bruiază, intră tot
«înmormântarea». Se aude un discurs...
— Bine, atunci lasă discursul și încercăm,
după... „Decesul celui care-a fost Titirezul ne-a
luat prin surprindere, ne-a pălit, întristată aduna-
re, ca o măciucă. La orice ne-am fi putut aștep-
ta dar la asta nu. Pierderea e mare, greu de prins
în cuvinte. Fără el suntem mult mai săraci, de-a
dreptul «sărăcani», dacă mi-e permis cuvântul.
Tot ce vom realiza de-acum înainte se va face fără
Titirez. Construcții, căi ferate, cazane, tuneluri,
școli, spitale, catedrale, grădini zoologice, botani-
ce. Mulțumindu-i pentru faptul că a existat, pen-
tru ideile avute, pentru brațele-i puternice, aflate
mereu în «lucrare», va trebui să ne despărțim de
el într-un mod grandios și o vom face. Tunul...”
— Destul cu ăștia, du-te mai spre dreapta, dar
încet, încet...
— Mai încet de-atâta nu se poate...
— Să nu-mi spui că iar ai dat de-nmormântare.
— Ba, exact de ea am dat, după voce trebuie să
fie Patriarhul. Ce fac?. îl las, nu-l las?...
— Fă cum vrei, măcar ăsta se aude clar. «Arăt
mai bătrân acum după operațiile de apendicită,
prostată, hernie. Țin cu greutate pe umeri sfintele
odăjdii, coroana ce-o am pe cap. Îmi sunt tâm-
plele obosite. Titirezule, ție mă adresez, tu trebuie
să mă auzi. Țin să-ți precizez că în veac de veac
nu vei fi uitat. Când a fost furtună tu ne-ai spus
«Adăpostiți-vă, care pe unde puteți», când s-au
revărsat ape, după ploi, dezghețuri, potopuri,
Titirezule, tot tu, ne-ai strigat «Acum pe înălțimi
urcați-vă, care cum puteți», când, Doamne, foc
a dat să ne atingă cu limbile sale, tu ne-ai povă-
țuit «Luați-o acum la goană, tulai, cu femeile, cu
pruncii voștri, fără să vă mai uitați înapoi. Când
picioarele vă vor fi rupte de oboseală, loc uscat
veți găsi, de salvare și odihnă». Păcat, frate al nos-
tru, că din motive ce nu le știm, nu ți-ai strâns
gândurile într-o carte, într-o volumă ca să vorbesc
pe graiul cel vechi. În una, în două, în mai multe.
Ierte-mă, Sfântul cel Mare, că zic asta, dar atâția
gogomani au știut ca enormitățile, parascoveniile
lor, să și le adune în volumne. Și tu, Titirezule, nu.
Noi vom...”
— Noi vom. noi vom. peste tot se spune
așa și după nicio lună crește iarba. Ia-o la stânga,
până la capăt, poate totuși prindem ceva...
— Da, ceva este, cred că în direct se transmite
o bătaie. Ce fac?
— Stai, să auzim, să vedem. „Nesimțiți.
viol. primejdie de viol. taci, babă, cu violul, nu
de tine-i vorba. părinte, auzi, fă ceva, părinte.
dau pumni, n-am timp acum. pe rochia fetei,
bădăranule, ți-ai găsit să faci?. cine-s ăștia?.
falca, m-a rupt, nu alta. Mami, las-te jos. 112,
allo, la Salon, sus, trimite-ți oameni...” „Dragi
ascultători, sper să mă auziți, e o mare hărmăla-
ie aici. De la ce a început totul nu se știe. Mi s-a
spus că inițial au fost trei grupuri. o mică nuntă,
serbarea unui doctorat, o eliberare din nu știu ce
penitenciar. Totul bine, la debut, chelneri, meniu,
respect și, dintr-odată, lucrurile s-au aprins. Mă
iertați, întrerup, suntem chiar în direct”. „dai cu
șutul, bă, păi aia e nevastă-mea, excrocule. tata-
ie, lasă discursurile, ieși pe geam, pe unde poți.
ăla mare, dat cu toba-n cap, altfel nu cade. dle
doctor, v-a plesnit cu murătura?. fac ăia sem-
ne, se lasă cu viol. taci, dracului babă, taci oda-
tă. părinte. ce părinte, l-au doborât.” „Reiau
transmisia, zboară sticle, nu-i de șagă, educația,
futui mama ei, dacă pot să spun așa, scuzați, cei
cu doctoratul au fugit, un cap spart acolo, îngri-
jiri medicale, penitenciarul, ca să spunem astfel, a
luat în colimator nunta, din nou mă retrag, sun-
teți chiar în direct”. „ba, în puful mă-ti. dă mai
jos, dacă dai, am operație. mireasa și prima nașă
pe la toaletă. mami, tanti, rămâneți, de bătrâ-
ne nu se leagă. unul ne arată ceva, nesimțitul.
uită-te babă, să vezi. masa cu torturi, vraiște.”
„Stimați ascultători, lucrurile s-au mai potolit, un
naș rănit, socrul mic, domnul Terenti, nasul spart,
câteva doamne ciufulite, una fără rochie, nașa
mare, a fost și salvarea iar acum a sosit un echipaj
de poliție, domnul colonel Rezervă, iată ce aflăm
de la domnia sa...”
— Oprește-i cu bătaia lor, mai încolo trebuie să
fie ceva, încearcă. Oamenii ăia transmit...
— Am înțeles, transmit, dar noi nu prindem.
stai, ceva se aude, un buletin de știri. Un mo-
ment, o frază. „Purecii din țările din sud-estul
continentului nostru sunt cei mai rezistenți la
schimbările meteo. Diferențele mari de tempera-
tură dintre zi și noapte, dintre anotimpuri, nu îi
afectează deloc. Pișcă la fel, sar la fel, fiind deose-
bit de agresivi în timpul nopții.
A fost reeditat volumul de debut al poetului
Teo, „Versuri Jucăușe”. După spusele unui critic
„din strofele cuminți, migălite cu grijă, răsar ima-
ginile copilăriei, ale satului și muncilor agricole
atât de dragi acestui cântăreț al lucrurilor simple”.
Prețul unui volum, 3 lei.
Actorii teatrului național joacă acum pe plajă.
În noile viziuni regizorale au fost eliminate scena,
cortina, cabina suflerului, scaunele. Pentru o mai
mare apropiere de public, un punct cu „minuturi”
la grătar, bere, fructe este amplasat în mijlocul
grupului de artiști aflați în plină interpretare a
rolurilor.
Șeful statului nostru, Dl. președinte Titirezu,
aflat în deplină stare de sănătate dar și cu două
dosare penale pe rol, se pregătește de participarea
la a doua conferință continentală privind pacea și
securitatea în zonele considerate sensibile. El va fi
însoțit la eveniment de un grup de minștri dar și
de soția sa, dna. dr. Crizantema Titirezu.
Încheiem jurnalul cu câteva date meteo.
Prognoza de ploi se prelungește cu încă o
săptămână. Inundații vor fi...”
— Lasă, știm asta, stinge-l o vreme. Ascultă,
ție nu ți se pare că „lucrurile” nu sunt chiar în re-
gulă?. că ne scapă ceva?
— Auzi, nu mă pune la încercări. fii și tu mai
liniștit, ia situațiile cum sunt...
— De luat chiar le iau așa dar nu mai sunt sigur
dacă văd bine, aud bine, înțeleg bine.
— Fii mai elastic, nu-ți mai pune atâtea între-
bări.
— Uite, acum, cu meciul, de prins n-am
prins nimic, în schimb am aflat că șeful statului,
Titirezul, e și în viață și decedat. Ba pleacă cu so-
ția la nu știu ce conferință, ba vorbește Patriarhul,
ministrul Tatimoș și nu mai știu câți alții la
înmormântarea lui.
— Eu ce să zic, poate cei de la radio, cu jurnalul
lor, nu sunt informați sau sunt și noi n-am auzit
bine. Cine știe, poate chiar glumesc.
— În ultimul sfert de oră, pentru meci, am mai
deschis aparatul de câteva ori. Înmormântarea
continua încă, se lăsase aproape noaptea și ei
vorbeau. Nu știu ce primar spunea, de nervi am
reținut „Ne-ai făcut administrație, căi ferate, auto-
străzi, ai regândit învățământul, dragul nostru,
Titirezule, dacă pot să-ți zic așa, și acum pleci,
rămâi aici, sub pământ, coroane de flori”. După
nici zece minute un comunicat spune că delegația
condusă de Titirez a ajuns la destinație. Poftim...
— Astea nu le-am prea auzit, tocmai mi se
înfundaseră puțin urechile. Dar cu meciul ce
facem?. mai încercăm să-l prindem. renun-
țăm?...
— Meci la ora asta?. s-o fi terminat demult,
poate nici nu s-a jucat. Dar mai bine spune-mi tu
ceva clar. Cine-i, în fond, Titirezul ăsta. E viu, e
mort, a fost șeful statului, este încă șeful statului?
— Mai multe decât știi tu, nu-ți pot spune nici
eu. A fost?. mai este?. Dar m-am gândit între
timp la ceva, să nu facă „media” glume și să vor-
bească așa de-un Titirez fictiv sau de unul paralel
cu autenticul, să-i distreze pe toți „titirezii” din
jur, nici nu știi câți sunt...
— Posibil și asta. dar în clipa de față cine ne
conduce?...
— Poate fiul Titirezului dacă el, bătrânul, nu
mai este. Și, dacă încă este, atunci chiar Titirezul
cum ai auzit.
— Simt că-mi pierd mințile. nu mai sunt si-
gur de nimic. titirez, post-titirez, ante-titirez.
poate-mi spui, totuși, Titirezul ăsta, cum ară-
ta, cum arată?. E mare, mic, gros, slab, cu păr,
fără?...
— Ia-le pe toate și fă o medie. Îți rezultă ceva
cam alunecos. parcă e. parcă nu e...
— Atunci din tot ce-am auzit azi la radio, au-
tentică e doar bătaia?
— Nu, nu, „bătaia”, cum îi zici tu, e o încăierare
făcută cu actori și s-a transmis anul trecut de re-
velion. Trecuse de miezul nopții și după o serie de
glume proaste au dat „bătaia”. Cu doctorul lovit
de-o murătură, cu înjurături tip „puful mă-ti”, cu
babele ce se temeau de viol.
— Si-atunci, noi ce-am ascultat?
— Tu, nu știu, eu m-am plictisit însă mult cu
muzică populară.
— Omule, prietene, mai e sigur ceva?
— Până mai vorbim cred că da. dar să știi că
pe mine mă prinde-o moleșeală.
— Ți-e cumva rău?
— Nu, nu, e mai mult un somn, ceva fără țăr-
muri, o să vină și la tine...
— La mine totul e încă clar. nu mă speria...
— Nu, nici vorbă, aș vrea să-ți mai spun un
vers, dar îmi iese doar începutul...
— Spune-l...
— „O, corb”. auzi. răspunde. „o, corb”.
Doamne, mi se pare că nici el nu mai aude...
Un fir de lumină se scurge pecetluind situația...
■
16
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
opinii
Se naște o nouă generație?
(Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Mihai Ralea)
Vistian Goia
Da, societatea românească se află într-o
mare fierbere, pentru că, după un sfert
de veac de la revoluție, ea tinde să-și
descopere albia proprie de renaștere și dez-
voltare. Obișnuită, pe timpul comuniștilor, să
asculte și să accepte principalele căi de „pro-
gres” și „civilizație” străine neamului nostru,
după 1989, ea a schimbat orientarea răsărite-
ană cu aceea apuseană, pentru a fi alături de
popoarele civilizate din vestul continentului.
Însă politicienii români nu și-au dat seama în
ce măsură și în ce timp se pot alătura europe-
nilor. E adevărat, n-au avut nici curiozitatea,
nici timpul să-i consulte pe gânditorii noștri
din epocile anterioare. O bună parte din par-
lamentarii și guvernanții de astăzi au practicat
o politică la „colțul străzii”, adică fie pe „șopti-
te”, fie într-o „ceartă” continuă, fără principii și
fără finalitate.
De aceea credem că o nouă „generație” prin-
de a se cristaliza. Ea bate la porțile consacrării și
ale recunoașterii publice. La 1928, Mihai Ralea
se întreba care e „Misiunea unei generații?”
Răspunzând, el afirma: generația „e societatea
fără legi vizibile a oamenilor de aceeași vârstă”.
Progresul ei se măsoară după destinul unor in-
telectuali născuți aproximativ în același timp.
Ce presupune afirmarea unei noi generații?
Mihai Ralea spunea răspicat: presupune „o
critică și un program de idei și sentimente”.
Sigur, astăzi nu putem accepta, ad litteram, ce-
rințele amintite, din mai multe motive. Întâi,
societatea românească actuală se deosebește
deopotrivă de cea interbelică și de mult citata
generație din preajma și din timpul primului
Război Mondial, apoi, la mare distanță de ge-
nerația junimistă plămădită de T. Maiorescu,
P.P. Carp și ceilalți.
Intelectualii de astăzi nu mai au sentimentul
de solidaritate ca cei din trecut, își amintesc rar
de „patriotism”, doar la puținele aniversări (1
Decembrie, 24 ianuarie). În conștiința politici-
enilor actuali primează doctrina partidului de
care aparțin (social-democrată, liberală, con-
servatoare ș.a.), fiind animați (subjugați) de ce-
rințele electoratului propriu. Iar obiectivele la
nivel național sunt împinse pe plan secundar.
Primul semn al apariției unei noi generații
este dat de constituirea unui grup care aderă la
un nou program ideologic față de cel perimat, o
echipă apropiată ca vârstă, conduită și care re-
cunoaște autoritatea unui „mentor” sau „lider”.
Toți junimiștii îl recunoșteau pe T. Maiorescu
drept reprezentantul lor. Pe plan politic, libera-
lii au fost dominați întâi de I.C. Brătianu, apoi
de Ionel I.C. Brătianu. Pe plan literar, generația
lui Nicolae Manolescu i-a recunoscut meritele
de catalizator o lungă perioadă de timp.
Referindu-ne la domeniul politic, astăzi opi-
niile sunt încă împărțite. Se vorbește deschis de
generația lui Iliescu, dar la timpul trecut. Chiar
de „generația” lui Ponta, născută prea devreme,
fără a prinde contur. De aceea a fost avansată
ideea unei generații de „de mijloc” (cu inte-
lectuali în jurul vârstei de 50 de ani). Însă în
ce măsură aceasta mai are timpul necesar de
a închega un grup distinct și solidar sub toate
aspectele?
În Transilvania există actualmente două per-
sonalități aflate în puterea vârstei, care s-au im-
pus prin profesia și activitatea lor, bucurându-
se de simpatia și prețuirea unui cerc din ce în
ce mai larg al românilor de diferite profesii și
vârste. Aceștia sunt istoricul Ioan Aurel Pop și
sociologul Vasile Sebastian Dâncu. Primul este
un istoric de mare și recunoscută autoritate,
cel mai tânăr academician. Temeinic și calm
deopotrivă la catedră, în polemicile purtate
ș.a.m.d. Celălalt este un temperament dinamic,
expert în sociologie și științele comunicării,
modern în cărțile și comunicările sale, cumu-
lând simpatia tineretului studios. Credem că în
jurul lor se poate închega o echipă de intelec-
tuali, capabilă cu timpul să zdruncine vechile
credințe și mentalități și să impună altele, în
concordanță cu imperativele lumii prezente și
cu dorințele generației tinere.
O nouă generație presupune critica aspră a
moravurilor vicioase și a îndeletnicirilor con-
damnabile. La fel. Să nu uite ceea ce Mihai
Ralea constata la vremea sa: „românii sunt
nărăviți în șiretenie!” Schimbarea trebuie fă-
cută de sus în jos, elita grupului să ofere noi
exemple de conduită, de modul cum românii
trebuie să perceapă locul lor specific în concer-
tul statelor europene, în relațiile cu vecinii și cu
etniile din interiorul țării.
Pentru a-și contura un program și o viziune
proprie în inițiativele lor, viitorii lideri ai ge-
nerației trebuie să rețină, printre altele, câteva
idei prioritare, prin care să acopere ceea ce i-a
lipsit societății noastre în ultimul sfert de veac:
sinceritatea, franchețea în actul de guvernare și
în dezbaterile parlamentare, concordanța între
promisiuni și realizări, politețe și obiectivitate
în raporturile dintre „superiori” și „subordo-
nați”. Sigur, la nivel pragmatic, construirea au-
tostrăzilor (promise și uitate mereu), asigura-
rea curățeniei străzilor și parcurilor.
Aceste deziderate sunt obligatorii nu numai
liderilor originari din Transilvania, ci din toa-
te provinciile românești. Cred că voi fi înțeles
corect pentru accentul pe care-l pun pe speci-
ficul „Ardelenismului”, cum l-a numit cândva
Liviu Rebreanu. Marele scriitor considera
„Ardelenismul” o calitate pentru că îmbina fe-
ricit stilul artistic cu eticismul, cu stilul moral.
Totodată, el era conștient de faptul că acestei
calități i se pot adăuga și „defecte”: un ardelean
poate fi câteodată și „aspru”, și „colțuros”. Dar
atât calitățile, cât și defectele sunt cuprinse în
„acel duh de stăruință și gravitate” prezent în
„felul de a privi viața și a rezolva problemele
ei”2.
Din aceste cugetări atât de lapidar exprima-
te, L. R. induce o concluzie al cărei adevăr se
verifică și astăzi în felul de a privi și judeca so-
cietatea românească postrevoluționară. El cre-
dea că vieții românești din perioada interbelică
îi lipsea conceptul de „seriozitate” de care avea
atâta nevoie. Lipsa seriozității era unul din cele
mai grave neajunsuri ale societății vremii. De
aceea considera Transilvania „un adevărat re-
zervor de seriozitate”3.
Crezul marelui romancier se rotunjește atun-
ci când se referă la însușirile specifice provinci-
ilor românești din care va ieși un om ale cărui
„virtuți și calități” se vor impune întregii lumi!”
Însă - spunea Rebreanu - „trebuie să începem
prin a fi serioși. Acesta e un lucru capital!”
Îndemnul, deși pare banal, e de stringentă ac-
tualitate și astăzi.
Asemănător se exprima și Lucian Blaga în-
tr-o corespondență din aceeași perioadă inter-
belică. Filosoful îi comunica unui sibian (Petre
Drăghici) opinia sa cu privire la „stilul de vi-
ață”4. Știam din Trilogia cunoașterii (Despre
conștiința filosofică), unde el se ocupase, pe
larg, de ideea de „stil” în filosofie, în artele pla-
stice și în muzică. Dar în corespondența amin-
tită se ocupă și de ceea ce el numește „stil de
viață”, propriu unei generații. Întâi, el consideră
că „afinitatea sufletească” între fiii aceleași ge-
nerații are un rol mai mare decât raporturile
rezultate din influențe externe. Mai depar-
te stăruie asupra generației din care face și el
parte. Pe aceasta o apreciază ca fiind „întâia
generație românească care trăiește în ritmul
timpului”. Credem că și Nae Ionescu, împre-
ună cu discipolii săi (Mircea Eliade, Mircea
Vulcănescu, Mihai Șora ș.a.) au trăit în ritmul
aceluiași timp.
Revenind la ardelean, L.B. socotește că fie-
care generație a suportat anumite influențe, fie
din partea părinților, fie din partea altor cultu-
ri. Însă „inițiativa personală” și „factorul etnic”
sunt covârșitoare pentru formarea unui stil de
viață propriu, distinct. Așadar, în concepția sa,
„stilul de viață constă în cum și nu în ce!”
Oare generația pe care o așteptăm se va
sili, prin programul și elitele sale, să situeze
România în ritmul timpului din acest început
de veac? În ce măsură îl va „sincroniza” cu
spiritul european, păstrând totuși specificul
românismului? Ne punem astfel de întrebări
pentru că, în urmă cu puțini ani, citeam într-o
carte a universitarului Vasile Pușcaș următoa-
rele: după 2000, „liderii occidentali ne-au do-
vedit că spiritul european nu e altceva decât o
căutare de a reconcilia speranța utopică cu in-
teresul imediat”, folosind un limbaj dublu, „al
forței și idealului, al utopiei și al interesului...”5.
Poate fi aceasta misiunea actualei generații?
Timpul ne va oferi răspunsul.
Note
1.	Mihai Ralea, Scrieri din trecut, xxx, În literatură și
filosofie, ESPLA, București, 1958, p. 276-284.
2.	Apud Niculae Gheran și Andrei Moldovan, Liviu
Rebreanu - prin el însuși, Ed. Academiei Române,
București, 2008, p. 160.
3.	Ibidem, p. 161.
4.	Vezi Lucian Blaga, Corespondență (A-F), ediție de
Mircea Cenușă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 280.
5.	Vasile Pușcaș, Spiritul european, azi, Ed. Eikon,
Cluj-Napoca, 2012, p. 128.
■
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
17
Pădureanca: Simina ca
Seltenvogel (I)
■ Francisc-Norbert Ormeny
Motto: „Ceea ce vine pe lume fără
să neliniștească nu merită nici atenție, nici răbdare”
(R. Char în Jean-Luc Marion, 1996, p. 77)
Considerații preliminare
La începuturi, în pline tării ale Firii pe aceste
meleaguri, mirajul Transilvaniei și al primelor ei
colonizări (adulmecări antropogene) venea mai
mult ca sigur din aceea că instabilitatea acestui
nucleu geografic reprezenta forța inevitabilă de
atracție a „viitorului imprevizibil” - ca să folosim o
expresie celebră din Levinas - „«(...) imprevizibil»
nu fiindcă depășește puterea vederii, ci fiindcă, fără
chip și adâncit în neant, el se înscrie în abisul in-
sondabil al elementului, venind dintr-o consistență
opacă și fără origine, din infinitul rău sau din inde-
finit, din apeiron. El nu are origine, fiindcă nu are
substanță, nu se agață de un «ceva», calitate care
nu definește nimic, fără un punct zero prin care să
treacă o axă oarecare, materie primă absolut inde-
terminată” (Levinas, 1999, p. 135).
La începuturile ei, Transilvania era o zonă
aproape ecuatorială - cumva tropicală în fertili-
tățile ei înrâurit înfruptate; o zonă care „nu arăta
așa cum arată astăzi. Păduri sălbatice se întindeau
de la un capăt la altul. Nici măcar soarele nu pu-
tea să le străbată pentru a usca pământul umed.
Izvoarele și râurile curgeau sălbatic peste maluri.
Formau mlaștini, unde viețuiau lighioane veni-
noase. Pe atunci trăiau aici mai mulți urși și lupi
și alte sălbăticiuni decât oameni. Numele Tatălui
Ceresc nu era cunoscut în aceste părți. «Păgâni»
erau locuitorii. Nu existau orașe și nici sate, dru-
muri sau vii, livezi sau grădini cu flori, câmpii se-
mănate cu orz sau grâu. Doar munții se înălțau
la fel de frumoși ca și acum, râurile curgeau, iar
plantele înfloreau la fel ca acum. Și peste acestea
soarele răsărea dimineața în est și apunea seara
în vest. În acest ținut s-au așezat germanii. Casele
lor erau la început foarte simple. Grinzi puterni-
ce, încrucișate, sau garduri solide întărite cu lut
erau cei patru pereți ai casei. Peste aceștia se ri-
dica acoperișul din paie. Pe lângă casă era curtea
largă cu șopron și grajd. Toate acestea erau încon-
jurate de un gard înalt și puternic, pe care jivinele
pădurii nu puteau nici să-l sară, nici să-l doboare.
În jurul casei se întindea câmpul semănat cu orz
și secară, ovăz și grâu, in și cânepă. După acestea
era doar pădure și iar pădure.” (Kisch, 1926, pp.
6-7 în Berendea, 2015, p. 168) [1].
Personajul Simina pare a veni înspre cititor
direct din fantasma mistică a acestui ciorchine
fabulos (și nemaiîntâlnit) de păduri, fiind o fiică
a primelor colonizări și a aventuroaselor stră-
mutări germanice (în spirit și posibil și în genă).
Un caracter (o manifestare a însăși limitei cupide
[pofticioase] dintre căldura liniștitoare a umanu-
lui și atracția destabilizantă a bestialului) născut
din curiozitățile calde ale Bestiei ce a învățat să
se prezinte în văluri, în voaluri incitant-evazive și
în mult mai proaspete epiderme umane, dar unul
care păstrează totuși (încă) o serie de puternice
trăsături mitologice proto-germane (dacă luăm în
seamă filonul întunecat și trainic-arhaic pe care
sașii l-au adus și l-au sădit în mod mistic și cu o
sacralitate sălbatică a ritualurilor tradiționale în
aceste locuri ireale și inițial tainic-neumblate [și
care predispun la derealizare]). Mai mult decât
atât, tipul de relație pe care Simina și familia ei
o au cu pământul și cu sălbăticia (indetermina-
tul virulent al pădurii și al locurilor neumblate)
este exact același pe care l-au avut și sașii în cadrul
colonizărior întreprinse de aceștia: „A suspenda
prin posesie această independență a ființei, aceas-
tă materialitate a non-eului elemental, nu e echi-
valent nici cu a gândi această suspendare, nici cu
obținerea ei cu ajutorul unei formule. Modul de a
accede la obscuritatea insondabilă a materiei nu
este o idee a infinitului, ci muncă. Posesia se rea-
lizează prin luarea în posesie sau muncă, destinul
propriu al mâinii. Mâna este organul de prindere
și apucare, organul celei dintâi, oarbe prize în foj-
găială (...)” (Levinas, 1999, p. 135).
Mâna Siminei, o mână obișnuită să absoar-
bă în ea culorile pământului, să le filtreze, să le
„stârnească” imediatețea și diminețile și să le re-
verbereze apoi peste tot în antropicul primitiv
dar feroce și trainic ce înconjoară gospodăria ei
și a tatălui ei (Neacșu), este prezentată de Slavici
drept culoare pură a speciei, cumva pre-langa-
jier, și avant la lettre pe modul enunțat de Francis
Bacon atunci când, într-un interviu din 1963,
acesta afirma că ori de câte ori, într-o pictură, po-
vestea din spatele unui tablou „vorbește” mai tare
decât tonul culorilor acestuia, se instalează plic-
tiseala. Deloc coincidențial, mâna fetei apare ca
obiect „sacrosanct” (intangibil, inviolabil) pentru
Martin (omul în a cărui casă fata s-a oferit să lu-
creze în schimbul găzduirii): „- [Nota autorului:
Martine], Eu te rog să mă primești, grăi dânsa, și
să mă dai ca pe netrebnică din casă dacă te vei căi
ori copiii vor simți vreodată că nu mai au mumă.
El se uită lung și nedumirit la dânsa, apoi dădu
de câteva ori din cap. - Asta nu se poate, zise el.
N-am eu casă pentru d-ta, nici nu sunt om să pot
purta cămăși spălate ori să mănânc pâine fră-
mântată de mâna d-tale. N-aș mai avea tignă cât
e ziua, nici odihnă cât e noaptea.” (Slavici, 2008,
pp. 104-105).
Neavând nevoie de o poveste care să le exprime
vreo lipsă, aceste mâini, făcute din fibre și elon-
gații pure de specie, acționează în relația fetei cu
ea însăși ca un „terminal” de investire, conecta-
re (la sine), consacrare și validare a mementou-
rilor („Simina își încleștă mâinile, rămase câtva
timp cu ochii ațintiți la el, apoi își acoperi fața
cu amândouă mâinile și suspină adânc și lung.”
[Slavici, 2008, p. 124]); iar în relația cu preten-
denții ei ca un portal magic aflat între sistolă și
diastolă, înspre inima (sensibilitățile altminteri
intangibile ale) fetei și înspre reactorul epifaniei
pe care aceasta o instanțiază: „El se sculă apoi,
se duse la dânsa, îi apucă mâna [nota autorului:
sublinierea noastră] și se uită în fața ei. - Rău ai
slăbit, urmă apoi. Dar să nu crezi, Simino, că mai
umblu cu gândurile pe care le-am avut odată. Mă
crezi tu, Simino?! - Te cred, Șofroane! răspunse
ea. Deodată însă o năpădiră lacrimile.” (Slavici,
2008, pp. 112-113).
Busuioc și Iorgovan (tatăl și fiul), în fascinațiile
lor perverse, nemărturisite și formidabil-mania-
cale pentru fată, trăiesc în prezența Siminei fan-
tasma mistică despre care ne vorbește Lacan - o
fantasmă pe care o are toată lumea și care se ma-
nifestă ca perversiune și, mai precis, ca pere-ver-
sion [2]: copilul este sindromul părinților (încar-
narea incontrolabilă [și nu de puține ori labilă] a
acestora). În cadrul fantasmei mistice (sub influ-
ența căreia cele trei personaje [Iorgovan, Simina
și Busuioc] se învolburează și se ambalează înspre
dar și în contra ascuțișurilor sfidătoarelor sereni-
tăți arhaice), ființele comunică între ele prin voin-
țele dement-precoce ale libidourilor de a deveni
libere (de a se elibera din locusul cultural ce le-a
fost alocat) și prin transpunerile acestor voințe în
viscerele de lumină ale aurorei care trezesc în om
niște țipete de nevoie (de „dorință compulsivă” -
pulsatilă ca și protoplasma înnebunită) ce (stră)
bat de dincolo de durere și plăcere, înspre sânul
însuși al muntelui locului (locul de unde curge
laptele gros de ceață al stabilităților și al împă-
mântenirilor acestuia); țipete care reprezintă, în
fond, cuvinte din acea Grundsprache - germana
foarte veche despre care se spune că poate atinge
rădăcina organică a ființei.
*
A încadra proza scurtă a lui Slavici în mai mult
decât bizara linie „profetică” a „nuvelei psihologi-
ce” echivalează cu a o amputa din start, printr-o
non-reacție (neajutorată, greoaie și seacă ca un
sac umplut cu mușcături de molii și cu negreala
ștersăturilor ce voiau de fapt doar să „înveleas-
că”) la potențialul real al acestor opere: acela de
a afecta un întreg sistem de reprezentări prin dis-
trugerea aproape totală a oricărui tip de adăpost
sufletesc; prin lăsarea omului gol și singur (fără
strategie, cu o înțelegere îngrijorător de elemen-
tară/rudimentară și, am mai spune, chiar și fără
tragedie) în fața gravității, a avidității și a venalită-
ții spontane a forțelor de expresie ale fermentației
crunte (întunecată și rece-îndârjită) a Abisului.
Pădureanca este o povestire cu și despre formele
psihice umane ce nu se mai vor pe ele însele (ce-și
vor/cer vidul sau nimicul cinstit înapoi), cu și des-
pre „(...) epifania negativă a ciclului lunar și vege-
tal (...) asimilată frecvent de teologi cu întoarcerea
la inform, la haos, la histoliza [3] diluviană. [Nota
autorului: Manifestările deviante ale lui Iorgovan
(bețiile „batarde” și nihilismul său de bufet clăbu-
cit) și ale lui Șofron deopotrivă (încercările sale
melancolic-labile și incipient maniaco-depresive
de a prinde prepelițele din zbor și de a o săruta cu
de-a sila pe Simina) pot fi interpretate ca relevând
de] practicile inițierii și jertfei [nota autorului:
care] se leagă astfel cât se poate de firesc de practi-
cile orgiastice. Acestea sunt de fapt o comemorare
rituală a potopului, a întoarcerii la haosul din care
ființa trebuie să iasă regenerată [4]. În orgie are
loc o pierdere a formelor: norme sociale, perso-
nalități și personaje: se experimentează din nou
starea primordială, preformală, haotică. [5] [nota
autorului: aici se eliberează libidoul] Această abo-
lire a normelor ar mima, dupa opinia lui Eliade
[6] «dobândirea condiției semințelor care se des-
compun în pământ, părăsindu-și forma pentru a
da naștere unei plante noi».” (Durand, 1977, pp.
387-388).
Șofron și Iorgovan se comportă astfel în apro-
pierea Siminei deoarece aceștia răspund în mod
inconștient chemării Wesen-ului din fată [nota
autorului: termenul „Wesen” desemnează o crea-
tură legendară ce poate să-și asume atât o formă
18
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
umană, cât și una animalică; o încarnare alter-
nativă și tainică a animalelor arhetipale], adică a
informului pregnant din viața ei secretă dar ne-
îngăduitor de autentică, un fapt-de-a-fi-prin-sus-
citare supraomenesc, arhaic- și intuitiv-animalic,
„aplombat” agitațiilor surde (făcute din mii de
chemări mute dar stridente) și liber de reprezen-
tări, logici și norme culturale; un element capabil
să convertească instantaneu orice idee despre dra-
goste și dedicare a celor doi bărbați într-o „pseu-
dometafizică”. Acest lucru se pe-trece deoarece,
într-o lume înfricoșată de golul și de non-sensul
din ea însăși, Simina întruchipează justețea spi-
ritui golului/hăului întunecimilor arhetipale ale
pădurii, ceva venit dinspre frăgezimea inaltera-
bilă (incoruptibilă și inalienabilă) a festivităților
neștiute și azi adânc desacralizate ale pădurii. Ea
vine dintr-o lume în care „(...) «motorul imobil»
produce și dirijează mișcarea fără să se antre-
neze în ea; [nota autorului: în care] cunoașterea
luminează acțiunea fără a participa la schimbă-
rile ce intervin, ordinea spirituală o călăuzește pe
cea temporală fără să se amestece în sinuozitățile
sale; astfel, fiecare lucru rămâne la locul lui, fie-
care păstrându-și rangul ce i se cuvine în ierarhia
universală; (...), [nota autorului: înspre o lume în
care] Nimeni și nimic nu se mai află astăzi la locul
cuvenit; oamenii nu mai recunosc nicio autoritate
efectivă în ordinea spirituală și nicio putere legiti-
mă în ordinea temporală; [nota autorului: în care]
«profanii» își permit să discute lucrurile sacre, să
le conteste caracterul și chiar existența; inferiorul
a ajuns să judece superiorul, ignoranța impune li-
mite înțelepciunii, eroarea biruie adevărul, uma-
nul se substituie divinului, pământul are mai mul-
tă importanță decât cerul, individul se proclamă
măsura tuturor lucrurilor și pretinde să dicteze
universului legile plămădite de propria sa rațiune,
slabă și supusă greșelii. «Vai vouă, călăuze oarbe»
spune Evanghelia; astăzi vedem pretutindeni doar
orbi conducând alți orbi care, dacă nu vor fi opriți
la vreme, se vor prăbuși împreună în prăpastia
spre care se îndreaptă” (Guenon, 2008, p. 107).
Note
1	Citarea Ancuței Berendea: Kisch, Oskar. (1926). Die wi-
chtigsten Ereignisse aus der Geschichte von Bistritz und des
Nosnergaues von der Zeit der Kolonisten-Einwanderung
bis zur Gegenwart in zwei Bănden. 1 Band (1141-1699).
Druck und Verlag der Buchdruckerei Minerva, Bistritz,
Siebenburgen.
2	Busuioc, tatăl lui Iorgovan este (în)stăpânit de puternice
efluvii perverse pentru viitoarea lui (posibilă) noră: „O ve-
dea pe Simina scoțându-și cu vârful degetelor cele câteva
fire de păr din față și uitându-se apoi drept în ochii lui: era
peste putință s-o uite el aceasta! Adeseori, dac-ar fi stat
Simina înaintea lui și i-ar fi poruncit să taie, să spânzure,
să dea foc la casa lui, el s-ar fi supus orbește: tocmai de
aceea însă el nu putea să împlinească dorința ei; îi era ca și
când ar ști că dacă n-o va împlini, va veni ea însăși la el să
stăruiască. Nu era răutate în Busuioc, era însă dâca omu-
lui zăcaș, care nu-și prea dă nici el însuși seama despre
supărarea sa.” (Slavici, 2008, p. 99).
3	Nota de subsol a traducătorului (Marcel Aderca) despre
histoliză: „în accepțiune biologică, distrugerea țesuturilor
care se produce în mod normal la un animal viu”.
4	Nota lui Gilbert Durand: referință la Mircea Eliade,
Traite d’Histoire des religions, Payot, Paris, pp. 305-306.
5	Nota lui Gilbert Durand: referință la Mircea Eliade, op.
cit., p. 307.
6	Nota lui Gilbert Durand: referință la Mircea Eliade, op.
cit., p. 309.
■
Nuclee feminine
la rădăcinile cultului lui
Iisus și ale creștinismului
■ Veronica Hicea
Pe lângă ereditatea ebraică, la originile Cul-
tului lui Iisus stau și nuclee feminine din
religiile precreștine ale altor culturi și civi-
lizații, considerate astăzi păgâne.
Cele mai evidente rămășite de acest fel provin
din cultului zeiței egiptene Isis.
Într-o conviețuire de cca 360 de ani, cât au stat
evreii robi în Egipt, inevitabil în religia ebraică au
pătruns elemente din cultului zeiței egiptene Isis,
care la egipteni simboliza creația universală. Mă
refer mai ales la pasajele considerate cvasierme-
tice din Vechiul Testament (= Torah) al evreilor,
care conțin simboluri și aluzii la cultul zeiței Isis,
pasaje a căror decriptare o vom încerca într-o altă
ocazie.
Mai târziu, în epoca elenistică (sec. III a.Chr.),
când a fost tradus Vechiul Testament din ebraică
în greaca veche (elină) (= Septuaginta)1, centrul
vieții intelectuale, care influența întreaga lume, se
afla la Alexandria, în Egipt. Din mărturiile antice
rezultă că aici viața intelectuală era foarte intensă
și Egiptul deținea un număr impresionant de in-
telectuali2. În acest context, s-au produs influențe
reciproce de gândire filosofic-religioasă și pene-
trații reciproce de elemente de cult3.
O altă filieră de influență feminină asupra
Creștinismului incipient o constituie mitologia
greco-latină. Dacă religia ebraică influențase,
după părerea noastră, gândirea socratică și plato-
nică (în sec. IV a.Chr.), se observă și fenomenul
invers: din mitologia greacă pătrund elemente în
religia ebraică, mai ales din sfera unor zeități fe-
minine.
Zeița Atena, zeiță a războiului, era importan-
tă în Grecia continentală, dar mai ales în Orient
și pe coasta Asiei Mici - a se vedea în acest sens
mulțimea templelor și sanctuarelor dedicate ei.
Învestită și reprezentată cu armură4 războinică,
elemente din cultul acesteia au pătruns, după pă-
rerea noastră, în cartea Iosua, „epopeea belicoasă”
a Vechiului Testament, dar și simbolic, în „armu-
ra” creștinului împotriva păcatelor, invocată în
Noul Testament (Efeseni 6/12-17; Psalmul 44).
Cercetări mai noi au descoperit că în Grecia, mai
ales la țară, existau circa 10 tipuri de Atene, zeițe
rustice ale agriculturii și păstoritului. Practicile
câmpenești legate de „bunul păstor” și „turma sa”
au legătură cu simbolistica creștină și Cultul lui
Iisus.
Una dintre cele mai vechi divinități feminine,
cultivată în Grecia, dar mai ales în Orient, era zei-
ța Artemis (Diana la latini). Din ciclul de legende
referitoare la Troia și din teatrul lui Eschil aflăm
că i se aduceau numeroase jertfe de animale, ri-
tual comun cu jertfele practicate de vechii evrei.
În teatrul (cu aluzii la practici immemoriale) lui
Eschil (bun cunoscător al mitologiilor străvechi),
o fiică, Ifigenia5, este sacrificată de către tatăl său,
Agamemnon; în Cultul lui Iisus un fiu este sacri-
ficat de către tatăl său ceresc. zeiță fecioară, în-
aripată, patroană a animalelor, Artemis prezintă
trăsături comune cu Cultul creștin al Fecioarei
Maria: după naștere, Maria și-a culcat fiul într-o
iesle de animale (Luca 2/7 și passim), iar Îngerul
vestitor al nașterii lui Iisus li s-a arătat păstorilor
(Luca, 2/8-9). Artemis este amintită și în texte-
le sacre: „[...] măreția aceleia care este cinstită în
toată Asia și în toată lumea” (Faptele Apostolilor,
19/27).
zeița Artemis (lat. Diana) era adorată mai ales
în Efes, pe coasta Asiei Mici, orașul antic în care a
trăit Sfântul Pavel, fapt consemnat chiar și în Noul
testament: „Mare este Diana Efesenilor” (Faptele,
19/34). Tot În Efes se afla „Templul Artemidei din
Efes”, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice
(construit în sec. VI. a.Chr.), amintit și el în Noul
Testament: „Bărbați Efeseni, cine este acela care nu
știe că cetatea Efesenilor este păzitoarea templului
marei Diane și a chipului ei căzut din cer? Fiindcă
nimeni nu poate să tăgăduiască lucrul acesta”
(Faptele, 19/35-36; cf. și 19/25-26). Dacă chipul
căzut din cer era un fapt incontestabil, presupu-
nem că el era o prefigurare a chipului Fecioarei
Maria, interpretat de efeseni prin prisma a ceea ce
cunoșteau ei atunci (sec. VII-VI a.Chr.).
Tot, în Efes se afla statuia dedicată Artemidei
Polimastos („cea cu multe mamele”), simbol al
fecundității și maternității (astăzi în Muzeul
Arheologic din Efes-Izmir). De altfel, în Efes (ac-
tualmente în Turcia) templul Dianei (Artemis) și
Templul Fecioarei Maria stau față în față, ca într-o
simbolică simbioză, ca într-un dialog simbolic.
Pe colina numită Maryemana mai persistă o mică
casă din secolul I p.Chr. în care, se zice, a locu-
it Maria (Madonna) în ultimii ani ai vieții sale:
„Casa Fecioarei Maria”6.
Ceremonialul ritualic al zeiței Artemis era
performat și de dansul „Ursoaicelor” (performat
de tineri și tinere îmbrăcate în piele de urs și de
capră), aflat, se poate presupune, la originea ime-
morială a tradițiilor laice ale Crăciunului nos-
tru. Ritualurile precreștine, animaliere, ale zeiței
Artemis ca și ale zeului Dyonisos (originar din
Tracia), respectiv „Ursul” și „Capra”, au putut fu-
ziona, după părerea noastră, cu Creștinismul tim-
puriu din Dacia.
O altă zeitate feminină care prezintă elemen-
te comune cu Creștinismul este zeița Era [sic!],
adorată în insula Samos, în Marea Egee, locul de
naștere a lui Pitagora7, și în sudul Italiei (= Grecia
Magna), mai ales în Crotona, orașul în care s-a
stabilit Pitagora în anul cca 532 a.Chr. (la vârsta
de cca 38 de ani). Atât insula Samos cât și orașul
antic Crotona dețineau mari temple dedicate ze-
iței Era, a cărei faimoasă diademă florală de aur
poate fi admirată și astăzi în Muzeul Arheologic
din Crotona (pe coasta calabreză).
Venerată încă din mileniul al II-lea a.Chr. ca
Mamă (Dea Mater) a fecundității și a tot ce există,
Cultul său, în care a crescut și s-a format tânărul
Pitagora, exalta ideea reîncarnării și a eternită-
ții. Cultul zeiței Era (mamă a lui zeus, în unele
variante) se confundă, într-o măsură, cu cel al
Herei (soția lui zeus), în privința atributelor de
O
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
19
o
protectoare a femeilor însărcinate, a nașterilor
și a nou-născuților. Dat fiind că insula Samos se
află în Marea Egee, la întretăierea căilor comerci-
ale maritime dintre Grecia și Orient, Cultul zeiței
Era a devenit un fel de cult cosmopolit, asimilând
atribute din toate religiile, dovadă ofrandele de
foarte multe origini și obiectele de artă reprezen-
tând foarte multe culturi, găsite în Templul zeiței
din Samos.
În această atmosferă de răscruce culturală și
religioasă s-a format tânărul Pitagora, considerat
de contemporani, și nu numai, ca de origine divi-
nă, probabil datorită genialității sale și vastei sale
culturi.
Precum cultul zeiței Era era cosmopolit, tot așa
și slujitorul său, Pitagora, și-a asimilat toată filo-
sofia lumii contemporane lui. După ce a studiat
cu filosoful 'lhales din Milet (circa 585 a.Chr. -
document de tăbliță ceramică), și-a însușit cul-
turile mesopotamiană, babiloniană, egipteană și
greacă, pe cea a orficilor și tracilor, dar, mai ales,
pe cea ebraică 8. Școlile și comunitățile pitagoreice
împrumutaseră din doctrina ebraică practici ca
meditația, postul, asceza, retragerea în pustiu, im-
portanța cântecelor9 de preamărire și mulțumire.
Toate aceste practici vor intra și în comunitățile
creștine.
Supremația lui UNU ca forță unică, transcen-
dentă, preluată de Pitagora din simbolistica ebra-
ică, va constitui, șase secole mai târziu, un teren
propice instalării monoteismului și creștinismu-
lui; cf. și Noul Testament (Romani, 5/15-19).
Cultul zeiței Era, considerată ca Dea Mater
(și mamă a lui zeus), a stat ca prim fundament
al cultului lui Pitagora (din păcate, ținut secret
în afara comunităților pitagoreice). Ea va orienta
gândirea umană, alături de gândirea ebraică, în-
spre o divinitate unică și atotputernică.
În secolele I-III, p.Chr., cultul lui Pitagora re-
naște, stimulat de istorisirile lui Apollonios din
Tiana (sec. I. p.Chr.). Împărații romani10 au încer-
cat să impună cultul lui Pitagora drept concurent
al lui Iisus din Nazaret; între cele două învățături
neantagonice s-a creat, mai degrabă, o simbioză.
Umaniștii Renașterii, Petrarca, Ficino, Pico
della Mirandola, îl consideră pe Pitagora „nu mai
puțin decât un înțelept creștin”, citând similitudini
de idei pitagoreice și creștine (de exemplu, cu
Matei, 11/28) privind sufletul, armonia și „amici-
tia pitagoreică” (= „pacea spirituală”)11.
Dat fiind că Pitagora era slujitorul zeiței Era,
adorată în Samos și în sudul Italiei (= Grecia
Magna), considerăm că în cultul zeiței Era exis-
tau germeni ai creștinismului de mai târziu, așa
precum germeni ai Cultului lui Iisus existau și în
Cabala12.
Cabala, ca operă scrisă este mai recentă (din
epoca romană) decât Pitagora (sec. VI a.Chr.);
dar se bazează, evident, pe o înțelepciune a cărei
vechime însumează cca 4 000 de ani13.
Neoplatonicianul Numenio (către sfârșitul sec.
II p.Chr.), bazându-se pe simbolistica triunghiu-
lui (vezi geometria lui Pitagora) și a numărului 3
(vezi știința de numerolog a lui Pitagora), introdu-
ce doctrina celor trei: „Trei divinități”, pe care unii
studioși, mai mult sau mai puțin forțat, o apropie
de doctrina „Trinității creștine”14.
O altă zeitate feminină care interesează subiec-
tul nostru este Flora, zeiță a romanilor. Flora (ze-
ița florilor), la romani, simbolizează Primăvara,
când înverzesc pășunile (cf. lat. pascua = N. pl de
la pascuum) și turmele ies la păscut (< cf. lat. pas-
co, pascere), iar Zephyrus (soțul Florei), cu adie-
rea sa călduță, stimulează fecundația și încolțitul
Amalia Crișan Biserica Sânmihaiul-Almașului (2015)
tuș pe hârtie, 20x29
semințelor, când păsările cu ciripitul lor vesel își
depun ouăle în cuiburi și Aurora dimineții (mama
lui zephyrus) își revarsă razele trandafirii peste
câmpiile înflorite. Sărbătorile creștine al Paștelui
și Floriilor au asimilat sărbătorile romane dedica-
te zeiței Flora și Primăverii, simbol al renașterii și
învierii naturii.
Oul roșu, tradițional la Paștele creștin, provi-
ne, evident, din simbolistica precreștină a zeiței
Flora, asimilând și simboluri creștine.
În sec. I a. și p.Chr. pătrund la Roma o serie
de zeități orientale (expresii de monoteism), ceea
ce dovedește apariția unei atitudini de neîncrede-
re în mitologia greco-latină, precum și oboseală
față de mulțimea zeilor tradiționali și receptivi-
tate la religiile orientale. Așa a pătruns la Roma
Cultul zeiței (iar nu al zeului, cum găsim în en-
ciclopedii) Mithra a perșilor, zeiță a creației uni-
versale, identificată cu Soarele și Lumina, un fel
de cult al luminii și creației la perși. De observat
că și Dumnezeu și Iisus, la creștini, se identifică
permanent cu Lumina: „Eu sînt Lumina Lumii”
(Ioan 1/4-9, și passim).
zeița Mithra este, totodată, concepută ca un fel
de „Uter” universal, personificare a uterului ma-
tern. De observat că și tradiția creștină, mai ales
cea catolică, sanctifică „Vasul spiritual” (= Uterul
Mariei): „Într-adevăr în pântecele, în uterul (=
vasul) Mariei s-a încarnat divinitatea” (= Iisus)15.
Urme din Cultul Mithrei se găsesc și în alte teri-
torii, fără a se putea stabili cu exactitate vechimea
lor. De exemplu, o rămășiță lexicală găsim în lim-
ba română, în forma populară mitră, ca expresie
rustică, arhaică, a uterului matern.
În aceeași perioadă, sec. I a. și p.Chr., pătrun-
de masiv în Italia Cultul zeiței orientale Cybele,
mamă a naturii și vegetației. Se consideră că
această zeitate feminină a contribuit mult la insta-
urarea creștinismului în zona meridională, întru-
cât ea a înlăturat religia tradițională, a „curățat”
terenul de mulțimea zeilor greco-latini, oferind
spațiu liber implantării creștinismului.
Tot în sec I p. Ch apare la Roma și Cultul unei
„sfinte”, numită Anna Perenna, un fel de protectoare
a săracilor și a celor nevoiași: „Pe la colțurile străzi-
lor, pe sub ziduri, puteau fi văzuți bărbați și femei
rugându-se în fața unui portret de femeie, numită
Anna” (un fel de icoană, am zice), scrie un autor la-
tin, anonim din sec. I p.Chr. (trad. n. - V.H.).
Dat fiind că această figură, Anna Perenna, este
prea puțin cercetată de specialiști, ne rezumăm la
simpla semnalare a faptului. Personal credem că
această Anna a devenit un fel de sfântă a zidurilor
și lăcașurilor, luând locul vechilor Lari și Penați.
Considerăm, totodată, că o rămășiță din
Cultul acestei sfinte latine, Anna, o găsim în ba-
lada românească a Meșterului Manole, în figura
Anei (cu pruncul), sacrificiu adus construcției
(a se vedea extensia balcanică a motivului; ca
realizare artistic-literară, balada românească
este cea mai frumoasă și este dedicată construc-
ției de biserici creștine: „Zidul rău mă strânge /
Copilașu-mi plânge”)16.
Invocarea maternității în contextul construi-
rii de biserici creștine se asociază, sugestiv, și cu
Fecioara Maria cu Pruncul.
Cât privește sec. I., în Israel, și nu numai (cf.
Noul Testament), observăm că femeile au un rol
important în viața și activitatea lui Iisus. Femeile
vor contribui mult la propagarea Creștismului.
Studioșii originilor creștinismului și ale Cultului
lui Iisus subliniază și ei importanța elementului
feminin în apariția și evoluția creștinismului, mai
ales a celui primar (incipient): „În cercul lui Iisus
erau multe femei. Îl urmau în deplasările lui de
predicator și vindecător peregrinant, îi erau de-
votate, se ofereau să-l găzduiască la sosirea lui în-
tr-o localitate. Cunoaștem gesturi care denotă o
enormă umilință din partea unora dintre ele. Așa,
de exemplu, păcătoasa care spală cu lacrimile sale
picioarele lui Iisus, obosite de mersul îndelung
(pe acele, ne putem imagina, desfundate drumuri
de atunci), le șterge cu pletele sale lungi și apoi
le stropește cu ulei parfumat, gest care exprimă
multă venerație [...].
Aceste femei aparțin tuturor categoriilor soci-
ale, nu lipsesc dintre ele acelea din clasele înalte,
cum demonstrează faptul că dispuneau de case
destul de mari ca să-i ospiteze pe Isius și pe unii
dintre ucenicii săi.
Apoi, ca să ne menținem încă la creștinismul
incipient, ba, mai mult, la acea fază a cultului,
încă nu pe deplin distinctă de iudaism, erau și
soții și însoțitoare ale practicanților religiei, ale
apostolilor, ale episcopilor, ale adepților la ritua-
luri și la cult”17.
Tot femeile sunt acelea care, în zorii zilei (în
zorii Aurorei), descoperă mormântul gol, învierea
lui Iisus și o comunică celorlalți (cf. supra, p. 10).
Așadar femeile sunt legate de cel mai important
eveniment din Cultul lui lisus și din credința creș-
tină: Învierea!
În concluzie, acest aspect prezentat de noi
al existenței de nuclee feminine provenite din
alte religii la rădăcinile Cultului lui Iisus și ale
Creștinismului vine să întregească ideea că, și în
Istoria religiei, precum în cea a filosofiei și cultu-
rii, există fire care leagă între ele timpuri, secole și
epoci, într-o universală Unitate.
Note
1	Vezi, în acest sens, studiul nostru, Timpul biblic și
valențele sale, în Tribuna, nr. 310 din 1-15 august 2015,
p. 20-21.
2	Cf. Corrado Augias, Remo Cacitti, Inchiesta
sul Cristianesimo (Come și costruisce una religione),
Arnaldo Mondadori, Milano, 2008, p. 66 e sqq.
3 Urme din cultul zeiței egiptene Isis și al celor
anatoliene Cybele și Attis au fost găsite de către arhe-
ologi și pe teritoriul României, mai ales în Oltenia și
Dobrogea: inscripții, reliefuri, statuete, gemme. Vezi
Ion Berciu, Constantin Petolescu, Les cultes orientaux
dans la Dacie meridionale, E. J. Brill, Leiden, 1976;
20
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
diagnoze
în același sens, vezi și recenzia lui D. M. Pippidi, în
„Studii clasice”, XIX, 1980, p. 177.
4 Zeița Atena era reprezentată cu coif, scut și suliță/
sabie.
5 În legătură cu sacrificarea Ifigeniei, la cererea ze-
iței Artemis, vezi și studiul Eschil, v. 241 Agamemnon
(ca final al frg. 228-241) Ed. Weil, în Veronica Hicea-
Mocanu, Cultură și mentalitate în lumea antică, Cluj-
Napoca, Editura „Clusium”, 2003, p. 52-58. Într-o
variantă a legendei, Ifigenia este salvată, în ultimul
moment, de însăși zeița Artemis și dusă ca preoteasă
în Taormina (= Crimeea), unde va oficia un cult sânge-
ros.
6 Precizăm că, deși actualmente predomină reli-
gia musulmană, inventată de prorocul Mohamend,
impusă în anul 622 p.Chr. și mai ales în 630, după ce
același Mohamed cucerește Mecca („cetatea sfântă”)
la cca 300 de ani după ce Constantin cel Mare, împă-
ratul Bizantin, declarase Creștinismul religie oficială
în întregul Imperiu, Turcia se declară „stat laic și în
consecință acordă cetățenilor săi libertate completă de
religie și cult”. Astfel, vestigiile creștine de pe teritoriu
sunt respectate și ocrotite; cf. Roberto Cattani, Istanbul
e Turchia, Mondadori, Milano, 2012, p. 26.
7 Din cauza tiranului Polycrate și a regimului de ti-
ranie, neprielnic unui liber cugetător și filosof, Pitagora
părăsește insula Samos.
8 În schimb Filostratos, în Vita di Pollonio din Tiana,
pe urmele culturii universale a lui Pitagora, consideră
că acesta și-a însușit teoria reîncarnării nu de la graci,
„nu în Egipt, nu în Mesopotamia, ci chiar în India”. În
Renaștere, Pico della Mirandola asocia știința pitago-
reică cu cabalistica ebraică. În cam același timp, uma-
nistul german Johann Reuchlin, într-o scrisoare adre-
sată papei Leon X, îl leagă pe Pitagora de Quabbala și
știința babiloniană, pe care el o numește, impropriu,
caldeiană.
9 Este vorba de „muzica celestă”, expresie a „armo-
niei astrale”, ritualică și în ebraism, alături de „dansul
ritualic”; cf. Vechiul Testament (= Torah), pasajul Mira
(Miriam), sora lui Moise, după trecerea Mării Roșii
(Exodul, 15/1-21: Cântarea de laudă). Vezi, în acest
sens, și Kitty Ferguson, The Music of Pythagoras, în La
musica di Pitagora (La nascita del pensiero scientifico),
Milano, Longanesi, 2009. Dată fiind particularitatea
subiectului, precizăm că Kitty Ferguson (din Texas) are
studii muzicale la Jiulliard School din New Yotk, a stu-
diat apoi cu Stravinskij, Kodaly și Bernstein și a făcut
studii de matematică aplicată și fizică la Cambridge în
Anglia.
10 De exemplu, împărăteasa Iulia Domna, soția îm-
păratului Septimius Severus, stimulată de istorisirile
lui Apollonius din Tiana (sec. I. p.Chr.), care suținea,
ferm, că este Pitagora reîncarnat (și că Pitagora ar fi fiul
lui Apollo). Vezi și Kitty Ferguson, op. cit., p. 23.
11 Vezi și Kitty Ferguson, op. cit., p. 252 și 254.
12 „Cabala, știința misterelor, bazată pe opera lui Bar
Johai, scrisă ani de-a rândul într-o peșteră din Galil
- când s-a ascuns de urmăritorii romani -, se ocupă
de căile grăbirii venirii lui Messia” (Shlomo Laish,
Specificul istoriei evreiești. Introducere la Moșe Maur,
Istoria Israelului, Tel Aviv, 1972, p. 14).
13 Ibidem, p. 6 (Începuturile).
14 Cf. Kitty Ferguson, op. cit., p. 209.
15 Cf. Corrado Augias, Remo Cacitti, op. cit., p. 200
(în trad. n. - V.H.).
16 În legătură cu simbolistica baladei, vezi și Veronica
Hicea, Mastro Manole, în „Pro didactica”, nr. 4/2005
(Universita degli Studi di Napoli „L’Orientale”, uz in-
tern).
17 Corrado Augias, Remo Cacitti, op. cit., p. 19, (frag-
ment în trad. n. - V.H.).
■
Spiritul creștinismului
Andrei Marga
Neobișnuit de ampla dezbatere din jurul
lui Isus Cristos s-a îmbogățit cu date noi
în secolele din urmă. Iar odată cu înain-
tarea cercetărilor, cititorul găsește răspunsuri mai
detaliate la întrebări pe care și le pune în legătură
cu cel care a avut cel mai mare impact în istoria
cunoscută. Bunăoară, azi știm sigur că Isus avea
o formație impresionantă și „cunoștea perfect atât
Scriptura Sfântă, cât și tradiția orală, și stăpânea
folosirea ambelor” (vezi David Flusser, Jesus,
L’Eclat, Paris, 2005). Știm mai precis cum și-a pri-
vit Isus însăși misiunea (după ce Rudolf Bultmann
a deschis cercetarea ei cu Jesus, Mohr Siebeck,
Tubingen,1983). Știm mai mult despre traseul
vieții lui Isus, reconstituit adesea arheologic. Știm
ceea ce s-a petrecut în ultimele zile ale vieții sale
pământești și putem localiza cu exactitate eveni-
mentele din jurul anului 30 pe harta Ierusalimu-
lui (vezi Shimon Gibson, The Final Days of Jesus,
Lion, New York, 2009). Observăm că descrierea
istorică nu poate da seama de ceea ce s-a petrecut
după răstignire și că „explicația materialistă și cea
astronautică” sunt excedate de resurecția descrisă
de martori (Gianfranco Ravasi, Le cardinal et le
philosophe, Plon, Paris, 2013). Se lămurește ce în-
seamnă iubirea la Isus, în relația dintre eros, agape
și phillia (Benedict XVI, Deus caritas est, 2005), în
care avea să fie preluată. Se înțeleg mai profund
alți termeni, plasându-i deopotrivă în contextul
originar și în cultura actuală.
Mai știm că între ceea ce a spus Isus și ceea ce
se poate citi astăzi s-au interpus mulți, de la cei
care l-au urmat pe Isus și au scris, trecând prin
cei care au stabilit canoane, la cei care au tradus
termenii și au propus interpretări. Un contact fără
intermediar cu Isus rămâne o aspirație anevoie de
satisfăcut, chiar dacă este legitimă. Trebuie luată
în seamă, cum a arătat Bart D. Ehrman în Gesu
non l’ha mai detto (Mondadori, Milano, 2007),
eventualitatea unor formulări datorate celor care
au transmis informațiile altor generații, firești, de-
sigur, pe parcursul lungii istorii ce s-a scurs.
În pofida unei asemenea eventualități, trei fapte
rămân însă sigure. Se poate cunoaște ceea ce a spus
Isus efectiv, încât unii istorici, riguroși de altfel, nu
au avut dreptate în reținerea lor. Ceea ce a spus
Isus se lasă tradus în limbajele actuale, încât nu au
dreptate nici cei care acuză diferențe insurmonta-
bile de limbaj. Iar cercetarea istorică este mai pre-
gătită astăzi decât oricând să ni-l redea pe Isus așa
cum a fost și s-a manifestat. Nu este posibilă o bio-
grafie propriu-zisă a lui Isus, dar rămân realizabile
monografii cu pretenții legitime de adevăr.
Peste toate, rămâne adevărată observația pri-
vind continua înfrângere a limitei drept caracte-
ristică a impunătorului fel de a gândi al lui Isus:
„atitudinea morală suprimă pozitivitatea, obiec-
tivitatea poruncilor; iubirea suprimă limitele ati-
tudinii morale; religia suprimă limitele iubirii”
(Hegel, L’esprit du christianisme et son destin, pre-
cede de L’esprit du judaisme, Vrin, Paris, 2003).
Învățătura lui Isus este organizată în acest fel.
La orice discuție despre Isus, intră însă în aten-
ție nu numai istoria, ce rămâne mereu instructivă,
ci și semnificația acțiunii și spuselor sale, ce au dat
formă creștinismului. Le putem privi sub neobiș-
nuit de multe unghiuri de vedere: reacția la eveni-
mentele timpului și locurilor; înnoirea religioasă
pe care a inițiat-o; raporturile cu tradiția; relația
cu autoritățile timpului; impactul politic în reali-
tatea vremii; deschiderea unui nou orizont pentru
umanitate și multe altele. În cele ce urmează, vreau
să captez ceea ce se desprinde din spusele și faptele
lui Isus, nu atât pentru evoluția generală a lumii ci-
vilizate, fapt deja lămurit de numeroși exegeți, cât
pentru situația din zilele noastre.
Nu este vorba de a transforma în filosofie ceea
ce a fost de la început altceva. Cu o intenție lăuda-
bilă, desigur, Erasmus a lansat formula „filosofia
lui Cristos”. Era o analogie totuși riscantă, căci, se
știe, filosofia este, la origine, o creație a grecilor
antici, ca și știința, de altfel, dacă este să privim
istoric aceste forme autonomizate ale conștiinței,
având fiecare interogații, procedee și rezultate pro-
prii. Isus s-a format în tradiția evreilor biblici, care
ne-au lăsat religia în forma prototipică. Întâlnirea
efectivă a celor două tradiții a avut loc mai târziu;
până la Filon și Maimonide sau Vasile cel Mare și
Ioan Gură de Aur sau Augustin și Toma d’Aquino,
mai era încă un drum de parcurs. Poți oare, fără să
forțezi realitatea să intre în cadre prejudecate, să
privești sublimele reflecții ale lui Isus în orizontul
mântuirii prin prisma interogațiilor lui Aristotel
cu privire la substanță? Adică să le vezi în același
registru de interogații?
În reflecțiile mele privesc cu totul altfel. Spus cât
se poate de simplu, mai întâi îmi asum cotitura bo-
gată în implicații pe care Isus a înfăptuit-o. Apoi,
în situația de criză de legitimare, de motivare, de
raționalitate, de viziune de astăzi, pun întrebarea:
ce se desprinde din viziunea lui Isus pentru ieșirea
din neajunsurile și nesiguranțele zilelor noastre?
Să observăm din capul locului cum procedează
Isus. Ținta nu era nicidecum să dea o filosofie, iar
Predica de pe munte este cât se poate de elocventă.
Dar nu era nici să dea mai puțin. Isus a dat ceva
ce depășea organizarea clasică a cunoașterii și a
trecut spre vremurile noastre, împreună cu acea
organizare. Este interesant că, din momentul con-
știentizării limitelor lăuntrice ale iluminismului,
Nietzsche și Max Weber și-au dat seama de acest
fapt. Preocupați să explice geneza modernității,
ambii au văzut într-un fel nou ponderea religiei și
l-au perceput pe Isus ca inițiator al unei etici ce
a schimbat societatea. Pe această bază, s-a vorbit
de creștinism ca „religie a ieșirii din religie” (vezi
Marcel Gauchet, Le Desenchantement du monde,
Gallimard, Paris, 1985), chiar dacă circumscrierea
„ieșirii” are încă nevoie de precizări. Făcând oa-
recum un bilanț al acestei interpretări, Frederic
Lenoir (Le Christ philosophe, Plon, Paris, 2007)
îl vede pe Isus drept „un reformator al iudaismu-
lui sau fondator al religiei creștine. În realitate,
Cristos a inițiat mai ales o cale spirituală nouă,
fondată pe întâlnirea cu persoana sa. Dar el a
transmis, de asemenea, o învățătură etică de pon-
dere universală: non-violența, demnitatea egală a
tuturor ființelor umane, justiție și echitate, prima-
tul individului în raport cu grupul și importanța
libertății sale de alegere, separarea politicii și reli-
giei, iubirea aproapelui mergând până la iertare și
iubirea inamicilor. Această învățătură este fondată
pe revelația unui Dumnezeu al iubirii și se înscrie,
deci, într-o perspectivă transcendentă. Nu mai
puțin se înscrie, de asemenea, într-o raționalitate
profundă. Acest mesaj etic este o veritabilă «înțe-
O
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
21
o
lepciune», în sensul în care o înțelegeau filosofii
greci”. Viziunea este însă ceva mai mult.
Cu aceste observații suntem pe cursul înțelege-
rii propriu-zise. Isus a inițiat o „cale (voie)” pe care
a întâlnit probleme ce puseseră în mișcare „înțe-
lepciunea (sagesse)” grecească, dar care a dus mult
mai departe. Această „cale” nu înlocuia filosofia
și nu o făcea dispensabilă, dar nu o lăsa neatinsă,
din moment ce-i conferea un orizont nou. După
ce iluminismul a marginalizat religia și a făcut
ca pe albia filosofiei să curgă mai puțină apă, am
intrat cu două-trei decenii în urmă în „societatea
postseculară”, încât avem nevoie de știință, de „în-
țelepciune” filosofică, dar și de viziune și, pentru
aceasta, de „calea” lui Isus.
Vreau să sprijin această afirmație luând în dis-
cuție, în limita spațiului, câteva probleme de ori-
entare resimțite în societățile de astăzi.
Trăim în societăți dezvoltate în diferite grade,
dar având, aproape toate, o enormă capacitate de
a produce. Volumul și varietatea bunurilor și ser-
viciilor depășesc până și utopiile secolelor anteri-
oare. Dar ne înșelăm dacă conchidem că fiecare
om are acces la minimul de care are nevoie pentru
a viețui. Foamea, proasta hrănire, reaua stare nu
sunt doar în locuri exotice; ele sunt în jur. Cum
spunea nu de mult un observator al discrepanțe-
lor, sărăcia urcă deja spre mijlocul social chiar și în
cele mai bogate țări ale Europei actuale. În această
situație, ceva va trebui făcut dacă cooperarea se
preferă confruntării. Tocmai într-un context în
care a aduna și a controla au devenit obsedante,
chemările lui Isus pot inspira alternative mai bune.
„Să nu faceți nimic mai mult decât vă este rânduit”,
spunea el la locul botezului (Luca, 3, 13). „Nu vă
adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le
strică și unde furii le sapă și le fură, ci adunați-vă
comori în cer”, spunea Isus în Predica de pe munte
(Matei, 6, 19-20), după ce îndemna la respectul
celuilalt, la decență și, în fond, la luciditate: „dacă
dreptatea voastră n-o va întrece pe a cărturarilor
și fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor”
(Matei, 5, 20).
Suntem în societăți care s-au despărțit, juridic
vorbind, de discriminări și inegalități, în care li-
bertățile și drepturile persoanei și cetățeanului
sunt baza normativă. Despărțirea a fost o coti-
tură a istoriei, iar creștinismul a contribuit la ea.
Nu s-ar putea explica generalizarea drepturilor
și libertăților fără a lua în considerare aportul
său. Este, însă, această cotitură ultimul cuvânt?
Avocații „sfârșitului istoriei” nu lipsesc, dar ei se
înșeală și-i duc în ispită și pe alții. Nu numai că
societățile de după această cotitură sunt pe cale să
refacă un feudalism, adaptat acum la epoca liber-
tăților și drepturilor generalizate, dar etalează deja
crize felurite. Putem încerca soluții - un liberalism
călăuzit de ideea extinderii continue a libertăților
(Mill), unul condus de cultivarea individualităților
creative (Nietzsche), altul condus de ideea totalită-
ții (Hegel). Dar, fiecare dintre acestea a dus, atunci
când s-a aplicat, la relativism și, până la urmă, la
propria negare. Devine limpede că doar libertăți
și drepturi ancorate destul, precum la origini, în
demnitatea umană (Jefferson) pot preveni crizele.
Demnitatea umană stă pe două premise. Omul
este creat de Dumnezeu - „l-a făcut Dumnezeu
pe om după chipul Său”, cum sta scris (Facerea, 1,
27). Lui Dumnezeu trebuie oamenii să-i dea soco-
teală - „căci El face să răsară soarele Său peste cei
răi și peste cei buni și face să plouă peste cei drepți
și peste cei nedrepți” (Matei, 5, 45). Cu cele două
premise, Isus îl plasează pe om mai presus de ce-
lelalte ființe. „Priviți la păsările cerului, că nu sea-
mănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, și
Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți
voi cu mult altceva decât ele?” (Matei, 6, 25-27).
Respectă-ți demnitatea și respectă demnitatea al-
tuia ca pe a ta - este maxima lui Isus.
Societățile în care trăim sunt complexe - aceas-
ta însemnând că, între timp, și-a făcut efectele al
doilea mecanism de dezvoltare modernă, pe lângă
cel al relației dintre antreprenor și angajat - anu-
me cel al „diferențierii”: finanțele s-au desprins de
economie, economia de politică, politica de mo-
rală, morala de metafizică, metafizica de religie.
Înăuntrul fiecărei sfere, au avut loc alte diferen-
țieri. Interacțiunile sferelor autonomizate ajung
să sfideze astăzi speranța prinderii într-o privire
integrativă a ceea ce se petrece. Se gândește pe
domenii, pe felii, fragmentar. La orice nivel, pare
peste puteri să se găsească unitatea întregului. Dar,
ceea ce este mai grav, uneori evoluția însăși scapă
de sub control. Evenimentele probabile sunt mai
multe decât se pot prelua în orizontul așteptărilor.
Iar pe acest fond, societățile sunt brusc inundate
de pericole.
Dacă nu ajungem din nou la o privire integrati-
vă, cum ne spun denunțătorii tradiției (Luhmann),
atunci nu avem de fapt soluții în fața unei lumi ce
târăște oamenii în convulsiile ei. O astfel de privire
nu mai este posibilă fără angajarea de soluții cu-
prinzătoare. Aplicarea puterii administrative este
mereu un candidat la îndemână pentru a prelua
controlul situației, dar pericolele ar spori doar;
banii sunt un alt candidat, dar folosirea lor ar fi
doar un expedient. Mai rămâne la dispoziție acea
solidaritate a oamenilor pe care concepția lui Isus
asupra iubirii (agape) o poate energiza.
Nu este vorba de a înlocui relațiile politice, eco-
nomice, administrative cu iubirea. Nu este vorba
nici de înțelegerea curentă a afirmației „dați-i ce-
zarului pe cele ale cezarului, iar lui Dumnezeu pe
cele ale lui Dumnezeu” (Marcu, 12, 17), după ce a
fost smulsă din context. Isus nu a autorizat nici-
odată oportunismul, căci știa prețul fiecărui gest.
În concepția lui Isus abandonul etic sau vorbirea
fără suport erau contradictorii cu ființarea umană.
„Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe
unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul
se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să
slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona”, spunea el
(Matei, 6, 24).
Este vorba de cu totul altceva - anume de a
face din nou loc iubirii (agape) în motivarea com-
portamentelor. Putem azi ieși, prin deconstrucție
istorică, din pesimismul lui Max Weber, care cre-
dea că savantul ar fi destinat să exploreze de ceea
ce este, în condițiile abstinenței cu privire la ceea
ce ar putea fi, iar politicianul ar fi condamnat să
lupte doar pentru putere. Putem apela, mai nou, la
descoperirea acelui „instinct al compasiunii (com-
passionate instinct)”, de către cercetările care atestă
că Darwin a conceptualizat o parte a specificului
uman, ce poate fi acum întregită (Paul Gilbert,
Compassionate Mind, New Hatbinger, Oakland
Ca, 2009). Problema este astăzi de a realimenta
democrația cu o energie capabilă să transforme
instituția dintr-o sumară tehnică de alegere perio-
dică a reprezentanților, în formă de viață. Înțeleasă
cuprinzător, chemarea lui Isus - „Iubiți pe vrăj-
mașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă,
faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei
ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei, 5, 44) - ră-
mâne salvifică în cea mai realistă înțelegere a vieții
umane.
Trăim în societăți copleșite de comercialism și
relativism, al căror rezultat perceptibil pe scară
mare este indiferența. Pe bună dreptate, s-a spus
că „indiferența este primul pas spre distrugerea
valorilor esențiale ale umanității”. În fața impe-
tuoasei proliferări a acesteia, nu mai dau rezul-
tate nici instituirea modelelor, cum se crede, nici
exaltări absolutiste ale unei valori sau alteia, nici
realinieri ideologice în detrimentul uneia sau alte-
ia. Mai poate da rezultate doar refacerea valorilor
ferme după noile experiențe și, pentru aceasta, re-
cuperarea credinței. Cum se știe, Isus s-a raportat
continuu la Tatăl ceresc. Nu este vorba de credința
ce paralizează voința, nici de speranța că simpla
credință rezolvă orice. Este vorba de acea credin-
ță ce te susține să acționezi știind că, atunci când
cauza ta este binecuvântată, reușita vine, chiar și
în împrejurări potrivnice. ”Dar cel ce are bogăția
lumii și-l vede pe fratele său în lipsuri și inima
și-o închide față de el, cum rămâne’ntru el iubi-
rea lui Dumnezeu? Să nu iubim cu vorba, nici cu
vorbirea, ci’n faptă și’n adevăr” (1, Ioan, 3, 17-18),
spuneau discipolii nemijlociți ai lui Isus. Credința
presupune, la Isus, acțiune, punere în operă. Cum
se știe, răspunzînd la o întrebare, Isus și-a con-
centrat viziunea în două principii: „Să iubești pe
Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din
tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată
putereea ta” și „Să iubești pe aproapele tău ca pe
tine însuți” (Marcu, 12, 30). Acum este cazul des-
fășurării principiilor în implicațiile lor.
Trăim în societăți în care se multiplică oferte-
le de raționalitate. Științele ne spun tot mai mult.
Arta atrage. Religiile nu au scăzut în ceea ce pri-
vește aderenții. Filosofia motivează decizii de
viață. Se aplică, se spune, multă raționalitate, dar
nesiguranțele îi copleșesc chiar pe raționalizatori.
Riscurile, degradarea sunt alături, la tot pasul.
Ce se poate face în această situație? Unii cred
că este prea multă necunoaștere, încât laicizarea
ar trebui extinsă. Este adevărat că laicitatea este
soluția. Se cuvine luată însă în seamă împrejura-
rea că laicitate, la propriu, înseamnă (cum Rino
Fisichella a amintit în Identita disolta, Mondadori,
Milano, 2009), căutarea liberă de preconcepții a
adevărului, nu opoziție la o raționalitate sau alta.
Fiind în fond libertate a căutării, laicitatea este
condiția oricărei raționalități.
Avem nevoie acum de o nouă rațiune integra-
toare - una care nu se opune diferitelor raționali-
tăți, ci le poate stabili sensul. Și aici Isus este inspi-
rator, prin acțiunile sale în sprijinul năpăstuiților
(Iacob, 2) și, desigur, prin lărgirea rațiunii spre
„iubirea celuilalt ca pe tine însuți”.
Trăim în societăți reticente, iar mai nou indi-
ferente față de tradiție, pe care vor să o trimită în
muzeu. Recomandarea dominantă este acum să
ne mărginim la a scrie istoria societății.
Doar că, între timp, și istoria scrisă cu acuratețe
este în defensivă. Cu prea puține excepții, istoria
este acum, așa cum se poate sesiza ușor, ba pro-
pagandistică, ba liricoidă, ba comercială, dar tot
mai puțin istorie lămuritoare. Dar nici cu aceasta
nu s-ar sfârși totul, căci chiar în scrierea istoriei
trebuie ales între viziuni cu privire la viață, la om,
la lume.
Pe de altă parte, se apelează frecvent la istorie,
câtă vreme nu se știe cum se abordează o pro-
blemă sau nu bat destule inimi pentru o cauză sau
nu se cunosc cheile schimbării, sau toate la un loc.
Câtă vreme, așadar, viziunile sunt în criză. Trăim
în societăți pluralizate, firește, dar, în acest plura-
lism, viziunea cuprinsă în spusele și faptele lui Isus
nu este printre altele, ci este cea care bate în pro-
funzime, până la capăt.
■
22
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
întoarcere în timp: „Tribuna”
Simpaticul Nicolae
Mărgeanu (II)
Constantin Cubleșan
Nicolae Mărgeanu (pe numele său adevă-
rat: Margehtici, născut în Mehadia, Ca-
raș-Severin, 1928) a fost un talent preco-
ce. La 18 ani era deja redacor la ziarul „Banatul”
din Tmișoara (1946-1947) după care a ajuns în
redacția revistei „Flacăra” din București (1948-
1950). A urmat câțiva ani Facultatea de Filoso-
fie din Cluj, fără s-o termine și la începutul lui
1957 se afla deja secretar de redacție al revistei
„Viața militară” din capitală. Debutase editorial
cu un volum pe teme de război, Focul din pă-
dure (1949) atestând disponibilătățile de proza-
tor, încă de foarte tânăr. Iar micul roman Noapte
înstelată, 1952, îi aduce un fel de glorie litera-
ră, cel puțin în cercurile apropiate și mai ales în
rândurile scriitorilor militari, cum se spunea în
anii aceia. Aceasta pusă în relație cu prietenia
ce-l lega de Ioanichie Olteanu, explică venirea sa
la Cluj, în 1957, pentru a fi între fondatorii noii
serii ai „Tribunei”.
Scrierile sale, aproape în exclusivitate, sunt
inspirate din viața militară, din evenimentele
războiului care nu de mult se sfârșise. Noaptea
înstelată este tocmai un asemenea microroman,
scris după toate regulile metodei realismului so-
cialist fiind, din acest punct de vedere, o ilustrare
la superlativ a modului cum se cerea, oficial, a se
face literatură în anii aceia. Modelul este preluat
după romanele sovietice de război, care începu-
seră a fi traduse la noi cu multă stăruință. Așadar,
Nicolae Mărgeanu scrie romanul cureririi cotei
743 din Munții Tatra și a satului L. în care armata
germană, în regragere, își stabilise un important
comandament, intenționând să mențină cu orice
preț, pe aceste poziții, cât mai mult posibil, linia
frontului. E vorba de războiul contra armatelor
fasciste pe care îl purta România, după actul de
la 23 August, în înaintarea spre Vest. Prozatorul
urmărește cu minuțiozitate evoluția militară,
toată strategia acțiunilor în zonă a corpului de
panduri, din Brigada „Tudor Vladimirescu”, al-
cătuită din militari de elită recrutați din rândul
prizonierilor români din URSS, aflați sub stricta
îndrumare a Armatei Roșii. Întriga roamnului
se structurează în jurul faptelor de arme, dar
subiectul este agrementat cu toate întâmplările
menite a ilustra o schemă conflictuală marca-
tă... politic. Maiorul Frățilă este un bun patri-
ot, în schimb căpitanul Romașcanu, descendent
dintr-o familie de exploatatori, cu fabrici în care,
înainte de război, clasa muncitoare era umilită
fără milă, este, în cele din urmă, demascat ca
fiind un element dușmănos, infiltrat în această
armată doar cu gândul de a putea dezerta, la un
moment dat, trecând la nemți ca un veritabil tră-
dător. Locotenentul zaciu, „educatorul politic”
al batalionului (apare deja politrucul din armata
sovietică), are viziune de ansamblu asupra ope-
rațiunii și se dovedește a fi un element organi-
zator excepțional, înfruntându-l pe Romașcanu,
pe care îl dibuise ca fiind. nesincer: „E firesc ca
unul care a trăit în huzur, să viseze tot așa ceva
și după război. După cum e tot atât de firesc ca
soldații noștri, muncitorii, țăranii, oamenii sim-
pli, săraci, cei care mor pe tăcute, tot atât de sim-
plu pe cât au trăit, să viseze pentru anii care vor
veni, pâine, libertate, frăție”. Iată activat sloganul
(lozinca) leninit lansat încă în revoluția bolșe-
vică. Trebuia înfățișată și viața grea a muncito-
rilor și acțiunile ilegaliștilor comuniști. Nicolae
Mărgeanu înserează în context și un asemenea
comentariu: „printre oamenii fabricii a înce-
put Andrei să trăiască zile de neuitat. Începuse
războiul. Fabrica era supravegheată cu strășni-
cie de poliție și de armată. Muncitorii vorbeau
între ei în șoaptă, dar clocoteau de o mânie din
ce în ce mai aprinsă, care până la urmă trebuia
să răbufnească, răsturnând uriașul clopot de fier
care îi apăsa. Țineau adunări în locuri tăinui-
te, se organizau. Prin fabrică circulau manifeste,
se puneau la cale acte de sabotaj. Agenții sigu-
ranței umblau turbați prin fabrică, descindeau
prin casele muncitorilor, arestau de multe ori la
întâmplare și nu izbuteau să dea de urma celor
câțiva comuniști”. Fabrica era, firește, a familiei
Amalia Crișan	Leopard (2015)
tuș, cărbune pe hârtie, 30 cm diametru
Romașcanu. Cel numit Andrei e un tânăr UTC-
ist care se regăsește în atacul asupra cotei 743 în
calitate de comandant al plutonului de pistolari.
E un tânăr destoinic, curajos și iubit de toți osta-
șii. După cucerirea cotei, misiunea e de a ocupa
și comuna L., în care se stabiliseră germanii. Un
capitol este consacrat activității comandamen-
tului german din comună. Aici avem iarăși un
conflict între comandantul armatei care dorea să
organizeze retragerea și căpitanul Schroeder din
Ghestapou care-l amenință ca trădător și preia
el comanda, organizând un cotra-atac. Ecvident,
luptele sunt încleștate dar armata română respin-
ge trupele germane. În această acțiune se eviden-
țiază eroic utecistul Andrei care doboară, primej-
duindu-și viața, tancul armatei germane. Tot el,
însoțit de alți doi camarazi, pătrund incognico
în comună, pentru a vedea ce se întâmplă aco-
lo; se îmbracă în haine militare germane și astfel
ajung nestingheriți în incinta comandamentu-
lui unde îl află pe Romașcanu, evadat de-acum
din aliniamentele românește. El se cunoștea cu
Schroeder încă de la București, unde căpitanul
german activase în cadrul ghestapoului. Numai
că și Andrei îl recunoaște pe Scheroeder care îl
torturase când tânărul comunist fusese prins în
Nicolae Mărgeanu
fabrică pentru activitate subversivă. Scena este
de adevărat comando. Cei trei, rămași în cele din
urmă numai doi, ostași („panduri”) români, re-
ușesc să-i anihileze pe ofițerii comandamentului
german, îi împușcă pe toți și vor să-l ducă, legat,
pe căptanul Romașcanu spre judecare, în cadru
armatei române. Sunt însă observați și urmează
o altă scenă eroică, de urmărire a lor. Se urcă în
clopotnița bicericii, unde se afla un cuib de mi-
traliori, pe care îi lichidează scurt și întorcând
arma împotriva celor de jos, seceră pe cei mai
mulți dintre soldații germani care, de spaimă,
încep să fugă, în debandadă, căutând a-și scăpa
astfel pielea. Comuna este eliberată și acum pot
veni trupele românești, firește cu însoțitorii so-
vietici. Sodatul Lemnrău este rănit dar în scena
finală, sovieticii îl salvează: „Andreei îl sărută pe
obraz, mustața rusului îl înțeapă”. Înfrățirea ro-
mâno-rusă era zugrăvită după tipic. Atitudinea
ateistă trebuia și ea bifată. Prozatorul descrie o
scenă când, înaintea atacului, soldatul Lemnrău
își îngoapă un camarad căzut la dartorie și, în
timp de îi săpa groapa, i se adresa acestuia părin-
tește: „O mierliși, frate Stane.! rostește bătrânul
ostaș și clătină din cap, amărât. Acu, noi n-o să
ne mai vedem. Eu o să mai petrec pe lumea
asta, cine știe, poate că apuc sfârșitul războiu-
lui. Tu, frate, te duci să te-nfățișezi la scaunul
de judecată al lu dumnezeu. dacă o fi cu ade-
vărat. Că noi nu l-am văzut în viața noastră și
nu l-am simțit pe-aproape, blagoslovindu-ne cu
vreo bucurie.”
Microromanul lui Nicolae Mărgeanu e sche-
matic și tezist. Scris după rețetă, cu îndemânare
epică totuși, el nu face decât să ilustreze un mod
de a face literatură propagandistică, perisabilă
din punct de vedere estetic.
Am ales această Noapte înstelată spre comen-
tare întrucât era cartea de vizită a scriitorului
în momentul sosirii sale la Cluj ca să pună ba-
zele noii serii a „Tribunei”. Fără îndoială, omul
Mărgeanu era mult mai. simpatic decât lite-
ratura pe care o scrisese până atunci. Ulterior a
căutat să se salveze din dogmatismul realismu-
lui socialist, scriind nuvele și romane de factu-
ră polițistă, unele dovedindu-se a fi cu adevărat
reușite ale acestui tip de literatură (Cercul magic,
1965; La Cita într-o vară, 1968; Romanul care
ucide, 1970 etc). Dar, de-acum nu mai făcea par-
te din redacția revistei clujene.
■
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
23
rememorări
„Castelan” la Ciucea (V)
■ Teofil Răchițeanu
24 de ore singură în cripta
lui O. Goga
Dna Goga era o femeie tare la fire. Trecuse prin
multe în viața ei, cunoscuse personalități istori-
ce importante, cu mareșalul Antonescu se tutu-
ia, mulți din miniștrii importanți de dinainte de
1940 se înclinau în fața ei, cunoscuse personal pe
Mussolini, pe Hitler, acesta din urmă i-ar fi chiar
sărutat mâna. Trecuse, în viața ei, prin atâtea mo-
ment grele, încât rar eveniment care să o dărâme
sufletește. Un asemenea moment care ar fi putut
să o dărâme sufletește s-a întâmplat după aduce-
rea de la București a sicriului lui O. Goga pentru a
fi depus într-o criptă provizorie de unde, la termi-
narea mausoleului, să fie mutat. În timp ce se lu-
cra la mausoleu, dna Goga intra, uneori, în cripta
unde era sicriul cu trupul lui Goga, avea lângă
sicriu o mică băncuță pe care se așeza, aprindea
o lumânare și stătea acolo până când lumânarea
ardea de tot. Intrarea în criptă avea o ușă de me-
tal, grea, care cu greu putea fi ridicată de o singură
persoană. Într-o seară, dna a intrat în criptă cu
gândul să aprindă o lumină și să vegheze lângă
sicriul mortului. De obicei, mergea acolo însoțită
de un om. De data asta, venise singură. Intrând
în criptă, ușa s-a închis și fiind foarte grea, dna
Veturia n-a mai putut-o ridica atunci când a vrut
să iasă. Cum nimeni nu o văzuse când a intrat în
criptă, nu s-a observat lipsa ei. Au trecut 24 de
ore când s-a observat că dna Goga nu e nicăieri.
Omul de serviciu, pe care eu l-am mai apucat
când am fost angajat la muzeu și care mi-a po-
vestit această întâmplare, a observat lipsa ei. I-a
trecut prin minte că s-ar putea să fie în criptă, s-a
dus acolo, a ridicat capacul (ușa) de la intrare și a
dat peste dna Goga, care stătea liniștită pe scăune-
lul de lângă sicriu, pe întuneric, căci toate lumini-
le ce le avusese arseseră de mult. Nu era speriată
deloc, l-a prins pe servitor de mână și cu un calm
desăvârșit: „Să ne bucurăm un pic și de lumina
soarelui, deși nici la întuneric n-a fost rău”.
O fotografie cu prima soție
a lui Goga
Într-o zi vine la Ciucea dl Aurel Rău, însoțit
de un scriitor francez (e mult de atunci și nu-mi
mai amintesc numele lui). Dl Aurel Rău pusese
o vorbă bună pe lângă dna Goga atunci când mă
angajase la muzeu. N-am uitat asta și atunci când
dl Aurel Rău a venit la Ciucea m-am străduit
să fiu cât mai amabil cu dânsul și cu oaspetele
dânsului. Le-am arătat unele chestii pe care dna
Goga nu prea le dădea în public. Între altele le-am
spus (dl A. Rău probabil că știa, dar oaspetele său,
sigur, nu) că dna Veturia e a doua soție a lui O.
Goga, că era, în tinerețe, o frumusețe răpitoare,
dar că nici prima soție a lui n-a fost, în ceea ce
privește frumusețea, mai prejos. Dl Aurel Rău
m-a întrebat dacă nu e în muzeu vreo fotografie
a primei soții a lui Goga. Mi-am adus aminte că
răsfoind odată colecția Luceafărului (seria de sub
conducerea lui O. Tozlănanu) au văzut într-unul
din numere o fotografie ce-l înfățișa pe O. Goga
împreună cu prima lui soție, Hortensia Cosma.
Fotografia era în mijlocul unei pagini de revistă și
era încadrată de textul unei poesii a lui Goga, in-
titulată, dacă bine-mi aduc aminte, Mireasa mea.
Vrând să fiu amabil cu vizitatorii mei, am scos din
raftul de sus al bibliotecii colecția pe anul 1912 a
Luceafărului, am răsfoit și am aflat repede pagina
cu fotografia respectivă. Ne uitam toți trei la ea,
când, deodată, parcă bănuind ce facem, apare în
spatele nostru dna Veturia. Și-a aruncat ochii pe
pagină și a observat imediat la ce ne uitam. „Să
știți că pe Tavi toate femeile care l-au iubit au fost
foarte frumoase”, după care, fără a se arăta într-un
fel tulburată, s-a retras în odaia ei. După ce vizita-
torii au plecat, dna Veturia m-a chemat la ea și pe
un ton calm: „Niciodată să nu mai scoți din raft
numărul acela din Luceafărul!”.
O trupă de actori de la Teatrul
din Oradea
Dna Veturia era imprevizibilă. Mă străduiam
să mă port cât mai corect, dar mereu ceea ce cre-
deam eu că e bine nu era pe placul ei. Partea de
desubt a muzeului, care conține multe chestii in-
teresante, nu era deschisă oficial pentru public.
Când în vizită veneau persoane mai deosebite tre-
buia s-o întreb dacă să-i duc (pe acei vizitatori) și
acolo. Dacă ea încuviința, îi duceam, dacă nu, nu.
Odată a venit în vizită la muzeu o trupă de actori
de la Teatrul din Oradea. Am fost foarte amabil
cu ei și, întrucât dna Veturia era plecată la Sibiu,
le-am arătat și partea de la subsol al muzeului.
Au fost foarte încântați și mi-au mulțumit pentru
amabilitate.
După vreo două luni, într-o duminică dimi-
neața, mă aflam în odaia de dormit a dnei Veturia,
chemat fiind de dânsa (prin telefon) să-i scriu
la mașină o scrisoare. În timp ce scriam mi-am
aruncat, nu știu cum, ochii pe geam, întrerupând,
pentru câteva moment, scrisul la mașină. „Vezi
ceva amuzant, de te-ai oprit din lucru?”, îmi zice
doamna. „Doamnă, vin niște actori de la Teatrul
din Oradea, au mai fost pe aici și, probabil, pen-
tru că atunci le-a plăcut ce au văzut, vin din nou.”
Erau actorii despre care v-am povestit mai sus,
însoțiți de alții, probabil tot actori. Dna Goga:
„Lasă scrisul, du-te întâmpină-i și să le vorbești
frumos!” Fraza asta a ei era nelipsită de câte ori
se întâmpla să avem vizitatori deosebiți”. Dar zic
eu: „Jos să-i duc?” „Nu, nu e cazul!”, a venit re-
plica. Am ieșit din odaia ei, i-am întâmpinat pe
vizitatori la intrare, i-am plimbat prin tot etajul
I al muzeului, după care le-am spus că vizita s-a
încheiat și le urez, în continuare, o zi bună. „Dar
jos nu ne duceți?, zice unul din ei, data trecută
ne-ați dus, dar acum avem niște colegi noi și vor
și ei să vadă.” Le-am spus că i-aș duce cu plăcere,
dar dna Goga, doar cu puțin timp înainte, mi-a
interzis s-o fac. Dânșii au insistat, eu le reptam
că nu se poate. În odaia ei, dna Veturia aștepta
să mă întorc să-i termin de dactilografiat scrisoa-
rea. Văzând că întârziu să mă întorc, a deschis ușa
odăii să vadă unde sunt și ce fac de nu mă întorc
la lucrul meu. Cum a deschis ușa, unul din ac-
tori s-a îndreptat spre ea, i-a pupat mâna și a spus
că sunt foarte fericiți că o văd în carne și oase pe
„Privighetoarea Ardealului”. „N-am văzut nici un
muzeu memorial mai frumos ca acesta. Păcat că
n-am văzut, unii din noi, și frumusețile de jos. Vă
rugăm să dați voie ghidului să ne conducă să ve-
dem și frumusețile de acolo”. Doamna se întoar-
ce spre mine: „Păi nu i-ai dus și jos?” Nevoind să
spun că i-aș fi dus cu plăcere, dar n-am făcut-o
pentru că ea mi-a interzis, i-am zis: „Nu i-am dus,
doamnă”. „De ce te plătesc eu? Te rog să nu fii
leneș! Te-au durut picioarele?” „Da, m-au durut
picioarele, doamnă, sper că pe Dv. nu vă dor și
o să-i conduceți, în locul meu, pe domnii aceștia
acolo unde doresc”. După care întorcând spate-
le și ei și vizitatorilor, am plecat la mine în oda-
ie, mi-am strâns toate lucrurile ce le aveam (nu
aveam prea multe, căci fiind burlac, nu se legau
de mine decât lucruri strict necesare), am luat o
foaie de hârtie, mi-am scris pe ea demisia cu care
ulterior m-am prezentat dnei Goga. A luat-o în
mână, a citit-o, apoi a rupt-o: „Treaba ta dacă vrei
să pleci, dar să știi că eu n-am dat pe nimeni afa-
ră de la muzeu, nu te dau nici pe tine, dar, dacă
ți-i de-a plecarea, nu te pot opri”. Întâmplări de
genul acesta am trăit de mai multe ori cât am fost
la Ciucea, dar asta le-a pus cap la toate. Oricât aș
fi fost de răbdător cu toanele dnei Goga, am ho-
tărât că nu mai pot rămâne. Și am plecat. La Cluj,
unde timp de doi ani, am fost șomer. A fost o pe-
rioadă în care am scris cea mai frumoasă dintre
toate cărțile mele. Se numește Somn de voevod și
a apărut recent, în forma ei originară. A apărut
acum căci, din motive pe care le știe toată lumea,
rareori cineva putea să publice o carte în forma în
care a scris-o. Nu după 20 de ani, cum ar zice Al.
Dumas, ci după 40.
După plecarea mea de la Ciucea, muzeul a ră-
mas luni întregi închis. Dna Veturia m-a căutat în
Cluj de mai multe ori, m-a rugat să mă întorc, dar
am refuzat știind bine că toanele ei, multe și gre-
le, vor pune la încercare prea grea răbdarea mea
care avea totuși o limită peste care nu era în stare
să treacă. La multe luni după plecarea mea, noul
ghid al Muzeului de la Ciucea a fost poetul Ion
Mircea. N-a făcut nici dânsul mulți purici acolo.
Ce-a fost mai după aceea nu știm...
Nu-i port doamnei Veturia Goga nici o ran-
chiună. Am admirat-o și o admir și astăzi. Aș fi
vrut să mă înțeleg bine cu dânsa, dar, exclusiv din
cauza dânsei, nu s-a putut.
Aud acum că niște rude ale dânsei revendică
tot complexul muzeal de la Ciucea. Nu fac bine.
Jur cu mâna pe inimă că dna Goga nu voia să lase
nimic de la Ciucea urmașilor. Nici ai ei și nici
ai lui Octavian Goga. Ea a donat muzeul satu-
tului român, în speță, Consiliului Județean Cluj
al Culturii. Propunerea de donație a făcut-o ea.
Credea că statul român va gestiona mai bine acest
muzeu decât ar putea s-o facă eventualii ei moște-
nitori. Dacă e ceva ce nu și-ar fi dorit dna Veturia
Goga e ca Ciucea ei dragă să nu încapă pe mâinile
rubedeniilor, fie ale ei, fie ale lui Octavian Goga.
Dacă dna Goga s-ar putea ridica din mormânt,
văzând ce se întâmplă, ar ridica toiagul (acela cu
care a vrut să-l lovească pe generalul nesimțit des-
pre care am relatat) și i-ar lovi în moalele capului.
Pe așa-zișii ei moștenitori îi consider ne-
simțiți. N-au contribuit cu nimic la realizarea
Complexului de la Ciucea. E o nesimțire să do-
rești să-ți însușești, chiar dacă niște legi par a-ți da
dreptate, ceva în care n-ai pus nimic din sufletul
tău. Complexul Muzeal de la Ciucea trebuie să fie
un bun de mare valoare al întregului popor ro-
mân. Jur că asta a dorit dna Veturia Goga.
■
24
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
acolade
Oamenii cu joben
■ Puși Dinulescu
Azi-noapte, în vis, am fost în lumea oame-
nilor cu joben.
— Știți ce-i timpul? le-am spus eu.
Nu-i decât flacăra, în care trăiește salamandra su-
fletului omenesc!
— De unde știi? m-au întrebat ei.
— Aseară, înainte să mă culc, le-am povestit
eu, am citit asta într-o carte scrisă de marele regi-
zor Andrei Tarkovski.
— Dar cine-i ăsta?
— E acuma și el pe la voi, le-am explicat eu.
Dar e mai nou...
— Știi, așa era și-n liceu. Afară de colegi, îi ști-
am pe cei mai vechi... Dar ăștia noii... râse un su-
flet din sufletele alea cu jobene...
Și m-am trezit și m-am gândit din nou la fru-
moasele cuvinte despre salamandra sufletului
omenesc, ce se zbate în flacăra lui proprie, de
Dumnezeu, probabil, hărăzită...
Și mai spune Tarkovski despre sculptura în
timp, pe care o face filmul...
— Dar teatrul? Teatrul și personajul...
Personajul de teatru se zbate în diegeza în care
e, încătușat de incapacitatera decorului de-a se
schimba în mod natural.
Și-l vezi de undeva, de sus, cum se zbate...
Și-atunci te-apropii, să vezi ce-i cu el... ce-l
doare. Poate-l doare sufletul de ceva sau de cine-
va. De cine? Sau poate e singur, nu-l doare de ni-
meni și ar vrea să-l doară sufletul de cineva... cu
orie risc...
Și... deodată... se-ntâmplă ceva. Omul poate
primește o lovitură sau dă el o lovitură... Și să ve-
dem cum gestionează atunci noua situație. Și nu
numai el, dar și ceilalți.
Și trebuie să-l prinzi sau să-l surprinzi exact
atunci când el sau poate altul sau chiar Pronia
aplică lovitura. Lovitura trebuie neapărat surprin-
să în direct, ca la Telpeviziune... la o transmisie
în direct.
Și-apoi mersul evenimentelor. Evenimentele
care marchează povestea sunt deobicei cam șa-
se-șapte, cel mult opt. De exemplu, în Hamlet, iată
evenimentele de după lovitura, care este, desigur,
întâlnirea cu fantoma, aflarea adevărului despre
moartea tatălui și jurământul de răzbunare: 1.
Provocarea și demascarea regelui prin piesa pre-
zentată la palat; 2. Uciderea lui Polonius, care-l
transformă pe prinț din justițiar în justițiabil ; 3.
Cursa întinsă de rege lui Hamlet, care e trimis în
solie, pentru a fi lichidat la destinație; 4. Nebunia
și moartea Ofeliei, în timpul lipsei lui Hamlet; 5.
Scandalul de la înmormântarea Ofelei; 6. Duelul
trucat și hecatomba protagoniștilor; 7. Sosirea lui
Fortinbras, care se instalează în vidul de putere
creat.
Dar și în O scrisoare pierdută, deși, desigur,
cu totul altfel de piesă, după lovitura, care este
recepționarea șantajului lui Cațavencu, direct de
triunghiul conjugal Trahanache, și indirect de
cuplul politic Farfuridi-Brânzovenescu, urmea-
ză tot vreo șapte episoade: 1. Trahanache găsește
un document compromițător pentru șantagist,
pregătind un contra-șantaj; 2. Pe de altă parte,
Tipătescu și zoe cad la pace cu Cațavencu, accep-
tând să-i susțină candidatuira pe un loc eligibil;
3. Vine o depeșă f.f. urgentă de la București, de
la conducerea superioară a partidului, care cere
intempestiv desmnarea unui alt candidat pe locul
respectiv: un anume Dandanache; 4. La întru-
nirea de la comitetul electoral. Trahanache, cu
toată presiunea exercitată de nevastă și de amicul
prefect, desemnează pe Dandanache candidat,
după care izbucnește o încăierare, chiar în locul
respectiv; 5. Cetățeanul turmentat, care la încă-
ierare, își pierduse pălăria, luând-o din greșală pe
a lui Cațavencu, găsește în căptușeală scrisoarea
și o aduce adrisantului, adică lui zoe; 6. Fericită
de întorsătura evenuimentului, zoe îl iartă pe
Cațavencu, promițându-i chiar o viitoare cola-
borare sau chiar grație; 7. Conform înțelegerii,
Cațavencu dirijează el însuși sărbătorirea alegerii
lui Dandanache.
În dramaturgia de azi, de la noi și de aiurea,
doar se vorbește, așa, în prostie. Nu mai sunt per-
sonaje, nu mai sunt situații dramatice, nu mai este
nicio arhitectură dramatică. Sunt de multe ori pie-
se de caterincă, în care vin unii și spun mizerii sau
chipurile fac politică, dacă nu cumva sporovăiesc
absurdități, ca-n vremea lui Ionescu și Beckett,
de acum 50-60 de ani. Nu se-ntâmplă nimic, nu
se vrea nimic, vedem doar niște veleitari, care e
scălămbăie ca niște prostituate bătrâne, care s-au
îmbătat, provocând dezgustul și lehamitea oame-
nilor, care astăzi încă mai gândesc și mai simt.
Și mă-ntorc în lumea oamenilor cu joben, la
Caragiale și la Cehov, la Oscar Wilde și mai în-
coace chiar, la Sebastian și la Camil Petrescu, la
Kirițescu și Mușatescu...
Ce frumos era atunci la teatru...
Azi stă acum acolo dracul și-și bate joc de nefe-
riciții, care se aventurează prin hățișurile murdare
ale morții, în care tronează Măria Sa Snobul, care
nu vede nimic, nu simte nimic, e un bou preten-
țios, doar atât...
Ce-or fi zicând de toate astea oamenii cu joben
și oare ce-or face ei acum pe-acolo, pe dincolo?
Or fi sculptând și ei prin timp?
■
cadențe]
Casa Modolinelor
■ Ionică Pop
M-au pus păcatele să ascult de Alexandru
Fărcaș, pe atunci, în 1993, Rector al Aca-
demiei de Muzică din Cluj, și din proas-
păt absolvent al secției de compoziție (1991), la cla-
sa lui Cornel Țăranu (unde n-a fost deloc ușor, deși
nenea Cornel pare un Dandy nonșalant dar să nu-l
credeți!), m-am trezit ucenic la secția nou înființa-
tă de Regie Teatru Muzical.
E adevărat că făcusem eu o boacănă artistică cu
un spectacol de teatru și muzică în iarna lui ,91, și
apoi ceva asemănător despre și cu Sânzâiene, un alt
spectacol naiv ritual, unde a participat și un artist
plastic (Vlad Ardelean) care picta în timpul repre-
zentației, reprezentație ce avu loc chiar în seara
lui 23 iunie ,93; un spectacol gen acvariu cu două
scene (în curtea Academiei de Muzică clujene) și
muzică pe viu; dar de aici și până la a fi din nou
student...
A meritat efortul. Printre profesori i-am avut pe
Dorel Vișan, Liliana Moraru și alții despre care care
voi vorbi altcândva. Acum mă voi opri asupra fe-
bleții mele necondiționate, doamna Doina Modola
din casta Modolinelor.
E greu de reprodus atmosfera orelor cu doamna
Modola. De atâta dăruire, ardere și persuasiune in-
telectuală mai avusesem parte doar la cursurile de
filozofie ale doamnei Katy Szego de la Universitatea
„Babeș-Bolyai”.
Doina Modola avea atâtea de zis și o singură
gură. Asta făcea mereu dificil discursul domniei
sale, pentru că alături de cuvintele spuse, mereu
simțeai chinul celor care nu reușeau să prindă con-
tur și realitate deși le puteai palpa intenția de exis-
tență.
Doamne ce frumusețe înaltă am putut trăi în
acest fel la orele de Istoria Teatrului, Teatrologie,
cum treceau prin fața noastră Eschil și Sofocle ți-
nându-l în brațe pe Euripide, în timp ce Medeea se
ridica la cer cu amintirea copiilor proaspeți mân-
cați ce trăgeau cu ochiul la drama lui Oedip și cum
am citit aproape toată tragedia greacă antică a celor
trei de dragul profesoarei și a entuziasmului ei!...
Doina Modola ne-a mai răsfățat și cu niște ex-
cursii la București de pomină, cică în interes pro-
fesional, (și așa a și fost), unde experiența mea tea-
trală s-a întregit cu spectacole ca Visul unei nopți de
vară în regia lui Ducu Darie sau Titus Andronicus,
în viziunea deja celebrului Silviu Purcărete. Să
nu mai amintim de Dragostea celor trei portocale,
Fedra și multe altele.
Devenind cadru universitar și coleg cu Doina
Modola, am avut marea onoare de a fi invitat la
dânsa în vizită. Am avut senzația că intru într-un
templu, senzație pe care am mai avut-o doar in-
trând în casa unde locuiește Cornel Țăranu și
doamna Dana.
Ce mă șochează în amintire, este faptul că Doina
Modola mereu și-a susținut studenții cu însăși su-
fletul ei minunat, iradiant și plin de sevă spirituală.
Nu era în stare să facă diferență între ea și noi, su-
biecte-obiecte mofluze și deseori difuze, încercând
să prindem din zbor pasărea fără de gard.
Am vizitat-o de curând pe Doina Modola și vi-
brația emoției a rămas aceeași chiar dacă eu nu o
arăt pe față. Se interesează de proiectele mele, de
realizările pe care le am, de cum reușesc să-mi păs-
trez sufletul cât mai curat.
Nu știu să umblu după averi. Se poate că e deja
prea târziu pentru asta. Probabil din lumea aceas-
ta plecăm doar cu acumulările spirituale și fap-
tele noastre. Și pentru una și pentru alta, Doina
Modola mi-a fost un îndreptar binecuvântat de
simplitate și smerenie. Și poate că nu dețin bogă-
ții materiale pentru că având în jurul meu oameni
de talia Domniei Sale, și a multor altora, amintiți
sau despre care voi vorbi mai încolo, orice bogăție
materială ar fi, pentru mine în acest context, pleo-
nastic de redundantă.
■
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
25
de-ale orașului
Lacrima lui Mihai Viteazul
■ Radu Țuculescu
Pășesc pe dalele proaspătului trotuar al proas-
petei străzi Horea. S-a muncit la strada asta
aproape un an de zile. Cosmetizare, chirur-
gie estetică. La vremuri noi, o față nouă! Ici acolo
mai trebuie petecită. Ici colo s-au deplasat cîteva
dale. Unele au săltat puțintel, altele nu au avut chef
să se lipească între ele. Dar să nu fiu cîrcotaș, bi-
ne-i și așa. E și pistă pentru biciclete, cred că-mi voi
cumpăra una la vară să mă plimb de la gară și pînă
la pod apoi viceversa, cel puțin treizeci de minute
mișcare pe zi, se zice, îți menține sănătatea, forma,
pofta de viață. În cazul fericit în care ai sănătate,
forme și... poftă de viață. Dar să nu filosofez taman
cînd orașul îmi dezvăluie noile sale chipuri.
Îmi vine să salt pe dale, să execut figuri de șo-
tron dar mă abțin. În primul rînd sînt lunecoase,
că-i iarnă, iar în al doilea rînd m-ar putea recu-
noaște careva. Om serios, se copilărește în văzul lu-
mii. Sînt toate șansele să fiu recunoscut, doar exist
pe facebook, cu date, cu poze, din față, din profil,
rîzînd, meditînd, visînd, iubind, dorind. chiar și
dormind și tot tacîmul. Acest fb este, pînă la urmă,
un perfid instrument de urmărire acceptată a
propriei tale persoane. Ba, îți oferă și caraghioasa
impresia că poți deveni, pentru cîteva momente,
buricul pămîntului. Prin urmare, nu salt pe dalele
de curînd înfipte în obrazul trotuarului, nu țopăi,
nu fac piruete doar mă mișc în ritm alert cu gîn-
dul la un ceai verde pe suprafața căruia îmi place
să presar cîteva fire de scorțișoară. Locul cu pricina
se află aproape de locuința mea, doar ce traversez
podul peste Someș și intru în cafeneaua River. Un
local unde am ajuns să ne cam (re)cunoaștem toți
cei care intrăm aici aproape în fiecare dimineață.
Traversez strada dintr-un colț într-altul. Trec pe
lîngă o clădire care mereu îmi trezește amintiri, fie
ele și scurte, ca niște minuscule fulgere. Blițuri ale
memoriei. Crîșma lui Mongolu, numeam pe vre-
mea studenției, crama de la demisol. Există și acum
dar respiră în alte ritmuri și derulează alte povești.
Pășesc pe pod și încetinesc ritmul. Privesc scur-
gerea nepăsătoare a Someșului. Apa a fost întot-
deauna o atracție pentru mine. A fost și este. O
iubire declarată. O atracției irezistibilă. O pasiune.
Ca de obicei, un cîrd de rațe sălbatice se zbengu-
iește printre valurile molcome, ignorînd frigul. Mi-
ar place să fiu alături de ele, să simt bucuria pură,
nemachiată a unei vieți trăită pe suprafața apei.
Dar am ajuns la celălalt capăt al podului și sînt tre-
zit, brutal, la realitate. Individul, slab, neras, supt în
obraji îmi sare-n față. Pur și simplu îmi taie calea și-
mi vîră-n ochi un buchet uscat de flori iar cu cealal-
tă mînă cere un leu. Din gura fără dinți scoate sune-
te plîngărețe. Scena asta se repetă zilnic, cu același
individ. Nici trupele Nato nu l-ar putea alunga de
acolo. Fac un pas la stînga, să-l ocolesc. Face și el,
cu mîinile întinse aproape lovindu-mă peste bărbie
cu snopul acela murdar. Încerc un pas la dreapta. El
mă imită dîndu-mi penibila impresia că mă aflu în
fața unei oglinzi. E o scenă ca în Stan și Bran, dar
fără haz. Agresivitatea lui îmi pune nervii la încer-
care. În clipele acelea aș fi capabil să-i dau un cap în
gură. Dar lipsa dinților mă face să mă răzgîndesc.
Replica se naște instantaneu. zic, șuierător: „Mă
băiatule, dă-mi cinci lei să beau un ceai!”.
Clipește, perplex, se holbează la mine cîteva mo-
mente speriat că aș fi capabil să-i fur buchetul apoi
se repede asupra altui trecător. Eu intru în cafenea
și mă instalez la tejghea, în fața geamului ca într-o
vitrină. Mi se aduce ceaiul, aroma lui mă îmblîn-
zește, mă destinde. Uneori îmi place să șed pe sca-
unul înalt și să privesc forfota străzii. Încerc să nu
trag cu urechea la ce se pălăvrăgește în spatele meu.
Încerc, dar nu reușesc. Aud un individ cum își re-
cită ultima creație poetică: De la pod și pîn la gară
/ M-am plimbat c-o domnișoară / Domnișoara avea
țîțe / Ce săltau ca două mîțe. Rîsete admirative.
Mă concentrez asupra statuii lui Mihai Viteazul
scăldată-n lumina soarelui. Am impresia că mi-a
tras, complice, cu ochiul. Apoi descopăr, mirat,
cum i se scurge o lacrimă pe obraz. Una lacrima
sul viso. Ce l-a apucat? A devenit sentimental, de
cînd zace încremenit pe cal? Poate și-a amintit de
Basta.
Lacrima i se prelinge, încet, pe obrazul cenu-
șiu, ca o rîmă leneșă, colorată-n alb și negru. Brusc,
m-am luminat. Nu era lacrimă ci un nevinovat
produs natural scăpat de sub coada porumbelului
care făcuse un popas pe căciula viteazului.
■
arena Tribunei
Fotbalul, ca o femeie frumoasă
■ Daniel Moșoiu
Când doi copii se întâlnesc pentru prima dată,
în mod negreșit unul îl întreabă pe celălalt: tu
cu ce echipă ții? Nu mai sunt de mult copil,
dar vă mărturisesc că eu am ținut și țin cu echipele
studențești, mă rog, așa cum erau ele pe vremuri. În
special cu „U” Cluj și Universitatea Craiova. N-are
importanță ordinea. Pe la începutul anilor ’90, pe
când lucram la un cotidian clujean, am cerut dele-
gație la Bistrița, unde trebuia să joace Universitatea
Craiova. Bifam pe atunci caseta redacțională de la
Politică-Administrație și muream de plictiseală,
de sictir, de lehamite. Am fost la Bistrița, am văzut
meciul, mi-am luat notițe și am pornit spre Cluj, cu
trenul. Drum lung, cu întreruperi. La Sărățel urma
să schimb, după câteva minute bune, garnitura. Am
intrat în sala de așteptare. Încăperea era micuță, tic-
sită pe toți cei patru pereți cu bănci din lemn maro-
niu, scorojit, și tăiată, chiar în mijloc, de un alt șir de
bănci, așezate spate în spate. Am ochit un loc liber
prin puzderia de călători și bagaje și m-am așezat,
chitit să-mi omor cumva timpul. Din când în cînd,
în sala de așteptare răsunau râsete. „Aici la voi am
auzit că se mănâncă ardei umpluți cu vânt!” Replica
a venit imediat. „Și eu am auzit că oltenii au 24 de
măsele în gură!”
Pe bărbat l-am zărit pe șirul de bănci de pe pere-
tele din față. Lângă el stăteau câțiva inși care purtau
la gât fulare cu însemnele și în culorile Universității
Craiova. Așteptau trenul care urma să-i ducă până
în următoarea gară de unde aveau să pornească di-
rect spre casă. Bărbatul era trecut binișor de 50 de
ani, fața îi era suptă, îmbătrânită înainte de vreme,
în găvanele ochilor îi ardeau jucăuș două lumini-
țe care sigur fuseseră ațâțate de alcoolul băut după
meci. Femeia era așezată pe băncile din mijloc, față
în față cu bărbatul, nu-i puteam vedea decât claia de
păr de-un roșcat spălăcit care cădea dezordonat peste
spetează. „Păi, sigur că avem 24 de măsele în gură și
cu ălea mâncăm picioare de pește.” „Hai, nu mă în-
nebuni!” „Da, măi, picioare de pește, nu ca voi, creier
de vacă!” „Cât îs de șmecheri oltenii ăștia... Știi ban-
cul ăla cu olteanu’ care cântă în tren?” „Ce cântă?”
„Cum ce cântă? M-o făcut muica oltean, ce să cân-
te?! „Ia zi, că de ăsta nu auzii!” „No, și cântă olteanu’
în compartiment M-o făcut muica oltean, măi... și
cântă, și cântă, tăt așe, până când ardeleanu’ care era
lângă el i-o pus mâna pe braț și i-o zis: măi, omule,
no, iart-o și tu amu’...” Nu știam nici eu bancul, așa
că am râs, împreună cu ceilalți. Femeia s-a ridicat în
picioare. Abia atunci i-am văzut fața: schimonosită,
tăiată de riduri șerpuitoare. Și-a scos din buzunarul
balonului un pachet de țigări, Carpați fără filtru, și
s-a îndreptat spre ușă. Și, urmărind-o cu privirea, am
constatat că era șchioapă, își târșa ușor piciorul drept
după ea. Bărbatul s-a ridicat și el de pe bancă. Au ieșit
amândoi. După o vreme, în difuzorul gării s-a auzit
poticnit „Marșul lui Iancu” și apoi o voce ștearsă care
anunța iminenta sosire a trenului.
Ajuns în Beclean, mi-am cumpărat bilet, apoi am
intrat în primul birt care mi-a ieșit în cale. Și acolo, la
o măsuță din tablă, stăteau chiar ei, bărbatul și femeia
din gara aceea cu nume cald și sfărâmicios, stăteau
acolo, foarte aproape unul de altul. Pe masă se înălța
impunătoare o sticlă de rom. M-am îndreptat spre
tejghea, am cerut o bere și m-am așezat la masa cea
mai apropiată de a celor doi. Și tocmai atunci când în
difuzoare s-au stins ultimele acorduri ale unei ma-
nele triste și până să înceapă alta, tocmai atunci am
văzut cum bărbatul și-a întins tandru mâna peste
palmele încrucișate pe masă ale femeii, le-a mângâiat
ușor și a șoptit, cu o voce gâtuită: „Mihaela, tu ești o
femeie frumoasă!”
Pe urmă, ușa s-a deschis și în bar au năvălit pri-
etenii bărbatului, colegii din galerie. A urmat un
vacarm. Am mai cerut o bere și, cu cinci minute
înaintea sosirii trenului, am ieșit pe peronul ticsit de
lume. Mastodontul de fier a venit la timp, anunțat
de un șuier prelung, asurzitor. Înainte de a intra în
compartiment, am mai zăbovit o vreme pe culoar, la
o țigară, coborând geamul și sprijinindu-mi coatele
pe tocul de fier. Dintr-o dată, grupul de suporteri a
ieșit din barul pe care-l puteam vedea de pe geam,
s-a năpustit pe peron, s-a apropiat de tren și, flutu-
rând fularele alb-albastre, a început să cânte „Știința!
Știința!” O mână flutura pe geam până când și ea, și
grupul de suporteri au fost înghițiți, în goana trenu-
lui, de beznă.
În Cluj am ajuns când primii zori albăstrii înce-
peau să-l trezească la viață. Adormit cum eram, cu
geanta pe umăr, am străbătut două pasaje, peronul
cel mare, clădirea gării înțesată de lume, apoi strada,
până în stația de tramvai. Era răcoare, mă bâțâiam
în refugiul stației, așteptând primul tramvai al zilei
care avea să mă ducă, în sfârșit, acasă și, mai ales, în
pat. Și chiar atunci, privind lung înspre capătul străzii
de unde trebuia să apară tramvaiul, i-am văzut iarăși.
Trecuseră strada și, cu un mers poticnit, bărbatul
potrivindu-și ritmul după pașii șchiopi, întrerupți ai
femeii, se pierdeau încet-încet, ținându-se de mână,
pe trotuarul pustiu.
Ce vreau să vă mai spun... N-am putut dormi, am
scris imediat cronica la meci și am alergat la redac-
ție. După câteva zile, redactorul-șef m-a trecut, spre
bucuria mea, la Departamentul Sport. Cât despre cei
doi, nu i-am mai văzut niciodată.
■
21
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
efectul de seară
Obytovna 02- Kolin (7)
■ Robert Diculescu
Fum. Prea mult fum în cameră. Și tot vine
de peste tot. Câți or fi de data asta? Câți fu-
mează în același timp și ce anume? Fiecare
om are altă țigară, fiecare țigară are altă proveni-
ență, fiecare vine din altă parte a țării și nimănui
nu-i pasă de nimic. Ce o să se întâmple? Ce naiba
să se mai întâmple? S-au întâmplat deja toate.
Olga veghează. Și tot veghează. Sau nu mai ve-
ghează? Dar ea nu doarme? Toată ziua freacă la
coridoare. Să frece altceva. Cu detergenți cehești
dizolvați în apă de robinet cehească. Pune și apă
minerală Matonni în găleți. Așa se poate duce
toată mizeria lăsată de noi. Cu apă minerală. I-au
recomandat cei de la fabrică să folosească doar
apă minerală și detergent. Apoi se uită din biro-
uaș la camera de supraveghere. Tocmai la filmele
cu noi. Le poate vinde apoi mai departe. Cu noi va
face bani. Va face euro. Nu koroane, direct și din
prima euro! Noi suntem buni. Se tot uită. Și ne
raportează. Fișe și pixuri. Numai fișe întocmește.
zici tu? zic. Dar nu știu. Presupun. Dacă se uită?
Băiii, numai la noi se uită.
Dacă mi-ar fi văzut-o mie ieri în baie. Ehee!
Treaba mea făcută. Ai și refăcut-o? Măi, ar fi dat
fuguța la mine. Mă crezi? Cum să nu! Mă înțe-
legeam cu ea prin semne. Semne simple. Crupa
jambon de cehoică, de încins și perpelit.
Știu mai multe ca acel Costi. Cică, să nu îi de-
ranjăm după-amiază, la camera lor. Chiar dacă
avem o treabă de rezolvat. Nu aveți voi nicio trea-
bă de rezolvat când eu fac altele. Să nu-i mai vor-
bim cu măi când i ne adresăm. Să fim cu respect
față de țărănușul legat de cehoiacă. I-auzi! Să fim
respectuoși cu mârlanul. Căci altfel ne zboară din
cămin. A naibii pramatie! S-a ajuns! Mare treinăr.
Treinăr de trăinăr la fraieri ca el.
Amalia Crișan
Peisaj rural II (2015) tuș pe hârtie 29x32 cm
Doar grija noastră crezi că o poartă?
Lasăăăăăăă, măăăă, că doarme acum. Cică doar-
me. Las-o să doarmă toată luna asta. O trezim noi
când ne aducem aminte. Să se ducă maramure-
șeanul și să o trezească!
***
De unde au tot venit? Din alte camere în trece-
re spre alte camere. Sunt saharieni. Dar nu au încă
cămilele cu ei. Sunt într-un circuit de neoprit.
Formula unu de Obytovna -cartier. Vin sponsori
unul și unul. Se înghesuie aici pentru acest circuit
internațional cu campioni în devenire.
Unde este căldură și fum este viață. Unde este
viață va mai fi o perioadă tot viață. Dar nu așa bu-
luc la noi strânsă. Că se mai întrerupe din viață și
alta nu avem de unde să mai luăm. Dar cum? Să
intre pe rând. Ca să mai poată pleca. Din când în
când. Noi suntem atenți la plămân și la porția de
centimetru lăsată pe cameră drept moștenire.
Noi suntem proprietari sau chiriași? Proprietari
când dormim și chiriași (de drepta-stânga) la tre-
zire. Deci, suntem proprietari, în toată puterea
cuvântului. Plătim și suntem proprietari.
Poate vor să se aerisească băieții. Poate au ne-
voie mai des la wc.
În cameră avem patru paturi și o chiuvetă
pentru nevoi urgente. Patru. Foarte încăpătoare.
Deodată se poate sta. Se înghesuie unii în alții și
așa se poate respira. Ah! Ce băieți!
Este adusă marfa? Au plecat polițiștii, care au
scotocit căminul o oră, după ce i-au dat pe toți
afară din cămin? Cică era un control de rutină.
Nu au găsit nimicuța. Niște fraieri. Cine îi crede?
De ce bănuiești că au venit la noi? Întreabă oră-
deanul. Rulează între degete o nouă țigară. Pentru
că suntem frumoși și veniți din țări străine. De
aia! Du-te!
Păi, ei nu știu despre mărfuță? Aia, care tot
circulă de câteva luni, prin anumite camere, în-
tre anumite ore și se împarte frățește? De știm noi
cine. Și mai ales cui anume.Trebuie să faci un ban
în plus! Da. Trebuie. zi de zi. Dacă se poate și ai
pe koroanele cui.
Nu ai văzut că tot vine.Vine țigănosul de la unu,
să ne cheme sâmbăta la cules de cireșe. Băieți, lu-
ați și bani și mâncați cireșe pe săturate, toată ziua,
bonus de băiat. Ne duce și ne aduce la cămin cu
mașina. Mare șmecherie! Stie țigănosul! Știe el cu
adevărat de ce avem noi nevoie. El ia comision.
Muncește. Ce muncește? La numărat banii. Da,
asta este, cea mai grea muncă de pe aici.
Este cel care lucrează la fabrica de televizoare
Samsung? Chiar el. Este cu CTC-ul, băiat capabil,
finuț, dă acolo cu ok-ul la finalul bandei. Unde se
termină munca și încep mii de verificări? Exact.
Așa zice el. Așa o fi! Se are bine cu șeful. Ne poate
angaja și pe noi la opt ore.
Du-te și mai taci! Nu mă interesează. Ne vinde
numai brașoave. Vine prin cameră să mai propu-
nă, așa spune el, să ne mai propună câte ceva. Nu
vă prindeți? Nu. Mai bine să vă prindeți pe cuiele
de la ușă. Nu mai faceți mizerie! Atenție, la scru-
mul scăpat!
Aici, acum, atunci, se trăiește. Pe frumusețea
de covor cehesc.
***
Fabrica imortală fabrică muncitori imortali.
Imateriali. Muncitori de aer care muncesc cu aer.
Stau pe aer, sug la aere, cresc din aer, plutesc dea-
supra benzilor, zboară uneori și robotesc la piese,
piesăraie, magăoaie de piesăraie cu aer. Fabrica
moartă hrănește cu hrană moartă muncitori de-a
dreptul morți. Fabrica în hale dă aer condiționat
din abundență. Mașinăriilor, piesăraie de tot felul,
chinezăriilor de fier, plastic, aluminiu, cablurilor,
le place aerul condiționat. Supraviețuiesc numai
cu aer condiționat. Fără pic de hrană. Ele nu au
nevoie de reducere pe cartelă la pauza de masă în
cantină. Lor nu le place mîncarea chinezescă, nici
orezul, nici fripturile, nici supa cehească cu papri-
ka, nici coca-moca sau sendvișurile cu ou și șun-
că. Ele înghit fără să răcească niciodată aer con-
diționat. Urlă după aerul condiționat. Chefuiesc
non-stop pe ringul de dans creat instantaneu de
aerul condiționat. Vor haine din aer condiționat.
Se răsfață în aerul condiționat douzeci și patru
din douzeci și patru de ore.
***
Șuvițele de păr le cad ușor pe frunte. Salopetele
sunt atât de curate la intrarea în schimb și la ieși-
rea din schimb. Își vorbesc rar. În pauzele de masă
lângă cafele cu țigările în gură. Tot vorbesc. Unii
doar ascultă sau se prefac că ascultă. Cei care nu
au țigări cer de la cei care au. Sau care pare că au.
Și ar vrea să-ți dea. Unii nu dau niciodată. Unii
când au o zi bună. Doar atunci oferă. De cerut se
cere mereu. Ceri și când ai. Ca să ai și a doua zi.
Mai mult și mai mult să tot ai.
Mongoleza lui stă mereu lângă o slovacă. Râd
împreună și tac în același timp. Beau cappuccino
cu aromă de mentă. Întotdeauna. De la același
aparat. O tăcere ovală ca fața mongolezei se tot
lasă peste masa la care stau. O tăcere. Una care
este altfel ca a cehilor și românilor. O tăcere su-
focantă.
■
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
27
muzica
Cvartetul Transilvan în
vestmânt muzical festiv
^^yîrgll Mihaiu
An de an, odată cu intrarea în luna decem-
brie, efervescența muzicală a Clujului
atinge cote... dificil recenzabile. Dintre
numeroasele concerte care aproape s-au suprapus
în această perioadă, festivă prin sine însăși, mi-a
atras atenția cel propus de Cvartetul Transilvan în
Sala Studio a Academiei de Muzică - frumos re-
novată, din inițiativa chiar a violoncelistului Va-
sile Jucan, component al C.T. și actual rector al
amintitei instituții.
Pe parcursul celor aproape trei decenii de exis-
tență, acest grup cameral și-a edificat și consoli-
dat o certă reputație în agitatul context al vieții
muzicale române și internaționale. Lista perfor-
manțelor de peste fruntarii e copleșitoare: festiva-
luri de calibrul celor de la Aspen (USA), Salzburg
(Austria), Bath (Anglia), Edinbugh (Scoția),
Salamanca (Spania), Aix en Provence (Franța),
Kuhmo (Finlanda), prestații pe renumite scene
(Wigmore Hall/Londra, Pleyel/Paris, Mandell
Hall/Chicago, Willshire Ebel Theatre/Los
Angeles, participări de la egal la egal în compa-
nii faimoase (Emerson String Quartet, American
String Quartet, Mendelsohn String Quartet), sau
reprezentații oficiale în contexte festive (adera-
rea României la Uniunea Europeană/Bruxelles,
concerte patronate de Casa regală a Spaniei sau
Guvernul Turciei) etc., etc. De remarcat că, în
C.T., partitura viorii întâi se cântă pe însuși in-
strumentul ce-i aparținuse lui George Enescu,
Guarneri del Gesu, oferit în custodie de către sta-
tul român, ca recunoaștere a meritelor artistice,
maestrului Gabriel Croitoru.
Cei patru componenți - Gabriel Croitoru/
vioara I, Nicușor Silaghi/vioara a II-a, Marius
Suărășan/violă, Vasile Jucan/violoncel - se află,
deja de ani buni, la apogeul potențialului lor artis-
tic. Virtuozitatea fiecăruia dintre ei se integrează
firesc în evoluții mature, omogene, atașante, înve-
derând respect față de specificul operelor inter-
pretate. Se înțelege de la sine că selecția acestora
e făcută cu acribia caracteristică unor adevărați
magiștri. Așa au stat lucrurile și la concertul din
ajunul Crăciunului 2015. S-a început cu Cvartetul
de coarde în re minor (supranumit Cvartetul cvin-
telor) de Joseph Haydn. În pofida tonalității în
care a fost concepută (sau poate prin contrast cu
sumbrele premoniții abătute actualmente pes-
te Terra), lucrarea emană o benefică senzație de
echilibru afectiv, în deplin acord cu serenitatea
și limpiditatea dulcelui stil clasic (cum ar zice
poetul român). Rafinamentul cu care Cvartetul
Transilvan își cizelează sunetul de grup consună
cu specificul muzical al unei epoci de avânt
iluminist. Audierea unei asemenea interpretări e
pură iluminare!
În cazul Cvartetului de coarde nr. 8 în Si bemol
major de Franz Schubert recunoaștem o similară
claritate a gândirii muzicale, deși atunci când l-a
scris, în 1814, compozitorul avea numai 17 ani
(spre deosebire de ante-citatul opus al lui Haydn,
ce fusese conceput la etatea de 65 de ani, în 1797).
Dacă Haydn încununează acumulările stilistice
Cvartetul Transilvan
ale secolului XVIII, Schubert le prefigurează pe
cele ale secolului XIX. „Discursul schubertian” își
configurează propria-i imortalitate, pe deasupra
dilemelor ce aveau să tulbure estetica ulterioa-
ră, însă (retrospectiv) pare marcat de aprehensi-
unea unui destin ce avea să se frângă prematur.
Încrederea deplină în stabilitatea edificiului „cla-
sicist” e adumbrită, pe alocuri, de freamătul în-
doielilor. Atitudinea dilematică se face auzită pe
spații ample, quasi-sistematic, în pasajul Andante
sostenuto din partea a doua a lucrării. Interpretând
piesa lui Schubert, Cvartetul Transilvan a excelat
în pasajele de forță, culminând cu unisoane di-
namice, intens expresive, precum și în redarea
stărilor de spirit complementare, impregnate de
genuin lirism. Inevitabilul contrast cu epoca de-
șănțatei agresiuni electoacustice a secolului XXI,
dezlănțuite asupra noastră din toate direcțiile,
ne determină să apreciem demersul Cvartetului
Transilvan drept o veritabilă terapie auditivă.
Amalia Crișan	Teiul lui Eminescu II (2015)
xilogravură, 21x31,5 cm
În plin peisaj slav ne-a transpus Andante
cantabile din Cvartetul de coarde nr. 1 de P.I.
Ceaikovski, despre care autoarea programului de
sală, Oana Andreica, afirmă că este „o lucrare de
o măiestrie tehnică pe care Ceaikovski nu a mai
reușit niciodată să o egaleze” în domeniul came-
ral. Totodată, e vorba despre „prima lucrare ca-
merală de anvergură din literatura muzicală rusă.”
Generozitatea melodică, de inspirație folclorică,
cucerește auditoriul de la primele măsuri și, pe de
altă parte, poate fi considerată și drept o punte de
legătură cu faimosul grup al celor cinci (Balakirev,
Kui, Mussorgsky, Rimsky-Korsakov și Borodin),
compozitori ce aspirau să creeze o artă muzicală
cu specific rusesc. Dincolo de disputele teoretice,
muzica lui Ceaikovski dăinuie peste timp și con-
tinuă să fascineze, așa după cum a demonstrat-o
și sensibila executare datorată instrumentiștilor
noștri.
Surpriza recitalului a fost compoziția Colinde,
colinde / pentru cvartet de coarde, semnată de
Mugurel Scutăreanu. Muzician polivalent, acest
șef de promoție al Conservatorului clujean (anno
1978) a ieșit de pe scena vieții, în mod tragic și
intempestiv, în urmă cu doi ani. În perioadă când
mă aflam în misiune diplomatică în Portugalia
(2006-2012), citeam cu delectare cronicile sale
muzicale în paginile Tribunei, iar apoi avui șansa
să-i apreciez și incisivele comentarii de la postul
de Radio Cluj. După cum o demonstrează inge-
nioasele aranjamente ale unor cunoscute cân-
tări de Crăciun, aglutinate în piesa sus-numită,
Mugurel Scutăreanu avea serioase preocupări
componistice. Sunt convins că această bijuterie
sonoră poate intra cu onoare în repertoriul cu
specific românesc prin care Cvartetul Transilvan
își încununează multe dintre aparițiile de succes
(o asemenea culegere de patru suite, pe teme
din zone folclorice românești, în aranjamentul
violonistului Nicușor Silaghi, a fost imortalizată
pe un CD editat de infatigabilul Gavril Țărmure,
la Bistrița, pe la începutul secolului curent;
intitulat Romanian Feelings, albumul respec-
tiv a făcut furori cu ocazia concertului oferit de
Cvartetul Transilvan în cadrul Stagiunii Muzicale
Române tutelate de ICR Lisabona în 2008, fiind
transmis live, iar apoi în reluări succestive pe pro-
gramul cultural al postului național, Radiodifusăo
Portuguesa). Colindele de Crăciun, remodelate
cu deferență pentru încărcătura lor emoționa-
lă de către Mugurel Scutăreanu, fac apel la me-
moria afectivă a spectatorului român, dar certa-
mente nu-l pot lăsa indiferent nici pe cel străin.
Prospețimea tematică, ingenioasele armonizări,
alternanțele ritmice, concizia formală a întregului
denotă asimilarea creatoare a unor modele de ace-
eași factură din patrimoniul lui Enescu și Bartok
(poate chiar și Janacek?). Ideea prezentării acestei
lucrări într-un concert din perioada adventului fu
o modalitate salutară de celebrare a sărbătorilor
invernale și, totodată, un omagiu adus unui com-
pozitor deocamdată prea puțin cunoscut.
Continuu să sper că marele atu pe care îl repre-
zintă Cvartetul Transilvan pentru Cluj va fi valo-
rificat și în perspectiva recunoașterii bimilenarei
urbe drept capitală culturală europeană.
■
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
Retrospectiva 2015 (IV)
Festivalurile „Made
In România”
| RiCo
n 2015, pe partea de festivaluri, în general
lumea angrenată în domeniul muzical este
foarte încântată de faptul că au început să
apară mai multe evenimente de muzică live vara,
în diverse localități. Consider asta însă o con-
junctură fericită a etapei în care mai multe orașe
din România și-au depus candidatura pentru a
deveni Capitală Culturală Europeană în 2021.
Nu cred că aceste fonduri dedicate evenimente-
lor culturale urbane vor putea fi susținute an de
an la un nivel constant.
Modul în care aceste festivaluri sunt organiza-
te lasă însă mult de dorit. În continuare în 2015
observ problema cronică legată de lipsa de res-
pect pentru talentele autohtone. Festivalul 18+
din Cluj, se află la cea de a treia ediție (ceea ce
mă miră pentru că a avut mereu ghinion cu vre-
mea și nu a adunat încă nici măcar o mie de per-
soane la o singură ediție - și totuși găsește fon-
durile necesare cu care să meargă mai departe).
Mai interesant este faptul că parcă an de an se
caută colaborarea cu trupe străine, complet ne-
cunoscute la noi în țară. Poate că tocmai asta se
și dorește - poate că aceste formații vin în condi-
ții minime, aflându-se în turneu prin Europa și
căutând o deschidere pe piața românească. dar
totuși, de ce nu se caută promovarea unor tinere
talente și de la noi, care ar participa în aceleași
condiții? Anul acesta Festivalul 18+ din Cluj a
promovat formațiile: Fischermanns Orchestra
(din Elveția), Bonnage Horreur (din Austria),
Mikromusic (din Polonia), Puerto Flamenco
(din Spania)... ”no-name”-uri pentru România.
Aceleași formații aduse pentru un concert pro-
priu într-o sală de club nu ar aduna 50 de plă-
titori de bilet (curioși și avizi de muzică nouă).
Anul acesta am cunoscut o formație la Baia
Mare, Riot Monk, care consider că poate da
clasă la 80% din trupele metal din București...
Hteththemeth din Brașov are un spectacol-po-
veste cu scenete teatrale pe piese care combină
o gamă largă de genuri muzicale. dar, deh.
probabil (în conjunctura în care nu avem încă o
rețea de autostrăzi care să ne aducă mai aproape
unii de alții în aceeași țară) distanța e prea mare
să ajungă muzica lor la urechea cui trebuie.
O să facem abstracție de Untold Fest (care s-a
dovedit a fi un festival complet atipic, lansat de
la prima ediție ca un eveniment monstru, por-
nit anevoios (cu patru schimbări de imagine).
care a ieșit bine în ciuda faptului că a fost organi-
zat de o echipă de persoane care nu s-a mai ocu-
pat de așa ceva în viața ei - și este dovada vie a
faptului că dacă ai șansa să administrezi o căruță
de bani, nu prea ai cum să dai greș cu vreun pro-
iect, oricât de nepriceput ai fi în acel domeniu.
Untold Fest revine la anul în primul weekend din
august. Nu există încă o imagine pentru eveni-
mentul din 2016; nu este confirmat niciun artist
în programul oficial, dar deja s-a vândut al doi-
lea tiraj de abonamente.
Cred că cel mai important festival din
România la ora actuală rămâne Electric Castle,
organizat tot în județul Cluj, de o echipă price-
pută și având o organizare impecabilă.
Invidia bucureștenilor a fost atât de mare în-
cât s-au scris și s-au scris și s-au scris mii de pa-
gini pline de ironie și batjocură în mediul virtual
despre vremea imposibilă pe care cei de la Boiler
Events au fost nevoiți să o înfrunte în primele
două zile ale festivalului. Dar toată reclama
negativă le-a adus numai beneficii organizato-
rilor, care au pornit festivalul cu casa închisă și
care s-au trezit în mod complet neașteptat cu cea
mai importantă campanie media națională până
în prezent.
Din seria festivalurilor organizate ad hoc la
Cluj în cadrul programului de Capitală europea-
nă a Tineretului - și care nu cred să le revedem
în 2016 amintim aici de: River Fest (12-14 iunie
2015) - un eveniment fără bilet unde s-a promo-
vat scena muzicală locală - și Manhattanshtur
Festival La Terenuri, promovat ca un festival
de cartier!. Un festival mult dorit de tinerii de
aici. Un eveniment organizat de tineri pentru ti-
neri, în cea mai frumoasă parte a anului - vara!
Evenimentul cu cel mai kitschos nume de festi-
val posibil a fost promovat doar cu două săptă-
mâni din timp.
Din seria festivalurilor organizate ad hoc la
Timișoara face parte și ediția pilot „Revolution
Festival”, primăria din Timișoara aprobând foar-
te târziu finanțarea proiectului. și apoi s-au
așteptat confirmările privind organizarea pen-
tru 5 scene în 4 zile cu doar o lună din timp.
Revolution Festival a impus standarde noi de
organizare la Timișoara, în condițiile în care to-
tul a fost făcut în grabă. Evenimentul a avut însă
succesul scontat la public.
Am fost la sărbătoarea României de la
Bruxelles în aprilie, programul fiind confirmat
cu o săptămână înainte, fondurile fiind aproba-
te (la fel ca în țară) târziu. Capul de afiș a fost
Gabriel Cotabiță, care s-a prezentat într-un
recital playback, cu negativul... la Bruxelles...
Acesta a fost ultimul lui spectacol de scenă îna-
inte de accident.
Dintre acțiunile pozitive ale anului, la
Timișoara, Made in TM a lansat cea de a șaptea
compilație, care face recenzia peisajului sonor ti-
mișorean. Aceasta a fost distribuită gratuit la lan-
sare, în tiraj limitat. Compilația adună încă din
2009 muzica compusă de trupele, DJ-ii și pro-
ducătorii timișoreni într-un mix care oglindește
mișcarea muzicală din Timișoara. Chiar dacă
la nivel declarativ persoane din cadrul Primăriei
Timișoara s-au arătat extrem de impresionate
de această inițiativă și în bugetul anului 2015 au
inclus și niște bănuți pentru sprijinirea muzicii
made in Timișoara, toate aceste vorbe au rămas
în vânt.
Concursul național GBOB (Bătălia mondială
a formațiilor) a lansat deasemenea o compilație
digitală extraordinară (Finala GBOB România
2015) cu sprijinul casei de discuri Universal
Music România. Aici apar cele 18 finaliste, care
reprezintă toate regiunile țării, formațiile cele
mai talentate din 2015 care au participat în
concurs.
■
Amalia Crișan
Teiul lui Eminescu III (2015)
creion conte pe hârtie, 26,5x34 cm
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
teatru
„Un spektakol ku
magyari și români”
■ Claudiu Groza
Toate clișeele, prejudecățile și blocajele
mentalului colectiv care acompaniază „in-
teracțiunea” româno-maghiară în Ardeal
sunt destructurate - cu un umor frust, nemilos,
dar și cu o subtextuală irizație amăruie - în MaRo,
piesa lui Szekely Csaba montată recent la Yorick
Studio din Târgu Mureș de Andi Gherghe.
Dramaturgul este faimos datorită crudei
sale Trilogia minelor, al cărei ultim text, Apă de
mină, a fost produs de curând la Teatrul Act din
București, în premieră absolută. Dar dacă piesele
trilogiei sunt zo radiografie acută a spațiului ar-
delenesc maghiar, în MaRo Szekely sondează, cu
aceeași chirugicală detașare, universul conviețui-
rii etnice.
Pentru majoritatea ardelenilor, secvențele din
MaRo sunt imaginile unei realități familiare. Mai
toți am crescut văzând/auzind/crezând (unii)
diverse „povești” despre ticăloșia ungurească și
puturoșagul românesc, despre crimele horthyste
și deznaționalizarea comunistă a maghiarimii,
despre „enclavizarea” comunitară și „opresiunea”
exercitată de majoritate.
Acestea ar fi și „punctele nevralgice” pe care le
evidențiază textul lui Szekely Csaba, însă într-un
orizont mai degrabă domestic, în care ridicolul
și rizibilul se amestecă făcându-ne să râdem în
hohote, dar și să ne rușinăm nițel de propria ne-
ghiobie. Pentru că știm cu toții că realitatea nu e
maniheistă.
O dezbatere despre
managementul cultural
■ Claudiu Groza
Ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, s-a
întâlnit în 8 ianuarie cu numeroși repre-
zentanți ai instituțiilor culturale - predo-
minant bucureștene - pentru a discuta propunerile
de modificare a OUG 189/2008 privind manage-
mentul instituțiilor publice de cultură. Întâlnirea -
organizată de Asociația Internațională a Criticilor
de Teatru - secția Română (AICT.Ro) și găzduită de
Centrul Cultural Maghiar „Petofi Sândor” din Bu-
curești - a urmat inițierii de către Ministerul Cultu-
rii a dezbaterii publice pe marginea documentului,
în 31 decembrie, cu limita în 10 ianuarie.
Vlad Alexandrescu a explicat cele două modi-
ficări semnificative propuse de minister, respectiv
admiterea la concursuri și a persoanelor cu diplome
de masterat sau doctorat în domeniul de activitate
al instituției, chiar dacă diploma de licență e din alt
domeniu, ca și creșterea baremului de notare de la
7 la 8, atât la concursuri cât și la evaluările mana-
geriale. Ministrul s-a referit în primul caz la nevoia
de a „deschide competiția” în managementul insti-
tuțiilor culturale, permițând și specialiștilor care nu
au licența strict în domeniu, dar s-au calificat prin
masterate și doctorate, să aibă acces la concursuri. În
cel de-al doilea caz, el a invocat o discordanță în lege,
Textul păstrează elemente din Trilogia minelor:
obsesia morții - tratată acum fin-ironic -, radica-
lismul ignorant, înverșunarea în opinii, dar aduce
și ingrediente noi, pitorești, precum condescen-
dența, reacțiile pasiv-agresive, competiția „adevă-
rurilor”.
Momentele dramatice alătură faptul divers și
mitografia anecdotică. Tatăl de familie maghiar
care nu-și dorește un ginere român, dar se coa-
lizează cu acela când în ogradă îi intră un țigan,
românca neaoșă care le explică unor unguri nești-
utori de română cum a fost cu masacrele din Ip și
Trăznea, marii „bărbați ai nației” (ai ambelor nații)
și sloganele lor de manual de istorie, „conspirato-
rii” maghiari care leșină la vederea sângelui sunt
doar câteva din personajele cu inflexiuni grotești
imaginate de Szekely Csaba. Situațiile scenice pro-
voacă în primul rând un hohot de râs ce descarcă
care prevede atât nota 7 cât și nota 8 ca minime ne-
cesare, în diverse paragrafe. Nevoia ar fi de unificare,
a arătat Alexandrescu, pledând pentru nota 8, „pen-
tru că nu e normal ca un manager să fie considerat
capabil cu o notă mai mică decât se cere la masterat”.
În ciuda focalizării temelor de discuție propuse,
dialogul a intrat și în subiecte adiacente, precum
„viziunea managerială”, anvergura europeană a ma-
nagerilor, prezența membrilor de sindicat în comi-
siile de concurs, schimbarea atribuțiilor Consiliului
Artistic din consultativ în decizional, salarizarea
managerilor etc. N-au lipsit abordările subiective,
vehemente, vindicative, zgomotoase, dar nici cele
oneste și pragmatice.
O anume aderență a întrunit propunerea lui
Alexandru Darie, directorul Teatrului „Bulandra”,
ca vechimea de 10 ani în branșă și recunoașterea
comunității profesionale să fie luate în considerare
drept criterii, menținându-se obligativitatea diplo-
mei de licență. O altă propunere a vizat inițierea unei
noi Legi a instituțiilor de spectacole.
Ministerul Culturii va propune Guvernului,
în cursul acestei săptămâni, modificarea OUG
189/2008.
Ministrul Vlad Alexandrescu a mai precizat că în
tensiunea celor evocate, întrucât le relativizează, le
reduce dimensiunea simbolică, prefăcându-le în
gângăveli. Pe de altă parte, chiar prin această de-
mitizare fără scrupule se obține un efect empatic
și introspectiv. Spectatorul e determinat, indirect,
să-și sondeze propriile blocaje și inerții mentale,
într-un soi de auto-terapie socială.
Regizorul Andi Gherghe a preluat textul în li-
tera și spiritul său și l-a redat scenic cu incisivitate
și pregnanță. Deși e relativ minimalist, cu o sce-
nografie creată de Adrian Ganea din steaguri, câ-
teva obiecte de recuzită, tablouri și efigii din lemn
- o scenografie eficientă și punctual-relevantă, ce
servește perfect spectacolului -, MaRo are o forță
de sugestie remarcabilă, un flux alert, un tempo
care captează privitorul, antrenându-l în curge-
rea poveștii și făcându-l totodată curios și atent la
succesiunea întâmplărilor.
Andi Gherghe a mizat cu bună știință pe o
echipă de actori excelenți, români și maghiari
- spectacolul e bilingv, de altfel. Botond Farkas
Benedek, Csaba Ciugulitu, Imelda Hajdu, Piroska
Fodor, Ștefan Mura, Istvân Nagy și Raisa Ane au
întruchipat, cu o versatilitate profesionistă și o
capacitate instantanee de re-ipostaziere scenică,
toate personajele ce populează acest univers par-
țial veridic, parțial fantezist. MaRo e un spectacol
de echipă, iar echipa s-a văzut foarte bine, fără să
obtureze individualitatea artistică a protagoniști-
lor, și ea conturată net.
Aș spune că MaRo e un spectacol exemplar. Cu
putere de exemplu, adică. O invitație la obiecti-
vare, la detașare, la râs ca antidot al rictusului, la
seninătate și prietenie. O invitație la re-cunoaș-
tere, dacă vreți. Un spectacol plin de umor și de
subtextuală, ne-didactică, reflecție - dincolo de
cuvinte scrise cu majusculă, ca Istorie ori Etnie -
asupra omenescului.
■
cursul anului 2016 se vor organiza concursuri în toa-
te instituțiile cu manageri interimari sau aflați la fi-
nal de mandat din subordinea Ministerului Culturii.
La eveniment au participat, printre alții, Attila
Gâspârik, managerul Teatrului Național Târgu
Mureș - cel care a avut și ideea întâlnirii -, Virgil
Nițulescu, fost secretar de stat în Ministerul
Culturii, Ion Caramitru, președintele UNITER,
Călin Dan, managerul Muzeului Național de Artă
Contemporană, muzicianul Dan Grigore, Alexandru
Darie, managerul Teatrului „Bulandra”, Marinela
Țepuș, managerul Teatrului „Nottara”, Alexandru
Boureanu, director interimar al Teatrului Național
„Marin Sorescu” din Craiova, teatrologul Carmen
Croitoru, unul din artizanii OUG 189, Oltița Cîntec,
președintele AICT.Ro.
Ca o observație personală asupra discuției, am
remarcat un anumit glisaj al dialogului, unii parti-
cipanți părând cu totul în afara chestiunilor juridice
și pledând pentru chestiuni punctuale din „bucătă-
ria” instituțiilor pe care le reprezentau. O atitudine
probabil firească în contextul acestei prime întâlniri
publice cu noul ministru al Culturii, marcată și de
un orizont emoțional. Pe de altă parte însă, faptul
că majoritatea celor prezenți activează în Capitală
a demonstrat și o completă ignoranță în ce privește
relația managerilor din țară cu autoritățile locale și
obstacolele acestora în exercitarea onestă a manda-
telor lor. Or, până la urmă, OUG 189/2008, modi-
ficată sau nu, trebuie să fie o bază juridică pentru
toate instituțiile culturale din România. Rămâne să
vedem care va fi traseul documentului propus de
Ministerul Culturii și care va fi eficiența sa pe viitor.
■
30
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
Kafka din trecut -
America azi
■ Adrian Țion
Ești trimis de la un ghișeu la altul, după
modelul real, cotidian. De la o instituție
la alta. Actele tale nu sunt în regulă. Mai
trebuie ceva. Întotdeauna lipsește ceva. Cauți să
explici, să te legitimezi, să-ți legitimezi existen-
ța, să-ți declini identitatea. Ca Josef K. sau Karl
Rossmann. Dar existența ta nu contează, nu re-
zonează cu ordinea prestabilită, cu cerințele ofi-
ciale, cu nomenclatorul oficial. Existența ta nu
intră în tiparele rigide ale unor exigențe sociale
excesiv monitorizate și mecanizate, deraiate de la
firescul vieț'rțuiala ghișeelor apasă pe capul fie-
căruia. Și uite așa, pe nesimțite, intri în „tunelul
kafkian”, pregătit minuțios de regizor, pășești ală-
turi de protagonistul romanului America, excedat
de rătăcirile și frustrările eroului, care sunt și ale
tale, deși n-ai fost în America. Nici Kafka n-a fost.
Nici Karl May n-a fost... Și totuși... scrierile lor
fac legătura stranie dintre pionierii voluntari ai
Americii și dezabuzații de azi. S-a gândit la asta
regizorul Michal Docekal? Firește că s-a gândit
din moment ce a împins mult semnificația temei
„visului american” spre lumea de azi, secătuită de
visuri și speranțe.
Așa am intrat în problematica extrasă din ro-
manul lui Franz Kafka America și expusă pe scena
Teatrului Maghiar din Cluj, ba chiar și prin mă-
runtaiele teatrului (cum îmi place să spun, adi-
că prin culise, pe scara de incendiu etc.), după
modelul lansat deja de Andrei Șerban în Unchiul
Vanea. Dramatizarea este propusă de Michal
Docekal (directorul Teatrului Național din Praga)
și Iva Klestilova, desigur buni cunoscători și fini
interpreți ai universului kafkian.
În partea a doua a spectacolului sunt numai
trei ghișee pe scenă, dar suficiente pentru a su-
gera dependența individului de haosul birocratic
instalat la putere pretutindeni, dar mai ales în
America anilor ’20 ai secolului trecut, birocrati-
că psihoză cu valoare de lege imbatabilă. Această
imagine m-a impresionat mai mult, încep cu ea,
deoarece vine din miezul prozei kafkiene. Mai
mult decât decorul extins al căpităniei portului,
cu vameși, imigranți etc., din primele secvențe
sau cu Teatrul Naturist din Oklahoma, dinspre
final, care poate să fie firma unui bâlci de oriun-
de. Aceasta este imaginea care rămâne în memo-
ria spectatorului mult timp după ieșirea din sală.
Așadar, trei ghișee. Trei portițe, trei oportunități,
dar și trei bariere. Și aici eroul kafkian stă „în
fața legii” (în fața lor), fără a putea să se strecoare
dincolo, în plenitudinea vieții. Celor trei ghișee,
dispuse într-o subterană cu nuanțe dostoievskie-
ne, le corespund cele trei statui ale libertății, pro-
țăpite ironic deasupra. Aici, scenograful Martin
Chocholusek a operat inspirat. Libertățile ideale
se oglindesc în mod complementar în apa realită-
ții. Karl Rossmann e tot un marginal, un înfrânt,
deși a făcut pasul de a intra în utopia cu numele
„America”, deși încearcă să-și găsească un rost în
viață, deși... se spune că America e romanul cel
mai optimist al scriitorului. Eroul are nume și
prenume, ceea ce nu e cazul cu protagoniștii din
Procesul și Castelul. Regizorul Michal Docekal l-a
dibuit/distribuit bine, eficient pe Bodolai Balazs
în tânărul, inocentul și plin de sensibilități pu-
dibonde Karl Rossmann. El îmbracă nu numai
vestimentația imigrantului din anii '20, ci și firea,
curiozitatea și teama unui Robinson debarcat pe
„insula dezolării”.
Nu întâmplător, companionul său în această
aventură existențială poartă numele de Robinson,
un fel de alter ego nestructurat ca atare, neinhi-
bat, dar abulic, alcoolic și excentric, excelent
interpretat de Viola Gabor, expresie a deambu-
lărilor personajului. Scena reîntâlnirii dintre ei
(Robinson beat criță) îl compromite definitiv pe
Karl și se lasă cu concedierea lui din „înalta func-
ție” de liftier, slujbă cu greu obținută în industria
hotelieră. Spălarea de umilințe i-o va aduce, pro-
babil, numai contopirea cu masa amorfă a obidiți-
lor strămutați peste ocean, dar nici asta nu-i sigur.
Finalul rămâne deschis, eșuat, neterminat. „Toate
romanele lui Kafka sunt neterminate”, plusează
regizorul Michal Docekal, bun cunoscător al du-
hului lui Kafka, dar nu se conformează aserțiunii.
În calea glisării finalului spre virtuale oportunități
luminoase, el interpune/adaugă tușa puternică a
unui defetism ce anulează orizontul împlinirilor.
Motivul Americii se însăilează în spectacolul
clujean ca o expandare a planurilor narative, la
care se adaugă secvențe scurte din alte scrieri kaf-
kiene spre conturarea unui fond glacial relațiilor
dintre personaje. Decepția trăită de erou duce la
condamnarea virulentă a Lumii Noi în ansamblul
ei, ceea ce e paralel cu spiritul romanului și cu
intransigența de limbaj a autorului. Discrepant și
mult actualizat apare discursul Studentului inter-
pretat de Sinko Ferenc, care, în stil postmodern
și trivial, declamă un text dur de Egon Bondy, de
fapt o invectivă scabroasă adresată valorilor con-
temporane. Dacă regizorul n-ar fi introdus aceas-
tă anti-poezie grosieră, de tip manifest ofensator,
intitulată Viața la Praga, s-ar fi menținut mai
aproape de spiritul cărții. Dar se vede că Docekal
nu se poate abține să înfiereze, folosind o tușă ex-
trem de acidă, organizația mondială care ascunde
„o realitate putredă”, sărind peste relațiile inter-u-
mane. Totuși, relația lui Karl cu unchiul său se
înscrie în ceea ce scriitorul însuși nota în jurnal:
„... eu am dobândit chiar la nivelul sentimentului
de familie o privire de ansamblu asupra spațiului
rece al lumii noastre”. Această răceală tăioasă este
exprimată direct și apăsat de Bacs Miklos în rolul
Unchiului și e amplificată prin șfichiuiri de replici
rostite de Ospătarul-șef (Albert Csilla în travesti),
de Vameș/ Căpitan/ Pollunder (Orban Attila) sau
de Feodor (Dimeny Âron). Sentimente materne
nutrește pentru Karl Bucătăreasa-șefă; în inter-
pretarea actriței Panek Kati acestea devin îndu-
ioșătoare. Gyorgyjakab Eniko întruchipează două
fețe ale feminității în Klara și Tereza, amândouă
convingătoare. Încredințarea mai multor roluri
unui singur actor are scopul de a spori senzația
de însingurare a eroului printre fețe familiare, dar
reci. Ceva similar am găsit în „romanul american”
al lui John Dos Pasos: personaje urmărite în sec-
vențe diferite, care trec unele pe lângă altele fără
să comunice între ele, desemnând un spațiu al
înstrăinării. Și pentru că veni vorba despre Dos
Pasos, trebuie remarcată excelenta inițiativă a re-
alizatorilor caietului de sală de a include în pagi-
nile acestuia decupaje din presa vremii, însoțite
de fotografii: America 1914. Autorul trilogiei SUA
a introdus în structura romanului său reclame și
decupaje din ziare fixând epoca. În caietul de sală
al teatrului citim: Henry Ford introduce salariul de
5$ pe zi, Declarația de neutralitate a președintelui
Wilson, Reformă în industria filmului, Primele se-
mafoare în Cleveland.
Dar, cum spuneam, regizorul spectacolului nu
se mulțumește cu fixarea atmosferei epocii în me-
tafore teatrale. El aduce motivul Americii în zi-
lele noastre, când Europa e bântuită de valuri de
imigranți, ca altădată SUA, și sintetizează: „Karl
Rossmann suntem noi. Noi cei care aidoma lui
Karl la sosirea în America, acum 25 de ani, proas-
păt ieșiți din comunism, am trecut pragul lumii
libere cu mare entuziasm și mari așteptări, însă
am cunoscut curând limitele, labirintul și primej-
diile acestei lumi”. Și adaugă: „...destinul persona-
jului Karl Rossmann poate fi destinul oricărei țări
postcomuniste.”
■
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
31
film
Filmele bune ale anului
2015 în cinematografele
românești
■ Lucian Maier
Dintre filmele importante care să fi fost dis-
tribuite pe ecranele noastre în 2015, nu
am reușit să văd Acasă la tata al lui Vladi-
mir Cohn, White God al lui Kornel Mundruczo și
Un etaj mai jos al lui Radu Muntean. Poate că ar
fi fost prezente în acest rezumat cinematografic.
Despre cele două filme autohtone, dacă le voi re-
cupera între timp, cu siguranță voi scrie.
Ca și în anii trecuți, am realizat acest catalog
al filmelor bune pe 2015 la invitația filmreporter.
Aici e varianta extinsă. M-am oprit strict la filme-
le care au rulat la noi în cinematografe în regim
normal de distribuție, nu la filme proiectate în
țară în timpul unor festivaluri sau în alte proiecții
speciale, sau la filme cu premiera în anul recent
încheiat.
Intervențiile mele de pînă acum au fost sub
formă de top. Cu zece poziții, în ordine descres-
cătoare. Acum am dorit să renunț la ierarhizarea
numerică între filme. Aceasta din urmă este -
poate - mai spectaculoasă, dar îmi pare nedreap-
tă față de respectivele proiecte artistice, care deja
sînt bune. Sau nu neapărat nedreaptă, ci, cumva,
nefirească. Ideea de a da note, de a realiza ierarhii
ajunge să fie artificială de la un punct încolo. De
exemplu, există filme bune și la Hollywood și în
cinematograful american independent. Într-un
top, aș fi înclinat să pun filmele independente îna-
intea celor produse de marile studiouri, din con-
siderente politice. Față de fenomenul cinemato-
grafic, un astfel de demers poate părea pretențios,
cool, nedrept chiar. Plus că ideea de top îți pune în
brațe un tip de autoritate destul de ridicolă.
De acum încolo (pînă la o idee mai bună, dacă
va fi cazul) aș vrea să rețin filmele în două grupe.
Prima grupă va cuprinde filme bune, propuneri
îndrăznețe unele, nu neapărat fără cusur, filme de
gen, altele, apropieri lucide de realitate. În a doua
grupă vor fi tot filme bune, fie unele remarcabile
în cariera unui autor (și, prin asta, în cinema ca
atare), fie unele care cred că vor lăsa o urmă mai
pregnantă în realitate/cinema, care cred că vor
rămîne în mintea spectatorilor sau cinefililor pen-
tru multă vreme, prin faptul că portretizează și
fac cunoscute anumite personalități sau prin cali-
tățile tehnice și artistice (producție propriu-zisă și
limbaj cinematografic) pe care le etalează.
I.
Amy e un documentar realizat din imagini
de arhivă (unele puse la dispoziția cineastului
chiar de către familia cantautoarei britanice Amy
Winehouse) de către Asif Kapadia. Dincolo de
prilejul de a descoperi valoarea acestei artiste,
filmul e important pentru că reușește să constru-
iască o imagine solidă (în același timp, fără să
insiste pe latura asta, fără să zgîrie ochii specta-
torilor) a ceea ce înseamnă să fii hăituit de presă.
Superficialitatea presei e un alt aspect subliniat
atent - dar fără ostentație - de acest film, în care
personajul principal este vocea!
Boyhood e un proiect ambițios realizat de
Richard Linklater. Cu ajutorul acelorași actori,
printr-o poveste filmată ani la rînd, filmul urmă-
rește devenirea unor personaje - părinți și copii.
Fără să aibă un suflu nemaipomenit, filmul in-
spiră viață și te ține alături de personaje. Totuși,
datele tehnice ale filmului (înțelegerea dificultății
de a realiza un astfel de film de ficțiune) sînt mai
puternice decît narațiunea sa.
Comoara lui Corneliu Porumboiu e un film
despre cinematograf, ca singură comoară a lumii
contemporane. O minte-comoară.
Dheepan (r. Jacques Audiard) oferă o imagine
coerentă asupra problemelor legate de integra-
rea emigranților din Orientul Mijlociu, ajunși în
Occident. Poate ajuta la înțelegerea contextului
social care duce la atentate precum cele din no-
iembrie din Paris.
Leviatan, cel mai recent film semnat de Andrei
zviagintsev, vorbește despre prăpastia care se cas-
că între cei care au puterea și cei care sînt conduși;
vorbește despre dubla măsura a Legii și despre
imaginea lui Dumnezeu - El însuși putere/iubire
- oglindită în Biserică.
Lumea e a mea, lungmetrajul de debut al lui
Nicolae Constantin Tănase, izbutește să prindă
conștiința liceenilor din România. E un film eloc-
vent pentru o stare de spirit destul de întinsă în
aceste spații școlare.
Sicario, Denis Villeneuve. Trafic de droguri,
noile carteluri - mexicane, servicii secrete ame-
ricane, jocuri de culise, vînători și răzbunări, oa-
meni mutilați, multă suferință. Nu e Heli lui Amat
Escalante, dar e un film destul de dur și de lucid
în relație situațiile abordate.
Star Wars: The Force Awakens, al șaptelea epi-
sod al seriei, un film-omagiu adus aventurilor
gîndite de George Lucas în anii 70-80, cu perso-
naje cu o psihologie destul de coerentă, cu glume
în regulă, cu mai multe secvențe de luptă decît
mi-ar fi plăcut mie să văd, dar, altfel, și acestea
considerabil mai echilibrate și cu sens decît în
seriile anterioare, în care urmărim transformarea
lui Anakin Skywalker în Darth Vader.
II.
Aferim (r. Radu Jude), o poveste despre scalvie,
despre boieri și supuși, în care autorul constriu-
ește, în paralel, un discurs despre relația dintre
minte, limbaj și cinema, în care adresează între-
bări cu privire la posibilitatea de a accesa trecutul.
În același timp, Aferim e un film despre istorie ca
discurs al prezentului.
Mad Max: Fury Road e un blockbuster care
nu mi-a plăcut. Interesant ca dezbatere politică,
date fiind trimiterile către matriarhat, ca formulă
de reorganizare politică salvatoare, în contextul
alegerilor americane din acest an. Ca film, l-am
găsit prea repetitiv (în secvențele de acțiune bru-
tă) și prea încordat. Totuși, e cel mai important
blockbuster al anului și chiar al anilor 2000 - prin
faptul că marchează o întoarcere la natural în ceea
ce privește recuzita și o renunțare - într-o măsu-
ră importantă - la imaginile generate de compu-
ter. Un tip de demers cinematografic urmat și de
noua serie Star Wars.
The Salt of the Earh. Un documentar realizat de
Wim Wenders și Juliano Salgado despre fotogra-
ful Sebastiao Salgado. Portretul unui om, al unei
viziuni despre umanitate; portretul unei familii.
Un film despre echilibru, despre răul existent pe
pămînt, un film despre renaștere și speranță, în
același timp.
Winter Sleep, un film intens, ca o bandă a lui
Moebius în care viața și raportarea înțeleaptă la
viață sînt simultan aspecte organice ale existenței.
Realizat de Nuri Bilge Ceylan.
■
Erată
Titlul corect al articolului d-lui loan Buzași,
apărut în numărul 320 al revistei noastre
(p. 24), este 125 de la nașterea lui Aron Cotruș,
nu 225 de ani de la nașterea lui Aron Cotruș.
32
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
O lume frumoasă,
înghețată, sângeroasă...
■ loan Meghea
Opoveste bazată pe fapte reale, legenda lui
Hugh Glass” îmi explica ecranul încă de
la început. Hugh Glass? Sorry, n-am au-
zit de el! Mai am și lipsuri! Apoi am văzut distribuția.
Leonardo DiCaprio, Tom Hardy, regizorul Alejandro
Gonzales Inarritu... Ce lume, Dumnezeule, ce lume!
E drept că înainte de vizionare m-am înghesu-
it pe internet să văd ce se mai zice prin târg despre
filmul ăsta. Poveștile erau fabuloase. Acuma, știam
și eu că „ambalajul este vânzătorul mut” și că există
echipe mari, plătite cu bani mulți care știu un singur
lucru: să facă reclamă! Și o fac tare bine, credeți-mă!
Informațiile, încă de prin iulie anul ăsta, ne atrăgeau
atenția despre povestea terifiantă a unui oarecare
Hugh Glass. Bine, totul era spus profesional, adică
se vorbea așa, mai voalat, se dădeau informații in-
complete, mă rog, procedură standard care ne făcea
teribil de curioși. Până la urmă The Revenant a fost
făcut în ciuda bugetului, care a crescut de la 95 mi-
lioane dolari la 135 milioane dolari plus alte și alte
probleme.
Și uite așa, într-o seară de decembrie, am reu-
șit și eu să văd The Revenant. Primele imagini sunt
superbe. Am senzația că văd secvențe ale canalului
BBC Earth! Aparatul de filmat panoramează un ținut
teribil de sălbatic, o lume înghețată, un râu moho-
rât, păduri de conifere și undeva în spate, munții...
La malul râului, niște vânători militari curăță piei de
animale, le împachetează, se pregătesc de vânzarea
acestora. Intrăm direct în lumea violentă a anului
1823, undeva în Munții Stâncoși, America de Nord:
o săgeată se înfige în gâtul unui vânător, apoi altele,
împușcături, călăreți pe coasta dealului care coboară
urlând. Îndienii Pawne. Ambuscada acestora omoa-
ră câțiva zeci de vânători care ripostează profesionist,
dar sunt nevoiți să se retragă la bordul unei bărci.
Râul e tumultos iar pe malurile sălbatice ale acestu-
ia, indienii devin tot mai periculoși. Eroul principal,
vânătorul Hugh Glass (Leonardo DiCaprio), un in-
divid extrem de capabil și inteligent, propune aban-
donarea bărcii și continuarea drumului prin pădure.
Colegul lui, vânătorul John Fizgerald (Tom Hardy)
nu e de acord, crede că râul e singura cale. Grupul
se împarte, unii vor merge în continuare cu barca și
vor fi uciși de indieni, ceilalți aleg cărările pădurii atât
de neprimitoare. Regizorul Inarritu a ales să filme-
ze pe secvențe și asta o face încă din primele cadre.
Folosește doar lumina naturală care dă filmului o at-
mosferă teribil de reală. Glass, într-o ieșire în afara
grupului de vânători, e atacat de un urs grizzly uriaș.
Secvența e remarcabilă. O luptă inegală între animal
și om, plecarea animalului, revenirea lui și mai fioros
și sfârtecarea vânătorului care rămâne mai mult mort
decât viu. Se pare că e pe moarte, așa că ceilalți colegi
hotărăsc să-l abandoneze, lăsându-l cu trei oameni
pentru a-l îngropa. Unul din ei este Fizgerald, altul
este fiul lui Glass, un indian. Până la urmă, Fizgerald
îl omoară pe acesta sub ochii neputincioși și dispe-
rați ai tatălui. Urmează îngroparea lui Glass și luarea
armelor acestuia. Motivul? E vorba de câteva sute de
dolari „bonus” pentru îngroparea celui rănit de urs
după ce va muri, bani pe care „bad boy” nu vrea să-i
împartă cu ceilalți dar mai e și teama de revenirea
indienilor. O altă secvență. Vedem o groapă făcută în
grabă sub un brad. Pământul se mișcă încet și apare o
mână descărnată și fața plină de pământ a celui aban-
donat. Trupul lui Glass, rupt de animalul sălbatec, ne
face să întrebăm pe bună dreptate: cum poate un om
să impingă limita rezistenței atât de departe? Actorul
DiCaprio, deși încă tânăr - astăzi are 41 de ani -, în
film este un bărbat în vârstă, fața buhăită, plete mari
și slinoase, îmbrăcat în blană de animale și extreme
de atent la ce se petrece în jurul său.
Asistăm la ieșirea lui Glass din groapa improviza-
tă și la eforturile disperate ale acestuia de a pleca mai
departe. Va fi o călătorie chinuitoare a unui om sfâr-
tecat de un urs, plin de răni, având în fața sa încă ima-
ginea fiului său ucis de Fizgerald. Va merge, așa cum
poate cineva să meargă în situația lui, aproape 300
de kilometri, animat de sumbre planuri de răzbuna-
re împotriva celor care l-au părăsit. Gheață, zăpadă,
frig, lipsa mâncării, întâlnire cu diverse animale. Va
fi și un bătrân indian care-i va obloji rănile. Sunt sec-
vențe de un realism brutal, peste ceea ce spectatorii
de cinema văd de obicei. Până la urmă, lunga călă-
torie a acestui om este un „visceral portret al rezis-
tenței umane în condiții de nesuportat”. Credeți-mă,
în timpul vizionării eram fericit că „m-am născut
într-un secol cu izolație și încălzire centrală!”. Până
la urmă, filmul acesta este „o poveste violentă de răz-
bunare, o capodoperă de cinema care oferă totul” ne
spune revista The Wrap, alături de încă vreo 40 de
recenzii elogioase făcute de cronicari.
Pe tot parcursul călătoriei lui Glass, se întâmplă lu-
cruri nemaivăzute de spectatori. Leonardo DiCaprio,
ca să nu înghețe - a căzut în apa râului - va dormi în
carcasa unui cal mort și va mânca și carne crudă de
bizon. Actorul ne spune că a avut hipotermie în mod
constant pe perioada filmărilor. Experiențele astea
nu le pot comenta și nici înțelege astăzi, în 2015!
Filmul va avea și un final care va fi identic cu
secvențele derulate 151 de minute. Cei doi, Glass și
Fizgerald, vor ajunge față în față și urmează o luptă
încrâncenată cu urmăriri într-un peisaj apocaliptic
din pricina zăpezilor, a unei avalanșe, a imensită-
ții pădurii și a munților sălbatici. John Fizgerald va
muri. Nu de mâna lui Glass ci de „mâna” aceleași
naturi atât de ostile pe tot cursul filmului acesta. O
găselniță teribil de bună, găsită de regizorul Inarritu.
Filmările au avut loc în Canada și Argentina. „A fost
un film dur si greu de realizat. Ne-am infruntat cu
vremea, am avut probleme. Știam de la început că va
fi greu de realizat, dar și că va ieși o capodoperă, în
final” au spus șefii studioului New Regency.
Da, așa e, The Revenant reprezintă - proba-
bil - vârful carierei strălucitoare a lui Alejandro G.
Inarritu. „Lirism macabru” și o poveste care i-ar face
până și scriitorului Jack London să-i înghețe sângele
în vine, comentează unii critici. Și nu în ultimul rând,
dacă până acuma marele Leonardo DiCaprio nu a
avut parte de premiul Oscar, se speră ca în ianuarie
2016, acesta să-l aibă. Și eu îți țin pumni, maestre!
■
colaționări
Povestea identității la Copenhaga
■ Alexandru Jurcan
Se vinde în librării romanul Daneza de Da-
vid Ebershoff - Editura Rao, 2015, tradus de
Adania Ioana Folea. Autorul s-a născut în
California în 1969. E profesor de literatură și scrie
povestiri și romane. Pentru Daneza s-a documentat
mult, a frecventat diverse biblioteci, mai ales pe cele
din Dresda. L-a obsedat povestea pictorului devenit
femeie în 1930, când a fost efectuată prima operație
de schimbare de sex. Einar a devenit Lili, pentru că
așa își dorea.
Scriitorul a folosit memoriile lui Lili Elbe, dar a
adaptat liber biografia, într-o manieră emoționantă,
fiind preocupat de povestea identității, dând frâu
liber ficțiunii. În desele interviuri, David Ebershoff
crede că știe de ce a fost dată uitării o poveste com-
plexă din 1930: problemele economice ale epocii,
plus războiul care bătea la ușă.
Regizorul Tom Hooper (Discursul regelui,
Mizerabilii) a adaptat cartea, realizând în 2015 fil-
mul The Danish Girl, în care joacă Eddie Redmayne
(a primit Oscarul pentru Teoria întregului), Alicia
Vikander (era Kitty în Anna Karenina), Mathias
Schoenaerts. Dacă vom citi ultima pagină din ro-
man, vom asista la un zmeu lansat de copii pes-
te Elba, însă regizorul a preferat să zboare eșarfa
Gerdei, ca un legământ sacru în neființă.
Atât autorul cât și scriitorul și-au dorit ca mesajul
să fie deasupra poveștii delicate, adică în sfera iubirii,
a acceptării celuilalt. Chiar prietenul din copilărie -
Hans - pare a pricepe, cu un echilibru elegant.
Personajul soției - pictorița Gerda Wegemer -
trimite la acel devotament unic, la o înțelegere supe-
rioară. Sigur că subiectul e spinos și se poate intra în
conflict cu credința, cu natura firească. E vinovat co-
coșatul pentru cocoașa sa? Nu Dumnezeu i-a plan-
tat lui Einar acel subconștient spinos? Cum putea fi
privită povestea în 1930, dacă acum receptarea e la
fel de penibilă? Hurlupii trebuie blamați, aruncați,
nu? Și nu vor mai apărea? Mulți spectatori vor pune
în paranteze abnegația soției și vor ataca subiectul.
Într-o zi, pictorița Gerda își aștepta modelul -
o femeie. Care n-a mai venit. L-a rugat pe soțul ei,
pe Einar, să se îmbrace femeie, ca să-și poată con-
tinua munca. Astfel s-a activat ceea ce era latent în
subconștientul lui Einar... „Am devenit cum m-ai
desenat.”
Regizorul ne oferă un film pictural, cu lumi-
nă diafană, cu decoruri riguroase. Parcă suntem
în Copenhaga, Paris, Dresda, de la început de se-
col. Pereți bleu, interioare de Art Nouveau, irizări
de Copenhaga. Actorul Eddie Redmayne (el era
Marius în Mizerabilii) atinge un alt apogeu al inter-
pretării, în pendularea Einar-Lili. Nicio notă falsă,
nimic contrafăcut în jocul său. Aici e fascinația fil-
mului, punctul forte, magia. Nu-ți vine să crezi că un
actor poate realiza o metamorfoză atât de credibilă.
Sigur că vecina de la bloc ar scuipa în sân, dar și pe
balcon, aruncându-și la pubelă soțul aberant și „bol-
nav”. Ținând sau nu Biblia în mână. Doar că Gerda
are suflet de artist și o iubire care transgresează tim-
pul și prejudecățile.
■
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
33
simeze
Georgeta Constantinescu
și Cristina Grama
Expoziția anului în sălile Bibliotecii
Naționale a României
■ Nicolae Mareș
La sfârșitul anului 2014 scriam în paginile
presei culturale centrale despre apariția im-
petuoasă pe firmamentul artelor plastice
românești a artistei Georgeta Constantinescu, o
pictoriță insolită care dă noi dimensiuni artei abs-
tracte din țara noastră. Tablourile ei mai recent
realizate, unele abia în vară, de dimensiuni mari
(200x120 sau 150x150) - acril sau ulei pe pânză
- mai rar întâlnite la noi în combinația respectivă
- se pretează a fi expuse în instituții publice pre-
stigioase, în principal mari bănci sau concerne de
renume, așa cum întâlnim frecvent în Occident.
Artista pictează și lucrări de dimensiuni normale
care se încadrează bine în habitatul cotidian. Ce-
lor din urmă, în principal uleiuri pe pânză, ope-
re pe care ”basorielefându-le” printr-o tehnică
specială până la asigurarea tridimensionalității,
inclusiv prin folosirea delicată a hârtiei, asigură
o expresivitate particulară, mai puțin întâlnită la
noi, amintindu-mi de cele realizate la Varșovia,
cu ani în urmă, la renumitul plastician polonez,
Wlodzimierz zakrzewski.
În noua sa expoziție prezentată într-un ca-
dru generos, propice - vorbim de cel de la parte-
rul Bibliotecii Naționale a României -, Georgeta
Constantinescu uimește vizitatorul, fie el avizat
sau neavizat, nu doar prin construcții plastice vi-
guroase, pe toate planurile, ci și printr-o ”umaniza-
re” ingenuă. Aceasta constă în translarea motivelor
plastice de pe pânze prin intermediul unor mode-
le (manechine), i-am spune parte a cotidianului.
Asupra acestui aspect voi reveni. Lumina intrinsecă
a pastei moarte explodează în majoritatea pânzelor
ele furându-ți fără să vrei privirea. O expresie de
grandoare asigură din plin chiar mărimea tablou-
rilor prin scrierea lor vibrantă, inundate de culori
pure; cromatica bogată de mare diversitate te poar-
tă prin toate anotimpurile în cele mai diverse spa-
ții. Asemenea abordări le găsim rar la alți pictori.
Georgeta Constantinescu stăpânește bine meșteșu-
gul de a logodi culorile și petele de lumină - ca să
folosesc sintagma argheziană din sau despre poezie
- în modul cel mai neașteptat, nu pentru a frapa,
ci pentru a da viața unor noi trăiri. Vizitatorul nu
numai că este impresionat de universurile neaștep-
tate în fața cărora se uimește, dar pe măsură ce se
obișnuește cu „minunea” descoperită începe să și-o
asume ca formă de exprimare. În fața fiecărei pânze
încearcă o altă trăire. Cei mai mulți dintre receptori
se simt, dacă nu pe o altă planetă, în orice caz în-
tr-o lume sau univers nou. Constată că s-a îmbogățit
spiritual și își desparte cu greu ochii de pe imaginea
rar întâlnită, mai ales că unele pânze emană o căl-
dură aparte. Marea majoritate a operelor Doamnei
Constantinescu de pe simezele de la Biblioteca
Națională au aceeași forță telurică cu cele întâlnite
la vernisajul din 2014, expuse la Galeria de pe Calea
Victoriei 33. Sunt și altele noi care aduc în prim plan
universuri nevăzute și nemaiîntâlnite plăsmuite de
imaginația debordantă a artistei.
Venită în plastică din lumea de vârf a IT-ului de
business românesc, artista s-a școlit sau mai degra-
bă s-a autoșcolit în cel mai bun mediu artistic din
Franța și Italia, unde a intrat în contact cu artiști de
seamă contemporani, precum: George Briata, profe-
sor la Beaux din Marsilia cu Giancarlo Bargoni, Peter
Casagrande și Cristian Jequel ajungând astfel Marea
Doamnă a plasticii abstracte românești, apreciată și
în alte capitale din lume. Georgeta Constantinescu
aduce ca și marele ei predecesor Ion Țuculescu în
Expoziția Georgeta Constantinescu. Biblioteca Națională a României
34
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
anii ‘60 abordări plastice noi. A reușit aceasta prin
vigoarea și dinamisul pe care îl dă construcției plas-
tice încât i-a întrecut pe mentorii amintiți mai sus,
venerându-i totuși în continuare din postură de dis-
cipol conștiincios.
Constat cu plăcere că saltul făcut în ultimul an de
artistă este nu numai admirabil ci și durabil. Vizibil
din toate punctele de vedere. Ideea de a da și o di-
mensiune practică (utilă) pânzelor sale - nu ne în-
vățau doar anticii că arta trebuie să îmbine plăcutul
cu utilul? Am în vedere acel utile dulci miscere. În
toate ipostazele pânzele ei m-au surprins din toate
punctele de vedere prin varietatea lor. Aceasta încă
de la previzionare. Am constat că în aceeași măsură
i-a impresionat și pe cei prezenți la vernisajul de la
Biblioteca Națională a României.
Plecând de la imaginile surprinse în tablouri-
le Georgetei Constantinescu, o altă artistă, de data
Cristina Grama	Masa Tăcerii
aceasta din domeniul hair-design-ului, Cristina
Grama, a oferit la rîndu-i publicului bucureștean, în
mare parte cunoscători ai domeniului, trăiri artistice
unice. Colectivul artistic al designer-ului nu numai
că a pus în valoare expresia plastică a pânzelor, dar
le-a și dat valențe noi - și datorită grației actorilor
care ”le-a jucat”. Totul s-a desfășurat într-o coreo-
grafie insolită de lumină, culoare și sunet transfor-
mată în spectacol. Uimitor cum cele două artiste au
intrat într-un dialog de complementaritate a artelor,
dovedind că arta bună nu are granițe, conlucrea-
ză în mod fericit până la întrepătrundere. Pentru că
Strălucirea vieții, Erupția, Pasărea paradisului, Între
pământ și cer și alte pânze se aflau de-acuma prin-
tre vizitatori. Până și frizurile protagonistelor sau
protagoniștilor au intrat în joc coborâte parcă de pe
pânzele panotate.
În timp ce trupa se perinda grațios prin fața ochi-
lor vizitatorilor mi-am adus aminte de curentul ar-
tistic ce se născuse la Lodz, în anii ‘20 ai secolului
trecut - în acel puternic centru muncitoresc și azi
(numără peste 1 milion de locuitori) - când artiștii
plastici polonezi au creat curentul artistic AR (Arta
Revoluționară), exact prin introducerea abstactu-
lui în industria textilă. Ar putea fi de bun augur ca
cele două artiste prezente împreună la acest verni-
saj-spectacol să conlucreze în continuare spre binele
industriei noaste textile și pe care să o ridice - pen-
tru români - la un nivel competițional în lume, si-
multan cu arta lor.
Mi-am exprimat public regretul că nimeni din
partea Ministerului Culturii nu a fost prezent la
vernisaj, la fel și de la Institutul Cultural Român
sau din partea Centrelor Culturale care vegetează
la București, de la misiunile diplomatice. Ar fi fost
un bun prilej să se convingă că „nasc și în România
oameni” - cum spunea odinioară cronicarul Miron
Costin. Aceste instituții sunt de drept și oficial che-
mate să promoveze cu un și mai mare curaj arta no-
vatoare în primul rând, nu numai folclorul răspân-
dit până la saturație.
Cu bucurie am simțit că și publicul prezent a trăit
la intensitate maximă acest dialog, lucru care rar se
întâmplă la asemenea vernisaje.
Cristina Grama	Poarta Sărutului
Avea dreptate hair-designer-ul Cristina Grama,
care a spus că a trăit cu intensitate maximă experien-
ța dialogului cu pânzele Georgetei Constantinescu
pe care la rându-i le-a îndrăgit. „A fost o călătorie
prin artă, emoție, viața și evoluție! A ieșit bine, dar
am trăit la limită, am trăit foarte intens fiecare fracți-
une de secundă din eveniment, dar și din pregătirea
pentru întâlnirea cu publicul”.
Am spune că-i bine că și în România se expe-
rimentează inclusiv în domeniul artelor plastice și
vizuale, rău este că nu se promovează pe măsură,
uitând că arta e mai scumpă decât aurul. Butada
din urmă o pronunț și pentru că abordăm tema la
Economistul.
■
Urmare din pagina 36
Modelul
sunetelor, al muzicii. A considera că lucrările
naive și spontane ale copiilor se pot compara cu
lucrări ale artiștilor adevărați este ca și cum ai
considera, spre exemplu, că toate persoanele cu
halate albe sînt medici.
Nu am vorbit mai mult de cîteva minute cu
Amalia Crișan dar i-am văzut picturile și lucrările
de grafică. Dacă cuvîntul model poate fi folosit în
legătură cu Amalia, cu siguranță, el nu are legătu-
ră cu idealul adolescentelor despre care vorbeam
la început. El poate fi folosit însă în sensul în care
operele artiștilor consacrați contau pentru tinerii
învățăcei într-ale artei. Amalia este o ucenică asi-
duă la școala marilor artiști și cred că îi plac în
primul rînd tablourile reproduse în albumele de
artă care prezintă operele impresioniștilor. Pentru
aceștia exista încă un model, natura, dar mijloa-
cele de reprezentare nu mai erau cele ale școlilor
academice. Arta este și ea o realitate la fel de pu-
ternică ca și cea a naturii și de aceea picturile și
desenele Amaliei exprimă curiozitatea și dorința
tinereții de a fi părtașă la cunoașterea lumii prin
intermediul artei. Chiar dacă astăzi modele din
lumea artei duc în altă direcție, cea a descărnării
realității în sens clasic, a abordării unei direcții
pentru care prefixul meta este obligatoriu, nu văd
de ce nu ne-ar plăcea în continuare compozițiile
în care un drumeag duce către o casă acoperită
cu frunziș, o bisericuță ce răsare de după o coli-
nă împunge cerul cu turla de lemn sau o grădină
are frămîntarea unui cer învolburat, ca în dese-
nele în tuș ale Amaliei. Lucrările sale nu sunt de
circumstanță, nu au legătură cu programul școlar,
sunt rezultatul unei hărnicii ce vine din dedicație
și reluările unor subiecte pe care le practică sînt
semnul unei tenaticități care își propune perfor-
manța. Nu cred că Amalia este ceea ce se numește
un copil precoce, în care recunoști semnele ma-
turității, situație de altfel nenaturală, deviantă.
Lucrările ei poartă amprenta ingenuității copilă-
riei, dar este evident că talentul său nativ a fost
șlefuit prin exercițiu și perseverență, prin muncă.
O perseverență determinată de bucuria de a picta
sau desena și nicidecum de ambiția de a fi un fe-
nomen. Sper ca albumul care acum se realizează
să fie văzut de cît mai mulți copii și adolescenți,
dar și de părinții lor. Cu siguranță, pentru mulți,
va fi un bun „model”!
■
Amalia Crișan Oscar I (2014), cărbune, 20x27,5 cm
TRIBUNA • NR. 321 • 16-31 ianuarie 2016
35
plastica
Istorii cu scriitori Adrian Suciu	2
editorial Mircea Arman Originea dreptului și noțiunea de adevăr (IX)	3
eminesciana Ion Popescu-Brădiceni Mihai Eminescu - scriitor european	5
comemorări Ion Buzași 150 de ani de la moartea lui Aron Pumnul	7
cărți în actualitate Andrei Moldovan În căutarea sentimentelor pierdute	8
Ștefan Manasia Portretul artistului în chip de înger și hingher	9
Ioan Negru Un tumul imens în centrul orașului	10
Constantin Zărnescu Un scriitor împlinit	10
solilocvii Horia Pătrașcu Destin tragic, întâmplare fericită...	11
comentarii Ani Bradea Amintiri în chihlimbar	12
Remus Foltoș Problema science-fiction cu revenire la subiect	13
poezia Robert Cincu	15
parodia la tribună Robert Cincu Lucian Perța	15
proza Mircea Pora Titirezul și altele, altele și Titirezul.	16
opinii Vistian Goia Se naște o nouă generație?	17
eseu Francisc-Norbert Ormeny Pădureanca: Simina ca Seltenvogel (I)	18
Veronica Hicea Nuclee feminine la rădăcinile cultului lui Iisus și ale creștinismului	19
diagnoze Andrei Marga Spiritul creștinismului	21
întoarcere în timp: „Tribuna” Constantin Cubleșan Simpaticul Nicolae Mărgeanu (II)	23
rememorări Teofil Răchițeanu „Castelan” la Ciucea (V)	24
acolade Puși Dinulescu Oamenii cu joben	25
cadențe Ionică Pop Casa Modolinelor	25
de-ale orașului Radu Țuculescu Lacrima lui Mihai Viteazul	26
arena Tribunei Daniel Moșoiu Fotbalul, ca o femeie frumoasă	26
efectul de seară Robert Diculescu Obytovna 02- Kolin (7)	27
muzica Virgil Mihaiu Cvartetul Transilvan în vestmânt muzical festiv	28
RiCo Retrospectiva 2015 (IV). Festivalurile „Made In România”	29
teatru Claudiu Groza „,Un spektâkol ku magyari și români”	30
Claudiu Groza O dezbatere despre managementul cultural	30
Adrian Țion Kafka din trecut - America azi	31
film Lucian Maier Filmele bune ale anului 2015 în cinematografele românești	32
Ioan Meghea O lume frumoasă, înghețată, sângeroasă...	33
colaționări Alexandru Jurcan Povestea identității la Copenhaga	33
simeze Nicolae Mareș Georgeta Constantinescu și Cristina Grama Expoziția anului în sălile Bibliotecii Naționale A României	34
plastica Călin Stegerean Modelul	36
Modelul
■ Călin Stegerean
Amalia Crișan
Acum cîțiva ani am întrebat o fetiță de vreo
10-12 ani ce vrea să se facă cînd va fi mare.
Fără să se gîndească nici măcar o clipă, de
parcă hotărîrea era luată de mult, mi-a răspuns
imediat: „ce să mă fac ? O modelă !” Răspunsul
conținea un adevăr nu numai despre opțiunile fe-
tiței, ci și despre opțiunile unei întregi generații
de copii, pentru care doar viața strălucitoare, ce
răzbate prin ecranele televizoarelor, a vedetelor,
poate fi un țel în viață. A fi „model” în lumea de
azi include promisiunea unei vieți ușoare, pentru
care nu trebuie să investești un efort deosebit, stu-
diu și învățare, darurile naturii și eventual o dietă
de întreținere a siluetei fiind suficiente. Am văzut
o emisiune la televiziunea franceză în care era
identificat idealul fetițelor și adolescentelor de azi:
dacă pentru cele mai mici el rămîne încă prințesa
de poveste, pentru adolescente „vedeta” fie că pro-
vine din lumea modei, fie din lumea show-busi-
ness-ului, este modelul imbatabil.
De aceea, m-am mirat și mai mult atunci cînd
am cunoscut-o pe tînăra Amalia Crișan care, la
aceeași vîrstă ca a fetiței despre care am vorbit
mai sus, a ales să studieze cu perseverență pictura.
Avea vîrsta la care, în vechime, copiii erau admiși
ucenici în atelierele de pictură. Erau deprinși cu
practicile de bază ale meseriei dar exersau mereu
aptitudinile pentru care fuseseră aleși să devină
artiști. De cele mai multe ori copiau desenele și
tablourile pictorului la care uceniceau. Astăzi,
aceste lucruri sunt considerate desuete. Practicile
pedagogice curente își propun să lase copiii „să se
exprime”. Nu mai contează dacă elevul are sau nu
talent (talent, un cuvînt care, în curînd, în numele
corectitudinii politice va fi greu de explicat), ori-
cine este sau poate deveni artist. Sunt încurajați să
nu imite tipul de pictură din tablourile clasice, să
Fotografie de atelier
folosească fără alt discernămînt decît propria vo-
ință culorile, puse în forme care au doar o legătu-
ră îndepărtată cu ceea ce vor să reprezinte. Totul
sub suveranitatea propriului ego, într-o societate
Amalia Crișan Viața (2015), linogravură, 17x15 cm
a egoismului, unde este simularea a devenit au-
tenticul. Recunosc în acest tip de „doctrină” artis-
tică argumentul similitudinii desenelor realizate
de copii cu operele produse de artiștii avangarde-
lor, liberi de orice constrîngere a asemănării cu
realitatea, liberi să propună privitorului propriul
univers croit după legi de ei concepute. Din igno-
ranță, se trece peste faptul că acest fel de opere
artistice au reprezentat adevărate manifeste cu
caracter socio-politic, de opoziție față de arta ofi-
cială a epocii, că altele proveneau dintr-un studiu
aprofundat al naturii, e drept cea invizibilă, dar
la fel de reală, cum este spre exemplu universul
Continuare în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu ridi-
care de la redacție: 24 lei - trimestru, 48 lei - semestru, 96 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 33
lei - trimestru, 66 lei - semestru, 132 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma co-
respunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat
poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R057TREZ21621G335000xxxx B.N. Trezoreria
Cluj-Napoca.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
„miiillhii 	I
CORESI
mor morii «râu Iul	I
6l>4 2 34 6 10018